Deuteronomul (CEXEL) - Peter C. Craigie

Comentariile exegetice LOGOS
la Vechiul Testament
Editori coordonatori
R. K. Harrison
(1968–1993)
Robert L. Hubbard, Jr.
(1994–        )
Editura LOGOS dedică această serie de comentarii exegetice

domnului Gerald Michael Davey,
cu deosebită recunoştinţă
pentru sprijinul constant pe care ni l‑a oferit.
CEXEL
Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 1 17.07.2008 11:18:28

CEXEL
Deuteronomul
Peter C. Craigie

Traducerea: Daniela Rusu
Editarea: Mirela DeLong
Titlul original în limba engleză:

The Book of Deuteronomy, publicată de Wm. B. Eerdmans Publishing Co.
255 Jefferson Ave. S.E., Grand Rapids, Michigan 49503, USA
Drepturile în limba engleză:

© 1979 Wm. B. Eerdmans Publishing Co.
Toate drepturile rezervate.
Drepturile în limba română:

© 2008, Editura LOGOS, Cluj-Napoca, România.
Toate drepturile rezervate.
Editura LOGOS
CP. 714 OP. 5 Cluj-Napoca 400287 România
Telverde: 0800.800.016
tel. 0264-42.00.25 / fax: 0264-42.01.04
Internet: www.logos.ro / logos@logos.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CRAIGIE, PETER C.
Deuteronomul / Peter C. Craigie; trad.: Daniela Rusu.
Cluj-Npoca: LOGOS, 2007
Bibliogr.
Index.
ISBN 978-973-9212-90-8
I. Rusu, Daniela (trad.) 222.15.07
Tiparul executat la
Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca
sub comanda nr. 80023/2008

Tatălui meu, cu recunoştinţă

PREFAŢA AUTORULUI
Deuteronomul este o carte despre o comunitate care se pregăteşte pentru o

viaţă nouă. Necazurile şi pustiul au rămas în urmă; Ţara Promisă se întinde
înaintea sa. Dar, în acest moment, apare chemarea la o nouă dedicare lui
Dumnezeu şi la o nouă înţelegere a naturii comunităţii poporului lui
Dumnezeu. Deşi scena se desfăşoară cu mai bine de trei mii de ani în
urmă, Deuteronomul are încă o considerabilă relevanţă contemporană.
Atunci, ca şi acum, lumea din jur trecea printr‑o perioadă de schimbare,
de tensiune politică şi de conflicte militare. Dar, în mijlocul evenimentelor
mondiale, o comunitate relativ mică era îndemnată de Moise, „omul lui
Dumnezeu“, să se dedice din toată inima Domnului, înainte de a intra
în lupta pentru Ţara Promisă. Împărăţia poporului ales al lui Dumnezeu
crescuse, ajungînd la maturitate, neobservată de marile puteri ale timpului,
şi se lupta împotriva unor circumstanţe imposibile, după standardele
omeneşti. Cartea oferă o paradigmă pentru Împărăţia lui Dumnezeu din
lumea modernă; este momentul unei dedicări reînnoite a celor care fac
parte din Noul Legămînt şi al întoarcerii lor spre viitor, cu perspectiva de
a intra în posesia promisiunii lui Dumnezeu.
Dar Deuteronomul nu este doar o carte care are relevanţă contemporană.
Ea a fost şi continuă să fie una dintre lucrările cele mai importante şi
mai controversate în cercetarea modernă. Diversitatea de opinii despre
Deuteronom este imensă şi probabil că acestea se vor înmulţi în anii care
vin. Metodele tradiţionale ale cercetării VT sînt perfecţionate şi modificate,
deşi ele nu conduc încă la nici un consens în privinţa Deuteronomului.
Şi sînt folosite noi metode, care vor contribui tot mai mult la diversitatea
de opinii. „Noua critică“ (Werkinterpretation) este introdusă treptat în
ix

x Deuteronomul
lumea specialiştilor VT, cu accentul ei proaspăt pe studiul literaturii ca

produs finit, nu pe evidenţierea antecedentelor formei existente. Este prea
devreme să estimăm rezultatele acestei abordări. „Analiza structurală“, de
asemenea, deşi diferită prin natura ei, pune accentul pe text ca produs finit.
Iar „noua stilistică“ (Neuen Stilistik) începe şi ea să‑şi facă simţită prezenţa
în studiile VT. Alături de această relativ nouă diversitate în metodă, există
un volum tot mai mare de literatură secundară, pentru fiecare aspect al
studiilor VT; ca şi în alte domenii, în cercetarea biblică are loc o „explozie
informaţională“, iar rezultatul este acela că e realmente imposibil să
cuprinzi tot materialul secundar relevant despre un subiect dat.
În acest context, cred că este înţelept să facem cîteva observaţii cu
privire la natura comentariului de faţă. El este scris cu o presupoziţie
de bază: că Deuteronomul este parte din Cuvîntul lui Dumnezeu, şi nu
doar produsul imaginaţiei umane. Am încercat să arăt implicaţiile acestei
perspective, aşa cum se raportează ele la Deuteronom, în Apendicele I. În
Introducere nu am încercat să dau un istoric al cercetărilor anterioare de
specialitate despre Deuteronom; acest lucru este realizat foarte competent
în cartea lui Sigrid Loersch, Das Deuteronomium und seine Deutungen,
1967. Am ales intenţionat ceea ce am considerat că este cea mai importantă
literatură secundară şi m‑am ocupat pe scurt de ea, cînd mi‑am prezentat
poziţia. Dar, ca un ajutor pentru cei care studiază Deuteronomul, am inclus
în text şi la notele de subsol, atît în Introducere cît şi în Comentariu, multe
referinţe la literatura secundară, în care sînt exprimate opinii foarte diferite
de a mea. Pentru ca nu cumva comentariul să devină istovitor de lung,
nu m‑am angajat mereu în dispute detaliate cu astfel de scriitori. Că sînt
îndatorat altor autori va fi imediat evident din multele referinţe la lucrările
lor de‑a lungul comentariului. Sînt îndatorat tuturor celor de la care am
învăţat, fie că am fost sau nu de acord cu concluziile lor.
Un domeniu al cercetării care aduce o contribuţie deosebită şi cres
cîndă la studiile VT este studiul textelor ugaritice (canaanite). Am încercat
să includ cît de mult posibil din materialul relevant al studiilor ugaritice;
el apare în cea mai mare parte în notele de subsol ale textului şi ale
comentariului. Indicele de texte ugaritice, de la sfîrşitul volumului, va fi de
ajutor celor care vor să aprofundeze acest subiect.
Traducerea nu este nici cu totul literală, nici literară în mod deosebit.
Însă am încercat să redau ceva din caracterul limbii ebraice. Adesea, de
exemplu, scriitorul evreu foloseşte o serie de conjuncţii (şi) cînd în limba

Prefaţa autorului xi
noastră ar fi mai potrivită o succesiune de virgule. În asemenea cazuri,

am rămas fidel textului ebraic. Cînd traducerea unei expresii ebraice s‑a
făcut cu o expresie echivalentă, am notat expresia originalului într‑o notă
de subsol.
Am încercat să ţin cont de cititorii cărora li se adresează această
serie de comentarii şi care au fost definiţi de editor ca fiind „deopotrivă
pastori, teologi şi studenţi“. Prima mea încercare de studiu biblic serios
a început în timp ce eram ofiţer în Royal Air Force. Am fost sfătuit de
un prieten să citesc Evanghelia după Luca, ajutîndu‑mă de comentariul
lui Geldenhuys, publicat în seria New International Commentary on the
New Testament, seria pereche, pentru NT, a celei în care apare volumul
de faţă. La acea vreme, nu aveam pregătire universitară şi nu ştiam limba
greacă, dar lucrarea lui Geldenhuys a fost nepreţuită. El nu putea aplica
Luca la situaţia mea, dar putea să mă ajute să înţeleg sensul textului şi,
de acolo, puteam înţelege singur implicaţiile textului pentru mine. Am
scris ţinînd cont de acea amintire, deşi nu pot să sper că voi reuşi la fel de
bine ca şi Geldenhuys. Datorită acestei asocieri trecute foarte personale cu
această serie, sînt profund îndatorat editurii William B. Eerdmans pentru
privilegiul de a participa la acelaşi proiect.
La terminarea acestei lucrări, aş vrea să adresez multora mulţumirile
mele, dar trebuie să mă limitez la cîţiva. Domnişoara Grace Gordon şi
doamna Jeanette Fyfe mi‑au oferit un sprijin nepreţuit în pregătirea
manuscrisului. Sînt recunoscător editorului, profesorul R. K. Harrison, nu
doar pentru invitaţia de a contribui la această serie de comentarii, dar şi
pentru sfaturile şi pentru încurajarea lui pe parcursul scrierii cărţii. Sînt
profund îndatorat colegului meu, profesorul Eugene Combs. El nu a citit
lucrarea şi s‑ar putea să nu fie de acord cu o mare parte din ea, dar nu
cred că voi putea să‑l răsplătesc pentru stimularea intelectuală şi pentru
ideile pe care mi le‑au oferit cuvintele şi munca lui. Soţia mea, Betty, a
fost răbdătoare şi înţelegătoare tot timpul şi, dintre toţi, ei îi sînt cel mai
îndatorat.
P. C. C.

Deuteronomul

INTRODUCERE
I. TITLUL
A cincea carte a lui Moise a fost intitulată tradiţional Deuteronomul; in
terpretat literal, titlul ar însemna „a doua lege“. Folosirea acestui titlu se
datorează traducerii greceşti (LXX) a Deut. 17:18; se pare că traducătorii
au interpretat greşit cuvîntul ebraic („o copie/repetare a acestei legi“) şi
au înţeles că înseamnă „a doua lege“, presupunînd astfel existenţa unui
corpus legislativ diferit de cel cuprins în cărţile anterioare ale lui Moise
(care ar fi fost, prin implicaţie, „prima lege“). Într‑un fel, titlul (interpretat
literal) induce în eroare, pentru că a cincea carte a lui Moise nu conţine
o a doua lege, diferită. Dar ea repetă o mare parte a legislaţiei cuprinse
în cărţile anterioare, deşi contextul şi forma acestei repetări sînt specifice
Deuteronomului.
În Biblia ebraică, cărţii i se dă titlul ei potrivit, ’ēlleh haddebārîm („aces
tea sînt cuvintele“); acest titlu, conform obiceiurilor antice, este alcătuit
din primele cuvinte ale rîndului introductiv din textul cărţii. Este un titlu
mai bun, pentru că descrie cu mai multă acurateţe conţinutul cărţii. Cea
mai mare parte a cărţii constă din cuvintele lui Moise, adresate lui Israel
imediat înainte de intrarea în Ţara Promisă. Este un titlu important pentru
înţelegerea corectă a cărţii. Deuteronomul nu este în primul rînd un set
de legi, nici măcar o consemnare istorică; s‑ar părea mai degrabă că este o
consemnare a cuvintelor lui Moise, adresate israeliţilor. Stilul este hortativ,
al unui orator care se adresează congregaţiei lui în cuvinte menite să‑i
motiveze la ascultare şi dedicare faţă de Domnul legămîntului. Astfel, deşi
Deuteronomul, în forma lui actuală, este o operă literară, este important să

18 Deuteronomul
reţinem felul în care cartea se descrie pe sine ca fiind o relatare a cuvintelor

care au fost rostite.
Titlul în Biblia ebraică indică, de asemenea, forma şi structura cărţii
Deuteronomul. Planul cărţii se bazează pe forma documentelor legă
mintelor ebraice, care, la rîndul lor, îşi au antecedentele, în ce priveşte
forma, în tiparul folosit pentru limbajul tratatelor politice din Orientul
Apropiat antic. (Acest subiect este tratat mai în detaliu în secţiunea III de
mai jos, „Unitatea structurală“). Tratatele politice din Orientul Apropiat
începeau adesea într‑o manieră similară celei a Deuteronomului: „Acestea
sînt cuvintele...“1 Astfel, Deuteronomul, ca operă finită, este consemnarea
literară a unui discurs (sau serii de discursuri) rostit, căruia i s‑a dat forma
de document al legămîntului.
II. CONTEXTUL
Evenimentele descrise în Deuteronom au loc chiar la sfîrşitul perioadei
mozaice şi imediat înainte de intrarea israeliţilor în Ţara Promisă.
Contextul istoric al cărţii este descris în părţile introductive din cuvîntarea
lui Moise (în principal, în cap. 1–4); evenimentele din trecut sînt folosite
în cuvîntare pentru a arăta poporului importanţa momentului prezent.
Prezentul luat în considerare în cartea Deuteronomului era un moment
deosebit de critic; istoria trecută condusese, în planul lui Dumnezeu şi
după promisiunea Sa, spre un scop viitor. Dar acel scop viitor depindea
de ascultarea şi dedicarea israeliţilor lui Dumnezeul lor. Deci cartea
Deuteronomul trebuie înţeleasă în contextul istoriei lor trecute şi în
perspectiva istoriei lor viitoare. Cel mai semnificativ eveniment din
contextul imediat al cărţii era Exodul din Egipt, care a fost urmat de
încheierea Legămîntului de la Sinai (Horeb).
Exodul a marcat eliberarea evreilor dintr‑o lungă perioadă de subjuga
re în Egipt.2 Sfîrşitul subjugării şi începuturile eliberării au constituit, de
1 Vezi ANET, p. 202a, 203b; ANET(S), p. 93a. Cf. M. G. Kline, The Structure of Biblical
Authority, 1972, p. 135.
2 Aici nu va fi relatată în detaliu istoria Israelului, de la Exod pînă la cucerirea
Canaanului; vor fi subliniate doar unul sau două puncte, care au o semnificaţie
deosebită pentru Deuteronom. Pentru studiile legate de perioada istorică, vezi:
J. Bright, A History of Israel, ²1972, p. 97–127; D. M. Beegle, Moses, The Servant of

Contextul 19
fapt, naşterea lui Israel ca naţiune al cărei rege era Dumnezeu (Ex. 15:18);
dar israeliţii erau o naţiune fără ţară şi fără constituţie. Constituţia a fost
elaborată la Sinai, prin legămîntul pecetluit între Domnul şi poporul
Său, în cadrul căruia Moise a avut rolul de mijlocitor. Legămîntul a fost,
în parte, o reînnoire a legămintelor mai vechi, încheiate cu patriarhii;
ca şi legămintele anterioare, Legămîntul de la Sinai a continuat să ofere
promisiunea lui Dumnezeu pentru viitor, promisiunea că Israel va deveni
naţiunea aleasă a lui Dumnezeu. Prin legămînt, poporului i se cerea să
asculte de Dumnezeu, Domnul legămîntului, care l‑a eliberat din robia
egipteană. Pe scurt, legămîntul era constituţia unei teocraţii. Dumnezeu
era regele care Şi‑a revendicat poporul din Egipt; poporului, care datora
totul lui Dumnezeu, i se cerea să I se supună Lui, printr‑un legămînt care
se baza pe dragoste. Israel avea acum o constituţie, dar nu avea încă o ţară
pe care s‑o numească a sa.
După evenimentele de la Sinai, israeliţii au pornit în alte călătorii,
în regiunile pustii din sudul Palestinei, iar în cele din urmă, au început
să se îndrepte spre nord, călătorind pe la est de Marea Moartă şi de
valea marelui rift. Aici, au început să întîlnească o serie de state relativ
mici,3 aşezate în ţinutul muntos care se înalţă la răsărit de valea riftului
şi delimitate, în partea lor estică, de marginea deşertului. Unele dintre
aceste state mici au fost ocolite intenţionat, dar, pe măsură ce israeliţii
avansau spre nord, către provinciile din partea de răsărit a Iordanului,
au început să poarte primele bătălii preliminare din cucerirea care le
stătea înainte. Dar Ţara Promisă, asupra căreia erau aţintiţi ochii lor, se
întindea la vest de rîul Iordan; evenimentele descrise în Deuteronom au
avut loc imediat înainte de trecerea rîului Iordan şi de începutul cuceririi
propriu‑zise.
Yahweh, 1972; K. A. Kitchen, Ancient Orient and OT, 1966, p. 57–75. Există diferenţe
în abordările reprezentate de aceste lucrări, dar toate sînt pozitive, într‑o oarecare
măsură, pentru evaluarea perioadei lui Moise. Alţi cercetători, din pricina metodei
lor istorice şi literare, consideră virtual imposibilă reconstituirea istorică a acestei
perioade timpurii. Vezi, mai ales, M. Noth, The History of Israel, t.e. 1960, p. 42–50.
Pentru punctul de vedere din perspectiva căruia este scris acest comentariu, vezi
observaţiile din Prefaţă, împreună cu Apendicele I, care urmează după secţiunile
din Introducere.
3 Pentru dovezile arheologice cu privire la aşezarea în Transiordania, în sec. XIII
î.Hr., vezi N. Glueck, The Other Side of the Jordan, 1940; vezi şi G. E. Wright şi
D. N. Freedman, ed., The Biblical Archaeologist Reader, 1961, p. 1–21.

20 Deuteronomul
Deplasările israeliţilor în timpul acestor ani au fost decisive pentru

existenţa lor neîntreruptă, ca potenţială naţiune; dar, în tabloul mai mare
al istoriei, ele trebuie să fi părut destul de nesemnificative vecinilor lor
de atunci. Nu există nici o mărturie extrabiblică detaliată, care să aducă
mai multă lumină asupra deplasărilor israeliţilor,4 dar este posibil să
reconstituim unele detalii ale istoriei lumii contemporane celei în care
au trăit israeliţii.5 Pentru cei care locuiau în Palestina, marile puteri ale
timpului erau Egiptul, la sud, şi Imperiul Hitit, la nord. Nici una dintre cele
două puteri nu era însă într‑un moment de culme din istoria ei. Egiptul,
în secolul XIII î.Hr., se afla sub conducerea dinastiei a XIX‑a (Sethos I,
c. 1309–1209; Ramses al II‑lea, c. 1290–1224). La începutul secolului, Egip
tul a început să încerce să‑şi exercite din nou controlul asupra Palestinei şi
a Siriei, dar acest fapt a condus inevitabil la conflict cu hitiţii. La începutul
domniei lui Ramses, cele două puteri s‑au înfruntat în luptă, în apropierea
de Qadesh, în Siria;6 deşi Egiptul a revendicat victoria, rezultatul a fost, de
fapt, indecis, iar lupta a continuat în mod neorganizat, încă vreo cîţiva ani,
pînă cînd a fost ratificat un tratat între cele două puteri. Astfel, în a doua
jumătate a secolului al XIII‑lea, puterea hitită a intrat treptat în declin.
Pacea cu Egiptul a permis hitiţilor să încerce oprirea ameninţărilor din
vest (diferite grupuri venind din zona Egee) şi din est (Asiria), dar, în cele
din urmă, imperiul lor s‑a prăbuşit, la sfîrşitul secolului XIII î.Hr.7 Pentru
Egipt, a doua jumătate a secolului XIII î.Hr. a fost relativ paşnică, dar, după
moartea lui Ramses al II‑lea, ţara a început să fie din nou ameninţată de
forţe externe, care i‑au subminat grav pacea şi puterea.
4 Dovezile istorice şi datele arheologice fac posibilă reconstituirea preliminară a

contextului şi a mediului în care au trăit israeliţii, dar nu aduc nici o informaţie
detaliată despre deplasările israeliţilor ca popor. Singura excepţie este referinţa
succintă la Israel, alături de alte popoare şi naţiuni, în Stela egipteană a lui
Merneptah (datată c. 1230–1220 î.Hr.); vezi ANET, p. 276–278; textul se referă,
probabil, la prezenţa israeliţilor în sud‑vestul Palestinei, la scurtă vreme după
evenimentele descrise în Deuteronom.
5 Pentru o tratare mai detaliată, vezi B. Mazar, ed., The World History of the Je
wish People III, Judges, 1971, p. 1–93; A. Gardiner, Egypt of the Pharaohs, 1961,
p. 247–280; G. Roux, Ancient Iraq, 1966, p. 227–239.
6 Vezi A. Gardiner, The Kadesh Inscription of Ramesses II, 1960; R. O. Faulkner, „The
Battle of Kadesh“, Mitteilungen des Deutschen Archäologischen Instituts, 16, Cairo,
1958, p. 93–111.
7 Pentru o tratare mai detaliată, vezi O. R. Gurney, The Hittites, ²1954, p. 26–39.

Unitatea structurală 21
Regiunea geografică a Palestinei (sau Canaanul) era sub controlul

politic al Egiptului în a doua jumătate a secolului XIII î.Hr. Nu era un stat,
ci mai degrabă un conglomerat de cetăţi‑stat relativ mici, supuse Egiptului.
Deşi aveau o cultură comună şi, în mare măsură, o religie comună, aceste
cetăţi‑stat erau slabe din punct de vedere politic şi militar. Declinul
stăpînirii şi al puterii Egiptului în Palestina a dus la o situaţie de haos
social şi politic crescînd. Aceasta era situaţia pe care israeliţii urmau să o
întîmpine imediat după evenimentele descrise în Deuteronom.
III. UNITATEA STRUCTURALĂ

Poziţia tradiţională cu privire la paternitatea mozaică a Deuteronomului
a avut drept corolar concepţia că această carte este un tot literar, unificat.
Dar studiile recente susţin îndeobşte că unitatea cărţii indică o etapă tîrzie
în formarea ei şi că este posibil să identificăm părţile componente care
stau la baza unităţii ei formale.8 În mare, există două motive pentru acest
gen de abordare a studiului legat de unitatea lucrării. (1) Dacă se crede
că Deuteronomul, ca operă finită, este, în esenţă, un produs al secolului
VII î.Hr., atunci este normal să încercăm să identificăm materialul mai
vechi, care ar fi fost încorporat în lucrare, în timpul secolului al VII‑lea.
(2) Există, după părerea unor specialişti, indicii interne care ar oferi un
mod de a identifica diferitele filoane ale compoziţiei cărţii.9 Primul motiv
8 Prin „studii recente“, mă refer la post‑Reformă, dar mai ales la ultimii o sută de
ani. Oricum, abordarea descrisă aici pare să‑şi aibă începuturile la Spinoza, urmînd
unele indicii din lucrarea lui Ibn Ezra; vezi Tractatus Theologico‑Politicus VIII, „The
Authorship of the Pentateuch“; vezi şi T. Hobbes, Leviathan, partea a III‑a, cap. 33.
9 Genul de dovezi interne folosite ar putea consta în informaţii cum ar fi: (a) presupusa
dublare a titlurilor sau a introducerilor (de ex., 1:1; 4:44 ş.u.; 6:1; 12:1); (b) alternarea în
folosirea numărului la verbe şi pronume (persoana a 2‑a singular/plural); (c) diferite
tipuri de analiză literară (de ex., studiile de critică a formei ale unor pasaje din carte).
Pentru o examinare utilă a controversei cu privire la structura şi unitatea cărţii şi
a diverselor interpretări care au fost oferite, vezi E. W. Nicholson, Deuteronomy and
Tradition, 1967, p. 18–36. Poziţia lui Nicholson este un bun exemplu pentru tipurile
de poziţie care au fost susţinute. Sugestia lui cu privire la formarea cărţii este urmă
toarea: (a) cartea originală: pasajele izolate din cap. 5–26, plus o parte din cap. 28;
(b) cap. 28 a fost dezvoltat după 586 î.Hr., iar cap. 30 a fost adăugat lui; (c) lucrarea a
fost inclusă în istoria deuteronomistă şi i s‑a dat un cadru (cap. 1–3, 4, părţi din 31 şi
34; conform lui Noth); de asemenea, au fost adăugate pasajele la plural şi au fost, pro-

22 Deuteronomul
este, evident, cel primar în ce priveşte semnificaţia lor, pentru că, dacă
se aduce ca argument vechimea cărţii, atunci al doilea motiv (dovezile
interne) apare într‑o perspectivă puţin diferită. Analiza materialului tex
tual intern s‑a făcut în ultimii ani cu ajutorul criticii formei, în prezent
accentul îndreptîndu‑se spre critica redactării.10 Această ultimă metodă,
critica redactării, este în principiu mai pozitivă, dar presupune în mare
măsură analiza metodei anterioare şi reflectă concepţia că Deuteronomul
nu este un produs al perioadei pe care o descrie.
Au continuat să existe o serie de învăţaţi care au susţinut, din diverse
motive, unitatea esenţială a Deuteronomului ca întreg.11 Ei sînt o minoritate,
iar diferenţele pe care le‑au susţinut, împotriva unui consens crescînd, s‑au
bazat, în mare măsură, pe o evaluare foarte pozitivă a perioadei timpurii
(mozaice) a religiei israelite. Dată fiind o estimare pozitivă a perioadei
timpurii a istoriei Israelului, scepticismul radical12 cu privire la autenticitatea
Deuteronomului în cadrul său timpuriu este în mare parte eliminată.
babil, adăugate cap. 27 şi 29; (d) a mai existat o dezvoltare editorială ulterioară, cu adău
giri la cap. 31 şi cu adăugarea cap. 32 şi 33. E posibil ca aceste adăugiri să fi fost făcute
cînd Deuteronomul a fost adăugat la Genesa–Numeri, ca să formeze Pentateuhul.
10 Pentru Deuteronomul, studiile de critică a formei au fost iniţiate de G. von Rad;
vezi, de ex., lucrarea sa, Studies in Deuteronomy, 1951. O analiză uşor diferită este
întreprinsă de N. Lohfink, care foloseşte aşa‑numita „nouă stilistică“, în studiul
său asupra cap. 5–11: Das Hauptgebot, 1963. Cartea lui Lohfink este un studiu
aprofundat, dar natura metodei literare este de aşa fel, încît concluziile trebuie să
fie mai incerte decît sugerează Lohfink; cf. H. Huffmon, JBL 83, 1964, p. 187 ş.u. O
lucrare despre critica redactării, care conţine, de asemenea, o scurtă trecere în revistă
a studiilor literare anterioare, este cea a lui G. Seitz, Redaktionsgeschichtliche Studien
zum Deuteronomium, 1971. Pentru alte studii literare care se ocupă de anumite
secţiuni din Deuteronomul, vezi J. G. Plöger, Literarkritische, formgeschichtliche
und stilkritische Untersuchungen zum Deuteronomium, 1967; R. P. Merendino, Das
deuteronomische Gesetz, 1969.
11 Pentru un rezumat util, vezi E. W. Nicholson, Deuteronomy and Tradition, p. 37, n. 1.
Printre reprezentanţii mai recenţi ai acestei poziţii, vezi: G. T. Manley, The Book of the
Law, 1957; M. H. Segal, „The Composition of the Pentateuch – A Fresh Examination“,
în Scripta Hierosolymitana 8, 1961, ed. C. Rabin, p. 68–114; idem, The Pentateuch,
1967. Pentru o abordare complet diferită, care foloseşte metoda „noii critici“, vezi
M. Weiss, The Bible and Modern Literary Theory (Ebraică), 1962; conform lui Weiss,
textul biblic trebuie studiat aşa cum este, cu perceperea lui ca întreg şi cu accentuarea
proprietăţilor sale intrinseci, singurele care pot explica textul.
12 Ca un fel de comentariu, s‑ar putea ca studiile biblice curente (ca parte a gîndirii
occidentale) să aibă ca principiu de lucru îndoiala radicală, care îşi are, probabil,
rădăcinile în epistemologia lui Descartes.

Dar, în ultimele două decenii, a existat o importantă direcţie nouă

în cercetarea VT, care are o mare însemnătate pentru studiul Deute
ronomului. Mai mulţi învăţaţi au argumentat convingător că există o
relaţie în ce priveşte forma între legămîntul ebraic şi tratatele de vasa
litate din Orientul Apropiat antic.13 Teza a fost aplicată iniţial textelor
care descriu încheierea Legămîntului la Sinai şi, de asemenea, diferitelor
pasaje care descriu reînnoirea legămîntului (de ex., Ios. 24). Ulterior,
ideile acestei noi teze au fost aplicate Deuteronomului, iniţial cu referire
la anumite pasaje din carte (de ex., cap. 4, 28), dar apoi, pe o scară mai
largă, care a inclus, de fapt, cartea întreagă. Printre primii care au aplicat
această abordare a cărţii Deuteronom ca întreg se numără M. G. Kline
şi K. A. Kitchen;14 alţii urmează şi ei aceeaşi linie de investigaţie, dar
cu rezultate radical diferite de cele ale lui Kline (vezi M. Weinfeld,
Deuteronomy and the Deuteronomic School, 1972, p. 59–157). Implicaţiile
acestei abordări pentru întrebările legate de dată şi de autor vor fi exa
minate în secţiunea IV din Introducere; pentru moment, ne vom con
centra atenţia asupra formei Deuteronomului şi a relaţiei sale cu tiparul
tratatelor de vasalitate din Orientul Apropiat.
În forma lui clasică, tratatul de vasalitate din Orientul Apropiat este
compus din următoarele părţi:
1. Preambul („Acestea sînt cuvintele...“).

2. Prologul istoric (Baltzer: „istoria antecedentă“, adică evenimentele
care au condus la tratat şi care constituie baza acestuia).
3. Stipulaţii generale (Baltzer: afirmaţia principală cu privire la
viitoarea relaţie, care (1) este strîns legată de istoria antecedentă şi
(2) rezumă scopul stipulaţiilor specifice).
13 În special, G. E. Mendenhall, „Ancient Oriental and Biblical Law“, BA 172,

1954, p. 26–46; idem, „Covenant Forms in Israelite Tradition“, BA 17/3, 1954,
p. 50–76; K. Baltzer, The Covenant Formulary, t.e. 1970; D. J. McCarthy, Treaty and
Covenant. În ultimii ani, s‑a investit un volum uriaş de muncă în acest domeniu;
pentru o excelentă trecere în revistă a opiniilor actuale, vezi D. J. McCarthy, OT
Covenant.
14 Vezi M. G. Kline, Treaty of the Great King, 1963; idem, The Structure of Biblical
Authority; K. A. Kitchen, Ancient Orient and OT, p. 90–102; idem, „Ancient Orient,
«Deuteronomism» and the OT“, în New Perspectives on the OT, ed. J. B. Payne,
1970, p. 1–24; vezi şi J. A. Thompson, The Ancient Near Eastern Treaties and the
OT, 1964, p. 22.

24 Deuteronomul
4. Stipulaţii specifice.
5. Martori divini: diferite zeităţi sînt invocate să fie martore ale tra
tatului.
6. Binecuvîntări şi blesteme: cu referire la respectarea sau încălcarea
legămîntului.
Există, în plus, o serie de alte secţiuni în anumite texte, care se ocupă
de păstrarea tratatului, citirea lui publică, ceremoniile legate de jurămînt
şi diferite proceduri formale. (Dezbaterea cu privire la existenţa sau
inexistenţa anumitor diferenţe de bază între tratatele din mileniul II şi
cele din mileniul I este prezentată în secţiunea IV de mai jos).
Tratatul de vasalitate era folosit în Orientul Apropiat atunci cînd o
mare putere (regele suzeran) impunea anumite condiţii de vasalitate unui
stat mai mic (vasalul), care, de regulă, fusese cucerit de statul mai puternic.
Tratatul explica motivele pentru impunerea lui şi natura condiţiilor
impuse statului mai mic şi stabilea anumite prevederi legate de menţinerea
tratatului. Aceeaşi formă de bază a tratatului pare să fi fost folosită în tot
Orientul Apropiat şi există dovezi despre folosirea lui, într‑o formă mai
simplă, în Mesopotamia, încă din mileniul III.15 În Egipt, există unele
dovezi care sugerează că forma de tratat era folosită nu numai în relaţie
cu statele vasale externe, ci şi în relaţie cu grupurile de străini (muncitori)
care lucrau în Egipt; pentru mai multe detalii, vezi Apendicele II, după
Introducere.
Evreii au adaptat pentru uzul lor forma de tratat, ca să exprime natura
relaţiei lor cu Dumnezeu. Mult timp, ei au fost, de fapt, vasali Egiptului,
dar acea robie de odinioară s‑a sfîrşit prin Exodul din Egipt. Fiind eliberaţi
din robia faţă de o putere pămîntească, ei s‑au supus apoi prin Legămîntul
de la Sinai, devenind vasali ai lui Dumnezeu, Cel care îi eliberase din Egipt.
Natura acestei noi supuneri, exprimată în legămînt, îşi găseşte expresia
dramatică în utilizarea şi în adaptarea formei de tratat. În timp ce alte
state mici slujeau ca vasale Egiptului sau Imperiului Hitit, israeliţii datorau
supunere numai Dumnezeului lor suzeran. Această formă de tratat în
care era formulat legămîntul îşi găseşte o expresie remarcabilă în cartea
Deuteronomului ca întreg; în linii mari, forma de tratat a cărţii poate fi
descrisă astfel:
15 Vezi D. J. McCarthy, Treaty and Covenant, p. 12, pentru o listă cronologică a textelor
tratatelor din Orientul Apropiat.

1. Preambul (1:1–5); „Acestea sînt cuvintele pe care le‑a adresat

Moise întregului Israel...“
2. Prolog istoric (1:6–4:49).
3. Stipulaţii generale (cap. 5–11).
4. Stipulaţii specifice (cap. 12–26).
5. Binecuvîntări şi blesteme (cap. 27–28).
6. Martori (vezi 30:19; 31:19; 32:1–43).
Ultimele două puncte pot fi exprimate în termeni mai generali, pentru

a include întreaga lucrare: (5) cap. 27–30, binecuvîntări şi blesteme, îm
preună cu o exortaţie; (6) prevederi pentru continuitatea legămîntului şi
un succesor pentru Moise.16
Această structură generală a cărţii Deuteronomul sugerează că ea poate
fi considerată, în esenţă, un tot unitar. Relaţia cap. 33–34 cu restul cărţii este
îndoielnică, dar şi ele pot fi parte integrantă a întregului (vezi secţiunile IV
şi V de mai jos). Astfel, cartea este o relatare literară a reînnoirii legămîntului
cu Dumnezeu, în Cîmpiile Moabului. Tiparul literar (tratat) poate fi mai
mult decît un simplu procedeu literar; el reflectă, probabil, şi ceremonia
în timpul căreia legămîntul a fost reînnoit şi a fost desemnat un succesor
pentru Moise. Structura aparent unitară a cărţii are anumite implicaţii
pentru problemele legate de dată şi de autor; deşi forma tratatului care stă
la baza structurii Deuteronomului nu rezolvă automat aceste probleme, ea
reduce, într‑o anumită măsură, numărul răspunsurilor viabile.17
16 Vezi J. A. Thompson, The Ancient Near Eastern Treaties and the OT, p. 22. Aspec
tele mai detaliate ale formei de tratat/legămînt sînt examinate în secţiunea V,
„Ocazia“.
17 Trebuie să remarcăm că unitatea generală a lucrării nu exclude posibilitatea
unui număr de revizuiri şi note editoriale de‑a lungul istoriei cărţii. Cînd se ia
în considerare istoria unei asemenea lucrări, devine evidentă nevoia unor astfel
de note. Dacă Deuteronomul a fost într‑adevăr cartea găsită în Templu, în timpul
domniei lui Iosia, atunci este extraordinar faptul că totuşi lucrarea a supravieţuit.
Din nou, după vicisitudinile exilului, este posibil ca timpul şi perspectiva care
separau poporul de conţinutul Legii să fi fost de aşa natură, încît textul să necesite
explicaţii şi clarificări (Neem. 8:8). Pentru exemple posibile de astfel de adăugiri
minore, vezi 2:10–12, 20–23; 3:9–11 şi 13b–17; vezi comentariul în continuare.
Cf. Harrison, IOT, p. 637–640.

26 Deuteronomul
IV. DATA ŞI AUTORUL
Deuteronomul, a cincea carte a lui Moise, a fost considerat tradiţional,

atît în creştinism, cît şi în iudaism, drept lucrarea lui Moise şi, de aceea,
a fost datată ca aparţinînd erei mozaice. Dar, începînd cu Iluminismul,
cercetările biblice ştiinţifice au susţinut o mare varietate de ipoteze cu
privire la data şi autorul lucrării. Cartea a fost atribuită lui Moise,18 lui
Samuel, preoţilor, profeţilor şi înţelepţilor; a fost datată ca aparţinînd
unor perioade diferite, de la Moise pînă la perioada exilului, un interval
de vreo şapte secole. H. H. Rowley, scriind în 1951, spunea despre studiul
Deuteronomului: „Aici putem găsi cea mai mare fluiditate din întregul
studiu al Vechiului Testament, deşi nu se poate spune că se conturează
vreun tipar consensual din vălmăşagul de provocări la adresa poziţiilor
mai vechi.“19 După mai bine de douăzeci de ani, aceeaşi fluiditate există
încă, dar e posibil să identificăm un tipar care răzbate din varietatea de
opinii; tiparul însă nu înlătură toate dificultăţile cu privire la data şi la
autorul Deuteronomului.
Tiparul care pare să se contureze din studiile Deuteronomului se găseşte
în recunoaşterea crescîndă care se acordă relaţiei dintre structura generală
a cărţii şi forma tratatului de vasalitate din Orientul Apropiat antic.20 Dar
această recunoaştere duce la două posibilităţi alternative în legătură cu
datarea Deuteronomului. Prima posibilitate este aceea că structura de tratat
a cărţii indică o dată în perioada mozaică sau foarte curînd după ea; a doua
este aceea că Deuteronomul e o lucrare din secolul VII î.Hr.
18 Pentru detalii în plus, vezi Harrison, IOT, p. 637–653; E. W. Nicholson, Deuteronomy

and Tradition, p. 37 ş.u. Pentru lucrări recente despre paternitatea mozaică a
Deuteronomului şi a Pentateuhului, vezi W. Möller, Grundriss für alttestamentliche
Einleitung, 1958; B. Mariani, Introductio in libros sacros Veteris Testamenti, 1958.
19 H. H. Rowley, ed., The OT and Modern Study, retip. 1956, p. xxvii.
20 Desigur, nu se recunoaşte universal că acesta este tiparul principal care iese la
iveală din varietatea de opinii prezentate în scrierile cercetătorilor. Dar M. Weinfeld
are o observaţie pertinentă, de interes pentru studiile literare analitice continue
ale Deuteronomului: „Deşi cartea Deuteronomul este, foarte probabil, constituită
din diferite filoane editoriale, nu există nici un criteriu stabilit, prin care să putem
determina lungimea fiecărei părţi din compoziţia ei sau din învăţătura ei teologică.“
Deuteronomy and the Deuteronomic School, 1972, p. 7.

Data şi autorul 27
M. G. Kline şi alţii (vezi n. 14) au susţinut că structura de tratat‑legămînt

a Deuteronomului indică faptul că trebuie datat în perioada mozaică.
Forţa acestui argument are ca suport mai multe elemente, dintre care pot
fi evidenţiate două, ca avînd o importanţă deosebită. (1) Deuteronomul
reflectă tiparul tratatelor de suzeranitate în structura sa completă; (2) în
particular, întreaga lucrare reflectă „forma clasică legală a tratatelor de
suzeranitate din epoca mozaică“.21 Al doilea punct este important, pentru
că indică o distincţie pe care Kline o face în analiza lui cu privire la istoria
formei tratatelor de suzeranitate din Orientul Apropiat. La acest punct
vom reveni mai jos, dar, mai întîi, să examinăm cealaltă alternativă.
Argumentul lui Frankena şi Weinfeld presupune că structura de tratat
a Deuteronomului indică drept dată a lucrării secolul VII î.Hr.22 Weinfeld,
a cărui lucrare este mai recentă şi mai detaliată, susţine poziţia că forma şi
frazeologia Deuteronomului au cele mai apropiate afinităţi de substanţă
cu tratatele statale asiriene ale lui Esarhaddon, din secolul al VII‑lea. El
admite că secţiunile majore ale tratatelor hitite se regăsesc în Deuteronom,
dar accentuează un alt punct. Tratatele hitite au formule foarte scurte şi
generalizate pentru blesteme, dar Deuteronomul conţine serii lungi şi
elaborate de blesteme, după modelul tratatelor aramaice şi siriene. Ultimul
punct este apoi elaborat în detaliu, printr‑o analiză amănunţită a simila
rităţilor de limbaj dintre secţiunile blestemelor din Deuteronom şi din
tratate. Este clar că există diferenţe destul de elementare între aceste două
tipuri de argumente, care sînt prezentate în cadrul unor date asemănătoare,
iar rezumatele scurte date aici nu pot pretinde că prezintă cum se cuvine
punctele tari şi punctele slabe ale vreuneia dintre poziţii. Cu toate acestea,
două chestiuni par să fie de o importanţă deosebită pentru dezbatere şi
le vom supune unei examinări suplimentare. Prima chestiune este în
legătură cu structura tratatelor din Orientul Apropiat, care constituie baza
comparaţiei cu Deuteronomul. Întrebarea poate fi formulată astfel: Există
o distincţie clară de formă între tiparul tratatelor din mileniul II şi cele din
mileniul I? Cei care susţin o dată timpurie pentru Deuteronom pretind
că există o asemenea distincţie; forma tratatului din mileniul II avea ca
21 Kline, The Structure of Biblical Authority, p. 132.

22 R. Frankena, „The Vassal Treaties of Esarhaddon and the Dating of Deuteronomy“,
OTS 14, 1965, p. 122–154; Weinfeld, Deuteronomy and the Deuteronomic School,
p. 59–157.

28 Deuteronomul
a doua secţiune a tiparului un prolog istoric. În tratatele din mileniul I,

se susţine, prologul istoric nu mai este o secţiune standard a tratatului.23
Weinfeld recunoaşte că prologul istoric se găseşte în Deuteronom şi că nu
era prezent (în mod normal) în tratatele din mileniul I; dar nu consideră
că acest fapt este un argument puternic împotriva punctului lui de vedere.
El aduce o serie de argumente, inclusiv observaţia că mai multe tratate
din mileniul I sînt mutilate la început, exact unde trebuia să fie prologul
istoric.24 Dar apoi Weinfeld prezintă un al doilea argument, ca alternativă
pentru primul: el sugerează că aroganţa regilor asirieni i‑a făcut să omită
prologul istoric, pentru că nu simţeau nevoia să ofere vreo justificare pentru
acţiunile lor, care erau promulgate în tratate. Cu alte cuvinte, există două
linii de argumentare foarte diferite, care explică absenţa prologului istoric.
Dintre cele două alternative, prima mi se pare mie o poziţie mai accep
tabilă. Dar motivul pentru această preferinţă constă nu doar în prezenţa
clară a prologului istoric în tratatele mileniului II, ci şi într‑o serie de alte
trăsături care deosebesc tratatele timpurii de cele din mileniul I. Kitchen
a prezentat patru diferenţe importante.25 (1) În tratatele timpurii, martorii
divini sînt aproape întotdeauna situaţi între stipulaţii şi blesteme; ei nu
apar în această poziţie în tratatele existente în mileniul I. (2) Chestiunea
prologului istoric – vezi mai sus. (3) Binecuvîntările din tratatul din
mileniul II sînt în echilibru perfect cu blestemele; blestemele din textele
mai tîrzii nu mai au binecuvîntări corespunzătoare. (4) Există o ordine
mai consecventă în elementele din tratatele timpurii decît în tratatele din
mileniul I.
După prezentarea acestui acord general, trebuie totuşi adăugat că
paralelele textuale din Orientul Apropiat nu dau neapărat dovezi absolut
23 Vezi Kline, The Structure of Biblical Authority, p. 9. Lucrarea principală a lui Men
denhall a făcut această distincţie: BA 17/3, p. 56 ş.u. De notat că prezenţa prologului
istoric nu este singura diferenţă între tratatele mileniilor II şi I; K. A. Kitchen
observă patru domenii importante de diferenţe: Ancient Orient and OT, p. 95 ş.u.
Este important să notăm şi observaţiile lui K. Baltzer, în prefaţa (1971) traducerii
englezeşti a lucrării sale: „Rămîne totuşi un fapt istoric frapant şi neexplicat că
Vechiul Testament seamănă cel mai mult cu forma foarte dezvoltată a tratatului
hitit“ (The Covenant Formulary, p. xii).
24 Deuteronomy and the Deuteronomic School, p. 67. Trebuie remarcat, de asemenea, că
un fragment recent publicat dintr‑un tratat asirian pare să conţină o parte dintr‑un
prolog istoric; vezi A. F. Campbell, Biblica 50, 1969, p. 534 ş.u.
25 Ancient Orient and OT, p. 95 ş.u.

Data şi autorul 29
ferme pentru datarea Deuteronomului, fie într‑o perioadă timpurie, fie

într‑una tîrzie. Există două motive pentru această incertitudine. Mai întîi,
textele tratatelor care constituie date externe sînt rezultatul descoperirilor
arheologice, dar, prin însăşi natura lor, în cazul unor astfel de descoperiri
nu există o certitudine absolută că dovada este cu adevărat reprezentativă
pentru o anumită cultură sau perioadă. Dovada care a supravieţuit ar
putea da o imagine distorsionată sau neechilibrată a ceea ce a fost de fapt.
În al doilea rînd, utilizarea formei de tratat în tradiţia ebraică trebuie
neapărat să fi implicat o adaptare. La nivelul cel mai evident, s‑a făcut
adaptarea unui document politic la un scop religios specific. Dar se poate
să fi existat şi alte adaptări, care, în absenţa dovezilor, nu au ajuns în
atenţia cercetărilor moderne. Aceste chestiuni sînt menţionate pentru a
accentua nevoia de a fi prudenţi. Tratatele din mileniul II dau temeiuri
solide pentru datarea Deuteronomului în era mozaică, dar nu dovedesc
şi nu verifică această concluzie; trebuie să existe dovezi suplimentare, care
să dea greutate unei datări timpurii.
Din perspectiva acestui comentariu, o parte a acestei dovezi supli
mentare este înţelegerea globală a istoriei religiei israelite;26 dacă nu există
motive concludente pentru care Deuteronomul să nu fie plasat în perioada
timpurie, pe care afirmă că o descrie, atunci dovezile externe ar putea
adăuga un suport suplimentar punctului de vedere preliminar. Există
însă o altă linie de argumentare, care este importantă atît pentru datarea
Deuteronomului, cît şi pentru înţelegerea teologiei lui. Această linie de
argumentare poate fi începută punînd o întrebare: dacă, într‑adevăr,
legămîntul ebraic a fost conceput sub forma tratatului de vasalitate, ce
anume face ca forma de tratat să fie atît de potrivită pentru adaptarea sa la
acest scop nou? Probabil că răspunsul la această întrebare constă în însăşi
natura legămîntului.27 Legămîntul nu funcţionează doar pentru a lega
poporul Israel de Dumnezeul său, ci marchează şi eliberarea poporului
din subjugarea lui faţă de o putere pămîntească, şi anume, Egiptul. În acest
context se conturează semnificaţia tiparului de tratat, pentru că forma care
simbolizează vasalitatea pămîntească este transpusă într‑un alt context,
acela al relaţiei lui Israel cu Dumnezeu. Ca şi celelalte naţiuni mici care îl
26 Pentru un valoros rezumat, vezi K. A. Kitchen, „The OT in Its Context, 6“, TSF
Bulletin 64, 1972, p. 2–10. Vezi, în continuare, secţiunea IX din Introducere, în care
sînt examinate în detaliu o serie de probleme specifice.
27 Ideea menţionată aici este dezvoltată mai în detaliu în secţiunea VIII, „Teologia“.

30 Deuteronomul
înconjurau, Israelul urma să fie un stat vasal, dar nu Egiptului sau hitiţilor;
el datora supunere numai lui Dumnezeu.28
Atît forma cărţii, cît şi semnificaţia religioasă a acestei forme fac să
nu pară nerezonabil să presupunem că ea provine din timpul lui Moise
sau imediat după aceea; dar dovezile nu sînt de natură să confirme sau
să infirme data. Dacă luăm în considerare o datare generală în perioada
timpurie, atunci întrebarea este dacă se pot face comentarii mai precise.
Cînd încercăm să răspundem la această întrebare, este important să
observăm că acest cadru formal, forma tratatului, poate oferi unele indicii.
Autoritatea tratatelor de vasalitate constă, în parte, în forma lor scrisă; fiind
scrise (gravate pe o tăbliţă), cuvintele tratatului, care reglementa relaţia
suzeran‑vasal, dobîndeau autoritate şi permanenţă.29 Este probabil deci ca
Deuteronomul, fiind un document al reînnoirii legămîntului, să fi fost scris
curînd după ceremonia reînnoirii.30
Scribul care a scris sau a consemnat forma finală a cărţii nu este cu
noscut. În ce priveşte materialul principal al cărţii, sursa (sau autorul
verbal) este, de obicei, descrisă ca fiind însuşi Moise.31 În carte există mai
multe referinţe la scriere, dar ele sînt adesea ambigue; nu este întotdeauna
clar dacă ele se referă la cartea Deuteronomul sau la mai timpuria Carte
a Legămîntului (Ex. 24:7), care poate să fi fost consemnarea originală
a Legămîntului de la Sinai şi ar fi constituit, prin urmare, baza pentru
reînnoirea legămîntului.32
28 Dacă Deuteronomul a fost într‑adevăr cartea descoperită în Templu, în timpul

domniei lui Iosia (2 Împ. 22:8–13), atunci devine evidentă semnificaţia ulterioară
a formei de tratat. Noii independenţe a lui Iuda din aservirea faţă de Imperiul
Asirian i se putea da o formă mai definită şi mai semnificativă, în reînnoirea de
dicării lui Dumnezeu, prin tratatul‑legămînt.
29 Vezi ANET, p. 205b; cf. W. Beyerlin, Origins and History of the Oldest Sinaitic
Traditions, t.e. ²1965, p. 145–147.
30 Pentru mai multe discuţii, vezi secţiunea V, „Ocazia“.
31 Este important de subliniat că „autorul“ unei cărţi cum este Deuteronomul se referă
la material (viz., „cuvintele pe care le‑a spus Moise“), şi nu în primul rînd la procesul
mecanic de scriere sau consemnare. Relaţia dintre material şi forma scrisă este, prin
natura dovezilor, în afara sferei sau a abilităţii investigaţiei criticii literare.
32 De ex., 17:18; 28:58, 61; 29:20 ş.u., 27; 30:10; aceste pasaje se pot referi fie la Cartea
Legămîntului, fie (prin analogie cu tratatele hitite) la Deuteronomul în sine. 31:24
se poate să se refere la secţiunea legală a Deuteronomului. 27:3–8 se referă la
scrierea la o dată ulterioară, şi anume, la ceremonia care urma să aibă loc lîngă
Sihem. 31:19 se referă la scrierea Cîntării Mărturiei, a lui Moise.

Ocazia 31
Modul în care a fost scrisă cartea originală este tot atît de incert.
Porunca de a scrie „toate cuvintele acestei legi“ pe pietre tencuite, după
trecerea Iordanului, se poate referi la Deuteronom, dar se poate referi şi la
Cartea Legămîntului sau la secţiunea legală din Deuteronom (vezi 27:1–8
şi comentariul). Este mai probabil că, la un moment dat după moartea
lui Moise (34:1–12), întreaga lucrare a fost scrisă, posibil, pe pietre sau
pe table, dar, mai probabil, pe un sul de piele. Ultima posibilitate este
ilustrată de aşa‑numitele „Anale ale lui Thutmose al III‑lea“ (c. 1490–1436
î.Hr.).33 Analele, care erau gravate pe zidurile marelui templu de la Karnak,
reprezintă numai una dintre cele cîteva consemnări ale campaniilor
faraonului în Siria şi în Palestina; relatări mai scurte se găsesc pe o stelă
de granit roşie, găsită la Armant, şi pe o stelă de granit de la Djebel Barkal.
O stelă memorială, care s‑a aflat cîndva în templul de la Karnak, laudă
victoriile faraonului, sub forma unui imn de victorie. Dar ceea ce atrage
atenţia este faptul că există o referinţă în Anale la o relatare mai detaliată
a campaniilor, care era scrisă pe un sul de piele şi era adăpostită în acelaşi
templu. Din nefericire, sulul nu s‑a păstrat, dar se pare că el conţinea
relatări detaliate ale fiecărei zile a campaniei, după care au fost compilate
Analele. Sulul de piele pare să fi slujit ca un mediu portabil, dar destul de
trainic, pe care se puteau face însemnări în cursul călătoriilor prin Siria
şi Palestina. Este posibil ca un mod asemănător de consemnare să fi fost
folosit de evrei (care locuiseră în Egipt atît de mult). Scrierea Legii pe pietre
tencuite avea o funcţie mai mult temporară şi ceremonială.
V. OCAZIA
Există două niveluri de la care putem discuta ocazia scrierii Deuteronomu
lui. Nivelul primar este cel reflectat intern în carte, şi anume, reînnoirea
Legămîntului de la Sinai, în Cîmpiile Moabului. Al doilea nivel este legat
de o reînnoire ulterioară a legămîntului, imediat după etapele iniţiale ale
cuceririi (Ios. 8:30–35).
În esenţă, reînnoirea legămîntului în Cîmpiile Moabului este subiectul
cărţii Deuteronomul; dar accentul nu se pune pe detaliile ceremoniei de
reînnoire, ci pe cuvintele pe care Moise le‑a adresat poporului adunat
33 Pentru textul Analelor, vezi ANET, p. 234–238.

32 Deuteronomul
laolaltă pentru această ocazie. Există două perspective principale din care
trebuie înţeleasă ceremonia reînnoirii. Cea dintîi este legată de chestiunea
succesiunii la conducerea umană în comunitatea legămîntului; momentul
morţii lui Moise se apropia, iar Iosua urma să preia responsabilităţile
conducerii. A doua perspectivă este cea a cuceririi militare care se profila
în viitorul imediat, pentru tot poporul adunat în Cîmpiile Moabului; după
ani de pregătire şi disciplinare, acum erau gata, în ajunul evenimentelor
care vor aduce la împlinire promisiunile străvechi, făcute pentru prima
oară patriarhilor.
Apropierea morţii lui Moise a constituit baza iniţială pentru reînnoirea
legămîntului. Rolul lui Moise la prima forjare a Legămîntului de la Sinai
fusese atît de semnificativ, încît, pentru mulţi, Moise şi legămîntul trebuie
să fi părut inseparabili. Dar momentul morţii lui Moise se apropia; acest
fapt nu era doar consecinţa vîrstei înaintate, ci era precipitat, în parte,
de cursul evenimentelor. Venise momentul să se traverseze Iordanul,
iar Dumnezeu îi interzisese lui Moise să pună piciorul în Ţara Promisă.
Cucerirea trebuia să continue, iar Moise trebuia să se retragă din mijlocul
poporului; dar trebuie remarcat că, în sensul cel mai adevărat, nu schim
barea conducerii este chestiunea examinată. Adevăratul conducător al
poporului legămîntului era Dumnezeu Însuşi; rolul lui Moise era acela
de mijlocitor şi de conducător în vigoare din punctul de vedere uman.
Chestiunea succesiunii era legată de conducătorul uman, reprezentantul
şi purtătorul de cuvînt al lui Dumnezeu în faţa comunităţii legămîntului;
şi, cu toată importanţa lui Moise în tradiţia israelită, venise timpul cînd el
trebuia să se retragă. Descrierea încheierii conducerii poporului de către
Moise conţine atît elemente de tristeţe, cît şi de acceptare. Tristeţea apare
în rugăciunea lui Moise (3:23–28), cînd aminteşte cum s‑a rugat stăruitor
înaintea lui Dumnezeu, ca să i se îngăduie să intre în ţară, dar i s‑a permis
numai s‑o vadă de la distanţă. Acceptarea şi resemnarea apar în scurta,
dar mişcătoarea descriere a morţii lui Moise (34:1–8); chiar dacă nu a
pus piciorul în ţară, totuşi ultimele lui clipe le‑a petrecut, încă o dată, în
părtăşie cu Dumnezeu, pe un munte.
În timpul ceremoniei de reînnoire, Moise se adresează poporului său
ca unul care nu va mai fi cu ei; iar forţa îndemnului la ascultare, de‑a
lungul cărţii, trebuie să fie înţeleasă în acest context. Dar Moise a predat,
de asemenea, funcţia pe care o deţinuse lui Iosua şi a încurajat poporul să
i se supună. Succesiunea în conducerea umană nu a fost o luptă politică,

Ocazia 33
nici un proces democratic; a fost o chestiune de numire divină. Cînd Moise

s‑a rugat lui Dumnezeu să i se îngăduie să intre în Ţara Promisă, i s‑a spus
să‑i încredinţeze lui Iosua responsabilitatea conducerii israeliţilor. Astfel,
într‑un anumit moment al ceremoniei, Moise l‑a chemat pe Iosua şi l‑a
numit în noul lui rol (31:7–8).
Pe lîngă schimbarea în conducere, a doua perspectivă a acestei ocazii
descrise în Deuteronom se găseşte în cucerirea care se va face în viitorul
imediat. Legămîntul de la Sinai a fost pecetluit după marea biruinţă a lui
Dumnezeu împotriva Egiptului, în Exod (Ex. 15:1–8); legămîntul trebuia
reînnoit înainte de intrarea în Ţara Promisă. În Exod, poporul descoperise,
probabil pentru prima oară, că Dumnezeul lor era un „luptător“;34 adică ei
aflaseră că Dumnezeul lor a participat la evenimentele istoriei omeneşti,
pentru a aduce la îndeplinire promisiunile făcute poporului Său. Dar, fiindcă
acum cunoşteau caracterul Dumnezeului lor, şi‑au reînnoit legămîntul de
supunere faţă de El, înainte de a începe lupta; rezultatul bătăliilor viitoare
nu stătea în puterea lor militară, ci în puterea lui Dumnezeu şi în dedicarea
lor din toată inima lui Dumnezeu. Astfel, reînnoirea legămîntului de către
israeliţi era o recunoaştere a faptului că erau pe punctul de a începe o
misiune imposibilă, dar şi a faptului că, cu Dumnezeu, toate lucrurile sînt
cu putinţă. Dar ascultarea de Dumnezeul legămîntului va fi esenţială şi, în
acest scop, Moise, care îşi anticipează moartea, încurajează poporul său la
o dedicare din toată inima.
Unele detalii ale ocaziei ceremoniei reies din textul Deuteronomu
lui, dar nu sînt întotdeauna clare, pentru că scopul principal al cărţii
îl constituie consemnarea cuvintelor lui Moise. Tot poporul („tot Is
raelul“, 1:1) era adunat laolaltă în Cîmpiile Moabului pentru ca Moise
să le vorbească, iar în timpul discursului, au loc anumite evenimente
şi acţiuni. (1) Poporul şi‑a declarat oficial loialitatea faţă de Domnul,
afirmînd că Domnul este Dumnezeul lor (26:16–17). (2) Au fost date
instrucţiuni pentru următoarea reînnoire a legămîntului (cap. 27), bazate
pe faptul că „astăzi aţi devenit poporul Domnului, Dumnezeului vostru“
(27:9–11). (3) Au fost aduse la cunoştinţa poporului binecuvîntările
34 Vezi Ex. 15:3. Pentru examinarea dificultăţilor teologice legate de înţelegerea lui
Dumnezeu ca războinic, vezi P. D. Miller, „God the Warrior: A Problem in Biblical
Interpretation and Apologetics“, Interpretation 19, 1965, p. 39–46; P. C. Craigie,
„Yahweh is a Man of War“, SJT 22, 1969, p. 183–188; R. Tomes, „Exodus 14: The
Mighty Acts of God“, SJT 22, 1969, p. 455–478.

34 Deuteronomul
şi blestemele (cap. 28), care le arătau clar rezultatele ascultării sau ale

neascultării de legea stabilită de Dumnezeul legămîntului. (4) Iosua a
fost numit succesorul lui Moise, atît în ceremonia publică (31:7–8; 34:9),
cît şi privat, în Cortul Întîlnirii (31:14–23). (5) Au fost date instrucţiuni
cu privire la păstrarea textului legămîntului în chivot (31:9, 26). (6) Au
fost date instrucţiuni generale, pentru procedura normativă a reînnoirii
legămîntului în viitorul mai îndepărtat (31:10–13). (7) Moise a scris
(32:1–43) şi a învăţat poporul (31:22, 28) „Cîntarea Mărturiei“; e posibil
ca intonarea cîntecului să marcheze încheierea formală a ceremoniei de
reînnoire.
Pe scurt, aceste trăsături indică ocazia reflectată în carte, dar este po
sibil ca Deuteronomul, în forma sa finală, să fie legat de o ocazie ulterioa
ră, o altă reînnoire a legămîntului în Ţara Promisă, care a fost condusă
sub îndrumarea lui Iosua (Ios. 8:30–35). Această perspectivă viitoare este
deja consemnată în Deuteronom (vezi 11:29–30 şi 27:1–13); legămîn
tul urma să fie reînnoit în apropiere de Sihem, la nord de care se găsea
Muntele Ebal, iar la sud, Muntele Garizim. Alegerea Sihemului ca loc
de reînnoire a legămîntului în Ţara Promisă poate să fi fost determinată
de amintirea străveche a legăturii lui Iacov cu acest loc: Iacov ridicase
acolo un altar şi‑l numise „El‑Elohe‑Israel“ („Dumnezeu, Dumnezeul lui
Israel“; Gen. 33:18–29). Reînnoirea legămîntului la Sihem era un semn
al primelor succese cunoscute la luarea în stăpînire a ţării; prin urmare,
era potrivit să fie amintită ceremonia condusă de Moise, care precedase
cu puţin acele biruinţe. Iosua, în ceremonia de la Sihem, nu a omis nici
unul dintre cuvintele pe care le poruncise Moise (Ios. 8:35). Este posibil ca
textul Deuteronomului, în mare măsură în forma sa actuală, să fie asociat
cu ceremonia reînnoirii legămîntului de la Sihem.
VI. CANONICITATE
Deşi istoria detaliată a alcătuirii canonului VT este dificil de reconstituit, n‑a
existat niciodată vreo îndoială serioasă cu privire la locul Deuteronomului
(a cincea carte a lui Moise) în cadrul canonului.35 Încă de la o dată timpurie,
a fost recunoscut ca o parte fundamentală a scrierilor canonice şi nu a
35 Pentru o analiză a problemelor legate de istoria canonului, vezi Harrison, IOT,

p. 260–288.

Canonicitate 35
fost subiectul controverselor (cum a fost, de exemplu, cazul cărţilor Estera

şi Cîntarea Cîntărilor). În plus, în istoria gîndirii creştine, Deuteronomul
a jucat un rol important în înţelegerea canonului; de exemplu, A doua
confesiunea helvetică, din 1566, a citat pasaje din Deuteronom (4:2; 12:32),
ca porunci ale lui Dumnezeu cu referire la canonicitatea scrierilor ambelor
testamente.36
Multele citate din Deuteronom găsite în Noul Testament şi în scri
erile de la Qumran (vezi Apendicele III, mai jos) indică faptul că, înain
te de începutul erei creştine, Tora (care includea Deuteronomul) era larg
acceptată ca lucrare autoritativă şi canonică. În NT, citatele din Deutero
nomul şi referirile la carte se găsesc în evanghelii şi în Faptele Apostolilor,
în epistole şi, într‑o manieră mai voalată, în versetele de încheiere ale
Apocalipsei.37 Judecînd după materialele descoperite în apropierea Mării
Moarte, Deuteronomul era una dintre cele mai populare cărţi printre
sectarii care locuiau în vecinătatea Qumranului.38
Mai mult decît atît, Deuteronomul are un loc special în dezvoltarea
istoriei canonului. Naşterea ideii de canon este strîns legată de conceptul
de legămînt,39 iar în VT, Deuteronomul este prin excelenţă un document
al legămîntului.40 Era în natura legămîntului să fie consemnat în scris,
devenind astfel autoritativ, aşa că nu există nici o îndoială că legămîntul
scris şi conceptul de canon au crescut împreună, încă dintr‑o perioadă
timpurie a istoriei Israelului. Aceasta înseamnă că, deşi VT, în forma lui
canonică completă, a fost un produs relativ tîrziu (postexilic), este posibil ca
multe dintre părţile componente ale canonului complet să fi avut statutul
de lucrări canonice la o dată mult mai timpurie.
Recent, a fost avansată o nouă ipoteză cu privire la natura şi la is
toricitatea canonicităţii VT. M. G. Kline a dezvoltat studiile sale legate de
36 Vezi E. G. Kraeling, The OT since the Reformation, 1955, p. 35.

37 Vezi Mat. 4:1–11 (Luca 4:1–13); Marcu 7:9–12; 10:17–19; Fapte 3:23 ş.u.; Rom.
10:6–9; Gal. 2:10, 13; Ev. 10:28; Ap. 22:18 ş.u.
38 F. M. Cross, The Ancient Library of Qumran, 1958, p. 43.
39 Vezi O. Loretz, The Truth of the Bible, t.e. 1968, p. 96–101. Vezi şi R. E. Clements,
God’s Chosen People, 1968, p. 89–105: „Astfel, ideea canonului derivă din realitatea
legămîntului şi din nevoia de a asigura, într‑o formă scrisă, o declaraţie a ceea ce atrăgea
după sine acest legămînt“ (p. 100). Clements accentuează importanţa Deuteronomului
pentru formarea principiului de canonicitate la sfîrşitul sec. VII î.Hr.
40 Expresia „cartea legămîntului“ din 2 Împ. 23:2 poate foarte bine să se refere la
Deuteronom.

36 Deuteronomul
relaţia dintre tratatele din Orientul Apropiat şi legămîntul ebraic, pentru

a aduce mai multă lumină asupra problemei canonului.41 El observă im
portanţa formei scrise pentru tratatele politice şi, de asemenea, pentru
diferite alte tipuri de texte din Orientul Apropiat; prezenţa clauzelor şi
a blestemelor în document, menite să împiedice schimbarea ilegală a
textului, îl îndreptăţeşte pe Kline să descrie textele din Orientul Apropiat
drept „documente canonice“. Adaptarea formei de tratat la tradiţia ebraică
a inclus adoptarea de către evrei a principiilor canonice. De unde Kline
conchide: „Începuturile Scripturii canonice coincid astfel cu întemeierea
oficială a lui Israel ca Împărăţie a lui Dumnezeu. În documentele tratatului,
date de Yahweh chiar de la începutul naţiunii Israel, poporul lui Dumnezeu
poseda deja stratul de la temelie al canonului VT.“42
VII. TEXTUL EBRAIC

Textul ebraic43 al Deuteronomului s‑a păstrat în condiţii deosebit de bune,
spre deosebire de textul altor cărţi din VT (de ex., cărţile lui Samuel sau Iov).
Deşi documentul textual principal este tîrziu, din secolul X î.Hr.,44 există
foarte puţine pasaje în care este greu de înţeles sensul ebraic. Dificultăţile
majore apar în cele două capitole poetice (32 şi 33), iar acolo dificultăţile
sînt mai degrabă o parte din problema mai mare, legată de înţelegerea
poeziei ebraice antice, şi nu constituie probleme textuale specifice. În unele
locuri, diferitele versiuni indică un text ebraic uşor diferit de ceea ce avem
noi acum; dar, în cea mai mare parte a lor, aceste variaţii nu au o prea mare
semnificaţie.45
41 The Structure of Biblical Authority, p. 27–110.

42 Ibid., p. 38.
43 Textul pe care se bazează traducerea din acest comentariu este cel din Biblia
Hebraica³ (ed. R. Kittel; Deut., ed. J. Hempel).
44 Pentru o discuţie detaliată despre textul VT, vezi Harrison, IOT, p. 211–243.
Pentru transmiterea textului ebraic al Deuteronomului, vezi secţiunea IX.6, din
Introducere.
45 Majoritatea variaţiilor sînt legate de chestiuni cum ar fi prezenţa conjuncţiei
şi persoana sau numărul sufixelor pronominale. Situaţiile în care par să existe
diferenţe mai substanţiale sînt discutate în comentariu. Mărturia LXX, în chestiunile
minore, s‑ar putea să nu fie de mare valoare, pentru că eleganţa sa stilistică este
de aşa natură, încît s‑ar putea să nu reprezinte cu adevărat textul ebraic în toate
detaliile; vezi Buis şi Leclercq, Le Deutéronome, 1963, p. 28.

Textul ebraic 37
Spre sfîrşitul secolului al XIX‑lea, s‑a crezut că s‑a făcut o mare des
coperire de manuscrise, care ar fi fost relevantă în special pentru studiul
Deuteronomului. Moses Wilhelm Shapira, un negustor de antichităţi şi de
manuscrise, din Ierusalim, a oferit spre vînzare un manuscris aparent antic,
despre care se spunea că a fost descoperit într‑o peşteră din regiunea Mării
Moarte. Scrierea ebraică folosită în manuscris era foarte asemănătoare
celei cunoscute deja de pe Piatra Moabită. Manuscrisul conţinea secţiuni
destul de mari din Deuteronom şi, pe baza unei comparaţii cu Piatra
Moabită, s‑a crezut că ele ar putea fi din secolul IX î.Hr. Dar manuscrisul
a fost declarat drept un fals, în mare măsură datorită influenţei învăţatului
francez Clermont‑Ganneau. Curînd după afirmaţia sa, nefericitul Shapira
(care a fost învinuit de complicitate) s‑a sinucis.46
În ultimii ani, problema autenticităţii manuscrisului a fost redeschisă.
Există cîţiva experţi care cred acum că manuscrisul poate într‑adevăr să
fie un text antic.47 Deşi e posibil să nu fie aşa de vechi cum credea Shapira,
manuscrisul ar putea să fie cel puţin contemporan cu recent descoperitele
Manuscrise de la Marea Moartă, dar redactat într‑o scriere mai veche.
Din păcate, manuscrisul pare să se fi pierdut, dar mai există o serie de
traduceri şi de transcrieri. Avînd în vedere dezbaterile continue cu privire
la autenticitatea manuscrisului lui Shapira, această dovadă nu a fost folosită
în comentariul de faţă. Dar, dacă dezbaterea va fi soluţionată în viitor,
atunci această mărturie existentă va trebui să fie luată în considerare în
studiile viitoare asupra Deuteronomului.
Deşi mărturia manuscrisului lui Shapira este încă sub suspiciune, noi
dovezi pentru textul ebraic al Deuteronomului au fost aduse de descoperirea
Manuscriselor de la Marea Moartă, din apropierea Qumranului, în 1947 şi
în anii care au urmat. În cea mai mare parte, dovezile acestor suluri arată
o remarcabilă acurateţe în copierea textului ebraic de la o dată timpurie.
Majoritatea diferenţelor dintre TM şi textele de la Marea Moartă sînt minore
în principiu; principala diferenţă este de natură ortografică. Într‑un caz
(Deut. 32:43), textul de la Qumran este mai lung decît TM şi are anumite
asemănări cu textul mai lung, regăsit în LXX în acest moment. Această
diferenţă şi altele importante sînt discutate în cuprinsul comentariului.
46 Pentru o examinare, vezi J. Allegro, The Shapira Affair, 1965.

47 Vezi L. Deuel, Testaments of Time. The Search for Lost Manuscripts and Records, 1970,
p. 402–421.

38 Deuteronomul
Dovezile de la Qumran cu privire la Deuteronom constau în cîteva

tipuri diferite de manuscrise. Există multe fragmente care conţin porţiuni
din sulurile care conţineau cîndva întreg Deuteronomul sau o parte din
el. Marea răspîndire a acestor fragmente arată că Deuteronomul trebuie
să fi fost o carte populară printre locuitorii regiunii Qumran. Pe lîngă
aceste fragmente, secţiuni din Deuteronom sînt citate în alte tipuri de
texte religioase. Textul 4QTestimonia, de exemplu, adună laolaltă cîteva
profeţii biblice; între acestea, există trei citate din Deuteronom. Porţiuni
din Deuteronom sînt, de asemenea, păstrate în trei filacterii şi o mezuză;
acestea sînt discutate mai pe larg în comentariul la Deut. 6:6–9 şi 11:18–21
(vezi şi Ex. 13:1–10).
O concordanţă a principalelor dovezi de la Qumran cu privire la
textul Deuteronomului este oferită mai jos (vezi Apendicele III) ca ajutor
pentru cei care doresc să studieze textele în detaliu. Este imediat evident
că dovezile sînt destul de vaste. Lista însă poate să înşele puţin, pentru
că, în multe cazuri, textele de la Qumran sînt extrem de fragmentate şi
pot păstra numai unul sau două cuvinte dintr‑un anumit verset. Astfel,
nici nu se poate pune problema ca textele de la Qumran să înlocuiască
textele mult mai tîrzii, pe care ne‑am bazat pînă în prezent. Într‑unul sau
două cazuri, dovezile sînt valoroase pentru clarificarea unei lecţiuni care
fusese îndoielnică înainte. De cele mai multe ori, valoarea manuscriselor
de la Qumran este indirectă, şi anume, ea sporeşte încrederea noastră
în veridicitatea generală a textelor de care a trebuit să depindem pînă la
descoperirile făcute în regiunea Mării Moarte.
VIII. TEOLOGIA
Nu este posibil să rezumăm într‑un mod adecvat toate detaliile teologiei
Deuteronomului; bogăţia gîndirii teologice va ieşi la lumină la o citire atentă
a textului. Prin urmare, această secţiune despre teologia Deuteronomului
va sublinia doar cîteva dintre cele mai importante trăsături teologice,
pentru a oferi un context general al cărţii ca întreg. Natura teologiei biblice
ca disciplină este, în prezent, subiectul unei dezbateri majore;48 dezbaterile
nu vor fi rezumate aici, dar ar putea fi util să indicăm, într‑o manieră pre
48 Pentru o discuţie valoroasă, vezi G. Hasel, OT Theology: Basic Issues in the Current
Debate, 1972.

Teologia 39
liminară, metoda folosită pentru examinarea teologiei Deuteronomului.

Principiul de bază pentru interpretarea Deuteronomului se bazează pe
caracterul lui de document legămînt. Legămîntul este deci cel care oferă
cadrul în care sînt exprimate detaliile teologiei.49 În paragrafele care
urmează, vom examina mai întîi natura teologică generală a legămîntului
israelit, aşa cum este el exprimat în Deuteronom. În al doilea rînd, detaliile
vor fi examinate mai departe, reluînd succesiv principalele secţiuni ale
Deuteronomului: adică acele secţiuni ale Deuteronomului care îşi găsesc
paralela în tratatele politice din Orientul Apropiat vor constitui un cadru
de interpretare pentru examinarea teologiei cărţii. Din nou, această in
terpretare va fi generală; se va face o încercare de a înţelege probleme mai
generale, fără a rezuma conţinutul cărţii. Vor exista inevitabil unele subiecte
care nu vor fi examinate pe deplin prin această abordare; din acest motiv,
la sfîrşitul secţiunii a fost adăugată o bibliografie selectivă, pentru a indica
unele abordări alternative pentru studiul teologiei Deuteronomului.
Principala caracteristică a legămîntului este natura lui de ataşament
între Dumnezeu şi oameni sau, mai specific, între Domnul şi poporul Său
ales. Sursa ataşamentului prin legămînt este numai Dumnezeu; legămîntul
reprezintă un act al bunătăţii lui Dumnezeu, iniţiat de El, din dragoste.
Destinatarii acestei oferte, ai relaţiei, erau poporul ales al lui Dumnezeu,
israeliţii; a întreba „De ce această alegere?“ înseamnă a pune o întrebare
imposibilă, pentru că, deşi faptele şi cuvintele lui Dumnezeu pot fi revelate
omului, raţiunea căilor Lui este adînc învăluită de mister. Întrebării i se
pot da numai răspunsuri parţiale: pentru că Dumnezeu a iubit poporul
Lui (7:8) şi, într‑un sens mai larg, pentru că aceasta a fost parte din voia
lui Dumnezeu pentru om. Dar, în principiu, natura relaţiei de legămînt
a lui Dumnezeu cu omul depăşeşte capacitatea de sondare a întrebărilor
filozofice; omul trebuie să se mulţumească cu ceea ce i se revelează şi să
lase lucrurile ascunse în seama lui Dumnezeu (29:29). Esenţa acestui
legămînt, trebuie accentuat, constă în relaţia dintre Dumnezeu şi om şi,
deşi Dumnezeu este cel liber şi iniţiază stabilirea acestei relaţii, totuşi
o relaţie necesită răspunsul omului. Principiul operaţional în această
relaţie este cel al dragostei; Dumnezeu este Cel care a acţionat primul,
49 Se poate susţine că legămîntul oferă un principiu de bază pentru interpretarea

nu numai a Deuteronomului, ci a întregii tradiţii biblice; vezi F. C. Fensham, „The
Covenant As Giving Expression to the Relationship Between the Old and the New
Testament“, TB 22, 1971, p. 82–94.

TEXT ŞI
COMENTARIU

I. INTRODUCERE
LA DEUTERONOM (1:1–5)
1 Acestea sînt cuvintele pe care le‑a adresat Moise întregului Israel, în

Transiordania, în pustiu, în Araba, faţă în faţă cu Suf, între Paran, pe
de o parte, şi Tofel şi Laban şi Haţerot şi Dizahab, pe de altă parte.
2 De la Horeb pînă la Cadeş‑Barnea, pe drumul care duce la Muntele Seir,
este o călătorie de unsprezece zile.
3 Şi în al patruzecilea an, în luna a unsprezecea, în ziua întîi a lunii, Moise
a spus israeliţilor tot ce‑i poruncise Domnul cu privire la ei.
4 Era după biruinţa lui asupra lui Sihon, regele amoriţilor, care locuia
la Hesbon, şi asupra lui Og, regele Basanului, care locuia la Aştarot
şi la Edrei.
5 În Transiordania, în ţara Moabului, Moise a început să explice legea
aceasta, zicînd:
Aceste versete constituie un preambul la întreaga carte1 şi îndeplinesc o

funcţie asemănătoare celei a preambulului tratatelor din Orientul Apropiat
(vezi Introducere). Marele legămînt, care s‑a încheiat la Sinai între Domnul
şi poporul Său, urmează să fie reînnoit înainte de transferul conducerii
de la Moise la Iosua şi înainte de intrarea israeliţilor în Ţara Promisă.
În această reînnoire a legămîntului, sînt specificate explicit persoanele
implicate, locul şi timpul.
1 S‑a sugerat că aceste versete (sau cel puţin 1:1–3) nu sînt o introducere la
Deuteronom, ci o concluzie la Numeri; vezi discuţia lui Buis şi Leclercq, Le
Deutéronome, 1963, p. 31. Versetele realizează într‑adevăr o legătură cu naraţiunea
anterioară, dar sînt înţelese mai bine ca preambul la Deuteronom.

102 Deuteronomul
1 Mai întîi, este definit mesajul principal al Deuteronomului. Cartea

nu conţine doar o relatare istorică a reînnoirii legămîntului, ci conţine
cuvintele lui Moise. Cuvintele sînt adresate întregului Israel, o expresie
obişnuită în Deuteronom, care este folosită atît în versetele introductive,
cît şi în cele de încheiere ale cărţii, şi în multe alte locuri între ele.2 Se spune
adesea că expresia este tipică pentru stilul Deuteronomului, dar acest lucru
ar putea să ne inducă în eroare. Tema principală din întregul Deuteronom
este legămîntul, iar unitatea Israelului constituie esenţa legămîntului; deci
cuvintele întregul Israel sînt, în primul rînd, o subliniere a acestei unităţi,
nu o figură de stil. Interesant, cartea nu cheamă la unitate, ci presupune că
unitatea există deja.3
După ce a indicat persoanele implicate, versetul specifică apoi locul
unde se petrec evenimentele. Multe dintre numele locurilor enumerate au
provocat dificultăţi considerabile, iar localizarea exactă a tuturor locurilor
menţionate nu este cunoscută. Regiunea mai cuprinzătoare este numită
Transiordania, adică regiunea din jurul rîului Iordan.4 Cuvîntul Araba are
o sferă largă de referinţe, indicînd valea marelui rift care se întinde de la
Marea Tiberiadei, în nord, pînă la Golful Aqaba, în sud. În acest context, este
specificată partea din Araba din regiunea Suf, dar, din păcate, localizarea
Sufului este incertă. Se găseşte probabil în Moab, în vecinătatea rîului
Arnon.5 Numele care urmează sînt, toate, incerte; contextul sugerează că
se află toate în regiunea Moabului, dar unul sau două par să fie mai departe.
Există o regiune cunoscută drept Paran în Peninsula Sinai, care a fost
traversată de israeliţi după Exod (Num. 10:12; 12:26) şi a fost identificată
2 Cuvintele se găsesc cel puţin de paisprezece ori, în diferite contexte: 1:1; 5:1; 11:6;
13:12; 18:6; 21:21; 27:9; 29:1; 31:1, 7, 11 (de două ori); 32:45; 34:12;
3 Cf. R. E. Clements, God’s Chosen People, 1968, p. 31.
4 Traducerea „dincolo de Iordan“ (RSV) este posibilă filologic şi a fost cunoscută co
mentatorilor din trecut. Încă din sec. XII d.Hr., Ibn Ezra a considerat că se referă la
malul de est al Iordanului, din perspectiva cuiva care stă pe malul de vest; acest punct de
vedere a fost cunoscut şi împărtăşit de Spinoza (Tractatus Theologico‑Politicus VIII, „Of
the Authorship of the Pentateuch“) şi, de atunci, a fost subînţeles de mulţi comentatori.
În acest context, ni se pare că este cel mai bine să se ia în considerare sensul general, de
Transiordania: vezi B. Gemser, „Be‘eber Hajjarden: in Jordan’s Borderland“, VT 2, 1952,
p. 349–355; şi G. T. Manley, The Book of the Law, 1957, p. 49.
5 Vezi E. G. Kraeling, „Two Place Names in Hellenistic Palestine“, JNES 7, 1948,
p. 201. Suf (lit. „trestie“) este legat de Kraeling de locul cu numele grecesc Papyron,
menţionat în Josephus, Antichităţi, xiv.33.

1:1–5 Introducere la Deuteronom 103
cu Feiranul de azi; nu este sigur însă dacă este acelaşi Paran la care se face
referire aici. Tofel este menţionat în Biblie numai aici. S‑a propus, ipotetic, o
localizare în Edom, la Tafileh,6 dar o soluţie mai probabilă este că Tofel era
mai la nord, în Moab.7 Laban, de asemenea, este necunoscut, deşi s‑ar putea
afla în Cîmpiile Moabului.8 În ce priveşte Haţerot, a existat un loc cu acest
nume în drumul prin pustiu al israeliţilor (Num. 11:35; 12:16; 33:17), dar,
din nou, nu este sigur dacă e vorba despre locul menţionat aici. Dizahab
(„locul aurului“) este, de asemenea, menţionat numai aici în Biblie, iar
localizarea lui este nesigură.9
2 Dificultăţile legate de numele locurilor din 1:1 continuă în acest
verset: sensul imediat este clar, dar semnificaţia versetului în contextul lui
este nesigură. Horeb este termenul generic pentru zona în care era localizat
Muntele Sinai10 şi este cuvîntul folosit de obicei în Deuteronom pentru
Sinai, cu excepţia declaraţiei specifice din 33:2. Cadeş‑Barnea11 era la o
distanţă de unsprezece zile de Horeb, pe drumul care duce la Muntele
Seir,12 fapt care a fost confirmat de călătorii din timpurile mai recente.13
E posibil ca versetul să aibă legătură cu numele locurilor din 1:1, dintre
care unele se poate să fi fost în Peninsula Sinai. S‑a sugerat o altă variantă,
şi anume, că versetul ar trebui să urmeze după 1:19, unde se face referire
directă la călătoria de la Horeb la Cadeş‑Barnea.14
3 Acum este adăugată data cuvîntării lui Moise şi a reînnoirii legă
mîntului: începutul lunii a unsprezecea, din al patruzecilea an de rătăcire
prin pustie, după Exod. Este singura dată exactă care apare în carte şi,
probabil, a fost singura dată necesară, deoarece stabileşte momentul de
6 D. Baly, Geographical Companion to the Bible, 1963, p. 42 ş.u., fig. 10.
7 Cf. H. Cazelles, „Tophel (Deut. 1:1)“, VT 9, 1959, p. 412–415.
8 Este posibilă identificarea cu Libna (Num. 33:20), deşi, dacă este corectă, sem
nificaţia ei rămîne incertă.
9 Y. Aharoni, The Land of the Bible, p. 180 (harta 13), sugerează identificarea locului
cu Dhahab.
10 Vezi M. H. Segal, în Scripta Hierosolymitana 8, 1961, p. 90.
11 Localizările posibile sînt (a) ‘Ain Qudeis sau (b) ‘Ain Qudeirat; vezi K. A. Kitchen,
NBD, p. 687.
12 Pentru detalii cu privire la acest drum, vezi Y. Aharoni, The Land of the Bible, p. 40,
harta 3, şi p. 52; Y. Aharoni şi M. Avi‑Yonah, The Macmillan Bible Atlas, harta 10.
13 Vezi S. R. Driver, Deuteronomy, 1895, p. 5 ş.u.
14 Vezi M. H. Segal, The Pentateuch: Its Composition and Authorship and Other Biblical
Studies, 1967, p. 95.

104 Deuteronomul
început pentru toate cuvintele şi evenimentele cuprinse în carte. Această

metodă specifică de datare este cunoscută atît din surse biblice, cît şi din
surse din Orientul Apropiat.15 La această dată, Moise s‑a adresat israeliţilor;
deci 1:3 adaugă mai multe informaţii la cele oferite deja în 1:1. Conţinutul
mesajului lui Moise prezentat israeliţilor era tot ce‑i poruncise Domnul cu
privire la ei. Astfel, Moise este un om sub ordine; chemarea la ascultare
este o temă proeminentă în întreg Deuteronomul şi, proclamînd această
cerinţă, Moise trăia el însuşi mesajul.
4 Detaliile conţinute în acest verset aduc mai multă lumină despre
data deja notată în 1:3; cîteva biruinţe fuseseră deja experimentate, iar
cuvîntarea lui Moise anticipează alte biruinţe, viitoare. Victoriile asupra lui
Sihon şi a lui Og sînt amintite mai în detaliu în 2:26–37 (Sihon) şi 3:1–22
(Og); vezi comentariul la aceste pasaje.16
5 Versetul final al preambulului evocă primul verset17 şi prezintă
direct cuvintele introductive din cuvîntarea lui Moise. Din nou, la afir
maţiile din 1:1 şi 1:3 se adaugă informaţii suplimentare cu privire la
cuvîntarea lui Moise; Moise a început să explice legea aceasta.18 Cuvîntul
a explica (bē’ēr) are sensul de a face ceva absolut clar sau simplu; acelaşi
verb este folosit în 27:8, pentru a indica claritatea sau lizibilitatea cu care
trebuiau gravate cuvintele legii în piatră. Legea aceasta, pe care Moise urma
15 Pentru exemple egiptene, vezi Analele lui Thutmose al III‑lea (ANET, p. 234–238);
Stela lui Amenhotep al II‑lea (ANET, p. 245–247); Campaniile lui Ramses al
II‑lea (ANET, p. 255 ş.u.). Nu este nevoie să presupunem că 1:3 este o adăugire
din aşa‑numita sursă P, despre care se spune că utiliza acest gen de procedeu de
datare; vezi G. von Rad, Deuteronomy: A Commentary (t.e. 1966), p. 36. Conţinutul
Deuteronomului cere o singură dată.
16 Aştarot nu este menţionat în 3:1–22; pentru localizarea Aştarotului, probabil în
Basan, vezi W. F. Albright, „The Land of Damascus Between 1850 şi 1750 B.C.“,
BASOR 83, 1941, p. 33.
17 Structura preambulului are formă de chiasm:
A (1:1) Acestea sînt cuvintele pe care le‑a adresat Moise întregului Israel
B În Transiordania, în pustiu...
B (1:5) În Transiordania, în ţara Moabului,
A Moise a început să explice legea.
Semnificaţia structurii nu este certă, dar există alte locuri în Deut. în care apare o
structură asemănătoare; vezi comentariul la 7:10.
18 Cuvîntul lege (tôrāh) poate fi folosit fie cu un sens general, fie cu unul specific;
pentru un studiu detaliat al cuvîntului în Deuteronom, vezi B. Lindars, „Torah
in Deuteronomy“, în P. R. Arkroyd şi B. Lindars, ed., Words and Meanings, 1968,
p. 117–136.

1:1–5 Introducere la Deuteronom 105
s‑o explice, trebuie înţeleasă probabil ca tot ce‑i poruncise Domnul (1:3);
aceasta constituia esenţa relaţiei de legămînt dintre Domnul şi poporul
Său. Este important să subliniem că materialul din Deuteronom este o
prezentare a Legii; cartea nu conţine doar o repetare a materialului legal
anterior, cunoscut din Exod şi Numeri, căruia i s‑au adăugat cîteva legi
noi. Este adevărat că există un nucleu comun al Legii, împărtăşit cu cărţile
anterioare, dar aici Legea urmează să fie explicată şi aplicată de Moise
situaţiei particulare a israeliţilor. Ei erau pe punctul de a intra în Ţara
Promisă, iar legea legămîntului nu putea să rămînă literă moartă. Ea trebuia
să fie explicată şi subliniată înaintea tuturor israeliţilor, pentru că succesul
în evenimentele care le stăteau în faţă depindea de acest moment critic.
Succesul în stăpînirea Ţării Promise nu consta în vitejia şi în puterea lor
militară, ci într‑o relaţie de legămînt neîncălcat cu Domnul, singurul care
poate aduce victorii viitoare, precum cele asupra lui Sihon şi Og (1:4).

Deuteronomul (CEXEL) - Peter C. Craigie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Deuteronomul (CEXEL) - Peter C. Craigie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Comentariile exegetice LOGOS

Editura LOGOS dedică această serie de comentarii exegetice

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 1 17.07.2008 11:18:28

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 3 17.07.2008 11:18:29

Titlul original în limba engleză:

Drepturile în limba engleză:

Drepturile în limba română:

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 4 17.07.2008 11:18:29

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 5 17.07.2008 11:18:29

Deuteronomul este o carte despre o comunitate care se pregăteşte pentru o

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 9 17.07.2008 11:18:29

lumea specialiştilor VT, cu accentul ei proaspăt pe studiul literaturii ca

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 10 17.07.2008 11:18:29

noastră ar fi mai potrivită o succesiune de virgule. În asemenea cazuri,

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 11 17.07.2008 11:18:29

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 15 17.07.2008 11:18:30

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 17 17.07.2008 11:18:30

reţinem felul în care cartea se descrie pe sine ca fiind o relatare a cuvintelor

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 18 17.07.2008 11:18:30

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 19 17.07.2008 11:18:30

Deplasările israeliţilor în timpul acestor ani au fost decisive pentru

4 Dovezile istorice şi datele arheologice fac posibilă reconstituirea preliminară a

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 20 17.07.2008 11:18:30

Regiunea geografică a Palestinei (sau Canaanul) era sub controlul

III. UNITATEA STRUCTURALĂ

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 21 17.07.2008 11:18:30

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 22 17.07.2008 11:18:30

Dar, în ultimele două decenii, a existat o importantă direcţie nouă

1. Preambul („Acestea sînt cuvintele...“).

13 În special, G. E. Mendenhall, „Ancient Oriental and Biblical Law“, BA 172,

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 23 17.07.2008 11:18:30

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 24 17.07.2008 11:18:30

1. Preambul (1:1–5); „Acestea sînt cuvintele pe care le‑a adresat

Ultimele două puncte pot fi exprimate în termeni mai generali, pentru

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 25 17.07.2008 11:18:31

IV. DATA ŞI AUTORUL

Deuteronomul, a cincea carte a lui Moise, a fost considerat tradiţional,

18 Pentru detalii în plus, vezi Harrison, IOT, p. 637–653; E. W. Nicholson, Deuteronomy

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 26 17.07.2008 11:18:31

M. G. Kline şi alţii (vezi n. 14) au susţinut că structura de tratat‑legămînt

21 Kline, The Structure of Biblical Authority, p. 132.

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 27 17.07.2008 11:18:31

a doua secţiune a tiparului un prolog istoric. În tratatele din mileniul I,

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 28 17.07.2008 11:18:31

ferme pentru datarea Deuteronomului, fie într‑o perioadă timpurie, fie

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 29 17.07.2008 11:18:31

28 Dacă Deuteronomul a fost într‑adevăr cartea descoperită în Templu, în timpul

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 30 17.07.2008 11:18:31

33 Pentru textul Analelor, vezi ANET, p. 234–238.

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 31 17.07.2008 11:18:31

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 32 17.07.2008 11:18:31

nici un proces democratic; a fost o chestiune de numire divină. Cînd Moise

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 33 17.07.2008 11:18:31

şi blestemele (cap. 28), care le arătau clar rezultatele ascultării sau ale

35 Pentru o analiză a problemelor legate de istoria canonului, vezi Harrison, IOT,

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 34 17.07.2008 11:18:31

fost subiectul controverselor (cum a fost, de exemplu, cazul cărţilor Estera

36 Vezi E. G. Kraeling, The OT since the Reformation, 1955, p. 35.

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 35 17.07.2008 11:18:31

relaţia dintre tratatele din Orientul Apropiat şi legămîntul ebraic, pentru

VII. TEXTUL EBRAIC

41 The Structure of Biblical Authority, p. 27–110.

Deuteronom22_08_07_all_corectat_Mari_AP_margini plus_indici.indd 36 17.07.2008 11:18:32

18 Pentru detalii în plus, vezi Harrison, IOT, p. 637–653; E. W. Nicholson, Deuteronomy

21 Kline, The Structure of Biblical Authority, p. 132.

33 Pentru textul Analelor, vezi ANET, p. 234–238.

şi blestemele (cap. 28), care le arătau clar rezultatele ascultării sau ale

36 Vezi E. G. Kraeling, The OT since the Reformation, 1955, p. 35.

41 The Structure of Biblical Authority, p. 27–110.