Otto cel Mare(936-973)

Otto I cel Mare (n. 23 noiembrie 912 – d. 7 mai 973), fiul lui Henric I regele
germanilor și al Matildei von Ringelheim, a fost duce al saxonilor, rege al
germanilor și primul împărat al Sfântului Imperiu Roman, începând cu anul
962.
Supranumit un “Charlemagne al germanilor”, el a făcut din Germania
devastată un stat puternic și prosper, capabil să țină piept însuși papei. Succesul
lui s-a concretizat în jurul unei noi idei, aceea a
națiunii germane.A trebuit ca Otto I sa urce pe
tronul Saxei, în anul 936, pentru ca un veritabil
proiect colectiv german sa capete forma. Animat de
visul de a reconstrui Imperiul Roman, Otto și-a
exprimat încă de la încoronare, la varsta de 24 de
ani, dorința de a se situa în fruntea unei mari
mișcări de unificare a ducatelor germane sub o
autoritate care ar dispune de un prestigiu imperial.
Modelul roman sau bizantin, ca și exemplul, mai
recent, al Imperiului Carolingian păreau acceptabile
nobililor Germaniei.
În ciuda numeroaselor conspirații (emanand mai ales de la propriul frate și de la
cativa duci neincrezatori), Otto a reușit să câștige unanimitatea în jurul
proiectului de unificare a Germaniei cu Italia. De altfel, toți germanii erau de
acord cu ideea de a-i alunga pe vikingi și pe slavi.

Otto s-a dovedit a fi un strateg la fel de bun atat pe campul de lupta, cât și în
materie de diplomație. El a obținut sprijinul poporului alungandu-i pe
invadatorii vikingi, polonezi și maghiari; a cucerit favoarea bisericii oferindu-le
episcopiilor, pe care îi numea personal, tot felul de facilități.
După anul 960, Italia se găsea într-o stare de agitație politică, iar, când Berengar
a ocupat statele papale din nord, Papa Ioan al XII-lea a cerut ajutorul lui Otto.
Acesta s-a reîntors în Italia și, la 2 februarie 962, papa l-a încoronat împărat.
(Translatio imperii.) Zece zile mai târziu, au ratificat Diploma ottoniană, prin
care împăratul a devenit garantul independenței statelor papale.

După ce Otto a părăsit Roma și a recucerit statele papale de la Berengar, papa

Ioan a început să se teamă de puterea imperială și a trimis solie maghiarilor și
bizantinilor, cu apelul de a forma o alianță împotriva lui Otto. În noiembrie 963,
Otto s-a întors la Roma și a convocat un sinod al episcopilor care l-a destituit pe
Ioan și l-a ales papă pe Leon al VIII-lea. După ce Otto a părăsit Roma, a
izbucnit un război civil între partizanii săi și partizanii fostului papă Ioan. Ioan
s-a reîntors în forță la Roma, prigonin-du-i pe cei care l-au destituit și
obligandu-l astfel pe Otto să revină urgent în iulie 964. Între timp Papa Ioan al
XII-lea a decedat și pe scaunul pontifical s-a așezat Papa Benedict al V-lea.
Cu această ocazie, Otto a obținut promisiunea cetățenilor Romei de a nu alege
alt papă fără aprobarea sa.
Otto a mai dus, în perioada 966–972, câteva campanii militare în Italia, însă fără
succes. În 967, a dăruit ducatul de Spoleto lui Pandalf Cap de fier, prinț de
Benevento și Capua, un aliat puternic. În anul următor, Otto a lăsat asediul
orașului Bari în seama lui Pandulf, dar, în lupta de la Bovino, bizantinii l-au
capturat pe principele aliat. În 972, împăratul bizantin Ioan I Tzimisces i-a
recunoscut lui Otto titlul de împărat și a acceptat căsătoria fiului, prinț
moștenitor, Otto II, cu nepoata sa, Theophanou. Pandulf a fost eliberat.
Otto I a murit în 973. A fost înmormântat lângă prima soție, Edith de Wessex, în
catedrala din Magdeburg.

Mormântul lui Otto I

Surse: https://ro.wikipedia.org/
https://sanatatea.com/
https://www.historia.ro/(poze)