Filip al II-lea

Filip al II-lea (spaniolă Felipe II de Habsburgo; portugheză Filipe I; n. 21 mai 1527 – d. 13

septembrie 1598) a fost rege al Spaniei în perioada 1556 - 1598, rege al Neapolelui și al Siciliei în
perioada 1554 - 1598, rege al Angliei și Irlandei (co-regent cu Maria I) în perioada 1554 - 1558, rege al
Portugaliei și al Algarvelor (ca Filip I) în perioada 1580 - 1598 și rege al Căpitanatului general Chile
(Regatul Chile) în perioada 1554 - 1556.[2][3] A fost prinț suveran al Celor Șaptesprezece Provincii din
1556 până în 1581 și a deținut numeroase titluri de duce și conte pentru anumite teritorii.

Cunoscut sub numele Filip cel Prudent, a domnit asupra unuia dintre cele mai mari imperii, care
deținea teritorii pe toate continentele cunoscute atunci de europeni.

Filip s-a născut la Valladolid, fiind fiul lui Carol al V-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și al
soției sale, Isabela a Portugaliei. În timpul domniei sale, Spania a fost cea mai importantă putere din
Europa de Vest. Sub conducerea lui, Spania a ajuns la maximul de influență și putere, a efectuat explorări
în întreaga lume și a colonizat teritorii pe toate continentele cunoscute.

A fost descris de ambasadorul venețian Paolo Fagolo în 1563 ca fiind „de statură mică, cu ochi de
un albastru pal, cu buze proeminente și pielea roz, însă întreaga lui apariție este foarte atractivă”.
Ambasadorul a mai spus: „Se îmbracă cu mult bun gust și tot ce face este plin de curtoazie și grație”.[4]

Insulele Filipine au fost numite după el.

Filip și-a făcut debutul în guvern la șaisprezece ani în 1543. Tatăl său, Carol al V-lea, după Revolta
Comunităților Castiliene avea obiceiul să plaseze un membru al familiei ca regent în timpul absențelor
sale. Până atunci, împărăteasa Isabela a efectuat această sarcină dar decesul ei în 1539 l-a forțat pe
împărat să atribuie această funcție prințului Filip flancat de un consiliu de regență în fruntea căruia se
găsea cancelarul și inchizitorul general Juan Pardo de Tavera.

Câțiva ani mai târziu, în 1546, prințul primește primul său teritoriu: ducatul Milano. De la
moartea în 1535 a lui Francisc al II-lea Sforza, ducatul a fost de fapt vacant și, ca fief imperial, a revenit lui
Carol al V-lea, care a trebuit să numească un nou duce. După zece ani, împăratul îi acordă prețiosul
teritoriu propriului fiu.

Filip era acum prinț al Spaniei, Duce de Milano și moștenitor al ducatului de Burgundia dar nu
era decât un prinț minor când tatăl său a decis în 1552 ca Filip să se căsătorească cu regina Angliei Maria
Tudor. Pentru ca cei doi să fie pe picior de egalitate, Carol i-a dat fiului său regatul Neapolelui în 1553.

La 25 octombrie 1555, Carol al V-lea a renunțat în mod oficial asupra domeniilor care aparțineau
Ducelui de Burgundia, Filip obținând astfel suveranitatea asupra Țărilor de Jos și ducatul de Burgundia.
De asemenea, el devine maestru al Ordinului Lânii de Aur.

Câteva luni mai târziu, la 16 ianuarie 1556, el devine rege al Spaniei sub numele Filip al II-lea.
Totuși, Filip a mai trăit câțiva ani în Țările de Jos din cauza conflictului cu Franței.[5] După semnarea
Tratatului de la Cateau-Cambrésis și căsătoria cu Elisabeta a Franței, în vara anului 1559 se îmbarcă
pentru a se întoarce în Spania.

Deși uneori descris ca un monarh absolut, autoritatea lui Filip se confruntă cu multe constrângeri
constituționale.