Columna lui Traian - Monumentul...

Romanii înşişi credeau că operele de artă create de ei sunt cu totul tributare talentului şi
spiritului grec. Problema a fost pe larg dezbătută secole de-a rândul. Astăzi cei mai mulţi
cercetători sunt de părere că originalitatea artei romane se manifestă mai cu seamă în materie
de relief istoric narativ, al cărui apogeu îl reprezintă scenele Columnei lui Traian.

Construită în forul lui Traian de la Roma, amplasată între Bibliotheca Graeca şi Bibliotheca
Latina şi inaugurată la 12 mai 113, Columna lui Traian, unul din cele mai bine păstrate
monumente ale antichităţii, a fost ridicată "pentru eternitate". Un document al Senatului din
Roma, datat 27 martie 1162, prevedea ca ea să fie păstrată "integra et incorrupta dum mundus
durat".

În 1162 papa Alexandru al III-lea a dat un ordin prin care era osândit la moarte şi i se
confiscau averile celui care ar fi deteriorat Columna.

Forul lui Traian, întins pe 6 hectare, este cel mai mare for imperial. El cuprindea trei segmente
arhitectonice: piaţa cu statuia ecvestră a împăratului, basilica Ulpia şi biblioteca Ulpia, cu
două clădiri gemene - Bibliotheca Graeca şi Bibliotheca Latina, între ele fiind amplasată
Columna. Arhitectul care a proiectat forul este Apollodor din Damasc, cel care a construit şi
podul peste Dunăre de la Drobeta.

Primele săpături arheologice sistematice în forul lui Traian s-au întreprins în primele decenii
ale sec. XX, iar cel dintâi plan al forului a fost întocmit de arhitectul Italo Gismondi în anul
1946. Conform acestui plan, intrarea se făcea printr-o poartă monumentală situată în partea de
nord-est. Săpăturile recente desfăşurate între anii 1998-2001 de Roberto Meneghini, şef de
şantier fiind Eugenio La Rocca, iar consultanţi - bine cunoscuţii specialişti ai arhitecturii
romane, Andrea Carandini şi Paul Zanker, au dus la rezultate neaşteptate. Astfel, intrarea
principală în for era grandioasă şi se făcea prin partea de nord-est, unde se afla un propylon
prostil, octostil cu coloane de 5 ori mai înalte decât cele ale Pantheonului, iar primul
monument pe care îl aveai în faţă era Columna.

Monumentul, din marmură de Paros, înalt de 40 metri (144 paşi romani) este compus dintr-o
coloană cu capitel doric, aşezată pe un soclu paralelipipedic, decorat cu trofee. Pe capitel se
înălţa statuia împăratului Traian, turnată în bronz şi poleită cu aur, dispărută în evul mediu. În
anul 1536 papa Paul al III-lea a dispus să se întreprindă excavaţii care să "elibereze"soclul
Columnei de sub dărâmături. După 48 de ani, în 1588, papa Sixtus al V-lea a încredinţat
lucrările de restaurare, îndeosebi soclul, arhitectului Fontana. În 1589 sau 1590 în locul statuii
lui Traian a fost amplasată cea a apostolului Petru, executată de Girolamo della Porta. Acesta
este sensul inscripţiei de pe capitelul coloanei, dedicaţia lui Sixtus pentru Petrus şi înlocuită la
începutul Renaşterii cu statuia Sfântului Petru.

Pe faţa principală a piedestalului s-a deschis o uşă, iar Victorii susţineau o lespede cu
următoarea inscripţie:

Senatus Populusque Romanus Imperatori Caesari Divi Nervae filio Nervae Traiano Augusto
Germanico, Dacico, Pontifici Maximo, tribunicia potestate XVII, imperatori VI, consuli VI.

1
"Senatul şi Poporul roman, Impăratului Caesar, fiul divinului Nerva, lui Nerva Traian
Augustul, învingătorul germanilor, învingătorul dacilor, marelui preot, având pentru a
şaptesprezecea oară putere de tribun al plebei, fiind salutat a şasea oară ca şef al armatei".

Iniţial, aşadar, Columna a avut o semnificaţie topografică, după expresia lui Giuseppe Lugli
sau metrică (după expresia lui Robert Turcan), adică ea trebuia să marcheze cantitatea de
pământ excavată din colina Quirinal, şi din şaua care o lega pe aceasta de colina Capitoliu,
pentru construirea forului lui Traian. După sculptarea scenelor din războaiele dacice, cu
Traian în postura de personaj principal, Columna a devenit monumentul onorific al
Împăratului, iar când i-a fost depusă urna cinerară în încăperea din soclul monumentului - a
devenit şi monumental sepulcral al lui Traian.

Ar fi interesant de ştiut cine şi când s-a gândit să decoreze fusul Columnei.... După unii
cercetători coloana a fost sculptată în timpul lui Hadrian, care a construit pentru antecesorul
său şi arcul de triumf de la Beneventum. Numai că pe monede emise de Traian, care au pe
revers Columna, ea pare deja sculptată. Ranuccio Bianchi Bandinelli, unul dintre cei mai mari
istorici ai artei romane, crede că ideea reprezentării războaielor dintre romani şi daci pe fusul
Columnei i-a aparţinut unei singure persoane, lui Apollodor din Damasc sau unui alt mare
artist roman, dar ca execuţia basoreliefurilor a fost încredinţata mai multor sculptori.

Friza, lungă de 200 m, cu 155 de scene şi peste 2500 de figuri, reprezintă, în interpretarea
unor cercetători, primul film din istorie. Pe bună dreptate se crede un astfel de lucru, ţinând
seamă de forma ei aidoma sulului desfăşurat al unei cărţi antice.

Se ştie că Traian, ca şi medicul său Criton, au scris despre războaiele dacice. Din păcate,
ambele lucrări s-au pierdut, din cea a lui Traian păstrându-se doar pasajul: "inde Berzobim
deinde Aizim processimus" (de la Berzobis ne-am îndreptat spre Aizis). Reliefurile care se
succed continuu, ca şi când ar fi fost desenate pe un papirus care se derulează, l-au făcut pe
Th. Birt să considere monumentul din for un volumen gigantic.

Scenele sunt grupate tematic şi oarecum cronologic, fiind vorba despre primul război dacic,
cel din 101-102, de bieniul de pace, când s-a construit podul de la Drobeta şi de al doilea
război, cel din 105-106, terminat cu pax romana (pacea instaurată de romani). Personajul
principal este desigur împăratul Traian, artistul care a conceput conţinutul, dar modul de
succesiune al scenelor, vrând să pună în evidenţă rolul împăratului în victoria asupra dacilor.
Credem că Traian apare în 58 de scene, în care îşi asumă rolul de princeps (şef al statului):
vorbind armatei, primind ambasade sau pe daci care i se supun, întâmpinat de armate sau de
oamenii din proviciile pe unde a trecut venind spre Dacia, sau ca în calitate de conducător
suprem al armatei, participând direct la război, la pregătirile de luptă din zona de conflict, în
faţa armatei în marş, ţinând consilii de război, inspectând construcţii-fortificaţii, poduri,
asistând la lupte, răsplătind armata. Un singur relief îl prezintă participând direct la bătălie.
Impăratul călare, cu mantia fluturândă, este înfăţişat în chip de cavaler trac.

Decebal este reprezentat cu certitudine în trei scene, cea a luptei de la Tapae, cea a păcii când
daci îngenunchiază în faţa lui Traian şi doar Decebal, în spatele lor, rămâne în picioare, şi cea
a sinuciderii lui. Lângă un copac regele dac duce spre gât o sabie curbă.

Toţi exegeţii Columnei au remarcat că din imagini transpare o compasiune şi chiar admiraţie
pentru cei învinşi. Istoricul german W. Froehner scria: " Cu excepţia dacilor, nici unul din
numeroasele popoare absorbite de imperiu nu se poate lăuda că a văzut înălţându-se un

2
monument mai demn şi mai durabil închinat dragostei sale pentru neatârnare". Cum este şi
firesc, predomină scenele de luptă, asociate cu cele în care dacii se supun, soldaţi care
construiesc, scene în care împăratul face sacrificii în calitate de mare preot, sau cele în care se
adresează soldaţilor.

Îmbinarea portretelor realiste cu imaginile generalizatoare, cu caracter de simbol, într-o

perfectă unitate spaţiu-timp, transformă Columna într-o frescă fără analogii. Exprimarea
artistică a calităţilor apreciate de romani: virtus (vitejie), justitia (dreptate), pietas (pietate),
clementia (îndurare), fac din Columnă instrumentul ideal de propagandă imperială.

R. Bianchi Bandinelli este de părere că monumentul reprezintă cristalizarea unei romanităţi

supraînălţate, într-o lume în care împăratul incarnează unitatea ecumenică.

... Şi posteritatea lui

Din antichitate şi până în epoca modernă, datorită valorii ei artistice şi istorice, Columna a
reprezentat o nesecată sursă de inspiraţie pentru artişti; unii i-au copiat sau imitat reliefurile,
pe alţii i-a inspirat forma ei neobişnuită.

Columna lui Traian a făcut "şcoală" încă din antichitate. Monumente asemănătoare s-au
ridicat la Roma, pentru Antoninus Pius şi Marcus Aurelius, iar la Constantinopol pentru
Theodosius şi Arcadius. În evul mediu destinul Columnei este la fel de sumbru ca al tuturor
monumentelor antice. Când a fost profanat mormântul lui Traian şi când a căzut sau a fost
doborâtă statuia împăratului din vârful coloanei este greu de precizat, poate că încă din veacul
al VI-lea. Oricum, Forul lui Traian era deja dărâmat în secolul al X-lea şi doar Coloana
îngropată parţial de ruine se încăpăţâna să reziste trecerii anilor.

Chiar îngropată parţial de ruine, Coloana l-a impresionat pe episcopul Bernhard din
Hildesheim, fost preceptor al lui Otto al III-lea, care, între anii 1015-1022 a comandat o
coloană de bronz, având înălţimea de 4 m, decorată cu scene din Noul Testament dispuse pe
opt spirale, care poate fi văzută şi astăzi în braţul drept al transeptului domului din
Hildesheim.

Artişti ai Renaşterii italiene au desenat Columna sau au folosit-o ca sursă de inspiraţie, dar
interesul pentru monumentul antic din forul lui Traian depăşeşte graniţele Italiei. Capete
încoronate din Europa şi înalte feţe bisericeşti comandă copii sau monumente inspirate de
Columna traiană. Astfel, la Viena, intrarea în Karlschirche, construită după planurile
arhitectului Johann-Berhard Fischer von Erlach, este flancată de două coloane cu scene din
viaţa sfântului Carol Borromeul. Place Vendôme, poate cea mai elegantă piaţă din Paris, are în
mijlocul ei o coloană care este numită "Coloana de la Austerlitz"; înaltă de 44 m, coloana
pariziană este alcătuită dintr-un nucleu de zidărie, în jurul căruia o spirală decorată cu reliefuri
în bronz înfăţişează victoriile napoleoniene. În vârful coloanei se află statuia lui Napoleon ca
împărat.

În timpul lui Napoleon al III-lea, în anii 1861-1863, s-a realizat o copie integrală a Columnei,
din cupru galvanic. Ea se află la Muzeul Antichităţilor Naţionale de la Saint-Germain-en
Laye. Alte copii se găsesc la Albert and Victoria Museum din Londra şi la Museo della Civiltà
Romana din Roma.

istoria unei copii...

3
Ideea unei copii a Columnei în România i-a entuziasmat pe cărturarii, oamenii de litere şi de
artă din secolul al XIX-lea. Eforturile şi tenacitatea lui Mihail Kogălniceanu, ale lui
Alexandru Odobescu, Al. Tzigara-Samurcaş sunt impresionante, cu atât mai mult cu cât s-au
lovit de lipsa de interes a clasei politice, care a refuzat finanţarea. Într-una din lecţiile de
arheologie ţinute de Alexandru Odobescu la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti,
în perioada 22 octombrie 1874-14 martie 1875 el spunea că "de pe tiparele făcute din ordinul
împăratului (Napoleon al III-lea) am putea, cu neînsemnate sacrificii, să căpătăm o
reproducere în bronz a întregei Columne traiane, care s-ar înălţa cu fală chiar în faţa acestui
edificiu (Universitatea), unde ne place şi se cuvine să amintim pururea despre măreţele fapte
ale lui Traian".

În anul 1887 s-a întocmit un proiect de către arhitecţii Schmieden, v. Weltzien şi Speer pentru
o clădire monumentală, în stil neo-clasic, care urma să adăpostească Muzeul Naţional,
Biblioteca Naţională şi Academia, amplasată pe cheiul Dâmboviţei.

În anii 1934-1939 un merit de necontestat în realizarea copiei Columnei, care se află astăzi în
Muzeul Naţional de Istorie, îl are arheologul Emil Panaitescu, pe atunci directorul Şcolii
Române din Roma. Acesta, în urma unor memorii adresate Academiei, Ministerului
Instrucţiunii Publice, Ministerului de Finanţe şi Parlamentului, obţine finanţarea. Lucrările de
reproducere a coloanei s-au făcut în timp de război de meşteri de la Vatican, sub
supravegherea lui Francesco Mercatalli. Început în anul 1939, fusul a fost terminat în 1940,
iar soclul în 1943. Executarea mulajelor a fost urmărită personal de Emil Panaitescu, iar
calitatea lucrării a fost verificată de o comisie formată din Guido Galli, directorul tehnic al
muzeelor pontificale, Italo Gismondi, arhitect, Giuseppe Lugli, arheolog şi Virgil Vătăşianu,
istoric de artă.

Războiul şi cortina de fier au făcut ca mulajele după reliefurile Columnei să nu ajungă în ţară
decât cu mare întârziere. Ele au fost adăpostite în subsolurile Muzeului Lateran, ale Forului
lui Traian şi în depozitele Palatului Expoziţiilor.

Din raportul lui Emil Panaitescu, directorul Şcolii Române din Roma între anii 1929-1940,
menţionat ca ministru al României la Roma, rezultă că Statul român a plătit pentru copia
Columnei 769.000 lire din care 211.881,90 lire în 1939. Potrivit devizelor rezultă că în 1939
s-au achitat 211.881,90 lire x 5.198 lei = 1.101.362,11 lei între 1940-1943 555.118,10 lire x
9,500 lei = 5.292.621,95 lei, total 6.393.984,06lei (cf. Referat de evaluare MNRSR 1546 din
22.II.1972).

După multe demersuri şi tratative diplomatice, un rol deosebit avându-l academicienii

Constantin Daicoviciu, Virgil Vătăşianu, Emil Condurachi şi amabasadorul României la
Roma, Cornel Burtică, Columna a venit în ţară în iunie 1967, intrând în patrimoniul Muzeului
Satului, întrucât vechiul Palat al Poştei din Bucureşti, construit la 1900 de arhitectul
Alexandru Săvulescu, la acea dată nu era încă transformat în muzeu de istorie. Copia
columnei a fost expusă la Muzeul de Istorie a Partidului Comunist şi a avut un număr
impresionant de vizitatori din întrega ţară.

... la muzeul naţional de istorie

Prin H.C.M. nr.1448 din 3 iulie 1968 a luat fiinţă Muzeul Naţional de Istorie, inaugurat la 8
mai l972.

4
În curtea interioară a vechiului palat s-a construit un corp de clădire modern, cu destinaţia
Lapidarium, din beton armat şi sticlă, cu acoperişul în formă de stea ("pânze subţiri"), având
accesul din holul central; proiectul îi aparţine arhitectului Nicolae Rădulescu. Clădirea
lapidariului era destinată copiei Columnei lui Traian. O subpantă, care permite expunerea pe
două niveluri, face din acest corp de clădire un loc propice pentru prezentarea pieselor
muzeistice. Spaţiul este generos - suprafaţa de expunere 1700 mp -, bine iluminat şi cu un flux
de vizitare firesc, netorsionat.

Pătrunzând din holul central în lapidarium vizitatorul vede baza coloanei şi primele scene de
pe fusul monumentului (scenele 1-6). Apropiindu-se de balustradă, contactul cu monumentul
este nemijlocit şi frapant. Două scări de acces, în stânga şi în dreapta intrării, conduc la
nivelul inferior. Un spaţiu central, adâncit faţă de nivelul inferior, permite accesul la soclul
monumentului şi la reliefurile 7-19, expuse de jur-împrejur. După examinarea acestora,
vizitatorul poate urmări, pe o spirală largă la dreapta, în flux continuu, desfăşurarea scenelor,
aşa cum se succed ele pe Coloană.

La nivelul superior al lapidarium-ului se găsesc monumente de piatră din epoca elenistică

(decrete, piese arhitectonice, reliefuri votive), romană (inscripţii şi reliefuri funerare şi votive,
statui şi piese arhitectonice), romano-bizantină (inscripţii, piese arhitectonice) şi feudală
(pisanii, inscripţii funerare, coloane), toate descoperite pe teritoriul ţării noastre, remarcabile
prin încărcătura lor documentar-istorică sau prin deosebita valoare artistică.

O vizită în tihnă a lapidariului durează circa o oră. Dar, unui vizitator grăbit, care vrea să dea
doar "o fugă" la Columnă, propunîndu-şi să revină, nu-i pot scăpa reliefurile nr. 17 - lupta de
la Tapae din 101 şi portretul regelui Decebal; reliefurile 64, 65 cu scena păcii de la sfârşitul
primului război (anul 102), relieful 85 cu podul construit peste Dunăre în anii 103-104 de
Apollodor din Damasc, relieful 102 cu scena tragică a împărţirii ultimelor rezerve de apă în
munţi şi a apărării disperate a vetrei strămoşeşti de către daci; scena 122 reprezintă capturarea
tezaurelor dacice de către romani, iar scenele 116 şi 117 au ca subiect sinuciderea lui Decebal
şi cea în care capul regelui dac îi este prezentat lui Traian, act confirmat de inscripţia
ofiţerului Tiberius Claudius Maximus, descoperită la Philippi, al cărei mulaj se găseşte şi el în
lapidarium.

Scenele pe care le-am amintit constituie dovada peremptorie a faptului că monumentul ridicat
în cinstea lui Traian nu are numai valoare artistică şi simbolică, ci, mai ales, istorică şi
documentară.

Sperăm că cele spuse în rândurile de mai sus să însemne o invitaţie la Muzeul Naţional de
Istorie a României.

dr. Lucia Marinescu

5
6
7
DECEBAL

1.Columna lui Traian 2.Decebal 3.Deva 0 4.Deva 1

5.Piatra Neamt 6.Portile de Fier 7.Turda

DACII

1.British Museum 2.Dac 0 3.Dac 1 4.Forul lui Traian 0

5.Forul lui Traian 1

6.Forul lui Traian 2 7.Muzeul Gregorian 8.Muzeul Napoli

9.Muzeul Vatican 0 10.Muzeul Vatican 1

Emil Poernaru: „Dacii Nemuritori“ pe Columna lui Traian„Rareori arta unui popor
învingător, celebrându-şi propria victorie, a ştiut să găsească accente de atât de nobil respect
pentru cei învinşi. Nu mai vorbim de străvechile arte, egipteană şi asiriană, care cu o cruzime
barbară se complac să reprezinte în chip cât se poate mai ruşinos şi mai ridicol măcelul şi fuga
celor învinşi. Nu mai vorbim de naivele reprezentări medievale, dar însăşi marea noastră artă
italiană nu a ştiut să dea cinste duşmanului cu o nobleţe atât de generoasă. Marii pictori
veneţieni, reprezentând pe pereţii palatului ducal gloriile Serenissimei, nu se reţin de a da
duşmanului, ca singur atribut, guri crispate de urlet şi corpuri care se rostogolesc la pământ”
(Roberto Paribeni).

Autorii antici îi numeau pe daci „nemuritori” pentru faptul că ei se credeau a fi astfel. Şi în

adevăr, ei sunt nemuritori ca zestre etnică, fiind unul dintre cele două puternice rădăcini care
au fuzionat în trunchiul poporului român.

8
Pentru amintirea istorică ei sunt nemuritori şi datorită faptului că au fost imortalizaţi prin opera
Columnei.

Ca personaj colectiv al acestei opere, dacii sunt înfăţişaţi în ipostaze de mare demnitate,
posesori ai unor înalte virtuţi morale, cu un respect de care nu au beneficiat; alţi învinşi ai
Romei pe monumentele ei triumfale. Războaiele înfăţişate nu au loc între mândrii şi superiorii
romani şi „barbarii înapoiaţi”, ci între două armate, două popoare, care vădesc calităţi morale
egale.

Putem întrezări unele precedente ale acestei maniere de tratare a istoriei cu mai multă
sinceritate şi respect faţă de adevăr. Astfel, de pildă, Titus Livius recunoaşte genialitatea celui
pe care – totuşi – îl numeşte „blăstămatul”, „răul”, „zăludul”, adică Hanibal. De altfel, acelaşi
istoric latin se dovedeşte a fi mai receptiv faţă de drama grecilor supuşi de romani, decât
istoricii greci Polybios şi Dyonisios din Halicarnas. De asemenea, Caesar recunoaşte unele
calităţi lui Ariovist sau Vercingetorix. Dar, până la basoreliefurile Columnei nu întâlnim însă o
egalizare în calităţi morale a romanilor cu învinşii lor. Această manieră de prezentare a
evenimentelor cu respect faţă de învinşi şi faţă de adevăr, nu s-ar fi putut întipări în marmura
monumentului dacă nu ar fi corespuns modului în care împăratul şi-a redactat cărţile despre
războiul dacic, opticii care domina atunci opinia publică romană.

Vitejia dacilor este relevantă în numeroase scene şi sub diferite aspecte. Dacă de partea
romanilor, în primul rând, este disciplina executării ordinelor, inclusiv în angajarea luptelor,
dotarea lor cu armament mai variat şi mai eficace, capacitatea de a executa rapid
impresionante lucrări genistice şi masiva superioritate în cavalerie, de partea dacilor, în primul
rând, este vitejia, atât în însufleţirea cu care asaltează castrele romane sau se aruncă în lupte,
cât şi, mai ales, atunci când îşi apără fortificaţiile – acea vitejie care înseamnă sacrificarea vieţii
pentru apărarea pământului ţării. Acea vitejie care a rămas bine întipărită în amintirea
romanilor, dovadă faptul că după multă vreme, când împăratul Iulian Apostatul, în scrisoarea
sa, l-a făcut pe Traian să îşi justifice şi explice faptele în faţa zeilor, îşi asumă meritul de a-i fi
învins pe daci, care erau cei mai viteji dintre toate neamurile pământului, nu atât prin puterea
lor fizică, cât prin ardoarea şi dispreţul faţă de moarte cu care se aruncau în luptă.

Scenele operei scot în lumină cu pregnanţă şi demnitatea lor. Nicicând pe un alt monument al
antichităţii nu este înfăţişată cu atâta putere de expresie şi dramatism setea de libertate a unui
popor, preţuirea libertăţii şi demnităţii chiar mai presus de viaţă, ca în scenele în care luptători
de rând, pileaţi sau chiar regele, preferă moartea în faţa perspectivei vieţii în robie.

Insistenţa în înfăţişarea acestei opţiuni tragice a dacilor – dovadă a demnităţii şi mândriei lor –
este cu atât mai semnificativă, cu cât opera a fost creată într-o perioadă în care spiritualitatea
romană îşi apropia tot mai limpede teza, cu adânci rădăcini, a superiorităţii morale a celui care
are tăria să nu accepte înjosirea, robia sau nedemnitatea. In descrierea războaielor de cucerire
a Galliei, povestind episodul în care o tabără romană a fost asediată şi cucerită de către
luptătorii lui Ambiorix, Caesar relevă – ca o supremă dovadă de bărbăţie şi demnitate romană –
faptul că cei asediaţi „…în timpul nopţii, pierzându-şi nădejdea de a scăpa, se sinucid toţi până
la unul”. De asemenea, în scrisorile sale către Lucilius, Seneca îl asigură pe prietenul său că
„Cine învaţă să moară nu ştie să mai fie rob”; că libertatea înseamnă „A nu fi robul nici unui
lucru, nici unei nevoi, nici unei întâmplări; a provoca soarta la o luptă egală (…) Să mă închin
ei, când moartea e în puterea mea?” şi că „Binele nu constă în a trăi, ci în a trăi frumos. De
aceea înţeleptul trăieşte atât cât trebuie, nu cât poate (…) Că mori mai devreme sau mai târziu,
nu are importanţă. Importanţă are dacă mori frumos sau mori urât. A muri frumos înseamnă a
scăpa de primejdia de a trăi urât” („Scrisori către Luciliu”, Bucureşti, 1967, Ser. XXVI, LI, LXX).
De altfel, Roma cinstea memoria celor care în perspectiva dezonoarei şi înjosirii şi-au luat
viaţa, ca Seneca, Cremutius Cordus, Paetus Thrasea, Asiaticus, Petronius, senatorul C. Nerva
şi alţi exponenţi de seamă ai mândriei şi demnităţii romane. Prin mulţimea scenelor în care se
relevă gesturile supreme de demnitate ale dacilor, încununate de scena în care însuşi regele
Daciei îl săvârşeşte, învinşii lui Traian sunt aşezaţi alături de bărbaţii de moralitate şi demnitate
exemplară a Romei.

EMIL POENARU

9
10