Bancu Cosmin-Ștefan

Centralizarea statală în
Imperiul Romano-German

I) Definiția centralizării statale

II) Primii conducători ai Imperiului
Romano-German
III) Imperiul Romano-German în timpul lui
Otto cel Mare
IV) Conflicte ale Imperiului Romano-
German în timpul Evului Mediu

Elev: Bancu Cosmin-Ștefan

1
Bancu Cosmin-Ștefan

Ce este centralizarea statală?

Centralizarea statala inseamna limitarea autoritatii / autonomiei stapanilor locali (militari,

religiosi, civili) in folosul puterii centrale (rege, imparat). Centralizarea statala a contribuit
crearea de state puternice, capabile sa infrunte inamicii exteriori si sa anihileze orice manifestare
de autonomie din interiorul statului respectiv.

Despre Imperiul Romano-German

Sfântul Imperiu Roman (în latină Sacrum Romanum Imperium, în germană Heiliges Römisches
Reich), numit din 1512 alternativ și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (în lat. Sacrum
Romanum Imperium Nationis Germanicae, în germană Heiliges Römisches Reich Deutscher
Nation) a fost un imperiu multietnic ce cuprindea teritorii din Europa Centrală. S-a dezvoltat de-
a lungul Evului Mediu. A inclus Germania actuală și teritorii din Italia, Boemia și Burgundia. S-a
menținut până la dizolvarea sa în anul 1806.

Imperiul Romano-German se dorea a fi continuarea străvechiului Imperiu Roman de Apus,

prestigiul împăratului fiind preluat de la cel al împăraților romani. Monarhia era electivă.
Principii germani electori, care îl alegeau pe împărat, erau nobili de înalt rang ai imperiului.
Imperiul nu a avut centralizare și unificare, ca de exemplu Franța, fiind o monarhie
descentralizată, electivă, formată din subunități, principate, ducate, comitate, comune și altele.

În mentalitatea medievală a existat ideea de continuitate între Imperiul Roman și Sfântul Imperiu
Roman, prin particula "sfânt" evidențiindu-se faptul că acesta din urmă a fost unul creștin, spre
deosebire de Imperiu Roman (antic), care fusese creat și dezvoltat înainte de epoca
creștinismului consacrat.

2
Bancu Cosmin-Ștefan

Drapelul Imperiului Romano-German Stema Imperiului Romano-German

Primii conducători ai
Imperiului Romano-German

Dinastia Ottonienilor

În 887, regele franc, Carol cel Gras a fost înlocuit de fratele său, Arnulf de Carintia, ales ca rege
al Franciei răsăritene, domnind până în 889. El și-a exercitat autoritatea imperială asupra
celorlalți succesori ai familiei, inclusiv asupra regilor ce s-au instaurat la sud de Alpi.

A intervenit în Italia să preia coroana imperială în 896 atunci când Guido al III-lea de Spoleto i-a
contestat supremația și s-a încoronat ca împărat. În 899, Arnulf a murit bolnav, fiind succedat de
Ludovic al IV-lea, ultimul carolingian de pe tronul Franciei răsăritene. Fiind minor, starea de
nesiguranță în regat s-a accentuat, iar lipsa unui rege puternic capabil să reprime tendințele
autonomiste ale ducilor locali a avut efecte negative. În locul lui Ludovic, de problemele statului
se ocupa o regență formată din Leopold, margraful Bavariei și episcopul Adalberon de Augsburg
și consilieri din timpul domniei lui Arnulf. Bavaria nu a mai reprezentat domeniul de baza al
regelui, fiind transferată în zona Rin-Main. Între timp, maghiarii atacau și ocupau Panonia și au
inițiat campanii de jaf în nordul Italiei și pe teritoriul Franciei răsăritene.[1]:117 În 907,
maghiarii au cucerit Moravia Mare. În 908, margraful Burchard al Thuringiei a fost ucis în lupta,
iar în 909, însuși regele Ludovic a fost înfrânt lângă Augsburg. În 911, Ludovic moare, fiind

3
Bancu Cosmin-Ștefan

succedat de Carol cel Simplu care s-a preocupat mai mult de recuperarea Lotharingiei decât de
tronul regiunii răsăritene. Ulterior, ducele Franconiei, Conrad I, a fost ales ca rege în urma unui
compromis încheiat dintre nobilii din Franconia și cei din Saxonia ce își vedeau interesele
amenințate de invaziile maghiarilor, danezilor și slavilor și de rivalitățile interne și după ce
ducele Saxoniei, Otto, a cedat în favoarea sa. După ce a fost uns ca rege, s-a confruntat cu o serie
de probleme, împărțind puterea cu reprezentanții marilor familii, ceea ce a dus la conflicte
interne. A încercat să atragă de partea sa Suabia, căsătorindu-se cu Kunigunde din familia ducală
în 913. În 916, a convocat un conciliu la Hohenaltheim pentru a atrage și mobiliza episcopii
locali. Însuși papa a trimis un legat la adunare pentru a interveni și a impune un decret prin care
se preciza că orice opoziție împotriva regelui va fi pedepsită cu excomunicare și cu execuție. În
918, Conrad l-a desemnat pe ducele Henric al Saxoniei, aliatul său, ca succesor. După moartea
sa, în 919, Henric I al Germaniei a fondat dinastia Ottonienilor. Duce al Saxoniei din 912, noul
rege i-a adus la ascultare pe magnații Suabiei și Bavariei care au refuzat să recunoască actul
desemnării din partea lui Conrad de Franconia. Buchard, ducele Suabiei, s-a supus, în timp ce
Arnulf de Bavaria s-a împotrivit , drept pentru care a fost ales ca rege de aristocrația locală.

Henric a dus două campanii pentru a-l face să renunțe și să se supună în 921. Lotharingia, aflată
sub stăpânirea regilor Franciei Occidentalis, a fost readusă sub controlul francilor răsăriteni.

În 924-926, Henric a încheiat un armistițiu cu maghiarii, iar în 932-933, i-a înfrânt. Victoria a
fost doar temporară, incursiunile maghiarilor fiind la fel de devastatoare. Politica sa era specifică
unei confederații în cadrul căreia ducatele își mențineau autonomia. A urmărit să aplice o politică
de compromise și reconciliere. Și-a stabilit baza puterii în Saxonia și Thuringia, adăugând
regiunea din jurul cursurilor inferioare ale Rinului și Meuse. A revitalizat poziția vechii capital,
Aachen și s-a afirmat ca un continuator al lui Carol cel Mare. A lăsat în urma sa un întins imperiu
conform autorului Cronicii Saxone, Widukind de Corvey.

Sala tronului de la Aachen unde au

fost încoronați Carol cel Mare si Otto

4
Bancu Cosmin-Ștefan

Dinastia Salienilor

Conrad al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, primul din dinastia Salienilor, originală din
Franconia, a fost ales de către nobilime ca rege al germanilor și a fost încoronat tot la Roma în
1027, luând titlul de "Chuonradus Dei gratia Romanorum augustus". Un contract ereditar
încheiat în timpul Ottonienilor a facilitat anexarea regatului Burgundiei de către germani sub
Conrad II în anul 1033.

Deși regele controla trecătorile prin Alpi, orașele burgunde deveneau independente. Pentru a
reduce influența prinților, regele a acordat privilegii orașelor lombarde, dar și acestea au
contestat autoritatea regală. Au apărut conflictele dintre episcopii mitropolitani și înalții nobili, și
nobilii cei mai puțini înstăriți.

Henric al III-lea al Sfântului Imperiu Roman, fiul lui Conrad , care a devenit rege în 1039, a
intervenit mai direct în administrarea Bisericii. A crezut că va dobândi controlul asupra
papalității susținând mișcarea de reforma inițiată la Cluny. Reforma de la Cluny a urmărit să
purifice Biserica de influențele lumești. A fost inițiată în mănăstirea franceză benedictină fondată
în anul 910 la Cluny și a luat amploare grație abatilor de acolo, care erau pioși și aveau o voința
de fier. Accentul se punea pe celibatul clericilor și pe luptă cu simonia-vinderea de funcții
bisericești și de bunuri spirituale. Papa Grigore VII a imprimat însă mișcării și o direcție politică
- noua superioritate morală trebuia să îi caracterizeze și pe conducătorii laici. După aceasta, în
Imperiul German, papii au pretins controlul asupra monarhilor și s-au opus numirii clericilor de
către rege.

Henric al III-lea a sprijinit reformatorii în lupta lot împotriva căsătoriilor membrilor clerului și a
simoniei. A reușit, în ciudă opoziției puternicilor aristocrați romani, să impună alegerea mai
multor papi care favorizau reforma, cum au fost Papa Clement al II-lea și Papa Leon al IX-lea.
Aceste victorii au dăunat însă Sfântului Imperiu pe termen lung, întrucât, odată cu încrederea
câștigată, Biserica a dobândit și puterea care a transformat-o într-un rival al monarhului alături de
prinți.

Domnia lui Henric al IV-lea al Sfântului Imperiu Roman, fiul lui Henric al III-lea, a scos la
lumina noile probleme. Monarhii germani deveneau tot mai dependenți de ministeriali, care

5
Bancu Cosmin-Ștefan

crescuseră în influență din sec. XI. Ministerialii au fost inițial funcționari în administrație și
armată care au primit fiefuri dar fără dreptul de a le transmite prin ereditate. Fiind strâns legați de
seniorii lor, ei erau fideli și li s-au încredințat posturi la curte, fiind însărcinați chiar cu
administrarea proprietății regale la nivelul întregului stat.

Când Henric al IV-lea, fiul lui Henric III, a ajuns la putere în 1056, a cerut sprijin de la
ministeriali și de la orașele importante . În orașe apăruse o clasă mijlocie încrezătoare în ea
însăși. Capitalul ei submina controlul absolut al nobilimii în zonele rurale. Papii reformatori pe
care tatăl său îi sprijinise au devenit opozanți ai lui Henric IV.

Papa Grigore al VII-lea pretindea ca papalitatea să dețină controlul total asupra domeniilor de
interes ale Bisericii, mai ales în privința investiturii-dreptul de a numi clerici în funcții.

Ruptura produsă de "Lupta pentru învestitură" dintre Papa Grigore VII și Henric IV a fost
provocată de chestiunea numirilor ecleziastice și de promulgarea, în 1075, a sentințelor reunite
sub numele de "Dictatus papae". Pierderea învestiturii putea fi enormă și de aceea, împăratul a
fost împins să inițieze conflictul. Numărul episcopatelor de la est de Rin era mult mai mare în
comparație cu celelalte regate vestice. Henric IV intenționa să readucă sub control papalitatea
care a profitat de pe urmă tulburărilor din 1054 și de pe urmă morții lui Henric al III-lea. Papa a
condamnat oricare învestitură laică în februarie 1075, fiind promulgat Dictatus care afirmă
supremația pontifului și Bisericii romane, ceea ce a acutizat conflictul dintre Grigore al VII-lea și
Henric al IV-lea în 1076, pretextul fiind situația confuză a episcopatului de Milano, pentru
ocuparea căruia atât papa, cât și împăratul aveau candidați proprii. Refuzând să accepte alegerea
făcută de Papa, Henric a reunit în Conciliul de la Worms, în ianuarie 1076, o adunare a
episcopilor, care nerecunoscându-i legitimitatea, i-a cerut papei să abdice.

Palatul Imperial Goslar

6
Bancu Cosmin-Ștefan

Imperiul Romano-German în timpul lui

Otto cel Mare

Otto I cel Mare (n. 23 noiembrie 912 – d. 7 mai 973, Memleben), fiul lui Henric I regele
germanilor și al Matildei de Ringelheim, a fost duce al saxonilor, rege romano-german și primul
împărat al Sfântului Imperiu Roman. (Cu toate că Charlemagne a fost încoronat împărat în 800,
imperiul său a fost împărțit între nepoții săi, iar după asasinarea lui Berengario în 924, titlul
imperial a rămas vacant pentru aproape 40 de ani).

Otto i-a urmat tatălui său ca rege al germanilor în 936. Ceremonia încoronării s-a ținut la
catedrala din Aachen, fosta capitală a lui Carol cel Mare. Potrivit cronicarului saxon Widukind de
Corvey, la ospățul prilejuit de încoronare, Otto i-a avut ca servitori personali pe ducii de
Franconia, Suabia, Bavaria și Lotharingia: Arnulf de Bavaria ca mareșal (marescalc „șef peste
grajduri”), Hermann de Suabia ca paharnic (în latină pincerna sau buticularius), Eberhard al III-
lea de Franconia ca senexscalc „seneșal” (servitor senior) și pe Gilbert de Lotharingia ca
șambelan („cămăraș, camerier, logofăt de taină”). Astfel, Otto și-a arătat, chiar de la începutul
domniei, ambițiile de a fi succesorul lui Carol cel Mare, a cărui linie de succesiune încetase în
911, și de a nu se lăsa dominat de ierarhii Bisericii germane. Otto intenționa, prin controlul
Bisericii, să fie conducătorul unui imperiu teocratic. Biserica îi oferea bogăție, recunoaștere,
prestigiu. Otto promitea Bisericii protecție față de abuzurile nobililor locali și implicare în actul
guvernării.

În 938 la Rammelsberg, în Saxonia, au fost descoperite bogate zăcăminte de argint. Acestea i-au
asigurat lui Otto posibilități materiale mari pentru a-și înfăptui opera politică.

Primii ani de domnie au fost marcați de revolte ale seniorilor regionali. În 938 Eberhard, noul
duce al Bavariei, a refuzat să-i plătească lui Otto birul de omagiu. Când Otto l-a destituit,
înlocuindu-l cu unchiul său Berthold, Eberhard s-a revoltat împreună cu câțiva nobili saxoni,
care au încercat să îl destituie pe Otto în favoarea fratelui său mai mare Thankmar (fiul lui
Henric I cu prima soție). Otto l-a învins și ucis pe Thankmar, dar revolta a continuat anul
următor, când Gilbert, duce de Lotharingia, a jurat supunere regelui Franței Ludovic al IV-lea. În
același timp, Henric, fratele mai mic al lui Otto I, conspira cu arhiepiscopul de Mainz să îl
asasineze. Rebeliunea s-a sfârșit în 939 cu victoria lui Otto în bătălia de la Andernach, unde au
7
Bancu Cosmin-Ștefan

căzut în luptă ducii de Franconia și Lotharingia. Henric a fugit în Franța, iar Otto a răspuns
sprijinindu-l pe contele Hugo Magnus Capet (Hugo cel Mare) în campania militară împotriva
regelui francez. În 941 Otto și Henric s-au împăcat, iar în 942 Otto și-a retras oastea din Franța
după ce Ludovic i-a recunoscut suzeranitatea asupra Lorenei.

Pentru a preveni alte revolte, Otto a aranjat ca demnitățile importante în regat să fie deținute de
membri apropiați ai familiei. A păstrat ducatul de Franconia ca domeniu personal până în 944. L-
a căsătorit pe fiul său Liudolf cu Ida, fiica ducelui Hermann de Suabia și a moștenit ducatul
acestuia în 947 când Hermann a murit. Un aranjament similar l-a făcut cu Henric devenind astfel
în 949 și duce de Bavaria.

O componentă importantă a politicii interne a lui Otto I a fost întărirea autorității bisericești, în
principal a episcopilor și abaților, sporind astfel teama aristocrației laice că li se va fi diminuat
propria putere. Pentru a ține puterea Bisericii sub control, Otto a recurs la trei prerogative.

Prima a fost învestitura de către împărat cu simbolurile puterii religioase, făcându-i astfel vasali.
"În aceste condiții alegerea clericilor a tins să devină o formalitate în imperiul ottonian, iar regele
a ocupat locurile vacante din ierarhia bisericească cu rude de-ale lui și cu clerici loiali, care au
fost apoi numiți să conducă marile mănăstiri". (Cantor, 1994 p. 213).

A doua prerogativă a fost cea a proprietarului construcțiilor bisericești. În dreptul german, orice
construcție făcută pe teritoriul proprietate a unui nobil, aparținea acelui nobil, în caz că nu se
preciza altceva într-o clauză specială. Otto și-a impus dreptul de proprietar asupra multor
mănăstiri și abații.

A treia prerogativă a puterii ottoniene a fost sistemul instituției Vogtei, de la titlul demnitarului
Vogt (vătaf), echivalentul lui bailli din franceză și bailiff ori reeve din engleză. Acesta era un
funcționar de stat de origine nobilă și avea atribuția de administrator laic (un fel de epitrop sau
efor) al proprietăților regale. El beneficia de un procentaj din veniturile agricole, răspundea
pentru menținerii ordinii și deținea această funcție numai în perioada de domnie a împăratului
care l-a desemnat.

Otto a donat Bisericii și latifundii asupra cărora autoritățile laice nu aveau jurisdicție. În
ținuturile cucerite de la venzi și de la alte popoare slave din est, împăratul a înființat episcopate și
abații noi.

8
Bancu Cosmin-Ștefan

Conflicte ale Imperiului Romano-

German în timpul Evului Mediu

Bătălia de la Lechfeld

Bătălia de la Lechfeld (în germană Schlacht auf dem Lechfeld, în maghiară Augsburgi csata) a
fost o bătălie care a avut loc pe 10 august 955, între armata împăratului Otto cel Mare și o armată
maghiară condusă de harka Bulcsú, Lehel și Súr. Bătălia s-a încheiat cu victoria germanilor,
punând astfel capăt incursiunilor maghiare în centrul Europei. Lechfeld este o câmpie inundabilă,
care se întinde de-a lungul râului Lech, la sud de Augsburg. Dupǎ aceastǎ înfrângere maghiarii au
rǎrit considerabil incursiunile în vestul Europei, începând cucerirea Transilvaniei.

După ce fiii săi, Liudolf, duce de Suabia, și Conrad, duce de Lorena, au înăbușit o rebeliune,
Otto I, rege al germanilor, s-a stabilit în Saxonia. La sosirea sa în Magdeburg, a primit rapoarte
ale invaziei maghiare. Ungurii mai invadaseră acele meleaguri pe parcursul desfășurării
rebeliunii. Invazia maghiară a dus la izbucnirea revoltei în Franconia. Din cauza neliniștii în
rândul slavilor polabieni de pe Elba inferioară, Otto a trebuit să-i retragă pe germani de la
domiciliu. Bătălia s-a desfășurat la șase săptămâni de la primul raport despre invazie.

Ordinea de marș al armatei germane a fost, după cum urmează: cele trei contingente bavareze,
contingentul franc condus de ducele Konrad, unitatea regală (centru), cele două contigente din
Suabia și contingentul din Boemia. Bavarezii s-au plasat în fruntea coloanei.

După cronicarul Widukind de Corvey, Otto „și-a așezat tabăra lui pe teritoriul orașului
Augsburg”, s-a alăturat acolo forțelor lui Henry I, Duce de Bavaria, care era bolnav de moarte, și
ale Ducelui Conrad cu un număr mare de cavaleri din regiunea Franconia. Sosirea neașteptată a
lui Conrad i-a încurajat pe războinici atât de mult încât doreau să atace imediat inamicul.

9
Bancu Cosmin-Ștefan

Sosirea lui Conrad, ducele exilat de Lotharingia (Lorena) și a lui Otto, fiul lui, a fost un
eveniment încurajator pentru că el i-a respins repede pe maghiari. O legiune de șvabi era condusă
de Burchard al III-lea, duce de Suabia, care s-a căsătorit cu Hedwig, fiica lui Henry, fratele lui
Otto. Printre cei care au luptat sub Otto a fost și Boleslav de Boemia. Aproximativ 3.000 de
germani au fost comandați de Otto însuși.

Ungurii au trecut râul și au atacat imediat bohemienii, apoi mai târziu legiunile șvabilor, dar s-au
retras după o luptă scurtă. Otto a primit cuvântul de atac și i-a ordonat lui Conrad să recupereze
proviziile, ca apoi să revină la principalele forțe. În ciuda salvelor de săgeți de la unguri, armata
lui Otto a distrus linia maghiară.

Germanii au fost capabili de a lupta corp-la-corp cu ungurii. Bulcsú a simulat o retragere cu o

parte din forța sa, în încercarea de a ademeni oamenii lui Otto în urmărire, dar fără nici un
rezultat. Linia germană s-a menținut și i-a respins pe maghiarii din domeniu. Forțele germane
mențineau disciplina și i-au urmărit metodic pe maghiari în următoarele două zile. Ungurii
căutau refugiu în satele din apropiere, caii lor fiind obosiți. Au fost „înconjurați și arși de vii în
interiorul zidurilor”. Ducele Conrad, după ce a deschis vesta în căldura verii, a fost lovit de o
săgeată în gât. „Niciodată o victorie nu a fost obținută atât de sângeros”, concluziona Widukind.

Regele Otto a petrecut noaptea de după bătălie în Augsburg. El a dat ordinul precis ca toate
podurile și vadurile râului Lech să fie bine păzite, cu scopul ca toți ungurii, și mai ales
conducătorii lor, să fie capturați și uciși până la unul. Căpeteniile Bulcsu, Lehel și Sur au fost
duse la Regensburg și executate în public.

Au fost lăsați în viață, dar cu urechile și nasul tăiate, doar câțiva militari de rang inferior care
trebuiau să ducă în Panonia mesajul că, dacă ungurii mai continuă raidurile, coaliția Sfântului
Imperiu Roman va merge până în Panonia să îi decimeze complet și pe cei rămași în tabere.
Istoriografia ungară este în asentimentul istoricului Gyula Kristo care apreciază bătălia de la
Lechfeld drept o „catastrofală înfrângere”, care a pus capăt unei perioade de aproape 100 de ani
de raiduri de jaf ale ungurilor în Europa.

Practic după anul 955 ungurii au încetat orice raid în vest, așa că Otto, acum încoronat împărat,
nu a fost nevoit să pornească o campanie de pedepsire finală. Fajsz [pronunțat Fois], căpetenia
triburilor maghiare, a fost detronat după înfrângerea de la Lechfeld, locul de Mare Prinț al
ungurilor fiind luat de către Taksony. Acesta a trimis solie la Constantinopol pentru a i se trimite
ajutor de creștinare.

10
Bancu Cosmin-Ștefan

Reprezentare a bătăliei de la
Lechfeld de Michael Echter

Bătălia de la Bouvines

Bătălia de Bouvines (în franceză Bataille de Bouvines, în germană Schlacht bei Bouvines,
engleză Battle of Bouvines, în neerlandeză Slag bij Bouvines) a avut loc la 27 iulie 1214. În
urma acesteia regele Filip al II-lea al Franței îl înfrânge pe Otto al IV-lea, Împărat al Sfântului
Imperiu Roman și pe aliații acestuia, regele Ioan al Angliei, contele de Flandra, și contele de
Boulogne.

Marea bătălie de la Bouvines s-a desfășurat la 27 iulie 1214, pe drumul dintre Tournai și Lille,
reprezentând încheierea unei multitudini de conflicte care au devastat Europa de Vest pentru o
lungă perioadă de timp. Împăratul Otto al IV-lea al Sfântului Imperiu Roman a fost încoronat de

11
Bancu Cosmin-Ștefan

către Papă și spera ca prin înfrângerea protectorului principal al papalității, Filip al II-lea al
Franței, să fie capabil să se bucure de superioritatea asupra adversarilor săi. El a atras un mare
număr de aliați, printre care Ferdinand, contele de Flandra, și regele Ioan al Angliei.

Flandra, care fusese susținută de Franța de peste un secol, s-a alăturat alianței pentru a se dezlipi
de Regatul Franței o dată și pentru totdeauna. Situat la granița dintre Sfântul Imperiu Roman și
Franța, poziția sa a fost de multe ori neclară, dar regii Franței, în general, fiind slabi și având o
autoritate mai puțin accentuata asupra vasalilor lor, flamanzii au crezut că aderarea la Imperiu ar
fi în avantajul lor.

Regele Ioan al Angliei, pe de altă parte, a luptat pentru a recâștiga toate teritoriile pierdute în
Franța în deceniul precedent - toate făcând parte din moștenirea tatălui său, Henric al II-lea, care
deținuse Aquitania, Normandia, Bretania, Anjou, Poitou și Picardia. Ioan însuși a condus o
expediție în Aquitania și Bretania, distrăgând o parte a forțelor lui Filip al II-lea al Franței, dar a
trimis și un detașament condus de William Longsword, conte de Salisbury, pentru a-l sprijini pe
Otto al IV-lea pe frontul nordic.

Ambele armate erau mândre de forțele cavaleriei lor. Armata Franceza a avut aproximativ 1200-
1300 cavaleri, în conformitate cu sursele cronicarului William Breton. Numărul a fost relativ
scăzut, deoarece încă 800 cavaleri se aflau în Poitou, în lupta cu regele John. Cavalerii au fost
susținuți de o cavalerie ușoară suplimentară de 150 de călăreți. Ultima dintre toate, o forță de
3000-4000 de infanteriști urbani a fost prezenta, deși acestea nu au jucat un rol major în bătălie.
Se estimează că Armata Imperială avea un contingent de cavalerie mai mare, dar poate la fel de
bine de aceeași dimensiune sau mai mică decât forța franceză. Verbruggen estimează ca 650
cavaleri flamanzi, 425 Hainaulteri și 275 cavaleri germani și englezi. Numărul scăzut de cavaleri
germani este izbitor - dar nu este de necrezut, văzând că Ferdinand a trebuit să-l întărească pe
Otto lângă Liège, cu o escortă de 200 de cavaleri, pentru că Otto a avut prea puțini oameni ca să
călătorească în siguranță. Infanteria Imperială a fost cel mai probabil mai mare decât forța
franceză; armata lor a inclus trupe din regiunea urbana din Flandra, în cazul în care Bruges și
Gent singure au putut trimite peste 1.000 de oameni. Verbruggen a calculat infanteria la un
număr de 7500.

Motivul pentru înfrângerea Imperiului este clar: în timp ce armatele sale s-au grabit să ajungă la
armata franceză mai mică, armata lor a devenit înșirata pe o distanță prea mare și a ajuns la
armata franceză în dezordine. Armata franceza a putut ulterior, sa învinga armata inamica prost
formata si epuizata; Verbruggen a avut îndoieli in cazul in care dacă o mare parte din infanterie
Imperiala chiar a ajuns pe câmpul de luptă înainte , și precizeaza ca Brabançonii au format
schiltron cand tocmai sosisera pe teren,atunci cand văzut aliații lor se retrageau. Oricare ar fi fost

12
Bancu Cosmin-Ștefan

cazul, victoria franceza a fost o mare înfrângere pentru împăratul Otto IV. Și-a pierdut baza lui de
putere în Germania, iar candidatul papal l-a detronat.

Soldatii flamanzi au fost capturati în luptă in numar mare și dusi la închisoare; influență franceză
asupra Flandrei a crescut ca urmare, pe cand influenta engleză a fost puternic zdruncinata.
Regele Ioan, în timp ce trimitea doar o forță mică pentru Bouvines, nu a reușit să preconizeze
corect posibilitatii majorității armatei
franceze aflate în nord, și si-a a pierdut
ulterior majoritatea posesiunilor sale
franceze, menținând doar Gasconia.

Bătălia de la Bouvines

Bătălia de la Legnano

Bătălia de la Legnano a avut loc la 29 mai 1176; în urma acestei bătălii, milițiile Ligii Lombarde
au înfrânt armata Sfântului Imperiu Roman, condusă de împăratul Frederic Barbarossa.

13
Bancu Cosmin-Ștefan

În septembrie 1174 împăratul Frederic Barbarossa și-a început a cincea campanie militară în
Italia. El a traversat Alpii și a încercat să distrugă Liga Lombardă, dorind să extindă autoritatea
Imperiul asupra întregii Italii. Anterior înaintării spre Asti, a asaltat și jefuit orașul Susa. Mai
târziu în octombrie, Frederic s-a apropiat de Alessandria, începând asediul acesteia. Acest oraș
înființat de refugiații din Milano, după prima campanie a lui Frederic (1164), avea o importanță
majoră pentru ambele părți.

După o iarnă petrecută sub zidurile orașului, soldații au săpat un tunel sub ziduri și au atacat de
Paști. Într-o luptă aprigă, atacul lor a fost respins. Avertizat de apropierea armatei lombarde,
Frederic a fost nevoit să ridice asediul și să se retragă la Pavia, pentru a-și aduna trupele. La 16
aprilie 1175 Frederic sa întâlnit cu ambasadorii Ligii Lombarde în Castelul de Montebello din
Bellinzona, pentru tratative de pace. Însă negocierile au eșuat, și ambele părți au continuat
războiului. La sfârșitul lunii, Frederic a fost anunțat despre sosirea întăririlor venite din
Germania.

Pornind din Pavia spre întăririle venite, Frederic în compania lui Filip I de Heinsberg și a
Arhiepiscopului de Magdeburg, Wichmann a înaintat spre nord și în apropierea lacului Como a
întâlnit trupele nou-venite - 1000 cavaleriști și 1000 infanteriști, plus 1000 de soldați din miliția
locală. În continuare Frederic a condus întăririle în sud, pentru a le uni cu armata sa principală.
Avertizați cu privire la acțiunile germanilor, liderii Ligii Lombarde au trimis 3500 de soldați
(1450 cavaleriști și 2050 infanteriști, fiind prezentă și căruța militară sfântă, numită Carroccio),
pentru a bloca drumul spre Pavia.

Printre lombarzi era o unitate de infanterie de elită denumită „Compania Morții”, condusă de
Alberto da Giussano. Ocupând o poziție lângă Legnano, lombarzii au așteptat apariția lui
Frederic. În dimineața zilei de 29 mai lombarzii au trimis 700 de cavaleriști să exploreze pozițiile
la nord de ei. Cavaleria a întâlnit avangarda lui Frederic, având loc scurtă încăierare. Când pe
câmpul de luptă au ajuns principalele forțe imperiale, lombarzii s-au retras. Frederic a continuat
drumul spre pozițiile cheie ale lombarzilor, în apropiere de Legnano.

Frederic a început atacul general asupra pozițiilor lombarzilor. Cavaleria sa a împrăștiat cavaleria
italiană și a început atacul asupra infanteriei aranjate în jurul Carroccio-ului. S-a dat o luptă
aprigǎ, în care „Compania Morții” a respins atacul german asupra căruței (Carroccio) de pe care
preoții conduceau serviciul divin și inspirau soldații la luptă. În ciuda rezistenței disperate a
italienilor, infanteria și cavaleria lui Frederic înainta încetul cu încetul. În tot acest timp,
cavaleria italiană a avut ocazia să-și strângǎ rândurile și sǎ se regrupeze pentru atac. Sprijinitǎ de
cavaleria nou-venitǎ din Brescia, ea a revenit pe câmpul de luptă și a atacat armata germană în
flancul drept.

14
Bancu Cosmin-Ștefan

Atacul puternic al italienilor a zdrobit rândurile germanilor, făcându-și drum pânǎ la garda lui
Frederic. În încăierarea care a urmat, purtătorul stindardului imperial a fost ucis iar Frederic a
cǎzut de pe cal, toți ostașii crezând că el a fost ucis. Atacată de dușmani din ambele părți și
crezând că împăratul este mort, armata germană s-a retras la Pavia.

Numărul celor uciși în bătălia de

la Legnano este necunoscut,
însǎ se presupune cǎ pierderi
mari au suportat ambele părți.
Crezând că Frederic a fost ucis,
armata și familia sa, au început
să-l deplângă în Pavia. Aceasta
însǎ a fost prematură, cǎci peste
câteva zile, el a revenit la Pavia,
rănit dar în viață. Nefiind în
stare să învingă Liga Lombardă,
Frederic a început negocierile de
pace. Pacea a fost atinsă, atunci
când Frederic și papa Alexandru al III-lea, au ajuns la consens pe 24 iulie 1178, pe lânga aceasta,
Frederic l-a recunoscut pe Papa drept lider al Bisericii universale. Între Frederic și Regatul
Siciliei a fost semnat un armistițiu de 15 ani, iar cu Liga Lombardă de 6 ani.

Bătălia de la Legnano

15