MURGU NELU GABRIEL

Teologie Pastorală, An 4, Grupa 4

gabrielnelu09@yahoo.com

04.02.2022

EXAMEN LA DISCIPLINA MORALĂ CREȘTINĂ

AN 4- SEMESTRUL 1

Subiect:
Virtutea în gândirea antică greco-romană și evaluarea ei din punct de vedere creștin;
specificitatea virtuții creștine!

Rezolvare:

În gândirea greacă arhaică, totalitatea calităților prin care omul ajunge la eudemonie
(starea de bine - care poate fi spirituală, materială, dar de fapt o realitate în viața fiecărui om)
sunt virtuțile. Originea noțiunii de „virtute” este considerată de unii că provine de la „bărbat-
andros”, de unde virtutea ar însemna omenie. În limba romană, vine de la „vir,i” - bărbat,
putere, om. Se observă, deci că toate înțelesurile duc spre noțiunea de „omenie”.
Oamenii virtuoșii erau consderați pricepuți să reacționeze într-un anume fel încât să
ajungă la o bunăstare pe care ei o considerau suficientă potrivit cu ceea ce ei simțeau că sunt
(bunăstare materială, sufeltească).
Sinteza tuturor calităților prin care cineva excela, constituia virtutea completă, ceea ce
mai târziu, în gândirea greacă se va numi „kalos, agatos” ceea ce este și a fost idealul
educației grecești. Deci, omul care, în egală masură este kalos, este și agatos (frumos și bun).
Idealul grecului antic era acela de a fi în bună măsura atât bun cât și frumos. Nu putea
gândi faptul că un om deformat fizic ar fi putut fi și bun.
Grecii au folosit cuvântul „areti,-e” pentru ceea ce se va numi mai târziu „virtute”. Se
consideră de către unii că acest termen se referă la noțiunea de „bărbăție”, alții afirmă că vine
de la verbul „a place” ( fiind expresia prin care se afirmă o personalitate). În perioada pre-
socratică, sec V-IV în. Hr., se considera că și animalele au anumite virtuți, chiar și anumite
obiecte.

1
 Poetul Teognis identifica noțiunea de virtute cu dreptatea. Contemporan cu acesta, în
sec VI, Pithagora dă diferite definiții virtuții, dar o leagă de conceptul de armonie. Pentru el,
un om virtuos era în armonie cu oamenii și cu societatea; un om echilibrat care creea în jurul
său armonie. Tot el va socoti virtutea drept sophia (intelepciune).
Pentru Socrate, virtutea e o cunoaștere, care începe cu, cunoașterea de sine, care duce
la posibilitatea de a acționa în folosul binelui. Virtutea care se manifesta in afara noastră,
poartă denumirea de „eupraxia” (fapta cea buna, actiune buna). În acest fel, omul virtuos este
omul lucid, posibilitatea de a ajunge la această luciditate este deținută de toți oamenii.
Pentru Platon, ucenicul lui Socrate, virtutea este o intelepciune minunată a omului.
Platon vorbeste despre virtute in mai multe dialoguri: ex: in Carmites, unde vorbește de
înțelepciune, spune că ea este o totalitate a virtuților. Platon spune că toate cetatile au la mare
cinste virtutea. Ea este caracteristica fundamentala a unui om drept si bun. Virtutea in
viziunea lui Platon nu este un principiu si nici un dar dat/înnascut al zeilor, ci o exigență, pe
care omul și-o asumă sau și-o impune pentru a fi om bun si frumos.
Conform lui Aristotel, virtutea reprezintă caracteristica ce face ca omul să exceleze în
calitate de ființă cugetătoare. Excelență care, fiind pusă în lucrare, aduce omului starea de
bine. Ceea ce omul deține in mod excelent, este puterea de judecată, rațiunea, mintea, „nous-
ul” mai precis. Prin urmare, ceea ce creează realmente omului fericirea, este lucrarea la cel
mai înalt nivel sau este activarea la cel mai înalt nivel al puterii de judecată, a minții, a acestui
nous. Aceasta constituie pentru Aristotel binele și fericirea omului și ceea ce aduce omului
plăcere maximă, starea maximă de bine.
Pentru antici, lumea de dincolo era o replica subpămanteană a acelei de aici. Până
târziu in istorie, a executa o persoana era un fapt foarte curent, insemna trimiterea ei in
paralela lumii de aici. Pentru acest motiv, idealul educației antice era ca omul să știe cum să
moară. Se punea problema de a avea o moarte fericită, a nu se confunda cu eutanasia
moderna. Anticii nu si-au pus problema nemuririi, timidă în tradiția iudaică, dar pregnant în
creștinism. Hristos ne face să înțelegem că problema este moartea, adică cea duhovniceasca
cu consecință fizica. Existența omului se continuă în funcție de modul în care acesta a trăit în
această viață.
Punctul forte al cunoașterii religioase este acela de a-L recunoaște pe Dumnezeu în
toate lucrările Sale. Norma supremă de conviețuire a omului, este văzută de morala creștină ca
fiind cea care urmărește exclusiv nu eudemonia aici sau acum, ci fericirea în Împărăția lui
Dumnezeu și fericirea pe care omul o simte sau pe care o constată simțind Împărăția lui
Dumnezeu în sine, datorită modului în care a activat iubirea în el și în mediul în care traiește.

2
 Credința, iubirea și nădejdea sunt o unitate, nu ca virtuți separate. Libertatea omului se
împlinește în iubire si în actul de fidelitate către Dumnezeu. Dat fiind faptul că iluminați de
revelația supranaturală, creștinii înțeleg care este vocația omului. Noi avem conștiința unui
punct de referință ca realitate obiectivă.
În acest fel, viața virtuoasă în creștinism este produsul unei realități puternice care ni
se oferă și nu doar produsul stoarcerii posibilităților noastre de a realiza ceva. Această
cunoaștere este și produsul recunoașterii în noi a puterii lui Dumnezeu.
În creștinism, conceptul de virtute a fost înțeles diferit, în sensul că nu este numai
gândirea și comportamentul unui anumit om, așa cum l-au văzut anticii. Pentru romano-
catolici (perioada scolastică în special), virtutea era în legătură cu harul dumnezeiesc, cu
credința și cu faptele bune. Teologii occidentali au insistat mai mult pe impărțirea virtuții
decât pe ființa ei. Se afirmă că virtutea este produsul ostenelilor noastre care trebuie să
rodească în fapte. Protestanții au insistat mai mult pe ființa virtuții decât pe expresia ei în
exterior. De aceea, ei nu au cultivat ideea eficienței faptelor mântuitoare. Prostestanții s-au
lansat foarte mult în operele caritative, pâna le-au institutionalizat.
În concluzie, virtutea este puterea pe care o dobândește creștinul în vederea depășirii
tuturor piedicilor (interioare și exterioare), a tuturor slăbiciunilor, a tuturor răutăților,
greșelilor, care l-ar împiedica pe om la fericirea lui în Dumnezeu și comuniunea cu sfinții, atât
în viața asta cât și cea viitoare.