PRIMA EPISTOLĂ CĂTRE TESALONICENI

Epistolă cu caracter eshatologic, scrisă la Corint în anul 50/51 d. Hr.

Teologie paulină în fază incipientă

Sfântul Apostol Pavel, împreună cu colaboratorii săi, Sila (Silvan) și

Timotei, au vizitat pentru prima oară Tesalonicul (oraș din provincia romană
Macedonia) în a doua călătorie misionară și au pus bazele primei comunități
creștine din acest oraș. În timpul Sfântului Pavel, Tesalonicul era unul dintre cele
mai mari orașe ale Imperiului Roman. Contactele ulterioare pe care misionarii
creștini le vor avea cu Biserica din Tesalonic s-au concretizat în două epistole care
sunt, cu mare probabilitate, cele mai vechi documente creștine care ni s-au păstrat
de la marele apostol. Sunt două epistole scurte care nu tratează probleme teologice
mari, așa cum este cazul celorlalte epistole pauline. Cu toate acestea, epistolele
adresate Bisericii din Tesalonic au devenit în epoca modernă obiect de studiu
preferat de bibliști, deoarece ele reflectă foarte fidel prima fază a teologiei pauline.

Tesalonicul și tesaloniceni

Tesalonicul (actualul Salonic) era, în veacul I al erei creștine, un oraș foarte

populat, bucurându-se de prosperitate, atât în perioada elenistică, cât și în cea
romană. A fost întemeiat pe locul vechii cetăți „Therme”, sau în apropierea
acesteia, în capătul Golfului Thermaic (astăzi Golful Salonic), în jurul anul 315 î.
Hr., de Cassandru (un general al lui Alexandru cel Mare), care era, în momentul
întemeierii orașului, rege al Macedoniei. Una dintre fiicele regelui Filip al II-lea și
sora lui Alexandru Macedon se numea „Thesalonica”. Ea a fost numită așa de către
tatăl ei, Filip, pentru că primise vestea nașterii ei după ce a înfrânt Tesalia.

1
 Fiind un important port militar și comercial, Tesalonicul a devenit
principalul oraș al Macedoniei. În epoca romană, Tesalonicul a devenit capitala
unuia dintre cele patru districte administrative în care romanii au împărțit
Macedonia (acest lucru se întâmpla în anul 168 î. Hr.). Două decenii mai târziu, în
146 î. Hr., Tesalonicul a devenit capitala provinciei romane reunificate Macedonia.
În același an (146 î. Hr.), a fost inaugurat celebrul drum roman „Via Egnatia”,
drum care trecea prin provinciile romane Iliric, Macedonia și Tracia, traversând un
vast teritoriu care astăzi aparține statelor Albania, Macedonia, Grecia și Turcia.
„Via Egnatia” făcea legătura între Asia Mică și Marea Adriatică, iar dincolo de
mare, conducea la Roma.
Apostolul Pavel a parcurs acest drum împreună cu colaboratorii săi în a doua
călătorie misionară, trecând prin Amfipoli și prin Apolonia și ajungând la
Tesalonic.
Tesalonicul a devenit „cetate liberă” (civitas liberae condicionis)1 în anul 42
î. Hr., fiind disputată între Marc Antoniu și Octavian Augustus. A rămas cetatea
cea mai importantă și cea mai populată a Macedoniei până în secolele III-IV d. Hr.,
iar cu numele de „Salonic” a rămas, până astăzi, a doua cetate ca importanță a
Greciei și un port important la Marea Egee.
Între siturile arheologice ale orașului se pot admira, până astăzi, zidurile
cetății romane, forumul roman din secolul I și o agora elenistică mai veche, un
hipodrom, și ruinele arcului de triumf al împăratului Galeriu, dar și câteva biserici
bizantine. În mod cert, cea mai cunoscută biserică ortodoxă din orașul Salonic este
Biserica „Aghios Dimitrios”, construită în secolul al IV-lea d. Hr. În anul 1430,
orașul a fost cucerit de turci, iar biserica a fost transformată în moschee. A rămas
așa până în anul 1912 când grecii și-au recăpătat orașul și, implicit, biserica
Sfântului Mucenic Dimitrie.
1
Gérard ROSSÉ, Atti degli Apostoli. Commento esegetico e teologico. Roma, Città Nuova Editrice, 1998, p. 624.

2
 În secolul XIX a fost distrusă Poarta din Vardar (Skopje), pe sub care trecea
celebra „Via Egnatia” (prin partea occidentală a orașului). Cu acest prilej, s-a
descoperit o inscripție datată între sfârșitul secolului I î. Hr și începutul secolului al
II-lea d. Hr. pe care poate fi citit termenul „politarchēs” (= conducătorii sau mai-
marii cetății). Acest termen este folosit și de Sfântul Luca în Faptele Apostolilor,
atunci când vorbește despre misiunea Sfântului Pavel în acest oraș (Fapte 17, 6).
Tesalonicul avea, așadar, o populație cosmopolită și o importantă comunitate
evreiască, deși marea majoritate a populației sale era alcătuită din păgâni convertiți
(a se vedea textul din 1 Tesaloniceni 1, 9). Prezența unei colonii evreiești la
Tesalonic este atestată încă din epoca romană, iar o inscripție atestă existența unei
sinagogi a Samarinenilor chiar mai înainte, încă din secolul al III-lea î. Hr.

Misiunea Sfântului Apostol Pavel la Tesalonic

Apostolul Pavel vizitează Tesalonicul în a doua călătorie misionară (Fapte

17, 1). După ce a propovăduit în orașul Filipi, în Macedonia, și după ce l-a lăsat pe
ucenicul său, medicul Luca, în acest oraș, Sfântul Pavel, împreună cu Silvan și
Timotei, s-a îndreptat către partea occidentală a provinciei romane Macedonia. A
trecut prin Amfipoli și Apolonia și a ajuns la Tesalonic, următorul obiectiv al
activității sale misionare. Așa cum îi era obiceiul, a intrat și a predicat în sinagoga
iudeilor din acest oraș în „trei sâmbete” consecutive, dovedind cu Scripturile că
Iisus din Nazaret este Mesia. Unii iudei și foarte mulți greci au fost cuceriți de
mărturia apostolului Pavel, în timp ce alți iudei, cuprinși de invidie, au inițiat o
revoltă împotriva lui și a colaboratorilor săi.
Trei erau acuzele care li se aduceau misionarilor creștini: 1. Cauzează
probleme peste tot unde se duc; 2. Sfidează și nesocotesc legile romane și
3
poruncile Cezarului; 3. Afirmă că ar exista un alt împărat: unul cu numele „Iisus”.
Sigur că aceste acuze nu erau deloc întemeiate, ci, mai degrabă, destul de confuze,
dar sunt suficiente pentru a ne ajuta să înțelegem seriozitatea și gravitatea situației.
În consecință, apostolul Pavel și colaboratorii săi fug în timpul nopții la Bereea (o
altă cetate a Macedoniei), un loc în care au avut parte de o primire cordială2.
Menționarea celor „trei sâmbete” (din Fapte 17, 2) nu înseamnă neapărat că
apostolul Pavel ar fi stat la Tesalonic numai trei săptămâni sau, cel mult, o lună.
Exegeții spun că acesta e modul Sfântului Luca de a indica o perioadă scurtă.
În timpul scurt pe care l-a petrecut la Tesalonic apostolul Pavel le-a
propovăduit din Scripturi că Iisus „trebuia să pătimească și să învieze din morți”
(aceasta a fost esența mesajului paulin la Tesalonic). Pătimirile și Învierea lui
Hristos reprezintă, în același timp, esența sau nucleul planului de mântuire pe care
Dumnezeu l-a realizat, sau l-a împlinit, prin Fiul Său, Mântuitorul Iisus Hristos.
Sfântul Pavel predică acest adevăr pe temeiul Sfintelor Scripturi și pe baza
înțelegerii sale asupra acestora. Cei care i se opun la Tesalonic îl acuză că
nesocotește poruncile Cezarului și că ar predica fidelitatea față de un alt împărat,
unul care se numește Iisus (Fapte 17, 7). Opoziția pe care unii dintre iudei reușesc
să-o ridice împotriva lui l-a constrâns să părăsească Tesalonicul mult mai devreme
decât, probabil, și-ar fi dorit. Suferințele de care apostolul are parte cu acest prilej
reprezintă împlinirea cuvintelor pe care Iisus Însuși le-a spus despre el în Fapte 9,
16: „Căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu”.
Succesul propovăduirii și al misiunii apostolice merge mână-n mână cu suferința și
prigoana.
La Bereea, apostolul și colaboratorii săi au intrat din nou în sinagogă și au
predicat iudeilor. Aceștia erau „mai buni la suflet decât cei din Tesalonic și au
2
Joseph A. FITZMYER, Gli Atti degli Apostoli. Introduzione e commento. Brescia, Editrice Queriniana, 2003, p. 620.
Titlul original al operei: The Acts of the Apostles. A New Translation with Introduction and Commentary. New York,
Doubleday, 1998.

4
primit cuvântul cu toată osârdia” (Fapte 17, 11); au venit „mulți” la credință: multe
dintre femeile de cinste ale elinilor și dintre bărbați nu puțini (Fapte 17, 12). Când
au aflat despre succesul misiunii lui Pavel la Bereea, iudeii din Tesalonic au venit
și acolo, „întărâtând și tulburând mulțimile”. Astfel că apostolul Pavel a fost nevoit
să plece și de la Bereea, în timp ce Sila și Timotei au rămas pe mai departe în
această cetate. Pavel a fost alungat din Macedonia și a venit la Atena, loc care va
deveni un alt punct important al misiunii sale.

Împrejurările în care au fost scrise epistolele către Tesaloniceni

Știm sigur că epistolele adresate creștinilor din Tesalonic au fost scrise la

scurtă vreme după plecarea apostolului și a colaboratorilor săi (Silvan și Timotei)
și după sosirea lor la Atena (1 Tesaloniceni 2, 17; 3, 1). Apostolul și-a dorit mult să
se întoarcă la Tesalonic, dar „l-a împiedicat Satana” (1 Tesaloniceni 2, 18). Nu
știm, însă, la ce anume a făcut referire și despre ce fel de „piedică” este vorba 3. La
Tesalonic apostolul a fost găzduit de un oarecare Iason, un om care a suferit mult
pentru că i-a fost favorabil (Fapte 17, 6). Iason a trebuit să se pună chezaș pentru
bunele intenții ale misionarilor creștini și numai după ce mai-marii cetății
(politarhii) au luat „chezășie” de la Iason i-au lăsat să plece (Fapte 17, 9). Să fi
promis Iason mai-marilor cetății că apostolul Pavel (principala pricină de
tulburare) nu se va mai întoarce la Tesalonic? Nu știm.
Dacă nu s-a putut întoarce el, apostolul Pavel s-a hotărât să-l trimită pe
Timotei la Tesalonic (1 Tesaloniceni 3, 1-2). În mod cert, Timotei era purtătorul
unui mesaj scris – pe care noi nu-l mai avem, dacă nu cumva acest mesaj scris este

3
E foarte posibil să fie vorba despre o criză a bolii sale cronice.

5
chiar ceea ce noi numim „a Doua Epistolă către Tesaloniceni” – caz în care a doua
epistolă pe care o cunoaștem ar fi, de fapt, prima într-o ordine cronologică.
Oricum, cele două epistole adresate creștinilor din Tesalonic au fost scrise
după întoarcerea lui Timotei de la Tesalonic. Timotei i-a adus vești bune despre
perseverența în credință și în dragoste a tesalonicenilor (1 Tesaloniceni 3, 6).
Apostolul avea încă dorința și speranța de a-i vizita și Îl ruga stăruitor pe
Dumnezeu să-i ofere acest prilej (1 Tesaloniceni 3, 10).
Între timp, apostolul Pavel a trimis comunității din Tesalonic cele două
epistole pentru a-i încuraja pe creștini în credința lor și pentru a-i îndemna la o
înțelegere corectă a credinței creștine, aflată la începuturile ei, dar și pentru a
lămuri o anumită problemă (o confuzie) legată de așteptarea eshatologică despre
care apostolul le-a vorbit când a fost la Tesalonic.
Se pare că unii membri ai comunității creștine din Tesalonic credeau în
iminența Parusiei, într-o revenire a lui Hristos pe cale să se petreacă, sau chiar într-
o eshatologie realizată: dacă sfârșitul lumii este aproape – credeau și spuneau ei –
dacă Domnul vine de pe azi pe mâine, sau dacă Domnul deja a venit, asta înseamnă
că creștinilor care între timp „au adormit în Domnul” li s-a luat privilegiul și
bucuria de a participa la slava celei de-a doua veniri. Ce folos, sau ce beneficiu, ar
mai putea avea din venirea lui Hristos creștinii care între timp au murit?
Apostolul răspunde la această întrebare în pericopa din 1 Tesaloniceni 4, 13-
18.
După ce le-a trimis prima epistolă, apostolul Pavel a primit vești bune de la
Tesalonic. Ei au primit cu bucurie epistola și s-au conformat învățăturilor scrise în
ea: sunt încredințați acum că cei „adormiți întru Domnul” vor participa la slava
venirii lui Hristos, dar cu privire la venirea însăși au rămas oarecum nedumeriți (îi
interesa, în special, „timpul” sau „data” Parusiei, adică timpul exact când El va
veni). Erau unii care profesau o eroare cu dublu aspect (teoretic și practic): Parusia,
6
credeau aceștia, este iminentă; Domnul vine curând, dacă nu cumva a și venit și, în
consecință, toți trebuie să fie pregătiți să-L întâmpine în văzduh (acesta este
aspectul teoretic). Celălalt aspect, cel practic, consta în părăsirea sau abandonarea
lucrului; e inutil să mai lucrezi, e inutil să te mai implici în bunul mers al societății,
pentru că despărțirea sau desprinderea de lumea aceasta va avea loc în curând.
Sigur că acest comportament era ridicol; creștinii erau amenințați de sărăcie și, mai
grav, riscau să ajungă de râsul păgânilor.

Teologie paulină în fază incipientă

Valoarea epistolelor către Tesaloniceni, ca documente ale teologiei pauline,

se fundamentează, în mare parte, pe legătura lor cu propovăduirea apostolului.
Cele două epistole sunt adresate unei comunități creștine născută de curând. O
mare parte din cuprinsul lor vorbește despre vestirea Evangheliei la Tesalonic și
despre ceea ce a urmat imediat acestei vestiri: începuturile comunității creștine de
aici și doar o mică parte din conținutul lor răspunde unei situații particulare legată
de eshatologie.
În mare măsură, cele două epistole încearcă să-i încurajeze pe creștinii din
Tesalonic în noua situație în care se aflau. Chiar și atunci când vin în întâmpinarea
unor probleme particulare – în pericopele care tratează tema venirii lui Hristos și în
cele în care creștinii din Tesalonic sunt îndemnați să lucreze – cele două epistole o
fac cu ajutorul unui limbaj care era folosit în propovăduirea de început a
Evangheliei, folosind termeni și expresii prezente în acea propovăduire.
Textul din 1 Tesaloniceni 1, 9-10, în special, ne permite să vedem, sau să
bănuim măcar, modul în care apostolul Pavel i se adresa, la început, unui auditoriu
format din creștini proveniți dintre păgâni: „Căci ei înșiși istorisesc despre noi cum
am fost primiți la voi și cum v-ați întors la Dumnezeu, de la idoli, ca să slujiți
7
Dumnezeului celui viu și adevărat. Și să așteptați pe Fiul Său din ceruri, pe Care L-
a înviat din morți, pe Iisus, Cel ce ne izbăvește din mânia cea viitoare”.
Același text (1 Tesaloniceni 1, 9) ne mai arată că propovăduirea paulină a
monoteismului iudaic cuprindea în ea și polemica iudaismului cu idolatria păgână.
Unicul Dumnezeu era identificat de Sfântul Pavel cu „Tatăl” lui Iisus și cu
Părintele creștinilor.
Apostolul vorbește în aceste epistole despre Pătimirile și moartea lui Iisus,
despre învierea Sa și despre așteptarea celei de-a doua veniri. Motivul principal pe
care apostolul Pavel îl aducea pentru a-i convinge să primească mesajul său
(propovăduirea sa) era cel al credinței în Iisus Hristos „Cel ce ne izbăvește de
mânia cea viitoare” (1 Tesaloniceni 1, 10; 5, 9).
Chiar dacă cele două epistole nu conțin o teologie înaltă sau o hristologie
pretențioasă, Iisus „Domnul” este prezentat de-a Dreapta Tatălui și alături de
Părintele ceresc drept „fundament” și „origine” a Bisericii din Tesalonic (1
Tesaloniceni 1, 1; 2 Tesaloniceni 1, 1), drept „călăuză a misiunii apostolice” (1
Tesaloniceni 3, 11) și Cel care asigură credincioșilor tesaloniceni confort sufletesc
și nădejde vie (2 Tesaloniceni 2, 16). Mântuitorul Hristos e văzut ca „model de
suferință” în sânul poporului lui Dumnezeu, alături de profeți și de sfinții apostoli,
însă suferința și moartea Sa au o semnificație mult mai profundă, întrucât dăruiesc
credincioșilor viața cea veșnică „împreună cu El” (1 Tesaloniceni 5, 10).
Viața în Hristos îi arată pe creștini plini de nădejde. Viața deplină cu Hristos
va începe atunci când, la o poruncă și la glasul arhanghelului, Domnul Însuși Se va
pogorî din cer; credincioșii care „erau deja adormiți în Domnul” vor învia întâi, în
timp ce „cei vii vor fi răpiți în nori” (asemenea Profetului Ilie), astfel încât vor fi cu
toții martori ai venirii Lui întru slavă.
Aceste evenimente vor fi precedate de câteva „semne premergătoare” sau
evenimente majore, cum ar fi: o apostazie generală; apariția și lucrarea unui rău
8
atât de mare încât va încerca să I se substituie lui Dumnezeu Însuși în pretenția de
a fi adorat, un rău care-și va susține această pretenție cu „semne și minuni
mincinoase” (2 Tesaloniceni 2, 9), astfel încât să-i convingă, prin amăgire, pe fiii
pierzării care n-au primit iubirea adevărului ca să se mântuiască (2 Tesaloniceni 2,
10). Acest mare rău, care nu este Satana însuși, ci va acționa „prin lucrarea lui
Satan”, este deja „la lucru” în această lume, chiar dacă puterea lui este limitată (2
Tesaloniceni 2, 6-7).
Apostolul afirmă că aceasta este „o lucrare de amăgire” îngăduită (trimisă)
de Domnul, ca oamenii să creadă în minciuni și ca să fie osândiți toți cei care n-au
crezut adevărul, ci au preferat nedreptatea (2 Tesaloniceni 2, 11-12). Apariția
omului nelegiuirii, a fiului pierzării sau a potrivnicului va fi, așadar, o parte a
„planului lui Dumnezeu” sau a judecății Sale, căci acesta va fi distrus de Iisus
Hristos „cu suflarea gurii Sale” și cu „strălucirea venirii Sale” (2 Tesaloniceni 2,
8).
Venirea lui Hristos va fi „fără de veste”, așa cum sunt durerile femeii care
trebuie să nască și așa cum este venirea furului în timpul nopții (1 Tesaloniceni 5,
2-3), astfel că, venirea lui Hristos nu constituie, pentru creștini (pentru cei
credincioși), numai un „motiv de speranță”, ci și un „stimulent” pentru a trăi viață
curată și cinstită cu scopul edificării comunității creștine.
Epistolele către Tesaloniceni nu ne spun multe lucruri despre structura
Bisericii creștine în faza ei de început, însă apostolul Pavel, prin aceste scrieri, ne
ajută să înțelegem că misionarii creștini și călăuzele locale ale comunității erau cei
care aveau o anumită autoritate asupra vieții creștine. Această „autoritate” poate fi
comparată cu autoritatea pe care o au părinții asupra copiilor lor. Așa a procedat
apostolul Pavel însuși: „ca un părinte pe copiii săi, precum știți, așa v-am rugat și
v-am mângâiat și v-am rugat stăruitor să umblați cum se cuvine înaintea lui
Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 2, 11-12).
9
 Prima Epistolă către Tesaloniceni – scurtă interpretare

E cunoscută grija apostolului pentru bunul mers al comunităților întemeiate

de el. El avusese în timpul celei de a doua călătorii misionare (49-52 d. Hr.) o
vedenie care-l îndemna „să treacă în Macedonia” (pe teritoriul Europei) și acesta a
fost prilejul cu care Evanghelia lui Hristos a ajuns pe continentul european, mai
întâi în orașul Filipi și apoi la Tesalonic. Aceste circumstanțe îl determină să spună
în 1 Tesaloniceni 1, 4: „Fraților de Dumnezeu iubiți, noi știm cum ați fost aleși”.
Prin Sfântul Pavel și prin colaboratorii săi, Silvan și Timotei, Evanghelia n-a
ajuns la Tesalonic „numai în cuvânt” (adică numai prin istețimea cuvântului bine
construit), „ci și întru putere și întru Duhul Sfânt” (1, 5). Apostolul le amintește de
comportamentul pe care l-a avut când era la ei, dar și de faptul că i-au primit
cuvântul (sau propovăduirea) „cu bucurie” (1, 6). Vestea despre credința
tesalonicenilor s-a răspândit în toată Macedonia și în Ahaia. Din versetul 9 al
primului capitol ne dăm seama că destinatarii apostolului erau păgâni convertiți la
creștinism: „ … cum v-ați întors la Dumnezeu, de la idoli, ca să slujiți
Dumnezeului Celui viu și adevărat.
În capitolul 2 apostolul Pavel continuă discursul început în primul capitol,
vorbind despre curăția și dezinteresul său în cele materiale; acestea s-au putut
vedea ușor în modul său de viață, în comportamentul său, în suferințele sale, pentru
că el n-a căutat să placă oamenilor, n-a căutat să-și „potrivească” învățătura după
împrejurări, n-a folosit „cuvinte de lingușire” ca să se facă plăcut și iubit și nici nu
s-a lăsat condus de lăcomie; n-a căutat slava oamenilor, ci numai slava care vine de
la Unicul Dumnezeu; s-a purtat cu iubire părintească, așa cum se comportă o doică
10
cu copiii care-i sunt dați în grijă. Apostolul respinge insinuările potrivnicilor și ale
adversarilor săi, amintindu-le că „a lucrat cu propriile sale mâini” pentru a-și
câștiga pâinea, tocmai pentru „a nu fi povară nimănui” (2, 9). Credincioșii din
Tesalonic sunt luați ca „martori” ai comportamentului său ireproșabil (2, 10). I-a
îndemnat și i-a încurajat „ca un părinte pe copiii săi” (2, 11); i-a îndemnat să-i
urmeze pilda sau exemplul: creștinii trebuie „să umble în chip vrednic înaintea lui
Dumnezeu, care-i cheamă să moștenească Împărăția Sa” (2, 12).
Credincioșii din Tesalonic au primit cuvântul apostolului așa cum se cuvine:
ca un „cuvânt al lui Dumnezeu” (2, 13), nu ca pe un „cuvânt al oamenilor”.
Cuvântul lui Dumnezeu „este viu și lucrător” (Evrei 4, 12), însă numai (sau cu
precădere) în cei care cred.
Apostolul le vorbește despre sentimentele pe care le-a trăit după plecarea de
la Tesalonic și despre eforturile pe care le-a făcut pentru a-i revedea. Credincioșii
tesaloniceni sunt „nădejdea”, „bucuria” și „cununa laudei” lui: „Căci voi sunteți
slava și bucuria noastră” (1 Tesaloniceni 2, 20).
Măcinat de dor, apostolul Pavel a renunțat la serviciul lui Timotei și l-a
trimis la Tesalonic, cu misiunea precisă de „a-i întări și de a-i îndemna în credință”
(1 Tesaloniceni 3, 1-3). Necazurile și încercările de acum nu-i pot împiedica pe
creștini să spere și să creadă: „Nenorocirea (suferința) nu răsare din pământ, așa
cum nici durerea nu-i odrăslită-n munți, ci omul este cel ce naște suferința” (Iov 5,
6-7a). Omul este născut spre suferință, după cum scânteia se naște ca să zboare.
Ideea subînțeleasă este aceea a unei suferințe asumate, aceea care-l transfigurează
pe cel ce și-o asumă.
Timotei s-a întors cu vești bune de la Tesalonic, fapt care a umplut de
bucurie inima apostolului (1 Tesaloniceni 3, 6-10). Apostolul Îl roagă pe
Dumnezeu să sporească dragostea și credința tesalonicenilor și să le întărească
inimile întru sfințenie. Expresia „a întări întru sfințenie” apare și în cadrul Sfintei
11
Liturghii, atunci când rostim formula: „Să se umple gurile noastre de lauda Ta,
Doamne, ca să lăudăm mărirea Ta, că ne-ai învrednicit pe noi să ne împărtășim cu
sfintele, preacuratele, nemuritoarele și de viață făcătoarele Tale taine. Întărește-ne
pe noi întru sfințenia Ta”.
Capitolul 4 al primei epistole către Tesaloniceni cuprinde, în prima sa parte,
învățături și îndemnuri. Credincioșii din Tesalonic sunt îndemnați spre practicarea
virtuții, spre sfințenie și spre cumpătare. Voia lui Dumnezeu este sfințirea
credincioșilor (1 Tesaloniceni 4, 3). Sunt amintite virtutea castității, a iubirii și a
fidelității conjugale: „Fiecare trebuie să-și stăpânească vasul (trupul) său în
sfințenie și cinste, nu în patima poftei cum fac păgânii, care nu-L cunosc pe
Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 4, 4-5). Dumnezeu ne-a chemat la sfințire, nu la
necurăție (4, 7). Poruncile lui Dumnezeu nu trebuie ignorate sau disprețuite,
deoarece cel ce le disprețuiește, nu disprețuiește un om, ci pe Dumnezeu Însuși.
Cea mai comentată pericopă din cuprinsul primei epistole este, fără îndoială,
pericopa din 1 Tesaloniceni 4, 13 – 5, 11, intitulată „Cei vii și cei adormiți la
Parusie”. Exegeții nu cunosc încă foarte exact ce anume a determinat această
problemă (confuzie) în comunitatea creștină din Tesalonic. Poate că credincioșii
tesaloniceni au fost prea puțin catehizați, timpul scurt petrecut de Sfântul Pavel și
de colaboratorii săi la Tesalonic nepermițându-i să-și ducă lucrul la bun sfârșit.
Ambele epistole adresate comunității creștine din Tesalonic par să fi fost
scrise ca „răspuns” dat unor neînțelegeri ivite în sânul acelei comunități: dacă
sfârșitul lumii este aproape și Domnul încă nu a venit, atunci de ce creștinilor deja
adormiți întru Domnul le-a fost luată bucuria de a fi martori la slava celei de a
doua veniri? Textul din 1 Corinteni 15, 18 pare să facă aluzie la aceeași problemă.
Răspunsul Sfântului Pavel la această problemă este cuprins în pericopa 1
Tesaloniceni 4, 13 – 5, 11. Cei adormiți întru Hristos nu au niciun dezavantaj și vor
fi uniți cu Domnul în momentul venirii Lui. Nu rezultă foarte limpede din acest
12
text cum era formulată eshatologia comunității din Tesalonic și nici de ce s-a creat
atâta agitație teologică pentru moartea unora dintre membri acestei comunități. Să
fi înțeles ei greșit și să fi răstălmăcit învățătura pe care apostolul Pavel le-a
împărtășit-o când a fost la ei? E posibil ca Sfântul Pavel însuși să-și fi schimbat
între timp opiniile sau concepția în ceea ce privește învierea trupurilor și a dorit ca
prin aceste epistole să corecteze învățătura pe care le-a împărtășit-o când a fost la
ei? Nu știm. Oricum, în acel moment doctrina despre eshatologie nu era foarte clar
conturată și exprimată și atunci e firesc să întâlnim neînțelegeri și răstălmăciri
legate de această temă.
Pentru a Doua Venire a lui Hristos apostolul Pavel folosește termenul
„παροσίαν τοῦ Κυρίου”, iar pentru ieșirea noastră în întâmpinarea Lui folosește

termenul „εἰς ἀπάντησιν τοῦ Κυρίου”. Scenariul descris de apostolul Pavel este
identic cu cel petrecut la intrarea Domnului în Ierusalim. Credința în învierea celor
adormiți este legată, ca și în 1 Corinteni 15, de credința în Învierea lui Hristos. Așa
cum credem și mărturisim credința că Hristos „a murit și a înviat”, tot așa credem
și mărturisim credința în propria noastră înviere. Propovăduirea noastră, afirmă
apostolul, este „după cuvântul Domnului”. Misionarii creștini nu s-au luat după
închipuiri bolnave; în capitolul doi Sfântul Pavel mulțumise Domnului că
tesalonicenii au primit cuvântul său ca pe un „cuvânt al Domnului” (2, 13). La
Parusie „cei morți întru Hristos vor învia întâi” și vor fi martori la acel grandios
eveniment.
În versetul 15 avem o exprimare la persoana I plural „noi cei vii”. Au fost
exegeți care au afirmat că apostolul Pavel credea că Parusia o să-l prindă în viață.
Scenariul din versetul 16 este preluat din literatura apocrifă. Folosindu-se de acest
text, martorii lui Iehova spun că apostolul ar face referire la două învieri „cei morți
întru Hristos vor învia întâi”.

13
 Tesalonicenii nu au motive să fie îngrijorați pentru cei care au adormit deja
și sunt îndemnați să se mângâie cu învățătura lui (1 Tesaloniceni 4, 18).
În capitolul 5, continuă argumentarea din capitolul precedent. Domnul va
veni „pe neașteptate”. Prin urmare, e necesară privegherea, trezvia duhovnicească.
Pentru a ilustra spontaneitatea acelei zile, apostolul Pavel folosește două imagini
pe care Mântuitorul Însuși le-a folosit în propovăduirea Sa: „venirea furului în
timpul nopții” și „durerile femeii căreia i-a sosit vremea să nască”. „Aceasta să
cunoașteți, că dacă ar ști stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar
priveghea și n-ar lăsa să i se spargă casa” (Matei 24, 43).
În pericopa 1 Tesaloniceni 5, 4-8 creștinul este prezentat ca „fiu al luminii”.
Apostolul Pavel folosește în propovăduirea sa simbolul luminii și simbolul
întunericului, potrivit moștenirii sale iudaice. Lumina își are originile în Dumnezeu
și este asociată Lui, pentru că „Dumnezeu Însuși este Lumină”, în timp ce
întunericul este asociat Vrăjmașului, Potrivnicului sau Satanei. Potrivit învățăturii
pauline, lumea este în întuneric și oamenii „erau întuneric” până în momentul în
care a erupt asupra lor lumina lui Dumnezeu și lumina Evangheliei Domnului
nostru Iisus Hristos. Creștinii, „în Hristos” și „prin Hristos”, au fost scoși de sub
puterea întunericului și au devenit „fii ai luminii”. Așadar, pentru Sfântul Pavel, cei
care au primit Evanghelia lui Hristos, au devenit „fiii luminii” sau „fii ai zilei” (1
Tesaloniceni 5, 5). Momentul Parusiei, cel al venirii Domnului, nu-l poate
surprinde pe creștinul autentic, deoarece el este deja „fiu al luminii și al zilei”.
Tesalonicenii au fost învățați de Sfântul Pavel, în timpul scurt pe care l-a
petrecut în mijlocul lor, să-și trăiască viața având ca „motivație” anticiparea, prin
credință, a zilelor din urmă, nu ca oameni care dorm, ci ca oameni treji (1
Tesaloniceni 5, 6. 8). O pericopă paralelă avem și în Romani 13, 11-14: „Și
aceasta, fiindcă știți în ce timp ne aflăm, căci este chiar ceasul să vă treziți din
somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut.
14
Noaptea e pe sfârșite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului și
să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm (cu sensul de „să trăim”) cuviincios,
ca ziua”.
Apostolul ne prezintă armele creștinului, arme care în textul paralel din
Epistola către Romani sunt numite „armura luminii”: „platoșa credinței și a iubirii”
și „coiful mântuirii”. Interesant de notat este faptul că toate acestea sunt arme de
apărare, nu de atac, arme concepute să-l apere de loviturile vrăjmașului pe cel care
se luptă cu el. Prin urmare, dacă creștinul are nevoie de „arme”, înseamnă că este
angajat într-o luptă, într-un război nevăzut: „Împărăția lui Dumnezeu se ia prin
asalt și cei ce dau asaltul o cuceresc” (Matei 11, 12).
În Epistola către Efeseni tema aceasta este extinsă prin îndemnul pe care
Apostolul Pavel îl face creștinilor de „a se deștepta”, fapt care echivalează cu „o
înviere din morți” (Efeseni 5, 14). Odinioară omul „era întuneric” (atenție, nu „în
întuneric”!), iar acum „e lumină întru Domnul” (Efeseni 5, 8a). De aici, îndemnul
apostolului de „a umbla (cu sensul de „a trăi”) ca fii ai luminii” (Efeseni 5, 8b).
Faptele întunericului pot părea, pentru moment, ascunse ochilor noștri, însă
lumina lui Hristos le descoperă adevărata identitate, care este moartea.
În opoziție cu păcătoșii, creștinii sunt descriși de Sfântul Pavel ca „fii ai lui
Dumnezeu” și ca niște „luminători” în mijlocul unui neam rău și stricat (Filipeni 2,
15).
Partea finală a Primei Epistole către Tesaloniceni (5, 11-22) cuprinde
învățături și îndemnuri4.
Învățătura biblică despre om este dihotomică: omul este alcătuit din suflet și
din trup, însă în 1 Tesaloniceni 5, 23 apostolul Pavel se exprimă astfel: „Însuși
Dumnezeul păcii să vă sfințească pe voi desăvârșit, și întreg duhul vostru, și
sufletul, și trupul să se păzească, fără prihană, întru (sau pentru) venirea Domnului
4
Acest text reprezintă una dintre pericopele apostolice de la Taina Sfântului Maslu.

15
nostru Iisus Hristos”. În acest text, apostolul Pavel ne prezintă, nu două, ci trei
elemente: trupul, sufletul și duhul. Începând cu epoca patristică și până în epoca
modernă (către sfârșitul anului 1850), problema principală abordată de
comentatorii și de exegeții operelor Sfântului Pavel, atunci când au vorbit despre
antropologie, a fost aceasta: „dihotomism sau trihotomism?”. Din câte elemente
este alcătuit omul? Părinții greci au susținut că omul este alcătuit, așa cum afirmă
apostolul Pavel în textul nostru, din „trup, suflet și duh”, în timp ce părinții latini
au susținut dihotomismul.
Termenii grecești folosiți pentru cele trei componente sunt: duhul (τὀ

πνεῦμα), sufletul (ἡ ψυχὴ) și trupul (τὀ σῶμα).

Pentru cuvântul „trup” (σῶμα) apostolul Pavel folosește și cuvântul grecesc

„σἀρξ”, cuvânt care apare și în Prologul Evangheliei după Ioan, în celebra

expresie: „Καὶ ὁ Λὁγος σἀρξ ἐγένετο” (Ioan 1, 14). În limba greacă cuvântul

„σἀρξ” înseamnă „carne” și exprimă fragilitatea, caducitatea, finitudinea. Sfântul

Pavel folosește acest cuvânt (σἀρξ) pentru a indica „începutul păcatului”.

A Doua Epistolă către Tesaloniceni – scurtă interpretare

Deși a făcut mereu parte din epistolarul paulin, studiile moderne (apusene)
au ridicat semne de întrebare asupra autenticității acestei epistole scurte, alcătuită
din numai trei capitole. Plecând de la vocabularul folosit în cuprinsul ei, de la stilul
și de la conținutul ei, exegeții au atribuit-o unui ucenic al Sfântului Pavel, care a
înfruntat – spun comentatorii bibliști – o situație nouă ivită în comunitatea creștină
din Tesalonic.

16
 Acum, cele două epistole adresate de Sfântul Pavel acestei comunități au
146 de termeni comuni. În 26 de cazuri avem asemănări lexicale și stilistice; cadrul
epistolei și dezvoltarea frazei sunt aproape identice; foarte multe dintre îndemnuri
sunt formulate aproape în același mod și cu ajutorul acelorași cuvinte. În sfârșit, în
a doua epistolă adresată Tesalonicenilor se observă un ton ușor impersonal și puţin
abstract față de tonul mult mai intens și mai înflăcărat, atât de evident în cuprinsul
primei epistole.
Dacă admitem prioritatea primei epistole (1 Tesaloniceni), atunci va trebui
să recunoaștem că cea de a doua (2 Tesaloniceni) reia de la cea dintâi unele teme și
folosește, mai cu seamă, forma epistolară, lexicul și expresiile parenetice.
Acum, chiar dacă depinde de prima epistolă, trebuie să spunem că cea de a
doua nu reprezintă, pur și simplu, o fotocopie a celei dintâi! Epistola a Doua către
Tesaloniceni e o scriere originală care răspunde unei situații noi (derivată,
oarecum, din prima neînțelegere, la care Sfântul Pavel a răspuns în cuprinsul
primei epistole).
După ce le-a trimis prima epistolă, apostolul Pavel a primit vești de la
Tesalonic. Tesalonicenii au primit cu bucurie prima scrisoare și s-au conformat
ideilor ei. Sunt încredințați că cei care au adormit deja „în Hristos” vor participa la
slava venirii Lui, însă, cu privire la venirea însăși, au rămas oarecum nedumeriți. Îi
interesa acum „data Parusiei” sau „timpul precis” al venirii Domnului.
Trebuie să spunem că această „criză” nu reprezenta o noutate. Sfântul Luca
ne spune, în primul capitol al cărții Faptele Apostolilor, că, după Înviere, ucenicii Îl
întrebau pe Iisus: „Doamne, oare, în acest timp vei așeza Tu la loc, împărăția lui
Israel?” (Fapte 1, 6), întrebare la care Mântuitorul Hristos a răspuns astfel: „Nu
este al vostru a ști anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (Fapte
1, 7). Știm și din Evanghelie că ucenicii Domnului credeau că Împărăția lui
Dumnezeu se va arăta îndată, fapt pentru care Domnul le-a spus o pildă despre un
17
stăpân care le-a încredințat averea sa slujitorilor săi și care se va întoarce la ei, dar
numai după o lungă călătorie (Luca 19, 11). Tot așa, în comunitatea creștină din
Tesalonic exista și se manifesta o tendință sau „o frământare apocaliptică” în
mințile și în inimile unor entuziaști.
A Doua Epistolă către Tesaloniceni este adresată unor creștini care „au
primit și au crezut Evangheliei lui Hristos” și mărturiei pe care apostolul Pavel a
dat-o acesteia (2 Tesaloniceni 1, 10; 2, 14). În textul din 2 Tesaloniceni 2, 15 chiar
face referire la prima epistolă trimisă și-i îndeamnă pe credincioșii din Tesalonic
„să țină predaniile pe care le-au învățat, fie prin cuvânt [adică prin propovăduirea
orală], fie prin epistola noastră”.
De data aceasta, credincioșii din Tesalonic trec printr-o nouă criză și
profesează o „dublă eroare” care avea legătură cu dificultățile cu care se
confruntau. În primul rând, credincioșii din Tesalonic sunt supuși unor încercări
din partea celor care nu-l cunosc pe Dumnezeu (2 Tesaloniceni 1, 4-6) și care nu se
supun Evangheliei Domnului Iisus Hristos; aceștia sunt numiți de Sfântul Pavel
„fiii pierzării” (2 Tesaloniceni 2, 10). În sânul comunității din Tesalonic erau unii
care-i tulburau pe credincioși și produceau confuzie printre ei, confuzie legată de
venirea Domnului. În această atmosferă de așteptare perpetuă (în care se găseau
primii creștini), unii din Tesalonic trăiau dezordonat, în continuă agitație și fără să
muncească! Aceștia spuneau că, dacă Domnul vine de pe azi pe mâine, atunci ei
trebuie să fie pregătiți să-L primească și „să-L întâmpine în văzduh” (1
Tesaloniceni 4, 17).
Celălalt aspect al problemei era unul „practic”: mulți își părăseau lucrul,
considerând că e inutil să mai lucreze, și „umblau fără rânduială”, așteptând
ajutorul celor care munceau. În acest fel, sărăcia venea repede, iar comunitatea
creștină din Tesalonic risca să ajungă de râsul păgânilor!

18
 Poate că această situație a fost inerentă primei generații de creștini care
credea în iminența Parusiei. Inclusiv Sfântul Pavel credea în iminența Parusiei. A
doua venire a lui Hristos (Parusia) se va produce negreșit (așa cum credem și cum
mărturisim în Crez: „Și iarăși va să vină cu slavă să judece viii și morții”), dar
numai după ce se vor arăta mai întâi anumite „semne premergătoare”; adică
evenimente majore, care vor fi văzute și cunoscute de toți: o apostazie (o lepădare
de credință) generală; apoi, apariția și lucrarea „omului nelegiuirii” (2 Tesaloniceni
2, 8).
Circulau prin Tesalonic (și nu numai) zvonuri și epistole false, fapt pentru
care apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioși „să stea tari în credință” și „să nu
se lase influențați sau înspăimântați de vreo scrisoare” care ar circula printre ei cu
numele său.
Structura celei de-a doua epistole adresată creștinilor din Tesalonic este
sugestivă, întrucât celebra „rugăciune de mulțumire” pentru destinatarii
(credincioșii) săi este foarte amplă (mult mai amplă decât în cazul celorlalte
epistole), o rugăciune de mulțumire care încheie și partea a doua a epistolei (2 Tes
2, 13 – 3, 5).
Partea a treia a epistolei (partea parenetică) cuprinde unele sfaturi de
comportament adresate, atât credincioșilor din Tesalonic, cât și fraților
neascultători care au creat tulburare în sânul acestei comunități: „le poruncim, și-i
rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în liniște și să-și mănânce pâinea
lor” (nu a altora!). Și pentru că există tentația sau ispita descurajării atunci când
faci binele și când vezi că toți ceilalți din jurul tău săvârșesc răul, apostolul Pavel
le scrie „să nu se descurajeze făcând binele” (2 Tesaloniceni 3, 13).

EXCURS

19
 MICA APOCALIPSĂ PAULINĂ

Pentru a-și susține și pentru a-și întări credincioșii în efortul lor de a rezista
încercărilor și prigoanelor, Sfântul Pavel își încadrează discursul, sfaturile și
îndemnurile, într-un scenariu, sau într-un cadru, apocaliptic. Într-adevăr, lexicul și
imaginile folosite în cuprinsul celor două epistole sunt preluate din acest gen
literar.
Verbul „ἀποκαλυφθῇ” (= a se da pe față; a se descoperi), care apare în 2

Tesaloniceni 2, 3. 6. 8, și substantivul „ἀποκαλύψει” (= arătare sau descoperire),

care apare în 2 Tesaloniceni 1, 7, nu se regăsesc în cuprinsul primei epistole
adresate Tesalonicenilor.
Capitolul 2 al celei de a Doua Epistole a fost numit de exegeți și de
comentatori o „mică apocalipsă paulină”, în care autorul precizează timpul, modul
și semnele premergătoare „zilei Domnului Hristos” (Yom Iahve).
Scenariul apocaliptic zugrăvit în acest text reprezintă o sinteză a acestei idei
pe care o regăsim și în tradiţia biblică, în apocalipsele iudaice, în scurtele
apocalipse sinoptice [e vorba de celebrul discurs eshatologic al Mântuitorului] 5 și
în cea mult mai amplă a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan.
Criza care va precede venirea zilei Domnului (Parusia) este numită de
Sfântul Pavel „apostazie” (gr. ἀποστασία). Această apostazie (lepădare de
credință) este efectul seducției pe care „omul nelegiuirii” sau „fiul pierzării” o va
exercita asupra fiilor neascultării. Omul nelegiuirii sau fiul pierzării nu este Satana
însuși; el va lucra, sau va opera, în lume „prin lucrarea lui Satan” (2 Tesaloniceni
2, 9). Apostazia generală e legată de apariția fiului pierzării, prezentat ca
„adversar” sau ca „potrivnic” al lui Dumnezeu, dar pe care „Domnul Iisus îl va
5
Matei cap. 24-25; Marcu cap. 13; Luca 21, 5-36.

20
ucide cu suflarea gurii Sale și-l va nimici cu strălucirea venirii Sale” (2
Tesaloniceni 2, 8). Fiul pierzării sau omul nelegiuirii „se va înălța mai presus de tot
ce se numește Dumnezeu, sau se cinstește cu închinare, așa încât să se așeze el în
templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2, 4).
Însă, autorul epistolei ne spune că e ceva (sau Cineva) care-l oprește, sau
care-i oprește deplina manifestare. Fiul pierzării sau omul nelegiuirii va lucra „cu
multe semne și minuni mincinoase și cu multe amăgiri nelegiuite”, iar cei ce n-au
iubit, sau nu iubesc, adevărul vor fi amăgiți și înșelați.
Scenariul apocaliptic atinge climaxul în momentul în care ziua Domnului se
va arăta și când forțele potrivnice lui Dumnezeu (inclusiv lucrarea omului
nelegiuirii) vor fi biruite de Mântuitorul Iisus Hristos.
În istoria exegezei biblice au existat încercări de a identifica mai precis
personajele acestui scenariu apocaliptic, însă textul său și referirile cuprinse în el,
vocabularul și imaginile apocaliptice folosite, invită, mai degrabă, la sobrietate, la
cumpătare și la discernământ duhovnicesc.
Schema dualistă a tabloului apocaliptic din 2 Tesaloniceni 2, 3-12 i-a servit
autorului pentru a exalta triumful Domnului asupra forțelor răului.
În sfârșit, scopul acestui pasaj apocaliptic, ca și cel al apocalipselor iudaice
sau creștine, este acela de a-i încuraja pe creștini și de a-i susține în efortul lor de a
persevera în credință și de a rezista în prigoniri și strâmtorări, situații și momente
în care tentația descurajării și a deznădejdii este mereu prezentă.

Pr. Lect. Dr. Alexandru Moldovan

21