UNIVERSITATEA ,,LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE TEOLOGIE ,,SFÂNTUL ANDREI ȘAGUNA”

LIMBA LITURGICĂ ÎN COMUNITĂȚILE DIN DIASPORA

Profesor Coordonator: Pr. Prof. Pavel Aurel

Profesor asistent: Gârbacea Radu

Student: Aslău Mihail-Sebastian

SIBIU, 2020
 Introducere

Motto: ,,Și iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulțimea și s-a tulburat, căci fiecare îi
auzea pe ei vorbind în limba sa.” (Faptele Apostolillor 2,6)

Am ales această temă întrucât am considerat ca este o problemă de actualitate a diasporei

românești întrucât prin păstrarea exclusivă a limbii române în cult există posibilitatea de a cădea
în ,,capcana ritualizării cultului”. Pe de altă parte, slujirea doar în imba țării gazde, poate duce la
pierderea conștiinței de neam, a unității și sentimentului național, deoarece biserica, pentru cei
diaspora, rămâne singurul loc unde pot auzi și trăi românește.

Participând la o conferință susținută de monahul Damaschin Grigoriatul, unde ne-a

povestit despre misiunea din Africa, am rămas profund impresionat de faptul că misionarii
învațăă limba popoarelor africane la care propovăduiesc. Părintele învățase Swahilli și pe lângă
aceasta și alte câteva dialecte ale triburilor.

Lucrarea mea se structurează pe trei capitole, după cum urmează:

1. Limbajul bisericesc în perioada răspândirii creștinismului, în care prezint traducerile

Sfintei Scripturi care au avut loc de la întemeierea Bisericii și până în secolul al XV-lea;
2. Limbajul liturgic românesc in decursul istoriei, în care prezint traducerile Sfintei
Scripturi și a celor mai importante cărți liturgice, în limba română, de la Diaconul Coresi
și până la ,,ediția diortosită” a Liturghierului.
3. Limba liturgică în comunitățile din Diaspora, în care am ilustrat avantajele menținerii
unui echilibru în folosirea atât a limbii române cât și a limbii țării gazde.

Mi se pare important să știm să ne adresăm celor la care propovăduim, mai ales că prin
cunoașterea limbii lor, putem fi mai aproape de sufletul și inima lor.

1
 1. Limbajul bisericesc în perioada răspândirii creștinismului

Din punct de vedere dogmatic, Biserica a fost înființată de Mântuitorul Iisus Hristos prin
vestirea Evangheliei. Momentul istoric și canonic al întemeierii Bisericii a fost în clipa ruperii
catapetesmei templului, când Mântuitorul prin moartea pe cruce urmată de Înviere Și-a împlinit
misiunea. Organizarea teritorială a Bisericii a început în ziua Pogorârii Sfântului Duh la 29 mai
783 a.u.c. sau 30 d.Hr., când s-au botezat primii 3000 de credincioși.1

După Cincizecime cei 3000 de creștini de diferite neamuri, botezați și întăriți în credință
de cele văzute și prin predica Sfântului Petru, căci erau ,,pătrunși la inimă” au transmis mai
departe mesajul evanghelic, aducând la creștinism noi credincioși și punând bazele altor
comunități creștine.

În ce privește limbile vorbite în Palestina trebuie spus că aceasta era în acea vreme, o
regiune trilingvă. În Faptele Apostolilor 6 se vorbește despre două grupuri distincte de creștini în
acea țară: ,,eleniști” și ,,evrei”. ,,Eleniștii” erau creștini iudei care, de obicei, vorbeau doar limba
greacă și a căror cunoaștere a ebraicii și aramaicii era minimă. Între eleniști unii erau evrei, iar
alții erau creștini.2

Dintre Apostoli, Andrei și Filip aveu nume grecești și este foarte probabil că cei doi
vorbeau limba greacă. La fel Petru, care a propovăduit în afara Palestinei, a trebuit să știe limba
respectivă pentru a putea face acest lucru. Se presupune chiar că Mântuitorul a vorbit grecește
(Sepphoris era la doar o oră distanță de mers pe jos).

Despre Apostolul Pavel știm că a fost trimis la școala rabinică din marele oraș al
Palestinei. El vorbea atât aramaica cât și greaca și citea deci Scripturile atât în ebraică cât și în
traducerea Septuagintei. Saul s-a născut în primii ani ai erei creștine. La vremea aceea Tarsul
Ciliciei era supranumită Atena Asiei Mici și se bucura de prestigiu în ce privește calitatea
învățământului de acolo, fiind un important centru al învățământului stoic.

Originalul Evangheliei Sfântului Matei a fost scris în limba aramaică. Acest original a
fost folosit mai întâi în Palestina. După ce însă, prin răspândirea rapidă a creștinismului în lumea

1
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria Creștinismului, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1999, p. 16
2
Aurel Jivi, Istoria Bisericească Universală, Ed. Sitech, Craiova, 2016, p. 60

2
păgână (greco-romană), cărțile sfinte erau foarte căutate, Evanghelia a fost tradusă în limba
greacă. Persecuțiile din lumea iudaică au făcut ca originalul aramaic să dispară de timpuriu,
rămânând numai traducerea greacă. Traducerea a fost făcută cu siguranță înainte de de anul 70
(dărâmarea Ierusalimului). Traducătorul, după o tradiție de mai târziu, ar fi fost Sfântul Iacob cel
Tânăr, sau chiar Sfântul Apostol Ioan. Cei mai mulți comentatori presupun însă că traducătorul a
fost însuși Sfântul Apostol Matei. Aceasta este o presupunere destul de întemeiată, întrucât
Sfântul Matei, ca fost vameș, cu siguranță cunoștea limba greacă.3

Așadar, limba Noului Testament este greaca. În acest fapt vedem o înțeleaptă hotărâre a
Providenței divine pentru înlesnirea răspândirii Evangheliei în lume. Prin cuceririle lui
Alexandru cel Mare și ale urmașilor lui, limba și cultura greacă se răspândesc până la Tigru și
Eufrat și până la cataractele Nilului. Când pe ruinele acestui imperiu se clădește Imperiul
Roman, mai puternic și mai vast, cultura și limba greacă trec și în Italia, Africa de Nord, Europa
de Vest și Nord. Prin această limbă și cultură, se deschide larg drumul Evangheliei spre toate
popoarele civilizate ale timpului.

Limba greacă a cărților Noului Testament nu este însă limba clasică grecească, limba
folosită de Platon, Demostene și alții în scrierile lor, ci limba numită ,,dialectul comun”. E limba
vorbită de ostașii macedoneni ai lui Alexandru cel Mare, formată din dialectul atic împestrițat cu
cuvinte din alte dialtecte grecești, iar la urmă cu multe barbarisme locale din diferite țări ale
imperiului. În secolul III î.d.Hr. această limbă ajunge la o formă literară, numindu-se dialectul
alexandrin.

În fine, în creștinism având de-a face cu multe noțiuni noi, pentru care limba greacă nu
poseda termenii corespunzători, autorii cărților Noului Testament au fost obligați să făurească și
unele cuvinte noi, ori să dea celor vechi însemnări specific creștine.

După ce creștinismul s-a răspândit și la popoarele din Apus, care vorbeau limba latină,
s-a simțit nevoia ca Sfânta Scriptură să fie tradusă și în limba lor. Cine și când a făcut această
primă traducere latină nu se cunoaște. Fapt sigur este că creștinismul ajunge în Apus din secolul
I și că, pe timpul lui Tertulian († 240) și al sfântului Ciprian († 258), creștinii foloseau o
traducere latină. Pe timpul fericitului Augustin se pare că existau mai multe traduceri. Fericitul
Augustin spune că între aceste traduceri să se prefere Itala, fiind mai exactă. Numirea de Itala

3
Studiul Noului Testament pentru Institutele teologice, ediția a III-a, Ed. IBMBOR, București, 1983, p. 66.
3
dată acestei traduceri vechi, după fericitul Augustin, a rămas până în zilele noastre. Nu se poate
ști nici timpul, nici locul, nici autorul acestei traduceri. În ce privește timpul, criticii sunt de
acord că traducerea a fost făcută pe la jumătatea secolului al II-lea. Unii presupun că locul
traducerii ar fi în Africa proconsulară, fiindcă în Italia nu s-a simțit nevoia unei traduceri latine,
deoarece în secolele I și al II-lea, limba bisericească era încă cea grecească. Această nevoie s-a
ivit mai curând în Africa, unde poporul nu știa limba greacă, dar unde se vorbea curent limba
latină vulgară. Alții cred că traducerea s-a făcut în Italia, de unde și-a luat și numele de Itala.
Traducerea s-a făcut după Septuaginta, ceea ce se vede și din grecismele limbii și din
construcțiile gramaticale grecești. Deoarece cărțile traduse nu au o uniformitate în stil, se
presupune că traducerea este făcută de mai mulți traducători și în timpuri deosebite. Limba
traducerii este limba latină vulgară, adică limba pe care o vorbea poporul în Italia și în toate
provinciile romane. Limba latină vulgară se deosebește de limba latină clasică, în ortografie,
lexic, morfologie și sintaxă. Itala nu ni s-a păstrat, fiindcă, locul ei l-a luat altă traducere latină,
anume Vulgata.4

Strecurându-se greșeli din cauza copierilor, episcopul roman Damasus († 384) a

încredințat fericitului Ieronim sarcina de a face cuvenita revizuire și îndreptare. Acesta
călătorește la Bethleem unde, în anul 390 începe lucrul la o nouă traducere a Vechiului
Testament. Comparând versiunile Vechiului Testament redactate în limbile ebraică, aramaică și
greacă și traducând Evangheliile din greacă în latină, Sf. Ieronim a dat creștinătății cea de-a doua
versiune a Bibliei în limba latină, după Vetus Latina. Ea nu a fost imediat acceptată în toate
bisericile apusene, dar în secolul al V-lea devenise deja o carte universală. S-a transmis prin
numeroase variante, copiate de călugări. Cu timpul, aceste manuscrise au început să prezinte
interpolări ale copiștilor, interpolări care au necesitat corecturi permanente.

Traducerea Pesshito. Sirienii au avut foarte de timpuriu, în limba lor, o traducere a

Scripturii Vechiului Testament pe care o numeau Pesshito. Numirea aceasta datează din secolul
al VIII-lea. După etimologia cuvântului, înseamnă ,,simplă”, spre deosebire de traducerile și
explicările alegorice ale Sfintei Scripturi. După toate probabilitățile ea a fost tradusă de iudeo-
creștini, în jumătatea a doua a secolului al II-lea după Hristos. Traducerea s-a făcut după textul

4
Pr. Prof. Dr. Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament – manual pentru seminariile teologice, Ed. IBMBOR,
București, 1978, p. 34-35
4
ebraic și, la început conținea numai cărțile canonice, la care, mai târziu s-au adăugat și cele
necanonice sau anaghinoscomena.5

Încetarea persecuțiilor împotriva creștinior prin Edictul de la Mediolanum din anul 313,
încreștinarea împăratului Constantin cel Mare, legislația favorabilă creștinismului și o nouă
capitală dată Imperiului Roman care în timp va deveni primul imperiu creștin au constituit
premisele convertirilor masive la creștinism. Progresul misiunii creștine în Răsărit se explică și
prin deschiderea cu care creștinii ,,greci” din Răsărit abordau pe cei cărora le adresau mesajul
Evangheliei într-un spirit de democrație îngăduindu-le să cânte, să se roage și să aibă Sfânta
Scriptură în limba lor. În anul 410 a fost alcătuită prima traducere a Sfintei Scripturi în limba
armeană, folosindu-se alfabetul inventat de arhimandritul Mesrop. Traducerea s-a făcut după
traducerea siriacă și a fost revizuită pe baza Septuagintei. În Georgia, între anii 390-550 Biblia și
principalele cărți de cult s-au tradus în limba giorgiană.

Despre misiunea din Apus ne informează istoricul Socrate și anume că, în vremea
împăratului Constantin cel Mare, unii dintre goții învinși de către împărat au acceptat credința
acestuia, deoarece au crezut că împăratul a biruit tocmai datorita credinței sale. Adevăratul
apostol al goților este socotit Ulfila care s-a născut probabil în anul 311 fiind de origine gotă. La
Constantinopol el a învățat limbile greacă și latină. Marea realizare a lui Ulfila a fost traducerea
Bibliei sau cel puțin a Noului Testament în limba goților. În acest scop se spune că el întocmit un
alfabet. Avem acum primul sau al doilea caz a ceea ce se va produce frecvent de acum înainte:
stabilirea formei scrise a unei limbi de către misionarii creștini pentru a putea traduce în limba
respectivă literatura creștină și în primul rând Sfânta Scriptură. O bună parte a acestei traduceri a
supraviețuit. Multele latinisme din textul acestei traduceri reprezintă influența limbii geto-dacilor
din ținuturile nord-dunărene asupra limbii goților.

În secolul al IV-lea a avut loc o dezbatere asupra felului în care le vorbește Dumnezeu
oamenilor, și dacă există limbi sacre și mai concret, dacă Dumnezeu le-a vorbit oamenilor în
limba ebraică, care este considerată prin excelență limba sacră. Subiectul acesta are o deosebită
importanță pentru că dă naștere unor consecințe teologice însemnate, cele care se referă la relația
dintre esență și energie în Dumnezeu, la relația dintre lucruri și nume și la modul în care le este
dăruită oamenilor revelația lui Dumnezeu.

5
Ibidem, p. 36
5
 Teoria despăre sacralitatea limbii ebraice a fost formulată în Antichitate, pentru că în
această limbă a fost scrisă cea mai mare parte a cărților Vechiului Testament. În traducerile
iudeo-aramaice ale cărților Vechiului Testament, limba ebraică este numită ,,limbă sfântă”,
deoarece ,,cărțile sfinte” au fost scrise în ebraică, spre deosebire de limba profană a aramaicii
populare. Până și primii scriitori creștini considerau că limba ebraică avea origine divină. Origen
vorbește despre ,,dialectul dăruit de Dumnezeu”, iar Teodoret al Cirului se referă la ebraică ca
la ,,graiul sacru”. Lingvistica contemporană o consideră una dintre limbile semitice, pe care o
vorbeau cananeii ca pe un dialect canaanean, în Palestina, de unde au preluat-o israeliții, când au
fost strămutați din Caldeea în Palestina de către Avraam. Părinții Bisericii nu susțineau opinia
despre sacralitatea limbii ebraice. Dimpotrivă, Sfântul Grigorie al Nyssei, respingând oponiile lui
Eunomie, a analizat într-un mod deosebit subiectul despre glasul și limba lui Dumnezeu, prin
care Acesta a vorbit cu Proorocii, precum și în ce măsură există limbi sacre. El a combătut aceste
opinii demonstrând cu multe argumente că limba ebraică era una dintre cele mai recente limbi
care existau în epoca sa.6

Astfel, niciun om rațional nu poate susține că Dumnezeu a folosit limba ebraică în

vremea când nimeni nu o putea folosi de vreme ce ea s-a format după multe mii de ani de la
crearea omului. Pe vremea când oamenii încă nu existau, adică înainte de creație ,,nu fusese încă
formulat vreun dialect portivit cu modul particular al fiecărui popor”. Așadar limba lui
Dumnezeu nu este nici ebraica, nici limba vreunui alt neam. ,,Deci limba lui Dumnezeu nu este
nici ebraica, dar nici nu urmează pronunția unui alt tip de limbă care se obișnuiește la neamuri”.
Deci, nu există limbi sacre.

În secolul VI triburi slave s-au așezat în Iliric și Istria, iar in secolul VII s-au extins peste
întreaga zonă a Balcanilor. Majoritatea au început să se elenizeze și să accepte Creștinismul.
Prima misiune printre slavi au avut-o cei doi frați Constantin (Chiril) și Metodiu, originari din
Tesalonic, din mediul greco-slavo-vlah. Ca urmare a slujirii Liturghiei în slavonește a izbucnit
conflictul dintre ei și apuseni, în ochii cărora acest lucru era un act revoluționar. Roma insistase
tot timpul asupra folosirii latinei ca singura limbă liturgică în Apus. Limbile barbarilor, nescrise,
necizelate, erau socotite nevrednice pentru demnitatea Liturghiei. Latina venea cu prestigiul
Antichității și al puterii civilizatoare. Avantajul dobândit pe această cale a constat în crearea unei
unități reale a lumii apusene în care latina a constituit limba comună până la sfărșitul secolului al

6
www.crestinortodox.ro accesat la 13.01.2020
6
XVIII-lea, ea fiind o mare forță unificatoare.7 Slăbiciunea acestei politici a constat în aceea că
credincioșii înțelegeau foarte puțin din ce se petrecea in biserică. Sentimentul misterului era
sporit, dar participarea inteligentă a credincioșilor era credincioșilor era minimă.

Atitudinea Bizanțului era cu totul diferită: dorința de centralizare bisericească nu se

extindea și asupra limbii. Pentru bizantini era un lucru firesc ca noile popoare care erau
încreștinate să fie încurajate să-și întemeieze propria lor Biserică și cultură națională pe baza
limbii lor naționale. Influența grecească a fost întotdeauna profundă. Totuși această măsură de
toleranță a obiceiului local și recunoașterea, cel puțin parțială, a independenței Bisericilor locale
a constituit unul din factorii de bază care au promovat unitatea ortodoxă. Noile Biserici nu s-au
simțit dominate sau oprimate; n-au lipsit momente de tensiune dar mai presus de acestea a existat
un sentiment real de afecțiune pentru Biserica Mamă din Constantinopol.8

7
Aurel Jivi, Istoria Bisericească Universală, Ed. Sitech, Craiova, 2016, p. 259-260
8
Stephen Neill, A History of Christian..., p. 85-86 apud Aurel Jivi, Istoria Bisericească Universală, Ed. Sitech,
Craiova, 2016, p. 259-260

7
 2.Limbajul liturgic românesc in decursul istoriei

În limba română, primul Liturghier este cel tipărit de Coresi, în 1570, la Brașov. Cartea
cuprindea doar textul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur și Rânduiala dumnezeieștii
proscomidii și era tipărită din inițiativa episcopului calvin Pavel Tordași care urmărea
convertirea românilor ortodocși. Primul pas spre convertire îl reprezenta înlocuirea limbii
slavone cu româna în oficierea slujbei. Prin urmare erau necesare cărți de cult, dintre care cea
mai importantă era Liturghierul, ce cuprindea ritualul desfășurării slujbei la care participa un
număr mare de credincioși. Nu se știe cât de utilizată a fost în cadrul serviciului divin, din cauza
reținerii Bisericii Ortodoxe Române de a introduce limba națională în cult, slavona fiind
considerată o limbă sacră.9

O altă traducere românească a Liturghierului a fost publicată la Iași în anul 1679, de

mitropolitul Dosoftei. Acest ierarh a naționalizat cultul religios din Moldova. Necesitatea de a
înțelege credincioșii textele biblice și cărțile de cult a fost imboldul activității reformatoare a
mitropolitului. Pe lângă Liturghier, Dosoftei publică și alte cărți de slujbă în limba română:
Psaltirea de-nțăles, Psaltirea slavo-română (1680) și Molitvălnicul de-nțăles (1681).

Mitropolitul Ungrovlahiei, Teodosie, a publicat la București, în 1680, un Liturghier cu

text slavon, dar cu tipic tradus în română această carte de cult a fost reeditată în 1701 și 1702 la
Buzău de Episcopul Mitrofan. De altfel, cărțile de cult publicate în jurul anului 1700 au tipicul în
românește, iar textele liturgice în slavonă, din cauza temerilor oficialităților ortodoxe. În epocă
circulau și manuscrise bilingve sau trilingve, precum Slujebnicul slavo-greco-român al
mitropolitului Ștefan I al Ungrovlahiei, un slujebnic slavon, grecesc și românesc și câteva
liturghiere slavo-române. Pe lângă tipic, acestea au și Crezul, precum și alte rugăciuni, traduse în
limba română.10

Traducerea cărților de cult în limba română a culminat cu tipărirea Bibliei de la București

din 1688, numită și Biblia lui Șerban Cantacuzino, lucrare ce încununează activitatea tipografică
de până atunci. Este prima tipărire integrală a Sfintei Scripturi în românește. Tipărirea a început
sub îndrumarea fostului episcop Mitrofan de Huși, în noiembrie 1687 și s-a sfârșit în toamna
anului 1688. S-au folosit mai multe traduceri anterioare, tipărite sau în manuscris, revizuite de

9
Maria Ivăniș Frențiu, Aspecte ale limbajului liturgic românesc, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2013, p. 20
10
Ibidem, p. 21-22.

8
frații Radu și Șerban Greceanu, logofeți la curtea domnească și distinși cărturari, ajutați de mai
mulți cunoscători ai limbii grecești, ca Mitropolitul Ghermano de Nissa, care se afla atunci în
Țara Românească.

Prin Biblia de la București, care era o operă de mari proporții pentru acel timp (944
pagini mari, tipărite cu litere mărunte pe două coloane), se punea în circulație o limbă literară
care reprezintă ,,o sinteză a strădaniilor scriitorilor bisericești de până atunci, de a scrie într-o
limbă curată și înțeleasă de toți românii și se deschide calea pe care se va dezvolta limba română
literară de mai târziu. Este adevărat că în text există numeroase grecisme sau fraze traduse
confuz, lucru explicabil pentru epoca de formare a limbii române literare.”11

Naționalizarea cultului implica si dificultatea transpunerii și adaptării textelor poetice și a

celor destinate cântării care, prin traducere, trebuiau să-și păstreze frumusețea și solemnitatea din
limbile de împrumut (greacă și slavonă) și ritmul specific muzicii bisericești.

Între anii 1695-1706, în Banat și Transilvania au circulat mai multe cópii ale
Liturghierului executate de copiștii Vasile Sturdza Moldoveanul, dascălul Văsii din Șcheii
Brașovului, dascălul Gheorghe din Vima Turzii, popa Nicolae din Cigmău.

Mitropolitul Antim Ivireanul publică, în partea a doua a Evhologhionului apărut la

Râmnic, în 1706, o altă versiune românească a Liturghierului. În prima secțiune a tipăriturii sunt
prezente cele trei formulare ale Liturghiei, urmte de ,,Otpusturile praznicelor celor domnești ce
să zic la Vecernie, la Utrenie și la Liturghie”, ,,Otpusturile preste săptămână ce să zic la
Vecernie, la Utrenie și la Liturghie” și ,,Văzglașeniile în zioa Sfintelor Paști la canon după
fieștecare peasnă”.12 Aceste texte liturgice au fost reproduse în 1713, la Târgoviște, cu titlul
,,Dumnezeieștile și sfintele Liturghii”. Modelul va fi urmat și în reeditările ulterioare de la
București și Râmnic, Iași și Blaj, devenind prototipul Liturghierului de astăzi.

În 1818 apare un Liturghier îngrijit de Veniamin Costache, în prefața căruia, mitropolitul

își exprimă părerile cu privire la istoria limbii române și realizează o reușită modernizare sub
aspect lexical, înlocuind mulți termeni de origine slavă cu alții de origine latină (molitvă cu
rugăciune, vohod cu intrare, dveră cu ușă, pocrovăț cu acoperământ). Aceste schimbări au fost

11
Pr.Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a II-a, Ed. Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu,
1978, p. 198
12
Maria Ivăniș Frențiu, Aspecte ale limbajului liturgic românesc, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2013, p. 22
9
acceptate (cu câteva excepții: taine – misterii, zălosire – încredințare) și s-au transmis până la
nivelul textului liturgic actual.13

O încercare de a schimba limbajul liturgic o datorăm Înaltpreasfințitului Bartolomeu care,

cu aprobarea Sfântului Sinod, a intervenit cu câteva modificări în textul Liturghiei Sfântului Ioan
Gură de Aur. El propunea urmatoarele schimbări: ,,pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu
Biserici – pentru neclintita statornicie a Sfintelor lui Dumnezeu Biserici; ,,plinirea Bisericii” –
plinătatea Bisericii; ,,nu ne lăsa” – nu ne părăsi.

În anul 2012 Sfântul Sinod va publica o nouă ediție a acestei cărți de cult, supranumită și
ediția diortosită. Cuvântul înainte anunță că ediția se caracterizează prin bogăția nuanțării
sensurilor teologice ale textului liturgic și prin evitarea arhaismelor. Surprinzătoare este
întoarcerea la arhaisme, care de altfel fuseseră inlocuite de Veniamin Costache la ediția din
1818: perdea – dveră, intrare – vohod. Variantele alternative de text sunt puse între
paranteze: ,,pentru buna stare (statornicia) sfintelor lui Dumnezeu Biserici”; ,,pe iubitoarea de
Hristos oaste (armată)”; ,,frumusețea (bună-cuviința) casei Tale”, ,,sobornicească și apostolească
(apostolică) Biserică”.14

Traducerea Liturghierului rămâne deci o problemă actuală, pentru fiecare din acele
Biserici naționale care nu și-a găsit încă pe deplin forma ieratică de stil, în care termenii și
expresiile să redea cât se poate de propriu și exact sensul și ideea din textul original.

3.Limba liturgică în comunitățile din Diaspora

13
Idem
14
Liturghier, Ed. IBMBOR, București, 2012, p.
10
 O mare provocare misionară a comunităților din diaspora, o constituie limba liturgică
utilizată. În special în cazul comunităților noi, limba liturgică este limba țării natale, în cazul
diasporei noastre, limba română, fapt de înțeles și explicabil, având în vedere că cei ce au migrat
stăpânesc cel mai bine limba patriei mamă. Această realitate reprezintă și o necesitate concretă
de comunicare și de înțelegere. Dar, pentru că Ortodoxia are un profund caracter misionar, iar
treptat, limba țării adoptive devine tot mai mult, odată cu trecerea timpului, limba de comunicare
cotidiană a credincioșilor emigrați, acea limbă trebuie introdusă etapizat în cult pentru a înlesni
opera misionară ortodoxă. Limba utilizată în cult trebuie să fie în mare măsură limba vorbită
cotidian, căci credincioșii au nevoie în permanență de explicarea teologică a cultului și a
celorlalte practici, de exegeza evanghelică și de modelare spirituală și morală, altfel, existând
riscul de ritualizare excesivă și al neînțelegerii cultului, deviindu-se spre ,,o percepție qvasi
magică a cultului.”15 Utilizarea echilibrată și proporțională a limbii vorbite cotidian în acel spațiu
cu limba natală, reprezintă un alt aspect al procesului de inculturație, mai bine zis ține de
actualizarea lui.

Angajați în relații de cooperare, comunicare, de muncă și adesea, chiar de familie, cu

persoane aparținând acelei noi realități geografice credincioșii diasporei sunt misionari ai
creştinismului ortodox în spaţiile unde trăiesc şi activează, iar datorită relaţiilor cu populaţia din
noua patrie apar cu certitudine şi convertiri la Ortodoxie. Pentru aceşti noi convertiţi, pentru cei
aflaţi în căutarea unui sens al vieţii, dar şi pentru cei aflaţi deja la a doua generaţie, în diasporă,
utilizarea, ca limbă liturgică şi a limbii ţării respective devine o necesitate misionară practică. Pe
de altă parte, păstrarea limbii române în cult este o nevoie şi o obligaţie spirituală şi culturală
naţională, căci chipul identităţii sufleteşti al credinciosului nostru este zidit, atât de credinţa
ortodoxă, cu specificul ei românească, cât şi de cultura, tradiţiile şi obiceiurile neamului nostru.
În acest fel, emigrantul deține o dublă identitate: una spiritual-culturală, şi una naţională, ceea ce
face ca legăturile cu Biserica şi ţara de origine să se înscrie în sfera necesarului. Această dualitate
identitară constituie un avantaj pentru țara gazdă, n căci emigrantul aduce cu el bogăţia
tezaurului spiritual şi cultural care, chiar diferite de cele ale noului topos, pot fi complementare,
înnoitoare şi completive. Trebuie amintit că există aici şi păreri exclusiviste, fie de a păstra
numai limba natală a migranţilor în diaspora, fie de a păstra numai limba noii patrii, ambele
reducţioniste şi păguboase, căci nu ţin cont de realitatea complexă a personalităţii umane şi nici
de faptul că emigrantul este un mediator între credinţe, culturi şi obiceiuri, o punte de legătură şi
15
Misiologie Ortodoxă, Suport de curs pentru studenții de la Facultatea de Teologie Ortodoxă
11
nu un semn de contradicţie şi de izolare. Perspectiva aceasta este valabilă pentru diaspora
ortodoxă sau chiar creştină în general, căci dacă avem în vedere de exemplu, pentru contrast,
migraţia islamică, vedem că un musulman ce a migrat întrun spaţiu oarecare nu este aproape
niciodată un subiect de convertire, ci un misionar musulman. Această realitate ne arată că
dincolo de identitatea confesională, emigranţii creştini au o mare disponibiltate către deschidere,
relaţionare şi înnoire spirituală.

Pentru o misiune pastoral- misionară dinamică şi eficace este, deci, necesară utilizarea, în
cult, atât a limbii patriei adopive, cât şi a limbii ţării mamă, ca expresie a normalităţii şi a
respectului faţă de identitatea migranţilor respectivi, dar şi ca premiză a sucesului misionar.
Limba utilizată de către emigranţi, fie cea natală, fie cea a ţării de destinaţie, este un vehicul
cultural cu un important rol mediator, ce sprijină crearea de punţi între culturi şi civilizaţii, de
împărtăşire de experienţe culturale şi spirituale şi de coagulare a unei personalităţi desăvârşite.16

16
Idem
12
 Bibliografie:

1. Sfânta Scriptură
2. CHIFĂR, Pr. Nicolae, Istoria Creștinismului, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei,
Iași, 1999.
3. CIUDIN, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Studiul Vechiului Testament – manual pentru seminariile
teologice, Ed. IBMBOR, București, 1978.
4. IVĂNIȘ, Maria Frențiu, Aspecte ale limbajului liturgic românesc, Ed. Casa Cărții de
Știință, Cluj-Napoca, 2013.
5. JIVI, Aurel, Istoria Bisericească Universală, Ed. Sitech, Craiova, 2016
6. PĂCURARIU, Pr.Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a II-a, Ed.
Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1978
7. Studiul Noului Testament pentru Institutele teologice, ediția a III-a, Ed. IBMBOR,
București, 1983.
8. Liturghier, Ed. IBMBOR, București, 2012
9. Misiologie Ortodoxă, Suport de curs pentru studenții de la Facultatea de Teologie
Ortodoxă
10. www.crestinortodox.ro

13