INTRODUCERE

Odată cu sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, România se găsea într-o criză
majoră ce-și avea originea în conflictul dintre dorința de revenire la cursul firesc din perioada
interbelică și presiunea agresivă și accentuată a comuniștilor de a prelua puterea, spijiniți de
sovietici.
Într-un final, în anul 1946, Comunismul preia puterea prin mijloace mai puțin corecte
și-și instaurează dictatura. Regimul comunist găsește Biserica Ortodoxă Română într-o
ipostază fragilă datorată celor două regimuri autoritare anterioare ( carlist și antonescian).
Aceste două regimuri au încercat permanent să limiteze autonomia Bisericii și să-i modeleze
idealurile în funcție de ideologiile politice ale acestora. Având în vedere experiența Bisericii
cu regimurile anterioare, dar și cu războiul ce tocmai luase sfârșit, slujitorii altarului au
devenit conștienți de ceea ce reprezintă ideologia comunistă atee și de pericolul pe care acest
regim îl reprezenta pentru credință. Cu toate acestea, Regimul Comunist și-a instaurat
dictatura fără probleme și a reușit cu ușurință să-și îndrepte atenția asupra vieții religioase din
România. Astfel, între anii 1948 și 1949, regimul comunist a reușit să-și creeze oportunitățile
și instrumentele prin care să preia controlul asupra vieții religioase și să o modeleze spre a-și
mări sfera de influență în toate ramurile vieții oamenilor.
Comunismul dorea sprijin și loialitate din partea Bisericii, iar în schimbul acestor două
elemente, Biserica primea o autonomie limitată. În această privință, s-au luat măsuri drastice
care au limitat puterea Bisericii și o făceau dependentă de stat. În plan principal, în anul 1948
a fost implementată etatizarea proprietăților private ale eparhiilor și parohiilor, în urmă căreia,
acestea erau deposedate de sursele principale de venit. Iar în plan secundar, s-a încercat
scoaterea religiei din școli și anularea acțiunilor de catehizare a tinerilor. Acest lucru a
împiedicat într- o oarecare măsură misiunea Bisericii de propovăduire a credinței către noile
generații1. În viziunea regimului comuniste, controlul sistemului de învățământ și eliminarea
factorilor care interfereau cu ideologia comunistă reprezentau etapele de bază ce promovau
crearea „omului nou”.
Partidul Comunist și-a extins influența și asupra organizației Bisericii, eliminând prin
pensionare forțată sau caterisire pe ierarhii și preoții considerați a fi piedici în drumul către
putere. Exemple de acest gen sunt Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei, Tit Simedrea,

1
Adrian Nicolae Petcu, „Anul 1948: Catehizarea în Biserica Ortodoxă Română” în Omagiu istoricului Constantin
Buşe, coord. Horia Dumitrescu, Editura Pallas, Focșani, 2004, p. 696.
fostul mitropolit al Bucovinei, Grigorie Leu, episcopul Hușilor și mulți alții. Spre a-și atinge
scopul, regimul a trecut și la arestări în rândul preoților și călugărilor cu pretextul de activitate
„contra-revoluționară”.
În principal, arestările s-au concentrat asupra clericilor ce au desfășurat activitate
politică în partidele istorice sau au făcut parte din rezistența anticomunistă. Pe același motiv s-
au desfășurat arestări și în rândul studenților anticomuniști, teologilor, dar și oamenilor
politici ce s-au implicat deschis în opoziția sau rezistența față de regimul comunist.
Aceste arestări au mers atât de departe și într-un mod atât de absurd încât conducerea
Partidului Comunist a declanșat un val represiv de o nouă anvergură, prin care s-a dorit
eliminarea a oricărei posibile forme de opoziție față de regim. Arestările din anii 1958-1959
au avut în vedere diferitele categorii ce reprezentau așa-zișii „ dușmani ai poporului”.
Au fost arestați cei cei care mai făcuseră detenție, indiferent dacă se manifestaseră sau
nu anticomunist după ce au fost eliberați. Au intrat în vizorul Securității și cei despre care
regimul aflase că au avut o poziție anticomunistă în urma anchetelor brutale din jurului anului
1950. În aceeași măsură, au mai fost considerați la fel de periculoși nu doar cei care
desfășuraseră activitate anticomunistă, ci și cei care doar gândeau diferit. Cele mai
reprezentative arestări de acest fel sunt a membrilor grupului Rugul Aprins din care au făcut
parte preoți și laici precum: Sandu Tudor, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Arsenie
Papacioc, Vasile Voiculescu, Sofian Boghiu Dumitru Stăniloae și mulți alții. Arestarea
membrilor din grupul Rugul Aprins reprezintă un exemplu relevant al represiunii împotriva
credinței. Represiune mascată de imaginea acuzațiilor de natură politică. Efortul isihast al
Rugului Aprins ce se concentra pe rugăciunea inimii reprezenta pentru Securitate nu mai mult
decât un „misticism bolnăvicios” ce viza răsturnarea partidului.
Cât despre viața trăită în închisoare a celor ce ajungeau să fie arestați, se poate afirma
că reprezintă o amintire de cele mai multe ori dureroasă când vine vorba de condițiile în care
deținuții erau supuși să triască. Orice om ajungea pe cele mai de jos trepte ale existenței.
Pedepsirea infractorilor devenise deja un o misiune prezentă doar în fișa postului, atenția fiind
îndreptată asupra celor ce avea curajul să-și exprime opinia și asupra celor ce-și asumau
propriile opinii fiind pregătiți de orice fel de repercursiuni, inclusiv moartea apărându-și
credința strămoșească și idealurile creștine.
Pedepsirea infractorilor și îndreptarea spre o cale ce asigura siguranța deținutului cât și
a semenilor se transformase într-un așa-zis „experiment” ce avea ca scop manipularea minții
și opiniilor în conformitate cu ideologia Partidului Comunist ateu.
 Din punct de vedere spiritual, închisoarea a reprezentat pentru mulți o sursă de hrană
duhovnicească. În ciuda torturilor și traiului ce întreceau orice limită a umanului, temnița
comunistă a însemnat locul în care mulți deținuți au reprezentat obiectul transformării
spirituale şi apropierii de Mântuitorul Iisus Hristos. Temnița regimului comunist reprezintă
locul în care s-au creat modele pentru viața creștinească autentică din lumea contemporană.
Există nenumărate mărturii ce scot în evidență adevărate momente de trăire creștină,
mărturii în care preoții-deținuți săvârșeau Sfânta Liturghie, spovedeau și împărtășeau pe
ceilalți deținuți. Aceste fapte ofereau nădejde și-i încurajau pe aceștia spre a avea credință în
ajutorul Lui Dumnezeu. Momentele veritabile de trăire duhovnicească ce reies din trăirea
rugăciunii sunt printre multele ce au oferit nădejde și au luminat calea deținuților oferindu-le
o viziune mai clară asupra lumii și asupra sinelui.
  
CONCLUZIE

În concluzie, comunismul reprezintă opusul a tot ceea ce promovează creștinismul:

libertatea omului de exprimare, spiritualitatea și chiar existența lui Dumnezeu. Se poate
afirma că ideologia regimului comunist reflectă perfect imaginea diavolului. Așa cum
diavolul îl vrea pe om ușor de manipulat, supus, cu voința pervertită și libertatea desființată, la
fel și comunismul dorește să dețină monopolul asupra voinței și libertății omului. În
contradicție cu aceste principii există creștinismul, care promovează libertatea omului și
supunerea omului din iubire liber consimțită.
În contextul raportării la trăirea creștină, temnițele comuniste scot în evidență mai
multe categorii de deținuți. Sunt aici prezenți cei care aveau o trăire duhovnicească autentică
chiar și înainte de a face primul pas în celulă, mai sunt cei care trăiau creștinismul într-un mod
formal înainte de a intra în temniță, așa-zișii „creștini doar cu numele”, dar care descoperă în
interiorul celulei frumusețea vieții creștine și o dezvoltă ajungând să o triască la fel de intens
ca și cei din prima categorie. În ultima categorie sunt prezenți cei care au pășit pe treptele
temniței într-o totală necunoștință, dar care, inspirați de trăitorii creștini și observând
seninătatea și împăcare acestora cu mediul în care au ajuns, pornesc și ei pe aceeași cale în
practicarea rugăciunii și exprimarea, așa cum era posibil, prin faptele creștine. A existat și o
mică excepție printre deținuți, oameni cu voința atât de pervertită încât Securitatea profita de
această stare a lor și-i transforma în informatori. Tot printre excepții se numără și cei care au
fost înfrânți și s-au snucis sau, după eliberare și-au dorit răzbunarea. Aceste excepții sunt, însă
reduse la număr, foarte puțini supraviețuind temniței din cauza lipse de speranță și condițiilor
de trai.
Prin urmare, se poate afirma faptul că cei mai mulți condamnați la temniță în perioada
comunistă, aveau o educație morală creștină, unii o trăiau mai intens, iar alții mai puțin. În
ciuda acestor diferențe, temnița le-a arătat deținuților că singura cale care oferea nădejde,
fericire și împăcare este credința, iar cu timpul, această siritualitate creștină s-a răspândit în
toate colțurile celulelor. Deținuții, chiar și în condițiile în care erau înfometați, iar hrana nu
era suficientă, tot găseau puterea de a posti. Chiar și în condițiile în care și cea mai mică
manifestație creștină aducea după sine repercursiuni grave, oamenii altarului tot reușeau să
oficieze slujbe în celulă, să spovedească și să împărtășească. Aceștia, din râvna spre a-și
îndeplini misiunea cu care au fost însărcinați, reușeau să improvizeze diverse metode prin
care să-și continue activitatea chiar și sub opresiunea torționarilor. În ciuda eforturilor
sistemului comunist de a înăbuși credința și gândirea liberă a omului, nenumărații
mărturisitori ai Lui Hristos au putut trăi în închisoare o viață spirituală mai profundă decât în
afara temniței.
Mărturisitorii din lagărele și închisorile regimului comunist ateu au menirea de a servi
ca modele generațiilor viitoare. Într-o lume în care manipularea a luat forme ce mai mult atrag
oamenii spre diverse plăceri și distracții, decât prin impunerea forțată așa cum proceda
ideologia comunistă, martirii și mărturisitorii secolului trecut trebuie să servească noilor
generații drept modele și repere morale, altfel cunoşterea experienţei acestora ar rămâne doar
la nivel raţional și nimic mai mult. Aceștia dovedesc că ancorarea în credință a fost și este și
în ziua de azi, cea mai bună soluție spre menținerea unității poporului creștin român.
În cele din urmă, cel mai important lucru pe care comunismul l-a demonstrat de-a
lungul timpului e că omul nu are altă salvare decât credința. Rugăciunea,credința, nădejdea în
Dumnezeu, iubirea aproapelui, trăirea Sfintei Liturghii și a Sfintelor Taine sunt câteva din
multele eforturi ale deținuților de a fi în permanenta legătură cu Dumnezeu.