NICHITA STĂNESCU

LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA

Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

I. Leoaica tânără, iubirea

mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

II. Şi deodată-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

III. Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

NEOMODERNISMUL

 este orientarea literară a generaţiei de la 1960, ce redescoperă esenţa poeziei, după o

perioadă proletcultistă—angajată să „fotografieze” noua ideologie, aservită scopurilor politice;
 se înscrie în continuitatea modernismului impus de Eugen Lovinescu;
 generaţie 1960 este reprezentată de Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Marin Sorescu,
Adrian Păunescu, Leonid Dimov, Cezar Baltag, Constanţa Buzea.
 Poezia se intelectualizează; poeţii meditează grav asupra Absolutului, asupra timpului,
asupra misterelor universale, asupra condiţiei artistului, asupra vieţii şi a morţii.
NICHITA STĂNESCU este poetul „necuvintelor”, al „creatului” şi al „increatului”; acesta
fuzionează în poezia sa marile direcţii ale liricii româneşti anterioare: înălţimea absolută a versului
eminescian, efortul arghezian de supunere a cuvântului, metafizica lui Blaga sau ermetismul lui
Ion Barbu, fără a considera aceste repere o imitaţie, ci o dominantă comună a unor spirite
superioare.

Page 1 of 7
 NICHITA STĂNESCU
LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA
Universul liric al lui Nichita Stănescu impune: noul, abstractul, absurdul, ambiguitatea;
toate acestea converg spre o intelectualizare a poeziei.

Volumele poetului:
Sensul iubirii – volum de debut
O viziune a sentimentelor,
Dreptul la timp
11 elegii,
Alpha,
Roşu vertical,
Laus Ptolemaei
Oul şi sfera
Necuvintele,
Noduri şi semne

Universul tematic al poetului:

iubirea,
timpul,
condiţia creatorului şi a poeziei,
drama luptei cu Logosul,
mitul spaţiului cosmic-teluric,
setea de absolut

Etapele creaţiei poetului Nichita Stănescu:

1. Etapa conştientizării raportului EU-UNIVERS: descoperirea iubirii ca formă supremă
de cunoaştere, sacralizarea lumii în care fiinţa trăieşte armonia întregului –Sensul iubirii -1960,
O viziune a sentimentelor -1964, Dreptul la timp -1965;
2. Etapa maturităţii, a relaţionării EU-SPIRIT, a timpului care modifică existenţa, a
conştiinţei de sine, a marilor întrebări privind devenirea, a Logosului încifrat -11 elegii -1966;
Alpha -1967; Roşu vertical -1967; Oul şi sfera -1967;
3. Etapa unui EU afectat de singurătate, dezamăgit de incertitudini, în continuu dialog cu
lumea, cu vocabulele –Laus Ptolemaei -1968; Necuvintele -1969; În dulcele stil clasic -1970.

„Leoaică tânără, iubirea”

 este o creaţie reprezentativă a neomodernismului stănescian;
 aparţine volumului „O viziune a sentimentelor” -1964; este re-creat aici universul
adolescentin, fascinant prin iluminare, prin vitalitate, prin conştientizarea iubirii.
Au fost identificate 3 etape ale evoluţiei erosului stănescian:
1. IUBIREA-MIRACOL, descoperită gradual,
2. CONFRUNTAREA TRUP-SPIRIT şi îndoiala că „ inima e centrul universului şi creierul
e centrul gândirii”
3. IUBIREA MATERIALIZATĂ, abstractul se concretizează. (Ion Pop)

Page 2 of 7
NICHITA STĂNESCU
LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA
Titlul operei, prag stilistic pentru descifrarea mesajului artistic, este alcătuit dintr-o
metaforă care trimite spre o senzualitate agresivă –„leoaică”, dar acceptată pentru
frumuseţea, vitalitatea specifice vârstei –„tânără”. Cei doi termeni din titlu –„leoaică” şi
„iubirea” –aparţin unor sfere semantice disjuncte: a concretului –„leoaica” şi a abstractului –
„iubirea”, pe care imaginea poetică le apropie, fiind o creaţie pură a spiritului, cu libertăţi
nebănuite. Metafora din titlu se referă la iubirea concretizată, materializată, sentimentul
capătă corp iubirea este „leoaică tânără”. Substantivul „leoaică” sugerează agresivitate, forţă,
un anume elementarism, estompat şi completat, în acelaşi timp, de prospeţime, agilitate,
inocenţă conotate de adjectivul „tânără”.
Tema este reprezentată de iubire; deşi romantică, tema este tratată în manieră
expresionistă, prin raportare la starea dionisiacă a erosului. Tema este susţinută de motivele
literare dezvoltate, respectiv de cuvintele-cheie –„iubire”, „tânără”, „leoaică”, ultimul fiind
laitmotiv al operei, prezent atât în prima, cât şi în ultima secvenţă poetică a textului: I
„Leoaica tânără, iubirea”, III „o leoaică arămie”.
Opera „Leoaică tânără, iubirea” este alcătuită din 3 secvenţe poetice, care corespund
celor trei strofe; compoziţia tripartită urmăreşte gradual dragostea ca apariţie, ca relaţionare
cu universul cosmic, autodescoperirea esenţei spirituale. Discursul poetic confesiv –lirism
subiectiv –este o meditaţie pe tema iubirii, a cunoaşterii prin iubire, dar şi o emoţionantă odă
închinată acesteia; ideile poetice se succed într-o înlănţuire de simboluri cu o bogată
încărcătură de semnificaţii.

Prima secvenţă lirică

Prima strofă este o sextină (formată din 6 versuri).

În incipit este reluat titlul prin care iubirea este definită metaforic leoaică tânără. În
această secvenţă este marcată apariţia bruscă a iubirii care incumbă o stare de sublim;
confruntarea directă, irevocabilă este conotată de verbele la indicativ –modul certitudinii,
timp perfect compus –„mi-a sărit”, „i-a înfipt”, „m-a muşcat”. Muşcătura leoaicei nu produce
durere, ci transformare, contaminare de iubire, aceasta face posibilă revelaţia.
Eul liric este marcat gramatical de pronume personale de persoana I -„mi”, „ m-”, „mă”;
acesta, în ipostaza îndrăgostitului, conştientizează sentimentul de iubire, efectele
devastatoare, dar şi sublimul stării efective trăite. Eul liric este conştient de eventualitatea
apariţiei iubirii, ca stare de graţie, „Leoaica tânără (...)/ Mă pândise-n încordare/ mai
demult”. Iubirea implică atât frumuseţe, inocenţă, puritate –conotate de epitetul cromatic

Page 3 of 7
NICHITA STĂNESCU
LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA
„albi” din secvenţa „colţii albi”, cât şi forţă, agresivitate –sugerate de simbolul „colţii” –
„Colţii albi mi i-a înfipt în faţă”.
La nivel ideatic, prima secvenţă poetică a operei include un oximoron –iubirea este
acceptată, deşi urmările sale devastatoare sunt cunoscute şi asumate „Colţii albi mi i-a înfipt
în faţă,/ m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”.

A doua secvenţă lirică

În a doua strofă – este o octavă (formată din 8 versuri) –sunt evidenţiate efectele
neaşteptatei întâlniri cu dragostea.
Se dezvoltă aici ipostaza cosmicizată a iubirii care se răsfrânge într-o exterioritate: „Şi
deodată-n jurul meu, natura /se făcu un cerc, de-a-dura,”; simbolurile cerc, curcubeu
sugerează perfecţiunea iubirii celor doi „curcubeu tăiat în două”. Sub influenţa iubirii –
dimensiune a sacralizării –perceperea lumii se acutizează; ideea poetică este susţinută şi de
cele două simţuri implicate – văz şi auz – „privirea-n sus ţâşni,”, şi auzul o-ntâlni”. Sub
impulsul erosului, contururile exterioare se modifică „ natura / se făcu un cerc, de-a-dura,/
când mai larg, când mai aproape,” ; iubirea se desprinde de contingent –atributul substantival
prepoziţional „de ape” face trimitere la simbolul primordialului, la iubirea dintâi. Dragostea
face posibilă transcenderea din real, din lumea concretului, într-un plan ideal, al spiritualităţii
pure.

Întâlnirea neaşteptată cu iubirea generează starea de fericire, beatitudinea, ideea poetică

este susţinută şi de linia ascensională a dimensiunilor –zborul ciocârliei conotează înaltul
„auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii”. Demne de remarcat sunt cuvintele din câmpul lexical
al naturii prin care iubirea se exteriorizează „natura”, „curcubeu”, „ape”, „ciocârlii”, acestea
fiind subordonate dimensiunii afective a eului liric marcat gramatical de adjectivul
pronominal de persoana I „meu”.

A treia secvenţă lirică

Această secvenţă lirică este o decimă cu vers liber –strofă formată din 10 versuri –în care
iubirea apare ca o trăire absolută. Eul liric îndrăgostit îşi descoperă o altă identitate „Mi-am
dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie, /dar mâna nu le mai ştie”. Iubirea este
spiritualizată, îndrăgostitul nu îşi mai recunoaşte dimensiunea fizică, materială, schimbarea
fiind anticipată de conjuncţia coordonatoare adversativă „dar” – „dar mâna nu le mai ştie”

Page 4 of 7
NICHITA STĂNESCU
LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA
Iubirea modifică percepţiile –„sprânceana” simbolizează intensificarea văzului, „tâmpla”
simbolizează raţiunea, „bărbia” trimite la procesul de comunicare. Eul liric, afectat de
„muşcătura” „leoaicei”, conştientizează maturizarea sentimentelor, conotată de epitetul
cromatic „arămie” din secvenţa „o leoaică arămie” care îi ia locul celui iniţial „tânără” din
structura „leoaică tânără”, dar şi viclenia jocului, agilitatea iubirii –„o leoaică arămie / cu
mişcările viclene”.
Este evidenţiată ideea de eternizare a sentimentului de iubire prin epitetul „neştire” din
versul „Şi alunecă-n neştire” şi prin repetiţia din finalul operei „încă-o vreme,/ şi-ncă-o
vreme...”, potenţată şi de punctele de suspensie ce închid poezia.
Creaţia lui Nichita Stănescu implică o viziune modernă, o căutare de sensuri, o
*hermeneutică a vieţii, o aventură poetică. Acest text poetic dezvoltă metaforic starea de
emoţie care este iubirea şi care determină, implicit, creaţia; discursul liric urmăreşte aventura
generată de descoperirea sentimentului copleşitor numit în titlul operei.
La nivel stilistic, poezia are note de *odă închinată iubirii, organizând un itinerariu
spiritual: întâlnirea neaşteptată cu iubirea, constatarea metamorfozei ireversibile şi realizarea
întregului care înseamnă suprapunerea imaginii eu-iubire. Figurile de stil –metafore
revelatorii expresive: „sprânceană”, „mână”, „tâmplă”, „bărbie”; epitete „alunecă-n
neştire”, ! „trece alene”, „leoaică tânără, „leoaică arămie”; comparaţia „natura se făcu un cerc
de-a dura (...) ca o strângere de ape” –evoluează în ton cu sentimentul exprimat, spre
metafora stănesciană unică „strângere de ape”, „curcubeu tăiat în două” care accentuează o
notă de luminozitate cosmică, evidenţiind dimensiunea sacră a iubirii.
Nichita Stănescu reprezintă o voce originală a liricii româneşti, este un inovator al
poeticii‚ experimentează valenţele cuvintelor şi ale „necuvintelor” spre a impune „o viziune a
sentimentelor”, nouă, profundă, esenţializând discursul.

*odă - cântec de laudă

*hermeneutică - știința și arta interpretării textelor/ fenomenelor culturii spirituale...

Page 5 of 7
NICHITA STĂNESCU
LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA

Nichita Stănescu
Despre poezie

„Toate artele cunoscute, incluzând muzica, pe nedrept numită cea mai abstractă, sunt
reductibile, în ultimă instanţă la cuvânt...”

„Ca vehicul poetic (...) cuvântul scris tinde să-şi piardă proprietăţile sintactice,
integrându-se unei morfologii pure, în care o propoziţie, sau chiar o frază întreagă are valoarea
funcţională a unui singur cuvânt, sau chiar a unui singur fonem. Astfel, în structura unei poezii
grupurile de cuvinte transportă un ce aparte, un supra-cuvânt sau mai bine zis, un necuvânt...”

„Poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit.
Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există. Semantica precede cuvântul. Poezia nu
rezidă din propriile sale cuvinte. Poezia foloseşte cuvintele din disperare. Nu se poate vorbi
despre poezie ca despre o artă a cuvântului, pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din
care este compusă. În poezie putem vorbi despre necuvinte; cuvântul are funcţia unei roţi, simplu
vehicul care nu transportă deasupra semantica sa proprie ci, sintactic vorbind, provoacă o
semantică identificabilă numai la modul sintactic...”

„Actul scrisului este un act de rememorare.”

„Poezia se corectează prin poezia altora; se dezlămureşte, înălţându-se.(...) Am

sentimentul că mă nasc cu fiecare cuvânt pe care-l rostesc.”

„O patrie fără de nume un este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea,
pentru mine muntele munte se zice, de aceea pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru
mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.”

Nichita Stănescu

Lună în câmp
Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,

zvelți vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
O, tinde-ţi mâna stângă către ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire

pe care ramurile l-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Page 6 of 7
NICHITA STĂNESCU
LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA
Eu te privesc în ochi şi-n jur să șterg copacii
În ochii tăi cu luna mă rasfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.

Poveste sentimentală
Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Page 7 of 7