PARTICULARITATILE SPIRITUALITATII FILOSOFICE

Ce este filosofia. Incercari de definire a filosofiei

Obiectul si problematica filosofiei
Specificul filosofiei. Filosofia si simtul comun.
Trasaturile principale ale filosofiei
Raportarea filosofiei la alte domenii ale vietii
spirituale (stiinta, religie, arta)
1. Ce este filosofia. Incercari de definire a filosofiei

Aparuta din nevoia de teoretizare a diverselor raspunsuri la marile probleme ale

existentei in general si ale existentei umane in special, filosofia s-a confruntata ca mod
distinct de gandire si ca domeniu specializat al culturii, delimitandu-se de alte tipuri de
’’reconstructie’’ a lumii (mistic, religios, artistic, stiintific), acum aproximativ 3000 ani,
in sec X-ІX i.e.n. in China si India si in sec. VІІ-VІ i.e.n. in Grecia.
Cuvantul ’’filosofie’’ provine de la doi termeni din limba greaca, phila- iubire,
cautare, uramarire – si sophia – intelepciune, cunoastere, asta de a tari, referindu-se la
inclinatia omului catre cautarea, dobandirea si respectarea intelepciunii.
Filosofia ni se prezinta sub uramtoarele ipostaze, pe cat de bine conturate, pe atat
de strans legate intre ele : a) mod de gandire filosofic, generator al unei spiritualitati
distincte in sfera creativitatii ideatice ale omului, b) ansamblul de idei, conceptii, teorii,
puratand amprenta acestui mod de gandire si rezultand din el, si c) constiita filosofica, in
caliate de conditie obligatorie a filosofiei, ce ne ajuta sa intlegem anasamblul acestor
insusiri cu care este inzestrata fiinta umana si care fac posibila atat deschiderea omului
obisnuit catre modul de gandire filosofic, cat si crearea de catre teoreticianul specialist a
ideilor, teoriilor, sistemelor filosofice. Sinteza celor trei ipostaze ne permite considerarea
filosofiei ca sistem coerent de cunostinte ce ofera o interpretare totalizatoare a
universului, implicand o anumita intelegere a conditiei umane, ca si raspunsuri la
intrebarile ce privesc destinul omului in lume si raportul lui cu natura si societatea.

2. Obiectul si problematica filosofiei.

Prin uramare, obiectul si problematica ei au evoluat in istoria culturii o data cu

amplificarea capacitatii spiritului uman de a-si defini si teoretiza propiriile-i determinatii
si de a gasi noi mijloace de surprindere a temeiurilor universului in ansamblul lor.
Daca initial ’philia-sophias’ cuprindea totalitatea elaborarilor teoretice a vremii,
pe masura maturizarii gandirii in general si a celei de tip filosofiv in special, ea incepe sa
se constituie , o data cu sec, VII-VI i.e.n., ca domeniu relativ autonom al culturii, cu
obiect, problematica si finalitate specifice, pe care nici o alta forma a culturii nu si le
poate asuma. ’’Filosofia’’, afirma Lucian Blaga,  ’’o socotim, printre acele preocupari ale
spiritului uman, ca un domeniu autonom, in sensul deplin al acestui cuvant. [..]Gandirea
filosofica se afirma in cadrul spiritului intr-un fel inreductibi, ea implica valori propirii,
orizonturi care sunt ale ei si numai ale ei, mijloace ce-i apartin in exclusivitate si
procedee care o singularizeaza. ’’
Sintetizat in definirile notabile ale filosofiei, obiectul acesteia are un caracter
de maxima generalitate, pt ca orice teorie, reflectie, conceptie filosofica se refera la
univers in ansamblul sau, la lume in integralitatea ei, la existenta din puntctul de vedere
al totalitatii formelor ei trecute, prezente si viitoare. Chiar daca un ganditor isi propune
teoretizarea unor probleme cu caracter mai putin general (origine si evoluatia omului,
relatia de cauzaliate, determinatiile esentiale ale vietii sociale, capacitatea de valorizare a
omului etc.), el se va angaja in demersul respectiv, numai raportandu-se direct sau
indirect la o imagine totalizatoare asupra intregului, numai asigurand teoriei o anumita
integrare in contextul explicativ general.
 In acelasi timp in masa spatio-temporala milenara a sistemelor filosofice, in ciuda
marilor varietati a liniilor de gandire, a teoriilor contradictorii, a miscarilor paralele, a
evolutiilor si involutiilor, a diversificarii in evantai, a paienjenisului de raporturi si a
discrepantelor si discontinuitatilor, se contureaza o problematica comuna, concentrata in
formularea marilor intrebari si raspunsuri filosofice referitoare la trasaturile esentiale ale
existentei umane si extraumane, la raporturile omului cu univesul natural si social, la
capacitatea de cunoastere si creativitate a individului si a colectivitatii etc. Acest proces
este insotit de maturizarea cugetarii filosofice, reflectata, pe de o parte, intr-o dezvolatre
treptata, o amplificare, o extindere a limbajului si problematicii filosofice, iar pe de alta,
intr-o simplificare de tip sintetic, o clarificare prin sistematizare, sau chiar o purificare,
datorita ierarhizarii aproape riguroase a valorilor. Ambele tendinte se explica insasi prin
evolutia omului, a culturii, a civilizatiei sale, a apropietii firesti de aboslut si universal.
Asadar, atat obiectul, cat si problematica filosofiei releva continuitatea,
stabilitatea, cadrul general de definire, permitand clasificari ale curentelor, sistemelor,
scolilor filosofice in functie de existenta unei tematici fundamentate.

3. Specificul filosofiei. Filosofia si simtul comun.

Trasaturile principale ale filosofiei.

Modalitatile de definire a filosofiei ca si pecizarea obiectului si a problematicii ei permit

conturarea specificitatii discursului filosofic, pe care se intemeiaza autonomia acesteia,
distinctia lui de celelalte forme ale culturii (stiinta, religie, arta, morala etc.)
Ca punct de plecare in caracterizarea filosofiei poate fi clarificarea deosebirii
dintre filosofie si simtul comun, deosebire ce poate permite precizarea locului filosofiei
in ansamblul creatiilor spirituale ale omului, intrepatrunderea ei cu acestea, ca si
detasarea de continutul lor. Filosofia prin obiectul ei, se raporteaza la totalitatea
activitatiilor si aspiratiilor umane, ceea ce, la o prima apreciere, ar presupune integrarea
in structura ei a modului de intelegere a lumii la nivelul simtului comun. In realitate insa,
intre modul de gandire filosofic si cel al omului obisnuit, respectiv simtul comun, exista o
diferenta esentiala. Constituit in virtutatea unor idei asimilate de individul uman in
procesul obisnuit al vietii, in convietuirea cu semenii sai simtul comun judeca in termeni
de actiune si utilitate, refelctia deliberata, argumentele abstracte, teoretizarea, speculatia
intelectuala fiid de regula ocolite, daca nu chiar excluse din desfasurarea concreta a
satisfacerii trebuintelor cotidiene.

Simtul comn, afirma Lucian Blaga, apare  ’’ca o realitate psihologica spirituala’’
reprezentand o “medie just echilibrata de reactiuni intelectuale proprii unei colectivitati
umane, aceasta inteleasa mai curand ca o masa omogena, difuza si fara limite precise,
decat ca o organizare diferentiata si de un profil deplin concretizat. Simul comun se
constituie in virtutea unor idei asimilate de individul uman incetul cu incetul, prin
convietuirea cu semneii sai. El este deci in individ un exponent al sociabilitatii acestuia si
se manifesta intr o seama de atitudini si judecati ce implica anume norme adoptate de
colectivitatea umana. In general, simtul comun se calauzeste in judecatile, aprecierile si
demersurile sale, de atitudinea unui realism, ce acorda simturilor o nemasurata, naiva
incredere. In raport cu lumea concreta simtul comun se comporta receptacular, itr-atat ca
nici nu vrea sa admit ca in procesul de luare in primire a lumii ar fi implicata si vreo
activitate a subiectului uman. Simtul comun are despre sine cunostiinta pe care, in relatia
cu lumea concreta ar vedea-o o oglinda, daca in oglinda fenomenele de rasfrangere ar fi
insotite de actele unei luciditati. In consecinta simtul comun va apercia ca tot ce se
comunica subiectului prin ferestrele deschise ale simturilor ’exista aidoma’.
Simtul comun poate asimila elemente ale unui sistem filosofic, fara insa a-si
depasi conditia sa de receptivitate la componentele strict utile vietii obisnuite.
Intelepciunea care isi are sorgintea in simtul comun, se dezvaluie in ceea ce numim
’bunul simt’- sinteza a modalitatilor de rezolvare a multiplelor situatii de viata, bazata pe
o judecata corecta si pe respectarea normelor si preudecatilor curente apartinand
colectivitatii umane respective.
Astfel multe din solutiile empirice oferite marilor intrebari de natura filosofica,
contin in ele fragmenete de explicatii cu caracter logic sau generalizari neintentionate ale
unei experiente indelungate. Modul de gandire filosofic are o structura atat de diferita de
cea a simtului comun s chiar al bunului simt, incat rareori depaseste chiar modalitatile
prin care stiinta, in evolutia ei, alatura prejudecatile concrete ale simtului comun.
Dintre principalele trasaturi ce constituie specificitatea filosofiei sunt :
a) filosofia are posibilitatea si capacitatea de interpreta in mod totalizator
universul, oferind o sinteza a relatiilor intre originea creatorului ce realizeaza o
imagine noua despre lume si refletia metodica cu caracter ordonator si integrator
asupra pluralitatii experientelor de cunoastere ale omului.
b) filosofia contine in ea o modalitate specifica de cunoastere, care se sprijina
partial pe cea stiintifica, confruntandu-se in aceleasi timp cu acestea.
Exprimandu-se in termini conceptuali (notiuni ca: existenta, devenire, spatiu,
timp, libertate, intamplare etc.) filosofia se ordoneaza intr-o structura
demonstrativa cu functii explicative , deci intr-o teorie construita potrivit unor
reguli metodologice.
c) filosofia uramreste nu numai explicarea, interpretarea, creerea unuei viziunui
asupra universului ci si raportarea acesteia la conditia umana.
d) filosofia se caracterizeaza prin insusirea auto-reflexivitatii.Gandul filosofic se
intoarce asupra experientelor, cunostiintelor oferindu-le semnificatii noi,
inteligibile.
Ansambul acestor trasaturi ale filosofiei permit intelegerea deplina a faptului ca
datorita orientarii catre conditia umana, datorita posibilitatilor pe care specificitatea
ei le ofera deschiderii catre straturile mai mult sau mai putin profunde ale formarii
personalitatii, nevoia de filosofie ramane o constanta in dezvolaterea civilizatiei
umane.

4. Raportarea filosofiei la alte domenii ale vietii spirituale (stiinta, religie, arta)

Filosofia si stiinta.
Amandoua de caracterizeaza prin cunoastere, dar in acelasi timp filosofia si stiinta
nu se suprapun, nu se confunda si nu se pot inlocui una cu cealalta. Principalele
deosebiri dintre ele privins obiectul si procedeele folosite in constructiile teoretice
pot fi structurate astfel :
a) daca filosofia studiaza existenta in ansamblu stiinta cerceteaza un anumit
domeniu al existentei si isi pastreaza caracterul paricular
b) filosofia se exprima in notiuni cu grad ridicat sau maxim de generalitate, pe
cand stiintele particulare au propriile lor notiuni specifice, care servesc
necesitatilor teoretice sau practice ale fiecareia
c) in timp ce filosofia raporteaza inteaga sa problematica la conditia umana,
implicand personalitatea omului sub toate aspectele sale, stiinta tinde sa
excluda structurile efctive solicitatnd intens pe cele rational logice.
d) Filosofia se foloseste de mijhoace de convingere justifcandu-si ideile cu
ajutorul valorilor si construind o viziune asupra lumii, care propune idealuri si
norme de viata. Orice filosofie defineste cu atitudine si se defineste ca
atitudine, sper deosebire de stiinta, care nu depaseste sfera demonstratiei
riguroase si a tehniciilor de investigare specifice fiecarei discipline.
O analiza pertinenta a relatiilor dintre aceste doua importante forme ale culturii
presupune luarea in consideratie a puternicelor legaturi dintre ele. Atfel orice
filosofie trebuie sa fie compatibila cu spiritul stiintific al unei epoci, folosindu-se in
acelasi timp de metodele si mijloacele de investigare ale stiintei. Descoperiile
stiintifice reperezinta pentru filosof protestul unor interpretari de amploare care
generalizareaza noile date stiintifice, fara a se orpi insa la ele.
Filosofia la randul ei, fara sa dea solutii directe diverselor probleme stiintifice,
cauta sa intretina un climat favorabil gasirii acestora oferind deseori demersului
cognitiv orientarea metodologica generala.
Filosofia si religia
Amandoua, atat filosofia cat di relgia, raspund unor nevoi produnde ale vietii
uname, privind orientarea multiplelor fatete ale psihicului uman catre un model de
viata, de exhistenta , de concepere intr un anumit fel a raporturilor omului cu natura
si societatea, cu universul in general, si, nu in ultimul rand cu sine insusi.
Filosofia si arta
Specificul filosofiei poate fi inteles si prin surprinderea elementelor care o aproprie
de creatia artistica.

O privire de ansamblu asupra filosofiei surprinde insusirea ei de a fi in

acelasi timp interpretare totalizatoate a lumii (o forma specifica de cunoastere),
reactii axiologica in fata universului (implica un proiect) sin u in ultimul rand
obtiune si decizie in procesul permanent de constructie a umanului (pp manifestare
atitudinala ), fapt ce confera produselor ei capacitatea de a deschide drum
inteligibilitatii si perfectibilitatii omului .