Alexandru Papadopol-Callimah:

„Despre scrierile vechi perdute atingătoare de Dacia“

(vezi Columna lui Traian, 1874, nr. 9)
11. Ethicus Ister

Ethicus de la Istria , geograf latin, a trăit pe la 350 după Chr.

Până la un timp, acest autor era cu totul necunoscut; era, după

cum se exprimă Vivien de Saint Martin: «nom obscur et oublié
parmi les plus oubliés et les plus discurs…». Acum ştim însă că
Ethicus a scris două cărţi de cosmografie universală, din care
una latineşte şi alta greceşte. Acestea sînt cu totul pierdute,
afară de puţine fragmente publicate sub titlu: Cosmographia
Ethici, la Veneţia 1513 şi la Paris 1577. Chiar aceste fragmente
sînt desfigurate de copişti ignoranţi. Ethicus trata şi despre
Dacia. Trei bărbaţi erudiţi în geografie s-au ocupat în timpii
noştri cu mult zel despre Ethicus: D’Avezac, H. Wuttke şi F.
Pertz.

Dom I. Lucas d’Achery, doctisimul benedictin al c ongregaţiunii

de Saint Maur (Saint Quentin 1609–1685), care ne a lăsat o
scriere sub titlu: Veterum aliquot scriptorum spicilegium (13 vol.
în 4°: 1723, 3 vol. in fol.), colecţiune foarte preţioasă de
documente şi acte de tot felul din evul de mijloc, publicând
catalogul bibliotecii Monastirii de Saint Riquier (Picardia),
compus la 831 după Chr., ne arată că în acel an 831
Descripţiunea lumii a lui Ethicus se păstra încă întreagă la
această mănăstire.

Ethicus a mai scris o carte despre comunicaţiunile şi drumurile

mari ale provinciilor Romane, care ni s’a păstrat în parte numai
sub titlu: Antonini Augusti Itinerarium. şi care servea de
complinire la Cosmografia universală latină a lui Ethicus.

ALEXANDRU PAPADOPOL-CALLIMAH

1
 Autori armeni din epoca străromâna despre regiunile
Daciei şi locuitorii ei
(fragmente din vol. DESPRE SCRIERILE VECHI PERDUTE ATINGĂTOARE DE
DACIA de Alexandru Papadopol-Callimah, editat de Aurora Petan)

1 6. Autori armeni: Mar Apas Catina, Bardessan, Agathangel, Faust

Byzantinul, Moisi de Khoren, Anonymul Armen din Secolul V

Literatura şi istoria Armeniei nu sînt străine de Dacia noastră. Mulţumită

neobositelor osteneli ce bărbaţii distinşi ca J. Villote, De la Croze,
Villefroy, Schröder, fraţii Whiston, Academia armeană a Sfânt. Lazăr
fondată în Veneţia la 1815, Jean Saint Martin şi Victor Langlois, au
depus pentru ele, noi putem studia astăzi cu succes scrierile pogorîtorilor
lui Aram, popor cu care, din vechimea cea mai depărtată, Dacia nu o
dată s-a găsit în contact şi care mai târziu a aflat în România, de mai
bine de opt secole, refugiu şi ospitalitate 49 .

Se ştie că suveranii Armeniei au pus de au tradus în limba lor toate

producţiunile cele mai slăvite ale antichităţii. Sute de autori ne sînt abia
cunoscuţi numai prin traducţiunile armene. Chosroes Nuschirvan, mai cu
deosebire, aduse de la Constantinopole, cu mari sacrificii, Byzantini
erudiţi şi traduse în armeneşte şi în limba siriacă şi arabă istoricii şi
autorii cei mai renumiţi. De aice, mai ales, începe era traducţiunilor
armene. Berosius, Dion Casius, Nemesius, Aristotele, Cefalion, Palefate,
Maneton, Julius Africanul, Hipocrat, Galian, Plafon şi mulţi alţi autori au
existat traduşi în întreg. Lista scriitorilor profani vechi, care au fost traduşi
armeneşte este considerabilă. Un erudit armean, archiereul Sukias de
Somal, a făcut din ea obiectul unei scrieri speciale foarte interesante 50 .
Dar neîndurarea timpurilor a distrus cea mai mare parte din autorii vechi
armeni, ce erau meniţi a păstra scrierile cele mai serioase ale vechimii,
în care Dacia noastră nu era străină, după cum fragmentele rămase ne
dovedesc. Invaziunile şi resbelele nesfârşite au făcut să piară în tot sau
în parte sute de autori armeni de o mare importanţă; apoi religiunea, sau
mai bine zicând fanatismul, a exterminat scrierile care mai scăpase.
Sântul Grigorie, Iluminatorul Armeniei (an. 270 după Chr.), a ars toate
cărţile din toată Armenia câte scăpase de incendiile năvălitorilor şi a
resbelelor civile 51 . La 1827 înainte de Chr., Ninus – se zice – arde toate
analele Armeniei, anterioare domniei sale. La 302 după Chr., episcopii
Armeniei ard cu aceeaşi furie toate cărţile profane. La 382, apostatul

2
Mejuran cu ajutorul regelui Persiei, şi la 439 regele Persiei Yesdeguerd
II, ard toate bibliotecile vechi. La 1064, Alp Arslan, al doilea sultan din
dinastia Seldjukidilor, arde vechiul oraş Ani din provincia Ararat cu toate
bisericile sale, unde se conservau sute de mii de manuscripte foarte
vechi. La 1144 archivele de la Edessa se prefac în cenuşă de
Omad Eddin Zenghi, domn de Mossul. La 1292 Kalil Aschraf, sultan al
Egiptului, arde toate bogăţiile literare, pe care patriarchii Armeniei le
adunase în cetatea Romala la 1147, odată cu strămutarea reşedinţei lor.
La 1402, Tamerlan ridică şi pradă, toate manuscriptele vechi ce se mai
găseau prin Armenia 52 .

Mar Apas Catina a trăit pe la 149 înainte de Chr. Valarsane, regele

Armeniei, cunoscut sub numele de Mitridat I, trimise pe acest bărbat,
adînc în literele eline şi caldaice, cu scrisori de recomandaţiune către
fratele său Arsace cel mare, regele Perşilor, spre a i se deschide toate
bibliotecile şi arhivele în scop de a studia şi a scrie istoria veche.
Mar Apas Catina, cercetându le pe toate, găsi între altele un manuscript
vechi sub titlu:

Această carte s-a tradus din limba caldaică în limba elenă din ordinul lui
Alexandru Macedon şi conţine istoria vechilor strămoşi.

După acest manuscript şi după altele, Mar Apas Catina a compus istoria
Armeniei şi a neamurilor cu care ea a stat în relaţinue, şi a dus’o regelui
Valarsane. Din micile fragmente ale acestei odinioară imense scrieri, ce
ni se păstreză de Moisi de Khoren, se vede că ea trata, între alte
neamuri, despre Parti, Galaţi, despre Pont, despre Bulgarii de Vunt,
probabilmente Ventii sau Antii care locuiau malurile Mării Negre de la
Nistru până la Dunăre 53, despre Cimmerieni (Kimernos) şi ţara lor 54,
despre Macedoneni şi expediţiunile lui Alexandru cel Mare 55 .
Mar Apas Catina citează mai mulţi autori cu totul perduţi, de ex. pe
Cefalion, Abydene şi alţii.

Bardessane, născut în Siria, istoric şi matematic, a trăit pe la 150 după

Chr. El a scris o Istorie a Armeniei şi o carte despre legile mai multor
nemuri. Fragmentele existente dovedesc că Bardessane se ocupa
despre Germania, Scythia, Amasonele, Sarmaţia, Pont, Alani, Albani 56,
Zazi, Dauni, Zichi 57 .

Agathangel, istoric şi filolog armen, a trăit în al IV secol după Chr. şi a

fost secretar al regelui Tiridat II. El a scris Istoria Armeniei. Originalul a
dispărut cu totul. Ni se păstrează o prescurtare, şi aceasta foarte
necompletă 58. Istoria lui Agathangel s’a bucurat de o mare reputaţiune şi
a fost considerată de Armeni ca monumentul cel mai vechi al analelor lor

3
naţionale. Agathangel trata în cartea sa despre Massageţi, despre Alani,
despre Albani, despre Goţi şi primejdia ce a avut de la regele lor Herţa
Imperatorele Diocletian, primejdia şi spaima de care numai viteazul rege
al Armeniei Tiridat l’a scăpat, şi alte multe împrejurări interesante pentru
noi 59.

Faust Byzantinul, istoric şi cronograf din familia Saharouni, domnitore

odinioară în Armenia, trăi pe la anii 300 după Chr. şi fu supranumit
Byzantin pentru că a învăţat în Constantinopole. Faust a scris o
Bibliotecă istorică, care cuprindea Armenia şi mai multe nemuri, dela 341
până la 392. El a scris în limba elenă, dar originalul este pierdut;
traducerea armenă datează de la 450 dar e mult prescurtată de copişti şi
are multe lacune 60 .

Moisi de Khoren, ilustrul istoric şi geograf armean, a trăit şi a scris pe la

400 după Chr. El a călătorit şi a cercetat toate arhivele şi biblioticele
Orientului, ale Siriei, Egiptului, Greciei şi Romei. El a scris între altele
Istoria Armeniei şi o Geografie universală, în care citează o mulţime de
autori antici pierduţi, geografi şi istorici, ale cărora nici numele nu le am fi
cunoscut fără dânsul.

Istoria Armeniei a lui Moise de Khoren nu ne a parvenit în întregul ei.

Avem numai trei cărţi din ea. Întreaga carte IV ne lipseşte, afară de
puţine fragmente. Aceasta cuprindea epoca de la căderea dinastiei
Arsacidilor până în zilele Imperatorelui Kenon (427 după Chr.). Moisi a
scris despre Alani, Scythia, Dunărea pe care o numeşte Tanup, despre
Massageţi (Maskhouth) şi despre Geţi.

Geografia sa ne a parvenit necompletă, alterată mult, ciuntită de timp şi

de copişti 61.

Anonimul autor armean din secolul V a scris genealogia Sf. Grigorie

Luminătorul Armeniei şi viaţa Sf. Nerses. Aceste scrieri ni s’au păstrat,
însă pline de lacune. Totuşi din ele vedem că autorul s’a ocupat de
popoarele Scythice şi Sarmatice, despre Alani, Massageţi, Uzi, care
făcând o alianţă formidabilă în zilele lui Nerses, încălcase Armenia (an.
374 după Chr.), dar au fost până la sfârşit învinşi şi izgoniţi din hotarele
ei 62 . Să observăm în treacăt cu ocaziunea acestei populaţiuni
neastâmpărate, gata a se bate şi a merge oriunde după vitejii şi pradă,
că pe la 900 după Chr. aflăm încă pe Uzi în Basarabia, Moldova şi
Valachia 63 . Ei au fost acelaşi neam cu Comanii 64 , în care nu ştiu dacă
n’ar trebui să vedem pe strămoşii mocanilor noştri.. La 869 Pecenegii şi
Uzii izgonesc pe încălcătorii Unguri din Moldova 65. Uzii, Pecenegii,
Comanii şi Iaşii bat şi distrug Imperiul vecin al Chazarilor pe la 1022, în

4
conlucrare cu Ruşii care îl bat despre partea lor 66. Bizantinul Glycas ne
zice că Uzii sunt una cn Pacinakiţii, iar Ana Comnena că Pacinakiţii şi
Comanii au aceeaşi limbă 67. Porphyrogeneta aşează pe Pacinakiţi în
Dacia, unde şederea lor începea de la malurile noastre dincoace de
Dunăre în faţă cu Silistra: aÆpo; kaVtwqen tw`n merw`n Danouvbew~
potamou` th`~ Divstra~ aÆntivpera hJ Patzinakiva parevrcetai kai;
katakratei` 68 . La 1065, Uzii trec Dunărea, bat Ungaria, Macedonia şi
Tracia, sub Constantin Duca; el se fac apoi prieteni cu Imperatorele, şi
sub Roman Diogen şi Alexis Comnen îi găsim bătându se ca aliaţi ai
Byzantinilor 69 . Porphyrogeneta ne zice încă, că ţara Albanilor şi a Uzilor
merge spre Nistru 70.

Mai adaug despre Massageţi, că Ovidiu îl găseşte la Dunărea noastră, în

Dacia:

Praefuit his, Graecine, locis modo Flaccus; et illo

Bipa ferax Istri sub dace, tuta fuit.

Hic tenuit Massas Getes în pace fideli, Hic arcu fisos terruit ense Getas;
71

iar Dionysius Periegeta (an. 30 după Chr.) pune în vecinătate pe vitejii

Alani:

Dakw`n te aÒspeto~ a}ia, kai ;ajlkhvente~ jAlanoi;,

adică:

“A Dacilor nemăsurat pământ şi vitejii Alani.” 72

Dacii la Tacit

În mai multe rânduri, am avut prilejul să se referim la menţionările dacilor de către Tacit [6] .
Ele sunt de altfel puţin numeroase. Acest fapt nu trebuie să ne surprindă dacă ţinem seama că
Tacit nu a scris direct despre războaiele dacice ale lui Traian. Dar se cuvine să luăm în
considerare caracterul conotativ şi aluziv al scrierilor lui Tacit. În opera genialului istoric,
subtextul exprimă idei şi oferă chiar informaţii aproape tot atât de numeroase ca textul însuşi.
Indirect Tacit are adesea în vedere evenimente şi personaje contemporane momentului în care
îşi redacta operele. Vom încerca să detectăm şi să analizăm datele oferite nouă de scrierile lui
Tacit despre daci, în ordinea cronologică a faptelor consemnate de istoric şi nu în cea a
alcătuirii operelor respective. Numai necesităţi de natură logică ne-au constrâns uneori să ne
abatem şi de la ordinea cronologică a faptelor tratate de către istoric.

5
Astfel, în Anale, Tacit înregistrează decesul lui Gnaeus Cornelius Lentulus, fost consul în anul
14 î. C., care participase activ la politica de expansiune romană în zona Dunării [7] . Tacit nu
ne spune explicit decât că Lentulus avusese nu numai meritul de a fi suportat cu demnitate
sărăcia, până când putuse dobândi o importantă avere, de care se folosise modeste, cu
moderaţie deci. Căci, înainte de această precizare moralizatoare, istoricul menţionase că
Lentulus fusese consul şi că obţinuse triumphalia, adică ornamentele triumfale (cunună de
aur, togă brodată etc.) care, sub Imperiu, se decernau, cu titlu onorific, generalilor victorioşi,
în absenţa triumfului propriu-zis, de Getis gloriae, ,,în legătură cu gloria dobândită în dauna
geţilor” (An., 4, 44, 1). Alte izvoare precizează că Lentulus învinsese în nordul Moesiei şi în
apropierea Dunării, în anul 10 î. C., o parte dintre geto-daci, care lansau iarna incursiuni la
sud de fluviu. Geto-dacii ar fi fost conduşi de regele Cotiso şi Lentulus ar fi fortificat unele
aşezări din nordul Moesiei [8] . Din această scurtă aluzie rezultă totuşi că Tacit acorda o
anumită importanţă campaniei militare din anul 10 î. C., care trebuie să fi consolidat sensibil
poziţiile romane din zona danubiană.

Dar Tacit ne furnizează relativ mai numeroase informaţii şi idei privitoare la evenimentele
anilor 68-69 d. C. çn mod surprinzător, Tacit nu menţionează deloc politica activă practicată
în spaţiul danubiano-pontic sub domnia lui Nero. El nu consemnează acţiunile întreprinse în
această zonă de Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, legat-guvernator al Moesiei, între 57 şi
67 d. C., ca succesor al lui Flavius Sabinus, viitorul prefect al Oraşului Roma şi frate al lui
Vespasian [9] . Aelianus însuşi, după 67 d. C., va fi trimis în Hispania, pentru a deveni, sub
Vespasian, prefect al Oraşului şi consul a doua oară. Un epitaf de la Tibur (C.I.L., XIV, 3608 =
I.L.S., 986 = Inscriptiones Italiae, IV, 1, 125 = E. Mary Smallwood, Documents Illustrating
the Principates of Gaius, Claudius and Nero, Cambridge, 1967, nr. 288) ne spune că acest
legat transferase, probabil în 61 d. C., din Dacia la sudul Dunării, o sută de mii de daco-geţi,
în text numiţi TRANSDANVVIANI. Interveniseră raţiuni strategice – aceleaşi care
determinaseră o altă deplasare forţată a cincizeci de mii de daco-geţi, în anul 4 d. C. – dar şi
economice, căci mai ales Dobrogea suferea de insuficienţa mâinii de lucru. Inscripţia
menţiona şi respingerea unor sarmaţi iazigi, operaţii militare în Basarabia şi în Moldova,
supunerea anumitor regi locali. Se crease astfel o centură de regate clientelare, în vederea
protejării Moesiei. Inscripţia aminteşte şi victorii, fie şi diplomatice, repurtate de Aelianus în
Crimeea actuală. Practic, Silvanus Aelianus transformase Marea Neagră în lac roman. çn
aceeaşi epocă, Tampius Flavianus, înfăţişat de Tacit însuşi ca un nehotărât (H., 3, 4),
guvernator al Pannoniei, spre sfârşitul domniei lui Nero, transferase de pe malul stâng pe cel
drept al Dunării alţi TRANDANVVIANI, tot pentru a lucra pământul, în urma unor expediţii
victorioase în Dacia (C.I.L., X, 6225 = Année Epigraphique, 1916, nr. 110; şi I.L.S., 921;
1023). S-a identificat în demersurile celor doi guvernatori un plan care viza să diminueze
presiunea barbară din zona danubiană, să potenţeze în general influenţa romană în spaţiul
geografic respectiv, să ocrotească aprovizionarea cu grâu a Romei din Ucraina actuală [10]

În schimb, Tacit consemnează operaţiile militare întreprinse de daco-geţi, în timpul cumplitei

crize interne şi externe, parcurse de Imperiu, în 68-69 d. C. De fapt, cel puţin parţial, aceste
operaţii constituiau o ripostă, chiar o revanşă, faţă de ofensiva romană, desfăşurată cu succes,
în timpul domniei lui Nero, în întregul spaţiu danubiano-pontic. Astfel Tacit se referă la
evenimentele crizei Imperiului, din acest an, ca şi la relatarea sa (a faptelor respective), atrox
proeliis, discors seditionibus, ipsa etiam pace saeuom, "cumplită din pricina luptelor, sfâşiată
de răzvrătiri, crudă şi în vremea păcii însăşi" (H., 1, 2, 1). Printre calamităţile acestui an, Tacit
înregistrează şi un conflict cu sarmaţii, suebii şi daco-geţii: coortae in nos Sarmatarum ac
Sueborum gentes, nobilitatus cladibus mutuis Dacus, ,,s-au ridicat împotriva noastră
seminţiile sarmaţilor şi suebilor, dacul renumit fiind prin înfrângerile proprii şi prin ale

6
noastre” l(H., 1, 2, 1). Interesant ni se pare epitetul de nobilitatus, care se referă la o
evidenţiere a dacilor cu prilejul conflictului, pe care îl vom analiza mai jos. Am susţinut deja
că acest epitet conotează şi ,,nobleţea”, ,,înnobilarea” dacilor. Ar fi ilustrat astfel buna
reputaţie militară a dacilor, chiar o anumită stimă faţă de ei, pe care ar fi nutrit-o Tacit [11] . O
examinare mai atentă a procedeelor literare, întrebuinţate de către Tacit, ne convinge acum de
contrariul. çntr-adevăr Tacit uzitează destul de frecvent ironia, îndeobşte disimulată în text. Or
nobilitatus conota o falsă înnobilare, datorită incapacităţii romanilor de a face faţă discordiilor
interne, care făuriseră un teren favorabil atacatorilor externi. Aceştia, în alte condiţii, n-ar fi
agresat Imperiul şi deci nu s-ar fi evidenţiat în nici un chip. Dacii nu erau renumiţi şi nici
înnobilaţi, după părerea lui Tacit; ei câştigaseră artificial asemenea atribute datorită erorilor
comise de romani, care le acordaseră accesul la lauri, pe care nu-i meritau. Romanii au fost
cei care au făcut din daci renumiţi, chiar nobili. Ironia îi viza prin urmare atât pe daci, cât şi
pe romani.

Un alt enunţ din Historiae pare să coroboreze o asemenea interpretare a pasajului citat mai
sus. Tot în legătură cu situaţia din 69 d. C., Tacit remarcă următoarele, după ce consemnase
ravagiile pricinuite de tulburările din Germania, care primejduiseră grav Romana res,
,,puterea romană” (H., 3, 46, 1): mota et Dacorum gens numquam fida, tunc sine metu,
abducto e Moesia exercitu. Sed prima rerum quieti speculabuntur; ubi flagrare Italiam bello,
cuncta in uicem hostilia accepere, expugnatis cohortium alarumque hibernis utraque ripa
potiebantur. Iamque castra legionum excindere parabant, ni Mucianus sextam legionem
opposuisset, Cremonensis uictoriae gnarus, ac ne externa moles ingrueret, si Dacus
Germanusque diuersi inrupissent ,,s-a mişcat şi seminţia dacilor, niciodată leală, atunci fără
teamă, pentru că armata fusese retrasă din Moesia. La început, ei pândeau în linişte
desfăşurarea evenimentelor; când însă flăcările războiului au cuprins Italia şi când au aflat că
pretutindeni bântuia vrăjmăşia între romani, au năvălit asupra taberelor de iarnă ale cohortelor
şi detaşamentelor de cavalerie şi au pus stăpânire pe ambele maluri ale Dunării. Tocmai se
pregăteau să nimicească şi castrele legiunilor; dar Mucian li s-a împotrivit, folosind legiunea a
şasea. El aflase de biruinţa de la Cremona şi se temea ca masa duşmanilor din afară să nu se
năpustească asupra Imperiului, dacă dacul şi germanul, fiecare venind de pe meleaguri
diferite, ar năvăli asupra lui” (H., 3, 46, 2). Prin urmare, dacii urmăriseră cu atenţie
desfăşurarea războiului civil şi profitaseră de retragerea unor trupe romane din Moesia, care
fuseseră trimise în Italia, unde slujiseră la zdrobirea forţelor militare fidele lui Vitellius. Ei
cuceriseră taberele trupelor auxiliare, ocupaseră parte din Moesia şi urmăreau să atace chiar
forţe ale legiunilor, baza armatei romane. Dacii şi sarmaţii vizau taberele legiunilor de la
Viminacium, Oescus şi Novae. çncât Mucian, principalul suporter al lui Vespasian, fusese
obligat să intervină. Ştim acum că Mucian ieşise în întâmpinarea invadatorilor în fruntea
legiunii a şasea Ferrata, sprijinită de şaisprezece vexilaţii auxiliare. El ajunsese în Moesia,
datorită marşului său, lansat din Orient, în octombrie 69. çn continuare, Tacit arată că
Fortuna, soarta poporului roman, în care el credea cu tărie, venise în sprijinul Romei. Căci
Mucian şi armatele din Orient au venit să combată pe invadatorii daci. De asemenea victoria
de la Cremona a încurajat pe romani şi a speriat pe năvălitori. Gaius Fonteius Agrippa, care
venea din Asia, a primit comanda şi conducerea provinciei invadate, ca urmaş al lui Aponius
Saturninus. I s-au pus la dispoziţie detaşamente din armata înfrântă a lui Vitellius. Deoarece
Vespasian dorea să disperseze în provincii şi să angajeze într-un război extern trupe ale lui
Vitellius (H., 3, 46, 3).

Aşadar Tacit subliniază fără echivoc că dacii profitau de litigiile militare interne ale romanilor.
El manifestă faţă de daci, fals înnobilaţi, în condiţiile războiului civil, o clară mefienţă, la care
se adaugă mânie şi chiar un anumit dispreţ. Dar de ce Tacit îi caracterizează pe daci ca o

7
populaţie numquam fida? S-a presupus că Tacit ar alude la un pact, la un foedus, încheiat cu
romanii, înainte de invazia lor, şi care garanta pacea cu ei. Este posibil ca un asemenea foedus
să fi existat: ceea ce ar explica referinţele taciteice la preliminariile liniştite ale invaziei.
Eventual, acel foedus, încheiat cu sarmaţii iazigi, tot în 69 d. C., a putut să-i includă şi pe daci.
Ne vom referi, în subcapitolul următor, la acest foedus realizat între iazigi şi Aponius
Saturninus.

Însă pentru ce Tacit afirmă că dacii nu au fost numquam loiali? Să nu fi întrebuinţat acest
cuvânt decât spre a conferi amplificare retorică enunţării sale? După părerea noastră, expusă
şi cu alte prilejuri, Tacit, care, repetăm, face frecvent aluzii la evenimente contemporane
redactării scrierilor sale – or Historiae fuseseră publicate foarte probabil în 110 – şi în funcţie
de vocaţia conotativă a discursului său istoriografic, are în vedere o situaţie concretă,
survenită către sfârşitul primului deceniu al celui de al doilea secol d. C. Procesul de
colonizare şi de romanizare a Daciei se afla în plină desfăşurare. Tacit îl sprijină, de fapt îl
legitimează, când afirmă că dacii trebuie ,,ţinuţi în frâu” şi că teritoriul lor se cuvine a fi intens
colonizat, deoarece nu se poate pune preţ pe lealitatea lor. Ei nu sunt niciodată leali,
numquam. Aşadar trebuie prevenită orice încercare a lor de a se răscula împotriva stăpânirii
romane [12] .Tacit nu avea cum să ştie că dacii nu se vor răzvrăti în mod serios niciodată
împotriva autorităţilor romane. Dimpotrivă, ei vor prefera calea aculturaţiei prin integrare în
raport cu romanii statorniciţi pe meleagurile lor. Căci zeci de mii de romani, colonişti,
militari, veterani, funcţionari, chiar sub Traian, s-au instalat în Dacia cucerită. Pe de altă parte,
Tacit exprima din nou o atitudine limpede nefavorabilă faţă de daci.

În orice caz, aluzii la invadarea Moesiei de către daci, în 69 d. C., apar şi într-un alt pasaj din
Historiae. Fiindcă Tacit are în vedere ceea ce cândva Gheorghe Ceauşescu a definit drept
dialectica între factorul intern şi cel extern în viziunea taciteică a evenimentelor petrecute în
Roma imperială [13] . Într-un enunţ, privitor la fapte istorice posterioare relatării invaziei
dacice din 69 d. C., Tacit atrage atenţia asupra repercusiunilor uciderii lui Vitellius, invazie
care încurajase rebelii galli şi germani ai lui Civilis (H., 4, 54, 1). Apoi Tacit adaugă: g6alli
sustulerant animos, eandem ubique exercituum nostrorum fortunam rati, uolgato rumore a
Sarmatis Dacisque Moesica ac Pannonica hiberna circumsederi; paria de Britannia
fingebantur, ,,gallii au prins curaj, gândind că pretutindeni oştirile noastre au aceeaşi soartă,
pentru că se răspândise zvonul că taberele de iarnă din Moesia şi Pannonia erau împresurate
de către sarmaţi şi daci; se plăsmuiau vorbe asemănătoare despre Britannia” (H., 4, 54, 1).
Incendierea Capitoliului era considerată ca un presagiu al prăbuşirii puterii romane imperiale
(H., 4, 54, 2). Prin urmare Tacit, în pofida ostilităţii învederate faţă de daci, recunoaşte
gravitatea acţiunii militare comune daco-sarmatice din zona danubiană şi ecourile ei în alte
spaţii ale Imperiului. Totodată, aici, el adaugă un element suplimentar: atacatorii acţionaseră
nu numai în Moesia, cum afirmase în pasajul anterior citat, ci şi în Pannonia. S-ar spune că
operaţiile întreprinse, câţiva ani înainte, în Pannonia, de către Tampius Flavianus avuseseră
aceeaşi soartă ca şi acţiunea lui Plautius Silvanus Aelianus. Adică efectele lor fuseseră anulate
de criza din 68-69. De faptul că atacurile daco-sarmaţilor afectaseră grav provinciile
frontaliere ale Imperiului dă seama un alt pasaj, chiar anterior celui imediat mai sus citat.
Referindu-se la disensiunile dintre căpeteniile facţiunii flaviene, care îl sprijineau pe
Vespasian, Tacit notează că Antonius Primus, generalul care învinsese forţele vitellienilor în
nordul Italiei, se plânsese într-o scrisoare expediată împăratului. Antonius Primus declara că
el se preocupase de salvarea şi de siguranţa Italiei: non se nuntiis atque epistulis, sed manu et
armis imperatori suo militare, neque officere gloriae eorum qui Daciam interim
composuerint; illis Moesiae pacem, sibi salutem securitatemque Italiae cordi fuisse, ,,el
(adică Antonius Primus) luptase pentru împăratul său nu prin soli şi prin scrisori, ci cu braţul

8
şi cu armele; el nu umbrise gloria celor care puseseră întretimp bună rânduială în Dacia; aceia
se îndeletniciseră cu pacificarea Moesiei, în vreme ce el avusese la inimă mântuirea şi
siguranţa Italiei” (H., 3, 53, 3). çn acest text ironizant, se reliefează nu numai interesul purtat
de Mucian, principalul consilier al lui Vespasian, dificultăţilor militare din zona danibiană, ci
şi faptul că romanii acordau importanţă pericolului reprezentat de invazia daco-sarmată în
Moesia şi în Pannonia. Pe care Tacit o considera urmarea directă a războiului civil, care diviza
romanii şi forţele lor militare. Opinăm că, în acest enunţ, s-ar putea decela şi o aluzie indirectă
la un foedus reînnoit cu dacii, care restabilea pacea între ei şi Roma. Deoarece numai astfel ne
explicăm propoziţia privind instaurarea ordinei în Dacia, adică Daciam interim composuerint

De fapt, anumiţi daco-geţi se agitau de mai multă vreme chiar în interiorul Imperiului. Tacit
ne informează că, în perioada de apogeu a scurtei domnii a lui Vitellius, se produsese o stranie
impostură. Un ins se prezentase drept cel pe care Tacit îl numeşte Scribonianus Camerinus.
Acest personaj a fost identificat ca fiind Sulpicius Camerinus, consul sufect în 46 d. C.,
proconsul al Asiei în 56-57, acuzat, urmărit, dar achitat în 58 d. C. (An., 13, 52,1). Camerinus
se refugiase în Istria adriatică, unde rudele sale, Licinii Crassii, aveau clenţi şi proprietăţi: se
bucurau acolo de o deosebită simpatie (H., 2, 72, 1). Însă, în 67 d. C., Camerinus fusese din
nou învinuit de trădare de către Regulus (DC., 63, 18, 2) şi executat. Istoricul ne spune că
impostorul adunase în jurul său o ceată de aventurieri cărora uolgus credulus et quidam
militum, errore ueri seu turbarum studio, certatim adgregabantur, ,,o mulţime credulă şi
câţiva soldaţi, necunoscând adevărul sau datorită patimii pentru tulburări, s-au întrecut între ei
pentru a se strânge în jurul lui” (H., 2, 72, 2). çn cele din urmă, răscoala a fost reprimată,
impostorul arestat şi adus în faţa lui Vitellius, unde fostul său stăpân l-a recunoscut ca sclav
fugitiuus nomine Geta, ,,rob fugar având numele Geta. çndată fostul sclav a fost crucificat (H.,
2, 72, 2). Prin urmare impostorul era un sclav de origine daco-getă. Întrucât, de multe ori,
sclavii primeau numele naţionalităţilor din rândul cărora proveneau. Deşi exista şi moda de a
acorda sclavilor nume greco-orientale. Nu era însă acesta şi cazul lui Geta. Impostura şi
tentativa de insurecţie au avut loc probabil în zona Istriei adriatice. Desigur nu este exclus ca
ele să fi survenit în Balcani, mai aproape de Dunăre. Nu ştim dacă printre partizanii lui Geta
nu s-au aflat şi daco-geţi, sclavi ai romanilor ori oameni liberi. Nu avem de asemenea
informaţii că ar fi existat vreo relaţie între această bizară mişcare şi invazia dacilor şi
sarmaţilor, care i-a succedat, în scurt timp. Dar oricum rebeliunea lui Geta traduce o anumită
stare de spirit, o anumită agitaţie, care cuprinsese pe dacii din exteriorul şi din interiorul
Imperiului, cu puţină vreme înaintea masivei ofensive a dacilor şi sarmaţilor din zona
danubiană, în 69 d. C.

Tacit menţionează însă şi operaţiile militare de întinsă anvergură, angajate de daci şi de aliaţii
lor, sub domnia lui Domiţian. Istoricul se referă la aceste operaţii chiar în Agricola, prima sa
scriere, consacrată mai ales memoriei strălucite a socrului său. După ce consemnează
dificultăţile întâmpinate de Iulius Agricola în timpul terorii declanşate de Domiţian – când
avusese de înfruntat chiar acuzaţii de trădare, de care fusese absolvit, dar şi animozitatea
principelui (Agr., 41, 1-2) – Tacit utilizează următoarea frază: et ea insecuta sunt rei publicae
tempora, quae sileri Agricolam non sinerent: tot exercitus in Moesia Daciaque et Germania
et Pannonia temeritate aut per ignauiam ducum amissi, tot militares uiri cum tot cohortibus
expugnati et capti; nec iam de limite imperii et ripa, sed de hibernis legionum et possessione
dubitum, ,,şi au urmat vremuri pentru stat, care nu îngăduiau să se păstreze tăcerea despre
Agricola; atâtea oştiri au fost pierdute în Moesia şi Dacia, ca şi în Germania şi în Pannonia,
din pricina nechibzuinţei sau a netrebniciei generalilor; atâţia bărbaţi de arme cu atâtea
cohorte au fost luaţi cu asalt şi oştenii au fost făcuţi prizonieri; nu erau pradă îndoielii că ar fi
putut fi păstrate numai fruntaria Imperiului şi ţărmul unui fluviu ci şi taberele de iarnă ale

9
legiunilor şi stăpânirea noastră” (Agr., 41, 2). Tacit adaugă apoi că, în mijlocul calamităţilor şi
înfrângerilor, care se succedau an după an, opinia publică reclama trimiterea la graniţe în
calitate de comandant suprem a lui Agricola, ale cărui virtuţi nu se puteau compara cu inertia
et formidine, ,,nevolnicia şi spaima de duşmani” ale celorlalţi generali (Agr., 41, 4). Ceea ce
se pare că a fi contrariat sensibil pe un Domiţian, mereu înclinat spre gânduri şi fapte malefice
(Agr., 41, 5). Este limpede că referinţa la ţărmul unui fluviu are în vedere Dunărea, în timp ce
aluzia la frontieră, desigur fortificată, priveşte limes-ul, graniţa întărită de către Domiţian, pe
malul drept al Rinului, unde împăratul extinsese teritoriile romane, în urma campaniei militare
efectuate împotriva chattilor, din 83 d. C. çn ce priveşte calamităţile şi înfrângerile suferite de
către generalii lui Domiţian. Tacit respectă o anumită ordine cronologică. Să observăm de
altfel că textul lui Tacit asociază strâns Dacia şi Moesia. çntr-adevăr, în iarna 85-86 d. C.,
dacii au invadat cu succes Moesia. A fost ucis însuşi guvernatorul provinciei, Gaius Oppius
Sabinus. Încât, în 87 d. C., în fruntea unor puternice forţe militare, inclusiv probabil cinci sau
şase legiuni, Domiţian a trimis în Dacia însăşi pe prefectul pretorienilor, generalul-cavaler
Cornelius Fuscus. Acesta a pătruns efectiv în Dacia, dar a fost învins şi ucis într-o bătălie, care
ar fi putut să se desfăşoare în pasul Turnu Roşu. Orosius (Hist., 7, 10, 3) va sublinia că Tacit,
în partea pierdută din Historiae, notase că nici nu s-au putut înregistra destul de clar pierderile
suferite de soldaţii lui Cornelius Fuscus. Se pare că a fost distrus aproape întreg efectivul
legiunii a cincea Alaudae. Încât opinia publică romană asemuia acest dezastru cu cel încercat
de Varus în Germania, sub domnia lui Augúst [14] . De altfel, am remarcat mai sus că, şi în
Agricola, Tacit enunţase aluzii la pierderile unor armate şi la diminuarea apărării romane pe
linia Dunării.

În schimb, în Agricola, Tacit nu scrie nimic despre marea expediţie, lansată în 88 d. C., pe
teritoriul Daciei, de către forţele romane, aflate sub comanda lui Lucius Tettius Iulianus. Acest
general a pătruns adânc în Dacia şi a repurtat victoria de la Tapae, pe care n-a putut s-o
exploateze până la capăt. Se pare că el ar fi fost stingherit de răscoala lui Lucius Antonius
Saturninus, ca şi de alte dificultăţi întâmpinate, pe diverse meleaguri ale Imperiului, de către
armatele romane. Dificultăţi la care Tacit face aluzie concis în textul citat mai sus. çn plus, se
pare că Lucius Tettius Iulianus nu a putut ataca Sarmizegetusa Regia, de teama să nu-i fie
hărăzită soarta lui Cornelius Fuscus (DC, 67, 10,2). În cele din urmă, romanii s-au retras din
Dacia şi au încheiat, în 89 sau în 90 d. C., un tratat de pace cu Decebal (HIER., Chron. Abr.,
CCXVII Olymp., 90), care consacra o anumită suzeranitate romană asupra regatului dac, în
schimbul unor subsidii, de altfel de regulă acordate vasalilor Imperiului. Pacea nu era în sine
dezavantajoasă pentru Roma, dar ulterior a fost estimată compromiţătoare, deoarece Decebal
n-a utilizat, ca un bun vasal, spijinul acordat lui de Imperiu, ca să-l apere, ci dimpotrivă spre
a-şi consolida poziţia împotriva lui [15]. Omisiunea lui Tacit se explică prin faptul că Tacit îl
detesta violent pe Domiţian. Şi, în parte, cu îndrituire. De asemenea Tacit nu menţionează, în
nici un fel, divizarea Moesiei în două provincii de rang consular, Superior, în partea de vest a
ex-provinciei unice, şi Inferior, în cea de est. Domiţian luase această măsură, după eşecurile
din 85-87, tocmai spre a consolida apărarea stăpânirii romane, pe ţărmul drept al Dunării. Pe
de altă parte Tacit face aluzie la campaniile militare penibile, comandate personal de Domiţian
însuşi împotriva marcomanilor, în 89, în Germania, şi în contra sarmaţilor iazigi, în 92-93, şi
în Pannonia. Aceste campanii s-au încheiat cu nereuşite, încât iazigii au ajuns chiar să
masacreze o legiune romană şi să omoare pe comandantul ei. În ciuda triumfurilor pompoase,
celebrate de Domiţian, la Roma s-a răspândit opinia că politica externă romană intrase într-un
grav impas [16] .

Pe de altă parte, Heinz Heubner are dreptate când afirmă că enunţul taciteic, de la începutul
Istoriilor, mai sus citat şi relativ la seminţiile dacilor şi sarmaţilor, ridicate împotriva Romei,

10
ţinteşte nu numai invazia transdanubiană din 69 d. C., ci şi dezastrele suferite de către
Domiţian în 85-87 d. C. [17] .

Iată deci care sunt informaţiile şi atitudinea adoptată de Tacit faţă de daci. çn aceste câteva
referinţe, unde nu lipsesc efectele retorice şi un vocabular de strălucită expresivitate, marele
scriitor manifestă o clară ostilitate faţă de un popor, care crease Romei probleme, încât trebuia
cucerit. Iar teritoriul ocupat de el se cuvenea a fi intens colonizat, pentru a preveni orice
perfidie din partea învinşilor. Tacit este mult mai sever faţă de daci decât contemporanul şi
prietenul său Pliniu cel Tânăr [18]. De altminteri modul cum Decebal a exploatat împotriva
Imperiului condiţiile tratatului de ,,vasalitate” din 89-90 n-a putut decât să-i accentueze
ostilitatea asumată faţă de daci. Chiar acele vocabule numquam fida, aplicate dacilor, ar putea
conota şi utilizarea antiromană, în principiu felonă, a tratatului din 89-90 d. C. Să observăm în
plus că Tacit nu spune nimic despre calităţile militare ale dacilor. Deşi este posibil să le fi
prezentat în pasaje pierdute din Historiae. Am semnalat mai sus că Tacit atribuia romanilor
pierderi umane incalculabile cu prilejul campaniei nefericite, pe care o intreprinsese împotriva
dacilor Cornelius Fuscus. çn orice caz omisiunea constituie la Tacit un procedeu frecvent
utilizat. Dacă nu ne informează despre însuşirile războinice ale dacilor, în fond Tacit le
recunoaşte implicit. În afară de aceasta, am constatat că uneori, direct sau indirect, istoricul îi
prezintă ca un adversar redutabil al Imperiului, tocmai pentru că erau perfizi. Dacii ameninţau
Moesia şi Pannonia, încât înfrângerea şi lichidarea puterii lor militare se impunea cu
stringenţă.

[6] Vezi Eugen Cizek, Epoca lui Traian. çmprejurări istorice şi probleme ideologice,
Bucureşti, 1980, pp. 318; id., ,,Sinteza daco-romană”, Romano-Dacica I. Izvoarele antice ale
istoriei României, ed. a 2-a, Bucureşti, 1992, p. 33.
[7] Cum arată E. Koestermann, op. cit., II, p. 149.
[8] Aceste informaţii oferite de diverse surse apar la DC, 54, 36, 2; dar şi în HOR., O., 3, 8,
17-24; SUET., Aug., 21, 2; FLOR., Tabel., 2, 28, 18-19: vezi E. Koestermann, ibid. çnsă Dan
Sluşanschi, ,,Contribuţii la studiul izvoarelor latine privitoare la ţinuturile carpato-danubiene”,
Romano-Dacica I, ed. a 2-a. Bucureşti, 1992, pp. 99-113, în speţă pp. 104-107, consideră că
textul horaţian nu se referă la campania lui Lentulus, ci la cea întreprinsă de Crassus în 29-27
î. C. Opinăm că această ipoteză este îndreptăţită, deoarece Horaţiu a murit în 27 noiembrie 8 î.
C., răpus de un atac cerebral, iar cartea a patra a Odelor, deci posterioară celei de a treia, a
apărut în 15 sau în 13 î. C.: vezi E. Cizek, Istoria literaturii latine, p. 301. Deci Horaţiu ar
trebui scos din cauză în ce priveşte războiul purtat de Lentulus.
[9] Succesorii lui Aelianus au fost Pomponius Pius, între 67 şi 68 d. C., Marcus Aponius
Saturninus şi Gaius Fonteius Agrippa.
[10] Bibliografia referitoare la aceste acţiuni – mai cu seamă ale lui Aelianus – şi la cauzele
lor este foarte amplă. Vezi mai ales Dionis M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a
României, Bucureşti, 1958, pp. 137-170; dar şi Vasile Pârvan, Getica, Bucureşti, 1926, pp.
103-105; 733; J. Halkin, ,,Tiberius Plautius Aelianus, légat de la Mésie sous Néron”Antiquité
Classique, 3, 1934, pp. 121-164; Emil Condurachi, ,,Tiberio Plauzio e il transferimento dei
100.000 Transdanubiani nella Mesia”, Epigraphica, 19, 1959, pp. 49-65; Mario Attilio Levi,
Nerone e i suoi tempi, retipărire, Milano, 1973, pp. 191-192; Tadeusz Zawadski, "La légation
de Ti. Plautius Silvanus Aelianus en Mésie et la politique frumentaire de Néron", La Parola
del Passato, 30, 1975 (Neronia, 1974), pp. 59-73; Eugen Cizek, Néron, al 3-lea tiraj, Paris,
1992, pp. 335-337; 345-347.

11
[11] Vezi E. Cizek, Epoca lui Traian, p. 318; id., Sinteza, p. 33, în special n. 50; id., Istoria
literaturii latine, p. 575.
[12] Acest punct de vedere apare la E. Cizek, Epoca lui Traian, p. 318; id., Sinteza, p. 33; id.,
Istoria literaturii latine, p. 575. Pentru operaţiile invadatorilor în vederea distrugerii taberelor
legiunilor de Viminacium, Oescus şi Novae, vezi Heinz Heubner, P. Cornelius Tacitus. Die
Historien. Kommentar, Heidelberg, 1963-1972, III, p. 99. çn general, pentru aculturaţie,
inclusiv pentru distincţia între aculturaţia acceptată, adică pentru integrare, şi cea impusă cu
forţa de cuceritori, deci pentru asimilare, vezi Nathan Wachtel, ,,L'acculturation”, Faire de
l'histoire, Nouveaux problèmes, culegere de studii dirijată de Jacques le Goff şi Pierre Nora, 3
vol., Paris, 1974, I, pp. 124-146; şi Henri Monot, "L'histoire des peuples sans histoire", ibid.,
I, pp. 106-123.
[13] Vezi Gheorghe Ceauşescu, ,,Concepţiile lui Tacit asupra politicii externe romane”, Studii
Clasice, 11, 1969, pp. 145-155; şi E. Cizek, Istoria literaturii latine, pp. 574-575; id.,
Histoire, p. 239. [14] Ca izvoare pentru aceste două grele înfrângeri, vezi SUET., Dom., 6, 1-
2; DC, 67, 5-6; EUTR., 7, 23, 4; HIER., Chron. Abr., CCXVI Olymp., 86; JORD., De rebus
Geticis, 76; în ce priveşte bibliografia modernă, vezi S. Gsell, Essai sur le règne de Domitien,
Paris, 1894, pp. 207-213; Roberto Paribeni, Optimus Princeps. Saggio sulla storia e i tempi
dell'imperatore Traiano, 2 vol., Messina, 1926-1927, I, pp. 116-117; Carl Patsch, Der Kampf
um den Donauraum unter Domitian und Traian (Beiträge zur Volkerkunde von Südosteuropa
V/5), Wien-Leipzig, 1938; Hadrian Daicoviciu, Dacii, ed. a 2-a, Bucureşti, 1972, pp. 319-321;
id., ,,Cornelius Fuscus” şi ,,Oppius Sabinus”, Dicţionar de istorie veche a României
(Paleolitic - sec. X), Bucureşti, 1976, pp. 187 şi 444; E. Cizek, Epoca lui Traian, p. 84; Joël
Le Gall - Marcel Le Glay, L'Empire Romain., Le Haut-Empire de la bataille d'Actium (31 av.
J.-C.) à l'assassinat de Sévère Alexandre (235 ap. J.-C.), Paris, 1987, p. 391; Michel Christol-
Daniel Nony, Rome et son Empire. Des origines aux invasions barbares, Paris, 1990, p. 149;
Yves Roman, Le Haut-Empire romain, 27 av. J.-C. - 235 ap. J.-C., Paris, 1998, pp. 47-48; 53-
54.
[15] Pentru condiţiile păcii, vezi DC, 67, 7, 4; 68, 9, 5; MART., Epigr., 6, 76, 5; 10, 7; STAT.,
S., 1, 1, 25; 3, 3, 170; PLIN., Pan., 11-12; ca investigaţii moderne, vezi S. Gsell, op. cit., pp.
216-221; C. Patsch, op. cit., pp. 27-32; H. Daicoviciu, Dacii, pp. 324-327; E. Cizek. Epoca
lui Traian, pp. 84-85; însă şi Radu Vulpe, Studia Thracologica, Bucureşti, 1976, pp. 153-154.
[16] Vezi C.I.L., III, 6818; X, 135; SUET., Dom., 6, 2; DC, 67, 7, 2; EUTR., 7, 23; OROS.,
Hist., 7, 10, 4; dar şi S. Gsell, op. cit., pp. 221-227; E. Cizek, Epoca lui Traian, pp. 85-86. çn
privinţa Moesiei, creată ca provincie imperială de către Tiberiu, în 15 d. C., şi despre
divizarea ei, vezi M. Fluss, ,,Moesien”, Realencyclopädie der Classischen
Altertumswissenschaft, 15, 1932, col. 2350-2412; Radu Vulpe, Histoire ancienne de la
Dobroudja, Bucureşti, 1938, passim; E. Koestermann, op. cit., I, pp. 254; 380; Emilia
Doruţiu-Boilă, "Moesia", Dicţionar de istorie veche, pp. 397-401.
[17] H. Heubner, op. cit., I, p. 22.
[18] Pentru atitudinea şi informaţiile date de Pliniu cu privire la daci şi la cucerirea ţării lor,
vezi Eugen Cizek, ,,Pliniu cel Tânăr despre războaiele dacice ale lui Traian”, Romano-
Dacica, Izvoarele antice ale istoriei României, II, ed. a 2-a, Bucureşti, 1994, pp. 143-192.

12