Sunteți pe pagina 1din 7

C a p i t o l u l I I

Morala
Binele si răul
Omul trăieste într-o lume fizică, naturală, dar si într-o lume axiologică,
al cărei nucleu este lumea morală. Moralitatea actiunilor omului contribuie la
definirea acestuia ca fiintă liberă, deoarece:

1. Legile naturii îl constrâng pe om să trăiască într-un anumit mod, adică


există un determinism fizic, natural, explicat prin cauze si legi fizice, care îl
constrâng pe om să-si trăiască viata într-un anumit fel, pentru că el nu poate
decât să cunoască aceste legi naturale si să actioneze în conformitate cu ele,
deoarece, dacă nu le-ar cunoaste, sau le-ar cunoaste, dar nu le-ar respecta,
toate actiunile lui ar esua. De aceea, determinismul fizic introduce în Univers
un factor de ordine, dar si de necesitate, care ne permite să ne întrebăm
dacă într-o lume guvernată de legi si cauze fizice, mai putem fi liberi.

2. Pe lângă legile naturii, în viata omului funcționează și legi morale.


Întrebarea este dacă necesitatea emană sau dacă legile morale au un
caracter la fel constrângător ca cele fizice. Din acest punct de vedere, cel
puțin aparent, legea morală este mai puțin inflexibilă decât cea fizică, în
sens că și ea cere omului s-o respecte, dar îi lasă posibilitatea să aleagă între
bine și rău, pentru că omul, prin natura lui, este înzestrat cu liber arbitru, i.e.
cu capacitatea de a alege. Dacă omul are această capacitate, și dacă prin
libertate, înțelegem posibilitatea de a alege, rezultă că omul nu este doar o
ființă necesară, care trăiește doar după legi și cauze implacabile, ci și o ființă
liberă. Ba mai mult, pentru că binele și răul, dreptatea și nedreptatea sunt
valori, acest lucru mai înseamă și că omul este o ființă axiologică, este homo
valens, adică o ființă valorizatoare, un subiect axiologic, capabil să
prețuiască binele și răul, și să-l creeze, în general să creeze valorile morale,
politice, economice, estetice, științifice, filosofice.
Cuvântul „valoare”, vine din limba latină, de la valor, -ere, care
înseamnă a valora sau a fi bun purtător. Valoarea are, în concepția omului,
mai multe atribute:
I. În mod obișnuit, este o calitate a lucrurilor sau persoanelor sau o
calitate a lucrurilor omenești de a fi sau a nu fi conforme cu o normă sau un
ideal, un scop, ceea ce înseamnă că toate lucrurile, persoanele,
comportamentele care respectă norme sunt valori și care le încalcă sunt
non-valori.
II. Tot în mod obișnuit, prin valoare, se înțelege ceea ce-l face pe om
demn de stimă, adică ceea ce îi determină pe ceilalți oameni să-l aprecieze,
să-l prețuiască.
III. S-a mai spus că valoarea reprezintă tot ceea ce este dezirabil, adică
orice grup omenesc, orice societate trăiește după anumite norme, idealuri și
scopuri. În măsura în care comportamentul unui om, faptele sale, acțiunile
lui, creațiile sale sunt conforme acestor norme, scopuri și idealuri acceptate
și cultivate de societate sunt dezirabile, iar în măsura în care le încalcă –
sunt indezirabile. Precizez că dezirabilitatea nu se confundă cu dorința,
pentru că nu tot ceea ce dorește omul la un moment dat este dezirabil, adică
in concordanță cu scopurile, normele, valorile. Ba dimpotrivă, frecvent se
întâmplă să dorim ceva, fără ca acel ceva să fie în conformitate cu normele,
scopuri și idealuri. Această accepțiune a valorii accentuează foarte tare
istoricitatea ei, adică faptul că, de la o perioadă de timp la alta, conținutul
valorii s-ar modifica, pentru că se modifică normele, scopurile și idealurile
sociale. Teoretizarea istoricității valorii poate să cadă într-un relativism
axiologic atât de profund, încât să se nege efectiv existența valorilor pentru
că, dacă valoarea ei se modifică de la o epocă la alta, pentru că se modifică
normele, scopurile și idealurile epocii, înseamnă că ea nu este adaptabilă, nu
este transcendentă, că are un conținut istoric relativ și mai poate să însemne
că, de la un grup la altul, dacă în această epocă istorică schimbându-se
scopurile, normele și idealurile, se schimbă și valorile, și (...) relativizăm atât
de tare valorile, încât le putem anula. Ba mai mult, putem duce relativizarea
până la individualizare, și să spunem că există tot atâtea valori, câți indivizi,
și că valorile se schimbă de la un individ la altul, adică, prin împărțire,
valorile dispar, pentru că ce este că ce este valoare pentru un individ, grup,
perioadă istorică, poate fi non-valoare pentru alt individ, alt grup, altă
perioadă istorică și, cu toate aceste constatări pe care logica cotidiană este
înclinată să le accepte foarte repede, pentru că par adevăruri de ordinul
evidenței, nu trebuie să uităm că omul, de la venirea pe lume, până astăzi, a
preferat binele răului și că, într-adevăr, unele conținuturi particulare ale
binelui și dreptății s-au schimbat, iar altele au rămas constante. Această
[idee] a determinat o parte a filosofilor să situeze valorile într-o lume
transcendentă, să-i dea un caracter absolut.
IV. Pentru că toți oamenii sunt ființe axiologice, valoarea ar reprezenta
ceea ce-i unește pe oameni și că, în ultimă instanță, ar fi esența naturii
umane. Ar fi un atribut esențial al valorii, alături de istoricitate,
transcendență, și delegarea ei de către norme, scopuri și idealuri.
V. Valoarea este acea entitate care se poate distribui, fără să se împartă,
adică: spre deosebire de bunuri care, atunci când se distribuie, se
împuținează și sunt limitate, (...) valorile, când se divizează între oameni nu
se împuținează, nici măcar nu rămân constante, ci sporesc: de exemplu,
valoarea unei poezii sau a unei simfonii, sau o valoare politică, filosofică, sau
valoarea binelui, a dreptății, are capacitatea de a se diviza tuturor oamenilor
fără să se împuțineze. Ba mai mult, cu cât mai mulți oameni o tratează ca
valoare, ea sporește. Cu cât mai mulți oameni consideră că poezia lui
Eminescu e o mare valoare, [cu atât crește valoarea poeziei lui Eminescu],
pe când orice bun [care se împarte mai multor oameni scade în cantitate].
VI. Din păcate, spune Noica, valorile au fost confundate cu bunurile, [deci]
trebuie să limpezim lucrurile și să renunțăm la această confuzie, pentru că
nu există sinonimie, pentru că bunurile se împart, adică se împuținează, deci
este impropriu să numim titeiul sau gazul natural, care se împart – valori (...).
VII. Valoarea este fundamentul alegerilor omenești. Tocmai de aceea, omul
reactionează diferit, în diferite situații. Pe de altă parte, trebuie să
conștientizăm că alegerile umane pot fi rezultatul unor decizii spontane, de
moment, în care nu se exprimă o decizie axiologică conștientă. Cât ar fi de
spontane aceste decizii, nu sunt total în afara axiologicului, pentru că, prin
educație, omul își formează un simț, un instinct, care îl ajută să aleagă
spontan, prompt, în conformitate cu valorile în care crede. Alteori, e rezultaul
unui proces îndelungat – când suntem puși în fața unor situații problematice,
care permit mai multe situații, cu privire la rezultatul alegerii noastre. În
acest caz, duplicarea valorii în actul alegerii este fundamentală. În astfel de
situații complicate, deliberarea se poate face printr-un dialog cu noi înșine,
sau împreună cu ceilalți oameni, sau, cel mai bine,
printr-o comunicare cu sinele nostru, dar și cu semenii. Și totuși, într-un
anumit moment, fiecare poate spune că unele sunt bune, altele rele, și că ele
trebuie alese, chiar dacă aparent, lipsește convorbirea cu ceilalți și
convorbirea cu tine însuți.
VIII. Valorile se polarizează în funcție de centrul nostru de interes. De
aceea, unele [valori] sunt (...) pozitive, altele negative. Cele pozitive sunt
promovate, cele negative sunt evitate. Efectul este că apar cuplurile de
valori și că valorile [sunt exprimate prin] termeni dependenți, adică n-am
putea gândi binele dacă n-ar exista răul, la fel sublimul [ar fi de neconceput,
fără corelativul său -] grotescul. Precizez că aceste cupluri axiologice au
caracter obiectiv, nu subiectiv (...).
Termenul provine de la „axios” – demn și „logos”. Înțelegem prin
„axiologie” teoria generală a valorilor, care studiază natura lor, judecățile de
valoare, criteriile axiologice. În axiologie, au existat și există două tendința
distincte: pe de o parte, se susține că valoarea are o natura obiectivă, așa
cum deja demonstra Platon în secolul al IV-lea î.e.n., și, fiind obiectivă, este
transcendentă, absolută, imuabilă. Cea de-a doua tendință ne spune că
valoarea este de natura subiectivă, pentru că este eminamente dependentă
de subiectivitatea omului, fiind o creație a acestuia. În morală, sunt studiate
cele mai importante valori cu care operează axiologia: binele și răul.
Problema acestor valori de bine și rău apare când reflectăm asupra
raportului dintre scopurile noastre și realitatea pe care o vizează. Din punct
de vedere moral, factorii care contribuie la realizarea scopului aparyin
binelui, în timp ce [acei factori care împiedică realizarea scopului sunt
considerati apartinători răului] (...).
Înainte de a încerca să explicăm originea conceptelor de bine si rău,
mai trebuie să precizăm că o trăsătură esentială a fiintei umane este
valorizarea obiectelor, semenilor săi și faptelor. Când omul valorizează, îsi
proiectează subiectivitatea asupra cosmosului, asadar niciun obiect nu este
[un obiect oarecare, un obiect lipsit de o anumită valoare]. Niciun om nu este
om ca atare, ci este prieten sau dusman, străin sau cunoscut. Aceasta
înseamnă că valorizarea este o trăsătură fundamentală a naturii umane. Pe
de altă parte, omul nu se mulțumește sa valorizeze obiectele, pe semeni sau
faptele lor, ci si pe sine însusi ca fiintă morală. Când se valorizează pe sine
însusi ca fiintă morală, foloseste conceptul de virtute, pentru că virtutea este
scopul suprem al vieții omului, ceea ce înseamnă că, pentru a cunoaște omul
din perspectivă morală, [trebuie să cunoaștem virtutea].
Etica sau morala abordează virtutea din trei persepctivă:
I. Perspectiva teoriilor morale, care încearcă să definească binele si răul (...);
II. Etica aplicată, care porneste de la o analiză completă a situatiilor concrete
de viată, din care derivă valori si principii morale.
III. Codurile morale, care abordează valorile si principiile morale din
perspectiva traditiei, pentru că aceste coduri sunt produsul traditiei.
Dacă omul valorizează ceilalti oameni din perspectivă morală,
realitatea socială foloseste alte cotegorii morale: este vorba de dreptate si
libertate individuală. Dreptatea îsi poate avea originea în constiinta omului,
în natura umană, în măsura în care suntem convinsi că suntem drepti si buni
prin nasterea noastră. Prin urmare, ne-am fi născut cu un simt al dreptătii,
sau am putea socoti dreptatea nu ca un simt înnăscut, ci ca o conditie
necesară convientuirii, fiind, mai degrabă, o conventie utilă, pentru ca
oamenii să poată trăi unul lângă celălalt. În ambele acceptiuni, dreptatea
trebuie să rezolve două mari probleme:
1. problema repartizării bunurilor între oameni;
2. problema egalitătii între oameni.
În schimb, libertatea se consideră a fi o valoare constitutivă a fiintei
umane, ceea ce înseamnă că omul care [trăiește] neliber își degradează
natura umană. Acest concept ne ajută să analizăm, din perspectivă politică,
formele de guvernământ.
Concluzia ar fi că etica și politica dau o explicație (...) semnificației
valorilor umane. În acest context teoretic, se poate discuta originea valorilor
de bine și rău.
Până la Nietzsche, istoricii moralei și psihologii englezi de secol XIX
socoteau că, la roginea conceptelor de bine și rău, stau acțiunile non-egoiste
ale omului – tratate drept bine, de cei cărora le sunt utile. În timp, s-a uitat
utilitatea acestora, pentru că cei cărora le-au fost utile, au pierit, dar
acțiunile non-egoiste sunt, în continuare, socotite a fi bune, în sine. Așa s-a
născut valoarea de bine. Răul, ca valoare morale, s-a născut asemănător,
numai că sunt rele acele acte care nu sunt utile. Cu timpul, s-a pierdut
relația dintre rău și caracterul său inutil și actele inutile au fost tratate ca
fiind rele în sine.
Nietzsche rupe legătura dintre bine-rău și utilitate-inutilitate. El critică
valorile morale, din perspectiva identificării prejudecăților morale, care îl
identifică pe om. Critica acestor prejudecăți dă naștere unei alte perspective.
Pe de altă parte, nu trebuie uitat că Nietzsche a avut o formație filologică
solidă (a predat ca limbile clasice la Universitatea din Basel). Este important
acest amănunt, pentru că, pornind de la prejudecățile noastre morale,
Nietzsche ne oferă o perspectivă etimologică și observă că binele ar însemna
ideea de noblețe, aristocrație, iar răul – ceea ce este vulgar, josnic.
Dihotomia aceasta pe care ne-o propune Nietzsche dintre bine și rău ne
trimite la un construct politic: [gânditorul] ne vorbește de faptul că oamenii
se împart în două grupuri: oamenii cu voință tare – aristocrații și oamenii cu
voință slabă – care sunt robi1. Toți oamenii pot fi dihotomizați astfel: oamenii
cu voința puternică sunt oamenii liberi, iar cei cu voința slabă – nu, pentru că
esența libertății [aparține primilor, respectând dictonul] „eu sunt liber, tu
trebuie să te supui”. [Aceștia sunt] purtătorii progresului omenirii, istoriei
culturii, civilizației, sunt stăpânii care cultivă valorile războiului, curajul,
puterea, forța, fiind și egocentrici. Dintre ei, apare Supraomul, care vine în
istorie ca trăznetul, și care este adevăratul creator genial de istorie și
cultură. Robii acestei lumi au creat o morală resentimentală: ei prețuiesc
valorile de iubire, egalitate, dreptate, democrație, toleranța. Din această
cauză, Nietzsche critică cu maximă duritate religiile care operează cu astfel
de valori: iudaismul și creștinismul2.
În lucrarea Genealogia moralei, ne spune că, la originea binelui și
răului, stă revolta sclavilor: robii nu vor să accepte dominația
artistocraților, de aceea, din resentiment, clasifică drept rele valorile
aristocraților, și bune – valorile lor, de aceea, mândria, curajul, egocentrismul
sunt rele și sunt bune toleranța, egalitarismul, etc. Practic, ei nu fac decât să
1
eu fac precizarea că Nietzsche nu împarte oamenii în cele două categorii din perspectivă rasială;
2
critica din această perspectivă a fost interpretată, în secolul al XX-lea, ca o atitudine antisemită, [ceea ce este] fals, deși
și astăzi, în Israel, este interzisă opera sa filosofică – ceea ce este o atitudine incorectă față de Nietzsche, pentru că el a
criticat în aceeași termeni morala creștină și națiunea germană.
opună mediocritatea – omului de geniu si gradului creativ al societății, care
aduce progresul. Sclavia este un element esenial al educației morale de
astăzi, pentru că societatea noastră este dominată de morala sclavilor.
Concluzia lui Nietzsche este că există morala stăpânilor și morala sclavilor, și
prima este cea care aduce progresul.
Un punct de vedere total diferit ne vine de la Kant, pentru că el așază
originea valorilor și conceptelor de bine și rău nu înafara noastră, nu în
societate, religie sau politică, ci toate valorile morale îsi au originea a
priori în ratiune, pentru că legile morale trebuie să fie valabile
pentru orice fiintă ratională.
Termenul de a priori are o istorie a lui: întâi, este folosit încă din Evul
Mediu de teologii creșteni, care socoteau că existența lui Dumnezeu poate fi
probată și a priori și a posteriori.
TOMA D’AQUINO ne spune, în lucrarea Summa Theologiae, că fiecare efect
are o cauză proprie, dar, în același timp, este o cauză a altui lucru, se
naște aici un lanț cauzal: orice efect are o cauză, și așa mai departe. Lanțul
acesta, observă Toma, nu poate continua la infinit, de acea, se va opri la
cauza primă, care creează fără să fie creată, și care este Dumnezeu. Așa
probează Toma existenta a priori a lui Dumnezeu. De aceea, termenul de a
priori, până la Kant, însemna: „de dinainte existând”.
A posteriori este folosit tot pentru probatoriul existenței lui Dumnezeu, prin
faptul că lucrurile din Universul fizic au fost create de cineva, după ce acel
cineva a venit în lume, și anume Dumnezeu. Aceste două înțelesuri vor
funcționa până în preajma lui Kant, inclusiv Leibniz le va utiliza astfel.
La Kant, a priori înseamnă „dincolo de orice experiență și cunoaștere”
– sunt niște forme: două aparțin sensibilității umane (timp și spațiu) și
douăsprezece – intelectului uman. Acestea sunt transcendente,
transgresează subiectivitatea omului, și omul când vine în Univers, vine cu
ele în gândirea lui, ceea ce înseamnă că au universalitate și necesitate,
rezultă că, de aceea, spune Kant, toate conceptele și valorile morale sunt a
priori în conștiința noastră. Kant socotește că acțiunea cu valoare morală
provine din voința autonomă, care are capacitatea de a-și formula propriile
principii morale.
Kant socotește că a face bine, pe cât e cu putință, este o datorie,
numai că nu toate acțiunile care sunt în conformitate cu datoria sunt și bune,
pentru că sunt bune doar acțiunile care sunt conforme datoriei si care se fac
si din datorie. Există alte acțiuni conforme cu datoria, care izvorăsc dintr-o
înclinație: există oameni înclinați spre simpatie, care fără niciun motiv
vanituos, trăiesc satisfacție și bucurie dacă răspândesc [prietenia și
coeziunea între oameni]. Această acțiune este conformă datoriei, dar nu are
o valoare morală adevărată, pentru că este făcută din înclinație, nu din
datorie. Acțiunile realizate din datorie au valoare nu din scopul pe care îl
urmărim și îl propunem să-l atingem, ci au valoare morală, pentru că se
realizează dintr-o maximă3 dată de voință. Valoarea morală nu depinde de
scopul acțiunilor noastre, ci de maxima din care noi acționăm, maxima fiind
un principiu al voinței autonome, care ne determină să acționăm într-un
anumit mod. Datoria este o anumită necesitate de a respecta o lege (...) de
aceea, valoarea morală a acțiunilor noastre nu este dată de efectul acțiunilor
noastre sau de vreun alt principiu născut din acel efect. Valoarea morală
este dată de respectarea legii de dragul ei – acest lucru nu-l poate face decât
3
o maximă este o gândire formulată concis, care exprimă o normă de conduită;
o ființă rațională. Dacă omul ajunge să-și reprezinte acea lege și să acționeze
conform ei, acțiunile devin morale. Reprezentarea acestei legi echivalează cu
comandamentul formulat de rațiune sub forma unei maxime și respectată de
vionța autonomă. Dacă acest comandament devine un imperativ, Kant
descrie un adevărat proces de creere a legii morale. Pe de o parte, ne cere
ca legea morală să fie formulată de rațiunea noastră, să fie concisă și să
vizeze comportamentul nostru. Ne mai cere să aibă caracter necesar, să fie
respectată de voința autonomă și să se exprime prin cuvinte. Dacă se
obiectivează prin cuvinte, se va numi imperativ. Acesta se exprimă prin
verbul „a trebui” și ne arată cum să ne raportăm la o lege obiectivă și voință
subiectivă. Pentru că exprimăm legea morală, maxima, prin cuvinte, și
folosindu-ne de rațiune, (...) nu e neapărat [ca un imperativ să fie] o
constrângere, o îngrădire. Acesta nu face decât să proclame că a face sau a
nu face ceva este bine. Pe de altă parte, există imperative ipotetice și
categorice.
Imperativele ipotetice exprimă necesitatea practivă a unei acțiuni
posibile, care se realizează pentru că e un mijloc cu ajutorul căruia obținem
un lucru dorit. Imperativele ipotetice, la Kant, se exprimă sub forma
implicației logice, având forme standard: „dacă..., atunci...”, de exemplu:
„dacă dorești să fii fericit, atunci trăiește clipa”. Spre deosebire de cele
ipotetice, imperativele categorice nu identifică niște acțiuni cu rol de mijloc,
ci niște acțiuni dorite prin ele însele, cu rol de scop ultim, care au valoare
intrinsecă, care nu depinde de altceva, de aceea sunt dorite obiectiv și
necesar. Dacă o acțiune este bună (...), este un imperativ ipotetic. Dacă ea
este bună, prin ea însăși, este un imperativ categoric, pentru că ea este
formulată de rațiune cu ajutorul cuvintelor și izvorăște din voința noastră
autonomă. Fiind propria noastră voință, acest comandament exprimă
libertatea noastră, pentru că noi realizăm acea acțiune, nu ne constrânge
nimeni s-o facem. După Kant, există un singur imperativ categoric: „să
actionezi totdeauna conform acelei maxime, care să se poată transforma
într-o lege universală”. Ca urmare, imperativul categoric este un
comandament formulat de rațiune, devine maximă pentru că este concis,
lapidar, dar și pentru că exprimă o normă, un principiu, apoi se transformă
într-o lege universală și are caracter universal și necesar: „Este o datorie să-
ti conservi viata”. Acțiunile noastre pot fi morale sau nu, deoarece, pe lângă
imperativul categoric „conservă-ti viata”, avem în natura umană si o
înclinatie nemijlocită de a trăi, asa că s-ar putea ca acțiunea noastră să se
nască dintr-o grijă plină de teamă pe care o au majoritatea oamenilor, când
încearcă să-și păstreze viața. Aceste acțiuni nu au valoare în sine, pentru că
s-au născut din înclinația de a trăi, deși sunt conforme datoriei, dar nu vin
din datorie. În situația în care asupra omului, planează supărări (...), omul
devine indignat de propria-i viață, de soarta lui, se simte umilit și ajunge să-
și dorească moartea, dar decide să trăiască, deși nu-și mai iubește viața.
Această acțiune devine morală, pentru că e conformă acelei datorii, sau
iubirea poate să fie morală sau nu, pentru că avem în natura noastră
înclinația de a iubi. De aici, putem să facem multe binefaceri în jurul nostru,
fără ca acțiunile noastre să fie morale. În măsura în care noi realizăm
aceleași acțiuni, dar din datorie, atunci devin acestea acțiuni morale.
Pe de altă parte, Kant observă că iubirea nu poate fi poruncită. De
exemplu, porunca biblică „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” trebuie
reinterpretată, în sensul înlocuirii termenului de „iubire” cu cel de „datorie”:
„fă-ți datoria față de aproapele tău ca față de tine însuți”. Spre deosebire de
iubire, datoria se poate porunci, pentru că e un produs al rațiunii. Ca urmare,
orice acțiune care se naște din datoria de a iubi și care ne determină să
facem binefaceri, chiar dacă oamenii respectivi ne sunt antipatici, înseamnă
o acțiune morală. Kant atrage atenția că aceasta nu este o iubire patologică,
ci o acțiune morală, pentru că se naște din datorie. Iubirea născută din
datorie se numește iubire practică. În principiu, Kant a reușit să înlocuiască
teoriile morale hedoniste și eudaimoniste cu o etică deontologică, bazată pe
rațiune practică și voință autonomă. De aceea, el a renunțat să mai caute
fericirea în conținuturile practice (plăcere, rațiune), în favoarea unei
concepții despre morală, care caută fericirea, care ne permite să judecăm
oriunde, oricând (...). De aceea, conceptul central al eticii sale este datoria.
Datoria lui Kant nu se indentifică cu un conținut concret, pentru că poate
caracteriza orice rațiune făcută din respectarea legii morale, care e dată de
voința morală a omului. Nu este determinată nici de Dumnezeu, pentru că
aparține propriei voințe, în stare să-și dea sieși maxime. Voința aceasta ar
exprima absența libertății și a binelui, dacă ar depinde de altceva, dar nu
este așa, pentru că e autonomă: pentru ca astfel de maxime să aibă caracter
particular, trebuie considerate valabile – dacă au caracter (...).
Concluzia este că acțiunea guvernată de imperativul categoric,
realizată de un oarecare, transcende ca om și devine o acțiune a umanității.
Morala datoriei ne ajută să [vedem] umanitatea ca pe un principiu normativ,
care există în fiecare dintre noi. De aceea, Kant ne cere să nu tratăm ceilalți
oameni ca simple mijloace, și să-i privim și ca scopuri în sine, pentru ca
relația noastră cu oamenii să devină morală. Kant atrage atenția că omul,
prin natura lui duală, aparține a două luni:
1. lumea empirică – fenomenală, în care omul nu e liber, ci condus de
principiul cauzalității;
2. lumea lucrului în sine, unde nu există cauzalitate, ci doar libertate. De
aceea, Kant numește libertatea ca postulat al rațiunii practice. Rațiunea
practică lucrează cu trei postulate:
1. libertatea omului prin vointa autonomă;
2. nemurirea sufletului;
3. existenra lui Dumnezeu – nu [în ipostaza de] creator de lege,
întrucât e creată de om. Kant postulează pe Dumnezeu, pentru că trebuie să
existe o diferentă între cel care judecă faptele omului din perspectivă morală
si cel ce le face, un judecător care să stabilească ce e moral si imoral, iar
acesta este Dumnezeu.