George Cadar

DACICA MAGNA – Istoria

ascunsă

Prefaţa

Cartea „DACICA MAGNA” îmi aminteşte, prin prisma

rigorii ştiinţifice, de cuvintele savantului român, Grigore
Moisil: „eu nu vă conving, eu demonstrez”. Exact asta
face lucrarea, cu valoare de document excepţional, a
istoricului şi lingvistului român George Cadar, de loc din
plaiurile dacice ale Maramureşului: ne demonstrează că
suntem ceea ce suntem şi nu vom fi decât ceea ce
suntem.
Cartea de faţă probează regăsirea timpului şi
spaţiului originar spre care este îndemnat cititorul să
păşească pentru regăsirea de sine şi înălţarea
sufletească. Aduce la lumină o istorie românească
ascunsă de mii de ani. Tema cărţii este legată de Limba
Bătrână, obârşiile neamului şi felul în care lingvistica
poate rescrie, la propriu, istoria. Limba bătrână este
foarte importantă pentru noi ca neam, dar şi pentru
întreaga Europă. Marele orator Fabius Quintilian, cu a
sa „Arta oratorica”, - a fost contemporan cu Domiţian şi
cu Cicero - menţiona că, dacă scoteai sau adăugai silabe
din latină, ajungeai la Limba Bătrână a dacilor, din care
se trăgea latina. Este o confirmare clară şi fără echivoc
că poporul român a fost el însuşi o civilizaţie, iar romanii
sunt urmaşii noştri şi nu invers. Să nu uităm că suntem
aici de peste 2500 de ani, şi aceasta este „săgeata
adevărului” - cum spunea Iorga - care „se înfige în tine,
minciuna ce ţi s-a aruncat cade în noroi la picioarele
tale”. Orice alte manipulări, falsuri precum limba
moldovenească sau pretenţii teritoriale sunt de tot râsul.
Poporul nostru este pe Pământ şi pe acest teritoriu -
zona geografică numită România - încă de la facerea
lumii. Oricât ne-au oprimat unii şi alţii, noi suntem
vlahii din Valhalla, fiii lui Dumnezeu, descălecători din
triburile arimilor biblici. Şi aici este identitatea noastră,
neamul nostru şi pământul nostru cel sfânt, pentru care
şi-au adus jertfa de sânge toţi marii noştri înaintaşi.
Foarte frumos şi înălţător spune George Cadar: „Patria
nu înseamnă numai o bucată de pământ care se poate
vinde, mai înseamnă şi raiul în care putem ajunge dacă
ne-am jertfit pentru ea”.
Aşa cum nu trebuie să uităm niciodată că suntem
cu adevărat suflet de lumină, într-un corp fizic, tot aşa
este esenţial să ne reamintim cine suntem ca grup
social, ca popor. Este vital să ne cunoaştem rădăcinile
noastre, strămoşii noştri. Să ne amintim şi să
conştientizăm de unde venim, de unde ne tragem, cine
suntem şi unde mergem şi, într-o lume plină de viclenii,
ipocrizie şi primejdii, să ştim cum să ne purtăm şi cine
ne întinde capcane. Să conştientizăm că de la gând,
vorbă şi faptă, totul se strânge undeva, fiind direct
răspunzători faţă de noi înşine ca persoane şi faţă de
neamul nostru. Iar mâine, când psihicul nostru nu va
mai fi pe Pământ, toate acestea ne vor da de gândit că
vom plăti tribut greu pentru orice greşeală săvârşită în
decursul vieţii. Este o singură cale senină, cum spunea
Părintele Arsenie Boca: „trăirea învăţăturii creştine în
toată adâncimea ei şi în toată sinceritatea noastră”.
 Biblia spune în Evanghelia după Ioan că la început
a fost cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi
Dumnezeu era cuvântul. Limba este singura noastră
pârghie în clipa de faţă de a ne demonstra rădăcinile
vechi şi foarte vechi în actuala civilizaţie. Pentru că
Limba Bătrână a poporului nostru este limba de arhetip
a Europei, iar vlahii sunt mult mai vechi decât tracii ori
etrusco-geţii. Chiar mai demult decât pelasgii. Pe când
ţările din jurul Mediteranei slăveau proverbul „mens
sana in corpora sano”, strămoşii noştri daci plecau de la
principiul opus: „numai cine are suflet sănătos poate
păstra şi sănătatea corpului”. Ne-au creştinat înainte de
apariţia creştinismului!
Faţă de acest fapt istoric de necontestat, demonstrat
de George Cadar şi proiectul său, România ar trebui să
dezvolte o Şcoală de conservare şi promovare a identităţii
naţionale şi a Limbii Bătrâne, recunoscută naţional şi
internaţional. Această instituţie ar putea dezvolta
ateliere de limbă, istorie, medicină naturistă
tradiţională, ceramică şi arhitectură arhetipală, dans şi
joc autentic, nutriţie autentic dacică, spiritualitate
românească cu proverbele, zicătorile şi poveştile noastre,
din care multe au stat la baza facerii lumii, şi pe care
avem obligaţia să le scoatem la lumină. Iar pentru
creşterea morală a generaţiei tinere, învăţarea Limbii
Bătrâne este de o importanţă vitală.
Sigur că nu poţi educa „masele”, mai ales în
vremurile pe care le trăim, dar poţi interacţiona cu
fiecare om în parte, spre a-l lumina şi a-l face să
înţeleagă că este un om liber şi că suntem cu toţii fiinţe
divine şi eterne, suntem co-creatori alături de
Dumnezeu. Această schimbarea se produce doar în
fiecare dintre noi, treptat, încet-foarte încet. Cartea Iui
George Cadar are darul de a ne lumina calea pierdută.
Aşa am auzit de la George Cadar ce înseamnă prihodişte
în Limba Bătrână: locul unde se prehodinesc oamenii,
locul unde se prohoduiesc, se hodinesc, se odihnesc în
eternitate. De aici şi cuvântul prohod, slujba de
dinaintea odihnei veşnice.
Într-o lume actuală în care singurul criteriu acceptat
este profitul cu orice preţ şi care ne-a îndepărtat
aproape total de profesii, inclusiv din profesia de
credinţă de a fi român, într-o lume marcată în ţara
noastră de viclenie, invidie, ură, minciună, egoism şi
ipocrizie care au devenit un mod de existenţă, cartea lui
George Cadar reuşeşte să aducă în sufletele noastre, cele
care sunt deschise să-I primească, o rază de lumină
diafană de conştiinţă şi înălţare spirituală. Nu a avea
mult, nu a consuma mult, ci a fi mult este tema de
credinţă a cărţii de fată.
În munca de cunoaştere de sine, despre care scriam
la început, relaţia cu părinţii noştri, primele noastre
contacte cu viaţa pe Pământ - el însuşi o fiinţă vie -
reprezintă cea mai profundă, delicată şi importantă
activitate a noastră. În cadrul relaţiei cu părinţii -
comunicarea cu ei, modul în care am preluat
informaţiile despre lumea care ne înconjoară - reprezintă
elementul decisiv al structurării conştiinţei noastre. Este
fundaţia „clădirii” energetice pe care ne ridicăm întreaga
viaţă. Reamintirea promisiunilor şi angajamentelor
făcute faţă de mama şi tata reprezintă elemente cheie în
conştientizarea puterilor sau slăbiciunilor noastre ca
adult. În mod similar, cunoaşterea rădăcinilor adevărate
ale limbii pe care o folosim în comunicare ne va ajuta să
ne identificăm puterile şi/sau slăbiciunile cu care să ne
confruntăm, ca grup sau ca popor.
Cred că noi românii, de fapt noi dacii, suntem în
prezent într-o stare de confuzie şi rătăcire, întocmai cum
suntem noi, la nivel individual, ca oameni. Să trăieşti
fără să ştii cine eşti cu adevărat şi să te iei ba după
unul, ba după altul, care îţi spun fel şi fel de bazaconii,
reprezintă cea mai deplorabilă situaţie în care se poate
afla cineva. O situaţie perfectă pentru servitori şi sclavi.
Vorba lui Cioran: „în România, totul este posibil şi nimic
nu are consecinţe”. Un popor îngenuncheat chiar de- ai
lui va sta în genunchi şi în faţa străinului. Trebuie să
trăim şi să luptăm pentru ţara noastră ca oameni liberi.
O ţară nu se poate apăra cu robi niciunde în această
lume.
Să menţinem linia neamului şi să înţelegem că
istoria adevărată şi nu cea trunchiată ne va ţine uniţi.
Unirea este singura flamură naţională pentru care au
luptat străbunii noştri. Şi ştiau de ce, pentru că unirea
face puterea şi români trebuie să rămânem până la
moarte şi dincolo de ea.
Cred că aşa au reuşit să ne ţină în servitute de mii
de ani, ştergându-ne amintirile privind cine suntem, de
fapt, şi îmbrobodindu-ne cu poveşti despre cum ne-am
transformat din daci în romani sau mai ştiu şi eu ce. Nu
poţi să conduci pe nimeni care este fricos. Ori noi, ca
popor, suntem ţinuţi în întuneric să nu ne trezim pentru
a nu ne lumina. Gândim laş, servil şi ne este frică. Aşa
ţara noastră este ţinută în sărăcie în mod artificial,
înmormântându-ne de vii toate tainele vechi de milenii
ale unui întreg popor, inclusiv limba. Prin această carte
de excepţie, istoria milenară a poporului român reînvie
în glorie.
Aşa cum printr-o nutriţie sănătoasă, dacică, bazată
pe hrana spirituală dată de aerul pădurilor şi munţilor
noştri, prin fructe şi legume, singurele care ne dau
vibraţie energetică şi luând de pe masă cea mai mică
bucăţică de pâine, atunci mintea va fi mai străvezie şi ne
vom reaminti cine suntem cu adevărat. Însă şi ceea ce
nu suntem, dar am crezut în mod eronat că suntem prin
manipularea la care am fost şi suntem supuşi de
instituţiile servile altor puteri străine de noi şi de
pământul nostru.
Ca daci, ne trezim treptat, amintindu-ne toate
detaliile puterilor noastre. Ne reamintim că am rezistat,
am persistat, am continuat să fim aici, neam păstrat
limba, tradiţiile, legendele şi obiceiurile, doar că au fost
„învăluite” de ambalaje colorate aparţinând altor tradiţii
sau altor stăpâni. Limbajul dacic, Limba Bătrână sunt
aici, ştim că ele putea-vor favoriza comunicarea cu tot ce
este în jur, cu Natura, cu toate elementele, cu animalele
şi plantele, precum şi comunicarea între noi, verbală sau
non-verbală, la distantă sau directă. Limba Bătrână este
acum, aici, sub toată poleiala modernă şi este momentul
să fie revelată, curăţind cu răbdarea unui arheolog toate
mizeriile acumulate peste ea în decursul istoriei.
Reamintirea limbajului dacic, a Limbii Bătrâne, este
reamintirea puterii noastre interioare de rezistenţă, de
persistenţă, de supravieţuire în ciuda dorinţei multora
de a ne împrăştia, dispersa şi distruge.
Suntem mai rezistenţi decât credeam şi ştiam, la fel
cum corpul omenesc este mai rezistent decât neam
imaginat vreodată. Nădăjduiesc că atunci când vom
termina de citit profund această carte, vom afla cât
suntem de puternici şi, într-un final, să punem
problema altfel. Să începem să avem o poziţie diferită de
negociere şi să trăim ca oameni liberi, neacceptând să
respectăm rezultatul unor negocieri la care nu am luat
parte şi la care am fost declaraţi idioţi prin
neparticipare. Dacă trădarea cozilor de topor ce au avut
puterea la un moment dat în ţara noastră, a acceptat
condiţii înrobitoare şi pierderea, pe cale de consecinţă, a
trunchiurilor de suveranitate pentru că aşa au ştiut ei,
nu înseamnă că vom accepta şi noi acelaşi lucru. De
aceea este momentul refacerii tuturor negocierilor din
trecut, a tuturor înţelegerilor „secrete” care ne-au
declarat slugi şi servitori şi „mâncare energetică” pentru
alţii mai puternici. Pentru că noi alegem, în prezent, să
nu mai fim hrana nimănui. Ci să fim iarăşi puterea care
ştim că suntem. Astfel, se impune de la sine căutarea
identităţii de sine, ca om şi ca naţie. Iar aici este uriaşa
operă prospectivă a cărţii de fată.
Aşa cum spunea marele istoric Nicolae Iorga „a venit
timpul să facem aici la noi politica noastră naţională, să
întrebuinţăm în viaţa noastră naţională numai elemente
naţionale, să îndepărtăm pe străinul nefolositor, iar cu
atît mai mult pe străinul pierzător, pe străinul ucigător
şi pervertitor al neamului nostru”. Să-l iubim, însă, şi să
ni-l apropiem pe străinul prieten.

Dr. Călin Georgescu

Preşedintele Centrului European
de Cercetare al Clubului de la Roma
 Cuvântul autorului

Greşita înţelegere a relaţiei de identitate dintre celţi

şi geţi, dintre goţi şi geţi, precum şi necunoaşterea
Limbii Bătrâne a vlaho-geţilor şi a fenomenelor migraţiei
poporului nostru de păstori au condus la construirea
unei istorii cu totul false, îndepărtând poporul nostru de
realitatea identităţii sale istorice. Este inadmisibil ca la
două mii de ani distanţă de chestiunea romană, noi,
românii, să nu amintim de civilizaţia ausonică a zimbrii-
boilor; cea care a născut boieriile şi l-au înălţat pe
conducătorul boilor, BOUREBISTAS, rege al Dacilor, un
rege de sorginte Sarmato-Izagycă. Este de neacceptat ca
unui popor glorios ca al nostru, contemporan cu
evenimentele biblice, unul dintre cele mai vechi neamuri
ale Pământului, să nu i se recunoască dreptul la
întâietate în raport cu naţiile Europei pe care le-a
generat. Dacă refacem jocul de puzzle al istoriei vom
constata că - dacă ne întoarcem spre origini -
toponimele, onomasticele de vlah şi de dac împânzesc
întreaga Europă. Şi nu afirm aş ceva fără argument şi
demonstraţie. Iubesc toate naţiile Pământului, dar când
va dori să-şi cunoască originile şi identitatea, lumea
Europei se va lovi de vlaho-geto-daci, strămoşii
poporului român de astăzi. Şi atunci îşi vor aminti de
mine, ca de un cercetător care a lucrat cinstit la
stabilirea adevărului istoric.
 Vas dintr-o necropolă tumulară din Ţara Lăpuşului,
epoca bronzului, perioada târzie. L-aş atribui civilizaţiei
dacice a zimbrii-boilor, după cum arată caracterele
zoomorfe de pe vas.

Poporul geto-dacilor se trage din cel al sciţilor, fiii

kimerilor care se stabilesc în Europa venind pe filiera
afro-asiatică în intervalul dintre anii 2200 şi 1500 î.Hr.
Rădăcinile acestor popoare ale antichităţii se regăsesc în
triburile Iafetice ale IONILOR - în ebraică JAWAN -
consideraţi primii locuitori ai Pontului Euxin.
În Cartea Genezei, Jawan este fiul lui Iafet. Ionienii
s-au întins până în teritoriile Bactriei, Daciei Bactrice,
căreia chinezii îi spun DAXIA după denumirea sanscrită.
Aceşti ionieni sunt întemeietorii dinastiei chineze
DAYUAN sau TAYUAN. Din aceşti ioni cimmerieni,
kimerieni se trag sciţii, părinţii geţilor. Aceşti sciţi se
regăsesc organizaţi pe două grupe, respectând criteriile
cardinale ale acelor primitive timpuri: adică o grupare
răsăriteană (orientală) căreia îi corespundeau geţii sciţi
şi o alta apuseană (occidentală) reprezentată de sciţii
skoloti. Geţii orientali erau alcătuiţi din massageţi şi
tyrageţi (sau tissageţi). Aceştia convieţuiau în zona
Bactriei TransOxice, de-a lungul fluviului Amu-Daria, cu
euthaliţii, hepthaliţii (sau hunii albi) cu rădăcini în
vechile triburi SAKA din care, potrivit înţelegerilor mele,
se trag secuii. Tyrageţii - care ulterior vor migra în
regiunea Nistrului - se mai numesc şi DĂVI, DAVES
(care înseamnă lumină) şi toţi se închină zeului luminii.
Aceşti DAVI fac parte din familia VARKES, VALAHES,
FARKAS, ai LUPILOR - VALAHII. PLETHT VARAS - VEN
VAR AS înseamnă în getă „oameni unici”, după cum
GETA înseamnă inteligenţă. Geto-Dacii se închinau la o
zeiţă mai puţin cunoscută care se chema ARTIMPASA
(timpul Pământului) dar şi la GEBELEIZES, care în getă
s-ar traduce prin „zeul luminii”- GE BĂL ÎŞT ZICE- cel
ce-şi zice bălaiul, auriul, iluminatul. Marea migraţie a
ramurilor getice spre Nord începe în secolul VI î.Hr. şi se
încheie în secolul II d.Hr. Această migraţie are loc pe trei
direcţii: prima de la est la vest, pe cursul Dunării până
la Rhin; a doua din sud-est spre nord- vest, urmând pe
cursul Elbei şi al Oderului; o a treia direcţie de la sud
spre nord, pe Vistula până la Marea Baltică. În secolul
IV î.Hr., goţii se opresc în Scandinavia, unde se vor
interfera cu o populaţie altaică din ramura sabmeană
lapo-finică. FION în getă înseamnă - potrivit istoricului
francez Bergmann - ALB. Hinduşii şi Perşii asociază
culoarea albă Orientului şi pe cea neagră Occidentului.
După invadarea Scandiei, geţii se vor răspândi în vechea
Keltie, actuala Germanie, fiind consideraţi atît părinţi ai
scandinavilor, cât şi ai germanilor. Istoricii cei drepţi
ştiu că geţii şi goţii aparţin aceleiaşi origini. Aceştia ating
apogeul puterii politice sub Ermanarik - Airmanareiks -
380 d.Hr. Putem spune că în această perioadă se poate
vorbi pentru prima dată despre onomastica GET ARM
ANI A, care treptat se va transforma în GERMANIA
ALANICA, având triburi alanice şi roxolanice de sorginte
geto-dacă, de unde şi numele de ALEMANIA sau
ALAMANIA. O parte dintre aceste triburi stabilite şi în
Pannonia, dar şi în Esclavonia, în mijlocul unei populaţii
sarmatice înrudite cu geţii, va da naştere slavilor. Dacă
este să amintim şi despre vizigoţi ori vizigeţi, aceştia se
mai numesc şi OSTFÂLAHI, FALÂHI, VARKS sau
VALAHI, la fel cum ostrogoţii sau ostrogeţii îşi spun
VESTFALAHI. Sciţii, Sarmaţii, Geţii, Germanii,
Scandinavii şi Slavii reprezintă o singură naţiune
manifestată în generaţii succesive, continuîndu-şi
existenţa din unii în alţii. Nu trebuie uitaţi tracii, care le-
au permis accesul pe teritoriile pe care le stăpâneau
înaintea geţilor, dar cu care se înrudeau, vorbind aceeaşi
limbă mult mai veche decât latina şi mult apropiată de
sanscrită. Trebuie amintit lumii că limbile sarmaţilor,
medilor şi slavilor au dat naştere sanscritei şi că limba
vorbită de poporul românesc - ori, mai corect, de cel
valah - de astăzi reprezintă continuitatea limbii vorbită
de sarmaţi. Aş îndrăzni chiar a spune cu mai multă
exactitate că reprezintă un dialect al sarmaţilor izagi, cei
care au botezat Sarmizegetusa şi care nu sunt altceva
decât o populaţie scito-daco-getică, mult înrudită cu cea
a medilor sacri. Numele de SAARMATI sau ZAARMATI
înseamnă în Limba Bătrână „cei îmbrăcaţi în zale”, „cei
însârmaţi”. De altfel, pe Columna lui Traian veţi observa
acei cavaleri îmbrăcaţi în zale, cărora istoricii le spun
sarmaţi. În anul 470 d.Hr., când sunt izgoniţi până la
graniţele Livoniei de către huni, sarmaţii izagi primesc
apelativul de IZGNANNYCH, ceea ce în Limba Bătrână se
citeşte IZGONIŢII adică IZAGII GONII. Iată deci cum un
cuvânt sarmato-izag se regăseşte şi astăzi în limba
română. De altfel aş îndrăzni a atrage atenţia asupra
necesităţii aşezării fără nici o reţinere de către lingvişti a
limbii sarmate în rădăcina pământului limbii române,
căci acesta este locul sacrosanct pe care îl merită
sufletul acelei părţi a poporului nostru, care s-a jertfit
pentru a-şi păstra identitatea. Limba sarmată se
regăseşte în plinătatea adâncă a sfântului Graal al
Graiului Românesc. A fost acoperită doar de praful
timpului, al confuziei latine şi al nepăsării.
ISTORIA ŞI LIMBA CEA BĂTRÎNĂ A VLAHO-
GEŢILOR
Am studiat toate izvoarele la care am avut acces, atît
cele istorice cât şi cele lingvistice din antropogeneza
poporului românesc, sursele externe de interferenţă ori
cele vremelnic aşezate în teritoriile populate de strămoşii
noştri de-a lungul mileniilor. M-am folosit de
cunoaşterea şi ştiinţa pronunţiei fonemice particularizat-
palatalizată, dar şi de interpretarea blonogramică a
cuvintelor şi literelor conducătoare. Toate acestea mă
determină să susţin că limba strămoşilor noştri - cum,
de altfel, afirma şi marele paleolingvist şi istoric francez,
Guillaume Bergmann, în celebra sa carte „Les Getes” -
reprezintă fluviul cel sacru al cuvintelor primordiale din
care s-au hrănit toate celelalte limbi ale Europei.
Distanţa dintre cuvântul fonem, dintre vorbire şi scriere,
este atît de mare că nu totdeauna semnele care
reprezintă imagistic un cuvânt pot da citirea adevărată a
unui înscris. Ştiinţa pronunţiei corecte a textului dintr-
un izvor antic, în limba aceluia care transmite mesajul
verbal, va putea duce la decriptarea acelui text. De acest
model m-am folosit când am procedat la interpretarea
înscrisului de pe „Stela funerară din insula Lemnos”.
Este adevărată afirmaţia conform căreia „mai întâi a fost
cuvântul şi cuvântul este Dumnezeu”, întrucât scrierea
n-a făcut decât să denatureze adevărul divin şi istoric,
conducând la complicarea fenomenului comunicării
dintre oameni şi la măsluirea istoriei potrivit doleanţelor
celor puternici. Scrisul este mut şi poate fi interpretabil,
nu are nimic viu în raport cu graiul încărcat de gloria
inflexiunilor rezonantice divine care ne apropie de
sufletul originar. Cu ani în urmă, într-un sătuc din
Maramureşul Voievodal, am întâlnit doi vorbitori ai unui
dialect zimbric (Timbric) care-mi spuneau că ei vorbesc
„Limba îndărăt”, limba care - dacă o înveţi - te duce
înapoi, îndărăt, până la rădăcinile limbii omului. Am
învăţat acea limbă şi am ajuns să descopăr o parte din
tainele comunicării orale bătrâne. Cu sprijinul bunului
Dumnezeu am primit o mulţime de informaţii care m-au
ajutat la scoaterea din captivitatea uitării şi la
dezlegarea ascunderii criptice a limbii celei de demult, a
limbii care se vorbea în unicitatea fundamentului divin
la prăbuşirea Babilonului. Numele acelui rege nebun
care dorea să intre în competiţie cu Creatorul,
construind un turn care să-l înalţe la cer era Nimrod. În
limba bătrână NEMAROD, adică cel care nu va rodi
niciodată. Aşa a şi fost. Înainte însă de a face cunoscută
taina cuvintelor celor bătrâne se cuvine să ne amintim
cine suntem noi românii, care este originea noastră,
când şi cum ne-am aşezat în „Grădina Maicii Domnului”
- cum plin de înţelepciune se exprima unicul nostru
papă valah Ion Voitilă, cunoscut sub numele de Papa
Ioan Paul al II lea. Strămoşii noştri vlaho-pelasgi îşi fac
simţită prezenţa în teritoriul european în urmă cu
aproximativ 10.000 de an, migrând din zona eritreico-
egipteană, locul de însămânţare a fiinţei umane. Cel mai
probabil, acest loc a fost părăsit în urma unui cataclism
care a pârjolit Sahara, căci şi numele Egipt, Egicopthos
în limba bătrână înseamnă locul care a ars, care s-a
copt. Părinţii noştri se strămută în marea depresiune
sarmatică - pe care Potopul o va transforma în jurul
anului 6500 î.Hr. În arhipelagul Euxino-Egeico-
Mediteranean - dezvoltând Imperiul cel Sfînt al
Păstorilor. La acea vreme, Europa occidentală era
acoperită de un strat de gheaţă de peste un kilometru
grosime, în timp ce la Szeged, pe teritoriul de astăzi al
Ungariei, era pământ permafrost în care nu intra sapa.
Singurul areal acoperit de verdeaţă, capabil să întreţină
şi să dezvolte o civilizaţie pastorală, era cel al Balcanilor
întins până în nordul Crimeii, iar spre Orient până în
podişul Anatoliei. Catastrofa Potopului presupune
fragmentarea în două a teritoriului locuit de strămoşi
prin apariţia Mării Negre şi exodul unei părţi importante
a acestora spre zona înălţimilor hinduse, care ulterior
vor constitui DACIA BACTRICA, alcătuită din uniunile
tribale ale massageţilor, tissageţilor şi euthaliţilor sau
hunilor albi din care se trag secuii. Nu întâmplător
scrierea sfântă, sanscrita sau sfânta scriptă, este plină
de cuvinte valahe aparţinând limbii bătrâne, cu
precădere în dialectul Devanaghari al sanscritei, în
cercetarea limbii bătrâne am constatat că extremele
teritoriului locuit în vechime de strămoşi, respectiv
partea hinduso-nepaleză şi cea europeano
intracarpatică, păstrează elemente de identitate
lingvistică, dar şi de obiceiuri şi port. Imaginea iconică a
teritoriilor noastre antice reflectă profunda interferenţă a
universurilor existenţiale orientalo-occidentale, căci noi
ne-am aşezat ca popor în zona transfrontalieră a
civilizaţiei noii umanităţi de după Potop. Odată cu
încălzirea treptată a climei, păstorii noştri şi-au
strămutat turmele spre nordul continentului european,
prin acel impresionant marş al dacilor, „Marchae
Daciae”, despre care vorbesc marele prelat al Suediei,
Johannes Magnus Olachus şi profesorul Guillaume
Bergmann, autorul lucrării „Les Getes”. Această migraţie
nu a fost una definitivă, ci una mai degrabă
pendulatorie, în sensul că se migra mai mult din
necesitatea procesului de transhumantă, de găsire a noi
resurse de hrană, dar şi de populare şi de administrare
a unor teritorii noi. Insă originea, nucleul esenţei
spiritualităţii strămoşeşti erau întotdeauna mai
puternice, căci am constatat în cercetările mele că
neamul nostru nu se poate îndepărta, înstrăina de
profunda dependenţă a DORULUI. El poartă în sufletul
lui icoana grădinii Maicii Domnului, imaginea unei ţări
în care predomină graţia, armonia tuturor formelor de
relief. Un locuitor al unei ţări de piatră sau lagunare nu
are o asemenea percepţie şi de aceea, într-o altă ţară, un
român se va trezi mai devreme sau mai târziu un
dezrădăcinat. Românul aparţine unui popor de arhetip şi
de aceea permanenta lui căutare se leagă de tradiţie, de
trecut, de identitate, o identitate în mare parte
europeană. În portul său, în obiceiurile sale, în limba
lui, se găsesc elementele originii, ale parcurgerii sale
socializat- istorice. A venit vremea ca poporul nostru să-
şi promoveze identitatea şi să-şi definească locul în
istorie în raport cu popoarele care s-au dezvoltat din
civilizaţia şi cultura lui. Poporul român trebuie să ştie că
se trage din vlaho-pelasgo-traco-daci. Că limba lui este
una a originii limbilor europene, că a avut una din
scrierile de început ale Europei şi că nu se trage din
latini, ci latinii se trag din părinţii noştri traco-troieni,
prin Enea care a descălecat în Latium şi nu numai. Un
volum impresionant de documente antice şi medievale
ori cercetări curente vorbesc despre aceste lucruri,
despre faptul că majoritatea neamurilor Europei se trag
din traco- geţi. Vorbind despre danezi, marele istoric
Procopius spune că „DANI VERO DACI SUNT” (Danezii
adevăraţi DACI sunt). Tot acest istoric afirmă că GOŢII
sunt aceiaşi cu Geţii sau cimbrii ori zimbrii, ce nu sunt
altceva decât DACI. Pliniu cel Bătrân, însă, dă o
informaţie de mare însemnătate pentru istoria noastră,
atunci când face cunoscut faptul că înainte de a se
chema LATINI aceştia îşi spuneau GEŢI. „LATINIS, QUI
OLIM DICEBANTUR GETAE”. Se impune ca lumea
noastră românească să-şi reconsidere istoria cât mai
repede cu putinţă. Să-şi păzească ca pe ochii din cap
valorile tradiţiei, portului şi limbii într-o lume aflată în
haosul dezintegrării şi, ca pe nestemate, să-şi preţuiască
toate informaţiile legate de trecut, căci fără acesta,
perspectiva unei naţii n-are stabilitate şi se dezvoltă
strâmb. Strămoşii noştri au pus bazele construcţiei
legilor ce guvernează lumea europeană de astăzi prin
ceea ce marele prelat şi om de drept al Suediei,
Johannes Magnus Olahus (Vlahul), numea „JUS
VALLAHICUM”. Aceste legi sunt aceleaşi cu Legile
Belagine sau Pelagine ale Pelasgilor care, în limba
bătrână, înseamnă Florile Pământului sau Legile
Armoniei. BORNA de delimitare a proprietăţilor, a
graniţelor este o invenţie vlaho-tracică extrem de
importantă, ce contribuie la dezvoltarea sentimentului
proprietăţii. La fel, DAREA este prima formă de
impozitare faţă de autoritatea laică ori religioasă, după
caz, stabilită şi gândită de strămoşii noştri şi, pentru
întâia oară în istoria barbară a Europei, dă dovada
responsabilizării conştiinţei faţă de autoritate şi semeni.
Departe de mine gândul că vlahii ori românii sunt
„buricul Pământului”; dar nu pot accepta, nu pot să mă
împac cu gândul că - din cauza lipsei de preocupare a
intelectualilor noştri faţă de identitate şi adevăr -
poporul românesc să fie hrănit cu cele mai grosolane
falsuri ale istoriei. Nemţii de astăzi trebuie să ştie că
GOŢII, părinţii lor, sunt fraţi cu GEŢII sau cu DACII. Că
până în secolul al XV-lea Danemarca se chema DACIA.

Hartă din secolul al XVI-lea reprezentând

Danemarca, pe când se chema Dacia „DACIA SIVE
DANEMARCA”.

Că runele scandinave şi cele gotice se trag din

runele getice, aceleaşi pe care ni le prezintă cunoscutul
istoric VULCANIUS BON AVENTURA. Un asemenea
alfabet al vechii scrieri vlaho-getice îl reprezintă şi
scrierea WALHAZ-VALAHA, descoperită la Tjurko, pe o
monedă suedeză ce poartă denumirea WALHAKURNE -
COROANA VALAHĂ.
 Când explică etimologia cuvântului VALAH, unii
dintre lingviştii noştri, îi atribuie din start origine
germană, cu trimitere la populaţiile de origine
latină/romanică, neţinând cont de faptul că acest
cuvânt este mai vechi decât latinitatea însăşi. Îl regăsim
în limba sfântă şi în Upanişade, VALAHALA însemnând
„FIII LUI DUMNEZEU”, căci VLAHII sunt pe Pământ de
la facerea lumii. Denumirea Felahilor egipteni tot de Ia
acest nume se trage, la fel ca şi ţinutul HAVILAH din
Biblie. Cum putem aştepta de la străini să ne analizeze
obiectiv identitatea, când noi înşine ne-o îndepărtăm.
Sunt absolut convins că nemţii pot proba oricând că
sunt de aceeaşi identitate cu geţii, dar s-au îndepărtat
de noi atît de mult, încât nu se mai obosesc să se
întoarcă. Mă bucur că unii dintre nordici îşi recunosc
identitatea vlaho-getică, iar irlandezii o descoperă acum.
Nu este cazul francezilor şi al englezilor, dar mă amuză
să descopăr că francezii îi spun usturoiului Al, cum îi
spun vlahii dintotdeauna şi cum îi spun şi astăzi ţăranii
noştri. S-au ajuns; i-am hrănit din mămăliga noastră şi
uite ce mari s-au făcut, încât nici nu ne mai recunosc.
Poporul nostru trebuie să afle că părinţii vlahi au avut
scriere, o cultură şi o civilizaţie pe măsura întâietăţii şi
vechimii lor, dar nu au existat preocupare şi interes
suficiente nici în ce priveşte cercetarea arheologică, nici
cea epigrafică. Nu există nici un mileniu negru în istoria
românilor, doar nepăsare şi indolenţă. Cu toate
vicisitudinile inerente, tehnica de astăzi, dorinţa de
cunoaştere a tinerei generaţii vor aduce istoria noastră
acolo unde îi este locul. Istoria Europei abundă de dovezi
cu privire la toate perioadele traversate de poporul
românesc al vlahilor. Fratele JOHANNES AVENTINUS, în
cartea întâia din Istoria Boierilor, „BOJARICAE
HISTORIA” sau „ANNALES BOIORUM” (ANALELE
BOILOR), arată la pagina 35 că popoarele aparţinând
cimbrilor sau zimbrilor, strămoşi de-ai noştri, toate se
trag din daco-geţi. „IN EUNDEM FERME DIFFERIT
MODUM HIS VERBIS: DANI, SCANDIA, SELANDIA,
SCANDINAVIA, UBI NORDEVICI, NORMANNI,
SVIONES, QUISVESII, SVEDI, FENNI, GOTHI AB HIS
SINUS GODANICUS NOMEN HABET, GRAECI GETAS,
LATINI DACOS VOCARE SOLENT. SPECTAT GOTTI QUI
DANI, DACII VEL GETAE SUNT. Apoi acest istoric mai
vorbeşte despre mişcări ale acestor fii ai noştri dinspre
nordul continentului spre est şi spre sud - în teritoriile
care vremelnic sunt ocupate de populaţii ugrice, dar care
aparţin de drept VLAHILOR - în vremea regelui BERICO
anul 100 î.Hr.: „SUB REGE BERICO EGRESI AD
DANUBIUM MIGRARUNT, INEAS REGIONES QVAS
UGRI, TRANSYLVANI, SEPTEM CASTREM SES VALAHII
TENENT”. Cimbrii sarmatici, celţii şi boii fac parte din
acelaşi imens popor al daco-geţilor vlahi. De la numele
BOILOR se trage şi BOHEMIA MORAVIA, dar şi
BAVARIA, iar francezii descind din triburile galii- boilor,
la fel cu celţii din insulele britanice, unde toponima
vlahilor o găsim atît în WALLACE, cât şi în WALES.
Numele DAHVLA al dacilor în VLAHDA vlahilor îşi are
rădăcina. La fel şi numele VLADH ce înseamnă dac sau
vlah. De multe ori s- a considerat că eponimul VLAH a
fost atribuit populaţiilor noastre târziu, în evul mediu,
ceea ce este complet fals, după cum arăta Aventinus în
textul de mai sus, unde spune că în anul 100 î.Hr.
pământurile Ardealului erau stăpânite de vlahi sau daci.
Ardealul este inima Daciei Mame, căci şi numele în
limba bătrână ARDAHAAL înseamnă PĂMÎNTUL
DACILOR, de la AR = PĂMÎNT şi DAHA = DACI. De
aceea, ţara noastră de astăzi, cu maximă necesitate ar
trebui de drept să îşi schimbe numele în DACIA, întrucât
acest nume argumentează sacrosanct dreptul nostru de
proprietate asupra pământurilor din vechime. A venit
vremea ca poporul nostru să se ridice în a-şi apăra
identitatea în atâtea feluri pângărită şi marginalizată. În
noi trebuie să cultivăm virtutea unui popor cu
demnitate, în care se înalţă coloana infinitului,
nicidecum a unui popor de obedienţi, care se apleacă în
faţa oricărui venetic care vine în casa noastră să ne
arate cum să trăim. Domnilor, suntem pe Pământ de la
facerea lumii. Să decopertăm cartea acestui Pământ spre
a arăta acestei lumi ceea ce se află în templele
inteligentei noastre. INTELIGETA - ÎNŢELEGEREA
GETILOR, adică INTELIGENTA. Dacă ar fi să punem la
socoteală pronunţia literelor alfabetelor antice, am
constata că în caldeeană şi ilirică acestea încep cu olah,
alah, vlah, valehmoxi, alemoxi, urmate de ordinea
apariţiei triburilor în istoria acelor vremuri. Dar noi
suntem în acel loc de întâietate probat de existenţa
acestor dovezi. Elementul sacru al izbăvirii şi
continuităţii noastre, râul care ne leagă nemurirea de
existenţa noastră şi care trebuie întreţinut în
permanenta-i curgere este limba noastră, comoara de
lumină dată de Dumnezeu să strălucească vie în mintea
gurii noastre. Această nepreţuită moştenire a limbii celei
bătrâne a strămoşilor v-o fac cunoscută astăzi.
La 23 februarie 1883 Senatul Academiei Române
hotărăşte trecerea la latinizarea forţată a Limbii Române
şi, prin aceasta, la distrugerea legăturii cu originea
noastră sfântă VLAHO-DACICĂ. Îndepărtându-ne de
identitatea noastră fonemică, ne-am îndepărtat de
ştiinţa pronunţiei diftongizat-palatalizate a cuvintelor
noastre vechi. Iar dacă un popor nu ştie pronunţia
cuvintelor la momentul scrierii acestora, posibilitatea
decriptării lor este nulă. Scoţându-se din limba noastră
/ cuvintele de rădăcină, literele împărăteşti, literele
conducătoare ale cuvintelor ce stau aşezate la începutul
acestora şi care ne ajută la înţelegerea blonogramelor, a
sensului vorbelor din bătrâni, precum şi înlăturarea
unor diftongi din pronunţie au făcut ca astăzi să fim
acuzaţi că suntem un popor de venetici care nu am avut
scriere. Nimic mai fals şi mai batjocoritor, căci ne stau
mărturie toate înscrisurile traco-etrusce care sunt scrise
în limba noastră vlaho-pelasgică. Datoria sfântă a
lingviştilor români, ca urmaşi, este aceea de a depune
maximum de efort, de a contribui la reconstrucţia, la
renaşterea limbii bătrâne, cu ajutorul căreia vom putea
proba lumii că am fost fondatorii Imperiului Roman al
Vlahilor de Răsărit (BASILEUS ROMANIA sau
ANATOLIKE BASILEIA RHOMAION). Dinastia împăraţilor
COMNENI şi PALEOLOGI (PELAGOS- PELASGICĂ),
primii împăraţi, cât şi cea a lui Constantin cel Mare (330
d.Hr.), este VLAHO- PELASGICĂ. Apelativul de Bizanţ
sau Imperiul Bizantin este dat abia în 1557 de către
istoricul german Hyeronimus Wolf. Interesul acestuia nu
era să spună că Vlahii stăpâneau în vechime întreaga
Peninsulă Balcanică şi parte însemnată din arealul
centralo-nordic european. Lumea de astăzi trebuie să
afle că teritorii ca MORAVSKA- VLASKA din Cehia,
VALAHIA MARE din Grecia Continentală, Rumelia
(România pe numele vechi) din partea opusă Mării
Negre, apoi Macedonia, Muntenegru, teritoriile Vlahilor
Morlaci din Alpii Dolomitici, a Retilor elveţieni din
„Pashun Craista” (CREASTA PĂŞUNII sau „VÂLCEAUA”)
au fost şi mai sunt şi astăzi populate de fraţi de-ai
noştri.
Albanezii sau Albănaşii, Vlahii Timoceni, Gorulii,
AROMÂNII, MEGLENOROMÂNII, ISTRORO - MÂNII
suntem noi, cei de la facerea lumii Europei şi nu am
picat întâmplător din cer fără nici un scop. Am ajuns să
acceptăm ca tot felul de venetici să ne spună cumani, să
ne modifice identitatea şi să ne îndepărteze de
Dumnezeu. A venit vremea să ne arătăm certificatul de
naştere al sanguinităţii pământului pentru care ne-am
jertfit milenii de-a rândul. Nimeni nu ne va putea smulge
limba din minte, căci am primit-o de la Tatăl Ceresc şi
Vlahii sunt chemaţi în VALHALLA. A venit vremea să
reînvăţăm limba din bătrâni de la acei iniţiaţi care o mai
cunosc, spre a lămuri necunoscutele legate de o istorie
pe care au scris-o săbiile fărădelegii. Limba vlaho-
pelasgilor ne va ajuta să decriptăm cu uşurinţă
înscrisurile unde zace ascunsă istoria cea adevărată a
poporului nostru. Noi ne-am născut în glorie şi - dacă va
fi să dispărem - măcar s-o facem în demnitatea
sacrificiului dacic tradiţional.
Numele nostru VALAHALA, în limba sfântă
înseamnă „FIII LUI DUMNEZEU” - VLAHII. Deunăzi am
încheiat reconstituirea traseului marii migraţii a
triburilor strămoşilor noştri spre miazănoapte. Un
traseu căruia nordicii i-ar putea cu uşurinţă şi mare
dreptate să-i spună chiar şi KALEVALA - CALEA
VLAHILOR. Unii ar putea să şi zâmbească, acuzându-mă
de un excesiv partizanat, dar eu nu fac decât să
amintesc, să reproduc din ceea ce am descoperit în
multiple surse de documentare, după ani mulţi de
cercetare şi verificare. Dacă pornim din nordul
teritoriului actual al României, prin Bucovina nordică,
prin teritoriul cuprins între râurile Prut şi Ceremuş
(căruia cei bătrâni îi spuneau Pocuţia) ori prin
Maramureşul din dreapta Tisei spre Galiţia, trecând prin
Podolia - unde, la Cameniţa, ghidul ne va spune că am
ajuns pe teritoriul vechii cetăţi a dacilor, PETRODAVA -,
vom ajunge în VOLHYNIA - ŢARA VLAHILOR. De aici
până în BLEKINGIA - ŢARA BLEKIRILOR, BLEHIRILOR,
BLEAHILOR, VIKINGILOR BLEKIRI - nu este mult, cum
nu sunt departe nici ŢĂRILE DIN BĂLŢI (BALTICE).
Toate aceste teritorii există şi astăzi, dar sunt acoperite
de praful unei istorii care nouă, vlaho-românilor, ne
ascunde identitatea. Dacă istoricii noştri s-ar fi aplecat
asupra cercetării mişcării, migraţiei vlahilor pastorali pe
teritoriul Europei cu începere din secolul V î.Hr., ar fi
putut constata că strămoşii noştri, pe măsura încălzirii
climei, şi-au plimbat turmele imense de oi şi cornute
prin tot acest teritoriu cu mult înainte de a se constitui
noroadele lumii şi de ieşirea din devălmăşie. În adâncul
lor, toate naţiile ulterior create în centrul şi nordul
continentului îşi recunosc originea vlaho-dacică. În
vestul Lituaniei de astăzi am descoperit anticul ţinut al
SAMOGETIEI. Studiind limba şi tot ce tine de
antropologia acestor locuitori, am rămas profund
impresionat, atît de felul asemănător de a fi cu cel al
românilor, cât mai ales de asemănarea de limbă şi de
pronunţie pe care, fără nici o îndoială, am considerat-o
de sorginte samo-getică, adică aparţinând geţilor de
Someş (SAMUS).
Limba vlahilor are câteva particularităţi specifice. În
primul rând este o limbă iniţiatică, blonogramică, o
limbă ale cărei cuvinte ascund în esenţa lor mesajul a
ceea ce transmit într-o formă anagramată, cuvântul
citindu-se de la dreapta spre stânga prin ruperea lui de
la prima vocală din centrul cuvântului, De exemplu,
SCÎNTEIE se citeşte ÎNTÎIE ISCĂ sau SCAPĂRĂ, adică
PARA ISCĂ cea care iscă, naşte, aprinde PARA
FOCULUI. Sunt însă cuvinte în limba bătrână care sunt
consonantice şi unde cunoscătorul trebuie să ştie unde
introduce vocala corespunzătoare sensului care dă
semnificaţie cuvântului, ca în cazul ASPR citit ASPRU,
ASPRĂ etc. sau SPR citit PĂRĂSI.
Foarte importante în limba bătrână sunt cuvintele
de rădăcină, adică acelea alcătuite din două până la
maximum cinci litere, întrucât acestea stau la baza
construcţiei infrastructurii limbii bătrâne şi probează
faptul că limbile europene curg din izvorul originii
noastre lingvistice. Aceste cuvinte rădăcini sunt
esenţiale în decriptarea sensului cuvintelor limbii
noastre şi nu numai.
Cuvintele de rădăcină ale Limbii Bătrâne a Vlaho-
Dacilor şi înţelesul acestora

AB - renunţare, abdicare, separare, brusc.

AC - precum, ca.
AG - înălţare, sfinţire, aghiasmă, munte, har.
AM - ceea ce-i al meu, ceea ce-mi aparţine - AM MA
- MAMA- dragoste mea, AMA- AMOR - AMORE.
AP - pe, peste, aplicat, adăugat, alipit.
AR - ţăran, muncitor, pământ, arie, ţară.
AS - ascuţit, vârf, înaintaş, protuberanţă.
AT - înălţime, altitudine, căţărat, urcat, cal,
încălecat, cat, umflat, atît, suficient.
AU - a auzi, durere, a avea.
AV - viitor, perspectivă - VA.
AV, AU - a avea, a poseda, avere.
BA - împotrivă, nu, opunere, contra.
DI - a îndemna, a încuraja.
DI - zi, lumină, poiană; de unde, în latină, IDE.
FA - a produce, a executa, a fabrica.
FIRIZA - firul apei. IALOMIZA - APA OMULUI - ÎI A
OMULUI APĂ, CURGERE, IZĂ; Tamisa,
Tisa, Marisa, Iser etc, demonstrând
curgerea europeană a cuvintelor; pisa,
piser însemnând, în franceză, curgere.
GE - pământ, jos.
HA - a întreba.
HE - constatare, ehe...
HI - a fi, a hi, a si.
HO - a opri, a sta.
IC - vârf, lacrimă, pic, picătură.
IE - cămaşă.
 ÎI - este, există.
IN - floare, INA - grădina. TRUPINA - trup de floare,
TULPINA.
IR - unsoare, curgere, flux (jir, în maghiară).
ÎS, SÎ - sunt, a fi.
IT - mişcare, deplasare, mers; a ituli = a o tuli.
IZ - apă picurândă, umed, gust. IZA, IAZ, IEZER,
IZBUC, IZVOR (viz, în maghiară).
LA - apă, ud, lac, val, valău - lavoar - laver, l’eau. A
LĂUA - a spăla, PĂLĂUA - PLOUA- PLOAIE.
MA - ceea ce-mi aparţine, ce este al meu.
ME - merge.
MO - om, fiinţă.
NA - poftim, ia.
NI - iată, uite.
NO - aşadar.
OL - recipient. OLUT, OLUŢ - OU DE LUT.
PĂ - deasupra, pe, cu toate variantele: PI, PO, PE,
PU.
RA - rază, zară, soare.
SA - a urma, perspectivă imediată.
SE - esenţă, nucleu, sămânţă.
SI - sine, existenţă, a fi - A SI.
SU - dedesubt, ascuns, acoperit.
TA - al tău, tata.
UR- un; URA - una; o singură forţă, URA..., îndemn.
UT - afară, în exterior.
ZA - închis, tainic, zăvor, frunza, varza.
ZÎ - a vorbi, a zice, a cânta..
 Dicţionarul etimologic al cuvintelor Limbii Bătrâne

A. Litera constructor, litera compas cu care bunul

Dumnezeu a trasat cercul, întregul în care a aşezat
lumea

ACIUA - a se refugia.
ACOPEREMINTU - coviltir, acoperământ.
ADĂRĂSHI, ADĂRARE, ADĂRĂMINTU - dărâmare,
distrugere.
ADAYA - dă-mi, adă aia.
ADEMANA - a momi, a ademeni.
ADHAM - întreg, tot, apucat (HAM, HAP) ADHARMA
- a adormi, a mă-ncărca de har. ADHRSYA - a sfâşia,
HARŞT.
ADHUNA - a aduna.
ADHVARASTHA - a devârsta, a se sacrifica, a-şi tăia
din ani, din vârstă, din linii, din vârstre.
ADIPURANA - a face curat, a împrospăta, a purifica.
ADRS, ADRSYATE - indicate, sate arătate, adresate.
ADUNU-IO - adun eu, strâng eu.
ADUSTAT - ajustat, perfecţionat, îmbunătăţit.
AFRODITA - a fa rod ita (iza=apa), zeiţa apei. AFUNDINE
- de aiurea, din afundime.
AGA - pădure deasă.
AGASTI - a se agăţa de crengi, a umbla pe
AGASTAUĂ, prin smârcuri, prin păduri dese.
AGLICA - primăvara. Primele flori de primăvară
poartă şi astăzi numele de ANGLICI.
AGNEL - miel; IGNEL- cârlionţat, inelat, prisnel,
răsucit.
 AGNI - foc; ceea ce te arde, te goneşte, te alungă.
AGRIF - strugure verde; de aici vine şi numele fructelor
de AGRIŞ şi al AGURIDEI.
AGUDIRE - a lovi, lovire.
AHA - reproş.
AHAHA - bucurie.
AHAM - sunt.
AHAR-AHAH - din zi în zi.
AHARATRA - de la un loc la altul, rătăcit - RATRA
AHA.
AHI, ASI - a fi, a exista.
AHO - unde?
AHO-HOHA - urare, salut (a se vedea varianta slavă,
AHOJ).
AJUMESC - mijesc, răsar.
AKAR - indiferent, orice. AKAR CÂT, AKAR CE,
AKAR CUM.
AKARNA - a apleca nasul, a adulmeca, a mirosi, a
cârni.
AKASHA - acasă, loc natal. DAKSHA - CASA
ZEILOR, CASA LUMINII, CASA ZILEI - DACIA.
AKATS - acaţ, salcâm, agăţare, a agăţa.
AKHARA - a curăţa mizeria, hâra; a căra. AKHAVLA
- acvila. DAVAKHAVLAS - ACVILA
DE AUR este numele lui DECEBAL cum de altfel
susţine şi marele lingvist francez Guillaume Rergmann.
AKHYA - a avea hia a avea nevoie.
AKIRTI - a comenta, a improviza, a cârti.
AKŞAN - oacheş, AUSAN, OŞAN.
ALAPA - a adresa un cuvânt, a scoate, a arunca, a
lepăda, a lăpăi.
ALAPJATI, ALAPITA - a spune, a povesti, a vorbi, a
lăpăti din gură, a bate din gură.
 ALAYA - casa, templu, loc unde se adună lumea,
ALAIUL.
ALINGA - a linge, a gusta.
ALIUNDE - oriunde ( ALIUNDE STARE, ALIUNDE
SENTIRE - oriunde-i stare, oriunde-i simţire).
ALLA - oala, ulcea, ulcior, cea în care ţii apa.
ALTIŢA - epoletul unei cămăşi, broderie, înscris,
cămaşă împistrită: element care personalizează,
diferenţiază după funcţie, poziţie socială, ierarhie
militară sau bisericească.
AM - a avea.
AM - da.
AMA- a iubi, dragoste.
AMAINA, AMIN - floarea iubirii, a neuitării.
AMINTIRE - TIREAMIN - să nu uiţi, să tragi după
tine floarea iubirii, esenţa seminţei divine.
AMAMA - iubirea mea - MAMA.
AMANTA, AMENTI- a minţi, dar şi încăperea în care
moartea primeşte mintea.
AMEDI - amiaza, a mediei, a mijlocului, a miezului.
AMIN - floarea iubirii; IN A MA- floarea mea; TIRE
AMIN - amintirea, să nu uiţi curgerea iubirii, s-o duci cu
tine în eternitate; INA MINŢI IRE - a florii minţii curgere,
neuitare.
AMIRĂ, AMIRAU - se miră, mirare, uimire.
AMRTA - nemuritor.
AMŞA - armură, harnaşament.
AMUT, SU'MUT - smintit.
ANAGATHA - a nu termina, a nu găta.
ANAGHA - a nu îngâna.
ANALTU - înaltu, înalt; a se înălţa.
ANANGE, AN ANGLIE - necaz, necesitate, ananghie.
ANBARA - îmbrăca, îmbrăcina, delimita.
 ANGADA - a îngădui, a lăsa mai moale; a înţelege
până la un punct.
ANGER - înger.
ANGULYA - a îngurgita, a înghiţi.
ANGUSTHA - a îngusta pentru a gusta; gustare.
ANIMA - inima; INA MA - floarea mea.
ANKA - sabie curbă, la fel ca SIK.A dacică; de aici
vine cuvântul ANCORA.
ANNADOSA - a ascunde, a dosi.
ANNU - an, anotimp.
ANTARI - între.
ANUKARA - a nu căra, a nu duce, a nu transporta.
ANUMANTRITA - a nu mă-ntrista, a nu mă-ntărâta.
ANURABDHA - a nu suporta, a nu răbda, a nu
suferi.
ANURADHA - a nu rădia.
ANURAGA - a nu răgi.
ANURUPA - a nu rupe, a nu distruge.
ANUSARA - a nu săra, a nu curge.
ANVARTHA - a învârti, a răsuci.
ANVESINI - a învecini, a învecina.
AP - apa.
APALT - fermă, gospodărie.
APOSTESC, APESTESC - târziu; APUSTESC - a
apune.
APRAPTA - a propti, a sprijini.
AR - a se mişca, a lucra, a ara; ŢĂRAN, TARĂ,
ŢARINĂ; ARIE, ARĂTURĂ. Numele de
GEORGE/GEORGIOS, GE AR GEOS înseamnă ţăran ce
ară, scurmă pământul, pe jos.
ARADHE - a linia, a îndrepta, a ţine drept, neabătut,
A ARADUI.
ARAKU - arac, par, ac de pământ, vârf pentru
pământ, ţăruş. Taras - vârf tare; TARE AS - ŢĂRUŞ.
 ARAMA - cea care îmi străluceşte - A RA MA.
ARAMGAM, ARAMJAM, ARANJAM - a aranja, a
ordona..
AR AN A - retras, izolat, căzut pe-o rină, rănit.
ARANYANI - ţărani, arieni sau ariani.
ARAP - negru.
ARDHYCA - a ridica, a urni.
ARDRAL, ARDHAL, ARDEAL - al dacilor pământ; AR
- DAH - AL, unde AR înseamnă pământ, iar DAH/DAHE
înseamnă DAC.
ARGAT - muncitor gata de lucru.
ARGUMENT- a lucra cu mintea.
ARIKLU, RENUNKJU - rinichiu, rărunchiu.
ARISTATATI - are sănătate, are ţinută, are statură;
stă pe picioare.
ARM - braţ, cel care se ridică, care poate fi înarmat;
de aici, cuvântul ARMATA.
ARMISARIU - a umbla, a lucra cu cel care sare,
saltă; armăsar, cal.
AROGYA - a roade, a măcina.
ARPITAR - brutar, cocător, muncitor care face pite,
pâini.
ARUCHISIARE - a se duce la pişare. ARUMIGĂRI - a
rumega, rumegare.
ARUNA - arăni, arămi, arămiu, roşiatic ca arama; A
RĂUNA - a da arama pe faţă, a înverzi, a elimina, a da
răul.
ARYA - nobil, generos, respectabil.
ARZABA - pasărea sacră a geţilor; BARZA - pasărea
focului şi a creaţiei. Strămoşii noştri povesteau că este
singura pasăre de pe Pământ care îşi îngrijeşte părinţii
până la moarte, dar - dacă îi strici cuibul - aduce jar în
plisc şi îţi aprinde casa. Este pasărea aducătoare de
noroc şi de copii. Pentru poporul român reprezintă un
simbol ce trebuie respectat până la sfârşitul veacurilor.
AS - ac, vârf, compas, arc; ASCUTE - CUTEAS - cu
cutea ascute, ascute vârful; cuţitaş, tăiş, tăiş, tăios.
AŞ - dorinţă, a asista.
ASADHA - aşa da, aşadar; a sta, a şedea. AŞAMA - a
se iubi, a iubi.
ASAMANJASA - a se păta, a se murdări,.
ASAMBHUTI - a se mânji, a se şifona, a se încreţi, a se
boţi.
ASAMPRAJNATA - a se împrejmui, a se împreuna, a
se aduna, a se strânge.
ASAMSA - AŞA AM SĂ, dorinţă, speranţă. ASAN -
gură-cască.
ASAYA - a sta, a şedea.
ASAYATI - săţios, hrănitor, a mânca.
AŞCHIA - desprindere ascuţită dintr-un întreg,
schijă; ascuţit, ascuţiş; cute, ascute, ascuţit, cuţit,
cuţitaş - vârf de ic, de as. ASIDHARA - aşadar, dară aşa.
ASÎT- a fost.
ASMI - a fi; eu sunt conducătorul.
ASMRTI - a amorţi, a înţepeni.
ASRU, ASÎRNOTI - a asculta, a auzi. ASTHAVARA -
astă vară, vara trecută.
ASTÎRNA, ASTARNA - a stârni, a împrăştia, a
strănuta.
ASU - în acest.
ASU, AŞO, OAŞ - iute, rapid, aprig; ŞO PE EL -
AUSON, OŞAN.
ASVAD - să văd, a gusta, a proba, a verifica. AT -
acoperiş, cocoţat, căţărat, cat, încălecat, cal. AT - atît,
gata, suficient; sus, deasupra - CAT, CĂŢĂRAT,
AGĂŢAT, ATÎRNAT, ÎNCĂLECAT, ARMĂSAR.
 ATANI - a aţine, a ţine coarda întinsă, a opri, a
stopa.
ATHATAS - s-a dus hăt încolo, până la margine,
până la hotar.
ATIPRASANGA - a te obseda, a te apăsa, a te presa,
a insista.
ATIRIKTA - a fi în exces, a te năpădi; a avea ricta - a
turba
ATISRAMA - a te sfărma, a te zdrobi, a te împrăştia,
a te spulbera.
ATISTAT - statul tău, locul tău, sacrul tău,
pecetluirea ta.
ATITA - a provoca, a porni, a aprinde, a incita, a
aţîţa, a ţîţîi.
ATI-VA - atît va.
ATIVRSTI - a te revărsa; a ieşi din matcă, din fire.
ATMANA - prin mâna mea, prin datul, oferta mea. ATRA,
AYAMTRA - ici, aici trage, spre mine. ATSVA - cal
înşăuat.
ATTI, SATTI - saţ, poftă.
ATYETI - asta este, atâta este.
AUDI - a auzi. AUDI-DIAU - auzeau, ce au, ce
ziceau.
AUDIAU - auzeau; a audia, a asculta.
AUR - cel care atrage răul, ura.
AVE - a avea, avere.
AVI - ovi, oaie.
AVINITA - a sosi, a veni.
AVRSTI - a ploua, a trage vrâste de ploaie, a vărsa,
aversa.
AZBORU - zbor, cuvânt.
AZBUCHE - a ţâşni, a zbughi, a izbucni; IZBUC. AZI,
ZIA - ziua prima, ziua A.
AZMULGU - a smulge.
 B. Litera împreunării, litera misterului. Litera
BUHA, litera buclei, păzitoare a gurii

BABHRU - castor, biber; HRUBAB - cel ce trăieşte în

bortele râurilor, hrubelor; moşul râurilor.
BADISA, VADISA - bădiţa, cel care va continua actul
perpetuării, al curgerii; ISAVADI = curgerea luminii
(veda = lumină).
BĂG, BAGU - a introduce, a băga (bag, în engleză,
înseamnă sac, adică în ce bagi).
B AHIA - aflat în exterior fată de ceva, în afara a
ceea ce se află expus.
BAHNA - bahnă, apă adunată, multă, mare, baie.
BAHU, BRATU - braţ.
BĂICUIESC, BĂIGUIESC, BUIGUIESC - exces,
saturaţie; de prea mult - BUIECI, TURBÂTI.
BAL - alb.
BALA, BAL, BÂL - blond, bălai, bălan, decolorat, alb.
BĂLĂBĂNESC - balansează, se leagănă, se
amestecă.
BĂLĂCĂRESC - amestec prin balansare.
BALADEVA, VALAHDEVA - Dumnezeu cel mare.
BALAH, VALAH - fiu a lui Dumnezeu.
BAL AH, VALAH, AL AH - forţă, vigoare, putere,
energie vitală.
BĂLĂRIE - iarbă mare, unduitoare.
BALAUR - şarpe, dragon unduitor.
BALERCA - recipient în care balansează lichidul.
BALIGĂ - excrement, excrescenţă.
BALNAV, BOLNAV - alb la faţă, tras la faţă; suferind,
bolnav.
 BALTAG - LATA GABA, LATA GADE, secure pentru
călău, pentru gâde.
BANDHA - asociere, grup organizat agresiv;
ANDHABA - bandă.
BANDRABURE - cartofi, barabule.
BANIŢA - adunată, strânsă în recipient, baniţă.
BANTĂ - poantă, bătaie de joc (bantalni, în
maghiară).
BARAGAN, BARĂGAN - unduitor.
BARGLA, BARNA, BRANA, BRÂNE - brâu, dungi,
linii.
BÂRLIGAT, VÂRLIGAT - împletit, încolăcit, vârât;
BÎRLOG, BRALOC, BRALOG.
BARZA, ARZABA - cea căreia - dacă îi strici cuibul -
îţi dă foc la casă, ţi-o arde, ARZĂBA. I se mai spune
COCOSTÎRC - CASASTRÎC, deoarece casa strică.
BASCA - bastion, acoperit, protejat.
BAŞKALA - a lua naivitatea în derâdere, în băşcălie.
BASTINA - loc protejat, loc natal; bascină-basc.
BAŢ, BĂTU, BATUKA - băţos, tânăr, puternic,
bătăios, de neclintit; de aici şi cuvintele BÂTĂ, BÎTĂ,
BITANGĂ.
BÂT, BÎT - bătrân; TRÎNBĂ, TRÂNĂBĂ = bătrână,
bâtă/botă/bâtă căzută într-o rână, în ruină.
BATHAR - măcar, batăr.
BEDREAG - în formă de cordon.
BEINIC, VEINIC - vajnic, voinic, războinic, soldat.
BELESC, ESCOBEL - le scobesc, le jupoaie, le belesc.
BERNEVECI, BRĂCINARI - pantaloni, iţari. BEŞICĂ,
BĂŞICĂ - vezică, balon.
BEZNA, ZÎNE BA - nu-i ziuă, e noapte, întuneric.
BHAGADATTA - avuta, bogata, zgârcita. În limba
bătrână se citeşte NA C-A DA DE TĂTE/DE TOATE.
 BHAKTA, BHAK.TE - bucată, îmbucătură de
mâncare, bucate; dar şi BUCĂTĂRIE, locul unde se
prepară şi consumă bucatele.
BHAN, BHANU - strălucitor, auriu; de aici îşi are
originea cuvântul BAN.
BHARA - care rezistă, care suportă, susţine; BARA,
BUHARA, ARABAH.
BHARAT - suportat, susţinut, prieten (braţ, în limba
maghiară).
BHARBAT, BATHAR - bârbat; muncitor trudit,
harnic; HAR-BAT - muncă cu folos, cu înălţare, cu
înţelepciune, cu har.
BHARKA, ARKABAHA - arca ce bea apă, poate fi
inundată; barca.
BHARTA - burtă, bortă.
BHASAARABA - cel ce stăpâneşte lumina minţii,
iluminatul; cel ce poate întuneca lumina minţii -
NEGRU, BASARAB.
BHASTR - iute, rapid, torenţial.
BHASTRIKA - apă iute de munte; BISTRIŢA.
BHAVABUTI - cel ce bea butea, beţiv, băutor.
BHRAATRE, PHRATE - frate.
BHUJA, BUJA - bujad, buged, umflat; ieşit în
evidenţă, reliefat; buză, buzat; de aici numele râului cu
ţărmurile răsfrânte, BUZĂUL.
BHUJYU, BURJIU - opulent, bogat, sfidător -
BURJUI.
BHUSI, BHUSITA - a lovi, lovit, buşita.
BIACIA, BIACIE - de la a bate, a scutura cerealele;
de aici, ÎMBLĂCIU.
BÎHLE, BÎHLIT - puturos, stătut, urât mirositor,
bălos.
BIMBA - disc, umflătură; bimbalău.
BÎNĂ - arteră, legătură, rădăcină, VÎNĂ.
 BIOSU - nesătulul.
BIRIO - a învinge, a cîştiga, a birui.
BÎRTIU, PÎRŢIU - pârţ.
BIRUESCU, BIRĂU - câştigător, învingător, biruitor;
cel care are puterea să judece şi să împartă dreptatea
într-o comunitate. BLAH, BLEAH - valah.
BLASNĂ, BLEASNĂ - scandal, inconvenient,
blastămă, blestem.
BLEAH, BLEAU - scoabă de fier pentru tras şi legat
lemnele.
BLEC - flasc, bleg.
BLEŞKA - colet, pleaşcă.
BLID, BLIDE - farfurie; IDEZĂBĂLI - din ce-i de
zăbălit, de mâncat.
BLINIE - omletă, plăcintă, bălinie, băligie.
BOATE - poate.
BOBOANE - vrăji.
BOCE - voce, văicăreală, plânset, bocet.
BOGDAN, BOGODAN, BOCOTAN - bogat, înstărit.
BOLOVAN - ou în bol, piatră în formă rotunjită,
piatră de apă.
BONCĂIESC - rag, urlă, boncănesc (vezi boncănitul
cerbilor).
BORDEIU, BORTILU - boltit cu boltă.
BORESC - vomează.
BORFA - cârpă, de lepădat, de aruncat.
BORTA, BOR - burta.
BOTCA - alveolă, înveliş; CIUBOTCA - ciubotă,
botine, încălţăminte.
BOŢÎT - zbârcit, mototolit, făcut boţ.
BOYAR, BOUAR - muncitor cu boii, proprietar de
turme de boi, BOIER.
BOZ - a elabora, a bozî.
BOZĂI - a se acoperi cu flori.
 BRAC - rebut, stricăciune, ratare, mers înapoi - RAC
BRA.
BRAGHINA - vin din struguri roşii.
BRAJBA - râpă.
BRAN - brâu, brâne, înconjura;. BRAN, BRAŞOV.
BRANCA, BRÂNCA - braţ, mână, brânci; a îmbrânci, a
brusca, a îmbrăcina; brăcinari = iţari, pantaloni.
BRÂNESC - lemnuiesc, împrejmuiesc cu lemne.
BRANZA, ZAN BRA - brânza, sâmbra; de aici,
sărbătoarea „Sâmbra oilor”.
BRAZDA, BRANDA - ÎN DĂ BRÂNE - trageri, brâne,
şanţuri, trasări, ştrase, brazde.
BRAZE - isteţ, breaz.
BREASLA, BRESLA, BREASIA, BREAŢIA - braţele,
forţele de muncă, BRESLELE.
BREB - castor, biber.
BRICI, BRICEAG, BIRCEAG, BRIŞCĂ - cu ce
scobeşte - ISCOBĂRÎ, ISCODI.
BRÎNE - brâuri, dungi, înflorituri.
BRU - bulgăre, perişoare, chifteluţe.
BRU, BRUYAT - vorbă, poveste, pălăvrăgeală; a
bruia.
BRUHI - spune-mi.
BRUJA, BRUTA - pâine neagră; BRUTĂRIE (brot, în
germană).
BRUMI - eu spun.
BUBA - boabă, bob, bubolnic, bubuit.
BUBĂ - puştea, puşchea, pustulă, buboi, umflătură.
BUHNESC - bufnesc, izbucnesc, răbufnesc, izbuc,
buhăiesc, bujezesc (erup).
BUIE, BUE - dintr-o dată, într-o clipă, iminent -
bubuiesc.
BUJDEI - afumătoare; BUJIE - aprindere.
 BUKHA, BUKHIA - a desluşi semnele vorbirii, a
înţelege cheia buzelor, cheia gurii - a buchisi.
BULBOARE - viitoare, bulboană, bulbucire, bulbuci,
bolborosit.
BULGAR, VULGHAR, BALAHGAR, VALAHGAR - vlah
slavizat.
BULGER - rotocol, cocoloş îngheţat/îngerat -
BULGĂR.
BULZ - bulă, turtă, boboloază, bilă, bulgăre.
BURA - rouă, transpiraţie.
BURCA - manta de lână, burgă, burgu - GUBĂ.
BURDUF - sac de piele, burdihan, stomac, de aici,
BURDIGAIE, BÎRDÎGAIE - intestine.
BUSUIOC - floarea templului, floarea bisericii.
BUTESC, BOŢESC - erupţie, energie, explozie,
străpungere.
BUZA - cea care-ţi închide gura; ZA BU = zăbala.
 C. Litera cornului, arcul căruţei ce trasează,
delimitează cărarea

CĂCIUGĂ - troliu de ridicat cu cârlig, cigă.

CAER - cârlionţ, lină toarsă în ghem, păr buclat,
caier.
CAHLA - piatră cubică, cărămidă.
CAILA - basma.
CAINĂ - regret.
CAKRA - roată, cerc, disc, ceacră (karika, în
maghiară)
CALARAMBA, CARALAMHA - gulie, cărălabă. CALIC
- sărac, mizerabil.
CĂLIN - arbust iubitor de umiditate ce dă calimica,
filimica, hilimica; CA ALINU, CA ARINU (arinul este
copac iubitor de „apă).
CÂNTĂ - vas, cană mare.
CĂPCĂUN - canalie, mizerabil, zmeu, cap chiaun,
scrântit.
CĂPCHIA - a înnebuni, a i se duce capul, are nevoie
de cap; HIA CAP, HIA însemnând nevoie, necesitate.
CAPISTE - temple, căpiţe, ca bisericile.
CĂRĂIESC - chiorăiesc, comentează.
CARAT - dus, transportat, ridicat, cărat.
CÂRCĂ - spinare, încovoiere, greutate.
CARJA - curba, încovoierea, gârbova. CĂRMOAJĂ -
coajă de pâine.
CARTILĂ - talpă, cartilaj.
CASIU - caş.
CAT AN A - care vânează, te aţine/ omoară, cătană.
CĂTINĂ - cânepa dracului.
 CAŢU - împerechere, împreunare fizică, contact
intim (a se căţăli, se căţălesc; expresia se mai utilizează
în Ardeal).
CĂUŞ - lingură mare de lemn.
CĂUŞCIUG - sicriu, coşciug.
CAZANIE - caznă, căznesc, chinuiesc, torturează; de
aici, cuvântul CAZARMĂ - loc unde oamenii se supun
unor eforturi grele.
CEAHOL - cuvertură, acoperământ al unei taine;
CEAHLĂU, CEASLOV.
CEALA, CEA - la dreapta; HĂIS, HĂIS - la stânga.
CEATA - trupă, bandă, hoardă.
CENĂ - caznă.
CERBICE, CERBIC - creier.
CERCELTHI - ce cer ceilalţi, a cerceta.
CESALA - a ţesăla.
CEST, CESTUTI - gest, gesticulat, mişcat de braţe.
CETINJE - ramură de brad, cetină.
CHATTRA, CHADTRA - acoperământ, cort, şatră.
CHIAMU - voce, chemare.
CHILĂU - cuţit, secure, măcelar (killer, în engleză).
CHITĂ - buchet, tufă.
CHITI - a piti.
CHITONOG - cotonog, cotonogeală.
CHIŢUL - şoarece (chiţ-chiţ).
CHLJR, CHURITA - ciur, cur, sită.
CIBAR - cuvă, ciubăr.
CICINĂ - ţâţână, balama.
CICIOARE - picioare.
CILED, CILEZI - copil, copii, prunci (csallad, în
maghiară; childrens, în engleză - dovedind curgerea din
limba bătrână).
CIMILITURĂ - scurtime în expresie.
CIOARECI - pantaloni, ciorapi,
 CIOB - hârb.
CIOBATĂ, CIUBOTĂ - încălţăminte, botine.
CIOFLEAGĂ - vagabond, care freacă străzile, cioflingar.
CIOMAG, CIUMAG - ghioagă scurtă.
CIOPÂRTA - a sfertui, a tăia în patru, a ciopârţi, a
împărţi.
CIORA - sfoara.
CIOROGAR - cârpaci.
CIOSE - coase.
CIOT - nod.
CIPRESUL - molid, conifer.
CÎRTĂ, CĂRTĂ - linie dreaptă; a nu cârti, a nu te
abate de la direcţie.
CIUBĂR, CIUVÎR - butoi (în ce vâr).
CIUCALĂU - ciucure.
CIUFOSU - cel care îşi bate joc, ironizează, glumeşte
pe seama altuia, îl ciufuleşte, îl scarmănă.
CIUL - a scurta, a tăia, a chiuli, a ciulăvi, ciulăvesc -
chiulesc.
CIUPAG - broderie la haină, împistritură. CIUTĂ -
fără coarne, ciuntă; femela cerbului. CIUVICA, CIURFCA
- cu ciuf, bufniţă, cucuvea. CLACĂ, TOLOACĂ -
solidaritate, întrajutorare. CLAIE - ridicare, înălţare,
clădire.
CLĂPĂUG - cu clapele lăsate, cu urechile pleoştite.
CLĂTESC - agită.
CLEVETESC - calomniază, bârfesc.
CLINTESC - mişcă.
CLIPESC, CLIPOCESC - a se mişca sus-jos.
CLOCOT - fierbere.
COAJĂ - cochilie, cocă.
COBĂ - pasăre funestă, cobe.
COC, COCUŢ - puiul pâinii (văcarul în Maramureş).
COCEAN, CIOCEAN - cotor.
 COCOLOŞESCU - adună prin ocolire, prin învăluire,
precum aluatul făcut cocoloş, prin acoperire în straturi;
a cocoloşi - a proteja, a acoperi.
COCON - făt, copil, prunc, sămânţă, ou, cocoloş,
embrion; nucleu predispus dezvoltării unei fiinţe vii.
COCONĂ - doamnă, cucoană.
COCOSTÎRC - bărzoi.
CODAŢ - vierme; ce dă aţa, ce seamănă cu aţa.
COJE - coajă.
COMPLJT - a calcula, a număra.
COROJIT - scorojit, cocorjit, cocârjat, îndoit, adus,
exfoliat.
COR VANĂ - comoară sacră.
COŞCOGE, COGEA - enorm, uriaş.
COGEANOION - KOGAIONOM - MUNTELE OMULUI
URIAŞ, MUNTELE SACRU AL DACILOR.
COŞCOV, COŞCOVIT - separat de miez, crustat.
COSIŢĂ - şuviţă de păr.
COŞMOAGĂ - baracă veche.
COSOR - cuţit curbat. COSTORDAVĂ - cuţit dacic.
COSTREIE - iarbă tăioasă precum custura, precum
coasa.
COŞUTIENI, COCIUTIENI, CUCUTENI - coşuri,
marsupiu, adâncitură, vâlcea, bârlog.
COTĂTOARE - oglindă, cea în care te cauţi, priveşti.
COTILIGĂ - căruţă, tileagă, telegă, de ce te leagă.
COTLON - ungher, colţ retras.
COTOI - motan, motou, mâcioc; mândru, sur.
COTONOG - mutilat.
COTOROAGE - catalige, cotoroanţe; cu picioare
lungi.
COTOROŞI - a-ţi aduna bagajele.
 COTRU - vatră, loc de baştină - COTROCENI.
COVĂSESC - coagulează; a covăsi laptele. CRĂCIUN -
crac, kerciu, rădăcină.
CRAIU - rege, crai.
CRAIVA - reşedinţă regală - CRAIOVA. CRĂMPĂIESC
- ronţăiesc.
CRAMPEIU - fragment, parte, crâmpei.
CRÂNCEN - oribil.
CRĂŞNIC - cel ce lucrează în biserică, acel ce poartă
crucea; cârstelnic.
CRATIE - oală, cratiţă.
CREASTĂ - ca raza ta, ca aura ta, ca şi coroana ta -
CA REAZA STĂ, STĂ CA RAZA
CRIS - bogat, puternic, tumultuos. Cu sunet
asurzitor, pătrunzător; CRIŞ.
CUCURABEU, CUCURBEU - locul din care soarele
bea apă; arc, cucurbătă.
CUCURBATA - dovleac, cur cu botă/cu băţ. CUINĂ -
bucătărie.
CUITUIESC - achită.
CUJNIŢĂ - cutră, cumătră.
CUNIE, CUHNIE, CUHNĂ, CUHEA - fortăreaţă,
depozit, bucătărie.
CURECHIU, CURECHI - cea cu urechi, varză (foile
de varză seamănă cu nişte urechi).
CUREOARIU - curelar.
CURTE - loc îngrijit, curat, aranjat, gospodărit, IE-
CURAT, CURAT-IE.
CURUND - curând.
CUTE -piatră de ascuţit obiecte tăioase. CUTE-
ASCUTE-ASCUŢIT-CUŢIT-CUŢITAS- AS-VÂRF.
CUVAT, CUOT - coveţit, curbat; covată, îndoitură,
cot.
 D. Litera dorului, dorinţa jumătăţii de a se regăsi în
întreg. Doimea, dualitatea, dragostea, împărţirea
perfectă

DA, DUR, DURA - a da, a oferi, a rostogoli, a durgăli,

a confirma.
DADACA, DADHICA, DOILA, DAICA - cea care te
învaţă, te dădăceşte, te educă; înlocuitoare de mamă,
dada, dădaca.
DAHAESTHEPT, DHAESTHAEPT - deştept, de ştie
tot, de le ştie pe toate.
DAINYA - tristeţe, ceea ce rămâne, melancolie, ceea
ce dăinuie; DOINA (povestea celor două flori, a celor
două jumătăţi, povestea sufletelor pereche).
DAKS - cel ce este util, folositor, de ajutor, capabil.
Zeul sacrificiului pentru o cauză, pentru un scop. Expert
în ritualuri, înţelept, abil -DAC.
DAKŞA - fiul auzului şi tatăl spusului. Zeul
sacrificiului suprem. Nu întâmplător, dacii erau
recunoscuţi pentru sacrificiul lor privind moartea ca pe
o eliberare pe care o sărbătoreau.
DAKŞIMA - cei ce-şi ţin mâna dreaptă pe piept în
semn de respect când vorbesc cu străinii (acesta este
salutul getic, dar şi cel gotic).
DALA - foaie, petală, fragment, bucată, porţie; dală
DALOG, DÂRLOG - ham.
DAM, DOM - casa, doamna, stapâna, proprietara
casei şi a entităţii sale proprii.
DAMAN - domn, ins generos, amabil, politicos, atent
şi bine intenţionat.
 DAMPATI - cei doi administratori ai căsniciei, ai
casei. El şi ea, soţ şi soţie care trăiesc şi locuiesc
împreună; DĂ-N PACE = în armonie.
DAMŞA - picătură, înţepătură.
DANAYU - Dumnezeu, tatăl nostru ceresc, DANA-EL
- DOMNU EL; de aici vine şi onomastica DAN şi DANIEL,
dar şi numele DANAYEI, fiica DAKŞEI (DACIEI), mama
ondinilor, divinitate a apelor de unde se trag numele
DONAU, DUNARU, DUNĂRE, DUNĂRE.
DANAZAU, DUMNEZEU - stăpânul adevărului, cel
care ştie adevărul despre oameni. ZĂU-DUMNE-ZĂU =
ADEVĂR. DOMNU - ZĂU = ÎNTRADEVĂR - ZĂU LUI
DUMNEZĂU (zeitatea supremă).
DANDANA - ce poate fi periculos.
DANTA - dinte.
DANŢA, NADANŢA - joc, dans cosmic, danţ
maramureşan. Marele lingvist francez Roger Huet spune
despre acest cuvânt: (qui fait cesser le bruit de l’univers
lors de sa dissolution finale) atît de vibrant încât crapă
tunetul universului ca într-un moment de disoluţie
finală a acestuia.
DANU- curajos, victorios, cuceritor.
DARANAT - extravagant.
DARDĂ - suliţă.
DĂRDĂIESC - tremură.
DARUMAJA - dărâmarea a ceva construit din bucăţi
de lemn.
/
DARVALA - un lucru aflat în uz, în folosinţă, supus
travaliului, muncii.
DÂRZ - dârz.
DATTA - cadou, zestre, dotă, semn, ţinere de minte.
DATTA - care dă, care acordă, dat.
DAVI - iluminaţii, DACII.
 DAVILA, DABDILA, DABILĂ - cal slab, mârţoagă,
debilă.
DAYA - compasiune, prim ajutor, a da, a ajuta.
DAYAKA - cel ce dă, iaca dă. Care dă, dăruieşte
atunci când trebuie, când este necesar.
DEHA - dihanie, cap, formă, masă, volum, aspect.
DELENI - deal, PREDEAL.
DEMICAT, DIMICAT - supă de brânză. Posibil de
aici, dumicat = îmbucătură, bucată de mâncare.
DESAGĂ - sac.
DESBAR - separ.
DETILIN - altceva, separat, altfel, de-o parte.
DEVADATTA - devotat, cel ce dă tot. DEVAYATI, DEVA -
a adora, a te devota, a fi divin, a străluci, a fi luminos,
diva.
DEVLE, DEBLE - căpăţâni de animale.
DEYA - a da lumină, a ilumina, a oferi căldură.
DHAM - a sufla, ceea ce dai din tine; suflu, damf.
DHARMIKA - cu har de mică; devotată, cu dăruire,
darnică, harnică.
DHARŞ - hârşita, hârş, hârşâit - cu sensul de a
ataca rapid şi a distruge (originea în onomatopeea
harşt).
DHATURA - datura alba, planta ale cărei rădăcini
tratează durerile de cap.
DHÎMAT - dehămat, inteligent, erudit, ascultat,
înţelept; liber - deshămat, eliberat. DHRS - dârz,
temerar.
DHRU - drug, durgalău, butuc, copac, pădure,
codru; bucată (codru de pâine).
DHVAMSA - a viola, a încălca ceea ce contravine
legii sacrului şi legii pământului.
DHVASTA - devasta, distruge, dispare.
 DIAN - ce ţine de ziuă şi de evenimentele timpului
acesteia, cotidian.
DIBACI - îndemânatic.
DILE - zile.
DINA, DIUA, DIVA - zi, lumină, divină, zină, zână,
floare de lumină, aură.
DINE - bine.
DINZDRĂ, DINŢURĂ - genţiană.
DIORI - zori.
DIPT - de ce?
DIPTRUCE - pentru ce?. DÎRGHA - dîra, urma,
siajul.
DÎRGHAKARNA - urechi lungi, carne atârnată.
DISTA - destin, destinaţie. DE UNDE STA.
DIV - cel ce se iveşte din lumină, din zi. Divin,
celest.
DOHOT - ţiţei.
DOINA - ceea ce îţi oferă floarea. Parfum, atingere,
sensibilitate, dragoste, iubire, în relaţia de nedespărţire
DORUL şi DOINA desăvârşesc actul creaţiei, menirea
pentru care ne-a trimis Dumnezeu pe Pământ.
Dragostea dintre două flori INA-DO.
DOLA - balansare, oscilaţie, gondolă.
DOMNU - cel care l-a creat, l-a dat pe om, OMNU-
DA.
DONOSESC - denunţă.
DOR - ceea ce este rezultat şi ceea ce este poftit,
râvnit - ROD, căci ceea ce rodeşte se doreşte. Dor mai
înseamnă şi lumină. DORI - zori, lumina reprezentând
cea mai semnificativă dorinţă a fiinţei umane, hrana
supremă.
DOŞA - eroare, greşală, ascundere, dosire.
DRAK - înapoi, negativist, opus pozitivităţii, lucrului
bine făcut. A merge de-a-ndoaselea, ca racul.
 DRAKŞA - vie, vin, struguri. Ţara Vinului. DRESA,
DRESÎND - trasa, trasând.
DRONA - recipient din lemn, cofă, bute, donă,
doniţă.
DRU, DRUM A - copac, arbore, codru.
DRUMA, DRU, DRUMANDRU - arbore falnic din
codru mândru.
DRUTA - durata, ceea ce tine de o anumită
întindere, de un anumit timp şi spaţiu, de rută.
DUGDHA - trântor, puturos, epuizat, extras, supt,
duhnitor (în maghiară dog).
DUHLUIESC - miros urât, put.
DUNARA - DUNĂREA - apa cea sfântă, râul lui
Dumnezeu, TAATU DI DANAU (în celtă) -tăul lui
Dumnezeu.
DUNDUBHI - a încărca, a umple peste măsură, a
dubui - A DUBDHI în Maramureşul Istoric (pronunţie
palatalizată tipic românească).
DURA, DURAN - pădure, pădurar în dialectul limbii
îndărăt DUREPĂ - PĂDURE.
DURACARA, DUROCARA - conduită urâtă, de ocară.
DURGA - a rostogoli, a durica, a da de-a dura, a
durgăli.
DURGALĂI - copaci, arbori, drugi de lemn rotund.
DURICA, DURIGA - a rostogoli, a rigădui lemne,
bolovani, obiecte grele.
DUS - contaminat, terminat, ruinat, mort, sfârşit,
dus.
DUŞMANTA, DUŞMANCA - opozanta. DUTA - cel ce
se duce, mesagerul, trimisul, ambasadorul, solul.
DUTSE - drum, duce - unde te duce. Deschidere -
UTSE-UŞE-UŞA, POARTĂ.
DVAMDVA - de v-am da, cuplu (în slavă dva = doi).
 DVARAKA - de fercat, de zăvorât poarta. DVIDHA - a
se împărţi, a se diviza.
DVIS - două îs, de două ori.
DVIST A - a devasta, odios, ostil.
DZUDIKU - judec, a judeca, a analiza. Adică
DIKU(dicu-zicu, zic, vorbesc, ZU de ziuă, iluminat, fără
patimă, clar ca lumina zilei DE ZĂU ZÎCU - CEL CE
VORBEŞTE CU ADEVĂRUL, CU ZĂUL, DE ZĂU VĂ ZÎCU
- DE ADEVĂR VĂ ZIC. Prin vorbire, prin grai fiinţa
umană se încarcă de energia luminii, se iluminează.
 E. Litera furcii, echidistanţei, litera echilibrului. Are
cele mai puţine cuvinte în limba bătrână

EMIR, IREM - persoană aleasă, unsă, miruită -

MIRE.
ENI- oameni, mireni. Cei de la munte, munteni. Cei
de la câmp, câmpeni. După aşezări - olteni, moldoveni,
ardeleni, oşeni etc.
ENINGIA - ninsoare. AENINGIA - INSULA NINSORII -
limita de nord a tării / noastre bătrâne, situată în largul
coastelor Yutlandei, în largul mării Cronium.
ERBĂ - iarbă. IARBĂ însemnând în limba bătrână -
FIRUL PE CARE VI-L DĂ PĂMÎNTUL.
ERHĂ - lână de oaie (în maghiară, irha).
ERNĂ - iarnă; HISVERNA - INSULA IERNII. ESCU -
sunt.
ESENCA - ÎNŢĂESE, adică în ceea ce este ca
substanţă, ca profund, ca esenţă.
ETERINAITA - curgerea țărânei, timpul pământului,
înţelegând prin aceasta un timp exclusiv terestru;
ETERNITATE are în limba bătrână un sens care se referă
la starea de infinit a formei de manifestare a HUMEI
impregnată de UMANITATEA care a aureolat-o atât
mintal, cât şi vestimentar (trupesc).
EZER - iaz, iezer (în bulgară, ezero) dar şi iezure,
viezure.
 F. Litera facerii, fălniciei, falusului, a înfloririi

FA - a face, a fi.
FACIE - face.
FĂCLĂU - moară mică.
FĂCLIE, FACLĂ - torţă.
FĂCU - fac.
FĂFCU - recipient, ton.
FAGURE - însemnând cel cu găuri făcute, GURE-
FA.
FAIN, FAINĂ - adică să te faci floare, să înfloreşti. Să
te faci frumoasă cum numai o floare poate fi. INA-FA.
FALA - laudă, plată, LEAFA.
FALN - fin.
FĂLOS - falnic, mândru, OS-FA-L, fă-l tare, fălos,
falus, fast. (în maghiară, fasz).
FARINA - pulbere de floare, fărâmă de floare, făină.
FARSA - ceea ce te face să râzi, RÂS-FA.
FAUR - primul făuritor al acelui lucru, inventatorul.
UR-FA-UR = unu, primul.
FERE - fel.
FERFAN, FERFEN - ferfeniţă.
FEŞTANIE - aprindere de luminări, de feştile.
FUESC - firesc, normal. Ceea ce stă în fiinţa, în firea
lucrurilor.
FIITOR - viitor.
FILA - petala, foaie, rază.
FIRE - natură, natural, firesc.
FIRIDĂ - fir de idă, de zi, de lumină, fereastră. Locul
prin care intră lumina.
FIRIZA - fir de apă.
 FÎRT - a patra parte dintr-un întreg, un sfert. Ceea
ce aparţine unui întreg, unei familii; frate, fârtat,
fârcitură, frântură.
FÎRTAT - frate, camarad, tovarăş.
FLEANCA, FLENDURA - în bătaia vântului, fâlfâit,
flendurit.
FLENDURĂ - aşchie, ţandără.
FOMFĂ, FOAMFĂ - a vorbi pe nas, a fonfăi.
FON, FION - alb, clar, tifon,
FORMOS - frumos.
FOŞGĂIESC - foşnesc.
FOST - trecut. În limba îndărăt - STÂFO, adică ce-a
fost a fost ori ce-a stat n-a mai mişcat, s-a oprit.
FRIG, FREG - GERFI, ger va fi, va arge, va arde.
FRÎNGERI - împărţiri, ruperi.
FRUNZA, ÎNZAFRU - pânza cu fir, petala ţesută, fir
în za, frunza. De aici vine numele ZANFIRA, fata frunzei
şi a pădurii, sora lui RADU, fiul pădurii şi iubita lui
ZANFIR.
FUNE - frânghie.
FUR - hot.
 G. Litera gurii, a gurii fără fund, litera graiului

GA - a merge preocupat, agale. GA - cine este acolo?

GADA - a vorbi, a da din gură, a bodogăni,
badagani, DAGADAGADA.
GADE - călău, gâde.
GAIBĂ - slăbănoagă, zgaibă.
GAINA-INAGA - floarea umblătoare.
GĂIOZDESC, GĂOZDESC, GĂVOZDESC - se ascund
prin scorburi de copaci, prin găuri.
GALBÎN, GALBUNU - galben.
GÂLCĂ - umflătură, excrescenţă.
GAL-GAL - a curge; gâl-gâl.
GANA - cântec, îngâna.
GANDHA - percepţia şi analiza a ceea ce-ţi transmit
simţurile; a gândi.
GÂRB - încovoiat, strâmb, curbat, adus de spate.
GARD, GRADI, OGRADI - împrejmuire, grădişte -
OGRADĂ.
GARDINA - împrejmuire, gard, îngrădire.
GAR, GARDATI - cel ce rage, zbiară, MĂGAR. În
Maramureş se mai foloseşte expresia A GÂRDI atunci
când latră câinii, cărora li se mai spun BODRII sau
GARDII, animale de pază şi protecţie, GARDIENI.
GARNIRA - carpen.
GATA - ceva ce este terminat; ATA-GA.
GATASRIKA - ruinat, terminat; gata-i sarica, GATA-I
SĂRAC.
GATASU, GATASO - so-gătat cu el, a murit. GATR -
gât, gâtlej, cântăreţ.
GAVAN - vas de lemn, plat, găvan.
 GE GEOS - de jos. A scrie despre ceea ce este pe jos,
pe Pământ. Geographos, a caligrafia ceea ce corespunde
descrierii terestre - GEOGRAFIA.
GEAGET - deget.
GEAM - am lumină, GE-AM, GEE-AM, DEE-AM,
ZEE-AM, ZILE-AM. AMNEZIE, adică nu am
lumină/iluminare; m-a cuprins întunericul.
GEMINA - floarea sacrificiului, floarea suferinţei.
GEOS - pământ, jos. Ceea ce se află pe unde se umblă.
GET,GET A - cel care, iluminat fiind, înţelege tot,
inteligent. INTELIGETA - ÎNŢELEGE- TE, TE ÎNŢELEGE.
Această interpretare ne întăreşte crezul că geţii,
strămoşii noştri, vorbeau o limbă primordială cu care
puteau să comunice cu mai multe naţii, că aceştia
stăpâneau secretul limbii de arhetip a Europei.
GHARGHARA - gargară, gărgăreală. Sunet produs
de mişcarea unei mase lichide. Vine de la numele
cascadei GHARGHARA, de la nordul râului GANGA din
antica DACIA BACTRICA, din nordul actualului Nepal.
Dacia Bactrica împreună cu Daghestanul sau
Dacistanul locuit de Dacii de stană/de stâncă fac parte
din partea orientală a pământurilor stăpânite de
strămoşii noştri, massageţii sau masguţii, cu 5000 de
ani î.Hr.
GHIBACIU - nimeritor, ţintaş, dibaci, care ştie să
facă un lucru ca lumea.
GHIZĂ, BHIZĂ - gâză.
GÎLCEAVĂ - să cauţi din orice scandal, să ghiceşti,
să născoceşti.
GÎLTAN, GĂLTAN - gât, grumaz; BÎTLAN - cu gâtul
lung.
GIOCU - joc, dans.
GIR - cuvânt de garanţie, a gira.
 GÎTA, GITA - cel ce cântă, ginta; gâta = GÂTUL.
GLAN - strălucitor, lustruit, sclipitor -GALANT. GLEATA
- gloata.
GLIDESC - privesc, oglindesc.
GLIGAN - mistreţ.
GLOD - pământ aspru - GLODEANU. GLOGOFEALĂ
- amestec de cuvinte, confuzie.
GLUPAV - avid, veroce, lacom, hulpav. GOARDINĂ -
fructul dorinţei, cel de furat.
GOKARNA - coarna, ureche de vacă.
GOLA - sferă, glob, bulă, balon - GOL. GOLO-GOL -
interior cu aer, băşică.
GORASA - gust de lapte, produs lactat - COR ASTA
(în Maramureş se mai utilizează cuvântul corastă pentru
laptele care, prin fierbere, s-a brânzit.) GORUN, ARUN,
JORUN - stejar.
GOV - gaură, de unde GAV-CAV-CAVERNĂ.
GRADINA, GRĂDINI - loc împrejmuit, îngrădit în care
sunt crescute şi îngrijite florile care, în limba bătrână, se
numesc INE. În dialectul ÎNDĂRĂT al limbii bătrâne.
INAGRADI.
GRÂU - grai. De aceea sfântul GRAAL reprezintă
avuţia cea mai de preţ pe care ne-a dat-o bunul
Dumnezeu: graiul, cuvântul. „Mai întâi a fost cuvântul şi
cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul”.
GRAALUL cupei din care izvorăsc cuvintele este gura
noastră aurită, hărăzită prin jocul vorbelor să comunice
cu divinitatea şi cu lumea. Cupa GRAALULUI cel sfânt
este un simbol pe care-l purtăm în suflet toţi cei care
avem darul dumnezeiesc al vorbirii, al GRAIULUI. Acest
cuvânt dovedeşte, odată în plus, sacralitatea limbii
poporului românesc, alături de caracterul primordial al
acesteia în raport cu celelalte limbi europene.
 GREBLĂ - sparge bulgării; BĂLĂGĂRE. GRIJA -
protecţie, înconjurare afectivă şi proteguitoare; IJAGARI
- pentru cel jigărit, năpăstuit, fragil, sensibil.
GUDA - orificiu, intrare, căţea. (în Bihor la căţea i se
spune şi astăzi GUDA).
GUJNIŢĂ - insectă.
GURA, RAGU - Gaura prin care vorbeşte lumina lui
Dumnezeu; gaura care grăieşte, voroveşte, găvăreşte,
băsădeşte; gaura prin care vorbeşte omul.
GUT - gust, bun. GVĂLT, GVĂLŢ - forţă, violenţă,
contrapunere.
 H. Litera înălţării, scara. Urcarea şi coborârea
destinului

HA - afirmaţie, în sfârşit, sigur, adevărat, da, AHA.

HĂBĂUC -imbecil.
HAC - scoabă, agăţare, cursă. I-a venit de hac.
HĂCĂIESC - se bălăcesc.
HĂCIUGĂ - arbust; de aici, cuvântul HĂŢIŞ. HAI,
AIHA - vino, a veni; aicea - aici.
HALAŞTINCĂ, HOLOŞTINCĂ - stofă de bumbac
HĂLTĂCĂRESC - se învârtejesc în apă.
HĂMESESC - flămânzesc.
HANS, HÎŞ, HUCI, HUCEAG - pădure tânără.
HANTU, HANTU - mortăciune, hant, hanturi; resturi de
mortăciuni.
HĂNŢUIESC - decupează cărnuri, hanţuri.
HĂNUIESC - a deşira, dezmembra, dilata, dilua. HAPCĂ
- japcă.
HAPÎS - cal de furat.
HAR - muncitor care s-a ridicat prin muncă, prin
harul şi înţelepciunea sa. HARNIC - adică acel care din
nimic a agonisit, a făcut avere, s-a înălţat - HAR PE MIC.
HÂRA, RÂHA- râcă, ură, murdărie, hâră. HĂRĂBOR
- alertă, grabă, agitaţie.
HARAPNIC - bici mare.
HĂRGĂU, HORDĂU - vase, oale mari, adunare,
mulţime - HOARDĂ.
HĂRNIAIU - planta magică (Chelidonium Majus)
Rădăcina acesteia era folosită în vechime la tratarea
unor boli complicate.
 HARSANA - care provoacă jocul, plăcerea -
HÎRJOANA.
HARŞT - actul de a lichida, de a ucide.
HĂRZEB - jgheab de lemn, coş de nuiele pentru
prins peşte.
HATH, HATHATI - a înşfăca, a oprima cu forţa, prin
violenţă - HAŢ. ŢA HĂŢI HI A '- adică ţi-a lua nevoia.
HĂULESC - strigă, urlă, chiuiesc, HĂURLESC.
HEI - interpelare, apelare.
HEJMA, HOJMA - fără întrerupere.
HELA, HĂLA, HALA, HAVALAH - înălţime, munte,
sus, depărtare (Helada).
HERVAT, HRIVAŢ - crivăţ, aspru; croat.
HFRAV - livid, palid - FIRAV.
HI - da, sigur, există; a fi, a hi, a exista.
HIBA - necaz, bai. BAI-HI, BAI A HI.
HIE, HIA - nevoie, necesitate.
HÎLM - deal, colină; De aici, GÂLMĂ.
HIP, HOP - deasupra, peste ridicătură, săritură, salt.
HÎRB - ciob.
HIRETIC - nervos, grăbit, impacientat.
HÎTRU - studios, înţelept.
HLEAB - femeie cu aspect fizic atrăgător.
HLIBAN - miez de pâine.
HLIZ - istm, fâşie de pământ, bandă de legătură.
HLOBA - limonadă.
HO - a opri, a stopa; stai.
HOARDA - cei care sunt adunaţi în cerc, în horă.
HOD - piaţă, târg.
HOINĂ - oină.
HOMOTI - a emoţiona, a tulbura - HEMOTIONA (în
Maramureş se mai foloseşte expresia a te homoti de
cap”).
HOPFESC - poftesc, pofticioşi.
 HORĂIŢI - a umbla pe la case, din casă-n casă.
HORA - înălţarea rotii în cinstea soarelui, dansul
turnului, jocul rotundului, jocul găurii, al aşezării, al
satului, al aducerii luminii, iluminării între oameni ca fii
ai soarelui; aducerea soarelui în cerc, în roată.
HORBĂLIT, HÎRBĂLIT - băut murdar, fără
discernământ, beţivărit.
HORBOT - voal de borangic.
HORCĂIESC - sforăiesc, huruiesc.
HORE, HORIT, HORINCĂ - hoare, cântec („ION
HOREŞTE CĂPIŢELOR LA PODINA STOGIILOR”; STOG -
şiră de fân); cântat şi băut după un anumit ritual, cu un
anume scop ori ocazie.
HOREICĂ, HORINCA, HONIRĂ, HOIRĂ - cea care te
poartă, te învârte, ţuică de fructe.
HORNARI - curăţitori de găuri, de coşuri, de urne -
URNIHARI.
HORODRINCĂ - dansul horincii de la munte.
HOSPĂ - coajă de la seminţe.
HOT, HUŢA - plai; HUŢA CELTEZE sau HUŢA
CERTEZE - Plaiul Celţilor.
HOTAR - a delimita, a trasa o graniţă; a lua o
decizie, o hotărâre; TAR-HO - adică până unde-i
trasată/stabilită o limită a unui teritoriu sau a unei
decizii.
HREAPCĂ - grabă, iute, grăbit.
HRED - creangă uscată.
HRIB, HRIBĂ - ciupercă de brad.
HUIT - leagăn, huţa-huţa.
HULĂ - blasfemie.
HUO - alungare, îndepărtare.
HURDUCA - a face zgomot prin rostogolirea unui
obiect greu.
HUŞCĂ - apă de sărărie.
 I. Litera înălţării. Axis Mundi. Stâlpul luminii

IAMA - zeiţa morţii, moartea, cea care MĂ IA, cea

care dă iama.
IARDA - loc unde a fost tunsă iarba, alee gazonată,
dimensiune aranjată, întreţinută. (în engleză se
întâlneşte corespondentul yard).
IAZMĂ - fantomă, stafie, nălucă. IBÎNCĂ - coş de
nuiele pentru fructe. IE-Y - va fi.
IJDĂRÎ - a zgândări.
IM AŞ, ASIMA - a netezi, câmp, plan, întindere
înverzită (în maghiară, sima).
IMBIR - ghimbir.
ÎMPREUNA, ÎMPREUNA - îmi pare una. Ceea ce dă
impresia identităţii a cel puţin două elemente alcătuind
un ansamblu. Împreun A, litera care demonstrează
imagistic o unitate, o trinitate de drepte. Litera A este o
literă conducătoare de bază a alfabetului strămoşesc.
IN - interior, lăuntru, profund, adânc, nucleu. Locul
unde se aşează sămânţa.
IN şi DIN - reprezintă corespondentele româneşti ale
lui YNG şi YANG, interiorul şi exteriorul, centrul şi
periferia, întregul şi partea, albul şi negrul, bunul şi
răul; toate trăind în arborele sefirotic al paradoxului
într-un timp şi spaţiu de complementaritate existenţială.
IN A - floare. S-au păstrat în limba română de astăzi
nume de flori ca: sulfina, gherghina, pătlagina, dorina,
in, lumina, rădăcina. Raiul în care sunt protejate este
GRĂDINA, INAGRADITE - ÎNGRĂDITE. Lumina naşte
inul şi ina face grădina, căci floarea lumii este LUMINA.
 INDIRA, INADIRA - parfum de floare, urmă, miros;
DÎRĂ.
INDRAJIT - iubit, cuceritor al florii; ÎNDRĂGIT.
INFE, INIJE - primul îngheţ, prima ninsoare. ÎNGRIJI - a
te comporta ca şi cu o floare. A o proteja; INA - GRIJA.
INIMA, MA INA - floarea omului, floarea mea; ANIMA
- cea care mă animă.
INSTRUEZĂ - înstrunează, instruieşte, acordează;
toţi la fel.
IO SUM - eu sunt. IRUNCĂ - răşină.
ISAMOX, IZAMOS - SAMOS, SOMEŞ însemnând
râul cel bătrân, râul moşului, râul străbunilor.
ISCOADĂ - spion, coada cuiva.
ISCU - a isca, a inventa, a crea; iscusit. ISTRĂVI - a
delapida, ISTRU - hot.
IVĂR - zăvor de lemn.
IZ - gust, umed (în maghiară viz = apă, izu = gust)
IZ, IZVOR, IZ A, IAZ, IEZER, IZBUC, IZBĂVIRE - Toate
aceste cuvinte sunt legate de apă.
IZA, ISA, ISSA - iţa, firul, curgerea; ippa-apa.
DÎMBOVIZA - APA DÎMBULUI; IALOMIZA -TA OMULUI
IZĂ (a omului apă, curgere);
BISTRIZA - APĂ IUTE DE MUNTE. IZBĂVI - a
elibera.
IZVODI - a inventa, imagina, creia.
IZVOR, IZVÎR - deschis, curgător (opus lui ZĂVORI,
care înseamnă închis, ferecat, zăvorit; apă ţâşnitoare
(cuvânt alcătuit din substantivul IZ şi interjecţia ZVÎR,
dând apă zvârlitoare). Dezvoltă formele: iezer, iaz, izbuc -
apă care bucneşte, izbucneşte. Cuvântul este de origine
scito-getică, dar e utilizat şi de slavi care, asemenea
geţilor, se trag din sciţi. Aş spune mai degrabă că este
un cuvânt AUSONICO-ZIMBRO-SCIT, mergând de la
curgere spre izvor, adică MĂRA- AUSON - a ausonilor,
oşenilor de pe MARA. Potrivit lui Priscus de Pania
secolul IV. d.Hr., până şi Atilla vorbea cu reprezentanţii
Bizanţului în dialectul ausonic.
 Î. Litera cu clop, litera împărătească a poporului
românesc al vlaho-geţilor

Majoritatea cuvintelor care încep cu această sacră

literă s-au păstrat în limba noastră, întrucât această
literă le-a imprimat un sens arhetipal unic, particular,
neîntâlnit în alte limbi. Înţelesul acestor cuvinte, cu
puţine excepţii, defineşte un mesaj vibraţional,
rezonatoriu şi profund adjectival. Eu nu fac decât să
amintesc o parte dintre aceste cuvinte ce reprezintă
cărămizi de aur ale limbii noastre. Ele ascund cuvintele
de început ale poporului nostru. Analiza acestora va
ridica vălul ce acoperă de veacuri limba de origine a
rasei albe.
ÎMBLĂJESC - ascund, maschează. ÎMBLAT- umblat.
ÎMPISTRIT - plin de înflorituri, de pete de culoare, de
pistrui.
ÎMPUPIT - îmbobocit.
ÎNCAIER, ÎNCÎLCESC - a se încolăci, a se încleşta ca
firele caicrului de lână, a încăiera. Marele istoric şi
geograf Strabon (60 î.Hr. - 26 d.Hr., născut la Amasya,
pe teritoriul Turciei de astăzi, în teritoriile cappadociene
ale arimilor străbuni, căruia din acest motiv îi voi spune
STRĂBUNUL) spunea la vremea deplinei sale maturităţi
că acel care va stăpâni înţelesul toponimelor,
hidronimelor şi onomasticii va avea poarta deschisă spre
cunoaşterea limbii celei vechi, a limbii de origine a rasei
albe. Încep prin a vă prezenta înţelesul numelor
strămoşeşti, a numelor autentice purtate de părinţii
noştri, nume care, prin ceea ce definesc, se deosebesc de
alte nume europene şi, prin diversitate, fac dovada
stăpânirii începutului acestor pământuri ale Europei.
Nicio altă limbă nu exprimă atît de clar legătura cu
natura, cu sacrul, cu armonia iconică a raiului
grădinilor noastre ca limba românească cea bătrână,
vorbită de daci.
ÎNCOVETIT - curbat, asemenea coveţii.
ÎNCREMENIT - asemenea cremenii, de neclintit.
ÎNDEMÎNĂ - pricepere la lucrul cu mâinile, îndemânatic;
ÎMI DĂ MÎNA.
ÎNDEMNA - a încuraja prin a-i arăta direcţia cu
mâinile; a-l bate pe spate.
ÎNDOBITOCIT - asemenea animalului, dobitocului.
ÎNDOIT - curbat în două părţi.
ÎNDOPAT - înfundat. ÎNDREPTAT - ridicat în sus/în
lungime, întins. ÎNFĂŞAT - învelit în
faşe/feşe/scutece/pânze. ÎNFOCAT - ridicat în flăcări.
ÎNGĂLMĂCESC, ÎNGĂINUZĂCESC - amestecă
gâlmele/ cuvintele.
ÎNGRĂDIT - îngărduit, protejat, limitat, între gratii.
ÎNGRIJIT - dat în grijă. ÎNJGHEBEZ - asamblez,
construiesc, alcătuiesc.
ÎNLEMNIT - tare asemenea lemnului.
ÎNMIRESMAT - înălţat în miresme, parfumat, miruit.
ÎNRĂDĂCINAT - în lumină se înalţă floarea.
ÎNSĂMÎNŢAT - înălţat, ridicat în sămânţă, energizat,
creat; ÎN A SA MINTE ÎNĂLTAT.
ÎNSUFLEŢIT - animat, dăruit cu suflul vieţii.
ÎNSULIŢAT - ridicat în suliţi.
ÎNTREIT, ÎNZECIT, ÎNSUTIT, ÎNMIIT.
ÎNTRISTAT - înălţat în tristeţe.
ÎNTRUCHIPAT - ce capătă înfăţişare, aspect, chip.
 J. Litera scarabeului, litera jeluitoare

JA - cine, ce?
JA - ea.
JABRĂ - lepră.
JACURI - jafuri, prădăciuni.
JAD - iad.
JAI, JAJATI, JAJATE - exprimă vaiete, sacrificiu,
jelire.
JAI-NA - vai de el.
JAI-TA - vai de tine.
JA-JA - la cine?
JAMA, IAMA - moarte. Se mai păstrează expresia „a
da iama”.
JANU, JANUNCHI, JARUNŢ - genunchi, jărunţi.
JAPIŢĂ - bară de jug la boi.
JAR, JARIŞTE - cea arsă, aprinsă, pârjolită -
POJORÎTA.
JARBE, JARBA - iarbă, jerbă.
JARDIE, JOARDĂ - prăjină.
JARPĂN - jerpelit, cal descărnat.
JATAS - de unde, de când, de ce, unde, când,
pentru ce?
JATTA - uite, iată.
JAVRĂ - lătrător.
JEMNĂ - pâine albă de grâu.
JERMU - vierme.
JIG - cicatrice, rană uscată, scoarţă - JIGODIE (în
Ardeal este expresia „mă doare jigu”). JIGANIE - insectă.
JIHVINA, JIVIN - care trăieşte pe unde poate;
JIVINĂ.
JÎMBU - curbat.
 JIND - dorinţă, ardoare.
JINE, JINEA - venea, a veni.
JINTIŢĂ - zăr, zer.
JINVITA - învia, resuscita.
JIT, JITA - câştigător, victorios, învingător.
JITAR - cel care transportă cerealele în grânar,
granagiu.
JITSELU - viţelul.
JIU, VJIU - viu, trepidant; de aici vine numele râului
JIU, care înseamnă RÂUL VIU.
JIVORNIŢĂ - frig, furtună de iarnă, viforniţă.
JNAPAKA, JNAP, JNAPAN - informator, iscoadă, spion
om al autorităţilor care culege biruri, taxe, impozite.
JU - eu.
JUDE - judecător.
JUGA - jug, atelaj.
JUGUPS, JUG - înrobit, înlănţuit, păzit, îngrădit;
PUSU JUGU.
JUMARĂ - slănină friptă, ouă prăjite.
JUN, JUNE - tânăr.
JUPITER, JUPATER - între JUPITER (latină) şi ZEUS
(greacă) nu există decât diferenţă de pronunţie, întrucât
JUPATER derivă din ZEUSPATER care, în limba bătrână,
înseamnă TATĂL ADEVĂRULUI.
JURAMENTU, JUR - jurământ, jur, înconjur cu
mintea, încercuiesc cu pecetea minţii/a judecăţii.
JUS - ceea ce este de gustat, gust.
JUS MAT - voi mi-aţi.
JUSTA - mulţumit, satisfăcut, corect.
JUTHI - repede, iuţi, iute.
JUTTA, JUTA - ajutor, a ajuta.
JU-VAM - eu v-am.
JUVAN, JOVAN - tânăr, june; IOV AN.
 JUVENTAS, JUVENTUS - zeul vintului/al forţei/al
tinereţii îs.
 K. Litera centrului, a cerurilor concentrice se învârt
în jurul axei lumii

KA - cine?, care?
KADA - când?
KAKA, KIKA - păr, chică.
KAKANTHA - ce cânta?, ce spunea?
KALA - parte, diviziune, scală.
KALAP - calup, calapod; de asamblat, de unit, de
întregit în rotund, în între;, pălărie, clop, cloapă (în
maghiară, kalap).
KAMA, AMAKA - a iubi, a dori; a chema - A KHAMA.
KAMPANA - mişcător, instabil, cumpăna.
KANTHA - gât, cel ce cântă.
KANTHASTHA, STHAKANTHA - stacana, canta
(recipient cu gâtul strâmtat).
KAPALA - cap, craniu.
KARNA - cîrna, urechea.
KARNU - corn.
KARPASA - capra, bumbac.
KARPATA - crăpata, crăpaţi.; munţii sparţi -
CARPATI.
KARYAPA - ţestoasa, broasca de apă, casa pe apă.
KASA - inima; SAKA - a necăji, a sâcâi inima, sufletul.
KAS, KASA, KASI, KAŞ - produs obţinut prin
frecarea laptelui, caş.
KASTHA - bucată de lemn de foc, fragment, parte,
coaste; părţi adunate la un loc, grămadă -CASTA. '
KATHAM - cum?, cât am?
KATI - câţi?
KELA - fără păr pe cap; chel - LAKE.
KESA - păr de pe cap.
 KEŞIRA - apă, lapte, suc, sevă; ce şira, ce şiroia, ce
curgea.
KIN - muncă, trudă, chin.
KÎRTI - a povesti, a comenta, a cârti, carte.
KITI - porc.
KOKOLA, KOKA - cuc.
KOKOSA, KOKOŞ - cocoş.
KONA - unghi, con.
KOŞA - recipient, vas, coş, împletitură; Varianta
dată de limba îndărăt - SACOŞA.
KRODA - crud, interiorul unei vietăţi/al unei fiinţe;
cavitate interioară, torace, piept.
KRPANAM - cărpănos, murdar, sărac, mizerabil,
care n-are nici cârpe pe el.
KRTI - a cârpi, a recompune, a decupa, a tăia, a
asambla.
KRYA - a crea, a crede în ceea ce faci (căci fără de
credinţă nu se poate înfăptui/nu se poate desăvârşi
actul creaţiei).
KSURA, KUSURA - custura, cusura, cosor - cuţit
uşor încovoiat, folosit adeseori la altoit, dar şi la tăiatul
slăninii ori ca instrument de apărare. Îl mai poartă
asupra lor oşenii şi maramureşenii, ultimii purtători ai
amintirilor stindarde ale poporului nostru străvechi.
KUBJA, KUBJAT - îndoit, curbat. KUKKUŢA - pui,
cocuţă.
KUŢ, KUŢATI, KUŢAŞI - cuţit, ascuţiş, tăiş. KUTRA -
unde?, spre ce?, încotro?
KUTTAKA - care taie, toacă mărunt.; de unde
expresia ţaca-ţaca.
 L. Litera lungimii, litera pasului. Lipa – Lipa

LA - acolo, acolea, ACO-LA.

LA - ea.
LĂBĂRESC - se relaxează, se destind.
LABDHA - ceea ce este de prins, prins cu mâinile (în
maghiară, labda = minge).
LAG, LAGATI - a lega, a ataşa, a adera, a se agăţa, a
se uni.
LAGNA - a ataşa; LÎNGĂ.
LĂHĂIESC - se întind, se culcă, se lăfăiesc.
LAIE - trupă, bandă, hoardă.
LAKŞA - lac, luciu de apă.
LAL, LALATI, LALITA - joc, amuzament, hârjoneală,
tergiversare, lălăit.
LALAI, LOLATI - a se agita, a fremăta, a ţîţîi, a se
nelinişti.
LĂLĂIESC - cântă, horesc.
LALALA - a se juca; tralala.
LALITA, LELIŢA - îndrăgita, iubita, leliţa.
LAMBĂ - coardă de tei.
LAMPA - flacăra; MPALA - în pala de foc, lămpaş.
LANDRĂ - zgomot, bătut de pietre.
LAP, LAPATI - a murmura, a şuşoti, a lamenta; a
lăpăti = a grăi, a vorbi.
LAPA, LAP - a vorbi, a lăpăi, a lăpăti, a hăpăi, a
plescăi.
LAPOVIŢA - ploaie de iarnă.
LĂPTOC - troacă, rigolă.
LĂPUŞNĂ - vale, defileu.
LAUA, A LĂUA - a pieptăna, a curăţa, a spăla, a
ploua (în franceză, LAVER).
 LAULYA, LIAULYA - aviditate, pasiune; descărcarea
pasiunii prin strigăt, a hăuli, hăulire.
LAVA - tăiat, rupt; LA VINI A - floare ruptă, culeasă.
LAVIŢĂ - banchetă.
LAZ, LAZURI - teren nou, defrişat.
LE - ele.
LEAH - polonez; VLEAH - care se trage din vlahi.
LEANCA - bluză.
LEASĂ - ţarc de oi, mărăciniş. LEGĂDUIALĂ -
logodire, legătură.
LEHĂIESC - vorbesc fără logică. LEHAMITE -
scârbă, greaţă.
LEIT - la fel, identic.
LEKHA - literă, desen, scris, pictură.
LELA - a vagabonda, a hoinări.
LELE - femeie în vârstă.
LENTĂ - cordon, eşarfă.
LEOPĂIESC, LIPĂIESC - sorbesc supă. LER, LIR,
LIBER, LIRA - supremul Dumnezeu.
RAI-LI, LI RAIUL - cel cu adevărat liber. LERMĂ,
LARMĂ - zgomot, vacarm, adunare, sărbătoare, lume
multă.
LERU -l LER, LELUM, PELUM, POLELUM - suspin
după dioscurii vlaho-pelasgici CASTOR şi POLUX,
cerând lumină - lumina-i lumină -, aceştia fiind
divinităţi ale luminii, asemenea vlahilor.
LESPEDE - masă de piatră.
LEŢ, LAKARA - scândurică (în maghiară lec).
LETCĂ, LETEA - răsucitor, sfârlează, bobină,
depănător.
LETRU, LOTRU - iute, haiduc, tâlhar. (în maghiară,
lator).
LEUCĂ - susţinătoarea rudei de la car.
LEZNE - uşor, simplu, ieftin.
 LI - ei.
LIJKII - lin, agale, domol.
LIMB - purgatoriu, iad.
LIN - in, fin, delicat.
LINGĂ - falus.
LÎNGED- lânced.
LIPAN - de culoarea ambrei, umbră; nume de peşte
vorace.
LIPEAN - lacom, strângător.
LIPI - a scrie, a alipi, a aplica; inscripţie, document,
lipitură.
LIPSA - dorinţa de a avea ce n-ai; de aici se naşte
verbul limbii îndărăt - a păsăli, adică a potrivi după
necesitate/după nevoie/ după formă.
LIPSITA - dorinţă, ceea ce nu ai, îţi lipseşte - LIPSA.
LITICAŞ - peşte mic de munte.
LIVI - scriere, ceea ce vezi, apariţie, ivire; a ivi.
LIVIKAR - scrib, caligraf.
LO - el.
LOCANA, LUCARNA - care luminează natural;
lucarnă.
LOKA,LOK - loc, amplasament.
LOSTOPĂNI - a ridica brazde/ glii.
LOTBĂ, LOBĂ - bucată de lemn rotund.
LU - acela, ăla.
LU, LUI - celui care taie, culege, recoltează. LUBH,
LUBHYATI - iubire, dorinţă; a iubi. LUPĂTTE - luptă-te,
fii ca lupul.
LUPTA - lup, necedarea ta.
LUŞCĂ, LĂUCRĂ - ceapă; plante cu ceapă/cu bulbi
(în Maramureş, şi astăzi ghioceilor li se mai spun
LUŞCUŢE.
 M. Litera trupului, litera muncii, a sprijinului.
Suportul mâinilor plimbate de minte

MĂDĂRESC - mângâie, alintă.

MĂGĂDĂU - măgar.
MAGHARIS - vale mare, adâncă; Râul văii - MARIS -
MUREŞ.
MĂGLIŞESC - seduc, momesc, ademenesc.
MAGOPALĂ - femeie uşoară, prostituată.
MAGOS - mare, uriaş (în maghiară, magos
înseamnă uriaş, mare). În Maramureş se află satul
MOGOŞEŞTI, sat cu oameni mari, înalţi, în vechime. În
istorie se aminteşte de vremea uriaşilor GOG şi MAGOG.
MĂGURĂ - colină împădurită.
MAHAR - care are putere, glorie; MAHĂR.
MAHIASMA - miros specific, mirosul meu - MIASMĂ.
MÂHNIRE - supărare, tristeţe; MIHNEA -
supărăciosul, tristul.
MĂIUG - za de împletitură, ochi de lanţ, mugure.
MAKŞIKA - muşliţa, musculiţa.
MAKUNA - câine credincios; KUNA MA - câinele
meu.
MALDĂR - grămadă de paie.
MĂLIN, MALA IN - arbust ce poartă ghirlande de
flori, originar de pe malurile râului MĂLINI din India;
Liliac, MĂLIN.
MAM - al meu, ce este al meu, ce îmi aparţine.
MAMA ME - mama mea; AMA-MA înseamnă ceea ce
îmi aparţine/ce este al meu - dragostea mea.; de aici s-a
dezvoltat cuvântul AMA, însemnând iubire sau AMOUR,
AMORE, AMOR.
 MANDRA, MUNDRU - cel care conduce/se află în
frunte; cel care îndrumă, mândru. MANGALYA -
mângâiere, alinare, fericire; de aici vine numele oraşului
de la litoralul Mării Negre - MANGALIA.
MANGOSĂFT - defectuos. MÂNJESC - murdăresc.
MANTU - mântuire, să ţi se înalţe mintea, întâiul să
fii.
MÂNU - creatură gânditoare, om, fiinţă raţională.
MÂNU - înţelept, gânditor - UMANUS.
MAR - cel ce creşte pe RAM - MĂR.
MAR - RAM - ARMAN - ARAM - RAMAN - ROMÂN.
Numele de ROMÂN vine de la ARIM (triburile ARIMILOR
localizaţi în zona Trebizondei, Capadochiei, pe malul
opus Mării Negre, Pontului Euxin), ARAM, AVRAM (avere
am, rod am). În amintirea originii adamice, la moartea
unui român se pune în sicriu un măr. Acest obicei se
mai păstrează şi astăzi în Maramureşul Istoric,
demonstrând legătura cu valoarea de arhetip a originii
noastre primordiale. Când Miron Costin afirma că „noi
de la Rîm ne tragem” la acel RÎM Euxinic se referea, nu
la Roma.
MĂRĂ, MARĂ - mână.
MARAMA - RAMA MEA, cea care îmi încadrează
chipul.
MĂRCEL, MARCEL - murg, tânăr. MARCHITAN -
pieţar.
MARDAYATI - distrugere, omor (în engleză, murder)
MARG, MARGITA - a merge, a scotoci, a căuta, a
cerceta.
MARGAR - cel care umblă răbdător, măgar.
MARGIN, MARG IN - capăt, margine.
MARHITU - a mărita, a te mărita.
MARJATI - murat, muraţi, uzi.
MARJDIE - spectru, spirit, fantomă.
 MARMARA - care freamătă, murmură.
MARŞ AN A - indulgenţă, înţelegere, răbdare. MART
AC - bucată de brad.
MARŢAFOI - om de nimic.
MARTYA - cea care-ţi ia munca, locul; MA ORT IE -
MOARTE.
MARUCA, MĂRUNCA, MĂRUNTA - muşeţel,
românită.
MARYA - limită, frontieră, demarcaţie, râu.
MASLA, MASLU - miruire, combinare; măsluire.
MAŞTERĂ - mamă vitregă.
MASUKA - musca.
MATA - mama.
MĂTĂCINA - maica.
MATAMAHA - bunică, mama mare - MAHA.
MATOAS, MATOHA - nălucă, spaimă, fantasmă,
fantomă, matahală.
MATRKA - rădăcina, originea, vena, mătrica (în
Maramureş, venelor li se spun şi astăzi - MĂTRICI).
MAZ ARE - ARE MAŢ, adică teaca/ păstaia în formă
de mat în care stau boabele de / fasole/de mazăre.
MAZDĂ - plată, recompensă. MÂZGĂLI - a murdări.
ME, A ME - a merge. VRE A ME sau VE A ME,
expresie utilizată şi astăzi în OAŞ şi Maramureş, cu
sensul vrea să meargă, să se ducă, să plece. Acesta este
un exemplu de vorbire RĂDĂCINATĂ, vorbire alcătuită
numai din cuvinte- rădăcini, din care ulterior s-a
dezvoltat complexitatea cuvintelor la care a ajuns limba
de astăzi. Vorbim de perioada inexistenţei gramaticii, ci
doar a percepţiei şi reproducerii sunetelor mediului
înconjurător şi transformarea şi adaptarea acestora
potrivit unui mimetism comprehensibil.
MEDEA, MADEA, MEDUSA - a pune la cale, a
plănui o înşelăciune; A ADEMENI - DUSU - MA.
 MEDELNICEAR - cel care toarnă boierului apă
pentru a se spăla pe mâini înainte de mâncare.
MEG - a merge, merg (în maghiară, megyi = a
merge).
MEGIEŞ - vecin, învecinat; de aici vine cuvântul
MEJDĂ, care înseamnă delimitare de proprietate,
graniţă, demarcaţie.
MELESTEU, A MELESTI - a toca mărunt, a măcina,
a mei iţa.
MELISSA - râul de miere.
MESIER - maistru artizan, meseriaş. METEAHNĂ -
tic, infirmitate.
MEZDRĂ, MEZDREA - cuţit de raşchetat, de geluit
lemnul.
MIGĂLESC, MIŞULESC, MIHĂIESC - cei care sunt
minuţioşi, delicaţi, atenţi; de aici onomastica MICHAIL,
MIHAIL.
MIJA, MIJIRE, MIJESC, MIJIT - a răsări.
MILCOV, MILEŞTI, MILUŞTEI - milă.
MILITA - întâlnire, reuniune, realizare a unui scop; a
milita.
MIR - lume, MIREAN.
MÎRLESC - se împerechează.
MIROSĂSCLJ - miros, putoare; a genera un atare
damf; a se consuma, a se irosi, a se uza, a se roade.
MIŞUIESC, MIŞUNESC - furnicăresc.
MITA - măsură modică, moderată, limitată legal.
MITHRA - alianţă, tărie, jurământ; THARA-MI -
ŢARA MEA.
MITHUYA - contrar, invers percepţiilor moralei,
incorect, pe dos, greşeală; MITUIRE (infracţiune).
MÎZGAIE - ploaie măruntă, deasă, mocănească.
MLA, MLAYATI - MILA-I A TA DOAMNE - iluminare,
luminează-le calea când pleacă Doamne; MILUIEŞTE-l.
 ML ACI - suc lăptos, mucilaginos, lapte (în slavă,
mleko).
MLĂDIOS - flexibil.
MNJI, MNI - mi-e, îmi este.
MOCNESC - acumulează, se îndeasă, ard încet.
MODRU - mod.
MOINĂ - mocirlă.
MOJDEIU, MOJDĂU - aiu, usturoiul din mojar,
usturoi zdrobit, MUJDEI.
MOKOSH, MUC - umed, ud, mucos, muci.
MORCOV - „DAVCUS CAROTA”, ROŞUL
FRUCT DACIC - LUMINA ROŞIE. MOTOC, MÎRTAN,
MÎŢĂ - motan. MOZOLI - săruta, freca, mototoli.
MRG, MRGA - murg, murga.
MRTA - mort, moartă.
MUNI - retras, ascet.
MUTALĂU - om tăcut, retras, mutos.
MUTERA - utera, urina.
 N. Litera echidistanţei, a concretului, a echilibrului,
categoricului – NICIODATĂ

NA - nu, nu se poate, nu se ştie, nu este sigur.

NA - poftim, ceea ce dai, ce oferi.
NADĂ - varietate de trestie, nada (arundo tibialis).
NADOLENCE - bine hrănite.
NĂDUF - oboseală.
NĂDUŞESC - transpiră, obosesc.
NAGA - pădure.
NAGVARAS - pădure rasă, loc defrişat; capitală,
oraş, aşezare mare. VAR AS sau văgaş înseamnă şi
astăzi în Maramureş - loc despădurit. (în maghiară îl
regăsim în forma varos-oraş, na gy var os - oraş mare).
NAHI - fără, n-a hi, hi-na, n-a fi.
NĂIMESC - proslăvesc, laudă.
NAKADA - niciodată.
NAKTA - noaptea.
NAMASTE - stimă, respect; STENAMA - STIMA MEA
- STEMA.
NAMASTE, NAMESTE, NAMIAZA - salut de tipul
bună ziua sau ia miezul zilei/ fructul zilei/fructul
pârguit al luminii.
NĂMETE - zăpadă multă, omăt adunat la un loc -
OMĂT NA.
NAMILA - fără milă, animal sadic, nemilos.
NANA - mama.
NANANDR - mândru, nanândru, băţos da' mic,
mărunt ca stat/ca înălţime.
NAP - NAPACA - râpă păduroasă; NAPOCA -
pădureni.
NĂPASTĂ - nenorocire.
 NAPAT - descendent, nepot. NĂPRAZNĂ -
neprevăzut.
NARANGA - portocala (în spaniolă, naranja: în
maghiară, narancs).
NĂRĂZITĂ, NĂRĂVITĂ - cu vicii, cu năravuri;
NĂZĂRITĂ - închipuită.
NAROD - cel care se înmulţeşte, cel care rodeşte,
norod, popor; în limba îndărăt, RODNA, RODINA -
toponimic al mai multor localităţi româneşti.
NĂROD - stupid; cel ce n-a rodi.
NAS - nas.
NAŞA, NARINES, NARINA - nară, nări. NĂSĂLIE -
scaunul mortului.
NASAP - nisip; ce obţin prin săpare - SAP NA.
NAŞTI, NA ASTI - nu ştie, nu va şti, n-a şti. NAVA - nou,
recent, proaspăt.
NAVADASAN - nouăsprezece.
NAVAN - nouă.
NAVAŞAPTATI – şaptezeci şi nouă.
NAVASASTI – şaizeci şi nouă.
NAVASATA - nouă sute.
NĂVOLEACĂ - câmp pregătit pentru însămânţare.
NĂVRĂPITORIU - prăduitor, răptuitor, cel ce
răpeşte/fură/smulge prin năvălire.
NĂZĂRII - ce-i luminează, îi dă rază/lumină/ zare, îl
străfulgeră; de aici vine cuvântul CNEAZ - cel ce-i
iluminat.
NĂZUIESC - doresc, imploră, solicită, speră. NE - tu,
cu sensul de nene/de apropiat.
NEAGA - capricios, instabil; de aici onomastica
NEAGOIE şi NEHOIUL sau NEGOIUL.
NEAOŞ - indigen, autohton - OŞAN DE-A NOST.
NI - care conduce/coordonează/indică; arată, iată-
ni.
 NICOREI - ciuperci comestibile.
NIDHA - ce nu-i de dat, ce-i de păstrat.
NIKRTA - umil; cel ce nu comentează/nu cârteşte/
nu crâcneşte.
NIKSIP - ceea ce aruncăm sub formă de pulbere;
praf, mizerie, nisip.
NILI - fără.
NIMITA - măsura, limita, cota.
NIMNA - inima, imnul, legătura, datul mâinii.
NIRAJ - valea iluminării, râul luminii, miraj; de aici
se trage numele Văii Nirajului.
NISA - tăietură în noapte, zare de lumină în noapte,
fantă, nişă, ce dă curgerea/ izvorul/deschiderea.
NISCAJA - câţiva, niscai.
NISETRU, NISIPĂTRU - animal care trăieşte în apă,
printre nisip şi pietre.
NISINISI - în fiecare noapte.
NISKAMA - fără chemare, fără dorinţă, nechemare.
NISKRAM - plecam, ieşeam, ne că ram.
NISKRTTA - ni scurtată; tăiată, scurtată, micşorată,
redusă.
NISTYA - străini, nişte, ce nu se ştiu, nu se cunosc.
NITA - unt.
NO - uite, iată, priveşte.
NOIAN - profund, imens.
NOJIŢĂ - cureluşă de legat opincile.
NORNILĂ - noroi.
NOVAC - străin, nou venit.
NUD, NUDATI - excita, stimula, uda.
 O. Litera Omului, litera rotundului său existenţial.
Litera cercului său de iluzii, totul OBEALĂ, OBLOJEALĂ
- bucată de pânză care înveleşte/ acoperă/protejează
picioarele.
OBER, OVER - ţarc de oi, a robi, a vârî. OBIDĂ -
injurie, necaz.
OBLĂDAIE, OBLĂDUIRE, OVLĂDAIE - guvernare,
administrare; de aici VLĂDICĂ şi originea numelui
VLAD, purtat de numeroşi conducători.
OBLANC, OBLON, OBROC - acoperământ pe ferestre
(în maghiară, ablak).
OBLICESC - ascultă, înţeleg, disting; de aici se
dezvoltă OBICEI, OBIŞNUINŢĂ, OBIŞNUIT.
OBLOJIRE - pansare, cataplasmă, grijă, protecţie.
OBLU - plat, planic, drept.
OBOROC, HOBOROC - magazie, baracă având
căptuşeală de lemn.
OBRATĂ, OBREAŢĂ - măsură agricolă cu stânjeni.
OBREAJĂ - obraji.
OBRINTESC - se inflamează, se înroşesc. OBSĂ -
incertitudine.
OBŞTIE - comuniune, obşte. OCĂCĂIESC - o întorc
pe toate părţile, o mocoşesc, nu-i dau de capăt, nu se
pricep; O CÂCÂIESC.
OCÂRMUIESC - conduc, administrează.
OCNĂ - mină de sare.
OCOL, ODOR - incintă, îngrădire, curte. ODĂJDII -
cuverturi, pături.
ODOLEAN - iarbă ce vindecă durerile.
ODOR - bijuterie, comoară de preţ; copil.
ODRASLA - copil adoptat, înfiat.
OFÎRLESC - usucă, ofilesc.
 OGADRU - ogor, câmp muncit; UN CADRU. OGHA -
mulţime, masă.
OGOD, INGOD, OGOIRE - linişte, calm, repaus,
îngăduire, îndumnezeire.
OJISTHA - cea mai tare, cea mai puternică;
OIŞTEA de la car.
OKAS - casă, locaş.
OKRESTES, ORESTES - al munţilor; fiu al crestelor
montane, al răsăritului luminii, cioban.
OLAH - sacrificiu, holocaust; Alah, volah, valah. OM
- silabă sacră, curgând din mantra AUM. OMĂT -
zăpadă, nea, nămet.
OMEAG - Ârnică (Aconitum Napellus). OPĂCESC -
oprire, reţinere, împiedicare; opac, opacitate.
OPAIŢ - candelă, instrument de iluminat cu
ulei/ţiţei etc.
OPUSTĂ - deşert, pustiu.(în maghiară, puszta).
ORÎNDĂ, ORENDÂ - destin, ordine, rânduială. ORNIC,
ORNAC - rază/ac/ ic în cerc - ceas; ORA
- RA în O; împărţirea cercului în raze. Foarte
important cuvânt de arhetip, demonstrând construcţia
analitică foarte minuţioasă şi clară a cuvintelor
româneşti de rădăcină.
OS - rădăcină, origine, unicitate.
OŞA - energic, cu ardoare, iute, rapid - OŞAN.
OSÂRDIE - dorinţă, fervoare, ardoare, zel, strădanie,
osârdie.
OSEBI - excepţie, deosebire. OSÎNDĂ - condamnare.
OSÎRDE - străduinţă.
OSTENINŢI - osteneli.
OS i'HAN - om de intervenţie rapidă, luptător,
OŞTEAN.
OSTIE - furcă de prins peşte.
OTCA - prima fierbere la ţuică - VOTCA.
 OTCINĂ - patrimoniu.
OTOVA - egalitate.
OTSURYAM - până la căderea soarelui, până la
înserare.
OZOR - zăresc.
 P. Litera cu cap. Litera Păpuşii

PA, PA - care protejează/acoperă; deasupra, pe ceva

pus.
PACAT - ardere, durere; AT-PAC.
PACOSTE - accident, greutate.
PAD, PADA, PADAS - care merge pe jos (per pedes);
pronunţie diftongizată - PA DGIOS.
PADAPA - cel care bea apă stând în picioare, se
adapă.
PADARE - arbori de la poalele unui munte, pădure.
PADINĂ, PADISĂ - localitate de deasupra unei ape.
PADUCA - sandale, papuci, încălţăminte care te
pune pe ducă, pe mers.
PĂGÎN - profanator, poluator.
PAING - păianjen.
PĂIŞTE - pajişte, paşte; a paşte; ceea ce este
deasupra - IŞTE PĂ.
PAJURA - acvila.
PALANCA - seîndura.
PALANI, PALANCA, PALAN A- care protejează,
împrejmuieşte; gard făcut din scândurele cărora, în
Ardeal, li se mai spun palănci, pălănci, pelenci.
PALE - detaşament de soldaţi.
PĂLEI - paloş.
PALIE- zeul focului la strămoşii noştri, al cărui
nume se trage de la foc - ILIE, PĂLIE.
PĂLIMAR - sacristie.
PĂLIRĂ - baton, rudă de la jugul boilor. PĂLIT -
atins, ars de pala de foc, pălitură.
PĂLITĂ - atinsă, arsă, pălită.
PĂLUIESC - bat spicele de grâu.
 PAMĂ - palmă.
PAN, BAN - cioban.
PAN ANGINĂ - pământ nelucrat, lăsat în rugină, în
PARAGINĂ; pârloagă.
PANDITYA - a şti; pândită, iscodită, spionată.
PĂNDZĂTURI - pânzeturi.
PANŢURĂ - cocotă.
PAPARUDA - Obicei străvechi, ritual legat de
invocarea zeului ploii pentru stingerea arşiţei, a secetei,
a parei de foc; UDA PA PARA - PE PARĂ UDĂ.
PARA - înapoi, în sens contrar, opus; a ţine poară =
a contrazice.
PARAM-PARAM - de colo-colo, de la până la.
PARANGĂ, PARÎNG - cârjă, roşcov, pădure cu
roşcovi.
PARASCOVENIE - poveste, minciună.
PARC AN, PĂRCANĂ - margine, bordură, paravan,
mal.
PĂRDALNIC - prădător, păgubitor.
PARDOS - panteră.
PARIPLU - a merge dintr-un loc în altul, periplu.
PAROKSA - împotriva direcţiei, tot timpul contrar;
paroxism.
PAROST - cel care stă pe rost; PROST - PA - ROST -
IE, PROSTIE.
PARPARĂ - aversă.
PARŞIE - roditoare.
PART A - cărare, traseu, pistă, pârtie.
PARŢAG - delimitare, separare.
PĂRUŞINĂ - closet ordinar, budă.
PASAS - penis.
PASTAIE - TAIE PĂSTĂ, adică ce taie, ce traversează
peste ceva; de aici vine cuvântul PĂSTAIE, fruct
traversat de o asemenea delimitare; cusătură a tecii în
care sunt adăpostite boabele.
PĂSTRĂV - pestriţ.
PASYAT - trecător, vremelnic.
PATALA, PAŢALA, ŢESALA, FAŢALA - cuvertură,
acoperământ, faţă de masă.
PATHICA - potecă ce te conduce, destin, protecţie;
POTICĂ - farmacie.
PATHITA - însemnată, învăţată, educată, instruită.
PATIA, PAŢIA - cel care are nevoie de instruire/ ele
îndreptare; cel care a păţit-o.
PATITA, PĂŢITĂ - fractură, ruptură.
PATTA, PAŢŢA - masa.
PAURVA - bogat, parvenit. PĂZÎTURĂ - mâncare
luată-n grabă, hrană frugală. PECENIE - pecetă,
pecingine; ce se pune, ce se aplică, ce marchează.
PEGUBĂ - pierdere, pagubă.
PERINDEZ - periez, perie.
PERJ - prun care face prune perje, din care se
scoate cea mai bună horincă.
PÎCLĂ - vapori groşi.
PICURA - a picura. În limba îndărăt, CURAPAIC,
însemnând curge pe vârf, pe ic, pe ceva ascuţit; PIC -
PIC.
PIHĂ - puf.
PIHOTAS - infanterist, soldat pedestru.
PÎLNIE - corn.
PÎLPĂIESC - scapără lumină.
PINA, INAPINA - floarea picioarelor.
PIPARCĂ, PAPARIGĂ - ardei (în maghiară, paprika).
PIPILIKA - mica, mititica, furnica roşie.
PÎRCESC - se împerechează animalele; PÎRCI - taur.
PIRGA - prăjeală, coacere, pârguire.
 PÎRLOAGĂ - pământ pârjolit, nelucrat, ars.
PIŞCOAIE, FLISCOAIE - fluier, siflee.
PISDA, PIZDA - cea care pişă - DĂ PIŞ.
PISTA, PISA - pudră, făină, pulbere, păsat.
PIŞTESC - degustă.
PISTORNIC, PISTRUIE - pestriţă.
PITARCĂ, PITOANCĂ - ciupercă, pitoaie (în
maghiară, pitanka)
PITESC - se ascund; ascunziş - PITEŞTI.
PLĂPĂU - plăpând, delicat, moale; bleg - pămpălău.
PLAVA, PLAVJA, PLANA - planşa, plută. PLEAŞCĂ -
praştie.
PLINESC, PLTNIU - total, plin, complet, înţelept; de
aici vine numele PLINIU (cel înţelept).
PLOSCAF - împletit, despletit.
PLUTA, PLU - cea care înoată, care pluteşte, care stă
pe apă. PĂ - LA - UT A, adică PE APA SE LEAGĂNĂ,
unde la înseamnă apă iar uta/uţa - legănare.
POP - stâlp, popic, sprijinitor, „axis mundi”, cap de
familie, de comunitate, popă, papă.
PORIE - praf, pulbere, spori; ceea ce se sporeşte, se
divide.
POSAC- retras, mohorât; POSADA înseamnă
retragere, loc retras, refugiu.
POŞIRCĂ - zeamă de fructe fermentată.
POSLĂ - ţuică rea. /
POSMAG - colţ de pâine, biscuit.
POSPĂIEŞ - nisip.
POŞTEUCĂ - cric de ridicat.
POTCEAUĂ - potcoavă.
POTÎNG - curea de tei.
POTOSG - centură de călugăr.
POTRICALE - căzi în care se macerează/se
potricăleşte hârtia.
 POTROACĂ - plantă medicinală („Erythracea
centaurerum”- Centaurul).
POUSER, PUZER, PUZDER, PUZDERIE - mulţime,
fragmente, părţi;
ZDÂRIETURI.
POVARNĂ - distilerie, horincie.
POVIDLĂ - marmeladă din prune.
POVOD - conduită, ocazie.
POVOIU, PLUVOIU, PUHOIU - torent de apă.
PRABHUTA - verificată, încercată, probată.
PRADHVASTA - a prădui, a devasta, distruge, a anihila.
PRADIS, PARADIS - peste tot, în toate direcţiile; a se
disipa, a dispărea, a se împrăştia, a nu exista ca fiinţă.
PRAGRHIA - progres, anticipare, în pragul
necesităţii, al nevoii (hia = nevoie); a pregăti potrivit
necesităţilor dezvoltării.
PRAHAVA, PRAV AL A - a se urni, a cădea, a se
prăvăli ca la cataclism. PRAHOVA - loc prăbuşit.
PRAKRTA - a face, a produce ceva, a prepara -
PRACTICA.
PRAKUPYATI - agitat, iritat, nervos, excitat,
PREOCUPAT.
PRALAMBA - plimbare; a te preumbla în
prealabil/înainte de a lua decizia de a merge pe un drum
bine definit.
PRAMATHA - care maltratează, molestează,
pramatie.
PRAMUKHA - prin muncă, muncitor.
PRANA - pronie, respiraţie, viaţă, suflu. PRĂPĂD,
PRAPADENIE - dezastru natural/ militar, catastrofă.
PRĂPĂDI - a se duce de râpă, RĂPĂ-DI-PĂ.
PRAPOR - drapel, stindard.
PRAPTI, PRAPTA - a ajuta, a susţine, a sprijini, a
propti.
 PRASASTA, PR AS ASTA A - precista. Maica Precista,
apreciata, celebrata, glorificata, cinstita; cea care se află
în permanenţă.
PRĂSILĂ - de înmulţire, de rodire.
PRAŞINĂ - hamul cu pieptar de la cai.
PRASR, PRASARATI - a expune, a presăra, a
însemna locul sau drumul.
PRASTHA - soţia şefului, proasta.
PRATAP, PRATAPITA - a arde, a topi, a pune la
proţap, a distruge, a potopi.
PRATINA - prietenie.
PRATIVESIN - prieten apropiat, vecin.
PRATTA - prada, a prăpădi, a disipa.
PRAV - praf.
PRAV, PRAAV - prea avut, avere, agoniseală, bogăţie,
lăcomie.
PRAVĂ - cod de legi, direcţie, regulament, PRAVILA.
PRAVRS, PRAVRSTA - prevărsa, revărsa, abundenţă,
potop de ploaie, aversă, inundaţie.
PRECESTANIE - comuniune sfântă.
PRECISTA - Maica Domnului.
PREGET - a ezita, a neglija.
PRELUCĂ - despicătură, fantă, nişă, tăietură - pre
unde poate privi uculu, oculu, ochiul; zare.
PREPELEAC - stâlp cu braţe/cu crăci, în care se
agaţă la sate oalele. În Maramureş mai există asemenea
frumoase şi pitoreşti; agăţători.
PRESOSÎ, PRESOSÎT - nevoit, obligat, dependent.
PREST, PŞEST - simplu, ordinar, vulgar, trivial, direct,
prost, pe şest.
PRETCĂ - cui de lemn.
PRIAM, PRIAN - prieten; fără cusur, ales, marcat,
miruit; de aici numele anticului rege al Troiei, PRIAM.
 PRIBOIU - matriţă, ştampilă, marcă, probă,
încercare, însemnare, găurire; de aici, numele satului
PRIBILEŞTI din Maramureş.
PRICAZ - necaz, pricăjit.
PRICINĂ - cauză, raţiune.
PRIHODIŞTE, PROHODIŞTE - locul unde se
prehodinesc oamenii, locul prohodului, locul odihnei
veşnice, cimitir.
PRILOSTESC, A PRILOSTI - a seduce, a flata, a
linguşi.
PRINOS - sacrificiu, ofrandă.
PRIPESC - grăbesc, precipită, a muri de bună
intenţie.
PRIPON, PRIPONI - stâlpul şi operaţiunea de legare
a calului de stâlp; a priponi calul.
PRIPŞICIU - sărbătoarea înălţării hornului la o casă.
PRISACA - stupina, locul în care sălăşluiesc şi
produc miere albinele.
PRISCE - proces, litigiu, cântare, vorbire. Când
vorbim de „latina prisca”, vorbim despre o limbă
melodică şi cantantă, iar arhetipul acestei limbi este
VLAHO- PELASGIC, fapt ce treptat începe să fie
recunoscut de lingviştii care pot proba sensul rostirii
cuvintelor prisce.
PRISNĂ - candelă care arde veşnic într-un templu;
APRINSĂ.
PRISNEL, PRISLUGĂ - sfârlează de fus, titirez,
şrapnel - artilerie în evul mediu.
PRISTOL, PRISTOR, PISTORNIC - locul şi ocupaţia
celui care imprimă cu pecetarul pâinea ablaţiei în
biserici.
PRIYA, PRI - a prii, a-i folosi.
PROBAHAU - origine, prohab, gaura probei,
demonstrarea/manifestarea haosului.
 PROCLET - scelerat, execrabil.
PROKTA, PRAVAKTI - a proclama, a proiecta, a
plănui.
PROSIE - vale nouă.
PRUBĂ, PRUVĂ - eşantion, mostră, probă. PRUJESC
- extravaganţă, exagerare, sfidare, nesimţire.
PRUND - nisip de râu.
PRUT - PÎRĂUT, PÎRÎU - HIERISSAS - apa cea
hiretică/nervoasă.
PRUTH - a sări, a izbucni, a stropi, pârău, pârâu;
PYRETUS - PRUTUL.
PRYA - iubit, prieten, fior. SPRIA - BAIA SPRIE -
mina cea aspră. De aici vine SPERIA, întrucât atunci
când te trec fiori de spaimă pielea ti se aspreşte; ASPRI
A.
PULA, PULAKITA, PULAKAJATI - puia coita, extaz,
orgasm.
PULAHA - divinitate născută din spirit.
PUNCĂ - pungă; ÎN CE PUN.
PUP - umflătură.
PURTA - purtare, comportament.
PURURE, PURURI - totdeauna, etern, nesfârşit. PUS
- a prospera, a pune.
PUTĂ, PUTE - putred, fetid (vine de la numele
demonului Putana).
PUTINĂ - recipient din lemn pentru ţinut brânza.
PUTREDIT - putrezit, prea trudit, prea muncit, prea
consumat, epuizat, mort.
PUTRIDE - care personifică boala alimentelor. PUYA,
PURICE - a se înmulţi, a puii, a puricii.
 Q. Litera reginei creaţiei, imaginea legăturii
ombilicale a întregului cu partea

QUE - ce.
QUELU - celu, cela.
QUERU - ceru.
QUINE - cine.
QUIS - ce-i.
 R. Litera pasului, a rătăcirii, a deschiderii, a
revoluţionarii dar şi a mersului înapoi, litera racului

RĂBDARE - îndurare.
RĂDAJR - peste măsură, supraponderal.
RADHA - frumuseţe, raritate, de nepreţuit, a radia;
de aici vine numele RĂDA care înseamnă cea care
străluceşte, care radiază lumină, succes.
RĂDVAN - trăsură.
RAGHU - iute, repede; ce te roade, ce te consumă.
RÂIE - pădure de brazi, rai.
RAJ - rege, crai; cel ce are dreptul să strige/să
comande, stăpânul pământului.
RAJAS - râie, râios.
RAKŞA - pază, protecţie, apărare, santinelă, fort,
cetate.
RALISA - Sirius.
RAN, RON - rîmnean de dincolo de Pont Axaina.
RANJANA - satisfăcut, mulţumit, încântat, a rânji.
RAPA, RAPITA, REPICA - răpită, a repica. RAPĂN,
RĂPĂNOS, RĂPCIUGOS - mucos, răcit mereu,
tuberculos.
RĂPCIUNE - luna septembrie, luna mucoşilor/a
răciţilor.
RARIŢĂ - tehnică de a ara pământul.
RĂSLOG - crăpătură făcută în lemn cu securea.
RĂSTOACĂ, RĂSTOCI - şanţuri, văi, canale.
RĂSTORCÎND - întorcând, răsturnând, pe dos. RATA -
ceea ce se rejoacă, se reface după un eşec; a rata; roata,
întoarcerea.
RĂTAN - comun, ordinar, barbar.
RATOF - casă primitivă din lemn; primitiv.
 RAYI, RAI - bunăstare, bogăţie, personificare a
norocului; regat, rajah.
RAZĂ - zare, soare; ZARĂ.
RĂZOR - lizieră între două câmpuri.
RĂZSIPĂ - risipă, părăsire.
RE - înapoi, retur, întoarcere.
REBEGIT - îngheţat.
REHIE, ROHIE - a râcâi, a scoroji.
REŞEC - urlet, strigăt.
RETEVEI - bucată de lemn retezată, băţ.
RÎLĂ - groapă mică, rigolă.
RÎNĂ - piele de oaie cu lână.
RÎNZĂ - stomac.
RÎPCĂ - vargă din viţă de vie.
RÎŞCOV - roşcov; arbust ce face roşcove.
RÎT - bot, trompă.
RIVNĂ - trudă, efort, dorinţă; râvnesc.
RO - rotund.
ROCODE - deschiderea mâinii.
ROCOFELNIC - insurgent, rebel.
RODHA - rodire, roditor, fruct, care se înmulţeşte.
ROGOZ - trestie, papirus, pipirig.
ROŞITĂ - roşie, iritată, exasperată.
ROSTEIU, ROSTEI - grilaj, grătar metalic; răsteie.
ROŞAM - eram pasionat.
ROTI - pâine.
RUASS - roşu.
RUDA - ceva ce barează/blochează/împiedică; bară,
barieră.
RUFĂ, RUHĂ - lenjerie (în maghiară, ruha). RUGA
VIŢĂ, RUGANIŢĂ - mâneca de la haină. RUGINA - floare
arsă/uscată - INARUG. RUHAR, RUVAR - comparaţie.
RUJĂ - roză, trandafir.
RUŞI, RUSYATI - a roşi, a se irita.
 S. Litera sefirotică, litera eternităţii suişurilor
coborâşurilor. Litera spiralei, a şarpelui, a înţelepciunii
şi echilibrului, a stângii şi a dreptei

SAARU - a sări, a dansa; torent, vijelios.

SABHA - încăpere, căsuţă, cameră (în maghiară,
szoba).
SAD - a şedea, a te aşeza, a te stabiliza, a te
statornici, a planta, a sădi - SAT.
SADOGHRA - loc de grăit/de vorbit/de sfătuit;
şezătoare.
SAGA - cel care vede, care găşeşte; GASA.
ŞAGĂ - glumă, plăcere.
SAGANDHA - se gândea; gândul său.
SAHAI - ZAHAI - a zăhăi, a perturba printr-o
intervenţie intempestivă într-o discuţie, într-o armonie.
SAHAKARA, SAHARA - puternic, învingător, dar şi
exploatat peste măsură; care a îndurat, a ţinut piept
cuiva.
SĂHĂLBAR, SECHELBAR - muncitor care face
cărbuni din lemn. În Ţara Lăpuşului din Maramureş mai
există şi astăzi cătunul SECHELBE. Bucăţile de fag
sănătos se aşezau în grămezi tronconice - numite în
vechime MNILERE, MILERE - care se ardeau la foc
domol spre a scoate cărbuni de mangal de calitate.
SAHAYA, ZAHAYA - a deranja, perturba; A ZĂHĂI.
SAHIA - îndurătoare, tolerantă, capabilă să suporte,
înţeleaptă, puternică. HIA SA - forţa sa, nevoia sa. Â SE
HÂI, HÎI.
SĂIESC - potcovesc.
SAKA - capabili, cei ce poartă protecţie, casă, sac,
saca, cuirasă.
 SAKALIA - sâcâiala. Numele vine de la celebrul
grămătic Vidagdha Sakalia, care a trăit cu 2800 de ani
în urmă, şi a fost primul compilator RGVEDA, cartea
care aminteşte de strămoşii noştri. RGVEDA - RA GEA
VEDA, adică lumina care vede pământul sau Vederea ori
înţelepciunea Regilor. Acesta este şi autorul lucrării
BASKALA, de unde se trage cuvântul BĂŞCĂLIE, pamflet
care ironiza societatea hindusă de la acea vreme.
SAKHA - organizaţie, sectă.
SALBĂ - colier.
SALIN, SALAS - adăpost, sălaş. SALOKYA, SALOKA-
YA - să locuiască, să coabiteze, să aparţină locului.
SAMA - a ţine cont de egalitatea de raporturi, forţă,
inteligentă, avere - A ŢINE SAMA.
SAMADHA - să mă dea, plasare, fixare, aranjare,
reparare, modă.
SAMANYA - a se asemăna, a se identifica;
similitudine - A SĂMÂNA LAOLALTĂ.
SAMARA, SAOMORAU - conflict, război; a se omorî.
SĂ OMORAU.
SAMATA - similitudine, egalitate, simetrie, aceeaşi
origine, aceeaşi MATA, MAMA.
SAMATISA - zer; SAMĂTIŞĂ (în Maramureş).
SAMBANDHA - a te ralia/conecta/reuni într-o
organizaţie - BANDĂ.
SAMBUKA - coaja care acoperă sâmburele,
sămânţa.
SAMI, SAM - gândire, muncă, judecată, calcul; A
SĂMĂLI, în Maramureş. (în maghiară, samolni).
SAMJNAYAM - semn/veste/amintire nu am de la
tine; dă-mi un semn.
SAMPATTI - fericire, şansă, noroc - SIMPATIE.
SAMPLAVA - inundaţie, tumult, potop, ploaie; SĂ -
MPLOIE.
 SAMPLUTA - se umfla, se îngroşa, se inunda, se
umplea.
SAMPRABHAS - a critica, a probozi, a face bilanţul.
SÂMPRAPTA - a te propti, a te strădui, a te forţa să
realizezi ceva.
SAMPRATA - ceea ce se pretează, ce este adecvat/
convenabil/corect.
SAMPRITI - a se împrieteni; SA - MPRETINI.
SAMUDRA - adunarea de ape, colectarea de ape, de
udări, baraj, mare, ocean.
SANAIS, ASANAIS - lin, lent, plan, puţin câte puţin;
a asana, a întinde.
SANATANA, SINATANA - să înfloreşti, să ai sănătate;
sănătos. În limba sfântă, SHANTANU.
SANKA, SANKHA - cochilie, scoică.
SANKI, SANKIN - ceva supozabil, făcut fără o
trimitere exactă la ceva; de sanchi.
SÂNTA, SÎNTA - calm, linişte, gentileţe, armonie.
SAPATI - SA - a păţi, să păţeşti.
SAPHALA - a se făli, a se lăuda, se fălea, fală.
SAPTAMA, S APT AH A - săptămâna.
SAR - curgere, a curge, râu. Oraşul Baia Mare este
traversat de anticul râu SASAR.
SARA - preţiozitate, esenţă, nucleu, forţă, vigoare,
inteligenţă, lumină, RAZĂ.
SARAC, SIREAC - mişcător, transhumant, păstor.
Deci, sărac nu cu sensul interpretat astăzi, de a nu avea
nimic, cuvânt confundat cu sărman sau sârman.
SARASA - plin de forţă, savuros, îneîntător, graţios,
elegant, rasat.
SARATHI, S-ARATHI - să arate, să ghideze, să
dirijeze.
 SARGA, SAARGA - a munci, a făuri, a emana. A
lucra sârguincios,/cu sârg; argat - muncitor gata de
lucru.
SARICA - îmbrăcăminte din lână.
SARMAN - refugiu, protecţie; de unde cel care are
nevoie de protecţie, de ajutor - SĂRMAN.
SARMAŢI - norocoşii, fericiţii, cei cu şansă. SAROŞA
- a se înroşi, irita - SĂ ROŞA.
ŞARPE, SERPE - cel ce alunecă, ce curge pe râpe,
cel ce se rupe - SE RUPE - SE.
SARVATRA - în toate zilele, peste tot. SAR VATRA -
curge peste tot locul, peste toată aşezarea de bază, peste
vatră.
SARYA - locul iluminat. SA RA YA, SIRIA.
SAS - el este, acela, el.
SASARURYA - râul care curge repede, tumultuos,
torent, râu de munte. Râul SASAR din Baia Mare poartă
acest nume dacic străvechi.
SASVAT - tot timpul, toată viaţa. SA AS VATA - unde
AS înseamnă plenitudine,/vârf, iar VATA - viaţa.
SATAKA, SUTAKA - suta.
SAŢHAYA - să-ţi fie nevoie, lacom, nesăţios, nesătul.
SATMA - satul meu, propriul meu loc, propria mea
natură.
ŞATRA - împreună, în ansamblu, laolaltă -ŞATRĂ.
ŞATRĂ -sat pe rât, în mişcare. RÂTSAT.
SĂUCĂ - crupă de cal.
SAVADHANA - să vadă, să fie atent/ vigilent/
prudent/ prevăzător.
SAVARNJA -a se potrivi, a se completa, identitate de
grup. SĂ VÂNJEA, SA VÎJEA; A SE VÎJI
SAVATRA - a aţîţa, a stimula, a incita, a vătrăi, a
agita cărbunii din vatră cu vătraiul.
 SAYAN ANA, SAYANANI - să-i ia somnul/ repaosul,
să facă NANI.
SBÎRCIT - ridat, cutat, încreţit.
SBURDA - a sări, a sălta, a alerga.
SCALĂ, SCALOM - boală a unghiilor primită de la
încălţări; de aici, SCABIE.
SCĂTULCĂ - cutie (în maghiară, skatuja).
SCHIT - mănăstire mică.
SCÎNCET - suspin, plâns.
SCÎRNĂ - murdărie, scârnăvie.
SCOABĂ - agrafă, crampon.
SCOPESC, SCOPĂSC, STOPCESC - scuipă.
SCOTOCIT - căutat.
ŞCOTUIE, ŞCOTUIO - cutie, recipient din care se
scoate ceva. SCOATE - OI - IO (în maghiară, scotujo).
SCRIJE - felie, bucată, aşchie, schijă. HIEASCÎR în
limba îndărăt, adică să fie ascuţită, cu vârf, tăioasă. De
unde verbele a scrijeli, a zgâria, a scâria, A SCRIE.
SCROB, SCROV- ouă fripte.
SCUTA - ascute, a ascuţi.
SCUT AR - cioban de frunte, de avangardă. De aici
vine numele oraşului SCUT ARI din Albania, astăzi
SKODER, oraş din teritoriile locuite de vlaho-pelasgii
păstori în antichitate.
SEMEŢ - arogant.
SEMINSE - IN MINE SE. Ceea ce se află înlăuntrul a
ceva, în stare de creaţie, de SĂMÎNŢĂ.
SERĂN - crap.
SEV, SEVANYA - servire, servitor. SĂ VINĂ SĂ VĂ
IA, SĂ VĂ SERVEASCĂ.
SFĂRE - sforăit.
SFERDE - aşchie, a aşchia. RDESFA în limba
îndărăt cu sensul de a-l desface, a-I împărţi, sfărâma, a-l
aşchia, a-l sferdi, (verb utilizat şi astăzi în Maramureş).
 SFETESC - acţiunea de a munci cu ziua, ca zilier, /
ca transportator cu spatele. Se spetesc.
SFÎN - porc.
SFORNAR - colportor, purtător de bârfe, cel care
trage sforile, sfornar.
SGÎIESC - se înhoalbă, gură - cască.
SGLOBIU - relaxant.
SGURESC - se contractă.
SIELNIC - timid, retras.
SIFTĂ - surplus, peste.
SIMINOC - plantă medicinală pentru tratarea
afecţiunilor uterului, a diareii sau a dizenteriei.
SIN - fiu, fii.
SIREAP - sălbatic, cal sireap, neîmblânzit, hireap,
hiretic.
ŞIRUIESC, GURUIESC - curg.
SITA, ŞIŢA - soţie, căşiţă.
SITHILITA - relaxată, flască. De unde expresia „nu
mă sitili”, cu sensul nu mă deranja din starea de
repaus/ de relaxare.
SITIVĂSC - a-şi pierde vocea.
SIV - griş.
ŞLEAHTĂ - popor plebeu.
ŞLEAHURI - cărări bătute.
SMAR, SMARAYATI, SMARITA - smerită, smerit.
SNOP - jerbă de paie.
SOBOL - zibelină.
SOBOR - conciliu ecumenic.
SOCACIU - bucătar; cel ce S-O COACE, ţi-o coace.
SOHELESC - scrijelesc.
SORCOVĂ - urare.
SOREACĂ - pauză, întrerupere, virgulă.
SOROC - termen.
ŞOVAR - şovăitor.
 SPAGĂ - spadă.
SPANCHIE - mostră, model.
SPĂRCUIESC - se împrăştie ca nisipul.
SPĂŞESC - se căiesc, ispăşesc.
SPEICĂ, ŞPELCĂ - agrafă.
SPHITA - prosperă, înfloritoare, bogată, abordantă,
tentantă; ISPITA.
SPÎNZ - plantă medicinală folosită pentru a trata
bolile de gură, retenţiile menstruale, obstrucţiile
abdominale; purgativ.
SPÎRC - gras dublu.
SPURE - a spune, a comenta. În Maramureş se
utilizează expresia „a spori din gură”, „ce tăt sporeşti”,
adică ce tot insişti când n-ai argument sau eşti vinovat.
STACANA - cană, pocal.
STAMAK, STAMAT - locul unde stau matele;
STOMAC.
STĂRUIESC - insistă.
STAT - statură, înălţime.
STĂVAR - paznic de herghelie.
ŞTEAMP - moară de măcinat minereu.
STEBLĂ, STEVLĂ - tufă de busuioc, de vasilică.
STEIU, ŞTEIU - stană de piatră, neclintire. De aici
numele localităţii Ştei din judeţul Bihor.
STEVĂ, STEBĂ - herghelie.
STHALA - loc, amplasament, ocupat, staul, stal.
STHANI - nemişcare, împietrire, stană de piatră, stâncă,
aşezare fixă, stână.
STHAPANA - cea care împarte, care stabileşte, care
fixează, care menţine, care prezervă, STĂPÎNA.
STÎNĂ - parc cu oi, aşezământ pastoral. (în
maghiară esztena).
STÎNCIT - turtit.
STÎNGĂNESC - stânjenesc.
 ŞTIRB - ştreang, şubred, fără dinţi.
STÎRV - hoit.
STOKAM - a aduna, a strânge, a acumula puţin câte
puţin, a stoca.
STR, STRNATI - a se stârni, a strănuta, strănut.
STRAJĂ - santinelă, pază, străjer, şergar. Sergiu
înseamnă vigilent.
STRĂLUCI - a sclipi, a luci, a reflecta. Astre, stele,
astre lucind. Lumini de demult.
STREJINĂ - streaşină.
STREPEDE - vierme de brânză.
STRÎFNIC - dur, rigid, cazon.
STRUGURE, STRUNGURE - ÎN GURĂ STRÎNG în
limba îndărăt. Boabele de strugure nu se consumă prin
muşcare ca în cazul altor fructe precum mărul sau para
ci prin strângere fiind fructe de suculentă.
STRUJESC - strunjesc.
STRULUBATIC - nebun.
STRUNĂ - coardă.
STUPĂ, STUP - tumul de pământ de formă conică -
STUP.
SU, SUNA - a umfla, a fi puternic, a fi insuflat.
SUBAT, GUBAT - şubă, manta, GUBĂ, GĂBAT, CĂBAT
(în maghiară, kabat).
SUCCES - sus ce îs, cel ce a ajuns sus.
SUHAT, SUHARD - uşă de munte, ţara marginii.
ŞUI, ŞUIE - svelt, elegant.
SUKURTA - a curta, a se comporta bine/politicos/
frumos/util/ meritoriu.
SULA - lance, ascuţiş, ac, sulă.
ŞUMEN - beat, om de circ, de spectacol.
SURATA - apetisantă, plină de sexualitate, senzuală.
SURINĂ - fâşie de pământ lungă şi îngustă. SURLĂ -
trompetă.
 SURTUC - redingotă.
SURYA, SURAYA - soare, surâs; zâmbeşte soarele.
SUVEICĂ - componentă la războiul de ţesut.
SVANA, SVAN - zvon, sunet, cuvânt, mesaj, zgomot.
SVARTHA - soarta, destinul.
SVASTI, SVASTIKA - noroc; urare pentru sănătate
(în rusă, sdrasvite); ZDRAVĂN HII TE, adică
zdravăn/sănătos să fii.
SVÎC - tresărire, a zvâcni.
 T. Litera tampon, litera terminus, litera sfârşitului.

TABĂRĂ, TOVARĂ - povară.

TADARTHYA - nevoia mea toată, tot ce am hia, tot
ce am nevoie.
TADATMYA - tot ce-i datul meu, tot ce este al meu,
ce-mi aparţine.
TAINĂ -IN A TA, floarea ta.
TAKŞASILA - tocila. Taksasila era oraşul hindus al
tăietorilor de piatră, al celor care utilizau tocila ca
instrument de prelucrare.
TAL A - petala, a etala, a expune.
TAL A - suprafaţă, sol, palmă, talger, tavă, tăvar.
TALATRA - geanta purtată de arcaşi. TRA -LA, a trage.
TĂLMĂCI, TĂLMĂCIRE - a înţelege vorbirea ta,
măcăirea ta, traducător, interpret, tălmaci.
TĂLMACIU - interpret, traducător. (în maghiară
talmacs).
TAN - a ţine.
TANA - descendenţă, progenitură.
TANA - ton, sunet, ecou.
TANDRA - molicioasă, tolănită, trândavă.
TANU, TANI - ceea ce ţine de ţinută, de aspect, de
corp.
TAR, TARAYATI - tartor, conducător, salvator, tar.
ŢÂRA - a trage, a târî.
TARA - ASTRA - stea, astru.
TĂRĂBOIU - scandal, zarvă.
TARABUCH, TĂRĂBUCH - pântece.
TARAGANA - a număra stelele, a tărăgăna. TARAKA
- a transporta, a trage, a târî.
 TAR-HI - tare ti-ar hi, tare ti-ar fi, ai avea mare
nevoie.
TĂRIE - sunet, zgomot, forţă.
TARKU, TARK - tors, a toarce, fus.
TARN - copac spinos, cu dinţi. De aici CUPE CU
TÂRN - TÂRNĂCOP.
TARŞA, TRS - sete, a dori, a tânji, a târşi, cu
ardoare.
TAS - ele, toate.
TATA - tata, părinte, primul înainte.
TATAJUMA - jumătate din întreg, din tot, juma-
juma.
ŢAŢANKÂ - ce se ţine, cercel, ce atârnă. În
Maramureş - ŢÎŢÎNOG.
TAT-DA-NA, TADANA - a bate, acţiunea de a se bate,
de a da, a lovi. TĂT Ă DA-NA- NA.
TATHACA - iaca tăt, uite tot. HACA NA -aici, la mine
tot.
TATHAGATA - gata tot, terminat, finalizat.
TATHETI - tot ce vezi. HETI TĂT adică tot ce se
iţeşte. A se HENI -a se forţa, HERNIE.
TATHVA - tot ce se vede.
TATHYA - tot ce este nevoie, tot cc-i hia.
TATPARA - devotat, de cuvânt, parolist. Cu toată
para, înflăcărarea, arderea, ardoarea.
TATSAMA - TĂTĂ SAMA, la fel similar, în întregime,
total, toată socoteala, toată sămăleala, toată seama,
analiza, inteligenţa, toată atenţia.
TAU - doi.
TAVA - ceea ce tine de tine.
TEANCĂ, TOANCĂ - râu întors, curbat.
TELEAGĂ,TELEGĂ - căruţă trasă de om. TEMISARA -
cetatea zeiţei ARTEMIS - TIMIŞOARA.'
TESAC - lance.
 TESLA - secure pentru curăţat lemnul. THALHAR -
hoţ, tâlhar.
TIATRE, TIATRA - pietre, piatră.
ŢICNESC - crapă lemne cu icul.
TICNI - gust, savoare; a-ţi tihni, a-ţi plăcea.
TIGOARE - animal distrugător, de tipul dihorului.
TIHĂRAIE - topitorie, turnătorie.
TILC - cheie, înţelegere.
TILNI - a tîlni, a întîlni, a ţinti, a nimeri, a intersecta.
TÎMP - idiot.
TIMPANĂ - vibraţie, sunet. TÎMPA - muntele
sunetului, vibraţia timpului.
TIN - in.
TINĂ - noroi, mocirlă.
TÎNJI - a dori dinlăuntrul fiinţei, cu toată ardoarea;
ÎNJITA, ÎNDITA - ceea ce te îndeamnă, te incită; De aici
numele sărbătorii ţinută şi astăzi în Maramureş,
TINJAUA de pe MARA.
TIR AS - trecere, traversare, rid, urmă, siaj, trasaj.
TÎRCEL - cerc, cercel.
TÎRG - piaţă, adunare, comunitate. TÂRGOVIŞTE -
Târgul vestalelor (TÎRGUL VESTA); loc de admirat, de
vizitat.
TÎRLĂ - parc de oi, de batali.
TIRYAN, TIRYAC - de traversat, orizontal, grindă,
boiandrug, tirean.
TISYA - arc celest, curcubeu, şerpuitor; de aici
numele râului TISA.
TÎTĂ - sân.
TITHA - atâta, timp, perioadă, durată, lungime,
delimitare.
TITHIRA, TITIREZ - mititel, mititică, mărunţel,
mărunţică.
TOCACIU - ţesător.
 TOCILĂ - roată de piatră pentru ascuţit unelte şi
arme albe.
TOLOACĂ, TELEOACĂ - ţelină, pârloagă, pământ
nelucrat.
TOROCĂNESC - fac zgomot, turuie, bat din gură.
TOS AN A - satisfăcută, tosănită.
TRADIŢIA - cea care duce mai departe firul trăirii -
IŢA TRAGE
TRAGĂ - targă, placă ce se trage.
TRAI - ceea ce-ţi protejează viaţa. TRAISTA - cea în
care traiul stă (merindea pentru o zi de trudă); de unde
expresia „Ce ai în traistă ai şi-n viaţă”.
TRECT, TRACTURI - drumuri importante, rute
mari/de trafic intens; trecători.
TRI - trei.
TRÎMBĂ - cilindru, rulou, trâmbiţă.
TRISULA - trident, adică având trei suliţi, cu tri
sule.
TRNAVA - ceea ce se întoarce, apă vârtejoasă,
turbionară - TÎRNAVA.
TROIAN - ridicătură, movilă de pământ, înălţare.
TSETSERLEG - cicilesc, a cicili, a copiii, a face ceva
frumos, a grădinări.
TUCAN - gras, umflat.
ŢUG - buzat, ţuguiat; de aici ŢUCAT = SĂRUTAT.
TUHINA, TCHINA, TUHINE - noroi, mâl, pământ
desfundat/mocirlos; TINĂ; zloată.
TULA - tufă de iarbă, tuleie de păr, flocon de
bumbac.
TULESC - curbează, îndoaie, răsucesc; fac
TULNICE.
TUMBURU, TÎMBURU - ţâmburuş, sâmburu,
sâmbure, boabă, sămânţă, fruct interior.
 TURA - prompt, repede, turat, ambalat. TURA-
TURA sau TURA-VURA.
TURAN - a tura, a roti, a învârti.
TURFTĂ - iarbă stricată.
TURNA - a curge repede; a întoarce, a înturna, a
returna.
TUŞA - coajă (în franceză, enveloppe du grain).
TVARA, TVARAM, TEVATURAM - împresurare,
aglomerare rapidă, încercuire fulgerătoare; în ce te vâră,
TEVATURĂ.
 U. Litera urmei, litera norocului, litera potcoavei
UCLA - privire, oculu, ochiul.

UGAR - ogor.
UIDU - strigăt de vânătoare.
UJUJESC - zbicesc, uscă la căldura focului. ULIAN -
şoim, uliu, ultur, vultur.
UMBLU - a merge, a umbla, a preumbla, a plimba;
plimbare, preumblare.
UNDA - inunda, a uda; UNDĂ. UR - un, primul;
duşman, ură.
URARE - vine de la ritualul închinării la soare, a
recunoştinţei faţă de prima rază de lumină. Fii ai
soarelui RA, Vlahii - cu legătura lor egipteano-hitită - îl
adulau pe zeul SOARE, TEUTIS sau RA. UR - RA - RE
adică: primului UR, soare RA, rege RE. Urarea mai
însemna în acele timpuri acordarea respectului cuvenit
primului muncitor, cultivator al pământului, ţăranului.
UR-AR-IE, adică primul muncitor este, cel mai harnic.
URD - destin, urdeală, urzeală, urzit, ursită,
ursitoare.
URDIN, URDIE - hoţ, furt, hoţie.
URDOARE - brânză la ochi.
URI - mai mulţi.
URIC - titlu, document domnesc.
URMA - ce-i după primul pas, conturul, forma,
rama, ceea ce face drumul, druma - URMA.
URMUZ - perlă falsă.
URTICA - urzica.
URUI - a face zgomot, a hurui.
USCU - a seca, a usca. USNĂ - buză, orificiu.
UTRENIE - dimineaţă.
 V. Litera vector, litera pătrunderii, a direcţiei, a văii,
a vieţii

VA - indică posesia, originea, direcţia. VAC, VACYA,

VAKYA - sunet, strigăt, muget; voce mugegătoare - vaca.
VADAKA, VADIKA - va zice, va cânta. DIKA-VA -
ZICE-VA, VLĂDICĂ.
VĂDESC - descoperă, arată, exprimă, manifestă.
VADIN, VADAIN - cel care vorbeşte, care spune, care
enunţă, care afirmă, care vede în esenţa lucrurilor,
clarvăzător.
VADRĂ - văduv, vădan. VAIKHARI - văieta, văicări.
VAKRA - colac, răsucitura de aluat, pup, coc, puiul
pâinii. VAKARĂU, în Maramureş. VAKTU, CUVAKTU -
spusul, sunetul purtat de vânt, CUVÂNTUL, CUVÎNTUL.
VAL, VALI - talaz, val, îndoitură, cută, vălurit,
încreţit.
VALKA - scoarţă de copac.
VANDA - a vandaliza; BANDA. VARACHA - porc, vier
de pădure. VARAS - acoperiş alb, văruit, oraş.
VĂRĂŞTIE, ORĂŞTIE, VARKAS, VARKES - veroce,
vârcolac, lup; în saka şi maghiară, FARKAS. În ce
priveşte limba maghiară, constatarea la care am ajuns
studiindu-i şi pe cercetătorii maghiari Korosi Csoma
Sandor şi Bakos Ferencz, este că Limba cea Bătrână a
vlaho-dacilor se păstrează atît în limba română, cât şi în
limba maghiară, pe care nu o consider fino-ugrică, după
cum nici româna nu o consider de descendenţă latină.
După scrierile lui Priscus, Atilla vorbea în AUSONICĂ, o
limbă scito-getică păstrată şi astăzi în cuvinte din
secuime, dar şi în graiul AUSONILOR - OŞENILOR sau
MARAO- ŞENILOR - OŞENII DE PE MARA. Priscus mai
afirmă că Attila s-a născut în Dacia în anul 406 d.Hr. şi
se intitula „REX HUNNORUM, MEDIORUM ET
DACORUM” şi avea un frate pe care-l chema Blida.
Locul unde a fost îngropat Blida se spune că era sub
muntele sfânt ori în apropiere de reşedinţa hunilor.
Singurul munte care poartă însemne sacre este Ignişul
care, în Limba Bătrână, înseamnă Muntele de Foc sau
Muntele înălţării. În contrast cu tot ce se spune despre
istoria celor două popoare - superficial şi tendenţios
diferite astăzi - îndrăznesc a spune că, în vechimea lor
existenţială, toate aceste lucruri dovedesc că venim din
aceiaşi rădăcină a rasei şi identităţii şi că raporturile
dintre cele două grupări etnice ar trebui să fie
obligatoriu de fraternitate şi susţinere. Recomand
cititorului a analiza cuvintele de rădăcină ale celor două
limbi din perspectiva cuvintelor Limbii Bătrâne. Va avea
surpriza să constate că multe sunt identice şi vin din
fluviul genezei comune, un fel de UNGROVLAHIA, după
cum spunea Mircea cel Bătrân, dar care s-a hrănit din
aceeaşi pâine cu foarte mult timp înainte de şovinism.
Nimeni nu se întreabă cum de Iancu de Hunedoara era,
în acelaşi timp, regent al Ungariei şi domnitor al Ţării
Româneşti. Cum de secuii au luptat alături de Ştefan cel
Mare la Podul înalt şi l-au slujit pe Mihai Viteazul până
la capăt. Ar fi demn ca, într-o zi, istoria să fie aşezată pe
piedestalul adevărului, nu să fie scrisă doar de
învingători şi de puternicii lumii.
VARŞ - vărsa, ploaie, aversă. VASDOAGĂ - arbust
de cuişoare.
VASTRA - îmbrăcăminte, stofă, vîstră; ce tine de
cald, VESTA.
VĂTAF - intendent.
VATSA - viţea, animal tânăr, plin de viaţă, viţica.
VAYA, VÎYA - cuvânt care reproduce sunetul vântului.
 VAYAS - tânăr, voios.
VEDA - DEVA - vedere, loc luminat/deschis,
cunoaştere, ştiinţă, lumină; a vedea.
VEL - mare.
VELA - frontieră, limită, bord, râu, vale care
delimitează.
VELINIŢĂ,VELINISA - distilerie. VELINŢĂ - pătură de
lână.
VERA - corp mort/care cade/ prăbuşit: care dă vera
- cadavera - lumină căzută în vale, cadavru.
VERGA, VIARDE - vargă, verde; varga-i verde.
VERNIC - vornic.
VESCĂ - cutie, recipient rotund.
VIATHA - drumul tău, viaţa ta. VIA TA, THA VIA.
VIBHRAM - a trepida din toate părţile, a tremura, a
vibra.
VIDYA - ceea ce se vede ca scris, scrisoare, imagine,
vizualizare, vedere.
VÎJ - luptător dârz, experimentat, învingător,
cuceritor, aprig, instruit, deştept, înţelept, iute, jib.
VÎJA - vint; a sufla, a vâjâi.
VIMATRU, VIMĂTRU - cumătru.
VÎRCĂ - lizieră.
VÎRLIGAT - ridicat în sus, nas în vint.
VÎRTOP - gaură, hârtop, hârtoape.
VÎŞDEI - lucernă.
VÎŞGĂIESC, VÎJGĂIESC - se agită, nu stau locului.
VISRAM - visam; vis, relaxare.
VIVEKA, VIVIC - separare, distincţie, discernere.
VIVRTTA, VIVARTA - a răsuci, a se răsuci, a învârti,
a se învârti, a se roti.
VIZLĂ - câine de vânătoare.
VOI STE - veţi fi.
VOJNIK - vajnic, voinic, soldat. VOICA -VOINICA.
 VRANA - rană, ulceraţie.
VRANĂ - verigă, cep; ce se vâră să astupe o gaură
sau să lege ceva.
VRANITA - rănita.
VRANIŢĂ, VORÎTĂ -zăvorită, poartă, uşă. VRASTÂ,
VRÎSTE - linii, dungi, ani, vârstă. VRDDHI, VERDHI -
verde crescând/înverzind/ urcând/înălţându-se.
VREDNIC - demn, credibil.
VRK, VRASK - creangă uscată, VREASC.
VRKSA, VRAŞKA - arbore, copac. A se vedea
VLAŞCA, VLĂSIA, numele pădurilor bătrâne ale
VALAHIEI.
VRSKAT - uscat.
VRTTI - a învârti.
VYA-PIN - vă ia prin tot, omniprezenţă, care
pătrunde peste tot.
 Z. Litera zicalei, a echilibrului înţelept al măsurii.
Litera zimţului sau a simţului.

ZĂBAVĂ - întârziere, repaos.

ZĂBLĂU - coviltir, acoperământ, zăbrea; BARĂ CU
ZEA.
ZĂBODIE, ZĂBĂDIE - cimitir, ţintirim, loc unde
zăbădesc/zăbovesc/stau mai mult oamenii.
ZADIE, ZAGHIE - şorţ, basma.
ZAGĂRĂ - bordură, broderie la mânecile hainei.
ZĂHĂI - a deranja, perturba, a te hâi.
ZĂLOG - gaj, garanţie.
ZĂMISLI - a crea, a inventa, a produce, a da naştere.
ZĂPĂCI - a perturba, a înnebuni pe cineva; zăpăcit -
bolnav psihic.
ZAPIS - placă scrisă, suport scrijelit, însemnat.
ZARE, ZARĂ - lumină, claritate. RAZĂ - ZARĂ.
ZARVĂ - vacarm, tumult.
ZASTAVĂ - barieră, frontieră; AVAZASTA. ZATOR -
verigă de rât.
ZĂVADĂ - refugiu pentru animale pe timp de iarnă.
ZĂVEAZĂ - rid, cută.
ZAVELCA, ZAVEICĂ - manta.
ZAVERĂ - rebeliune, revoltă.
ZAVISTIE - invidie, gelozie.
ZAVOD - dimineaţă.
ZĂVOI - pădurice în apropierea unei ape.
ZDEICĂ - înţelegere, contract.
ZDIU, ZOAIE - murdării, mizerii.
ZEALĂ, ZOALĂ - oboseală, muncă, trudă.
ZEMNIC - cameră subterană, groapă, ascunzătoare,
loc izolat; de aici numele localităţii Zimnicea.
 ZESTRE - dotă.
ZIMBRU, ZIMBRU - bufal, bubal, bizon. ZÎRNEAICĂ,
ZĂMOAICĂ - vrăjitoare, zmeoaică. ZLĂTAR, ZLAT -
spălător de aur; de aici numele localităţii Zlatna,
cunoscută ca important centru de prelucrare a aurului.
ZMEU - dragon, şarpe.
ZUZĂIESC, ZUMZAIESC - murmură, freamătă.
ZVASTICA - noroc, putere, curgerea luminii -
ZUA STĂ IZA. I se spune aşa Crucii Gamate sau
Crucii Pelasgice. Este semnul norocului în concepţia
mistică a strămoşilor noştri pelasgi sau arieni. În Limba
Bătrână, la fel ca în slavonă, sarmată sau medă
înseamnă noroc, putere, zdrăvenie - zdrazvite. Este un
mare şi grosolan fals să credem că este un semn
blestemat numai fiindcă l-au purtat naziştii. El aparţine
şi poporului gotic al germanilor, care se trage din aceiaşi
părinţi cu poporul nostru. Crucea Gamată este un
simbol cosmic străvechi, purtat pe coroana marilor
noştri împăraţi din vechime, dar şi de regina mamă
Maria. Acoperământul mormântului Măriei de Mangop -
a doua nevastă a lui Ştefan cel Mare, cea care se trage
din împăraţii Bizanţului - este împodobit cu zvastici.
Această cruce cosmică a luminii este întâlnită în multe
din bisericile noastre autentice, pe mormintele vechilor
creştini, dar şi pe cele ale dacilor şi sarmato-medilor.
Zvastica se regăseşte în motivele populare ale
broderiilor, pe îmbrăcămintea din bătrâni, pe iile noastre
şi pe iţarii şi brăcinarii noştri. Acest simbol necesită o
amplă şi minuţioasă cercetare întrucât, de la peceţile şi
pergamentele voievodale cele dinţii, se află răspândit în
toate teritoriile în care astăzi trăiesc - mai trăiesc printre
străini, uitaţi de mulţi dintre noi - nenumăraţi vlahi.
Zvastica sau Crucea Norocului n-ar fi ajuns pe coroanele
imperiale ori regale ale neamului nostru, dacă mesajul
pe care-l transmite n-ar fi avut un caracter cosmic şi
divin. Astăzi, acest simbol ancestral - despre care a scris
marele Vasile Lovinescu - trebuie aşezat pe catedrala
mântuirii, alături de crucea tracă, spre a aminti lumii
vechimea şi statornicia noastră în credinţă şi iluminare,
simbol respectat de poporul nostru cu mult înaintea
apariţiei creştinismului.
Aşa cum am mai afirmat, cuvintele limbii bătrâne
sunt cuvinte blonogramice, adică ele ascund în
alcătuirea lor mesajul pe care vor să-l transmită. Acest
mesaj ne dă posibilitatea să constatăm caracterul de
arhetip al cuvintelor noastre, ne dă şansa înţelegerii
rădăcinilor acestor cuvinte, multe dintre ele păstrând
originea interjectiv-onomatopeico-mimetică. Este
necesar a şti că, însemnate fiind, nu se pot citi corect
dacă nu se cunoaşte pronunţia momentului în care au
fost scrise şi utilizate în comunicarea orală. Nu
întâmplător în limba bătrână cuvântul CITTI, CITTA
înseamnă a gândi, a înţelege, a interpreta, a şti, TATA
CI, TAT A SCI.
Coroana de aur purtată de regina Maria a României
şi împodobită cu triumfala cruce gamată a strămoşilor
pelasgi.
Dacă luăm cuvântul GRUMAZ, acesta se citeşte în
limba bătrână MAZGRU adică MAŢ GROS în sensul că
gâtul, grumazul este cel mai gros maţ al omului. Este
foarte important să utilizăm, în citirea şi scrierea limbii
noastre, literele împărăteşti î şi Ă, literele care prin
hotărârea Senatului Academiei Române din 23 februarie
1883, odată cu trecerea forţată la latinizarea limbii
române, au fost îndepărtate în bună măsură, prin
aceasta înstrăinîndu-se o mulţime de cuvinte de mare
importantă pentru limba noastră cum ar fi: ÎMPISTRIT,
ÎMPUPIT, ÎNTINIT, ÎNCOVEŢÎT, ÎNDUMNEZEIT etc.
 Literei î, poporul nostru îi spunea litera cu clop.
Această axă a înălţării noastre este litera împărătească a
minţii noastre, cea care conduce apăsat cuvintele
profunde, semnificative ale graiului nostru. Înlocuirea ei
cu A din A reprezintă o blasfemie, o îndepărtare
tendenţioasă de originea noastră sacră eritreico-
egipteană. Majoritatea cuvintelor care încep cu litera î
sunt verbe sau adjective ce demonstrează o limbă vivace
cu caracter constructiv, care se manifestă ca o limbă de
geneză, de arhetip, vorbită cu mult înainte de a curge în
latina care a patinat-o până aproape de pierderea
identităţii. De altfel nici un cuvânt care începe cu litera î
nu se regăseşte în limba latină şi nici un cuvânt care se
termină în femininul Ă. Chiar şi cuvântul ÎMPREUNĂ -
ÎM-PRE-UN-Ă, defineşte în limba bătrână sensul
acestuia, exprimând legătura dintre cele două litere de
temelie ale limbii române. Litera î începe cuvântul, este o
literă conducătoare numită şi litera masculină, simbol al
falusului ce dă cuvinte ca: împărat, împăcat, înlemnit,
împietrit etc., iar litera Ă, litera feminităţii îl sfirşeşte:
casă, masă, vasă, trasă, pază, dusă, pusă. Aceste două
litere ne particularizează limba demonstrând şi astăzi
că, dacă avem atâtea elemente de specificitate întâlnite
în limbi mai vechi decât latina, suntem cu mult înaintea
acesteia. Parte importantă din cuvintele limbii bătrâne le
regăsim, potrivit dicţionarului lui Gerard Huet, în limba
sanscrită, fapt ce dovedeşte migraţia limbii noastre, în
vremea Potopului, în zona hindustano-nepaleză. Afirm
cu tărie acest lucru, întrucât cuvintele limbii bătrâne se
regăsesc numai în dialectul nordic, DEVANAGHARI al
sanscritei, dialect utilizat în teritoriile populate de
strămoşii noştri, în acea parte a orientului pe care
istoricii au identificat-o ca fiind DACIA BACTRICA.
DEVANAGHARI - DE VINE A GRĂI: din vâna, rădăcina
graiului de origine.
 Nume feminine şi înţelesul lor în Limba Bătrână

ARINIA - ţărăncuţa.
CĂTĂLINA - floarea căutătoare
DACIAN A - floarea Daciei, floarea locului, a Baştinei
DOCHIA - cea care-ţi fură ochii.
DOINA - iubirea, povestea celor două flori.
DOMNICA, DOMNIŢA - apa Domnului.
DORINA - floarea dorului.
DRAGA - îndrăgita, dragostea, RAZA PĂMÎNTULUI,
LUMINA
ECATERINA - floarea pământului.
FILOFTEIA - neprihănita, virgina, fecioara. FRĂSÎNA
- floarea cea fragedă.
IN A - floare; Florica - FLORINA
IZA - apă de izvor, proaspăta, curgătoare. LUMINIŢA
- firul lumii, fuior de lumină.
MARA - tainica, lumina ascunsă, proprie, sfântă.
MEDA - ceea ce mi se dăruie.
MINODORA - nepreţuita, comoara luminii.
MA IN A ODOR RA.
MIRUNA, MIRINA - floare însemnată, floare aleasă.
MÎNDRA - îndrumătoarea, conducătoarea.
PALAGEYA, PALAGHIA, PĂLĂGUŢA - scânteia
pământului, scânteia getică.
PARASCA - scăpărătoarea, cea iute, agera, focoasa.
ISCA - PARA, PARA - ISCA.
POGODA - zeiţa bunului timp.
RADA - dăruitoarea luminii, radianta,
strălucitoarea.
RODICA, RODIZA - apa rodului, apa fertilităţii.
ROMANIŢA, ROMANIZA - izvorul românesc.
 SMARANDA - cea care-ţi este orânduită, destinata,
perechea, partenera ta.
STANCA - neînduplecata, neclintita.
TRIZNA - zeiţa tristeţii, a funerarilor, Triţa.
VOICA - dorinţa.
ZANFIRA - frunza cu fir de aur, regina pădurii.
ZARAZA - zare aprinsă.
Z ARIN A - floarea tării, floare de câmp - ŢARINA.
ZEMARGLA - zeiţa iernii, Marghiolea.
ZEVANA - Diana, zeiţa luminii.
ZINA, ZÎNA - dăruitoarea luminii.
ZYWA, SIWA - Venus.
 Nume masculine şi înţelesul lor în Limba Bătrână

ALIODOR - îndrăgostitul, alinătorul iubirii.

ANTUL - primul, întâiul.
BASARAB - Vlahul Negru, Negru Vodă.
BOUREBISTAS - regele poporului bourilor îs, cu
referire la tribul getic al galiboilor din care se trage parte
însemnată din celţii samo-geţi.
BRATU - puternicul.
CALISTRAT - scribul, scriitorul, trasatorul de idei,
de drumuri, înţeleptul.
CEPUL - micuţul.
DAIZUS - Omul râurilor, al apei. DE-A IZEI ÎS.
DAVAIDAS, DAVAID, DAVID - cel care dă lumina, omul
soarelui, fiul lui SOLOMON, ILUMINATUL.
DECEBAL - cel ce-şi zice Bălaiul. În limba bătrână a
geţilor, numele marelui conducător e DAVAKHAVLAS,
însemnând şoimul auriu, acvila de aur, vulturul
imperial.
DECENEUS - cel ce ne învaţă, ne zice; NE DECE US
- NE ZICE-ÎS.
DORIN - fiul dorului.
DRAGOŞ - DRĂCOS, cel ce este iubit, drag, din os
de DAC; DRAK.OS - FIU AL LUMINII. Dacii sunt
consideraţi fii / ai luminii şi de aceea îl venerează pe
APOLLO care este un zeu al strămoşilor noştri PELASGI
asimilat necinstit de greci.
FĂNUŞ - cel copt, cel înţelept.
GRUIA, GRULA, GERULA - povestitorul, grăitorul.
HARALAMBIE - stâlp iluminat, lampă luminoasă,
înălţătoare, învăţătorul.
JIVUL - cel viu, cel iute.
 LAVRU - cel apreciat, cel recompensat, lăudatu,
laureatul, cel acoperit cu lauri - LAVRUL.
LESCHIAN - satirul, vampirul, necrofagul.
MTHAI - meticulosul, cel atent la detalii, la lucrurile
mărunte pe care le cercetează, le MICĂIEŞTE-
MIGĂLOSUL, MICHAIL.
MIRCEA - cel ales, cel însemnat, cel uns cu mir.
MIRON - iluminatul, alesul, scriitorul.
MITUL - născocitorul, itulitorul, cel ce ituleşte,
scoate, descoperă.
MÎNDRU, MÂNDRU, MEANDRU - condu - cătorul,
cel care îndrumă.
ONISÎM - surprinzătorul, cel care se iţeşte pe
neaşteptate, particularul, cel ce nu seamănă cu nimeni,
excentricul.
PIEPORUS, PIPĂRUŞ - om iute, aspru ca piperul.
PINTEA - cel împintenat, cavalerul.
RADU - Aducătorul de lumină, omul pădurilor -
ADURA
SOFRONIE, SAFARANIE - înţeleptul, firul de lumină
al înţelepciunii.
STROIE - Troianul, cel care se trage din troieni, din
traci, din etrusci, scietrii, sciţi.
TĂNĂSIE - credinciosul, cel ce ţine încrederea,
TAINA SIE, TAINA TIE.
URMUZ - întâiul ucenic, poetul.
VLAD, VLAHD, VLADH - DACUL, VALAHUL,
VLADISLAV - DE SLAVĂ VLAHULUI. Numele de VLAD
este cel mai important nume pentru poporul nostru în
sensul că acesta poartă în compunerea lui mesajul unei
identităţi sacre. VLAD - DAVLA înseamnă DAC, dar şi
LUMINĂ NEAGRĂ - DEVLA, în amintirea originii noastre
eritreico- egiptene, a tragerii noastre din regele Eriteu cel
negru, după cum spun cărţile vechi. Spre a se mândri
cu acest nume de identitate sfântă, mulţi dintre principii
sau regii Europei şi l-au atribuit sub diferite forme: slavii
i-au spus VLADIMIR- VLOHODIMIR, înţelegând prin
aceasta cel ales, cel miruit dintre VLAHI, dintre DACI.
Alţii i-au spus VLADISLAV. Albii Arianici şi noii
stăpânitori ai pământurilor pentru care nu-şi puteau
justifica proprietatea, nu i-au mai recunoscut pe DACI,
asemuindu-i cu DRACII, adepţi ai cultului Priscianic,
Pelasgic. Astfel au dat o cu totul altă interpretare
numelui şi identităţii noastre, una care să ne menţină în
permanenţă în afara istoriei şi, implicit, în afara a
recunoaşterii întâietăţii noastre. A venit timpul să ne
revendicăm această întâietate, întrucât dovezile cresc de
la o zi la alta şi sunt probatorii indestructibile. Cuvântul
VODĂ, VODĂ, citit în limba întoarsă, înseamnă DAC -
DAVO, cu sensul de-al vostru, reprezentantul vostru,
putând fi înţeles şi conducător.
VLAICU - misteriosul, cel acoperit cu văl. ZAHEI -
cel tainic, misterios, acoperit.
ZANFIR - frunzarul, fremătătorul. ZAUMOXIS,
ZAMOLXIS - stăpânul adevărului,
MOXA ÎS ZĂU, MOŞUL ZĂULUI, ZEBELEIZES,
GEBELEIZES - Râul de lumină al Pământului GEO -
BĂLĂI -IZA sau înţelepciunea Pământului. S-ar putea ca
numele localităţii ŢEBEA să-şi aibă originea în ZEBEA.
 Numele cel adevărat al râurilor noastre

ARGEŞ, ARGESOS, ARGEOS, ORDESSOS, GERAS,

GERASUS, GERES - râul de jos, din câmpie, râul
pământului din şes; ARGILOS, râul deschis, luminat,
râul razei, zării - GE - RAS, RAZ - ÎS. În traco-frigiano-
armeană, potrivit lui Vasile Pârvan şi prof. Fr. Spiegel,
ARG înseamnă luminos, strălucitor, ardent, la fel ca în
limba bătrână. ARGE, pronunţat palatalizat, a devenit
ulterior ARDE.

BISTRIŢA, BISTRIZA - apă iute de munte.

CRASNA - apa cea întunecată, ca răşina.

DÎMBOVIŢA, DÎMBOVIZA - apa dealului, a

dâmbului apă.

DUNĂREA, DONARIS, ISTRU îi spuneau parşii şi

grecii, părţii sudice a fluviului. Cezar, în cartea sa
despre războaiele cu galii, (beli, gali. VI. 25) îl numeşte
DANUVIUS. Goţii îi spuneau DUNAVI, iar celţii
DUNARIS. În irano-sanscrită, DANU înseamnă sfânt,
neînfricat, stăpân, îndrăzneţ, zeu suprem, dar înseamnă
şi râu, ploaie, umezeală. Noi, românii, ne apropiem cel
mai mult de profundul mesajului, căci l-am păstorit
dintotdeauna. De aceea l-am şi identificat ca fiind RÎUL
CEL MARE, RÎUL DOMNULUI. În fino-ugrică, ISTER sau
ISZTEN înseamnă Dumnezeu.

FIRIZA - fir de apă.

 IALOMIŢA, IALOMIZA - îi a omului apă.

IZA - apă.

JIU - râul cel viu.

MARA - Râul Pământurilor Luminii.

MUREŞ, MARIS, MORNONS, MAGHARIS - râul cel

mare, valea adâncă, râul văii. În limba zendică, AGHA
înseamnă apă ca şi agheasmă. Dar şi în limba bătrână
AGEAC = PĂMÎNT UD, ARGILĂ MUIATĂ. Numele trebuie
citit MA - GEA - RIU - ÎS, adică râul pământului meu.

NISTRU - AGALINGUS, TURESIS, TYRAS,

DANAISTRU, TURNA, ducând la apropieri de ISTRU.
Nistru şi Agalingus dau înţelesul cel mai apropiat limbii
noastre, adică de râu liniştit/calm/ retras/agale;
STRUNIT - STRUNI - NISTRU. În Maramureş există şi
localitate, râu şi lac cu numele Nistru.

OLTUL, ALUTUS - apa pământului, A LUTULUI ÎS.

PRUT, PYRETUS - râul ce trece, sare câmpurile,

inundă riturile, PÎRÎUL.

SARGEŢIA - curgerea geţilor, pârâul getic.

SĂSAR, SARSARYA - torentul, apă vârtejoasă, dar şi

pământul lui Sas.

ŞIRET, SYRETUS - râul viclean, înşelător, râul

iubirii; în limba sfântă şi în hună SERES, SERET (în
maghiară, szeret = iubire).
 SOMEŞ, SAMOS, SAMUS, IZAMOS - râul cel bătrân,
apa strămoşilor, ZAMA MOŞULUI.

TISA, TISSA, TIZA - sora Izei.

Dovezi asupra originii, întâietăţii vlahilor în Balcani

Înainte de a ne acoperi vălul amurgului, noi românii,

câţi om mai fi rămas, trebuie să ne ridicăm în picioare,
în verticalitatea înălţării pe care ne-a dat-o bunul
Dumnezeu şi să dovedim lumii, cu mintea şi palmele
noastre, că noi suntem cei dinţii cărora creatorul le-a
dat în grijă şi dragoste primele turme de oi ale Europei.
Cu aceste turme, noi am cucerit lumea, cum pe bună
dreptate spunea marele nostru istoric Nicolae Iorga, căci
noi vlahii, suntem făuritorii marelui imperiu al păstorilor
de dinainte de Potop. Din oile noastre s-au dezvoltat
toate principalele rase europene de oi. Zona Carpaţilor
reprezenta cel mai important centru de formare a
păstoritului din Europa. Ţurcana, Ţigaia, Negruţa sau
Ruda şi Raţca valahă cu coarne răsucite sunt oile date
de bunul Dumnezeu poporului nostru de ciobani.
Ţurcana este oaia de munte cu lâna aspră care nu se
îmbibă cu apă când plouă. Din ea îşi fac ţăranii noştri şi
astăzi gubele pe care le mai poartă ca un omagiu adus
timpurilor de glorie. O metopă de pe columna lui Traian
dovedeşte că ciucurii lungi ai gubei purtate de daci sunt
biţi lungi din lână de oaie Ţurcană. Ţigaia este
caracteristică zonei submontane şi are lâna mai fină, la
fel ca a Rudei, care are capul negru. În dialectul
aromânesc, ARUDA înseamnă lână fină. La cetatea
dacică de la Căpâlna s-au găsit şi foarfeci de tuns oi,
precum şi oase la altarele cu ofrande aduse zeilor. Oile
noastre au o vechime în teritoriile păstorite de noi de
mai bine de 6000 de ani. Importanţa oilor în acele
timpuri de dificultate existenţială a fost covârşitoare,
permiţând o dezvoltare fără precedent, atît materială, cât
şi teritorială. Este demn de studiat cum s-a putut pierde
de-a lungul istoriei un asemenea decalaj. Explicaţia vine
din înţelegerea fenomenului desăvârşirii GRAALICE a
spiritului valahic, exprimat în metamorfoza nemuritoare
a cuvântului, a GRAIULUI, marele, sacrul şi fascinantul
Graal al Domnului, purtat în vorbirea fiecăruia din noi.
Mai presus de material, vlahii au pus credinţa în
nemurirea sufletului. Noi românii, suntem păstrătorii
celei mai de preţ comori cu care ne-a înzestrat
Dumnezeu: MINTEA GRAIULUI. Această comoară nu
suportă uzura valorilor materiale şi trebuie să
conştientizăm importanţa calităţii spiritului cu care ne-a
înzestrat divinitatea, ca primi copii ai ei. Nu întâmplător
numele vlahilor în limba sfântă înseamnă fiii lui
Dumnezeu. Şezătorile vlahilor au fost, în serile lungi de
iarnă, adevărate agore ale sufletului. Marile proverbe şi
tâlcuri, ghicitorile, jocul şi frumuseţea complexă şi
tainică a veşmintelor noastre antice nu le mai are
nimeni pe Pământ. În acest univers de simboluri stă
secretul dăinuirii noastre în lume, nu în perisabilitatea
unor trecătoare şi materiale lucruri. Noi, românii,
trebuie să ne îngrijim de mintea noastră cea de pe urmă,
căci în ea stă adăpostită înţelepciunea de milenii a
poporului nostru. De aceea, cu îngăduinţa
dumneavostră, vă voi povesti în câteva rânduri despre
ultimul şi cel mai demn neam al nostru. Celui mai vechi
neam european trebuie să-i aducem omagiul profund în
cupa de lacrimi a recunoştinţei pentru rezistenţa de a fi
supravieţuit tuturor vicisitudinilor timpurilor: cel al
VLAHILOR SĂRĂCĂCENI - SARAKATOI -
SARACATENSIS.
Contrar percepţiilor limbii române de astăzi,
cuvântul SĂRAC, în limba bătrână şi cea sfântă a
mileniilor apuse, însemna cel care-şi mută casa, nu cel
care nu are nimic. SAR - curgere, mişcare, iar AKSA -
locuinţă, aşezare, stabilitate, stâlp. Această formă de
existenţă o putem asemui nomadismului determinat de
necesitatea deplasării turmelor de animale în
permanentă căutare de hrană, dar nu îl putem identifica
în totalitate cu fenomenul transhumanţei. Sărăcăcenii
trăiau într-o adevărată confrerie pastorală, locuind în
aşa numitele KOLIVES - COLIBE construite din nuiele,
asemenea coşurilor, şi impregnate în argilă amestecată
cu bălegar. Este amintit de către cercetători şi obiectul
casnic de preparare a mâncării caracteristic popoarelor
în mişcare şi utilizat până în zilele noastre: CALDRON -
CAULDRON - CAULDARE - CĂLDARE. În toate aceste
cuvinte găsim, fără putinţă de tăgadă, reminescenţe
româneşti.
Angheliki Chatzimichale, antropolog şi etnograf grec,
afirmă într-o carte a sa publicată în 1957 că sărăcăcenii
reprezintă ultima rădăcină încă vie a poporului vlaho-
pelasg, un hibrid orientalo- european. Un alt confrate
de-al său, profesorul Aris Paulianos - care s-a ocupat o
viaţă întreagă de studiul păstorilor sărăcăceni din
munţii Pindului - susţine la Congresul I'UAES de la
Chicago din 1973 că aceştia reprezintă un tip, cu
claritate continental, de europeni ai Paleoliticului,
descendenţii lor devenind mai târziu locuitorii de
întemeiere ai Epirului populat şi astăzi de vlahi. Acelaşi
lucru îl susţin şi erudiţii noştri aromâni Theodor
Capidan şi Tache Papahagi, considerând însă că, parte
importantă din locuitorii vlahi ai Tessaliei continentale -
care până în secolul al XIX- lea, se numea VALAHI A
MARE - au suportat un intens proces de helenizare.
Consideraţi a fi purtători ai culturii Vinca, ei mai sunt
numiţi Pelasgi Vincenieni.
 Statuetă - cultura Vinca 5000 î.Hr.

Spre a face dovada existenţei primordiale în spaţiul

balcanic şi în întreg arhipelagul egeico- mediteraneean al
strămoşilor pelasgo-vlahi, m-am aplecat asupra
studiului toponimelor purtate în antichitate de insulele
greceşti. Nu am fost surprins să constat că şi astăzi
unele dintre acestea poartă nume vlăheşti, româneşti.
Iată câteva din aceste inestimabile dăinuiri ale
onomasticii poporului nostru din vremea când
pământurile Europei nu aveau nevoie de graniţe, căci
erau păstorite de cel mai liber popor din istoria Europei,
poporul românesc al vlahilor. Denumirile insulelor din
arhipelagul egeico-mediteraneean sunt cu siguranţă mai
vechi de 2000 de ani şi sunt menţionate în toate
înscrisurile care astăzi fac prezentarea istorico-
geografică a acestora. Uimiţi- vă aşadar dragi
compatrioţi.

MESSINA. Insulă din Marea Mediterană aparţinând

astăzi Italiei. Numele antic al acesteia ZANCLE -
ZANCLA - ZANCA - TANCA – A ŢANCA. Ţânca este
corespondentul mezinului. De aici mezina - MESSINA
care, în limba bătrână, înseamnă FLOAREA MEA CEA
MAI DE PREŢ - COPILUL MEU MEZIN -TÎNCUL -
ZANCLA.

ISCHIA. Insula este situată în Marea Tireniană, în

nordul golfului Napoli. Face parte din arhipelagul
insulelor Flegreene. Este consemnat faptul că, la anul
775 î.Hr., insula purta numele de PITHEKOUSSAI -
PITHECUSA - PITITHEAUA - PITICUŢA - AŞCHIUŢA sau
PITITEAUA. Pronunţia palatalizată caracteristică limbii
bătrâne, ca moştenire a limbii pelasgice a strămoşilor
noştri, face posibilă interpretarea logică a onomasticii
insulei.

DELOS. Insula DEALULUI se află situată în

arhipelagul Cycladelor. Numele antic era ORTYGIA,
ORTIGIA, care s-ar traduce prin loc înălţat, ridicat,
DEAL, căci în limba bătrână ORT înseamnă LOC, iar
GEOS, GIA - PĂMÎNT, unde litera I conducătoare ne
demonstrează ridicarea, înălţarea. Aici se află marele
templu al lui Apollo, zeul soarelui venerat de strămoşii
vlaho-pelasgo- daci şi locul de naştere al zeiţei Artemis.
Tot aici poate fi întâlnită Columna Fălosului cu Barză,
simbol al creaţiei. Barza sau ARZABA - cum îi spuneau
bătrânii - este pasărea sacră a neamului românesc.
 LEMNOS. Insula egeeană purta în antichitatea
timpurie numele de ARINJA, insula ARINILOR iar
femeile se chemau RA-MI-NI-JA. Acest fapt poate dovedi
că insula era locuită de arimi, arini, ariani, ramani,
români, oameni ai apelor, urmaşi ai pelasgilor. Grecii îi
spuneau insulei MYRINA, ARIAN sau IRINU. Pe insulă se
află celebra STELA FUNERARĂ scrisă în limba pelasgă,
stelă pe care am decriptat-o în cartea „ORIGINI (Sfânta
limba bătrână a zimbri-geţilor)”.

PITA. Insula este localizată în sudul Mării Egee. Se

mai cheamă GARGARI, iar grecii îi spun VRAKHONISIS
sau VAKARHONISIS. În Maramureş, pâinii i se spune şi
astăzi VACARĂU. Locuitorii insulei prepară o specialitate
culinară caracteristică oierilor valahi: paste făinoase
cărora le spun MACARONI CON ZAMBRA, adicătelea cu
brânză, căci dacii îi spuneau la BRÂNZĂ - ZAMBRĂ. În
Maramureş şi Oaş se mai sărbătoreşte SÎMBRA OILOR
sau sărbătoarea brânzei. Apoi, aceşti descendenţi ai
vechilor strămoşi cântă la un instrument, foarte de
demult, căruia îi zic ŢIMBAL - ŢAMBAL.

CORFU - KERKYRA (în limba greacă). Se află

situată în arhipelagul grecesc al Mării Ionice, aproape de
frontiera cu Albania. Denumirea insulei este dată de
aspectul îndoit al acesteia, care seamănă cu o CARAFĂ
ţinută de toartă sau cu o CIRCĂ îndoită, KERKOS.

ARGOS. Este un oraş din regiunea greacă a

Peloponezului. Rădăcina cuvântului ARG este scitică şi a
fost preluată de greci. Aceasta înseamnă strălucire,
ardere, care arde, arge (cum spun bănăţenii şi ardelenii
noştri); ARGEOS - arde pe jos. Homer numeşte insula
ARGOSUL Pelasgic şi leagă denumirea de Argos, fiul lui
Zeus, în asociere cu legenda lui Danaos şi a Danaidelor.
Numele unui important castru al localităţii se cheamă
ŢITĂRĂ sau CITERA - CETERA, ce vine de la un
instrument muzical cu corzi, căruia şi astăzi ardelenii îi
spun ceteră sau ţitără.

Consideraţiuni asupra originii unor nume

atribuite etruscilor

Marea problemă a istoriografiei româneşti este aceea

că nu a luptat îndeajuns de hotărât, de convingător şi de
documentat, în contrapunere cu istoriografia străină,
care ne-a tratat trecutul de parcă nici n-am fi existat în
istorie. Există suficiente dovezi care atestă vechimea
noastră europeană superioară din punct de vedere
cronologic, dar aceste dovezi nu fac niciodată obiectul
unor dezbateri care să lămurească motivaţia pentru care
suntem excluşi - acesta este termenul - de la dreptul de
a ne demonstra întâietatea, apartenenţa la spaţiul
identităţii noastre europene. De fiecare dată suntem
consideraţi popor de rang inferior, marginalizaţi într-o
analiză în care nu contează decât puterea. Nu ne-a
rămas decât speranţa că în ciuda păcatelor pe care le-
am înfăptuit de-a lungul istoriei, bunul Dumnezeu nu
ne-a părăsit. Este foarte important ca lumea să ştie că
numele pe care istoricii europeni le prezintă ca fiind
etrusce pot avea originea aceasta numai cu condiţia ca
etrusca să fie considerată vlaho-traco-dacică. Iată
numele pe care lingviştii străini le consideră etrusce, dar
ele se regăsesc cu precădere în limba română.
AFINA, AFUNAS.
ARVINTE - cel harnic, primul lucrător pământului,
cel dinţii ţăran.
AULU.
 CICU.
CULAI, CULAIE, LAIE, NICOLAIE - numele
strămoşului nostru pelasg, consemnat pe piatra Stelei
Funerare din Lemnos, de care aminteşte şi marele
nostru istoric Nicolae Densuşianu, în cartea sa de
căpătâi, „Dacia Preistorică”.
CULCIU - ascuns, tainic, încâlcit, închis, înculciuit.
DOMNA.
GETA.
GRYNEIA - suplă şi sensibilă ca firul de grâu.
HĂLTU, HÎLTU - cel îngrijit, curat, spălat, halat. HAL,
HÎL, înseamnă spălat. HAL fără de HAL.
LARIS.
LARISSA, CLARISSA, CLARIŢA -
Numele panteonului traco-macedo-român poartă
numele zeiţei adevărului, LARISSA, purtătoarea stelei de
la VERGINA. În limba bătrână, LARISSA înseamnă APA
LUMINII sau APA ILIRILOR, ILARILOR - strămoşi de-ai
noştri din care se trag albănaşii; VERGINA însemna
FLOAREA NEPRIHĂNIRII.
MANTINEUA - însemnând mantie de nea sau
gândire neprihănită.
MARCIA.
MURINA - floarea murului, în limba bătrână.
OANA.
OCALEA - ascunsa, învăluitoarea, ocolitoarea, cea
care arc personalitate.
ORPHEUS.
PETRU, PĂTRU.
PHAMICUSA - cea care se pitulează, se face mică,
timida.
PHIZNICUSA - fâşneaţa, fâşnicuţa, iute, agera,
sprintena.
PRECU, PRECUP - neguţător, preţuitor, precupeţ.
PUMPU - cel îmbobocit, Împupitul, Florea înfloritul.
RĂMUTA.
SECU.
SPART ACUŞ.
TINAS.
TITA, TITIA.
ŢELINA - floarea pământului sau floarea ţărânei.
TREPU - puternicul.
VECA, VICA.
ZAGREUS
ZOROASTRU - însemnând LUCEAFĂRUL.
 CÎTEVA CUVINTE PREŢIOASE DESPRE ORIGINEA
POPORULUI NOSTRU

La 32 de mile de Munţii Hebrus, în Marea Egee, în

largul coastelor vechii Tracii, se află insula
SAMOTRACE, inima coloniei celor care, după retragerea
apelor marelui Potop, au rămas să păstorească
întinderile arhipelagului egeico- mediteraneean,
PELASGII. Chiar şi numele Mării Egee, AEGIOS,
AEGEOS se trage din PELAGIOS, cuvânt care în limba
bătrână înseamnă pielea de pe jos sau pielea
pământului. Pelasgii reprezintă numai o parte a
populaţiei de păstori care a supravieţuit marelui diluviu,
populaţie care a migrat din zona eritreico-egipteană
imediat după teribila glaciaţiune Wurm. S-a stabilit în
întinderea depresiunii pe care ulterior a luat naştere
Marea Neagră, dezvoltând prima aşezare pastorală a
Europei antice. Potrivit cercetătorilor David Liptman şi,
ulterior, profesorului Ballard (succesorul celebrului
oceanograf Jaques Yves Cousteau), potopul s-ar fi
datorat încălzirii calotelor glaciare ale pământului, fapt
ce a determinat o creştere zilnică a apelor cu 5
centimetri. Acest ritm a permis o retragere spre înălţimi
a populaţiei parţial sedentare, astfel că un însemnat
număr de locuitori s-a refugiat din calea apelor în zona
hindustano-nepalezo-daghestană, în acele teritorii pe
care le consider ca făcând parte din ceea ce istoricii
numesc Dacia Bactrica. Numai aşa se explică profunda
influenţă sanscrită asupra limbilor care ulterior au
împânzit Europa, cât şi întregul proces de indo-
europenizare a populaţiilor de început, care n-a
însemnat decât reîntoarcerea în locurile de stabilitate
europeană, proces care are loc târziu, după Potop.
Revenind la insula Samotrace, al cărui nume în limba
bătrână înseamnă „DE-O SAMĂ TRACI”, doresc să
precizez faptul, demn de luat în considerare, că aici se
află unul dintre cele mai importante temple ale
DIOSCURILOR, cel al lui Castor şi Polux, construit la
proximitatea secolului V î.Hr. de marele arhitect
Vitruviu. Dioscurii sunt consideraţi etrusci care, după
părerea mea, sunt incontestabil traci, după cum afirmă
şi marii erudiţi ai antichităţii, Pindar şi Plutarh. Aceştia
reprezintă un cult indo- european de „tineri divini”,
aparţinând ordinului Ashvinilor - ASHVIN, cavalerii
celeşti din mitologia vedică. Fac parte din „Confreria
cavalerilor nedespărţiţi” sub semnul zodiei Gemenilor.
Dioscurii se închinau zeilor Mithra, Varuna şi Indra şi
sunt menţionaţi în Rig Veda. Au fost mari proprietari şi
dresori de cai, fiind consideraţi medicii divinităţilor
ayurvedice, întrucât stăpâneau taina plantelor
medicinale. Zeul suprem pe care-l venerau era SURYA,
zeul soarelui corespondent lui Apollo. Numele muntelui
Şureanul din Carpaţi de la numele acestui zeu se trage.
Simbolul acestora, după cum aminteşte Plutarh, era dat
de două grinzi legate între ele cu o a treia, ca imagine a
nedespărţirii şi dualităţii. În textul în limba franceză,
redactat după Plutarh, este consemnată descrierea
templului din Sparta, unde se afla simbolul pe care era
scris în etruscă sau pelasgă „DE FRAT AM”, DE FRATE-
L AM.
„A Sparte, deux poutres, réunis par une troisième
étaient un symbole ancien des Dioscures. On les portait
devant les deux rois quand ils allaient a la guerre. C'était
une image de leur dualité” (în Sparta, două grinzi legate
cu o a treia reprezentau vechiul simbol al Dioscurilor.
Acesta era purtat în faţa celor doi regi, când aceştia
plecau la război. Semnifica imaginea dualităţii lor).
Însă ceea ce reprezintă înscrisul de pe grinzi face
legătura indiscutabilă cu limba pe care o vorbeşte
poporul român şi astăzi, dovedind fără putinţă de tăgadă
originea sa etrusco-pelasgică. Acest fapt poate explica, în
sfârşit, legătura noastră profundă cu latinitatea şi cu
lumea romană, întrucât - potrivit opiniei cercetătorilor -
întreaga civilizaţie a Romei, odată cu descălecatul lui
Enea în Latium, este fundamentată pe o origine etruscă
de care nu pot fi rupţi traco-daco-geţii şi, implicit,
urmaşii lor, românii. Legătura aceasta, care dovedeşte
că aparţinem rădăcinii afro-europeano- hinduse, ne
conferă dreptul de a fi consideraţi cel puţin egalii
popoarelor care de atunci încolo au curs din noi. Ne dă
dreptul de a ne exprima virtuţile şi a cere să fim
respectaţi potrivit legilor întâietăţii ca popor de început
al Europei. Legătura aceasta sanguinico-sacră dă şansa
istoriografiei româneşti de a se manifesta în plenitudinea
reconsiderării istoriei poporului nostru şi a locului pe
care îl ocupă în concertul naţiunilor lumii. Arătam mai
înainte că strămoşii noştri venerau cu preponderenţă
cultul soarelui, al cărui simbol este reprezentat de
imagistica „florii vieţii”, regăsită şi astăzi pe aproape
toate porţile şi casele tradiţionale din Maramureş, dar
nu numai. Această floare a vieţii nu poate exista, nu se
poate manifesta în afara luminii. De aceea, soarele şi
luna sunt astrele talismanice ale identităţii poporului
nostru. Capul de Bour al Moldovei este încadrat de lună
şi de soare. Ceea ce doresc eu însă să remarc este
păstrarea de-a lungul mileniilor a continuităţii imaginii
desenului solar, respectiv a „florii vieţii”, în acest sens
doresc să supun atenţiei şi interesului cercetătorilor
două artefacte, între care se află o un ecart de peste
1500 de ani. Este vorba despre o metopă de pe aşa-zisul
„TROPAEUM TRAIANI” de la Adamclisi, din Dobrogea, ce
reprezintă un sacerdot dac cu un chip foarte expresiv, a
cărui privire scrutează răscolitor perspectiva şi care
poartă pe piept imaginea solară a „florii vieţii”. Acelaşi
desen îl regăsim pe piatra ce acoperă sarcofagul unui
urmaş a lui Negru Vodă de la Curtea de Argeş. Vorbim
în acest caz de aceeaşi continuitate şi aceeaşi credinţă.
Nu avem de-a face nici cu un edificiu istoric închinat în
onoarea romanilor la Adamclisi şi nici cu vreo origine
cumană în ce priveşte neamul Basarabilor sau, mai
cinstit, al VASSARAPILOR. Nu întâmplător inelul găsit în
sarcofagul de la Curtea de Argeş al unui BASARAB este
aproape identic cu cel al PRINŢULUI NEGRU al Angliei,
Eduard (1330 - 1376), purtând acelaşi înscris. Amândoi
se trag din neamul VLAHILOR NEGRI, una dintre cele
mai vechi dinastii de pe Pământ. Nu întâmplător o
regiune importantă din Anglia poartă numele WALLACE,
iar galii îi spun WALES. Nu odată am afirmat că numele
NEGRU VODĂ este acelaşi cu BASARAB şi înseamnă, în
limba bătrână, VLAH NEGRU, amintind de originea
telurică eritreico- egipteană. Interpretarea textului de pe
cele două inele nu trebuie însă făcută din perspectiva
latinei clasice. Când vorbim despre VULGATI VULGEATI,
trebuie să înţelegem POPORUL GEŢILOR, iar prin
VULGATA, VULGEATA, LIMBA GETILOR. Când vorbim
de LATINA/VULGATA, vorbim cu certitudine despre
LATINA GETICA, Limba cea Bătrână a strămoşilor
noştri.
 Inelele lui Basarab şi Eduard cel Negru al Angliei

✟IESUS AUTEM TRANSIENS PER MEDI (UM

ILLORUM IBAT)

„Isus trece prin mijlocul vostru” scrie atît pe inelul

descendentului din Basarabi, cât si pe inelul lui Eduard
cel Negru al Angliei, aflat la muzeul Luvru din Paris.

Necunoaşterea Limbii Bătrâne duce, însă, la

interpretări deformate atît a onomasticii, cât şi a
identităţii noastre de rădăcină. Neamul Basarabilor a
făcut parte din Cultul Dragonului şi numele
Drăcoieştilor, a lui Vlad Dracul; de la acest cult
ancestral intrateran se trage. Iar după cercetările mele,
aşa-zisul „Tropaeum Traiani” de la Adamclisi, nume care
în limba bătrână înseamnă Izvorul lui Adam, este un
edificiu închinat dragonului. Forma circulară a unui
şarpe încolăcit şi solzii care acoperă cupola mă duc cu
gândul la un Templu al Dragonului, un templu al cărui
stindard îl purta armata dacică.
 „Tropaeum Traiani” de la Adamclisi, edificiul în formă
circulară asemenea şarpelui încolăcit, a cărui cupolă este
acoperită cu solzi, un adevărat Templu al Dragonului,
amintind de stindardul confreriilor primordiale ale
poporului nostru străvechi.

„Tropaeum Traiani” şi sarcofagul de la Curtea de Argeş

lângă sacerdotul de la Adamclisi. Aceeaşi floare a luminii
sau a vieţii se poate observa atît pe pieptul sacerdotului
dac, cit şi pe sarcofagul descendentului lui, Negru Vodă,
aflat în mănăstirea de la Curtea de Argeş, dar şi pe toate
porţile şi mănăstirile de lemn din Maramureş.
 Numele de VLAH nu vine din germană ori din vreun
dialect anglo-saxon, ci este cu mii de ani mai vechi. II
regăsim în scrierile indiene vechi şi în Biblie, în scrierile
magilor. El aparţine primilor locuitori ai Europei albe şi,
în limba sfântă - după cum de mai multe ori am amintit
- înseamnă „FIII LUI DUMNEZEU”.
MARAHAMARAISA - MARAMARISA MARAMUREŞ
= ÎNTINDERILE PĂMÂNTURILOR MAREI, MĂRIEI -
GRĂDINA MAICII DOMNULUI
Aceasta este înţelegerea numelui sfânt al ţării care
mai păstrează în unicitatea-i cosmogonică arhetipul
identităţii noastre ancestrale, „Ţara Maramureşului”.
Acesta este locul în care Europa şi-a abandonat trecutul
arboreean şi pastoral. Aici se mai păstrează danţurile
HORII CELESTE a începutului omenirii şi zdrenţele -
câte au mai rămas - din hainele poporului luminii,
poporul de împăraţi ai vlahilor. Aici mai cântă înnodat în
tril voievozii colinzilor de demult şi-şi odihnesc
osemintele nemuritorii KTISTAI, strămoşii druizilor. Mie
nu mi-a rămas în faţa eternităţii decât să-mi amintesc şi
să vă povestesc, ca la o şezătoare, ceea ce voi va trebui
să povestiţi nepoţilor.
 Portul cel sfânt cu care ne-a împodobit bunul Dumnezeu
spre a-l purta măcar în Duminica curăţeniei noastre. În
Poienile Izei din Maramureş, acest port încă se mai
cinsteşte spre a aduce aminte lumii că nici un alt popor
european nu se mai apropie de complexitatea unei
asemenea vestimentaţii arhitecturalo-simbolice. De aceea
acest port trebuie respectat, păstrat şi preţuit ca parte a
sufletului naţional.

Au fost timpuri cu adevărat de glorie când - în afară

de curaj, onoare şi jertfă - celelalte fapte păleau
asemenea luminii ce se scurgea pe tăişul săbiei care te
înălţa sau te cobora. Astăzi cu greu putem înţelege
aceste lucruri, iar parte dintre însuşirile noastre atavice
au dispărut, împrăştiindu-ne virtuţile trupeşti. Poate că
timpul suferă o stare de compresie raportat la viteza cu
care istoria lichefiază evenimentele şi atunci mă rezum
la a mă întoarce în trecut, spre a putea înţelege ce ne
aşteaptă. Este ca într-un incitant joc de puzzle. Găseşti
un artefact, un înscris cu semne pe care trebuie să le
potriveşti în context şi te trezeşti de multe ori în cu totul
alt loc decât te-ai fi aşteptat. Aşa s-a întâmplat când
căutam informaţii despre neamul celţilor boi, ori cel al
zimbrilor şi am dat de numele MAMAROS, MARAMOS,
MOMOROS. L-am identificat în mitologia celtică. Era un
druid, un sacerdot al cărui nume rezona cu numele
Maramureşului şi firele ghemului ascuns al istoriei au
început să curgă. Momoros în limba bătrână înseamnă
„memoria luminii”. Era, cum spun istoricii francezi, un
„VOLQUES TECTOSAGES” sau VLAH TECTOSAG, după
cum afirma marele nostru geograf George Vâlsan.
Neamul Tectosagilor împreună cu cel al Trocmilor şi
Tolistobocilor au format, în jurul anului 500 î.Hr., în
zona Anatoliei, comunitatea Galaţilor. Numele oraşului
Galaţi de la această confrerie se trage. Tolistobocii se
înfrăţesc şi cu neamul dacic al Costobocilor şi toate
aceste neamuri de primordialitate antică sunt de origine
Vlaho- Pelasgică. Tolistobocilor li se mai spunea şi
BOIENI sau BOIERENI şi aveau ca simbol capul de
bour. Aceşti părinţi ai noştri, asemenea tuturor
triburilor vlaho-pelasgo-traco-dacice, se închinau
Soarelui ca divinitate supremă, căreia îi aduceau până şi
jertfe umane. Tolistobocilor, care erau proprietari de
căruţe trase de boi, li se spunea BOYARI. În cartea
deosebit de importantă pentru cunoaşterea istoriei
adevărate a poporului român, intitulată „Nationalite et
Regeneration des paysans moldo-valaques”, publicată la
Paris în 1862 de către istoricul francez Felix Colson, se
vorbeşte despre descendenţa vlahilor din pelasgi, fapt
recunoscut şi susţinut şi de marele istoric M. Michelet.
Aceştia afirmă că vlahii, care i-au dat pe etrusci, au
construit toată temelia Romei, că Roma n-a fost decât „la
maitresse du monde” (cocota lumii); şi că, odată cu
înfrângerea Troiei la 1299 î.Hr., vlaho-pelasgii au suferit
o continuă pierdere a teritoriilor şi a controlului asupra
lumii vechi, în timp ce noul imperiu al latinilor se
consolida. Profesorul Colson aminteşte că Pelasgo-Vlahii
au ridicat, prin sudoarea muncii lor, bazele antichităţii
europene şi nominalizează o parte din cele mai
importante ramuri ale marelui popor pelasg. După el,
acestea erau cele ale:
➢ PELASGO-VLAHO-BRUTTIENILOR;
➢ PELASGO-VLAHO-BOMOEILOR sau ale
BUVEILOR ori BOILOR;
➢ PELASGO-VLAHO-MALACASSITES;
➢ PELASGO- VLAHO-DASSARTES;
➢ PELASGO-VLAHO-PERREBIENS.
Idiomul vlahilor este identic cu cel al pelasgilor şi s-
a format în peste 3000 de ani (Niebhur). Acelaşi lucru îl
susţine şi marele antropolog Pounqueville care a
consacrat mai mult de o sută de pagini descrierii
Megalo-Vlahiei şi L'Ano-Vlahiei şi a scris despre
PELASGO-MEGALO-VLACHS. Dintre antici, istoricul
Herodot îi distinge pe Heleni de barbarii Pelasgi
susţinând că au o limbă şi o cultură aparte, că aceştia
au adus Romei plita de foc (Hestia Vesta) şi pentru
prima dată în Europa piatra de hotar BORNA (Zeus
Herkeios), ca simbol şi delimitare a proprietăţii, act ce a
dus la dezvoltarea dreptului civil „JUS VALAHICUM”
care a culminat cu celebrul cod de legi a lui Zamolxis. Şi
titlurile de proprietate preluate de romani poartă numele
de „PLEBS PELASGIQUES VLACHE”.
Bijuteria descoperită la Sânnicolaul Mare, judeţul Timiş în
anul 1799 şi aflată astăzi în custodia unui muzeu din
Viena.
Înscrisul de pe această preţioasă lucrătură este atît de
important pentru istoria românească, pentru că avem în
faţa noastră unul dintre rarele înscrisuri în limba bătrână
a strămoşilor noştri. Deşi descoperit în teritoriul nostru,
înscrisul de pe obiect a fost atribuit de către istoricii vremii
oricui, numai posibilitatea de a aparţine românilor a fost
exclusă. Măcar din politeţe ne-am merita dreptul de a fi
amintiţi în istorie. Se poate distinge clar pe înscris textul
românesc care ne spune că bijuteria aparţine unui boier
român, unui jupân TEJDU GETUL din neamul Boilor.

Dacii sunt cei dinţii care au dat numele de DARE, care

înseamnă DOMN. Această dare se împărţea în două: o
parte la stat, una la biserică. Herodot spune că Pelasgo-
Vlahii au colonizat Italia şi aminteşte nume de localităţi
de identitate pelasgă cum ar fi: Acherentia, Ţelina,
Argvppa, Sipontium, Malaventum, Grumentium.
Romanii au adoptat de la Vlaho-Pelasgi trei simboluri
sacre: lupul, boul şi pivertul. Boul a fost protejat prin
lege sfântă, întrucât numele Italici era pelasgic - spune
istoricul M. Michelet. ITALOS, TTULOS înseamnă BOU
(ITAULOS, ITAUROS = TAUR).
 „CAPUT BOVIS” n-a fost menţinut decât pe stema
Moldovei, în amintirea gloriei noastre de demult. Poporul
nostru trebuie să ceară reconsiderarea istoriei noastre în
limitele adevărului şi dreptului la originea, la identitatea
noastră. Poporul nostru trebuie să ştie că vlaho-
pelasgo-daco-geţii n-au fost niciodată cuceriţi în întregul
teritoriilor lor, că noi am pierdut parte importantă din
pământurile noastre de la războiul Troiei încoace,
datorită unui efort conjugat al imperiilor care s-au
succedat. Cele pe care o parte din istorici le numesc
popoare migratoare, cu excepţia celor din extremul
orient, sunt acelea care, într-o formă sau alta, sunt
înrudite cu noi, cum ar fi celţii sau goţii. Cu acestea noi
am convieţuit, căci le ştiam obiceiurile şi limba. Ulfila,
marele preot al goţilor şi traducătorul bibliei, este primul
care, într-o scrisoare a Sfântului Paul trimisă romanilor,
îi numeşte pe dacii pelasgici RUMOUNIUM. Vlahii din
dreapta Dunării se autointitulează ROUMANJES sau
ROUMOUNI, după ce toţi locuitorii imperiului au fost
declaraţi cetăţeni romani.
„In orbe Romano qui senct ex constituti imperatoris
Antonini, cives romani facti sunt”.
Vlahii sunt Pelasgi - spune Colson - şi nu este corect
să se cheme români, când au un nume aşa de glorios,
iar Roma s-a ridicat prin sudoarea trudei lor, căci vlahii
- cei mai mari proprietari de turme - au cucerit cu oile
lor lumea flămândă a antichităţii, z
Dar aceea a fost o cucerire prin îndestulare, nu una
de discriminare şi de opresiune, precum cea a
romanilor. Dacă este să supunem atenţiei pretinsa
cucerire romană atunci, potrivit lui Glareanius, aceasta
se limitează la teritoriul cuprins între Sarmaţia şi
Dunăre, nu în Transilvania propriu- zisă. Istoricul
napolitan Carlo di Troya, în cartea sa „FASTI GETICI,
GOTICII ET DACO NORMANDI”, spune că Traian îi
cucereşte în Dacia pe „CUCIULARI”, purtătorii de
„PILEAŢI DOMITI”, pe SACI, ARYGIENII din zona
Argeşului, pe AMYRIGIENII care locuiau la est de
BACTRIA, în partea meridională a SCYTIEI, în frunte cu
DAVAKHAVLAS (DECEBAL). Îi cucereşte pe ELEVI şi
DELEVI, pe GEŢI în general, dar nu pe DACI, care
aveau peste 160 de triburi mari. Sub împăratul
Constantin, M. Naudet ne spune că dacii au fost
încorporaţi în trupele palatine de elită. O parte din fosta
Dacie, cea din Moesia, se constituie în DACIA SUAM, pe
care împăratul Aurelian voia să o conserve ca protecţie a
Imperiului Roman. Crevier „a réunit des documents
précieux sur les Daces” (a adunat documente preţioase
despre daci). El scrie că încă la anul 723 d.Hr., armata
romană a lui Tiberius condusă de Crassus mai luptă în
Câmpia Panonică cu dacii-pelasgi. La anul 1000
întâlnim o serie de regi valahi care conduc ţări ale
pelasgilor în întreaga Europă, cum este regele Picţilor.

Altarul cu dragoni de la mănăstirea Sinaia, simbol al

cultului Prisceanic, Pelasgic al nerecunoaşterii păcatului
 primordial. Din acest punct de vedere, mănăstirea Sinaia
reprezintă unul dintre puţinele locuri din teritoriul naţional
ce mai păstrează nealterat spiritul strămoşilor vlaho-daci.
Acest spirit de neaplecare ar trebui să ne ridice în
verticalitatea vremurilor, spre a ne apropia de idealurile
părinţilor noştri.

Capitelul cu dragoni din incinta mănăstirii Sinaia

amintind de cultul dragonic al strămoşilor vlaho-daci.
Aceştia n-au crezut în ispitirea şarpelui din Grădina
Paradisului şi nici că trebuie să sufere toţi urmaşii lui
Adam, pentru că acesta a greşit mâncând din fructul
oprit. Considerând dragonul un paznic credincios, vlaho-
dacii l-au respectat, punându-l pe stindard ca semn al
preţuirii şi al tainei. Lumea occidentală ne-a considerat în
schimb nişte barbari, cu o percepţie eronată asupra
credinţei, şi mai bine de două milenii ne-au marginalizat
istoria, fără a gândi că popoarele de întâietate au venerat
cultul acestei fiinţe cu al cărui aspect omul interferează de
la naştere până la moarte.

Analizând din perspectiva limbii bătrâne onomastica

altor regi - ca THEREUS, DURSTUS, DURGALĂU,
DARDANUS (BARDANUS), MOGALDUS, CORBEDUS,
CORMACUS - vom constata că sunt nume de rădăcină
autentic valahă.

Piatra Moşului de la Ariniş, judeţul Maramureş, cu

înscris în limba bătrână, menţionând că sub ea se
odihneşte un dac.
Uneori mă întreb: de ce le trebuie oamenilor istorie: să
se acopere de glorie sau ca să citească în lucruri timpul
semenilor care s-au dus, spre a-i putea comemora pe ei şi
pe virtuţile lor?!
 Consideraţiuni asupra onomasticii triburilor
vlaho-pelasgo-getice

În marea majoritate a cazurilor, numele utilizate de

poporul nostru reflectă anumite particularităţi
fizionomice ori, în alte cazuri, particularităţi
profesionale, legate de ocupaţiile, de îndeletnicirile
acestora. Un rol extrem de important este cel al utilizării
PORECLELOR, întrucât acestea dădeau un caracter
personal legat de zona de provenienţă, de identitatea
strămoşilor, de ocupaţiile ce particularizau individul ori
de defectele sau calităţile, virtuţile acestuia. Ţinuta
triburilor, care erau adevărate sate în mişcare la acea
vreme, reprezenta mîndria, făloşenia locului, a ţinutului
de provenienţă.

Triburile antice ale Vlaho-Pelasgo-Geto-bacilor

La vremea când partea centrală şi cea scandinavică

a continentului erau acoperite de zăpezi, primele triburi
care au populat teritoriile cuprinzând nordul Africii, Asia
Mică, partea Europei Balcanice, nordul Mării Negre, cât
şi zone importante ce se întindeau până în centrul Asiei,
erau ale vlaho-pelasgo-geto-dacilor. Numele vlahilor
pelasgi era cu siguranţă foarte sugestiv pentru o
populaţie care începea să acopere Pământul.
PELASGIOS înseamnă în limba bătrână „Pielea
Pământului” sau „Pielea de pe jos, GEOS”. În acele
îndepărtate timpuri, aceste triburi erau conduse de
sacerdoţi, oameni de mare curăţenie sufletească, numiţi
KTISTAI. Numele s-ar traduce prin cei curaţi, TISTAŞI
sau KAPNOBATAI, adică acei care-şi pun mintea, capul
la bătaie. Cu ajutorul însemnărilor câtorva dintre marii
iluminaţi ai antichităţii - cum au fost Strabon cu a sa
celebră „Geographia”, Herodot cu ale sale „Istorii” sau
Menecrat Elaitos - am putut identifica o parte dintre
triburile strămoşilor noştri.
Ionienii sau „oamenii mărilor” ce stăpâneau
regiunea maritimă a Ioniei, au fost cei ce au înfiinţat
Efesul, unde au ridicat minunea antică a lumii, Templul
zeiţei Artemida. Tot ei au întemeiat Miletul, care a
colonizat o parte importantă din zona de litoral pontico-
egeo-mediteraneeană. Herodot îi numeşte pe pelasgii din
Asia Mică ionieni, sintonieni, adică cei sfinţi. Apoi sunt
ACHILEII sau VALACHEII, din al căror neam s-a tras
celebrul Ahile. Îi urmează Eolii, vechii locuitori ai Troici,
Miletienii, Lelegii, Mysienii, Bithinii, Phrigienii, Lidienii.
Este important să-i amintim pe Romneni, Rîmneni,
Rumîni, care populau Capadochia şi Thessalia. Nu
întâmplător până târziu, în secolul al XIX-lea, Thessalia
se chema Valachia Mare. Aici, strămoşii noştri au
întemeiat oraşele Dacusa, Euphratis şi Romnena,
Rîmneana, despre care Miron Costin spune că de aici, de
la acest RÎM, RAM se trage numele Românilor.

Triburile Traco-Geţilor

Cu ajutorul limbii bătrâne am reuşit să decriptez

sensul pronunţiei şi înţelesul onomasticii acelor triburi.
Apsinthi, Apsînţii - nemiloşii, indiferenţii, cei care n-
au simţăminte, absenţii, egoiştii, HAPSÎNII.
Asti, Astae, Asteii - înălţătorii locului.
Benii, Bessi - Vessi sau Vassi care mai târziu vor da
naştere cunoscutei dinastii polono-scandinave VASSA •
Bisalţii - Bisaltae, Bistonii - Bistones. Bithinii • Brenii,
Brînii, Brenae - purtătorii de cingătoare
 Crousii - cărăuşii • Cebrenii • Coelaletae.
Dersii - Derseii - hotărâţii, dârjii • Digerii - oamenii
de la nord, degeraţii • Dii, Diobessi - bessi mişcători •
Detheletae, Doloncii - graşii, dolofanii.
Edones - Edonii.
Kaenii - oamenii KA Kikones - Cicones - bărzarii
(menţionaţi de Homer în Odiseea) • Korelii, Korpialii -
croitorii, cârpitorii • Krestonii - Krestones - însemnătorii
răboajelor, crestătorii, scribii • Krobizoii - boii negri.
Maduatenii - mocirloşii (mădua tinii) • Maedii, Mezii
- cumpănitorii, mijlocaşii • Medobitinii - bitinii mijlocaşi
• Melandiţii, Melanditae - mâncătorii de miere,
înghiţitorii de miere, mieroşii, înşelătorii, Melanofagii •
Mehadinţii - dinţoşii, crestele mari; de aici vine numele
judeţului Mehedinţi.
Odrisii - copiii râurilor, ODORISII.
Nipseii - Nipuţeii - triburile nepoţilor.
Peţii, Paeti - cuceritorii, potenţii • Pierii, Pieres -
postăvarii, piuarii.
Sapeii - Apeseii - săpaşii • Şatrii - organizatorii de
tabere, de sate, de şatre • Sicebii, Sicevii - făuritorii de
seceri, săbii, securi, fierarii • Sycaeboae” Scyrmiadae -
Scirmiezii - vestitorii, purtătorii de ştiri, iscoade •
Sintionii, Sintians - triburi din Dacia Bactrică Orientală
din care se vor trage triburile egeice ale ionienilor dar şi
dinastiile nordice ale chinezilor, Sauan şi Tai Yuan,
purtători ai culturii ZHOUKOUDIAN, CHOKOUTIEN,
cultură corespondentă, dar mai nouă, a culturii
CUCUTENI. Aceste triburi ale ionilor bactrici reprezintă,
după cercetările mele, reminescenţe ale triburilor de
dinainte de Potop, după cum o demonstrează şi
onomastica SINTION care, în limba bătrână, ar însemna
triburile sfântului Noe; Sithones, Sitonii - ciubărarii, cei
ce confecţionează tonurile, buţile.
 Mai sunt apoi triburile Thynilor, Tilateilor, Trallilor,
Tranipsilor, Trausilor, Trerii - Treres, Tribalii.
Ansamensii - semănătorii • Appiarensii - irigatorii,
aparii • Artacii - ortacii, însemnând iarba pământului •
Arsietae, Astii, Ezii, Aedi, Anarţii, Appulii, Biephii,
Bessoii (care au luptat în războaiele Marcomanice dintre
anii 166 - 180 d.Hr. pentru împăratul Capitolinus).
Buridensii, Burii cu reşedinţa la Buridava, cetatea
Boilor sau a Bourilor • Bebrii, Bettegerii, Bisaltii,
Briantii.
Cacnii • Carpodacii • Coconii • Carpii •
Cauacii/căuacii - fierarii • Celegerii - cireşarii • Corallii,
Corpilii, Cruşeii, Crişeii - multe toponime se leagă de
acest nume dacic străvechi. Aş aminti aici doar Crişurile
• Crestonii - Scribii • Ciaginşii, Clarie - călăreţii,
CALARE-IE, CAVALERIE • Certobocii, Cotenşii, Crobizii.
Dacii • Dantausii/dănţăuşii • Drugerii - lemnarii,
dulgherii (drug, durgalău - lemn, codru). Diobessii,
Darsii, Drossi, Dardanii, Galabrii, Thunatae, Artakioii,
Moesii, Geţii, Harpii, Hupsalţî, Laii, Migdanii, Opulensii,
Odomanţii, Oinensii, Oitensii, Olizenii, Orrescii, Paioplii,
Piarensii, Piragenii, Pliastii, Racatensii, Randaloii -
rânduitorii. Sabocii, Sapeii-apăsarii, săpaşii. Serdii -
bogăţii, boieri, cei care au osârdie, şefi, comandanţi.
Sienşii, Siginii, Tribii, Tagrii, Terizii, Tinii, Triballii,
Trerii, Trauşii, Tintenii - ţintitorii. Utii, Zaelii -
închizătorii. Zbaleonii, Zeranii. Napii - Napeii - Napae, cu
reşedinţa la Napoca. Osii, Pokinii, Ptefigii, Piephigii,
Potulatensii - potopitorii, liniştitorii.
Pradasensii - prăduitorii. Rhadacensii. Sabokoii,
Saldensii, Scaugzii, Sensii. Sucii sau Sacii se regăsesc în
toponimele localităţilor Suciu de Sus şi Suciu de Jos din
Maramureş, a cetăţii Sucidava, a Sucevei, probând
acoperirea identitară a arealului nord-estic al actualului
teritoriu naţional. S-a păstrat şi ca nume, Suciu. Toate
aceste informaţii demonstrează importanţa acestui mare
trib neaoş dacic. Tericii, Tauriscii, Zimbrii care sunt unii
şi aceiaşi cu cimbrii, fapt probat de întâlnirea dintre
Filimon Maramureşeanu şi Pliniu cel Bătrân, în anul 43
d.Hr., când Filimon îi replică lui Pliniu „de Zimbras
vocari sum” - sunt conducător al zimbrilor, nu al
cimbrilor cum ne spuneţi voi, latinii. Trixii, Tiragetii,
Trogloditae.

Triburile Ilirilor, fraţi cu tracii

Bariduştii - Baridustae, Breucii, Panonii, Piruştii

- Pirustae, Sargeţii, Sarzii - Sardeates. Paionienii -
Paionian.
Agrianii - Agrianesii, Almopianii, Deronii - Derrones,
Doberes, Lacaeans, Odomanţii, Peoplaie - Plăieşii,
Peonii, Paionii, Siropaiones.

Celţii şi Germanicii

Anartoii (celţi asimilaţi dacilor după unii istorici).

Bastaranii - Bastarnae, Boii, Erauscii sau Eurouscii,
Gaulii, Tylisii, Scordiscii, Serdii, Teuriscii sau Tauriscii
(celţi asimilaţi dacilor). După cercetările mele, consider
că geţii şi goţii vin din aceeaşi rădăcină genetică. De
asemenea că, gelţii sau celţii, zimbrii sau cimbrii sunt
neamuri de aceeaşi identitate. Istoricul croat Pavlo Ritter
Vitezovje, în a sa lucrare „Stematographia Illirycorum
Restitutio” ne prezintă stema Celţiei, stemă care, prin
comparaţie cu heraldica stindardului militar daco-getic,
reprezentat de capul de lup cu coadă de dragon, este
aproape identică. Pe stema Celţiei se regăsesc doi
dragoni cu cap de lup împreunaţi, fapt ce poate dovedi
legătura de fraternitate dintre membrii aceleaşi familii,
cea a dacilor. Se pare că din rândul acestora se naşte
marele rege al boilor gelţi (geţi) sau al dacilor boi -
Bourebistas.
Românule, - mai bine zis VLAHULE, Europeanule,
căci tu meriţi cel dinţii să fii european, nu cei care n-au
nici un drept sacrosanct să te batjocorească - mă vei
întreba: frate, dar unde-i scrierea noastră, unde-s
construcţiile monumentale, ce a rămas din filozofia şi
gloria noastră de întemeietori de lume? Eu voi fi nevoit
să încep atunci o altă poveste.

Stema Celţiei, amintind de identitatea cu dacii, are pe

frontispiciu doi dragoni cu cap de lup, asemenea
stindardului dacilor fraţi. Acestora li se mai spun keltoi
sau zimbrii boi, ori cimbrii şi fac parte din ceea ce au
reprezentat VLAHII ALBI din Nord. Un aspect demn de
luat în considerare este acela al analizei stindardului,
blazonului familiei maramureşene a Drăgoşeştilor.
Familia Voievodului Dragoş de Bedeu (1347-l354) - cel
dinţii descălecător medieval al Moldovei din al cărui neam
se trage familia nobiliară maghiară DRAGFI - are pe
blazon stindardul dacic cu cei doi dragoni cu cap de lup,
amintind de originea sacră a neamului dacic al celto,
gelto-boilor ori geto-boilor, al ZIMBRILOR identificaţi de
latini cu CIMBRII. O săgeată venind din întunericul nopţii
cu lună se înalţă printre doi sori spre eternitate, printr-o
cromatică roşu-galben-albastră. Acesta este blazonul cel
adevărat al strămoşilor daci. Cu el s-a mândrit şi
Voievodul Transilvaniei, Bartolomeu Dragfi (1447-1501).
Voievodul maramureşean Dragoş a avut doi fii, pe SAS şi
pe GYULA, din care au izvorât numeroşi oameni de elită
ai Europei, despre a căror identitate vlaho-dacică nu s-a
amintit niciodată în istoria noastră. Unul dintre aceştia
este marele demnitar polonez, consilier al regelui
Sobieski, pe numele său JAN DANILOWICZ OLESK.U
(olahul) HERBU SAS (1570-l628). Numele, după cum se
poate vedea, arată că se trage din familia SAS DRAGOŞ.
Un alt mare nobil polonez, al cărui strămoş este stabilit
astăzi în Uruguay şi se numeşte GUST AVO
SZWEDOWSKI DE. KORWIN, se trage din neamul
Corvineştilor. Cum nu şi-a studiat originea, el o consideră
de sorginte nobiliară poloneză. Amintind de
particularitatea blazonului dacic al Drăgoşeştilor nu pot
să nu consemnez prezenţa acestuia pe una dintre cele
mai reprezentative construcţii ale Varşoviei, palatul
URUSKI. Arhitectura grandioasă a blazonului acestui
somptuos palat este redată de doi zimbri ce protejează un
pui de bou, aşezat în culcuşul unei coroane. Printre ei
trece săgeata lunii de fildeş a lui Hecate, protejată de
lumina a doi sori. Toate acestea mă duc la gândul la cit
de îndepărtaţi şi înstrăinaţi am ajuns într-o lume care ne-
a împins spre margine. Eu i-aş spune protecţie. O
protecţie divină care ne-a asigurat decenţa unei existenţe
milenare într-o lume din ce în ce mai convulsivă.

Cruce geto-zimbrică (cimbrică), veche de peste 1500

de ani, abandonată în grădina bisericii din Ardusel, Sălaj.
 GLORIA ETERNITĂŢII VLAHILOR

Valoarea intrinsecă a fiinţei noastre vlahice nu stă în

desăvârşirea uzurii materiei exprimată în arta
perisabilităţii lucrurilor. Aceasta se înalţă numai în
spiritul cu care bunul Dumnezeu ne-a înzestrat virtuţile
cu ştiinţa modelării mentalului prin lumina cuvântului,
căci ce este creierul - sau CLERUL, cum spuneau
bătrânii - dacă nu s-ar reflecta în limpezimea
înţelepciunii CLARUL în care se manifestă lumina
cuvintelor. Marele GRAAL nu trebuie căutat în galbenul
potirului de aur, care nu este decât o cupă a
deşertăciunii, ci - aşa cum am mai afirmat în paginile
acestei cărţi - el trebuie înţeles în mesajul tainic al
graiului, Graalului fiinţei umane, căci aşa cum bine
spun scrierile sfinte „mai întâi a fost cuvântul şi
cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul”.
În îndelunganţa studiilor pe care le-am abordat cu
seriozitatea nesăţioasă a doritorului de cunoaştere, tot
ceea ce am învăţat şi desăvârşit din ele a revelat, mi-a
dovedit că poporul de început al vlahilor este păstrătorul
limbii de temelie a cuvintelor născute din lumina
candelei aprinse de Dumnezeu în mintea păstorilor de la
facerea lumii. Fiecare cuvânt reprezintă o cheie care
poate deschide o taină, poate pune întrebări şi răspunde
la nedumeriri şi întrebări, atît cât ne este permis a
străbate din marea şi inegalabila provocare a existenţei
noastre. Acesta este GRAALUL pe care, în loc să-l
căutăm în adâncimea sufletului minţii în care bunul
Dumnezeu îşi reflectă limpezimea armonică, îl căutăm în
mare parte în rătăcirea în care ne risipim preţiozitatea
timpului pe care îl
scurgem în clepsidra unor valori false. Mereu mă voi
întoarce la adăpostul copacului sefirotic al neamului
nostru, spre a mă încărca de energia şi pasiunea cu care
toţi cei dinaintea mea au udat rădăcinile dătătoare de
speranţă ale înţelepciunii. Fără acest reper iconic al
legăturii mele cu trecutul, n-aş fi putut ajunge astăzi la
înţelegerea graiului de demult al poporului nostru. Felul
de a fi al vlahilor de început a fost credinţa în nemurirea
sufletului, în rânduiala unei vieţi pentru care moartea
nu reprezintă decât coasa cu care sunt secerate spicele
trupurilor, o viaţă în permanentă acuitizare a simţurilor
dedicate adunării informaţiilor în mintea pregătită să
plece spre alte munci. Numai truda dă satisfacţie şi
respect muncii bine şi chibzuit făcute. S-au înălţat
popoare în temple încărcate de fast şi de strălucire. Au
excelat în competiţie până la epuizarea tuturor
modelelor şi, când ceasul le-a venit, s-au transformat în
ruină. Căci, dacă nu există credinţă în îngăduinţa
Tatălui în faţa simplităţii şi înţelegerii locului şi rolului
omului în istorie, timpul omului nu are nici un sens.
Oricâte chei aş fi încercat, n-aş fi putut deschide fără
îngăduinţa bunului Dumnezeu nici una dintre ferestrele
pe care am putut privi în trecut. În zilele din urmă,
supunând analizei o serie de studii iranice - care fac
referire la limba cultului zoroastric, la limba în care a
fost scrisă A VEST A cartea sfântă a Persiei - am
descoperit un dialect al ZENDEI, limba pe care o
vorbeau Parşii şi din care s-au inspirat mai târziu Perşii.
Acest dialect poartă un nume care ne duce cu gândul la
vlahii de demult, migraţi în vremea Potopului în zona
azerbaidjano-iraniano-nepalo-hindusă până în
apropierea Daghestanului, în teritoriul antic al Daciei
Bactrice. Dialectul se cheamă PEHVLVI sau PEHVLAHI
şi înţelepţii spun că în acest dialect şi-au scris Magii cei
sfinţi cărţile („dans laquelle les Mages ont écrit leur
livres” - Quatemère, Journal des Savants, 1840).

Frescă din catedrala „Santa Apollinare Nuova” din

Ravenna, Italia, reprezentându-i pe cei trei magi - Gaspar,
Melchior şi Balthazar - ducând daruri în Paradox. Magii
sunt reprezentaţi de trei demnitari militari vlaho-daci, ce
poartă pe cap pileaţi roşu, arătând că aparţin unei
armate. Mucenicele ce îi urmează sunt îmbrăcate în
straiele noastre valahe.

După cum afirma şi marele paleolingvist şi istoric

francez Guillaume Bergmann şi, deopotrivă, lingvistul
Abel Bergoigne, cuvintele limbii pe care o vorbeau dacii
erau blonogramice, iar indoeuropenismul acestei limbi îl
aveau cei din zona Bactriei, mai ales cei din teritoriul de
obârşie, cel intracarpatic, unde toate toponimele au
caracter de primordialitate şi unde şi astăzi se păstrează
nealterate elemente de limbă bătrână. Potopul n-a făcut
decât să rupă în două teritoriul patriei noastre antice,
dar n-a putut să rupă limba cu care bunul Dumnezeu
ne-a înzestrat neamul. Ştiinţa citirii cuvintelor de
arhetip presupune cunoaşterea pronunţiei caracteristice
timpului în care limba s-a manifestat în plenitudinea ei.
Etrusca - limba care nu este decât limba strămoşilor
traci şi are elemente de PEHVLAHI - nu poate fi
interpretată din cauza neştiinţei pronunţiei cititului.
Decriptarea Stelei din Lemnos mi-a dovedit acest lucru
şi mi-a mai dovedit că numai cine cunoaşte cuvintele
româneşti cele bătrâne şi pronunţia lor va putea descifra
înscrisul etruscei. Acest înscris va face dovada că Roma
şi întreaga latinitate s-a construit prin truda şi jertfa
poporului PEHVOVLAH sau VLAHO-PELASG.
Iată câteva cuvinte în dialectul PEHVLAHI care
dovedesc lumii că acestea fac parte şi astăzi din limba
noastră, a vlahilor, Fiii lui Dumnezeu - cum scrie în
AJURVEDA.
ADAM, AHAM - eu.
ADAR, ARD AR, ARAD - ard, a arde.
A FĂRILC - a feri locul, a ocoli, în altă parte.
AFRIN, AFERIN, AFERIM - binecuvântare, să fim
protejaţi/feriţi, îngrijiţi floarea, feri-ne, doamne.
AMĂVÂNDIH - a mă vândji, mă vânjesc, forţă, mă
forţez.
AV, AU - au, sunt.
BENAFASHĂ - bine face.
CRÎRA, ŢÎRÎIRA - ţurai ra, frumos, bun, iluminat.
CZAI - ce ai, vorbă, întrebare.
DĂ - a da.
DĂ-NCI, DA-NCI - da-n ce? da în ce? da ce?; a şti.
DEVA, DAVI, DEVAS - zeităţi ale minerilor, ale
pământului, lumini ale pământului (a se vedea DEVA,
oraş în zonă minieră).
DI - a se ridica, ridică-te, te ridică; dii calule, dii.
DI, TRI, TRA - doi, trei, patru.
DÎÎRA - departe; când te-ndepărtezi, laşi în urmă
DÎRA.
DZÎ - zi, vedere, ziuă, lumină -dzîuă.
GABRĂ, BARABĂ - om, uriaş, namilă, bărabă; dar
poate fi şi gură, gaură, varavă - vorbă.
HO - om.
 HYA - nevoie, necesitate - ti hia.
JAKHSAMÎNTAM - IACA AŞA ÎM ŢÂN, IACA AŞA
MINŢEAM, adică iaca aşa gândeam.
KHALMA - linişte, armonie, vis, calm. KHORCAND -
amabil, oricând, oricând.
MADHYA - mijlocul, media.
MITHRA - mir.
MRU - a vorbi, murmur.
PACORE - păcurar
PESLM - a plăti, a potrivi; a păsăli.
PRAVRSH - sezon ploios - PREVĂRSA,
PRAV ARSA, REVĂRSA.
RDDHA - prosperitate, bogăţie, roadă; Rada -
iluminata, bogata. Nume de fată la vlahi.
SARDAR, SERDAR - şef, ciurdar.
SHAHR, AHRAS, AHORAS - oraş.
SHAMSHIR - cimitir; SHIR - a plânge, a curge, a
şiroi (în maghiară, shir).
SHATRO - şatră, sat.
TAMMAN - aici.
UDA - apă.
ZAOSHA, ZAUSHA - îngăduinţă, prietenie,
sinceritate, adevăr, zău aşa.
ZUSH - ţuci, a ţuca, a iubi.
În teritoriul Daciei Bactrice - în care s-au refugiat în
vremea Potopului vlahii ce locuiau în arealul sudic al
patriei noastre străvechi, respectiv partea acoperită de
apele Mării Negre şi ale Mărilor Egee şi Adriatică -, în
acel teritoriu al Orientului strămoşii noştri s-au grupat
în trei mari unităţi tribale: massageţii sau masguţii,
tissageţii şi euthaliţii sau hunii albi, cărora li se mai
spunea şi heptaliţi. Aceştia, după părerea mea, sunt
strămoşii direcţi ai ungurilor, întrucât arealul pe care-l
ocupau chiar purta denumirea de KIS MAGYARORSZAG.
Hunii albi vorbeau o limbă care se numea TOCHARIANA,
înrudită cu limba PEHVLAHI. Când scriu rândurile
acestea nu pot să nu mă gândesc la ce spunea marele
sociolog maghiar Bibo Istvan: „Românii şi Ungurii se
bălăcăresc în latrina existenţială spre deliciul marilor
puteri”. Atâta n-au fost în stare cele două părţi, să
dovedească lumii că aparţin aceluiaşi întreg; că dacă
eliminăm veninul şovinismului cu care ne-au îndoctrinat
cei interesaţi, rămâne copacul nemuritor al interferenţei
armonice. Finougricii şi Latiniştii, cele două curente care
ne- au amestecat identitatea, vor tăbărî pe afirmaţiile
mele încercând minimalizarea şi ridiculizarea lor. Într-o
zi, însă, când vor dori să cunoască adevărul despre
naşterea naţiilor europene, se vor lovi de virtutea
identităţii noastre. Mai cred că scrierea pe care o utilizau
strămoşii noştri era scrierea CHAROSTHI, percepută în
decriptarea foarte clară a cuvântului: CE-A ROSTI. Poţi a
scrie doar ceea ce rosteşti. În lucrarea de mare
însemnătate lingvistică, „Tocharische Grammatik”,
profesorii Sieg şi Siegling ne prezintă atît legătura cu
limba hitită, cât şi dovada concludentă a asemănării
limbii Tochariene cu limba vorbită de băştinaşii vlaho-
pelasgi din zona intracarpatică. Specialiştii se referă la
fenomenul indo-europenizării privindu-l ca pe o mişcare
ce vine din Orient spre Europa, fără a-l lega mai întâi de
migraţia Afro- Europeană şi apoi de cea Europeano-
Asiatică, migraţie determinată de marea catastrofă a
Potopului. Profesorul Walter Couvreur, în „L'Etymologie
du Tocharien”, apărută în Belgia în 1942, completează
afirmaţiile lingviştilor germani, prezentându-ne oglinda
unor cuvinte care, oricât le-am răstălmăci, nu se
deosebesc prea mult de cele vorbite astăzi în mare parte
în teritoriile locuite de români şi unguri. De altfel, în
cartea „Valahii - Alahva” am prezentat un dicţionar al
cuvintelor valaho-maghiare bătrâne identice, cum ar fi:
IZ, IZ A - VIZ, însemnând APĂ; NĂDRAG - NADRAG -
ITARI; VARAS - VAROS - ORAŞ; SIMA - IMĂŞ - CÎMP;
GACI - GATYA - PANTALONI; PLĂCINTĂ - PALACSINTA;
TELINĂ - ZELER; PIPARCĂ - PAPARIGA - PAPRIKA,
însemnând ARDEI; ENGED - A ÎNGĂDUI; SHIR - PLÎNS,
ŞIROI; AD - DĂ; ERIDY - ARĂDUIE, DU-TE; SZABAD -
SLOBOD. Sunt mii de cuvinte identice în limbile noastre
care, după cum am mai spus, dacă se rostesc palatalizat
şi se citesc blonogramic atestă adevărul a ceea ce
argumentez. În Maramureş s-au păstrat cu precădere
aceste cuvinte, întrucât este zona cea mai puţin alterată
din punct de vedere a arhetipului şi asta s-a datorat
caracterului iniţiatic şi sacral al arealului tăinuit de
vechii ktistai. La începutul originii rasei albe a existat o
singură limbă. Din aceasta, doar în limba română se
păstrează cele mai multe cuvinte care se apropie de cele
de arhetip. Spre edificare, haideţi să survolăm câteva
dintre cuvintele tochariene folosite acum mai bine de
2500 de ani, pronunţându-le palatalizat spre a păstra
autenticitatea caracteristică, utilizată astăzi în Ţara
Maramureşului.
A ATA - acesta, aceasta. ACIRODHA - soţie tânără
CE-I A RODI. AGRANIKA - în gardă, LA GRANIŢĂ.
AGRYA - agreat, care este în faţă, eminent, cel mai
bun.
AMĂRASSE - amărăciune, a suferi.
AMĂNTATTE - a mântăti, a mîntăci, a se concentra,
a-şi pune mintea la a judeca.
AMPAR, PARE - îmi pare, pare. ANĂGAT - a negat,
n-a dobândit. ANTSAM - în ce am.
APPO - tată (în maghiară, apo).
 ARS, ARST, ARSAU, ARSĂM - a arde, a străluci; a se
consuma prin strălucire, prin ardere; A AVE SĂU, A
AVEA SEU/energie.
ARWARE - are oare.
ATI CAPALYA - căpiere, zbatere, mobilitate extremă.
ATI DUHKHA - a te duce, ducea, a muri; durere
excesivă.
ATI DURGAMA - a te durgăli, a te mişca greoi.
ATI KLECA - a claca.
ATI RATI, ATI RADI - a te răde, a te bucura.
ATI VARCA - a vărsa, a revărsa, a ploua excesiv.
A TRPTI - a tropoti; protest, insatisfacţie. ATI-ATITA
- atît, atâta, mult.
ATITEJ - atît-ai.
AWLĂWATTE - învîlvătat, cu vălvătaie, aprins;
necontrolat, nedisciplinat,
BHUKTA - bucate.
DEVA - locul sfânt; DEVI, DAVI - daci.
GARHHA, GEARIA, JARIA - jarul, jertfa; locul unde
se întreţine focul.
GHER - GHES - îi dă ghes, dorinţă
HA - la capul lui.
IYĂ - îi ia, îi duce.
KARMAN, CARAIMAN - carne umană, jertfă. KRUDH
- crud, violent.
LAULYA, HĂULEA - dorinţă acerbă; a hăuli.
NAKAZ - nenorocire, necaz.
NI - care este în faţă.
NUWE, NAVA - nNouă.
OKT - opt.
ONKROTTE - în cruce.
PORĂ, POARĂ - a comenta, a ţine piept unei
dispute, a ţine poarta (a ţine POARĂ, în Maramureş).
TALPA - pat, loc, bază; talpa casei.
 TÂRNĂ - a lăsa, a atârna.
TINĂ - noroi, murdărie.
TISYA, TA ISYA, TISA - Apă luminoasă, strălucitoare
(TWAS); TĂOAŞ - Tău.
TRAY - trei.
TRUNK, TRONK - trunchi, corp.
TWĂ - tu, TUĂ.
VÎRÎ - a introduce, a băga..
S-a completat cu contribuţii din lucrările autorilor:
Levi - „Fragments de textes koutchéens” 1933; „De
Hettitische”, H. Leuven, 1937, pag. 97; 109 R5 -
„Manuscript Remains” de Hoernle.

Consideraţiuni asupra numelor unor munţi din

teritoriul naţional pe care le atribui originii SCITO -
DACICE.

Potrivit informaţiilor acumulate, a studiilor

comparative de limbă şi a înţelegerii metodei de
conversaţie şi de pronunţie a limbii bătrâne, am putut
să ofer o interpretare corectă a denumirilor unor munţi
din actualul teritoriu naţional. Unele denumiri nu s-au
păstrat, dar le-am identificat într- o serie de lucrări
istorico-lingvistice, precum cele amintite anterior.
KOGAIONOM - PĂMÎNT - GA - GEA KARAIONOM -
SOARE - RA - RAI - JERTFĂ KAZAIONOM - APĂ - ZA -
ZAI - IAZ - IZA - IZ - IZVOR.
Acestea sunt cele trei denumiri ale muntelui sfânt al
DACILOR. Marele geograf şi istoric STRABON, căruia eu
îi spun STRĂBUNUL, ne dă cea mai preţioasă informaţie
pentru aflarea acestui tainic munte al strămoşilor, căci
până astăzi acest munte nu a fost identificat. Strabon
spune că muntele cel sfânt, peştera din trupul său şi
apa ce izvorăşte din peşteră, toate trei poartă acelaşi
nume. Un nume care îl glorifică pe fiul lui Dumnezeu.
Acest nume este cel al OMULUI.
KOGAIONOM înseamnă MUNTELE OMULUI DE
PĂMÎNT, GEA-I ON OM.
KARAIONOM înseamnă MUNTELE OMULUI DE
LUMINĂ, RA - I ON OM, MUNTELE JERTFEI.
KAZAIONOM înseamnă MUNTELE OMULUI DE APĂ,
IZA-I ON OM.
Cu aceste trei denumiri sacre este binecuvântat
muntele OMUL. În acest templu teluric se află POARTA
sau PEŞTERA NEMURIRII, al cărei nume străvechi era
IALOMAKSARA sau IALOMIKSARA- PEŞTERA
IALOMICIOAREI. Din PEŞTERA IALOMICIOAREI
izvorăşte IALOMISSA sau IALOMIZA, apa cea sfântă a
omului - IALOMIŢA - ÎI A OMULUI IZĂ - A OMULUI APĂ.
Iată cum cele trei elemente onomastice desăvârşesc
muntele sacru al dacilor respectând ceea ce spunea
Strabon. Muntele Omul se află situat într-o zonă de
profundă încărcătură energetico-informaţională, după
cum o dovedeşte platoul masivului BUCEGÎ. I-am
identificat numele antic ca fiind BHUK.TAGI,
BHUKTEGI, care înseamnă Muntele lui Dumnezeu sau
Muntele Cuvintelor, Muntele Sunetelor sau - poate cel
mai pe înţelesul românilor - MUNTELE BUCIUMELOR.
BHUK sau BHAKTI, în limba sfântă şi în tochariană
înseamnă pietate, devoţiune, Dumnezeire, dar şi cuvânt,
sunet.
AKSARA însemnă neperisabilitate, nemurire
ARJUNA - albă, pură, neîntinată, jună, pământ tânăr-
JUNONA.
KARA - jertfă, sacrificiu.
TAGI - KTISTAGI - KTISTAI - cei care s-au dedicat în
totalitate credinţei în Dumnezeu.
 „Among these word entities, two stand out as
especially important: Aksara and Brahman. Both
originally mean a special form of the ritual word, the
former «syllable” perhaps already since the Rig Veda the
syllable OM while the latter stands for «sacred formula”.
În the Brahmanas and the Aranyakas and especially in
the Upanişads, both come to mean «the Absolute» the
Principle of every being. În these acceptations, they have
less interest for see that it is precisely as «syllable” that
AKSARA acquires the meaning «imperishable”. The
origin of the syllable is found in the domain of the
«Sacred Word»“
(între entităţile lumii comunicării, două cuvinte
mantrice sunt importante: AKSARA şi BRAHMA. Ambele
iniţial reprezintă o formă specială de manifestare a
cuvântului, pornind dintr-o silabă de origine sacră,
probabil din Rig Veda, silaba OM deschizându-se mai
apoi într-o formulă sacră. În cultura Brahmanică şi cea
Arianică, mai ales în Upanişade, cele două entităţi vin să
reprezinte principiul esenţial al fiecărei fiinţe. În această
accepţiune AKSARA dobândeşte sensul de
NEMURITOARE, de loc al nemuririi”; The Word in the
experience of revelation in Qur'an and Hindu scriptures -
Par Arija & Roest Crollius).
AKASARA - SOARELE, LUMINA DE ACASĂ, dar şi
înălţare - AKFARA.
Se ştie că originea silabei se află închisă în
sacralitatea cuvântului. De aceea cuvintele noastre
româneşti, rămăşiţe energetice ale cuvintelor străvechi,
sunt entităţi blonogramice al căror profund este acoperit
de nenumărate sensuri. Limba dacilor, în esenţa
construcţiei sale, este o limbă iniţiatică ce trebuie
aprofundată cu mare atenţie şi cu un profund respect
faţă de divinitatea cuvintelor.
 „When the first DAWNS shone The Great, the Aksara
was born Upon the tracks of the Cow”
„Când a Davilor (Dacilor, Devilor) primă stea
strălucea în înalt/AKSARA se năştea în piele de
vacă”(bour, zimbru, apis, etc)
În gramatica sanscrită, AKSHARA semnifică o silabă
(SHIKSHA), sau o consoană grafemică având o vocală
inerentă unui script brahmanic. În termeni filozofici este
ceva opus morţii, perisabilităţii.
IGNIŞ. Situat în Carpaţii Orientali. Vârf al Munţilor
Maramureşului sau Munţilor Gutîi, cu o înălţime de
1307 m. De drept ar trebui să le spunem GETÎT, adică
Munţii GETÎILOR sau ai GEŢILOR. Analizat din
perspectiva raportului cu celelalte limbi ale antichităţii
cu care strămoşii noştri au interferat, cuvântul IGNIŞ
înseamnă A ARDE, ARS, A INCINERA, A SACRIFICA
PRIN ARDERE. Atît în dialectul Devanaghari al limbii
sfinte, cât şi în zendă şi tochariană, cuvântul are acelaşi
sens, cu mici modificări datorate evoluţiei scrisului şi
pronunţiei accentuat palatalizate, caracteristică
poporului nostru; AGNIS în sanscrită, AGNA în zendă,
IGNIS în latină. Numele AGNES - ÎNFOCATA, are
legătură cu acest vechi cuvânt. Convingerea mea,
aprofundată şi pe studiile altor cercetători - şi aş aminti
aici pe marele profesor Mircea Grigore Graal - este aceea
că vârful Igniş a fost un loc de sacrificiu al strămoşilor
vlaho-pelasgo-daci. Când spun acest lucru, mă bazez şi
pe faptul că Maramureşul reprezintă, din punct de
vedere spiritual, locul sacerdotal de obârşie europeană
unde şi-au desfăşurat activitatea iniţiatică înţelepţii
poporului nostru, tainicii KTISTAI (PURII-TISTAŞII) din a
căror învăţături s-au instruit druizii de mai târziu.
Nu departe de aici se află oraşul SIGHET, nume care
în limba bătrână se citeşte SKITGET şi înseamnă loc de
rugăciune al geţilor, SCHITUL GETIC. Pe teritoriul
Maramureşului Voievodal, cartografii austrieci au
stabilit, la 1876, centrul Europei.

Igniş, muntele de foc sau muntele înălţării în limba

bătrână, loc de taină şi de rugăciune al strămoşilor noştri
ce mai păstrează, după mii de ani, vestigiile unui templu
sacerdotal al ktistailor vlaho-daci.

Menhir pe vârful Igniş din munţii Gutîi (GETÎI, ai

Geţilor)

ŞUREANUL. În limba sfântă SARYA sau SURYA

înseamnă locul iluminat sau Muntele Soarelui. Se poate
cu uşurinţă observa cum majoritatea munţilor carpatici
ce îşi păstrează toponimele de origine sunt munţi de
mare încărcătură sacră. Însuşi numele Carpaţilor - ce
au împrumutat onomastica triburilor dacice ale Carpilor
- înseamnă Munţii de Sacrificiu sau Munţii Purificării,
Munţii Zdrenţuiţi ai flăcărilor coroanei Pământului,
limbile lor înălţându-se ca o jerbă franjurată în peisajul
încărcat de glorie al unei istorii de jertfă. Dacă ne-am
gândi numai la denumirea de arhetip a locurilor noastre
de statornicie şi am putea constata câtă încărcătură de
ancestralitate au. Călătorul preocupat de minunile
teluricului românesc ar putea observa fără prea mare
greutate ce construcţie tectonică monumentală oferă,
spre exemplu, Cerdacul Obârşiei, şi cât de plină de
încărcătura originii este semnificaţia numelor locurilor
noastre primordiale. Nici o altă parte a Europei nu
vibrează atît de profund la identitatea cu sacrul.
Imaginile iconice ale pământului românesc încărcate de
semnificaţiile trecutului dezvoltă în sufletul românesc
acea stare de nostalgie a DORULUI, caracteristică
poporului nostru pastoral şi autentic. Dintre toţi
locuitorii Europei, spunea părintele Dumitru Stăniloaie,
numai noi românii suferim de boala dezrădăcinării când
ne strămutăm în locuri străine sufletului nostru. Trist,
numai că în unicitatea existenţei noastre ne-am
îndepărtat de sentimentul solidarităţii într-o dezbinare
continuă şi viscerală care ne afectează întregul, rotundul
pâinii din care ar trebui să ne înfruptăm cu toţii în egală
măsură, ori măcar în raport cu contribuţia fiecăruia la
ingredientele cu care ne hrănim existenta.

ZARNA. Vârful Zarna din Munţii Făgăraşului, situat

în Carpaţii Meridionali, are o înălţime de 2223 m.
Numele lui se înrudeşte cu cel al Munţilor ZARAND,
însemnând în limba sfântă IZVOR, IAZ - ZARNIA,
ZARNAH. Dar şi în limba bătrână are aceaşi
interpretare: NA IA ZAR, ÎN DĂ ZÎR, adică ÎMI DĂ ŢIR,
SAR, ZAR, adică îmi dă curgere, ţârâitură, izvor,
ţâşnitoare. De aici putem deduce că Ţara Zarandului
înseamnă Tara Izvoarelor. În acest loc binecuvântat de
Dumnezeu se află mai multe izvoare cu caracter
tămăduitor, cunoscute încă din antichitate, cum ar fi
„Izvorul Minunilor”

Munţii SEMENIC. În limba bătrână, Munţii

Neasemuiţi - CU NIMIC NU SEAMĂNĂ - NIC- SEMA.
Sunt reprezentaţi de vârful GOZNA a cărui denumire,
GODZNA, înseamnă ZANA, ZÎNA, ZINA, ZIUA sau
LUMINA PĂMÎNTULUI - GEO DĂ ZÎNA. Fac parte din
latura sudică a Carpaţilor Occidentali, mai precis din
Munţii Banatului. Aici se află cea mai mare rezervaţie de
fag din Europa, dar şi importante păduri de brad, pin şi
molid care înalţă în atmosferă o puternică încărcătură
de aerosoli, atît de benefică omului.

Munţii FĂGĂRAŞ. Fac parte din lanţul Carpaţilor

Meridionali, cu piscuri ce depăşesc 2500 m. Sunt cei
mai falnici munţi ai României. În limba bătrână, la fel ca
în limba sfântă, FAGARU sau FAGURAS înseamnă
MUNTELE ALTARULUI sau locul de origine al rugăciunii
- RUGA FĂ. AGARA mai înseamnă loc sacru de origine,
dar şi ALTHAR, în dialectul Devanaghari. ALTHAR
înseamnă locul înălţării prin har în limba bătrână.

Munţii PARÎNG. Au o altitudine de 2519 m şi fac

parte din Carpaţii Meridionali. Sunt străbătuţi, la 2200
m, de cea mai înaltă şosea a României - Transalpina.
Acest drum de legătură peste Carpaţi reprezintă poteca
antică a transhumanţei strămoşilor noştri. Numele
PARING - în limba bătrână, RINGPARA - ar însemna
INELUL DE PARĂ sau CERCUL DE FOC. În acest masiv,
pe râul Galbena se află Peştera Muierii, iar pe râul Olteţ,
Peştera Polovragi, care s-ar putea traduce prin Peştera
Vracilor Pelasgi. Nu departe, în Retezat, se află vârful
PELEAGA (2509 m), al cărui nume înseamnă PIELEA
PĂMÂNTULUI sau PIELEA DE PE JOS - PELAGIOS în
amintirea strămoşilor noştri antici, PELASGII.

Munţii CEAHLĂU. Coroana Regală a Moldovei

Situaţi în Carpaţii Orientali sunt supranumiţi, nu
întâmplător, Munţii Sacri ai Moldovei. Dimitrie
Cantemir, marele nostru erudit, relatează în lucrarea
„Descriptio Moldaviae”, că în vremurile de demult, pe
unul dintre vârfurile Ceahlăului se afla un grup statuar
din aur, reprezentând-o pe Mama Geea, Mama
Pământului, înconjurată de douăsprezece mioare. De
fapt, numele cel vechi al muntelui era GEAHLAU care, în
limba bătrână, înseamnă ICOANA PĂMÎNTULUI sau
AURA GEEI. Aceste nume nu sunt deloc întâmplătoare
şi, supuse analizei şi interpretării, vin în sprijinul a ceea
ce afirma Papa Ioan Paul al Il-lea, că teritoriul patriei
noastre reprezintă „GRĂDINA MAICII DOMNULUI”.
Cheia care deschide însă taina încifrării şi dă marea
descoperire vine din decriptarea numelui unuia dintre
vârfurile Ceahlăului, PANAGHIA sau PANAGEEA. În
greacă, dar şi în limba sfântă numele înseamnă MAICA
DOMNULUI sau LUMINA SFÎNTĂ şi este în strânsă
legătură cu cuvântul AGHIASMĂ care înseamnă APĂ
SFÎNTĂ, dar şi cu numele PALAGHIA, care înseamnă
ATINGERE SFÎNTĂ. Acest atribut al numelui FECIOAREI
MARIA este acordat în mod explicit la al treilea sinod
ecumenic întrunit la Efes. În anul 431. În cadrul
disputei dintre Chirii, patriarhul Alexandriei, şi Nestorie,
patriarhul Constantinopolului. Acum începe însă partea
care poate revoluţiona istoria originii noastre sacre. În
anul 450 d.Hr., împărăteasa Bizanţului, Aelia Pulcheria,
construieşte la Constantinopol una dintre primele
catedrale ortodoxe care este botezată BLACHERNITISSA.
La muzeul Tretiakov din Moscova se află o icoană
bizantin-ortodoxă datând cam din aceaşi perioadă şi
care o reprezintă pe Maica Domnului cu pruncul Isus
Hristos. Această icoană este identificată tot sub numele
de BLACHERNITISSA sau VLAHERNSKAYA.

Fără nici o dificultate se poate observa că numele

celor două exemple se leagă de cel al VLAHILOR. De
altfel, BLACHERNITISSA înseamnă în limba bătrână
MAICA SFÎNTĂ A VLAHILOR sau ORIGINEA VLAHILOR -
A VLAHILOR CURGERE. Nu întâmplător, aşa cum am
mai afirmat, numele MAICII DOMNULUI a fost atribuit
MUNTELUI GEAHLAU, GEAHALAU, CEAHLĂU, cu vârful
său sfânt PANAGHIA, căci Maica Sfântă este cea care a
călăuzit din origini triburile de păstori ale vlahilor în
GRĂDINA EDENULUI MAICII DOMNULUI care este
teritoriul intracarpatic. Trebuie amintit că de-a lungul
mileniilor s-a încercat ascunderea ÎNTÎIETĂŢII ORIGINII
VLAHILOR în raport cu celelalte naţii ale Europei, atît în
ce priveşte caracterul de arhetip al limbii noastre, cât şi
în ce priveşte demnitatea caracterului sacru al originii şi
continuităţii noastre. În ultima vreme, însă, se observă o
intensificare a recunoaşterii faptului că limba latină îşi
are originea în Carpaţi, dar şi a faptului că în teritoriile
noastre se află GRĂDINA MAICII DOMNULUI. Am făcut o
prezentare a principalilor munţi aflaţi în teritoriul
naţional, dar pentru a cunoaşte mai bine trecutul
pământurilor stăpânite de strămoşii noştri nu pot să nu
amintesc şi numele acelor munţi botezaţi de către fraţii
noştri MORLACII ' sau MAUROVLAHII, CUŢOVLAHII,
ARMÎNII, a acelor munţi şi văi care şi în zilele noastre
mai poartă nume VLAH dar se află în Dalmaţia, în
Muntenegru ori Croaţia, în Grecia, Macedonia, Bulgaria,
Turcia sau Serbia. Voi aminti doar câteva din numele
lor, spre a incita cititorul la descoperirea locului
acestora, a frumuseţilor acelor pământuri pe care
strămoşii noştri le-au stăpânit după facerea lumii:
Munţii Durmitor, Mosor, Visitor, Buza, Vad, Pind,
Bucium, Cuţu, Pîrlitor, Cetina, Huma, Epir, Veria,
Morlaca.
Dovezi ale unor înscrisuri, imagini şi comentarii
legate de limba şi istoria poporului nostru din vechime
se regăsesc şi astăzi în fărâmele unor aşezări amintind
de pâinea gigantică a unui pământ de glorie:
 Text însoţind o parte dintr-un cordon mortuar, atribuit
de către istoricii albanezi unor populaţii de sorginte
pelasgo-etruscă.

Se poate observa cu uşurinţă identitatea cu sensul şi

scrierea românească, iar despre istoria albanezilor nu
putem spune decât că interferează cu istoria originii
noastre. De fapt, când vorbim despre albanezi, putem cu
siguranţă să-i tratăm ca pe nişte fraţi, chiar dacă uneori
şi-au luat o prea mare independenţă faţă de restul
vlahilor.

O dovadă de necontestat a faptului că limba

pelasgo-getică este strămoaşa limbii române o
reprezintă următoarele cuvinte pelasgo-etrusce
oferite de cercetătorii albanezi, cuvinte care îşi
găsesc corespondenţa în limba română încă vorbită
blonogramic în maramureşul bătrân, în dialectul
zimbric al limbii îndărăt. Acest text demonstrează că
noi suntem latini cu mult înainte de latinitate, iar
limba vorbită de noi se vorbea în întreg arealul
balcanic şi nu numai.

PELASGĂ, ALBANEZĂ, ENGLEZĂ, ROMÂNĂ

➢ AFRODITA, AFRODITHA, APHRODITA, A FA ROD

ITA (IZA) = zeiţa rodului apei, zeiţa născută din spuma
mării, zeiţa frumuseţii. Sensul profund al onomasticii
ne demonstrează originea vlaho- pelasgă a uneia
dintre zeităţile preluate şi atribuite grecilor. Acest
lucru s-a întâmplat şi în cazul zeului ARES a cărui
onomastică s-ar traduce în Limba Bătrână prin zeul
luminii sau zeul pământului luminii - ARAES, ARRAES.
➢ AKEA, A KE, HAVE YOU - ke ai, ce ai.
➢ ARKELEU, AR KE LE, ARABLE LAND - pământ
arabil, arat; keleu ara - pământ curăţat/ chelit sau
araberi - bărbierit/ ras.
➢ DEA, DHEA, THE SOIL, GEA, GEOS, JOS - ceea
ce este pe pământ, pe jos, geographos.
➢ EFESI, ESHT, VESHI, IT IS THE EAR/DRESSING -
îmbrăcat, înfăşat- faşei.
 ➢ FTIA DHIA, DAHIA, GOA, IADĂ, CAPRĂ - iadha,
fată-i.
➢ HERA, ERA, THE WIND - hirea, nervul, firea,
aerul.
➢ HIPIA I PI(PIRE) DRUNKEN, PIA-HI - a pili, a bea.
Se păstrează şi în maghiară: PIAL- a bea.
➢ KOS KOS. YOGURT - caş, lapte covăsât, acrit,
iaurt.
➢ ISA, IZ A, ISHA, WAS, IZ - izvor, iza, iţa, apă (în
maghiară, VIZ).
➢ HIMETI HI MBETI, (IT) REMAINED ASH
DRUNKEN, M BEŢI HI - bat a fi, beat, beţiv, a se îmbăta.
➢ KAVALLA, KAVALO, THERE ARE WAVES - ca
valul, vălurit, învolburat.
➢ DRUMODI, DRU MADH, LARGE WOOD - lemn
gros, drug-ma; dha dru - mi-a da drug, lemn gros.
➢ PELA, PEHLA - Mare piele
➢ PRIAM, PRIJ JAM, LEADER, I AM THE FIRST - am
prim, sunt primul.
➢ ZEUS ZĂ, Z,î VOICE - zice; zeul vorbirii/al
adevărului cuvintelor.
➢ SKAE, SKAJ, EDGE - aşchie, schijă, margine.

Într-un interviu acordat TVR Cluj, Miceal Ledwith -

fost consilier al Papei Ioan Paul al II lea, fost decan al Sf.
Petru Diocescan College din Wexford, fost preşedinte al
Conferinţei şefilor de universităţi irlandeze şi fost
membru al Biroului de conducere a Conferinţei
Rectorilor Universităţilor Europene - face o declaraţie
menită să şocheze nu numai istoriografia românească
profund latinizată, dar şi lumea ştiinţifică internaţională.
“Chiar dacă se ştie că latina este limba oficială a
Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar
limba română este o limbă latină, mai puţină lume
cunoaşte că limba română sau precursoarea sa vin din
locul din care se trage limba latină şi nu invers. Cu alte
cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai
degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar,
vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din
Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un
vehicul minunat lumii occidentale (LIMBA LATINĂ - n.
a.)”.

Pe imagine este scris cu caractere getice textul: VIDERUIE

DAVI - VEDERE CU DACE
„Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte
astăzi neamul românesc” (W. Schiller, arheolog
american).
„Limba românilor n-a putut fi extirpată deşi românii
sunt aşezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa
se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât
parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă, cât pentru o
limbă” (Antonio Bonfini).
„Poporul Român ar fi indicat să stea în fruntea
civilizaţiei spirituale a omenirii, iar limba poporului
român s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pământ”
(Alfred Hoffman, „Istoria Pământului”, Paris, 1820, pag.
375).
Nu pot să nu reamintesc în contextul aceluiaşi
demers că, de-a lungul timpului, numeroşi cărturari
români au exprimat aceleaşi simţăminte şi convingeri. I-
aş aminti aici pe Miron Costin, Petru Maior, Mihai
Eminescu, Vasile Petri, Nicolae Densuşianu, Vasile
Pârvan şi mulţi-mulţi alţii, unii anonimi, precum eroii
necunoscuţi cărora le aduc profunda mea recunoştinţă.
Vreau însă să atrag atenţia asupra necesităţii
reconsiderării istoriei poporului nostru în virtutea unor
noi şi covârşitoare descoperiri, care vin să modifice locul
şi importanţa pe care neamul vlahilor îl ocupă în istoria
lumii. A venit momentul ca lumea muncitoare şi
înţeleaptă a cărturarilor adevăraţi să aducă la
cunoştinţa lumii dovada cercetării lor. Au trecut zeci de
ani de când n-au mai fost prezentate lucrări de referinţă
în cercetare, altele decât cele ale unor academicieni
nepasionaţi şi nepreocupaţi de istoria şi limba poporului
nostru. În ultimii treizeci de ani nu a mai existat nici o
preocupare pentru dezvoltarea pasiunii pentru studiul
ştiinţei istoriei. Mă gândesc câtă dreptate avea marele
istoric şi patriot Nicolae Densuşianu când afirma că
„fără pasiune, dragoste şi cercetare nu se poate studia
istoria unui popor. Aceasta se cultivă de la o vârstă
fragedă, cu minuţie şi cu un profund patriotism”. Este
imperios necesar să reconsiderăm raporturile cu
latinitatea limbii noastre. Este imperios necesar să ne
regăsim adevărata identitate în istorie şi să demonstrăm
cu probe dreptul la INTÎIETATE a originii noastre sacre,
VALAHALLA. De grabnică trebuinţă se impune
constituirea unui departament academic de decriptare şi
studiu a inscripţiilor, din care să facă parte cercetători
pluridisciplinari înzestraţi cu aptitudini reale, nu
deţinători de titluri care nu-şi justifică relevanţa. Pe
toate nivelurile de instrucţie şcolară trebuie promovată
legătura dintre patrie şi sacru, familie şi unitate, căci
altfel - cu fiecare secundă care trece - ne îndepărtăm de
esenţa originii, identităţii şi demnităţii noastre naţionale,
familiale şi divine, riscând să ne pierdem sentimentul de
grup, de reper şi de apartenenţă. Noi, românii, am
rezistat vicisitudinilor vremii numai prin credinţă, iar
când am pierdut valori materiale, le-am redobândit
compensatoriu pe cele spirituale, care sunt nemuritoare.
Uneori mă gândesc că tristeţea nu mi-e generată de
faptul că- mi moare trupul sau că sufletul îmi devine
nemuritor, ci de faptul că - odată cu moartea - s-ar
putea să-mi pierd amintirea. Să nu-mi pot aduce aminte
de trecutul gândurilor mele, ale propriei mele istorii şi,
cu fiecare transformare mortală pe care o parcurg, să fiu
obligat a umple o nouă „fabula rasa”, o nouă carte total
diferită de cea anterioară. Speranţa luminiţei mele
trăieşte alimentată de ideea că un custode ne adună
fiecăruia cărţile acolo, în biblioteca celestă, şi uneori ne
mai îngăduie să fim nostalgici, dar mai ales să învăţăm
din greşelile trecutului spre a păstra în eternitate starea
de învăţare.
Revenind la „Grădina Maicii Domnului”, vreau să
amintesc că literatura populară românească păstrează
încă vii numeroase povestiri şi legende legate de apariţia
Fecioarei Maria în teritoriile intracarpatice. Un astfel de
exemplu este cel pe care ni-l dă povestea unui sihastru
din Munţii Bisericani, care istoriseşte despre apariţia
Fecioarei Maria dintr-un stejar, în calea unor sihaştri ce
se duceau la Muntele Athos, să vadă grădina Maicii
Domnului.
Aceasta le-ar fi spus: „întoarceţi-vă, prea- cuvioşilor,
aceasta este grădina mea”. O cioată din acel stejar se
mai păstrează, într-o cutie din sticlă, la mănăstirea care
s-a ridicat pe locul stejarului din care a apărut Fecioara
Maria. Înainte de orice alte influenţe, cultul credinţei
noastre antice se fundamentează pe talpa a patru
principii aproape zoroastrice - aş îndrăzni să zic.
Primul se referă la EGALITATE - indiferent de rasă
sau religie; respect desăvârşit pentru toate fiinţele
Pământului; condamnarea oricărei forme de exploatare a
omului, a actelor de cruzime şi a sacrificiilor de animale.
Al doilea principiu face trimitere la NATURĂ care, în
concepţia strămoşilor noştri, ocupă primul loc. Multe din
sărbătorile noastre sunt celebrate în natură şi dedicate
acesteia.
Ziua anului nou era considerată prima zi a
primăverii şi Mărţişorul era sărbătoarea renaşterii. Acest
fapt ni-l arată şi aranjarea numerică a lunilor din an,
care nici măcar n-au fost modificate poziţional, lăsându-
ne posibilitatea să constatăm legătura cu calendarul
zoroastric. Astfel, potrivit limbajului, lunile septembrie,
octombrie, noiembrie şi decembrie ne arată că avem de-a
face cu lunile a şaptea, a opta, a noua şi a zecea DECA).
Ianuarie ar fi a unsprezecea lună, februarie ar fi a
douăsprezecea, iar 1 Martie ar fi prima zi a noului an.
Vara vine cu una dintre sărbătorile importante, cea
dedicată apei, după cum o arată denumirea:
PAPARUDELE; PAPARUDĂ - PĂ PARĂ UDĂ. Toamna
avea loc Sărbătoarea Rodului, iar la mijlocul iernii,
Sărbătoarea Focului.
Al treilea principiu era dedicat MUNCII şi CARITĂŢII,
iar cel de-al patrulea - FIDELITĂŢII, FAMILIEI,
COMUNITĂŢII şi ŢĂRII.
Popor al luminii, strămoşii noştri venerau simbolul
focului, ce reprezenta energia Creatorului prin
incandescenţă, foc şi soare, elemente trainice care,
radiind, susţin viaţa. La strămoşii noştri nu era îngăduit
prozelitismul şi convertirea, fapt care a dus până astăzi
la marginalizarea identităţii noastre. Nu uitaţi că pe
arcul de triumf a lui Constantin cel Mare de la Roma
îngerii bagă ţepuşe în prizonierii daci, acuzaţi că sunt
adepţi ai cultului priscianic sau pelasgic, la care nu au
renunţat în profundul lor niciodată. Şi astăzi, în sufletul
românesc de arhetip, acele principii sacre ale identităţii
se mai păstrează, căci altfel tradiţiile noastre - puţine
câte au mai rămas - s-ar nărui, pustiindu-ne
perspectiva.
 Firidă la mănăstirea Cantacuzinilor de la Sinaia, o
adevărată bijuterie a arhitecturii bizantino-munteneşti.

Exemple de cuvinte blonogramice din limba de

origine a vlaho-pelasgilor

Aceste cuvinte reprezintă nestematele limbii noastre

bătrâne şi ele trebuie alese - atâtea câte s-au păstrat - în
amestecul limbilor europene de astăzi. Cuvintele de
origine ale limbii noastre au particularitatea de a întări
explicit sensul mesajului pe care îl transmit,
completându-se prin citire atît de la stânga spre dreapta,
cât şi de la dreapta spre stânga. Strămoşii noştri scriau
de la stânga spre dreapta, dar citeau întorcându-se spre
rădăcină, spre originea scrierii cuvintelor.
➢ ABUR - bura
➢ AHTOM, AHTUM - om a hăt, uriaş, om înalt.
➢ APRINSA - în sa para, cu para în ea, purtătoare de
pară/de foc.
➢ ARGAT - muncitor gata de lucru. GAT AR.
➢ ARMATA - braţul tău, puterea/forţa ta,
A TÂ ARM
➢ ARS - sar
➢ ASCUŢIT - cuţitaş, cute - ascute
➢ AUR - rău, ura.
➢ BARZĂ - arzăba.
➢ BOYAR - are boi.
➢ BRÂNZA, ZANBRA, SANBRA - sambra, sâmbra.
➢ CAMESA, SACAME - sacul meu, cămaşa.
➢ CAR - arc.
➢ CARI - rică; acei ce râcâie.
➢ CAZNĂ - năcaz.
➢ DEVE, VEDE - lumina; deva, deua, diua, ziua.
➢ DOR - rod
 ➢ FĂCIERNICU, FĂŢARNICU - are Nicu faţă; cel mic,
cel neînsemnat îşi arată faţa
➢ FRUNZA - za în fir - zanfir.
➢ GRAI - ai gură, gură ai.
➢ GRUMAZ - mazgru
➢ IAZ, ZAI - Iza, iz, izvor
➢ IN AMA, MA IN A. INIMA - floarea mea.
➢ ÎNDURARE, ÎNDURA - durain - durere în.
➢ ÎNFLACARA, ÎNFLĂCĂRE - caraînflă, care umflă.
➢ ISCOADĂ - coadă îs.
➢ JAR - arj
➢ JDER, DERJ - dârz.
➢ LIPIE - pieli
➢ LUMINA, INALUM - floarea lumii.
➢ MAMA, AMA MA - dragostea mea.
➢ MAORTIE, MOARTE, Ort Ie Ma - cea care-mi ia
locul.
➢ MĂR - ram
➢ MAZARE - are mat
➢ MIR - IRM - UNS '
➢ MUSATA - A TA MUSA, MUZĂ - frumuşaţă;
muşatini - frumoşi; frumuseţe, inspiraţie.
➢ PĂMÎNT - MÎNTPĂ. Locul pe care bunul Dumnezeu
a aşezat mintea.
➢ PAPARĂ - pară pă, pre pară
➢ PIC - ic pe, pe vârf, pe ic - pic
➢ PICIOR - ciorapi
➢ PROST - rost pă; stă pă rost - prost.
➢ PUNTECE, PÎNTECE - tece pun, în ce pun - pun în
tece/în teci.
➢ RAZĂ - zară.
➢ RUGAM, GE AMARU - de amar.
➢ RUGINA, INARUG - floare arsă.
➢ ŞARPE, PESAR - curgere, alunecare.
 ➢ ŞATRA - trasa.
➢ SCAPARA - para isca; Parasca
➢ SCÎNTEIE - întîieiscă
➢ SPERTA - asperi; când te sperii ţi se ridică perii, se
aspreşte pielea; as înseamnă vârf.
➢ STÎNCĂ - încă stă; cea care stă, nemişcată.
➢ TARTA - ratata.
➢ TOACA, ACATO - cea care se agaţă.
➢ TRAISTA - stă trai; în traistă stă traiul, merindea
➢ unei zile de muncă.
➢ TRUDA - udă tare; te udă, te asudă.
➢ TURTA - RATATU - ratotă, cerc, rotund.
➢ VANĂ - navă.
➢ VIEZURE, UREVIEZ - cel ce vede primul.
➢ ZĂVOR - vîr za.
Adunarea cuvintelor blonogramice ale limbii bătrâne
este o muncă nu tocmai uşoară, întrucât multe din
cuvintele timpurilor trecute s-au pierdut. Altele au fost
infestate de amestecul cu alte limbi. Există totuşi o
modalitate de a desluşi cuvintele de identitate vlahă,
dacă ţinem cont de existenta Literelor Conducătoare ale
acestora, dacă ţinem cont de Literele împărăteşti 1 şi A
şi de cuvintele de rădăcină pe care le-am menţionat la
începutul acestei cărţi. Nici într-o altă limbă europeană
gura nu este mai bine reprezentată imagistic mai bine
decât litera strămoşească G. La fel se întâmplă cu litera
înălţării, a scării, a harului, H şi cu toate literele
alfabetului care, de fapt şi de drept, ne aparţin nouă.
Numai noi, vlahii, putem face interpretarea corectă a
cuvintelor cu ajutorul semnelor care le construiesc
scrierea. A venit vremea să ne recuperăm semnele şi
limba ca să putem desluşi taina legăturii noastre cu toţi
cei care au încercat să ne înstrăineze identitatea. Mai
trebuie menţionat că, o vreme scrierea, ca mijloc de
comunicare, utilizează un amestec de geometrii
concrete, preluate din mediul înconjurător, combinate
cu litere conducătoare ori cuvinte de rădăcină. Un
asemenea exemplu este dat de înscrisul tăbliţelor de la
Tărtăria. În începuturile simbolice ale percepţiei
sunetelor - şi apoi ale construcţiei cuvintelor - un rol
primordial l-au avut atît notele muzicale, cât şi numerele
unităţi/ entităţi care pot face diferenţa între sincopă şi
armonie, deoarece legătura dintre sunet şi lumină este
indispensabilă în comunicare în toate universurile pe
care le parcurgem. Imaginea se modifică în profundul ei
exterior, în timp ce sunetul se modifică în profundul lui
interior. Tangenta extremităţilor este dată de receptorul
uman, acest transformator al identităţii în raport cu
originea şi cu perspectiva sa. În cele ce urmează voi
încerca să înţeleg şi să vă prezint unele dintre acele
controversate înscrisuri care pot proba vechimea şi
identitatea gândirii strămoşilor noştri.
Când spun alfa şi omega, am în faţă imaginea unui
embrion în cazul alfa şi un omuleţ în cazul omega cum
de altfel sugerează şi onomastica cuvântului. „Eu sunt
ALPHA şi OMEGA, începutul şi sfârşitul”, „ECCE
HOMO”. În scrierea noastră, cuvântul OM chiar
simbolizează imagistic fiinţa umană, înscrisă în
verticalitatea înălţării sale. Este o mantră a cărei
incantaţie vine din înalt spre profund, dinspre exterior
spre interior. OM, OM.
Toate aceste semne şi înţelesuri se doresc a fi
analizate în rânduiala cum au fost aşezate de Marele
Creator. Proiect al gândului şi Cheie a ascunsului.
„Când eu voi închide, nimeni nu va putea deschide şi
când eu voi deschide, nimeni nu va putea închide”. Să-l
rugăm pe bunul Dumnezeu să ne lase deschise Porţile
 Decriptarea Tăbliţelor de la Tărtăria

Tăbliţele de la Tărtăria, controversatele înscrisuri,

datate cu 8500 de ani în urmă, nu sunt unicele. Marea
arheolog Sofia Thorma a prezentat înscrisuri
asemănătoare la Congresul de la Berlin, din 1895. Sofia
Thorma a fost prietenă cu Schliemann, descoperitorul
Troici şi cu nevasta acestuia, Sofia.

Imaginile de pe tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba,

descoperite de către cercetătorul Nicolae Vlasa, în anul
1961 ne relevă un amestec de simboluri geometrico-
zoomorfe şi litere conducătoare caracteristice utilizării
incipienţei scrierii liniare. Avem de-a face cu - poate -
primele litere ale alfabetului fenician, care completează,
împreună cu desene simbolice, textul unui mesaj arhaic.
Îndrăznesc să afirm că avem de-a face cu un document
ce vizează, consfinţeşte un act de vânzare-cumpărare,
încheiat între două părţi. Mesajul înscris pe plăcuţa
centrală ne spune că avem de-a face cu un RĂBOJ pe
care sunt trecute un număr de cinci animale aparţinând
proprietarului, din care acesta vinde cumpărătorului
două animale sacrificate din cele cinci. Cuvântul RABOZ
este întâlnit atît în sumeriană, cât şi în mesopotamiană
şi se utilizează atunci când se consemnează o datorie
sau o vânzare şi se poate citi cu uşurinţă în înscrisul din
dreapta tăbliţei. El este opus ca înţeles cuvântului
DAIBOZ sau DAIBOJ, folosit atunci când avem de-a face
cu o donaţie, cu o gratuitate, de unde şi expresia
românească veche „a venit pe DAIBOJ”. În consecinţă,
textul de pe tăbliţă se citeşte în felul următor:
Aceasta-i dreapta împărţire. Din cele cinci animale
consemnate pe răboj se sacrifică două cumpărătorului,
rămânând trei în custodia administratorului turmei.
Pe imaginea tăbliţei se poate observa litera sau
semnul cuvântului „acesta” - ETA, însoţit de litera
doimii, D, a jumătăţii perfecte, a împărţirii juste.
Urmează răbojul propriu-zis, pe care sunt crestate
numărul animalelor: cinci. Dedesubt este scris RĂBOJ.
În stânga este desenat un arc din care ţâşnesc săgeţi şi
răbojul pe care sunt consemnate sacrificarea a două din
cele cinci animale, iar în partea dreaptă este identificat
numărul de trei al celor care au rămas, număr etalat pe
un altar, ceea ce mă duce cu gândul că avem de-a face
cu un ritual de sacrificiu.
Marele lingvist german Harald Haarmann, specializat şi
în Preistorie, spune că a verificat în laborator vechimea
Tăbliţelor de la Tărtăria şi că datează aproximativ din
anul 8500 î.Hr., fiind cu mult anterioare civilizaţiei
Sumerului. Coroborând această afirmaţie cu numeroase
altele, aparţinând unor iluştri savanţi ai umanităţii care
se referă la antichitatea teritoriilor populate de strămoşii
noştri, trag concluzia că lipsa interesului pentru
cercetarea unui areal atît de vechi, populat de o atare
civilizaţie, poate fi una întreţinută intenţionat. Apoi mai
există un aspect frapant: cel al lipsei artefactelor de
anvergură, al construcţiilor care, inevitabil, ar trebui să
se ridice cel puţin la nivelul celor greceşti sau romane.
Nimenea nu mă poate face să cred că un teritoriu atît de
protejat climatic, atît de bogat, considerat „Grădina
Maicii Domnului”, nu prezintă elemente de
infrastructură arhitecturală corespondentă unor
civilizaţii apropiate. Unde poate fi ascunsă creaţia
materială de anvergură a strămoşilor noştri, consideraţi
mai vechi decât sumerienii? Civilizaţii care n-au avut un
minerit atît de dezvoltat, întrucât nu le-a permis
teritoriul, au creat un număr impresionant de unelte şi
obiecte de podoabă, după cum ne arată descoperirile
arheologice în schimb, în teritoriile noastre nu numai că
n-au fost descoperiri impresionante, dar şi cele făcute au
fost puse şi pe seama altor popoare care, vremelnic, s-au
pripăşit prin aceste locuri. Numai dacă luăm în calcul
impresionantele artefacte găsite pe teritoriul Bulgariei de
astăzi, fostul teritoriu al Daciei Mediteraneea, tezaurele
din Valea Regilor Traci şi putem să constatăm ineficienta
comparaţiei în raport cu descoperirile arheologice din
actualul teritoriu românesc. Este foarte adevărat că
investiţiile în domeniul cercetării arheologice au fost - şi
sunt - extrem de reduse, dar nici măcar întâmplător nu
s-au făcut descoperiri spectaculoase, cum s-a întâmplat
în alte ţări. Gândul mă frământă pe două coordonate ce
ar putea părea fantastice. Ori avem de-a face cu o
conjuraţie, ce nu doreşte accesul la informaţii legate de
trecutul îndepărtat al portalului nostru de civilizaţie, ori
suntem continuatorii unei civilizaţii intraterrane. Când
fac aceste afirmaţii mă bazez pe câteva elemente
întâlnite în mod repetat în istoria şi tradiţia strămoşilor
noştri şi consemnate de importanţi istorici ai antichităţii
şi nu numai. Traversând perioade climatice dificile, dar
beneficiind de un areal propice, există posibilitatea ca
locuitorii din vechime ai teritoriilor noastre să fi
dezvoltat o civilizaţie subterană extrem de bine
dezvoltată, întreţinută şi ulterior, când condiţiile
climatice au permis acest lucru. Trebuie ţinut cont de
faptul că parte importantă dintre informaţiile furnizate
de antici vorbesc despre existenţa în locurile noastre a
unui cult închinat unor zeităţi / subpământene.
Zamolxe însuşi este atribuit unui asemenea cult. Apoi,
nu lipsit de interes este Cultul Dragonului, al protecţiei
Şarpelui de Casă, al stindardului dacic cu coadă de
dragon şi a multor alte legende şi mituri legate de
interiorul Pământului. Onomastica „Vlahilor Negri”, a
Basarabilor - BASSARAPA sau VASSARABA - se traduce
din limba bătrână prin NEGRU VODĂ. Numele de
Bassarapa sau Bessarapa vine de la numele neamului
BESSILOR de origine medio-sarmatică, stabiliţi în
nordul Mării Negre, cu precădere în teritoriul cunoscut
sub numele de BESSARABIA. Capitala acestor strămoşi
ai poporului nostru, USKUDAMI, a fost distrusă în anul
68 î.Hr. de către armata generalului roman Lucullus. La
1382 d.Hr. este consemnat faptul că Bessarabia devine o
feudă a regatului Ungariei. Originea Drăcoieştilor- - ce-l
dau pe Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş -, legenda lui
Dracula, toate aceste informaţii ne trimit într-o formă
sau alta într-o zonă aflată la limita dintre întuneric şi
lumină, o zonă pe care eu aş atribui-o civilizaţiei
cavernelor. Cercetarea unor culoare subterane de
anvergură ce străbat munţii noştri, decopertarea unor
areale cu potenţial arheologic ar putea realiza joncţiunea
cu parte importantă din adevărul istoric al pământurilor
noastre în care, paradoxal, cineva sau ceva a făcut să nu
avem acces. Mă gândesc la ce spunea marele nostru
istoric Nicolae Densuşianu despre strămoşii pelasgi:
PELASGEOS înseamnă „Pielea Pământului”. În Limba
Bătrână, despre care v-am vorbit în cărţile mele,
înseamnă PIELEA DE PE JOS, cu aceeaşi interpretare
prin care TRAKOS - TROIANOS s-ar traduce prin
SCURMĂTORII PĂMÎNTULUI, AI ADÎNCULUI
PĂMÎNTULUI. După înţelegerea mea, aceste cuvinte care
conduc la ŢĂRAN, TERRAN nu se raportează numai la
existenţa de suprafaţă a locuitorilor Pământului, extrem
de neprotejaţi în timpurile atît de îndepărtate despre
care vă vorbesc. Trebuie ţinut cont de faptul că strămoşii
Europei sunt supravieţuitorii ultimei glaciaţiuni,
fenomen care nu exclude o adaptabilitate şi o dezvoltare
a civilizaţiei de cavernă pe măsură. Se impune o
cercetare a dimensiunilor pătrunderii în interiorul
Pământului şi cum s-a concretizat aceasta în acele
timpuri. Una dintre cheile pătrunderii în esenţa istoriei
vechi a Europei se află cu certitudine în universul
culturilor neolitice ce au traversat teritoriile populate de
strămoşii noştri vlaho- pelasgi. Aceştia au strâns lumea
cavernelor, socializând-o. Au pus bazele satelor şi
oraşelor europene şi au stabilit primele norme de
convieţuire socială. Îndreptând lumea din barbarie spre
civilizaţie. Nu doar marele istoric spune că primele titluri
de proprietate preluate de romani atestă faptul că
acestea sunt creaţiile vlaho- pelasgilor, după cum au
fost consemnate de lumea latină: „PLEBS
PELASGIQUES VLACHE”. După cum am afirmat,
culturile neolitice ale teritoriilor populate de vlaho-
pelasgi sunt pe cât de numeroase, pe atît de importante
pentru cunoaşterea trecutului. Nici un alt areal
european nu poate concura cu civilizaţia şi cultura
neolitică - dar şi a bronzului şi fierului - din Peninsula
Balcanică şi teritoriul intracarpatic. Aş aminti aici
culturile Vinca - Turdaş, Starcevo - Criş, Cucuteni -
Tripolie, Tisa, Vădastra, Boian, Hamangia. Toate aceste
culturi caracterizează perioada mileniilor 5 - 3 î.Hr.
Analizate fiecare în parte, constatăm că, pe lângă
caracterul unitar dat de arealul pe care îl reprezintă, se
diferenţiază prin cromatica şi aspectul ce
particularizează fiecare cultură, în raport cu zona de
provenienţă şi cu momentul desăvârşirii acesteia. Dacă
supunem cercetării două dintre cele mai răspândite
culturi, Vinca - Turdaş şi Cucuteni - Tripolie, vom
constata că prima se caracterizează prin aspectul
reptilian al trăsăturilor personajelor reprezentate de
numeroasele statuete descoperite în teritoriu: e vorba de
ochi alungiţi şi maxilar de crocodil, particularităţi ce pot
aminti de anterioara viaţă subpământeană a cavernelor.
Cât priveşte Cultura Cucuteni - Tripolie, cuprinzând
partea nord-estică a teritoriului actual, dar înaintând
adânc până în Ucraina de astăzi, este reprezentativă
pentru semnificantul cult al zeiţei mamă. Perioada
acestor culturi interferează cu apariţia primelor forme de
scriere. În lucrarea „Das Ratsel der Donauzivilisation,
Die Entdeckung der altesten hochkultur Europas”
(Enigmele civilizaţiilor Dunărene. Descoperirea celei mai
vechi culturi a Europei), marele paleolingvist şi istoric
Harald Haarmann face cronologia apariţiei scrisului, El
consemnează faptul că scrierea DUNĂREANĂ este
scrierea vechii Europe, fiind de departe cea mai bătrână
scriere de pe Pământ cuprinzând perioada 5500 - 2600
î.Hr. după care urmează scrierea egipteană cu cele trei
forme ale sale: hieroglifică, hieratică, demotică (3300
î.Hr. - 100 d.Hr.). Avem apoi scrierea sumeriană (3150
î.Hr. - 100 d.H), împărţită în pictografică şi cuneiformă,
îi succed scrierile: proto-elamită (3050 - 2070 î.Hr.),
indoneziană (2600 - 1800 î.Hr.), chineză (de la 1200
î.Hr.), scrierea olmecă (1500 - 600 î.Hr.).
Ca o concluzie asupra vechimii culturii şi civilizaţiei
strămoşilor noştri aş aminti impresionantul exerciţiu de
admiraţie oferit poporului nostru de marele istoric Maria
Gimbutas, în excepţionala ei lucrare „The Goddesses
and Gods of Old Europe”.

Celebra ceramică de CUCUTENI (5000 Î.Hr., reprezentând

zeiţele fertilităţii.

„România este vatra a ceea ce am numit Vechea

Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500 şi
3500 î.Hr, axată pe o societate matriarhală, teocrată,
paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat
societăţile indo- europenizate patriarhale de luptători
din epocile bronzului şi fierului. Uluitoarele descoperiri
făcute după cel de-al doilea război mondial în România
şi în alte teritorii învecinate (locuite de strămoşii geţi),
asociate cu testările cu radio-carbon, au făcut posibilă
înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi
europene, o cultură a unei societăţi de agricultori. A
deveni, de asemenea, evident că această străveche
civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea
sumeriană”.
Reîntorcându-mă la reconstituirea jocului de puzzle
al Limbii Bătrâne, ca exerciţiu fundamental al
desăvârşirii întâietăţii noastre europene, aş îndrăzni a
consemna informaţia de nepreţuit oferită de Biblie: „Tot
Pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte”.
Această limbă era acea vorbită de vlaho-pelasgi, despre
care Quintilian (35 - 100 d.Hr.) - unul dintre cei mai
renumiţi oratori şi scriitori latini - scria că, dacă se
adăugau sau se eliminau silabe din cuvintele latine, se
obţinea această limbă. Din această limbă bătrână s-au
construit cuvintele limbilor romanităţii şi nu numai.
Quintilian a fost contemporan cu împăratul Domiţian,
cu care s-au luptat dacii, deci ceea ce spune este demn
de luat în considerare. Interesantă este de consemnat şi
lucrarea Sf. Augustin „De Civitate Dei”, în care acesta
face referire la onomasticile GOG şi MAGOG, susţinând
că o parte însemnată dintre autorii istorici antici înţeleg
prin aceste nume pe GEŢI şi pe MASSAGEŢI. Dacă
supunem analizei răspândirea vlaho-pelasgo-geţilor în
arealul euro-asiatic, vom descoperi nenumărate triburi
ale acestora, consemnate în identitatea locurilor
respective, dar aproape nesemnificativ cercetate şi
menţionate în istoriografia românească. Sunt demne de
consemnat câteva exemple. În Spania veche avem triburi
getice precum: ablaidaci, albocensii, argelii, comensciqi,
cosetanii, daci, dagae, dagenses, datii, gruii, ilirgetae,
indigetes, misgetii, vaccaei, vloqi sau vlohii, vlahii.
În Galia - ambarii, baxanii, cocosates, daciates,
datii, dacienii, longeidacii, de unde se trage toponima
regiunii franceze LANGUEDOC, în care se vorbea limba
occitană, foarte apropiată de română. Acestei regiuni i se
mai spunea Occitania. Aici este imperios necesar a
aminti că teritoriul a fost populat în vechime de celţii
sau gelţii sau geţii, volques, volohi, vlahi a căror limbă
semîna izbitor cu limba valahă/română, la fel ca a
celţilor din provincia engleză WALLACE, aflată nu foarte
departe ca distanţă. În secolul al XVI-lea, aceştia mai
spuneau rugăciunea „Tatăl Nostru” într-o limbă celtică
identic românească:

Tatal Nostrum

Poerintele nostru, acela ce eşti in cheri.

Svintzascoese numele teu,
Vie emperetzioe ta,
Facoesa voe ta, cum en cher ase si pre Poementu.
Poene noastre datorii le nostre,
Cum si ni le loesoem datorniczilor noştri
Si nu dutze pre noi la ispitire,
Tze ne mentueste pre noi de vicleani.
Amin!

(TATAL NOSTRUM în celtă wales, publicat în 1715

de către istoricul ]. Chamberlayn).

Cuvinte celtice aproape identice cu cele

româneşti dovedind originea comuna vlaho-geto-
celtica
 ABRABA - puternic, excesiv. În Ardeal bărabă de om
şi onomastica BARABAS.
ACUP - conţinut, ce ocup.
APAR - afară, după.
AFFRAIC - Africa.
AFTRA - înapoi, din nou, iar.
AHA - înţelegere, aşa-i.
AHMA - spirit, duh sfânt, armonie, iubire - AMA -
MAMA.
AIRTHA - pământ, iertaş în Maramureş.
ATW, AIU - au, a avea.
ALIS - alţii.
ALTHAN - altoi, să crească din cel vechi, a altoi, a
modifica, a înmulţi în pomicultură.
AMDINNIT - am zînit, am venit; identic ca-n
Maramureş, semn că celţii boi erau din neamul nostru.
AMUDECAT - imediat, dispută; AMU DECÂT.
AR - pământ, arie, areal, argat, arat, arătură, ţarină,
ţară.
ARDAR - plug, brăzdar; ARĂDAR.
ARKA - arcă, barcă.
ARM - armă, braţ.
AROMATA - parfumata.
AS - a fi, îs, sunt.
ASTATH - adevăr, asta-i, asta este.
ATTA - tata.
AUSO - ureche, auz.
AV, AVARA - a avea râu, a vărsa, aversa.
AVE - a avea, avere.
AWI, AUI - oaie.
AZIMUS - pâine, azimă.
BAC - a înota, a pluti, bac, barcă, bălăci, bălăcări.
BACI - tată, stăpân.
 BAN - producere, realizare, ban.
BĂOAN, BĂU AN - mîrlan.
BARACĂ - construcţie, magazie.
BARS - fragment, parte, copac, bară.
BART - bordură, barieră, barat, barare, baraje.
BASSE - bazin.
BĂT - băt, baston.
BEC - berbec, ţap, bică, bîc.
BEL, BAL - luminos, bălai, bălan, blond.
BETA, BAETA - beată, biet, beat.
BI - a produce, a multiplica, a împărţi îndoit,
bivalent.
BIGITAN - bogătan.
BLEC - cu forţe diminuate, fleaşcă, bleg.
BOGUER - pachet, bagaj, băgat.
BOKA - literă, buche.
BOLG - umflat, bolgos, bulgăr, balegă.
BOOT - botă, bâtă.
BOT - gros, rît, umflat, botoc, butuc.
BOTE - bute, butoi, butelcă.
BRAIL - cordon, brâu.
BRANQUE - mînă, braţ, brîncă.
BRAUT, BYRAUT - birău, judecător, biruitor.
BRIS - frig, răcoare, briză, brr.
BRUNNA, BORNA - graniţă.
BUC - bucată, diviziune, măcelărie, buche.
BUG - deviat, curb, oblic.
CAM - cămaşă, îmbrăcăminte.
CAP - acoperire, manta, cuvertură, capă.
CAS - glandă, castană.
CAŞUL - căciulă.
CAT - privire, căutare, cătare, căta.
CEN - a zămisli, a genera, gen.
CEPHITOR - ţepitor, scurmător, pătrunzător, piton.
 CEPP - bucăţică, cep de butoi.
CHED - tribut, cedare, chedez, cedez.
CHEPI - a căpăta, tu chepi, capeţi, chepeţi în Ardeal.
CI IWIBANU - ciobanu.
CIHITUM, CÎHÎTUM - cât ie, până unde-i?
CING - a înfierbînta, a încinge, a se război.
CLI - chei, a încleia, a strânge, clingătoare,
cingătoare.
CLUIS, CELUIS - atras, atrăgător; celuit în
Maramureş.
COC - cuc.
COILAM, COÎRLAM - căutam, coburleam, (cobîrleam
în Maramureş), scotoceam.
COLTAR, CULTER - fier de plug, colţar, triunghi de
fier, cuter.
COR - corda, coardă, curbă, adunare, ciurdă.
CORNE - coarne.
COS - glandă, acumulare, recipient, coş.
CUIRTEANNA - curteană.
CURTHA - curtea.
DAL - plat, dală.
DAMHSA - dansa.
DAUBEI - a înfunda; a dubdi în Maramureş.
DEDJA - dădea, făcător, dăruitor.
DEI - deia, diua, ziua, zina, lumină, zei.
DEUIL - doliu.
DILIU - ruşine, nebunie.
DISCI, DISH - disc.
DOC - a trage, a conduce, a dirija, doct.
DRU - solid, puternic, viguros, codru, drug. DUN -
colină, ridicătură, dună.
DUR - crud, neiertător.
EGUIN - unghie.
EORAIP - Europa.
 FAICHU - faciu, face.
FEICEALAI - făcea-i.
FUNDUM - fund.
GABELLE - impozit, găbjit, găbjeală. GAD - lucru
murdar, gade, gâde.
GALBE - galben. GAMAN, GĂMAN - companion,
camarad, însoţitor.
GARDIN - grădină.
GART - împrejmuire, gard. GATASS - făcut,
terminat, gătat.
GAUJA - în jurul găurii; GAOAZA.
GIB, GIMB - gheb, ghebos, curbat, adus de spate,
ghîrbov, gîmb.
GIG, CIG - susţinere, cigă.
GLEI - vîscos, clei, glu-glu. GOV - gaură, gât, govoră.
GRABAN, GRABAN - şanţ, mormânt, groapă. GUIR,
GWIR - gir, garanţie, lege.
GWENYNEN - găun.
HA, HAT? - ce-i?
HAIR, HAIRE - fire, hire, floci, păr.
HAIT, HAITI - haidi, haide, comandă, ordin.
HALDAN, HÎLDAN - flămând, hulpav. HALTS - popas,
haltă.
HARJI, HIRJI - a hărţui, a hârjoni, armată.
HEDHYW, HEDDIW - hîziu, hîzi, hâd, urât.
HERMENN - armată, mînă de fier.
HI, ÎS HI - ei sunt.
HIR - fir, zvon, lung.
HLIUMA - auz, a hăuli; HĂULI-MA.
HUC - tot: în Ardeal se mai întâlneşte expresia HUC-
HUC, cu sensul de complet/ de tot; huc-hucuţa.
HUCI - desiş.
HUMIL - umil.
IAI - adevărat, aşa-i.
 IE - este. A NI IT - aici nu sunt.
ILAU - erau.
INGARDJA - îngrădea.
ÎS - îs, sunt.
IS - îs.
IUG - jug.
IZ - gust, umed.
KEUS - caş.
KILTHEI - copii, cîlcei
KORNY - coarne.
KOSTER - cost, cât costă.
LAB - limbă, labie.
LAIKTYO - lecţie.
LAIS - lăsat, deşălat, delăsat, larg.
LAMPOS - lampă.
LANC - a arunca, lansa, lance.
LAP - a lipăi.
LEUC - leuce, lucitor, luceafăr. LI - armonie, lie, lin,
domolit.
LLOG - loc.
LLYTMYR - litere.
LUKARN - lumină, lucarnă.
MAG - a aduna, a lega, magic, sfânt. MAIDJAN -
corupt, mai dă-i, maidan. MAILLE - miel.
MAL - flasc, moale.
MARC - a presa, a strivi, a apăsa, a marca. MAS -
abundenţă, mult, mai- încă.
MAURTHR - moarte.
MEINA - pentru mine. MEL - mei, măciniş, făină;
miere.
MEN, MIN - loc de unde se scot pietre, mină.
MERITHA - faimă, merit.
MES - masă.
MIC - mărunt, mic.
 MIN - mic, puţin, minim.
MOL - a sfărma, sparge, pisa, măcina, moală,
moară, mulină.
MORCANNHUC, MOROSANHUC, MORGANNHUC -
numele unui rege celt din Wales, sec. XI. a cărui
onomastică s-ar traduce prin MOROŞĂNIUC, adică TĂT
MOROŞAN sau MARAMUREŞAN. Fapt perfect plauzibil
ţinând cont că gali boi sau vlahii boi, al căror nume
poate fi şi WALES, îşi au originea/identitatea în
pământurile Maramureşului. În această parte arhetipală
a ţării noastre ţăranii mai utilizează expresia TĂT HUC,
însemnând CU TOTUL.
MOŢA - obicei, motiv.
MUS, MUCH - muci, mucus, nus, nas, nară.
NOD - nod, dar şi numele Domnului - NODOS.
NOUC - nuc.
OMORT - omorât.
PANUH - pâine.
PAUP, PAWB - popor, pauper.
PEREN - pere.
PHOLASAI - folosii; poliţai.
PIC - punct, picătură.
PLIUHA - pliuhă, păliuhă, pălincă, pălită. POBYL,
POBUL - popor.
POT - a fi umflat/mult/gros; bot. Potere - putere.
PUC, PUCI I - punct, puchean.
PUY, PUICH - pui, puiţi.
RAUPJAN - a culege, a rupe.
RAUS - roşu.
REIKI - putere, autoritate, regat.
RETIT - retezat. RHYDYCHEN - ridiche.
ROC - piatră, stană, rocă.
RUSC, RUSCA - scoarţă, coajă, uscătură, ruscătură.
A se vedea toponima POIANA RUSCĂI.
 SCOILEANNA - şcoală.
SEIS - ce-i, ce îs?
SSERENN - seren, serin, senin, stea; cer înstelat.
SUCH, SUCHI, SICHE - lame de plug, seceri, securi,
coase; din SICA- secera care s-a transformat în sabia
dacică.
SYCH, SICH - seci, suci, săci.
TABARNAS, TAVARNA - tavernă, tabără. TALCHIUP
- strachină.
TAN - stejar, buştean, butan.
TEP, ŢEP - ascuţiş, ţeapă.
TIC - a atinge, a tachina.
TIR - teren.
TORTĂ - turtă, tort.
TRA - peste, traversa.
TRAG - târâre, tragere.
TRIST - supărat, necăjit, trist.
TRUG - mizerabil, necaz; DISTRUG, distrugere.
VACCA - vacă.
VĂRS - superioritate, forţă, vărsare, mult, abundent.
VAS - locuinţă, vast; ves - acoperământ.
VI - a îndoi, răsuci, a vira.

Cuvinte SAMO-GETTCE asemănătoare sau

identice cu cele vlaheşti sau româneşti

Acestea ne probează că Limba Dacilor nu a dispărut

şi că aceasta se mai păstrează în provincia SAMOGETIA
din Lituania de azi.
AKIS - ochi-îs
AKTARS - hectare.
AKTIVS - activi
AKTS - act
APATIJA - apatia
 APLINKOU- aplecat
APSOLPTE - absoarbe
APVEIZA - inspecţie, aviz, verificare.
ARBE, ARBA - iarba
BALIOS, VALIOS - val, baleaj.
BALTĂ - băl, bălai, alb.
BESDE, BESE - băşină.
BICIULIS, PRIETELIOS - prietenos, protejat biciulit
în Ardeal.
BOLBE, ROPOTE - bulbi, cartofi.
CIROLIS, CIROLATIS - CIOCÂRLIE.
DAINA, DAINE - doină, cântec.
DARZOVE - zarzavat.
DEDEL - deal.
FAILS - filă.
FAIN - frumos, bun.
GAILA - mângăila, mîngăiere.
GALVA - gâlmă.
GEDA, GETA - sarmata, geta.
GIMINE - gemene, rude.
GLEBYS, KLIEBIS - gălbeji, călbeji, veşteji. GRIOVA
- gaură, grivina, peşteră, cricovă.
GROUDIS, GERUODIS - gerar, decembrie.
JAUNS - juni, tineri.
KELTE - creşte.
KENGE - cange, cârlig.
KOPUSTS - capustă, varză.
KRUOPTE - corupe, trişează
LIGUO, LIGIUTE - legătură, comparaţie.
LINGENIS, LINGENAS - leagăn, legănaş. LIVOUS -
liber.
LUOPETA - lopata.
MALAG, MELAG - milog, mincinos.
 MEDUS, MEDOS - mied (băutura dacică, vin în
amestec cu miere de albine)
MEISTRAS - meşter, maestru.
MERTE - moarte.
MESA - masă, terasă.
MET A, ETA - ani, etate.
MITRIAI, UOTRE - uter, mitră.
NIEKUR - nicăieri.
ONDOU - undă, apă.
PAMATS - pământ.
RATĂ - rută, transport.
SKADĂ - skară.
SMALA - răşină, smoală.
SMENTUONS, SMANTA - smântână. SNIURS - şnur.
TASKAS - taşcă.
TETA, CIUOCE - ţeţa, mătuşa, ţaţa.
TOLIM, TUOLEM - îndepărtare, tulire, a o tuli.
TORTAS - tort, turtă.
TRIUKAS - truc.
TROKTE - tămbălău, troactă, traktir.
TROSKINYS - troscăială, tocană.
UOTROS, UOTRUS - agil, lotru.
VASAROJUS, VARSTS - vărsător.
VEISNE - vişine.
VIEDRAS - vadră; videre în Ardeal.
VONIA, VANA - vană, cadă.
ZAUNA - zumzet, zarva.
ZVODINS - zvon.

Lista regilor ori a unor demnitari nordici a căror

identitate îşi interferează rădăcinile cu cele ale
istoriei arborelui nostru milenar, amintind de marea
familie a Europei
 „Haraldina Hylletandica, tria amplisima regna
Cimmericum, Dacicum@Geticum fere in unum
redigentes imperium, nominis@authoritalis DACIAE,
laborante hac politia, novam in vicinia civitatem
extruxerunt. Ipsa etiam insignia Regnorum pristina
transmutantes, urbi nomen Trium Leonum.
(Trei regate apropiate, înfrăţite, alcătuite din zimbrii,
daci şi geţi s-au constituit într-un imperiu purtând un
singur nume de autoritate, DACIA, cunoscut sub
denumirea de Imperiul celor Trei Lei - TRILEOPOLIM,
purtând însemnele acestora. „Danica Monumenta” - Ole
Worm)

➢ GORM CEL BĂTRÂN ŞI SOMNOROS; în

norvegiană Gorm den Gamle - ceea ce în Limba Bătrână
s-ar traduce prin cel ce doarme-n picioare. A domnit
între anii 936 şi 958 d.Hr. şi este considerat primul rege
al Danemarcei care, la acea vreme, purta denumirea de
DACIA SIVE DANEMARKA.
În proximitatea acestei perioade, o parte dintre
anglii persecutaţi de dani se constituie în ceea ce ei
numesc „sermi lupi”, conduşi de WULFSTAN'S,
însemnând în Limba Bătrână Lupul împietrit. Se poate
observa cu uşurinţă identitatea onomasticii
nordice/anglice cu cea românească/valahă, unde ULF,
LUF, LUP, VULP face trimitere la lup şi vulp, vulpe şi
stană-piatră, stâncă-împietrire. Wulfstan's ajunge mare
episcop de York şi de Londra între anii 1010 şi 1016
d.Hr.
➢ CYNEWULF (regele lup), 757- 786 d.Hr.
➢ CUTHRED, 798-807 d.Hr. Principe de Kent a
cărui nume în Limba Bătrână înseamnă Tăişul Roşu,
Cuţitul Roşu sau Cutea Roşie. Acelaşi lucru înseamnă şi
în limbile ţărilor de adopţie, care îşi trag rădăcinile din
Limba cea Bătrână a Vlaho- Geţilor.
➢ CAEDWALLA - CAEDWALLAH 685-688 d.Hr.
➢ INE, 688- 726 d.H, rege în Wessex. Numele său
înseamnă în Limba Bătrână - înfloritul.
➢ CENWALH, 643-645 d.Hr. Cel ce se tine WLAH.
➢ CEOLWULF, 597-611d.Hr.
➢ CUTHWULF, 600 d.Hr. Numele s-ar traduce prin
Tăişul Lupului sau Iarba Lupului, Cutea Lupului.
➢ GEAT JAT, 90-l00 d.Hr., principe al geţilor şi al
goţilor, „CHILD OF GEATA” după „Anglo - Saxon's
Chronicle” din anul 547.
➢ GODWULF, 90 d.Hr., rege al germanilor cu mamă
tracă, regină a Troienilor, fiu a lui TAETWA TECTI -
TATUA, TĂTUCA TECTI, născut în Troia, fiul lui BEAW,
BEOWULF - BOUL ALB în Limba Bătrână. A domnit
între anii 27 şi 33 î.Hr. Beowulf a fost considerat eroul
geţilor nordici care a luptat cu dragonul de foc, ajutat de
prietenul său WIGOLAH - Vigurosul Vlah. Beowulf a fost
fiul lui SCELDWEA care, la rândul său, a fost fiul lui
HEREMOD, născut în DACIA.
➢ HEREMOD, 20 Î.Hr. este fiul lui ATHRA,
identificat la anul 50 î.Hr.
Athra este fiul lui HWALAH, care se trage din
BEDWEG, fiu a lui SCEAFA, amintit la anul 220 î.Hr. În
parte importantă din lucrările lui Coclius Sedulius - în
„Historia Bretonum”, „Gesta Danorum” sau „Hrolfs Saga
Kraka” - se consemnează originea est-europeană, vlaho-
getică a marii părţi a dinastiilor europeano-nordice,
printre care şi cea Wilhelmiană.
Am ţinut să fac această succintă trecere a unora din
casele princiare ale Europei Nordice din dorinţa de a
vizualiza legătura acestora cu identitatea poporului
nostru străvechi. Încercând să reconstitui traseul
marelui marş dacic spre Nord, am putut identifica
teritorii şi neamuri ce se trag din strămoşii vlaho-daci,
adevărate enclave ce abundă de trecut comun. Toate
aceste pământuri au fost populate de vlaho-daci, dar -
începând din secolul VI d.Hr. - slavii au amestecat
lucrurile, împânzind lumea vlahă. Multe dintre valorile
de arhetip ale vlaho-dacilor au fost substituite, pentru a
nu mai însemna mare lucru în istorie. Noile neamuri au
conjurat, eliminând în mare parte importanţa celui mai
vechi popor al Europei. Teritorii ca Pocuţia, Galiţia,
Podolia, Rutenia, Volhinia, Samogeţia, Dania erau
populate de strămoşii noştri. Toponimele acestor locuri,
după cum se poate vedea, sunt toate VALAHE. Pocuţia
cu capitala la Colomeea reprezintă ceea ce Ştefan cel
Mare spunea: „Ţara noastră cea Bătrână”, pentru care
nu am zapis întrucât au primit-o strămoşii noştri de la
bunul Dumnezeu şi, decât s-o dau leşilor, mai bine îmi
dau grumazul”. În Ţinutul Şipeniţului din Pocuţia s-a
născut Ştefan cel Mare, dar şi Petru Rareş şi Alexandru
cel Bun. Pocuţia înseamnă Pământul de la COLT, de la
COT - PĂCOT. De aici numele oraşului COTURI sau
CUTURI. Situată în nordul Bucovinei şi străbătută de
cursul superior al Prutului, Pocuţia este - asemenea
Galiţiei, Podoliei, Ruteniei şi Volhiniei - patria
Brodnicilor, Bolohovenilor, Rutenilor, Vlasinilor
Volhiniei, Vălenilor, Gorulilor sau Goralilor şi, nu în
ultimul rând, al Huţulilor, Huţanilor sau Cuţanilor, a
căror patrie este POCUŢIA. Toţi aceşti vlaho-daci au fost
slavizaţi după secolul VI, devenind rusofini, rusini,
polonezi, ucraineeni. Disputată până în secolul al XVI-
lea între moldoveni şi polonezi, Pocuţia este pierdută
după bătălia de la Obertyn din 1531, când armata lui
Petru Rareş este înfrântă de cea a hatmanului Jan
Tarnowski. Teritoriul cuprins între râurile Prut şi
Ceremuş aveau aşezările ale căror nume sunt profund
vlaho-dace: CUTURI, VIJNIŢA,
VĂŞCĂUŢI, NEPOLOCĂUŢI, dar care au fost
acoperite de rugina unei istorii acceptate de o
succesiune de trădări.

Astăzi nu ne-a rămas decât să plângem, citind

aceste rânduri de aducere aminte.

„Noi, Huţanii, am fost aşezaţi în munţii aceştia de

către bunul Dumnezeu dintru începuturile lumii şi tot
ne-au cuprins şi ne-au ros neamurile străine, iar noi ne-
am tras cătră locuri singuratice şi slobode. Aşa, eu
văzând că pier şi mă înăbuş, m- am suit pe Căliman,
mai aproape de Dumnezeu. Şi aici am să mor. Iar după
ce-oi muri, băieţii şi fetele mele s-or amesteca cu
noroadele.”
(Mihail Sadoveanu,
„Ţara de dincolo de negură”- 1926).

„Huţulii duc o viaţă de pasere pribeagă, originală şi

liberă. Românii le pricep limba lor fără s-o vorbească şi
ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a
vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu
atenţie la ceea ce spune oaspetele său când se scoboară
la câmpie. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei,
de cine ştie unde, şi pricepe româneşte fără să fi vorbit
vreodată un cuvânt. Din această simpatic abia
explicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt daci
slavizaţi, pe când românii care-i pricep fără să le
vorbească limba sunt daci romanizaţi.
(Mihai Eminescu - 1876)
 Aş completa această minunată prezentare spunând
că cei doi păstori cu certitudine se înţelegeau prin
intermediul simţurilor Limbii Bătrâne. Dacă în timpul
vieţii, visul de a pune bazele unei şcoli de învăţare a
Limbii Bătrâne şi de conservare a identităţii vlaho-dacice
se va realiza, şansa de a înţelege rolul şi întâietatea
noastră în istoria lumii va creşte nebănuit de mult.
Limba Bătrână reprezintă cheia descifrării limbii de
arhetip şi defalsificarea istoriei noastre vechi, reprezintă
aşezarea noastră pe locul sacrosanct al VALAHALA,
prima civilizaţie a Europei.
 CONCLUZII ASUPRA UNUI DOCUMENT DE MARE
ÎNSEMNĂTATE PENTRU LIMBA ŞI ISTORIOGRAFIA
ROMANEASCĂ - SCRIEREA SFÎNTĂ OT

În lungul drum al introspecţiilor mele legate de

cercetarea originii si limbii noastre antice, am parcurs
nenumărate pagini de lectură ale unor înscrisuri din
vechime. Pe măsură ce am acumulat informaţii din varii
şi nebănuite surse, târziu am descoperit o scriere
trinitică având trimitere la sensuri în aramaică, greacă şi
latină, care păstrează ca fundament elemente şi
înţelesuri corespondente limbii bătrâne, dar şi limbii
române vorbite în zilele noastre. Documentul la care fac
referinţă tratează scrierea sfântă OT. Despre această
scriere sunt informaţii foarte puţine, de aceea - când am
descoperit lucrarea lingvistului francez Charles Hure -
m-am aplecat asupra ei cu un interes deosebit.
DICTIONNAIRE UNIVERSEL DE L'ECRITURE SAINTE
OT ne prezintă dovada de necontestat a caracterului
arhetipal al limbii noastre. Nu voi putea prezenta în
cartea de faţă decât puţine cuvinte din miile regăsite în
lucrările autorului francez, dar cele pe care le voi face
cunoscute sunt de netăgăduit parte a GRAALULUI
VALAH. Încep prin a prezenta cuvântul BAPTIZARE care
înseamnă BOTEZARE. În nici o limbă din cele care au
parazitat ca buruienile limba noastră sfântă nu se dă
interpretarea completă şi adevărată a cuvântului. Nu au
cum, întrucât nu cunosc în profunzime Limba Bătrână.
Cuvântul este alcătuit din verbul BATE şi substantivul
IZA care înseamnă APĂ. Omul Când este botezat, omul
bate apa, este cufundat în apă. BAPTIZAT - BOTEZAT.
Numai strămoşii noştri vlaho-pelasgo-daci îi spuneau
apei IZA, iar ştiinţa cititului blonogramic şi al
palatalizării simţite a cuvintelor presupune apartenenţa
la arhetip şi, implicit, la sacru.
Analiza cuvintelor scrierii OT va edifica cititorul
asupra legăturii acestora cu limba română.
ABJICERE - a renunţa, a părăsi un lucru, un
contract, o înţelegere, a abzice, a abdica.
ABRUPTUS - erodat, rupt, separat, abrupt; ABRUPT
ÎS.
ABSTERGERE, AVSTERGERE - curăţire, spălare,
ştergere.
ABŢINERE - a se retine, a se abţine.
ABUNDE - a fi supraplin, peste capacitate.
ACCINGERE - încingere, încurelare, împrejmuire. ACIES
- vârf, suliţă; AC ÎS.
ACQUIESCERE, ACIUISCERE - a se adăposti, a se
aciui.
ACRIS - acru; ACRU ÎS.
ACŢIE, ACTIO - acţiune.
ACCERSERE - ceea ce se cere.
ACCOLA - care se află în apropiere, acolea.
ADIMPLERE - umplere, împlere.
AD - ceea ce se află lângă.
ADJUTOR - ajutor.
ADAMARE - a iubi cu pasiune; a ama - ma-a-ma,
MAMA.
AFRICA - a frige, a arde, afrigea; Frigia.
AGNITOR - cel ce recunoaşte, ginitor.
AGON - dispută, luptă pe viaţă şi pe moarte -
agonie.
AHIO, EJUS - sunt, exist, a fi, A HI - HI OI IO.
AIS - a vorbi, a spune - zis.
ALI - aparţinând cuiva, a li....
ALT - înalt, altitudine.
 ALBUŞ - care reflectă lumina în toate părţile. ALTAR
- loc de înălţare; ALT HAR.
ALUMNUS - a ilumina, a instrui, a învăţa, a aprinde.
AMATOR - care iubeşte lucrurile de-a valma, în
dezordine.
AMBULARE - preumblare, plimbare, ambulant.
AMBITIOUS - ambiţios, perseverent.
AMBO - amândoi, ambi.
AMEN - adevăr, minte.
AMPLECTI- îmbrăţişare, împletire.
AN - în.
ANGUSTIA - a îngusta.
ANSULA- sulă, străpungere.
ANTE - înainte.
ANTRUM- intrare, gaură, atrium.
APPARERE - o părere.
APPARITOR - apărător.
APPREHENDERE - a apuca, a prinde cu mâna (în
engleză, hand = mână)
AP - fără.
ARARE- cultivarea pământului.
ARAN - muntean, ţăran.
ARĂTOR - muncitor care cultivă pământul, lucrează
pământul cu ajutorul roţilor căruţei.
AREBA - iarba.
ARERE- retragere, secare, uscare.
ARBOR- copac vegetal mare.
ARCANUM - încovoiat, arcuit, scobit, arcă.
ARETH - a arăta.
ARRIDUS - sec, fără apă, încreţit, ridat, cutat.
ARDERE - pârjol, frigere, inflamare.
ARRIDERE - surâs.
AS - vârf, lamă, tăiş, ascuţit.
ASSARE - a sălta, a sări.
 ASPORTARE - transportare, purtare. ASSENTIRI - a
simţi, simţire.
ART - munca omului adusă din zona perifericului la
calitatea maximă; ARTA.
ATTRAHERE - a propti, a trage hiere, fierul. AVARE
- avere.
AUCTOR - autor.
AUDIRE - auzire.
AUDITU - auzitu.
AVE - a trăi, a avea zile.
AUGURARI - a gunguri, a avea gură mare.
AURA - vânt de foc care împrăştie aur.
BAJULARE - purtător de boli; BAIUL-ARE.
BALARE- belire.
BENEDICERE - binezicere.
BORITH - savană, câmp. În Maramureş se mai zice
BORIŞTE.
BLANDUS - blând, moale, bleg.
BRACHIALE - brăţară.
BUCCINA - bucium; a bucina, a suna din bucium.
BULA - mică umflătură, butelcă.
BUGARUS, BUGEARUS - buged, umflat.
CADAVER - vine din verbul a cădea, căci fără
animaţie, fără viaţă, corpul nu se poate susţine.
CĂDERE - cădere.
CAEDE - a ceda.
CAELUM - cer.
CEZAR, CESAL - vine de la tunsoare, de la cesălare,
ţesălare, spălarea părului, aranjare; Cezar.
CALCARE - a merge, a călca.
CĂLCĂTOR - mergător (fouler aux pieds). CALD
ARIA - căldarea.
CALIDUS - cald, încins.
CALX - călcâi.
 CAPRA, CAPERE - animal vorace.
CĂNIT - albit, încărunţit.
CALIGA, CALIGE - obiele; CALIGULA.
CAPTURA - a prinde.
CASULA - casă, acoperiş, căciulă.
CATTELUS - căţeluş.
CATHEDRA SADHEDRA - a sta, a şedea. Loc pentru
şezut.
CAUDA - coada.
CÂŞTIGARE - strângere, câştig, profit.
CAVAS - cavernă, gaură, groapă, jos.
CAULĂ, CAHULĂ - loc de stână.
CAUMA - căldură mare, febră, ciumă.
CAUTE - a căuta, prudenţă, precauţie. CELLULA -
încăpere mică.
CEPE - ceapă.
CERNERE - a alege, a combate, a discerne, a
analiza.
CERTARE, CERTAMEN - sfadă, combatere, ceartă.
CHOEROGRYLLUS - mic animal ce se ascunde sub
pietre - ciorogârla sau greierele de baltă.
CHAOS - haos.
CETE - grupuri.
CHGORDA - coardă.
CIBARE - mâncare din prune; ŢIBĂRÂ, în Ardeal.
CINGERE - cingătoare.
CIRCUIRE - a face turul unui cerc, unui rond. CL
AUDIA - ascultătoarea, cea care aude. COAGULARE -
coase gaura.
CREAGRA - creanga, furculiţa.
CREPARE - spargere.
CRISPUS- încreţit, ridat, crispat.
 DALAIAN - sacerdoţi care te spală de păcate, DALAI
LAMA. În limba bătrână, ÎN LAI DĂ - adică te dă spălat,
curat.
DARE - donaţie, comunicare, acordare, furnizare.
DAMNA - a pierde, a te distruge, aţi da mâna. DELEAN -
sărac, calic; de alean, de necaz. DESERTOR - desface
locul, părăseşte, dezertor. DEMOLIRE - distrugere,
molozare, demolare. DEPREHENDERE - deprindere.
DATOR - donator, care dă.
DICERE - zicere.
DIE- zi ie.
DIGITUS - deget.
DIANA - zeiţa lunii, DEA LUNA.
DISCRIMINARE - de a isca o crimă, de a căra,
îndepărta IMA, AMA - dragostea, apropierea.
DISPERIRE - de pieire, a fi pierdut, disperat.
DISFACE - a fi diferit.
DOTARE - zestrea unei fete.
DISPERTIRE - despărţire; PERTIRE PERDIS. DUBIE
- îndoială, dubiu.
DYSENTERIA, DY SENTE RIA - se simte rău, durere
intestinală.
EX - prepoziţia EX sau IX, ori pur şi simplu X,
înseamnă începutul sau sfârşitul unei acţiuni, ca în
cazul cuvintelor: EXCURSIA, XCURSIA care se traduc
prin „acum începe curgerea”. EXCLAMAŢIA - acum
începe,/are loc strigătul/ Clamarea/chemarea.
EXALTARE - a ridica vocea, a înălţa munca.
EXODUS - a început să se ducă.
EXHORTARE - a începe a hărtui, a anima.
EXTA - a tăia; TAEX. EXTA ARBA DURA - a tăia
arbori din pădure.
EXUBERARE - prea plin, refulare, supraplin, a bea
prea mult.
 FACIE - faţă, obraz.
FA - a face, a fa.
FAMULA - femeie, servitoare, supusă, muiere.
FARINA - fărâma, cea mai fină. În aramaică şi Ebraică,
far înseamnă grâu.
FAVILLA, HAVILAH - cald, fierbinte. A se vedea
Havilah, Ha valah - VALAH.
FERA - sălbatic, fiară.
FERIRE - a te apăra, a te feri; fereală.
FORTE - forţă, putere. FETARE, FOETARE - fătare,
fetus.
FORMA, FORAMA - cadrul unei figuri, rama ei,
forma - FĂ O RAMA.
FRÂNGERE - sparge, crăpa, rupe, frânge.
FREMERE - tremure, fremătare,
FULGURARE - fulgerare.
FUNIS - coardă, frânghie, funie.
FURĂRI - tâlhari, hoţi, furi.
FUNDARE - fundul lucrurilor, adâncimea lor.
FĂRUSTRA - nud, gol, FĂRĂ STRAIE; frustrat.
FUROARE - nebunie, tulburare a spiritului, furori (foux,
în franceză).
GEMERE - a suspina, a geme, a plânge.
GALBANUS - păpădie, gălbînuţă.
GENA - geană.
GLEBA - gleb, pământ, glie.
GLORIA - gloria aparţine doar lui Dumnezeu şi
înseamnă puritate şi exclusivitate. Omului îi aparţine
onoarea.
GRADI - a merge, a avansa, a grăbi.
GETH-SEMANI - Grădina de la poalele Munţilor
Măslinilor, cunoscută sub numele de GHEŢIMANI. În
limba bătrână ar însemna SĂMINTA GETILOR. O colină
din apropierea Ierusalimului se numeşte GOATHA -
GEATHA - GOLGOTA. Abundenţa toponimelor de acest
fel îmi demonstrează o dată în plus corespondenţa
semitică a limbii bătrâne şi originea eritreică a acesteia.
HABA - ce faceţi, ce aveţi voi, unde vă duceţi ? în
nordul Ardealului se mai foloseşte expresia având
acelaşi sens; hiba, ce hibă/ bai/ problemă/
trebuinţă/necesitate aveţi?
HABERE - a avea, a poseda, a obţine, a acumula -
AVERE.
HAU - exclamaţie a unei persoane care plânge - AU.
HERBRA - iarba, arbres, arbore.
HIARE - are nevoie. HIA - nevoie, necesitate;
HIA ARE - ARE HIA.
HIC- adverb însemnând aici, ICI.
HORA - zi, lumină, soare, foc, rotund.
HOEDUS - puiul caprei, ied.
HORTUS - grădină, pomărie, livadă.
HOSTIA, HOSTEZE, HOŞTEZE - loc ferit, retras.
HUMERUS - umăr.
IGNIS - „În dextera ejus IGNEA lex”- Dumnezeu ţine
în mâna dreaptă legea focului.
IMBETILIS - imbecili; IM BEŢI ILIS, îmbătaţi, beţivi.
IMPEDIRE - împiedicare.
ÎMPĂRŢIRE - împărţire.
ÎMPINGERE - împingere.
IMPINGUARE - gresare, ungere.
IMPLERE- umplere.
IMPLUERE - a ploua, a împloua.
INALTARE - înălţare - ÎN ALTAR IE.
INAMBULARE - preumblare, ambularc, ambulant,
mişcător.
INCALESCERE, INCALERE - încălzire.
INCHOARE - în haos, închisoare.
INCIPERE - debut, începere.
 ÎNCLINARE - înclinat, înclinare.
INGRASSATUS - îngrăşat.
INCANDELA - incendia.
INCISURA- incizia.
ÎNCÂNTĂTOR - îneîntător.
IN - interior, înlăuntru.
INDEMNATUS - împins, îndemnat. INDURARE-
îndurare.
INFLARE - umflare.
INFLIGERE - înfigere.
INFRENARE- înfrânare.
INFUNDERE - înfundare.
INGREDIRE - îngrădire.
INHIARE - nevoia de a vorbi; HIA IE.
INJICERE - în zicere.
INIMICUS - duşman, inamic.
INIC, INIQUE - cinic, injust, incorect.
INIRE - a întreprinde, a uni, a coaliza, unire.
INNUERE - înnoire.
INQUINARE - închinare.
INSTARE - capabil, înstărit.
INTELLIGERE - înţelegere, inteligenţă. INTENDERE
- întindere.
INTESTINUM - intestine, în ce tine; ÎN CE ESTE ÎN
OM
INTINGERE - muiere, întindere.
INVADERE - a ataca, contra, invadare.
INTUERI- a intui.
INVALESCERE - se înveleşte.
INTERIRE- întărire.
INTEROGARE - adică în ce te roagă.
INULTUS - înalt.
IOTĂ - nici măcar o literă, thau de preferinţă - NICI
O IOTĂ.
 INVENIRE - în întimpinare, în a veni, în venire. IRI -
râu, apă curgătoare - mirigătoare.
JAIRUS - iluminat, strălucitor; Jarius - ca jarul.
JAM - deja, acum.
JEZER, IZER - tău, apă de munte, IEZER.
JOCARI- jucători.
LACTUCA, LAPPPA - lăptuca.
LAMPAS - lampa.
LAR - a ţine de firul proprietarului, de firul tatălui; a
nu te dezlipi de Dumnezeu. LARI sunt strămoşii zei ai
casei; LERU-I LER - LUMINA, PUTERE.
LATRINA, LAVATRINA - baie, loc de îmbăiere.
LATRO, LOTRI - hoţi, iuţi.
LAU, LAUA - a spăla, a lăua.
LAXARE - lăsare.
LAZARUS - cel care ţine cheile porţii, zarul, zăvorul,
zaua.
LECTICA - brancarda, căruţa de transport Persoane
LENE - lent, lentoare.
LILIUM - liliom, liliac.
LIMPIDUS - limpede.
LIN - fin, delicat.
LINEA - linie, fir de lână.
LINGERE - a linge.
LINGUOSUS - linguşitorul.
LINTEOLUM - linceul, linţoliu.
LINUM - fir de lână.
LOCUSTA - lăcustă, langustă.
LUCRUM - muncă, lucru.
MACELLUM - măcelărie.
MACULA - semn, pată, diformitate; maculat, scurs,
nescurs.
MAGOG - fiu a lui Jafet din care se trag GEŢII,
MASSAGETII şi SCITII stabiliţi în zona Caucazului.
 MALUM - măr.
MANĂ- came vegetală miraculoasă, mâncare.
MANDARE - mandă, comandă, vorbire; demandare -
demander.
MANE, MANUS, MANIS - curat, clar . DIMINEAŢA -
DE MANEA TA.
/ MARGO - margine, bordură. MARCERE - marcare,
stigmatizare, amprentare; de aici vine numele Marcus.
MARIA, MIRIAM - miruita, aleasa, cea unsă cu mir.
MARTHA- provocare; poate de aici, ARTA. MEDULLA
- măduva.
MEMORIA - capacitatea de a-ţi aminti/ de a
stoca/de a reţine informaţia.
MENSOR - măsurător.
MELOTA- miel.
MERGERE - merge, a curge, a mişca. MEUS - al
meu, mei, ai mei - MIHIS. MINARE - a mâna, mînare, a
mâna, a duce oile. MIRRHATUS - unguent, mir
parfumat. MOLA - moara, molaris, care macină.
MONEMENTUM - MONUMENTUM - a avertiza
memoria/mintea; aducere aminte. MONTUOSUS -
montan, muntos.
MOLCHOM - liniştit, calm, moale; MOLCOM. MOX -
imediat, acum (în maghiară, moşt). MUGIRE -
strigătul/răgetul boilor.
MULGERE - a trage din ugere lapte. MULSUM - vin
dulce foarte vechi.
MULTUM - mult.
MUNDARE - undare, udare.
MUSTUM - must.
MUSCA - muscă.
MUTARE - schimbare, rearanjare.
MUTUS - mut.
MYGALE - migală, preţiozitate.
 NASCI - a veni pe lume; NASCI - NA ŞTI, neştiutor.
NASUS - nas, năsos.
NAUFRAGIU - navă frântă.
NAVIGARE - a merge prin apă - irigare;
IRI - râu, apă curgătoare - mirigătoare.
NE - nu. În ebraică EN - a împiedica să se facă ceva.
NEFARIUS - ne face rău.
NEGATIOR - traficant, pieţar.
NEMO - nimeni; nu-i om - neom.
NEPOS - nepot.
NESCIRE, NON SCIRE - nu ştie, ignorant.
NIGRESCERE - negreştere, a înnegri NORMA - regulă,
normă.
NOSCERE - nu ştie.
NOXIUS - vinovat, criminal, noxă.
NUEA - neauă ie, nea, zăpadă. NUNŢIUS - sol,
emisar, nunţiu.
NUTRIRE - hrană, hrănire, nutreţ.
OBORIRE - coborâre, o oborît.
OBSURDESCERE- surd, surzenie, asurzescere.
OBUMBRARE- umbrire.
OC - de loc, nimic, ioc.
OCCIDERE - cădere, moarte.
OCCLUDERE - închidere.
OCULUS - ochi.
OLEATUS - uleiatus, uleiat este.
OLLA - oala.
OPERIRE - acoperire, (de regulă cu pământ sau cu
apă).
OPITULATIO - ascundere, ajutor, protejare; a pituli,
L-O PITULAT.
OPS - hopa, opreşte pericolul.
ORAIENS - locul de unde răsare soarele, orient.
 ORIRI, ORARI - locul de unde se naşte lumina;
origine.
ORTUS - loc de naştere, de origine.
OSCULARI - sărut, sculare, excitare.
OSTIARI - oşteni, ostaşi, păzitori ai porţii.
OVIS - oi îs.
PALAM - palmă.
PALEA - paie.
PALLOR - paloare, pălizeală.
PALP ARE - atingere.
PALUS, PARUS - bucată de lemn, ţăruş, par.
PAPULĂ - papilon, pustulă, excrescenţă.
PAR - egal.
PARATURA - bagaj, aparatură.
PĂRERE - părere.
PARS - parte, împărţeală.
PARTICULA - fărâmă.
PASCERE - a paşte.
PASCULA - pătură de aluat, pască.
PASSER- pasăre.
PASTOR - cioban, păstor.
PASTUS - mâncare, terci, pastă.
PAUCITAS, PAULUS - puţin, un pic, micuţ, mititel -
Paul.
PECUNIA - plată cu o monedă care avea marcat un
cap de miel, de pecură.
PELAUSGI - oamenii mării în acest caz, fraţi cu
PELASGII (pielea pământului în limba bătrână).
PELLIS - piele.
PELVIS, PELAVIS - bazin, vas pentru spălat - PE
LAU ÎS.
PENULA - pănură, pătură. PENURIA - lipsă,
penurie.
 PER - are sensul de moarte, de pieire. De aceea cred
că traducerea corectă din dacă a înscrisului de pe vasul
urnă de la Sarmisegetusa „Decebalis per Scorilo” nu este
„Decebal, fiul lui Scorillo”, ci BĂLAIUL PENTRU
MOARTEA LUI SCORILO. Aceasta deoarece DECEBALIS
se citeşte în limba dacă ÎŞI ZÎCE BĂL - BĂL ÎŞI ZÎCE,
adică acel ce-şi zice bălaiul, blondul. Dacă ar fi fost scris
în iliră PERUS, atunci ar fi fost fiu. În cazul de fată avem
de / a face cu un deces şi cu o urnă funerară de tip
tronconic.
PERAMBULARE - preumblare, plimbare, ambulant.
PERCURRERE - prin curgere, parcurgere.
PERCUSSURA - custurit, tăiat cu custura, pe cusătură.
PERDUCERE - a se duce, a pleca.
PERENDIE - meticulos, fără grabă - PE RÎND IE, le
ia pe rând. HEREDIE în Maramureş.
PERENNIS - continuu, perpetuu, pe rând.
PERFRINGERE - prin rupere, prin frângere. PERFUGA -
prin fugă.
PERPERAM - perpeleam.
PIE- uman, bun, curat, pios.
PILUERE - plouare, ploaie.
PLÂNGERE - plângere.
PLATANUS - platan.
PLATEA, PIATEA - piaţa.
PONERE - a pune, punere.
PORRO - a susţine demonstraţia argumentat, a
contra; a ţine poară (în Ardeal).
PORTARIUS - portar.
PORTIO - porţie, bucată de ceva/ din ceva.
POST- după.
PRAECIPERE- ştiinţă, ordonare, pricepere.
PRAVUS - prost.
PRECAURE - precauţie.
 PRECERUS - spre cer.
PREDARE, PRAEDA - prădare, pradă.
PREDICERE - prezicere.
PEREPONERE- propunere.
PREPUŢIU - locul unde se realizează circumcizia.
PREPARA - spre foc, spre pară, papară.
PRESCIRE - prezicere, preştire.
PREVALERE - are valoare/forţă/putere.
PRIDIE - cuvânt dacic neaoş, însemnând ziua de
dinainte.
PROCUL, PREOCUL - a ocoli, ocolire.
PROLES, OLES - început, copilărie.
PSALLERE - potrivire, păsălire.
PULEX, PULEC - purice, puric.
PUTEUS, PUITS - puţ pentru scos apa din pământ.
RAPERE - răpire.
RAPTOR - răpitor.
RĂSURĂ - drojdia societăţii, răsura, ce a fost răzuit,
îndepărtat,
REATUS - ţ-us-rean, ţi-s rău.
RECENS - nou, recent.
RECIDERE - recădere.
REDDERE - restituire, redare.
RELIGARE- reataşare, relegare, religie.
REPETERE- repetare.
RESINA - răşina.
REVERSARE - revărsare.
REVERTI - învârti, vârtej.
RIDERE, RINGERE- râdere, rînjire.
RIGARE - udare, irigare.
RIPA - mal de râu, râpă.
ROBUR - puternic, robust.
RODERE - roadere.
ROGATIO - rugăciune.
 ROTA - roata.
ROTUNDUS - rotund îs.
RUDENS - rudă, bâtă.
RUINA - floare uscată.
RUMINARE - rumegare.
RUMPERE- rupere.
SACCUS - sac.
SACRUS - sacru.
SAGITTARE- săgetare.
SALTARE - săritură, joc, săltare.
SANCIRE, SANGCIRE - simţire sanguinică.
SANDALIUM - sandale.
SARCINA - bagaj, echipament de război.
SAT A - sat, teren însămânţat.
SATIETAS- saţietate.
SCALA - scara.
SCANDALUM - ceartă, scandal.
SCAPHA- vas, scafă, cofă.
SCINDERE - scindare.
SCISSURA - fisura.
SCINTILLA - scânteia.
SCIRE - ştie, ştire.
SCORTUM - piele, scoarţă.
SCRIPTOR - scriitor.
SCRUTĂTOR - cercetător, observator.
SCRUTA - a cerceta cu curiozitate, privire scurtă,
pătrunzătoare.
SECEDERE - cedare, retragere.
SECURE - topor.
SEMENTIS, SEMIRAMIS - sămânţa soarelui -
Semiramida.
SEMINA, SEMEN - sămânţa.
SERA - ferecată, închisă, barată cu un drug de ser,
de fier.
 SERMO - cuvânt, vorbă.
SERV ARE - conservare.
SIC - la fel, copie, de aceeaşi manieră; SÎC-SIC.
SITULA- seceta.
SORBERE - sorbire.
SPARGERE - distrugere.
SPELUNCA -cavernă, grotă, un intrând rău famat.
SPIRITUS - tot ce este mort, pierit.
SPOLIUM, SPELIUM - se ia pielea, spoliat.
SPONSIO - promisiune; SPUN ŞI O
SPONTAN - din reflex, instantaneu.
SPUMA - furia licorii (l'ecume de licori). SPURCITIA -
spurcare.
STARE - stabilitatea şi buna funcţionare a
lucrurilor.
STATURA - talia.
STELLA - stea.
STERCUS, STERVUS - excrement, steril, mort,
stârv.
STIGMA - împungere, atingere, însemnare, marcare.
STIRPE- rădăcină, origine.
STRAGULATUM - saltea, cuvertură, strujac, ce se
trage, se întinde de-a latul.
STRATUM - cuvertură, strat.
SU ADERE - sfat, asistenţă, să adere.
SUAVIS - lucruri care sunt agreabile la gust, suave.
SUB - jos, cel mai jos.
SUCCES - de la a succede, competiţie, luptă,
concurentă.
/
SUDOR - muncă extremă, teamă, sudoare.
SUMOS - om sunt.
SUPER - dedesubt, fără frică, curajos, sub moarte,
sub pieire.
 SUPERB - insolit, orgolios.
SUPPORTARE - transportare, a căra, a purta.
SUPRA - ceea ce-i dedesubt, sub prag.
SYLVA - ce se înalţă, se elevează, SY LEVA, arbori.
TERRA - acest cuvânt vine din aramaicul erets care,
prin intermediul limbii greceşti vechi ajunge să însemne
acelaşi lucru - eretic sau răzvrătit. În concluzie, Terra ar
însemna pământul Ereticilor.
TESTA - pământ, argilă, testă.
TESTAMENTUS - pământul minţii sau mintea
pământului.
THRENI - lamentaţie, ce trenează, lălăială, plâns,
bocet; a treheni (în Maramureş).
THYRSUS - fir de iarbă, tîrsă.
TIMOR, TREMOL - tremur, frică.
TINCTURA - vine din tingere - atingere; întindere,
căci se întinde pe suprafaţa afectată.
TONSOR - frizer, bărbier; tunsor - tunsoare.
TORN ARE - a face un tur, întoarcere.
TORTA - turtă.
TRIDENT - cu trei dinţi.
TRISTIA, TRISTIŢIA - tare rău este, trist.
TRODLODITI - oameni de caverne, sălbăticiţi,
primitivi.
TRUNCUS, TRUNCARE - tăiere a unei bucăţi de
material.
TUBA, TUB - trâmbiţă.
ULMUS - ulm.
ULULA - urla.
ULULARE - urlare.
UNDE - în ce loc? (adverb interogativ).
UNDIQUE - indică.
UNGULA - unghia.
UPUPA, PU PU - pupăza.
 UR - foc.
URBS - urban, din cuvântul foarte vechi URVUM,
care înseamnă urmă; urmele trasate de căruţe în formă
de roată, circular, pentru a bate în acel traseu stâlpii
pereţilor de înconjur.
URCEUS - ulcior.
URGERE - urgie.
UREDO - a radia, rădia plantele.
URIAŞ - uriaş.
URINA, URIZA - urina.
URTICO - boală de piele ce se manifestă prin
ardere/ prin febră/mâncărime; urticarie.
UŞURA, UZURA - uzurpare.
UTI - a uza de un lucru, utilitate.
VADERE - a merge; va dîre, a face dîre/urme/
Trasee/ drumuri.
VAH, VAI - când ai o afecţiune naturală.
VALER - puternic va fi (Ier însemnând puternic).
VASTATOR - care distruge tot; vast, devastator.
VELARE, VELERE - întindere, cuvertură, velinţă,
nivelare.
VENATOR - vânător.
VENDARE - vânzare; a preţui, a veni cu dare de
ceva/pe ceva.
VERGERE - vărsa, vărsare, versare.
VERNUS - primăvară (nu-s veri, încă nu-i vară).
VERSUS - linie, riglă ridicată, sus.
VERUM, ADVERUM - adevcrum, adevăr.
VESICA - tumoare, pustulă, vezică.
VESPA - viespe.
VETERA - vechi, veteran, provizii de fructe uscate.
VETUS - antic, vechi, vetust.
VEXARE - a persecuta.
VIARE - are viaţă proprie, are calea lui - VIA ARE.
 VIATOR - călător, voiajor, vilegiator.
VICINUS - vecin.
VICTIMA - victorie prin teamă.
VIN ACI A - vinăcie, vinărie.
VIPERA- şarpe de stâncă.
VIR, VÎR - superioritatea bărbatului asupra femeii,
virilitate, vîrîre, dominare prin sex.
VIRERE, VIRESCERE - viscere, vîrîre.
VIRGA - vargă verde, nuia, virgula.
VISUM - vis, imaginaţie, viziune.
VIRTOS - vârtos, puternic, forţos.
VITULUS - viţeluş.
VOCARE - a striga, a invoca, a vocifera; VOCE ARE.
VORARE - mâncat cu aviditate, devorare.
VOS, VESTRUM, VESTRI - pronume personal care
vine din dualitate.
ZARA - raza, zare.
ZABAD - a sta peste măsură, a zăbădi. ZELARE -
zelos, pasional.
ZIO - ziuă.
ZIZANIA - este o plantă gramineică toxică,
supranumită griul dracului, ce contaminează griul bun.
ZONA- centură, delimitare, fâşie.
Textul de dedesubt reprezintă un exemplu de limbă
galo-romanică din unul dintre primele texte creştine
franţuzeşti, intitulat EULALIE, ce începe cu o expresie
identic românească - LA DOMNIŢELE CELE... Alăturat,
traducerea dată în limba franceză. Las cititorul să
compare cuvintele cu atenţie. Va descoperi că
majoritatea se regăsesc şi în limba română de astăzi,
dovedind o dată în plus că Limba Bătrână a poporului
nostru este o limbă de arhetip.
 La domnizelle celle La demoiselle cette kose n[on]
contredist. chose ne contredit pas, Volt lo seule lazsier si
Veut le siecle laisser, si ruouet krist. l'ordonne Christ
Suportând de-a lungul mileniilor varii interpretări,
multe din cuvinte s-au îndepărtat de mesajul iniţial,
mult mai apropiat de realitatea arhetipului. De aceea
este foarte important a se cunoaşte rădăcina acelor
cuvinte din lexicul de început şi tehnica anagramării şi
blonogramizării cuvintelor în permanentă schimbare,
fără a pierde însă legătura cu începutul. După cum se
poate observa, acest dicţionar reprezintă dovada de
necontestat a apartenenţei noastre la începuturile
civilizaţiei umane. Alături de dialectul DEVANAGHARI al
limbii sanscrite, el oferă istoricilor şi lingviştilor români
şi străini actul de naştere al uneia dintre primele limbi
de pe Pământ, de care limba română nu numai că nu
este străină, ci este deţinătoarea cuvintelor de început
păstrate cu sfinţenie în limba care se vorbeşte în zilele
noastre. Putem afirma cu mândrie că GRAIUL românesc
este deţinătorul sfântului GRAAL, ascuns în cupa de aur
a palatinului gurii, din al cărui izvor curge lumina
armoniei comunicării primordiale.
În complicatul drum al reconstrucţiei templului
originii noastre - printre suişuri şi coborâşuri nu
întotdeauna comode ori estetice, tratând în devălmăşie o
istorie amestecată cu sânge şi pământ - am fost împins
de nenumărate ori la a nu respecta o atare ordine
matematică. Pe de altă parte, am fost obligat de
abundenţa informaţiilor să prezint cititorului cât mai
multe legături ale acestora cu istoria strămoşilor noştri.
De aceea voi continua cu o altă răspândire a populaţiilor
getice pe întinderile Pământului, amintind de tyrageţii
aşezaţi între Prut şi Nipru, a tisageţilor între Nipru şi
Urali şi a massageţilor între Urali şi China, în teritoriul
pe care istoricii îl numesc Dacia Bactrica.
Triburi vlaho-geto-dace mai întâlnim în Elveţia:
ladinii, sursilvanii, retoromanii, romanşii. Apoi geţii din
Polonia, trăitori în Carpaţii Beskizi ori în a lor cetate
GETIDAVA - amintită de Ptolemeu -, situată pe râul
Warta, a cărei ruină se află în apropierea oraşului
Kalisz. O lucrare foarte importantă pentru studierea
istoriei strămoşilor noştri vlaho-daci e reprezentată de
cartea istoricului danez OLAUS WORM sau OLE WORM
„ANTIQUITATES DANICAE LITERATURA RUNICA -
LEXICOM RUNICUM Această operă inestimabilă ne face
cunoscută legătura dintre scrierea runică nordică şi
alfabetul geţilor. Lucrarea ne prezintă pentru prima oară
imaginea caracterelor alfabetului daco-getic, eliminând
din istorie anomalia că daco-geţii nu aveau scriere
proprie.
AN RUNER VOX FIT ORIGINIS HEBRAE AE CUR
LITERAE RUNICAE A QVIBUSDAM GOTHICAE @
GETICAE VOCENTUR” (Vocea devine o RUNĂ cu origine
ebraică, pe care GOŢII şi GEŢII au denumit-o, botezat-o).
 În imagine se poate observa o parte din alfabetul
getic, dar şi vlah, ulah (ULHI), alături de alfabetele de
înrudire - cel scitic şi cel gotic - preluate din cartea lui Ole
Worm, dar redate şi în lucrarea lui Vulcanius
Bonaventura „Literis Lingua Getarum Sive Gothorum”,
apărută în secolul al XVI- lea. Aceasta reprezintă o
dovadă incontestabilă că strămoşii noştri au avut un
alfabet şi au dezvoltat o scriere, iar lucrările epigrafice ale
antichităţii noastre trebuie aduse la lumină din locurile
unde au fost dosite, pentru a ni se şterge identitatea. Un
teritoriu şi o populaţie atît de mari trebuie că a avut o
cultură şi o civilizaţie pe măsură. Marginalizarea rolului
strămoşilor noştri în istorie a avut cu certitudine mai
multe cauze. Acestea trebuie stabilite şi supuse
investigaţiei antropologice.
În cele ce urmează, doresc să fac cunoscut istoricilor
români şi nu numai - aşa cum Olaf Worm a făcut-o -
acea „LITERATURA RESTITUENDA” a unor istorici şi
lingvişti care poate face obiectul unei cercetări cu mult
mai ample decât am făcut-o eu şi a căror operă se află
într-o legătură demnă de luat în considerare cu istoria
noastră veche. Mulţi dintre aceştia sunt aproape
necunoscuţi marelui public, dar pot stârni curiozitatea
celui care se încumetă şi are răbdare în studierea
trecutului poporului nostru.
Abbas Urspergentis, Adrianus Schirichius, Aeneas
Sylvius, Aimoinus, Albertus Crantzius, Alexander Ab
Alexandro, Alexander Sardus, Alexander Gvagninus,
Alphabeta Joann, Angelus Rocha, Antonius Augustinus,
Apulejus, Aristoteles, Arngrimus Jonas, Aventinus,
Augustus Dux Luneburg, Bedaes, Bernardus @
Malincrat, Bonaventura Cornelius Bertramus,
Bonaventura Vulcanius, Brynolphus Svenonius, Calius
Rhodiginus, Christophorus Broverus, Cicero, Cornelius
Agrippa, Cunradus Gefnerus, Duretus Dacus, Dyonisius
Halycarneus, Elias Schedius, Ennius, Ennodius,
Eusebius, Franciscus Fabricius, Festus, Georgius
Gualterus, Gerardus Vossius, Gyraldus, Gilbertus
Generbrardus, Gotfridus Viterbiensis, Guilhelmus
Lambardus, Hadrianus Junius, Haraldus Huitfeld,
Havamal Bin Gamle, Henricus Spelmannus Anglus,
Hermannus Hugo, Div. Hieronymus, HISTORIA
BREMENTIS, Jacobus Bonaventura Hepburnus,
Joannes Picus Anglus, Institutiones Juru, Joannes De
Laes, Joannes Prisem, Johan Aventinus, Joh.Geropius
Becanus, JOHAN ISACIUS PONTANUS (Isaccea, Marea
Neagră - Pontus). Johan Burcus, Johan Lyscander,
Johan Magnus, Johan Seldenus, Joh. Spedus,
Jornandes, Josephus Historicus, Isidorus, Julius Casar
Scaliger, LEGUM CODICES VARII MSS, Lipsius,
Ludovicus Portugalensis, Magnus Olas - Olai, Mattheus
Westmona Steriensis, MANUSCRIPT A VARIA, Marcus
Velserus, Melchior Goldastus, Michael Ruzius,
Munstcrus, Nicolaus Petri, Olaus Magnus, Oligcrus
Rosencrantz, Onuphrius Panvinus, Otto Frisingensis,
ORCADENSIUS RELATIONES, Orofius, OVIDIUS
NĂSOS, Paulus Diaconus, Perrotus, Petr Andreas
Mathiolus, Petrus Brobeus, Petrus Lindenberg, Petrus
Petrieus, Philippus Melanthon, Plinius, Plutarchus,
Polydorus Virgilius, Du de la Popelionere, Priscianus,
Procopius, Rabanus Maurus, Ricobaldus Ferrariensis,
Rodericus Tolentanus, Saliceus Episcopus Tolentanus,
Salmasius, Samucl Purchasius, SAXO, SCALDA,
Sidonius Apolinaru, SIGNEUR des ACCORDS,
SOCRATES HISTORICUS, Snorro Stulaes, Stephanus
Stephanius, Strabo, Tacitus, Terenttus Scaurus,
Theodorus Bibliander, Theodorus Zvingerus, Trithemius,
TURNBEUSERUS, M. Velferus, Venantius Fortunatus,
Viroilius, VOLUSPAS, ULPHILAS, Waldemarus II Rex
DACIA, Wulfangus Lazius.
După patruzeci de ani de cercetare, închei trilogia
dedicată Limbii Bătrâne a poporului Român cu DACICA
MAGNA, pe care o consider gloria sufletului meu. Am
fost întotdeauna „PAGANUS VALACHO- GETICUS” -
cum ar fi spus anticii -, adică un ţăran vlaho-get. Nu pot
să GĂT, să împodobesc, să împistresc această lucrare,
fără a-mi asuma riscul unor întrebări, descărcând o
parte din greutăţile răspunsurilor în minţile
scormonitoare ale celor ce vor citi această carte. Fac
acest lucru spre a mă elibera de solitudinea
neîmpărtăşirii căci, cred că, marginalizarea istoriei
poporului nostru este consecinţa nerăspunderii la aceste
întrebări, care pot schimba şi istoria lumii şi locul
nostru în istorie.
 În limba sfântă VALAHALLA, numele nostru al
VLAHILOR înseamnă FIII LUI DUMNEZEU. Dacă este
aşa, înseamnă că suntem pe Pământ de la facerea
Lumii. Dacă suntem pe Pământ de la facerea Lumii,
trebuie că avem cunoştinţă şi de BIBLIE şi de POTOP
înaintea altor popoare. În Biblie este amintită o ţară
HAVILAH. Să aibă legătură cu ŢARA VLAHILOR? Mulţi
cercetători contemporani - şi nu numai - afirmă că
Potopul a avut loc în Marea Neagră. NOE, în Limba
Bătrână, înseamnă cel NOU sau ION. De la Potop
încoace, de la botezul apei, ION BOTEZĂTORUL începe o
lume nouă. Înalţi ierarhi ai bisericii, printre care şi Papa
Ioan Paul al II-lea, au numit teritoriul intracarpatic
„GRĂDINA MAICII DOMNULUI”, în catedrala Santa
Apolinare Nuova din Ravenna, (Italia), pe fresca
interioară, mucenice împodobite în straie româneşti
însoţesc cei trei magi - Gaspar, Melchior şi Balthazar -,
îmbrăcaţi în ţinută militară dacică, având pe cap
PILEAŢI de culoare roşie. Poporul nostru, recunoscut ca
popor de BOIARI şi de OIERI, a construit cea mai
importantă epopee pastorală a umanităţii: MIORIŢA.
Ieslea noastră nu se poate afla la mare depărtare de
ieslea biblică, vlahii fiind recunoscuţi ca experţi în
amenajarea ieslelor. Oile noastre ŢURCANA şi ŢIGAIA,
RATCA şi RUDA sunt dintre cele mai vechi rase de oi de
pe Pământ. Cuvântul VIFLAIM în Limba Bătrână
înseamnă locul de unde vine sau se ia LUMINA, FLAMA.
Toţi, dar absolut toţi anticii noştri sacerdoţi s-au
închinat ZEULUI LUMINII, simbolizat de FLOAREA
VIEŢII, după cum se poate vedea în ceea ce am scris în
cuprinsul cărţii. Acest popor, potrivit hărţilor
antichităţii, a cuprins în vechime cel mai mare teritoriu
al Euro-Asiei. Lingviştii spun că Limba Bătrână a
poporului nostru se numea LATINA VULGATA. Eu aş
numi- o LATINA GETICA sau VULH, VALH-GEATA,
LATINA VLAHO-GETICA, pe baza a ceea ce probează
această lucrare. Prezentăm coperta primei Biblii scoasă
de Vatican la 1590, reproducere a Bibliei traduse din
ebraică în latină în anul 390 d.Hr., de către Sf. Jeronim,
la solicitarea Papei.
Se spune că ar fi fost scrisă în începuturi care nu se
pot identifica exact, în ebraică, greacă şi latină, dar totul
este extrem de confuz. Cum de nu s-a scris în daco-
getică, limba unui popor care cuprindea un teritoriu
mult mai vast decât cele aparţinând popoarelor sus
menţionate la data la care se petreceau evenimentele
biblice, când se ştia - după cum se afirmă şi în
„Quatrere, Jurnal des Savants 1840” - că MAGII şi-au
scris cărţile în PEHLAVI sau PEHVLAHII, iar limba
pehlavi era identică, aproape, cu limba VLAHĂ, după
cum am demonstrat anterior, fiind o limbă medio-
sarmato- scitică. Să fie oare acesta secretul îndepărtării
noastre de Sfântul Graal şi pe un TESTAMENT VECHI
să se fi compilat ulterior o altă istorie?
Biblia reprezintă o compilaţie a mai multor înscrisuri pe o
durată de mai bine de o mie de ani.

Se spune că Ulfila sau Wulfila, acest episcop de

Capadochia Bizantină, ar fi tradus Biblia pentru goţii
din Balcanii Apuseni în anul 361 d.Hr. Dacă istoricii
susţin că prima traducere a Bibliei din ebraică în latină
s-a făcut în anul 390 d.Hr., de către Sf. Jeronim, îmi
pun întrebarea firească: traducerea pe care a realizat-o
Wulfila a fost una în manieră proprie şi din ce limbă în
ce limbă s-a tradus? Nu cumva Biblia era promovată
doar în vederea creştinării - spun unii istorici ai goţilor
din Balcanii Apuseni, care reprezintă de fapt teritoriul
populat de strămoşii noştri daco-geţii - fâcându-se
deseori confuzie între GEŢI şi GOŢI. ULFILA era născut
în Capadochia şi şi-a păstrat numele curat vlaho- getic,
nume care în Limba Bătrână înseamnă FIUL VLAHILOR
. Datele la care s-au făcut traducerile nu se potrivesc,
dacă ne raportăm la traducerea pentru prima dată a
Bibliei în limba latină făcută de Sf. Jeronim la anul 390
d.Hr., şi la traducerea făcută de Ulfila la 361 d.Hr. Toate
acestea mă duc cu gândul că Biblia a fost scrisă mai
întâi în limba vlaho-getică, potrivit unui popor
contemporan evenimentelor biblice. Un document
important ar face lumină în acest caz extrem de
important pentru istoria umanităţii, o copie a Bibliei lui
Ulfila, scrisă cu litere de aur şi argint, dovedind
excepţionala valoare a înscrisului. Acesta se numeşte
CODEX ARGENTEUS. A fost scris în anul 520 d.Hr., la
Ravenna. Unii istorici occidentali susţin că este scris în
gotică. Între runele gotice şi cele getice diferenţa este
nesemnificativă. Este semnificativă însă pronunţia care
poate duce la o altă interpretare a textului. Acest
important document pentru cercetarea istoriei se află în
prezent în proprietatea Universităţii Upssala din Suedia.
Marele învăţat livonian Friedrich Menius - care susţinea
că lituanienii, letonii şi estonii se trag din vlahi -
considera că vlahii reprezintă o mixtură între italici şi
goţi: „The Wallachians were ex ITALIS et GOTHIS mixti”.

Vă prezint o pagină din codex.

„US PRAUFET SU IA GALEILA IN RU IPREIS RA AFT UD
MI SI DARODI UH QAP KI MI PALIUHA ÎS MANASEDA
EISA I PALAISTE IK MA IN IP GAGA NI ZARIQI KA
IPHABA PALIUHA AI LIB IS NA TARIQI. HUPAN UN QEP
UD MA IMA AIP IS FAREISAIE. UP IB UK PILS AN BIS
WEITWODE OS DI WEITWO AP NA PEI ST NI NA
SUNGEI OF ANDH SI HAJ AP QUD MI AH JAJ AIB KIJA
WEITWOD IB IK MAN SILB JA SUN STI OS. ITWE
PAWODI NAMEI TE UN ITWA ROHVAP AM QAHJ AP HV
PĂ GALEI PI USJ IN UP WIT PRO HVA MA QI AUAIPP AP
HV PA GALEI US JIB KALEI IP STOJ PI KI IN JASTO UN
AINNOH AN APP AI JAB JASTO KI VASTA NAMEI NA
SUNJEI STI TE UN NSĂAI IN MI KA KI AHJ EISA
DASANDI IKM TAAT AHJ AP”.
Este aproape de neconceput ca împrăştierile istorice
ale dovezilor existenţei poporului nostru în atît de multe
zone ale Pământului să nu facă dovada de necontestat a
dictonului care spune că „Dumnezeu se ascunde în
detalii” şi că nu ne rămâne pasionaţilor cu credinţă
decât să refacem acest joc de puzzle al istoriei noastre.
Imagini, relicve ale unui trecut menit a reaminti
poporului nostru ca nu putem lăsa ca praful nepăsării
să se aştearnă pe drumul sinuos al unui timp ce curge
din acelaşi izvor cu identitatea lumii. Poate, cândva,
nestemate ale unei cercetări deschizătoare de porţi spre
lumina unei istorii mai clare, vor releva o istorie care să
ne aşeze în ordinea unui destin în care ne-a rânduit
bunul Dumnezeu.
 Postfaţa

Dacica Magna lui George Cadar se înscrie în

categoria acelor cărţi rare, magistrale, care trebuie
aprofundate, studiate cu sârguinţă, cu pasiune şi cu
dăruirea pe care ţi-o dă sentimentul aparţinerii unui
neam străvechi, un neam-matrice în spaţiul european.
Scrierea unei astfel de cărţi (Titlul însuși este
semnificativ: „dacic/că” nu denotă doar adjectival „ceea
ce/care aparține dacilor sau Daciei, privitor la daci sau la
Dacia” (DEX); „privitor la daci” (Dicționarul universal al
limbei române al lui Lazăr Șăineanu, ediția a 8-a). Dacica
(substantiv scris cu majusculă și articulat cu articolul
hotărât, enclitic) este metafora spațiului nostru străvechi,
unde s-a făurit identitatea de netăgăduit a poporului
român prin istoria limbii sacre, a limbii dacilor, limba-
mamă, limba de origine. Considerăm un exercițiu
provocator de realizat trimiteri la textul istoric al lui Traian
(Dacica) și al lui Criton din Heraclea (Getica)) este
rezultatul cercetărilor de zeci de ani, a căutării şi aflării
adevărului istoric despre originile noastre şi despre
valoarea incontestabilă a linibii-arhetip a poporului
român. Este, mai presus de orice, o argumentată
demantelare a falsurilor istorice şi lingvistice privind
identitatea noastră, a românilor, identitate care îşi are
rădăcinile într-o spaţio- temporalitate care trimite cu mii
de ani înainte de latinitate.
Ce este Dacica? Este o reîntemeiere a solului Daciei
străvechi cu limba ei bătrâna, o nouă readucere la
suprafaţă a „arhivelor tăcute”, după cum ar spune
Alexandru Odobescu, o mai solidă şi convingătoare
decodare a mărturiilor istorice descoperite de autor şi
aparţinând unor timpuri străvechi, când istoria se grava
în piatră, o provocatoare revigorare ştiinţifică şi o
stârnire a curiozităţii intelectuale de a ne recunoaşte
adevăratele origini şi de a fi recunoscuţi ca ziditori de
limbă.
De ce revigorare, readucere sau reîntemeiere? Pentru
că nu trebuie să uităm celelalte cărţi ale / autorului:
Dincolo de Poartă - 1997; Origini (Sfânta limbă bătrână a
zimbri-geţilor - 2010; Ghidul Arhetipal al Maramureşului -
2013); Vlahii (ALAHVA). Părinţii Europei. Părţi din istoria
şi limba cea bătrână a poporului românesc al vlahilor -
2014, toate constituindu-se în semne sacre, scrise cu
condeiul minţii şi al inimii, căci ne dau statutul istoric al
întemeietorilor lingvistici ai Europei.
Şi dacă în aceste cărţi autorul demonstrează că
limba bătrână este „arhetipul istorico-antropologic al
originii noastre”, în Dacica sunt cercetate documente
care să ateste existenta milenară a situării noastre în
spaţiul istorico-lingvistic european. Astfel, sunt
prezentate dovezi legate de identitatea dacilor cu celţii;
este reconstituită transhumanţa păstorilor vlaho-daci
spre nordul continentului ca un probatoriu al primelor
aşezări de sorginte valahă în zona central-nordică
europeană.
Considerăm că cele mai provocatoare părţi ale
acestei cărţi, cele care invită către reflectare şi reaşezare
a istoriei noastre în făgaşul ei normal, multisecular,
sunt:
- prezentarea primelor alfabete vlaho-getice şi a
stemei celei adevărate a Daciei şi Celţiei;
- alcătuirea unui micro-dicţionar celtic ale cărui
cuvinte sunt identice cu cele româneşti;
- studierea unor dovezi heraldice referitoare la
prezenţa dacilor maramureşeni în popularea unor mari
întinderi ale spaţiului european;
 - decriptarea înscrisului de pe Tăbliţele de la
Tărtăria.

Şi dacă vlaho-geţii sunt „poporul-fundament al

Europei”, după cum afirmă autorul, cu istoria şi „limba
bătrână” acţionând ca „elemente fondatoare”, atunci
susţinem şi ideea majoră formulată de George Cadar,
aceea a necesităţii înfiinţării unei Şcoli de conservare şi
promovare a identităţii naţionale, cât şi a unui
departament special de decriptare a inscripţiilor şi de
studiere a Limbii Bătrâne a poporului român.

Prof. Dr. Doina Cmeciu

 Despre mine

M-am născut la 24 August 1954 în Arţ, o colonie

multietnică, alcătuită din descendenţii celor care au fost
aduşi din vechiul Imperiu Austro-Ungar, ca să lucreze la
minele din Ţara Maramureşului. Eram români, nemţi,
unguri, ruşi, ucrainieni, slovaci, evrei, împărţind aceaşi
pâine a solidarităţii existenţiale. Eram mai săraci, dar
mai umani, mai buni; ori poate e doar o părere într-un
univers în care încep să se clatine valorile. Sunt un mare
pasionat de istorie şi un simplu licenţiat în istorie antică
dar, fără pasiune şi dragoste pentru lectură,
pluridisciplinaritatea studiului istoriei te poate copleşi şi
descuraja. Cu ajutorul bunului Dumnezeu am reuşit să
scriu această carte pentru poporul nostru, atît de greu
încercat, încercând echilibru, imparţialitate şi iertare. Îi
iubesc pe români, care vor înţelege că - oricâte cărţi am
mai scris - nu-şi au rostul prea multe cuvinte despre
mine. Aşa că pun pe altarul lecturii lor ofranda acestei
cărţi, în faţa căreia mă închin.
George CADAR
Baia Mare, septembrie 2015
 Post Scriptum

Sarmaţii şi Slavii sunt colonii Mede care, în anul

1455 î.Hr., migrează în Europa, aşezându-se mai întâi
de-a lungul fluviului Tanais.
Amazoanele, cucerite ulterior de greci, sunt născute
din femei Mede.
Sarmaţii Yazigi sunt învăţătorii Esclavonilor.
Boemienii şi Polonezii descind din Sarmaţi. Primii îşi
mai spun Cehi, iar ceilalţi Lashi sau Leşi.
Slavii sunt fraţi ai Sarmaţilor aşezaţi pe Dunăre în
primul secol de către prinţul Slavian, de la care îşi trag
şi numele. Tot în această perioadă se stabilesc la ţărmul
Mării Negre şi Antii.
Slavii migrează apoi din Câmpia Panonică, ocupată
până atunci de Avari, traversând de-a lungul Vistulei
spre Novgorod.
Rurik, Sineus şi Travor sunt prinţi Varago-Russi,
chemaţi la Novgorod pentru a-i guverna pe slavi.
Daco-Geţii sunt de sorginte Sarmatică, iar capitala
Sarmisegetusa Regilor a fost construită de părinţii
Sarmaţi Yzagi, după cum fără putinţă de tăgadă o
probează numele SARMA YZAGI TUSA ce poate însemna
CASA SARMAŢILOR GETICI,. Sarmaţi înseamnă şi
OAMENI ŞOPÎRLE sau OAMENI ŞERPI, după cum le
arată stindardele. Cealaltă capitală din Dacia Bactrica
orientală se chema SYROMEDIA, amintind de SARMAŢII
MEDII. Numele fetei lui Decebal, MEDA, poartă numele
sacru al patriei MEDIA din Orient, nume care în, Limba
Bătrână, înseamnă LUMINA SUFLETULUI. În labirintul
acestei amestecate istorii - pe care am scris-o cu mare
trudă şi preocupare, dezvoltând cu recunoaştere
nenumărate nelămuriri pentru care cer iertare
răbdătorului cititor - nu am putut desluşi decât
strălucirea identităţii noastre, o identitate regală, care
m-a condus până aici, în ciuda multor oprelişti şi
descurajări ale celor ce, cu răutate, nu recunosc locul
întâietăţii românilor în Istoria Europei.
George Cadar
Baia Mare, 22 septembrie 2015
 ANEXE

Stema DACIEI IMPERIALE având în prim plan doi lei

afrontaţi, un leu scit şi unul trac sprijinind o piramidă de
argint, simbol al puterii şi ascensiunii spre perfecţiune.
Puţine ţări de pe Pământ se pot mândri cu o asemenea
realizare simbolică. Aceasta dovedeşte vechimea şi rolul
pe care l-au avut strămoşii noştri în istorie. Piramida de
argint din sfera zonei septentrionale vine în contrapunere
cu piramida de aur a zonei egiptene meridionale,
amintind lumii de identitatea unui arhetip ce se regăseşte
la popoarele lumii vechi. Autorul reconstituirii stemelor
este istoricul croat Parvo Rotter Vitezovie, cel care a scris
utila şi nepreţuita lucrare „Stemmatographia Sive
Armorum Illiricorum De Liniatio Descriptioyet Restitutio” la
anul 1701. Heraldica regalităţii româneşti, dar şi a
provinciile balcanice, care se leagă de identitatea valahă,
păstrează de-a lungul timpului imaginea leilor ca simbol
al stăpânirii unor vremuri de identitate. Coroana alcătuită
din şerpii de casă ai gloriei ţin pe capete mărgeaua „lunii
de fildeş”, amintind de magia zeiţei Hecate, zeiţă a
panteonului strămoşesc vlaho-trac.

Autorul, cercetând o piatră în locul de-o frumuseţe

tainică, numit PRIHODIŞTE, nume foarte vechi,
însemnând în Limba Bătrână locul îndelungatei odihne,
PREH0DINEI sau PR0H0DIŞTE, locul unde se ţine slujba
înaintea hodinei celei mari, Prohodul.
 Pălărie vlaho-dacică aflată în Muzeul Crimeii din
Odesa. Este identică cu pălăriile, dopurile purtate şi
astăzi în zona Zagrei şi Năsăudului (din judeţul Bistriţa-
Năsăud) ori în zona Suciu din Ţara Lăpuşului
(Maramureş).

Templul de la Nimrut Dagi, din munţii Antitaurus,

aflat la graniţa dintre Turcia şi Siria. Leii şi acvilele ce
încadrează sacerdoţii purtând pe cap PILEAŢI (căciula
dacică) au devenit nemuritori. Noi încă mai scotocim în
cenuşa unui imperiu pierdut.
 Imagine din Paradisul suficienţei şi armoniei satului
românesc.

ROTUNDA. În toate limbile Pământului acest stil

arhitectonic atribuit împăratului Galeriu, cel care a vrut să
schimbe numele Imperiului Roman în Imperiul Dacic, se
păstrează cu înscris şi sens profund vlaho-dacice, după
cum se poate observa şi pe acest pliant scris în engleză,
oferit de mănăstirea Rotunda din Sofia, capitala Bulgariei
de astăzi, teritoriu cunoscut în antichitate sub denumirea
de DACIA MEDITERANEEA cu capitala la SARDICA, după
numele unora din strămoşii noştri care au botezat şi
SARMISEGETUSA. ROTUNDA vreau să se numească
mausoleul în care voi fi înmormântat- spune împăratul
Galeriu, în amintirea roţii de foc a soarelui pe care
strămoşii noştri au coborât-o pe Pământ, dând rostogolire
căruţelor cu care am cucerit lumea, căci noi am inventat
ROATA, ROTUNDA cu spiţele de foc ale soarelui, şi noi i-
am dat acest nume, veşnic fie pomenit. Numele mănăstirii
din secolul al IV-lea, de la Sofia, la fel ca cel al
mausoleului lui Galeriu de la Salonic, din Grecia, poartă
numele ROTUNDA, nume ce se păstrează şi astăzi în
limba poporului nostru spre a aminti lumii întregi
vechimea universului vlaho-dacic.
 Imagine cu portalul intrării în mănăstirea de la
Sinaia, construită la 1695 de marele spătar Mihai
Cantacuzino, cel care dă numele aşezării după muntele
Sinai din Egipt, unde se află mănăstirea Sfânta
Ecaterina, construită în anul 527 de către împăratul
Iustinian al Bizanţului. Această mănăstire a reprezentat
modelul pentru cea pe care patriarhul Dositei al
Ierusalimului (1641-l707) a numit-o „Mănăstirea
Buceagului”.

Statuie de pe Arcul de Triumfal împăratului Constantin cel

Mare de la Roma, reprezentând un dac.
 Soarele de Andezit, aparţinând calendarului sacru de la
Sarmisegetusa Regia, locul cel sfânt al Templului
GEŢILOR SARMICI, strămoşii noştri.

Cuptorul dacic descoperit la Medieşul Aurit (judeţul

Satu-Mare) într-un complex ce producea amfore pentru
depozitarea cerealelor.
Legenda dinastiilor nordice, întocmită în sec. XVI de
marele prelat al Suediei Johannes Magnus Olahus
(VALAHUL), amintind de originea daco-getică.
 Inel de aur descoperit în tezaurul de la Apahida
(judeţul Cluj), datând din secolul V. d.Hr. şi aparţinând
unei căpetenii, posibil militare ori religioase. Decriptat cu
ajutorul limbii bătrâne a geţilor, pe acest inel scrie: OM CU
HAR (CU ÎNĂLŢARE) SÎNT adică OM- HAR- ÎS (US).

Portalul bisericii din Budeşti Josani (Maramureş),

secolul al X VI-lea,. Împodobit cu gloria simbolurilor ce se
regăseau în toate teritoriile populate de strămoşii noştrii
vlaho-daci. Aici putem observa cheile îngerilor date de
bunul Dumnezeu doar păstrătorilor. Aceleaşi ca pe sigiliul
regilor Daniei, Danemarcei, cu al cărui popor de un neam
suntem. Nu întâmplător până în secolul al XVI-lea, pe
harta acestei ţări scria „DACIA SIVE DANEMARCA” -
DACIA CARE SE CHEAMĂ DANEMARCA.
Portalul bisericii din Budeşti, asemenea multor alte
locaşuri de cult, păstrează unul din cele mai tainice şi
sfinte simboluri ale istoriei noastre, Sfântă Cruce Vlahă
Dublă, aşezată ca un catarg în ARCA ETERNITĂŢII.
Crucea este mărginită de bulgării de lumină ai NODULUI
DACIC. A venit timpul ca această cruce a răstignirii
poporului românesc să fie aşezată pe Catedrala Mântuirii
Neamului, în amintirea istoriei noastre hemoragice.

Privitor la regii nordici, consider că este important

pentru istoria noastră - şi pentru lămurirea legăturilor
de fraternitate, de identitate cu dinastiile scandinave şi
anglo-saxone - să fac cunoscut cititorilor arborele
genealogic al acestora. Astfel se poate demonstra clar -
potrivit lanţului cronologic, al onomasticii, toponimiei şi
al unor particularităţi vestimentare şi heraldice - că
popoarele nordice reprezintă rezultatul migraţiei
pastorale a unor mari grupuri umane de origine
intracarpatică spre nordul continentului european, atît
pe măsura încălzirii climei, cât şi datorită expansiunii
imperiului roman ori a presiunii popoarelor migratoare
ce veneau din Orient. Numele multora din regii ori
prinţii nordici poartă eponimul de WLAH, WOLF, WULF,
WALES, WALLACE, OLAF, OLAH, OLSON, VOLC,
VOLOH, WALH, BOYAR, BOERICH, BEUWOLF.
Am început cronologia acestor dinastii cu începere
din secolul X d.Hr., ducând-o înapoi spre rădăcina
identităţii vlaho-dace până în proximitatea anului 500
î.Hr. Cam de la anul 100 d.Hr. spre înapoi, toate
izvoarele istorice pe care le- am cercetat afirmă
apartenenţa acestor dinastii la zona vlaho-dacică a
Europei Estice, stabilindu-le originea intracarpatică.
Vestimentaţia, simbolurile utilizate, tipul coroanei cu
frunze de stejar, identice cu cele ale domnitorilor noştri,
toate fac dovada unor legături de ancestralitate de
netăgăduit. Mai presus de toate, însă, tronează cuvintele
de rădăcină ale Limbii Bătrâne şi scrierea runelor
nordice, a căror caligrafiere - potrivit cărţii lui Olav
Worm - este aproape identică cu scrierea getică, fapt ce
face posibilă o cercetare mult mai amănunţită a istoriei
noastre vechi. În cercetarea legată de ultima migraţie
masivă a vlaho-dacilor spre nord, începută după
retragerea Aureliană (270-275 d.Hr.), am constatat că o
seric de cercetători - cum ar fi savanţii germani de la
Wittenberg, Philip Melanchthon (1497-l560) şi Caspar
Peucer (1525-l602) - vorbesc despre colonizarea vlahă a
Ţărilor din Bălti sau a Ţărilor Baltice. „Wallachian
settlers in the Baltic Sea Region”. Studiind fenomenul
acestei migraţii a vlahilor în Livonia (actuala Lituanie),
dar şi în Letonia şi Estonia, am constatat profunde
legături identitare de limbă, reflectate în onomastică şi
toponime, în vocabularul ce probează indubitabil că
balticii se trag din zona intracarpatică. Am descoperit în
vestul Lituaniei de astăzi acea regiune care ne aminteşte
de geţii de Someş şi care se cheamă SAMOGETIA.
Pentru întâia dată am realizat motivaţia preocupărilor
Măriei Gimbutas de a cerceta istoria antichităţii
poporului român. Marea savantă lituaniană a
conştientizat faptul că limba veche a samogeţilor vine
din aceaşi rădăcină cu cea a vlahilor carpatici şi dă
naştere limbii livonice. Înainte de a da curs câtorva din
cuvintele de identitate valaho-samogetică doresc să atrag
atenţia asupra necesităţii studierii amănunţite a
SAMOGEŢIEI, această parte a Lituaniei care poate oferi
surprize nebănuite asupra migraţiei dacilor spre Nord,
dar şi faptul că aici se regăsesc elemente vii ale
civilizaţiei strămoşilor noştri geţi. Nu lipsită de interes
este lectura cărţilor umanistului lituanian Augustus
ROTUNDUS (1520-l582). Dintre acestea aş aminti
„Epitome Principum Lituaniae”, care ne vorbeşte de unul
dintre primii principi ai Marelui Ducat al Lituaniei,
POLEMON, un prinţ exilat de origine dacoromână,
contemporan cu Nero (37-68 d.H). Mă întreb dacă
numele Poloniei nu se trage de la onomastica acestui
sacrosanct principe al unei stirpe ce izvorăşte din fluviul
Genezei, întrucât regii Jagelloni în familia Polemon îşi au
obârşia..

Fragment de cruce de pe o biserica de lemn din

Maramureş din secolul. XVI, pe care se pot distinge runele
scrierii vlaho- dacilor, identice cu runele din Blekingia
Nordică, rezultat al migraţiei păstorilor BLEKI,
BLAKI,VLAKI, VLAHI în nordul Europei.

Pietre din PRIHODIŞTE, locul din Munţii

Maramureşului unde - spune legenda - dorm strămoşii
„ORIEŞI” (uriaşi). Adevărul este că ,în Limba Bătrână,
cuvântul PRIHODIŞTE sau PROHODIŞTE înseamnă cimitir
sau locul unde se prehodinesc cei ce s-au retras din
lumea aceasta. De aici vine şi cuvântul PROHOD,
însemnând ÎNAINTE DE H0DINĂ. În imagini se poate
observa, fără putinţă de tăgadă, intervenţia mecanică a
omului asupra pietrelor din acest teritoriu abandonat,
aflat în apropierea locului numit de bătrâni „Pietrele
Corbului”.
 Pietre prelucrate în locul numit Prihodişte, Maramureş.

Biserica de lemn din Budeşti Josani, Maramureş e

considerată reprezentanta „Goticului Maramureşean”.
Construită în două nave, cu structura prinsă în cheutori,
şi cu un portal unic, purtător al unor simboluri arhetipale
cum ar fi cheile îngerilor şi nodul dacic, această
mănăstire, atestată documentar la 1643, făcea parte din
cnezatul românesc de pe Valea Cosăului, cnezat a cărui
existenţă este consemnată la 1361.
 Amplasată într-un peisaj mirific, biserica din lemn din
Frâncenii Boiului, Maramureş, construită în secolul al
XVII-lea, aminteşte de tradiţia şi ştiinţa marilor artişti ai
prelucrării lemnului din îndepărtatul timp al Hiperboreii.
 Cruce cu creastă, amintind de mama Geea a
Pământului ori de zeiţa fertilităţii. O veritabilă dovadă a
ancestralităţii noastre, descoperită de Părintele Paroh Pop
Ioan în cimitirul bisericii bătrâne din Poienile Izei,
Maramureş.
Desen reprezentându-i în luptă pe Cnuto, regele Daciei
Nordice, şi pe Edmund, Principele Anglilor la anul de
graţie 1089. După cum se poate observa, dacii sunt
înarmaţi potrivit tradiţiei pădurenilor cu securi. SECURE,
SICURĂ, SECERĂ, toate aceste cuvinte derivă din celebra
SIKA dacică, sabia încovoiată a strămoşilor noştri,
transformată din seceră în armă de luptă.

Cazanul de la Gundestrup, Danemarca, secolul 1

î.Hr. Interpretarea imaginilor ne arată că această căldare
de argint, - după unii cercetători, realizată în teritoriul
intracarpatic - aparţine celţilor BOI de neam dacico-
ausonic. De altfel, şi numele Bogdania atribuit de către
istoricii turci Moldovei/MOLDAVEI, tot la pământul
dacilor, al danilor boi se referă. Onomastica Bogdan şi
Bodnar, în Limba Bătrână înseamnă „cei ce se trag din
neamul danilor, dacilor boi, al zimbrilor”, aşa cum pe
hărţile Danemarcei de până în secolul al XVI-lea scrie:
„DACIA SIVE DANEMARCA”- DACIA CARE SE CHEAMĂ
DANEMARCA.

BOJKEN VON GALIZIEN, litografie din 1837,

înfăţişând doi ţărani din neamul Boilor din Galiţia,
îmbrăcaţi - după cum se poate observa - în tradiţionalul
port al geţilor boi.
 Aethelwulf (839-858), rege în Wessex, nobilul lup
viking îmbrăcat - după cum se vede - într-un costum
tradiţional ce aminteşte de îmbrăcămintea de milenii a
poporului nostru, dar şi de o origine comună.
 Coat of arms of the Transylvanian-Saxon family
Drágfi de Beltiug (Hungarian Drágffy de Beltek) scions of
Dragoş 1 of Bedeu
Blazonul familiei nobiliare a lui Dragoş Vodă de
Bedeu din Maramureş, amintind de originea dacică
reprezentată de cei doi dragoni cu cap de lup. Istoricii
anglo-saxoni consideră - după cum se vede în textul de
mai sus - că aceştia fac parte din familia saxonilor
transilvani. Adevărul însă este altul, saxonii îşi pot
revendica identitatea în aceea a dacilor. Cei doi dragorii
cu cap de lup ne arată, de asemenea, că avem de-a face
cu stema Celţiei, a poporului dacic al boilor ausonici din
care se trag populaţiile anglo-saxone. Putem aminti aici pe
boiemieni şi pe bouvarezii din Bavaria. Dar şi pe
Boudapestani (BOU-DAVA-PUSTA - DACII BOI DIN PUSTĂ)
al căror nume se trage din cel al dacilor boi, ca şi numele
BEDEU-BOUDEV-BOUDAV, însemnând în Limba Bătrână
CETATEA (DAVA) BOILOR. De asemenea, numele
DRAGOŞ - DRĂCOS - DACOS - DRAKOS- DRAKE S-
VARKES ne arată că avem de-a face cu un nume princiar
de origine vlaho-dacică, fiind contemporan cu onomastica
DRĂCOIEŞTII.OR. Nu întâmplător blazonul familiei este
reprezentat de doi dragoni cu cap de lup, ale căror cozi
sunt împletite ca pe blazoanele celţilor, amintind că
aceştia sunt fraţi cu vlaho-geţii şi, împreună, îi dau pe
saxoni.

Blazonul palatului Uruskich, din Varşovia, poartă

stindardul dacic al voievozilor Dragoş şi Sas de Bedeu, cu
puiul de zimbru protejat în coroană.
 Dragonul Dacic. Steagul de luptă al armatei imperiale
a Daciei, aflat la muzeul Capitolini din Roma.
Datează din vremea împăratului Hadrian, secolul 11
d.Hr.

Scuturi şi secure daco-sarmatice. Metopa se află

expusă în curtea muzeului Capitolini din Roma.
 Sas coat of arms depicted in the 14th-centunry
Collegium Maius courtyard, first university of Poland, the
oldest building of Jagiellonian University in Kraków Old
Town.

Acelaşi blazon al voievozilor maramureşeni atestă că

în secolul al XIV-lea, această mare dinastie daco-saxonă
şi-a pus amprenta pe construcţia ce adăposteşte
Collegium Maius, prima universitate a Poloniei pe
structura căreia s-a dezvoltat ulterior universitatea
Jagelona. Puţini ştiu, însă, că dinastia regilor Jageloni are
o rădăcină autentic vlaho-dacică, înrudită cu cea a
familiei Sas de Bedeu din Maramureş.
 Coat of arms at the entrance of Olesko Castle.
Quarterly coat of arms of Jan Danilowicz h. Sas, Duke of
the Duchy of Ruthenia (Ruthenian Voivodeship), and
landowner of Olesko in 1605.

Pe poarta de intrare a celui mai vechi castel din Galiţia,

castelul Olesko, se poate distinge blazonul familiei
maramureşene a Drăgoşeştilor, alături de heraldica
militară a ducelui de Rutenia, Jan Danilowicz, care se
trage din familia voievodului Sas, fiul lui Dragoş.
 Hartă a Blekingiei Nordice, ce aminteşte de BLEHI,
BLEKIRII VIKINGI, de BLAHII care au fondat HELSINGIA,
capitala Finlandei de azi, Helsinki.
 O frumoasă GORALĂ. Ai putea jura că este îmbrăcată
în costumul ausonic al 0ŞENIL0R, fără teama de a greşi.
Vlahii goruli sunt păstori stabiliţi pe ramificaţiile
Carpaţilor Beschizi înainte de marile invazii tătaro-
mongole din secolul al XIII-lea. Din acest neam de păstori
ai goralilor se va naşte marele nostru papă ION VOITII.Ă,
cunoscut în istorie sub numele de Ioan Paul al II-lea.
Acesta s-a născut în satul Wadovicze, nume ce în Limba
Bătrână înseamnă VADU IZEI, probabil în amintirea
satului maramureşean de origine.
 Imagini cu păstori gorali, trăitori astăzi pe teritoriul
Poloniei, dar identici în obiceiuri şi vestimentaţie cu vlahii,
fapt ce nu se poate întîmpla decât dacă sunt ramuri
viguroase ale aceluiaşi copac bătrân, lucru de care nu mă
îndoiesc câtuşi de puţin.
 Harta Volhiniei, ţinutul care aminteşte de trecerea
turmelor păstorilor vlahi spre nordul continentului. Multe
din toponime au identitate curat românească, după cum
se poate citi de pe hartă.

Paşaport SAMO-GETIC din teritoriul Samogeţiei,

aparţinând Lituaniei de astăzi. Se poate observa că scrie
Passeport de Samogite. Multe cuvinte din vocabularul
samogetic - după cum am arătat în această carte - sunt
identice cu cele româneşti.

Hartă ce ne arată teritoriile stăpânite încă din Evul Mediu

timpuriu de către familiile voievozilor maramureşeni
Dragoş Sas. Aceste teritorii nu cuprind nici pe departe
teritoriul Maramureşului Ausonic - mult mai întins - din
vremea lui Filimon Maramureşeanu, conducătorul
zimbrilor la anul 43 d.Hr.
Coperta cărţii „Fasti Daniei” a danezului Olao Worm, care
ne vorbeşte despre daco-geţi.
 Interiorul curţii muzeului Capitolini din Roma, unde se
pot vedea statuete de femei, reprezentând teritoriile
cucerite de romani. O asemenea cucerire este şi cea a
unei provincii din Ungaria secolului II d.Hr., în vremea
împăratului Hadrian. În partea de jos a statuii scrie
Ungaria, iar în partea dreaptă a acesteia se află două
blazoane de sorginte geto-dacică, asemănătoare cu cele
ale familiei voievodului maramureşean Dragoş de Bedeu.
Pe un blazon, între sori, se află ACVILA DE LUMINĂ a
Dacilor - DAVAKHAVLAS. Ceea ce este mai rar întâlnit
este faptul că avem de-a face cu un înscris pe care nu
apare Hungaria, ci Ungaria, nume scitic al onogurilor
aşezaţi în câmpia Panoniei din acele timpuri, în teritorii
aparţinând Daciei, după cum se poate distinge pe blazon.

Textul latin de pe această placă comemorativă -

dedicată unui edil al Ulpiei Traiana Sarmisegetusa, fidel
zeului vegetaţiei Silvanus (care era cunoscut şi ca zeu al
provinciilor romane abandonat) - păleşte din punct de
vedere al interesului autohton în raport cu textul mai puţin
fastuos, scrijelit deasupra plăcii de marmură. Acest text
este scris utilizând multe rune getice, din care am putut
distinge un fragment interpretat astfel în Limba Bătrână:
„Brad şi Pop dăm din ogor parte...”, probabil pentru locul
dedicat edilului sus menţionat. O analiză minuţioasă
realizată cu instrumente de cercetare adecvate ar putea
duce la decriptarea în întregime a unui text scris într-o
limbă pe care o putem considera bunica limbii române.

Lupoaica Capitolina. Când vorbim despre „lupoaica

capitolina” şi despre naşterea şi gloria Romei, despre
simbolul acestei fiinţe care i-a hrănit şi salvat de la
moarte pe viitorii întemeietori ai cetăţii eterne, Romulus şi
Remus, despre faptul că în multe din marile oraşe ale
României se află expusă spre neuitare statuia cu lupoaica
hrănindu-i pe cei doi abandonaţi, trebuie să ne gândim în
ce cheie poate fi citit şi interpretat acest mesaj, transmis
de latinitate poporului nostru. Roma nu-i glorifică pe copiii
perspectivei sale istorico-imperiale, ci pe cea care i-a
salvat, LUPOAICA. Cine poate fi această lupoaică,
cititorule marcat de morbul cunoaşterii? înainte de a-ţi
răspunde, gândeşte-te la originea şi istoria poporului tău
de VALAH, VOLOH, VOLF, VARKES, FARKES, FARKAS.
În toate formele, numele poporului - al celui mai mare
popor de păstori al Europei - înseamnă şi LUP. Din cel mai
mare duşman al turmelor de oi, vlahul l-a transformat în
cel mai bun prieten al lui şi al turmelor sale. Strămoşul lui
se chema „Lupiones Sarmatae”, iar pe stindardele sale se
regăsea de fiecare dată lupul. Habitatul european al
lupului se afla în antichitate, la fel ca şi astăzi, în zona
intracarpatică. Enea, fiul lui Anchise, care a descălecat în
Latium, a fost troian şi toate acestea ne arată drumul
spre lumina originii Romei, a cărei istorie vine să
mulţumească, pe ascuns, doar celor ce ştiu, , amintind
românilor că odată, demult, LUPOAICA care se cheamă
VALAHA a hrănit copiii unui viitor imperiu nerecunoscător.

Colosala statuie a Romei zeiţe, din Muzeul Capitolini

din Roma. Extrem de importantă pentru poporul nostru.
Dovada de necontestat a sacrificiului şi gloriei strămoşilor
noştri vlaho-daci. Zeiţa Roma, Dea Roma, este aşezată
peste o metopă ce reprezintă o DACĂ plângându-şi
bărbatul căzut în luptă, pentru ca Roma să se poată
înălţa.
Câtă dreptate a avut istoricul francez Felix Colson
când a afirmat că măreţia Romei s-a construit prin truda
şi jertfa vlaho-dacilor. Scutul, securea şi toiagul aparţin
luptătorilor noştri daci şi sunt identice cu cele
reprezentate pe unele dintre metopele din vremea
împăratului Hadrian, fiul adoptiv a lui Traian, dar se
regăsesc şi în imaginile de pe Columna lui Traian de la
Roma. Nu este de loc întâmplătoare această reprezentare
care ar trebui cu aplecare cercetată de acei istorici care nu
marginalizează importanţa strămoşilor noştri în edificarea
istoriei. Este de neacceptat să se ascundă adevărul
istoriei noastre, iar informaţiile legate de trecutul nostru
să fie canalizate pe un culoar fals şi tendenţios. Dacă veţi
analiza cu minuţiozitate cercetările legate atît de geneza
limbii, cât şi a istoriei, veţi observa reaua intenţie care
merge atît de departe în falsitatea obrăzniciei, încât
aproape toate cuvintele noastre din Dicţionarul Explicativ
al Limbii Române sunt prezentate ca fiind cuvinte de
împrumut ori atribuite străinilor. Aflată în mare întârziere
şi încărcată de orgolii, cercetarea noastră trebuie să se
orienteze spre obiectivitate şi demonstrare, nu pe aservire
şi compromisuri. Pentru mine este de neînţeles cum am
putut ceda atît de mult din starea noastră de arhetip,
când avem atâtea dovezi ale vechimii noastre, chiar dacă
multe au fost substituite de impostori. Unii acuză în media
românească fenomenul aglomerării dacismului. Acest fapt
se datorează tocmai inexistenţei explicaţiilor limpezi cu
privire la trecutul nostru, căci lumea românească - mai
ales cea legată de valorile acestui pământ - simte că este
marginalizată, păcălită şi exclusă de la identitate, într-un
timp în care - dacă am ajuns să ne vindem pământul
străinilor - nu ne-a mai rămas să ne vindem decât
sufletul.
Amintiţi-vă, însă, cei care rezonaţi cu inima acestui
pământ, de cei care s-au jertfit ca să duceţi valorile
româneşti cadou eternităţii.
Nu sacrificaţi o istorie de milenii pentru un timp în
care arborele nostru genealogic a fost vremelnic virusat.
Acest copac al nemuririi trebuie doar să-şi îndrepte
coroana şi simt că acest timp este aproape şi ne va
renaşte în glorie.
 Bibliografie

Maior, Petru - Istoria pentru începutulu Romaniloru în

Dacia, Ed. Societatea Literaria-Budapesta şi Gherla,
1883.
Densuşianu, Nicolae - Dacia Preistorică, Institutul de
Arte Grafice Bucureşti, 1913.
Pârvan, Vasile - Getica, Ed. Meridiane, Bucureşti
1982.
Pârvan, Vasile - Consideraţiuni asupra unor nume de
râuri Daco-Scite, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1923.
Cantemiru, Demetriu- Istoria Imperiului Ottomanu,
Ed. Societaţei Academice Române, Bucuresci, 1876.
Cantemiru, Demetriu - Descriptio Moldaviae, Ed.
Societaţei Academice Române, Bucuresci 1876. Eliade,
Mircea - Istoria Religiilor, Bucureşti, 1982. Petri, Vasile -
Scuola Practica, Năsăud, 1882.
Liviu, Titus - Războaiele Romanilor cu Hanibal, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1913.
Humbert-Vicaire, Mărie - Histoire de Saint
Dominique, Ed. du Cerf, Paris, 1982.
Huet, Gerard - Heritage du Langue Sanskrite, Paris,
1958.
Adkinson, Robert - Simboluri sacre, Ed. Art,
Bucureşti 2009.
Johannes Magnus - Historia de Omnibus Gothorum
Suconumque, Roma 1554.
Vulcanius, Bonaventura - De Literis et Lingua
Getarum sive Gothorum, 1597.
Czink, Lajos - Valasia, Budapest, 1890.
Iancu, Victor - Palatalizarea dentalelor în Limba
Română, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1978.
 Drîmba, Ovidiu - Istoria Culturii şi Civilizaţiei, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1984. Butură,
Vaier - Etnografia poporului Român, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1978.
Gheorghe, Ion - Dacia Feniks, Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1978.
Rădulescu, Mihai - Civilizaţia Armenilor, Ed. Sport-
Turism, Bucureşti, 1983.
Bergmann, Frederic Guillaume - Les Getes ou la
filiation généalogique des Scythes aux Getes et des Getes
aux Germains aux Scandinaves, Strasbourg, 1879.
Alexis, Jean - Gramatica Daco-Română, Viena, 1826.
Bessel, W. - De Rebus Geticis, Gottingen, 1854.
Kogălniceanu, M. - Histoire de la Dacie, des
Valaques Transdanubiens, Berlin 1837.
Iordanes - De Origine Actibusque Getarum.
Blavatski, Helena - Isis Unveiled, New-York, 1879.
Niebhur. Barthold Georg Niebhur (1776-l831) - Ilir-
Geţii.
Dr. Lechner, Karl - Die Rumunen in Istrien,
Frankfurt, 1883.
Aventinus, Johannes, Cisnerus, Nikolaus - Annales
Boiorum, 1615.
Malvezin, Pierre - Les Ractnes Celtiques, Société
Philologique Française, Paris, 1903.
Worm, Olaus - Antiquitates Danicae Literatura
Runica, Lexicom Runicum, Binding, 1651.
Ritter Vitezovje, Pavlo - Stemmatographia sive
Armorum Illyricorum Delineato Descriptio et Restitutio,
Viena, 1702.
Hure, Charles - Dictionnaire Universel de L'Ecriture
Sainte Ot, Libraire Francois Godard, Reims ,1715.
 Siestrzencewicz Bohucz, Stanislaw - Recherches
historiques sur l’origins des Sarmates, des Esclavons, St.
Petersbourg, 1812.
Cantemir, Dimitrie - Hronicul Vechimei Romano-
Moldo-Vlahilor, Iaşi, 1835, Tipografia Sfintei Mitropolii.
Gruter, J. - Thesaurus Inscripţionam Antiquarum
Totius Orbis Romani, Heidelberg, 1603.
 CUPRINS
Prefaţa .......................................................................... 2
Cuvântul autorului........................................................ 9
Cuvintele de rădăcină ale Limbii Bătrâne a Vlaho-Dacilor
şi înţelesul acestora ..................................................... 26
Dicţionarul etimologic al cuvintelor Limbii Bătrâne ..... 28
Nume feminine şi înţelesul lor în Limba Bătrână ....... 121
Nume masculine şi înţelesul lor în Limba Bătrână .... 123
Numele cel adevărat al râurilor noastre ..................... 126
Dovezi asupra originii, întâietăţii vlahilor în Balcani .. 129
Consideraţiuni asupra originii unor nume atribuite
etruscilor ................................................................... 135
CÎTEVA CUVINTE PREŢIOASE DESPRE ORIGINEA
POPORULUI NOSTRU................................................ 138
Consideraţiuni asupra onomasticii triburilor vlaho-
pelasgo-getice ............................................................ 153
Triburile antice ale Vlaho-Pelasgo-Geto-bacilor ... 153
Triburile Traco-Geţilor ........................................ 154
Triburile Ilirilor, fraţi cu tracii ............................. 157
Celţii şi Germanicii ............................................. 157
GLORIA ETERNITĂŢII VLAHILOR .............................. 161
Consideraţiuni asupra numelor unor munţi din
teritoriul naţional pe care le atribui originii SCITO -
DACICE. .................................................................... 169
Exemple de cuvinte blonogramice din limba de
origine a vlaho-pelasgilor ........................................... 187
Decriptarea Tăbliţelor de la Tărtăria .......................... 191
Cuvinte celtice aproape identice cu cele româneşti
dovedind originea comuna vlaho-geto-celtica ............. 199
 Cuvinte SAMO-GETTCE asemănătoare sau identice
cu cele vlaheşti sau româneşti ................................... 206
Lista regilor ori a unor demnitari nordici a căror
identitate îşi interferează rădăcinile cu cele ale istoriei
arborelui nostru milenar, amintind de marea familie a
Europei ..................................................................... 208
Postfaţa ..................................................................... 245
Despre mine .............................................................. 248
Post Scriptum ........................................................... 250
ANEXE ...................................................................... 252
Bibliografie ................................................................ 288