LEGEA MORALĂ

1. ORDINEA MORALĂ

1. 1. Noţiuni introductive
a) Ordinea fizică. Această ordine constă în regularitatea cu care se produc fenomenele
naturii (fenomenele fizice) şi îndeosebi în constanţa efectelor ce înso ţesc aceste fenomene, ea
putându-se defini ca raportul constant ce există între fenomenele fizice din lume.
Animalele, plantele, astrele îşi urmează calea fixată lor. Ele îşi cunosc timpul, locul, îşi
urmăresc scopul şi se subordonează cu o necesitate involuntară şi cu o siguranţă ce nu dă greş
unei cugetări mai înalte fiindcă aşa le este dat lor prin tendinţa lor firească, specifică fiecăreia
şi pusă în ele de către Creator.
b) Ordinea logică. Dacă în lumea fenomenelor fizice există o ordine ce nu poate fi
contestată, nu-i mai puţin adevărat că şi în domeniul gândirii omeneşti există de asemenea
o ordine riguroasă.
În general gândirea omenească respectă cu cea mai mare stricteţe anumite principii logice
(principiul identităţii, al contradicţiei, al terţiului exclus şi al raţiunii suficiente ) care
constituie temelia oricărei cugetări sănătoasă.
Aşadar, ordinea logică este o realitate pe care n-o inventează gândirea omenească, ci
căreia doar i se supune. Gândim bine fiindcă ordinea logică se găseşte în însăşi structura
gândirii noastre.
c) Ordinea morală. Noţiunile de bine şi rău sunt universal valabile.
Existenţa conştiinţei morale este garantul cel mai sigur al respectării ordinii morale. În
acest sens se poate vorbi despre existenţa unei ordini morale în lume, ordine ce presupune
existenţa unor valori morale, acestea din urmă fiind impuse prin legile morale.
Deci, după cum ordinea fizică se leagă în mod necesar de fenomenele naturii, iar ordinea
logică de activitatea gândirii omeneşti, tot aşa şi ordinea morală se leagă în mod necesar de
viaţa morală a oamenilor. De aceea această ordine pretinde din partea lor o comportare în con-
formitate cu ea.

1. 2. Fiinţa ordinii morale

Moralitatea este însuşirea ce o dobândesc faptele libere şi conştiente ale omului prin
raportarea lor la legea morală, iar fiinţa moralităţii stă tocmai în raportul sau relaţia dintre
aceste fapte şi legea morală.
Prin urmare, la definirea moralităţii ţinem seama de două condiţii şi anume:
a)de însuşirea specifică a faptelor omeneşti şi
b)de norma sau legea morală la care aceste fapte trebuie raportate în mod necondiţionat.
Deci, în primul rând, e necesar ca faptele omeneşti să fie fapte conştiente, adică să
purceadă dintr-o judecată sănătoasă şi să fie făcute datorită unei chibzuinţe temeinice, iar în al
doilea rând, e necesar ca voinţa omenească, în urma cunoaşterii acestui raport, să se hotărască
în mod liber la săvârşirea faptei respective.
Aşadar, moralitatea faptelor omeneşti rezultă din calitatea lor de fapte conştiente şi libere,
raportate la legea morală.
Din definiţia conceptului general al moralităţii rezultă două importante consecinţe şi anume :
a) numai actele voluntare propriu-zise, adică actele ce rezultă din voinţa liberă şi făcute
cu un anumit scop sunt acte morale în. sine;
b) moralitatea este esenţial legată de persoană şi deci purtătorul propriu şi nemijlocit
al ei este numai o persoană.
Aşadar, punctul central al ordinii morale îl vor constitui faptele morale însele. Ordinea
morală e formată din totalitatea lucrurilor pe care le caracterizează ca fiind mo rale sau şi mai
precis: totalitatea faptelor morale dimpreună cu tot ceea ce se referă la ele.

1. 3. Fiinţa binelui

Orice lege morală pretinde din partea omului săvârşirea binelui, fiindcă în ultimă
analiză legea morală e tocmai expresia acestuia. Aşadar, orice lege morală ne pretinde să
săvârşim binele şi să evităm răul. Ce este binele ?
Binele este esenţa vieţii morale.
Recunoaştem de la început că binele în înţeles moral exprimă totdeauna numai o valoare
morală şi lui i se subordonează toate numirile de bine (sau bun) care se referă la anumite
însuşiri ale lucrurilor, privite prin prisma plăcerii, utilului sau a interesului pe care ele îl pre -
zintă. Prin bine înţelegem tot ceea ce corespunde cerinţelor, dorinţelor şi în general
preferinţelor voinţei omeneşti. Bine nu este, deci, tot ceea ce omul doreşte ori preferă, ci numai
ceea ce conţine în natura sa calităţi care să-1 înfăţişeze ca atare, să-1 poată face vrednic de
dorit. În înţeles moral, binele nu poate fi ceva subiectiv sau numai aparent bun, aşa după
cum ar putea rezulta din înclinările şi motivele personale şi subiective ale omului, ci el trebuie
să fie un bine în sens obiectiv, deci un bine adevărat şi valoros în sine, adică să fie un bine sub
toate aspectele sale. Şi întrucât natura morală a omului este temelia pe care se bazează
valoarea specifică a persoanei morale şi anume demnitatea ei morală, rezultă că însuşirea
specifică a binelui constă în preţuirea demnităţii morale a omului şi deci în respectul
personalităţii sale spirituale.
Potrivit concepţiei creştine, noţiunea binelui moral este inseparabilă de noţiunea
de Dumnezeu, deoarece El, ca spirit absolut, este şi Bine suprem, atât în înţeles metafizic,
cit şi în înţeles moral, şi îşi descoperă credincioşilor voinţa Sa prin legea morală. A face
binele este sinonim cu a împlini voia lui Dumnezeu..
În comparaţie cu binele suprem, se precizează şi noţiunea răului moral care tulbură sau
contrazice ordinea morală. Acesta nu fiindcă ar lipsi creatura de perfecţiune, ci fiindcă stă în
contradicţie cu binele cel mai înalt, deci, cu scopul ultim al întregii creaturi.
Din cele de mai sus rezultă că binele moral constă în supunerea şi dăruirea voinţei
credinciosului voinţei lui Dumnezeu, Binele suprem, şi în iubirea Acestuia în toate împrejurările
vieţii, iar contrariul este răul moral, care înseamnă îndepărtarea de la Dumnezeu.
Dar plecând de la cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan : «Legea prin Moise s-a dat, iar
harul şi adevărul prin Iisus Hristos s-a făcut» (Ioan I, 17), rezultă că prin Iisus Hristos
principiul ultim al moralităţii ia o realitate concretă, înfăţişându-se nouă ca tipul cel mai
desăvârşit al acesteia şi dându-ne, prin harul Său dumnezeiesc, puteri înnoitoare pentru
săvârşirea binelui.
Din punct de vedere teologic, prin harul dumnezeiesc, natura omu lui care a suferit din
pricina păcatului capătă noi puteri, aşa încât creştinul poate ajunge la o adevărată libertate
morală.
Iisus Hristos este desăvârşirea divină întrupată în chip şi viaţă de om.
În ce se arată desăvârşirea morală a lui Iisus Hristos ?
Deosebim trei trăsături fundamentale ale sfinţeniei Sale şi anume: puritatea, iubirea
şi smerenia
a) Puritatea. Sub aspect negativ, puritatea înseamnă lipsă de păcat, neprihănire, iar sub
aspect pozitiv, posesiunea tuturor virtuţilor.
Virtuţile lui Hristos constituie forţe pozitive, care iradiază, atrag şi influenţează.
b) Iubirea. Esenţa binelui este comunicabilitatea. Prin iubire, binele sau puritatea absolută
ni se împărtăşeşte. Binele suprem se împărtăşeşte în sânul Sfintei Treimi, dar şi creaturii.
Iubirea este însuşirea prin care Dumnezeu împărtăşeşte creaturii nu numai tot binele, dar şi pe
Sine Însuşi. Binele este iubire, pentru că iubirea este forţa prin care binele se împărtăşeşte.
Iubirea lui Hristos este excepţională şi unică. El şi-a arătat iubirea prin întruparea şi mai
ales prin jertfa Sa pe cruce. Iubeşte şi ca om pe Tatăl, împlinindu-I voia, întrupându-se,
jertfindu-se. Pe când iubirea noastră este limitată de timp şi spaţiu, iubirea lui Hristos este
absolută.
c) Smerenia este a treia trăsătură fundamentală a sfinţeniei lui
Hristos. Smerenia este haina în care se îmbracă puritatea şi iubirea
pentru ca persoana lui Iisus Hristos sa fie mai apropiată de noi, mai
accesibilă.
Dumnezeu se îmbracă în haina smereniei casă ne apropiem de El. Însăşi întruparea este
primul act de smerenie şi coborâre din înălţimea dumnezeirii la nivelul vieţii omeneşti
(Filip II, 7)

1. 4. Crearea omului – problema moralităţii

a) Există o natură a lucrurilor ca normă a moralităţii ?

Ordinea morală, creaţie a Fiinţei atotperfecte - Dumnezeu, în care există negreşit o ordine
a scopurilor, pretinde din partea tuturor creaturilor împlinirea scopului lor ultim: preaslăvirea
lui Dumnezeu. La această preaslăvire, desigur că indirect contribuie şi lucrurile şi fiinţele
neraţionale, dar în primul rând omul este cel chemat să o realizeze, în calitate de stăpân
pământesc al lumii. El îşi îndeplineşte scopul numai atunci când în mod conştient se
străduieşte să realizeze prin faptele lui înţelepciunea, frumuseţea şi ordinea (binele, adevărul
şi frumosul).
Ordinea morală însă este inseparabil legată de o ordine înăuntrul binelui şi de o ordine a
scopurilor. Ordinea, însă, implică, noţional, reducerea multiplicităţii la unitate, deci clasificare,
precum şi subordonare şi, deci, ierarhizare.
Ordinea morală creştină nu se poate fundamenta numai pe natura lucrurilor, fără
raportarea acesteia la o valoare morală absolută, care este Dumnezeu.
Se poate vorbi de natura lucrurilor ca despre cea mai apropiată normă a moralităţii,
numai raportând lumea creaturilor la Creatorul acestora şi la scopul urmărit de El prin
creaţie.
b) În ce măsură şi in ce sens poate fi considerată natura ome nească normă a
moralităţii ?
 Omul, în calitate de microcosmos, oglindeşte în sine întreg edificiul creaţiei şi este
subiectul datoriilor morale. Având în natura sa chipul lui Dumnezeu, el depăşeşte în
importanţă pe toate celelalte creaturi şi fără îndoială se poate afirma că natura omenească
este pentru om cea mai apropiată normă a moralităţii.
Norma moralităţii trebuie văzută în concordanţa gândirii şi a faptelor omeneşti cu sfin-
ţenia lui Dumnezeu şi cu iubirea nesfârşită faţă de El.
In concluzie, putem spune că, potrivit învăţăturii Bisericii noastre, natura omenească poate
fi considerată ca normă a moralităţii în măsura în care ea ne îndeamnă să împlinim voia lui
Dumnezeu, deci să realizăm binele. Fără raportarea ei la voinţa lui Dumnezeu, voinţă ce se
exprimă în mod deplin în legea pozitivă, natura umană a credinciosului rămâne numai o normă
incompletă şi nesigură pentru adevărata moralitate creştină.

2. ÎMPLINIREA ORDINII MORALE CREŞTINE

2. 1. Condiţiile împlinirii ordinii morale creştine

Dumnezeu - ca Binele absolut (în sens metafizic) este rădăcina, izvorul şi norma absolută a
moralităţii, precum şi ultimul scop al acţiunilor noastre omeneşti. Astfel, potrivit concepţiei
creştine, Dumnezeu este făuritorul întregii ordini morale, iar voinţa Sa este cel mai înalt
principiu al binelui moral.
Considerând astfel lucrurile, înseamnă că această ordine morală se realizează potrivit
anumitor condiţii, care, pe de o parte, se referă Ia Dumnezeu, adică sunt îndeplinite de
Dumnezeu, iar pe de altă parte, se referă la credincios, adică trebuie îndeplinite de către
acesta. Dumnezeu, Binele suprem, trebuie să-şi descopere voinţa Sa şi să ne dea putinţa de a
o cunoaşte şi de a o urma, credinciosul, potrivit naturii sale umane, trebuie să desfăşoare o
activitate proprie pentru realizarea acestei ordini morale.

a. Condiţiile realizate de Dumnezeu pentru ordinea morală.

 Legea morală
 Conştiinţa morală
 Libertatea voinţei

b. Condiţiile ce se referă la activitatea credinciosului în raport cu ordinea morală.

 Caracterul moral al faptelor omeneşti
 Virtutea
 Păcatul

2. 2. Legea – noţiuni introductive

Legea morală este cea dintâi condiţie de care e legată existenţa ordinii morale.
Prin lege se înţeleg directivele sau îndreptarul după care acţionează orice lucru sau fiinţă,
sau o forţă îndrumătoare a acţiunilor sau a efectelor.
Legea trebuie raportată la o fiinţă cugetătoare şi orânduitoare de scopuri. De aceea,
înclinările naturale ale lucrurilor şi ale fiinţelor lipsite de raţiune sunt legea aşezată înăuntrul
lor de Creatorul acestora, expresia voinţei Sale ce se realizează în mod inconştient de către
acestea. Legile acestea constituie reguli de acţiune pentru lucru rile şi fiinţele respective, care
le îndrumează spre realizarea scopului şi a vieţii lor specifice, iar prin aceasta se realizează
ordinea universală.
Dar în înţelesul cel mai propriu, legea este un îndreptar obligatoriu numai pentru
faptele libere şi conştiente ale omului
Acest din urmă înţeles al legii ne intere sează pe noi creştinii în mod special,
fiindcă acesta este înţelesul ei din punct de vedere moral.

2. 3. Legea morală

Legea morală e o dispoziţie sau o prescripţie durabilă care - în mod direct sau
indirect - este expresia voinţei lui Dumnezeu, în vederea realizării binelui.
Considerând legea în acest înţeles, cea dintâi caracteristică a ei din punct de vedere
obiectiv este necesitatea (legea e necesară), iar din punct de vedere subiectiv,
obligativitatea, aceasta înseamnă că legea morală este necesară în mod absolut pentru
ordinea morală, iar omul are obligaţia să o împlinească, nu din constrângere, ci din
propria sa conştiinţă.

1) Legile morale au un caracter imperativ (poruncitor), pe când celelalte legi au numai un

caracter indicativ (sau perceptiv).
2) Prescripţia exprimată prin lege este o prescripţie durabilă sau
permanentă.
3) După învăţătura Bisericii, în mod direct sau indirect, legea morală creştină provine de la
Dumnezeu..
4) Legea se impune unei comunităţi de oameni, unei societăţi determinate
5) Legea morală urmăreşte să îndrume acţiunile membrilor societăţii către un scop comun.
6) O lege, pentru a fi obligatorie, trebuie să fie promulgată, adică să fie investită cu
caracterul de lege de către puterea sau autoritatea legislativă respectivă.
Din cele expuse mai sus cu privire la legea morală, se poate constata că ea este norma
obiectivă şi exterioară pentru acţiunile omeneşti, ceea ce înseamnă că aceste acţiuni nu pot fi
considerate ca morale, decât dacă sunt raportate la lege.

2. 4. Lege, poruncă, sfat

a) Desăvârşirea morală spre care ne Îndeamnă Mântuitorul (Matei V, 48) este scopul pe
care trebuie să-1 urmărească orice creştin. Această desăvârşire nu poate fi ajunsă, însă, decât
numai prin iubirea faţă de Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu, în calitate de cea mai desăvârşită fiinţă,
este scopul nostru ultim spre care trebuie să tindem. A înainta în iubire înseamnă a progresa pe
calea desăvârşirii.
Dar a iubi pe Dumnezeu înseamnă a păzi poruncile Lui, deci, a împlini legea morală: «Cel ce
are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel ce Mă iubeşte» (Ioan XIV, 21).
b) Legea morală creştină e o dispoziţie în vederea realizării binelui, care are caracterul
cel mai general; ea cuprinde prescripţii şi porunci cu privire la săvârşirea binelui obligator,
de asemenea, conţine şi o serie de oprelişti cu privire la anumite fapte.
 c) Porunca morală este o dispoziţie precisă a legii în legătură cu săvârşirea unui bine
determinat şi obligator, sau în legătură cu oprirea săvârşirii unor fapte nepermise. Legea
cuprinde, aşadar, diferite porunci, dintre care unele impun, iar altele opresc săvârşirea unor
fapte.
d) Sfatul moral se cuprinde tot în cadrul dispoziţiilor generale ale legii morale, dar nu
se referă la binele obligatoriu pe care îl pretinde legea, ci la un bine neobligatoriu, sau la
binele permis sau numai sfătuit. Prin neascultarea sfatului, creştinul nu păcătuieşte şi nici nu
se îndepărtează de la împlinirea scopului său, prin împlinirea acestuia, însă, el poate ajunge
mai uşor la un grad mai înalt de desăvârşire.
Filozoful Kant, consideră că voinţa îşi dă singură legea şi o urmează necondiţionat numai
din respectul pur al legii, ceea ce înseamnă că omul este în acelaşi timp şi propriul său legiuitor,
şi propriul său supus: «Lucrează astfel încât maxima voinţei tale să poată deveni lege
universală ».
După doctrina Bisericii însă, omul, în calitate de creatură a lui Dumnezeu, e dependent de
Creatorul său, atât cu privire la existenţa şi fiinţa sa, cât şi cu privire la activitatea sa. Şi
precum omul nu este creatorul propriei sale fiinţe, ca de altfel nici al raţiunii existenţei sale, tot
astfel el nu-şi poate fi nici propriul său legiuitor moral şi cu atât mai puţin creatorul orânduirii
morale în cadrul căreia el trebuie să-şi desfăşoare activitatea.
Aşadar, principial, legea morală în creştinism este heteronomă, dar heteronomia aceasta
este teonomie, deoarece Dumnezeu este, în ultimă analiză, izvorul tuturor legilor morale.
Cu alte cuvinte, în creştinism legea morală nu este o lege străină şi eterogenă fiinţei şi
naturii omeneşti, ci o lege proprie şi specifică acesteia - cu toate că este dată de Dumnezeu - şi
numai prin ascultarea ei credinciosul îşi poate împlini scopul ultim.

LEGEA DIVINĂ

1. LEGEA VEŞNICĂ

1. 1. Noţiuni introductive

Potrivit învăţăturii creştine, Dumnezeu, ca fiinţă atotperfectă, a creat lumea în mod

absolut liber şi, totodată, i-a dat un scop hotărât, corespunzător perfecţiunii Sale divine.
Scopul ultim al creaţiei este Dumnezeu, după cum E1 este şi scopul final spre care se
îndreaptă toată făptura; prin E1 şi pentru El s-au făcut toate şi spre El se îndreaptă toate (cf.
Rom. XI, 36).
Existenţa scopului presupune în acelaşi timp şi posibilităţi de realizare, fiindcă un scop care
nu se poate realiza este un nonsens. De aceea, în scopul divinităţii trebuie să deosebim
următoarele:
 planul creaţiei lumii ce există dintotdeauna în Dumnezeu
 planul mersului lumii către scopul ei ultim
 providenţa dumnezeiască
 Învăţătura Bisericii noastre ne arată că deşi există din veci în Dumnezeu, ea intrând în
vigoare numai deodată cu crearea lumii, primeşte totuşi şi un caracter temporal, devenind
izvorul comun al tuturor legilor.
Astfel, legea veşnică este condiţia obiectivă primordială pentru existenţa ordinii morale.
Ea este temelia şi izvorul tuturor legilor, fiind astfel hotărâtoare pentru existenţa întregii
ordini morale. Ea este legea prin excelenţă care asigură astfel ordinea naturală, fizică, pentru
fiinţele lipsite de raţiune, cât şi ordinea morală, pentru fiinţele raţionale.
Deşi învăţătura despre legea veşnică şi-a primit fundamentarea şi dezvoltarea ei în învăţătura
creştină, totuşi ea nu este specifică numai creştinismului, ci, vom afla o serie de dovezi
despre existenţa acestei legi şi la popoarele antice şi în mod deosebit la greci: filozoful
Zenon , Pindar, Sofocle, Cleante, Heraclit din Efes, Platon; şi la romani:Cicero, Seneca.
Mărturii numeroase asupra existenţei acestei legi se găsesc în Sfânta Scriptură şi în
Sfânta Tradiţie.

1. 2. Însuşirile legii veşnice

Întrucât tot ceea ce există este din voia lui Dumnezeu şi a fost creat de El, desigur că tot
ceea ce există se găseşte încadrat nu numai în planul din veci al creaţiei, ci şi în planul
mersului ordonat al acesteia spre un scop, deci în legea veşnică. Aşadar, acestei legi i se supun
atât creaturile lipsite de raţiune, cât şi cele raţionale, desigur, fiecare potri vit naturii şi
scopului lor, aşa că In cuprinsul ei intră atât ordinea fizică, cit şi ordinea morală.
Aşadar, legea veşnică se extinde asupra tuturor creaturilor atât ra ţionale cât şi
neraţionale, ceea ce înseamnă că ea are un caracter universal.
Cât priveşte necesitatea ei, aceasta rezultă evident din însuşi actul creaţiei, căci
Dumnezeu, Fiinţa atotperfectă, nu putea aduce la existenţă creaturile fără a le da acestora
un scop şi fără a rândui ca toate să tindă spre realizarea acestui scop.
Din universalitatea şi necesitatea ei rezultă şi imutabilitatea sau neschimbabilitatea
ei, căci odată ce Dumnezeu a socotit-o necesară pentru toate creaturile, El n-o va
schimba, fiindcă El e neschimbabil în actele voinţei Sale (cf. Ps. CXLVII, 6 : «Lege le-a pus
şi nu o vor trece»).
Concluzii: legea veşnica e planul din veci al lui Dumnezeu după care se conduc toate
creaturile spre împlinirea scopului lor; ea este suprema lege morală şi izvorul comun al tuturor
formelor temporale ale legii morale, ca şi temelia întregii ordini morale.
Aşadar, putem spune că ea este soarele central împrejurul căruia gravitează întreaga
creatură.

2. LEGEA MORALA NATURALĂ

2. 1. Noţiuni introductive

Legea veşnică, existentă în Dumnezeu din eternitate, se împărtăşeşte în timp creaturilor prin
aşa-numitele legi temporale, întrucât Dumnezeu a sădit în creaturi anumite imbolduri sau
impulsuri spre acţiune, care însă se manifestă în diferite moduri prin legile temporale.
Participarea a fiinţelor raţionale la legea veşnică este legea morală naturală. Legea morală
naturală este, aşadar, prima dispoziţie sau primul impuls sădit de Dumnezeu în firea
oamenilor, prin care aceştia potrivit legii veşnice, sunt conduşi spre realizarea scopului lor.
Legea morală naturală este lumina inerentă firii omeneşti, prin care omul credincios
cunoaşte ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să tacă, sau este cunoaşterea pe care Dumnezeu ne-o
împărtăşeşte prin însăşi natura noastră, pentru a face binele şi a evita răul.
Ea este cuprinsul dispoziţiilor morale pe care Dumnezeu le-a Împărtăşit fiecărui om prin
actul creaţiei, odată cu natura sa, sau i le-a înscris în inimă şi prin care în mod firesc omul
credincios poate săvârşi binele şi evita răul.
Sub aspect subiectiv ea este lumina pusă de Dumnezeu în mintea noastră, prin care
putem deosebi binele de rău, iar
sub aspect obiectiv este suma dispoziţiilor morale pe care Dumnezeu le-a sădit în natura
fiecăruia dintre noi sau i le-a înscris în inimă.
Tot aici trebuie remarcat că legea morală naturală nu este iden tică cu conştiinţa morală,
care este organul de manifestare şi de cunoaştere al legii morale naturale. Conştiinţa morală
este o judecată asupra valorii morale a faptelor noastre proprii (iar uneori chiar ale altora),
ea fiind ceva subiectiv şi temporal, în timp ce legea morală naturală are o realitate
obiectivă, impersonală şi permanentă.

În sprijinul existenţei legii morale naturale, se pot aduce o mulţime de dovezi de

natură şi origine foarte diferită:
a) Cea dintâi dovadă ne-o oferă însăşi raţiunea şi judecata omenească. Dacă scopul
credinciosului este preaslăvirea lui Dumnezeu şi, prin aceasta, câştigarea propriei sale fericiri,
este sigur că Dumnezeu cere de la fiecare credincios să lucreze aici pe pământ şi pentru împli-
nirea acestui scop
b) O altă dovadă pentru existenţa legii morale naturale ne-o oferă experienţa.
Experienţa ne arată că aceste principii pe care omul credincios le urmează nu sunt o creaţie
arbitrară a bunului său plac, ci se prezintă în conştiinţa sa sub forma unor porunci necondiţionat
obligatorii, ca provenind din partea unei puteri mai înalte.
c) Conştiinţa noastră morală, de asemenea, confirmă existenţa legii morale naturale.
Această conştiinţă - atât în experienţa noastră, cât şi în a altora - deosebeşte în mod natural şi
spontan binele de rău şi de câte ori ne-am îndeplinit datoria, trăim sentimentul de bucurie şi
mulţumire sufletească sau cel puţin de linişte, în timp ce atunci când nu ne-am îndeplinit-o,
trăim sentimente de adevărată nelinişte şi mustrare sufletească, ce uneori ajunge până la
obsesie.
d) Alte dovezi pentru existenţa legii morale naturale ne oferă istoria diferitelor
popoare, literatura acestora, apoi sociologia, etnografia etc. Astfel, se constată că la toate
popoarele şi la toate societăţile, oricât de înapoiate, există anumite principii morale
neschimbate, pe care acestea le respectă cu cea mai mare stricteţe şi pe care le socotesc
prescripţii de origine divină.
e) Pentru noi însă, cea mai importantă dovadă despre existenţa acestei legi o constituie
revelaţia dumnezeiască, cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie.(Deut. XXX, 11—
14, Ierem. XXXI, 33, Matei VII, 12, Rom. II, 14—16).
Din Sfânta Tradiţie amintim mărturiile lui Iustin Martirul, Clement Alexandrinul,
Tertulian, Origen, Ambrozie, Augustin, Ioan Gură de Aur etc.
Legea morală naturală se caracterizează prin următoarele însuşiri:
a) Unitatea legii morale naturale. Legea morală naturală după esenţa sa este legea naturii
noastre omeneşti, lege după care noi în mod spontan putem deosebi binele de rău.
Toate preceptele legii morale naturale se reduc la acelaşi legiuitor, la Dumnezeu; au
acelaşi scop: realizarea şi menţinerea ordinii morale, precum şi acelaşi obiect: ceea ce de la
natură e bine sau rău (principiu reductiv), şi toate preceptele ei se pot deduce dintr-un
singur principiu general: binele trebuie făcut, iar răul trebuie evitat (principiu deductiv).
Unitatea legii morale naturale se mai poate deduce şi din unitatea neamului omenesc
(punctul de vedere antropologic), precum şi din unitatea lui Dumnezeu şi din ordinea divină a
lumii (punctul de vedere teologic); toate acestea impun ca datoriile fundamentale să fie aceleaşi
pentru toţi.
b) Universalitatea legii morale naturale. Legea morală naturală nu are valabilitate numai
asupra unui cerc restrâns de persoane, ci se extinde asupra noastră a tuturor, din toate
timpurile şi locurile, pentru că fiind o zestre necesară a naturii noastre omeneşti, domeniul
valabilităţii sale este tot aşa de extins ca şi cel al naturii omeneşti însăşi.
Universalitatea legii morale naturale este un fapt necontestat, dar numai sub raportul
principiilor ei celor mai generale, variabilitatea concepţiilor morale privind, deci, numai
aplicarea acestor principii la cazurile concrete ale vieţii, de aceea şi deosebirile morale in
viaţa diferitelor popoare sunt numai relative.
c) Durabilitatea şi neschimbabilitatea (imutabilitatea) legii morale naturale. Legea
morală naturală nu este susceptibilă de schimbare fiindcă odată ce ea a fost dată ca zestre na-
turii omeneşti de către Dumnezeu, «Dumnezeu nu poate să Se tăgăduiască pe Sine» (2 Tim. II,
13)
Aşadar, legea morală naturală este neschimbabilă, iar neschimbabilitatea ei se bazează atât
pe adevărul cuprinsului său şi pe identitatea şi neschimbabilitatea fiinţială a naturii omeneşti, cât
şi pe neschimbabilitatea voinţei divine.
d) Legea morală naturală nu suferă nici o excepţie prin vreo dispensă sau abatere.
Dacă Dumnezeu ca fiinţă atotsfântă iubeşte totdeauna binele şi urăşte răul, El vrea ca şi
credinciosul să facă totdeauna acelaşi lucru, deci să acţioneze potrivit cerinţelor legii morale
naturale care porunceşte pe cele bune şi opreşte pe cele rele, fiindcă acestea sunt bune
sau rele după însăşi natura lor.

3. LEGEA POZITIVĂ

3. 1. Noţiuni introductive

Dacă legea morală naturală ar fi suficientă pentru a ne conduce la îndeplinirea scopului

nostru, desigur că nu ar mai putea fi vorba de alte legi. Dar o lege deosebită de cea morală
naturală apare absolut necesară tocmai datorită insuficienţei noastre şi aceasta din următoarele
motive:
a) Legea morală naturală este evidentă de la sine numai în principiile ei cele mai generale
(principiile primare), prin care ea îşi asigură absoluta ei universalitate. Cu cât însă se trece la
concluziile concrete ale acestei legi, cu atât prescripţiile ei devin mai puţin clare şi mai în-
doielnice.
b) Legea morală naturală conţine multe prescripţii numai in formă generală. Or, aceste
prescripţii generale trebuind aplicate la cazurile concrete ale vieţii şi determinate mai de aproape,
e necesară o autoritate cere să facă acest lucru şi să le decreteze ca fiind obligatorii.
c) În viaţa noastră, dispoziţiile legii morale naturale sunt prevăzute cu o sancţiune
insuficientă, care pentru raporturile noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de noi înşine nu prezintă
gravitate. Este, deci, necesar un mijloc care, în caz de nevoie, să silească pe cei ce se opun,
printr-o constrângere externă sau prin pedepse.
În lumina învăţăturii creştine, legea pozitivă este o lege dată în timp şi promulgată în mod
expres, fie de către însuşi Dumnezeu, fie de către autoritatea legitimă a societăţii, în scopul
asigurării binelui obştesc.
După cum ea provine în mod direct de la Dumnezeu ori de la vreo autoritate omenească, ea
este lege dumnezeiască sau respectiv, omenească.

3. 2. Însuşirile legii pozitive şi împărţirea ei

 Legea pozitivă trebuie să provină de la autoritatea legitimă, deci de la Dumnezeu sau de

la autorităţile omeneşti respective
 Legea pozitivă nu se poate opune dispoziţiilor unei legi mai
înalte; deci ea nu poate contraveni legii morale naturale, deoarece aceasta este fundamentul şi
premisa oricărei legi pozitive.
 Legea trebuie să urmărească binele obştesc. Aceasta e de altfel
o cerinţă esenţială pentru orice lege. Legea pozitivă mai trebuie să fie dreaptă, deci să nu
contrazică nici o formă a dreptăţii.
 Legea pozitivă omenească trebuie să fie posibilă atât din punct de vedere fizic, cât şi din
punct de vedere moral. Din punct de vedere fizic, ea nu trebuie să ceară eforturi sau acţiuni ce
depăşesc puterile omeneşti mijlocii şi nu poate impune obligaţii contrare legii morale naturale
sau legilor pozitive dumnezeieşti.
Potrivit originii sale, legea pozitivă se împarte în:
a) Legea pozitivă dumnezeiască. Dumnezeu, ca izvor al tuturor harurilor, prin revelaţia
supranaturală i-a dat omului credincios legea Sa pozitivă, spre a-1 conduce la realizarea sco-
pului său ultim.
Din cele arătate rezultă că legea pozitivă dumnezeiască este legea dată nouă de către
Dumnezeu, izvorul întregului har, prin revelaţia supranaturală, pentru ca prin ea noi să ne
putem îndeplini scopul nostru ultim.
b) Legea pozitivă omenească. Viaţa socială presupune o autoritate care să impună supuşilor
anumite legi pentru ca vieţuirea în cadrul societăţii să se poată desfăşura în mod normal. De
aceea, aşa cum ne învaţă Biserica, i s-a cedat şi omului o parte din puterea ocârmuitoare şi
orânduitoare a lui Dumnezeu. Astfel, el poate şi este îndreptăţit să facă uz de puterea ce i s-a dat
din partea Creatorului său şi să facă anumite legi. Prin această activitate, omul credincios devine
părtaş la puterea de conducere a lumii pe care o are Dumnezeu.
Potrivit acestora, vom putea defini legea pozitivă omenească ca fiind legea dată şi
promulgată de către autoritatea competentă a societăţii în scopul promovării binelui comun.

3. 3. Legea pozitivă şi legea morală naturală

a. Deosebirea fundamentală dintre legea pozitivă şi legea morală naturală stă în obligaţie şi
anume: legea morală naturală îşi are teme-iul obligativităţii sale în voinţa necesară a lui
Dumnezeu vestită prin actul creaţiei, pe când legea pozitivă are temeiul obligativităţii sale în
voinţa expresă a lui Dumnezeu sau a legiuitorului omenesc.
b. Legea morală naturală impune numai acele fapte care după natura lor sunt bune şi
necesare orânduirii morale şi opreşte pe acelea care după natura lor sunt rele şi, deci, contrare
 ordinii morale. Legea pozitivă, însă, în afară de faptele amintite, porunceşte şi opreşte şi fapte
care în sine sunt indiferente, sau în cazul că sunt bune, ele nu sunt prescrise de legea morală
naturală.
c. Legea morală naturală se găseşte în firea omului şi poate fi cunoscută de mintea
omenească prin cugetare, de vreme ce ea în întreaga sa extindere este o zestre a firii omeneşti de
la creaţie.
Nu tot astfel stă cazul cu legea pozitivă care, cu toate că e în conformitate cu natura omului,
nu este nici indisolubil legată de aceasta şi nici nu e; zestrea necesară a acesteia.
d. Legea morală naturală e o lege unitară şi e valabilă pentru toţi oamenii din toate
timpurile şi din toate locurile, precum şi în toate, situaţiile, în timp ce legea pozitivă este valabilă
numai atâta timp şi peste atâta loc şi în acele situaţii sau împrejurări cit se întinde puterea şi
voinţa legiuitorului.
e. Legea morală naturală după esenţa sa este o lege dumnezeiască, în timp ce legea
pozitivă poate fi atât dumnezeiasca, cât şi omenească. Astfel, legea ceremonială mozaică e legea
pozitivă dumnezeiască, legile diferitelor state din trecut şi de astăzi sunt legi pozitive omeneşti,
iar legile care orânduiesc viaţa Bisericii sunt fie legi pozitive dumnezeieşti, fie legi pozitive
omeneşti.

4. LEGEA VECHIULUI TESTAMENT

4. 1. Împărţirea şi caracteristicile legii Vechiului Testament

Legea Vechiului Testament se împarte în mod obişnuit în legea premozaică şi legea

mozaică.
a. Legea premozaică. Legea premozaică cuprinde toate poruncile date de Dumnezeu înainte
de Moise, iar în mod deosebit, lui Noe şi lui Avraam.
1) Poruncile noahitice (Legea lui Noe). Sub acest nume se înţeleg poruncile primite de Noe
după potop, prin care se întăresc unele restricţii impuse protopărinţilor noştri şi se opreşte
săvârşirea unor delicte ce s-au ivit între oamenii biblici după căderea în păcat (Gen. IX, 1—7).
2) Poruncile date lui Avraam. Dumnezeu a ales pe Avraam ca organ al descoperirii voinţei
Sale, promiţându-i că din seminţia lui va ieşi un popor numeros ca stelele cerului şi ca nisipul
mării. Dumnezeu a încheiat cu el legământ întărit prin simbolul tăierii împrejur şi îi dă o întreagă
serie de porunci.
b. Legea mozaică. Această lege trebuia să pregătească poporul Israel pentru viitorul său
mesianic, urmărindu-se mai întâi propria lui mântuire, iar apoi mântuirea tuturor ( Galat. III, 24).
Această pregătire avea să se facă prin:
 credinţa într-un singur Dumnezeu (monoteism religios),
 întărirea conştiinţei păcătoşeniei şi a vinovăţiei
 speranţa dobândirii unui Mântuitor.
Legea mozaică cuprinde prescripţii de conţinut şi scop diferit. Ea se împarte în lege morală,
lege ceremonială şi lege politică (civilă sau juridică).
1) Legea morală. Prescripţiile de cuprins pur moral sau legea morală se cuprind în cele zece
porunci ale Domnului sau în Decalog, care conţine «cuvintele vieţii» (Fapte VII, 38). Cele zece
porunci sunt expresia voinţei lui Dumnezeu celui viu, având menirea să împărtăşească această
viaţă, cum sună porunca Domnului: «Păziţi toate poruncile Mele şi toate hotărârile să le ţineţi,
căci omul care le plineşte va trăi prin ele...» (Lev. XVIII, 5).
2) Legea ceremonială. Ea conţine prescripţii variate de natură externă care au numai o
însemnătate simbolică şi tipică. Toate prescripţiile ceremoniale ale legii Vechiului Testament
(actele sfinte, aducerea jertfelor, lucrurile sfinte, spălările etc.), urmăresc pregătirea poporului
evreu - o pregătire internă - pentru marea operă a mântuirii ce avea să fie realizată prin Iisus
Hristos
3) Legea politică (civilă sau juridică). Această lege se referă la organizarea poporului evreu
într-o formă de stat teocratică. Obligaţia legii politice a încetat în mod parţial prin venirea
Mântuitorului, iar în mod definitiv, prin distrugerea statului evreu de către romani (anul 70
d.Hr.).
Legea morală a Vechiului Testament a însemnat pentru fiii lui Israel un fel de pecetluire
divină, fiind instrumentul prin care aceştia au fost decretaţi ca aleşi ai Domnului între toate
popoarele (Înţelep. lui Solomon XVIII, 4).
Dar cu toate că această lege este temelia întregii moralităţi, ea rămâne totuşi imperfectă atât
în formularea sa (deoarece în cea mai mare parte conţine numai porunci prohibitive), cât şi în
realizarea ei.
E adevărat că împlinirea legii era dominată de frica de pedepsele temporale şi de speranţa
într-o răsplată pământească.
Legea era lipsită de har, dar întrucât ea a arătat drumul spre scopul, ultim, căutând să
înfrâneze pornirile păcătoase şi să menţină trează conştiinţa morală a evreilor, ea era «sfântă
şi dreaptă şi bună» (Rom. VII, 12).
Este, de asemenea, demn de remarcat faptul că legea Vechiului Testament constituie o
singură unitate.

4. 2. Decalogul

Decalogul (Ieş. XX, 2—17) este pecetluirea dumnezeiască a îndreptarului sădit dintru
început de Creator în firea noastră, ca să ne călăuzească pe căile vieţii. Cu toate că Decalogul
este temelia moralităţii, totuşi el a devenit baza adevăratei morale numai atunci când a fost
completat cu idei mult mai înalte şi mai valoroase în sensul şi în spiritul profeţilor, dar mai ales
în spiritul învăţăturii evanghelice (cf. Matei V, 20—48). De aceea în explicarea Decalogului va
trebui să ţinem seama şi de aceste consideraţii.
Porunca I:«EU SÎNT DOMNUL DUMNEZEUL TAU, CARE TE-A SCOS DIN
PAMÂNTUL EGIPTULUI ŞI DIN CASA ROBIEI. SA NU AI ALŢI DUMNEZEI AFARA DE
MINE».
Porunca aceasta arată israelitenilor că singurul lor Dumnezeu pe Care trebuie să-L cinstească
fiecare şi afară de Care nu trebuie să aibă nici un alt Dumnezeu este El, Iahve, Cel ce i-a scos din
robia Egiptului.
Ea se adresează însă nu numai evreilor, ci deopotrivă şi creştinilor, cerându-le să creadă în El
ca în Adevăratul şi Singurul Dumnezeu şi în afară de El să nu socotească drept Dumnezeu nici
un alt lucru sau făptură.
Faptele contrare acestei porunci sunt: credinţa în idoli, erezia, schisma, apostazia,
indiferentismul religios, superstiţia, credinţa în alţi dumnezei, iubirea de sine peste măsură etc.
Porunca a II-a :«SA NU-ŢI FACI CHIP CIOPLIT ŞI NICI UN FEL DE ASEMĂNARE A
NICI UNUI LUCRU DIN CÂTE SUNT ,1N CER, SUS, ŞI DIN CÂTE SUNT PE PAMÂNT,
JOS, ŞI DIN CÂTE SUNT IN APELE DE SUB PAMÂNT. SĂ NU TE 1N-CHINI LOR, NICI
SA LE SLUJEŞTI».
Porunca aceasta se referă în mod deosebit la cinstirea lui Dumnezeu, ce rezultă din porunca
întâi. Cinstirea lui Dumnezeu sau adorarea I se cuvine numai Lui, deci este oprită orice închinare
faţă de orice fel de chip cioplit (idol), ca de altfel şi facerea acestor chipuri, indiferent ce ar
reprezenta ele.
De aici nu rezultă că ar fi oprită şi în creştinism înfăţişarea în chipuri a unor persoane care au
dobândit harul divin şi totodată cinstirea chipurilor acestora reprezentate prin icoane.
Totodată, această poruncă opreşte pe creştin de la închinarea la orice fel de «idoli», adică de
la orice pofte şi patimi ruşinoase : iubire de argint, desfrânare, lăcomie, dorinţa de parvenire
etc., care asemenea idolilor înrobesc pe creştin ( Colos. III, 5 ,Filip. III, 19 ; Tit I, 12 etc.).
Porunca a III-a :«SA NU IEI NUMELE DOMNULUI DUMNEZEULUI TAU IN
DEŞERT i CA NU VA LASĂ DOMNUL NEPEDEPSIT PE CEL CE IA IN DEŞERT
NUMELE LUI».
Porunca aceasta opreşte orice luare în deşert a numelui lui Dumnezeu, întrucât aceasta
contrazice datoria pozitivă a cinstirii şi preamăririi lui Dumnezeu.
Cel ce va lua numele lui Dumnezeu in deşert, printr-un jurământ strâmb sau prin făgăduinţă
neîmplinită, va fi vinovat înaintea lui Dumnezeu. Această poruncă opreşte, de asemenea, orice
blasfemie sau hulă la adresa lui Dumnezeu, adică blestemul şi sudalma sau înjurătura,
necinstirea lucrurilor sfinte, folosirea numelui lui Dumnezeu în lucruri de ruşine etc.
Porunca a IV-a:«ADU-ŢI AMINTE DE ZIUA ODIHNEI, CA SA O SFINŢEŞTI».
«Şase zile să lucrezi şi-ţi fă in acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna
Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta,
nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, şi nici un dobitoc al tău, nici străinul
cel ce locuieşte cu tine. Căci în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul şi marea şi toate câte
sunt într-însele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit; pentru aceea a binecuvântat Domnul ziua a
şaptea, şi a sfinţit-o».
Prin cuvintele introductive : «Adu-ţi aminte...», Dumnezeu atrage deosebita luare-aminte
asupra însemnătăţii acestei porunci de caracter absolut pozitiv şi anume asupra însemnătăţii zilei
de odihnă consfinţită de Dumnezeu: ziua sâmbetei.
Prin faptul că această poruncă precizează numărul zilelor în care fiecare trebuie să lucreze,
ea impune tuturor îndatorirea de a munci.
Faptul că în Noul Testament ziua sabatului (sâmbetei), deci, ziua a şaptea, a fost înlocuită cu
ziua duminicii (ziua întâi) nu schimbă întru nimic caracterul sfinţeniei zilei de odihnă, după cum
nu îndreptăţeşte pe nimeni a serba mai departe ziua sâmbetei ca zi de odihnă şi nu ziua
duminicii.
Porunca a V-a:«CINSTEŞTE PE TATĂL ŞI PE MAMA TA CA SA-ŢI FIE BINE ŞI SA
TRĂIEŞTI ANI MULŢI PE PAMÎNTUL PE CARE DOMNUL DUMNEZEUL TAU ŢI-L VA
DA ŢIE».
Recunoscând că temelia nezdruncinată a societăţii omeneşti este familia, această poruncă
stabileşte cea mai importantă datorie pe care trebuie s-o aibă copiii în cadrul familiei şi anume
cinstirea părinţilor.

Se accentuează datoria copiilor faţă de părinţi, fiindcă părinţii au rolul cel mai însemnat în
cadrul familiei.
 Datoria cinstirii părinţilor se împlineşte prin iubirea faţă de ei, prin ascultarea lor, prin
purtarea cuviincioasă în vorbă şi fapte faţă de ei, prin ajutorarea lor cu cele necesare când se
află în nevoie, prin apărarea lor când sunt nedreptăţiţi, prin mângâierea lor în necazuri şi
suferinţe, prin rugăciuni către Dumnezeu pentru sănătatea şi ajutorul lor, iar după moartea lor,
prin rugăciuni şi slujbe pentru odihna sufletelor lor şi în sfârşit, prin păstrarea cu evlavie a
amintirii lor.
Porunca a VI-a: «SA NU UCIZI».
Porunca aceasta opreşte ridicarea vieţii cuiva, adică atât omorul sau uciderea cât şi
sinuciderea.
Viaţa este cel mai preţios dintre bunurile cu care cineva a fost înzestrat de Dumnezeu şi
premisa tuturor celorlalte bunuri. De aceea omul are datoria s-o preţuiască, s-o păstreze şi s-o
îngrijească.
A ucide pe cineva înseamnă a-i ridica viaţa trupească, deci a-i ucide trupul, ceea ce nu e
identic cu uciderea sufletului, care e un păcat şi mai mare decât uciderea trupească (Matei X,
28).
Porunca a VI-a opreşte şi ridicarea vieţii proprii sau sinuciderea; După doctrina Bisericii,
Dumnezeu este Creatorul omului celui dinţii şi al întregii vieţi. De aceea, nimeni nu are vreun
drept asupra vieţii sale decât singur Dumnezeu. Iar întrucât omul trăieşte în societate, înseamnă
că .prin ucidere sau sinucidere se calcă nu numai datoria iubirii faţă de aproapele sau faţă de
sine, ci şi datoria dreptăţii, căci se lipseşte societatea de un membru al ei, deci se nesocoteşte şi
se calcă şi dreptatea socială. De aceea Sfânta Scriptură socoteşte uciderea un păcat strigător la
cer (Gen. IV, 10).
Porunca a VII-a : «SA NU FII DESFRINAT».
Legătura bărbatului cu femeia prin căsătorie este instituită de Dumnezeu deodată cu crearea
primei perechi, Adam şi Eva. Prin această legătură soţii devin un trup (Gen. II, 24) şi
preânchipuie legătura dintre Hristos şi Biserică (Efes. V, 23—32). Prin porunca amintită, Dum-
nezeu dă un adevărat scut legăturii căsătoriei pe care El însuşi a instituit-o şi a binecuvântat-o,
legătură care în Noul Testament este ridicată la rangul de taină (Efes. V, 32).
Numai în cadrul căsătoriei este permisă legătura trupească dintre bărbat şi femeie, pentru ca
prin aceasta să se poată înmulţi neamul omenesc şi evita desfrânarea. Orice altă legătură
trupească dintre bărbat şi femeie este oprită. Cel ce are o astfel de legătură desfrânează.
Desfrânarea unor persoane căsătorite poartă numele de preacurvie sau adulter, iar desfrânarea
unor persoane necăsătorite poartă numele de curvie.
Urmările acestui păcat sunt foarte grave. De aceea este, socotit păcat de moarte.
Porunca a VIII-a : «SA NU FURI».
Deşi bunurile materiale au fost date de Dumnezeu în folosul tuturor, lăcomia a pus stăpânire
pe unii care aleargă după câştigarea şi acapararea cât mai multor bunuri pământeşti, asuprind pe
semeni. Dumnezeu a îngăduit proprietatea personală asupra bunurilor necesare pentru
întreţinerea existenţei proprii şi a familiei, pentru dezvoltarea însuşirilor, dar a obligat pe om s-o
câştige prin muncă cinstită.
Cit despre proprietatea personală asupra unor bunuri ce depăşesc nevoile stricte, aceasta este
condamnată când este agonisită prin mijloace necinstite în dauna altora şi pentru că lipseşte unor
semeni ai noştri.
Însuşirea din bunurile aparţinând avutului obştesc constituie furt, a cărui gravitate creşte pe
măsura valorii pagubei şi a numărului celor păgubiţi. Faptele prin care se calcă această poruncă
sunt: răpirea, furtul, înşelăciunea, exploatarea, camătă, specula, mita, nerestituirea împrumutului,
trăirea din cerşetorie a celor capabili de muncă etc.
Porunca a IX-a :«SÂ NU MĂRTURISEŞTI STRilMB ÎMPOTRIVA APROAPELUI
TAU».
Această poruncă opreşte mai întâi mărturia mincinoasă împotriva aproapelui, apoi opreşte
în general minciuna ca act ce se opune adevărului.
După o definiţie cunoscută, adevărul este concordanţa dintre gândirea noastră şi realitate.
De aceea a cunoaşte şi a recunoaşte adevărul, atât faţă de noi înşine cât şi faţă de aproapele,
este o datorie elementară. In viaţa socială mai ales, adevărul are un rol neasemuit de mare,
fiindcă în funcţie de afirmarea sau recunoaşterea lui se menţin şi alte bunuri spirituale ca,
onoarea şi bunul renume al semenilor noştri etc. De aceea, adevărul trebuie totdeauna
respectat.
In special avem datoria ca atunci când aproapele nostru se găseşte în situaţia de a avea
nevoie de mărturia noastră asupra unui adevăr, noi să nu depunem mărturie mincinoasă asupra
lui, deci să nu nesocotim cu intenţie adevărul.
Faptele contrare acestei porunci sunt: ignorarea vădită a adevărului şi neprimirea lui,
minciuna, făţărnicia, perfidia, calomnia, mărturia mincinoasă şi pâra nedreaptă asupra
aproapelui, linguşirea etc.
Porunca a X-a: «SA NU DOREŞTI CASA APROAPELUI TAUf SA NU DOREŞTI,
FEMEIA APROAPELUI TAU, NICI OGORUL LUI, NICI SLUGA LUI, NICI SLUJNICA LUI,
NICI BOUL LUI, NICI ASINUL LUI ŞI NICI UNUL DIN DOBITOACELE LUI ŞI NICI DIN
CITE ARE APROAPELE TAU».
Poruncile care sancţionează înstrăinarea bunurilor aproapelui cuprinse în Decalog sunt
două şi anume: porunca a VIII-a şi porunca a X-a. Dar în timp ce porunca a VIII-a se referă In
mod special la oprirea însuşirii reale şi faptice a bunurilor respective, porunca a X-a merge mai
departe şi pune frâu chiar poftelor şi dorinţelor lăuntrice ale inimii după bunurile altuia. Se
dovedeşte că toate poruncile Decalogului sunt de origine divină tocmai fiindcă dispoziţiile
acestei porunci străbat până în cele mai adânci cute ale sufletului omenesc, cerând ca omul
credincios să-şi supună voinţei lui Dumnezeu nu numai faptele exterioare, ci şi gândurile cele
mai ascunse ale sale.
Concluzii
Scurte, limpezi şi larg cuprinzătoare, cele zece porunci alcătuiesc un îndreptar de căpetenie
al vieţii morale creştine, fără care nu-i cu putinţă nici un fel de virtute şi vrednicie. Ele stau la
temelia vieţii morale a fiecărui creştin. Fără păzirea lor nu putem păşi spre ceva mai înalt. Căci,
pe lângă îndatorirea de a nu face rău, avem şi pe aceea de a face bine. Cele zece porunci sunt o
frână şi o stavilă în calea iubirii nemăsurate de sine, a silniciei şi a răutăţii.
Descoperite de Dumnezeu lui Moise acum 3500 de ani ele nu şi-au pierdut deloc
însemnătatea. Ele sunt şi azi cel mai de seamă îndreptar de viaţă, recunoscute de credincioşi ca o
veche şi preţioasă comoară de învăţături morale.
Mântuitorul are cea mai mare preţuire pentru Decalog, din care nu schimbă nimic, ci numai
îl întregeşte, îl întăreşte şi împlineşte (Matei V, 17).
Sfânta noastră Biserică preţuieşte Decalogul ca începutul şi temelia vieţii creştine, aşezîndu-
1 în fruntea tuturor celorlalte porunci şi îndatoriri ale credincioşilor ei.