Unii au avut privilegiul unic de a-l cunoaște personal: îndrumători, colaboratori,

împreună-slujitori, ucenici. Cei mai multi, și în special elevii și studenții teologi, l-au cunoscut
prin intermediul cărților de istorie bisericească. Cei care însă au fost rânduiți de Dumnezeu să fie
membrii ai universului secolului XX poartă bucuria mărturisirii faptului că sunt contemporanii
unui mare conducător, luptător și apărător al Bisericii, care a marcat jertfelnic istoria timpului
său. Acest mare om a fost părintele patriarh Justinian Marina (botezat Ioan) care în îndelugata sa
activitate de 29 de ani (1948-1977) a condus Biserica Ortodoxă Română.

În situația în care Armata Roșie invadase deja nord-estul României în luna martie 1944

(frontul oprindu-se pe linia Cernăuți-Botoșani-Iași-Chișinău-Tighina), desprinderea de puterile
Axei și semnarea imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică devenise o necesitate urgentă și
vitală, iar guvernul sovietic, fiind în tratative cu opoziția românească la Stockholm, prin
intermediarul ambasadoarei Uniunii Sovietice, Alexandra Kollontai și al trimisului
român Frederic Nanu, amenința România cu reluarea ofensivei în septembrie, în caz de
menținere a țării printre Puterile Axei. Actul de la 23 august 1944 a fost programat sub auspiciile
regale de către o coaliție formată din partidele democratice interbelice (liberal, țărănist și social-
democrat) și partidul comunist, aliate în Blocul Național Democrat), cu colaborarea unor ofițeri
superiori ai armatei, precum generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea, Ion Negulescu ș.a.

Imediat după demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, România a ieșit din alianța
cu Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat
război Germaniei și Ungariei Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii,
Regatului Unit și URSS-ului, pe de o parte, și guvernul României, pe de altă parte, a fost ulterior
semnat la Moscova, pe 12 septembrie 1944, acord în care au fost stabilite modalitățile politice de
guvernare a României, precum și plata de despăgubiri materiale către URSS în valoare de 300
milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri. Alt rezultat al schimbării de alianță
din 23 august 1944 a fost revenirea Transilvaniei de Nord în granițele României, în timp
ce Cadrilaterul retrocedat Bulgariei, precum și Basarabia și Bucovina de nord cedate Uniunii
Sovietice, în 1940, rămâneau în posesia acestora. Schimbarea de alianță a României din 23
august 1944 a accelerat înaintarea Aliaților (printre care se număra acum România) spre granițele
Germaniei, armata română participând la operațiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe
teritoriul țării sale, precum și la cele de pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei până la sfârșitul
războiului.

După demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, generalul Constantin Sănătescu a fost

însărcinat cu formarea unui guvern cu reprezentanții partidelor democrate, cu unii politicieni
comuniști și cu ofițeri ai armatei. Acest guvern a negociat armistițiul cu URSS, prin care s-a
obligat să plătească despăgubiri de război, să admită pierderile teritoriale din est din 1940 și să
acorde funcții mai importante comuniștilor. Armata sovietică a ocupat întreaga Românie, intrând,
la 31 august, în București, dar, deși, la început, soldați și ofițeri români au fost luați prizonieri de
aceasta, în cele din urmă s-a acceptat colaborarea armatei regale române în vederea
înfrângerii Germaniei Naziste. Armata română a recucerit Transilvania de Nord și a continuat
eliberând Ungaria (cu ocuparea Budapestei) și Cehoslovacia.

În privința regimului comunist din România, o analiză instituțională și politică a

intervalului ce urmează loviturii de stat regale din 23 august 1944 este esențială. Acest pseudo-
sistem democratic a fost un fel de laborator în care Partidul Comunist din România și autoritatea
sovietică de ocupație au experimentat aplicarea unui scenariu al ingineriei totalitare.

Între lovitura de stat din 23 august, care restabilea regimul de democrație parlamentară și
proclamarea unei Republici Populare, odată cu forțarea abdicării Regelui Mihai I, pe 30
decembrie 1947, tranziția este una de la o formă de conducere monarhică-constituțională la o
formă de conducere stalinistă. Astfel spus, perioada anilor 1945-1948, a prefațat era stalinistă,
inaugurată prin alungarea regelui, înfăptuită prin voința Partidului Comunist Român, care și-a
dovedit rostul de unealtă a Kremlinului, în acțiunea acestuia de a impune prin forță, un regim
social politic de tip sovietic.

Relațiile dintre Biserica Ortodoxă Română și puterea politică la începutul erei comuniste,
au fost analizate și prezentate diferit. Unii autori vorbesc despre pozitivitatea acestor relații, în
timp ce alții acuză o înțelegere între Biserica Neamului Românesc și regimul trecător comunist,
aducând argumente din tradiția bizantină acreditând ideea existenței unei doctrine de supunere.

Reprezentanții puterii temporare au căutat să-și subordoneze Biserica, în vederea

realizării unor interese trecătoare, mai mult egoiste și de grup iar nu în interesul umanității. Ceea
ce s-a petrecut în domeniul religios, în perioada comunistă, nu poate fi înțeles fără o scurtă
privire asupra realităților bisericești din România de dinainte de 1944, deoarece regimul
comunist a știut să se folosească cu abilitate în interes propriu, de toate slăbiciunile și conflictele
existente.

În acest sens, regimul comunist, instaurat la 6 martie 1945, considera, potrivit modelului
sovietic, că asumarea controlului Bisericii va putea mobiliza poporul spre culmile realizărilor
socialiste. Pericolul unui astefel de control a fost prevestit de mari valori și personalități ale
Bisericii Ortodoxe Române, precum: Mitropolitul Nicolae Bălan, Teodor M. Popescu, Ioan Gh.
Savin.

Modelul sovietic era al unui Stat persecutor. Persecuțiile din perioada primelor secole
creștine ar fi avut o intensitate redusă în raport cu ceea ce se întâmpla în Uniunea Sovietică sau
în țările unde s-a infiltrat regimul comunist.

Noua putere instaurată în România a căutat să păstreze imaginea unei perfecte înțelegeri
între ea și Biserica Ortodoxă. În realitate ea a căutat să acapareze întregul Sinod al Bisericii
Ortodoxe și să facă din Biserică o anexă a aparatului ei propagandistic. În scopul menținerii
mitului colaborării perfecte dintre statul comunist și Biserica Ortodoxă, cei aflați la putere s-au
folosit de metode eficiente în atingerea scopurilor urmărite.

Aceste metode au fost: pensionare forțată a ierarhilor, desființarea de eparhii, dirijarea

alegerilor bisericești și validarea noilor membrii în Adunările Eparhiale numai cu acordul
Ministerului Cultelor. Comuniștii au profitat din plin de experiența negativă a Bisericii Ortodoxe
în timpul regimurilor anterioare, când autonomia acesteia a suferit din cauza amestecului
partidelor politice în sfera conducerii bisericești, prin demiterea ierarhilor incomozi, presiuni
asupra Sinodului și acuzații de încălcare a canoanelor. În privința anexării Bisericii propriilor
interese politice, liderii democrației populare au avut ce învăța de la maiștrii lor din vechiul
regim pe care i-au și întrecut sub toate aspectele.1

Pentru impunerea ordinelor de la Moscova și atragerea poporului la structurile politice

care ascultau de dispoziiile comuniste, exponenții noilor idei politice au dorit pătrundere unor
oameni noi, cu vederi progresiste, în toate instituțiile de stat, inclusiv în Biserică. Motivul oficial
era acela de înlocuire a oamenilor vechi, care fuseseră in timpul regimului antonescian, prin
decretul-lege, privind purificarea administrației publice publicat la 9 octombrie 1944. Considerați
fasciști, hitleriști sau legionari, oamenii vechi trebuiau schimbați, pentru a face loc celor care,
într-un fel sau altul făcuseră dovada obedienței față de partidul comunist.

Însă, toate acestea au fost posibile numai cu ajutorul unor preoți care din oportunism,
aveau să treacă de partea noii orientări politice, care se impunea pe plan politic tot mai mult. Mai
exact este vorba despre acei preoți democrați care aveau să se organizeze, la 12 aprilie 1945, în
Uniunea Preoților Democrați, sub conducerea preotului reorientat Constantin Burducea –
ministrul Cultelor în guvernul Groza, ridiculizat de către contemporani cu distihul: ,,Când cu
steaua, când cu crucea, cum face popa Burducea”.

Numărul membrilor acestei organizații a fost foarte mic, mulți abandonând curând
activitatea în această organizație. A existat totodată și o puternică opoziție din partea preoților
neimplicați în politică, dar care aveau sentimente anticomuniste. Treptat, preoții democrați aveau
să activeze și prin alte anexe ale Partidului Comunist: Asociația Română pentru strângerea
legăturilor cu Uniunea Sovietică, Uniunea Patrioților, Apărarea Patriotică, etc. iar după
instaurarea regimului de democrație populară au activat în sindicate.

Locul prelaților reacționari și ,,rupți de mase”, adevărați ,,boieri bisericești”, trebuia

ocupat de reprezentanții clerului inferior, ,,mai apropiați de popor” – preoții ,,democrați”. Iar
acest lucru s-a și produs, evident, prin încălcarea flagrantă a unei Constituții în vigoare și prin
cunoscuta fraudă electorală de la 19 noiembrie 1946. Ierarhiei ortodoxe i se reproșa că în trecut
s-a pus în slujba clasei conducătoare și că, sub influența ei, ,,Biserica slujea nu iubirea, mila și
umanitatea, ci ura șovină și instinctele primare”.

1
George Enache, Amestecul puterii politice în alegerea ierarhilor BOR, în ,,Arhivele Totalitarismului”, nr.1-2,
2004, p.16, apud Constantin Tudosă, Patriarhul Justinian Marina, ed Cetatea de Scaun, 2016, p.50-51;
 Cel mai cunoscut preot ajuns deputat a fost fără îndoială Gala Galaction, care se alătura
altor nume mari ale culturii române prezente în Parlament: Mihail Sadoveanu, George Călinescu,
George Enescu. Dintr-n fragment al jurnalului său, de astă data fără prea multe ambiguități,
reiese că nu a acceptat candidatura dintr-un oportunism politic, ci din alte motive, care țin de
șantajul moral la care a fost supus: ,,Sunt și eu candidat – fără voia mea – în județul Vâlcea. Ce
păcat! De unde până aici,nimeni nu mă blestemase, în acest județ, azi o să curgă injuriile. Ce caut
eu în această lume care vrea să se reformeze fără de Hristos și fără de smerenia creștină? Unde d
Dumnezeu să cad jos din căruța electorală! De ce am primit – după destulă indispoziție – să
rămân pe lista Blocului Partidelor Democratice? Fiindcă m-au rugat cei ce înlesniseră fiicelor
mele plecarea în Italia... O de n-ar fi fost copii mei! Sărmane Macedonski: <<Sunt laș! Am trei
copii!>> Ce voi face eu în Parlament, în cazul nenorocit al reușitei electorale? Cum voi lua în
piept greutăâile, răspunderile situației și obrăznicia așa-zișilor opozanți? Și cum mă voi
solidariza eu cu cei ce nu cred în Hristos, deși pot fi sincer democrați (când s-ar întâmpla să fie).
Câte și câte întrebări, câte și câte problem care ni se arată, acum, dizgrațioase și rău venite! Se
zice că voi reprezenta, în viitorul Parlament, Biserica Ortodoxă… Ce ironie!... o Biserică al cărei
șef este monstruosul Nicodim! O Biserică pentru care aștept despărțirea de stat! (…) Poate că
Mântuitorul vrea să fie mărturisit și slăvit prin cel mai nevrednic al Său servitor, într-o adunare
politică democrată, dar fără Dumnezeu! Fie voia Lui!2 Preoții deputați nu au reușit - și nici nu
puteau – să influențeze în bine legile sau alte documente care treceau prin Parlament.

Tentativele guvernului Groza de a utilize Biserica în scopuri politice, electorale, s-au

vădit imediat după rezolvarea crizei politice prin includerea în cabinet a doi reprezentanți ai
opoziției (PNȚ și PNL). Patriarhul Nicodim a încercat să păstreze o anumită neutralitate a
Bisericii, lucru care reiese și din nota nr.27 a SSI: ,,În ziua de 24 ianuarie a.c [1946], după
oficierea Te-Deum-ului,în Catedrala Patriarhală, cu prilejul zilei de 24 ianuarie, patriarhul
Nicodim a slujit dar n-a mers în fața Bisericii pentru ca să asiste, cu oficialitatea, la defilare
trupei, ci a rămas în altar. Directorul ceremonialului, din Președenția Consiliului de Miniștrii, dl
Mircescu, văzând că patriarhul nu apare, a mers în altar și l-a invitat, dar el tot n-a venit. De
asemenea, clericii, care au slujit la Te-Deum au fost opriți de patriarch de a apare în fața bisericii,
astfel că împreună cu șeful lor au rămas în altar, de unde au plecat după ce defilarea a luat sfârșit.
Clericii au rămas mirați de acest gest al patriarhului”3.

În parallel, serviciile special căutau motive pentru a-l incrimina pe patriarh. O notă din 23
februarie 1946 susținea că patriarhul Nicodim a înființat doua orfelinate pentru copii, orfani de
războiu: pentru băieți la mânăstrirea Cernica, iar pentru fete la mânăstrirea Țigănești. La fiecare
din aceste orfelinate sunt câteva zeci de copii. Cum procurarea alimentelor necesare acestor copii
se face greu, patriarhul s-a adresat ministerului aprovizionării, cu rugămintea de a-I procura
unele alimente și i s-au dat. Ele însă nu au ajuns la destinație. Astfel că în Palatul Patriarhal se

2
Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu communist, ed Curtea Veche, București 2005, p.114-
155
3
Ibidem
află depozitate: 10.000 kg zahăr în cutii a 25 kg, 300 l ulei superior, 3 vagoane cu grâu, în timp
ce copiii orfani duc o viață mizeră.”4

Existau însă motive mai serioase pentru ,,incriminarea” ierarhului. Îmbunătățirea

relațiilor dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Romano-Catolică, la care a contribuit mult
nunțiul apostolic la București, Andrea Cassulo a fost considerată, la nivelul servicilor special,
drept o încercare de constituire a unui front comun împotriva Patriarhiei de la Moscova.
Contactele Patriarhului Nicodim cu prelați catolici ,,reacționari” și ,,antidemocrați” nu puteau fi
înregistrate decât cu iritare sau, cel puțin cu neplăcută surprindere de către autoritățile comuniste.
După întâlnirile de la începutul anului 1946 dintre Nicodim și demnitari romano-catolici,
contacte care indicau o orientare cel puțin în aparență, a BOR, spre Apus, în unele medii
ortodoxe s-a aflat că guvernul ar dori să acorde o atenție specială Bisericii majoritare, gest ce s-
ar putea concretiza prin schimbarea patriarhului Nicodim și crearea unui ,,corp diplomatic
bisericesc”, menit probabil să reorienteze Biserica spre Răsărit, adică spre o politică de
privilegiere a raporturilor cu Patriarhia Rusă.

Patriarhul Nicodim Munteanu și Sfântul Sinod aveau o poziție din ce în ce mai șubredă.
Membrii ai ,,Comitetului”, identificat în anul 1946 de autoritățile polițienești în proximitatea
patriarhului erau șicanați sau chiar îndepărtați din funcții cum a fost cazul arhimandritului
Melchisedec Dumitru; de asemenea, asupra profesorului I.D.Ștefănescu plana pericolul de a fi
arestat în orice moment. Potrivit arhim. Petroniu Tănase, un procuror l-a avertizat în anul 1947,
probabil în primăvară pe patriarhul Nicodim: ,,Înalt Prea Sfințite, stăpânirea a emis mandate de
arestare a profesorului Ștefănescu, care vă sfătuiește să nu dați aviz favorabil pentru proiectul de
lege de la Palat.” Patriarhul ar fi ripostat: ,,Niciun amestec nu are profesorul Ștefănescu în treaba
aceasta; este treaba Bisericii, pe mine să mă aresteze!”

Presiunile asupra Bisericii, precum și valul de pensionări și retrageri din funcții, au

alimentat din nou, zvonurile privin suprimarea slarizării de la bugetul statului, a clerului.
Siguranța Craiova, într-un raport din 16 septembrie 1947, către DSS, semnala că ,,starea de
spririt a preoților din orașul Caracal și județul Romanați este nemulțumitoare din cauza
zvonurilor ce se ventilează, că în curând vor fi scoși din buget, trebuind să trăiască numai din
veniturile de la epitrahil. Astfel, în ziua de 8 septembrie 1947, în orașul Balș, pe stradă, s-au
întâlnit preoții parohi din Balș, Lucian Celăreanu și Alexandru Petrulian, primul apolitic, iar al
doilea membru PNL-Tătărescu, preotul Lucian Celăreanu, întrebând pe celălalt dacă este
adevărat că preoții vor fi scoși din buget începând cu exercițiul financiar 1948/949, cel de-al
doilea răspunzându-I că este posibil. Această probleă preocupă pe toți preoții spunând că nu va fi
posibil să trăiască numai din veniturile rezultate din contribuția benevolă a enoriașilor. Cazul a
fost semnalat Ministerului Cultelor în scopul de a-I sancționa pe preoții care vehiculau astfel de
știri.

4
Ibidem
 Deși timid, guvernanții făceau primii pași în sensul diminuării rolului bisericii în
instituțiile de caritate, de asistență social și spitalicești,. Dezacordurile între patriarhul Nicodim și
puterea politică s-au vădit și în legătură cu organizarea Așezămintelor Brâncovenești, organism
întemeiat în anul 1835 pe baza Testamentului bănesei Safta Brâncoveanu, cu scopul de a se
ocupa de operele de sănătate și de ocrotire.5Încă de la început s-a stabilit că de supravegherea
așezămintelor va răspunde mitropolitul țării – în 1947 patriarhul României – iar conducerea lor
va fi asigurată de doi epitropi. În calitatea de efor al Așezămintelor patriarhul Nicodim Munteanu
îi desemna pe cei doi epitropi prevăzuți în Testamentul Saftei Brâncoveanu. Conflictul s-a
acutizat în vara anului 1947, după ce în Parlament a fost depus un proiect de lege care consacra
controlul guvernului asupra Așezămintelor Brâncovenești prin numirea unui epitrop de către
Ministerul Sănătății. Articolul 1 al Proiectului de lege pentru organizarea conducerii Epitropiei
Așezămintelor prevedea că această instituție de utilitate public va avea în frunte trei epitropi:
unul ca reprezentat al Ministerului Sănătății și doi epitropi testamentari. Deși actul normative
stipula că ultimii doi se numesc ,,la propunerea patriahului țării, după ce mai întâi au fost
desemnați în condițiunile Testamentului din octombrie 1835 al bânesei Safta Brâncoveanu”,
acești epitropi urmau să aibă un rol pur decorative deoarece, fără primul epitrop, numit de
Ministerul Sănătății, nu se putea adopta nicio decizie.

Guvernul Groza, prin ministerul de resort trimite o adresă către cultele religioase din țară,
prin care le cere să transmită credincioșilor următoarea informare: ,,Guvernul Român nu are
niciun gând neprietenesc față de Biserică și este hotărât să sprijine din toate puterile Biserica
Românească și deplina libertate a cultelor”.6

Prezența liderilor comuniști la ceremonii și activități inițiate de clerul Bisericii Ortodoxe

făcea parte dintr-un plan bine elaborat prin care se încerca anularea impresiei de persecutor al
religiei de care se bucura Partidul Comunist. Conștienți de impactul religiei în evoluția
comportamentului social, comuniștii urmăreau, prin mesaje subliminale, să ajungă la marea masă
a credincioșilor.

Așadar, primul ministru Petru Groza elaborează cele mai multe aprecieri referitoare la
religie și Biserică în perioada anilor 1945-1947. Propaganda comunistă a speculat faptul că
președintele Consiliului de Miniștri era fiul unui preot ortodox din Ardeal.

Sfârșitul anului 1947 determină insă, o schimbare majoră în atitudinea guvernului Petru
Groza față de Biserică. Astfel până în noiembrie 1947 autoritățile guvernamentale au fost
preocupate de crearea unei imagini pozitive prin declarații și măsuri favorabile față de toate
cultele religioase (în special față de Biserica Ortodoxă). După această dată, guvernul Groza
renunță la atitutinea de curtuoazie afișată față de cultele religioase, operând diferențieri între
acestea sau chiar în interiorul aceluiași cult. Noua abordare este caracteristică logicii războiului
rece, ceea ce înseamnă că împărțirea lumii în două tabere are corespondent și în politica
5
ANIC, fond CC al PCR-Cancelarie, dosarul nr 57/1947, f.4 și urm.
6
A.C.E.I, Fond Cancelarie, Dosar nr 3/1946, nenumerotat.
religioasă promovată de guvernul român. De acum înainte, intrarea României în sfera de
influență sovietică este o certitudine, fapt ce favorizează înlăturarea ultimului obstacol din calea
instaurării unui regim totalitar de tip comunist și anume abdicarea forțată a regelui Mihai.

În consecință, în perioada anilor 1945-1947 are loc atragerea ierarhiei ortodoxe prin
mijloace fine de manipulare în scenariul pregătit de comuniști pentru subordonarea statutului și a
societății românești.

Repere asupra vieții și activității din Vâlcea a preotului Ioan Marina (1901-1945)

Patriarhul Justinian Marina s-a născut pe valea însorită și legendară a Cernei, în satul
Suiești, comuna Cermegești, în prag de secol nou, la 22 februarie 1901. Provenea dintr-o familie
simplă de țărani, tatăl Marin-Ilie Marina, iar mama Elena. Mama sa era descendentă a unor vechi
generații de preoți, participanți direcți la marile evenimente ale timpului. În această casă modestă
a părinților săi, a avut prilejul să respire ,,duhul unui creștinism puternic, întemeiat pe faptele
iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui…”7

Era ,,coborâtor dintr-o familie care inmănunchează virtuțile alese ale țăranului nostrum,
apărător al gliei și credinței strămoșești, prin tatăl său, și al unei vechi familii de preoți prin
mama sa”. Zestrea moștenită de la părinți s-a îmbogățit pe parcursul vieții adâncind și lărgind
principalele trăsături ale personalității sale: credința curată în Dumnezeu, în dragostea de neam și
omenia ridicată la rang de virtute creștină.8

Cursurile primare le urmează la școala din satul vecin – Stănești (6 km de satul natal) – în
perioada 1908-1914. După terminarea școlii primare ,,ascultând chemarea sufletului său și
îndemnurile calde și pline de dragoste ale mamei” pașii săi se îndreaptă spre o instituție de
învățământ cu caracter religios – Seminarul Teologic ,,Sfântul Nicolae”, din Râmnicu-Vâlcea.
Tot ce acumulase în inima sa, de la familia sa evlavioasă despre credința ortodoxă, tot ceea ce
învățase la orele de la școala primară din Stănești, devine realitate, astfel încât îi descid noi
orizonturi pentru cunoaștere.

În seminar se distinge prin calități aparte – inteligența, disciplina, dorința de a citi cât mai
mult, îmbogățindu-si astfel orizontul cunoașterii pentru viața și cariera sa nobilă de preot. În
perioada studiilor seminariale 1915-1923, ,,a pășit vânjos pe drumul credinței și neamului”,
agonisind un bogat bagaj de cunoștințe. Viitorul preot și învățător Ioan Marina, a vut o mare
șansă de a avea dascăli cu o activitate deosebită, precum: preotul Gheorghe Niculescu, viitorul
episcope Ghenadie de la Buzău, Petre Partenie fost director al seminarului, scriitor talentat,

7
Mircea Păcurariu, Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian, în ,,Mitropolia Olteniei, an XXV, nr.5-8, mai august
1973, p.495 apud Pr.Constantin Tudosă, Patriarhul Justinian Marina, ed Cetatea de Scaun, 2016, p. 64-65.
8
Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina un apostol al Bisericii și al neamului românesc, în ,,Almanah
Bisericesc”, ed Sfânta Arhiepiscopie a Bucureștilor, 2001, p.62
Toma G. Bulat professor de istorie și geografie, cu valoroase lucrări de specialitate și mulți alții
care au fost elite ale Teologiei și culturii românești.

În iunie 1923, tânărul Ioan s-a prezentat la examenul de absolvire al Seminarului

râmnicean. Comisia de absolvire a avut ca președinte pe marele profesor Ioan Mihălcescu, de la
Facultatea de Teologie din București, care mai târziu a devenit Mitropolit al Moldovei. În același
an obține și diploma de învățător, în urma susținerii examenului de absolvire al Școlii Normale
din Râmnicu-Vâlcea. La 1 septembrie 1923, este repartizat ca învățător la școala din satul
Glăvile – Olteanca de pe valea Pesceanei. Tânărul învățător Ioan Marina s-a căsătorit cu
Lucreția Popescu, fiica Gheorghiței și a lui Pavel Popescu – preot, în comuna doljană Braloștița.
La 14 octombrie 1924, la sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva a fost hirotonit preot paroh în
Catedrala Episcopiei din Râmnic, pe seama parohiei din Băbeni-Bistrița. Actul solemn a fost
oficiat de către episcopul Vartolomeu Stănescu. În această, vatră străveche, tânărul preot Ioan
Marina a desfășurat timp de 8 ani, o prestigioasă activitate religioasă, culturală și social,
localitatea Băbeni devenind o veritabilă așezare de lumină și înțelepciune. În anul 1925 s-a
înscris la Facultatea de teologie din București pe care a frecventat-o până la finalizarea acesteia
în 1929 când spre sfârșitul anului (17 decembrie) preotul Ioan Marina a susținut tema de
licență: ,,Despre monahism și mânăstirea Govora”. Lucrarea a fost prezentată în cadrul catedrei
de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de Pr. Prof. Nicolae M. Popescu.

În primii doi ani ai păstoririi sale de la Băbeni (1924 – 1926), Ioan Marina a reușit în mod
deosebit să îmbine slujirea de invățător cu cea de preot, dovedind calități alese de adevărat
apostol și luminător. În vara anului 1928 a avut loc evaluarea totala a tuturor lucrărilor effectuate
de preotul paroh Ioan Marina, în primii patru anu de păstorire, la cele trei biserici care alcătuiesc
parohia sa, evidențiindu-se activitatea rodnică desfășurată de el pe aceste meleaguri. Tânărul
preot Ioan Marina, pe fondul situației politice incerte existente în țară, a sesizat la Băbeni
anumite nereguli și mai ales nemulțumiri în rândul țărănimii, în privința comportamentului dur
desfășurat de moșieri, adepți ai PNL. În privința aceasta, aducându-și aminte de această situație
existent atunci, Patriarhul Justinian avea să afirme că ,,Tatăl meu în timp de 7 ani, a fost arestat
de 42 ori. El era președintele unei bănci populare pe vreo patru commune și biata mamă, când se
apropiau alegerile, îi pregătea bagajul, căci știa că vine plutonierul major Dincă - șeful postului
de jandarmi din Lădești - să-l aresteze”.

În acest context, preotul Marina a ales să desfășoare o carieră politică, precizând că: ,,Eu
însumi la Băbeni, indignat de această teroare pe care o exercitau liberalii în timpul alegerilor și
văzând exploatarea la care membrii acestui partid, mari moșieri, supuneau țărănimea, m-am
înscris la PNȚ - considerat singurul partid politic cinstit care se bucură de încrederea atât a
poporului cât și a Coroanei, venind la putere pentru prima dată prin voința poporului, iar a doua
oară chemați de Coroană.

În liniștea parohiei Băbeni, a rămas până la 1 noiembrie 1932, când episcopul

Vartolomeu Stănescu l-a numit professor și director al Seminarului teologic din Râmnicu-
Vâlcea. Tot atunci a fost detașat ca preot la catedrala episcopală. A preluat conducerea
Seminarului ,,Sfântul Nicolae”, într-un moment dificil, când acesta era pe cale a se desființa din
cauza datoriilor mari pe care le avea către diferiți furnizori. Pentru salvarea Seminarului,
Patriarhul relatează după trecerea anilor despre momentele grele prin care a fost nevoit să treacă
afirmând că ,,vremuri grele au fost și pentru Seminar și nopți întregi n-am dormit pentru a-l
salva.

În același timp, s-a dovedit nu numai gospodar încercat, ci și minunat profesor, neîntrecut
duhovnic și adevărat părinte pentru elevii săi. Prin chibzuință a reușit să achite datoriile din
trecut ale Seminarului, dar să și micșoreze simțitor taxele elevului. Numai după un an, însă
din ,,pricina amestecului partidelor politice”, părintele profesor și director Ioan Marina hotărăște
ca la 1 septembrie 1933 să-și dea demisia, fiind numit în aceeași zi, la cerea sa, preot paroh la
biserica ,,Sfântul Gheorghe” din Râmnicu-Vâlcea. În această privință, episcopul Vartolomeu
scoate în evidență toate ,,elementele reale”, privitoare la numirea preotului Ioan Marina în
parohia sus numită. În calitate de președinte al căminului cultural ,,Constantin Brâncoveanul”,
preotul Ioan Marina, a organizat săptămânal conferințe publice, la care erau invitate personalități
de seamă ale culturii române, profesori universitari, conferențiari și asistenți de la universitatea
din Cluj, precum: Nicolae Iorga, preotul Gala Glaction, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu,
Tudor Arghezi, etc.

Încă din 1935, Ioan Marina a făcut parte din Comitetul Național Antifascist, astfel
încât, ,,în viforul celui de-Al Doilea Război Mondial, el a luat atitudine fățișă împotriva
fascismului și a dictaturii militare fasciste instaurate atunci în țara noastră. În același an, în viața
preotului Ioan, a avut loc un moment dramatic. La data de 16 noiembrie 1935, a decedat soția
Lucreția rămânând văduv și cu doi copii: un băiat Ovidiu și o fată Silvia, îndeplinind și rolul de
mamă. Cei doi copii au crescut în condiții deosebite, Ovidiu urmând cursurile Facultății de
Medicina din Moscova, devenind medic military, însă nu a practicat medicina, iar Silvia a studiat
în același domeniu, însă la Iași, dar a funcționat doar ca asistentă medicală.

Prin urmare, după o îndelungată activitate desfășurată în cadrul Partidului Țărănesc, în

anul 1944 îl găsim pe preotul Ioan Marina în fruntea acestuia. Încă din același an, numele
preotului Ioan Marina a fost vehiculat în mediile bisericești drept un posibil candidat pentru
ocuparea unui scaun Episcopal. Fără a fi un teolog de vârf, el avea o bună pregătire intelectuală
și experiență în slujirea altarului. Ceea ce l-a remarcat a fost capacitatea organizatorică
excepțională, aspect dovedit prin numeroasele inițiative pe care le-a avut, în nume propriu sau
împreună cu mentorul său, episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului.

Relația dintre preotul Marina și chiriarhul său este puțin cunoscută și cercetată, dar dacă
comparăm activitatea lui Justinian în perioada patriarhatului cu proiectele inițiate de vlădica
Vartolomeu în perioada interbelică, observăm o continuitate de spirit. Mai precis, este vorba de
implementarea valorilor creștinismului social și de o transformare a structurilor instituționale,
astfel încât să se dezvolte ceea ce în perioada interbelica se numea ,,Biserica Vie”.
 Capacitățile de lider și organizator ale preotului Marina au fost remarcate și de partidele
politice, care au încercat să le atragă de partea lor: Ioan Marina a urmat o politică de stânga,
fiind membru al PNȚ și un apropiat al lui Ion Mihalache, dar în același timp a întreținut relații
bune cu toate celelalte grupări politice, casa sa devenind un centru al vieții politice vâlcene.

Încrederea oamenilor politici s-a tradus în numeroasele recomandări făcute către

structurile politice centrale de a accepta alegerea lui Ioan Marina în funcția de episcop-vicar în
Moldova. Prin urmare este explicabil de ce, în momentul în care s-a căutat o soluție pentru
adăpostirea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, evadat din lagărul de la Târgu Jiu, s-a optat pentru
aducerea acestuia în casa preotului. Practice toți liderii politici au considerat această soluție ca
fiind cea mai potrivită. Nu se cunoaște ce s-a pretrecut efectiv când Gheorghiu a fost găzduit în
casa preotului, dar este cert că din acel moment liderul communist va dovedi o încredere
nestrămutată în preotul vâlcean.

Documentele sugerează că Ioan a fost o persoană agreată de regim, fapt care a făcut ca
puterea să nu se opună alegerii sale ca arhiereu vicar în 1945. Pe de altă parte, el a fost dorit în
Moldova de Mitropolitul Irineu Mihălcescu, care avea nevoie de un arhiereu-vicar tânăr și
dinamic, care să ajute la refacerea unui teritoriu devastate de război.

Anul 1945, este pragul ce va marca un nou început în viața și activitatea preotului Ioan
Marina. Un mare profesor de istorie bisericească, făcând referire la chipul preotului Marina,
aprecia că ,,a fost o adevărată piatră de hotar în viața preotului Ioan Marina, căci prin voia lui
Dumnezeu Care toate le rânduiește, spre binele Bisericii Sale, a fost chemat spre alte rosturi
bisericești”.9

Activitatea în treapta ierarhică de arhiereu în Moldova (1945-1948)

Mitropolitul Ioan Mihălcescu îl cunoștea pe preotul Marina din perioada când a activat ca
locțiitor al episcopiei Râmnicului apreciindu-i foarte mult calitățile organizatorice.

În privința ascensiunii preotului Marina în treptele superioare ale Bisericii, unii afirmă că
Justinian dintr-un simplu preot de țară a fost înscăunat mitropolit al Moldovei și Sucevei și apoi,
la scurt timp numit patriarh, a stârnit stupoarea clericilor și credincioșilor, însă această alegere
rapidă, surpinzătoare și neobișnuită s-a dovedit a fi în timp lucrarea lui Dumnezeu de apărare a
Bisericii. Pe de altă parte, afirmația făcută de fostul mitropolit al Ardealului, Antonie
Plămădeală, contemporanul său, justifică ascensiunea patriarhului ca fiind ,,legală”, mărturisind
că deși Justinian ,,a fost printre cei susținuți de guvern la vremea aceea ca să ajungă în scaunul de
patriarh, după ce trecuse, aș zice legal, printr-o alegere de episcop, mai întâi alegere de vicar la
Iași și apoi alegere de mitropolit la Iași”, totuși ,, nu venea din simplu preot de mir sau dintr-un

9
Mircea Păcurariu, op. cit, p.410
laic oarecare, venea din cler. Prin urmare, nu e așa cum circula legenda că era un oarecare popă
de țară. Nu era simplu să fi fost directorul unui Seminar ca cel din Râmnicu Vâlcea.”

Referitor la acest aspect se găsesc în arhivele Mitropoliei de la Iași și ale Patriarhiei de la

București documente legate de propunerea Mitropolitului de atunci al Moldovei, Irineu
Mihălcescu, ca preotul iconom stavrofor Ioan Marina să devină vicar la Iași. Un prim document
îl constituie scrisoarea mitropolitului Irineu cu nr 738/ 15 martie 1945 adresată ministrului
Cultelor. Mitropolitul Irineu argumentează faptul că Ioan Marina ,,este singurul om pe care-l
socotește capabil să facă față situației în care se găsește Sf. Mitropolie a Moldovei.” Mitropolitul
evidențiază situația special în care se găsea eparhia Moldovei, destul de precară, cauzată de
,,dezorganizarea economic și administrativă după trecerea frontului peste ținuturile acestei
Eparhii.” Acestea au fost motivele pentru care Irineu M. a dorit să scoată în evidență
necesitatea ,,absolută” și urgența numirii lui Ioan Marina ca vicar la Iași, alegerea lui datorându-
se unei bune cunosteri a acestuia. Irineu M. se adresa ministrului Culteor, preotul Constantin
Burducea, într-un mod aproape insistent, exprimându-și încrederea că acesta va satisface
favorabil cerea.

Sfântul Sinod întrunit în ședința din 30 iulie 1945 ,,cu unanimitate de voturi” hotărăște:

1.Aprobă trecerea postului vacant de arhiereu de la fosta Mitropolie a Olteniei la

Mitropolia Moldovei;

2.Ia act de numire PC. Pr. Ioan Marina de la parohia Sfântul Gheorghe din orașul R.
Vâlcea și acordă rangul ierarhic de arhiereu vicar cu titlul de vasluianul;

3.Se vor face formalitățile necesare pentru obținerea Înaltului Decret Regal de confirmare
după care ÎPS Irineu al Moldovei îl va sfinți în arhiereu potrivit rânduielilor canonice

La 11 august 1945, la Mânăstirea Cetățuia, preotul Ioan devenea monahul Justinian

mărturisind atunci, că cei 10 ani de la decesul soției sale i-a petrecut ,,mai mult printre călugări”.
A doua zi, monahul Justinian a fost hirotonit ca arhiereu la Catedrala Mitropolitană din Iași.

Urmează răspunsul scris al candidatului: ,,…răspund cu multă smerenie și frică de

Dumnezeu acestei arhierești și părintești chemări și primesc cu supunere și bucurie sfântă și
greaua sarcină a arhieriei”. În cuvântarea ținută Justinian afima: ,,Acolo unde este îndoială eu să
samăn credință! Acolo unde este întristare, eu să samăn bucurie! Acolo unde este disperare, eu să
samăn nădejde! Acolo unde este ceartă, eu să samăn pace! Acolo unde este ură, eu să samăn
iubire! Acolo unde este întuneric, eu să samăn lumină!”.

Presa vremii a marcat acest eveniment cu mult entuziasm evidențiindu-I importanța

pentru publicul larg, mai ales cel din capitala Moldovei.

Un alt moment mai puțin cunoscut din viața noului ierarh Justinian este încercarea
patriarhului Nicodim de a-l trimite la Episcopia ortodoxă din America în calitate de arhiereu al
românilor ortodocși de acolo. În acest sens, în demnitatea de arhiereu vicar, Justinian Vasluianul
a ales să rămână în țară, angajându-se într-o lucrare complexă pe tărâm social, administrativ,
pastoral și cultural. Moldova suferise mult în timpul și după ce-l de-al Doilea Război Mondial. În
această parte a României se găseau peste 35.000 de copii orfani. Dintre aceștia o parte au fost
preluați de orfelinate, iar ceilalți au fost luați de către rude mai puțin sau mau mult apropiate,
cunoscuți sau simpli credincioși. În această perioadă fiecare parohie a devenit un centru de
asistență în care erau găzduiți mulți dintre copiii orfani. În paralel, au funcționat atat la orașe cât
și la sate cantine pentru elevi și studenți, conduse și întreținute de parohii. În timpul secetei din
anul 1946, Justinian a făcut apel la celelalte eparhii din țară pentru a trimite alimente în Moldova.

Grija ierarhului față de cei sărmani l-a determinat să ajute și spitalele din Iași, care se
aflau în mare lipsă, trimițându-le lemne din rezervele Mitropoliei, iar hrana bolnavilor le-a
asigurat-o de la preoții din jurul Iașilor.

Având în vedere situația grea în care se găsea Mitropolia de la Iași, arhiereul Justinian și-
a îndreptat atenția asupra ,,secției economice” pentru că ,,de acolo izvorăsc posibilitățile
materiale. Reconstrucția ,,nu se face prin cuvântări cu stil pompos ci prin cheltuieli masie”. De
aceea ,,chivernisirea banului public și controlul sever al tuturor surselor de venituri” erau cele
mai importante obiective de realizat. În acest sens, Justinian a trecut la schimbări de personal
astfel încât după un timp s-a constatat că ,,de la un buget de 100 de mil. în 1945, s-a alcătuit în
1946 un buget de un miliard” care a contribuit substanțial la refacerea eparhiei.10

În plan spiritual ,,aducea ramuri de măslin, simbolul păcii, dar și sabia autorității”, iar în
plan social enunțase principiul că ,,în opera de reconstrucție nu va folosi și nici nu va permite
cuiva din subordine, să întrebuințeze, cuvintele nu se poate”. Așadar, încă de la începutul
activității sale ,,lucrurile se prezentau lămurite”.

Arhiereul Justinian și-a îndreptat atenția și asupra profesorilor punând la dispoziția

acestora si a familiilor lor găzduire la mânăstirile montane, pentru recreere. Toate acestea erau
gratuite, însă profesorii erau obligați să țină conferințe.

Arhiereul vicar Justinian a fost preocupat în mod deosebit și de cultură. Astfel o

valoroasă realizare pe tărâm cultural a constituit-o organizarea unor ,,Universități libere” la
Mânăstirile Văratec și Agapia, unele în cursul verii, unde peste 40 de profesori universitari,
conferențiari și asistenți de la instituțiile de învățământ superior din Iași au ținut prelegeri atât
pentru monahiile de aici, cât și pentru vizitatorii celor două mari mânăstiri moldave. De
asemenea, în strânsă colaborare cu oficiul universității din Iași, arhiereul Justinian a organizat
tabere studențești la Cetatea Neamțului cu studenții Facultății de Istorie care au făcut importante
săpături și cercetări stiințifice și la Târgu Neamț cu studenții Academiei de la Arte Frumoase.

La 30 mai 1947 Guvernul de atunci promulgă ,,Legea pensionării clerului”, care prin
articolul 7 decide următoarele: ,,Arhiereii vicari, episcopii, arhiepiscopii și mitropoliții BOR
10
Pr.Constantin Tudosă, Patriarhul Justinian Marina, ed.Cetatea de Scaun, 2016, p. 98
deveniți improprii funcției lor, din cauza unor invalidități fizice sau de altă natură, vor fi puși în
retragere la cererea Ministerului Cultelor, în urma avizului forurilor superioare ale BOR”.
Așadar, pentru ierarhia ortodoxă, actul legislativ de la 30 mai 1947 semnifică intervenția
autorităților statale într-o problemă internă de natură canonică, iar aplicarea ei a dus la retragerea
in luna iunie a aceluiași an, a ierarhului Irineu Mihălcescu.

Prin decretul regal nr 1734 din 16 august 1947 publicat în Monitorul Oficial din 26
august 1947 a fost primită și aprobată de regele Mihai, demisia Mitropolitului Irineu
Mihălcescu ,,din funcțiunea și demnitatea de Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei.
Arhiereul Vicar Justinian primește delegație de Locotenent de Arhiepiscop al Iașilor având
dreptul și îndatorirea ca în această demnitate să conducă eparhia ,,într-o colaborare armonioasă
cu Prea Sfințitul Arhiereu Vicar Valerie Botoșăneanul”.

În ziua de 19 noiembrie 1947 Colegiul Electoral s-a întrunit sub președenția

mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului (desemnat de patriarhul Nicodim, suferind fiinde, se
afla într-o perioadă de refacere, la mânăstirea Neamț) având ca ordine de zi alegerea noului
mitropolit al Moldovei. După deschiderea oficială si explicația cuvenită cu privire la votare –
citirea articolului 118 din Statutul pentru organizarea BOR are loc votarea propriu-zisă: 172
pentru PS Justinian, un vot anulat, 6 voturi pentru PS Popovici, 37 pentru PS Iosif.

La 22 decembrie 1947 are loc la București solemnitatea tradițională privind decernarea

arhiereului Justinian a cârjei de arhipăstor al Mitropoliei Moldovei la care au participat pe lângă
membrii Guvernului și delegați reprezentativi ai Iașilor. La 28 decembrie, capitala Moldovei,
orașul Iași se pregătește de mare sărbătoare privin solemnitatea instalării Ierarhului Justinian ca
mitropolit al Moldovei. Marea zi istorică debutează cu primirea la gara din Iași a înaltului ierarh.
În sunetele clopotelor, impresionantul alai care însoțește pe mitropolitul Moldovei, se deplasează
spre Catedrala Mitropolitană unde se va săvârși Sfânta Liturghie și slujba tradițională de Te-
Deum. Preotul Gheorghe Vintilescu, în calitate de director al Sfântului Sinod, citește Gramata de
Investitură urmând ca Ministrul Cultelor, Stanciu Stoian să rostească decretul de numire din
partea autorităților de stat.

În privința Arhiereului Justinian, încă de când a fost ales să conducă Mitropolia

Moldovei, în cuvântările sale rostite cu prilejul investiturii, era nevoit să strecoare, pe lângă
învățăturile fundamentale ale BOR, argumentate cu texte scripturistice, și aprecieri la adresa
regimului care oricum în concepția sa erau formale. Pe de altă parte Justinian va stăpâni
deopotrivă trăsăturile discursului comunist cât și ale celui bisericesc, reușind astfel să se facă
înțeles în amândouă părțile. Punând alături un discurs de-al său cu cel aparținând autorităților,
unii mai puțin avizați l-ar acuza pe Justinian de comunizarea Bisericii.

Totuși aspectul esențial al predicii Mitropolitului și peste puțin timp a Patriarhului

Justinian, privește promovarea adevărurilor creștine și utilitatea Bisericii în orice timp istoric și
în orice societate, mai ales pe planul vieții morale; el a contrazis ideea marxistă că religia este o
iluzie care trebuie denunțată.11 Punerea în centrul cuvântărilor sale a chipului lui Iisus Hristos
exclude o comunizare a Bisericii în însăși esența învățăturii ei. Ideea implicării profunde a
Bisericii în viața socială, exprimată adesea în predici și pastorale, dincolo de simpla desfășurare a
cultului religios, este foarte importantă pentru o Biserică. De asemenea, Justinian preconizează în
cuvântările sale, păstrarea tradiției bizantine, a colaborării Stat-Biserică, dar aceasta din urmă
trebuie să se bucure de mai multă autonomie.

11
George Enache, Ortodoxie și putere politică în România contemporană, ed.Nemira, București 2005, p.94
Patriarhul Justinian
Bibliografie:
1.George Enache, Amestecul puterii politice în alegerea ierarhilor Bisericii
Ortodoxe Române, în Arhivele totalitarismului, nr1-2 /2004

2.Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, ed.

Curtea Veche, București 2005

3. Mircea Păcurariu, Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian, în ,,Mitropolia

Olteniei, an XXV, nr.5-8, mai august 1973

4. Pr.Constantin Tudosă, Patriarhul Justinian Marina, ed.Cetatea de Scaun, 2016,

5. George Enache, Ortodoxie și putere politică în România contemporană,

ed.Nemira, București 2005

6. Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina un apostol al Bisericii și al

neamului românesc, în ,,Almanah Bisericesc”, ed Sfânta Arhiepiscopie a
Bucureștilor, 2001

7. Pr Constantin Pârvu, Patriarhul Justinian – mărturii, fapte și adevăr,

E.I.B.M.B.O.R. București 2005

8. Adrian Nicolae Petcu, Paul Brusanowski, Biserica Ortodoxă Română în anii

regimului comunist, în revista Studii Teologice, Seria III, an 2009