INTERPRETAREA

BIBLIEI ÎN BISERICĂ
 Cuprins
INTRODUCERE
I. ISTORIA III. METODE DE
HERMENEUTICII INTERPRETARE
BIBLICE a) Metoda istorico-critică
a) VT si NT b) Metodele literare

b) Sfintii Parinti si Evul IV. CONCLUZII

Mediu a) Cuvântul viu
c) Reforma si Conc. Trento b) Primatul ascultării
d) Perioada modernă c) Lectura sapiențială:
înțelepciune
e) Vatican II
II. SENSURILE SCRIPTURII
a) Sens literar
b) Sens spiritual
 Introducere
- PREMISE: În Sfintele Scripturi există multe pasaje dificile. Această
situație e motivată de faptul că acele pagini au fost redactate în limbi
care astăzi nu se mai vorbesc, în epoci şi locuri foarte îndepărtate de
noi, de către autori care aveau o formare intelectuală şi culturală
diferită de a noastră. De aceea trebuie creată o punte între epoca
contemporană şi vremurile biblice.
- Dificultatea e sporită şi de conținutul cărților sacre: în ele se află
misterele lui Dumnezeu care nu sunt accesibile minții noastre. Autorul
Scrisorii a doua a lui Petru confirmă acest lucru referindu-se la
scrisorile sfântului Paul: „…în ele (scrisorile pauline) sunt unele lucruri
greu de înțeles pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca
şi în celelalte Scripturi, spre pierzarea lor” (2Pt 3,16).
 Introducere
• Există o diferență între termenii: „hermeneutică” (etimologic, „a
traduce”, „a explica”); „exegeză” (a scoate afară, a extrage) şi
„interpretare”.
• - exegeza indică studiul şi analiza textului biblic (din punct de vedere
lingvistic, literar, istoric) pentru a extrage sensul şi semnificația potrivit
intenției autorului originar;
• -hermeneutica este elaborarea teoretică şi sistematică a metodelor şi
regulilor pentru a cerceta sensul şi semnificația textului biblic şi în
raport cu întrebările şi cultura cititorului contemporan.
 Introducere
• Hermeneutica este arta sau ştiinţa care stabileşte regulile cu ajutorul
cărora se poate afla sensul corect al unei vorbiri, al unei opere (se
referea mai ales la interpretarea textelor antice pentru a le face
comprehensibile generațiilor următoare).
• F.D.E. Schleiermacher (1768-1834): hermeneutica este „arta de a
înțelege” (nu neapărat de a explica). Mai întâi, trebuie studiat aspectul
lingvistic prin intermediul analizei filologice. Mai apoi, e nevoie de
desluşit aspectul psihologic cu ajutorul mijloacelor istorice şi literare
pentru a descoperi sensurile din text.
 Introducere
• H.G. Gadamer
• există o distanță istorică între text şi cel ce interpretează.
• Hermeneutica este înțelegerea pe care cititorul, care trăieşte în prezent şi
moşteneşte prejudecăți istorice şi culturale, o are atunci când vine în contact
cu textul. Orizontul textului şi orizontul cititorului se contopesc, în aşa fel
încât pre-comprehensiunea devine comprehensiune.
• Pentru a atinge acest obiectiv, trebuie să existe o afinitate între interpret şi
obiectul său. Această înțelegere dobândită trebuie inserată în lanțul de
interpretări realizate de-a lungul istoriei. Interpretarea este astfel un proces
continuu care creează tradiția culturală.
 Introducere
• R. Bultmann consideră că un text trebuie studiat cu metodele filologice,
însă scopul este înțelegerea existenței personale dialogând cu autorul.
Orice text biblic, fiind viu şi dinamic, poate să ne vorbească dacă îl
interogăm în mod corect.
• Pentru a înțelege textul se pleacă de la o pre-comprehensiune
(necesară), aceasta fiind de fapt auto-înțelegerea existențială. Pre-
comprehensiunea e întemeiată pe un raport vital al interpretului cu
realitatea despre care vorbeşte textul. Apoi, în procesul de dialog cu
textul, omul se înțelege pe sine şi îşi schimbă viața.
• Pentru Bultmann, limbajul Bibliei este pătruns de mituri pe care omul
modern nu le poate înțelege. De aceea este nevoie de demitologizare,
traducând noțiunile supranaturale într-un limbaj inteligibil.
• Plecând de la aceste idei, Bultmann construieşte un sistem teologic
existențial, unde omul se află în centru.
 Introducere
• După Bultmann s-a dezvoltat o nouă hermeneutică, insistând
asupra funcțiilor limbajului. Limbajul nu are numai o funcție
informativă, ci provoacă pentru a-l conduce pe om la anumite
decizii. Cuvântul este valoros atunci când produce şi efecte.
Astfel, un text trebuie să îl provoace pe om la o decizie similară
cu evenimentul care l-a generat. După această operație, textul
este redat într-un nou limbaj şi proclamat omului contemporan,
menținându-se astfel valența sa de cuvânt viu.
• Limbajul este interpretarea unui eveniment, apoi acesta e
transferat în tradiția culturală şi religioasă.
 Introducere
• Pentru P. Ricoeur, există o primă distanță între text şi autorul său,
deoarece textul, odată emis are o anumită autonomie în raport
cu autorul. O altă distanță se creează între text şi cititorii săi.
Aceştia trebuie să respecte lumea textului şi alteritatea sa. Mai
apoi, cititorii descoperă noi semnificații în text, însă trebuie să
țină cont de sensul fundamental al textului pe care autorul sacru
îl avea în minte.
 Introducere
• Hermeneutica modernă (Fuchs şi Ebeling) îşi propune să
penetreze dincolo de semnificația istorică a limbajului în care s-a
exprimat Isus, căutând să redescopere credința lui Cristos şi cum
interacționează aceasta cu existența creştinului. Limbajul în care
s-a exprimat Isus (cuvinte şi fapte) devine iar eveniment
individual sau colectiv, pentru ca mai apoi să redevină limbaj
kerygmatic ce intră în patrimoniul creştin, urmând ca în viitor să
se transforme din nou în eveniment. Această succesiune de
limbaj-eveniment dă naştere la tradiție
 Introducere
• Interpretarea biblică întâmpină anumite dificultăți. În primul rând, Sfânta
Scriptură este o operă divino-umană; Dumnezeu e autorul principal, iar
omul e adevărat autor, dar secundar. În textele sacre ar trebui descoperit ce
voia Dumnezeu să ne comunice. Aflarea intenției divine se realizează cu
criteriile credinței, aceasta jucând rolul fundamental în interpretare.
• În al doilea rând, există mai mulți autori şi redactori pentru multe dintre
operele biblice. Care este atunci autorul adevărat? Cum putem cunoaşte
intenția acelui hagiograf identificat?
• În fine, Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu apărut într-o comunitate, iar acel
grup de oameni a avut o influență consistentă în elaborarea tradițiilor puse
mai apoi în scris. Tradiția a citit şi interpretat permanent textele sacre în
liturgie şi în raport cu viața comunității.
 I. Istoria hermeneuticii biblice
a) VT și NT
• Cel mai vast proces de re-elaborare şi actualizare al Scripturilor a fost în
timpul exilului babilonian (ex. Deuteroisaia).
• Iudaismul dintre cele două Testamente reinterpretează Scriptura,
existând pluralitate de idei şi forme de interpretare. Astfel, în ambientul
liturgic se dezvoltă Targumim= traduceri şi comentarii în aramaică ale
textelor biblice.
 I. Istoria hermeneuticii biblice
a) VT și NT
• De asemenea îşi fac apariția şi acele Midrashim (de la verbul
„darash” = a căuta, a cerceta).
• Există un prim tip: „midrash halakah” („halak” = a umbla), care
explică şi actualizează texte legislative pentru a oferi reguli de
comportare.
• Al doilea tip de interpretare: „midrash haggadah” („haggadah” =
istorisire, narațiune), pentru explicarea relatărilor istorice şi
profetice, accentul fiind pus pe îndemnuri etice.
 I. Istoria hermeneuticii biblice
a) VT și NT
• La Qumran se dezvoltă pesher (comentariu, interpretare). Se iau
anumite versete, care sunt comentate verset cu verset şi aplicate la
viața actuală a comunității. Sunt profeții din trecut care au anticipat
ceea ce se petrece azi şi se împlinesc în acel grup de aleşi.
• Pe lângă toate acestea, au fost propuse şi procedee de interpretare
bazate pe filologie, sensul textelor etc. Rabinul Hillel (+ circa 10 d.C.)
expusese şapte reguli fundamentale pentru interpretarea unui text
sacru.
 I. Istoria hermeneuticii biblice
a) NT
• Autorii Noului Testament citează şi reiau frecvent Scripturile ebraice.
Cheia de interpretare a întregii Scripturi este însă Cristos însuşi. Astfel, Is
7,14 e interpretat în Mt 1,23 ca o împlinire a profeției, naşterea lui Isus
din fecioară.
• Alți autori din Noul Testament făcând aluzie la împlinirea Scripturilor,
folosesc metode ebraice în abordarea sfintelor cărți.
 I. Istoria hermeneuticii biblice
a) NT
• Paul foloseşte alegoria şi tipologia (Agar şi Sara în Gal 4,21-31; Adam şi
Cristos în Romani; cf. şi 1Cor 10,11), precum şi alte metode, cum este
aceea a explicării unui text biblic cu ajutorul altuia (cf. Rom 3,4.9-11).
• În general, autorii Noului Testament au interpretat legile şi profețiile din
Vechiul Testament din diferite unghiuri de vedere: alegoric (Evr);
tipologic; perspectiva împlinirii; perspectiva radicalismului; perspectiva
apocaliptică etc.
 B) SFINTII PARINTI
Sfinții Părinți puneau în centrul vieții şi cercetărilor lor sfânta
Scriptură. În epoca Bisericii apostolice (sec. I-II) cheia de interpretare era
aceea prevalent cristologică, aceasta şi pentru a se diferenția de
iudaism, construind în acest fel linia fundamentală a identității creştine.
În mod mai specific, secolul II d.C. a fost marcat de confruntarea cu
ebraismul (care fixase Canonul ebraic), cu păgânii şi cu gnosticii.
În tentativa de a înțelege raportul dintre Vechiul Testament şi Noul
Testament, la început, părinții foloseau comparația „typos-antitypos”:
imagini şi personaje din Vechiul Testament sunt prefigurare a celor din
Noul Testament. Această înțelegere era necesară şi pentru a contracara
deviațiile gnostice care subevaluau importanța Vechiul Testament
 B) SFINTII PARINTI
Școala alexandrină (sec. III-V), cu exponenții săi principali Clement
Alexandrinul şi Origene, căuta sensul spiritual, alegoric. Scriptura nu ar fi
fost redactată pentru a relata aspecte istorice (sensul literal), ci pentru a
transmite învățături mântuitoare. Exegeza era cristocentrică şi
actualizatoare, fiind condiționată de influențele eleniste.
Dincolo de avantajele ei,
- metoda alegorică neglija istoria, aceasta fiind doar pretext pentru
mesajul divin.
- În acelaşi timp, se cădea în riscul moralismului, căutând numai
învățăturile.
- În fine, Biblia devenea adesea un cod de simboluri şi metafore, lăsând
mult spațiu pentru imaginație.
 B) SFINTII PARINTI
• Origene (186-254 d.C.)
• 1. O primă contribuție a fost Hexaplara
(Biblia aşezată pe şase coloane, conținând
textul ebraic şi mai multe versiuni greceşti
ale Scripturii: LXX, Aquila, Simacus,
Teodosion), cu tentativa de a ajunge la un
text original. Această lucrare dovedeşte
preocuparea lui Origene şi pentru sensul
literal.
• 2. A doua contribuție a fost interpretarea
alegorică (deja Filon adoptase o asemenea
interpretare), cu intenția de a găsi sensul
spiritual ascuns în paginile biblice. Astfel,
multe texte din Vechiul Testament nu se
refereau la istoria timpului (sens literal), ci
vorbeau despre Cristos în limbaj simbolic şi
metaforic.
 B) SFINTII PARINTI
• Origene (186-254 d.C.)
• În realitate, el are în vedere trei sensuri
ale Scripturii (ținând cont de împărțirea
omului în trup, suflet şi spirit), în funcție
de tipul de auditoriu:
• a) sensul literal (material), pentru cei
simpli care se mulțumesc cu istorisirile
biblice;
• b) sensul psihic (moral), pentru cei ce
caută calea etică a desăvârşirii;
• c) sensul alegoric, pentru cei spirituali.
• Esența alegoriei e constituită de
misterele Sfintei Treimi,
 B) SFINTII PARINTI
Sfinții Părinți puneau în centrul vieții şi cercetărilor lor sfânta
Scriptură.
2) Școala antiohenă (sec. IV-VI), cea din Antiohia, cu reprezentanții săi
Lucian din Samosata, Teodor de Mopsuestia (360-428)- căuta sensul
literar, istoric, o cercetare mai rațională, bazată pe analiza filologică şi
gramaticală.
Această şcoală, insistând pe dimensiunea reală, concretă şi istorică, pare
să fie mai apropiată de mentalitatea ebraică.
Școala antiohenă, chiar dacă accentua sensul literal, prevedea şi
„theoria” (considerații superioare), adică viziunea autorului despre o
împlinire viitoare sau revelarea unei realități ascunse.
 B) SFINTII PARINTI
•
• În Occident, în sec II-III, nu s-a elaborat o
metodă exegetică specifică. Începând cu
sec IV, s-a impus exegeza alegorică
(Ambroziu). Cele şapte reguli de
interpretare propuse de Ticoniu, se puteau
sintetiza astfel: revelația biblică se referă la
Cristos şi la Biserică.
• O sinteză între cele două sensuri (literal şi
spiritual) a fost făcută de Ieronim (347-
420), chiar dacă acesta a insistat mai mult
pe sensul literal.
• Ieronim a militat pentru „veritas
haebraica”, traducând Vechiul Testament în
latină pe baza originalului ebraic.
 B) SFINTII PARINTI
• Aceeaşi sinteză a realizat-o şi sf. Augustin (354-430) în comentariile
sale la multe cărți biblice.
• Pentru el, punctul de plecare erau unitatea şi continuitatea dintre
Vechiul şi Noul Testament.
• În viziunea lui Augustin, scopul ultim al cunoaşterii Bibliei coincide de
fapt cu doctrina creştină (caritatea): a iubi pe Dumnezeu pentru ceea
ce este şi a iubi pe aproapele din dragoste față de Dumnezeu.
• Criteriul hermeneutic fundamental rămâne „regula fidei”, a ține cont
de doctrina credinței în contextul întregii Scripturi.
• Pentru a descifra sensul paginilor sacre sunt necesare filologia,
retorica, istoria (interpretare literală). Aceasta, din dorința de a
descoperi „sensus auctoris”, sensul inspirat de Duhul Sfânt
hagiografului.
Un distins cercetător medieval rezumă foarte clar
semnificaţia celor patru sensuri, intuite deja de Cassian:

- sensul literal te învaţă faptele;

- alegoria te învaţă ce trebuie să crezi;
- sensul moral te învaţă ce trebuie să faci;
- anagogia te învaţă spre ce trebuie să tinzi.
 B) EVUL MEDIU
Littera gesta docet / Quid credas allegoria /
Moralis quid agas, / Quo tendas anagogia (Augustin din Dacia +1282)

• Sensul literal- faptele istoriei biblice. Este semnificația prezentă în cuvintele

Scripturii descoperită, folosind regulile interpretării corecte, ținând cont de
istoria mântuirii.
• Sensul alegoric: învață ce trebuie să crezi. Sensurile se descoperă în funcție de
relația cu misterul lui Cristos şi al Bisericii. Spre ex. trecerea Mării Roşii, este un
semn al victoriei lui Cristos asupra răului şi simbol al Botezului.
• Sensul moral învață ce trebuie să faci pe plan etic şi spiritual. Paginile biblice
determină la un mod corect de a acționa în etica şi viața creştină.
• Sensul anagogic (sau escatologic) învață spre ce trebuie să tinzi. Cuvintele şi
faptele din Scriptură trebuie privite şi în semnificația lor eternă, fiind pentru
noi călăuză către patria cerească (dimensiunea speranței).
• Ex. cele patru sensuri ale cuvântului „Ierusalim”: cetate ebraică (literal);
Biserica lui Cristos (alegoric); sufletul omului (moral); cetatea cerească
(anagogic).
 B) EVUL MEDIU
• S-a dezvoltat „lectio divina”, un mod de a citi şi interpreta Scriptura
inspirat de credință (mentorul stilului „lectio divina” a fost Grigore cel
Mare). Se căuta hrana spirituală pentru viața creştină şi cunoaşterea
misterului lui Cristos şi al Bisericii la nivel spiritual.
• Biblia era citită mai ales în mănăstiri, în timp ce creştinii simpli învățau
despre Scriptură mai mult din scenele biblice pictate sau sculptate în
catedrale, sau din piesele de teatru. Pe la anul 1300, pentru a veni în
întâmpinarea creştinilor simpli care nu îşi puteau permite să posede o
Biblie, s-a creat „Biblia pauperum”, compusă din 40-50 de tablouri
biblice.
• În perioada medievală, Biblia era baza, fundamentul întregii vieţi a
societății.
• Până şi ştiințele aveau la bază tot Biblia, aceasta fiind folosită ca text
fundamental şi în şcoli şi universități.
 B) EVUL MEDIU
• SF. TOMA
• Pentru sf. Toma, „toate sensurile Sfintei
Scripturi se bazează pe cel literal”. Apare un tip
de comentarii la cărțile biblice numite „glose”,
care încercau să explice pasajele dificile şi să
comenteze frazele biblice. Problemele mai
delicate („quaestiones”) erau discutate, iar la
final se oferea o soluție sintetizată într-o
„sentință”..
• Sf. Toma de Aquino, care reduce sensurile
Scripturii la două principale: literal şi spiritual.
După părerea sa, e nevoie să se caute sensul
adevărat al Scripturilor pornind de la
• 1. analiza literară
• 2. coerența cu textele biblice paralele
• Coerența cu doctrina revelată în globablitatea
revelației.
 c) REFORMA ȘI CONCILIUL TRIDENTIN
Reforma va propune o întoarcere la sensul literal-
istoric, însă va conserva şi elemente ale alegoriei.
Interpretarea Bibliei în reforma protestantă se bazează pe
principiul „sola Scriptura”, accentuând Cuvântul unde
Dumnezeu îl întâlneşte pe om.
Se refuză Tradiția şi autoritatea umană, Biblia conținând în ea
însăşi semnificațiile.
Cu ajutorul credinţei (sola fides) şi a Duhului se pot descoperi
sensurile Scripturii.
 c) REFORMA ȘI CONCILIUL TRIDENTIN
• Reprezentantul de seamă al Reformei a fost Luther (+
1546), bun cunoscător al Scripturii după ce predase timp de
30 de ani exegeza.
• Plecând de la principiul că Dumnezeu ne declară drepți
înaintea sa dacă avem credință, Luther propune două criterii
de interpretare a Bibliei:
• a) cristocentrismul: „Scoate-l pe Cristos din Scriptură, atunci
ce altceva vei găsi?”;
• b) experiența Duhului Sfânt: citind Biblia se experimentează
la nivel personal prezența şi acțiunea Duhului.
• Luther va realiza şi o traducere a Bibliei în limba poporului,
publicată în 1522.
 c) REFORMA ȘI CONCILIUL TRIDENTIN

Conciliul din Trento va răspunde Reformei, afirmând că

interpretarea autentică a Bibliei (inspirată cu toate cărțile şi
părțile ei) se face ținând cont de Tradiția Bisericii. „Revine
sfintei Biserici datoria de a judeca sensul adevărat şi
interpretarea sfintei Scripturi” (DS 1507).
Contra principiului „sola Scriptura”, se afirmă că adevărul se
află şi în tradițiile care nu au fost scrise.
Astfel, s-a pus mai mult accentul pe Tradiție şi pe afirmațiile
teologice, neglijând studiul profund al Scripturii. Aceasta era
folosită de multe ori ca argument al adevărului dogmatic şi în
scopuri apologetice
 d) PERIOADA MODERNĂ
• Secolul XVII a produs schimbări profunde în sfera
interpretării biblice.
• Pe plan filosofic se impun curentele raționalismului,
empirismului şi iluminismului.
• În domeniul ştiințific apar ştiinţele pozitiviste, pe plan literar
se descoperă noi metode critice, iar în domeniul istoric apar
descoperiri importante şi noi metode de cercetare.
• În perioada aceasta apare Iluminismul cu interogativele sale
raționaliste şi cu o nouă viziune asupra lumii şi a istoriei.
• Va începe o eră în care Biblia va fi abordată din punct de
vedere critic.
 d) PERIOADA MODERNĂ
Începând cu secolul XVII până în secolul XIX va fi o căutare a
sensului literar cu ajutorul raţiunii, căutare bazată de multe ori pe
curentele filosofice la modă într-o anumită epocă. Biblia va fi
supusă unei cercetări critice, ținând cont şi de instrumentele
ştiințelor istorice şi pozitive (eliminând adesea supranaturalul.
Școala raționalistă: Reimarus, Paulus
Școala idealistă: F.C. Baur
Școala liberală
Una dintre problemele majore a fost pre-comprehensiunea bazată
nu pe credință (sau „regula fidei”), ci pe ideile filosofice ale
timpului.

.
 d) PERIOADA MODERNĂ

În fața provocărilor din lumea protestantă, Biserica Catolică a

continuat să insiste pe metodele tradiționale de interpretare.
Un text trebuia interpretat în armonie cu Tradiția, ținând cont
de consensul sfinților Părinți şi de analogia credinței.
Un punct de referință în evoluția exegezei a fost enciclica
„Providentissimus Deus” (1893) a lui Leon XIII. În fața
atacurilor raționalismului, documentul expune criterii pentru
interpretarea textelor sacre şi încurajează la găsirea de noi
metode şi criterii pentru o interpretare corectă (studiul
limbilor orientale, al artei critice şi al ştiințelor naturale.
 d) PERIOADA MODERNĂ

• În perioada interbelică s-a afirmat curentul Formgeschichte

(inspirat din ideile lui H. Gunkel). Exponenții principali au
fost exegeții Dibelius şi Bultmann, care au cercetat formele
literare din Noul Testament şi contextul lor vital.
• După al Doilea Război mondial au apărut curentele
Redaktionsgeschichte (accent pe faza redactării) şi
Traditonsgeschichte.
• Un alt document care a marcat în mod pozitiv orientarea
interpretativă a fost enciclica „Divino Afflante Spiritu” (1943)
a papei Pius al XII-lea.
 E) DEI VERBUM
• Constituția Dei Verbum este un punct de sosire pentru
hermeneutica biblică. DV la nr. 12 oferă câteva piste fundamentale
pentru interpretare.
• Necesitatea unei cercetări exegetice aprofundate.
• Trebuie cercetat cu atenție ceea ce Dumnezeu a voit să comunice
în cuvinte şi să se descopere intenția autorului sacru.
• Necesitatea criticii literare şi istorice
• - Aici trebuie folosită critica textuală, cu scopul de a stabili textul
original.
• - Critica literară: forme, genuri, stiluri literare, precum şi ambientul
lor (condiții istorice şi culturale).
• - Critica istorică: contextualizare istorică (cine a scris?, unde?,
când?, cum?, de ce? a scris) şi adevărul istoric prezent în text.
 Dei Verbum 12

• Principii de hermeneutică teologică

• Lectura Bibliei trebuie făcută „în Duhul Sfânt”. E necesar ca
Scriptura să fie citită şi interpretată cu ajutorul Duhului Sfânt
care a inspirat-o. Duhul Sfânt ne ajută să înțelegem, să
interiorizăm şi să interpretăm corect Scriptura. Conciliul indică
apoi trei principii:
• - În primul rând, respectarea conținutului şi unității întregii
sfinte Scripturi („analogia Scripturae”). Biblia trebuie citită cu
ajutorul Bibliei
• În al doilea rând, interpretare în Biserică şi tradiția vie a
întregii Biserici, plecând de la Cristos şi de la apostoli.
• În fine, analogia credinţei; atenția la coeziunea adevărurilor
de credință între ele şi în proiectul total (planul global) al
revelației
 II. SENSURILE SCRIPTURII

Prima etapă este descifrarea sensului literal, adică intenția

autorului, sensul pe care acesta îl avea în minte şi l-a proiectat
în text. Acesta, e de fapt, sensul exprimat de cuvinte, la care
se ajunge prin analiza filologică, termeni semnificativi, stilul,
structura textului, genul literar, autorul şi redactarea, scopul
(elemente ale metodei istorico-critice).
Trebuie subliniat că textul, aşa cum a fost transmis Bisericii,
conține mai multe posibilități de semnificații față de cele
prevăzute de autorul uman (sensul literal e deschis către
relecturi în contexte noi).
 II. SENSURILE SCRIPTURII
A doua etapă este căutarea sensului supra-literal, cel ce
transcende sensul literal. Biblia are un mesaj peren şi universal,
dincolo de ceea ce autorul voia să spună contemporanilor săi. Autorul
divin a intenționat să imprime un mesaj ce depăşeşte limitările
istorice, spațiale şi temporale. De aceea litera trebuie depăşită pentru
a ajunge la Spiritul dătător de viață şi libertate.
Acel „sens exprimat de texte atunci când sunt citite sub influența
Duhului Sfânt, în contextul misterului pascal al lui Cristos şi al vieții
noi care rezultă din el” (COMISIA BIBLICĂ PONTIFICALĂ, Interpretarea
Bibliei în Biserică, Enchiridion Vaticanum 13, n. 3003).
 III. METODE DE INTERPRETARE
• a) Metoda istorico-critică
• Aşa cum indică numele, metoda clasică a exegezei e atentă în mod
special la latura istorică a textelor biblice şi la procesele care au
condus la formarea lor (analiză diacronică).
• Metoda istorico-critică se străduieşte să afle semnificația unui text
biblic în contextul circumstanțelor în care a apărut.
• Metoda are mai mult misiunea de a identifica sensul literal al
Scripturilor.
 III. METODE DE INTERPRETARE
• a) Metoda istorico-critică
• critica textuală, cu scopul de a stabili autenticitatea textului;
• traducerea fidelă din limbile originale;
• analiza morfo-sintactică, lingvistică şi semantică, cu aportul
filologiei;
• critica literară: genuri şi forme literare;
• critica izvoarelor (spre ex. izvoarele care ar fi stat la baza
formării Pentateuhului);
• critica tradiţiilor;
• critica redacţională.
 III. METODE DE INTERPRETARE
• a) Metoda istorico-critică
• Metoda istorico-critică, alături de importante aspecte
pozitive, indispensabile pentru o exegeză corectă, revelează
şi limite,
• - restrângerea sensurilor textului la circumstanțele istorice
ale formării şi ale intenției autorului său.
• - nu se interesează de potențialul de sensuri descoperite în
epocile ulterioare (nu accentuează analiza sincronică).
 III. METODE DE INTERPRETARE
• II. Metode critico-literare
a) Metoda analizei narative
• Metoda pleacă de la constatarea că numeroase texte biblice sunt
constituite din narațiuni. Mai mult, fiind vorba de istoria mântuirii,
o cale privilegiată pentru a o descrie e cea narativă.
• Această metodă ia în considerare procedeele artei de a povesti
(nara): factorul ce declanşează acțiunea, peripețiile şi derularea
faptelor, punctul culminant al narațiunii, personajele, perspective
asupra evenimentelor (ex. Ex 1-14).
 III. METODE DE INTERPRETARE
a) Metoda analizei narative
• Metoda realizează o distincție între autorul real şi implicit.
• - Autorul real sau istoric este cel ce a compus opera şi despre care dă
mărturie tradiția (Marcu pentru evanghelia ce îi poartă numele).
• - Autorul implicit este portretul ce se poate desprinde din scrierea sa,
observând vocabularul folosit, stilul, limbajul, sensibilitatea.
 III. METODE DE INTERPRETARE
a) Metoda analizei narative
• De asemenea există şi distincția dintre cititorul real şi implicit.
• - Cititorul real este destinatarul istoric căruia îi este adresată o anumită
scriere biblică sau orice cititor care are acces la text.
• - Pe de altă parte, cititorul implicit este orice persoană din orice timp care
se regăseşte şi se recunoaşte în paginile acelei opere biblice (intră în
lumea povestirii şi oferă un răspuns).
 III. METODE DE INTERPRETARE
• Metode critico-literare
b) Metoda analizei semiotice
• Metoda aceasta este prevalent sincronică şi se inspiră din curentul
„structuralismului”. Premiza de la care se porneşte este aceea că
textul nu e altceva decât un țesut de elemente care interacționează
între ele la mai multe niveluri.
 III. METODE DE INTERPRETARE
b) Metoda analizei semiotice
• Metoda are la bază trei principii:
• În primul rând, principiul imanenţei: textul în sine este un complex
de semne ce are deja un sens şi un mesaj (se face abstracție de
datele exterioare).
• În al doilea rând, principiul gramaticii: orice text are un sistem de
reguli şi structuri ce orientează către descoperirea conținutului
(stabilirea rețelei de relații dintre elementele textului);.
• În fine, principiul semnificaţiei: structura de relații textuale conduce
către stabilirea sensului global.
 III. METODE DE INTERPRETARE
c) Metoda analizei retorice
• Retorica a avut o mare răspândire în perioada culturii clasice greco-
romane. Existau trei tipuri principale de discurs:
• a) judiciar: discursul din tribunal;
• b) deliberativ: discursul politic din adunările publice;
• c) discursul demonstrativ: în general în şcoli.
 III. METODE DE INTERPRETARE
• Metode critico-literare
c) Metoda analizei retorice
• Discursurile aveau, în general, o schemă fixă, urmărind
un scop anume şi ținând cont totdeauna de auditoriu.
• De fapt, e nevoie să fie luate în calcul trei elemente: oratorul
(autor), discursul (text) şi auditoriul (destinatar).
• Metoda trebuie utilizată cu prudență, deoarece, probabil,
paginile din Scriptură nu au fost compuse ținând cont în
mod strict de canoanele retoricii. Teza e confirmată şi de
faptul că, în general, autorii biblici nu erau din categoria
oamenilor culți. Mai apoi, există riscul de a introduce textele
biblice în structuri retorice uneori prea elaborate.
 III. METODE DE INTERPRETARE
• Abordări și alte tipuri de lectură
a) Abordarea existențialistă (R. Bultmann)
Acesta şi-a pus întrebarea „Cum poate mesajul creştin din Noul
Testament să vorbească omului de azi? Cum poate un text plin
de reprezentări şi idei mitologice să ilumineze sensul existenței
omului de azi, care nu mai crede în acea lume imaginară, fiind
ancorat într-o lume secularizată?”.
Bultmann propune în primul rând „demitologizarea” mesajului,
eliminarea acelui înveliş exterior constituit de mituri şi
simboluri.
Mai apoi vine interpretarea existențială a nucleului mesajului
neotestamentar constituit de moartea şi învierea lui Cristos.
 III. METODE DE INTERPRETARE
• Abordări și alte tipuri de lectură
• b) Lectura din prisma teologiei eliberării
• Conform acestei lecturi, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie
istoricizat şi aplicat omului sărac şi asuprit, pentru a transforma
societatea prin intermediul dreptății şi al carității.
• Opțiunea fundamentală a Domnului în favoarea celor săraci
trebuie recuperată. Dumnezeu nu poate tolera nedreptățile şi
asuprirea, El doreşte eliberarea şi mântuirea poporului. E
nevoie, de aceea, de luptă pentru libertate.
• În paralel, se subliniază şi aspectul comunitar al trăirii credinței.

.
 III. METODE DE INTERPRETARE
• Abordări și alte tipuri de lectură
• b) Lectura feministă
• Lectura feministă pune în centru eliberarea femeii şi egalitatea ei
cu bărbatul. Ar putea fi identificate trei forme de interpretare:
• a) curentul radical: refuză autoritatea Bibliei, aceasta fiind
compusă de bărbați pentru a domina asupra femeii;
• b) curentul neo-ortodox: Biblia este acceptată doar în măsura în
care apără drepturile femeii;
• c) curentul critic: redescoperirea poziției şi rolului femeii în grupul
de ucenici a lui Isus şi în bisericile pauline.
• Acest tip de lectură îşi propune să reabiliteze poziția femeii în
Biblie şi în Biserica de la începuturi.
 III. CONCLUZII
• Principii formulate în manieră negativă
• În primul rând, trebuie evitată cu orice preț o lectură
fundamentalistă ce interpretează cărțile sacre (Biblia) în
manieră ad litteram, fără să țină cont de abordarea critică.
• O asemenea interpretare trădează atât sensul literal, cât şi
pe cel spiritual.
• În acelaşi timp, nu ține cont de relația strânsă dintre divin şi
uman, aşa cum se reflectă şi în Întrupare.
• În fine, nu se ia în considerație realitatea istorică şi
condiționările culturale ale epocii biblice şi se ignoră
contribuția autorilor sacri care au folosit capacitățile lor,
scriind sub inspirația Duhului.
• Paul afirma pe bună dreptate: „Litera ucide, spiritul e cel ce
dă viață” (cf. 2Cor 3,6).
 III. CONCLUZII
• Principii formulate în manieră negativă
• În al doilea rând, trebuie evitată o lectură prea „spiritualizată”.
Este împotriva interpretării corecte a Bibliei acel tip de
spiritualism exagerat care extrage din textul sacru idei personale,
libere şi generice, fără să precizeze în mod riguros semnificația
reală.
• Anumite lecturi „carismatice” cad în subiectivism, manipulează
adesea cuvântul lui Dumnezeu, aplicând, de fapt, textului propriile
sentimente, emoții şi trăiri.
 III. CONCLUZII
• Principii formulate în manieră negativă
• În al treilea rând, trebuie evitat un studiu exclusiv exegetic
care să reducă Biblia la un text din trecut, transformându-l
doar în literatură sau istorie.
• La fel, e nevoie să nu se practice o hermeneutică
secularizată, pozitivistă, care să excludă elementul divin şi
supranatural.
 III. CONCLUZII
• La nivel pozitiv, se pot da următoarele sugestii.
• 1. Metoda istorico-critică rămâne indispensabilă, dar trebuie să
fie completată cu alte metode care să insiste mai mult asupra
analizei sincronice şi asupra potențialităților de sens aflate în text.
• 2. Studierea textului trebuie să fie completată cu aplicațiile
teologice. Exegeza trebuie să fie şi teologie, vorbind despre
Dumnezeu şi planul său de mântuire.
 III. CONCLUZII
• La nivel pozitiv, se pot da următoarele sugestii.
• 3. În al doilea rând, interpretarea trebuie să țină cont şi de
credința trăită în comunități ecleziale şi de lumina Duhului
Sfânt.

• 4. Actualizarea e posibilă şi necesară, dar ea nu trebuie să

manipuleze textele. Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi e
necesar să vorbească omului de astăzi.
• La final, discursul despre interpretare se poate sintetiza în
dorința ca hermeneutica să fie capabilă să realizeze un
echilibru între aspectul divin şi uman al Scripturii, între
credință şi rațiune, între sensul literal şi cel spiritual.
 III. CONCLUZII
• PRINCIPII : DV 12
• 1. Lectura Bibliei trebuie făcută „în Duhul Sfânt”. E necesar ca
Scriptura să fie citită şi interpretată cu ajutorul Duhului Sfânt,
care a inspirat-o. Duhul Sfânt ne ajută să înțelegem, să
interiorizăm şi să interpretăm corect Scriptura.
• 2. Respectarea conținutului şi unității întregii Sfinte Scripturi
(„analogia Scripturae”). Biblia trebuie citită cu ajutorul Bibliei
(exegeza canonică), în ea găsindu-se adevărul salvific. În ceea
ce priveşte unitatea, aceasta e asigurată de Cristos.
• 3. Analogia credinței: atenția la coeziunea adevărurilor de
credință între ele şi în proiectul total (planul global) al
revelației. Analogia credinței subliniază cum interpretarea
biblică trebuie să fie coerentă şi în armonie cu Scriptura însăşi
şi credința tradiției Bisericii. Aici e nevoie de studiul
dimensiunii teologice a textelor biblice.
A) Primatul ascultării

Cuvântul lui Dummezeu este o persoană care îmi

vorbește, mă caută, mă invită.
De aceea, cuvântul trebuie ascultat. Dt 6,4: shema Israel; Ps
95,8: „ascultați azi glasul Domnului”. Biblia vrea un
credincios, un popor care ascultă. Solomon ceruse o inimă
disponibilă să asculte (1Rg 3,9-12). Ascultarea este răspuns la
revelație și prima dimensiune a dialogului.

E nevoie de atenție nu doar la mesaj, ci la cel ce vorbește,

la cel ce pronunță cuvinte.
B) Lectura sapiențială: înțelepciune

Lectura Bibliei NU este neapărat o știință, o cunoaștere

intelectuală,
CI

o înțelepciune, cunoaștere vitală care duce la o credință

ascultătoare. E vorba de un dialog al prieteniei, al iubirii, o
comuniune a inimii, a intențiilor, a vieții.

CUVÂNTUL-REVELAȚIE rămâne până la urmă un

mister care trebuie căutat, înțeles, dar mai ales trait.
 Lc 4,16-30
Prezentare, delimitarea textului şi contextul

• Pericopa este o unitate literară bine definită. Vv. 14-15 au funcția de

compendiu al activității lui Isus şi unesc secțiunea precedentă cu
următoarea (din Galileea la Nazaret).
• Episodul de la Nazaret începe propriu-zis în 4,16 şi se conclude în 4,30,
fiind inclus (fenomenul incluziunii) între două acțiuni opuse, exprimate de
verbe de mişcare: «a intra» (v. 16) şi «a ieşi» (v. 30).
• V. 31 marchează începutul unui alt episod cu un nou ambient (Cafarnaum)
şi personaje noi.
• Din punct de vedere al genului literar, relatarea din Lc 4,16-30 este
construită sub forma unei confruntări între Isus şi ascultătorii săi,
reprezentanți ai poporului lui Israel.
• Contextul este de o mare importanță, deoarece fragmentul are un loc
redacțional de prim rang în structura Evangheliei: este situat la începutul
misiunii oficiale a lui Isus, asumând astfel o semnificație de program.
• Contextul apropiat îl descrie pe Isus pregătind misiunea în pustiu. Dacă
Luca se inspiră din Mc 6,1-6, (după cum se pare), este evident că Luca a
anticipat scena proprie pentru a-i conferi valoarea de program ce
sintetizează liniile fundamentale ale misiunii lui Isus.
 Lc 4,16-30
1. ANALIZA SINTACTICĂ

• Protagoniştii acestui episod sunt Isus şi nazarinenii.

Există mai întâi câteva verbe ce pun în lumină
activitatea de învățare : Isus „citeşte” (v. 16), „începu
a spune” (v. 21), „adevăr vă spun” (vv. 24-25).
• Mai apoi se pot releva verbe de mişcare : Isus „intră”
(v. 16), „plecă” (v. 30). Acțiunii lui Isus de a se ridica
pentru a citi (v. 16), îi corespunde acțiunea de a se
ridica a celor din sinagogă pentru a-l alunga (v. 29).
• După compendiul din vv.14-15, episodul de la
Nazaret (vv.16-30) constituie o unitate în trei secțiuni,
precedată de o introducere şi urmată de o concluzie.
În fiecare secțiune schema este clădită pe binomul
acțiune- reacție.
1. Lc 4,14-30
 
Analiza sintactică (organizarea textului 4,16-30)

v.16a Introducere
A) vv. 16b-20 : Isus citeşte (v. 16b-20a)
Poporul reacţionează: aşteptare (v. 20b)
B) vv. 21-22 : Isus explică (v. 21)
Poporul reacţionează : mirare (v. 22)
C) vv. 23-29 : Isus explică (v. 23-27)
Poporul reacţionează : refuz (v. 28-29)
v. 30 Concluzie
 2. ANALIZA SEMANTICĂ- COMENTARIU EXEGETIC
A. Lc 4,16b-20 
«Şi intră, cum era obiceiul său, în zi de sâmbătă în
sinagogă:
şi se ridică în picioare pentru a citi
i-a fost dată cartea profetului Isaia
şi deschizând cartea găseşte pasajul unde era
scris :
Duhul Domnului este asupra mea, de aceea m-a uns;
m-a trimis să duc Vestea cea bună săracilor
să vestesc celor închişi eliberarea şi celor orbi
vederea,
să le redau libertatea celor asupriţi,
să vestesc un an de îndurare din partea Domnului.
Apoi închizând cartea şi
dând-o servitorului
se aşeză
 Lc 4,16-30
1. Analiza semantică

• Fragmentul citat provine din Is 61,1-2a (şi Is 58,6) ; cu acesta Isus se prezintă
pe sine.
• Mai întâi prezintă persoana sa. Expresia „Duhul Domnului”face referință la
Spiritul primit de Isus la botez (3,21-22, cf. Fap 10,37-38). Tatăl l-a uns ca
profet privilegiat, iar această ungere legitimează titlul de Mesia, cel Uns
(2,11). Se înscrie astfel pe linia persoanelor din Vechiul Testament unse şi
trimise în vederea unei misiuni speciale (regi, profeți). Persoana
Mântuitorului se face cunoscută prin identitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu şi
Mesia. În el se împlinesc şi Scripturile şi capătă sens. Însă Mântuitorul este şi
chipul celui respins de concetățenii săi, anticipare a răstignirii şi crucii.
• Misiunea este descrisă de cele patru infinitive, dintre ele „a duce vestea
bună săracilor”, ocupând locul central. Celelalte trei sunt:
• - a proclama celor închişi eliberarea, celor orbi recăpătarea vederii
• - a pune în libertate pe cei asupriți (cf Is 58,6)
• - a proclama un an de milostivire al Domnului.
 B. Lc 4,21-22

Isus aplică propriei pesoane textul din Isaia şi se

prezintă drept profetul escatologic care inaugurează anul
jubiliar, evenimentul timpului escatologic şi eliberarea
definitivă.
Timpul mântuirii definitive pentru toţi (destinatarii
mântuirii sunt de fapt toți oamenii, chiar dacă mai întâi
vestirea îi privește pe conaționalii lui Isus), vestit de profeţi,
își are împlinirea sa, al său azi în Cristos (astăzi s-a
împlinit): naşterea sa (2,11), în fapte nemaiauzite (5,26), în
întoarcerea celor păcătoşi (19,5.9) şi în primirea
răufăcătorilor (23,43).

Expresia „în urechile voastre” face apel la ascultare.

 C. Lc 4,23-30
• Răspunsul lui Isus anticipă două realități care se vor adeveri
la sfârşitul existenței sale pământeşti.
• a) refuzul medicului de la care se pretind fapte excepționale
(v. 23; cf. 11,29-32) şi al profetului care nu este primit în
patrie (v. 24 cf. 13,33) anticipă ceea ce se va întâmpla în
timpul pătimirii (Lc 23).
• b) Trecerea predicării evangheliei de la Israel către
popoarele păgâne (24,47) exact cum se întâmpla în timpul
lui Ilie şi Elizeu: făceau minuni acelora care se găseau
dincolo de frontierele lui Israel. Misiunea lui Isus, anunțată
după modelul din Is 61 are asemănări şi cu activitatea celor
doi profeți. Se subliniază dimensiunea universală a mântuirii
(legături cu teologia paulină?).
• Concluzia din v. 30 prezintă trecerea lui Isus (mergea- la
imperfect).
.
3. ANALIZA PRAGMATICĂ: ELEMENTE
ACTUALIZATOARE

- Cum citește Isus ? Cu multă venerație… în picioare

aclamă cuvintele dumnezeiești ale Scripturii.
- Ce fel de Cuvânt? E un cuvânt al speranței,
optimismului (e omisă Is 61,2b despre judecată).
E un cuvânt al iertării… al eliberării fizice și spirituale.
În același timp, convingerea că e vorba despre un cuvânt
sacru.
- Cum se raportează Isus le cuvânt ? îl aplică
propriei persoane.. se face una cu acel cuvânt, se
regăsește în el.
 - Care trebuie să fie răspunsul? cuvântul cere
ascultare. De asemenea credință că el se împlinește chiar
azi.
Expresia în urechile voastre (4,21) face apel la
dimensiunea ascultării din partea cititorilor. Tema
Cuvântului lui Dumnezeu şi a ascultării sale este
privilegiată de către sfântul Luca (cf. 10,39; 11,28; 8,21).
Urechile cititorilor trebuie să fie atente la cuvintele
mesajului de har care se realizează în ei azi. E nevoie de
răspunsul omului pentru a fi mântuit.