Sunteți pe pagina 1din 2

B.G. Morală – III.

- I

DATORIA MORALĂ

I. Noţiunea
Datorită faptului că Binele este dinamic şi nu static, aflat în conştiinţa omului, el exercită un anume imperativ, o
anume constrângere sau o poruncă, devenind acel „trebuie" ce se cuvine cu necesitate să fie împlinit în viaţă. Acest „trebuie"
este redat prin datoria ce constrânge, ce porunceşte conştiinţei să fie împlinită. Dacă binele este redat prin legea morală,
spunem că datoria este imperativul sau constrângerea legii morale în conştiinţa omului.
Noţiunea de datorie a fost promovată în etica filozofică antică, mai ales la stoici. Ei „ numeau datoria ca faptă
convenabilă, faptă săvârşită prin ascultarea raţiunii” (Clement Alexandrinul, Pedagogul I, XII, 102, 2). Ei spuneau că logosul
(adică raţiunea) reprezintă divinul din om, care alungă patimile dăunătoare naturii sale, şi astfel omul poate urma calea spre
perfecţiunea, concretizată în virtute. Dar, întrucât şi raţiunea poate greşi, înţeleptul (filosoful) va căuta şi va găsi „dreapta
raţiune”, adică: „logos orthos", pe care are datoria să o urmeze. Clement Alexandrinul, pornind de aici, va spune în numele
moralei creştine că „tot ceea ce este împotriva dreptei raţiuni este păcat...iar virtutea este dispoziţia sufletească conformă cu
raţiunea pe întreaga viaţă”. Clement şi-a dat însă seama că raţiunea este totuşi relativă, de aceea el va identifica dreapta
raţiune cu credinţa care urmează voia lui Dumnezeu, şi va conchide: „Prin urmare, datoria înseamnă a avea în viaţă o singură
voinţă cu Dumnezeu şi cu Hristos, care ne pregăteşte pentru viaţa veşnică” (Pedagogul I, XIII, 101, 1; 2; 102, 4).
În gândirea modernă, noţiunea de datorie a intrat în special în preocupările filosofului Im. Kant . El face distincţia
dintre raţiunea teoretică înclinată speculativ spre valorile ştiinţei, şi raţiunea practică prin care omul intră în cunoaşterea
lumii fenomenale. În cadrul raţiunii practice se află conştiinţa binelui autonom, adică: binele existent în mine ca o lege, ca o
poruncă, ca un imperativ categoric, care impune voinţei săvârşirea lui. El spunea: „Două lucruri mă impresionează în mod
deosebit cerul înstelat deasupra mea şi conştiinţa morală din mine”. Adică, ordinea existentă în cosmos şi ordinea existent în
mine, care mă obligă să fac binele si să evit răul. Astfel prin raţiunea practică binele autonom devine acel trebuie ce se cuvenea
fi primit, acceptat de conştiinţă şi transpus în faptă şi voinţă. El devine astfel obligaţie morală care îţi porunceşte ce trebuie să
faci şi ce nu trebuie să faci. Prin urmare, acest imperativ moral impune săvârşirea binelui ca obligaţie, iar conştiinţa îl
acceptă ca datorie. Această formulare kantiană se numeşte autonomie morală .
Omul trebuie să caute ca binele existent în el să fie descoperit şi impus de raţiunea practică ca un imperativ
universal, ca o datorie universală, redată prin formula: „săvârşeşte fapta ta în aşa fel încât ea să devină universală!”
Noi nu putem accepta caracterul autonom al datoriei morale formulată de Kant, fiindcă Binele există în noi, dar mai
întâi există în afară de noi. EI ne este dat. De unde am avea ordinea binelui în noi dacă nu l-am fi primit din afara noastră?! ...
Apoi, legea morală care impune datoria nu este numai în raţiune practică, ci este şi în afara noastră. Legea ne-a fost dată de
Dumnezeu şi reprezintă expresia Binelui absolut. De aici imperativul datoriei obiectiv şi universal, faţă de imperativul
categoric kantian, relativ şi subiectiv. Deci, morala creştină se pronunţă pentru heteronomie morală , înţelegând că Binele pe
carte îl avem în suflet şi trebuie împlinit reprezintă mai întâi voinţa lui Dumnezeu.

II. Aspecte ale datoriei în Sfânta Scriptură

Datoria poate fi privită într-o formă externă referitoare la legea morală, prin acel „eşti dator”. Formula generală prin
care se exprimă este: „săvârşeşte totdeauna ceea ce este posibil pentru înfăptuirea binelui”. Forma legalistă - exterioară a
datoriei este determinată de două aspecte ale vieţii, unul negativ , altul pozitiv:
1. teama de pedeapsa neîmplinirii datoriei.
2. interesul pentru dobândirea bunurilor pământeşti necesare vieţii.
În Vechiul Testament este dominant aspectul legalist al datoriei. Cel ce împlineşte legea şi-a împlinit şi datoria faţă de
Dumnezeu şi de semeni. Acest caracter minimal al datoriei creează conştiinţa suficienţei morale, ce poate duce la mândria
„împlinitorilor legii”, specifică fariseilor ... Adică, simpla împlinire formală a poruncilor legii plafonează tendinţa de
desăvârşire a spiritului, prin „satisfacţia” împlinirii datoriei.
În Noul Testament datoria primeşte un caracter superior celui din Vechiul Testament, fiindcă vizează aspectul interior
al datoriei, ca armonizare între legea lui Dumnezeu şi conştiinţa omului. Împlinirea datoriei nu va echivala cu împlinirea
mecanică a legii, indiferent de adeziunea conştiinţei... Sfântul Apostol Pavel îndeamnă să ne supunem autorităţilor statului „nu
din teamă, ci din conştiinţă" (Romani 13, 5). Participarea conştiinţei face ca datoria să se identifice cu iubirea. Altfel spus, sunt
dator nu numai să împlinesc legea lui Dumnezeu ca formă exterioară, ci motivată totdeauna de iubirea faţă de Dumnezeu şi
faţă de semeni. Imperativul iubirii deschide datoriei un orizont maximal, despovărând-o de sub apăsătorul jug al legii.
Mântuitorul spune: „Aşa şi voi când veţi face toate cele ce vi s-au poruncit, să ziceţi: suntem slugi netrebnice, că ceea ce am
fost datori să facem, am făcut” (Luca 17,10). Aceasta înseamnă că datoria se înscrie în esenţa vieţii duhovniceşti ca o
neîntreruptă tensiune a sufletului spre atingerea desăvârşirii sfinţiei lui Dumnezeu.
Imperativul împlinirii binelui prin iubire, primeşte ca datorie morală aspectul comuniunii filiale cu Dumnezeu şi
interpersonale cu semenii noştri. Este prea bine cunoscut acest aspect din însăşi Rugăciunea Domnească, în care cerem

32
Părintelui ceresc: să ne ierte nouă datoriile noastre, precum şi noi iertăm datoriile semenilor noştri. Adică, cerem să ni se ierte
greşeala că nu am săvârşit binele pe care îl datoram, ca împlinire a voii lui Dumnezeu, aşa cum nici semenii nu au împlinit
binele pe care ni-1 datorau nouă. Pilda celor doi datornici va exemplifica în mod practic datoria de a ierta pe semenii noştri, şi
necontenit a-i ierta (de şaptezeci de ori câte şapte), aşa cum şi Dumnezeu ne-a iertat şi mereu ne iartă din prea marea lui iubire
fată de noi...
Sfântul Apostol Pavel va accentua aspectul datoriei interioare, pornită din conştiinţă şi concretizată prin iubire în
raporturile familiale şi sociale ale creştinilor: „Bărbatul să arate femeii bunăvoinţa datorată, asemenea şi femeia bărbatului"
(I Corinteni 7,3); „Daţi deci tuturor cele datorate: celui cu darea, darea; ...celui cu cinstea, cinstea ... Nu fiţi datori nimănui
cu nimic, decât cu iubirea unuia faţă de altul, căci cel ce iubeşte pe aproapele a împlinit legea...” (Romani 13,7-8).

III. Împărţirea datoriilor

Noţiunea de datorie este întâlnită atât în drept, cât şi în morală. Deosebirea este însă esenţială, asemenea celei dintre
drept şi morală. Pentru drept datoria se impune, „legea se execută”, indiferent de convingeri. Spunem că datoria are în drept un
aspect coercitiv. În morală este decisiv şi specific factorul intern, cel al conştiinţei. Sub aspectul legii morale datoriile sunt de mai
multe feluri:

l. Datorii naturale , precum datoria de a respecta viaţa altcuiva. Datoriile pozitive sunt indicate de legea morală, care
depăşeşte legea naturală. Exemplul de a iubi pe duşmani.
2. Datorii afirmative ; cinstirea părinţilor. Există şi datorii negative: a nu ucide, a nu fi desfrânat.
3. Datorii absolute prin care se împlineşte dreptatea şi ordinea. Acestea sunt necondiţionate. Există şi datorii
condiţionate , impuse de anumite condiţii.
4. Datorii faţă de Dumnezeu, de sine şi de aproapele.
5. Datorii individuale şi sociale, privesc datoriile faţă de sine şi faţă de societate.
6. Datorii ale dreptăţii şi ale iubirii.
Conflictul sau coliziunea datoriilor se consideră atunci când în viaţă te afli în situaţia că trebuie să alegi din mai multe
datorii care apar în acelaşi timp. De exemplu datoria lui Avraam de a iubi pe Dumnezeu mai mult ca pe oricine şi orice în această
lume, şi cerinţa lui Dumnezeu de a aduce pe Isaac ca jertfă, implicând dragostea naturală faţă de copii.
7. Datoriile superioare şi datoriile inferioare se referă la gradul de obligativitate a poruncilor ce le impun.

IV. Coliziunea datoriilor

S-a stabilit ca o regulă generală în cazul coliziunii datoriilor, principiul că datoriile superioare au precădere faţă de
datoriile inferioare.
Astfel s-au formulat următoarele reguli, spre a ne putea orienta în determinarea a ceea ce este superior faţă de ceea ce
este inferior:
1. Datoriile întemeiate pe legea morala naturală premerg celor ce rezultă din legea pozitivă, fie divină sau omenească.
2. Datoriile ce rezultă din legea dumnezeiască premerg celor ce rezultă din legea omenească (fie ea chiar bisericească).
3. Datoriile negative premerg celor afirmative.
4. Datoriile dreptăţii premerg celor ale iubirii. Exemplu: nu poţi face milostenie din bunurile altuia. Sunt însă cazuri
când datoriile iubirii se impun cu precădere celor ale dreptăţii. Exemplu: preotul şi levitul nu acordă ajutor celui căzut între
tâlhari, pentru că le interzicea legea. Mai de folos ar fi fost să biruiască vocea profetului: „Milă voiesc, nu jertfa” (Osea 6,6).
5. Datoriile sigure premerg totdeauna datoriilor îndoielnice.
6. Datoriile care obligă în mod necondiţionat au precădere faţă de cele ce obligă numai în mod condiţionat. Exemplu:
jertfa pentru Dumnezeu este mai presus de orice bun material.
7. Datoriile generale premerg faţă de datoriile speciale. Exemplu: datoria apărării patriei premerge datoriei de a păstra
bunurile unei persoane.
8. Între datoriile considerate de o valoare egală, trebuie luate în considerare urmările posibile ce rezultă din împlinirea
lor. Exemplu: ajutorarea a doi prieteni poate avea anumite urmări, deosebite unele de altele .
9. Între datoriile de aceiaşi valoare se iau în considerare acelea care au obiectul mai extins. Exemplu: între datoria faţă
de patrie şi faţă de familie, premerge datoria faţă de patrie.

33