UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

TEOLOGIE PASTORALĂ

ISTORIA BISERICII UNIVERSALE

- SUPORT DE CURS -
ANUL II, SEM. 1

PR. CONF. DR. ADRIAN IGNAT

Târgoviște, 2019

1
 CRUCIADELE

- Cruciadele, expediţii militare pornite din Apusul Europei şi având ca scop

iniţial eliberarea Locurilor Sfinte de sub ocupaţia arabă, s-au desfăşurat între
anii 1096-1270.
- Numărul acestor expediţii militare a depăşit cifra 10, dar de cea mai mare
importanţă se recunosc doar şapte.
- În cruciade au fost angajaţi cavaleri feudali, care doreau dobândirea de
domenii feudale în Răsărit.
- Papalitatea a considerat cruciadele expresii ale luptei creştine împotriva
necredincioşilor, numindu-i pe cruciaţi "milites Sancti Petri" (oştenii Sfântului
Petru). Pentru că în timpul cruciadelor, de cele mai multe ori, cavalerii se
certau între ei pentru domeniile cucerite, papa a decretat "armistiţiul lui
Dumnezeu". După succesul primei cruciade a numit patriarhi latini în
Ierusalim şi Alexandria. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Constantinopolului
după anul 1204.
- La cruciade au participat şi populaţia creştină, fie trimiţând pelerini care să
se roage pentru iertarea păcatelor poporului, fie susţinându-le prin luptă. A
exista mult fanatism, încât în anul 1212 s-a desfăşurat o cruciadă a copiilor.
- În cruciade au fost implicaţi şi evreii din statele europene care nădăjduiau
reîntoarcerea în Palestina. Întrucât mulţi dintre ei erau cămătari au împrumutat
cavalerilor bani, cu dobânzi foarte mari.
1. Cruciada I (1096-1099)
- Ideea de cruciadă s-a născut odată cu vizita pelerinului Petru de Amiens sau
Eremitul la Clermont, în anul 1095, unde a prezentat papei Urban al II-lea o
scrisoare din partea patriarhului Ierusalimului.
- Împăratul Alexios I Comnenul a cerut ajutor papi în anul 1095, în vederea
eliberării Asiei Mici de sub ocupaţia turcilor selgiucizi.
- Urban al II-lea, dorind să pună aplicare proiectul papei Grigorie al VII-lea,
afirma că papa este suveranul atât al Bisericii, cât şi al conducătorilor statelor
feudale. El a lansat un apel către întreaga creştinătate occidentală de a
participa la cruciadă.
- În prima fază, a fost o cruciadă populară susținută de o armată neorganizată
(cca. 50.000 de persoane), conduse de Petru Eremitul și Walter Habernichts
(cel Sărac). Au trecut prin Ungaria, Serbia și Bulgaria, ajungând la
Constantinopol (1096), unde a produs o mare dezordine.
- Împăratul Alexios I Comnenul i-a trecut pe coasta golfului Nicomidiei, unde
au fost nimiciți de turci sau luați în robie.

2
- A doua fază a cruciadei o reprezintă cruciada nobililor şi baronilor. Aceștia
vor forma 4 corpuri de armată:
1. Cel condus de ducele Godefroy de Bouillon al Latharingiei
Inferioare, format din nobili loreni şi germani;
2. Cel condus de contele Hugo, fratele regelui Filip I, la care s-a
adăugat şi Robert Courtheuse, duce de Normandia, format din cavaleri
francezi;
3. Cel condus de Balduin de Boulogne şi Robert de Flandra, alcătuit din
nobili flamanzi şi fisoni;
4. Cel condus de Raymond IV de Toulouse, format din cavaleri din
sudul Franţei.
- În mai 1097 a avut loc fuziunea celor 4 corpuri de armată, însumând peste
200.000 de soldați. Cu excepția contelui Raymond de Toulouse, toți ceilalți au
depus jurământ de fidelitate față de împăratul bizantin.
- După ce sunt trecuți în Asia Mică, cruciații vor ataca şi cuceri orașele:
Niceea, Dorylaeum (punct strategic), Antiohia. Nerespectând jurământul
depus, cruciații vor întemeia state latine în Orient. Balduin de Boulogne,
chemat de regele Thoros al armenilor, a eliberat regatul Edessei, unde va
întemeia primul stat latin în Orient. Acesta va dura până în 1144.
- Raymond de Toulouse şi Godefroy de Bouillon au pornit spre Ierusalim, pe
care îl cuceresc în 1099. A urmat un mare masacru în Orașul Sfânt, evreii şi
musulmanii fiind omorâţi. După aceea, cruciații vor porni în procesiune,
lăudând pe Dumnezeu şi mulțumind pentru victoria obținută.
- S-a format regatul latin al Ierusalimului condus de Godefroy de Bouillon,
care refuză să se încoroneze rege, numindu-se advocatus Ecclesiae Sancti
Sepulcri. Rege al Ierusalimului va deveni mai târziu Balduin de Boulogne
(1110). Patriarhul ortodox a fost înlocuit de unul latin.
- Regatului Ierusalimului i se vor adăuga unele orașe cucerite cu ajutor
genovez, veneţian, pisan.
- Tot cu scop militar s-au înființat ordinele militare ale ioaniților şi
templierilor.
2. Cruciada a II-a (1147-1149)
- A fost determinată de căderea Edessei în mâinile sultanului Persiei.
- Promotorii cruciadei au fost papa Eugen III şi Bernard de Clairvaux. Deși
cruciadele aveau un pronunțat caracter religios (mântuirea sufletului
credincioșilor), scopul adevărat era tot economico-politic, dorința de aventură,
speranța eliberării de sărăcie, îmbogățirea chiar pe seama altor creștini, iar
pentru criminali absolvirea de pedeapsă.
- Armata germană condusă de Conrad III şi nepotul său, Frideric de
Hohenstaufen, însumând aproape 70.000 de soldați, a plecat din Regensburg

3
spre Constantinopol. Cruciații vor fi transportați dincolo de strâmtoarea
Dardanele. Rătăcind drumul, germanii au fost împuținați.
- Armata franceză, condusă de regele Ludovic VII şi însumând 80.000 de
soldați, a călătorit spre Corint. La Teba, regele a încheiat o alianță cu sultanul
Egiptului. Împăratul Manuel I Comnenul a procedat la fel cu sultanul de
Iconiu.
- Vor fi transportați în Asia Mică, unde, înfometați şi obosiți, se vor întâlni cu
germanii. Conrad III renunță la campanie, îşi lasă soldații sub comanda
regelui francez, intenționând să se întoarcă la Constantinopol.
- După o serie de insuccese militare, Ludovic VII a ajuns la Antiohia, unde a
fost primit cu pompă. De aici a plecat la Ierusalim, ca simplu penitent. Armata
cruciată va încerca să cucerească Damascul, dar fără succes (1148).
- Conrad III se îmbarcă la Acra şi se îndreaptă spre Germania, după ce încheie
o alianță politico-militară cu împăratul Manuel I Comnenul.
- Cruciada se încheie cu eșec, în Ierusalim construindu-se 2 biserici latine: pe
Muntele Golgota şi la Sfântul Mormânt.
3. Cruciada a III-a (1189-1192)
- Insuccesul cruciadei II a demonstrat că latinii nu sunt atât de puternici şi
invincibili. În Egipt se instaurează o dinastie puternică: primul sultan este
Saladin. Era de așteptat atacarea Ierusalimului.
- O primă victorie strălucită a lui Saladin asupra cruciaţilor în apropierea
lacului Tiberiada, al Hattim, a dus la capturarea regelui Guy de Lusignan. A
urmat cucerirea porturilor Acra, Jaffa, Beirut şi Ascalon. Ierusalimul a fost
luat fără vărsare de sânge, locuitorii fiind răscumpărații cu monede de aur
bizantine (10 pentru un bărbat şi 5 pentru o femeie). Față de familia regală şi
patriarhul Ierusalimului, Saladin s-a arătat mărinimos, acceptându-le părăsirea
Ierusalimului cu tot tezaurul. Nici mormintele regilor şi al Mântuitorului nu au
fost profanate.
- Papa Grigorie VII a hotărât organizarea unei noi cruciade. După moartea sa,
misiunea va fi preluată de papa Clement III. Sunt convinși să participe la
cruciadă 2 regi: Filip II August al Franței şi Richard Inimă de Leu al Angliei.
Lor li se alătură şi împăratul Friederic I Barbarosa al Germaniei.
- Friederic I Barbarosa pornește prin Ungaria spre Constantinopol, Filip II se
îmbarcă din Genova, iar Richard pleacă pe mare din Marsilia.
- Împăratul Isac II Anghelos încearcă să impună lui Friederic jurământul de
vasalitate, dar nereușind îi va trece armata în Asia Mică. El înaintează spre
Iconiu, trecând prin Cilicia. Sultanul Saladin a dispus distrugerea fortificațiilor
unor cetăți pentru a constitui o forță de apărare, când vor cădea în mâinile
cruciaţilor.

4
- În 1190, împăratul Friederic murea înecat în râul Cydnus. Conducerea
armatei este preluată de Friederich de Şvabia, care moare în asediu cetății
Acra. Armata va fi condusă de ducele Leopold de Austria.
- Filip II al Franţei şi Richard Inimă de Leu au petrecut iarna la Messina
(Sicilia). Englezii au mai poposit în Cipru, insulă cucerită de la bizantini în
11991, iar francezii au ajuns la Acra. Cele trei armate vor cuceri orașul Acra,
care devenea centrul regatului Ierusalimului.
- Îmbolnăvindu-se, Filip II s-a hotărât să se întoarcă acasă împreună cu
Leopold de Austria. Comanda armatei îi revine regelui Richard Inimă de Leu,
care după mai multe confruntări cu Saladin, încheie o pace în 1192. Prin
această pace creștinii puteau vizita Ierusalimul. Richard va pleca spre Anglia,
cedând insula Cipru fostului rege al Ierusalimului, Guy de Lusignan, contra
unei sume de bani.
4. Cruciada a IV-a (1202-1204)
- După cruciada III, latinii mai stăpâneau în Orient regatul Acrei împreună cu
orașele: Tyr, Haiffa, Caesareea, Arsuf, Jaffa, comitatul Tripoli şi principatul
Antiohiei.
- Moartea sultanului Saladin (1193) a trezit dorința de cruciadă în Apus. Ideea
de cruciadă a fost lansată în dieta de la Bari (1195). Nu se poate vorbi despre o
cruciadă propriu-zisă, nefiind organizată cu aprobarea papei.
- În 1197 armata împăratului Henric IV al Germaniei va debarca la Acra.
Datorită morții regelui Henric IV armata este rechemată acasă.
- Cruciada propriu-zisă a fost ordonată de papa Inocențiu III. Pentru susținerea
materială a armatei a impus ca fiecare biserică să aloce 40% din venituri.
Orașele italiene s-au angajat să sprijine cruciada, facilitând transportul pe
mare.
- La organizarea și desfășurarea cruciadei, un rol important l-a jucat dogele
Veneţiei, Enrico Dandolo, care s- angajat personal, preluând conducerea ei.
- Cruciații au plecat spre insula Corfu, iar de acolo spre Constantinopol. În
drum au cucerit cetatea Zara, aflată în stăpânirea regelui Ungariei. Este primul
atac cruciat împotriva unui monarh creștin.
- În fața Constantinopolului s-au schimbat mesaje de război. A fost cucerit mai
întâi portul Galata, apoi portul Constantinopolului. După mai multe atacuri,
orașul a fost cucerit. Pe tron este așezat Isac II Anghelos, care refuză să
recunoască tratatul încheiat de fiul său la Veneția (plata a 200.000 de mărci de
argint). A urmat un nou atac la 13 aprilie 1204, în Vinerea Patimilor, care
duce la căderea Constantinopolului în mâinile cruciaţilor. Aceștia îl vor jefui 3
zile şi 3 nopți.

5
- Papa a înțeles că odată cu căderea Constantinopolului s-a năruit speranța
unificării Bisericii. De aceea el îl va apostrofa pe Bonifaciu de Montferrat,
unul din conducătorii militari ai cruciadei.
- Cruciații vor întemeia Imperiul Latin de Răsărit, cu capitala la
Constantinopol, cuprinzând fosta Tracie, regatul Tesalonicului, ducatul Atenei
şi principatul Ahaei. Titlul de împărat îi revine lui Balduin de Flandra.
- Primul patriarh latin de Constantinopol a fost veneţianul Toma Morosini.
- Bizantinilor le mai rămâneau orașele Niceea, Epir şi Trapezunt, centrul
imperial fiind mutat la Niceea.
- Revenirea la Constantinopol în 1261 nu a mai putut restabili Imperiul
bizantin.
5. Cruciada copiilor (1212)
- Eșecurile cruciadelor conduse de feudali, au dus la creșterea fanatismului în
rândul maselor. Astfel, în 1212 Ștefan, un tânăr cioban francez, socotindu-se
ales de Dumnezeu, a condus o cruciadă a copiilor. Se credea că prin inocența
lor vor dobândi de la Dumnezeu înfrângerea musulmanilor. Doi negustori i-au
îmbarcat la Marsilia şi i-a dus în Alexandria unde i-a vândut ca sclavi.
- Şi în Germania, de la Köln, a pornit un grup de copii cu intenția de a traversa
Alpii spre a ajunge în Italia, de unde să se îmbarce pentru Palestina. Mulți
dintre acești copii au murit de frig, foame şi oboseală.
6. Cruciada a V-a (1217-1218) (1227-1229)
- Ideea de cruciadă a fost lansată de Sinodul de la Lateran (1215), sub
conducerea papei Inocențiu III. Cruciada cunoaște 2 faze.
- În prima fază s-au implicat Leopold VI, ducele Austriei, şi regele Andrei II al
Ungariei. Locul de întâlnire era Acra. Regele Andrei II, ajuns în 1217, va
ocupa poziții la Tiberiada, dar bătălia decisivă s-a dat pe Tabor, unde au fost
respinși de musulmani.
- Ducele Leopold VI a continuat lupta. S-a hotărât atacul asupra orașului
Cairo. În 1218 cruciații obțin o victorie, cucerind portul Damietta.
- Noul sultan Malik-al-Kamil încearcă negocierea unui schimb: cedarea
Ierusalimului, în schimbul portului Damietta. Cardinalul Pelagius respinge
oferta. Atacul asupra oraşului Cairo se soldează cu înfrângerea, cruciaţii
pierzând şi portul Damietta.
- A doua fază a cruciadei pornește de la cererea regelui Acrei, Jean de Brienne,
către împăratul Germaniei pentru sprijin militar. Îi va oferi acestuia pe unica
sa fiică, Iolanda Isabella, moștenitoarea coroanei Ierusalimului, drept soţie.
- În 1225 se încheie la Acra căsătoria prin procură, Isabella fiind însoțită la
altar de perna care purta sabia împăratului. În 1227 cruciații germani se
îmbarcau la Brindisi. Ei vor ajunge în Siria în 1228. Printr-o scrisoare adresată
sultanului Al-Kamil se reușește încheierea unui tratat de pace în 1229. Se

6
prevedea un armistițiu de 18 ani şi retrocedarea Ierusalimului. Provocând mari
nemulțumiri în rândul clericilor şi chiar o răscoală a baronilor, Friedrich II a
plecat spre Germania.
7. Cruciada a VI-a (1248-1254)
- În urma restabilirii puterii musulmane, s-a pornit ofensiva asupra
Ierusalimului. Acesta va fi cucerit în 1244. Este jefuit, iar biserica Sfântului
Mormânt este profanată şi distrusă.
- Papa Inocenţiu IV a primit cu prietenie şi afecțiune solia patriarhului
Ierusalimului, cerând conciliului de la Lyon (1245) organizarea unei cruciade.
Va răspunde acestei chemări cuviosul rege al Franței, Ludovic IX cel Sfânt.
- Cruciații au plecat în 1249 cu 120 de corăbii mari şi 150 de ambarcațiuni
mai mici. Prima oprire a fost în Cipru. De acolo se pleacă spre Egipt. În 1249
cruciații erau în fața portului Damietta. După o bătălie nedecisivă, musulmanii
s-au retras, cedând oraşul francezilor.
- După moartea sultanului Al-Salih, după mai multe ciocniri, regele Franţei, s-
a îmbolnăvit şi a căzut în mâinile duşmanilor. Răscumpărarea s-a făcut cu o
mare sumă de bani şi cu retrocedarea portului Damietta. Ludovic IX se
întoarce în Franţa în 1254.
8. Cruciada a VII-a (1270)
- După recucerirea Constantinopolului de către împăratul Mihail al VII-lea
Paleologul (1261), Egiptul a început o nouă ofensivă asupra cetăților şi
teritoriilor ocupate de creştini.
- În 1267 s-a declanșat cruciada la care a răspuns numai regele Franţei,
Ludovic al IX-lea. El se afla în fruntea unei armate de cavaleri plătiţi.
- În loc să meargă în Siria şi să facă joncțiunea cu armata mongolă, s-au
îndreptat spre Tunis. În faţa Tunisului, creştinii au fost luaţi în derâdere de
sultanul Omar, iar regele Ludovic al IX-lea îmbolnăvindu-se, ca şi mulţi alţi
ostași, a murit. Armata franceză, dezorganizată şi dezorientată, s-a destrămat.
- Asemenea expediții militare s-au organizat şi în secolele următoare, însă şi
de data aceasta s-au soldat cu eșec.

7
 ÎNCERCĂRI DE UNIRE A BISERICILOR

- Schisma Bisericii de la 1054 a fost considerată o dezbinare de scurtă durată

şi se spera refacerea unității bisericești. Papalitatea urmărea prin unire
extinderea puterii sale şi asupra Bisericii din Răsărit, iar Bizanțul dorea
obținerea ajutorului militar şi financiar pentru respingerea atacurilor turcilor
selgiucizi din Asia Mică.
- După înfrângerea bizantinilor de la Mantzikert (1071), împăratul Mihail VII
Dukas va face primii pași spre unire. El promitea papei Grigorie VII unirea
Bisericilor în schimbul unui ajutor militar. Prin aşa-numitul Dictatus papae,
papa îşi manifesta pretenția de supremație față de puterea politică şi religioasă.
- A doua încercare s-a făcut în timpul lui Alexios I Comnenul şi al papei
Urban II. Se urmărea cel puțin parțial unirea grecilor din sudul Italiei cu
Roma. De aceea se convoacă un sinod la Bari. Discuțiile s-au axat pe
problema adaosului Filioque. Nu s-a ajuns la nici un rezultat.
- Incursiunile cruciaţilor în teritoriile bizantine au provocat o şi mai mare ură
între latini şi greci.
- Nici tratativele dintre Ioan II Comnenul şi papii Calist II, Honoriu II şi
Inocenţiu II nu s-au soldat cu rezultate pozitive.
- În anul 1201, fiul împăratului detronat şi orbit Isac II Anghelos, Alexios IV,
oferea papei Inocenţiu III o mare recompensă în bani şi unirea Bisericilor în
schimbul reîntronării tatălui său. Refuzul acestuia din urmă de a da banii
promiși a dus la cucerirea Constantinopolului de latini (1204).
- După redobândirea Constantinopolului (1261), împăratul Mihail VIII
Paleologul a reluat tratativele de unire cu papalitatea, știind că formarea unei
coaliții antibizantine ar putea duce la o nouă pierdere a orașului.
- Pentru a contracara pericolul ce se contura din partea regelui Siciliei, Carol
de Anjou, împăratul Mihail VIII Paleologul a inițiat tratative de unire cu
fratele acestuia, Ludovic IX cel Sfânt. Se impuneau noi tratative cu
papalitatea, concretizate în Sinodul unionist de la Lyon (1274).
- Ideea de unire venea din partea papei Grigorie X. Patriarhul Iosif I a refuzat
acceptarea unirii şi l-a însărcinat pe Ioan Bekkos să apere învățătura Bisericii
de Răsărit. Pentru a salva situația, împăratul l-a închis pe patriarh, iar pe Ioan
Bekkos l-a convins să adere la unire. Grecii trebuiau să accepte următoarele
puncte:
1. Primatul papal
2. Dreptul papei de a primi apeluri din întreaga Biserică
3. Dreptul papei de a fi pomenit la Liturghie şi în Răsărit.

8
- În cele din urmă s-a ajuns la o înțelegere cu patriarhul Iosif I. Din delegația
ortodoxă la Sinodul de la Lyon (1274) făceau parte: fostul patriarh Gherman
III, mitropolitul Teofan al Niceei şi ministrul Gheorghe Acropolitul. Ei au
depus jurământul la 6 iulie 1274, socotind încheiată unirea dintre cele 2
Biserici, fără a li se impune Filioque.
- Unirea a fost respinsă de populația capitalei şi chiar de unii membrii ai
familiei imperiale.
- În 1276 papa Grigorie X cerea grecilor să accepte ritul latin şi adausul
Filioque, iar papa Nicolae III dorea impunerea întregii doctrine catolice.
- După refuzul unirii, regele Siciliei, Carol de Anjou, a devenit ostil
Constantinopolului. Salvarea a venit prin declanșarea unei puternice răscoale
în Sicilia (1282), numită vespera siciliană.
- Împăratul Andronic II Paleologul a respins complet unirea de la Lyon.
- Împăratul Andronic III Paleologul a trimis la Avignon pe călugărul Varlaam
de Calabria să trateze unirea. El s-a întors fără vreun rezultat sau promisiune
militară.
- Pericolul turcesc creștea tot mai mult. Împăratul Ioan VI Cantacuzino a făcut
chiar compromisul de a-şi căsători fiica, Teodora, cu sultanul Orkan. Turcii îşi
stabilesc capitala la Adrianopol (1365).
- Ioan V Paleologul a continuat tratativele de unire cu Roma. În 1369 întreaga
familie imperială trecea la catolicism în Catedrala Sfântul Petru, în fața papei
Urban V. Patriarhul Filotei Cokkinos a condamnat acest act de trădare.
Convertirea a strict personală, fără a implica Biserica Ortodoxă.

9
 EREZII ÎN RĂSĂRIT

1. Bogomilismul
- Această erezie s-a manifestat în Peninsula Balcanică (sec. X-XIV). Ea a
apărut în Bulgaria, în timpul ţarului Petru I, fiind propagată de preotul
Ieremia. El şi-a luat numele de Teofil (iubitor de Dumnezeu - bogomil). De
asemenea, „bogomilui” înseamnă Doamne miluiește.
- Erezia a luat amploare în timpul împăratului Alexios I Comnenul, datorită
misiunii medicului Vasile. El va fi ars pe rug în 1111 împreună cu aşa-numiţii
„apostoli ai bogomilismului”.
- În sec. XIII-XIV două sinoade ținute la Târnovo (1211 şi 1350) vor
condamna bogomilismul. Doctrina bogomililor se cunoaște din lucrarea
Panoplia dogmatică a lui Eutimie Zigabenul. Această doctrină are influențe
gnostice, maniheice şi pavliciene.
- Ei credeau că:
1. Dumnezeu este conceput antropomorfic, iar persoanele treimice
emană pe rând şi se întorc în Tatăl.
2. Lumea este creaţia lui Satanael, fiul lui Dumnezeu. Răzvrătindu-se,
el a fost alungat din cer, creând pământul şi pe Adam din lut şi apă.
3. Întrucât oamenii au fost atrași mai mult spre rău, după 5.000 de ani a
fost trimis Logosul, Hristos, care emană din Tatăl.
4. La originea răului stă Cain, fiul Evei şi al lui Satanael.
5. Erau negate Sfintele Taine, admițând Botezul fără apă la vârsta
majoratului.
6. Practicau o mărturisire publică. Condamnau cultul icoanelor,
moaștelor şi nu aveau biserici.
7. Negau sensul căsătoriei. Recomandau sărăcia absolută şi condamnau
războiul. Nu recunoșteau autoritatea statului şi structurile sociale.
2. Strigolnicii
- Sub influența bogomilismului, au apărut în Rusia mai multe erezii de factură
gnostică.
- În sec. XI călugărul Adrian propaga o erezie care condamna cultul icoanelor
şi ierarhia bisericească.
- În sec. XIV a fost cunoscută şi o mișcare antimonahală.
- Strigolnic este traducerea rusească a termenului bărbier. Inițiatorul mișcării
a fost un oarecare Carp, ajutat şi de diaconul Nichita. Mișcarea era îndreptată
împotriva clerului, acuzându-l de simonie şi pierderea harului datorită
păcatelor.

10
- Propovăduiau spovedania înaintea pământului, mama lor. Doctrina lor se
asemăna mult cu cea bogomilă şi cu o formă arhaică a maniheismului.
- În 1375 inițiatorii sectei au fost excomunicați de mitropolitul Novgorodului
şi înecați de popor. Totuși secta a continuat să existe. Adepții ei au activat
până în sec. XVII, când au aderat la gruparea rascolnicilor.

11
 MONAHISMUL RĂSĂRITEAN

- În ciuda tuturor greutăților şi prigoanelor suferite de creștini după ocupația

turcă şi arabă, în Egipt, Palestina, Siria, Asia Mică şi Peninsula Balcanică s-a
păstrat tradiția monahală.
- În sec. XI-XIV, la Muntele Athos, în Bulgaria, Serbia, Țările Române şi
Rusia, monahismul cunoaște o puternică înflorire. Majoritatea mănăstirilor
sunt organizate după principiile înscrise în Regulile Mari şi Regulile Mici ale
Sfântului Vasile cel Mare.
- Mănăstirea Studion din Constantinopol, înființată în 463 de consulul Studios
şi reorganizată de Teodor Studitul, a cunoscut în sec. IX o puternică înflorire.
Cei peste 1.000 de călugări erau organizați în cete, încadrate în trei grupe: a
rugătorilor, a lucrătorilor şi a celor care se odihneau alternativ.
1. Muntele Athos
- Numit şi „Grădina Maicii Domnului”, a fost centrul monahismului ortodox.
- Prima mănăstire (Marea Lavră) a fost zidită de Sfântul Atanasie Atonitul,
originar din Trapezunt, în anul 963, fiind ajutat de împăratul Nichifor Focas.
Până în anul 1000 au fost zidite şi alte mănăstiri: Vatoped, Zografu (bulgari) şi
Ivirion (georgieni), Rusicon (ruşi - 1143), Hilandar (sârbi - 1197).
- Domnitorul Nicolae Alexandru a început zidirea Mănăstirii Cutlumuş,
terminată de fiul său Vladislav Vlaicu în anul 1372, ea devenind „Mare Lavră
a Ţării Românești”.
- În 1375 Muntele Athos avea 17 mănăstiri mari, numărul lor crescând până la
20. Pe lângă ele existau schituri cu 4-5 călugări sau chilii şi sihăstrii
independente. La început, modul de viețuire era cel chinovial (de obște), iar
după anul 1200 s-a permis şi viețuirea idioritmică (separată).
- Muntele Athos a fost şi un puternic centru de cultură teologică (se cunosc
peste 13.000 manuscrise) şi de pictură şi artă religioasă.
- Turcii au vrut să ocupe Muntele Athos, dar călugării s-au supus de bunăvoie.
Sultanul Murad II a acordat unele privilegii.
- Sfântul Munte s-a bucurat de un puternic sprijin material din partea
voievozilor, ierarhilor şi credincioșilor români din Ţara Românească şi
Moldova până în anul 1863 (legea secularizării averilor mănăstirești).
2. Grecia
- Mai sunt cunoscute mănăstirile din Meteora şi Tesalia, care s-au bucurat de
un mare renume.
3. Palestina
- Cea mai renumită mănăstire Sfânta Ecaterina pe Muntele Sinai, ctitoria
împăratului Justinian din anul 527.

12
 4. Bulgaria
- Este cunoscută mănăstirea Rila, zidită pe muntele unde a trăit vestitul
pustnic Ioan de Rila (sec. X), ocrotitorul Bulgariei.
5. Serbia
- Monahismul a cunoscut o puternică înflorire în sec. XIII prin sprijinul Sf.
Sava de la Mănăstirea Hilandar.
- În 1320 regele Ştefan Uroş II Milutin a ridicat mănăstirea Gracianiţa. Alături
de aceasta au fost ridicate şi alte mănăstiri, care au contribuit la formarea
morală, spirituală şi religioasă a credincioșilor sârbi.
6. Ţările Române
- La români monahismul este cunoscut înainte de reorganizarea sa de către
Sfântul Nicodim de la Tismana (†1406). Astfel, bisericile rupestre de la
Murfatlar (sec. X), peștera Sfântului Nicodim de la Tismana, peștera de la
Bistrița, schitul de la Peștera Ialomicioara, biserica în stâncă de la Cetățeni,
sihăstriile din Buzău dovedesc existența tradiției monahale românești înainte
de sec. XIV.
- Din Vita major Sancti Gerhardi (scrisă înainte de 1083) aflăm despre
existența unei mănăstiri de „călugări greci” (ortodocși), cu hramul Sfântul
Ioan Botezătorul, ridicată de voievodul ortodox Ochtum (Achtum), la
Morisena.
- În a doua jumătate a sec. XIV monahismul românesc a fost reorganizat după
practica isihastă de la Muntele Athos. În Țara Românească este cunoscut
călugărul Nicodim (1370).
- În Moldova exista în timpul voievodului Petru I Muşat mănăstirea Neamț,
căreia i-a zidit o biserică nouă voievodul Stefan cel Mare (1497). Între
ctitoriile marelui voievod Ştefan cel Mare se numără mănăstirile Voroneț
(1488) şi Putna (1466-1470).
- În Transilvania este cunoscută mănăstirea Prislop ridicată de ucenicii
Sfântului Nicodim de la Tismana (1400).
- Se cunoaște prezența arhiepiscopului Ghelasie de la mănăstirea Râmeţ din
anul 1376.
7. Rusia
- Între 1051-1062 Sfântul Antonie, organizatorul monahismului rusesc, a
înființat Lavra Pecerska. În anul 1354 a fost întemeiată în apropiere de
Moscova Lavra Sfintei Treimi, închinată Sfântului Serghie de Radonej
(†1390).
8. Isihasmul
- Termenul provine de la grecescul (liniște desăvârșită, contemplație)
şi definește modul de viață adoptat de călugării atoniţi în sec. XIV, sub

13
influența scrierilor lui Pseudo-Dionisie Areopagitul şi Sf. Simeon Noul
Teolog.
- Călugării care-l practicau se retrăgeau în singurătate şi prin concentrarea
gândurilor la rugăciune reușeau să vadă lumina dumnezeiască necreată, văzută
de Sfinții Apostoli Petru, Iacob şi Ioan pe Muntele Tabor.
- Teoreticianul şi teologul isihasmului a fost Sfântul Grigorie Palama. El
învăța că este posibil să vedem lumina Dumnezeirii, necreată şi incoruptibilă,
deoarece ea este numai o lucrare, energie şi putere a lui Dumnezeu, emanată
din ființa Sa nevăzută.
- Există o deosebire între Fiinţa lui Dumnezeu, nevăzută şi inaccesibilă
oamenilor, şi puterile sau energiile Sale necreate.
- Aceste energii sau puteri sunt comune celor trei persoane treimice.
- În Apus, Toma d’Aquino învăța că între ființa lui Dumnezeu şi energiile sale,
care sunt create, nu există vreo deosebire şi acest lucru face imposibilă
îndumnezeirea omului.
- Cel care s-a ridicat împotriva isihasmului a fost călugărul Varlaam de
Calabria. Un sinod întrunit la Constantinopol în anul 1341 a admis isihasmul.
În Răsărit, lupta a fost continuată de Grigorie Achindinos, sprijinit de
împărăteasa Ana de Savoja şi patriarhul ecumenic Ioan XIV Kalekas.
- În timpul împăratului Ioan VI Cantacuzino s-a ținut un sinod la
Constantinopol în anul 1351, care a aprobat doctrina isihastă.
- Sf. Grigorie a fost ales în 1347 arhiepiscop al Tesalonicului, păstorind până
la moartea sa (1359). A fost canonizat în 1368.
- Isihasmul a cunoscut o nouă înflorire datorită Sfinților Nicodim Aghioritul şi
Paisie de la Neamţ.

14
 BISERICA APUSEANĂ ÎN SECOLELE XI-XV

1. Preliminarii
- La începutul mileniului II Apusul a trecut printr-o mare criză, cunoscând o
perioadă de decădere, numită „secolul obscur”. Începutul îndreptării l-a făcut
papa Leon IX a fost decretul papei Nicolae II, care hotăra: papa să fie ales
numai de colegiul cardinalilor; candidații să fie numai clerici din Roma;
împăratul să confirme alegerea.
- Papa Nicolae II a combătut simonia şi concubinajul, deoarece mulți clerici
erau numiți de autoritatea laică şi nu respectau celibatul. Cel care a crescut
prestigiul şi a salvat Biserica din criză a fost cardinalul Hildebrand, viitorul
papă Grigorie VII.
- Papa Grigorie VII provenea de la Mănăstirea Cluny. În timpul papei Leon IX
a ajuns cardinal. În anul 1073 a fost ales papă, iar conform uzanței trebuia
investit cu cârjă şi inel de către împăratul Henric IV. El a fost ultimul papă
investit de împărat.
- Cardinalul Deusdedit a alcătuit o colecție de canoane, care în 27 de teze
expunea prerogativele Sfântului Scaun față de puterea laică. Lucrarea
Dictatus papae conține ideile reformatoare ale papei Grigorie VII.
- În 1074 papa Grigorie VII a dat primul decret sinodal, care făcea începutul
reformei. Acesta prevedea următoarele: clericii care primeau hirotonia sau
parohia pe bani, nu puteau fi admiși în slujba Bisericii; clericii care nu
respectau celibatul, pierdeau dreptul de a sluji, urmărind eliberarea lor de
grijile lumești.
- Celibatul s-a impus până în sec. XII în toate țările catolice. Credincioșilor li
se interzicea să primească Sfintele Taine sau chiar să participe la slujbele
oficiate de acești clerici.
- Acest decret a stârnit indignare atât în rândul clericilor, cât şi a principilor şi
monahilor. Au protestat regele Filip I al Franței, Wilhelm Cuceritorul al
Angliei, Henric IV al Germaniei. Henric IV a convocat un Sinod la Worms, la
24 ianuarie 1076, care l-au apostrofat numindu-l „Hildebrand tiranul şi
monahul fals”.
- Grigorie VII l-a excomunicat pe Henric IV şi dezleagă de jurământul de
fidelitate pe supușii împăratului. În această situație Henric IV a trecut Alpii
(1077) pentru a cere iertare papei la Canossa. Papa Grigorie a acceptat să
ridice anatema cu condiția ca împăratul să facă penitență publică.

15
- Henric IV, indignat de atitudinea papei, a trecut Alpii, asediind Roma şi
ocupând-o. În locul papei Grigorie VII a așezat un antipapă – Clement III,
care l-a încoronat rege al Germaniei.
- Papa va apela la normanzi, care vor veni şi vor jefui Roma. După moarte,
Grigorie va fi proclamat fericit în 1584 şi sfânt în 1728.
- Pretențiile universaliste ale papalității se vor materializa în portul unei mitre
cu trei coroane, ca simbol al aşa-numitului triregnum – puterea cerului, a
pământului şi a celor de dedesubt.
2. Cearta pentru investitură
- O problemă care a creat conflicte între papalitate şi puterea laică a fost cea
legată de investirea clericilor. Decretul papei Grigorie VII (1076) a
nemulțumit autoritatea laică. Papa Pascal II s-a implicat în conflictul declanșat
la curtea împăratului Henric IV. Tronul imperial german a fost ocupat de
Henric V, la început aliat al papei Pascal II.
- Henric V n-a renunțat la investitură, ci a numit episcopi în Germania şi i-a
cerut papei să-l încoroneze.
- Convenția de la Sutri (1111), prin care împăratul renunța la investitură, iar
Biserica la bunurile oferite de puterea imperială, a atras reacția negativă a
clericilor.
- Cearta pentru investitură a luat sfârșit în timpul papei Calist II. Concordatul
de la Worms sau Tranzacția Calistină (1122), între reprezentanții papei şi ai
împăratului Henric V, prevedea o dublă investitură: din partea autorității
bisericești cu inel şi cârjă, alegerea făcându-se de canonicii fiecărei catedrale
în prezența delegatului papei; din partea autorității laice cu sceptru şi sabie,
acordate de împărat împreună cu un domeniu, noul ales devenind principe.
- Împăratul era lipsit de dreptul de investitură religioasă, episcopul fiind ales
de canonicii catedralelor şi confirmați de papă.
- Concordatul de la Worms a fost consfințit de un sinod ținut la Roma în anul
1123, socotit de Biserica Apuseană al IX-lea Sinod ecumenic.
3. Creșterea şi descreșterea puterii papale
- Rezolvarea conflictului legat de problema investiturii a dus la o mai mare
creștere a autorității papale atât faţă de clerici, cât şi faţă de împărat. Ca
urmare a apărut o mare rivalitate între împărat şi scaunul papal.
- Conflictul s-a agravat în timpul domniei împăratului Friedrich I Barbarosa,
care se considera ales împărat prin voia lui Dumnezeu şi nu depindea de nici
un papă. Pentru un timp, papa a trebuit să cedeze în fața împăratului.
- Ca să scape de pretențiile împăratului asupra întregii Italii, dar mai ales de
normanzi, papa a apelat la bizantini. Schimbarea survenită la curtea imperială
germană a facilitat ascensiunea puterii papale. Friedrich I Barbarosa a fost
învins de Liga lombardă în 1176. În această situație împăratul a prestat în faţa

16
papei serviciul de valet în 1177. Prin pacea de la Veneţia a recunoscut
independența orașelor din Italia de Nord şi stăpânirea papei asupra Italiei
Centrale.
- După moartea lui Friedrich, conducerea imperiului a revenit lui Henric VI,
care s-a căsătorit cu principesa Constanța de Sicilia. După nașterea lui
Friedrich II, Henric VI şi soția sa au murit. Regența a fost încredințată papei
Inocenţiu III. Împărăția teocratică vizată de Grigorie VII se vedea realizată
sub Inocenţiu III.
- Inocenţiu III l-a folosit ca model pe înaintașul său. El a patronat regența
împăratului, a organizat cruciada a IV-a pentru eliberarea Locurilor Sfinte, a
susținut o adevărată cruciadă împotriva valdenzilor şi a convocat Sinodul de
la Lateran din 1215. El spunea: „Eu am primit de la Roma mitra, semnul
funcției mele religioase, precum şi tiara, care-mi conferă domnia
pământească”.
- În calitate de suveran spiritual şi lumesc al creștinilor apuseni, papa
Inocenţiu III a încoronat pe Otto IV împărat al Germaniei, impunându-i să nu
se amestece în treburile Bisericii; obligă pe Filip II August să-şi refacă familia
cu soția alungată; în 1208 aruncă anatema asupra regelui Angliei, Ioan fără
Ţară; încoronează pe Ioniţă Caloian ca „rege al bulgarilor şi vlahilor”.
- După moartea sa, Friedrich II se va ridica împotriva puterii papale. Papa
Grigorie IX îl va excomunica pe împărat.
- Papalitatea va intra în conflict şi cu regalitatea franceză. Prin Recursum ad
principem dat de Ludovic IX cel Sfânt (1269), se putea apela la monarhie
împotriva sentințelor papale.
- Conflictul se va agrava în timpul regelui Filip IV cel Frumos şi a papei
Bonifaciu VIII. Declanșat prin refuzul de a merge în cruciadă, prin enciclica
Clericis laicos (1296), papa interzicea puterii politice să dispună de bunurile
Bisericii fără acordul lui. Regele Franței a oprit livrarea aurului şi a argintului
destinat papei.
- În 1301 regele Filip IV confiscă averile scaunelor episcopale vacante sau a
căror titulari era suspendați şi a întemnițat pe delegatul papei. Enciclica
Asculte filii (1301) este arsă în fața parlamentului şi a reprezentanților
poporului.
- Papa Bonifaciu VIII a întrunit Sinodul la Roma şi a lansat enciclica Unam
Sanctam (1302). Ea cuprinde următoarele idei: nu există decât o singură
Biserică adevărată şi nu există mântuire în afara ei; există un singur trup şi un
singur conducător – papa. Cine nu ascultă de el nu este urmașul Lui; există
două săbii: una spirituală a Bisericii şi una temporală, pentru Biserică; prima
stă în mâna papei, cealaltă în mâna regelui, dar sub supravegherea papei;
puterea spirituală este mai presus de cea temporală.

17
- Regele Filip IV cel Frumos convoacă parlamentul şi îl acuză pe papă de
crime grave: tăgăduiește viața veșnică şi nemurirea sufletului, şi-a ridicat
statui în Biserică pentru a fi adorat etc.
- Papa Bonifaciu VIII pregătește excomunicarea şi aruncarea interdictului
asupra Franţei. Oamenii regelui au intrat în Roma, s-au aliat cu angevinii din
Neapole şi cu familia Colonna, şi l-au arestat la Anagni. După ce este pălmuit
cu mănușa de zale, papa este eliberat şi dus la Roma, unde moarte în 1303.
- Sic tranzit gloria mundi – Astfel a trecut gloria lumii.
4. Captivitatea babilonică a papilor
- Declinul puterii papale a început cu umilința papei Bonifaciu VIII la Anagni.
După moartea papei urmează o păstorire scurtă a papei Bonifaciu XI. La
alegerea noului papă, în 1305, se confruntă interesele italiene cu cele franceze.
- Vor câștiga francezi, care vor alege ca papă pe Clement V. Înscăunarea sa nu
a avut loc la Roma, ci la Lyon. Noua reședința va fi la Bordeaux, apoi la
Poitiers, iar în cele din urmă la Avignon.
- Captivitatea babilonică a papilor va dura 70 de ani (1308-1377).
- Din ordinul regelui Filip IV cel Frumos, papa Clement V a desființat la
Sinodul de la Vienne, ordinul templierilor pentru a li se confisca averile şi a
neutraliza opoziția lor faţă de autoritatea regală. Marele maestru, Jacques de
Molay va fi ars pe rug (1314).
- Tot acest papă a hotărât anularea enciclicelor emise de papa Bonifaciu VIII
împotriva Franţei şi a regelui său.
- În 1316 va fi ales la Lyon un nou papă – Ioan XXII. El s-a implicat în
problemele politice şi teologice. A lansat unele idei conciliariste, afirmând cp
autoritatea sinodală este mai presus decât cea papală, a combătut unele
formulări din scrierile misticului german Meister Eckhard şi a interzis vestita
lucrare a lui Marsilius de Padua şi Jean de Jandun – Defensor pacis.
- Aceste idei vor fi reluate de scriitorul florentin Nicolo Machiavelli în
lucrarea Il Principe.
- Papa Ioan XXII l-a excomunicat pe teologul Wilhelm Ockam pentru că
promova în lucrarea Dialogus unele idei antipapale.
- Pe plan politic, el a contestat legitimitatea lui Ludovic Bavarezul ca împărat
al Germaniei, dând naștere unui conflict între papalitate şi monarhia germană.
- Papa Urban V a hotărât să părăsească Franța. Însoțit de 8 cardinali, el a
părăsit Avignonul (1367) fără să-l înștiințeze pe rege. Deși i s-a făcut o primire
triumfală la Roma, simţindu-se stingher în palatul Lateran ruinat, s-a întors la
Avignon în 1370.
- Noul papă, francez Grigorie XI, a hotărât să se instaleze definitiv la Roma.
El a păstorit la Roma între 1377-1378, punând capăt captivității babilonice de
la Avignon.

18
 5. Marea schismă papală şi Sinoadele conciliariste
- Papa Grigorie XI a pus capăt captivității babilonice de la Avignon. Pentru
alegerea noului papă, populația agitată a forțată ușile bisericii, cerând un papă
roman. A fost desemnat Urban VI. Cardinalii francezi s-au retras şi au ales un
papă francez, în persoana lui Clement VII. Astfel, s-a declanșat marea
schismă papală (1378), care a tulburat Biserica Apuseană timp de 40 de ani.
- La moartea papei Urban VI cei de la Avignon sperau ca noul papă să fie
francez. Spre surprinderea lor a fost ales tot un italian, Bonifaciu IX.
- După moartea lui Clement VII a fost ales papa Bonifaciu XIII care, deși
promitea împăcarea în Biserică, în realitate nu făcea nimic.
5.1. Sinodul de la Pisa (1409)
- A fost convocat pe 1409, participând 14 cardinali de la Roma, 10 de la
Avignon, 4 patriarhi, 80 de episcopi, 102 delegați de episcopi.
- Președinția a avut-o decanul lor de vârstă, cardinalul de Poitiers.
- Pentru neprezentare cei 2 papi au fost depuși, iar în locul lor s-a ales
Alexandru V, un grec latinizat din Veneţia, dând speranțe pentru unirea celor
2 Biserici.
- Se dorea o reformare in capite et membris a Bisericii Apusene.
- Din nefericire singurul lucru real a fost faptul că Biserica Apuseană avea
acum 3 papi.
5.2. Sinodul de la Konstanz (1414-1418)
- Întrunit şi patronat de împăratul Germaniei, Sigismund I, sinodul urmărea
încetarea schismei papale şi demararea reformei in capite et membris.
- Sinodul a rezolvat problema schismei papale şi a condamnat mișcările
eretice promovate de reformatorii John Wicliff şi Jan Hus.
- Papa Ioan XXIII a sosit la sinod în 1414. El a fost obligat să citească în fața
sinodului o declarație prin care se obliga să demisioneze dacă ar face același
lucru şi ceilalți 2 papi.
- Intuind că va fi pus sub acuzare, Ioan XXIII a reușit să părăsească sinodul,
dar a prins de garda imperială. Întemnițat într-un castel, a fost eliberat abia în
1419.
- Cei peste 1800 de sinodali au considerat că sunt create premisele înfrângerii
monarhiei absolute papale prin declararea superiorității autorității conciliului
faţă de autoritatea papei.
- Sinodalii au hotărât:
1. Sinodul întrunit legitim, prin puterea Sfântului Duh, reprezintă
Biserica militantă şi deține puterea. Toți, chiar şi papa, sunt obligați să i se
supună în ceea ce privește credința, încetarea schismei şi reformarea Bisericii
in capite et membris.

19
 2. Cine se va opune sinodului va fi pedepsit conform legii şi a
dreptului canonic.
3. Papa Ioan XXIII, pentru că a părăsit sinodul, este suspectat de
favorizarea schismei şi de erezie.
4. Membrii sinodului au avut şi au deplină libertate de decizie.
- Papa Grigorie XIII a renunțat la demnitatea papală în schimbul unui post de
episcop şi titlul de cardinal de Korzo.
- Papa Benedict XIII n-a vrut să cedeze şi acționa ca antipapă în Franţa, la
Perpignan.
- În 1417 sinodul va alege ca papă legitim pe Martin V. Astfel se punea capăt
schismei papale care a tulburat Biserica Apuseană între 1378-1417.
- Sinodul a judecat şi cazul prereformatorului ceh, Jan Hus. El a fost
condamnat ca eretic, depus din treapta preoțească şi extrădat autorităților
civile, fiind ars pe rug la 6 iulie 1415.
- În 1418 sosea la Konstanz o delegație a Patriarhiei Ecumenice formată din
19 mitropoliți, printre care şi Grigorie Ţamblac. Sinodalii erau interesați de
problema unirii cu grecii. Delegația s-a întors fără nici un rezultat pozitiv.
5.3. Sinodul de la Basel (1431-1449)
- Papa Martin V va convoca un sinod la Pavia (1422) care trebuia să discute
problema reformei Bisericii. În urma discuțiilor tensionate sinodalii, la
propunerea regelui Angliei, Henric VI, se vor muta la Basel (Elveţia).
- Sinodul se va deschide la 1431. Numărul mic de participanți şi atitudinea
prea liberală faţă de scaunul papal, l-au determinat pe papa Eugeniu IV să
dispună închiderea sinodului şi mutarea la Bologna, unde să se discute unirea
cu grecii.
- Participanții au înțeles că mutarea sinodului urmărea anularea decretului
conciliarist de la Konstanz. De aceea, s-a hotărât continuarea lucrărilor
sinodale la Basel.
- La început, papa Eugeniu IV nu a recunoscut sinodul. Constrâns, papa va
retrage bula prin care dizolva conciliul şi printr-o nouă bulă, Dudum sacrum
(1431), recunoștea valabilitatea lui, dar respingea deciziile anterioare.
- S-a trecut la discutarea problemelor de fond: reforma curiei papale şi
aprobarea procedurii de alegere a papei. Tot atunci s-a hotărât ca viitorii papi
să depună un jurământ în fața sinodului.
- Papa Eugeniu IV a hotărât prin enciclica Doctoris gentium (1437)
transferarea sinodului de la Basel la Ferrara. Această hotărâre a nemulțumit pe
sinodali care au hotărât suspendarea papei prin neprezentare (1438). În 1439
20 de episcopi şi peste 300 de doctori în teologie l-au declarat eretic şi l-au
depus din scaun. Ducele de Savoya, rămas văduv, va fi proclamat papă cu
numele de Felix V (1439). Astfel, s-a declanșat o nouă schismă papală.

20
- Regele Carol VII al Franţei a reușit să pună în aplicare Pragmatica
Sanctiune (1438) prin care Biserica din Franța își declara independența faţă de
papă şi punea bazele viitoarei libertăți galicane.
- Principii electori germani au declarat un fel de neutralitate. Regele Alfons V
al Aragonului îl recunosc pe papa Felix V.
- Fără a fi sprijinit de Franţa, Scoţia şi Germania din 1445, papa Felix V nu
mai constituia un pericol pentru Eugeniu IV.
- Sinodului de la Basil, închis în 1449, i-au fost recunoscute doar primele 25
de ședințe.
- Prin Sinodul unionist de la Ferrara-Florența finalizat cu semnarea actului de
unire din 6 iulie 1439, prestigiul papei Eugeniu IV a crescut şi a anihilat
condamnarea şi depunerea din scaun (1438).

21
 EREZII ÎN APUS

1. Catarii
- Această erezie a fost considerată o continuare a bogomilismului în Apus.
- Catarii (cei curați) sau patarenii promovau o doctrină dualistă: lupta dintre
bine şi rău. Considerau că Biserica şi lumea sunt create de Dumnezeu cel rău
sau chiar de diavol. De aceea, combăteau ierarhia şi caracterul sacramental al
Bisericii. Nu acceptau dogmele şi tainele ei şi luptau pentru deposedarea
Bisericii de averi, acuzându-i pe clerici de lux şi preocupări lumești.
- Interziceau căsătoria, consumul de carne, folosirea bunurilor pământești,
preferând să moară prin înfometare, îmbolnăvirea fiind considerată pedeapsă
divină. Înfometarea asigura moartea cărnii (trupului).
- Inițierea se făcea prin punerea mâinilor celor perfecți şi rostirea continuă a
rugăciunii Tatăl nostru.
- S-au răspândit în Franţa, Germania, Italia, Spania şi Anglia. Prima dată au
fost identificați în Italia (1030-1040), în Franţa erau numiți albigenzi, de la
orașul Albi.
- Membrii acestei secte au fost persecutați cu cruzime de Inchiziție. Papa
Inocenţiu III a consimțit organizarea unei cruciade. Un număr important de
catari au căzut victimă, fiind arși pe rug, torturați sau întemnițați pe viață.
2. Petrobrusierii
- Numele sectei provine de la întemeietorul ei – Petru Brusius. A avut
răspândire în Franţa.
- Se manifesta împotriva clerului, acuzându-l de corupție, îmbogățire şi
îngâmfare. Se propunea secularizarea averilor bisericești şi împărțirea lor
săracilor.
- Petru Brusius s-a ridicat împotriva clerului, contestând cultul divin, botezul
copiilor, dogmele Bisericii, celibatul şi cultul icoanelor. A fost ars pe rug în
1137.
3. Valdenzii
- Promotorul ereziei a fost Petru Valdus, un comerciant din Lyon. El credea că
mântuirea se poate dobândi numai prin sărăcie şi pocăință. De aceea va vinde
averea şi o va împărți săracilor.
- Critica ierarhi, învățând că ar fi pierdut harul datorită bogăției. A fost
excomunicat de papa Lucian III.
- Doctrinar, el accepta purgatoriul, indulgențele, cultul sfinților, rugăciunile
pentru morți, jurământul, serviciul militar şi pedeapsa cu moartea. Recunoștea
Botezul, Euharistia şi Pocăința.
- Aceste erezii din Apus au precedat marea Reformă luterană.

22
 MONAHISMUL APUSEAN

- Monahismul apusean a cunoscut în sec. XI-XIV o puternică dezvoltare, fiind

organizat sub forma ordinelor monahale şi militare. Scopul urmărit era asceza,
asistența socială, combaterea imoralității clerului şi credincioșilor. Uneori s-a
exagerat pe plan etic încât dominicanii, de exemplu, au promovat inchiziția.
1. Ordine monahale
1.1. Ordinul cartusienilor
- Înființat în 1086, în Franţa, de canonicul Bruno de Reims, urmărea întărirea
disciplinei monahale şi clericale, monahii practicând asceza şi sărăcia. Numai
la sărbători mâncau pește şi brânză.
- Ordinul a dar Bisericii Apusene multe personalități.
1.2. Ordinul cistercienilor
- Întemeiat în 1098 de egumenul benedictin Robert, în valea Cistercium
(Citeaux - Franţa), avea drept scop îmbunătățirea vieții monahale.
- Cistercienii trăiau simplu, în singurătate, lucrând pământurile necultivate.
- Un mare renume a adus intrarea lui Bernard de Clairvaux. El a combătut
mișcările extremiste ca cea a lui Arnoldo di Brescia şi a propagat cruciada II.
1.3. Ordinul carmeliților
- Întemeiat în 1156 pe muntele Carmel din Palestina, de cruciatul Berthold de
Calabria, ordinul a fost recunoscut de patriarhul latin de Ierusalim.
- Adepții practicau: sărăcia totală, abstinența de la carne şi tăcerea de la
Vecernie până la o treime din a doua zi.
- Datorită asupririi arabe, carmeliții au venit în Europa în 1238 şi practicau
viața de obște. Purtau un veșmânt de culoare castanie, numit scapular, compus
din 2 bucăți, una în față şi alta în spate.
1.4. Ordinul franciscanilor
- Întemeiat de Francisc de Assisi în 1209. După o boală îndelungată, el a
părăsit cariera cavalerească, ducând o viață simplă, în sărăcie şi pocăință. Era
îmbrăcat în haină neagră, încins cu o funie şi umbla desculț.
- Dezaprobat de papa Inocenţiu III, ordinul va fi recunoscut de papa Honoriu
III în 1223.
- Franciscanii practicau sărăcia totală şi puteau predica pretutindeni.
- Deşi a murit de tânăr Francisc de Assisi a devenit foarte popular, astfel încât
în 1226 existau 8.000 de mănăstiri.
- În 1230 ordinul s-a scindat: observanţii sau riguroşi (păstrau regulile aspre
ale ordinului); conventualii (practicau viața în comun).

23
- Franciscanii poartă o haină neagră sau cafenie cu glugă (capuciol – de unde
şi numele de „capucini”), încinsă cu o funie și sandale în picioare. Renumitul
teolog Duns Scott a fost franciscan.
1.5. Ordinul dominicanilor
- Înființat de Dominic Guzman, în sudul Franței, în anul 1215, ordinul
condamna luxul, avuția, lăcomia şi imoralitatea clerului. A reușit să
convertească mulți catari.
- Papa Honoriu III a recunoscut ordinul în 1216, punându-l sub directa sa
ascultare.
- Pentru că predicau împotriva viciilor episcopilor au avut de înfruntat
greutăți.
- Papa Grigorie IX le-a dat jurisdicție asupra ereticilor, dar pentru că erau
foarte cruzi populația i-a numit dominicani, adică „Domini canes” – „câinii
Domnului”.
- Prestigiul lor creștea pentru că erau culți, iar prin aderarea lui Toma
d’Aquino le-a sporit faima. Au contribuit la dezvoltarea învățământului
universitar.
- Uniforma lor era formată dintr-o tunică albă peste care purtau o mantie
neagră cu glugă.
2. Ordine monahale militare
2.1. Ordinul ospitalierilor sau ioaniților
- Negustorii italieni din Amalfi în 1048, în Ierusalim, au zidit un azil pentru
pelerini şi bolnavi, sub patronajul Sf. Ioan Botezătorul. Ordinul a avut inițial
scop caritativ, devenind ordin militar în 1118.
- Purtau o manta cu cruce albă în 8 colțuri, iar în luptă una roșie cu cruce albă.
- După căderea Ierusalimului sub sultanul Saladin (1187), ioaniții s-au retras
în Acra. În anul 1247 au venit în Banatul Transilvaniei, așa cum reiese din
Diploma cavalerilor ioaniți.
2.2. Ordinul templierilor
- Cavalerii francezi în frunte cu Hugues de Payens au pus bazele ordinului în
1118. Ei purtau mantie neagră cu cruce roșie. Regele Balduin II le-a oferit o
parte din palatul așezat pe locul vechiului templu mozaic. După anul 1291 au
părăsit Palestina, stabilindu-se în Franţa.
- Din dispoziția regelui Filip II cel Frumos a fost desființat ordinul în 1311.
Imensele lui averi au fost confiscate de rege. Marele maestru, Jaques de
Molay, a fost arestat şi ars pe rug (1314).
2.3. Ordinul teutonilor
- Înființat în 1190, în timpul cruciadei III pentru pelerinii şi bolnavii germani,
ordinul avea membrii foarte disciplinați şi chiar cruzi. Purtau o mantie albă cu
cruce neagră.

24
- Părăsind Palestina au venit la Veneția şi apoi în Germania, la Magdenburg.
- Regele Ungariei, Andrei II, i-a chemat şi așezat în Țara Bârsei (1212-1225).
Deoarece au construit cetăți de piatră, regele i-a alungat în 1226. Cu
permisiunea papei şi a împăratului Germaniei, ei s-au stabilit în Prusia
Orientală, având misiunea de a-i converti pe localnicii păgâni. Din 1309 şi-au
mutat sediul la Marienburg. În 1525 teutonii, stabiliți în Polonia, au trecut la
luteranism.
3. Inchiziția
- A fost o instituție juridică, un tribunal de represiune, în slujba papalității şi
regalității prin care se urmărea reprimarea oricăror mișcări eretice.
- Numele vine de la inquiro, -ere – a căuta, a descoperi, a corecta, a ancheta.
- Procedura inchiziţională cunoștea mai multe etape:
1. Inchizitorul (judecătorul) vizita zonele considerate contaminate cu
învățături eretice. Aici el predica în biserici şi anunța timpul de grație. Cei
bănuiți de erezie puteau să se prezinte de bunăvoie la inchizitor, bucurându-se
de o oarecare clemență.
2. Interogatoriul făcut de inchizitor. După ce acuzații jurau pe Sf.
Evanghelie, trebuiau să răspundă la întrebări. Cei care negau erau confruntați
cu martorii.
3. Constrângerea acuzatului, adeseori prin torturi, să mărturisească
apartenența la erezie.
4. Pronunțarea sentinței în public.
5. Actul de credință – autodafe – lepădarea de erezie.
6. Excomunicarea şi anatematizarea acuzatului.
- Întrucât inchizitorul nu putea să dea pedeapsa cu moartea, acuzatul era dat pe
seama brațului secular, care executa arderea pe rug pentru a nu spurca
pământul.
- Inchiziția a fost înființată de papa Lucius III în 1184, la Sinodul de la
Verona. Numită şi Sfântul oficiu, ea constituia un tribunal ecleziastic papal
pentru combaterea catarilor sau patarenilor din Lombardia.
- Între anii 1184-1233 inchiziția a fost încredințată episcopilor. Papa Grigorie
IX a permanentizat-o şi a încredințat-o ordinului dominicanilor. Papa
Inocenţiu IV (1252) permitea practicarea torturii pentru a obține mărturii, de
cele mai multe ori false. Acest lucru a dus la abuzuri încât nu erau anchetați
numai ereticii. Cădeau pradă şi unii oameni nevinovați, dar bogați, pentru a li
se confisca averile.
- Papa Iuliu II a dat atribuții tribunalului inchiziţional şi asupra altor învinuiri:
dobânda, bigamia, adulterul, imoralitatea clerului.
- Pedepsele erau incredibile: arderea pe rug chiar şi a celor morți, flagelarea în
biserică în timpul Liturghiei, închisoarea, confiscarea averilor. Se puteau

25
bucura de bunăvoință ereticii care se predau de bunăvoie şi copiii care-şi
denunțau părinții.
- În Spania, inchiziția a cunoscut cele mai detestabile forme. În 1483 se
înființează Consiliul suprem al Inchiziției – Suprema. Timp de 8 ani, numai în
Sevilla au fost arse pe rug 700 de persoane şi peste 5.000 au suferit pedepse
grave.
- Se vorbește despre 4.000 de arderi pe rug în decurs de 350 de ani, excluzând
victimele din Spania.
- Inchiziţia a atras de partea sa în sec. XVII şi pe iezuiți, ordin înființat de
Ignaţiu de Loyola. Inchiziția spaniolă a fost abolită de parlament în 1813, în
Portugalia în 1822 şi în Italia în 1848.

26
 SINODUL UNIONIST DE LA FERRARA-FLORENŢA

- După Marea Schismă de la 1054 şi până la căderea Constantinopolului s-au

făcut mai multe încercări de unire a Bisericilor.
- Împăratul bizantin spera să obțină ajutor financiar şi militar apusean pentru a
salva imperiul, iar papalitatea dorea supunerea Bisericii răsăritene scaunul
papal.
- La începutul sec. XV, ambele părți treceau prin mari dificultăți: marea
schismă papală şi sinoadele conciliariste, iar Imperiul bizantin era amenințat
cu un iminent atac asupra Constantinopolului. Relațiile politice şi bisericești
dintre Răsărit şi Apus erau foarte încordate.
- Ideea convocării unui sinod ecumenic în care să se realizeze împăcarea
dintre cele 2 Biserici era susținută nu numai de greci, ci şi de papalitate. Cu
toate acestea, un sinod presupunea costuri importante şi nu putea evita
discutarea problemelor controversate.
- Deviza curiei romane în privința unirii cu Biserica răsăritului era: mai întâi
supunerea față de scaunul papal, adică recunoașterea primatului juridic al
papei şi apoi acordarea ajutorului militar împotriva turcilor.
- După cruciada IV, Roma nu a renunțat la ideea numirii unui patriarh latin în
Constantinopol care putea îndeplini şi rolul unui împărat latin.
- Pe de altă parte, bizantinii respingeau ceea ce nu era grecesc şi cu atât mai
mult atunci când cultura grecească cunoștea un vădit regres.
- Ocuparea Constantinopolului de către cruciați (1204-1261) a deteriorat
Imperiul bizantin. Această acțiune a fost completată de orașele italiene care au
redus la minimum puterea sa economică.
- Conceptul apusean despre o Biserică unică şi universală sub conducerea
papei era străin Răsăritului creștin. Bizantinii vedeau realizabilă unirea
formală fără implicații practice, fără schimbarea tradiției liturgice şi a
doctrinei.
- Pentru inovații, ca adaosul Filioque, purgatoriu, celibatul preoțesc etc.,
apusenii trebuiau să dea seamă. Papi au refuzat timp îndelungat să accepte
discutarea unor astfel de probleme într-un sinod ecumenic cu largă participare
din partea Răsăritului creștin.
- Deși teoria conciliaristă corespundea tradiției sinodale răsăritene, pentru
bizantini era clar că nu pot discuta problema unirii Bisericilor decât în cadrul
unui sinod garantat de papă.
- Sinodul propus de papa Martin V nu s-a putut convoca întrucât
Constantinopolul era asediat de turci (1422). Pentru a fi convingător, papa va

27
cere ordinului ioaniţilor şi venețienilor să lupte împotriva turcilor, iar
genovezilor să nu le mai livreze corăbii. În același timp, împăratul Ioan VIII
Paleologul încerca să obțină ajutor financiar din partea Apusului.
- Între timp, papa Martin V a acreditat ideea discutării problemelor
controversate în cadrul unui sinod. Împăratul Ioan VIII va trimite o delegație
în Apus în 1430. S-a convenit ca el să decidă asupra locului de desfășurare a
sinodului. Trebuiau invitați toți episcopii răsăriteni, iar un ambasador papal să
aducă la Constantinopol banii necesari pentru transport. Se mai prevedea ca în
timpul desfășurării sinodului, Constantinopolul să fie protejat de trupe
occidentale împotriva turcilor.
- Papa Eugeniu IV, urmașul papei Martin V, va continua tratativele. În 1433 s-
a propus ca noul sinod unionist să se desfășoare la Constantinopol.
- Întrucât la Basel se desfășura un sinod, între Constantinopol, papa Eugeniu
IV şi sinodalii de la Basel se făceau schimburi de delegați, se discutau noi
propuneri şi se încheiau noi acorduri. Prin enciclica Doctoris gentium, papa
Eugeniu IV a transferat sinodul de la Basel la Ferrara în Italia, motivând că
acesta este unul din orașele preferate de greci.
- În 1437 grecii plecau spre Italia, fiind întâmpinați de dogele Veneției.
Delegația bizantină era formată din 700 de persoane, fiind condusă de
împăratul Ioan VIII, însoțit de fratele său, despotul Dimitrie Paleologul. Din
delegație făceau parte: patriarhul ecumenic Iosif II, mitropolitul Visarion al
Niceei, mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului, mitropolitul Antonie al
Heracleei, episcopul Mitrofan al Cizicului, mitropolitul Isidor al Kievului şi
Moscovei, mitropolitul Grigorie al Georgiei, mitropolitul Damian al
Moldovei, Sylvestru Syropulos etc.
- Dintre laici se remarcă Gheorghe Scholarios, secretarul împăratului, şi
Gheorghe Ghemistos Plethon, profesor la Mistra în Peloponez.
- Din partea latinilor s-au evidențiat: cardinalii Iuliu Cezarini şi Dominic
Capranica, Andrei Chrysoberges, arhiepiscop latin de Rhodos, dominicanul
Ioan de Torquemada, Ioan de Montenegro, Ioan de Raguza.
- Nu s-au păstrat procesele-verbale originale ale sinodului.
- Sinodul şi-a început lucrările la Ferrara în 1438, deși de la Basel au sosit
puțini sinodali. O comisie formată din 10 persoane au stabilit tematica
sinodului: adaosul Filioque, purgatoriu, azima şi primatul papal – punctele
florentine.
- Purgatoriul – loc curățitor a sufletelor după moarte. După îndelungate
discuții grecii au admis o formulă de compromis conform căreia „sufletele
drepților se bucură îndată după moarte de toată fericirea de care sunt în
stare, iar după Înviere această fericire va spori atât de mult încât vor străluci
ca soarele în împărăția lui Dumnezeu”.

28
- Filioque – Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul. Marcu Eugenicul considera
adaosul Filioque ca fiind cauza fundamentală a schismei.
- O parte din delegații greci se gândeau să părăsească lucrările sinodului
nemulțumiți de condițiile de găzduire, dar mai ales de faptul că în multe
situații au fost obligați să cedeze în fața latinilor sau să accepte compromisul.
- Într-o astfel de situație împăratul a căzut de acord cu papa Eugeniu IV să
transfere sinodul de la Ferrara la Florența. Au motivat că mutarea sinodului
este impusă de epidemia de ciumă care a cuprins orașul Ferrara.
- Au fost reluate discuțiile cu privire la adaosul Filioque. Patriarhul Iosif II, pe
patul de suferință, i-a rugat pe greci să cedeze. El a murit şi a fost
înmormântat în biserica Santa Maria Novela din Florenţa.
- S-a adoptat următoarea formulă: Sfântul Duh purcede din veșnicie din Tatăl
şi din Fiul ca dintr-un singur izvor şi dintr-o singură suflare.
- Azima – s-a convenit ca fiecare Biserică să-şi păstreze tradiția, respectiv la
Liturghia ortodoxă să se folosească pâine dospită, iar la missa catolică pâine
nedospită sau azimă.
- Primatul papal – s-au purtat discuții foarte aprinse. Formula finală acceptată
de greci a fost cea conform căreia primatul derivă din cel al Sfântului Petru,
succesorul său fiind papa. El este învățător şi judecător al întregii Biserici
după cum se arată în hotărârile Sinoadelor ecumenice şi în sfintele canoane,
iar al doilea în rang este patriarhul de Constantinopol.
- Pe baza acestor formulări, ca rezultat al compromisului şi al presiunii
morale, s-a redactat decretul de unire, în limbile greacă şi latină, semnat de
115 delegați latini şi 33 răsăriteni.
- La 6 iulie 1439, în prezența papei Eugeniu IV şi a împăratului Ioan VIII
Paleologul, s-a proclamat oficial unirea. Lipseau semnăturile mai multor
ierarhi şi demnitari greci: mitropolitul Grigorie al Georgiei, despotul Dimitrie
Paleologul, Gheorghe Scholarios, Ghemistos Plethon, mitropolitul Marcu
Eugenicu.
- Împăratul s-a întors la Constantinopol cu câteva pungi de aur şi argint, cu 2
corăbii de război şi cu 300 de soldați. În Constantinopol, el şi delegația greacă
au fost primiți cu apostrofări ca trădători şi azimiţi.
- Poporul a refuzat să intre în comuniune cu clerul susținător al unirii
florentine.
- Patriarhii răsăriteni au respins unirea florentină într-un sinod ținut la
Ierusalim în anul 1443 şi l-au excomunicat pe patriarhul Mitrofan al
Constantinopolului.
- Problema unirii a fost readusă în actualitate datorită organizării cruciadei
conduse de Iancu de Hunedoara. Cu sprijin genovez, sultanul Murad II va
învinge armata creştină la Varna (1444), spulberând speranţele bizantinilor.

29
- După moartea mitropolitului Marcu Eugenicului conducerea partidei
antiunioniste a preluat-o Gheorghe Scholarios. O parte din semnatarii
decretului de unire de la Florenţa şi-au retractat semnăturile, menționând că au
greșit sau că au fost forțați de împărat. Alții au fost nevoiți să-şi părăsească
scaunele mitropolitane (mitropolitul Isidor al Kievului şi Moscovei).
- Împăratul Ioan VIII Paleologul a murit în 1448 fără să fi promulgat oficial
unirea florentină în Constantinopol. Urmașul său, Constantin XI Dragases, nu
s-a grăbit să o facă.
- În Bizanț situația era extrem de tensionată. Antiunioniştii au format chiar
Sfântul Sinod Ortodox împuternicit cu administrarea patriarhiei.
- În anul 1450 se hotărăște depunerea patriarhului unionist Grigorie III şi
înlocuirea lui cu patriarhul Atanasie II. În fața presiunii exercitate de
papalitate prin cardinalul Isidor şi a atacului iminent din partea sultanului
Mohamed II, împăratul Constantin XI a decis să proclame oficial unirea
florentină. În 1452 unirea încheiată la Florenţa era proclamată oficial în
catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol.
- Acest act a produs mare nemulțumire şi agitație în Constantinopol. Marele
duce Luca Notara spunea: Mai bine să vedem domnind în mijlocul orașului
turbanul turcilor, decât tiara latinilor.
- La 23 mai 1453 Constantinopolul va fi cucerit de către Mohamed II. Sinodul
ținut la Constantinopol între anii 1483-1484, la care au participat şi patriarhii
răsăriteni, a denunțat unirea de la Florenţa ca falsă şi străină Bisericii
Răsăritului.
- După Sinodul de la Ferrara-Florenţa s-au încheiat uniri parțiale cu: Biserica
Armeană (1439), Biserica Siro-iacobită (1442), Biserica Coptă şi Abisiniană
(1444) şi Biserica Nestoriană din Cipru (1445).
- Decretul de unire semnat la 6 iulie 1439 nu a constituit şi nu constituie un
model pentru dialogul teologic actual dintre ortodocși şi romano-catolici.
- Considerat de Biserica Romano-Catolică al XVII conciliu general, sinodul
florentin a găsit finalitatea prevăzută de papa Eugeniu IV – Așadar iarăși n-
am rezolvat nimic.

30
 CĂDEREA CONSTANTINOPOLULUI SUB TURCI

- Orașul Constantinopol a fost construit de Constantin cel Mare şi inaugurat la

11 mai 330, devenind capitala Imperiului roman.
- A trăit experiența ocupării temporale de către latini între anii 1204-1261.
- Aflat sub amenințare turcească, Imperiului bizantin era în căutarea unui aliat
puternic. Împăratul Ioan V s-a orientat spre Avignon. Sub patronajul papei
Urban VI s-a organizat o cruciadă în 1365 condusă de Petru al Ciprului, care
însă se îndreaptă spre Egipt, iar nu spre Constantinopol.
- Situația critică se repetă şi în 1370 când împăratul Ioan V se adresează
Romei. El oferă insula Tenedos prin care se controla accesul în strâmtoarea
Dardanele pentru ajutor militar şi financiar. Spre marea sa surprindere aceasta
fusese vândută genovezilor de fiul său Andronic.
- Războiul veneţiano-genovez pentru insula Tenedos s-a reflectat negativ şi
asupra curții imperiale din Constantinopol. Destinul imperiului decadent se
afla în mâinile republicilor italiene şi a Imperiului otoman.
- Dominația latină în Constantinopol şi împărțirea Imperiului bizantin în mai
multe formațiuni statale de tip feudal, i-a influențat pe paleologi.
Descentralizarea conducerii imperiului a ușurat cucerirea sa treptată.
- Împăratul Manuel II Paleologul nu mai stăpânea decât orașul Constantinopol
cu împrejurimile lui şi cu despotatul Moreei.
- S-a ajuns la un moment de criză chiar şi cu Rusia. Cneazul Vasile I spunea:
Avem o Biserică, însă nu un împărat.
- Împăratul Manuel II va pleca în Apus, cerând ajutoare şi sprijin militar
papei, dogelui Veneției şi regilor Franței, Angliei şi Aragonului. Apărarea
Constantinopolului era încredințată nepotului său, Ioan VII.
- Împăratul revine în capitală după ce află vestea înfrângerii sultanului Baiazid
I şi a armatei sale de mongolii hanului Timurlenk la Cubukova lângă Ankara
(1402). În urma tratatului încheiat cu Suleiman, fiul cel mare al lui Baiazid,
bizantinii au scăpat de tribut, şi-au depășit statutul de vasali şi au redobândit
Tesalonicul. Astfel, Bizanțul şi-a mai prelungit agonia.
- Marea greșeală a bizantinilor a fost faptul că au apelat la sultanii turci
pentru a-şi rezolva problemele interne legate de moștenirea tronului.
- În 1423 turcii au atacat din nou ținuturile bizantine din Grecia. Prin tratatul
din 1424 bizantinii se obligau din nou să plătească tribut.
- Urmașul lui Manuel II, împăratul VIII Paleologul, stăpânea peste
Constantinopol, iar frații săi domneau peste puținele posesiuni bizantine.
Economic şi financiar imperiul era ruinat.

31
- După sinodul de la Ferrara-Florenţa, Bizanțul a pierdut pe linie bisericească
sprijinul sârbilor, bulgarilor, românilor şi mai ales al rușilor.
- Sultanul Murad II s-a întâlnit la Adrianopol (1444) cu reprezentanții regelui
Vladislav III, ai voievodului Iancu de Hunedoara şi a i despotului Gheorghe
Brancovici, încheind un armistițiu pe 10 ani. Armistițiul va fi dezaprobat de
papa Eugeniu IV, care decide continuarea luptei antiotomane.
- Fără sprijin sârbesc, cruciații s-au îndreptat prin Bulgaria spre țărmul Mării
Negre. Sultanul Murad II va înfrânge pe cruciați la Varna (1444).
- Împăratul Ioan VIII a trebuit să-l felicite pe învingător şi să-i trimită daruri.
- În 1448 împăratul Ioan VIII Paleologul va muri, lăsând tronul imperial
viteazului despot Constantin XI Dragases. Curajul şi energia sa nu au putut
salva Constantinopolul.
- Pentru a controla orașul, sultanul va construi în imediata sa apropiere, pe
malul european al strâmtorii Bosfor, o fortăreață în formă de triunghi, numită
Rumeli-Hisar. În acest fel nici o corabie nu putea intra sau ieși din port fără a
fi verificată de turci.
- Apusul nu a trimis ajutor Constantinopolului pentru că nu era interesat ca
imperiul să mai dăinuie, dar şi pentru că grecii n-au acceptat unirea.
- Sultanul Mahomed II era un temperament energic, orgolios şi talentat,
deținând o remarcabilă pregătire tactică şi militară.
- Armata otomană însuma între 70.000-80.000 de soldați, fiind dotată cu o
artilerie performantă. Sultanul luase măsuri pentru ca Bizanțul să nu fie ajutat
din afară.
- Singurul ajutor militar extern a venit din partea potentatului genovez din
Kaffa/Crimeea, Giovanni Giustiniani Longo, care a intrat în Cornul de Aur
înainte de asediu cu 700 de oameni în 2 trireme.
- Armata bizantină însuma aproximativ 7.000 de soldați, din care 2.000 erau
mercenari străini.
- Asediul va începe la 7 aprilie 1453. Atacurile musulmane au fost de fiecare
dată respinse, iar spărturile din zid au fost astupate cu scânduri, grinzi şi
butoaie pline cu pământ. În noaptea de 18 aprilie, bizantinii comandați de
generalul Giustiniani Longo au înfruntat cu succes atacul turcesc condus de
sultanul însuși.
- În noaptea de 21 spre 22 aprilie au fost transportate cu ajutorul unei sistem
de scripeți cca. 70 de vase turcești pe colina din Pera şi împinse pe un plan
înclinat în Cornul de Aur. Cu ajutorul unui pod de pontoane, turcii au reușit la
23 mai să cumuleze acțiunile maritime dintr-o parte şi alta a frontului.
- Intrigat de rezistența bizantinilor şi temându-se de pregătirea unei noi
cruciade, sultanul a decis atacul final la 29 mai 1453. Mahomed II le-a promis
ca recompensă pentru cucerirea cetății un jaf de trei zile şi trei nopți.

32
- În Constantinopol, s-a oficiat ultima Sfântă Liturghie în catedrala Sfânta
Sofia, la care s-au împărtășit toți: greci şi latini, în frunte cu împăratul.
Împăratul i-a îndemnat să lupte astfel: Turcii au arme multe, noi însă avem
credință. Dacă va vrea Dumnezeu vom birui ca David pe Goliat.
- Atacul a vizat poarta Sfântul Roman, unde lupta împăratul şi generalul
Giustiniani Longo. După ce generalul a fost rănit grav, soldații bizantini au
intrat în panică. Turcii vor intra în cetate strigând: am învins. Împăratul
Constantin XI va muri eroic.
- Mulțimea înspăimântată s-a îndreptat spre catedrala Sfânta Sofia, crezând că
aici va găsi salvarea. Au fost omorâți aproape 4.000 de bizantini şi mai multe
mii au fost luați prizonieri. S-au distrus valori inestimabile: icoane,
evangheliare, vase sfinte, odăjdii preoțești, manuscrise etc.
- Istoricul Dukas relatează că sultanul Mahomed II, numit Cuceritorul, a intrat
în oraș în după-amiaza zilei de 29 mai, îndreptându-se spre catedrala Sfânta
Sofia. Văzând un turc distrugând un mozaic, l-a mustrat furios: V-am permis
să jefuiți orașul şi să înrobiți pe locuitorii lui! Nu vă ajunge? Clădirile,
monumentele şi edificiile publice sunt ale mele.
- Sfânta Sofia va fi transformată în moschee. La 29 mai 1453 se încheie
existența imperiului milenar. Constantinopolul rămâne centrul politic, cultural
şi religios al imensului Imperiu otoman.
- Imperiul otoman, care se întindea din Mesopotamia până la Marea Adriatică,
cu centrul politic la Constantinopol, reunea iarăși într-un singur stat fostele
posesiuni bizantine şi o bună parte din creștinii răsăriteni ortodocși şi vechi-
orientali.
- În existența lui milenară, Bizanțul a propovăduit creștinismul, a combătut
ereziile, a contribuit la formularea dogmelor fundamentale ale credinței în
cadrul celor 7 Sinoade ecumenice, a sprijinit şi răspândit cultura sub toate
aspectele ei, a acceptat viața spirituală a tuturor popoarelor ortodoxe cu tradiții
şi principii de viață proprii prin folosirea limbilor naționale.
- Strălucirea Bizanțului a influențat cultura şi spiritualitatea atât în Răsărit, cât
şi în Apus.

33
 BISERICA APUSEANĂ ÎN SECOLELE XV-XVIII

1. Prereformatorii
- Secolele XIV şi XV au adus în Biserica Apuseană schimbări profunde.
Captivitatea babilonică a papilor, marea schismă papală au deteriorat
autoritatea papei.
- În Anglia „Magna Charta Libertatum”, adoptată în 1214, a adus mari
avantaje nobilimii şi negustorilor, deschizând drumul spre parlamentarism.
- Ciuma neagră (1348-1350) a făcut 25.000.000 de victime în Europa. Agenții
papali, care cutreierau Europa pentru încasarea impozitelor şi taxelor
bisericești, înfruntau refuzul populației sărăcite. Îmbogățirea clerului superior
şi a abaților mănăstirilor de pe urma serviciilor religioase, dar mai ales a
comerțului cu indulgențe, au declanșat un puternic curent anticlerical.
- În această conjunctură politică, socială şi economică şi-a desfășurat
activitatea renumitul profesor universitar John Wycliff, numit luceafărul de
dimineață al Reformei.
2. John Wycliff († 1382)
- S-a născut în ținutul York, în jurul anului 1324. A studiat teologia, filosofia şi
dreptul la Universitatea din Oxford, unde va fi numit şi profesor în 1372. Era
influențat de scrierile lui Aristotel şi Fericitul Augustin, de semipelagianismul
lui Duns Scotus şi viziunile spiritualiste ale lui Ioachim de Floris.
- A sprijinit politica de emancipare de sub tutela Romei promovată de regele
Eduard III.
- În momentul declanșării procesului privind refuzul parlamentarilor englezi
de a mai plăti tribut Romei, el a avut rolul de procuror, acuzând corupția şi
lăcomia episcopilor şi călugărilor catolici. În lucrarea De dominio divino
afirma că numai Dumnezeu are suveranitate deplină.
- El considera că mântuirea nu se poate dobândi prin ceremonii, prin
indulgenţe sau prin acte de falsă pocăinţă, ci prin fapte vrednice de urmaşi ai
lui Hristos.
- Începând cu anul 1380 s-a ocupat personal de traducerea Sfintei Scripturi în
limba engleză, terminând Noul Testament în 1382. După 2 ani Nicholas din
Hereford a terminat traducerea Vechiului Testament.
- Pe fondul escaladări conflictului cu Roma, s-a lansat ideea susținută de
Wycliff ca Biserica Angliei să stea sub autoritatea statului.
- Până în 1378 el s-a manifestat ca un reformator moderat care cerea
eliminarea clericilor imorali şi deposedarea Bisericii de averi. Nobilimea

34
engleză, dornică să pună mâna pe imensele proprietăți ale Bisericii romane, a
susținut această concepție.
- În 1377 Wycliff a fost chemat în fața tribunalului bisericesc. Arhiepiscopul
primat nu a îndrăznit să-l atace, ci l-a avertizat doar să fie mai ponderat în
afirmațiile sale împotriva Bisericii.
- În 1377 regele Eduard III a murit, iar regența a fost asigurată de ducele de
Lancaster, susținător activ al ideilor reformatoare. Ca atare, Wycliff nu putea
fi arestat. S-a cerut doar mai multor profesori de la universități engleze să se
pronunțe asupra învățăturii Sale.
- Declanşându-se marea schismă papală (1378-1417), s-au creat condiții
favorabile reformatorului englez să reînceapă propaganda împotriva
instituțiilor lui Antichrist.
- El va combate caracterul sacramental al Sfintelor Taine şi va respinge ca
inutil cultul icoanelor, al sfinților şi al moaștelor. În concepția sa, existau 3
subdiviziuni: Biserica triumfătoare (în cer), cea militantă (pe pământ) şi cea
latentă (în purgatoriu).
- În 1382, el a atacat şi învățătura despre transsubstanţiaţia euharistică.
Respingând învățătura Bisericii romane conform căreia elementele euharistice
(azima şi vinul) se transformă în esența lor (Trupul şi Sângele Mântuitorului)
fără a-şi schimba firea exterioară, Wycliff învăța că Hristos est prezent doar
spiritual şi simțit prin credință. De asemenea, el susținea şi predestinația.
- Impactul social al ideilor sale a fost foarte puternic, încât răscoala țărănească
din 1381 a dus la acte de cruzime în numele egalității şi dreptății. Așa-numitul
sinod al cutremurului din 1382 de la Londra a condamnat 24 de teze din
scrierile sale şi l-a înlăturat de la catedră. Retras la parohia Luttherworth, el a
scris opera intitulată Trialogus.
- Condamnarea papală l-a urmărit şi după moarte. Sinodul de la Roma (1412)
a respins din nou ideile lui Wycliff, identificând 45 de teze greșite şi
dispunând distrugerea scrierilor sale. S-a hotărât deshumarea şi arderea
osemintelor lui pentru a pune capăt curentului reformator din Anglia,
promovat de mișcarea lolarzilor (vorbăreților, palavragiilor).
- Influența ideilor reformatoare ale lui Wycliff s-a resimțit în special în mediul
universitar din Anglia.
3. Jan Hus († 1415)
- S-a născut în 1369-1373 dintr-o familie de țărani săraci din satul Husineţ
(Cehia). A studiat la Universitatea din Praga, unde a întâlnit mulți studenți
englezi care propagau ideile reformatoare ale lui Wycliff.
- Deși corpul profesoral al Universității din Praga era dominat de elementul
german care promovau nominalismul școlii pariziene, intelectualii cehi

35
formați sub influența Universității din Oxford susțineau realismul școlii
engleze.
- Printre reformatorii renașterii culturale ceho-morave se remarcă Ieronim de
Praga, Procopie de Pilzen, Iacob de Mies, dar mai ales Jan Hus.
- Apreciat pentru calitățile lui intelectuale şi moral-ascetice, Hus a fost numit
profesor la Catedra de Filozofie şi rector al Universității din Praga (1399). A
fost hirotonit preot, încredințându-i-se în 1403 misiunea de predicator al
capelei Betleem a palatului regal din Praga.
- Intrigat de evoluția schismei papale, el nu l-a recunoscut pe noul papă
Alexandru V, ales de Sinodul de la Pisa din 1409, şi a început să critice în
predicile sale imoralitatea clerului.
- El a început să promoveze ideile lui Wycliff, operele lui fiind traduse în
întregime şi răspândite peste tot. Arhiepiscopul Sbygniek a ordonat arderea
lor, i-a anatematizat pe apărătorii lui Wycliff şi i-a interzis lui Hus să mai
predice.
- Alegerea noului papă Ioan XXIII la Pisa, dar mai ales punerea în vânzare a
unei noi serii de indulgenţe în anul 1412, l-a determinat pe Hus să ardă bulele
papale şi să răspândească două pamflete care respingeau comerțul cu
indulgenţe şi deciziile papale.
- Pentru a evita o situație şi mai tensionată regele Venceslav l-a convins pe
Hus să se retragă la castelul Austi. Acolo a scris lucrarea sa intitulată
Tractatus de Ecclesia.
- Ca şi Wycliff, Hus a fost un reformator moral care a folosit conceptul de
predestinație pentru a respinge pretențiile de supremație eclesială ale unei
ierarhii corupte. Considera Biblia ca normă supremă în problemele dogmatice.
- Hus nu a repetat mecanic tezele lui Wycliff, ci a evidențiat rolul predicii,
studiul biblic şi combaterea abuzurile clericale. Spre deosebire de Wycliff, el
nu nega valabilitatea şi eficiența Tainelor săvârșite de un preot păcătos, însă
papii şi episcopii corupți nu trebuiau ascultați.
- Nu opta pentru desființarea Bisericii ca instituție şi nici pentru separarea
celor virtuoși de cei păcătoși, ci pentru reformarea ei. Singurul Hristos este
capul Bisericii adevărate. Deoarece papii trăiesc în lux şi bogăție, nu pot fi
urmașii Sfântului Petru, ci mai degrabă ai lui Iuda Iscarioteanul.
- Chiar dacă nu a atacat caracterul sacramental al Bisericii şi al Sfintelor
Taine, el a fost citat să se prezinte în fața sinodului de la Konstanz. I se
interzicea să mai predice şi să săvârșească liturghia. Hus spera într-o largă
înțelegere din partea sinodalilor.
- S-a apărat în faţa sinodului, considerat de el în slujba lui Antihrist.
Condamnat la moarte, el a fost executat prin ardere pe rug (6 iulie1415). El a

36
spus: Acum ardeți o gâscă (hus în limba cehă înseamnă gâscă), dar va veni o
lebădă pe care nu o veți mai putea arde.
- Condamnarea lui Hus a tulburat nobilimea şi poporul ceh. Un număr de 452
de nobili au aderat la ideile sale. Hus era apreciat în Cehia, nu atât ca teolog
reformator, ci mai mult ca erou național care a militat pentru emanciparea
regatului de sub dominația sfântului Imperiu German. El a pus mare accent pe
folosirea limbii naționale în cult, limba latină nefiind înțeleasă de credincioși.
- Husiții sau fraţii moravi s-au împărțit în 2 grupuri: calixtinii (calix – potir)
sau utraquiştii (sub utraque forma) care cereau ca şi credincioșii să fie
împărtășiți din potir şi nu numai cu ostia cum se încetățenise în practica
romană; taboriții (după fortăreața Tabor pe care o dețineau) sau husiţii
extremiști care respingeau întreaga doctrină şi practică romană.
- Sub conducerea lui Ziska, husiţii extremiști au obținut mai multe victorii.
Cruciadele îndreptate împotriva lor au provocat multă vărsare de sânge.
Husiţii au fost nevoiți să emigreze în Moravia, Polonia, Ungaria, Transilvania
şi Moldova.
- În 1450 husiţii din Praga au trimis la Constantinopol o delegație condusă de
preotul englez Constantin Platris pentru a trata cu împăratul Constantin XI
Dragases în vederea unei alianțe politico-religioase.
- Husiţii şi-au adus contribuția la istoria universală. Dintre aceștia se remarcă
pedagogul Jan Amos Comenius, autorul lucrării Didactica Magna.
- În timp ce husiţii moderați sau calixtinii s-au împăcat cu Biserica Romei, în
urma sinodului de la Basel (1431), extremiștii sau taboriții au continuat
acțiunea lor revoltătoare, nefiind dispuși la nici un compromis. Începând cu
1575 atât calixtinii cât şi taboriții s-au unit cu protestanții. Majoritatea
Fraților moravi au îmbrățișat în 1604 calvinismul.
3. Girolamo Savonarola (†1498)
- Este considerat cel mai reprezentativ spirit critic al decadenței morale şi
bisericești din Italia în epoca renascentistă, nu a fost un prereformator propriu-
zis ca Wycliff şi Hus.
- S-a născut în Florenţa (1452), tatăl fiind medic. A intrat în ordinul
dominicanilor la Bologna (1481) şi i s-a încredințat misiunea de predicator la
Florenţa, metropola renașterii. Imoralitatea, libertinajul şi chiar unele
reminiscențe păgâne şi-au găsit teren prielnic până şi în reședința papilor. Papa
Alexandru VI Borgia şi fiii săi, Lucreția şi Cezar Borgia, au comis cele mai
teribile acte de imoralitate şi chiar crime.
- Între 1434-1494 Florenţa era condusă de puternica familie de Medici, care
căuta să facă față concurenței. Activitatea predicatorială a dominicanului
Savanarola s-a desfășurat într-o astfel de atmosferă. Scopul său era să facă o
reformă morală în Biserică şi stat.

37
- Populația Florenței savura predicile sale, iar în 1494 a fost alungat de la
conducerea principatului Piero, fiul lui Laurențiu de Medici. Concomitent, a
pătruns în Italia şi regele Franței, Carol VIII, profețit de Savonarola ca noul
Cyrus.
- Savonarola, aflat în fruntea celor care dorea o constituție democratică,
intenționa să transforme Florenţa într-o republică creștină sub conducerea
regelui Hristos. În oraș, în locul luxului şi plăcerilor, domina spiritul
Evangheliei.
- Reforma preconizată de Savonarola nu se putea extinde însă şi în plan politic
şi cultural. Florentinii s-au plictisit repede de atâta sfințenie şi asceză şi au
revenit la vechile lor obiceiuri. Au intrat în acțiune călugării franciscani,
familia de Medici şi papalitatea. Papa Alexandru VI i-a interzis lui Savonarola
să mai predice (1495) şi l-a chemat la Roma pentru a fi judecat. Refuzând, el a
fost anatematizat. Atunci el a scris două Comentarii la Psalmii 31 şi 51,
publicate de Martin Luther în 1523.
- La 23 mai 1498 un tribunal al delegaților papali l-a judecat la Florenţa şi l-a
condamnat. După un supliciu de 11 zile, Savonarola şi alți 2 călugări
dominicani au fost spânzurați şi arși pe rug.
- Biserica Romano-Catolică a revenit asupra condamnării ratificate de un
pontif roman şi l-a canonizat sfânt.

38