Prefaţă

.
Imboldul de a scrie această carte s-a născut în urma predării
teologiei Vechiului Testament la Asian Theological Seminary,
din Manila. Predîndu‑le studenţilor, am realizat, pe de o par-
te, relevanţa imediată a acestui material pentru studenţii mei,
iar pe de altă parte, faptul că nu exista o lucrare teologică cu
caracter general, care să fie adecvată şi la zi şi pe care să le‑o
recomand. Această carte de mici dimensiuni este mai mult re-
cunoaşterea acelui gol, decît încercarea de a‑l umple.
Materia de bază pe care o predau este teologia sistematică, iar
ceea ce a făcut posibilă această incursiune tangenţială în Vechiul
Testament a fost doar numărul restrîns de profesori de la semina-
rul nostru şi propria‑mi curiozitate. În mod evident, incursiunea
mi‑a afectat profund gîndirea teologică şi întreaga mea abordare
teologică este acum diferită. Cred că toţi teologii trebuie să aibă o
perioadă de ucenicie în Vechiul Testament. Chiar şi aşa, faptul că
nu sînt specialist în domeniu va fi, fără îndoială, evident în pagi-
nile care urmează. În ciuda eforturilor de a rămîne fidel textului
analizat, s‑a mai întîmplat să cad în capcana „sistematizării“. Fără
îndoială, nu toate elementele dificile au fost abordate în carte şi
unele întrebări importante au fost neglijate.

9
 . Teme ale teologiei Vechiului Testament .
Dar, fără beneficiul unui ajutor semnificativ, rezultatele
ar fi fost chiar mai sărăcăcioase decît sînt acum şi aş dori să
menţionez cui îi sînt îndatorat. Trei profesori de Vechiul Testa-
ment îşi vor recunoaşte influenţa, în diferite momente: Ludwig
Dewitz, F. W. Bush şi Walter Kaiser, Jr. (care a şi citit manus-
crisul şi a făcut sugestii utile). Profesorul Robert Hubbard, Jr.,
de la seminarul din Denver, a citit manuscrisul şi a făcut mai
multe sugestii, iar profesorul Douglas Stuart, de la Seminarul
Gordon‑Conwell, a fost generos cu timpul şi cu înţelepciunea
lui. Din partea acestor experţi aşteptăm contribuţii şi mai sub-
stanţiale în domeniu. În sfîrşit, aş vrea să‑i mulţumesc domnu-
lui James Hoover, de la InterVarsity Press, pentru încurajările
calde şi îndemnurile prietenoase.
Vechiul Testament şi lumea a treia – nu este o simplă în­
tîmplare faptul că acestea, împreună, au dus la scrierea cărţii.
Rezultatul este transmis mai departe, însoţit de credinţa că,
aflîndu‑se mai multe despre vitalitatea şi creşterea bisericilor
din lumea a treia, vom înţelege mai mult din minunata reve-
laţie de Sine a lui Dumnezeu, mai ales în acea parte pe care o
numim Vechiul Testament.
Manila, Filipine
iunie 1979

10
 Abrevieri
.
ANET Ancient Near Eastern Texts
DOTT Documents from Old Testaments Times
IDB Interpreter’s Dictionary of the Bible
LXX Septuaginta
NBD The New Bible Dictionary
RSV Revised Standard Version
TDNT Theological Dictionary of the New Testament

11
 Introducere
.
O carte despre Vechiul Testament nu este candidatul cel mai
evident pentru lista de best‑seller. Nici chiar pe cei care studi-
ază cu pasiune Biblia şi continuă să facă din Scriptură cea mai
vîndută carte din toate timpurile, conferinţele despre Vechiul
Testament nu prea îi vor schimba. Motivul nu este greu de
găsit. Adesea, creştinii petrec cea mai mare parte a timpului
studiind Noul Testament, făcînd doar ocazional incursiuni în
Psalmi şi în Proverbe şi, uneori, în Profeţi. Rezultatul este că
mulţi creştini nu reuşesc să înţeleagă întreaga sferă de cuprin-
dere a revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu – ei au o imagine in-
completă despre scopurile lui Dumnezeu. Într‑adevăr, în multe
dintre limbile pămîntului nici măcar nu există o traducere a
Vechiului Testament. Este de înţeles, desigur, de ce Noul Tes-
tament este partea Scripturii care se traduce prima, atunci cînd
fondurile şi resursele umane sînt limitate, dar cînd misionarii
şi pastorii îşi bazează întreaga pregătire pe Noul Testament,
ei nu‑i pot da Cuvîntului lui Dumnezeu întreaga lui putere.
Acest lucru este grav mai ales în situaţiile de evanghelizare în
care există, adesea, o punte naturală între Vechiul Testament
şi oamenii obişnuiţi, în special pentru cei din culturile neoc-

13
 . Teme ale teologiei Vechiului Testament .
cidentale. Locul Vechiului Testament este în casă şi în piaţă,
pentru a face cunoscute dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu,
în termeni concreţi. Adevărul este că Noul Testament nu poate
exista singur.
Nu este greu să ilustrăm această stare de fapt cu exemple
din literatura misionară. În China, de exemplu, primii misi-
onari foloseau adesea numai Noul Testament în predicile lor.
Discutînd despre punctele slabe ale misiunilor din China,
Arthur Glasser observă:

Un cusur real al mişcării misionare a fost folosirea inadec-

vată a Cuvîntului lui Dumnezeu. A fost luată în serios doar
o parte din Biblie, Noul Testament şi Psalmii… Biblia nu
conţine numai mandatul evanghelistic al Noului Testament,
ci şi chemarea lui Dumnezeu la îndeplinirea unei îndatoriri
culturale: un şir de obligaţii, care străbate atît Vechiul Testa-
ment, cît şi Noul Testament. În timp ce Noul Testament se
ocupă în mare măsură de individ şi de poziţia sa înaintea lui
Dumnezeu, Vechiul Testament subliniază rolul lui în colec-
tivitate (familie, comunitate şi stat). La Sinai, Dumnezeu a
dat poporului Său un stil de viaţă care era atît egalitar, cît şi
umanitar... Pe scurt, Vechiul Testament ne învaţă un mod de
viaţă în care drepturile omului sînt protejate.1

Cartea noastră este scrisă deci cu intenţia de a face ca

Vechiul Testament să fie uşor accesibil creştinilor. La drept
vorbind, este o carte de teologie a Vechiului Testament şi este
important să înţelegem ce înseamnă acest lucru. Orice teologie
bună este biblică, într‑o măsură mai mare sau mai mică, dar
teologia biblică este acea disciplină specializată care studiază
temele biblice în sine. Spre deosebire de teologia sistematică,
disciplină care caută să înţeleagă relaţia dintre temele biblice
şi implicaţiile istorice şi filozofice ale acestora, teologia bibli-
că studiază laitmotivele Scripturii, aşa cum se dezvoltă ele pe

1
  David Cho, ed., New Forces in Mission, Seul, 1976, p. 194–195.

14
 . Introducere .
parcursul relaţiilor lui Dumnezeu cu poporul Său, în perioada
biblică. Teologia biblică este istorică şi progresivă. Ea are în
centru revelaţia de Sine mîntuitoare a lui Dumnezeu, luînd for-
ma anumitor evenimente prin intermediul cărora Dumnezeu
cheamă la Sine un popor ce va reflecta caracterul Său şi, mai
tîrziu, scopurile Sale pline de dragoste. Teologia biblică urmă-
reşte dezvoltarea acestor procese în contextul lumii create de
Dumnezeu, ca vehicul pentru scopurile şi valorile Sale. Şi, în
cele din urmă, ne arată că Dumnezeu refuză să‑Şi abandoneze
scopurile, în ciuda necredincioşiei poporului Său, şi acţionează
chiar şi în necredinţa lor, pentru a crea un popor desăvîrşit şi
în întregime al Său.
Dacă ţinem cont de aceste idei şi, în lumina lor, citim Noul
Testament (şi toată istoria, de altfel), acesta este un început bun
pentru a începe să gîndim teologic – şi, am îndrăzni să spunem,
în felul în care Dumnezeu Însuşi gîndeşte despre lume. Este
cert că aceste idei centrale îşi găsesc expresia caracteristică în
Vechiul Testament.
Este însă perfect adevărat că citim Vechiul Testament în
lumina venirii lui Isus Hristos şi a lucrării Sale prezentate în
Noul Testament. Cu alte cuvinte, citim Vechiul Testament în
calitate de creştini şi trebuie să ne întrebăm ce înseamnă asta.
Care este relaţia dintre cele două testamente, pentru un creştin?
Unii creştini, în special cei din tradiţia luterană, au accentuat
diferenţa dintre Vechiul şi Noul Testament şi superioritatea
generală a Noului Testament. Legea Vechiului Testament a fost
înlocuită de Evanghelia Noului Testament. Eu prefer să consi-
der şi Vechiul Testament, şi Noul Testament ca fiind creştine
în aceeaşi măsură.
Asta nu înseamnă să negăm că există diferenţe între cele
două testamente. Scopurile lui Dumnezeu se văd mai clar în
Noul Testament. Legămîntul a fost pecetluit o dată pentru tot-
deauna prin moartea lui Hristos, şi nu prin sacrificiile repetate
din vremea Vechiului Testament. Vechiul Testament se ocupă
în primul rînd de poporul Israel, în timp ce Noul Testament

15
 . Teme ale teologiei Vechiului Testament .
arată o preocupare mai largă, pentru întreaga lume. Dar ase-
mănările dintre cele două testamente sînt mult mai importante
decît diferenţele amintite. Ambele testamente redau o singură
istorie a relaţiilor progresive ale lui Dumnezeu cu oamenii.
Lucrarea lui Hristos este punctul culminant al adevărului Ve-
chiului Testament, nu negarea lui. Deşi Noul Testament pre-
zintă ceva nou, nu este vorba de ceva în întregime nou. Există
o continuitate importantă, care leagă cele două testamente, atît
în maniera şi în substanţa revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu,
cît şi în modul în care oamenii răspund acestei revelaţii. Aşa
cum a spus Jean Calvin: „Admit cu dragă inimă diferenţele din
Scriptură… dar în aşa fel încît acestea să nu atenteze la unitatea
ei stabilită… Susţin că toate acestea ţin mai degrabă de maniera
revelaţiei decît de substanţa ei…“2
O metodă de studiere a Scripturii, care s‑a dovedit utilă în
demonstrarea acestei unităţi generale, este studiul tipologic sau
studierea corespondenţelor dintre diferite elemente ale celor
două testamente. Deşi această metodă a fost adesea supusă exa-
gerărilor şi a dus la o interpretare fantezistă a detaliilor, dacă
este înţeleasă corect, ajută la sublinierea dezvoltării consecvente
şi istorice a revelaţiei lui Dumnezeu. Tipul este „un eveniment
biblic, o persoană sau o instituţie care serveşte drept exemplu
sau tipar pentru alte evenimente, persoane sau instituţii“ şi se
bazează pe consecvenţa caracterului şi a activităţii lui Dumne-
zeu.3 Altfel spus, evenimentul sau obiectul vechi‑testamentar
îşi păstrează intactă semnificaţia în întregul context biblic, însă
capătă un sens lărgit, o dată cu apariţia unei corespondenţe (şi
împliniri) în Noul Testament, în ceea ce numim contextul ei
nou‑testamentar. Acest mod de a gîndi stă la baza discuţiei din
cartea de faţă, atunci cînd ne referim la Noul Testament.

2
 Jean Calvin, Învăţătura religiei creştine, Editura Cartea Creştină,
Oradea, II, 11, 1, p. 566.
3
  D. L. Baker, Two Testaments: One Bible, InterVarsity Press, Downers
Grove, Ill, 1977, p. 267.

16
 . Introducere .
Un mod de a clarifica această relaţie dintre testamente este
compararea Bibliei cu o simfonie. Toate temele de bază ale sim-
foniei sînt prezentate în Vechiul Testament şi pot fi observate
şi apreciate în ele însele. Toată realitatea revelaţiei de Sine a
lui Dumnezeu în creaţie şi răscumpărare îşi găseşte expresia
în aceste teme. Există o apropiere reală a lui Dumnezeu de oa-
meni şi o părtăşie reală între Dumnezeu şi om – nu doar pro-
misiunea unei astfel de apropieri şi părtăşii. Prin urmare, Noul
Testament preia aceste teme, le dezvoltă şi, în timp ce adaugă
liniile sale melodice, transpune întregul într‑o gamă mai înal-
tă, legînd totul într‑un mod mai complex şi minunat. Ceea ce
a fost o simplă linie melodică în Vechiul Testament – să zicem,
descurajarea oamenilor, în timpul pribegiei prin pustie, şi pur-
tarea de grijă din partea lui Dumnezeu – este reluată într‑un alt
cadru şi folosită să amplifice revelaţia Noului Testament – ca
în avertismentele şi încurajările lui Pavel, adresate bisericii din
Corint (1 Cor. 10). Dacă nu ascultăm atent Vechiul Testament,
s‑ar putea să nu auzim unele dintre cele mai mişcătoare me-
lodii ale Noului Testament. Prin urmare, în loc să considerăm
că Vechiul Testament este temporar sau parţial – ceva care
trebuie depăşit şi înlăturat – să‑i vedem caracterul incomplet
în termenii unor combinaţii de note care necesită rezoluţie sau,
pentru a schimba metafora, ca acţiuni care îşi aşteaptă dezno-
dămîntul. Ceea ce ne oferă Noul Testament nu lasă în urmă
Vechiul Testament, ci aduce la lumină profunda lui realitate.
Avem sentimentul că, pătrunzînd tot mai adînc în realitatea
Vechiului Testament, putem ajunge la adevărul Noului Testa-
ment. Noul Testament şi Vechiul Testament se evocă unul pe
altul, pentru o deplină exprimare de sine.4
Acest lucru ne poate ajuta să răspundem la eterna întreba-
re: care este elementul central al Vechiului Testament? Putem
răspunde la această întrebare printr‑o altă întrebare: care este

4
  Pentru o discuţie aprofundată despre relaţia dintre testamente, vezi
D. L. Baker, Two Testaments: One Bible.

17
 . Teme ale teologiei Vechiului Testament .
elementul central al unei simfonii sau al unei piese de teatru?
Cu siguranţă, există teme centrale, dar nici una nu poate fi
considerată elementul central, decît tema unităţii întregului.
Aşadar, temele pe care le vom discuta se suprapun şi sînt legate
între ele. Natura Sa Îl face pe Dumnezeu să interacţioneze cu
oamenii în cadrul legămîntului; Legea este complementară le-
gămîntului; forma de cult (închinarea oficială) şi evlavia se dez-
voltă împreună în sînul relaţiei de legămînt, care este definită
în Lege; toate acestea se exprimă în viaţa morală a comunităţii
(etica şi înţelepciunea), fapt care duce, în scrierile profeţilor, la
o viziune a legămîntului final pe care Hristos îl va pecetlui cu
moartea Sa. Probabil că unitatea întregului este cel mai bine
exprimată ca revelaţia de Sine creatoare‑răscumpărătoare a lui
Dumnezeu sau, în cuvinte mai simple, faptul că El Se apropie
de poporul Său, ca tată.
Am hotărît să dezvolt tematic toate aceste idei, ceea ce
prezintă riscul de a ajunge la interpretări greşite. Orice formă
de divizare a materialului trebuie să fie întrucîtva arbitrară
şi poate sugera separare acolo unde ea nu există. Trebuie să
ne amintim că instituţiile şi conceptele discutate în capitole
distincte sînt legate organic între ele şi au cunoscut o dezvol-
tare istorică, pe parcursul vieţii poporului Israel. Revelaţia lui
Dumnezeu are un caracter progresiv şi cumulativ. Acesta este
motivul pentru care unii teologi (precum Gerhard von Rad)
preferă abordarea istorică a Vechiului Testament. Dar, dacă
ţinem cont de caracterul istoric al revelaţiei, metoda temati-
că ne ajută să înţelegem coerenţa programului lui Dumnezeu.
Vom putea ţine cont de contextul istoric, fiindcă veni vorba,
consultînd cărţile de referinţă despre istoria Vechiului Testa-
ment, cum sînt cele ale lui John Bright sau Leon Wood (vezi
bibliografia de la finalul cărţii).
În cele mai multe capitole, am folosit aceeaşi metodă. În-
cepînd cu o prezentare succintă a materialului, am descris, pe
scurt, apariţia şi formarea temei respective în Vechiul Testa-
ment (în contextul Orientului Apropiat, unde a fost posibil) şi

18
 . Introducere .
am încheiat cu un rezumat al principiilor teologice prezentate.
În unele cazuri – trebuie amintită aici discuţia cu privire la om
şi păcat – am recurs frecvent la analiza cuvintelor şi a concep-
telor, completînd astfel cealaltă abordare. Trebuie să recunoaş-
tem că nici o metodă nu poate pretinde că oferă mai mult decît
o perspectivă parţială şi că, acolo unde e posibil, e bine să se
folosească mai multe metode.
Analiza cuvintelor este o metodă obişnuită de studiu bi-
blic şi este potrivit să spunem cîte ceva despre folosirea ei în
studiile vechi‑testamentare. În principiu, există două feluri de
analiză a cuvintelor: etimologică şi semantică. Prima acordă
atenţie rădăcinii, originii şi formării cuvintelor; cea de‑a doua
se ocupă de sensul cuvintelor în funcţie de contextul în care
sînt folosite. Deşi studiile etimologice au fost, în mod tradiţi-
onal, folosite mai mult, în ultimul timp, contextul cuvîntului
este considerat mai important decît originea sa (care e, ade-
sea, uitată). În ce priveşte limba greacă a Noului Testament,
teologii tind acum să acorde o mai mare atenţie contextului
vechi‑testamentar (sau aramaic) al cuvintelor greceşti, decît
istoriei lor etimologice din greaca clasică (cu toate că nici
aceasta nu trebuie ignorată). Cea mai bună soluţie o constitu-
ie, desigur, atît cunoaşterea cîtorva lucruri despre originea cu-
vîntului (şi, probabil, despre sensul lui în limbile înrudite), cît
şi observarea atentă a modului în care a fost folosit cuvîntul în
contextele sale biblice. În aceste studii, voi folosi ambele me-
tode. În capitolul despre Dumnezeu şi om, folosesc mai mult
asemănările etimologice, în timp ce, în capitolul despre păcat,
acord o atenţie mai mare relaţiilor semantice, fără vreo legă-
tură cu etimologia. Cititorii interesaţi pot consulta lucrarea lui
James Barr, The Semantics of Biblical Language, menţionată în
Bibliografie, pentru o prezentare completă a acestor chestiuni.
Interesul intrinsec pentru Vechiul Testament a fost subli-
niat, în ultimii ani, de multitudinea studiilor de specialitate da-
torate cercetării în domeniul religiilor comparate, al istoriei şi
al arheologiei. Aceste materiale se regăsesc în mai multe cărţi

19
 . Teme ale teologiei Vechiului Testament .
de teologie a Vechiului Testament. Eu am încercat să le folosesc
în limita scopului şi a capacităţilor mele. O parte a acestui scop
este definită de faptul că lucrarea este scrisă dintr‑o perspecti-
vă evanghelică, ceea ce înseamnă recunoaşterea întregii Biblii
drept Cuvîntul lui Dumnezeu. Chiar dacă nu toate sursele pe
care le‑am folosit reflectă acest punct de vedere – şi poate că
autorii lor nu se bucură de felul în care le‑am folosit concluziile
– ele au multe să ne înveţe despre Vechiul Testament. Cînd tex-
tului biblic i se permite să fie curtea supremă de apel, teologul
nu trebuie să evite să înveţe din mulţimea de studii critice con-
temporane de specialitate. (Introduction to the Old Testament
a lui R. K. Harrison este o foarte utilă trecere în revistă a pozi-
ţiilor critice şi a răspunsului evanghelic.) Unele dintre cele mai
importante studii sînt menţionate în bibliografia de la sfîrşitul
cărţii.
Este de prisos să mai spunem că această carte are ca prim
scop stîrnirea interesului cititorului pentru Vechiul Testament.
Din acest motiv, am menţionat referinţele biblice aproape la fi-
ecare paragraf. Nu le‑am folosit pentru a susţine ceea ce spun,
ci ele sînt sursa observaţiilor mele. Intenţia este să fie citite şi
evaluate. Dacă cititorul începe să vadă Vechiul Testament aşa
cum şi este, un document captivant şi emoţionant, care ne poa-
te adînci credinţa şi ne dă motive de laudă, atunci cartea şi‑a
atins scopul.

20
 .
Toţi oamenii au parte de cunoaşterea generală, şi anume,
că Dumnezeu există, că El a creat cerul şi pămîntul, că
El este drept, că El îi pedepseşte pe cei răi etc. Dar ceea ce
gîndeşte Dumnezeu despre noi, ceea ce vrea El să dea şi să
facă pentru ca să ne izbăvească de păcat şi moarte şi să
ne mîntuiască – ceea ce constituie cunoaşterea particulară
şi adevărată a lui Dumnezeu – pe aceasta oamenii nu o
cunosc. Astfel, se poate întîmpla să‑mi pară familiară
înfăţişarea cuiva, dar, de fapt, să nu‑l cunosc pe omul
acela, pentru că nu ştiu ce gîndeşte. Tot astfel, oamenii ştiu
din fire că există un Dumnezeu, dar nu ştiu ce vrea şi ce nu
vrea El.
Martin Luther, Epistola către Galateni

22
 1
Revelaţia de Sine
a lui Dumnezeu
.
Revelaţia de Sine:
baza revelaţiei vechi‑testamentare
Punctul focal al revelaţiei lui Dumnezeu în Vechiul Testament
este, cu siguranţă, revelaţia de Sine făcută poporului Său; reve-
laţia persoanei şi a caracterului Său precedă şi explică revelaţia
scopurilor Sale. În ultimii ani, specialiştii în Vechiul Testament
au accentuat revelaţia lui Dumnezeu în lucrările Sale măreţe,
oferindu‑ne o înţelegere mai profundă a adevăratului caracter
al revelaţiei vechi‑testamentare. Dumnezeu nu S‑a revelat pe
Sine doar prin ceea ce a afirmat despre Sine Însuşi, ci şi în şi
prin evenimente pe care le interpretează prin profeţii Săi. Nu
de mult, Wolfhart Pannenberg şi cei din cercul său au subliniat
caracterul istoric al revelaţiei. Rolf Rendtorff scrie: „Yahweh (nu-
mele ebraic al lui Dumnezeu) Însuşi devine vizibil prin măreţele
Lui acte mîntuitoare. Acestea Îl revelează pe El.“1 Pannenberg

1
  W. Pannenberg, ed., Revelation as History, Macmillan, New York, 1968, p. 32.

23
 . Teme ale teologiei Vechiului Testament .
întăreşte: „Încrederea neclintită a fost efectul mărturiei faptelor
istorice care au adus mîntuirea şi au revelat divinitatea şi pute-
rea lui Yahweh.“2
Toate acestea ne sînt de ajutor, dar cu siguranţă nu din pri-
cină că – aşa cum se susţine – revelaţia de Sine a lui Dumnezeu
din Genesa este un vehicul neadecvat al revelaţiei. Ci, pe baza
revelaţiei de Sine, făcută părinţilor lui Israel, poporul a putut
să înţeleagă ca revelaţie măreţele acte ale lui Dumnezeu. După
cum arată trimiterea la „Dumnezeul tatălui meu“ (Ex.  15:2),
ei au înţeles Exodul prin prisma apariţiilor lui Dumnezeu din
trecut. De asemenea, să nu uităm că revelaţia, în Vechiul Tes-
tament, duce întotdeauna la o relaţie personală între Dumne-
zeu şi poporul Său. Ca să fie posibilă comuniunea, trebuie să
cunoaştem caracterul lui Dumnezeu, aşa cum îl dezvăluie El
Însuşi. Nu vom înţelege pe deplin revelaţia vechi‑testamentară,
dacă nu luăm aminte la multele faţete pe care le are revelarea
de Sine prin cuvinte şi evenimente. Dar nu vom înţelege absolut
nimic, dacă nu considerăm revelaţia de Sine a lui Dumnezeu ca
fiind revelaţia de bază. Să ne uităm la surse, pentru a vedea de
ce este aşa.
Într‑un sens, crearea lumii este o manifestare a caracteru-
lui lui Dumnezeu. S‑a implicat El Însuşi în modelarea lumii,
ceea ce exprimă preocuparea Sa, şi a stabilit că ea este o ex-
presie potrivită a Sa, declarînd totul „foarte bun“ (Gen. 1:31).
Apoi, aşa cum e consemnat în Genesa 2, Dumnezeu Însuşi l‑a
învăţat pe Adam cum să trăiască în grădină. Nu a fost necesară
o nouă revelaţie de Sine a lui Dumnezeu, decît în momentul în
care armonia creaţiei originare a fost distrusă de neascultare.
De aici încolo, rolul revelaţiei a trebuit să fie restaurarea acestei
relaţii. A trebuit să devină revelaţie răscumpărătoare.
În Genesa 3:9, Dumnezeu îl întreabă pe om: „Unde eşti?“
Adam a încercat în mod jalnic să se ascundă de prezenţa lui
Dumnezeu şi a trăit un sentiment nou, de ruşine, care, cu

  W. Pannenberg, ed., Revelation as History, Macmillan, New York, 1968, p. 126.

2

24
 . Revelaţia de Sine a lui Dumnezeu .
siguranţă, a fost înrădăcinat în înstrăinarea de Dumnezeu.
Din acest moment, oamenii trebuie să vină cu teamă înain-
tea lui Dumnezeu. Ei sînt conştienţi de goliciunea lor înaintea
Creatorului lor, o stare spirituală care se manifestă prin faptul
că îşi dau seama că sînt goi fizic. (Mai tîrziu, în Israel era o
urîciune să te înfăţişezi gol înaintea Domnului – Ex. 20:26.)
Întrebarea lui Dumnezeu, evident, nu solicita informaţii, ci era
o încercare de a‑i atrage la Sine pe Adam şi pe Eva, de a le arăta
îndurare. Acelaşi scop îl are întrebarea pusă lui Cain, în Gene-
sa 4:6, 9, 10: „Pentru ce ţi s‑a posomorît faţa? Unde este fratele
tău? Ce ai făcut?“ Dumnezeu ştie ce s‑a întîmplat şi doreşte
să‑l facă pe Cain să‑şi recunoască fapta şi să se întoarcă la El.
Încă de la început, răspunsul lui Dumnezeu la păcatul uman
exprimă îndurarea Sa. El nu doreşte ca păcătosul să moară, ci
să trăiască.

Exemple majore ale revelaţiei de Sine

a lui Dumnezeu
1.  Genesa 12
Discuţia despre revelaţia de Sine a lui Dumnezeu începe pro-
priu‑zis din Genesa 12, unde Dumnezeu îl cheamă pe Avraam,
cerîndu‑i să‑şi părăsească ţara şi poporul şi să meargă într‑o
ţară pe care urma să i‑o arate. Versetul 1 începe direct cu
porunca; Dumnezeu nu Se prezintă pe Sine, ci spune doar:
Părăseşte‑ţi ţara şi du‑te într‑un loc pe care ţi‑l voi arăta. Este
evident, ca în toate apariţiile lui Dumnezeu în Vechiul Testa-
ment, că nu există nici un dubiu cu privire la identitatea sau
autoritatea Sa. Scepticismul modern ne face să întrebăm cum
de a ştiut Avraam că era chiar Dumnezeu sau dacă s‑a îndoit
vreo clipă, dar nu ni se spune. Porunca este simplă şi directă.
Von Rad comentează: „Yahweh este subiectul primului verb
de la începutul primei propoziţii şi, astfel, subiectul întregii
istorii sacre ce urmează. Mesajul divin începe cu porunca de

25
 . Teme ale teologiei Vechiului Testament .
a abandona total orice rădăcini naturale.“3 Urmează imediat
o promisiune (v. 2): „Voi face din tine un neam mare, şi te voi
binecuvînta.“ Preocuparea lui Dumnezeu o reprezintă toate
popoarele, după cum indică fraza următoare, dar ea începe
prin stabilirea unei relaţii cu Avraam şi sămînţa lui. Aici este
esenţa întregii religii a Vechiului Testament: legătura intimă
dintre Dumnezeu şi poporul Său. Printr‑un astfel de popor
şi printr‑o astfel de legătură va binecuvînta Dumnezeu toate
popoarele.

2.  Genesa 15 şi 17
În aceste capitole, Dumnezeu Se arată din nou lui Avraam,
pentru a încheia oficial legămîntul cu el. În 15:1, îi promite lui
Avraam că‑i va fi scut, iar în 17:1, Se prezintă cu numele El‑Şadai.
Nu există un consens cu privire la sursa ori la rădăcina acestui
nume. Sensul se axează, probabil, pe puterea lui Dumnezeu,
în contrast cu slăbiciunea oamenilor. Aceasta implică faptul că
Dumnezeu le este suficient. După ce Se prezintă, Dumnezeu îi
dă următoarele instrucţiuni: „Umblă înaintea Mea, şi fii fără
prihană“ (17:1). Răspunsul pe care îl cere Dumnezeu este de
factură morală; încă de la început, relaţia dintre Dumnezeu şi
poporul Său a avut o dimensiune morală. Relaţia cu Dumnezeu
impune un anumit comportament. Apoi, Dumnezeu promite
să facă un legămînt cu Avraam, subînţelegînd prin aceasta că
vrea ca această comuniune să nu fie o relaţie temporară sau
ocazională, ci una permanentă. Această permanentizare este
pecetluită de semnul fizic al circumciziei, transmis din genera-
ţie în generaţie (v. 10–11).
Faptul că Dumnezeu îi dezvăluie lui Avraam numele Său
este atît de semnificativ, încît sînt necesare unele comentarii.
Pentru evrei, ca, de altfel, şi pentru chinezi şi multe alte popoa-
re, numele este foarte semnificativ. El dezvăluie ceva din carac-

3
  Gerhard von Rad, Genesis: A Commentary, Westminster, Philadelphia,
1961, p. 154.

26
 . Revelaţia de Sine a lui Dumnezeu .
terul persoanei în cauză. Importanţa lui Adam, ca purtător al
chipului lui Dumnezeu, este reflectată în faptul că a dat nume
creaţiei. Dînd nume creaţiei, el şi‑a însuşit‑o, diferenţiindu‑se,
în acelaşi timp, de lumea materială. Dar numele era şi mijlocul
prin care se relaţiona la ea. În cazul unei persoane, unde era
dezvăluit numele, acolo era prezentă în mod activ şi persoa-
na respectivă. Între nume şi persoană exista o legătură foarte
strînsă. Lucrul acesta era atît de adevărat, încît o schimbare în
statutul persoanei necesita şi o schimbare a numelui. Astfel, în
Genesa 17:4–6, Avram devine Avraam, din „tatăl preamărit“
devine „tatăl unei mulţimi“. Prin urmare, cînd Hristos spune
că a venit în Numele Tatălui Său, trebuie să I se dea ascultare
aşa cum I se dă Tatălui (Ioan 5:43). De fapt, Ioan îşi încheie
evanghelia cu afirmaţia că tot ce a scris a avut scopul următor:
„şi crezînd, să aveţi viaţa în Numele lui [Isus]“ (Ioan 20:31). Prin
urmare, are o foarte mare însemnătate faptul că Dumnezeu
Îşi dezvăluie numele lui Avraam. Deşi este mare şi înălţat, El
a găsit de cuviinţă să îngăduie să fie cunoscut de oameni, să
Se dăruiască lor, cum s‑ar spune. Acum, cunoscînd numele lui
Dumnezeu, oamenii au posibilitatea de a‑L chema, de a cere
prezenţa Lui şi, desigur, de a‑L blasfemia.
3.  Genesa 28:13
Semnificaţia numelui reiese şi din Genesa 28, următorul text
care vorbeşte despre revelaţia de Sine a lui Dumnezeu. Aici,
Iacov visează o scară urcînd la cer şi pe Domnul stînd deasu-
pra ei şi spunîndu‑i: „Eu sînt Domnul, Dumnezeul tatălui tău
Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac.“ Alături de numele divin, gă-
sim aici şi afirmaţia privind relaţia lui Dumnezeu cu Avraam.
El este Dumnezeul care Se identifică cu ajutorul tatălui şi al
bunicului lui Iacov. Apoi, Dumnezeu face o promisiune, re-
petînd, într‑un fel, promisiunea legămîntului: Ţie îţi voi da
această ţară. Este interesant că zeii primitivi sau păgîni erau
adesea asociaţi cu un loc anume, dar Dumnezeul lui Israel Se
identifică prin persoane şi evenimente (Ex. 20:1–2) şi promite

27
 . Teme ale teologiei Vechiului Testament .
– cu libertatea grandioasă a stăpînului – că va da ţara aceea
poporului Său. Tot pămîntul era al Lui, dar în acest loc anume
trebuiau să‑I cheme numele. Răspunsul lui Iacov a fost cît se
poate de omenesc. I‑a fost teamă. Era îngrozit de locul acela,
pentru că a simţit că Dumnezeu este acolo. Într‑o întîlnire ul-
terioară (Gen. 32:29), Iacov cere insistent să i se spună numele
celui care s‑a luptat cu el. Cine era persoana aceea necunoscu-
tă? „Astfel, cuprinsă în cea mai stăruitoare întrebare a omului,
întrebarea despre nume, se află tot ceea ce‑i trebuie omului,
toată îndrăzneala sa înaintea lui Dumnezeu.“4 Dumnezeu nu
i‑a răspuns, ci l‑a binecuvîntat. Poate că Dumnezeu a ştiut că
întrebarea implica dorinţa de a folosi numele ca armă împotri-
va acestui atacator necunoscut. În orice caz, Dumnezeu a avut
libertatea să nu‑Şi divulge numele.
Acestea nu sînt singurele evenimente semnificative din
Genesa, dar e clar că ele constituie temelia întregii istorii a pa-
triarhilor. Îndepărtaţi‑le, şi întreaga relatare nu mai are sens!
Istoria patriarhilor ca istorie îşi are punctul de plecare şi îşi
găseşte explicaţia în aceste revelaţii. Siguri pe faptul că Dum-
nezeu li S‑a arătat şi i‑a chemat la o misiune specială, vieţile
patriarhilor capătă o semnificaţie mult mai mare decît cele ale
semenilor lor. Astfel, contrar teoriilor unor teologi moderni,
consider că această perioadă din istoria Israelului este ade-
vărata perioadă germinativă. Acum se stabileşte tiparul după
care se va dezvolta gîndirea religioasă ulterioară. Dumnezeu
doreşte ca oamenii aceştia să fie doar ai Săi. I‑a ales ca obiect
şi vehicul al binecuvîntării şi al prezenţei Sale în lume, le‑a dat
promisiunea, vizibilă în semnul fizic al circumciziei. Mai mult,
această promisiune are un viitor pe pămînt: ei vor avea o ţară,
pe care Dumnezeu le‑o va dărui.
Deşi revelaţia este progresivă în Scriptură, credinţa nu tre-
buie considerată ca evoluînd de la o noţiune primitivă, simplă,

4
  Gerhard von Rad, Genesis: A Commentary, Westminster, Philadel-
phia, 1961, p. 317.

28
 . Revelaţia de Sine a lui Dumnezeu .
şi ajungînd la un nivel mai înalt, mai sofisticat. Evrei 11:8–12
ne arată că răspunsul pe care Avraam Îl dă lui Dumnezeu este
un exemplu normativ pentru un om al credinţei. Avraam este
considerat, în întreaga Scriptură, omul care „aştepta cetatea
care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu“
(Ev. 11:10).
4.  Exod 3
Aici ajungem la unul dintre cele mai surprinzătoare şi decisive
momente ale revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu. În 3:2, Dum-
nezeu Se arată ca „îngerul Domnului“. Vom vedea, mai jos, că
Dumnezeu Se arată, uneori, printr‑un intermediar, iar alteori,
mai direct, deşi, din cauza păcatului, o întîlnire totală, faţă în
faţă, este imposibilă în această viaţă (Ex. 33:20). Dar, oricare
ar fi mijlocul, este vorba despre o revelaţie reală. Din nou, în
versetul 6, foloseşte formula de autoprezentare. După cum
observă Theo. Vriezen, această prezentare autoritară „domină
conceptul teologic de revelaţie din Vechiul Testament“.5 Dum-
nezeu spune: „Eu sînt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui
Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov“, după
care promite să elibereze poporul din Egipt. Moise – păstorul
devenit lider – este instrumentul ales. Apoi, Moise întreabă
(v. 13) ce nume să spună copiilor lui Israel. E clar că poporul
va dori să ştie despre cine e vorba. Ce fel de persoană promite
că îi va elibera? El a fost Dumnezeul părinţilor lor. Dar ce va fi
pentru ei? Răspunsul lui Dumnezeu este: EU SÎNT CEEA CE
SÎNT sau EU VOI FI CE VOI FI (în ebraică, verbul este la tim-
pul imperfect sau incomplet). Ce fel de răspuns îi dă Dumnezeu
lui Moise?
Unii teologi consideră că Dumnezeu evită întrebarea lui
Moise şi refuză să Se implice. Aceasta este părerea lui Karl
Barth, care citează Judecători 13:18: „De ce Îmi ceri numele…?“

5
 Theo. C. Vriezen, An Outline of Old Testament Theology, ed. a 2‑a,
Charles T. Branford, Newton, Mass., 1970, p. 177.

29
 . Teme ale teologiei Vechiului Testament .
Barth spune: „O încredinţare a lui Dumnezeu în mîinile
omului, pe care ar implica‑o cunoaşterea exactă a numelui Său,
nu are loc nici chiar prin revelaţie, căci revelaţia însăşi trebuie
privită ca revelarea dragostei libere a lui Dumnezeu.“6 Barth
are grijă ca transcendenţa lui Dumnezeu să fie păstrată chiar
şi în revelaţia de Sine. Dumnezeu este ascuns chiar şi atunci
cînd este revelat. Admiţînd că există o imprecizie a limbajului,
trebuie luată aceasta ca o expresie a libertăţii lui Dumnezeu,
ca o eschivare? În versetul anterior (Ex. 3:12), Dumnezeu i‑a
promis deja prezenţa Sa. Ar fi ciudat ca acum să dea de înţeles
că nu vrea să se implice.
O altă perspectivă se bazează pe interpretarea LXX (grea-
că) a acestui verset, care se traduce cel mai bine prin „Eu sînt
Cel ce Sînt“. Conform acestei interpretări, aici Dumnezeu ne
dă sensul de bază al personalităţii Sale. Dumnezeu este El În-
suşi. Teologi din tradiţia catolică, precum Étienne Gilson şi
E. L. Mascall, cred că aceasta este cheia filozofică pentru a‑L
înţelege pe Dumnezeu: Cel a cărui existenţă este identică cu
esenţa Sa. Cel care „este“ la modul absolut. Mascall consideră
că acest concept este „solul fertil al devoţiunii catolice, în toa-
tă plinătatea ei“.7 Spre deosebire de interpretarea îndoielnică
a LXX, este greu de imaginat că Dumnezeu a intenţionat să
comunice o noţiune atît de abstractă unor evrei simpli, care se
îndeletniceau cu agricultura.
O sugestie mai interesantă vine de la W. F. Albright şi dis-
cipolii săi. Pe baza etimologiei, Albright sugerează că cea mai
bună traducere este „Cel care face să existe“, provenind din
conceptul fundamental de Dumnezeu creator.8
Dar ipoteza cea mai apropiată de context pare să fie cea a
lui Vriezen, care susţine că nu este vorba de o eschivare, ci de o
asigurare clară a prezenţei Lui (continue). Cea mai bună tradu-
6
  K. Barth, Church Dogmatics, 1/1, p. 369–370.
7
  E. L. Mascall, He Who Is, 1966, p. 13.
8
  W. F. Albright, From Stone Age to Christianity, Doubleday, New York,
1957, p. 259–260.

30
 . Revelaţia de Sine a lui Dumnezeu .
cere în acest caz ar fi: „Voi fi acolo, aşa cum sînt aici“ sau „Sînt
aici pentru tine“. „Revelaţia în sens biblic poate fi definită ca
venirea lui Dumnezeu la om, revelîndu‑Se pe Sine ca Cel care
este acolo pentru om, oricînd. Cînd Dumnezeu Se revelează pe
Sine, Se prezintă la persoana întîi singular, iar cuvintele Lui
atrag atenţia asupra faptelor Sale.“9
Pentru a susţine această ipoteză, specialiştii au atras aten-
ţia că această structură gramaticală, în care al doilea verb are
funcţia de nume predicativ al primului verb, accentuează ac-
ţiunea verbului prin această redundanţă, după cum, în multe
limbi, un cuvînt este repetat, pentru emfază. F. W. Bush oferă
două exemple pentru acest uzaj. Primul este Ezechiel 12:24–25:
„Căci nu vor mai fi vedenii mincinoase, nici proorociri înşelă-
toare, în mijlocul casei lui Israel! Căci Eu, Domnul, voi spune
cuvîntul pe care‑l voi spune“ (RSV) Deoarece Domnul este Cel
care va vorbi – verbul este repetat pentru emfază – nu va exista
nici o îndoială. Al doilea, Exod 33:19 („Eu Mă îndur de cine Mă
îndur“; RSV), nu trebuie considerată o expresie a libertăţii lui
Dumnezeu de a binecuvînta sau nu, ci mai degrabă o expresie a
certitudinii harului Său, caz în care versetul ar trebui citit: „Eu
sînt Cel care este îndurător şi milos.“10
Din contextul acestui verset, este clar că, în Exod 3, Dum-
nezeu vrea să sublinieze prezenţa Sa. Aşa cum El a fost Dum-
nezeul părinţilor, tot astfel prezenţa Sa va continua să fie ga-
ranţia (unică) a promisiunilor Lui. Este adevărat că există ceva
nedefinit în răspunsul lui Dumnezeu, dar asta e din cauză că
intenţiile Lui vor fi (şi trebuie să fie) revelate în actele viitoa-
re, pe care refuză să le explice acum. Pînă atunci însă, numai
numele Său va fi principalul mijloc al relaţiei cu ei şi „mijlocul
unei închinări continue“.11

9
 Theo. C. Vriezen, An Outline of Old Testament Theology, ed. a 2‑a,
Charles T. Branford, Newton, Mass., 1970, p. 180.
10
  F. W. Bush, „«I Am Who I Am»: Moses and the Name of God“, în The‑
ology News and Notes, dec. 1976, (Fuller Seminary), p. 11.
11
  Brevard S. Childs, Exodus, Westminster, Philadelphia, 1974, p. 77.

31
 . Teme ale teologiei Vechiului Testament .
5.  Exod 6:1–3
Cînd Faraon nu răspunde cererii lui Moise, Dumnezeu îl asi-
gură din nou pe Moise de izbăvirea Sa şi, pentru a‑Şi sprijini
promisiunea, Se prezintă: „Eu sînt Domnul [Yahweh]. Eu M‑am
arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca Dumnezeul Cel Atot-
puternic [El‑Şadai]; dar n‑am fost cunoscut de el sub Numele
Meu ca «Domnul» [Yahweh].“ Acest verset a fost folosit mereu
de critici, pentru a susţine teoria împărţirii Pentateuhului în
diferite surse. Fragmentele din Genesa, unde apare El‑Şadai,
aparţin aşa‑numitei surse P (preoţeşti), care este considerată de
dată tîrzie, iar locurile unde apare Yahweh aparţin aşa‑numitei
surse J (iahvistă). Trebuie oare să ne închipuim din aceasta că
patriarhii n‑au auzit deloc numele Yahweh? Aşa ceva ar fi în-
doielnic, cu toate ipotezele specialiştilor care susţin o editare
tîrzie a Pentateuhului.
Este posibil, de exemplu, ca acest verset să fie citit ca în-
trebare: „Nu m‑am făcut Eu cunoscut lor prin numele Meu,
Yahweh?“ Robert Dick Wilson a sugerat această interpretare,
în 1924,12 iar alţi teologi au găsit, în ultimii ani, şi alte mărturii
în favoarea acestei idei.
Dar probabil că cea mai bună modalitate de a înţelege ver-
setul este aceea de a considera că Dumnezeu nu insistă asupra
unui nume complet nou, ci asupra unei noi înţelegeri a prezen-
ţei Sale, care va ajunge să fie asociată cu acest nume. Yahweh
înseamnă Dumnezeul care intră în legămînt, Dumnezeul care
păstrează cu credincioşie relaţiile cu poporul Său. Acum, po-
porul urmează să cunoască realitatea numelui într‑un mod pe
care părinţii săi nici nu l‑au visat. Această sugestie se potriveşte
mai bine cu înţelegerea dinamică a numelor, despre care am
vorbit mai devreme. Astfel, versetul ar trebui interpretat: „Nu
M‑am făcut cunoscut lor arătîndu‑le acea trăsătură pe care

12
  Vezi W. C. Kaiser, Jr., Classical Evangelical Essays in Old Testament
Interpretation, Baker, Grand Rapids, 1972, p. 29–40.

32
 . Revelaţia de Sine a lui Dumnezeu .
numele Meu, Yahweh, o indică.“ După cum promisese mai de-
vreme, Domnul spune că acum Se face cunoscut ca Dumnezeul
care nu uită legămîntul şi care îl împlineşte. În acest caz, ver-
setul este legat de naraţiunile patriarhale, ca împlinire a pro-
misiunilor de acolo. După cum spune Brevard Childs: „Numele
de Yahweh funcţionează ca o garanţie a realităţii că Dumnezeu
recunoaşte promisiunea făcută şi că o va împlini.“13
6.  Exod 19:3 şi 20:1–2
Dumnezeu îi spune lui Moise: „Aţi văzut ce am făcut“ (19:4).
Această subliniere i‑a făcut pe unii teologi să vadă o schimbare
a modului în care Dumnezeu Se manifestă, de la comunicarea
directă – o întîlnire directă, personală – la revelaţia prin fapte.
Dar, în loc să vedem o schimbare, poate ar trebui să vedem
un progres. Apariţiile directe ale lui Dumnezeu nu au încetat,
ci acum El poate să vorbească despre lucrările Sale ca despre
confirmări a ceea ce a promis să facă. Exodul nu ar avea nici un
sens, fără arătările Lui înaintea lui Moise şi înaintea patriar-
hilor. În Vechiul Testament, faptele sînt dovezi, garanţii şi de-
talieri ale prezenţei lui Dumnezeu şi nu pot fi înţelese în afara
acelui context. La început, Israel a fost confruntat cu persoana
lui Dumnezeu, acum, această experienţă a fost completată, dar
cu siguranţă nu înlocuită, de revelaţia lucrărilor Lui măreţe.
Acum va fi adăugată Legea, pentru a confirma şi a descrie rela-
ţia pe care Dumnezeu a stabilit‑o cu poporul Său.
7.  Exod 33:18–23
În aceste versete, Moise cere ca Dumnezeu să‑i arate slava Sa.
Moise e într‑un moment decisiv din nou şi doreşte o viziune
completă a lui Dumnezeu. Dumnezeu refuză o manifestare
completă, nu pentru că trebuie să fie invizibil, ci pentru că
omul, în starea sa păcătoasă, nu poate să‑L vadă şi să trăiască
(v. 20). Promite însă că va face ca bunătatea Lui14 să treacă prin

13
  Brevard S. Childs, Exodus, Westminster, Philadelphia, 1974, p. 115.
14
  Cornilescu: „frumuseţea Sa“ (n.trad.).

33
 . Teme ale teologiei Vechiului Testament .
faţa lui Moise (v. 19) şi Îşi proclamă numele, Yahweh. Dumne-
zeu vrea să Se arate „prin atributele Lui, nu neapărat prin apa-
riţiile Lui“.15 Dumnezeu nu refuză categoric să Se reveleze, însă
doreşte să‑Şi facă cunoscute caracterul, bunătatea. Observăm
că acest lucru a fost exact revelaţia de care Moise şi poporul
aveau nevoie la acea vreme, şi anume, să cunoască îndurarea
Sa. Aveau nevoie de o lucrare răscumpărătoare din partea lui
Dumnezeu. Dumnezeu a trebuit să‑i accepte în starea lor pă-
cătoasă şi, în îndurarea Lui, să‑i conducă. Şi, ca pentru a ilustra
această nevoie, El trece pe lîngă Moise şi îl acoperă cu mîna
(v. 22), pentru a‑l apăra de prezenţa Sa imediată, pe care Moise,
datorită păcatului, ar fi trebuit să o experimenteze ca mînie.
Chiar prin această acoperire, aşadar, Dumnezeu nu‑Şi ascunde
slava, ci o prezintă într‑o formă pe care poporul păcătos o poa-
te aprecia.
Acest concept al revelaţiei slavei lui Dumnezeu este prezent
şi în Noul Testament, Hristos afirmînd că Îl slăveşte pe Tatăl
tocmai prin moartea Sa, adică prin acoperirea răscumpărătoa-
re a păcatului omului şi prin ocrotirea de mînia lui Dumnezeu
(vezi Ioan 13:31; 17:1, 4). Revelaţia lui Dumnezeu nu este nicio-
dată arbitrară, ci întotdeauna se potriveşte cu planurile Sale de
răscumpărare. Pe parcursul revelaţiei din Vechiul Testament,
devine tot mai clar că, într‑o lume căzută, revelaţia trebuie să
aibă un caracter răscumpărător. Dumnezeu trebuie să Se reve-
leze pe înţelesul unei omeniri aflate într‑o stare de păcat, cu sco-
pul de a Se ocupa de starea lor şi de a‑i readuce la părtăşia cu El.
Pentru a‑Şi sublinia caracterul, Dumnezeu foloseşte, mai
tîrziu, construcţia despre care am discutat în legătură cu Exod
3:14: „Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur“, adică „Eu sînt
Cel ce este îndurător“ (33:19). Aceasta nu este, cu siguranţă, o
expresie a alegerii arbitrare a lui Dumnezeu, aşa cum se crede
uneori – un astfel de înţeles nu ar avea sens, în acest context –
ci este chiar o asigurare a îndurării Sale.

15
  Brevard S. Childs, Exodus, Westminster, Philadelphia, 1974, p. 596.

34
 . Revelaţia de Sine a lui Dumnezeu .
8.  Exod 34:5–10
Aici, Dumnezeu coboară într‑un nor şi stă înaintea lui Moise,
pentru a‑Şi proclama numele: Domnul.16 Acum, sensul nume-
lui este mai larg: plin de îndurare, milostiv, plin de bunătate şi
credincioşie (v. 6). Observaţi însă că scopul acestei revelaţii a
fost să dea siguranţă promisiunii legămîntului (v. 10). Dumne-
zeu este un Dumnezeu care iubeşte cu o dragoste neclintită,
dar care, în acelaşi timp, îi va judeca pe cei vinovaţi. Prezenţa
şi dragostea Lui sînt necondiţionate, dar ele aduc şi judecată,
nu numai binecuvîntare. Din nou, la fel ca în Genesa 17:1, se
arată clar care este răspunsul moral cerut de caracterul lui
Dumnezeu. Dimensiunea aceasta este cea prezentată explicit
în Lege.
Din aceste pasaje din Exod reiese clar că Moise s‑a bucu-
rat de o relaţie deosebită cu Dumnezeu. În Exod 33:12, Moise
recunoaşte că Dumnezeu îl cunoaşte pe nume. Dumnezeu
explică acest lucru mai tîrziu, în Numeri 12:7–8. Vorbind des-
pre Moise, spune că „este credincios în toată casa Mea. Eu îi
vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri grele
de înţeles, ci el vede chipul Domnului.“ Edward Young afirmă:
„Moise a ocupat o poziţie unică în economia divină şi a avut o
relaţie fără egal cu Dumnezeu.“17 Vom vedea că această poziţie
îl face arhetipul profetului care se va ridica mai tîrziu. În acelaşi
timp, versetele din Exod 33 sugerează faptul că există o limita-
re intrinsecă, impusă chiar şi în relaţia lui Moise. Dumnezeu
a îngăduit să fie văzut, dar nu a îngăduit să‑I fie văzută faţa.
Acea experienţă este rezervată pentru vederea lui Dumnezeu
în ceruri, chiar şi în ce‑l priveşte pe Moise. „Acum, vedem ca
într‑o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în
faţă“, spune Pavel, în 1 Corinteni 13:12. Dar, o dată cu venirea

16
  Cornilescu: „Domnul, Dumnezeu“ (n.trad.).
17
 Edward J. Young, My Servants the Prophets, Eerdmans, Grand Rapids,
1952, p. 51.

35
 . Teme ale teologiei Vechiului Testament .
lui Hristos, chiar şi viziunea finală este anticipată de viaţa în
Duhul, după cum explică Pavel, în 2 Corinteni 3:18: „Noi toţi
privim cu faţa descoperită, ca într‑o oglindă, slava Domnului,
şi sîntem schimbaţi în acelaş chip al Lui, din slavă în slavă, prin
Duhul Domnului.“
9.  Revelaţii de Sine ulterioare
Desigur, există şi alte dezvăluiri de Sine ale lui Dumnezeu, în
Vechiul Testament, în special faţă de profeţi. După cum afirmă
von Rad, aceştia „şi‑au primit chemarea de la Dumnezeu, care
li S‑a adresat în mod direct şi foarte personal, lucru care a dat
naştere unei situaţii cu totul noi pentru cel vizat“.18 Aşa cum se
relatează în 1 Samuel 3:10–14, Dumnezeu îl cheamă pe Samuel
şi, fără să Se prezinte, îi spune că urmează să facă ceva nou în
Israel: va aduce judecata peste casa lui Eli. Din nou, evenimentul
este precedat de cuvinte, care îl explică şi‑i conferă semnificaţie.
După cum explică Amos (3:7), Dumnezeu nu face nimic fără
să descopere acel lucru profeţilor Săi. În Isaia 6:1–5, revelarea
persoanei şi a caracterului lui Dumnezeu precedă chemarea lui
Isaia ca profet. Ezechiel vede slava Domnului (1:28), care este
însoţită de o viziune elaborată. În fiecare caz, există un element
de surpriză, uneori, de teamă şi, în mod cert, de şoc. Acestea
au fost experienţe extraordinare, care nu erau mai uşor de în-
ţeles atunci decît ar fi în zilele noastre. Deoarece păcătoşii sînt
cuprinşi de nelinişte în prezenţa lui Dumnezeu, aceste apariţii
trebuie să fie protectoare, să liniştească şi să aducă siguranţă.
Într‑un cuvînt, ele trebuiau să promită ceva. Psalmistul tînjeşte
după ziua cînd „eu, în nevinovăţia mea, voi vedea faţa Ta: cum
mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău“ (Ps. 17:15).

18
  Gerhard von Rad, Old Testament Theology, vol. 2, Harper and Row, New
York, 1962, p. 57.

36
 . Revelaţia de Sine a lui Dumnezeu .
Sumar
În toate aceste apariţii, sîntem impresionaţi de faptul că Dum-
nezeu Se arată oamenilor şi rămîne, în acelaşi timp, transcen-
dent, persoana Sa nefiind cuprinsă de limitele lumii. Deşi nouă
ne poate părea contradictoriu – că Dumnezeu poate fi prezent
şi, în acelaşi timp, distant – pentru Dumnezeu nu reprezintă o
contradicţie. Pe de o parte, nu avem niciodată sentimentul că
Dumnezeu este în afara ordinii acestei lumi, că apariţiile Sale sînt
neavenite. De asemenea, nici în „a coborî din cer“ nu există vreo
dificultate, spre deosebire de ceea ce sugerează alte mituri din
Orientul Apropiat. Merge la drum împreună cu omul, aşa cum
ar face‑o orice tovarăş uman de călătorie. Pe de altă parte, El este
înălţat şi măreţ prin caracterul şi fiinţa Lui; lumea nu‑L poate cu-
prinde. Din acest motiv este importantă semnificaţia mijloacelor
folosite în revelarea de Sine (de care ne vom ocupa în următorul
capitol): faţa, slava şi numele Lui. Acestea exprimă apropierea
reală a lui Dumnezeu, dar, totodată, implică şi alteritatea Sa.
Am văzut şi trăsăturile care caracterizează arătările lui
Dumnezeu. Verbul care indică vederea lui Dumnezeu este fo-
losit de mai bine de şaizeci de ori cu referire la prezenţa Sa:
„Şi Dumnezeu S‑a arătat…“, „Iar Moise a văzut…“ Adesea, sînt
implicate şi alte simţuri: auzul, mirosul chiar. Nu e vorba aici
de o vagă conştientizare spirituală, ci de o experienţă tangibilă,
care ameninţă să copleşească. Într‑o vreme în care experienţa
religioasă este redusă la sfera sentimentelor noastre simple, este
bine să ne amintim acest adevăr biblic: Dumnezeu este absolut
real; cînd intră în viaţa unui om, noi sîntem cei care, dintr‑o
dată, devenim conştienţi de existenţa noastră precară şi fra-
gilă. În acelaşi timp, o întîlnire cu Dumnezeu cere un răspuns
total din partea omului. De fapt, prin răspunsul pe care i‑l dau
lui Dumnezeu, oamenii îşi dau seama de adevărata lor natură
şi libertate. Referitor la omul lui Dumnezeu, Brevard Childs
remarcă: „Exod 3 ne oferă o descriere clasică a slujbei, care, deşi

37
 . Teme ale teologiei Vechiului Testament .
este iniţiată de Dumnezeu, include şi adevărata personalitate a
slujitorului respectiv.“19 De remarcat şi caracterul revelaţiei lui
Dumnezeu faţă de o persoană, care este o chemare la a face,
a urma, a asculta. Este accentuată porunca, nu furnizarea de
informaţii, cu toate că nici cea din urmă nu lipseşte. E bine să
cîntărim această idee centrală, pentru a aprecia pe deplin re-
velaţia Vechiului Testament: Dumnezeu cheamă un popor să‑I
aparţină Lui. Sînt multe lucruri de cunoscut despre Dumnezeu
şi despre scopurile Sale, dar această cunoaştere anume este în-
totdeauna relevantă pentru relaţie, fie că e vorba de relaţia cu
Dumnezeu sau cu poporul Său.
Am văzut deja că Dumnezeu n‑a trebuit niciodată să‑Şi do-
vedească existenţa, atunci cînd S‑a arătat. Nu Dumnezeu este
Cel care trebuie să arate cine e, ci omul. Am văzut de multe
ori, în gîndirea modernă, cît de radical sînt compromise via-
ţa şi semnificaţia unei persoane, atunci cînd Dumnezeu este
ignorat. Existenţa lui Dumnezeu este o provocare, nu o între-
bare. În revelaţia de Sine, Dumnezeu nu face decît să declare
că, deoarece El este Dumnezeu, va face ceea ce plănuieşte. Am
observat, de asemenea, cum complexul revelaţiei din Vechiul
Testament include o întîlnire personală, furnizarea de infor-
maţii şi interpretarea evenimentelor, precum şi lucrările mă-
reţe ale lui Dumnezeu. Toate, împreună, alcătuiesc ceea ce se
numeşte revelaţie propriu‑zisă. Dar cel mai important element
rămîne revelaţia personală a lui Dumnezeu. Adevărul revela-
ţiei ne conduce către persoana Sa. Cînd Israel a răspuns prin
credinţă persoanei Sale, a înţeles mai bine cuvintele şi lucrările
lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, cunoaşterea este întot-
deauna personală şi intimă şi duce atît la o relaţie, cît şi la o în-
ţelegere obiectivă. Deci revelaţia de Sine a lui Dumnezeu cere,
de fapt, nu aprobarea verbală, ci o viaţă de ascultare efectivă.
Dumnezeu nu ne cheamă doar să‑I înţelegem cuvintele, ci ne
cere să facem ce ne spune.

19
  Brevard S. Childs, Exodus, Westminster, Philadelphia, 1974, p. 73.

38
 . Revelaţia de Sine a lui Dumnezeu .
Desigur, oamenii nu vor să audă glasul lui Dumnezeu şi să I
se supună. Ei sînt încă preocupaţi să se ascundă de Dumnezeu,
precum Adam şi Eva. Aşa că revelaţia de Sine a lui Dumnezeu
a trebuit să aibă şi putinţa de a acoperi păcatul poporului Său
şi de a‑i permite să stea în prezenţa Sa. De aceea, Legea trebuie
să vină în urma legămîntului, fiind ceea ce facilitează relaţia.
Într‑un cuvînt, revelaţia trebuie să fie răscumpărătoare.

39
 .
Sînt Eu numai un Dumnezeu de aproape, zice Domnul,
şi nu sînt Eu şi un Dumnezeu de departe?
Poate cineva să stea într‑un loc ascuns
fără să‑l văd Eu? zice Domnul.
Nu umplu Eu cerurile şi pămîntul? zice Domnul.

Ieremia 23:23–24

40
 2
Natur a lui Dumnezeu
.
Mijloace ale revelaţiei
După cum am văzut, în Vechiul Testament nu există tensiune
între apropierea şi depărtarea lui Dumnezeu; ci faptul că omul
nu putea fugi de prezenţa Sa era tocmai o trăsătură a transcen-
denţei Sale. În gîndirea ebraică, Dumnezeu era acasă şi în cer,
şi pe pămînt. Desigur, ideea acesta a fost înţeleasă pe deplin
doar mai tîrziu în Vechiul Testament. Dar, în întregul Vechi
Testament, întîlnim credinţa că Dumnezeu poate apărea în
orice moment şi în orice loc, chiar dacă nu a fost permanent
identificat cu un loc anume. Deşi nici un loc nu‑L putea cuprin-
de, o condiţie a libertăţii Sale era capacitatea Lui de a face ca un
obiect vizibil să devină un mijloc al prezenţei Sale. Să ne uităm
la cîteva dintre aceste mijloace ale revelaţiei Sale.
1.  Îngerul Domnului
În Vechiul Testament, îngerul Domnului poate fi doar un mesa-
ger al lui Dumnezeu (cuvîntul ebraic înseamnă mesager), care
este fie diferit de Domnul Însuşi (2 Sam. 24:16), fie identificat ca
Domnul Însuşi, vorbind la persoana întîi (Gen. 16:7–14; Jud. 2:1,

41