Iacob (engleză James; n. n. 19 iunie 1566, Edinburgh, Regatul Scoției – d.

27 martie/6 aprilie 1625,

Herefordshire, Anglia, Regatul Unit) a fost rege al Scoției ca Iacob al VI-lea din 24 iulie 1567 și rege al Angliei și Irlandei
ca Iacob I de la 24 martie 1603 până la moartea sa.

A domnit în Scoția ca Iacob al VI-lea din 24 iulie 1567, pe când avea doar un an, urmându-i la tron mamei sale,
Maria I a Scoției. Cât timp a fost minor, a guvernat o regență în numele său, care s-a încheiat oficial în 1578, deși nu a
preluat controlul complet asupra guvernului său până în 1581[1]. Pe 24 martie 1603, ca Iacob I, a urmat la tron
ultimului monarh al Angliei și Irlandei din dinastia Tudor, Elisabeta I, care murise fără moștenitori.[2] Avea să conducă
Anglia, Scoția și Irlanda timp de 22 de ani, până la moartea sa la 58 de ani.[3]

Iacob și-a îndeplinit majoritatea obiectivelor în Scoția, dar a avut de înfruntat multe dificultăți în Anglia,[4]
inclusiv Complotul Prafului de Pușcă (Gunpowder Plot) în 1605, precum și conflicte repetate cu parlamentul englez.
Conform unei tradiții care începe cu istoricii de la mijlocul secolului XVII, înclinația lui Iacob către absolutism politic,
iresponsabilitatea sa financiară, și menținerea unor favoriți impopulari au furnizat premisele Războiului Civil Englez[5]
Istoricii recenți, cu toate acestea, au revăzut reputația lui Iacob, și l-au tratat ca pe un monarh serios și preocupat de
responsabilitățile sale.[6] .

Pe parcursul domniei lui Iacob, „Epoca de aur” a literaturii și dramei elizabetane a continuat, cu scriitori
precum William Shakespeare, John Donne, Ben Jonson, sau Sir Francis Bacon, care au contribuit la o cultură literară
înfloritoare.[7] Iacob însuși a fost un erudit, autorul unor opere precum Daemonologie (1597) sau Basilikon Doron
(1599).[8] Sir Anthony Weldon a pretins că Iacob a fost numit „cel mai înțelept nebun din creștinătate”, un epitet
atribuit caracterului său până astăzi. [9]
HENRIC AL 8 LEA

Prin mama sa, Maria, Prințesă Regală, era nepotul lui Carol I, iar prin căsătorie soțul fiicei lui Iacob al II-
lea. În 1689 a ratificat împreună cu soția sa Maria Declarația Drepturilor.

În ultimul an de domnie William a semnat Act of Settlement care reglementa ordinea succesiunii la tron.
A doua fiică a lui Iacob al II lea, Ana, a devenit moștenitoarea tronului.
Nascut la Greenwich, a fost rege al Angliei Intre anii 1509 si 1547, iar din 1541 si-a luat si titlul de rege al
Irlandei.

A fost fiul regelui Henric al VII-lea (1485-1509).

In primele decenii ale domniei nu si-a exercitat puterea direct, ci prin intermediul cardinalului Thomas Wolsey,
care a Indeplinit functia de cancelar Intre anii 1512 si 1529. Dar, din anii '30 ai secolului al XVI-lea, regele a
condus Anglia direct si autoritar.

`In conditiile In care pe continent se declansase Reforma religioasa, H. s-a preocupat si el de aceasta problema.
In vederea reformarii Bisericii engleze, regele a actionat pentru a-si asigura sprijinul politic si religios si a
convocat de mai multe ori Parlamentul (Intre anii 1529 si 1532) si pe reprezentantii clerului (In noiem-brie-
decembrie 1534). H. a fost proclamat seful suprem al Bisericii Angliei In anul 1531, iar prin Actul de Suprematiei
din anul 1534, a fost recunoscut de Parlament ca “sef suprem al Bisericii Angliei”.

Cancelarul Thomas Morus, care s-a opus acestor masuri, a fost condamnat la moarte si decapitat la data
de 7 iulie 1535. A urmat, Intre anii 1536 si 1539, desfiintarea manastirilor si secularizarea averilor lor, ceea ce
a facut ca In proprietatea coroanei engleze sa intre importante fonduri funciare ale Bisericii. Reforma a contribuit
la consolidarea monarhiei absolute In Anglia, documentele aratand ca, Intre anii 1536 si 1547, Coroana a obtinut
1,5 milioane de lire sterline provenite din vanzarea sau din arendarea unor bunuri secularizate.

Pe langa dorinta de obtinere a unor fonduri de pe urma secularizarii averilor bisericesti, H., care la
Inceput a fost atasat profund catolicismului, a fost determinat sa reformeze Biserica si din alte motive.

El dorea ca Papa sa nu-si mai poata exercita autoritatea In statul englez. Nu In ultimul rand
trebuie amintit si Conflictul personal cu papa Clement al VII-lea, care, In anul 1527, a refuzat sa-i anuleze
casatoria cu Catherina de Aragon, prima sa sotie, fapt care l-a determinat sa refuze autoritatea Bisericii Catolice
si sa confiste anatele, adica veniturile destinate Papei. Si aceste fapte au stat la baza schismei Bisericii Anglicane
fata de catolicism. Papa l-a excomunicat pe H. In anul 1533, iar celelalte evenimente pe plan religios, Intreprinse
de rege In Anglia, Intre anii 1531 si 1534, sunt cunoscute.

In relatiile cu alte mari puteri europene ale timpului, precum Franta sau Spania, H. VIII Tudor
s-a remarcat printr-o politica de echilibru. In privinta vietii personale, dupa ce a repudiat-o pe Catherina de
Aragon, In anul 1533, a mai avut si alte sotii (Anne Boleyn, mama Elisabetei I, sotie decapitata In anul 1536,
Jeanne Seymour, mama viitorului rege Eduard al Vl-lea, care a domnit Intre anii 1547 si 1553, Ana de Cleves,
Catherine Howard, executata si ea In anul 1542, si Catherine Parr).
Prin actiunile sale, prin atitudinea fata de Biserica Catolica si Papalitate, a contribuit la consolidarea monarhiei
absolutiste In Anglia.
CAROL INTAI STUARD

A fost rege al Angliei, Scoției și Irlandei din 27 martie 1625 până la moarte, fiul regelui Iacob I Stuart,
întemeietorul dinastiei Stuart, şi al Anei de Danemarca. La începutul domniei sale a fost un rege popular, dar
treptat a ajuns la o ruptură totală cu Parlamentul. Ca și tatăl său, Carol I a fost un susținător al dreptului divin al
regelui (și în general, al casei regale).

Popularitatea lui Carol a început să scadă în urma unor erori de guvernare pe care acesta l-a făcut.
Astfel, într-o primă fază în anul 1625 apornit un război contra Spaniei pentru a ajuta Provinciile Unite (Olanda de
azi) protestante, iar între 1627-1628 atrimis un ajutor militar hughenoţilor francezi, asediaţi de regele Ludovic al
XIII-lea în fortăreată La Rochelle.

Aceste expediţii, ambele eşuate, au fost costisitoare au provocat o gravă criză finaciară. În anul 1628
Carol I a convocat Parlamentul pentru a vota instituirea unor noi taxe. Profitând de această ocazie, parlamentarii,
nemulţumiţi de politica regelui i-au înaintat acestuia un document numit Petiţia Dreptului, în care se afirma faptul
că regele nu poate conduce fără Parlament. Fidel concepţiei sale de guvernarea absolutiste, Carol I a răspuns
prin dizolvarea Parlamentului la 10 martie 1629. Regele a fost spijinit în această politică de consilierul său,
contele Strafford şi de arhiepiscopul deCanterbury, William Laud.

Tensiunile din societatea engleză dintre regele şi parlament au fost amplificate de politica religioasă a
arhiepiscopului William Laud, care dorea să impună anglicanismul. Acest fapt a avut greve consecinţe mai ales în
Scoţia, unde predomina Biserica Presbiteriană. William Laud a încercat să impună aici Cartea de Rugăciuni
anglicană, fapt ce a generat reacţia dură a nobilimii scoţiene. În 1639 armata scoţiană a învins armata lui Carol I.
Având nevoie de fonduri pentru războiul scoţian, Carol I a convocat din nou Parlamentul în 1640, dar confruntat
cu opoziţia celor din Camera Lorzilor şi a celor din Camera Comunelor, regele a dizolvat Parlamentul după câteva
săptămâni (Parlamentul cel Scurt). La sfârşitul anului 1640, Carol a convocat din nou Parlamentul, care va
funcţiona până în 1653 (Parlamentul cel Lung).

Parlamentul era dominat de mica nobilime, majoritatea de confesiune puritană, cei mai importanţi
reprezentanţi fiind John Pym sau John Hampden şi a reuşit eliminarea contelui Strafford şi a arhiepiscopului de
Canterbury, William Laud, care au fost executaţi. În anul 1642, pe fondul unei revolte izbucnite în Irlanda, unde
catolicii i-au masacrat pe protestanţii dinUlster, regele a încercat să aresteze o serie de deputaţi acuzaţi de
trădare. A fost momentul, care a declanşat războiul civil englez (1642-1649), între trupele regale şi cele
parlamentare.

Carol I a părăsit Londra şi şi-a stabilit cartierul general laOxford. În cadrul acestui război trupele
parlamentare conduse de Oliver Cromwell au învins trupele regale în bătăliile de la Marston-Moor (1644), Naseby
(1645) şiPreston (1648). Carol I a fost capturat şi judecat, iar la 30 ianuarie1649 a fost condamnat la moarte şi
executat prin decapitare. Carol I a fost căsătorit cu Henrieta Maria a Franţei, iar doi dintre fii săi au devenit ulterior
regi, Carol al II-lea şi Iacob al II-lea.
 William al III-lea al Angliei a fost rege al Angliei și al Irlandei din 13 februarie 1689 și rege al Scoției din 11
aprilie 1689 până la moartea sa.

Era cunoscut și ca William Henric sau William de Orania. Înainte de a deveni rege al Angliei a fost prinț de
Orania, guvernator al provinciilor olandeze Olanda, Zeeland, Utrecht, Geldern și Overijssel. A deținut și titlul de
rege al Franței, ca toți regii Angliei de la Eduard al III-lea până la George al III-lea.

Prin mama sa, Maria, Prințesă Regală, era nepotul lui Carol I, iar prin căsătorie soțul fiicei lui Iacob al II-lea.
În 1689 a ratificat împreună cu soția sa Maria Declarația Drepturilor.
În ultimul an de domnie William a semnat Act of Settlement care reglementa ordinea succesiunii la tron. A doua
fiică a lui Iacob al II lea, Ana, a devenit moștenitoarea tronului.