UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„JUSTINIAN PATRIARHUL”

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

SFINTELE TAINE ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE

Coordonator științific:

Pr. conf. univ. dr. GHEORGHE HOLBEA

Absolvent:

MURGU NELU GABRIEL

BUCUREȘTI

IUNIE 2022
 CUPRINS
ARGUMENT……………………………………………………………………………..……6

INTRODUCERE………………………………………..……..………………………………8

1.

SFINTELE TAINE..................................................................................................................10

1.1. Ce sunt Sfintele Taine....................................................................................................11

1.2. Rolul și Necesitatea Sfintelor Taine...............................................................................13

2. MĂRTURISIREA ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE – CONTEXTUL GENERAL.........16

2.1. Mărturisitori din închisorile comuniste..........................................................................22

2.2. Sfintele Taine – Punte spre Hristos................................................................................39

3. SFÂNTA LITURGHIE.........................................................................................................52

3.1. Nașterea și Învierea Domnului în temniță......................................................................55

CONCLUZII.............................................................................................................................63

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................65

5
 ARGUMENT

Am ales această temă de cercetare în scopul unei documentări amănunțite referitoare

la viața numeroșilor mărturisitori și martiri ce au populat temnițele și lagărele de detenție
după instaurarea regimului comunist ateu și la modul în care-și mărturiseau aceștia credința.
Am ales în special tema Sfintelor Taine săvârșite în lagăre și în închisori datorită importanței
acestora în viața creștină a omului și în planul dezvoltări nu doar spirituale, dar și morale a
fiecărui creștin.
Sfintele Taine, datorită împărtășirii harului divin asupra credincioșilor, înnoiesc forțele
morale și spirituale ale acestora, oferindu-le puterea de a trăi o viață creștină în Hristos. Prin
Sfintele taine, credincioșii nu doar că se împărtășesc de harul necesar dezvoltării și urcușului
pe plan duhovnicesc, dar se unesc într-un mod tainic cu însuși izvorul harului la Sfânta
Împărtășanie.
Sfintele Taine au un caracter deosebit în viața morală a fiecărui credincios și datorită
faptului că primirea și săvârșirea acestora presupun anumite condiții atât înainte cât și după
împărtășirea cu acestea. Un aspect important în legătură cu Sfintele taine îl constituie faptul că
acestea își exercită harul atât asupra primitorului, cât și asupra săvârșitorului.
Pe lângă toate aceste aspecte ce se regăsesc și în viața religioasă a deținuților, Sfintele
Taine au reprezentat și un suport moral veritabil în acele condiții nefaste. Mulți deținuți își
găseau alinare și sprijin moral în primirea Sfintei Euharistii sau în mărturisirea păcatelor în
prezența duhovnicului ori în fața Lui Dumnezeu.
Dintre cele șapte Sfinte Taine prezente în Biserica noastră, doar trei se regăsesc în
interiorul gulagului românesc: Sfânta Euharistie, Sfânta Spovedanie și în câteva cazuri Sfânta
Taină a Botezului. Aceste trei taine sunt reprezentative în ceea ce privește pregătirea spirituală
a fiecărui deținut pentru viața de veci deoarece, din cauza condițiilor nefavorabile în care
aceștia conviețuiau, nu se știa niciodată ce ar fi urmat să se întâmple, mulți deținuți găsindu-și
sfârșitul acolo.
Temnițele comuniste au dat naștere multor exemple de martiri și mărturisitori ce L-au
găsit sau regăsit pe Hristos după gratiile reci ale totalitarismului ateu. Aceștia au menirea să
ne servească chiar și astăzi ca exemplu al adevărului că omul nu poate supraviețui acestei
lumi decât prin credință și nădejde în Dumnezeu.

6
 Nu doar temnițele comuniste nasc martiri ai creștinismului, ci și în ziua de astăzi, dar
și pe viitor, orice om care găsește curajul să lupte cu râvnă împotriva răului sau a nedreptății,
fiind asuprit pentru Hristos, poate fi numărat în rândul martirilor poporului român.
În această epocă a modernizării și a schimbărilor continue, se poate afirma că vremea
martirajului nu s-a încheiat. Martirajul și mărturisirea de credință sunt esențiale chiar și în ziua
de astăzi și sunt vitale pentru mântuirea noastră.

7
 INTRODUCERE

Odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, România se găsea într-o criză
majoră ce-și avea originea în conflictul dintre dorința de revenire la cursul firesc din perioada
interbelică și presiunea agresivă și accentuată a comuniștilor de a prelua puterea, spijiniți de
sovietici.
Într-un final, în anul 1946, Comunismul preia puterea prin mijloace ilegale și-și
instaurează dictatura. Regimul comunist găsește Biserica Ortodoxă Română într-o ipostază
fragilă datorată celor două regimuri autoritare anterioare ( carlist și antonescian). Aceste două
regimuri au încercat permanent să limiteze autonomia Bisericii și să-i modeleze idealurile în
funcție de ideologiile politice ale acestora. Având în vedere experiența Bisericii cu regimurile
anterioare, dar și cu războiul ce tocmai luase sfârșit, slujitorii altarului au devenit conștienți de
ceea ce reprezintă ideologia comunistă atee și de pericolul pe care acest regim îl reprezenta
pentru credință. Cu toate acestea, Regimul Comunist și-a instaurat dictatura fără probleme și a
reușit cu ușurință să-și îndrepte atenția asupra vieții religioase din România. Astfel, între anii
1948 și 1949, regimul comunist a reușit să-și creeze oportunitățile și instrumentele prin care
să preia controlul asupra vieții religioase și să o modeleze spre a-și mări sfera de influență în
toate ramurile vieții oamenilor.
Comunismul dorea sprijin și loialitate din partea Bisericii, iar în schimbul acestor două
elemente, Biserica primea o autonomie limitată. În această privință, s-au luat măsuri drastice
care au limitat puterea Bisericii și o făceau dependentă de stat. În plan principal, în anul 1948,
a fost implementată etatizarea proprietăților private ale eparhiilor și parohiilor, în urmă căreia,
acestea erau deposedate de sursele principale de venit. În plan secundar, s-a încercat scoaterea
religiei din școli și anularea acțiunilor de catehizare a tinerilor. Acest lucru a împiedicat într- o
oarecare măsură misiunea Bisericii de propovăduire a credinței către noile generații 1. În
viziunea regimului comunist, controlul sistemului de învățământ și eliminarea factorilor care
interfereau cu ideologia comunistă reprezentau etapele de bază ce promovau crearea „omului
nou”.
Partidul Comunist și-a extins influența și asupra organizației Bisericii, eliminând prin
pensionare forțată sau caterisire pe ierarhii și preoții considerați a fi piedici în drumul către
putere. Exemple de acest gen sunt Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei, Tit Simedrea,

1
Adrian Nicolae Petcu, Coord. Horia Dumitrescu, Anul 1948: Catehizarea în Biserica Ortodoxă Română, în
Omagiu istoricului Constantin Buşe, Editura Pallas, Focșani, 2004, p. 696.

8
fostul mitropolit al Bucovinei, Grigorie Leu, episcopul Hușilor și mulți alții. Spre a-și atinge
scopul, regimul a trecut și la arestări în rândul preoților și călugărilor cu pretextul de activitate
„contra-revoluționară”.
În principal, arestările s-au concentrat asupra clericilor ce au desfășurat activitate
politică în partidele istorice sau au făcut parte din rezistența anticomunistă. Pe același motiv s-
au desfășurat arestări și în rândul studenților anticomuniști, teologilor, dar și oamenilor
politici ce s-au implicat deschis în opoziția sau rezistența față de regimul comunist.
Aceste arestări au mers atât de departe și într-un mod atât de absurd încât conducerea
Partidului Comunist a declanșat un val represiv de o nouă anvergură, prin care s-a dorit
eliminarea a oricărei posibile forme de opoziție față de regim. Arestările din anii 1958-1959
au avut în vedere diferitele categorii ce reprezentau așa-zișii „dușmani ai poporului”.
Au fost arestați cei cei care mai făcuseră detenție, indiferent dacă se manifestaseră sau
nu anticomunist după ce au fost eliberați. Au intrat în vizorul Securității și cei despre care
regimul aflase că au avut o poziție anticomunistă în urma anchetelor brutale din jurului anului
1950. În aceeași măsură, au mai fost considerați la fel de periculoși nu doar cei care
desfășuraseră activitate anticomunistă, ci și cei care doar gândeau diferit. Cele mai
reprezentative arestări de acest fel sunt a membrilor grupului Rugul Aprins din care au făcut
parte preoți și laici precum: Sandu Tudor, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Arsenie
Papacioc, Vasile Voiculescu, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae și mulți alții. Arestarea
membrilor din grupul Rugul Aprins reprezintă un exemplu relevant al represiunii împotriva
credinței. Represiune mascată de imaginea acuzațiilor de natură politică. Efortul isihast al
Rugului Aprins ce se concentra pe rugăciunea inimii reprezenta pentru Securitate nu mai mult
decât un „misticism bolnăvicios” ce viza răsturnarea partidului.
Cât despre viața trăită în închisoare a celor ce ajungeau să fie arestați, se poate afirma
că reprezintă o amintire de cele mai multe ori dureroasă când vine vorba de condițiile în care
deținuții erau supuși să triască. Orice om ajungea pe cele mai de jos trepte ale existenței.
Pedepsirea infractorilor devenise deja un o misiune prezentă doar în fișa postului, atenția fiind
îndreptată asupra celor ce avea curajul să-și exprime opinia și asupra celor ce-și asumau
propriile opinii fiind pregătiți de orice fel de repercursiuni, inclusiv moartea apărându-și
credința strămoșească și idealurile creștine.
Pedepsirea infractorilor și îndreptarea spre o cale ce asigura siguranța deținutului cât și
a semenilor se transformase într-un așa-zis „experiment” ce avea ca scop manipularea minții
și opiniilor în conformitate cu ideologia Partidului Comunist ateu.

9
 Din punct de vedere spiritual, închisoarea a reprezentat pentru mulți o sursă de hrană
duhovnicească. În ciuda torturilor și traiului ce întreceau orice limită a umanului, temnița
comunistă a însemnat locul în care mulți deținuți au reprezentat obiectul transformării
spirituale şi apropierii de Mântuitorul Iisus Hristos. Temnița regimului comunist reprezintă
locul în care s-au creat modele pentru viața creștinească autentică din lumea contemporană.
Există nenumărate mărturii ce scot în evidență adevărate momente de trăire creștină,
mărturii în care preoții-deținuți săvârșeau Sfânta Liturghie, spovedeau și împărtășeau pe
ceilalți deținuți. Aceste fapte ofereau nădejde și-i încurajau pe aceștia spre a avea credință în
ajutorul Lui Dumnezeu. Momentele veritabile de trăire duhovnicească ce reies din trăirea
rugăciunii sunt printre multele ce au oferit nădejde și au luminat calea deținuților oferindu-le
o viziune mai clară asupra lumii și asupra sinelui.

10
 1. SFINTELE TAINE

1.1. CE SUNT SFINTELE TAINE

Sfintele Taine reprezină lucrările sau, mai bine spus, actele sfinte văzute, întemeiate de
Mântuitorul nostru Iisus Hristos care sunt săvârșite de către Biserică prin episcopi sau preoții
acesteia. Prin intermediul acestor lucrări sfinte, primitorul se împărtășește de de harul
dumnezeiesc, mântuitor și nevăzut. În conformitate cu afirmația Sfântului Ioan Gură de Aur,
aceste lucrări sunt acte văzute deoarece omul are trup pământesc, iar „dacă ar fi netrupesc, ţi-
ar da aceste daruri aşa cum sunt, netrupeşti. Dar fiindcă sufletul e împreunat cu trupul, cele
duhovniceşti ţi le dă în semne supuse simţurilor”2.
Referitor la săvârșirea acestora, Domnul Hristos este singurul săvârșitor datorită
faptului că El reprezintă și izvorul acestor Sfinte Taine. Hristos reușește să facă acest lucru în
mod văzut prin mijlocirea arhiereilor şi a preoților. Iisus Hristos, ce e prezent fără întrerupere
în Biserică, este singurul săvârșitor al Sfintelor Taine. Sfântul Apostol Pavel spune că „Așa să
ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai Lui Hristos și iconomi ai Tainelor Lui
Dumnezeu.”( 1 Corinteni 4, 1) ceea ce exprimă faptul incontestabil că arhiereul și preotul sunt
doar membrele văzute ale Arhiereului și Preotului nevăzut, că aceștia sunt doar iconomii
Tainelor Lui Dumnezeu. Un lucru foarte minunat legat de cât de vrednice trebuie să fie aceste
„membre” pentru ca Hristos să lucreze prin acestea, putem afirma că Sfintele Taine își
păstrează puterea indiferent de viața preotului sau a arhiereului, în susținerea acestei afirmații
vine Sfântul Ioan Gură de Aur și zice „Dacă harul ar căuta pretutindeni vrednicia, n-ar fi nici
Botez, nici Trup al lui Hristos, nici aducere înainte prin aceştia. Dar cum Dumnezeu
obişnuieşte să lucreze şi prin cei nedemni, harul Botezului nu e vătămat întru nimic de viaţa
preotului.”3
În misiunea omului de a se mântui și a dobândi viața veșnică, cele șapte Sfinte Taine
reprezintă singurul mijloc de împărtășire al harului Lui Dumnezeu. Aceste Sfinte Taine sunt:

- Botezul – Sfânta Taină a Botezului este Taina prin care omul, prin întreita cufundare
în apă şi prin rostirea formulei botezului de către săvârşitor, intră în starea harică, se curăță de
2
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 82 la Matei, 4, Migne, P.G., LVIII, col. 743, v. trad. rom. Sfântul Ioan Gură de
Aur, PSB, vol. 23, Omilii la Matei, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1994, trad., introd. şi note de Pr. Dumitru
Fecioru.
3
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 81 la Epistola către Corinteni, Migne, P.G., LXI, col. 69, v. trad. rom. Sfântul
Ioan Gură de Aur, PSB, vol. 23, Omilii la Epistola către Corinteni, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1994, trad.,
introd. şi note de Pr. Dumitru Fecioru.

11
păcatul strămoşesc şi astfel, devine membru al Bisericii. Această Sfântă Taină a fost instituită
de Mântuitorul Hristos înainte de Înălţarea Sa la Cer, prin cuvintele: „Mergând, învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!” (Matei 28, 19).
- Mirungerea – Sfânta Taină a Mirungerii este acea Taină prin care proaspătul botezat,
îndată după botez, primeşte harul Duhului Sfânt, spre întărirea trupească și duhovnicească și
sporirea harului divin în viața sa începută în Hristos. „Iar Cel Care ne întăreşte pe noi… şi ne-
a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi” ( 2 Corinteni 1, 21- 22).
- Sfânta Euharistie sau Sfânta Taină a Împărtăşaniei reprezintă Taină prin care
credinciosul se împărtășește de astă dată direct și în mod fizic cu Însuși Mântuitorul Hristos
sub forma pânii și a vinului prefăcute în cadrul jertfei euharistice de la Sfânta Liturghie.
Mântuitorul a instituit această Sfântă Taină la Cina cea de taină, când a luat pâinea și a zis:
„Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu (...), apoi luând paharul şi mulţumind, a zis: Beţi
dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi (...)” (Matei 26, 26-28).
- Sfânta Taină a Spovedaniei sau Mărturisirea reprezintă acel act prin care credinciosul
mărturisindu-și greșelile în fața Lui Dumnezeu și în prezența duhovnicului, dovedește căință
pentru păcatele săvârșite și determinare în a se îndrepta, astfel acesta primește iertare de la
duhovnic. Mântuitorul Însuși i-a împuternicit pe Sfinții Apostoli cu puterea de a ierta și a
dezlega pe credincios de vina păcatului săvârșit. Hristos le-a zis în acest sens că: „Oricâte veţi
lega pe pământ vor fi legate şi în Cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în
Cer” (Matei 18, 18), iar în urma Învierii Sale, Mărturisirea a fost instituită ca Taină atunci
când Hristos le-a spus Sfinților Apostoli: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele se vor
ierta lor; şi cărora le veţi ține vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23).
- Taina Hirotoniei sau Taina Preoţiei se realizează prin punerea mâinilor episcopului
asupra candidatului la calitatea de preot. Prin această Sfântă Taină, episcopul îl așează pe
candidat într-o treaptă a ierarhiei bisericești. Această taină a fost instituită tot de Mântuitorul
în urma Învierii Sale atunci când a zis: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe
voi” (Ioan 20, 21-23).
- Taina Căsătoriei se realizează atunci când un bărbat și o femeie se angajează în a trăi
împreună formând, în urma săvârșirii acestei Sfinte Taine, o familie. Preotul sfințește legătura
dintre cei doi prin rugăciune și-i binecuvintează. Întemeietorul acestei Sfinte Taine este Însuși
Dumnezeu când a creat bărbatul (pe Adam) și, mai apoi, femeia (Eva) în Rai: „Nu este bine să
fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18).
- Taina Sfântului Maslu se realizează atunci când, prin rugăciunile preoților și ungerea
cu untdelemnul sfințit, harul necesar vindecării neputințelor trupești și sufletești, precum și

12
iertarea păcatelor, le sunt împărtășite credincioșilor. Temeiul scripturistic pentru întemeierea
acestei Sfinte Taine se regăsește la Iacov, capitolul 5, 14-15: „De este cineva bolnav între voi,
să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn întru numele
Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav (...) şi se vor ierta lui”.4

1.2. ROLUL ȘI NECESITATEA SFINTELOR TAINE

Sfintele Taine au rolul de a-l sfinți pe credinciosul care primește de la Dumnezeu,

harul sfințitor, prin mijlocirea preotului. Cu toate că Sfintele Taine sunt făcute de Biserică,
acestea reprezintă mai exact mărturii ale voinței Mântuitorului Iisus Hristos, persoana care ne-
a încredințat orânduirea tainelor.
Deosebita lor importanță și valoarea incontestabilă în ceea ce privește mântuirea
omului, se concretizează în caracterul real al actelor ce se săvârșesc asupra credinciosului.
Sfintele Taine pot fi caracterizate ca fiind și simboluri, dar nu în sensul obișnuit, ci mai exact
termenul de „simbol” se referă la calitatea în care „văzutul este o parte a nevăzutului și ca
atare îl cuprinde, căci o parte poate reprezenta întregul, pe baza participării: de pildă, capul
este trupul întreg”5.
Biserica Lui Hristos este definită și constituită în deosebi prin Sfintele Taine. După
rolul lor, cele șapte taine pot fi împărțite în două: datorită Tainelor cu rol de iniţiere ( Botez,
Mirungere şi Împărtăşanie) omul se încorporează ca mădular în trupul Bisericii, iar în
continuare, numai prin aceste acte sfinte ( Pocainţă, Cununie, Hirotonie şi Maslu) se pot defini
credincioșii într-o comunitate creștină. Sfintele Taine reprezintă mijloacele de bază spre
Împărăția Cerurilor, nu scopul în sine.
Sfintele Taine aparţin în primul rând Bisericii şi pentru ea se săvârşesc ele spre
ajutorul credincioşilor. „Prin acestea, este permanent prezent viu şi activ Hristos-Domnul în
Biserica şi în viaţa credincioşilor. Prin Sfintele Taine viaţa Bisericii, în Duhul cel Sfânt şi
viaţa credincioşilor ei se uneşte cu viaţa Capului ei nevăzut, cu Hristos şi astfel înaintează în
viaţa duhovnicească”.6

4
Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Dogmatica ortodoxă. Manual pentru seminariile
teologice, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, pp. 49-53.
5
Pr. prof. D. Stăniloae, Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni, în Ortodoxia, VIII, 1956, nr. 1, p. 10.
6
Pr. dr. Dura Nicolae, Propovaduirea şi Sfintele Taine, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 140.

13
 O calitate importantă și definitorie de subliniat este faptul că Sfintele Taine nu au ca
scop final obținerea de bunuri materiale, ci de natură spirituală. Acestea constituie o anticipare
și o pregătire pentru viața creștină de pe pământ și din Împărăția Lui Dumnezeu.
Simbolismul Sfintelor Taine nu doar preînchipuie ci și afirmă adevărul legăturii dintre
om și Dumnezeu, datorită harului și actelor Acestuia asupra credinciosului, acte
transfiguratoare și desăvârșitoare.
Sfintele taine reprezintă etapa finală din lucrarea de propovăduire a Cuvântului lui
Dumnezeu prin care, credincioșii sunt chemați la unire cu Hristos. Prin intermediul acestora,
credincioșii se împărtățesc de harul mântuitor al Lui Hristos și li se comunică pe Sine unindu-
se în mod real cu aceștia 7. Asemenea Cuvântului Lui Dumnezeu, Sfintele Taine au cerința de
a fi primite cu credință, datorită faptului că efectul acestora se produce „ pe plan transempiric,
supraconștient, la rădăcinile conștiinței noastre”8 , ceea ce depășește puterea noastră de a
sesiza imediat harul transmis.
Nicolae Cabasila evidențiază superioritatea tainei asupra cuvântului arătând că „numai
prin mijlocirea Cuvântului a învățăturii, a legilor, omul nu poate ajunge la ţinta cea adevărata.
Daca predica ar fi deajuns, n-ar mai fi fost de lipsa faptele și nici faptele mai presus de fire,
după cum n-ar mai fi fost de lipsa nici ca Dumnezeu să se întrupeze, să se răstignească și să
moară.”9 Această superioritate a tainei asupra cuvântului își are nașterea și creșterea noastră
duhovnicească în Mântuitorul Hristos, astfel că Sfintele Taine nu sunt doar cuvinte, dar și
fapte mântuitoare, prin care cel ce are credință dobândește Mântuirea și iertarea păcatelor de
la Iisus Hristos.
Sfintele Taine sunt strâns legate de harul pentru mântuire, astfel că ambele sunt
necesare pentru mântuirea omului, având în vedere că Sfintele Taine au fost instituite de
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca mijloace necesare și speciale de a comunica harul
dumnezeiesc în Biserică. Cu toate acestea, există de altfel și posibilitatea ca Dumnezeu să-i
mântuiască și pe cei aflați în afara Bisericii și a Sfintelor Taine, dar această posibilitate se
aplică doar „în cazul în care aceştia n-au cunoştinţă sau nu pot beneficia de ele, dar nu în
cazul că le resping. Oricum, acestea sunt excepţii care confirmă regula şi nu infirmă caracterul
necesar al Sfintelor Taine.”10 Acest lucru este susținut în special de Romano-catolici, dar
Ortodoxia nu poate conchide cu siguranță acest lucru deoarece nu are certitudinea susținută de
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Cu alte cuvinte, Sfânta Scriptură afirmă faptul că cel ce nu

7
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Fiinţa tainelor in cele trei confesiuni, în Ortodoxia, VIII, 1956, nr. 1, p. 34.
8
Pr. prof. D. Stăniloae, Fiinţa tainelor..., p. 25.
9
Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, trad. de T. Bodogae, Sibiu, 1946, p. 56.
10
Pr. conf. dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000, Ediţia III, p. 309.

14
primește Sfintele Taine, nu va beneficia de Împărăția Cerească, însă nu menționează nicio
excepție în vreun mod special. Cu toate acestea, se știe foarte bine că Dumnezeu este
Atotputernic și că „poate acorda mântuirea în chip excepţional, altfel decât prin Sfintele
Taine, aşa cum a făcut cu tâlharul de pe Cruce.”11
Cu toate acestea, ideea de bază ce trebuie reținută în ceea ce privesc Sfintele Taine, se
rezumă în faptul că cine nu ia în considerare puterea harică și rolul lor ca mijloace
indispensabile de împărtășire a harului divin, nu va beneficia de posibilitatea mântuirii.

11
Sf. Ioan Gură de Aur apud Prof. Nicolae Chiţescu, Pr. prof. Isidor Todoran, Pr. prof. Ioan Petreuţă, Teologia
Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 201.

15
 2. MĂRTURISIREA ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE
– CONTEXTUL GENERAL

Secolul XX reprezintă pentru România o perioadă mai mult decât decisivă în ceea ce
privește soarta românilor, dar și credința acestora. Amalgamul de evenimente ce s-a înlănțuit
de-a lungul secolului, printr-o succesiune de relații cauză-efect au marcat profund conștiința și
spiritualitatea românilor. Cu toate acestea, oricât de mult ar fi încercat să zdrobească
conștiința mărturisitoare despre Hristos și spiritualitatea creștin-ortodoxă moștenită pe
decursul a mai multe generații ce-și are originea în propovăduirea Sfinților Apostoli Andrei şi
Filip în Schythia Minor12, evenimentele acestei grele perioade au scos la iveală nenumărați
sfinți mărturisitori.
Începând din anul 1947, România intra într-o perioadă ce avea să marcheze profund
trupul poporului, perioada României Comuniste (1947- 1964). Această perioadă de mare
încercare pentru sufletul creștin al poporului român își are punctul de plecare în data de 19
noiembrie 1946 când au fost organizate alegeri a căror falsificare înființează începutul
dictaturii totalitare13. După alegerile respective a căror deznodământ era deja decis, întreaga
ţară devenise o adevărată închisoare. Securitatea a fost înființată în 1948, a cărei principală
misiune era să apere, prin teroare, conducerea regimului comunist şi să-i distrugă pe cei care
se opuneau acestuia. Întâi de toate, pentru a se putea desfășura în mod liber prin țară și pentru
a-și lărgi sfera de influență fără nicio piedică, Securitatea i-a arestat și trimis în închisoare pe
foştii politicieni şi pe marii intelectuali ai ţării. (Mulţi dintre ei au murit în penitenciarele de la
Sighet, Aiud, Gherla şi multe altele.). Deținuții, ajunși forțat în acest mediu, erau supuşi unui
regim de exterminare: înfometaţi, torturaţi și puşi la muncă forţată. 14 În închisorile enumerate
mai devreme, au fost trimişi foşti ofiţeri, preoţi, ţărani, studenţi, elevi de liceu și mulți alții.
Securitatea avea pretutindeni informatori, aceste persoane colaborau cu Securitatea de
bunăvoie sau erau constrânse prin şantaj. Cu alte cuvinte, dacă cineva vorbea de rău regimul,
acesta putea fi arestat și condamnat la închisoare sau chiar împușcat fără judecată. Ofiţerii
Securităţii puteau împuşca oameni pe loc, în astfel de mod au sfârşit mulţi ţărani care s-au

12
Emilian Popescu, Creştinismul timpuriu pe teritoriul României. 1. Originile apostolice, Iaşi, 2000, p. 169-189.
13
Constantin Tudosă, Patriarhul Justinian Marina 1948-1977, Editura Cetatea de scaun, Târgoviște, 2016, p. 46.
14
Victor Frunză, Istoria Comunismului în România, Ediția a IV-a Ilustrată, Editura Victor Frunză, București
2006, p. 196.

16
opus, nevrând să li se ia pământul spre înfiinţarea fermelor colective de stat (Cooperative
Agricole de Producţie).15
O problemă serioasă pentru puterea comunistă o reprezenta Biserica. Încercarea
disperată a Regimului de a intra cu Biserica Ortodoxă într-o relaţie prielnică se datorează
faptului că liderii comunişti erau conștienți că această instituţie era văzută de către poporul
român ca un punct de reper mai important decât toate celelalte. Cu toate că proprietăţile
eclesiale sunt confiscate, iar învăţământul religios distrus sau alterat, Biserica era în
continuare în picioare. Regimul comunist, prin împuterniciţii de stat pentru culte și prin
reţeaua de informatori construită în interiorul personalului clerical, încearcă din răsputeri să o
discrediteze şi să-i submineze autoritatea și influența Bisericii asupra credincioşilor.16
Au existat de-a lungul timpului nenumărate semne de întrebare ce s-au ridicat asupra
ierarhiei şi clerului ortodox din acea perioadă, dar cu toate acestea, nu trebuie pierdut din
vedere contextul în care aceşti oameni cu dificile responsabilităţi au trebuit să răzbată. În
contextul abuzurilor, atrocităților și tuturor mârșăviilor înfăptuite de Regim, BOR a fost
nevoită să abordeze trei atitudini pentru a putea face față acestuia.
În primul rând, BOR a adoptat o atitudine relativ diplomatică, în care slujitorul
bisericii încerca să se plieze pe cerinţele puterii politice fără a se abate de la îndatoririle sale
(un tip de echilibristică dificilă în care slujitorul Bisericii trebuia să se ferească de două
extreme: la primul pol exista riscul de a ajunge în închisoare, iar la polul opus exista
compromiterea morală totală).17
În al doilea rând, se aborda o atitudine de moralitate creștină incontestabilă din partea
clericilor, din moment ce orice formă de îngăduință din partea acestora, în fața regimului, a
fost respinsă. Acei reprezentanți ai Bisericii care au adoptat această atitudine erau conștienți
de lupta pe care aveau s-o ducă împotriva Regimului.
În ultimul rând se află cei care ocupă cea mai nefastă poziție. Acest ultim punct se
referă la clericii care, din frică sau datorită oportunităților, au cedat în faţa puterii. Chiar dacă
au fost puține cazuri de acest gen, ele au existat cu siguranță, iar BOR își asumă

15
V. Frunză, Istoria Comunismului..., p. 253.
16
Coord. Ierom. Grigorie Benea, Andreea Ineoan, Emanuil Ineoan, Andreea Opriș, Adrian Nicolae Petcu,
Pr. Dorin Sas, Dragoș Ursu, Preoți din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului în temnițele comuniste,
Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2017, pp. 18-19, Academia.edu, publicat în anul 2017,
<https://www.academia.edu/45598872/Biserica_%C8%99i_comunismul_Introducere (accesat la 03.03.2022).
17
Coord. Ierom. Grigorie Benea, Andreea Ineoan,Emanuil Ineoan, Andreea Opriș, Adrian Nicolae Petcu,
Pr. Dorin Sas, Dragoș Ursu, Preoți din Arhiepiscopia Vadului..., p. 24.

17
responsabilitatea pentru acestea pentru ca revigorarea morală postcomunistă nu doar a
reprezentanţilor Bisericii ci şi a întregului neam românesc să se poată produce.18
În ceea ce privește legătura dintre stat și Biserică în această perioadă, regimul
comunist se considera pe sine o viziune completă asupra vieţii şi astfel o adevărată alternativă
la învăţătura Bisericii. În acest sens era urmărită ideea eliminării prezenței creștine nu numai
din stat, ci și din întreaga societate reprezentând școlile, armata, spitalele și penitenciarele.
Astfel dispăreau toate simbolurile creștine din spațiul public, se eliminau din spațiul
profesional persoanele care se declarau și-și asumau statutul de creștin. Cu alte cuvinte, se
implementa forțarea apariției unui stat ateu, ștergând sau alterând lăuntric principiile spirituale
ale „omului vechi” și preschimbarea acestuia în „omul nou”.
Această idee s-a dezvoltat și astfel a apărut fenomenul de „reeducare”, o experiență
desprinsă parcă din opera celebră „1984” a lui George Orwell, ce s-a practicat într-o
modalitate extremă la Pitești19, dar și în multe alte penitenciare din țară.
Spre a deține puterea asupra poporului nu doar prin intermediul sferei de influență
politică manifestată prin comunicate oficiale și mass-media, Statul român se implică foarte
puternic în religie și își rezervă singur dreptul la control asupra Bisericii și asupra cultelor. 20
Imediat după ce P.C.R. a ajuns la putere în România, mii de slujitori ai Bisericii ce
erau considerați ostili partidului (ortodocși, catolici, protestanți) au fost trimiși în lagăre și în
închisori. Cei care au rămas în libertate nu o duceau nici ei prea bine, astfel că Securitatea
desfășura o întreagă misiune de control și îngrădire. Această misiune se concretizează în
câteva direcții importante: împiedicarea activității religioase, aplicarea influenței în procesul
de numire sau alegere a membrilor din ierarhia bisericească, cenzura literaturii teologice și a
slujbelor religioase difuzate la radio și neutralizarea eventualelor evenimente religioase ce
erau considerate în opoziție cu partidul. În acest scop s-a încercat alterarea unor tradiții și
sărbători până la schimbarea totală a acestora cu scopul de a fi coplanare cu aspirațiile
statului.21
În concluzie, relația dintre Stat și Biserică în această perioadă nu a fost una de
colaborare, nici măcare de dialog reciproc, ci mai mult una de separație ostilă unilaterală. Prin
controlul Statului comunist asupra Bisericii și activității religioase din toate cultele, nu s-a

18
Drd. Stelian Gomboş, Câteva referinţe despre Credinţă  şi  Spiritualitate  în Universul
Concentraţionar  Comunist, accesibil pe site-ul http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/
mart45_64/gombos_credinta_spiritualitate_inchisori_comuniste.htm (accestat la 03.03.2022).
19
Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, Editura Humanitas, București 2021, p. 6.
20
Radu Preda, Biserica în stat, Editura Scripta, București, 1999, p. 20.
21
R. Preda, Biserica în stat..., p. 21.

18
garantat niciodată posibilitatea continuării libere a acesteia, aceasta întâmpinând multe
restricții și norme de natură politică ce se obligau a fi respectate.
Biserica a menținut o viață liturgică remarcabilă în toată această perioadă cu o
rezistență impresionabilă, astfel că în timp ce statul ținea sub control ierarhia bisericească, la
nivelul parohiilor și mănăstirilor, viața liturgică continua într-o manieră specifică.22
În contextul terorii, al fricii și al hărțuirii continue, existau începând cu anul 1952
nenumărate arestări printre membrii Bisericii, dar și din rândul intelectualilor ce simpatizau cu
Biserica. Aceste arestări se făceau pe diferite motive, unele mai false decât altele sau chiar
absurde reproşându-li-se unora dintre preoţii arestaţi activitatea lor legionară sau apartenenţa
la Partidul Naţional Ţărănesc ori faptul că au făcut propagandă liberală. Unii au fost acuzați
de faptul că s-au opus colectivizării, sau au au fost blamați din pricină că făceau milostenie,
cum a fost cazul cu preoţii Gheorghe Cârstoiu şi Nifon Petruş 23. Cu toate acestea, majoritatea
au fost puși sub acuzare și arestați doar pentru că-I slujeau Lui Hristos. Pe scurt, în august
1952 au fost ridicaţi de Securitate sute de preoţi şi mulți dintre aceștia au rămas închiși fără o
judecată oficială și fără să li se înștiințeze condamnarea.24
Arestările ce s-au concentrat în rândul clericilor ortodocşi, încă din primele zile ale
instaurării regimului comunist au avut la bază ca motiv principal convingerile religioase ale
acestor oameni, ce erau în contradicţie cu dogma comunistă.
Regimul comunist dintre anii 1947- 1964 a fost atât de aspru și dur încât depunea tot
efortul pentru a-i distruge pe slujitorii Bisericii. Viața acestor slujitori ai Bisericii era ceva mai
grea decât viața altor deținuți politici. În timpul zilei, erau supuși la munci obositoare aflate la
limita rezistenței umane, iar noaptea erau treziţi din somn şi bătuţi cu cruzime. Cu toate
acestea, Dumnezeu a fost mereu prezent și în ciuda frigului, foamei şi a torturilor incredibile
la care au fost supuşi, mulți preoţi mărturisesc că niciodată nu au trăit o viaţă mai curată şi de
înaltă trăire duhovnicescă ca în anii detenției. Mulţi preoţi și monahi au ştiut să transforme
închisoarea în altar, iar celula într-o chilie monahală. Părintele Ioan Iovan mărturiseşte
bucuria sa atunci când a fost pus în lanţuri în închisoare și a făcut o asemănare dintre el și
Sfântul Apostol Petru care, asemeni lui, a fost înlănţuit şi torturat pentru credinţa în Hristos.
Tot părintele Ioan Iovan, fiind bătut și batjocorit de un gardian, cu mândria creștinească și cu

22
R. Preda, Biserica în stat..., p. 21.
23
https://www.yumpu.com/en/document/read/53298815/martiri-i-marturisitori-ai-bisericii-din-romania (accesat
la 13.02.2022).
24
Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Editura Patmos, 2001, p. 36.

19
nădejdea în Hristos, s-a întors și s-a rugat la Dumnezeu să-i ierte acelui gardian toate păcatele,
inclusiv batjocura de mai devreme25.
Pe lângă slujitorii altarului care au fost arestați și și-au găsit sfârșitul în închisorile
comuniste din cauza propovăduirii Lui Hristos, au mai fost persecutați și studenți teologi cum
sunt Ion Bodu, Mihai Formaţiu, Ioan Cerbu, dar și absolvenţi ai facultăţilor de Teologie:
Constantin Budei, Remus Dan, Teodor Filipaşcu, Ioan Pelican şi Grigore Tigoi.26
Odată cu încetarea dictaturii lui Gheorghe Ghiorghiu-Dej, în 1964 deținuții politici au
fost eliberați, dar puțini ortodocși au beneficiat de această eliberare, însă supravegherea lor şi
anchetele asupra celor care au fost eliberați au durat pentru unii chiar până în anul 1989, alții
fiind arestați din nou, exemplu fiind părintele Mina Dobzeu care a fost arestat chiar în 1989.27
Nici ierarhii nu s-au lăsat mai prejos și au luptat împotriva dictaturii comuniste
apărând credința și neamul. Cu toate acestea, chiar dacă nu se întâlnesc nume de arhierei prin
închisorile și temnițele comuniste, cei mai mulți au fost obligați să se retragă din scaun și
mutați forțat în incinta mănăstirilor, loc unde erau minuțios supravegheați ( asemenea
exemplu este şi episcopul martir Nicolae Popovici al Oradiei, ierarh ce prorocea în predica
ținută cu prilejul înscăunării sale: „mă gândesc la începutul unui drum pe care-l văd prevăzut
nu cu flori şi trandafiri, ci cu cruci.” 28. Acesta a fost trimis cu domiciliul forțat la Mănăstirea
Cheia și a murit la data de 20 octombrie 1960, după ce s-a încercat de mai multe ori otrăvirea
sa. Mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea, în anul 1945 s-a retras din scaun, și a înțeles că va fi
disponibilizat din oficiu, Nifon Grigore Criveanu, mitropolitul Olteniei, a fost pensionat la
vârsta de 56 de ani, în același timp cu desfiinţarea Mitropoliei Olteniei.
La data de 21 februarie 1946, Visovan Puiu, mitropolitul Transilvaniei, a fost
condamnat la moarte în contumacie, iar Sinodul de la Bucureşti, format din noii ierarhi
selectați și impuși de către puterea comunistă, l-a depus din treaptă la data de 28 februarie
1950. În anul 1947 la data de 16 august, a fost retras forțat din scaunul mitropolitan al
Moldovei, Irineu Mihălcescu, care a murit la scurt timp în împrejurări bizare.
Chiar dacă ierarhii noi-numiți în locul celor depuși din treaptă au ajuns la acel rang
prin influența autorităților comuniste, au existat printre aceștia și oameni cu deosebită
demnitate. Oameni ce au ajuns chiar să plătească în unele cazuri cu viața din cauza curajului

25
Vasile Manea, Cicerone Iomiţoiu, Martiri şi mărturisitori ai bisericii din România (1948-1989), Editura
Patmos, 1999, p. 53.
26
V. Manea, C. Iomiţoiu, Martiri şi mărturisitori..., p. 53.
27
V. Manea, C. Iomiţoiu, Martiri şi mărturisitori..., p. 53.
28
V. Manea, Preoţi ortodocşi..., p. 31.

20
de a nu se supune dictaturii atee. Un astfel de caz este mitropolitul Sebastian Rusan 29, care a
murit prin otrăvire.
Îndărătnicirea comunismului de a se împotrivi Bisericii se observă și prin măsurile
abordate în anul 1959 prin decretul 410 când 62 de mănăstiri urmau să fie închise, iar „din
mănăstirile Patriarhiei Române au fost scoși aproximativ 5.000 de monahi și monahii”30, astfel
că mulţi călugări și maici au fost forțați să reintre în viaţa civilă. În contextul persecuțiilor
făcute de regimul comunist asupra BOR, Biserica își asumă compromisurile și pierderile
suferite, dar n-a uitat niciodată să țină capul sus și să se raporteze cu evlavie la nenumărații
martiri și mărturisitori pe care i-a oferit neamului român și creștinismului în general, astfel că
Biserica se consideră biruitoare în lupta contra dictaturii atee, dovedindu-și structura clădită
pe piatra cea tare pe care puterile iadului nu o vor putea surpa. Biserica și-a îndeplinit
misiunea chiar și între zidurile groase ale închisorilor din țară, prin clericii închiși acolo.
Aceștia, indiferent de traiul dus în condițiile grele în care erau închiși și de atrocitățile la care
erau supuși, nu și-au uitat menirea și au continuat slujirea preoțească și învățătorească
jertfindu-se pentru Hristos și pentru oameni fără să se clatine și fără să cedeze: părintele Mina
Dobzeu în „Jurnalul Fericirii” al părintelui Nicolae Steinhardt, părintele Nicolae Pâslaru,
părintele Vasile Pătrașcu, părintele Dumitru Bălașa, părintele Nicolae Grebenea (care a
săvârșit Slujba Sfintei Liturghii de Învierea Domnului în mină) 31 sunt doar câteva nume
printre mulți alții ce s-au remarcat prin îndârjenia și curajul lor.
De menționat este și faptul că nu doar Biserica Ortodoxă a avut de suferit, ci și
Biserica Catolică. Regimul comunist a încercat să rupă orice sferă de influență specific
occidentală, iar atenția acestuia s-a îndreptat în special asupra legăturii spirituale datorată
Bisericii Române Unite (B.R.U.) din Transilvania. Din acest motiv, s-a stabilit prioritizarea
unei lovituri capitale asupra acestei instituții tradiționale printr-o hotărâre a Consiliului de
miniștri. Prin urmare, în iulie 1948 se anulează „starea de subordonare a credincioșilor față de
Vatican, se desființează cultul greco-catolic din România” 32. Atacul pe care dictatura atee l-a
început împotriva bisericilor catolice a fost unul destul de puternic din cauza legăturii pe care
acestea o aveau cu Vaticanul. Această legătură și influență occidentală reprezintă una dintre

29
Pr. prof. Dr. Ioan Dură, Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtați din scaun și trimiși în recluziune
monastică de către autoritățile comuniste în anii 1944-1981, în Memoria, nr. 2-3 (55-56), 2006, pp. 161-170.
30
Emilian Lovișteanu, Episcop- vicar al Arhiepiscopia Râmnicului, în Răstignirea monahismului românesc,
Editura Doxologia, Iași, 2009, p. 31.
31
Coord. Danion Vasile, Mărturisitorii din temnițele comuniste. Minuni. Mărturii. Repere, Ediția a IV-a,
Editura Areopag, București, 2021, pp. 195-257.
32
V. Frunză, Istoria Comunismului..., p. 248.

21
motivele ce au făcut ca duritatea regimului faţă de bisericile catolice să nu cunoască
flexibilitate.
În data de 1 octombrie 1948 se organizează la Cluj „un sinod” al protopopilor și
preoților greco-catolici (în număr de 37/38 de participanți), hotărându-se în unanimitate,
convertirea totală la Ortodoxie. Biserica greco-catolică este desfiinţată prin această fățarnică
unire, la care nu a participat nici unul dintre ierarhii acestei Biserici. 33 Conștienți de faptul că
singura abordare demnă era aceea de a nu ceda acelei uniri mincinoase, mulți clerici și ierarhi
greco-catolici sunt arestați și închiși în temnițele comuniste. Și aceștia, asemenea clericilor
ortodocși, nu și-au uitat credința și s-au dedicat rugăciunii și milosteniei păstrându-și spiritul
treaz în Hristos.

2.1. MĂRTURISITORI DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE

Anii regimului comunist au reprezentat pentru cei mai mulți, o perioadă în care
poporul român a fost supus la nenumărate încercări și îngenuncheat până la limita
dezumanizării ori de câte ori era ocazia. Credința a avut și ea de suferit, astfel că mulți dintre
cei care îi urmau Lui Hristos au fost persecutați, torturați, bătuți și omorâți fără a se ține cont
de niciun principiu uman. Cu toate acestea, din punctul de vedere al deținuților, treburile stau
cu totul altfel, în închisori și în lagărele comuniste, oamenii L-au căutat și L-au găsit pe
Dumnezeu într-o manieră mai clară și mai spirituală decât ar fi putut vreodată să-L găsească
în afara gratiilor. Părintele Iustin Pârvu mărturisește că închisoarea de la Aiud a reprezentat
pentru dânsul, cea mai liniștită perioadă din viața sa, a reprezentat locul în care a reușit să se
axeze mai mult pe rugăciune, locul în care și-a format o legătură mai puternică cu Dumnezeu
prin rugăciune.34
Pentru cei mai mulți, închisoarea n-a reprezentat o decădere, ci o ridicare, o
binecuvântare deoarece acolo au reușit să ajungă la o stare duhovnicească exemplară și o
legătură profundă cu Dumnezeu, devenind sfinți. Părintele Valerian Grecu, unul dintre puținii
supraviețuitori ai regimului comunist, spunea că, pentru el, perioada din închisoare a fost cea
mai frumoasă perioadă din viața lui.35

33
Anton Moisin, Istoria marii prigoane contra Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolice, între
1948-1998, vol. I, 1998, pp. 24-25.
34
Coord. D. Vasile, Mărturisitorii din temnițele comuniste..., p. 151.
35
Coord. D. Vasile, Mărturisitorii din temnițele comuniste..., p. 13.

22
 Una dintre personalitățile cele mai remarcabile, care reprezintă biruința Lui Hristos în
lagărele comuniste, este părintele Nicolae Steinhardt cu celebra sa lucrare „Jurnalul fericirii”.
Evreu fiind, mereu a fost atras de creștinism, iar detenția sa, în special în închisoarea de la
Jilava, l-a apropiat mult mai mult de Hristos, astfel că la 15 martie 1960, este botezat creștin-
ortodox.36 Firește că, înainte de a fi botezat, Steinhardt beneficiază din partea părintelui Mina
Dobzeu de lecții de catehizare, astfel că în momentul Sfintei Taine a Botezului, Steinhardt era
conștient de ceea ce înseamnă a fi creștin și putea să se bucure din toată inima de primirea
acestei Sfinte Taine.37 El însuși confirmă diferența stării sale duhovnicești înainte și după
primirea Botezului, astfel că dânsul atestă validitatea acelei Taine improvizate din punct de
vedere material, dar plină de har din punct de vedere spiritual. 38 Cazul botezului părintelui
Nicolae Steinhardt nu a fost unul singular, un alt caz în care Sfânta Taină a Botezului a fost
administrată unui deținut dintr-o închisoare comunistă se regăsește la închisoarea Mislea,
când o copilă nou-născută pe nume Zoe, în vârstă de un an, arată semne de boală, iar
deținutele din acel loc se decid să o boteze: „ Până la un an, Zoe a trăit printre noi, fiind după
Sanda a doua deţinută fără condamnare. Era jucăria noastră vie, trecea din braţe-n braţe, era o
dulceaţă de fetiţă. La un moment dat a început să slăbească, să nu aibă poftă de mâncare, ne-
am speriat şi am hotărât să o botezăm. În taină, soeur Marguerite a botezat-o ascunzându-ne
după paturi. Eu am ţinut-o în braţe, i-am fost naşă, am spus Crezul pentru ea, m-am lepădat de
Satana şi m-am unit cu Iisus Hristos în numele ei.”39
Pentru părintele Nicolae Steinhardt, perioada petrecută în închisoare a semnificat
petrecerea timpului împreună cu mai mulți slujitori ai Bisericii Ortodoxe, dar și ai Bisericii
Romano-Catolice. Dintre toți aceștia, unul l-a marcat într-un mod de-a dreptul deosebit: un
ieromonah basarabean din ale cărui mâini a cerut Sfânta Taină a Botezului, părintele Mina
Dobzeu. Închisoarea a reprezentat pentru Nicolae Steinhardt locul în care a învățat foarte
multe de la diferiți intelectuali și specialiști în diverse domenii, dar și locul în care L-a
descoperit și L-a îmbrățișat pe Hristos, datorită faptului că aici a primit Botezul. În închisoare,
locul unde fericirea și bucuria își fac simțite absența, Nicolae Steinhardt a avut parte de cea
mai mare bucurie și fericire a sa, întâlnirea sa cu Hristos.

36
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Mănăstirea Rohia, Editura Polirom, 2021, p. 84.
37
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii..., p. 82.
38
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii..., p. 86.
39
Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am cătreTine, p. 113, accesibilă pe site-ul https://kupdf.net/download/aspazia-
otel-petrescu-strigat-am-catre-tine-doamne_59f3f138e2b6f5ff4e041657_pdf. (accesat la 25.02.2022).

23
 Ioan Ianolide dă mărturie în volumul său „ Întoarcerea la Hristos” 40 despre prietenul
său cel mai bun prieten: Valeriu Gafencu, o altă personalitate remarcabilă ce este menționată
și în lucrarea „Jurnalul fericirii” de către părintele Nicolae Steinhardt, sub denumirea de
„Sfântul închisorilor”41. O denumire foarte scurtă, dar foarte bogată în înțeles și semnificație.
Despre Valeriu Gafencu se poate spune cu toată tăria că a ajuns pe decursul detenției sale din
închisoarea Aiud, la statutul deplin de sfințenie și o legătură mai mult decât strânsă cu Hristos.
Cu credință și cu frică de Dumnezeu încă din timpul libertății sale, Valeriu Gafencu se
ocupa cu educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tineretului în general în cadrul
organizației „Frățiile de Cruce”. Ca personalitate, el nu avea afilități politice, nu complota și
nu uneltea împotriva statului, dar totuși a fost arestat din cauza faptului că organizaţia a fost
declarată ilegală de către guvernul militar din România, deși vinovăția lui se concentrează
numai pe educaţia morală şi naţională pe care o susţinea. În acest context, Gafencu considera
că făcea ceea ce era corect pentru a cultiva o conştiinţă creştină şi naţională în mințile și
inimile elevilor din Iaşi şi prin urmare nu putea accepta această scoatere pe baza ilegalității,
astfel că nu se considera vinovat de nicio fărădelege.
Cu toate că nu avea nicio veleitate politică și nu ocupa nicio funcție publică, acesta
„nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german. În cele mai intime fibre ale
sufletului el năzuia spre cele mai sfinte idealuri.”42
Temnița nu l-a oprit de la misiunea sa învățătorească dedicată tinerilor, astfel că odată
cu intrarea sa în închisoare, Valeriu Gafencu și-a dedicat anii săi de detenție educării tinerilor,
dar îşi punea în același timp grave şi serioase probleme de conştiinţă. El s-a aprofundat în
rugăciune și în lecturarea lucrărilor Sfinților Părinți și altor cărți de factură creștină, inclusiv
Biblia, se spovedea și împărtășea regulat și se căia pentru păcatele sale43. Ioan Ianolide
istorisește momentul de cotitură al prietenului său, când într-o zi, tot căutând, „a căzut cu faţa
la pământ, izbucnind în lacrimi şi spunând: ‹‹Sunt cel mai păcătos om!››.” 44 În acel moment,
se stabilește traseul crucial al vieţii sale duhovnicești. Din acel moment va trăi spre a se curăți
sufletește și spre desăvârșirea unirii cu Hristos.
După nenumărate lupte împotriva sistemului bolșevic și cel nazist, abuzurilor psihice
și fizice îndreptate asupra deținuților de către conducerea penitenciarelor de la Aiud, Pitești și
Târgu Ocna, lupta continuă împotriva răului spre o comuniune deplină și neîntreruptă cu
40
Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu,
București, 2012, pp. 46-47.
41
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii..., p. 137.
42
I. Ianolide, Întoarcerea la Hristos..., p. 13.
43
I. Ianolide apud. Coord. D. Vasile, Mărturisitorii din temnițele comuniste..., pp. 241-242.
44
I. Ianolide, Întoarcerea la Hristos..., p. 14.

24
Hristos, Valeriu Gafencu își dă obștescul sfârșit la sanatoriului penitenciar din Târgu Ocna,
din cauza tuberculozei pulmonare, la data de 18 februarie 1952.45
 Înainte de acest lucru, Valeriu Gafencu se întâlnește cu Richard Wurmbrand
supranumitul „Pavel de după cortina de fier”. Între cei doi se leagă o prietenie autentică ce
însă nu durează prea mult pentru că Valeriu trece la cele veşnice lăsându-i lui Wurmbrand
imaginea unui om care a câștigat Raiul. Asemenea martirilor și mărturisitorilor ortodocși,
Wurmbrund reușește, din propriile mărturisiri, în închisoare să-L simtă pe Dumnezeu mai
prezent decât oriunde. El reuşeşte să trăiască bucuria duhovnicească a iubirii prigonitorilor,
din care cauză, acesta lasă mesajul „iubiţi-i pe comunişti” devenind astfel unul din multele
exemple ce reprezintă viaţa de mărturisitor al secolului XX.46
Viața în închisoare a evreului converit, Richard Wurmbrand este una demnă de a fi
considerată un etalon pentru viața unui mărturisitor a Lui Hristos, astfel că în memoriile
acestuia amintește singurul caz cunoscut din universul concentraţionar comunist din România,
în care un deținut creștin reușește să convertească un anchetator ateu, aşa cum se întâmplă cu
locotenentul Grecu.47
Pentru mulți, Gafencu rămâne un model de neegalat în ceea ce privește stăruința în
rugăciune și îndelunga răbdare de care dă dovadă în fața tuturor nedreptăților din închisorile
regimului comunist. Unii deținuți l-au admirat, alţii l-au acuzat dar extrem de puţini l-au
înţeles. Valeriu şoca pe toată lumea prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă
la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care ceilalți deținuți, deşi erau creştini, nu aveau
încă o adevărată viaţă duhovnicească.48
Asemenea lui Gafencu există nenumărate personalități celebre ce s-au remarcat prin
răbdarea și curajul acestora în fața nedreptăților, abuzurilor și calomniilor aduse umanității și
creștinismului de către „călăii” din penitenciarele și lagărele regimului. Astfel că în multe
situații teribile existențiale, au ales să-L mărturisească pe Hristos, rămânând creștini până la
ultima suflare. Ilie Tudor, tatăl interpretului Tudor Gheorghe, scrie despre „colosul intelectual
într-un suflet de copil”49 - Petre Țuțea, cum l-a înfruntat pe directorul închisorii Aiud,
colonelul Crăciun, într-una din întâlnirile organizate de putere cu deținuții în scopul
reeducării: „ Altă dată, tot așa, într-una din întâlnirile organizate de putere cu deținuții, în

45
Teodor Danalache, CreștinOrtodox.ro, publicat la 30 iulie 2009, https://www.crestinortodox.ro/sfinti/valeriu-
gafencu-sfantul-inchisorilor-123622.html (accesat la 27.02. 2022).
46
I. Ianolide, Întoarcerea la Hristos..., p. 92.
47
Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Traducere din limba engleză de Dragoș Alexandrescu,
Editura Richard Wurmbrand Foundation, 2007, pp. 79-82.
48
I. Ianolide, Întoarcerea la Hristos..., p. 14.
49
I. Ianolide, Întoarcerea la Hristos..., p. 153.

25
vederea reeducării, în careul care se făcea în curte, Crăciun ‹‹trecea în revistă›› însoțit de un
grup de ofițeri, careul: La un moment dat s-a oprit în fața unui om înalt, slab, puțin adus pe
spate. – Ce faci, filosofule? Îl cunoscuse. Era Petre Țuțea. Era așa de slab că-l susțineau doi
camarazi. Crăciun l-a privit satisfăcut. Și către mulțime: - Mă, ați rămas în urmă! V-ați
prostit! Că dacă erați deștepți nu ajungeați aici! Vi-L închipuiți pe Hristos cu un crucioi în
spate prin New York? Ar râde și curcile. Uite, am ajuns în Lună și n-am dat de niciun
Dumnmezeu! Se depărtase câțiva pași. Țuțea a ridicat mâna. – Domnule, colonel! – Nu vă
supărați, ați crescut la oraș sau la țară? – La țară, mă! Nu se vede? – și-și bombează pieptul. –
Și ați avut porci? – Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la țară nu crește porci? – Și...ați
văzut dumneavoastră porc să privească în sus?”50
În aceeași ordine de idei, părintele Adrian Făgățeanu mărturisește cum la momentul
arestării, anchetatorul îi lua crucea și o tot arunca la gunoi, dar părintele se arunca și el după
cruce să o recupereze. Indiferent care erau consecințele, îl punea pe Hristos deasupra sa și își
îndrepta toată nădejdea spre ajutorul Său: „ Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls
crucea de la gât și a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen și
a aruncat-o din nou. Eu nu m-am lăsat. Am ridicat iarăși crucea și el m-a călcat în picioare.
După opt-nouă încercări, ofițerul a cedat. M-a lăsat în pace... Fiind în camera de tortură, îmi
spuneam: ‹‹Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos!›› Și poate nu o să mă crezi, frate, dar după
șaizeci de lovituri nu mai simțeam nicio durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se
autoanestezia.”51
Asemenea închisorii de la Aiud, Jilava, Târgu Ocna și multe altele, groaznica și
sângeroasa închisoare de la Pitești își face loc în rândul temnițelor ce a oferit lumii creștine
sfinți mărturisitori înzestrați cu o tărie incontestabilă de caracter și rădăcini adânci în
Evanghelia Lui Hristos. O personalitate de acest gen este chiar părintele Gheorghe Calciu
Dumitreasa.
Penitenciarul de la Pitești, având bazele în filosofia pedagogului rus - A.S. Makarenko,
merge pe o undă autentică de exterminare și reeducare, fapt practicat de Securitate și aplicat
în general studenților. Acest fenomen numit în linii mari „reeducare” este unul cu totul aparte
față de ce s-a practicat în celelalte penitenciare și lagăre din țară, ale cărui atrocități de
neimaginat au mers cu mult mai departe de limita suportabilului.
În vederea punerii în practică a acestui fenomen, Securitatea a găsit printre studenții
arestați un grup de indivizi ce urmau mai apoi să pună în practică domnia terorii, iar ca loc
50
Ilie Tudor, De sub tăvălug, Editura Curtea Brâncovenească, Constanța, 2010, p. 85.
51
Fericiți cei prigoniți – Martiri ai temnițelor românești, Coord. Matei Marian, Editura Bonifaciu, 2008, apud.
Coord. D. Vasile, Mărturisitorii din temnițele comuniste..., pp. 245-246.

26
ideal pentru a experimenta acest lucru s-a decis să fie la Pitești. După cum am menționat mai
sus, Securitatea dorea crearea tipului de om nou, un om robot fără suflet ce, în urma
nenumăratelor torturi fizice și psihice, ar deveni un supus docil, negând și terfelind toate
principiile sale ce-l situau în societate cu statutul de om și călcând în picioare tot ce avea el
mai sfânt, astfel că la final putea asculta cu totală obediență ordinele date de regim. 52 Într-un
mod covârșitor, toate persoanele ce au trecut prin acest experiment şi au mărturisit despre el,
confirmând faptul că Piteştiul a fost un calvar fizic și psihic. Absolut toate metodele aplicate,
începând cu bătăile de o cruzime fantastică, până la scenele blasfemiatoare ori „statul în
poziţie”, sau demascările interne ( un fel de spovedanie în care deținutul înșiruia cele mai
atroce obscenități referitoare la sine şi la membrii propriei familii, în mod clar false) aveau în
vedere nu deteriorarea fizicului deținutului, ci alterarea sufletului acestuia. Nenorocirile
petrecute în penitenciarul de la Pitești au reușit să „reeduce” multe suflete și să le pervertească
schimbându-le principiile și viziunile iremediabil, exemple fiind multe printre care este și
cazul lui Pop Cornel și al lui Paul Caravia, un fost student la filozofie din București
preschimbat după procedura de reeducare într-unul dintre cei mai de temut schingiuitori de la
Gherla.53 Față de aceste exemple tragice în care omul vechi a fost desființat, iar omul nou a
luat naștere în schimb, există și mai multe exemple în care omul vechi a triumfat mai puternic
și mai rezistent odată ce bătăile au încetat, astfel că în urma chinurilor interioare de nedescris,
mulţi au reuşit nu doar să se recupereze, ci chiar să devină o versiune mai bună a lor,
înzestrați cu o tărie morală de neînvins şi cu o sensibilitate duhovnicească unică, așa cum este
cazul părintelui Gheorghe Calciu54. În acest sens, toți mărturisitorii susțin că unica lor salvare
atât în timpul cât şi după perioada de reeducare a fost credinţa în Dumnezeu.
Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa reprezintă unul dintre numeroasele cazuri de
recuperare de acest fel, fiind închis la Pitești și apoi la Gherla ( loc în care a fost repartizat să
ducă mai departe metodele reeducării pe post de informator). Astfel că, în urma reeducării de
la Pitești, el a devenit „omul de încredere al ofiţerului politic” de la penitenciarul Gherla.
Conform spuselor lui Dumitru Bacu, deținut în timp ce Gheorghe Calciu era la Gherla, acesta
„era poreclit ‹‹eminenţa cenuşie›› a directorului Goiciu” şi „era unul dintre cei mai devotaţi
informatori pe care i-a dat reeducarea şi care a luat oarecum locul lui Ţurcanu” 55. Cu toate

52
V. Ierunca, Fenomenul Pitești..., p. 37.
53
V. Ierunca, Fenomenul Pitești..., p. 49.
54
Ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora,
Editura Basarabii Media, Snagov, 2016, p. 57.
55
Fericițiceiprigoniți.net, Studentul Gheorghe Calciu - De la intransigenţă la reeducare, şi de la reeducare la
sfinţenie, Dumitru Bacu în https://www.fericiticeiprigoniti.net/gheorghe-calciudumitreasa/563-studentul-
gheorghe-calciu-de-la-intransigenta-lareeducare-si-de-la-reeducare-la-sfintenie (accesat la 12.03.2022).

27
acestea, au existat însă mărturii ce-i scoteau în evidență dedublarea sa morală, cum este aceea
a unui fost coleg de detenție de la Pitești ( care în urma reeducării, a devenit și el informator).
Acesta mărturisea referitor la Gheorghe Calciu că, spre deosebire de ceilalţi acoliţi ai lui
Ţurcanu, evita brutalităţile şi că i-a ajutat, atunci când a putut, pe ceilalţi deţinuţi, în ciuda
riscurilor la care se expunea.56 În anul 1957, Gheorghe Calciu a fost implicat în al doilea
proces al reeducării, în timpul căruia, dând dovadă de un curaj deosebit, a acuzat autorităţile
comuniste de organizarea experimentul reeducării, iar drept rezultat a fost condamnat la 15
ani de închisoare la Jilava. În acea închisoare avea să-l cunoască pe unul dintre cei mai mari
trăitori ai Ortodoxiei în contextul temnițelor comuniste care l-a și influențat prin
comportamentul său, Constantin Oprișan.
Recuperarea sa spirituală și transformarea sa în omul care avea să fie pe viitor își are
începutul în timpul anchetelor care au precedat al doilea proces al reeducării, datorită
credinţei în Dumnezeu, acesta a reușit să depăşească traumele reeducării şi a devenit iar
„omul care fusese înainte de arestare”57. În aceeași ordine de idei, Dumitru Bacu mărturisește
despre Gheorghe Calciu că s-a purtat la Jilava, așa cum spuneau colegii săi de celulă „ca un
sfânt cu ei, mergând până la sacrificiu” 58. În acest sens, el și-a tăiat venele să extragă limfa din
sângele scurs într-o gamelă spre a-l ajuta pe Costache Oprişan, bolnav de TBC, şi a făcut rost
de antibiotice spre a-i salva viața lui Marcel Petrişor, bolnav de dizenterie.59
După revoluția din 1989, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa dă mărturie despre
revenirea sa din traumele reeducării de la Piteşti că „refacerea mea a fost cu mult mai grea
decât a altora, pentru că ruptura mea a fost mai mare. Eram un tânăr destul de naiv, un copil
de ţăran cu o credinţă puternică, cu o mare încredere în oameni. Eram foarte simpatizat. Chiar
după ce am căzut se spunea despre mine ‹‹îngerul căzut cu ochii albaştri››, pentru că toată
lumea m-a socotit ca pe un înger. Acum eram un înger căzut. Şi suferinţa mea a fost aşa de
dură şi ruptura mea a fost aşa de totală, încât eu mi-am revenit mult mai greu”60.

56
Ana-Maria Cătănuş apud. Coord. Daniela Micu, Petrişor Militaru, Condiţia scriitorului / intelectualului
disident în românia comunistă, Colecţia Exegesis, Colocviile revistei Mozaicul, ediţia a XV-a, 26-27 octombrie
2012, Craiova, Editura Aius Printed, Craiova, 2012, p. 54.
57
Octavian Voinea, Masacrarea studențimii române în închisorile de la Pitești, Gherla și Aiud, ediție îngrijită de
Gheorghe Andreica, Editura Majadahonda, București, 1996, pp. 125-126 apud.
https://www.fericiticeiprigoniti.net/gheorghe-calciu-dumitreasa/565%20gheorghe-calciu-a-fost-facut-tocatura-
in-batai-pana-a-devenit-reeducat (accesat la 12.03.2022).
58
Fericițiceiprigoniți.net, Studentul Gheorghe Calciu - De la intransigenţă la reeducare, şi de la reeducare la
sfinţenie, Dumitru Bacu în https://www.fericiticeiprigoniti.net/gheorghe-calciudumitreasa/563-studentul-
gheorghe-calciu-de-la-intransigenta-lareeducare-si-de-la-reeducare-la-sfintenie (accesat la 12.03.2022).
59
Fericițiceiprigoniți.net, Umilințele îndurate de Gheorghe Calciu pentru salvarea lui Marcel Petrişor,
Marcel Petrișor în https://www.fericiticeiprigoniti.net/gheorghe-calciu-dumitreasa/718-netarmuita-daruire-de-
sine-a-marturisitorului-gheorghe-calciu-pentru-salvarea-lui-marcel-petrisor (accesat la 12.03.2022).
60
Ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești , Viața părintelui Gheorghe Calciu..., p. 57.

28
 În ciuda perioadei oribile petrecute în cele trei închisori (Pitești, Gherla și Jilava),
părintele nu se va putea abține nici atunci din a se împotrivi promp regimului comunist 61 și
datorită angajamentului pe care și-l face în noua sa calitate de preot și profesor la Seminarul
Teologic din București (1973), nu acceptă compromisul făcându-și de nenumărate ori publice
opiniile sale legate de cruzimea regimului ateu și încurajează în diverse rânduri tinerii spre
credință, iar ca efect urma să cunoască și greutatea detenției politice din timpul dictaturii
ceaușiste (1979), umată de exilarea forțată în SUA (1985).62
În contextul aceleași misiuni de a- L mărturisi pe Hristos și de a trezi conștiința
spirituală a poporului român în aceste timpuri de prigoană, au luat ființă două puternice
mișcări religioase, acestea fiind Oastea Domnului și Rugul Aprins.
Mișcarea religioasă Oastea Domnului a luat naștere în sânul BOR în anul 1923, iar la
instaurarea regimului comunist, aceasta se afla în ilegalitate, astfel reprezentanţii acesteia au
devenit ținte ușor de vânat de către Securitate. Oastea Domnului a fost și este în continuare o
mişcare de mare anvergură ce se manifesta în întâlniri și rugăciuni comune prin intermediul
cărora, reprezentanții acestei mișcări încercau să reînnoiască viața spirituală a oamenilor ce
părea să decadă din cauza tuturor viciilor ce apăreau și se răspândeau pretutindeni în sânul
poporului. Perioada regimului ateu comunist a reprezentat pentru această mişcare religioasă o
grea încercare prin care a fost nevoită să răzbată. Poetul creștin Traian Dorz a fost
reprezentantul acestei mișcări la acea vreme. Acesta era un simplu ţăran dintr-o modestă
localitate a judeţului Bihor, dar având în vedere statutul său mediocru, el a realizat că trebuie
să-și trăiască viața în temniță ca jerfă adusă Lui Dumnezeu63. În toate momentele când tortura
sau lipsurile de tot felul se înmulțeau, acesta le accepta pe toate cu smerenie asemeni
momentelor în care situația era mai bună. Au existat în componenta acestei mișcări multe
personalități ce au considerat viața carcerală ca timp prielnic de dedicare rugăciunii și pentru
sporirea vieții duhovnicești, dintre aceste personalități se enumeră Cornel Silaghi, Gheorghe
Precupescu și Cornel Rusu. Mărturisirile acestor reprezentanți ai mișcării Oastea Domnului,
inclusiv mărturisirile lui Traian Dorz64 conțin relatări referitoare la Sfânta Liturghie, la post și
la cum se practicau rugăciunile în comun în interiorul lagărelor de muncă. În ceea ce privește
viziunea poetului creștin Traian Dorz, perioada închisorii a fost una productivă din punct de

61
Ana-M. Cătănuş apud. Coord. D. Micu, P. Militaru, Condiţia scriitorului / intelectualului disident..., p. 54.
62
Ana-M. Cătănuş apud. Coord. D. Micu, P. Militaru, Condiţia scriitorului / intelectualului disident..., p. 64.
63
https://adevarul.ro/cultura/istorie/oastea-domnului-sectantii-ortodoxiei
1_50b9ed2a7c42d5a663acee8e/index.html (accesat la 16.03.2022)
64
Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol III, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 200, p. 409, în
https://pdfcoffee.com/qdownload/traian-dorz-istoria-unei-jertfe-vol-iii-rugul-pdf-free.html (accesat la 16.03.
2022)

29
vedere duhovnicesc și din punctul de vedere al talentului artistic concentrat în poezie, astfel că
cele mai multe creații poetice purtătoare de credință și nădejde în Hristos, au luat naștere în
bezna lagărelor.
În ceea ce privește mișcarea religioasă „Rugul Aprins”, aceasta a luat ființă la
Mănăstirea Antim după anul 1945, iar iniţiatorul „Rugului Aprins” a fost Părintele Daniil
Tudor, fostul Sandu Tudor, pseudonimul lui Alexandru Teodorescu. Acesta a fost scriitor și
poet și a înfiinţat în anul 1932, la Bucureşti, revista literară „Floarea de foc”, iar în 1933 a
înființat încă o revistă denumită „Credinţa”. Părintele Daniil Tudor a fost proprietarul și
directorul acestor reviste. Având calitatea de monah la Mănăstirea Antim și pe cea de stareț la
Schitul Crasna-Gorj, acesta primise numele de Agathon. Denumirea de Daniil a primit-o ca
schimonah la Sihla Sihăstriei Neamţului.65
Fenomenul „Rugul Aprins” este considerat ca făcând parte dintre primele și
îndrăznețele mișcări concrete ce se concentrau pe rezistenţa spirituală ortodoxă împotriva
comunismului, în timpul în care acest regim ateu se străduia să-și facă apariția în România
post-belică. Principiul esențial pe care funcționa această mișcare era concretizat în
îndumnezeirea omului prin intermediul rugăciunii continue în numele Lui Hristos.66
Având în vedere vremurile tulburi ce-au urmat după cel de-al doilea război mondial, în
care valorile erau răsturnate, iar accentul principal se punea pe valoarea materială decât pe cea
spirituală, intelectualitatea bucureşteană şi nu doar, simţea nevoia unei regăsiri spirituale, a
propriului suflet şi cum altfel ar fi fost posibil decât prin rugăciune şi meditaţie. La momentul
trecerii în ilegalitate, mișcarea „Rugul Aprins” se desfășura sub grija unui călugăr isihast rus,
Ivan Culighin, iar ședințele se desfășurau având ca nucleu practicarea rugăciunii isihaste.
Reprezentanții acestei mișcări ajung într-o singură noapte după gratiile Securității acuzați că
au vrut „să dea foc la comunism”67 prin „uneltire contra ordinii sociale”68. Membrii mișcării
sunt arestați și condamnați la ani grei de temniță printr-un proces mai mult regizat precedat de
anchete foarte dure, cum e Părintele Ieroschimonah Daniil (Sandu Tudor) care primește 25 de
ani de muncă silnică, iar poetul Vasile Voiculescu primește o detenție de 5 ani, mai mică
decât a părintelui Daniil, dar totuși o detenție fatală deoarece la momentul arestării, acesta
avea înaintata vârstă de 74 de ani.

65
Acad. Dr. Antonie Plămădeală - Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, Rugul Aprins, Editura
Apologeticum, Sibiu, 2006, p. 10 în http://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2016/11/Rugul-
aprinsAntonie-Plamadeala.pdf (accesat la 18.03. 2022).
66
Acad. Dr. A. Plămădeală - Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, Rugul Aprins..., p. 14.
67
Acad. Dr. A. Plămădeală - Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, Rugul Aprins..., p. 24.
68
Marius Oprea, Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu și taina „Rugului Aprins”, Editura Corint,
2019, p. 10.

30
 Spre deosebire de mulți alți mărturisitori care, prin închisori și lagăre L-au descoperit
pe Dumnezeu așa cum n-ar fi putut-o face în libertate, pentru intelectualii „Rugului Aprins”
de la Antim timpul detenției nu a însemnat începutul ancorării lor în credință și al cunoașterii
Lui Dumnezeu, ci trecerea lor prin încercări pentru idealul hristic pe care îl mărturiseau și-l
urmau de ceva vreme.
În ciuda faptului că predominant în literatura mărturisitorilor din perioada comunistă
s-au menționat bărbați, fie ei mireni sau fețe bisericești, nici femeile nu au fost cruțate de
regimul ateu. Acestea au fost, într-adevăr, reduse din punct de vedere numeric având în
vedere faptul că ele au cunoscut rigorile detenției de cele mai multe ori datorită ajutorului sau
legăturilor pe care le aveau cu rudele şi cunoştinţele lor întemniţate. Femeile care au fost
arestate din cauza convingerilor politice, au fost în multe rânduri membre ale Mișcării
legionare. În acest caz, regimul nu a arătat milă sau îndurare astfel că pe lângă pedeapsa
primită la proces mai primeau şi un supliment administrativ, iar de cele mai multe ori numărul
anilor de detenție era mai mare de zece. Aspazia Oțel Petrescu mărturisește despre anii
detenției cu bucurie și seninătate datorită faptul că, asemeni personalităților menționate mai
sus, ea s-a apropiat mult mai mult de Dumnezeu în decorul gri al temnițelor, a reușit să-L
vadă pe Dumnezeu și lucrarea Sa mântuitoare în fiecare lucru mărunt sau mare ce era sau își
făcea episodic apariția în închisoare. Astfel că rugăciunile făcute în comun, postul, minunile
evidente ce le-au adus culoare și bucurie în anii detenţiei reprezintă pentru femeia care a intrat
la 26 de ani în închisoare şi a ieşit la 40, cea mai frumoasă perioadă a vieţii acesteia.69
Pe lângă toate aceste exemple de personalități mărturisitoare ale spațiului
concentrațional comunist din țara noastră, există mult mai multe personalități mai mult sau
mai puțin cunoscute, dar foarte importante deoarece au înțeles că odată cu instaurarea
dictaturii atee, credința în Evanghelia Lui Hristos va fi pusă la grele încercări, iar conștiința
mărturisitoare va trebui să răzbată ajungând în multe cazuri până la sfințenie. Mărturisitori
precum Mircea Vulcănescu, Teodor M. Popescu, arhim. Mina Dobzeu, Gheorghe
Stănciulescu, Pavel Susai și mulți alții, sunt doar câteva nume dintre cei care au realizat că în
lumea noncoloră a temnițelor pline de lipsuri și suferință, doar Dumnezeu poate să aducă
lumină și culoare în inima omului.
Mărturisitorii din temnițele și lagărele comuniste au înțeles mai bine decât oriunde și
oricând că adevăratele valori, în acea perioadă decăzută, trebuie să fie iubirea, nădejdea și
credința. Astfel că din cele trei valori creștine pornește tot ce înseamnă viața în Hristos:
iubirea față de aproapele și iertarea acestora (chiar și față de cei ce-i prigoneau și torturau în
69
Aspazia Oțel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne, Editura Evdokimos, 2016, p. 164.

31
temnițe), nădejdea că Dumnezeu niciodată nu-i va abandona și că mereu este împreună cu
aceștia, iar credința se concentrează pe încrederea că Dumnezeu îi va păzi și ocroti la fiecare
moment de încercare. În acest sens, profesorul Mircea Vulcănescu dă dovadă în ultimele clipe
ale vieții sale de ceea ce înseamnă a fi creștin adevărat, rostind replica „Să nu ne răzbunați!” 70
prin care martirul creştin îşi ierta persecutorii. Acesta și-a asumat menirea de a suferi pentru
Adevăr și a fost conștient că spre a construi ceva ce nu se va putea surpa niciodată, nu trebuie
pusă la temelie răzbunarea, ci jertfa acestor mărturisitori ai Lui Hristos, a celor ce în gropi
comune şi în cimitire fără cruci au fost îngropați spre a da roadă veșnică „Adevărat, adevărat
zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar
dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan 12, 24).
Asemenea multor personalități intelectuale ale științei și culturii românești ce-au
populat lagărele și temnițele țării, Mircea Vulcănescu, precum şi Nicolae Mărgineanu, George
Manu, Constantin Noica şi mulți alţii au transformat celula de închisoare în amfiteatru
academic, preschimbând din perioada de detenție ce avea ca rol principal alterarea sufletului
și distrugerea intelectului într-un timp propice dezvoltării duhovnicești și îmbogățirii
culturale. Acest minunat fenomen este redat cel mai viu și amănunțit în mărturisirile lui
Nicolae Steinhard, chiar titlul operei sale „Jurnalul Fericirii” evidențiază însemnătatea pe care
o are închisoarea pentru acesta. În acest sens, Nicolae Steinhardt mărturisește într-una din
paginile Jurnalului său valoarea camerei 34 din închisoarea Jilava: „(...) nu-mi pot închipui că
are să fie locul unde voi cunoaște cea mai deplină, mai neașteptată fericire. Nu, niciodată și
nicăieri n-am fost mai fericit decât în celula 34 de la Reduit.” 71 Sentiment care se datorează și
faptului că în închisoarea Jilava are să fie botezat de către părintele Mina Dobzeu și avea să
cunoască pe deplin ce reprezintă calitatea de creștin.
Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu, cel ce l-a botezat la creștinism pe părintele
Nicolae Steinhardt, istorisește în mărturiile sale despre experiența închisorii și a anchetelor ce
au continuat chiar și sub regimul lui Nicolae Ceaușescu. Acesta, în fața dictaturii ce promova
valorile materiale peste valorile spirituale, nu avea rețineri și oferea în orice împrejurare
răspunsuri adecvate specifice unui slujitor al Lui Dumnezeu. Părintele a simțit mereu că nimic
nu este la întâmplare și indiferent că risca întemnițarea sau munca forțată în lagăr, acesta
continua cu încredere să-și exercite misiunea preoțească. În închisoare fiind, torturat fizic și
psihic, aflat în nevoi de toate felurile, părintele Mina nu a dat niciodată înapoi de la a spovedi,
a împărtăși sau din a săvârși când era posibil Sfânta Liturghie. 72 Părintele Mina Dobzeu
70
Ștefan J. Fay, Sokrateion, Mărturie despre Mircea Vulcănescu, Editura Humanitas, București, 1998, p. 142.
71
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii...,, p. 23.
72
Pr. Mina Dobzeu, Am fost duhovnicul lui Ceaușescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 99.

32
reprezintă tipul de călugăr și, mai cu seamă, creștin ce a luptat fără încetare contra regimului
comunist încă de la apariție, nu din curaj, ci acesta era convins de faptul că lupta era alegerea
cea mai corectă spre apărarea Bisericii de cruzimea politicii ateiste.
Din relatările celor mai mulți mărturisitori ce au experimentat cruzimea regimului
comunist și suferințele din temnițele și închisorile de la acea vreme, se poate sesiza structura
dihotomică a discursului. Mai exact, pe de-o parte sunt relatate momentele de rugăciune
particulară sau în comun, săvârșirea slujbelor și a ierurgiilor improvizate din punct de vedere
material, dar pline de har din punct de vedere duhovnicesc, iar pe de altă parte sunt prezentate
nedreptățile, atrocitățile și obscenitățile la care erau supuși deținuții ce se împotriveau
dogmelor dictaturii atee. Pornind de la această duplicitate, putem afirma că cei ce au reușit să
rămână statornici în credință și au prosperat în Evanghelia Lui Hristos își merită cu adevărat
statutul și calitatea de sfinți deoarece chiar dacă din punct de vedere rațional aceștia au reușit
să deosebească, în mărturiile lor, cele două laturi ale vieții în temnița comunistă, din punct de
vedere spiritual și afectiv, puterea de înțelegere se îngreunează datorită amestecului dintre
emoțiile și sentimentele provenite din cele două experiențe ( dintre evlavia, credința și
smerenia creștinească și teroarea, suferința și opresiunile detenției), devenind aproape
imposibil ca sufletul să le proceseze pe toate și să rămână credincios în totalitate demnității de
creștin. Cu toate acestea, se constată că trăirea religioasă și credința au cunoscut, în temnițele
comuniste, o manifestare completă, astfel că spațiul decăzut și defectuos al închisorii devine
locul perfect în care sfințenia ia naștere și se dezvoltă oferind lumii creștine și poporului
român exemple de trăitori ai ortodoxiei și Evangheliei Lui Dumnezeu într-un timp în care
Biserica era ponegrită și înjosită de autoritățile statale și de mijloacele de manipulare mass-
media.
Spațiul carceral oferă nenumărate exemple de trăitori ce demonstrează că viața creștină
autentică poate fi practicată în orice fel de condiții, acestea pornesc de la eforturile particulare
de interiorizare prin intermediul rugăciunii și ascezei și până la săvârșirea complexă a
Sfintelor Taine (Spovedania, Împărtășania, Botezul), chiar și Sfânta Liturghie. Cu toate
acestea, cea mai populară formă de manifestare creștină a fost rugăciunea ( în particular și în
comun) ce oferea deținutului starea de spirit dominată de optimism și seninătate și îl înzestrau
cu rezistența necesară prin care putea face față multitudinii de nedreptăți prezente în
închisoare și trecerii timpului. Prin urmare, deținuții și-au găsit în ajutorul Lui Dumnezeu,
aliatul comun ce oferea nădejde și putere.73
73
Mărturii și evocări din lagăre și închisori - 30 de ani de la căderea comunismului în românia marcați prin
interviuri cu 30 de deținuți politici din perioada comunistă, Interviuri realizate de Diacon Dumitru Bogdan
Bădiță, colecția Media Christiana- seria Trinitas TV, Editura Trinitas a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2019,

33
  În acest sens, preotul militar Dumitru Bejan ce a trecut prin lagărele siberiene și mai
apoi a cunoscut suferința din închisorile comuniste din România, confirmă puterea de
rezistență pe care rugăciunea o oferă celui ce se roagă „rugăciunea noastră în pușcărie, ca și în
viața de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-I spui Lui Dumnezeu, direct, tot
ce te doare. Simțeai totdeauna că Dumnezeu aude și te ajută să suporți greutatea” 74.  Acesta,
aflat în suferință, a experimentat fericirea rugăciunii făcute din inimă, atunci când trupul îi era
slăbit de nevoințe, iar loviturile date de gardieni nici nu se mai simțeau.
Un alt exemplu în care se evidențiază puterea rugăciunii, se regăsește în paginile
memorialistice ale lui Nicolae Cojocaru, încarcerat în acel timp la penitenciarul Gherla.
Ofițerul român relatează cum îi sunt alungate gândurile sinuciderii la care îl ademeneau în
fiecare zi torționarii și capătă putere să reziste datorită rugăciunii și sunetului de clopot care se
auzea prin pereții celulei sale „Doamne, Dumnezeul meu, de acum încolo sunt în stare să
rezist până la marginile lumii”75
Rugăciunea, ca suport de sprijin și înălțare a rugătorului, este cu-atât mai valoroasă cu
cât cel ce-I adresează rugăciunea Lui Dumnezeu nu se roagă doar pentru sine, ci și pentru cei
ce-l asupresc spre iertarea păcatelor și îmbunarea inimilor acestora. Urmând exemplul
Mântuitorului, când urma să fie urcat pe cruce „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca
23, 34), Arhiepiscopul și Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania se roagă pentru torționarul
Brânzaru, cel care-l torturaseră până la leșin „M-am ridicat în mâini, m-am întins pe pat, am
închis ochii, apoi am început să mă rog pentru cei ce mă torturaseră şi mă întrebam dacă mă
rog cu sinceritate sau numai pentru a-mi amăgi o conştiinţă ce-mi poruncea să fac aşa şi am
fost fericit să văd în adâncul meu că-i iertasem pe călăi şi că mă rugam sincer. Am adormit
gândindu-mă că Brânzaru va fi ajuns acasă, bucuros de ispravă, îşi mângâia nevasta sau poate
îşi săruta pe frunte băieţelul sau fetiţa prin somn (...)”76
În detenție, rugăciunea a devenit suportul de sprijin și rezistență, dar și elementul care-
i aduna pe toți deținuții într-un singur glas. Aceasta a devenit legătura care spărgea orice
diferență dintre oameni și care crea o singură ființă ce se ruga pentru ei înșiși, pentru cei dragi
de aproape sau de departe, pentru cei care-i asupreau, pentru neam și pentru întreaga lume.
Datorită rugăciunii, în închisorile comuniste nu mai existau diferențe sociale, confesionale sau
politice, astfel că prin suferință toți deveneau unul în ciuda faptului că dorința sistemului era

p. 14.
74
Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei. Evocări din trecut, vol. I, Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 1995, p.
6.
75
Nicolae ( Nae) Cojocaru, Filmul unei existențe, p. 358 în https://fdocumente.com/document/nae-cojocaru-
filmul-unei-existente.html (accesat la 21.03.2022).
76
Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 279-280.

34
dezbinarea acestora: „Ionescu era adventist reformist, Iliescu şi Gachi erau ortodocşi iar eu
eram catolic. Ne rugam toţi împreună, fără a face polemică. Suferinţa ne făcea egali.
Duşmanul comun era ateismul.”77
Rugăciunea este cu atât mai puternică cu cât aceasta este asociată cu postul deoarece
rugăciunea unită cu postul îl întăresc pe om în urcușul său duhovnicesc și îl ajută în
apropierea sa de Dumnezeu. Politica închisorilor comuniste impunea un regim alimentar
aproape inuman, iar deținuții erau mai tot timpul slăbiți și înfometați, cu alte cuvinte a vorbi
despre practicarea postului benevol, ca hotărâre proprie, începută din dorinţa de perfecţiune
spirituală poate fi un subiect delicat într-o astfel de situație, dar în ciuda acestui aspect,
deținuții practicau postul. Un exemplu în care tinderea spre desăvârșirea duhovnicească și
spre fericirea spirituală înving nevoințele trupului material, este redat de către Remus Radina:
„ Preotul Toma Marcu, din Buftea, deşi grav bolnav de TBC şi foarte slăbit, făcea post negru
de două ori pe săptămână şi oferea mâncarea altor deţinuţi slăbiţi. Şi Dumnezeu l-a scos din
închisoare.”78
Având în vedere situația dificilă cu privirea la alimentația în închisore ce împiedica
înfăptuirea unui post alimentar, cei mai mulți deținuți și-au îndreptat atenția spre un post al
minții ce era mai accesibil și care devenise un prilej potrivit de aprofundare spirituală, iar în
cazul altor mărturisitori, chiar academică. Astfel că deținuții cădeau de acord să evite
certurile, se concentrau mai profund pe rugăciune și purtau discuții pe teme teologice,
filosofice și multe alte subiecte de interes comun așa cum se găsesc în nenumărate rânduri în
„Jurnalul fericirii” al părintelui Nicolae Steinhardt.
Cu privire la postul alimentar ce se respecta într-o oarecare măsura în funcție de
posibilitățile fizice ale fiecărui deținut, se regăsesc în memoriile multor mărturisitori referințe
în legătură cu Săptămâna Patimilor sau vinerea patimilor. De altfel, acea perioadă de postire
devenea mai dificilă față de alte perioade, din cauza faptul că tocmai atunci hrana era
îmbunătățită intenționat adăugându-se câte o bucată de carne. În acest fel, administrația
închisorilor intenționa împiedicarea postirii „ în Vinerea Mare masa conținea (surprinzător)
carne, în timp ce în prima și a doua zi de Paște se servea o hrană oribilă”.79
Regimul comunist ateu încerca prin toate mijloacele distrugerea sufletului deținutului
spre transformarea sa într-o marionetă fără principii ce putea urma fiecare ordin venit din
partea celor sus-puși fără nicio obiecție. În acest sens, administrația închisorilor își nota

77
Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare. Drama Bisericii în inchisorile comuniste, Ediţia a-II-a Revăzută şi adăugită,
Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2018, p. 264.
78
Remus Radina, Testamentul din morgă, Editura Criteon Publishing, București, 2010, p. 109.
79
Alexandru Salca, Canalul, Editura Transilvania Expres, Brașov, 2000, p. 23.

35
remarcabil amprenta și asupra relațiilor interpersonale dintre deținuți. Condițiile de viață
mizere, hrana proastă și puțină, lipsa medicamentelor, torturile și multe altele, aveau ca drept
unul dintre scopuri îndemnarea la lupta pentru supraviețuire. Regimul spera ca aceste condiții
să nască egoism în inimile deținuților și să manifeste ură și respingere față de fratele de
suferință, dar rezultatul a fost exact opusul celor sperate. Deținuții și-au găsit refugiu în
morala creștină și au înțeles că altfel nu pot trece prin suferință decât împreună, avându-se
unul pe altul ca sprijin și ajutor. În acest sens, Petre Baicu relatează faptul că „În celulă, din ce
în ce mai mult, fiecare va simţi că suferinţa nu e numai a lui şi că devine un simbol.”80
Un exemplu ce relatează în cel mai adecvat mod relația ce s-a format între deținuți
datorită faptului că au găsit în suferință un punct comun ce i-a unit și i-a motivat să se sprijine
și să se ajute unul pe altul la nevoie se regăsește în mărturiile scriitorului Marcel Petrișor.
Acesta relatează despre evenimentul ce a avut loc la închisoarea Jilava avându-i ca
protagoniști pe părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa pe vremea când era student la
medicină, Costache Oprișan ( grav bolnav de TBC) și pe Marcel Petrișor. Cei trei au fost
condamnați la moarte lentă și închiși într-o celulă de sub nivelul pământului. Cu toate acestea,
aceștia își găsiseră centrul de sprijin și rezistență în Costache datorită faptului că, în ciuda
situației teribile în care se aflau, acesta îi însuflețea mereu prin credința și cuvintele sale, le
vorbea despre virtuți creștinești precum iubirea, nădejdea, iertarea, le vorbea despre rugăciune
și multe altele. Într-una din zile, părintele Gheorghe Calciu, observând faptul că prietenul său,
Costache se simte ceva mai rău decât de obicei, acesta își rupe cu dinții venele de la
încheietura mâinii și scurge sângele într-o gamelă spre a rezulta limfă prin decantare, iar la
final să i-o dea acestuia s-o bea. Din păcate, acest efort a rămas fără succes deoarece Costache
Oprișan se stinge din viață.81
Literatura memorialistică din perioada comunistă oferă adesea mărturii nu doar despre
deținuții ce au trăit pe perioada detenției într-o manieră creștinească, ci sunt menționați chiar
și oameni ai sistemului ce au tins spre a fi în antiteză cu dogma dictaturii comuniste în folosul
principiilor moralei creștine. Aceste exemple ( gardieni, directori de închisoare, căpitani,
anchetatori etc) demonstrează faptul că oricât de mult s-ar fi străduit sistemul să creeze din
oameni niște mașinării ce aveau rolul de îndeplinire a ordinelor fără obiecție, n-ar fi reușit
niciodată să-l estompeze sau să-L șteargă complet pe Dumnezeu din natura sa. În cuprinsul
mărturiilor relatate din anii de detenție, se remarcă doar câteva personalități ce făceau parte
din administrația penitenciarelor care, în ciuda ideologiei pe care o reprezentau și erau
80
Petre Baicu, Povestiri din închisori şi lagăre, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1995, p. 34.
81
Marcel Petrişor , Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, în http://gheorghecalciu.ro/jertfa-sublima-a-lui-
gheorghe-calciu-pentru-salvarea-lui-costache-oprisan-de-marcel-petrisor/ (accesat la 24.03.2022).

36
însărcinați să o predea, au acționat de cele mai multe ori într-un spirit drept și umanitar în
favoarea victimelor regimului deținuțolor sau și-au menținut un statut vertical în fața
fățărniciei de care dădea dovadă regimul comunist. Dintre aceste personalități, se remarcă
plutonierul Ion Dobre82, Elena Tudor care era director de închisoare și căpitan în M.A.I. 83,
gardianul Gheorghe Olteanu84, într-un spirit mai mult creștinesc s-a alăturat șirului și
anchetatorul Grecu convertit datorită discuțiilor cu pastorul protestant Richard Wurmbrand. 85
Aceștia nu au fost singurii care, prin fapte și atitudine, au sfidat ideologia regimului și au
acționat conduși de propriile valori umane, ci de-a lungul timpului s-au remarcat un lung șir
de oameni ai sistemului pomeniți prin faptele lor. Acest lucru demonstrează faptul că oricât de
mult se încerca distrugerea omului ca persoană individuală, aceasta nu s-ar fi putut realiza
datorită originii divine a sufletului care se află în fiecare dintre noi.
În penitenciarele și lagărele comuniste, suferința a devenit elementul comun care
distrugea orice diferență dintre deținuți și-i apropia unii de alții într-un spirit creștinesc de
ajutor, sprijin și rugăciune. Acest fenomen a fost prezent în toate penitenciarele din țară,
inclusiv la închisoarea de la Pitești, deși într-o manieră cu totul aparte față de alte locuri.
Având în vedere situația experimentului de reeducare de la Pitești, ajutorul și sprijinul pentru
cel apropiat capătă forme de manifestare diferite față de cele obișnuite. În acele condiții, o
faptă creștină poate fi considerată o lovitură dată mai ușor sau mai „cu milă”, o încurajare
șoptită sau pur și simplu o scuză. În același timp, aceste fapte pot fi considerate și sacrificii în
acel loc deoarece, dacă ar fi fost descoperite, acestea ar fi adus cu sine consecințe teribile.
Reeducarea de la Pitești a funcționat la un nivel atât de extrem încât gesturi minime de
compasiune sau ajutor față de aproapele ( o privire, o șoaptă, o expresie facială sau o
strângere de mână) puteau fi motivul pentru care unii își pierdeau viața sau erau torturați la
limita dezumanizării. Dumitru Bordeianul, deținut la acel timp în penitenciarul de la Pitești,
oferă o astfel de scenă de mare curaj din partea altui deținut ce ar fi putut avea consecințe
teribile pentru amândoi: „În acele clipe, de mari frământări de conştiinţă, am avut lângă mine
pe Gelu Gheorghiu, căruia nu i se putea reproşa nimic. Într-un moment de neatenţie a celor
din comitet şi a celor de pe prici, Gelu mi-a strâns mâna şi, cu o voce care m-a cutremurat mi-
a zis: ‹‹Fii tare, frate!››. Dacă nu i-aş fi simţit mâna aş fi crezut că glasul venea de pe altă
lume. El încă mai trăia momentul când fusesem pus să-l zdrobesc şi nu o făcusem. Gestul meu

82
Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. II, Editura Humanitas, 2013, p. 317.
83
A. Oțel Petrescu, Strigat-am..., p. 45.
84
Pr. Liviu Brânzaș, Raza din catacombă, Editura Scara, 2001, p. 272.
85
R. Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană..., pp. 79-82.

37
faţă de el l-a sprijinit să nu facă rău nimănui. Stăteam năuc şi nu pricepeam, întrebându-mă
dacă nu cumva voia să mă încerce. Era cinstit cu mine sau peste câteva zile avea să declare în
faţa întregii camere ceea ce îmi spusese acum? Din fericire, lucrurile nu s-au petrecut aşa.
Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic unul despre altul, şi aşa am rămas uniţi prin acest gest
toată viaţa.”86
Având în vedere eforturile regimului comunist de a extirpa credința și principiile
morale din sufletul omului, deținuții din penitenciarele comuniste au reușit să-și păstreze
credința și să se dezvolte din punct de vedere duhovnicesc așa cum probabil, unii dintre ei n-
ar fi putut în alte circumstanțe.
În concluzie, perioada de glorie a regimului comunist ateu a reprezentat o încercare
grea pentru creștinism, astfel că Biserica Lui Hristos a reușit să răzbată și să devină mai
puternică lăsând pentru viitoarele generații modele și repere morale excepționale de
mărturisitori. Aceste modele demonstrează că omul nu poate fi salvat decât cu ajutorul
credinței, prin rugăciune, compasiune și dragoste față de aproapele. În caz contrar, fără
ajutorul acestor elemente și fără efortul de a rămâne sau a intra în legătură cu Dumnezeu,
omul riscă să fie pradă ușoară ideologiilor materialistice și să-i fie alterat statutul de persoană
umană.

2.2. SFINTELE TAINE – PUNTE SPRE HRISTOS

În ciuda condițiilor dificile din închisorile comuniste, Biserica Lui Hristos a încercat
să se manifeste în plinătatea sa harică, iar în acest sens, pe lângă rugăciune și fapte născute din
dragoste față de aproapele, au putut fi săvârșite unele Sfinte Taine cum e Sfânta Spovedanie,
Sfânta Împărtășanie și în câteva cazuri chiar Sfânta Taină a Botezului. O manifestare specifică
a Bisericii formată din credincioșii deținuți, este Sfânta Liturghie ce s-a putut săvârși, de
asemenea, în interiorul celulelor din penitenciare. În spiritul importanței acestui act din viața
Bisericii, mărturiile părintelui Ioan Iovan sunt punctate mai mult de săvârșirea Sfintei
Liturghii decât de dramele închisorii, astfel că „nu a lipsit o zi fără să oficiez Sfânta Liturghie.
Cu ajutorul plantoanelor (deţinuţi de drept comun), primeam o sticluţă de culoare închisă, pe

86
Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, Editura Scara, București, 2014, p. 182.

38
care scria ‹‹vin tonic››, dar în realitate conţinea vin adus clandestin de aceştia. Antimisul îl
aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente, din ebonită, sfinţită.”87
Populația din închisorile comuniste era preponderent constituită din Biserica Lui
Hristos, astfel clerul și credincioșii care au petrecut timpul detenției în celulele de la Jilava,
Aiud, Gherla și multe alte penitenciare din țară, și-au continuat viața liturgică într-o măsură
accesibilă, săvârșind Sfintele Taine și împărtășindu-se la Sfânta Liturghie. În această manieră,
preoții și-au continuat, chiar și sub prohibiție, misiunea cu care au fost însărcinați. Aceștia își
continuau misiunea de pastorație, spovedind pe alți deținuți și oferind iertare de păcate,
împărtășind și botezând pe cei ce doreau să facă parte din trupul Bisericii. În caz contrar, dacă
s-ar fi supus ideologiei distrugătoare a regimului, Biserica nu ar fi răspuns poruncii lăsate de
Mântuitorul, la Cina cea de Taină: „Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea.”(Luca 22,19).
Deținuții care erau preoți purtau pe umeri o responsabilitate mai mare față de ceilalți
deținuți și, mai cu seamă, față de Hristos. Aceștia aveau un rol important în viața celor
încarcerați: părintele Zosima afirmă în acest sens că „zi după zi am început să mă obișnuiesc
cu atmosfera din cameră și să intru în rolul meu de preot, care mi se părea mai necesar acolo
decât oriunde. De multă vreme cunoșteam teoretic că suferința îl poate distruge pe om, dacă
nu există un sprijin de natură sufletească, precum și reversul monedei, că suferința îndurată cu
ajutorul divin îl purifică și-l întărește pe om.”88
Preotul are rolul de unire și de sprijin moral al deținuților spre depășirea stării sociale
și morale decăzute dăruind nădejde acestora. Aceștia încurajează deținuții și îi ghidează spre
rugăciune și spre nădejdea în ajutorul Lui Dumnezeu. Un exemplu relevant în acest sens se
găsește în penitenciarul de la Aiud, unde se împlinea  „canonul în cea mai grea temniță din
sud-estul Europei”89 despre care se spune că semăna foarte bine cu cea descrisă de Dante în
volumul „Infernul”90. Acest exemplu îl arată pe părintele Vasile Pătrașcu ce relatează un
episod cu părintele Iustin Pârvu: „ eram patru deținuți într-o celulă, la parter, în Penitenciarul
de la Aiud. Componența era părintele Iustin Pârvu, moș Cocâlnău, părintele Lungeanu Mihai
și eu, Pătrașcu Vasile, venit în celulă după trei zile de izolare (cu regim sever: adică două zile
nu mâncai și o zi mâncai, în celule speciale de pedeapsă în frig, în care dormeai pe jos și în
luna decembrie). Revenit în celulă ne-am ridicat în picioare și părintele Iustin Pârvu a dat

87
Monahia Cristina, Părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea de Mureş, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,
2002, p. 42.
88
Monahia Christiana, Părintele Ioan Iovan..., p. 67.
89
Pr. Zosima Oancea, Închisorile unui preot ortodox, București, Editura Christiana, 2004, p. 67.
90
Ortodoxinfo.ro, Calvarul Aiudului – o cutremurătoare filă de istorie, nu o simplă poveste, publicat la
20.04.2019 în https://ortodoxinfo.ro/2019/04/20/calvarul-aiudului-o-cutremuratoare-fila-de-istorie-nu-o-simpla-
poveste/#_ftnref2 (accesat la 03.04.2022).

39
binecuvântare pentru două acatiste: al Domnului nostru Iisus Hristos și al Bunei Vestiri, pe
care le știam toți pe dinafară.”91
În penitenciarele din perioada regimului comunist, actele liturgice care se săvârșeau
mai erau uneori și împodobite de cântări religioase ce erau aduse ca ofrandă Lui Dumnezeu
spre a oferi nădejde și ajutor duhovnicesc deținuților îndurerați. Aceste interpretări ale
cântărilor de cult bisericești încălzeau inimile și ofereau bucurie ascultătorilor. Unul dintre cei
ce aduceau această bucurie în celulele penitenciarului de la Aiud este părintele Imbrescu Ilie.
Născut în 1909 în Banat dintr-o familie de preot și absolvent al Facultății de Teologie de la
Cernăuți, părintele este arestat în 1948 sub acuzarea de „crimă de complot în scop de
răzvrătire”. Acesta primește o sentință ce consta în 10 ani de închisoare, 15 ani de muncă
silnică și 10 ani de degradare civică. Fiind pasionat de muzică, acesta oferea bucuria ascultării
cântărilor bisericești celor îndurerați din celule, de asemenea Îl și propovăduia pe Hristos prin
mesajul religios pe care-l transmitea prin cântecele sale. În ceea ce privește moartea părintelui
„unele mărturii susțin că, datorită faptului că preotul cânta sau chiar slujea în închisoare, ar fi
primit pedepse foarte grele, aspecte care, din păcate nu se reflectă în documentele consultate
ce dețin mărturia părintelui Zosim Oancea: ‹‹Am aflat vești despre trei morți tragice, de
ultimă oră. Întâi a părintelui Imbrescu de la biserica Boteanu din București, care ne-a
mângâiat sufletul cu irmosul cântat de el la cel dintâi Crăciun al nostru la Aiud, și cu irmosul
Paștilor ce au urmat››.”92 Părintele Imbrescu devine un model al jertifirii martirice pentru
colegii săi de celulă datorită curajului său prin care-L mărturisea pe Hristos în interiorul
temniței și prin asumarea pedepselor ce i se aplicau pentru acest lucru.
Săvârșirea Sfintelor Taine, dar și a Sfintei Liturghii, a reprezentat apogeul misiunii
desfășurate de preoții închiși în penitenciarel și în temnițele comuniste. Părintele Zosima
Oancea afirmă în acest sens că „toată activitatea pe linie duhovnicească, pe care a trebuit să o
împlinim noi, preoții, în închisorile comuniste, a culminat cu administrarea Sfintelor Taine:
Mărturisirea și Împărtășania la sărbătorile mari. Firește, nu ca afară și nu sub patrafir, ci prin
mijloacele de comunicare despre care am arătat (se făcea referire la codul morse). Ca linie de
transmitere, cea mai bună era a țevilor noi de calorifer. Făceam mai întâi un instructaj, după
care urma realizarea practică. După atenționarea cu trei lovituri în țeava de calorifer, urma
spovedania”93. În acest sens, Sfânta Taină a Spovedaniei se realiza prin aceste mijloace astfel,

91
Adrian Alui Gheorghe, Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire, Editura Conta, Piatra Neamţ,
2006, p. 29.
92
Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Editura IBMBOR, București, 2007, p.
359.
93
Pr. Z. Oancea, Închisorile unui preot ortodox..., p. 183.

40
„la a doua atenționare știau că rostesc rugăciunea de dinainte de spovedanie. La a treia, știau
că e momentul spovedaniei, și-și spuneau păcatele în gând, înaintea lui Dumnezeu. Iar la a
patra, știau că le zic rugăciunea de dezlegare.”94 O metodă asemănătoare în ceea ce privește
Taina Sfintei Spovedanii, se regăsește tot la Aiud, dar de data aceasta în mărturiile părintelui
Vasile Pătrașcu care descrie cum, în posturile cele mari, îi erau transmise unui preot numele
de botez al fiecăruia, iar în loc de bătăile în țeava de calorifer, se folosea bătaia clopotului ce
dădea semnalul momentului spovedaniei: „În posturile cele mari transmiteam unui preot de
pe celular numele de botez al fiecăruia, iar la ora 6.00, când băteau clopotele la Biserica
Ortodoxă de la Aiud, cădeam toți în genunchi în celule și ne făceam spovedania, iar preotul
dădea dezlegare.”95
Pe lângă metoda codului morse, părintele Zosima descrie în mărturiile sale, pentru
prima dată încă o tehnică de comunicare folosită în închisoarea de la Aiud. Această tehnică
supranumită a „parașutelor” constituie o metodă de comunicare ce permitea adresarea de
mesaje dintre deținuții aflați la etaje diferite, aceasta se realiza prin folosirea unei pungi
agățată cu o sfoară ce conținea în interior o bucată de hârtie și un creion. Părintele Zosima
Oancea mărturisește cum un coleg de celulă „prinse ușor sfoara cu cârligul, o apropie de geam
și pune mâna pe pungă. O trase înăuntru, o deschise și amuți câteva clipe, ca să izbucnească
apoi, concomitent cu lacrima de bucurie din ochi, la strigătul: ‹‹ Moș Ilia..Moș Ilie! E de la
moșul Băra Ilie, din Vurpăr, și care stă la etajul 3 încă din 1941 (…) repede să-i scriem!›› A
pus în pungă o foiță de hârtie și un muc de creion.” 96 Pe lângă faptul că această metodă se
folosea de obicei pentru transmiterea de mesaje obișnuite între deținuți, aceasta mai era
folosită și în scopul transmiterii Sfintei Împărtășanii de către preot spre ceilalți deținuți.
Mărturiile părintelui Zosima Oancea, în lucrarea dânsului, au o importanță deosebită în ceea
ce privește modul și metodele săvârșirii și administrării Sfintelor Taine în închisoarea
regimului comunist, deoarece scrierile sale reflectă foarte clar și concis viața unui preot și
continuarea misiunii pastorale în circumstanțele date de acea perioadă dificilă. Părintele
Zosima mărturisește cum a reușit să săvârșească Sfânta Liturghie improvizând un Sfânt
Antimis, iar mai apoi cum a reușit să procure cele necesare pentru Trupul și Sângele
Domnului. Dânsul mărturisește cum „ca prin minune am găsit asupra mea, cusută într-un colț
de haină, o fărâmitură de Sfântă Împărtășanie. Am cusut-o în colțul unei batiste, și în felul
acesta aveam și Sfântul Antimis, socotind că acea fărâmă de cuminecătură înlocuiește Sfintele
Moaște, care se cos în pânzătură, ca să devină antimis (…) de acum, la Sfânta Liturghie pe
94
Pr. Z. Oancea, Închisorile unui preot ortodox..., p. 183
95
Coord. D. Vasile, Mărturisitorii din temnițele comuniste..., p. 198.
96
Pr. Z. Oancea, Închisorile unui preot ortodox..., p. 82.

41
care ca text o săvârșeam zilnic, când era vorba de împărtășit, procuram vin, din cel tainic, de
la farmacia penitenciarului, alături de bucata de pâine (rația zilnică), pe care le puneam pe
antimis și slujeam în felul acesta Sfintele Taine. Dacă aveam în cameră vreun turnător,
făceam sfințirea noaptea, cu antimisul și cu elementele pe pieptul meu, stând în pat pe spate și
acoperit cu pătura.”97 Mai apoi „odată făcută Sfânta Împărtășanie, intrau în funcțiune
parașutele ca s-o trimitem la toate etajele. Pentru fiecare, în câte o punguliță, din care cel ce o
primea, la fiecare etaj, o împărțea pe orizontală. Se făceau zilnic pilule de pâine frământată, în
care se punea o fărâmă de Sfântă Cuminecătură, ajungând în felul acesta la mai mulți.
Cuminecarea urma același ritual cu bătăile în țeavă. La primele bătăi se făcea rugăciunea; la
următoarele bătăi fiecare înghițea pilula; iar la bătăile de la urmă știau toți că, în calitate de
preot, rostesc rugăciunile de după Sfânta Împărtășanie.”98
În misiunea lor de a-și continua datoria slujirii în interiorul temnițelor, preoții au fost
nevoiți să se adapteze circumstanțelor date și să improvizeze metode eficiente în acest sens.
Astfel că folosirea codului morse și folosirea „parașutelor” sunt doar câteva dintre metodele
mai complexe prin care se săvârșeau și administrau Sfintele Taine. Aceștia oficiau Sfintele
Taine și Sfânta Liturghie chiar și în lipsa obiectelor de cult, așa cum relatează și părintele
Gheorghe Calciu. Părintele săvârșea Sfânta Liturghie de regulă, în taină, folosind drept cele
de trebuință câteva lăzi ce înlocuia Sfânta Masă, un pahar pe care nu-l folosea „la nimic
altceva, numai la asta”99, o batistă ce servea ca Antimis, o bucățică de pâine și puțină apă în
lipsa vinului deoarece, socotea dânsul „Mântuitorul a prefăcut apa în vin la nunta din Cana şi
am socotit că şi aici, în suferinţa mea, ea se va sfinţi.” 100 Părintele rostea și ceea ce se cânta
sau citea la strană, dar și rugăciunile preotului. Părintele Gheorghe Calciu a învățat pe derost
Sfânta Liturghie deoarece știa că urma să fie arestat, dar nu s-a gândit niciodată că va ajunge
s-o săvârșească în închisoare, dânsul dorea doar că duminica va putea să mediteze la cele mai
importante momente ale Liturghiei.
Chiar dacă era amenințat cu moartea de către gardieni, acest lucru nu l-a împiedicat să
se oprească din slujire, fiind susținut de alți doi colegi de celulă, participanți activi la
rugăciunile părintelui. Sfântul Antimis, de nelipsit când vine vorba de Sfânta Euharistie, era
unul dintre cele mai improvizate obiecte de cult din penitenciare: acesta ori era cusut pe
spatele unui maiou, ori dintr-un prosop sau batistă, ori pur și simplu se folosea pieptul unuia
dintre deținuții, care aveau de ispășit o sentință mai mare, spre a servi drept Antimis așa cum

97
Pr. Z. Oancea, Închisorile unui preot ortodox..., p. 183-184.
98
Pr. Z. Oancea, Închisorile unui preot ortodox..., p. 184.
99
Ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești , Viața părintelui Gheorghe Calciu..., p. 103.
100
Ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești , Viața părintelui Gheorghe Calciu..., p. 103.

42
relatează și Părintele Dumitru Bălașa: „duminica aveam o zi de curățenie, când ne spălam
cămășile și ne mai găseam timp pentru Sfânta Liturghie. Aici, din cei condamnați la mai mulți
ani de temniță, erau martirii pe pieptul cărora săvârșeam noi, Bandiții, 3-4 preoți, Sfânta
Liturghie.”101 Pe de altă parte, părintele Gheorghe Calciu istorisește cum avea „o batistă, care
servea ca un fel de antimis, ca să nu cadă firimituri pe jos.”102
Părintele Gheorghe Calciu mărturisește și despre cum săvârșea părintele Tudor Beju,
Sfânta Taină a Euharistiei. Cei doi s-au cunoscut în Zarca Aiudului în anul 1961, când a fost
adus acolo părintele Beju. Părintele Calciu relatează cum, în cuprinsul Sfintei Liturghii,
părintele Beju ( cel care săvârșea Liturghia) „făcea Împărtăşania cu ceea ce avea în cutele
cămăsii. Scotea o fărâmă foarte mică, pe care o sfărâma şi mai tare, ca să ne putem împărtăşi
toţi. Și dincolo de încurajarea pe care ne-a adus-o, harul Sfintei Împărtășanii a întărit foarte
mult sufletul nostru.”103
Părintele Vasile Pătrașcu mărturisește tot legat de această Sfântă Taină cum
„studentul la Medicină, Mihai Lungeanu, fiu de preot, care executase 10 ani de temniță și
acum revenise cu o nouă condamnare, de 15 ani, ne-a adus de afară o pungă foarte mică din
pânză de parașută în care erau ascunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preț pentru
noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă luam miezul și îl frământam. După aceea
luam bucăți cât mazărea și le făceam plate. Cu acul luam din punga cu Sfinte și puneam pe
biluțele acelea făcute plate, apoi ridicam marginile ca la ‹‹poale-n brâu››, le făceam rotunde și
iar plate. Se uscau și le puneam în cele două tivuri de la un prosop cu care nu mă ștergeam
niciodată, sau la gulerul și manșetele unei cămăși. Erau ca o linte mai mare. La percheziție nu
puteau să-și dea seama, căci erau prea mici.”104
Sfânta Euharistie avea pentru deținuți o importanță mai mult decât deosebită, astfel că
cei mai mulți tratau Aceasta ca și cum ar fi cel mai de preț lucru în circumstanțele respective.
În acest sens, deținutul de la Pitești, Ioan Ianolide dă mărturie despre Crăciunul trăit în anul
1949, cum deciseră să se împărtășească, astfel că „am căutat într-o cută a hainei cu zeci de
petice puse unul peste altul şi dintr-un săculeţ minuscul de mătase am scos o bobiţă de Sfinte
Taine mică, ascunsă într-un bob de mei, pe care o păstram ca pe cel mai scump odor. Sfintele
pătrunseseră în temniţă pe căi ocolite şi primejdioase, printr-un călugăr arestat cu vreo doi ani
în urmă şi care încredinţase Pâinea şi Vinul deţinuţilor ce doreau să se împărtăşească. Voind
deci să iau fărâmitura de cuminecătură, nu ştiu cum s-a făcut că mi-a căzut jos. Am început să

101
Coord. D. Vasile, Mărturisitorii din temnițele comuniste..., p. 203.
102
Ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești , Viața părintelui Gheorghe Calciu..., p. 103.
103
Ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești , Viața părintelui Gheorghe Calciu..., p. 71.
104
Coord. D. Vasile, Mărturisitorii din temnițele comuniste..., p. 198.

43
o caut febril, însă n-am găsit-o. Atunci am decis să şterg cu limba o porţiune de duşumea unde
consideram că a căzut, dar tot n-am găsit-o. Am crezut însă că sfânta cuminecătură a avut loc.
M-am înseninat şi am revenit pe marginea patului, în rugăciune.”105
O personalitate relevantă în ceea ce privește misiunea slujitoare a preoților și
importanța acestora în comunitatea deținuților, este părintele Constantin Sârbu la a cărui
slujbă de înmormântare au participat mai mulți preoți, unii chiar foști colegi de suferință din
timpul detenției, dar și multe sute de credincioși. Unul dintre colegii de suferință, fost preot
caterisit de comuniști, a spus în cuprinsul cuvântării sale „ Părinte Constantin, nu voi uita
niciodată modul cum te-ai purtat în închisoare, nu voi uita că din mica bucățică de pâine pe
care o primeam o transformai în anafură și după ce o sfințeai ne-o împărțeai pentru
împărtășirea noastră. Să te răsplătească Dumnezeu și pentru slujirea Lui să te primească în
Împărăția Sa ca de acolo de sus, împreună cu îngerii să te bucuri de odihna de care în această
lume nu ai avut parte.”106
Părintele Ioan Iovan, mare duhovnic și teolog român, a fost ucenicului Părintelui
Arsenie Boca, și duhovnic la Mănăstirea Vladimirești, Plumbuita și Recea. A fost arestat și
închis în penitenciarele comuniste de la Galați, Văcărești, Jilava, Gherla și Aiud. Închis fiind
și supravegheat de către gardieni, acesta nu a încetat în nicio zi din punerea în practică a
misiunii cu care a fost însărcinat. Săvârșea în fiecare zi Sfânta Liturghie și Sfintele Taine
spovedind și împărtășind pe ceilalți deținuți. Tipic lipsurilor din închisorile comuniste și
asemenea multor preoți ce și-au continuat activitatea și după arestare, părintele Ioan Iovan a
fost nevoit să improvizeze cele necesare săvârșirii Sfintelor Taine spre folosul duhovnicesc al
deținuților din jurul său. Acesta, în ciuda tuturor opresiunilor, își lumina ziua prin oficierea
Sfintei Liturghii, iar pentru împărtășanie, era ajutat de către deținuții de drept comun care
făceau rost de sticluțe pe care scria ‹‹vin tonic››, dar care era defapt vin obișnuit adus în
ascuns de către aceștia. Antimisul era, ca în multe cazuri, cusut pe spatele unui maiou, iar
„potirul era o cutie de medicamente din ebonită, sfințită”.107
Un alt mare duhovnic și spiritual al poporului român care și-a exercitat misiunea
preoțească în penitenciarele românești din timpul dictaturii comuniste, este părintele Iustin
Pârvu. Acesta a fost arestat pe motive politice şi condamnat la 12 ani de închisoare. Au urmat
ani de suferinţe prin închisorile comuniste de la Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava
105
Ziaristionline.ro, Cuminecare de Crăciunul anului 1949 în temniţa Piteştiului, de Adrian Nicolae Petcu,
publicat la 21.12.2019 în http://www.ziaristionline.ro/2012/12/24/sfintele-sarbatori-in-inchisorile-comuniste-
marturia-lui-grigore-caraza-21-de-ani-de-temnita-si-a-lui-ioan-ianolide-nou-martir-al-lui-hristos/ (accesat la data
de 14.04.2022).
106
Coord. Danion Vasile, Un sfânt printre noi, Editura Buna Vestire, Galați, 2002, pp.104-105.
107
Monahia Christiana, Părintele Ioan Iovan..., p. 42.

44
şi Aiud, munca silnică din minele de la Baia Sprie, şi „reeducarea” din Închisoarea Piteşti. Cu
toate acestea, părintele nu și-a uitat misiunea cu care a fost încredințat, iar răbdarea l-a însoțit
pe tot parcursul detenției. Părintele Iustin spovedea, împărtăşea şi făcea dezlegări, învăţând pe
deținuți cuvântul lui Dumnezeu. Un episod remarcabil din viața părintelui Iustin Pârvu s-a
petrecut în penitenciarul de la Gherla, atunci când a slujit Sfânta Liturghie pe trupul unui
muribund în loc de Antimis, oferindu-i acestuia prilejul de a se împărtăși cu Sfintele Taine
înainte de moarte. Acesta relatează într-un interviu cum l-a spovedit pe deținutul muribund și
după, cum a săvârșit cu ajutorul a încă doi celegi de suferință Sfânta Liturghie pe trupul
„cadavrului”. „Eu m-am aşezat la uşă în dreapta, cu un băiat din Topliţa, Antal îi spunea, şi de
la Gălăuţaş încă un bărbat vrednic, un protopop. Pe trupul acestui muribund am oficiat slujba.
N-am săvârşit niciodată o Liturghie, o rugăciune mai fierbinte, în toate veşmintele, cu toate
regulile liturgice, cum am săvârşit-o acolo, pe acest cadavru. Am terminat citirea, cât s-a
putut, a psalmilor, cât s-a putut rugăciunile, şi, cu câte un prosop la gât fiecare, s-au împărtăşit
cei care erau mai bolnavi.”108
În contextul regimului ateu care încerca suprimarea și îndepărtarea Lui Dumnezeu și
tot ce ține de Acesta spre crearea omului nou, se aplicau pedepse severe celor ce slujeau, erau
prinși că se rugau, care predicau despre idealurile creștine sau mărturiseau pe Hristos în
temniță. Un astfel de caz în care mărturisirea Lui Hristos a adus după sine consecințe extreme
pentru mărturisitor, îl constituie fostul stareţ al Mănăstirii Tismana, părintele Gherasim Iscu.
Acesta „a fost la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de
program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim special
de exterminare. S-a dovedit un creştin adevărat îmbărbătându-şi prietenii, ajutându-i la
muncă. Ca preot, a asigurat spovedania şi împărtăşirea tuturor celor care îi cereau ajutorul.
Turnat pentru că săvârşea Sfintele Taine, a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea
generală. Urmare a acestor acţiuni, s-a îmbolnăvit şi a ajuns aproape muribund la Tg. Ocna.
Aici era căutat pentru calităţile sale de duhovnic şi dădea îndrumări isihaste din bogata lui
experienţă mistică.”109
La Târgu Ocna, părintele Gherasim Iscu este protagonistul unui alt episod relatat de
pastorul Richard Wurmbrand, în care dă dovadă de iertare și de iubire necondiționată așa cum
a dat dovadă și Mântuitorul când s-a dat jertfă pe Sine pentru toți oamenii și i-a iertat pe cei
care-l batjocurau. Părintele Gherasim își spovedește propriul torționar și îl iartă de păcate:
„Vasilescu ( torționar) se apropia de clipa morții și am încercat să-i ofer o mică mângâiere,
108
Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu: o viaţă de mărturisitor, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2009,
pp.70-71.
109
Coord. Danion Vasile, Din temnițe spre sinaxare, Editura Egumenița, Galați, 2008, p. 100.

45
dar el nu-și putea găsi deloc odihna. (...) Când s-a făcut ziuă, starețul Iscu a chemat doi
deținuți la pat la el și le-a cerut autoritar: ‹‹Ridicați-mă!›› (...) La insistențele lui 1-au ridicat.
‹‹Duceți-mă la patul lui Vasilescu››, le-a cerut apoi. Starețul s-a așezat alături de tânărul care-
1 torturase și 1-a mângâiat cu delicatețe pe mână. ‹‹Liniștește-te››, i-a spus cu glas blând.
‹‹Ești tânăr. Nu prea aveai cum să-ți dai seama ce faci.›› îi ștergea transpirația de pe frunte cu
o bucată de cârpă. ‹‹Te iert din toată inima și la fel ar face și ceilalți creștini. Și dacă noi
putem ierta, Hristos, care este mai bun decât noi, sigur te va ierta și El. Este loc și pentru tine
în ceruri.›› Vasilescu i s-a spovedit și apoi starețul i-a dat sfânta împărtașanie, după care 1-au
dus înapoi în patul său. În timpul nopții au murit și starețul, și Vasilescu. Cred că s-au dus în
cer ținându-se de mână.”110
Sfânta Euharistie și Sf. Spovedanie erau de regulă săvârșite în ascuns pentru a nu da
de bănuit, Sfânta Liturghie era și ea săvârșită într-o manieră mai puțin obișnuită, dar sensul ei
rămânea același. Sfânta Împărtășanie, fiind cea mai importantă parte din cuprinsul credinței
creștine, constituia deseori obiectul celor mai complexe tactici de ascundere sau camuflare
printre deținuții creștini, în special cei care erau preoți. A existat însă cazul tânărului Virgil
Maxim, care păstra în închisoare „o bucățică din Sfânta Împărtășanie, păstrată pentru
momente limită. O păstram într-o batistă curată, înfășurată și înnodată, fie legată cu o
sforicică în jurul gâtului, fie chiar în buzunar, pentru a-mi fi la îndemână în momentele critice.
În timpul perchezițiilor, n-o ascundeam. Aveam credință că ea se apără singură și mă apără și
pe mine.”111 Deținutul nu ascundea niciodată batista cu Sfânta Împărtășanie din ea nici în
timpul perchezițiilor, având mare credință și nădejde în Dumnezeu,, astfel că atunci când
venea rândul său să fie percheziționat „eram dezbrăcați și la pielea goală. Hainele și lenjeria,
batistele, prosoapele și orice îmi aparținea erau pipăite la toate încheieturile  și cusăturile și
aproape totdeauna tăiate și descusute. După ce milițianul îmi spunea să-mi iau boarfele, mă
aplecam să le ridic și găseam batista cu Sfânta Împărtășanie deasupra lor, fie printre ele,
neatinsă, nedezlegată, necălcată în picioare, așa cum aveau obicei să facă cu orice găseau
asupra celui percheziționat.”112 Cu toate acestea, o singură dată pățiseră ca unul din gardieni să
întrebe în legătură cu batista, iar Virgil Maxim a răspuns prompt „Sfânta Împărtășanie!”, iar
gardianul, fără alte întrebări, i-a spus „Ia-ți bagajul și treci la cameră!”.113

110
R. Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană..., pp. 128-129.
111
Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Babel, 2012, p. 127.
112
V. Maxim, Imn pentru crucea purtată..., p. 127.
113
V. Maxim, Imn pentru crucea purtată..., p. 127.

46
 În aceste circumstanțe, deținutul Virgil Maxim a păstrat, pe tot timpul sentinței sale,
acea batistă cu Sfintele Taine în ea, fără teamă, fără s-o ascundă vreodată și fără să o
deterioreze vreun pic.
Exemplele de preoți care au săvârșit Sfânta Taină a Euharistiei sunt numeroase.
Misiunea aceasta împlinită izvorăște în sufletul participanților sentimentul unei depline
libertăți, a unei demnități ce nu poate fi negată sau confiscată de ideologia comunistă. Prin
rugăciune, Mântuitorul este chemat și așteptat în celulă, iar prin Euharistie, Acesta este
dezvăluit în mod palpabil, la fel cum se arată și în afara penitenciarelor. În acest mod,
zăbrelele și gratiile nu mai reprezintă nimic pentru Biserică, comunitatea creștină din lagăre se
unește, prin actul liturgic, cu întreaga comunitate creștină din exterior.
O altă Taină, pe lângă Sfânta Taină a Euharistiei, este Sfânta taină a Pocăinței sau a
Spovedaniei. Aceste două taine au fost aproape singurele practicate în penitenciarele și
lagărele regimului comunist, excepție făcând Sfânta Taină a Botezului. Taina Spovedaniei și
Taina Împărtășaniei au o legătură foarte profundă.
Sfânta Taină a Euharistiei, centrul Sfintei Liturghii, reprezintă modul de manifestare a
comunității creștine încă din timpul Bisericii primare. Comunitatea creștinilor, încă din cele
mai vechi timpuri, era legată profund de Sfânta Liturghie și de Sfânta Euharistie, chiar și
persecutați de puterile statale ce căutau distrugerea sau ștergerea cu totul a Lui Dumnezeu din
inimile oamenilor, cum a fost și puterea partidului comunist, creștinii continuau să se
identifice prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului. Condiția principală ca această
împărtășire cu Sfintele Taine să se realizeze, o constituie pocăința. Pocăința nu se rezumă
numai la Sfânta Taină a Spovedaniei, ci pocăința poate reprezenta și orice rugăciune şi trăire
duhovnicească, Sfânta Taină doar vine în ajutorul penitentului și completează această stare pe
care fiecare creștin ar trebui s-o aibă. În concluzie, ca un creștin să se poată împărtăși cu
Sfintele taine, acesta trebuie să aibă o permanentă stare de pocăință, fără de care nu s-ar putea
apropia de Sfântul Potir.
Asemenea săvârșirii Sfintei Taine a Euharistiei, deținuții care erau preoți și doreau să
ducă mai departe misiunea cu care au fost încredințați la hirotonie, au găsit modalități prin
care era posibilă și săvârșirea spovedaniei. De la improvizarea epitrahilului până la
improvizarea unui mijloc de comunicare prin care deținuții puteau afla iertarea păcatelor,
sfaturi sau primirea canonului, preoții din închisoare au putut găsi rezolvare la toate
provocările. Părintele Vasile Pătrașcu, în mărturisirile sale, relatează cum după nouă ani în
care îi cerea Lui Dumnezeu un preot pentru a se spovedi, Dumnezeu i-a răspuns rugăciunii și i
l-a oferit pe părintele Nicolae Pâslaru, cu care a stat singur o zi întreagă de s-a spovedit.

47
Acesta spune cum părintele Pâslaru „a scos două fire de ață din saltea, le-a răsucit, le-a sfințit
ca epitrafil și apoi m-a spovedit. În temniță și în prizonierat așa au făcut preoții ortodocși
români.”114
O altă modalitate de săvârșirea a acestei Sfinte Taine se regăsește în mărturisirile
părintelui Dimitrie Bejan. Acesta afirmă la un moment dat în ceea ce privește Taina Sfintei
Spovedanii cum „îi spovedeam în celula respectivă sau la perete (...) dacă mă așez cu gura la
perete, dincolo mă aude foarte bine, punând urechea.(...) Întâi puneam eu urechea la perete și
le ascultam spovedania păcatelor. Pe urmă puneau ei urechea și le dădeam sfaturi. Dezlegarea
se realiza tot prin perete! Numai la cei din cameră făceam spovedania normală cu punerea
mâinilor pe cap. Doar asta o știam pe de rost. Iar ca epitrahil foloseam un prosop sau puneam
mâinile pe ei în timpul spovedaniei, că așa am primit și noi preoții harul Duhului Sfânt, prin
punerea mâinilor pe cap. – Ați spovedit mulți prin perete? – Poate sute.” 115 Răspunsul
părintelui evidențiază faptul că preoții aveau o muncă grea și dificilă uneori în interiorul
temnițelor, fiind destul de multă, dar mai evidențiază și frecvența ridicată de apelare a
deținuților la Taina Spovedaniei deoarece, datorită condițiilor inumane în care erau ținuți,
aceștia puteau oricând muri. Pregătirea aceasta în fața morții avea la capăt împărtășirea cu
Sfânta Euharistie. Tot părintele Bejan mărturisește despre administrarea Sfintei Împărtășanii
primită din afara penitenciarului, cu ajutorul unui gardian. Părintele relatează cum, în lagăr
„slujeam afară. La Aiud, numai în celulă. Sfânta împărtășanie o puteam da numai la cei din
celulă cu mine. Erau Sfinte uscate, ca pentru cei bolnavi. Eu am avut un buzunar întreg cu
Sfânta împărtășanie. Milițianul îmi aducea Sfânta împărtășanie împachetată frumos. O punea
la piept. I-o dădea un preot din oraș.”116
Părintele Gheorghe Calciu relatează cum se oficia spovedania în Zarca Aiudului, acolo
unde strictețea era mai mare, iar cei care erau prinși că nu se conformează cu normele
ideologiei ateiste, erau aspru pedepsiți. Într-un interviu, părintele Calciu, întrebat despre cum
se spovedea acolo, acesta istorisește cum părintele Tudor Beju „ stătea pe marginea patului şi
noi la fel, ca şi cum am fi stat de vorbă între noi. Pentru că eram supravegheaţi eram la
Zarcă.”117
Diverse metode prin care se săvârșeau Sfintele Taine se regăsesc și în viața carcerală a
părintelui Arsenie Papacioc. Acesta „ spovedea prin morse pe deținuți, cu o sfoară legată la
gât în loc de epitrahil”, iar în ceea ce privește Sfânta Împărtășanie, părintele avea „o bărdică

114
Coord. D. Vasile, Mărturisitorii din temnițele comuniste..., p. 198.
115
Pr. D. Bejan, Bucuriile suferinței. Evocări din trecut..., vol. I, pp. 178-179.
116
Pr. D. Bejan, Bucuriile suferinței. Evocări din trecut..., vol. I, p. 202.
117
Ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești , Viața părintelui Gheorghe Calciu..., p. 71.

48
cu apă și 300 grame de pâine de orz. Considerăm bărdica drept potir și treceam prin toate
momentele Sfintei Liturghii. Pe urmă împărțeam pâinea aceea la deținuți și le spuneam: ‹‹Nu
pot să spun că este Sfânta Împărtășanie, fiindcă sunt destule elemente lipsă, dar că este mai
mult decât anaforă v-o pot spune.››”118
Aspazia Oțel Petrescu, fiică devotată a Bisericii Ortodoxe Române, care a mărturisit și
apărat Ortodoxia cu prețul libertății sale în timpul regimului comunist ateu, mărturisește în
scrierile sale, alte modalități ce puteau ține loc de spovedanie și împărtășanie. Având în
vedere că aceasta a fost încarcerată la Mislea, penitenciar exclusiv pentru femei, nu exista în
acel loc niciun preot, astfel că deținutele de acolo au fost nevoite să găsească metode sau să
descopere modalități de a fi în legătură cu Hristos nu doar prin rugăciune, ci și prin Sfintele
Taine. Astfel că aceasta relatează cum: „Era cu noi o călugăriţă în vârstă, maica Natalia, care
m-a învăţat că este suficient să spun zilnic ‹‹Tatăl nostru›› de 15 ori, să spun la necaz ‹‹O,
prealuminate nor›› şi în caz de moarte ‹‹Lumină lină›› care ţine loc de spovedanie,
împărtăşanie şi lumânare pentru situaţii năpraznice.”119
„Sfântul închisorilor” –Valeriu Gafencu, deținut la penitenciarul Aiud, oferă, prin
relatările memorialistice ale deținutului politic Ioan Ianolide, o metodă în care se realiza
spovedania în comun în lipsa unui preot, dar care avea efect pozitiv asupra deținuților și care
oferea armonie și înțelegere într-o oarecare măsură între aceștia. Ioan Ianolide povestește cum
„în această perioadă Valeriu stabileşte o legătură sufletească strânsă cu trei prieteni
apropiaţi120. Stau o vreme în aceeaşi celulă, se mărturisesc unii altora. Îşi ţin sufletele deschise
unul către altul. Năzuiesc împreună. Se roagă împreună. Totul le este de obşte. Această
comunitate restrânsă era ideală, dar nu lipsită de ispite şi frământări. Forme subtile de mândrie
ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greşelilor prin spovedanie comună
uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele. S-a simţit lipsa unui povăţuitor încercat,
cu autoritate. (...)Lăcomia a fost una dintre ispite, dar nu cea mai greu de învins şi împotriva
ei a funcţionat bine spovedania comună. Lenea şi comoditatea au tulburat liniştea uneori dar
când s-a tras semnalul de alarmă au dispărut ca prin minune.”121
Ioan Ianolide, în scrierile sale, relatează despre spovedania și despre împărtășania
unuia dintre cei mai mari trăitori ai Lui Hristos din perioada regimului comunist ateu, Valeriu
Gafencu, cât și despre mulți alții pe care acest trăitor i-a inspirat spre o trăire duhovnicească
118
12 Apostoli ai credinței ortodoxe. Lumini și umbre în România secolului XX, Asociația SOS „Sprijin-
Ocrotire-Speranță” în colaborare cu Părintele Grigore Marchiș, vol. 1, Turda, 2020, p. 45 accesibil pe
https://print-icoane.ro/wp-content/uploads/2021/07/12-apostoli-VOL-1.pdf (accesat în 24.04.2022).
119
A. Oțel Petrescu, Strigat-am..., p. 56.
120
Virgil Maxim, Marin Naidim și Ioan Ianolide.
121
I. Ianolide, Întoarcerea la Hristos..., pp. 57-58.

49
exemplară dedicată mântuirii. Ioan Ianolide mărturisește cum „Valeriu se spovedea şi se
cumineca regulat”, deși „spovedania lui era o cercetare amănunţită a adâncurilor sufleteşti, o
fină deosebire a duhurilor şi o dovadă a statornicirii lui în cea mai aleasă vieţuire creştină.
Deşi nu păcate avea de mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele, totuşi se smerea pe sine
cu asprime.”122
Un aspect important referitor la viața spirituală, ce s-a remarcat în timpul regimului
comunist, îl constituie botezul evreului Nicolae Steinhardt. Sfânta Taină a Botezului a avut
loc în două cazuri în contextul penitenciarelor din România comunistă. Primul și cel mai
remarcabil caz este redat în „Jurnalul Fericirii” a lui Steinhardt, iar al doilea caz este relatat în
lucrarea memorialistică a Aspaziei Oțel Petrescu, „Strigat-am către Tine, Doamne” când
micuța Zoe, în vârstă de un an, este botezată.
Părintele Nicolae Steinhardt (civil la acea vreme, iar după eliberare se retrage la
Mănăstirea Rohia unde se și călugărește) se întâlnește cu Hristos în toată splendoarea și
profunzimea creștinismului la penitenciarul Jilava. Acolo primește ședințe de catehizare de la
părintele Mina Dobzeu, iar mai apoi, în data de 15 martie 1960, primește a fi botezat creștin
ortodox123. După eliberare, Steinhardt își va desăvărși taina botezului prin mirungere și
primirea Sfintei Împărtășanii la schitul bucureștean Dărvari de la părintele George
Teodorescu.124
Deținutul Ioan Ianolide dă mărturie referitor la preoții și călugării care au fost închiși
în penitenciarele și lagărele comuniste din țară, și anume faptul că: „în închisori a existat o
reală spiritualitate creştină. Preoţii şi-au făcut frumos datoria, atât prin învăţătura lor cât şi
prin săvârşirea Sfintelor Taine. Ei au fost condamnaţi pentru credinţa în Dumnezeu, pentru
puterea cu care iradiau credinţa în popor, pentru că şi-au împlinit misiunea de apostolat. L-au
mărturisit pe Hristos şi de aceea au fost martirizaţi.”125

122
I. Ianolide, Întoarcerea la Hristos..., p. 142.
123
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii..., p. 84.
124
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii..., p. 141.
125
I. Ianolide, Întoarcerea la Hristos..., p. 325.

50
 3. SFÂNTA LITURGHIE

Viaţa creştină autentică nu poate fi concepută în afara Sfintei Liturghii ce ocupă locul
central în Biserică şi în viaţa oricărui creştin ce își pune în valoare demnitatea de parte din
Trupul Lui Hristos. Sfânta Liturghie actualizează, prin Sfânta Taină a Euharistiei, jetfa
Mântuitorului Iisus Hristos de pe Cruce. Prin jertfă, Hristos s-a oferit, datorită iubirii Sale
necuprinse pentru om, ca mâncare și băutură pentru a sfinți viața fiecărui om. Dacă nu s-ar
împărtăși din Trupul și Sângele Mântuitorului, omul ar fi mort, chiar dacă e viu: „Adevărat,
adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viață veșnică. Eu sunt pâinea vieții (...) Eu sunt
pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar
pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este Trupul Meu.” (Ioan 6, 47-51).
Prin viața cultică, Biserica Lui Hristos oferă credincioșilor prezența Lui Dumnezeu și-i
face părtași de Harul Acestuia, așa cum și preoții ce erau încarcerați în penitenciarele
comuniste ofereau tuturor deținuților prezența Lui Hristos prin Sfintele Taine și prin Sfânta
Liturghie oficiată în ascuns, de cele mai multe ori prin complicitatea fraților de suferință. Prin
cultul liturgic, oamenii Bisericii din închisoare aduceau prezența Lui Hristos în celulă și-i

51
făceau pe ceilalți deținuți părtași la Harul Său. Creștinismul este o religie liturgică, o religie în
care pe primul plan este cultul, trăirea liturgică a vieţii celei noi în comuniune cu Dumnezeu.
Biserica este, în primul rând, o comunitate rugătoare, slăvitoare.
Sfânta Liturghie este punctul central al vieții Bisericii, tocmai datorită faptului că
aceasta Îl aduce în fața credincioșilor pe Mântuitorul Hristos fizic prin Sfânta Taină a
Euharistiei. Toate slujbele Bisericii sunt o pregătire pentru Liturghie și toate culminează sau
își ating desăvârșirea, în Sfânta Liturghie.
În penitenciarele comuniste din România, maniera de săvârșire a Sfintei Liturghii a
cunoscut diferite forme mai mult sau mai puțin obișnuite, dar care-și îndeplineau scopul
propus. Cei mai mulții preoți care erau încarcerați cunoșteau mai mult sau mai puțin rânduiala
Sfintei Liturghii pe derost, așa cum relatează și părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa despre
părintele Tudor Beju. În memoriile sale, părintele Gheorghe Calciu povestește cum l-a
cunoscut pe părintele Tudor Beju în Zarca Aiudului și despre cum acesta săvârșea Sfânta
Liturghie: „În general făcea rar Liturghia. El stătea pe pat, noi stăteam la locurile noastre sau
ne plimbam, ca să pară pentru cel ce ne supraveghea că facem cele obişnuite ale celulei. În
acest timp ascultam pe părintele, care spunea ce ştia pe de rost din Liturghie. Ascultam, ne
plimbam şi răspundeam cu voce joasă ‹‹Doamne miluieşte›› sau ce trebuia.”126
Părintele Calciu săvârșea de asemenea Sfânta Liturghie la Aiud „în fiecare duminică,
cu toate insultele și grosolăniile și amenințările. Și s-a rugat tot timpul, chiar și când intrau
gardienii în celulă.”127 Părintele relatează un eveniment în care dorea să oficieze într-o
duminică Sfânta Liturghie, dar nu avea cele necesare, așa că s-a îmbărbătat a-i cere
gardianului o „bucățică de pâine - nu mai mare de 30 de grame”, iar Dumnezeu i-a răspuns
rugăciunilor. Mai târziu „uşa celulei s-a întredeschis, foarte încet de data aceasta şi, prin
crăpătura ei, gardianul mi-a strecurat întreaga raţie de pâine: 125 de grame”. Astfel, părintele
a putut săvârși Sfânta Liturghie în acea duminică, una, după spusele sale „a fost cel mai
adânc, cel mai sublim, serviciu sacru”128 pe care l-a săvârșit vreodată.
O altă figură reprezentativă pentru viața liturgică din interiorul gulagului românesc
este părintele Zosim Oancea. Acesta a fost încarcerat la Aiud și având în vedere strictețea și
asprimea pedepselor, părintele și-a exercitat profesia în închisoare, ajungând să creadă că a
fost special trimis acolo de Dumnezeu pentru a-i ajuta pe deţinuţi. Părintele Zosim considera
minune faptul că Dumnezeu i-a dat să cunoască pe dinafară toată Sfânta Liturghie, şi astfel a
putut să ţină slujbe. În fiecare dimineaţă făcea Sfânta Liturghie cu toţi, dacă nu aveau turnători
126
Ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Viața părintelui Gheorghe Calciu..., pp. 70-71.
127
12 Apostoli ai credinței ortodoxe. Lumini și umbre în România secolului XX, p. 45 (accesat în 26.04.2022).
128
Ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Viața părintelui Gheorghe Calciu..., pp. 104-105.

52
în cameră: „Ceea ce am avut eu acolo şi mi-a dat Dumnezeu – îmi dau seama că m-a trimis
Dumnezeu! – mi-a dat să ştiu Sfânta Liturghie, pe dinafară, toată. Eu niciodată nu am încercat
[dinadins] să învăţ Sfânta Liturghie când mergeam cu fetele la biserică – că am fost şi la
Şcoala normală de băieţi şi de fete. Dar acolo mi-a dat Dumnezeu [să ştiu] pe dinafară Sfânta
Liturghie.”129
Unele relatări mărturisesc faptul că în perioada antonesciană exista în penitenciarul
Aiud o capelă ortodoxă, ce permitea săvârșirea săptămânală a Sfintei Liturghii de către
preoții-deținuți, însă aceasta a fost desființată mai târziu pentru a se construi celule.130
Având în vedere existența capelei în care se oficia o dată pe săptămână Sfânta
Liturghie, aceasta era săvârșită și în interiorul celulelor. Un exemplu important în acest sens
este părintele Arsenie Papacioc, acesta se dedică întru totul vieții religioase din celulă, slujind
zilnic Utrenia și Sfânta Liturghie și predica din Pateric, Filocalie și Pidalion. Andreescu
Teodor, un informator al sistemului detaliază în amănunt modul de săvârșire a Liturghiei și
obiectele de cult improvizate: „A trecut ușor peste toate greutățile întâmpinate și a improvizat
simplu și practic toate ustensilele care-i erau necesare. În loc de epitrahil, fără de care nu se
putea face Sf. Slujbă, a făcut un laț din sfoară pe care dimineața îl trece cu multă evlavie, după
ce mai întâi îl binecuvânta, pe după gât, când termină slujba îl înfășoară pe după un nasture de
la haină. Soba ține loc de Sf. masă, sfânta cruce din două bețe minuscule păstrate desfăcute,
pentru a nu da nimic de bănuit. Pe acestea le potrivește cu multă grijă pe sobă înainte de a
începe slujba de dimineață și pune în fața lor un lemn mai gros pentru a nu fi zărit prin vizetă,
sf. Disc, dintr-o bucată de lemn plată pe care o poartă cu multă grijă în buzunarul din dos al
pantalonilor. Cana de apă ține loc de Sf. Potir, în care pune apă în loc de vin, și pâine oprește
din rația primită dimineața tăind cu un anumit ritual numai din partea de deasupra, ca din Sf.
Agneț. Singurul lucru care-i lipsește, Sf. Antimis, pe care nu-l mai poate improviza, pentru că
trebui sfânt os de mucenic. Avea și din acesta la început (Sf. Mercurie), dar le-a pierdut cu
multă durere într-o percheziție la Jilava. Până la ora 7, când vine deschiderea, Liturghia se
termină și urmează momentul împărtășirii, când fiecare din cei din cameră trec pe rând
primind câte o bucățică de pâine și o înghițitură de apă. ‹‹Eu fac slujba ca la Biserică și dacă
bunul Dumnezeu vede nevoința noastră și vrea, pâinea aceasta și apa sunt chiar trupul și
sângele Său››, încerca părintele să scuze lipsurile în care era obligat să oficieze slujba, și,

129
Pr. Z. Oancea, Închisorile unui preot ortodox..., p. 183.
130
CNSAS, Reeducare și propagandă, Anul VIII, nr. 2 (16)/2015, Editura CNSAS, București, 2017, p. 231.

53
pentru că această practică este oficiată zilnic, acum fiecare pe rând dă din pâinea sa bucata
care e folosită a doua zi ca împărtășanie”131
Alt trăitor profund și mărturisitor al Lui Hristos care s-a dedicat neobosit vieții
liturgice în interiorul a mai multor penitenciare prin care a trecut ( Văcărești, Gherla, Jilava) a
fost părintele Ioan Iovan, ucenic al părintelui Arsenie Boca, a cărui poziție promptă împotriva
reeducării a însuflețit rezistența celorlalți deținuți cu riscul amplificării urmăririi lui de către
Securitate.132 Acesta săvârșea zilnic Sfânta Liturghie în celulă și oficia Sfintele Taine
spovedind și împărtășind pe ceilalți deținuți. Părintele întreținea zilnic o atmosferă
duhovnicească și mistică prin slujbele săvârșite chiar de două ori pe zi. Acesta, pe lângă faptul
că împărtășea și spovedea în fiecare zi, susținea și conferințe zilnice având ca subiect
principal viețile sfinților.133
Tot mărturii în ceea ce privește existența unei capele la închisorea de la Suceava, unde
se săvârșea duminica Sfânta Liturghie de către preoții-deținuți, se găsesc în istorisirile lui
Tiberiu Hentea. Acesta relatează cum „în fiecare Duminică mergeam la capela din incinta
închisorii, unde începusem să cânt şi să dau răspunsurile la Liturghie” 134. Ioan Ioanid spune
despre mărturisitorul Tiberiu Hentea că era un legionar foarte credincios din Ardeal. „A
fost imposibil să îl convingem să nu mai postească vinerea şi mai ales de Paşte, când timp de
trei zile a făcut post negru cu toate că muncea din greu în mină. Era extrem de slăbit de anii
lungi de puşcărie, pe care îi executase. Era întotdeauna înconjurat de mai mulţi tineri
din organizaţiile Frăţiilor de Cruce, ocupându-se de educaţia lor religioasă. Om de un caracter
ireproşabil.”135
Din mărturisirile preoților-deținuți sau ale altor deținuți, interviuri realizate după
eliberare sau istorisiri în ceea ce privește perioada de carceră comunistă a preoților și
călugărilor din România, se observă faptul că aceștia și-au îndreptat, în acele momente grele,
nădejdea spre Dumnezeu. Cei mai mulți dintre preoți și-au continuat cu mai multă râvnă
misiunea cu care au fost însărcinați și au încercat din răsputeri să devină stâlpi tari pentru a le
sprijini moralul și a le da speranță fraților de suferință. Prin Sfânta Liturghie oficiată zilnic,
sau cel puțin o dată pe săptămână, dar și prin Sfintele Taine, preoții împreună cu deținuții ce-i
susțineau în săvârșirea slujbei, încercau să fie mai aproape de Dumnezeu spre a fi părtași

131
A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 185003, vol. 3, ff. 194-195, apud. CNSAS, Reeducare și
propagandă..., p. 234.
132
A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 211014, vol. 1, f. 199, apud. CNSAS, Reeducare și propagandă..., p.
227.
133
Pr. Ioan Iovan, A fost frumos la Gherla, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2009, p. 42.
134
Tiberiu Hentea, De la Cotul Donului la Aiud, Editura Gordian, Timișoara, 1996, p. 53.
135
Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, Editura Albatros, Cluj, 1991, p. 154.

54
Harului Său și griji Sale. Cu atât mai mult, în condițiile nefaste din penitenciare, unde regimul
strict și aspru se solda de cele mai multe ori cu victime printre deținuți, aceștia doreau să fie
pregătiți în fiecare moment pentru orice ar fi urmat să se întâmple deoarece, așa cum afirmă și
părintele Arsenie Papacioc: deținuții erau „în fiecare clipă nesiguri de clipa următoare”.136

3.1. NAȘTEREA
ȘI
ÎNVIEREA DOMNULUI ÎN TEMNIȚĂ

Nașterea Domnului Iisus Hristos a fost și este și în prezent sărbătorită și vestită de

toate vârstele, din toate locurile. Începând din zarva ulițelor până la entuziasmul sălilor de
concert, din casele cele mai sărace până la cele mai luxoase conace, de la cele mai smerite
chilii ale călugărilor până la cele mai înălțătoare catedrale, de la casele obișnuite ale
creștinilor până la temnițele atee groaznice pline de deținuți. În timpul domniei puterii
comuniste, deținuții purtau în suflet, în perioada Crăciunului, bucuria nevinovată a Nașterii
Domnului. Aura sărbătorii oferea nădejde și în același timp o bucurie de nedescris în inima
fiecărui deținut în parte. Unii se pregăteau sufletește pentru a-L primi pe Hristos sub forma
Sfintelor Taine, dar cei mai mulți îl întâmpinau cu colinde și poezii cântate sau recitate în
taină.
Dimineața se deschidea fereastra pentru a pătrunde printre gratiile înghețate toată
asprimea gerului. Când se închidea, deținuții se îmbrăcau doar cu cămașa, ce era permisă, iar
peste aceasta își puneau zeghea, a cărui aspect semăna mai mult cu gratiile de la geamuri.
Totuși în Ajunul Crăciunului, creștinii simțeau căldura Nașterii Domnului. Părintele Zosim
relatează despre acest eveniment cum că „Iisus a fost totuși prezent în celule: în colindele
murmurate, în strânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: ‹‹La mulți ani!››.
Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la
căminele lor, a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot
mai plin, Irmosul Nașterii: ‹‹Îngerii cu păstorii măresc,/ iar magii cu steaua călătoresc››.Și la
întrebarea: ‹‹Cine-i? Cine-I››? A venit răspunsul șoptit: ‹‹Părintele Imbrescu, de la Biserica
Boteanu din București››“137.

136
Coord. D. Vasile, Mărturisitorii din temnițele comuniste..., p. 157.
137
Pr. Z. Oancea, Închisorile unui preot ortodox..., p. 95.

55
 În incinta penitenciarului de la Suceava, Crăciunul anului 1948 a reprezentat pentru
deținute una dintre cele mai dureroase perioade datorită foametei, condițiilor mizere, bolilor,
chinurilor, torturilor și suferinței, la care se mai adăuga și dorul de casă. Acestea toate se
adunau într-o durere de nedescris ce le chinuia în cel mai crunt sens al cuvântului pe
deținutele din temnița de la Suceava, cu toate acestea, le mai rămânea doar să-și îndrepte
nădejdea spre Dumnezeu. Dorul de casă făcea ca sărbătoarea Crăciunului să fie o perioadă
grea pentru deținutele din acel loc, iar colindele fredonate purtau în timbru suferința prin care
treceau. Dumitru Bordeianu dă mărturie despre Crăciunul trăit la Suceava: „Nu voi uita
niciodată, clipele de duioșie și înălțare sufletească, când, din fiecare celulă de fete, începând
cu apusul soarelui și până la stingere, ocupantele ieșeau pe rând la geamul celulei și cântau.
Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălțător spre cer, decât vocea
acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toți arestații
erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai știau de ele.”138
Chiar și la cumplitul penitenciar de la Pitești, deținuții se pregăteau sufletește pentru a
întâmpina Nașterea Pruncului Sfânt. În gerul cumplit, loc unde unii deținuți își găseau
sfârșitul, unii dintre cei închiși acolo, cu toate că trupurile le erau murdare, bolnave și
neîngrijite de mai mult timp, încercau măcar sufletul să-l curețe pentru a-L întâmpina pe
Hristos cu inimă curată. Având în vedere faptul că aproape în fiecare celulă se aflau cel puțin
un preot, un călugăr sau un mirean, cei închiși puteau cu ușurință să se spovedească, iar cei
care nu aveau această posibilitate, apelau la diverse metode ce făceau posibilă lucrarea
misionară a preoților și împărtășirea cu Sfintele Taine de către deținuți. În acest sens, Ioan
Ianolide povestește cum „În Ajunul Crăciunului mă mărturisisem, la semnalul dat în țeava
caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Acesta a făcut dezlegările pentru Sfânta
Spovedanie”. 139 Chiar și în condițiile în care deținuții erau torturați, prigoniți și în nenumărate
rânduri amenințați, aceștia nu s-au deznădăjduit și au continuat să aibă speranță în Dumnezeu.
În ciuda acestei Sfinte Sărbători, penitenciarul de la Pitești își spunea însă cuvântul și
în Ajunul sărbătorii, teroarea absolută intrase în sfera patologicului, atingând chiar cotele cele
mai de jos ale dezumanizării și desacralizării spiritului Nașterii Domnului. În toate celulele
închisorii persista încontinuu duhoarea oribilă a bolii, foametei și a suferinței inumane, dar la
penitenciarul Pitești, în noaptea Crăciunului, gardienii își începeau teroarea asupra deținuților
prin torturi din cele mai cumplite. Fiecare deținut își căuta un refugiu de cele mai multe ori
psihologic, imaginându-se în intimitatea confortabilă a celor dragi de acasă. Tortura continua

138
D. Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării..., p. 61.
139
I. Ianolide, Întoarcerea la Hristos..., p. 263.

56
și în dimineața următoare, Dumitru Bordeianu mărturisește cum „în dimineața Crăciunului,
îndată ce a sunat deșteptarea la ora șase, Zaharia, unul din torționarii-pedagogi ai reeducării, a
dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineață să luăm poziție fixă pe prici, iar cei care
aveau nevoie să iasă la urină și scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă
pentru mâncare.”140
În aceeași manieră groaznică a procedat și penitenciarul de la Aiud. Conducerea din
această temniță devenea mult mai receptivă aplicării normelor ideologiei bolșevice ateiste în
perioada Crăciunului, astfel că organizau percheziții și confiscări ale obiectelor cu simboluri
creștine, torturile și injuriile se îndeseau, izolarea era tot mai des aplicată, iar rugăciunea și
închinarea era strict interzisă sub pedepse grele. Cu toate acestea, spiritul mărturisitor din
inima creștinului autentic nu putea fi oprit. Deținutul de la acea vreme, Atanasie Berzescu
relatează în ceea ce privește sărbătoarea Crăciunului din anul 1952: „În sfârșit semnalul de
colinde s-a dat. Noi toți cei din celulă, patru la număr, cu expresia feței din copilărie, cu inima
svâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinși scânteind în noapte, începem
colindul ‹‹O, ce Veste minunată!››, continuând pe aceeași melodie cu ‹‹A venit și-aici
Crăciunul››, colindul lui Radu Gyr. Gardienii băteau disperați cu pumnii și cu picioarele în
uși, amenințându-ne și ordonându-ne să încetăm. Populația Aiudului s-a adunat în jurul
închisorii. Ascultau uimiți colindul, ca la urmă să cânte și ei cu noi. Am trăit și am simțit
adânc aceste momente sublime. În acele clipe puteau să se deschidă ușile toate, gardienii să ne
ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu și Dumnezeu în noi.”141
În acest univers al terorii și al foametei, singura alinare ce amintea de sărbătoarea
Nașterii Domnului și singurul mod prin care deținuții puteau celebra acest eveniment sfânt
erau colindele. În timp ce administrația închisorilor și lagărelor comuniste se pregătea pentru
anihilarea spiritului creștin din inima fiecărui deținut așa cum știa cel mai bine, prin
instaurarea unei stări continue de alertă datorată perchezițiilor permanente, izolări și carceră
pentru cei ce nu le împărtășeau convingerile, hrană mai proastă decât de obicei și torturi
trecute de limita dezumanizării, creștinii asupriți și slăbiți din cauza neajunsurilor și
condițiilor grele, îl întâmpinau pe Pruncul Sfânt în cântări de laudă și de bucurie.
Mărturisitorul Ioan Ioanid istorisește despre Crăciunul petrecut în mina Cavnic în anul 1952:
„Când am intrat în mină, în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a
început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoților, printre care a lui
Popa Scai sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau

140
D. Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării..., p. 198.
141
Flor Strejnicu, Creșinismul Mișcării Legionare, Editura Imago, Sibiu, 2001, p. 143.

57
galeriile. Când am ieșit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime atârna o
creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe
măsură ce deținuții descărcau corfele, creștea numărul vocilor din corul condus de Popa Scai.
Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă și s-au cântat colindele
cunoscute de tot românul, dar și cele cunoscute numai de lumea închisorilor.” 142 În contextul
acestei sărbători, colindele și diversele cântări bisericești au fost printre singurele raze de
bucurie și speranță prin care au putut, deținuții să-și aline traiul în acele condiții grele.
Această sărbătoare a reprezentat pentru deținuții din penitenciarele comuniste din
România mai mult o luptă continuă împotriva frigului, foamei și nevoințelor trupești, dar în
ciuda acestui fapt, Mântuitorul a fost prezent și în aceste locuri sumbre.
Așa cum Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos și-a făcut simțită prezența prin eforturile
deținuților, la fel și Învierea Domnului a fost prezentă în temnițele comuniste și prin lagărele
de muncă prin improvizaţii şi mari sacrificii. Nicolae Purcarea, unul dintre nenumărații
mărturisitori prigoniți în temnițele comuniste din România afirmă cum „trăiau cu gândul”
învierea Lui Hristos. În ciuda regimului sever în care administrația închisorilor încerca prin
orice mijloace împiedicarea manifestărilor creștine din această perioadă, „ creștinii ortodocși,
în Săptămâna Mare se duceau să se spovedească, se cuminecau” și, după posibilități,
participau la slujba Învierii.143
Deținuții, cu toate că erau umiliți prin tortură și prin înfometare, tot găseau puterea să
șoptească prin colțurile întunecate ale celulelor un „Hristos a înviat!”, cu toate că nu aveau
voie, dar tot îl cântau într-un murmur pentru că, gardienii nu-i puteau opri din cântat 144 sau să
roage măcar prin celebrul sistem Morse spre a nu fi prinși de gardieni sau informatori. Unii
deținuți încercau să aducă aura sărbătorii Învierii Domnului în interiorul celulelor prin diverse
mijloace improvizate: își fabricau torțe din lămpașe, cozonac și pască din pâine și cafea,
agheasmă din apa stătută. În aceste condiții mizere de viață, deținuții reușeau, chiar cu prețul
vieții și uneori fără să cunoască exact data Sfintelor Paști, să postească, să se împărtășească și
chiar să-și ureze unul altuia Învierea Lui Hristos. O metodă practică prin care putea fi aflată
data Sfintelor Paști este arătată în memoriile Galinei Rădulescu, deținută la acea vreme în
penitenciarul Uranus: „Cu Mimi și Ina am trăit primul Paște în închisoare. Ne arestaseră
înainte de 1 ianuarie, așa încât nu știam data exactă. După 5 aprilie am început să fim atente.
Într-o zi de miercuri am auzit clopotele, care s-au repetat și-n ziua următoare. Atunci am fost
sigure. Sâmbătă noaptea i-am auzit pe bucureșteni trecând spre biserica Mihai Vodă. Făceau
142
I. Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I..., p. 118.
143
Nicolae Purcărea apud. Coord. D. Vasile, Mărturisitorii din temnițele comuniste..., p. 209.
144
N. Purcărea apud. Coord. D. Vasile, Mărturisitorii din temnițele comuniste..., p. 209.

58
parte din ‹‹lumea cealaltă››, a cărei realitate concretă, senzorială, începuse să se estompeze
pentru noi. Balanța înclina tot mai puternic spre lumea dinăuntru, spre o altă viață. Mult mai
târziu, în închisoare, am învățat o metodă ciudată prin care numărându-se într-un anumit fel
încheieturile degetelor și anumite zone ale palmei (ciclul soarelui și al lunii), puteai calcula
data exacta a Paștelui din orice an. Pentru cei care erau de mulți ani ani în închisoare, calculul
acesta era foarte important.”145
Tot Galina Rădulescu mărturisește cum și-a petrecut și al doilea Paște la închisoarea
Jilava. Aceasta istorisește cum a postit și s-a împărtășit și cum și-au vestit una alteia „Hristos
a înviat!”: „Era al doilea Paște. În Vinerea Mare m-am prefăcut că duc lingura la gură, fără
însă să mănânc (nu mă dădea afară curajul). Nina, mai categorică, a lăsat mâncarea neatinsă,
ceea ce a dus la țipete și amenințări din partea gardiencelor. Am reușesc să postesc și sâmbătă.
În schimb, mi-a fost imposibil să stau trează în noaptea Învierii. Dimineața, cu toate că nu mă
spovedisem de șase-șapte ani, Nina mi-a dat o firimitură de împărtășanie. O avea de la Maica
Veronica și o păstra într-un tiv de batistă. Am fost foarte fericită. Pe urmă le-am felicitat pe
toate și le-am anunțat că ‹‹Hristos a înviat!›› Chiar și Tina mi-a răspuns la salut. Păstrasem din
zilele precedente niște bucăți de carne, ascunse în sobă, cu care am făcut o masă festivă.
Numai doamna Bădescu a refuzat, pretinzând că-i face rău. În general, a predominat obișnuita
atmosferă cenușie. Paștele pe care l-am trăit cu intensitatea Marii Sărbători a Învierii a fost
ultimul înainte de eliberare, când carcasa care-mi  ținea sufletul apucase să se subțieze, să
devină mai transparentă. Din Uranus venisem cu un echilibru greu de descris, bazat pe o pace
interioară și o detașare de nacelă care și-a aruncat balastul.”146
Nu în toate penitenciarele din țară au existat condiții ca sărbătoarea Învierii Domnului
să se manifeste într-un chip relativ plăcut, în Penitenciarul de la Pitești această sărbătoare a
reprezentat pentru cei mai mulți dintre deținuți o sursă de traume și dezgust. La Pitești, timp
de doi ani s-a desfășurat experimentul de reeducare, unul dintre cele mai mari și mai intensive
programe de spălare a creierului din Estul României. Cu ocazia sărbătorilor de Paște, deținuții
erau supuși la cele mai grele și de nedescris batjocure și torturi, iar sărbătoarea era suport de
blasfemii pentru gardieni și pentru torționari: „Cât despre studenții la teologie, ei erau obligați
de Țurcanu să oficieze în slujbele negre pe care le regiza mai ales în săptămâna Paștelui și în
Noaptea Învierii. Unii făceau pe țârcovnicii, alții pe preoții. Textul liturghiei lui Țurcanu era,
bineînțeles, pornografic, parafrazând, la modul demonic, textul original. Prea Sfânta
Născătoare de Dumnezeu era numită ‹‹marea curvă››, Iisus ‹‹idiotul care a murit pe cruce››.

145
Dr. Galina Răduleanu, Repetiție la moarte din spatele gratiilor, Editura Manuscris, Pitești, 2017, p. 150.
146
Dr. G. Răduleanu, Repetiție la moarte.., pp. 290-291.

59
Studentul în teologie căruia îi revenea rolul preotului era dezbrăcat în pielea goală, apoi
acoperit cu un cearceaf mânjit cu fecale, de gât i se atârna un falus făcut din DDT, pâine și
săpun. În Noapte Învierii din 1950,  deținuții în faza de reeducare de la Pitești au fost obligați
să treacă prin fața unui atare ‹‹preot›› să sărute falusul și să spună ‹‹Hristos a înviat!››.
Țurcanu observa mimica fiecăruia și dacă unul dintre cei care se declaraseră reeducat, care-și
denunțaseră toți prietenii și cunoscuții, care descriseseră cum se culcaseră cu mamele lor sau
cum își violaseră surorile, aveau acum o clipă, totuși, de ezitare, dacă se simțea că are o
strângere de inimă în acest moment al blasfemiei, atunci izbucnea: ‹‹Ah, banditule, va să zică
ți se pare că profanezi, mai sunt în tine rămășite din educația ta mârșavă! Ia să treci din nou
prin toate fazele. Ceea ce te-a făcut să tremuri acum, te-a împiedicat să faci și demascarea
internă și demascarea externă cum ar fi trebuit. Vei relua de la capăt întreaga reeducare.››”147
Deținuții creștini ai regimului comunist găseau tăria, în aceste împrejurări
primejdioase, să celebreze Învierea Mântuitorului prin slujbe religioase. Având în vedere
riscurile la care se expuneau manifestându-și credința prin Sfânta Liturghie în împrejurările în
care conducerea închisorilor devenea mai vigilentă împotriva manifestațiilor de acest gen,
preoții-deținuți împreună cu frații de suferință găseau puterea să se exprime contra sistemului
oficiind slujbe în perioada Paștelui. Nicolae Purcărea, deținut la acea vreme în lagărul de la
Caracal istorisește despre slujba de Înviere săvârșită în anul 1945 în curtea lagărului: „Trăiam
bucuria, trăiam suferința, umilința Patimilor. Știam că e momentul Învierii, când auzeam
clopotele. Cea mai frumoasă Înviere am petrecut-o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o
Înviere oficiată de o sută de preoți, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea
lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al
lagărului. Îți dădea aripi, te transfigura”.148
În aceeași măsură, părintele Nicolae Grebenea mărturisește despre slujba de Înviere
din 1954 săvârșită în mina de la Baia- Sprie, la 560 de metri sub pământ. Acesta afirmă în
mărturiile sale cum, în Săptămâna Patimilor, un grup de deținuți i-au sugerat ca de Paște să
săvârșească o slujbă în mină, iar părintele a încuviințat. Părintele povestește despre
planificarea aceste Sfinte Liturghii cum „de la om la om au fost anunțați cei ce trebuiau să
participe la slujbă, căci de unii ne temeam să-i anunțăm. Cu o bucurie ascunsă se aștepta Ziua
Învierii.”149
Administrația lagărului nu se lăsase mai prejos, așa că în Vinerea Mare, la cantină se
servise după ciorbă, friptură. Unii deținuți au preferat să postească în acea zi pentru a se
147
V. Ierunca, Fenomenul Pitești..., pp. 38-39.
148
N. Purcărea apud. Coord. D. Vasile, Mărturisitorii din temnițele comuniste..., p. 209.
149
Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, vol. I, Editura Scara, Suceava, 2005, p. 254.

60
pregăti de Înviere așa că nu au primit friptura, dar părintele o primise spre a o păstră de
Înviere. Obiceiul conducerii de a servi carne în Vinerea Mare are rostul de ai tenta pe deținuții
înfometați și slăbiți să rupă postul. Deținutul Alexandru Salcă mărturisește în legătură cu
metoda prin care conducerea încerca să aducă un plus de suferință morală și fizică deținuților
de sărbători prin faptul că „ în Vinerea Mare masa conținea (surprinzãtor) carne, în timp ce în
prima și a doua zi de Paști se servea o hrană oribilă.”150
În ceea privește noaptea de Înviere petrecută în mina de la Baia- Sprie, părintele
Nicolae Grebenea povestește cum a săvârși Sfânta Liturghie împreună cu părintele Valeriu
Antal și diaconul Teodor Bej: „Am intrat seara în mină, în noaptea Paștilor. Cei anunțați știau
ce va fi. Mai înainte de ora 12:00 noaptea s-au tras clopotele. Niște sfredele legate unul de
altul în poziție verticală erau ciocănite cu un alt sfredel și sunetul trecea de la unul la altul
încât aveai impresia că sunt chiar niște clopote adevărate. Tragerea clopotelor era anunțul ca
oamenii să coboare pe galerie la locul stabilit pentru slujire. Din toate părțile coborau oamenii
cu lămpile de carbid aprinse și luau loc. Noi preoții nu aveam nici sfintele odăjdii, nici sfintele
vase, ci eram în salopete și opinci. Așa am început slujirea. Am cerut tuturor să se stingă
lămpile. Apoi s-a aprins lampa părintelui Antal care a strigat: ‹‹Veniți de luați lumină!›› toți
și-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt sublim. Din toate piepturile răsuna
cântecul de slavă: ‹‹Hristos a înviat!›› Slujba era ascultată în genunchi. Memoria excepțională
a diaconului Bej ne-a înlesnit să cântăm mai toate cântările atât de frumoase ale utreniei
Învierii.(...) A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei la 560 metri sub pământ cu
lămpile de carbid în mână a dat Sfintei Slujbe o notă atât de intimă, atât de profundă si de
măreață încât toți am fost foarte mișcați. Misterul credinței le-a trezit tuturor o înfiorare Sfântă
și o mulțumire negrăită care le-au zguduit sufletele până în străfunduri. Au trăit câteva clipe
uitând de condiția lor de deținuți. Efectul slujbei a fost cuceritor.”151
Nașterea și Învierea Domnului reprezintă unele dintre cele mai importante evenimente
ale lumii creștine fiind sărbătorite de întreaga creștinătate încă din timpul prigonitorilor
romani. Odată cu timpul, aceste sărbători au căpătat grandoare, însă din momentul în care
România a intrat sub sferra de influență sovietică, iar regimul comunist a fost instaurat, aceste
sărbători și-au pierdut din amplitudinea prin care se celebrau. Autoritățile comuniste
descurajau manifestările religioase și distrugeau sau marginalizau locașurile de cult, dar, în
ciuda acestui lucru, oamenii și mai ales, deținuții din penitenciarele și lagărele comuniste
celebrau și trăiau mult mai intens aceste două sărbători.

150
A. Salcă, Canalul..., p. 23.
151
Pr. N. Grebenea, Amintiri..., vol. I, pp. 255-256.

61
 CONCLUZII

În concluzie, comunismul reprezintă opusul a tot ceea ce promovează creștinismul:

libertatea omului de exprimare, spiritualitatea și chiar existența lui Dumnezeu. Se poate
afirma că ideologia regimului comunist reflectă perfect imaginea diavolului. Așa cum
diavolul îl vrea pe om ușor de manipulat, supus, cu voința pervertită și libertatea desființată, la
fel și comunismul dorește să dețină monopolul asupra voinței și libertății omului. În
contradicție cu aceste principii există creștinismul, care promovează libertatea omului și
supunerea omului din iubire liber consimțită.
În contextul raportării la trăirea creștină, temnițele comuniste scot în evidență mai
multe categorii de deținuți. Sunt aici prezenți cei care aveau o trăire duhovnicească autentică
chiar și înainte de a face primul pas în celulă, mai sunt cei care trăiau creștinismul într-un mod
formal înainte de a intra în temniță, așa-zișii „creștini doar cu numele”, dar care descoperă în
interiorul celulei frumusețea vieții creștine și o dezvoltă ajungând să o triască la fel de intens
ca și cei din prima categorie. În ultima categorie sunt prezenți cei care au pășit pe treptele
temniței într-o totală necunoștință, dar care, inspirați de trăitorii creștini și observând
seninătatea și împăcare acestora cu mediul în care au ajuns, pornesc și ei pe aceeași cale în
practicarea rugăciunii și exprimarea, așa cum era posibil, prin faptele creștine. A existat și o
mică excepție printre deținuți, oameni cu voința atât de pervertită încât Securitatea profita de
această stare a lor și-i transforma în informatori. Tot printre excepții se numără și cei care au

62
fost înfrânți și s-au sinucis sau, după eliberare, și-au dorit răzbunarea. Aceste excepții sunt,
însă reduse la număr, foarte puțini supraviețuind temniței din cauza lipse de speranță și
condițiilor de trai.
Prin urmare, se poate afirma faptul că cei mai mulți condamnați la temniță în perioada
comunistă, aveau o educație morală creștină, unii o trăiau mai intens, iar alții mai puțin. În
ciuda acestor diferențe, temnița le-a arătat deținuților că singura cale care oferea nădejde,
fericire și împăcare este credința, iar cu timpul, această spiritualitate creștină s-a răspândit în
toate colțurile celulelor. Deținuții, chiar și în condițiile în care erau înfometați, iar hrana nu
era suficientă, tot găseau puterea de a posti. Chiar și în condițiile în care și cea mai mică
manifestație creștină aducea după sine repercursiuni grave, oamenii altarului tot reușeau să
oficieze slujbe în celulă, să spovedească și să împărtășească. Aceștia, din râvna spre a-și
îndeplini misiunea cu care au fost însărcinați, reușeau să improvizeze diverse metode prin
care să-și continue activitatea chiar și sub opresiunea torționarilor. În ciuda eforturilor
sistemului comunist de a înăbuși credința și gândirea liberă a omului, nenumărații
mărturisitori ai Lui Hristos au putut trăi în închisoare o viață spirituală mai profundă decât în
afara temniței.
Viața sacerdotală a căpătat multiple forme în interiorul temniței din cauza opresiunilor
regimului comunist, astfel încât misiunea preoților în a avea grijă de credincioși să fie
continuată cu responsabilitate chiar și în acele condiții aprige. Deținuții lagărelor și temnițelor
comuniste aveau nevoie de Dumnezeu, aveau nevoie de un ghid și un sprijin stabil care să-i
aducă din întuneric la lumină așa cum și poporul evreu avea nevoie de un Eliberator, nu de
sub stăpânirea romană, ci de sub stăpânirea păcatului. Populația concentraționară, prin
împărtășirea cu Sfintele Taine se făcea părtașă la harul Lui Dumnezeu și tindea spre
acceptarea cu smerenie a condiției de trai. Prin harul cu care se împărtășeau, aceștia căpătau
nădejde și speranță nu neapărat spre eliberarea din închisoarea fizică, ci mai mult spre
eliberarea din păcat și ascensiunea spre mântuire. Iubirea de aproapele era una dintre virtuțile
ce predominau în închisorile regimului. Deținuții erau legați spiritual prin suferință, se
înțelegeau unul pe altul și astfel tindeau să-și fie unul altuia sprijin și ajutor de nădejde în
orice împrejurare.
Mărturisitorii din lagărele și închisorile regimului comunist ateu au menirea de a servi
ca modele generațiilor viitoare. Într-o lume în care manipularea a luat forme ce mai mult atrag
oamenii spre diverse plăceri și distracții, decât prin impunerea forțată așa cum proceda
ideologia comunistă, martirii și mărturisitorii secolului trecut trebuie să servească noilor
generații drept modele și repere morale, altfel cunoşterea experienţei acestora ar rămâne doar

63
la nivel raţional și nimic mai mult. Aceștia dovedesc că ancorarea în credință a fost și este și
în ziua de azi, cea mai bună soluție spre menținerea unității poporului creștin român.
În cele din urmă, cel mai important lucru pe care comunismul l-a demonstrat de-a
lungul timpului e că omul nu are altă salvare decât credința. Rugăciunea, credința, nădejdea în
Dumnezeu, iubirea aproapelui, trăirea Sfintei Liturghii și a Sfintelor Taine sunt câteva din
multele eforturi ale deținuților de a fi în permanenta legătură cu Dumnezeu.

64
 BIBLIOGRAFIE

IZVOR PRIMAR
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2008.

IZVOARE PATRISTICE
2. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 81 la Epistola către Corinteni, Migne, P.G., LXI, col. 69.
3. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 82 la Matei, 4, Migne, P.G., LVIII, col. 743.

LUCRĂRI DE SPECIALITATE
4. Alui Gheorghe, Adrian, Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire, Editura
Conta, Piatra Neamţ, 2006.
5. Alui Gheorghe, Adrian, Părintele Iustin Pârvu: o viaţă de mărturisitor, Editura Conta,
Piatra Neamţ, 2009.
6. Anania, Valeriu, Memorii, Editura Polirom, Iași, 2011.
7. Baicu, Petre, Povestiri din închisori şi lagăre, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1995.
8. Bejan, Pr. Dimitrie, Bucuriile suferinţei. Evocări din trecut, vol. I, Editura Cartea
Moldovei, Chișinău, 1995.
9. Bordeianu, Dumitru, Mărturisiri din mlaștina disperării, Editura Scara, București, 2014.
10. Brânzaș, Pr. Liviu, Raza din catacombă, Editura Scara, 2001.
11. Danion, Coord. Vasile, Din temnițe spre sinaxare, Editura Egumenița, Galați, 2008.
12. Danion, Coord. Vasile, Un sfânt printre noi, Editura Buna Vestire, Galați, 2002.
13. Danion, Vasile, Mărturisitorii din temnițele comuniste. Minuni. Mărturii. Repere, Ediția
a IV-a, Editura Areopag, București, 2021.
14. Dobzeu, Pr. Mina, Am fost duhovnicul lui Ceaușescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
15. Dura, Pr. dr. Nicolae, Propovăduirea şi Sfintele Taine, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998.
16. Fay, Ștefan J., Sokrateion, Mărturie despre Mircea Vulcănescu, Editura Humanitas,
București, 1998.
17. Frunză, Victor, Istoria Comunismului în România, Ediția a IV-a Ilustrată, Editura Victor
Frunză, București, 2006.
18. Grebenea, Pr. Nicolae, Amintiri din întuneric, vol. I, Editura Scara, Suceava, 2005.

65
19. Hentea, Tiberiu, De la Cotul Donului la Aiud, Editura Gordian, Timișoara, 1996.
20. Ianolide, Ioan, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă, Ediția a II-a,
Editura Bonifaciu, București, 2012.
21. Ioanid, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. II, Editura Humanitas, 2013.
22. Ioanid, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, Editura Albatros, Cluj, 1991.
23. Iovan, Pr. Ioan, A fost frumos la Gherla, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2009.
24. Lovișteanu, Emilian, Episcop - vicar al Arhiepiscopia Râmnicului, în Răstignirea
monahismului românesc, Editura Doxologia, 2009.
25. Manea, Vasile, Iomiţoiu, Cicerone, Martiri şi mărturisitori ai bisericii din România
(1948-1989), Editura Patmos, 1999.
26. Manea, Vasile, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Editura Patmos, 2001.
27. Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007.
28. Maxim, Virgil, Imn pentru crucea purtată, Editura Babel, 2012.
29. Moisin, Vasile, Istoria marii prigoane contra Bisericii Române Unite cu Roma,
greco-catolice, între 1948-1998, vol. I, 1998.
30. Monahia Christiana, Părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea de Mureş, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.
31. Oancea, Pr. Zosima, Închisorile unui preot ortodox, București, Editura Christiana, 2004.
32. Oprea, Marius, Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu și taina „Rugului
Aprins”, Editura Corint, 2019.
33. Oțel Petrescu, Aspazia, Strigat-am către Tine, Doamne, Editura Evdokimos, 2016.
34. Petcu, Adrian Nicolae, Anul 1948: Catehizarea în Biserica Ortodoxă Română, în Omagiu
istoricului Constantin Buşe, coord. Horia Dumitrescu, Editura Pallas, Focșani, 2004.
35. Ploscaru, Ioan, Lanţuri şi teroare. Drama Bisericii în inchisorile comuniste, Ediţia a-II-a
Revăzută şi adăugită, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2018.
36. Radina, Remus, Testamentul din morgă, Editura Criteon Publishing, București, 2010.
37. Răduleanu, Dr. Galina, Repetiție la moarte din spatele gratiilor, Editura Manuscris,
Pitești, 2017.
38. Salcă, Alexandru, Canalul, Editura Transilvania Expres, Brașov, 2000.
39. Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Mănăstirea Rohia, Editura Polirom 2021.
40. Strejnicu, Flor, Creșinismul Mișcării Legionare, Editura Imago, Sibiu, 2001.
41. Tudor, Ilie, De sub tăvălug, Editura Curtea Brâncovenească, Constanța, 2010.

66
42. Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Ediție îngrijită la
Mănăstirea Diaconești, Editura Basarabii Media, Snagov, 2016.
43. Wurmbrand, Richard, Cu Dumnezeu în subterană, Traducere din limba engleză de Dragoș
Alexandrescu, Editura Richard Wurmbrand Foundation, 2007.

LUCRĂRI DE REFERINȚĂ
44. Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. de T. Bodogae, Sibiu, 1946.
45. CNSAS, Reeducare și propagandă, Anul VIII, nr. 2 (16)/2015, Editura CNSAS,
București, 2017.
46. Ierunca, Virgil, Fenomenul Pitești, Editura Humanitas, București 2021.
47. Popescu, Emilian, Creştinismul timpuriu pe teritoriul României. 1. Originile apostolice,
Iaşi, 2000.
48. Preda, Radu, Biserica în stat, Editura Scripta, 1999.
49. Tudosă, Constantin, Patriarhul Justinian Marina 1948-1977, Editura Cetatea de scaun,
Târgoviște, 2016.

ARTICOLE ȘI STUDII DE SPECIALITATE

50. Bădiță, Diac. Dumitru Bogdan, Mărturii și evocări din lagăre și închisori - 30 de ani de la
căderea comunismului în românia marcați prin interviuri cu 30 de deținuți politici din
perioada comunistă, colecția Media Christiana - seria Trinitas TV, Editura Trinitas a
Patriarhiei Române, Bucureşti, 2019.
51. Dură, Pr. prof. dr. Ioan, Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtați din scaun și
trimiși în recluziune monastică de către autoritățile comuniste în anii 1944-1981, în
revista Memoria, nr. 2-3 (55-56), 2006.
52. Micu, Coord. Daniela, Militaru, Petrişor, Condiţia scriitorului / intelectualului disident în
românia comunistă, Colecţia Exegesis, Colocviile revistei Mozaicul, ediţia a XV-a, 26-27
octombrie 2012, Craiova, Editura Aius Printed, Craiova, 2012.
53. Stăniloae, Pr. prof. Dumitru, Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni, în Revista Ortodoxia,
VIII, nr. 1, 1956.

MANUALE
54. Zăgrean, Arhid. prof. dr. Ioan, Todoran, Pr. prof. dr. Isidor, Dogmatica Ortodoxă. Manual
pentru seminariile teologice, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009.

67
55. Remete, Pr. conf. dr. George, Dogmatica Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia,
2000, Ediţia III.
56. Chiţescu, prof. Nicolae, Todoran, Pr. prof. Isidor, Petreuţă, Pr. prof. Ioan, Teologia
Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004.

BIBLIOGRAFIE ONLINE
57. Asociația SOS „Sprijin-Ocrotire-Speranță” în colaborare cu Marchiș, Pr. Grigore, 12
Apostoli ai credinței ortodoxe. Lumini și umbre în România secolului XX, vol. I, Turda,
2020, accesibil pe https://print-icoane.ro/wp-content/uploads/2021/07/12-apostoli-VOL-
1.pdf.
58. Bacu, Dumitru, pe site-ul Fericițiceiprigoniți.net, accesibil pe
https://www.fericiticeiprigoniti.net/gheorghe-calciudumitreasa/563-studentul-gheorghe-
calciu-de-la-intransigenta-lareeducare-si-de-la-reeducare-la-sfintenie.
59. Calvarul Aiudului – o cutremurătoare filă de istorie, nu o simplă poveste, publicație la
data de 20 aprilie 2019 pe site-ul Ortodoxiainfo.ro, accesibil pe
https://ortodoxinfo.ro/2019/04/20/calvarul-aiudului-o-cutremuratoare-fila-de-istorie-nu-o-
simpla-poveste/#_ftnref2.
60. Cojocaru, Nicolae (Nae), Filmul unei existențe, accesibil pe
https://fdocumente.com/document/nae-cojocaru-filmul-unei-existente.html.
61. Danalache, Teodor, publicație la data de 30 iulie 2009 pe site-ul CreștinOrtodox.ro,
accesibil pe https://www.crestinortodox.ro/sfinti/valeriu-gafencu-sfantul-inchisorilor-
123622.html.
62. Dorz, Traian, Istoria unei jertfe, vol III, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2000, accesibil
pe https://pdfcoffee.com/qdownload/traian-dorz-istoria-unei-jertfe-vol-iii-rugul-pdf-
free.html.
63. Gomboş, Drd. Stelian, Câteva referinţe despre Credinţă  şi  Spiritualitate  în Universul
Concentraţionar  Comunist, accesibil pe site-ul
http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/gombos_credinta_spi
ritualitate_inchisori_comuniste.htm.
64. https://adevarul.ro/cultura/istorie/oastea-domnului-sectantii-ortodoxiei-
1_50b9ed2a7c42d5a663acee8e/index.html.
65. https://www.yumpu.com/en/document/read/53298815/martiri-i-marturisitori-ai-bisericii-
din-romania.

68
66. Oţel Petrescu, Aspazia, Strigat-am către Tine, Doamne, accesibilă pe site-ul
https://kupdf.net/download/aspazia-otel-petrescu-strigat-am-catre-tine-
doamne_59f3f138e2b6f5ff4e041657_pdf.
67. Petcu, Adrian Nicolae, Cuminecare de Crăciunul anului 1949 în temniţa Piteştiului,
publicație la data de 21 decembrie 2019 pe site-ul Ziaristionline.ro, accesibil pe
http://www.ziaristionline.ro/2012/12/24/sfintele-sarbatori-in-inchisorile-comuniste-
marturia-lui-grigore-caraza-21-de-ani-de-temnita-si-a-lui-ioan-ianolide-nou-martir-al-lui-
hristos/.
68. Petrişor , Marcel, Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, accesibil pe
http://gheorghecalciu.ro/jertfa-sublima-a-lui-gheorghe-calciu-pentru-salvarea-lui-
costache-oprisan-de-marcel-petrisor/.
69. Petrișor, Marcel, pe site-ul Fericițiceiprigoniți.net, accesibil pe
https://www.fericiticeiprigoniti.net/gheorghe-calciu-dumitreasa/718-netarmuita-daruire-
de-sine-a-marturisitorului-gheorghe-calciu-pentru-salvarea-lui-marcel-petrisor.
70. Plămădeală, Acad. Dr. Antonie, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului,
Rugul Aprins, Editura Apologeticum, Sibiu, 2006, accesibil pe
http://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2016/11/Rugul-aprinsAntonie-
Plamadeala.pdf.
71. Voinea, Octavian, Masacrarea studențimii române în închisorile de la Pitești, Gherla și
Aiud, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Majadahonda, București, 1996 , pe
site-ul Fericițiceiprigoniți.net, accesibil pe https://www.fericiticeiprigoniti.net/gheorghe-
calciu-dumitreasa/565%20gheorghe-calciu-a-fost-facut-tocatura-in-batai-pana-a-devenit-
reeducat.

69