LOGHICA

CARE
Acum întîiu s-au tălmăcit în limba Patriei, cu îndemnarea

Preasfinţitului Mitropolit al Ugrovlahiei

KI R GRIGORIE=NICULESCU

în zilele bine credinciosului şi luminatului nostru domn

GRIGORIE DIMITRIU

Ghica Voevod

într-al patrulea an al domniei măriei sale

şi s-au tipărit cu cheltuiala iubitorului de Dumnezeu, Episcop al

Argeşului KIR GRIGORIE

De carele este şi tălmăcită

ÎN BUCUREŞTI

în tipografia Sfintei Mitropolii

în anul Mântuirii 1826

De ieromonahul STRATONIN tipograful

PROCUVÂNTARE

Din partea tălmăcitorului acestei loghice

Nu s-au îndestulat Geugrafii numai cu împărţirea ce au făcut lumii, ci au dat şi

însuşiri la fieştecare: patra parte a ei. Pentru Europa zic cum că au scos şi
scoate oamenii cu minte ascuţită şi nepregetători, care cu puterea minţii lor şi
a limbii şi a mâinii, au covârşit pre neamurile celorlalte trei părţi. Cum că într-
însa au stătut cela două vestite împărăţii, adică a elinilor şi a Romanilor. Cum
că într0însa au înflorit şi înfloresc ştiinţele şi meşteşugurile şi neamul cel cel
bun. Dar citind cineva aceste linguşiri, ia seama şi se miră, cum ţara
Rumânească, care de dânşii se scrie la treapta patruzeci şi şapte a cearcănului
miezi zilei şi a patruzeci şi cincea a cearcănului potrivitoriu şi care se află întru
o aleasă parte a Europei şi trage un aer sănătos şi subţire, n-au ajuns a se
împodobi până acuma de ştiinţele cu care sunt împodobite celelalte locuri ale
Europei, în vreme din anii trecuţi, de când s-au început domnia ţării, de la Radu
Vodă Negru pînă acuma?
Noi această nedumerire lesne o dezlegăm, când cu ochii minţii privim
înapoi şi vedem râvna cea înfocată a bine credincioşilor Domni şi a celor de-a
pururea Boieri ai vremii aceea, în care înflorea domnia întru această păzită de
Dumnezeu ţară. Fiindcă lucrul cel necurmat al acelor fericiţi oameni era atunci,
ca adeseori să întâmpine cu răscoale năvălirile prăpăditorilor tătari şi ale
ungurilor şi ale leşilor. şi că după biruinţele ce li se dăruia de la Dumnezeu, să
se îndeletnicească la zidirea Sfintelor Mănăstiri şi la întemeierea lor, în care
vreme să şi săvârşea Bisericeştile slujbe cu cărţile sloveneşti. Iar când mai de
prisos avea repaos de cătră năvălirile acelor neamuri, nu lipsea a tălmăci
Sfintele Scripturi în limba Rumânească, după cum Biblia s-au tălmăcit şi s-au
tipărit prin osârdia şi râvna bunului credincios şi de-a pururea pomenitului
Domn Constantin Vodă Brâncoveanul şi late câteva cărţi teologhiceşti, de alţii,
cum şi paraclitică şi Litologhion şi Orologhion şi Enhologhion, de răposatul
întru fericire Părintele dascălul Damaschin Episcopul Râmnicului, şi alte de alţi
râvnitori Arhierei şi păstori ai Patriei. Precum în zilele noastre doi Episcopi ai
Râmnicului, plini de învăţătură şi de daruri fireşti, au tălmăcit cele
douăsprezece Minee Iunovnice unul, adică părintele Chesarie, şase, iar
următorul lui, adică părintele Filoret, celelalte şase. şi până acum încă n-au
încetat cei adăpaţi îndestul din elineasca limbă şi din cea slovenească, a
tălmăci cărţi duhovniceşti, folositoare de suflet, care şi necurmat să tipăresc în
tipografiile Rumâneşti. Deci putem a zice că râvna aceasta a întemeierii
pravoslaviei în ţara noastră au fost pricina zăbăvii, de nu s-au tălmăcit şi cărţi
ale înţelepciunii celei de afară, pentru că să apuce înainte graiul ce s-au zis: că
începerea înţelepciunii este frica Domnului.
Iar întru această vârsta de vreme, când cei de bun neam, boieri ai patriei
rumâneşti, mişcaţi fiind de iubirea căminului strămoşesc, au binevoit de ase
face predanie şi ştiinţelor filosofeşti, în limba rumânească. Când purtarea de
grijă a lui Dumnezeu au dăruit nouă pre un credincios domn, şi stăpânitoriu
drept, şi blând, carele în faptă au arătat dreptatea sa, cu a rădica în păstorescul
scaun al Ungrovlahiei, pe unul din cei adevăraţi patrioţi, pe Preasfinţitul
Mitropolit GRIGORIE. Când râvna acestui rădicat Păstoriu spre apărarea
pravoslaviei turmei sale au tălmăcit atâtea cărţi. Acum, zic, întru această vârstă
de vreme, s-au ivit şi această Loghică a Sfântului Ioan Damaschin, tălmăcită
din limba Elinească, de mine cel mai jos numit patriot, carele şi de nu m-am
cunoscut în deprinderea altor destoinicii, dar în trudirea cărţilor limbii patriei,
cu saţiu am petrecut. Deci încă mai dinainte ştiind eu, că unii din dascălii altor
limbi poate de vreo patimă răpindu-se, nu lipsesc a zice, că cu neputinţă este a
se muta filosofia şi în limba rumânească, pentru sărăcia zicerilor şi a numirilor,
am pus toată osârdia de am tălmăcit şi pre cele mai nelesnicioase graiuri şi
nume, păzind de aproape pe înţelegerea tălmăcirii, pentru ca să rămâie greşită
şi deşartă părerea acelora, şi să se arate prin lucrul dovedit, cum că toate
limbile fără osebire sunt îndemânatice la toate ştiinţele. Că mai mult place
Muzelor a vorbi în fieştecare neam cu limba lui, decât cu alta străină, fiindcă
numai limba Patriei este destulă a invita pe cei ce doresc a le ştii, spre a se
învăţa cu desluşire şi cum că fără limba patriei nu numai puţin folositoare s-au
arătat şcoalele şi cărţile, ci şi fără nici un sporiu. Nu este dar îndoială a nu fi
aşa. Căci în câtă vreme neamurile Europei nu băga în seamă limba sa ceea ce
se vorbea, era Muzele închise în Mănăstiri şi în Palaturi, numai la aceia care
avea vreme şi mijloace, ca prin limba latinească să câştige. Iar după ce au
cunoscut paguba, care urmă la obşte din pricina aceasta, au început fieştecare
neam a-şi împodobi limba sa cea vorbitoare, şi a se apropia de Filosofie. Deci
întru această urmare s-au făcut acum ştiinţele de obşte şi sţile, ci şi fără nici
un sporiu. Nu este dar îndoială a nu fi aşa. Căci în câtă vreme neam
 Din istorie ştim că meşteşugul zugrăviei carele uneori au ajuns la atâta
săvârşire încât nu numai pe vieţuitoarele cele necuvântătoare au amăgit, ci şi
pre mulţi din cei cuvântători, era la începutul lui atâta de prost şi atâta de
nesăvârşit, încât, să zugrăvea un leu, un cal, un bou şi altele ca acestea, era
trebuinţă de a le numi deasupra, ca să le cunoască cei e le vedea, fiindcă
nescrise deasupra nu le cunoştea. De unde se arată că destul era să facă
cineva începere unui meşteşug folositor. Ca apoi cu vreme să îndeamnă alţii
mai ascuţiţi la minte de-l împodobesc. Căci mai înainte zicea, că toţi care nu
sunt elini sunt barbari şi iată acum strănepoţii acelor elini învaţă ştiinţele în
limbile acelora.
Face-voi dar şi eu cu părtinirea Sfântului Ioan, începerea numirilor
Loghiceşti, ca doară aş arunca o scântee în inimile cele lesnicioase de aprins.
însă ca să arăt ce este Loghica, voi spune mai întâi că mintea omenească mai
totdeauna este întoarsă din calea adevărului, şi al socotelii celei drepte şi
lucrează cu multă slăbiciune şi nesăvârşire în lucrurile cele de înţeles, şi care
sunt de a să judeca cu gândirea şi a să orândui ca cum am zice, pentru
neştiinţa, pentru nesocotinţa şi întunecarea şi amestecarea şi îndoiala şi
greşeala şi pentru relele încheierii. deci mare trebuinţă au fost a se găsi un
meşteşug, cu al cărui ajutor înţelegerea noastră în lucrurile cele de cunoscut
să se îndrepteze aşa, ca nu numai să se slobozească de lipsesc cele mai sus
numite, ci să se şi săvârşească şi să poată a să sui la cunoştinţa adevărului.
Aceasta dar, este meşteşugul acela care se numea de cei vechi Dialectică,
adecă privorovitoare iar de cei mai de curând, Loghică, adecă meşteşugul
cuvântării, fiindcă învaţă pe mijloacele acestea, întâi adecă, cum să poată
mintea omenească a lua orice cu desluşire şi cu alegere. Al doilea, cum poate
că pe aceia pe care o au luat, să o judece bine. Al treilea, cum s-ar cădea ca pe
mai multe judecăţi să le alcătuiască drept în cursul lor. Al patrulea şi cel mai de
pe urmă, cum să poată a îndrepta şi a rândui cu legiuire pe toate acestea şi aşa
a ajunge la cunoştinţa adevărului. Căci cu acest aşezământ vom spori din
nesocotinţă la luare aminte, din necunoştinţă la cunoştinţă, din întunecare şi
amestecare, la priceperea cea desluşită şi aleasă, şi ne vom slobozi din cele cu
îndoială şi din greşeli, deprinzându-ne a socoti drept, şi învăţându-ne a pune
înainte adevărurile, şi a le cerca, şi prin dovedire a îndupleca pe alţii de a
cunoaşte şi pe celelalte risipite boale ale minţii.
Iar că Loghica n-au fost lucru de o zi şi de un scriitor, ne învaţă aceste
următoare. Că hotărârile sunt aflate de Platon, iar dilimma, adică scurt
apucătura, de Zenon Eleatul, iar silogismul de Timeu Locrenzul, iar aşezarea
Loghicii, de Aristotel, iar silogismii întemeietori, de Teofrast ucenicul lui.
Cartea aceasta trebuie să ştim că numele Loghica, este glas elinesc,
care măcar că are şi alte înseminări, însă două sunt mai alese, adecă gândirea
şi spunerea. şi pe amândouă le îndereptează Loghica, cu a face aceasta, ca
gândirea noastră să se potrivească cu lucrurile, iar spunerea sau cuvântul cel
de afară, să se potrivească cu gândirea. Deci Loghica este meşteşugul ce
învaţă pe mijlocul de a îndrepta mintea din lipse pe lucrările sale cele
începătoare, şi aşa să se săvârşească, ca să poată a se sui la cunoştinţa cea
adevărată a lucrilor, şi la împărtăşirea lor. Ci fiindcă începătoarele lucrări cele
mai alese ale minţii sunt patru cu numărul. Drept aceea pentru întorsăturile la
aceste patru lucrări ale minţii, care sunt a să face de dânsa, atâtea părţi pot a
se însemna drept. în cea dintâi dintr-acestea să cuprinde pentru Idei, sau
închipuiri, adică, pentru goala cuprindere a minţii. în cea de-a doua pentru
acelea, care fac la judecată. în cea de-a treia, pentru acelea care caută la cursul
judecăţii. în cea de-a patra, pentru acelea care caută la orânduirea
cunoştinţelor, de unde altă nouă hotărâre răsare la Loghică. Adecă este
meşteşugul care dă regule cu desluşire şi de a se pricepe cu alegere, de a
judeca drept, de a socoti cum să cade, şi a împodobi cunoştinţele cum se
cuvine. Acum dar căci vor fi înţelepţii şi cu dreapta socoteală a minţii, nu mă
vor mustra, căci n-am tălmăcit vreo Loghică din cele cu adăogiri ale celor noi,
ştiind că şi aceştia noi, de nu-şi ascuţea mintea cu acelea ale celor vechi, nu ar
fi izvodit aflările ce au scos. Li să dă încă a ştii că după râvna cea bună a
Preasfinţiei Sale Părintelui Mitropolitului ce au arătat spre a să deprinde Preoţii
în dogmele Pravoslavnicii noastre credinţe, altă Loghică mai cuviincioasă şi
mai cu bun nume la Tologhie decât a Sfântului Ioan Damaschin, n-am găsit. şi
pentru aceia am şi tălmăcit-o, rugându-mă tuturor cu cucerie, ca orice greşeală
vor găsi într-însa, sau la cuvinte, sau la numiri, sau la ziceri, să îndrepteze cu
inima blândă. Fiindcă numai Unul Dumnezeu este fără greşeală. Să mai
ascultăm şi aceasta. Numărul de şapte, sau septima, au fost încă de la Zidirea
lumii, nu numai în laudă, ci şi în mare trebuinţă. Că zice Sfânta Scriptură, şi au
blagoslovit Dumnezeu ziua a şaptea, şi au sfinţit-o pe ea, fiindcă într0însa s-au
odihnit de toate lucrurile sale, care au început să facă. Deci numărul de şapte,
este măsura aceea de obşte cu care măsurăm sau numărăm lunile şi anii şi
vremile şi veacurile. Cu numărul acesta au acoperit Prorocul Daniil tainile
Prorociei sale. Dar nu-mi ajunge aici vremea, nici puterea a arăta aicea în
puţintică hârtie locurile Sfintelor Scripturi în câte se pomeneşte acest număr
de şapte. Atâta apuc numai de zic, că aceasta să numeşte numărul cel de aur
şi că puterea lui s-au aşezat Epavtiile celor douăsprezece luni, şi cum că cu
degetul lui putem să aflăm începerea fieştecăreia luni, şi Praznicele
împărăteşti, şi Sărbătorile Sfinţilor. într-acest număr de şapte, adică în veacul
al şaptea, sau în a suta a şaptea s-au luat frâiele oblăduirii ţării noastre din
mâinile străinilor, şi s-au dat pământenilor, de către prea puternica împărăţie a
Ţarigradului de acum, încredinţându-se aceste frâie în mâinile prea înălţatului
nostru domn, binecredinciosul, şi iubitorul de Hristos, Grigorie Ghica Voievod,
unul din cei aleşi ai înşiruierei vestitului neam al vechilor domni ghiculeşti.

@ Atenţie: urmează o pagină lipsă!

PREA CUVIOSULUI ŞI DE DUMNEZEU

CINSTITULUI PĂRINTE COSMA,

 PREA SFINŢITULUI EPISCOP

AL MAIUMA, prea micul monah şi presbiter,

întru Domnul să se bucure

Mintea mea cea îngustă, şi limba mea cea nedumirită, ştiind, pregetam, o
fericite, să mă apuc de cele peste putere, şi să îndrăznesc să intru la cele
neintrate, ca un obraznic şi semeţ, prepuind primejdia cea atârnată peste cei
ce îndrăznesc la unele de acest feliu. Că dacă Moise Dumnezeiescul acela
puitorul de lege cel ce s-au depărtat de toată privirea omenească şi au lăsat
valurile cele întreite ale vieţii, şi au şters toată mijirea cea materialnică. şi
vederea sufletului o au curăţit şi de aici s-au făcut îndemânatic spre privirea lui
Dumnezeu, cel ce s-au învrednicit a vedea pogorârea lui Dumnezeu cuvântului
cea iubitoare de oameni către noi, şi întruparea lui cea mai presus de fire în
rug şi focul cel nematerialnic, carele arde şi înfoca spinul, şi către aşa
strălucire îl adevărat, dar nu-l mistuia, nici îl prăpădea, nici din firea sa nu-l
scotea, cel ce întâi el s-au învăţat numele celui ce este, şi carele cu adevărat
este mai presus de fiinţă, povăţuirea celor de o semiţie cu dânsul
încredinţându-i-se.
Sitav se numea pre sine şi gângav, ca unul ce nu putea să slujească
Dumnezeieştii voinţe, şi la arătare să o aducă, şi mijlocitoriu între Dumnezeu şi
între om să rânduieşte. Cum eu cel întinat, şi cu tot păcatul picat, carele port în
sine-mi şi viforul cel cu multă tulburare a gândurilor, şi nu sunt curăţit nici la
minte, nici la cuget, ca să fiu oglindă a lui Dumnezeu şi a Dumnezeieştilor
arătări, nici cuvânt nu am, carele să poată să fie destul pentru noimile cele
înţelese; Eu zic, carele sunt acesta, cum voiu grăi cele Dumnezeieşti şi
negrăite, care covârşesc înţelegerea a toată zidirea cuvântătoare.
Aceasta cu adevărat socotind, preţuiam cuvântul şi mă temeam de
porunca (că se va grăi adevărul). Ca nu cumva să mă fac vrednic de îndoit rîs,
şi pentru neînvăţătura, împreună şi pentru nebunie, lucrul cel mai cumplit. Că
vina neînvăţăturii este vrednică de iertat, de nu va veni din pricina lenevirii.
Iar împreună cu neînvăţătura a avea şi mândria cunoştinţii, aceasta este
cumplit lucru, şi de prihană, şi de toată iertarea nevrednic şi semn de mai
mare, ca să niz de neînvăţătura de săvârşit. Dar fiindcă roada neascultării este
moartea. Iar cel smerit şi ascultător, făcându-se următorul lui Hristos, până în
sfârşit spre înălţime să suie, şi dar de la Dumnezeu ia care-l luminează, şi
deschizând gura se umple de Duh, şi la inimă se curăţeşte, şi la minte se
luminează, şi primeşte cuvânt întru deschiderea gurii sale, neîngrijindu-se ce
va grăi, ci organ făcându-se Duhului, celui ce grăieşte printr-însul, prin voia lui
Hristos, celui ce este Ierarh în voi plecându-mă, mă supui poruncii, şi deschid
gura, bizuindu-mă la rugăciunile voastre ca să va umple de duh, şi voi grăi
cuvinte care sunt nu rod al minţii mele, ci rod al Duhului, care înţelepţeşte prin
cei orbi, câte îmi va da luând şi acestea grăind. Şi întâi de la înţelepţii Elinilor
voi pune înainte cele mai bune şi mai frumoase, ştiind că orice este bun, de
sus de la Dumnezeu este dăruit, fiindcă toată darea bună, şi tot darul
desăvârşit de sus este pogorând de la părintele lucrurilor. Iar orice este
potrivnic adevărului, este aflare întunecată a rătăcirii sataniceşti, şi născocire
a minţii celei ticăloase, precum au zis cel mult în blagoslovenie Grigorie,
urmând obiceiul albinii, le voi împreuna cu cele potrivite adevărului şi de la
vrăşmaşi mântuire voi câştiga.Dar voi lepăda tot orice va fi rău, şi care se ţine
de cunoştinţa cea cu nume mincinos. Apoi lângă acestea voi pune floncăiturile
(?) eresurilor celor urătoare de Dumnezeu ca cunoscând minciuna, mai mult să
ne ţinem de adevăr. Apoi pre prăpăditoriul rătăcirii şi gonitoriul minciunii,
adică pre adevăr, carele este înfrumuseţat şi împodobit ca cu nişte ciucuri de
aur, cu cuvintele Prorocilor celor de Dumnezeu însuflaţi, şi ale pescarilor celor
de Dumnezeu învăţaţi, şi ale Păstorilor şi Dascălilor celor de Dumnezeu
Purtători, îl voi pune de faţă cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin darul lui, a căruia
slavă din lăuntrul fulgerând, luminează cu lucirile pre cei ce-l cinstesc cu
cuviincioasă curăţenie, şi cu lepădarea cugetelor celor turburătoare.Iar eu, al
meu, cum am zis, nimic nu voi zice, ci cele făcute cu osteneală de dascălii cei
aleşi în una adunându-le, precât îmi va fi puterea, scurt cuvânt voi face, în
toate plecându-mă poruncii voastre. Că iertători mie făceţi-vă, rogu-vă, de
Dumnezeu cinstiţilor, fiindcă poruncilor voastre m-am supus, şi luând
ascultare, daţi în locul ei dăruirea rugăciunilor.

@ pagină lipsă: continuă traducerea cu b1, b2-b4.

sau la cuvinte, sau la numiri, sau la ziceri, să îndrepteze cu inima blândă, ştiind
că numai Unul Dumnezeu este fără greşeală. Să mai ascultăm şi aceasta.
Numărul de şapte, sau septimea, au fost încă de la zidirea lumii, nu numai în
laudă, ci şi în mare trebuinţă. Că zice Sfânta Scriptură, şi au blagoslovit
Dumnezeu ziua a şaptea şi au sfinţit-o pre ea, fiindcă într-însa s-au odihnit de
toate lucrurile sale, care au început să facă. Deci numărul de şapte este
măsura aceia de obşte, cu care măsurăm sau numărăm lunile şi anii şi
vremurile şi veacurile.
Că numărul acesta au acoperit Daniil trăirile prorocirii sale. Dar nu mai
ajunge nici vremea, nici puterea a arăta aicea, în puţintică hârtie, locurile
Sfintelor Scripturi, în câte se pomeneşte acest număr de şapte. Atâta apuc
numai de zic, că acesta se numeşte numărul cel de aur, şi că cu puterea lui s-
au aşezat epactiile celor douăsprezece luni, şi cum că cu degetul lui putem să
aflăm începerea fieştecăreia luni şi Praznicile împărăteşti şi Sărbătorile
Sfinţilor. într-acest număr de şapte, adică în veacul al şaptelea, sau în suta a
şaptea, s-au luat frâiele oblăduirii ţării noastree din mâinile străinilor şi s-au
dat pământenilor, de către prea puternica îMpărăţie a ţarigradului de acum,
încredinţându-se aceste frâie în mâinile prea înlăţatului nostru domn, bine
credinciosul şi iubitoriul de Hristos, Grigorie Ghica Voievod, unul din cei aleşi
ai înşiruirii vestitului neam al vechilor domni Ghiculeşti, lucru cu adevărat
vrednic de băgare de seamă, care mă îndeamnă a asemăna ţara aceasta, cu un
pui de pasăre, carel făcând nenumărate învârcoliri în micşoara sferă a
zămislirii sale, în cea de pe urmă se sparge ghioaca ei şi iese puiul la lumină, şi
la tragerea aerului celui slobod şi pricinuitoriu de viaţă, şi cu încetul, încetul
crescând, se bucură şi ciripeşte împrejurul maicii sale. Se mai aseamănă ţara
Românească şi cu pasărea care se numeşte phoenix, care după ce se
învecheşte, şi voieşte a se mai întineri, adună grămadă e gîteje uscate şi, stând
deasupra lor, în pripecul soarelui, fâlfâie cu aripile sale, până se şi aprinde
flacăra, şi arde împreună cu gâtejile până rămâne cenuşă, apoi din cenuşa
aceea zămislindu-se, se face iarăşi cum au fost, şi cu vârsta aerului celui
slobod şi pricinuitoriu de viaţă, şi cu încetul, încetul crescând, se bucură şi
ciripeşte împrejurul maicii sale. Se mai aseamănă ţara Românească şi cu
pasărea care se numeşte phoenix, care după ce se învecheşte, şi voieşte a se
mai întineri, adună gâU ţ
GRIGORIE SMERITUL EPISCOP AL ARGEŞULUI

PENTRU CUNOŞTINŢĂ

Cap.A.
Nimic nu este mai cinstit decât cunoştinţa: căci cunoştinţa este lumina
sufletului celui cuvântătoriu, iar necunoştinţa este întuneric. Că precum
lipsirea luminii este întuneric, aşa şi lipsirea cunoştinţei este întuneric al
gândului. Căci necunoştinţa este însuşire a vieţuitoarelor celor
necuvântătoare. Iar a celor cuvântătoare este cunoştinţa. Deci acela la
carele nu este cunoştinţă, fiind cunoscătoriu şi scântoriu din fire, acesta
din fire fiind cuvântătoriu, pentru lene şi trândăvirea sufletului, este mai
rău decât hiarele cele necuvântătoare.
Iar cunoştinţa zic pre cunoştinţa cea adevărată a lucrurilor celor ce sunt.
Pentru că cunoştinţele sunt ale lucrurilor celor ce sunt. Iar cunoştinţa cea
mincinoasă, ca aceea ce este cunoştinţă a lucrului ce nu este, mai vârtos
necunoştinţă este, decât cunoştinţă. Căci minciuna nu este alt nimic decât
ceia ce nu este. Deci, de vreme ce nu cu gol suflet vieţuim, ci ca cu o
perdea acoperit fiind sufletul nostru cu trupul, are pre minte văzătoare şi
cunoscătoare, ca pre un ochiu, şi primitoare de ştiinţă şi cunoştinţă a
lucrurilor celor ce sunt. Dar nu de la sine are cunoştinţa şi ştiinţa, ei îi face
trebuinţă de învăţanie. Iar să venim dar la nemincinosul Dascăl, la adevărul
Hristos, (a) Carele este şi înţelepciunea cea ipostatnică şi adevărul, (b)
întru carele sunt vistieriile cele ascunse ale cunoştinţei, carele este
înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu tatăl, şi să auzim glasul lui prin
Dumnezeieştile Scripturi şi să învăţăm cunoştinţa cea adevărată a tuturor
lucrurilor celor ce sunt. şi voind să ne apropiem către dânsul cu osârdie şi
cu nefăţărnicie, ne întâmpină cu patimile pre ochiul cel înţelegătoriu al
sufletului nostru. Că de abea va putea să privească cineva la adevăr cu
ochi preacurat şi foarte prevăzătoriu. Iar dacă lumina a ceia ce se află întru
noi, adică mintea, este întunerec, întunericul cât va fi;
Drept aceia să ne apropiem cu tot sufletul şi cu toată gândirea. Că după
cum este cu putinţă a căuta limpede la un lucru văzut, ochiul carele se
întoarce şi se învârteşte des încoace şi încolo, ci trebuie întins ochiul să
lucreze la cel ce se vede. Aşa şi mai scuturând toată ameţeala gândului, să
ne apropiem fără materie la adevăr. şi apropiindu-ne, şi până la uşă
ajungând, să nu ne fie destul atâta şi tare să batem; ca deschizându-ni-se
uşa cămării de mire, să vedem frumuseţile cele dintr-însa. Deci uşa adecă
este slova, iar cămara
de mire, cea dinăuntrul uşii este frumuseţea înţelegerilor cea ascunsă de
dânsa, adecă duhul adevărului. Tare să batem, să citim odată, de două ori,
de multe ori şi aşa săpând, vom găsi comoara cunoştinţei şi ne vom
răsfăţa în bogăţie. Să cântăm, să cercetăm să mai luăm seama, să
întrebăm.(a) Că tot cel ce cere ia, şi cel ce caută află şi celui ce bate i se
deschide. şi, (a), întreabă pre tatăl tău şi-ţi va spune ţie, pre cei mai bătrâni
decât tine întru cunoştinţă şi-ţi vor grăi ţie. Deci de vom fi iubitori de
învăţătură, vom fi şi mult la învăţătură. Că toate se prind şi se câştigă cu
osârdie şi osteneală. şi, mai înainte de toate, şi după toate, cu darul lui
Dumnezeu celui ce dă. Iar de vreme ce zice Dumnezeescul Apostol, (b)
toate cercându-le, ţineţi ce este bun. Iar să cercetăm şi cuvintele
înţelepţilor celor de afară, poate vom găsi şi la dânşii ceva din mărfuri şi
vom dobândi ceva folositoriu de suflet. Că tot meşterul are trebuinţă şi de
oarecare unelte către facerea celor ce se săvârşesc şi se cuvine şi
împărătesei a se sluji de oarecare slujnice. Să luăm dar pre cuvintele cele
roabe ale adevărului şi să lepădăm păgânitatea care rău le-au tirănit şi să
nu întrebuinţăm rău pre lucrul cel bun: să nu ne slujim cu meşteşugul
cuvintelor spre amăgirea celor fără de răutate, ci deşi nu are adevărul
trebuinţă de împestriţite măestrii, dar spre surparea celor răi luptători şi a
cunoştinţei cei cu nume mincinos, ne vom sluji cu dânsele.
Deci, dintr-acestea, ca din nişte începături ce se cuvin celor ce încă au
trebuinţă de lapte, vom face începutul, chemând povăţuitoriu pre Hristos
Cuvântul cel ipostatnic al lui Dumnezeu, (a) de la carele se dă toată darea
cea bună şi tot darul desăvârşit. şi va fi mai înainte orânduit sfârşit celor
ce vor citi acestea, aşa linişti cu mintea către fericita viaţă, adecă aşa sui
prin simţiri către cel mai presus decât toată simţirea şi înţelegerea, carele
este pricinuitoriul tuturor şi ziditoriul şi făcătoriul. (a) Ca din frumuseţea
zidirilor sale pe potrivă vede ziditoriul (b) şi cele nevăzute ale lui de la
zidirea lumii.
Deci, cu gândire smerită şi fără mărire deşartă poftind spre cunoştinţă,
vom dobândi pre ceea ce poftim. Că nu puteţi a crede în mine, a zis Hristos
adevărul, slavă de la oameni primind.(d) şi tot cel ce se înalţă pre sine se
va smeri iar cel ce se va smeri se va înălţa.

Cap.v

De vreme ce tot cel ce începând vreun lucru fără cel mai

înainte s-o rânduit sfârşit, ca întru întuneric o umbla. Că cel ce se
osteneşte fără scop, adecă cel mai înainte s-o rânduit sfârşit, cu totul
rămâne sărac şi sa spunem mai întâiu pre cel pus înainte scop al
cuvântului, pentru ca să fie lesne de înţeles cele ce zic. Deci scopul nostru
este ca să vorbim de Filosofie, şi aşa cât ne va fi în putere, să scriem într-
această carte, pre scurt, tot felul de cunoştinţe. Pentru aceasta numesc
IZVOR DE CUNOŞTINŢE . Însă de al meu nu voiu zice nimic, ci cele ce s-au
risipit de Dumnezeieştii şi înţelepţii bărbaţi s-au grăit, adunându-le la un
loc, le voiu spune. Dar cine este ca să cunoaştem mai înainte însuşi lucrul;
ce este Filosofia.
PENTRU FILOSOFIE

Cap.G

Filosofia este cunoştinţa lucrurilor celor ce sunt, ca ..... ce sunt, adecă

cunoştinţă a firii lucrurilor celor ce sunt. şi iarăşi, Filosofia este cunoştinţa
şi a celor Dumnezeieşti lucruri, şi a celor văzute, şi a celor nevăzute.
Filosofia iarăşi este gândire la moarte cea de voe, şi la cea firească. Pentru
că viaţa este îndoită, şi cea firească, după care vieţuim, şi cea de voe, după
care cu împătimire ne ţinem de această viaţă. şi moartea îndoită este şi cea
firească, care este despărţirea sufletului de trup şi cea de voe, după care
nebăgând în seamă pre viaţa cea de acum, ne sârguim către ceea ce va să
fie. Filosofia iarăşi este a ne asemăna lui Dumnezeu. Iar ne asemănăm lui
Dumnezeu cu înţelepciune, adecă, cu cunoştinţa cea adevărată a bunului:
şi cu dreptate, care este împărţiră ce deopotrivă, şi nefăţăria la judecată: şi
cu sfinţenia, care este mai presus de dreptate, adecă cu bunătate a face
bine celor ce ne fac strâmbătate. Filosofia este meşteşugul
meşteşugurilor, şi ştiinţa ştiinţelor. Că Filosofia este începerea a tot
meşteşugul, pentru că printr-însa s-au aflat tot meşteşugul şi toată ştiinţa.
Meşteşug dar, este cel ce greşeşte în oarecare, după cum zic unii: iar
ştiinţa este care nu greşeşte în nimic. Deci numai Filosofia nu e greşită. Iar
după cum zic alţii, meşteşug este cel ce se lucrează prin mâini: iar ştiinţa,
tot meşteşugul cel ce se deprinde prin cuvânt, Gramatică, Retorică şi altele
ca acestea. Filosofia iarăşi este iubire de înţelepciune, iar înţelepciunea
cea adevărată este Dumnezeu. Deci dragoste către Dumnezeu, aceasta
este Filosofia cea adevărată. Se împarte dar Filosofia în privitoare şi
lucrătoare. Cea privitoare, în Teologie ,în ?????? şi în Matematică, iar cea
lucrătoare în ........., în economie şi în politică. Deci cea privitoare este cea
care îmbogăţeşte cunoştinţa. Este dar teologia aceea a socoti pre aceia
fără de trupuri şi nematerialnice, întâiu adică pre dumnezeu, cel cu
adevărat nematerialnic, apoi şi pre îngeri şi pre suflete. Iar ............ este
cunoştinţa celor materialnice şi îndemânatice nouă, adecă a vieţuitoarelor,
a pădurilor, a pietrelor şi a altora ca acestea. Iar Matematica este
cunoştinţa acelora care definesc, adică sunt fără de trupuri, însă în trupuri
se socotesc, adică a numerelor şi a întocmirii viersurilor, încă şi a figurilor,
ci pentru numere face pre ştiinţa cea Aritmiticească, adică a numărului. Iar
cea pentru versuri face pre cea Muzicească. Iar cea pentru figuri, face pre
cea Goemetricească. Iar cea pentru stele, pre cea Astronomicească.
Acestea toate ţin loc de mijloc între trupuri şi lucrurile cele fără de trupuri.
Că numărul, de sine, adică este fără trup dar se socoteşte şi în materie, ca
şi cum am zice în grâu, sau în vin, sau în altceva din unele ca acestea. Iar
cea lucrătoare, îndeletniceşte la fapte cele bune. Că împodobeşte pre
obicei şi învaţă cum se cade a vieţui noi. şi dacă numai ?(pg.13). Iar dacă
la toată familia, se zice Economie. Iar dacă la cetăţi şi la oraşe, se zice
Politică. Dar s-au apucat unii să se supere pe Filosofie, zicând că nu este
ea nici o cunoştinţă sau înţelegere, către care vom grăi. Cum ziceţi că nu
este Filosofia şi cunoştinţă şi înţelegere oare cunoscând şi înţelegând?;
dacă doar înţelegând, iată dar este cunoştinţă şi înţelegere. Iar dacă
necunoscând, nu vă va crede nimeni, când vorbiţi pentru un lucru sau
cunoştinţă pe care nu aţi ajuns-o. Deci, de vreme ce este filosofia şi
cunoştinţa lucrurilor celor ce sunt, ia să spunem pentru cel ce este. Dar
trebuie aici, că vom începe partea Filosofiei cea cuvântătoare, care adică
se îndeletniceşte la cuvântare, cea ce este mai mult unealtă a Filosofiei,
decât parte: fiindcă cu aceasta se slujeşte, către toate dovediră. Vom vorbi
doar pentru goale glasuri, care prin singuratice înţelegeri însemnează
lucruri singuratece. Că după ce mai întâi vom arată însemnarea cuvintelor,
aşa vom socoti şi pentru cuvinte.

PENTRU LUCRUL CE ESTE

(sau pentru fiitorul şi fiinţe şi întâmplare)

Cap D

Lucrul ce este nume obştesc al tuturor lucrurilor celor ce sunt. Acesta se

împarte în fiinţă şi în întâmplare. Fiinţa dar este ce mai cu stare, ca ceea ce
are în sine stare şi nu în altceva. Iar întâmplarea este care nu poate a fi în
sine, ci se socoteşte în fiinţă. Că fiinţa este lucrul supus, ca ceea ce este
materie a lucrurilor. Iar întâmplare este ceea ce se socoteşte întru fiinţă ca
într-un lucru supus, precum arama şi ceara sunt fiinţe; iar figura şi chipul
sunt întâmplări. şi trupul adică este fiinţă, iar chipul este întâmplare.
Asemeni şi la toate celelalte, lucrul supus este fiinţă, iar ceea ce se
socoteşte în lucrul cel supus, adică în fiinţă, este întâmplare. Hotărăsc dar
pre fiinţă, adică aşa: fiinţa este lucru, care singur de sine stă şi nu are
trebuinţă de altceva spre stare. Iar întâmplarea este: care nu poate a fi în
sine, ci în altceva, cu stare. Deci fiinţa este Dumnezeu, şi toată zidirea, deşi
Dumnezeu este fiinţă mai presus de fiinţă. Sunt însă şi fiinţe şi felurimi,
pentru care vom zice:

PENTRU GLAS

CAP. E
De vreme ce scopul nostru este a cuprinde pentru tot glasul filosoficesc
peste tot, trebuieşte a cunoaşte mai întâi la care glas se îndeletniceşte.
Filosofia din însuşi glasul făcând începutul cuvântului zicem. Glasul, ori
neînsemnătoriu este, ori însemnătoriu. şi neînsemnătoriu este acela carele
nu însemnează nimic. Iar însemnătoriu este cele ce însemnează oarece.
Apoi, iarăşi, cel neînsemnătoriu glas, ori neîncheiat este, ori încheiat. Deci
neîncheiat este cel care nu se poate scrie. Iar încheiat, carele se poate
scrie. Este dar glas neîncheiat şi neînsemnătoriu, precum cel ce se face ori
de piatră, ori de lemn, că nici că scrie, nici că înseamnă ceva. Iar
neînsemnătoriu şi încheiat este unul ca acesta, adică ? Că acesta se scrie,
dar nu însemnează ceva, că nici au fost ? nici este. Deci pentru glasul
neînsemnătoriu şi neîncheiat şi încheiat, nici un cuvânt nu este la
Filosofie. Iar glasul cel însemnătoriu iarăşi, sau încheiat este sau
neîncheiat. Deci glas neîncheiat şi însemnătoriu este precum lătratul
câinilor. Că acesta însemnează pre câine, că glas de câine este.
însemnează încă şi venirea cuiva. Iar neîncheiat este, că nu se scrie. Deci
nici pentru aceasta nu este cuvânt la Filosofie. Iar cel încheiat şi
însemnătoriu este sau cuprinzătoriu peste tot, sau deosebit în parte. şi
cuprinzătoriu peste tot este, precum moul. Iar deosebit în parte, precum
Petru, Pavel. Deci nici pentru cel deosebit în parte nu iaşte cuvânt la
Filosofie. Ci pentru cel însemnătoriu şi încheiat, şi cuprinzătoriu peste tot,
adică, de obşte, şi carele se zice peste multe. şi acesta iarăşi sau fiinţesc
este, sau adăugat la fiinţă.
deci fiinţesc este cel însemnătoriu al fiinţei, adică al firii lucrurilor. Iar cel
adăugat la fiinţă este cel ce înseamnă întâmplările, adică omul este
vieţuitoriu, cuvântătoriu, muritoriu. Acestea toate sunt fiinţeşti, că de vei
scoate ceva dintru aceasta din om, nu va fi om. şi de vei zice că nu este
vieţuitoriu, nu mai este om. şi de vei zice că nu este cuvântătoriu, nu este
om. Asemenei încă, şi de vei zice că nu este muritoriu, nu este om.
Că tot omul şi vieţuitoriu este şi cuvântătoriu şi muritoriu. Deci pentru
aceasta eu zic fiinţeşti, fiindcă acestea împlinesc firea omului şi cu
neputinţă este asta omul, fără acestea. Asemeni şi la fiecare lucru, cele ce
împreună fac asta fără, se zic fiinţeşti. Iar adăugate la fiinţă, se zic
întâmplările, care pot fi şi a nu fi un lucru cel supus, la om adică, sau la
cal, sau la altceva de acest feliu, precum este albiciuni. Că măcar de este
cineva alb, măcar negru, asemeni va fi om. Deci, acest şi cele de acest
feliu, sunt adăugate la fiinţă, adică întâmplări, care şi pre acestea le putem
a le avea,şi pre cele împotriva acestora. Glasul cel fiinţesc însemnează,
sau ce lucru este, sau ce fel este. Adică, întrebării fiind ce este omul,
zicem: vieţuitoriu. Apoi întrebaţi fiind ce fel de vieţuitoriu, zicem:
cuvântătoriu, muritoriu. Deci, glasul fiinţesc, carele însemnează ce feliu
este lucrul, se zice deosebire. Iar care însemnează ce este, sau mai multe
feluri însemnează, şi face pre nume sau pre mulţi, care cu numărul se
deosebesc unii de alţii, iar cu felul nicidecum. Cel mai dintâiul, adică
neamul este precum fiinţa. Că fiinţa însemnează şi pre om şi pre cal, şi pre
bou. Că fiecare dintre acestea şi că zice şi este fiinţă. Dar altfel şi alt feliu
este fiecare. Iar al doilea, adică felul, este precum este omul. Că
însemnează pre mulţi, adică pre toţi oamenii cei deosebiţi în parte, care cu
numărul se deosebesc unul de altul. Că altul este Petru şi altul Pavel, şi nu
sunt unul, ci doi. Iar cu felul nu se deosebesc, adică cu firea, că toţi îşi zic
şi sunt oameni. Deci cel mai deosebit în parte şi carele se deosebesc cu
numărul, precum Petru, carele însemnează pre unul oarecare. Că întrebaţi
fiind, cine este acesta, zicem Petru. Aceasta însemnează şi cuvântul
acesta, altul. Că altul este Petru şi altul, Pavel. Aceasta şi cele ca acestea
care de curmeş stau că au la cel....., iar cel ce cuprinde pre Petru şi pre
Pavel şi pre toţi oamenii cei deosebiţi în parte; şi se zice fire şi fiinţă şi
chip după socoteala sfinţilor părinţi. Iar cel ce cuprinde pre multe feluri, se
zice neam: precum vieţuitorul, căci cuprinde pre om, pre bou, pre cal şi
este mai cuprinzător decât felul. Iar sfinţii părinţi, pre fel şi pre osebire l-au
numit fire şi chip şi fiinţă. şi face feliul, adică fire şi fiinţă şi chipul, nu pre
altul, nici pre alt feliu, ci alta. Că alta zicem că este cu firea omul şi alta
calul, sau altul şi altul. Iar deosebirea face pre alt feliu. Că alt feliu de
vieţuitoriu este cel cuvântătoriu şi alt feliu, cel necuvântătoriu. Glasul cel
adăugat la fiinţă sau la unul este, sau la mulţi. şi de este la unul, se zice
însuşire, precum rîsul care este numai la om, şi nechezatul, care este
numai la cal.
Iar de este la multe feluri, face pre întâmplare, precum pre albiciune. Că
aceasta este şi la om şi la cal şi la câine, multe feliuri. şi acestea sunt cele
cinci glasuri, sunt cele care să aduce tot glasul filosofesc. Deci, pre acesta
se cade a-l cunoaşte noi, ce însemnează fiecarele, şi în ce se împărtăşesc
unul cu altul, şi în ce se deosebesc. şi sunt acestea: neamul, felul,
deosebirea, însuşirea şi întâmplarea. Neam este carele se zice şi se
numeşte pre mai multe şi deosebite cu feliul, întru ce este. Iar feliul este ce
se zice pre mai multe şi deosebite cu numărul, întru ce este. Iar deosebire
este ceea ce să zice pre mai multe şi deosebite cu feliul, întru ce fel este, şi
care se ia în hotărîre ca o fiinţească şi aceasta este, care nu se poate a fi şi
a nu fi întru acelaşi feliu şi cu neputinţă este a fi potrivnică ei întru acelaşi
feliu. Adică, cu neputinţă este a nu fi cuvântător în om. Că ce este
necuvântătoriu, nu este om.
şi când cuvântară este de faţă, face pre firea omului, iar când lipseşte, o
strică. Pentru că ce este necuvântător, nu este om. Deci trebuie aici,că
aceasta se zice deosebire fiinţească şi firească şi întemeietoare şi
împărţitoare şi făcătoare de feliu şi fiinţească felurime şi firească însuşire a
firii, ceea ce are pre ea.
Iar însuşirea este ceea ce este la un feliu, şi la tot feliu. Precum este
râderea. Că tot omul este râzătoriu şi tot râzătoriu este om. Iar întâmplare
este care se zice peste mai multe şi deosebite cu feliul, întru ce feliu este
şi nu se ia în hotărâre, ci poate şi a fi şi a nu fi, care nici fiind de faţă,
păzeşte, nici lipsind, strică. Aceasta se zice deosebire adăugată la fiinţă şi
felurime. Aceasta sau despărţită este sau nedespărţită. şi despărţită este
ceea ce uneori se face, iar alteori se desface întru această ipostază,
precum: şederi, culcat, boală, sănătate. Iar nedespărţite este ceea ce nu
este întâmplătoare la o fiinţă, fiindcă nu se socoteşte în tot feliul. Insă,
când se face în vreo ipostază, cu neputinţă este a se despărţi de dânsa:
precum a fi cîrn sau cocoşat la nas, sau cu nici fiind de faţă, păzeşte, nici
lipucccire, însă nu la toate se face despărţirea, şi după despărţire, ci când
nu se cuprind toate sub cea dintâi despărţire, precum vieţuitorul se
desparte în cuvântătoriu şi în necuvântătoriu şi cu două picioare se
socoteşte şi în cele cuvântătoare şi în cele necuvântătoare.
Pentru aceea, de nevoie despărţim, adică facem a doua despărţire a
aceluiaşi cuvânt, adică a vieţuitorului şi zicem: vieţuitorul se desparte în
cel fără picioare, în cel cu două picioare şi în cel cu patru picioare.
Iar chipuri despărţitoare sunt opt, pentru acest fel de pricină. Că tot ce se
desparte, sau singur de sine se desparte, adică cu fiinţa, sau cu
întâmplarea. şi dacă singur de sine, sau ca un lucru, sau ca un glas. şi
dacă se desparte ca un lucru, sau ca un neam de feluri, precum cum
desparţi pre vieţuitorul în cuvântătoriu şi în necuvântătoiu: sau ca un feliu,
în netăiate, precum pre om în Petru şi în Pavel, şi în celilalţi oameni
deosebiţi. Sau precum totul în părţi. şi acesta în două feluri, sau în
asemeni părţi, sau în neasemeni.
şi asemeni părţi sunt, când părţile primesc şi numele şi hotărâră totului şi
unele ale altora; precum carnea se desparte în multe cărnuri, dar fiecare
parte a cărnii îşi zice neam şi primesc hotărârea cărnii. iar neasemănată
parte este cea împotrivă, când partea cea tăiată nu primeşte nici numele,
nici hotărârea, nici a totului, nici unele ale altora, precum de a-l despărţi pe
Socrate în mâini şi picioare şi în cap. Că nici piciorul ce s-a tăiat din
Socrate, nu se zice Socrate, nici capul, nici hotărârea lui Socrate sau a
capului nu o primeşte.Sau ca un glas de un nume, că desparte în
deosebite însemnări. şi aceasta este iarăşi în două chipuri. Că sau un
lucru, tot întreg, să însemne de glas, sau o parte.
şi tot întreg să însemneze, precum glasul, câine. Că se zice şi la câinele cel
de pre uscat şi la cel de mare, capii sunt un tot întreg şi nu parte din
vieţuitoriu. Iar ca o parte, când numele botului se zice şi vârful cizmei şi al
flueepului (?) şi al părţii celei ajutătoare a vieţuitoarelor, care sunt părţi, iar
nu tot.
şi aşa se desparte singură de sine ceea ce se desparte. Iar cu întâmplare
se desparte, sau ca fiinţă în întâmplări, precum când zic că din oameni unii
sunt albi, iar alţii, negri. Că oamenii sunt fiinţă, iar albiciuni şi negrită sunt
întâmplări. sau ca întâmplare în fiinţe, precum când zic:din cele albe, unele
sunt însufleţite, iar altele, neînsufleţite. Că albiciune este întâmplare: iar
cel însufleţit şi cel neînsufleţit sunt fiinţe.Sau ca întâmplare în întâmplări,
precum când zic: Din cele reci, unele sunt albe şi uscate, iar altele sunt
negre şi umede. Că recele şi albul şi umedul şi uscatul, toate sunt
întâmplări. Este încă şi alt chip, precum cele de la unul şi către unul.
De la unul adică, precum de la meşteşugul doftoricesc, doftoricească
carte, doftoriceşti unelte. Că de la unul, adică de la doftor, s-au numit
doftoriceşti. Iar către unul, prrecum însănătoşitoare doftorie,
însănătoşitoare mâncare.
Căci către una caută, adică căte sănătate. Iar din cele ce sunt de la unul,
unele se zic de la oarecare pricină, precum icoana omului se zice de la
pricina adevărată, care este omul. Iar altele, ca nişte aflate de cineva,
precum doftorească simte şi altele ca acestea.
şi aceasta este despărţirea cea cobornicească, după care se desparte tot
ce se desparte, sau precum neamul în feluri, sau precum felul în netăiate,
sau preum totul în părţi, sau precum cel de un nume, glas, în deosebite
însemnări, sau ca fiinţă în întâmplări, sau ca întâmplări în fiinţe, sau ca
întâmplări în întâmplări, sau ca cele de la unul şi către unul. Iar unii opresc
spre despărţire cele din feliu în netăiate, zicând că este mai vârtos
numărarea. Că toate despărţirile se fac în două, în trei, sau prea rar, în
patru, iar feliul se desparte în nenumărate mulţimi, că nenumărate mulţimi
sunt oamenii cei din parte. trebuie încă a şti că la nici un chip al despărţirii
nu se socoteşte în părţile cele tăiate, aceia că este cu firi mai întâi şi mai
pe urmă, nici mai mult, nici mai puţin.Iar în cele ce se despărţesc de la unul
şi către unul, se socotesc şi aceia, că este cu firea mai întâi şi mai pe urmă,
şi mai mult, şi mai puţin decât acela, de la care este şi se numără.

PENTRU CEA CU FIRE

mai întâiu
Cap. Z

Cu fire, mai întâi este cel ce se aduce împreună şi aduce împreună şi ridică
împreună şi nu se se ridică împreună, precum la vieţuitoriul, cu fire este
mai întâi decât omul. Că ridicându-se şi nefiind vieţuitoriul, de nevoie, nici
omul nu va fi. Că vieţuitoriul este omul.
Iar omul, ridicându-se, şi nefiind, se poate să fie vieţuitoriu.Că va fi calul,
câinele şi altele ca acestea care sunt vieţuitoare. Iarăşi aducându-se omul,
cu adevărat şi vieţuitorul se aduce împreună. Că vieţuitoriul este omul. Iar
vieţuitoriul aducându-se, negrepit nu se aduce împreună omul şi calul, sau
câinele, sau altceva din unele ca acestea. Că vieţuitoare sunt şi acestea.
Deci, nici Petru nu este cu fire mai întâi decât Pavel, nici vieţuitorul cel
cuvântătoriul, decât cel necuvântătoriu. Că ridicându-se Petru şi nefiind,
va fi Pavel: şi Pavel aducându-se, nu se aduce împreună Petru, nici Petru
aducându-se, nu se aduce Pavel. şi nici Petru nu este mai mult om sau
vieţuitoriu decât Pavel, nici Pavel decât Petru. Iar doftorie mai
însănătoşitoare decât altă doftorie şi care mai doftorească decât altă carte,
se află.

PENTRU HOTARIRE
 Cap.I

Hotărâre este cuvânt scurt, ajutătoriu de firea lucrului celui supus, adică
cel ce prin puţin însemnează firea lucrului celui supus, precum omul este
vieţuitoriu, cuvântătoriu, muritoriu, de înţelegere şi ştiinţă primitoriu. Deci
mulţi au făcut cuvinte pe larg şi mari, pentru firea omului, dar nu sunt
scurte. Căci nu sunt hotărâri. Sunt însă şi cuvinte scurte, precum cuvintele
înţelepţilor pentru năravuri.Dar fiindcă nu însemnează firea lucrului, nu
sunt hotărâri. şi numele încă de multe ori însemnează firea lucrului celui
supus. dar nu este hotărâre.
Că numele este un cuvinţel, iar hotărârea este cuvânt: iar cuvântul se
alcătuieşte, cel puţin din două cuvinţele deosebite. Este dar hotărâre nume
întins, iar numele, hotărâre pe scurt. Deci se alcătuieşte hotărârea din
neam şi din deosebiri întemeietoare, adică fiinţeşti: precum la hotărârea
vieţuitoriului. Că vieţuitoriul este fiinţă însufleţită. Iară fiinţa este neam. Iar
însufleţitul şi simţitoriul sunt deosebiri întemeietoare. Că ia încă din
materie şi din formă. Precum Andriianda este făcut din aramă şi materie,
iar aceea că arată formă de bărbat, este forma lui andriiandă şi se
potriveşte materia adică cu neamul, iar forma cu deosebirea. Se ia însă şi
din lucrul cel supus şi din cel sfârşit. Precum meşteşugul doftoresc este
acela carele se îndeletniceşte la trupurile oamenilor şi este păzitoriu de
sănătate. Iară lucruri supuse meşteşugului doftoresc sunt trupurile
oamenilor, iar sfârşitul lui este sănătate. Iar ipografi, adică scriere, se
alcătuieşte din cele adăugate la fiinţă, adică din însuşiri şi din întâmplări,
precum omul este vieţuitoriu, văzătoriu, drept umblătoriu şi cu unghiile
late. Că aceste toate sunt adăugate la fiinţă.
Pentru aceea şi ipografi, adică scriere se zice, fiindcă umbrează şi nu arată
estima lucrului ce fiinţească, ci pre cele ce urmează lui. Iar hotărâră ce
scriitoare este amestecată din fiinţeşti şi din cele adăugate la fiinţă,
precum; omul este vieţuitoriu, cuvântătoriu, drept umblătoriu, cu unghiile
late. şi, sau zic hotărâră din asemănarea hotarelor pământului. Că precum
hotarul despărţeşte locul fiecăruia de cel străin, aşa şi hotărârile despart
firea fiecăruia de firea celuilalt.
Bunătatea şi sănătatea hotărârii este a nu lipsi, nici a prisosi cu cuvintele.
Iar răutate este şi a lipsi şi a prisosi cu cuvinţelele.Iar hotărârea cea
desăvârşită este, ceea ce se întoarce către lucrul cel hotărât.
Iar nesăv*rşită este ceea ce nu se întoarce. Deci, nici care lipseşte cu
cuvinţelele, nici care prisoseşte cu cuvinţelele, nu se întoarce către lucrul
cel hotărât. Căci când prisoseşte cu cuvinţelele, lipseşte cu lucrurile. Iar
când lipseşte cu cuvinţelele, lipseşte cu lucrurile. Precum cea desăvârşită
hotărâre a omului este aceasta; omul este vieţuitoriu, cuvântătoriu,
nemuritoriu.iată se întoarce. Că tot vieţuitoriul, cuvântătoriul, muritoriu,
este om. şi tot omul este vieţuitoriu, cuvântătoriu, muritoriu. Deci, de va
lipsi cu un cuvinţel, prisosoşte cu lucrurile: precum vieţuitoriţelele, nici
care prisoseşte cu cuvinţelele, nu se întoarce către lucrul cel hotărât. Căci
când prisoseşte cu cuvinţelele, lipseşte cu lucrurile. Iar când lipseşte cu
cuvinţelele, lipseşte cu lucrurile. Precum cea desăvârşită hotărâre a omului
este aceasta; omul este vieţuitoriu, cuvântătoriu, nemuritoriu.iată se
întoarce. Că tot vieţuitoriul, cuvântătoriul, muritoriu, este om. şi tot omul
este vieţuitoriu,.U ţ Ĺ
trebuie noi, ca hotărând să zicem, că hotărâri desăvârşite sunt acelea care
din neam şi din deosebiri întemeietoare şi nici lipsesc cu cuvinţelul, nici
prisosesc, ci se întorc către lucrul cel hotărât.Aşişderi încă, sunt
desăvârşit hotărâri şi cele ce se iau din amândouă, adică şi din lucrul cel
supus, şi din sfârşit. Iar uneori şi cele ce se iau numai din lucrul cel supus,
când lucrul acela supus, nu se supune la alt meşteşug, precum sticla la
meşteşugul sticlăriei. şi din sfârşit, numai când sfârşitul acela nu poate fi
sfârşit altui meşteşug, precum la facere de corăbii. Deci, dar din toate
acestea, trebuie să ştim că săvârşirea hotărârii este întoarcere. Trebuie
însă să ştim că numai la fiinţă se iau hotărâri şi la felurile ei, dar nici la cel
netăiat, nici la întâmplări nu putem să facem hotărâre, ci scriere. Pentru că
hotărârea se alcătuieşte din neam şi din deosebiri întemeietoare. Iar
scriere se face din cele adăugate la fiinţă.

PENTRU NEAM

Cap. O

Trebuie să ştim, că la cele de un nume, trei să cade să căutăm: de este din

cele de un nume şi câte însemnări are şi pentru care dintr-însele este
cuvântul. trebuie dar mai întâi să zicem ce este cel de un nume. Cel de un
nume dar, sunt când două sau mai multe lucruri au un nume şi fiecare
dintr-ânsele înseamnă altceva şi este de altă fiinţă, adică hotărâre
primeşte, precum şi acum la neam. Că neamul este din cele de un nume.
Că se zice neam, întâi cel de la patrie şi de la părinţi. şi fiecare dintr-ânsele,
în două chipuri: sau de aproape, sau de departe: de aproape de la patrie,
precum se zice cineva de la Ierusalim, Ierusalimlean. Iar de departe, ca de
la Palestina, Palestinian.
Asemeni de la părintele cel de aproape, precum când Ahile, fiu fiind al lui
Pileu, se zice Pilidean. Iar de la cea de departe, precum când Ahile acesta
de la moşul său, Eac, se numeşte Eachidian. Că acesta era tatăl lui Pileus.
Se zice iarăşi neam, tinără unuia către mulţi, care se trag dintr-ânsul,
precum când toţi având tragere din Israil, îşi zic israeliţieni.
Deci pentru neamurile cele de mai sus, zice că nu este grija filosofilor. se
zice iarăşi neam, acela la care se supune feliul: precum cum vieţuitoriu
este omul, calul şi alte feliuri. Deci vieţuitoriu este neam, şi pentru acest
neam vorbesc filosofii, pre carele hotărându-l, zicem: neam este cel ce se
zice peste mai multe şi deosebite cu feliul, întru ceea ce este: precum
vieţuitoriul, neam fiind, se zice peste om şi peste cal, şi peste bou şi peste
altele mai multe, întru ce este, care cu feliul se deosebesc unele de altele.
Că altul este felul omului şi altul al calului şi altul al boului. Iar întru ce
este, se zice asupra. Că întrebaţi fiind ce este omul, zicem vieţuitoriu.
Asemeni încă şi calul: că întrebaţi fiind, ce este, zicem vieăuitoriu. Drept
aceea, neam este acela la care se supune feliul. şi iarăşi neam este acela
carele se desparte în feliuri. Că neamul în feliuri se desparte şi este mai
cuprinzătoriu decât feliul, şi cuprinde pre feliuri şi deasupra lor este.
Că trebuie să ştim că deasupra se zice la tot ce este mai cuprinzătoriu, iar
dedesubt şi supuse spre zicere asupra, este cel mai mărunt şi din parte. Că
este supusă dedesubt spre estime la întâmplare. Că într-ânsa are stare
întâmplarea. şi este cel mărunt şi din parte, lucrul supus spre zicere
deasupra. Că se zice asupra, neamul peste feliu şi feliul peste cele
netăiate. Arătat este dar că mai curpinzătoriu este neamul decât feliul şi
feliul decât cele netăiate. Pentru care mai cu dinadinsul vom înţelege în
cele de aici înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar acum, după ce am spus
pentru neam, să spunem şi pentru feliu.

PENTRU FELIU
Cap. I

încă şi feliul este din cele de un nume, fiindcă se zice îndoit. Că se zice
feliu şi felurimea lucrurilor, precum când zicem două sau trei feluri de
bucate. este iarăşi feliu, cel fiinţesc, carele se supune, sunt neam. şi iarăşi
feliu este peste carele se zice neamul întru care este.
şi iarăşi feliu este cel ce se zice peste mai multe şi deosebite cu numărul,
întru ce este. încă cele dintâi două scrieri, numai după ţinere se
deosebesc, precum suire şi pogorâre şi se potrivesc la totfeliul. Iar cea de-
a treia şi mai pe urmă scriere, numai la feliul cel pre de jos, carele este de
aproape peste cele netăiate şi cuprinde ipostasurile, precum zicem, feliul
omului. Am spus dar că neamulse zice întreit, urmându-se de la cel ce au
născut şi de la patrie şi de la fiecare iarşţi îndoit: şi după al treilea chip,
acela căruia i se supune feliul. şi feliuliarăşi se zice îndoit într-un chip,
precum feliurimea lucrurilor: iar într-al doilea chip este acela, peste carele
se zice neamul şi se puine sub neam, fiindcă dintr-ânsul se desparte.
pentru acest neam şi pentru acest feliu este vorba filosofilor.
Dar de vreme ce pentru neam vorbind, am pomenit de feliu, zicând: neam
este carele se desparte în feliuri. şi iarăşi, pentru feliu vorbind, am pomenit
de neam, zicând: feliul este carele se desparte de neam, trebuie să ştim că,
precum vorbind pentru tată, de nevoie pomenim şi pentru fiul.
Că acesta este tatăl, carele are fiu: şi pentru fiu vorbind, de nevoie
pomenim şi pentru tată. Că acesta este fiu, carele are tată. Aşa şi aici, cu
neputinţă este să cuprindem pentru neam fără de feliu, sau pentru feliu
fără de neam. Că neamul în feliuri se desparte negreşit şi cel cel nu are
feliuri, despărţindu-se dintr-ânsul, nu este neam. şi felurile din neam
sedespart şi cele ce n-au neam, nu sunt feliuri.
şi precum omul cel dintâi, adică Adam, neavând tată nu se zice fiu, dar se
zice tată, că a avut fii. Iar ....(pg 4â) şi fiu se zice al celui celui ce l-au
născut. Că au avut tată pe Adam şi tată se zice celui născut dintr-ânsul. Că
au născut pre Enos. Iar Abel, fiu adevărat se zice. Că a avut tată pre Adam.
Dar tată nu se zice. Că n-au avut fiu.Aşa şi la neam şi la feliu. Neamul cel
dintâiu, fiindcă nu se desparte din alt neam, nici nu are mai sus de el
neam, este, se zice, neam prea de sus, pre carele şi hotărându-l zicem:
neam prea de sus este acela carele, neam fiind nu este feliu, pentru că nu
are deasupra lui neam. Iar cele dintr-ânsul despărţite, de au supt dânsele
alte feliuri, dintr-ânsele despărţindu-se şi feliuri sunt ale celor mai sus
dec*t ele, adică ale celor deasupra, dar din care se taie şi se despart şi
neamuri ale celor tăiate dintr-ânsele, adică ale celor din josul lor: şi se zic
şi neamuri şi feliuri, unele sub altele. Iar feliruile cele mai de pe urmă de tot
şi mai jos, care nu au sub dânsele alte feliuri, adică nu curpind feliuri, ci
netăiate, adică ipostasuri, nu se zic neam, ci numai feliuri: pentru că n-au
sub dânsele alte feliuri, precum am zis, care să se despărţească dintr-
ânsele.
Că cu neputinţă este a se zice neam, acela care nu cuprinde feliuri, nici nu
are sub dânsul feliuri, care să se despărţească din El. Se zice dar acela,
carele nu cuprinde feliuri, ci ipostasuri, feliu prea de jos. Căci feliu fiind, nu
este şi neam. Precum neamul care nu este feliu, se zice neam prea de sus.
Trebuie dar a şti, că feliurile de nevoie primesc şi numele şi hotărârea
neamului, precum şi neamul primeşte numele şi hotărârea neamului lor,
până la cel prea de sus. Iar feliurile unele ale altora nu pot primi hotărâre.
Deci, cea mai desluşită să fie aceasta ce se zice, aşa să zicem. întâi şi prea
de sus neam este fiinţa.Că şi se taie şi se desparte fiinţa şi întâmplarea din
cel ce este, adică din fiitoriu. Dar nu este neam al lor acela, adică cel ce
este. Că numele celui ce este îl primesc, dar hotărârea nu o primesc. Că cel
ce este, aşa că hotărăşte. Cel ce este, este lucru, care sau însuşit de sine
stă şi nu are trebuinţă de altceva, spre stare, sau care nu poate să fie de
sine şi în altceva are stare.
Iar fiinţa este numai lucrul care singur de sine stă şi nu are trebuinţă de
altceva spre stare. Iată n-au primit fiinţa toată h
indcă nu are deasupra ei neam, ci ea este întâi şi prea de sus neam. Iarăşi
trupul se desparte în însufleţit şi în neînsufleţit. Iată iarăşi trupul, feliu fiind
al fiinţei, neam este al însufleţitului şi al neînsufleţitului. însufleţitul iarăşi
se desparte în simţitoriu şi în nesimţitoriu şi simţitoriu este vieţuitoriu,
carele are viaţă şi simţire, iar nesimţitoriu este că nu are simţire. Iar
însufleţit se zice sadul, pentru că are putere hrănitoare şi crescătoare şi
născătoare. Vieţuitoriul iarăşi se taie în cuvântătoriu şi în necunvântătoriu.
Cuvântătoriu, în muritoriu şi în nemuritoriu. Muritoriul, în om, în cal, în bou,
şi în altele ca acestea, carele nu se taie în alte feliuri, ci în netăiate, adică în
ipostasuri. Că se desparte om ul în Petru, în Pavel, în Ioan şi în ceilalţi
oameni deosebiţi, care nu sunt ffeliuri, ci ipostasuri.
Că feliurile, precum am zis, nu primesc unele ale altora hotărârea, precum
trupul nu primeşte hotărârea celui fără de trup: omul nu primeşte hotărârea
calului. Iar Petru şi Pavel şi Ioan o hotărâre primesc, pre a omului, asemeni
şi ceilalţi deosebiţi oameni. Drept aceea nu sunt feliuri ale omului, ci
netăiate, adică ipostasuri. Iarăşi feliul tăindu-se, dă celor de sub dânsul şi
numele şi hotărârea. iar Petru tăindu-se în suflet şi în trup, nici sufletului,
nici trupului nu le dă nici numele, nici hotărârea. Că un singur suflet nu
este Petru, nici singur trupul, ci amândouă împeună. încă toată despărţirea
ce se face din enam în feliuri, până la două, trei, sau mai rar, până la patru
ajunge. Că cu neputinţă este să se despartă neamul în cinci feliuri sau mai
multe Iar omul să se despartă în toţi oamenii cei deosebiţi, care sunt
necuprinşi cu numărul.Pentru aceia unii zic că nici nu se numeşte
despărţire aceea ce se face din feliu în netăiate, cinumărare.
De unde se arată că Petru şi Pavel şi Ioan nu sunt feliuri, ci netăiate, adică
ipostasuri. Nici omul nu este neamul lui Petru, lui Pavel, lui Ioan,şi
celorlalte ipostasuri, ci feliu.Pentru aceea şi feliul prea de jos este omul, că
şi al celui deasupra lui este feliu, fiindcă se cuprinde de dânsul şi al celor
de sub dânsul este feliu, iindcă le cuprinde pre Ele. Că şi cel ce nu se
cuprinde sub neam, feliu este: şi cel ce cuprinde pre cele netăiate, adică
pre ipostasuri, feliu este. Deci acesta este feliul cel prea de jos, care este
aproape asupra netăiatelor, pe carele şi hotărându-l ei zic: feliu este cel ce
se zice peste mai multe şi osebite cu numărul întru ce este.Asemeni şi
calul şi câinele şi altele ca acestea sunt feliuri prea de jos. Iar cele dintre
neamul cel prea de sus şi dinte feliurile cele prea de jos, neamuri şi feliuri
sunt unele sub altele.Feliuri, adică ale celor deasupra, iar neamuri, ale
celor dedesubt.şi acestea sunt deosebirile şi feliurimile cele fiinţeşti şi
fireşti, carele se zic despărţitoare şi întemeietoare. Despărţitoare, adică
celor deasupra, iar întemeietoare, celor dedesubt. Că trupul şi cel fără de
trup, desparte pre fiinţă. Asemenea cel însufleţit şi cel neînsufleţit despart
pe trup. Asemenea cel simţitoriu şi cel nesimţitoriu despart pre cel
însufleţit. Deci aceasta întăresc pre vieţuitoriu. Că iau eu fiinţă însufleţită
şi simţitoare şi fac pre vieţuitorul. Că vieţuitorul este fiinţa însufleţită
simţitoare. iau iarăşi fiinţa neînsufleţită, nesimţitoare şi fac pre piatră.
Iarăşi iau fiinţa neînsufleţită, nesimţitoare şi fac pre sad.
iarăşi cuvântătoriul şi necuvântătoriul despart pre vieţuitoriul. Muritoriul şi
nemuritoriul despart pre cuvântătoriu. Deci iau eu pre vieţuitorul, neam
fiind al acestora şi pre cuvântătoriul şi pre muritoriul şi alcătuiesc pre om.
Că omul estevieţuitoriul, cuvântătoriu, muritoriu.şi iau pre vieţuitoriul şi
pre necuvântătoriu şi pre muritoriu şi pre cel de pre uscat şi alcătuiesc pre
cal, pre câine şi pre altele ca acestea. şi iau pre vieţuitoriu şi pre
necuvântătoriu şi pre muritoriu şi pre cel din apă şi alcătuiesc pre peşte.
Iar deosebiri să zic fiinţeşti şi fireşti.Că aceasta fac aşa deosebit un feliu
de alt feliu şi fire şi fiinţă de altă fire şi fiinţă.

PENTRU CEL NETAIAT

SAU DESPARTIT

Cap. A.I

Cel netăiat se zice în patru feluri. Că netăiat este carele nu se taie, nici se
desparte, precum stigmi acum şi unim. Care să zic şi fără cătăţime, adică
nu însemnează cât. Netăiat zice şi ceea ce este cu anevoie de tăiat, precum
este diamantul şi altele ca acesta. Netăiat se zice şi feliul, carele nu se mai
taie în alte feliuri: adică feliul cel prea de jos, precum omul, calul şi altele
ca acestea.
Iar chiar şi adevărat netăiat se zice, carele se taie, dar nu păzeşte după
tăiare, feliul cel dintâi: precum Petru se taie adevărat în suflet şi trup. Dar
nici sufletul singur este om desăvârşit, sau Petru desăvârşit, nici
trupul.Deci pentru acest netăiat vorbesc filosofii, carele la fiinţă
însemnează pre ipostază.

PENTRU DEOSEBIRE
Cap. V.I.

Deosebirea şi felurimea şi însuşirea, dupălucrul cel supus una sunt, iar

după lucrare, alta şi alta. Căci cuvântară se zice şi felurime a omului şi
însuşire şi deosebire, dar după altă şi alte socoteli.Nici ca ceea ce felurime
şi ca cum închipuieşte pre fiinţă, se zice felurime. Apoi că ceea ce se face
deosebit numai de aceste fiinţe, se zice însuşire. Iar când se aseamănă cu
cel necuvântătoriu, adică cu boul, sau cu asinul, sau cu câinele, se zice
deosebire. Că cu dânsa se deosebeşte omul de cele necuvântătoare. şi
aceasta în trei feluri se zice şi de obşte şi cu însuşire şi prea cu însuşire.Că
cu neputinţă este să se afle două oarecare să nu se deosebească una de
lata cu oarece. Deci cu altele se deosebeşte feliu de feliu: şi cu altele,
ipostasul de ipostasul cel de un feliu şi de o fiinţă. şi cu altele, ipostasul de
sine. Că se deosebeşte feliul omului de feliul calului, cu cuvântări şi
necuvântări.şi se zice cuvântare şi necuvântare deosebire fiinţească.
Asemeni şi toate cu care se deosebesc feliu de feliu, se zice deosebire
firească şi fiinţească şi întemeietoare şi făcătoare de feliu şi feliurime şi
firească însuşire, care la tot feliul este fără schimbare: şi se numeşte de
filosofi prea cu însuşiredeosebire, ca o mai potrivită şi arătătoare de fire.
Iarăşi se deosebeşte omul de om, sau cal de cal, sau câine de câine: adică
netăiat denetăiatul, cel de un feliu cu aceia, ca unul este lung, iar altul,
scurt: unul este bătrân, iar altul, tânăr; unul cu nasul cârn, iar altul, cu
nasul cocoşat; unul înţelept, iar altul, nebun. Aceste toate se zic feliurimi şi
deosebiri adăugate la fire: care esteîntâmplare, pentru care acum vom
vorbi.

PENTRU îNTîMPLARE

Cap. G.I.

întâmplare este care se face şi se desface, fără de stricăciunea lucrului

celui supus. şi iarăşi, care să poată la acesta şi a fi şi a nu fi. Ca să poată
omul să fie şi alb, asemeni şi lung şi înăelept şi cârn. Aceasta nici fiind
fată, păzeşte pre feliu, ca să nu se ia la hotărâre feliul, nici lipsind, strică.
Că măcar de nu va fi alb, nimic nu se va vătăma, spre a fi om. Să face dar şi
se desface şi pre fiinţă cea supusă nu o vatămă. Că au zis, că fiinţa este
lucru supus şi materie oarecare a întâmplărilor. Această întâmplare se
desparte în două: în ceea ce se zice îndeobşte deosebire şi în ceva ce cu
însuşire este deosebire. Deci de obşte deosebire este întâmplare cea
despărţită prrecum unul şade şi altul stă. Că se poate când se scoală cel
ce şade şi şade cel ce stă, să se despăţească deosebirea lor şi să ia ei alta
în loc de alta. încă şi de sine se zice că deosebeşte cineva cu întâmplarea
despărţită. Că se deosebeşte de sine când şade şi când se scoală, când
este tânăr şi când este bătrân, când este bolnav şi când este sănătos şi cu
altele ca acestea. Iar cu însuşire deosebire este întâmplarea cea
despărţită: precum este cineva cârn, cu neputinţă este a se despărţi de la
dânsul aceasta, adică a fi cârn. Asemenea şi a fi cu ochii albaştri şi altele
ca acestea. Deci, cu aceste întâmplări nedespărţite, să se deosebească cel
netăiat de cel netăiat, adică ipostas de ipostas; iar însuşi de sine să nu se
deosebească niciodată. Aceasta însă nu sunt de trebuinţă la hotăr^rea firii,
că se poate omul a fi cârn şi a nu fi. şi după ce sse desface albăstrimea
ochilor, deopotrivă omul rămâne om.

PENTRU îNSUşIRE

Cap. D. I

însuşirea în patru feliuri se zice: întâiu, care numai la feliu este, dar nu la
tot: precum la om, a fi Geometru. Că numai omuc
2Îu6>Îu÷ţ
însuşire este ceea ce este de la tot feliul şi numai la dânsul şi de-a pururea.
şi pre aceasta în trei feluri o despărţesc: de la plăsmuire, precum la om
lăţimea unghiilor şi umblară cu trupul drept; de la lucrare precum la foc
aşa duce însuşi; de la putere, precum zicem, că este la foc putere
înfierbântătoare, care covârşeşte pre fierbinţelile celorlalte trupuri şi care
zice însuşire adăugată la fire.

PENTRU CELE CE SE ZIC ASUPRA

Cap. V. I.

Toată zicerea asupra sau peste mai mult se face decât este lucrul cel
supus sau întocmai, iar peste mai puţin, niciodată. şi peste mai mult se
face, când cele mai cuprinzătoare să zic, peste cele mai din parte şi
mărunte. deci mai cuprinzătoare sunt cele dedesubt. şi mai cuprinzătoriu
dec*t toate este lucrul cel ce este. Pentru aceasta şi peste toate se zice. Că
şi fiinţa sa zice lucrul ce este şi întâmplarease zice lucrul ce este. Dar nu
putem zice că lucrul ce este, este fiinţă. Că nu numai fiinţă este lucrul ce
este, ci şi întâmplarea.Iar felurile nu se zic peste neamurile lor. se zice dar
fiinţă peste vieţuitoriu şi vieţuitoriu peste om. Că vieţuitoriul fiinţă este şi
omul vieţuitoriu este. Dar nu se întoarce. Că tot omul este vieţuitoriu. Iar
nu tot ce este vieţuitoriu este om. Că şi calul şi câinele sunt vieţuitori. Dar
nu toată fiinţa este vieţuitoare. Că piatra şi lemnul fiinţă sunt, care nu sunt
vieţuitoare.
Asemeni şi feliul se zice peste netăiate ce se cuprind de dânsul, adică
peste ipostasuri, ca unul ce este mai cuprinzătoriu. Iar netăiatul, adică
ipostasul, nu se zice peste feliu.Că mai din parte şi mai mărunt este
ipostazul decât feliul. şi Petru dar om este şi Pavel nu este, dar nu tot omul
este Petru şi Pavel. Că sunt şi alte ipostasuri sub feliul omului. şi
deosebirile încă se zic peste feliurile în care sunt şi peste netăiatele lor. Că
mai cuprinzătoare sunt osebirile decât feliurile. Căci cuvântătoriul este mai
cuprinzătoriu decât feliul omului. Că tot omul este cuvântătoriu. Dar nu tot
cuvântătoriul este om. Că şi îngerul, cuvântătoriu fiind, nu este om. şi
aceasta este zicerea asupra ce peste mai mult. Iar zicerea asupra ce în
tocmai uneori se întoarce. Ca să zic asupra însuşirile peste feliurile acela
cărora sunt însuşiri: şi feliurile să zic asupra peste însuşirile lor. Că tot
omul este răzătoriu şi tot răzătoriul este om. Că deşi se zice că maimuţa
râde, dar nu râde cu inima, ci numai cu schimonositurile. Că este
îngânătoriu vieţuitoriu.
Drept aceea zicere asupra asemănărilor peste feliuri şi asupra deosebirilor
peste feliuri şi a felurilor peste netăiate, se zice peste mai mult. Iar a
însuşirolor, întocmai şi această care întoarsă întorc să zic că şi întocmai să
zic asupra.
 PENTRU ZICERE ASUPRA
CEA DE îMPREUNă NUME şI CEA DE UN NUME

Zicere asupra ce de împreună nume este, când şi numele şi hotărârea

acestui nume le primeşte lucrul cel supus: precum vieţuitorul se zice peste
om şi primeşte omul şi numele şi hotărârea vieţuitorului. Că vieţuitorul
este fiinţă însufleţită, simţitoare. şi omul încă primeşte hotărârea aceasta.
Că fiinţa este omul şi însufleţită şi simţitoare. iar zicerea asupra cea de un
nume este când numele primeşte, iar hotărârea, nicidecum: precum icoana
omului, numele omului îl primeşte, iar hotărârea omului nu o primeşte. Că
hotărârea omului este aceasta, omul este vieţuitoriu, cuvântătoriu,
muritoriu, de înţelegere şi de ştiinţă primitoriu. Iar icoana nici vieţuitoare
nu este, că nu este însufleţită, nici cuvântătoare, nici de înţelegere şi de
ştiinţă primitoare. trebuie a şti că câte zic asupra cuiva, că asupra lucrului
supus, adică împreună cu un nume, se vor zice şi asupra lucrului celui
supus: precum vieţuitoriul, ca asupra lucrului supus se zice asupra
omului, adică împreună cu numele, şi omul asupra lui Petru. Că Petru este
supus sub om. Că zice dar vieţuitoriul şi peste Ptru. Că şi Petru este
vieţuitoriu. Lucrul cel supus în două feluri se zice adică şi spre estime şi
spre zicere asupra.
şi spre estime se zice, precum este fiinţa supusă sub întâmplări. Că înttr-
ânsa se estimă şi afară de dânsa nu stau. Iar lucrul cel supus spre zicere
asupra, este cel din parte şi mărunt. Că cel din parte este supus sub cel
mai cuprinzătoriu spre zicere asupra, fiindcă cel mai cuprinzătoriu se zice
peste cel mai din parte şi mai mărunt: precum vieţuitoriul se zice peste om.
şi se numeşte cel cuprinzătoriu, zicere peste lucrul supus: iar cel mai din
parte, lucrul supus spre zicere asupra. Iar întâmplare se zice în lucrul cel
supus, care este fiinţă. Iar fiinţă este lucrul supus spre estime.

PENTRU ZICEREA ASUPRA

întru ce este şi întru ce feliu este
Cap. Z.I.

Iată este zicerea asupra ce întru, ce este şi alta întru, ce feliu este: şi ce
întru ce este, se zice când întrebaţi fiind ce este omul, zicem vieţuitoriu. Iar
întru ce zicem, când întrebaţi fiind ce feliu de vieţuitoriu, zicem
cuvântătoriu, muritoriu. Drept aceea neamul şi felul se zic asupra întru ce
este. Iar deosebirea, şi cea fiinţească şi cea adăugată la fiinţă, adică
întâmplarea şi însuşirea, se zice asupra întru ce feliu este. Iar ipostasul nici
ce este însemnează, nici ce feliul este, ci cine este. Că întrebăaţi fiind cine
este acesta, zicem Petru. Apoi întrebaţi fiind ce fel de om, zicem lung sau
poate scurt.
şi trebuie să ştim că, cele ce se deosebesc cu firea, alta şi alta se zic. Că
zicem alta este omul şi alta, calul. Alta zic pentru fire. Că altul este felul
omului şi altul al calului. Iar cele ce se deosebesc cu numărul, adică
ipostasurile, altul şi altul se zic. Că zicem altul este Petru şi altul Pavel. Că
nu putem zice că alta este Petru şi alta Pavel, fiindcă minţim. Că nu sunt o
singură fire. Dar nu sunt unul cu numărul.
trebuie încă să ştim că fiinţa, adică alta se numeşte: asemănarea şi
deosebirile cele fiinţeşti; iar întâmplarea, de alt feliu. Că deosebirile cele
fiinţeşti, pe lângă feliu se privesc, adică pe lângă fire şi pre aceasta o
alcătuiesc. Iar întâmplarea, pe lângă netăiat. Că întâmplările sunt
alcătuitoare şi întemeietoare ale ipostasului. Alta dar este omul şi alta,
calul. Iar alt feliu şi altul este Petru; şi alt feliu şi altul este Pavel. Iar toate
deosebirile, şi cea fiinţească şi ceaadăugată la fiinţă, de alt feliu este.

UNIRILE şI DEOSEBIRILE
CELOR CINCI GLASURI
cAP. i.i.

Trebuie să ştim că cele cinci glasuri se numesc între dânsele unele cu

altele, cu aceea că toate se zic peste mai multe: dar se deosebesc unele de
altele, că neamul se zice peste mai multe şi care se deosebesc cu feliul,
întru ce este. iar feliul se zice peste mai multe şi care se deosebesc cu
numărul, întru ce este. Iar deosebirea şi întâmplarea se zic peste mai multe
şi care se deosebesc cu feliul, întru ce feliu este. Iar însuşirea se zice
peste mai multe şi care se deosebeşte cu numărul, adică peste un feliu şi
peste netăiatele cele de sub dânsul, întru ce feliu este.
Se deosebeşte însă deosebirea de întâmplare. Că deosebirea este
fiinţească, adică parte a fiinţei lucrului celui supus, iar întâmplarea nu este
ca o parte a fiinţei, ci adăugată la fiinţă.

UNIREA şI DEOSEBIREA
neamului şi a deosebirii
Cap O.I.

Numărul de oşte ale neamului şi ale deosebirii, adică cu care se unesc ele,
sunt aceasta: a fi amândouă cuprinzătoare de feliuri şi împreună cu un
nume se zice peste feliuri şi peste netăiate. Trebuie însă să ştim, că câte se
zic peste ceva, ca peste lucrul supus, adică împreună cu un nume, şi peste
lucrul cel supus lui împreună cu nume se vor zice. Iar câte cu un nume,
nicidecum. Iar deosebiri ale neamului către deosebiri sunt acestea: că
neamul peste mai mult este decât deosebirile cele de sub dânsul şi decât
celelalte trei glasuri. Că neamul cuprinde deosebirile cu putinţă. Că neamul
fireşte, fi amândouă cuprinzătoare de feliuri şi împreună cu un nume se
zice peste feliuri şi peste netăiate. Trebuie însă să ştim, că câte se zic
peste ceva, ca peste lucrul supus, adică împreU ţU ţ
Iar feliul nu se întoarce, adică nu se zice peste neam. Că nici neamul nu va
fi prea de jos, nici feliul prea de sus, nici feliul prea de jos nu va fi neam.

UNIREA şI DEOSEBIREA
NEAMULUI şI A îNSUşIRII

De obşte, ale neamului şi ale însuşirii sunt acestea; că amândouă urmează

feliurilor, adică se zic peste dânsele. Că întocmai se zic amândouă peste
care se zic. Că au nume-împreună, iar deosebirea a neamului şi a însuşirii
este că, fireşte, este neamul mai întâi decât însuşirea. Că neamul peste mai
multe feliuri se zice, iar însuşirea, peste unul. Că însuşirea se întoarce
către feliu, iar neamul nu. Că însuşirea numai la feliu este, iar neamul, nu
numai la feliu.

UNIREA şI DEOSEBIREA NEAMULUI

şI A îNTâMPLăRII

De obşte, a neamului şi a întâmplării este ceea ce peste mai multe se zice.

Iar deosebiri al;e neamului şi ale întâmplării sunt că neamul mai întâi este
decât feliurile, în care sunt întâmplările. Iar întâmplările sunt mai pe urmă
decât feliurile. Că întâmplarea chiar şi înadins este la netăiate şi atunci la
feliuri. Iar neamul este dimpotrivă. Că neamurile se zic asupra întru ce este,
iar întâmplările, întru ce feliu este sau cum este.

UNIREA şI DEOSEBIREA
DEOSEBIRII şI A FELIULUI

De obşte, ale deosebirii şi ale feliului sunt că întocmai sunt împărtăşite: că

de-a purerea sunt de faţă la acelea de care sunt împărtăşite. Iar deosebiri
ale deosebirii şi ale feliurilor sunt că deosbire se zice asupra întru ce feliu
este, iar feliu, întru ce este. Că deosebirea cuprinde pre mai multe feliuri şi
pre netăiatele lor. iar felioul, numai pre cele de sub dânsul, netăiate. Că
deosebirea este, fireşte, mai întâi decât feliurile. Că deosebirea cu
deosebire se pune împreună, iar feliul cu feliul nicidecum.

UNIREA şI DEOSEBIREA
A DEOSEBIRII şI A îNSUşIRII

De obşte, a deosebirii şi a însuşirii este ca întocmai să se zică la toate cele

ce se împărtăşesc, de-a pururi şi la to feliul să fie de faţă. Iar deosebite ale
deosebirii şi ale însuşirii sunt acestea: că deosebirea cuprinde pre mai
multe feliuri, iar însuşirea, numai pre unul. Că deosebirea nu se întoarce
către feliul, iar însuşirea se întoarce.

UNIREA şI DEOSEBIREA
 DEOSEBIRII şI A îNTâMPLăRII

De obşte, ale deosebirii şi ale întâmplării sunt că amândouă se zic asupra

peste mai multe întru ce feliu este. şi că deosebirrea şi întâmplarea cea
nedespărţită de-a pururi sunt de faţă la acela peste care se zic asupra lor
deosebite ale deosebirii şi ale întâmplării, că deosebirile cuprind, iar nu să
cuprind. Că măcar de se cuprind amândouă pre feliuri, ca unele ce se zic
peste mai multe feliuri. Dar deosebirea nu se cuprinde, pentru că acest
feliu nu şrimeşte deosebirile cele împotrivă. Iar întâmplarea se cuprinde,
pentru că acelaşi feliu şi acelaşi netăiat primeşte de multe ori pre multe
întâmplări şi pe cele împotrivă. Că deosebirea nu primeşte pre mai mult şi
pre mai puţin, ci întâmplările. Că deosebirile cele împotrivă sunt
neamestecate. Iar întâmplările cele împotrivă se amestecă.

UNIREA şI DEOSEBIREA
FELIULUI şI A îNSUşIRII

De obşte ale feliului şi ale însuşirii sunt că se zic asupra, una peste alta,
adică se întorc. Că este cu putinţă a fi împărtăşite întocmai, fiindcă nu
împărtăşesc pre unul mai mult sau mai puţin decât pre celălalt, pre
netăiatele cele ce se împărtăşesc între ele. Iar deosebirea între feliu şi între
însuşire este că feliul este fiinţesc, iar însuşirea este adăugată la fiinţă. Că
feliul este de-a pururi cu lucrarea, iar însuşirea, de-a pururi cu putinţă şi nu
de-a pururi cu lucrarea. Că cele ce au deosebite hotărâri şi ele adevărat
deosebite sunt.

UNIREA şI DEOSEBIREA
FELULUI şI A îNTâMPLăRII

De obşte, a feliului şi a întâmplării este a se zice peste mai multe. Iar

deosebirea între feliu şi între întâmplare este că feliul se zice asupra întru
ce este, iar întâmplarea, întru ce feliu este. Că de feliu să împărtăşeşte
cineva numai de unul, iar de îmtâmplări se împărtăşeşte şi de mai mulţi. Că
feliul, fireşte, este mai întâi decât întâmplările. Că împărtăşirea feliului este
întocmai, iar întâmplările primesc pre mai mult şi pre mai puţin.

UNIREA şI DEOSEBIREA
îNSUşIRII şI A îNTâMPLăRII CELEI NEDESPăRţITE

De obşte, ale însuşirii şi ale întâmplării celei nedespărţite este a nu putea

sta fără dânsele, acelea în care sunt. şi că amândouă de-a pururea sunt de
faţă. Iar deosebirile înte însuşire şi întâmplare este că însuşirea la un
feliueste, iar întâmplarea la mai multe. Că însuşirea se întoarce către feliul,
iar întâmplare, nu. Că întâmplarea primeşte pre mai mult şi pre mai puţin,
iar însuşirea nicidecum.

PENTRU IPOSTAS şI îN IPOSTAS

SAU IPOSTATNIC şI FăRă DE IPOSTAS SAU NEIPOSTATNIC

Numele ipostasului două lururi însemnează: căci când zice de rînd fără
deosebire, însemnează pre fiinţa cea de rând, adică pre starea lucrurilor.
Iar ipostasul cel de sin însemnează pre cel netăiat şi pre obrazul cel
deosebit. încă şi cel în ipostas adică ipostatnicul, două lucruri
însemnează: că însemnează şi lucrul care este de rând, după care
însemnează nu numai pre fiinţa de rând, ci şi pre întâmplare o numim în
ipostas. însemnează încă şi pre chiar ipostasul, adică pre cel netăiat. încă
şi cel fără ipostas, adică neipostatnicul, în două feluri se zice: că se zice
fără ipostas şi lurul care nu este nicăieri, nicidecum. Se zice iarăşi fără
ipostas şi întâmplare. Că întâmplarea nu are a se estima, ci în fiinţă are
stare.

PENTRU FIINţă şI FIRE şI FORMă

şI PENTRU NETăIAT şI OBRAZ şI IPOSTAS

Filosofii cei de afară, după cuvântul cel zic mai sus, au zis deosebire a
fiinţei şi a firii, fiinţa zicând, prost pre a fi, iar fire pre fiinţa eea ce s-a făcut
feliu de deosebirile cele fiinţeşti; şi care împreună cu a fi prost, are şi a fi
întru vreun feliu, precum, ori cuvântătoare, ori nemuritoare: adică ae, aşa
cum ziceam pre însuşi începutul şi pricina şi puterea ca neschimbată şi
nestrămutată, ceva ce s-au pus de ziditoriul la fiecare feliu e mişcare; la
îngeri adică, spre a gândi şi fără cuvânt vorbitoriu a da unii altora
înţelepciunile; iar la oameni, lângă a gândi şi a socoti, a da şi prin cuvânt
vorbitoriu unii altora înţelepciunile cele din inimă. Iar la cele
necuvântătoare, pre mişcarea cea vieţuitoare şi simţitoare şi răsuflătoare;
iar la saduri, pre puterea cea hrănitoare şi crescătoare şi născătoare; iar la
pietrea se înfierbânta şi a se răci şi trecerea cea dintr0un loc în altul
mişcată, adică pe cea de neînsufleţită. pre aceasta am numit-o fire, adică
pre felurile cele prea de jos, precum pre îngeri, pre om, pe cal, pe bou şi
pre altele ca acestea, ca pre unele ce sunt mai preste tot şi cuprinzătoare
ale ipostasurilor şi care sunt asemenea şi fără lipsă în fiecare din
ipostasurile ce se cuprind în dânsele. drept aceea, ce este mai desebit şi în
parte, l-au numit ipostas.
Iar pre cel mai peste tot şi are cuprindere peste ipostasuri, l-au numit fire.
Iar peste estima am numit-o fiinţă. Iar sfinţii părinţi, lăsând la o parte
aceste multe prigoniri, pre cel de obşte şi carele se zice peste multe, adică
pre feliul cel prea de jos, l-au numit fiinţă şi fire şi chip; precum pe înger,
pre om, pre cal, pre câine şi altele ca acestea. Că şi fiinţa de la a fi se zice,
şi firea, de la a fi. şi chipul şi feliul tot aceasta însemnare are cu firea. Iar
pre cel din parte şi deosebi l-au numit netăiat şi făţă şi ipostas, precum pre
Petru, pre Pavel. Iar ipostasul va să aibă fiinţa cu întâmplăari şi singur de
sineşi să-şi aibă starea şi prin simţire, adică lucrare se se vadă. şi cu
neputinţă este ca două ipostasuri să nu se deosebească unul de altul cu
întâmplările şi cu numărul. şi trebuie să ştim că însuşirile cele
închipuitoare sunt întâmplările care însemnează şi deosebesc ipostasul.

PENTRU CELE DE UN NUME

De un nume sunt cele ce se unesc şi se potrivesc cu numele, iar cu

hotărârea sau cu scrierea se deosebesc:precum numele câine, este de un
nume. Că avem şi pre câinele cel de pre uscat şi cel de pre mare. Dar altă
hotărâre are cel de pe uscat şi alta, cel din mare. Fiindcă şi altă fire au. şi
scriu pre cele de un nume aşa; de un nume sunt acelea al cărora numai
numele este de obşte, iar cuvântul cel după nume al fiinţei, este altul.
Cuvânt aici pre hotărâre s-au zis şi spre scriere. Iar după nume au zis,
arătând că alta este hotărârea acestui nume, după carele se fac de un
nume. Precum câinele cel de pre uscat şi cel din mare, după numele
câinelui, sunt de un nume. Că de va vrea cineva să dea hotărârea câinelui
celui de pre uscat şi al celui din mare, fiindcă câine se numesc amândoi,
altă hotărâre va da celui de pre uscat şi celui din mare, alta. Dar se poate
iarăşi şi să se unească şi cu hotărârea şi cu numele. Că vieţuitori se zic
amândoi şi hotărârea vieţuitorului o primesc.
dar nu sunt după numele vieţuitoriului de un nume, ci mai vîrtos de un
nume-împreună. iar la cele de un nume, trei trebuie să căutăm: de este din
cele de un nume şi peste câte lucruri se zice şi pentru care lucru s-a făcut
întrebarea.
Asemănarea deşi se pare celor vechi că se face în patru feluri numai la
feliurime, dar celor noi li s-a părut, întâi, că se zic cuprinzătoriu şi la fiinţă
se face şi la felurime. La fiinţă adesea, precum pre oameni îi zicem că sunt
asemenea cu îngerii, în loc de întocmai. Măcar că cu felurimile pre mult se
deosebesc unii de alţii, şi caii asemenea şi câinii şi celelalte. Dar fiindcă
asemănarea aceasta uneori neschimbată se arată, iar alteori oareşce
schimbată înstreinând ereticii pre Fiul de Dumnezeu, îi zice că este
asemenea Tatălui şi prin înţelegere ce cu îndoială a cuvântului acestuia
trata spre cel rău pre cei proşti. Pentru aceasta şi marele Vasilie zice: de se
adaugă lângă cuvinţelul acesta ce zice asemenea, şi celălaltul cuvânt care
zice fără de schimbare, şi eu îl primesc şi aceasta este asemănarea cea
după fiinţă. Iar cea după felurime nu se hotărăşte la feliul acesta sau la
acela, ci la toate la un loc, adică la figura şi la chip, la vopsea, la meşteşug,
la bunătate şi la altele, la câte se întinde neamul felurimii. şi această
asemănare se desparte în patru feluri. Că sau se priveşte la un feliu şi la o
felurime, precum pre cei de acelaşi feliu îi zicem, că sunt asemenea unii
altora, precum altora le zicem că sunt asemenea unii altora, la negreaţă. şi
iarăşi, la albiciune. Drept aceea, pre aceştia îndoit şi la fiinţă zicem că sunt
asemenea unii altora şi la faţă. Sau în desoebite feluri şi într-una şi aceeaşi
felurime. Sau între aceleeaşi feluri şi în deosebite felurimi. Precum
porumbelul sălbatic cu porumbelul domestic asemenea sunt la albiciune,
la mohorăsciune şi la negreaţă şi poate, şi la alte potriviri. Că de multe
feluri este felurimea lor. A patra asemănare este chipul carele se face pre
icoană şi în cadrul, precum la omul cel zugrăvit şi la cel viu. După care
socoteală zic că şi noi suntem asemenea lui Dumnezeu. Dar precum este
cu putinţă a afla cel ce cu dinadinsul ia seama, pre mult se deosebeşte. Că
acela de nimic altceva nu se împărătşeşte, decât numai de nume şi de
figură. Iar omul se împărtăşeşte cu Dumnezeu şi de lucrul lui, de bunătate
zic şi de înăelepciune sau şi de putere, deşi nu asemenea. Căci Dumnezeu
după fire le are pe acestea, iar noi după.......(Pg 92) şi altul cu alta. Drept
aceea nu numai către Dumnezeu este nemărginită deosebirea ci şi unele
către altele, pe potrivă. Este dar asemănare, precum şi în cele ce se
numesc de la unul şi către unul.

PENTRU CELE DE UN NUME-îMPREUNă

Numărul de un nume împreună sunt câte şi cu numele şi cu hotărârea sau

cu scrierea aceluiaşi nume, se unesc şi se potrivesc, precum vieţuitorul
însemnează şi pre om şi pre cal. şi după numele acestea, adică al
vieţuitorului, sunt de un nume împeună. Că fiecare dintre dânsele şi
numele şi hotărârea vieţuitorului primeşte. şi scriu pe cele de un nume
împreună aşa: de un nume împreună sunt acelea ale cărora şi numele este
de obşte şi cuvântul cel după nume al fiinţei, acelaşi.

PENTRU CELE CU MULTE NUME

numărul cu multe nume sunt, câte cu hotărârea se potrivesc, iar cu numele

se deosebesc. Adică, când acelaşi lucru se numeşte cu multe nume.
Precum boului îi zicem şi bou şi vită şi trăgătoriu şi vieţuitoare
necuvântătoare. Că toate aceste nume o hotărâre primesc, adică cum că
este acest fel de vieţuitoriu şi cum că rumegă şi muţeşte. şi scriu pre cele
cu multe nume aşa; cele cu multe nume sunt acelea care peste un lucru să
zic.

PENTRU ALTELE şI CELE CU ALTE NUME

iar cele ce cu amândouă, adică cu numele şi cu hotărârea se deosebesc

sau un lucru supus au şi se zic cu alte nume, precum suiş şi pogorâş: că
au un lucru supus, scara. Sau nu au un lucru supus şi se zic altele, precum
fiinţa şi întâmplare. Că aceasta şi alt nume au şi altă scriere. şi nici nu au
un lucru supus.
Deci ale amândorura acestora şi ale celor cu alte nume şi ale celorlalte,
aceasta este scrierea. Al căro nume şi hotărâre este alta.

PENTRU NUME DE LA NUME

Dar sunt unele de mijloc între cele de-un nume şi între cele de un nume
împreună, care se potrivesc şi se deosebesc şi cu numele şi cu hotărârea,
care se zic nume de la nume. Precum de la Gramatică, Gramatic. Că se
potrivesc cu numele, dar se deosebesc cu sfârşitul numelui, adică cu
slova cea de pe urmă. şi iarăşi cu hpotărâre şi se potrivesc şi se
deosebesc. Că Gramatica este cunoştinţă, iar gramaticul este fiinţă, în care
este cunoştinţa. Iar nume de la nume sunt acelea câte de la oarecare
trăgându-se şi deosebindu-se cu căderea numelui, o numiră.
Trebuie însă să ştim că Gramatica şi Musichia şi dreptatea nu sunt nume
de la nume, ci muzicianul şi gramaticul şi dreptul. Că Gramaticul de la
Gramatică s-au numit Gramatic, şi Muzicianul de la Muzsichie şi dreptul de
la dreptate. Iar cele ce se zic de la unul, nicidecum. Că nu cuprinde unealta
cea doftoricească pre meşteşugul cel doftoresc.

PENTRU CELE ZECE NEAMURI PREA DE SUS

Din cele ce se zic, unele singure şi fără împreunare se zic, precum fiinţa,
întâmplare şi altele ca acestea. Iar altele cu împreunare, precum calul
aleargă, Socrate filosofează.
Iar din cele singure se zic şi fără împreunare, una însemnează fiinţa,
precum omul, calul; iar alta, cătăţime, precum două, tei, de doi câţi. Iar alta
către ceva, precum tată, fiu. Iar altă feliurime, pecum alb,negru. Iar alta
unde, precum în biserică, în târg. Iar alta când, precum, ieri, astăzi. Iar alta
a stărui, precum asta, aşa da. Iar alta, a avea, precum a fi îmbrăcat şi
încălţat. Iar alta a face, precum a arde, a tăia. Iar alta a pătimi, precum a se
arde, a se tăia. Acestea zise se zic ziceri asupra, fiindcă se zic asupra
oarecărora. trebuie însă să ştim că fiecare dintre acestea, zice ziceri
asupra, este neam prea de sus. Deci, dintru acestea zice ziceri asupra, care
se zic şi neamuri prea de sus, una este fiinţa, iar cele nouă, întâmplări, şi
sunt acestea zicerile asupra a lui "a fi":
A= fiinţa; B= cătăţime; C= către ceva; D= felurimea; E= când; F= unde; G= a
stîrni; H= a avea; I= a face; J= a pătimi .

PENTRU CELE DE UN NEAM şI DE UN FELIU.

şI PENTRU CELE DE ALT NEAM şI DE ALT FELIU şI CARE CU
NUMăRUL SE DEOSEBESC

De un neam sunt câte se pun sub aceeaşi zicere asupra. precum omul şi
calul. Iar de alt neam sunt cele sunt altele şi altă zicere asupra sunt,
precum vieţuitorul şi ştiinţa. Că acestea altele sunt cu neamul. Iar de un
feliu sunt câte se pun sub acelaşi feliu şi se unesc cu cuvântul fiinţei,
precum Petru şi Pavel. Iar de alt feliu sunt cele ce se deosebesc unul de
altul cu felul: adică câte cu cuvântul fiinţei se deosebesc, precum omul şi
calul. Iar cu numărul se deosebesc câte cu împreunarea întâmplărilor au
deosebită însuşire ipostasului lor şi au pre cea de sine estime, adică
netăiatele precum Petru şi Pavel şi fiecare din oameni. Ale tuturor celor de
alt neam, altele cu feliul sunt şi deosebirile. Precum a vieţuitorului şi a
ştiinţei.
Că vieţuitoriul este sub ştiinţă. Iar ştiinţa sunt felurime. Deci, deosebirile
vieţuitoriului, cele întemeietoare sunt însufleţirea şi simţirea. Iar
despărţitoare sunt cuvântarea, necuvântarea, zburarea, umblarea pe uscat,
înotarea în apă. Iar ale ştiinţei sunt întemeietoare, a fi în cele însufleţite şi
cuvântătoare încă şi a fi cu anevoie de schimbat. iar despărţitoare sunt
Gramatica, Filosofia. Că a căreia zicere asupra este neamul, a aceia este şi
feliul şi deosebirile feliului. Iar ale neamurilor şi feliurilor celor ce sunt
unele sunt altele, nimic nu opreşte a fi aceasta şi deosebire, deşi nu toate,
precum vieţuitorul nu poate să facă nevieţuitoriu. Iar deosebiri aicea zic
pre cele ce întemeiază pre aceste neamuri şi feluri. trebuie însă să ştim că
cele nouă ziceri asupra, care sunt afară de fiinţă, au fiecare, deşi sunt
întâmplări, întemeietoare şi despărţitoare deosebiri, şi fiecare dintr-ânsele
este neam prea de sus şi are şi feluri prea de jos. Că negreşit unde este
neam, acolo sunt şi feluri, acolo sunt şi deosebiri întemeietoare. Că
acestea sunt care întemeiază felurile. una, în trei feluri se ia: sau cu
neamul, precum zicem omul şi calul, una sunt cu neamurile şi aceiaşi. Că
sub un neam sunt, adică sub vieţuitoriu sau cu feliul, precum zicem
Socrate şi Platon, sub un feliu fiind, adică sub om, una sunt cu feliul şi
acelaşi. Sau cu numărul, precum zicem că Socrate unul este singur, de
ceilalţi oameni despărţit.

PENTRU CUVâNTUL CE ZICE, îN CE

în ce, se zice în unsprezece feluri. A= ca neamul în feliu, precum vieţuitorul

în hotărârea omului. B= ca feliul în neam, precum omul întru despărţirea
vieţuitorului. G= în loc, ca preotul în Biserică. D= în vreme, ca Noe în
vremea potopului. V= în vas, ca vinul în pahar. ?(Pg 103)= ca totul în părţi,
precum Socrate în mădularele sale, adică în cap, în mâini şi în piciaore.
Măcar acestea nu sunt a fi în una, adică în una oarecare, ci în mai multe
ceva, adică în multe oarece. @(Pg103) = ca parte în tot, precum capul,
mîna, în Socrate. I= ca formă în materie, precum andriandului. O= ca în
pricina cea făcătoare, precum toate sunt în Dumnezeu. I=ca în pricina ce
caută spre un sfârşit. Precum patul în odihna oamenilor. Că pentru odihna
oamenilor se face patul.
A.I.= ca în lucrul cel supus, precum albiciunea în trup. Trebuie să ştim că
părţi ale totului se zic, iar totul al părţii nicidecum, ci totul în părţi.
 îNCă PENTRU FIINţă

Fiinţ este lucrul care singur de sine stă şi nu are trebuinţă de altceva spre
stare. şi iarăşi fiinţa este tot ori ce stă de sine şi nu are în altceva pre a fi,
adică carele nu este pentru altceva, nici în altceva nu are estimă, nici are
trebuinţă de altceva spre stare, ci este în sine, în care şi întâmplarea are
estima. Că vopseaua pentru trup s-a făcut, ca să-l vopsească, nu trupul
pentru vopsea.şi vopseaua este în trup, nu trupul în vopsea. Drept aceea,
şi vopseaua a trupului se zice şi nu rupul al vopselii. Că de multe ori,
schimbându-se vopseaua şi prefăcându-se, fiinţa nu se schimbă, adică
trupul, şi rămâne acelaşi. şi se zice fiinţă chiar de la "a fi"; iar întâmplare,
de la a se întâmpla, şi uneori, adică a fi, iar alteori, a nu fi. Sau de la a se
putea întru acest lucru şi a fi această întâmplare şi a nu fi, ci ea împotriva
ei.

PENTRU FIRE

Firea este început şi al mişcării şi al alinării fiecărui lucru din cele ce sunt,
precum pământul se mişcă adevărat spre a odrăsli, dar se alinează despre
mutarea din loc în loc. Că nu se mişcă din loc în loc. Deci, începutul după
care are fire aşa a se mişca şi a se alina fiinţeşte, adică fireşte, şi nu din
întâmplare; se zice fire de la a fi într-acest feliu. iar şi aceasta nimic altceva
nu este decât fiinţă. Că din fiinţă are acest feliu de putere, adică pre
mişcare şi pre alinare. şi fiinţa este pricina mişcării şi alinării lui.

PENTRU FORMA SAU CHIP

Formă sau chip este fiinţa cea formată sau închipuită şi făcută feliu de
deosebirile cele fiinţeşti, care formă şi chip însemnează pre feliul cel prea
de jos; precum fiinţa cea formată şi făcută din feliu, de trupul cel însufleţit
şi simţitoriu şi care au săvârşit pre vieţuitoriul, iarăşi luând către acesta
pre cuvântară şi muriră, săvârşesc pre feliul omului. Care feliul prea de jos
se zice formă sau chip, cum am zice fiinţă formată sau închipuită. Dar
Sfinţii Părinţi, la felul el prea de jos pun numele fiinţei şi al firii şi al
chipului şi pre acelaşi îi zic fiinţă şi fire şi chip, pre felul cel prea de jos. şi
pentru aceea, pre netăiatele cele de sub acest fel prea de jos le zic de-o
fiinţă şi de-o fire şi de-un feliu şi de-un neam şi de-un chip. Iar de altă fiinţă
şi e altă fire şi de alt feliu şi de alt neam şi de altă formă sau chip, zic pre
felurile cele prea de jos. Că cu neputinţăfelul, asemănându-se cu alt feliu
sau fire, cu altă fire sa ufiinţă, să nu se cunoscă că este de altă fiinţă şi de
altă fire şi de alt chip.
Trebuie însă să ştim, că cu neputinţă este să se facă o fire alcătuită din
două fiinţe, adică din două firi. Că cu neputinţă este ca deosebirile cele
întemeietoare, care sunt împotriva împărţite, să fie într-unul şi acelaşi. Iar
un ipostas alcătuit din deosebite firi, este cu putinţă să se facă:precum
omul este alcătuit din suflet şi din trup. Că deşi se zice o fire a oamenilor,
dar nu se zice şi că fiecare om este de-o fire.Că o fire alcătuită a oamenilor
se zice,pentru că sub un fel sunt toate ipostasurile cele alcătuite ale
oamenilor, iar de o fire fiecare om, nu se zice. pentru că fiecare ipostas
omenesc din două firi îşi are starea:din suflet, zic şi din trup şi
neamestecate le păzeşte pe acestea întru sine. şi mărutrie este despărţirea
care se face de moarte.

PENTRU IPOSTAS

Numele ipostasului însemnează: uneori pe estima cea de rând şi fără

deosebire, dacă are însemnare, aceea este fiinţă şi ipostas. De unde unii
din Sfinţii Părinţi au zis firi, adică ipostasuri. Iar alteori, însemnează pre
estima cea singură şi e sine stătătoare. După care însemnare, pre cel
netăiat îl însemnează, carele se deosebeşte cu numărul, adică pe Petru şi
pre Pavel şi pre un cal. Că trebuie să ştim că nici fiinţa fără de feliu, nu stă
singură de sine, nici deosebire cea fiinţească, nici feliul, nici întâmplarea,
ci numai ipostasurile,adică netăiatele: şi într-ânsele se privesc şi fiinţele şi
deosebirile cele fiinţeşti şi feliurile şi întâmplările. şi fiinţa cea de rând în
toate ipostasurile întocmai se priveşte, şi cele neînsufleţite şi cele
însufleţite, cuvântătoare şi necuvântătoare, muritoare şi nemuritoare. Iar
deosebirile cele fiinţeşti, altele sunt în cele neînsufleţite şi altel în cele
însufleţite, altele în cele cuvântătoare şi altele în cele necuvântătoare.
Asemenea, altele în cele muritoare şi altele în cele nemuritoare. şi pe scurt
să zic: în ipostasurile fiecărui feliu prea de jos, aceste deosebiri sunt cele
care le împreună unele cu altele prin cuvântul fiinţei şi le desparte în
ipostasurile cele de alte feliuri.
Asemenea se privesc şi întâmplările într-ânsele, adică în ipostasuri, care
întâmplări despart pe fiecare ipostas de ipostasurile cele de-un feliu.
pentru aceasta, şi netăiatu;l chiar a luat numele ipostasului, fiindcă într-
ânsul cu lucrare îşi are stare fiinţa, luând lângă sine pre întâmplări.

PENTRU FAţă

Faţa este cea care prin lucrările şi însuşirile sale ne dă nouă descoperită şi
deosebită
de cele de-o fire cu dânsa, arătarea sa. Precum Gavriil vorbind cu Sfînta
Născătoare de Dumnezeu, unul fiind din îngeri singur acolo, fiind de faţă
vorbiră deosebit de cei de-o fiinţă cu el, îngeri, prin ce în locul acela stare
de faţă şi vorbă. şi Pavel stînd pe trepte şi grăind căttre norod, unul din
oameni fiind, prin însuşirile şi lucrările lui, se deosebiră de ceilalţi oameni.
Trebuie dar să ştim că Sfinţii Părinţi, ipostas şi faţă şi netăiat pre acela l-au
numit, carele singur şi de sine stă din fiinţă şi din întâmplări şi carele cu
numărul se deosebesşte şi însemnează pre cineva, precum pe Petru, pre
Pavel, pre acest cal. şi s-au zis ipostas, adică stat, de la asta, fiindcă stă.
 PENRU IPOSTATNIC,
ADICă îN IPOSTAS

încă şi ipostatnicul, adică în ipostas, uneori prin estima cea de rând o

însemnează, după care însemnare, nu numai pre dânsa cea de rând o zice,
ipostatnică, adică în ipostas, ci şi pre întâmplare, care nu este chiar
ipostatnică, adică în ipostasul său, ci în alt ipostas îşi află starea.Iar alteori
şi pre cel de sine ipostas, adică pre netăiatul îl însemnează, carele chiar nu
este ipostatnic, adică în ipostas, ci ipostas şi este şi se zice. Iar chiar în
ipostas este sau acela carele singur de sine nu stă, ci în ipostasuri se
priveşte, precum feliul şi firea oamenilor, întru al său ipostas nu se
priveşte, ci în Petru şi în Pavel şi în celelalte ipostasuri ale oamenilor. Sau
care să alcătuiască cu deosebit după fiinţă, spre facerea vreunui tot şi
săvîrşeşte un ipostas alcătuit. precum omul este alcătuit din suflet şi din
trup şi nici sufletul singur se zice ipostas, nici trupul, cvi în ipostatnic.
Iar ceea ce dintr-amândouă se face, ipostas al amândorura se zice. Că
ipostas chiar şi este şi se zice cel ce singur şi de sine îşi are stare. Se zice
iarăşi ipostatnic, adică în ipostas, firea cea luată de alt ipostas şi în sine îşi
are estima. Drept aceea, şi trupul Domnului, fiindcă nu-şiare stare singur,
nici întru o clipă de vreme, nu ipostas, ci mai vârtos ipostatnic, adică în
ipostas este. Că în ipostasul lui Dumnezeu, Cuvântul îşi are stare, luat fiind
de dânsul şi pre dânsul l-au avut şi îl are ipostas.

PENTRU NEIPOSTATNIC
adică fără de ipostas

şi cel neipostatnic, adică fără ipostas, în două feluri se zice: că uneori

însemnează prin cel ce nicăieri şi nicdecum nu este, adică pre cel fără
estime, iar alteori prre cel ce nu are în sine pre a fi, ce în altceva are pre
estime, care este întâmplarea.

DESPăRţIREA FIINţITORIULUI
adică a lucrului ce este

Lucrul ce este se desparte în fiinţă şi întâmplare: nu ca neamul în feliuri, ci

ca glasul cel de-un nume, sau ca cele ce sunt.

DESPăRţIREA FIINţEI

Fiinţa este neam prea de sus. Aceasta se desparte în trup, şi în fără de

trup; Trupul, în însufleţit şi în neînsufleţit; însufleţitul, în simţitoriu şi în
nesimţitoriu; Simţitoriul, în cuvântătoriu şi în necuvântătoriu;
Cuvântătoriul, în muritoriu şi nemuritoriu; Muritoriul, în om, în bou, în cal,
în câine şi în cele de acest feliu;
Omul, în Petru, în Pavel şi în ceilalţi oameni deosebi, care sunt netăiate şi
postasuri şi feţe. Este dar fiinţa neam prea de sus. Trupul este feliu al
fiinţei şi neam al însufleţitului. însufleţitul este feliu al trupului şi neam al
simţitoriului. Simţitoriul vieţuitoriul este feliu al însufleţitului, este feliu al
vieţuitorului şi neam al muritoriului. Muritoriul este feliu al cuvântătorului
şi neam al omului. Omul este feliu prea de jos.Că est feliu al muritoriului. şi
feliul lui Pettru şi lui Pavel, care este firre şi chip şi fiinţă, după cum zic
Sfinţii Părinţi.
Acestea ce sunt în mijloc între neamul cel prea de sus, carel este fiinţa şi
între felurile cele prea de jos, care sunt omul, boul, sunt neamuri şi feluri
unele sub altele. şi acestea se zic deosebiri fiinţeşti şi fireşti şi feliurime
despărţitoare celor deasupra şi întemeietoare celor de dedesubt şi
făcătoare de feliu şi închipuitoare feliurilor celor prea de jos, care le
întemeiază pe dânsele şi despart fire d fire. Iar firea la feliu cel prea de jos
se pune.
Deci, ce este fiinţă şi fără fire şi chip, zic: precum şi ce este ipostasul şi
netăiatul şi faţa şi ipostatnicul şi neipostatnicul şi ce este deosebirea
fiinţei şi a întâmplărilor şi cum că mai aleasă este fiinţa decât întâmplările,
fiindcă întâmplările în dânsa îşi au estima. Sau zic încă şi pentru
despărţirea ei şi ce deosebire are fiinţa de deosebirile cele fiinţeşti. Că
prin-trânsele, fiinţa închipuindu-se, săvârşeşte feliul acesta şi acela şi se
face acest feliu şi acel feliu. Sau zic încă şi ce este firea şi ce este chipul şi
ce este ipostasul şi faţa sau netăiatul: şi cum cei de afară au socotit pentru
aceeasta şi cum Sfinţii Părinţi, cei ai adevărului şi ai filosofiei, ce în
adevărate ucenici şi dascăli au învăţat. deci veniţi acum să spunem
însuşirile fiinţei. însuşire a fiinţei este ca să nu fie în lucrul supus. Că ea
mai vârtos este supusă întâmplărilor spre a fi, iar ea nu are în altul pre
estime. iar aceasta este însuşire şi a deosebirilor celor fiinţeşti. Că ceea ce
este în lucrul supus, nici fiind de faţă păzeşte, nici nefiind de faţă, strică.
pentru aceea, nici în hotărâre se ia. Că întâmplare este negreşit. Iar
desoebirile cele fiinţeşti nu sunt întâmplări. Că şi de faţă fiind, păzesc, şi
nefiind de faţă, strică.Pentru aceea şi în hotărâre se iau. însuşire încă este,
şi cu un nume-împrreună aşa zice asupra, adică a da numele şi hotărârea
şi a nu avea ceva împotrivă. Că pietrei, adică însăşi fiinţei pietrei, nimic nu
este împottrivă. şi a nu primi pre mai multşi pre mai puţin. Iar aceasta este
însuşire şi a deosebirilor celor fiinţeşti. Că nu este omul fiinţă sau
vieţuitoriul mai mult decât calul, nici calul mai mult decât omul. şi a fi
primitoare din parte, de cele împotrivă, nu de sine, ci din schimbarea ei. iar
cele împotrivă zic pre întâmplări, fiindcă pre cele fiinţeşti nicidecum nu le
zic. Căci cuvântătoriul nu primeşte pre necuvântătoriul.Iar trupul se
încălzeşte şi schimbându-se se răceşte. şi sufletul uneori primeşte faptă
bună, iar alteori şi răutatea.
 îNCă PENTRU CELE DE UN NEAM

şi de un feliu; şi pentru cele de un alt nume şi de alt feliu şi pentru cele de

un ipostas şi care cu numărul se deosebesc

Cap.1

De un nume sunt câte sub aceiaşi zicere asupra se pun, precum câte se
primesc sub fiinţă asemeni şi la celelalte nouă ziceri asupra.Că trebuie să
ştim că a zice sunt toate zicerile asupra, adică neamurile cele prea de sus,
sub care se aduce tot glasul ce se grăieşte. şi sunt acestea: a. fiinţa,
precum piatra; b. cătăţimea, precum două, trei; c. câte ceva, precum tată,
fiu; d. feliurime, precum al, negru; e. unde, precum, în Damasc. Iar acestea
este însemnătoare de loc; f. când, precum ieri, mâine. Aceasta este
însemnătoare de vreme; g. a avea, precum făină; h. a stărui, precum a sta,
a vedea;i. a face, precum a arde; j. a pătimi, precum a se arde. Iar de alt
neam sunt, câtesub altă zicere asupra sunt. şi de vreun neam sunt
adevărat omul şi calul, că sub fiinţă sunt amândouă. dar de un alt neam
este omul şi ştiinţa. Că omul este sub fiinţă. Iar ştiinţa, sub feliurime. Iar de
un feliu sunt, câte sub acelea feliu se pun şi se unesc cu cuvântul fiinţei,
precum Petru şi Pavel. Că îmândoi sunt un feliu al omului. Iar de alt feliu
sunt, câte cu feliu se deosebesc, adică cu cuvântul fiinţei, precum omul,
calul. iar Sfinţii Părinţi, de un neam şi de un feliu pre acestea le zic, pre
cele de-o fiinţă, adică pre ipostasurile cele e sub acelaşi feliu. De nu
ipostas sunt când două firi sub un ipostas se unesc şi au un ipostas
alcătuit şi o faţă precum sufletul şi trupul. Iar de alt ipostas şi care cu
numărul se desoebesc sunt câte cu împreunarea întâmplărilor au
deosebită însuşirea ipostasului lor, adică câte cu întâmplările se
deosebesc unele de altele şi au pe cea deosebită şi de sine estime:
precum netăiatele Petru şi Pavel. Că altul este acesta şi altul, acela.

PENTRU CîTăţIME ADICă SUMA

Cîtăţimea este grămada de unimi. Că pre unime, adică pre una, nu o zice
nimenea că este cîtăţime. Deşi una şi una împreunându-se, se fac două.
Drept aceea, cîtăţimea nu este despărţire, ci grămadă şi împrreunare de
unimi. Că a despărţi pre cele două în una deosebi, aceasta este despărţire,
iar pre ce una şi pre cea una a le zice două, este mai vârtos împreunare.
trebuie însă să ştim că cîtăţime este însăşi măsura şi numărul, măsura
adică care măsoară şi numărul, care numără.
iar lucrurile măsurate şi numărate sunt cele supuse la număr şi la măsură,
adică cele ce se măsoară şi se numără. Iar din cel supuse la număr şi la
măsură, unele sunt deosebite, iar altele, necurmate. Nucurmat dar este
când una este ceea ce se măsoară, precum un lemn se află de doi coţi, sau
piatra, sau altceva de acest feliu.şi una fiind, se măsoară şi pentru aceasta
se zice necurmat. Iar deosebite sunt cele despărţite unele de altele,
precum le zice pietre sau le zice fiinţe. Că aceasta sunt despărţite unele de
altele. Deci acestea se zic că se numără, de nu pentru micşorare şi
mulţimea va măsura cu baniţa sau cu altceva de acest feliu, precum grâul
şi altceva de acest feliu. şi se hotărăsc că cele necurmate sunt acelea ale
căror părţi se împreună cu hotar oarecare de obşte. Că unul fiind lemnul
cel de doi coţi, sfârşitul unui cot şi începutul celuilalt cot, unul este. Că
sunt lipite şi împreunate şi nu sunt despărţite unul de altul. Iar cele
desoebite sunt acelea ale căror părţi nu se împreună cu vreun hotar de
obşte, precum la zece pietre. Că de vei număra cinci şi cinci, n-au hotar de
obşte care să le împeune, ca să se ţie unele de altele. Că de vei da ceva
între cele cinci şi între cele cinci, se fac unsprezece şi nu zece. încă şi
însuşi numele necurmat şi deosebit însemnează aceasta. deşi sub
cîtăţimea cea deoebită se aduce numărul şi cuvântul. Iar număr aicea
zicem pre cele ce se numără. Că cele ce se numără, negreşit sunt
desoebite, precum cel arătat. şi cuvântul încă deosebit este. Căci cuvântul
numărându-se cu zicerile, nu are hotar de obşte, care să împreune părţile
lui. Că de va avea cuvântul zece ziceri şi le vei împărţi în cinci şi în cinci, n-
au hotar de obşte, carele să le împreune. Că de se va pune ceva la mijloc,
se fac unsprezece şi nu zece. Asemenea şi zicerii, numărându-se slovele,
precum Socrate; între slova "so" şi între slova "era", nu este hotar de
obşte, care să le împreune. Iar lururile necurmate care cad sub cîtăţime
sunt cinci: trupul, faţa ce pre deasupra, linia, locul, vremea. însă trebuie să
ştim că puntura este fără cîtăţime, că nu se măsoară, nici nu se numără,
fiindcă nu are nici o depărtare, iar linia are o depărtare. Că este lungime
fără lăţime. Deci aceasta se aduce sub cîtăţime cea necurmată. Că una
fiind, se măsoară şi părţile ei au hotar de obşte, pe punctura cea dintre ele
care le împreună pe ele. Iar faţa pe deasupra este partea trupului cea de
afară şi are două depărtări: lungime şi lăţime şi aceasta una fiind, se
măsoară şi părţile ei au hotar de obşte, pre linia cea dintre ele, care le
împreună între ele. şi trebuie să ştim că, faţa cea pre deasupra netedă şi
dreaptă se zice sas, adică loc neted; iar cea nenetedă şi colţuroasă se zice
aşa: faţă prea deasupra. Iar trupul are tei depărtări: lungime, lăţime,
adâncime, adică grosime. şi unul fiind, se măsoară. şi părţile lui au hotar
de obşte, pre faţa cea prea deasupra, iar le împreună pre ele. şi locul încă
faţă prea deasupra este a văzduhului. Că locul tău faţă prea deasupra este,
adică sfîrşitul văzduhului care te curpinde şi ca o faţă prea deasupra, sub
cîtăţimea cea necurmată se aduce. şi vremea încă se măsoară în cea
ttrecută şi în cea viitoare; şi au părţile ei de hotar de obşte precum acum,
carele împreună. Iar acum fără cîtăţime este. Iată dar trei sunt fără cîtăţime:
unim şi puntura şi acum. şi chiar aceste şapte toate se zic lucruri care se
pot număra şi măsura: A= numărul, B= cuvântul, C= vremea, D= locul, E=
linia, F=faţă prea deasupra, G= trupul.
Iar după întâmplare, zicem lucruri care se pot măsura şi număra şi pre cele
ce se privesc într-ânsele, adică lucrarea, mişcarea, vopseaua şi altele de
acest feliu, precum dacă întru multă vreme se face lucrarea şi mişcarea,
zicem multă lucrare şi multă mişcare. Iar dacă în puţină vreme, puţină.
Asemenea şi dacă în mult trup va fi albiciune, zicem multă albiciune. Iar
dacă în puţin, puţină. încă a cîtăţimii o parte este hotărâtă, iar o parte,
nehotărâtă. Deci hotărârea este care poate avea măsură sau a se număra.
Iar nehotărâtă este care cu oarecare mulţime covârşeşte toată măsura şi
tot numărul şi se zice mare şi multă şi nehotărât, precum zicem că multă
este milostivirea lui Dumnezeu, mare este taina întrupării lui Dumnezeu, în
cuvânt. Trebuie să ştim că Aristotel, mare şi mic, mult şi puţin, mai mare şi
mai mic, şi mai puţin şi mai mult şi îndoit şi jumătate şi cele de acest feliu,
le pune sub cele către ceva. Zicem dar că cu putinţă este ca acest lucru cu
alt scop şi cu altul să se aducă sub alta şi alta zicere asupra. Căci cele mai
sus zise ca unele ce însemnează măsura şi număr, sub cîtăţime se aduc.
Iar ca unele ce au plecare, unele către altele şi se zic unele către altele, se
aduc sub către ceva. Că cel mare, către cel mic, se zice mare: se aduce sub
fiinţă. Iar ca acela ce se măsoară, sub cîtăţime se aduce. încă a cîtăţimii, o
parte este mărimea şi o parte este mulţimea. Deci mărimea se măsoară, iar
mulţimea se numără. iar însuşiri ale cîtăţimii care se zicurmări, sunt trei:
întâi să nu se aibă ceva împotrivă de sine. Că trupul însuşi de sine nu are
ceva împotrivă. Iar pre cât este poate alb, aş ceva potrivnic, pre negru.
trebuie însă să ştim că numărul celui de două mii est potrivnic altui
număr.Că de va fi acela potrivnic, de nevoie mulţi vor fi potrivnici, că toate
celelalte numere potrivnice vor fi. şi să afle firea nedreaptă care întru una
au băgat multe potrivnice.Că nu se poate la una să fie multe potrivnice. Al
doilea, să nu primească pre mai mult şi pre mai puţin. Că nu sunt cei doi
finici mai mult doi, decât cei doi oameni. iar lucrul ce nu are potrivnic nu
primeşte pre mai mult ş i pre mai puţin. Iar a treia, care se află numai la
cîtăţime şi la toată cîtăţimea, a fi întocmai şi nu întocmai. Că linie cu linie
este intocmai şi nu întocmai.

PENTRU CELE CăTRE CEVA

Către ceva acela sunt cîte acestea ce sunt, ale altora se zic că sunt, sau
oarecum alt feliu se aduce către altul. şi ale altora se zic că sunt, precum
tatăl al fiului. Că tatăl negreşit al fiului se zice tată. Iar către altul se aduc,
precum mare către mic şi mult cătrre puţin. Că nu se zice al celui puţin
mult, ci mult către puţin.însă trebuie să ştim că când ceva se priveşte
singur, nu este către ceva. Iar când va avea plecare către altul, atunci se
zice către ceva. Drept aceea, aceasta este a fi din cele către ceva şi aceasta
este starea lor, când se zic către altul, adică când au plecare către altul. Că
plecarea unora către altele, face pre cele către ceva. Iar din cele către ceva,
unele cu acest nume se numesc, precum prietenul prietenului este prieten,
iar vrăşmaşul vrăşmaşului este vrăşmaş. Iar altele cu alt nume precum
tatăl, fiului este tată, dascălul, ucenicului este dascăl. iarăşi din cele către
ceva, unele se numesc după covârşire, precum cel mai mare, al celui mai
mic este mai mare. Iar altele, după ceea ce judecă şi se judecă, precum
ştiinţa, a lucrului celui ştiut este ştiinţă. Că ştiinţa judecă pre lucrul cel
ştiut, adică cunoştiinţa judecă pre lucrul cel cunoscut. şi simţiră, acelui
simţit, este simţire.şi punere, acelui pus este punere. şi starea, acelui
statut este stare. şi culcarea, a celui culcat este culcare. şi cele de acest
feliu. Iar altele după putere şi după neputinţă. După putere, adică precum
lucrul cel ce înfierbântă şi se înfierbântă. Iar după neputinţă, prin lipsirea
puterii, precum zicem, că vederea este neputincioasă de a vedea sfera cea
fără stare. iar altele, după pricina şi pricinuit, precum tatăl al fiului este
tată. Iar însuşirea a celor către ceva este aşa zice, cu întoarcere
deopotrivă. Că prietenul, al prietenului este prieten. şi al prietenului,
prietenul este ptrieten. dascălul, al ucenicului este dascăl. şi ucenicul, al
dascălului este ucenic. şi a fi împreună, fireşte. Iar împreună fireşte este, a
adduce împreună şi a se aduce împreună şi a se ridica împreună. Că tată
fiind, negreşit şi fiul va fi, iar tată nefiind, nici fiul va fi. Că al cui va fi fiu,
nefiind tată; şi fiu nefiind, nici tată va fi. Că cel ce nu are fiu, nu va fi tată.
Drept aceea, împreună se ridică fiul cu tatăl şi tatăl cu fiul. şi împreună se
ridică nu ipostasul lui, ci plecarea. Că de şi rămîne fiul, dar nu fiul
rămâne.Că neavând tată, cum va fi fiu? Că de zicem fiu al răposatului, sau
nu cu dinadinsul chiar zicem, ci după obiceiu, sau fiindcă nu a pierit tată-
său, ci întru nefiinţă a venit, pentru nemurirea sufletului. trebuie să ştim că
fiecare zicere asupra este neam prea de sus şi are şi neamuri şi feluri unele
sub altele şi deosebiri despărţitoare ale neamului şi întemeietoare ale
feliului şi felurilor prea de jos şi netăiate.Nici deosebirile cele întemeietoare
nu se zic fiinţeşti, fără numai cele ale fiinţei, nici netăiatele se zic
ipostasuri, fără numai cele ale fiinţei. trebuie însă să ştim că şi însăşi fiinţa,
ca ceea ce este neam şi are plecare către altul, se aduce sub cele către
ceva. Că neamul , al felurilor este neam şi feliurile, ale neamului sunt feliuri
şi sunt din cele cătrre cva.încă cele către ceva şi care se întorc întocmai,
sau în cele ce stau singure de sine, adică în fiinţe au plecare, sau nu întru
cele ce stau singure de sine, adică în întâmplări. şi dacă în cele ce stau
singure de sine sau firrească le este lor a le căra, precum a tatălui şi a
fiului; sau nu firească. şi dacă nu firească, sau din întâmplare este, precum
robul şi stăpânul, sau din meşteşug, precum ucenicul şidascălul, sau din
voinţă, precum prieten şi prieten, vrăşmaş şi vrăşmaş. Iar dacă nu în cele
ce stau singure de sine, ci din întâmplări au plecare sau firească este
precum cel îndoit şi cel jumătate. sau nu firească, precum mare şi mic: că
aceasta este mai mult a întâmplării, decât a firii. Iar întâmplarea şi voinţa în
cele ce nu stau singure de sine loc nu au, fără numai de se va arăta
undeva că are aducere către altceva care stă singur de sine şi că după
întâmplare poate să zică. Trebuie însă cele ce se zic către ceva înt8i să se
aducă sub altă zicere asupră, ca cele ce se privesc singure şi atuncica cele
ce au plecare unul către altul, să se aducă sub cele către ceva. Că trebuie
mai întâi să fie ceva fără plecare şi atunci să se primească într-ânsul
plecare. Iar această aducere se priveşte după patru chipuri: întâi, după fire,
al doilea, după întâmplare, al treilea, după meşteşug, al patrulea, după
voinţă. După fire, precum tată-fiu. După întâmplare, precum rob-stăpân.
După meşteşug, precum dascăl-ucenic. După voinţă, precum prieten şi
prieten.

PENTRU FELURIT şI FELURIME

Felurime este prin care feliuriţi se numesc. şi iarăşi felurime este prin care
cu tragere de nume de la dânsa se zic cele ce se împărtăşesc de la ea. Că
de la înţelepciune se zice înţelept, cel ce are înţelepciune. şi fierbinte se
zice la cel ce se împărtăşeşte de fierbinţeală. trebuie însă să ştim că cel
felurit este mai cuprinzătoriu decât felurimea. Că cel felurit însemnează pre
felurime şi pre cel ce se împărtăşeşte de dânsa, adică de această felurime,
precum şi cel fierbinte însemnează pre cel ce are fierbinţeală. că feluriţi
sunt cei ce au felurime, adică cei ce au fierbinţeală, fierbinţi se zic. şi cei
fierbinţi sunt feluriţi. iar fierbinţeala este felurime. Iar din felurimi, unele
sunt în trupurile cele însufleţite şi cuvântătoare, precum ştiinţele şi
bunătăţile, bolile şi sănătăţile. şi se zic deprinderi şi aşezări; iar altele sunt
şi în cel însufleţite şi în cele neînsufleţite, precum fierbinţeala şi răceala,
forma şi chipul, puterea şi neputinţa. şi dintru acestea, unele sunt cu
putinţă, iar altele cu lucrarea. şi de sunt cu putinţă, fac putere şi neputinţă.
Iar de sunt cu lucrare, ssau întru adânc au răzbătut, precum fierbinţeala
prin tot focul. şi albiciunea prin tot laptele şi prin zăpadă şi face patimă şi
felurime pătimitoare (adică pricinuitoare de patimă). sau pe deasupra fac
formă şi chip; sunt dar ale feliurimii feluri patru, deprinderi şi aşezare,
puterea şi neputinţa, patima şi feliurimea cea pătimitoare 9adică
pricinuitoare de patimă), forma şi chipul. însă se deosebeşte deprinderea
de aşezare, că deprinderea este cu anevoie de schimbat şi mai
prelungitoare, precum înţelepciunea. Că nu degrabă se al felurimii este
putereaschimbă cineva de la înţelepciune la neînţelepciune. Asemenea şi
ştiinţa când cu dinadinsul ştie cineva şi cu anevoie de schimbat este întru
dânsul cunoştinţa, este deprindere. Deprinderi sunt încă şi bărbăţia şi
înfrînarea şi dreptatea. Iar aşezări sunt cele lesne de mişcat şi care
degrabă se schimbă. Precum fierbinţeala, răceala, boala, sănătatea şi cele
de acest feliu. Că se află omul întru acestea, dar degrabă şi din boală
sănătos. Al doilea feliu al feliurimii este puterea şi neputinţa, care nu sunt
cu lucrare, dar au îndemânare şi putere firească sau neândemânare.
Precum zicem, pre copil cu putinţă cântăreţ. Căţ deşi nu are cu lucrare
meşteşugul căutării, dar are îndemânare spre a primi meşteşugul căntării.
Iar ce este necuvântătoriu nu este cântăreţ, fiindcă nici cu lucrare are
meşteşugul cântării, nici poate să-l primească. încă şi lucrul cel vârtos are
putere de a nu se despărţi degrabă.
Al treilea feliu este feliurimea cea pătimitoare (adică cea pricinuitoare de
patimă) şi patima. Precum fierbinţeala, răceala, albiciunea, negreaţa şi cele
de acest feliu. patima dar este cu lesnirre de lepădat, precum când cineva
sau pentru cucernicie se va roşi, sau pentru frică se va îngălbeni. Iar
feliurimea cea pătimitoare este cu anevoie de mişcat şi cu anevoie de
schimbat. Iar din feliurimile cele pătimitoare, unele nu s-au făcut din
patimă, adică nu sunt de aiurea ci, fireşte, precum la foc fierbinţeala şi la
miere dulceaţa. Că nici la foc nu este câştigată de afară fierbinţeala, nici la
miere, dulceaţa. Nici mai înainte nefiind de acest feliu, împreună au
câştigat fierbinţeala şi dulceaţa. Dar însă acestă patimă face la simţirea
noastră. Că focul fierbinte fiind, ne înfierbântează, şi mierea dulce fiind, ne
îndulceşte. Iar unele s-au făcut din oarecare patimă, adică amestecare a
celor patru stihii şi fac uneori patimă la simţirea noastră. Dar nu pre acea
patimă şi felurime pe care o au ele, precum sunt vopselele. Că albiciunea
din oarecare patimă şi amestecare făcându-se, patima adevărat face la
vedere, căci este alegerea şi întinderea şi luminarea, dar nu ne albeşte pre
noi. Deci, feliurimea cea pătimitoare, care nu etse câştigată de afară, sau
este în tot feliu, precum fierbinţeala în tot focul, sau în tot, precum
negreaţa la unii. Că nu toţi oamenii sunt negri. Aceasta însă nu numai la
trup se priveşte, ci şi la suflet. Al patrulea feliu al felurimii este forma şi
chipul. Deci forma să aducă la cele însufleţite şi la cele neînsufleţite. Iar
chipul, numai la cele însufleţite. Iar de se va zice la cele neînsufleţite chip
sau chipesc, nu chiar, ci din obiceiu se zice. Pentru aceea, mai
cuprinzătoare este forma. Că şi chipul se numeşte formă. Iar forma cea
însufleţită nu se numeşte chip. Iar îndreptarea, adică a sta drept şi
strâmbăciunea sunt ale feliurimii. trebuie a şti, că patima este îndoită. Că s-
au se zice în ceea ce mai de mult au pătimit şi se aduce sub feliurime,
precum haina cea albită de demult, se zice albă. Sau întru ceea ce acum
pătimeşte şi se aduce sub zicere asupra, a pătimi precum haina care încă
acum se albeşte. Trebuie să ştim că feliurimile nu sunt trupuri, ci fără de
trupuri. Că de ar fi fost trupuri, sub fiinţă ar fi fost. şi toate întâmplările fără
trupuri sunt şi ele singure nu sunt, de nu se vor privi în fiinţă. trebuie a şti
că feliurimile cele fiinţeşti sub fiinţă se aduc. Că părţi ale ei sunt, care o
despart şi la hotărârea feliurilor ei se iau.Sub care însă zicere asupra se va
lua totul, sub aceasta şi părţile ei. greul şi uşorul sau în mărimi se privesc
precum la cele ce se cântăresc şi se aduc sub cîtăţime, sau în fiinţă,
precum în stihii, adică în foc şi în pământ şi se aduc sub fiinţă, ca nişte
deosebiri fiinţeşti. Asemenea şi desul şi rarul. Că sau fiinţeşte sunt în stihii
şi se aduc sub fiinţă, sau cu aducere de afară, precum în haine şi se aduc
sub zicerea asupra, a stărui. trei sunt însuşirile, adică urmările feliurimii.
întâi, ca să primească împotrivire. Că fierbinţeala este împotriva răcelii şi
albiciunea împotriva negreţii. Al doilea, să primească pre mai mult şi pre
mai puţin.Că unde este împotrivirre, acolo se află şi mai mult şi mai puţin.
Iar mai mult este sporul şi mai puţin, scădere. Deci se poate să zicem;
acest feliu este mai mult alb decât acesta şi mai puţin rece. A treia urmare,
care este şi prea însuşită a feliurimii, este asemenea şi
neasemenea.trebuie însă să ştim că forma nu are care să fie împotrivă.
trebuie să ştim că nu toate lipsirile se zic cu tăgăduire, ci sunt lipsiri care
se zic cu adeverire, ci şi cu tăgăduire, precum nenfrânarea fiind feliu, nu cu
adeverire, ci cu tăgăduire s-a numit. Că primirea vreunui lucru că este aşa,
se zice adeverire. precum bun este, iar lepădarea, tăgăduirea, precum nu
este bun. Iar când zicem fără de laţe, acest fără însemnează că cum am
zice nu, adică nu este cu laţe. Iar de se zice că albul acesta este întocmai
cu albul acela, nu este o felurime, se zice că este întocmai, ci ca o cîtăţime.
încă şi de a fi această faţă întocmai cu acea faţă. Precum şi la loc
asemenea şi neasemenea că priveşte nu după cîtăţime, adică pre cât este,
ci pre cât se împărtăşesc feliurimii, adică ce feliu este.

PENTRU A FACE şI A PATIMI

Trebuie să ştim că facerea şi pătimirrea , adică puterea cea făcătoare şi cea

pătimitoare sunt sub feliurime. Iar cel ce face şi cel ce pătimeşte este o
fiinţă, care întru acest feliu lucrează. deci a face este a avea în sine pricina
lucrării. Iar a pătimii este a avea în sine şi în altul pricina de a pătimi,
precum lucrătoriul şi lucrul ce se lucrează. Că lucrătoriul în sine are
pricina lucrării iar lucrul ce se lucrează, în lucrătorul adevărat îşi are
începutul lucrării, dar în sine îşi are îndemânarea pătimirii. Iar lucrătorii
aicea zicem pre meşter, precum pre teslariu, iar lucrul ce se lucrează,
zicem pre materia cea supusă meşteşugului, precum cheresteaua. Că
aceasta este supusă la teslariu. Dintru acelea care se-ntâmplă de fac şi
pătimesc, unele se zic că fac şi lucrează, precum la meşteşugurile cele
făcătoare şi lucrătoare, precum la teslărie, la căldărărie şi la cele de acest
feliu, din care unele, după ce au încetat făcătoriul, rămîne făptura, precum
la zidariu. Că după ce încetează de a zidi, rămîne ceea ce a zidit. Iar la
altele nu rămâne ceea ce se lucrează, precum la cel ce cântă cu fleierul. Că
după ce au încetat de a cânta cu fluierul, nu rămâne viersul fluierului, ci se
pierde. Iar altele se zic că privesc, precumcând se îndeletniceşte cineva la
Astronomie, la Geometrie, la gândire şi la cele de acest feliu. Sunt încă şi
alte feliuri care se privesc în cele neînsufleţite, precum în foc, în piatră, în
lemn şi în cele de acest feliu. Deci cele dintâi sunt la cele cuvântătoare, iar
cea de pre urmă, la cele neînsufleţite şi necuvântătoare.Că nu ca un
însufleţit face, ci ca un trup ce se apropie de alt trup. şi două însuşiri au:
întâiu de a primi împotrivire. Că a înfierbânta, împotrivă este la a răci. Al
doilea, a primi pre mai mult şi pre mai puţin. Că se poate mai mult a o
înfierbânta şi mai puţin a o răci. Asemenea, şi aşa înfierbânta şi aşa răci.
Deci, în toate zicerile asupra sa priveşte a face şi a pătimi. în fiinţă adică a
naşte şi a se naşte. Iar în cîtăţime, a număra şi a se număra. Iar în cele
către ceva, a îndoi şi a se îndoi. în feliurime, a albi şi a se albi. îNtru a
stărui, a pune pe altul să şadă şi a şedea singur. întru a avea, a purta şi a
se purta. în unde, a cuprinde şi a se cuprinde. în când, a cuprinde şi a se
cuprinde în vremea aceasta de acum şi în cea trecută şi în cea viitoare.

îNTRU A STăRUI
A stărui este a avea punere oarecum către altul, precum trupul ce
stăruieşte oarecum către acest feliu de punere, sau spre culcare, sau spre
şedere, sau spre stare. Iar feliuri de a stărui sunt trei. A sta, a şedea, a fi
culcat. Că a fi drept în sus, face a sta. iar despre o parte a stărui şi despre
altă parte a sta, face pre a şade. iar de tot a stărui jos, face a fi culcat. Iar a
stărui, nu însemnează nici pre lucrul cel stăruitoriu, nici pre loc, ci pre
însăşi punerea în loc a lucrului ce stăruieşte. Iar din cele ce stăruiesc,
unele fireşte stăruiesc, precum stihiile în locurile lor, precum pământul,
apa, aerul, focul şi cele de acest feliu. Iar altele după punere şi după
meşteşug precum andriandul, stâlpul şi cele de acest feliu. Este încă şi
după despărţire, adică de două despărţiri, care se zice că din cele
stăruitoare, unele sunt stătătoare, precum pământul, iar altele mişcătoare,
precum sunt trupurile cereşti. încă din cele stăruitoare, unele cu putinţă
stăruiesc, adică cele ce se pot a muta. Iar altele cu lucrare, precum unde
stăruiesc.

PENTRU UNDE

Unde însemnează loc. Că fiinţa întrebaţi unde este cutare, zicem în casă, în
cetate. şi aceasta însemnează loc. iar feliuri ale zicerii asupra acesteia
unde sunt după deosebirile locurilor, sus, jos, în dreapta, în stânga, înainte
şi înapoi.

PENTRU CAND

Cînd vreme însemnează că întrebaţi fiind cân d s-au făcut această, zicem în
vreme. iar feliuri ale zicerii asupra când, sunt atâtea câte desoebiri sunt ale
vremii. şi trei sunt acestea, adică vremea cea de acum, cea trecută şi cea
viitoare.

PENTRU A AVEA

A avea este fiinţa împreujurl fiinţei şi însemenază pre a curpinde sau

a se cuprinde şi a nu fi vreo parte a lucrlui. şi cuprinde, adică haina, armele
şi cele de acest feliu. Iar se cuprinde inelul şi orice alt mic lucru de acest
feliu. Trebuie însă şi cel ce cuprinde şi cel ce se cuprinde să fie fiinţe. Că
dacă unul va fi fiinţă, iar celălalt întâmplare, precum ştiinţa şi scriitorul, nu
se aduce sub zicere asupra a avea. Iar desoebiri ale zicerii asupra a avea
se fac după deosebirea lucrrilor celor ce sunt. Că sau însufleţit este, sau
neînsufleţit.şi însufleţit zicem că avem precum pre copil, pre cal şi pre cel
de acest feliu. Iar neînsufleţit, precum pre inel, pre cizmă şi cele de acest
feliu. Se zice încă a avea şi peste multe alte însemnări cu de un nume,
pentru care mai pe urmă vom grăi.

PENTRU CELE POTRIVNICE

Tot ce este potrivnic, sau ca un lucru este potrivnic, sau ca un cuvânt. şi

dacă ca un cuvânt la cuvânt face pre adeverire şi spre tăgăduire. deci
adeverire este ce zice, ce este la cineva, precum bun este. Iar tăgăduire
este a zice ce nu este la cineva, precum nu este bun. şi se zic amândouă
spunere. iar dacă ca un lucru este potrivnic, sau se zic către cele ce se
întorc întocmai şi fac pre cele către ceva, care-şi aduc împreună una pre
alta şi ridică împreună una pre alta. Sau nu să zic către cele ce se întorc
întocmai şi nu au ţinere. şi acestea sau se mută una în alta, dar însă
amândouă după fire sunt şi fac pre cele potrivnice, precum fierbinţeala şi
răceala. sau una se mută către alta, iar cealaltă nu se mută. şi una dintr-
ânsele este după fire. iar alta afară de fire şi face pre cele potrivnice pentru
lipsire şi aşezare, precum vederea şi orbirea. Ca aşezare este vederea ca
aceia ce se zice dintru a fi aşezată. Iar lipsire a aşezării, adică a vederii,
este orbirea. iar din cele potrivnice, unele sunt fără mijlocire, iar altele cu
mijlocire. Deci fără mjilocire sunt acelea din care una este de nevoie să fie
în lucrul cel supus acestora sau acelora, peste care se zic asupra, precum
boala şi sănătatea în trupul vieţuitoriului cel supus; şi de nevoie este
negreşit să fie în trup, sau boală, sau sănătate. Iar boala zicem toată
abaterea firii spre rău. iar cu mijlocire sunt acelea din care nu este nevoie
una să fie în lucrul cel supus sau întru acesta, precum este care se zic
asupra, precum albiciunea şi negreaţa. Că potrivnice sunt şi negreşit nu
este de evoie una dintr-ânsele să fie în trup. Că nu este de nevoie că tot
trupul sau alb să fie sau negru. Că sunt trupuri vinete şi roşietice, de nu
care cumva una din cele potrivnice cu hotărâre şi fireşte va fi ceva,
precum fierbinţeala în foc şi răceal în zăpadă. Deci, din cele cu mijlocire,
unele au nume. Precum cel de mijloc, între alb şi negru se zice vânăt. Iar
altele n-au nume, precum cel de mijloc între drept şi între nedrept nu are
nume, ci prin tăgăduirea amândorura, cel de mijloc se cunoaşte: adică nici
drept, nici nedrept. Urmează însă la cele potrivnice însuşiri, întâiu, că
lucrului celui bun, de nevoie îi este potrivnic lucrul cel rău. Iar celui rău,
uneori lucrul cel rău, iar alteori alt rău. Că înfrânării patimilor potrivnică îi
este neînfrânarea, iar neînfrânării uneori înfrângerea, iar alteori bolânzia.
Iar bolânzia este a nu se mişca, nici a se ridica patimile. Neînfrângerea dar
este lipsa înfrânării. Iar bolânzia, trecere peste măsură, iar trecerea peste
măsură este potrivnică lipsei. Al doilea, că cu neputinţă este la cele
netăiate cele potrivnice a fi împeună deodată. Că nu se poate împreuna
deodată Socrate, să fie şi sănătos şi bolnav. Sau la acelaşi mădulariu a se
înfierbânta împreună şi a se răci.Al treilea, că cele potrivnice întru acelaşi
lucru supus, sunt sau în neam, sau în feliu, sau înnumăr. în neam, adică
precum în trupul cel de rând albiciune şi negreaţă. iar în feliu, precum în
trupul vieţuitoriului, sănătatea şi boala. Iar în număr este arătat. Că acelaşi
trup se poate să fie primitoriu de cele potrivnice, prin prefacerea sa. Al
patrulea: că cele potrivnicesau sub acelaşi neam sunt, precum albiciunea
şi negreaţa sub neamurile cele potrivnice, precum dreptatea şi nedreptatea
sub lucrul cel bun şi rău care sunt potrivnice, sau însăşi cele potrivnice
sunt neamuri, precum binele şi răul, care sunt neamurile potrivnice.

PENTRU DEPRINDERE şI LIPSIRE

Deprindere se zice lucrarea a celui ce se are şi a celui ce are, precum a

armei şi a celui înarmat, sau a celui ce îmbracă şi a celui ce se îmbracă. Al
doilea,
lucrările cele de afară aduse, care sunt stătătoare sau fireşti, sau sufleteşti
de vor fi. şi fireşti sunt, precum fiebinţeala în cele ce se înfierbântă. Iar
sufleteşti, precum ştiinţa. Al treilea, ceea ce încă nu o are, dar are
îndemânare de a o primi, care este cea dintâi însemnare a celui cu putinţă.
Al patrulea, feliurimea cea firească, precum fierbinţeala focului şi vederea
celui ce doarme, care este a doua însemnare a celui cu putinţă. Că poate
să ardă, dar cu lucrarea nu arde. şi este întâia însemnare a celui cu
lucrarea. Al cincilea, precum lucrarea cea săvârşitoare în ce feliu este,
vederea ceea ce acuma vede şi fierbinţeala ceea ce acuma înfierbântează.
Iar lipsire este prinderea şi lepădarea prinderii. deci potrivnică este cele
dintâi însemnări ale deprinderii, lipsirea armii, sau a îmbrăcămintei. Cei
de-a doua pierdere şi lepădare de prinderile celor aduse de-afară, când cel
înfierbântat se va răci. Cea de-a treia, ceea ce neamul nicidecum nu are fire
a o avea, precum zicem că are pruncul îndemânare către muzichie, iar
smochinul nicidecum. Deci, lipsit este smochinul. Fiindcă neamul cadurilor
nu are îndemânare a primi musichie. şi aceea a căreia, neamul adică, are
îndemânare, iar unul din feliuri nu are. Că vieţuitoriul are îndemânarea de a
vedea, iar cârtiţa, care este feliu al vieţuitorului, nu are îndemânare de a
vedea. Iar cei de a patra, pierderea şi lepădarea puterii, cei din deprindere.
Iar cei a cincea, pierderea şi lepădarea lucrării celei covârşitoare, care mai
sus am zis, punerea împoriva cea din lipsire şi deprindere a celor
potrivnice, adică a puterii sau a celei făcătoare sau a celei pătimitoare,
adică pricinuitoare de patimă. şi aceasta se închipuieşte cu aceste trei,
ceea ce are fire a avea, dar nicidecum nu o are, ci de săvârşit este lispită;
şi când are fire a o avea; şi unde are fire a o avea.
Precum piatra nu o zicem că este oarbă, că nu este din fire să aibă
deprinderea vederii. Nici câinele cel născut de curând nu zicem că este
orb. Nici pruncul cel de curând nu zicem că i-au căzut dinţii, fiindcă nu au
fire întru acea vreme să aibă. Nici piciorul zicem că este orb. Că nu are fire
vieţuitoriul la picioare să aibă deprinderea vederii. Când dar la aceste trrei
fire a avea şi nu are, se zice lipsire.

PENTRU CEA MAI îNTîI şI MAI PRE URMă

Numărul ale lui, mai întâiu, patru sunt însemnările. şi cea mai adevărată
este a fi mai întâiu cu vremea. şi se zice chiar la cele însufleţite, mai bătrân.
Iar la cele neînsufleţite, mai vechiu. Iar din obiceiu şi una în loc de alta se
ia. iar a doua, însemnează pre cel ce este cu firea mai întâiu, carele se
aduce împreună, dar nu aduce împreună; şi ridică împreună, dar nu se
ridică împreună: precum vieţuitoriul este mai întâiu decât omul. Că
vieţuitoriul nefiind, nici om nu va fi, că vieţuitoriu este omul. Iar omul
nefiind, va fi vieţuitoriul. Că şi calul şi câinele, vieţuitori sunt. şi iarăşi om
fiind, negreşit va fi vieţuitoriu. că vieţuitorul este omul. Iar vieţuitorul
nefiind, nu urmează ca negreşit să nu fie omul, ci va fi poate calul, câinele
şi cele de acest feliu. Că şi aceştia vieţuitori sunt. şi aceasta adică, pentru
a doua însemnare. iar a treia însemnează pre cel după rânduială mai întâiu,
precum zicem; întâiu este az şi al doilea buche, apoi clovnirile şi apoi
zicerile. A patra însemnează pre cel ce întrece cu dregătoria. Precum
zicem, întâiu Episcopul, apoi preotul. însă unii scot pre acest chip. Că se
poate cel întâiu cu rânduiala, să fie împreună cu vrednicia. A cincea,
precum zicem pre pricină şi pre cel pricinuit. Precum Socrate este mai întâi
decât icoana lui, că el este pricinuitorul icoanei sale. şi tatăl mai întâi şi
mai mare decât fiul. Că tatăl este pricinuitoriul fiului. Că din tatăl se naşte
fiul. Pentru aceia şi (a) fericitul Grigorie, după această însemnare a luat pre
cuvântul ce s-a zis de Domnul nostru în Evanghelii (b); Tatăl meu mai mare
decât mine este. Iar alţii adaug pe aceia după gândire este mai întâiu;
precum mai întâiu este zidul decât temelia. dar aceasta se aduce sub al
patrulea chip, carele este cel cu dregătoria. Că ceea ce este mai întâi cu
gândirea, aceasta este mai împreună cu lucrul. iar în câte feluri este cel
mai întâiu, întru atâtea feluri şi cel dimpreună. iar cel mai întâiu şi cel mai
de pe urmă; şi mai multul şi mai puţinul, nu sunt din cele de un nume, ci
din cele de la unul.

---------------
(a) = Grig. Naz. cuvînt D pentru Teologhie
(b) = Ioan D.I. K.I.

PENTRU DEODATA
Deodată să zic chiar acelea a cărora facere este întru aceeaşi vreme.
Precum doi oarecare s-au născut în aceeaşi clipă. Chipul acesta este
potrivnic însemnării celei dintâi a cuvântului, mai întâiu. A doua, acelea se
zic deodată care sunt împreună unele cu altele şi nu este pricină sau
pricinuit unul altuia. Precum cel de două ori mai mult şi cel pe jumătate. Că
deodată sunt împreună unul cu altul şi aduc împreună unul pre altul. iar
acest chip este potrivnic chipului celui de-al doilea şi celui de-al cincilea al
cuvântului, mai întâiu. Că în cel de-al doilea nu aduc împreună, nici ridică
împreună unul pre altul.
iar întru al cincilea, unul este pricina, iar altul pricinuitul. Al treilea, se zic
că sunt deodată felurile cele împotrivă despărţite: iar feliurile despărţite
împotrivă se zic cele pogorâte dintru aceeaşi despărţire, precum
cuvântătoriul şi necuvântătoriul, din vieţuitoriu. Acest chip este potrivnic
chipului celui dintâiu şi celui de-al doilea şi mai la câte treile celelalte.

PENTRU MIşCARE

Mişcare este lucrarea aceluia cu putinţă, pînă ce este în putere. precum

arama cu putinţă este andriand. Că poate arama să ia forma andriandului.
Lucrarea dar a aramei, care cu putinţă este andriand, este aceea a se topi,
a se face de izbavă, a se pili, care sunt mişcări. deci, în câte ziceri asupra
se priveşte cel cu putinţă, întru atâta se va privi mişcarea. Iar în câte nu se
priveşte cel cu putinţă, nici mişcarea nu se va privi. Deci săvârşeşte în
fiinţa, în cîtăţime, în felurime, în zicerea asupra, unde şi în fiinţă adică,
facerea şi stricăciunea. iar în cîtăţime, creşterea şi împuţinarea. Iar în
felurime, schimbarea. în unde a umbla şi a se învârti împrreujur, care se
numeşte umblare împrejur şi învârtire. şi mişcarea dă dreptul, iar ale
mişcării de-a dreptul deosebiri sunt şase; susul, josul, înlăuntrul, afară, de
dreapta şi de stânga. pentru aceasta, împreună cu umblarea împrrejur şi
învârtire; sunt şapte mişcări de loc. Că tot ce se mută şi se schimbă, sau
însuşi el se mută şi se schimbă, sau după ceva din cele dintr-ânsul, sau
după ceva din cele de pe lângă dânsul. şi dacă însuşi El face facere şi
stricăciune. iar dacă după ceva din cele din-trânsul. Sau după cîtăţime şi
face creştere şi împuţinare. Sau după felurime şi face prefacere. Iar dacă
după ce de pre lângă dânsul, face mutarea cea de loc. Că locul nu este nici
însăşi ceea ce se mişcă, nici ceva din cele dintr-ânsul, ci urmează celor ce
se mişcă şi este pre lângă cele ce se mişcă. Se deosebeşte însă facerea şi
stricăciunea. Că facerea este sporirea dintru a nu fi întru a fi. Că ceea ce n-
au fost mai înainte, aceasta se face. Iar stricăciunea este împotrivă
schimbare dintru a fi întru a nu fi. Iar creştere şi împuţinare este. Că
creşterea este mişcaea cea spre mai mare. Iar împuţinarea este mişcarea
cea spre mai puţin. Iar în prefacere iarăşi sunt patimile cele potrivnice, că
este împotrivă fierbinţeala răcelii, negreaţa albiciunii. Potrivnică dar este
naşterii stricăciunea, iar naşterii împuţinarea, iar prefacerii, lucrul cel
potrivnic şi stânpărarea. Că lucrul potrivnic fiebinţelii este răceala şi
stâmpărarea. Căci când valul sfârşit ceea ce se înfierbântă şi va veni la
fierbinţeala cea de plin, se stâmpără şi se încetează de a se înfierbânta.
Aşa şi schimbării şi mutării celei din loc: mişcarea cea împotrivă îi este
potrivnică şi stâmpărarea. Mişcarea cea împotrivă adică precum mişcarea
însuşi este potrivnică celei în jos. Iar stâmpărarea, că de va arunca cineva
un bulgăre în sus, nu se va mişca în jos pînă nu se va face oarecare
stâmpărare. Iar mişcării celei cereşti nu este mişcare împotrivă. Iar
prefacerea se pare că urmează şi celorlalte mişcări. Că şi ceea ce se face şi
ceea ce se strică şi ceea ce creşte şi ceea ce se împuţinează şi ceea ce se
mişcă după loc, negreşit se preface. iar la mişcările sale fireştideşi găsim
că urmează prefacerea la celelalte mişcări, însă să poată să se prefacă
adevărat, dar nu se mişcă cu altă mişcare, precum la piatră. Că aceasta se
înfierbântă şi se răceşte, dar nici creşte, nici se sf*rşeşte.şi la celelalte
asemenea. Drept aceea de şi urmează prefacere la celelalte mişcări, dar se
poate singură ea a se privi. şi de aici s-a mărturisit şi cunoscut deosebirea
lor. Iar Aristotel spre schimbare nu o zice mişcare. Că în cuvântul al
cincilea al ascultării de Fizică, au arătat că facerea şi stricăciunea, mutării
şi schimbării sunt cu adevărat. Iar mişcări nu sunt, pentru că mişcarea se
face păzindu-se lucrul întreg. Iar dacă la prefacere şi la mutarea din loc am
zis că două sunt potrivnice, adică mişcarea cea împotrivă şi stâmpărarea,
trebuie să ştim că nu este cu neputinţă după alta şi după alta a fi două
potrivnice la unul.
Că stâmpărarea potrivnică este deprinderea şi lipsirea. Iar mişcarea cea
împotrivă, este chiar potrivnică, ca răceala şi fierbinţeala.

PENTRU A AVEA

A avea se zice după opt chipuri. Că sau ca o deprindere şi aşezare, sau ca

o altă felurime. Că ne zicem că avem ştiinţă şi faptă bună. sau că o
cîtăţime. Că se zice că are lemnul mărime de trei coţi. Sau că o fiinţă
împeujurul fiinţei care este neam prea de sus. Iar aceasta sau împreujurul a
tot trupul, precum haina, sau împrejur la o parte, precum inelul în deget,
sau ca o parte în tot. Că ne zicem că avem mână. Sau ca în vas, precum
zicem că ulciorul are vin. Sau că o avere. Că zicem că avem casă sau taină.
Ne zicem încă că avem şi muiere; şi muierea se zice că are bărbat. Dar se
vede că acest chip este strein laaceastă zicere asupra, a avea. Fiindcă se
întoarce împotrivă. Că nimic mai mult nu însemnează că are bărbatul
muiere, decât că are muierea, bărbat. că nici o parte nu covârşeşte pre alta,
ci poate şi întocmai şi fără deosebire se află ei între ei. Iar de şi stăpânul
are avere şi averea stăpân, şi se întoarce împotrivă. dar nu precum
bărbatul, muierea, şi muierea, bărbat. Că stăpânul însuşi ţiitoriu şi pre
domn este al averii. şi pentru aceasta mai vârtos se zice că stăpânul are,
iar averea se are. Arătat este dar, că zicerea asupra a avea este din cele de
un nume. Iar unii atâtea desoebiri zic ale aceleiaşi ziceri asupra, care este a
avea, câte şi altele aceea care este a face şi a pătimi. Că precum cele ce fac
şi cele ce pătimesc, sau însufleţite sunt, sau neînsufleţite. Aşa şi aicea.
Sau însufleţit este cel ce are şi cel ce se are, sau neînsufleţit. Cum dar vor
fi aceleaşi deosebiri ale neamurilor celor deosebite. Ci se poate a zice că
aceasta a avea, sau împrejurul a tot trupul este, sau împrejur la o parte. şi
iarăşi acesta sau apărătoare este împotriva vătămărilor sau podoabă.

PENTRU SUPUNERE, TăGăDUIRE SAU ADEVERIRE

Trebuie să ştim că adeverirea şi tăgăduirea se zice supunere. deci

adeverirea este adică ceva, care însemnează că este la cineva. Adică că
este cineva. precum Socrate este înţelept. Socrate umblă. Iar tăgăduire
este ceea ce însemnează pre ceea ce nu este la cineva, adică ce nu este
cineva.Precum cutare nu este înţelept. Cutare nu umblă. şi fiindcă la toată
tăgăduirea după adeverire: tăgăduirea care este împotriva la adeverire şi
adeverirea care este împotrivă la tăgăduire, se zice împotrivă grăire. şi de
nevoie este ca una să fie mincinoasă, iar alta adevărată.

PENTRU HOTAR şI PUNERE îNAINTE şI SILOGISM

Trebuie să ştim că îndeletnicirea Logicii are scopul de a cuprinde şi a

spune pentru dovedire.Iar dovedirea este silogism. iar silogismul se
alcătuieşte din două adevărate puneri înainte şi dintr-o încheiere. Precum
vrând să dovedesc că sufletul este nemuritoriu, zic: tot cel pururea
mişcătoriu este nemuritoriu. Aceasta este punere înainte. Zic încă şi a
doua numere înainte. Sufletul este pururea mişcătoriu. Apoi încheierea.
deci, dar sufletul este nemuritoriu. Că fiecare cuvinţel al punerii înainte,
hotar se zice. Iar hotar se zice acel în carele se dezleagă punerea înainte.
Precum punerea înainte zice: tot cel pururea mişcătoriu este. Acest
cuvinţel, tot, hotar se zice, ca o parte a punerii înainte. şi acela, adică
pururea mişcătoriu, asemenea hotar se zice. şi acela nemuritoriu hotar se
zice. şi acela este, hotar se zice. Trebuie ddar să ştim că se cade să fie
adevărate toate punerile înainte şi încheierea să urmeze punerilor înainte.
Că de se ava afla mincinoasă, sau una din punerile înainte, sau încheierea,
este paralogism, adică amăgitoare apucare şi nu silogism.şi încă
singuratecul glas, numele, graiul, grăirea, hotarul. Aceste cinci, după lucrul
cel supus (sau temeiul) nimic una de alta nu se deosebesc, ci numai după
ţinere şi plecare le este deosebirea. Adică omul, ca cel ce însemnează ceva
fără de împreunare, se zice singuratic glas. iar ca un supus, se zice nume.
iar ca cel ce ţine rânduiala de zicere asupra, se zice grai. iar ca o parte de
adeverire şi de tăgăduire, se zice grăire. Iar ca o parte de punere înainte şi
de silogism, se zice hotariu. încă trebuie să ştim că, în punerea înainte,
adică în adeverire şi tăgăduire, cuvinţelul cel supus se zice nume. Iar cel
ce se grăieşte asupra, se zice grai. Precum adeverire este că omul umblă.
La aceasta omul este supus şi se zice nume. Iar umblă, are rânduiala de
grăit asupră şi se zice grai. şi iarăşi Socrate este bun. Socrate este supusul
şi se zice numire. Iar aceea este bun, are rânduială de grăit asupra şi se
zice grai, ca o parte de adeverire.De şi la gramatici acel cuvânt,bun, se zice
nume. şi în scurt, ori cui îl urmează, grai se numeşte. Trebuie să ştim că
aceste cinci nimic nu se deosebeşte una de alta; spunerea, pururea
înainte, întrebarea, împotrivirea, încheierea. Căci când numai aşa hotărăsc
că sufletul este muritoriu, se zice spunere. Iar când ca o parte de silogism
se ia, atunci este punere înainte, că zic sufletul nemuritoriu este. Iar când
cineva se împotriveşte către punerea înainte, zicând: de unde se arată că
sufletul este nemuritoriu, atunci ca aceasta se numeşte împotrivire. Iar
când iarăşi punem înainte spre cercetare: oare sufletul nemuritor este?, se
cheamă întrebare. Iar când din punerile înainte se adună ceva, se cheamă
încheiere.Precum sufletul pururea mişcător este.Cel pururea mişcătoriu
este nemuritoriu.Dintru aceste puneri înainte se adună. Aşadar, sufletul
nemuritoriu este şi aceasta este încheierea.

HOTăRîRI DE MULTE FELIURI

Punere înainte este cuvânt spuitoriu de ceva deasupra cuiva, care este
tăgăduire. Precum Socrate nu râde. Sau de ceva asupra cuiva, care este
adeverire. Precum Socrate râde. Hotar este, în carele se dezleagă punerea
înainte. Silogism este cuvânt, în carele punându-se oarecare, adică fiind
mărturisite, altceva din cele puse de nevoie se întâmplă pentru acelea ce
sunt puse. Fiindcă pentru punerile înainte cele puse, se face încheiere,
care nu are trebuinţă de vreo altă întărire din afară. Cercetarea este privire
care foloseşte la alegere, adică la învoire şi tăgăduire. întrebare este aceea
care cere răspuns pre larg. Caracter vorbitoriu se zice la acela care face cu
întrebări şi răspunsuri. împotrivire este acela dintru început răstoarnă pre
cuvânt. Iar împotrivă arătare este aceea care primeşte adică pre cuvânt, ca
pre un adevărat, dar îl arată că nimic nu vatămă la pricinace este pusă
înainte. Alegerea este socoteala, sau părerea mai multor oameni, care între
ei se unesc, iar către alţii se deosebesc. Obştească socoteală este cea
mărturisită de toţi. precum că este soarele. Iar punerea este socoteală de
mirare a cuiva din cei cunoscuţi întru înţelepciune, adică străină
înţelegere, precum aceea a lui Parmenide, carele zicea că unul este cel ce
este. şi precum a lui Ipocrit, carele zicea că toate se mişcă. Lucrul cel de
obşte este acela ce se priveşte în multe, sau se zice peste multe. Iar de
obşte, se zice în patru feluri: sau care poate să se împartă, precum
pămîntul cel despărţit cu sorţi. Sau care nedespărţit se ia spre trebuinţă de
obşte, dar însă nu deodată, precum un rob sau un cal, la doi stăpâni, care
primeşte porunca uneori a unuia, iar alteori a altuia. Sau care se face al
cuiva prin apucare mai înainte şi apoi se lasă de obşte, precum locul cel de
la stup sau de la bal. Sau care nedespărţit se pune înainte spre aceeaşi
înţelegere de obşte, precum glasul telalului, al crainicului şi al
propovednicului. După acest chip trebuie să se ia la cele de un nume şi de
un împreună nume, al cărora numele este de obşte. Cu de dânsul este
lucrul cel are cineva întâi după fiinţă, iar nu din întâmplare, precum
cuvântarea la om. Iar peste tot este lucrul care însemnează multe. Precum
om, vieţuitoriu, fiinţă. Din întâmplare este lucrul care poate să-l aibă cineva
şi să nu-l aibă. Precum la om a fi bolnav, sau sănătos.A face se zice la
meşteşugurile cele făcătoare, la care rămâne lucrul ce se face, precum la
teslărie şi la cele de acest feliu. Că rămâne patru după facere. Iar a lucra
deşart se zice la care nu rămâne lucrul acela după dânsul. Precum la
meşteşugul fluerării şi al jucăriei. A privi se zice, a gândi, a se îndeletnici la
Astronomie, la Geometrie şi la altele ca de acest feliu. Pre chibzuire,
socoteala cea adevărată o dă ca să fie îndoită. Una este ca o chibzuire şi
subţire gândire, care cearcă şi descurcă privirea şi cunoştinţa lucrurilor
cea denescurcată şi nedesluşită. precum un lucru ce se pare simţirii că
este singur, prin cercare şi iscodire i se arată că are multe părţi şi multe
feliuri. Precum omul, arătându-se că este singur, prin chibzuire se înţelege
că este îndoit, din suflet şi din trup alcătuit. Iar altă chibzuire este
născocirre a minţii deşartă, care prin împleticirea simţirii şi a nălucirii
alcătuieşte şi socoteşte din cele ce sunt pre cele ce nicidecum nu sunt.
Acest feliu este scornirea de cazne a snoavelor celor ce se aud şi se
vorbesc, că sunt jumătate cai- jumătate tauri, jumătate ţapi-jumătate cerbi,
sirene, zânejoimăriţe şi altele ca acestea. Că luând din toate părţile şi din
toate părţile altceva alcătuind, cu cultă volnicie şi lesnire plăsnuieşte cu
mintea şi cu cuvintele au scornit pre cele ce nicidecum nu se văd cu statul
şi cu fiinţa. Lungire de vorbă este când cineva pre cele ce se cuprind în
ceva, le va zice peste cel ce le cuprinde. Precum se cuprinde în om
lucrurile acestea, adică este vieţuitoriu şi cu două picioare. şi în Socrate,
albiciunea şi muzichia. Deci, dacă cineva le va zice aceasta peste om, sau
peste Socrate, zicând: omul este vieţuitoriu, cu două picioare. Socrate este
musicos, alb, lungeşte vorba, ca tot a ceea ce zice de multe ori. Că acestea
este vorba cea lungă. Că pre aceasta şi le cuprinde omul şi Socrate. şi cel
ce i-au numit pre ei, se înţelege ca şi pre acelea ce le-au arătat. Plecare
este apropiere şi dragoste, sau prietenia şi ţinerea şi împărtăşirea şi
împreunarea. şi plecare zicem pre împreunară şi obişnuinţa cea către ceva.
unirea se face în multe chipuri. Pentru că se face sau după adunare,
precum de multe feluri care se adună şi se amestecă, sau după lipire,
precum la aramă şi la lemne. Sau după tulburare şi închegare. Precum la
cele ce se topesc şi la metale. La cele ce se topesc, precum la ceară şi la
catran şi la cele ca de acest feliu. Iar la metaluri, precum la aur şi la argint
şi la altele ca de acest feliu. Sau după amestecare, precum la cele
apătoase, adică la vin şi la apă, sau la vin şi la miere. Sau după alăturare şi
împreunare, precum la cele dce se despart şi iarăşi se unesc, precum făclia
care din foc iese şi iarăşi se uneşte.
Iar unirea cea după alcătuire este încăperea părţilor după sine, adică a
unuia în alta, fără stricare, precum la suflet şi la trup. şi trebuie să ştim că
unii din părinţi, numele amestecării la taina lui Hristos nu l-au primit. Iar
pre unirea cea după alcătuire, toţi o au primit. şi aceasta este unirea cea
după ipostas, cea după alcătuire. Deci, după ipostas este un lucru care îşi
are starea din deosebite firi. şi iarăşi după ipostas este un lucru ce se
cunoaşte din două lucruri, dar întru o faţă. şi încă unire după ipostas este
firea ceea ce aleargă la alt ipostas. Se zice încă unire şi după feţe, când
cineva ia faţa altuia şi în locul lui vorbeşte pentru dânsul. şi unire după
dragoste, pecum a prietenului către prieten. Iar nestorie alte uniri au aflat
după vrrednicie adică şi după cinstirea cea deopotrivă şi după întocmeala
la un sfat şi după buna voinţă şi după numirea cu acelaşi nume.

îNCă PENTRU UNIREA CEA DUPă IPOSTAS

Trebuie să ştim că unirea cea după ipostas pre un ipostas alcătuit îl face
al celor ce s-au unit, carele păzeşte în sine întregi pre firile cele ce s-au
împreunat spre unire şi spre deosebirea lor şi pre însuşirile lor cele fireşti,
neamestecate şi neschimbate. Iar El către sineşi nu are nici o
ipostaticească deosebire. Căci ale lui se fac deosebirile cele închipuitoare
ale amândurora celor împreunate spre unire, prin care şi unul şi altul se
desparte de cele de un feliu, precum este la suflet şi la trup. Că un ipostas
se face alcătuit din amândouă, sau al lui Petru, sau al lui Pavel. Dar
păzeşte în sine întregi pre cele două firi, care sunt de săvârşit şi pre a
sufletului, adică şi pre a trupului şi pre deosebirea lor neamestecate şi pre
însuşirile lor nestricate. şi are în sine şi pre ale amândurora închipuitoare
însuşiri şi pre ale sufletului, care îl desparte de celelalte suflete şi pre ale
trupului care îl despart de celelalte trupuri, nicidecum nedespărţind
sufletul de trup, ci unindu-le şi împeunându-le. şi întru aceeaşi dată încă şi
pre unul ipostas carele s-au alcătuit dintr-ânsele îl desparte de celelalte
ipostasuri de un feliu.şi după ce odată firile vor primi pre unirea cea după
ipostas a uneia către alta, nedespărţite rămân de săvârşit. Că de şi se
desparte sufletul de trup la moarte, dar ipostasul amândurora, unul şi
acelaşi este. Că ipostasul este împreună închegarea cea dintru început a
estimei fiecăruia. Rămâne dar şi truul şi sufletul, având ele pururea unul
pre altul începutul ipostasului lor, deşi se vor despărţi unul de altul.
Trebuie însă să ştim că a se uni firi una cu alta după ipostas, se poate,
precum la om. şi a se lua fire de ipostas şi întru sine a o pune ca să-şi aibă
starea, se poate. Care amândouă la Hristos se privesc. Că într-ânsul şi
firile, adică cea Dumnezeiască şi cea omenească s-au unit şi în ipostasul
lui Dumnezeu, cuvântului care au fost mai de înainte sau a avut starea
trupul lui cel însufleţit şi pre El l-au avut ipostas. Iar din două firi a se face
o fire alcătuită, sau din două ipostasuri un ipostas, este de tot cu
neputinţă. căci este cu neputinţă să fie împreună întru o fire cele fiinţeşti
deosebiri care sunt potrivnice. Că lucrul acestora este a depărta unele de
altele pe firile acelea, întru care sunt. şi iarăşi cu neputinţă este cele ce
odată s-au adus întru a fi, să mai aibă alt început de ipostas. Că ipostasul
este o estime singură. şi trebuie să ştim că la Sfânta Trăită ipostas este
chipul cel fără de început a fiecăruia pururea vieţuitoare estimă. şi trebuie
să ştim căci, când se va face fire alcătuită, trebuie să fie părţile o vreme şi
să se facă alta din altele nepăzind acelea, din care s-au alcătuit, ci
schimbându-le şi prefăcându-le. Precum trupul făcându-se din cele patru
stihii, altul din altele s-au făcut şi nici foc nu este desăvârşit sau se zice,
nici ceva din celelalte. şi precum este catârul, din cal şi din măgariu. Că
nici cal este, sau se zice, nici măgariu. Ci din altele altul, nepăzind nici una
din cele ce s-au alcătuit, neamestecată şi neschimbată.

HOTăRîRI ALE FILOSOFIEI

Filosofia este cunoştinţă a lucrurilor celor ce sunt, ca a unora ce sunt,

adică a firii lor. Filosofia este cunoştinţa şi ale celor Dumnezeieşti lucruri şi
ale celor omeneşti. Filosofia este gândire de moarte şi cea de voie şi cea
firească. Filosofia este asemănarea lui Dumnezeu, pre cât este cu putinţă
omului. şi ne asemănăm lui Dumnezeu cu dreptatea şi cu cuvioşia şi cu
bunătatea. Dreptate este împărţirea cea întocmai, adică nici să fac
strâmbătate, nici să mi se facă strâmbătate, nici să caut în faţă la judecată,
ci să dau fieştecăruia după cel mai pre sus de dreptate, adică bunătatea,
ca nedreptăţit fiind să sufăr şi să iert pre cei ce-mi fac strâmbătate şi mai
vârtos să le fac şi bine. Filosofia este meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinţa
ştiinţelor. Că filosofia este începutul a tot meşteşugul. Că prin trânsa, tot
meşteşugul s-au aflat. Filosofia este iubirre de înţelepciune. Iar
înţelepciunea adevărată este Dumnezeu. Deci dragostea ceea către
Dumnezeu, aceasta este cea adevărată înţelepciune.
Se desparte însă filosofia în privitoare şi în lucrătoare. Cea privitoare, în
Teologhicească, Matimaticească şi în cea Fisiologhicească. Cea
Matimaticească, în Aritmeticească, Musicească, Gheometricească,
Astronomicească. Iar cea lucrătoare, în economicească, politicească. Deci
cea privitoare este a gândi de cele fără de trupuri şi nematerialnice, adică
pentru Dumnezeu, care întâiu şi cu adevărat este fără trup şi nematerialnic.
Apoi şi de îngeri şi de draci şi de suflete, care şi acestea, cât către trup,
nematerialnice se zic. Iar către cel cu adevărat nematerialnic, adică către
Dumnezeu, materialnice sunt. Aceasta dar este cea Teologhicească. Dar
priveşte şi firea celor materialnice, adică a vieţuitoarelor şi a sadurilor, şi a
pietrelor şi a altora ca de acest feliu, care este cea filosoficească. Priveşte
încă şi cele de mijloc dintre acestea, care uneori se privesc în materie şi
alteori afară de materie şi de mijloc sunt între cele nemateialnice şi între
cele materialnice, care este cea matematicească. Că numărul singur
nematerialnic este. Dar se priveşte şi în materie, adică în grâu, sau în vin.
Că zicem zece căruţe de grâu şi zece vedre de vin. Asemenea şi la celelalte
feliuri ale Matematicii. Iar filosofia cea lucrătoare împodobeşte obiceiul şi
învaţă cum se cade să petrecem. Dacă numai pe vreun om îl învaţă, se zice
ticească. Iar dacă pre o casă toată, se zice iconomicească. Iar dacă cetatea
întreagă, se zice politicească.

PENTRU CELE PATRU

meşteşuguri ale Logicii

Trebuie să ştim că patru sunt meşteşugurile logicii, adică ale cuvântării şi

vorbirii. Cel despărţitoriu, carele desparte pre neam în feliuri, prin chipurile
deosebirilor. Cel hotărâtoriu, carele din neamul şi deosebirile ce au
despărţit cel despărţitoriu, hotărăşte pre lucrul cel supus. Cel dezlegătoriu,
carele dezleagă pre cel mai alcătuit în mai singuratece, adică pre trup în
umezeală, pre umezeli în roduri, pre roduri în cele patru stihii, pre stihii în
materie şi în feliu. Cel doveditoriu, carele prin oarecare chip dovedeşte
lucrul cel pus înainte. Precum mi se pune înainte să arăt că sufletul este
nemuritoriu. Iau oarecare chip adică, pre cel de-a pururea mişcătoriu şi
socotesc aşa: sufletul este de-a pururea mişcătoriu, cel pururea mişcătoriu
este nemuritoriu. Trebuie însă să ştim că silogismii sunt ai meşteşugirii
celei doveditoare. Trebuie încă să ştim că meşteşugul cel dezlegătoriu este
întreit. Că este dezlegare firească, că ceea ce s-au zis mai sus şi este
dezlegare cuvântătoare, adică a cuvântului, când pre silogismul ce s-au
pus înainte îl vom dezlega în figura lui. Este şi Matematicească, când vom
lua pre ceea ce se cercetează ca o mărturisită şi vom ajunge la ceva
mărturisit, de unde se adună lucrul cel pus înainte. Precum fi ceea ce se
cercetează, de este sufletul nemuritoriu. Această cercetare o iau ca o
mărturisită şi zic: fiindcă sufletul este nemuritoriu, sunt răsplătiri pentru
faptele cele bune şi rele. Iar dacă sunt răsplătiri, apoi este cel ce se judecă
şi cel ce judecă. iar dacă este cel ce se judecă şi cel ce judecă, este
purtătoriu de grijă şi purtare de grijă. Iată dar am ajuns la purtarea de grijă,
care de toţi este mărturisită. Deci, de aicea zic cu alcătuire, fiindcă este
purtare de grijă şi judecătoriu, sunt răsplătiri. şi fiindcă sunt răsplătiri, este
cel care se judecă. iar dacă este cel ce se judecă, aşadar, nemuritor este
sufletul.

DEZLEGARE DE CUVINţELE
Nevoia este pricina a silii
Stihia este, de obşte, din care se face ceva, ca din lucrul cel dintâiu şi în
care, mai pe urmă se desface. Iar deosebit stihie este din care se face
trupul şi într-ânsa se desface, precum focul, apa, aerul, pământul.Focul
este trup prea subţire de părţi şi prea fierbinte şi prea uscat. Pământul
este trup prea uscat şi prea greu. Apa este trup umed şi prea rece.
Văzduhul sau aerul este trup prea umed şi moale. Facerea este mişcare
după fiinţă, dintru nefiinţă în fiinţă. Stricăciunea este mişcare din fiinţă în
nefiinţă. Creşterea este mişcare în cîtăţime după mărime. împuţinarea este
mişcare în cîtăţime cu micşorare. Schimbarea este mişcare întru felurime
cu mutare. Umblarea este mişcare din loc în loc. învârtirea este mişcare în
acelaşi loc. Mişcarea de sine este mişcarea sufletului şi în cele vieţuitoare.
Vremea este măsura de mişcare şi număr al celui cu mişcarea mai întâiu şi
mai pe urmă. Zi este umblarea soarelui deasupra pământului. Sau vreme în
care soarele umblă deasupra pământului. Noapte este umbra trupului
pământului. Sau vreme în care soarele umblă pre sub pământ. Noapte şi zi
este învârtirea lumii.
Luna zilelor este vreme de la întâlnirea lunii cea de pe cer cu soarele, până
la cealaltă întâlnire. Anul este vreme în care soarele trece prin cercanul cel
zodiacesc, adică al zodiilor. Prilejul este vreme de ispravă. Neprilej este
lipsa de vreme pentru nimerirea osârdiei lucrului celui căutat. Timp este a
patra parte a anului. Ceasul este a a douăsprezecea parte a zilei, sau
virtute a sufletului, sau floare a trupului. primăvara este vreme întru care
stăpâneşte umezeala. vara este vreme întru care stăpâneşte fierbinţeala.
toamna este vreme întru care stăpâneşte uscăciunea. Iarna este vreme
întru care stăpâneşte răceala. Stea cu barbă este adunare de foc în chipul
stelelor, care are razele înainte. Stea cu coadă este adunare de stele în
chipul focului, ca chica capului, care sloboade razele împrejur. grindă de
pe ceriu este sul în chipul stelelor, care sloboade paza cea înfocată în sus.
Făclia este aprindere şi adunare de foc. Curcubeul este iubire a soarelui cu
chip cuernic, prin nor adâncat şi cu rouă, care se vede în chip de arc
încovoiat şi se face pentru desimea aerului, ca într-o oglindă spre simţirea
şi arătarea stălii. în preajma soarelui alt soare este, nor rotund, des,
asemeni soarelui. Sau ivire a soarelui în nor des şi neted. Trăsnetul este
suflare încolătăcită, care se face mişcare înfocată şi umblă din sus în jos
cu foc învăpăiat şi arde împrejur. Vijelia este mişcare piezăşată, din aer
întunecos, pornită de sus, spre pământ. Săgeata din ceriu este mişcare
învârtejită de aer luminos, repezită de sus. trăsnet pre senin este cel fără
de nori. Grindină sau piatră este apă de tot îngheţată, care cade pre
pământ. Zăpadă este apă îngheţată pre jumătate, care se pogoară pre
pământ, prin nori. Bruma este apă de tot îngheţată, care prin altă materie
umedă se încheagă pre pământ. Ploaie mare este apa multă, care deodată
se alege din nori şi cade pre pământ. Ploaie obişnuită este adunare de
picături mari. Bura este adunare de picături mici. Negura este umbrirre
înaintea norului.Ceaţa este mulţime de aburi pre pământ. Iazer este apă
multă dulce, care se adaugă prin locuri adânci şi costişe. Marea este apă
sărată şi amară, care umplu sărurile cele adâncate ale pământului celui
prea de jos. Fîntâna este început de izvor curgătoriu. Sau apă care se
naşte şi se abate din schimbarea pământului. Cutremur este mişcare a
vântului fără de veste, care se vâră pre sub pământ şi îl sileşte de îl
cutremură. Zmarc de foc este, gură sau gaură prin care focul cel de sub
pământ curge afară şi răsuflă.Vioara sau alăuta este organ făcut de coarde.
Sfârşitul Loghicii Sfântului Ioan Damaschin.

MEşTEşUGUL SILOGISMELOR

Toată hotărârea arată

(desen: pătratul, în care apare scris, pe diagonală: precum a păcătui nu
este rău; precum a păcătui este bine)

pre ceea ce este fără temeiu pre ceea ce nu este

precum a păcătui este rău precum a păcătui nu este
bine

Din punerile înainte, unele sunt numai din supus şi din cel ce se zice
asupra, precum Grigorie blagosloveşte. Iar altele şi dintru al treilea,
precum este care se zice, zic peste dânsul, precum Socrate este filosof.
Iar altele din chipul carele arată precum este la supus zisul asupra, precum
cu putinţă este Socrate să filosofească. Materiile punerilor înainte sunt
acestea: cea de nevoie, precum omul răsuflă. Ceea ce se poate şi nu se
poate a fi, precum: Pavel vorbeşte către norod. Cea cu neputinţă, precum:
omul zboară.

HOTăRîRI

(uRMEAZă DESEN- )

Din punerile înainte, unele sunt hotărâtoare, precum: tot omul răsuflă, iar
altele sunt nehotărâtoare, precum: cal aleargă. cea de nevoie, sau este
chiar precum la om, răsuflarea. Sau nu chiar, precum a umbla de nevoie
cel ce umblă. Cea cu neputinţă, sau chiar este, precum la om, a zbura. Sau
nu chiar, ci încât nu va fi zisul asupra, precum a umbla, la cel ce nu umblă.
Ceeace se poate şi nu se poate a fi se desparte în cea mai de multe ori,
precum a fi omul cu cinci degete. în cea întocmai, precum: a citi şi a nu
citi. în cea de puţine ori, precum: săpând cineva, să găsească o comoară.
Din punerile înainte, unel sunt hotărâtoare, precum tot omul este
cuvântătoriu. Iar altele sunt nehotărâtoare, precum: calul aleargă. Iar altele,
la fieşcecarele, precum: Pavel vorbeşte către norod. Zicerea asupra sau
după fiinţă, precum Platon vorbeşte. Părticica tăgăduirii, la punerile înainte
cele din supus şi din cel zis asupra, se cade să se împreune cu zisul
asupra, precum Platon nu vorbeşte. Iar la cele zise asupra, dintr-al treilea
se cade a se împreuna cu zisul asupra, precum omul nu este
necuvântătoriu. Iar la cele din strămutare a împreunării cu zisul asupra,
precum omul este nu necuvântătoriu. Dar aceasta nu este tăgăduire, ci
zicere asupra. Iar la cele de mjloc, o împreunăm cu mijlocul, precum nu se
poate Socrate să umble. Iar la cele din nehotărât supus, o împreunăm cu
supusul, precum un om drept este. care se zice şi din nehotărât zic asupra.
Aşişderea şi la celelalte de asemenea facem, când voim să facem
tăgăduitoare. Toată punerea înainte, sau hotărâtă este, sau nehotărâtă. şi
sau singuratică, sau din strămutare care iarăşi sau cuvântătoare
tăgăduitoare este, precum nici un om nu este vieţuitoriu, sau din parte,
precum, nu tot omul nu este filosof. şi iarăşi toată punerea înainte sau
cuprinzătoare este, sau din parte. şi sau adeveritoare, sau tăgăduitoare.
Tot silogismul sau singuratic este, sau alcătuit. Cel singuratic se
alcătuieşte din două puneri înainte şi o încheiere. Una din cele două puneri
înainte este mai mare şi alta mai mică. Cea mai mare este aceea care are
pre zisul asupra acela, pre carele îl are şi încheierea. Silogismul cel alcătuit
se alcătuieşte din mai multe puneri înainte şi dintr-o încheiere. Cea mai
mare punere înainte este aceea care are zisul asupra pre acelaşi hotar pre
care îl are şi încheierea. Iar cea mai mică este aceea, care are prre acelaşi
supus pre carele îl are şi încheierea. toată punerea înainte, din supus şi din
zis asupra sa alcătuieşte. şi supusul trebuie să fie sau mai mic decât cel
zis asupra, sau întocmai, iar mai mare, nicidecum.
şi se zice cel zis asupra că este în tot cu adeverire, iar nu în tot cu
tăgăduire. Cel zis asupra, sau mai mare trebuie să fie decât supusul, sau
întocmai. Iar mai mic, nicidecum. şi se zice supusul că este peste tot cu
adeverire, iar nu către tot cu tăgăduire. Toată punerea înainte are cîtăţime,
pre cea cuprinzătoare şi pre cea din parte. Are şi feliurime pre adeverire,
sau pre tăgăduire. şi întru aceasta, din cîtăţime, mai bună este cea
cuprinzătoare şi mai jos, cea din parte. Iar din feliurime, mai bună este
adeverirea şi mai jos, tăgăduirea. De-a pururea însă, într-acestea nefiind
peste tot adeveritoriu silogismul cel mai de jos, din puneri înainte urmează
încheierea.întoarcerea întocmai şi în hotară se priveşte şi în puneri înainte
şi în silogism.
Silogismul cel singuratec, din două însuşiri, adică din două hotară din
margini se alcătuieşte şi dintr0un mijlocitoriu de obşte, carele dacă într-
una din punerile înainte este supus, iar în cealaltă zis, atunci se face figura
cea dintâi a silogismului, prin aptru chipuri. Ale căruia silogism însuşirile
sunt acestea: că pre cea mai mică supunere să o aibă pururrea
adeveritoare, iar pre cea mai mare tăgăduitoare şi se adună cuprinzătoare
şi parte şi cu adeverire şi cu tăgăduire. Iar dacă la amândouă punerile
înainte se va zice asupra mijlocitoriu, face pre a doua figură, întocmai prin
patru chipuri. Ale căruia silogism, însuşirile sunt acestea:că niciodată să
nu fie din altă parte spunerea cea mai mare, nici punerile înainte să nu le
aibă asemenea la feliurime şi să adune punerea cu tăgăduire cuprinzătoare
şi din parte. Iar dacă iarăşi la amîndouă spunerile este supus mijlocitoriul,
face pre figura a treia, prin şase chipuri. Ale căruia silogism, însuşirile sunt
acestea:că pre cea mai mare spunere să o aibă pururea, fără deosebire la
cîtăţime, iar pre cea mai mică, niciodată tăgăduitoare şi să adune din parte
şi cu adeverire şi cu tăgăduire.

îNTîA FIGURă

Când mijlocitoriul cel de obşte sub o margine va fi supus, iar peste

cealaltă margine zis (şi arătat este că se zice peste cea mai mică şi este
supus sub cea mai mare). Atunci se face figura cea dintâi. Iar ale acestei
figuri chipuri silogisticeşti, pecum s-au zis mai sus, sunt patru, precum:
a. alaman
b. cercare
c. defini
d. lesnicios
şi cel dintâi chip se alcătuieşte din două spuneri cuprinzătoare
adeveritoare, adunând cuprinzătoare adeveritoare încheiere, precum:
A.= Tot omul este vieţuitoriu.
B.= Tot vieţuitoriul este fiinţă.
C.= Aşadar, tot omul este fiinţă.
Al doilea chip al figurii celei dintâi este acela carele, din cuprinzătoare
adeveritoare mai mică şi din cuprinzătoare tăgăduitoare mai mare spunere
adună cuprinzătoare tăgăduitoare încheiere, precum:
B.= Nici un vieţuitoriu nu este piatră.
A.= Tot omul est vieţuitoriu.
C.= Nici un om nu est piatră.
Al treilea chip al figurii dintâi este acela carele din adeveritoare din partea
mai mică şi din cuprinzătoare adeveritoare mai mare spunere, din aprte
adeveritoare, adună încheiere, precum:
B.= Tot omul est rîzătoriu.
A.= Oarecare vieţuitoriu este om.
C.=Aşadar, oarecare vieţuitoriu este rîzătoriu.
Al patrulea chip al figurii dintâi este acela carele, din tăgăduitoare
cuprinzătoare mai mare şi din adeveritoare din aprtea mai mică, adună
tăgăduitoare din parte încheiere, precum:
A.= Nici un logofăt nu est fără de condei.
B.= Oarecare rumîn este logofăt.
C.= Aşadar, nu tot rumînul este fără de condeiu.

A DOUA FIGURă

Cînd mijlocitoriul cel de obşte se zice peste amândouă marginile, atunci se

face adaos figură. Iar chipul silogisticeşti şi ale acestei figuri sunt patru,
precum:
A.= Dreptate
B.= Baere
C.= Peţitoriu
D.= Acolo
Cel dintâiu chip al figurii a doua este aceea carele din cuprinzătoare
adeveritoare mai mică şi din cuprinzătoare tăgăduitoare mai mare spunere,
adună încheiere cuprinzătoare tăgăduitoare, precum:

B.= Piatra nu este vieţuitoriu.

A.= Omul este vieţuitoriu.
C.= Omul nu este piatră.
Al doilea chip al figurii a doua este acela carele, din cuprinzătoare
tăgăduitoare mai mică şi din adeveritoare cuprinzătoare mai mare, adună şi
el cuprinzătoare tăgăduitoare, precum:
B.= tot omul este vieţuitoriu.
A.= Nici o piatră nu este vieţuitoriu.
C.=Nici o piatră nu este om.
Al treilea chip al figurii a doua este acela carele din adeveritoare din aprte
mai mică şi din tăgăduitoare cuprinzătoare mai mare, adună din aprte
tăgăduitoare, precum:
B.= Nici un necuvântătoriu nu este cuvântătoriu.
A.= Oarecare vieţuitoriu este cuvântătoriu.
C.= Nu tot vieţuitoriul este necuvântătoriul.
Al patrulea chip al figurii a doua este carele din tăgăduitoare din partea
mai mică şi din adeveritoare cuprinzătoare mai mare, adună şi el din parte
tăgăduitoare, precum:
B.= Tot omul este vieţuitoriu.
A.= Nu tot albul este vieţuitoriu.
C.=Nu tot albul este om.

A TREIA FIGURă
Figura a treia este când hotarul cel de obşte şi de mijloc este supus la
amândouă marginile. Iar chipuri ale aceleiaşi figuri sunt şase. Adică:
A= Tabacii
B= De la boi
C= îngeri
D= Feritoriu
E= Alibiu
F=

Cel dintâi chip este carele din două adeveritoare cuprinzătoare spuneri, a
două din aprte adeveritoare încheiere, precum:
A= Omul este vieţuitoriu.
B= Omul este cuvântătoriu.
C= Oarecare cuvântătoriu este vieţuitoriu.
Al doilea chip al figurii a treia este carele din tăgăduitoare cuprinzătoare
mai mare şi din cuprinzătoare adevertitoare mai mică, adună din parte
tăgăduitoare încheiere, precum;
A= Nici o zăpadă nu este vieţuitoare
B = toată zăpada este albă
C = Nu tot albul este vieţuitoriu
Al treilea chip al figurii a treia este carele din cuprinzătoare adeveritoare
mai mică şi din cuprinzătoare adeveritoare mai mare, adună din parte
adeveritoare încheiere, precum:
A = Oarecare om este negru.
B = Tot omul est vieţuitoriu.
C = Oarecare negru este vieţuitoriu.
Al treilea chip al figurii a treia este carele din adeveritoare din parte mai
mică şi din cuprinzătoare mai mare tăgăduitoare, adună din parte
tăgăduitoare, precum:
B = Nici o piatră este vieţuitoare.
A = Oarecare piatră este albă.
C = Aşadar, nu tot albul este vieţuitoriu.
Al cincilea chip al figurii a treia este carele din cuprinzătoare adeveritoare
mai mică şi din adeveritoare parte mai mare, adună din parte adeveritoare,
precum:
A = Tot omul este vieţuitoriu.
B = Oarecare om este alb.
C = Oarecare vieţutiroiu este alb.
Iar al şaselea şi el mai de pe urmă chip este, carele din cuprinzătoare
adeveritoare mai mică şi din tăgăduitoare din parte mai marre, din parte
tăgăduitoare adună încheiere, precum:
B = Nu tot omul este negru.
A = Tot omul este vieţuitoriu.
C = Nu tot vieţuitoriul este negru.

PENTRU îNTOARCEREA FIGURII

A doua şi a treia la figura cea dintâiu şi pentru aducerea la cea cu

neputinţă.
Din silogisme, unii s-au numit desăvârşit, iar alţii, nedesăvârşit. şi
desăvârşit sunt ai figurii cei dintâi, iar nu desăvârşit ai figurii celei de-a
doua şi a treia. şi desăvârşit s-au numit cel al figurii dintâiu. pentru că
dovedirea şi arătarea o fac dreapta ei singuri de sine ori de vor face
silogismul de la cel în tot, ori de la cel peste tot (pentru că de la o margine
către altă margine se fac, prin cel de mijloc şi de obşte) şi când fac
încheiere de la cel de peste tot, se aduce de la cel dintâi şi mai mare, către
cel mai mic şi mai de pe urmă hotar, prin însuşi cel de mijloc şi de obşte.
care de obşte şi de mijloc, decât cel mai mare este mai mic, iar decât cel
mai mic, mai mare. şi pentru aceea, închipuiesc rânduiala şi urmarea firii.
Fiindcă şi firea de la cele mai cuprinzătoare şi singuratice se pogoară, la
cele mai din parte şi mai alcătuite. Iar când adună de la cel în tot, atunci
călătorind pre calea cea mai ştiută şi simţirii mai cunoscută, de la hotarul
cel mai mic, prin hotarul cel de mijloc, iarăşi cu bună rânduială vin la cel
mai mare. şi aşa despre amândouă părţile nu greşesc din dovedirea cea
dreaptă şi arătată, ci şi din sus în jos şi din jos în sus, ca pre o scară arată
lucrul cel de nevoie, urmând meşteşugului şi celui dezlegătoriu. Aşadar şi
pentru aceasta, s-au numit figura cea dintâiu desăvârşit. Iar a doua şi a
treia s-au zis nu desăvârşit, pentru că dovedirea nu o fac dreaptă şi arătată
ele singure de sine, ci încolăcită mai vârtos şi ascunsă, care nu caută nici
spre fire, nici spre simţire. Că figura a doua făcând, dovedirea de la cel
peste tot, de la cele mai cuprinzătoare la cele mai din parte vine şi iarăşi se
întoarce şi v ine înapoi; şi ca cum rătăcindu-se din dreptul, iarăşi de la cele
mai dintâiu şi mai cuprinzătoare începuturi, vine la altele mai din parte. Iar
când aceasta a două figuri de la cel în tot adună, atunci, de la cele mai din
parte, la cele mai cuprinzătoare viind, iarăşi se întoarce şi începutul cel
dintâi ca cum uitându-l, de la alta vine la sfârşitul cel dintâi. şi aşa face
arătarea răsucită şi învăluită. Iar împotriva acestei figuri pătimeşte figura a
treia. Că de la cel peste tot, are două începuturi şi un sfârşit mai din parte
decât începuturile. Iar de la cel în tot, are un început adevărat, dar doar
sfârşituri mai cuprinzătoare decât acest feliu de început. Deci fiind că
aceste două figuri, adică a doua şi a treia n-au putut să ajungă la arătarea
cea dreaptă şi pentru aceasta s-au numit şi nu desăvârşit, au trebuinţă
spre săvârşire, adică spre întoarcerea arătării la cea de-a dreptul şi de
învârtiri singuratice şi de ducerea la lucrul cel cu neputinţă şi fără cuviinţă.
şi se face acest feliu de ducere, când ca cum oarecine răspunzând
împotriva încheierii silogismului, sau a vreuneia din spuneri, se va pune de
faţă lucrul cel potrivnic cu grăire împotrivă şi de aceea se va aduna oarece
cu neputinţă şi fără cuviinţă: cu neputinţă, cât către lucrul, iar fără cuviinţă,
cât către cuvânt, precum la acest silogism: nu tot albul este vieţuitoriu.
Aşadar, nu tot albul este om. Oricine se va pune împotrivă, că aceasta nu
este adevărat, nu tot albul este om. îi va fi lui adevărată cealaltă, care i se
pune înainte cu grăire împotrivă. Adică tot albul este om. (Fiindcă la toate
cele ce sunt şi nu sunt, o parte a grăirii împotrivă este adevărată, iar
cealaltă mincinoasă). dacă dar aceasta, adică nu tot albul este om, va fi
mincinoasă. va fi adevărată îngreşit ceea ce i se pune înainte cu grăirre
împotrivă, care este aceasta, tot albul este om. Că se împotrivesc cu grăire
împotriva una alteia tot şi nu tot; şi iarăşi oarecare şi nici unul. Dacă dar
pentru starea împotrivă, care zice tot albul este om, ar fi fost numai o
spunere a silogismului celui pus, adică acesta, tot omul este vieţuitoriu.
Luând acest feliu de spunere şi pre cea din starea împotrivă a celui ce
răspunde împotrivă, acest feliu de silogism se face, adică:
Tot albul este om.
Tot omul este vieţuitoriu.
Tot albul este vieţuitoriu.
Dar au fost şi o spunere mărturisită în silogismul cel mai dinainte, care
zice nu tot albul este vieţuitoriu.
Că aşa era acel silogism.
Nu tot albul este vieţuitoriu.
Tot omul est vieţuitoriu.
Nu tot albul este om.
Deci dar, pentru starea împotrivă au urmat aceasta, adică tot albul este
vieţuitoriu. Iar aceasta ce zice, că tot albul este vieţuitoriu şi iarăşi nu tot
albul este vieţuitoriu, cu neputinţă este la firea lucrului şi fără de cale a
zice că toată zicerea împotrivă spune adevărul împreună la unul şi acelaşi,
adică cum că acest feliu de cuvânt nu are loc şi încăpere de primire, ci este
cu totul neprimit. Pentru care, lucrul cel cu neputinţă şi fără de cale au
urmat la starea împotrivă celui ce au răspuns împotrivă. Drept aceea,
mincinoasă este împotrivă, iar adevărată încheierea silogismului celui mai
dinainte, ce zice: nu tot albul este om.şi tot acelaşi lucru cu neputinţă şi
fără de cele urmează şi când vreo spunere ori acei mai mici, ori acei mai
mari, că va lua mincinoasă în silogism, când figura sa păzeşte sănătoasă.
deci dar, într-acest chip se face ducerea la lucrul cel cu neputinţă. Dar de
aici vreme este, chipurile cele silogiceşti ale figurii celei adoua şi a treia, să
ducem la figura cea dintâi prin pilde. întâi dar chip al figurii celei a doua
este aceasta:
Tot omul este vieţuitoriu.
Nici o piatră nu este vieţuitoare.
Nici un om nu este piatră.
Al acestui silogism, spunerea cea mai mare întorcându-se înapoi, vom face
chipul al doilea al figurii celei dintâi. Căci, fiindcă hotărâtoriul acesta, adică
nimenea şi nici unul, se întoarce înapoi către sine, precum: dacă nici o
piatră nu este vieţuitoare şi nici un vieţuitoriu nu este piatră. Iar tot omul
este vieţuitoriu, apoi dacă tot omul este vieţuitoriul şi nici un vieţuitoriu nu
este piatră, aşadar, nici un om nu este piatră.şi aşa, prin întoarcea înapoi,
chipul cel dintâi al figurii a doua se aduce la figura cea dintâi. Iar prin
ducerea la lucrul cel cu neputinţă, aşa.Dacă nu este adevărată aceasta,
adică nici un om nu este piatră, va fi dar aceasta, adică oarecare om este
piatră. încă şi aceasta, nici o piatră, nu este vieţuitoare. Se adună dar la al
patrulea chip al figurii celei dintâi, că nu tot omul este vieţuitoriu. Că dacă
oarecare om este piatră şi nici o piatră nu este vieţuitoriu. Apoi, nu tot
omul est vieţuitoriu. şi era supus şi acest hotărâtoriu, tot, care este fără
cuviinţă. Al doilea chip al figurii a doua, prin două întoarceri înapoi, se va
aduce la al doilea chip al figurii celei dintâi. Precum nici o piatră nu este
vieţuitoare. Tot omul este vieţuitoriu. Nici o piatră nu este cuvântătoriu.
Dacă oarecare vieţutiroiu este cuvântătoriu. şi nici un cuvântătoriu nu este
necuvântătoriu. Apoi nu tot vieţuitoriul este necuvântătoriu. Prin ducerea
la lucrul cel cu neputinţă. Dacă este mincinoasă aceasta, nu tot vieţuitoriul
este necuvântătoriu, va fi dar adevărată aceastalaltă, adică, că tot
vieţuitoriul este necuvântătoriu. Este încă pus şi nici un necuvântătoriu nu
este cuvântătoriu. Aşadar, nici un vieţuitoriu nu este cuvântătoriu. Era pus
încă şi oarecare vieţuitoriu este cuvântătoriu.Care nu se poate.
Al patrulea chip al figurii a doua, la întâia figură se va aduce, nicidecum
prin întoarcerea împorivă, ci numai prin ducerea la lucrul cel necuviincios.
Că acesta se alcătuieşte din zicerile nu tot şi tot. Ci aceasta ce zice, tot, se
învârteşte către aceia ce zice, oarecare.
Iar două spuneri din parte, necum la cea dintâiu figură, dar nici la altă
figură nu fac silogism.Pentru aceea, prin învârtire împotrivă acest feliu de
chip al figurii a doua, nu poate să se întoarcă la figura cea dintâi. Ci se
întoarce prin ducerea la lucrul cel cu neputinţă. Precum nu tot albul este
vieţuitoriu. Tot omul este vieţuitoriu. Aşadar, nu tot albul este om. Dacă nu
este aceasta, va fi tot albul, om. Este încă şi tot omul vieţuitoriu. Dacă tot
albul este om şi tot omul este vieţuitoriu. Aşadar, tot albul este vieţuitoriu.
Era încă pus şi nu tot, care este fără cale. Aşadar, se aduce figura a doua
la cea dintâi figură. Iar a treia, aşa: chipul cel dintâi al figurii a treia.
Tot omul este vieţuitoriu. Tot omul este cuvântătoriu. Oarecare
cuvântătoriu este vieţuitoriu. întoarcă-se cea mai mică. Dacă tot omul este
vieţuitoriu, este om, iar tot omul este cuvântătoriu. Aşadar, oarecare
vieţuitoriu este cuvântătoriu. Dacă nu oarecare vieţuitoriu este
cuvântătoriu. Nici un vieţuitoriu nu este cuvântătoriu. Iar tot omul este
vieţuitoriu. Dacă tot omul este vieţuitoriu şi nici un vieţuitoriu nu este
cuvântătoriu, nici un om nu va fi cuvântătoriu. dar era pus şi tot. Al doilea
chip al figurii a treia: toată zăpada este albă. Nici o zăpadă nu este
vieţuitoare. Nu tot albul este vieţuitoriu.
învârtească-se împotriva cea mai mică. Dacă toată zăpada este albă şi
oarece alb este zăpadă, iar nici o zăpadă nu este vieţuitoare, aşadar, nu tot
albul este vieţuitoriu. Dacă nu aceasta, tot albul este vieţuitoriu. Este încă
şi toată zăpada albă.Deci, dacă toată zăpada este albă şi tot albul este
vieţuitoriu, aşadar, toată zăpada este vieţuitoare. Era încă şi nici o zăpadă,
vieţuitoare.
Al treilea chip: oarecare om este negru.Tot omul este vieţuitoriu. Oarecare
negru este vieţuitoriu. învârtească-se amintirea cea mai mică: dacă
oarecare om este negru şi oarece negru este om, iar tot omul este
vieţuitoriu. Apoi dar, oarece negru este vieţuitoriu. dacă aceasta este
minciună, apoi nici un negru nu este vieţuitoriu. iar oarecare om este
negru.
Dacă oarecare om este negru şi nici un negru nu este vieţuitoriu, nu tot
omul este vieţuitoriu. Era încă şi tot. Al patrulea chip: oarece piatră este
albă. Nici o piatră nu este vieţuitoare. Nu tot albul este vieţuitoriu.
învârtească-se amintirea cea mai mică. dacă oarece piatră este albă şi
oarece alb este piatră, iar nici o piatră nu este vieţuitoare. Aşadar, nu tot
albul este vieţuitoriu. Dacă acesta nu este, va fi tot albul eeste vieţuitoriu.
este încă şi oarece piatră, albă.
Dacă oarece piatră este albă, iar tot albul este vieţuitoriu, oarece piatră dar,
este vieţuitoare. Dar era supusă şi zicerea care zice, nici unul.
Al cincilea chip: tot omul este vieţuitoriu. Oarecare om este alb. oarecare
vieţuitoriu este alb. întoarcă-se amintirea cea mai mare: dacă oarecare om
este alb şi oarecare alb este om, iar tot omul este vieţuitoriu. Aşadar,
oarecare alb este vieţuitoriu. întoarcă-se amintirea şi încheierea. dacă
oarecare alb este vieţuitoriu şi oarecare vieţuitoriu este alb. Al şaselea chip
şi cel mai de pre urmă: tot omul este vieţuitoriu. Nu tot omul este negru.
Nu tot vieţuitoriul este negru. Dar acest chip la figura cea dintâi, prin
învârtirea înapoi nu se aduce. Că se face din două puneri din parte,
întorcându-se înapoi hotărâtoarea aceasta, tot către aceia, oarecare. Drept
aceea, numai prin ducerea la lucrul cel cu neputinţă se face. Că dacă este
minciună aceasta, adică nu tot vieţuitoriul este neam, va fi adevărată ceea
ce se zice cu grăire împotrivă, adică că tot vieţuitoriul este negru. Dar era
şi tot omul este vieţuitoriu. Dacă dar tot omul este vieţuitoriu şi tot
vieţuitoriul este negru, tot omul este negru. Dar era supus şi cuvântul ce
zice, nu tot. care este fără cuviinţă. Cu putinţă însă este şi alt feliu să
facem: ducerea celorlalte figuri la figura cea dintâi, de la cel în tot şi nu în
tot. Aşişderea iarăşi şi de la cel peste tot şi peste nici unul. Ori prin
întoarcerea înapoi de se va săvârşi acest feliu de ducere, ori prin tragerea
la lucrul cel fără cale. Dar fiindcă filosofia, precum de multe ori s-a zis
caută pre cele cuprinzătoare şi la acestea se îndeletniceşte. Iar chipul al
treilea şi al patrulea al figurii celei dintâi adună din parte, se aduc şi la
chipurile cele ce adună cuprinzătoare întru aceeaşi figură dintâiu, la chipul
cel dintâiu zic şi la al doilea; mai întâiu aducându-se cu arătarea prin lucrul
cel cu neputinţă, la cele ce se adună cuprinzătoare în figura a doua şi prin
trânsele, de aceea la silogismii cei cuprinzători ai figurii dintâiu.Precum
chipul al treilea al figurii dintâiu. Oarecarre vieţuitoriu este om. tot omul
este rîzătoriu. Oarecare vieţuitoriu este rîzătoriu.De nu este oarecare
vieţuitoriu, rîzătoriu, nici un vieţuitoriu nu va fi rîzătoriu. dar este şi tot
omul rîzătoriu. şi se adună la al doilea chip al figurii a doua, nici un
vieţuitoriu nu este om. Era supus încă şi oarecare vieţuitoriu este om. Al
patrulea chip al figurii dintâi. Oarecare arap este logofăt. Nici un logofăt nu
este nesciitoriu. Nu tot arapul este nescriitoriu. De nu este aceasta, va fi
cealaltă; tot arapul este nescriitoriu. Dar este şi nici un logofăt nu este
nesciitoriu. Se adună dar cu chipul al doilea al figurii a doua; nici un arap
nu este logofăt. Dar era supus şi oarecare. Fiind dar că al treilea şi al
patrulea chip al figurii dintâiu se aduc la silogismii cei cuprinzători aifigurii
a doua. Iar acestea iarăşi se aduc la silogismii cei ce adună cuprinzătoare
în figura dintâi, precum am mai arătat mai sus: arătat este că şi chipul al
treilea al figurii dintâiu şi al patrulea, se vor aduce la cei ce adună
cuprinzătoriu întru aceeaşi figură dintâiu. Iar dacă toţi silogismii se aduc la
figura cea dintâiu (că şi aceasta s-au arătat), apoi şi la chipul cel dintâiu şi
al doilea al figurii dintâiu se vor urca toţi şi nici o încheiere din parte nu se
va afla nicăierea, după acest meşteşug.

PENTRU SILOGISMI
 cei împleticiţi, cum se pot aduce la silogismii cei de obşte şi a se
cerca

A.
Din silogismi, unii sunt singuratici, iar alţii alcătuiţi. Singuratec este întru
carele hotarul cel de mijloc se înjură în spunerile înainte numai cu o
margine a încheierii, adică numai cu cel în cea mai mare era asupră, sau
numai cu cel în cea mai mică era supus. şi atunci, punerile înainte sunt
singuratice.

B.
Din silogismii cei singuratici, unii sunt neîmpleticiţi, a cărora încheiere este
desluşită şi nu împleticită.Alţii sunt împleticiţi, a căror încheiere pentru
aceasta nu este desluşită, ci împleticită.

C.

încă aceea trebuie să zicem, că nu toţi singuraticii silogismi pot a se zice

slobod împleticiţi singuratici. Că adeseori pentru spunerea prin întâmplata
împleticire, doi sau mai mulţi silogismi neîmpleticiţi se cuprind într-ânşii. şi
aşa numărul silogismilor prea cu îndemânare se trage şi se micşorează.

D.
Fie acest silogism drept izvod. Cu mintea se adeverează a fi domnii cinstiţi.
deci Măria Sa Vodă este domn. Aşadar, cu mintea se adeverează că Măria
sa Vodă este cinstit.

E.

într-acest silogism dintâiu se vede că s-au învăluit acest singuratic şi

neîmpleticit silogism. Tot domnul este cinstit. Măria Sa Vodă este domn.
Aşadar, Mă
ria Sa Vodă este cinstit. Aşişderea, într-al doilea se cuprinde acest
silogism care încearcă pre cea mai mare a celui dintâiu. Orice lucru învaţă
socoteala cea dreaptă, acela este de făcut. deci socoteala cea dreaptă
învaţă a se cinsti domnii. Aşadar, domnul Măria Sa Vodă este de a fi cinstit.

F.
Aceşti silogismi se numesc împleticiţi nu fieştecum, penru că din
împleticite puneri înainte se alcătuiesc, ci pentru că marginile încheierii
care în punerile înainte sunt împleticite cu tot şi cu întregul, nu se iau. Ci
hotarul cel de mijloc în una din spunerile înainte se înjugă numai cu o
parte, adică sau cu supusul, sau cu zisul asupra al încheierii. Iar cealaltă a
încheierii, prin mijlocul unei margini, se înjugă în cealaltă spunere înainte
cu acelaşi chip.
 V.
Drept izvod. Soarele este lucru nesimţitoriu. Perşii se închinau la soare.
Aşadar perşii se închinau la un lucru nesimţitoriu. Aicea zisul asupra al
încheierii, se închina la lucru nesimţitoriu, a căruia numai parte, adică
lucru nesimţitoriu, în cea mai mare se pune. Iar, se închina, în cea mai
mică.

I.

Aceşti singuratici silogismi împleticiţi nu se pot cunoaşte îndestul din

canoanele cele de obşte care sunt pentru forma cea silogisticească,
fiindcă n-au atâta luare aminte la lucru, câtă au la formă. Drept aceea, prea
adeseori se leapădă, ca cum ar fi prea cu stricăciune închipuiţi, măcar de
sunt prea sunt prea buni. Iar alţii se primesc ca cum ar fi bine închipuiţi,
măcar de sunt şi prea răi.

O.
Care vătămare se va goni, de ne vom sfătui mai mult cu cea de obşte
lucrare a minţii, decât cu canoanele Logicii, spre a judeca bunătatea
încheierii. deci trebuie să arătăm noi, cum pot a se aduce la silogismii cei
neîmpleticiţi, de care pînă acuma s-au zis că se poate cerca prin aceleaşi
canoane, care deprindere, Logicii celei mai vechi n-au băgat-o în seamă.

I.

Izvodul întâiu. toate punerile înainte care sunt întemeietoare din graiuri
lucrătoare, sunt oareşcum împleticite, din care adeseori se adună
silogismi, ale cărora forme şi încheieri anevoie se socotesc. precum când
zicem:legea cea Dumnezeiască porunceşte ca să ne supunem domnilor.
Măria Sa Vodă este domn. Aşadar, legea cea Dumnezeiască porunceşte ca
să ne supunem la Măria Sa, Vodă.

A.I.

Acest silogism se vede că este făcut în figura a doua, în care însă nimic nu
se încheie din două ziceri asupra. şi însă puterea acestei apucări este atâta
de tare şi încheietoare, încât de a şti greşi împotriva canonului, dar cu
toate acestea se poate zice că este mai vârtos însuşi canonul rău, decâta
zice că apucătura este greşită.

B.I.

Deci această apucătură este puternică. Că în punerea înainte: legea cea

Dumnezeiască porunceşte ca. şi ci: zicerea aceia, domnilor, se ia peste tot,
pentru toţi domnii în parte. şi de aici: Măria Sa Vodă este din numărul
domnilor, cărora suntem porunciţi a ne supune.

C.I.

Către aceste, hotarul acesta, domnilor, într-acest loc nu este zic asupra, ci
hotar de mijloc, măcar că este înjugat cu hotarul, porunceşte, căci care
este şi asupra, se cade să se zică asupra de altceva. dar domnul, nu se
zice asupra de lea legea Dumnezeiască. Aşişderea zisul asupra se strânge
prin lucrulcel supus, dar domnul nu se strângeîntru această punere
înainte, fiindcă se ia peste tot.

D.I.

trebuie dar să zicem că este însuşi lucrul cel supus al celeilalte puneri
înainte împleticite, carele este trecută în minte, cu această înţelegere.
Legea cea Dumnezeiască porunceşte ca domnii să se cinstească. De unde
spre aducându-se silogismul, acelaşi este cu cel următoriul şi va fi
întocmai la putere cu cel pus înainte mai sus.
La mijlocul dintâi al figurii dintâi; domnii trebuie a se cinsti. Măria Sa Vodă
este domn. Aşadar Măria Sa Vodă trebuie a se cinsti.

E.I.

Silogismul acesta este când hotarul, măria sa, Vodă, va fi singuratic, iar
singuratecele vor fi mai întâiu decât cele peste tot şi se vor lua după toată
întinderea, precum mai sus zic. Deci tinderea înainte care zice în
silogismul cel mai deasupra aşa: legea cea Dumnezeiască porunceşte.
Care se vede că este tindere înainte începătoare, este numai tindere
înainte întâmplătoare.

F.I.

Alţi zilogismi sunt care se văd curat asupra, grăiţi, în figura a doua şi însă
sunt prea închegători. Adică; tot preotul cel învăţat ştie să folosească pre
enoriaşii săi. Dar în vremea de acuma, sunt foarte puţini preoţi de acest
feliu. Aşadar, în vremea de acuma sunt foarte puţini învăţaţi preoţi.

Z.I.

prea bun silogism este acesta carele încă e cu asupra grăire, dar numai la
arătarea când cea mai mică va fi cu înţelesul încheietoare, cuprinzând pre
aceasta tăgăfuitoare. cei mai mulţi Preoţi în vremea aceasta nu ştiu să
folosească pre enoriaşii săi. De unde şi încheierea se aduce la această
tăgăduitoare. cei mai mulţi Preoţi în vremea aceasta nu sunt învăţaţi preoţi.
Izvodul al treilea.
 I.I.
Iată şi alt silogism, carele fiind al figurii dintâiu, se vede că are
tăgăduitoare pre cea mai mică, împotriva canonului ei şi cu nimic mai puţin
este prea bun. Toţi aceia, de la care nu se pot răpi acelea pre care iubesc,
sunt puşi afară de gândurile vrăjmaşilor. Dar de la aceea care numai pre
Dumnezeu iubesc, a se răpi aceia pre care iubesc nu se poate. Aşadar, toţi
aceea care numai pe Dumnezeu iubesc, sunt puşi afară de gândirile
vrăjmaşilor.

O.I.
Acest silogism bun este şi numai cea mai mică se arată tăgăduitoare,
fiindcă sub zăcătorii cei mai mari, care se cădea a se asupra grăi către cea
mai mică nu este: adică aceia de la care pot a se răpi acela pre care iubesc.
Cei dimpotrivă: aceia de la care a se răpi nu pot: acum dar acesta se
asupra grăieşte către aceia care numai pre Dumnezeu iubesc. Deci
înţelegerea celei mai mici este: ci toţi aceia care numai pre Dumnezeu
iubesc, sunt din numărul acelora, de la care acelea pre care iubesc, a se
răpi nu pot.Care tindere înainte este cu adevărat asupra grăită.

C.
Izvodul al patrulea: deosebit de acestea pre multe apucături de acest feliu
sunt, ale cărora toate tinderile înainte se văd a fi tăgăduitoare, împotriva
canonului celui de obşte al silogismelor şi însă acelea prea bune sunt,
adică. ori ce nu are părţi, acela nu se poate a pieri prin dezlegareapărţilor.
Dar sulfetul nostru nu are părţi. Aşadar, sufletul nu se poate a pieri prin
dezlegarea părţilor.

C.A.
Cea mai mică a acestui silogism cu înţelegerea asupra grăită este. Că întru
aceea, hotarul cel de mijloc (carele în cea mai mare parte este sub
zicătoriu) se asupra grăieşte. Acum dar, sub zicătoriu nu este cel care are
părţi, ci acesta care nu are părţi, pentru aceia, ca o înţelegere a celei mai
mici aceasta: sufletul nostru este lucru ce nu are părţi. Care tindere înainte
asupra grăită este, având însă asupra grăit tăgăduitoriu.

C.B.
Deci dintru aceest silogism şi din alţi asemenea silogismi, nu se poate
cerca ce nu este cu singurime adevărat acel canon de obşte, care zice: din
cele chiar tăgăduite, urmează nimic.

C.G.
Aicea se cuvine a se aduce şi aminte, adică din cele din minte, din care
adică o tindere înainte spusă este tăgăduitoare, dar care se subînşelege în
minte, cu trebuinţă se cade a fi asupra grăită. Adică Dumnezeu nu este
trupelnic. Aşadar, Dumnezeu nu est hotărât. Unde în minte se subînţelege
această tindere înainte asupra grăită: adică tot trupelnicul este hotărât.

C.D.
Acum urmează ca să arătăm meşpteşugul a vreunui silogism, de încă e
bine sau nu. Deci pentru ca să se încerce tinderea înainte, al cărui adevăr
nu se cunoaşte nouă desluşit, este trebuinţă de a se căuta vreo tindere
înainte mai cunoscută împreună cu care să se adevereze, care tindere
înainte pentru aceea poate a se numi cuprinzătoare.

C.E.
şi pentru că nu se poate ca cineva să spună cu aceleaşi cuvinte pe
tinderea înainte, care trebuie a se cerca, nedeosebindu-se de aceea într-alt
feliu şi cu urmarea nu ar cerca-o, se caută şi altă tindere înainte, care să
arate că tinderea înainte cea de cercat se cuprinde de cea cuprinzătoare. şi
aceasta poate a se numi alăturătoare.

C.F.
în silogismii cei asupra grăitori se vesteşte că puţină deosebire este, ca
una din tinderile înainte să cuprindă pre încheiere. Că fiecare oareşcum o
cuprinde şi cu mutare o arată că se cuprinde de sine. Adică se se va îndoi
cineva, oare omul cel desfrânat se face nenorocit; voi închipui pre acest
silogism. Tot cel ce se face rob patimilor sale este nenorocit. Tot
desfrânatul este rob patimilor sale. Aşadar, desfrânatul este nenorocit.

C.Z.

pe oricare din tinderile îninate vei lua cum că se cuprinde de dânsa

încheierea şi ai zice că se arată drept prin cealaltă, drept vei zice: că
încheierea se cuprinde de cea mai mare, fiindcă robul patimilor cuprinde
sub sine pe cel desfrânat. Adică desfrânatul se cuprinde în întinderea
aceluia, sau este unul din cei mai de jos ai aceluia, precum arată cea mai
mică.

C.I.
Se cuprinde şi de cea mai mică, fiindcă robul patimilor închide în
închipuirea sa pre închipuirea nenorocitului, după cum arată cea mai mare.
Când încă cea mai mare se va obişnui a fi mai cuprinzătoare decât cea mai
mică, obişnuieşte aşa şi zice cuprinzătoare: iar cea mai mică, alăturătoare.

C.O.
în silogismii cei tăgăduitori, când numai una din tinderile înainte va fi
tăgăduitoare şi se va vedea că tăgăduitoarea se închide numai în cea
tăgăduitoare, atunci tinderea înainte cea tăgăduitoare este cuprinzătoare:
iar tinderea înainte cea asupra grăitoare este alăturătoare, deşi va fi
tăgăduitoare cea mai mare sau cea mai mică.
 L.
Tot fericitul este mulţumit cu starea sa. Dar nici un scump nu este
mulţumit cu starea sa. Aşadar, nici un scump nu este fericit. într-acest
silogism, mai drept se zice că cea mai mică, care este tăgăduitoare,
cuprinde pre încheierea tăgăduitoare. iar cea mai mare a lui este
arăttătoare. Fiindcă aceasta mai mică, adică nici un scump nu este
mulţumit cu starea sa, dejugă cu totul de la cel scump pre cel mulţumit cu
starea sa. şi e la aceasta, dejugă pre cel fericit. Când se va arăta în cea mai
mare, că închipuirea fericitului se închide cu totul în închipuirea
mulţumitului.

PENTRU CEA DIN MINTE

A.
Silogism nesăvârşit se socoteşte carele nu face îndestulare cu cele patru
căutate ale silogismului celui desăvârşit.

B.
Dintru aceştia, cel dintâiu este cel carel se zice, cea din minte, întru carele
una din tinderile înainte, adică se lasă dimpotrivă în minte. Adică, mintea
gândeşte. Aşadar, mintea este duh.

C.
Deci, cea din minte se zice silogism nesăvârşit, numai pînă la zicerea cea
dinafară, fiindcă cealaltă tinder înainte se ţine în minte, de unde s-au şi
făcut pricină numelui şi pentru aceea pînă la minte, adică până la zicerea
cea din lăuntru este cea din minte silogism desăvârşit.

D.
şi cu adevărat nu poate să fiue gândire nici mai desăvârşit, nici mai
arătată, nici mai adeverită decât aceasta: tot omuleste vieţuitoriu. Aşadar,
oarecare om este vieţuitoriu. însă care gândire este cea din minte, se şi
aduce fără mijlocire la zisul cel pentru tot. deci măcar că această aucătură
este mai singuratică decât toate, însă nu este lipsită desăvârşirea sa.

E.
în cea din minte, una din tinderile înainte se face în minte, atât pentru mai
multă scurtare, cât şi pentru minciuna cea ascunsă. iar uneori, pentru
slăbiciunea silogismului. Că de se vor spune deschis toate tinderile
înainte, mai lesne se va arăta minciunea sau slăbiciunea silogismului.

F.
Deci numai două tinderi înainte se spun la cea din minte, din care cea
dintâi se cheamă mergătoare înainte, iar cea din umră, următoare.
 Z.
şi pentru ca să ştii care din tinderile înainte lipseşte, îţi dau acest
îndreptariu. Dacă în mergătoarea înainte nu se află asupra grăitul
încheierii, atunci lipseşte cea mai mare. Iar dacă aceea nu se află sub
zicătoriul încheierii, atunci lipseşte cea mică.

I.
Sau mai pre larg, dacă acelaşi sub zicătoriu va fi al mergătoriului înainte şi
al încheierii, atunci în cea din minte se cere tindere înainte mai mare. iar de
va fi desoebit sub zicătoriu şi acesta va fi asupra grăit, se cere cea mai
mică. iar dacă şi aceasta va fi asupragrăită deosebită, l;ipseşte cea mai
mare, care va fi întemeietoare.

O.
Adică cum la acest silogism care se zice, cea din minte. Scumpii sunt
lipsiţi. Aşadar, scumpii nu sunt bogaţi. Lipseşte această mai mare tindere
înainte: nici un lipsit nu este bogat. Iar într-acesta, adică vieţuitoriul este
fiinţă. Aşadar omul este fiinţă. Lipseşte aceasta mai mică: dar omul este
vieţuitoriu. Mai în scurt, la cea din minte, aceasta, fapta cea bună face pre
om a fi fericit. Aşadar, desfrânarea face pre om ticălos. Lipseşte aceasta
mai mare, care este întemeietoare. Dacă fapta cea bună face pre om a fi
fericit, desfrânarea, fără nici o îndoială, face pre om ticălos.

I.
împreună împleticirea părţilor a celei din minte, adică a mergătoarei înainte
şi a următoarei, atârnă din tinderea înainte cea mai de sus. Căci
adăugându-se aceea, se arată şi gândul următor şi se face silogismul
desăvârşit.

PENTRU SILOGISMII
cei întorşi

A.
între silogismii cei nesăvârşiţi se obişnuieşte a se scrie şi silogismul cel
întors, carele se zice aşa pentru că se schimbă pre rânduiala părţilor
silogismului celui desăvârşit. Adică figura toată închisă este cu ale şase
linii. Aşadar, şi pătratul, pentru că este figură.

B.
într-acest silogism, încheierea este în locul celei mai mici. şi cea mai mică,
înlocul încheierii. Iar după orânduiala sa cade a fi aşa: toată figura de ale
sale linii închisă este. Dar tot pătratul figură este. Aşadar, tot pătratul de
ale sale linii este închis.
 G.
Această desăvârşire însă nu este atâta, la care să nu se poată deodată a se
aduce leac. pentru că orice parte se poate a se aduce la locul său şi aşa va
fi silogismul prea desăvârşit.

PENTRU SILOGISMUL CE SE NUMEşTE APăCăTURă,

carele se zice elineşte Epihirima

A.
La acestea se apropie apucătura şi este silogism, carele pe tinderile
înainte le întăreşte cu tot feliul de puneri înainte cercătoare şi în cea de pe
urmă încă e.

B.
Adică, ca nu silit omul de cuvântul cel trăgătoriu, să caute la acesta, carele
este cu îndoilaă şi să se voiască a îndupleca pre ascultătoriul său, asuce
aici la cercările sale pre cele cuprinse tinderii înainte.

G.
La această apucătură poate să se aducă şi silogismul lui Cicero, pentru
Milon. Toţi pânditorii et slobod a se omorî, după cum arată legea firii şi
judecata neamurilor şi pildele. Dar Clodie au fost pânditoriul lui Milon,
fiindcă i-au aşezat pândiri înaintea ţărimii sale, precum se dovedeşte din
arătarea armelor şi a ostaşilor şi a celorlalte. Aşadar, slobod a fost ca
Milon să omoare pre Clodie.

D.
Silogismul; acesta va fi desăvârşit de se vor socoti cele de mai sus şi nu
se vor ţine fără numai acele trei puneri înainte sub aduse mai sus.

PENTRU PROSILOGISM

A.
Urmează prosilogismul, în carele de unii se zice aceea care se aduce spre
întărirea a oricăreia din tinderile înainte, sau silogism, sau apucătură. Se
obişnuieşte dar, de alţii a se hotărî apucătura întărită din doi silogismi
aşezaţi aşa, ca încheierea celei dintâi să fie mai mare sau mai mică decât a
celei mai de pe urmă.

B.
Adică tot cuvântătoriul este rîzătoriu. Dar tot omul este cuvântătoriu.
Aşadar, omul este rîîzătoriu. Dar nici un asin nu este rîzătoriu. Aşadar, nici
un asin nu este om.
Aşişderea, tot vieţuitoriul este simţitoriu. Dar tot omul este vieţuitoriu.
Aşadar, tot omul este simţitoriu. Orice estesimţitoriu. dar tot omul este
simţitoriu. Aşa tot omul este muritoriu.

G.
însă poate a se lăsa sau a se subînşelege cea mai mare a silogismului
celui mai de pe urmă. Deci e a se lăsa, socotesc unii. De une la aceia
prosilogismul sau silogismul cel covârşitorire este,când doi silogismi se
ţin împreună de cinci tinderi înainte, aşa că încheierea celui mai dintâi să
fie cea mai mare. Sau a celui următoriu, cea mai mică.

D.
între acestea, acest mijloc de apucătură este la minte foarte greu, care fără
plăcere oboseşte cu atâta lungă înşiruire de silogismi, înaintea căreia nu
cu îndestulată îndemânare punepre cîte caută un lucru şi face pre minte a
slăbi cu lungă lucrare. Fiindcă nimic altceva nu împiedică pre orice suflet,
ca cea lungă înconjurare a cuvintelor.

E
Deci pre aceste mijloace de apucături prea lesne le vei aduce la silogismi
săvârşiţi, dacă vei deosebi pre cele mai dintâiu tinderi înainte de celelalte.

PENTRU APUCăTURA CE SE NUMEşTE GRăMăDITORIU,

care elineşte se zice Soritis.

A.

Dacă tinderi înainte de mai mulţi silogismi se vor împletici într-o înşiruire,
aşa ca asupra grăitul cei mai dintâiu să fie întotdeauna sub zăcătoriu al
celei după dânsa, până când în cea de pe urmă se adună în încheiere
asupra grăitul tinerii înainte celei depe urmă, cu sub zicătoriul celei
dintâiu. Apucătura aceasta se ziceînmulţită sau grămăditoriu silogism, sau
adunare.

B.
Aşa se face în copaciul lui Porfirie. Tot omul este vieţuitoriu. Tot
vieţuitoriu este viu. Tot viul este trup. Tot trupul este fiinţă. Aşadar, tot
omul este fiinţă. Alt feliu de grămăditoriu. Mintea este fiinţă gânditoare.
Fiinţa gânditoare este duh. Duhul nu este vreo întindere. Orice nu este
întindere, nu are părţi afară de părţi. Orice nu are părţi, afară de părţi, acela
este nedezlegat. Orice este nedeutul şi zlegat, acela este nemuritoriu.
Aşadar, mintea este nemuritoare.

G. Acest mijloc de a gândi, cu cât este prea trebuincios

spre dovedire, cu atâta lesnire se mută în măestrie de gând, sau în gândire
alăturea, dacă nu se va amesteca o întindere înainte, care nu din trebuinţă
este adevărată, sau dacă fără amestecare vor fi tăgăduitoare unite
împreună în silogismul grămăditoriu.

D.
începutul şi temelia acestei apucături sunt îndoite. întâiu este îndreptariul
acela înaintea asupra grăitoarei. orice se zice pentru asupra grăit, se zice
şi pentru sub zicătoriu. Sau orice se zice pentru cel deasupra asupra grăit,
sau pentru neam, acela poate aşa se zice şi pentru cel mai de jos, sau
pentru sub zicătoriu. Pre acest început se reazămă toţi grămăditorii, pre
care să se suie de la cei mai de jos la cei mai de sus.

E.
Celălalt început este acesta. între săvârşirile cele trebuincioase şi între
pricinile lor, atât ale celor mai de aproape, cât şi ale celor mai de departe,
trebuincioasă este împleticirea.
şi pre aceasta se întemeiază toţi grămăditorii şi într-aceştia sporeşte de la
sfârşit până la pricina lui cea dintâiu.

F.
Adică grămăditoriul are puterea numai în a hotărî care din trebuinţa sunt
sub orânduite, adică sub orânduiala sau asupra grăitoare, sau
pricinuitoare şi pentru aceasta este stricat grămăditoriul, când se face
trecere cu neamul la neam. încât s-au împreună stătuiaşte din pricini şi din
săvârşiri care se încep cu atingere.

Z.
Deci, dintr-aceste temeri se aduc următoarele pravile, sau îndreptarele
grămăditorilor, din care cea dintâiu este aceasta: în grămăditoriu niciodată
să nu fie mai puţine decât patru tinderi înainte. Iar pentru voia cuiva, pot
aşa lega împreună şi mai multe.

I.
îndreptariul al doilea
Toate tinderile înainte să fie din trebuinţă adevărate de sine şi nici una
mincinoasă, sau din întâmplare, sau cu atingere a fi adevărată. Socoteala
este pentru că dacă vreo tindere înainte, numai cu atingere va fi adevărată,
împleticirea tuturor nu va fi îndestul statornică. Iar dacă vreuna va fi
adevărată din întâmplare, încheierea adică oareşcum va sta, dar prea
nedesluşită va fi.

O.
Cu această răutate lucrează următorul grămăditoriu. Din minciuni se nasc
multe răutăţi. Pentru multe răutăţi s-au făcut pravile. Din pravile este
fericirea. iată dar din minciuni este fericirea. Unde a doua tindere înainte
numai din întâmplare este adevărată, pentru aceea dar, încheierea este
mincinoasă şi nestatornică.

I.
îndreptariul al treilea

Nici o tindere înainte trebuie a fi cu îndoială, nici să se împreună stătuiască

din hotară cu mijloace. Că de va fi vreuna cu îndoială, se va sub aduce din
cea mai înainte scrisă sub orânduială şi va strica pre însuşirea lucrurilor
cea căutată.

A.I.
De aici greşeşte acest grămăditoriu. Petru este om. Omul este vieţuitoriu.
Vieţuitoriul este viu. Viul este neam. Aşadar, Petru este neam. Se arată
adică răutatea dintru aceea, viu, care întru a treia tindere înainte se
subaşterne slobod. Iar întru a patra, după oarece. Deci, dintr-aceasta
îndoită sub aşternere se va sub aduce.

îndreptarul al patrulea
Aşişderea, nici una din tinderile înainte să fie îngustă, că alt feliu esoebit
de aceasta ca hotarul care se hotărăşte într-ânsa, în cea de aproape mai de
sus n-au fost hotărât şi pentru aceea îndoit oareşcum au umblat. Către
acestea, între cea dintâiu tindere înainte şi între încheiere, să nu se pună
nici una care să nu cuprinză pre mijlocul el feliuritoriu, care este chemat la
încheierea cea asupra grăitoare. Dacă va fi vreuna îngustă pre care să o
încheie cel de mijloc, acela în toată lăţimea sa nu se va lua. şi pentru aceia
va fi fără de cale. Deci rău va spori acest grămăditoriu. Tot omul este
vieţuitoriu. Tot vieţuitoriul este viu. Oarecare viu este lipsit cu simţirea.
Aşadar, oricare om este lipsit cu simţirea. primesc însă unii pre cea dintâi
punere înainte, pre care o soctesc că poate fi îngustă.

D.I.
îndreptariul al cincilea

toate tinderile înainte să fie cu trebuinţă, iar nu cu atingerea suprarânduite

sau împleticite, după cum trebuincioasă sub orânduire este între neamuri,
între feliuri, între neîmpărţite, între trebuincioasele săvârşirii şi pricini, între
hotar şi între hotărât şi între celelalte.

E.I.
Pentru care întru acest grămăditoriu nu cu putinţă se împleticesc şi pentru
aceea nici cu trrebuinţă sunt adevărate. Cine bine minte bine trăieşte. Cine
bine trăieşte bine face. Cine bine face este fericit. Aşadar, cine bine minte
este fericit.
 F.I.
îndreptariul al şaselea

Toate tinderile înainte să fie asupra grăitoare, că dacă la început sau la

mijloc se va băga vreo tăgăduitoare, grămăditoriul nu va spori. Toată fapta
cea bună este o închipuire cu legea. Tot ce este de o închipuire cu legea,
este lăudat. Nici un lăudat nu este rău. Nici un rău nu este întâmplare.
Aşadar, nici o faptă bună nu este întâmplare. Unde cu băgarea înauntru a
tinderii înainte celei tăgăduitoare se rumpe împleticirea celor asupra
grăitoare.

Z.I.
însă încheierea cu cea din împreună tăgăduită tindere înainte nu strică pe
cea împreună urmare a grămăditoriului. Adică reaua pătimire maşte pre
îndelunga răbdare. îNdelunga răbdare naşte pre cercare. Cercarea maşte
pre nădejde, nădejdea nu ruşinează. Aşadar, reaua pătimire nu ruşinează.

I.I.
şi socoteala acestuia se vede a fi aceasta, că măcar să fie tăgăduită cea de
pe urmă, însă nu strică pe înjugarea cea supragrăitoare. De unde se
semuieşte că acest îndreptar al şaselea nu este adeverit de tot.

O.I.
Dacă însă toate tinderile înainte vor fi tăgăduitoare, paote grămăditoriul să
sporească, luându-se aminte această mai înainte păzire. Că tinderile
înainte cele tăgăduitoare să se sub orânduiască una sub alta, nu mai puţin
decât cele asupra grăitoare: că se poate a se da şi tăgăduirilor oarecare
sub orânduire, deşi nu atâta desăvârşit ca asupra grăirilor: de unde
grămăditorii cei asupra grăiţi totdeauna sunt mai buni decât cei
tăgăduitori.

C.
Izvodul acesta mai de jos are pre oarecare sub orânduire.Trupul nu
socoteşte. Cel ce nu socoteşte nu gândeşte.
Cel ce nu gândeşte, nu înţelege. Aşadar, trupul nu înţelege. şi dar în aceşti
următori silogismi nu este nici o sub orânduire. îngerii nu sunt oameni.
Oamenii nu sunt pietre. Pietrele nu sunt duhuri. Aşadar, îngerii nu sunt
duhuri.

C.A.
Se dezleagă grămăditoriul într-atâţia silogismi cu mijlocul alama în al
figurii dintâiu. Câte hotare sunt sub luate înaintea încheierii şi aceasta
fieştecare vor fi mijloace singuraticilor silogismi. Pentru aceasta, în acel
dintâiu izvod, carele s-au adus mai sus, la paragraful al doilea, sunt cu
bunătate, trei silogismi, din care mijlocul celui dintâiu va fi vieţuitoriu. Al
celui de-al doilea, viu, al celui de-al treilea, trup.

C.B.
Adică în silogismul dintâiu, ia pre a doua tindere înainte a zisului
grămăditoriu şi o pune în locul celei mai mari şi pre cea dintâiu în locul
celei mai mici şi de aici, a doua pre încheiere. Pentru al doilea silogism, ia
pre a treia tindere înainte a grămăditoriului şi o nume în locul celei mai
mari şi ia pre încheire cea de aproape pusă şi iarăşi încheie. Pentru al
treilea silogism ia pre a patra tinder înainte a grămăditoriului şi o pune în
locul celei mai mari. şi pe încheierea silogismului al doilea o pune în locul
celei mai mici, pînă ce se va ivi însăşi încheierea grămăditoriului.

C.G.
şi cu alt mijloc poate a se face aducerea, adică aşa; ca silogismul cel
începătoriu să se alcătuiască din încheire şi din sub zăcătoriul tinderi
înainte, care de aproape merge înaintea încheierii. Celelalte mijloace şi
hotără se aduc în prosilogismi şi cercările mai mici.

C.D.
De va pofti cineva a şti mai multe pentru grămăditoriu, se va sfătui
împreună cu cărţile dascălilor logiceşti elor mai de curând.

PENRU APUCăTURA DIN DOUă

care elineşte se zice

Apucătura din două este un silogism alcătuit, întru carele, după ce spune
cineva deosebite părţi ale unui tot cu o tindere înainte dejugătoare, arată
cum că pentru tot se cade totdeauna se se încheie acelaşi lucru, despre
orice parte s-ar privi. Acest feliu este apucătura cea din două şi vestită a
lui Tertulian împotriva împăratului Traian, carele au poruncit să nu se facă
mai multă cercetare asupra creştinilor, însă să pedepsească pre aceia care
se vor arăta creştini. Creştinii (zice Tertulian) sunt sau răi sau buni.Deci, de
sunt răi, pentru ce opreşti să se facă cercetare pentru dânşii. Iar de sunt
buni, pentru ce îi osândeşti, care în chip privorovitoriu ca să zică aşa:
hotărârea ta cea pentru creştini este nedreaptă, oricum o va privi cineva,
ori răi e sunt ei, ori buni. Pentru că dacă cea dintâiu, pentru ce opreşti să
facă cercetare, iar dacă cea de-a doua, pentru ce îi osândeşti.

D.
Acest feliu de apucătură când se face după cum se cade, are prea mare
putere, fiindcă se ia de la cel potrivnic orice mântuire şi scăpare. însă la
aceasta se cere a se împărţi întâiu totul în parţile lui şi aceste părţi să se
numere toate, fiindcă de se va lăsa vreuna dintr-ânsele, atunci
apucăturadin două, nu mai plăteşte nimic. Acest feliu este acela prin care
se priciia unii dintre filosofii cei vechi, vrând să arate cum că nu se cade să
ne temem de moarte.
După moartea trupului (zice) sufletul sau nu vieţuieşte nicidecum, sau
vieţuieşte o viaţă mai bună. De va fi cea dintâiu, iată că sufletul nu mai
simte nimic. Iar de va fi cea de-a doua, iată că sufletul va fi mai fericit.
Aşadar, nu se cade să ne temem de moarte.Aşa ziceau ei, lăsând afară din
număr, pre căderea aceia, care face pre oameni să se teamă de moarte,
adică cum că pre suflet poate să-l moştenească o viaţă cu mult mai rea
decât cea dintâiu.

G.
A doua, încheierile care ies din fieştecare parte, se cade să fie adevărate şi
trebuincioase. Deci rău adună acela care vrea să îndărăcneze pre alţii de la
a se amesteca la treburile cele de obşte, zicând: de te vei amesteca la cele
de obşte, sau bine faci şi eşti neplăcut la oameni, sau rău faci şi eşti
neplăcut lui Dumnezeu. Deci, în nici un chip nu se cade să intri în cele
orăşeneşti, de vreme ce nu este trebuinţă, făcând bine, să fii neplăcut la
oameni. dar şi de vei fi neplăcut la cei răi, vei fi plăcut la cei buni, cărora de
a plăcea, pofteşte fiecare om cinstit.

D.
A treia, se cade a se păzi ca silogism să nu poată a se întoarce împotriva
aceluia care îl face, după cum că au pătimit. Pitagora cu un ucenic al lui,
căruia îi făgăduise ca să-l înveţe meşteşugul judecăţilor, cu tocmeală ca
să-i dea la început plată jumătate, iar cealaltă jumătate să i-o dea de va
birui la judecata dint6iu, la care s-ar apuca să părtinească. Deci, mustrând
pre ucenic că nu vrea să se apuce de nici o judecată, pentru ca să nu-l
plătească, l-au înfricoşat că va să-l tragă la judecată, zicând: tu îmi vei plăti
negreşit, pentru că ori vei câştiga, şi după socoteala noastră vrei să nu
plăteşti, sau vei pierde şi după hotărârea judecătorilor, îmi vei plăti. Nu-ţi
voi plăti în nici un chip, a răspuns ucenicul, că sau te voi birui şi juecătorii
mă vor scăpa ca să nu-ţi plătesc, sau mă voi birui şi nu-ţi voiu plăti nimic,
după tocmeala noastră.

PENTRU PRESTADUCERE

Prestaducere este un mijloc de apucătură, întru carele pentru un neam

întreg sau feliu se încheie în neam aceia care se încheie în parte, pentru
fiecare feliu sau pentru fiecare netăiat care se cuprinde întru acel neam
sau feliu. După cum omul, boul, calul, câinele, leul şi celelalte sunt
simţitoare. Aşadar, fiecare vieţuitoriu este simţitoriu. şi Socrate, platon,
Aristotel şi ceilalţi sunt cuvântători. Aşadar, fiecare om este cuvântătoriu.

B.
Aicea este trebuinţă se se facă desăvârşit şi prea deplin peste numărarea
sau să se potrivească chiar la toate părţile, aceia care se încheie pentru
totul. De unde rău ar zice cineva, cum căfierul, plumbul, cositorul, arama,
argintul se topesc în zeama cea iute a nitrului. Aşadar, fiecare metal se
topeşte în zeama cea iute a nitrului. De vreme ce lipsesc din preste
numărare aurul şi platina, care rămân neschimbate într-această zeamă iute.

G.
Acest feliu e apucătură este trebuincios la cei ce îşi petrec vremea cu
Fisica, când nu pot să supuie la luare aminte şi la cercarea lor pre toate
trupurile, care se cuvin la una şi aceeaşi frângere şi atunci se numeşte
apucătura din cele cu potrivire.

D.
Fac unii aducerea prestaducerii la silogismul figurii a treia, cu a lua pre
toate cele înguste drept mijloc şi cu acele a da pre cel mai mare al marginii
în cea mai mare tindere înainte şi pre cel mai mic în cea mai mică. Omul
simte, fiara simte. Omul şi fiara sunt vieţuitori. Aşadar, tot vieţuitoriul
simte.

E.
Adevărat, fiindcă a treia figură nu scoate încheiere lată, mai bine se va
aduce prestaducerea la întâia figură, dacă toate îngustele se vor lua în loc
de mijloace şi vor fi sub zăcători la cea mai mare, iar la cea mai mică se vor
asupra grăi. Adică omul şi fiara simte. Deci tot vieţuitoriul este om şi fiară.
Aşadar, tot vieţuitoriul simte.

PENTRU îNTEMEIETORII SILOGISMI

Tot întemeietorul silogism are pre oarecare mergătoriu înainte şi spre luare
şi spre încheire. iar mergătoriul înainte şi următorul sau că sporesc după
oarecare necurmată şi neruptă urmare şi se zic împreună unit, când şi
următoriul este un lucru. Sau se spun după deosebire şi depărtare şi
împreună se zic înjugat, când şi următorul se împreună stăţuieştedin
deosebite lucruri. Adică dacă om este şi vieţuitoriu este. Dar om este.
Aşadar şi vieţuitoriu este. Aceasta, adică dacă om este, se cheamă
mergătoriu înainte. Iar cealaltă, adică şi vieţuitoriu este, se zice următoriu,
pentru că vieţuitoriul urmează omului, împreună aducându-se înlăuntrul.
iar omul merge înaintea vieţuitoriului, împreună ducându-l. şi trebuie ca
totdeauna să fie următoriul sau spre mai mult ecât mergătoriul înainte, sau
întocmai, iar spre mai puţin niciodată. şi acesta tot, dacă om este şi
vieţuitoriu este, se numeşte unit, pentru că s-au unit unul cu altul şi
mergătoriul înainte şi următoriul. Iar aceasta, adică dar om este, se cheamă
spre luare şi împărtăşire. însemnează încă şi amândouă numele cum că
aceiaşi se ia de două ori.
Iar aceasta, adică şi vieţuitoriul este, se numeşte încheiere. Iarăşi, numărul
zece, ori că este pereche, ori nepereche.Dar nu este nepereche, aşadar
este pereche. Mergătoriu înainte adică, este numărul zece, iar următoriu
este când zici sau pereche este, sau nepererche. Iar acesta tot adică,
numărul zece sau pereche este, sau nepereche, se cheamă dejugat.Că se
priveşte aicea despărţire sau dejugare. Deci mijlocul cel dintâiu al
întemeietoarelor silogismuri este cel după necurmare, carele cu punerea
mergătorului înainte aduce împreună lăuntru pre următoriul. Adică de este
noapte, soarele sub pământ este. dar este noapte. Aşadar, soarele sub
pământ este.
Al doilea mijloc este cel după necurmare, carele cu stricarea următorului
strică împreună pre mergătoriul înainte. Adică, dacă acesta om este şi
vieţuitoriu este. Dar vieţuitoriu nu este, aşadar nici om nu este. deci întru
acest mijloc se păzeşte toată închipuirea învârtejirii împreună cu punerea
cea dimpotrivă. însă nu se cade a socoti în fiecare dintru aceste două
mijloace că este trebuinţa a lua totodeauna cu asupra grăire pre
mergătoriul înainte şi pre următoriul.Că se pot aşa lua şi amândouă asupra
grăitoare, precum la izvoadele ce s-au zis mai sus şi se pot şi amândouă
tăgăduitoare, sau mergătoriul înainte asupragrăitoriu, iar următorul
tăgăduitoriu sau dimpotrivă. Adică din două tăgăduitoare, mijlocul cel
dintâiu. De nu este acesta vieţuitoriu, nu este nici om. Dar nu este
vieţuitoriu. Aşadar nici om nu este. Că mergătoriu înainte într-acest
întemeietoriu silogism este, a nu fi acesta vieţuitoriu. iar următoriu, a nu fi
om. Deci cu punerea de a nu fi vieţuitoriu, aducem împreună lăuntru, pre a
nu fi om. Al doilea mijloc din două tăgăduitoare. Dacă nu etse acesta
vieţuitoriu, nici omeste.
dar om este, aşadar şi vieţuitoriu este. Mergătoriu înainte adică într-acesta
este a nu fi vieţuitoriu. Iar următoriu, a nu fi om. Deci cu stricarea de a nu fi
om, se strică şi a nu fi vieţuitoriu. Stricându-se dar ne a fi, se pune a fi. Din
mergătoriu înainte asupra grăitoriu şi din următoriu tăgăduitoariu, întâi
mijloc este acesta. dacă ziua este, noapte nu este. dar ziuă este, aşadar
noapte nu este. Al doilea mijloc, dacă era omul un lucru, niciodată ar fi
avut durere. Dar are durere, aşadar nu este un lucru. dar tăgăduitoriu
mergătoriu înainte şi din asupra grăitoriu următoriu, întâiu mijloc acesta
este. Dacă nu este ziuă, soarele sub pământ este. Darziuă nu este, aşadar
soarele sub pământ este. Al doilea mijloc. Dacă nu era omul alcătuit,
neamestecată şi de un feliu ar fi fost doftoria celor a fi tămăduit. Dar nu
este neamestecată şi de un feliu doftoria care îl tămăduieşte, aşadar
alcătuit este omul. deci acestea sunt cele două mijloace ale silogismelor
celor întemeietoare şi aşa se împreună stătuiesc, sporind după necurmare,
precum s-au zis. Iar din cele ce se grăiesc după depărtare, unde şi
deosebite lucruri este următorul. Unul este din împleticire tăgăduitoare,
carele cu punerea unuia dintr-ale următoriului strică pre celălalt sau pre
celelalte. şi se ia acesta sau din lucrurile cele ce nicidecum sunt
dimpotrivă puse, sau din cele ce cu mijlocire sunt dimpotrivă puse şi care
au prre mijloc ne nehotărât. La cele ce sunt cu mijlocire dimpotrivă puse şi
au pe mijloc de nehotărât, urmează aşa: corbul nu este şi alb şi negru, dar
este negru. Aşadar nu este alb. şi iarăşi cucul nu este şi alb şi negru şi
galben, ci este alb.Aşadar, nu este celelalte. La cele ce nu sunt dimpotrivă
puse urmează aşa: cel ce se vede nu este şi om şi cal, şic şi câine, ci este
om. Aşadar nu este celelalte. şi aceasta adică este al treilea mijloc al
întemeietoarelor silogismi. Al patrulea, cel din dejugătoriu, carele cu
punerea unuia dintr-ale următoriului strică pe celălalt sau pre celelalte. şe
ia dar acesta şi la cele cu nemijlocire dimpotrivă puse şi la cele cu
mijlocire, însă care au hotărât pe mijloc. şi cu nemijlocire adică, după cum
numărul zece sau pereche este, sau nepereche. Dar pereche este. Aşadar,
nu este nepereche. Iar cu mijlocire şi cu hotărâre este, adică acesta decât
acesta, sau mai mare este sau mai mic, sau întocmai. Dar poate că este
întocmai. Aşadar nici mai mare este, nici mai mic.
Al cincilea mijloc, cel din dejugătoriu, carele stricarea unuia dintr-ale
următorului sau şi a celorlalte afară de unul, aduce înlăuntru pe celălalt. Se
ia dar şi acesta la care şi al patrulea, adică numărul şase, sau pereche este
sau nepereche. Dar nu este nepereche. Aşadar pereche este.
şi iarăşi numărul şase sau desăvârşit este, sau nesăvârşit, sau prea
săvârşit. Dar nici nesăvârşit este, nici prea desăvârşit este. Aşadar,
desăvârşit este. Deci aceste treile mijloace fiind după dejugare şi după
depărtare, aşa se spun. Căci când nicidecum sunt dimpotrivă puse
lucrurile, sau adică sunt dimporivă puse, dar cu mijlocire şi pre mijlocire o
au nehotărâtă, cu neputinţă este atuncea a se vorbi cu toate şi pentru
aceasta cu dejugare nu este a le spori. Nici iarăşi cu stricarea altuia sau a
altora a băga înlăntru pe cealaltă. Că nici dacă nu este om, va fi acum cal:
nici iarăşi dacă nu va fi alb, sau negru sau gsintepiu. Deci în locul
dejugătorului ne vom sluji cu împleticirea tăgăduirii. iar cu punerea
celuilalt trebuie a strica pre celălalt sau pe celelalte. Adică nu şi câine şi
lup este cel ce se vede, ci lup. Aşadar, nu câine.
şi iarăşi nu roşu este acesta şi mohorât şi roşiatic şi galben ci adică
mohorât. Aşadar nu celelalte. Iar când sau fără mijlocire sunt puse
dimpotrivă lucrurile, sau cu mijlocire adică, însă la dânsele hotărât
mijlocul, atuncea se vor spori şi nu numai se va strica celălalt sau celelalte
cu punerrea unuia ci şi cu stricarea celorlalte se va pune cel rămas. Alt
mijloc dacă din cele zise este cel ce se alcătuieşte din toate temele, carele
şi prin tot se numeşte întemeietoriu, neavând spre luare, ci făcând pre
încheiere din mergătoriu înainte şi din următori. Deci arată cărei estime ce
este şi ce nu este. şi iarăşi cărei neestimi ce este sau ce nu este. şi adică
cărei estimi ce este se zice aşa. Dacă este Dumnezeu drept, este răsplătire
celor lucrate în viaţă. Dacă este răsplătire celor lucrate în viaţă, nemuritoriu
este sufletul. Aşadar, dacă Dumnezeu este drept, nemuritoriu este sufletul.
Iar cărei estimi ce nu este se zice aşa. dacă este sufletul de sine mişcat,
niciodată va sta de a se mişca. Dacă niciodată va sta de a se mişca, nu se
va strica. Aşadar,cuvântătoriul suflet este de sine mişcat, nu se va strica.
Iar cărei ne estimi ce este se zice aşa: dacă nu este ziuă, este noapte. Dacă
este noapte, soarele sub pământ este. Aşadar, dacă nu este ziuă, soarele
sub pământ este. Iar căruia estimăce nu este, se zice aşa: dacă doftoria
care tămăduieşte pre omul cel bolnav nu este una, nu este una nici aceea
de care boleşte. iar dacă nu este una aceia de care boleşte, nu este
neamestecat omul şi nealcătuit.
Aşadar, dacă aceea care tămăduieşte pre omul cel bolnav nu este una, nu
este neamestecat omul şi nealcătuit.