Otto cel Mare
Otto I cel Mare (n. 23 noiembrie 912 – d. 7 mai 973), fiul lui
Henric I regele germanilor şi a Matildei von Ringelheim, a fost duce
al saxonilor, rege al germanilor şi primul împărat al Sfântului
Imperiu Roman.
Otto i-a urmat tatălui său ca rege al germanilor în 936.
Ceremonia încoronarii s-a ţinut la catedrala din Aachen, fosta
capitală a lui Carol cel Mare. După istoricul saxon Widukind de
Corvey, la banchetul de încoronare, el i-a avut pe ducii de
Franconia, Suabia, Bavaria şi Lotharingia, ca servitori personali:
Arnulf I de Bavaria ca mareşal (sau şef al grajdurilor), Herman de
Suabia ca paharnic (latină pincerna sau buticularius), Eberhard III
de Franconia ca seneşal şi pe Gilbert de Lotharingia ca şambelan.
Astfel şi-a aratat, chiar de la începutul domniei, ambiţiile de a fi
succesorul lui Carol cel Mare, a cărui linie de succesiune încetase
în 911 şi de a nu se lăsa dominat de clericii bisericii germane.
Otto intenţiona, prin controlul bisericii, să fie conducătorul unui
imperiu teocratic. Biserica îi oferea bogăţie, recunoaştere,
prestigiu. Otto promitea bisericii protecţie contra abuzurilor
nobililor locali şi implicare în actul guvernării.
În 938, la Rammelsberg in Saxonia, au fost decoperite bogate
zăcăminte de argint. Aceste bogăţii minerale i-au asigurat lui Otto
posibilităţi materiale mari, necesare pentru a-şi înfăptui opera
politică.
Sistemul ottonian:
O componentă importantă a politicii sale interne a fost
întărirea autorităţii eclesiastice, în principal a episcopilor şi
abaţilor, făcându-i astfel pe nobilii laici să se teamă de micşorarea
puterii lor. Pentru a controla forţa Bisericii, Otto a recurs la trei
prerogative. Prima a fost investitura de către împărat cu
simbolurile puterii lor religioase, făcându-i astfel vasali. "În aceste
condiţii alegerea clericilor a tins sa devină o formalitate în
imperiul Ottonian,iar regele a umplut locurile vacante din ierarhia
bisericească cu rude şi cu clerici loiali care au fost apoi numiţi să
conducă marile mănăstiri " (Cantor, 1994 p213).
A doua prerogativă a fost cea a proprietarului construcţiilor
bisericesti. În dreptul german, orice constructie făcuta pe
teritoriul aparţinând unui nobil, apartinea acelui nobil daca nu
cumva se specifica în mod expres altceva. Otto şi-a afirmat
drepturile de proprietar asupra multor mănăstiri şi abaţii.
A treia prerogativa a puterii ottoniene a fost sistemul advocatului
(German Vogt). Advocatul era un manager laic al proprietăţilor
bisericeşti care beneficia de un anume procent din veniturile
agricolea, avea responsabilitatea menţinerii ordinii şi isi detinea
poziţia doar pe timpul domniei împăratului căruia îi servea.
Otto a dăruit moşii bisericii, peste care autorităţile laice nu
deţineau nici măcar dreptul de jurisdicţie. În ţinuturile cucerite de
la venzi şi de la alte popoare slave de pe frontiera estică, a fondat
noi episcopate şi abaţii.
Din cauză că Otto numea personal episcopii şi abaţii,
autoritatea sa a crescut şi mai mult iar rangurile superioare din
biserica germana formau un fel de birocraţie subordonată
împăratului. Conflictul acestei birocraţii eclesiastice cu succesorii
lui Otto şi puterea crescânda a papalităţii în timpul reformelor
gregoriene au dus la slăbirea autorităţii centrale în Germania.
