SAMUEL

B. GRIFFITH II
general de brigadă în retragere
 BĂTĂLIA PENTRU
GUADALCANAL
Traducere de dr. TEODOR POPESCU

EDITURA MILITARĂ, BUCUREŞTI, 1987

virtual-project.eu



CUVÂNT ÎNAINTE

Între devastatorul atac executat prin, surprindere la 7 decembrie 1941 de

Japonia asupra Pearl Harbor-ului şi capitularea ei, cu aproape patru ani mai,
târziu, în golful Tokyo, Statele Unite au purtat de fapt două războaie, la mare
distanţă unul faţă de altul şi total diferite. Unul dintre ele a fosl continental,
celălalt oceanic. Cartea aceasta este povestea unei bătălii decisive din cadrul
războiului oceanic.
Lupta pentru stăpânirea depărtatei insule acoperite de junglă, pe care
japonezii o numeau Guadarukanaru, a captivat imaginaţia americană, aşa cum
puţine alte bătălii ale celui de-al doilea război mondial au făcut-o. În fiecare an,
bărbaţii care au luptat acolo, pe pământ, în spaţiul aerian de deasupra, ori pe
mările dimprejur, se întrunesc să comemoreze această primă bătălie dintr-o
serie de bătălii crâncene pe lungul drum spre Imperiu şi reevocă, din „cupele
spumegânde”, faptele de arme ale lor şi ale prietenilor lor. Vandegrift, Halsey,
Callaghan, Joe Foss, Marion Carl, Gerry Thomas, Vouza (acum Sir Jacob
Vouza), Mitch Paige, „Mike Roşcatul“ Edson, Martin Clemens, Kelly Turner,
Twining şi Puller sunt nume insistent rememorate.
Acolo, într-o bătălie crâncenă care a durat luni de zile, ostaşii americani au
stăvilit ofensiva din Pacific a Japoniei imperiale; ei au impus unei armate, care
se considera ea însăşi invincibilă, umilinţa unei amare înfrângeri şi retrageri şi
au cucerit supremaţia aeriană şi asupra mărilor.
Sute din aceşti bărbaţi merg acolo în fiecare an, pentru a rememora zilele
acelea vitale şi a aduce prinosul lor camarazilor care au murit. Japonezii
vizitează, de asemenea, şi ei câmpurile de bălaie de pe insula singuratică numită
de oamenii lor, care au luptat acolo, „Insula Morţii”, pentru a aduce un prinos
similar camarazilor lor căzuţi. Şi aşa, inamicii de moarte de odinioară se
întâlnesc azi în acelaşi loc, cu acelaşi scop. Acum, se întâlnesc în timp de pace.

SAMUEL B. GRIFFITH II
General de brigadă (în retragere) din Corpul de Infanterie Marină al S.U.A.

Norcross Lodge Mt. Vernon, Mâine
7 august, 1979


PREFAŢĂ

În lucrarea sa Mavlborough, Winston Spencer Churchill scria despre marile

bătălii care „câştigate sau pierdute, schimbă întregul curs al evenimentelor,
creează noi etaloane de valori, noi stări sufleteşti, noi stări de conştiinţă în
armate şi naţiuni, cu care trebuie să se conformeze toţi“. Aşa au fost, în Oceanul
Pacific, în al doilea război mondial, bătăliile de la Midway, Guadalcanal şi, mai
târziu, din Mariane.
Pentru recapturarea aerodromului de pe Guadalcanal, care fusese cucerit de
infanteria marină americană la 7 august 1942, japonezii au aruncat în luptă o
armată (a 17-a) şi o mare parte a forţelor navale imperiale de suprafaţă,
aeriene şi submarine. Înfrânţi după şase luni de lupte aproape neîntrerupte,
japonezii au abandonat insula, prin aceasta interzicându-li-se din punct de
vedere militar folosirea în continuare a mărilor înconjurătoare şi a spaţiului
aerian de deasupra acestora. După această bătălie, decisivă sub ambele
aspecte, strategic şi psihologic, acei japonezi, capabili să privească obiectiv
viitorul în faţă, au ştiut că tezaurul Asiei de Sud-Est, „pământul verii eterne“,
cum îl numeau, le va fi luat.
Nu este posibil să se scrie o carte de genul acesteia, fără ajutorul unui număr
mare de oameni şi eu am fost foarte norocos în obţinerea deplinei cooperări a
unui număr de japonezi care, în 1942, se aflau în posturi de răspundere. Primul
dintre aceştia este colonelul Susitmu Nishiura, actualmente şeful
Departamentului de Istoria Războiului din Agenţia Japoneză a Apărării.
Mulţumită interesului său şi bunelor sale oficii, am putut întreţine o
corespondenţă fructuoasă cu foştii general-locotenenţi Shuichi Miyazaki şi
Kumao Imoto, foştii general-maiori Tadashi Sumuyoshi şi Toshinaro Shoji şi
colonelul Kazuo Taguchi. Le sunt mult îndatorat tuturor acestora.
Mulţi ofiţeri americani căre au luptat în Guadalcanal mi-au dat informaţii de
un gen care nu se găseşţe de obicei în documentele oficiale. Cel mai de seamă
dintre aceştia este generalul Alexander Archer Vandegrift, comandantul forţelor
de debarcare ale infanteriei marine a Statelor Unite, care au luat cu asalt
Guadalcanalul – Tulagi – Gavutu – Tanambogo. Generalul Vandegrift a
răspuns pe larg la zeci de întrebări, dintre care unele fără îndoială, le-a
considerat neavenite. Fostul său şef de stat major, Gerald C Thomas, acum
general în retragere în USMC{1} şi fostul său ofiţer cu operaţiile, generalul
Merrill B. Twining (acum de asemenea în retragere), au făcut lumină într-un
număr de chestiuni care nu sunt clarificate în rapoarte. Unul dintre comandanţii
forţelor aeriene aliate la Guadalcanal, generalul-locotenent (în retragere) Louis
Woods, USMC, mi-a fost interlocutor de mare ajutor în lungi şi plăcute
conversaţii. Generalul-maior Richard C. Mangrum, USMC (pe atunci maior),
care a jucat un rol vital în primele faze ale campaniei, a intervenit a doua oară
pe prima formă a manuscrisului şi acuitatea memoriei sale m-a salvat de la
multe erori. Dat fiind că documentele originale (multe scrise de mână) ale
statului major al Brigăzii 1 Aviaţie a infanteriei marine (First Marine Aircraft
Wing Headquarter) au fost pierdute, contribuţia acestor doi ofiţeri s-a dovedit
de o importanţă specială în descrierea luptei decisive pentru controlul spaţiului
aerian.
De asemenea, se cuvin mulţumiri pentru citirea manuscrisului sau a unor
fragmente din el, lui Richard West, profesor de Istorie la Academia Navală a
Statelor Unite, lui William Harbaugh, profesor de istorie la Universitatea
Bucknell, contraamiralului (în retragere), Frank P. Mitchell, USN{2} colonelului
Saville T. Clark şi colonelului James E. Kerr, căpitanului Robert Asprey,
colonelului Robert D. Heinl, doctorului John Miller Jr. și lui Henry I. Shaw Jr.
Nu oricine aspiră să fie istoric militar este binecuvântat cu prieteni atât de
capabili şi binevoitori cum au fost aceştia, în oferirea unui ajutor critic.
Lui Martin Clemens, care, cu membrii corpului său de poliţie din Insulele
Solomon, sunt figuri importante în relatarea mea, îi datorez mulţumiri pentru
accesul la jurnalul său privat (încă inedit) al acelor zile pline de evenimente.
Atât dl. Shaw, şeful Compartimentului de istorie din Direcţia Operaţii (G-3) a
USMC, cât şi doctorul Miller, autorul istoriei oficiale a Armatei de uscat a
S.U.A. în campania Guadalcanulului, au sprijinit cu simpatie cercetările mele pe
toate căile imaginabile. La Departamentul documentelor celui de-al doilea
război mondial din Arhivele Naţionale, dl. Wilbur J. Nigh şi dl. Joseph Avery au
făcut multe cercetări pentru mine, cum au făcut şi dl M. O’Quinlevan, şeful
Secţiunii de documente şi cercetare a Compartimentului de istorie al USMC. Dl.
Lynn Delozier, bibliotecar jal Şcolii de Infanterie Marină de la Quantico,
Virginia, a răspuns prompt la cererile mele de cărţi şi periodice. Dl. Dean
Allard, şeful biroului arhivelor de operaţii clin Departamentul de istorie navală,
şi personalul acestuia au fost deosebit de serviabili şi amabili.
Pentru traducerea memoriilor generalului-maior Kiyotaki Kawaguchi, sunt
îndatorat d-lui Yukihisa Suzuki, care la sfârşitul războiului se pregătea să
devină pilot kamikaze, iar acum este bibliotecar la Biblioteca Asiatică a
Universităţii Michigan din Ann Arbor.
Contraamiralul (în retragere), William W. Wilbourne, USN, care a
participat, ca ofiţer cu artileria al crucişătorului San Francisco, la două bătălii
de noapte în largul insulei Savo, mi-a împărtăşit cu amabilitate, pe larg,
impresiile sale personale despre aceste încleştări sălbatice.
Dl. Clarke Kawakami şi dl. Roger Pineau m-au pus pe urmele unor surse
japoneze pe care eu, altminteri, le-aş fi trecut în mod sigur cu vederea.
Amiralul de flotă Chester W. Nimitz a citit manuscrisul în forma sa finală şi a
făcut mai multe sugestii valoroase. Obligaţia mea faţă de el, ca şi faţă de
generalul Vandegrift, nu poate fi răsplătită îndeajuns.
Orice istoric al celui de-al doilea război mondial, care a avut un consultant
editorial ca Hanson Baldwin, este într-adevăr norocos.
Hărţile au fost pregătite de dl. John Carnes şi sunt bazate pe cele apărute
anterior în istoriile oficiale. Pentru permisiunea de a le folosi, îi sunt îndatorat
şefului Oficiului de istorie militară al armatei de uscat a Statelor Unite şi
directorului Compartimentului de istorie din Direcţia Operaţii (G-3) a Corpului
de infanterie marină al Statelor Unite.
Ar fi necesar să adaug că eu sunt singur răspunzător pentru modul cum sunt
prezentate faptele în carte, ca şi pentru interpretarea acestora.
SAMUEL B. GRIFFITH II


PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNĂ

Guadalcanal – această insulă vulcanică lungă de circa 150 km şi lată de

aproape 50 km, situată în arhipelagul Solomon din Sud-Vestul Pacificului, a
intrat în istoria celui de-al doilea război mondial ca teatru al unor sângeroase
înfruntări, consumate în perioada august 1942 – februarie 1943, în urma cărora
forţe armate ale S.UA. și Australiei au oprit expansiunea Imperiului nipon spre
Australia.
Desfăşurată în acelaşi timp cu uriaşele încleştări de pe frontul sovieto-
german din Europa, care s-au soldat cu marea victorie de la Stalingrad, bătălia
pentru Guadalcanal a constituit, prin rezultatele sale, o cotitură în conflictul din
Pacific, determinând trecerea iniţiativei strategice în mâinile comandamentului
aliat.
Bătălia pentru Gugdalcanal, căreia generalul de brigadă în retragere Samuel
B. Griffith II îi dedică prezenta lucrare, a urmat celei de la Midway, din iunie
1942, în care forţele japoneze aeronavele au suferit pierderi importante (4
portavioane, 1 crucişător greu, 1 distrugător, 322 avioane şi 10 hidroavioane,
faţă de 1 portavion, 1 distrugător şi 147 avioane ale americanilor), reducându-
se mult superioritatea flotei japoneze faţă de cea americană{3} şi obligând pe
conducătorii japonezi să renunţe la planurile lor ambiţioase de extindere a ariei
cuceririlor în Pacificul central şi sudic.
După bătălia din insulele Midway, în Statele Unite s-a manifestat tendinţa
transformării războiului din Pacific într-un război ofensiv, având drept scop
contracararea unor eventuale noi încercări de cucerire din partea japonezilor şi
recâştigarea poziţiilor pierdute. Într-o primă etapă, forţele americane şi aliate
trebuiau să se rezume la operaţii ofensive limitate în punctele nevralgice ale
frontului japonez şi abia mai târziu, atunci când toate pregătirile vor fi
terminate, să se lanseze în acţiuni de mai mare amploare pentru recucerirea
teritoriilor ocupate de japonezi.
Planul de acţiune al forţelor americane şi aliate prevedea o înaintare treptată
foarte prudentă: ocuparea mai întâi a insulei Guudalcanal şi a altor câtorva
insule mai mici din partea de sud a insulelor Solomon, având o importanţă
strategică prin controlul pe care îl ofereau asupra căilor de navigaţie spre
Australia şi Noua Caledonie; extinderea ulterioară a operaţiilor în partea de
nord a acestor insule; în sfârşit, atacarea şi cucerirea Rabaulului din insula
Noua Britanie, din arhipelagul Bismarck.
La 7 august 1942, forţele, aliate au atacat prin surprindere insulele Tulogi,
Gavutu şi Tanambogo, reuşind să le cucerească cu pierderi minime. În
Guadalcanal, insulă cu relief muntos, vârful cel mai înalt atingând 2.420 m,
acoperită în mare parte, de junglă, cu o fâşie îngustă de coastă, singura mai
accesibilă, au fost debarcate, în aceeaşi zi, trupe americane şi australiene ce se
cifrau la 19.000 de oameni.
Cucerirea acestei insule, pe care japonezii debarcaţi în iulie 1942 începuseră
să construiască un aerodrom, avea o mare importanţă strategică şi tactică.
Insula era un veritabil portavion şi avea să devină teatrul unor înverşunate
bătălii desfăşurate pe apă, în aer şi pe uscat{4}, care s-au prelungit jumătate de
an şi pe care, autorul lucrării de faţă, el însuşi participant la lupte, le prezintă
cu rigurozitate în toate aspectele lor, pozitive şi negative, pentru forţele aflate în
confruntare.
Atât o parte, cât şi cealaltă, acordau o mare importanţă cuceririi insulei.
Dar, obţinerea victoriei în lupta pe uscat depindea de aprovizionarea şi de
întărirea unităţilor aflate acolo. Conştiente de acest lucru, ambele părţi se
străduiau să împiedice prin toate mijloacele aprovizionarea forţelor adverse de
pe insulă.
După un şir de lupte aeronavale prelungite până la sfârşitul lunii octombrie,
în care ambele părţi au înregistrat deopotrivă când succese, când înfrângeri,
între 12 şi 15 noiembrie s-a desfăşurat marea bătălie navală al cărei rezultat a
făcut ca aliaţii să obţină, în cele din urmă, victoria decisivă. După această
bătălie, poziţiile aliaţilor în partea de sud a insulelor Solomon n-au mai fost
serios ameninţate de japonezi. Doar aşa-numitul „Expres de Tokyo“ – numele
dat navelor care în timpul nopţii căutau să se apropie de insulă pentru a-i
aproviziona pe combatanţi – reuşea să se strecoare şi să aducă unele provizii şi
întăriri trupelor nipone de pe insulă.
Eşuarea încercărilor repetate ale japonezilor de a recuceri insula
Guadalcanal şi dificultăţile tot mai mari în aprovizionarea trupelor proprii de
pe insulă au făcut ca rezistenţa acestora în faţa presiunii unităţilor americane, şi
australiene, care deţineau supremaţia în zonă, pe apă şi în aer, să fie din ce în
ce mai slabă.
Pentru a preveni un eventual nou atac japonez, aviaţia americană a trecut la
bombardarea zilnică a terenurilor de aterizare japoneze din partea de nord a
arhipelagului Solomon şi din arhipelagul Bismarck. Pierzând speranţa de a mai
putea recuceri insula, japonezii au evacuat-o în noaptea de 7 spre 8 februarie
1943. Insula Guadalcanal a trecut în stăpânirea deplină a forţelor armate
aliate. Aceasta a înlăturat ameninţarea niponă ce plana asupra liniilor de
comunicaţie spre Australia şi Noua Zeelandă şi a deschis perspective favorabile
unor noi operaţii împotriva imperialiştilor japonezi.
Cartea Bătălia pentru Guadalcanal, ajunsă la a patra ediţie în S.U.A.,
prezintă amănunţit atât luptele purtate timp de şase luni pe apă, în aer şi pe
uscat, cât şi activitatea comandamentelor, a oamenilor, de la marii comandanţi,
cărora le reliefează personalitatea, capacitatea militară, caracterul, până la
soldat. Caracteristica lucrării după părerea noastră – constă în analiza critică
pe baza rezultatelor obţinute, a deciziilor adoptate de comandamente superioare
şi mari comandanţi americani şi japonezi, autorul dispunând de o documentare
solidă, inclusiv din surse japoneze. El critică – de exemplu – lipsurile existente
în pregătirea operaţiei de debarcare pe insulă, privind asigurarea
aprovizionărilor şi a informaţiilor despre inamic, cercetarea „lăsând mult de
dorit”, apreciază în termeni caustici pe comandantul forţei expediţionare, care a
„etalat o exagerată lipsă de judecată, pentru a nu spune mai mult. Nici însuşi
comandantul zonei (amiralul Ghormley – n.n.) nu s-a remarcat în mod
deosebit…”. Autorul apreciază, de asemenea, că unii comandanţi americani n-
au înţeles decât târziu importanţa acţiunilor de flanc şi spate, manevra de
învăluire. Toate acestea el le consideră drept cauza principală a sângeroasei
încleştări pentru Guadalcanal.
Totuşi, în pofida lipsurilor şi greutăţilor prezentate, care au fost plătite cu
vieţi omeneşti şi pierderi de nave, avioane şi alte materiale de luptă, autorul
consideră că la baza succesului repurtat, totuşi, până la urmă, s-au aflat
coordonarea acţiunii armelor, îmbunătăţirea, pe parcurs, a aprovizionării
trupelor cu cele necesare luptelor, eforturile depuse de ostaşi, rolul principal
avându-l micii comandanţi – de pluton, companie, batalion – ofiţerii tineri şi
subofiţerii.
Cât priveşte partea japoneză, autorul arată că deşi unii ofiţeri superiori îşi
dădeau seama că „lupta pe bucăţi“ era sortită eşecului şi pledau pentru
concentrarea forţelor şi realizarea unităţii de acţiune, rivalitatea dintre marină
şi armata de uscat a continuat să se manifeste constituind una din cauzele
majore ale insuccesului Japoniei. O altă cauză importantă a eşecului nipon a
constituit-o dispersarea la mare distanţă a forţelor, ceea ce a îngreunat
aprovizionarea lor cu cele necesare luptei, în condiţiile reducerii zilnice a
navelor disponibile, ca urmare a confruntărilor navale sau aero-navale, cât şi a
acţiunilor, tot mai eficiente, executate de submarinele nord-americane asupra
navelor de transport care efectuau curse între Imperiu şi „zona surselor“, în
special Indonezia. În sfârşit, degradarea serviciilor medicale din armata de
uscat şi marina militară a fost o altă cauză a insuccesului japonezilor, deşi
militarii dispuneau de o „voinţă de a lupta fără egal”.
Este de remarcat obiectivitatea cu care autorul descrie capacitatea de luptă,
tenacitatea şi spiritul de jertfă ale militarilor japonezi. Referindu-se – de
exemplu – la retragerea rămăşiţelor Armatei 17 nipone de pe insula
Guadalcanal, pe care chiar şeful statului major al respectivei armate a
caracterizat-o ca un „miracol rar”, după ce constată că a fost dusă la bun
sfârşit fără a pierde un om, Griffith consideră că aceasta reprezintă „un omagiu
remarcabil adus modului meticulos de planificare al japonezilor şi priceperii şi
îndemânării deosebite a marinarilor lor.“
Bilanţul celor şase luni de luptă pentru Guadalcanal consemnează şase
bătălii navale, în timpul cărora au fost scufundate şaizeci şi cinci de nave de
luptă şi de transport, din care majoritatea japoneze, pierderea a sute de avioane
şi a vieţilor a mii de aviatori (numai japonezii au pierdut circa 800 aparate şi
peste 2.300 aviatori). Din 60.000 de oameni angajaţi în luptele terestre, aliaţii
au înregistrat 1.500 morţi, 4.200 răniţi, iar japonezii 14.800 morţi ca urmare a
luptelor şi 9.000 morţi de boli şi foame, din cei 36.000 de oameni angajaţi. Pe
lângă îndârjirea în lupte, ambele tabere au avut de înfruntat adversari comuni
care nu le-au cruţat forţa vie: căldura sufocantă, mlaştinile, jungla, malaria şi
dizenteria.
Eforturile supraomeneşti la care beligeranţii de pe Guadalcanal au fost
supuşi s-au soldat cu victoria aliaţilor şi înfrângerea japonezilor. Plasată în
imediata apropiere a poziţiilor acestora din urmă, din Pacificul de sud-vest,
insula a constituit mai târziu o bază de mare importanţă strategică pentru aliaţi,
în operaţiile ulterioare de recucerire a teritoriilor pe care japonezii puseseră
stăpânire în prima etapă a războiului din Oceanul Pacific.
În lucrarea de faţă cititorul – avizat sau numai amator de lecturi despre cel
de-al doilea război mondial – va găsi numeroase aspecte interesante, descrise
viu şi colorat, ale luptelor desfăşurate pe un teatru de război insular, în condiţii
specifice, care au supus oamenii şi tehnica unor eforturi deosebite.
General-locotenent (r)
dr. GHEORGHE ZAHARIA

CARTEA ÎNTÂI
 1. „EL SE RADE CU O LAMPĂ DE BENZINĂ”

Duminică, 30 noiembrie 1941, în timp ce se lăsa amurgul peste oraşul Tokyo,

ministrul de externe Shigenori Togo termina de redactat proiectul de telegramă
adresat ambasadorului japonez de la Berlin{5}. Acest mesaj conţinea o informaţie
pe care generalul Hiroshi Oshima o aştepta de câtva timp: era un „extrem
pericol” ca războiul „să izbucnească brusc între naţiunile anglo-saxone şi
Japonia, printr-o ciocnire armată". Oshima era instruit să transmită „foarte
secret" această ştire dictatorului nazist şi să adauge „că momentul izbucnirii
acestui război poate fi mai rapid decât ar visa cineva"{6}.
În ziua următoare, a fost convocat, în prezenţa împăratului, un consiliu de stat
prezidat de primul ministru, generalul Mideki Tojo. Majestatea sa Hirohito
asculta în tăcere în timp ce Tojo relata cu amară concizie despre atitudinile
obstrucţioniste şi ostile ale guvernelor american, chinez, britanic şi olandez faţă
de „paşnica” expansiune a imperiului japonez pe continentul asiatic şi pe
bogatele teritorii tropicale udate de mările sudului. Naţiunea, a conchis el, poate
fi păstrată numai prin forţa armelor.
Într-adevăr, Tojo cunoştea atunci (ceea ce impasibilul împărat nu ştia) că data
primei, neaşteptatei „ciocniri armate” era deja decisă, că principala ţintă era
aleasă, iar forţa navală de izbire fusese concentrată în secret. Amiralul Isoroku
Yamamoto, comandantul şef al flotei combinate, dăduse deja semnalul „Urcaţi
muntele Niitaka”; şi cele şase portavioane ale viceamiralului Chuichi Nagumo,
escortate de nave de linie, crucişătoare şi distrugătoare, plecaseră în linişte din
izolatul golf Tankan din depărtatele Kurile, luând un drum înşelător către
ceţurile greoaie{7}.
Lovitura împotriva flotei americane din Pacific şi a bazei sale de la Pearl
Harbor a fost concepută ca să întârzie acţiunea americană, câştigându-se astfel
timp pentru cucerirea şi consolidarea de noi poziţii în „zona resurselor” din
mările Sudului. Japonezii sperau să imobilizeze flota de război a Statelor Unite
printr-o serie rapidă de operaţii sincronizate şi să invadeze posesiunile britanice,
olandeze şi americane, prevăzute cu garnizoane slabe, din Extremul Orient. Pe
acestea, ei ar fi dorit să le includă repede în „Sfera de co-prosperitate a marii
Asii Orientale”, şi să constituie în jurul teritoriilor cucerite o barieră defensivă
pentru a-i determina pe aliaţi să intervină. În sfârşit japonezii credeau că „anglo-
saxonii”, obosiţi de război şi nemulţumiţi de costisitoarele atacuri asupra
poziţiilor de necucerit, vor accepta o pace negociată, prin ale cărei clauze
imperiul îşi va păstra cea mai mare parte din pradă.
Japonezii sperau astfel, în mod optimist, că li se vă permite să poarte un
război în propriile lor condiţii, un război pe care îl doreau limitat în spaţiu şi
timp. Experienţa din China însă ar fi trebuit să le sugereze că este nevoie de ceva
mai mult decât dorinţele unui singur participant pentru a limita războiul la aceste
condiţii sau la oricare altele.

La exact o săptămână după ce aviaţia japoneză a făcut praf, aleea
cuirasatelor”, ministrul marinei de război al S.U.A., Frank Knox, se întorcea la
Washington dintr-o călătorie precipitată la baza hawaiană. Şocat de cele văzute
şi auzite la Pearl Harbor, ministrul a decis, în călătoria sa către casă, că trebuie să
facă nişte schimbări radicale şi imediate, la cele mai înalte niveluri ale ierarhiei
de comandă pe care o prezida. În ziua când a sosit în capitală, a înaintat
propunerile sale preşedintelui. Cea mai importantă dintre acestea se referea la
viitoarea numire a unui amiral, pe nume King, un ofiţer pe care Roosevelt îl
cunoştea şi admira.
În după-amiaza de marţi 16 decembrie, Knox a fost convocat la Casa Albă.
Însoţitorii săi erau şeful operaţiilor navale{8}, amiralul Harold R. Stark, şi
comandantul şei al flotei din Atlantic, amiralul Ernest J. King. Toţi trei erau la
curent cu motivul vizitei pe care urmau s-o facă: ministrul îi informase în
prealabil pe ofiţeri despre hotărârea lui Roosevelt de a reînfiinţa postul de
comandant şef al flotei Statelor Unite şi de a-l numi pe King în această funcţie.
Amiralul King, care-şi sărbătorise a şaizecişitreia aniversare cu trei săptămâni
mai înainte, era departe de a fi cel mai popular amiral din marina militară a
Statelor Unite, dar era unul dintre cei mai respectaţi. Dăruit profesiei, King
aştepta totdeauna de la cei care serveau sub comanda sa să satisfacă exigentele
sale criterii. Amiralul nu era un zbir; de-a lungul unei cariere de patruzeci de ani
nu învăţase niciodată să suporte superiorii a căror obsesie pentru amănunt le lăsa
puţin timp să se concentreze asupra vreunei funcţii de comandă, cu excepţia
neîntreruptei hărţuieli a subordonaţilor.,
Ca ofiţer cu o vechime de patru decenii, King îşi dobândise în serviciu o
anume reputaţie. Pentru unii, el apărea ca un şef dificil, dar corect, sever, dar
drept. Alţii însă, îl descriau pe amiral în termeni mai puţin elogioşi: „un
crustaceu îndărătnic”, „atât de dur, încât se rade” cu lampa de benzină,
„încăpăţânat”, „un vătaf”. Detractorii amiralului îi calificau specificul drept
„îndărătnicie”, ceea ce alţii numeau „perseverenţă”{9}.
King considera că prima datorie a comandantului era să repartizeze sarcini şi
să stabilească rezultatele scontate; a doua sa datorie, să încurajeze exercitarea
deplinei iniţiative în executarea ordinelor primite. Predecesorii săi, amiralii
Nelson, Tromp, Earl St. Vincent, Farragut – ale căror fapte de arme îl inspirau pe
King – fuseseră cu toţii bărbaţi curajoşi în a căror conduită predominase spiritul
ofensiv; oameni în stare să recunoască ocaziile efemere şi să le întoarcă în
avantajul lor.
„Fă tot ce poţi, cu ceea ce ai”, era una dintre devizele favorite ale amiralului:

„Nu trebuie să existe nicio tendinţă de a se scuza incompleta stare de
pregătire pentru război prin premisa unei viitoare achiziţii, de personal instruit
sau de material modernizat… tot timpul, personalul trebuie să fie antrenat şi
făcut competent… materialul existent trebuie menţinut şi utilizat în permanenţă
cu maximum de eficienţă”{10}.

La mai puţin de 48 de ore de la întrevederea de la Casa Albă, preşedintele
Roosevelt a semnat Ordinul executiv nr. 9.894 prin care comandantul şef al
flotei Statelor Unite avea „comanda supremă a forţelor operative cuprinzând
diferitele flote ale marinei militare a Statelor Unite, şi îl făcea răspunzător de
pregătirea şi executarea planurilor „pentru operaţiile de război curente”.
Sâmbătă, 20 decembrie, King a fost numit comandant şef al flotei Statelor Unite
(Cominch){11}. Zece zile mai târziu, pavilionul său a fost arborat pe USS{12}
Vixen, care era ancorată la arsenalul naval din Washington.
Lui King i-a trebuit puţin timp pentru a redacta prima sa directivă, o
telegramă către Chester W. Nimitz, care, cu mai puţin de două săptămâni mai
înainte, preluase comanda flotei din Pacific. În aceasta, King îi ordona noului
comandant şef al Pacificului („CincPac”) să acopere şi să ţină „linia Hawaii-
Midway“, să apere comunicaţiile cu Statele Unite continentale şi să menţină
securitatea liniilor aeriene şi maritime dintre Coasta de Vest şi Australia. Ultima
misiune menţionată postula clar un lanţ de baze insulare. Ernest J. King pornise
marşul transoceanic al marinei.
În timpul ultimei săptămâni a lui decembrie 1941, evenimentele se desfăşurau
în Pacific cu o viteză deconcertantă. În timp ce ofiţeri superiori britanici soseau
la Washington pentru conferinţa „Arcadia”, pe Wake era coborât drapelul
american, trupele americane şi filipineze începeau o retragere planificată către
Bataan, japonezii debarcau la Sarawak, desăvârşeau cucerirea insulei Jolo din
arhipelagul Sulu şi înaintau implacabil spre sud, în Malaya. De Crăciun, Hong-
Kong-ul capitula. Poziţiile din Extremul Orient ale aliaţilor nu se mai aflau într-o
stare critică, ci cădeau rând pe rând.
În ultima zi a acestei luni sinistre, participanţii la conferinţă au delimitat zona
operativ-strategică „ABDA (Australian-British-Dutch-American{13}) din Pacific
şi au numit un general britanic – Sir Archibald Wavell – în calitate de comandant
suprem. Deşi această organizare pe hârtie avea să se dezintegreze curând sub
loviturile japonezilor, au existat cel puţin două rezultate de durată ale „Arcadiei”.
S-a stabilit principiul unităţii de comandă, vital pentru succesul final al efortului
de război din Europa al aliaţilor, şi s-a dat conceptului marii strategii pecetea
aprobării, prezentată în documentul intitulat „ABC-I”{14} Acesta chema la
concentrarea efortului aliaţilor împotriva Axei europene, cu o atitudine defensivă
în Pacific.
În condiţiile stipulate de „ABC-I“, King avea să devină unul dintre principalii
executanţi ai strategiei care îi era congenital antipatică. Pregătirea şi
temperamentul lui King nu aveau să-i permită să accepte conceptul unui război
„static” în Pacific. Amiralul, pentru care a aştepta era un blestem, era pus astfel
în faţa unei dileme. El trebuia să-şi înscrie activitatea în planul strategic. Dacă n-
ar fi făcut-o, preşedintele Roosevelt ar fi găsit repede un alt comandant şef al
flotei Statelor Unite.
Generalul Alan Brooke, şeful statului major general britanic, spera mereu că
preşedintele avea să facă tocmai acest lucru. A scris ulterior ceea ce nimeni altul
decât el putea spune: era mai indicat să-l ţină pe King departe de Pacific. Acesta
este locul unde îi erau inima şi grosul forţelor sale navale. Războiul european era
tocmai o mare, pacoste, care îl împiedica să poarte netulburat războiul său din
Pacific"{15}.
Invazia japoneză, aparent irezistibilă, îi copleşea pe aliaţi pretutindeni în
Extremul Orient. În Malaya, comandamentul uzat al generalului britanic Sir
Arthur E. Percival a manevrat succesiv dintr-o poziţie în alta retrăgându-se
aproape intact în sacul de la Singapore. În decembrie şi ianuarie s-au înregistrat
monoton numai triumfuri japoneze şi eşecuri ale aliaţilor. Comandanţii aliaţi şi
trupele lor n-au arătat nicăieri, cu excepţia insulei Wake, vreo înclinare de a
lupta cu îndemânarea şi hotărârea necesare. Tema era retragere, – retragere,
retragere. După mai puţin de opt săptămâni de război, nimeni nu mai putea pune
la îndoială că posesiunile engleze, olandeze şi americane din Extremul Orient,
împreună cu apărătorii lor puteau fi înregistrate la capitolul pierderi.
Seria aceasta de dezastre a confirmat opinia lui King că trebuie pornită o
acţiune imediată pentru a limita înaintarea japoneză. La 29 ianuarie, trupe ale
armatei Statelor Unite au ocupat insulele Fiji, una din verigile lanţului subţire de
baze insulare care avea să fie făurit între Hawaii, coasta de vest a Australiei şi
Noua Zeelandă. Dar aceasta nu-l mulţumea pe King, care i-a scris, la mijlocul lui
februarie, colegului său, generalul George C. Marshall, șeful statului major al
armatei terestre, că esenţial era „cât mai rapid posibil…să ocupe în plus alte
insule din Pacificul Central şi de Sud-Vest”{16}. Le-a numit pe Tongatabu din
insulele Tonga, la aproximativ patru sute de mile sud-est de insulele Fiji, şi pe
Efate, din Noile Hebride.
Un timp, şeful statului major n-a răspuns acestei scrisori; când a făcut-o, i-a
cerut lui King să traseze concepţia operaţiilor propuse. King a făcut-o, la 2
martie, în esenţă, sugera să fie stabilite în Pacificul de Sud o serie de „puncte
puternice”, de la care se putea apoi înainta „pas cu pas”, via insulele Solomon,
până la bastionul japonez de la Rabaul.{17} Cominch încă nu-şi dădea seama de
aceasta, dar degetul său era ațintit spre Guadalcanal.
Trei zile mai târziu, King a conchis la Departamentul de Război, ideile sale
pentru o strategie ofensivă în Pacific nu vor ajunge prea departe şi a pregătit un
memorandum către preşedinte. În acesta sugera o linie „utilă” efortului Statelor
Unite contra japonezilor şi propunea un plan de operaţii „integrat”, pe care îl
rezuma în câteva cuvinte:

Menţinem Hawaii,
Susţinem Australia,
Înaintăm spre nord-vest din Noile Hebride.{18}

Entuziasmul amiralului pentru o înaintare din Noile Hebride spre nord-vest
până în insulele Solomon nu era împărtăşit nici de ministrul de război Henry L.
Stimson şi nici de generalul Marshall; amândoi – conform planului strategic
aprobat de Roosevelt şi Churchill – aveau intenţia să acumuleze în Marea
Britanie forţa americană pentru un asalt peste Canal, pe care pe atunci ei îl
preconizau, optimist, pentru finele lui 1942 ori începutul lui 1943. În aceste
circumstanţe, înaltul comandament al armatei de uscat era înclinat fireşte să
considere alte propuneri ca o abatere a atenţiei de la problema principală şi care
ar fi dus totodată la o dispersare periculoasă; Marshall se lamenta către Alan
Brooke că cererile permanente ale lui King ar fi determinat din ce în ce mai mult
o secătuire a firavelor resurse militare: amiralul „tot timpul cerea forţe terestre,
ca să ocupe şi să menţină în Pacific baze terestre”{19}.
Şeful statului major îşi dădea totuşi seama că Noile Hebride, un ciorchine de
insule bântuite de malarie, situate la patru sute de mile spre nord de Noua
Caledonie, trebuia să fie menţinute, chiar şi numai pentru a proteja linia de
comunicaţie de la Hawaii la Australia. De aceea, la mijlocul lui martie i-a
ordonat generalului-maior Alexander M. Patch, din trupele de uscat ale S.U.A., –
a cărui divizie „Americal”{20} fusese transportată în grabă, pe părţi, în Noua
Caledonie – să trimită o grupare de infanterie întărită în Efate, insula, cea mai de
sud a grupului. Corpul de infanterie marină a participat cu Batalionul 4, o
subunitate mixtă, întărită atât cu artilerie de coastă cât şi cu antiaeriană. Forţa
aceasta organizată în pripă sub comanda generalului de brigadă Rose, din forţele
armatei de uscat, a sosit la Vila la finele lui martie şi s-a apucat numaidecât să
defrişeze locul pentru un aeroport.
În timp ce infanteriştii marini ai lui Rose defrişau jungla şi Marshall îi
încredinţa şefului Statului Major General Imperial la Londra problemele ce-l
priveau, King se întâlnea la Washington cu vice-amiralul Robert L. Ghormley,
pe care l-a selecţionat ca viitor comandant al forţei şi zonei Pacificului de Sud,
nou create. Domeniul acesta întins a fost decupat din vasta zonă a oceanului
Pacific, atribuită lui Nimitz printr-o directivă recentă a JCS (Joint Chiefs of
Staff, Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore){21} şi includea Noua
Zeelandă, Noua Caledonie, Noile Hebride, partea de jos a arhipelagului Solomon
şi sumedenia grupurilor de insule – Fiji, Tonga, Samoa, Phoenix, Society –
înainte de război cunoscute în primul rând comercianţilor şi misionarilor. La vest
de „SoPac Area“ (Zona Pacificului de Sud) se afla Zona Pacificului de Sud-Vest
(SouWesPac), în care prin aceeaşi directivă urma să conducă operaţiile
generalului Douglas MacArthur.
Nu este în întregime clar ce l-a îndemnat pe King să facă numirea aceasta. Cu
câtva timp mai înainte, Ghormley fusese directorul Diviziei Planurilor de Război
din Oficiul Operaţiilor Navale (CNO), unde dobândise o reputaţie de strateg
strălucit, dar în timpul celor doi ani imediat precedenţi fusese observator naval
special la Londra. Acolo s-a adâncit, natural, zi de zi într-o varietate de probleme
fără legătură cu zona în care avea să comande în curând. Amiralul era tot atât de
ignorant relativ la Pacificul de Sud şi la inamicul japonez pe care avea să-l
întâlnească acolo, ca de altfel toţi ceilalţi din Departamentul Marinei.
Dar Ghormley avea o particularitate care îl impunea incontestabil pentru noua
misiune: era un desăvârşit diplomat – agreabil, gentil, răbdător, plin de tact.
Calităţile acestea aveau să-i fie de mare folos, atât în raporturile lui cu guvernul
Noii Zeelande, cât şi în negocierile, adesea încâlcite, cu nestatornicii şi
recalcitranţii reprezentanţi ai Franţei din Noua Caledonie. Cu toate acestea, când
amiralul şi-a asumat sarcinile executive care incumbă, în război, unui comandant
de zonă, aceste autentice calităţi, care în rolul diplomatic erau avantaje, s-au
dovedit deficienţe.
Instrucţiunile lui King către Ghormley erau inevitabil vagi:

„Aţi fost ales să comandaţi Forţa Pacificului de Sud şi zona Pacificului de
Sud. Veţi avea sub comanda dv. o zonă întinsă şi o sarcină extrem de dificilă. Nu
am ce mijloace să vă dau spre a îndeplini aşa cum trebuie sarcina aceasta. Vă
veţi stabili cartierul dv. general în Auckland, Noua Zeelandă, cu o bază
înaintată la Tongatabu. Sperăm să declanşăm în timp util, poate toamna aceasta
(1942), o ofensivă în Pacificul de Sud. Atunci veţi considera probabil necesar să
deplasaţi baza înaintată după cum o va cere situaţia şi să vă mutaţi cartierul
general pentru a face faţă unor situaţii speciale. Aş dori să părăsiţi
Washingtonul, dacă se poate, într-o săptămână“{22}.

King nu i-a dat lui Ghormley, în scurta întrevedere avută, niciun indiciu cu
privire la raioanele unor operaţii posibile, iar viitorul comandant n-a putut afla
nimic nici de la subordonaţii lui King. Pentru că niciunul dintre ei n-avea nici
cea mai vagă idee despre amploarea sarcinii căreia avea să-i facă faţă
viceamiralul Ghormley. Cei mai vechi amirali din Washington nu aveau nimic
de dat colegului lor, în afară de simpatie.
Într-adevăr, unicul articol pe care-l puteau acorda pe-atunci cu generozitate
şefii de direcţii din Comandamentul Marinei era simpatia; repetatele solicitări ale
lui Ghormley de unităţi adecvat echipate pentru construcţia de baze se izbeau
una după alta ca de un zid. Personal calificat era pur şi simplu de neobţinut;
utilaje pentru lucrări de terasament, pompe, conducte, vane, materiale pentru
mantia pistei de rulaj, ciment, tronsoane de oţel prefabricate pentru rezervoare de
depozitare a combustibilului – acestea şi nenumărate alte articole esenţiale erau
deficitare.
Aceasta nu constituia o noutate pentru militarii care lucrau cu cazmale şi
lopeţi pe aerodromurile de la Vila, dar soldaţii şi infanteriştii marini, comandaţi
acum de generalul de brigadă USA{23} Neal C. Johnson, au terminat, în mai puţin
de cinci săptămâni, pista pentru avioane de vânătoare şi, la 30 aprilie, Vila s-a
declarat gata să primească avioane uşoare. Timp de aproape o lună, n-a sosit
niciun avion. Apoi, la 27 mai, un maior din infanteria marină, Harold W. Bauer,
a condus acolo trei avioane, construite de firma Grumman, ale escadrilei de
vânătoare 212 din infanteria marină. Zece zile mai târziu, au aterizat restul
avioanelor de tip Wildcat{24}. În următoarele luni, sumedenie de avioane de
vânătoare, de bombardiere în picaj şi alte avioane de toate tipurile şi genurile
aveau să facă escală pe aeroportul acesta, în drum spre alte locuri de unde mulţi
din piloţii lor, inclusiv Bauer, nu aveau să se mai întoarcă.
La începutul lunii iunie, elemente ale forţei lui Johnson au înaintat spre nord
de la Efate (nume de cod: ROSES) la Espiritu Santo (nume de cod: BUTTON) şi
s-au apucat să construiască o pistă pentru bombardiere. Un batalion de geniu-
marină, „Seabee“{25}, a apărut aici pentru prima dată în Pacific şi a început să
atace jungla. Jungla a ripostat. Pe la sfârşitul lui iunie, zăceau de malarie peste
jumătate din ofiţerii şi soldaţii din întregul efectiv. Din Statele Unite au sosit în
grabă, pe calea aerului, echipe medicale, care au adus cu ele medicamente noi,
inclusiv eficienta atebrină şi, treptat, violenta maladie a fost stăvilită. Dar în
lunile următoare, malaria avea să provoace mai multe pierderi decât gloanţele,
bombele şi proiectilele japoneze.
Soldaţii care au luptat cu junglele din Noile Hebride nu s-au întors ca eroi în
Statele Unite, dar au făcut posibil pentru alţii lucrul acesta. Pentru că ocuparea şi
dezvoltarea Noilor Hebride a constituit preludiul esenţial pentru Guadalcanal.
Fără insulele acestea, operaţiile proiectate de King n-ar mai fi putut să fie
sprijinite.
La 18 iunie, Ghormley a preluat în mod oficial comanda zonei şi forţei
Pacificului de Sud la Auckland, Noua Zeelandă. Regiunea asupra căreia îşi
exercita el controlul era vastă, iar ameninţarea unei viitoare invazii japoneze,
iminentă. De la sfârşitul lui ianuarie, inamicul s-a mişcat permanent, deşi
deosebit de încet, către sud-est. Pentru King era tot mai evident că înaintarea
aceasta, care ameninţa Hebridele, trebuia să fie imediat stăvilită. Bărbatul „atât
de tenace încât se rădea cu lampă de benzină” era hotărât ca marina militară a
Statelor Unite să nu stea cu mâinile în sân în timp ce japonezii înghiţeau una câte
una insulele strategice din Pacificul de Sud{26}.
 2. „FRIPTURĂ ŞI OUĂ!”

Întinderea de apă cunoscută ca Marea Solomon este limitată la nord de Noua

Britanie şi de capătul de sud al Noii Irlande, la vest de neprimitoarea peninsulă
Papua a Noii Guinee şi la est de şiragul insulelor Solomon. Această întindere
este de fapt partea nordică a Mării Coralilor, care spală atât coasta Australiei de
la Capul York până la Brisbane, cât şi insulele Noile Hebride şi Noua Caledonie,
situate la o mie de mile spre est de Marea Barieră de Recife.
Cu o lună întreagă înainte de Pearl Harbor, generalul Gen Sugiyama şi
amiralul Osami Nagano, respectiv şefii secţiilor armatei de uscat şi marinei din
Statul Major General Imperial Japonez şi-au îndreptat atenţia spre zona aceasta
şi au avizat, la 10 noiembrie, un proiect de înţelegere pentru operaţiuni
combinate spre a cuceri „puncte strategice în arhipelagul Bismarck, cât mai
curând posibil după anihilarea Guamului”{27}. Localităţile Rabaul pe Noua
Britanie şi Kavieng pe Noua Irlandă de alături au fost selectate pentru sporirea
sprijinului flancului de sud al liniei Palau-Truk şi pentru a se asigura baze de la
care să se extindă cercetarea aeriană şi cea submarină către sud, în mările
Solomon şi Coralilor. Dar exista un avantaj în plus, care rezulta din ocuparea
insulelor Bismarck. Căci bazele de acolo nu aveau a asigura doar focarele din
care să interzică zonele maritime din nord-estul Australiei, ci aveau să permită
japonezilor să-şi întindă braţele către Noua Guinee şi continentul pe care îl
acoperă, precum şi spre sud-est, în insulele Solomon, Noile Hebride, Fiji, Samoa
şi Noua Caledonie.
Prin clauzele acestei înţelegeri centrale, detaşamentul mărilor de sud al
armatei de uscat (general-maior Tomitaro Horii) şi Flota 4 a marinei (vice-amiral
Shigeyoshi Inouye) au fost desemnate să cucerească Rabaulul şi Kaviengul. Dar
abia după mai mult de trei săptămâni de la căderea Guamului (10 decembrie
1941) au fost puşi aceşti comandanţi în stare de alarmă{28}.
Aprecierile japoneze despre forţa australiană din insulele Bismarck erau
corecte: lucrările de apărare erau nedezvoltate şi apărătorii puţini. În zorii zilei
de 23 ianuarie 1942, după o serie de grele lovituri aeriene de pe portavioanele
mari ale viceamiralului Nagumo, trupele generalului-maior Horii au debarcat la
Rabaul, întâmpinând o rezistenţă ineficientă. Simultan, cei 500 de oameni din
Forţa 2 Specială Navală de Debarcare Maizuru au cucerit Kaviengul fără a trage
un foc măcar.
 La o săptămână după aceea, nouă avioane de vânătoare de tip Zero au zburat
de la Truk la Vunakanau, cam la douăsprezece mile sud-vest de Rabaul, şi au
inaugurat aerodromul de pe care au fost lansate, mai târziu, cele mai multe
lovituri împotriva Guadalcanalului{29}. În prima zi a lui martie, piloţii Grupului
IV aeronaval (48 bombardiere mijlocii-bimotoare Betty, 48 avioane de vânătoare
Zero şi 12 hidroavioane cvadrimotoare Kawanishi Emily) au toastat în cluburile
ofiţereşti improvizate în pripă la Vunakanau şi Lakunai pentru ultimele
cuceriri{30}.
Aceste două aerodromuri nou înfiinţate nu erau tocmai primitive, dar le
lipseau, natural, adăposturile contra exploziilor, pistele de rulare şi instalaţiile
esenţiale pentru a susţine acţiuni aeriene de luptă pe scară mare. Trupele bazei au
pornit imediat la lucru, pentru a corecta deficienţele acestea. S-a construit o pistă
suplimentară pe două terenuri alăturate ale clubului local de golf, însă după ce s-
au avariat o jumătate de duzină de avioane încercând să decoleze de pe suprafaţa
aceasta ondulată, a fost abandonată. Cenuşa de la Vulcan, un vulcan învecinat, se
cernea peste Vunakanau şi vaporii semiactivului Tavurvur corodau învelişul
fuzelajelor şi aripilor avioanelor cu baza la Lakunai.
Un pilot japonez care a servit pe ambele aerodromuri le descria ulterior ca
fiind fie pârloage, fie mlaştini, Piloţii, echipajele şi personalul de întreţinere erau
încartiruiţi în corturi şi în colibe, înjghebate în pripă, care mărgineau pistele.
Dar, în ciuda acestor condiţii, „vulturii de mare“ ai împăratului aveau moralul
ridicat. Mulţi piloţi de vânătoare, aşi care luptaseră în China şi împotriva
britanicilor, deasupra Malaiei, erau nerăbdători acum să se încleşteze în luptă cu
australienii şi cu americanii.
Prin ocuparea aproape fără vărsare de sânge a insulelor Bismarck, japonezii
au completat, pe un preţ mic pentru ei înşişi, toate operaţiile planificate pentru
„Faza Unu“. Ei şi-au asigurat sursele de petrol şi de cauciuc, vitale pentru
susţinerea acţiunilor militare, precum şi orezul cu care trebuiau să menţină
economia de război. Marina însă n-a fost niciodată satisfăcută de scopul restrâns
al operaţiei Bismarck, aşa cum era schiţat în „înţelegerea Centrală” din 10
noiembrie. Într-adevăr, încă de pe la mijlocul lui Septembrie 1941, Flota 4 a
pregătit şi executat o manevră cu tema „o ofensivă în Pacificul de Sud" şi a tras
concluzia că, pentru a se apăra efectiv o poziţie pe insulele Bismarck şi a se mări
distanţa de executare a cercetării aeriene, era necesar să se ocupe Gasmata (pe
coasta de sud a Noii Britanii), Lae şi Salamaua (în estul Noii Guinei) şi Tulagi
(în sudul insulelor Solomon). Sub constanta insistenţă a Flotei 4, Statul Major al
Flotei Combinate a recomandat, la sfârşitul lui ianuarie, pătrunderi adânci în
insulele Solomon şi Noua Caledonie.
Statul Major al armatei de uscat şovăia să aprobe o nouă expansiune în zona
sudică. Adânc angajată în China, cu un milion de oameni desfăşuraţi împotriva
unei ameninţări ruseşti faţă de Manciuria şi Coreea, şi având de asigurat
serviciul de poliţie în teritoriile cucerite, posibilităţile armatei de uscat erau deja
supuse drastic la eforturi. Ofiţerii statului său major susţineau că Japonia trebuie
să treacă acum la defensiva strategică, să integreze noile teritorii câştigate în
„Sfera de co-prosperitate a marii Asii Orientale” şi să consolideze „Zona
resurselor“ dobândită cu un cost atât de mic de sânge, timp şi bani. Planificatorii
marinei erau însă insistenţi; la 29 ianuarie 1942, armata de uscat a cedat şi cele
două secţii de stat major au emis directive complementare pentru o nouă mişcare
înainte. Documentele stipulau măsuri pentru ocuparea de către marină a unor
puncte strategice în insulele Solomon, cu ocuparea simultană de poziţii în estul
Noii Guinei, „în scopul de a tăia comunicaţiile dintre aceste zone şi continentul
australian şi de a neutraliza apele din nordul Australiei de est“{31}. Concret,
planul prevedea o invazie reunită a zonei Lae-Salamaua în Noua Guinee, în timp
ce ocuparea insulei Tulagi şi dezvoltarea sa ca bază aeronavală se aflau în
responsabilitatea flotei. Se preconiza ca după înfăptuirea cu succes a acestor
operaţii, armata de uscat şi marina să organizeze un atac amfibiu asupra
localităţii Port Moresby, situată pe coasta sudică a peninsulei Papua, „dacă este
posibil”.
Nu a fost posibil, cu toate acestea, ca până la 16 februarie, la două săptămâni
după primirea directivelor, comandanţii unităţilor destinate acestei operaţii să se
întâlnească pentru a organiza invazia Noii Guinei. La 16 februarie s-a acceptat ca
înaintarea către insulele Solomon să fie amânată până după ce Lae şi Salamaua
vor fi fost cucerite. Prima fază a acestei operaţii cu „doi dinţi de furcă” a fost
executată la 8 martie împotriva unei opoziţii slabe şi, patru zile mai târziu,
elemente ale Detaşamentului Mărilor de Sud erau schimbate la Lae şi Salamaua
de Forţa Navală de Debarcare şi îmbarcate pentru Rabaul.
Era acum mijlocul lui martie. De la ocuparea Guamului, la începutul lui
decembrie, japonezii au cucerit Indiile bogate în petrol şi şi-au extins controlul
lor pe un teritoriu vital strategic de pe care ei ameninţau direct continentul
Australia şi primejduiau serios liniile de comunicaţie din Pacificul îndepărtat.
Dar în timpul acestor treisprezece săptămâni, aproximativ cinci săptămâni
preţioase au fost pierdute. Timpul este esenţialul în război și, în vreme ce o
înfrângere poate fi compensată printr-o bătălie câștigată, zilele şi orele – chiar
minutele – irosite nu mai pot fi niciodată recuperate.
Cu portavioanele de sprijin retrase pentru operaţii în Oceanul Indian, Flota 4
presa acum pentru amânarea Invaziilor asupra lui Tulagi şi Port Moresby până
când Flota Combinată va putea să aloce din nou câteva portavioane. Cu toate
acestea, între timp, japonezii au ocupat Buka Island, Kieta pe Bougainville, şi
Ballale şi Faisi în insulele Shortland, un grup insular în extremitatea sudică a
Bougainvillului. La Buka a fost proiectată o pistă pentru avioane.
Planificatorii marinei lansară acum o altă „bombă”. Aceasta nu era nici mai
mult, nici mai puţin, decât propunerea de a invada Australia, pe care unul dintre
purtătorii de cuvânt ai lui Sugiyama a descris-o cu o admirabilă moderaţie drept
„ridicolă” şi „necugetată”. Deja armata de uscat dăduse prioritate marinei în
operaţiile asupra insulelor Bismarck, Noua Guinee şi Tulagi; pe 28 aprilie ea a
cedat la noile cereri ale marinei. Rezultatul a fost „Planul de compromis”, care
prevedea luarea Noii Caledonii şi a insulelor Fiji şi Samoa cât mai curând
posibil, după ce Port Moresby şi Tulagi vor fi fost cucerite.
În timp ce secţiile armatei de uscat şi marinei se certau la Tokyo asupra
detaliilor Planului de compromis, Statul major al amiralului Yamamoto, aflat pe
uriaşul cuirasat Yamato, ancorat în Marea Interioară, era ocupat să elaboreze un
proiect care să atragă Flota Statelor Unite către Pacificul de Vest într-o bătălie
decisivă. Această concepţie exprimată prin cuvintele „Yogeki Sakusen“,
dominase gândirea navală japoneză timp de cel puţin două decenii, principalul
său susţinător fiind amiralul Yamamoto.
Deşi receptiv la noile idei – el a încurajat întotdeauna pe tinerii ofiţeri care
credeau în puterea de atac a portavionului – Yamamoto a fost în esenţă un
„amiral de cuirasat“. El nu susţinea deloc concepţia acţiunilor de desant maritim;
pentru el soarta în război trebuia să fie exprimată în clasicul angajament dintre
navele de linie, aşa cum a fost pe vremea lui Nelson şi, mai târziu, în timpul
amiralului Togo.
Când reprezentanţii lui Yamamoto au mers prima oară la Tokyo, la începutul
lui aprilie 1942, cu o schiţă de plan pentru ocuparea Midwayului – Operaţia
„MI”, ei au fost primiţi cu o rezervă politicoasă. Statul Major General Naval
cheltuise un timp considerabil şi multă energie pentru a convinge armata de
uscat să accepte invadarea insulelor Noua Caledonie-Fiji-Samoa (Operaţia „FS“)
şi nu era dispus să accepte niciun fel de plan grandios ca operaţia „MI”. La
rândul său, Statul Major General al Armatei de Uscat s-a opus în mod violent
planului, considerându-l o loterie nesigură, care nu ar produce câştiguri
strategice importante, chiar dacă ar fi încununat de succes.
Dar Isoroku Yamamoto era un bărbat de o imperturbabilă fermitate şi cu o
voinţă de fier. El era cel mai respectat amiral din marina imperială; subordonaţii
săi de toate gradele admirau conducerea sa inspirată, curajul său imaginativ,
capacitatea lui pentru reflecţii prelungite şi claritatea ordinelor sale. Convins că o
acţiune victorioasă a flotei este singura cale prin care Japonia ar putea câştiga
timpul necesar pentru a-şi consolida cuceririle şi a demonstra Americii
inutilitatea luptei pe mai departe, Yamamoto a continuat să pledeze pentru
operația „MI”.
La Tokyo, planificatorii Statului Major General Naval „încercau din răsputeri
să aibă câştig de cauză”, dar în 18 aprilie s-a produs un eveniment care a
schimbat brusc opinia pentru deplina sprijinire a proiectului lui Yamamoto.
Acest eveniment l-a constituit raidul executat de pe un portavion american de
către locotenent-colonelul James H. Doolittle din Forţele Aeriene ale Armatei de
Uscat. Îndrăzneţul atac al lui Doolittle asupra pământului japonez, lansat de pe o
grupare de portavioane comandată de viceamiralul William F. Halsey, Jr., a
produs o reacţie psihologică care a depăşit orice proporţie faţă de efectul
material. Această dramatică acţiune l-a afectat adânc pe Yamamoto, care a
considerat-o drept un afront adus marinei imperiale şi a apreciat necesar să ceară
scuze împăratului pentru neglijenţa marinei faţă de îndatoririle sale. Yamamoto
l-a asigurat pe Majestatea Sa Imperială că astfel de acte îndrăzneţe nu se vor mai
repeta.
Aprinsa dispută dintre secţiile armatei şi marinei asupra ambelor planuri,
„FS“ şi „MI“, era caracteristică relaţiilor dintre ele şi este un interes mai mult
decât trecător în a observa că decizia de a-şi asuma cucerirea insulei Midway s-a
cristalizat numai ca un rezultat direct al raidului asupra oraşului Tokyo.
Greutatea argumentelor amiralului era acum irezistibilă. Planul de compromis a
fost amânat până la mijlocul lui iunie şi în 5 mai Statul Major General Imperial
Japonez a dat ordinul pentru executarea operaţiei „MI”, cucerirea Midwayului şi
a punctelor stabilite din Insulele Aleutine. Sugiyama a acceptat să furnizeze
Regimentul 28 infanterie întărit, pentru a asalta plajele de la Midway.
În timp ce aceste proiecte erau dezbătute la Tokyo, viceamiralul Inouye, a
cărui Flotă 4 îşi avea baza la Truk, nu a stat pasiv. Eforturile sale direcţionale
spre punerea în aplicare a mult amânatei operaţii Port Moresby au fost
recompensate la sfârşitul lui aprilie, când Divizia 6 de crucişătoare (patru
crucişătoare grele şi un distrugător), plus portavionul uşor (CVL) Shoho, sub
comanda contraamiralului Aritomo Goto a fost desemnată ca forţă de sprijin. În
acelaşi timp, Divizia 5 de portavioane grele (Cardiv) Zuikaku şi Shokaku şi
Divizia 5 de crucişătoare (Chudiv) (crucişătoarele grele Miyako şi Haguro plus
şapte distrugătoare), sub comanda viceamiralului Takeo Takagi, au fost
desemnate ca forţă de acoperire.{32}
La 25 aprilie, avioanele marinei, cu baza la Rabaul, au început asaltul aerian
asupra lui Port Moresby şi a nord-estului Australiei; în 28 aprilie, hidroavioane
Kawanishi, cu patru motoare, atacară Tulagi, Gavutu şi Tanambogo. De la 30
aprilie, amploarea raidurilor a crescut simţitor şi în ziua următoare, un atac
executat în zori a surprins legănându-se pe apă două hidroavioane australiene
Catalina, cu baza la Tulagi. Amândouă au fost lovite; unul a reuşit să decoleze
cu greutate şi să dispară pentru totdeauna; celălalt, grav avariat, a fost mai târziu
remorcat la Aola, pe coasta de nord a Guadalcanalului şi distrus.
Raiduri intermitente au continuat în timpul zilei. În lumina cenuşie a zorilor
care se cerneau în cea de-a doua zi a lunii mai, personalul postului de radio
australian a transmis, din Tanambogo, semnalul dinainte pregătit: el anunţa
plecarea lor iminentă: „Staike and aiggs, god-damit! Staike and aiggs!“{33}
(Friptură şi ouă, la dracu! Friptură şi ouă!“).

În dimineaţa următoare, forţa navală a contraamiralului a lunecat în jos, de-a
lungul strâmtei căi de apă mai târziu cunoscută ca „The Slot”{34}, şi s-a oprit în
portul pustiu de la Tulagi. Acolo, Goto a debarcat Regimentul 3 Kure (Special
Naval Landing Force), peste 400 de militari din Yokohama Air Group (Grupul
aerian Yokohama), o unitate navală pentru baze de hidroavioane, o baterie grea
antiaeriană de patru tunuri, o companie din Regimentul 6 Sasebo (SNLF) şi
personalul de transmisiuni necesar pentru instalarea şi funcţionarea unei staţii de
radio de mare putere. Curând după aceasta, primul dintre cele douăsprezece
hidroavioane Kawanishi a amerizat şi a tras la geamandurile de legare ancorate
în grabă. Au urmat douăsprezece avioane de vânătoare Zero cu flotoare.
Tot timpul zilei, transportoarele lui Goto au descărcat metodic, fără a fi
atacate. Ocuparea acestor minuscule insule, ale căror nume vor străluci trei luni
mai târziu pe titlurile fiecărui ziar american, nu a fost un eveniment interesant.
Japonezii au debarcat o extraordinară cantitate de echipament radio şi tehnic,
mult orez, ţigări, benzină de aviaţie, ulei pentru motoare, conserve cu carne de
vacă în sos de soia, mii de sticle cu bere, o importantă cantitate de sake{35} în
sticle de jumătate de galon, bomboane, cutii cu ananas şi carne de crab. Mai
târziu, aceste delicatese vor fi consumate cu mulţumire de infanteriştii marini ai
Statelor Unite.
Aceste activităţi au fost observate cu interes de piloţii de cercetare din Marea
unitate operativă de portavioane nr. 17 (Carrier Task Forc’e 17) a
contraamiralului Frank Jack Fletcher, care atunci naviga la 200 mile sud de
insulele centrale Solomon, în Marea Coralilor. În zorii zilei de 4 mai, rapidele
portavioane Lexington şi Yorktown au întors în direcţia vântului şi au lansat
avioanele. Obiectivul: Tulagi.
Atacul i-a surprins pe japonezi. Un distrugător, două dragoare şi un
transportor înarmat au fost scufundate. În aceeaşi zi, impresionanta forţă de atac
a viceamiralului Inouye, sub comanda tactică a contraamiralului Chiuchi Hara, a
ieşit încet din portul întins de la Rabaul, s-a strecurat prin Canalul Saint George
şi s-a îndreptat spre sud către extremitatea estică a Noii Guinei. Obiectivul: Port
Moresby.
Scena fusese pregătită pentru bătălia din Marea Coralilor.
Această bătălie de portavioane din 7 şi 8 mai, preludiul bătăliei de la Midway,
a costat Statele Unite portavionul Lexington plus petrolierul Neosho şi
distrugătorul Sims. Japonezii au pierddt portavionul uşor Shoho (scufundat);
portavionul greu Shokaku, grav avariat, a reuşit să rămână pe linia de plutire. Şi
cu toate că portavionul greu Zuikaku a scăpat fără nicio avarie, peste jumătate
din aviaţia ambarcată a acestor două mari portavioane japoneze a fost distrusă.
Avioanele pierdute au dus cu ele în mare piloţii lor de neînlocuit. La ora 3 după-
amiază, Hara a întrerupt acţiunea şi s-a îndreptat spre nord.
Tactic, Marea Coralilor a fost un pas înainte pentru americani; strategic, a fost
o victorie decisivă. Încercarea de a cuceri Port Moresby printr-o invazie pe mare
a fost contracarată. Şi chiar mai important, forţa de portavioane a amiralului
Nagumo, acum pregătindu-se să înainteze asupra Midway-ului, a pierdut
serviciile portavioanelor Shoho, Shokaku şi Zuikaku. Portavionul american
Yorktown, deşi avariat, a trecut peste momentele grele pentru ca, apoi să
participe din nou la lupte.
Eşecul din Marea Coralilor nu a afectat în mod vizibil nici planurile Iui
Yamamoto pentru operaţia „MI” şi nici atmosfera de supremă încredere de care
era pătruns Statul Major General Imperial. Aici, atât secţia armatei de uscat, cât
şi cea a marinei, cu un optimism ce apare acum a fi uimitor, au purces de la o zi
la alta la dezvoltarea detaliilor amânatului „Plan de Compromis” din 28 aprilie.
Astfel, s-a emis de către Secţia Navală a Marelui Stat Major General Imperial, la
18 mai, un ordin cerând pregătiri imediate care:

„să ducă la bun sfârşit invadarea Noii Caledonii şi a insulelor Fiji şi Samoa,
să distrugă principalele baze inamice din aceste zone, să stabilească baze
operative la Suva şi Nouméa, să câştige controlul mărilor la est de Australia şi să
acţioneze pentru a tăia comunicaţiile dintre Australia şi S.U.A.“{36}.

În vederea acestei viitoare înaintări către sud-est au fost stabilite zile „Z“
provizorii pentru începutul lui iunie. Secţia navală a alocat în sprijin Flota
Combinata şi flota 11 aeriană, în timp ce secţia armatei de uscat destina pentru
această operaţie Armata 17 cu cartierul genei al la Rabaul, şi ordona generalului-
locotenent Harukichi Hyakutake să preia comanda.
 Prin coincidenţă, în această zi de 18 mai, colonelul Kiyanao Ichiki,
comandantul unui regiment de elită, ales pentru asaltul plajelor de la Midway, se
urca la bordul navei de linie Yamato, la Kure, cu statul său major, pentru a primi
misiunea de luptă. Amândoi, generalul locotenent şi colonelul, vor lupta la
Guadalcanal. Hyakutake, unul dintre cei mai promiţători „tineri” generali, îşi va
pierde reputaţia acolo; Ichiki avea să piardă ceea ce un ofiţer japonez, poate
corect, preţuia mai puţin – viaţa sa.

În timp ce planificatorii mâzgăleau hârtiile la Tokyo şi Truk, iar Flota

Combinată făcea pregătirile finale pentru călătoria ei fatală la Midway, japonezii
de pe Gavutu şi Tulagi se bucurau de viaţă. Patrule erau trimise pe insulele
vecine Savo şi Florida, pentru troc pe porci, pui şi cartofi. Hidroavioane de tip
Kawanishi plecau în zori de la ancoră şi se ridicau leneşe pentru a cutreiera
Marea Coralilor. Apariţiile sporadice ale bombardierelor americane B. 17
„Fortress“ din depărtatul Port Darwin au produs pierderi uşoare şi au cauzat
numai inconveniente minore, au determinat ca navigaţia navelor comerciale să
se desfăşoare cu prudenţă. Totuşi, japonezii au remarcat un fenomen ciudat:
băştinaşii îi evitau, ca şi cum ar fi fost loviţi de ciumă.
Până la 28 mai, aproape patru săptămâni după sosirea lor la Tulagi, japonezii
nu au executat traversarea spre Guadalcanal; în această zi patrule speciale au
„vizitat” plantaţiile Lunga, Tenaru şi Mamara, unde au mitraliat o jumătate de
duzina de vite aflate la păşune; au prelucrat animalele ucise şi au transportat
carnea la Tulagi.
Pentru următoarele trei săptămâni, ei nu au manifestat niciun interes pentru
Guadalcanal, decât doar ca sursă de carne şi forţă de muncă autohtonă pentru
instalaţiile bazei acum aproape terminate pe măruntele insule care se cuibăreau
la adăpostul Insulei Florida.
În timpul primei săptămâni a lui iunie, liniştea a domnit în insulele Solomon.
Unităţile de construcţii au lucrat în tihnă la dezvoltarea instalaţiilor bazei din
sud-estul Bougainville-ului. Deşi japonezii nu ştiau atunci despre aceasta, fiecare
mişcare a lor era observată şi raportată în detaliu statelor majore aliate din
Australia.
Bărbaţii care manifestau un astfel de interes constant asupra activităţilor
japonezilor erau membrii Organizaţiei australiene de supraveghere a coastei, a
comandorului Eric Feldt, acea reţea de informaţii fără asemănare, care s-a
dovedit a fi un sprijin inestimabil al aliaţilor în sudul şi sud-vestul Pacificului.
Oamenii Iui Feldt, toţi voluntari, nu erau soldaţi sau marinari, ci insulari-
comercianţi, funcţionari coloniali, administratori şi plantatori care s-au oferit să
rămână în spatele poziţiilor japoneze dacă aceştia ar ocupa lanţul de insule care
apărau Australia. Fiecare membru al acestei reţele atotcuprinzătoare avea
desemnată o poziţie anume pe care urma să o ocupe dacă japonezii ar fi înaintat
în zonă, şi fiecare avea în dotare un „teleradio” – emiţător, receptor şi generator
– împreună cu coduri simple, dar eficace.
Feldt i-a recrutat şi instruit personal pe fiecare dintre aceşti oameni. Câteva
minute după ce japonezii au executat lovitura de la Pearl Harbor, el i-a alarmat,
şi pe măsură ce inamicul înainta către sud-est, din insulă în insulă, fiecare, pe
rând, intrau în clandestinitate. Cu el au mers autohtonii credincioşi pe care îi
cunoştea şi în care avea încredere. Fără un astfel de ajutor, supraveghetorii de
coastă (coastwatcher) nu ar fi putut supravieţui. Toţi, albi şi autohtoni
deopotrivă, erau în întregime conştienţi de marile neplăceri şi de riscurile
permanente pe care activitatea lor le implicau. Dacă unul din ei ar fi fost
capturat, cel mai bun lucru pe care l-ar fi putut spera era o moarte fulgerătoare,
fără chinuri.
De la Guadalcanal, Martin Clemens, „Snowy“ Rhoades şi proaspătul
locotenent din Rezerva regală australiană navală de voluntari, D. S. Macfarlan,
toţi rămaşi în spatele inamicului, nu aveau nimic deosebit de raportat, cu
excepţia faptului că grupuri de japonezi căutând hrană pe Florida şi-au însuşit
„porcii episcopali” lăsaţi de episcopul anglican Baddeley când s-a retras la
Malaita. Necunoscută, desigur, acestor bravi şi singuratici bărbaţi, furtuna de la
Midway – „bătălia care a osândit Japonia”{37} – se desfăşura departe, în nord.
Pierderile japoneze la Midway – patru portavioane şi avioanele de pe ele,
piloţii şi echipajele aeriene – chiar dacă au fost ascunse cu succes de marină faţă
de conducerea armatei, împărat şi, desigur, faţă de opinia publică, au frânat
planurile de a avansa bazele operative către insulele Fiji şi Noua Caledonie, iar
la 11 iunie operaţia „FS“ a fost „temporar amânată”. Pentru moment, pendulul
era la punctul mort.

La mijlocul lui iunie, coastwatcherul Rhoades transmitea următoarea
informaţie de mare interes în legătură cu activitatea japonezilor în insulele
Solomon de jos:

„Japonezii din Savo, cu o mitralieră şi căşti de oţel, întreabă de locul unde se
află oamenii albi pe Guadalcanal. Ei spun că vor merge acolo în două săptămâni.
Japonezi sunt de asemenea la Tenaru şi Kukum, unde vinerea trecută s-au distrat
călărind. Erau să prindă un băiat de la poliţie"{38}.

Probabil că unul dintre aceşti necunoscuţi crescători de vite a conceput ideea
că păduricea plană de cocotieri dintre Tenaru şi Kukum era un loc bun pentru un
aerodrom. Nimeni nu ştie. Dar pe 19 iunie, comandantul bazei de la Tulagi a
trimis un detaşament de supraveghere la plantaţia Lunga. Puţine zile mai târziu,
câteva şlepuri cu japonezi au sosit de la Tulagi; în timpul săptămânii următoare,
au fost ridicate două rezervoare de apă şi patrule au scotocit satele de coastă
pentru a angaja sau lua cu forţa echipe de muncitori autohtoni. Dar din cauza
lipsei de echipament, munca la pista care, mai târziu, va deveni unul dintre cele
mai faimoase aerodromuri ale celui de-al doilea război mondial, s-a desfăşurat
încet. Coastwatcherul Clemens a raportat aceste activităţi; nu mai era nicio
îndoială asupra intenţiilor japonezilor.
În zorii zilei de 1 iulie, Dovu, un autohton, caporal de poliţie care răspundea
de cercetaşii de încredere ai lui Clemens, însărcinat să observe activităţile de la
Lunga, a sosit extenuat şi cu sufletul la gură în tabăra din pădure a
coastwatcherului. După ce l-a trezit pe Clemens şi a înghiţit o ceaşcă de ceai
tare, şi-a prezentat confuz informaţia:

„O mie de japonezi au debarcat la Lunga în cursul zilei de luni“ (29 iunie).
„Toţi vin la mal cu şalupe mari, luând o sută de oameni, având o mitralieră
mare”.
„Pe ce cale ai înţeles tu că toţi sunt o mie şi s-au oprit la Lunga, Dovu? De ce
ţi-a luat atât de mult timp pentru a veni să-mi spui?“
„Eu… am stat jos în hăţiş, am luat zece pietre în mână şi i-am numărat venind
la mal; aveau căşti de metal, cizme kaki, toţi aceleaşi pigpig cu două degete şi o
baionetă. Mă doare piciorul şi burta”{39}.

Două crucişătoare se aflau într-adevăr în radă la Lunga descărcând trupe şi
tehnică. În timpul următoarelor câteva zile, 400 de oameni din unităţile de
garnizoană 81 şi 84 au săpat tranşee înguste şi au amplasat mitraliere lângă plajă.
Primele eşaloane ale batalioanelor 11 şi 13 geniu – marină din Forţa 8 baze au
venit să lucreze pe aerodrom. Într-o săptămână, restul efectivelor acestor
batalioane au sosit şi tempoul curăţirii terenului s-a înviorat simţitor, în vreme ce
cocotierii cădeau cu sutele. Evoluţia evenimentelor era raportată cu
conştiinciozitate de Macfarlan, Rhoades şi Clemens, ai căror cercetaşi
credincioşi s-au infiltrat în detaşamentele de muncă forţată. Ei estimau că
aproximativ 3.000 de japonezi erau pe Guadalcanal. Aceasta s-a dovedit a fi o
numărătoare remarcabil de exactă{40}.
 Clemens mărturiseşte în jurnalul său că situaţia locală se înrăutăţea zilnic, că
părea să fie mică şansa de a se face ceva şi că în curând el va fi forţat să se mute
chiar mai adânc în junglă. Dar japonezii nu erau singurii oameni interesaţi în
câmpia de pe coasta de nord a acestei insule situate la atât de multe mii de mile
de Tokyo.
 3. COŞMAR ÎN NOUA ZEELANDĂ: PESIMISM LA
MELBOURNE, FIASCO ÎN FIJI

La 20 martie 1942, generalul de brigadă Alexander Archer Vandegrift, un

gentleman fălcos din Virginia, chipeş, dulce la vorbă, în vârstă de circa 55 de
ani, pe atunci locţiitor al comandantului Diviziei 1 Infanterie Marină, a primit un
telefon de la generalul-locotenent Thomas Holcomb, comandantul Corpului de
infanterie marină, prin care era informat că va primi comanda diviziei pe 23
martie. La acea dată, Vandegrift a fost avansat general-maior, şi la o scurtă
ceremonie desfăşurată la New River, în Carolina de Nord, steagul său cu două
stele{41} a fost arborat pe catargul văruit din faţa casei fermei reconstruite, care îi
va servi atât ca reşedinţă, cât şi ca stat major temporar.
Noul comandant al diviziei, cândva protejatul înflăcăratului general-maior
Smedley Butler, învăţase un lucru esenţial de la acel om minunat: cel mai
important element în război este omul. Este posibil ca, printr-un proces de
osmoză, ofiţerul mai tânăr să-şi fi însuşit o parte din uimitoarea înţelegere a lui
Butler pentru natura umană. Dar Vandegrift nu era extravertit. Cei care l-au
întâlnit chiar întâmplător, au rămas cu impresia că era un om de o hotărâre
nestrămutată. Răbdarea şi forţa lui Archer Vandegrift vor fi puse la încercare de
multe ori în lunile următoare.
Vandegrift nu a moştenit o situaţie bună. Divizia pe care el a preluat-o exista
numai cu numele. Ea se afla angajată (pentru a treia oară într-un an) într-un
proces simultan de dezorganizare şi reorganizare planificată. Înainte cu două zile
ca el să fi primit comanda, predecesorul său ordonase dislocarea unui regiment –
al 7-lea infanterie marină – pentru a staţiona în Samoa. Pentru a aduce
Regimentul 7 întărit în stare de luptă înainte de plecare, toate celelalte subunităţi
au fost lipsite de mulţi dintre cei mai experimentaţi ofiţeri, subofiţeri şi
specialişti. Vandegrift păstra puţin pentru sine. El se aştepta ca Regimentul 7
infanterie marină să intre în luptă; de aceea i-a dat o parte disproporţionată din
cei mai buni oameni, ofiţeri, arme şi tehnică disponibile. Regimentul, ducând cu
el crema diviziei, pleca la 10 aprilie 1942 de la Norfolk.
Cinci zile mai târziu, Vandegrift era informat verbal că marea unitate, cu
efective reduse, de sub comanda sa, va începe deplasarea în Noua Zeelandă pe
data de 1 mai şi că ea va constitui Grupul de debarcare al Forţei Amfibii din
Pacificul de Sud{42}. Generalul a primit această ştire cu sentimente amestecate;
deşi jubila la perspectiva deplasării diviziei ca o entitate de sine stătătoare către
un front, care fără îndoială curând va fi activ, el nu era în niciun caz satisfăcut de
stadiul pregătirii ei de luptă şi nici de starea tehnicii. Cu toate că batalioanele ei
de infanterie se instruiseră temeinic în cursul lunilor ianuarie, februarie şi martie
(şi, printr-o curioasă coincidenţă, pe Insula Solomon, situată la vărsarea râului
Patuxent, în Statul Maryland), iar artileria era în bună stare, divizia, după cum
spunea comandantul său, nu „atinsese un stadiu satisfăcător de pregătire pentru
luptă”. Dar Vandegrift a fost asigurat că va fi timp suficient pentru o viitoare
pregătire intensivă; el a fost informat de comandant că nu era nevoie să
anticipeze o misiune de luptă înainte de ianuarie 1943. Comandantul primise
această informaţie dintr-o sursă bună – Ernest J. King.
Pe 29 aprilie 1942, King a dat o directivă oficială pentru înfiinţarea Forţei
Amfibii din Pacificul de Sud. „Este urgent necesar ca o forţă amfibie să fie
staţionată în Pacificul de Sud“, scria el{43}. Titlul codificat al acestei operaţii, ales
de amiralul King, era „Lupul singuratic” (LONEWOLF){44}. King, care credea că
cel ce călătoreşte singur, călătoreşte mai repede, punea temeliile marelui său
plan: să înainteze către nord-vest din Noile Hebride.
Comandamentul Corpului de Marină a început acum să pompeze personal la
New River pentru a aduce marea unitate a lui Vandegrift pe picior de război;
grupuri suplimentare soseau aproape zilnic. Ei erau o şleahtă pestriţă. Sute dintre
ei erau tineri recruţi care terminaseră de curând instrucţia la Parris Island. Alţii
erau mai bătrâni; sergenţi clasa I înşfăcaţi de pe platformele arsenalelor navale,
sergenţi din serviciile de recrutare, sergenţi de artilerie care au luptat în Franţa,
soldaţi bătrâni cu fişe disciplinare lungi de un cot. Aceştia erau profesioniştii;
„vechea gardă”{45} a infanteriei marine a Statelor Unite. Mulţi luptaseră contra
grupărilor de „Cacos“ în Haiti, a celor de „bandidos” în Nicaragua, precum şi cu
soldaţii şi marinarii francezi, englezi, italieni şi americani în fiecare bar din
Shanghai, Manila, Tsingtao, Tientsin şi Beijing. Ei erau învederaţi cartofori şi
hoţi desăvârşiţi care preferau să bea loţiune de păr în locul berii de la economat
(numită „pişat de cal“); înjurau cu o minunată fluenţă şi niciodată nu mergeau la
capelă („Cutia lui Dumnezeu”) decât forţaţi. Mulţi practicau prizarea tutunului,
fumau trabucuri tari sau mestecau tutun (ţigaretele le considerau a fi bune doar
pentru femei şi copii). Ei aveau puţin interes pentru biblioteci sau concursuri
sportive. Ei puteau să trăiască cu pastramă de capră, cu cafea neagră tare, pe care
o numeau „compoziţie de cazan”, şi cu carne tocată gătită în casca de metal.
Mulţi purtau insigne de experţi cu însemne pentru îndemânare la folosirea puştii
şi baionetei, pistolului, mitralierei, grenadei de mână şi aruncătorului de mine. Ei
îşi cunoşteau armele şi tactica. Ei ştiau că sunt viguroşi şi buni. Erau destui
dintre ei capabili să insufle subunităţilor şi să confere miilor de tineri bărbaţi o
parte din spiritul deosebit care îi anima şi din îndemânarea pe care o posedau.
În mod simultan, a început o orgie a sortării, împachetării, marcării, înscrierii
de certificate de expediţie. Acestea au continuat până ce ultimul om din eşalonul
înaintat s-a îmbarcat pe nava Wakefield (fostul vas de linie Manhattan) la
Norfolk, în statul Virginia, la 19 mai{46}. La New Orleans S.S.{47} Del Brazii a
încărcat tot felul de categorii de provizii cerute pentru a aproviziona un depozit
al bazei care urma să fie înfiinţat la Wellington.{48} Între timp, o echipă de ofiţeri
a plecat cu avionul în Noua Zeelandă şi a ales un loc de tabără într-un teritoriu
accidentat şi plin de tufişuri lângă Wellington. Al doilea eşalon, sub comanda
generalului de brigadă William H. Rupertus, noul locţiitor al comandantului
diviziei, s-a îmbarcat ulterior în tren pentru a se deplasa pe Coasta de Vest şi a
ieşi în convoi din San-Francisco{49}.
Niciunul dintre eşaloane nu era „pregătit pentru luptă". Mutarea era de rutină,
din tabără în tabără; elementul ei caracteristic era viteza. Toate navele erau prin
urmare încărcate după criterii comerciale. Aceât lucru nu putea fi văzut ca o
eroare de judecată din partea lui Vandegrift. Instrucţiunile primite de el
excludeau categoric orice posibilitate de a trece la luptă mai devreme. Şi în orice
caz, nu erau suficiente nave pentru a permite o încărcare planificată cu grijă şi
riguros pregătită pentru condiţii de luptă.
Pe 14 iunie, eşalonul înaintat a sosit la Wellington şi Vandegrift a raportat,
prin radio, prezenţa sa amiralului Ghormley. Infanteriştii marini au început să
descarce şi să se mute în taberele-bază. În timp ce ei încă se instalau şi întâlneau
prima oară fetele din Noua Zeelandă, Vandegrift a plecat să raporteze situaţia lui
Ghormley la cartierul său general din Auckland. Când comandantul de divizie,
împreună cu ofiţerii superiori din statul său major, s-au îmbarcat într-un avion la
25 iunie, niciunul nu ştia că această vizită avea să fie mai mult decât una de
rutină. Nimeni de fapt, dacă l-ai fi întrebat în acea dimineaţă, nu ar fi ştiut
localizarea precisă a insulelor Tulagi, Guadalcanal sau Gavutu. Ei aveau să se
lămurească în curând.
*

Imediat după ce King a început să caute o spărtură accesibilă în armura

inamicului, au fost confirmate rapoartele preliminare despre pierderile japoneze
la Midway. Dar şi Douglas MacArthur a examinat rapoartele de la Midway şi l-a
asaltat pe amiralul King cu punctul său de vedere. Propunerea lui MacArthur
către Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore era curajoasă, dar imprudentă.
Generalul sugera nimic mai puţin decât cucerirea Rabaulului, pe care el o putea
duce la îndeplinire, după cum afirma, cu o divizie de desant maritim, sprijinită
de aviaţia de pe portavioane. Aceasta însemna angajarea portavioanelor rapide –
şi erau numai două pe atunci în Pacific – în Marea Solomon plină de stânci
submarine. Planificatorii marinei, care se temeau că MacArthur ar putea privi
portavioanele ca materiale „consumabile”, nu aveau nicio intenţie să
primejduiască cu uşurinţă aceste nave preţioase.
Marina nu putea să-şi asume sprijinul pentru un astfel de joc de noroc. În
aceste circumstanţe, King a considerat că o debarcare pe Rabaul era ceva
asemănător cu a ordona unor soldaţi de plumb să ia cu asalt o sobă înroşită, drept
pentru care, în mod autoritar, a respins prin veto ideea. Câteva săptămâni mai
înainte, cu ajutorul lui MacArthur, el respinsese planul prezentat de Nimitz, care
sugera ca locotenent-colonelul Merritt Edson, din First Marine Raiders (batalion
de comando al infanteriei marine), să atace şi să devasteze insula Tulagi, după
care să se retragă. Ceea ce King avea în minte era o operaţie limitată ca
amploare, dar destinată mai degrabă să-i oprească pe japonezi decât numai să-i
întârzie sau să-i irite, şi pe la mijlocul lui iunie, el însuşi avea certitudinea că
ocuparea „Zonei Tulagi“, urmată de ocuparea localităţii Ndeni, din Insulele
Santa Cruz, ar putea fi îndeplinită cu mijloacele avute la îndemână.
Colegii amiralului din Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore s-au
dovedit dificili. Generalul Marshall recunoştea necesitatea unei acţiuni limitate
în Pacific, dar considera că acea operaţie de-a lungul lanţului de insule acoperite
de junglă va lua în mod inevitabil resurse de pe teatrul european, căruia strategia
unitară îi dădea prioritate. La rândul său H. H. („Hap“) Arnold, comandantul
general al Forţelor Aeriene ale Armatei de Uscat, era de acord cu Marshall că
acţiunea în Pacific trebuie să fie de natură defensivă, cel puţin până când
pregătirea debarcării aliaţilor în Europa (denumită codificat BOLERO) va fi
realizată în bună măsură. Preşedintele a fost destul de clar faţă de Şeful Statului
Major (dar evident nu faţă de amiralul King), că el nu vrea să încetinească
acţiunea BOLERO. Pe de altă parte, Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore
era unanim de acord că ceva trebuie făcut pentru a-i ţine în şah pe japonezi.
După lungi dezbateri Comitetul a ratificat propunerea lui King.
Rămânea problema spinoasă a comenzii. Marshall dorea ca MacArthur să
conducă marşul către insulele Solomon; King insista ca prima fază, sau
„Operaţia Task“ (nume de cod WATCHTOWER) să fie condusă de marină.
Şeful Statului Major al trupelor de uscat a rămas pe poziţiile sale. King, după ce
a subliniat că forţele ce vor fi întrebuinţate constau în întregime din elemente ale
marinei şi infanteriei marine, l-a înfruntat pe Marshall cu ceva ce echivala cu un
ultimatum: „Watchtower“ va fi sub comanda marinei sau nu va fi niciun
„Watchtower“. Aşa se face că Marshall şi-a dat în final consimţământul său
şovăitor şi a fost de acord să mute limita Zonei Pacificului de Sud a lui
Ghormley, care iniţial trecea prin extremitatea de vest a Guadalcanalului, cu un
grad de longitudine către vest.
Nimitz a primit, în consecinţă, responsabilitatea pentru Operaţia Task I şi
MacArthur a fost însărcinat să execute Operaţiile Task II şi III, capturarea
insulelor Solomon de Nord şi luarea Rabaulului. El a primit indicaţia să
declanşeze aceste operaţii cât mai curând posibil, după încheierea cu succes a
Operaţiei Task I. Ordinul preliminar pentru prima fază a ofensivei a fost dat la
25 iunie. Viitoarea zi Z a fost stabilită pentru 1 august.
King nu a notificat, în prealabil, comandanţilor pe care îi avea în subordine în
Pacific, că se gândeşte să lanseze o astfel de operaţie la o dată atât de apropiată.
Contraamiralul Richmond Kelly Turner, comandant al forţei amfibii din
Pacificul de Sud, nici nu ajunsese încă în zonă.

„Eu am aflat despre asta prima oară – scria mai târziu Ghormley –, la sfârşitul
lui iunie, când am primit ordinul să discut cu generalul MacArthur în legătură cu
propusa ocupare a zonei Guadalcanal-Tulagi. Dacă aş fi ştiut acest lucru, munca
noastră iniţială din Sudul Pacificului în planificarea operaţiilor şi a asigurării
tehnico-materiale, precum şi în culegerea informaţiilor ar fi fost îndreptată mai
direct către primele obiective “{50}.

Prima oară când Vandegrift „a aflat asta“ a fost atunci când a intrat în biroul
amiralului Ghormley. Aici, lui i s-a spus că misiunea sa era de a cuceri şi
menţine Tulagi (nume de cod RINGBOLT), zona Guadalcanalului (CACTUS),
care dispunea de aerodromul construit cu sârguinţă de japonezi, şi Ndeni în
insulele Santa Cruz. Forţa sa de debarcare urma să fie întărită în timpul
deplasării către raionul obiectivului cu Regimentul 2 infanterie marină (un
regiment întărit luat din Divizia 2 infanterie marină). Batalionul 1 raideri (First
Raider Battalion){51} (pe atunci în Noua Caledonie), Batalionul 1 paraşutişti şi
Batalionul 3 apărare (3rd Defense Battalion).
Comandantul forţei de debarcare avea de rezolvat două probleme urgente.
Prima era să obţină fără nicio întârziere informaţii despre teren şi inamic, care i-
ar fi permis să formuleze un plan de bază pentru a manevra pe litoral. De aceasta
depindea întreaga schemă a debarcării. Pentru că până nu se pregătea o astfel de
schemă era imposibil să se elaboreze planuri detaliate pentru debarcarea de pe
nave şi deplasarea de la nave la mal, pentru sprijinul de artilerie navală şi de
aviaţie, pentru organizarea aprovizionării pe plaje şi pentru reţeaua complexă de
transmisiuni necesară în vederea conducerii şi asigurării debarcării pe litoralul
inamicului. Pentru a culege informaţiile necesare elaborării planului său,
generalul a trimis imediat pe ofiţerul său cu cercetarea, locotenent-colonelul
Frank B. Goettge, în Australia.
În acelaşi timp, el a cerut amiralului Ghormley ca un grup selecţionat de
ofiţeri, plus un număr de transmisionişti experimentaţi, cu echipamentul lor
tehnic, să plece de îndată cu avionul la Townsville, Australia, să se îmbarce
acolo pe un submarin, şi să se îndrepte către Guadalcanal pentru a contacta pe
coastwatcherul Martin Clemens. Misiunea acestei patrule ar fi fost să
investigheze starea mareei şi a plajelor de debarcare, să observe activităţile
japoneze de pe Guadalcanal, şi să raporteze efectivele şi dislocarea inamicului.
Având în vedere numărul mic de informaţii de care se dispunea, această cerere
era logică şi rezonabilă. Cererea a fost însă respinsă de amiralul Ghormley ca
fiind „prea periculoasă”{52}.
Cu toate acestea, Goettge s-a deplasat cu avionul la Melbourne, unde Statul
Major al lui MacArthur şi guvernul australian i-au dat tot ajutorul posibil.
Comandorul Feldt şi-a avertizat observatorii de coastă, cerându-le să raporteze
orice frântură de informaţie referitoare la: mişcările navelor şi avioanelor
inamicului; forţa inamicului de pe Guadalcanal şi Tulagi, dislocarea instalaţiilor
japoneze şi activitatea zilnică, obişnuită, pe care o desfăşoară forţele garnizoanei.
În timp ce ofiţerii de informaţii ai lui MacArthur comparau toate informaţiile
pe care le aveau, Goettge se întâlnea cu foşti funcţionai-i coloniali, plantatori,
comercianţi, căpitani de goelete de pe insule, foşti misionari şi funcţionari ai
companiilor Lever Brothers şi Burns-Philp South Sea Traders, care cunoşteau
insulele. Opt dintre ei au fost în grabă angajaţi şi repartizaţi la statul major al lui
Vandegrift. Cu ajutorul lor secţia cercetare a întocmit o hartă aproximativă a
coastei de nord a Guadalcanalului de Ia Taivu la Kukum. Un mozaic de
fotografii aeriene fragmentare ale acestei zone a furnizat câteva detalii asupra
terenului. Rapoartele zilnice ale coastwatcherilor au completat sărăcăcioasele
informaţii despre apărarea inamicului, care părea a fi primitivă şi concentrată în
jurul localităţilor Lunga şi Kukum.
Cealaltă problemă a lui Vandegrift era la fel de acută. Al doilea eşalon al
diviziei sale era încă pe mare şi nu era prevăzut să ajungă la Wellington până Ia
11 iulie, trei săptămâni înainte de programata zi Z. Navele încărcate după criterii
comerciale, transportând Regimentul 1 infanterie marină, artileria divizionară,
tancuri, tractoare amfibii şi majoritatea tehnicii de geniu trebuiau să fie
descărcate, iar încărcătura lor să fie sortată pe Aotea Quay, înainte de a putea
începe îmbarcarea pe nave după criterii tactice.
Cum marina refuzase cererea lui Vandegrift ca reprezentanţii săi să
supravegheze încărcarea în porturile de îmbarcare, statul major al diviziei avea
în cel mai bun caz o idee nebuloasă asupra materialului ce se afla pe fiecare din
navele care transportau eşalonul al doilea. Acest nod putea fi desfăcut ulterior;
sarcina imediată era acum de a încărca, după criterii tactice, navele disponibile
cu unităţile şi tehnica existente deja la Tararua.
Explicaţia dată neozeelandezilor pentru necuviincioasa grabă cu care
infanteriştii marini, abia ajunşi în minunatele lor insule, se pregăteau acum să
plece, a fost aceea a unor „aplicaţii de debarcare”.

Pe 2 iulie, amiralul King, acţionând ca reprezentant al Comitetului întrunit al
Şefilor de State Majore pentru Operaţia Task I, a dat o directivă oficială către
Nimitz{53}. În document se stabilea ca obiectiv final al operaţiilor ofensive
planificate „cucerirea şi ocuparea zonei Noua Britanie – Noua Zeelandă – Noua
Guinee”; scopul lor: „a interzice Japoniei această zonă”. Operaţia Task I era
definită ca „luarea şi ocuparea insulelor Santa Cruz Tulagi şi a poziţiilor
adiacente”. Nicio menţiune nu era făcută despre Guadalcanal sau despre
necesitatea construirii rapide, acolo, a unui aerodrom. Nici în scrisoarea din 9
iulie, trimisă de Nimitz către comandantul Zonei şi Forţelor din Pacificul de Sud.
Nu există nicio instrucţiune privitoare la construcţia aerodromului{54}.
Chestiunea pe care nici Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore şi nici
amiralul Nimitz n-au clarificat-o – ori cel puţin n-au clarificat-o pentru amiralul
Ghormley – era fundamentală. Şi anume, precizarea scopului final al acestei
acţiuni. Se referea aceasta numai la a împiedica înaintarea japonezilor către
Hebride şi Noua Caledonie şi din aceste poziţii înaintate să taie liniile de
comunicaţii către Australia? Aceasta, afirma Ghormley, era înţelegerea sa: să
interzică pătrunderea în zonă a japonezilor. Dar Comitetul întrunit al Şefilor de
State Majore stipulase clar că „Watchtower” era primul pas pe lungul drum către
Rabaul. Şi cu siguranţă că aceasta a fost concepţia pe care King o schiţase în
memorandumul său din martie către preşedinte. Cu toate acestea, istoria
campaniei dovedeşte că amiralul Ghormley nu a fost niciodată sigur ce
întrebuinţare trebuia să dea „zonei Tulagi“, de îndată ce ar fi capturat-o. Şi
pentru a fi drepţi cu amiralul, trebuie spus că el nu era singurul care era
nelămurit.
„Watchtower“ a fost concepută, planificată şi lansată pe o bază şubredă, în
care elementul de control era timpul. Culegerea deliberată şi evaluarea
informaţiilor, alocarea unor forţe echilibrate, consultările prelungite şi
planificarea meticuloasă, caracteristice viitoarelor operaţii din Pacific, lipseau.
Astfel, această primă ofensivă aliată din al doilea război mondial era destinată să
dezvăluie o serie de improvizaţii aproape frenetice şi uneori aproape fatale. Asta
este pedeapsa inevitabil cerută în război pentru aceia care din indiferent ce motiv
nici nu fac aprecieri corecte, nici nu întocmesc planuri cuprinzătoare.
 Câteva zile înainte să fi primit scrisoarea lui Nimitz din 9 iulie, Ghormley a
zburat la Melbourne pentru a discuta cu Douglas MacArthur. Amiralul era
pesimist. El ajunsese la concluzia că „Watchtower“ era o acţiune nesigură. Ziua
Z planificată la 1 august, îşi precipita sosirea; grosul diviziei lui Vandegrift era
încă pe mare. Factorul timp nu permitea planificări detaliate şi executarea
pregătirilor pe care el le considera esenţiale. Chiar informaţiile elementare cu
privire la teren, condiţiile marine şi meteorologice în zona de atac lipseau.
Hărţile terestre şi maritime disponibile erau vechi, nedemne de încredere şi de
altfel complet nesatisfăcătoare. Tabelele de maree arătau creşteri şi căderi
inegale de câteva picioare, produse cu o neregularitate de neprevăzut. Singurele
evaluări despre efectivele, armele şi amplasarea japonezilor pe Tulagi, Gavutu şi
Guadalcanal erau cele furnizate de coastwatcherii îngropaţi în adâncul junglei şi
erau de o precizie discutabilă.
Posibilităţile japonezilor de a răspunde la o invazie a insulelor sudice ale
arhipelagului Solomon nu puteau fi verificate. Ghormley ştia că MacArthur nu
avea forţa aeriană necesară să neutralizeze Rabaulul şi Kaviengul, adică mult
mai puţin decât era nevoie ca să interzică accesul pe mare în zona Guadalcanal-
Tulagi dinspre nord-vest. Forţele repartizate erau, sau aşa era convins amiralul,
insuficiente şi încă neinstruite corespunzător. El întrezărea o mică şansă ca
proiectata operaţiune să poată fi susţinută în mod continuu.
Cât priveşte planificarea logistică, Ghormley vrând-nevrând a făcut-o în vid.
Pentru amiralii din Washington, „logistica” era un termen ce desemna o ştiinţă
esoterică în domeniul armatei de uscat. „Eu nu ştiu ce dracu este această
„logistică” de care tot vorbeşte Marshall”, se spunea că ar fi remarcat King la
începutul primăverii lui 1942, „dar vreau şi eu o parte din ea”. Aşa zicea şi
Ghormley, dar n-a obţinut nimic.
„O lipsă deosebită” în cadrul ministerului era faptul că nimeni „n-a luat
cunoştinţă în mod corect de elementul timp în furnizarea de material pentru
lucrările de construcţii în condiţii variate şi potrivnice”. Ca urmare a amânărilor
ministerului, singurul aerodrom din Noile Hebride capabil să susţină chiar şi
operaţii limitate era cel de la Vila, pe Efate{55}.
Contraamiralul John S. McCain, comandantul aviaţiei Pacificului de Sud,
comanda toate avioanele, cu baza pe litoral, repartizate lui Ghormley. Dar el nu
era mai capabil decât MacArthur să neutralizeze forţa aeriană a inamicului din
zona obiectivului sau să interzică accesul pe mare către acesta. Cele mai multe
avioane disponibile pentru McCain erau cu rază mică de acţiune. Fără rezervoare
suplimentare sub fuzelaj (şi nu existau astfel de dotări în Pacificul de Sud), ele
nu puteau să ajungă, de pe bazele actuale din Noua Caledonie şi Noile Hebride,
să acţioneze deasupra insulelor Solomon de jos. Pentru cercetare îndepărtată,
McCain putea să folosească avioane B-17, suplimentate de două escadrile de
hidroavioane de tip „Catalina” (produse de firma Consolidated), sprijinite de
nave-bază.
Singurele lui bombardiere cu rază mare de acţiune erau aceleaşi B-17.
Douăzeci şi şapte dintre aceste avioane, care purtau numele de „Fortress“ –
respectiv Grupul 11 bombardament, comandat de un ofiţer capabil şi curajos din
forţele aeriene ale armatei de uscat, colonelul La Verne Saunders – ajunseseră de
curând în zonă. Grupul lui Saunders era împărţit între Efate şi Noua Caledonie.
Chiar de la Efate, B-17 trebuiau să zboare 710 mile pentru a ajunge în zona de
operaţii din insulele Solomon.
Condiţiile în care McCain şi Saunders aveau de lucrat ar fi descurajat ofiţerii
mai puţin hotărâţi. Şi cu toate că ei formau o echipă cu spirit ofensiv, nicio
combinaţie de voinţă şi îndemânare nu putea să compenseze lipsa de
aerodromuri, de piloţi de schimb instruiţi şi echipaje de zbor, lipsa de avioane şi
piese de schimb şi posibilităţile primitive de întreţinere la îndemâna câtorva
mecanici.
Această factură formidabilă de detalii nu era în niciun chip exhaustivă.
Membrii statului major „scheletic” al lui Ghormley erau tot atât de ignoranţi ca
şi el în ceea ce priveşte complexitatea unei acţiuni de debarcare a desantului
maritim. Şeful său de stat major, contraamiralul Daniel J. Callaghan, era un
ofiţer plăcut şi chipeş, a cărui principală calificare pentru postul pretenţios pe
care îl ocupa, era aceea că fusese aghiotant naval al preşedintelui Roosevelt. Ca
ofiţer cu operaţiile aeriene, lui Ghormley i-a fost trimis un tânăr aviator care era
inteligent şi harnic, dar de un grad inferior şi neexperimentat în operaţiile de
desant maritim. Amiralul avea un cartier general insuficient echipat de la care să
exercite comanda. Mijloacele de transmisiuni tactice erau limitate şi nu erau
suficienţi ofiţeri şi operatori de serviciu nici pentru a încadra cum trebuie
instalaţiile pe care le aveau. Noua Zeelandă nu putea să asigure produsele
alimentare pe care planificatorii de la Washington continuau să-l asigure că erau
uşor de găsit. Spitalele din zona din adâncime nu erau încă terminate.
Construcţiile din zona înaintată – port, doc, instalaţiile de descărcare şi
depozitare – erau încă în stadiul de proiecţie. Pe măsură ce avionul lui Ghormley
se apropia de Melbourne, el va stabili acestea, şi alte obiecţii, pentru a le
prezenta renumitului său coleg.
Când cei doi bărbaţi s-au întâlnit, MacArthur s-a grăbit să-i exprime opinia sa.
Generalul a mers imediat la fondul problemei, pe care el îl considera în mod
corect a fi menţinerea superiorităţii aeriene, cel puțin deasupra zonei de operaţii.
Nicio astfel de operaţie, afirma el, nu trebuia iniţiată fără să fi existat asigurări
pozitive despre o acoperire aeriană adecvată şi fără un sprijin aerian continuu.
Japonezii îşi întăreau zilnic forţele aeriene şi de suprafaţă de la Rabaul şi
Kavieng. El a confirmat suspiciunile lui Ghormley că de pe aerodromurile
existente şi cu avioanele disponibile, el nu putea neutraliza aceste baze.
Generalul a subliniat că lipsa de nave de transport excludea fluxul continuu de
provizii şi echipament necesar pentru a asigura securitatea oricărei acţiuni
desfăşurate pe litoralul inamicului. El considera că înfăptuirea cu succes a
operaţiei „Watchtower” era „deschisă celor mai serioase îndoieli”. În orice caz, a
conchis MacArthur, concepţia strategică lăsa mult de dorit. El concepea cele trei
faze ale înaintării din insulele Solomon de jos la Rabaul ca fiind înfăptuite într-o
„mişcare continuă", o înaintare rapidă care, o dată începută, se va îndrepta către
nord-vest, ca un bulgăre de zăpadă care se rostogoleşte.
La încheierea discuţiei lor, cei doi comandanţi au redactat şi semnat de comun
acord o telegramă către Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore, propunând
amânarea operaţiei „Watchtower”. Comitetul, în câteva cuvinte bine alese, a
respins imediat propunerea prezentată de la Melbourne. Comitetul considera că
este necesar să-i oprească pe japonezi, iar aceasta trebuie s-o facă imediat; el „nu
dorea să contramandeze pregătirile în curs şi execuţia Operaţiei Task 1“{56}.
Pe când amiralul Ghormley conferea cu colegul său la Melbourne,
infanteriştii marini lucrau zi şi noapte la Wellington, încercând să elibereze
docurile înaintea sosirii celui de-al doilea eşalon al diviziei. Cu acest eşalon au
venit şi ploile. De asemenea, au început necazurile cu docherii sindicalizaţi din
Noua Zeelanda, ai căror şefi obiectau cu hotărâre pe lângă guvernul lor, refuzând
să permită oamenilor lor să lucreze pe vreme foarte rea. Acest nod nu a fost
descurcat – a fost în mod prompt tăiat. Liderii sindicali care călcaseră legea şi
oamenii lor au fost evacuaţi din docuri de poliţia din Wellington. Infanteriştii
marini lucrau neîntrerupt în schimburi de opt ore şi când puteau ajunge în oraş se
amuzau scrijelind pe pereţii toaletelor din hoteluri înjurături obscene la adresa
muncitorilor docheri neozeelandezi. „Toţi docherii sunt feciori de curvă“ este
poate cea mai reţinută dintre inscripţiile lor.
Aotea Quay a făcut o impresie de neşters asupra celor care l-au văzut în
timpul acestui coşmar fără sfârşit. Sub luminile obscure, oameni uzi până la piele
luptându-se cu cutiile îmbibate de ploaie, conţinând haine, hrană, medicamente,
ţigări şi ciocolată. Containerele din carton ieftin având raţiile marinei şi
alimentele infanteriei marine se dezintegrau; un ofiţer îşi aminteşte că mergea
aproape o sută de yarzi printr-o mlaştină de fulgi de porumb îmbibaţi cu apă,
amestecaţi cu dulciuri terciuite, cutii sparte cu ţigări de foi, încălţăminte
desperecheată şi deformată, legături de ciorapi. Lipsa de timp, facilităţile
portuare restrânse, vremea nefavorabilă, împachetarea necorespunzătoare şi lipsa
de colaborare în muncă s-au combinat pentru a crea ceea ce descria Vandegrift,
într-un limbaj notabil pentru moderaţie, ca „o neasemuită încurcătură logistică”.
Alţii, într-o terminologie mai puţin elegantă, descriau zona docurilor ca „o
mlaştină plină cu gunoi".
Cum nu erau suficiente nave disponibile, tehnica individuală şi a unităţilor a
fost redusă drastic. Toţi sacii de efecte, cazarmamentul, echipamentul pentru
corturi, valizele şi cuferele au fost depozitate la Wellington. Mărfurile
economatelor militare au fost limitate la minimum în ceea ce priveşte cantităţile
de săpun, tutun, chibrituri şi lame de ras. Toate proviziile voluminoase – raţii
alimentare, carburant, lubrifianţi – au fost reduse la necesarul pentru 60 de zile;
muniţia necesară redusă de la 15 la 10 zile de luptă pentru întreg armamentul.
Potrivit ordinului diviziei, elementele Forţei de debarcare puteau lua la bordul
celor câteva nave repartizate numai „obiectele realmente necesare pentru a trăi şi
lupta“.
Cercetarea lăsa încă mult de dorit, şi pe 15 iulie locotenent-colonelul Merrill
B. Twining, însoţit de un alt ofiţer din infanteria marină, a zburat în Australia şi
de acolo la Port Moresby. Acolo, la 17 iulie, cei doi s-au îmbarcat pe un avion de
tip Fortress, pentru a face o recunoaştere deasupra zonei de operaţii. Deasupra
Guadalcanalului bombardierul a fost atacat de trei hidroavioane de tip Zero şi,
după ce a aprins două, s-a retras cu supravieţuitorul în coada sa. Twining a putut
să raporteze numai că nu erau obstrucţiuni pe plaje şi că pista pe care japonezii o
construiau părea completă.
Câteva zile mai înainte, colonelul Charles A. Willoughby, din U.S.A.{57},
ofiţer cu informaţiile în statul major al lui MacArthur, ordonase cercetarea foto
integrală a insulelor Guadalcanal şi Tulagi ca un „proiect de urgenţă”, iar până la
20 iulie a fost pregătit în Australia un set complet de fotografii aeriene ale
plajelor de la Lunga, însă pachetele care conţineau această nepreţuită hartă
fotografică au fost trimise pe o adresă greşită şi s-au pierdut la Auckland{58}.
Între timp, şi chiar înainte de sosirea contraamiralului Turner la Wellington,
Ghormley a acceptat planul de bază de debarcare prezentat de Vandegrift. Printr-
un ordin suplimentar, care nu a fost comunicat oficial până la 16 iulie, se ordona
„Forţei expediţionare“ ca în ziua Z să ocupe Tulagi şi „poziţiile alăturate”, adică
insuliţele Gavutu şi Tanambogo, şi „o porţiune învecinată din Guadalcanal,
necesară pentru construcţia de terenuri de aterizare”{59}. Această construcţie
trebuia să înceapă „fără amânare”. După aceasta, Turner urma să debarce un
regiment de infanterie marină pe insula lipsită de apărare Ndeni (din grupul
Santa Cruz), unde noi piste aveau să fie pregătite „fără amânare”{60}.
Dar ComSoPac nu avea nicio informaţie cu privire la unităţile aeriene ce
aveau să acţioneze de pe aerodromul pe care se aştepta ca infanteria marină să-l
ocupe prin luptă. În afară de avioanele Wildcat ale lui Bauer, acum repartizate lui
McCain, Ghormley avea numai câteva avioane de vânătoare aparţinând forţelor
aeriene ale armatei de uscat. Grupul 23, aparţinând Forţelor Aeriene ale
infanteriei marinei – două escadrile de vânătoare şi două de avioane de
bombardament în picaj – comandat de colonelul William J. Wallace, era în
Hawaii unde exersa aterizări şi decolări de pe portavion. Nici la 4 iulie nu
existau încă planuri specifice pentru a împinge avioanele cu baze terestre
înaintate şi pentru a înzestra aerodromul de pe Guadalcanal. De îndată ce ar fi
devenit operativ. În dimineaţa de 5 iulie, două escadrile ale infanteriei marine,
una de vânătoare şi alta de bombardament în picaj, au fost alarmate. Dar nimeni
nu părea să ştie exact cum aceste avioane cu rază mică de acţiune ar putea să
traverseze mai multe mii de mile peste ocean, pentru a ajunge în zona de operaţii
stabilită.
Multiplele dificultăţi întâlnite în reîncărcarea navelor, în culegerea şi analiza
informaţiilor curente, în pregătirea şi coordonarea complicatelor planuri de
trageri navale, sprijin aerian şi transmisiuni, precum şi necesitatea imperioasă de
a executa o repetiţie s-au combinat pentru a-l determina pe Ghormley să ceară o
amânare a zilei Z. Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore a amânat data
declanşării acţiunii întâi la 4 august, apoi la 7 august. King acum pe deplin
alertat despre progresele inamicului în ce priveşte starea de operativitate a
aerodromului din Guadalcanal, a semnalat în termeni hotărâţi că aceasta era
ultima concesie şi, pe 22 iulie, flota de invazie ieşea din Wellington.
Nava directoare în coloană era nava amiral a lui Turner, USS McCawley, care
curând va deveni vestită în Pacificul de Sud sub numele de „Wacky Mac“. La 26
iulie, după-amiază, Task Force (Marea unitate operativă) 62 a lui Turner s-a
întâlnit cu Task Force 61 a viceamiralului Fletcher lângă Koro – o insuliţă
singuratică din arhipelagul Fiji, care fusese aleasă ca zonă pentru efectuarea
repetiţiei de debarcare. Aici era planificat să se continue lucrul de stat major, să
se perfecteze planurile de sprijin ale aviaţiei şi ale artileriei navale, să se rezolve
dificultăţile în legătură cu transmisiunile aer-sol şi navă-litoral, să se efectueze
exerciţii de bombardamente aeriene şi trageri navale dirijate de pe sol şi să se
exerseze modalităţile de debarcare.
Structura de comandă pentru prima ofensivă aliată din Pacific nu era de
natură să favorizeze executarea cu succes a unei acţiuni atât de complicate şi de
periculoase cum era WATCHTOWER. Ghormley avea, desigur, conducerea
generală, însă el îl împuternicise pe viceamiralul Fletcher cu executarea
operaţiei. În subordinea imediată a lui Fletcher se afla „Forţa amfibie“ (de desant
maritim) – Task Force (Marea unitate operativă) 62, de sub comanda lui Turner.
Atât Vandegrift, care comanda Forţa de debarcare, cât şi contraamiralul britanic
V.A.C. Crutchely, aflat la comanda Grupului de escortă (format din
crucişătoarele australiene H.M.A.S. Australia, Hobart, Canberra, cele americane
U.S.S. Chicago, San Juan, şi nouă distrugătoare), se aflau în subordinea lui
Turner. Aceasta organizare era obişnuită pentru operaţiile de desant maritim de
la acea dată. Dar era o legătură operativă foarte slabă între elementele ce
participau la acţiune. Este grăitoare situaţia lui Turner faţă de contraamiralul
McCain, comandantul forţelor aeriene cu baza pe sol, care era subordonat numai
lui Ghormley. Dacă, de exemplu, Turner dorea să se execute cercetarea
îndepărtată sau misiuni de bombardament aerian, el trebuia să apeleze la Fletcher
ca să ceara lui Ghormley să-i ordone lui McCain să le execute. Pachetul cu
dinamită, care era cât p-aci să distrugă operaţia, era cu toate acestea ascuns într-
altă parte decât în structura de comandă.
Forţele militare care se adunau lângă Koro, pe 26 iulie, nu operaseră niciodată
împreună. Comandantul Forţei expediţionare, viceamiralul Fletcher, nu avea o
experienţa minimă pentru tipul de operaţie pe care el a fost numit să o execute.
Amiralul Ghormley nu a emis nicio „directivă” către Fletcher şi nici Fletcher
(care tocmai se întorsese în Pacificul de Sud după o scurtă şedere la Pearl
Harbor) nu prezentase lui Ghormley nici chiar un rezumat al planului său pentru
o examinare minuţioasă – dacă într-adevăr, atunci el avea vreunul. Rezultatul a
fost că amiralul comandant care avea misiunea să execute operaţia a sosit la
Koro cu o concepţie complet greşita despre natura lui „Watchtower” şi despre
responsabilităţile sale în legătură cu ea.
Aceste neînţelegeri ar fi putut fi risipite dacă Ghormley ar fi venit la Koro
pentru a prezida conferinţa convocată de amiralul Fletcher. Dar Ghormley era
ocupat în Nouméa, aşteptând variatele detalii sâcâitoare, pe care ar fi putut să le
încredinţeze spre rezolvare statului sau maior. În acea perioadă a războiului,
mulţi dintre ofiţerii superiori americani de marină nu aveau nicio vaga idee
despre ce era un stat major şi la ce foloseşte el, şi Ghormley nu era o excepţie.
Fie cum o fi, el nu a reușit să vină la Koro şi această primă dar nu ultimă
abdicare de la responsabilitatea comenzii a pregătit scena pentru o serie de
tragice şi aproape fatale evenimente.
Nu există o minută a conferinţei ţinute la bordul portavionului Saratoga în
ziua de 26 iulie, dar impresia cu care au rămas atât Turner cât şi Vandegrift a
fost că Fletcher a condus-o într-o manieră arbitrară. Raportul de mai târziu al lui
Turner despre cele petrecute nu numai că întăreşte acest lucru, dar de asemenea,
răspândeşte lumina asupra acţiunilor următoare ale lui Fletcher. La o ședință
anterioară de la Pearl Harbor, „viceamiralul Fletcher s-a opus foarte mult la
întreprinderea acţiunii împotriva Guadalcanalului, fiindcă el simţea sigur că
aceasta va fi un eşec“. La Koro, el „a făcut multe remarci împotriva execuţiei
planului” şi „a acuzat pe contraamiralul Turner de a fi instigat proiectul”.

„Viceamiralul Fletcher l-a întrebat pe contraamiralul Turner câte zile i-ar
trebui să debarce trupele. Contraamiralul Turner a răspuns că aceasta i-ar lua
circa cinci zile. Atunci viceamiralul Fletcher a spus ca el va părăsi vecinătatea
insulelor Solomon după două zile din cauza pericolului atacurilor aeriene
împotriva portavioanelor şi din cauza situaţiei carburantului; că dacă trupele nu
pot fi debarcate în doua zile, atunci ele nu trebuie să fie debarcate. În orice caz,
el va pleca în acel moment… Contraamiralul Turner a afirmat că trupele nu pot
fi debarcate în două zile”{61}.

Vandegrift, înspăimântat de perspectiva la care trebui să facă faţă forţa sa de
debarcare dacă nu se putea modifica atitudinea lui Fletcher, a obiectat la acest
dictat tot atât de energic cum a făcut-o şi Turner. În zadar a încercat el să explice
lui Fletcher că „Watchtower” era desemnată să cucerească, prin forţă, un cap de
pod permanent; aceasta nu era „o manevră de debarcare a unor forţe de pe nave,
ci debarcarea unei divizii pe un ţărm ostil“ care necesita „o acoperire aeriană
pentru un minimum de patru zile”, în scopul de a aduce personalul, armele lor,
tehnica şi proviziile „pe mal şi a le depozita în siguranţă”{62}.
Contraamiralul Callaghan, şeful statului major al lui Ghormley, care venise cu
avionul de la Nouméa, lua note în tăcere. După ce Fletcher a anunţat că el nu va
accepta mai departe obiecţii, a închis conferinţa, dacă această adunare poate în
mod corect să fie astfel numită. Documentele arată deci că reacţia amiralului
Fletcher a fost faţă de „Watchtower” consecventă. El i s-a opus.
Aceasta scoate în evidenţă în mod acut responsabilităţile amiralului Nimitz în
circumstanţele create. Dacă la Pearl Harbor, Fletcher şi-a exprimat opoziţia sa
faţă de „Watchtower” în maniera fără echivoc descrisă de Turner, de ce nu a dat
Nimitz această sarcină altui comandant? Ori, de ce Fletcher, care nu avea
încredere în succesul operaţiei, nu a cerut să fie schimbat?
Evenimentele din următoarele patru zile nu au contribuit cu nimic la uşurarea
şocului de pe Saratoga. Repetiţia debarcării a fost nesatisfăcătoare – Vandegrift
a numit-o „un fiasco”, „un faliment complet”. Recifele de corali au împiedicat
cele mai multe unităţi să debarce pe plajele desemnate, multe ambarcaţiuni nu şi-
au realizat misiunea din cauza defecţiunilor mecanice, bombardamentul
avioanelor în picaj s-a produs la întâmplare, iar focul artileriei navale a fost
imprecis. Turner şi Vandegrift erau dezamăgiţi, dar amândoi, optimişti, au
îmbrăţişat teoria că o repetiţie generală proastă prezice un spectacol bun, şi
niciunul nu era pe de-a-ntregul descurajat. Fiecare, separat, a luat acele măsuri
pe care a putut să le ia ca să corecteze erorile demonstrate în execuţie şi să
rectifice lipsurile dezvăluite în planificare; ulterior, ei au stabilit de comun acord
modificările care erau de dorit în modul de desfăşurare al debarcării, au înfiinţat
o grupare de şalupe de debarcare, şi au făcut ajustările necesare în planul de
transmisiuni pentru legătura navă-litoral.
Târziu, în după-amiaza ultimei zile a lui iulie, navele din grupările operative
ale lui Fletcher au adoptat o formaţie antisubmarină şi au luat drum vest, un cart
la sud. În acea zi soarele apunea ca un disc roşu închis, care semăna cu cel de pe
pavilionul de război japonez, un semn care, în conformitate cu unii ghicitori
amatori, era rău prevestitor pentru expediţie. Alţii speculau, cu toate acestea, că
el prevestea un viitor succes. Câteva minute mai târziu, apăsătoarea noapte
tropicală învăluia flota aliată.
CARTEA A DOUA
 4. „O FLOTĂ MAIESTUOASĂ”

În zorii zilei de 7 august, Martin Clemens, coastwatcher, s-a trezit brusc în

reverberaţiile surde ale unor explozii îndepărtate. Fără a mai sta să respecte
obişnuitul ritual al ceaiului de dimineaţă, şi-a smuls din cui binoclul şi a ieşit din
coliba sa de paie de pe povârnişul de munte. Deasupra lui Tulagi, unde unităţile
de infanterie marină comandate de generalul de brigadă Rupertus se pregăteau să
debarce, un fum negru se ridica în valuri. Cu toate că Lunga Point era ascuns de
el de crestele şi de arborii înalţi ca nişte turnuri ale junglei, Clemens s-a desfătat
la priveliştea panoramică oferită de marea flotă aflată în faţa ţărmurilor nisipoase
ale Guadalcanalului. Această „cetate pe mişcătoare valuri dansând în legănare”
era cea mai mare forţă de desant maritim ce se constituise până atunci. Aici, la
Lunga Roads (adică în radă la Lunga) – în faţa insuliţelor Florida şi Savo – o
„flotă maiestuoasă”{63} compusă din crucişătoare, distrugătoare, nave de
transport şi de aprovizionare, s-a adunat pentru prima din multele asemenea
lovituri date contra poziţiilor japoneze din necunoscutele şi inospitalierele insule
ale Pacificului îndepărtat.
În timp ce navele cenuşii, transportând forţele de debarcare, înaintau hotărâte
către poziţiile fixate mai dinainte, amiralul Crutchley şi-a dispus crucişătoarele şi
distrugătoarele spre nord-est şi sud-vest de insula Savo, ca să protejeze zonele de
transport împotriva unor posibile incursiuni, prin surprindere, ale submarinelor
inamice şi să întărească apărarea antiaeriană pe cea mai probabilă cale de acces.
Experienţele anterioare din Atlantic l-au determinat pe amiralul britanic să fie
deosebit de susceptibil la ameninţarea submarinelor; el presupunea că
submarinele „I“, japoneze, operau în vecinătate şi anticipa reacţia violentă şi
rapidă a forţelor aeriene ale inamicului.
La 100 de mile sud de Guadalcanal, gruparea de aviaţie de sprijin a amiralului
Fletcher executa o manevră, în timp ce portavioanele „Saratoga”, „Wasp“ şi
„Enterprise”, protejate de patrule aeriene de luptă, lansau şi recuperau cu o
precizie matematică avioane de vânătoare şi de bombardament în picaj. Noua şi
rapida navă de linie „North Carolina“ şi şase crucişătoare făceau acoperirea
portavioanelor. Şaisprezece distrugătoare, cu hidrolocatoarele „bâzâind” şi cu
servanţii lansatoarelor de bombe antisubmarine aflaţi la posturile de luptă, erau
pregătite pentru întâlnirea cu tâlharii din adâncuri.
 Clemens s-a repezit la radioul său. Eterul vuia de vocile agitate ale
observatorilor aerieni care dirijau tirul navelor. De îndată ce bombardierele în
picaj îşi lansau încărcătura şi se redresau, piloţii raportau că ţintele repartizate au
fost lovite şi cereau altele noi. În portul Tulagi, şapte hidroavioane ancorate,
model „Kawanishi”, se scufundau, iar nouă avioane tip „Zero” cu flotoare erau
distruse. Cisternele de combustibil, sfârtecate de proiectile incendiare, aruncau
cascade de nori negri de fum. Un şir de barăci acoperite cu tablă de fier ondulată
au fost făcute bucăţi. Magaziile şubrede de pe dane vărsau flăcări.
Avioanele de recunoaştere, catapultate în zorii zilei de pe crucişătorul
„Astoria”, zburau razant deasupra plajelor Guadalcanalului, peste şirurile de
cocotieri. Observatorii de pe scaunele din spate raportau că nu se vede niciun
semn al vreunei riposte inamice. Ofiţerii de la statul major al diviziei primeau,
pe bună dreptate, cu mult scepticism aceste informaţii, dar rapoartele despre
inexistenţa inamicului erau corecte. Americanii au realizat ceea ce îşi doreşte
totdeauna orice comandant: o surprindere tactică completă.
Faptul că flota lui Turner a ajuns în raionul obiectivului fără a fi descoperită,
s-a datorat, în parte, unei planificări riguroase. Drumul de apropiere, calculat
pentru a reduce şansa avioanelor japoneze, care patrulau deasupra Mării
Coralilor, de a descoperi forţa de atac, trecea mult la sud de Guadalcanal, zonă
aflată, în după-amiaza zilei de 6 august, într-un front de ploi. Sub acoperirea
ploilor şi întunericului, navele s-au îndreptat cu mare viteză spre nord, către Cap
Esperance, vârful de nord-vest al insulei Guadalcanal. După ce au dublat Capul,
navele au făcut o întoarcere de 90° spre est către raionul obiectivului.
Forţa de desant maritim fusese norocoasă: ploaia care a acoperit navele, a
împiedicat şi cercetarea aeriană japoneză de la Rabaul spre sud-est în ziua de 5
august şi din nou în cea de 6. Jurnalul de operaţii menţionează enigmatic:
„Cercetarea anulată din cauza vremii nefavorabile“. Cercetarea zilnică de la
Tulagi – trei hidroavioane de tip „Kawanishi“ cu rază mare de acţiune – a ieşit
în recunoaştere pe 6 august, dar a trebuit să se întoarcă în mai puţin de o oră,
datorită plafonului jos şi furtunilor. Piloţii au raportat o vizibilitate sub 10 mile şi
plafon numai de 100 de picioare (treizeci de metri). „Rezultatul cercetării: Nimic
de semnalat”.
Japonezii din Guadalcanal nu şi-au dat seama că inamicul vine peste ei decât
atunci când au explodat, în palmierii care le umbreau corturile, proiectilele trase
de pe crucişătorul „Quincy“.
Data: 7 august 1942. Ora: 6,41 a.m. În timp ce bombele făceau ţăndări
cocotierii şi schijele de oţel spintecau pământul, navele au pus la capă în radă la
Red Beach{64} şi echipajele au început să răsucească gruiele şi să lase la apă
şalupele de debarcare. Prin megafoane se auzeau cuvintele care aveau să se
repete aşa de des în următorii doi ani şi jumătate: „Land the landing force!“
(„Debarcaţi desantul!“). Mii de infanterişti marini, încordaţi, începeau să se
mişte încet şi în tăcere către plasele de debarcare suspendate de punţile
transportoarelor, grupaţi câte 36 de oameni pentru o şalupă. Marea era calmă.
Debarcarea se făcea în ordine şi repede.
Şalupele încărcate se depărtau de navele transportoare către zonele de
adunare, unde formau grupe de şalupe care, la un semnal, se îndreptau în valuri
regulate spre plajă. Toate formaţiile treceau la timp linia de plecare. Şefii de
şalupe accelerau motoarele, infanteriştii marini asudaţi stăteau chirciţi.
Avioanele de asalt vuiau la ieşirea dintr-o angajare finală; tirul tunurilor de pe
nave era mutat pe ţinte din interiorul insulei.
La ora 9,09 a.m., cu un minut înainte de „ora H“, şalupele din primul val s-au
oprit pe nisipul alb, rampele{65} au căzut în apa caldă, albastră-verzuie şi, în
sfârşit, oamenii eliberaţi de plictiseala şi aşteptarea interminabile au început să
înainteze încet prin apă, cu armele ţinute deasupra capului, către o fâşie liniştită
de plajă mărginită în spate de o linie de cocotieri. Aceşti militari din infanteria
marină, grupul de luptă „A“ (batalioanele 1 şi 3 din Regimentul 5 infanterie
marină), comandaţi de colonelul Le Roy P. Hunt, veteran cu multe decoraţii
dintr-un război anterior, au atins Red Beach fără nicio rezistenţă, pe un front de
aproape 2.000 de yarzi{66}. Speranţa lui Vandegrift de a debarca acolo unde nu se
găsea niciun inamic a fost astfel realizată.
Această forţă de acoperire a fost urmată de debarcarea grupului de luptă „B”
(Regimentul 1 infanterie marină), comandat de Clifton B. Cates, un alt colonel
care şi-a câştigat o bună reputaţie în Franţa. Regimentul lui Cates a debarcat în
coloană de batalioane, a trecut printre rândurile celor din Regimentul 5 şi a
înaintat către „Grassy Knoll“ (Mount Austen), o înălţime care domina aeroportul
dinspre sud. Scurt timp după debarcare, Cates şi-a dat seama că acest teren-
cheie, primul său obiectiv, nu era – cum indicau hărţile în mod eronat – la mai
puţin de 2 mile în interior, ci la peste 4 mile. Când regimentul lui s-a deplasat
într-acolo, căldura a început să-şi spună cuvântul şi înaintarea s-a redus la o
târâre şovăitoare.
Până la amiază, debarcarea a continuat fără nicio întrerupere. „Neobişnuit de
reuşite – avea să scrie mai târziu Vandegrift – operaţiile s-au desfăşurat lin şi
precis, ca un exerciţiu bine repetat din timp de pace“. Parcul de şalupe, organizat
la insistenţa lui după eşecul de la Koro, „a funcţionat admirabil”. Curând însă
acest tablou idilic a început să se schimbe. Pe măsură ce artileria, tancurile,
maşinile de teren, camioanele şi tractoarele amfibii se deplasau în interiorul
uscatului, pe Red Beach s-au îngrămădit în mod alarmant lăzi cu echipament,
alimente şi butoaie de benzină.
Neexperimentaţii timonieri au adus şalupe pline eu raţii de alimente în puncte
destinate să primească combustibil. Medicamentele s-au amestecat cu muniţia.
Infanteriştii de marină, debarcaţi cu valurile ulterioare, se foiau pe plajă,
aşteptând semnalul de înaintare în interior. Unii se duceau să înoate, alţii
spărgeau nuci de cocos, alţii stăteau pur şi simplu să privească cum detaşamentul
de litoral, cu un efectiv insuficient, se chinuie să mute preţioasa încărcătură din
şalupe în adăposturile improvizate în păduricea de palmieri. „La dracu, Mac, noi
suntem trupe combatante. Şi tu descarci boarfele astea blestemate”. Puturoşii
aceştia nu erau încă trupe combatante, dar aveau să devină în curând.
Dar ajutorul întâmplător al unor spectatori leneşi ar fi făcut cu greu o breşă în
grămezile dezordonate. Adevărul era că nu existau suficiente braţe şi nici destule
vehicule disponibile pentru a muta sutele de lăzi grele de la şalupe la locurile
destinate depozitelor de provizii. Această acumulare devenea haos. Pe o hulă
uşoară, pe la mijlocul după-amiezii, o sută de şalupe greu încărcate se legănau
departe de mal, în timp ce comandanţii lor căutau în zadar o porţiune liberă pe
nisip pentru a debarca. Astfel, deşi debarcarea trupelor a fost executată
neaşteptat de lin, operaţiile logistice care întârziau progresiv au creat o problemă
de proporţii îngrijorătoare şi au furnizat ţinte ideale pentru avioanele inamice.
Vandegrift era pe deplin conştient de această situaţie, dar era incapabil să o
amelioreze. El debarcase numai cinci batalioane de infanterie pe Guadalcanal.
Din acestea, el ţinea unul, în mod necesar, în rezervă. Trupele de asalt nu
atinseseră încă aerodromul şi nici apărătorii acestuia nu-şi arătaseră forţa sau
dispozitivul. Generalul nu avea de ales decât să-şi ţină mica sa forţă de debarcare
sub control strâns. Să-şi folosească oamenii care poate ar fi necesari în luptă,
pentru a rezolva problema crescândă de la Red Beach, nu ar fi însemnat să-şi
asume un risc calculat, ci unul complet nejustificabil.
De îndată ce primele bombe au explodat pe Tulagi, posturile japoneze de
emisie de acolo au început să răspândească ştirea că insula se afla sub un atac
puternic atât din aer cât şi de pe mare, că o flotă mare asalta Guadalcanalul şi că
debarcările de trupe erau iminente. La ora 8,05 a.m., radio Tulagi a semnalat
Rabaulului că americanii debarcă. „Şi astfel, un ultim mesaj emoţionant a fost
primit, cerând o bătălie decisivă până la ultimul om şi pentru reuşitele
permanente ale războiului. Pe urmă transmisiunile au încetat”{67}.
Statul major din Rabaul a reacţionat imediat. În timp ce comandantul celei de-
a 25-a flotile aeriene a marinei cu baza la Vunakanau îşi instruia piloţii,
viceamiralul Gunichi Mikawa, care comanda recent activata Flotă 8, a transmis
prin radio contraamiralului Aritomo Goto, ale cărui patru crucişătoare grele se
aflau la Kavieng, să iasă imediat şi să se deplaseze cu viteză maximă, la o
întâlnire lângă Rabaul{68}. Între timp, el a alcătuit în grabă un grup mixt din
unităţile disponibile pe plan local şi a ordonat ca îmbarcarea să înceapă fără
amânare. Acest detaşament care cuprindea o parte din Regimentul 5 Sasebo
SNLF (Forţa Specială de Debarcare a Flotei) s-a îmbarcat pe transportoare,
dintre care cel mai mare era Meiyo Maru, de 5.600 de tone{69}.
În timp ce debarcările americane continuau, avioanele Flotilei 25, pregătite în
prealabil pentru un raid de rutină asupra bazei de la Port Moresby, s-au adunat
deasupra localităţii Rabaul şi au zburat spre sud-est. Acest grup de şoc era
compus din 27 de bombardiere bimotoare de tip „Betty“, având ca acoperire 18
avioane de vânătoare de tip „Zero”. Urgenţa operaţiei reieşea din telegrama
trimisă de amiralul Yamamoto, care l-a impresionat într-atât pe comandantul
flotilei, încât acesta a decis să le lanseze fără a le schimba armamentul din
bombe, în torpile. Un nemaipomenit noroc pentru navele de transport ale lui
Turner.
La ora 10,30 a.m., în ziua de 7 august, raidul japonez, al cărui ordin suna:
„Distrugeţi forţa de invazie a inamicului cu toate puterile”, a trecut pe deasupra
coastwatcherului P. E. Mason, aflat la post pe dealurile de la sud de
Bougainville, şi, la mai puţin de 10 minute după aceea, el a transmis pe frecvenţa
„Bells": „De la STO. 24 de bombardiere torpiloare se îndreaptă spre voi"{70}.
Debarcarea tehnicii şi a proviziilor a încetat de îndată ce navele lui Turner au
trecut în dispozitivul antiaerian. La 45 de minute după aceea, când s-au ivit
bombardierele japoneze, navele americane manevrau cu toată viteza, gata de
luptă. Datorită alarmei prealabile a lui Mason, o puternică formaţie de avioane
de vânătoare, aflată deasupra insulei Savo, la aproape 20 de mile nord-vest de
zona de transport, era gata de atac împotriva japonezilor. În ciuda
bombardamentului violent executat, atacul aerian inamic nu a provocat decât
avarii fără importanţă distrugătorului „Mugford”. Au scăpat foarte puţine
bombardiere „Betty“.
După-amiază, Mason a raportat că o duzină de bombardiere în picaj, fără
însoţire, se află pe drum. Din nou, navele şi vânătoarea erau pregătite şi le
aşteptau. Piloţii lui Fletcher au revendicat distrugerea a patru avioane. Artileriştii
antiaerieni de pe nave au afirmat că au distrus, în mod cert, un număr egal. În
realitate, au fost doborâte trei bombardiere în aer, iar şase au rămas fără
combustibil şi s-au prăbuşit pe drumul de întoarcere la bază. Piloţii lor nu au fost
recuperaţi.
Din 51 de avioane japoneze care au părăsit în ziua aceea Rabaulul, 30 nu s-au
mai înapoiat. Printre piloţii care s-au întors era Saburo Sakai, cel mai mare as al
Japoniei. Avionul „Zero” pe care îl pilota a fost ciuruit, dar mai zbura încă. Orbit
de un ochi şi sângerând din mai multe răni, printr-un suprem efort de voinţă
Sakai a ajuns la Vunakanau, a coborât la aterizare şi a leşinat. A fost prima şi
ultima sa luptă deasupra Guadalcanalului.
Ştirile neaşteptate de la Tulagi nu au prea alarmat Statul Major General
Imperial Japonez, care aprecia că nu mai mult de 2.000 de americani erau
angajaţi şi că această acţiune era probabil o „cercetare prin luptă“. Statul Major
General făcea supoziţii că şi în cazul că ar fi avut loc o debarcare la scară mare,
nu va fi nicio problemă de a recupera poziţiile pierdute. Ca urmare, şeful Statului
Major General Naval şi-a îmbrăcat uniforma de gală şi s-a dus la vila de vară a
împăratului, la Nikko, ca să-l informeze pe Hirohito că nu era niciun motiv de
alarmă{71}.
Aprecierea eronată făcută de statul major al armatei de uscat japoneze era
într-o anume măsură scuzabilă. Nu numai că marina a ţinut secret faţă de armata
de uscat dimensiunile complete ale dezastrului de la Midway, dar ea a umflat
pierderile produse acolo portavioanelor şi aviaţiei americane într-o astfel de
măsură, încât conducerea armatei de uscat era convinsă că marina militară a
Statelor Unite fusese redusă la o stare de inferioritate fără speranţă. Din
informaţiile furnizate lor de către marină, planificatorii armatei de uscat
ajunseseră la concluzia că americanii nu vor fi capabili să organizeze o ofensivă
serioasă în Pacific înainte de începutul anului 1943. Furtuna din insulele
Solomon nu a sugerat nevoia de a se revizui această apreciere.
Oricât ar părea de necrezut, marina nu a informat niciodată armata de uscat că
îşi construia un aerodrom pe Guadalcanal. Când colonelul Takushiro Hattori, pe
atunci locţiitor al şefului Direcţiei Operaţii a Statului Major General al Armatei
de Uscat, a sosit la biroul său, la 7 august, el a fost uluit când a aflat că unităţi
constructoare de baze aeriene, aparţinând marinei, lucrau de câtva timp pe
„această insulă neînsemnată din Mările Sudului, locuită numai de băştinaşi”{72}.
Aprecierea armatei de uscat că era „de neconceput” ca debarcările americane „să
depăşească amploarea unei acţiuni de cercetare prin luptă” derivă astfel în parte
din faptul că marina a indus-o în eroare. Oricum, secţiile armatei de uscat şi
marinei au fost de acord că americanii trebuie să fie respinşi înainte ca ei să
poate pune în funcţie pista aviatică ce era practic terminată, iar generalul
Sugiyama a petrecut dimineaţa zilei de 7 august căutând o unitate convenabilă
pentru a fi trimisă înainte.
În acelaşi timp, amiralul Nagano a trimis instrucţiuni urgente comandantului-
şef al Flotei Combinate. În conformitate cu acestea, Yamamoto a constituit Forţa
Zonei de Sud-Est, a transmis prin radio viceamiralului Nishizo Tsukahara, care
comanda Flota 11 aeriană, cu cartierul general în Saipan, să zboare imediat la
Rabaul şi să preia comanda, a indicat ca prima prioritate să fie dată recuceririi
Guadalcanalului, şi a ordonat ca toate navele şi avioanele disponibile să fie
pregătite pentru un contraatac decisiv.
Târziu, după-amiază, Regimentul 1 infanterie marină era încă destul de
departe de Grassy Knoll şi Vandegrift i-a ordonat lui Cates să se oprească şi să
se consolideze acolo pentru noapte. Oprirea era deosebit de necesară. Oamenii
care au fost înghesuiţi timp de două săptămâni în calele fierbinţi ale
supraaglomeratelor nave de transport erau într-o deplorabilă condiţie fizică.
Încărcaţi cu pachete excesiv de grele şi muniţie suplimentară, copleşiţi de
căldură şi de umiditatea sufocantă, de lipsa de apă şi de tablete de sare, ei nu
erau în stare să înainteze, cu atât mai puţin să lupte. Din fericire, infanteriştii
marini ai lui Cates nu au întâlnit niciun japonez în prima lor după-amiază
petrecută pe mal.
Nici înaintarea Regimentului 5 infanterie marină nu a fost mai satisfăcătoare.
În ciuda îndemnurilor repetate ale comandantului regimentului, Batalionul 1 a
înaintat către vest cu o viteză exasperant de mică. Cu toate acestea, la căderea
nopţii, batalionul acesta a atins obiectivul său pentru acea zi, malul de răsărit al
pârâului Aligatorului, un curs de apă leneş, cu semi-maree, la aproximativ două
mile vest de Red Beach.
În timp ce în prima zi a primei ofensive în Pacific, infanteriştii marini de pe
Guadalcanal nu au întâlnit niciun inamic lucrurile erau diferite în zona Floridei.
Aici era anticipată cea mai puternică rezistenţă, iar Vandegrift a trimis cele mai
bine antrenate şi dinamice unităţi ale sale, Batalionul 1 raideri al lui Edson, la
Tulagi, şi Batalionul 1 paraşutişti al maiorului Robert H. Williams, în portul
insuliţei Gavutu.
Pentru protejarea flancului sting al raiderilor, în timp ce ei debarcau pe Blue
Beach, la ora 8,00 a.m., compania B (Baker){73} din Batalionul 1 al Regimentului
2 infanterie marină (locotenent colonel Robert E. Hill) trebuia, mai înainte, să
cucerească promontoriul Haleta de pe Florida învecinată. Pentru a proteja
paraşutiştii, în timp ce înaintau cu bărcile către Gavutu pentru o oră H prevăzută
la 11,00 a.m., restul batalionului lui Hill trebuia ca înainte de acea oră să ocupe o
poziţie de acoperire pe extremitatea peninsulei Halavo. Acest aranjament, nu
fără complicaţii, era programat să permită o folosire optimă a focului artileriei
navale şi a aviaţiei. Opt şalupe care transportau compania căpitanului E. J. Crane
au debarcat oamenii la Haleta cu câteva minute înainte de ora 8,00 a.m.; curând
după aceea, batalionul lui Hill a cucerit vârful peninsulei Halavo. Primii
americani care au atins plajele în insulele Solomon au debarcat fără a trage un
foc. Nu se aflau japonezi nici într-un loc, nici în celălalt.
 Între timp, Batalionul 1 raideri debarca de pe transportorul rapid în care
călătorise din Noua Caledonie. Ei, de asemenea, suferiseră de lipsa de exerciţiu
şi de pe urma cazării într-un spaţiu aglomerat, dar spre deosebire de trupele care
urmau să debarce pe Guadalcanal o oră mai târziu, ei erau debarcaţi cu minimum
de echipament pentru luptă. Edson se aştepta la o luptă crâncenă. „Nu vă faceţi
probleme cu mâncarea”, spusese el unui comandant de companie. „Este destulă
acolo. Japonezii mănâncă şi ei. Tot ce aveţi voi de făcut este să o luaţi“.
La ora opt fix, două companii de raideri (Baker şi Dog), B şi D, au început să
debarce pe mal, prin apă, din şalupele Higgins{74}, puse pe uscat pe bancurile de
coral din faţa lui Blue Beach, o zonă de debarcare situată la capătul de vest al
insulei, aleasă în speranţa că, deoarece apropierea de plajă părea imposibilă, nu
va fi apărată. Această speranţă s-a adeverit, nicio împuşcătură nu s-a auzit din
junglă. În timp ce oamenii se luptau în apa adâncă până la brâu, pentru a-şi găsi
echilibrul pe învelişul alunecos al coralilor, mulţi cărând încărcături grele – ţevi
de aruncător, plăci de bază şi staţii de radio – se duceau la fund. Smucindu-se în
picioare, erau împinşi către ţărm. Cei care cădeau, se ridicau cu mâinile
însângerate de ieşiturile coralilor, cu pantalonii de bumbac sfâşiaţi şi genunchii
însângeraţi. Cu toate acestea, pe la 8,15, companiile de asalt erau pe mal şi
ajutorul de comandant a comunicat lui Edson: „Debarcarea a reuşit; nu am
întâmpinat rezistenţă”. Restul batalionului a urmat cu repeziciune, de îndată ce
şalupele din primul val s-au întors la APD-uri{75} şi au îmbarcat companiile A şi
C.
Raiderii au urcat tăcuta creastă abruptă din faţa lor, s-au rotit către dreapta şi
au început să înainteze către sud-vest, de-a lungul crestei şi al abruptelor coaste
povârnite ale insulei. Pe urmele lor, militarii din Batalionul 2 al locotenent-
colonelului Harold E. Rosecrans, din Regimentul 5 infanterie marină, debarcaţi
la Blue Beach, au traversat Tulagi şi au măturat jumătatea sa de nord-vest, fără
să întâlnească nici urmă de inamic. Rosecrans şi-a adunat apoi batalionul şi a
înaintat într-o poziţie favorabilă pentru a-l sprijini pe Edson.
Rezistenţa s-a făcut simţită mai întâi în fostul cartier chinezesc, care îmbrăţişa
docurile Burns-Philp de pe coasta de nord, în faţa micuţei insule Makambo. Aici,
imediat înaintea amiezei zilei de 7 august, infanteria marină a suferit primele
pierderi în luptele din campania din Pacificul de Sud. În încercarea de a da ajutor
la trei soldaţi grav răniţi, locotenentul (j.g.) Samuel Miles, un doctor tânăr din
flotă, a fost ucis, şi un comandant de companie grav rănit. Cum raiderii înaintau
cu prudenţă către colibele şubrede, japonezii au deschis focul cu aruncătoare
uşoare. Înaintarea s-a încetinit şi, târziu după-amiaza, Edson a ordonat oprirea
pentru a se consolida la teren pentru noapte.
 Infanteria marină stăpânea o linie care se întindea în general de-a lungul
terenului înalt de la Carpenter’s Wharf (Debarcaderul dulgherului), la nord, până
la spaţioasa construcţie a reşedinţei în care comisarul (australian) a locuit până
când a fost forţat să fugă din insulă, Ia sfârşitul lui aprilie. Pe partea sudică a
reşedinţei, un teren uşor în pantă ducea spre o mică clădire a unui club de golf
aflat lângă plajă. Această poziţie nu era organizată nu era timp pentru acest
lucru. Raiderii au săpat adăposturi puţin adânci pentru câte doi şi trei oameni, iar
Rosecrans şi-a desfăşurat batalionul pentru a întări poziţiile înaintate.
Configuraţia terenului îi favoriza pe infanteriştii marini. Creasta pe care o
ocupau cădea într-o pantă abruptă, într-o zona rectangulară plană, folosită în
zilele mai fericite pentru meciurile de crichet şi de fotbal. Japonezii ocupau
poziţii pe o creastă accidentată, stâncoasă, acoperită cu tufişuri, care mărginea
partea de est a terenului de joc. Luptele de după-amiază arătaseră că apărătorii
lui Tulagi erau dotaţi din abundenţă cu aruncătoare uşoare de mine, aruncătoare
de grenade, precum şi cu mitraliere grele şi uşoare. Se aprecia că, acolo, erau
între trei şi patru sute de apărători şi că ei voi contraataca în timpul întunericului.
Au făcut-o de patru ori. Dar fiecare asalt a fost mai puţin impetuos decât cel
precedent, şi toate au fost respinse. Câţiva japonezi s-au infiltrat în poziţiile
infanteriştilor marini; şase s-au târât sub terasa reşedinţei şi s-au ascuns acolo.
Chiar în zorii zilei de 8 august ei au ucis trei infanterişti marini. Cinci minute
mai târziu erau, la rândul lor, ucişi cu grenade.
Soldatul clasa I John Ahrens, un puşcaş mitralior din compania A, zăcea
tăcut, cu ochii închişi, respirând încet, într-un adăpost săpat în centrul liniei
subţiri de apărare pentru care luptase cu eroism ca s-o menţină. Ahrens era plin
de sânge. El era pe moarte. Alături, zăcea un sergent japonez mort; peste
picioarele sale se afla un ofiţer mort. Ahrens fusese lovit în piept de gloanţe şi
sângele izvora încet din trei răni adânci, făcute de baionete. În jurul aceluiaşi
adăpost se aflau treisprezece corpuri ghemuite de japonezi. Când căpitanul
Lewis W. Walt l-a luat pe Ahrens în braţe pentru a-l duce la reşedinţă,
muribundul, încă agățându-se de arma sa automată de tip BAR{76}, spunea:
„Domnule căpitan, ei au încercat să treacă peste mine noaptea trecută, dar nu
cred c-au reuşit”.
„N-au făcut-o, Johnny, răspunse Walt încetişor, n-au făcut-o”.

Insuliţa Gavutu, legată cu şi mai mica Tanambogo printr-un îngust dig

provizoriu, s-a dovedit a fi şi mai greu de cucerit în ziua Z decât a fost Tulagi.
Deşi apărătorii erau mai puţini, tot puţini erau şi atacatorii americani.
Bombardamentul aerian asupra lui Gavutu, care măsoară aproximativ 500 de
yarzi în lungime şi mai puţin de 300 în lăţime, a fost scurt şi complet ineficace;
ascunşi în adăposturi blindate şi grote, japonezii au suferit puţine pierderi
pregătindu-se ei înşişi să facă o primire sângeroasă paraşutiştilor.
Pe măsură ce mijloacele de debarcare se îndreptau spre mal, tunurile de pe
distrugătoare au neutralizat focul apărătorilor, dar când şalupele au ajuns la mal
şi infanteriştii marini s-au împrăştiat, acest foc al forţelor proprii a încetat şi
japonezii au trecut la atac. Paraşutiştii, dezorganizaţi pe moment de ploaia de
gloanţe vărsate asupra lor de armele automate bine camuflate, au căutat orice
adăpost pe care puteau să-l găsească. Dar asemenea posibilităţi nu prea se iveau.
Înainte de a se fi făcut vreun progres, maiorul Williams a fost lovit, iar comanda
a fost trecută maiorului Charles A. Miller. Ostaşii mureau pe acea fâşie îngustă
de plajă, dar distrugătoarele de sprijin, în ape netrecute pe hartă, ezitau să reducă
distanţa pentru a executa focul precis atât de necesar. Singura scăpare era
deplasarea şi, în mici grupe, oameni disperaţi înaintau către inamic. Pe la
mijlocul după-amiezii o grupă a cucerit vârful cotei 143, punctul cel mai înalt de
pe insulă. Aici, un infanterist marin a desfăşurat steagul american. Dar steagul
Soarelui Răsare flutura sfidător pe micuţa Tanambogo, ai cărei apărători erau
încă în deplină putere. Cel ce s-ar fi expus lângă digul provizoriu, care era din
când în când măturat de rafale de foc de arme automate, ar fi plătit cu viaţa.
Era clar că paraşutiştii nu puteau continua cu cucerirea lui Tanambogo,
desemnată iniţial ca Faza a doua a obiectivului lor. În acel moment ei stăteau ca
pe vârful unui vulcan care putea să erupă în orice moment, pentru că, sub
picioarele lor, în vreo două duzini de grote şi adăposturi blindate, îşi aveau
vizuina japonezii. Aceste grote puteau fi distruse numai prin încărcături
explozive legate de prăjini. Multe astfel de încărcături au fost împinse în poziţii
de către uriaşul şi blondul căpitan Harry Torgerson. Pantalonii săi au fost sfâşiaţi
în bucăţi de prima încărcătură pe care a detonat-o.
Aşadar, la apusul soarelui în spatele insulei Savo, rămânea de cucerit insula
Tanambogo. Rupertus a cerut bombardamente aeriene asupra insuliţei şi a
indicat căpitanului Crane, a cărui companie se retrăsese mai înainte de pe Haleta
cea fără apărare, să se îmbarce şi să atace în amurg. Ofiţerul cu operaţiile,
maiorul William K. Enright, afirma că acest efort, conceput în graba
momentului, promitea puţine şanse de succes. Rupertus credea altfel. Aşa cum
prezisese Enright, infanteriştii marini ai lui Crane au fost întâmpinaţi de un foc
ucigător pe măsură ce bărcile se apropiau de punctul de debarcare. Numai una a
reuşit să ajungă pe plajă; ocupanţii ei au fost ciuruiţi. Celelalte două, găurite într-
o jumătate de duzină de locuri, s-au retras în grabă la Gavutu.
 Acest atac nereuşit a avut un singur rezultat durabil: l-a convins pe Rupertus
că are nevoie de ajutor. El a apelat la Vandegrift şi, la miezul nopţii, Turner a
retras batalionul locotenent-colonelului Robert G. Hunt (din Regimentul 2
infanterie marină), prevăzut în planul de bază să ocupe Ndeni. Rupertus i-a
ordonat lui Hunt să debarce pe Gavutu, în zori, să schimbe paraşutiştii şi să
cucerească Tanambogo.
Noaptea şi ploaia n-au adus nicio pauză în lupta de pe Gavutu. Japonezii
izolaţi se târau din grote pentru a arunca grenade sau trage rafale spasmodice din
puşti mitraliere. Infanteriştii marini nu aveau de ales, doar să îndure aceste
atacuri şi să aştepte zorile.
Pe Guadalcanal, americanii ar fi trebuit să petreacă prima lor noapte într-o
pace relativă. Dar în ciuda faptului că niciun apărător nu i-a deranjat, odihna a
fost imposibilă. Santinelele cu nervii încordaţi au însufleţit lungile ore prin sute
de focuri trase asupra unor ţinte imaginare. Agitaţia a fost remarcată de japonezii
de dincolo de Matanikau, dar care erau de-a dreptul incapabili să-şi dea seama ce
se petrece. Infanteriştii marini erau desigur nervoşi şi epuizaţi. Toţi erau
neliniştiţi, iar unii chiar speriaţi. Ei au debarcat aşteptându-se să-i întâlnească pe
japonezi şi să lupte cu ei, dar inamicul s-a ascuns. Cu siguranţă se află acolo,
undeva în întunericul impenetrabil. Cu toate acestea, nici în zorii celei de-a doua
zi nu era nici urmă de el.
Înaintea miezului nopţii din ziua Z, Vandegrift a dat noi dispoziţii de luptă. El
i-a ordonat lui Cates să nu ţină seama de Grassy Knoll, să ocolească către vest,
să înainteze către Lunga şi să înconjoare aerodromul dinspre sud. În acelaşi timp,
a ordonat Regimentului 5 infanterie marină să se deplaseze rapid către Lunga
Point şi să continue – înaintarea către Kukum.
*

Sâmbătă dimineaţa (3 august), patrulele, ce se deplasau ezitând spre

aerodrom, au capturat câţiva muncitori japonezi şi coreeni. Informaţiile date de
aceştia au făcut să se cristalizeze opinia, până atunci nebuloasă, că inamicul s-ar
fi retras către vest, probabil la Kukum sau poate chiar mai departe. În situaţia
dată, comandamentul diviziei i-a ordonat lui Hunt să înainteze repede spre
Kukum. Dar Regimentul 5 infanterie marină nu se grăbea, aşa că patrulele lui au
atins abia pe la jumătatea după-amiezii zona taberei părăsite de japonezi din
păduricea de cocotieri, aproape de capătul de nord al pistei.
O recunoaştere rapidă a zonei de cazare invadate a dus la constatarea că
personalul de construire a aeroportului şi apărătorii lui din Forţa de debarcare
fugiseră în grabă. Unele locuri din tabără, evident părăsite într-o grabă
determinată de panică, au fost găsite într-o stare de dezordine cumplită.
Uniforme, încălţăminte numită tabi, cu talpă de cauciuc, în care degetul mare
este despărţit de celelalte, cămăşi, şepci, căşti, pături, plase împotriva ţânţarilor,
puşti, ceşti de ceai, beţişoare de mâncat, străchini pentru orez, cu conţinutul lor
pe jumătate consumat, toate zăceau de-a valma. Nenumăraţi cocotieri, atinşi de
bombe şi de proiectile, căzuseră, dărâmând clădiri mici şi sfâşiind corturi. În
clădiri improvizate, folosite evident ca birouri, hârtii şi instrumente de desen
erau răspândite pe jos. Când infanteriştii de marină au dat cu ochii de această
privelişte, efectul a fost lugubru. Aici omul a trăit şi a muncit până când s-a
abătut asupra sa o neaşteptată catastrofă, smulgându-l din lumea lui.
Între timp, alte patrule din Regimentul 11 infanterie marină au scotocit
câmpul de luptă, dar fără a da de urma inamicului. Comandantul artileriei,
colonelul Pedro A. del Valle, a însoţit una dintre aceste patrule. Raportul său
conchidea că trebuie să „împingă“ mai înainte şi spre seară unul dintre
batalioanele lui Cates a traversat pista de aterizare şi a săpat tranşee pentru
noapte pe malul de est al râului Lunga.
Între timp, descărcarea de materiale pe Red Beach continua în neorânduială.
Predomina o dezorganizare totală şi, într-un efort de a dispersa periculoasa
concentrare de provizii, Vandegrift a cerut lui Turner să lărgească zona de
descărcare către plajele situate la aproximativ o milă vest de aglomerata Red
Beach. Turner s-a împotrivit; el era îngrozit numai la ideea că trebuia să-şi mişte
navele în ape care puteau fi minate. Dar Vandegrift insista. Până la urmă,
amiralul a putut să vadă el însuşi că pur şi simplu nu era spaţiu pe Red Beach
pentru a debarca o parte din încărcătura de luptă aflată încă în calele navelor. Şi
curând, şalupele au început să descarce lângă gura lui Block Four River. Spre a
preveni repetarea mersului anevoios de pe Red Beach, unele dintre transportoare
au trimis marinari pe uscat pentru a întări echipele epuizate de efort.
În timp ce infanteria marină de pe Guadalcanal cotrobăia prin taberele
părăsite, spărgea nuci de cocos, aduna amintiri şi lua ca mostre primele ţigarete
japoneze, fraţii lor de arme de pe insulele Tulagi şi Gavutu continuau să lupte
cum luptaseră şi în ajun.
În zorii zilei de sâmbătă (8 august), când au ieşit din adăposturile individuale
puţin adânci, infanteriştii de marină ai lui Edson şi Rosecrans au văzut, pentru
prima oară, în faţa liniilor lor, cadavrele mutilate ale oamenilor care, cu câteva
ore mai devreme, dăduseră un asalt cu o înverşunare învecinată cu frenezia.
Pentru unii dintre ei, prima întâlnire cu moartea prin violenţă s-a soldat cu un şoc
brutal, dar a fost un lucru cu care s-au obişnuit, iar plutoanele şi grupele s-au
deplasat, curând, spre grotele în care îşi găsiseră japonezii refugiul final.
 Nici bombardierele în picaj şi nici tirul tunurilor de pe nave n-au putut lichida
inamicul din grotele acelea stâncoase. Infanteriştii de marină nu aveau nici mine
Bangalore (încărcături alungite), nici aruncătoare de flăcări, nici tancuri.
(Singurul tanc debarcat pe plajă la Tulagi, pierduse o şenilă şi acum se odihnea
într-un şanţ). Ei au acţionat la început cu grenade de mână. Japonezii le ridicau
rapid şi le aruncau înapoi. În câteva minute, infanteriştii de marină au înţeles că a
te mişca în faţa grotelor însemna moarte.
Din fericire, raiderii aveau o secţie de distrugeri, condusă de Angus Gauss, un
tunar din corpul de infanterie marină căruia îi plăcea să arunce în aer orice.
Pentru urechile lui Gauss o explozie era cea mai dulce muzică ce putea fi
receptată. El şi oamenii lui au petrecut dimineaţa improvizând încărcătura de
trotil pe o prăjină şi pe la amiază japonezii ascunşi au început să le simtă pe
propria piele. Astfel, doi oameni din detaşamentul de distrugeri, sub acoperirea
unor grenade fumigene şi susţinuţi de focul mitralierelor au pătruns în gurile
întunecate a două grote adiacente alese pentru a li se acorda atenţie. Câteva clipe
mai târziu, bubuituri înăbuşite punctate de răcnete au semnalat succesul deplin al
primelor experienţe ale lui Gauss. După amiază, cele mai multe grote erau
astupate. Două plictisitoare enclave şi o jumătate de duzină de trăgători de elită
mai rămâneau să fie lichidaţi, dar la apusul soarelui Rupertus a putut transmite
prin radio lui Vandegrift că Tulagi era în siguranţă. Batalionul de asalt a pierdut
99 de oameni: 47 morţi şi 52 răniţi. Batalionul lui Rosecrans din Regimentul 5
infanterie marină a pierdut 56 oameni.{77}
Batalionul lui Hunt, eliberat cu şovăire de Turner vineri, cu puţin înainte de
miezul nopţii, a început debarcarea pe Gavutu vineri la ora 7 a.m. Şi sâmbătă 8
august, la prânz, aceste trupe proaspete aveau insula sub control. Hunt i-a
ordonat lui Miller să-şi îmbarce paraşutiştii şi să se deplaseze cu ei la Tulagi.
Însângerata Gavutu aparţinea americanilor. Paraşutiştii au plătit pentru ea cu 84
de morţi şi răniţi – procentul pierderilor a fost de peste 20 la sută din efectiv{78}.
Hunt i-a transmis acum lui Rupertus că este gata să atace Tanambogo şi i-a
cerut să execute un bombardament aerian pregătitor. Aproape imediat au răspuns
şase bombardiere în picaj din aviaţia de pe portavioane, aflate în aşteptarea
executării unor asemenea misiuni. Atacul lor a fost mai mult dăunător decât util:
câteva bombe lansate prea devreme, care au căzut pe Gavutu, au făcut bucăţi trei
militari din infanteria marină şi alţi 9 au fost răniţi grav. Hunt l-a silit pe
conducătorul zborului, înjurându-l, să se ducă înapoi de unde-a venit.
De îndată ce avioanele au părăsit zona, crucişătorul San Juan a intrat în port,
a bombardat, timp de câteva minute, Tanambogo, apoi s-a retras. La puţin timp
după aceea, a apărut pe scenă un al doilea grup de avioane ce fuseseră ambarcate
pe portavion, ele având misiunea expresă de a da jos steagul japonez care mai
flutura încă pe cel mai înalt punct al insulei. Mai multe bombe au căzut din nou
alături de ţintă şi au ucis şi rănit câțiva infanterişti de marină de pe Gavutu.
Altele au lovit obiectivul, dar n-au deranjat steagul Soarelui Răsare. După
această întâmplare, Hunt a cerut cu hotărâre ca „sprijinul” aerian să fie întrerupt
numaidecât.
La ora 4,00 p.m., Hunt, acum plin de speranţă că nu va mai avea de dat piept
nici cu japonezii şi nici cu bombardierele în picaj ale Statelor Unite, a cerut
distrugătorului „Buchanan“ să deschidă focul, din apropiere, asupra insulei
Tanambogo. „Buchanan“ s-a apropiat de ţărm. Scurtul său bombardament a fost
devastator şi, la 5 minute după ce tunurile au deschis focul, compania I (căpitan
W. B. Tinsley) a debarcat pe insulă. La o oră după aceea, un sergent dădea jos
drapelul japonez pe care o duzină de piloţi nu reuşiseră să-l doboare.

În zorii acestei zile de sâmbătă coastwatcherul Jack Read, din Bougainville, a

început obositoarea operaţie de a-şi deplasa aparatul său de radio-emisie pe o
nouă poziţie, în vârful unei coaste abrupte, unde spera să găsească mai bune
condiţii de recepţie şi emisie. Pe când el şi cărătorii băştinaşi transpiraţi urcau
poticnindu-se prin jungla, Read a auzit zgomotul unor avioane ce zburau la mică
altitudine. Pe deasupra capului lor au trecut bombardiere Betty în direcţia sud-
est, în formaţia de V-uri, constituite într-un triunghi cu vârful înapoi, însoţite de
avioane de vânătoare „Zero“. În timp ce doi băieţi fixau antena, Read număra
avioanele. În câteva minute a transmis în eter. „De la JER{79}. 40 de bombardiere
se îndreaptă spre voi”. Acest mesaj a fost recepţionat la Townsville, în Australia.
De acolo a fost retransmis la Melbourne şi mai departe Ia Pearl Harbor, de unde
a ajuns la Fletcher şi Turner, la 40 de minute după ce l-a emis Read.
Centrul de dirijare a aviaţiei de vânătoare de pe portavionul Saratoga a adunat
din nou avioanele de tip „Wildcat” deasupra insulei Savo şi iarăşi a încetat
descărcarea, transportoarele şi cargourile punându-se în mişcare pentru a
respinge atacul aerian. De data aceasta însă japonezii au făcut un arc spre nord,
la 50 mile de Savo, şi când bombardierele torpiloare au ajuns mugind pe
deasupra vârfurilor copacilor de pe Florida, patrulele aeriene de intercepţie se
aflau deasupra insulei Savo, la altitudini de 10, 15 şi 25 mii de picioare. Fiind
siguri că nu vor avea rezistenţă din aer, japonezii anticipau o chermeză, dar ei nu
luau în calcul precizia tunarilor lui Turner, care petrecuseră multe ore
plictisitoare urmărind zborul la joasă altitudine al avioanelor.
 Aveau acum ocazia să plătească dividende pe măsură. De la 20 la 40 de
picioare deasupra apei, bombardierele torpiloare „Betty“ îşi croiau drum prin
focul artileriei antiaeriene către ţintele lor. Aceasta era altitudinea prescrisă de
noua concepţie a atacului cu torpile, bazată pe acţiuni reuşite împotriva navelor
britanice. Sistemul de conducere a focului la americani era însă mai avansat.
Bombardierele „Betty” au fost izbite de o furtună de oţel. Unul câte unul se
aprindeau, explodau, se dezintegrau, unele atât de aproape de nave, încât bucăţi
de aripi şi fuzelaje le loveau corpul, iar bucăţi de motoare rupeau vârful
suprastructurilor. Marinarii de pe o navă de transport au măturat peste bord în
ziua aceea braţele, picioarele şi piepturile unor piloţi japonezi.

Alertată în cele din urmă, vânătoarea americană a interceptat neconcludent
avioanele de vânătoare japoneze de tip „Zero“ din escortă. Ambele părţi aveau
să pretindă, fără moderaţie, că au scufundat nave şi au doborât avioane.
Transportorul George F. Elliott s-a aprins de la un bombardier care a căzut şi a
explodat pe puntea sa. Distrugătorul Jarvis a fost greu lovit. Pierderile reale
japoneze în avioane nu pot fi determinate nici până azi. Piloţii de pe portavioane
au revendicat şase avioane „Zero”. Piloţii japonezi de pe „Zero“, 6 avioane
americane, în aceeaşi zi, după-amiază, Read a văzut un singur avion „Betty“
zburând către nord-vest. Pilotul acestui avion, evident singurul supravieţuitor, a
aterizat la Rabaul şi a pretins că a scufundat o navă de linie. Nimeni nu i-a putut
combate afirmaţia.
Duminică (9 august), dis-de-dimineaţă, Hunt a trecut 2 companii la
Tanambogo şi, pe la amiază, sergentul său specializat cu distrugerile redusese la
tăcere poziţiile din grote. Un observator imparţial (unul dintre capelanii
regimentului) prezintă în mod concis această procedură:

„Sergentul O.S. Bergner a săpat cu sânge rece o gaură adâncă deasupra grotei,
a plasat în ea o încărcătură zdravănă de trotil, pe care a aprins-o şi a aruncat în
aer grota, ucigând pe ocupanţi”{80}.

În sprijinul celor ce acţionau pentru distrugerea grotelor au debarcat două
tancuri uşoare, comandate de locotenentul R.J. Sweeney. Unul s-a îndepărtat de
infanteria care îl sprijinea – sau poate plutonul de puşcaşi a înaintat prea încet –
şi a ajuns la ananghie:

„Japonezii au ţâşnit din adăposturi şi din grote şi l-au blocat prin introducerea
unei bare mari de fier în şenilă. În încercarea de a se debarasa de această bară,
tancul a dat înapoi, peste trunchiul unui cocotier, în care s-a blocat, neputând să
mai dea nici înainte, nici înapoi. Japonezii au început să arunce cu sticle
incendiare şi alte substanţe inflamabile, care au ucis întregul echipaj, cu excepţia
unui singur ostaş, care a reuşit să scape“.{81}

Pe la jumătatea după-amiezii de duminică, 9 august, Rupertus l-a informat pe
comandantul diviziei că forţa de debarcare din nord a cucerit toate obiectivele.
Infanteriştii marini au îngropat peste 600 japonezi în timp ce alţi aproximativ
100 japonezi au fost sufocaţi în grote. Probabil 70—80 au scăpat pe insula
vecină, Florida. Au fost ucişi sau răniţi 295 americani.
Tuturor încercărilor de a-i determina pe apărători să se predea li s-a răspuns
cu plumb; japonezii au refuzat să ceara cruţarea vieţii. Vandegrift a descris
acţiunea Tulagi-Gavutu-Tanambogo ca pe o „… operaţie furtunoasă –
neîntreruptă şi fără milă… decisă de exterminarea unuia sau altuia dintre
adversarii angajaţi. Spiritul ostășesc s-a manifestat peste tot acolo unde inamicul
a fost întâlnit… şi a fost o fermă hotărâre de a accepta… hazardul unei lupte
apropiate şi sângeroase“{82}.

Debarcările din insulele Solomon au dovedit că concepţia executării
operaţiilor de desant maritim, la care mulţi ofiţeri de infanterie marină şi câţiva
din flotă au adus contribuţii remarcabile în timpul deceniului precedent, era în
esenţa judicioasă. Într-adevăr, câteva probleme tehnice critice rămâneau să fie
rezolvate, cea mai presantă dintre ele fiind cum să se grăbească şi să se
controleze descărcarea. Infanteriştii marini de pe Guadalcanal nu erau la curent
cu faptul că existau nave de debarcare a tancurilor (Tank landing ships – LST):
în august 1942, foarte puţini cunoşteau această realitate. În ciuda faptului că
tractorul amfibiu – un vehicul pe care Corpul de Infanterie Marină l-a finanţat şi
pe care Vandegrift, într-o scrisoare personală către generalul Holcomb, îl descria
ca „salvatorul vieţii noastre” – a demonstrat utilitatea sa, dar acest hibrid
eficient, DUKW{83} era numai în stadiul experimental{84}.
Exigentele cerinţe ale unei lupte coordonate pe pământ, pe mare şi în aer au
relevat multe slăbiciuni în planificare, înzestrare şi pregătire de luptă. Vandegrift
era în mod special neliniştit de rezultatele sub orice critică aduse de patrule, lipsa
de legătură între unităţi şi nivelul abominabil al disciplinei focului. „Materialul
de transmisiuni – scria el comandantului – e de proastă calitate. Pur şi simplu,
aparatele n-au funcţionat, şi nu din vina personalului"{85}.
Serioase deficienţe au fost relevate în conducere la toate nivelele, de la
regiment la pluton. Pe Guadalcanal era în toate prea multă ezitare. Vandegrift va
trebui, în scurt timp, să efectueze schimbări în statul său major şi la comanda
regimentelor şi batalioanelor, pentru a asigura o conducere mai activă şi mai
inspirată.
Tunurile navale de calibru mediu au dovedit clar că tragerile împotriva unui
sistem defensiv de grote şi adăposturi blindate echivalează cu o risipă de
muniţie. Astfel de ţinte pot fi distruse numai dacă sunt exact localizate şi lovite
prin trageri directe de la distanţă mică. Experţii Corpului de Infanterie Marină în
probleme de trageri de artilerie navală încercaseră o vreme să prezinte amiralilor
lor această realitate, dar n-au avut decât puţin succes. Mai târziu, Connolly zis
„Close-in“{86}, arăta comandanţilor navali mai grijulii cât de eficace poate fi
focul de sprijin al artileriei navale.
Din punct de vedere strategic, operaţia a tins să îndeplinească tot ceea ce King
sperase. Aliaţii au trecut la ofensivă şi au oprit mareea japoneză în creasta ei
critică.
Ei au salvat (cel puţin temporar) insulele Santa Cruz şi Noile Hebride şi au
stabilit o poziţie de pe care puteau să interzică operaţiile japoneze în mările
Solomon şi Coralilor. Din Australia s-a ridicat un mare oftat de uşurare. Numai
că bucuria de la Washington, Melbourne şi Honolulu avea să fie de scurtă
durată.
 5. „LIMBA DE FIER DE LA MIEZUL NOPŢII”

La începutul după-amiezii de sâmbătă 8 august, cu obiectivele ce le fuseseră

repartizate deja atinse sau a căror înfăptuire era iminentă, Turner şi Vandegrift
mai aveau o singură problemă deosebită, sau cel puţin așa credeau ei. Aceasta
era grăbirea descărcării navelor. Flota de invazie înfruntase trei atacuri aeriene
grele în 24 de ore. Turner ştia, pentru că i se spusese în termeni foarte clari, la
Koro, că putea să se aştepte la o acoperire aeriană pentru nu mai mult de alte 18
ore. El ştia, de asemenea, că era imposibil să golească navele sale în acel timp.
El urmărise desfăşurarea operaţiei de descărcare şi era conştient că practic încă
nu se debarcase pe ţărm nimic din tehnica grea. Urmărind activitatea de pe nava
amiral McCawley, Turner era neliniştit. În timpul mesei de seară, un mesager i-a
înmânat o bucată de hârtie, menită mai mult să diminueze extraordinarul său
optimism şi să-l provoace la una din exploziile de înjurături colorate pentru care
era atât de simpatizat.
Interceptarea unei telegrame urgente operative de la Fletcher către Ghormley,
conţinea o informaţie pe care comandantul Forţei de desant maritim o găsea,
după propria sa expresie, „de necrezut”. În mesajul său, Fletcher raporta prezenţa
unui număr mare de avioane torpiloare şi de bombardament în zonă; forţa sa de
vânătoare, redusă de la 99 la 78 de avioane, combustibilul redus drastic. El
recomanda imediata retragere a portavioanelor. Comandantul forţei
expediţionare a luat această „foarte nefericită” hotărâre fără a informa nici pe
Vandegrift, nici pe Turner {87}.
Chiar dacă Fletcher putea să spere că navele sale nu fuseseră detectate, el nu
putea fi sigur şi evident presupunea că ele au fost sau vor fi descoperite în
curând. Noi ştim acum că nici submarinele inamicului şi nici cercetarea aeriană
nu reperaseră Marea unitate operativă 61 (Task Force 61), că buncărele lui
Fletcher aveau combustibil suficient pentru a opera în zonă încă cel puţin două
zile, înainte ca el să fie nevoit să procedeze la o întâlnire pentru realimentare cu
combustibil, că avea de peste două ori mai multe avioane de vânătoare
disponibile decât aveau japonezii pe aerodromurile din insulele Bismarck şi că
într-adevăr a început să se retragă cu 12 ore înainte de a primi aprobarea lui
Ghormley. „Dezertarea elementelor vitale ale forţei”, cum a descris Turner,
ulterior, retragerea, a continuat în ciuda informaţiei cu care Fletcher era la
curent, la mai puţin de două ore după ce a iniţiat cererea sa de retragere, că o
forţă japoneză de suprafaţă înaintează către insulele Solomon de jos{88}.
Ghormley şi-a călcat pe inimă ca să-i lase pe Turner şi pe Vandegrift fără
acoperire aeriană, dar nu credea că el poate să ordone lui Fletcher să rămână.
Oricum, ComSoPac (comandantul Pacificului de Sud) nu putea citi registrele de
combustibil de pe navele lui Fletcher {89}.
Hotărârea nu i-a lăsat lui Turner nicio alternativă. El va trebui să-şi retragă
navele sale de desant, atât de vulnerabile şi de valoroase, singurele de acest gen
la vest de Hawaii, şi cât mai repede posibil. De aceea i-a convocat imediat pe
Vandegrift şi pe Crutchley pe „Wacky Mae”{90}.

În timp ce portavioanele americane se întorceau către sud-est, coloana

viceamiralului Gunichi Mikawa, compusă din 5 crucişătoare grele, 2 uşoare şi un
distrugător, cu Chokai în frunte, îşi croia drum prin strâmtoarea „The Slot“ de la
nord de insula Noua Georgie. Pe puntea acestei nave comandant se afla un
bărbat care nu era chinuit de îndoieli şi temeri înspăimântătoare; Mikawa înainta
cu îndrăzneală către bubuitul tunurilor. El ştia exact ce urma să facă: să distrugă
forţa de invazie anglo-americană într-un atac de noapte.
Cercetarea efectuată încă de dimineaţă cu hidroavioanele crucişătoarelor i-a
dat lui Mikawa o apreciere rezonabilă despre forţa aliată; bazat pe rapoartele
observatorilor săi, amiralul şi-a elaborat planul de luptă. Acesta prevedea
executarea unui atac fulgerător la sud de Savo, lovirea imediată a crucişătoarelor
şi transportoarelor aliaţilor în largul Guadalcanalului, distrugerea navelor
ancorate la Tulagi şi retragerea la nord de Savo. Simplitatea şi temeritatea acestei
concepţii ar fi fost lăudată chiar de Horatio Nelson. Pe la 2,20 p.m., Mikawa şi-a
transmis dispoziţiunile. Acestea erau scurte şi la obiect:

„Noi vom pătrunde la sud de insula Savo şi vom torpila principalele forţe
inamice la Guadalcanal. De acolo, vom înainta către zona din faţă şi vom lovi cu
torpile şi foc de artilerie, după care ne vom retrage la nord de Insula Savo”{91}.

Chiar dacă navele japoneze nu acţionaseră niciodată împreună, Mikawa a
considerat inutilă detalierea ordinelor sale. Concepţia executării bătăliilor de
noapte era foarte dezvoltată în marina imperială japoneză; comandanţii de nave
erau veterani abili şi echipajele excepţional instruite. Iar prin torpilele lor de
mare viteză, cu motoare cu oxigen, de 24 de inch, numite „Long Lance”,
japonezii posedau o armă ucigătoare, în care investiseră încredere totală şi pe
care evenimentele viitorului imediat o vor justifica pe deplin.
Două ore mai târziu, toate materialele inflamabile de pe suprastructuri au fost
aruncate în mare şi pe când soarele apunea în spatele navelor sale, Mikawa a
transmis un semnal vizual:

„În tradiţia cea mai bună a marinei imperiale, noi vom angaja inamicul într-o
bătălie de noapte. Este de aşteptat ca fiecare bărbat să-şi facă datoria pe deplin"
{92}
.

Mikawa conta pe surprindere, pe care avea să o realizeze, în ciuda faptului că
forţa sa navală fusese detectată şi urmărită pe 8 august de două avioane de
cercetare ale Forţelor Aeriene Regale Australiene. Unul dintre piloţi nici măcar
nu şi-a bătut capul să o observe destul timp pentru a face o apreciere corectă şi,
cu o incredibilă inconştienţă, a raportat descoperirea navelor inamice numai
după ce şi-a terminat patrularea, a aterizat şi şi-a luat ceaiul de după-amiază.
Colegul său, mai puţin indolent, a prezentat un raport incomplet. Din diverse
motive, informaţia nu a fost prelucrată prompt; transmiterea celor două rapoarte
a fost în mod nepermis amânată şi nu au fost comunicate până la 7,00 p.m.
(aproximativ o oră după ce transmisioniştii lui Turner au interceptat şi
decodificat telegrama urgentă a lui Fletcher către Ghormley), când unul dintre
aceste mesaje a ajuns la Turner. El a retransmis acest mesaj navelor de sub
comanda sa. Posibil, din cauza redactării ambigue – „Trei crucişătoare, trei
distrugătoare, două nave-bază pentru hidroavioane sau canoniere, drum 120°,
viteza 15 noduri” – atât Turner cât şi Crutchley (care din ordinul lui Turner se
grăbise să-şi părăsească locul din formaţia de nave de siguranţă şi să vină lângă
nava McCawley la bordul navei sale comandant Australia) au ajuns la concluzia
pripită că japonezii erau fără îndoială în drum către golful Gizo, pentru a înfiinţa
o bază de hidroavioane. Aici nu a fost o încercare de analizare a posibilităţilor
inamicului, ci mai degrabă o simplă „ghiceală“, lipsită de imaginaţie cu privire la
intenţiile sale.
Dacă Fletcher ar fi rămas în zonă şi ar fi trimis avioane să execute acţiuni de
cercetare, înainte de înserare, către nord-vest, o măsură elementară de securitate,
în mod vădit dictată de situaţie, poate că ar fi fost detectată coloana lui Mikawa.
Sau dacă toate rapoartele de reperare (erau, de fapt, în total patru) ar fi fost
confruntate, comparate şi evaluate…{93} Sau dacă avioanele B-17 ale lui
Saunders nu ar fi fost blocate la sol în ziua de 8 din cauza vremii… Ori dacă ar fi
fost executată în sus pe „The Slot“ cercetarea suplimentară cerută mai devreme
de Turner amiralului McCain…“{94}.
 O eroare clădită pe alta, ghinion, judecată proastă şi pură neglijenţă,
ingrediente amplificate de îndrăzneala lui Mikawa şi de îndemânarea echipajelor
sale. Toate s-au combinat pentru a produce o drojdie pe care marinarii australieni
şi americani, îmbarcaţi pe navele care făceau siguranţa pe căile de acces dinspre
nord-vest către zonele de transport, o vor înghiţi cu greu până la ultima picătură.
Era acum puţin după 9,00 p.m. și în timp ce Crutchley şi Vandegrift (care
venise cu şalupa de la postul său de comandă de lângă Lunga) discutau cu
Turner la bordul întunecat al navei McCawley, ofiţerii şi marinarii de pe
crucişătoarele lui Mikawa, la numai 100 de mile nord-vest de Savo, se pregăteau
pentru atac. Pe navele care executau siguranţa, navigând încet şi metodic la nord
şi la sud de Savo, totul era liniştit. Niciunul dintre comandanţii de nave nu părea
conştient că raportul trimis mai devreme de Turner putea să însemne pericol.
Niciunul, cu excepţia lui Bode, temporar la comandă pe Chicago, nu era nici
măcar la curent cu faptul că Crutchley retrăsese Australia din formaţia de
siguranţă şi era acum la 20 de mile către est. Bode nu şi-a bătut capul să
transmită cuiva această informaţie. Amiralul britanic dăduse nişte instrucţiuni
vagi, dar nu ordine specifice pentru o bătălie de noapte şi niciunul dintre
comandanţi nu ceruse detalii suplimentare. Deşi la Koro existase ocazia de a
convoca o consfătuire la care posibilităţile unei acţiuni de suprafaţă, pe timp de
noapte, puteau fi explorate şi amiralul putea să schiţeze măsurile operative
oportune, Crutchley a neglijat să-şi convoace comandanţii săi pe nava amiral.
Desigur, pe hartă, planul său de dislocare părea satisfăcător. La sud de Savo,
cu ordine de a patrula între această insulă şi Cap Esperance, erau trei
crucişătoare: Australia, Canberra şi Chicago, cu două distrugătoare.
Crucişătoarele Vincennes, Astoria şi Quincy, tot cu două distrugătoare, blocau
trecerea nordică dintre Savo şi Florida, în plus, un distrugător înzestrat cu staţie
de radiolocaţie a fost plasat în supraveghere între 6 şi 8 mile vest de fiecare din
cele două grupuri de la Savo ale lui Crutchley. La est de zona de transport, în
Lengo Channel (Canalul Lengo) patrula contraamiralul Norman Scott cu nava
San Juan. Crucişătorul australian Hobart şi distrugătoarele Monssen şi
Buchanan erau sub comanda sa. Acesta era un plan nefericit, pentru că din cele
opt crucişătoare şi opt distrugătoare aflate la dispoziţia lui Crutchley, numai San
Juan avea radiolocatoare noi (SG) pentru cercetare navală{95}.
Nu trebuie să fii expert în tactica navală pentru a observa că acest amiral
britanic şi-a divizat forţa de care dispunea în aşa fel încât şi-a plasat fiecare
element într-o poziţie în care putea fi lovit şi anihilat separat. Indicând o
patrulare gen „cutie“ la nord de Savo, el a privat, de asemenea, crucişătoarele de
acolo de posibilitatea de a „bara T-ul“ – adică de a fi permanent în măsură să se
plaseze repede într-o astfel de formaţie încât artileria lor să poată lovi lungimea
unei coloane inamice. În plus, deşi toate distrugătoarele erau echipate cu torpile,
niciun ordin nu fusese dat cu privire la folosirea lor.
Că nici amiralul Crutchley şi nici superiorul său imediat nu au luat în mod
serios în seamă posibilitatea unui atac inamic cu nave de suprafaţă, nu este o
scuză, ci o acuzaţie care condamnă. Aproximativ cu 2.000 de ani înainte,
filosoful militar chinez Sun Tzu avertiza: „În război să nu presupui că inamicul
nu va veni, ci să te pregăteşti să-l întâmpini“{96}. Japonezii veneau şi veneau
repede, dar nici navele aliate şi nici echipajele lor nu erau gata sa-i întâmpine.
Circa 40 de minute înainte de miezul nopţii, amiralul japonez a lansat din nou
hidroavioanele cu ordinul de a cerceta apele de la est de Savo, a descoperi navele
inamice, a-i raporta continuu şi a le ilumina cu rachete conform ordinului.
Aceste avioane, arătându-şi cu nonşalanţă luminile de poziţie, roşu şi verde, au
ajuns deasupra viitoarelor victime ale lui Mikawa, la miezul nopţii, şi au bâzâit
în jurul lor 30 de minute inspectând flota de invazie, iluminată slab dar suficient
de către nava Elliott, care era pusă pe uscat şi încă mai ardea. Avioanele erau
auzite şi luminile lor observate. S-a presupus că sunt „prietene”. Mikawa era în
postura norocoasă a vânătorului la pândă, a cărui rugăminte era ca prada să uite
complet de prezenţa sa, dar să fie şi prea insensibilă ca să ia în seamă
avertismentul clar al iminentei distrugeri.
La 12,40 observatorii de pe Chokai au reperat distrugătorul USS Blue, aflat în
supraveghere de radiolocaţie în partea de sud, apropiindu-se din tribord. Distanţa
era de 10.000 de metri. Destul cu ignoranta prejudecată care susţinea că rasa
japoneză este dotată cu o vedere slabă!
Radiolocaţia lui Blue nu a detectat coloana japoneză şi nici observatorii săi nu
au văzut inamicul care se apropia. Pe puntea de comandă a navei Chokai,
amiralul şi statul său major au îngheţat. Mikawa a murmurat un ordin. „Stânga
cârma. Reduceţi la 22 de noduri”. Pe el nu-l interesau distrugătoarele.
Însă Blue s-a apropiat şi mai mult:

„Din înaintarea sa hotărâtă, fără grijă, era clar că el nu ştia de noi – sau că este
supravegheat – și nici de faptul că fiecare tun din gruparea noastră era îndreptat
asupra lui. Secunde încordate în timpul cărora noi aşteptam inevitabilul moment
când el trebuia să ne vadă – şi atunci distrugătorul inamic a întors la drum
opus“{97}.
Acesta a fost un minut greu, încărcat de destin; înainte ca japonezii „să poată
aprecia deplin norocul lor bun“, un alt observator a comunicat despre prezenţa
unei nave la 20 de grade în prova babord. Aceasta era nava Ralph Talpot. Ea
naviga către nord, departe de coloană. Uşa era deschisă.
Mikawa a mărit imediat viteza de înaintare la 30 de noduri, şi la 1,37, exact
patru minute după reperarea crucişătoarelor la tribord (Canberra şi Chicago),
Chokai a lansat atacul. Apropiindu-se de inamic cu o viteză incredibilă, adică de
o jumătate de milă pe minut, crucişătoarele din siajul navei amiral au deschis
focul. La 1,46, crucişătorul Canberra înclinându-se într-o parte şi cuprins de
flăcări, era terminat.
Japonezii şi-au îndreptat apoi furia tunurilor şi a torpilelor asupra lui
Chicago; 60 de secunde mai târziu, era scos şi acesta din luptă, cu prova
aruncată în aer; clătinându-se ca un beţiv, s-a îndepărtat în întuneric. Chicago era
inofensiv; Mikawa l-a lăsat să supravieţuiască. El avea ochii pe un nou vânat. Se
descotorosise de două dintre cele cinci crucişătoare aliate în ceva mai puţin de
10 minute din momentul deschiderii focului. Acest amiral japonez nu pierdea
timpul, şi norocul a fost alături de curajul său.
În timp ce Chicago se târa greoi către Cap Esperance, Chokai urmat de Aoba,
Kako şi Kinugasa, s-a îndreptat către nord-est. Aproximativ în acelaşi timp,
ultimele trei crucişătoare din coloană – Furutaka, Tenryu şi Yliban – au executat
succesiv întoarceri de 90° la stânga şi au format o coloană care înainta
aproximativ către nord. Ele erau acum pe un drum aproximativ paralel cu cel al
lui Mikawa, dar la aproape două mile mai la vest, eşalonate uşor spre pupa în
stânga sa. Cele trei crucişătoare americane rămase – Astoria, Quincy şi
Vincennes – încă navigau somnoroase cu 10 noduri. Peste câteva minute, acum
secunde, braţele de fier ale lui Mikawa, braţele morţii, vor îmbrăţişa pe rând
fiecare victimă nebănuitoare.
La 1,49 au înflorit rachete deasupra navelor americane, proiectoarele
necruţătoare le-au învăluit şi mai puţin de două minute mai târziu primele salve
de 8 inch răpăiau în jurul lor. În 6 minute, Astoria, lovită de torpile, era în
flăcări. Tunarii japonezi au tras sute de proiectile în nava în flăcări care se
îndrepta către sud-est. Dar mutilata Astoria încă lupta, ultima ei salvă a distrus o
turelă de pe Chokai.
Cam în această vreme, fasciculele proiectoarelor lui Aoba au căzut din plin pe
Quincy şi l-au dezvăluit cu turelele orientate spre prova şi pupa. Câteva secunde
mai târziu, o salvă de 8 inch a aruncat în aer unul dintre hidroavioanele aflate pe
catapulta sa. Flăcări au ţâşnit şi japonezii „au continuat bătălia foarte liniştiţi,
fără nicio teamă“{98}. Quincy, acum cuprins de foc, era devastat de proiectile din
amândouă părţile. Cu toate acestea, tunurile sale – sau unele dintre ele – erau
mânuite şi trăgeau. Dar nu pentru mult timp. O torpilă a pătruns în camera
căldării nr. 4, o turelă a explodat, puntea de comandă a fost sfărâmată, iar
comandantul ucis. În câteva minute, crucişătorul s-a aprovat şi, la 2,35 a.m., s-a
răsturnat şi s-a cufundat.
Între timp, Kako l-a iluminat pe Vincennes. Din nou una dintre primele salve
japoneze a lovit pupa, unde avioanele de cercetare se aflau pe catapulte. Flăcări
au ţâşnit iar în aer şi din nou proiectilele şi torpilele şi-au găsit ţintele. Cel puţin
trei, posibil patru torpile au lovit crucişătorul şi i-au distrus elementele vitale. El
era în agonia finală la 2,15, când japonezii au încetat focul. O jumătate de oră
mai târziu, Vincennes s-a dus, de asemenea, la fund.
Această repriză a durat doar câteva minute mai mult decât prima, dar
rezultatele au fost identice: americanii au fost surprinşi şi nimiciţi înainte de a fi
fructificat şansa de a replica. Câteva salve au lovit navele japoneze; din fericire
pentru „Watchtower“, una dintre cele câteva salve trase de către bateria
principală a lui Quincy a căzut lângă puntea de comandă a lui Chokai,
distrugându-i camera sa de operaţii şi ucigând 30 de ofiţeri şi marinari a căror
prezenţă era esenţială pentru conducerea bătăliei.
În acel moment, Mikawa a luat hotărârea să întrerupă acţiunea şi să se retragă.
La 2,23 Chokai a transmis prin semnale luminoase: „Toate forţele se retrag” şi
imediat: „Forţa în linie de şir, drum 320°, viteza 30 noduri”. Când navele
japoneze ieşeau din zonă, ele au reperat şi angajat pe Ealph Talbot. Succesiv,
bateriile principale şi tunurile din borduri ale lui Furulaka, Tenryu şi Yubari au
tras asupra lui. Dar acum japonezii efectuau o retragere în viteză şi focul lor nu
era nici susţinut, nici precis. Distrugătorul vânat, lovit de o jumătate de duzină de
proiectile, a răspuns cu foc şi a lansat torpile. Din fericire, o aversă de ploaie l-a
învăluit brusc. Când aceasta a trecut, Ralph Talbot era în derivă, dar japonezii
dispăruseră{99}.
*

Zorii zilei de 9 august au dat la iveală peste 1.000 de marinari acoperiţi cu

păcură, mulţi arşi, alţii grav răniţi, agăţaţi disperaţi de lăzi goale de proiectile,
plute de salvare, lăzi de portocale, obiecte aruncate de pe nave sau de orice fel de
sfărâmături ce pluteau pe valuri, care le susţineau capul afară din apă. Urmele de
sânge au atras rechinii; în timpul lungii nopţi, oamenii dispăreau din când în
când înspăimântător de neaşteptat. Operaţiile de salvare începute în zori au
continuat în timpul dimineţii. În cinci ore, mai mult de 700 de răniţi au fost
salvaţi. O duzină de rechini au fost ucişi cu focuri de armă de către marinarii
aflaţi pe ambarcaţiunile de salvare şi pe punţile distrugătoarelor.
 Până în zorii zilei, când câte o barcă a început să aducă pe plajă oamenii plini
de păcură şi pe jumătate îmbrăcaţi, nimeni pe ţărm nu era la curent cu rezultatele
luptei desfăşurate pe mare. Relatările incoerente ale supravieţuitorilor extenuaţi
sugerau că înverşunata acţiune avusese loc poate undeva în larg, concluzie
confirmată de prezenţa transportoarelor, dintre care unele descărcau încă
materiale. Că marina militară era încă pe aproape – sau că navele sale de desant
se aflau pe acolo – era un semn de bun augur.
Dar comandantul lor era acum un om grăbit. Înainte de 6,00 a.m. Turner avea
destule informaţii de primă mână care să-i permită să înţeleagă amploarea
tragediei din noaptea precedentă. În adevăr, la ora 5,00 amiralul a ordonat
crucişătorului Canberra ca ori să i se alăture imediat, ori să fie abandonat. Cum
nava era înclinată foarte mult şi nu putea nici să se deplaseze şi nici să facă uz de
cârmă, nu era de ales, aşa că Patterson şi Blue s-au apropiat de ea ca să-i ia
echipajul. Două ore mai târziu nava era torpilată de un alt distrugător american.
Astoria încă mai plutea, dar eforturile de a o salva nu-i erau de niciun ajutor. Ea
s-a scufundat la câteva minute după prânz.
Deşi la Savo navele lui Mikawa au suferit numai stricăciuni superficiale, iar
echipajele au înregistrat doar câteva pierderi, nu tuturor le-a fost scris să se
reîntoarcă, la adăpost, în insulele Bismarck. Cum crucişătoarele sale victorioase
se retrăgeau în sus pe „The Slot“, Mikawa a transmis, prin semnale, lui Goto să
iasă din formaţie împreună cu Aoba, Furutaka, Kinugasa şi Kako şi să se
îndrepte spre Kavieng. Amiralul, la bordul lui Chokai, s-a îndreptat către Rabaul
acompaniat de Tenryu, Yubari şi de distrugătorul Yunagi. Spre sfârşitul zilei,
fiecare grup s-a aflat în deplasare către portul desemnat, navigând cu viteză
convenabilă. În zorii zilei de luni, cele patru crucişătoare, cu destinaţia Kavieng,
acum acoperite de un avion aflat în patrulare antisubmarină, s-au întors cu 90° la
stânga şi s-au îndreptat către portul aflat la mai puţin de 70 mile, unde îi aştepta
un binemeritat bun-venit.
Kako, ultimul în coloană, nu se va bucura de acesta. La ora 8,00 a.m.,
speranţa sa de viaţă era de exact 13 minute, pentru că în acel moment,
locotenent-comandorul John R. Moore, de pe submarinul S-44, l-a ales drept
ţintă. Moore l-a urmărit câteva minute. Apoi, la distanţa de 700 de yarzi, a lansat
torpilele din prova. La 8,08, patru torpile au spintecat crucişătorul Kako, care în
cinci minute a dispărut. În vuietul de deasupra, S-44 a alunecat liniştit mai
departe.
Nici pentru aliaţi bilanţul acestei bătălii nu era încă complet. Distrugătorul
Jarvis, greu avariat sâmbătă după un raid aerian, a început, curând după atac, să
se retragă încet, către vest. El a trecut miraculos, fără a fi avariat prin
învălmăşeala de la Savo. Reperat, duminică, de unul dintre avioanele de
cercetare ale lui Fletcher, la sud de Cap Esperance, exact după răsăritul soarelui,
Jarvis înainta cu greu către sud-vest cu prova scufundată şi lăsând o dâră de
păcură. Aceasta a fost ultima ştire despre el. S-a considerat că s-a scufundat cu
toţi marinarii.{100} Pierderea lui Jarvis a adăugat 247 de nume la totalul
pierderilor de la Savo. Aproape 1.300 de marinari aliaţi au murit; alţi 700 au
suferit arsuri sau au fost răniţi. Pierderile japoneze au fost cu mai mult sub o
zecime din totalul pierderilor aliaţilor.
În raportul său, prin radio, către comandantul-şef al Flotei Combinate,
Mikawa a enumerat cinci crucişătoare grele şi patru distrugătoare scufundate şi
alte nave avariate. El a afirmat că două crucişătoare s-au retras. Mikawa exagera
într-o măsură oarecare mărimea exactă a pierderilor aliaţilor, dar el şi oamenii
săi meritau din plin mesajul de felicitare care îi aştepta la Rabaul:

„Apreciez lupta grea şi curajoasă a fiecărui om de pe navele aflate în
subordinea dv. Eu aştept ca dv. să exploataţi rezultatele şi să faceţi toate
eforturile pentru a sprijini forţele terestre ale armatei imperiale care sunt acum
angajate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte”{101}.
semnat,
Yamamoto Isoroku

În Japonia, presa şi radioul triumfau în mod justificat. Titlurile de o şchioapă
şi comentatori emoţionaţi anunţau „mari rezultate în război… unice în istoria
universală”. Parăzi de amploare, în cinstea victoriei, s-au desfăşurat în fiecare
oraş; la Tokyo, mulţimea bucuroasă umplea străzile. Ca rezultat al bătăliei de la
Savo, proclama Radio Tokyo, Australia „a devenit în mod absolut un orfan al
sud-vestului Pacificului”. Douăzeci şi patru de nave de luptă şi unsprezece
transportoare „pline ochi cu infanterişti marini” au fost scufundate!
Camera nobiliară a hotărât să trimită imediat ministrului marinei un certificat
de gratitudine. În emisiunea în limba engleză din 15 august, ascultătorii (care
includeau şi pe infanteriştii marini de la Guadalcanal şi Tulagi) erau informaţi că
Flota Statelor Unite nu mai are acum portavioane în stare operativă, că toate au
fost „făcute bucăţi în bătăliile din Marea Coralilor şi Midway”. Comentatorul a
adăugat că Oceanul Pacific era acum sub controlul japonezilor. Infanteriştii
marini din insulele Solomon erau numiţi „insecte de vară care au căzut singure
în foc”. Acest stil bombastic a fost salutat cu înjurături, în locul unde asta cu
adevărat conta.
Pe măsură ce propagandiştii de la Tokyo creşteau cifra pierderilor aliaţilor, tot
mai multe laude erau aduse flotei, a cărei „forţă atât de mare şi de neînţeles (sic)
pentru inamic” a anihilat „resturile” anglo-americane şi a izolat Australia.
Infanteriştii marini, care ascultau transmisiunile la radio, erau asiguraţi de „o
moarte sigură”, ce va sosi în timp scurt, iar Marinei Statelor Unite i se comunică
că era încă „destul spaţiu pe fundul Pacificului pentru mai multe flote
americane”{102}.
Hotărârea amiralului japonez de a se retrage, atunci, a fost aspru criticată. El a
fost, de fapt mustrat în particular şi într-un mod politicos de amiralul Yamamoto.
Ar fi trebuit, se spunea, să fi mers după transportoare. Dar asupra lui plana în
acea noapte ameninţarea aviaţiei portavioanelor lui Fletcher. El era pe deplin
conştient că dacă piloţii americani atacau coloana, cu precizia şi hotărârea cu
care au făcut-o la Midway, navele sale ar fi fost distruse, iar victoria în mod
complet anulată. Ceea ce nu putea el şti era că Fletcher se dusese deja de mult,
fiind „plecat”, cum spunea Turner, „spre alte regiuni”.{103} Acţiunea lui Mikawa
trebuie judecată în lumina informaţiilor ce le avea la dispoziţie în momentul
când lua hotărârea sa vitală. Pentru că în adevăr era vitală. Dacă ar fi pătruns
între transportoare, fără îndoială că le-ar fi distrus. Dar, la acea dată, Mikawa nu
considera, asemenea majorităţii contemporanilor săi de rang înalt din armata de
uscat şi marina japoneză, că pericolul ce plana asupra Guadalcanalului era
serios. Americanii erau puţini la număr, foarte dispreţuiţi ca luptători, şi
alungarea lor urma să fie realizată la timpul cuvenit de armata imperială. Mai
mult, concepţia unei acţiuni decisive cu nave de suprafaţă, Yogeki Sakusen,
domina gândirea acestui amiral. Ţintele potrivite pentru navele de luptă erau
navele de luptă. Aceasta era gândirea sa dogmatică.
La Pearl Harbor şi Washington, reacţia oficială „se manifesta” printr-o tăcere
profundă. Primele rapoarte, incomplet alcătuite, sugerau înfrângerea; detaliile ce
se amplificau indicau aproape un dezastru. Era clar că nimic nu putea fi divulgat
presei, și purtătorul de cuvânt a lui King s-a limitat la o declarație laconică,
afirmând că operațiile erau ”în desfășurare”. Incapabilă să afle informații clare
de la Ministerul Marinei care era refractar, revista Time a decis în final, să dea
publicităţii faptele de vitejie ale marinei, chiar dacă comandantul ei suprem nu ar
fi voit, și pe 24 august a dezvăluit că în noaptea de 8 august:

„crucișătoare și distrugătoare au încercat să lovească flota de invazie. Lupii de
mare ai Statelor Unite se rugau de mult timp să aibă un astfel de prilej: prima
încercare reală tun contra tun dintre forțele navale de suprafață ale Statelor Unite
și Japoniei. Rezultatul: o ciomăgeală pentru japonezi”.{104}

Pentru prima oară, dar nu pentru ultima, Radio Tokyo furniza o informație
mai autentică decât revista săptămânală americană.
 Un raport complet și oficial al acestui prăpăd a fost reținut, spre a nu fi
divulgat poporului american, timp de câteva săptămâni. King știa că punerea în
circulație a unor amănunte concrete ar fi servit numai la scăderea moralului, la
știrbirea prestigiului marinei, dând în același timp ajutor și liniște inamicului. Și
el știa, de asemenea, că atunci când pierderile navale ale aliaților ar fi în sfârșit
dezvăluite, inevitabila vânătoare pentru un țap ispășitor ar începe. Pentru o parte
a presei americane, contraamiralul Crutchley era parcă croit pentru acest rol.
Desigur, acest contraamiral lipsit de valoare trebuia să-și aibă partea sa de
responsabilitate, dar și mulți alții, de asemenea, trebuia să și-o poarte pe a lor.
Chiar dacă dispunerea navelor din siguranţă invita la înfrângere prin lovituri
separate, planul lui Crutchley a fost examinat şi aprobat de Turner.{105} Din
nefericire, nici el şi nici subordonatul său britanic nu erau familiarizaţi cu
posibilităţile şi limitele staţiilor de radiolocație de cercetare de pe cele două
distrugătoare din supraveghere, cărora li s-au desemnat astfel de poziţii încât
masele de pământ învecinate făceau semnalele radar fără înţeles.
Transmiterea informaţiilor a fost defectuoasă în cel mai înalt grad. Analiza
făcută de Turner a fost dezastruoasă. Transmisiunile erau execrabile. Acest
aspect al situaţiei a fost bine rezumat:

„Sistemul material s-a poticnit, ceea ce este de înţeles luând în consideraţie
tehnica existentă atunci la dispoziţia flotei, dar cea mai serioasă eroare a fost cea
umană, greşeala comandanţilor de a nu comunica celorlalţi informaţiile pe care
fiecare le poseda. Noaptea a fost plină de întreruperi tragice în lanţul
informaţiilor. Amiralul Crutchley nu a spus crucişătoarelor din grupurile de nord
sau de sud că a părăsit poziţia şi nici nu a raportat amiralului Turner că nu şi-a
reluat locul în formaţia de siguranţă. Gruparea sudică nu a informat-o pe cea de
nord că era atacată de inamic, deşi aceste minute de avertizare erau vitale pentru
ea. Amiralii Turner şi Crutchley nu au transmis nici unuia din grupuri o
apreciere a situaţiei aşa cum o ştiau ei la miezul nopţii, cea mai dăunătoare
omisiune fiind ştirea că portavioanele au fost retrase. Dacă s-ar fi ştiut acest
lucru, orice avion care ar fi survolat zona trebuia să fie imediat considerat ca
fiind inamic. Fiecare comandant dormea pe o pătură de presupuneri, fiecare cu a
lui şi puţin diferită de a celorlalţi, dar toate greşite şi fiecare s-a trezit în
coşmarul zdrobitor al morţii”.{106}

Comandanţii navelor şi echipajele nu erau familiarizaţi cu dificultăţile şi
riscurile luptei pe timp de noapte. Atât Quincy cât şi Vincennes erau recent
transferate din Flota Atlanticului unde în timpul precedentelor 15 luni niciuna
dintre ele nu întâlnise inamicul, nu participase la aplicaţii de noapte şi nu
executase acţiuni de pregătire de luptă pe timp de noapte.{107}
Ulterior, Turner a discutat cu mulţi supravieţuitori de la Savo. El a constatat
că foarte puţini dintre ei aveau vreo cunoştinţă despre solicitările pe care le
implică lupta. Un număr din oamenii, care erau plătiţi să fie treji, dormeau.
Numai puţini din ei erau pregătiţi psihologic; nicio navă pe care ei erau
îmbarcaţi nu era pregătită sub aspect material. Toate navele erau într-o situaţie
foarte rea în ceea ce priveşte prevenirea incendiilor la bord.{108} Încărcarea fără
grijă, în partea superioară a navei, a benzinei de aviaţie cu înalta cifră octanică şi
a altor materiale inflamabile, a dus la pierderea mai multor nave şi a sute de
vieţi. Ofiţerii şi marinarii au probat, în mod repetat, curajul lor la Savo, dar
vitejia singură nu este suficientă.
Comanda superioară a flotei a făcut faţă celei mai grele situaţii. Comandantul
Forţei Expediţionare a etalat o exagerată lipsă de judecată, pentru a nu spune mai
mult. Nici comandantul zonei nu s-a remarcat în mod deosebit, el care a absentat
de la cruciala consfătuire de la Koro şi nu l-a împuternicit pe şeful său de stat
major să vorbească acolo, în numele său, şi cu tot sprijinul autorităţii sale. Din
nou, totuşi, trebuie să încercăm să vedem situaţia în lumina informaţiilor aflate
atunci la dispoziţia lui King şi Nimitz. Au trecut săptămâni până când un raport
clar despre Savo avea să ajungă la cunoştinţa fiecăruia din ei. Până când să aibă
suficiente elemente pentru a analiza situaţia în mod obiectiv, bătălia de la Savo a
fost depăşită de alte evenimente explozive. Poate că era, în esenţă, o problemă ce
se exprima prin zicala: „Mai bine să-ţi pară rău că ai tăcut, decât că ai zis“.
*

La prânz, în următoarea zi de Ia derularea acestui eveniment care aducea a

catastrofă, transportoarele și cargourile lui Turner au început să cheme şi să
ridice la gruie bărcile şi mai târziu, după-amiază, ultimele din navele lui, însoţite
de Australia, Hobart, San Juan şi, Cicago care abia înainta, au dispărut către est
prin Canalul Lengo.
Infanteriştii marini erau singuri.
 6. „NOI AM PUS VÂRFUL PICIORULUI”

La ora 9.00 a.m. în această duminică, Vandegrift a convocat statul său major
şi pe comandanţii de regimente. După ce a făcut câteva consideraţii pesimiste
asupra consecinţelor bătăliei navale, generalul a ordonat:

1) Viitoarele acţiuni terestre să fie restrânse la viguroase patrulări.
2) Lucrările de apărare să fie imediat organizate pentru a respinge un eventual
atac dinspre mare.
3) Proviziile să fie mutate în depozite provizorii de campanie, dispersate.
4) Terenul de aviaţie să fie pregătit pentru a asigura executarea unor acţiuni
aeriene cât mai devreme posibil.

Subunităţile stabilite au plecat să îndeplinească aceste ordine şi spre seară a
fost creat un cordon rudimentar de apărare a plajei, întinzându-se de la râul Ilu
Tenaru către vest, în jurul zonei Lunga şi de acolo către un punct la aproximativ
1000 de yarzi vest şi sud de Kukum.{109} Această fâşie de siguranţă cuprinzând
efective puţine a fost întărită cu tunuri de 37 mm şi mitraliere de calibru 50
îngropate în adăposturi astfel amplasate încât să poată respinge debarcarea
japonezilor pe care generalul o considera iminentă.
Vandegrift a mutat un batalion într-o poziţie centrală ca rezervă a Forţei de
debarcare; el a păstrat controlul asupra tancurilor şi autotunurilor semi-şenilate
de 75 mm. În timpul zilei, colonelul Robert H. Pepper, care comandă Batalionul
3 apărare, şi-a amplasat tunurile sale mobile a.a. de 90 mm lângă aerodrom.{110}
Toate acestea necesitau o extraordinară cantitate de muncă, dar, către luni seară,
Vandegrift a considerat că pregătirile sale au progresat suficient pentru a garanta
o primire fierbinte atacatorilor de pe mare.
Din nefericire, fuseseră debarcate numai 18 bobine cu sârmă ghimpată;
magaziile navelor ce se reîntorceau la Nouméa conţineau mii de saci de nisip, ca
şi toate uneltele necesare grupelor, plutoanelor şi companiilor. Topoare,
fierăstraie, sape de foraj, lopeţi, cazmale, cuțite, târnăcoape. Nici mine antitanc şi
nici anti-infanterie nu erau, iar lipsa lor nu putea fi compensată cu altceva. Sacii
împletiţi din paie de orez, lăsaţi de japonezi, s-au dovedit cei mai buni înlocuitori
ai sacilor de nisip aflaţi acum în drum către Noua Caledonie.
 Inventarul echipamentului capturat a dezvăluit o bogată pradă care a atenuat
într-un anume grad lipsa de tehnică de geniu necesară pentru terminarea pistei.
Au fost puse rapid în funcţiune patru tractoare grele, şase compresoare pentru
drumuri, două locomotive pe benzina cu vagoneţi pâlnie şi o duzină de camioane
Chevrolet neavariate de bombe şi de proiectilele trase de pe nave. Geniştii se
confruntau cu o problemă dificilă. Japonezii lucraseră de la amândouă capetele
terenului către mijloc, iar acolo era o adâncitură lungă de aproape 200 de
picioare care cerea o umplutură de aproximativ 7000 de yarzi cubi.
Excavatoarele cu cupă, autocamioanele basculante, screperele și grederele se
aflau în magaziile navelor. Dar, într-unul din primele valuri ale debarcării fusese
descărcată o preţioasă unealtă de geniu – un buldozer de mărime mijlocie, care,
cu buldozeristul său experimentat valora, în astfel de circumstanţe, mai mult
decât greutatea lui în aur.
Se făceau simţite acum şi alte lipsuri. Staţii de radiolocaţie de cercetare,
aparatură radio pentru legătura sol-aer, sirene pentru alarmare, aparatură de
cercetare topografică, cartografiere şi reproducerea hărţilor – toate acestea erau
acum în drum către sud. Dar japonezii, prevăzători, creaseră un sistem de alarmă
antiaeriană eficient și lăsaseră în urma lor un sortiment remarcabil de
instrumente de desen de calitate superioară.
Pe 9 august, cei mai mulţi militari din infanteria marină de pe Guadalcanal
transportau provizii şi săpau adăposturi. Alţii erau în patrulare. Una dintre aceste
patrule, o echipă de cercetare formată din 12 oameni a început să cerceteze râul
Matanikau, la o milă şi jumătate vest de Kukum, un curs de apă inaccesibil, care
nu poate fi trecut prin vad. Infanteriştii marini au ajuns pe malul de est fără
niciun incident, dar într-un punct, trecând prin apa adâncă până la glezne peste
un banc de nisip de Ia gura râului, au fost atacaţi cu foc. Un ofiţer a fost ucis şi
mai mulţi soldaţi răniţi. În ziua următoare o patrulă de forţa unui pluton a reluat
trecerea, dar a fost alungată înapoi pe malul de est. Deoarece în timpul
incursiunilor executate spre est şi către Lunga nu au mai fost întâlnite forţe
inamice, presupunerile că japonezii au fugit către vest apăreau acum în mare
măsură, verosimile. Muncitorii coreeni – „termite” pentru cei care i-au ţinut
prizonieri – au furnizat mărturii care confirmau situaţia. Un marinar japonez, un
tip morocănos purtând o uniformă albă cu guler şi manşete albastre, a fost
capturat pe 12 august. După o interogare foarte lungă, care a inclus şi câteva
păhărele de rachiu medicinal, el a fost nevoit să afirme, cu părere de rău, că sute
dintre camarazii săi flămânzesc în junglă şi sunt dornici să se predea. Informaţia
respectivă confirma de fapt conţinutul unui raport ciudat pe care ofiţerul cu
cercetarea îl primise în ziua precedentă, când o patrulă văzuse un „steag alb“
desfăşurat pe malul de vest al râului Matanikau. Toate acestea au fost suficiente
pentru locotenent-colonelul Goettge, care a hotărât să cerceteze personal situaţia.
În timpul cinei profitând de prezenţa lui Vandegrift, Goettge i-a prezentat
propunerea sa. Generalul nu a fost entuziasmat de cele ce i se propuneau. Dar
cum şeful cercetării insista, comandantul diviziei a acceptat, în final, ca Goettge
să conducă, personal, o patrulă în zona unde a fost văzut steagul alb. Ca urmare,
colonelul a adunat imediat 25 de oameni, cei mai mulţi dintre ei din secţia sa de
cercetare. Puţin înainte de miezul nopţii, ei s-au îmbarcat la Kukum într-o şalupa
Higgins.
Nu se vor cunoaşte niciodată detaliile complete ale tragediei pe care a trăit-o
această expediţie imprudentă. Cei trei supravieţuitori au fost de acord că patrula
a debarcat exact la vest de Matanikau, pe la miezul nopţii, când au fost
descoperiţi de japonezi şi, practic, nimiciţi într-un schimb de focuri care a durat
mai puţin de cinci minute. Cei trei au reuşit să scape înotând, strecurându-se
către est. Au ajuns la avanposturi în zori, epuizaţi, cu mânile şi genunchii sfâşiaţi
de corali. Niciodată nu s-a aflat nimic mai mult despre soarta lui Goettge ori
despre soarta acelora care, probabil, au pierit odată cu el.
Chiar înainte ca şeful cercetării să plece în misiunea din care nu s-a mai
întors, un avion Catalina, pilotat de aghiotantul contraamiralului „Slew“{111}
McCain, a aterizat pe pista numită mai târziu „Henderson Field”, în onoarea unui
pilot al unui bombardier în picaj, aparţinând infanteriei marine, ucis în bătălia de
la Midway. Acesta a fost primul avion care a folosit pista ce tocmai fusese
terminată de geniştii infanteriei marine. Pista încă nefinisată, lungă numai de
2.600 de picioare, nu dispunea de căi de rulare, adăposturi blindate pentru
avioane şi nici de un sistem de drenaj. Dar aghiotantul lui McCain a avizat-o ca
fiind corespunzătoare pentru acţiunile aviaţiei de vânătoare.
La 9 august, vremea rea a ţinut pe pământ pe „vulturii” Rabaulului, dar în
fiecare dintre zilele următoare ei au bombardat puternic acest aerodrom
rudimentar. În clipa când suna încetarea alarmei, geniştii, cu multă vigoare,
umpleau gropile făcute de bombe. De la 12 august, tunurile antiaeriene ale lui
Pepper au început să „glăsuiască”. Câteva zile mai târziu, de la Flota 11 aeriană
se raporta la Tokyo că într-un raid de zi, cinci bombardiere Betty au fost avariate
serios: „Tunurile a.a. inamice s-au dovedit a fi destul de precise”.
Bombardierele, prevenite la timp, au urcat de la 10 la 25 de mii de picioare, ceea
ce a avut drept consecinţă scăderea preciziei lansării bombelor.
Sosirea promiselor avioane ale infanteriei marine era acum aşteptată cu
nerăbdare. Cu fiecare zi geniştii extindeau pista. Cu dinamita japoneză, ei au
înlăturat obstacolele constituite din copacii care acopereau capătul de nord şi cu
trei piloni de compactat pământul, acţionaţi de compresoare de aer japoneze,
îndesau cu sârguinţă noile rambleuri, săpate de târnăcoapele şi lopeţile japoneze,
şi aduse pe şantier în camioane japoneze, alimentate cu benzină japoneză.
Tot ce rămăsese de la inamic era utilizat judicios. Pionierii foloseau grinzi
japoneze pentru a construi poduri şi material japonez de construcţii hidrotehnice
pentru repararea molurilor de acostare japoneze avariate de bombardamentul din
ziua Z. Bucătarii preparau mâncarea pe sobe de campanie alimentate cu petrol
japonez. Infanteriştii marini stăteau la coadă pentru a folosi latrinele construite
din cherestea veche japoneză şi apărate de muşte cu perdele japoneze. Când
sirena japoneză anunţe apropierea avioanelor japoneze, infanteriştii marini se
aruncau în tranşee săpate de japonezi. Toţi soldaţii fumau ţigări japoneze, beau
bere japoneză şi ascultau Radio Tokyo.
Unii combinau raţiile lor de campanie cu conserve japoneze de plante marine,
mâncând din boluri japoneze cu beţişoare japoneze; puţinii norocoşi se îndopau
cu carne de crab japonez şi delicioase bucăţi de carne de vacă conservată în sos
de soia, şi încheiau masa cu zahăr candel şi sake sorbit pe îndelete din cupe
japoneze. Mulţi scriau scrisori pe hârtie de orez japoneză, socoteau pe un abac
japonez numărul zilelor când avea să expire înrolarea lor, foloseau moneda de
ocupaţie japoneză pentru a cumpăra amintiri japoneze. Un sergent de artilerie a
deschis un mic curs pentru aranjamentul florilor în stil japonez; manualul său era
o carte minunat ilustrată recent apărută la Tokyo.
Pe Tulagi, Merritt Edson petrecea câteva ore zilnic citind în traducere engleză
„Istoria scurtă a Japoniei”; un comandant de companie, care „eliberase” un
patefon „Victrola” şi o colecţie de discuri de la magazinul din Carpenter’s
Wharf, asigura o muzică adecvată în timpul cinei la popota coloneilor. În acele
zile, gluma făcută frecvent era că infanteriştii marini pot să schimbe prin troc
ofiţerul cu intendenţa al corpului, pentru individul care este omologul lui la
Tokyo. „Oamenii sunt bine, au un moral bun şi, mulţumesc lui Dumnezeu, încă
sunt sănătoşi” raporta generalul lor comandantului.{112}
Infanteriştii marini pălăvrăgeau bucuroşi despre perspectiva întoarcerii în trei
săptămâni în Noua Zeelandă. De îndată ce vor sosi „forţele de garnizoană” ale
armatei de uscat, „eroii” din insulele Solomon se vor îmbarca și vor naviga pe
mările de azur către sud, pentru a întâlni acolo tinere femei captivante şi poate
amabile; vor mânca dimineaţa friptură şi ouă şi vor lua cu asalt barurile din
Wellington şi Auckland. Dar erau şi unii care vedeau situaţia altfel.
Unul dintre ei era generalul-maior Miliard F. Harmon, ofiţerul cel mai mare
în grad al armatei de uscat din zona lui Ghormley. Sub ComSoPac, Harmon
comanda toate unităţile terestre şi aeriene ale armatei de uscat a S.U.A. din
Pacificul de Sud. Amândoi, el şi şeful său de stat major, generalul de brigadă
Nathan B. Twining (fratele mai mare al adjunctului ofiţerului cu operaţiile din
comandamentul lui Vandegrift) erau realişti, cu capul limpede, şi amândoi erau
sceptici cu privire la capacitatea marinei de a menţine poziţia câștigată. Pe 11
august, Harmon a pus pe hârtie temerile sale, într-o notă personală adresată
generalului Marshall:

„Lucrul care mă îngrijorează pe mine, mai mult decât orice altceva în legătură
cu operaţia Solomon, este faptul ca noi nu suntem pregătiţi pentru a exploata
succesul… Pot infanteriştii marini să menţină poziţia? Este loc considerabil
pentru îndoială.“{113}

Harmon nu era pesimist; era în adevăr destul loc pentru îndoiala. Din fericire,
această scrisoare sumbră nu a căzut în mâinile presei americane, ai cărei
reprezentanţi din Washington erau acum avizi de orice fărâmă de informaţie.
Şi mijlocul lui august 1942, fărâmiturile erau hrana lor zilnica – cel puţin în
măsura în care marina era implicată. Patru săptămâni după Savo, amiralul King a
binevoit să scape foarte puţine de pe masa sa. În această perioada, ofiţerul pentru
informaţiile publice l-a întrebat, în mod repetat ce să spună reporterilor care îl
silesc pe el în fiecare zi, să le dea ştiri despre insulele Solomon. „Nu le spune
nimic“ – bufnea exasperatul King – „Când se va termina, spune-le cine a
câştigat“.

„La câteva zile după Savo, japonezii au tras concluzia ca Marina Militară a
Statelor Unite nu mai era o ameninţare pentru ei în apele dintre Guadalcanal și
Tulagi și zilnicde la 11 august, un crucişător sau câteva distrugătoare japoneze
defilau insolent, în sus şi în jos, în afara razei de acţiune a vechilor tunuri navale
de 5 inch ale colonelului Pepper. Câteodată, un submarin ieşea la suprafaţa, cu
neruşinare, pentru a bombarda, leneş, Tulagi și a vâna şalupele Higgins care
treceau încoace şi încolo.
În dimineaţa zilei de 12 august, observatorii de pe Tulagi au fost primii
martori la una dintre acele întâmplări „de-a hoţii şi vardiştii“. În jurul orei zece,
un post de observare a semnalat două şalupe Higgins, la doua mile în larg.
Nimeni nu a dat mare atenţie; aceasta era prima cursă din ceea ce se aştepta să
devină un transport obişnuit de poştă şi pasageri. Dar în câteva clipe a deveni
evident fiecăruia dintre spectatori că el era martorul celei mai dramatice dintre
toate scenele imaginabile: o adevărată cursă între viaţă şi moarte. La 3.000 de
yarzi vest de încrezătoarele şalupe Higgins, o namilă neagra s-a ridicat, încet, din
apele frământate. În timp ce submarinul se întorcea către şalupe, figuri îmbrăcate
în alb au ieşit din turelă şi au alergat să manipuleze tunul sau din faţă. Oamenii
din şalupele Higgins l-au observat în ultimul moment. Stropii de apă au început
să zboare din provele lor când comandanţii au ambalat motoarele. Deodată un
fum albastru s-a ridicat dintr-o şalupă, care a încetinit.
„Isuse, motorul ei s-a stricat!“, a spus un infanterist marin cu vocea sugrumată
de plâns. Pe când oamenii disperaţi de pe ţărm înjurau şi se rugau, şalupa din
faţă a încetinit mersul până a ajuns a se târî, iar a doua a alunecat de-a lungul ei
şi echipajul şi pasagerii s-au îngrămădit din nava lor în cealaltă, care a ţâşnit
înainte. Un gheizer de 30 de picioare s-a ridicat la 100 de yarzi în spatele şalupei
ticsite, al doilea, la o distanţa egala, în faţă. Submarinul greşise ţinta. El se
apropiase la mai puţin de o milă, iar şalupa Higgins mai avea o milă de parcurs
până să ajungă, în siguranţă, în portul Tulagi.
În acest moment critic, patru trombe de apă au udat, până la piele, pe
japonezii care mânuiau tunul de pe punte. Şi astfel, pentru prima dată, o baterie
samarizată de artilerie a infanteriei marine americane a demonstrat o eficienţă
care avea să devină proverbială în Pacific. Un proiectil din cea de-a doua salvă a
lovit submarinul. Servanţii tunului s-au îngrămădit prin tambuchiul turelei – şi
submarinul japonez a intrat în imersiune. În câteva minute şalupa Higgins s-a
răsucit cu bordul către Carpenter’s Wharf (Debarcaderul dulgherului) şi a
acostat{114}.

Trei zile mai târziu, nave americane au apărut în radă la Lunga, primele nave
care, după o săptămână de la plecarea lui Turner, îi călca apele. Acestea erau
transportoarele rapide (transformate din distrugătoare) Little, McKean şi
Gregory. Ele aduceau un mic detaşament al infanteriei marine specializat în
acţiuni aeriene, condus de maiorul Charles H. Hayes, 400 de butoaie cu benzină
de avion, aproape 300 de bombe, benzi de muniţie pentru armamentul de pe
avioane, unelte şi piese de schimb. Alţi pasageri importanţi erau ensign George
W. Polk şi un grup de soldaţi afectaţi la „CUB One“, o unitate de întreţinere a
bazelor aviaţiei flotei. Cei din CUB erau atunci indiferenţi infanteriştilor marini,
dar curând, ei au învăţat să-i îndrăgească pe oamenii ensign-ului Polk. Această
acţiune l-a determinat să vorbească presei pe ofiţerul amiralului King însărcinat
cu relaţiile cu publicul; în ziua următoare, ziarul „New York Times” a publicat,
sub titluri mari, ştiri potrivit cărora infanteriştii marini îşi „ÎNTĂRESC
STRÂNSOAREA” asupra insulelor Solomon, „în timp ce MARINA
CONTINUĂ SĂ ADUCĂ PROVIZII”. Potrivit corespondentului financiar al
acestui ziar deosebit de serios, confirmarea oficială de către Marina Statelor
Unite a faptului că avea situaţia sub control ferm a generat un entuziasm
considerabil pe Wall Street, unde cursurile la bursă „au crescut cu 1 la 2 puncte”.
Reporterul ziarului „Herald Tribune” s-a arătat sceptic şi s-a mărginit la
observaţia moderată că „negociatorii profesionişti erau dispuşi să meargă pe linii
colaterale, aşteptând rezultatul invaziei insulelor Solomon. „Profesioniştii erau
însă sortiţi să fie pe linii colaterale” o perioadă considerabilă.
Documentele japoneze ale perioadei dezvăluie un curios amestec de
mistificare şi de crescândă satisfacție. De ce nu se întăreau acei americani
liniștiți? Dacă ei erau cu adevărat abandonați pe aceasta „insulă fără importanţă",
în mod indiscutabil puteau fi lichidați fără riscuri considerabile. Dar întâi era de
dorit să se stabilească contactul cu efectivele japoneze înfometate de la vest de
Matanikau. Astfel, pe 16 august, distrugătorul Oite a debarcat, în plină zi,
provizii și un detaşament format din 200 de oameni din Regimentul 5 Sesebo
SNLF din (Forţa specială navală de debarcare). În ziua precedentă, avioane de
transport lansaseră coșuri conţinând alimente, muniţie pentru armamentul ușor
de infanterie, medicamente şi mesaje de încurajare. Multe containere au căzut în
liniile infanteriștilor americani; într-unul a fost descoperit un mesaj de rău augur:
„Ajutorul este pe drum! Banzai!“{115}

Desigur, aceasta l-a influenţat pe Vandegrift să ordone lui Rupertus trimiterea
pe Guadalcanal a Batalionuiui 2 din Regimentul 5 infanterie marină, a raiderilor
şi paraşutiştilor de pe Tulagi, îndată ce deplasarea lor era posibilă.
Şi acum o nouă problema, una care a devenit brusc urgentă şi care ameninţa
în mod serios puterea de luptă a diviziei; neglijența în disciplina sanitară a
favorizat răspândirea rapidă a unei acute forme de dizenterie, care făcea ca un
om să slăbească cu câteva livre, în răstimpul de la răsăritul la apusul soarelui.
Sute de suferinzi vizitau latrinele de câte douăzeci sau treizeci de ori pe zi, și
mijlocul lui august un om din cinci era atât de slăbit că abia se putea târî singur
la acele gherete rău mirositoare. Mulţi trebuiau să fie ajutaţi ca să-şi dea jos sau
să-ți ridice pantalonii.
Medicul diviziei a luat măsuri de urgentă şi cazurile de dizenterie au început
să scadă încet; dar în vreme ce epidemia era adusă sub control, infecţiile cu
fungus au devenit obişnuite, în special la picioare. Oamenii care ştiau că situaţia
le cere să se arunce într-o tranşee în fiecare oră din douăzeci şi patru, natural că
ezitau să-şi scoată încălţămintea, ciorapii şi pantalonii. Cei mai mulţi infanterişti
marini erau incredibil de murdari. O baie la Lunga, o experienţă de invidiat, era
ceva de care foarte puţini s-au bucurat.
 Pe, 17 și 18 august, Tulagi şi Guadalcanal au fost bombardate de pe mare şi în
amândouă zilele avioane Betty au aruncat bombe cu acţiune întârziată care
explodau sporadic pe pistă. Aceasta a complicat misiunile geniştilor, mai puţin
numeroşi cu fiecare raid, dar nevoiţi să repare mereu pista, pentru a fi gata în
orice moment să primească avioanele care urmau să sosească. Dar când?
Tensiunea psihică a devenit treptat palpabilă; nu mai rămăsese aproape nimic din
obişnuita atmosferă glumeaţă din timpul primelor zile, în acele condiţii de
aşteptare încordată, când practic nu aveau loc lupte cu japonezii, infanteriştii
marinei aruncau cuvinte pline de invective asupra „ofiţerilor escroci” care „i-au
târât de fund”; asupra armatei de uscat, „pifanii care stau cu fundul pe cămașă în
Noua Caledonie”; asupra „cazematei{116} Doug” MacArthur. Infanteriştii marini
ai lui Vandegrift erau mai mult decât pregătiţi pentru luptă. Ei era bolnavi de
lipsa acesteia.

După nimicirea patrulei lui Goettge, Vandegrift se gândea să organizeze o

acţiune limitată pentru a curaţa malul de vest al râului Matanikau, şi astfel să
înlăture pericolul ce-l ameninţa din acea parte. Această ameninţare era desigur
mai mult potenţială decât reală, cu toate acestea, japonezii aflaţi acolo, în
tranşee, erau prea aproape pentru a-i da linişte; prezenţa lor arunca o umbra peste
capul de pod. Astfel, la 17 august, generalul a hotărât să lovească inamicul,
simultan, din trei direcţii.
Compania Love (L) din Regimentul 5 infanterie marina (căpitan Lyman D.
Spurlock) se va îndrepta pe uscat către un punct situat la circa 1.000 yarzi pe râu
în amonte. Va traversa, va coti către dreapta, şi va ataca către mare. Compania
Baker (B) (căpitan William L. Hawkins) va angaja japonezii de pe poziţiile de pe
malul de răsărit prin foc şi va traversa bancul de nisip, dacă este posibil. A treia
companie (căpitan Bert W. Hardy, jr.) va înainta cu şalupa către un punct la
câteva mile vest de râu, va debarca, va ocupa satul Kokumbona şi va ataca spre
est. Această acţiune coordonată urma să fie precedată de o scurtă pregătire de
artilerie asupra poziţiilor probabile ale inamicului.
Spurlock a ieşit din bivuacul său, unde se afla din noaptea precedentă, la 9,00
a.m., pe 19 august, şi a înaintat către nord în direcţia micului sat de coastă
Matanikau. Aproape imediat va întâmpina dificultăţi, atât cu terenul necunoscut,
– cât şi cu japonezii. Deşi doi comandanţi de pluton au fost ucişi şi câţiva
oameni răniţi de focul automat, el a continuat să înainteze către ţărmul mării.
Între timp, Hawkins, ţintuit pe malul de est al râului de un foc precis de
mitralieră, era imobilizat, practic, în poziţia sa iniţială, incapabil să traverseze
bancul de nisip.
Compania lui Hardy, despre care se presupunea că se va apropia de la vest,
după debarcare, nu sosise pe poziţia de luptă, când cercetaşii lui Spurlock s-au
oprit la liziera junglei care înconjura o îngrămădire de colibe pustii, făcute din
trunchiuri de palmieri, cunoscută sub numele de satul Matanikau. Aici militarii
din avangarda au fost primiţi cu foc, la care au răspuns viguros.
Japonezii s-au adunat în grabă și înainte ca oamenii lui Spurlock să fi știut ce
se întâmplă, s-au pomenit ținta primului atac curajos („banzai”) executat la
baionetă, pe timp de zi, în războiul din Pacific. În mai puțin de 10 minute totul
era terminat. Din front și din flancuri o jumătate de duzină de arme automate
Browning au secerat atacatorii; puţinii japonezi care nu participaseră la asalt au
tras câteva cartuşe şi au fugit către Point Cruz. Șaizeci și cinci de militari inamici
au fost ucişi; de tabăra cealaltă, 4 infanterişti marini au fost ucişi și 11 răniţi.
În timpul acesta, compania lui Hardy a debarcat din șalupele Higgins în
apropierea satului Kokumbona. Deplasarea lor a fost o adevărată aventură. Din
cauza bombardamentelor efectuate de un submarin și mai târziu de două
distrugătoare, deplasarea companiei a fost în mod justificat întârziată. Dar
debarcarea s-a desfăşurat cu succes şi japonezii din Kokumbona au fugit, în
derută jungla. În acest timp Spurlock a cercetat terenul a adunat armele, jurnalele
cu însemnări zilnice şi alte documente, şi s-a retras cu şalupele la Kukum.
Această încleştare s-a încheiat cu un anumit succes datorită sângelui rece,
hotărârii şi vigilentei căpitanului Spurlock şi a oamenilor săi. Şi deşi acea
acţiune nu a avut o influenţă deosebită asupra situaţiei generale ea a oferit unele
învățăminte. Ca de obicei, transmisiunile n-au funcţionat corespunzător.
Radiotelefoanele s-au dovedit din nou nefolositoare în condiţiile acelui teren.
Coordonarea acţiunilor unor subunităţi îndepărtate nu s-a putut asigura.
Deplasarea subunităţii lui Spurlock a indicat clar cât de mult timp şi câtă energie
erau necesare pentru a se asigura deplasarea prin junglă chiar a unei coloane
mici. Pe 19 august i-au trebuit patru ore epuizante pentru a parcurge mai puţin de
o milă.
În aceeaşi zi, Roosevelt i-a telegrafiat lui Stalin: „Noi am pus, cred eu, vârful
piciorului în sud-vestul Pacificului, de unde japonezilor le va fi foarte greu să ne
disloce. Noi am avut acolo pierderi substanţiale navale dar avantajul câștigat
merită sacrificiul, şi avem de gând să menţinem o presiune puternică asupra
inamicului”.
Probabil că şeful Executivului american nu citise încă mesajele lui Ghormley,
din 16 şi 17 august, către King și Nimitz. În acestea, ComSoPac îi prevenea pe
superiorii săi că japonezii pot să recucerească Guadalcanalul, dacă nu se va da
mai mult sprijin de pe portavioane și nu vor crea întăriri disponibile. Ghormley
ar fi fost surprins, pentru a nu spune mai mult, dacă ar fi văzut copia mesajului
preşedintelui către şeful guvernului sovietic. În acest moment, nici japonezii şi
nici americanii nu aveau în Pacificul de Sud mijloacele necesare pentru a fac mai
mult. Dar la Tokyo şi Rabaul, planificatorii proiectaseră deja un plan pentru a
zdrobi cât mai curând posibil degetele piciorului american.
 7. „MOARTEA ESTE MAI UŞOARĂ DECÂT FULGUL“{117}

În timpul dimineţii de 10 august, Statul Major General Imperial Japonez a

primit un mesaj, care a confirmat aprecierile anterioare, potrivit căruia
debarcările americane în insulele Solomon erau neînsemnate. Această telegramă
descria pe invadatori ca pe o forţă de câteva mii de soldaţi Cu moralul scăzut şi a
căror misiune era numai de a distruge aerodromul, după care să se retragă. Sursa
acestei dezinformări era atașatul militar japonez de la Moscova. Marina
imperială nu mai era astfel singură în acţiunea de dezorientare a armatei de
uscat; chiar şi ruşii au participat la aceasta.
În după-amiaza aceleiaşi zile, amiralul Nagano s-a întâlnit cu generalul
Sugiyama. Rezultatul discuţiei lor a fost un nou acord comun, care schiţa
viitoarele operaţii în estul Noii Guinei şi insulele Solomon „în concordanţă cu
noua situaţie”{118}. Acest document sublinia importanţa exercitării presiunii
continue împotriva zonei Port Moresby şi ordona lui Hyakutake să recucerească
imediat Tulagi şi Guadalcanal, cu forţele ce vor fi făcute disponibile.
Secţia armatei de uscat din Statul Major General Imperial a repartizat Armatei
17, în vederea acestei operaţii Brigada 35 infanterie, plus două regimente de
infanterie întărite.
De fapt, acest ajutor, pe hârtie, nu îmbunătăţea în mare măsură situaţia lui
Hyakutake. Brigada 35 era în Palaus și unul dintre regimentele de infanterie în
Filipine. Unitatea cea mai apropiată de teatrul de luptă, Regimentul 28 infanterie
al colonelului Kiyanao Ichiki, era la Guam, pregătindu-se să se întoarcă în
Japonia. Regimentul lui Ichiki, la urma urmelor, nu răvăşise plajele de la
Midway.
Două zile mai târziu (12 august), adjunctul şefului statului major al armatei de
uscat, generalul-locotenent Moritake Tanabe, şi-a asumat răspunderea rezolvării
problemei lui Hyakutake:

„Amploarea operaţiilor pentru recucerirea punctelor strategice din insulele
Solomon va fi hotărâtă de comandantul armatei pe baza aprecierilor sale asupra
situaţiei inamicului. Statul Major General consideră că este posibil de folosit
Brigada 35 infanterie şi detaşamentul Aoba, dacă situaţia o cere. Cu toate
acestea, până la ivirea primei ocazii favorabile din punct de vedere tactic, se
consideră preferabil, în limitele posibilului, să se recucerească aceste zone
imediat, folosindu-se numai detaşamentul Ichiki şi Forţele speciale navale de
debarcare”{119}.

Această telegramă este importantă din două motive: întâi, pentru că ea
reflectă atmosfera de incredibilă supra-încredere, care atunci învăluia Statul
Major General Imperial Japonez; al doilea, fiindcă aceasta prefigura politica de
angajare fragmentară care a contribuit în mod decisiv la o serie de înfrângeri
suferite de japonezi pe Guadalcanal.
Unele cadre din Statul Major General Imperial Japonez s-au opus cu putere
angajării „numai a detaşamentului Ichiki şi a Forţelor speciale navale de
debarcare”. Unul dintre aceşti ofiţeri era fostul secretar al statului major al lui
Tojo, pe atunci şeful serviciului administrativ al secţiei armatei de uscat din
Statul Major General Imperial, colonelul Susumu Nishiura. Când a auzit despre
planul acţiunii, el „a reamintit ce s-a întâmplat atât de des înainte; la Nomanhan,
unde noi am luptat cu ruşii şi, mai târziu, în repetate rânduri în China, când noi
am angajat forţe inadecvate pentru misiunea lor”.
Nishiura a fost atât de tulburat de această perspectivă, încât a telefonat
primului ministru şi ministrului apărării Tojo la reşedinţa sa. „Dar el (Tojo) a
răspuns că nu poate face nimic; că hotărârea era a generalului Sugiyama; că el nu
se va amesteca”. Nishiura a cerut atunci o audienţă la şeful său, Sugiyama l-a
ascultat tăcut şi a zis: „Ordinele au fost emise. Ele nu mai pot fi acum anulate”.
Colonelul s-a întors în biroul său. „Nimic nu mai putea fi făcut. Oare nu ar fi fost
mai bine să aşteptăm câteva zile pentru a aduna forţe mai mari şi astfel să nu
repetăm greşelile noastre precedente? Eu mai puteam doar să sper în succesul
colonelului Ichiki”{120}.

Efectivele din unitatea armatei de uscat desemnate pentru operaţia „KA“,

nimicirea trupelor americane şi „recucerirea imediată a punctelor strategice din
insulele Solomon”, s-au îmbarcat la Guam, fără întârziere, şi au navigat imediat
către Truk. Acolo, câteva zile mai târziu, comandantul regimentului a primit
instrucţiuni de la un ofiţer de stat major, venit cu avionul de la cartierul general
al lui Hyakutake. Ordinele primite de colonelul Ichiki erau clare:

Armata 17, Statul major, ora 15,30, 13 august. Rabaul.
a. Efectivele inamice debarcate în zona Solomon nu se cunosc, încă, dar
activitatea inamicului nu este de amploare. Chiar până în această zi, 13 august,
se confirmă că ei nu folosesc aerodromul de acolo.
b. Armata de uscat va coopera cu marina la atacul şi distrugerea rapidă a
inamicului din insulele Solomon, în timp ce inamicul se străduieşte să
consolideze poziţiile ocupate, Armata de uscat va recaptura şi menţine aceste
poziţii vitale.
c. Detaşamentul Ichiki va coopera cu marina la recucerirea rapidă şi
menţinerea aerodromurilor de 1 pe Guadalcanal.
d. Dacă nu este posibil, acest detaşament va ocupa o parte din Guadalcanal şi
va aştepta sosirea altor trupe din spate. Pentru îndeplinirea acestui scop, o unitate
din avangardă, de aproximativ 900 de oameni, va fi organizată şi îmbarcată pe
şase distrugătoare, care se află în apropiere, şi va înainta către Guadalcanal, pe o
rută directă.

Eşalonul înaintat urma să debarce la Taivu Point, la Circa 22 de mile aeriene

est de poziţia americană, în ziua de 18 august, la puţin timp după miezul nopţii.
Un detaşament al Forţelor speciale navale de debarcare (aproximativ 250 de
ofiţeri şi soldaţi) urma să debarce lângă Kokumbona, într-o zonă pustie, într-o
acţiune de diversiune. Restul regimentului colonelului Ichiki, totalizând aproape
1.500 de oameni, urma să debarce la Taivu în următoarea săptămână{121}.
Amiralul Mikawa a protestat. Fusese desemnată, în această misiune, o unitate
pregătită pentru a se întoarce în patrie. El se temea că moralul oamenilor va
scădea din cauza schimbării neaşteptate a ordinelor. Mikawa avea disponibile în
Rabaul trei unităţi ale Forţelor de debarcare, mult mai potrivite pentru
îndeplinirea unei astfel de misiuni decât unitatea colonelului Ichiki. De
asemenea, amiralul a remarcat că zona Tulagi-Guadalcanal era totuşi în
responsabilitatea marinei. Contrapropunerile sale nu au fost acceptate.
Responsabilitatea pentru transportul în siguranţă al acestei unităţi „de
avangardă” a fost dată comandantului Forţei de întărire, contraamiralul Raizo
Tanaka, un bărbat al cărui nume se înscrie, pe bună dreptate, în rândul celor mai
buni comandanţi din ambele tabere. Tanaka a primit ordinele cu îndoială atunci,
şi măi târziu a scris:

„Fără nicio legătură cu punctul meu de vedere… acest ordin a cerut ca
executarea celei mai dificile acţiuni din război – o debarcare în faţa inamicului –
să fie îndeplinită de unităţi mixte care nu au avut posibilitatea să facă o repetiţie
sau măcar un studiu preliminar… În strategia militară, promptitudinea are uneori
prioritate asupra prudenţei; dar Ordinul dat era pe de-a-ntregul nechibzuit. Eu am
putut vedea că în statul major al Flotei 8 domina o mare confuzie”.{122}

Ordinul primit de Tanaka nu era „pe de-a-ntregul nechibzuit”. Nici ordinul
înmânat lui Ichiki la Truk nu era nechibzuit. Dar ordinele date ulterior de Ichiki
erau bazate pe informaţii foarte sumare şi total neveridice. Lui Ichiki i s-a spus
că în acel „cap de pod acoperit de junglă” erau aproximativ 2.000 de americani,
că moralul lor era scăzut, că unii fugeau de pe Guadalcanal la Tulagi şi că toţi
păreau nerăbdători să scape de pe o insulă aflată „sub controlul Forţelor aero-
navale japoneze”.
Ichiki era un ofiţer eminent, cu rezultate remarcabile. EI era cunoscut în
armata japoneză ca un om brav şi hotărât, ca expert în tactica infanteriei. În
China, el a comandat, mai mulţi ani, diferite batalioane. Când Ichiki a citit
ordinele primite şi a reflectat asupra informaţiei obţinute la Truk, el a ajuns
probabil la concluzia că un singur batalion este capabil să îndeplinească
misiunea, fără să aştepte restul regimentului. Este perfect clar că el a dat puţină
atenţie instrucţiunilor Iui Hyakutake. Un comandant mai circumspect n-ar fi
acţionat cu graba condamnabilă a lui Ichiki.

Câteva minute înainte de miezul nopţii de 18 august, infanteriştii marini de la

posturile de ascultare au auzit zgomotul specific valurilor ce se sparg pe plajă
când sunt create de nave care trec cu viteză mare aproape de mal. Au raportat
imediat. Pe la ora 3.00 a.m., ei au recepţionat aceleaşi semnale. În zori, zvonuri
despre o debarcare de noapte, la est, circulau liber, iar şeful operaţiilor, colonelul
Gerald C. Thomas, a luat imediat măsuri să afle ce se întâmplase. Omul pe care
el l-a chemat era un fost funcţionar colonial britanic, Martin Clemens. După ce a
băut o ceaşcă de ceai călduţ şi a mâncat o grămadă de clătite tari, Clemens (care
venise în liniile infanteriei marine cu patru zile mai înainte, împreună cu o
duzină de cercetaşi) i-a ordonat sergentului major Vouza să conducă o patrulă de
băştinaşi, de la est la vest în jurul poziţiei infanteriei marine.
Vouza, un fost agent al poliţiei insulare, era un vechi cunoscător al drumurilor
împădurite de pe Guadalcanal. Prin junglele Guadalcanalului el urmărise ucigaşi,
hoţi de porci şi de găini, precum şi alte asemenea specimene care tulburau
liniştea supuşilor Majestăţii Sale Britanice. În 1939, după 25 de ani de serviciu
credincios, Vouză s-a retras la Malaita să cultive cartofi-dulci, dar când japonezii
au venit pe Guadalcanal, el s-a reîntors într-o canoe şi a cerut să fie numit în
serviciul activ. Acest autohton experimentat, inteligent şi loial, s-a dovedit un
om de o valoare deosebită şi cu o voinţă de neînfrânt.
Chiar înainte ca Vouza şi cercetaşii săi să pornească la drum, căpitanul
Charles Brush, împreună cu caporalul Daniel Puie şi cu alţi trei poliţişti
autohtoni au traversat râul Ilu în fruntea unei puternice patrule de luptă din
compania Able (A), Regimentul 1 infanterie marină, şi s-a îndreptat către est, de-
a lungul drumului guvernamental. La prânz, Brush era în vecinătatea lui Koli
Point.
Acolo, avangarda sa a observat un grup de japonezi îndreptându-se către ei,
printre cocotierii dintre drum şi plajă. Brush şi oamenii săi s-au desfăşurat
imediat şi nu au deschis focul până când japonezii nu au fost la mai puţin de o
sută de yarzi. În timp ce majoritatea componenţilor patrulei sale îi ţinea pe
japonezi în loc, unul dintre ofiţeri, locotenentul Ioseph Jachym, s-a deplasat
rapid cu o grupă de soldaţi în partea stângă a spatelui poziţiilor inamicului.
Numai 3 din 34 de japonezi au scăpat de focul concentrat al armamentului
automat. Infanteriştii marini au avut 6 răniţi. După succesul său, Brush „şi-a
strâns curelele căştii”, a pus posturi de pază la est şi sud, a raportat prin radio
statului major al regimentului şi a cercetat personal cadavrele.
Căştile japonezilor morţi aveau steaua armatei de uscat imperiale, nu
crizantema marinei. Patru erau ofiţeri, având săbii şi binocluri, purtând cizme
lustruite şi îmbrăcaţi în uniforme călcate, completate cu şiruri de barete
multicolore ale decoraţiilor. Brush nu a pierdut timpul, le-a golit port-harturile şi
după-amiază s-a reîntors cu preţioasele documente capturate. Ele au fost date
imediat căpitanului „Pappy” Moran, singurul cunoscător de limbă japoneză din
serviciul de informaţii al diviziei. Examinarea atentă, în grabă, a acestora, indica
faptul că infanteriştii marini se aflau în plină dificultate; hărţile capturate indicau
o uimitor de precisă imagine, a dispunerii artileriei în jurul aerodromului. (Cum
şi-a procurat inamicul aceste informaţii a rămas un mister pentru o perioadă de
timp; doar mai târziu s-a descoperit că pe Grassy Knoll era un post de observaţie
japonez care a transmis zilnic rapoarte despre activitatea din jurul aerodromului.
Fotografiile aeriene luate de la joasă înălţime au furnizat detalii amănunţite.
Aceasta şi pentru că nu fuseseră debarcate materiale de camuflaj).
Vandegrift avea acum de făcut faţă la prima dintre multele hotărâri decisive
pe care numai el le putea lua. Informaţiile aduse de Brush au dezvăluit că forţa
inamică de la est era doar o parte a unui detaşament de mărimea unui regiment al
armatei imperiale care a venit, pe mare, din Guam. Dar, din nenorocire, în ciuda
hărniciei lor, cei care au făcut notele zilnice au neglijat să consemneze alte
detalii interesante ca: efectivele şi armamentul lor, locul unde se află în prezent
sau intenţiile ce le. Aveau. Vandegrift a analizat şi a respins sugestia ca un
batalion să fie trimis către est. Fără o rezervă, el ar fi fost complet nimicit de un
atac simultan dintr-un flanc, sau din amândouă şi de pe mare. Nu era altceva
nimic de făcut decât să intensifice măsurile de apărare, să întărească
avanposturile şi, mai presus de toate, să fie vigilent tot timpul.
În conformitate cu acestea, tancurile au fost puse în stare de alarmă, tunurile
antitanc de 37 mm au fost aprovizionate cu cantităţi sporite de mitralii anti-
infanterie, sute de saci japonezi din paie de orez au fost umpluţi cu nisip, şi de la
îngrăditurile plantaţiei s-a întins, în grabă, sârmă în lungul poziţiei Ilu (Tenaru).
Observatorii înaintaţi din Regimentul 11 infanterie marină al lui del Valle s-au
alăturat apărătorilor de pe linia râului, şi după verificarea legăturilor prin fir şi
radio un divizion de obuziere samarizate de 75 mm şi piesele cu ţeavă scurtă, de
105 mm, au fost amplasate pe malul de răsărit al râului şi pe limba de nisip de la
gura acestuia.
Un sprijin important era pe drum. În timpul după-amiezii de 20 august,
portavionul de escortă Long Island, recent improvizat din SS Mormacmail, a
ajuns într-o poziţie la sud-est de San Cristobal şi a lansat primul avion al
Escadrilei 232 a maiorului Richard C. Mangrum. Escadrila 223 a căpitanului
John L. Smith, compusă din nouăsprezece avioane de vânătoare pântecoase
Wildcat, construite de firma Grumman, a urmat cele douăsprezece bombardiere
de picaj, Dauntless, ale lui Mangrum.
O oră mai târziu, în lumina blândă de la începutul înserării, Mangrum a găsit
pista, a făcut un tur de recunoaştere, şi a fost adus la aterizare de maiorul Charles
H. („Fog”) Hayes, un fost ofiţer cu aterizările pe portavion. În clipele următoare,
SBD{123}-urile şi Wildcat-urile care-l urmau pe Mangrum au coborât rapid pe
pistă, îndreptându-se către zonele de parcare, care flancau pista. Sute de ofiţeri şi
alţi militari, cu uniforme murdare „ovaţionau eşalonul înaintat al MAG 23
(Grupul aerian al infanteriei marine). Un spectator, poate puţin prea exaltat,
aplauda şi striga: „Acum să vină bastarzii!".
Câteva ore mai târziu japonezii aveau să sosească.

Chiar după miezul nopţii, observatorii postaţi în păduricea de cocotieri de pe

malul de răsărit al lui llu au raportat că au auzit „clinchete” nedefinite, şoapte şi
alte zgomote ameninţătoare, iar locotenent-colonelul Edwin A. Pollock,
comandantul Batalionului 2 din Regimentul 1 infanterie marină, i-a retras la
adăpost. O linişte grea, punctată numai de fâşâitul întâmplător al frunzelor de
palmier, învăluia malurile râului, în timp ce marea caldă spăla monoton nisipul
de la gura Iui.
La 2,40 a.m., japonezii au declanşat atacul. Mitraliere şi arme automate
uşoare au cântat inconfundabilele lor melodii funebre, şi pe când minele de
aruncător explodau în poziţiile infanteriştilor marini, groaznica lumină verde
emisă de rachetele de semnalizare a dezvăluit un grup strâns de japonezi
înaintând în grabă, prin apa puţin adâncă{124}. Apărătorii erau însă pregătiţi.
Tunurile de 37 mm au împroşcat cu obuze rândurile atacatorilor. Strigătele de
„banzai“ s-au preschimbat brusc în gemete; cei câțiva japonezi care au
supravieţuit acestui foc nimicitor s-au târât peste trupurile mutilate ale
camarazilor lor morţi sau pe moarte către malul de est.
Prima încercare a lui Ichiki a dat greş. A reorganizat trupele şi s-a avântat din
nou la atac. După ce a potopit poziţiile infanteriştilor marini cu foc de tunuri şi
aruncătoare, el a trimis o companie, întărită, prin valurile joase dinspre mare a
limbii de nisip, să atace la baionetă. La orele 5,00 a.m. aceşti japonezi au asaltat
poziţia dinspre plajă a unităţii lui Pollock, uşor consolidată cu reţele de sârmă
ghimpată. Atacatorii, ajunşi în apropierea reţelelor de sârmă, au fost loviţi cu foc
de anfiladă de către mitralierele de pe plajă, amplasate la vest. Câteva secunde
mai târziu, concentrările de foc cerute artileriei au erupt în nisip şi au învăluit
plaja în foc şi moarte.
Cu primele lumini cenuşii ale zorilor, s-a instalat o binemeritată acalmie. La o
distanţă de peste 200 de yarzi, unii dintre puşcaşii lui Pollock doborau unul câte
unul pe japonezii care se mişcau aproape neobservaţi sub frunzele palmierilor.
„Ochiţi-i şi doborâţi-i“, îndemna fierbinte Pollock pe aceşti trăgători de elită,
pregătiţi conform celor mai bune tradiţii ale infanteriei marine. „Era ca la
examenul de tragere de la Quantico{125}, spunea un mitralior rănit. „Isuse, oricine
putea să-i facă bucăţi pe tâmpiţii ăştia. Stăteau în picioare, pentru numele lui
Cristos; nu aveau suficient simţ să se târască. Cine dracu o fi spus acestor capete
seci că sunt soldaţi?“
Înainte de răsăritul soarelui, un băştinaş grav rănit s-a târât singur până în
liniile infanteriştilor marini. Acesta era sergentul-major Vouza. Infanteriştii
marini l-au adus la punctul de comandă al lui Pollock; când a sosit Clemens,
Vouza era pe moarte:

„Era într-o stare groaznică. Cu greu am putut să suport să-l privesc. Noi l-am
tras în spatele unui jeep şi acolo mi-a spus povestea sa cât de bine a putut, în
ciuda rănii care se căsca în gâtul său.
A plecat cu patrula sa luând cu el un steag american în miniatură, care îi
fusese dat ca amintire. Mergând să-l ascundă într-o casă la Volonavua, el s-a
întâlnit nas în nas cu trei sau patru plutoane de japonezi. Aceştia erau dispersaţi
în jurul satului şi Vouza nu avea nicio şansă să scape cu steagul său american.
Prins asupra faptului, a fost târât în faţa ofiţerului comandant. Era acolo unul
Yishimoto, un japonez care a fost în insulele Solomon în timp de pace şi care
putea vorbi englezeşte. El n-a putut nega că a fost cu americanii. Japonezii au
încercat să obţină informaţii de la el. Tentativa lor eşuând complet, l-au legat de
un copac. După ce l-au lovit cu paturile puştilor, japonezii l-au străpuns cu
baionetele până când a leşinat. Vouza avea şapte răni în piept şi cea mai mare
dintre toate, la gât. Când a căzut întunericul, ei l-au lăsat, crezându-l mort, şi au
înaintat în poziţie pentru atac.
După mai multe ore Vouza şi-a revenit şi a reuşit să-şi desfacă frânghiile; s-a
ridicat spre a încerca să contacteze pe infanteriştii marini dar numai după puţin
timp a devenit atât de slăbit de puteri, încât a căzut jos. S-a târât apoi aproape
trei mile, chiar prin mijlocul luptelor. Şi ca şi cum suferinţele nu ar fi fost
destule, a insistat să „bolborosească” o foarte valoroasă descriere a compunerii
forţelor japoneze, numărul de oameni şi armele lor. Toate acestea au fost
transmise imediat. Un glonţ a lovit Jeep-ul chiar în timpul transmiterii datelor.
Vouza a pierdut mult sânge şi avea o înfăţişare groaznică. El se aştepta cu
siguranţă să moară şi, înainte de a leşina din nou, mi-a dat pe patul de moarte un
lung mesaj pentru soţia şi copiii săi. După toate acestea, teribila încordare l-a
doborât. Noi l-am dus în spate şi i-am lăsat pe doctori să-l îngrijească. A fost
operat, i s-a făcut transfuzie şi era de aşteptat ca el să trăiască. Speram toţi ca
spitalul să nu fie afectat de raiduri aeriene. Ce loialitate avea omul şi ce
vitalitate! Am simţit o mândrie extraordinară”{126}.

Vouza s-a însănătoşit şi a condus multe alte patrule în junglă.

Infanteriştii marini au respins două atacuri disperate; sute de cadavre inerte,

răsturnate pe nisip, mărturie a pierderilor cauzate inamicului atât de perseverent.
Dar cât de grav a fost lovit japonezul? Ţăcănitul sporadic al mitralierelor ușoare
Nambu, mai lentele şi mai metodicele pocnituri ale celor grele ce trăgeau din
ascunzişuri, mişcările furișate în obscuritatea palmierilor de pe malul celălalt al
râului – toate sugerau lui Thomas că, în ciuda loviturilor pe care le primise,
japonezul nu era încă îngenuncheat. „Noi nu vom lăsa aceşti oameni să zacă
acolo toata ziua", a spus el şi a propus învăluirea imediată a poziţiei inamice.
Vandegrift a fost de acord cu propunerea şi a introdus în luptă rezerva diviziei,
Batalionul 1 din Regimentul 1 infanterie marină al lui Cates, comandat de
locotenent-colonelul Lenard B. Cresswell.
Thomas a explicat schema manevrei: Cresswell va traversa râul în amonte de
pozițiile japonezilor, cât mai curând posibil, va face o manevră de 90° către
nord, se va desfășura în forma evantai şi va înainta către mare, în timp ce de pe
malul vestic batalionul lui Pollock va fixa inamicul. După-amiază, batalionul lui
Cresswell şi-a încheiat desfășurarea sa bine camuflată spre spatele unei linii de
plecare, situate de-a lungul lizierei junglei care înconjura păduricea de palmieri
la sud. Când atacul a început, el a înaintat încet, dar continuu. Prinşi în grindina
unui foc încrucişat şi cu proiectilele de artilerie explodând în palmierii de
deasupra lor, japonezii şi-au părăsit poziţiile şi s-au împrăştiat în toate direcţiile.
Dar pentru ei nu era scăpare. În timp ce trei companii îi presau încet, alta le
tăia retragerea spre est. Focul artileriei cădea bubuind asupra a ceea ce fusese
aripa stângă a Batalionului 1 încercuit al colonelului Ichiki. Avioanele nou sosite
au executat repetate bombardamente şi au mitraliat intens. La ora trei un pluton
de tancuri uşoare a traversat limba de nisip, trăgând cu tot armamentul în timp ce
şenilele lor de oţel sfârtecau şi zdrobeau deopotrivă pe cei în viaţă şi morţii.
Despre desfăşurarea acestei ultime faze a bătăliei, Vandegrift scria: „partea
dinapoia tancurilor arăta ca maşinile de tocat carne”{127}.
Bătălia de pe „Tenaru“ intrase în istorie. „Puterea divină” a „baionetelor
ascuţite” ale armatei imperiale care „subjugă diavolul”, a fost anulată{128}.
Aproape 800 de japonezi au fost ucişi, 15 răniţi fiind luaţi prizonieri.
Aproximativ 30 de supravieţuitori demoralizaţi s-au târât în junglă; unii, grav
răniţi, au trăit pentru ca să moara de foame; numai o mână de oameni, incluzând
pe Ichiki, au reuşit să se întoarcă la Taivu ca să se alăture grupului de
transmisiuni de acolo. Batalionul lui Pollock a înregistrat 69 de pierderi; al lui
Cresswell doar 20.
Cei mai mulţi dintre răniţi se opuneau infanteriştilor marini, care încercau
acum să-i ajute, nu să-i ucidă. Câțiva vânători de amintiri au fost împuşcaţi de
japonezii întinşi pe pământ şi aparent morţi, iar locotenent-coloneii Twining,
Pollock şi Cresswell au fost pentru o clipa în primejdie datorită fanatismului
unui subofiţer aflat pe moarte şi care a descărcat un pistol automat înspre ei,
după care şi-a zburat creierii. Un ofiţer, căpitanul lakao Tamioka, a supravieţuit
măcelului. Colonelul Ichiki după înfrângere, s-a grăbit către Taivu cu stegarul, a
rupt ceremonios steagul regimentului său, a turnat benzină pe el şi i-a dat foc.
Odată treaba terminată, şi-a făcut hara-kiri. Cu un total de 99 de pierderi,
incluzând 43 de morţi{129} infanteriștii marini au eliminat una dintre unităţile de
asalt de elită ale armatei japoneze. Dar ei făcuseră cu mult mai mult. Mitul
invincibilităţii japoneze căpătat la Ţulagi şi Gavutu, a fost zdrobit la Tenaru.
Aici, se spune într-un raport japonez, „comandantul detaşamentului a introdus
treptat în luptă toate efectivele sale, dar nu a fost nicio modificare în situaţia
luptei… Cea mai mare parte a primului eșalon… în aceste circumstanţe, a murit
eroic fără niciun avantaj“{130}
Câteva zile mai târziu, Vandegrift a găsit timp să-i scrie lui Holcomb:

„Domnule general, eu nu am mai auzit sau citit vreodată despre o astfel de
luptă. Aceşti oameni refuză să se predea. Răniţii aşteptau până când vreun
sanitar venea deasupra lor să-i examineze… şi se sinucideau cu o grenadă în
mână, făcându-l bucăţi și pe celalalt.”{131}

Aceste 12 ore de luptă sângeroasă au lăsat nerezolvate o serie de probleme
greu de înţeles. De ce Ichiki nu a dedus, după ce patrula sa a fost aproape
nimicită, că americanii erau decişi să reziste? De ce a atacat atât de grăbit? De ce
nu a cercetat linia râului o milă mai în interior? Dacă ar fi făcut asta, el ar fi putut
trece pe acolo grosul forţelor sale, ar fi manevrat către nord şi ar fi atacat poziţia
Ilu din spate. De ce a lansat un al doilea atac în aceeaşi manieră? Ce gândire
strâmbă şi obscură a produs acest masacru autoprovocat?
O parte a răspunsului rezidă, desigur, în faptul că informaţiile deţinute de
Ichiki erau greşite. Dar de mai mare importanţă au fost aroganta sa ignorare a
realităţii, încăpăţânarea sa, incredibila sa inflexibilitate tactică. Şi o explicaţie
poate fi, probabil, găsită în acceptarea senină a japonezilor, în momentul
disperării, de a îmbrăţişa cu stoicism, datul sorţii. A muri glorios pentru împărat
în fata unor forţe de netrecut era o datorie de neînlăturat și desigur, o dorinţă
aflată în subconştientul multor soldaţi japonezi. Ceea ce a ieşit la iveală, întâi pe
Tulagi şi Gavutu, şi din nou pe malurile râului mlăştinos pe care infanteriştii
marini îl numeau „Tenaru“, era modelul încleştării totale, încleştare până la
ultima suflare a ultimului om.
Mai târziu, amiralul Tanaka va spune

„Eu l-am cunoscut pe colonelul Ichiki de la operaţia Midway şi am fost foarte
conştient de minunatul său talent de comandant şi de nestăpânitul său spirit de
luptă. Dar acest episod a arătat foarte clar că infanteriştii înarmaţi cu puşti şi
baionete nu au nicio şansă împotriva unui inamic echipat cu armament modern.
Această tragedie ar fi trebuit să arate ineficienţa tacticii suliţei de bambus.”{132}

Dar era ceva esenţial implicat aici. Mai mult decât o acţiune executată pe baza
unor slabe informări, un colonel nesăbuit şi stupid, soldaţi devotaţi şi lipsa
armamentului modern. Aceasta era „aparenţa“. Îndată ce şi-a scos sabia din
teacă, Ichiki trebuia să cucerească cu ea sau să moară. Aceasta era legea
samurailor: „Calea războinicului” – Bushido.{133}
În ce-i priveşte, infanteriştii marini americani au învăţat o lecţie pe care nu o
vor uita. Din aceasta dimineaţa, până în ultimele zile ale Okinawei, peste doi ani
şi jumătate mai târziu, ei au luptat într-un război „fără cruţare”. Nu s-au cruţat pe
ei însăşi, dar nici nu au dat nimic japonezilor.
 8. „EXPRESUL DE TOKYO”

În timp ce colonelul Ichiki pornea de la Taivu ca să-i nimicească pe

îngâmfaţii americani „dintr-o lovitură”, Statul Major General Imperial Japonez a
trecut conducerea operaţiilor de pe Guadalcanal de la marina la Armata 17, iar
generalul Hyakutake a ordonat generalului maior Kiyotaki, Kawaguchi, care
comanda Brigada 35 infanterie de la Truk, să se pregatească și să se îndrepte
spre Gaudalcanal cu veteranii săi din Borneo, sa preia comanda tuturor unităţilor
armatei şi de acolo și să termine cu toţi americanii care ar putea să scape de
Ichiki. Generalul şi-a pus brigada în stare de alarmă pentru o îmbarcare
imediata..
Simultan contraamiralul Tanaka – ale cărui distrugătoare specializate în
acţiuni pe timp de noapte (renumitul „Expres de Tokyo“) aveau să devină îndată
nu doar un ghimpe ci un pumnal în coasta infanteriştilor mărim ai Statelor Unite
– a îmbarcat la Truk Regimentul 5 Yokosuka din Forţa specială navală de
debarcare (SNLF) şi jumătate din regimentul lui Ichiki în transportorul Kinryu
Maru și în patru distrugătoare transformate.
Cu aceste măsuri preliminare în curs de execuţie Yamamoto a ordonat
navelor de linie din Flota 2 a lui Kondo şi port avioanelor din Flota 3 a lui
Nagumo sa iasă din Truk. Misiunea: să localizeze şi să distrugă portavioanele
americane reperate în zona dintre Noile Hibride și San Cristobal, să lovească
noul aerodrom dat în funcțiune pe Guadalcanal, să bombardeze poziţiile
infanteriei marine și de asemenea, să acopere şi să sprijine debarca Regimentului
5 Yokosuka SNLF şi restului Regimentului 28 infanterie. Pentru optimiştii din
statul sau major – și erau mulţi – se părea că amiralul de flotă Yamamoto folosea
un baros pentru a sparge o nucă. Dar Yamamoto învăţase lecţia de la Midway: el
dobândise un real respect pentru aviaţia de pe portavioanele Statelor Unite.
Ştirea că Flota combinată plecase de la baza sa și că se îndrepta către insulele
Solomon, a ajuns la generalul Vandegrift chiar înaintea prânzului, pe 22 august;
câteva ore mai târziu, un raport de observare, înaintat la Guadalcanal, menţiona
câteva unităţi ale flotei inamicului în raza de acţiune a avioanelor de pe
Henderson. Hotărârea ce urma să se ia a fost cântărită însă cu grijă. Era justificat
riscul de a angaja cele câteva avioane disponibile? Vandegrift credea că da, şi a
ordonat ofiţerului său cu aviaţia, colonelul Charles L. Fike, să descopere şi să
lovească navele japoneze.
 Mangrum conducea grupul de bombardiere în picaj acoperite de avioanele de
vânătoare ale căpitanului Smith, în ceea ce mulţi gândeau că era o misiune
disperată. În condiţii atmosferice din ce în ce mai rele, formaţia s-a îndreptat
către nord peste Tulagi şi Florida spre strâmtoarea dintre Santa Isabel şi Malaita.
Aici a pătruns într-un puternic front atmosferic. Ploaia torenţială acoperea
parbrizele şi în condiţiile în care vizibilitatea se apropia de zero forţa de lovire s-
a reîntors pe aerodrom. Când zburătorii dezamăgiţi s-au întors la bază, l-au găsit
pe generalul Vandegrift măsurând cu paşi înceţi duşumeaua de lemn, murdară, a
construcţiei în formă de pagodă, din care japonezii îşi planificaseră să-şi conducă
propriile lor operaţii aeriene „El era calm, încurajator pentru un grup de aviatori
dezamăgiţi, dar foarte pesimist de perspectiva viitorului “{134}.
Mai erau şi alţii abătuţi. La Nouméa, generalul maior Harmon a luat tocul în
mână pentru a adresa o notă personala lui „Hap Arnold”. În aceasta, el îşi
exprima opinia că marina va plăti în insulele Solomon pentru că „Watchtower” a
fost conceput şi planificat în grabă şi nu s-a prevăzut o asigurare tehnico-
materială adecvată. Campania „a fost concepută de planificatorii ei ca o operaţie
de desant maritim, sprijinită din aer, nu ca un mijloc de stabilire a unei acţiuni
puternice aeriene cu bază terestră".{135}
În timp ce Harmon scria aceasta scrisoare, forţa de acoperire a lui Kondo şi
forţa de lovire a lui Nagumo navigau la circa 200 de mile nord de insulele
Solomon de sud. Portavioanele Saratoga, Enterprise şi Wasp ale lui Fletcher,
acționând ca trei grupuri operative, în ape care acum erau pline de submarine
japoneze, se aflau la 300 de mile spre sud-est. Dimineaţa Saratoga a interceptat
un raport de observare de la unul dintre hidroavioanele cu raza lunga de acţiune
de tip Catalina, ale amiralului McCain: un grup de transport inamic, la
aproximativ 300 de mile nord de Guadalcanal, se îndrepta către sud cu o viteza
de 17 noduri. Informaţia a fost de asemenea recepţionată şi la Henderson, unde
avioanele de atac erau înarmate şi piloţii în stare de aşteptare. Pe nava amiral a
lui Fletcher, măsuri similare erau în curs de executare.
Obiectul acestui interes şi al acestei activităţi comune era contraamiralul
Tanaka, a cărui forţă de transport a fost văzută departe, la vest de portavioanele
lui Nagumo. Pe nava comandant Jintsu, amiralul, dându-şi seama ca a fost
reperat, a programat să debarce trupele de la bord în noaptea următoare. El a
raportat imediat la Rabaul târcoalele date de Catalina şi în timp ce marele
hidroavion huruia depărtându-se în norii plumburii, comandantul Flotei 8 i-a
transmis prin radio lui Tanaka să-şi îndrepte convoiul său către nord.
Această manevră a dat rezultate: formaţiile de atac lansate de pe Henderson
Field şi Saratoga au fost incapabile să străpungă ceţurile întunecate. Calvarul
unui atac aerian asupra transportoarelor sale fără apărare a fost astfel cel puţin
amânat, dar Tanaka nu s-a bucurat de o după-amiază lipsită de hărţuială. După
prânz, un mesager i-a înmânat o radiogramă de la statul major al Forţelor zonei
de sud-est. Prin radiogramă i se ordona să facă un ocol, şi, pornind spre sud, să
execute debarcările aşa cum erau planificate. Elementul timp făcea acest lucru
imposibil şi ordinele contradictorii îl determinau pe Tanaka să se întrebe ce se
petrecea la Rabaul.
În acest moment, atât Nagumo cât şi Fletcher au intuit, cu siguranţă, că
portavioanele celuilalt erau pe aproape. Dar unde? Fletcher a hotărât să găsească
răspunsul şi la începutul după-amiezii a lansat un grup de cercetare şi atac de pe
Saratoga. Comandorul Harry D. Felt a căutat ţintele şi cu acele de la
indicatoarele de combustibil arătând către zero a adus grupul de pe „Sara”{136} la
Henderson. Piloţii săi au înnoptat aici. În dimineaţa următoare, în schimbul
ospitalităţii şi al combustibilului de care avea nevoie Felt ca să se întoarcă cu
avioanele sale pe Saratoga, infanteria marină a reţinut bombele de 1.000 de livre
care erau acroşate sub SBD{137}-uri. Acestea au fost primele bombe de o jumătate
de tonă care au ajuns pe insulă.
Între timp, amiralul american, totdeauna nerăbdător să se alimenteze cu
carburant la întreaga capacitate, a ales acest moment pentru a trimite grupul
Wasp către sud să facă plinul. Prin această hotărâre nefericită, Fletcher s-a privat
el însuşi de superioritatea care putea să schimbe scorul final în bătălia care se
pregătea acum{138}.
În dimineaţa de 24 august, Kondo, cunoscând în general poziţia lui Fletcher, a
detaşat portavionul Ryujo, crucişătorul Tone şi două distrugătoare din Forţa de
atac a lui Nagumo şi le-a ordonat să înainteze către sud, pentru a momi pe
americani. Şi au reuşit să o facă. Ryujo a fost descoperit, atacat cu violenţă şi
lăsat arzând şi înclinat. Dar sacrificiul făcut a dat lui Nagumo ceea ce voia – o
lovitură clară asupra celor două „punţi de zbor” (portavioane) ale lui Fletcher.
Enterprise a început să fie atacat la ora 4 şi 41 de minute; patru minute mai
târziu, el a încasat trei lovituri directe din atacuri succesive executate fiecare cu
mai mult de 30 de bombardiere în picaj. Dar „marele E“ (porecla portavionului
Enterprise), o navă solidă și cu un echipaj bun, a supravieţuit. Saratoga, ca şi
Shokaku și Zuikaku ale lui Nagumo, era neatinsă. Amurgul se lăsase de-a binelea
când Fletcher a întrerupt bătălia şi s-a întors către sud, îndreptându-se spre zona
unde urma să fie alimentat cu combustibil.
În acel timp o forţă de atac de pe Enterprise, constituită din 11 bombardiere
în picaj (SBD) şi 12 avioane torpiloare (TBF) era încă în aer şi îi căuta pe
japonezi. Norocul însă nu le-a surâs; bombardierele în picaj, cu carburantul pe
sfârşite, nu au avut de ales decât să arunce încărcătură şi să încerce o aterizare pe
Henderson Field. În timp ce escadrila („Flight 300”) a locotenentului Turned F.
Caldwell un grup mixt de bombardiere în picaj din „Recunoaştere 5“ şi
„Bombardament 6“, primea un salut zgomotos de la piloţii istoviţi ai lui Cactus
Air Force{139}, avioanele TBF cu rază mai lungă de acţiune erau recuperate cu
succes de avariatul Enterprise. În dimineaţa următoare, portavionul a părăsit
zonă pentru a fi reparat, lăsând „moştenire” „Flight 300“ la Henderson. Această
neaşteptata şi binevenită completare a componentei aeriene a lui Vandegrift a
rămas pe uscat o perioadă de peste o lună, aducându-și o contribuţie notabilă la
pierderile provocate transporturilor maritime japoneze.
Nagumo, Kondo şi Fletcher s-au gândit poate că acţiunea cunoscută ulterior
ca „Bătălia din estul insuleloi Solomon“ era terminată, dar se înşelau. Acolo
rămânea tenacele amiral Tanaka, care, pe 24 august, îşi împinsese grupul său de
transport către sud, în timp ce portavioanele se îndreptau spre est. Până în
dimineaţa următoare el şi-a continuat înaintarea, atingând un punct situat la
numai 100 de mile nord de Guadalcanal.
La 0,30 a.m., un grup mixt, format din avioane SBD, de sub comanda lui
Mangrum şi din Escadrila 300 a decolat de pe Henderson şi a plecat după ea.
Tanaka s-a dovedit greu de găsit. În ultimă instanţă, Smith a transmis lui
Mangrum ştiri neliniştitoare despre avioanele de acoperire Wildcat aflate acum
la limita maximă a razei de acţiune și nevoite să se întoarcă, iar două minute mai
târziu, avioanele de vânătoare făceau cale întoarsă. Avioanele SBD fără însoţire
s-au rotit către vest, apoi spre sud şi au pornit către casă, când deodată, sub ele,
se aflau navele lui Tanaka.
Prima bombă a lovit crucişătorul uşor Jintsu chiar în faţa punţii de comandă.
Explozia a deformat plăci, a declanşat incendii, a culcat toată lumea de pe puntea
de comanda şi a scos din funcţiune aparatura de transmisiuni. Tanaka, pentru o
clipă inconştient, şi-a revenit repede, a trecut punctul său de comandă pe
distrugătorul Kagero și a apărut pe puntea acestuia tocmai la timp pentru a vedea
transportorul Kinryu Maru de 9.000 de tone încasând o bomba de 1.000 de livre
lansată de sublocotenentul Fink, aflat nu de mult pe Enterprise. Amiralul a
ordonat distrugătoarelor Mitsuki şi Yayoi să stea pe lângă transportor pentru
activităţi de salvare. Zburătorii de la Henderson, terminându-şi bombele, au
examinat atent scena de la o distanţă în afara primejdiei, după care s-au adunat în
formaţie şi au plecat.
Dar necazurile lui Tanaka nu erau în niciun caz sfârşite. Nici măcar nu au
dispărut bine spre sud avioanele SBD, şi o formaţie de avioane B-17 a lui
„Blondie“ Saunders, cu baza în Hebride, a sosit în zonă şi a lansat o nouă serie
de bombe. Mitsuki s-a dus la fund; Yayoi, avariat de o bombă căzută în
apropiere, abia mai plutea. Pe când Jintsu se depărta, grav avariat, Tanaka a
primit ordin să se retragă către insulele Shortland, cu ceea ce mai rămăsese din
forţa sa.
Prima mare încercare de recucerire a Guadalcanalului printr-un atac direct de
pe mare, eşuase.

În timp ce supravieţuitori, mulţi cu arsuri şi udaţi până la piele ai celui de-al

doilea eşalon al decedatului colonel Ichiki se îndreptau la bordul distrugătoarelor
către insulele Shortland, se elaborau noi planuri pentru a-i lichida pe americani.
Acestea preconizau o întărire continua a forței de pe Guadalcanal prin debarcări
de noapte efectuate în ascuns, de pe distrugătoare. Statul major al zonei i-a
ordonat lui Tanaka să planifice prima dintre aceste acţiuni – denumiţă, pe drept
cuvânt, operaţia „Rat”{140} –, pentru noaptea de 27 august. Amiralul a îmbarcat în
grabă, un batalion din regimentul lui Ichiki pe trei distrugătoare și le-a trimis
către Guadalcanal. Două ore după ce navele au părăsit insulele Shortland şi erau
de mult în marş, Statul major al Flotei 8 i-a ordonat amiralului să emită o
rechemare imediată; debarcarea fusese amânata cu 4 de ore.
Amiralul era acum nemulţumit şi furios. Pentru a doua oară în trei zile primea
ordine de la Statul major al zonei, care le contraziceau pe cele primite de la
amiralul Mikawa:

„Primisem din nou ordine contradictorii, care se băteau cap în cap, de la
comandantul zonei şi de la superiorul meu imediat şi eram în încurcătură,
neştiind ce să fac. Dacă astfel de circumstanţe continuă mă gândeam eu, cum
vom putea oare să câştigăm o bătălie? Mi-a trecut din nou prin minte că această
operaţie nu avea la bază un studiu atent şi deliberat; totul părea să se facă la
întâmplare. În calitate de comandant al Forţei de întărire, aceasta mă punea într-o
foarte proastă situaţie”.{141}

Amiralul punea degetul pe cheia problemei: exista prea puțină coordonare la
Rabaul. Comandantul zonei şi subordonatul său nominal, comandantul Flotei 8,
acţionau din state majore separate şi, evident, rivale. Fiecare citea ce dorea el în
rapoartele informative aflate la dispoziție şi concepea, separat, proiectul său.
Pripeala şi confuzia au fost rezultatul inevitabil al acestui stil de lucru.
 După rechemarea distrugătoarelor, Tanaka s-a liniştit suficient pentru a face
un nou plan pentru „Rat Two“, o acțiune în care urmau să fie angajate patru
nave, în noaptea următoare. Din nou statul major superior, insistând pentru o
plecare prea din vreme, a pus beţe în roate. Orarul de deplasare prescris de
Rabaul a adus cele patru „tinichele”{142} în raza de acţiune a avioanelor cu baza
pe Henderson, chiar înaintea înserării, pe 28 august. Ele au fost lovite prompt de
bombardierele în picaj ale lui Mangrum. Asagiri a încasat o bombă de 500 de
livre în compartimentele sale vitale şi a explodat. Shirakumo a fost lăsat în
derivă; Yugiri, grav lovit, s-a depărtat încet. Când astfel de veşti descurajatoare
au ajuns pe insulele Shortland, amiralul Tanaka fierbea; el a scris mai târziu,
într-un limbaj lăudabil pentru expresiile utilizate, că aceste distrugătoare
preţioase au fost pierdute degeaba; că nu era oare o „curată nesăbuinţă” să
încerci o acţiune de debarcare fără „o preliminară neutralizare a puterii aeriene a
inamicului?“{143}
Deşi numai o navă mai rămăsese utilizabilă din cele patru ale Divizionului 20
distrugătoare, amiralul s-a consolat oarecum cu faptul că Divizionul 24, care a
părăsit mai târziu Shortlandul, a debarcat cu succes trupe la miezul nopţii. „Rat
One“ fusese contramandată şi „Rat Two” distrusă, dar „Rat Three“ a îndreptat
situaţia în oarecare măsură. Tanaka a transmis aceste ştiri la Rabaul şi şi-a
permis câteva ore de odihnă.
Comandantul forţei de întărire nu a fost lăsat mult timp să se relaxeze.
Imediat după masa de dimineaţă, din ziua următoare, ofiţerul său de serviciu a
anunţat sosirea pe nava comandant a generalului-maior Kawaguchi şi a statului
său major. Generalul tocmai sosise în sud în transportorul de trupe Sado Maru şi
era nerăbdător să-şi urmeze cu grosul brigăzii sale, cât mai curând posibil,
primul eşalon pe Guadalcanal. Aceasta, l-a asigurat amiralul, nu este o problemă.
Acţiunile „Rat” sunt rapide şi dacă sunt bine planificate se poate conta în
întregime pe ele: marina japoneză stăpâneşte apele care înconjoară
Guadalcanalul din seară şi până în zori. În plus, „vulturii de mare” erau acum în
măsură să asigure o oarecare acoperire aeriană. Pista de la Buka era în stare
operativă. 29 de avioane Zero sosiseră acolo, pe 28 august, de la Rabaul.
Kawaguchi l-a ascultat politicos. Când Tanaka a încetat să vorbească,
generalul l-a informat că el nu va avea nimic comun cu transportul „Rat”. El a
reamintit ca din cauza spaţiului limitat de pe distrugătoare, colonelul Ichiki a
debarcat cu raţii reduse şi cu o cantitate nesatisfăcătoare de tehnică: numai două
tunuri de munte, insuficiente aruncătoare grele de mine, muniţie inadecvată, fără
telefoane de campanie şi numai cu o staţie de radio. Brigada Kawaguchi va
merge cu şalupe mari şi mici şi cu tehnica necesară pentru a întreprinde acţiuni
de pedepsire împotriva americanilor, sau nu va merge deloc. Acestea, a conchis
generalul, erau ordinele primite de la Armata 17. Acestea erau intenţiile sale.
Tanaka era la fel de inflexibil. Ordinele lui erau să transporte Brigada 35 cu
distrugătoarele. Nu erau decât câteva şalupe disponibile. Kawaguchi va pleca cu
distrugătorul sau nu va pleca deloc. Deja, a continuat amiralul, o mie de soldaţi
se aflau la bordul distrugătoarelor căpitanului Murakami, pregătite pentru „Rat
Four“. Kawaguchi a acceptat în silă să permită acestei serii să plece, conform
planului. În acea noapte şi, după ce şi-a luat rămas bun de ia Tanaka, s-a întors la
Sado Maru.
Această întâlnire cu Kawaguchi l-a forţat pe amiral să întrebe Kabaulul, dar
nu a obţinut un răspuns imediat. Singura telegramă pe care a primit-o Tanaka era
de la Flota 8, care îl informa că două transportoare, un crucişător greu şi două
distrugătoare americane descărcau la Lunga. Acestea trebuiau atacate de
distrugătoarele lui Murakami, după ce vor fi debarcat trupele la Taivu.
Spre sfârșitul dimineţii lui 30 august, Murakami s-a întors în insulele
Shortland pentru a raporta că deşi a debarcat rapid trupele, nu a atacat navele
americane de transport din cauză „că era lună“ şi că avioanele de pe Henderson
erau în aer{144}. Tanaka, amuţit pentru o clipă, şi-a regăsit curând puterea de a
vorbi. El l-a schimbat din funcţie pe loc pe Murakami, a raportat la Rabaul
incapacitatea acestuia de a executa ordinele şi a convocat o consfătuire de stat
major înaintea unei alte întâlniri cu generalul Kawaguchi. Desfăşurarea
consfătuirii a fost deranjata doar de mesajele înţepătoare primite de la
comandantul zonei şi de la amiralul Mikawa, privitor la abaterea lui Murakami.
Comandantul Forţei de întărire, acum şi mai prost dispus, l-a găsit pe general
la fel de neînduplecat. El voia şalupe sau nimic. Dar şiretul amiral avea o
surpriză pentru Kawaguchi: un distrugător şi două distrugătoare de transport
îmbarcau în acel moment trupele sale pentru „Rat Five”. În faţa noului argument,
generalul a fost de acord ca această acţiune să continue, peste protestele
colonelului Akinosuka Oka, cel mai vechi comandant de regiment din
subordinele sale şi ale mai multor membri ai statului său major. Ei au debarcat
cu bine la Taivu imediat după miezul nopţii.
Opoziţia lui Tanaka la transportul cu şalupele era bine fondată. Şalupele
standard disponibile, cu lungimea de 40 picioare, erau incomode, încete şi pe
vreme rea nu ţineau bine marea. Încărcate la maximum, viteza lor era în jur de
şapte noduri. Amiralul a subliniat în mod repetat că navigaţia pe lângă coastă, în
timpul nopţii, şi staţionarea, în timpul zilei, erau periculoase şi necesitau un timp
mai lung. Experienţa pe care a avut-o anterior Kawaguchi cu şalupele, era însă
mulţumitoare. De aceea, el le prefera distrugătoarelor. De aici proveneau
reticenţele generalului!
 La consfătuirea din ziua următoare, Kawaguchi a consimţit, încălcându-şi
convingerile, să meargă cu distrugătorul în acea noapte, cu o grupare de 1.500 de
ofiţeri şi soldaţi, cu condiţia ca restul de 1.000 de oameni din brigadă să fie
trimişi cu şalupele, cât mai curând posibil. Rabaul-ul a ordonat lui Tanaka să
accepte aceste condiţii şi la prânz Kawaguchi a îmbarcat personalul statului
major și un batalion întărit în opt distrugătoare. El a debarcat la Taivu în ultima
zi a lui august.
Aviatorii infanteriei marine au făcut tot posibilul ca să oprească acţiunile de
noapte ale lui Tanaka dar acest lucru era aproape fără speranţă. Luminozitatea
era în descreştere, și adesea nici chiar urmele lăsate de siajul navelor nu puteau fi
zărite. Mangrum nu a permis nimănui, în afară de cei mai experimentaţi, să
zboare în condiţiuni atât de proaste. Numai când japonezii deschideau focul
puteau piloţii avioanelor SBD să-şi descopere ţintele. Tanaka a dat însă repede
ordin de interzicere a iluminării navelor ori de deschiderea focului cu artileria
antiaeriana.

Între timp, viceamiralul Mikawa, învingătorul de la Savo a reflectat asupra

învăţămintelor operaţiilor recente El era nesatisfăcut de cooperarea marină-
armată de uscat sau, poate mai exact, de lipsa acestei cooperări. Într-un rezumat
datat la 31 august, el informa Flota combinată şi subordonaţii săi că politica de
întărire bucată cu bucată va duce numai la dezastru: „Toate eforturile trebuie să
fie făcute pentru a folosi marile unităţi concomitent“. Acestea, a continuat el,
trebuie să fie transportate pe nave rapide. Mai mult, prostul obicei de „a
subestima inamicul şi a supraaprecia forţele noastre" va primejdui întreaga
operaţiune „KA“:

„Rezistenţa şi contraatacurile inamicului pe Guadalcanal şi în zona insulelor
Solomon au fost extrem de tenace, iar acţiunile noastre, din prima perioadă au
fost total incapabile să le facă faţă. Dacă acţiunile nu se desfăşoară conform unor
planuri detaliate şi minuţioase, întocmite pe baza unor informaţii corecte,
probabilitatea succesului este scăzută”{145}.

Dar pentru situaţia dată, cel puţin, un astfel de realism era limitat la Rabaul.
Cu siguranţă, Statul Maior General Imperial (IGHQ) nu era mulţumit de
progresele făcute, dar ofiţerii de stat major de la Tokyo nu erau încă aşa timoraţi
de succesele minore americane pentru a simţi stringenţa sfatului sincer al lui
Mikawa. Cu toate acestea, în aceeaşi zi, Statul Major General Imperial Japonez a
emis instrucţiuni potrivit cărora prioritatea operativă numărul unu era
„recucerirea imediată a Guadalcanalului”.{146} Această directivă stipula că
viitoarele operaţii ofensive prevăzute în Noua Guinee erau amânate, în timp ce
forţele armatei de uscat şi marinei vor fi utilizate pentru recâştigarea poziţiilor
pierdute în insulele Solomon.
Astfel, tot centrul de greutate al puterii japoneze din zona de sud-est s-a
deplasat, implacabil, către Henderson Field şi pădurile de cocotieri care îl
înconjurau.

Pista îngustă de aterizare pe care japonezii erau hotărați să o cucerească, iar

infanteriştii marini americani şi mai hotărâți s-o apere, primise lovituri puternice
în timpul ultimelor zece zile ale lui august. Dar oricum, deşi erau obosiţi piloţii
reuşeau să decoleze şi să aterizeze clătinându-se pe pistă. Şi făcând asta, ei,
echipajele şi avioanele lor au zdrobit un alt mit. „Luptătorii Cactus”, scria Robert
Sherrod, „și-au adus o mare contribuţie în război, distrugând mitul că „Zero” era
invincibil; aviatorii infanteriei marine i-au dat prima lovitura pe 24 august”{147}.
În acea zi, înainte de a fi fost scufundat, portavionul Ryujo a lansat întregul său
efectiv de avioane împotriva Guadalcanalului. Acest raid a fost interceptat de
avioanele Wildcat ale lui Smith şi 16 avioane japoneze au fost doborâte. Patru
avioane ale infanteriei marine au fost pierdute. Un pilot s-a paraşutat şi a fost
cules în apele din largul insulei Tulagi. Un serviciu de salvare aer-mare, simplu
dar eficient, mai salvase anterior alţi câţiva piloţi.
Două zile mai târziu, avioane de la Rabaul au ajuns la aerodrom şi i-au
provocat serioase distrugeri. Patruzeci de butoaie cu benzină de aviaţie au ars, în
timp ce schijele fierbinţi au ciuruit bombardierele americane ce se aflau parcate
pe pistă. Băieţii lui Smith, înşelaţi temporar de avioanele Zero aflate în înaltul
cerului, au interceptat apoi bombardierele japoneze pe drumul de întoarcere şi au
aprins treisprezece.
Piloţii bombardierelor în picaj care l-au şifonat pe amiralul Tanaka la 25
august, şi-au meritat din nou solda pe 28; în ziua următoare, vânătorii au doborât
opt avioane japoneze, şi pe 30 august au trântit la pământ alte patrusprezece.
Patrusprezece avioane P-400, înarmate cu tunuri, formând Escadrila 67 aviaţie
de vânătoare, din forţele aeriene ale armatei de uscat ale S.U.A., comandate de
căpitanul Dale D. Brannon, zburaseră de la Espiritu Santo la Guadalcanal în
săptămâna precedentă: ele au trecut în contul lor patru avioane inamice pe care
le-au doborât sub altitudinea de 12.000 de picioare, dar au pierdut un număr egal
deasupra acestei înălţimi. P-400 – o variantă de export a lui P-39, un avion de
care generalul Arnold era excesiv de mândru – lipsit atât de compresor de
supraalimentare cât şi de echipament adecvat de oxigen, era în întregime
inadecvat pentru lupta la mare altitudine. După numai șase zile de luptă doar trei
avioane P-400 din cele patrusprezece trimise pe insulă au rămas în funcţiune şi
Vandegrift le-a repartizat pentru misiuni de sprijin apropiat{148}. În acest rol, ele
s-au dovedit de un inestimabil ajutor; pentru că, pe lângă tunul de 37 mm fiecare
putea să poarte o bombă de 500 de livre.
Până la 26 august efectivele japoneze de la Vunakanau şi Lakunai au fost
reduse, datorită pierderilor în lupte și avariilor tehnice, la 19 avioane Zero şi 29
avioane Betty, dar în ziua următoare, 24 de avioane de vânătoare Zero au sosit în
insulele Marshall, de unde au fost transportate de portavioane de escortă.
Presiunea pe care o simţeau japonezii era deosebit de puternică. Circumstanţele
erau descrise ca „înfricoşătoare”, iar situaţia ca una greu de remediat. „Piloţii
Cactus” dacă ar fi cunoscut aceste concluzii, ar fi avut motive suplimentare de
satisfacţie.
Avioanele cu baza pe Henderson aveau propriile lor necazuri. Ele erau ţinute
în stare de funcţionare de echipe de întreţinere care foloseau piesele bune de la
avioanele grav avariate cu aceeaşi preţuire cu care locuitorii insulelor Solomon
împărțeau, cu un secol în urmă, pe durduliii misionari mutilaţi. Alimentarea şi
înarmarea avioanelor de vânătoare sau a bombardierelor în picaj erau operaţii
complicate, în care o pompă de mână, un filtru din piele de căprioară,
îndemânarea şi răbdarea erau principalele obiecte ale echipamentului. Nu existau
autocisterne, cărucioare pentru bombe sau vinciuri, maşini pentru încărcarea
benzilor de cartuşe ale mitralierelor de avion calibru 50; ne erau nici pneuri de
schimb, parbrize, roţi sau elice. Când ploua, aeroportul devenea în câteva minute
o mlaştina brăzdată de făgaşe; când soarele bătea o oră peste acest terci, stratul
de deasupra se cocea transformându-se într-o ţărână sfărâmicioasă şi sufocantă.
Fiecare aterizare şi decolare era o aventură.
Piloţii, echipajele şi mecanicii petreceau cea mai mare parte a fiecărei nopţi în
adăposturi (de fapt nişte gropi) individuale amenajate, şi mâncau tocătură, orez
și fasole la masa de dimineaţă şi, din nou aceeaşi mâncare la masa de seară.
Acest regim alimentar monoton era îndoială periculos pentru aviatorii care
lucrau la altitudini înalte. Piloții se plângeau mereu de extraordinare dureri de
stomac, şi problema procurării unei alimentaţii adecvate pentru ei a căpătat o
importanţă majoră. Dizenteria era violentă, iar hârtie igienică nu se găsea. Dar
avioanele încă zburau.{149} Vandegrift era foarte mindiu de piloţii săi. Scriindu-i
soţiei, el declara simplu: „Doamne, aceşti băieţi sunt extraordinari luptători”{150}.
Pe 30 august, nava de aprovizionare Athena s-a strecurat cu provizii pentru
aviaţie, echipament şi personal. În aceeași zi, și tocmai la momentul potrivit, în
timpul unui raid puternic, întăririle aeriene au sosit. Restul de escadrile ale
Grupului aerian 23 din infanteria marină condus de colonelul William J. Wallace
a rulat huruind pe suprafaţa ondulată a lui Henderson. Escadrila 224 aviaţie de
vânătoare (VMF 224) era comandata de maiorul Robert E. Galer; avioanele de
bombardament în picaj (Escadrila -VMSB-231), de maiorul Leo E. Smith. În
mai puțin de 24 de ore, piloţii de vânătoare care l-au urmat pe Galer în aterizări
colbuite erau în văzduh încăierați cu avioanele Zero.
Wallace, prin firea sa deschisă, calmă, s-a dovedit a fi extrem de necesar.
Totdeauna, aflându-se printre conducătorii de frunte ai Corpului de infanterie
marină, fiind în acelaşi timp şi un excelent aviator, acest om vesel, răbdător şi
înţelegător a transmis o parte din calmul său ofiţerilor de aviaţie şi echipajelor
care trăiau din ceva mai mult decât nervi uzaţi şi curaj îndârjit. Infanteriştii
marini „pedeștri” de orice grad, erau în mod justificat mândrii de zburătorii
„Ior“. Când un caporal întreba „Don’ căpitan, aţi aflat scorul?“ şi căpitanul
răspundea: „Doisprezece la unu, băiete!“ sau „Unsprezece la trei“ dialogul nu se
referea la un joc de copii.
Centrul care difuza astfel de informaţii de bază se afla Ia fabrica de gheaţă
lăsată în stare de funcţionare de către japonezi. Aici se aflau spânzurate două
scânduri late. Pe una din ele fiind scris cu litere mari:

FABRICA DE GHEAŢĂ TOJO
SUB O NOUĂ CONDUCERE
– J. Genung, Serg., USMC –
director

Pe cealaltă scândură scria simplu: „SCORUL ZILEI“. Aici „directorul“
Fabricii de gheaţă Tojo consemna conştiincios, cu pensule japoneze, rezultatul
activităţilor aeriene, pentru informarea privitorilor de la parter, care, fatalmente,
apăreau la câteva minute după ce huruiturile din cer încetau şi tuburile fierbinţi
ale cartuşelor de la mitralierele calibru 50 nu mai cădeau în adăposturile lor
individuale. „Nu mai cad tuburi, hai să mergem la fabrica de gheaţă!”.

În pofida dificultăţilor, rezultatul bătăliei aeriene înclina serios în favoarea
americanilor. Japonezii erau surprinşi; amorul lor propriu era cu adevărat lovit
„Inamicul, în loc să cadă sub atacurile repetate ale unităţilor noastre aeriene, cu
bază terestră, s-a angajat într-o lupta aeriană hotărâtă“{151}. Nu era oare aceasta o
repetiţie pentru China, Malaya sau Filipine?
Dar cât timp mai puteau să continue piloţii „flămânzi“ de somn să se angajeze
în „lupte aeriene hotărâte“ împotriva „vulturilor de mare“ ai marinei japoneze?
Aceasta era o problemă care îl frământa pe amiralul McCain. În ziua următoare
aterizării avioanelor lui Wallace, a raportat CincPac-ului că piloţii
Guadalcanalului sunt „foarte obosiţi” şi că avioane şi echipaje suplimentare
trebuie asigurate imediat. El a recomandat ca două escadrile întregi de Light-
ning sau Wildcat să fie trimise îndată pe insulă. „Situaţia, a declarat el, nu admite
nicio amânare…”.

„Cu substanţialele întăriri cerute, Guadalcanalul poate fi mormântul forţei
aeriene a inamicului, şi poate fi consolidat, extins şi exploatat pentru lovirea de
moarte a inamicului. Reversul ar fi adevărat şi dacă noi pierdem Guadalcanalul”.

McCain a aşternut atunci pe hârtie:

„Dacă întăririle cerute nu pot fi făcute disponibile, Guadalcanalul nu poate fi
aprovizionat şi de aici rezultă că nu poate fi menţinut”{152}.

Așa cum notifica McCain, evenimentele se îndreptau rapid şi implacabil către
apogeu. Deşi în timpul zilei aviatorii infanteriei marine controlau spaţiul aerian
de deasupra aerodromului Henderson şi marina reuşea uneori să trimită acolo
câte o navă, nopţile aparţineau japonezilor, şi aceste nopţi erau lungi şi
chinuitoare. Somnul era alungat de hidroavioanele cu baza la Faisi, în insulele
Shortland. Acestea, poreclite „Maşina de spălat Charlie lansau bombe cu focoase
cu întârziere după ce „Louie Păduchiosul” iluminase cu paraşute luminoase.
Aproape în fiecare noapte distrugătoarele lui Tanaka, trecând către sau de la
acţiunile „Rat”, aruncau sute de proiectile în direcţia aerodromului Henderson.
Pentru americani această hărţuială părea insuportabilă şi chiar din acest motiv ea
îşi îndeplinea scopul său esenţial: să le ia infanteriștilor marini orice posibilitate
de odihnă, să-i zguduie, să-i istovească. Aceşti intruşi de noapte nu erau trimişi
să atace anumite obiective fizice. Misiunea lor era să distrugă moralul. Ei lucrau
la asta în mod asiduu.
Cercetașii lui Clemens aduceau zilnic rapoarte despre japonezii nou-sosiți și
activi în vecinătatea zonelor Kokumbona, la vest și la est. Turner era îngrijorat.
Pe 1 septembrie el i-a raportat prin radio lui Ghormley:

 „Declarându-mă întotdeauna pentru o mutare la Tulagi, vă reamintiţi poate că
am prevenit mereu asupra faptului că pentru succesul acţiunii este necesar un
permanent sprijin din partea unor puternice forţe aeriene şi navale… imediata
consolidare a pozițiilor de pe Cactus este acum posibilă și recomandabilă și este
o şansă de aur pe care avem obligaţia să n-o pierdem"{153}.

În noaptea dinaintea transmiterii în eter a acestui mesaj, generalul-maior
Kawaguchi debarca cu statul său major lângă Taivu Point, aproximativ în
aceeaşi zonă în care nefericitul lchiki a petrecut primele sale ore pe Guadalcanal.
Această coincidenţă nu l-a tulburat pe general, care, stabilind o bază de
aprovizionare a ordonat imediat unui mic grup de geniști să taie un drum șerpuit
prin junglă, de la plantația de la Tetere către sudul aerodromului. Kawaguchi nu
învăţase nimic din eşecul atacului organizat în grabă și prost executat de către
Ichiki; el se apuca acum nu numai să repete unele dintre erorile care au culminat
cu sinuciderea colonelului înfrânt, dar să și născocească câteva variaţiuni
originale pe această temă.
Generalul japonez nu avea nicio informaţie despre terenul peste care își
propunea să-și conducă trupele. nu avea nici hărți precise și nici fotografii
aeriene satisfăcătoare. El nu intenționa să facă nici o recunoaștere înainte de a
ordona la patru batalioane să înainteze prin jungla necunoscută. În antichitate,
filozoful militar chinez Sun Tzu scria: „Acei care nu cunosc condiţiile munţilor
și pădurilor, ale defileurilor primejdioase, mocirlelor şi mlaştinilor, nu pot
conduce marşul unei armate. Cei care nu folosesc ghizi autohtoni sunt incapabili
să folosească avantajul terenului”{154}. Nu existau ghizi autohtoni disponibili.
Autohtonii, toţi, erau credincioşi cauzei aliaţilor. Satele Taivu, Tasimboko şi
Tetere fuseseră părăsite de multă vreme.
Și serviciul de informaţii al lui Kawaguchi funcţiona de altminteri defectuos.
El credea ca aparatorii puţini la număr, vor da înapoi în faţa autorităţii „spirituale
copleşitoare a săbiilor şi baionetelor japoneze. Astfel şi lui i a fost uşor să
citească propriile sale convingeri în instrucţiunile lui Hyakutake, deşi acestea
erau neîndoios clare. Generalul comandant al Armatei 17 îi indicase lui
Kawaguchi să cerceteze „forţa inamicului, poziţia şi terenul” să vadă dacă era
„posibil sau nu să se obţină un succes rapid într-un atac împotriva aerodromului
cu efectivul actual la dispoziție.{155} Dar Kawaguchi nu era înclinat să piardă
timpul „cu cercetarea" forţei inamicului, poziţiei și terenului.
Înainte de a părăsi insulele Shortland, generalul japonez își făcuse planul său.
El hotărâse să ocupe aerodromul pe 13 septembrie printr-un atac din trei direcţii.

 a). Lovitura principală, atacul prin surprindere executat de un batalion din
Regimentul 124 infanterie şi două batalioane rămase din regimentul lui Ichiki, va
fi condusă de el însuşi şi va înainta din sudul aerodromului.
b). Un batalion din Regimentul 124 va trebui să lovească, simultan, spre vest,
prin junglă, spre Tenaru.
c). De la Matanikau, colonelul Oka cu două batalioane întărite se va îndrepta
spre nord-est către Lunga Point, va trece râul Lunga şi va lovi aerodromul
dinspre nord-vest.
d). Efortul principal va fi sprijinit de focul artileriei navale şi prin lovituri
aeriene.

Această formulă tactică sugerează că generalul Kawaguchi a petrecut mai
mult timp comandând manuale decât conducând aplicaţii în teren. În felul acesta,
chiar înainte de a ajunge pe insulă, Kawaguchi dăduse de belea.
Cearta finală a comandantului brigăzii cu amiralul Tanaka, de asemenea, a
avut un gust amar. Amiralul se opusese cu putere să transporte în şalupe ultimii
1.000 de oameni ai brigăzii lui Kawaguchi pe Guadalcanal dar, pentru a păstra
armonia armată-marină, serios încordată, la Rabaul au fost înlăturate obiecţiile.
În felul acesta:

„Efectivul rămas din Detaşamentul Kawaguchi numărând 1.000 de oameni
îmbarcaţi pe 48 de şalupe de debarcare mari şi mici, a plecat în noaptea de
septembrie din partea de nord a insulei Isabel. Ascunzându-se în timpul zilei şi
înaintând noaptea, trupele erau programate să părăsească extremitatea sudica a
insulei Isabel în noaptea de 4 septembrie şi să debarce pe vârful nord-vestic al
Guadalcanalului în zorii zilei de 5 septembrie”{156}.

Tanaka a lăsat în voia soartei grupul de şalupe şi pe 4 septembrie a executat
cu succes o acţiune de noapte:

„Trupele din Forţa de debarcare „Rat” au reuşit să debarce fără nicio piedică
din partea inamicului. După debarcarea trupelor, divizionul de distrugătoare a
înaintat în direcţia locului de ancorare al inamicului şi a angajat şi scufundat un
crucişător auxiliar. Divizia a bombardat după aceea aerodromul de pe
Guadalcanal, provocând incendii care au durat o ora, şi apoi s-a întors fără nicio
pierdere”.

În aceeaşi noapte, ambarcaţiunile forţei de debarcare au părăsit coasta sudică
a insulei Isabel, escortate de crucişătorul Sendai şi trei distrugătoare:

„Forţa de debarcare s-a despărţit la un punct aflat la 21 de mile marine nord
de punctul desemnat pentru debarcare în zorii zilei de 5 septembrie şi a înaintat
independent"{157}.

Şalupele au întâlnit o mare agitată şi au fost reperate de recunoaşterea
efectuată în zori de pe Henderson. În următoarele ore, şalupele aruncate de valuri
încoace şi încolo şi ocupanţii lor deznădăjduiţi au fost bombardaţi şi mitraliaţi
fără încetare.

„Din cauza vremii rele şi a inconvenientelor provocate de aviaţia inamică pe
drum, ei au suferit pierderi grele, forţa de debarcare fiind ruptă în două”{158}.

Aproape 300 de oameni au debarcat pe Savo şi număr puţin mai mare,
inclusiv colonelul Oka lângă Cap Esperance. Cei de pe Savo au ajuns în noaptea
următoare la Kamimbo. Patru sute de ofiţeri şi soldaţi pieriseră pe mare.
 9. „MORI, INFANTERISTULE MARIN!”

Generalul Vandegrift a înțeles că bătălia de la Ilu a fost doar un preludiu al

unor tentative mai consistente de recucerire a celor câțiva acri de pământ
stăpâniţi acum de infanteriştii de marină. Numeroase mărturii indicau o activitate
intensă în afara poziţiei atât de precar ocupată. Cercetaşii din rândurile populaţiei
băştinaşe au raportat debarcări japoneze în vest, la Tassafaronga și golful
Kamimbo, precum şi în est, lângă satul părăsit Tasimboko.
În timpul primei săptămâni a lui septembrie, Vandegrift, prudent, dar nu
şovăitor, a decis să lovească cu suficiente forţe pentru a deregla concentrarea
inamică. Ştia că Regimentul 7 infanterie marină, întărit, era în drum din Samoa
către Pacificul de Sud{159}. Mai ştia că Ghormley dorea să trimită această unitate
de luptă, atât de necesară pe Guadalcanal, în insulele Santa Cruz. Regimentul 7
de infanterie marină constituia o forţă de valoare, utilizarea acestuia intrând însă
în jocul ipotezelor. Situaţia imediată ridica propriile sale imperative. Vandegrift
nu putea să mai aştepte mult timp ca să-şi dea seama ce se petrece în jurul său.
Dar nu îndrăznea să întreprindă nicio acţiune care nu putea fi îndeplinită între
răsăritul şi apusul soarelui.
În situaţia existentă, generalul făcea faţă unor probleme tactice pentru care
manualele nu ofereau nici o soluţie. Ca urmare a recentei sosiri de la Tulagi a
Batalionului 2 din Regimentul 5 infanterie marină, amândouă regimentele sale
de infanterie aveau acum efectivele complete. Dar plajele pe care el trebuia să le
apere împotriva unui atac aşteptat dinspre mare se întindeau pe 8.000 de yarzi,
de la Ilu până la un punct la vest de Kukum. Amândouă flancurile, de est şi vest,
se arcuiau în adâncimea junglei pe o distanţă de 1.500 de yarzi. Şase batalioane
nu erau suficiente pentru a apăra liniile constituite, a asigura adâncimea poziţiei
şi a furniza rezervele necesare. Pentru a obţine o oarecare supleţe tactică el a
ordonat lui Rupertus, în ultima zi a lunii august, să trimită pe Guadalcanal
raiderii şi paraşutiştii.
La nicio oră de la sosirea sa pe insula, Edson a recomandat efectuarea unei
recunoaşteri în forţă fie către Esperance, fie către Taivu. Într-adevăr, ca răspuns
la rapoartele băştinaşilor despre „Omul Jap” pe insula Savo, el a trimis acolo în
ziua de 4 septembrie un detaşament compus din două companii cu navele Little
şi Gregory. Pe Savo nu se aflau trupe inamice, dar plaja murdară, cu urme de
petrol şi morminte nou-săpate, puţin adânci, în care autohtonii au îngropat
cadavrele aruncate de valuri pe ţărm, mărturiseau furia bătăliei navale care şi-a
luat numele de la această insulă odinioară liniştită.
Cele zece ore zadarnice pe care raiderii le-au petrecut căţărându-se şi
coborând pantele abrupte ale vulcanului stins de pe Savo au avut însă o urmare
tragică. Încărcate cu ostaşi şiroind de sudoare, Little şi Gregory au sosit în largul
lui Kukum când se lăsa înserarea şi, după ce au debarcat pasagerii lor epuizaţi şi
au ridicat şalupele la bord, au constatat că nu mai dispuneau de timp suficient
pentru a se îndrepta înainte de lăsarea nopţii spre portul Tulagi. Pentru acest
motiv, navele s-au deplasat încet de Ia vest la est şi înapoi la vest, în Canalul
Sealark. Aici, distrugătoarele de mare viteză ale lui Tanaka, puternic înarmate,
aflate pe prima porţiune a drumului de înapoiere dintr-o altă acţiune plină de
succes la Taivu, le-au descoperit şi surprins.
Acţiunea a fost unilaterală şi scurtă. Japonezii au deschis focul la ora 2,08
a.m. Şapte minute mai târziu Little şi Gregory, cu bordajele subţiri, având plăcile
rupte de focul precis al artileriei, au fost transformate în epave în derivă;
cuprinse de flăcări, au sărit în aer, găsindu-şi astfel locurile de odihnă în
Ironbottom Bay{160}. Marinarii au luptat să supravieţuiască în apele negre care au
înghiţit atât de repede navele lor pătate de sânge.

Pe 3 septembrie, la o oră după lăsarea nopţii, un mesaj urgent a sosit la

centrul de operaţii aeriene. Anunţându-se că un avion DC-3 urma să aterizeze
din moment în moment, în mesaj se cerea ca pista să fie iluminată. Şapte Jeep-
uri au fost adunate în grabă şi aşezate la capătul de sud al pistei, pentru a asigura
iluminarea ei. Avionul de transport a aterizat mugind, roţile lui trecând la câteva
picioare deasupra capetelor şoferilor. Acest avion a adus la Guadalcanal un
general de brigadă din aviaţia infanteriei marine, cu umerii puternici şi părul alb,
Roy S. Geiger. De la obţinerea brevetului de pilot în 1916, Geiger zburase pe
fiecare tip de „ladă zburătoare”, de la DI şi Jennie din primul război mondial, la
avioanele de transport Fokker sau Ford şi până la cele mai noi avioane de
vânătoare produse de firma Grumman. Îl însoţeau la fel de experimentatul
colonel Louis E. Woods, şeful statului major al Brigăzii 1 aviaţie a infanteriei
marine şi ofiţerul său cu cercetarea, locotenent-colonelul John C. Munn.
Geiger era zgârcit la vorbă, rece şi, spun unii, nemilos. El era cu certitudine
hotărât să stoarcă ultimul dram de performanţă de la oameni şi maşini. Şi a
făcut-o. Din pagoda lăsată moştenire, de japonezi, el şi micul său stat major pe
care energicul Woods îl conducea, a luat personal controlul acţiunilor aeriene.
Aviatorii dovediseră deja o excepţională capacitate de zbor înainte ca Geiger să
vină; acest bărbat, cu o figură aspră şi caracter de general roman, le-a insuflat
însă un spirit nou. El cu Woods îşi făcuseră cariera de aviatori în carlingi
deschise, nu pe scaune turnante. Amândoi erau administratori buni şi erau
mândri de asta.
Geiger era croit din aceeaşi stofă ca şi Vandegrift; niciunul nu era de acord să
lase inamicului satisfacţia iniţiativei fără obstacole. La 4 septembrie şi apoi în
ziua următoare, SBD-urile lui au bombardat, au mitraliat şi au împrăştiat, la
extremitatea sudică a insulei Isabel, trupele lui Kawaguchi, transportate în
şalupe; în următoarele două zile, bombardierele în picaj au zburat peste „The
Slot“ pentru a lovi baza de hidroavioane japoneze de la Gizo Bay.
Spiritul ofensiv semnat de Geiger şi Woods era contagios; în cele câteva zile
după sosirea lor, „numărul unu” din „parada şlagărelor" de pe Guadalcanal era o
melodie cântată în gura mare pe muzica lui „On the Road to Mandalay":
„În „comandamentul“ Cactus
Unde curge alcool gratis
Se coc misiuni urgente
Pentru Grupul 23.
Când proiectilele explodează în palmieri
Auzi „comandamentul“ cum spune:
Umpleţi cu benzină burţile avioanelor băieţi,
Luaţi cercetaţii la Gizo Bay.
Trimiteţi o încărcătură la Gizo Bay
Unde liota japonezilor îşi petrece ziua
Şi apoi, poţi auzi avioanele Betty bombardând
De la Rabaul la Lunga Quay.
Loviţi drumul către Gizo Bay
Unde hidroavioanele Zero se joacă
Şi mugetul bombelor cade ca un tunet
Pe băştinaşii de peste drum“.

Cei pe care treburile îi aduceau pentru scurt timp pe Henderson, în acea
perioadă, când se întorceau la statul major descriau unitatea aeriană a lui Geiger
ca trăgând să moară. La drept vorbind, această descriere era o minunată
prezentare trunchiată a lucrurilor. Dar nici chiar copleşitorul simţ al urgenţei,
reflectat în rapoartele vizitatorilor, nu era suficient ca să declanşeze acţiunile
solicitate: materialele de acoperire a pistei, bombele, benzina şi echipamentul de
construcţii soseau în „jalnice rate care întârziau”. Din pistă, numai o porţiune de
1.000 picioare era pardosită. După fiecare ploaie torenţială, restul devenea o
mlaştină acoperită cu făgaşe şi hopuri pe care chiar jeepurile o parcurgeau cu
greutate. Singurul element salvator consta în faptul că pista se usca destul de
repede.

În dimineaţa zilei de 6 septembrie, Edson a vizitat Serviciul operaţii al

diviziei pentru a discuta cu şeful acestuia. El i-a găsit pe Thomas şi pe agresivul
său adjunct Merrill Twining, ocupaţi cu planificarea unui raid de felul celui pe
care tocmai venea ca să-l propună. Seara, Twining s-a dus cu maşina la
păduricea de palmieri din spatele lui Kukum, pentru a-l informa pe Edson că
Vandegrift îi aprobase propunerea de a face o incursiune la est pentru a nimici
concentrarea inamică semnalată la Tasimboko.
Tocmai când Twining discuta cu Edson, distrugătoarele lui Tanaka se
apropiau de Cap Esperance pentru a debarca, la miezul nopţii, lângă
Kokumbona, statul major şi cel de-al doilea batalion din Regimentul 124
infanterie, comandat de colonelul Akinosuka Oka. În zori, trupele lui Oka, având
în frunte drapelul regimentului, au început înaintarea spre Matanikau, pentru a
sprijini efortul principal întreprins de forţele lui Kawaguchi. Pe la prânz, în ziua
de 7, Oka a fost informat printr-o radiogramă că unităţile generalului au
întâmpinat rezistenţe neaşteptate în junglă.
Mesajul a făcut vâlvă la Rabaul şi Tokyo. Statul Major General Imperial
Japonez aflase că la 5 septembrie un puternic convoi american a sosit în insulele
Fiji, găsindu-se probabil în drum de la Hawaii către Guadalcanal{161}. Era-
evident necesar ca forţele lui Kawaguchi să grăbească înaintarea şi Hyakutake a
ordonat ca atacul să fie lansat în noaptea de 12. Generalul a răspuns că va face
tot ce-i stă în putinţă ca să respecte termenul şi a trimis un curier pentru a-i
transmite schimbarea intervenită în plan şi colonelului Oka. La rândul său,
Mikawa şi-a refăcut programul de sprijin cu foc de artilerie. Statul major al
Flotei 11 aeriene a alarmat o escadrilă de avioane Zero şi i-a ordonat să decoleze
cu destinaţia Henderson, în ziua de 12 septembrie sau imediat după; a mai
ordonat ofiţerului comandant al detaşamentului de transporturi aeriene să
expedieze, imediat ce Vandgrift ar fi capitulat, piesele de schimb esenţiale şi
personalul de întreţinere al aerodromului recucerit.
*
 După ce s-a întunecat, pe 7 Septembrie, raiderii s-au îmbarcat pentru
Tasimboko pe distrugătoarele de transport Manley şi McKean şi pe şalupele
„Yippies”{162} 346 şi 298, acţionate cu motoare Diesel{163}. Aruncând o ploaie de
scântei roşii, strălucitoare, aşa cum pufăiau înaintând catre est prin întuneric, cu
motoarele duduind puternic, şalupele „Yippies” îşi anunţau prezenţa tuturor
acelora care nu erau orbi sau surzi.
Japonezii de la Taivu nu sufereau nici de una şi nici de cealaltă dintre aceste
afecţiuni, dar norocul joacă feste curioase în război. Pe când şalupele se
îndreptau spre plajă, transportoarele Fuller şi Bellatrix, aflate în drum către
Lunga, sub acoperirea unui crucişător şi a patru distrugătoare, au apărut la
orizont dinspre răsărit. Militarii din ariergarda lui Kawaguchi, tulburaţi şi
înspăimântaţi de amploarea debarcării în curs de desfăşurare, au rămas doar atâta
timp cât era necesar să transmită un mesaj şi, abandonând masa caldă de
dimineaţă, armele şi două tunuri antitanc cu care ar fi putut distruge şalupele de
debarcare încă din apă, s-au refugiat în junglă. Raiderii au debarcat nestingheriţi,
au scos închizătoarele de la tunuri, le-au aruncat în mare, şi apoi au pătruns în
interiorul insulei o jumătate de milă, îndreptându-se către vest printr-o plantaţie
de cocotieri. În momentul când a primit neaşteptata ştire de la eşalonul său de
servicii – aproximativ 300 de soldaţi din subunităţi de aprovizionare şi
transmisiuni – Kawaguchi nu a mai putut face altceva decât să-i ordone să „dea
piept cu inamicul”. Nici vorbă de a se mai putea întoarce pentru a-i acorda
ajutor.
Generalul nu-şi exagera dificultăţile. Cu peste 3.000 de oameni, el îşi croia
drum prin jungla umedă, putrezită. Udaţi până la piele de ploile torenţiale şi
scăldaţi ore întregi în sudoare, ostaşii săi înaintau pas cu pas într-o coloană
şerpuitoare, lungă de peste trei mile, alunecând şi poticnindu-se prin mlaştinile
adânci până la gleznă, spre poziţiile de pe care trebuiau să lanseze, prin
surprindere, atacul planificat asupra aerodromului.
La Rabaul, ştirile despre contradebarcarea americană au produs nelinişte.
Pesimist, Hyakutake a transmis prin radio Statului Major General Imperial
Japonez că Kawaguchi era „prins la mijloc”. Mikawa a planificat un
bombardament de noapte cu artileria de pe un crucişător şi opt distrugătoare.
Tokyo a alarmat două batalioane din Batavia ordonându-le să se pregătească şi
să plece imediat. Tanaka a îmbarcat imediat un batalion din Detaşamentul Aoba
în distrugătoarele disponibile şi l-a expediat rapid la Kamimbo. Comandantul
Armatei 17, de asemenea, a ordonat Regimentului 41 infanterie să se
concentreze la Kokoda pe pista Buna-Moresby, pentru a fi gata să se deplaseze
din Noua Guinee în insulele Solomon. „Red Mike“ Edson ar fi avut toate
motivele pentru a se bucura de urmările păcălelii provocate de raidul său.
 În timp ce raiderii se îndreptau spre vest de Taivu, distrugătoarele şi şalupele
„Yippie“ s-au grăbit să se întoarcă la Kukum pentru a aduce paraşutiştii în scenă,
în acest timp, ariergarda lui Kawaguchi şi-a strâns suficienţi oameni pentru a
mânui două tunuri de munte şi două obuziere ascunse în păduricea de cocotieri.
Puştile-mitralieră Nambus au început clănţănitul lor aducător de moarte. Deşi.
Edson era partizan al acţiunilor desfăşurate sub protecţia unui foc puternic, cea
mai importantă subunitate de sprijin pe care o avea la dispoziţie era un pluton de
aruncătoare de mine de 60 mm. În aceste condiţii, el a cerut imediat sprijin
aerian apropiat şi în 50 de minute avioanele P-400, cu bot de rechin, ale lui Dale
Brannon, se aflau deasupra câmpului de luptă aşteptând instrucţiuni.
Concomitent, o companie de raideri, dirijată de cercetaşii lui Clemens, a pornit
pe o cărare din junglă ca să încercuiască flancul drept al inamicului. Pe la prânz,
compania s-a desfăşurat în dispozitiv de luptă, lângă Tasimboko, mult în spatele
apărătorilor. Surprinşi, japonezii au fugit, abandonând 27 de morţi, piesele de
artilerie şi şase mitraliere grele. Dintre japonezii căzuţi, mulţi erau împuşcaţi în
spate.
Prada a fost bogată, dar acum nu era timp pentru încărcarea armelor, tehnicii
şi alimentelor capturate, deşi toate ar fi putut să fie utilizate avantajos. Obiectele
pe care infanteriştii marini au pus mâna, cu excepţia unei jumătăţi de duzină de
puşti-mitralieră Nambus, cu încărcătoare şi muniţii, au fost sistematic distruse.
Cincizeci de soldaţi aveau misiunea să facă găuri cu baionetele în câteva mii de
cutii de conserve cu carne de vacă şi de crab, în timp ce alţii goleau sute de saci
cu orez în valurile mării.
Dick Tregaskis, norocosul corespondent al agenției INS{164}, ’ adoptat de
raideri, a cotrobăit prin jur și a umplut o pătură militară japoneză cu documente,
caiete de note hărţi terestre şi maritime; infanteriştii marini au sfărâmat un
puternic aparat de radio și au ars cinci barăci acoperite cu frunze, pline cu
provizii variate. Edson privea scena cu satisfacţie. La ora patru, el a ordonat
trupelor să îmbarce și după câteva minute toată lumea era în drum către Kukum.
În timpul rapidei curse de întoarcere la bază comandantul batalionului a
descoperit că, în dezordinea prezentă la o îmbarcare în grabă, fiecare ofiţer şi
soldat era îndoit de mijloc sub greutatea cutiilor de conserve de carne de crab şi
de vită în sos de soia. Douăzeci și una de lăzi de bere japoneză şi şaptesprezece
sticle de jumătate de galon de sake, și-au găsit, de asemenea, locul la bordul lui
Manley.
„Aceasta nu este o adunătură de japonezi” i-a spus enigmatic, Edson lui
Thomas. Câteva ore mai târziu după ce a examinat materialul adus la baraca
camuflată a serviciului de informaţii, „Pappy Moran” a confirmat că într-adevăr
nu era vorba de o adunătură. Cercetaşii lui Clemens au adăugat rapoartelor lor
atente o informaţie: un puternic detașament de japonezi – probabil mai mult de
3000 de militari – se afla în mișcare de la Tetee în direcția sud-vest.
În dimineaţa următoare, hărţi şi fotografii erau desfăşurate la serviciul operaţii
al diviziei, iar ultimele rapoarte de la patrulele de cercetaşi studiate. La sfârşit
după o lungă discuţie, Thomas s-a întors către Edson spunând: „Ei vin”. Edson
bănuia, de asemenea, că japonezii veneau. Dar din ce direcţie? Indicând cu
degetul arătător de-a lungul unei fotografii aeriene a spus cu vocea sa guturală:
„Aceasta pare să fie o bună cale de acces”
Linia luminoasă subliniată de Edson reprezenta o creastă de coral spartă,
accidentată, acoperita cu kunai{165}, care ducea paralel cu Lunga, la sud de
aerodrom. Jungla acoperea pantele ei de sud, est şi vest; la nord, terenul se
sfârșea printr-o pantă blândă către atât de des bombardatul Henderson.
Vandegrift a hotărât, trecând peste opinia statului său major – sa-şi stabilească,
în apropierea crestei un nou punct de comanda. Ei a prea dezgustat şi obosit să
tot sară în şi afară din adăpostul de lângă aerodrom; spera ca la noul punct de
comandă să găsească o oarecare linişte.
Pe când generalul îşi muta sediul, într-o zona unde se gândea că o să fie mai
puţin deranjat de bombele japoneze, Ghormley, aflat la Nouméa, chibzuia în fața
celui mai deosebit mesaj pe care l-a primit de la Nimitz. Acesta îi ordona să-i
dea lui MacArthur un regiment întărit de „trupe de desant maritim
experimentate” împreuna cu trei nave de transport şi o navă de aprovizionare
necesare asigurării deplasării unităţii în condiţii de luptă! Amiralul era
nedumerit; Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore, care elaborase această
instrucţiune stranie ştia la fel de bine ca şi el, că singurele astfel de trupe din
întreg Pacificul de Sud erau acum angajate în luptele purtate cu inamicul în
insulele Solomon. Poate că „şefii” doreau ca el să trimită generalului MacArthur
chiar Regimentul 7 infanterie marină, care se găsea în drum către această zonă?
Pentru a ieşi din impas, l-a întrebat pe Turner ce-i recomandă să facă.
Comandantul Forţei de desant maritim, stăpânindu-se cu greu, i-a răspuns:

„Singurele trupe de desant experimentate din Pacificul de Sud sunt cele de la
Guadalcanal şi retragere Ior este de neconceput”{166}.

Regimentul 7 infanterie marină, a continuat Turner, era în garnizoană în
insula Samoa de câteva luni şi în niciun caz nu era pregătit să execute o
debarcare prin luptă. Deşi Ghormley nu a solicitat nicio propunere, Turner i-a
dat una. Avea nevoie vădită de aşa ceva:

 „Vă reţin, cu respect, atenţia asupra poziţiei actuale nesigure, a
Guadalcanalului… Forţa navală şi aeriană adecvată nu a fost făcută
disponibilă… Vandegrift a insistat în permanenţă să fie întărit imediat cu cel
puţin încă un regiment… Eu am aceeaşi părere”{167}.

La începutul lui septembrie, fiecare comandant al forţelor celor două părţi
angajate în luptă – Kawaguchi, Ghormley, Hyakutake, Turner, Vandegrift – avea
propriile sale necazuri. Geiger şi Woods nu făceau excepţie. Pentru aviatori,
fiecare zi aducea o nouă problemă şi nu era singura ce trebuia rezolvată.
Pierderile de material creşteau în mod alarmant; pe 8 septembrie, opt avioane s-
au deteriorat în timpul decolării. Posibilităţile primitive de reparaţii nu au permis
decât recuperarea a două aparate; celelalte şase au fost târâte în „curtea oaselor”
pentru a li se lua piesele refolosibile. Două zile mai târziu, Geiger a putut să
numere doar 11 avioane Wildcat disponibile din cele 38 care aterizaseră acolo
până la acea dată. Cum el supraveghea posac grămada crescândă de sfărâmături,
un pilot de vânătoare a făcut următoarea remarcă unuia dintre membrii statului
major al lui Harmon, aflat în vizită: „În acest ritm, ne putem bate singuri fără
niciun ajutor din partea japonezilor”.
Lipsurile acute de cartuşe de pornire, bombe, oxigen, gloanţe perforante şi
incendiare, cauciucuri şi lubrifianţi se succedau de o manieră deconcertantă. Şi,
mai mult decât orice, era problema benzinei. Forţa aeriană trăia de pe o zi pe alta
în stare de criză. Şi când una era depăşită, alte două luau proporţii. Piloţii erau
aproape epuizaţi, cazurile de malarie se înmulţeau, nu erau imuni.
Încă de la sfârşitul lui august, subsecretarul de stat al marinei, James
Forrestal, în acea vreme în vizită în Pacificul de Sud, a comunicat prin radio
prietenului şi colegului său, adjunctul secretarului de stat al Ministerului de
Război pentru problemele aerului, Robert Lovett, despre nevoia disperată de a
avea mai multe avioane de vânătoare capabile să acţioneze la altitudinile
necesare pentru intercepţie. Avioanele P-400 ale armatei nu puteau pur şi simplu
să urce. Aveau nevoie de noul P-38 Lightning; trei zile mai târziu după apelul
făcut de Forrestal la Lovett, Ghormley a apelat într-un mod asemănător la
MacArthur. Amiralul cerea „o mică cantitate” de avioane P-38. MacArthur nu
avea de unde să dea; el avea numai şase.
Dar în timp ce McCain, Turner şi Vandegrift îl bombardau pe Ghormley cu
cereri urgente pentru avioane de vânătoare, avioane Wildcat, nefolosite, se aflau
disponibile în Pacificul de Sud. Acestea, care făceau parte din grupul aerian al
lui Saratoga, zburaseră în ultima zi a lui august, la baze în Noua Caledonie şi
Hebride, când marele portavion a fost lovit de o torpilă lansată de submarinul
inamic 1-26; au rămas la noile baze fără a mai fi transferate.
Din punctul de vedere al subordonării, aceste avioane de portavion nu erau
sub comanda lui Ghormley şi deci nu putea să dispună de ele. Aparatele
aparţineau viceamiralului Fletcher care continua să opereze în zona lui
Ghormley, dar sub comanda lui Nimitz. Fletcher, se subînţelege, doritor să
menţină integritatea grupului aerian al acestui portavion – chiar dacă el nu avea
în acel moment niciun portavion în stare operativă de pe care grupul să poată să
zboare – obţinuse promisiunea de la Ghormley că avioanele lui de vânătoare nu
vor fi trimise la Guadalcanal. Aceasta era atunci situația. Marina avea avioane de
vânătoare disponibile, pilotate de aviatori experimentați, care puteau să ajungă
pe Guadalcanal în trei ore. Dar ei erau legați de bazele din spate. Și nu numai din
cauza unei probleme tehnice de comandă, ci și pentru că doctrina marinei
prevedea că avioanele de portavion trebuie „în mod normaI“ să opereze de pe
portavioane.
Cu toate acestea, la 10 septembrie, Nimitz a rezolvat problema şi a transferat
toate avioanele de portavion „care pot fi disponibile” lui Ghormley ca să le
folosească cum va crede de cuviinţă. ComSoPac a acţionat acum cu vigoare, nu
întotdeauna caracteristică lui şi, în ziua următoare „a ordonat locotenent-
comandorului LeRoy C. Simpler să zboare „imediat” cu cele 24 de avioane
Wildcat din escadrila sa „Vânătoare Cinci" de la Espiritu la Henderson. Simpler
a executat imediat ordinul.
Escadrila nu a aşteptat mult pentru a-şi arăta utilitatea. A doua zi după ce au
sosit, la amiază, piloţii Iui Simpler s-au ridicat pentru a ataca un grup de
bombardiere escortate de douăzeci de avioane Zero care au acoperit totul până la
o distanţă de o milă în jurul pagodei, cu bombe incendiare, bombe explozive şi
„daisy cutters”{168}. Împreună cu aviatorii infanteriei marine, zburătorii din
aviația flotei au doborât 16 avioane japoneze. Un pilot american a fost ucis într-o
aterizare forţată.
Douăzeci şi patru de ore mai târziu, au mai avut loc două raiduri. Luptele
aeriene erau crâncene. „Alarma Roșie” (starea de pregătire pentru luptă nr. 1)
anunţată întâi pe la mijlocul dimineţii, a rămas în vigoare cea mai mare parte a
zilei. Între „Alarmele Roşii” au sosit alte avioane de portavion; în trei zile
Ghormley a dislocat pe insula un total de 60 de avioane. Poate suficient pentru a
menţine un timp o stare de echilibru stabil, poate nu. Pentru că numai într-o
singură zi – 12 septembrie – contraamiralul Yamagata a adus mai mult decât
dublul acestui număr de avioane la Vunakanau şi Lakunai{169}.

*
 *

Pe 10 septembrie, după masa de dimineaţă compusa din orez fiert şi cartofi

deshidrataţi, raiderii şi paraşutiştii au părăsit tabăra şi au început să înainteze
către o creastă Situată la sud de aerodrom. „Prea multe bombe şi proiectile aici
lângă plajă”, a remarcat Edson. Le mutăm într-un loc mai liniştit“. Zâmbea.
Marşul către zona pe care colonelul a ales-o ca o „tabăra de odihnă” a fost de
două ori întrerupt de raiduri aeriene, dar la ora două, elementele înaintate din
grupul sau mixt, 700 de oameni în total, au atins creasta. Edson i-a desfășurat pe
măsură ce soseau: raiderii în jurul movilei sudice cu compania din flancul drept
desfăşurata dispersat către Lunga; parașutiștii – acum comandaţi de Torgerson –
la stânga.
Albia în care punctul de comandă a fost instalat era la 100 de yarzi spre sud
de punctul stabilit pentru statul major al diviziei. Aici, rezerva lui Edson, o
companie epuizată, a săpat adăposturi individuale puţin adânci, iar
transmisioniştii căpitanului William D. Stevenson au amenajat un adăpost pentru
centrate telefonica.
În dimineaţa următoare, câţiva infanterişti mărini au tăiat cu baionetele
plantele agăţătoare din jur. Unii au întins un baraj din cei câţiva yarzi de sârmă
ghimpată disponibilă; alţii au săpat adăposturi individuale. Anunțul că un raid de
rutină era pe cale de a se produce, nu a deranjat pe nimeni. Japonezii bombardau
totdeauna aerodromul. Dar de această dată obiectivul nu avea să fie aerodromul.
Era creasta. Asupra ei, 26 de avioane Betty au descărcat, serie după sene, bombe
de 500 de livre, amestecate cu discernământ cu „daisy cutters. Infanteriştii de
marină au scurmat câţiva inch mai adânc în gropile lor individuale ori s-au
adăpostit în spatele buştenilor, scăpând zgâlţâiţi, dar teferi. Cei care au stat în
picioare sau au alergat fără ţintă –, şi câţiva au făcut-o – au fost ucişi sau răniţi
de schije. Şi acum, scuturându-şi în tăcere pământul clisos de pe haine, oamenii
au înţeles dintr-o dată că japonezii vor veni în acea noapte, sau în alta, în orice
caz curând, năvălind cu urlete, aşa cum au făcut-o şi la „Tenaru“.
„Blestemată zonă de odihnă!“, a spus un caporal. „Blestemată zonă de
odihnă!“.
Recunoaşterile conduse înainte de înserare de Edson şi de ajutorul său, la o
distanţă de o jumătate de milă către sud, nu au descoperit nimic. Dar cercetaşii
lui Clemens, care înaintau mai repede, au raportat despre o lungă coloană
inamică, apropiindu-se de la răsărit către cursul superior al râului Lunga.
Japonezii erau acolo, dar unde? Cu ce efectiv? Tot ce putea să facă Vandegrift
era să aştepte, să se pregătească şi să spere că dispozitivul său era bine articulat.
Şi trebuia să fie: cu Excepţia Batalionului 2 din Regimentul 5 infanterie marină,
acum în rezerva diviziei, nu mai avea trupe neangajate. Fiecare al doilea soldat
se găsea în liniile rarefiate, organizate pentru acoperirea poziţiilor de apărare ale
plajelor.

În timpul după-amiezii de 11 septembrie, Kelly Turner a zburat de la Espiritu

Santo la Henderson. El fusese puţin timp mai înainte la Nouméa, unde discutase
cu amiralul Ghormley şi cu ofiţerul său cu planificarea, Dewitt Peck, un colonel
de infanterie marină cu pregătire superioară şi autoritar. Când Turner a păşit pe
pământ, Vandegrift i-a întins mâna şi i-a oferit ospitalitatea insulei. Sirena de
alarmă aeriană a sunat chiar în acel moment. „Alarma Roşie” era în vigoare.
Mai târziu, generalul l-a însoţit pe oaspetele sau la noul punct de comandă şi
i-a promis un pat. Turner, vizibil încurcat, a scos din buzunarul său de ia piept o
bucată de hârtie împăturită, un mesaj sec de la Marina Statelor Unite şi l-a
înmânat lui Vandegrift fără să spună un cuvânt. Generalul a desfăcut hârtia şi a
început să citească. Pe măsură ce continua, rând după rând, el se îngălbenea şi se
crispa în mod vizibil. Tot aşa pe tăcute precum a primit hârtia, el a dat-o
colonelului Thomas. Thomas a citit-o. Atmosfera din încăpere era acum pe bună
dreptate electrizantă…
Acest mesaj conţinea o analiză a situaţiei inamicului elaborată de statul major
al ComSoPac şi aprobată de acesta cu 48 de ore mai înainte. În esenţă, mesajul
conţinea aprecierea că forţe navale japoneze copleșitoare erau concentrate la
Rabaul şi Truk, că efectivele aeriene de la Vunakanau şi Lakunai creşteau zilnic
şi câteva duzine de transportoare erau acum ancorate la Simpson Harbor,
încărcând provizii şi trupe. Un puternic atac se anticipa a fi lansat în zece zile, în
două săptămâni, sau cu certitudine înainte de sfârşitul celei de-a treia săptămâni.
Şi aceste date nu formau decât preambulul.
Urma o sinteză a situaţiei ComSoPac-ului. Se menţionau lipsurile în
crucişătoare, portavioane, distrugătoare de transport şi cargouri. Evaluarea se
încheia cu afirmaţia uluitoare că ComSoPac nu mai putea mult timp să sprijine
infanteriştii marini de pe Guadalcanal.
Thomas a împăturit hârtia şi a pus-o în buzunarul cămăşii (avea să o poarte în
buzunarul său până în ziua când a părăsit insula, aproape trei luni mai târziu).
Turner şi-a deschis valiza şi a scos o sticlă de scotch pe care a pus-o pe masa
goală. Apoi a spus: „Vandegrift, eu nu sunt înclinat să văd situaţia aşa de
pesimist cum o face Ghormley. El nu crede că eu pot să aduc aici Regimentul 7
infanterie marină; eu cred. Am şi un plan ca să-i păcălesc cu succes pe japonezi.
Acum, am adus o sticlă de whiskey din care o să bem ceva, vom discuta despre
plan mai târziu". Discuţia de mai târziu s-a încheiat cu recomandarea urgentă
făcută ComSoPac-ului ca Regimentul 7 infanterie marină să fie adus de
îndată{170}.
Noaptea petrecută de amiral pe Guadalcanal nu a fost deloc odihnitoare. Timp
de aproape două ore proiectilele trase de japonezi de pe nave au bumbăcit
împrejurimile crestei apropiate. Cu ani mai târziu, Vandegrift remarca: „Tu ştii,
Kelly gândea că noi eram cu degetul în permanenţă „pe trăgaci”, dar când acele
proiectile au început să ne tăbăcească, şi-a schimbat părerea. Japonezii au făcut
din el un credincios. Înainte de a pleca, în ziua următoare, mi-a spus că va aduce
Regimentul 7 infanterie marină, şi că îl va debarca oriunde i-aş fi cerut"{171}.
După ce l-a văzut pe Turner plecat, Vandegrift s-a dus să discute cu Geiger.
Ce era de făcut dacă starea de necesitate, considerată iminentă de Ghormley, se
amplifica? Evident, toate avioanele trebuiau să fie pregătite pentru a-şi lua
zborul de îndată. Şi Geiger? Răspunsul său a fost fără echivoc. El va rămâne.
Concomitent, Thomas şi Twining discutau despre acelaşi subiect.
„Noi nu putem accepta un alt Bataan, Bill“, a spus Thomas. „Noi vom înainta
spre coline, către cursul superior al lui Lunga. Ne vom lua mâncarea și gloanţele
necesare”.
Twining era de acord şi s-a dus la cortul său. Acolo, singur, a petrecut câteva
ore redactând un proiect de ordin de operaţii scris de mână, pe care l-a închis în
casa sa de fier. Acest document nu poartă nici dată, nici număr de
înregistrare{172}.

În dimineaţa sosirii Iui Turner, comandantul artileriei diviziei a decis să

hoinărească împreună cu adjunctul său, locotenent-colonelul John Bemis. Pe
creasta unde se organiza Edson, „Don Pedro“ del Valle a adus secţia sa
regimentară de cartografiere. Lucrările nu le-au fost întrerupte: raidul zilnic a
fost interceptat în apropiere de Henderson şi artileriştii desenatori s-au întors
teferi cu datele lor, la centrul de conducere a focului (FDC){173}. Acolo, Bemis a
muncit ca un sclav toată noaptea, făcând grile pe hărţi şi proiectând planuri de
foc.
Între timp, obuzierele de 105 mm ale lui del Valle s-au deplasat pe noi poziţii,
de pe care puteau să dea sprijin apropiat, dacă era necesar, lucrărilor de apărare
de pe creastă. Observatorii înaintaţi s-au alăturat lui Edson într-un post de
observare situat pe capătul de sud al crestei, au stabilit legătura cu FDC şi au
condus reglajul tirului prin alegerea anticipată a reperelor.
Curând după prânz, „Alarma Roşie” avertiza din nou asupra apropierii
bombardierelor inamice. De această dată, infanteria marină s-a adăpostit rapid.
De câteva ori, echipe bine plasate s-au urcat la creastă şi au cercetat
împrejurimile. Bombe explozive de un sfert de tonă zdrobiseră jungla
înconjurătoare, „daisy cutters” de 250 de livre au sfâşiat vegetaţia căţărătoare de
pe copaci şi au secerat iarba kunai înaltă de şase picioare.
Nicio avertizare suplimentară nu mai era necesară. Oamenii care au dormit
numai intermitent în ultimele 43 de ore au adâncit în grabă adăposturile
individuale. Au tăiat subarboretul pentru a îmbunătăţi vizibilitatea tragerii în faţa
liniilor de apărare şi au întins cele câteva bobine de sârmă disponibile, luate de
pe poziţii mai puţin ameninţate şi aduse cu jeep-urile. Cantităţi suplimentare de
grenade şi benzi de muniţie au fost aduse în amplasamente. Vandegrift şi-a
deplasat rezerva în partea de sud a aerodromului; comandantul, căpitanul Joseph
J. Dudkowski (lt.-col. Rosecrans suferise o dislocare la şira spinării în timpul
unui raid din ziua precedentă), statul sau major şi comandanţii de companie au
recunoscut drumurile de acces ce urmau a fi folosite dacă batalionul va fi chemat
pe creastă în timpul nopţii. Batalionul lui Cresswell din Regimentul 1 infanterie
marină a fost plasat în spatele poziţiei lui Dudkowski. Tot ce putea fi făcut a fost
făcut.
Cu întunericul a venit ploaia şi cu puţin timp înainte de ora 22 un crucişător şi
trei distrugătoare au început bombardamentul de noapte. Dar de această dată
ţinta nu era aerodromul. Proiectilele se auzeau apropiindu-se ca trenurile de
marfă şi explodau în jurul crestei. Unele au căzut scurt, altele au explodat
înăbuşit în junglă, la vest de Lunga. Când focul de artilerie a încetat, au început
acţiuni de tatonare ale japonezilor. Focul puştilor şi mitralierelor s-a dezlănţuit,
când de-a lungul flancului drept, când de-a lungul flancului sting. Aruncătoarele
de mine au tuşit spasmodic; la cerere, artileria lui del Valle a împrăştiat, în faţa
liniilor, concentrările planificate. Numai pe dreapta, unde s-au furişat printre
lăstarii înalţi, au reuşit japonezii să-i disloce pe apărători. Aici, inamicul a izolat
un pluton de raideri care, luptând, a ieşit din încercuire şi s-a retras pe panta de
vest a crestei. Şapte soldaţi lipseau.
Chiar înainte de primii zori, Edson şi-a retras flancul stâng. Acolo,
paraşutiştii, care au fost atacaţi de vreo şase ori, intraseră într-o confuzie totală.
În zori, care nu puteau veni prea devreme pentru infanteriştii marini, focul a
încetat şi cum japonezii au şters-o în junglă, un contraatac local a recuperat
poziţia iniţială a flancului drept, pierdută în timpul nopţii. Singurul obiect de
negăsit a fost pachetul sergentului plutonului, pachet ticsit cu corespondenţa
nou-sosită şi încă nedistribuită. Nu au fost găsite niciodată corpurile celor şapte
infanterişti marini dispăruţi.
În dimineaţa zilei de 13 septembrie, după ce desfăcuse o conservă de carne,
Edson i-a convocat pe comandanţii de companie. Şedea pe o buturugă, îmbucând
fără graba câte o lingură de amestec rece de friptură şi cartofi, mestecând pe-
ndelete.
„Au făcut o tatonare”, a spus el. „O tatonare doar. Vor reveni. Dar poate nu
tot atât de mulţi”. Gura îi surâdea, dar ochii ba. Chibzuia cu gura plină de carne.
„Sau mai mulţi, poate. Vreau să întărim toate poziţiile, să punem în ordine toate
reţelele de sârmă, iar oamenilor să le dăm hrană caldă. Azi săpaţi, întindeţi tare
sârmele şi trageţi un pui de somn. De odihnă toţi avem nevoie. Ofiţerii de stat
major şi comandanţii de companie, care stăteau pe vine în semicerc, bând cafea
călâie şi fumând, s-au sculat în picioare. „Nipon-ul va reveni”, spuse Edson.
„Vreau să-i fac o surpriză”.
Baza surprizei consta în a le cădea în spate de-a lungul crestei, printr-o
comprimare şi întărire a poziţiei pe flancuri. Schimbarea dispozitivului sporea în
mare măsură câmpul de tragere al armelor automate şi impunea atacatorului un
parcurs cam de 100 de yarzi de la liziera junglei, înainte de a putea intra în
poziţia pregătită de luptă. În timp ce era obligat să străbată acest spaţiu deschis,
inamicul putea fi supus unui foc razant ucigător.
În realitate, presupunerea lui Edson că japonezii făcuseră în noaptea
precedentă o „tatonare”, nu era corecta. Kawaguchi intenţionase ca atacul său să
fie unul decisiv.

„… dar, din cauza junglei infernale, brigada era dispersată peste tot, scăpată
complet de sub control. Niciodată, în viaţa mea, nu m-am simţit atât de
neajutorat. Când m-am uitat în jur, i-am văzut doar pe primul, meu aghiotant
Yamamoto, pe devotata mea ordonanţa Noguchi şi alţi patru sau cinci. A fost o
tragedie. Dacă nu am fi primii ordinul de la cartierul general să atacăm în
noaptea de treisprezece, ar fi putut fi evitat un fiasco atât de jalnic”{174}.

Kawaguchi era frustrat şi nu înţelegea nimic din situaţia în care se afla; la
Rabaul, comandanţii japonezi erau într-o situaţie şi mai rea. De la raidul
întreprins de Edson asupra punctului Tasimboko, ei nu au mai fost în stare să
comunice nici cu eşalonul de ariergardă al brigăzii, nici cu generalul. La
Vunakanau şi Lakunai, avioanele Zero şi transportoarele încărcate stăteau cu
motoarele oprite, cu piloţii şi echipajele aşteptând cu nerăbdare, în barăci,
ordinul de a zbura la Guadalcanal, pentru a asista la ceremoniile de capitulare.
Adevărat, ultima veste de la Kawaguchi a fost primită cu vreo 36 de ore mai
înainte. În conformitate cu mesajul transmis, – generalul ar fi trebuit să ocupe
aerodromul la 12 septembrie. Presupunerea firească era că a şi făcut-o. Dar
faptul că nu se comunica nicio veste nouă era într-adevăr straniu!
Comandantul Flotei 11 aeriene a trimis patru avioane pentru a se informa
asupra situaţiei:

„Se părea, fără a fi clar, că aerodromul fusese ocupat. S-au luat măsuri pentru
a se notifica situaţia tuturor unităţilor implicate. Dar, după întoarcerea avioanelor
de recunoaştere, a reieşit că aerodromul nu fusese încă ocupat. S-a presupus că
forţele armatei şi-ar fi putut amâna atacul. De aceea, executarea planului propus
a fost amânată cu o zi”{175}.

Cu toate acestea, statul major al Flotei 11 aeriene a considerat că nu este bine
să bombardeze aerodromul sau creasta, decizând în schimb să atace o ţinta de
prima mână, infanteriştii marini care debarcaseră cu şase zile mai înainte la
Taivu, despre care se presupunea că se aflau în apropiere. La amiază, 26
bombardiere Betty, însoţite de o duzină de avioane de vânătoare Zero, au zburat
la mică altitudine deasupra insulei Florida, lansându-şi încărcătura asupra
eşalonului din ariergardă, înfometat şi dezorganizat, al lui Kawaguchi. Nu avut
loc nicio împotrivire antiaeriană şi piloţii de vânătoare au profitat de ocazie
pentru a mitralia cu furie Tasimboko. Ţintele lor, membrii îngroziţi ai
detaşamentelor de aprovizionare şi transmisiuni ale lui Kawaguchi, au fost
măcelăriţi în timp ce încercau să întindă, pe nisipul de la ţărmul mării, drapelele
japoneze. Steagurile acestea, însângerate şi ciuruite, au fost aduse mai târziu de
cercetaşii băştinaşi.

La ora nouă în acea noapte, „Louie Păduchiosul”{176} şi-a oprit motorul

deasupra satului Kukum, a plutit cam un minut de-a lungul coastei, apoi a lansat
o paraşută luminoasă, care lumina verde deschis deasupra centrului pistei de
aterizare. La acest semnal, şapte distrugătoare aflate în radă la Lunga au început
să bombardeze aerodromul Henderson. Bombardamentul a durat o oră. Pe durata
acestor lungi 60 de minute, oamenii lui Edson s-au luptat pe creastă – pentru
mult mai mult decât propriile lor vieţi.
În valuri, două batalioane japoneze întărite, compuse din vreo 2.000 de
oameni, au luat cu asalt alunecoasele pante. Aruncătoarele infanteriei marine,
aflate în adăposturi, îşi azvârleau minele atât de repede, pe cât le puteau lăsa
încărcătorii să lunece pe ţevile înroşite. Focul artileriei sfârteca, cu schije de oţel,
carnea japoneză. La dreapta, strigăte de „Banzai“ se amestecau cu gemetele, iar
undeva, la stânga, se auzeau strigăte de luptă. „Atac cu gaze! Atac cu gaze!“
ţipau japonezii înaintând în lumina verzuie a rachetelor de semnalizare. „Maline,
you die!“{177}.
„Mai întâi veţi mânca rahat voi, bastarzilor!“, striga un puşcaş mitralior.
Acest atac feroce a întors apărarea în jurul crestei precum fierarul îndoaie o
potcoavă înroşită. Potcoava se contractă, dar nu se rupse, iar la ora 11 a survenit
încetarea luptei: Kawaguchi şi-a retras trupele de asalt, pentru a se regrupa.
Îngrămădiţi la marginea junglei, japonezii bolboroseau. Infanteriştii marini şi-au
păstrat sângele rece şi au început să se pregătească pentru a face faţă unui nou
atac.
Cu câteva minute înainte de miezul nopţii, Kawaguchi a lansat un nou asalt.
Dar Edson era sprijinit puternic de focul tunurilor şi aruncătoarelor.
Concentrarea focului artileriei tocmai înaintea primei linii de apărare a tăiat în
bucăţi înaintarea japonezilor. Dar aceştia înaintau totuşi. „Scurtaţi focul“, striga
Edson observatorilor artileriei lui del Valle. „Mai aproape!“ „Mai aproape!“
Tirul s-a scurtat.
Japonezii care se aruncau în gropile individuale ale infanteriştilor marini, ca
să scape de moartea ce îi pândea, erau zvârliţi afară cu totul. Duzini de morţi şi
de muribunzi, infanterişti marini şi japonezi, unii cu braţe şi mâini smulse, unii
cu picioare zdrobite, unii cu piepturi străpunse, cu abdomene găurite şi cu obrajii
mânjiţi de noroi şi de sânge, erau târâţi spre o staţie primitivă de pansare, unde
doi doctori din marină şi ajutoarele lor, cu lanterne camuflate, le aplicau garouri,
le făceau transfuzii, le curăţau şi pansau rănile.
Până la miezul nopţii, infanteriştii marini ai lui Edson au respins două atacuri
puternice. În contact direct, au rezistat unui inamic hotărât. Şi potcoava ţinea
încă strâns creasta. Mitralierele uşoare şi armele automate încinse îşi
consumaseră muniţia; cei din poziţiile înaintate nu mai aveau grenade. Maiorul
Kenneth D. Bailey, o secţie compusă dintr-un singur om, a făcut repetate
drumuri pe brânci de-a lungul crestei bătute cu foc să aprovizioneze cu grenade
şi muniţii infanteriştii marini ghemuiţi în gropile individuale. Edson, care se afla
chiar în spatele primei linii, admonesta oamenii epuizaţi care se poticneau de el:
„Du-te de unde ai venit. Singurul lucru pe care ei îl au şi voi nu-l aveţi este
curajul”.
La ora 2,00 a.m. un baraj de mine de aruncătoare a acoperit ambele părţi ale
crestei şi a tăiat firele telefonice cu divizia şi cu artileria de sprijin. Cinci minute
mai târziu, rachetele de semnalizare au luminat din nou creasta. De-a lungul ei.
Japonezii alergau strigând şi scandând: „Maline, you die!“, „Banzai!“, „Maline,
you die!“, „Banzai!“. Se aflau la mai puţin de 1.000 de yarzi de aerodromul
Henderson.
Infanteriştii marini nu se gândeau deloc la moarte; înjurăturile lor sălbatice şi
obscenităţile se ridicau peste zgomotul armelor automate. Un tânăr observator de
artilerie a fost lovit; un sergent i-a luat locul şi a cerut sprijin cu foc, printr-o
linie de comandă tocmai instalată de transmisionişti. La 2,30 a.m. japonezii s-au
retras din nou. La fel a făcut şi Edson, repliindu-se pe poziţiile dinainte pregătite,
pe o ultimă movilă. Creasta era tăcută. „Noi putem s-o ţinem”, i-a murmurat el
lui Thomas, pe un circuit cu destinaţie generală. Şeful operaţiilor începuse deja
să introducă în luptă rezerva diviziei, companie cu companie.
Batalionul 2 al Regimentului 5 infanterie marină a ajutat să se reziste şi în faţa
celor două atacuri purtate cu ezitări, înainte de zorii zilei, de trupele lui
Kawaguchi. Rândurile atacatorilor nu s-au mai ridicat de la pământ; artileria care
trăgea necontenit dincolo de marginea junglei le-a zdrobit. La ora 6, aviaţia de
vânătoare a lui Branson, zburând la 20 picioare deasupra infanteriştilor marini, a
început să sfâșie cu proiectile de 37 mm tufişurile junglei. Generalul japonez a
dat ordin de retragere lăsând în urma o creastă însângerată, presărată cu cadavre.
Corpurile a peste 500 de oameni, care au murit glorios pentru împărat, zăceau în
pozițiile groteşti specifice celor ce se întâlnesc brusc cu moartea violentă. Capete
cu limba scoasa, guri schimonosite. Nepătrunsa moarte se zgâia cu ochii sticloşi
şi lipsiţi de vedere la soarele dimineţii.
Trăgătorii de elita japonezi au rămas însă activi; echipe de infanterişti marini
au început să-i doboare din pomi sau din tufişuri. Un ofiţer japonez mânuitor de
sabie a năvălit sălbatic în postul de comandă al lui Vandegrift şi a aruncat sabia,
ca unul care ar mânui o suliţă, spre un sergent de artilerie din infanteria marină.
Sabia i-a trecut prin corp. Sergentul major de divizie Shepherd Banta, care
mustra un furier în momentul acela, auzind strigătul de „Banzai!” a ieșit repede
din cortul său, a scos pistolul și l-a omorât pe japonez cu un singur foc. Apoi s-a
întors în biroul sau şi şi-a continuat treaba neterminată{178}.
Pe creastă, infanteriştii marini continuau să aibă pierderi. La ora 3 a.m., un
jeep cu cinci răniţi grav mergea încet spre aerodrom. Ocupanţii, inclusiv şeful de
operaţii al lui Edson, maiorul Robert S. Brown, au fost ciuruiţi de trei rafale trase
de o puşcă-mitralieră Nambu{179}.
În timp ce forţele principale ale lui Kawaguchi asaltau creasta, un alt batalion
al brigăzii sale ataca poziţiile întărite cu sârmă ghimpată ale batalionului
locotenent-colonelului William J. McKelvy, din Regimentul 1 infanterie marină,
aflat de-a lungul râului Ilu, la aproximativ 2.000 de yarzi est de Edson. Şi aici,
repetatele atacuri au fost respinse cu mari pierderi pentru inamic. În zorii zilei,
cinci tancuri ale infanteriei marine s-au aventurat fără sprijin pe un teren
mocirlos. Trei s-au împotmolit fiind perforate imediat de focul antitanc executat
de inamic. Intervenţia tancurilor i-a speriat pe japonezi care s-au retras curând
către est, spre Koli Point. În timpul după-amiezii, un atac din vest, organizat
tardiv de colonelul Oka, a fost respins cu mici pierderi de ambele părţi.
Aşa s-au terminat acţiunile desfăşurate în raionul cunoscut atunci sub nume
diferite, între care „Creasta raiderilor“ (Raiders’ Ridge) sau „Creasta
însângerată” (Bloody Ridge) sau, mai simplu „Creasta". Niciun infanterist marin
nu avea nevoie să întrebe care creastă. Mai târziu, acest teren acoperit cu iarbă a
fost numit „Creasta lui Edson", (Edson’s Ridge){180}. Aici raiderii au pierdut 135
de oameni, iar paraşutiştii 128. Dintre cei 263, 49 au fost omorâţi şi 10
dispăruţi{181}.
Brigada lui Kawaguchi a fost foarte greu lovită. Angajând în luptă 225 ofiţeri
şi 6.005 ostaşi, pierderile s-au ridicat la aproape 20 la sută:

ucişi şi dispăruţi: 708, adică 29 ofiţeri şi 679 soldaţi
răniţi în luptă: 505, adică ofiţeri 13; soldaţi 492{182}.

Din cei 1.213 ofiţeri şi soldaţi ucişi, dispăruţi şi răniţi, aproape 600 au căzut
pe creastă. Destul de macabră este această cifră; ea devine şi mai deconcertantă
când o raportăm la „Memoriul” postbelic al lui Kawaguchi, din care aflăm că în
această fază a luptei au fost angajate doar două batalioane din cele trei
planificate; este clar că cele două batalioane au fost aproape nimicite.
Ce s-a întâmplat totuşi cu batalionul locotenent-colonelului Kusukichi
Watanabe, subunitatea despre care s-a presupus că „ar fi pătruns pe aerodrom”?
Întregul batalion „a petrecut noaptea fără a fi întreprins nicio acţiune. Acest
puternic batalion, unul pe care am contat eu cel mai mult, a fost condus complet
greşit” – afirma Kawaguchi. „Când am auzit aceasta, nu mi-am putut opri
lacrimile de dezamăgire, furie şi regret”.
După ce şi-a redobândit cumpătul, generalul a trimis după Watanabe:
„Laşule” a strigat el când s-a apropiat colonelul. „Fă-ți harakiri!“{183}.
Probabil că japonezii nu şi-au dat seama, dar calvarul lor era departe de a se
termina în dimineaţa zilei de 14 septembrie. Kawaguchi era pus acum în faţa
unei alternative disperate. El trebuia ori să se retragă spre Taivu, ori să-şi
croiască drum prin junglă pentru a ajunge pe malul de vest al râului Matanikau.
A ales calea din urmă şi, pe la jumătatea dimineţii, a început deplasarea spre sud,
tăindu-și drum spre izvoarele lui Matanikau. În coloană erau şi peste 400 de
răniţi purtaţi pe brancarde improvizate, cărate de câte patru camarazi, adesea de
şase. Retragerea s-a făcut fără surprize. Nu se afla nicio unitate de infanterie
marină disponibilă şi capabilă să-i urmărească.
 Batalionul de paraşutişti era decimat: din 377 de ofiţeri şi soldaţi care au
debarcat pe Gavutu, la 7 august, 212 ei au atunci ucişi sau răniţi –, pierderile în
luptă atingând peste 55 de procente. Raiderii erau într-o situaţie ceva mai bună.
De la debarcarea pe Tulagi, cu un efectiv cu puţin peste 750 de oameni, ei au
pierdut în luptă 234, peste 30 de procente. Rezerva diviziei care fusese introdusă
în luptă pe părţi, era dezorganizată pentru moment. Astfel, Kawaguchi era liber
să-şi taie, cât putea de bine, drum spre libertate.
În timp ce lunga sa coloană se mişca încet peste crestele interminabile, prin
văi adânci, unde încâlcitura de vegetaţie îi prindea ca pe insecte într-o capcană,
la aerul umed şi greu se adăuga absenţa orezului. Scăpând de atacurile aeriene
neîncetate în zbor razant şi la adăpost de focul intens al artileriei, japonezii
trebuiau să facă faţă acum unui nou inamic – foametea – mai persistentă şi mai
nimicitoare decât proiectilele, bombele şi gloanţele. Când treceau cu mers greoi,
încet, povârnişurile de sud ale muntelui Austen, îşi consumau ultimele
mizerabile boabe de orez. Trei zile mai târziu, oamenii înfometaţi jupuiau cu
unghiile scoarţa copacilor, smulgeau rădăcinile plantelor iarba şi frunzele,
rodeau curelele puştilor şi beau apă din smârcuri. Au îngropat aruncătoarele de
mine şi mitralierele grele, înainte de a escalada crestele lui Lunga au fost
abandonate curând şi puştile-mitralieră Nambus, aruncătoarele uşoare, muniţia,
căştile şi ranițele.
În după-amiaza celei de-a opta zi de agonie, avangarda lui Kawaguchi a atins
poziţiile ariergărzii colonelului Oka. Prăpădiţi, desculţi, sleiţi, cu hainele
ferfeniţă, păstrându-și doar puştile, rămăşiţele dezorganizate ale brigăzii 35 s-au
adunat lângă Point Cruz. „Armata, observa mai târziu un ofiţer de marină
japonez, fusese obişnuită să lupte cu trupe de valoarea celor ale guvernului de la
Canton.”{184}
CARTEA A TREIA
 10. POZIŢII „APARATE CU ATÂTA INCERTITUDINE"

Dacă trupele lui Kawaguchi, bătute şi epuizate sperau să se odihnească şi să

prindă noi puteri în luminşurile de la vest de Matanikau, atunci ele s-au înşelat
pentru că nici japonezii de acolo nu aveau rezerve de hrană. Colonelul Oka,
debarcat cu comandamentul Regimentului 124 infanterie, plus alte două
batalioane cu efective reduse, dispunea de raţii alimentare suficiente doar pentru
a face faţă nevoilor unităţii proprii, până când Kawaguchi avea să captureze
Hendersonul. După capitulare, colonelul se aşteptase desigur ca oamenii lui să o
ducă cu orezul american sau cu ceea ce infanteria marină consuma în locul
acestuia. Provizii fuseseră debarcate, în mod regulat, la Kamimbo Bay, dar
colonelul era departe la aproape 50 de mile distanţă de acel centru de
aprovizionare. Între orezul de la Kamimbo şi trupele sale se mai aflau şi cei vreo
2.000 de militari ai Forţelor Bazei 8 care, la 7 august, fugiseră din vecinătatea
aerodromului cu mâinile goale. Detaşamente ale diferitelor forţe navale de
debarcare sporiseră şi ele, cu alţi 700, numărul japonezilor înfometaţi din
extremitatea de vest a Guadalcanalului.
Şi lucrurile au continuat să se înrăutăţească încă şi mai mult; inamicul
„abandonat” continua să se agaţe cu încăpăţânare de terenul de aterizare. Cu
propria sa unitate trecută la raţii reduse, Oka nu-i putea hrăni pe vizitatorii
nedoriţi ce-i veniseră pe cap. O mulţime dintre cei răniţi pe creastă erau acum
bolnavi de malarie; sute de oameni sufereau de dizenterie şi cu toţii erau la
capătul puterilor, de pe urma calvarului din jungla nemiloasă. Răspunzător
pentru apărarea liniei râului, Oka nu avea altă alegere decât să-i împingă pe toţi
către vest, imediat ce ei nimereau în sectorul lui. La Kokumbona, la
Tassafaronga, la Cape Esperance puteau găsi doctori, orez şi chinină.
Cineva consemnase într-un jurnal personal faptul că „niciodată n-a visat” că
nucile de cocos i-ar putea salva viaţa „în acest groaznic loc”. Camarazii săi,
veterani, nu erau „decât piele şi os“, „nişte sălbatici palizi”. Îşi fumase ultima
ţigară; nu mai avea niciun chibrit şi umbla de colo până colo, „cu un fitil aprins”,
cerşind rămăşiţe de tutun de la prietenii mai economi. În fiecare dimineaţă, pe
deasupra capetelor le zburau avioane de bombardament şi de vânătoare; aşa că în
cea mai mare parte a zilei stătea înghemuit într-un locaş individual plin de noroi.
„Deşi am văzut şi avioanele noastre, ele par să nu aibă niciun efect. Supremaţia
maritimă şi aeriană este în întregime în mâinile inamicului. Am ajuns ca un om
primitiv”. Acest soldat deznădăjduit nu mai găsea desigur nicio consolare,
ascultând emisiunile radio ale Tokyo-ului care-i descria pe americanii de pe
Guadalcanal ca aflaţi în pragul unei morţi lente de foame, paralizaţi de frică şi
aşteptau „baioneta mântuitoare” destinată să le curme în curând viaţa.
Primele rapoarte sumare privind dezastrul ce se abătuse asupra generalului-
maior Kawaguchi au ajuns la Rabaul la 15 septembrie şi au provocat o serie de
dezbateri la care au luat parte atât ofiţerii de stat major ai lui Yamamoto, cât şi
planificatorii lui Hyakutake. Deliberările s-au concretizat în formularea unei
cereri de trupe suplimentare şi două zile mai târziu Statul Major General
Imperial Japonez a stabilit, în acest scop, Divizia 38, care luptase la Hong Kong,
în Java, în Timor şi în Sumatra, pe care a subordonat-o Armatei 17.
Înainte chiar ca Diviziei 38 să i se ordone deplasarea, din Indiile
Olandeze{185}, către noul front, în Insulele Shortland au sosit batalioanele 1 şi 3
din Regimentul 4 infanterie, împreună cu statul său major şi un divizion de
artilerie samarizată de 75 mm. Tanaka a trimis înainte Batalionul 3, la 11
septembrie, care a debarcat lângă Cape Esperance, la miezul nopţii. Trezite
devreme, aceste trupe, proaspete, bine aprovizionate şi înzestrate, echipate şi
dornice de luptă, au început să mărşăluiască spre est, pe drumul de coastă, pentru
a întări poziţia de luptă a colonelului Oka. Comandantul regimentului, colonelul
Nomasu Nakaguma, a debarcat şi el la Kamimbo, la 14 septembrie, cu batalionul
rămas, însoţit de statul său major şi de alte subunităţi de artilerie. Pe Nakaguma
îl însoţea, de asemenea, generalul-maior Yumio Nasu, comandantul grupului de
infanterie al Diviziei 2.
Problema cu care se confrunta Hyakutake nu era însă uşor de rezolvat. El
avea de întreprins două operaţii, însă îi lipseau atât trupele cât şi mijloacele de
întărire pentru a le duce simultan la bun sfârşit. Trebuia făcută o alegere şi
Hyakutake a recomandat Statului Major General Imperial suspendarea atacului
asupra Noii Guinei. Era o decizie dureroasă, mai ales că generalul maior
Tomitaro Horii raporta că avangarda Detaşamentului mărilor de sud, de sub
comanda sa, zărise, în noaptea de 14 septembrie, de pe coastele Muntelui Owen
Stanley, luminile din Port Moresby, de care, chinuitor de aproape, îi despărţea
acum doar mai puţin de 30 de mile.
Oamenii lui Horii, fiecare dintre ei trăind dintr-o raţie mai mică de o jumătate
de livră de orez pe zi, erau epuizaţi şi flămânzi, dar ar fi putut, cel puţin aşa
afirma comandantul lor, să se bazeze acum, dacă era necesar, până la atingerea
obiectivului, doar pe resursele lor spirituale. Hyakutake a refuzat însă să dea curs
acestei sugestii şi, prompt, i-a ordonat lui Horii să se retragă de îndată la
Kokoda{186}. Deja, ca urmare a raidului lui Edson din 8 septembrie asupra
Tasimboko-ului, o parte a Regimentului 41 infanterie s-a retras la Buna, unde-şi
pregătea poziţiile defensive în aşteptarea deplasării către insulele Solomon.
Astfel, evenimentele petrecute pe Guadalcanal, în primele două săptămâni ale
lui septembrie, au pus capăt ameninţării imediate de către armata imperială a
Port Moresby-ului. Ca rezultat al acţiunilor desfăşurate la sute de mile depărtare,
această însemnată porţiune a „drumului prin junglă către Tokyo“, ce avea să fie
străbătut mai târziu de generalul american Eichelberger, a fost redus la un
segment de importanţă secundară.
Timp de mai multe zile, înainte ca Hyakutake să fi ordonat, fără nicio tragere
de inimă, oprirea lui Horii pe drumul de munte către Moresby, amiralul
Ghormley a încercat şi el să decidă ce era de făcut cu Regimentul 7 infanterie
marină întărit (colonel James W. Webb) şi cu un detaşament al Batalionului 5
apărare, comandat de locotenent-colonelul William F. Parks. Îmbarcate la Samoa
cu câteva zile mai înainte, aceste unităţi se aflau în drum către Noua Zeelandă
când, pe neaşteptate, au fost deviate către Espiritu Santo de către CincPac. Acolo
aşteptau acum hotărârea pe care Ghormley ezita să o ia.
Turner, după scurta lui vizită la Vandegrift, s-a reîntors la Espiritu la 12
septembrie. Aici a găsit un mesaj din partea lui Ghormley. Era răspunsul la
cererea sa urgenta de întăriri (cu care Vandegrift fusese de acord) şi nu era nici
pe departe încurajator{187}. Ghormley nu făcea decât să amâne din nou hotărârea;
deşi „în principiu”, era de acord cu întăririle cerute, nu le autoriza, până când
situaţia nu avea să devină „cunoscută"{188}. Amiralul nu preciza când credea el că
această stare satisfăcătoare de lucruri avea să se producă şi nici dacă ea avea să
devină vreodată. Se mulţumea, pe moment, să lase iniţiativa pe seama
inamicului. Dar nu în felul acesta procedează comandanţii care vizează victoria.
În război, situaţiile sunt rezultatul voinţei care, în mod reciproc, se exclud şi
sunt incompatibile. Ca urmare, ele sunt întotdeauna şi cu deosebire fluide.
Tocmai această fluiditate a situaţiilor generează acea atmosferă de incertitudine
denumită „ceaţa războiului”. În mod frecvent o acţiune îndrăzneaţă, o aventură
calculată, constituie catalizatorul necesar pentru risipirea acestei ceţi. Ghormley
avea acum la îndemână mijloacele unei asemenea acţiuni. Rămânea de văzut în
ce măsură avea să încerce trimiterea la atac a trupelor proaspete de care
dispunea.
Din nefericire, Turner nu a consemnat reacţia sa imediată la mesajul ezitant al
superiorului său. El a continuat totuşi să facă pregătiri pentru expedierea
transportoarelor, presupunând că Ghormley trebuia neapărat să intre în horă şi,
în ziua următoare, ComSoPac a şi făcut aşa, dându-i ordin lui Turner să
acţioneze cum singur a propus{189}. Fiind luată, în sfârşit, hotărârea de trimitere a
întăririlor, Ghormley s-a pus în mişcare cu toate mijloacele ce-i stăteau la
dispoziţie Şi, într-adevăr, a fost bine că a făcut-o. Se pare că şi Radio Tokyo l-a
ajutat pe Ghormley să se decidă; comentariile batjocoritoare cu privire la „o
nesăbuită invazie” care „lăsase zece mii de oameni abandonaţi fără speranţă”,
zgândăriseră şi mai mult amorul propriu deja puternic ştirbit, al Marinei Statelor
Unite; şi era destul adevăr în aceste afirmaţii pentru a răni.
Amiralul a desemnat deci cele două portavioane disponibile ca acoperire
îndepărtată pentru cele cinci transportoare şi două nave de aprovizionare, pe care
Turner le-a trimis de la Espiritu Santo la 14 septembrie, dis-de-dimineaţă, cu o
escortă de crucişătoare şi distrugătoare. Cam la aceeaşi vreme, în aceeaşi
dimineaţă, generalul-maior Kawaguchi a hotărât şi el să-şi suspende atacurile pe
sângeroasa culme de la sud de Henderson Field.

14 septembrie a fost o zi lungă în viaţa lui Kelly Turner. În vreme ce coloana

sa tăia apele în zig-zag către nord-vest, pe ofiţerii de transmisiuni îi treceau toate
sudorile. Şi aveau şi motive: ei descifrau un lung şir de mesaje care avertizau
navele americane împotriva unor mari unităţi operative de portavioane, cât şi
împotriva submarinelor şi avioanelor de cercetare japoneze. Dar furtuna n-a
izbucnit până în după-amiaza următoare, iar când a început, a fost scurtă şi
ucigătoare.
Cam la ora două şi jumătate, două submarine japoneze – I-19 și I-15 –
navigând în apele pe care marinarii ce aparţineau de Comandamentul Pacificului
de Sud le cunoşteau deja ca pe „locul de întâlnire cu torpilele”, şi-au ridicat
periscoapele. Ceea ce a văzut fiecare din comandanţii lor a fost o grupare
operativă având în centru un portavion. La ora trei fără un sfert I-19 l-a torpilat
pe „Wasp“. Într-o jumătate de oră, portavionul devenise un infern şi
comandantul lui, Forrest Sherman, a dat ordinul de abandonare a navei. Dar
bravul Wasp, căruia Churchill îi atribuise mai înainte salvarea Maltei, nu s-a
scufundat. El a plutit ore în şir, cu plăcile sale înroşite, un rug pentru cei aproape
200 de marinari americani rămaşi la bord. Distrugătoarele au cules 366 de răniţi
de pe plute şi din apă. La ora 21,00, contraamiralul Norman Scott a ordonat
distrugătorului Landsdowne să torpileze corpul incandescent. Rămânea, în
Pacificul de Sud, doar un portavion în stare operativă, Hornet.
Wasp a fost însă numai prima dintre pierderile acelei zile. Şapte minute după
atacul submarinului 1-19, 1-15 a lovit cu o torpilă nava de linie North Carolina.
Torpila a pătruns adânc, intrând chiar sub centura blindată şi a aruncat afara 400
de picioare pătrate de oţel din babordul Carolinei. Restabilirea controlului
asupra avariei a fost promptă, iar nava de linie şi-a revenit dintr-o uşoară
înclinare aproape imediat, continuând să înainteze maiestuos, cu o viteza de 25
de noduri, o performanţă care trebuia să fi constituit o surpriză pentru
comandantul lui 1-15, daca ar fi urmărit scena.
Însă nu urmărise scena. 1-15 avea periscopul şi tuburile lanstorpilelor din
prova îndreptate către distrugătorul O’Brien şi două minute după ce prima sa
torpilă a străpuns corpul North Carolinei, a doua torpilă a pătruns în O’Brien.
Scorul, după 9 minute: un portavion, o navă de linie şi un distrugător. Cele două
submarine japoneze, după o zi în care treburile le merseseră de minune, cu 15
distrugătoare învârtindu-se deasupra lor, s-au îndreptat spre zona mai liniştită, ca
şi navele rămase din marea unitate operativă a contraamiralului Leigh Noves{190}.
Kelly Turner a căutat, de asemenea, să ajungă în regiuni mai sigure şi chiar
după căderea întunericului și-a dirijat navete de transport către sud-est. A
continuat să se retragă, până către mijlocul după-amiezii zilei următoare când, la
orele 15,00, a întors pe neaşteptate la drumul opus și fixând viteza la 15 noduri,
s-a îndreptat către Lunga Point. Ne putem imagina ce le-ar fi putut face torpilele
japoneze transportoarelor sale cu bordaje subţiri. Dar dacă ar fi existat submarine
în calea sa, Turner a izbutit să le evite.
Atunci, ca şi astăzi, este greu de înţeles de ce japonezii nu au întreprins un
efort submarin major pentru a stopa consolidarea Guadalcanalului. Ţintele
decisive pentru submarinele şi torpiloarele lor sigure şi iuţi nu ar fi trebuit să fie
în circumstanţele respective, port-avioanele, navele de linie sau distrugătoarele,
ci transportoarele și navele de aprovizionare. Şi totuşi, doctrina acţiunilor
submarine care indica navele de luptă ca ţinte principale, a rămas inflexibilă.
Pentru ofiţerii de marină din Tokyo, ca şi pentru Yamamoto mai ales, distrugerea
navelor de luptă americane a fost întotdeauna şi avea sa rămână o problemă de
prioritate absolută.
După cum am văzut, japonezii erau conştienţi de faptul că acest însemnat
convoi ajunsese în apele Pacificului de Sud şi avuseseră ocazia să concentreze
suficiente submarine pentru a-l distruge. Şi totuşi, nu au reuşit să o facă. Lipsa
aproape totală de imaginaţie, inflexibilitatea intelectuală, stereotipia care
caracterizau atât înaltul Comandament al Armatei de uscat cât şi cel al marinei
japoneze şi care cu extrem de puţine excepţii, ajungeau până la ofiţerii superiori
ai ambelor categorii de forţe armate, aveau să coste scump Japonia până la
sfârşitul războiului din Pacific.
Cu câteva minute înainte de ora şase dimineaţa, pe 18 septembrie, Turner îşi
aducea triumfător convoiul în apele de la Lunga. În ochii oamenilor tăcuţi,
neraşi, care împreună cu comandantul lor priveau debarcarea trupelor proaspete,
Marina Statelor Unite era reabilitată.
 Împreună cu Regimentul 7 infanterie marină mai soseau tancuri, un divizion
de artilerie, genişti, companii medicale şi de transport auto, echipe de întreţinere
pentru aviaţie şi personal pentru transmisiuni. Cu cei peste 3.000 de ofiţeri şi
soldaţi, colonelul Webb mai aducea raţii alimentare, benzină, tot felul de muniţii
şi mărfuri pentru magazinele militare. Ultimele includeau pasta de lustruit
nasturi, cremă de ghete, tutun de prizat, scrobeală, vopsea albă pentru jambiere şi
20 de mii de cutii rotunde mici de aluminium. Câteva zile mai târziu li s-au
atribuit celor din infanteria marină, la micul dejun, câte 3 „Troiene” gratuit.
Chiar dacă nu erau prea ermetic închise, aceste cutii s-au dovedit foarte eficiente
pentru păstrarea lucrurilor perisabile, de genul ţigărilor chibriturilor
bomboanelor şi mai ales a scrisorilor primite de la iubitele din Statele Unite.
În amurg, navele au ieşit în larg luând la bord rămăşiţele Batalionului 1
paraşutişti. Cei care au supravieţuit la Gavutu şi la Edson Ridge nu au mai
participat la nicio misiune de luptă. Şi nici nu vor mai participa vreodată.
În vreme ce infanteria marină se bucura de distribuirea gratuită a unei bucăţi
de ciocolată de fiecare om, secţiunile armatei de uscat şi Flotei din Statul Major
General Imperial au emis directive suplimentare ordonând ambelor arme să-şi
„desfăşoare efectivele lor de luptă într-o acţiune combinată pentru atacarea şi
capturarea aerodromului de la Guadalcanal” imediat ce vor putea fi aduse întăriri
şi provizii.{191} Statul Major General Imperial a stabilit ziua de 17 octombrie ca
dată orientativă pentru „atacul decisiv” şi a ordonat generalului-locotenent
Tadayoshi Sano, comandantul Diviziei 38, să plece fără întârziere în Indii{192},
către Rabaul, şi să se prezinte personal generalului comandant al Armatei 17.
Flota combinată avea să asigure acoperirea navala, iar Isoroku Yamamoto urma
să coordoneze operaţiile.

În vreme ce opinia publică japoneză era dezinformată cu privire la situaţia din

insulele Solomon, nici publicul american nu era mai bine informat. În
comunicatele sale, King arunca praf în ochii lumii cu scopul de a ascunde
adevărata stare de lucruri. Numai cei din eşaloanele superioare erau conştienţi de
gravitatea situaţiei. În timp ce infanteria marină flămânzea pe Guadalcanal, şi
aproape fiecare lucru se găsea în cantităţi insuficiente, la Nouméa şaizeci de
nave aşteptau să fie descărcate. Cele mai multe dintre ele erau încadrate cu
echipaje ale marinei comerciale, care pretindeau plăţi exorbitante pentru
serviciul în „zonele de luptă”. În plus, ofiţerii şi echipajele lor cereau „ore
suplimentare". Forrestal, cel puţin, ştia ce se întâmpla şi spunea că dacă poporul
american ar fi aflat, ar fi fost revoluţie acasă{193}.
Roosevelt simţea şi el apropierea crizei. Într-un discurs către naţiune, ţinut la
începutul lunii septembrie, preşedintele a minimalizat importanţa strategică a
operaţiilor din insulele Solomon şi s-a referit, cu prudenţă, la situaţia critică din
Guadalcanal, „fiindcă el ştia, ceea ce publicul nu aflase, grelele pierderi navale
pe care noi le-am suferit şi căuta să pregătească poporul pentru posibila veste a
unei respingeri a infanteriei marine de către japonezi de pe poziţiile apărate cu
atâta incertitudine”{194}.
Scepticismul era în creştere în Departamentul de Război, unde conducerea
armatei de uscat recunoştea că marina era „puternic presată în Guadalcanal”{195}.
La 16 septembrie, la o întrunire a Comitetului întrunit al Şefilor de State Majore,
amiralul King, după ce a recunoscut, într-un mod cu totul fără precedent – pentru
el – că Marina era „într-o situaţie grea în acest moment anume”, a formulat o
cerere urgentă de avioane de vânătoare de tipul P-08 (Lightning){196}. Generalul
Arnold a acceptat fără tragere de inimă să retragă de la operaţia TORCH, numele
de cod al debarcării în Africa de nord, tot ceea ce putea oferi: 15 avioane de
acest tip. Exista însă şi aici un mic obstacol. Aceste avioane Lightning nu erau
disponibile imediat şi nici nu aveau să fie pentru câtva timp.
Această concesie făcută în silă nu satisfăcea pe exasperatul amiral care, în
biroul său, la data de 17 septembrie, a pregătit un lung memorandum către
Marshall. În document, King arăta că din cele 62 de avioane Wildcat, trimise pe
Guadalcanal de la 21 august încoace, doar 30 mai erau în stare de luptă; că
marina „nu era în stare să facă faţă acestui ritm de uzură şi în acelaşi timp să
acţioneze cu portavioane” şi că era în consecinţă „imperios necesar ca viitorul
flux neîntrerupt de avioane de vânătoare de la armata de uscat să fie asigurat, din
chiar acest moment, cu o prioritate absolută şi indiferent de angajamentele faţă
de oricare alt teatru de acţiuni militare". Odată ajuns la destinaţie, acest
memorandum a fost pus la dosar.{197}

Câteva zile mai târziu, Arnold a ajuns în Hawaii. La Pearl Harbor, el a vorbit
cu comandantul armatei aerului din Pacific, generalul-locotenent Delos Emmons
şi l-a vizitat pe amiralul Nimitz. Emmons, care se întorsese de curând dintr-o
vizită în Pacificul de Sud, a concluzionat categoric că Guadalcanalul nu mai
putea fi păstrat. Pentru a-şi susţine această apreciere defetistă, el cita o evaluare
la fel de întunecată ce i-o oferise MacArthur. Arnold l-a găsit însă pe Nimitz la
fel de categoric în a afirma că infanteria marină putea rezista pe cât era Emmons
de categoric că ea nu putea să reziste. Cu toate acestea, Arnold n-a fost în mod
deosebit impresionat de părerile exprimate de amiralul Nimitz. Plin de pesimism,
generalul comandant al Forţelor aeriene ale armatei de uscat s-a îndreptat din
Hawaii spre zona aflată sub comanda viceamiralului Ghormley.

Din fericire, pe Guadalcanal atmosfera era mai puţin bântuită de îndoieli. O zi

după debarcarea Regimentului 7 infanterie marină, Vandegrift i-a primit pe
reporterii aflaţi la punctul său de comandă.
„Aveţi intenţia să menţineţi acest cap de pod, domnule general? Aveţi de
gând să rămâneţi aici?“ l-a întrebat unul dintre ei.
„La dracu, da“, a replicat Vandegrift răstit. „Şi de ce nu?“{198}
În timpul acestui interviu, o mică barcă cu motor gâfâia de-a lungul digului
Beachmaster de la Kukum. La cârmă era un băştinaş musculos şi lat în spate
îmbrăcat într-o lava-lava{199}. Un alb înalt, subţire, cu obrajii scofâlciți, purtând o
cămaşă kaki mototolită, se îngrijea de motorul cârcotaș. Barca a mai tuşit o dată
înainte de a se opri şi această pereche nepotrivită a păşit pe ţărm. După ce s-a
legitimat, au împrumutat un jeep. Albul era Marion Carl, un pilot de vânătoare
cu renume pe plan local; negrul era caporalul Eroni, unul dintre cercetaşii lui
Martin Clemens.
Carl, doborât la 14 septembrie la Koli Point, s-a catapultat, a căzut în apă, a
înotat la mal şi l-a întâlnit pe Eroni care de atunci îi purtase de grijă.
Ambarcaţiunea cu „un motor“ în care acest modest om – unul dintre piloţii de
frunte ai celui de-al doilea război mondial – a navigat până la Kukum era barca
de patrulare a lui Eroni, încredinţată acestuia de către Clemens şi destinată a-i
salva pe aviatorii americani ce s-ar fi întâmplat să cadă în vecinătatea lui.
Carl şi Eroni s-au îndreptat imediat către comandamentul escadrilei, unde l-au
întâlnit pe generalul Geiger. Comandantul aviaţiei a fost fericit surprins, căci
Carl fusese dat ca dispărut. Între cei prezenţi în acel moment era şi Căpitanul
John L. Smith care, în timpul absenţei de cinci zile a lui Carl, îşi mărise
punctajul japonezilor doborâți la paisprezece.
După ce l-a salutat, Geiger i-a spus lui Carl: „Marion, am veşti proaste. Smith
are acum paisprezece; tu ai numai doisprezece. Ce ne facem cu treaba asta?“
Cari a ezitat un moment, apoi a spus: „
„La dracu, domnule general, ţine-l la sol cinci zile!”

*
 Cu divizia sa întrunită pentru prima dală, Vandegrift era în stare să-şi
reorganizeze atât planul de apărare, cât şi să pună la cale derularea japonezilor,
care încă se cramponau cu îndărătnicie pe malul de vest al Matanikaului.
Generalul dispunea acum, în Guadalcanal, de 9 batalioane de infanterie,
rămăşiţele batalionului de raideri, 4 divizioane de artilerie, două companii de
tancuri uşoare şi un batalion de arme speciale comandat de maiorul Robert B.
Luckey, expert în „giugiulitul tunurilor”. Cu semişenilatele sale, dotate cu tunuri
de 75 mm, gruparea hibridă a Iui Luckey putea organiza un „bal duminical” pe
cinste dacă japonezii ar fi recurs la tancuri.
Însă dintre unităţile debarcate la început, niciuna nu mai număra acum
efectivele normale. Pentru că, în vreme ce pierderile în luptă nu se ridicau încă la
1.000 de oameni, suferinzii din cauza proastei alimentaţii, a urmărilor
dizenteriei, ale diferitelor infecţii virulente şi oboselii erau într-un număr de două
ori mai mare. Malaria, ce avea în curând să doboare atât de mulţi, abia începuse
să apară, iar spre mijlocul Iui septembrie doar 50 de cazuri au fost considerate
suficient de grave pentru a justifica spitalizarea lor. La 10 septembrie a început
tratamentul de combatere în masă cu atebrină. S-a răspândit imediat zvonul că
aceste pilule galbene provoacă impotenţă şi infanteriştii marini au refuzat
categoric să le mai ia. „Personalul medical… Era forţat să asiste la servitul mesei
la popotă şi nu numai să supravegheze luarea acestui medicament” ci chiar să se
uite în gurile „primitorilor” pentru a fi siguri că pilulele erau înghiţite. Celor ce
se sustrăgeau tratamentului cu atebrină li se tăia raţia alimentară.{200}

O dată cu sosirea Regimentului 7, elementele ce-i fuseseră afectate au reintrat
în subordinea unităţilor de bază, iar batalioanele de infanterie au fost amplasate
pe noi poziţii. Aviaţia lui Geiger, puţină câtă era, oferea suficientă siguranţă
contra unei acţiuni importante de desant maritim, iar structurile servind la
apărarea plajei au fost încadrate în timpul nopţii cu genişti, pionieri şi echipajele
tractoarelor amfibii. Pe uscat, Vandegrift a ordonat organizarea unui cordon de
apărare rezemat la est pe gura râului Tenaru şi la vest pe linia muntoasă de la
vest de Lunga. Linia semicirculară astfel constituită se menţinea în general pe
zonele înalte. Spre sud, ea includea Edson Ridge şi de la această cotă cobora
către bariera de netrecut a râului Tenaru.
Despre o apărare în adâncime nu putea fi vorba, cu excepţia poziţiilor de pe
culme. În regiunea joasă, mustind de apă, dintre crestele acoperite de iarba
kunai, vegetaţia junglei reducea vizibilitatea până la câţiva yarzi. Curăţarea
sectoarelor de tragere pentru armele automate era o muncă vlăguitoare şi fără
sfârșit pentru oamenii plini de noroi ce trăiseră din raţii reduse, dormind
insuficient. În cursul celor şase săptămâni anterioare. Totuşi, ei au trebuit să sape
şi să taie jungla şi au făcut-o.
Adăposturile au fost acoperite cu bârne de cocotier, saci de nisip şi au fost
aprovizionate cu muniţii, grenade, raţii suplimentare şi apă. Sârma ghimpată era
în sfârșit disponibilă în cantităţi suficiente pentru a împrejmui principalele poziţii
de luptă cu câte două valuri duble. Pentru că în sectoarele sudice foarte puţine
lucrări de acest gen au putut fi organizate astfel încât ele să se sprijine reciproc,
aria înaintată a perimetrului era permanent patrulată de apărători, ca şi de
cercetaşii lui Clemens. Fiindcă apărarea era lipsită de adâncime, ea ar fi putut fi
uşor străpunsă, dar poziţiile de rezervă, care urmau să fie ocupate la ordin de
către trupele din sectoarele învecinate, dădeau destulă siguranţă că pătrunderile
puteau fi stăvilite.
Vandegrift nu-şi propunea însă să aibă doar o atitudine pur defensivă. El
plănuise o apărare activă. Cu forţele aflate acum la dispoziţie el putea atât să
apere ceea ce avea, cât şi să-i izbească pe japonezi prin acţiuni limitate, destinate
să menţină inamicul într-o poziţie incomodă, în permanentă încordare. El nu era
însă deloc în postura care să-i permită să se aventureze. Anticipa în continuare
atacuri puternice. Fiecare mişcare trebuia să şi-o calculeze, astfel încât să-i
lovească pe japonezi fizic şi psihic cât mai mult posibil şi fără riscurile unei
serioase reduceri a propriei sale forţe. „Al doilea Matanikau“ a fost prima din
aceste acţiuni de izbire.
Acţiunea, destinată să zdrobească o concentrare tot mai ameninţătoare ce avea
loc între Point Cruz şi Matanikau, a început la 23 septembrie când locotenent-
colonelul Lewis B. („Chesty“{201}) Puller, comandantul Batalionului 1 al
Regimentului 7 infanterie marină, a pornit pe uscat către cursul superior al
acestui râu ameninţător. După o serie de contacte cu avanposturile lui Oka, în
care a suferit pierderi minore (7 morţi şi 25 de răniţi), Puller s-a apropiat de
Matanikau.
Acolo a găsit vadurile blocate. Toate încercările de a le forţa au fost violent
respinse. În dimineaţa zilei de 26 septembrie, Puller a cerut sprijinul aviaţiei şi
artileriei, însă japonezii erau bine adăpostiţi, tenaci şi tot atât de hotărâţi să lupte.
În speranţa că va forţa o trecere în aval, Puller s-a întors spre nord şi a înaintat
de-a lungul unui drum îngust de junglă, către coastă. În drum, coloana sa a fost
hărţuită de focul aruncătoarelor grele de pe malul opus şi, obosit, batalionul a
atins drumul de coastă la apusul soarelui. Această incursiune a demonstrat clar
că, de-a lungul râului, japonezii erau în număr mare şi aveau de gând să se
menţină pe malul lui vestic.
În primele ore ale după-amiezii, serviciul de operaţii al diviziei a ajuns la
concluzia plină de speranţe că folosind ceva mai multă forţă, inamicul din
amonte ar fi putut fi scos din poziţiile pe care le apărase cu succes în cursul
dimineţii. Ceea ce a urmat, o acţiune organizată în pripă, a fost în general
asemănătoare acţiunii întreprinse în august în aceeaşi zonă. Şi aşa cum s-ar fi
putut anticipa, acţiunea avea să întâmpine câteva din dificultăţile care blocaseră
şi operaţiunea precedentă. Ambele aveau acelaşi numitor comun: erau planificate
şi executate în condiţii de totală necunoaştere a terenului şi a situaţiei inamicului.
În acel moment, japonezii aveau pe linia Matanikaului şi în rezervă, înapoia
lui, peste 4.000 de luptători. Unii dintre ei erau înfometaţi, alţii erau bolnavi. Dar
primiseră întăriri, şi trupe proaspete erau pe drum. Japonezii nu erau astfel cu
totul lipsiţi de îndreptăţire în credinţa lor că ţinta pentru atingerea căreia
suferiseră atât de mult era acum la orizont. În orice caz, erau hotărâţi să menţină
poziţiile ce le deţineau de-a lungul Matanikaului. Acestea erau circumstanţele în
care divizia i-a ordonat lui Merritt Edson, aflat acum la comanda Regimentului 5
infanterie marină, să-şi stabilească un punct de comandă lângă gura
Matanikaului şi să coordoneze, de acolo, operaţia planificată. În esenţă, se
prevedea:

– Batalionul 1 raideri (locotenent-colonelul Samuel B. Griffith{202}) va înainta
în interior (spre sud) de-a lungul malului de est al râului până în apropierea
podului de lemn cunoscut sub numele „Podul japonezului”, va forţa trecerea
acolo sau pe oriunde va putea să o facă; se va întoarce spre dreapta şi va ataca
de-a lungul râului, în aval, către mare. Sprijinul aerian şi de artilerie urma să-i fie
pus la dispoziţie la cerere.
– Pentru a ajuta această acţiune de curăţire, Batalionul 2 al Regimentului 5
infanterie marină, sub comanda căpitanului Joseph J. Dudkowski, sprijinit de
concentrări de artilerie şi aruncătoare, precum şi de tunurile avioanelor de
vânătoare ale forţelor aeriene, avea să atace peste bancul de nisip.
– Simultan, batalionul lui Puller, îmbarcat pe şalupe şi sub escorta navei-bază
pentru hidroavioane Ballard trebuia să plece către Point Cruz, să debarce la vest
de acest promontoriu, să se îndrepte spre stânga şi să atace spre est, în direcţia
drumului de coastă.

Încurcăturile au început imediat înaintea prânzului, când raiderii, înşiraţi de-a
lungul drumului îngust mărginit la stânga de stânci şi la dreapta de râu, s-au
apropiat de „Podul japonezului”. Aici, capul coloanei a fost lovit prin
surprindere din faţă cu foc de aruncătoare uşoare şi de arme automate. Din
poziţiile lor bine ascunse, japonezii puseseră un dop în gâtuirea junglei, care
măsura cam 20 de yarzi între râu şi creastă. În scurta luptă ce a urmat, maiorul
Bailey, care câştigase medalia de onoare în bătălia de pe Creastă, a fost ucis, iar
mai mulţi oameni au fost răniţi.
Lăsând o companie întărită să ţină în loc forţa inamică de blocare, Griffith a
căutat un spaţiu de manevră şi a condus restul batalionului sus, pe o creastă
abruptă, acoperită de junglă, de unde putea să coboare în spatele japonezilor.
Lenta şi obositoarea desfăşurare a batalionului în şir indian nu s-a putut încheia
până către mijlocul după-amiezii şi a fost văzută de japonezii de pe o culme
vecină. S-a produs astfel un alt schimb de focuri, în care comandantul
batalionului a fost rănit. Încercările de a înainta de-a lungul văii sau pe culme au
stârnit reacţia imediată a aruncătoarelor, mitralierelor şi armelor automate.
Raiderii erau blocaţi.
În acest moment, în transmisiuni a avut Ioc o zăpăceală de mari proporţii. O
serie de mesaje prost transmise i-au determinat atât pe Edson cât şi pe cei de la
divizie să tragă concluzia că raiderii ajunseseră într-adevăr dincolo de râu şi erau
gata să facă saltul către mare. În consecinţă, Edson a ordonat Batalionului 2 din
Regimentul 5 infanterie marină să atace de-a curmezişul bancului de nisip şi
batalionului lui Puller (mai puţin acesta însuşi, care rămăsese cu Edson să-l
ajute) să debarce conform planului. Atacul la gura râului a fost respins şi puţinii
oameni care au ajuns pe malul de vest au fost retraşi.
Între timp, batalionul lui Puller (comandat în absenţa acestuia de maiorul
Otho L. Rogers) a debarcat. Rogers a înaintat în interior pregătindu-se pentru
manevra spre stânga. Din nefericire, debarcarea s-a făcut drept în faţa zonei în
care se afla cantonamentul unui batalion japonez. Alertaţi, japonezii s-au retras
şi au permis infanteriei marine să pătrundă cam 400 de yarzi, dar apoi au căzut
asupra lor din trei părţi. A urmat o luptă crâncenă şi în mai puţin de 5 minute
Rogers şi o jumătate de duzină dintre ai săi au fost ucişi. Pierderile au crescut
alarmant pe măsură ce inamicul a manevrat pentru a tăia legătura batalionului cu
coasta. Situaţia infanteriei marine era critică şi Edson le-a ordonat să se retragă
cerând sprijin aerian.
Înainte ca sprijinul cerut să sosească în zonă, un puternic raid aerian inamic a
lovit aeroportul Henderson, întrerupând toate legăturile diviziei. Dar, din
fericire, Puller n-a mai tărăgănat-o. În timpul raidului a luat-o iute către Kukum,
a rechiziţionat o şalupă şi s-a îmbarcat pe Ballard. Cu vedetele de debarcare în
siajul lui, Ballard s-a deplasat imediat către Point Cruz, a stabilit legătura vizuală
cu infanteria marinei înconjurată pe un dâmb acoperit cu kunai, la câteva sute de
yarzi de coastă, şi a deschis un foc apropiat, creând un coridor. Ajutat în acest
fel, batalionul a început lupta de retragere de-a lungul coridorului trasat de
proiectilele trimise de pe Ballard. Infanteriştii marini au adus cu ei corpurile a 24
de morţi, 23 de ofiţeri şi soldaţi erau răniţi, dintre care cei mai mulţi au trebuit să
fie transportaţi.
Sergentul Robert Raysbrook, care sub focul japonezilor a transmis semnale
celor de pe Ballard, a primit mai târziu Medalia de Onoare, distincţie conferită
postum şi transmisionistului Douglas Munro, din Garda de Coastă. Munro, care
a condus vedetele de debarcare la ţărm, a fost lovit de focul Inamicului în timp
ce el însuşi trăgea cu o mitralieră de pe o vedetă pentru a asigura protecţia
infanteriştilor ce se îmbarcau. În acest punct, avioane de asalt au apărut pentru a
acoperi un al doilea val format din cinci vedete de evacuare şi chiar înainte ca
soarele să apună, batalionul lui Puller ajungea la Kukum.
Între timp, Edson ordonase raiderilor să se retragă şi pe la miezul nopţii de 27
septembrie, toată infanteria marină era în interiorul „perimetrului”. „Cel de-al
doilea Matanikau“, cum fusese denumită această serie de acţiuni nesăbuite, s-a
soldat cu pierderi de aproape 200 de oameni: 67 morţi şi 125 de răniţi; 79
aparţineau batalionului lui Puller.
Aici s-a dovedit din nou că activitatea de coordonare a unui model tactic
complicat este aproape imposibilă atunci când acesta implică acţiuni pe poteci
înguste prin jungla necunoscută. Se dovedea din nou că acţiunile de cercetare
prin luptă, în vederea determinării dislocării şi tăriei aproximative a poziţiilor
inamice, sunt o condiţie necesară atacului în junglă, cum de altfel sunt pentru
orice atac. Aici, în această acţiune, Edson, ca întotdeauna mult prea încrezător,
îşi dispersase la întâmplare forţele pentru a ataca un duşman bine înarmat, bine
ascuns şi în fiecare punct superior ca forţă. Al doilea Matanikau l-a făcut pe
Vandegrift să înţeleagă că un comandant sau un subordonat care-şi permite să se
lanseze în acţiuni fără ţintă, trebuie să plătească{203}.

Cam în acea vreme, în care Guadalcanalul era într-un echilibru precar, a sosit
şi generalul Arnold la Nouméa. El a constatat că ofiţerii de marină de acolo erau
„sub o îngrozitoare tensiune” şi „gata de harţă”. Amiralul Ghormley era aşa de
ocupat, potrivit lui Arnold, că nu fusese în stare să-şi părăsească nava amiral
„timp de o lună". Arnold l-a îndemnat pe amiral să înceteze a purta războiul pe
hârtie şi l-a avertizat că nimeni nu putea „sta continuu într-un birou strimt… fără
a suferi din punct de vedere intelectual, moral şi nervos". El l-a sfătuit, prin
urmare, să facă o schimbare de decor şi, deşi nu a spus-o deschis, chiar aşa,
deducţia este că i-a sugerat o vizită în Guadalcanal.
 Arnold a părăsit cartierul general al amiralului într-o dispoziţie curioasă.
„Marina – scria el mai târziu – a luat o bătaie a dracului… Se ţine într-un fir de
aţă”. Lipsea „aranjamentul logistic pentru asigurarea succesului”. Marina dăduse
insuficientă atenţie dezvoltării aerodromurilor şi aprovizionării cu benzină.
Ofiţerii ei superiori din zonă „nu înţelegeau tehnica acţiunilor terestre şi nici pe a
celor aeriene”, dar erau „hotărâţi să poarte campania pe acest teatru de acţiuni
militare” şi la fel de hotărâţi „să o facă cu cât mai puţin sprijin posibil din partea
armatei de uscat. Era lupta lor, a flotei; era războiul lor împotriva japonezilor şi
tot ei aveau de gând să-l termine, dacă puteau”{204}.
Aceste afirmaţii prezintă totuşi greşit atitudinea comandamentului Flotei din
Pacific. Câteva săptămâni înainte ca Arnold să fi părăsit Washingtonul, toţi cei
din Pacificul de Sud, inclusiv secretarul adjunct al Departamentului Marinei,
Forrestal, ceruseră avioane de vânătoare. King pledase în zadar pentru a obţine
aparate cu înalte performanţe ale forţelor aeriene şi abia la 16 septembrie Arnold
fusese de acord să-i dea câteva. Multe săptămâni după aceea – şi americanii sunt
îndreptăţiţi să se întrebe din al cui ordin – statul major al generalului Arnold a
neglijat cu insolenţă să pregătească un răspuns la memorandumul lui King din 17
septembrie. Şi aceasta exact într-un moment când o duzină de avioane de
vânătoare de mare altitudine, în plus, ar fi însemnat în Guadalcanal o chestiune
de viaţă şi de moarte pentru sute de oameni.
Generalul-maior Alexander Patch, aflat la comanda Diviziei Americal a
armatei din Noua Caledonie, a fost capabil să confirme părerea distinsului său
vizitator cu privire la inadecvata aprovizionare a flotei şi a posibilităţilor de
înlocuire. Într-adevăr, l-a informat el pe Arnold, luase 20.000 de perechi de
bocanci din rafturile intendenţei şi le trimisese la Guadalcanal, ca infanteria
marină să nu mai fie nevoită să lupte desculţă.
Situaţia serviciilor poate fi cu toată sinceritatea zugrăvită ca o brambureală de
proporţii monumentale. La Nouméa, Ghormley era confruntat cu o
indescriptibilă dezordine. Practic, lipsea tot ceea ce era necesar descărcării
navelor ancorate în port: dane de acostare, macarale mobile, remorchere, şlepuri,
camioane, muncitori. Amiralul şi statul său major ajunseseră în pragul nebuniei
încercând să găsească mijloacele necesare pentru aducerea materialelor la ţărm.
Ghormley era desigur blamat pentru toate, şi el le suporta. Însă vinovaţii erau în
spatele birourilor confortabile de la Departamentul din Washington.
Criticile lui Arnold la adresa amiralului Ghormley în legătură cu această
problemă erau prin urmare neîntemeiate şi atitudinea lui aproape deplorabilă.
Hotărârea de a intra în arhipelagul Solomon, pe care Arnold o ratificase ca
membru al Comitetului întrunit al Şefilor de State Majore, fusese aprobată de
preşedintele Statelor Unite. Era în mod clar obligaţia lui Arnold să facă tot ce-i
sta în puteri să ajute flota în încercarea de a rezista ameninţărilor care puneau în
primejdie succesul primului efort ofensiv din Pacific.
Însă impresiile generalului nu erau cu totul negative, înainte de a părăsi Noua
Caledonie, îndreptându-se către statul major al lui MacArthur, din Brisbane,
Arnold a vizitat Tantouta, baza aeriană de la care operau avioanele de transport
Douglas ale colonelului de infanterie marină Perry K. Smith.

„Avioanele de transport ale infanteriei marine, ea şi celelalte unităţi ale
acesteia, făceau aici o treabă excelentă. Un lucru cu adevărat magnific! Făceau o
călătorie de 800 de mile până în Guadalcanal, transportând destulă benzină
pentru zborul de întoarcere şi pe deasupra având 3.000 de livre de încărcătură. Şi
mai aduceau de acolo şi răniţi, atâţia câţi încăpeau în avioane”{205}.

La Rabaul, generalul-locotenent Masao Maruyama, care conferise cu
Hyakutake, a primit de la acesta noi ordine şi a pus la punct aranjamente
detaliate privind trimiterea restului de unități ale diviziei sale (Divizia 2
„Sendai”) în Guadalcanal{206}. Transporturile de pe 3, 8 şi 11 octombrie trebuiau
să fie asigurate de „Expresul de Tokyo” al lui Tanaka şi de nava-bază pentru
hidroavioane Nisshin care transporta tunuri, tractoare, tancuri şi camioane.
Destinaţia: Tassafaronga. Maruyama propusese să plece cu primul transport.
Hyakutake, totuşi, nu intenţiona deloc să încredinţeze comanda trupelor ce
urmau a întreprinde atacul programat pentru 17 octombrie generalului
comandant al Diviziei „Sendai”. El nu putea să permită unui alt subordonat tare
de cap să repete sacrificiile costisitoare făcute de Ilu şi la Ridge. În consecinţă, a
programat mutarea statului major al Armatei 17 pe Guadalcanal pentru noaptea
de 9 octombrie. După debarcare, el plănuia să-şi asume personal comanda. De
asemenea, Hyakutake nu avea nicio intenţie să atace până când nu dispunea de
forţe suficiente. Prin urmare, el a ordonat generalului-locotenent Sano să pună
imediat în mişcare Divizia 38 în direcţia insulelor Shortland.
Astfel, perechile de căpetenii se constituiseră: Yamamoto, Tanaka şi
Hyakutake aveau să se confrunte în curând cu Ghormley, Turner şi Vandegrift
într-o serie de bătălii aeriene, terestre şi navale, care, după aprecierea Statului
Major General Imperial Japonez ar fi putut foarte bine „să decidă soarta
Războiului Marii Asii Extrem-Orientale”.
11. „MĂ SIMT DEPRIMAT ŞI MĂ GÂNDESC LA SATUL MEU
NATAL”

În ultima zi a lunii septembrie, jumătate de duzină de infanterişti de marină în

nişte haine de bumbac grosolane şi murdare se uitau cu considerabil interes la un
B-17 care rula cu greu pe pistă, îndreptându-se prin noroi către un grup de ofiţeri
adunaţi sub palmierii zdrenţuiţi, ce se aflau de-a lungul laturii de vest a pistei de
aterizare. Soldaţii sperau ca el să fie încărcat cu infirmiere, fete de la Crucea
Roşie, sau, cel puţin, cu batoane de ciocolată. O clipă după ce pilotul a oprit
motoarele, înainte chiar ca vârtejul sufocant să se fi liniştit, un ofiţer subţirel,
cărunt, purtând patru stele pe petliţa de la gulerul cămăşii, a coborât repede
scara. Vandegrift a înaintat iute către el şi l-a salutat. Cei doi şi-au strâns mâinile.
Nici gardă de onoare şi fanfară, nici semnale cu goarne şi cu toba, şi nici salutul
cu 19 salve de tun nu l-au întâmpinat pe amiralul Chester Nimitz, comandantul
şef al Zonei Oceanului Pacific, cu ocazia primei sale vizite în Guadalcanal.
Nimitz a zburat de la cartierul său general din Hawaii pentru a afla de la sursă
ce se petrecea în Pacificul de Sud. Vandegrift avea multe să-i arate şi încă şi mai
multe să-i spună. Între două raiduri aeriene, Nimitz a fost condus la Edson’s
Ridge, la punctul ele control al zborului, unde a vorbit cu Geiger şi Woods, şi la
spitalul diviziei. Aici, câţiva dintre cei recent răniţi în „al doilea Matanikau”
aşteptau încă transferarea, cu avioanele de aprovizionare şi transport ale
colonelului Perry Smith, în spitalele de pe insulele mai liniştite din sud.
Bolnavilor cu feţe palide şi răniţilor, amiralul le-a spus câteva cuvinte de
simpatie şi încurajare. Mai târziu, la punctul de comandă al lui Vandegrift, a fost
însă mai puţin bine dispus. Una din calităţile de mare comandant ale amiralului
Nimitz – și avea multe – era capacitatea lui, chiar în condiţii de permanent stres,
de a rămâne calm şi obiectiv. Nimitz nu era nici optimist nici pesimist. Era
realist, conştient nu numai de faptul că stăpânirea Guadalcanului era precară, ei
şi că un efort major al japonezilor pentru a-i pune capăt era iminent.
Înainte de a pleca spre Noile Hebride, devreme, în cursul dimineţii următoare,
amiralul a înmânat decoraţii unui număr de 24 de ofiţeri şi soldaţi. În timp ce era
condus în maşină către Henderson, pe o ploaie măruntă, Nimitz i-a promis lui
Vandergrift „sprijin până la limita resurselor noastre”{207}.

 În timp ce CincPac conferea cu Vandegrift, amiralul Turner era absorbit de
întocmirea planurilor de ocupare a insulei Ndeni, din arhipelagul Santa Cruz,
cam la 300 de mile în spatele zonei principale de luptă. Această operaţie
ordonată de către Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore prin instrucţiunile
din 2 iulie pentru „Watchtower“, fusese de mai multe ori amânată din cauza
neîntreruptelor şi presantelor solicitări de efective pentru fronturi. Însă Ndeni, o
diversiune strategică, dacă tot trebuia făcută una, era un plan mult preţuit de
amiralul Ghormley şi el abia aştepta să afle recomandările lui Turner.
Comandantul infanteriei marine se opusese întotdeauna ocupării insulei
Ndeni. Vandegrift era prins între două focuri; nu vedea niciun rost în dispersarea
oamenilor şi materialului pentru această vânzoleală în timp ce aceştia erau atât
de necesari pe Guadalcanal. Prin urmare, el privea sugestiile respective cu
profundă dezaprobare, aşa cum, în adevăr, el a făcut şi cu alte câteva planuri
întocmite la bordul navei comandant al Forţei Amfibii (de desant maritim).
Problema permanentă a lui Vandegrift în relaţiile cu superiorii săi ierarhici pe
linie de comandă era să-i facă pe cei din Marină să-şi vadă de marea lor.
Încă de la 29 august, Turner, fără aprobare începuse să desfiinţeze rămăşiţele
neangajate ale Regimentului 2 infanterie marină, pe care le adusese cu sine la 9
august, când se retrăsese de la Lunga, pentru a forma un „Batalion de raideri“. În
acelaşi timp, el l-a informat pe amiralul Ghormley că imediat ce va pune mâna
pe regimentele 7 şi 8 infanterie marină îi va propune să ordone ofiţerilor lor
comandanţi să constituie batalioane similare. Vandegrift a formulat imediat, în
scris, obiecţii puternice şi Nimitz i-a ordonat lui Turner să înceteze să se
amestece în organizarea infanteriei marine. Din când în când, Richard Kelly
Turner se purta ca un general frustrat.
La 3 octombrie, Nimitz a ajuns în Noua Caledonie şi imediat a avut o discuţie
între patru ochi cu vice-amiralul Ghormley, ale cărui vederi pesimiste asupra
situaţiei au făcut asupra lui – cum aveau să o dovedească evenimentele mai
târziu –, o profundă impresie. Când s-a discutat chestiunea întăririi
Guadalcanalului, Ghormley a protestat, arătând că ar fi hazardant să se lipsească
insulele din zona din spate de garnizoanele lor; el credea că japonezii „puteau să
răzbată şi să atace liniile noastre de comunicaţie”{208}. Din fericire, unul din
comandanţii din subordinea sa a avut o înţelegere mai precisă a imperativelor
momentului decât amiralul Ghormley.

Acesta era generalul maior Harmon{209}. El reflectase asupra situaţiei de o
bună bucată de vreme. Recomandările repetate ale lui Kelly Turner privitoare la
Ndeni îi cristalizaseră ideile. Deşi nu-şi exprimase părerile în mod oficial,
Harmon considera, la rândul său, că îndelung amânata ocupare a arhipelagului
Santa Cruz era o totală risipă de energie, în vreme ce întărirea Guadalcanalului
era o necesitate urgentă. În sfârşit, la 6 octombrie, s-a adresat superiorului său
direct cu un lung şi bine argumentat memorandum.
În acesta – un document hotărâtor în istoria campaniei din Guadalcanal –
Harmon şi-a exprimat convingerea sa puternică că inamicul era capabil de a
recuceri insula şi avea să o facă în viitorul apropiat dacă poziţia nu era
„substanţial întărită”. După prezentarea unei analize complete a situaţiei
existente, el recomanda ca operaţia Ndeni să fie temporar suspendată cel puţin
până când va putea fi realizată în regiunea insulelor Solomon de jos „o situaţie
de acceptabilă stabilitate şi securitate". Sugera apoi ca Guadalcanalul să fie
imediat întărit cu o formaţie de luptă de tăria unui regiment de infanterie, iar
forţele navale de suprafaţă să-şi intensifice eforturile pentru a împiedica
activităţile de hărţuire, tot mai primejdioase, ale „Expresului de Tokyo“ şi ca tot
personalul şi materialul disponibil pentru construcţia de aerodromuri să fie
trimise în grabă în Guadalcanal{210}.
Amiralul a aprobat. În ziua următoare, Regimentul 164 infanterie al
colonelului Bryant E. Moore din Divizia Americal a lui Patch a fost pus în stare
de alarmă pentru îmbarcare imediată.

Între timp, serviciul de operaţii al lui Vandegrift lucra la un alt plan pentru
scoaterea inamicului din poziţiile lui aflate de-a lungul Matanikaului. Odată
planul isprăvit, generalul a propus stabilirea unei poziţii de luptă avansate lângă
Kokumbona, ca un puternic punct care să ţină sub foc gura râului. Aici limba de
nisip, care deja înghiţise o mare cantitate din sângele infanteriştilor de marină,
asigura singura cale de la est la vest pentru tancuri, artilerie şi autovehicule.
Pentru al treilea Matanikau, serviciul de operaţii al diviziei a desemnat cinci
din cele zece batalioane de infanterie disponibile{211}. Planul prevedea ca două
din ele să dezlănţuie atacuri de fixare de-a lungul râului în timp ce celelalte trei
să-l traverseze şi să pătrundă adânc în interior, să manevreze la dreapta, să se
desfăşoare şi să atace, cu sprijin de aviaţie şi artilerie, de-a lungul culmilor, spre
mare. Edson a fost însărcinat să comande operaţia. Data: 8 octombrie. Deşi
Vandegrift nu ştia desigur acest fapt, generalul locotenent Masao Maruyama
tocmai sosise pe insulă, cu o mare parte a Diviziei sale Sendai, şi ordonase un
atac limitat în lungul râului la aceeaşi dată. Obiectivul lui era stabilirea unei
poziţii de luptă înaintate pe malul de est al râului Matanikau.
Obiectivul comandantului japonez era dublu. Mai întâi, el urmărea să asigure
un punct de trecere protejat pentru tancurile ce urmau a fi utilizate la asaltul
general din 17 octombrie. În al doilea rând, dorea să acopere şi să asigure poziţii
de tragere optime pentru obuzierele calibru 150 mm pe care cei din Rabaul au
promis că le vor trimite în curând. Cu acestea, Hyakutake avea să facă ţăndări
aerodromul înaintea atacului care, aşa cum spunea, avea să-i dea pe mână
Hendersonul „dintr-o lovitură”.
Prezenţa lui Maruyama a ridicat moralul japonezilor, destul de scăzut în
săptămâna anterioară sosirii generalului. Rămăşiţele unităţilor lui Ichiki şi
Kawaguchi, trimise în zonele din spate pentru a-şi redobândi sănătatea şi forţele,
asigurau apărarea plajelor de la Kokumbona până la Cape Esperance. Niciuna nu
se refăcuse pe deplin de pe urma ultimei grele încercări. Mulţi soldaţi erau încă
suferinzi din cauza epuizării. Malaria era frecventă, raţiile trupelor de pe liniile
de comunicaţie erau, reduse la o ceaşcă de orez pe zi. Un soldat de rând care
mărşăluise cu Kawaguchi şi trecuse apoi în refacere lângă Tassafaronga, scria, la
5 octombrie, în cuvinte care, cu toate că ar fi smuls lacrimi şi unei pietre, n-ar fi
smuls pici una de la un infanterist marin:

„Proviziile s-au dus şi îmbrăcămintea noastră e numai zdrenţe. Mă întreb cât
va mai dura asta şi mă rog să se sfârşească curând. Trăiesc ca o pasăre mică în
ploaie. Mă simt deprimat şi mă gândesc la satul meu natal.“

Iar două zile mai târziu:

„De dimineaţă stăm în tranşee. Suntem absolut disperaţi”.

Trupele de pe linia frontului beneficiau de o aprovizionare mai bună. Şi nici
nu erau aşa de disperate, ca autorul acestui jurnal.

În timpul primei săptămâni a lui octombrie, mici ciocniri de patrule au marcat
fiecare din zilele mohorâte trăite de cele două companii japoneze, adăpostite în
tranşee pe o culme ce domina cursul superior al acestui râu, Matanikau, devenit
acum tuturor detestabil. În toate aceste scurte ciocniri au fost ucişi şi răniţi
infanterişti marini. Pierderile trebuiau însă acceptate: Vandegrift n-avea să mai
lovească din nou orbeşte inamicul. Prin patrulare sistematică şi agresivă el s-a
gândit să dezorganizeze apărarea japonezilor, urmărind în acelaşi timp să-i
cunoască mai exact poziţiile.
În aceeaşi perioadă, „vulturii de mare” imperiali şi-au mărit presiunea asupra
Hendersonului. În primele 3 zile ale lui octombrie, raidurile lor erau mult mai
violente decât de obicei. La Rabaul, viceamiralul Yamagata putea să conteze pe
un număr de aproape 200 de avioane, jumătate din ele de tip Zero. Cu totul alta
era situaţia lui Geiger care, la 5 octombrie, de pildă, avea doar 29 Wildcat, 16
bombardiere în picaj, trei avioane torpiloare şi şase P-400 de-ale armatei de
uscat în stare operativă. Promisele Lightning nu sosiseră încă; prin corturile şi
prin barăcile din jurul Hendersonului circulau glume amare care spuneau că de
fapt avioane de un asemenea tip nici nu existau.
Ziua de 2 octombrie a fost dură pe cerul de deasupra Guadalcanulului. Robert
Galer, un as al piloţilor de vânătoare, care în ziua aceea doborâse cel de-al
unsprezecelea avion japonez, a fost el însuşi doborât. S-a aruncat cu paraşuta şi a
fost apoi recuperat, ca să ia parte la multe alte noi misiuni de luptă.
Apoi şapte zile, începând cu 4 octombrie, japonezii au suspendat atacurile
aeriene masive împotriva Hendersonului. „Maşina de spălat Charlie“ şi-a făcut
norma sa nocturnă. Tunurile antiaeriene de 90 mm ale colonelului Pepper au
încercat în zadar să elimine această ciumă omniprezentă. Şi cu toate că era o
glumă obişnuită faptul că bombele ei nu loveau niciodată nimic, posibilitatea ca
una să poată lovi totuşi era suficientă să-i forţeze pe infanteriştii marini să iasă
din păturile lor jilave, afară, în tranşeele în care apa avea între 5 şi 6 inch
adâncime. Perfecţionarea tranşeelor ajunsese în acel timp, o distracţie universală
la Guadalcanal.

Deşi secţia de operaţii se interesa, în primul rând, de rezolvarea situaţiei din
vest, erau câteva probleme minore şi în est, unde cercetaşii lui Clemens au
descoperit, la Gurabusu şi Koilotumaria, detaşamente ale inamicului care
acţionau probabil staţii radio. Pe acestea, Vandegrift, din motive evidente, era
doritor să le lichideze. În acest scop, el a ordonat la două companii din batalionul
de infanterie marină al locotenent-colonelului Robert Hill, din Regimentul 2
infanterie marină, care de la începutul lui august nu mai întreprinseseră decât
acţiuni minore de patrulare, să se deplaseze cu şalupe de la Tulagi până în
vecinătatea acelei zone, să debarce lângă Gurabusu sub adăpostul întunericului şi
să nimicească prin surprindere detaşamentele inamice. Se aprecia că efectivul
fiecăruia dintre aceste posturi inamice era în jurul a cincizeci de oameni.
Clemens a părăsit punctul de comandă la 7 octombrie, cu o echipă de radio a
infanteriei marine şi cu trei oameni ai poliţiei locale. Şalupa sa, deplasându-se
aproape de plajă, a ajuns la Aola după-amiaza şi grupul a debarcat fără a fi
detectat. Clemens şi-a camuflat staţia de radio în tufişuri, a luat legătura cu
divizia şi şi-a început recunoaşterea. Hill era aşteptat să debarce două zile mai
târziu, puţin înainte de miezul nopţii. În noaptea de nouă Clemens şi-a postat
cercetaşii pe ţărm, fiecare cu câte o lanternă şi, la ora întâlnirii, Hill şi un mic
grup de comando au debarcat. Poziţia restului efectivelor acestui mic grup de
asalt era, însă, necunoscută. În zori au apărut două vedete de patrulare (Yippies)
cu şalupe Higgins la remorcă. O şalupă a fost pierdută pe drum şi ocupanţii ei
probabil se înecaseră. Cu toate acestea, Hill avea încă suficienţi oameni să-şi
îndeplinească misiunea.
Atacul de la Gurabusu, lansat în zorii zilei de 11 octombrie, s-a soldat cu un
succes spectaculos. Au fost ucişi 32 de japonezi şi doar doi au scăpat cu viaţă.
Infanteria marină a avut o singură pierdere, căpitanul Richard T. Stafford,
comandantul companiei. În schimb, atacul asupra Koilotumarinei a fost un eşec.
Compania desemnată să întreprindă atacul n-a putut ajunge pe poziţii. Când
infanteriştii marini au ajuns, au descoperit că, în mod premeditat, cei mai mulţi
dintre japonezi plecaseră. Au fost omorâţi numai trei duşmani. Unul dintre
cadavre a fost identificat de către cercetaşi ca fiind al unui japonez cu numele de
Ishimoto, individul fiind răspunzător de asasinarea, mai înainte, a doi preoţi şi a
două călugăriţe de la misiunea romano-catolică de la Ruavatu. Infanteriştii
marini au luat cu ei odăjdiile preoţilor şi rasele călugăriţelor, pe care Ishimoto
neglijase să le pună în mormintele nemarcate în care le îngropase trupurile.

Pe 7 octombrie, scurt timp după ivirea zorilor, forţa de atac de tăria a 5
batalioane a mărşăluit spre vest de la Kukum, pe drumul guvernamental, de-a
lungul coastei, către Matanikau. Curând, două batalioane ale Regimentului 7
infanterie marină, aflate acum sub comanda colonelului Amor Leroy Sims, au
ieşit din coada coloanei şi s-au îndreptat către sud-vest, peste culmile
accidentate, spre un punct situat în amonte de „Podul Japonezului”. Şi-au stabilit
bivuacul pentru noapte la câteva sute de yarzi lângă punctul de trecere ales.
La ora 10,15 a.m., la o jumătate de milă de râu, avangarda Batalionului 3 din
Regimentul 5 infanterie marină a fost oprită cu foc de mitralieră. Către prânz
însă, inamicul, estimat cam la o companie întărită, a început să se retragă încet
pe poziţiile dinainte pregătite. Între timp, Batalionul 2 al Regimentului 5 s-a
deplasat în stânga batalionului angajat în luptă şi a înaintat nestingherit către
cursul râului. Concomitent, un grup batalionar întărit, sub comanda colonelului
William J. Whaling, s-a desprins şi a luat-o către sud, spre o zonă desemnată
pentru bivuac, în apropiere de „Podul Japonezului”.
Exceptând neaşteptata rezistenţă întâmpinată de-a lungul drumului de coastă,
desfăşurarea forţelor a progresat conform planului şi fără incidente. Însă
japonezii, ascunşi acum cam la 200 de yarzi la est de limba de nisip, n-aveau
chef să se retragă peste ea. Edson a ordonat unei companii de raideri să-i
blocheze acolo, eliberând astfel Batalionul 3 din Regimentul 5 infanterie marină,
pentru a-l împinge dincolo de râu în dimineaţa următoare. Dar n-a mai avut loc
niciun atac în dimineaţa lui 8 octombrie. Planul a fost dat peste cap de o ploaie
torenţială de noapte care a transformat solul moale de pe malurile râului într-o
mlaştină adâncă până la glezne. Toate avioanele de pe Henderson erau blocate la
sol. Vandegrift a amânat acţiunile cu 24 de ore. Edson însă nu le-a dat niciun
răgaz japonezilor înghesuiţi pe partea de est a râului. Cât a fost ziua de lungă i-a
supus unor focuri repetate de artilerie şi unui foc metodic de aruncătoare. Aşa că
i-a obligat să rămână culcaţi la pământ şi să aştepte. Raiderii, precauţi, şi-au
făcut un baraj de sârmă ghimpată şi n-au atras atenţia japonezilor decât în chip
sporadic.
Câteva minute după căderea nopţii, japonezii au ajuns la concluzia că
înghiţiseră destul. Toţi, ca unul, s-au ridicat din adăposturile individuale şi au
pornit la asalt, strigând la raideri. Timp de 45 de minute s-a desfăşurat o luptă
crâncenă. Pe cât de repede au început, tot aşa de repede au şi încetat
împuşcăturile şi strigătele. A căzut tăcerea, ploaia s-a oprit. Sub pelerinele lor,
întinse ca nişte paravane pentru a camufla razele lanternelor, voluntarii, doctorii
şi brancardierii au muncit până în zori. Din cei mai puţin de 100 de raideri, 12 au
fost ucişi, iar 22 erau răniţi. După răsăritul soarelui au fost ridicate, din gardurile
de sârmă ghimpată, cadavrele a 59 de japonezi. Edson i-a trimis apoi pe raideri
înapoi în „perimetru“. „Al treilea Matanikau“ a fost ultima din cele cinci lupte la
care au participat în insulele Solomon de jos.
Atacul s-a desfăşurat în continuare aşa cum plănuise Vandegrift. Gruparea lui
Whaling a trecut râul prin vad, a ocolit la dreapta şi a înaintat, fără să întâmpine
rezistenţă, de-a lungul crestelor, către mare. Ţinându-se cu greu pe urmele
grupării, batalionul locotenent-colonelului Herman H. Hanneken din Regimentul
7 infanterie marină a trecut prin acelaşi vad, s-a îndreptat spre o culme cam la
200 de yarzi vest de locul desemnat pentru Whaling, a ocolit la dreapta şi a luat-
o şi el spre nord. Puller a extins linia frontului şi mai mult încă spre vest, s-a
întors spre nord şi a atacat în direcţia lui Point Cruz.
Din cele 3 batalioane ce înaintau, numai cel al lui Puller a întâmpinat
rezistenţă. Înaintând de-a lungul marginilor junglei, lângă fundul unei râpi,
patrulele de pe flancurile sale au întâlnit pe japonezii aflaţi, după toate
aparenţele, într-o zonă de cantonament. Puller a retras imediat patrulele şi a cerut
foc de artilerie. În câteva minute, proiectilele de 105 mm au început să
explodeze cu un efect devastator asupra japonezilor, care au fugit din jungla ce îi
ascundea către creasta opusă. Pe măsură ce ieşeau din vegetaţia densă,
aruncătoarele şi mitraliorii infanteriei marine îi trimeteau înapoi în râpă.

„A fost cea mai eficace modalitate de exterminare metodică, iar Puller şi
oamenii lui au ţinut-o aşa până când minele de aruncător au început să li se
împuţineze “{212}.

 Un ordin neaşteptat al diviziei a pus capăt măcelului: toate unităţile se vor
dezangaja de îndată, vor trece prin poziţiile Regimentului 5 infanterie marină
(care avea ordin să-şi menţină şi să-şi întărească poziţia la gura râului) şi se vor
întoarce la Lunga. În această vale a ororii, batalionul lui Puller a lăsat cadavrele
a mai mult de 700 de japonezi din Batalionul 3 al Regimentului 4 infanterie.
Pierderile infanteriei marine erau cu puţin sub 200 de oameni. Matanikau-ul
continua să-şi ia tributul lui de sânge.

În ziua precedentă declanşării atacului infanteriei marine, Maruyama îl
trimisese pe Kawaguchi la Rabaul să raporteze asupra situaţiei. El a făcut acolo,
în faţa comandanţilor şi statelor majore ale armatei de uscat şi marinei, o scurtă
expunere asupra dezastrului de la Edson’s Ridge şi a antecedentelor lui imediate,
asupra metodelor americane de luptă şi asupra terenului insulei „KA“.
Kawaguchi a subliniat îndeosebi dificultatea de a deschide drum prin junglă. Din
nefericire pentru succesul viitoarelor lor acţiuni, ofiţerii de stat major care au
asistat la informare nu au dat importanţă deosebită aspectelor neplăcute ale
raportului lui Kawaguchi. Generalul s-a îndreptat în aceeaşi seară spre Insulele
Shortland, să se întâlnească cu Hyakutake, aflat în aşteptarea unui distrugător
care urma să-l transporte pe Guadalcanal{213}.
O oră şi jumătate înainte de miezul nopţii lui 9 octombrie, generalul
locotenent Hyakutake, însoţit de cel mai vechi ofiţer superior din statul major,
colonelul Ilaruo Konuma şi de generalul maior Tadashi Sumuyoshi,
comandantul artileriei Armatei 17, au debarcat pe insula de pe care intenţionau
să izgonească infanteria marină a S.U.A. Câteva ore mai târziu, punctul lui de
comandă a fost aşezat „în valea unui râu fără nume, cam la 3 km vest de
Kokumbona”. Şeful său de stat major, generalul maior Shuichi Miyazaki,
rămăsese la Rabaul pentru a menţine legătura cu flota şi să coordoneze
transportul întăriturilor, armelor, hranei, muniţiilor şi altor materiale{214}.
Veştile proaste n-au aşteptat sosirea generalului la noul său punct de
comandă. I-au venit în întâmpinare. Chiar când păşea pe ţărm, un ofiţer trimis de
Maruyama i-a ieşit înainte şi i-a transmis vestea tulburătoare că artileria
americană „masacrase” Regimentul 4 infanterie şi că Maruyama a fost obligat
să-şi retragă linia frontului spre un punct situat cam la două mile vest de
Matanikau{215}. Hyakutake a ordonat imediat o analiză a situaţiei pentru zorii
zilei. Situaţia ce i s-a raportat cu acest prilej nu era încurajatoare:

„… Divizia a 2-a se retrăsese şi punctele ei cheie pentru ofensivă, precum şi
poziţiile de artilerie pentru bombardarea aerodromului fuseseră pierdute… Atât
detaşamentul Kawaguchi cât şi cel al lui Ichiki sunt practic neputincioase…”{216}.

Hrana şi medicamentele erau puţine, drumurile şi potecile slab amenajate,
muniţia de artilerie insuficientă.
Generalul a ascultat în tăcere acest recital şi şi-a anunţat hotărârea: operaţiile
ofensive trebuie să se desfăşoare conform planului. El a expediat totuşi un mesaj
cu prioritate, ordonând comandantului Diviziei 33 ca un regiment de infanterie şi
unul de geniu să se deplaseze imediat din insulele Shortland la Guadalcanal{217}.
A informat apoi Statul Major General Imperial că situaţia la Guadalcanal era „cu
mult mai gravă decât a fost estimată”{218}. În același mesaj a stăruit, de
asemenea, ca activităţile de asigurare a întăririlor să fie intensificate, încă vreo
câteva distrugătoare au fost angajate în cursele de noapte, şi pentru a suplimenta
„Expresul" s-au strâns un număr de vedete şi şalupe de debarcare, mari şi mici,
pentru a acţiona între insulele Shortland şi Kamimbo. În cursul zilei şalupele se
trăgeau în lagune şi în gurile râurilor de pe insulele Vella Lavella,
Kolombangara, New Georgia, Vangunu şi Russells. Traseele erau lungi, grele şi
primejdioase şi „transportul de furnici", cum numeau japonezii aceste
transporturi pe şalupe, avea să fie curând abandonat{219}.

Ordinul neaşteptat dat de Vandegrift pentru oprirea operaţiei încununate de
succes de la 9 octombrie s-a bazat pe o informaţie de la Ghormley după care era
de aşteptat un puternic atac. Coastwatcherii ce observau portul Simpson de
Rabaul, ca şi cei ce nu scăpau din ochi activităţile din insulele Shortland,
raportau puternice concentrări de crucişătoare, distrugătoare, transportare de
trupe şi cargouri. Derutantul „Tokyo Express” devenise, de asemenea, mult mai
activ ca de obicei. Documente găsite asupra cadavrelor japonezilor ucişi în
acţiunile de patrulare, ca şi jurnalele analizate de căpitanul Moran, conţineau
destăinuiri după care încercarea de a ocupa malul de est al Matanikaului era
numai o acţiune preliminară a unui atac general care putea include un asalt direct
dinspre mare.
Din fericire, un factor care complicase evaluarea direcţiilor de acţiune ale
inamicului înainte de confruntarea de la Ridge dispăruse: japonezii nu mai aveau
vigoare în est. Vandegrift simţise, prin urmare, că acum, în cadrul reorganizării
esenţiale ce trebuia să o facă, putea să menţină fără teamă linia Ilu cu efective
minime. Ştia că Regimentul 164 infanterie era pe drum şi că, dacă nu
interveneau accidente nefericite, acesta îi va sta la dispoziţie nu mai târziu de 13
octombrie.
Acest regiment întărit (mai puţin un batalion) s-a îmbarcat în grabă la
Nouméa pe transportoarele McCawley şi Zeilin, la 8 octombrie. Turner a
expediat cele două nave în dimineaţa următoare. Trei distrugătoare şi trei
puitoare de mine le-au asigurat escorta antisubmarină. Ghormley desemnase
drept Forţă de acoperire Marea unitate operativă (Task Force) 64 a
contraamiralului Norman Scott – două crucişătoare grele, două uşoare şi cinci
distrugătoare, şi a trimis la nord două „Forţe de lovire”, una constituită în jurul
portavionului Hornet, iar cealaltă în jurul navei de linie Washington{220}. În mod
clar, scrisoarea lui Harmon din 6 octombrie îi stârnise lui Ghormley imaginaţia
şi insuflase o nouă hotărâre spiritului lui ezitant. Guadalcanal trebuia întărit, fie
ce-o fi. Forţele inamice ce aveau să intervină vor fi interceptate şi distruse.
Acest program era pe măsura energicului comandant al Marii unităţi operative
(Task Force) 64, care-şi vedea misiunea ca pe o ocazie picată din cer pentru a-şi
spăla ruşinea suferită la Savo. Timp de 3 săptămâni, înainte de a primi această
misiune, Marea unitate operativă a lui Scott efectuase exerciţii de luptă pe timp
de noapte şi atât el cât şi marinarii trăseseră din greu. Aşa că acum simţea că
navele şi echipajele lui erau pregătite.
Târziu, în după-amiaza lui 11 octombrie, Scott se afla în marş la sud de
Guadalcanal când a primit exact vestea pe care o aştepta: japonezii, sub comanda
contraamiralului Aritomo Goto, erau în „The Slot” şi veneau. Forţele lui Goto,
aşa cum a informat un avion de cercetare Fortress, se compuneau din două
crucişătoare şi 6 distrugătoare. În realitate, acestea erau cu mult mal puternice.
Scott s-a grăbit acum să adopte formaţia de luptă pe timp de noapte pe care o
plănuise dinainte. În avangardă, 3 distrugătoare din Escadra (Derson) 12 a
căpitanului Robert G. Tobin (Farenholt, Duncan, Laffey); în urma lor veneau
nava comandant San Francisco, Boise, Salt Lake City, Helena. Încheierea o
făceau celelalte două distrugătoare ale căpitanului Tobin, Buchanan şi McCalla.
Cu viteză sporită, coloana s-a îndreptat către o poziţie de interceptare lângă
Savo. Intenţia lui Scott era să „bareze T-ul“, adică să prindă în foc de baraj de la
prova la pupa fiecare navă a coloanei inamice pe cale de a veni. Era acum ora
11,00 p.m. De 35 de minute Scott naviga în drum 050° în direcţia insulei Savo.
Insula se întrezărea acum ameninţător în prova-tribord, şi la 11,35 amiralul a
ordonat coloanei o întoarcere de 180° la stânga ca să vină la drum 230°{221}.
Dar, dintr-un motiv oarecare, distrugătorul din prova formaţiei nu a executat
imediat manevra ordonată coloanei şi nici comandorul Ralph E. Wilson nu l-a
întors pe Buchanan. S-a luat după crucişătoare{222}. Tobin, dându-şi seama că a
interpretat greşit semnalul, şi-a întors curând colana cu 180° la stânga, a
semnalizat viteză maximă şi a încercat să treacă prin tribordul crucişătoarelor,
exact partea din care ar fi urmat să apară inamicul, dacă venea. Şi el venea.
Helena, ultimul crucişător din coloană şi singurul echipat cu o staţie de
radiolocaţie de cercetare nouă şi sigură, raportase deja, de câtva timp, stabilirea
contactului; el a raportat apoi nave străine la vedere şi cu 15 minute înaintea
miezului nopţii a cerut permisiunea de a deschide focul.
Un şir de mesaje încurcate şi greşit interpretate a urmat între amiralul Scott,
aflat pe nava comandant San Francisco şi căpitanul Hoover de pe Helena.
Amiralul ezita să dea lui Hoover permisiunea să deschidă focul, acesta din
urmă fiind, acum, practic abordat de japonezii care dădeau năvală. Din fericire,
totuşi, căpitanul Hoover a dat propria sa interpretare răspunsurilor lui Scott şi un
minut mai târziu a deschis focul asupra unei ţinte aflate la mai puţin de 5.000 de
yarzi şi care se apropia repede. A doua salvă a tunurilor Helenei a izbit nava
amiral a lui Goto, Aoba. Două minute mai târziu, aceasta era învăluită de
proiectilele trase de pe Salt Lake City şi Boise. Pe puntea sa de comandă,
distrusă, amiralul Goto zăcea rănit mortal. El a trecut comanda căpitanului
Kikunori Kijima.
Scott, care în acest timp a stabilit că distrugătoarele lui Tobin îl depăşeau şi
navigau între navele sale şi japonezii ce se apropiau, era în încurcătură. Nu
cumva navele lui trăgeau asupra distrugătoarelor lui Tobin?{223}. Îi era teamă că
da, şi prin radiotelefon a cerut tuturor navelor să înceteze focul şi să se identifice
prin semnale luminoase. În acel moment Furutaka era cuprins de flăcări
strălucitoare; priveliştea pe care i-au dezvăluit-o flăcările i-a sugerat lui Scott că
situaţia îi era favorabilă, aşa că a ordonat reluarea focului. Dar întreruperea a 4
minute a fost fatală pentru speranţele pe care şi le făcuse.
Japonezii, după ce iniţial au şovăit, şi-au revenit repede şi au început să
execute un foc puternic asupra distrugătoarelor Farenholt şi Duncan. În schimb,
americanii au masat focul asupra distrugătorului Fubuki, care a explodat şi a
dispărut de pe ecranele radiolocatoarelor de conducere a tragerii. Scott, care
după toate aparenţele socotea că acţiunea s-a terminat cu succes, a ordonat în
acel moment tuturor navelor, în chip inexplicabil, să înceteze focul înainte de a
trece la urmărire. Japonezii însă nu aveau de gând să iasă din scenă fără câteva
lovituri de adio. Kinugasa nu fusese încă atinsă; ea s-a alăturat navei avariate
Aoba şi iremediabil distrusei Furutaka într-un atac concentrat, de pedepsire,
asupra lui Boise. În felul acesta s-a sfârşit sau aproape s-a sfârşit Bătălia de la
Cape Esperance. Ultima ei victimă, distrugătorul Duncan, a fost abandonat la
orele 2 a.m. și s-a scufundat complet lângă Savo, câteva ore mai târziu.
Brava strădanie a lui Scott a scutit infanteria marină de calvarul unei alte
nopţi de bombardament şi a prins bine moralului celor din Statele Unite. Dar
victoria lui neconvingătoare, amplificată de presa americană la proporţiile unui
adevărat triumf, nu i-a putut împiedica pe japonezi să debarce întăririle. Căci, în
timp ce Scott se învârtea după Goto, contraamiralul Takaji Joshima era ocupat
cu descărcarea navelor bază pentru hidroavioane Nisshin, Chitose şi a şase
distrugătoare la Tassafaronga. Cu toate acestea, moralul japonezilor era
zdruncinat:

„În tot cursul bătăliei de noapte din largul insulei Savo, providenţa ne-a
părăsit şi pierderile noastre au crescut. În special de când inamicul a început să
utilizeze radarul, care le-a permis să tragă eficient de la prima salvă, fără să mai
folosească proiectoare, viitorul a devenit sumbru pentru forţele noastre de
suprafaţă, al căror punct forte fusese lupta de noapte”{224}.

Amiralul Ghormley a primit cele dintâi rapoarte despre victoria lui Scott pe
12 octombrie şi imediat a redactat un mesaj elogios: „O dată în plus planurile
inamicului au fost zădărnicite. Felicitări”{225}. Că această ciocnire i-ar fi
zădărnicit planurile, ar fi fost oricum o noutate pentru amiralul Yamamoto.

În timpul bătăliei de noapte de la nord-vest de Cape Esperance contraamiralul

Joshima descărca tancuri, artilerie, alimente şi muniţii. Turner se grăbea la
rândul său. Imediat după răsăritul soarelui, în ziua de marţi, 13 octombrie,
transportul său a ajuns în largul capului Lunga (Lunga Point). Aici McCawley şi
Zeilin au ancorat şi au început să debarce pe cei aproape 3.000 de ofiţeri şi
soldaţi ai Regimentului 164 infanterie. Personalul de la sol al Brigăzii 1 aviaţie a
infanteriei marine a fost şi el debarcat. „Căţeluşii”{226} aduceau jeep-uri,
camioane, tunuri antitanc, muniţii, materiale pentru corturi şi raţii complete
pentru 70 de zile.
În categoria din urmă, aşa cum aveau să descopere mai târziu infanteriştii
marini, erau incluse sute de cutii cu dulciuri asortate şi, în consecinţă, către ora
9,00 a.m. schimbul era în floare pe ţărm. Toţi câţi putuseră găsi o scuză s-o
şteargă la Lunga se grăbiseră să o facă prin crângurile de cocotieri, îndreptându-
se spre această nesperată „mină de aur“. Cei mai mulţi erau echipaţi cu puşti,
săbii, pistoale, steaguri, căşti sau port-harturi ofiţereşti japoneze. O sabie de
samurai s-a dat în ziua aceea pe trei duzini de ciocolate mari Hershey, un steag
„chifteluţă“{227}, în fabricarea cărora infanteriştii marini erau acum experţi; atunci
când cele originale nu mai ajungeau, făcea o duzină.
La ora 11,00 bombardierele japoneze au întrerupt temporar acest înfloritor
bazar, însă schimbul s-a reluat la semnalul de încetare a alarmei aeriene: „cer
senin”. Interludiul a fost însă scurt. O alarmă dată la prânz pentru starea de
pregătire pentru luptă nr. 1 a anunţat un mare număr de bombardiere Betty
însoţite de avioane de vânătoare Zero şi două bombe de câte 500 livre lansate pe
plajă au pus capăt acestui târg insolit. Acolo a suferit Regimentul 164 primele lui
pierderi. Cinci ore mai târziu, obuzierele calibru 150 mm ale generalului maior
Sumuyoshi, recent amplasate, au început şi ele să glăsuiască şi pentru prima
dată, dar nu şi pentru ultima oară, au impus deplasarea avioanelor „Wildcat“ de
la Henderson la „Fighter One“, o pistă îngustă, cam la 2.000 de yarzi spre est.
Sosirea Regimentului 164 infanterie a sporit efectivele lui Vandegrift din
Guadalcanal la puţin peste 23.000 de oameni, plus alţi 4.500 aflaţi la Tulagi. Însă
acest regiment aducea ceva în plus miilor de infanterişti marini murdari şi
obosiţi. Sosirea soldaţilor armatei de uscat era un semn că undeva, cineva era cu
adevărat interesat în păstrarea Guadalcanalului şi că într-o bună zi, într-un viitor
îndepărtat, deşi cu totul neprevizibil încă, ei ar putea părăsi insula asta
blestemată. Dacă, desigur, aveau să mai apuce ziua aceea.
Yamamoto, care n-avea deloc de gând să le permită americanilor să mai
trăiască atât de mult, organizase soldaţilor o primire călduroasă. Dacă „vulturii
de mare” nu reuşiseră încă să scoată Hendersonul din uz, probabil că o puteau
face bombardamentele intense de pe Kongo şi Haruna, aparţinând Diviziei 3
nave de linie a viceamiralului Takeo Kurita. Pentru întărirea tirului, navelor de
linie le-au fost alăturate un crucişător şi şapte distrugătoare. Gruparea lui
Yamamoto însuşi, incluzând portavioane şi alte nave de linie, aveau să patruleze
cam la 100 mile către nord, ca sprijin de la distanţă.
La 13 octombrie orele 11,30 p.m., când cele două uriaşe nave au înaintat cu
cutezanţa lor greoaie pe lângă Savo către poziţiile de foc ce le fuseseră indicate
pe hartă, „Louie the Louse“ (Louie Păduchiosul) a aruncat asupra aerodromului
prima dintr-o serie de bombe iluminate. La bordul întunecatelor Kongo şi
Haruna ofiţerii de artilerie s-au pus pe rezolvarea de ecuaţii matematice şi, Ia ora
1,40 a.m., 16 tunuri de mare calibru au deschis simultan focul asupra
Hendersonului. În mai puţin de 70 de minute cele două nave au tras asupra zonei
restrânse a aerodromului peste 900 proiectile de 360 mm cu pereţii subţiri şi de
mare putere explozivă.
„Tabloul depăşea orice închipuire când focurile şi exploziile produse de
proiectilele de 360 mm au lovit aerodromul, au scos din funcţiune avioanele,
depozitele de combustibil şi amplasamentele depozitelor de muniţii ale
inamicului. Peisajul era iluminat de sus de paraşutele luminoase lansate de
avioanele noastre de observare ce zburau deasupra aerodromului, întregul tablou
făcând să pară că spectacolul de artificii Ryogoku, în comparaţie cu acesta, era
doar un simplu joc de copii. Bezna nopţii fusese transformată de foc într-o
strălucire de zi. În mod spontan, pe navele noastre izbucneau ţipete şi strigăte de
plăcere”{228}.

Timp de 70 de minute, infanteria marină şi soldaţii s-au îngropat cât au putut
mai adânc în noroiul tranşeelor şi al adăposturilor, în vreme ce solul se
cutremura şi cocotierii erau făcuţi una cu pământul. Pe măsură ce bombele
iluminate se lăsau încet asupra pământului, flăcările lacome devorau corturile şi
îşi croiau drum către depozitele de combustibil, alimente şi muniţii.
Distrugătoarele lui Kurita s-au apropiat de ţărmul de nord şi au început să toarne
cu proiectile în mijlocul incendiilor. Puţine bombardamente din cel de-al doilea
război mondial l-au egalat pe acesta în privinţa cantităţii de muniţie de mare
calibru trasă asupra unui obiectiv aşa de mic, doar într-o oră şi câteva minute.
La 2,50 a.m. canonada a încetat şi oamenii buimăciţi au ieşit poticnindu-se
din tranşee şi adăposturi. La Henderson, primele raze au dat la iveală teatrul unui
măcel. Plăci zdrenţuite de oţel răsucite diform, provenind de la îmbrăcămintea
pistei de decolare, au fost găsite la sute de yarzi de aerodrom unde ele au sfâşiat
corturi, pături şi paturi de campanie. Sute de cocotieri erau făcuţi pulbere; o
parte a spitalului era complet distrusă. Depozitele de carburanţi în flăcări scoteau
încă valuri de fum, bombele şi muniţiile explodau la fiecare câteva minute. Un
proiectil de 360 mm lovise un depozit cu alimente, făcându-l bucăţi; aşa că încă
multe, multe zile aveau să fie culese conserve sparte cu eticheta „Spam“.
Conţinutul lor era împrăştiat pe o rază de o jumătate de milă. Şobolanii care
infestaseră crângurile de cocotieri n-aveau să mai aibă probleme cu cotrobăitul
după hrană pentru mult timp de acum înainte.
Americanii se puteau descurca fără conserve de carne „Spam“, dar nu şi fără
avioane. În ajun, marţi 13 octombrie, Geiger avusese în stare de funcţionare 39
SBD-uri; când s-a târât afară din adăpost în zorii zilei următoare avea cinci.
Dintre cele 40 de avioane Wildcat, 16 erau schelete răsucite. Din 34 rămase, 24
necesitau reparaţii de un fel sau altul: cauciucuri noi, roţi, ampenaje, eleroane
sau parbrize. Cele mai multe din avioanele torpiloare ce sosiseră recent erau
acum epave. Vandegrift a cerut „imediat” 20 de bombardiere în picaj. Aveau să-i
trebuiască. Şi avea nevoie, de asemenea, de avioane de vânătoare, piloţi de
schimb, echipaje şi personal de întreţinere. Canonada, concentrată asupra
aeroportului, produsese peste 60 de victime, dintre care 41 morţi. Cei mai mulţi
dintre ei erau din rândurile personalului de aviaţie, inclusiv 6 piloţi.
Miercuri a fost o zi relativ liniştită pe Guadalcanal. Două din cele 5 SBD-uri,
care încă mai puteau zbura, au decolat la mijlocul dimineţii într-o misiune de
cercetare către nord-vest. Ceea ce au văzut piloţii lor nu a fost deloc liniştitor.
Şase mari transportoare de trupe escortate de crucişătoare şi distrugătoare erau
pe drum către Guadalcanal. Şi mai erau, ca de obicei, şi avioane Zero şi Betty.
Mecanicii, piloţii şi echipajele lucrau pentru a pune în stare de funcţionare cât
mai multe din bombardierele în picaj care puteau fi reparate imediat. Erau mai
puţin de o duzină.
În liniştita Nouméa, Ghormley aprecia situaţia drept gravă şi l-a informat pe
Nimitz că întăririle duşmane trebuiau oprite „dacă vrem ca poziţia noastră la
Guadalcanal să fie păstrată”{229}. Acest moment de criză a găsit grupul aero-
naval, format în jurul portavionului Hornet, realimentându-se cu carburanţi, în
nordul Noii Caledonii. Marea unitate operativă (Task Force) 64 a lui Scott se
afla la Espiritu Santo, unde-şi lingea rănile. Niciuna dintre aceste formaţii nu
putea ajunge la timp pe teatrul de acţiune pentru a intercepta grupul operativ
japonez ce se afla în drum spre insulă.
În cursul dimineţii, Geiger a trimis câteva SBD-uri către „The Slot“.
Avioanele în picaj au bombardat navele care înaintau în zig-zaguri şi la
întoarcere au pretins că au avariat un transportor şi au scufundat un altul. În
realitate, bombele lor au căzut toate lângă ţinte şi nu au produs japonezilor nicio
avarie. Nici nu au afectat cu ceva hotărârea japonezilor de a trece convoiul prin
zonă. În aceste împrejurări, Vandegrift a trimis amiralului Ghormley o scurtă
telegramă cu prioritate:

„Este absolut necesar şi urgent ca această forţă să primească maximum de
sprijin în unităţi aeriene şi navale”{230}.

Înainte de a se primi răspunsul la acest mesaj, Hendersonul a avut de suportat
un nou bombardament, de această dată din partea crucişătoarelor Flotei 8,
Chokai şi Kinugasa. În timp ce proiectile cu mare putere explozivă şi cele
incendiare trase de tunurile crucişătoarelor cădeau asupra aerodromului, cele
şase transportoare japoneze s-au apropiat de Tassafaronga şi au început să
descarce. Până în zorii zilei de joi, peste 2.000 soldaţi odihniţi au fost debarcaţi
şi mai mult de jumătate din încărcătura navelor – muniţii, raţii, tunuri antitanc,
obuziere, materiale medicale – au fost duse la ţărm cu şalupele şi ascunse în
crângurile de cocotieri.
Avioanele de pe Henderson au dat o mână de ajutor şi apoi, trei ore mai
târziu, după repetate atacuri la mică altitudine, comandantul convoiului a ordonat
celor 3 transportoare avariate să eşueze pe ţărm. Comandanţii şi-au proptit tare
navele în nisipul ţărmului şi, sub o neîntreruptă ploaie de gloanţe şi bombe, au
continuat să descarce. Către ora 10,00 a.m. ei au raportat că 80 la sută din
încărcătură a fost debarcată, în siguranţă, pe ţărm. Între timp, cele 3
transportoare rămase s-au retras, precaut, pe o poziţie de aşteptare la nord şi la
vest de insulele Russell.
Unde este Flota Statelor Unite? se întrebau cei din infanteria marină. Şi, de
fapt, mai exista oare ceva cu numele ăsta? Şi dacă exista, ce dracu făcea?
Vandegrift, în mod obişnuit, o fire bine dispusă, era acum profund scârbit şi a
încercat din nou să-l facă pe Ghormley să înţeleagă gravitatea situaţiei sale.
Artileria grea continua să tragă asupra poziţiilor sale; navele inamice de
suprafaţă se mişcau în voie în apele din jurul Guadalcanalului şi bombardau
perimetrul bazei fără teama de a fi pedepsite. Pentru avioanele americane nu mai
rămăseseră decât câţiva litri de benzină{231}.
De fapt, la faţa locului exista în acel moment un element al Flotei Statelor
Unite. Era Escadra 3 Vedete rapide torpiloare (MTB3) care sosise la 12
octombrie la Tulagi. Cele 4 vedete ale locotenentului Alan R. Montgomery
fuseseră aduse din Noile Hebride la remorca distrugătoarelor Hovey şi Southard.
Marinarii de larg, înclinaţi să se îndoiască de eficacitatea în luptă a acestor
găoace cu temperament, cum le numeau în glumă, ar fi socotit fără îndoială că
este umilitor să te laşi remorcat către teatrul de luptă. Dar dacă echipajele lui
Montgomery sufereau de un complex de inferioritate, acest lucru nu se vedea: în
noaptea de 13–14 octombrie el le-a condus, la adăpostul întunericului, la atac
împotriva lui Kongo şi Haruna.
Această mică, dar hotărâtă „Task Force“ a ieşit în coloană din portul Tulagi,
înaintea miezului nopţii, cu motoarele reduse şi s-a îndreptat către Savo. Navele
de linie japoneze nu erau greu de descoperit şi vedetele torpiloare s-au desfăşurat
pentru lansarea torpilelor. Marinarii japonezi de veghe le-au zărit şi giganţii au
întreprins acţiuni de evitare, anihilând atacul torpilelor. Însă japonezii au fost
suficient de impresionaţi de îndrăzneala atacului ca să amintească episodul în
jurnalul de bord al activităţii de noapte{232}.
Toată dimineaţa zilei de joi echipele de întreţinere s-au muncit să scoată
benzina de la avioanele distruse (un B-17, împotmolit la Henderson cu o zi
înainte, a furnizat peste 400 de galoane) şi să repare Wildcat-urile. Geiger, până
la prânz, a putut ridica peste 20 de aparate. Pe rând, unele zburau la înălţime,
asigurând acoperirea aeriană, în timp ce altele, cu cele 6 mitraliere calibru 50, cu
benzile încărcate cu gloanţe trasoare, incendiare şi perforante, loveau
transportoarele eşuate şi mitraliau plajele. Benzina pe care japonezii au adus-o la
ţărm, cu grijă, în cursul nopţii, s-a transformat în flăcări. Mai multe aparate
zburând la joasă altitudine au fost puternic deviate de la direcţie şi aruncate în
sus de presiunea undelor exploziei unui depozit de muniţii. Un văl de fum negru
acoperea coasta de la Kokumbona spre vest până la Doma Cove.
S-a întâmplat ca un grup de distinşi vizitatori să fie martori oculari ai
spectacolului. Între ei era şi generalul-maior Harmon. Abia sosit în acea
dimineaţă, a privit cum aviatorii infanteriei marine, flotei şi armatei de uscat de
sub comanda lui Vandegrift plăteau japonezilor cu aceeaşi monedă pentru
groaznica noapte din care scăpaseră.
Şi acum, după-amiază, cu benzina din nou pe terminate, alţii au intrat în
acţiune. Aghiotantul lui Geiger, maiorul Jack Cram, a aterizat la Henderson
Field, la mijlocul după-amiezii, greoiul amfibiu „Blue Goose“ („Gâsca albastră”)
al generalului. Venită de urgenţă, „Gâsca“ aducea acum din Noile Hebride
„provizii”: două torpile pentru Escadrila 8 a flotei. Cram insista să-şi monteze
cel puţin una din ele, iar un ensign, care muncise o zi întreagă, spunea că maiorul
le putea prinde pe amândouă. „Peştii” au fost montaţi astfel încât Cram îi putea
lansa trăgând de nişte pârghii improvizate şi a decolat, escortat doar de un singur
avion de vânătoare, îndreptându-se spre Kokumbona.
În timpul apropierii prelungi şi planate către ţintă, atât Cram cât şi „Gâsca” au
fost scuturaţi puternic de focul antiaerian a cinci distrugătoare japoneze, ale
căror proiectile explodau deasupra şi dedesubtul lor. Cram şi-a menţinut drumul
şi a lansat ambele torpile. Una a intrat într-un transportor eşuat, a explodat şi l-a
rupt în două. „Gâsca” s-a întors apoi încet la Henderson. Cram a venit cu trei
avioane Zero după el. Antiaeriana şi aviaţia de vânătoare a americanilor le-au
gonit, dar nu înainte ca „Gâsca” să fi fost serios găurită. Când Cram a raportat
lui Geiger despre succesul misiunii sale, generalul s-a dus să se uite la avionul
său de comandă. „Gâsca” avea 50 de găuri în fuzelaj, ampenaj şi aripi. Geiger l-a
ameninţat pe Cram cu Curtea Marţială pentru distrugerea deliberată a proprietăţii
statului, după care s-a întors în biroul lui şi şi-a propus aghiontantul, care
săvârşise unul dintre cele mai îndrăzneţe atacuri din istoria aviaţiei în timp de
război, la medalia „Navy Cross”{233}.
În Hebride, echipajele lui Saunders „Blondul” şi-au petrecut dimineaţa lui 15
octombrie încărcând cu bombe avioanele Fortress (Fortăreţele zburătoare) şi
imediat după revenirea lui Cram la bază, o patrulă de B-17 a huruit deasupra
Henderson-ului şi s-a îndreptat către vest, la o altitudine de sub 5.000 de
picioare. Câteva minute mai târziu ele au lansat un perfect covor de bombe de-a
lungul plăjii şi apoi, în curbe maiestuoase, au luat altitudine, începând lungul lor
zbor către casă.
Această zi memorabilă se încheiase. Henderson-ul a pierdut 7 avioane în lupta
aeriană; piloţii lui Geiger doborâseră 5 avioane Zero şi 3 bombardiere Betty.
La miezul nopţii, japonezii s-au răzbunat. De data asta navele care au deschis
focul – crucişătoarele Maya şi Miyako şi două distrugătoare – erau comandate
personal de amiralul Kondo. De la distanţe variind între 8.000 şi 10.000 de yarzi,
Kondo a pisat aerodromul, timp de peste o oră, cu aproape 1.500 de proiectile.
Din nou s-a cutremurat pământul, dar nu cu zguduiturile din cursul „Nopţii” de
13 octombrie. Şi totuşi, din nou au fost omorâţi şi răniţi, din nou flăcările lacome
au cuprins depozitele şi schijele de proiectile au pătruns prin aparatele aflate la
sol. Numărătoarea din zorii zilei a fost deprimantă: 15 avioane Wildcat complet
distruse. Geiger mai avea numai 27 avioane de diferite tipuri şi jumătate din ele
aveau nevoie de reparaţii.
Dar ajutoarele erau pe drum. Smith trimisese mai multe nave de transport din
Noua Caledonie cu butoaie de benzină, piese de schimb şi echipaje de
întreţinere, iar la 5 după-amiaza locotenent-colonelul Harold Bauer a venit cu
Escadrila 212 vânătoare a infanteriei marine – 19 avioane Wildcat. Imediat ce
aceasta a aterizat, biroul operaţiunilor aeriene a instituit o stare de alarmă numită
„Situaţie galbenă”: avioane inamice se apropie. Comandantul escadrilei, care
încă nu apucase să se prezinte lui Geiger la raport, supraveghea neliniştit
echipajele de sol ce alimentau cu benzină o celulă a avioanelor sale. Aparatele s-
au îndreptat apoi scuturându-se către pistă şi au luat viteză. Bauer nu stătuse la
sol nici 60 de minute. S-a întors apoi pe aerodrom aproape o oră mai târziu.
Doborâse 4 bombardiere japoneze. Colegii de zbor povesteau mai târziu, cu
admiraţie, acest episod într-un mod lapidar: „Şeful a tighelit 4 dintre ticăloşi de
la un cap la altul”.
 12. „FIECARE OM VA FACE FAŢĂ ÎN MOD ONORABIL”

15 octombrie 1942 a fost o zi însemnată în cariera generalului-locotenent

Masao Maruyama, ofiţer cu o viziune profundă a propriei sale importanţe
istorice. Ziua începuse bine. Generalul luase cu plăcere un modest mic dejun
compus din ceai, saramură de peşte, şi orez. Şi-a curăţit apoi dinţii cu o
scobitoare, şi-a clătit gura, şi-a şters faţa cu un prosop înmuiat în apă fierbinte,
şi-a încheiat tunica şi s-a aşezat la biroul său de campanie. Un aghiotant
prevenitor i-a înmânat un document să-l semneze.
Acest act stabilea ordinea de marş a forţelor lui Maruyama pe o rută acoperită
de la Kokumbona către zonele de concentrare de la sud de Henderson Field. De
pe aceste poziţii, în „Ziua X”, Divizia Sendai se va desfăşura şi va declanşa, pe
înserat, un atac prin surprindere, îi va nimici pe americani şi va cuceri
aerodromul. „Ziua X“ fusese orientativ fixată pentru 22 octombrie. Înaintarea
prin junglă urma să se desfăşoare pe un drum îngust, care se arcuia la sud de
Mount Austen. Generalul precizase că această rută pe care geniştii tocmai o
pregăteau, va purta numele de „Calea Maruyama”{234}.
Planul de operaţii al generalului Hyakutake prevedea atacuri simultane asupra
bazei în trei puncte foarte distanţate între ele. Efortul principal a fost încredinţat
generalului Maruyama; efectivul trupelor repartizate pentru lovitura decisivă se
ridica la 7.000 de oameni{235}. Maruyama socotea ca suficient acest număr pentru
a covârşi pe apărătorii surprinşi ai unei linii pe care, în mod corect, o presupunea
apărată cu forţe puţine, şi pentru a erupe apoi către zonele vitale ce înconjurau
aerodromul. Aici erau comandamentul, depozitele de combustibil, de hrană şi de
muniţii; centrii nervoşi ai apărării americane. Aici se afla şi artileria. Dar, mai
întâi, trebuia spartă coaja pepenelui. Miezul putea fi mâncat apoi fără grabă.
Forţele lui Maruyama constau din două grupări, sau aripi, şi o rezervă.
Kawaguchi comanda aripa dreaptă; generalul maior Yumio Nasu, pe cea stângă.
Aripa lui Kawaguchi era formată din trei batalioane de infanterie întărite cu
tunuri antitanc, aruncătoare de mine, artilerie de munte şi genişti. Aripa lui Nasu
dispunea tot de trei batalioane de infanterie cu întăriri de acelaşi fel. Maruyama
ţinea în rezervă Regimentul 16 infanterie al colonelului Hitoshi Hiroyasu, cu
misiunea de a exploata succesul realizat pe una sau pe alta din aripi.
Formaţiunile de asigurare cuprindeau subunităţi de geniu, transmisiuni, sanitare
şi de aprovizionare cu apă.
 Pentru a sprijini acţiunea decisivă a lui Maruyama, Hyakutake a format un
grup alcătuit din infanterie, tancuri şi artilerie aflat sub comanda generalului-
maior Sumuyoshi. Sumuyoshi trebuia să execute o acţiune coordonată de
diversiune de-a lungul Matanikau-ului, timp în care obuzierele grele ar fi
continuat să lovească aerodromul şi instalaţiile lui anexă. Sumuyoshi avea acum
o artilerie puternică: 8 obuziere de 150 mm şi tunuri de calibru mai mic,
debarcate de pe navele-bază pentru hidroavioane Nisshin şi Chitose în timpul
încăierării lui Scott cu Goto. Mai avea şi 16 tancuri{236}. Ca infanterie, Hyakutake
îi încredinţase ceea ce a rămas din Regimentul 4 al colonelului Nomasu
Nakaguma, un batalion şi mai multe subunităţi de întărire cu efective
incomplete. Nakaguma, sprijinit de tancuri şi de artilerie, trebuia să treacă râul
prin punctul bancului de nisip. Omniprezentul colonel Oka, cu Regimentul 124
infanterie (mai puţin un batalion, din organică, dar având în plus un batalion din
Regimentul 4 infanterie) avea să treacă, pe ascuns, râul, prin vad, cam la o milă
şi jumătate în amonte, să-şi croiască drum către est, să se întoarcă spre nord, să
izoleze poziţia americană de luptă de pe Matanikau şi să-i lichideze pe apărătorii
ei.
Bombardierele Betty, cu baza la Rabaul, urmau să întreprindă atacuri
susţinute asupra Henderson-ului, iar avioanele de vânătoare Zero, cu baza la
Buin, aveau misiunea să le asigure acoperirea. Sub comanda personală a lui
Yamamoto, navele de linie şi crucişătoarele grele aveau să întreprindă un
bombardament susţinut cu obuze de mare calibru. Un batalion întărit din
Regimentul 228 infanterie, numit „Detaşamentul Koli“, era în stare de alarmă
pentru a putea debarca, la ordin, la est de perimetrul bazei americane{237}.
Dacă toate mergeau bine, atunci americanii aveau să fie loviţi, concomitent,
de pe uscat, din aer şi de pe mare. Pe hârtie, planul se înfăţişa perfect. Dar el
fusese întocmit fără o evaluare obiectivă a terenului, a vremii, a inamicului şi
fără a lua în consideraţie un alt aspect, poate şi mai important. Acesta, care, după
toate aparenţele, nu şi l-au pus nici Hyakutake şi nici Maruyama, era: „puteau fi
coordonate aceste acţiuni în timp şi în spaţiu? Existau mijloacele de transmisiuni
sigure şi rapide necesare unei astfel de coordonări?“
La prânz, în ziua de 16 octombrie, cercetaşi ai grupului generalului-maior
Nasu s-au îndreptat către sud, plecând de pe coastă; se făcea astfel primul pas
din lungul marş. Maruyama şi un mic grup din statul lui major s-au alăturat
grupării lui Nasu. Urmau în coloană unităţile lui Kawaguchi, Regimentul 16
infanterie al colonelului Hiroyasu, plus serviciile, formau aeriergarda. Hiroyasu
primise ordin să înainteze către Lunga superioară la 48 de ore după ce coada
coloanei principale avea să elibereze drumul de coastă.
Înainte de a-şi porni coloana, Maruyama a discutat cu Hyakutake. Generalul
comandant al Armatei 17 şi-a informat subordonatul că bombardamentele de
noapte, întreprinse de navele de luptă se dovediseră „o mare lovitură pentru
inamic", a cărui putere şi al cărui moral „slăbeau neîntrerupt". Nici infanteriştii
marini, nici soldaţii din armata de uscat şi nici marinarii care suportaseră
recentele bombardamente nu puteau nega prima parte a celor afirmate de
generalul japonez; unii, cu adevărat, în singurătatea adăposturilor lor individuale,
poate au fost de acord şi cu a doua parte.
În afară de propria sa armă, cartuşele, câteva grenade de mână, echipamentul
individual şi raţia pe 12 zile, fiecare ofiţer inferior, subofiţer şi infanterist din
coloana lui Maruyama mai căra în spate, legate de raniţă, unul sau mai multe
proiectile de artilerie sau mine de aruncător. Soldatul de rând purta o încărcătură
de vreo 60 livre. Generalul-locotenent Maruyama conducea deci, un cortegiu
formidabil. Însă el nu ştia, cum o ştia deja Kawaguchi, şi încă foarte bine, ce-i
rezerva jungla amăgitor de paşnică.

Pe măsură ce cele 6 batalioane de infanterie de asalt ale grupului lui

Maruyama se răsuceau şi se împleticeau într-o coloană ce şerpuia către Lunga
superioară, militarii americani se pregăteau să facă faţă atacului pe care toţi îl
simţeau că va fi lansat în curând. Dar unde avea să cadă lovitura principală?
Care avea să fie sectorul vizat? Mulţi făceau presupuneri, dar nimeni nu ştia cu
exactitate. Bombardierele în picaj şi avioanele de vânătoare au lovit vedetele şi
şalupele japoneze, zonele adecvate unor concentrări de trupe situate între Point
Cruz şi Esperance, ca şi poziţiile probabile de artilerie.
16 octombrie a fost o zi nefastă pentru americani. Nava bază pentru
hidroavioane McFarland, ce proteja două şalande încărcate cu butoaie de
benzină de avion, trecând prin Canalul Sealark către portul Tulagi, a fost atacată
de bombardiere în picaj, pupa i-a fost lovită şi 11 din oamenii ei au fost omorâţi
sau răniţi. O altă bombă a lovit o şalandă şi 20 de mii de galoane de benzină
superioară au explodat răspândind flăcări în toate direcţiile. Ardea chiar şi
marea. În timp ce soarele apunea, o patrulă de bombardiere în picaj a atacat
instalaţiile de pe plaja de la Kukum.
În dimineaţa următoare, 19 avioane de tipul Aichi 99 escortate de 8 avioane
de vânătoare Zero le-au întrerupt micul dejun. Un mesaj operativ japonez
informându-l pe Hyakutake despre acest raid şi conţinând detalii interesante
privind ora atacului, ruta de apropiere, precum şi numărul şi tipul avioanelor
participante, fusese descifrat din seara anterioară la cartierul general al
amiralului Nimitz. Geiger şi-a ridicat vânătoarea în aer la ivirea zorilor şi la ora
7,00 formaţia japoneză frumos aliniată s-a apropiat dinspre nord, la 10.000 de
picioare altitudine. Piloţii avioanelor Wildcat au trecut în regim de zbor orizontal
şi au doborât 8 bombardiere în picaj şi două avioane Zero; alte 6 avioane
japoneze au fost doborâte de focul antiaerian. Un Aichi s-a îndepărtat
bălăbănindu-se şi scoţând fum. Al doilea raid a avut loc la prânz. Vandegrift a
raportat despre acest raid în mod succint:

„15 bombardiere bimotor însoţite de mai multe avioane de tip Zero au
bombardat poziţia la orele 13,15. Avioanele noastre nu au putut câştiga
altitudine la timp pentru intercepţie. Un bombardier a fost probabil doborât. Nu
avem pierderi”{238}.

La Nouméa, centrul de transmisiuni al amiralului Ghormley lucra peste
program. Cereri urgente fuseseră adresate lui MacArthur pentru intensificarea
atacurilor asupra aeroporturilor Vunakanau şi Lakunai, iar lui Nimitz pentru noi
avioane. CincPac a apelat la rândul lui la King, însă Cominch nu mai dispunea
de rezerve. În Pacificul de sud, flota nu mai putea cotrobăi în fundul sacului.
Ajunsese deja acolo.
Chiar şi cu ultimele întăriri primite, poziţia lui Vandegrift era fragilă. La sol,
apărarea perimetrului se întindea în general de la gura Matanikaului spre sud şi
est peste Lunga. De aici, ea o lua spre est, peste culmi, către Ilu, şi la nord, de-a
lungul râului, către mare. Arcul de coastă ce-i revenea de la Ilu la Matanikau se
întindea pe o lungime de aproape 12.000 de yarzi; semicercul dinspre sud
cuprindea alţi 15.000. Pentru acoperirea acestei întinderi de front, Vandegrift
dispunea de 13 batalioane de infanterie, şase (trei ale Regimentului 1 infanterie
marină, comandat de Cates şi trei ale Regimentului 5 comandat de Edson) erau
obosite şi mai mult decât atât decimate de malarie. Regimentul 7 infanterie
marină se găsea într-o stare bună, dar soldaţii nu aveau încă experienţă de luptă.
Batalionul lui Hunt din Regimentul 2 infanterie marină, aflat acum în rezerva
diviziei, avea sub 70 la sută din efectivul de pe ştatul de organizare, de aproape
1.000 da oameni.
Posibilitatea unui asalt nimicitor dinspre mare nu putea fi deloc eliminată, iar
poziţiile de pe Ilu şi Matanikau trebuiau păstrate cu orice preţ. Infanteria marină
nu avea artilerie capabilă să anihileze marile obuziere ale lui Sumuyoshi.
Vandegrift beneficia însă de avantajele inerente unei poziţii cu „linii interioare”.
În cursul zilei, putea deplasa rapid trupele dintr-un sector în altul. Putea masa
focul de artilerie în sprijinul sectoarelor ameninţate şi piloţii lui dovediseră că
puteau controla spaţiul aerian al zonei. Deşi rău loviţi de aceste avioane,
japonezii continuau, noaptea, să aducă la ţărm trupe, tunuri, materiale şi muniţii.
Situaţia, aşa cum o vedea CincPac-ul, nu mai permitea nicio amânare. În acest
sens Nimitz l-a şi informat pe King şi a adăugat: „Alocarea de noi forţe… este
de cea mai mare urgenţă”{239}. Concomitent, Nimitz l-a asigurat pe Ghormley că
nu va cruţa nici un efort pentru a-i oferi toate mijloacele necesare apărării
Guadalcanalului{240}.
La Washington, atât preşedintele Roosevelt cât şi ministrul Knox îşi dădeau
seama că se apropiau, din nou, zile hotărâtoare în insulele Solomon.
Preşedintele, a cărui preocupare principală era iminenta debarcare aliată în
Nordul Africii, îşi petrecea zilnic ore întregi în camera hărţilor de la Casa Albă,
unde primea scurte informaţii şi asupra situaţiei din Pacificul de sud.
Comandantul suprem al forţelor armate ale Americii era îngrijorat de poziţia din
acea regiune, dar nu considera necesar – pentru moment cel puţin – să intervină
pe lângă Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore.
La o conferinţă de presă oficială, organizată la 17 octombrie, ministrul
marinei parase o serie de întrebări stânjenitoare.
Răspunzând unui reporter la întrebarea: „Credeţi că putem păstra
Guadalcanalul?“, Knox, de obicei caustic, a refuzat cu precauţie să se angajeze el
însuşi: „Desigur, sper acest lucru şi aştept ca el să se petreacă astfel. Nu voi face
niciun pronostic, dar fiecare om va face faţă în mod onorabil. Acolo este în curs
de desfăşurare o luptă foarte dură şi fiecare speră că noi vom putea să ne
menţinem poziţia cucerită”.{241}
Ziarul „New York Times“ descria Guadalcanalul ca focarul unei bătălii care
părea „probabil să ia amploarea uneia dintre operaţiile decisive ale războiului din
Pacific”{242}. În cursul acestor zile grele, Radio Tokyo a transmis foarte puţine
informaţii despre progresul înregistrat în operaţiile din insulele Solomon.

Pe 18 octombrie la ora 2 p.m., un hidroavion cu 4 motoare Coronado a

coborât încet deasupra oraşului Nouméa şi a virat graţios, deasupra navei
comandant Argonne a amiralului Ghormley. Pilotul a scos flapsurile, a redus
turaţia motorului şi a condus greul hidroavion la amerizare pe apele
scânteietoare ale portului. Chiar înainte ca să fie legat la geamandură, s-a
apropiat de el o şalupă cu motor. Viceamiralul William F. Halsey a ieşit stângaci
din Coronado şi a coborât în barca ce se legăna.
 Halsey, care se afla într-un tur de familiarizare în Pacificul de sud, în
pregătirea preluării comenzii unei mari unităţi operative de portavioane, nu s-a
aşteptat să viziteze Nouméa la 13 octombrie. Într-adevăr, programul lui prevedea
să se afle la acea dată la Guadalcanal. Dar pe drum el a primit, de la Nimitz, un
mesaj surprinzător, prin care i se ordona să se îndrepte imediat către Nouméa.
Încă înainte ca amiralul să ajungă în cabina şalupei, ofiţerul de la comanda
acesteia, un tânăr locotenent (j.g.), i-a înmânat un plic sigilat. Halsey l-a deschis,
înăuntru era un al doilea plic sigilat, cu menţiunea „secret”. L-a deschis şi pe
acesta, a scos un petec de hârtie, pe care l-a citit de două ori şi l-a trecut
colonelului Julian P. Brown, confidentul şi consilierul său pentru problemele
infanteriei marine. „Isuse Cristoase şi generale Jackson!”, a spus Halsey. „Asta-i
cea mai periculoasă sarcină pe care mi-au dat-o vreodată”.
Mesajul, având caracter de prioritate, venea din partea CincPac-ului şi
conţinea următorul ordin laconic:

„VEI PRELUA IMEDIAT COMANDA ZONEI PACIFICULUI DE SUD ŞI
A FORŢELOR DIN PACIFICUL DE SUD”{243}.

O puternică emoţie l-a copleşit pe Halsey; mai târziu, îşi amintea reacţia pe
care a avut-o imediat: „de uluială, nelinişte şi regret, exact în această ordine”{244}.
Amiralul şi micul lui grup s-au îndreptat în tăcere spre Argonne.
Câteva minute după îmbarcarea la bordul navei, Halsey a preluat comanda de
la un vechi şi bun prieten al său. N-a avut loc nicio ceremonie oficială de
schimbare a comenzii. Nici la Guadalcanal, vestea nu a provocat semne de
nelinişte sau regret. Un ofiţer de la postul de informare asupra situaţiei aeriene,
care se împleticea încă de pe urma repetatelor crize de febră, aflând vestea, a
scris: „N-am să o uit niciodată! În clipa aceea eram prea slăbiţi de malarie ca să
ne târâm afară din adăposturile individuale, iar în minutul următor alergam în jur
strigând ca nişte copii“{245}.
Imediat ce a luat frâiele în mâinile sale sigure, Halsey i-a ordonat lui
Vandegrift să se prezinte la bordul lui Argonne, îndată ce situaţia locală îi va
permite. Halsey voia o informare de primă mână; nimeni la Nouméa nu i-o putea
da. Niciun ofiţer superior din statul major al lui Ghormley nu cunoştea personal
situaţia din Guadalcanal. Nici el şi nici şeful său de stat major, contraamiralul
Daniel J. Callaghan, nu au fost în stare să-şi găsească în cursul ultimelor 10
săptămâni o zi măcar, în care lăsând hârţoagele, să ia un avion şi, zburând spre
nord, să vadă ce se petrece acolo.
Întrunirea convocată de Halsey s-a deschis la bordul lui Argonne, în seara lui
23 octombrie, după cină. Lista celor mai de seamă participanţi, în afară de
Halsey şi Vandegrift, includea pe generalul-maior Patch, Kelly Turner, Miliard
Harmon, şi generalul-locotenent Thomas Holcomb, comandantul Corpului de
Infanterie Marină, care vizitase recent Guadalcanalul. Vandegrift a prezentat, pe
scurt, situaţia şi apoi a vorbit Harmon.

„Archie Vandegrift şi „Miff“ Harmon şi-au spus poveştile lor amare… Am
întrebat: Vom evacua sau rezistăm? Archie a răspuns: Pot să rezist, dar trebuie să
primesc un sprijin mai activ decât cel ce mi s-a dat.“{246}.

Halsey s-a întors către Kelly Turner. Comandantul Forţei Amfibii (nave de
debarcare) avea probleme, de asemenea, şi ele erau multe şi tulburătoare. Îi
lipseau navele de transport, ducea mare lipsă de nave de luptă care să protejeze
navele de care dispunea. Aviaţia şi submarinele inamice erau o ameninţare
permanentă. Halsey a ascultat tăcut acest raport pesimist.
Când Turner a încheiat, Halsey s-a adresat lui Archer Vandegrift: „Întoarce-
te. Îţi promit tot ce am“.
În ceea ce priveşte debarcarea de la Ndeni, ComSoPac era categoric:
„Contramandeaz-o“.
Timp de o săptămână King nu a dat în vileag schimbarea de comandă
efectuată. Când ştirea a devenit publică, ea a produs o avalanşă de speculaţii la
Tokyo, unde un comentator s-a hazardat să exprime opinia că numirea lui Halsey
prevestea „retragerea tuturor forţelor navale americane din Pacificul de sud“{247}.

În momentul în care Vandegrift primise ordinul de a veni la Nouméa, general-

locotenentul Maruyama era de patru zile pe drumul căruia, cu „modestie”, îi
dăduse propriul lui nume. Generalul comandant nu era însă cu totul mulţumit de
calităţile acestei artere de comunicaţie. Coloana generalului-maior Nasu
înaintase încet, iar cea a lui Kawaguchi bătea pasul pe loc. Oamenii înaintau
anevoie sub greutatea încărcăturilor pe un teren accidentat, agasaţi mereu de
căldura umedă a zilei şi de ploile reci, torenţiale, din cursul nopţii. Tunurile de
munte, cele antitanc precum şi aruncătoarele grele erau acum rămase mult în
urmă; servanţii care manevrau aceste groaznice poveri peste culmile alunecoase
şi prin noroiul nenumăratelor văi ajunseseră la un grad înaintat de epuizare. Una
câte una piesele de artilerie erau abandonate de-a lungul drumului plin de făgaşe
şi mocirlos, pe marginile căruia erau împrăştiate obuze de artilerie, mine antitanc
şi alte stocuri mobile de materiale grele. La 21 octombrie, Maruyama a amânat
atacul cu 48 de ore.
Se înainta totuşi cu dârzenie. În timpul acestui marş, soldaţii japonezi, trăind
doar cu câteva mâini de orez înmuiat cu apă de ploaie pentru a fi comestibil, au
demonstrat încă o dată inegalabilele lor calităţi în ceea ce priveşte tenacitatea şi
rezistenţa. Se vor dovedi toate acestea, sporite de spiritul animator Bushido,
suficiente pentru a asigura victoria? Hyakutake, cel puţin, aşa gândea; la 22
octombrie a dat Detaşamentului Koli ordinul de a se îmbarca în ziua următoare
la Shortland, gata să debarce lângă Koli Point, atunci când el avea să lanseze
semnalul ce va anunţa capturarea aerodromului. Mesajul trebuia să conţină doar
cuvântul: „BANZAI”.
Hyakutake mai avea un motiv să fie optimist. Comandamentul infanteriei
marine americane nu avea încă nici cea mai mică bănuială că un atac de mari
proporţii ameninţa dinspre sud. Acţiunile anterioare de lângă gura râului
Matanikau au generat ideea stăruitoare, potenţial primejdioasă, că orice acţiune
realmente serioasă s-ar fi putut declanşa numai din acea direcţie. O astfel de
părere a fost întărită de comportarea lui Sumuyoshi de după 12 octombrie, când
obuzierele comandantului artileriei japoneze au început bombardarea
spasmodică a aerodromului.
Primul proiectil care a explodat pe pistă, a arătat că inamicul dispunea acum
de tunuri de calibre mari. Proiectile echipate cu focoase cu acţiune întârziată
explodau frecvent sub pistă, schilodindu-i pe membrii echipelor de reparaţii
urgente. Această hărţuială neregulată dar precisă a obligat mutarea aviaţiei
americane pe pista „Fighter One“. Soldaţii din infanteria marină, care nu duceau
niciodată lipsă de cuvântul potrivit, au botezat această nouă ameninţare „Pistol
Pete“. „Pete“ era o ameninţare şi încă una cu efecte multiple. Nu numai că
făcuse Hendersonul inutilizabil, dar produsese un puternic sentiment de iritare
printre artileriştii lui del Valle, până atunci deplin încrezători în propriile lor
forţe. Ei nu-l puteau localiza pe „Pete“. Nu aveau o secţie de cercetare acustico-
vizuală{248} şi nici comandantul aviaţiei nu-şi putea permite să consume benzina
ca să ţină avioane de observare în aer, timp de câteva ore, doar cu scopul de a
încerca să descopere poziţia acestei noi surse de necazuri.
În timp ce aviaţia ataca neîntrerupt regiunea activă a japonezilor de la vest de
Matanikau, piloţii şi observatorii raportau despre celelalte zone, în mod constant,
că erau „negative” (adică nu prezentau indicii că inamicul s-ar afla acolo). Zilnic
batalioanele 3, din Regimentul 1 infanterie marină, şi din Regimentul 7
infanterie marină, care ocupau acum poziţia de luptă de pe Matanikau, aveau
schimburi de focuri cu japonezii de peste râu. Sumuyoshi a făcut tot ce era
posibil să menţină îndreptată atenţia apărătorilor asupra acestui sector.
 La 20 octombrie generalul japonez a trimis în cercetare două tancuri însoţite
de infanterie, care, în mod ostentativ s-au pregătit să treacă limba de nisip. Unul
a fost lovit şi distrus; celălalt s-a retras în grabă. Sumuyoshi a răspuns cu cea
dintâi concentrare de artilerie realizată de japonezi. Infanteriştii marini au învăţat
acum ce însemna să te afli pe locul de impact al obuzelor de artilerie grea. În
ziua următoare, chiar după apusul soarelui, 9 tancuri inamice au atacat în aceeaşi
zonă. Din nou focul antitanc a scos un tanc din luptă iar celelalte, cu motoarele
ambalate la maximum, au dispărut înainte ca tunarii să le poată prinde în
colimator.
Devreme, în dimineaţa lui 23 octombrie, cele două batalioane de asalt ale
generalului-maior Nasu au ajuns în zona de adunare din spatele aliniamentului
de plecare la atac, generalul raportând lui Maruyama că putea întreprinde atacul
conform planului. Trupele lui se odihneau. Călătoria lor îngrozitoare luând
sfârşit, acestea se ascundeau acum de observarea aeriană sub umbrarul protector
al uriaşilor copaci ai junglei. Moralul le era ridicat. Patrule ofiţereşti au fost
trimise cu multă grijă înainte, prin hăţişul vegetaţiei, ca să-şi îndrepte binoclurile
asupra aerodromului. Ziua era strălucitor de limpede. Cu emoţie crescândă,
observatorii japonezi descriau însoţitorilor lor activităţile obişnuite ce se
desfăşurau în interiorul perimetrului. Americanii nu bănuiau încă nimic.
Deasupra, pe cer, era o activitate intensă; japonezii se abăteau rareori de la
obişnuitele raiduri de la ora prânzului. În acea zi zburau 20 avioane Zero care
escortau 18 bombardiere Betty. Toate avioanele de vânătoare inamice au fost
doborâte, 4 din ele de către un comandant de escadrilă, maiorul Joseph E. Foss,
sosit recent pe insulă. Un bombardier a căzut în flăcări şi alte 3 au luat-o şontâc
spre vest, lăsând dâre de fum.
Chiar după ce acest raid a fost respins, Maruyama a primit alte veşti proaste.
Aripa dreaptă, a lui Kawaguchi, n-ajunsese încă în zona de adunare şi nu putea
porni deci la atac la apusul soarelui. Comandantul diviziei nu avea altă
alternativă decât să amâne atacul până la ora 5 p.m. ziua următoare. După ce a
procedat astfel, el i-a telefonat lui Kawaguchi de la punctul său de comandă de la
„Centipede-Shaped Ridge“, înlăturându-l imediat de la comandă şi ordonând
preluarea aripii drepte de către colonelul Toshinaro Shoji{249}.
În acest moment au ieşit la iveală şi alte greutăţi inerente oricărui plan de o
astfel de complexitate. Legătura radio dintre Maruyama şi Sumuyoshi s-a
întrerupt. Maruyama a intrat totuşi în contact cu Hyakutake şi comandantul
Armatei 17 a reuşit să-l informeze pe amiralul Yamamoto (a cărui Flotă
Combinată trebuia să asigure sprijin cu foc direct şi să taie aşteptata retragere a
americanilor) despre amânarea de 24 de ore. Yamamoto, descurajat de această
evoluţie a situaţiei, a fixat o întâlnire cu petrolierele de escadră şi şi-a retras forţa
sa de atac către nord, pentru realimentarea cu combustibil.
O maximă respectată în flota şi infanteria marină ale Statelor Unite conţine în
ea un adevăr militar adânc, şi anume că: „se găseşte întotdeauna un prost căruia
nu-i parvine ordinul”. În cazul acesta, „prostul” – şi nu din vina lui – a fost
generalul maior Sumuyoshi. Comandantul artileriei, bolnav de malarie, zăcea în
acel moment în adăpost, într-un somn letargic. Dacă ultimul mesaj al lui
Maruyama, prin care amâna din nou atacul principal a ajuns cândva la
comandamentul său de la vest de Matanikau, generalul Sumuyoshi nu l-a văzut
niciodată şi nici vreunul din ofiţerii statului său major nu a întreprins ceva pentru
a-l face cunoscut{250}. Ca urmare, tancurile mijlocii ale lui Sumuyoshi au plecat
la atac câteva minute după ora 18, pe 23 octombrie, exact cum era programat şi
s-au îndreptat huruind spre limba de nisip. A fost ultima lor huruială.
Infanteriştii marini atâta au aşteptat. Artileriştii experţi ai colonelului del
Valle, mereu gata să răspundă la cererile de a deschide focul, au concentrat focul
pe limba de nisip, pe malul râului aflat în mâinile japonezilor şi de-a lungul
drumului de coastă. Servanţii tunurilor antitanc amplasate în adăposturi s-au
abţinut să tragă atât cât au avut răgazul să numere unu, apoi al doilea, al treilea,
al patrulea, al cincilea, al şaselea, al şaptelea, al optulea şi un al nouălea tanc care
au ieşit din junglă şi s-au îndreptat spre bancul de nisip. În urma lor au apărut şi
câţiva infanterişti, în sfârşit, comandanţii tunurilor, transpiraţi, au primit ordin şi
toate piesele, în stare să tragă, au deschis focul. În mai puţin de 3 minute
tancurile, cu excepţia unuia, s-au oprit, străpunse. Când proiectilele pătrunse în
turelele lor explodau, supravieţuitorii echipajelor săreau afară şi fugeau, pentru a
sfârşi împuşcaţi din spate. Infanteria însoţitoare s-a retras în tăcere.
Un singur tanc a ajuns pe malul de est. Un infanterist de marină atent, a plasat
o grenadă de mână în şenila din stânga, atunci când tancul a trecut la o distanţă
potrivită de adăpostul lui individual. Explozia a rupt dispozitivul de acţionare şi
tancul s-a răsucit spre stânga, îndreptându-se spre limba de nisip. Trei proiectile
trase dintr-un tun de 75 mm de pe un autovehicul semişenilat, au plesnit în
blindajul lui subţire şi au explodat înfundat. N-a mai ieşit niciun membru al
echipajului. Infanteria japoneză nici n-a mai încercat, de fapt, să pornească la
atac, şi pe bună dreptate: artileria americană măcelărise 600 dintre ei încă de pe
când aşteptau în raionul de concentrare. Focul concentrat de-a lungul drumului
de coastă a făcut, de asemenea, bucăţi, alte 3 tancuri japoneze{251}.
Cu toate acestea, generalul Sumuyoshi şi-a atins, într-o anumită măsură,
scopul. El atrăsese atenţia asupra Matanikaului în dauna celorlalte sectoare. Până
acum divizia nu sesizase nicio ameninţare pe direcţia zonei în care, doar peste
câteva ore, batalionul lui Puller şi batalionul 2 al Regimentului 164 infanterie
aveau să fie puse la grea încercare. Într-adevăr, în ziua precedentă, un batalion,
cel al lui Hanneken, din Regimentul 7 infanterie marină, a fost scos din sectorul
de apărare sudic şi trimis la Matanikau. Încă în cursul marşului, Hanneken a
primit ordin să-şi extindă flancul drept al poziţiei sale de luptă către sud-est. În
ziua ce a urmat diversiunii zgomotoase şi costisitoare a lui Sumuyoshi, acest
batalion a început să sape tranşee pe o culme care oferea o puternică poziţie
defensivă naturală.
Între timp, divizia a trecut în revistă situaţia muniţiilor şi a benzinei cu o
îngrijorare justificată. În ultimele 43 de ore tunurile de 75 mm şi obuzierele de
105 mm ale lui del Valle trăseseră practic toate proiectilele de artilerie
disponibile pe insulă. Abia dacă mai rămăsese destulă benzină pentru a trimite
avioanele de vânătoare într-o singură misiune de interceptare. Mesaje urgente au
fost trimise la Nouméa, cerându-se proiectile şi benzină. În seara aceea, avioane
de transport Douglas au aterizat cu cantităţi suficiente din amândouă pentru a da
de lucru artileriei şi pentru a permite aviaţiei să zboare aproximativ timp de două
zile.

În cursul zilei, Maruyama a conferit cu subordonaţii săi la punctul de

comandă de la sud de Centipede-Shaped Heights şi le-a comunicat ordinul final
de atac. Acesta, model de concizie, era destul de vag:

ORDIN CĂTRE DIVIZIA 2
(dat la orele 12,00 din 24 octombrie)

„Divizia a izbutit să ajungă în spatele flancului inamic în condiţii de asigurare
a secretului acţiunilor. În concordanţă cu planurile mele, intenţionez să nimicesc
inamicul din jurul aerodromului dintr-o singură lovitură. Atât aripa dreaptă, cât
şi cea stângă vor porni atacul la orele 17,00 şi vor pătrunde prin liniile inamice.
Mă voi afla în locul de faţă până la ora 14,00, după care mă voi îndrepta către
aerodrom în spatele unităţii din aripa stângă“{252}.

În acel moment a intervenit natura. Exact la orele 3 p.m., când japonezii
începuseră să înainteze către aliniamentul de plecare, s-au rupt baierele cerului şi
în câteva minute ploaia torenţială a transformat solul junglei într-o mlaştină.
Legăturile dintre unităţi au fost pierdute. Comandanţii de batalioane şi-au pierdut
companiile, companiile şi-au pierdut plutoanele, iar plutoanele şi-au pierdut
grupele. Atacul n-a mai pornit la ora 5 p.m. și timp de două ore a domnit
confuzia. Când ploaia s-a oprit, ofiţerii japonezi au început să-şi adune unităţile
împrăştiate. Şi cu toate că aripa dreaptă a lui Shoji n-ajunsese încă pe poziţii,
nerăbdătorul Maruyama i-a ordonat lui Nasu să pornească la atac cât mai repede
posibil. Puţin după miezul nopţii, colonelul Shojiro Ishimiya, aflat în fruntea
Batalionului 1 al Regimentului 29 infanterie, a tras o rachetă pentru a da
semnalul luptei{253}. Norii acopereau luna şi rafale de ploaie au început din nou
să cadă. Primul val al lui Ishimiya a lovit un avanpost al infanteriei marine, l-a
înghiţit, şi în două locuri şi-a croit drum prin reţeaua de sârmă ghimpată din faţa
uneia din companiile lui Puller. Atacul a fost însă stăvilit şi cei mai mulţi dintre
atacatori omorâţi.
Ploaia cădea acum torenţial. Pe măsură ce focul artileriei şi al aruncătoarelor
a oprit repetatele asalturi ale japonezilor, divizia americană a început să
introducă pe poziţii, în liniile lui Puller, elemente ale Batalionului 3 din
Regimentul 164 infanterie (al armatei de uscat). Avea nevoie de ele. Soldaţii,
conduşi în mici grupuri la primul lor contact cu inamicul, s-au comportat
magnific. Pe grupe şi plutoane ei au astupat golurile, au oprit pătrunderile
inamicului şi cot la cot cu infanteria marină aflată sub comanda lui Puller, au
respins toate atacurile, cu excepţia unuia.
Acesta a fost aproape în întregime rezultatul acţiunii individuale a
comandantului Regimentului 29 infanterie. Ishimiya, însoţit doar de 9 ofiţeri şi
soldaţi, cu steagul regimentului împăturit sub veston, a pătruns adânc în poziţiile
lui Puller, unde, împreună cu grupul său, care se tot micşora, au rezistat în cursul
următoarelor 43 de ore{254}. Înainte de a se crăpa de ziuă, la Hyakutake a ajuns un
mesaj după care aerodromul s-ar fi aflat în mâinile japonezilor.
Fără a mai aştepta să verifice acest lucru, Hyakutake i-a raportat mai departe
prin radio. Să fi fost oare la baza acestui raport fals fapta vitejească a
impetuosului colonel Ishimiya? Acest lucru n-a fost niciodată confirmat, însă în
orice caz incursiunea colonelului a întărit hotărârea lui Maruyama. Se va regrupa
şi va relua atacul. Comandantul unei divizii mândre nu putea „să se retragă când
comandantul Regimentului 29 infanterie purtase steagul Soarelui Răsare… până
în mijlocul poziţiilor inamice“{255}.
Regimentul 29 infanterie încasase o bătaie groaznică. Aproape 1.000 de
cadavre zăceau atât în faţa reţelei de sârmă ghimpată a americanilor, cât şi
înăuntrul sau în jurul adăposturilor individuale şi amplasamentelor. Pe măsură ce
soarele acelei zile de duminică se ridica, cadavrele au început să se descompună.
Era acum evident că atacul dinspre sud constituia acţiunea principală şi duminică
de dimineaţă noi unităţi proaspete au început să fie introduse pe poziţii pentru a
sprijini infanteriştii marini conduşi de Puller şi pe soldaţii de sub comanda
locotenent-colonelului Robert K. Hall, din armata de uscat a Statelor Unite.
Câteva baterii de artilerie au fost mutate pe noi poziţii, de pe care puteau întări
focul singurului divizion care până atunci sprijinise direct sectorul de sud. În
vreme ce soarele arămiu îşi îndrepta razele spre pământ, miasma groaznică a
morţii a cuprins înălţimile înverzite pe care infanteriştii marini şi soldaţii se
pregăteau pentru o nouă rezistenţă.
Vandegrift aprecia totalul inamicilor ucişi la „cel puţin 2.000“ şi adăuga că
trupurile îngrămădite în faţa liniilor sale reprezentau o „serioasă problemă ce
trebuia rezolvată”. El a raportat că propriile sale pierderi din cursul ultimelor
câteva zile se cifrau la 86 de morţi şi 119 răniţi{256}.
 13. „ATACAŢI, REPET, ATACAŢI!“

În zorii acelei zile ce avea să fie cunoscută ca „Duminica adăposturilor”,

obuzierele de 6 inch ale generalului Sumuyoshi şi-au reluat focul de hărţuire
asupra Hendersonului. În acest timp piloţii, gata de zbor, aşteptau, cu emoţie, ca
pista „Fighter One“ să se usuce suficient pentru a le permite o decolare lină.
Avioanele de vânătoare de la Rabaul, zburând la mare altitudine, fără teamă, au
comunicat imediat, la bază, că aparatele americane erau blocate la sol. Câteva
minute mai târziu primul lot de avioane Zero a rulat pe pista de la Buin
încercând să profite de ocazia mult aşteptată: să-i izbească pe americani fără
teama de a fi doborâte de avioanele construite de firma Grumman, care atacau în
picaj din înaltul cerurilor.
Pe măsură ce soarele arzător urca pe cer, infanteria marină a lui Puller şi
soldaţii lui Hall săpau adăposturi şi întindeau în tăcere sârmă ghimpată. La
Centipede-Shaped Heights, Maruyama pregătea ordinul pentru un nou atac de
noapte. În portul Tulagi, distrugătoarele cu punte continuă din primul război
mondial, Trever şi Zane (sub comanda locotenent-comandorilor Dwight M.
Agnew şi Peyton L. Wirtz) încheiau în linişte livrarea torpilelor, a benzinei
superioare, a uleiului şi a muniţiilor pentru cele 4 vedete torpiloare (M.T.B.) pe
care le aduseseră la remorcă cu o noapte înainte. Vedeta de patrulare YP (Yippie)
284 şi remorcherul Seminole au părăsit Tulagi îndreptându-se către Kukum într-
o cursă de rutină cu pasageri şi încărcătură. Dar această neobişnuită linişte avea
curând să fie întreruptă.
La 9,52 a.m. observatorii din gabia lui Trever au comunicat că 3 distrugătoare
japoneze rapide depăşesc în mare viteză insula Savo şi se îndreaptă către Sealark
Channel. Aceste nave transportau Detaşamentul Koli al lui Hyakutake la
destinaţie, la est de perimetrul bazei{257}. Viceamiralul Mikawa plănuise cu grijă
această acţiune şi dăduse semnalul „BANZAI”, în cursul nopţii precedente, la
numai câteva momente după ce primise de la Hyakutake informaţia inexactă că
aerodromul se afla în mâna japonezilor.
Agnew, de pe Trever, n-a mai avut timp să discute cu colegul lui de pe Zane,
locotenent-comandor Wirtz, măsurile ce trebuiau adoptate în vederea acţiunii.
Nu exista decât o singură soluţie: să iasă din portul Tulagi şi asta cât mai repede
posibil. Altfel, tunurile de 5 inch ale japonezilor aveau să turtească micile nave
americane dacă le găseau în port.
 La 10,04, în frunte cu Trever ce-şi sporise viteza la 26 de noduri, cele două
„tinichele” s-au îndreptat spre Sealark Channel, „luând-o cât mai drept posibil”.
Din motive greu de explicat – probabil fiindcă toate privirile le erau aţintite, cu
îngrijorare, spre cer – japonezii nu le-au observat timp de aproape 15 minute.
Când le-a zărit, comandantul distrugătorului japonez din frunte a dat semnalul de
atac şi, ordonând viteză maximă, a luat repede un drum de coliziune.
Apropiindu-se cu rapiditate la ora 10,33 primele salve ale distrugătoarelor
japoneze au încadrat navele americane care fugeau şi ale căror puşcoace de 3
inch nu puteau să bată până la urmăritori. Un proiectil a explodat pe tunul de la
pupa lui Trever, avariindu-l împreună cu cambuza, omorând 3 marinari şi rănind
9. „În acest moment, scăparea părea imposibilă”, însă Agnew a întors imediat,
brusc, la stânga şi din nou brusc la dreapta şi a intrat în Nggela Channel, o
strâmtoare presărată cu stânci de corali. Trever şi Zane mergeau cu 29 de noduri,
viteză la care cămaşa căldării numărul 2 de pe Trever s-a ars. În acest moment, 3
Wildcat-uri care tocmai au reuşit să decoleze de bine de rău de pe „Fighter One”,
au atacat cu soarele în spate obligându-i pe japonezi să întoarcă spre vest{258}.
Urmărite de aparatele de vânătoare care le dădeau roată şi prinse într-o
furtună de gloanţe perforante şi incendiare, distrugătoarele japoneze au pintenat
remorcherul Seminole şi vedeta Yippie 284. Cei doi inocenţi tocmai sosiseră în
radă la Kukum când i-au văzut pe japonezi. Ambele au întors şi s-au îndreptat
greoi înapoi spre Tulagi. Distrugătoarele rapide japoneze au ripostat imediat cu
toate gurile de foc. Yippie 284 s-a scufundat în mai puţin de 2 minute iar
Seminole, încărcat cu benzină de aviaţie, s-a aprins instantaneu, de la prova la
pupa. Tunurile de 5 inch ale colonelului Pepper, amplasate lângă Lunga Point au
intervenit şi au găurit primul dintre „răufăcători”. O formaţie hibridă, de avioane
Wildcat şi bombardiere în picaj SBD, s-a ridicat între timp în aer pentru a-i
bombarda şi mitralia pe japonezi. Bombardierele în picaj au izbutit două lovituri
directe şi inamicul a plecat, cu punţile însângerate, în direcţia Savo.
Sprijinirea cu foc a debarcării Detaşamentului Koli, acţiune născută moartă,
trebuia să fie asigurată de crucişătorul uşor Yura şi de alte 5 distrugătoare.
Înainte de a ajunge la Savo, aceste 6 nave au luat-o drept spre nord-est pentru a
putea urma coasta de nord a insulei Florida. După ce au depăşit extremitatea de
est a insulei au cotit spre sud şi, cu cea mai mare viteză, au luat-o către
Indispensable Strait. Pe când navele „goneau” de-a lungul Floridei, un avion
neînarmat de recunoaştere l-a văzut pe Yura şi pe „puradeii” ce-l însoţeau, a
raportat imediat, şi s-a întors la bază. Înregistrat la biroul de operaţii aeriene,
grupul inamic va fi interceptat imediat ce avioanele SBD puteau decola cu plinul
de bombe făcut.
 Piloţii lui Geiger l-au atacat pe Yura la 12,55, când locotenent-comandorul
Eldridge, în fruntea primului val de atac, a pătruns prin focul dens al antiaerienei
pentru a planta o bombă de 500 de livre pe teuga crucişătorului. Bomba a
străpuns puntea şi a aruncat o bucată din ea peste extremitatea provei. Yura a
întors anevoie îndreptându-se în larg, spre nord de Santa Isabel. În cursul după-
amiezii crucişătorul a fost din nou atacat de trei patrule de avioane, din care
ultima, condusă tot de Eldridge, l-a lăsat în flăcări şi aplecat într-o parte.
Distrugătorul Akizuke a fost şi el avariat. În amurg, câteva avioane B-17 de la
Espiritu şi un alt grup de avioane de bombardament în picaj SBD cu baza la
Henderson au lovit din nou crucişătorul obligându-l pe comandantul acestuia să
ceară permisiunea de a eşua nava pe ţărm. Dar Yura se scufunda şi echipajul a
părăsit nava ajunsă o epavă{259}; în cele din urmă, l-a torpilat distrugătorul
Yudachi.
Submarinul Amberjack a observat, prin periscop, toate aceste imagini
caleidoscopice. Prezenţa lui în regiune sublinia, încă o dată, dramatismul lipsei
de combustibil. Transformat în grabă la Espiritu Santo în vederea transportării a
9.000 galoane de benzină de avion, Amberjack avea tancurile pline cu această
preţioasă încărcătură, plus 200 de bombe de 100 de livre stocate în
compartimentele din prova pentru torpile. A rămas nemişcat, chiar imediat sub
suprafaţa apei în Sealark Channel, aşteptând răbdător ca lucrurile să se
potolească. A aşteptat timp de 24 de ore.
În vreme ce apele din jurul Guadalcanalului erau în plină agitaţie, sus, pe cer,
furtuna era la intensitatea maximă. În primele ore ale după-amiezii au sosit 16
bombardiere Betty şi 27 avioane Zero. 17 Zero-uri au fost doborâte dintre care 4
de către maiorul Foss, care-și egalase scorul zilei precedente. Doi dintre piloţii
de pe aparatele Grumman au sărit cu paraşutele şi au fost culeşi din apă. Patru
dintre Wildcat-uri au aterizat forţat, pe burtă, ca buştenii. Alte 6 s-au sfărâmat
încercând să decoleze de pe solul încă înşelător. Patru avioane bimotoare Betty
au căzut în flăcări în Sealark Channel; un altul s-a zdrobit de pământ la mai puţin
de o milă de Henderson. O oră mai târziu, 9 bombardiere Aichi escortate și-au
irosit bombele în cimitirul de vechituri al lui Geiger.
După această „aversă”, „Alarma roşie”, care fusese în vigoare încă din zorii
dimineţii, a fost, în sfârşit, ridicată şi cei care erau în stare s-o facă au fugit să
vadă epava bombardierului Betty doborât. În seara zilei de duminică,
bombardierul arăta ca o pasăre jumulită de pene.
La Rabaul, viceamiralul Mikawa, pe bună dreptate tulburat de evenimentele
zilei şi „având în vedere circumstanţele”, a decis să-şi retragă forţele în ape mai
sigure „până când recapturarea aerodromului de la Guadalcanal avea să fie
anunţată în mod cert”{260}.
*

Raidurile şi încăierările aeriene care au punctat „Duminica adăposturilor” au

servit de minune scopului urmărit de Maruyama. El a fost lăsat în pace şi şi-a
petrecut ziua reorganizându-şi cele două aripi în vederea unui „atac de noapte
hotărâtor, sfidând moartea”. Acest asalt, început după căderea întunericului, s-a
soldat cu un nou măcel. În timpul asaltului, generalul maior Nasu, colonelul
Hiroyasu şi patru comandanţi de batalion au fost ucişi. În această încleştare au
fost ucişi sau grav răniţi jumătate din ofiţerii Diviziei Sendai.

„Comandantul diviziei nu a păstrat nicio rezervă; nu mai era niciun fel de
hrană şi nici nu mai era de aşteptat alta… chiar dacă ar fi murit toţi luptând, ar fi
fost imposibil să străpungă poziţiile inamicului. Nu mai era nicio speranţă”{261}.

Maruyama i-a dat ordin lui Shoji să-şi deschidă drum către est, spre Taivu. În
fruntea rămăşiţelor diviziei sale, generalul a făcut cale întoarsă pe acelaşi drum
căruia, cu optimism, îi dăduse, la 15 octombrie, propriul nume. I-a raportat apoi
generalului-locotenent Hyakutake intenţia sa de a constitui o bază puternică, pe
cursul superior al râului Lunga, pentru pregătirea viitoarelor operaţii ofensive.
Ce a făcut colonelul Oka, la 24 octombrie, în timpul atacului lui Maruyama
cu care ar fi trebuit să-şi coordoneze acţiunile? Oka, deplasându-se spre poziţia
de pornire la atac, a avut surpriza de a intra într-un teren impracticabil, deşi
avusese posibilitatea să efectueze o recunoaştere a zonei, măsură de prevedere
firească pe care a neglijat-o. Oamenii săi au fost obligaţi să defrişeze fiecare
metru de drum, astfel că i-au fost necesare două zile pentru a parcurge mai puţin
de două mile. El şi-a lansat atacul cu întârziere, în zorii dimineţii de 26
octombrie, într-un moment în care gâsca lui Maruyama era complet prăjită. În
aceste condiţii şi unităţile lui Oka au fost respinse, suferind mari pierderi. După
ce a întreprins un atac violent asupra poziţiilor lui Hanneken, reuşind să pătrundă
în acestea, contraatacat de un detaşament constituit ad-hoc din rândul
bucătarilor, muzicanţilor din fanfară şi curierilor a fost obligat să se retragă.
Momentul culminant a fost atins şi depăşit în cele câteva minute crâncene în care
s-a desfăşurat contraatacul menţionat, soldat cu 25 de morţi şi 14 răniţi dintre
infanteriştii marini{262}. S-a răspândit curând chiar zvonul că unul din bucătari a
doborât, cu o tigaie, un ofiţer japonez.
*
 Ofensiva terestră japoneză de la sfârşitul lui octombrie a eşuat nu numai
datorită mobilităţii artileriei americane şi a focului ei precis, sau fiindcă
infanteria marină şi unităţile armatei de uscat au luptat cu îndemânare şi
hotărâre. Aceştia au fost într-adevăr factorii hotărâtori. Dar, pe lângă ei,
concepţia japoneză asupra operaţiunilor a contribuit la rândul său la înregistrarea
eşecului. Din nou, acelaşi, model tactic a capotat datorită complexităţii operaţiei,
a întreruperii transmisiunilor, a sprijinului necorespunzător cu foc şi a lipsei de
coordonare în timp şi spaţiu.
Dezastrul suferit mai înainte de Kawaguchi ar fi trebuit să constituie un
avertisment pentru generalul-locotenent Hyakutake. Pentru a avea şanse de
victorie, ar fi fost necesar ca japonezii să adopte un plan relativ simplu, care nu
numai să excludă deplasarea de mari efective, la mari distanţe prin junglă, dar
care, de asemenea, să permită artileriei, aruncătoarelor de mine şi tunurilor
antitanc cu tragere directă să sprijine acţiunile infanteriei. Impetuozitatea
inamicului, aroganţa şi inflexibilitatea lui tactică s-au transformat în avantaje
pentru Vandegrift, care a profitat de ele, în trei ocazii.
Poziţiile – pe care japonezii au încercat, în zadar, să le străpungă – au fost
apărate cu bravură de către batalionul de infanterie marină comandat de Puller,
în sprijinul căruia au intervenit şi subunităţi dintr-un regiment al armatei de
uscat. Mărşăluind prin întuneric şi prin ploaia torenţială, infanteriştii şi-au ocupat
poziţiile într-un moment critic şi, împreună cu infanteriştii marini, au salvat
aerodromul Henderson, aşa cum acesta fusese salvat, înainte cu 6 săptămâni, la
Edson’s Ridge.
Acţionând în prima sa luptă, Regimentul 164 infanterie şi-a câştigat tot
respectul infanteriei marine. Înainte de miezul nopţii de 24 octombrie, cuvântul
„doggie“ era folosit de infanteriştii marinei în sens peiorativ, atunci când se
refereau la cei din armata de uscat a S.U.A. După lupta cu Divizia Sendai însă,
oamenilor colonelului Bryant Moore li s-a conferit, cu deplin respect, apelativul
de „soldat”. Îl câştigaseră cinstit. La câteva zile de la „Duminica adăposturilor"
colonelul Clifton Bledsoe Cates, comandantul Regimentului 1 infanterie marină,
îi scria lui Moore:

„Ofiţerii şi soldaţii Regimentului 1 infanterie marină vă salută pentru cea mai
minunată izbândă… Transmiteţi, vă rog, sincerele noastre felicitări tuturor celor
în cauză. Suntem onoraţi de a ne face datoria alături de o unitate ca aceea a
dumneavoastră"{263}!

Pierderile înregistrate de americani în cursul acţiunilor terestre de la sfârşitul
lui octombrie au fost uşoare în comparaţie cu cele suferite de japonezi: mai puţin
de 200 soldaţi din trupele de uscat şi infanterişti marini ucişi; alţi 200 au fost
răniţi.
Câţi dintre membrii Diviziei Sendai au murit în timpul retragerii spre cursul
superior al râului Lunga nu se va şti niciodată, – însă ei s-au numărat cu sutele,
fiindcă în ultimele zile ale lui octombrie coloana pusă pe fugă a lui Maruyama
suferise tot atât de mult ca şi subunităţile lui Kawaguchi cu vreo 6 săptămâni mai
înainte. Din nou, soldaţii japonezi au mâncat scoarţă de copac sau rădăcini, au
băut din băltoace stătute şi şi-au ros curelele puştilor. Dar au putut să suporte – şi
mulţi vor mai suporta încă multe greutăţi pentru a lupta din nou.

Deşi apogeul ofensivei din octombrie s-a consumat la sud de Henderson

Field, pe culmile arse de căldură şi în junglă, mai rămânea totuşi un ultim act din
această dramă aparte. Scena lui a constituit-o marea şi cerul de deasupra, la mai
mult de 300 mile est de Guadalcanal. Yamamoto îşi trimisese în această regiune
„Forţa de Sprijin Guadalcanal” – constituită din flotele 2 şi 3. Misiunea ce le-a
fost încredinţată consta în interceptarea convoaielor care aduceau întăriri sau, aşa
cum gândea Yamamoto că era mai probabil, să lichideze încercările americanilor
de a fugi de „baionetele mântuitoare“ ale victorioasei armate imperiale. Ofiţerul
comandant al grupului de flote (OTC ){264} era viceamiralul Nagumo.

FLOTA 3
(viceamiral Chuichi Nagumo)
Portavioane grele: Shokaku, Zuikaku
Portavion uşor: Zuiho
Nave de linie: Hiei, Krrishima
Crucişătoare grele: Suzuya, Kumano, Tone, Chikuma
Crucişător uşor: Nagara
Distrugătoare: 12

FLOTA 2
(viceamiral Nobutake Kondo)
Portavion greu: Junyo
Nave de linie: Kongo, Haruna
Crucişătoare grele: Atago, Takao, Chokai, Maya, Miyako, Haguro
Crucişător uşor: Jintsu
Distrugătoare: 12

Pentru a înfrunta puternicele flote ale lui Yamamoto, Halsey avea la
dispoziţie Marea unitate operativă (Task Force) 61 (contraamiralul Thomas C.
Kinkaid), care era aşteptată să ajungă în regiune, venind de la Pearl Harbor, la 24
octombrie. El i-a ordonat lui Kinkaid să se întâlnească, la data menţionată, la
nord de arhipelagul Noile Hebride cu Marea unitate operativă (Task Force) 17 a
contraamiralului George D. Murray şi să preia comanda tactică. În acelaşi timp,
din ordinul lui Halsey, contraamiralul Willis Augustus Lee acţiona separat, cu
Marea sa unitate operativă (Task Force) 64 (nava de linie Washington, trei
crucişătoare şi şase distrugătoare).

MAREA UNITATE OPERATIVA (TASK FORCE) 61
(contraamiral Thomas C. Kinkaid, OTC)
Portavion greu: Enterprise
Navă de linie: South Dakota
Crucişătoare: Portland, San Juan
Distrugătoare: 3

MAREA UNITATE OPERATIVA (TASK FORCE) 17
(contraamiral George D. Murray)
Portavion greu: Hornet
Crucişătoare: Horthampton, Pensacola, San Diego, Juneau
Distrugătoare: 6

Nagumo comanda deci o forţă capabilă, dacă era manevrată cu îndemânare,
să obţină victoria decisivă urmărită în zadar de Yamamoto încă de la 7
decembrie 1941. Japonezii au concentrat 4 portavioane cu 212 avioane,
americanii aveau două, cu 171 avioane; patru nave de linie japoneze – una
americană; 12 crucişătoare japoneze – 6 americane; 24 de distrugătoare japoneze
– 14 americane. Nagumo avea toate motivele să fie optimist. La 25 octombrie şi-
a realimentat navele, la 450 mile nord de insulele Santa Cruz, şi s-a îndreptat
către sud. Echipajele de întreţinere ale aparatelor de zbor desfăşurau o intensă
activitate pentru ca acestea să fie gata să lovească imediat navele americane pe
care avioanele de recunoaştere le-ar fi descoperit.
Între timp, forţele lui Kinkaid, mult inferioare ca număr şi în ansamblu mai
slabe, înaintau către nord. Aşa cum se întâmplase şi altădată, fiecare amiral era
convins că portavioanele inamice erau, sau aveau să fie curând, la o distanţă
fatală de ale sale. Problema care îi preocupa era aceeaşi: să-l descopere pe
inamic şi să-i lovească punţile de decolare, de dorit înainte ca acesta să-şi ridice
aparatele în zbor. La 11 minute după miezul nopţii, pe 25 octombrie, un
hidroavion de cercetare Catalina, din forţele aeriene, cu baza la sol, aparţinând
contraamiralului Aubrey Fitch, a dat americanilor răspunsul la întrebări. Sunase,
astfel, gongul primei runde a „Bătăliei din insulele Santa Cruz“{265}.
Pilotul care a reperat marea unitate operativă inamică a iluminat-o cu rachete
de semnalizare, a raportat cu privire la compunerea şi poziţia aproximativă a
japonezilor şi a lansat apoi o bombă pe direcţia lui Zuikaku. Japonezii au
schimbat direcţia întorcându-se spre nord. Pilotul hidroavionului (PBY) i-a
urmărit îndeajuns pentru a avea timpul necesar să transmită prin radio aceste
informaţii, dispărând apoi în noapte{266}.
Câteva ore mai târziu, Halsey a transmis comandanţilor din subordinea sa un
mesaj din trei cuvinte.

„ATACAŢI, REPET, ATACAŢI!”{267}

Această comunicare imperativă şi-a făcut efectul. Înainte de ivirea zorilor,
aparatele americane de bombardament în picaj şi avioanele torpiloare s-au ridicat
de pe punţi pentru a descoperi şi lovi portavioanele lui Nagumo. Prima lor
victimă a fost Zuiho. Un pilot american i-a plasat cu precizie o bombă pe puntea
de zbor. Câteva minute mai târziu, portavionul era în flăcări şi comandantul lui
raporta că nava sa „nu este în stare să primească sau să trimită avioane”.
Din acest moment, marile portavioane au început să se lovească reciproc. La
ora 7,27 a.m., SBD-urile americane i-au aruncat un pachet de bombe de 1.000 de
livre lui Shokaku. Şapte din ele i-au perforat puntea de zbor, au explodat în
hangare, distrugând lifturile, conductele de alimentare şi cablurile. 100 de
oameni din echipaj erau morţi sau răniţi. 20 de avioane în picaj s-au aruncat
asupra crucişătorului Chikuma, care, după 5 lovituri în plin, a încetinit s-a întors
către nord şi s-a îndepărtat cu greu, înclinat pe o parte. Kinkaid lovise în plin 2
portavioane şi un crucişător greu ale inamicului{268}.
Două ore și jumătate mai târziu, Nagumo a avut plăcerea să lovească şi el un
portavion american. Acesta era Hornet. Între 10,10 şi 10,20 a.m. nava a încasat
pe puntea de zbor 2 bombe de 500 de livre. Două bombe, căzute foarte aproape,
au străpuns blindajele laterale ale navei, un avion torpilor fără încărcătură i s-a
prăbuşit pe punte, explodind, iar două torpile i-au perforat coca. Un bombardier
în picaj probabil primul kamikaze înregistrat s-a zdrobit de suprastructură. În mai
puţin de 10 minute Hornet a fost lovit de două bombe, două torpile și două
avioane.
 Portavionul era în derivă, dar ofiţerii şi echipajul au încercat cu curaj să-şi
salveze nava. În timp ce echipele de înlăturare a avariilor şi pompierii se
străduiau să pună în funcţiune motoarele şi să localizeze incendiile, doctorii şi
echipele sanitare îi adunau pe cei arşi, pe răniţi şi pe muribunzi, începând bătălia
lor pentru salvarea vieţilor. Crucişătorul Northampton s-a apropiat de portavion,
a dat parâme de remorcare şi a început să-l tragă după el. În timpul acestei
zgomotoase agitaţii, submarinul japonez I-21 a scufundat distrugătorul Porter.
15 marinari au fost prinşi în compartimentul căldărilor şi s-au dus la fund
împreună cu nava lor.
Nagumo nu era încă sigur dacă în regiune se afla şi un al doilea portavion
american. În câteva minute însă, interceptarea unor indiscrete transmisii în clar i-
a risipit îndoielile şi la 10,30 a.m., amiralul japonez a ordonat lansarea unei
formaţii de cercetare şi atac de la bordul lui Zuikaku. 40 de minute mai târziu,
aceste aparate l-au descoperit pe Enterprise şi apoi, timp de o oră şi jumătate,
„Marele E” a luptat să respingă repetate atacuri. Primul val format din 14
bombardiere în picaj, s-a repezit asupra lui din norii ce se împrăştiau;
portavionul a încasat trei lovituri. O bombă a căzut neliniştitor de aproape. Din
fericire, niciuna din aceste trei bombe nu a afectat motoarele sau cârma. Foarte
curând şi-au făcut apoi apariţia şi 17 avioane torpiloare. Nouă dintre atacatori s-
au apropiat de portavion, cinci dinspre tribord, patru dinspre babord. Căpitanul
Osborne B. Hardison a întreprins o acţiune de evitare în mare viteză şi tunurile
lui antiaeriene au avut grijă de restul. Cele nouă avioane au fost doborâte.
Până în acel moment, Kinkaid nu se întâlnise cu portavionul Junyo, dar
avioanele acestuia au început, în curând, să-i dea de furcă{269}. Cu câteva minute
înaintea prânzului, patrulele de bombardiere în picaj de pe portavionul japonez
au tăbărât asupra navei de linie South Dakota şi a distrugătorului Hughes. Un
avion torpilor s-a prăbuşit pe puntea distrugătorului Smith. Zece avioane au fost
ciuruite de antiaeriana navelor.
Americanii ar fi putut spune că erau chit, dar nu şi Nagumo. El a lansat o altă
serie de lovituri. Între orele 12,20 şi 12,45, 20 de bombardiere au întreprins
atacuri prin planare asupra portavionului Enterprise şi 24 de avioane au lovit
crucişătorul San Juan. Crucişătorul a încasat o lovitură directă şi a fost zguduit
de 5 lovituri căzute foarte aproape. La 4,20 a.m. Avioanele lui Nagumo au lovit,
din nou, portavionul Hornet. Toate atacurile au fost dirijate, cu hotărâre, asupra
ţintei{270}.
În vreme ce Northampton dezlega cablurile de remorcare, căpitanul Charles
P. Mason a dat ordinul de abandonare a lui Hornet. Membrii echipajului au
părăsit, cu inima îndoită, nava lovită. Era pe moarte dar nu voia să piară. Aşa
cum făcuse şi Wasp, se agăţa de viaţă. Apa mişuna de submarine inamice şi
Kinkaid a decis, cu înţelepciune, că Enterprise, singurul portavion american
rămas în Pacificul de Sud, nu mai putea fi pus în primejdie. Ca urmare, a dat
ordin distrugătoarelor Mustin şi Anderson să scufunde portavionul Hornet. Aşa
cum rezistase bombelor japoneze, această navă robustă, a şaptea în marina
Statelor Unite purtând numele de Hornet, a rezistat acum cu aceeaşi încăpăţânare
proiectilelor şi torpilelor plasate în bordajele ei sfâşiate{271}. În cele din urmă,
Kinkaid a ordonat lui Mustin şi Anderson să se retragă. Din cei peste 200 de
oameni morţi şi răniţi, 108 răniţi au fost salvaţi. Hornet a fost găsit şi scufundat,
în zorii zilei următoare, de distrugătoarele japoneze.
Între timp, Enterprise şi-a recuperat propriile avioane şi majoritatea celor de
pe Hornet. Dar cum puntea de zbor îi era aglomerată, portavionul n-a mai putut
oferi adăpost ultimei serii de 13 bombardiere în picaj. Interzicându-le apuntarea,
le-a ordonat să se îndrepte spre Espiritu Santo. Acolo au aterizat în siguranţă, cu
o rezervă de benzină care le mai permitea doar un zbor de cinci minute.
Din punct de vedere tactic, la Santa Cruz a fost o confruntare nedecisă. Flota
combinată japoneză s-a întors la Truk iar americanii la bazele lor din Noile
Hebride şi Nouméa. Bătălia aceasta a avut însă un rol însemnat în lupta pentru
stăpânirea aerodromului Henderson. Ea a contribuit foarte mult la slăbirea forţei
aeriene a marinei japoneze. După episodul de la Santa Cruz, 69 de piloţi
experimentaţi nu s-au mai întors pe punţile lor de zbor. Într-un interval de 10
zile, care culminase cu această încleştare, japonezii au pierdut 200 de avioane.
Fie că au căzut în apă sau în junglă, aceste aparate au antrenat în căderea lor
piloţi, ochitori, mitraliori, navigatori şi transmisionişti. Începând cu ultima
săptămână a lui august, Forţele Aeriene Navale Japoneze au pierdut aproape 500
de avioane în luptele din Pacificul de Sud şi ca rezultat direct al lipsei de
experienţă a noilor piloţi.
Nicio informaţie asupra adevăratei situaţii nu a străbătut până la publicul
japonez. Flota, care-şi ţinea ca de obicei gura, a lăsat chiar şi armata de uscat să
bănuiască doar situaţia. Emisiunile radio în chineză, japoneză, franceză şi
engleză au anunţat că la Santa Cruz „Flota invincibilă”, din nou „a obţinut
strălucite rezultate în luptă”, care marcau „noi recorduri în analele războiului
naval”{272}. Într-o expunere, rezumativă, din 28 octombrie, purtătorul de cuvânt
al flotei anunţa că de la începutul ostilităţilor au fost scufundate 609 nave
inamice de luptă şi de transport, 131 au fost avariate şi 9 capturate… El a putut
furniza de asemenea o cifră privitoare la avioanele aliaţilor, doborâte sau distruse
până în acel moment, şi anume: 3.702.
 Statul Major General Imperial Japonez n-a fost, totuşi, pe deplin înşelat de
cele declarate de propriul său serviciu de informare publică. Continua epuizare a
forţelor sale pe uscat, pe mare şi în aer l-a forţat să întreprindă o reevaluare a
situaţiei. Optimismul caracteristic aprecierilor anterioare ale Tokyo-ului nu se
evaporase în întregime; chiar după evenimentele acestei ultime săptămâni a lui
octombrie, secţiile armatei de uscat şi flotei nu au putut să privească în faţă, cu
obiectivitate, întâmplările dezagreabile. Faptul că armata invincibilă a
împăratului încasase o serie de bătăi, că „vulturii ei de mare“ au fost incapabili
să-și impună superioritatea aeriană asupra Guadalcanalului şi că flota nu a putut
sprijini eficient operaţiile armatei de uscat, nu erau considerate subiecte nimerite
de discuţie în cadrul statului major general.
În realitate, Statul Major General Imperial era din nou dezinformat de
rapoartele comandanţilor marilor unităţi operative ale flotei. Aşa cum la
Midway, aceştia ţinuseră în secret propriile pierderi şi le umflaseră pe acelea ale
americanilor, şi după Santa Cruz şi-au înşelat din nou superiorii din Tokyo.
Santa Cruz, spuneau ei, îi costase pe americani două nave de linie şi trei
portavioane scufundate, împreună cu alte nave grav avariate{273}.
În consecinţă, armata de uscat a socotit posibilă continuarea ofensivei printr-o
„sistematică concentrare a forţelor de luptă“ al căror atac să fie sprijinit de
tunurile navelor, de bombardamentul aerian şi de focul artileriei terestre. Politica
„atacurilor prin surprindere executate din apropiere” a trebuit să fie abandonată
în favoarea unei acţiuni masive, directe{274}. Potrivit cu această decizie, Statul
Major General Imperial a desemnat Brigada mixtă independentă 21 (mai puţin
un batalion cu garnizoana în insula Wake) să intre în compunerea Armatei 17 şi
a ordonat Diviziei 51 să plece la Rabaul. Colonelul Takushiro Hattori, şeful
Direcţiei operaţii din Statul Major General (GHQ) a fost numit ofiţer de legătură
pe lângă comandamentul lui Hyakutake. Noile planuri prevedeau concentrarea
tuturor forţelor pe Lunga de sus şi la vest de Matanikau. Colonelul Shoji, care se
afla lângă Koli Point cu cei peste 2.000 de oameni din aripa dreaptă a lui
Maruyama, care fuseseră salvaţi, a primit ordin, la 3 noiembrie, să înceapă un
marş împrejurul bazei.
Dar un număr de ofiţeri japonezi, aflaţi pe front, au început să aibă îndoieli
crescânde în succesul oricărui plan care nu prevedea neutralizarea forţei aeriene
americane din raionul obiectivului. Ei erau convinşi că atacurile de
bombardament repetate şi masive, cu o puternică acoperire în avioane de
vânătoare, erau singurele mijloace de a pune capăt rezistenţei americane. Aceste
opinii au fost acum înaintate Statului Major General Imperial. Modalitatea de a
se acţiona, susţinută fără succes de amiralul Mikawa, consta în suspendarea
oricăror întăriri, până când nu se constituia la Rabaul o mare grupare de
bombardiere, şi nu era trimis la Buin un număr de avioane de vânătoare Zero.
„Spre regretul nostru, totuşi, Comandamentul Suprem a insistat, cu stăruinţă, să
trimită întăriri la Guadalcanal… “{275}.

Flota îi dăduse lui Halsey tot ce a putut şi cu toate acestea, la Guadalcanal,

situaţia aviaţiei de vânătoare era încă precară. Marshall şi Arnold ezitau să
contribuie cu şi mai multe avioane. Amândoi erau angajaţi în acţiunile de
concentrare a forţelor în Marea Britanie (BOLERO){276} şi cu pregătirea
iminentei operaţii TORCH{277}. Hotărârile privind transferarea unor forţe
americane în insulele britanice şi invadarea Africii de nord fuseseră luate de
preşedinte şi de primul ministru britanic, în concordantă cu strategia adoptată,
conform căreia se prevăzuse lichidarea Axei europene înaintea organizării unei
ofensive majore în Pacific. Marshall şi Arnold erau puşi în cea mai neplăcută
situaţie{278}. De o parte se afla insistentul amiral King, iar de cealaltă Roosevelt şi
Churchill, sprijiniţi în întregime de şefii statului major britanic{279}.
În cursul lungilor săptămâni ale lui octombrie, Roosevelt urmărise evoluţia
situaţiei din insulele Solomon cu o preocupare crescândă; în cele din urmă
îngrijorat de opoziţia Comitetului întrunit al şefilor de State Majore de a aloca
mijloacele necesare asigurării acestei importante poziţii, el i-a adresat, la 24
octombrie, următoarea instrucţiune:

„Privitor la Pacificul de Sud sunt preocupat ca tot armamentul disponibil să
ajungă în această regiune pentru a păstra Guadalcanalul şi, o dată menţinut,
doresc să fiu sigur că muniţiile, avioanele şi echipajele vor fi expediate pentru a
putea profita de succesul nostru“{280}.

Statul Major General Imperial Japonez îşi dăduse seama, ca şi Washington-ul
de altfel, că valoarea Guadalcanalului depăşea pe aceea a unei poziţii strategice,
în accepţia dată acestui termen în limbajul militar comun. În ambele capitale,
insula devenise un simbol, iar stăpânirea ei o chestiune de prestigiu naţional.
Marţi 27 octombrie 1942, „New York Times” informa că nimeni dintre cei cu
autoritate la Washington „nu s-ar aventura să speculeze asupra rezultatului
bătăliei în curs de desfăşurare”, dar că toţi sunt de acord că va trebui dusă „până
la un deznodământ clar”, aici decizându-se, probabil, cursul „războiului în
Pacificul de Sud-Est în anul viitor” Knox a refuzat să comenteze, iar King, care-i
detesta pe ziarişti cu aceeaşi patimă arătată de generalul William Tecumseh
Sherman în timpul războiului civil american, a păstrat obişnuita sa tăcere de
gheaţă. La Pearl Harbour, Nimitz s-a mulţumit, în remarcile sale, să arate că nu
se ajunsese încă la o situaţie de criză.
O atitudine mai puţin pesimistă era însă evidentă în Guadalcanal. Serviciul de
operaţii al diviziei întocmea planuri pentru împingerea japonezilor la vest de râul
Poha şi pentru stabilirea unei poziţii înaintate de luptă la Kokumbona.
 14. „CÂT TIMP O MAI POT ŢINE AŞA?“

Au fost luate unele măsuri pentru întărirea poziţiilor americane din Pacific
chiar înainte de instrucţiunea adresată de Roosevelt, la 24 octombrie,
Comitetului întrunit al Şefilor de State Majore. La 19 octombrie generalul
Marshall a alertat Divizia 25, comandată de generalul-maior J. Lawton Collins,
care avea în mod obişnuit garnizoana în Hawaii, ordonându-i să fie în măsură să
se îndrepte, la ordin, fie către zona lui Halsey, fie către cea a lui MacArthur. În
ziua următoare, Halsey a anulat operaţia Ndeni şi a ordonat Regimentului 147
infanterie, detaşat anterior din Divizia 37 şi desemnat drept forţă de ocupaţie, să
fie gata să plece mai departe.
Un eşalon înaintat al Diviziei 43 a armatei de uscat, aflat şi el în curs de
mutare, a fost reţinut pe drum. La 26 octombrie, Preşedintele Coolidge, un
transatlantic de pasageri, transformat, care transporta unul din regimentele
diviziei la Espiritu Santo, s-a lovit de două mine americane şi s-a scufundat chiar
la intrarea în port. Au fost puţine pierderi de vieţi omeneşti, dar toată tehnica
regimentului s-a dus la fund o dată cu nava.
Această nenorocire a fost, însă, fără urmări grave. Alte trupe se îndreptau spre
insulă, între acestea şi Regimentul 8 infanterie marină întărit (al colonelului
Richard H. Jeschke) din Samoa, subunităţi de artilerie, geniu marină (Seabee) şi
Batalionul 2 raideri al infanteriei marine, comandat de locotenent-colonelul
Evens F. Carlson. Avioanele şi piloţii de înlocuire aveau să sosească în curând.
În împrejurările existente, piloţii şi avioanele erau mai necesare decât trupele de
uscat, deoarece, la 26 octombrie, forţele lui Geiger constau din 29 de avioane de
luptă: 12 avioane Wildcat, 11 bombardiere în picaj SBD, 3 avioane P-400 şi 3
avioane P-39{281}. Cele mai multe dintre acestea necesitau reparaţii.

În timp ce coloana decimată a lui Maruyama se târa prin jungla neîndurătoare

către sud de Mount Austen, iar colonelul Shoji se lupta să o străbată la est, către
Koli Point, Vandegrift făcea planuri pentru încă un atac peste Matanikau.
Regimentul 2 infanterie marină întărit, al colonelului John M. Arthur (mai puţin
un batalion de infanterie) a fost transportat, pe apă, de la Tulagi, pentru a
participa la această străpungere către Poha, cam la o milă şi jumătate vest de
Kokumbona. Regimentul 5 infanterie marină şi Batalionul 3 întărit din
Regimentul 7 – „grupul Whaling“ – au fost puse în stare de alarmă. Atacul,
programat să pornească în zorii zilei de 1 noiembrie, urma să fie sprijinit de
concentrări de artilerie, de bombardiere în picaj şi de focul de pe nave.
De data aceasta nu se mai încerca din nou o trecere sângeroasă a Matanika-
ului pe la bariera de nisip. În loc de a forţa prin acel punct, Regimentul 5
infanterie marină avea să treacă apa în amonte pe poduri pentru infanterie
construite de genişti din panouri întinse pe butoaie de combustibil goale. Grupul
Whaling urma să treacă prin vad, la ramificaţia râului, să atace către vest şi să
protejeze flancul stâng al Regimentului 5. Acţiunea avea să o comande colonelul
Edson, care-şi trăise o bună perioadă de timp în aceste neplăcute vecinătăţi.
Un plan mai imaginativ ar fi impus ca Regimentul 2 infanterie marină
(sprijinit de un batalion al Regimentului 164) şi Grupul Whaling, manevrând în
flancul dinspre uscat al lui Arthur, să pătrundă de-a lungul drumului de coastă, în
vreme ce încercatul Regiment 5 al lui Edson adus pe mare, să se fixeze în
regiunea vitală pentru japonezi, dintre Kokumbona şi Tassafaronga. Această
schemă, sau una similară ei, a fost într-adevăr luată în consideraţie, dar diferiţi
factori au intervenit împotriva adoptării ei.
Mai întâi, lui Vandegrift şi celor pe judecata cărora el se baza cel mai mult –
Thomas, Twining, Cates, del Valle şi Edson – le era clar că trebuia profitat cât
mai repede posibil de înfrângerea lui Maruyama. O acţiune de fixare pretindea o
cercetare prealabilă, detaliată, a regiunii de coastă către vest până la Doma Cove.
La sfârşitul lui septembrie, tocmai din cauza necunoaşterii situaţiei adversarului
şi a terenului, puţin lipsise ca Vandegrifl să bage batalionul lui Puller în gura
leului, exact printr-o manevră de acest gen. Acum nu mai avea de gând să repete
greşeala anterioară.
În al doilea rând, acest atac introducea în luptă unitatea lui Arthur şi câtă
vreme o unitate, indiferent care, nu a trecut prin foc măcar o dată, evaluarea
adevăratei ei eficienţe este greu de făcut. Avea să fie comandantul ei excesiv de
precaut, ezitant, oscilant? Ori avea să fie, dimpotrivă, pripit, nechibzuit, fără
grija flancurilor sale? Aceste întrebări şi altele asemănătoare au condus la ideea
ca Regimentul 2 infanterie marină să intre în luptă, pentru prima oară, sub
protecţia Regimentului 5.
Şi, în sfârşit, putea o acţiune de fixare să fie sprijinită continuu de pe mare şi
din aer? Aceasta era cheia problemei. Iar hotărârea la care s-a ajuns, bazată pe
situaţia la zi a flotei şi pe inventarul aparatelor de zbor, era cea mai justă.
Împrejurările impuneau un atac direct.
Ca urmare, sâmbătă 31 octombrie, la miezul nopţii, geniştii au început să
amenajeze 3 punţi de trecere peste Matanikau. Spre zori ei îşi îndepliniseră
misiunea şi cinci minute mai târziu tunurile lui del Valle au deschis prima
pregătire de artilerie plănuită în zona de acţiune a Regimeritului 5 infanterie
marină. SBD-urile şi P-urile 39 zburau de-a lungul drumului de coastă. 19
aparate B-17 de la Espiritu Santo au lansat 350 bombe de 100 livre asupra
Kokumbonei, iar crucişătoarele San Francisco şi Helena şi distrugătorul Sterrett,
care în timpul nopţii împiedicaseră trecerea pe şoseaua de coastă, s-au apropiat
de Point Cruz pentru a-l supune unui foc de distrugere de la mică distanţă.
Trecerea râului s-a desfăşurat conform planului şi atacul a început la ora 7
a.m. Japonezii erau însă bine adăpostiţi în tranşee. De-a lungul coastei,
Batalionul 1 din Regimentul 5 a întâmpinat o rezistenţă îndârjită. La stânga lui,
Batalionul 2 al maiorului Lewis W. Walt înainta în ritm crescut, în timp ce, mai
adânc, în interiorul insulei, Grupul Whaling a întâlnit numai grupuri izolate de
japonezi. În urma Regimentului 5 infanterie marină, geniştii au amenajat peste
râu un pod pentru vehicule de până la 10 t. Înainte de a se întuneca, la 1
noiembrie, Edson s-a oprit foarte aproape de Point Cruz, luând măsuri pentru
cantonamentul de noapte. Subunităţile lui dispuneau de o bună poziţie în vederea
declanşării atacului plănuit pentru ziua următoare.
În zori, Edson i-a ordonat lui Walt, unul dintre cei mai agresivi comandanţi de
batalion pe care-i dăduse campania din Guadalcanal, să-şi întoarcă batalionul cu
90 de grade la dreapta şi să atace în direcţia mării. Spre mijlocul dimineţii,
companiile de asalt ale lui Walt au ajuns la coastă, la vest de Point Cruz.
Japonezii, estimaţi cam la un batalion, erau acum prinşi în cursă. Edson a trimis
imediat înainte Regimentul 2 infanterie marină al lui Arthur. În coloană de
batalioane ei au ocolit Regimentul 5 şi au ajuns la drumul ce ducea spre vest.
Edson angajase în luptă toate forţele de care dispunea, dar ar fi avut nevoie de şi
mai multe ca să obţină, repede, rezultatele pe care le spera. Divizia i-a mai pus la
dispoziţie Batalionul 1 din Regimentul 164 infanterie de sub comanda
locotenent-colonelului Frank C. Richards, o subunitate din care Edson şi-a
constituit rezerva.
În ziua de marţi, 3 noiembrie, Regimentul 5 a lichidat încercuirea de la Point
Cruz: au fost număraţi peste 300 de japonezi ucişi şi s-au capturat 12 tunuri
antitanc, un obuzier şi 34 de mitraliere. Conform ordinului diviziei, după
îndeplinirea misiunii, Edson a trecut comanda lui Arthur, iar Regimentul 5 s-a
întors în perimetru.
Japonezii au făcut eforturi disperate pentru a opri înaintarea spre vest.
Maruyama era „departe, pe cursul superior al râului Lunga“ şi niciun ajutor nu
putea fi aşteptat din acea direcţie. Hyakutake umplea golurile în linia de luptă cu
personalul comandamentelor, cu bolnavi, răniţi, oameni din serviciile armatei;
oricine era în stare să se ţină pe picioare, dintre cei din spatele frontului, a fost
trimis în grabă să lupte{282}.
Către seara celei de a treia zi a atacului, americanii au reuşit să împingă
forţele inamice pe o poziţie situată cam la o milă vest de Point Cruz. Hyakutake
a cerut imediat ajutoare. În insulele Shortland, generalul maior Takeo Ito, aflat la
comanda Grupului de infanterie al Diviziei 38, anticipase deja acest ordin şi a
început îmbarcarea comandamentului său şi a Regimentului 228 infanterie (fără
Batalionul 3) la câteva minute după ce primise comunicarea. În cursul nopţii, 17
distrugătoare i-au transportat trupele, în deplină siguranţă, la Kamimbo şi
Tassafaronga. Ito n-a pierdut niciun moment; imediat ce debarcau, oamenii lui
intrau în formaţii de marş şi porneau către est.
În timp ce la vest de Matanikau atacul continua, se crease o nouă situaţie la
Tetere, la 12 mile est de perimetru, unde colonelul Shoji sosise cu o grupare de
aproximativ 2.500 de ofiţeri şi soldaţi, aparţinători ai aripii drepte, care
supravieţuiseră atacurilor de noapte din ultimele zile ale lui octombrie. La
Tetere, Shoji găsise 131 de răniţi rătăciţi. Îi lipseau personalul medical şi
proviziile, dar a putut acorda răniţilor o îngrijire sumară. Când colonelul s-a pus
în mişcare către ţărm, i s-a spus să aştepte ajutoarele ce aveau să debarce lângă
Koli cam la miezul nopţii lui 3 noiembrie. În noaptea lui 2 noiembrie Shoji a
distribuit oamenilor săi înfometaţi o porţie dublă de orez{283}.
În aceeaşi zi, secţia cercetare a amiralului Halsey i-a comunicat lui Vandegrift
că „Expresul” va sosi în noaptea următoare şi va descărca la est de Koli{284}.
Divizia a scos din dispozitiv batalionul lui Hanneken, cu experienţă de luptă dar
obosit, şi i-a ordonat să se îndrepte către est. Târziu, în după-amiaza lui 3
noiembrie, după 12 ore de marş, Hanneken a trecut prin vad Metapona, cam la 3
mile est de Koli Pont, şi a organizat primirea „oaspeţilor” ce veneau de pe mare.
La mai puţin de 1 milă către est, la Gavaga Creek, Shoji se pregătea şi el să
salute sosirea trupelor proaspete, a orezului şi a muniţiilor. Niciunul din cei doi
comandanţi nu ştia de prezenţa celuilalt.
Aproape de miezul nopţii, infanteriştii marini americani puşi ca observatori
pe ţărm au distins siluetele a 5 nave pe care le-au identificat corect a fi un
transportor, un crucişător şi 3 distrugătoare{285}. Navele au ancorat şi au început
să descarce, însă la Gavaga. Era o noapte fără lună şi Hanneken nu a putut
interveni. El n-a putut nici să confirme diviziei această situaţie ce fusese
anticipată, fiindcă staţiile sale de radio, udate de ploaie şi de numeroasele treceri
prin bălţile de maree şi râurile ce le traversase cu batalionul său, nu mai puteau
face legătura cu comandamentul. Cu toate acestea, el a hotărât să atace în zori. În
momentul în care companiile lui de asalt au dat să pornească atacul, ele s-au
izbit de un grup de japonezi în marş către Koli.
 Ambele părţi şi-au revenit din surpriza iniţială, dar japonezii au reacţionat
primii şi în câteva minute infanteriştii marini erau prinşi sub focul obuzierelor
uşoare şi al aruncătoarelor de 90 mm. Pe măsură ce lupta se înteţea, batalionul
lui Hanneken a fost lovit prin surprindere din spate şi obligat să se retragă. În
cursul următoarelor 6 ore Hanneken a condus, cu succes, acţiunea de retragere.
După-amiaza, târziu, batalionul lui a ajuns pe malul de vest al râului Nalimbiu şi,
în sfârşit, operatorii radio au comunicat că legătura cu divizia a fost stabilită.
Vandegrift a acţionat imediat pentru soluţionarea situaţiei. Aviaţia a fost
trimisă să bombardeze şi să mitralieze zona de coastă de la est de Nalimbiu, iar
crucişătoarele şi distrugătoarele, care cu câteva zile mai înainte bombardaseră
Point Cruzul, au pornit acum, cu viteză maximă, spre est. Că avioanele nu au
făcut în ziua aceea o treabă prea bună ne-o sugerează următoarea serie de mesaje
trecute în jurnalul de operaţii al diviziei:

„17,17. Avioanele noastre mitraliază şi bombardează.
17,35. Avioanele ne bombardează pe noi. Opriţi-le.
17,55. Cerem ca toate avioanele să înceteze bombardarea până când lucrurile
se limpezesc”.

În timp ce avioanele americane omorau şi răneau soldaţi americani, batalionul
lui Puller s-a îmbarcat în şalupe de debarcare, la Kukum, iar Regimentul 164
infanterie al lui Moore (mai puţin batalionul lui Richard, angajat în flancul de
vest) a ieşit din perimetru pentru învăluirea inamicului dinspre sud.

În timp ce unele subunităţi de infanterie marină şi din trupele de uscat curăţau

terenul de prezenţa inamicului, la vest de Point Cruz, iar altele luptau de-a lungul
lui Nalimbiu, la Aola Bay, cam 30 mile est de Koli, Kelly Turner ducea una
dintre cele mai stupide acţiuni din întreg războiul Pacificului. De vreo două luni,
Turner era preocupat să stabilească la Aola o poziţie de „rezervă”, care să aibă
un aerodrom. Vandegrift, Geiger, Woods, McCain şi Fitch au privit acest proiect
cu unanimă dezaprobare, dar Turner, la fel de persuasiv pe cât era de
încăpăţânat, reuşise să-i plaseze ideea mai întâi lui Ghormley, iar apoi şi lui
Halsey.
În consecinţă, la 4 noiembrie, când a adus Regimentul 8 infanterie marină la
Lunga, Turner a lăsat la Aola Batalionul 2 raideri al lui Carlson, Batalionul 1 din
Regimentul 147 infanterie, 500 militari de geniu marină (Seabee) (de care era
mare nevoie la piste şi la alte construcţii în interiorul perimetrului), subunităţi de
artilerie antiaeriană şi de coastă din rândul trupelor de infanterie marină şi o
baterie de artilerie a Diviziei Americal cu ordinul de a amenaja o pistă. Militarii
de geniu marină s-au apucat de lucru cu îndemânare, dar solul mlăştinos pe care
i-a debarcat Turner era cu totul impropriu construirii unui aerodrom. La aceeaşi
concluzie ajunsese anterior şi o echipă de cercetare a geniştilor infanteriei marine
care studiase zona.
Abia o lună mai târziu şi doar ca urmare a altor proteste venind din partea lui
Vandegrift, Harmon, Geiger şi Fitch, Halsey a anulat această operaţie născută
moartă. Între timp, trupele care ar fi putut fi utilizate cu mult folos în altă parte,
au pierdut câteva săptămâni aşteptând să fie scoase din acel loc mizerabil. De
fiecare dată când Turner a pus deoparte sextantul pentru a lua, în schimb, în
mână, bastonul de general a făcut o remarcabilă greşeală, iar Aola n-a fost o
excepţie de la această regulă.

Dezamăgit de ritmul acţiunii din vest şi exasperat de aventura lui Turner de la

Aola, Vandegrift s-a decis să-i lichideze, cel puţin, pe japonezii de la est. La 4
noiembrie, el a suspendat, temporar, acţiunea de la Point Cruz şi a ordonat lui
Rupertus, de la Tulagi, să preia comanda la Koli. După ce a ascultat rapoartele
lui Hanneken şi a prelucrat informaţiile primite de la cercetaşii băştinaşi,
comandantul diviziei a tras concluzia că în vecinătate erau mai mulţi japonezi
decât anticipase. Înainte de a-şi lansa atacul s-a decis să aştepte lângă Koli
venirea lui Moore.
Pe când soldaţii treceau râul la aproximativ 3.000 de yarzi de la vărsare şi
înaintau spre nord, prin junglă, colonelul Shoji a primit ordinul să se retragă
către regiunea superioară a râului Lunga{286}. A luat-o deci înapoi, către Tetere şi
a lăsat înapoia sa o ariergardă cam de 500 de oameni ca să-i „distreze” pe
americani la Gavaga Creek, în timp ce el se deplasa spre sud. Pierderile sale în
acţiunea de la Nalimbiu fuseseră uşoare. Între timp, divizia i-a ordonat lui
Carlson (aşa cum avea să se dovedească, cu întârziere) să pornească pe drumul
de la Aola şi să-i atace, din spate, pe japonezi.
Sâmbătă 7 noiembrie, după ce au întâlnit în cale doar o mână de japonezi, şi
după ce a avut cu ei o ciocnire nedecisă, de noapte, fără vărsări de sânge, dar în
schimb zgomotoasă, cele două batalioane ale lui Moore au atins ţărmul mării. De
aici, această forţă combinată a început o înaintare precaută către Metapona{287}.
Când a căzut noaptea, subunităţile s-au îngropat în tranşee pentru respingerea
unei posibile debarcări, care însă nu s-a produs. În ziua următoare, forţele lui
Moore au încercuit poziţia de la Gavaga şi au declanşat lupte crâncene, purtate la
mică distanţă. În acest stadiu al lucrurilor, Rupertus a căzut bolnav de friguri şi
generalul de brigadă Edmund B. Sebree din cadrele armatei de uscat, care l-a
însoţit pe Moore ca observator, a preluat comanda{288}.
Amiralul Halsey şi-a petrecut ziua de duminică pe Guadalcanal. El dorise să
viziteze insula încă de la numirea sa în funcţia de comandant al ComSoPacu-lui
însă a fost în mai multe rânduri obligat să-şi amâne călătoria. Evident, Halsey a
folosit fiecare minut, sau aproape fiecare minut, al scurtei sale şederi aici. L-a
însoţit Vandegrift, într-un jeep, la „Tenaru”, la Ridge, la Henderson şi la
Matanikau, adică în locurile care aveau o semnificaţie deosebită pentru general,
cum de fapt aveau pentru fiecare om din subordinea sa.
În timpul nopţii „Maşina de spălat Charlie“ a impus o alarmă de rutină, iar
distrugătoarele au bombardat Hendersonul. Imediat ce Halsey şi Vandegrift au
intrat în adăpostul generalului, a coborât o încărcătură iluminantă. Proiectoarele
lui Pepper şi-au început căutările lor încrucişate, tunurile antiaerienei au început
să bubuie şi „Charlie“ şi-a oprit motorul. Au urmat câteva interminabile secunde,
iar apoi o bombă de 250 de livre a explodat înăbuşit.
„Trainică construcţie ai tu aici, n-am ce zice, Archie”, a remarcat Halsey în
timp ce bătea cu mâna lui păroasă unul din sacii de protecţie umpluţi cu nisip.
Nisipul a început să curgă încet pe sol; o altă încărcătură iluminantă a înflorit pe
cer, o altă bombă a explodat. „Charlie” a luat-o bâzâind leneş către vest. Apoi a
sunat încetarea alarmei. În timp ce Halsey se strecura afară din adăpost, sacul
putred cu nisip a plesnit. Profeţii diviziei, nu mai puţini de 15.000 la număr, l-au
considerat un semn bun.
În dimineaţa următoare, înaintea micului dejun, Halsey a înmânat câteva zeci
de decoraţii şi a ţinut o scurtă conferinţă de presă. Un corespondent nerod l-a
întrebat pe amiral cât timp crede că va mai dura războiul. „Tu cât crezi că o mai
pot ţine aşa?“ i-a replicat sec Halsey{289}.
Un alt reporter l-a întrebat pe amiral cum îşi propune să câştige campania în
Pacificul de Sud, la care Halsey a răspuns: „Să omor japonezi, apoi să omor
japonezi, şi s-o ţin tot aşa mereu omorând japonezi".
Înainte de a se întoarce la Nouméa, comandantul ComSoPac-ului i-a spus lui
Vandegrift că pe Guadalcanal întâlnise „cea mai superbă gaşcă” pe care „o
cunoscuse vreodată”.
La 8 noiembrie, un nou comandant, cel al forţelor aeriene, generalul de
brigadă Louis Woods, din infanteria marină, s-a prezentat la raport înaintea lui
Halsey. Woods îl înlocuise pe Geiger şi moştenise de la el, numai cu o zi mai
înainte, titlul neoficial de „ComairCACTUS“{290}. În cursul săptămânii ce a
precedat preluarea comenzii, Brigada 1 de aviaţie primise întăriri importante.
Spre sfârşitul lui octombrie Grupul 2 aviaţie al infanteriei marine (aflat sub
comanda locotenent-colonelului William O. Brice) sosise în Noua Caledonie.
Comandantul grupului începuse, deja, să-şi trimită piloţii şi aparatele în zonă. În
prima zi a lui noiembrie, maiorul Joseph Sailer jr., care avea să devină unul
dintre cei mai aprigi piloţi de bombardament în picaj ai celui de-al doilea război
mondial, a sosit cu Escadrila 132; la 2 noiembrie, maiorul Paul Fontana a venit
în zbor cu 9 din piloţii de vânătoare ai escadrilei (VMF) 112. Mult aşteptatele
avioane de vânătoare Lightning nu ajunseseră încă, dar sosise o escadrilă de
avioane torpiloare ale infanteriei marine comandată de locotenent-colonelul Paul
Moret.
Două avioane de cercetare foto pilotate de experţi au completat ridicarea
cartografică a întregii jumătăţi de vest a Guadalcanalului. La o săptămână după
ce piloţii şi-au terminat treaba, hărţi exacte ale acestei porţiuni a insulei erau, în
sfârşit, disponibile. Iar la începutul lui noiembrie, subunităţile de geniu marină
au amenajat o nouă pistă de decolare – „Fighter Two“ – smulsă junglei de la vest
de Kukum.
Prin sosirea celor două baterii de tunuri de 155 mm, artileria putea şi ea să
tragă în adâncimea dispozitivului japonez. Alte tunuri şi obuziere au fost, de
asemenea, debarcate şi del Valle, acum general de brigadă, avea, în sfârşit, la
dispoziţia sa, o grupare de artilerie suplă şi multifuncţională.
În timpul acestei perioade, japonezii urzeau în tăcere. La 2, 5, 7, 8, 9 şi 10
noiembrie, două crucişătoare şi 65 de distrugătoare aduseseră pe insulă trupe şi
provizii{291}. La 7 noiembrie, 11 dintre distrugătoarele lui Tanaka au debarcat, la
Tassafaronga, peste 1.300 de ofiţeri şi soldaţi ai eşalonului înaintat al Diviziei
38; două nopţi mai târziu, „Expresul” a adus cu bine pe comandantul diviziei,
generalul locotenent Tadayoshi Sano, pe cei din statul său major şi personalul
comandamentului împreună cu peste 600 de soldaţi{292}. Aviaţia de la Henderson
a atacat ambele grupuri în timp ce se apropiau de insulele Russell, dar fără
consecinţe importante pentru ele.
Hora era în toi.
 15. „NECRUŢĂTOARE, SÂNGEROASĂ ŞI DEFINITIVĂ”{293}

În timp ce japonezii erau încercuiţi la Gavaga, divizia a ordonat lui Arthur să

reia înaintarea cu Regimentul 3 infanterie marină către Poha. Regimentul lui
Jeschke (mai puţin un batalion), care tocmai sosise, i s-a alăturat ieşind din
perimetru, luni, 9 noiembrie. În ziua aceea, ploaia a căzut fără încetare, iar atacul
lui Arthur progresa în pas de melc{294}.
Marţi, soarele strălucea cu o intensitate neobişnuită pentru ofiţerii şi trupa
Regimentului 8 infanterie marina, dar batalioanele proaspete ale lui Jeschke, care
trecuseră deja linia frontului, în cursul dimineţii, nu au mai reuşit să înainteze. În
văile lipsite de aer, soldaţii supraîncărcaţi îşi trăgeau cu greu sufletul. Înaintau
încet, târându-se peste creste acoperite cu iarbă de kunai, ducând, o dată cu ei,
mitralierele şi aruncătoarele de mine. În acest timp soarele arzător le încingea,
până la incandescenţă, căştile de oţel şi ţevile armelor. În ziua următoare, arşiţa a
fost şi mai puternică. Regimentul nu înaintase decât 400 de yarzi{295}.
„Programul de sărbători” nu s-a simţit deloc pe Guadalcanal. În ziua de 11
noiembrie, când se aniversa armistiţiul ce pusese capăt ostilităţilor din primul
război mondial, au avut loc două raiduri, japonezii scăpând cu pierderi puţin mai
mari decât cele pe care le-au produs – 11 avioane Zero, faţă de 7 Wildcat.
„Vulturii mărilor" îşi pierduseră acum mult din entuziasmul afişat pe timpul
pregătirii în vederea executării raidurilor asupra Guadalcanalului. Atitudinea
echipajelor de pe Betty-uri, mai ales a celor care zburau la marginea formaţiei
(întotdeauna primele „înjunghiate" de avioanele de vânătoare Wildcat, ce veneau
în picaj) era una de stoică aşteptare a unui sfârşit amânat mereu cu 24 de ore.
Ritmul acţiunilor de la vest de Cruz, cât şi informaţiile cu privire la
deplasarea navelor în „The Slot”, îl îngrijorau pe Vandegrift. Ca urmare, îndată
ce a primit o sinteză informativă pregătită de statul major al lui Halsey, s-a decis
să-şi retragă trupele de la vest de Matanikau, ca să-şi întărească linia frontului şi
să se pregătească pentru măcelul ce părea inevitabil. În după-amiaza lui 11
noiembrie, el i-a ordonat lui Arthur să se retragă. Infanteriştii marini au adus cu
ei 11 obuziere şi tunuri antitanc, 32 de mitraliere şi 23 de aruncătoare de mine
capturate de la inamic. Trupele ce fuseseră angajate în luptă au avut 65 de morţi
şi 125 de răniţi{296}. Pierderile japonezilor, în cursul ultimei faze a acestui atac,
nu au fost niciodată stabilite.
 Către est, japonezii de la Gavaga au întreprins încercări repetate de a ieşi din
încercuire. Unii au reuşit să o facă. Însă grosul forţei era întâmpinat cu foc din
sud, din est şi din vest, iar spre nord erau apele mării. Pentru ei viața se socotea
acum în ore şi minute, şi la 12 noiembrie, ultimii apărători îndârjiţi au căzut în
luptă ori s-au sinucis. 450 japonezi zăceau neîngropaţi în locul în care luptaseră,
însă sacrificiul lor i-a permis lui Shoji, cu cei 2.000 de oameni ai săi, să se
retragă spre sud şi vest. Cercetaşii lui Clemens au raportat despre această
deplasare şi Carlson, grăbindu-se spre vest, către Tetere, a primit ordin să treacă
prin junglă şi să-l intercepteze pe Shoji. El a înaintat deci către cursul superior al
râului Balesuna.
Pierderile americanilor la Gavaga au fost de 40 de morţi, iar 120 de ofiţeri şi
soldaţi, inclusiv puternicul Puller, erau răniţi. Captura includea o mare cantitate
de orez, două obuziere, aruncătoare de mine, mitraliere, arme automate şi 50 de
bărci de debarcare pliante. Sebree a primit ordin să distrugă imediat toată hrana
şi materialele capturate şi să se întoarcă la bază{297}.
Cu cei 71 de morţi şi dispăruţi, 193 de răniţi înregistraţi în luptele din vest şi
160 de morţi şi răniţi la Nalimbiu şi Gavaga, pierderile primelor zece zile din
noiembrie depăşeau cifra de 400. Acesta era un preţ relativ ridicat, deoarece în
vest nu fusese realizat niciun obiectiv durabil. Pe de altă parte, acţiunile din
flancul de est eliminaseră posibilitatea oricărei primejdii imediate din această
direcţie.
Când s-a privit retrospectiv asupra primelor 11 zile ale lui noiembrie, unii
dintre cei care trecuseră prin ele au descris insula lor drept „liniştită”. Aşa a fost,
în comparaţie cu agitatele zile şi nopţi ale lui septembrie şi octombrie, sau cu
cele care aveau să vină în curând.
*

Când Halsey s-a întors la Nouméa, la 9 noiembrie, şeful său de stat major l-a
primit anunţându-i vestea că elemente ale Flotei Combinate au plecat de la Truk,
că alte nave de luptă se adunau la Rabaul, că transportoarele se strângeau în
Simpson Harbor şi că se semnala o activitate neobişnuită în insulele Shortland.
Rapoartele coastwatcherilor cât şi cele ale observatorilor de pe submarine şi
avioane de cercetare confirmau mesajele decodificate ale japonezilor. Nu mai era
nicio îndoială că această concentrare de trupe anunţa o acţiune de o amploare pe
lângă care ofensiva de la sfârşitul lui octombrie putea fi socotită minoră.{298}
Noul plan japonez era mai simplu decât fuseseră cele anterioare. La 12
noiembrie, la miezul nopţii, o parte din Flota 2 a lui Kondo, comandată de
viceamiralul Hiroaki Abe, avea să se apropie de coasta de nord a
Guadalcanalului şi să facă ţăndări Hendersonul, avioanele parcate în jur şi
instalaţiile adiacente. Gruparea lui Abe era formată din navele de linie Hiei şi
Kirishima, crucişătorul Nagara şi 14 distrugătoare.{299} Ca şi mai înainte,
puternicele nave de luptă urmau să folosească artileria de mare calibru şi avea să
fie folosită pentru prima dată pulberea fără flacără, pe care japonezii o şi
inventaseră.
Restul flotei lui Kondo urma să patruleze cam la 150 de mile nord de Savo, ca
grupare de acoperire îndepărtată{300}. Aceasta cuprindea portavioanele Junyo şi
Hiyo, cu aproape 100 de avioane de vânătoare, bombardiere, în picaj şi avioane
torpiloare, navele de linie Kongo şi Haruna, 4 crucişătoare şi 19
distrugătoare{301}.
Comandantul-şef al Flotei 8, viceamiralul Mikawa, avea să asigure sprijinul
apropiat al debarcării Diviziei 33 a generalului-locotenent Sano, lângă
Tassafaronga. Mikawa avea disponibile şase crucişătoare şi un număr egal de
distrugătoare{302}, Mikawa a pus trei crucişătoare şi patru distrugătoare sub
comanda contraamiralului Shoji Nishimura şi i-a comunicat să bombardeze, la
ordin, litoralul.
Contraamiralului Tanaka, care îşi reluase postul de comandant al Forţei de
întărire, i s-au încredinţat 12 distrugătoare. Ele vor escorta un convoi de 11
transportoare pe care era îmbarcat grosul diviziei veterane a lui Sano. O forţă
navală combinată de debarcare, special constituită din aproape 3.000 de ofiţeri şi
soldaţi, trebuia să debarce, simultan, pe litoral. O acoperire aeriană efectuată cu
aviaţia de vânătoare de la bazele terestre şi de pe portavioane avea să asigure că
aceşti marinari, plus cei 11.000 din trupele lui Sano împreună cu tehnica de luptă
din dotare, vor ajunge pe plajă fără a fi prea mult deranjaţi de avioanele
americane. De data aceasta, nu se presupunea nicio ameninţare din partea
Hendersonului şi a celor două piste satelite ale lui; aceste aerodromuri şi
avioanele de pe ele aveau să fie neutralizate de focul tunurilor navelor de linie
ale lui Abe. „Ora Zero“, pentru debarcare, a fost fixată pentru 13 noiembrie la
10,00 p.m. În timpul debarcării, crucişătoarele şi distrugătoarele lui Mikawa
aveau să desăvârşească distrugerea tuturor instalaţiilor aeriene americane de pe
Guadalcanal. Toate avioanele americane de vânătoare care ar fi supravieţuit
bombardamentelor distrugătoare aveau să fie, în grabă, lichidate de „Vulturii
mărilor”.
Trei ore după miezul nopţii lui 12 noiembrie, Kondo s-a separat de grupul lui
Abe, care s-a îndreptat spre Savo. La ora 6 în acea seară, Tanaka, aflat pe nava
comandant – distrugătorul Hayashio („Valul care goneşte repede”) – şi-a condus
transportoarele de trupe şi escortele lor în largul portului din Insulele Shortland.
Amiralul nu era prea bucuros; nu era sigur în ce direcţie avea să meargă valul şi
se întreba câte dintre navele lui aveau să supravieţuiască.{303}
Aşa cum propusese amiralul Mikawa în memorandumul său de la sfârşitul lui
august, o forţă importantă, o forţă capabilă să-i distrugă pe americani era în
sfârşit pornită la drum „toată deodată, cu nave mari”. Au fost alocate suficiente
avioane pentru a cuceri şi păstra supremaţia aeriană deasupra navelor de
debarcare şi zonelor de plajă unde aveau să fie debarcate trupele şi materialele.

Secţia cercetare a lui Halsey făcuse o evaluare uluitor de exactă a forţei şi

posibilităţilor inamice; ComSoPac-ul ştia că el, Halsey, trebuie să pună la bătaie
tot ce avea, de la singurul lui portavion până la bărcile de la Tulagi, pentru a-i
stăvili pe japonezi. De la portavion la MTB-uri (vedetele torpiloare), forţele
aflate la dispoziţia lui Halsey erau slabe şi dispersate.
Marea unitate operativă (Task Force) 61 aflată sub comanda lui Kinkaid
(Enterprise, două nave de linie, două crucişătoare şi 8 distrugătoare) se afla la
Nouméa, unde electricienii, sudorii şi mecanicii roiau pe portavion, reparând
distrugerile suferite la Santa Cruz. În ciuda tuturor strădaniilor lor, liftul din
prova continua, cu încăpăţânare, să rămână blocat în poziţia „Sus“, ceea ce
însemna că toate avioanele trebuiau aduse pe punte din hangar şi coborâte
dedesubt cu liftul de la pupa. Din cele două nave de linie, una (South Dakota)
era, în parte, schilodită.
Grupul operativ (Task Group) 62.4 al contraamiralului Norman Scott
(crucişătorul Atlanta şi 4 distrugătoare), care sosise în radă la Lunga cu o zi
înainte se mai afla încă acolo. Kelly Turner, cu cea mai importantă grupare a
forţelor combatante ale Regimentului 182 infanterie din Divizia Americal, sub
comanda colonelului Daniel W. Hogan, îmbarcat pe 4 nave de transport, era pe
drum de la Nouméa către Guadalcanal, sub escorta lui Portland şi a 4
distrugătoare. În cursul după-amiezii, el s-a întâlnit la sud de San Cristobal cu
Grupul operativ (Task Group) 67.4, „Grupul de sprijin” al contraamiralului
Daniel J. Callaghan: două crucişătoare grele, unul uşor şi 6 distrugătoare.
Când Turner a ancorat în dimineaţa următoare în radă la Kukum, soldaţii din
armata de uscat şi întăririle infanteriei marine s-au grăbit să debarce şi primul
dintr-un şir de mesaje de avertisment provenind de la aviaţia şi submarinele
proprii a sosit la punctul de comandă de pe „Wacky Mac”. După-amiază, Turner
avea deja o imagine destul de precisă, deşi parţială, a situaţiei inamicului.
Gruparea lui Abe fusese reperată spre jumătatea dimineţii, cu puţin peste 300 de
mile la nord de Guadalcanal, iar compunerea ei fusese corect raportată.{304} De
data aceasta, Turner nu credea că planul inamicului era să stabilească o bază de
hidroavioane. El aprecia, în mod corect, că Abe intenţiona să bombardeze
aerodromul şi i-a ordonat lui Callaghan să-l împiedice să facă acest lucru.
Pentru a-l întări pe Callaghan, Turner i-a afectat gruparea lui Scott, mai puţin
un distrugător. Totodată, el i-a luat lui Callaghan două distrugătoare care duceau
lipsă de combustibil. Această schimbare a asigurat Grupului operativ (Task
Group) 67.4 un potenţial mai mare în privinţa tunurilor şi a torpilelor. Dar dacă
forţa de foc suplimentară a adăugat şi eficienţă combativă reală grupării lui
Callaghan, este o chestiune îndoielnică. Aici, încă o dată, împrejurările au
obligat la improvizaţie şi, cum s-a mai întâmplat mai înainte (şi avea să se mai
întâmple), nave care niciodată nu acţionaseră una cu cealaltă aveau să lupte
împreună într-o bătălie de noapte.
Echipajele tuturor acestor nave erau obosite. Se bucuraseră, într-adevăr, de
desfătări ce nu erau la îndemâna celor pe care aveau misiunea să-i asalteze;
singura lor raţiune de a fi era de a se găsi acolo unde se aflau. Ei nu asudau şi
nici nu tremurau rând pe rând, din cauza malariei şi nici nu-şi petreceau ore
nesfârşite în tranşeele noroioase. Însă cei mai mulţi dintre ei se aflau acum pe
mare de luni întregi. Unele nave aveau personal atât de puţin încât ofiţerii şi
marinarii făceau în mod obişnuit „cart după cart“; patru ore de serviciu, patru
libere. Iar „alarma generală”, în vigoare cel puţin o jumătate din timpul de când
o navă ieşea din Noile Hebride şi până când se reîntorcea acolo, lăsa echipajelor
puţin timp liber pentru a se bucura de somn, de baie şi de hrana caldă, pe care
infanteriştii marini şi soldaţii din trupele de uscat le râvneau aşa de mult.
Continua încordare psihică lăsa urme. Numai în trei luni, Turner îmbătrânise
vizibil, iar unii de sub comanda lui, îndeosebi transmisioniştii, aproape că nu se
mai ţineau pe picioare.
Callaghan nu constituia nici el o excepţie. Cu două săptămâni mai înainte
fusese înlocuit în funcţia de şef al statului major al lui Halsey de către căpitanul
Miles Browning, şi de atunci, de când a preluat comanda grupului operativ, „el
n-a mai avut aproape niciun fel de odihnă. Amiralul era într-o avansată stare de
epuizare fizică”{305}.
La bordul navelor, după-amiaza zilei de 12 noiembrie nu a fost chiar liniştită.
Marinarii erau încă la masa de prânz, când a fost anunţată „situaţia galbenă“
(aviaţie inamică) şi s-a dat „alarma generală”. La patruzeci de minute după
aceea, soseau japonezii: 25 de bombardiere torpiloare, însoţite de 9 avioane de
vânătoare Zero, care le asigurau acoperirea. Piloţii infanteriei marine şi ai
armatei terestre au atacat această formaţie, iar navele lui Turner au umplut
văzduhul cu oţel. Aviaţia de vânătoare a doborât 16 bombardiere Betty, iar
artileria antiaeriană, 4. Un alt bombardier s-a prăbuşit pe puntea de comandă de
la pupa a crucişătorului San Francisco, ucigând 30 de oameni şi rănind alte peste
două duzini. În acest timp, avioanele Zero mitraliau, la joasă altitudine,
aerodromul Henderson.
În seara aceea, Callaghan a escortat navele de transport acum goale ale lui
Turner prin canalul Lengo, în drumul lor către Noile Hebride. La ora 10 p.m., el
îi urează în clar, prin radio, lui Turner „drum bun“ şi, împreună cu cele 5
crucişătoare şi 8 distrugătoare, se înapoiază spre apele întunecate care spală în
tăcere ţărmurile insulei Savo.
Contraamiralul Dan Callaghan ştia că merge împotriva a două nave de linie
inamice dotate cu tunuri de 14 inch. Trebuia să-l surprindă pe inamic şi să-şi
folosească torpilele şi salvele artileriei principale mai înainte ca uriaşele nave ale
lui Abe să-l fi descoperit, iar tunurile acestora să-i fi distrus, în tihnă,
crucişătoarele. Singura lui şansă era să se apropie, în ascuns, cu rapiditate şi să
deschidă focul mai înainte ca inamicul să-i bănuiască măcar prezenţa. „Noi le
vrem pe cele mari“, l-a conjurat pe ofiţerul cu artileria de pe nava-amiral San
Francisco. Dar era oare suficientă atitudinea hotărâtă a acestui amiral curajos?
Formaţia de marş ordonată de Callaghan, pentru lupta de noapte la care îşi
conducea navele, scoate în evidenţă faptul că el nu analizase cu grijă experienţa
amiralului Scott, din luna trecută, în timpul luptei de la miezul nopţii cu Goto.
Aşa cum a făcut şi Scott, Callaghan şi-a dispus navele în formaţie de şir
(coloană) şi şi-a împărţit distrugătoarele, plasând patru în avangarda celor cinci
crucişătoare şi patru în ariergardă. Dar aceasta nu era cea mai bună formaţie de
adaptat pentru condiţiile situaţiei cu care avea să se confrunte. Prin aceasta şi-a
privat în mod automat distrugătoarele de orice posibilitate de a efectua un atac
prin surprindere, coordonat de la mică distanţă, cu torpile.{306}
El, ca şi Crutchley, nu a dat instrucţiuni specifice luptei de noapte. Nici nu a
definit rolul pe care dorea să-l joace distrugătoarele sale. Într-adevăr, căpitanul
Robert G. Tobin, comandantul celor patru distrugătoare din ariergardă, n-a
primit niciun ordin de la amiral. Callaghan era astfel pe punctul de a-şi arunca
forţele împotriva unui duşman superior, fără a-şi fi luat cele mai elementare
măsuri ca să-şi asigure un minimum de control. Este posibil ca el să fi considerat
acele instrucţiuni ca superflue, că lupta de la mică distanţă navă contra navă era
inevitabilă. Chinezii au, pentru astfel de situaţii, un proverb: „trebuie să mergi în
bârlogul tigrului pentru a-i prinde puii”. Unii dau buzna, alţii sunt mai vicleni.
Circumstanţele s-au combinat astfel, încât l-au forţat pe acest amiral să se arunce
direct „în bârlogul tigrului”.
 Formaţia stabilită de Callaghan i-a sporit dificultăţile: aşezându-şi navele într-
o coloană lungă, el n-a dat nicio atenţie posibilităţilor radiolocaţiei de a cerceta
suprafaţa mării. Şi-a dat el oare seama că aceste radiolocatoare erau principala
garanţie a asigurării surprinderii la care se gândea? Evident, nu. Dar cu o lună
mai înainte, căpitanul Hoover, de pe Helena, i-a acordat radarului toată
încrederea, spre totala zăpăceală a japonezilor. Dintre distrugătoarele din
avangardă, numai O’Bannon avea ultimul tip de radiolocator de cercetare. Era al
patrulea în coloană. Din cele cinci crucişătoare, Helena avea cea mai modernă
instalaţie de radar, dar el era al patrulea crucişător din coloana care era condusă
de Atlanta, navă cu un radiolocator primitiv. San Francisco urma după Atlanta.
El era orb. Alegerea crucişătorului San Francisco drept navă-amiral nu a fost
înţeleaptă. Deşi avea artileria principală şi artileria antiaeriană dirijate prin radar,
nu avea radiolocator pentru cercetarea de suprafaţă{307}.
La puţin timp după ce distrugătoarele de avangardă ale lui Callaghan au
dublat Lunga Point, pe ecranele radarului crucişătorului Helena au apărut nişte
„puncte” identificate ca fiind ale inamicului. Helena le-a raportat imediat. După
şase minute, la ora 1,24 a.m., Helena a anunţat toate navele că inamicul se află în
prova-babord, la distanţă de 14.500 yarzi, navigând cu viteza de 23 de noduri, în
drum 105°.{308} Semnalele de pe ecranele lui Helena indicau că cele două forţe se
apropiau cu aproximativ 1.000 yarzi pe minut. De pe nava-amiral nu venea încă
niciun cuvânt. Într-adevăr, de pe nava-amiral nu a venit, încă multe alte minute,
niciun cuvânt.
La 1,41 a.m., distrugătorul Cushing, conducătorul coloanei americane, a
executat o întoarcere bruscă de 90° la stânga, pentru a evita ciocnirea cu
Yudachi, distrugătorul din fruntea coloanei japoneze comandate de amiralul Abe.
În sfârşit, Callaghan a spus ceva. Dar când a vorbit, n-a fost pentru a da
întârziatul ordin de deschidere a focului.
„Ce faceţi voi?“ l-a întrebat în clar, prin radio, pe comandantul lui Cushing.
{309}
Acum, cu fiecare secundă trecută, amiralul american îşi permitea să
risipească imensul avantaj al surprinderii pe care o realizase. Avantajul ei se
risipea asemenea nisipului scurs printre degetele larg răsfirate. Secundele treceau
pulsând, una câte una, pe ceasul din punctul de comandă blindat al crucişătorului
San Francisco. În sfârşit, la 24 de minute după ce Helena a reperat, cu exactitate,
navele inamice care se apropiau, Callaghan a dat un ordin:

„Atenţie, fiţi gata să deschideţi focul!“{310}

 Era prea târziu. Observatorii japonezi îi văzuseră pe americani. Atlanta, nava-
amiral a contraamiralului Norman Scott, a fost prima lovită de proiectile şi
torpile, şi înainte chiar ca amiralul Callaghan să fi dat ordinul de deschidere a
focului, carena i-a fost perforată de cel puţin o torpilă. Forţa exploziei „i-a ridicat
din apă corpul care apoi a căzut avariat, vibrând din toate încheieturile”.{311}
În următoarele şase-şapte minute, două distrugătoare americane, Cushing şi
Laffey, au atacat nava de linie Hiei. Pe când nava de linie japoneză a schimbat de
drum ca să ocolească torpilele lor, le-a trimis în schimb o salvă de proiectile
explozive de 14 inch. Laffey a pornit către fundul lui Ironbottom Bay{312}.
Următoarele două distrugătoare din coloană, Sterrett şi Q’Bannan, l-au atacat
pe Hiei cu torpile şi foc de artilerie. Torpilele lor au mers, probabil, prea adânc
sau, dacă au lovit, n-au explodat. Distrugătoarele americane, asaltând mijlocul
formaţiei lui Abe, au trecut atât de aproape de Hiei, încât au fost gata să-l
abordeze. Acest atac susţinut l-a speriat pe amiralul japonez. El a ordonat
navelor de linie să se retragă.
Callaghan era încurcat, dar nu şi-a pierdut sângele rece şi nici nu avea intenţia
să se retragă. Şi-a dat totuşi seama că, în învălmăşeală, turnurile americane
trăgeau în navele americane. (Aşa şi era!), Amiralul a ordonat prin radio, în clar:
„Opriţi bombardarea navelor proprii!“{313} Într-o acalmie subită, tunarii
americani stăteau în aşteptare. La fel şi cei japonezi. După o pauză de câteva
minute, care a părut cât un secol, un tun de 5 inch a tras. Japonezii au îndreptat
imediat reflectoarele spre San Francisco. În mai puţin de 2 minute, câteva salve,
bine ţintite, au distrus puntea de comandă a Iui San Francisco, ucigând pe loc pe
Callaghan şi alţi trei membri ai statului său major şi rănind mortal pe căpitanul
Cassin Young, comandantul navei. San Francisco era condus acum de
timonierul de cl. A III-a Floyd A. Rogers. Toate mijloacele de transmisiuni erau
distruse, iar ofiţerul cu artileria, locotenent-comandorul Wilbourne, „s-a
îndreptat imediat spre puntea de comandă, trecând printre dărâmături, cadavre,
sânge şi incendii provocate de scurt-circuite. Din conductele de incendiu sparte
ţâşnea apă…“{314}
Portland şi Helena, următoarele două crucişătoare din coloană, s-au alăturat
sângeroasei ciocniri, dar Portland nu avea să mai fie, curând, capabil de luptă.
Bateria sa principală avea o ţintă, dar comandantul unui distrugător japonez a
prins crucişătorul în aparatul director pentru lansarea torpilelor. Nava japoneză a
lansat către crucişătorul american patru torpile. Doar una a lovit pupa. A fost
suficient. Explozia a distrus cea mai mare parte din pupa lui Portland şi două
dintre cele patru elice. Nava n-a mai putut cârmi şi a început să se rotească
nebuneşte. Helena a avut mai mult noroc. Comandantul său, Gilbert C. Hoover,
şi-a condus nava prin învălmăşeală într-un mod excepţional şi principala sa
baterie a dat lovituri succesive şi eficiente navelor inamice. În pupa lui Helena,
tunurile de pe Juneau au început să fulgere. După câteva momente, a fost lovit
de o torpilă, care a explodat în compartimentul căldări nr. 1. A început să ia apă,
şi-a pierdut direcţia şi a continuat să înainteze în virtutea inerţiei până s-a oprit.
Cele patru distrugătoare ale căpitanului Robert G. Tobin – Escadra 12
Distrugătoare – (Desron 12) nu erau încă angajate în luptă. După cum am văzut,
Callaghan nu-i dăduse ordine de luptă lui Tobin, iar nava sa comandant, Aaron
Ward, avea radiolocatoare de cercetare învechite. Tobin era, din mai multe
puncte de vedere, în întuneric, dar Aaron Ward a deschis focul, de la distanţa de
7.000 de yarzi, asupra navelor identificate de el ca fiind inamice. În pupa lui,
Barton a lansat patru torpile contra unei ţinte aflate în travers la babord, dar a
fost lovit numaidecât de două. La câteva secunde s-a rupt în două, luând cu el
90% din echipaj. Monssen a rezistat doar câteva minute mai mult. Ultimul dintre
distrugătoarele lui Tobin, Fletcher, s-a descurcat mai bine, poate din cauză că
avea radiolocatoare noi, sau poate pentru că comandantul său era familiarizat cu
acestea şi se baza pe ele. Oricum ar fi fost, comandantul, comandorul William
M. Cole, şi-a condus nava cu încredere şi siguranţă prin tot acest măcel.{315}
„Pentru că vizibilitatea era slabă, bătălia s-a transformat în dueluri din
apropiere şi încăierări feroce, fiecare navă acţionând independent”. Aşa sună
raportul japonez.{316}

În zori piloţii care executau cercetarea au zburat de pe Henderson către tăcuta

Savo, deasupra unei mări liniştite pe care, ca şi după victoria lui Mikawa, se
aflau împrăştiate lăzi de portocale, scânduri şi plute de salvare, şi pe care
aproape 1.000 de oameni epuizaţi, mulţi arşi şi răniţi, se întrebau cât timp
jachetele de salvare de un galben cenuşiu, cărora le încredinţaseră viaţa, vor
continua să-i ţină deasupra. Sub aviatori se aflau opt nave, trei japoneze şi cinci
americane. La o milă nord-vest de Savo se târa gigantul Hiei însoţit de
credinciosul distrugător Yukikaze. Yudachi, veteran al altor lupte, stătea nemişcat
pe apă. Akatsuki, ceva mai devreme, se scufundase ducând cu el cea mai mare
parte din echipaj. Amatsukaze şi lkazuchi s-au retras avariate.
La ivirea zorilor, Wilbourne s-a dus din nou la punctul de comandă distrus al
crucişătorului San Francisco. O căldare producea abur şi crucişătorul a putut
înainta încet către Lunga Point. Wilbourne a găsit cadavrul amiralului Callaghan
în partea dinspre tribord a punţii de comandă.

„O dâră de ţigarete Philip Morris ducea, dintr-un pachet deschis, din mâna sa
către adăpost. După câte se părea, când o singură lovitură a fost trasă, el a ţâşnit
din cabina sa…“{317}

În acel moment începuse măcelul.
Această victorie a fost asemănată cu cea a lui Pirus; marina americană nu-şi
mai putea permite o alta. Atlanta, Cushing, Laffey, Barton şi Monssen se
scufundaseră sau erau pe punctul de a se scufunda; San Francisco, Juneau,
Portland, Helena, Sterrett, O’Bannon şi Aaron Ward erau avariate. Numai
Fletcher a scăpat fără o zgârietură. Cel puţin 700 de ofiţeri şi marinari care au
mers la bătălie, sub comanda lui Callaghan şi Scott, nu au mai trăit să vadă
răsăritul soarelui zilei de 13 noiembrie.{318} În ceea ce priveşte pierderile în vieţi
şi nave, cele americane depăşeau cu mult pe cele japoneze. Din nou flota
Statelor Unite încasase o bătaie teribilă. Dar ea a câştigat, totuşi, această bătălie
necruţătoare şi sângeroasă, caracterizată de amiralul King ca „una dintre cele
mai furioase bătălii navale care a fost purtată vreodată”{319}, pentru că Abe a
fugit şi nu a bombardat Hendersonul.
În timp ce căpitanul Hoover, la bordul crucişătorului Helena, aduna
rămăşiţele Grupului Operativ (Task Group) 67.4 al lui Callaghan care mai erau
încă în stare de navigaţie, crucişătorul Portland era ajutat, tras şi împins către
portul Tulagi, unde vă sta în doc, în apa adâncă de lângă Florida, pentru a i se
face reparaţii. Hoover a trecut prin canalul Lengo cu Juneau, San Francisco,
O’Bannon, Sterret şi Fletcher. În spatele lui, zeci de mici bărci, trimise de la
Lunga şi Tulagi, navigau încet, culegând oameni din apa uleioasă. Ca şi înainte,
practic toţi supravieţuitorii japonezi au preferat să moară şi celor mai mulţi li s-a
permis să facă acest lucru. După ce s-au luptat pentru a evita salvarea, treizeci şi
ceva au fost aduşi cu forţa în bărci pentru a fi interogaţi.
Între timp, grupul lui Hoover a continuat retragerea către est. Cu puţin timp
înainte de ora 11, navele lui au fost reperate de submarinul japonez I-26. La
10,59 el a lansat torpilele de la prova şi la 11,01 o torpilă a lovit pe Juneau.
Crucişătorul s-a dezintegrat. În mai, puţin de două minute el a dispărut.
Hoover trebuia să facă faţă unei hotărâri înspăimântătoare. Putea el să rişte cu
o navă – poate chiar două – pentru a culege supravieţuitorii, dacă ar mai exista
vreunul? A optat şi a transmis acest mesaj unei „fortăreţe” care tocmai îl survola.

 Juneau torpilat şi dispărut în punctul Lat. 10°32’5", Long 161°2’ E la 1109.
Supravieţuitori în apă. Raportaţi ComSoPac {320}.

Mesajul nu a ajuns niciodată la Halsey. Din 100 de oamenii care au
supravieţuit, într-un mod sau altul, exploziei, numai 10 au trăit pentru a povesti
despre ea. Aproximativ 700 au pierit.{321}
 16. „LE-AM TRAS O MAMĂ DE BĂTAIE TICĂLOŞILOR!“

În timp ce Callaghan naviga, pe o noapte fără lună, spre întâlnirea ce avea să-i
fie fatală, Flota Combinată i-a ordonat lui Tanaka să se întoarcă şi să-şi conducă
transportoarele în apele sigure ale insulelor Shortland. La amiaza zilei de 13
noiembrie se afla deja în zona ordonată. La o oră după aceea, i s-a comunicat să
pornească din nou spre Guadalcanal. Comandantul forţei de întărire „a avut
presimţirea că îi aşteaptă o soartă nenorocită“{322}. Americanii erau hotărâţi să
adeverească presimţirile lui Tanaka.
Enterprise brăzda marea către nord cu o viteză de 26 de noduri, cu ascensorul
din faţă încă blocat în poziţia „sus“ (nici Halsey însuşi n-ar fi îndrăznit să apese
pe butonul „jos“). La bord, echipele de reparaţii încă mai lucrau, cu frenezie,
pentru a pregăti marele portavion în vederea acţiunilor aeriene de luptă. Marea
unitate operativă (Task Force) 64 a lui Willis Augustus Lee, formată din navele
de linie rapide Washington, South Dakota şi patru distrugătoare, îl însoţea.
Între timp, piloţi de pe Henderson şi bombardiere B-17 de pe insula Espiritu
Santo îl bombardau, în reprize, pe Hiei. Primii piloţi torpilori ai aviaţiei
infanteriei marine din Pacificul de sud (din Escadrila VMSB-131 a
locotenentului-colonel Paul Moret) au exersat îndelung în acea zi. Dar tunurile
antiaeriene de pe Hiei încă mai trăgeau. Cinci distrugătoare, navigând în jurul
lui, lansau perdele groase de fum negru şi aruncau o grindina de oţel asupra
fiecărui atacant care îndrăznea să se apropie. 8 avioane Zero, trimise să acopere
operaţiunile de salvare, au fost repede doborâte. Dar piloţii americani erau
perseverenţi: voiau să scufunde cu orice preţ pe Hiei. Târziu după-amiază,
imensa navă care încasase tot ce se putea, chiar înainte de a apune soarele, cu
pavilioanele de luptă fâlfâind, a început să se scufunde de la pupa.
Pe când la nord-vest de insula Savo apele spălau puntea principală a lui Hiei,
amiralului Halsey, aflat în Nouméa, i-a ajuns ştirea că forţele lui Tanaka erau
iarăşi la drum. Se estima în mod corect că nave mai mari vor acoperi intrarea lui
în Ironbottom Bay. ComSoPac-ul a dat ordin lui Kinkaid să trimită grupul lui
Lee înainte, spre Capul Esperance, şi să le intercepteze. Dar vânturi contrare au
amânat şi mai mult acţiunile aeriene de rutină, dependente încă de un singur
ascensor. Kinkaid n-a putut efectua drumul plănuit şi navele lui Lee n-au putut
atinge obiectivul la miezul nopţii.
 Mai devreme, Kinkaid lansase opt bombardiere în picaj, cu o escortă de şase
avioane de vânătoare, comandantul formaţiei având ordinul de a se alătura
piloţilor lui Woods, pentru a-l ataca pe Hiei şi de a ateriza apoi pe aerodromul
Henderson. Au mai sosit şi alte avioane pentru a întări capacitatea de apărare şi
de atac a lui Woods. Dale Brannon. Avansat maior, a condus prima patrulă a
mult aşteptatelor avioane Lightning; curând, după aterizarea lor, au mai sosit
încă alte opt avioane de acelaşi tip, venind din zona lui MacArthur. Harmon a
mutat două escadrile de bombardiere B-26 din Noua Caledonie la Espiritu Santo.
La 13 noiembrie, când întunericul s-a lăsat pe pistele de aterizare, generalul
Woods a numărat 53 avioane de vânătoare de mare altitudine, 30 SBD-uri, 19
avioane torpiloare şi 2 P-400{323}. Pe Guadalcanal, pentru prima oară în istoria
agitată a insulei, se aflau peste 100 de avioane de luptă în stare operativă. Dar
starea aceasta fericită de lucruri nu avea să dureze mai mult de 7 ore.
Pentru că misiunea contraamiralului Shoji Nishimura era, în această noapte,
să neutralizeze puterea aeriană americană, adică să facă ceea ce Abe nu reuşise
cu o noapte înainte. La câteva minute după miezul nopţii, crucişătoarele lui,
Maya şi Suzuya, cu tunuri de 8 inch, au ajuns în apele care, de la 8 august
înainte, s-au deschis ca să înghită atât de multe nave îndrăzneţe. Crucişătoarele
lui Nishimura n-au întâlnit însă niciun inamic – cel puţin în primele 50 de
minute. În acest timp, ele au lansat, pe îndelete, aproape 1.000 de proiectile peste
Henderson, pe pistele „Fighter One“ şi „Fighter Two“.
„Louie the Louse“ a lansat din nou, metodic, materialul ce părea inepuizabil,
cerut pentru furnizarea luminii necesare. Erau lansate foarte des 3-4 bombe
luminoase şi când se stingea o lumină, era aprinsă alta. Spre cer ţâşneau din nou
flăcări, şi din nou bubuiturile tunurilor de 90 mm care spărgeau urechile punctau
melodia sumbră cântată de explozia obuzelor de pe crucişătoarele lui Nishimura.
În timpul scurtelor acalmii, uruitul motoarelor-jucărie ale „maşinii de spălat a lui
Charlie”, reamintea infanteriştilor marini, soldaţilor din trupele de uscat şi celor
peste 700 de marinari salvaţi în cursul zilei, ca nu cumva să slăbească contactul
cu noroiul în care zăceau, aşteptând cu ochii larg deschişi. Oamenii tremurau în
această noapte, chiar dacă aerul nu era rece.
Tot atât de brusc cum s-a dezlănţuit, tirul s-a oprit; cu excepţia trosnetului
făcut de focul care cuprindea corturile, latrinele şi barăcile din apropierea
pistelor, totul era tăcut. Nishimura, atacat de vedete torpiloare (MTB), s-a retras.
Distrusese 18 avioane{324}. Pistele de aterizare nu au suferit decât stricăciuni
superficiale.
Chiar înainte de revărsatul zorilor zilei de 14 noiembrie, în timp ce flăcările
mistuiau depozitele detonând muniţia încinsă, piloţii avioanelor de vânătoare şi
de bombardament în picaj au alergat la avioanele pregătite de zbor. Cea mai
mare flotă de debarcare japoneză, „expresul de Tokyo“, se afla în strâmtoarea
„The Slot“, îndreptându-se spre sud-est.

Când au sosit primele informaţii la comandamentul acţiunilor aeriene, Tanaka

se afla la 150 mile nord-vest de Esperance, deplasându-se spre Guadalcanal cu o
viteză de 11 noduri şi cu o acoperire asigurată de o duzină de avioane Zero. Cele
11 transportoare ale sale înaintau pe patru coloane. Distrugătoarele, dispuse în
forma unui vast „V“, asigurau apărarea antisubmarină pe direcţia de marş şi pe
flancuri. Amiralul nutrea însă certitudinea că principalul pericol nu va veni de la
submarine. Avea dreptate.
În jurul orei 8,30 a.m., formaţia a fost ţinta a două mici atacuri; avioanele
Zero revendicau cinci atacanţi doborâţi{325}. Următorul val de avioane a trecut
mult mai la sud şi mai la vest de transportoare. Ţinta acestei „mari formaţii”, pe
care Tanaka a văzut-o pe la ora 9,45 a.m., erau forţele care se retrăgeau în grabă
ale lui Mikawa, aflate acum la sud de Noua Georgie şi îndreptându-se spre vest.
Grupul de atac al locotenent-comandorului James R. („Bucky”) Lee, de pe
portavionul Enterprise, avansa direct spre crucişătoarele care le scăpau. Avea
destul timp ca să se ocupe şi de Tanaka.
Kinugusa fusese deja găurit de două ori de avioanele torpiloare cu baza pe
Henderson, iar Lee l-a mai atacat o dată{326}. Piloţii s-au năpustit acum asupra lui
Chokai, Maya şi Isuzu şi le-au avariat pe toate trei, înainte de a termina bombele.
Grupul de atac al lui Lee a zburat spre sud-vest şi Mikawa a profitat de
întrerupere pentru a se reorganiza, zbătându-se să ajungă la insulele Shortland.
Cu excepţia câtorva ineficace avioane de vânătoare de tip Zero, Tanaka era
lipsit de acoperire aeriană. Navigând la numai 150 de mile mai încolo, Kondo
era într-o vizibilă stare de agitaţie. Avioanele pe care le trimisese în formaţii
mici ca să acopere transportoarele au fost doborâte, iar grupele de atac reunite
ale marinei şi infanteriei marine de pe Enterprise și Guadalcanal au declanşat
asalturi aproape fără împotrivire asupra nenorocitei turme a lui Tanaka. Atacurile
au fost ucigătoare. Americanii au lovit la 11,50, 12,45 a.m. 2,00, 3,40 p.m. și la
apusul soarelui. De la Espiritu Santo au zburat bombardiere B-17, ca să se
alăture măcelului. Pentru că, în realitate, măcel a fost. Au fost scufundate şase
transportoare; un al şaptelea, avariat, Sado Maru, s-a târât înapoi, spre insulele
Shortland, escortat de distrugătoare.

 „În această zi, în şase atacuri,… inamicul a scufundat şase transportoare…
Echipajele erau aproape epuizate… Transportoarele care au mai rămas şi-au
petrecut cea mai mare parte a zilei în acţiuni de evitare, mergând în zigzag, cu
maximum de viteză, şi acum erau dispersate în toate direcţiile"{327}.

Tanaka şi-a adunat însă navele de transport dispersate şi a înaintat cu
îndărătnicie spre Tassafaronga. Trei distrugătoare escortau acum patru
transportoare. Binevenita noapte a învăluit, în cele din urmă, „jalnicele rămăşiţe”
ale forţei care plecase din Shortland{328}.

Acelaşi întuneric care a ascuns „rămăşiţele jalnice” ale contraamiralului

Tanaka l-a luat sub scutul său şi pe Kondo, care venea din nord cu nava de linie
Kirishima, crucişătoarele Atago, Takao, Sendai şi Nagara, precum şi cu 9
distrugătoare. Kondo, care era hotărât să răzbune pagubele aduse lui Abe,
Mikawa şi Tanaka, se aştepta la rezistenţă. Era gata să-i facă faţă. „Situaţia
ajunsese la un asemenea stadiu, încât nu se mai putea amâna bombardarea
Guadalcanalului şi sprijinirea convoaielor… aşa că Flota lui Kondo… a înaintat
cu hotărâre spre sud”{329}. Cu aceeaşi hotărâre, contraamiralul Lee, la bordul
navei de linie Washington, cu nava de linie South Dakota în pupa, şi însoţit de
patru distrugătoare, a înaintat spre nord. O coliziune gigantică părea iminentă.
Primul care a ajuns la Ironbottom Bay a fost Lee. Radiolocatoarele sale de
cercetare nu au indicat nimic până la 11,15 p.m., când au semnalat, deodată, trei
„siluete”, identificate ca o posibilă navă de linie şi două crucişătoare, aflate la
aproximativ 19.000 de yarzi. Radiolocatoarele de artilerie de pe navele lui Lee s-
au fixat asupra ţintelor. Turelele au fost orientate spre azimutul indicat, ţevile
tunurilor au fost înălţate. La punctele de comandă de artilerie, ofiţerii au apăsat
cheile de dare a focului. Marile tunuri din turelă au vorbit. Prima salvă a încadrat
inamicul; radiolocatoarele l-au arătat întorcându-se şi retrăgându-se. La 11,21
p.m., după şase minute de la declanşarea focului, navele de linie au încetat focul.
Tunurile lor de 16 inch au dispersat perdeaua formată din crucişătoarele lui
Kondo.
Lee a luat acum un drum de 300° (adică vest-nord-vest) pentru a trece la sud
de insula Savo, care se zărea, întunecată, la tribordul său. De îndată ce formaţia a
luat acest nou drum, distrugătoarele sale din avangardă au reperat ţinte, la 5.000
yarzi în faţă. O a doua formaţie inamică, de data aceasta de distrugătoare – cădea
peste americani. Cele patru distrugătoare ale lui Lee au deschis focul. Japonezii
au fost surprinşi şi buimăciţi, dar numai preţ de o clipă, căci, în câteva secunde,
apa era plină de torpilele lor şi, ca de obicei, multe şi-au atins ţinta. În minutul
următor, artileria a deschis focul. Toate cele patru distrugătoare americane au
fost lovite de proiectile japoneze; o torpilă a lovit şi a spulberat teuga lui Walke
până la puntea de comandă. L-au cuprins flăcările şi şi-a început călătoria către
adâncuri. La 11,34 p.m., Preston s-a scufundat. Lee le-a ordonat lui Gwin şi
Benham, avariate, să se retragă. Voia câmp liber, pentru a treia rundă.
Când ceasurile de pe puntea de comandă indicau exact miezul nopţii, cele
două nave de linie americane se apropiaseră, cu o viteză de 26 noduri, de
principala forţă a lui Kondo – alcătuită din trei crucişătoare, urmate de nava de
linie Kirishima. La 8.500 yarzi, Washington a deschis focul cu bateria principală
asupra navei de linie japoneze. Primele salve au lovit ţinta. Un crucişător
japonez, apoi altul şi apoi al treilea, au iluminat nava de linie South Dakota.
Bateriile sale secundare au distrus reflectoarele, dar nu înainte ca suprastructura
navei de linie să fie ciuruită de un uragan de proiectile care a distrus
radiolocatoarele de cercetare şi pe cele de conducere a tragerii, cu excepţia
unuia. Antenele radio au fost distruse. South Dakota, surdă, mută şi oarbă, nu
mai era activă, ci doar un spectator pasiv şi, la 12,10 a.m., comandantul său „a
decis, în mod înţelept, să se retragă, spre marea uşurare a comandantului Marii
unităţi operative”{330}. Kondo s-a retras spre nord cu nava de linie Kirishima
avariată, lăsându-l pe Lee stăpân pe câmpul de luptă, la bordul maiestuoasei
nave de linie Washington.
Amiralul american s-a hotărât acum să pornească în căutarea celorlalte nave
de transport ale lui Tanaka. În momentul respectiv, acestea tocmai trecuseră prin
dreptul insulelor Russell, cam la 60 de mile vest de Esperance. Prin urmare,
căutarea s-a dovedit fără folos. Contraamiralul Lee, convins că zdrobise
planurile lui Kondo pentru noaptea aceea şi că vestea va ajunge la cunoştinţa lui
Tanaka în cursul dimineţii următoare, s-a deplasat Către sudul Guadalcanalului.
Modest, comandantul Marii unităţi operative (Task Force) 64, a atribuit
meritul acestei victorii decisive tuturor, cu excepţia lui însuşi. N-a neglijat, de
asemenea, să amintească despre calităţile de luptă demonstrate de japonezi:

„Au intrat în această acţiune încrezători că vor putea lovi mai bine ca
inamicul. Din momentul în care ei s-au retras după primele noastre salve, am
ştiut că soarta japonezilor fusese pecetluită. Ne-am dat atunci seama, şi nu
trebuie să uităm nici acum, că ceea ce ne-a asigurat o marjă de superioritate s-a
datorat aproape în întregime radarului. Desigur, nu-i întrecem pe japonezi în
experienţă, îndemânare, antrenament şi capacitatea personalului”{331}.

Când a aflat de fuga dezordonată a lui Kondo, Tanaka, comandantul forţei de
întărire, a înţeles că era la ananghie. El n-ar fi putut ajunge la Tassafaronga cu
mult înainte de a se face lumină, în ziua de 15 noiembrie, şi i-a cerut, prin radio,
lui Mikawa, permisiunea de a-şi pune pe uscat navele de transport de îndată ce
va sosi. Mikawa a telegrafiat concis: „NU!“. Kondo a trecut însă peste ordinul
lui Mikawa:

„Pune navele pe uscat şi debarcă trupele”.

Această „aprobare hotărâtă” a unei cereri fără precedent până atunci a fost
„primită cu recunoştinţă” şi, în zori, patru nave transportoare se îndreptau spre
plajă.{332}
Piloţii lui Woods, în zbor încă de când mijiseră zorii, aveau de zburat doar 15
mile până la locul sângeroaselor acţiuni din acea zi, la care participau avioane
ale armatei de uscat, ale marinei şi ale infanteriei marine. Del Valle şi-a deplasat,
în grabă, cele 8 tunuri de 155 mm la Matanikau, pentru a bombarda navele
eşuate pe plajă, în timpul scurtelor intervale dintre valurile atacurilor aeriene.
Dintre avioane, unele lansau bombe brizante şi incendiare asupra navelor
neajutorate, punţile lor fiind roşii de sânge; altele atacau la mică altitudine,
pentru a mitralia. Pe la ora 9,00 a.m., carenele celor patru nave erau distruse, iar
suprastructurile ardeau în vâlvătăi. Atacurile continuau însă. În ciuda grindinii de
proiectile și de gloanțe și a focului de care erau cuprinse navele, 2.000 de soldați
japonezi au ajuns cu bine la ţărm. Ei au reușit să transporte 260 de lăzi de
muniţie și 1.500 de saci de orez{333}. Pe la mijlocul dimineţii, distrugătorul
Meade a ieșit din portul Tulagi ca să dea „lovitura de grație” navelor eșuate,
lucru pe care l-a făcut cu uşurință: apoi, înaintând încet, distrugătorul a adunat
264 ofiţeri şi marinari de pe Walke şi Preston, care petrecuseră aproape 12 ore în
apă.{334}

Primele rapoarte fragmentare despre această serie de acţiuni îndârjite de

noapte, care au culminat pe 15 noiembrie cu distrugerea ultimelor rămăşiţe ale
transportoarelor lui Tanaka şi sabordarea navei Kirishima de către comandantul
ei, au fost primite cu oarecare rezervă la Washington. Dar pe măsură ce
confirmările erau primite, starea de spirit s-a transformat într-un optimism
încrezător.
 La Tokyo, Statul Major General Imperial a anunţat o altă mare victorie. Sub
protecţia marinei, armata de uscat imperială „afluia” pe ţărmul Guadalcanalului;
nenumărate nave americane au fost trimise la fund; altele, „învăluite în flăcări“,
pluteau fără ţintă în apele aflate în stăpânirea „eroicei” flote a lui Kondo.
Victoria finală era aşteptată dintr-o clipă în alta.{335} Era, cu toate acestea, o mică
problemă: americanii erau încă acolo, ei încă mai aveau în mod inexplicabil
nave şi avioane. Şi, lucrul cel mai straniu dintre toate, ei păreau încă dornici să
lupte! Dar spiritul impetuos care-i anima pe soldaţii, marinarii şi piloţii japonezi
va învinge cu siguranţă. Americanii, popor ce se baza în întregime pe maşinile
lor de război, vor fi curând îngropaţi în noroiul „insulei fără importanţă, locuită
numai de băştinaşi”. Japonezii care ştiau adevărul erau înspăimântaţi. Amiralul
Tanaka scria mai târziu: „Îngrijorarea şi frământarea mea în legătură cu această
aventură s-au dovedit pe deplin motivate”{336}.
Luni, 16 noiembrie, când rapoartele finale fuseseră primite, ministrul Knox
era aproape jovial. Pentru prima oară de luni de zile. Declaraţiile făcute de el
presei au fost concise: „Îi putem ciomăgi. Eu nu am nicio rezervă în această
privinţă. Îi vom înfrânge”{337}. Vandegrift i-a comunicat lui Halsey că oamenii de
pe Guadalcanal şi-au „scos căştile lovite”, „în semn de adânc omagiu pentru
jertfa contraamiralilor Callaghan, Scott, Lee, Kinkaid şi forţelor acestora”{338}.
Hanson Baldwin, expert militar al ziarului New-York Times, scria: „Stă în
puterea noastră să ne făurim viitorul”{339}.
În Nouméa, Halsey citind telegramele, s-a întors către statul său major,
rânjind cu gura până la urechi: „Le-am tras o mamă de bătaie ticăloşilor!“{340}.
Dacă se compară doar pierderile în nave de luptă, aşa cum o făcea Radio
Tokyo, bătăliile navale de la mijlocul lui noiembrie ar putea fi considerate ca
favorabile japonezilor. Dar nicio bătălie nu poate fi judecată cu o unitate de
măsură atât de limitată. Pentru că, în afara celor două nave de linie, a unui
crucişător şi a trei distrugătoare, flota japoneză pierduse cea mai mare parte a
celor 3.000 de soldaţi ai Forţei Navale de Debarcare şi zece preţioase
transportoare. Armata de uscat pierduse cel puţin jumătate din Divizia 38
infanterie, cu tot armamentul greu şi toată tehnica din dotare.
Mai important chiar, cei doi amirali japonezi, Mikawa şi Kondo, îşi
pierduseră definitiv ceva din superioritatea şi elanul lor. Cum altfel s-ar putea
explica faptul că amiralul Kondo nu şi-a angajat aviaţia de vânătoare în zilele de
13, 14 şi 15 noiembrie? Cum altfel se poate explica părăsirea în grabă de către
Mikawa a teatrului de luptă? Şi mai rămâneau şi alte întrebări. De ce nu a
ordonat Kondo o retragere generală, în afara zonei de acțiune, a aviaţiei cu baza
la Henderson, mai devreme, la 14 noiembrie, înainte ca cea mai mare parte a
convoiului lui Tanaka şi preţioasa lui încărcătură să fie distruse? De ce n-a luat
Tanaka iniţiativa şi n-a recomandat retragerea în vederea reorganizări? Primele
atacuri aeriene care i-au lovit convoiul, pe 14 noiembrie, ar fi trebuit să-i spună
tot ceea ce avea nevoie să ştie: că bombardamentul lui Nishimura din noaptea
precedentă eşuase în încercarea de a neutraliza Hendersonul.
Însă comandanţii japonezi au preferat din nou, aşa cum o făcuseră şi la
Tenaru, la Edson’s Ridge şi în atacurile din octombrie, să insiste cu încăpăţânare
într-o direcţie ce-şi dovedise deja ineficacitatea.
CARTEA A PATRA
 17. IMPAS

În tot cursul zilei de 16 noiembrie, „Patrulele de asalt” de la Henderson au

lovit epavele navelor pe care le „închiriaseră” cu o zi înainte. Pe epavele eşuate,
flăcări pâlpâind ardeau pereţii de metal, iar din magazii se’ scurgea un fum gros,
uleios. Din când în când, de-a lungul drumului de coastă, aflat la vest de
Tassafaronga, explozii violente marcau distrugerea muniţiei şi a carburantului
aflat în butoaie debarcate cu un preţ atât de ridicat în vieţi omeneşti şi nave.
Vandegrift a hotărât că acesta era momentul propice să organizeze o nouă
acţiune spre apus pentru a ajunge la Poha şi a lichida ceea ce mai rămăsese din
Armata 17 a lui Hyakutake, care, după câte se părea, abia îşi mai trăgea sufletul.
Divizia a constituit o puternică grupare de atac pentru comandantul sectorului de
vest, generalul de brigadă Sebree: Regimentul 182 infanterie comandat de
Hogan (mai puţin un batalion); Regimentul 164 comandat de Moore; Regimentul
8 infanterie marină comandat de Jeschke. În rezerva sectorului era dispus
Regimentul 1 infanterie marină comandat de Cates. Del Valle şi-a organizat
astfel artileria încât să poată asigura un sprijin cu foc direct şi general.
Sebree şi-a propus să traverseze râul Matanikau în zorii zilei de 18 noiembrie.
Avea să ocupe, în aceeaşi zi, o linie de plecare întinzându-se spre sud de la Point
Cruz la Cota 66 (circa 2.500 yarzi în interior) şi să înceapă atacul în ziua
următoare. EI propunea ca apoi să înainteze spre vest pe un front larg, să-i scoată
pe japonezi din sistemul muntos dominant şi să asigure linia din zona Poha. În
cursul celei, de-a doua săptămâni din noiembrie, o jumătate de duzină de patrule
de cercetare (una dintre ele condusă personal de Sebree) nu au întâlnit prezenţe
inamice în zona dintre Matanikau şi Point Cruz. Sebree anticipa că vor fi; puţine
dificultăţi în ocuparea poziţiei de pregătire a atacului. Dar Hyakutake avea
propriile sale păreri. Acestea nu includeau retragerea pe linia râului care era
obiectivul lui Vandegrift. Ministrul Knox. Şi amiralul Halsey „neglijaseră” să-I
informeze pe comandantul Armatei 17 că el şi luptătorii săi înfometaţi erau
înfrânţi.
Membrii secţiunilor armatei de uscat şi marinei din Statul Major General, spre
deosebire de general, erau mai optimişti în ceea ce priveşte refacerea avantajului
în favoarea Japoniei. Mai mult, succesiunea luptelor costisitoare care au
culminat eu sabordarea lui Kirishima, a forţat Statul Major General Imperial
Japonez să reevalueze situaţia critică a desfăşurării evenimentelor din insulele
sudice ale arhipelagului Solomon. Concluzia Ia care au ajuns experţii din Tokio
a fost aceea că „era indispensabil pentru instaurarea unei situaţii favorabile în
Asia de răsărit să, se zdrobească contraatacul Statelor Unite… şi să se menţină
sub control importantele zone ale insulelor Solomon şi Noii Guinei“{341}.
În scopul realizării acestui obiectiv, Maiestatea Sa Imperială l-a înlocuit „la
16 noiembrie, pe viceamiralul Nagumo de la comanda Flotei 3 şi l-a numit în
acest post pe viceamiralul Jisaburo Ozawa. Simultan, Statul Major General a
creat Armata 8 Zonală cu sediul la Rabaul şi l-a numit pe generalul locotenent
Hitoshi Imamura în funcţii de comandant al acesteia{342}. În aceeaşi zi, Secţia
armatei de uscat din Statul Major General a creat Armata 18 şi desemnat la
comanda ei pe generalul locotenent Hatazo Adachi, aflat în subordinea lui
Imamura. Misiunea lui Adachi era de a înviora şi a scoate din lâncezeală operaţia
din Noua Guinee, fără ca să i se repartizeze însă, în această perioadă, trupe
proaspete.
Hyakutake, subordonat şi el lui Imamura, continua în noua organizare, să
deţină comanda Armatei 17. Misiunea sa era de a recuceri Guadalcanalul.
Începând cu ultima perioadă a lunii august, acest efort a absorbit atenţia
generalului şi a înghiţit cel puţin 75 la sută din resursele disponibile din zona de
sud-est. Din punctul său de comandă din junglă, aflat în apropiere de
Kokumbona, Hyakutake nu putea controla evenimentele din Noua Guinee, unde
poziţia japonezilor cunoştea de la un timp o tendinţă uşoară, dar constantă, de
deteriorare sub presiunea crescândă a Aliaţilor. Crearea unui cartier general de
zonă şi a unei armate însărcinate în mod special cu operaţiile de acolo, ar fi
permis, fără îndoială, comandantului Armatei 17 să restabilească situaţia pe
insula „Ka“{343}. Dar noile măsuri, oricât erau de dorit din punctul de vedere al
lui Hyakutake, nu au satisfăcut nevoia imperioasă de unificare a direcţiei
efortului la nivelul zonei, pentru că Imamura şi Yamamoto vor funcţiona în
calitate de comandanţi de acelaşi grad, având misiuni de coordonare.
Generalul Imamura, înainte de a părăsi Tokyo, a primit aceleaşi instrucţiuni
trimise şi amiralului Yamamoto{344}. Acestea prevedeau că armata de uscat şi
marina vor coopera pentru a grăbi construirea unor noi baze aeriene în insulele
Solomon şi a consolida instalaţiile aeriene existente acolo. Această măsură a
fost, în mod evident, mult întârziată. De la începutul lui septembrie, câţiva ofiţeri
japonezi cu funcţii relativ înalte în forţele aeriene navale au încercat, cu puţin
succes, să lămurească Statul Major General Imperial că stăpânirea spaţiului
aerian de deasupra Guadalcanalului şi a apelor din împrejurimi era vitală. În
ciuda înfrângerilor din septembrie, octombrie şi de la jumătatea lui noiembrie,
armata de uscat a refuzat să vadă adevărul. Întreaga răspundere pentru acţiunile
aeriene în zona de sud-est aparţinuse flotei. Forţele aeriene ale armatei de uscat
japoneze au fost angajate pe continentul asiatic, în Indonezia şi în Malaya.
Armata de uscat nu contribuise nici măcar cu un singur avion pentru campania
din Guadalcanal. Dar acum, în sfârşit, Statul Major General a capitulat sub
presiunea insistentă a flotei. Forţele aeriene ale armatei de uscat vor coopera.
În timp ce forţele aeriene erau în curs de concentrare, Armata 17 avea
misiunea de a asigura poziţiile cheie pentru operaţiile ofensive viitoare, iar flota
de a folosi „toate mijloacele” pentru a împiedica întărirea inamicului şi de a-l
sprijini pe Hyakutake. După ce puterea aeriană americană va fi fost neutralizată,
flota urma să transporte întăririle. Ulterior, la o dată neprecizată de Statul Major
General Imperial, armata de uscat şi flota urmau să organizeze un efort unit
pentru a recuceri aerodromurile de pe Guadalcanal şi a nimici pe apărătorii
acestora.
Trupe terestre, proaspete, pentru armata zonală au fost desemnate imediat în
vederea unei deplasări grabnice către Rabaul. Acestea includeau pe lângă unităţi
de artilerie, tancuri, transport şi geniu, diviziile 51 şi 6 infanterie şi Brigada 21
mixtă{345}. Adăugiri substanţiale pentru forţele sale aeriene au fost de asemenea
promise lui Imamura, dar Divizia 6 aeriană (a armatei de uscat) rămânea să fie
constituită şi desfăşurată{346}.
Imamura a estimat că toate pregătirile preliminare pot fi încheiate, eu succes,
pe la începutul lui ianuarie şi a stabilit data de 15 a acestei luni pentru reluarea
ofensivei generale menită să scoată pe americani din Guadalcanal şi să captureze
oraşul Port Moresby. În fixarea acestei date, Imamura a neglijat, în mod vizibil,
să consulte flota. Cea mai mare parte a unităţilor trecute în ordinea de bătaie a
Armatei 8 erau la o distanţă apreciabilă faţă de Rabaul: în imperiu, în Coreea,
Manciuria şi China de Nord. Iar ceea ce Statul Major General şi comandantul
Armatei 8 Zonale anticipau (sau se temeau) că americanii ar putea să facă pentru
a-şi îmbunătăţi propriile lor poziţii în decursul acestor 8-9 săptămâni, nu era
nicăieri menţionat, nici chiar în termeni generali.

În timp ce unităţile lui Sebree stăteau la coadă, în cadrul perimetrului, pentru

a primi relaţiile de luptă, muniţia suplimentară, tabletele de sare şi atebrină, un
batalion al infanteriei marine continua să opereze în afara limitelor acestuia. Era
Batalionul 2 raideri (comandat de Evans Carlson), a cărui deviză „Gung Ho“
(„Să muncim împreună”) avea să devină, în curând, fraza etalon în vocabularul
neoficial al Corpului de infanterie marină{347}. Desprins din Forţa Aola, cu
aproape două săptămâni mai înainte, cu ordinul de a merge spre Koli şi a ataca
forţele de sub comanda lui Shoji din spate, Carlson fusese apoi trimis să
intercepteze coloana japoneză care se retrăgea. El şi-a tăiat imediat drum spre
interior în direcţia cursului superior al râului Balesuna. Pe data de 10 noiembrie
a stabilit o bază în satul, părăsit Biniu. Aici el a fost atacat de două companii ale
ariergărzii lui Shoji şi în următoarele 48 de ore cei 400 de raideri ai săi au făcut
faţă la o avalanşă de atacuri japoneze. La puţin timp după ce ultimul dintre
aceste atacuri a fost respins, sergentul major Vouza, în fruntea unui grup de
cercetaşi autohtoni selecţionaţi şi a unui detaşament de cărăuşi, s-a alăturat lui
Carlson.
Vouza, refăcut acum complet de pe urma rănilor căpătate la sfârşitul lunii
august şi purtând cu mândrie medalia „Steaua de Argint“ pe care Vandegrift i-o
decernase personal pentru vitejia de care dăduse dovadă în lupta contra
duşmanului comun, era gata de plecare. Gata erau şi raiderii. La 12 noiembrie,
Vouza a condus detaşamentul de-a lungul îngustelor poteci naturale, prin junglă,
spre Asimana, un sat situat pe cursul superior al râului Metapona. Aici, Carlson a
înconjurat, în ascuns, o companie de japonezi neatenţi, cei mai mulţi dintre ei
fiind la baie. Masacrul a durat doar câteva minute. Nu au existat supravieţuitori
şi raiderii nu au zăbovit să îngroape pe cei 120 de morţi.
Conduşi de cercetaşii lui Vouza şi ducând cu ei raţiile grele de orez, struguri,
ceai şi slănină, ei au pornit spre pantele de sud ale muntelui Austen în urmărirea
lui Shoji. Dar colonelul japonez, de asemenea, a manevrat cu fermitate şi deşi
raiderii au localizat şi au prins în ambuscade o jumătate de duzină de grupuri
inamice rătăcite, ei nu au reuşit să prindă din urmă forţele principale aflate într-o
stare de epuizare totală{348}.
*

Rapoartele privitoare la situaţia efectivelor primite la Statul Major al Armatei

17, pe la mijlocul lui noiembrie, nu erau prea plăcute la lectură. Din aproximativ
10.000 de ofiţeri şi soldaţi ai Diviziei Sendai, debarcaţi în octombrie şi
noiembrie, Maruyama număra acum cu puţin sub 5.500 de combatanţi. Divizia
38 nu era într-o formă mai bună, Sano pierzând jumătate din trupele sale în
prăpădul nimicitor care surprinsese cel din urmă „Expres“ al lui Tanaka.
Rămăşiţele Regimentului 28 al colonelului Ichiki (două batalioane cu efectivele
incomplete) şi Brigada 35 a lui Kawaguchi au completat lista infanteriei
disponibile. Cu toate acestea, la timpul respectiv, pe ţărmul insulei Guadalcanal
se aflau 30.000 de militari japonezi din toate armele trupelor de uscat şi din
marină{349}.
 Hyakutake nu putea, totuşi, conta pe această cifră impresionantă doar la prima
vedere. Ea includea mii de oameni suferind de malnutriţie, răniţi şi bolnavi.
Serviciile medicale din armata de uscat japoneză erau nesatisfăcătoare în
comparaţie cu cele existente în vest, iar la Guadalcanal chiar şi nivelurile lor
scăzute erau de neimaginat. N-a fost făcută nicio încercare organizată de a
evacua pe răniţi în zonele din spate, cu excepţia celor în stare gravă; cei mai
puţin grav răniţi şi bolnavii se îngrijeau singuri sau erau ajutaţi de tovarăşii lor.

„Trupele de pe linia frontului erau astfel împărţite încât cei care nu puteau să
meargă datorită bolilor sau rănilor îşi asumau sarcina apărării poziţiilor; aceia
care erau capabili să meargă folosind un baston îşi asumau sarcina transportului
şi preparării hranei. În zona din spate, iar cei care erau relativ sănătoşi aveau
sarcina de a ataca inamicul din spate pentru a-l hărţui“{350}.

Dar trupele lui Sebree aveau să descopere, curând, că voinţa de a lupta a
inamicului era inegalabilă. Pentru că militarii de rând din această armată, care
refuzau să accepte înfrângerea, îşi dăruiau, în aceeaşi măsură, viaţa pentru
„uşurarea grijilor” împăratului lor.
Această hotărâre era întărită de respectul relativ scăzut pe care japonezii îl
aveau faţă de luptătorii americani. Victoriile americane, continuau să creadă
japonezii, puteau fi atribuite în întregime superiorităţii materialului de război.
Dar acest avantaj material era fără consistenţă; în balanţa bătăliei, hotărâtoare
trebuia să fie, în cele din urmă, superioritatea calităţilor spirituale.
Comandanţii japonezi de pe insulă erau conştienţi – spre deosebire de
americani care încă nu înţeleseseră – că Armata 17 nu mai poseda niciun
potenţial ofensiv. Ceea ce puteau să spere, în cel mai bun caz, era să menţină o
poziţie cât mai departe posibil spre est. Ei nu disperau procedând aşa; terenul îi
favoriza. În amenajarea lucrărilor genistice japonezii nu erau doar inventivi, ci şi
harnici. Ei păreau să aibă un instinct al terenului (care lipsea aproape în
întregime americanilor). Acesta, deriva, fără îndoială din faptul că armata
japoneză era în primul rând o armată de ţărani. Aceştia erau experţi în camuflaj,
calitate ce se explică prin faptul că făceau parte dintr-un popor de artişti
înnăscuţi. Jungla furniza un teren unic şi nelimitat pentru punerea în aplicare a
măiestriei individuale şi colective.
Complexul de poziţii puternic întărite şi bine mascate de pe panta opusă, pe
care Armata 17 îl pregătea acum, la, vest de Matanikau, adăpostea mitraliere
grele şi uşoare, aruncătoare de mine, aruncătoare de grenade şi tunuri de munte
de 77 mm. Aceste arme de infanterie sau de „însoţire“, la care se adăuga puţină
artilerie pentru care exista o cantitate foarte limitată de muniţie, era tot ce avea la
dispoziţia Armatei 17 pentru a ţine piept americanilor până când era organizată
noua ofensivă pusă la cale de Imamura pentru jumătatea lunii ianuarie.

La câteva minute după ivirea zorilor, în ziua de miercuri 18 noiembrie,
batalionul locotenent-colonelului Bernard R. Twombley, din Regimentul 182
infanterie, a traversat râul Matanikau pe o punte construită de genişti şi a pornit
în coloană câte unul într-un marş pe teren neamenajat pentru a străbate teritoriul
până la Cota 66, situată la extremitatea interioară a liniei de plecare ce fusese
aleasă. Acest marş pe un drum desfundat ar fi pus la încercare şi un batalion-
excelent pregătit. Iar cel al lui Twombley era departe de a fi unul din acelea.
Trupele lui, care debarcaseră numai cu şase zile mai înainte, „nu erau încă
obişnuite cu căldura umedă… Ele transportau norma completă de muniţie, apă şi
hrană. Mulţi din cei care nu au înghiţit tablete de sare erau epuizaţi…“{351}. Dar,
o dată cu înserarea, soldaţii atinseseră obiectivele fixate şi în timp ce întunericul
se lăsa încet peste văile din împrejurimi, ei organizau cota 66 pentru apărare.
Anticipatul atac de noapte nu a avut loc.
În dimineaţa următoare, comandantul regimentului a trimis Batalionul 1 peste
râu şi, pe la amiază, companiile de asalt ale locotenent-colonelului Francis F.
MacGowan se aflau pe creste săpând la tranşee, la mai puţin de 100 de yarzi est
de Point Cruz. Între flancul stâng al lui MacGowan şi cel drept al lui Twombley
exista un spaţiu liber de aproape o milă presărat cu movile, creste abrupte şi râpe
înăbuşitoare.
Vineri, la primele licăriri ale zorilor, japonezii şi-au dovedit din nou strania
abilitate de a sesiza punctele slabe, atacând flancul stâng al poziţiei lui
MacGowan. În câteva minute, un puternic schimb de focuri a cuprins frontul său
de 700 de yarzi. În timp ce presiunea japoneză creştea, batalionul se retrăgea. În
această situaţie ce putea să devină critică, Sebree i-a ieşit în întâmpinare.
Generalul a găsit batalionul „într-o oarecare măsură zgâlţâit“, dar intervenţia sa
personală, eforturile şefului operaţiilor, locotenent-colonelul Paul A. Gavan şi
îndemnurile comandantului de batalion au fost suficiente pentru a opri
retragerea. Soldaţii repliaţi au trecut la atac şi au înaintat dincolo de liniile
stabilite în cursul dimineţii{352}. Artileria şi aruncătoarele japoneze au oprit însă
acest nou efort{353}.
Sebree a angajat acum Regimentul 164 în spaţiul rămas liber între MacGowan
şi Twombley, dar japonezii erau decişi să nu-i lase pe americani să înainteze. Tot
atât de îndârjit era şi Sebree şi, în consecinţă, a chemat în ajutor Regimentul 8
infanterie marină. Concomitent, el a ordonat soldaţilor să se retragă 300 de yarzi,
iar artileria a executat timp de 30 de minute, un violent bombardament. Imediat
după încetarea focului de artilerie, batalioanele de asalt ale lui Jeschke au trecut
prin rândurile Regimentului 164. Dar infanteriştii marini nu au fost la înălţimea
optimismului afişat de general.

„Infanteriştii marini au avut o surpriză neplăcută. Ei au mers la atac
încrezători, pentru a arăta armatei de uscat cum să-şi facă datoria şi s-au întors de
le sfârâiau călcâiele“{354}.

Atacul a fost oprit în plină desfăşurare; la data de 23 noiembrie, Vandegrift i-
a ordonat lui Sebree să suspende operaţiile şi să sape tranşee pe aliniamentul
atins.
Aceasta era linia de plecare pentru ofensiva sa spre Poha.

Joi, 26 noiembrie, generalul Imamura a preluat în mod oficial comanda

Armatei 8 Zonale. În Noua Guinee şi pe insula Guadalcanal perspectivele erau
destul de îngrijorătoare; până la sosirea întăririlor promise, japonezii nu aveau o
altă alternativă decât de a se apăra cu tenacitatea lor obişnuită. Noul lor
comandant îi implora să o facă.

„CUVÂNT CĂTRE TOŢI OFIŢERII ŞI SOLDAŢII
Dând ascultare ordinului imperial, prin prezenta preiau comanda Armatei 8
Zonale.
Toţi ofiţerii şi soldaţii de sub comanda mea, care au fost angajaţi în operaţii în
zona arhipelagului Solomon şi în partea de răsărit a Noii Guinee, luptă, de la
începutul operaţiilor, în bătălii necruţătoare, înfruntând vitregia naturii şi
foamea, străbătând jungla şi munţii abrupţi, sub atacul necruţător al avioanelor
inamice. Astfel voi aţi reuşit să zădărniciţi contraofensiva forţelor americane şi
australiene, punându-le pe fugă.
Loialitatea şi vitejia voastră sunt suficiente pentru a-i face şi pe zei să verse
lacrimi. Doresc să exprim din toată inima respectul meu personal şi recunoştinţa
mea, vouă, ofiţeri şi soldaţi care luptaţi cu vitejie și, în acelaşi timp, regretul meu
sincer pentru sufletele acelora care au murit din cauza rănilor şi a bolilor.
Rezultatul războiului Marii Asii de Est care va decide soarta imperiului nostru
depinde numai de armata din această zonă.
Sunt ferm hotărât, ca de altfel voi toţi ofiţerii şi soldaţii, să înfrângem
inamicul prin depăşirea tuturor dificultăţilor, printr-un spirit de luptă arzător şi
neînfricat.
 Voi toţi ofiţerii şi soldaţii vă veţi da seama de responsabilitatea ce revine
armatei acestei zone şi veţi face tot ceea ce depinde de voi pentru a executa
obligaţiile voastre în spiritul loialităţii şi patriotismului, pentru a linişti sufletul
Maiestăţii Sale.
Acesta este cuvântul meu către toţi”.{355}

În aceeaşi zi de joi s-a sărbătorit Thanksgiving Day{356} pe insula
Guadalcanal, şi Halsey a avut grijă să fie din belşug carne de curcan şi sos de
afine pentru toţi oamenii. În timp ce militarii diviziei lui Vandegrift îşi molfăiau
porţiile, îi aduceau mulţumiri. Şi pe bună dreptate. Divizia 1 infanterie marină
primise ordin de plecare. Ea urma să părăsească „Insula“ pe la începutul lunii
decembrie şi să pornească spre Australia pentru odihnă şi reorganizare. Pentru a
o înlocui, generalul Marshall ordonase Diviziei 25 a armatei de uscat, aflată în
zona de sub comanda lui MacArthur, să pornească spre Guadalcanal. Acest
aranjament a fost încheiat în mod satisfăcător doar după negocieri serioase,
MacArthur voia o divizie de desant maritim: el oferise Divizia 25 în locul
Diviziei 1 infanterie marină. Dar dacă ComSouEesPac ar fi cunoscut în ce stare
se găseau trupele lui Vandegrift, era puţin probabil că ar fi luat în considerare
schimbul. Pentru că Divizia 1 infanterie marină nu mai era o forţă de luptă
efectivă. Era istovită şi decimată de malarie.
Statisticile medicale nu spun întreaga poveste, dar cifrele vorbesc: în
octombrie, aproape 2.000 militari atinşi de malarie; până în ultima săptămână a
lui noiembrie, (exclusiv), încă 2.500 de cazuri. Cifrele reflectă doar cazurile
tratate la spitalele diviziei; alte sute de soldaţi înghiţeau capsule de chinină
distribuite doar pentru cazurile aflate în criză la infirmerie. Mulţi soldaţi, care în
împrejurări mai puţin presante ar fi avut un statut de „scutit de serviciu “ sau „cu
sarcini uşoare”, munceau, patrulau şi luptau{357}. O sută trei grade Fahrenheit
(39,40C) era o temperatură critică. Aceia a căror febră cobora sub această cifră
nu erau consideraţi bolnavi.
Ca un singur om, divizia tremura, transpira, înghiţea chinină şi aştepta.

 18. TANAKA DIN TASSAFARONGA

Contraamiralul Raizo Tanaka, care nu a celebrat sărbătoarea americană, şi-a

petrecut ziua la bordul navei sale amiral în portul Shortland, întocmind ordine
pentru următorul „Expres”. Ştiri despre activităţile japonezilor au ajuns, mai
înainte, la Vandegrift, atât de la Halsey cât şi de la coastwatcheri, ceea ce l-a
determinat pe general să anuleze atacul lui Sebree. Pentru a evalua amploarea
acţiunii care, în mod evident, se punea la cale, Vandegrift a ordonat lui Woods
să menţină strâns „The Slot” sub observare permanentă. Aviatorii nu au
descoperit ţinte.
Halsey, care a primit de „Thanksgiving Day“ cea de a patra stea, avea
suficiente nave de suprafaţă pentru a face faţă oricărui atac pe care japonezii l-ar
fi putut iniţia. Necazul era că navele sale se găseau, ca de obicei, dispersate.
Probabil că atacul de la Pearl Harbor i-a învăţat pe amirali o lecţie pe care ei nu o
puteau uita. Dar, dintr-un motiv sau altul, această criză le-a găsit pe Enterprise,
Washington şi un crucişător uşor ancorate liniştit la Nouméa; la Nandi, în
insulele Fiji, Saratoga lenevea cu navele de linie North Carolina, Colorado şi
Maryland; la Espiritu Santo, sau pe cale de a ajunge curând acolo, se aflau
crucişătoarele Northampton, Pensacola, New Orleans, Minneapolis, Honolulu şi
patru distrugătoare.
Halsey îi ordonase lui Kinkaid, cu câteva zile mai înainte, să zboare de la
Nouméa la Espiritu, pentru a prelua comanda acestei grupări operative de
crucişătoare adunate în grabă şi de a iniţia planuri de a opri iminenta tentativă de
întărire a trupelor japoneze. Kinkaid s-a apucat imediat de lucru. A schiţat un
plan de operaţie care prevedea o deplasare spre Ironbottom Bay şi bătălia de
noapte pe care el o considera inevitabilă. În timp ce definitiva acest plan, în ziua
de 23 noiembrie a fost detaşat, din ordinul amiralului King, şi contraamiralul
Carleton H. Wright a preluat comanda.
În aceste împrejurări, Halsey putea, deplin justificat, să ceară o amânare de
câteva zile pentru detaşarea lui Kinkaid, întrucât „nu existau sarcini presante
pentru el în altă parte”{358}. De ce Halsey nu a procedat aşa rămâne un mister.
Kinkaid era acum veteran al luptelor din Pacificul de sud şi ştia la ce să se
aştepte. Pe când Wright era un amiral neexperimentat, prelua comanda unor
nave pe care nu le cunoştea dar pe care trebuia să le conducă în ape străine şi să
le angajeze, acolo, probabil, într-o bătălie de noapte cu un inamic experimentat,
în condiţii cu totul potrivnice pentru amiralul american.
După ce a studiat ordinul de luptă pregătit de Kinkaid, pe care l-a adoptat – în
totalitate, cu excepţia unui detaliu vital – şi s-a sfătuit cu comandanţii din
subordine, contraamiralul Wright a catapultat hidroavioanele crucişătoarelor şi
le-a ordonat să se îndrepte către Tulagi, unde să fie gata pregătite pentru ca, la
ordin, să decoleze şi să ilumineze. În timp ce ultimele minute ale zilei de
sâmbătă, 29 noiembrie, erau pe sfârşite, el a ordonat Marii unităţi operative
(Task Force) 67 să iasă în mare. Halsey îl informase în acea seară că un grup
inamic, estimat la opt distrugătoare şi şase transportoare, era aşteptat, în
apropiere de capul Esperante, pe la miezul nopţii ultimei zile a lunii.

Cu câteva ore mai înainte, amiralul Tanaka plecase din insulele Shortland.
Faza „critică” a trecut, anunţa prematur Nimitz la 22 noiembrie. Avea oare
dreptate?
Dar acum, misiunea lui Tanaka nu era aceea de a debarca trupe, ci una mult
mai prozaică, de a executa o acţiune urgentă de aprovizionare. Armata imperială
de pe insula Guadalcanal era ameninţată cu dezastrul:

„…în ultima parte a lunii… toate stocurile principale fuseseră consumate.
Soldaţii erau nevoiţi să mănânce plante şi animale sălbatice. Toţi oamenii erau la
limita foametei, listele cu bolnavi creşteau şi chiar cei sănătoşi erau epuizaţi"{359}.

Așa avea să scrie Tanaka mai târziu. Situaţia, destul de sumbră, nu era încă
catastrofală. Dar nişte încercări îndrăzneţe erau în mod evident necesare şi
Tanaka s-a dovedit a fi un amiral deosebit de înzestrat atât cu curaj cât şi cu
ingeniozitate.
Metoda de aprovizionare pe care el s-a gândit să o inaugureze a fost, desigur,
neobişnuită. Iată cum o descria el măi târziu:

„Bidoane mari sau butoaie de metal au fost sterilizate şi apoi umplute cu
medicamente sau produse alimentare de bază, în special cereale, lăsând spaţiu
suficient pentru a le asigura flotabilitatea. Încărcate pe distrugătoare, cu
destinaţia Guadalcanal, aceste butoaie erau legate împreună cu o parâmă
rezistentă. La sosire, în timp ce distrugătorul îşi continua mersul, toate butoaiele
erau împinse peste bord. O şalupă cu motor prindea capătul parâmei prevăzut cu
o baliză şi îl aducea pe plajă, de unde trupele trăgeau butoaiele pe ţărm. Prin
acest mijloc, timpul de descărcare era minim iar distrugătoarele se reîntorceau la
bază, practic fără întârziere“{360}.

Şase din cele opt distrugătoare ale sale aveau puntea încărcată cu aceste
butoaie; pentru a le găsi un loc adecvat, toate torpilele, în afară de una pentru
fiecare tub, erau scoase. Doar propria sa navă-amiral, Naganami, precum şi cea a
comandantului de divizion, Takanami, nu cărau butoaie.
În cursul dimineţii de 30 noiembrie, Tanaka a redus viteza la 24 de noduri
pentru a se ţine departe de raza de acţiune a bombardierelor de pe aerodromul
Henderson, dar la începutul după-amiezii el a intrat într-un front atmosferic şi a
mărit viteza la 30 de noduri. În acelaşi timp, un avion japonez de cercetare ce se
reîntorcea la Buin a raportat că o formaţie de nave de luptă şi transportoare
americane se apropiau de Guadalcanal.
Puţin înainte de ora 10 p.m. ploaia a încetat, cerul s-a luminat şi vizibilitatea
s-a îmbunătăţit de la aproape zero la patru mile. Navele lui Tanaka au trecut, 45
de minute mai târziu, pe la sud de Savo. La bordul lor, echipajele au armat
tunurile şi lansatoarele de torpile, amiralul „îndemnându-şi“ comandanţii de
nave în aceşti termeni:

„Există o mare posibilitate de a ne întâlni cu duşmanul în această noapte. Într-
o astfel de eventualitate, este necesar să depuneţi eforturi maxime pentru a-l
distruge pe duşman fără a ţine seama de proviziile nedescărcate”{361}.

În acelaşi timp, Tanaka a ordonat navelor sale să nu tragă cu tunurile de 5
inch, ci să atace numai cu torpile. Tanaka era gata de luptă. Era oare gata şi
Wright?

În întuneric, Marea unitate operativă (Task Force) 67 a depăşit Aola unde i s-

au alăturat distrugătoarele Lamson şi Larder. Contraamiralul Wright le-a
îndreptat către ariergarda coloanei sale. În avangardă, cu misiunea de a executa
un atac cu torpile pe baza datelor radiolocației, Wright a repartizat divizionul de
distrugătoare al comandorului William M. Cole, format din Flechter, Perkins,
Maury şi Drayton. Planul lui Kinkaid prevedea ca două dintre acestea să fie
plasate mult în faţă pentru a anunţa, din timp, prezenţa inamicului. Wright a
neglijat această precauţie înţeleaptă. În spatele distrugătoarelor, crucişătoarele
navigau în coloană: Minneapolis, New Orleans, Pensacola, Honolulu,
Northampton, urmându-le, fără niciun ordin, Lamson şi Lardner.
Cu o oră înainte de miezul nopţii, Wright intra în Ironbottom Bay; şase
minute mai târziu primele „semnale” apăreau pe ecranele radarelor, indicând
inamicul la o distantă de 23.000 de yarzi. Wright a întors puţin stânga şi s-a
îndreptat spre ele. La 11 şi 16 minute, Fletcher avea în mod clar coloana lui
Tanaka pe ecranele sale şi comandantul divizionului a cerut permisiunea de a
ataca cu torpile. În timp ce Wright întârzia să ia o decizie, coloana lui Tanaka, pe
o direcţie opusă şi aproape paralelă, îl depăşea la o distanţă de 7.000 de yarzi.
Distanţa, care până în acest moment se micşorase, acum creştea repede şi când
Wright a dat lui Cole permisiunea să lanseze torpilele era prea târziu.
În timp ce torpilele americanilor ţâşneau din tuburi şi înainte ca artileria lor să
deschidă focul, observatorii lui Tanaka au raportat şapte „distrugătoare” inamice.
Amiralul a semnalizat pe loc: „Opriţi descărcarea. La posturile de lupta”. O clipă
mai târziu, în timp ce proiectile iluminante explodau deasupra navelor sale, el a
semnalizat „Apropiaţi-vă şi atacaţi!“ Tanaka a ordonat comandantului navei
amiral să-l întoarcă pe Naganami pe un drum paralel şi să ridice viteza de 40 de
noduri. Nicio ezitare aici; nicio şovăială. Hotărâre. În câteva minute, nava amiral
se deplasa alături de americani şi când ei se aflau la travers, comandantul a
lansat torpilele. Proiectile au explodat în apă în jurul navei Naganami fără s-o
atingă însă.
Detaliile acestui meci cu lovituri puternice nu pot fi reconstituite cu acurateţe.
Dar țintașii lui Tanaka au dat lovituri, în timp ce torpilele spintecau
crucişătoarele Minneapolis şi New Orleans şi aruncau în aer bucăţi întregi din
prova acestora, flăcări ţâşneau pe suprastructura navei Pensacola. Japonezii
„chiuiau de bucurie”{362}. Dar şi tunurile navelor lui Wright îşi găseau ţinte.
Aceasta nu era greu: trei crucişătoare americane şi un distrugător japonez ardeau.
Şi astfel bătălia navă contra navă continua cu toată furia. Northampton,
crucişătorul care încheia coloana, a fost ultima victimă. Două torpile l-au lovit şi
i-au făcut o gaură cât o casă în carenă. El a început imediat să ia apă şi s-a
aplecat în mod periculos într-o parte. Nicio măsură de lichidare a avariilor, oricât
de eroică, nu putea să-l salveze: el avea să se scufunde câteva ore mai târziu.
Honolulu a scăpat de o soartă asemănătoare doar datorită manevrei abile a
ofiţerului său de cart, locotenent comandorul George F. Davis{363}.
Şi acum, pe la 11,50 p.m., după o acţiune ce a durat mai puţin de 30 de
minute, amiralul japonez a ordonat distrugătoarelor sale să se retragă. Tanaka
făcuse o livrare, dar nu de orez în butoaie. În spatele său, Takanami şi patru
crucişătoare americane se mişcau anevoie. Pensacola, Minneapolis şi New
Orleans erau scoase din luptă pentru aproape un an. Încă o dată, flotei Statelor
Unite ale Americii i s-a administrat o lecţie severă.
Cum de a putut să se întâmple acest prăpăd, pentru care există chiar mai
puţine scuze decât pentru cei de la Savo? Aici, americanii înzestraţi cu
radiolocaţie au realizat din nou surprinderea, dar încă o dată ei au arătat că nu
ştiu ce să facă cu ea. Wright a pus să se confrunte patru. Crucişătoare grele, al
căror armament principal îl constituiau 37 de tunuri de calibru 3 inch, contra opt
distrugătoare uşor protejate{364}. El ar fi trebuit să arunce în aer „Expresul” lui
Tanaka. Şi de această dată, în condiţii cu totul potrivnice lor, marinarii japonezi
şi-au confirmat superioritatea ca navigatori şi torpilori{365}. Aici, ca şi la Savo,
curajul, singur, tiu a fost suficient. Din această bătălie, Tanaka a ieşit în evidenţă
alături de Mikawa, ca unul dintre puţinii comandanţi de elită pe care marina
japoneză i-a avut în timpul celui de-al doilea război mondial.
Fireşte, era necesar un ţap ispăşitor căruia să i se pună în seamă critica
oficială pentru catastrofa care a înghiţit Marea unitate operativă (Task Force) 67
şi, din fericire, un candidat potrivit era disponibil. Aşa cum probabil era de
aşteptat, acesta nu a fost contraamiralul Carleton H. Wright, U.S.N., care s-a
scos pe sine însuşi din încurcătura sângeroasă în care şi-a băgat navele,
acceptând amabil „deplina responsabilitate pentru avariile provocate de
torpile“{366}. Singurul ofiţer criticat a fost comandorul William M. Cole, care de
pe nava comandant Fletcher a condus avangarda de distrugătoare.
Victoria lui Tanaka a inaugurat ultima luptă a anului 1942, imprimându-i o
notă de amărăciune. Dar cu toate acestea, la statul major a lui Halsey nu era prea
mult pesimism. Şi, în mod sigur, nu exista aşa ceva la al lui Vandegrift.
Generalul şi-a petrecut primele zile ale lui decembrie trecând în revistă trupele şi
pregătindu-se să-şi predea atribuţiile generalului-maior Patch. Şeful său de stat
major, colonelul Thomas, şi secțiile pe care el le-a coordonat, pregăteau pe
ofiţerii armatei de uscat desemnaţi pentru a-i înlocui. Medicul şef al diviziei,
căpitanul Warwich T. Brown şi ofiţerul comandant al spitalului, comandorul
Don Knowlton, ah efectuat un control medical general al personalului marii
unităţi a lui Vandegrift pentru a determina condiţia fizică generală. Această
verificare a dezvăluit că mai mult de o treime din ofiţeri şi soldaţi erau inapţi
pentru vreo misiune de luptă{367}.
În ziua de 7 decembrie, un an după Pearl Harbor, Vandegrift şi-a salutat
divizia şi pe toţi acei oameni care luptaseră împreună cu ea, în aer, pe mare şi pe
uscat:
„Părăsind comanda acestei zone sper să vă pot transmite într-o mică măsură
sentimentele mele de mândrie pentru minunatele dumneavoastră realizări,
mulţumirile mele pentru neţărmurita dumneavoastră credinţă, pentru spiritul de
sacrificiu fără margini şi marele curaj care au făcut posibile aceste fapte de arme.
Soldaţilor şi infanteriştilor marini, care au înfruntat inamicul în crâncenele
lupte de noapte; piloţilor din rândul forţelor aeriene ale armatei, infanteriei
marine şi flotei, ale căror fapte extraordinare au făcut din numele de
„Guadalcanal” un sinonim pentru cuvântul „moarte" şi „dezastru" în limbajul
inamicului nostru; acelora care au muncit şi au trudit din greu în interiorul
liniilor la îndeplinirea a tot felul de sarcini uriaşe şi vitale; bărbaţilor care de la
bordul vedetelor torpiloare au izbit inamicul în atacuri de noapte; micului nostru
grup de aliaţi devotaţi care au contribuit cu mult mai mult decât proporţional cu
numărul lor; forţelor de suprafaţă ale flotei care a împărtăşit cu noi marile lor
triumfuri, vreau să vă spun că întotdeauna aţi înfruntat fără să vă clintiţi ceea ce
inamicul a putut să trimită mai rău împotriva noastră.
S-ar putea foarte bine ca această operaţie modestă, începută acum patru luni,
să fi fost, prin eforturile dumneavoastră, plină de succes în zădărnicirea
scopurilor pe scară mare ale inamicului nostru în Pacific. Bătălia pentru insulele
Solomon nu a fost încă câştigată, dar „indiferent de unde ar veni valul” ştiu că
dumneavoastră, ca oameni viteji şi de bunăvoinţă, vă veţi ţine capul sus şi că veţi
învinge în viitor, aşa cum aţi învins în trecut".
(semnat) A.A. VANDEGRIFT
General-maior din Corpul infanteriei
marine al Statelor Unite{368}.

Două zile mai târziu, Vandegrift a păstrat câteva minute de reculegere, la.
Cimitirele unde zăceau corpurile soldaţilor ucişi în prima ofensivă americană din
cel de-al doilea război mondial. Apoi, într-o ceremonie simplă, a trecut comanda
zonei CACTUS-RINGBOLT (Guadalcanal-Tulagi) generalului-maior Alexander
M. Patch. În timpul acestor ore, Regimentul 5 infanterie marină al lui Edson
mărşăluia pentru ultima dată la Guadalcanal. Destinaţia lui, în acea zi, era
Kukum şi nu Matanikau.
Îmbarcarea nu a fost aşa de rapidă cum anticipaseră comandanţii de nave.
Unii dintre oameni erau aşa de slăbiţi încât nu puteau să urce pe plasele
cargourilor ce se legănau şi de pe care coborâseră, într-o dimineaţă fierbinte, cu
125 de zile înainte. În timp ce ajungeau pe punţile transportoarelor şi îşi scoteau
de pe umeri raniţele, fiecare căuta să stea liniştit, o clipă, într-un loc curat şi
uscat şi să aibă o privelişte cât mai bună asupra insulei unde el a simţit, măcar
vag, că a contribuit la făurirea istorici americane.

Ordin de zi în numele
Preşedintelui Statelor Unite
 Preşedintelui Statelor Unite
DIVIZIEI 1 INFANTERIE MARINĂ ÎNTĂRITĂ
sub comanda
generalului-maior Alexander A. Vandegrift, U.S.M.C.

Ofiţerii şi soldaţii Diviziei 1 infanterie marină întărită au demonstrat în zilele
de 7-9 august 1942 o vitejie şi hotărâre remarcabile în executarea cu succes a
unor debarcări prin lupte violente împotriva puternicelor poziţii apărate de
japonezi pe insulele Tulagi, Gavutu, Tanambogo, Florida şi Guadalcanal, din
Arhipelagul britanic Solomon, înfrângând complet toate forţele inamice şi
punând stăpânire pe cea mai valoroasă bază şi pe aerodromul din cadrul zonei
inamice de operaţii din sudul Oceanului Pacific. De la data amintită şi până la 9
decembrie 1942, această divizie întărită nu numai că a reuşit să apere
importantele ei poziţii strategice, în ciuda atacurilor hotărâte şi repetate ale
japonezilor de pe mare, din aer şi de pe uscat, dar printr-o serie de operaţii
ofensive împotriva unei puternice rezistenţe inamice a îndepărtat pe japonezi din
vecinătatea aerodromului şi le-a provocat mari pierderi prin atacuri terestre şi
aeriene. Curajul şi hotărârea dovedite în aceste operaţiuni au fost de un
însufleţitor exemplu.
FRANK KNOX
Ministrul Marinei Militare{369}
 19. ARMATA DE USCAT PREIA CONTROLUL

După trecerea în revistă a forţelor aflate la dispoziţia sa, generalul Patch, a

cărui misiune era de a menţine aerodromurile şi de a nimici Armata 17 a lui
Hyakutake, în momentul în care ar fi avut efective suficiente atţigerii acestui
obiectiv, a ajuns la concluzia că executarea de noi atacuri trebuia amânată până
la sosirea Diviziei 25. El a apreciat – corect – că forţele inamicului număralu
circa 25.000 de oameni. Forţele sale (inclusiv unităţile afectate) ar fi depăşit
35.000 de oameni, după sosirea diviziei lui Collins. Generalul a intuit că
japonezii aveau dificultăţi în apărarea poziţiei lor, dar nu putea afla că doar o
mică parte a trupelor lui Hyakutake era capabilă să poarte o acţiune ofensivă. El
ştia că posibilităţile lor defensive fuseseră suficiente pentru a opri ofensiva lui
Sebree, din noiembrie, şi nu a văzut nicio raţiune de a hrăni cu mai mulţi oameni
maşina de tocat carne de la vest de Matanikau până când nu va fi suficient de
sigur de un succes decisiv.
Victoria obţinută de Tanaka în confruntarea cu Wright indica faptul că flota
japoneză constituia încă un factor puternic. Acţiunile „Rat“ către Kamimbo au
continuat regulat, fără ca americanii să încerce, în mod serios, să le stăvilească.
Halsey, cu un deficit minor de crucişătoare, îşi păstra navele de linie în
perspectiva unui viitor atac decisiv. Vedetele rapide torpiloare au făcut tot ce au
putut pentru a hărţui şi a distruge „Expresul”, dar cu toate acestea el a continuat
să funcţioneze. Şi Patch nu avea nicio posibilitate să descopere ce aduceau
distrugătoarele. Presupunerea sa, greşită, că erau în curs de debarcare întăriri se
justifica pe deplin prin experienţa anterioară.
Pe hârtie, Patch avea, la dispoziţie, cinci regimente de infanterie; dintre
acestea, doar trei erau experimentate. Regimentul 164, al lui Moore, era redus la
un efectiv de 2.000 de oameni faţă de numărul de 3.325 stabilit prin statul de
organizare. El a pierdut aproape 500 de oameni în lupta de la sfârşituriui
octombrie. Alţi 500 de oameni erau consideraţi prea bolnavi pentru a lupta şi
fuseseră deja evacuaţi. Printre cei rămaşi malaria făcea ravagii. Regimentul 2
infanterie marină al lui Arthur nu luptase în aceeaşi măsură ca soldaţii lui Moore,
dar oamenii săi se aflau în zonă de la 7 august. Pe lângă oboseala acumulată,
acest regiment era, de asemenea, decimat de malarie. Şi nici Regimentul 8
infanterie marină al lui Jeschke, care a stat luni de zile în Samoa înainte de a fi
trimis pe Guadalcanal, nu era într-o condiţie fizică excelentă. Începând cu
acţiunea sa de la Matanikau, unde 103 ofiţeri şi soldaţi au fost ucişi şi răniţi,
datorită patrulărilor permanente şi în adâncime el a pierdut încă 111 oameni{370}.
Moralul era ridicat; toţi infanteriştii marini erau încrezători că Regimentul 8 va
face faţă în mod onorabil. Dar în fiecare zi, nouă sau zece oameni veneau la
infirmerie cu umflături dureroase sub braţ sau vintre. Aceste umflături erau
primele semne ale lui „mumu“ – filariasis (elephantiasis) – contractată în timpul
şederii în Samoa.
Regimentul 182 infanterie era „berc“, îi lipsea un batalion întreg –
aproximativ 1.000 de ofiţeri şi soldaţi – din efectiv, iar capacitatea sa de luptă nu
fusese încă serios încercată. Regimentul 132, rămas din Divizia „Americal”,
sosise cu numai două zile mai înainte pe vasele care acum navigau spre sud cu
infanteriştii marini ai lui Vandegrift. Aceşti soldaţi aveau nevoie de timp ca să se
aclimatizeze. Mai mult, trebuiau să câştige un minimum de experienţă în ceea ce
priveşte acţiunile de patrulare în junglă înainte ca ei să poată fi trimişi să lupte
împotriva îndârjiţilor japonezi. Ei nu erau pregătiţi nici psihic şi nici fizic să
ducă acţiuni de luptă prelungite.
Regimentul 147 infanterie era ocupat în întregime cu serviciul de garnizoană
la Koli, unde asigura apărarea în zonă a activităţilor subunităţilor de geniu
marină (Seabee) şi a celorlalţi genişti angajaţi în construcţia unei piste pentru
bombardiere pe câmpiile înverzite de lângă Volinavua, exact zona pe care
Vandegrift o recomandase, cu câteva luni mai înainte, lui Turner pentru
construcţia unui nou aerodrom{371}. Batalionul 2 raideri al lui Garlson, după
eroica acţiune în junglă, care a durat aproape 30 de zile, şi în cursul căreia a ucis
450 de japonezi, se întorsese la bază, dar fusese programat pentru prima
evacuare.
Forţele aeriene de pe Guadalcanal (Cactus Air Force) erau într-o situaţie mai
bună şi instalaţiile lor tehnice se îmbunătăţeau în mod rapid, mai ales după ce
Batalionul 1 geniu pentru aviaţie, din infanteria marină, al maiorului Thomas F.
Riley, a sosit pe teatrul de luptă. Pista „Fighter. One“, acolo unde nici Batalionul
6 geniu marină nu a putut rezolva problema drenajului, a fost abandonată. La
mijlocul lui noiembrie a fost dată în folosinţă pista „Fighter Two“. Woods
număra aproape 200 de avioane, din care 100 de avioane de vânătoare. Moralul
era ridicat, aşa cum fusese mereu.
Din Noua Caledonie, Comandamentul pentru transporturile aeriene de luptă
din Pacificul de Sud, SCAT (South Pacific Combat Air Transport Command), al
colonelului de infanterie marină Perry Smith, continua să efectueze zboruri
obişnuite de aprovizionare şi misiuni de evacuare, către şi de pe insulă{372}. Până
la 10 decembrie, avioanele de transport cu două motoare, Douglas DC-3, au
transportat aproximativ 3.000 de ofiţeri şi soldaţi răniţi şi bolnavi, de trei ori mai
mult decât numărul răniţilor evacuaţi pe mare{373}. Aceste avioane sigure în
funcţionare şi multifuncţionale, pilotate de aviatori talentaţi ai infanteriei marine
şi forţei aeriene, operau pe orice vreme şi livrau totul, de la muniţie, butoaie cu
benzină, bombe, dulciuri şi sârmă ghimpată până la cupoanele de pânză de
bumbac cu modele extravagante din care cercetaşii lui Clemens, care mânuiau
acul şi aţa cu aceeaşi îndemânare cu care mânuiau puştile, îşi confecţionau acea
îmbrăcăminte confortabilă şi răcoroasă numită „lava-lava“ pe care ei o preferau
în mod deosebit pantalonilor din pânză grosolană”.{374}
Condiţiile de viaţă nu s-au îmbunătăţit, totuşi, vizibil faţă de primele zile.
Meniurile rămâneau îngrozitor de monotone: cârnaţi vienezi conservaţi, cartofi
deshidrataţi, conserve de carne, orez (care aşa cum era preparat de bucătarii şefi
ai infanteriei marine şi armatei de uscat semăna cu papul şi era groaznic la gust),
fasole verde, morcovi fără gust, prune uscate, praf de ouă. Uneori, navele lui
Turner debarcau raţii, pentru câteva zile, de mere, portocale, varză şi bucăţi
îngheţate de carne de vită sau de oaie din Australia (clasificate imediat drept „ţap
mort” şi detestate de toată lumea). Dar comandanţii şi echipajele de pe navele de
transport, fără excepţie, donau în mod generos din stocurile bordului. Nimănui
nu-i lipsea, acum, tutunul sau dulciurile. Ofiţerii cu aprovizionarea şi sergenţi
isteţi de la popotă dirijau un comerţ activ cu marinarii. Mitralierele „Nambus”,
steagurile „chifteluţă de carne”, pistoalele Luger şi săbiile samurai se schimbau
pentru cartofi adevăraţi, ouă adevărate, şuncă, slănină şi pui îngheţaţi. Unii
mâncau mai bine decât alţii, dar nimeni nu era flămând.
Aşa cum făcuseră şi predecesorii lor, soldaţii şi infanteriştii marini de sub
comanda lui Patch locuiau în corturi necorespunzătoare, erau preocupaţi fără
încetare de hrană, de noroi şi de ploaie, se lăudau cu isprăvi sexuale imaginare,
blestemau prostia comandanţilor lor, ocărau flota Statelor Unite şi pe
MacArthur, se scărpinau din cauza muşcăturilor de ţânţari, vizitau frecvent
latrinele şi nimereau în tranşeele lor noroioase în fiecare noapte când „Maşina de
spălat Charlie” le transmitea complimente{375}. Trei sau patru avioane de
vânătoare de noapte ar fi eliberat cerul de această pacoste. Aceste avioane
fuseseră adesea solicitate; niciunul nu era încă disponibil{376}.
Mai întâi de toate, soldaţii doreau să pună capăt cât mai curând spectacolului
interminabil de la Guadalcanal şi nu au savurat hotărârea lui Patch de a aştepta
sosirea de trupe proaspete înainte de a organiza atacul final. Această hotărâre,
aprobată de Halsey, de Nimitz şi de forurile de la Washington, prevedea reluarea
operaţiilor la jumătatea lunii ianuarie. Încă o dată, planurile americane şi
japoneze păreau să fie pe fază.

*
 *

Deşi Tanaka, având altă ocupaţie în noaptea de 30 noiernbrie, eşuase în a

livra proviziile, distrugătoarele sale îşi continuau eforturile de a debarca pe ţărm
butoaiele plutitoare încărcate cu hrană. Aceste butoaie n-au fost, totuşi, o soluţie
prea reuşită, iar la începutul lui decembrie flota combinată a inaugurat o formă
suplimentară de transport, având numele de cod „Mouse“. „Şoarecii” erau
submarinele flotei; „sistemul a evoluat favorabil” până când „vedetele torpiloare
rapide ale duşmanului au început să intervină… şi metoda în mod treptat a
devenit inoperantă”{377}. La 9 decembrie, o vedetă torpiloare rapidă din Tulagi „a
intervenit” în aşa măsură încât a dus la scufundarea submarinului I-9 al flotei, în
timp ce acesta ieşise la suprafaţă, în largul capului Esperance, pentru a începe
descărcarea. Scufundarea a arătat în mod clar că operaţiunile „Mouse“ trebuiau
să fie suspendate.
Japonezii erau acum aproape înnebuniţi. Orice improvizaţie posibilă era
născocită pentru a livra chiar cantităţi minime de hrană, medicamente şi muniţie
pentru armamentul individual şi aruncătoarele de mine. Zburând la joasă
înălţime, avioanele Betty încercau să arunce saci cu orez şi cartuşe; când
întâmplător un avion reuşea să scape de avioanele de vânătoare, pachetele sale
cădeau fie în mare, fie adânc în junglă, astfel că şi acest program a fost repede
abandonat. Nave cu vele şi mici bărci cu motor au fost atunci rechiziţionate;
acestea coborau lanţul de insule sub acoperirea întunericului şi staţionau în
timpul zilei. D. G. Kennedy, un maior din Forţele de Apărare a Insulelor
Solomon, a cărui bază era lângă Segi în Noua Georgie, urmărea cu atenţie
traficul acesta. De la statul său major din junglă, Kennedy conducea o forţă
specială de desant formată din băştinaşi care, în canoe de luptă de 12 oameni,
stăteau la pândă în golfurile, lagunele şi golfuleţele insulei şale de la apusul până
la făsăritul soarelui. Serviciul de informaţii al lui Kennedy nu era nici plasă, dar
nici chiar ciur{378}; pur şi simplu foarte puţine din ambarcaţiunile japoneze
descoperite de cercetaşii săi au reuşit să scape. „Băieţii lui Kennedy”, aşa cum
îşi spuneau ei cu mândrie, luau prizonieri numai dacă erau instruiţi să facă astfel.
Ei ucideau repede şi metodic. Decapitau cadavrele inamice cu o singură lovitură
dată cu săbiile de samurai capturate, pe care mulţi le purtau atârnate de centuri şi
diagonale de ofiţeri japonezi încinse peste cămăşile „lava-lava“.
Bărbaţii care alcătuiau organizaţia coastwatcherilor din zona centrală şi de jos
a insulelor Solomon au trecut printr-o perioadă foarte agitată timp de şase
săptămâni, între prima zi a lui noiembrie şi jumătatea lui decembrie. Japonezii
descoperiseră existenţa reţelei comandorului Feldt şi în nordul şi centrul
insulelor Solomon patrulele lor făceau eforturi disperate să prindă albii care
continuau să raporteze mişcări de nave şi avioane. La Guadalcanal, Martin
Clemens plecase pentru o meritată şi necesară odihnă{379}. David Trench l-a
schimbat{380}. Dick Horton şi Henry Josselyn, care debarcaseră cu Batalionul 1
raideri la Tulagi, au rămas la datorie, Horton ascuns pe insula Russell și Josselyn
pe Vella Lavella. K. D. Hay a al său din Gold Field Ridge, sus în munţi,
supraveghind câmpia de la Lunga. Singurul său tovaraş era o călugăriră în vârstă
care supravieţuise unui masacru săvârşit mai înainte de o patrulă japoneză{381}.

La câteva zile după ce Patch preluase comanda, Harmon zbura spre

Guadalcanal pentru a discuta planurile ofensivei din ianuarie. Harmon intenţiona
ca Mount Austen să fie cucerit la o dată cât mai apropiată. Patch considera, de
asemenea, capturarea acestei mase deluroase dominante ca o etapă preliminară,
esenţială, pentru dezvoltarea cu succes a unei operaţiuni ulterioare. Schema, de
manevră, în două faze, pe care Patch a prezentat-o superiorului său, era cea
clasică. În prima fază urma să cucerească Mount Austen, iar în a doua preconiza
să înainteze spre vest pe un front larg, cu flancul drept rezemat pe litoral. Flancul
stâng reprezenta flancul de manevră.
Câţiva ofiţeri de stat major au exprimat obiecţii discrete faţă de acest proiect,
care, din start era extrem de dificil de susţinut, costisitor şi cronofag. Terenul la
vest de Matanikau era străbătut de la nord la sud de o serie de culmi abrupte pe
care atacatorul ar fi trebuit să le ia prin asalturi succesive. Japonezii îşi
orientaseră apărarea împotriva unei înaintări dinspre est spre vest şi organizaseră
pantele opuse ale culmilor cu reţele puternice de amplasamente care se sprijineau
reciproc cu foc. Aici apărătorii erau aproape imuni la focul de artilerie. Cu
excepţia unei fâşii înguste, de-a lungul coastei, terenul era impropriu pentru
tancuri sau traficul vehiculelor pe roţi. Aprovizionarea cu alimente, muniţii şi
apă pentru flancul din interiorul insulei, precum şi evacuarea răniţilor de aici ar
fi ridicat probleme deosebit de mari.
Acestor ofiţeri le-a venit ideea că un cap de pod de desant maritim, sau o serie
de asemenea capete de pod formate în spatele japonezilor, nu numai că
preveneau dificultăţile fizice inerente ale unui atac peste coridor, dar ar fi realizat
o surprindere tactică, ar fi tăiat liniile de aprovizionare ale japonezilor de la
Kamimbo-Esperar. Ce la Kokumbona şi ar fi simplificat în mare măsură
problemele de asigurare tehnico-materială. Alţii, optând pentru o lovitură chiar
mai decisivă decât cea posibilă prin operaţii de desant maritim cu rază scurtă de
acţiune, au sugerat o debarcare masivă pe partea de sud a coastei care să fie
imediat urmată de un atac spre vest către Capul Esperance. Aceasta, coordonată
cu un atac de-a lungul coastei de nord, situau pe japonezi „între două focuri”. Ei
susţineau că putea fi găsit un număr suficient de nave şi avioane de luptă pentru
a acoperi şi sprijini astfel de operaţii{382}.
În termeni simpli, întrebarea era dacă trebuie să dărâmi o serie de ziduri de
piatră au să forţezi poarta de la grădină. Şi, aşa cum se întâmplă adesea în război,
sfaturile lipsite de imaginaţie prevalează. Motivul invocat pentru respingerea
ideii abordării indirecte în favoarea celei directe a fost lipsa de crucişătoare, de
distrugătoare şi de mijloace de debarcare. Dar rămânea aproape o lună întreagă
înaintea proiectatei zile „Z“, şi dacă ar fi fost făcut un efort concentrat aceste
nave şi micile şalupe şi echipaje ar fi putut fi adunate. Aceasta ar fi şifonat, fără
îndoială, rutina administrativă în zonele din spatele frontului, dar crea
perspectiva unei lichidări rapide a inamicului cu un preţ relativ scăzut. Probabil
că spectrul înfrângerii în lupte răzleţe domina aceste consilii, aşa cum se
întâmplase în mod frecvent cu cele ale predecesorului generalului Patch. În
timpul când fusese comandant Vandegrift au existat motive mai serioase pentru
a lua acest factor în consideraţie.

În ziua de 10 decembrie, generalul de brigadă Sebree, locţiitorul

comandantului Diviziei „Americal“, a ordonat comandantului Regimentului 132
infanterie să trimită o companie pentru „a ocupa” Mount Austen. În timpul
frecventelor lor patrulări, raiderii lui Carlson au trecut la sud de această
complicată masă ramificată de creste şi ridicături care dominau terenul, şi de pe
care inamicul observa activitatea din perimetru. Ei au sesizat trăinicia
instalaţiilor defensive japoneze, dar acestea, după cum au raportat, nu erau
apărate puternic. Sebree a judecat superficial că o singură companie era
suficientă pentru această misiune. În schimb, a spus colonelului Leroy E. Nelson
să folosească chiar „şi un batalion dacă o singură companie s-ar dovedi
insuficientă”{383}. În ziua de 16 decembrie, compania Love (L) şi-a început
misiunea.
La 17 decembrie, compania L a stabilit contactul cu inamicul; în ziua
următoare, Nelson a trimis pe linia de contact restul Batalionului 3. În aceeaşi
după-amiază, generalul Sebree a făcut o recunoaştere personală în zonă şi a
ajuns la concluzia că Nelson ar putea folosi încă un batalion în scopul realizării
cu succes a acţiunii; ca urmare, a pus la dispoziţia comandantului de regiment
Batalionul 1 (mai puţin o companie). A doua zi, Batalionul 3 a raportat că 200-
300 de japonezi deţineau o poziţie bine organizată în faţa dispozitivului său{384}.
Timp de trei zile – pe 19, 20 şi 21 decembrie – atacuri limitate, sprijinite cu foc
de artilerie şi cu bombardamente ale avioanelor SBD, au fost oprite de către
mitraliorii japonezi. Focul de artilerie a avut un efect slab asupra cazematelor din
buşteni în care se adăpostea inamicul, iar observatorii din SBD-uri nu puteau,
pur şi simplu, să-l descopere. Nereuşita aviatorilor nu era surprinzătoare din
moment ce nici soldaţii de pe pământ nu erau capabili să-i descopere pe
japonezi.
În ziua de 21 decembrie, Nelson a cerut să i se repartizeze Batalionul 2. El
avea dificultăţi privind aprovizionarea cu hrană şi apă. Trupele sale
neaclimatizate încă, aflându-se într-o stare fizică deplorabilă, nu mai erau
capabile să reziste căldurii arzătoare, aşa cum făcuseră infanteriştii marini ai lui
Cates în ziua de 7 august. Dar Batalionul 2, al său, nu era disponibil. El avea
sarcina să ocupe fortificaţiile de pe plajă. Sebree a vorbit pe şleau: „Nu mai face
cereri pentru Batalionul 2. Decizie finală”{385}. Nelson a înghiţit refuzul în tăcere.
Totuşi, el şi comandanţii săi de batalioane învăţaseră o lecţie: informaţia veche,
aşa cum era cea a lui Carlson acum, rămâne foarte rar veridică.
Pentru atacul din dimineaţa următoare, Nelson a cerut o pregătire de artilerie
susţinută în zona de acţiune a Batalionului 3. Cererea sa a fost aprobată şi
colonelul a ordonat imediat batalionului să se retragă cu 1.000 de yarzi{386}. În
dimineaţa următoare, artileria armatei de uscat şi a infanteriei marine a executat
cel mai puternic bombardament din istoria Guadalcanalutui, iar avioanele au
lovit poziţiile presupuse ale inamicului, Când focul de artilerie a încetat şi
avioanele s-au îndepărtat, colonelul a ordonat batalionului să se reîntoarcă pe
linia de plecare şi să pornească la atac. Mişcarea către poziţia deţinută anterior a
durat întreagă zi. O mare cantitate de muniţie de artilerie şi un număr foarte mare
de bombe au fost irosite fără niciun rezultat.
În ziua de Crăciun, soldaţii de pe Mount Austeh au mâncat fasole rece. Dar
patrulele lor au crezut că au descoperit limitele poziţiei pe care japonezii o
numeau „Gifu“{387}. Nelson a ordonat Batalionului 1 să se deplaseze într-o nouă
zonă de adunare şi să atace, pe 27 decembrie, pentru a reduce la tăcere acest
punct important al apărării inamice. Batalionul s-a desfăşurat în jungla deasă, a
înaintat către linia de plecare la atac unde a fost din nou oprit. Pe la amiaza celei
de a 14-a zi a acţiunii, care degenerase într-un eşec sângeros, Patch a pus la
dispoziţia comandantului de regiment Batalionul 2{388}. Aceste trupe proaspete
au sosit pe teatrul de luptă la 31 decembrie.
Aproximativ în acelaşi timp, colonelul Nelson, bolnav de malarie, îngrijorat
de pierderi şi nemairezistând presiunii nervoase, a cerut să fie schimbat. De la 19
până la 30 decembrie, batalioanele 1 şi 3 au pierdut, în luptă, 132 de oameni. În
plus, 131 de ofiţeri şi soldaţi fuseseră evacuaţi, mulţi aşa de istoviţi de malarie
sau dizenterie, sau amândouă, că nu mai puteau să stea în picioare. Moralul era
foarte scăzut. Atacurile rău concepute şi prost executate s-au soldat doar cu o
jumătate de duzină de japonezi morţi, fără să realizeze vreo pătrundere în poziţia
„Gifu“.
Aici, armata de uscat a Statelor Unite a repetat greşeala pe care o făcuseră
mai înainte atât infanteriştii marini cât şi japonezii: atac fără o cercetare
preliminară amănunţită. Aceasta ia timp şi necesită personal curajos, calificat şi
experimentat. Dacă s-ar fi alocat realizării proiectului patru sau cinci zile și
fotografiile aeriene necesare ar fi fost făcute şi analizate, „Gifu“ ar fi putut
probabil să fie redusă la tăcere, în mod economic, în câteva zile. A doua eroare a
constat în angajarea unui regiment nou sosit împotriva unei poziţii puternic
amenajate. Argumentul că tăria lui „Gifu“ nu a fost apreciată la timpul respectiv
nu poate rezista; patrulele ar fi trebuit să determine forţa şi proporţiile poziţiilor
japoneze, înainte ca atacul să fi fost declanşat. Pentru a desăvârşi aceste erori
fundamentale, divizia încredinţase misiunea unui comandant, iar apoi nu i-a mai
pus la dispoziţie prompt mijloacele necesare executării ei. În cele din urmă,
marşul şi contramarşul ridicol la care Nelson a supus batalionul poate ar fi
sugerat că numirea unui comandant de regiment, mai puţin timid, era necesară.
În timp ce operaţia foarte sângeroasă de pe Mount Austen se prelungea în
ianuarie, devenea vizibil că atât generalul-maior Patch cât şi adjunctul său la
comanda diviziei trebuiau să se dezbare de multe lucruri şi, probabil, trebuiau
chiar să înveţe şi mai mult.

 20. IANUARIE 1943

Cam în acelaşi timp când Regimentul 132 infanterie începea acţiunile

împotriva poziţiei „Gifu“, la Statul Major General Imperial Japonez se
desfăşurau consfătuiri la fel de nehotărâte în esenţă. Pe parcursul ultimei decade
a lunii noiembrie şi la începutul lui decembrie, membri ai secţiunilor armatei de
uscat cât şi ai marinei îşi exprimaseră, în mod discret, teama crescândă că
Hyakutake nu mai putea fi sprijinit. Acest pesimism, justificat, era considerat de
eşaloanele superioare ale ierarhiei ca defetist; „Nimeni nu îndrăznea să prezinte
sau să discute deschis o astfel de opinie"{389}.
Ofiţerii de marină, care reprezentau categoria de forţe armate răspunzătoare
de aprovizionarea şi întărirea Armatei 17, au adoptat un punct de vedere mult
mai realist asupra situaţiei, decât au făcut-o colegii lor din Secţia armatei de
uscat. Pierderile în nave de luptă şi în special în distrugătoare au provocat o
îngrijorare crescândă forţelor navale. De o acuitate deosebită era problema
înlocuirii avioanelor, a piloţilor şi a echipajelor. Pe la jumătatea lui decembrie,
chiar şi cei mai optimişti planificatori vedeau cu puţină speranţă posibilitatea ca
poziţiile japoneze din insula „KA“ să fie întărite în mod efectiv. În consecinţă,
Statul Major General Imperial a trimis un grup de legătură pentru a sonda
opiniile celor de la Flota combinată, Armata 8 Zonală, Flota Zonei de Sud-Est şi
Flota 8. „Concluzia ultimă a fost aceea că nu existau şanse de succes”{390}. Cu
această apreciere descurajantă s-au întors delegaţii Statului Major General
Imperial la Tokio, unde un studiu ulterior nu a făcut decât să confirme concluzia
la care au ajuns în timpul călătoriei.
Aprovizionarea şi redesfăşurarea forţelor larg dispersate în teritoriile cucerite
sau înnămolite în interminabila campanie din China s-au dovedit a fi griji mereu
crescânde pentru Statul Major General. „Din ce în ce mai multe nave erau
necesare… dar numărul total al navelor disponibile descreştea zilnic datorită
unei rate neaşteptat de înalte de pierderi”{391}. Campania angajată de submarinele
americane împotriva liniilor de comunicaţii dintre imperiu şi „zona resurselor”
din sud-est începuse să plătească frumoase dividende, diminuarea
disponibilităţilor de nave japoneze fiind astfel nu numai o consecinţă a
succeselor obţinute de americani şi aliaţii lor la Guadalcanal şi Noua Guinee.
La 31 decembrie, generalul Gen Sugiyama şi amiralul Osami Nagano,
îmbrăcaţi în uniformă de ceremonie, s-au prezentat de urgenţă la Palatul
Imperial. Aici ei au obţiţinut aprobarea Tronului pentru retragerea din
Guadalcanal. Secţiunile armatei de uscat şi ale marinei au redactat apoi
obişnuitul „Acord Central” şi ofiţerii de stat major au început să elaboreze ordine
pentru comandanţii interesaţi. În momentul acela, Comandamentul Suprem a
recunoscut că hotărârea marca „o cotitură majoră a războiului în această
zonă”{392}.
La 4 ianuarie, un curier special, generalul maior Ayabe, a predat generalului
locotenent Hitoshi Imamura, la statul său major din Rabaul, un exemplar
înregistrat al ordinului strict secret al armatei. Timp de câteva zile, Imamura a
ezitat situându-se la limita insubordonării. Numar când s-a lămurit că această
directivă neplăcută primise consimţământul împăratului s-a decis să o execute.
Ofiţerul comandant cel mai înalt în grad al forţelor navale la Rabaul,
viceamiralul Jinichi Kusaka, a avut obiecţii serioase la ordinele primite{393}. El îşi
dădea seama că o evacuare ar fi subminat poziţia strategică a Japoniei în sud-est
şi ar fi demoralizat armata de uscat şi marina, în plus, retragerea ar fi trecut
iniţiativa în mâinile americanilor, dându-le tot mai multă încredere şi
posibilitatea „să înceapă acţiuni îndrăzneţe împotriva punctelor noastre slabe"
{394}
. Dar, întrucât nu exista „nicio speranţă pentru a restabili situaţia", amiralul a
decis până la urmă, fără convingere, să coopereze cu armata de uscat şi
„împreună să epuizeze toate mijloacele posibile pentru evacuarea forţelor din
Guadalcanal în perioada cuprinsă între sfârşitul lui ianuarie şi începutul lui
februarie"{395}.
Deşi Guadalcanal urma să fie abandonat, generalul Ayabe a explicat că
operaţiile în Noua Guinee vor fi intensificate. Bazele operative de la Lae,
Salamaua, Madang şi Wewak urmau să fie întărite pentru a susţine un nou atac
asupra lui Port Moresby{396}. Construcţia de aerodromuri în nordul insulelor
Solomon urma să fie accelerată iar insulele Noua Georgie şi Santa Isabel apărate
cu fermitate. Acest sumar al proiectelor de viitor nu a înflăcărat spiritele de la
Rabaul şi, cu un dezgust egal cu cel al amiralului Kusaka, comandantul Armatei
8 a abandonat „hotărârea fermă de a nimici inamicul pe Guadalcanal” şi a trecut
la pregătirea planului pentru „o misiune pe care niciodată mai înainte armata de
uscat japoneză nu a întreprins-o “, şi anume o retragere pe mare.

Între timp, la Guadalcanal, fuseseră făcute câteva schimbăm. Generalul-maior

J. Lawton Collins a sosit cu Divizia 25 infanterie. Regimentul 6 infanterie
marină întărit (comandant colonel Gilder T. Jackson), îşi amenaja tabăra sub
arborii de cocos desfrunziţi. Odată cu sosirea lui, Divizia 2 infanterie marină era
completă.
S-a petrecut însă, o întâmplare ciudată. Cineva a descoperit că generalul-
maior John Marston, U.S.M.C., comandantul diviziei, era mai vechi în grad
decât generalul Patch. Dar Halsey îi promisese lui Patch comanda când preluase
responsabilităţile de la Vandegrift, aşa că Marston a fost schimbat de către
locţiitorul său, generalul de brigadă Alphonse de Carre{397}. În timp ce se
clarifica situaţia generalului Marston, generalul Marshall crea Corpul XIV
armată, iar Harmon numea pe Patch comandant al corpului. Sebree prelua
comanda Diviziei „Americal“.
Patch avea acum pe insulă trei divizii: un efectiv total, pe hârtie, de circa
40.000 de oameni. Dar această cifră era înşelătoare; ea includea mulţi inapţi, în
special în Divizia „Americal“. Trupele lui Collins erau proaspete, aşa cum erau
şi cele ale Regimentului 6 infanterie marină. Dar nicio companie de puşcaşi din
cele nouă regimente de infanterie nu avea efectivul complet prevăzut în statele
de organizare, iar o parte dintre acestea se găseau la un nivel mult scăzut faţă de
capacitatea stabilită. Aceştia erau ofiţerii şi soldaţii care trebuiau, ca întotdeauna,
să ducă greul, să facă toate corvezile, să sape tranşee, să zacă noaptea în noroi şi
dimineaţa să deschidă drumuri. Iar ei, cei care trebuiau să asude şi să rabde de
sete, să descopere mitralierele japoneze, apoi să le reducă la tăcepe una câte una,
se aflau încă, aşa cum se întâmplă întotdeauna, la capătul liniilor de
aprovizionare.
Câteva zile înainte de înfiinţarea corpului de armată, Woods a predat funcţia
sa de comandant al forţelor aeriene „Cactus” (Com AirCACTUS) generalului de
brigadă Francis P. Mulcahey, din Corpul de Infanterie Marină al Statelor Unite
(U.S.M.C.). Mulcahey a moştenit un organism în funcţiune. Hendersonul, mărit
substanţial, era acum un aerodrom cu pistele complet îmbrăcate, capabil să
permită executarea de misiuni pe orice vreme, şi de pe care avioanele B 17
plecau să bombardeze Rabaulul. Sosiseră, de asemenea, bombardiere cu două
motoare, iar pentru cercetarea îndepărtată exista o escadrilă cu echipaje din Noua
Zeelandă şi având avioane Hudson fabricate, de firma Lockheed.
Ambarcaţiuni auxiliare, de toate tipurile, se îngrămădeau în portul Tulagi,
unde aproape două duzini de vedete torpiloare erau pregătite să întrerupă
acţiunile „Rat”, „Mouse” şi „Ant” ale inamicului. La începutul lui ianuarie 1943,
„The Island” (Insula) era în plină dezvoltare{398}. Din când în când vizionau
filme. Despre femei, nu putea fi vorba. Surorile din forţele navale, care veneau
pe avioanele DC-3 ale lui Smith, trebuiau să îndure asalturi din toate părţile dacă
simţeau nevoia să viziteze „toaleta” („latrina”{399}) bine păzită pe care geniştii o
construiseră, special, pentru ele. „Mângâierea” era că scaunele fuseseră şlefuite
cu o grijă drăgăstoasă.
În timp ce săptămâna de linişte din cea de a şasea lună de Guadalcanal se
sfârşea, Regimentul 35 infanterie al colonelului Robert B. McClure ieşea din
perimetru pentru a prelua asediul puternicului punct „Gifu” şi a-i respinge pe
japonezi de pe colină – „Sea Horse” (Calul de mare) – la aproximativ 1.000 de
yarzi vest de „Gifu”. Acestea două erau singurele poziţii cu o apărare organizată
din timp pe care inamicul le deţinea la est de Matanikau. Japonezii de pe aceste
poziţii, elemente ale regimentelor 124 şi 228 infanterie, nu constituiau o
ameninţare serioasă pentru americani. Dar din amplasamentele lor de pe acest
teren dominant, japonezii puteau să desfăşoare incursiuni în spatele frontului, să
hărţuiască aprovizionarea şi coloanele de evacuare, să tragă cu armele cu lunetă
şi în general să provoace neplăceri americanilor.
Era de dorit, în mod evident, ca întâi să fie izolaţi de camarazii lor aflaţi la
vest de râu şi apoi să fie lichidaţi. Generalul american spera să realizeze acest din
urmă scop prin capitularea apărătorilor. Dacă ei n-ar fi acceptat, trebuia să li se
răspundă printr-un bombardament metodic, continuu, de exterminare. Pentru
îndeplinirea rapidă a acestor misiuni a fost repartizat regimentul colonelului
McClure. În timp ce elementele alese pentru a începe atacul spre vest intrau în
poziţie, unul din batalioanele sale înainta pentru a comprima „Gifu”, iar altele
răzbateau cu greu în dispozitiv pentru a ataca „Sea Horse“ dinspre sud.
Japonezii pe care se pregăteau să-i atace, se aflau într-o situaţie jalnică. La
dispoziţia lui Hyakutake nu mai era decât o armată scheletică. Toţi, inclusiv
generalul şi şeful statului său major, erau flămânzi. Dispuneau însă de gloanţe şi
hotărâre. Ei vor lupta, în continuare, până când nu vor mai avea putere să
împingă în lăcaşuri încărcătoarele mitralierelor Nambus, să lase să cadă minele
pe ţevile aruncătoarelor şi să armeze închizătoarele. Sunt de admirat ofiţerii şi
soldaţii din această armată rău schilodită, dar în niciun caz demoralizată{400}.
Împotriva acestor oameni, care se aşteptau să moară în amplasamentele lor,
generalul maior Patch a lansat, în dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1943, Corpul
XIV armată.

Corpul de armată şi-a început atacul pe flancul din stânga (interior) la ora
5,50 a.m. când şase diyizioane de artilerie au tras 6.000 de proiectile asupra unui
teren aflat la vest de Matanikau, numit „Galloping Horse“ (Calul care
galopează). Acest bombardament intens a durat exact 30 de minute. Imediat
după ce ultimele obuze au explodat, 12 avioane de vânătoare au lansat, fiecare,
câte o bombă de un sfert de tonă asupra presupuselor amplasamente japoneze.
Această escadrilă a fost urmată de alte 12 avioane SBD care, în picaje succesive,
au aruncat 30 de încărcături de câte 325 de livre împotriva poziţiilor inamice pe
care aruncătoarele le marcaseră cu mine conţinind fosfor alb.
Batalionul 1 din Regimentul 27 infanterie a înaintat rapid şi nu a avut
probleme în cucerirea primului obiectiv al poziţiei „Galloping horse”. La stânga
sa, Batalionul 3 a întâmpinat o rezistenţă sporadică, atingând totuşi, către
sfârşitul după-amiezii, obiectivul stabilit. În dimineaţa următoare, după un
bombardament preliminar, cele două batalioane au atacat din nou. Dar
Batalionul 3 a avut necazuri. Soldaţii nu mai aveau apă proaspătă şi niciun
transport nu a ajuns la ei până către mijlocul zilei. Între timp, câteva zeci de
oameni arşi de soare, deshidrataţi şi epuizaţi, se prăbuşeau sub un soare de
alamă. Batalionul a reuşit să facă un mic progres, şi pe la jumătatea după-
amiezii, comandantul său, locotenent colonelul George E. Bush, a hotărât să
retragă elementele avansate în spatele unor poziţii care puteau fi apărate. Această
zi, în întregime nesatisfăcătoare pentru batalionul lui Bush, a atins punctul
culminant când aruncătoarele japoneze de 90 mm au bombardat câteva grupuri
de soldaţi în retragere.
În dimineaţa următoare, Batalionul 2 a înlocuit Batalionul 3 şi a atacat,
imediat, de-a lungul unei culmi acoperite cu kunai ţepos, o poziţie japoneză bine
camuflată şi puternic apărată aflată la capătul sudic al crestei cunoscută sub
numele „Cota 53“. Batalionul nu putea să ştie, în momentul în care companiile
sale începeau atacul, că lupta sa izolată de pe această culme dezolantă îi va aduce
o meritată distincţie pentru el, regiment şi Divizia 25.
Pe toată desfăşurarea sa, campania de la Guadalcanal s-a divizat într-o serie
de acţiuni de pluton, companie şi batalion. În afară de solicitarea focului de
artilerie, luarea de măsuri pentru executarea atacurilor aeriene sau angajarea
rezervei sale, comandantul de regiment sau chiar comandantul de batalion –
putea să exercite un control minim asupra luptei angajate. Astfel, tinerii ofiţeri –
comandanţi de companii, de plutoane – şi subofiţerii înzestraţi cu capacitatea de
a pregăti combinaţii tactice pline de imaginaţie, fiind şi în măsură să le conducă,
aveau o mare posibilitate să-şi pună în aplicare talentele. Dar talentele nu erau în
număr aşa de mare cum se crede în mod frecvent. Oricum, acţiunile desfăşurate
pentru creasta sudică a poziţiei „Galloping Horse” aveau să se transforme în ziua
de 13 ianuarie tocmai într-o astfel de luptă, care să fie dusă şi decisă, în ultimă
instanţă, la o atât de mică distanţă încât grenadele de mână erau aruncate de o
parte şi de cealaltă de la mai puţin de 20 de yarzi.
 Prima problemă cu care s-au confruntat locotenent-colonelul Herbert V.
Mitchell, locţiitorul său, căpitanul Charles W. Davis şi statul său major, a fost să
descopere centrul rezistenţei de unde mitralierele uşoare şi grele trăgeau asupra
oricărui soldat care se expunea. Două companii, una pe fiecare parte a crestei, au
încercat, în timpul acelei zile fierbinţi, să se apropie de mai multe ori de vârful
sudic al crestei. Dar de fiecare dată ele au fost oprite şi, pe la amiază, soldaţii, cu
îmbrăcămintea înnegrită de sudoare şi noroi, cu gâturile uscate ca glaspapirul,
erau în pragul epuizării. Dar o patrulă formată din trei ofiţeri, condusă de
căpitanul Davis a descoperit în obiectivul fixat lui Mitchell, „Cota 53“,
amplasamentele japoneze care se sprijineau reciproc. Davis era sigur că ar putea
să-l ocupe pe cel mai important dintre ele numai cu o mică patrulă.
Pe 13 ianuarie, înainte de prânz, el şi patrula sa formată din cinci oameni aşa
au şi făcut; mai întâi s-au târât pină la zece yarzi de poziţia duşmană, apoi i-au
potopit pe japonezi cu grenade de mână şi în cele din urmă luând cu asalt poziţia
au ucis cea mai mare parte a inamicilor aflaţi acolo. Câţiva soldaţi buimăciţi au
ieşit din amplasamentul de luptă împiedicându-se şi au fugit spre junglă. Această
„acţiune îndrăzneaţă” fost urmărită de sute de soldaţi de pe culmile învecinate;
succesul i-a îndemnat să atace şi să invadeze poziţiile japoneze rămase sub
controlul acestora din zona „Galloping Horse“{401}. Flancul stâng al Corpului
XIV armată era acum în mod ferm ancorat la aproape 4.500 de yarzi de ţăimul
mării, iar Collins avea spaţiul de manevră necesar.
Japonezii şi-au dat seama imediat că un efort decisiv era în curs de realizare,
dar tot ceea ce Hyakutake putea să facă era să-şi îndemne trupele sale să reziste.
El nu avea rezerve nici pentru a contraataca, nici pentru a opri pătrunderile
americane. La 10 ianuarie, prima zi a atacului, Armata 17 şi-a ars dosarele
secrete, pregătindu-se să-şi mute statul-major la Tassafaronga{402}.
Ultimul lot de provizii care a ajuns la aceşti oameni dârji, care apărau
puternicul punct „Gifu“, a fost livrat la 13 ianuarie, când un mic detaşament de
transport a reuşit să-şi facă drum printre liniile americane. În acelaşi timp,
Armata 17 a ordonat ca poziţia să fie abandonată. Este foarte posibil ca japonezii
izolaţi să fi ignorat în mod deliberat acest ordin sau că ofiţerul cel mai mare în
grad, aflat la comanda acestor rămăşiţe de subunităţi, să fi crezut că încercarea
de retragere nu avea sorţi de izbândă. Indiferent de motiv, ei au rămas şi au
continuat timp de câteva zile să respingă fiecare atac declanşat împotriva lor de
Batalionul 2 din Regimentul 35 infanterie{403}.
La 14 ianuarie, contraamiralul Koniji Koyanagi, care-l înlocuise la 29
decembrie pe Tanaka la comanda Forţei de întărire, a trimis un important
„Express” prin strâmtoarea „The Solt“{404}. Noaptea era întunecoasă, vizibilitatea
slabă şi distrugătoarele s-au apropiat încet de Capul Esperance. După
descărcarea pasagerilor şi a materialelor cu iuţeala obişnuită, navele au început o
retragere în mare viteză. Dar japonezii nu erau singuri în aceste ape biciuite de
intermitente rafale de ploaie. Şapte vedete torpiloare îi aşteptau. „Focurile de
artificii” au durat doar câteva minute; timp în care comandanţii navelor japoneze
au trăit momente critice, reuşind totuşi să scape teferi din încurcătură. În pofida
faptului că două, şalupe torpiloare au fost avariate în încăierare, echipajele
acestor mici nave de luptă au câştigat o bine meritată laudă de la japonezi:
„Duşmanul a folosit vedetele torpiloare în mod agresiv… din cauza lor multe din
navele noastre au avut de înghiţit câte o pastilă amară – sunt multe exemple
despre modul în care vedetele lor au făcut transportul proviziilor mai mult decit
dificil"{405}.
Un grup de atac decolat în zori de pe Henderson i-a descoperit pe japonezi în
largul coastei Noii Georgii, dar nu a reuşit, aşa cum s-a întâmplat şi cu vedetele
torpiloare, să deraieze cursa „Expresului”. Totuşi, ziua de 15 ianuarie 1943 urma
să fie una memorabilă în analele aviaţiei infanteriei marine, pentru că, în acea zi,
Foss a doborât trei avioane japoneze şi a devenit primul pilot din istoria aviaţiei
americane cu 21 de avioane inamice distruse în luptă{406}.
În aceeaşi zi, un prim eşalon al Regimentului 2 infanterie marină a spus, în
cele din urmă, adio insulei. Evacuarea unităţii respective a redus Divizia 2
infanterie marină la două unităţi combatante, dintre care una, Regimentul 8, avea
nevoie de odihnă. Generalul Pateh a retras-o în perimetru şi a creat o divizie
mixtă compusă din unităţi ale armatei de uscat şi infanteriei marine, numită
Composite Army Marine Division (CAM), alcătuită din statul major al Diviziei
2 infanterie marină, Regimentul 6 infanterie marină, Regimentul 182 infanterie
şi Regimentul 147 infanterie. Această divizie improvizată urma să atace de-a
lungul ţărmului în cea de-a doua ofensivă a acestui an nou, programată să
înceapă la 22 ianuarie 1943.

Sarcina neplăcută de a-i preda lui Hyakutake ordinul lui Imamura de a evacua
insula „KA“ şi de a-i explica planurile, fusese încredinţată locotenent-
colonelului. Kumao Imoto{407}. El împreună cu câţiva ofiţeri din secţia de
operaţii a Armatei 8 Zonale şi o echipă de soldaţi au debarcat la Capul Esperance
la 14 ianuarie, cu câteva minute înainte de miezul nopţii. După un scurt răgaz au
pornit spre punctul de comandă al Armatei 17. Fiecare ofiţer şi soldat transporta
un pachet cântărind aproximativ 100 livre care conţinea „darurile de consolare”
– mici sticle de whiskey, peşte uscat şi ţigări.
 Imediat după apariţia zorilor, avioanele americane au sosit să bombardeze şi
să mitralieze drumul de coastă. Colonelul şi tovarăşii săi s-au adăpostit în spatele
arborilor căzuţi. Pe timpul marşului către râul Bonegi, ei au observat cadavrele
„multor soldaţi care muriseră din cauza foametei şi a bolilor şi au remarcat că
posibilităţile de spitalizare erau deplorabile”. Călătoria deprimantă şi frecvent
întreruptă de-a lungul coastei a necesitat 18 ore.
Când detaşamentul a ajuns istovit la gura râului Bonegi, scurtul crepuscul
tropical dispărea în noapte. Deasupra capetelor, avioanele huruiau îndreptându-
se spre Henderson. Un ghid a apărut pentru a-i conduce pe vizitatori de la gura
râului în susul apei către zona statului-major. Aici ei au fost somaţi, au răspuns,
s-au legitimat şi au cerut să fie conduşi la şeful de stat-major. În timp ce bâjbâiau
pe drumul ce ducea spre cortul generalului Miyazaki, acesta l-a strigat
adresându-i-se lui Imoto pe nume. Imoto a intrat în cortul slab luminat de o
lumânare care se topea.
Colonelul Haruo Konuma, ofiţerul cel mai înalt în grad din statul-major al
Armatei 17, era întins pe un pat făcut din nuiele. Miyazaki a stins lumânarea şi
în bezna cortului, Imoto a început să explice misiunea sa. Cei doi ofiţeri, uluiţi, îl
ascultau într-o tăcere apăsătoare. Amândoi, în mod evident, se aşteptau ca el să fi
adus ordine pentru o nouă ofensivă. Când Imoto a terminat, Miyazaki a spus
apăsat, „armata nu poate să se retragă în împrejurările de faţă, indiferent de
ordin”. Imoto asculta în timp ce şeful de stat-major şi locţiitorul său explicau în
detaliu situaţia armatei.
„Dacă – a spus Miyazaki – noi trecem la ofensivă după ce ne vom fi întărit şi
aprovizionat în mod suficient, s-ar putea schimba situaţia. Dar dacă armata nu
poate fi întărită şi suficient aprovizionată, atunci nu ne mai rămâne altă alegere
decât de a ne tăia drum prin liniile duşmanului pentru a aduce drapelelor noastre
ultima picătură de glorie“. Aceasta fusese hotărârea la care ajunsese Hyakutake
şi ofiţerii săi superiori. Să te retragi, a încheiat şeful de stat major, ar fi „mai
dificil decât să străbaţi mările furioase". Discuţia a durat până când soarele a
răsărit. Cu lumina zilei au venit avioanele, patrulând pe cer „precum şoimii care
caută vânatul" şi de la est veneau „sunete continue şi înăbuşite de tiruri violente
de artilerie". Câteva minute mai târziu, Imoto a fost chemat pentru a-l întâlni pe
generalul comandant.
„L-am găsit şezând pe o pătură într-o cavitate care fusese săpată sub
rădăcinile unui arbore mare. I-am înmânat ordinul de retragere şi planurile
referitoare la aceasta, precum şi o scrisoare personală de la generalul Imamura.
El a ascultat explicaţiile mele cu ochii închişi, iar când am terminat, a spus foarte
rar: Problema este foarte gravă. Vreau să reflectez puţin asupra ei, în linişte, şi
singur. Te rog să mă laşi singur până te chem eu”.
 La amiază, Imoto a fost convocat la adăpostul lui Hyakutake. Generalul a
vorbit rar:

„Este o sarcină foarte dificilă pentru armată să se retragă în actualele
împrejurări. Cu toate acestea, ordinele Armatei zonale, bazate pe ordinele
Împăratului, trebuie să fie aduse la îndeplinire cu orice preţ. Prin urmare, mă
supun cu respect condiţiilor ordinului”.

Era acum sarcina sa de a explica ordinul ofiţerilor superiori şi inferiori din
statul-major. El a avut de înfruntat o audienţă ostilă. Când a terminat, unul dintre
ei a spus: „Nu este într-adevăr nimic altceva de făcut decât să ne facem drum
printre liniile inamicului şi să murim cu onoare”. Imoto a remarcat că nu acesta
era obiectul acţiunii propuse. După o discuţie generală care a durat câtva timp,
toţi cei prezenţi s-au angajat „să depună toate eforturile pentru a realiza
coordonarea necesară”.
În acea după-amiază, colonelul Konuma a mers pe front pentru a explica
generalilor maiori Maruyama şi Sano ordinele primite. El s-a reîntors în seara
următoare, pe data de 18 ianuarie, cu ştirea că şefii celor două divizii „deciseseră
să respecte hotărârea generalului comandant al Armatei 17“{408}.

În aceeaşi zi. Corpul XIV armată ocupa un teren dominant la 1.000 de yarzi
vest de Matanikau. Aici infanteriştii marini ai lui Carre şi soldaţii lui Collins
erau ocupaţi cu consolidarea poziţiilor pe crestele accidentate, care se întindeau
de la ţărm, 4.500 de yarzi în interior, către extremitatea cea mai de sud a
punctului „Galloping Horse”. Mulţi dintre aceşti americani şi mai mulţi japonezi
aveau să moară în mod violent în cursul ultimelor două săptămâni ale acestei
bătălii finale de pe „Insula Morţii”.
Aici, ofensiva care înghiţise mai înainte Malaya, Guam, Filipinele, Hong
Kong, Indiile olandeze şi arhipelagul Bismarck atinsese punctul ei final. Aici,
pentru prima dată în cel de-al doilea război mondial, o armată japoneză, care a
controlat şi a deţinut un teritoriu, a fost oprită, ţinută în loc şi împiedicată să-şi
atingă obiectivul, se pregătea să abandoneze câmpul de bătaie. Dar nu fără a
riposta.
Comandantul său, care nu a făcut-o de ocară, se pregătea acum să salveze
ceea ce nu mai putea fi salvat din Armata 17 şi să treacă cu ea „peste mările
furtunoase”.
 EPILOG

Faptul că armata executa o repliere pregătitoare, înainte de a se retrage de pe

insulă, era ţinut în secret pentru toţi, cu excepţia comandanţilor superiori şi
principalilor lor ofiţeri de stat-major. Soldaţilor de rând li s-a spus că trupele
urmau să fie reamplasate în vederea unei viitoare ofensive{409}. Sosirea unui
batalion proaspăt de la Rabaul pe data de 15 ianuarie, urmată imediat de
desfăşurarea companiilor sale pe poziţiile cele mai ameninţate ale liniei frontului
confirma, în aparenţă, acest lucru. Între timp, mici detaşamente, compuse din
oameni într-o condiţie fizică relativ mai bună decât cei mai mulţi dintre cei aflaţi
pe linia frontului, se infiltrau în faţă, pentru a înlocui acum soldaţii aşa de slăbiţi,
încât abia puteau să-şi tragă picioarele. Toate aceste manevre erau făcute
noaptea.
Instrucţiuni detaliate au fost emise pentru îngroparea sau distrugerea în
ultimul moment a pieselor de artilerie, camioanelor şi tractoarelor. Toată muniţia
– cu excepţia celei necesare armamentului individual – pentru mitraliere uşoare
sau grele, aruncătoare, tunuri antitanc şi obuziere urma să fie scufundată în mare
sau îngropată în junglă. Raţiile de urgenţă debarcate de pe distrugătoare, au fost
stocate la Kokumbona, Tassafaronga, Esperance şi Kamimbo. Bolnavii erau
adunaţi în vecinătatea Capului Esperance. Urmau să fie abandonaţi aceia dintre
ei care nu aveau şanse de supravieţuire. Era poate o măsură crudă, dar salvarea a
ceea ce se mai putea salva din Armata 17 era de o importanţă supremă.
Pe măsură ce japonezii se retrăgeau încet, Corpul XIV înainta spre vest. În
fiecare zi, concentrări masive de artilerie izbeau poziţiile japoneze; în fiecare zi,
avioanele de vânătoare şi bombardierele în picaj mitraliau şi bombardau crestele
din interiorul insulei şi drumul de coastă: în fiecare zi americani şi japonezi
mureau. Pe flancul stâng (de sud) două regimente de infanterie înaintau rapid de-
a lungul crestelor şi, în ziua de 22 ianuarie, batalionul 1 din Regimentul 27
infanterie privea în vale spre Kokumbona. În această fază a ofensivei corpului de
armată, divizia lui Collins pierdea exact 300 de oameni{410}. Între timp, Divizia
CAM, atacând cu flancul drept rezemat pe drumul de coastă, a luat cu asalt o
serie de poziţii pe care japonezii le-au apărat până la ultimul soldat. Aici, un
comandant de companie cu o mustaţă fioroasă, căpitanul Henry P. Crowe, a
determinat un nou atac al infanteriştilor marini care fuseseră respinşi de
japonezi, adresându-li-se cu următoarele cuvinte: „Ridicaţi-vă, voi pui de căţea!
Niciodată n-o să fiţi decoraţi cu Inima de Purpură{411} zăcând în aceste
blestemate de tranşee“{412}.
Şi acum, în ultimele zile ale lui ianuarie 1943, în timp ce „vulturii de mare"
pregăteau o nouă ofensivă aeriană împotriva aerodromurilor de pe Guadalcanal,
coastwatcherii raportau din nou despre concentrările de nave de luptă din
Simpson Harbor şi din insulele Shortland, şi că Flota Combinată iar ieşea din
Truk. Aceste semne au fost interpretate de amiralul Halsey şi generalul Patch ca
indicii clare ale unui nou efort japonez pentru întărirea poziţiilor din
Guadalcanal. Patch a suspendat ofensiva şi a chemat înapoi Divizia 25 pentru a
apăra aerodromurile împotriva unui atac dinspre mare.
Acţiunea aceasta a fost obiectul unei critici aspre, dar care nu era pe de-a-
ntregul întemeiată. Din punct de vedere psihologic, japonezii îi împinseseră pe
americani, exact unde ei doreau. Poate că greşeala a fost determinată de faptul că
cei doi comandanţi responsabili au încergat din nou să ghicească intenţiile
inamicului fără ca să-i analizeze posibilităţile. Americanii se temeau că, având
grosul efectivelor de infanterie angajate în vest, inamicul ar fi putut lovi unul din
punctele lor vitale. Probabil o comandă mai îndrăzneaţă ar fi jucat situaţia pe
ambele cărţi. Dar aici Halsey şi Patch au considerat că prudenţa este
recomandabilă.

La ora 9,30 p.m., în noaptea de 1 februarie 1943, primii din cei 2.316 ofiţeri şi
soldaţi epuizaţi, toţi câţi au mai rămas din cei aproape 8.000 câţi a adus generalul
maior Tadayoshi Sano pe insulă, se târau cu greu prin apă, în tăcere, către
rampele şalupelor puse cu prova pe uscat lângă Capul Esperance. În mai puţin de
două ore, formele neclare ale distrugătoarelor ce formau „Express-ul”
contraamiralului Tomiji Koyanagi se îndepărtau de acest „Cap al Nădejdii”
devenit atât de familiar loc de debarcare pentru comandanţii care luptaseră sub
comanda amiralului Tanaka{413}.
Trei nopţi mai tirziu, nucleul principal al Diviziei Sendai, comandată de
Maruyama, s-a îmbarcat fără incidente, în acelaşi timp, generalul Hyakutake şi
ofiţerii superiori ai statului său major, urcau cu un aer obosit schela care scârţâia
şi zăngănea ritmic lovindu-se de bordajul pătat al distrugătorului Hamakaze.
Generalul a răspuns în grabă salutului comandantului navei şi s-a dus imediat
spre cabina sa, fără a mai privi înapoi. În ziua de 7 februarie, ariergarda
colonelului Matsuda, cu puţin mai mult de 3.000 de oameni, a plecat din
Kamimbo.
 În aceste trei nopţi, marina a transportat de pe insulă aproape 11.000 ofiţeri şi
soldaţi. În urma sa, armata lăsa circa 21.000 de morţi{414}. Mulţi zăceau
neîngropaţi acolo unde proiectilele de artilerie sau avioanele de bombardament i-
au secerat. Alţii, obosiţi şi flămânzi, se îngrămădeau unii peste alţii în ţesătura
protectoare a rădăcinilor copacilor uriaşi. Aici ei strângeau cu mâinile osoase,
peste care pielea pergamentoasă era întinsă la maximum, ţevile ruginite ale
puştilor cu care nu vor mai putea trage niciodată. Capătul de vest al insulei
devenise un amfiteatru tăcut al morţii în putrefacţie, unde singurele lucruri vii
erau păsările din junglă şi harnicele batalioane de furnici. Din totalul efectivului
japonez, 8.500 au fost ucişi în luptă, iar mai mult de 12.300 au murit din cauza
rănilor, bolilor şi a foametei. Dintre cei evacuaţi, şase sute au murit înainte ca ei
să fi putut primi o îngrijire medicală adecvată; alţi 3.000 au fost recuperaţi, cu
greutate, în spitalele din zonele din spatele frontului.
Că acest mic Dunkirk{415} caracterizat de către şeful statului-major al Armatei
17 ca un „miracol rar“, a fost dus la bun sfârşit fără a pierde un om, este un
omagiu remarcabil adus modului meticulos de planificare al japonezilor,
priceperii şi îndemânării deosebite a marinarilor lor. Singurul lucru de care se
temeau mai înainte de toate japonezii, la sfârşitul lui ianuarie, era că americanii îi
vor presa puternic şi că vor transforma o retragere organizată într-o debandadă
sângeroasă. Dar posibilitatea de a distruge armata lui Hyakutake a fost ratată şi
10.000 de veterani ai armatei japoneze de uscat şi ai trupelor din Forţa de
debarcare au trăit pentru a lupta într-o altă zi.

Din perspectiva rece a istoriei, importanţa relativă a unei campanii militare nu

trebuie judecată prin statistici. Că un număr mai mare sau mai mic de oameni au
fost ucişi sau mutilaţi, sau că atât de multe nave au fost scufundate, că atâtea
avioane au fost doborâte, sau că atâţia prizonieri au fost luaţi sunt criterii
desigur, dar acestea sunt efectul final pe care bătălia, sau seriile de bătălii
laolaltă, îl exercită asupra ducerii sau rezultatului războiului şi tocmai acest efect
trebuie luat în consideraţie.
Bătălia pentru Guadalcanal a durat aproape şase luni. În acest interval s-au dat
şase bătălii navale şi şaizeci şi cinci de nave de luptă au fost scufundate{416}.
Pierderile aviaţiei japoneze au fost uluitoare; cu toate că cifrele exacte n-au fost
niciodată calculate, între 7 august 1942 şi 7 februarie 1943, forţele aeriene ale
marinei au pierdut mai bine de 800 de avioane şi 2.362 de piloţi şi membri ai
echipajelor{417}. Forţele terestre japoneze, după spusele generalului-maior
Kawaguchi, nu erau singura categorie de forţe armate „îngropată în cimitirul de
la Guadalcanal”.
Această bătălie, îndelungată şi amară, a subminat bastionul aroganţei care
împiedica înaltul comandament japonez de a lua contact cu o realitate neplăcută.
Pentru prima dată, câţiva ofiţeri superiori din Tokyo şi comandanţi ai unor
unităţi combatante au încercat, în mod serios, să evalueze perspectivele de viitor.
Cel puţin, acum, câţiva ştiau că visele înşelătoare ale imperiului veşnic,
înglobând insule ciudate, mereu calde, luxuriante din mările sudului, nu vor
deveni niciodată realitate. După Guadalcanal, ei puteau să spere doar că această
ultimă bătălie nu va fi fatală. Pe această „neînsemnată insulă, locuită doar, de
băştinaşi” aceia care nu erau orbi cu totul înţeleseseră că nu pot câştiga:

„Fără îndoială că soarta Japoniei fusese pecetluită o dată cu terminarea
bătăliei de la Guadalcanal”
Raizo Tanaka.

La rândul lor americanii au învăţat că jungla poate fi prieten sau duşman, că
războiul insular va cere tot ceea ce soldaţii, marinarii, infanteriştii marini şi
aviatorii puteau să dea. Că drumul spre victorie asupra Imperiului japonez va fi
lung şi sângeros. Guadalcanalul le-a înlăturat toate îndoielile. Acolo ei au
demonstrat, în mod convingător, că pot să câştige.
Nu trebuie decât să priveşti harta vastului Pacific de Sud şi central pentru a-ți
da seama că cucerirea şi apărarea cu succes a Guadalcanalului avea o mare
importanţă strategică pentru cauza aliată. Nu numai că această victorie a
îndepărtat ameninţarea ce plana asupra lungilor linii de comunicaţie spre
Australia şi Noua Zeelandă, dar forţele aliate bazate pe insulă aveau flancul pe
linia Palau-Truk-Insulele Marshall, linia exterioară a apărării imperiului, în
spatele căreia se adăposteau insulele Mariane. De la Guadalcanal, Divizia 1
infanterie marină avea să plece într-o zi pentru a cuceri insulele Palau; Divizia 3
infanterie marină, mai întâi va scoate duşmanul din Bougainville, şi apoi va
recuceri insula Guam. De pe aerodromurile din Guadalcanal, avioanele au
zburat, în 1943, pentru a sprijini direct operaţiile împotriva Noii Georgii şi
Bougainville. Şi de pe aceste aerodromuri au fost organizate atacurile aeriene
susţinute care au redus la neputinţă baza japoneză de la Rabaul.
Într-o zi, spuneau băştinaşii, americanii se vor întoarce. Atunci nu vor mai
veni cu tunuri, ci vapoare încărcate cu tutun negru, tare, răsucit şi cupoane de
pânză din bumbac pentru cămăşi lava-lava.
La 7 august 1962, sergentul-major Vouza a trimis următorul mesaj Asociaţiei
Diviziei 1 infanterie marină:

„Spuneţi-le că îi iubesc pe toţi. Sunt un om bătrân acum şi nu mai arăt bine.
Dar n-am să uit niciodată”.

{1}
Corpul de Infanterie Marină al S.U.A. (N. Tr.)
{2}
U.S.N. – Marina Militară a Statelor Unite ale Americii (n.tr.).
{3}
Marea conflagraţie a secolului XX, al doilea război mondial, ediţia a II-a, Editura Politică, Bucureşti,
1974, p. 277—278.
{4}
Ibidem, p. 278, 28L
{5}
Ora pentru Tokyo. Dacă nu este stabilit în mod special altfel, toate orele sunt cele locale.
{6}
Tribunalul Militar International pentru Extremul Orient. Documente, exponat nr. 802.
{7}
FORŢA DE IZBIRE PEARL HARBOR – viceamiral Chuichi Nagumo. 4. FORŢA DE ATAC –
viceamiral Nagumo / Portavioanele: Akagi (navă amiral), Kaga, Soryu, Hiryu, Zuikaku, Shokaku / FORŢA
DE SPRIJIN – viceamiral Gunichi Mikawa / Nave de linie: Hiei, Kirishima / Crucişătoare grele: Tone,
Chikuma / FORŢA DE RECUNOAŞTERE – contraamiral Sentaro Omori / Crucişător uşor: Abukuma /
Distrugătoare: Tanikaze, Hamakaze, Urakaze, Asakaze, Ka- sumi, Arare, Kagero, Shiranuki, Akigumo /
FORŢA DE APROVIZIONARE (Masonori Ito, Roger Pinoau, Andrevv W. Kuroda, The End of tlie
Imperial Japanese Navy, W. W. Norton & Co., New York, 1962, p. 31, 32).
{8}
Funcţie echivalentă cu cea de comandant al Marinei Militare a S.U.A. (n. tr.)
{9}
De când se aflase la comanda aviaţiei Forţei de Atac, către sfârşitul anilor ’30, circula despre King o
istorioară potrivit căreia, „la puţin timp după ce amiralul murise, un aviator al marinei n bătut la porţile
raiului. El a fost întâmpinat de Sfântul Petre cu ştirea că fostul loc liniştit a fost întors pe dos, reorganizat şi
pus pe picior de război”. „Nu sunt surprins – a spus aviatorul – Ernie King a crezut întotdeauna că este
Dumnezeu Atotputernicul”. „Nu acesta este necazul nostru a replicat Sfântul Petre. Este cu mult mai rău
decât atât. Acum Dumnezeu Atotputernicul crede că El este Ernie King!“.
{10}
Amiral de flotă Ernest J King, comandor Walter M. Witehill, Fleet Admirai Ernest J. King, A. Naval
Record W. W. Norton & Co., New York, 1942, p. 325.
{11}
Commander-in-Chief, United States Fleet (Comandant-şef al Flotei Statelor Unite), în continuare
Cominch. Funcţia fusese desfiinţată la 1 februarie 1941, când flotele din Atlantic, Pacific’şi Asiatică au fost
constituite ca flote independente. Titlul anterior a fost CincUS (Commander-in-Chief, United States). Din
raţiuni evidente, după Pearl Harbor, King a considerat această titulatură (pronunţat „Sinkus”, ceea ce,
printr-un joc de cuvinte, poate fi interpretat ca „sink us“, adică „scufundaţi-ne”), cu totul neadecvată.
{12}
USS – United States Ship (nava Statelor Unite). Prescurtare ce precede numele navelor militare ale
S.U.A. (n.tr.)
{13}
Australiană-britanică-olandeză-americană. (N. Tr.)
{14}
„ABC” este prescurtarea expresiei „American-British Staff Conversations”, deci se referă la discuţiile de
stat major americano-britanice din ianuarie 1941, denumite codificat „Arcadia”.
{15}
Arthur Bryant, The Turn of the Tide, N.Y.: Duble-day and Co., Garden City, 1957, p. 446.
{16}
King şi Whitehill, op. Cit., p. 382.
{17}
Ibidem, p. 383.
{18}
Ibidem, p. 385
{19}
Bryant, op. Cit., p. 288. Alan Brooke nu constituie însă o sursă în întregime demnă de încredere pentru
motivele, sau comportamentul amiralului King. Pentru a se explica în cuvinte mai blânde acest caz, trebuie
avut în vedere faptul că CIGS (şeful Statului Major General Imperial al armatei de uscat britanice) nu a fost
chiar unul dintre cei mai entuziaşti admiratori ai amiralului american.
{20}
Divizia „Americal” a fost formată în anul 1942 în Noua Caledonie. Numele său provine din Ameri (de Ia
American) şi Cal (de la New Caledonia). (N. Tr.)
{21}
Organ care corespunde, în linii generale, cu Marele Stat Major. (n. tr.)
{22}
Viceamiral Robert Ghormley, manuscris nepublicat (Biroul Documentelor Navale şi Biblioteca.
Arlington, Va), p. 1.
{23}
U.S.A. (United States Army) – Armata de uscat a Statelor Unite – (n. tr.)
{24}
Tipul de avion menţionat era un F–4–F3, care tocmai fusese inaugurat de firma Grumman şi care avea să
fie înlocuit peste puţin timp cu F–4–F 4, o variantă îmbunătăţită.
{25}
Seabee – denumire dată unităţilor de geniu ale marinei S.U.A.; provine de la citirea în limba engleză a
iniţialelor C.B. = Construction battalion (n.tr.).
{26}
Roosevelt l-a descris odată pe King în aceste cuvinte. La Washington circula zvonul că preşedintele a
cumpărat o lampă de benzină şi i-a oferit-o cadou amiralului la cea de-a şaizecişipatra aniversare a sa.
{27}
„Nampo Sakusen Riku Kaigun Chuo Kyotaî” – „Acordul central privind cooperarea armatei de uscat şi
marinei în zonele sudice”, încheiat la 10 noiembrie 1941. Aceste înţelegeri vor fi numite, în continuare, prin
„Acorduri Centrale”.
Japonezii nu aveau un organism aşa cum era Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore al Statelor Unite,
răspunzător pentru conducerea strategică a războiului. Existau două „secţii” sau „divizii” în Statul Major
General Imperial. Acestea erau: Secţia Armatei de Uscat (Dai Honei Rikugunpu) şi secţia Navală (Dai
Honei Kaigunpu) pe care le prezidau şeful Statului Major General al Armatei de uscat (Rikugun Sanbo
Honpu) şi, respectiv, al Statului Major General al Marinei (Kaigun Gunreipu). Concepţia strategică,
obiectivele şi amploarea fiecărei operaţii, liniile generale ale planului şi alocarea forţelor erau hotărâte prin
consultări între secţii, cu o activitate preliminară executată în mod invariabil la nivele relativ scăzute ale
statelor majore. Când cei doi şefi ajungeau la o înţelegere, se întocmea un „Acord Central” pe baza căruia
se emiteau directive complementare către comandanţii care răspundeau de categoriile de forţe. La rândul
lor, aceştia se consultau la nivel de execuţie.
Sunt îndatorat generalului-locolenent Shuichi Miyazaki pentru această descriere a modului în care funcţiona
Statul Major General Imperial Japonez.
{28}
Detaşamentul Mărilor de Sud, care mai târziu avea să joace un rol important în operaţiile din Noua
Guinee, se compunea dintr-un stat major de grup de infanterie, un regiment, un batalion (divizion) de
artilerie de munte, o companie de genişti, cavalerie şi mijloace de transport. Efectivul total era cu puţin sub
5 000 de ofiţeri şi soldaţi.
{29}
Denumirile americane Zero, Emily, Betty etc „folosite pentru identificarea tipurilor de avioane japoneze,
nu fuseseră încă elaborate. Ulterior „tuturor avioanelor de vânătoare li s-au dat denumiri masculine (Zero
fiind schimbat în Zeke); toate celelalte tipuri au primit nume feminine.
{30}
Modelul Zero al avionului construit de firma Mitsubishi, un avion de vânătoare naval foarte manevrier,
se ridica rapid şi vira strâns. Ca armament de bord, avionul dispunea de două tunuri de 20 mm şi două
mitraliere; carlinga nu era blindată, iar rezervoarele de benzină nu dispuneau de autoetanşare. Zero nu putea
să „ia avans“ iar gloanţele incendiare îi făceau să ia foc imediat.
Bombardierul naval cu două motoare botezat Betty, construit de firma Mitsubishi, era uşor inflamabil; se
folosea ca avion de asalt puţind fi înarmat fie cu torpile, fie cu bombe.
Kawanishi. Un hidroavion încet şi greu, era destinat pentru cercetarea îndepărtată pe mare.
{31}
Statul Major General Imperial, Directiva Marinei nr. 47, din 20 ianuarie 1942, adresată amiralului
Yamamoto.
{32}
Crucişătoarele grele japoneze de tip Miyako aveau deplasamentul de 10.000 de tone (fără combustibil,
muniţie şi hrană) şi lungimea de 640 de picioare. Puteau atinge o viteză mai mare de 32 de noduri. Navele
erau înarmate cu câte zece tunuri de 8 inch, montate în cinci turele, şi opt tuburi lans torpile. Ca şi la
avionul de, vânătoare Zero, proiectantul a sacrificat blindajul. Pentru viteză, şi capacitate de manevră.
Liniile carenei erau fără greşeală şi suple, dar suprastructura era (după standardele american şi britanic)
excesivă şi înghesuită. Nicio navă de luptă japoneză nu dispunea, ia acest moment, de echipament de
radiolocație pentru cercetare sau de conducerea focului. Haguro era o navă de acelaşi tip cu Miyako. (Jane’s
Fighting Ships, Sampson Low, Marston & Co., Ltd., Londra, 1940. Ed. Francis E. Mc. Murtrie, A.I.N.A., p.
310).
{33}
Expresia corectă este „Steak and eggs”, însă aici este sugerat modul de pronunţare specific australian.
„Friptură și ouă” este un mic dejun tipic pentru sudul S.U.A. (n. tr.)
{34}
Deschizătură, trapă (n. tr.).
{35}
Sake = rachiu de orez. (n. tr.)
{36}
„Daikairei Dai Jukyogo“ (IGHQ – Statul Major General Imperial, Ordinul marinei nr. 19, 1942).
{37}
Mitsuo Fuchida, Masatake Okuniya, Midway – The Baltle That Doomed Japan, Editat de Clarke
Kamakami şi Roger Fineau (Institutul Naval al Statelor Unite, Annapolis. Ediţia a treia, noiembrie, 1955).
{38}
Martin Clemens, manuscris nepublicat, p. 50.
{39}
Ibidem, p. 53.
{40}
Potrivit căpitanului Toshikazu Ohmae, ofiţer cu operaţiile în Flota 8, în acel timp existau pe insulă 2.571
de ofiţeri şi soldaţi în unităţile de construcţii de baze nr. 11 şi nr. 13 (Toshikazu Ohmae, The Battle of Savo
Island. Editată de Roger Pineau cu o notă redactată de viceamiralul Gunichi Mikawa în „United States
Naval Institute Proceedings", Annapolis, decembrie 1957).
{41}
În armata americană, gradul de general de brigadă are ca însemn o stea, iar cel de general-maior două
stele. (n. tr.)
{42}
Vandegrift nu a fost informat oficial până la 23 aprilie 1942, când a primit documentul CMC
(Comandamentului Corpului de Infanterie Marină) nr. 003D11342. Este interesant de observat că întrucât
„niciun ofiţer curier obişnuit” nu era disponibil, acest document a fost transmis prin poştă, ca orice scrisoare
recomandată.
{43}
Documentul Cominch nr. 00322 din 29 aprilie 1942: „Planul de bază pentru înfiinţarea Forţei amfibii din
Pacificul de Sud“. Biroul de documente navale şi Biblioteca (pe viitor ONRL). Arlington, Va.
{44}
Iniţial „Bandbox” (Cutie de pălării). „Lonewolf“ (Lupul singuratic) este revelator.
{45}
Old Breed - Deşcă bătrână (N. Tr.).
{46}
S.S. Electra a ridicat ancora de la Norfolk la 10 mai 1942, iar Wakefield, zece zile mai târziu.
{47}
SS- Steam ship – vapor (N- tr.)
{48}
S.S. Del Brazil a plecat din New Orleans la 12 mai.
{49}
Infanteriştii marini care au călătorit pe nava închiriată John Ericsson de la San Francisco au avut o vreme
proastă. Ei au fost hrăniţi cu unt lânced. Ouă stricate şi carne alterată, nu cu mâncare proaspăta. Sute de
oameni sufereau de pe urma dizenteriei şi toţi de subnutriţie. Proprietarii navei şi comandantul ei ar fi
trebuit să fie trimişi la închisoare.
{50}
Ghormley, op. Cit., p. 9.
{51}
Batalion de comando; to raid - a întreprinde un atac, o incursiune; raider – participant la un raid (n. tr.).
{52}
„General Merrill B. Twining, U.S.M.C. (ret.). Corespondenţă Twining era în acel timp locotenent-
colonel, locţiitor al şefului biroului Operaţii (G–3), al Diviziei 1 infanterie marină. În continuare, această
sursă este citată sub numele „Corespondenţa Twining". Am folosii simbolul „G“ pentru secţiile de stat
major, în această perioadă, Corpul de Infanterie Marină folosea litera „D“ pentru a indica secţiile de stat
major ale udei divizii de infanterie marină.
{53}
Cominch 022100, iulie 1942, ONRL.
{54}
Cincpac Ltr. Instrucţiunile WATCHTOWER (Turnul de veghe) către Comsopac din 9 iulie 1942,
ONRL.
{55}
Ghormley, op. Cit. El a găsit o vină deosebită Direcţiei de Aeronautică (din Statul Major al Marinei
Militare) al cărei şef era contraamiralul John H. Towers, din Marina Statelor Unite (USN.).
{56}
Ghormley, op. Cât., p. 52.
{57}
USA – United States Army – Armata de uscat a Statelor Unite. (n. tr.)
{58}
Harta a fost găsită mai târziu şi dată secţiei cercetare din Divizia 1 infanterie marină, în decembrie, după
ce divizia sosise în Australia de la Guadalcanal.
{59}
ComSoPac Opn. Plan (Planul de operaţii al Comandamentului Pacificului de Sud) 1 – 42, 16 iulie 1942,
WATCHTOWER (Turnul de veghe), ONRL. În Coral Sea, Midway and Submarine Actions (Volume IV of
his History of United States Naval Operations în World War II), contraamiralul Samuel Eliot Morison,
discutând planurile operaţiei scrie (p. 268) că, după ce Turner a preluat comanda Forţei amfibii la
Wellington, la 18 iulie, atât el cât şi restrânsul său stat major „a început o planificare intensivă pentru
debarcare, lucrând zi şi noapte“. Acest amiral, ca şi preşedintele Roosevelt, dispunea de o capacitate egală
atât pentru vederi largi, cât şi pentru mici detalii şi, cu toate că executa prima operaţie de desant maritim din
război, el a planificat-o cu grijă, până la folosirea fiecărei vedete de debarcare, stabilind, totodată, orele
exacte şi amploarea sprijinului artileriei navale. „Concluzia sugerată este că până la acea dată nu a mai
existat o astfel de planificare. Adevărul este că planurile complete pentru debarcarea personalului, a tehnicii
şi a proviziilor, pentru folosirea şalupelor, a sprijinului aerian şi de artilerie navală, precum şi pentru
organizarea plajelor etc. Au fost schiţate, înainte de sosirea lui Turner, de către serviciile competente ale
statului major al lui Vandegrift. Amiralul Turner era în acea perioadă complet ignorant în legătură cu
procesul de planificare a operaţiilor de desant maritim. El şi statul său major au lucrat fără îndoială „zi şi
noapte”, în timpul petrecut la Wellington, dar meritul pentru pregătirea acestor planuri detaliate și
complicate trebuie în mod necesar să fie acordat imparțial tuturor acelora care îl merită.
{60}
De fapt directivele referitoare la construcţia de aerodromuri concepute la nivelul Secţiei Operaţii a lui
Vandegrift.
{61}
United States Naval Administration în World War II, Comandantul șef, Flota din pacific, Forța de desant
maritim Vol I (nepublicat), ONRL.
{62}
„General Alexander A. Vandegrift, USMC. (ret.) Corespondență”
{63}
Shakespeare, King Henry V, Actul III, prolog, (versurile 13–16):
O! Dar gândeşte-te / Tu stai pe ţărm şi iată: / O cetate pe mişcătoare valuri dansând în legănare / Aşa apare
această flotă maiestuoasă!
Îi sunt îndatorat prietenului meu Martin Clemens pentru că mi-a atras atenţia asupra frazelor alăturate, pe
care le-am folosit ca titlu pentru acest capitol şi în text.
{64}
Red Beach = Plaja Roşie. În operaţiile de desant maritim organizate de armata americană, prin beach
(plajă) se înţelege un „punct (sector) de debarcare pe un litoral neamenajat, repartizat unei subunităţi sau
unităţi”. Pentru scopuri tactice, aceste puncte de debarcare primesc câte un nume convenţional. (n.tr.)
{65}
Navele de debarcare sunt prevăzute cu câte o platformă ce se poate roti în plan vertical. Când prova
navei atinge malul, această platformă (numită rampă) este coborâtă cu un capăt pe plajă, astfel încât trupele
şi autovehiculele pot trece de pe navă pe uscat ca pe un pod. Când însă apa este adâncă, acest „pod” poate fi
totuşi parţial sub apă. (n.tr.)
{66}
Un yard este echivalent cu 0,9144 metri, deci cu exact 3 picioare.
{67}
„War Diary, Japanese Eighth Fleet“, 7 august 1942, ONRL, documentul nr. 161259, p. 6.
{68}
Divizia 6 de crucişătoare: Aoba (navă amiral), Furutaka, Kinugasa, Kakoi
Fiecare dintre aceste crucişătoare era înarmat cu şase tunuri de 8 inch în turele, baterii formidabile în
borduri, şi douăsprezece tuburi lanstorpile de 24 inci. Proiectanţii americani scoseseră câțiva ani mai înainte
tuburile lanstorpile de pe crucişătoare. Ei nu anticipau acţiuni cu crucişătoare la mică distanţă. Concepţia
japoneză era mai puţin ortodoxă.
{69}
Meiyo Maru a fost scufundată, ziua următoare pe când naviga în largul Capului Saint George, Noua
Britanie, de către submarinul american S–38.
{70}
Toţi operatorii aliaţi ascultau permanent, pe frecvenţa „Bells“ a coastwatcherilor. Toţi operatorii
americani supravegheau suplimentar frecvenţa „Fox“. Emisiunile „Fox“, care se transmiteau de la Pearl
Harbor, erau adresate tuturor unităţilor navale din zonele Oceanului Pacific. Emisiunile „Fox“ aveau loc
după program şi nu erau folosite în mod obişnuit pentru a transmite avertismente de urgenţă.
{71}
Când a auzit ştirea, împăratul, cu mai mult simţ de prevedere decât consilierii săi, a fost tulburat şi a
dorit să meargă imediat la Tokyo.
{72}
Takushiro Hattori The Complete History of the Greater East Asian War. Biroul Şefului Istoriei Militare
(OCMH). Departamentul Armatei de Uscat 8–5. 1, AF.VII, p. 6.
{73}
În armata americană, în loc de compania 1, 2 etc. se spune compania A, B etc. În alfabetul american al
radiotelefonistului din acea perioadă, literele A.B.C.D. etc. erau redate prin cuvintele ABLE, BAKER,
CAST, DOG etc. (n. tr.)
{74}
Vedete mici de debarcare. (n.tr.)
{75}
Denumire folosită de Marina Militară a Statelor Unite pentru distrugătoarele transformate în
transportoare de trupe. Aceste nave (cu patru coşuri) din primul război mondial fuseseră modificate pentru a
transporta 175 de ofiţeri şi soldaţi. Confortul lăsa mult de dorit.
{76}
B.A.R. – Browning Automatic Rifle (n.tr.)
{77}
Secţia istorică a Corpului de infanterie marină nu dispune de un centralizator privind cifrele pierderilor
înregistrate în cursul confruntărilor din campania pentru Guadalcanal. Singurele cifre disponibile pentru
cercetător sunt presărate printre rapoarte şi în catalogul evidenţei mecanizate. În acest catalog am descoperit
câteva greşeli evidente. Cifrele date aici sunt cele mai precise pe care le-am putut găsi în documentele
existente. Raportul final al Diviziei 1 infanterie marină dă 90, dintre care 36 ucişi în luptă sau morţi pe
insulă în urma rănilor primite.
{78}
Vezi nota 77, supra. Cifrele pentru Gavutu indică 28 ucişi în luptă, un mort în urma rănilor, 49 răniţi în
luptă, 6 dispăruţi (probabil morţi).
{79}
JER = Jack E. Read (n.tr.).
{80}
Raportul lui W. Wyeth Williams, preotul militar protestant al batalionului 3 din Regimentul 2 infanterie
marină. Rapoarte diverse. Secţia istorică a Corpului de infanterie marină al Statelor Unite. Documentul a II–
2.
{81}
„Raportul final al Diviziei 1 infanterie marină”.
{82}
Ibidem. Evidenţa mecanizată a Corpului de infanterie marină al Statelor Unite. Cifrele privind pierderile
pentru Tanambogo trebuie considerate ca fiind incorecte. Ele indică 39 ucişi în luptă, 3 răniţi în luptă şi un
mort în urma rănilor, un total de 43, plus G ucişi de bombe de aviaţie pe Gavutu înainte ca Tanambogo să
fie atacat. Ceva este în mod evident greşit aici. Raportul lui Hunt despre acţiunea pe Tanambogo nu
detaliază pierderile. Cifra de 56 dată în „Raportul final” este totuşi folosită în mod consultativ.
{83}
DUKW = autoamfibie pentru transportul de materiale. (n.tr.)
{84}
Scrisoare personală. Vandegrift către generalul locotenent Holcomb, îl august 1942.
{85}
Ibidem.
{86}
„Close-in“ – expresie folosită de observatorii de artilerie, cu sensul de „mai strâns", „mai aproape" de
ţintă. (n.tr.)
{87}
Într-o trecere în revistă a tuturor rapoartelor privind bătălia pentru Savo, amiralul Nimitz a decis să nu
critice niciun comandant în mod individual, dar a descris retragerea lui Fletcher ca „foarte nefericită". (E.B.
Potter, Amiral de Flotă Chester W., Nimitz, USN the Great Sea War; The Story of Naval Action în World
War II, Pientice Hall, Inc. Englewood Cliffs, N.J., 1960, p. 254)
{88}
Naval Administration. Centrul de transmisiuni al lui Turner a trecut în jurnal acest mesaj la „1807“ –
adică orele 6.07 p.m. ora locală. El trebuie să fi ajuns descifrat în mâinile lui Turner între 6,30 și 7,00 p.m.
{89}
Alţii, mai târziu, au putut să facă acest lucru (Contraamiral Samuel Eliot Morison, History of United
States Naval Operations in World War II: The Struggle for Guadalcanal, Little Brown and Company,
Boston 1950, vol. V p. 28 și nota. Aici Morison prezintă o analiza bazată pe studii detaliate făcute de către
locotenentul Roger Pineau din Rezerva Marinei Statelor Unite (U.S.N.R.) şi de către Colegiul Naval de
Război al Statelor Unite care au respins în mod categoric declaraţia lui Fletcher conform căreia navele sale
duceau lipsă de combustibil.
{90}
Porecla navei comandant a contraamiralului R.K. Turner, U.S.S. McCawley. (n. tr.)
{91}
Conform schiței făcută de căpitanul Ohmae și aprobată de Mikava. Ohmae op. cit. p. 1271.
{92}
Ibidem, p. 1272
{93}
Două rapoarte despre forțele de suprafață japoneze situate la sud de arhipelagul Bismarck au fost
întocmite la data de 7 august. Primul, o observație făcută la începutul după-amiezii de către un B-17 din
subordinea lui MacArthur, era vag, dar relevant pentru contextul în care era efectuat. Acest avion a zărit
Divizia 6 de crucişătoare a lui Goto înainte de întâlnirea acestuia cu Mikawa. În amurg, submarinul
american S–38 a redactat un raport mai clar.
{94}
Acest mesaj a fost evident primit sau decodificat şi distribuit la statul major al amiralului McCain prea
târziu pentru ca cercetarea să fie executată aşa cum se cerea…
{95}
Dintre aceste distrugătoare, doar Ralph Talbot a jucat uri rol semnificativ în bătălie. Cele din grupul de
sud erau Bagley şi Patterson. Blue era avanpost. Cu grupul de nord erau Wilson şi Helm. Ralph Talbot era
avanpost.
{96}
Traducerea în engleză a fost făcută de autoul cărţii.
{97}
Ohmae, op. cit., p. 1273.
{98}
Citat de Morison, op. cit., volumul V, p. 45.
{99}
Theodore Roscoe, United States Destroyer Operations în World War II, Institutul Naval al Statelor
Unite, Annapolis, Md., 1953, p 172.
{100}
Presupunerea era corectă. Distrugătorul a fost atacat de avioane torpiloare în după-amiaza zilei de 9
august. Membrii echipajului lui sunt incluşi în lista de pierderi întocmită de Morison, op. cit., vol. V, p. 63,
nota 52.
{101}
Japanese Eighth Fleet War Diary, p. 7.
{102}
Toate citatele din acest paragraf, precum şi din cele doua paragrafe precedente sunt luate după
înregistrările emisiunilor radio japoneze (Arhivele Naţionale, Washington, D.C.).
{103}
Naval Administration (Administraţia Navala).
{104}
„Time”, nr. 24 august, 1942, p.25….
{105}
Privită retrospectiv, această divizare a unor importante forțe disponibile, pentru a acoperi căile de acces,
ne apare ca o greșeală certă; dar, având în vedere că amiralul nu dispunea de informaţii clare cu privire la
forţa şi intenţiile inamicului, hotărârea adoptată părea, la timpul respectiv, cel mai normal lucru de făcut“
(sublinierea mea – S. G.). (Căpitan S.W., R.N. Roskill, The War at Sea 1939–1945, vol. II, The Period of
Balance Her Maiesty’s Stationery Office, London, 1956, p.224)
{106}
Richard F. Newcomb, Savo, The Incredible Naval Debacle off Guadalcanal, Holt, Rinchart şi Winston,
New York 1961, p 235. Newcomb a întreprins o investigaţie completa a acestei bătălii, fapt reflectat în
concluzii.
{107}
Ghormley, op. cit., p. 25.
{108}
Ibidem, p. 87-88
{109}
Râul care limita perimetrul spre est era Ilu și nu Tenaru, cum este arătat pe hărțile infanteriei marine.
Vandergrift avea la dispoziție cinci batalioane de infanterie pentru a apăra un front de peste 10.000 de yarzi.
{110}
Cele patru tunuri navale de 5 inch ale lui Pepper nu au sosit până la începutul lunii septembrie.
{111}
Slew = ucigaş; Poreclă dată amiralului. (n. tr.).
{112}
„Scrisoare”. Vandergrift către Holcomb, 22 august.
{113}
World War II Archives, Alexandria, Va, „Scrisoare”. Comandantul general al Pacificului de Sud
(ComGenSoPac) către Șeful Statului major al armatei de uscat a Statelor Unite, 11 august 1942, OPD 318;
PTO1.
{114}
Autorul a fost martor la incident. Bateria era una dintre acelea aflate sub comanda maiorului Manley L.
Curry, al cărui batalion nr. 3 din Regimentul 10 infanterie marină a debarcat pe Tulagi. Un bilanț al acestui
episod , reflectând punctul de vedere al unuia dintre cei de pe șalupă, este redat în Richard Tregaskis
Guadalcanal Diary, Blue Ribbon Books, Garden City, N.Y.,1943, p. 75-78.
Mai târziu exact după o săptămână, a fost întreprinsă o măsură de răzbunare. În dimineaţa zilei de 19
august, două distrugătoare, Hagikaze și Yamakaze, s-au apropiat de Tulagi și au început să bombardeze
impertinenta baterie americană care îndrăznise să deschidă focul asupra submarinului. În timp ce erau astfel
angajate, cele doua distrugătoare au fost atacate de o formaţie de trei avioane de bombardament B–17. O
bombă bine ţintită a lovit Hagikaze între turela pupa şi etambou. Supraveghetorii de pe țărm au ovaționat
nebunește când au văzut izbucnind flăcări şi fum. Distrugătorul a pierdut din viteză şi a început să se
învârtească în cercuri dezordonate. După ce cârma a fost reparată, acesta a făcut cale întoarsă escortat de
Yamakaze, a reușit să părăsească lupta.
{115}
Cuvânt de încurajare (în lb. japoneză). (n.tr.)
{116}
Expresie care denumea ofițerii în retragere rechemați în activitate (n.tr.)
{117}
Din cunoscutul cuplet inclus în Edictul Oficial al împăratului Meiji către soldați și marinari: „Moartea
este mai uşoară ca fulgul; / Datoria, grea ca un, munte“
{118}
Josei Ni Ozuro Tobu Nyu Giniya-Soromon Gunto Homen Sakusan Ni Gansuri Riki-Kaigun Kyotei, 10
august 1942.
{119}
Citatele din documentele japoneze folosite în acest capitol au fost extrase în mare măsură din
„Seventeenth Army Operations”, vol. I OCMH, dosarul 8-15, AC 34.
{120}
Așa cum mi-a relatat colonelul Nishiura într-o conversaţie personală.
{121}
Au existat numeroase discuții referitoare la efectivul şi compunerea primului eșalon al Detașamentului
Ichiki. Documentele japoneze indică următoarele date:
Comandantul detaşamentului – colonelul Ichiki; Statul major al detaşamentului – 163; Statul major al
batalionului – 23; Companiile 1–4, (câte 105 oameni) – 420; Compania de mitraliere: (12 mitraliere grele) –
110; Un pluton dintr-un divizion de tunuri – 2 tunuri; Compania de geniu – 150; TOTAL – 916
{122}
Viceamiralul Raizo Tanaka cu ajutorul lui Roger Pineau „Japan losing struggle for Guadalcanal” în
„United States Naval Institute Proceeding”, July (I) and august (II), Annapolis, Md. 1956, p. 690.
{123}
Avioane de bombardament în picaj şi cercetare de tip „Dauntless“. (n. tr.)
{124}
În mod curios, ora exactă a primului atac nu a fost niciodată stabilită. „Raportul final” al diviziei indică
03,10. Pollock o consideră chiar mai devreme de 02,40, oră pe care mi-a indicat-o unul dintre participanți.
{125}
La Quantico, în statul Virginia, se află o bază de instrucţie a Corpului de Infanterie Marină al S.U.A.
(n.tr.)
{126}
Clemene, op. cit. p. 152–153
{127}
„Scrisoare”, Vandefrift pentru Holcomb, 22 august 1942
{128}
Fraze atribuite generalului Matsui, comandantul trupelor japoneze care au jefuit Nankingul.
{129}
Inclusiv șapte pierderi înregistrate de patrula căpitanului Brush și 3 de Batalionul 3
{130}
„Seventeenth Army Operations”, p. 32
{131}
„Scrisoare”, Vandegrift pentru Holcomb.
{132}
Tanaka, op. cit, l, p. 691.
{133}
Codul cavaleresc al samurailor (n. tr.)
{134}
General-maior Richard C. Mangrum, U.S.M.C. „Corespondență”
{135}
Locotenent-cotonel Frank.D. Hough; maior Merle E. Ludwig; Henry I. Shaw, Jr. „History of US Marine
Corps Operations în World War II, Pearl Harbor to Guadalcanal Historical Branch”, G-3 Division,
Headquarters, US Marine Corps. US Government Printing Office, Washington 25, DC., p. 276.
{136}
Diminutiv do la „Saratoga”. (n. tr.)
{137}
Avioane de bombardament în picaj și cercetare de tip „Daunuess” (n. tr.).
{138}
Nici distrugătoarele care-l însoţeau pe „Wasp“ (Viespe) şi nici portavionul însuşi nu aveau nevoie de
combustibil. Vezi analiza lui Morison, op. cit., vol. V, p. 83.
{139}
Cactus – numele de cod al insulei Guadalcanal (n. tr).
{140}
Rat – Şobolan (n. tr.)
{141}
Tanaka, op. cit., I, p. 694. Viceamiralul Nishizo Tsukahara, al cărui stat major se afla la Rabaul,
comanda atât Forţa Zonei de sud-est, cât şi Flota 11 aeriană. Viceamiralul Mikawa, comandând Flota 8, era
superiorul imediat al lui Tanaka.
{142}
Denumire dată distrugătoarelor în jargonul marinăresc american (n.tr.).
{143}
Ibidem nota 141, p. 695.
{144}
Era lună plină şi avioanele de pe Henderson decolaseră.
{145}
„War Records, Japanese Navy”, Desron 2’ (Escadra 2 Distrugătoare). ONRL, doc. Nr. 161711, p. 9.
{146}
„Daikaishi Dai Hyakunijushichi-go“. Imperial GHQ, Navy Directive, nr. 127, p.9.
{147}
Robert Sherrod, History of Marine Corps Aviation în World War II, Combat Forces Press, Washington,
1942, p. 81.
{148}
Comandantul Aviaţiei din Pacificul de Sud (ComAirSoPac) făcea următoarea apreciere relativ la
avionul de vânătoare din dotarea armatei de uscat: „Fără a fi bun la altitudine, este descurajator pentru
oamenii viteji care zboară pe el“ (Sherrod, op. cit., p. 82). În ciuda rapoartelor care confirmau în mod
constant că acest avion de vânătoare era impropriu condiţiilor de purtare a luptei la mare altitudine în
arhipelagul Solomon, „bateria” de conţopişti a lui Arnold din Washington a insistat să fie utilizat în
continuare. (Vezi Lesley Frank Craven, James Lea Cate, The Army Air Forces în World War II, vol. IV,
The Pacific: Guadalcanal to Saipan. The University of Chicago Press, 1950, p. 40 42). Sherrod, op. cit., p.
82, citează din istoricul Escadrilei 67 aviaţie de vânătoare: „Noi nu putem să manevrăm şi purtăm o luptă de
aproape cu avioanele japoneze Zero; oare cât suntem noi de buni? Oamenii noştri îşi riscă viaţa în fiecare zi
încercând să pună avioanele la punct; pentru ce? Nu facem decât să consumăm carburantul – nu este
suficient să dai târcoale aiurea şi să iroseşti benzina valoroasă – aprovizionarea cu carburant scade în fiecare
zi. Drace, noi nu putem să luptăm. Când vin japonezii, ni se spune să mergem „în recunoaştere". La ce
suntem buni?“
{149}
Se spune că subsecretarul pentru marină, Forrestal, ar fi zis: „Firma Grumman a salvat Guadalcanalul”.
Wildcat-ul produs de firma Grumman era un avion minunat, dar infanteriştii marini nu apreciau exact
această remarcă.
{150}
„Life”, 16 noiembrie 1942.
{151}
„Southeast Area Naval Operations”, vol. I, OCMH 8–5.1, AC 98, p. 18.
{152}
ComAirPac către CinPac, 31 august 1942, ONRL
{153}
CTF 62 către ComSoPac, 1 septembrie 1942, ONRL
{154}
Traducerea în limba engleză a fost efectuată de autor.
{155}
„Seventeenth Army Operations”, p. 41
{156}
„Southeast Area Naval Operations”, p. 20.
{157}
Ibidem
{158}
General-locotenent Kumao Imoto, „Corespondenţă”.
{159}
Când a început îmbarcarea Regimentului 7 infanterie marină în Samoa, comandantului unităţii i s-a
comunicat că urma să fie trimis în Noua Zeelandă pentru continuarea instrucţiei, după care urma să fie
transferat pe teatrul de acţiuni militare al forţelor subordonate lui MacArthur.
{160}
Ironbottom Bay sau Fond de Feraille – nume dat de marinarii americani şi de către istorici pentru a
desemna zona cuprinsă între Guadalcanal, Florida şi Savo, unde s-au dat numeroase bătălii navale şi au fost
scufundate multe nave de război americane şi japoneze (n. tr.).
{161}
În realitate, din Samoa. Acest convoi a transportat Regimentul 7 infanterie marină şi Batalionul 5
apărare.
{162}
Nume dat în timpul celui de-al doilea război mondial şalupelor pentru patrulate în porturi şi şantierele
navale – termenul vine de la iniţialele cuvintelor Yard Patrol (Y.P.) (n. tr.)
{163}
Infanteriştii de marină numeau aceste vedete „Yippies (YP-uri), după simbolul YP pe care îl purtau în
registrele marinei.
{164}
INS – International News Service – Agenţie de presă (n. tr.).
{165}
Denumirea locală a unei specii de iarba înaltă. (n. tr.)
{166}
Turner către Ghormley, 092300, septembrie 1942. ONRL.
{167}
Ibidem.
{168}
Daisy cutters - Expresie argotică pentru a desemna bombele și proiectilele reglate să explodeze în
apropierea suprafeței pământului (n.tr.)
{169}
Flotila 26 aeriană având în compunere 140 de avioane, mai mult de jumătate din ele avioane de
vânătoare de tip Zero.
{170}
ComAmphforSoPac, 120530, septembrie 1942, ONRL.
{171}
„Corespondenţă Vandegrift – Thomas – Twining. Twining nu a fost prezent la conferinţa amintită, dar a
citit memorandumul câteva ore mai târziu.
{172}
„Corespondentă Thomas-Twining”.
{173}
Fire Direction Center (n. tr.).
{174}
„Jitsuroku Taibeiyo Senso“ (Documente personale privind războiul din Pacific). Memoriile lui
Kawaguchi: „Bătăliile Forţei detaşate Kawaguchi”. Sunt foarte îndatorat domnului Yukihisa Suzuki, autorul
unei Autobiography of a Kamikaze Pilot, în prezent director la Biblioteca Asia, Universitatea din Michigan,
pentru traducerea acestei relatări personale a comandantului japonez despre bătălia de la Edson’s Ridge.
{175}
„Outline of Southeast Area Naval Air Operations” Part II, OCMH 8-5, I, AC 121, p. 22. Detaliile despre
atacurile japoneze din acea perioadă sunt luate în mare măsură din acelaşi document.
{176}
„Louie the Louse”, denumirea dată de americani unui tip de avion japonez de observare (n. tr.)
{177}
„Mori, infanteristule marin!“. Maline reprezintă pronunţarea stâlcită de către japonezi a cuvântului
englezesc marine (n. tr.)
{178}
„Corespondenţa Twining”. Colonelul Twining a fost martor la fapta lui Banta.
{179}
Autorul a identificat, câteva minute mai târziu, cadavrul maiorului Brown.
{180}
În „First Mardiv Final Report”.
{181}
Cei zece dispăruţi (şapte raideri şi trei paraşutişti) au fost consideraţi a fi morţi.
{182}
„Seventeenth Army Operations”, Kawaguchi, opt. cit. Brigada lui Kawaguchi era formată din unităţile
menţionate mai jos, cu efectivele existente la plecarea din insulele Shortland: Compania de stat major - Bg.
35 inf. 12 ofiţeri, 40 soldaţi; Regimentul 124 infanterie 120 ofiţeri, 3.550 soldaţi; Batalioanele 2 şi 3 din
Regimentul 4 infanterie 44 ofiţeri, 1.272 soldaţi; TOTAL - 176 ofiţeri, 4.862 soldaţi. Suplimentar: Un
pluton antitanc – 4 tunuri (două au rămas la Tasimboko); O baterie de artilerie de munte – 4 tunuri (două cu
Kawaguchi); O baterie de obuziere – 4 tunuri (două cu Kawaguchi); Un detaşament de transmisiuni; Un
detaşament medical; Un detaşament de geniu; Efectivul total se ridica la 210 ofiţeri şi ceva mai mult de
6.000 soldaţi. Din efectivul iniţial, circa 400 au fost pierduţi în şalupe pe mare. Batalioanele 2 şi 3 din
Regimentul 4 infanterie, care formau „Detaşamentul Ichiki”, au fost încorporate în Brigada 35.
{183}
Kawaguchi, op. cit. În realitate, Kawaguchi era mai îngăduitor. Colonelul avea o scuză foarte bună.
Picioarele sale erau într-o situaţie aşa de grea din cauza mersului în junglă încât abia putea să se târască.
Cauza pentru care el nu a predat comanda locţiitorului său rămâne însă un mister.
{184}
„US Strategic Bombing Survey” (USSBS). Anchetă. - Contraamiralul Morison scria mai târziu:
„Bătălia pentru creastă (Ridge) a fost una dintre acțiunile cruciale în cadrul războiului din Pacific. Ea a fost
câștigată datorită conducerii inspirate a lui Edson și a măiestriei și curajului personal probat de infanteriștii
marini. Dacă această bătălie s-ar fi încheiat altfel aerodromul Henderson ar fi fost pierdut …” (Morison, op.
cit. vol. V, p. 130)
{185}
Indiile Olandeze – Indonezia. (n. tr.)
{186}
Hattori, op. cit., II, p. 22. Eşecul atacului lui Kawaguchi „s-a dovedit fatal pentru înaintarea terestră a
Detaşamentului Mărilor de Sud către Port Moresby”.
{187}
Ca răspuns la mesajul 120530 al lui Turner către Comandamentul Pacificului de Sud, citat mai înainte.
{188}
ComSoPac, 122348, septembrie, 1942, ONRL.
{189}
ComSoPac, 130540, septembrie 1942, ONRL.
{190}
ComSoPac l-a criticat pe amiralul Noyes pentru pierderea portavionului Wasp. Este adevărat că cele
două grupări operative aeronavale nu navigau cu viteză mare şi nici nu au efectuat zigzaguri. Dar un
portavion nu poate să execute zigzaguri când se îndreaptă în direcţia vântului ca să lanseze avioane. Aceasta
era manevra în care Wasp era angajat când a fost lovit. Atât Nimitz cât şi King au reexaminat împrejurările
şi l-au exonerat complet pe amiralul Noyes.
{191}
World War II Combat Archives, Alexandria, Va, Directiva marinei nr. 135.
{192}
Indii – Indonezia. (n. tr.)
{193}
Dacă Marina Comercială ar fi fost federalizată la izbucnirea războiului şi pusă sub jurisdicţia marinei
militare, această situaţie scandaloasă nu s-ar fi produs.
{194}
Robert E. Sherwood, Roosevelt and Hopkins, Harper and Bros., New York, 1948, p. 632.
{195}
General de aviaţie H.H. Arnold, Global Mission Harper and Bros, New York, 1949, p. 337.
{196}
Ibidem.
{197}
Statul major al generalului Arnold s-a apucat să pregătească un răspuns abia peste trei săptămâni, dar
generalul Marshall a considerat scrisoarea ce i-a fost adusă la semnat pe 5 octombrie „puţin prea pripită” şi
a refuzat să o semneze. Pe parcursul următoarelor două săptămâni, Statul Major al Aerului a găsit timp să
schiţeze un răspuns mai temperat la memorandum-ul din 17 septembrie al lui King. Forma definitivă i-a
dat-o pe 18 octombrie. Scrisoarea a mers spre semnare la generalul Marshall cu următoarea notă interesantă
„Situaţia din sudul Pacific s-a schimbat așa de mult de la data când a fost scris memoriul lui King, încât a da
acum răspuns la aceasta este considerat a nu mai fi necesar”. Apreciez că nu mai este necesar nici un alt
comentariu asupra acestui incident. (World War II, Combat Archives, Alexandria, VA. OPD4521 Pacific
Theather of Operation, Sec 1).
{198}
Acest dialog a fost tipărit pentru prima dată în ziarul „New York Times„ la 3 noiembrie 1942.
{199}
Cămaşă purtată de bărbaţi şi femei în arhipelagul Samoa. (n. tr.)
{200}
First MarDiv „Probleme și experiențele medicale în Operațiunea din Guadalcanal”, MarCorps
Historical Branch, doc. A 7-19.
{201}
Chesty – pieptosul (n. tr.)
{202}
Autorul prezentei cărţi (n. tr.).
{203}
Vandegrift, citind Field Service Regulation admite că el a proiectat al doilea Matanikau fără o țintă
anumită. „First MarDiv Final Report”, V, p. 9.
{204}
Arnold, op. cit. p.348
{205}
Ibidem. p. 343
{206}
Maruyama a primit Ordinul de operații nr. 9 – 291500 al Armatei 17, imediat ce a fost emis. Divizia sa
era numită „Sendai” deoarece a fost formată în orașul Sendai, prefectura Miyagi, Honshu.
{207}
„Corespondentă. Amiralul de flotă Chester W. Nimitz din Marina Militară a Statelor Unite”.
{208}
Ghormley, op. cit., p. 128–129.
{209}
Harmon a fost comandantul general al forţelor armatei de uscat a Statelor Unite din zona Pacificului de
sud (USAFISPA) şi a comandat aviaţia armatei de uscat din Pacificul de sud. El a fost din oficiu (ex officio)
membru al statului major al lui Ghormley.
{210}
Această importantă scrisoare a fost reprodusă ca „Anexa A“ în lucrarea lui John Miller Jr., Guadalcanal:
The First Offensive, Departamentul Armatei de Uscat, Washington, DC 1949, p. 357-359.
{211}
Trei regimente (1, 5 şi 7) infanterie marină erau acum prezente. Efectivele batalioanelor primelor două
regimente nu depăşeau 60% din prevederile ștatului de organizare; Regimentul 7 infanterie marină dispunea
de 80% din efectiv. Batalionul suplimentar era comandat de Hunt (din Regimentul 2 infanterie marină, adus
de curând de la Tulagi). Batalionul 1 raideri, cu efectivul redus la jumătate din cauza pierderilor în luptă şi a
malariei, se mai afla încă în rezerva diviziei, aşteptând evacuarea.
Efectivele japoneze se ridicau în acel moment la 15–16 000 de ofiţeri şi soldaţi, din care aproximativ două
treimi erau infanterişti. Această apreciere este probabil moderată. 17th Army Opns, vol II, p. 51 indica,
pentru luna octombrie, aproximativ 18.000.
{212}
History of Marine Corps Operations în World War II, p. 321.
{213}
„Corespondenţa Miyazaki”.
{214}
Ibidem.
{215}
Această informaţie a fost comunicată lui Hyakutake personal prin ofiţerul de stat major Hirama din
Divizia Sendai
{216}
Seventeenth Army Operations, p. 75.
{217}
Regimentul 228 infanterie din Divizia 38 şi Regimentul 19 geniu independent au primit ordinul să plece
în această perioadă
{218}
Hattori, op. cit.
{219}
Totuşi, acum era posibilă realizarea unei acoperiri aeriene; la 9 octombrie, a fost dat în funcţiune
aerodromul aviaţiei de vânătoare de la Buin, din sudul insulei Bougainville.
{220}
Task Force 64 de sub comanda lui Scott era formată din crucişătoarele grele (CA) San Francisco (Navă
amiral) şi Salt Lake City, crucişătoarele uşoare (CL) Helena şi Boise, şi distrugătoarele Duncan, Farenholt,
Buchanan, Laffey şi McCalla.
{221}
O înţelegere greşită a acestui semnal avea să-i coste scump pe americani. Scott intenţiona ca nava
directoare a fiecărui divizion să întoarcă simultan la stingă, la drum 230°, iar navele fiecărui divizion să
întoarcă succesiv în acelaşi loc cu nava lor directoare (Divisions 230 Corpen), adică „divizioanele să ia
drum 230°“. Aceasta în mod automat ar fi inversat rolurile distrugătoarelor. Astfel, cele două nave aflate
mai înainte în pupa crucişătoarelor ar fi trecut în avangarda acestora, în timp ce cele trei aflate anterior în
avangardă ar fi luat poziţia în pupa crucişătoarelor.
{222}
Wilson trebuie să fi interpretat ordinul primit prin radiotelefonie (TBS = Talk between ships) drept
„230° Corpen”, ceea ce însemna că întreaga coloană urma să întoarcă la stânga, la drum 230°, fiecare navă
întorcând succesiv în acelaşi loc cu nava directoare. În consecinţă, el a continuat să urmeze drumul navei
Helena şi a întors acolo unde aceasta a întors.
Sunt îndatorat contraamiralului (ret.) William W. Wilbourne, USN, pe atunci locotenent-comandor şi ofiţer
cu artileria pe nava San Francisco, pentru detaliile furnizate în legătură cu „tragica încurcătură” care a urmat
puţin timp după semnalul schimbam de drum dat de Scott.
{223}
Există motivul să se creadă că unul sau mai multe dintre distrugătoare se aflau acolo. Duncan a primit
lovituri în babord.
{224}
Southeast Area Naval Operations, vol. I, p. 35.
{225}
Acest mesaj apare în jurnalul de război al ComSoPac, într-o succesiune corectă, dar îi lipseşte data şi
ora când a fost transmis.
{226}
Doggies – căţeluşi. Poreclă dată infanteriştilor, (pifani) (n. tr.)
{227}
Este vorba de steaguri japoneze, capturate şi numite astfel după discul solar roşu din mijloc (n. tr.).
{228}
Tanaka, op. cit., II, p. 815.
{229}
ComSoPac, către CincPac, 141410, octombrie 1942, ONRL. Conţinutul acestui mesaj l-a afectat
profund pe amiralul Nimitz, şi l-a convins „că era necesar un comandant mai tenace” („Corespondenţa”
Nimitz).
{230}
ComGen First Mardiv către ComSoPac, 141042, octombrie 1942, ONRL.
{231}
ComAirSoPac către ComSoPac, 150921, octombrie 1942, ONRL.
{232}
Southeast Area Naval Operations, vol. I, p. 36.
{233}
Crucea Marinei. (n. tr.)
{234}
Sevanteenth Army Operations, p. 85-86.
{235}
History of Marine Corps Operations în World War II dă 5.600, dar aceasta este o eroare. 17th Army
Opns., VI, p. 51 dă 20.000 de oameni pe insulă, în jurul datei de 25 octombrie. Forţa lui Maruyama consta
din nouă batalioane de infanterie, fiecare având un efectiv mediu de circa 600. În plus, mai erau cu el
subunităţi de aruncătoare uşoare şi grele, tunuri de munte şi baterii formate din tunuri cu tragere rapidă,
subunităţi de geniu, transmisiuni, medicale şi altele.
În acest timp, întreaga Divizie Sendai (mai puţin un divizion de artilerie şi o parte a batalionului de
cercetare) era pe Guadalcanal. Potrivit colonelului Kazuo Taguchi, pe atunci ofiţer cu operaţiile la divizie,
efectivele acesteia, aflate pe uscat, la 19 octombrie, erau de 9 372 de ofiţeri şi soldaţi. Colonelul Taguchi a
declarat de asemenea că la acea dată fuseseră debarcate 176 piese de artilerie de toate calibrele. Unele dintre
acestea (de exemplu, cele douăsprezece tunuri debarcate de Kawaguchi la Taivu) nu mai erau, desigur,
disponibile. („Corespondenţa Taguchi”).
{236}
Generalul-maior Tadashi Sumuyoshi nu-şi reaminteşte exact câte tancuri avea, dar crede că „circa
şaisprezece” („Corespondenţa Sumuyoshi”).
{237}
Acest batalion întărit urma să fie debarcat lângă Koli Point şi să cucerească o zonă favorabilă
construcţiei unui aerodrom.
{238}
Comgen 1st MarDiv către ComSoPac 170410, oct. 1942, ONRL.
{239}
CincPac către Comineh, 180315, octombrie 1942, ONRL.
{240}
CincPac către ComSoPac, 180319, octombrie 1942, ONRL.
{241}
Ministrul Marinei, Frank Knox. Interviu de presă, 17 octombrie 1942, „New York Times”, 18
octombrie 1942.
{242}
„New York Times”, 18 octombrie 1942.
{243}
Amiralul de flotă William F. Halsey şi Bryan J., III, Admiral Halsey’s Story Whittlesey House,
McGraw-Hill, New York, 1947, p. 109. Citat cu permisiunea autorilor.
{244}
Ibidem.
{245}
Ibidem, p. 116.
{246}
Ibidem, p. 117.
{247}
National Archives, Washington D.C., „Monitored Tokyo broadeasts “.
{248}
Pentru determinarea poziţiei artileriei inamice pe baza bubuitului tunurilor şi a flăcărilor de la gura
ţevilor. (n. tr.)
{249}
„Chiar înainte ca atacul de noapte să fie lansat, generalul-maior Kawaguchi a fost schimbat din postul
său de comandant al Aripei din dreapta printr-un ordin telefonic al generalului-comandant al Diviziei 2…
Se spune că motivul demiterii generalului-maior Kawaguchi a constat în faptul că el a insistat asupra
necesităţii schimbării direcţiei atacului mai departe spre dreapta (est) faţă de cea ordonată prin hotărârea
comandantului diviziei. Generalul-maior Kawaguchi era un ofiţer foarte capabil şi viteaz, dar el avea
obiceiul, uneori, să-şi susţină cu încăpățânare punctele de vedere. Mai târziu generalului-maior i s-a ordonat
să se întoarcă acasă şi a fost trecut pe lista de rezervă. „Corespondenţă" Miyazaki. Kawaguchi a decedat în
1960.
{250}
„Corespondenţa” Sumuyoshi.
{251}
Seventeeth Army Operations.
{252}
Ibidem.
{253}
Ibidem.
{254}
Ibidem.
{255}
Ibidem
{256}
„First MarDiv Final Report”.
{257}
Distrugătoarele Akatsuki, Ikazuchi şi Shiratsuyu.
{258}
. O dare de seamă detaliată despre acţiunile navelor americane (USS) Trever şi Zane în.. Combat
Narratives, Miscellaneous Actions in the South Pacific, 8 August 1942—22 January 1943“. ONRL,
document nr. 2533.
{259}
Sherrod, op. cit., p. 104 şi SE Arca Naval Opns., op. cit, p. 41.
{260}
Southeast Area Naval Operations, p. 41.
{261}
Seventeenth Army Operations. P. 98.
{262}
Colonelul Oka a fost supărător de bârfit în istoriile americane. Superiorii săi îl considerau însă un ofiţer
capabil şi viteaz.
{263}
National Archives, Alexandria, Va. „Unit History, 164th Infantry, Americal Division, 300 inf“ (164) 02
(2342).
{264}
Morison, op. cit., p. 206, îl indică pe Kondo la comandă, dar USSBS nr. 75, „Interogatorii”, din care
este extrasă Ordinea de bătaie japoneză, îl numeşte pe Nagumo. / O.T.C. — Officer în Tactical Command –
ofiţer cu comanda tactică – comandant al unui grup tactic naval (n. tr.).
{265}
Contraamiralul Aubrey Fitch îl înlocuise la 20 septembrie 1942, pe McCain, care era bolnav, în funcţia
de comandant al Aviaţiei Pacificului de Sud, ComAirSoPac.
{266}
Eu nu am fost în măsură să stabilesc dacă pilotul hidroavionului PBY sau unul dintre colegii săi a fost
acela care a trimis clasicul mesaj: „Văzut o mare unitate operativă de portavioane inamică în punctul cu
latitudinea „a“, longitudinea „b", în drum „c“, cu viteza „d”, în formaţie de marş. Rog anunţaţi rudele
apropiate”.
{267}
„Mesajul lui Halsey către toate marile unităţi operative din Pacificul ele Sud“, 25 octombrie 1942.
{268}
Lovituri date navelor japoneze, așa cum sunt redate în USSBS nr. 75.
{269}
Nava Junyo era afectată „Forţei de avangardă” a lui Kondo, dar grupul său de aviaţie era sub comanda
operativă a lui Nagumo. Acest grup de aviaţie consta din 24 de avioane de vânătoare, 21 bombardiere şi 10
avioane torpiloare.
Avioane disponibile la Santa Cruz: Avioane de vânătoare 70-SUA, 87-Jap; Bombardiere în picaj 72-SUA,
68-Jap; Avioane torpiloare 29-SUA, 57-Jap; Total 171-SUA, 212-Jap.
{270}
Amănunte privitoare la atacurile aeriene japoneze, aşa cum rezultă din „Narrative of Japanese Anti-
Shipping Attacks, 1941 - 43“, AID nr. 3 – Part II, august 1943. Air Information Division, Office of the
Chief of Naval Operations.
{271}
Trista istorie a torpilei americane Mark 14 cu aparatul de aprindere Mark 6 („un arhi-recidivist în
melodrama proastei funcţionări”) a fost relatată în amănunt de către Theodore Roscoe în semioficialul
United States Submarine Operations în World War II, United States Naval Institute, Annapolis, Md „1949.
Pe scurt, această torpilă de 21 de inch, cu un con de război ce transporta o încărcătură de 507 livre de TNT
(trinitrotoluen) (torpila japoneză de 24 de inch transporta circa 1.000 de livre), era aproape în totalitate
lipsită de siguranţă în funcţionare. Mecanismul de fixare a imersiunii era imprecis şi torpila se deplasa prea
adânc, cu valori cuprinse între 10 până la 15 picioare. De exemplu, o torpilă reglată pentru o imersiune de
15 picioare trecea pe sub o ţintă cu pescajul de 25 de picioare. Aparatul de aprindere prin influenţă,
conceput să funcţioneze prin inducţie când torpila trecea prin câmpul magnetic generat de o navă, nu
funcţiona de cele mai multe ori. Aparatul de aprindere cu acţiune la impact funcţiona doar când capul
torpilei lovea ţinta sa într-un unghi ascuţit. Mai departe, datorită unei alte particularităţi de construcţie,
existau multe explozii „premature”, adică torpila exploda înainte să lovească ţinta.
Abia după opt luni de la Pearl Harbor şi atunci doar ca rezultat al intervenţiei energice a amiralului Ning, au
putut ofiţerii grupului de submarine operative să forţeze Direcţia de Armament să admită că torpila Mark 14
mergea prea adânc. În cele din urmă, un an mai târziu, comandanţii care lucrau pe submarine au reuşit să
convingă Direcţia de Armament că trebuiau luate măsuri drastice pentru a realiza o torpilă sigură în
funcţionare.
Faptul că, în ciuda acestei arme, ce funcţiona cu defecţiuni, submarinele americane au obţinut rezultate
bune în primul an şi jumătate al celui de-al doilea război mondial, este o dovada de netăgăduit a priceperii şi
tenacităţii ofiţerilor şi marinarilor din flota de submarine. Recunoaşterea şi rectificarea în cele din urmă a
greşelilor de proiectare au constituit un omagiu adus hotărârii nestrămutate a contraamiralilor Robert H.
English (ComSubsPac = comandantul submarinelor din Pacific) şi Charles A. Lockwood Jr. (pe atunci
comandant al submarinelor din Pacificul de Sud-Vest, ComSubsSouWesPac). Aceştia, „după sute de ore
irosite în cercetări infructuoase şi după ce multe mii de dolari au fost aruncaţi la canal" (Roscoe, op. cit., p.
146), au obţinut în final o torpilă care avea să facă ceea ce torpilele se presupunea că fac: să scufunde
navele inamice. Dacă astfel de torpile ar fi fost disponibile în toamna lui 1942, „Expresul de Tokyo" care
mergea spre Guadalcanal ar fi fost în permanenţă deraiat.
{272}
Monitored Japanese Broadcasts, op. cit.
{273}
În Seventeeth Army Operations, p. 100, se afirmă că aceste cifre asupra pierderilor americane au fost
date în emisiunile posturilor de radio americane. Afirmaţia este greşită, iar dacă ar fi fost corectă ar fi
constituit o justificare uluitoare pentru optimismul continuu al armatei imperiale. În realitate, lucrurile
trebuie să se fi întâmplat astfel: puţin după revărsarea zorilor, la 26 octombrie, un avion de cercetare de pe
crucişătorul Tone a raportat reperarea unei forţe americane formată din trei portavioane, două nave de linie,
cinci crucişătoare şi douăsprezece distrugătoare. Această informaţie a fost desigur transmisă lui Yamamoto.
„Obrazul” lui Nagumo cerea ca după bătălie să raporteze că toate navele principale ale inamicului au fost
scufundate. De aici ficţiunea care a indus în eroare pe planificatorii armatei de uscat.
{274}
Ibidem
{275}
Tanaka, op. cit., p. 818.
{276}
Bolero – Denumirea codificată a acţiunilor pregătitoare pentru deschiderea frontului în Europa. (n. tr.)
{277}
Torch – operaţia de debarcare a trupelor anglo-americane în Africa de nord franceză. (n. tr.)
{278}
Chiar şi astăzi, infanteriştii marini pot să exagereze în legătură cu ceea ce unii numesc „trădarea” de la
Guadalcanal. Primii vinovaţi, după cum demonstrează cei care susţin acest punct de vedere (de obicei fără
temei), erau MacArthur, Arnold şi Marshall. Dar şi Halsey avea autoritate deplină să scoată avioanele de
vânătoare din zonele din spate, ceea ce el nu a făcut. O problemă de bază, de obicei trecută cu vederea, era
capacitatea existentă a aerodromurilor de la Guadalcanal de a primi avioane suplimentare. Aceasta ar fi
putut fi rezolvată prin realizarea unor poduri aeriene pentru transportul materialului şi personalului din din
Noua Caledonie. Dar din nou se punea problema asigurării avioanelor navetă de transport cu baza acolo.
Proviziile de combustibil de pe insulă erau limitate, iar condiţiile de lucru relativ primitive
{279}
Şefii britanici nu erau în acel moment decât vag interesaţi în Pacific. Ei îl considerau pe Hitler inamicul
care trebuia eliminat în primul rând.
{280}
Sherwood, op. cit., p. 622—623.
{281}
Sherrod, op. cit., p. 110.
{282}
„Corespondentă Miyazaki“.
{283}
„Corespondenţă General-maior Toshinaro Shoji“.
{284}
Mesajele operative japoneze erau în mod frecvent interceptate şi decriptate la Pearl Harbor şi
Washington.
{285}
Potrivit lucrării Seventeenth Army Operations, p. 101-102, aceste nave japoneze au adus la Gavaga
Creek o companie de infanterie, două tunuri de câmp şi un detaşament de transmisiuni, plus muniţia,
provizii diverse şi raţii necesare pentru 2.000 de oameni pe timp de 10 zile. Proviziile erau destinate să
asigure coloana lui Shoji în timpul marşului spre Lunga superioară, unde el urma să înceapă acţiunile de
îndată ce va sosi.
Generalul-maior Takeo Ito, comandantul infanteriei Diviziei 38, a declarat mai târziu că în această perioadă
nu au fost debarcate trupe. Miller, op. cit., p. 198, Hough, Ludwig, Shaw, op. cit., spun (p. 347) că au fost
debarcate trupe însumând 1.500 de oameni dar citează, de asemenea, nota lui Miller. Eu mă bazez în primul
rând aici pe informaţiile pe care mi le-a furnizat cu multă amabilitate fostul general-maior Toshinaro Shoji.
{286}
„Corespondenţa Shoji“.
{287}
Miller, op. cit., p. 198.
{288}
Sebree, locţiitorul comandantului Diviziei „Americal”, l-a însoţit pe Moore, aşa cum spunea el mai
târziu, „ca să observe şi să înveţe”. Sebree sosise recent la Guadalcanal pentru a pregăti drumul pentru
restul Diviziei „Americal”.
{289}
Halsey, interviu de presă la Guadalcanal, 9 noiembrie 1942.
{290}
Comandantul grupării de aviaţie din zona Guadalcanal (zonă denumită codificat CACTUS) (n. tr.).
{291}
Southeast Area Naval Operations, p. 45.
{292}
Tanaka, op. cit., p. 829.
{293}
O frază folosită mai demult într-un editorial al ziarului „New York Times”, la fel de potrivită şi aici.
{294}
National Archives, Alexandria, Va., „Report of First (sic) Matanikau Engagement” 164th Infantry,
Dosar 300-Inf. (164) - 0323808. În realitate, aceasta era a 5-a luptă de la Matanikau. Deşi, în mod ciudat,
„First Mardiv Final Report“ menţionează (p. 31) că această acţiune a fost reluată la 10 noiembrie, totuşi, În
conformitate cu jurnalul de război al ComSoPac (Com Gen 1st MarDiv to ComSoPac 082245 and 092235),
atacul a fost declanşat la 9 noiembrie.
{295}
Împrejurările în care acest regiment a fost angajat în luptă pentru prima dată reflectă improvizaţia
operativă, caracteristică a întregii campanii. Jeschke nu a primit niciun ordin de avertizare; lui nu i s-a dat
posibilitatea să facă o cercetare proprie; nu i s-au dat fotografiile aeriene detaliate, care erau atunci
disponibile. Plângerile comandantului de regiment erau justificate. În plus, statul major al diviziei era foarte
nehotărât, iar situaţia cerea o acţiune rapidă.
Regimentul lui Jeschke era insuficient informat şi instruit asupra condiţiilor din junglă şi a luptei în junglă,
deoarece „nicio informaţie nu fusese primită cu privire la învăţămintele trase de alte unităţi de infanterie
marină în acţiunile de pe Guadalcanal, în timpul ultimelor trei luni până la debarcarea Regimentului 8
infanterie marină” (8th Marines), „Report of Operations, Guadalcanal”. Historical Branch, G—3, Hq
„USMC, document A24—I.
Statul major al Corpului de Infanterie Marină a fost deosebit de neglijent în perioada primelor şase luni ale
celui de-al doilea război mondial în ceea ce priveşte obligaţia sa de a furniza, oportun, unităţilor din spatele
frontului „Rapoarte de acţiune” şi dări de seamă cu privire la învăţămintele trase.
{296}
„First MarDiv Final Report”, faza V, p. 30.
{297}
Ibidem.
{298}
Halsey, op. cit., p. 124.
{299}
Southeast Arca Naval Operations, p, 46.
{300}
Flota 3 a lui Naguma s-a reîntors în imperiu după bătălia de la Santa Cruz, pentru reparaţii şi pentru a
primi noi escadrile de avioane.
{301}
Morison, op. cit. p. 233-34, 234, n. 7. 8.
{302}
Crucişătoarele grele Chokai, Kinugasa, Stizuya, Maya şi crucişătoarele uşoare lsuru, Tenryu.
{303}
Tanaka, op. cit., II, p. 820.
{304}
Hiei şi Kirishima au fost considerate „două nave de linie sau două crucişătoare grele". Aprecierea lui
Turner (comunicată lui Callaghan). Menţionează două nave pe linie japoneze.
{305}
„Corespondenţă” contraamiral (în retragere) William W. Wilbourne, USN. Wilbourne, pe atunci
locotenent-comandor, era ofiţer cu artileria pe nava-comandant San Francisco.
{306}
În marina militară a S.U.A., concepţia privind utilizarea în luptă a distrugătorului era bine conturată în
acel timp, dar torpilele disponibile erau scandalos de imprecise şi de lipsite de siguranţă în funcţionare. Cele
mai multe dintre ele mergeau prea adânc şi se poate argumenta că, chiar dacă Callaghan şi-ar fi postat
distrugătoarele în avangardă şi le-ar fi permis să execute un atac prin surprindere şi o retragere imediată
(conform concepţiei oficiale) rezultatele ar fi fost neglijabile. Se poate presupune, totuşi, că s-ar fi putut ca
ele să aibă norocul să lovească navele inamice cu câteva torpile care să explodeze.
{307}
Pentru apărarea amiralului Callaghan, ar pleda faptul că cea mai mare parte a ofiţerilor superiori din
marină nu erau conştienţi, în acele zile de început, de avantajul extraordinar pe care-l conferea radiolocaţia
părţii care-o poseda. Această lacună s-a datorat nu doar amiralilor din zona luptelor. Ministerul a categorisit
atunci datele despre radiolocaţie şi a ţinut informaţiile referitoare la radiolocatoarele de cercetare navală şi
conducerea tragerii tot atât de secret ca datele despre fuziunea nucleară, că mulţi dintre aceia care ar fi
trebuit să fi fost informaţi complet asupra posibilităţilor şi servituților lor aveau doar o idee vagă, despre
problema respectivă.
{308}
Morison, op. cit., p. 239.
{309}
Ibidem, p. 242.
{310}
Ibidem, Ordinul „Atenţie” a fost dat la 1: 45 a.m.
{311}
Ibidem, p. 243.
{312}
Ironbottom Bay sau Fond de Feraille – poreclă dată zonei cuprinse între insulele Guadalcanal, Savo şi
Florida, unde în cursul luptelor navale dintre japonezi şi americani s-au înregistrat numeroase nave
scufundate (n. tr.).
{313}
Ibidem, p. 246.
{314}
Sunt îndatorat contraamiralului (în retragere) William W. Wilbourne din Marina Militară a Statelor
Unite, pentru o relatare a întâmplărilor trăite de el în timpul acestei bătălii. Singura relatare competentă
publicată de un participant este The San Francisco Story, de contraamiralul (în retragere) Bruce
McCandless din Marina Militară a Statelor Unite. Acest articol a apărut în „US Naval Institute
Proceedings”, Annapolis, Md., noiembrie 1958. Articolul conţine un relevant tabel statistic al daunelor
suferite de către navă şi echipajul său. a. Nava a „încasat” 45 de lovituri de la tunurile japoneze (de la 5 inch
la 14 inch).
b. Echipajul a luptat cu 22 de incendii mari, pe care le-a pus sub control şi în cele din urmă le-a stins.
c. 86 de ofiţeri şi marinari au fost ucişi şi 106 răniţi grav, dintr-un număr de 1.050 îmbarcaţi la bord.
Daca la aceste cifre sunt adăugate pierderile suferite în timpul atacului aerian de la 12 noiembrie, se ajunge
la 110 morţi şi 151 răniţi, sau 25% din efectivul aflat la bord.
{315}
Relatarea lui Morison asupra acestei bătălii este singura demna de încredere. Sursele japoneze sunt
sărace şi incoerente. Versiunea dată aici este doar o reflecţie palidă a descrierii detaliate şi pline de măiestrie
făcută de amiralul Morison acestei îngrozitoare bătălii navale.
{316}
Sontheast Area Naval Operations, p. 47.
{317}
„Corespondenţă Wilbourne”.
{318}
„Corespondenţă, Direcţia de Medicină şi Chirurgie”, Departamentul Marinei, Washington, DC, nu
susţine această cifră. Dar documentele acestei direcţii sunt atât incomplete, cât şi incorecte. Vezi nota 28 de
mai jos.
{319}
General de armată George C. Marshall, general H.H. Arnold, amiral de flotă Ernest J. King, „War
Reports”, p. 537
{320}
Mesajul lui Hoover, aşa cum este dat de Morison, op. cit., p. 258. Halsey la înlăturat pe Hoover de la
comandă. Mai târziu, el a revizuit cu multă grijă cazul, schimbând judecata anterioară. În Admiral Hlalsey’s
Story, p. 133-134, amiralul recunoaşte că a făcut „o greşeală dureroasă”; acţiunile de salvare ar fi invitat
„aproape cu siguranţă” la un al doilea atac cu torpile. Şi „în acel moment critic, pierderea unei alte nave – şi
poate a mai multora – ar fi putut pune în pericol întreaga campanie”.
Contraamiralul McCandless în The San Francisco Story povesteşte, ca martor de pe puntea crucişătorului
San Francisco, dezintegrarea lui Juneau. Crucişătorul „nu s-a scufundat – el a explodat cu toată furia unui
vulcan care erupe. A fost o teribilă lovitură de trăsnet şi un jet de apă albă care a fost ascunsă de o emisferă
uriaşă cafenie de o mie de yarzi diametru, de unde au venit sunetele a mai multor explozii… Când norul
întunecat s-a ridicat din apă, după un minut sau mai multe, noi nu am mai putut vedea nimic din acest
crucişător de 6.000 de tone sau din cei 700 de oameni pe care-i avea la bord” (p. 51).
{321}
Şeful Direcţiei de Medicină şi Chirurgie a declarat („Corespondenţă”, iunie, 1962) că documentele
indică o pierdere de 377 de oameni. Aşa cum a subliniat Morison (op. cit., p. 258, nota 2) efectivul complet
al crucişătorului Juneau era de peste 700 oameni. O astfel de greşeală evidentă, pe care Direcţia nu a
corectat-o niciodată, aruncă îndoieli în legătură cu exactitatea tuturor cifrelor referitoare la pierderi date de
Direcţia de Medicină şi Chirurgie.
Contraamiralul F. P. Gilmore, înlocuitorul chirurgului general al marinei, scria („Corespondenţă personală”,
28 iunie 1962) că datele privind pierderile nu au fost înregistrate ca date precise de către Direcţia de
Medicină şi Chirurgie şi de aceea „cifrele pentru atacul din noaptea din 12-13 noiembrie nu sunt
disponibile”.
Direcţia Personalului Naval nu a adunat cifre privitor la bătăliile din cel de-al doilea război mondial.
{322}
Tanaka, op. cit., II, p. 321.
{323}
The Army Air Forces în World War II, vol. IV, p. 59.
{324}
Sherrod, op. cit, p. 115. Cifrele lui Morison, care sunt cu mult mai mari, sunt incorecte. Morison, op.
cit., p. 263.
{325}
Tanaka, op. cit., p. 821, indică cifra cinci. Morison a spus că nu au fost înregistrate pierderi în aceste
atacuri desfăşurate la începutul dimineţii, dar că cinci avioane americane au fost doborâte în timpul zilei.
{326}
Este imposibil să reconciliezi cifrele revendicate de piloţi pentru luptele din acea zi. Morison, op. cit.,
este înclinat să dea piloţilor de pe portavionul Enterprise un credit prea mare. Rămâne cert faptul că au fost
suficiente ţinte lovite pentru toţi participanţii.
{327}
Tanaka, op. cit., p. 822.
{328}
Ibidem.
{329}
Southeast Area Naval Operations, p. 49.
{330}
„Report of Night Actions, Task Force 64“, ONRL, Dosar 47371. Relatarea este bazată în primul rând pe
excelentul raport narativ al contraamiralului Lee. Din cele patru distrugătoare angajate doar Gwin a ajuns în
port. Benham a fost abandonat şi scufundat puţin înainte de asfinţit, la 15 noiembrie.
{331}
Ibidem. Comentarii, paragraful 7.
{332}
Tanaka. op. cit., p. 824. Aproximativ în acel timp, comandantul navei Kirishima a dat ordinul de
sabordare. Cu cârma rupta, Kirishima era la fel de neajutorată, aşa cum fusese şi Hiei.
{333}
Southeast Avea Naval Operations, p. 49.
{334}
Morison, op. cit., acordă credit celor 17 avioane de pe Enterprise pentru distrugerea navelor
transportoare eşuate pe ţărm şi continuă să declare că rolul de „stea a spectacolului” din acea zi a fost jucat
de distrugătorul Meade, care „a ţâşnit din portul Tulagi" pentru a deschide focul „de la o distanţă de 12.500
yarzi“ (!)
Meade ar fi fost însă mai bine folosit dacă s-ar fi apucat imediat de culegerea oamenilor care pluteau pe apă,
mulţi dintre ei fiind răniţi şi arşi. Ofiţerii şi echipajul de pe Meade merită toată lauda pentru munca de
salvare, dar, în ceea ce priveşte distrugerea transportoarelor, contribuţia sa a fost redusă.
{335}
Extrasele citate sunt după înregistrările ascultărilor emisiunilor de radio în limbă japoneză. (National
Archives, Washington, D.C.)
{336}
Tanaka, op. cit., p. 824.
{337}
„New York Times marţi 17 noiembrie 1942.
{338}
Ibidem, miercuri 18 noiembrie 1942.
{339}
Ibidem.
{340}
Halsey, op. cit., p. 130.
{341}
„Southeast Area Operations Record“, partea a IV-a (revizuită). Eighth Area Army Opus, OCHM 8-5.1
AC 127, p. 3, 4.
{342}
Imamura nu a preluat comanda la Rabaul decât la 26 noiembrie. Anterior acestei date, „generalul
comandant al Armatei 8 Zonale a primit ordine la Statul Major General Imperial din Tokyo, unde a făcut
pregătirile necesare; a părăsit Tokyo la 20 noiembrie şi a sosit cu avionul la Rabaul la 22 noiembrie. Tn
drum spre Rabaul, el l-a întâlnit pe amiralul Yamamoto, comandantul Flotei Combinate, pe insula Truk“.
(„Corespondenţa Miyazaki“).
{343}
Titlul prescurtat pentru Guadalcanal, „KA“, este pronunţat în japoneză exact ca ideograma „KA“
„însemnând „foame". Această coincidenţă nu a scăpat la acel timp generalilor Hyakutake, Kawaguchi şi
Miyazaki şi, într-adevăr, miilor de alţi japonezi care au luptat acolo.
{344}
Daikaishi Dai Hyakugojikyo-go, Imperial GHQ, „Directiva Marinei Nr. 159“ din 18 noiembrie 1942.
{345}
În realitate, Brigada 21 mixtă independentă (generalul-maior Tsuyuo Yamagata) a fost inclusă în
ordinea de bătaie a Armatei 17 la 28 octombrie. Divizia 51 (din sudul Chinei) fusese repartizată cu o
săptămână mai devreme, dar generalul-locotenent Hidemitsu Nakano nu primise încă nave pentru
transportarea unităţilor sale.
{346}
Avea să fie înfiinţată la Rabaul, la 27 noiembrie, sub comanda generalului-locotenent Giichi Itahana,
având în înzestrare 54 de bombardiere uşoare, 84 avioane de vânătoare şi 9 avioane de cercetare. Grupurile
aeriene alocate erau în acel timp în Indiile Olandeze, Malaya şi sudul Chinei.
{347}
Carlson a fost, mai înainte, observator pe lângă Armata 8 a comuniştilor chinezi în timpul marelui marş
şi adoptase de la ei această expresie care însemna „munceşte în spirit de colaborare” sau „munceşte
împreună”. Tot de la ei a preluat Carlson conceptul său de „Grup de luptă" ca organizare a grupei în cadrul
Corpului de infanterie marină. În fiecare „grup" el a plasat o armă automată. Această organizare a conferit
grupei o supleţe tactică fără precedent. Aşa cum a fost modificată mai târziu în cadrul Batalionului 1 raideri,
grupa a fost mărită la trei „echipe de foc" de câte patru oameni fiecare, plus comandantul grupei. Această
ultimă organizare a devenit repede standard în Corpul de infanterie’ marină.
{348}
Acţiunile de patrulare ale lui Carlson au redus efectivele inamicului cu circa 450 de oameni, cu pierderi
proprii ce s-au ridicat la 34 oameni (din care 17 ucişi în luptă). Povestea marşului în junglă al Batalionului 2
raideri a fost relatată, în amănunt, de căpitanul Herbert L. Merillat, USMCR în The Island, Houghton
Mifflin Co., Boston, 1944.
{349}
Seventeenth Army Operations, vol. II, p. 51. Include personalul naval.
{350}
Ibidem, vol. I, p. 122.
{351}
Miller, op. cit., p. 204.
{352}
Ibidem, p. 205.
{353}
Aruncătorul de mine batalionar japonez de 90 mm a rost o armă extrem de precisă şi eficace, care
depăşea bătaia aruncătoarelor americane de 81 mm. Pe o rază de zece iarzi de la centrul exploziei, efectul
suflului în cazul unei mine cu perete subţire şi cu exploziv puternic era îngrozitor. Servanţii japonezi care
mânuiau aruncătoarele erau experţi; ei reuşeau de regulă să găsească poziţii bune pentru observatorii lor şi
schimbau în mod frecvent poziţiile aruncătoarelor. Aruncătoarele americane nu le puteau atinge şi când
focul de artilerie era concentrat asupra presupuselor lor amplasamente, aruncătoarele japoneze de 90 mm
răspundeau invariabil cu o concentrare precisă asupra liniilor frontului american şi apoi îşi schimbau
amplasamentele. Impresia imediată – că propria noastră artilerie trăgea prea scurt – producea cu exactitate
reacţia anticipată : apeluri disperate de genul „încetaţi focul asupra propriilor noastre trupe". Infanteriştii
marini şi soldaţii din trupele de uscat aveau să fie expuşi acestui şiretlic de multe ori înainte ca ei să-şi fi dat
seama exact de ceea ce se întâmplă.
{354}
Richard W. Johnson. Follow Me! The Story of the Second Marine Division in World War II, Random
House, New York, 1984. P. 1G6
{355}
Eight Area Operations, p. 14.
{356}
Thanksgiving Day – Ziua Recunoştinţei se sărbătoreşte în ultima joi a lunii noiembrie, în amintirea
primilor colonişti care s-au stabilit în America. Prima sărbătorire a fost în 1621 la Plymouth (n. tr.).
{357}
First MarDiv Final Report, anexa T (medicală), p. 5-7.
{358}
Morison, op. cit., p. 294.
{359}
Tanaka, op. cit., II, p. 82,3.
{360}
Ibidem.
{361}
Ibidem.
{362}
Ibidem.
{363}
Morison, op. cit., p. 30G.
{364}
Minneaipolis, New Orleans şi Northampton aveau fiecare la bord câte 9 tunuri de 8 inch; Pensacola. 10
tunuri. Honolulu avea 15 tunuri de 6 inch. Cele cinci crucişătoare dispuneau, împreună, de treizeci şi două
de tunuri de 5 inch.
{365}
„Precizia ochitorilor marinei în acea noapte a fost îngrozitoare". (Morison, op. cit., p. 313).
{366}
Ibidem,
{367}
La data plecării sale, cifrele pentru pierderile avute de Divizia 1 infanterie marină întărită indicau 152
de ofiţeri şi 1.186 de soldaţi ucişi (sau dispăruţi) în luptă ori decedaţi din cauza rănilor primite. În plus, 275
de ofiţeri şi 3.625 de soldaţi au fost evacuaţi, răniţi sau bolnavi. Din totalul bolnavilor, mulţi erau de
malarie. Documentele spitalelor arată că au fost înregistraţi 5 749 ele oameni atinşi de malarie. Dintre
aceştia, mai mult de 3 200 de cazuri au fost diagnosticate în noiembrie. „First Mardiv Final Report”. Anexa
X, (Sumarul numeric al pierderilor).
{368}
Merillat, op. cit.
{369}
Unităţile care au format, Divizia 1 infanterie marină (întărită) în zona insulelor Solomon, între 7 august
şi 9 decembrie 1942. În perioada pentru care marea unitate a fost distinsă prin citare cu Ordinul de zi al
preşedintelui sunt arătate mai Jos. Lista este cea dată de Jane Blakeney, Heroes’; US Marine Corpi 1861—
7955, Armed Forces Awards, Flags, Reference Book. Washington, DC.. 1957.
Unităţi de infanterie marină
Regimentul 1 infanterie marină; Regimentul 2 infanterie marină; Regimentul 5 infanterie marină;
Regimentul 7 infanterie marină; Regimentul 8 infanterie marină întărit; Regimentul 10 infanterie marină;
Regimentul 11 infanterie marină; Regimentul 17 infanterie marină (geniu); Regimentul 18 infanterie marină
(geniu); Batalionul 1 geniu, clin trupele speciale ale diviziei; Batalionul 2 geniu; Batalionul de stat major al
diviziei; Batalionul 1 servicii; Batalionul 2 servicii; Batalionul 1 medical; Batalionul 2 medical; Batalionul
1 tractoare amfibii; Batalionul 2 tractoare amfibii; Batalionul 1 arme speciale; Batalionul 1 tancuri;
Batalionul 2 tancuri; Batalionul 1 paraşutişti; Batalionul 1 raideri al infanteriei marine, IMAC (Corpul 1 de
desant al infanteriei marine); Batalionul 2 raideri al infanteriei marine; Batalionul 1 geniu de aviaţie, FMF
(Fleet Marine Force Infanteria marină a flotei); Escadrila 3 baloane de baraj, IMAC Batalionul 3 apărare,
FMF; Batalionul 14 apărare, FMF; Divizionul de obuziere de 155 mm; Grupul antiaerian, IMAC; Unitatea
de infanterie marină nr. 290—A; Batalionul 6 geniu marină; Vedetele de patrulare Jamestown, YP 239, 346
şi 284
Unităţi ale flotei
Unitate Cub One, din Flota Statelor Unite (unitate de întreţinere a bazelor aeriene ale flotei); Escadra 2
vedete rapide torpiloare Escadra 3 vedete rapide torpiloare
Unităţi ale armatei de uscat - Divizia „Americal”
Unităţi de aviaţie ale infanteriei marine
Escadrila de stat major FMAW – Escadrila de stat major; MAG 14 – Escadrila de întreţinere; MAG 14 –
Escadrila de stat major; MAG 23 – Escadrila de întreţinere; MAG 23 VMF – 112, Escadrila de vânătoare a-
infanteriei marine, MAGII; VMF – 121, Escadrila de vânătoare a infanteriei marine MAG 14; VMF – 122,
Escadrila de vânătoare a infanteriei marine, MAG 11; VMSB – 131, Escadrila de cercetare aeriană şi
bombardament a infanteriei marine, MAG 14; VMSB – 132, Escadrila de cercetare aeriană şi
bombardament a infanteriei marine, MAG 11; VMSB – 141, Escadrila de cercetare aeriană şi
bombardament a infanteriei marine, MAG 14; VMSB – 142, Escadrila de cercetare aeriană şi
bombardament a infanteriei marine, MAG 11; VMF – 212, Escadrila de vânătoare a infanteriei marine,
MAG 23; VMF – 223, Escadrila de vânătoare a infanteriei marine,MAG 23; VMF – 224, Escadrila de
vânătoare a infanteriei marine; VMSB – 231, Escadrila de cercetare aeriană şi bombardament a infanteriei
marine, MAG 23; VMSB – 232, Escadrila de cercetare aeriana şi bombardament a infanteriei marine, MAG
23; Escadrila de stat major, MAG 11; Escadrila de stat major, MAG 25; Escadrila de întreţinere, MAG 25;
VM.T – 152. Escadrila auxiliară a infanteriei marine, MAG 25; VMD – 154, Escadrila de fotografiere
aeriană a infanteriei marine, FMAW; VMO – 251, Escadrila de observare aeriană a infanteriei marine; VMJ
– 253, Escadrila auxiliară a infanteriei marine, MAG 25
Unităţi de aviaţie ale forţelor navale
VS – 3, Escadrila de cercetare; VS – 4 Escadrila de cercetare; VS – 5 Escadrila de cercetare; VB – 5
Escadrila de bombardament; VF – 5; Escadrila de vânătoare; VB – 6, Escadrila de bombardament; FTU – 6,
Unitatea pentru întreţinerea torpilelor pe uscat; VT – 8, Escadrila de avioane torpiloare; VS – 10, Escadrila
de cercetare; VB – 10, Escadrila de bombardament; VF – 10, Escadrila de vânătoare; VT – 10, Escadrila de
avioane torpiloare; VS – 54, Escadrila de cercetare; VS – 55, Escadrila de cercetare; VS – 71, Escadrila de
cercetare; VF – 72, Escadrila de vânătoare.
Unităţi de aviaţie ale armatei de uscat
Grupul 5 bombardament (greu); Grupul 11 bombardament (greu); Escadrila 13 pentru transportul trupelor;
Escadrila 67 de vânătoare (SE); Escadrila 68 de vânătoare (SE); Escadrila 70 bombardament (mediu);
Escadrila 339 de vânătoare (TE) (Task Element – element tactic); Grupul de vânătoare 347, statul major
{370}
8th Marines, Report of Operations, Guadalcanal“, Historical Branch, G 3. Div. Hq „USMC A24—1 dă
78 ucişi şi 140 răniţi în lupta, pentru această perioadă, în total 218. Chiar şi astăzi este imposibil să fie puse
de acord cifrele pierderilor date în diferite documente oficiale şi în surse secundare, după cât se pare, demne
de încredere. De exemplu, „First Mardiv Final Report", anexa X, lista numerica a pierderilor înregistrate de
unităţile Diviziei 1 infanterie marină întărită arată pentru Regimentul 8 infanterie marina (până la 10
decembrie inclusiv) 56 ucişi în acţiune, 11 dispăruţi în luptă (probabil morţi) şi 207 „evacuaţi". Întrucât
răniţii şi bolnavii erau puşi laolaltă în acelaşi capitol, această statistică este de mică valoare pentru analiza
pierderilor. Richard W. Johnson, într-o istorie neoficială a Diviziei 2 infanterie marină, intitulată Follow
Me, dă cifre pentru pierderile Regimentului 8 infanterie marina care diferă, nu numai de cele citate în
raportul oficial al regimentului, dar şi de acelea date în anexa X la raportul diviziei. Evidenţa mecanizată a
statului major al Corpului de infanterie marină diferă de toate cele trei surse de încredere citate mai sus.
{371}
„First Mardiv Final Report”, Anexa N, Intelligence p. 16. Unele elemente ale garnizoanei Volinavua
fuseseră debarcate cu o luna mai înainte în golful Aola şi sufereau acum din cauza bolilor obişnuite,
dizenteria şi malaria.
{372}
O mână de piloţi selecţionaţi din Grupul 25 aerian al infanteriei marine al lui Smith au învăţat navigaţia
astronomică în primăvara lui 1942 prin eforturile căpitanului (în retragere) P.V.H. Weems, USN, pe
cheltuiala acestuia. Piloţii s-au întors, de la cursul său intensiv de la Annapolis, la San Diego pentru a-i
învăţa şi pe al ţi ii Când prima escadrilă a lui Smith a părăsit Coasta de vest pentru Noua Caledonie, în
august, exista un navigator aerian pe deplin calificat în fiecare avion de transport „Corespondenţă,
generalul-locotenent în retragere Louis Woods”. Doar un singur avion clin Comandamentul pentru
transporturile aeriene de luptă din Pacificul de Sud (SCAT) a fost pierdut din cauza unei greşeli de
navigaţie.
{373}
First Mardiv Final Report, annex T („Medical”).
{374}
Aviatorii infanteriei marine au făcut eforturi speciale pentru a-i aproviziona pe cercetașii şi poliţiştii
autohtoni-cu modele variate de ţesături din bumbac şi pachete de tutun negru răsucit. Aceşti oameni – şi
sătenii loiali – au cules din apă zeci de aviatori ai infanteriei marine şi flotei, i-au ascuns de japonezi, i-au
îngrijit dacă’ erau răniţi sau bolnavi şi i-au dus în cele din urmă înapoi la Guadalcanal cu canoea, goeleta
sau barca cu motor. Nimeni niciodată nu a oferit autohtonilor bani ca recompensă, dar ei au acceptat cu
recunoştinţă ţesături şi tutun.
{375}
Alegerea de către cei care au luptat pe Guadalcanal a lui MacArthur drept ţap ispăşitor nu este de-
antregul rezonabilă. Nu a existat posibilitatea ca MacArthur să dea vreun sprijin substanţial celor de pe
Guadalcanal. El avea probleme chiar în zona sa. În ceea ce priveşte asigurarea tehnico-materială,
MacArthur se afla chiar la capătul liniei; vastul fluviu al materialului de război care urma să curgă spre el
mai târziu nu reprezenta în acel timp mai mult decât o picătură.
{376}
Încă din ianuarie 1942, Direcţia de Aeronautică din cadrul Departamentului Marinei a recomandat de
urgenţă un program pentru dotarea cu avioane de vânătoare de noapte a Corpului de infanterie marină. Dar
„când autorizaţia a fost emisă în martie de la cabinetul comandantului Corpului de infanterie marină…
programul pentru avioanele de vânătoare de noapte părea ceva pentru generaţiile viitoare…” (Sherrod, op.
Cât., p. 159). Datorită eforturilor maiorilor E. Colston Dyer şi Frank H. Schwable, comandantul a fost de
acord în cele din urmă să grăbească elaborarea programului. Dar a trecut aproape un an întreg (1 noiembrie
194.1) până când un pilot al infanteriei marine să facă prima interceptare de noapte în Pacificul de Sud (vezi
Sherrod, op. Cât., capitolul 11, „Intră vânătorii de noapte”, p. 158-160).
Generalul de brigadă (în retragere) Colston Dyer, USMC, a furnizat următoarea informaţie referitoare la
acest program:
„Cu privire la avioanele de vânătoare de noapte, Sherrod este foarte precis. Eu am auzit pentru prima dată
despre vânătorii de noapte şi acţiunile lor, la o şcoală de radiolocaţie şi controlori de zbor pentru aviaţia de
vânătoare, în Anglia, în 1941. La reîntoarcerea mea acasă, am reuşit să obţin includerea câtorva escadrile în
Planul de înzestrare – 1945; a fost lucrul cel mai bun pe care am putut să-l fac, plasând totodată comenzi
pentru aparatura de conducere fie la sol.
Cândva, la începutul lui 1943, amiralul Halsey a intervenit vehement pentru avioanele de vânătoare de
noapte şi E. J. King a dorit să cunoască ceea ce făceam noi. Planul de înzestrare s-a schimbat, spre bine,
rapid!…
Dar noi nu puteam să utilizăm avioanele de vânătoare de noapte până nu aveam aparatura de conducere de
la sol, aparate radio VHF (pe frecvenţă foarte înaltă) adecvate, radiolocatoare pentru interceptarea ţintelor
etc., fără să mai menţionez oamenii antrenaţi să opereze şi să asigure întreţinerea. Era o problemă de
succesiune a priorităţilor." („Corespondenţa Dyer“).
{377}
Southeast Area Naval Operations, p. 54.
{378}
Joc de cuvinte intraductibil. În limba engleză, net înseamnă atât reţea (de spionaj), cât şi plasă (n. tr.).
{379}
Decorat cu Legiunea Americană de Merit pentru excepţionalele sale servicii şi acum membru de onoare
al Asociaţiei Diviziei 1 infanterie marină şi al Asociaţiei Raiderilor lui Edson. După o carieră remarcabilă în
serviciul colonial, Clemens s-a pensionat (1960) pentru a deveni fermier în Australia.
{380}
Acum (noiembrie 1962) înalt comisar al Insulelor Solomon britanice şi stabilit pe Guadalcanal.
{381}
Aceasta nu este singura barbarie comisă de japonezi pe Guadalcanal. Din fericire, se pare că cei
răspunzători de asemenea crime au fost mai târziu ucişi în luptă sau au murit din cauza rănilor. Asemenea
acţiuni nu au fost ordonate nici de către generalul-locotenent Hyakutake şi nici de şeful statului său major,
generalul-locotenent Miyazaki. Amândoi erau oameni onorabili şi niciunul nu ar fi trecut cu vederea un
astfel de comportament dacă ar fi avut cunoştinţă despre aceasta. Aceşti generali au ieşit din cel de-al doilea
război mondial cu reputaţii personale complet neîntinate.
{382}
O debarcare a fost în cele din urmă executată pe coasta de sud, dar nu a avut niciun rezultat tactic
important, deoarece până la data aceea ofensiva de-a lungul coastei de nord ajunsese la Capul Esperance.
{383}
National Archives, Alexandria, Virginia. „Unit Journal 132nd Infantry Regt“. 300—INF (132) – o.7.No.
236-23
{384}
Ibidem.
{385}
Ibidem.
{386}
Ibidem.
{387}
Relatare bazată pe „Report, 132nd Infantry (Amerlcal Division)” 300-INF (132) – 0.3, Nr. 23417.
„Gifu“ a fost numit de către japonezii de acolo după numele unei prefectura din insula Honshu. În realitate,
întinderea punctului „Gifu“ a fost în cele din urmă determinată de cercetaşii Batalionului 2 din Regimentul
35 infanterie al Diviziei 25.
{388}
„Unit Journal”, op. cit.
{389}
„Corespondenţa Imoto“.
{390}
Ibidem
{391}
„Imperial GHQ Army High Command Record”, p. 76.
{392}
Ibidem, p. 77.
{393}
„Imperial GHQ Navy Staff Section Directive No. 184’, 4 ianuarie 1943.
{394}
Southeast Arca Naval Operations, p. 59.
{395}
Ibidem.
{396}
Fighth Area Army Operations, p. 17.
{397}
În realitate, generalul-maior C. Barney Vogel, USMC, l-a informat pe Marston că aceste aranjamente
fuseseră făcute de eşalonul superior. Vogel fusese cu câtva timp înainte desemnat să comande un nou
comandament la Nouméa, Corpul 1 desant al infanteriei marine (1MAC). Acest comandament de corp era
doar administrativ. Toate unităţile infanteriei marine din Pacificul de Sud erau sub controlul operativ al
amiralului Halsey. Acţiunea lui Vogel l-a iritat pe generalul Holcomb şi a fost de prisos să mai spunem, o
mare dezamăgire pentru generalul-maior Marston care a declarat că ar fi fericit să renunţe la toate
problemele de grad şi să servească la comanda diviziei sale sub ordinele generalului Patch.
{398}
Expresia aparţine lui Robert Sherrod.
{399}
Aici autorul foloseşte cuvântul „head“ care în funcţie de context poate însemna „cap“ dar şi
„fortificaţie“. Iar în limbajul argotic al soldaţilor înseamnă „latrină” sau „femeie tânără ușor accesibilă” (n.
tr.)
{400}
Miller, op. cit., p. 254. Nu este, în schimb, de acord cu cifra de 23.000 arătată pe graficul efectivului la
p. 51 din 17th Army Opns. Aceasta indică faptul că japonezii suferiseră pierderi de aproape 7.000 de morţi
în luptă şi din cauza bolilor, începând de la jumătatea lui noiembrie când rapoartele lor privind efectivele
dădeau o cifră de aproximativ 30.000. Această cifră este greu de acceptat, deoarece nu au avut loc lupte de
mare amploare pe uscat între data indicată şi jumătatea lui ianuarie. Pe de altă parte „dacă ar fi să luăm
pierderile lui Shoji drept punct de referinţă cifrele pot fi corecte. Forţa sa de 3.000 de oameni fusese redusă,
la Gavaga de raiderii lui Carlson şi ca urmare a eforturilor, la circa 1.000, din care doar o mică parte erau
apţi pentru acţiuni ofensive.
{401}
Miller, op. cit., p. 270. Căpitanului Davis i s-a decernat mai târziu Medalia de Onoare.
{402}
Seventeenth Army Operations. P. 150.
{403}
Miller, op. cit., p. 293 şi p. 293 n, spune despre colonelul Oka, comandantul regimentului (al cărui stat
major se afla în pădurile care înconjurau cursul superior al râului Matanikau), că potrivit unor relatări „ar fi
părăsit trupele sale în jurul datei de 14 ianuarie”. În realitate, colonelului Oka i s-a ordonat la acea dată, să
se retragă pe noi poziții. Când el a acţionat în acest sens purtătorul drapelului regimentului nu l-a însoţit și a
fost ucis. Ulterior colonelul a aflat că drapelul regimentului fusese părăsit. A mers personal sa-l recupereze.
În timp ce se întorcea cu drapelul, a fost ucis pe drumul de coastă în cursul unui atac aerian. Oka a fost
înaintat post-mortem la gradul de general-maior așa cum fusese şi colonelul Ichiki „Corespondenţa
Miyazaki”.
{404}
Contraamiralul Morison, după câte se pare, nu cunoştea că aceasta schimbare la comandă fusese
efectuată; el consideră că Tanaka era conducătorul acţiunii respective. (Morison, op cit p 339).
{405}
Citat de Morison, op. cit., p. 363-369.
{406}
Un pilot al infanteriei marine, un pilot al forţelor navale şi cinci piloţi ai forţelor aeriene au depăşit mai
târziu acest record. Expresia „în luptă” este un calificativ esenţial aici, deoarece forţele aeriene considerau
un avion inamic ca fiind „distrus“ chiar şi atunci când pilotul american îl lovea la sol. Flota şi Corpul de
infanterie marina luau în considerare doar avioanele duşmane distruse în lupta aeriană. (Sherrod, op. cit, p.
121 n 23 24). Lui Foss i s-a decernat Medalia de onoare şi este acum (noiembrie 1962) membru al Comisiei
de conducere a Ligii de Fotbal american. EI a declarat de câteva ori că această funcţie îi cauzează mai multe
neplăceri decât i-au creat piloții japonezi.
{407}
Aceste citate referitoare la predarea ordinelor de evacuare mi-a fost furnizată de generalul-locotenent (în
retragere) Kumao Imoto, cel care le-a predat, și căruia îi sunt foarte îndatorat.
{408}
Aceste citate, împreună cu acelea în paragrafe precedente, sunt extrase din scrisorile generalului Imoto.
{409}
Seventeenth Army Operations, vol. II, p. 16.
{410}
74 ucişi în luptă, 226 răniţi în luptă, Miller, op. cit., p. 335.
{411}
„Purple Heart" (Inimă de Purpură); decoraţie ce se acordă celor răniţi în luptă (n. tr.)
{412}
Pierderile Diviziei 2 infanterie marină: 278 ucişi şi dispăruţi în luptă; 932 răniţi. Aproape 50 la sută din
pierderi au fost suferite de către Regimentul 2 infanterie marină. Johnston, op. cit, p. 81. First MarDiv Final
Report, anexa X.
{413}
Aşa cum s-a observat anterior, Tanaka fusese înlocuit la comanda Forţei de întărire. La 29 decembrie
1942 s-a întors în Japonia pentru o perioadă de odihnă.
{414}
„Corespondenţa Miyazaki”. Aceste cifre sunt extrase (scrie generalul Miyazaki) din izvoarele cele mai
demne de încredere care există şi i-au fost accesibile în Japonia.
{415}
Forma englezească a lui Dunkerque. (n. tr.)
{416}
Nu toate, desigur, în bătălii navale. Cifra include şaptesprezece transportoare de desant, din care
şaisprezece erau japoneze. Morison, op. cit., p. 372, nu include transportoarele, dar trece pe listă două nave
de linie, trei portavioane, douăsprezece crucişătoare, douăzeci şi cinci de distrugătoare şi şase submarine.
Submarinele erau toate japoneze.
{417}
Kawaguchi, op. cit.; Tanaka, op. cit., p. 831, menţionează „mai bine de o sută de avioane”. Cifra este, în
mod evident, o greşeală de tipar. Documentele oficiale japoneze arată că ei au pierdut numai la Santa Cruz
69 de avioane. Alte surse japoneze dau pierderile de avioane în primele trei zile (7, 8, 9 august), de la 25 la
30. Kawaguchi dă 893 pentru întreaga campanie, o cifră care probabil include avioanele pierdute din motive
tehnice şi în cursul luptelor.