Istoria crestinismului romanesc

La baza procesului de inchegare a oricarei colectivitati umane sta intotdeauna si o comunitate de idei. Aceasta formeaza nucleul din care se dezvolta, cu anumite trasaturi specifice, respectiva colectivitate, impunindu-si treptat nota sa proprie de originalitate si personalitate. Pentru a intelege just procesul aparitiei si dezvoltarii poporului roman trebuie sa avem in vedere toti factorii care au contribuit la afirmarea a ceea ce astazi numim trecutul nostru istoric. In acest sens, fiecare etapa a desfasurarii vietii noastre nationale implica cercetari de profunzime. Iata, de exemplu, reflectiile pe care ni le prilejuieste o asemenea etapa istorica, ajunsa in acest an la cea de a 110-a aniversare: Unirea Principatelor Romane, infaptuirea prin actul de la 24 ianuarie 1859, a fost unul din evenimentele cele mai de seama din trecutul patriei noastre. Acest eveniment nu a aparut insa deodata, ca un fenomen de sine statator sau ca un miracol al istoriei, ci el a fost un rezultat firesc al maturizarii constiintei de unitate de neam, de limba si de credinta a poporului roman, dezvoltata de-a lungul a multor veacuri de munca si lupta. Actul Unirii Principatelor, avind adinci si multiple semnificatii, a capatat in constiinta poporului nostru expresia unor vii traditii si a unor scumpe mosteniri nationale, generatoare de patriotism luminat si necontenite realizari. El a fost, ca si toate celelalte momente din trecutul poporului roman, mai indepartat sau mai apropiat, rezultatul unei intreite comunitati de neam, de limba si de credinta - care s-a manifestat ca o puternica forta de monolit O analiza obiectiva a acestor constatari socotim ca nu va fi lipsita de interes. Este evidenta si semnificativa insistenta cu care, in timpul din urma, se cauta stabilirea unei cit mai strinse legaturi intre realizarile fericite ale Romaniei de astazi cu mersul si aspiratiile de veacuri ale trecutului ei istoric. Acest trecut este repus in prezent in adevarata lui valoare, realizarile, ca si aspiratiile Romaniei de astazi, cautindu-si reazem si trainicie in temeliile adinci si specifice ale acestui trecut, care daca si-a avut scaderile si umbririle lui - scaderi si umbriri care erau ale vremii - si-a avut si momentele lui de stralucire si eroism, momente care ii apartin in propriu si prin care ne-am inscris cu litere majuscule in paginile istoriei. Dar numai de trecutul - mai apropiat sau mai indepartat - al existentei noastre ca neam inchegat e vorba. Sau nu numai de el. Ci de pina la obirsia noastra ca neam, pina la stramosii nostri: dacii si romanii, din incrucisarea carora am aparut pe lume noi - romanii. Aceasta noua directiva - realista si constructiva totodata - pornita din justa intelegere a mersului ireversibil si progresiv al istoriei si promovata cu perseverenta de factorii cu raspundere de la cirma tarii, si-a gasit - cum era firesc - ecou in lumea scriitorilor si ginditorilor nostri, maestri ai verbului si ai eposului romanesc, poeti sau critici, literati sau istorici, sociologi sau arheologi, filologi etc., pentru care acest trecut a devenit nu numai obiect de studiu si sursa de inspiratie si creatie pentru fundamentarea prezentului si anticiparea realizarilor fericite ale viitorului, dar si un legitim si firesc indemn pentru afirmarea si valorificarea originalitatii si particularitatii noastre ca neam in tot ceea ce am creat sau cream. In acest proces de adinca prefacere sociala pe care-l traim astazi, ca si in oricare alt proces de prefacere, elementul nou depinde si de suportul pe care el s-a produs. Caci aici e radacina din care se hraneste si prin care traieste tulpina cit si coroana care infloreste si rodeste. Aceasta radacina este cea care ne-a tinut prezenti in istorie, cu toate adversitatile si "rautatile vremurilor" dupa zisa cronicarului - prin care am trecut. Rautati si adversitati aproape incredibile, pe care le-am biruit totusi datorita acelei vitalitati radacinale cu care ne-au inzestrat cei ce ne-au generat, dacii si romani: puterii de rezistenta a unora - dacii, si capacitatii de organizare si colonizare a altora - romanii. In mersul sau de expansionism cuceritor, imperialismul roman ajunge in preajma anului 100 d.Hr. la malurile sudice ale vechiului Danubiu, pe care cauta sa-l si treaca, desi el constituia o granita fireasca de aparare a imperiului si implica si o grea incercare de escaladare. Ca aceasta escaladare s-a incercat totusi, se datoreste faptului ca dincolo de fluviu se injghebase, incepind cu Burebista si culminind cu Decebal, puternicul stat al geto-dacilor, neam indraznet si razboinic, care prin desele incursiuni facute peste Dunare constituia o permanenta primejdie pentru stapinirea romana din Iliric. De aceea sub Domitian se fac primele doua incercari de supunere a acestor vecini primejdiosi: prima in anul 87 d.Hr., soldata cu infringerea romanilor; a doua in anul 88, soldata cu o discutabila victorie a acestora, care duce totusi la incheierea unei 1

paci precare intre beligeranti, pace prin care, desi Decebal se recunoaste drept "rege clientelar al Romei", avantajele ei erau de partea invinsilor mai mult decit de partea invingatorilor. Ea a tinut totusi 12 ani - ani din plin folositi de Decebal pentru a-si relua revansa - aceasta pina cind la tronul Romei vine un adversar tot atit de puternic si de capabil ca si Decebal - regele erou al dacilor: Marcus Ulpius Traianus" 1. Proclamat imparat in anul 98 d.Hr., Traian nici nu se duce sa-si ia tronul in primire, ci incepe pregatirile pentru razboiul cu dacii, ridicind fortificatii, drumuri si poduri de-a lungul Dunarii, pe care o si trece in anul 101, deci dupa o pregatire de trei ani, in fruntea a 13 legiuni si a citorva duzini de trupe auxiliare, insumind circa o suta de mii de oameni2, ceea ce dovedeste importanta deosebita pe care o acorda Traian acestui razboi pentru cucerirea Daciei. Care sa fi fost cauzele care au determinat atit graba cit si amploarea pregatirii acestui razboi din partea noului imparat al Romei? Fireste, cauzele imediate vor fi fost multe. In primul rind, trufia romana care nu admitea umilinta "pacii" incheiate sub Domitian, motiv la care convin aproape toti istoricii, vechi sau noi. In al doilea rind, starea extrem de precara in care se gasea situatia financiara a imperiului "secatuit economiceste de cheltuielile nesabuite al lui Domitian" 3, la care se adauga si cunoscuta rapacitate si sete dupa aur a conducatorilor imperiului, sete pe care scriitorul roman Petronius, contemporan evenimentelor, o descrie astfel: "Daca se gaseste undeva vreun golf tainic sau vreun pamint necunoscut unde se afla aur, se zicea imediat ca acolo se afla un dusman al Romei, germina saminta unor razboaie singeroase si se pregatea cucerirea acestor noi avutii" 4. "Se stie asemenea, adauga istoricul roman pe carel citez, profesorul universitar D. Tudor, ca visteria de la Sarmizegetusa continea mari cantitati de aur acumulate acolo de regii daci, in decursul multor ani, deoarece ei detineau monopolul extractiei aurului" si, dupa cum se stia, provincia de peste Dunare cuprindea "alaturi de mari bogatii aurifere-miniere si bogate si intinse regiuni cerealiere"5. Toate aceste motive vor fi silit si poate vor fi grabit pe ponderatul imparat Traian sa inceapa razboiul greu pentru cucerirea Daciei. Perspectiva acestei misiuni se extinde si asupra poporului roman, a carui nastere se pregatea prin actiunea intreprinsa "de inteleptul si cumpatatul imparat" Traian, cum il descrie istoricul Dio Cassius, si care incepe razboiul impotriva dacilor, "chiar contra vointei Senatului" 6. Razboiul incepe in primavara anului 101 d.Hr., prin trecerea Dunarii de catre doua coloane ale armatelor romane, una de la Lederata (azi Ramna din Banat), alta de la Dierna (Orsova de astazi), inaintind spre Sarmizegetusa (Gradistea Muncelului de azi). Dupa prima mare batalie, la Tapae, care se soldeaza cu pierderi grele de ambele parti, romanii continua inaintarea spre capitala daca, iar Decebal se retrage, opunind insa o rezistenta indirjita invadatorilor. Rezistenta dacica "in munti intariti cu ziduri" 7, incercarile abile ale lui Decebal de a obtine, fara prea multe jertfe, o pace cu romanii, navalirea in Moesia rasariteana a sarmatilor roxolani, atitati de Decebal, fac pe Traian, sa slabeasca urmarirea dacilor, pe care o reia insa dupa victoria asupra roxolanilor (in amintirea careia a fost ridicat monumentul triumfal de la Adamclisi). Aceasta a facut pe cei doi beligeranti sa convina la incheierea pacii in toamna anului 102. Decebal primea toate cele sase conditii impuse de Traian, intre care cea mai grea era cedarea teritoriilor deja cucerite de romani: Oltenia, Muntenia si Banatul. Pacea incheiata a fost insa de scurta durata. Decebal, alarmat de intentia romanilor de a cuceri definitiv toata Dacia pentru a o anexa Imperiului roman, intentie manifestata prin cladirea marelui pod de piatra construit chiar imediat dupa incheierea pacii in dreptul Turnului Severin Drobeta de atunci - de acelasi Apolodor din Damasc, care avea sa ridice si "Columna" cinstitoare a victoriilor lui Traian, isi incepe el insusi pregatirile de aparare si in acelasi timp de provocare a orgoliului roman. Cea mai cutezatoare din aceste provocari a fost arestarea lui Longinus, viteaz comandant de oaste si bun prieten al lui Traian pe care Decebal il ademenise chemindu-l la o intilnire de pace. Traian raspunde acestor provocari si o data cu inaugurarea podului construit de Apolodor reincepe luptele cu dacii. O lupta inversunata incepu pentru cucerirea Sarmizegetusei, care nemaiputind fi aparata, a fost incendiata din ordinul lui Decebal, o data cu sanctuarele din incinta cetatii sau de pe terasele invecinate. O parte din garnizoana in frunte cu Decebal, scapata din incercuirea de la Sarmizegetusa, incearca organizarea unei rezistente in partile centrale ale podisului transilvan. Aceasta ultima rezistenta fiind insa spulberata prin tradarea unei parti a nobilimii dace - acei tarabostes, care, spre a-si pastra privilegiile pietii si mosiile, trecura de partea lui Traian - Decebal renunta la lupta si, spre a nu cadea rob in mainile romanilor, prefera sa-si ia viata, nu bind otrava in compania nobililor, conducatori ai ostilor sale, ci "senin si demn" la margine de codru, strapungindu-si pieptul cu sabia-i incovoiata, faimoasa daca, de care tremurasera atitia dintre invadatorii romani. Si astfel s-a terminat, in anul 106 d.Hr. o data cu viata "regelui erou" Decebal, si razboiul pentru cucerirea Daciei, care a adus lui Traian supranumele de "Dacicus". In cinstea lui a fost ridicata faimoasa "Columna" cu cele 150 de scene ale razboiului cu dacii, iar victoria lui asupra dacilor a fost sarbatorita la Roma timp de 123 de zile, in timpul carora s-au luptat in arene zece mii de gladiatori, iar Traian insusi a daruit fiecarui plebeu cite 500 de dinari din bogatiile gasite si aduse din Dacia 8. Bucuria si munificenta senatului si a imparatului 2

dupa aceasta victorei dovedesc, pe de o parte, cit de grele au fost luptele pentru obtinerea ei, pe de alta parte, importanta pentru imperiu a noii provincii cucerite. De aceea se impunea problema nu numai a pastrarii, dar si a romanizarii ei prin colonisti adusi din cuprinsul imperiului pentru a se putea fructifica bogatiile naturale ale Daciei, bogatii care constau, in primul rind, in aur, sare si cereale, bogatii care facusera faima Daciei si inainte de razboaiele cu romanii si stabilisera legaturi comerciale cu popoarele indepartate. Pentru pastrarea noii provincii, atit de greu cistigate, Traian a socotit ca in primul rind se impune impiedicarea oricarei noi incercari de razvratire a dacilor pentru recistigarea libertatii, nu numai din partea celor refugiati dincolo de granitele Daciei propiu-zise cucerita de romani, ci si din partea dacilor ramasi pe loc, si care, fireste, constituiau marea lor majoritate. Astfel de incercari mai facusera dacii, care, desi invinsi si legati prin tratate de pace, se rasculau si porneau la razboi impotriva cuceritorilor. Asa facusera si sub Domitian, si asa si sub Traian, dupa prima pace de la anul 102. Pentru impiedicarea razvratirii era nevoie sa fie smulsa din radacina sursa creatoare a acestei indirjiri in fata mortii a acestor "daci nemuritori", cum ii numea Herodot, care infruntau cu curaj moartea in razboi, in credinta insuflata de religia lor ca cei morti in razboaie merg de-a dreptul in imparatia fericita a lui Zamolxis - zeul lor preferat, desi nu singurul adorat, cum par sa creada unii din istoricii nostri de mare vaza ca N. Iorga si V. Pirvan, care socot pe daci drept "monoteisti". O problema asupra careia vom reveni in decursul studiului nostru, Deocamdata fapt este ca religia dacilor - religie politeista, ca toate religiile anterioare crestinismului, cu exceptia religiei evreilor profesa existenta fericiri unei vieti viitoare, in cadrul careia un rol preponderent si un maximum de fericire era rezervat acelora care mureau vitejeste in razboaie. Credinta aceasta, mai accentuata poate la daci, era frecventa mai la toate popoarele vechi. La vechii germani, de exemplu, cei morti in razboaie intrau de-a dreptul in Walhala zeilor, in compania lui Wottan insusi, supremul zeu al razboaielor, si in strigatelor de triumf ale Walkiriilor asa cum povestesc legendele Nibelungilor. Insa in religia dacilor exista un fel de frenezie a mortii, in vederea cistigarii nemurii in viata viitoare, a carei corespondenta pe pamint o constituia ideea libertatii. De aceea Traian dispune desfiintarea oricarei urme de manifestare religioasa dacica, "incepind cu distrugerea tuturor locasurilor de cult, destul de numeroase pe intreg teritoriul Daciei si de dimensiuni adesea impresionante" (cum remarca istoricul prof. D. Tudor9 si culminind cu distrugerea "somptuosului templu cladit de Burebista" (de care aminteste intr-o comunicare prof. Radu Vulpe), si ale carui vestigii au iesit la iveala fie si numai sub forma acelor pietre de temelie, dispuse intr-o anumita rinduiala circulara, care-si au o evidenta semnificatie simbolica religioasa - in urma sapaturilor arheologice recente de la Gradistea Muncelului, din preajma Orastiei. Aceasta ura inversunata a romanilor fata de religia dacilor invinsi a fost atit de brutala si a mers atit de departe, incit nu s-au marginit numai la distrugerea locasurilor de cult, ci si la evacuarea slujitorilor acestor locasuri, interzicindu-se accesul si asezarea omeneasca in aceste localitati 10. Prin aceste distrugeri ale locasurilor de inchinare, romanii nu cautau numai aurul ascuns in aceste temple, cum cred unii dintre istorici, ci voiau sa distruga orice legatura, orice posiblitate de manifestare religioasa a dacilor, care gasisera in aceasta religie a lor inversunarea cu care isi aparasera tara si libertatea. Aceasta rezulta si din elogiul pe care imparatul mai tirziu, Iulian Apostatul, il aduce lui Traian, si caruia ii atribuie aceasta tirada pe care cuceritorul Daciei ar fi adresat-o lui Jupiter: "O! Jupiter si voi zeilor! Am supus pe acesti geti (adica daci), cea mai razboinica natiune din cite au fost pe lume, nu numai prin virtosia trupului omenilor, dar mai ales prin acele invataturi pe care Zamolxis cel mult venerat de dinsii li se intiparise in suflet, caci ei credeau ca nu mor, ci numai isi schimba locuinta de vietuire, si de aceea se reped la moarte cu aceeasi veselie cu care s-ar porni la un drum oarecare.' 11 De altfel acest procedeu de distrugere a oricarei urme de religie la popoarele cucerite era in uzul cuceritorilor romani, care erau blinzi si ingaduitori cu popoarele ce se supuneau stapinirii romane, onorind zeitatile invinsilor, pe care le introduceau in propriul lor panteon (cum fusese cazul cu zeii grecilor si ai egiptenilor pe care ii si adoptasera schimbindu-le doar numele), dar erau necrutatori cu popoarele care le opunea rezistenta la cucerire si le suportau cu greu stapinirea. Asa procedase si Cezar cu religia druizilor galici, dupa victoria greu obtinuta contra lui Vercingetorix; la fel procedase, 50 de ani mai tirziu, Titus, fiul lui Vespasian, care, dupa asediul indelungat si inversunata rezistenta a Ierusalimului asediat, a dispus darimarea zidurilor cetatii si darimarea pina la temelii a templului, indeplinindu-se astfel dubla profetie a Mintuitorului, prima referitoare la templu "din care nu va mai ramine piatra pe piatra si totul va fi risipit" (Luca XXI, 5-6) si a doua referitoare la zidurile Ierusalimului, relatate de evanghelistul Matei XXIII, 37-38). Masura negativa a distrugerii religiei, luata din considerente strategice, trebuia completata cu una pozitiva de 3

fructificare, in interesele imperiului a bogatiilor noilor provincii atit de greu cucerite. Pentru aceasta era nevoie de brate de munca pe care le puteau oferi in primul rind localnicii, care, fireste, nu-si parasisera locurile de bastina cum inclina sa creada comentatorii grabiti ai unei scene de pe columna lui Traian12. Caci nu toti dacii participasera la lupte si nici nu se retrasesera cu luptatorii, care, biruiti si urmariti de romani, se refugiasera in partile din nord-vestul Transilvaniei - Maramuresul de astazi, parti greu de strabatut de urmaritori - sau se retrasesera la vecini mai apropiati si inca liberi, cum erau: carpii, iagizii, bastarnii, roxolanii si altii care fusesera, in parte, aliatii dacilor impotriva romanilor de care si ei se temeau, vazind in romani pe viitorii lor cuceritori. Evident, insa, ca acei localnici nu-si ofereau de buna voie bratele de munca cuceritorilor pe care ii urau. Romanii se puteau bizui doar pe acea parte din nobilimea daca, tarabostes sau pileates, nobilime care tradase pe Decebal pentru a-si pastra mosiile si privilegiile pe care Traian li le si pastrase, pentru ca avea nevoie de muncitorii de pe mosiile si minele lor - asa-zisii comates (dacii pletosi), care n-aveau dreaptul sa-si acopere capul si care se tot vad pe scenele de razboi sau de triumf pe Columna lui Traian. Acestor tarabostes, Traian le adaugase ca elemente mai de nadejde pe legionarii eliberati de sarcinile serviciului militar, asa-zisii veterani, adica batrini sau "betrani", cum le zicea marele filolog si istoric Hasdeu. Acestia fusesera impropietariti pe paminturile Daciei cucerite, care deveniseara toate proprietatea statului, si urmau sa le cultive si fructifice. Pentru a satisface in suficienta masura cerintele de lucru, pentru a pacifica populatia bastinasa si pentru a romaniza toata noua provincie, inca neprietena, dar nu chiar rebela, au fost adusi colonisti din partile mai apropiate si mai des populate si mai demult romanizate ale imperiului, in special din partile Iliriei si Traciei, ca si din partile Asiei Mici, care avea cea mai densa populatie in sinul imperiului. Fiind asigurata stapinirea romana, Traian isi retrage legiunile, lasind aici pentru paza si supraveghere doar doua legiuni: a cincea - " Macedonica", compusa mai ales din soldati proveniti din Tracia si Macedonia, de unde si denumirea ei, si a treisprezecea - "Gemina", provenita din Asia Mica. Si acum se incepe si se efectueaza marele proces, nu numai de romanizare - deci de latinizare - a noii provincii, ci si de crestinare a ei, crestinare care nu numai ca a coincis si a facilitat, dar a facut posibila si a realizat atit latinizarea, cit si romanizarea populatiei noii provincii. La formularea acestei afirmatii ne obliga faptele, deci istoria insasi. Populatia daca ramasa in provincie, nu numai ca era ostila, dar ura pe cuceritorii care le cotropisera tara, le rapisera libertatea, le luasera paminturile declarate toate proprietate de stat, le sfarimasera templele, le interzisesera religia. Ura aceasta le-o purtau si dacii de rind (comates), care desi depindeau, cel putin o parte din ei, de nobilii (tarabostes) care tradasera pe Decebal si intrasera in gratiile noilor stapinitori, si nu puteau fi sufleteste alaturi de cei ce-si tradasera tara si regele pentru a-si pastra privilegiile. Aceasta ura urma sa o poarte si colonistilor adusi sa le preia paminturile, ca si celor doua legiuni, ramase ca sa supravegheze opera de inrobire a lor si de instrainare a bogatiilor tarii lor. Si totusi n-a fost asa. Lucrul s-a petrecut cu totul altfel si in chip neasteptat. Intre bastinasii ramasi si intre colonistii si chiar legionarii adusi, s-a stabilit treptat un nou climat de comportare, altul decit cel scontat: un climat de intelegere si pace, de infratire si iubire. Carui fapt se datoreste aceasta neasteptata schimbare? Lucrul e notoriu: religiei crestine adusa in Dacia chiar de colonistii trimisi aici ca sa romanizeze pe daci, si prin legionarii adusi ca sa-i supravegheze. Acesti colonisti, ca si legionarii insisi, proveneau din Iliria si Macedonia, unde strabatuse si cucerise verbul de foc al Apostolului Pavel, si din Asia Mica, unde crestinismul era atit de raspindit, incit devenise un "pericol" pentru statul roman pagan, facind pe unul din guvernatorii Asiei Mici, Pliniu cel Tinar guvernatorul Bitiniei, sa se adreseze lui Traian insusi, cerindu-i indrumari asupra felului cum sa procedeze fata de multimea crestinilor din provincia sa. Pliniu incunostinta pe Traian ca in provincia sa, ca in mai toata Asia Mica, exista o mare parte a populatiei, de altfel pasnica, care nu are alta vina, decit aceea ca se inchina unui oarecare Hristos, considerat de ei ca zeu, si-l intreaba ce sa faca cu dinsii. La care Traian raspunde ca daca nu fac alt rau, sa-i lase in pace, obligindu-i sa aduca imparatului cinstirea ce i se cuvine. Nu-i de mirare atunci ca intre colonistii si legionarii adusi in Dacia - unii ca sa exploateze, altii ca sa supravegheze noua provincie - de provenienta, cei mai multi erau crestini si veneau cu noua religie a pacii si a iubirii de oameni, religie pentru care nu exista cucerit si cuceritor, dupa cum nu exista "nici rob, nici slobod, nici elin, nici barbar", toti fiind frati, ca fiii egali indreptatiti ai aceluiasi Parinte ceresc, al Carui Fiu, Iisus Hristos, s-a jertfit pentru iertarea, impacarea si infratirea tuturor. Aceasta religie, adusa si propovaduita de noii veniti, a potolit ura si a usurat suferinta celor cuceriti. Crestinismul a devenit astfel elementul de sudura intre cele doua parti, care acum nu se mai urau, ci se apropiau si se infrateau in noua religie a pacii si iubirii. Totusi, pentru ca dacii bastinasi sa-si paraseasca vechea lor religie de care erau adinc atasati si sa primeasca atit de repede noua religie, nu numai neagreata dar si persecutata de cuceritori, trebuie sa fi 4

existat foarte serioase motive care sa-i fi determinat la aceasta. Dintre aceste motive, doua cred ca au fost cele mai puternice: primul motiv, negativ, ar consta in amara deziluzie a dacilor ca vechii lor zei in frunte cu Zamolxis ii parasisera sau se aratasera neputinciosi fata de navalitori, ceea ce era mai grav; al doilea motiv, pozitiv, ar consta in faptul ca noua religie continea in sine elemente scumpe ale vechii lor religii, insa intr-o forma transfigurata, deci, mai inaltata: ideea despre existenta unei vieti viitoare si ideea de jertfa 13, indreptata insa in noua religie nu spre distrugerea vrajmasului, ci spre binele aproapelui, spre binele omului, oricare ar fi acesta. Aceleasi elemente de apropiere activau si din partea romanilor, fie ostasi, fie colonisti, care - adusi aici ca sa supravegheze si sa impiedice, unii executarea oricarei manifestari a vechii religii, altii sa deposedeze pe bastinasi de bunurile lor materiale - au devenit propagatori ai noii religii, careia ei ii apartineau deja. De aceea, dacii ramasi in Dacia Traiana - si acestia constituiau marea lor majoritate 14 - au primit ca o ancora de salvare, noua religie si limba latina. Fireste, limba latina vulgara - vorbita de mai toata populatia din imperiu si mai ales de soldatii mai vechi sau mai noi adusi in Dacia, a caror limba de comanda si intelegere militara era aceasta latina vulgara - devenise accesibila maselor populare, atit de felurite ca origine si grai, din imperiu. Aceasta si explica de ce toata vechea noastra terminologie religioasa este latina 15. Astfel se dovedeste nu numai vechimea crestinismului nostru, dar si faptul ca noi ne-am nascut si am crescut cu si prin aceasta religie crestina, care a prezidat si a efectuat aceasta contopire a celor doua neamuri componente: daci si romani. Aceasta nu e o simpla reeditare a vechii formule ecleziastico-didactice ca: "noi ne-am nascut crestini", sau ca "suntem crestini din leagan", ci este un prea evident si obligatoriu adevarat. Suntem dintre putinele colectivitati crestine care nu-si au o data a crestinarii lor , fiindca noi suntem - sau am fost crestini de cind suntem romani. Aceasta noua infatisare, in istorie, a dacilor romanizati, nu este o simpla intimplare, un capriciu al istoriei, favorabil pentru unele neamuri si nefavorabil pentru altele. Istoria isi are legile ei proprii. Neamurile nu apar din golurile vremii ca sa dispara in abisurile nefiintei, fara a-si avea "vreo semnificatie, vreo justificare" fie a aparitiei, fie a disparitiei lor, cum spune Nicolae Iorga 16. Neamurile nu apar, sau mai corect spus, ele nu sunt chemate la existenta "pentru a face zgomot in istorie", cum spune celalalt mare istoric al nostru, V. Pirvan17, ci "in vederea implinirii unei sau a unor anumite misiuni", cum spune N. Balcescu: "vrem sa fim o natiune, una puternica si libera, pentru binele nostru si al altor natiuni (...). Caci avem o misiune de indeplinit in omenire" 18. Fiindca istoria fiecarei natiuni, ca si a lumii intregi, nu consta intr-o insirare haotica de semintii, aparute la voia intimplarii pe lume si conduse de instinctele de hrana, adapost si imperechere, ci in implinirea unor misiuni si scopuri a caror traire si realizare in comunitate constituie natiunea. In conceptia crestina, misiunea fiecarei natiuni, ca si scopurile urmarite de ea, isi au provenienta de la o putere, de la o legitate ordonatoare si diriguitoare a lumii, ca si a fiecarei natiuni in parte, putere a carei existenta, chiar daca e invaluita in mister si adesea opusa intelegerii noastre, nu poate fi tagaduita. Apostolul Pavel spune: " Pentru aceasta imi plec genunchii inaintea Tatalui ceresc, de la care isi ia inceputul orice neam, in cer si pe pamint". Caci, adauga in alt loc acelasi Apostol Pavel: "dintr-un singe a facut Domnul tot neamul omenesc, ca sa locuiasca pe toata fata pamintului, rinduindu-le de mai inainte timpul, locul si rostul vietuirii lor in lume " (Fapte XVII, 26). In virtutea acestui adevar al istoriei am aparut si noi pe lume si am persistat si rezistat ca neam latin in masa germano-mongolo-slava care ne inconjura din toate partile, si careia i-a urmat viforosul iures care a trecut peste noi - cu scurte popasuri ale unora, cum au fost gotii. Cunoscutul si scrupulosul scriitor african Tertulian, care prenumara, la anul 200 d.Hr., cind apare lucrarea sa Apologeticum, Dacia intre tarile deja crestine19. Romanizarea cit si perseverarea noastra, aici atesta teza ca "avem o misiune de indeplinit in omenire", dupa zisa lui Balcescu, misiune ce urma sa se realizeze in decursul istoriei si in diferite aspecte si etapeale ei. Unul din aceste aspecte s-a vazut atunci cind a aparut invazia musulmana, in fata careia se sfarimasera atit cruciadele organizate de Apusul crestin, cit si rezistenta popoarelor din Peninsula Ilirica (numita impropiu "Balcanica"), care toate - inclusiv Grecia si Ungaria - fusesera cucerite si transformate in pasalicuri turcesti, invazie care s-a oprit, sau mai corect zis, a fost oprita la Dunare, in fata celor doua state libere ale natiunii romane, natiune aparuta aproape brusc in plinul istoriei, dupa ce statuse aproape o mie de ani sub faldurile ei inca nedesfacute pe linia vremii. In tot acest indelungat proces de gestatie, care a fost si unul de temeinica formare a poporului roman, crestinismul continua sa ajute consolidarea contopirii celor doua elemente - diverse si complexe ca provenienta etnica, in ce-i priveste atit pe colonisti cit si pe soldatii legiunilor - intr-o singura unitate care o apara in fata presiunilor si incursiunilor pasnice20 sau silnice ale feluritilor competitori, care, rascoliti si prinsi 5

de febra migratiei si a peregrinarii nazuiau catre cele doua Rome crestine: cea veche si cea noua - Roma si Bizantul - ale caror drumuri treceau in cea mai mare parte prin Dacia noastra. Primul val ce l-a avut de infruntat a fost cel al gotilor, care coboriti din partile Baltice spre cele ale Azovului si impinsi de valurile hunilor - primii asiatici intrati in febra migratiei - s-au instalat pe pamintul Daciei rivnite. Navala gotilor a fost, de altfel cea mai bine organizata daca se poate spune asa si de aceea a si fost cea mai lunga durata (mai bine de un secol), din care pricina Dacia noastra a si inceput sa se numeasca Gotia sau "Tara Gotilor", asa cum o si denumeau istoricii vremii. Aceasta haladuire a gotilor in Dacia noastra se soldeaza insa si cu rezultatul ca o buna parte din ei s-au crestinat. Sub influenta bastinasilor, ceea ce explica evidentele elemente lingvistice latine atit in textul traducerii lui Ulfila cit si in confectionarea alfabetului gotic, asa-zis runic, care sta la baza limbii si alfabetului germanic de astazi. Asa ca pe drept cuvintul profesorului de exegeza a Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Bucuresti, preotul Haralambie Roventa, a putut conchide: "Stramosii germanilor, gotii, au avut primul lor inceput de civilizatie (si de crestinare, n.n.), aici pe pamintul romanesc. Primele lor buchii s-au format aici, dupa cum si credinta crestina gotii si-au sapato tot aici. La aceasta am contribuit noi, prin stramosii nostri, in mare masura. Biblia lui Ulfila poate da serioase concluzii atit pentru existenta si vechimea crestinismului nostru in Dacia cit si cu privire la manuscrisele de limba latina, manuscrise care trebuie sa fi existat si circulat in aceasta parte prin stramosii nostri, care nu-si despartisera atunci limba lor proprie de cea a fratilor latini din restul imperiului 21. Parerea aceasta a preotului profesor Haralambie Roventa despre existenta si circulatia Bibliei in limba latina in Dacia, inca inainte de venirea gotilor in Dacia, e in perfecta concordanta cu faptul ca crestinismul, chiar de la inceputul lui, s-a folosit pentru raspindirea lui de limba proprie fiecarui popor catre care se adresa. Asa au facut Apostolii dintru inceput, cind, in ziua Cincizecimii, au inceput toti sa vorbeasca in limbi diferite, incit adunindu-se multimea venita atunci la Ierusalim din toate partile lumii, "din tot neamul de sub cer", cum zice textul din Faptele Apostolilor, "s-au umplut de nedumerire, ca-i auzea fiecare graind in limba sa". Aceasta "propovaduire" a crestinismului nu s-a facut aici numai pe cale orala, ci si pe calea scrisului, si in primul rind prin redarea in limbile proprii a Scripturii atit a Vechiului cit si a Noului Testament. Aceste traduceri s-au inceput inca din veacul al II-lea d.Hr., dupa cum atesta acelasi Tertulian (197) sau si mai lamurit Sfintul Ioan Gura de Aur, care precizeaza la inceputul veacului al V-lea ca astfel de traduceri s-au facut pentru sirieni, indieni, egipteni, armeni, persani si mai ales pentru popoarele marginase ale imperiului, cum erau si cei din Dacia noastra22. Privilegiul de "limbi sacre" pe care si-l acordasera unele dintre ele, cum au fost: greaca, latina sau mai tirziu slavona, erau nu numai anticrestin, dar si daunator crestinismului insusi. De aceste manuscrise in limba latina a dacilor se va fi folosit si Ulfila in traducerea sa, ceea ce ar explica nu numai enigmatica influenta latina asupra vocabularului traducerii lui Ulfila si a alfabetului inventat de dinsul, dar si indemnul traducerii insasi23. La acestea se adauga inca doua marturii: a vechimii si a vitalitatii crestinismului Daciei romanizate. Prima, existenta primilor martiri pentru apararea dreptei credinte, cum a fost de pilda Sava Gotul, care nu era got, ci roman ca si Nichita Romanul, cum il numesc sinaxarele. A doua, prezenta unui episcop din Dacia la Sinodul de la Niceea (325), in persoana acelui Teofil Gotul, prezenta atestata si de istoricul N. Iorga, ceea ce infirma parerea aceluiasi istoric ca noi n-am fi avut in aceasta perioada incipienta a crestinarii noastre episcopi canonici, ci doar "calugari batrini, vestiti prin evlavia lor, alesi de popor si piscupi" 24, care "piscupi" erau de fapt episcopi legiuiti, acei asa-zisi "horepiscopi" care, fara a avea vreo eparhie cu resedinta stabila, savirseau Taina Hirotoniei sau sfinteau locasurile de inchinare acolo unde era trebuinta. De aceea este eronata parerea aceluiasi istoric ca Teofil Gotul, care a participat la Sinodul de la Niceea din partea Daciei, era arian si got ca origine etnica. Fiindca daca ar fi fost arian, e putin probabil ca i s-ar fi admis participarea la sinodul care discuta tocmai erezia lui Arie pe care o si condamna, iar denumirea de "gotul" se explica prin faptul ca pe atunci Dacia era cunoscuta sub numele de Gotia si nu de Dacia. La fel cred ca a fost cazul si cu Sava inecat in apa Buzaului, al carui martiriu se datoreste mai curind gotilor ramasi arieni, care, atasati ereziei lui Arie, dupa Sinodul de la Niceea, incepusera sub indemnul "judelui lui Atanasie" persecutia nearienilor25. De altfel, primul episcop pentru arienii din Dacia lui Ulfila sau Wulfila, traducatorul Bibliei in limba gota, care inainte de anul 380 d.Hr. (anul mortii lui) a fost silit sa paraseasca Dacia din cauza persecutarii de catre conationalii sai inca pagani26. Pe la sfirsitul veacului al IV-lea stapinirea gotilor in Dacia se termina. Ea tinuse si asa destul de mult. Luptele dintre gotii necrestinati si cei crestinati, ca si cele dintre arieni si nearieni, pe de o parte, si presiunea hunilor dinspre est, pe de alta parte, le pregatesc plecarea: intii a vizigotilor, sub Alaric, apoi a ostrogotilor, sub Teodoric. Cu plecarea lor s-au incheiat incercarile arianismului de a se stabili in Dacia - incercari respinse de autohtonii drepcredinciosi - cum remarca cu justete N. Iorga. Gotilor le-a urmat ceata viforoasa a hunilor si a tuturor triburilor migratoare: avari si cumani, gepizi si vandali, alani si tatari, care toate s-au risipit si s-au pierdut. 6

Care a fost prima misiune incredintata noua de istorie in acest tulburat trecut al nostru s-a vazut atunci cind in fata crestinatatii europene a aparut primejdia invaziei musulmane. Cind turcii, purtati de razboinicul lor fanatism, cucereau tara dupa tara, prefacindu-le in "pasalicuri" - incepind cu Grecia si sfirsind cu Ungaria -, am aparut in istorie, ca din necunoscut, noi romanii, sub forma celor doua state abia inchegate, Muntenia si Moldova, de dirzenia caruia s-a lovit si s-a oprit inaintarea musulmana. Inainte de infringerea crestinilor in batalia de la Nicopole, la care am participat si noi sub Mircea cel Mare, "domn si stapinitor de la Amlas si Fagaras pina la Marea cea mare", noi biruisem singuri la Rovine, biruinta pe care a repetat-o peste aprope o suta de ani prin victoria lui Stefan cel Mare al Moldovei al Podului Inalt, ca s-o desavirsim peste alta suta de ani, prin victoria lui Mihai Viteazul la Calugareni. Aceste fapte istorice reale nu se pot explica decit prin prisma misiunii ce ne-a fost incredintata de istorie. Acest lucru il adeveresc faptuitorii acestor biruinte, aratind ei insisi ce i-a insufletit si ce au urmarit in luptele purtate de ei si de popoarele lor. Iata ce spunea Stefan cel Mare in scrisoarea pe care o adresa la 28 ianuarie 1475, dupa lupta de la Podul Inalt, catre capeteniile crestine din Occident: " Moldova este poarta crestinatatii si daca aceasta poarta va fi pierduta - Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva -, atunci toata crestinatatea va fi in mare primejdie", incheind acest dramatic avertisment cu garantia propriului sau juramint: "Iar noi fagaduim pe credinta noastra crestineasca si cu juramintul Domniei noastre ca vom sta in picioare si ne vom lupta pina la moarte pentru legea noastra crestineasca si cu juramintul Domniei noastre ca vom sta in picioare si ne vom lupta pina la moarte pentru legea noastra crestineasca, noi, cu capul nostru". Acelasi lucru ii spunea, aproape peste un veac celalalt mare aparator al unitatii neamului nostru Mihai Viteazul, aratind el insusi "ca toata lupta sa de la tinerete si pina la batrinete, in care nu si-a crutat nici cheltuiala, nici osteneala, nici singe, nici propria-i viata", toate acestea facindu-le "nu indemnat de cineva, ci numai spre a capata, si eu, un loc si un nume in crestinatate "27. Caci aceasta aparare a crestinatatii in vremurile de grea cumpana in care o adusese viforoasa inaintare "fara pas" a invaziei musulmane. Si chiar daca mai tirziu am acceptat "protectia" Portii, ne-am pastrat totusi libertatea domniei pamintene, ca si exclusivitatea credintei crestine, prin oprirea sub orice forma a imixtiunii religiei musulmane pe paminturile tarilor romane. De aici crearea acelor "raiele" in care inchinatorii lui Mahomed erau doar tolerati si nu de buna voie acceptati. Aceastea nu sunt "simple intimplari" ivite si disparute pe linia vremii, fara vreo semnificatie oarecare. Caci nu a fost "o simpla intimplare" biruinta de la Rovine, dupa cum nu a fost "o simpla coincidenta a imprejurarilor" faptul ca pe tronul Moldovei urca la 1457 Stefan cel Mare, cind cu citiva ani mai inainte, la 1453, Constantinopole cazuse sub stapinirea turcilor. Nu sunt simple intimplari acestea, ci "rinduieli" ale istoriei care cirmuieste destinele lumii si ale fiecarei natiuni intrate in istorie. Biruitorul de la Podul Inalt si luptatorul de la Razboieni, Stefan Voda al Moldovei, s-a casatorit cu Maria de Mangup urmasa a Comnenilor, straluciti statatori pe tronul imperial al Bizantului si aparatori cu drept apostolic ai crestinatatii. Rolul acesta l-am exercitat nu numai oprind avintul navalitor al turcilor si oferind azil refugiatilor din Bizantul cucerit, dar si mai tirziu, fie prin Sinodul de la Iasi din 1642, cind sub ocrotirea domnitorului roman Vasile Lupu, s-a intocmit acea Marturisire de credinta ortodoxa valabila pentru intreaga Biserica Ortodoxa amenintata de ofensiva protestanta; fie prin ajutorarea materiala acordata Bisericilor din tarile ocupate de musulmani, tiparindu-le si trimitindu-le carti pentru serviciile religioase de rigoare, ajutindu-le sa-si intretina locasurile de inchinare, sau ridicindu-le altele, cum a fost cazul lui Brincoveanu, in timpul caruia in cinci tipografii care lucrau in tara, s-au tiparit nu mai putin de 25 de carti religioase in limba greaca; iar la interventia mitropolitului Atanasie al Antiohiei, care se plingea "ca preotii din tara sa nu-si pot indeplini misiunea lor din pricina saraciei si a lipsei de carti liturgice", Brincoveanu a pus la mitropolitul Antim Ivireanul sa sape in lemn caractere arabe si astfel s-au tiparit, aici la noi, la Manastirea Snagov, cele dintii carti in limba araba, care s-au si trimis in tarile respective, dupa cum, din porunca aceluiasi "Brincoveanu Constantin, boier vechi si domn crestin" - cum il cintau poeziile noastre populare - s-au trimis tipografi de la noi la Alep, pentru a tipari acolo, de tipografii romani, cele dintii carti liturgice in limba araba, pe pamint arab, fapt pentru care traducatorii arabi il compara pe Constantin Brincoveanu cu insusi Constantin cel Mare, imparatul romanilor 28. Tot din porunca aceluiasi Constantin Brincoveanu, la rugamintea regelui Wachtan al IV-lea al Iviriei, au fost trimisi in partile Caucazului si ale Iviriei, o data cu literele pentru tipar, si mesterii tipografi, din truda carora a aparut prima carte in limba georgiana, care e Liturghia, tiparita cu caractere maiestrite in lemn de marele mitropolit Antim, el insusi din partile Ivirului29. Spre acest trecut de ocrotire, glorie si lumina, pastrat in filele de cronici, zugravit pe altare de biserici, sau insemnat pe lespezi si cruci de morminte, a celor ce au fost mai inainte de noi pe aceste locuri, se indreapta gindurile celor ce stau astazi la cirma tarii, evocindu-l dupa toata cuviinta. Aniversarea Unirii Principatelor constituie o asemenea evocare, plina de invataminte, a trecutului nostru national. Inspirindu-se si din acest trecut, cei ce cladesc astazi destinele Romaniei de miine au constiinta 7

clara ca nu se abat cu nimic de la destinele Romaniei al carui "viitor de aur si-a ei inaltare, le prevad prin secole" ca sa parafrazam astfel viziunea profetica a poetului D. Bolintineanu. Prof. Ioan Gh. Savin,

CRESTINISMUL ROMANESC A FOST DE LA INCEPUT ORTODOX* Expunere cronologica pana la intemeierea mitropoliilor. Prin Ortodoxie intelegem crestinismul in forma sa rasariteana, cu dogmele, organizatia si cultul Bisericii rasaritene, de care s-a despartit ce apuseana in anul 1054. Deosebirile intre crestinii de rasarit si cei de apus au inceput mult inainte de 1054, de aceea trebuie sa urmarim apartenenta poporului roman la crestinismul rasaritean de la crestinarea sa. Crestinismul s-a raspindit la stramosii nostri din rasarit, de la locul de origine al crestinismului insusi. Sf. Apostol Pavel a raspindit crestinismul in Macedonia si-n Epir, ucenicul sau Tit in Dalmatia. Apostolul Andrei a evangheliat tot malul Marii Negre, pornind din Asia Mica peste Caucaz si sudul Rusiei si coborind prin Moldova, Dobrogea si Bulgaria spre Grecia, unde a murit. Se vorbeste si de predica Apostolului Filip in Scitia, deci in Rusia de Sud si-n Dobrogea. Predica Apostolilor a fost continuata in teritoriul de formare a neamului romanesc si, in acelasi timp, a Bisericii Romane, de ucenicii lor si de centrele ierarhice lasate de ei, ca: Tesalonicul, Salonae, Eracleea, Bizantul, Larissa, Nicopolea Epirului, Odissos (=Varna), Tomis (= Constanta), Tyras (= Cetatea Alba), etc. Stirile despre raspindirea crestinismului in teritoriul de formare a neamului romanesc in secolele II si III, toate arata raspindirea din rasarit aici a crestinismului. In Dacia Traiana (Romania de azi) se crede ca primii crestini au fost adusi cu armata si cu colonistii in anul 107 si-n tot timpul stapinirii ei de Romani. Armata romana avea foarte multi orientali si in acel timp crestinismul in orient era mai raspindit, deci crestinii din armata raspindeau in Dacia Traiana si-a celorlalte provincii dunarene crestinismul oriental. Legiunea V-a Macedonica a fost mutata spre sfirsitul secolului I tocmai din Palestina, leaganul crestinismului (unde s-a botezat cel dintii pagin si acela chiar roman a fost: sutasul Cornel), in Dobrogea, la Troesmis (=Iglita), iar in urma cuceririi Daciei, la Potaissa, Turda de azi. Din Dobrogea pina in Austria - scrie Zeiller (Origines, p. 59-60) -, tarile dunarene aveau in garnizoanele lor multi asieni, in legiuni ca X Gemina, XIII, XV sau si-n cohorte aparte, ca cea din Comagena Siriei. Ele au trebuit sa aiba si crestini, iar crestinismul acestora era oriental. Au trebuit sa fie crestini si intre colonistii adusi de Traian in Dacia, "viris exhausta, ad agros et urbes colendas". Iar fiindca ei au fost adusi "ex toto orbe romano", cum scrie Eutropiu, nu din Italia, de unde opreau legile exploatarea taranimii, spre a nu ramine latifundiile domnilor romani nelucrate, crestinii dintre colonistii adusi in Dacia Traiana inca aduceau crestinism rasaritean.
8

Prin relatiile comerciale crestinismul rasaritean se raspindea in tarile dunarene. Pe la mijlocul secolului II a suferit martiriul in Marcianopole, azi Provadia in Bulgaria, sfinta Melitena. Ea fu indata serbata si in insula greceasca Lemnos, semn ca era originara de acolo. In anul 174 soldatii crestini ai legiunilor X si XII romane s-au rugat pentru ploaie si cu ajutorul ei au invins in regiunea Estergomului, pe Dunarea de mijloc. Cele doua legiuni isi aveau sediul permanent in Asia Mica. In timpul imparatului Septimiu Sever (193-211) legiune a XIII-a Gemina isi avea tabara in Apulum (Alba-Iulia), a V-a Macedonica in Potaissa. Pe linga ele mai erau in Dacia si o multime de trupe auxiliare, unele din tinuturi orientale cu multi crestini. Intre colonisti pe linga ilirici si panonieni si mai ales dalmatini, care in Alburnus Maior (Rosia de munte) aveau un vicus pirustarum, gasim multi veniti din Asia crestina: galateni in Napoca (Cluj) si in Germizara (Geoagiul de Jos), palmireni in Napoca, tot acolo si in alte localitati sirieni, bitinieni in Ampelum (Zlatna), etc. Aceleasi legaturi cu Orientul se constata si in celelalte provincii de formare a neamului romanesc, din Macedonia pina in Austria si din Epir pina in Crimeea, si aceleasi dovezi de crestinism rasaritean. In anul 236 amicii lui Origen, diaconii Ambrozie si Protoctet, erau judecati pentru crestinism in Panonia. Ei erau din Cezareea Palestinei. In Salonae, oras evanghelizat de asianul Tit, ni s-au pastrat multe inscriptii funerare gnostice din secolele II si III, din timpul cind inflorea gnosticismul in orient. Intre ele era si a fetei Bassa pathenos Lydia maniheea, o crestina originara din Lydia Asiei Mici. Episcopul Salonaei, Venantiu, a fost ucis de pagini in 270, cind voia sa plece in misiune spre Panonia. Urmasul sau, Domnu, ucis in 304, avea parinti orientali, sirianul Teodosie si greaca Magdonia. Sinaxarele grecesti pomenesc la 7 Martie ca martir in marea persecutie a lui Diocletian pe episcopul de Tomis Efrem, cu informatia suplimentara, ca Efrem fusese trimis ca episcop de Tomis Efrem, cu informatia suplimentara, ca Efrem fusese trimis ca episcop la Tomis de episcopul Ierusalimului, Ermon. Zeiller (171) respinge stirea tocmai pentru aceasta informatie suplimentara, care i se pare stranie. Dar Tomis, ca oras cu port, putea avea pe calea marii legaturi cu Palestina, iar Eusebiu al Cezareei la sfirsitul cartii a 7-a a Istoriei sale bisericesti, scrie, ca ultimul episcop al Ierusalimului, inainte de marea persecutie din vremea sa, a fost Ermon. Daca stirea sinaxarelor s-ar adeveri, in ea am avea dovada legaturilor crestinismului din tara noastra pe la anul 300 cu insasi mama Bisericilor crestine, cu Biserica Ierusalimului. Episcopul orasului celui mai apusean din teritoriul de formare a neamului romanesc. Victorin din Poetovio (Pettau in Siria), ucis de pagini in 304, isi traducea si prelucra operele exegetice dupa scriitori greci, dupa Origen in primul rind, desi scria latineste. Influenta Italiei nu se constata in raspindirea crestinismului in teritoriul de formare a neamului romanesc in primele secole crestine... Harnack in harta raspindirii crestinismului pina la 325 uneste Panonia cu sud-estul crestin al Europei si o desparte de Italia printr-un gol necrestin. Incepind cu anul 244 crestinismul era alimentat in teritoriul etnic romanesc si de prizonierii crestini adusi de goti din Asia Mica si din Peninsula Balcanica. Din Asia Mica a adus pe la mijlocul secolului III pe parintii misionarilor nostri din secolul IV, Ulfila si Eutihie, ambii capadocieni.
9

In persecutia lui Diocletian (303-313) martirii din regiunea Dunarii de Jos au nume dace, latine si grecesti. Ultimele arata influenta orientala, primele doua, locala, nu apuseana. In Durostor, alaturi de soldatii Dasiu, cu nume dac si Iuliu, cu nume roman, avem cu nume grecesti pe camarazii lor Isihiu, Pasihrat, Valention, Nicandru, etc. In Tomis murira martiri si crestinii din Asia Mica: Gordian si Macrobiu, la Halmyris preotul asian Epictet si ucenicul sau monah Astion. Nume grecesti poarta si martirii din Singidunum, diaconul Ermil si convertitul sau Stratonic si martirul din Cibalae: citetul Pollion si martirii din Sirmium: episcopul casatorit Irineu, diaconul Dimitrie, gradinarul Sineros, fecioara Anastasia. Trupul lui Dimitrie a fost dus pe urma la Tesalonic, al Anastasiei la Constantinopol. La martiriul sculptorilor in piatra din Sirmium aflam un amanunt despre misionarismul oriental aici in 306. Cei patru coronati covertira la crestinism pe al cincilea sculptor si-l incredintara spre catehizare si botezare episcopului Antiohiei Siriei, Ciril (281-303), condamnat pentru crestinismul sau la 3 ani de munca silnica in carierele de piatra de linga Sirmium, unde lucrau cei cinci sculptori martiri. Cele mai vechi monumente epigrafice ale crestinismului nostru sunt de factura orientala: Gamele cu din Potaisa si din Tomis de pe la 300 si inscriptia lui Zenoviu de la Biertan, de pe la 350. In sistemul mitropolitan la Niceea in 325, pe linga mitropoliile capitalelor crestine: Roma. Alexandria si Antiohia, apar ca mitropolii superioare in partile noastre: Sardica (Sofia) si Tesalonicul. Mitropolitul Sardicii (cu nume grec; Protogen), caruia Constantin cel Mare pe vremea cind trecuse Dunarea la Celeiu si batuse pe goti in tara noastra de azi, 322, ii dedicase legea despre dreptul Bisericii crestine de a atesta liberarea de sclavi, primi de la sinodul niceean insarcinarea de a-i vesti deciziile in Dacia, Dardania, Calabria si in tarile din jur, iar mitropolitului de Tesalonic ii confirma jurisdictia peste ambele Scitii, asadar pina in Rusia de azi. Au participat la Niceea din partile noastre si au iscalit ortodoxia omousiana, pe linga Protogen, si mitropolitul Sirmiului, Domnius si episcopii Dacus din Scupi, Pist din Marcianopol, Budiu din Stobi si Marcu al Comeei. In ce priveste dogmele, in lupta cu arianismul, care urma dupa sinodul niceean, episcopii nostri, cu mare rol in ea, apar impartiti intre cele doua tabere confesionale, ca si cei din orient. In sinodul din Constantinopol, 335, episcopii Valens din Mursa (Osiec) si Ursachi din Singidunum (Belgrad), ucencii lui Arie din exilul sau in Iliric (325-328), au invins pe ortodocsi. Protogen de Sardica si Chiriac de Nis obtinura destituirea lui Domniu al Sirmiului si a lui Paulin al Ratiariei (Arcer-Palanca). Valens si Ursachi participara in acelasi an si la sinodul din Tir din Fenicia si chiar la delegatia in Mareotis (Egipt) contra Sfintului Atanasie, parintele ortodoxiei. In 337 strabatu Iliricul, intarindu-l in ortodoxie, sfintul Atanasie. In 341 arianismul cistiga sprijin in partile noastre prin hirotonirea in episcop al gotilor de la noi al lui Ulfila prin patriarhul arian al Constantinopolului. La sinodul din Sardica in 343 din tarile dunarene cu arienii tinura numai Valens si Ursachi (si din Tracia Teodor al Ercleei). Cu atanasienii: Protogen al Sardicii, Eutheriu al Sirmiului, Marcu din Siscia (Sisek), Amantiu din Viminacium (Kostolat), Zosim din Horreum Margi, Vitalis din Aquae (Negotin), Silvestru din Ratiaria, Calvus din Castra Martis, Valens din Oescus (Ghighen), Gaudentiu din Nis, Paregoriu din Scupi (Uskub), Macedoniu din Ulpina (Liplian) si Aprian din Poetavio.

10

Canoanele sardicane au fost interpolate ulterior prin introducerea in ele, cu stricarea contextului, a canoanelor papiste 3-5 latine (-7 grec) si a paragraf. III al canonului 9 grec (paragraf, 1 al can. X latin), cum au dovedit Babut si Friederich. Dupa sinodul sardican Sf. Atanasie petrecu 3 ani in Iliric, ca oaspete al epicopului de Nis, Gaudentiu, intarind aici ortodoxia... In anul 348 Valens si Ursachi i-au scris lui si lui Iuliu al Romei, ca vor sa revina la Ortodoxie. Atanasie se arata conciliant, Iuliu insa pretinse sa mearga la el cei doi la penitenta, incit ei ramasera arieni. Poporul respingea arianismul. Fotin al Sirmiului combatind arianismul cazu in erezia opusa, sabeliana; arienii il condamnara in 4 sinoade sirmiene in 344-348, nu l-au putut scoate insa din cauza popularitatii sale pina in 351, cind Constantiu ca singur imparat conduse in Sirmium al cincilea sinod contra lui si-i exila cu forta. Acest sinod mai destitui pentru ortodoxie si pe Paladiu al Ratiariei, care pe urma isi recistiga scaunul, facindu-se arian, ca si Papa Liberiu si altii. Alt exemplu de rezistenta populara contra arianismului episcopilor oportunisti ni-l ofera sfintul Martin, ofiter din Sabaria (Stein am Anger) in Panonia, batut si expulzat pentru aceasta de episcopul Gaius in 356. Gaius cu Germiniu, urmasul lui Fotin, si cu Valens si Ursachi au fost uneltele imparatului Constantiu pentru triumful prin sila si frauda al arianismului in 359 si in apus si in rasarit, cum acuza mai tirziu Germiniu pe Valens si Ursachi. Cu moartea lui Constantiu in 361 intrind arianismul in descompunere, Germiniu ca cei mai multi episcopi arieni, batu in retragere. In 366 trei credinciosi laici aparara viguros Ortodoxia in fata sa. Ii slobozi declarind ca in dogma Sfintei Treimi ratacesc si episcopi. Clericii sai combateau in public arianismul. Somat de episcopii arieni Valens, Ursachi, Gaius si Pavel, sa-si precizeze atitudinea, Germiniu in 367 scrie altor 8 episcopi, intre ei si lui Nichita al Remesianei, lui Rufinian al Tesalonicului, lui Paladiu al Ratiariei, Eliodor al Nicopolei Epirului si lui Severiu din Iliricul oriental, ca in 359 la Rimini episcopii in conferintele pregatitoare adoptasera crezul, sustinind divinitatea Fiului, Valens si Ursachi insa il prezentasera trunchiat sinodului. Asa bateau in retragere si alti episcopi fosti arieni, din oportunism pentru arianismul imparatului, in opozitie cu poporul ortodox. In 368 episcopul Marcianopolei, Domnu, interveni la imparatul semiarian Valens pentru arianul riguros Eunomiu de Halkidon, care totusi fu exilat la Halmyris, azi Dunavat, in Dobrogea. Tot atunci fura condamnati de sinoade Valens, Ursachi si Gaius. Numai Ursachi mai avu urmas arian: pe Secundian, care impreuna cu Paladiu al Ratiariei si cu Auxentiu al Durostorului ramase ultimul reprezentant al arianismului la Dunare. Tot in 368 mitropolitul Vetranion in Tomis se opuse imparatului arianizat Valens, care nu-l putu exila, caci poporul tinea la ortodoxie. Valens trecu atunci Dunarea si lupta cu gotii in Muntenia, ajutat si de crestini de acolo. Dupa retragerea lui, regele got Atanaric, in anii urmatori ucise multi din acestia, intre ei si pe Sava, care era originar din Capadocia si pe Nichita, care era din Cilicia, ambii ortodocsi. Pe multi i-a alungat peste Dunare. In 380 insa il alunga pe el poporul sau, dupa ce vizigotii se crestinara in 376. In 376 muri Germiniu si-i urma, cu ajutorul lui Ambrozie al Milanului, ortodoxul Anemiu. In 379 si 380 imparatii Gratian si Teodosie interzisera arianismul in imperiu. In 381 Teodosie interzisera arianismul in imperiu. In 381 Teodosie prescria ca toti Balcanicii sa creada ca Martiriu al Marcianopolei, Terentiu din Tomis si alti ortodocsi. Petroniu al Boemiei ( 383), era vestit peste mari si tari pentru sfintenia si invatatura sa ortodoxa. Paladiu si Secundian, au fost judecati de un
11

sinod in 381 in Aquileia, de ei cerut acolo, fiindca in Milan era ultimul refugiu al arianismului, sub protectia imparatesei vaduve din apus, Justina. La sinod a invis Ortodoxia, cu participarea si a patru episcopi panonici si a unuia dalmatin. In 383, la moartea lui Ulfila, fugi si ucenicul sau, episcopul arian al Durostorului, Auxentiu, la Milan. Cu acestea muri si arianismul la noi, lasindu-ne stramosii citi erau crestini de pe atunci, in ortodoxia credintei niceo-constantinopolitane, pastrate de popor si de majoritatea clerului si in timpul cind imparatii bizantini si episcopii oportunisti facusera sa triumfe in citeva sinoade arianismul. In ce priveste ortodoxia noastra orientala in rit si viata bisericeasca in acest timp, o inscriptie din Salonae din timpul Imparatului Constantin (306-325) da stirea ca fetita Flavia a fost botezata la Pasti si ca Pastile a cazut atunci in 19 Martie. Pascalia romana, folosita de crestinii apuseni, insa nu admitea Pastile inaintea zilei de 22 Martie. Rezulta, ca crestinii din Dalmatia, cei mai apuseni din teritoriul de formare a neamului romanesc, in secolul IV nu serbau Pastile dupa pascalia romana, ci dupa acea rasariteana. Erau deci in sfera de influenta a Bisericii de Rasarit, nu a celei de Apus, si daca erau dalmatinii, cu atit mai mult erau cei mai dinspre rasarit de ei. In timpul luptelor ariene (328-383) episcopii din Iliric sunt disciplinati si indrumati de sinoade, dupa sistemul ortodox de organizare bisericeasca, nu de vreun sef ierarhic, ca in catolicism Cu urcarea pe tron a lui Teodosie cel Mare, sistemul mitropolitan ia dezvoltare mai mare in Peninsula Balcanica, exclusiv Dalmatia si Panoniile, atasate atunci, in 379, Imperiul de apus, fiindca de Imperiul de rasarit sistemul mitropolitan s-a dezvoltat mai pronuntat si mai repede, decit in cel de apus. Sinodul II ecumenic din Constantinopol, sinod exclusiv rasaritean, la care apusul nici n-a fost invitat, fixa in canonul II principiul, ca jurisdictia bisericeasca sa urmeze pe cea politica, principiu subliniat in canonul III prin ridicarea scaunului Constantinopolului la acelasi rang cu al Romei si dezvoltat mai expres prin canoanele sinoadelor IV si VI ecumenice si prin legile imperiale si respectat in Ortodoxie pina astazi. Ridicarea Constantinopolului consfintea o stare de fapt. Inca in anul 341 episcopul Constantinopolului hirotoni episcopi pentru nordul Dunarii pe Ulfila, care ne-a predicat si noua, latineste. Pe urmasii lui si pe episcopii Gotiei din Crimeea tot patriarhul Constantinopolului i-au sfintit, ca Ioan Gura de Aur pe Unila si pe urmasul sau, urmasii sai pe urmasii acelora. In anul 382 sinodul constantinopolitan insira dupa rang mitropolitii din Iliric: I Tesalonic, II Sirmium. In Apus imparatul Gratian in anul 378 supuse papii prin decret pe toti episcopii Italiei. Ca inca papa, pe atunci Damas, si urmasii sai din secolul IV ar fi cautat sa si-l faca vicar in Iliric, pe Mitropolitul Tesalonicului, e inventia unui falsificator din anul 531, cum am dovedit dupa marii istorici catolici: Friederich, Mommsen, Rauschen, Duchesne si Ziller, in recenzia cartii profesorului din Blaj. N. Lupu: Religia stramosilor, in Rev. Teol. din August-Septembrie 1938. Prof. Lupu accepta toate falsurile colectiei din 531, premergatoare celei pseudoisidoriene, ba inca si da cu parerea de tot ridicola, ca Niceta de Remesiana va fi fost si el vicar suplinitor papal, caci de aceea a calatorit el in Italia, "ca sa-si dea ratiunile pontificelui roman". Stim insa din scrierile episcopului Nolei, Paulin, ca Niceta a calatorit in Italia spre a-l vizita pe el, nu pe papa. Cel mai de seama istoric al crestinismului dunarean si balcanic, preot catolic in acelasi timp, Jacques Zeiller, in cartea sa de temelie: "Les origines Chretiennes dans les provinces danubiennes de l'empire romain", ne da dovada nu numai de neexistenta vicariatului papal in Iliric pe vremea
12

Sfintului Niceta, 367-420, ci si de atirnarea de Constantinopol in cele rituale si teologice a acestui sfint parinte si apostol al nostru, desi scria si slujea latineste. In operele sale teologice Niceta imprumuta mai mult din parintii bisericeti greci, ca Grigorie Taumaturgul, Ciril din Ierusalim, Vasile cel Mare si Grigorie de Nazianz, decit din cei latini. Iar in ce priveste ritul in cartea sa, despre cintarea bisericeasca, lista cintarilor scripturistice, pe care le prescrie a fi cintate la slujbe, urmeaza de aproape pe cea a Bisericii din Constantinopol. In crezul sau Niceta, ca si panono-dalmatinul, Ieronim, si simbolul contemporan armean, marturisea si credinta in comunicarea sfintilor, formula anti-papista de organizare si viata bisericeasca, dovedind ca regula ortodoxiei o dicteaza comunicarea interepiscopala, nu vreun sef infailibil. Niceta a considerat ca apostolul-misionar prin excelenta al romanilor, pentru activitatea sa misionara extinsa in Peninsula Balcanica intreaga de nord si chiar si in nordul Dunarii si pentru ca argumentul filologic prin analiza unor termeni religiosi ai nostri, ca: martir, Craciun, pagin, etc., dovedeste ca pe vremea sa crestinatatea in masa hotaritoare a populatiei romanizate din tarile dunarene si balcanice, adica a poporului roman, ipoteza ce nu poate fi dovedita. Argumentul filologic ne ofera si el citeva temeiuri pentru concluzia ca crestinismul romanesc a fost de la inceput cel ortodox oriental. Unele cuvinte din terminologia noastra religioasa fundamentala pastreaza pina azi forma curat greceasca, foarte putin latinizata, altele sunt traducerea termenilor tehnici grecesti, dar nu in cei curenti in crestinismul latin-apusean, ci in termeni improvizati pe loc, in mediul nostru popular. Cuvintul cel mai caracteristic misionar-crestin, numele Mintuitorului: Iisus Hristos, il avem in forma curat greceasca, nu in forma apuseana de origine latina: Jesu Crist. Termenul crestin insa e formatie populara vulgara, din Chrestus (de la cel prea bun), forma in care folosea si Suetoniu pe vremea lui Traian numele Hristos (care deriva din unsul). Grecesti sunt termenii nostri religiosi: apostol, episcop, mitropolit, sinod, protopop, preot, diacon, calugar, minastire, schit, liturghie, Evanghelie, Pasti, botez, mir, marturisire, patrafir, tamiie, metanie, blestem, afurisenie, inger, drac, idol, iad, sarindar, saracusta etc. Unele ca aceste cuvinte le avem comune cu popoarele latine din Apus, din cauza limbii comune, altele insa le avem numai noi, ca dovada a evanghelizarii noastre prin misionari greci orientali. Cuvintul drac, de exemplu, din numele grecesc al sarpelui, simbol al cultului zeului medic Asclepios-Aesculap, foarte raspindit in Balcani in secolul III, numai noi il avem, popoarele latine (si germane) din Apus, evanghelizate de la Roma, au derivate din diabolos destramatorul. Dovada, ca noi am avut misionari din alta parte. Avem insa o serie de termeni tehnici crestini formati pe teren, la noi, prin traducerea celor grecesti, ceea ce dovedeste ca n-am fost evanghelizati de misionari din Apusul latin, fiindca stim precis ca vremea cind am fost evanghelizati, Apusul crestin avea consacrati anume termeni religiosi latinicrestini care totusi lipsesc in limba noastra, desi e latina si era latina si-n vremea evanghelizarii noastre, si dimpotriva, in locul acelor termeni noi avem altii, tot latini, dar nu termeni tehnici folositi in latinitatea apuseana, ci termeni populari, formati sau improvizati pe loc intre stramosii nostri de misionari care nu stiu termenii tehnici ai lumii latine din Apus, tocmai fiindca nu erau de acolo, ci din Orient, de aceea traduceau termenii grecesti aduci cu ei din Orient in limba latina a poporului , inventind astfel alti termeni latini decit cei din latintatea apuseana, si anume termeni de factura populara.

13

"Daca misionarii ar fi venit trimisi de Roma, ar fi venit cu termenii formati de-a gata de acolo si i-ar fi impus si la noi cum i-a impus Roma in tot Apusul. Dar la noi n-au venit cu fides, Trinitas, Deus, Ecclesia, Oratio, regnum Dei, pater, incarnatio, resurectio, assumptio, carnatio, virgo, etc.", ci misionarii si ucenicii lor locali, avind a traduce termenii grecesti in care invatasera ei crestinismul, "au ales din graiul poporului, ca unii ce acum i-au invatat graiul, cuvintele: credinta, Treime, Dumnezeu, Tatal, intrupare, inviere, inaltare, biserica, rugaciune, imparatia lui Dumnezeu, Facatorul, Fecioara etc.". Astfel, "termenii latini, prin care se exprima crestinismul nostru primit de la Roma, arata dimpotriva, ca nu l-am primit de la Roma, ci de la misionari, care nefiind in legatura cu Roma, nu ne-au aduse termeni consacrati acolo, ci invatind limba poporului de aici, ca sa-i poata predica, au ales din graiul lui pentru prima data cuvintele corespunzatoare pentru notiunile crestine". (D. Staniloae). Analiza acestora dovedeste si lipsa dependentei de Roma a Bisericii romanesti primare, caci "de ar fi fost mai tirziu o dependenta strinsa a noastra de Roma uniformizatoare, ea ne-ar fi impus termenii ei cum i-a impus pretutindeni" la popoarele latine, supuse ei bisericeste. In secolul V incepe si in al VI-lea ajunge la culme lupta Romei pentru a-si intinde jurisdictia in Peninsula Balcanica. In anul 391 sinodul general bisericesc din Capua, in Italia, primind plingere ca episcopul Nisului, Bonos, ar fi eretic, o repartiza spre judecata sinodului episcopilor Iliricului, sub presedintia celui din Tesalonic, Anisiu, ca for competent pentru a-i judeca pe episcopii balcanici. Sinodul din Iliric il condamna pe Bonos. El intreaba pe Ambrozie al Milanului, sa se supuna? Ambrozie ii raspunde ca da. Papa Siriciu insusi in corespondenta cu Anisiu recunoastea ca singurul for competent a-l judeca in ultima instanta pe Bonos e sinodul episcopilor Iliricului, cum constatase sinodul general. Deci Biserica noastra era pe atunci sinodalista, nu papista. Peste vreo trei decenii insa, papa Bonifaciu I (418-422) incerca sa-si cistige drept de amestec in alegerea mitropolitilor din dieceza Macedoniei si sa-si supuna astfel Iliricul. Incercarea nu reusi, dimpotriva avu ca rezultat supunerea Iliricului, deci si a Bisericii romane, Patriarhiei constantinopolitane. Cazul e urmatorul: In deceniul al doilea al secolului V, mitropolitul Corintului hirotoni episcop de Paleo-Patre pe Perigen. Paleo-patrenii nu-l primira. Mitropolitul il tinu pe linga sine ca arhiereu auxiliar. Perigen se considera vicarul mitropoliei si cind mitropolitul muri, ii ocupa scaunul fara alegere. Corintenii si epicopii mitropoliei protestara declarind ca nu primesc de mitropolit pe unul, care nici de episcop la Paleo-Patre n-a fost primit. Perigen incerca sa se impuna prin obtinerea comunicarii cu el ca mitropolit a altor mitropoliti, a unora cu vaza cit mai mare. Astfel solicita comunicarea arhiepiscopilor de Roma si Tesalonic intre altele. In cererea de comunicare a lui Perigen, papa Bonifaciu vazu prilejul de a pescui in apa tulbure, spre a-si intinde jurisdictia. Necunoscind insa cazul, spre a nu risca o compromitere, intreba intii in 19.IX.419 pe arhiepiscopul Tesalonicului, daca ar putea sa-i acorde lui Perigen comunicarea sa ca mitropolit al Corintului. Perigen reusi intre timp sa-si cistige comunicarea Tesalonicului, asa incit acesta raspunse favorabil si Perigen obtinu comunicarea papei. I-o refuzau insa si dupa aceea episcopii provinciei Corintului, mitropolitii din jur si alte capetenii bisericesti cu vaza, intre care si patriarhul Constantinopolului. Acesta, animat de aceeasi dorinta de dominatie, ca si colegul sau roman, si folosind ca si acela puterea imperiala spre a si-o satisface, scoase in 14 Iulie 421 de la imparatul Teodosie II legea, ca in prefectura Iliricului, daca s-ar ivi vreo indoiala despre eventuala, stricare a obiceiului vechi bisericesc sau a canoanelor, ea sa se decida de sinodul bisericesc cu stirea patriarhului Constantinopolului care are aceeasi prerogativa, ca si al Romei vechi.

14

Legea supunea Iliricul patriarhiei Constantinopolului. Ea a fost cuprinsa si in codicele teodosian din 435, si in cel justinian din 538 si a fost intarita prin canonul 28 calcedonian, care supunea Constantinopolului dieceza Traciei si tinuturile barbare de peste granitele ei, deci si nordul Dunarii si Panoniile, cotropite atunci de huni inainte de goti. In anul 424 si Iliricul apusean (Dalmatia si Panoniile) fu inglobat Imperiului de Rasarit, fapt care a contribuit si el ca Biserica stramosilor nostri sa ramina rasariteana si in dependenta ierarhica, precum era si in dogme si in rit. Atasamentul episcopilor nostri de Constantinopol se arata in timpul nestorianismului si prin aceea, ca ei iau apararea patriarhului Constantinopolului, Nestorie, condamnat de Sinodul III ecumenic din Efes, 431, si tin cu el. Contra condamnarii inaintara protest in sinod 68 de episcopi, intre care erau si Iulian al Sardicii, Dorotei al Marcianopolei, Timotei de Tomis, Eustatiu de Nis, Iacob de Durostor, Petroniu de Novae si Marcian de Abrit, Iulian al Sardicei refuzind indemnul lui Ruf al Tesalonicului de a reveni la Ortodoxia niceeana, sinodul il destitui. Pe ceilalti episcopi, partizanii lui Nestorie ii sili patriarhul Constantinopolului, Proclu cel Mare, in 434, se semneze formula ortodoxa din 433. Dorotei refuza. Proclu ii invita pe marcianopoleni sa-l alunge dar si ei refuza. Atunci o delegatie a Sinodului ecumenic merse la Marcianopole cu armata, il scoase pe Dorotei si-l inlocui cu Saturnin. Doi sufragani, Evdochie al Appiariei si Balcaniu al Nicopolei, demisionara din solidaritate cu Dorotei. Scaunul Nicopolei il lua Policarp al Rusciucului, care era ortodox. Marele succes al nestorianismului intre stramosii nostri, pe linga legaturile cu Constantinopolul, se datora si caracterului sau rationalist, conform cu pozitivismul latin, ostil misticismului, al stramosilor nostri, desi unii din episcopi dovedesc influenta greaca prin numele lor. In 441 hunii ocupara orasul Margum, la varsarea Moravei in Dunare, al carui episcop le jefuiau mormintele regesti din cimpia Tisei. Ocupara si Beogradul si Nisul, iar in 447 si Sirmiumul restaurat abia in 500. Ambasadorul bizantin la Attila, Pricus, atesta existenta in regatul hun a romanilor si a slavilor. La sinodul din Constantinopol, 22.XI.448, contra monofizismului, participa Saturnin al Marcianopolei si cei doi episcopi din Crimeea, iar Ioan de Tomis ( 449), scrise o combatere a monofizismului. In 449 la sinodul din Constantinopol, participa Saturnin cu sufraganul sau, Secundian din Novae ( = Sistov), cei doi epicopi din Crimeea si Alexandru de Tomis.Crimeenii si Diogen al Remesianei participara si la sinodul tilharesc din Efes in 449. La Sinodul IV ecumenic din Calcedon, in 451, a semnat mitropolitul de Tomis, ca pentru ultimul in actele sedintei din oct., dar probabil ulterior, in 452 (B. O. R. 1948, p. 172). Lipsira si ceilalti episcopi din teritoriul etnic romanesc, din cauza cotropirii hune si ostrogote. Sinodul, in canonul 28, supuse patriarhiei Constantinopolului diecezele Tracia, Pont si Asia si pe episcopii din tinuturile barbare ale acestor dieceze, deci si teritoriul de formare a neamului romanesc, inclusiv Romania de azi, completind legea din 421. In anul 458, imparatul bizantin Leon, printr-o circulara trimisa in toate provinciile, ceru de la toti episcopii semnaturi de aprobare sau respingere a Sinodului IV ecumenic. Din tarile dunarene lipsesc semnaturile din provinciile panonice, din Moesia superioara si din Dacii, fiind invadate de barbari. Lui Zosim al Sardicii i s-a trimis circulara, dar s-a pierdut ori ea, ori raspunsul. Dintre episcopii din Scitia Minor, Moesia inferior si Dardania numai de la Teotim II de Tomis veni rapuns, aprobind sinodul; ceilalti nu semnara.

15

In anul 482 imparatul bizantin Zenon si partriarhul sau Acachiu publicara Enoticonul, marturisire de credinta echivoca, menita a impaca pe monofiziti cu ortodocsi. In loc de acea impacare, Enoticonul aduse schisma intre Roma si Constantinopol pe 35 de ani (481-484), sfirsita cu infringerea si umilirea de catre papa a patriarhiei constantinopolitane. In cursul acestei schisme, in anul 512, scriu episcopii din Iliric, Dardania si Dacia o epistola papii Simac, ca doresc sa comunice si cu el, si cu patriarhul Constantinopolului. Simac le raspunse, ca numai cu el sa comunice. In acest sens facea presiuni si generalul din Iliric. Vitalian, care in 514 intra cu armata de 60.000 in Constantinopol si-i stoarse imparatului Anastasie promisiunea, ca va face pe placul papii. Indata ce iesi Vitalian cu armata, imparatul porni cu represalii contra partizanilor din cler ai papii. Aresta si aduse in temnita la Constantinopol 2 episcopi din Epir (din Nicopol si Lihnid) si 3 din Dacia mediteraneana: Domniu al Sardicii, Gaian de Nis si Evangheliu de Pautalia. Alcison al Nicopolei si Gaian de Nis murira in temnita; armata lui Vitalian se puse iar in miscare si-i elibera pe ceilalti. In 515, patruzeci de episcopi din Iliric si Grecia se adunara in sinod sub protectia lui Vitalian si-l exclusera din comunicarea lor pe Dorotei al Tesalonicului, care tinea cu patriarhul constantinopolitan, si-i scrisera papii Hormisda (514-521) ca ei cu el comunica. In 518, Ion al Varnei si Amantiu al Nicopolei vecin participara la sinodul din Constantinopol contra monofizismului. In 519, imparatul Justin ordona ca patriarhul Constantinopolului, Ioan, si toti sufraganii sai sa semneze actul de supunere catre papa, prezentat de legatii acestuia. La debarcare, legatii fura intimpinati de calugarii dobrogeni si rugati sa adopte formula teopashita. Legatii ii indrumara la papa. Ei se dusera in numar de 4, facind prima legatura directa a noastra cu papa. Altii din ei au pirit la imparat pe mitropolitul de Tomis, Patern, si pe alti episcopi din provincia lor, ca resping formula teopashita si (deci) tin nestorianismul, episcopii insa fura gasiti ortodocsi si monahii isi cerura iertare. Iscalitura patriarhului Constantinpolului pe formula lui Hormisda, ca va urma in dogme parerea papii, fiindca papa n-a gresit niciodata, o obtinura legatii prin ordin imperial, mergind si la Tesalonic, sa capete si de la arhiepiscopul de acolo, Aristid, ales contra opozitiei papii. Aristid impiedica cu varsare de singe debarcarea, incit trebuira sa renunte. Cu cu atit mai putin poate fi vorba sa fi iscalit episcopii tarilor dunarene pretentioasa formula papala, data imediat uitarii si de patriarhia Constantinopolului, ca una impusa prin sila. In 520, Patern de Tomis participara la alegerea noului patriarh al Constantinopolului, Epifanie, care in 533 semna un edict dogmatic contrar deciziei Papii in problema teopashita. In 531, episcopul sau diaconul Teodosie din Echineon in Tesalia, ii prezenta papii Bonifaciu II vestita sa colectie de acte false, compuse in scopul de a-l convinge, ca mosteneste dreptul de jurisdictie peste arhiepiscopia Tesalonicului si prin ea peste intregul Iliric, si de a-l indupleca sa reaseze in scaunul de mitropolit al Larissei pe Stefan, destituit de patriarhul Constantinopolului, Epifaniu. Bonifaciu si sinodul sau, gasind neintemeiate actele respective, ordonara examinarea autenticitatii lor cu ajutorul arhivei papale. Rezultatul a fost depunerea colectiei in arhiva, in dosarul nr. 5751, si nefolosirea ei, ca a uneia false, pina in secolul IX cind o scoase la intrebuintare, deodata cu cea pseudoisidorina, fabricata in scop similar, si o folosi papa Nicolae I in lupta sa pentru jurisdictie cu patriarhul Constantinopolului, Fotie. Pe la 535, bizantinii concurau cu gepizii din nordul Dunarii la convertirea herulilor din regiunea Beogradului si a alanilor dobrogeni. In 14 Aprilie 535, prin novela XI, Justinian infiinta arhiepiscopia autocefala in Justiniana Prima, linga Vederiana si Scupi, cu jurisdictie peste Praevelitana, Macedonia de Sus, Moesia superioara ( = Serbia), circumscriptia Bassianei in Panonia (a II-a), Dardania, ambele Dacii din sudul Dunarii si teritoriul supus imperiului din nordul Dunarii, inclusiv tinutul Varadiei din Banatul de azi, TurnuSeverin, Celeiu si alte cetati de pe malul sting al Dunarii.
16

Dobrogea si Bulgaria de rasarit ramasesera supuse Constantinopolului si in 536 Ion al Varnei participa la alegerea patriarhului Constantinopolului, Mina. Novela argumenta dreptul stapinirii politice de a crea autocefalii bisericesti cu argumentul ca si arhiepiscopia Tesalonicului non sua autoritate, sed sub umbra praefecture meruit, aliquam praerogativam. Arhiepiscopul Tesalonicului si patriarhul Constantinopolului nu cirtira contra noului coleg de jurisdictie creat de novela. Papa Agapit insa facu drumul pina la Constantinopol spre a cere sa-i fie supusa lui noua arhiepiscopie. Fu refuzat insa. Al doilea urmas al sau, Virgiliu, favoritul imparatesei Teodora, urcat in scaunul in 537 prin asasinarea antecesorului, reusi sa scoata in 18.III.545 novela 131, care prescria, ca arhiepiscopul Justianianei Prime sa obtina locul scaunului roman in provinciile supuse arhiepiscopiei, precum a definit prea sfintitul papa Vigiliu (Cit de sfint era Vigiliu, a dovedit-o prin uciderea antecesorului sau spre a-i lua scaunul si prin condamnarea sa ca eretic de Sinodul V ecumenic, pe care l-a sabotat). Prin legiferarea definitiei sale echivoc redactate, Virgiliu urmarea desigur obtinerea unei legi pe care s-o poata interpreta in sensul de a si-l face loctiitor in Balcani pe arhiepiscopul autocefal. Asa interperteaza si istoricii papistasi novela. Textul insusi spune numai ca arhiepiscopul sa obtina in prefectura Iliricului locul de sef suprem bisericesc ce-l are patriarhul Romei in prefectura sa. Daca i l-ar fi supus papii, i-ar fi luat autocefalia. In cazul acesta, novela ar fi cuprins obligarea arhiepiscopului de a fi confirmat in scaun de papa si alte semne de atirnare, ce insa ea nu cuprinde, ci lasa in vigoare si novela XI de autocefalie, si legea din 421 de legatura cu Constantinopolul. Vigiliu, prin intrigile sale de curtean al imparatesei, pentru care il infiera aspru Baroniu, n-a putut obtine decit o redactare echivoca a autocefaliei. Si atit insa ia prins bine urmasului sau de la sfirsitul veacului, Grigorie I, spre a incerca a-si supune arhiepiscopia Justinianei, incercare pe care numai providenta o zadarnici prin nimicirea Justinianei in 602. Spre a readuce la Ortodoxie pe monofiziti, imparatul Justinian in 544 si in 551 condamna prin edict ca nestoriene niste scrieri de Teodor de Mopsuestia, Teodorit si Ibas, "cele 3 capitole". Arhiepiscopiei Justinianei Prime, Benenat, si papa Vigiliu aderara la condamnare, episcopii nostri insa, din tarile dunarene, unde Nestorie se bucurase de mari simpatii pentru rationalismul sau si pentru calitatea sa de patriarh ar Constantinopolului, aparau Ortodoxia celor 3 capitole: Nepotul lui Vigiliu, diaconul Rustic si un alt diacon al sau calatorira din Constantinopol la Tomis si-l denunta la mitropolitul de aici, Alexandru, pe Virgiliu ca eretic. Vigiliu se apara printr-o epitola ce i-o trimise in 18.III.550. In 549 episcopii ilirici in sinodul lor hotarira destituirea arhiepiscopului lor Benenat pentru aderarea sa la condamnarea celor 3 capitole. Aceeasi sentinta o adusera contra lui Vigiliu episcopii apuseni, adunati in sinod in Africa in 550. Efectul fu ca Vigiliu in 551, cind Justinian condamna prin edict cele 3 capitole, dadu o bula prin care le declara ortodoxe si excomunica pe toti cei de alta parere. Justinian convoca Sinodul V ecumenic in 553 pentru condamnarea celor 3 capitole si a aparatorilor lor. Vigiliu publica un nou edict despre ortodoxia celor 3 capitole (Constitutum) si refuza a participa la sinod. Benenat refuza si el sa mearga la sinod, dar trimise ca reprezentant al sau acolo pe mitropolitul Macedoniei superioare, Foca din Stobi. Trei sufragani ai sai: din Ulpiana sau Justiniana Secunda (Liplian), din Nis si Zapparra, care iscalira Constitumul lui Vigiliu alaturi de 13 episcopi apuseni, refuzara si ei sa participe la sinod, scuzindu-se ca nu merge nici Benenat si ca ei lui nu au a-i raspunde. In sinod insa, Foca vota condamnarea celor 3 capitole si a lui Vigiliu si astfel ceilalti episcopi ilirici si dunareni cedara, mai greu Pavel din Ulpiana, unde a fost rebeliune contra sinodului, domolita cu armata, si Vasilisc al Sardicii. Condamnarea lui Vigiliu ca eretic de sinodul ecumenic slabi influenta papii in Iliric si amina posibilitatea exploatarii textului echivoc din 545 in favoarea ei pina in 590, cind scaunul roman fu ocupat de Sf. Grigorie Dialogul. In 579 ii aflam pe episcopii Panoniilor in dusmanie cu Roma si aliati cu Arhiepiscopul Aquileei, rupt de Roma de la Vigiliu incoace.
17

Crestinii din nordul Dunarii, din Romania de azi, erau in sec. VI supusi gepizilor, crestini arieni, dar prieteni cu bizantinii. Erau insa strimtorati de multimea mare de slavi pagani, impinsi aici de avari si impiedicati de armata bizantina de a trece in Peninsula Balcanica. In 567, slavii si avarii ucid pe ultimul rege gepid, Cunimund. Principele mostenitor Reptila mai continua rezistenta pina in 571, ajutat de episcopul sau Thrasaric si de bizantini. Infrinti in 571, Reptila si Thrasaric fug cu tezaurul la Constantinopol. Slavii si avarii in 582 distrug Sirmiul, lasind in picioare numai biserica Sfintului Dumitru de la care numira apoi orasul Mitrovita. De la papa Grigorie I avem 2 epistole din 592 catre episcopul Justinianei Prime, Ioan. Jaffe a publicat si 2 epistole ale lui din 594, despre confirmarea lui Ioan atunci, epistole suspecte, odata ce Ioan era arhiepiscop si in 592, cind Grigorie il dojenise si-i dicta pedeapsa pentru ca aprobase o destituire de episcop in Tesalia, fara consultarea apocrisiarilor papali din Constantinopol. Impresia e ca Ioan se purta ca arhiepiscop autocefal, dar ca papa lupsa sa si-l supuna indirect prin apocrisiarii sai constantinopolitani. Ca va fi reusit intru citva, pare a reiesi din faptul ca in 601 imparatul Mauriciu, vrind a-l destitui pe Ioan din cauza ca era bolnav, papa, prin apocrisiarul sau din Constantinopol, diaconul Antonie, il salva pe slabanogul de care avea nevoie la cirma Bisericii iIlirice, spre a si-o supune. In acelasi timp insa, Marcu al Salonei, om zdravan, nu ca Ioan, ales contra candidatului sprijinit de papa, purta titlu de arhiepiscop si arunca la cos protestele papii contra acestui titlu al sau. In anul 602, slavii din nordul Dunarii profitara de revolta armatei bizantine ce formase pina atunci cordon la Dunare contra lor si invadeaza Peninsula Balcanica. Justiniana Prima o sterg de pe fata pamintului si cu ea si arhiepiscopia ei cea cu autocefalia subminata de uneltirile papale. Incadrarea Bisericii balcanice si dunarene in sistemul ierarhic universal crestin, prin aceasta revenea la starea dinainte de 535, reglementata prin legea din 241 si prin canonul din 451. Asezarea slavilor in partile Croatiei si Dalmatiei taie calea asalturilor papale spre subjugarea crestinilor balcanici si dunareni de nationalitate romanica (de aceea atit de rivniti). Romanicii acestia, de pe atunci romani deja, fura insa mult imputinati in Balcani si sporiti in nordul Dunarii prin marea migratiune din 602. Asezarea slavilor in Balcani si golul lasat de ei in nordul Dunarii provoaca mutarea in mare masa a romanilor din Balcani in tara lor de azi, mutare sporita in 678, cind se asezara bulgarii in tara lor de azi. Asa se muta centrul de greutate al romanimii in fosta Dacie Traiana, unde ea nu pierise nici dupa Aurelian si unde inca pastrase legaturile cu crestinismul ortodox rasaritean. La Celei, vechea Sucidava, pe unde trecuse Constantin cel Mare si apoi si Valens pentru a repurta asupra gotilor biruinte si pentru Imperiul bizantin, dar si pentru crucea lui Hristos, exista o bazilica crestina din secolul IV, pe care o restaura Justinian. In ruinele ei dezgropate in 1946, s-a gasit o amfora cu inscriptia greaca: "Maria naste pe Hristosul divin, a preotului Luconohos al lui Licatios, inscriptie antinestoriana" (B.O.R. 1948, p. 173). Ruina altei bazilici, tot din secolul IV si restaurata de Justinian, s-a dezgropat la Turnu-Severin. In dreapta Dunarii, inclusiv Dobrogea noastra, multe si foarte multe inscriptii crestine, cam tot atitea grecesti cite latine, multe chiar bilingve, ele rarinduse cu secolul VII pina la disparitie. Latin este epitaful episcopului Sardicii din jumatatea a doua a secolului VI, Theuprepius, desi numele ii este grec. Latin este epitaful crisnicului Deciu de la biserica din Sardica, inchinata Sfintului Apostol Andrei, in amintirea predicarii lui pe aici. Sarcofagul lui Dasiu din Durostor, facut la refugierea de aici dinaintea slavilor si avarilor in 579, are inscriptie greaca. Dupa distrugerea Justinianei Prima, papii ofera titlu de vicar mitropolitilor greci din sudul Peninsulei Balcanice si din insulele grecesti. Papa Martin, in 649, apostrofa drastic pe arhiepiscopul Tesalonicului pentru ca nu primea acel titlu. La Sinodul VI ecumenic din 680, papa Adrian isi
18

instrui delegatii, sa puna pe cit mai multi mitropoliti din Grecia sa iscaleasca vicari papali. Au si iscalit cei din Tesalonic, Atena, Corint, Creta, etc., fapt care arata titlu a fi fost pur decor. Pentru romani titlurile acestea nu mai au importanta, masa mai mare a lor fiind la 680 in nordul Dunarii, despartita de centrele grecesti prin sirbii si bulgarii pagani. Au ramas in legatura cu ele doar macedo-romani din Epir, Macedonia, Tesalia etc. Istoricii catolici mai vechi au lansat teoria, ca abia in 732 a pierdut papa jurisdictia peste Iliric si anume ca pedeapsa aplicata lui, pentru ortodoxia sa in problema icoanelor, de imparatul iconoclast Leon III Isaurul. Tot un istoric catolic, mai nou insa si mai obiectiv, Vailhe, a dovedit in Dict, de Theol. cath. III, 3 ca acea teorie, interesanta in sens papist, e falsa, ca Leon III nu i-a luat papii Iliricul (pe care nici nu-l avea), ci averile din Italia (B.O.R. 1948, p. 506). Teoria aceea trebuie deci stearsa si din manualul lui Eusebiu Popovici si din Bunea si din toata istoriografia. Papa pierduse jurisdictia pentru Iliric inainte de a o cistiga, adica in 421, precum am vazut. Romanii din nordul Dunarii scapa de molestarile papiste pina tirziu dupa convertirea la catolicism a ungurilor si isi pastreaza ortodoxia si legaturile cu Biserica rasariteana si dupa asezarea slavilor si bulgarilor pagani intre ei si Constantinopol, gasind drum pentru ele atit printre acestia, cit si pe calea marii, pe unde comunicau cu Biserica bizantina si Crimeea. Mitropolia Gotiei din Crimeea, grecizata, se mentine in dependenta de Constantinopol ca pe vremea lui Ioan Gura de Aur, pina in Evul Mediu, cind ne-a dat pe vladica din Hunedoara, Ioan de Cafa. La Sinodul VII ecumenic din Niceea in 787 participa mitropolitul Gotiei, Ioan. Participa insa si Ursu al avaritenilor, care nu putea fi, dupa numele sau romanesc si dupa denumirea credinciosilor sai, decit episcopul romanilor supusi avarilor, asadar din patria noastra de azi. In el avem deci dovada legaturilor noastre definitiva ca neam, inca in perioada ecumenicitatii crestine datatoare de legi si datini universale si vesnic valabile. Ursu putea ajunge la Constantinopol si Niceea si pe uscat, prin Peninsula Balcanica unde inflorea crestinismul si sub slavii si bulgarii pagani, caci biserica Sf. Sofii din Sofia, vechea Sardica, exinstenta la venirea slavilor aici, care dupa ea au numit orasul, ca si Mitrovita dupa a Sf. Dumitru, a fost restaurata in forma in care ni s-a pastrat pina azi, tocmai in secolul al optulea, asadar in preajma Sinodului VII ecumenic (P. Constantinescu-Iasi, Istoria Artei Bizantine, Iasi, 1927, p. 98). Cea mai deplina si definitiva consolidare o primira legaturile Bisericii romanesti cu Biserica ecumenica ortodoxa de Rasarit prin intrarea in aceasta a bulgarilor si a slavilor de sud in secolul IX. Faptul ca si bulgarii in 864 si sirbii in 868 au fost crestinati de bizantini, a fost hotaritor pentru raminerea noastra in comunitatea si in sfera de influenta a Bisericii Ortodoxe de rasarit, patronate de Imperiul bizantin. In urma slavizarii Bisericilor crestine ortodoxe sirba si bulgara pe la anul 900, in urma primirii in sec. urmator a crestinismului ortodox si de slavii de nord: rusi si ruteni, am ajuns a fi cuprinsi si din nord si din sud de vecini ortodocsi. Spre rasarit Marea tot spre ortodocsi ne deschidea drum. Numai spre apus aveam vecini de alta lege, de lege latina. Influenta acestor vecini asupra noastra insa era impiedicata de limba diferita, pe cind cu slavii aveam limba comuna, in viata politica si bisericeasca in urma slavizarii acesteia la noi prin indelungata simbioza slavo-romana, si prin slavizarea de ei a Bisericii in cuprinsul stapinirii lor. Slavismul ne-a scutit, de influenta apuseana bisericeasca, aceasta avind ca vehicol limba latina, neinteleasa si nefolosita la noi dupa anul 900. Cultura bisericeasca slava alimentindu-se exclusiv din cea greceasca ortodoxa, si a noastra tot ortodoxa a ramas si in perioada slavona.
19

Ambele Biserici foloseau cartile de slujba si biblice traduse de Ciril si Metodiu, predicile lui Ioan Gura de Aur traduse de tarul Simion ( 927), Dogmatica lui Ioan Damaschin, tradusa de arhiepiscopul Ohridei Ioan, din vremea tarului Simion si a urmasului sau, si altele, toate ortodoxe. In 971 cucerira bizantinii Bulgaria de rasarit, in 1019 toata Bulgaria, pastrind autocefalia Ohridei si supunindu-i expres si pe vlahii din intreaga Bulgarie. Stapinirea bizantina in Bulgaria, care dura pina in 1186, promova aici grecismul, incit preotul Ioan al episcopiei vlahilor pe la 1050 semna greceste pe o carte de vieti de sfinti tot greceasca, iar in anii urmatori arhiepiscop al Ohridei a fost Teofilact, ( 1107), unul din cei mai mari exegeti greci. Razboaiele si grecizarea din Bulgaria au produs refugierea multor clerici bulgari in nordul Dunarii, unde inflorea netulburata ortodoxia slava. Voievodul bulgar Ohtum, ajungind si el in 1019 suspus bizantin, aduse din Vidin calugari "greci", adica bulgari de rit grec, si le facu manastire in capitala sa, Morisena ( = Muresana), azi Cenad. In acest timp se ivi pentru ortodoxia noastra iarasi pericolul prozelitismului papal, prin convertirea pe la anul 1000 la ritul apusean a ungurilor, evanghelizati pina atunci si de ortodocsi, cum dovedesc termenii lingvistici, pagan si Craciun, luati de ei de la noi, cruce, botez, etc., de la slavi, cum dovedeste botezarea in Constantinopol in 948 a comandantului lor Bulciu, care la aduse de acolo si pe episcopul Ierotei, cum dovedeste pastrarea de ei si la sfirsitul secolului XI in partile dincoace de Tisa a preotilor casatoriti si a obiceiului ortodox de a incepe Postul mare lunea etc. Ocupind ungurii Banatul in 1029 prin tradare boierului Ohtum, Cenad, adusera episcop si calugari latini in manastirea din Muresana rebotezata atunci Cenad. Nu desfiintata insa manastirea ortodoxa, ci o mutara la Maidan, azi in Iugoslavia, si in ea se ingropa Cenad si urmasii sai pina in secolul XIII. Ungurii au tolerat ortodoxia romaneasca pina in 1024, cind porni papa Inocentiu III ofensiva pentru subjugarea ortodocsilor de pretutindeni. Atunci il indupleca papa pe Ioanichie, imparatul romano-bulgar de la Tirnovo, prin darul unei coroane de imparat si prin recunoasterea ca patriarhie a mitropoliei Tirnovo, sa-i inchine Biserica romano-bulgara pe 30 ani, fara a-i impune vreo shimbare in credinta, ca in asa numitele uniri de dupa 1439. In 1234 acea inchinare inceta in schimbul recunoasterii de bizantini a patriarhiei Tirnovei. In nordul Dunarii ofensiva de catolicizare, pornita de papa in 1204 dura pina in 1556 si fu reluata in 1688 pentru a dainui pina in 1948. Primul obiectiv al ofensivei au fost manastirile noastre. In 14.IV.1204 ii ordona papa episcopului maghiar din Oradea, sa viziteze manastirile ortodoxe din Ungaria si sa-i reporteze ce s-ar putea face pentru catolicizarea lor. Rezultatul nu ni s-a pastrat, dar in 1205 ii reprosa papa regelui Ungariei, ca in Ungaria numai o manastire latina (cu regula apuseana) este, ortodoxa insa multe. Una din ele era cea de la Hodos-Bodrog, linga Arad, amintita in documente inca in 1177. Numele inca o arata de orgine slavo-romana, caci hudus in slavoneste inseamna solemn. Altele vor fi fost manastirile banatene, caci pe linga cea din Maidan, documentele atesta existenta din secolul XIII si a manastirilor din Varadia, Partos, Semlac, Srediste, Mesici etc. Unele vor fi fost rapite ulterior de catolici, ca cea din Cenad. In 1234 se plingea papa ca episcopii ortodocsi din regiunea Milcoviei, din Muntenia de sus si din Moldova de jos, converteau si desnationalizau pe ungurii si sasii trecuti din Ardeal in acea regiune. Semn de vigoarea Ortodoxiei si a romanismului acolo, si dovada a existentei episcopiilor noastre de atunci.

20

In 1303 Ramon Lull, scolastic din indepartata Spanie, stie de foarte ridicata noastra constiinta ortodoxa. Scria, ca grecii, rusii si romanii isi cred legea lor mai dreapta decit a latinilor. In secolul XIV papii trimit dominicani si franciscani in partile noastre, sa ne converteasca. Rapoartele acestora arata ca n-o pot face din doua cauze: diferenta de rit si diferenta de organizare parohiala. Organizarea parohiala catolica prevedea dijma, de care romanii au fost scutiti inca de regii sfinti, Stefan si Ladislau, din sec. XI, si apoi si de cei din sec. XV, ca necatolici. In 1328 raportau misionarii dominicani din Ungaria ca le reproseaza convertitii, ca-i convertesc pentru a le lua dijma bisericeasca, (ut dent clericis dona sua). La rit tineau romanii fiindca le permisese slujba in limba inteleasa de ei, cu preoti de limba lor. De aceea in 1374 papa voia sa faca episcop de rit oriental supus lui pe un franciscan care stia romaneste, dar n-a reusit. In acest secol XIV, prin infiintarea de patriarhia Constantinopolului a celor 3 mitropolii romane, pentru cele trei regiuni principale ale tarii noastre de azi: Muntenia, Transilvania si Moldova, se creara conditii solide pentru pastrarea Bisericii romane in comunitatea ecumenica a bisericilor ortodoxe si pentru pastrarea nealterata la romani a crestinismului ortodox, primit de ei la crestinare si pastrat totdeauna. Pr. Prot. Stefan Lupsa, "Ortodoxia Romaneasca", Bucuresti 1992, pag. 67-84. *In "Studii teologice" 1949, nr. 9-10, p. 814-837. BIBLIOGRAFIE 1. C. Auner, Din inceputurile bisericii romane, Blaj, 1902. 2. Al. Barcacila, Drobeta, 1932. 3. Pr. Fr. X. Bauer, Proklos von K-pel, Munchen, 1919. 4. A. Bunea, Incercare de ist. Romanilor - 1382, Bucuresti 1912. 5. B. N. Cartojan, Istoria vechii lit. rom., Bucuresti, 1940. 6. I. Coman, Aria misionara a Sf. Nichita, B.O.R., 1948. 7. E. Condurachi, Monumenti cristiani nell Ilirico, Roma, 1940. 8. P. Constantinescu - Iasi, Istoria Artei Bizantine, Iasi, 1927. 9. C. Daicoviciu, Monum, crestine daco-rom., An.I.St.Clas. Cluj, 1936, 1941. Studii, Bucuresti, 1948. 10. N. Dobrescu, Intemeierea mitropoliilor, Bucuresti, 1906. 11. N. Dobrescu, Introducerea crestinismului la Romani, Sibiu, 1911. 12. L. Duchesne, Hist. ancienne de l'Eglise, Paris, 1903-1925. 13. L. Duchesne, Les eglises separees, Paris, 1890. 14. C. Erbiceanu, Raspuns d-lui Auner, Tel. Rom., B.O.R., F. Diec., 1902. 15. Fliche-Martin-Lebreton-Zeiller, Hist, de l'Eglise. II, P. 1933 ss. 16. N. Iorga, Istoria Romanilor, II, Bucuresti, 1937. 17. N. Iorga, Istoriea bis. Rom., Bucuresti, 1929. 18. N. Lupu, Religia stramosilor, Blaj, 1935. 19. St. Lupsa, Religia stramosilor, Rev. Teol., Sibiu, 1938. 20. St. Lupsa, Catolicismul si Romanii. Cernauti, 1929. 21. St. Lupsa, Sf. Dumitru, Tel. Rom., Sibiu, 1946. 22. St. Lupsa, Un nou monument crestin din Potaisa, Sibiu, 1947. 23. St. Metes, Istoria bisericii rom. din Transilvania, Sibiu, 1935. 24. St. Metes, Istoria bisericii rom. din Transilvania, Sibiu 1936. 25. D. Mitrea, Gemma crestina din Potaissa, Rev. Ist. Rom., Bucuresti, 1946.
21

26. D. Onciul, Originile Principatelor romane, Bucuresti, 1899. 27. V. Parvan, Contrib, epigr, la ist. crestina daco-romana, Bucuresti, 1911. 28. N. M. Popescu, Ioan, preotul episcopiei Aromanilor, B.O.R., 1934. 29. E. Popovici, Istoria Bisericii Universale, II, Buc., 1926. 30. G. Rauschen, Jahrbucher der chr. Kirche 379-395, Fr. Im. Br., 1897. 31. S. Reli, Istoria vietii bisericesti a Romanilor, Cernauti, 1942. 32. V. Sibiescu, Calugarii sciti, Rev. Teol., Sibiu, 1936. 33. D. Staniloae, Ortodoxia si neamul romanesc, Tel. Rom. si Sa fim iarasi una, Sibiu 1945. 34. V. Vladuceanu, Minastiri banatene, Timisoara, 1947. 35. J. Zeiller, Les origines chr. Dans les prov. Danubiennes, Paris, 1918. 36. J. Zeiller, L'expansion du chr., dans la peninsule des Balkans, Rev. Balk 1935.

22