Imperiul german
Germania sa promoveze ideea imperiala potrivit careia
Imperiul este privit, dupa disparitia
ottonienilor, din ce in ce mai mult ca suma celor
trei regate ce il constituie: Germania, Italia si
Burgundia. Germania se extinde spre est pe
seama slavilor. Pana insecolul al XI-lea,
organizarea interna este cea mostenita de la
carolin-gieni si ottonieni, cu functiile de comite
si de duce, teoretic revocabile de catre rege, si cu
rolul important al unui cler supus si fidel
autoritatii monarhice. Dinastia franconiana,
instaurata in 1025, a incercat, mai ales prin Henric
al IV-lea (1056-1106), sa duca o politica de
centralizare monarhica si de restaurare a
controlului asupra bisericii, pe cale sa-si afirme
independenta ca urmare a reformei gregoriene.
Intre regele german si papa Grigore al VII-lea
intervine disputa asupra dreptului de a investi in
inaltele functii bisericesti, asa-numita „lupta
pentru investitura”. Miza era de fapt asigurarea
controlului asupra clerului si, desi conflictul se
termina cu un compromis (Concordatul de
laWorms, 1122), rezultatul este disparitia
„bisericii imperiale”, care sprijinise pana atunci
autoritatea monarhica in fata aristocratiei laice.
Principii sunt beneficiarii deceniilor de conflict,
in care se produc teritorializarea ducatelor etnice
si formarea a zeci de principate teritoriale,
apartinand aristocratiei laice sau ecleziastice
(familiile Staufen, Welf, Supplinburg, episcopii
de Mainz, Köln, Hamburg, Bremen, Salzburg
etc.). Ca urmare a puterii acumulate, acestia au
un rol din ce in ce mai important in alegerea
regelui, principiul ereditar nefiind recunoscut.
In 1125, la conducerea Germaniei urma dinastia
Staufenilor (Hohenstaufen), care incerca la
randul ei sa realizeze centralizarea statului in
sensul in care evoluau deja regatele Frantei,
Angliei sau Siciliei. Frederic I Barbarossa
(1152-1190) a restaurat autoritatea monarhica,
folosind in favoarea sa relatiile feudo-vasalice,
supunandu-i pe principii teritoriali ce uzurpasera
bunuri regale in timpul „certei pentru
investitura” si constituind un domeniu regal in
sud-vestul Germaniei (Suabia, Alsacia,
Palatinatul). El asociaza la conducere marii
feudali, care se constituie in grupul inchis al
„principilor imperiului” (Fürsten). In scopul
intaririi puterii sale, reuseste sa controleze din
nou numirile in inaltele functii
ecleziastice, obtinand astfel un episcopat care sa-
l sprijine in reluarea luptei cu papalitatea. Dornic
trebuia sa beneficieze de stapanirea asupra
intregii lumi crestine (dominium mundi) nu
accepta afirmarea independentei oraselor italiene
si nici a regatului normand din Sicilia. Conflictul
cu orasele din Italia de nord, grupate in Liga
Lombarda, conduce in cele din urma la
infrangerea fortelor imperiale la Legnano
(1174). Acest conflict a contribuit, de asemenea,
la diminuarea autoritatii sale in Germania,
intrucat imparatul a fost silit sa faca concesii
principilor in schimbul sprijinului militar al
acestora.
Dupa moartea lui Frederic I Barbarossa,
autoritatea regala de-abia restaurata in Germania
este din nou pusa in discutie, intrucat fiul
sau, Henric al VI-lea (1190-1197), a fost
preocupat mai mult de problemele Siciliei, adusa
mostenire de sotia sa Constanta, fiica ultimului
rege normand din insula,Roger al II-lea. Intre
1197 si 1209 a urmat o peri-oada de anarhie,
„micul interregn”, marcata de luptele intre
diferitele factiuni ale principilor, dintre care
Welfii erau principali opozanti ai Staufenilor.
Fiul sau, Frederic al II-lea (1215-1250), urca pe
tronul german si imperial in calitatea sa initiala de
rege al Siciliei. Imperiul pe care doreste el sa-l
construiasca este unul mediteraneean, centrat pe
Sicilia si pe Italia, pe care incearca s-o unifice.
De aceea, pentru a-si asigura linistea in
Germania, face importante concesii principilor
laici si eclesiastici. Deplasarea centrului de
greutate al imperiului spre sud este ilustrata si de
stabilirea capitalei la Palermo.
Dupa moartea sa, imperiul se prabusea din nou
in anarhie, nici un candidat nereusind sa-si
impuna autoritatea asupra intregii Germanii din
1254 pana in 1273 („marele interregn”).
Faramitareapolitica atingea punctul ei culminant
si ideea imperiala isi demonstra pentru totdeauna
esecul. Din timpul domniei lui Rudolf de
Habsburg (1273-1291), ales de principi, datorita
lipsei de forta reala, nu se mai practica
incoronarea la Roma, iar Italia si Burgundia nu
mai conteaza pentru imperiul devenit un stat
german.
In 1308 puterea imperiala trece la familia
de Luxemburg, al carui principal reprezentant a
fost Carolal IV-lea (1346-1378), care a consacrat
prin Bula de Aur (1356) principiile alegerii
imparatului. Indesemnarea imparatului, papa nu
mai are nici un rol, alegerea acestuia fiind
atribuita celor sapte principi electori, trei
ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz, Köln si
Trier) si patru laici (regele Boemiei, markgraful
de Brandenburg, comitele palatin si ducele de
Saxa-Wittenberg). Imparatul era doar suzeran si
judecator suprem, fiind lipsit de mijloacele
exercitarii unei puteri efective. Nu existau
armata, finante, organe judecatoresti subordonate
imparatului, iar Dieta imperiala (Reichstag), cu
competente mai largi, scapa autoritatii
monarhului. O incercare de reforma a sistemului
politic al imperiului a incercat Sigismund
de Luxemburg (1410-1437).In pofida eforturilor
sale, autoritatea imperiala ramane slaba in
Germania, care evolueaza in directia federalizarii.

Imperiul se contura astfel, la sfarsitul

secolului al XIV-lea, ca o federatie de principate
teritoriale (peste 300) si, in pofida altor incer-
cari de reforma, avea sa ramana astfel pana la
desfiintarea sa de catre Napoleon in 1806.