Sunteți pe pagina 1din 15

-1-

Romanii sau Romanii de Rasarit

Dr. Mircea Dogaru

1. Radacinile

Zorii istoriei scrise i-au surprins pe inaintasii inaintasilor nostri in cetatile de piatra ale Carpatilor si
Balcanilor, in bogata vale a Dunarii si de-a lungul marilor riuri care, spre Soare-Rasare, isi calatoresc
undele spre primitorul Pont Euxin. Generatie dupa generatie, au durat, cu mult timp inaintea epocii
homerice, o civilizatie agro-pastorala, rivalizind cu lumea helladica si miceniana, o societate sedentara,
divinizind soarele care da viata rodului, au dezvoltat felurite tehnici agricole si mestesugaresti pe care, de
la ei, acei primi agricultori si pastori ai locului, mostenindu-le alaturi de simtul pentru frumos, originalitatea
portului si a datinilor, dragostea fierbinte de mosie si de libertate, taranii agricultori si pastori romani le-au
trecut peste hotarele timpului, pina in zilele noastre. Si daca acei inaintasi au disparut in istorie, au facut-o
contopindu-se in NOI cei de astazi, permitind cercetatorilor moderni sa identifice in poporul roman cel
mai frumos exemplu de continuitate a neamului. Intr-adevar - aprecia André Armand - acesta este unul
dintre cele mai vechi popoare din Europa /.../ fie ca este vorba de traci /.../, de geti sau de daci, locuitorii
au ramas aceiasi din epoca neolitica - era pietrei slefuite - pina in zilele noastre, sustinind astfel, printr-un
exemplu poate unic in istoria lumii, continuitatea unui neam.

Servind setea de cunoastere si dragostea de adevar, spaclul arheologului modern reconstituie astazi, pe
meleagurile pline inca de poezia ispravilor legate de numele multora dintre eroii miturilor antichitatii si ai
poemelor homerice, in spatiul inchis intre Dunarea Mijlocie, gurile Niprului si Marea de Azov, Carpatii
Padurosi, vechea Macedonie, Illiria si Marea Egee, strins legat, peste Hellespont de multe regiuni istorice
ale Asiei Mici (Bithynia, Misia, Frigia, Lydia, Troada), imaginea unei tulburatoare realitati etno-culturale.
Cu patru milenii in urma, prin cimentarea intr-o unitate superioara a tuturor trasaturilor populatiilor pe
care preistoria le-a vazut zamislindu-se in spatiul carpato-danubiano-ponto-balcanic, o data cu trecerea
la epoca bronzului (c. 2200/2000 - 1200/1150 i.e.n.) care avea sa impuna ca specific culturilor locale
(Glina, Monteoru, Wietenberg, Otomani, Girla Mare etc.), alaturi de inventarul litic complex si arme din
metal, o prima mare specializare a muncii (prin despartirea agricultorilor de pastori), se afirma in aceasta
arie, ca purtator al unei civilizatii unitare, marele grup etnic al primilor nostri stramosi directi pe care cele
28.000 de versuri ale poemelor homerice si istoria scrisa i-au inregistrat sub numele de traci. Tracii -
semintia cea mai numeroasa dupa a inzilor - suna verdictul parintelui stiintei istorice - Herodot! Ei au fost
aceia care, prin cele peste 100 de neamuri (triburi) atestate de poemele homerice, de literatura greaca,
apoi de Herodot, ne confera astazi dreptul de a considera legitim indreptatita afirmatia lui Nicolae Iorga
ca pe aceste paminturi, la nord si la sud de Dunare, avem cel putin radacini de patru ori milenare.
Aceasta este mindria si puterea noastra!

Numeroase, cu o aristocratie puternica, a carei mindrie razboinica si vitejie transpar din versurile lui
Homer, comunitatile epocii bronzului tracic ni se infatiseaza ca asezari cu un inventar bogat in unelte,
cuptoare de topit metale, podoabe, ceramica si arme, indeosebi arme (lanci, spade, buzdugane, topoare
de lupta etc.), virfuri de sageti si echipament defensiv de bronz (aparatori de brat, coifuri, armuri etc.)
care incep sa scoata din uz prastiile, sulitele, maciucile de lemn si topoarele de piatra, cu piese bogate de
harnasament si care de lupta. Durabilitatea si caracterul le-o atesta insusi efortul depus in vederea apararii
bunurilor si a vietii, a muncii de zi cu zi si a roadelor ei. Sint asezari ridicate la adapostul apelor, mlastinilor
sau pantelor abrupte, prevazute cu santuri de aparare de 6-8 m adincime si 20-30 m latime, cu valuri de
pamint intarite cu blocuri de piatra si palisade (Brad, Fitionesti, Sarata Monteoru, Gilau etc.). Fortificatiile
atesta atit specificul luptelor purtate de inaintasii nostri, cit si, pe masura inmultirii lor datorita aparitiei
valurilor succesive de migratie dinspre stepele nord-pontice, Marea Baltica sau occidentul Europei,
unitatea culturala a bronzului tracic.
-2-

Originea comuna, aceleasi trasaturi fizice, aceeasi limba, acelasi port, acelasi mod de viata - nu au facut
decit sa accentueze, o data cu trecerea la prima epoca a fierului (Hallstatt c. 1200/1150 - 600/450 i.e.n.)
omogenizarea culturala favorizind, in primele secole ale mileniului I i.e.n., topirea mostenirii tuturor
culturilor bronzului intr-o noua unitate, calitativ superioara - cultura Basarabi (sec. VIII-VI i.e.n.).

2. Poporul nemuritorilor

Geti, daci, tyrageti, daci mari, apulli, odrisi, bessi, triballi, mosei, carpi etc.! Obiceiuri au cam aceleasi toti,
preciza parintele istoriei, Herodot, pentru ca toti vorbeau, potrivit anticilor, aceeasi limba, numele lor
regionale, asemeni numelor noastre regionale (munteni, moldoveni, banateni, ardeleni, dobrogeni, olteni,
maramureseni, bucovineni, megleniti, macedoneni sau, pe intinderi mai mici, hategani, bihoreni, fagaraseni,
lapuseni, birsani, timoceni, gramosteni, farseroti), desemnindu-i ca parti ale unuia si aceluiasi mare popor
si sud-dunarean, trac, considerat in antichitate a fi fost semintia cea mai numeroasa dupa aceea a inzilor.
O semintie, un popor de oameni viteji care, sub o conducere unitara, ar fi putut fi de neinfrint si cu mult
mai puternici decit toate semintiile pamintului! Un popor care si-a aparat necontenit vatra in fata valurilor
invadatoare scitice, celtice, bastarne si a marilor ostiri cuceritoare ale timpului, persana si macedoneana!
Iar daca numelui sau, in istorie, i s-au suprapus treptat numele celor de aceeasi limba (Strabon) pe care
unii ii numesc daci, pe altii geti (Appian), localizindu-i in intreaga Tracie dincolo de Haemus (Balcani),
de-a lungul Istrului (Dio Cassius) si dincolo de Istru pina spre Pont si spre rasarit, iar in partea opusa spre
Germania si izvoarele Istrului (Appian), aceasta s-a intimplat pentru ca poporul nemuritorilor, tracii
nord-dunareni, care se socoteau cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci (Herodot) fiind superiori
aproape tuturor popoarelor si aproape egali cu grecii (Cassius Dio, Iordanes), aveau sa conduca, dupa
anul 146 i.e.n. al definitivei caderi a Macedoniei, rezistenta intregii semintii in fata expansiunii, prin fier si
foc, a puterii romane la nord de noua provincie. Ei l-au dat istoriei pe marele barbat get Burebista (82-44
i.e.n.), spaima romanilor (Strabon), cel care, unificind intreg teritoriul locuit de ai sai la nord de Balcani
(Haemus), s-a impus contemporanilor drept cel dintii si cel mai puternic dintre toti regii care au domnit
(vreodata) peste Tracia, stapinind tot tinutul de dincolo de fluviu (Decretul dionysipolitan in cinstea lui
Acornion). Si tot in mijlocul lor s-a nascut cel care, ridicind cu 19 secole in urma steagul libertatii, a pus in
cumpana insasi stapinirea romana (Tacitus) pe paminturile cotropite ale patriei sale, de la sud de Dunare,
dacul Decebal (c. 86-106 e.n.), dusmanul de temut al Romei, regele care a transformat restul Traciei
libere, Dacia nord-dunareana, intr-un puternic si ultim bastion al rezistentei, sustinind timp de 20 de ani
cel mai mare razboi de atunci pentru romani (Cassius Dio).

Cu mari pierderi, legiunile Romei au reusit sa infringa rezistenta dacilor, aparatorii sacrei Sarmizegetusa -
capitala spiritualitatii intregii lumi trace, eroismul adversarilor lor transind definitiv, pentru oamenii politici si
istoricii Imperiului, problema numelui sub care aveau sa-i prezinte posteritatii pe aceia care, intre culmile
Haemusului si cetatea de piatra a Carpatilor, isi aparasera palma cu palma vatra stramoseasca, cu
iscusinta, vitejie si fara teama de moarte vreme de doua veacuri si jumatate.

Sub stapinirea romanilor - nota primul mare istoric al acestui pamint, Dimitrie Cantemir - s-a statornicit
numirea de daci! Era o dreapta cinstire din partea cuceritorilor care, adoptind ei insisi numele locurilor si
apelor, ale unor ocupatii si produse, adoptind obiceiurile si legendele, portul taranilor soldati de pe
Columna, aveau sa sfirseasca prin a fi, la rindul lor, definitiv cuceriti de cei invinsi, aducindu-si, prin singe
si prin spiritualitate, propria contributie la dezvoltarea in forme noi a civilizatiei pamintului. Pentru ca, atit
la nord, cit si la sud de Istru, sub administratia Imperiului, dincolo de zidurile castrelor si oraselor romane,
viguros renascuta din infringere, a continuat sa se intinda, atotstapinitoare, lume traco-daca, o lume a
satului, a obstilor de agricultori, mesteri specializati si pastori, in care colonistii, veniti in urma legiunilor din
intreg bazinul Mediteranei, s-au putut incadra treptat si nu fara rezistenta. Solidaritatea s-a inchegat
indeosebi in rindul celor multi, care constituiau masa producatorilor directi si care s-au ridicat nu o data
impreuna, nu numai impotriva barbarilor, dar si a dusmanului intern comun - fiscul imperial. Elocvente
ramin, pentru atitudinea agricultorilor, mestesugarilor, sclavilor veniti sau adusi in Moesii si Daciile romane
-3-
si integrati in lumea satului traco-dac, relatarile autorilor latini reflectind o realitate proprie atit momentului
retragerii administratiei imperiale din 275, cit si secolelor imediat urmatoare.

Intr-un glas se roaga taranii romani - nota cu uimire Salvianus - sa-i lase a trai cu barbarii. Incercind o
explicatie, Paulus Orosius si Priscus din Panion descopereau ca se afla romani care voiesc sa traiasca mai
bine saraci dar liberi intre barbari decit sa sustina intre romani greutatea darilor, pentru ca cei ce ramin
erau siguri ca isi pot duce traiul in liniste, fiecare bucurindu-se de tot ce are, nesuparat si neasuprit.

La data aceea insa, calitatea de roman incepuse sa dobindeasca, pe intinsele teritorii ale fostei stapiniri
burebistane, o noua semnificatie, pe masura replierii treptate a frontierelor imperiului spre sud.

3. Romanus sum!

In anul 212, o masura nivelatoare facuse sa dispara, sub aspect juridic si politic, discrepantele dintre
locuitorii - urmasi ai autohtonilor si colonistilor - Daciilor nord-dunarene si Moesiilor. Constitutia
antoniniana acordase statutul de cetatean tuturor nascutilor liberi din cuprinsul Imperiului Roman.
Traco-dacii autohtoni deveneau si ei romani in sens juridic - cetateni ai Republicii Romane, legitimi
purtatori ai civilizatiei care, comuna popoarelor romanizate din bazinul Mediteranei, constituia modelul pe
care se straduiau sa-l imite populatiile barbare ramase in Europa, dincolo de limes-urile romane. A fi
recunoscut roman (in sens juridic, politic si cultural, nu etnic, intrucit romani erau si galii, si iberii, si sirienii,
si nord-africanii romanizati, alaturi de italici), insemna a fi recunoscut drept om superior, civilizat si liber,
cetatean cu dreptul de a decide in probleme Statului, de a poseda bunuri legitime intre fruntariile sale si de
a purta arma, pentru apararea patriei comune. Iata de ce, in fata hoardelor invadatoare, traco-dacii
romanizati, cu acelasi drept ca si ceilalti cetateni ai Imperiului, veniti atit la sud de Dunare, cit si in
teritoriile lor nord-dunarene din toata lumea romana (Eutropius), aveau sa-si sustina cu mindrie calitatea
juridica de ROMANUS.

4. Geneza

Asemeni tuturor popoarelor moderne europene, in care s-au topit popoarele si populatiile vechi ale
continentului, si poporul roman este, asadar, rezultatul unui proces de etnogeneza, implicind ofensiva
economica, militara, interferentele culturale, convietuirea si sinteza. Iar componentele definitorii ale acestei
sinteze le-au constituit, in cazul sau, autohtonii traci, conventional numiti de istorici geto-daci sau
traco-geto-daci, si purtatorii civilizatiei romane veniti nu numai din Italia, ci si ex toto orbe Romano
(Eutropius), generic numiti, cu un termen de natura juridica, romani (Constitutia Antoniniana).

Teritorial, procesul a implicat spatiul tracic european, limitat de Carpatii Padurosi (N) Dunarea Mijlocie si
Adriatica (V), Nipru, litoralul vest si nord-vest pontic (E) si ceea ce istoricii si filologii numesc linia
Jirecek- Philippide-Skok (S), adica Albania, nordul Greciei actuale (Macedonia) si Rumelia, intr-un
cuvint spatiul Romaniei Orientale. In timp, pot fi luate in calcul ca limite secolele II i.e.n., cu anii 148-146
i.e.n. ai cuceririi si transformarii anticei Macedonii (teritoriu de interferenta traco-greaca) in provincie de
catre legiunile romane, pentru care principalul obiectiv devine, din acest moment, Dunarea Inferioara si
Maritima si secolul VI e.n., cind se considera ca bazele limbii romane vechi (protoromana) fusesera puse,
anul 587 inregistrind expresia Torna, torna, fratre, in limba bastinasa, la nord de Balcani (Toephylact
Simocatta si Teophanes Confessor). Cristalizarea odata realizata, fixarea noului element, cu alte cuvinte
definitivarea procesului etnogenetic, s-a produs in veacurile VII-VIII, in contextul impactului cu mareea
slava, cind marile culturi proto-romane (Bratei, Costisa-Botosana, Ipotesti-Candesti-Ciurelu) au evoluat
contopindu-se in cultura romaneasca unitara Dridu.

Precedata de expansiunea economica si culturala, intimpinind momente de reviriment autohton (sub


Burebista in anii 55 i.e.n. - 44 i.e.n. sau Duras - Decebal in perioada 85-89 e.n.) ori rezistente de epopee
(101-102, 105-106), cucerirea militara romana a spatiului tracic s-a produs treptat, de la sud spre nord,
-4-
atingind pe rind aliniamentele Dunarii Inferioare si Maritime, Carpatilor Meridionali si de Curbura apoi
Muresului si Somesurilor, luind sfirsit o data cu incetarea rezistentei ultimului bastion tracic, Dacia lui
Decebal, in primavara anului 106. Ea a fost insotita de declansarea si extinderea treptata, dinspre sud
spre nord, a proceselor de romanizare si etnogeneza.

La sfirsitul acestei etape (146 i.e.n. - 106 e.n.) intregul spatiu tracic de la sud de Somesuri pina in nordul
Greciei, de la Adriatica si Dunarea Mijlocie pina in Crimeea, se afla sub control roman, spre nord
continuind expansiunea economica si culturala. Simbolic, Marcus Ulpius Nerva Traianus (98-117) a
intemeiat, marcind cucerirea, Ulpiana (Lipljan) in sud si Ulpia Traiana la nord de Dunare.
Generalizindu-se tot treptat, convietuirea si rezistenta comuna antibarbara - conditii esentiale ale
sincretismului cultural si sintezei etnice in Romania Orientala, au definit etapa 106-587, incheiata prin
declansarea ofensivei generalizate impotriva Imperiului Roman de Rasarit (Bizantin) a avarilor, antilor
sarmatici si slavilor (sclavini). Aceasta a fost etapa in care traco-romanii s-au afirmat ca cei mai buni
soldati ai Imperiului, dind si o serie de pretendenti si imparati, de la Maximin Tracul (235-238) si
Regilianus (259), pretinsul stranepot al lui Decebal, la Iustin II (565-578) si Tiberius (578-582). Etapa in
care geto-dacul romanizat Aurelianus (270-275) a decis retragerea legiunilor si administratiei imperiale, in
Valea Dunarii, din considerente strategice, MASURA FARA CONSECINTE MAJORE PENTRU
PROCESUL ETNOGENETIC ROMANESC, DEOARECE S-A PRODUS IN INTERIORUL
SPATIULUI DE ETNOGENEZA, pentru care Dunarea nu a constituit niciodata un hotar, ci insasi viata
poporului (Simion Mehedinti)! O buna parte a spatiului etnogenetic romanesc, intre Adriatica si Marea
Neagra, din Macedonia pina in sudul si vestul Banatului, sudul Olteniei, Muntenia pina la brazda lui
Novac Dobrogea, SE Moldovei cu Basarabia istorica (litoralul Dunarii Maritime) si litoralul nord-pontic
pina in Crimeea, a ramas in granitele Imperiului, restul fiind sub control roman si supus influentelor
economice si culturale romane si romano-bizantine pina la inceputul veacului VII.

In aceasta etapa insa, pe masura precizarii treptate a Imperiului de Rasarit, termenul juridic si politic de
romanus incepe sa capete in intreaga Romanie Orientala, chiar si in teritoriile inchise de frontierele
imperiale, conotatii etnice, indigenii (Ammianus Marcellinus) sau romanii de rasarit (Priscus din Panion)
adica traco-romanii conturindu-se ca neam aparte. Pentru observatorii imperiali ai secolelor IV-VI, ei
constituiau neamul acela cu caciuli si boi multi care lucreaza pamintul (Paulinus din Nola). Un neam
crestinat, potrivit traditiei, de apostolii Andrei (la nord de Dunare) si Pavel (la sud), ultimul fiind
considerat intemeietorul primei colonii crestine europene la Philippi (azi Kremides in Macedonia greaca).
Un neam care, la rindul sau, a facut apostolat printre barbari, centrele sale culturale de iradiere crestina
fiind la Tomis (Constanta), Remisiana (Bela Palanca) si Poetovio (Ptuj).

Neamul acesta - scria Sozomenos - are multe orase, sate si cetati. Capitala este Tomis, oras mare si
bogat pe tarmul marii, pe malul sting pentru cine porneste cu corabia in Pontul numit Euxin, si pina astazi
stapineste acolo vechiul obicei ca bisericile intregului neam sa aiba un singur episcop. Traci ca
ascendenta, dupa unii geti sau daci, ceea ce insemna acelasi lucru, sustineau Enea si Gaza si Stefan din
Bizant, dupa secole de romanizare, de sincretism cultural, in mod justificat barbarii din jurul Istrului ii
numeau romani; ei insisi se numeau romani (cf. Euagriscos Scolasticul, Auxentiu din Durostor). Este
motivul pentru care hunii il numeau pe episcopul lor Dumnezeul romanilor (Sozomenos). Acesta avea la
dispozitie militii, putea ridica la lupta ignari-agricolae, care, din descrierea lui Mamertinus, ar putea fi
oastea cea mare, bratul armat al obstilor taranesti, in care se trezea constiinta stralucirii de odinioara, cu
usurinta aducindu-si in batalii aminte de numele de romani (Zosimos, Auxentiu din Durostor). Iar daca in
fata hunilor trupele imperiale s-au retras din Pannonia, Pamfilia, Dalmatia, Macedonia, vlahii, care sint
colonii lor si pastorii lor, ramasera in buna voie pe locurile de bastina (Simeon de Keza, Chronicon
Pictum Vindobonense). Se cunosc si exceptii insa: potrivit legendei redate de Godefridus din Viterbium,
ducele Vlachernos (Romanilor) din nordul Marii Negre, fiul de vlah, se refugiaza cu o multime de vlahi
(romani) la Constantinopol, unde imparateasa Pulcheria (450-457) construieste pentru ei biserica ce va
da numele cartierului in care se stabilesc - Blachernae (al vlahilor). Nu toti au parasit insa tinutul dintre
Nistru (Danastris) si Nipru (Danapris) deoarece romanii intemeiasera aici orase, tabere militare si citeva
-5-
statiuni de veterani sau de colonisti trimisi de imparati, iar urmasii bastinasilor si ai colonilor, nota Euagrios
Scolasticul, au suferit in anii 565-578, alaturi de ramasitele hunilor, asaltul avar. Cinci secole mai tirziu,
acesti romani inca se aflau pe pamintul stramosesc, in relatie cu Bizantul, cum sugereaza Ioannes
Mauropus (23 aprilie 1049). Intre Nipru, Marea Neagra si Moravi (Mirvit), vecini cu varego-rusii
(Urus), maghiarii dintre Don si Nipru si bascurzi, notau geografia universala Hudud-Al-Alim (Frontierele
Lumii) a unui anonim din Gozgin (Afganistan, 982) si persanul Gardizi in Zayn-al-achbar (Podoaba
istoriilor, 1050), referindu-se la venirea maghiarilor in Athelkuz (Nipru-Nistru) la sfirsitul veacului IX, se
afla un trib crestin, foarte numeros, dar slab si sarac, avind ca arme doar arcuri si sageti. Numele acestor
oameni V.n.n.d.r, N-n-d-r, N-z-dh-z ori N-n-d(dh)-r(z) (abruzii sau abodritii din Nord = Nortabrezi) ar
lasa loc la interpretari daca nu ar fi precizarea ca acest popor deosebit de crestini saraci, al caror neam
este mai mare decit al Rum (romanilor = bizantinilor) si este el insusi iesit az Rum (din Imperiul Roman).
Din fericire, cea mai veche cronica türcica, Oguzname (Analele Hanului Oguz, sec. XI), lamureste
lucrurile: Cind Quipcaq I (personificarea pecenego-cumanilor) a crescut mare si a devenit voinic, tarile
Urus (varego-rusilor), Ulak (romanilor), Magar (maghiarilor - n.n.) si Bascurd (bascurzilor) au devenit
dusmane si n-au vrut sa se supuna (este vorba de sfirsitul veacului IX - n.n.) atunci (Oguz han) i-a oferit
lui Quipcaq mult popor si numerosi nogeri (ostasi) si a poruncit sa mearga in partile Ten (Don) si Itil
(Volga), dar si Nipru sau Dunare si sa-i aduca sub ascultare.

Poporul care a rezistat asadar sub toate stapinirile in nordul Marii Negre, din veacul IV, de la navala
hunilor, pina in veacul XI al ofensivei cumane era poporul Ulaq, adica roman. De altfel, revenind la epoca
hunilor si a lui Vlachernos, fiul de vlah, insusi Attila a cerut in repetate rinduri Bizantului, sub amenintarea
cu armele, sa-i restituie fugarii din teritoriile controlate de el, adica pe romanii care erau pusi sa cultive
pamintul cucerit de el, consemneaza gestele unguresti.

Pe linga imparati, acesti romani nord si sud-dunareni au dat lumii crestine si mari oameni de cultura si
ecleziasti ca Ioan Cassian (365-415) si Dionisie cel Mic (c. 470-540), dar si un lung sir de martiri, de la
Dasius, prototipul Sfintului Gheorghe, la Ieremia Valahul ori Sava Gotul de la nord de Dunare, unde
Wulfila predicase fara intrerupere in limba greaca, latina si gotica (Auxentiu din Durostor), trezind astfel,
pe linga prigoana imparatilor pagini gen Diocletian, impotriva acestor crestini de-ai nostri si a episcopului
lor Silvanus, dupa Epiphanios (310-403) si prigoana lui Athanaric, regele gotilor. O prigoana apriga si
ingrozitoare, pricinuita de ura impotriva romanilor.

Politic, in pofida revenirilor teritoriale ale Imperiului la nord de Dunare, sub Constantin cel Mare
(306-337) si Iustinian (527-565), primul - salvator, cel de-al doilea - restaurator al unitatii statale, acest
nou conturat neam a incercat de timpuriu sa se afirme independent, prin regatul indigen din Banatul celei
de-a doua jumatati a veacului IV, condus de regele Zizais (nume pagin, dacic) si viceregele Rumon
(romanul) si, indeosebi, prin secesiunea bastinasului Vitalian Tracul (din anii 513-520).

5. Prima tentativa de afirmare statala a romanilor liberi, nord-dunareni

Din mimetism, invocind lipsa izvoarelor, istoriografia romaneasca s-a grabit sa includa evolutia
postaureliana a societatii autohtone nord-dunarene, generic numita, cel putin pentru secolele III-V,
daco-romana, intr-un asa-zis mileniu intunecat. Intunecat nu atit datorita distrugerilor provocate de invazii
si de luptele locale in vidul de putere creat de retragerea armatei si administratiei imperiale, de prabusirea
Imperiului de Apus (476) sau pierderea frontierei dunarene de catre cel de Rasarit (dupa 602) cit, mai
ales, datorita lipsei de informatii. Si totusi informatiile, atit arheologice, cit si scrise, exista, fiind in masura
sa ofere date inclusiv despre inceputurile alcatuirii statale daco-romane si romanesti. O astfel de sursa o
constituie Ammianus Marcellinus, care descrie rezistenta, in Banat, la jumatatea secolului IV, a unui
organism statal al indigenilor pe care ii numeste, cu un termen corupt, dedus poate din acela de vechi
aparatori ai limes-ului roman (limitanei) - limiganthes. Acesti indigeni s-au ridicat sub conducerea unor
capetenii cu nume inca necrestine, semnificative, Zizais (nume dac) si Rumon (Romanul) atit impotriva
sarmatilor Argaraganthes sau Ardaganthes, stapinii lor vremelnici, cit si a armatelor imperiale care vor
-6-
incerca (357-359) sa le readuca teritoriile proaspat eliberate in hotarele Imperiului.

Vidul de putere instalat dupa anul 275 permisese crearea, in amintita regiune, prin venirea alanilor care au
revitalizat elementul iazyg, stabilit intre Tisa si Dunarea Mijlocie inca din secolul I e.n., a unui centru de
putere sarmat. Putin numerosi, sarmatii, numiti de Ammianus Marcellinus si Anonymus Valesii -
Argaraganthes sau Ardaghantes ii dominau pe indigeni prin puterea si calitatea armelor lor. In anul 332
insa, din necesitatea de a-i respinge pe goti, care au aparut in calitate de competitori la stapinirea spatiului
nord-dunarean, sarmatii i-au chemat pe indigeni sub arme. Odata inarmati, acestia s-au dovedit luptatori
de exceptie, arta lor militara, dezvoltata pe baza mostenirii traco-dace si romane ca si a imprumuturilor
din lumea barbara, dezvaluind cunoasterea citorva principii ilustrative pentru strategia clasica a razboiului
popular de aparare - economia fortelor, asigurarea libertatii de actiune, concentrarea fortelor principale,
surprinderea - si a manevrei pe directii (linii) interioare. Refuzind sa se angajeze in cimp deschis ei au
atras pe goti, prin hartuire, pe directii impuse de inaintare, in vaile retrase ale muntilor unde, dispersate,
fortele de urmarire ale acestora au cazut in ambuscade si au fost, rind pe rind, nimicite.

Dupa alungarea gotilor, indigenii s-au intors impotriva vechiului ocupant, devenit aliat de circumstanta.
Printr-o rascoala generalizata, declansata prin surprindere, sarmatii au fost si ei invinsi catastrofal si
alungati in anul 334. Pe teritoriul eliberat a aparut o formatiune statala independenta, un regat, in vechea
traditie barbara reactualizata de germanici, avindu-i in frunte pe indigenii Zizais ales rege si
Rumon-vicerege. Evenimentul a constituit pentru Imperiul Roman o invitatie la readucerea in cadrul
fruntariilor sale a acestor daco-romani lasati de izbeliste cu o jumatate de secol in urma si care se
eliberasera singuri.

Zizais si Rumon au respins insa toate initiativele diplomatice, cit si expeditiile romane de intimidare, astfel
incit Constantin II (337-361) s-a vazut nevoit sa declanseze o puternica ofensiva in primavara lui 359,
trupele sale fortind Istrul involburat de topirea zapezilor pe un pod de vase. Probind, cel putin in domeniul
gindirii si politicii militare autohtone, continuitatea de netagaduit, desfasurarea acestei campanii ne
reaminteste, pina la detaliu, campaniile ofensive ale lui Tettius Iulianus (88) si Traian (101), declansate tot
in Banat, impotriva lui Decebal.

Ca si Decebal, Zizais, secondat de Rumon (un fel de Vezina al sau) a cerut, pentru a cistiga timp in
asteptarea ajutorului militar solicitat cvazilor, pace. Dupa sosirea acestora, iesind din vaile muntilor, ei au
incercat, din nou, prefacindu-se ca cer pace, sa dea un atac prin surprindere din trei parti asupra fortelor
principale imperiale. Au declansat asadar, dupa realizarea jonctiunii cu aliatii in zona de asteptare
strategica, o puternica actiune contraofensiva in cursul careia au aplicat manevra pe directii (linii)
exterioare, in scopul unei duble invaluiri a fortelor imperiale, concomitent cu lovitura frontala. Respinsi cu
mari pierderi, indigenii s-au retras in contact nemijlocit cu inamicul, hartuindu-l permanent, pina cind au
disparut in ascunzisurile lor din munti.

Chiar daca, prin exagerari, determinate de ranchiuna, despre cruzimea lor, Ammianus incearca sa
justifice actiunea imperiala, sugerind ca indigenii puteau fi asemuiti cu barbarii, recunoscindu-le vitejia si
solidele cunostinte militare, el tradeaza faptul ca era vorba de o populatie cu un grad de civilizatie si
pregatire comparabile cu cele ale armatei Imperiului. Ammianus (confirmat de Anonymus Valesii) descrie
astfel rigoarea si disciplina care domneau in oastea lui Zizais care, in ziua tratativelor, si-a asezat rindurile
de soldati in formatia pe care o foloseau pentru lupta, acestia fiind dotati si cu scuturi, si cu arme de atac.
Si tocmai o recunoastere a valorii lor militare, pacea i-a adus lui Zizais, pe linga calitatea de foedus, si
confirmarea celei de rege.

Care a fost soarta regatului daco-romanilor Zizais si Rumon? A reusit sa transforme Imperiul alianta in
stapinire? A sucombat sub loviturile hunilor sau le-a devenit vasal, cum pare sa indice ca s-a intimplat cu
formatiunile bastinase stirea despre prezenta unui duce Ramunc (Romanul, a se observa insistenta cu care
apar variantele numelui medieval Roman - Vlachernos, Rumon, Ramunc, mai tirziu Olaha ducele ce
-7-
merge la tatari, la 1247, apoi legendarii eroi epici Roman si Vlahata) la curtea lui Attila (Cintecul
Nibelungilor) sau declaratia facuta solilor lui Arpad de ducele bihorean Menumorut ca inaintasii sai nu au
fost invinsi de nimeni, decit de Attila (Anonymus)? Se poate vorbi, in baza aceleiasi declaratii, de o
continuitate politica a formatiunilor romanesti in veacurile IV-X, in care caz regatul lui Zizais si Rumon ar
fi putut fi punctul de plecare al ducatului lui Glad si Ahtum? Cercetari ulterioare vor face, poate, lumina!

Cert este faptul ca, in perioada in care sarmatii si indigenii din Banat sufereau atacurile gotilor si epopeea
lui Zizais incepea sa se deruleze, in teritoriul romanesc pandant Banatului, Dobrogea, localnicii se rasculau
impotriva lui Constantin cel Mare (306-337), probabil in anul 325, potrivit lui Constantin
Porphyrogenetul, imparatul fiind nevoit sa apeleze, pentru a-i cuprinde intr-un cleste strategic, la fortele
chersonitilor care, condusi de Diogenes, i-au atacat din nord. Iar la numai un secol si jumatate de la
incheierea tratatului dintre Zizais si imperiu, indigenii din Valea Dunarii Inferioare si Maritime, pe care
bizantinii ii desemnau acum exclusiv prin termenul de romani, neamul acela cu caciuli si boi multi, au
incercat sa rupa provinciile latinofone din nordul Peninsulei Balcanice si sa-si creeze un stat propriu, in
vechea traditie romana, o prima tentativa deci de realizare a ceea ce aveau sa reuseasca, in anii
1185-1207, fratii Petru, Asan si Ionita Caloian.

6. Secesiunea lui Vitalian (513-520)

Fiu al lui Patriciolus din Zaldapa (Suyudzuh, linga Balcic), indigen care a urcat cursus honorum pina la
rangul de comes foederatorum, Vitalian s-a nascut pe la anul 470, a imbratisat, ca orice traco-roman
care vroia sa razbata in Imperiu, cariera militara, distingindu-se, alaturi de tatal sau, in campania contra
persilor din anul 503. Ajuns comes foederatorum el insusi, apoi magister militum per Thracias si dux
Moesiae, a devenit, in plan politic, liderul intregului neam din Moesia si Scythia Minor (Dobrogea), adica
al romanilor de pe ambele maluri ale Dunarii Inferioare si Maritime si speranta a militarilor, inaltului cler si
teologilor indigeni. Nemultumirile acestora erau generate atit de fiscalitatea excesiva, de conditia lor de
pavaza a Imperiului in fata barbarilor, cit si de ruptura care incepea sa se produca intre romanici (romani)
si romei adica intre purtatorii civilizatiei latine si grecesti care divizau societatea Imperiului de Rasarit sau
romano-bizantin. Ruptura s-a transformat in prapastie in momentul in care imparatul Anastasius
(419-518), adept al ereziei rasaritene monofizite, care reducea Sfinta Treime la o singura entitate, in
incercarea de a impune monofizitismul, i-a demis pe patriarhii de Constantinopol (Macedonius) si
Antiohia (Flavianus). Din considerente nu atit de dogma, cit nationale, urmarind eliberarea de sub tutela
Bizantului, papalitatea a provocat ridicarea generala a intregii latinitati impotriva Imperiului, sub pretextul
apararii... ortodoxiei. Dupa anul 513, agentii papilor Simachus (498-514) si, indeosebi, Hormisdas
(514-323) au cutreierat teritoriile romanilor de la Dunare, indemnind la rezistenta.

Solidar cu italicii, neamul latin si crestin cu caciuli si boi multi s-a ridicat la lupta in anii 513-514 impotriva
Bizantului, indemnat de monahii din partile Scythiei care respingeau noua doctrina pe motiv ca unul din
Trei (unul din Sfinta Treime, adica Iisus - n.n.) a fost crucificat (Hormisdas). Fapt ce denota complotul,
bazat pe sprijinul extern (papal)! Bizantinii nu au reusit sa-i potoleasca nici prin sfaturi, nici cu blindetea,
nici cu forta, nota agentul papal Dioscurus. Si, nu intimplator, intre agitatori se distingeau monahii din
Scythia care sint din familia conducatorului de osti Vitalianus, in frunte cu Leontius care zice ca e de
acelasi neam cu Vitalianus. Daca putea fi sigur de sprijinul bastinasilor si elitei din provinciile romantice,
toti de acelasi neam cu el (cf. Ioannes Malalas, Euagrios Scolasticul si Marcellinus Comes), Vitalian nu
putea conta, in schimb, pe loialitatea mercenarilor comandati de el, care erau barbari huni, goti,
proto-bulgari etc.; stabiliti ca foederati la sud de Dunare, dar ideea lui Anastasius de a le suprima
subsidiile (annonae foederaticiae) a rezolvat si aceasta problema, mercenarii aratindu-se gata sa-l urmeze.

Inconjurat de fiii si nepotii sai cu nume tipic trace (Cutzis, Buzes) sau romane (Benilus, Bonus), sustinut
de intreaga populatie bastinasa, dar si de alogeni, Vitalian a declansat rascoala generala a provinciilor
romanice, i-a arestat (ex. Carinus) sau executat (ex. Celerianus, Constantin Lidianul) pe toti ofiterii fideli
imparatului si a zdrobit fortele imperiale comandate de nepotul acestuia, ducele Hypatius, care a fost
-8-
prins si intemnitat la Acres (Tirizis, linga capul Caliacra). Rapid si-a infiripat - potrivit lui Victor din Tunun
si Ioan din Antiohia - unitatile militare cu oamenii care umpleau Scythia si Thracia, ridicind, prin
mobilizare generala ad hostem (la oaste) a obstilor taranesti si populatiei urbane 50.000 de razboinici si
rustici. In fruntea acestora a ocupat Thracia, Scythia si Moesia pina la Odessos (Varna) si Anchiallos
(Anchial), proclamindu-se in aceste teritorii tiran, dupa Ioannes Malalas, Ioannes Lydus si Ioan din
Antiohia.

Prin secesiune, Vitalian si-a durat un stat al romanicilor, o prima Romanie politica, marginita la rasarit de
gurile fluviului Dunarea, la sud de Macedonia, la apus de Istria, iar la nord de Dunare (Iordanes).

In contextul conflictului dintre papalitate si Bizant, recunoasterea internationala a venit imediat, papa
Hormisdas acordindu-i titlul de PRINCEPS crestin si cerind intregii populatii nord-balcanice sa asculte
de porunca prea piosului principe si stapin Vitalianus, conducatorul de osti. Drept care, ca un adevarat
suveran, el a luat toate masurile printre sciti (dobrogeni - n.n.) si moesi (nord-balcanici - n.n.), in cetati si
in orase astfel incit toti ii stiau de frica si i se inchinau ca unui imparat.

Noua stare de fapt trebuia recunoscuta de imparat, drept care Vitalian a pornit in fruntea oastei sale
asupra Constantinopolului, ajungind neinvins pina la Septimus, la 7 km de oras, si de acolo prin lupta dar
fara pierderi pina la asa-numita Poarta de Aur (poarta de sud, ridicata de Theodosius cel Mare). In
aceasta situatie, pentru a cistiga timp, imparatul l-a trimis la negocieri pe ex-consulul Patricius, fostul
comandant si protector al lui Vitalian din 503, si astfel, dupa 8 zile de tratative, momit si inselat de
prefacatoriile si juramintele false ale lui Anastasius care i-a promis satisfacerea tuturor revendicarilor, el a
renuntat sa mai atace Constantinopolul. Pe drumul de intoarcere a fost insa permanent urmarit de un corp
de elita comandat de Cirillus, caruia imparatul ii incredintase, o data cu conducerea provinciilor rebele,
misiunea de a-l ataca si ucide prin surprindere. Atacul a avut loc linga Odessos dar, esuind, Cirillus a fost
nevoit sa se retraga in cetate. Printr-o stratagema, dupa Marcellinus Comes, sau ajutat de localnici care
i-au deschis portile, dupa Ioannes Malalas, Vitalian a patruns in cursul noptii in cetate, masacrindu-i pe
bizantini. Cirillus insusi a fost ucis de hunul Tyrrach mercenar (probabil turco-roman nord-dunarean, cum
ar indica si numele care duce cu gindul la tyrageti si Tyrras-Nistru) cu un cutit getic (cultro getico=sica).

Tradarea imparatului l-a facut pe Vitalian sa declanseze a doua campanie impotriva Constantinopolului,
de data aceasta pe mare si pe uscat. In timp ce flota sa patrundea in Bosfor, el a ajuns in fruntea armatei
de uscat pina la domeniul Systhene (Sosthenion, azi Stene, in Rumelia, Turcia), unde a primit cererea de
pace a lui Anasthasius. Acesta i-a oferit 90 livre de aur pentru eliberarea lui Hypatius, i-a promis
convocarea unui sinod la care sa fie invitat si papa, pentru rezolvarea litigiilor care tineau de dogma, si i-a
recunoscut autoritatea in provinciile secesioniste, nu in calitate insa de princeps, ci de magister militum per
Thracias.

Anul 514 s-a derulat sub semnul statu-quo-ului, atit datorita atacului hunilor sadiri din Caucaz in Armenia,
care blocau armatele Imperiului, cit si, pe de-o parte, necesitatii unui ragaz pentru Anasthasius, in scopul
pregatirii unui plan viabil de lichidare a secesiunii si, pe de alta, pentru Vitalian, in scopul consolidarii
suveranitatii sale in provinciile secesioniste.

In vara anului 515, preparativele luind sfirsit, imparatul a denuntat pacea si l-a numit pe Rufinus magister
militum per Thracias. Prin familia sa, indigena ca si aceea a socrului sau Ioan Scitul, acesta putea gasi
usor aderenti in rindul neamului de romani care il ridicase pe Vitalianus. De altfel, cu bani, imparatul
reusise sa cumpere o parte din mercenarii lui Vitalian si sa-si asigure si sprijinul unei armate nomade
(Euagrios Scolasticul). In replica, principele romanilor l-a executat pe Hyphatius dupa doi ani de
prizonierat si a declansat, la inceputul toamnei, cea de-a treia campanie pe apa si pe uscat impotriva
Constantinopolului, fara a mai avea insa acelasi succes. Desi a patruns in Sycal (Galata) si Anaplus,
actuale suburbii ale orasului, a fost obligat sa renunte la asediu la aflarea vestii ca flota sa a fost infrinta de
cea bizantina, comandata de Marinus Sirianul si Iustin, viitorul imparat, ca o parte din comandantii sai au
-9-
tradat si ca o armata nomada se indrepta impotriva sa (Euagrios Scolasticul). Drept urmare, s-a retras la
Anchialos de unde a cerut ajutor fratilor de la nord de Dunare. O multime de calareti geti (romanici
nord-dunareni) insotiti de barbari, au trecut fluviul, precizeaza izvoarele mentionate si, la sfirsitul lui 515 si
in tot cursul anului 516, au executat raiduri devastatoare in Macedonia si Thessalia si au ajuns atunci
pradind pina la Termopyle si in vechiul Epir (Marcellinus Comes). Situatia ramine neclara pina in 518
cind, paradoxal, moartea lui Anastasios in loc sa pecetluiasca nasterea noului stat roman aduce cistig de
cauza Imperiului, deoarece imparat ajunge un conational al lui Vitalian, traco-romaul Iustin I (518-527)
relansind vechea traditie a Imperiului de Rasarit ca imperiu roman de neam tracic (V. Besevliev) si multi
din neamul cu caciuli si boi multi i se alatura. Vizind tronul imperial si visind refacerea unitatii vechiului
Imperiu Roman, Iustinian, nepotul lui Iustin, l-a sfatuit pe acesta sa lichideze secesiunea prin diplomatie.
Numit magister militum praesentalis (Victor din Tutun), Vitalian a facut greseala sa accepte si sa se duca
la Constantinopol, cu o mica suita doar, taindu-si legatura cu bazele. Ca sa-l poata insela mai bine, Iustin
l-a numit la inceputul lui 520 si consul, incredintindu-i sarcina tratativelor cu papa (Victor din Tutun,
Euagrios Scolasticul). Dupa numai sapte luni insa, cind fusese parasit de majoritatea sustinatorilor sai care
se impacasera cu noua situatie, Vitalian a fost atras cu viclenie la palat si ucis impreuna cu insotitorii sai
Celerianus si Paulus de un grup de conjurati selectati de Iustinian (Marcellinus Comes).

Astfel a luat sfirsit prima incercare de afirmare politico-statala a indigenilor romanici si crestini, a neamului
pe care, pentru acest secol VI, definitoriu in procesul etnogenezei, il putem numi al romanilor vechi. Un
final propriu, ulterior, mai tuturor intreprinderilor politice romanesti - lichidarea prin tradare din interior,
increderea in promisiunile intotdeauna generoase ale adversarului si incapacitatea liderilor proprii de a
merge pina la capat, fara compromisuri, pe drumul ales!

7. Represiunea si colaborarea antibizantina cu barbarii

Restabilind unitatea Imperiului, Justinian, ultimul mare imparat latinofon, in vechea traditie romana, a luat
masuri de refacere a cetatilor si oraselor distruse, a unitatii spirituale a celor din stirpea sa, prin infiintarea
pentru toti romanii a diocezei Justinianei prima (535), cit si masuri coercitive. Este posibil ca tocmai
Justinian sa fi intreprins prima stramutare de populatie latinofona, protoromaneasca, de la Dunare, ca
represalii, la sud de linia Jirecek-Philippide-Skok, de unde amintirile armanilor sudici ca stramosii lor
traiau in preajma fluviului si indicatiile cvasiidentice ale lui Kekaumenos, Constantin Porphyrogenetul si
Ioan Cantacuzino: Ei locuiau mai intii pe riul Dunare si Saos, riu pe care acum il numim Sava, unde
locuiesc mai de curind sirbii, in locuri intarite si greu accesibile. Bizuindu-se pe acestea s-au prefacut ca
nutresc prietenie si ca sint supusi fata de imparatii mai de demult ai romeilor (bizantinilor = grecilor – n.n.)
si iesind din intariturile lor pradau tinuturile romeilor. De aceea, romeii, miniindu-se, au pornit impotriva
lor si i-au zdrobit. Si acestia, fugind de acolo s-au imprastiat in tot Epirul si toata Macedonia, iar cei mai
multi dintre ei s-au asezat in Elada. O traditie asemanatoare a existat pina la inceputul anilor 70 ai
veacului trecut si in peninsula Sinai, unde un grup islamizat sustinea ca apartine populatiei llah (vlah, ulaq
in limbile turcice) crestina, adusa de Justinian de la Dunare, ultima batrina care mai vorbea llah si era
crestina, stingindu-se in tribul lor, la sfirsitul veacului XVIII.

Victoria imperiala avea sa se transforme in infringere

In timp, victoria imperiala avea sa se transforme insa in infringere. Vitalian apelase la sprijinul militar atit al
romanilor de la nord de Dunare, cit si al barbarilor nou iviti la frontiere – cutrigurii si slavii. Expeditiile
acestora vor continua, destabilizind provinciile nord-balcanice, provocind contraofensiva, tragic sfirsita a
trupelor generalului Chilbudios in anul 534. Sprijiniti de anti (sarmati) care apar la Dunarea maritima in
550, si de romani, sclavinii si cutrigurii vor ierna in Imperiu in iarna 550/551, devastind pina in 559
intreaga Peninsula Balcanica. Invinsii se vor subordona avarilor kaganului Baian, veniti in acelasi an si
care, esuind in incercarea de a se stabili la sud de Dunare, vor intemeia un kaganat in Pannonia (567).

Raidurile de la nord de Dunare


- 10 -

In contact inca din nordul Marii Negre cu romanii (Eguagricos Scolasticul), avarii si slavii, avind la
remorca triburi turcice mai putin puternice (cutriguri, onogunduri, anti etc.) vor organiza de la nord de
fluviu, raid dupa raid in Imperiu pina la sfirsitul acestui veac VI, prilejuind afirmarea militara a neamului pe
care il putem numi protoroman, in cursul acestor lupte putind fi auzita expresia, in limba materna sau
bastinasa, Torna, torna, frate. Iar daca prin traditie inca erau romani in armata bizantina, recrutati la sud
de fluviu, majoritatea, alaturi de cei nordici vor lupta de partea barbarilor. Si aceasta este realitatea pe
care o deplinge in ultimii ani ai secolului, Strategiconul lui Maurikios (582-602): De asa-zisii refugiati
trimisi sa ne arate drumurile si sa ne descopere pe cineva trebuie sa ne pazim cu strasnicie; macar ca sint
romani ei au capatat cu vremea aceasta calitate: au uitat de ai lor (de bizantini – n.n.) si sint mai cu
tragere de inima fata de dusmani... De ce aceasta calitate? Nu numai datorita aspectelor
socio-economice, fiscului apasator si coruptiei institutiilor imperiale, ci si faptului ca romanii se simteau
altceva decit bizantinii, deoarece, si aceasta este o cauza majora a inchegarii etnice romanesti, ignorata de
istorici, societatea bizantina incepe sa se grecizeze in cursul secolului VI, proces devenit ireversibil in
veacurile VII-VIII. Nereusind pastrarea latinitatii, a traditiilor romane ale Imperiului de Rasarit, prin
imparatii pe care i-a dat si prin masurile acestora, societatea latinofona, adevarata societate romana se
separa, optind pentru alianta cu barbarii, care ii garanteaza modul de viata traditionala, impotriva
Bizantului grecizat care ii ofera doar povara fiscului imperial.

Relatiile romanilor vechi cu popoarele migratoare

Relatiile romanilor vechi cu popoarele migratoare, aflate pe o treapta inferioara de dezvoltare si care,
tinzind sa ajunga la Constantinopol sau la Roma, dupa un temporar popas la nord de fluviu, s-au scurs
prin culoarul dobrogean in Peninsula Balcanica sau, prin Pannonia, in Italia, au urmat un curs evolutiv
similar, de la lupta armata a uniunilor de obsti (romaniilor populare) la intelegere in urma incheierii unui
contract. Rezistenta armata a romanilor este confirmata atit de descoperirile arheologice, de tipologia si
denumirea armelor, elementelor de tactica si strategie mostenite de la inaintasi si folosite de autohtoni, cit
si de izvoarele narative privind pozitia vlahilor sau romanilor in contextul confruntarilor huno-germanice
sau avaro-bizantine.

Oamenii locului constituiau principala bogatie

In mod similar, in zone strict delimitate, arheologia atesta convietuirea barbarilor cu autohtonii de la care
au imprumutat un modus vivendi superior, cunostinte, credinta (crestina) etc., iar izvoarele narative
sugereaza incheierea, dupa consumarea luptelor, a unei intelegeri intre capeteniile semintiilor nomade si
autohtonii sedentari. Iesiti, arati si semanati – ar fi declarat unul dintre sefii avari – noi va vom lua numai
jumatate ca dare (Mihail Sirianul). Este explicatia faptului ca, pentru calaretul a carui patrie era orizontul
necuprins, oamenii locului constituiau principala bogatie a pamintului. Pentru ca ei erau cei ce il puneau in
valoare cultivindu-l. Ei produceau grinele, mierea si vinul, legumele si fructele, ei cresteau pasari, animale
mari si mici, ei extrageau sarea, minereul de fier, aurul si argintul din vechile mine romane, ei prelucrau
metalele faurind neintrecute unelte, arme si podoabe. Adica tot ceea ce le era necesar populatiilor in
continua miscare, neproducatoare. In schimbul unor astfel de bunuri pretinse drept plata (tribut)
razboinicii calari se angajau sa apere comunitatile romanesti sedentare impotriva atacurilor altor migratori.
Astfel aveau sa se reglementeze raporturile autohtonilor cu gotii, hunii, gepizii, avarii, bulgarii, pecenegii,
cumanii si tatarii. De cu totul alta natura aveau sa fie insa raporturile lor cu slavii si maghiarii. Primii,
asezindu-se in grupuri compacte, dupa anul 602, indeosebi in deceniile 5-8 ale secolului VII, la sud de
Dunare, au silit obstile romanesti la o perpetua rezistenta si, dupa pierderea paminturilor din zone
deschise, la replierea la nord de fluviu sau in regiunile muntoase usor de aparat, de unde, treptat, se vor
extinde spre sud pina in insulele arhipeleagului grecesc (aromanii). Maghiarii, la rindul lor, au dislocat
populatia romaneasca dintre Dunarea de Mijloc si Tisa in veacul X, obligind majoritatea locuitorilor sa
caute protectia centurii mlastinoase a Tisei si a Carpatilor Occidentali sau sa se replieze spre Adriatica
(istroromanii). Moment de rascruce in istoria romanilor, cumpana secolelor IX si X marca inceputul
- 11 -
framintatei epoci de accelerare, pe fundalul rezistentei in fata valului maghiar si a luptei impotriva
dominatiei bizantine, a procesului de unificare statala, pe spatii largi, a teritoriilor romanesti, proces, la
capatul caruia vor aparea, ca state de-sine-statatoare pe harta Europei, Tarile Romane: Transilvania
(Valachia Tran-Siuana, sec. X) Imperiul Asanestilor (Vlahia care este Tara lui Asan) Vlahia Mare
Thessalica, cele din Etolia, Epir, Acarnania (sec. XII), Muntenia (Vlachia), Tara Carvunei, ulterior
Dobrogea (Alualak) si Moldova (Valachia Minor) (sec. XIV).

8. Numele

Esentiala a fost rascoala legiunilor de la Dunare

In plan politico-militar, pentru latinofoni esentiala a fost rascoala legiunilor de la Dunare, in care
constituiau majoritatea, din anul 602. Ea a prilejuit revarsarea barbarilor, in Pensinsula, degajarea
trunchiului roman de la nord de fluviu, astfel ferit de contaminare si scurtcircuitarea, pentru mai mult de
trei secole, a legaturilor politice ale acestuia cu Bizantul, facilitind cristalizarea etnica a Romaniei Orientale
ca Romanie. Termenul de romanus militare directe cu Bizantul grecizat, care doar politic ma putea fi
numit continuator al Vechiului Imperiu. Procesul a fost favorizat, dupa mareea slava si de aparitia
bulgarilor turci (679) care au actionat ca un ferment pentru societatea slava sud-dunareana constituind
statul-bariera in calea Bizantului si de faptul ca si bulgarii si slavii se crestineaza tirziu, decisiv fiind pasul
tarului Boris-Mihail (865) si opera lui Chiril (Constantin) si Metodiu, in aceeasi perioada. Traind separat
timp de un sfert de mileniu, pentru ca nu se puteau casatori cu paginii, chiar sub ocupatia celor 27 de
triburi slave revarsate in peninsula Balcanica (14 in actuala Bulgarie, 9 in spatiul sirbo-croat, 4 in
Slovenia) si a Bulgarilor romanii – protoromanii vechi – isi continua evolutia pina in veacul VIII al carui
sfirsit inseamna inceputul culturii unitare romanesti Dridu si afirmarea lor ca popor nou, modern, latin si
crestin. Oruzname ii numea ulaqi, saga lui Starkod, a lui Egil si Asmundar, apoi inscriptia de la Sjonheim
Blakumen, varego-rusii, volohi maghiarii – romani, blaci, apoi olahi, slavii sudici si vestici – vlahi, valahi,
grecii – blaki, occidentalii blasi sau blazi, volos etc. Ca variante ale lui walc-wolk, termenul desemnind
initial pentru germanici ausonul, vorbitorul de limba romana, romanul apoi romanul, nefiind, dupa
Benjamin de Tudela (1150) nici o diferenta intre vlahii de la Nord si cei de la Sud de Dunare.

Vlahorinhinii, timocianii si guduscanii

In veacul VIII, o notita de la manastirea Kastamonitu ii numeste Vlahorinhinii pe cei care, aliati cu
slavo-bulgarii atacau teritoriile greco-bizantine. La 818, Analele regilor franci ii numesc timociani si
guduscani pe romanii care, desprinsi din alianta cu bulgarii se pun, condusi de ducele Borna, la Dunarea
de Mijloc, sub tutela statului carolingian. Intre 813-894, Simion Magister si Leo Grammaticus ii numesc
macedoneni de neam pe cei luati prizonieri si fixati la nord de Dunarea Maritima de Krum, dupa caderea
Adrianopolului (813) tocmai pentru ca erau bastinasi in Macedonia si altceva decit grecii. Subzistind
printre fratii lor nordici, urmasii lor vor lupta, sprijiniti de flota imperiala, impotriva maghiarilor in 894. O
buna perioada de timp bizantinii care, apartinind acum culturii grecesti isi ziceau ei insisi romei, au
continuat sa ii numeasca romani si i-au acuzat ca, proaspat iesiti de sub tutela avara, cu ajutorul lui Samo
pe care l-au ajutat sa-si intemeieze un stat in Pannonia (623-624), au incercat sa reediteze aventura lui
Vitalian si sa intemeieze un stat roman in Hemimontes (Haemus) Rhodopa, Hellas (Grecia, evident de
Nord) si Epir (Miracula Sancti Demetri), cu capitala la Salonic (Saruna). Acestia se mai numesc si
romani, pentru ca au venit din Roma si poarta acest nume pina in ziua de astazi, nota Constantin
Porphyrogenetul.

Numele generic pe care l-au utilizat insa strainii a fost acela de vlah

Numele generic pe care l-au utilizat insa strainii a fost acela de vlah cu derivatele sale desemnind roman
apoi roman, iar tara locuita de vlahi au numit-o Balac (Moise din Choren) Blokummanaland (varegii)
Valachen lant (Cintecul Nibelungilor), Vlahia, Magna Vlachia (Mapamondul Borgian) etc. Adica Tara
- 12 -
romanilor. Este motivul pentru care toate alcatuirile statale romanesti nord si sud-dunarene s-au numit in
evul mediu Vlahii sau Tari ale romanilor si pentru care nici o frintura de neam romanesc nu are dreptul
sa-si aroge doar pentru sine numele de vlah. Ca si cel de roman de altfel, care, dupa Nicolae Iorga,
apare pentru prima data tot la Constantin Porphyrogenetul, sub forma romanoi. Pentru ca vlahi in
acceptiunea strainilor sau romani in limba literara sintem toti chiar daca, in grai local, dialectal, ne-am
numit rumani (daco-romanii), adica nordicii, inclusiv timocenii, romanii din Balcanii Mici si cei din
Voievodina), ar(u)mani (romanii sau vlahii sudici) ori rumeri (romanii vestici).

Local s-au purtat denumiri legate de ape, depresiuni, regiuni

Local am purtat denumiri legate de ape (pruteni brodnici, olteni, megleniti, timoceni) munti (fagaraseni)
depresiuni (oseni, brasoveni), regiuni (macedoneni, epiroti etc.), de starea de dependenta fata de
popoarele turcice, albi (liberi sau marginasi, moldovenii si cei din Tara lui Asan), negri (maurovlahii sau
morlacii din vestul Peninsulei ori karaulaghii din Moldova subcarpatica), dupa credinta, (gogi), dupa
vecini (ungro-vlahi, rosso-vlahi, arvanito-vlahi) sau porecle date de adversari, exemplu: cuto-vlahi (ciini
de vlahi), machidoni, tinsari, cirebiri etc., dar numele pe care nu l-am dat noi insine a fost intotdeauna cel
derivat din romanus – roman, roman – ROMAN, teritoriul locuit de noi spunindu-i tara a romanilor sau
Romanie apoi Tara a romanilor sau Romanie. Si doar in limba noastra, derivat din terraae, tara nu
inseamna planeta si solul pe care calcam, ci stat, teritoriu locuit de romani, totalitatea obstilor inarmate,
pentru planeta si sol, noi dispunind, spre deosebire de celelalte popoare neolatine, de cuvintul pamint,
derivat din pavimentum, in amintirea pavajului strazilor si caselor din orasele noastre distruse de barbari in
aceasta etapa a secolelor VII-VIII.

Romanii erau bastinasi, avind drepturi ancestrale asupra pamintului

O etapa in care am contribuit la sedentarizarea barbarilor slavo-asiatici, la crestinarea lor cu mari


sacrificii, potrivit descrierii lui Leon cel Intelept (886-912) si arhiepiscopului Theophylact al Ohridei
(1090-1108), la etnogeneza noilor popoare vecine, prin singe, cultura si teritoriu, de unde toponimele
romanesti Corbi, Goles, Pirlitor, Durmitor, Vlasulia, in regiuni unde romanii aproape ca nu mai exista
astazi, dar in care, in calitate de bastinasi, au fost secole de-a rindul majoritari: Muntenegru, Kosovo,
sudul Serbiei, Macedonia, Bosnia, Albania. Si nu intimplator tocmai aceasta a fost una din cauzele
masacrelor romanesti incepute in veacul XVIII si continuate pina la jumatatea secolului XX tocmai in
aceste regiuni – faptul ca romanii erau bastinasi, avind drepturi ancestrale asupra pamintului.

9. Ramurile si constiinta identitatii nationale

In cadrul colaborarii militare cu barbarii slavo-asiatici, acestia au invatat de la romani, potrivit acuzelor
bizantine, sa aiba fata de noi (de romei - n.n.) o ura fara de moarte si sa o transmita spre vesnica amintire
din generatie in generatie (Ioannes Catacalon). Colaborarea a adus insa pentru vlahii cei viteji pierderea
treptata a teritoriilor dintre Tisa si Dunarea de Mijloc, unde au cazut sub controlul franco-bulgarilor (sec.
IX), a celor dintre Nistru si Nipru, ocupate de varego-rusi in secolele X-XIII, dominatie
pecenego-cumana la nord de Dunare, si sclavinii, care au spart unitatea vlaha, la sud. Se adauga
expansiunea taratului slavo-bulgar care isi extinde autoritatea intre Tisa si Dunarea Mijlocie si, la nord de
Dunarea Maritima, sub Kardam (777-802), Krum (803-814) si Omurtag (816-831) si in Macedonia
sub Malamir (831-836) si Presian (836-852). Indeosebi in nordul Peninsulei Balcanice, slavii au ocupat
zonele propice agriculturii, spargind subcontinentul romanesc sud-dunarean in insule (linia
Sistov-Ekrene-Varna, cu vlahii de la Dristor, Valea Timoculului, Balcanii Mici si Rhodopi, in zagora sau
Tara lui Petru, Pind, tinuturile Nis, Skutari-Ipek etc.) si obligindu-i pe romanii sudici sa se restringa
economic la pastoritul transhumant, prelucrarea pieilor, linii, lemnului si pietrei, carausie si negot si sa se
extinda spre sud pina in arhipelag, dislocati de bulgari, potrivit Presbiterului din Diocleea si dislocindu-i la
rindul lor pe romei (greci). Tot colaborarea cu barbarii, de data aceasta cu pecenego-cumanii introduce
in peisajul etnic sud-dunarean o puternica comunitate de romani nordici. In urma infringerii expeditiilor
- 13 -
cumane din 1091 si 1122, Alexios I Cornnen (1081-1118) si Ioannes III (1118-1143) colonizeaza pe
Vardar si Moglena mase mari de prizonieri cumani care se vor dovedi crestini cu nume gen: Radu, Stan,
Paducel, Ana si care isi spuneau ramani. Prinzind radacini in Almopia, Ardeea, ei vor intra in istorie ca
meglenoromani, vorbind cel mai apropiat dialect sudic, de daco-romana. Urmasii lor, raspinditi astazi pe
mapamond, mai subzista in regiune, in faza finala de asmilare, in 8 asezari din Grecia si 3 in Macedonia,
dintre care numai intr-una isi pastreaza limba.

Noi dislocari dinspre nord spre sud au fost provocate de penetrarea valului de migratie turcic, condus de
maghiarii finici, din Tara Ungului, recent cucerita (896, in Ucraina subcarpatica de astazi), dupa 903, in
teritoriul dintre Tisa si Dunare al ducelui Salanus. Multi romani vestici vor fi impinsi la est de Tisa, multi
vor participa, in creuzetul pannon, la etnogeneza ungara, multi insa vor fi impinsi spre Adriatica si Vidin
(Diiu), potrivit lui Anonymus, Simion de Keza si Chronicon Pictum Vindobonense, intarind rindurile
timocenilor si rumerilor, dar si dislocind noi mase de ar(u)mani spre sud, daca este sa dam crezare
anonimei Descriptio Europeae Orientalis (1308): Este de notat aici ca intre Macedonia Achaia si
Thessalonic este un popor foarte mare si raspindit care este numit Blazi, care si altadata au fost pastori ai
Romanilor si care traiau odinioara in Ungaria, unde erau pasunile Romanilor din cauza terenului roditor si
plin de verdeata. Dar mai apoi fiind ei alungati de aici de unguri, au fugit in partile acelea; ei au in
abundenta brinza foarte buna, lapte si carne, mai presus de alte natii.

Confirmind aceste date, ca si informatia amintita a lui Benjamin de Tudela, din 1150, ca nu exista
diferente intre romanii (vlahi) nordici si sudici, Kekaumenos, intr-o cunoscuta diatriba impotriva lor, din
1078, insera stirea ca si vlahii sudici se trag din neamul regelui Decebal care a fost infrint si ucis de
romani, iar Kinnamos, referitor la cei din armata ridicata in anii 1161-1168 de Manuel I Comunen
impotriva ungurilor, nota ca despre ei se spune ca sint colonisti de odinioara din Italia.

Purtind asadar diverse nume derivate din roman, rumani la nord de Dunare, rumeri, ar(u)mani, ramani
(timocenii) la sud, daca li se ingustase aria, la est si vest, depasind in schimb linia
Jarecek-Philippide-Skok spre sud, ajungind pina in Cefalonia (1264), stramosii nostri pastrau constiinta
dublei origini, traco-dace si romane, si faceau publica mindria de romanus, mostenitor al unui trecut plin
de glorie. Ei se falesc ca sint romani si lucrul se vadeste in limba lor, caci ei vorbesc ca romanii, nota la
inceputul secolului XIV Ioan de Sultanieh, referitor la populatia Bulgariei. La nord de Dunare, in aceeasi
epoca, franciscanul Angelo di Spoleto, misionar papal, se plingea ca romanii nord-dunareni parte din
multimea natiunii Romanilor resping pastorii (misionari catolici - n.n.) care nu le vorbesc limba.
Intr-adevar, confirma un secol mai tirziu Nicolae de Modrussa, vlahii aduc ca argument al originii lor
faptul ca... vorbesc de la origine o limba populara, anume latina, al carei uz nu l-au parasit deloc; si cind
se intilnesc cu straini, care incearca sa intre in vorba (cu ei) intreaba daca stiu sa vorbeasca ROMANA.
Se laudau asadar cu pastrarea neatinsa a limbii lor desi fusesera coplesiti de valul de barbari (Antonio
Bonfini). Francesco della Valle, Jan Laski, Giovanadrea Gromo, Gáspar Héltai, confirmau in veacul XIV
ca vlahii toti se considera romani, motiv pentru care ei isi zic in limba lor romani si daca vreunul intreaba
daca stie careva sa vorbeasca in limba lor vlaha, ei spun in felul acesta stii rominesti? adica stii sa vorbesti
in limba romana, din cauza ca limba lor s-a stricat. Doi calatori anonimi italieni notau in aceeasi perioada
ca Acest neam desi e de rit grec, e totusi prieten al numelui roman atit datorita limbii corupta din latina, cit
si datorita parerii pe care o au ca descind din romani si cu numele de romani se numesc intre ei. Mai mult,
Socotesc de ocara numele de valah, nevoind sa fie numiti cu alt cuvint decit romani.

De ce respingeau cu indirjire numele de vlah, afirmindu-se ca romani? Pentru ca se falesc si astazi - nota
Farkas Kovacsoczy - in mod public ca sint romani. Ca era vorba despre neamul romanesc (vlah) in
integralitatea sa, nord si sud-dunarean, au notat numerosi observatori care au surprins formele dialectale
ale numelui ROMAN. Astfel, in veacul XVII, Johann Fröster scria ca vlahii (olahii) isi zic Römer
(rumeri), Rumuni (rumani) sau Romani pentru ca sint urmasi ai legiunilor romane de granita care s-au
inmultit in timp, fapt probat prin: nume, latina rustica, vitejie, port, obiceiuri, ocupatii, dansuri si constiinta
unicitatii, deoarece folosesc expresii de genul Asa graiesc Romanii! sau In mai multe tari nu sint Romani.
- 14 -

In veacul XVIII, ungurul Joseph Benkö demonstreaza autohtonia si dubla origine a romanilor nordici,
pentru ca multi romani impreuna cu dacii indigeni au ramas pe loc, adapostindu-se in munti, iar istoricul
Martin Felmer si geograful Johan Tomka Saski puneau in circulatie numele folosite de romani pentru
integritatea teritoriului locuit de ei ROMANIA. Sintetizind, Georg Soterius definea in 1714 poporul
roman: Romanii sint acele populatii europene care stapinesc nu numai Vlachia (Muntenia) si Moldova si
care se intilnesc in mai aproape toate localitatile din Transilvania, unde chiar si alcatuiesc comunitatile
satesti in intregime, dar se intind si dincolo de Dunare pina in Grecia si Dalmatia. Grecii ii numesc Blakos,
de unde au venit latinescu Blacki sau vlahi si sasescul Bloch. Ei insisi se numesc Romuni (romani) sau
Romani. Iar in Germania, tara in care astazi ia amploare, din ratiuni obscure, printre emigrantii ar(u)mani,
opinia ca sint o entitate distincta de romani, prin urmare o minoritate etnica inclusiv in Romania, aparea la
Troppau, in 1785, Grosse Erdhesreibung care demonstra ca romanii sau vlahii sint unul si acelasi popor,
fie ca traiesc la nord, fie la sud de Dunare. Romanii, numiti in genere de noi Valachen, care traiesc in
Transilvania si Valachia (Muntenia si Moldova - n.n.) au aceeasi origine cu aceea a valahilor din Tracia,
Macedonia, Thessalia si Albania. Ei se numesc romane (romani) sau rumunje (rumani) adica romani,
deoarece stramosii lor au fost supusi si cetateni romani. Numele de vlah, pe care romanii il resping cu
indirjire, provine se pare de la slavi; acesta este folosit si de greci.

Mindria cu care isi spuneau romani falindu-se ca sint descendentii romanilor, indignarea cu care
respingeau, atunci, ca pe o insula, numele de vlah, dat de straini, convingerea ca fac parte din unul si
acelasi popor denota o constiinta nationala extrem de puternica, periculoasa pentru popoarele si
populatiile balcanice ulterior stabilite ori rezultate ale unei etnogeneze pe pamint romanesc si aceasta a
fost o alta cauza importanta a genocidului la care au fost supusi romanii cu incepere din veacul XVIII,
pina in zilele noastre, deoarece genocidul etnic periodic este urmat in epoca noastra de genocidul cultural
ca metoda de deznationalizare. Daca grecilor romanii le evocau stapinul roman de odinioara, al carui
Imperiu romeii il uzurpasera, slavilor si slavo-bulgarilor le trezeau probabil aceleasi sentimente ca si
amerindienii uzurpatorilor anglo-saxoni din America de Nord.

Teama de vlahi, stimulata de instinctul de conservare nationala al colocatarilor lor in Balcani, avea o baza
reala. In pofida deznationalizarii si contributiei lor in veacurile IX-XIV la etnogeneza noilor popoare
balcanice, romanii sau vlahii sudici ramasesera inca extrem de numerosi, desi dispersat puternicul neam al
vlahilor (diaconul Ioan din Adrianopol, 1354) subzistind ca entitate distincta in enclavele sale si fiind,
dupa Henri de Hainaut, imparatul latin de Constantinopol, oamenii... cei mai puternici si cei mai tari ai
intregului Imperiu si chiar ai pamintului. Constiinta de sine, constiinta legitimitatii drepturilor asupra
teritoriilor, in calitate de adevarati mostenitori ai Romei, ii indemna nu numai spre afirmare statala
de-sine-statatoare, ci si spre ideea imperiala a refacerii stapinirii romane, idee care i-a inspaimintat si pe
greci, si pe occidentali, si ulterior pe otomani. Elocvente sint in acest sens actiunile si declaratiile lui Ionita
Caloian (1197-1207) care, sprijinit de toti romanii balcanici, la rugamintea romanilor nord-dunareni de a
reface Romania, solicita papei Inocentiu III (1198-1216) recunoasterea sa ca domn si imparat al
bulgarilor si vlahilor pentru ca se trage din singele romanilor (Hurmuzaki, I, 26). Iar proaspetilor cuceritori
ai Constantinopolului, cavalerii latini (occidentali) ai Cruciadei a IV-a, le scria, in primavara lui 1205: Eu
am mai multe drepturi asupra acestui pamint decit voi asupra Constantinopolului; eu n-am facut decit sa
recapat ceea ce stramosii mei au posedat odinioara. Voi ati napadit intr-o cetate si intr-un imperiu in care
nu aveti nici un drept. De altfel, eu detin in mod legal coroana din mina pontifului suveran (papa - n.n.), in
timp ce acela ce se intituleaza basileus de Constantinopol n-a facut decit sa o urzurpe pe a sa. Prin
urmare imperiul trebuie sa-mi revina mai degraba mie decit lui. Eu pot sa combat cu incredere sub
baniera si cheile Sf. Petru pe acesti latini care poarta cruci false pe umerii lor. Ei m-au provocat, eu am
fost obligat sa ma apar.

La 14 ianuarie 1205, o oaste de 14.000 de romani sud si nord-dunareni, incluzind si cumani, l-a invins si
luat prizonier la Adrianopol pe imparatul Balduin care, inchis la Tirnova, avea sa fie executat.
- 15 -
Pericolul reinvierii puterii imperiale romane prin romani era asadar cit se poate de real la inceputul Evului
Medu clasic. Un pericol de care au tinut si inca tin seama papalitatea, regatele (ungar, polon), imperiile
Evului Mediu si Modern (romano-german, otoman, rus) si statele succesoare lor, dar si grecii, care au
deformat prin Bizant ideea imperiala romana in directia construirii unei Elade Mari, sau rudele materne ale
romanilor, albanezii, rupti de traditia europeana prin islamizarea in masa din veacul XVI si popoarele
slave moderne, constituite printr-o contributie romaneasca de singe si cultura definitorie si catalizatoare:
ucrainenii, polonii, cehii sau ceho-slovacii, bulgarii si slavonii sau sirbo-croato-slovenii (iugoslavii). Toti au
conspirat in diferite etape istorice la impiedicarea alcatuirii statale romanesti la est de Nistru, in Carpatii
Padurosi, pe Tisa sau la sud de Dunare, la unificarea etno-politica nord si sud-dunareana, actionind in
directia deznationalizarii si asimilarii celor mai legitimi urmasi ai vechilor romani – ROMANII! De teama
revendicarii mosteniri de drept – PAMINTUL!