1

Creştinismul românesc
de Simion Mehedinţi

 cum a purtat Eminescu în sufletul său durerea românilor din toate timpurile şi din toate ţările româneşti, n-a mai purtat-o nimeni.
 concepţia religioasă a românului e străină de îngustimea sufletească a fariseilor şi a cărturarilor. Credinţele sale sunt potrivite cu
firea omului sănătos, care se bucură făţiş de toate darurile vieţii (fiind străin de habotnicie şi de mojicia desfrâului).
 un popor, ca şi orice om în parte, atâta preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus.
 trăim zile de apocalips; epoca noastră este cea mai urâtă din toată viaţa omenirii.
 azi mulţi cred că nu-i om cel care nu află desfătare, auzind gemetele victimei sub genunchii săi; omul a ajuns un animal de pradă.
 şansa noastră spre a scăpa este organizarea tuturor puterilor fizice şi sufleteşti ale întregului neam.
 istoria e plină de grozăvii săvârşite în numele lui Iisus.
 între 1317-1323 Bernard Gui, un dominican furios, a pus pe rug 630 de eretici şi a schingiuit mii şi mii.
 Calvin socotea bătaia, tortura sau uciderea ca mijloace potrivite pentru întărirea creştinismului.
 creştinii de teapa lui Calvin au fost tot atât de cruzi ca şi cuceritorii Cananului.
 ura confesională era aşa de mare, încât şi dobitoacele erau împărţite din punct de vedere bisericesc (Augsburg).
 cu toate păcatele noastre, noi, românii, crime în numele Evangheliei n-am făcut.
 românul are o vorbă: “Câte bordeie, atâtea obiceie !”, adică nu te mira de aspectul exterior al vieţii altuia.
 un european spunea: “ţăranul român este omul cel mai tolerant din Europa.”
 scriitorul german Hans Carossa spunea între 1916-1918: “m-au impresionat adânc eroismul, abnegaţia şi puterea de jertfă ale
soldatului român... n-am cunoscut încă un neam atât de ospitalier ca cel românesc.”
 Cum ne-au analizat cei ce nu ne cunosc:
a) “Românul nu are nimic sfânt, adică nu respectă nici o valoare spirituală în faţa instinctelor logice.”
b) “Omul din popor aproape nu are dorinţe pentru sufletul lui.”
c) viaţa lui îi rămâne tot aşa de lipsită de preţ ca şi natura în care trăieşte.
d) preţuieşte doar ceea ce îi este de folos.
e) poporul român este ateu.
 preocuparea despre “rostul” omului se întâlneşte, conform cercetărilor, la toate neamurile pământului (deci şi la bieţii români).
 adevărul e că românii n-au avut niciodată aplecare spre ceartă în privinţa dogmelor.
 noi n-am avut nevoie de Luther sau Calvin ca să înţelegem doctrina lui Iisus.
 învăţăturile lui Zamolxe ne făcuseră “aproape creştini înainte de creştinism.”
 noi avem o mare linişte şi neutralitate atunci când discuţia se încinge asupra lucrurilor mărunte.
 discreţia poporului nostru nu înseamnă “nepăsare”, ci ea izvorăşte dintr-o reală omenie.
 autohtonii Daciei reprezintă una dintre cele mai vechi populaţii din Europa.
 ceea ce i-a impresionat pe anticii greci la străbunii poporului român a fost religiozitatea acestora, sufletul lor curat şi accentul pe
care-l puneau pe socotelile cu veşnicia.
 Herodot îi caracterizează drept “nemuritori”, adică preocupaţi ca nimeni alţii de viaţa de dincolo de mormânt.
 peste 4 secole, Strabon confirma aceasta cu tărie: “râvna religioasă a geţilor (dacilor) a fost, de când e lumea, caracterul
precumpănitor al firii lor.”
 cea dintâi datorie a omului copt la minte este cumpătarea, aducă ferirea de extreme.
 dacă latinii spuneau “mens sana in corpore sano”, dacii spuneau invers: numai cine are suflet sănătos poate păstra şi sănătatea
corpului.
 orice reformă de la suflet trebuie să înceapă.
 faţă de păgânismul popoarelor din spaţiul mediteranean (cu lupte de gladiatori, cu beţie la serbări, când beau vin din cranii de om),
poporul carpatin forma o insulă de reală înălţime morală.
 Dunărea era “fluviu sfânt” pentru daci, ca şi Gangele pentru indieni.
 unii zic că lipsa de documente precise despre încreştinarea Daciei arată inexistenţa acestui fapt (aşadar, America n-a existat decât
după ce a descoperit-o Columb ?!).
 suntem în bazinul Dunării de Jos singurul popor creştinat pe nesimţite.
 2
 la retragerea aureliană, deoarece sărăcia în Imperiu era cumplită, se rugau ţăranii romani să-i lase aici, să trăiască cu barbarii.
 singura legătură între localnici şi barbarii ce au trecut pe aici era dijma ce o plăteau primii. Năvălitorii erau doar o armată în marş
prin Dacia; stăpânirea era a lor doar cu numele.
 cultura dacilor era net superioară celei a năvălitorilor, fiind organizaţi teritorial în judeţe, cnezate şi voievodate.
 după plecarea legiunilor romane, Biserica a preluat locul autorităţii oficiale.
 la daci preotul era judecător.
 la noi Biserica avea un mare rol social şi chiar politic înainte de a fi recunoscut creştinismul ca religie de stat.
 din nevoie am făcut virtute; strâmtorarea ne-a împins spre armonie, în loc de antagonism. Trăind cu barbarii în coaste, n-am avut
răgaz pentru certuri. Am fost bucuroşi să ne strecurăm printre greutăţi.
 pentru locuitorii Daciei a fost un real câştig să nu aibă nici o atingere cu certurile politico-dogmatice din Imperiul roman.
 la noi a fost simbioză fără ciocnire (aceasta e definiţia cugetului poporului român).
 neamul nostru a fost scutit de erezii şi de eretici.
 vechea evlavie dacică le-a ţinut străbunilor noştri mai cald decât sofisticăria de la curtea bizantină şi politicăria papală.
 se ştie că de obicei dezbinările religioase nu prea pleacă de la sate, adică din mintea ţăranilor, ci de obicei din zarva oraşelor .
 poporul român nu s-a gândit niciodată să asuprească pe cineva pentru credinţa lui.
 trăind în umbra marilor popoare ale istoriei, am avut o relativă linişte, cel puţin din punct de vedere religios.
 poezia populară este “icoana părţii eterne din viaţa popoarelor” ; ea este mai filosofică şi mai adâncă decât istoria.
 cine vrea să cunoască cugetul unui neam mai bine, să-i citească poezia populară.
 sufletul românului a cuprins în aceeaşi închinare cu Pruncul din Betleem şi pe Preacurata Sa Maică, al cărei cult a fost viu disputat
în Apus şi Răsărit până în sec. 19 (la începutul creştinismului, Maica Domnului nici nu avea loc în cultul liturgic).
 apusenii spuneau că “poporul nu produce, ci reproduce” (nu are creativitate); la noi nu a fost aşa ceva, o dovedeşte folclorul
nostru. Cine vrea dovezi, să-l cerceteze !
 românul este lipsit de dorinţa de răzbunare; este cuviincios, liniştit, discret.
 legea cea mai veche a purtării noastre a fost: vorbă bună, cât “suntem încă pe pace”; iar dacă nu înţelege, e rândul spadei, la locul
şi la timpul potrivit.
 de asemenea o lege nescrisă a fost în fiinţa românului fereala de vulgaritate, de bădărănie şi de nedreptate.
 Zilot Românul, văzând lipsa noastră de cruzime, plângea “bunătatea cea cu prostie a românului.”
 răbdarea noastră nu înseamnă nici frică, nici prostie, ci o reală îngăduinţă faţă de oaspeţi.
 după mintea şi inima românului, lumea aceasta nu poate fi un fel de iarmaroc al nebunilor, ci are rânduiala ei, de la care nu se
poate abate, deoarece Însuşi Dumnezeu umblă câteodată cu Sf. Petre, să mai vadă ce fac oamenii, să-i ajute şi să le îndrepte cărările.
 răbdarea românului este dovadă de maturitate sufletească, cum şi era de aşteptat de la un popor atât de vechi şi de încercat,
aşezat “în calea tuturor răutăţilor.”
 din trai tihnit, românul a ştiut că nici un popor n-a câştigat niciodată nimic. Din suferinţă, întotdeauna a ieşit ceva mai bun pentru el.
 a munci cu încordare şi chiar “a suferi” de pe urma oboselii sănătoase a muncii sunt un mare noroc în viaţă. Munca oferă nobleţe şi
putere de a îndura necazurile vieţii.
 un deţinut politic spunea: “primeşte-ne, Doamne, suferinţa de acum. Fă ca din ea să rodească o zi mai bună pentru neamul nostru.”
 românul are o vădită aplecare spre optimism: încredere în biruinţa finală a binelui asupra răului.
 folclorul este oglinda cea mai credincioasă a sufletului etnic.
 Maica Domnului este pentru român bunătatea întrupată.
 Digresio: e drept că unii draci sunt meşteri; dar câte babe nu-s şi mai meştere ?!
 românul priveşte mereu spre cer, nu spre iad. Dragostea lui de lumină este veche. Tot ce-i lipsit de armonie şi seninătate îi e rău şi
antipatic.
 e destul să aţipescă o clipă “bunul Dumnezeu”, şi toată rânduiala universului suferă.

Diacon Staicu Ciprian-Ioan