Iulius Cezar

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Pentru alte sensuri, vedeți Iulius Cezar (dezambiguizare).
Gaius Iulius Caesar (limba latină: IMP•C•IVLIVS•CAESAR•DIVVS1; n. 13
iulie, ca. 100 î.Hr. – d. 15 martie, 44 î.Hr., în română cunoscut și ca
Gaius Julius Caesar
Iulius Cezar) a fost un lider politic și militar roman și una dintre cele
mai influente și mai controversate personalități din istorie. Rolul său a
fost esențial în instaurarea dictaturii la Roma, lichidarea democrației
Republicii și instaurarea Imperiului Roman. A provocat războaie de
cucerire fără acceptul senatului roman. Cucerirea Galiei, plănuită de
Cezar, a inclus sub dominația romană teritorii până la Oceanul Atlantic.
În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană înMarea Britanie.

Cezar a ieșit învingător într-un război civil, devenind dictator al lumii

romane, și a inițiat o vastă acțiune de reformare a societății romane și a
guvernării acesteia. El s-a proclamat dictator pe viață și a centralizat
puternic guvernarea statului slăbit din cauza războiului civil pornit tot de
Cezar. Prietenul lui Cezar, Marcus Brutus, complotează pentru a îl
asasina, în speranța de a salva republica. Dramatica asasinare din Idele
lui Marte a fost catalizatorul unui al doilea război civil, între cezari
(Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) și republicani (între alții, Brutus,
Cassius și Cicero). Conflictul s-a încheiat cu victoria cezarilor în Bătălia
de la Philippi și stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat, în care Bustul lui Iulius Cezar
Octavian, Antoniu și Lepidus au preluat împreună controlul asupra Date personale
Romei. Tensiunile iscate între Octavian și Antoniu au condus la un nou Născut 13 iulie, circa 100 î.Hr.
război civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Bătălia de la Roma, Republica Romană[1]
Actium. Octavian a ajuns liderul absolut al lumii romane.
Decedat 15 martie, 44 î.Hr., (55 de ani)
Perioada de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roma, Republica Romană[2]
Roman, cu nepotul de bunic, în același timp și fiu adoptiv al lui Cezar,
Părinți Gaius Julius Cæsar
Octavian, cunoscut mai târziu ca Cezar August, instalându-se ca primul Aurelia Cotta
împărat. Frați și surori Julia the Elder[*]
Julia the Younger[*][5]
Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu prin prisma Căsătorit cu Cornelia Cinna Minor(84–69
propriilor sale consemnări: Commentarii de Bello Gallico. Multe detalii BC)
Pompeia Sulla (68–63 BC)
ale vieții sale au fost relatate mai târziu de istorici, precum Suetonius, Calpurnia Pisonis (59–44 BC)
Plutarh și Cassius Dio. Copii Julia Caesaris
Caesarion
Augustus (adoptat)
Cetățenie Roma Antică
Cuprins Ocupație om politic
scriitor
Viața timpurie Augur
orator
Cursus honorum al lui Cezar memorialist[*]
Primul triumvirat ofițer
conducator[*]
Războaiele galice
istoric
 Germania, Britania și Vercingetorix istoric
militar[*]
Războiul civil
Activitate
După război Gradul general roman
Asasinatul consul triumvir
Relatarea unui martor ocular Dictator roman
Planul Bătălii / Razboaiele Galice
Războaie Razboiul Civil
Semne rele
Prezență online
Atacul final
Internet Movie Database
Urmările asasinării Modifică date / text
Literatul Cezar
Militarul Cezar
Familia lui Cezar
Cronologie
Onoruri
Zeificarea
Note
Note
Vezi și
Referințe și note
Legături externe
Surse primare
Propriile scrieri ale lui Cezar
Istorici antici despre Cezar
Materiale secundare
Vag în legătură

Viața timpurie
Cezar s-a născut la Roma, într-o binecunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), prezumtiv descinsă din Iulus, fiul prințului troian
Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiței Venus. Potrivit unei legende, nașterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este
foarte puțin probabil, deoarece în acea epocă o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut într-o
locuință modestă dintr-o construcție antică (insula) în Suburba, cartier al clasei mijlocii a Romei. Familia lui Cezar, deși cu
descendență patricienă, deci aristocrată, nu era înstărită, după standardele nobilimii romane. Astfel, niciun membru al familiei nu s-a
făcut remarcat în societate în timpul copilăriei lui Cezar, deși, în generația tatălui său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei.
Mătușa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat și reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre
cei mai bogați locuitori ai Romei, influența sa politică contribuind și la îmbunătățirea situației materiale a familiei lui Cezar
.

Spre sfârșitul vieții lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această perioadă, politicienii romani erau, în
general, divizați în două partide: Populares, care îl includea pe Marius, și Optimates, din care făcea parte Lucius Cornelius Sulla. O
serie de dispute între cele două partide a dus la un război civil, deschizând în final calea lui Sulla către postul de dictator. Datorită
legăturii de familie, Cezar era aderent la partidul lui Marius. Nu era doar nepotul lui Marius: era căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea
mai tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius și inamicul declarat al lui Sulla. În anul
85 î.Hr., când Cezar împlinise 15 ani, tatăl i s-a îmbolnăvit și a murit. Cezar a devenit moștenitorul majorității proprietăților și
averilor deținute de tatăl său și de Marius.

Când Sulla a ieșit învingător din războiul civil și și-a început programul de proscriere, Cezar, în vârstă de 20 de ani, se afla într-o
situație dificilă. Sulla i-a ordonat în 82 î.Hr. să divorțeze de Cornelia, dar Cezar a refuzat și a plecat prudent din Roma, pentru a se
ascunde. Sulla i-a grațiat pe Cezar și familia sa și i-a permis să se reîntoarcă la Roma. Într-un moment profetic, se spune că Sulla a
comentat pericolul de a-l fi lăsat în viață pe Cezar. Potrivit lui Suetonius, în momentul revocării exilului lui Cezar, dictatorul ar fi
spus: „El, a cărui viață o dorești atât de mult, va deveni, într
-o zi, cel care va răsturna
partea de nobili a căror cauză o susții alături de mine; căci în acest singur Cezar vei
găsi mulți precum Marius“.

În ciuda grațierii, Cezar nu a rămas în Roma și a plecat în Asia și Cilicia pentru

satisfacerea serviciului militar. Aflat în Asia Mică, Cezar era implicat în mai multe
operațiuni militare. În 80 î.Hr., încă sub comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot
în asediereaMiletului. În timpul bătăliei, Cezar a dat dovadă de atâta bravură
personală pentru salvarea vieților legionarilor, încât a fost decorat ulterior cu
distincția corona civica (coroana de ghindă), unul dintre cele mai înalte onoruri
acordate unui militar fără rang de comandant și purtată în public chiar și în prezența
senatorilor Romei; toată lumea era obligată să se oprească și să aplaude prezența
purtătorului acestei coroane civice.

La Roma, în 78 î.Hr., după moartea lui Sulla, Cezar își face debutul politic în Forul
din Roma ca avocat, recunoscut fiind pentru calitatea de orator și pentru atitudinea
neînduplecată în procesele împotriva foștilor guvernatori deferiți justiției pentru
înșelăciune și corupție. Marele orator Cicero comenta: „Există cineva care are
calitatea de a vorbi mai bună decât Cezar?“ Țintind către perfecțiune în retorică,
Cezar a plecat în 75 î.Hr. pentru studii de filosofie și oratorie în Rodos, unde l-a avut
dascăl pe celebrul Apollonius Molo.

În drumul spre insulă, Cezar a fost răpit în Marea Mediterană de pirați cilicieni.
Când aceștia au cerut o răscumpărare de douăzeci de talanți, Cezar le-a râs în nas,
spunând că nu au habar pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci.
Tânărul Cezar
Aceștia au acceptat și Cezar și-a trimis discipolii în diverse orașe pentru a strânge
banii de răscumpărare. În total, a fost reținut treizeci și șase de zile, timp în care i-a
amenințat deseori, pe un ton ironic, că îi va crucifica. Ținându-se de cuvânt, imediat după ce a fost răscumpărat și pus în libertate,
Cezar a organizat o forță navală care a reușit să prindă pirații și să cucerească fortăreața din insula acestora. Cezar a dispus omorârea
piraților prin răstignire, ca avertisment dat tuturor piraților. Dar, întrucât pirații îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca,
înainte de crucificare, acestora să le fie fracturate picioarele, pentru a le reduce suferința în timpul supliciului.

După întoarcerea la Roma în 73 î.Hr., Cezar a fost ales membru al Colegiului Pontifilor. Revenirea lui Cezar la Roma a avut loc în
toiul răscoalei sclavilor conduși de fostul gladiator Spartacus. Senatul trimisese legiuni după legiuni pentru înfrângerea revoltei, dar
forțele lui Spartacus au ieșit învingătoare de fiecare dată. În 72 î.Hr., Adunările romane l-au ales pe Cezar în funcția de tribun militar,
aceasta fiind primul său pas în viața politică. În anul 71 î.Hr., Marcus Crassus a devenit coordonatorul acțiunilor întreprinse pentru
zdrobirea răsculaților conduși de Spartacus. Cezar a fost unul dintre puținii susținători ai lui Crassus în încercarea de a restabili
ordinea în stat. Senatul l-a desemnat pe Crassus pentru această cauză, iar Crassus a format șase legiuni noi, recrutându-l și pe tânărul
Cezar pentru a servi ca tribun cu atribuții de avocatură. După câteva înfrângeri, forța lui Crassus l-a învins pe Spartacus în 71 î.Hr.. În
timpul petrecut împreună, Cezar și Crassus s-au împrietenit, ceea ce a contribuit ulterior la carierele amândurora. Însă triumful lui
Cezar avea să se transforme curând în dezastru.

În 69 î.Hr., Cezar a rămas văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe lume un copil, mort și el. În același an o pierde
și pe mătușa sa, Iulia, de care era foarte atașat. Aceste două decese l-au lăsat pe Cezar în postura de a crește singur o fiică încă
minoră, Iulia Cezaris. Nu exista tradiția ca femeile romane să aibă parte de funeralii publice fastuoase, însă Cezar s-a abătut de la
tradiție în această privință. În timpul funeraliilor, Cezar a trimis elogii din Rostra. Funeraliile mătușei Iulia au fost încărcate de
conotații politice, Cezar insistând ca masca mortuară să aibă fizionomia lui Marius. Deși Cezar era foarte apropiat de ambele femei
(potrivit scrierilor lui Suetonius), aceste cuvântări au fost interpretate de oponenții săi politici ca propagandă vizând alegerea sa în
postul de chestor.

Cursus honorum al lui Cezar

 Adunarea Poporului l-a ales în 69
î.Hr. pe Cezar, la vârsta de treizeci
de ani, în funcția de chestor,
conform celor prevăzute în cursus
honorum. A fost repartizat aleatoriu
cu un chestorat în Hispania
Ulterior, provincie romană situată
în Portugalia de astăzi și sudul
Spaniei. Stagiul său de demnitar
administrativ și financiar în
Hispania a fost în general lipsit de
evenimente; în acea perioadă avut
loc faimoasa întâlnire cu o statuie a
lui Alexandru cel Mare. Se spune
că s-ar fi oprit și ar fi plâns la
templul lui Hercule din Gades. Cezar la începutul carierei militare
Fiind întrebat de ce a avut o astfel
de reacție, a răspuns simplu: „Crezi
că sunt lipsit de motive pentru a plânge, când cred că la vârsta mea Alexandru
cucerise atât de multe națiuni, iar eu nu am realizat nimic memorabil în tot acest
timp?“.
Cezar în fața statuii lui Alexandru cel
Cezar a fost eliberat curând din funcția de chestor și i s-a permis reîntoarcerea la
Mare
Roma. În ciuda durerii de a-și fi pierdut soția, despre care toate relatările sugerează
că ar fi iubit-o foarte mult, Cezar s-a recăsătorit în 67 î.Hr., din interes politic. Însă,
de această dată, a ales o unire ciudată. Noua lui soție, Pompeia, era nepoata lui Sulla și fiica lui Quintus Pompei. Deși părea a se fi
alăturat senatorilor optimați, celelalte acțiuni ale lui Cezar aveau puțin de-a face cu politica conservatoare și și-a continuat drumul
spre sprijinirea politicii grupului numit populares. Caesar a sprijinit Lex Gabinia, care îi oferea lui Pompei puteri nelimitate în
soluționarea problemelor cu pirații cilicieni. Mai târziu, în fața asprei rezistențe a optimaților, Caesar a sprijinit Lex Manilia, care îi
oferea lui Pompei comanda militară unică a forțelor romane din est în războaiele împotriva lui Mithridate al VI-lea Eupator. Buna
relație întreținută cu marele general Pompei i-a fost de folos lui Caesar în privința carierei sale politice. Rivalitatea dintre Pompei și
Crassus, mentorul lui Caesar, părea a nu fi avut efect asupra lui Caesar. Crassus a continuat să preia și în anii următori plata marilor
datorii făcute de Caesar. Pe lângă sprijinul pentru legile legate de comanda lui Pompei Caesar servit drept curator al Drumului
Appian (Via Appia). Întreținerea acestui drum, ce se întindea de la Roma la Cumae și trecea dincolo de călcâiul "cizmei" peninsulei
Italia, avea importanță majoră, iar postul de curator era o demnitate înaltă. Deși pe plan personal necesita costuri enorme, poziția
oferea mare prestigiu unui senator tânăr. Sprijinul acordat de Crassus a făcut întreaga sarcină realizabilă pentru Caesar În acest timp,
Caesar și-a continuat cariera judiciară până în clipa alegerii sale, în 65 î.Hr., ca edil (curule aedile), alături de Bibulus, un tânăr rival,
membru al facțiunii optimaților.

Poziția de magistrat a fost următorul pas în cursus honorum, ea dovedindu-se o mare oportunitate pentru maestrul publicului roman.
Edilii curule erau responsabili de astfel de îndatoriri publice precum construirea și îngrijirea templelor, clădirilor publice, traficului și
alte aspecte ale vieții cotidiene din Roma; poate că mai presus de toate, edilii se îngrijeau de organizarea jocurilor publice cu ocazia
sărbătorilor statului și de administrareaCircului Maximus. Caesar s-a tot împrumutat, în acea perioadă, până în prag de faliment, însă
și-a mărit ireversibil popularitatea printre oamenii de rând. Jocurile organizate de el erau spectaculoase și proiectele de construcție
propuse de el ambițioase. Într-un spectacol organizat în onoarea tatălui său, Caesar a înfățișat 320 de perechi de gladiatori în armuri
de argint, ceea ce a costat enorm de mult.

Caesar și-a împins agenda mai departe prin ridicarea unor statui ale lui Marius. Senatul s-a simțit ultragiat, dar popularitatea lui
Caesar îl făcea aproape intangibil. Senatorii puteau încerca să-i blocheze traseul politic prin alte mijloace. Caesar ar fi putut fi
nominalizat să preia conducerea pentru reprimarea unei răscoale în Egipt, dar nu a putut să aibă destul sprijin pentru a obține acel
post. Caesar și-a încheiat anul ca edil în glorie, însă dând faliment. Datoriile sale atingeau mai multe sute de talanți de aur (sumă
echivalentă cu câteva milioane de euro la cursul valutar actual), amenințându-i viitorul carierei. Coedilul său, Bibulus, a fost atât de
lipsit de spectaculozitate, în comparație, încât avea să-și declare mai târziu frustrarea că, în întreaga perioada ca edil, meritele i-au
fost atribuite exclusiv lui Cezar, în loc de a fi împărțit elogiile cu Bibulus.

Succesul în demnitatea de edil i-a fost lui Cezar de mare folos la alegerea sa ca Pontifex Maximus (mare preot) în 63 î.Hr., ca urmare
a morții predecesorului său, Quintus Caecilius Metellus Pius. Poziția însemna ocuparea unei noi case — Domus Publica (casa
publică) — în For, și implica răspunderea pentru toate atribuțiile religioase romane și patronatul preoteselor virgine ale zeiței Vesta.
Pentru Caesar, numirea însemna și ușurarea datoriilor sale; totodată îi conferea o putere considerabilă. Deși în termeni tehnici
pontificiatul nu reprezenta o poziție politică, oferea și avantaje considerabile în relația cu Senatul și la modificările legislative.

Debutul ca pontifex a fost marcat, însă, de un scandal. În urma morții soției sale, Cornelia, Caesar s-a căsătorit în 67 î.Hr. cu Pompeia
Sulla, o nepoată a lui Sulla. Ca soție de pontifex și matroană (în latină "femeie măritată") importantă, Pompeia era responsabilă cu
organizarea festivalului Bona Dea, din luna decembrie, un ritual destinat exclusiv femeilor și considerat sacru. Însă Publius Clodius
Pulcher a reușit să pătrundă în casa în care se desfășura acesta, deghizat în femeie. Acest fapt a fost considerat sacrilegiu absolut, din
care cauză Pompeia a primit o scrisoare de divorț. Însuși Caesar a recunoscut că Pompeia ar fi putut fi inocentă, dar a afirmat: „Soția
lui Caesar, ca și întreaga familie a lui Caesar, trebuie să fie deasupra suspiciunilor.“

63 î.Hr. a fost un an dificil, nu doar pentru Caesar, ci și pentru Republica Romană. Caesar a candidat și a câștigat alegerile pentru
postul de pretor urban, în anul 62 î.Hr.. Înainte să se fi instalat în noul său post, s-a declanșat Conspirația lui Catilina, care l-a pus pe
Caesar din nou în conflict direct cu optimații. Lucius Sergius Catilina, de două ori candidat la postul de consul, se confrunta cu
acuzații de planificare a răsturnării republicii prin rebeliune armată. Vina lui Catilina era însă controversată. La alegerile de al finele
anului 63 î.Hr., Marcus Tullius Cicero l-a înfrânt pe Catilina în cursa electorală consulară.

La puțin timp după aceasta, Crassus a primit scrisori anonime care îl informau că diverși senatori trebuiau să plece din Roma pentru a
evita masacrarea liderilor guvernamentali. Crassus i-a dus scrisorile lui Cicero, care a prezentat conspirația Senatului. Mulți dintre
membrii acestuia nu i-au dat crezare, fiind convinși că Cicero a fabricat întreaga poveste pentru câștig politic. Elocvența oratorică a
lui Cicero, însă, a convins Senatul că acest complot necesita măsuri extreme. Senatus consultum ultimum i-a acordat lui Cicero
autoritatea de a se ocupa de conspiratori. Catilina, printre alții, a devenit prima țintă. Ca răspuns, acesta a decis să fugă din Roma, dar
nu înainte de a se fi implicat într-un complot pentru asasinarea lui Cicero. Complotul a eșuat, iar Catalina a plecat pentru a se alătura
rebeliunii din provincia Etruria. Au fost condamnați la moarte și executați, fără proces, cinci romani notabili, aliații lui Catilina.
Alternativa ar fi fost exilul, încarcerarea înainte de proces nemaifiind folosită; însă, dacă ar fi fost exilați, cei condamnați s-ar fi pus în
fruntea armatelor lui Catilina, în Etruria. Senatul a dezbătut această temă, iar Caesar s-a numărat printre puținii care s-au pronunțat
împotriva pedepsei capitale.

Implicarea în afacerea lui Catilina nu i-a cauzat lui Cezar nici un dezavantaj de durată. În anii următori, Caesar a început un mandat
ca pretor urban. Din această poziție de elită și-a promovat încă o dată politica populares. A cerut un cont destinat restaurării capitalei,
pe care optimații i l-au refuzat. Fără succes în această încercare, Caesar i-a întărit coaliția cu Pompei, care urma să se întoarcă curând
la Roma din campaniile sale în est. Întoarcerea lui Pompei i-a neliniștit pe optimați, care se temeau de un marș în stilul lui Sulla
asupra Romei și de instaurarea dictaturii. Aveau nevoie să prezinte orașul și împrejurimile sale ca mediu stabil, lipsit de nevoia
„ordinii restauratoare“ a lui Pompei. Aliatul lui Pompei, Caecilius Metellus Nepos, însă, a adus problema în fața Senatului, cerând ca
lui Pompei să-i fie permisă venirea în Italia și restaurarea. Cezar i-a sprijinit pe Nepos și Pompei, dar Cato a zădărnicit moțiunea.
Nepos a fugit din Roma pentru a i se alătura lui Pompei, iar Caesar a fost înlăturat din funcția de pretor. Când mulțimea venită în
sprijinul lui Caesar a amenințat violent, el a fost repus în funcție. Caesar a potolit mulțimea înainte de a se recur
ge la violență.

Spre finalul mandatului de pretor, s-a constatat că Cezar a delapidat și urma să fie dat în judecată pentru deturnarea fondurilor
administrate. Crassus i-a sărit din nou în ajutor, achitând un sfert din totalul de 20 milioane de dinari. În cele din urmă, până în 61
î.Hr., Caesar a fost desemnat ca guvernator propretor al Lusitaniei, provincia unde fusese anterior chestor. Odată cu această numire,
creditorii săi s-au retras, permițându-i un statut chiar profitabil. Părăsirea Romei înainte de a o fi preluat în mod oficial a dovedit că
Cezar nu voia să-și asume niciun risc.
Caesar și personalul său au călărit în forță, ajungând la Rhone în doar opt zile, iar el a întrevăzut viitoarea sa abilitate de a organiza
deplasarea la viteze mari a unor unități de armată. În drumul lor, mai mulți membri din anturajului au notat barbaricul și, în viziunea
lor, mizerabilul standard de trai al satelor. Caesar, demonstrându-și ambiția, a replicat: „Din partea mea, aș prefera să fiu primul om
între acești inși, decât al doilea în Roma”. În timpul mandatului de guvernator, Caesar și-a întărit relația cu popoarele celtice, ceea ce
s-a dovedit a fi fost un factor important în planurile sale de mai târziu.

Odată sosit în Hispania, Caesar și-a făcut o reputație deosebită în postura de comandant militar. Între 61 î.Hr. și 60 î.Hr., a câștigat
bătălii importante împotriva triburilor galiciene și lusitane. În timpul uneia dintre victorii, oamenii săi l-au aclamat ca imperator pe
câmpul de luptă, ceea ce reprezenta aprecierea de maximă importanță pentru a fi un triumf roman eligibil. Caesar se afla în fața unei
dileme. Dorea să candideze pentru postul de consul în 59 î.Hr. și pentru aceasta trebuia să fie prezent în Roma, dar voia să primească
totodată onorul pentru un triumf. Optimații au folosit această dilemă împotriva sa, forțându-l să aștepte la porțile orașului, până când
avea să i se confirme triumful. Întârzierea avea să îl coste pe Caesar ocazia de a candida în alegerile pentru postul de consul și l-a pus
în fața unei decizii fatale. În vara anului 60 î.Hr., Caesar a intrat în Roma pentru a candida la cea mai înaltă funcție din Republica
Romană.

Primul triumvirat
În 60 î.Hr., decizia lui Cezar de a își abține candidatura
pentru un posibil triumf (datorat realizărilor sale în
Hispania) l-a pus în poziția de a candida pentru consul.
Deși Cezar dispunea de o popularitate copleșitoare printre
membrii adunărilor cetățenești, a fost nevoit să manipuleze
alianțe formidabile în Senatul roman pentru a-și putea
asigura alegerea. Având deja o prietenie solidă cu fabulos
de bogatul Marcus Licinius Crassus, l-a abordat pe
adversarul acestuia, Pompei cel Mare, propunându-i o
coaliție. Pompei era deja frustrat din cauza incapacității sale
de a obține reforma teritorială pentru veteranii săi din est,
iar Cezar a aplanat sclipitor orice diferende existente pe
atunci între cei doi puternici lideri.

Alianța (cunoscută astăzi sub numele de Primul Triumvirat)

a fost formată la finele anului 60 î.Hr., și a rămas secretă, în
mod remarcabil, o bună perioadă de timp. Pompei și
Crassus au căzut de acord să își folosească averile și
puterea pentru a ajuta candidatura lui Cezar la consulat, iar
în schimb, Cezar avea să influențeze agendele politice ale
celor doi. Cezar și Crassus, care erau deja buni prieteni de
un deceniu încoace, și-au consolidat alianța cu Pompei,
oferindu-i acestuia în căsătorie pe fiica lui Cezar, Iulia
Cezaris. Alianța combina enorma popularitate a lui Cezar în
rândul plebeilor și reputația sa, cu averea și influența asupra
plutocrației marilor comiși de care dispunea Crassus, alături
de reputația militară, averea și influența senatorială ale lui
Pompei. Cu ajutorul acestora, Cezar a câșigat cu ușurință
poziția de consul, însă Optimații au reușit alegerea fostului
co-edil a lui Cezar, Marcus Calpurnius Bibulus, în poziția Cezar consul
de consul junior.
Odată instalat în funcție, în 59 î.Hr., primul obiectiv din agenda lui Cezar l-a reprezentat crearea unei legi care stipula ca toate
dezbaterile și procedurile din cadrul Senatului să fie făcute publice. După aceasta, și-a respectat acordul făcut cu Pompei. Terenuri
din părți nepopulate ale Italiei aveau să fie restituite și oferite veteranilor lui Pompei. Astfel, Cezar nu ameliora doar problema
mulțimii șomere din Roma, ci satisfăcea și doleanțele legiunilor lui Pompei. Însă Cato cel Tânăr, alături de facțiunea Optimaților, s-a
opus conceptului, din simplul motiv că era o idee a lui Cezar
. Consulul a mustrat Senatul și a dus problema direct în fața poporului.

În timp ce vorbea în fața unei Adunări cetățenești, Cezar și-a întrebat co-consulul, Bibulus, despre sentimentele sale privind o astfel
de reglementare legislativă. Răspunsul acestuia a fost unul simplu: legea nu putea fi acceptată, chiar dacă toată lumea ar fi dorit acest
lucru. În acest moment, așa-numitul prim triumvirat a fost făcut public, iar Pompei și Crassus au aprobat cu ardoare măsura de
urgență. Legea a fost sprijinită de copleșitoarea reacție a publicului, și Bibulus s-a retras către casa sa, în dizgrație. Bibulus și-a
petrecut restul timpului din anul său consular încercând a folosi semne religioase pentru a dovedi că legile lui Cezar erau nule și
lipsite de valoare, într-o încercare de a împotmoli sistemul politic. În schimb, i-a acordat involuntar autonomie completă lui Cezar
pentru a face posibil aproape orice își propunea. După retragerea lui Bibulus, anul consular al celor doi avea să fie numit, în glumă:
anul lui „Iulius și Cezar”.

Cezar a primit proconsulatul Galiei Cisalpine și al Illyriei, oferindu-i-se oportunitatea de a își egala victoriile politice cu gloriile
militare. Acest post, cu o durată de cinci ani, fără precedent într-un domeniu relativ sigur, era un semn evident al ambiției lui Cezar
pentru cuceriri externe. Viitoarele campanii conduse de Cezar erau, din acest moment, la propria sa discreție. Ca un plus de noroc,
guvernatorul Galiei Narbonensis murise, provincia fiindu-i, de asemenea, încredințată lui Cezar
.

Pe la 59 î.Hr., Cezar dispunea de sprijinul poporului, alături de cei mai puternici doi oameni din Roma (cu excepția sa), și de
oportunitatea de a avea glorie infinită în Galia. La vârsta de patruzeci de ani, deși deținea cel mai înalt post din Roma și continua să
își înfrângă adversarii la fiecare întoarcere, adevărata sa grandoare avea să vină mai târziu. Mărșăluind cu rapiditate prin siguranța
relativă a provinciilor aflate în subordinea sa, pentru a își invoca imperiumul și a evita judecata, Cezar avea să modifice platforma
geopolitică a lumii antice.

Războaiele galice
Gaius Iulius Cezar și-a însușit controlul oficial asupra provinciilor Illyria, Galia
Cisalpină și Galia Transalpină în 59 î.Hr. Dincolo de provincia Galiei Transalpine se
găsea un teritoriu vast, echivalând cu Franța de astăzi, numit Galia Comata, unde
existau confederații independente de triburi celtice, ce mențineau diferite relații cu
Roma. Dar, imediat după ce el și-a ocupat poziția, un trib celtic ce trăia pe teritoriul
Elveției contemporane, helveții, a plănuit să migreze din regiunea alpină către vestul
Franței de astăzi. Însă, pentru a putea realiza o astfel de migrare, helveții ar fi trebuit
nu doar să mărșăluiască prin teritorii aflate sub control roman, ci să străbată și
teritoriul tribului Aedui, aliat cu romanii. Alți celți de origine galică și alte persoane
din provincia Galia Narbonensis se temeau ca helveții să nu vandalizeze totul în
calea lor până la destinația finală. Fără a pierde timp, Cezar s-a opus ideii și a
recrutat în grabă două noi legiuni.

Mai multe alte triburi s-au alăturat mișcării helveților, ei devenind cu timpul cel mai
mare și cel mai puternic trib din Galia. În total, conform scrierilor lui Cezar, se
adunaseră aproape 370.000 de persoane, din care 260.000 erau femei, copii și alte Cezar și generalii săi
tipuri de non-combatanți. După ce au pornit la drum, fără a ține seamă de obiecția lui
Cezar, trupele aveau să se întâlnească, inevitabil. După mai multe încăierări, Cezar a
cucerit partea muntoasă cu cele șase legiuni ale sale, momind adversarul într-o bătălie neechilibrată. În apropiere de capitala tribului
Aedui, Cezar a strivit helveții, măcelărindu-i, indiferent de statutul de combatant al adversarului. Conform lui Cezar, dintre cei
370.000 de inamici mobilizați, doar 130.000 au supraviețuit bătăliei. În următoarele zile a ordonat trupelor să urmărească ce mai
rămăsese din armata adversă; se pare că au fost uciși încă 20.000 de oameni. Aproape în același timp, la sfârșitul lui 59 î.Hr., liderul
germanic Ariovistus, căpetenie a tribului Suebi, a condus o invazie a Galiei prin atacuri asupra regiunii granițelor, însă Cezar a
înăbușit situația la acel moment, aranjând o alianță cu germanii, la începutul anului 58 î.Hr. A forțat retragerea germanilor înapoi în
est, de-a lungul Rinului și a folosit pretextul „apărării aliaților Romei” pentru a-și continua cuceririle în nord.

În primăvara anului 57 î.Hr., Cezar se afla în Galia Cisalpină, îngrijindu-se de administrația guvernământului său. În ciuda
grandioaselor mulțumiri oferite de diverse triburi galice, nemulțumirea creștea. Cezar a auzit un zvon despre formarea unei
confederații a triburilor galice sub stăpânire belgică, pentru a se opune prezenței romane în Galia. Cezar s-a întors în grabă la
legiunile sale, formând două noi astfel de legiuni, alcătuite majoritar din „cetățeni” galici, numărul total al acestora ridicându-se acum
la opt.

La sosirea lui Cezar, probabil în iulie 57 î.Hr., zvonurile opoziției galice se adeveriseră. Cezar s-a mișcat cu rapiditate, surprinzând
triburile galice înainte ca acestea să se fi alăturat opoziției și transformându-le în aliați. Ca represalii, triburile belgice au început
atacul. Cu cele opt legiuni, romanii au spulberat atacul printr-o bătălie dificilă. Pentru Cezar, victoria avea o dublă conotație: nu doar
o victorie armată, ci și una politică, însoțită de o propagandă solitară, de asemenea. Protejându-și „aliații” de agresiuni externe, el
putea acum securiza cu ușurință legalitățile necesare împotriva triburilor belgice. Deși ar fi reprezentat încă o campanie dificilă,
acesta era exact genul de șansă pe care Cezar și-l dorea. A continuat spre nord, cucerind tot ce-i stătea în cale, fie prin politică, fie pe
calea armată.

La începutul campaniei din anul 56 î.Hr., Cezar considera că Galia nu era încă pregătită pentru ocupația romană. Cezar și-a trimis
generalii în fiecare colț al Galiei, pentru a înăbuși orice rezistență în calea lor. Publius Crassus, fiul lui Marcus Crassus, a fost trimis
în Aquitania cu douăsprezece cohorte legionare, pentru a subjuga triburile de acolo. Cu ajutorul trupelor auxiliare galice, Crassus a
adus cu rapiditate controlul roman până în cea mai vestică porțiune a Galiei. Decimus Brutus, tânărul viitor asasin al lui Cezar, a fost
trimis în nord, către Britania de astăzi, pentru a construi o flotă printre veneți. eneții
V controlau căile navigabile cu o formidabilă flotă
proprie, sprijiniți însă și de celții britanici. Inițial vasele galice le-au depășit pe cele romane, Brutus neputând împiedica operațiunile
veneților. Dar ingeniozitatea romană a intrat în acțiune, și aceștia au început să folosească cârlige lansate de arcași pentru a cuceri
vasele veneților. În scurt timp, veneții au fost complet învinși, și ca multe triburi înaintea lor, vânduți ca sclavi.

În total, zeci de triburi au fost forțate să capituleze în fața dominației romane și sute de mii de prizonieri au fost trimiși înapoi la
Roma, ca sclavi. Odată cu înfrângerea rezistenței galice, Cezar și-a îndreptat atenția dincolo Canalul Mânecii. Totuși, cucerirea nu era
atât de completă pe cât părea. Cezar a fost nevoit să se confrunte mai întâi cu alte incursiuni germanice, înainte de a putea traversa
către insulă. Și, în ciuda încrederii sale, triburile galice nu erau nici pe departe atât de subjugate pe cât credea el. Pentru moment,
însă, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină pentru a se ocupa de problemele politice din Roma.

Germania, Britania și Vercingetorix

Până în anul 56 î.Hr., pe măsură ce Cezar împingea controlul roman în întreaga provincie galică, situația politică din Roma era pe
cale de a se destrăma. Aflat în mijlocul planificării următoarelor acțiuni în Galia, Britania și Germania, Cezar s-a reîntors în Galia
Cisalpină, știind că trebuie să se afirme din nou sprijinul întru Senatul Roman. Pompei se afla în Italia nordică, îngrijindu-se de
îndatoririle sale în cadrul comisiei grânelor, iar Crassus a mers la Ravenna pentru a se întâlni cu Cezar. Cezar, însă, i-a chemat pe
ambii la Lucca pentru o conferință, iar celor trei triumviri li s-au alăturat până la 200 de senatori. Deși sprijinul în Roma era deslușit,
această întâlnire a fost menită scopurilor triumviratului, aceasta dovedindu-se o mult mai mare coaliție decât doar a trei persoane.
Însă Cezar avea nevoie ca Pompei și Crassus să se înțeleagă pentru a putea menține întreaga înțelegere. Comanda lui Cezar trebuia
prelungită, pentru a fi asigurat împotriva judecății.

Acordul asupra căruia s-a înțeles i-ar fi acordat lui Cezar prelungirea de care avea nevoie, în timp ce Pompei și Crassus aveau
posibilitatea de a accede la putere. Pompei și Crassus aveau să fie aleși consuli simultan pentru anul 55 î.Hr., lui Pompei
încredințându-i-se regiunea Hispania, iar Crassus primind Siria. Pompei, gelos asupra creșterii pe care o înregistra armata lui Cezar,
dorea securitatea unei domnii provinciale cu ajutorul legiunilor, iar Crassus dorea oportunitatea gloriei militare către est, în Parthia.
După soluționarea problemelor, Crassus și Pompei s-au întors la Roma pentru a participa la alegerile din 55 î.Hr.. În ciuda
înverșunatei rezistențe din partea Optimaților, inclusiv o întârziere în alegeri, statutul de consuli al celor doi a fost confirmat până la
urmă. Cezar nu și-a asumat nici un risc, însă, și a trimis nunțiul său, Publius Crassus, înapoi la Roma alături de 1.000 de oameni
pentru a „păstra ordinea”. Prezența acestor oameni, alături
de popularitatea lui Crassus și Pompei au reușit cu greu sa
stabilizeze situația. Cezar s-a întors în grabă în Galia pentru
a pune pe picioare primainvazie romană în Britania.

Înainte ca Cezar să-și poată concentra atenția asupra

Britaniei, o invazie germanică de-a lungul Rinului, în
teritoriul ubian i-a întors atenția asupra Germaniei.
Invadatorii au trimis ambasadori către Cezar spunând că
doreau pace, însă Cezar le-a cerut mutarea de pe teritoriul
Galiei și a ordonat mobilizarea legiunilor sale pentru a
înfăptui acest lucru. Înainte ca Cezar să pornească atacurile,
cavaleria sa a fost atacată prin surprindere, 78 de romani Cezar și Vercingetorix
fiind uciși în luptă. Un asalt la scală majoră a fost lansat
apoi asupra taberei germanice și, conform lui Cezar,
430.000 oameni germani rămași fără lider, femei și copii au fost adunați laolaltă. Romanii au măcelărit fără discriminare, trimițând
masa de persoane către Rin, unde mulți alții au sucombat înecându-se. Nu se știe care a fost numărul victimelor până la final, însă
Cezar a pretins că nu a pierdut nici măcar un soldat.

Războiul civil
Articol principal: Războiul civil roman al lui Cezar.
În anul 50 î.Hr., Senatul condus de Pompei i-a ordonat lui Cezar să se întoarcă la
Roma și să-și demobilizeze armata pentru cǎ termenul său ca proconsul se
încheiase. În plus, Senatul îi interzice lui Cezar să candideze pentru un consulat
secund în absența sa. Cezar a crezut că va fi judecat și marginalizat politic dacă ar fi
intrat în Roma fără imunitatea pe care i-o conferea poziția de consul sau fără puterea
armatei sale. Pompei l-a acuzat pe Cezar de insubordonare și trădare. Pe 10 ianuarie
49 î.Hr. Cezar traversează Rubiconul (granița Italiei) și atacă propria patrie,
republica romană, cu gândul de a se instala dictator. Istoricii se contrazic în privința Traversarea Rubiconului

spuselor lui Cezar la traversarea Rubiconului. Acesta ar fi spus „Alea iacta est”
(„Zarurile sunt aruncate”), sau „Fie ca zarurile să zboare la înălțime!” (un citat al
poetului Menander). Această controversă minoră apare ocazional în literatura
modernă când un autor atribuie citatul mai puțin popular al lui Menander lui Cezar.
Optimații, inclusiv Metellus Scipio și Cato cel Tânăr, au fugit către sud, neștiind că
Cezar este însoțit doar de Legiunea a X-a. Cezar l-a urmărit pe Pompei până la
Brundisium, sperând să restaureze alianța lor anterioară de zece ani. Pompei l-a
evitat, însă, iar Cezar a făcut un uimitor marș de 27 de zile către Spania, unde i-a
înfrânt pe locotenenții lui Pompei. Apoi s-a întors la est, pentru a-l provoca pe
Pompei în Grecia, acolo unde pe 10 iulie 48 î.Hr. la Dyrrhacium Cezar abia a evitat
o înfrângere catastrofală. L-a înfrânt decisiv pe Pompei, în ciuda avantajului numeric
al acestuia (aproape dublul infanteriei și cavalerie suplimentară) la Pharsalus într-o
luptă violentă și de scurtă durată în anul 48 î.Hr.. Pompei a fugit către Egipt, acolo
unde a fost ucis de către un ofițer în serviciul regelui Ptolemeu al XIII-a. În Roma,
Cezar cere să fie numit dictator, avându-l pe Marc Antoniu ca prim locotenent;
Cezar a demisionat din postul de dictator după unsprezece zile și a impus să fie ales Prezentarea lui Pompei lui Cezar
pentru a doua oară consul, alături dePublius Servilius Vatia Isauricus. L-a urmărit pe
Pompei în Alexandria, unde își instalează tabăra armatei sale și devine implicat în
războiul civil alexandrin dintre Ptolemeu și sora, soția și regina alături de care conducea, faraonul Cleopatra a VII-a. Poate că alianța
lui Cezar cu Cleopatra a fost un rezultat al rolului pe care Ptolemeu l-a avut în uciderea lui Pompei; se relatează că Cezar ar fi plâns la
vederea capului lui Pompei, care i-a fost oferit de către șambelanul lui Ptolemeu, Pothinus, ca dar. Cezar înfrânge apoi forțele lui
Ptolemeu și o instalează pe Cleopatra ca domnitor, alături de care își va crește singurul său fiu biologic despre care se știe, Ptolemeu
al XV-a Cezar, cunoscut mai bine sub numele de „Caesarion”. Cezar și Cleopatra nu s-au căsătorit niciodată. După ce a petrecut
primele luni ale anului 47 î.Hr. în Egipt, Cezar merge către Orientul Mijlociu, unde îl anihilează pe regele Farnace al II-lea al
Pontului în Bătălia de la Zela; bătălia sa a fost atât de concretă și completă încât a comemorată în cuvintele Veni, vidi, vici („Am
venit, am văzut, am cucerit”). După aceasta a pornit către Africa pentru a rezolva problema restului de suporteri senatoriali ai lui
Ptolemeu. A câștigat cu rapiditate o victorie semnificativă la Thapsus în 46 î.Hr. în fața forțelor lui Metellus Scipio (care moare în
bătălie) și lui Cato cel Tânăr (care se sinucide). Totuși, fii lui Pompei, Gnaeus Pompeius și Sextus Pompeius, alături de Titus
Labienus, fostul nunțiu propraetorian al lui Cezar (legatus propraetore) și al doilea în comandă în Războiul Galic, supraviețuiesc
bătăliilor din Spania. Cezar a pus sub urmărire și a înfrânt ultimele rămășițe ale opozanților în Bătălia de la Munda în martie 45 î.Hr..
În tot acest timp, Cezar a fost ales pentru al treilea și al patrulea său mandat în poziția de consul în anii 46 î.Hr. (alături de Marcus
Aemilius Lepidus) și 45 î.Hr. (fără partener).

După război
Cezar se întoarce în Italia în luna
septembrie a anului 45 î.Hr.. Își
completează testamentul printre
primele sale sarcini, numindu-l pe
Octavian ca unic succesor. Senatul
deja începuse să-i ofere onoruri
chiar și în absența sa. Deși Cezar nu
și-a proscris inamicii, ci iertându-i
aproape pe fiecare dintre aceștia,
părea a fi o rezistență deschisă
extrem de redusă.

Mari jocuri și festivități s-au ținut

Cleopatra îl seduce pe Cezar
pe 21 aprilie pentru a onora marea
victorie a lui Cezar. Odată cu
jocurile, Cezar a fost onorat cu
dreptul de a purta îmbrăcăminte
triumfală, inclusiv o robă de
culoare roșu închis (evocatoare a
regilor Romei) și coroana de lauri
la toate ocaziile publice. O mare Cezar de Nicolas Coustou, Muzeul
moșie era construită pe seama Luvru
Romei pentru uzul exclusiv al lui
Cezar. Titlul de imperator a devenit unul legal, pe care avea să-l folosească tot restul
vieții sale. O statuie de fildeș asemănându-l avea să fie cărată la toate procesiunile
religioase publice.

O altă statuie a lui Cezar a fost plasată în templul lui Quirinus cu inscripția Zeului
Clementa în fața lui Cezar
Invincibil. Cum Quirinus era asemănarea deificată a orașului și fondatorului
acestuia și prim rege, Romulus, acest act l-a identificat pe Cezar nu doar pe aceeași
scară cu zeii, dar și cu regii antici. O a treia statuie a fost ridicată pe capitoliul de lângă cele ale celor șapte regi romani și a aceea a lui
Lucius Junius Brutus, omul care a condus revolta ce a dus la eliminarea regilor. Însă în alte comportamente scandaloase, Cezar a
bătut monezi cu asemănarea sa. Pentru prima dată în istoria Romei un roman în viață figura pe o monedă.
Când Cezar s-a întors la Roma în octombrie 45 î.Hr., a cedat al patrulea consulat (pe care îl condusese fără partener) și i-a plasat pe
Quintus Fabius Maximus și Gaius Trebonius în locul său. Acest lucru a iritat Senatul pentru că Cezar nu a ținut seama deloc de
sistemul republican de alegere și a acționat astfel dupǎ propriul său capriciu. Sărbătorește un al patrulea triumf, de data aceasta
pentru onorarea victoriei din Spania. Senatul a continuat să-i acorde alte onoruri. Un templu lui Libertas avea să fie construit în
onoarea sa, iar el a primit titlul de Liberator. Este ales consul pe viață și îi este permis să ocupe orice oficiu dorește, inclusiv cele în
general rezervate plebeilor. Roma părea dispusă să-i acorde lui Cezar dreptul neprecedat de a fi singurul roman care deține imperium.
Cu aceasta, doar Cezar ar fi imun de la judecata legală și ar dispune tehnic de comanda suprema asupra tuturor legiunilor romane.

Cezar a cerut și alte onoruri, care eliminau definitiv democrația și instaurau dictatura. A cerut inclusiv dreptul de a desemna jumătate
dintre toți magistrații, poziții care până atunci se completau prin vot. De asemenea, el a numit magistrați pentru toate îndatoririle
provinciale, un proces până atunci făcut prin alegerea aleatorie sau prin acordul Senatului. Luna nașterii sale, Quintilis, a fost numită
iulie (după latinul Iulius) în onoarea sa și ziua în care s-a născut, 13 iulie, a fost recunoscută ca sărbătoare națională. Chiar și un clan
din adunarea poporului avea să-i poarte numele. Un templu și clasa religioasă a acestuia, Flamen maior, avea să fie ridicat și dedicat
în onoarea familiei sale.

Cezar, însă, a avut și o așa zisă agendă reformatoare, privind totodată și variate
probleme pe teme sociale. A aprobat o lege ce stipula că cetățenilor romani cu vârste
între 20 și 40 de ani le era interzisă părăsirea Italiei pentru mai mult de 3 ani,
exceptându-i pe cei aflați în serviciu militar. Teoretic, aceasta ar fi ajutat la
conservarea continuei operații a fermelor locale și afacerilor și ar fi prevenit corupția
peste hotare. Dacă un membru al elitei sociale ar fi făcut rău sau ar fi omorât un
Moneda reprezentându-l pe Cezar:
membru al clasei inferioare, atunci întreaga sa avere avea să fie confiscată. Cezar a
fals din secolul al XVI-lea, Padova,
demonstrat că încă avea cel mai bun interes al statului în suflet, deși considera că era
Italia.
unica persoană capabilă de a-l conduce. O anulare generală a unei pătrimi din toate
datoriile a ușurat foarte tare publicul și a ajutat la chiar o mai mare îndrăgire a sa în
rândurile populației de rând.

Cezar a regulat foarte strâns achiziționarea grânelor subvenționate de către stat, prostituatelor și a interzis celor ce își permiteau
aprovizionarea privată cu grâne de la cumpărarea sa din partea statului. A făcut planuri pentru distribuirea pământurilor pentru
veteranii săi și pentru așezămintele coloniilor veterane în întreaga lume romană. Una dintre cele mai importante reforme a venit după
alegerea sa pe viață ca Pontifex Maximus. Cezar a ordonat o revizie completă a calendarului roman, stabilind unul de 365 de zile cu
un salt la fiecare patru ani (acest calendar iulian a fost modificat ulterior de către Papa Grigore al XIII-lea în 1582, devenind astăzi
calendarul modern). Ca un rezultat al acestei reforme, anul46 î.Hr. era de fapt cu 445 de zile mai lung pentru a-l aduce în ordine.

Adițional, s-au desfășurat mari lucrări publice. Roma era im oraș de mare întindere urbană și arhitectură de cărămidă neimpresionantă
și avea nevoie disperată de o renovare. O nouă Rostra de marmură, terenuri pentru cai și noi piețe au fost construite. O librărie
publică sub tutela marelui învățat Varro era, de asemenea, sub construcție. Casa Senatului, Curia Hostilia, ce fusese reparată de
curând, a fost abandonată pentru un nou proiect de marmură care avea să fie numit Curia Iulia. Granița sacră -- Pomerium—a
orașului a fost extinsă permițând creșterea adițională.

Plutarh relatează că la un anumit moment, Cezar a informat Senatul că era un homosexual și că onorurile sale au fost acordate mai
mult din nevoia de reducere, decât de augmentare, dar și-a retras această poziție pentru a nu părea nerecunoscător. I-a fost acordat
titlul de Pater Patriae („Părintele Patriei”). A fost numit dictator pentru a treia oară și apoi nominalizat pentru nouă termene
consecutive de un an ca dictator, făcându-l dictator efectiv pentru zece ani. De asemenea, a primit și autoritate cenzorială ca prefect al
moralei (praefectus morum) timp de trei ani.

La începutul anului 44 î.Hr., onorurile cerute de Cezar au continuat și prăpastia dintre el și aristrocrații adepți ai democrației s-a
adâncit. Fusese numit Dictator Perpetuus, devenind astfel dictator pentru întreaga sa viață. Acest titlu începuse să apară până și pe
monedele care purtau asemănarea lui Cezar, plasându-l deasupra tuturor celorlalți cetățeni din Roma. Unii au început chiar să facă
referire la persoana sa ca „Rex” (latinul pentru rege), dar Cezar a refuzat din prudență acceptarea acestui titlu deși dorea aceată
poziție. La noul templu al lui Cezar pentru Venus, o delegație senatorială a mers să-l consulte, dar Cezar a refuzat să se oprească și să
discute cu aceștia. Deși evenimentul este umbrit de către câteva alte versiuni diferite ale poveștii, este evident faptul că senatorii
prezenți acolo s-au simțit adânc insultați. În încercarea de a rectifica situația, ceva mai târziu Cezar și-a expus teatral gâtul prietenilor
săi, spunând că este pregătit să i-l ofere oricui care ar aduce asupra lui o lovitură de sabie. Pare-se aceasta a calmat cel puțin situația,
dar răul fusese deja produs. Semințele conspirației începuseră să crească.

Asasinatul
Faptele lui Cezar, lichidarea democrației și posibila proclamare a lui
Cezar ca rege au amplificat spiritele antidictatoriale mai ales după
depunerea unei diademe pe statuia lui Cezar de pe Rostra. Tribunii,
Gaius Epidius Marcellus și Lucius Caesetius Flavius au îndepărtat
această diademă. Nu la mult timp după acest incident, aceeași doi
tribuni au arestat cetățenii care au pronunțat titlul de Rex către Cezar,
în timp ce acesta trecea pe străzile Romei. Văzându-și susținătorii
amenințați, Cezar a acționat sever. A ordonat eliberarea celor arestați
și, în schimb, a adus tribunii în fața Senatului, înlăturându-le
pozițiile. Cezar folosise inițial sanctificarea tribunilor ca unul din
Moartea lui Cezar de Karl von Piloty
motivele pentru care pornise războiul civil, însă acum le-a revocat
puterea în propriul câștig.

Festivalul Lupercalia avea să reprezinte cel mai mare test pentru poporul roman privind acceptarea lui Cezar ca rege. În 15 februarie
44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său aurit de pe Rostra, purtându-și roba roșie, încălțăminte roșie, coroana de lauri și armat cu titlul
de Dictator Perpetuus. Cursa în jurul pomeriumului reprezenta o tradiție a festivalului, iar când Marc Antoniu a pătruns în forum, a
fost ridicat în Rostra de către preoții participanți la festivitate. Antoniu a scos o diademă și a încercat să o așeze pe capul lui Cezar,
spunând „Poporul îți oferă acest titlu de rege prin mine”. Însă uralele publicului au fost ca și inexistente, și Cezar a refuzat cu
rapiditate, îngrijindu-se ca diadema să nu-i atingă capul. Publicul a țipat aprobator, dar Antoniu a ignorat faptele și a încercat să i-o
așeze pe cap pentru a doua oară. Nici de această dată publicul n-a exultat, iar Cezar s-a ridicat de pe scaunul său și l-a refuzat din nou,
spunând: „Nu voi fi regele Romei. Jupiter este singur rege al romanilor.” Mulțimea a aprobat imediat acțiunile lui Cezar
.

În tot acest timp, Cezar planifica o nouă campanie în Dacia și apoi în

Parthia. Campania parthiană ar fi putut aduce bogății considerabile
înapoi la Roma, și posibilitatea reîntoarcerii la stindardelor pe care
Crassus le pierduse cu aproape nouă ani în urmă. O veche legendă
spunea că Partia putea fi cucerită doar de un rege, astfel că Cezar a
fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în imperiu.
Cezar planificase plecarea pentru luna aprilie 44 î.Hr., iar opozanții
săi democrați secreți, al căror număr era în continuă creștere, trebuiau
să acționeze în grabă. Majoritatea fiind oameni pe care Cezar îi
grațiase deja, ei erau conștienți că singura posibilitate de a îl înlătura Moartea lui Iulius Cezarde Vincenzo Camuccini
pe Cezar de la conducerea Romei era să acționeze înainte ca acesta să
pornească către Parthia.

Locul de întrunire a Senatului roman era, conform tradiției, în Curia Hostilia, a cărui reparație fusese recent terminată după incendiile
ce o distruseseră în anii precedenți, dar Senatul a abandonat-o pentru o casă nouă, aflată în construcție. Astfel că Cezar a convocat
Senatul în Theatrum Pompeium (construit de către Pompei), la Idele lui Marte, pe 15 martie 44 î.Hr.. Cu puține zile în urmă, un
prezicător îi spusese lui Cezar: „Ferește-te de Idele lui Marte“. În ziua întrunirii Senatului, Cezar a fost atacat și înjunghiat de moarte
de către un grup de senatori, care se intitulau Liberatorii (Liberatores); aceștia și-au justificat acțiunea spunând că au comis tiranicid,
nu crimă, apărând Republica de ambițiile monarhale pretinse de Cezar. Printre asasinii care s-au închis în Templul lui Jupiter se aflau
Gaius Trebonius, Decimus Junius Brutus, Marcus Junius Brutus și Gaius Cassius Longinus; Cezar le grațiase majoritatea crimelor și
chiar îi avansase în carieră. Marcus Brutus era un văr îndepărtat al lui Cezar și fusese numit ca unul dintre moștenitorii săi
testamentari. De asemenea, se speculează că Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar, din moment ce acesta avusese o aventură
cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar cincisprezece ani la data nașterii lui Brutus. Cezar a primit 23 de
lovituri(conform altora chiar 35), care variau între superficiale și mortale și, ironia sortii, s-a prăbușit la picioarele unei statui a
fostului său prieten, devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent deificat de către Senat, unele relatări spunând că Cezar s-a
rugat la Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost relatate în diferite feluri, precum:

και συ τεκνον; (Kai su, teknon?) (gr., „Chiar și tu, fiul meu?“ – din Suetonius)

Tu quoque, Brute, fili mi!(lat., „Și tu, Brutus, fiul meu!“– o traducere latină modernă a unui citat grecesc din
Suetonius)

Et tu, Brute? (lat., „Chiar (și) tu, Brutus?“ – din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar)

Relatarea unui martor ocular

Aici urmează relatarea unui martor ocular al asasinatului lui Cezar scrisă de către Nicolaus din Damas, la puțini ani după ce aceasta a
avut loc.

Planul
„Conspiratorii nu s-au întâlnit niciodată în public, dar se regăseau ocazional acasă la fiecare dintre ei. Au fost multe discuții și
propuneri, așa cum era de așteptat, în timp ce investigau cum și unde să-și execute planul. Unii au sugerat să încerce în timp ce acesta
mergea pe Calea Sacră, care era una dintre plimbările sale favorite. O altă idee era să fie ucis la alegeri, în timp ce traversa un pod
pentru a numi magistrații din cadrul Campus Martius; urmau să vadă care este cel mai puțin norocos dintre ei, pentru ca acela să îl
împingă pe Cezar de pe pod, iar ceilalți să alerge și să îl ucidă. Un al treilea plan era acela de a aștepta următorul spectacol cu
gladiatori. Avantajul era că, din pricina spectacolului, nu s-ar fi născut nici o suspiciune dacă se zăreau armele ce urmau să fie
pregătite pentru asasinat. Însă majoritatea a decis să fie omorât în timp ce stătea în Senat, unde nu era însoțit de nimeni, din moment
ce non-senatorii nu erau admiși, și unde cei mulți conspiratori își puteau ascunde pumnalele în togi. Acest plan a fost câștigătorul
zilei.“

Semne rele
„Înainte de a intra în altar, preoții au adus în față victimele, pentru ca el să poată executa ceea ce avea să fie ultimul său sacrificiu.
Semnele erau foarte clar nefavorabile. După acest sacrificiu nereușit, preoții au făcut altele, în mod repetat, pentru a vedea dacă ar
putea apărea altceva, mai favorabil decât cele deja dezvăluite. În final, preoții au concis că nu au putut vedea cu claritate intenția
divină, pentru că exista un spirit transparent și malefic, ascuns printre victime. Cezar s-a simțit iritat și a abandonat divinația până la
lăsarea soarelui, deși preoții și-au continuat tot mai mult eforturile.

Asasinii prezenți atunci au fost încântați să vadă acestea, deși prietenii lui Cezar l-au sfătuit să anuleze adunarea Senatului din acea zi,
din pricina spuselor preoților. El a fost de acord, însă unii participanți s-au ridicat, l-au strigat și i-au spus că Senatul era deja plin. Și-
a privit amicii, dar Brutus l-a abordat din nou spunându-i 'Vino, bunule domn, nu acorda atenție palavrelor acestor oameni și nu
amâna ceea ce Cezar și puterea sa grandioasă a găsit de cuviință să se organizeze. Fă-ți singur curajul de bun augur.' Cu aceste
cuvinte l-a convins pe Cezar; ținându-l de mâna dreaptă, l-a condus către Senat, care se afla chiar în apropiere. Cezar l-a urmat în
tăcere.“

Atacul final
„Senatul s-a ridicat în semn de respect pentru poziția sa când l-a văzut intrând. Cei care aveau să facă parte din complot stăteau în
apropierea sa. Chiar lângă el se afla Tillius Cimber, al cărui frate fusese exilat de către Cezar. Sub pretextul unei umile doleanțe din
partea acestui frate, Cimber s-a apropiat de Cezar și a strâns mantaua togii sale, părând că vrea să facă o mișcare și mai amplă cu
mâinile sale asupra lui Cezar. Cezar a vrut să se ridice și să-și folosească mâinile, dar a fost împiedicat de către Cimber, devenind
astfel excesiv de iritat.
Acela a fost semnalul pentru conspiratori să acționeze. Toți și-au scos în grabă pumnalele și s-au năpustit asupra sa. Întâi Servilius
Casca l-a lovit cu vârful lamei pe umărul stâng, puțin deasupra osului gâtului. La acela țintise, însă din pricina entuziasmului ratase.
Cezar s-a ridicat pentru a se apăra și, în acel vacarm, Casca a țipat în greacă la fratele său. Cel din urmă l-a auzit și a împins sabia în
coaste. După un momentCassius i-a făcut o rană asupra feței șiDecimus Brutus l-a străpuns într-o parte. În timp ce Cassius Longinus
încerca să-l lovească din nou, a ratat și a lovit mâna lui Marcus Brutus. Minucius l-a lovit de asemenea pe Cezar șiRubrius în coapsă.
Era pur și simplu o mulțime aflată în bătălie cu un singur oponent.

Sub masa rănilor, a căzut la piciorul statuii lui Pompei. Toată lumea părea să fi vrut a avea un rol în omor, nefiind niciun participant
care să nu-i lovească corpul în timp ce el zăcea, până când, înjunghiat de douăzeci și trei de ori, și-a dat ultima suflare.“

Apoi i-au abandonat trupul înjunghiat și însângerat acolo. După trei zile, sclavii i-au descoperit trupul. Corpul lui Iulius Cesar a fost
expus în forum și a fost examinat de către Antistius care a demonstrat că numai una dintre cele 23 de plăgi a fost letală. Ea a penetrat
toracele printre coastele 1 și 2[6]. Apoi, soldații romani i-au înfășurat trupul și l-au așezat pe altar, unde a fost incinerat, potrivit
tradiției romane. Femeile au aruncat în flăcările ce mistuiau trupul lui Cezar bijuterii și hainele copiilor lor, precum și mobila din
casă.

La funeralii a participat și însusi Marc Antoniu, îndurerat de pierderea fostului său superior militar, pe care l-a însoțit în campania
militară din Galia.

A fost o zi de cumpănă pentruRoma; odată cu dispariția dictatorului, începea o nouă epocă romană.

Urmările asasinării
Moartea lui Cezar a marcat totodată, ironic, sfârșitul republicii
romane, republică pentru binele căruia fusese ucis. Clasele sociale de
mijloc și inferioară, în care Cezar era atât de popular încă dinaintea
victoriei din Galia, au fost înfuriate că un mic grup de aristocrați le
uciseseră eroul. Celebrul discurs al lui Antoniu din piesa de teatru a
lui Shakespeare, „Prieteni, Romani, concetățeni, acordați-mi atenția
voastră“ poate că nu a avut echivalent în realitate, însă reflectă fidel
atitudinea publică la moartea lui Cezar. Antoniu, care de un timp se
distanțase de Cezar, s-a folosit de supărarea mulțimii romane și a
amenințat cu dezlănțuirea ei asupra optimaților, poate în intenția de a
prelua el însuși controlul asupra Romei. Însă Cezar îl numise pe
nepotul său Gaius Octavius ca moștenitor unic al vastei sale avuții,
oferindu-i lui Octavius atât puterea imensă asigurată de numele lui
Cezar, cât și control asupra uneia dintre cele mai mari averi din
republică. În plus, Gaius Octavius era, pentru toate intențiile și
scopurile, fiul marelui Cezar și în mod consecvent loialitatea
populației romane a trecut de la Cezar la Octavius. Octavius, în
vârstă de doar 19 ani la moartea lui Cezar, s-a dovedit a fi fost
nemilos și crud. În timp ce Antoniu se ocupa de Decimus Brutus, în Chipul lui Cezar - Portret de Clara Grosch
prima rundă a noilor războaie civile, Octavius își consolida poziția.
Pentru a se putea lupta cu Brutus și Cassius, care ducea lipsa unei
mari armate în Grecia, Antoniu avea nevoie atât de averea din cuferele de război ale lui Cezar, cât și de legitimitatea pe care numele
lui Cezar o oferea oricărei acțiuni pe care acesta ar fi desfășurat-o împotriva celor doi. S-a format un nou triumvirat, al doilea și
ultimul, cu Octavius, Antoniu, și comandantul loial al cavaleriei lui Cezar, Lepidus. Al Doilea Triumvirat l-a zeificat pe Cezar ca
divus Iulius și, văzându-se că uciderea sa a fost posibilă tocmai din pricina clemenței sale, oroarea proscrierilor
, abandonată din epoca
lui Sulla, a fost readusă asupra inamicilor triumviratului în scopul de a-și însuși și mai multe fonduri pentru al doilea război civil, dus
împotriva lui Brutus și Cassius, pe care Antoniu și Octavian i-au înfrânt la Philippi. Un al treilea război civil s-a declanșat apoi între
Octavian pe de o parte și Antoniu și Cleopatra pe altă parte. Acest ultim război civil a culminat cu înfrângerea lui Antoniu și a
Cleopatrei la Actium și cu ascensiunea politică a lui Octavian, care a devenit primul împărat roman, cu numele de Cezar August. În
42 î.Hr., Cezar a fost zeificat oficial cadivus Iulius (Iuliu divinul), iar Cezar August a devenit astfeldivi filius (fiul divinului).

Literatul Cezar
Vezi Opera literară a lui Iulius Cezar.

Cezar era considerat unul dintre cei mai mari oratori și prozatori din Roma al epocii
sale. Însuși Cicero elogia retorica și stilul lui Cezar. Printre cele mai cunoscute opere
se numără discursul funerar pentru mătușa sa pe linie paternă, Iulia (văduva lui
Marius), și Anticato, un document menit să distrugă reputația lui Cato din Utica și să
fie replică la memorialul Cato al lui Cicero. Majoritatea operelor și discursurilor lui
Cezar s-au pierdut. Cele mai celebre dintre care s-au păstrat:

Commentarii de bello gallico(Comentarii despre războiul galic), relatări

despre campaniile din Galia și Britania în timpul mandatului său de
proconsul și
Commentarii de bello civile(Comentarii despre războiul civil) 2, Commentarii de Bello Gallico
evenimentele din timpul Războiului civil, până după moartea lui Pompei.
Alte scrieri atribuite lui Cezar, dar a căror paternitate literară este pusă la îndoiala,
sunt:

De bello hispaniensis (Despre războiul hispanic) [1], campaniile din Hispania;

De bello africo (Despre războiul african) [2], campaniile din Africa de Nord, și
De bello alexandrino (Despre războiul alexandrin) [3], campaniile din Alexandria.
Aceste narațiuni, redactate într-un stil direct și simplu, sunt de fapt mijloace sofisticate de propagandă pentru agenda sa politică,
destinate în special clasei de mijloc sau micii aristocrații a Romei, Italiei și din provincii.

Militarul Cezar
Cezar s-a născut la Roma, într-o binecunoscută familie de patricieni (ginta Iulia),
prezumtiv descinsă din Iulus, fiul prințului troian Eneas, care, conform legendei, era
fiul zeiței Venus. Potrivit unei legende, nașterea lui Cezar a fost posibilă prin
cezariană, însă este foarte puțin probabil, deoarece în acea epocă o astfel de incizie
se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut într-o locuință modestă
dintr-o construcție antică (insula) în Suburba, cartier al clasei mijlocii a Romei.
Familia lui Cezar, deși cu descendență patricienă, deci aristocrată, nu era înstărită,
după standardele nobilimii romane. Astfel, niciun membru al familiei nu s-a făcut
remarcat în societate în timpul copilăriei lui Cezar, deși, în generația tatălui său,
avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Mătușa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu
Gaius Marius, un general talentat și reformator al armatei romane. Marius a devenit
unul dintre cei mai bogați locuitori ai Romei, influența sa politică contribuind și la
îmbunătățirea situației materiale a familiei lui Cezar. Spre sfârșitul vieții lui Marius,
în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această perioadă,
politicienii romani erau, în general, divizați în două partide: Populares, care îl
Statuia lui Cezar, Rimini, Italia
includea pe Marius, și Optimates, din care făcea parte Lucius Cornelius Sulla. O
serie de dispute între cele două partide a dus la un război civil, deschizând în final
calea lui Sulla către postul de dictator. Datorită legăturii de familie, Cezar era aderent la partidul lui Marius. Nu era doar nepotul lui
Marius: era căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui
Marius și inamicul declarat al lui Sulla. În anul 85 î.Hr., când Cezar împlinise 15 ani, tatăl i s-a îmbolnăvit și a murit. Cezar a devenit
moștenitorul majorității proprietăților și averilor deținute de tatăl său și de Marius. Când Sulla a ieșit învingător din războiul civil și
și-a început programul de proscriere, Cezar, în vârstă de 20 de ani, se afla într-o situație dificilă. Sulla i-a ordonat în 82 î.Hr. să
divorțeze de Cornelia, dar Cezar a refuzat și a plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde. Sulla i-a grațiat pe Cezar și familia sa și
i-a permis să se reîntoarcă la Roma. Într-un moment profetic, se spune că Sulla a comentat pericolul de a-l fi lăsat în viață pe Cezar.
Potrivit lui Suetonius, în momentul revocării exilului lui Cezar, dictatorul ar fi spus: „El, a cărui viață o dorești atât de mult, va
deveni, într-o zi, cel care va răsturna partea de nobili a căror cauză o susții alături de mine; căci în acest singur Cezar vei găsi mulți
precum Marius“.

Familia lui Cezar

Soții

Prima căsătorie cu Cornelia Cinnilla

A doua căsătorie cu Pompeia Sulla
A treia căsătorie cu Calpurnia Pisonis
Copii

Iulia Cezaris, cu Cornelia Cinnilla

Ptolemeu al XV-a Cezar (Cezarion), cu Cleopatra a VII-a, ar fi devenitfaraon egiptean
Nepoți

un nepot de bunic din parteaIuliei Cezaris și a lui Pompei, mort la câteva zile
Iubite

Legătură cu Cleopatra a VII-a a Egiptului

Legături cu prima soție a lui Cato, cu primele două soții ale lui Bibulus, cu soțiile multor senatori membri în partide de
opoziție
Legătură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus
Posibili iubiți

În Roma antică, homosexualitatea masculină era comună și larg răspândită în societate, în special în clasele sociale superioare. Însă,
oficial, societatea romană dezaproba homosexualitatea. Potrivit lui Cicero, Bibulus și altor adversari ai lui Cezar, el a avut la
începutul carierei sale o aventură cu Nicomedes al III-a al Bithyniei. Veridice sau fictive, povestirile au avut drept scop discreditarea,
încercând să-l facă pe Cezar să pară a fi fost în tinerețe o prostituată de curte orientală, ceea ce în ochii romanilor însemna pe plan
social ceva josnic. Nu există atestări suficiente pentru confirmarea unei relații amoroase cu Nicomedes. Practic, aceeași incertitudine
persistă cu privire la toate celelalte colportări. Cert este că povestea lui Nicomedes s-a bazat pe împrejurarea din tinerețe a șederilor
sale cu regele. Cezar însuși nu a încercat să dezmintă acuzațiile, dar nici nepotul Augustus nu a confirmat vreo relatarea privind
relația cu Nicomedes.3

Marc Antoniu a susținut că Octavian ar fi fost adoptat de Cezar prin favoruri sexuale. Suetoniu, deși relatând că aventura dintre Cezar
4
și Nicomedes este adevărată, a calificat acuzația lui Antoniu drept calomnie politică, împotriva rivalului său Octavian.

Cronologie
13 iulie 100 î.Hr. – Nașterea la Roma. Dată alternativă:12 iulie 102 î.Hr.
84 î.Hr. – Prima căsătorie - Cornelia Cinnilla
82 î.Hr. – Încetarea persecuțiilor lui Sulla
81/79 î.Hr. – Serviciu militar în Asia și Cilicia; posibilă legătură cu Nicomedes din Bithinia
anii 70 î.Hr. – Carieră ca avocat
69 î.Hr. – Moartea Corneliei. Chestor în Hispania Ulterioară
65 î.Hr. – Demmnitatea de Edil curule
63 î.Hr. – A doua căsătorie - Pompeia Sulla,
 Decembrie, Divorțul de Pompeia
Este ales Pontifex Maximus și praetor urbanus
Conspirația lui Catilina
61 î.Hr. – Propraetor în Hispania Ulterior
59 î.Hr. – Primul consulat, alături de Marcus Calpurnius Bibulus; începutul Primuluiriumvirat
T

A treia căsătorie - Calpurnia Pisonis

58 î.Hr./53 î.Hr. – Proconsul al Galiei, primul mandat
54 î.Hr. – Moartea Iuliei
53 î.Hr. – Moartea lui Crassus: finalul Primului Triumvirat

53 î.Hr./48 î.Hr. — Al doilea mandat ca Proconsul al Galiei

52 î.Hr. – Bătălia de la Alesia
49 î.Hr. – Trecerea Rubiconului; începutul războiului civil
48 î.Hr. – Înfrângerea lui Pompei în Grecia, înBătălia de la Pharsalus. Numit dictator (servește 11 zile)

Al doilea consulat, alături de Publius Servilius V

atia Isauricus
47 î.Hr. – Campania din Egipt. Relația cu Cleopatra a VII-a
46 î.Hr. – Înfrângerea lui Cato și a lui Metellus Scipio în nordul Africii. Al treilea consulat, alături de Marcus Aemilius
Lepidus

A doua dictatură
Pontifex Maximus pe viață (introducecalendarul iulian). Adoptarea lui Octavian ca moștenitor
45 î.Hr. – Înfrângerea ultimei opoziții în Hispania

Reîntoarcerea la Roma. Al patrulea consulat (fără partener)

Senatul îl numește Pater Patriae. Al treilea mandat de dictator
44 î.Hr.:

Al cincilea consulat, alături deMarc Antoniu

Dictator perpetuu
Februarie: respinge diadema oferită de Antoniu
15 martie: asasinarea lui Cezar
42 î.Hr. – Deificarea oficială: Divus Julius (Iuliu divinul)

Onoruri
Cezar a fost ales numărul 67 în lista celor mai influente figuri din istorie, scrisă de
Michael H. Hart.

A primit titlul Divus, sau zeu, după moartea sa.

În timpul vieții, a primit multe distincții, inclusiv titluri precum Pater Patriae
(Părintele Patriei), Pontifex Maximus (Cel mai Înalt Preot) și Dictator. De fapt,
multe dintre titlurile pentru care Senatul a votat sunt considerate o cauză a asasinării
sale, din prisma faptului că părea nepotrivit pentru mulți dintre contemporanii săi ca
un muritor să primească atât de multe onoruri.

Poate că cel mai semnificativ titlu pe care l-a purtat a fost numele pe care l-a primit
la naștere: Cezar. Numele avea să fie acordat fiecărui împărat roman și a devenit un
semnal de mare putere și autoritate departe de granițele imperiului (precum
germanul Kaiser și rusul țar).

Zeificarea C. Iulii Caesaris quae extant, 1678

Cometa lui Cezar este cunoscută de autorii antici ca Sidus Iulium („Steaua Iuliană”)
sau Caesaris astrum („Steaua lui Caesar”). Această cometă strălucitoare și vizibilă
în timpul zilei a apărut dintr-odată, în timpul Ludi Victoriae Caesaris, care, se știe
acum, s-au ținut în luna iulie44 î.Hr., la patru luni de la asasinarea lui Cezar, cât și în
luna de naștere a acestuia. Potrivit luiSuetonius, în timp ce se desfășurau celebrările,
„o cometă a răsărit la a unsprezecea oră, a strălucit continuu timp de șapte zile, și s-a
crezut că era sufletul lui Cezar primit în cer.”[7] Denar emis sub Augustus
(c. 19–18 î.Hr.);
Articol principal: Cometa lui Cezar. avers: CAESAR AVGVSTVS, cap
laureat, spre dreapta; revers:DIVVS
Pentru faptele și meritele sale, Iulius Caesar a fost declarat zeu, cu epitetul divus
IVLIV[S], cu o cometă (stea) cu opt
atașat numelui de familie. În credința populară s-a răspândit ideea că Iupiter l-a luat raze, coada în sus, cu referire la
cu el în Olimp. Cometa lui Cezar, apărută în 44 î.Hr..

Note
1 Numele oficial după 42 î.Hr., Imperator Gaius Iulius Caesar Divus (în română „Împăratul Gaius Iulius
Cezar, zeificatul“). Născut Gaius Iulius Gaii Filius Gaii Nepos Caesar (în română „Gaius Iulius Cezar, fiu
al lui Gaius, nepot al lui Gaius“).
2 Iulius Cezar: „DE BELLO CIVILI“ (în latină, engleză, italiană și germană)
3 Suetonius 1.2, 49; 1:65-69
4 Suetonius 2.68, 71; 1:229, 233

Note
Războiul galic, de Iulius Cezar;
Vita Caesaris („Viața lui Cezar“), opera luiPlutarch, capitolele 19–24, relatează asasinarea lui Cezar . Pentru opinia
lui Nicolaus și sursele sale vezi E.G. Sihler:Annals of Caesar: A Critical Biography with a Survey of the Sources
(„Analele lui Cezar: O biografie critică cu o trecere în revistă a surselor
“, New York : G. E. Stechert, 1911), pag. 293–
4;
Cei doisprezece cezari – Iulius Cezar, de Suetonius.
Vladimir Hanga, Caius Iulius Caesar, Editura Tineretului, București 1967

Vezi și
Alea iacta est
Arborele genealogic Iulio-Claudian
Cezariană
Cifrul lui Cezar
Cometa lui Cezar
Crocea Mors
Epilepsie
Scriitori militari celebri

Referințe și note
1. ^ „Iulius Cezar” (https://d-nb.info/gnd/118518275), Gemeinsame Normdatei, accesat în 10 decembrie 2014
2. ^ „Iulius Cezar” (https://d-nb.info/gnd/118518275), Gemeinsame Normdatei, accesat în 30 decembrie 2014
3. ^ http://www.nytimes.com/1989/10/08/travel/there-s-a-small-hotel-rome-charm-and-efficiency.html (http://www.nytime
s.com/1989/10/08/travel/there-s-a-small-hotel-rome-charm-and-ef ficiency.html) Lipsește sau este vid: |title=
(ajutor)
4. ^ http://www.funtrivia.com/en/subtopics/Cleopatra-Last-Queen-Of-The-Nile-123331.html(http://www.funtrivia.com/en/
subtopics/Cleopatra-Last-Queen-Of-The-Nile-123331.html)Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
5. ^ Q24512674
 6. ^ Medicina legală in istorie(http://www.legmed.ro/?doc=1237833847)
7. ^ la en Suetonius, Viața lui Iulius Cezar (http://penelope.uchicago.edu/Thayer/L/Roman/T exts/Suetonius/12Caes
ars/Julius*.html); en 88 The Lives of the Twelve Caesars, Volume 01: Julius Caesar by Suetonius(http://www.guten
berg.org/cache/epub/6386/pg6386.html)

Legături externe
Tot Iulius Cezar Oferă un sumar al piesei de teatru și detalii despre Shakespare și Iulius Cezar , inclusiv detalii
istorice despre Cezar și o analiză a caracterului acestuia.
Iulius Cezar Situl Suzannei Cross site cu o adâncită istorie a lui Cezar , plus tabel cronologic și legături.
C. Iulius Cezar De la www.livius.org
Julius Caesar — virgil.orgUn ghid adnotat către resurse online categorizate în surse primare, biografie și imagini,
eseuri moderne și ficțiune istorică.
Iulius Cezar, Pagină cu multe legături în diferite limbi, inclusiv cea engleză
Suetonius: Viața lui Iulius Cezar (limba latină). Găzduiește, de asemenea, o traducere în engleză de către J. C.
Rolfe.
Suetonius: Viața lui Iulius Cezar (limba engleză) (traducere modificată după J. C. Rolfe)
Plutarh: Viața lui Iulius Cezar Un clasic de mare amploare; o scenă a morții impresionantă.
Lucrări culese despre Cezar în limbile Latină, italiană și engleză
Romans online: Iulius Cezar
Istoria lui Iulius Cezar
omnia munda mundis Hypertext cu lucrarea lui Cezar, De Bello Gallico
Forumul lui Cezar
Un asasinat cât un imperiu, 19 aprilie 2012, Gabriel Tudor, Revista Magazin
Ambuscada care a schimbat cursul istoriei, 18 aprilie 2006, Gabriel Tudor, Revista Magazin
Biografii comentate (IX). Iulius Gaius Cezar sau arhetipul despotului luminat , 18 aprilie 2013, Calin Hentea,Ziarul de
Duminică

Surse primare

Propriile scrieri ale lui Cezar

Index Forum Romanum pentru lucrări publicate online ale lui Cezarîn limba latină și traduse
[4] în limba latină și traduse (sit anonim)
Cezar și contemporani asupra războaielor civile

Istorici antici despre Cezar

Suetonius, Viața lui Iulius Cezar. (Limba latină și engleză; prezentare bilingvă; traducerea în engleză după
J. C. Rolfe.)
Suetonius, Viața lui Iulius Cezar (traducerea în engleză după J. C. Rolfe, modificată)
Plutarh, Viața lui Iulius Cezar (limba engleză)
Cassius Dio, Cărțile 37‑44(limba engleză)

Materiale secundare
Iulius Cezar Situl Suzannei Cross cu o prezentare aprofundată a istoriei lui Cezar , cu tabel cronologic și legături.
C. Iulius Cezar Situl lui Jona Lendering cu aprofundare istoriografică dedicată lui Cezar (Livius. Org)
Iulius Cezar — virgil.orgGhid adnotat, cu trimiteri către resurse online, categorizate în surse primare, biografie și
imagini, eseuri moderne și ficțiune istorică.
Iulius Cezar, Pagină de web cu legături numeroase plurilingve, inclusiv în engleză
Istoria lui Iulius Cezar
Vag în legătură
Tot Iulius Cezar Oferă un sumar al piesei de teatru și detalii despre Shakespare și Iulius Cezar
, inclusiv detalii
istorice despre Cezar și o analiză a caracterului acestuia.
Forumul lui Cezar (Situl oficial al excavatorilor moderni)

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Iulius_Cezar&oldid=12218843

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 18 mai 2018, ora 13:46.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.