Capitolul 1 – David îl plânge pe Ionatan.

 
1: Şi a fost că, după moartea lui Saul, David s-a întors din războiul cu Amaleciţii şi a
poposit două zile în Ţiclag.
După moartea lui Saul (= cerut), David (= cel preaiubit), biruitor asupra Amaleciţilor (= popor
care stăpâneşte), a poposit în Ţiclag (= izvor), cetate în extremitatea sudică a teritoriului lui Iuda.
2: A treia zi, iată că a venit un om din tabără, de la poporul lui Saul; avea hainele sfâşiate şi
ţărână pe cap. Şi, venind la David, a căzut la pământ şi i s-a închinat.
            Înfăţişarea acelui om arată o „ţinută de doliu. În cele ce urmează (3-16), moartea lui Saul
e relatată diferit de I Regi 31, 3-5. Unii comentatori cred că e vorba de o variantă preluată dintr-o
altă tradiţie şi introdusă mai târziu în textul primar. Pe de altă parte, e evident că amalecitul se
prezintă cu o invenţie (construită pe un sâmbure de adevăr), menită să-i aducă o recompensă. Se
pare că cele două însemne doveditoare (v. 10) au rămas la jumătatea gestului de a fi scoase din
traistă. Credul, David rămâne fidel faţă de Saul, ca şi faţă de maiestatea principială a unsului
Domnului”[1].
3: Iar David i-a zis: „De unde vii?”  El i-a răspuns lui David: „Am scăpat din tabăra lui
Israel”.
Reamintim că Israel înseamnă cel ce luptă cu Dumnezeu sau (sens mai des folosit de
Părinţi) mintea văzătoare de Dumnezeu.
4: David i-a zis: „Spune-mi, ce s-a întâmplat?”  Iar el a răspuns: „Poporul a fugit din
bătălie, mulţi din popor au căzut şi au murit; au murit şi Saul, şi Ionatan, fiul său”.
Ionatan  se tâlcuieşte Domnul a dat.
5: Atunci David a zis către tânărul care-i adusese veştile: „Cum de ştii tu că Saul şi
Ionatan, fiul său, au murit?”
6: Iar tânărul care-i adusese veştile i-a zis: „Mă aflam din întâmplare pe muntele Ghelboa;
şi iată, Saul era rezemat în suliţa sa; şi, iată, carele de luptă şi căpeteniile călăreţilor îl
strângeau tot mai de-aproape.
Ghelboa sau Ghilboa (= fântână care fierbe) era numele unui munte din apropiere de Bet-Şean,
loc în care a purtat Saul ultima sa bătălie cu Filistenii.
„Carele şi călăreţii (gr. ipparhe, căpeteniile călărimii) fac parte din oastea filistenilor; prezenţa
carelor la această dată într-un ţinut muntos este un anacronism şi contrazice şi cele spuse în I
Regi 31, 3, unde Saul este ameninţat de arcaşi. Relatarea luptei, ţinuta solului, neliniştea lui
David, descrierea în crescendo a catastrofei, care se încheie cu moartea lui Saul şi a lui Ionatan,
amintesc de I Regi 4, 12 (unde Eli află despre moartea fiilor săi şi despre răpirea chivotului),
ceea ce ar putea constitui un argument în favoarea tezei existenţei unui istoric unic care a
redactat cele două cărţi ale lui Samuel. O altă mână pare să intervină începând cu versetul 5,
unde solul nu mai este un bărbat, ci un băiat, un slujitor, pentru ca versetul 6 să fie cu totul
diferit de I Regi”[2].
7: Şi cătând el înapoia sa, a dat cu ochii de mine şi m-a chemat; iar eu am zis: – Iată-mă!
8: Atunci el mi-a zis: – Cine eşti tu?  Iar eu i-am răspuns: – Eu sunt amalecit.
9: El mi-a zis: – Stai deasupra mea şi ucide-mă, căci cumplit întuneric m-a cuprins, iar
sufletul meu este încă în mine!
10: Iar eu am stat deasupra lui şi l-am ucis, fiindcă ştiam că după cădere n-o să mai
trăiască. Şi i-am luat cununa regească de pe cap şi brăţara de la mână şi le-am adus aici, la
domnul meu”.
„Diadema regească (vasilion) şi brăţara (hlidon) sunt însemnele regale în IV Regi 11, 12 şi
Psalmi 89, 40; 132, 18, în cadrul regalităţii din Ierusalim. Dar aici ele sunt un anacronism. Gestul
amalecitului (amaleciţii fiind oricum cei ce pun capăt domniei lui Saul) pare să-l desemneze pe
David drept urmaş al lui Saul, dar indică şi urmărirea unei recompense”[3].
11: Atunci David şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat; şi toţi oamenii care erau cu el şi-au
sfâşiat hainele.
12: Şi s-au tânguit şi au plâns şi au postit până seara pentru Saul şi pentru Ionatan, fiul
său, şi pentru poporul lui Iuda şi pentru casa lui Israel, de vreme ce fuseseră loviţi de sabie.
Versetele 11-12 par „să continue direct versetul 4, relatând un ritual de doliu colectiv, cu un post
limitat la o singură zi, faţă de cele şapte zile din I Regi 31, 13. ¨ Sf. Ioan Gură de Aur îl elogiază
pe David plecând de la acest episod. David îi plânge pe cei doi aşa cum un părinte plânge
moartea fiului. Singura consolare este moartea simultană a celor doi: în felul acesta tatăl (Saul)
este cruţat de vestea morţii fiului (Ionatan) şi invers (A doua omilie despre David şi
Saul)”[4]. Iuda (= Domnul fie lăudat) era seminţia căreia îi aparţinea David.
13: Şi a zis David către tânărul care-i adusese veştile: „De unde eşti tu?”  Acela a răspuns:
„Sunt fiul unui străin amalecit”.
14: David i-a zis: „Cum de nu te-ai temut să-ţi ridici mâna ca să-l ucizi pe unsul
Domnului?”
„Este evidentă intenţia de a reafirma caracterul sacru al regelui, unsul Domnului, care este de
neatins”[5].
            15: Atunci David l-a chemat pe unul din tinerii săi slujitori şi i-a zis: „Du-te şi sari
pe el!”  Şi l-a lovit, iar acela a murit.
16: David a zis atunci asupră-i: „Sângele tău fie asupra capului tău; căci gura ta a
mărturisit împotrivă-ţi, zicând: – L-am ucis pe unsul Domnului!”
„Sângele tău să cadă asupra capului tău: formulă semitică, însemnând că un om este responsabil
de moartea altuia şi trebuie să suporte consecinţele (cf. Levitic 20, 9.11 şi III Regi 2,
32.37). Sângele tău înseamnă sângele pe care tu l-ai vărsat. Ch. Mabee (…) a crezut că poate
distinge aici o declaraţie juridică de nevinovăţie, prin care David ar afirma că n-are nici un
amestec în moartea lui Saul”[6].
17: Şi David l-a plâns pe Saul şi pe fiul său Ionatan cu această plângere de jale
18: pe care le-a poruncit fiilor lui Iuda s-o înveţe; iată, ea se află scrisă în Cartea Dreptului.
            „Cartea Dreptului: colecţie de cântece şi poeme celebre, dispărută în timp; menţionată şi
în nota de la Iosua 10, 13. Înainte însă de a fi fost introdusă într-o colecţie scrisă, această
splendidă piesă de poezie biblică a circulat în memoria colectivă, precum Cântarea lui Moise
(vezi Deuteronom 32, 44), ceea ce înseamnă, o dată mai mult, că numeroase texte scrise ale
Bibliei au fost precedate şi consacrate de autoritatea Tradiţiei”[7].  Există, aici, şi o altă opinie,
plecând de la textul ebraic: „în Textul Masoretic, versetul 18 este obscur. Pare a fi titlul cântării;
s-ar putea traduce: El a spus: Pentru ca fiii lui Iuda să înveţe. Arc. Iată, e scris în Cartea
Dreptului. Dintre diversele interpretări, o reţinem pe cea care ni se pare cea mai
plauzibilă: Arc  reprezintă titlul (ceea ce ne face să ne gândim, împreună cu H. W. Hertzberg, la
titlurile surelor coranice), după cum Cartea Dreptului (Versio Syriaca; Cartea Cântului) ar putea
fi o antologie de poezie din Israelul antic, eventual Sefer ha-Yaşar, care a dat numele unui midraş
medieval”[8].
19:        Înalţă un stâlp, Israele, pentru morţii tăi
ucişi pe-nălţimile tale!;
cum au căzut vitejii!
20:        N-o povestiţi în Gat
şi n-o spuneţi pe străzile Ascalonului,
ca nu cumva să se bucure fiicele Filistenilor,
să nu se veselească fiicele netăiaţilor-împrejur.
„Gat, unul dintre principalele oraşe ale filistenilor (…), situat la aproximativ 45 km sud-vest de
Ierusalim. (…) Este evocat aici rolul tradiţional al femeilor în sărbătorirea victoriilor (cf. I Regi
18, 6). Gat este pus aici în frunte poate datorită legăturilor speciale pe care le avea David cu
această localitate (cf. I Regi 27)”[9].  Gat (= teasc) şi Ascalon (= migraţiune) erau două dintre
principalele cinci cetăţi ale Filistenilor (= venetici; străini), popor canaanit, provenit din Insula
Creta.  Textul Septuagintei îi numeşte chiar străini, probabil un eufemism, fiind vorba de
principalii adversari ai evreilor.
21:        Voi, munţi din Ghelboa:
            nici rouă, nici ploaie să cadă pe voi,
            nici fie pe voi ogoare cu pârgă,
            de vreme ce-acolo căzut-au vitejii sub scut;
            mirungere nu e pe scutul lui Saul!
Ogoare cu pârgă: „Expresia ebraică sadhey therumoth, redată în greacă prin agri
aparhon, ţarini cu pârgă, trimite la un termen tehnic din ritualul sacerdotal (cf. Numeri 15, 20-
21; Deuteronom 12, 6.17). Aşa se explică lecţiuni precum munţi ai morţii (Theodotion), munţi ai
tristeţii sau câmpuri înalte”[10].
Mirungere nu e pe scutul lui Saul: „Saul a căzut ca şi cum n-ar fi fost unsul Domnului”[11].  În
SEP 2, apar şi alte interpretări: „pavăza lui Saul, care nu a fost unsă cu untdelemn: se cunoaşte
obiceiul războinicilor de a-şi unge cu grăsime scuturile pentru a le face alunecoase (cf. Isaia 21,
5). Mulţi au înţeles, la fel ca în Vulgata[12], că Saul nu a fost sau nu ar fi fost uns rege. Pentru
Textul Masoretic, multe traduceri (Caquot şi de Robert, Traduction oecumenique de la
Bible (TOB), La Bible de Jerusalem (BJ) etc.) preferă să ia acest verset împreună cu versetul
următor, înţelegând că locul untdelemnului obişnuit l-au ţinut, în cazul lui Saul, sângele şi
grăsimea duşmanilor ucişi de acesta”[13].
22:        Din sângele răniţilor,
din seul celor tari
arcul lui ionatan nu se-ntorcea pustiu,
iar sabia lui Saul nu se-nvârtea zadarnic.      
23:        Saul şi Ionatan, iubiţii şi frumoşii,
ei n-au fost despărţiţi;
cu vrednicie-n viaţă, în moarte laolaltă,
mai sprinteni se vădeau decât vulturii
şi mai puternici decât leii.
24:        Voi, fiice ale lui Israel, plângeţi-l pe Saul,
            cel ce-n porfiră mândră vă-mbrăca
            şi fir de aur vă punea pe straie!
„Este vorba de femeile care-l jelesc pe Saul, femeile care nu vor mai avea parte de podoabele
luate de rege din prăzile de război”[14].
25:        Cum au căzut vitejii
în mijlocu-ncleştării!
O, Ionatan, tu, cel rănit de moarte
pe propriile tale înălţimi!
26:        O, frate Ionatan, tristeţii mele hrană!;
mi-ai fost atât de scump!;
iubirea ta mi te-a făcut minune
mai sus decât iubirile femeii.
Mai presus decât iubirile femeilor (iper agapisin ghinekon). Cu menţiunea că eros şi agapi au
acelaşi înţeles (chiar dacă, în timp, s-a dat termenului agapi o notă spirituală, ce nu era iniţial,
însă, străină nici celuilalt termen), redăm un întreg paragraf ce ar putea să pară că are doar o
legătură tangenţială cu cartea de care ne ocupăm, dar el arată înţelesul cuvenit acordat ambilor
termeni şi, pentru mintea cuviincioasă, lămureşte definitiv legătura dintre David şi
Ionatan[15]:  „Dar unora dintre sfinţii noştri cuvântători li s-a părut că numele eros (dragoste)
este mai puţin dumnezeiesc decât cel de agapi(iubire). Aceştia să audă că scrie şi dumnezeiescul
Ignatie[16]: Erosul meu (dragostea mea) s-a răstignit. Şi în introducerile anterioare la Scripturi
vei afla pe careva spunând despre dumnezeiasca Înţelepciune: m-am îndrăgostit de frumuseţea
ei[17] (Înţelepciunea lui Solomon 8,2). Deci să nu ne temem de numele dragostei (erosului), nici
să nu ne tulbure pe noi vreun cuvânt îndoielnic despre ea. Mie mi se pare că Scripturile văd un
înţeles comun în numele de iubire şi de eros, de aceea folosesc mai mult pentru cele
dumnezeieşti cuvântul eros adevărat, din cauza prejudecăţii necuvenite a unor astfel de
oameni[18]. Deoarece nu numai noi, ci şi Scripturile laudă erosul ca potrivit pentru Dumnezeu.
Dar mulţimile, nepricepând unitatea numelui dumnezeiesc de eros, s-au rostogolit, pe măsura lor,
la o folosire divizată şi trupească şi distinctivă a lui, cum nu este adevăratul eros, ci idolul sau,
mai bine zis, o cădere de la erosul adevărat. Căci mulţimea nu poate pricepe unitatea erosului
dumnezeiesc şi unic. De aceea, părând multora un nume mai greu de înţeles, a fost folosit pentru
înţelepciunea dumnezeiască spre înălţarea şi ridicarea lor la cunoaşterea dragostei adevărate
(erosului adevărat) şi spre eliberarea de greutatea înţelegerii ei. Deci noi, când întâlnim pe unii
care cugetă în mod inferior, să înţelegem în chip cinstit, ţinând seama şi de cuvântul: Căci s-a
întors iubirea ta asupra mea mai minunată decât dragostea (agapisin) femeilor. Pentru cei ce
aud drept cele dumnezeieşti, sfinţii autori ai Scripturilor folosesc în acelaşi înţeles cuvântul
iubire (agapi) şi eros, potrivit revelaţiilor dumnezeieşti. Şi au aceeaşi putere de unire şi legare şi
de amestecare cu frumosul şi binele. Căci ele sunt pentru frumos şi bine şi frumosul şi binele
provin din ele şi ţin pe cele de aceeaşi treaptă în comunicare reciprocă, dar şi mişcă pe cele dintâi
spre purtarea de grijă a celor de al doilea şi întăresc pe cele de mai jos prin întoarcerea lor spre
cele de mai sus”[19].  Pe David „îl loveşte o veste amară, uciderea lui Ionatan. Cât de mult i-a
răvăşit sufletul această nenorocire o putem cunoaşte din plângerile lui: A căzut pe mine
dragostea ta, spune el, ca dragostea femeilor. Dar pentru ce vorbesc de plângeri? Dacă a vărsat
atâtea lacrimi pentru tatăl lui Ionatan, pentru Saul, pentru duşmanul lui, pentru vicleanul care i-a
dorit de nenumărate ori moartea, ce n-a suferit pentru Ionatan, care a fost alături de el în acele
primejdii, care l-a scăpat adeseori din cursele tatălui său, care a luat parte la toate tainele lui, care
pentru multe lucruri a făcut învoieli cu el? Ce n-a suferit deci pentru acesta, când a aflat că a fost
răpit din viaţă tocmai în clipa în care putea să-i răsplătească toate binefacerile primite de la
el?”[20].
27:        Cum au căzut vitejii
            şi cum pierit-a arma de război!
În ultimul refren, pe lângă viteji sunt pomenite şi armele, care sunt asimilate purtătorilor lor.
Poemul are o compoziţie îngrijită, fiind împărţit de refren în trei părţi inegale, dar bine articulate:
Răpusă pe înălţimi (19 a)
            Au căzut vitejii (19 b)
                        Fiicele filistenilor (20)
…
                                   Pavăza lui Saul (21 b)
                                               Arcul lui Ionatan (22 a)
                                   Sabia lui Saul (22 b)
…
                        Fiicele lui Israel (24)
            Au căzut vitejii (25 a)
Răpus pe înălţimi (25 b).
Arcul lui Ionatan se află la mijloc, corespunzând menţionării din versetul 18, care, astfel, trebuie
să fie titlul poemului, arcul fiind darul simbolic pe care Ionatan i-l face lui David în I Regi 18,4.
Este aici mâna primului istoriograf[21], care aprecia excepţionala prietenie care îi lega pe
Ionatan şi David şi fidelitatea acestuia din urmă faţă de Saul”[22].
„David ne-a lăsat în versuri plângere pentru prietenul său Ionatan; tot în versuri plângea şi pe
duşmanul lui (…). Pe Saul îl plânge că a murit în păcat, iar pe Ionatan, pentru că a fost tovarăş cu
el până la sfârşitul vieţii”[23].