MINISTERUL EDUCAŢIEI CERCETĂRII ŞI INOVĂRII

UNIVERSTITATEA “1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SPECALIAZAREA PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC
Î.P.S Prof. Dr. Andrei Andreicuţ
ABSOLVENT
Ioan Cândea

Alba Iulia
2009

1
 MINISTERUL EDUCAŢIEI CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
UNIVERSTITATEA “1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SPECALIAZAREA PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

MÂNTUIRE PRIN SUFERINŢĂ

- o analiză a vieţii în Hristos în condiţiile
închisorilor comuniste -

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC
Î.P.S Prof. Dr. Andrei Andreicuţ
ABSOLVENT
Ioan Cândea

Alba Iulia
2009

2
 CUPRINS

INTRODUCERE ........................................................................................................... 1

CAPITOLUL 1 .............................................................................................................. 4

ARGUMENTĂRI ISTORICE....................................................................................... 4

1.1. Politica internaţională ......................................................................................... 4

1.2. Instaurarea comunismului în România ................................................................ 7

1.2.1. Premisele instaurării comunismului ............................................................. 7

1.2.2. Conceptele ideologice ale noului regim ....................................................... 8

1.2.3. Instaurarea controlului total ....................................................................... 11

1.2.3.1. Genocidul……………………………………………………………….11
1.2.3.2. Securitatea……………………………………………………………...12
1.2.3.3. Pericolul religios………………………………………………………..13
1.2.3.4. Arestări în masă………………………………………………………...16
CAPITOLUL 2 ............................................................................................................ 21

SUFERINŢĂ, SUPLICIU ŞI MARTIRIU .................................................................. 21

2.1. Suferinţa purificatoare ...................................................................................... 21

2.2. Închisori şi deţinuţi ........................................................................................... 25

2.2.1. Deţinutul politic român .............................................................................. 27

2.2.2. Reprezentanţii represiunii .......................................................................... 29

2.3. Metode diabolice de tortură .............................................................................. 32

2.4. Reeducarea – cea mai neagră filă a istoriei noastre ........................................... 36

3
CAPITOLUL 3 ............................................................................................................ 43

TRĂIREA SPIRITUALĂ – O LUMINĂ ÎN IADUL TEMNIŢELOR ......................... 43

3.1. Drumul curăţirii sufleteşti................................................................................. 44

3.2. Virtuţi ale vieţii creştine ................................................................................... 50

3.2.1. Rugăciunea salvatoare ............................................................................... 50

3.2.2. Postul – efort suprauman ........................................................................... 53

3.2.3. Întrajutorarea – o dovadă a trăirii în Hristos ............................................... 57

3.3. Sfintele slujbe – nelipsite binefaceri ................................................................. 59

3.3.1. Învierea Domnului ..................................................................................... 59

3.3.2. Botezul ...................................................................................................... 61

3.3.3. Spovedania ................................................................................................ 64

3.3.4. Sfânta Împărtăşanie ................................................................................... 66

CAPITOLUL 4 ............................................................................................................ 68

SFÂNTUL ÎNCHISORILOR ...................................................................................... 68

4.1. Valeriu Gafencu ............................................................................................... 69

CONCLUZII ............................................................................................................... 79

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................... 83

4
 MOTTO

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu

pentru el, înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10,32)

5
 INTRODUCERE

Se încearcă în epoca post-modernă un proces de unificare mondială pe toate planurile:

social, politic, economic, religios. Este de fapt o nivelare a conştiinţei umane pentru o
manipulare mai uşoară, pentru o dobândire a puterii asupra întregii lumi de către o mână de
oameni cu putere economică colosală.
Procesul acesta a fost foarte bine pus la punct încă de mult timp, şi se desfăşoară încet
dar sigur chiar sub ochii noştri. În perioade cruciale au avut loc cele două războaie mondiale
şi altele în zone specifice intereselor marilor puteri mondiale pentru schimbarea unor regimuri
politice cu scopul de a orienta gândirea naţiunilor în anumite direcţii.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în România în urmă cu 60 de ani prin instaurarea
regimului comunist care a adus distrugerea unei generaţii cu o conştiinţă ancorată în
Dumnezeu şi iubirea de neam. O generaţie de oameni mari care aveau ceva de spus lumii,
aveau să schimbe faţa României şi poate a lumii. De acest lucru s-au temut marile puteri, de
oamenii care gândesc şi nu pot fi manipulaţi pentru interesele lor. Astfel că România a fost
lăsată pradă lupului comunist. Fiara care a înghiţit în închisorile sale generaţia aceasta de
oameni verticali. A înghiţit toată atitudinea României.
Aceşti oameni propovăduiau importanţa Adevărului, a valorii, a iubirii de patrie şi
semeni. Toate acestea erau, pentru comunişti, „elemente duşmănoase” şi „activităţi criminale
împotriva regimului”. Aceşti „bandiţi” trebuiau eliminaţi astfel că a fost organizat diabolicul
sistem al penitenciarelor, organizat pe categorii după deţinuţii care erau închişi acolo.
Deşi închişi şi supuşi unor suplicii de neimaginat, aceşti oameni şi-au păstrat
verticalitatea apărându-şi crezul în unele cazuri până la moarte sau plătind acest lucru cu ani
grei de puşcărie.

6
 În lucrarea de faţă am încercat să arăt, prin mărturiile celor care au trecut prin
închisorile comuniste, ce s-a întâmplat de fapt acolo, dar mai ales cum au primit „deţinuţii
politici” acest calvar şi cum s-au raportat la el.
Am ales acest subiect în primul rând pentru că nu ştiam prea multe despre acestă
perioadă istorică a României, ce a însemnat regimul comunist pentru România, fiind intrigat
de multele opinii diferite, mai ales contradictorii, cu privire la viaţa oamenilor în perioada
1946-1989.
M-am axat pe modul în care comuniştii au ajuns şi au rezistat la putere atât timp,
respectiv arestarea elitei ţării şi mai ales a vieţii petrecute în închisoare. S-a format în
închisoare o adevărată Biserică prin care oamenii reuşeau să reziste acolo. Preoţii au fost cei
care nu şi-au părăsit turma nici în închisori păstrând vie flacăra credinţei pentru cei care
credeau sau aprinzând-o pentru cei care nu credeau prin exemplu personal.
Lucrarea este structurată în patru capitole mari fiecare cu subcapitolele adiacente.
Primul capitol intitulat „Argumentări istorice” ne introduce în politica de instaurare a
regimului comunist, de către marile puteri, în România. Urmează apoi câteva subcapitole
despre modul concret de preluare al puterii de către o minoritate şi noile principii ale
regimului. Subcapitolele următoare tratează despre politica controlului total prin teroare:
instituţia securităţii şi arestările în masă.
Capitolul al doilea „Suferinţă, supliciu şi martiriu” ne introduce în lumea iadului
comunist: închisorile. Capitolul începe cu câteva pagini despre suferinţă şi cum era ea
percepută de cei închişi pentru conştiinţa lor religios-naţională. Urmează apoi câteva
subcapitole despre închisori şi categorisirea lor, dar mai important portretele celor care se
aflau în închisoare dar şi ale reprezentanţilor opresiunii. De la început asupra celor întemniţaţi
s-a manifestat o tensiune diabolică cu scopul de a renunţa la crezul lor, realizată prin tortură.
Subcapitolul următor tratează o inventariere a metodelor de tortură aplicate de Securitate.
Capitolul se încheie cu „reeducarea” cea mai neagră filă a istoriei noastre.
Capitolul al treilea se numeşte „Lumina vieţii spirituale în iadul temniţelor comuniste”
aici am vrut să scot în evidenţă, prin mărturia celor care au trecut prin temniţe, cum au reuşit
să supravieţuiască acolo şi să-şi păstreze verticalitatea, în ciuda torturilor la care erau supuşi.
Astfel că primul subcapitol tratează drumul acesta al curăţirii sufleteşti început prin
acceptarea suferinţei ca mod de purificare. În continuare am abordat câteva lucruri despre
virtuţile vieţii creştine pe care oamenii lui Dumnezeu se străduiau să le practice chiar şi în
acele condiţii. Rugăciunea era elementul de bază al rezistenţei morale şi chiar fizice, unii au
ajuns la înălţimi cu greu de dobândit în libertate. Postul era un efort suprauman în închisoare
dat fiind faptul că se practica o exterminare lentă prin regimul de înfometare. Întrajutorarea
7
reciprocă era un element vital pentru a reuşi să treci unele perioade mai dificile ale detenţiei.
Urmează apoi un subcapitol, care încheie capitolul trei, despre slujbele şi Tainele care se
săvârşeau de către preoţi în închisoare. Slujba Învierii cea care aducea lumină în sufletele
deţinuţilor, botezul care da mărturie de faptul că exemplul trăitorilor în Hristos aducea la
credinţă pe cei rătăciţi, spovedania absolut necesară pentru eliberarea sufletească şi
dobândirea nădejdii mântuirii şi Sfânta Împărtăşanie ca merinde pentru acest drum anevoios.
Capitolul patru încheie lucrarea cu un exemplu de desăvârşire în condiţiile temniţei.
Valeriu Gafencu sau „Sfântul închisorilor” dovedeşte faptul că suferinţa te apropie de
Dumnezeu, te desăvârşeşte dacă ştii cum să o abordezi. În acest capitol am încercat să
conturez chipul duhovnicesc al acestui nevoitor care s-a desăvârşit în închisoare şi care ne-a
arătat că Dumnezeu este viu întru oameni şi că dobândirea sfinţeniei este posibilă şi în zilele
noastre.
Ceea ce eu am vrut să evidenţiez prin această lucrare de licenţă este faptul că Dumnezeu
a dat posibilitatea poporului român să-şi revină din letargia spirituală în care l-a aruncat
comunismul prin păstrarea vie a memoriei acestor eroi ai neamului care s-au jertfit în
închisorile comuniste. Ei sunt astfel un exemplu pentru viaţa noastră spirituală şi o candelă
aprinsă înaintea lui Dumnezeu.

8
 CAPITOLUL 1
ARGUMENTĂRI ISTORICE

„Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor,

în care nu este izbăvire. Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce
în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor.”
(Ps. 145,3-4)

Lumea modernă este un dezastru spiritual, moral, politic, social, militar, uman şi
economic, o lume alienată, o lume descompusă, o lume ce se autonimiceşte fie pe cale
paşnică, fie pe cale armată, e o lume-junglă, e o lume-temniţă, e o lume insuportabilă de haos,
nihilism şi neant – pentru că este o lume fără Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu, fără suflet,
împotriva întâietăţii spiritului, fără onoare, fără ruşine, fără morală, o lume a minciunii, a urii,
a ateismului, a materialismului, a tiraniei, a senzualismului, a rasismului, a obsesiei
dominaţiei mondiale, a nimicului, a satanei – şi cu o astfel de lume nu se poate lăuda nimeni.
Aceeaşi lume se conturează şi în România zilelor noastre din cauza faptului că oamenii
au pierdut busola spre Dumnezeu. După 50 de ani comunismul a reuşit să-i îndepărteze pe
oameni de Adevăr. Roadele abia acum se zăresc.
În cele ce urmează voi prezenta cum s-a desfăşurat din punct de vedere istoric instalarea
comunismului la noi şi ce implicaţii a avut acest lucru.

1.1. Politica internaţională

La începutul anului 1939, România încheia o perioadă relativ fericită a istoriei sale,
perioadă care a durat numai 20 de ani. Evenimentele dramatice din Europa anilor 1938 şi
1939, culminând cu pactul Molotov-Ribbentrop care avea să ducă la invadarea Poloniei de
către Germania şi URSS şi începerea, la 1 septembrie 1939, a celui de-al doilea război

9
mondial au marcat profund situaţia României pe plan politic şi economic, precum şi pe plan
intern şi internaţional. În contextul abandonării de facto a ţării noastre de către aliaţii săi
tradiţionali, Franţa şi Anglia, România practic înconjurată de neprieteni a fost silită, după cum
se ştie, să cedeze Rusiei Sovietice, Basarabia şi Bucovina de Nord, Ungariei – Ardealul de
Nord, iar Bulgariei – Cadrilaterul. A urmat abdicarea regelui Carol al II-lea şi, în condiţiile
dictaturii mareşalului Ion Antonescu, subordonarea politică, economică şi militară a ţării către
Germania nazistă. Angajându-se într-un război, care la început părea menit să redea patriei
Basarabia şi Bucovina răpite de sovietici, ţara noastră a fost treptat antrenată într-o aventură
militară fără nici o şansă, împotriva colosalelor forţe militare ale coaliţiei antihitleriste, totul
soldându-se, după imense sacrificii umane şi materiale, cu actul de la 23 august 1944, care a
marcat începutul celei mai întunecate epoci din istoria modernă a ţării. 1
În iunie 1941 România începea „războiul sfânt” de dezrobire a Basarabiei şi Bucovinei
de nord, intrând în luptă alături de Germania, împotriva Uniunii Sovietice. Mai mult decât
eliberarea provinciilor răpite, războiul era pentru România o încercare de îndepărtare a
pericolului bolşevic care-i primejduia graniţele şi sufletul.
La 23 august 1944 „războiul sfânt” este pierdut şi România intră sub „puterea şi
protecţia” Uniunii Sovietice, alături de alte şapte ţări din sud-estul Europei, conform
împărţirii lumii făcută la Yalta, în februarie 1945, de Stalin, Roosevelt şi Churchill.
Rusia Sovietică preia rapid controlul politicii româneşti. Alegerile „libere” din 1946
sunt falsificate şi Partidul Comunist devine atotputernic. La 30 decembrie 1947 Regele Mihai
este obligat să abdice. Începea „marele întuneric”, sub domnia corifeilor comunişti impuşi de
la Moscova.2
Ziua de 23 august 1944 este o dată de covârşitoare importanţă în destinele României şi
nu lipsită de pondere şi ecou în istoria omenirii scrisă în zilele acelea, căci atunci românii i-au
părăsit pe nemţi, cu care făcuseră războiul din răsărit până la Stalingrad, şi au trecut alături de
sovietici, împreună cu care vor face războiul din apus până la Berlin. Pe căi diplomatice, acest
act politic a fost impus românilor de Anglia şi America.3
Tendinţele imperialismului sovietic se manifestă prin impunerea capitulării
necondiţionate a României. Trebuie subliniat faptul că, imediat după 23 august 1944,
serviciile secrete din România, încă neaservite Partidului Comunist, au aflat despre intenţia de
transformare a României în Republică Sovietică. Stalin, noul zeu al statului comunist ateu rus,

1
***, Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, raport final, Bucureşti,
2006, p. 157.
2
***, Martiri ai temniţelor româneşti, ediţie îngrijită de Matei Marin, Bucureşti, Editura Bonifaciu, 2008,
p. 20.
3
Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, document pentru o lume nouă, Bucureşti, Editura Christiana,
2006, p. 384.
10
îşi va cere drepturile asupra ţării noastre. „Stalin era un comunist care credea în doctrina
comunistă a cuceririi planetei de către comunism.”4
În aceste condiţii se desfăşoară Tratatul de Pace de la Paris din perioada iulie 1946 -
februarie 1947, la care Marile Puteri occidentale au fost de acord ca România să piardă
teritoriile Basarabiei şi Bucovinei anexate U.R.S.S. şi să plătească sovieticilor o sumă totală
de 1,295 miliarde de dolari, la valoarea monedei americane, din anul 1945. Această datorie va
ajunge la un total de 2 miliarde de dolari (echivalentul a 32 miliarde de dolari în monedă
actuală) constând inclusiv în bunurile şi valorile transportate ulterior în U.R.S.S., în perioada
de dominaţie sovietică.5
Astfel s-a aşternut în scris şi s-a parafat, ceea ce fusese stabilit la întâlnirea de la Yalta
din 7-11 februarie 1945. La această întâlnire au participat cei trei învingători ai războiului:
Stalin (U.R.S.S.), Roosevelt (S.U.A.) şi Churchill (Marea Britanie). Cei trei mari ai lumii,
orbiţi doar de interese strategice de dominaţie, vor conveni ca opt ţări europene, inclusiv
România şi o treime din Germania să intre în zona sferei de influenţă sovietică.
În lucrarea Consilier de taină al Puterii Alexandre de Marenches, şeful Serviciului de
Documentare Externă şi Contraspionaj din Franţa anilor 1970-1981 şi omul de legătură dintre
generalii De Gaulle şi Eisenhower pe timpul debarcării Aliaţilor, redă explicit modul perfid în
care aliaţii au permis înaintarea trupelor sovietice spre Berlin (deşi se putea evita acest lucru)
şi arată cum zeci de mii de refugiaţi ruşi, aflaţi în zona de influenţă americană şi britanică au
fost predaţi armatei sovietice care i-a ucis. „Noi (americanii, englezii şi francezii) am permis
deci, cu sânge rece, masacrarea a mii de anticomunişti.” Este edificator răspunsul categoric
al preşedintelui american Roosevelt, rugat să ia măsuri în acest context: „NU, în nici un caz!
Este stabilit. Rămânem la ceea ce am hotărât!”6
Iată cât de actuale sunt cuvintele psalmistului: „Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii
oamenilor, în care nu este izbăvire. Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. In ziua
aceea vor pieri toate gândurile lor.” (Ps. 145, 3-4).
În acest fel, stăpânitorii acestei lumi, ignorându-L total pe Dumnezeu, au înţeles să
traseze destinul unor popoare pentru 50 de ani înainte. România avea să intre în cea mai
neagră perioadă a istoriei sale de două milenii.

4
Christine Ockrent, Contele de Marenches, Consilier de taina al puterii. Ed. Huniamtas, Bucureşti, 1992
p. 41.
5
Corvin Lupu, România în contextul relaţiilor internaţionale actuale, Ed.Techno Media, Sibiu, 2006, p.
18-19.
6
Christine Ockrent, Contele de Marenches, op. cit., p. 56-57.
11
 1.2. Instaurarea comunismului în România
1.2.1. Premisele instaurării comunismului
România a ieşit din al doilea război mondial ca ţară învinsă şi ocupată, cu economia
distrusă de război şi de jaful germano-sovietic, cu pierderi umane de 600 mii de morţi şi 1,5
milioane de răniţi.7
Urmând, după război, linia trasată de puterea sovietică, la 6 martie 1945 se instaurează
guvernul „democrat” al lui Petru Groza, „omul Uniunii Sovietice”8, coordonat direct de A. I.
Vîşinski.
„Ce zi îngrozitoare a fost cea din 6 martie 1945! întreaga ţară tremura de frică. A.I.
Vîşinski, trimisul URSS-ului la Bucureşti, s-a dus la Palat. La ammtirea acestei date
memorabile din istoria noastră mă cuprinde un sentiment ciudat. Vîşinski i-a impus regelui,
bătând cu pumnul în masă, un guvern în întregime comunist, condus de dr. Petru Groza, un
burghez vândut. Faptul s-a produs imediat. Astfel comuniştii au avut timp să pregătească
simulacrul de alegeri din noiembrie 1946. în acelaşi timp, ei au izbutit să-şi strângă rândurile
şi să introducă printre ei tot felul de trădători dizidenţi şi o seamă de oameni naivi.
Poporul s-a revoltat. Peste tot s-au născut organizaţii antisovietice şi anticomuniste.
Oamenii s-au refugiat în munţi. Dar poliţia politică şi NKVD-ul au înăbuşit orice mişcare.
Porţile închisorilor s-au deschis şi cei mai buni oameni ai acestui popor au dispărut în
spatele gratiilor.”9
Totul se va definitiva prin interzicerea partidelor politice tradiţionale şi prin abdicarea
impusă regelui Mihai la 30 decembrie 1947.
Toate acestea se întâmplau sub atenta supraveghere a reprezentanţilor puterii comuniste
ruse ce avea, în România anilor 1946, un număr de 600.000 de soldaţi sovietici ca trupe de
ocupaţie şi sute de consilieri ruşi care supravizau întreaga activitate politică, economică şi
socială a ţării. Influenţa sovietică directă îşi va pune amprenta pe toată activitatea din ţară
până în anul 1958.10
Pentru adevărul despre această perioadă este edificator un citat din lucrarea prof. univ.
dr. Corvin Lupu: „Analizând perioada societăţii româneşti de model şi dominaţie sovietică
absolută (1945-1958), observăm că într-adevăr represiunea comunistă s-a realizat în foarte
mare măsură de către reprezentanţi ai minorităţilor naţionale. Lista acestora este foarte

7
Corvin Lupu, op.cit., p. 27.
8
Gabriel Constantinescu, Şah la rege-declinul monarhiei române în secolul XX, Ed. Christiana,
Bucureşti, 2007, p. 334.
9
Nicole Valery-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare..., Editura Duh şi adevăr, Bucureşti, 1998, p. 70.
10
Vasilică Militaru, Biserica din temniţă mărturisire şi jertfă creştină în închisorile comuniste, România
1948-1964, Bacău, Editura Vicovia, 2008, p. 25.
12
lungă. Ea cuprinde sute de înalţi demnitari de partid, de stat, ofiţeri de securitate şi de
miliţie.”11
Dar trebuie subliniat faptul că toate aceste fenomene nu s-ar fi putut produce fără o
complicitate internă, cu adevărat minoră la început, şi fără lipsa de realism şi de adevărată
credinţă a oamenilor aflaţi la conducere în acea vreme.
Este aceeaşi situaţie ca şi a credinciosului creştin asupra căruia diavolul, acţionând din
exteriorul fiinţei umane, nu are succes fără consimţământul interior - acceptare tacită generată
de necredinţa în Atotputernicia divină şi de propriile patimi.
Astfel sunt create toate premisele interne ce vor conduce la instaurarea deplină a
comunismului în România. În această perioadă, prigoana a fost îndreptată împotriva tuturor
instituţiilor ţării. Ea s-a manifestat de la început împotriva cuvântului scris, a autorilor români,
clasici şi contemporani ale căror scrieri erau considerate piedici în calea propagandei
comuniste. De aceea Monitorul Oficial din 25 martie 1947 publica listele nr. 25, 26 şi 27 ce
conţineau cărţile interzise de Comisia de pe lângă Ministerul Informaţiei.12
S-au făcut epurări masive ale aparatului de stat, armatei, justiţiei, învăţământului. Au
fost eliminate cadrele vechi şi înlocuite cu elemente compromise şi needucate care au acceptat
comunismul ateu. Supravegherea poliţienească crescuse, zilnic pregătindu-se noi tabere de
concentrare pentru cei arestaţi. Numeroşi cetăţeni au fost trecuţi în afara legii şi au fost scoşi
din activitate prin metode de persecuţie şi teroare.

1.2.2. Conceptele ideologice ale noului regim

Astfel în situaţia prezentată până acum s-a instaurat în România sistemul comunist.
Comunismul, care s-a pretins o nouă civilizaţie, superioară celei capitaliste pe care a
negat-o cu pasiune, a forţat sute de milioane de oameni să traiască într-un univers închis,
represiv şi umilitor. La nivelul teoretic, al scopurilor proclamate, comunismul s-a pretins
întruchiparea „umanismului absolut”, o societate din care au dispărut distincţiile de clasă şi în
care oamenii ar putea trăi într-o deplină libertate. Libertatea însăşi, în concepţia marxistă,
singura permisă sub regimul comunist, era definită drept necesitate înţeleasă. Partidul
comunist era proclamat drept deţinătorul adevărului universal, având astfel dreptul să
definească modalităţile de „înţelegere a necesităţii”. Comunismul a fost o concepţie utopică,
înrădăcinată în visul suprimării, cu orice preţ, a proprietăţii private şi a construirii unui
univers al egalităţii totale.13

11
Corvin Lupu, op. cit., p. 42.
12
***, Preot Constantin Sărbu, un mare mărturisitor creştin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2000, p. 66.
13
***, Comisia prezidenţială..., op. cit., p. 9.
13
 Totalitarismul, fie de dreapta, fie de stânga, este un regim care neagă drepturile umane
şi subordonează individul entităţii colective a partidului-stat.
Ceea ce s-a realizat a fost o nouă formă de sclavagism care a inclus, pe lângă controlul
vieţii economice, politice şi sociale, şi condiţionarea mentală a subiecţilor statului totalitar. În
sistemul totalitar comunist, partidul era cel care definea deopotrivă ceea ce era permis şi ceea
ce era interzis. Spre a relua o formulă a lui George Orwell, în universul totalitar, tot ce nu este
interzis, este obligatoriu. Inclusiv datoria oamenilor de a fi fericiţi în pofida condiţiilor
degradante la care îi condamna sistemul.14
Principalele trăsături ale sistemului comunist din România, care îl califică drept un
adversar categoric al principiilor democratice, sunt următoarele:
- domnia monopolistă a partidului unic, auto-intitulat „partid al clasei muncitoare”.
Dictatura PMR, apoi PCR (după 1965), a fost construită după modelul sovietic şi a fost
consfinţită în toate Constituţiile de după 1948 până la finalul din 1989.
- distrugerea societăţii civile şi omogenizarea forţată a populaţiei prin atomizare şi
dispariţia oricăror garanţii constituţionale ale libertăţii individuale.
- represiunea generalizată şi rolul central al poliţiei secrete (Securitatea). În perioada
stalinismului dezlănţuit (1948-1964), regimul a creat un întreg univers concentraţionar pe care
pe drept cuvânt îl putem numi Gulagul românesc. Teroarea mai subtilă, mai degrabă
preventivă, de după 1964, nu a însemnat nicicum o îmblânzire a regimului, ci doar utilizarea
unor metode mai puţin şocante şi crude de control al populaţiei. Criminalitatea sistemului,
izvorâtă din chiar natura sa ilegală şi ilegitimă, nu a dispărut după 1964. Securitatea a fost
aşadar o instituţie ilegală, ilegitimă şi criminală de la începutul şi până la sfârşitul ei.
- propaganda neîncetată şi controlul absolut, prin intermediul cenzurii.
- îndoctrinarea întregii populaţii cu dogmele marxist-leniniste şi tentativa de
revoluţionare, în fapt de mutilare a condiţiei umane, numită construcţia „omului nou”.
- distrugerea economiei de piaţă şi impunerea unui model rigid, autoritar, ultra-
centralizat al economiei planificate. În prima perioadă, economia a fost sistematic jefuită în
favoarea URSS.
- lichidarea monarhiei constituţionale, distrugerea statului de drept şi impunerea
dictaturii proletariatului, în fapt dictatura unei caste parazitare (nomenklatura), exercitată prin
utilizarea celor mai brutale metode teroriste. Statul românesc în perioada 1948-1989 a fost în
esenţa sa un stat bazat pe teroare, directă sau indirectă, punitivă şi/sau profilactică, iar justiţia
a avut ca scop camuflarea şi justificarea crimelor comise de statul totalitar.

14
Ibidem, p. 10.
14
 - atacul sistematic împotriva proprietăţii private şi distrugerea ţărănimii prin
colectivizarea forţată, prin „noua revoluţie agrară” lansată în octombrie 1981 şi prin
experimentul sistematizării satelor.
- controlul total asupra mijloacelor statale de exercitare a violenţei, înainte de toate
procuratura, miliţia, armata, grănicerii.
- controlul asupra corpului uman, prin politica pronatalistă forţată, care a durat până la
căderea regimului, şi asupra celui social, prin raţionalizarea aprovizionării prin decretele din
10 şi 17 octombrie 1981, urmate de programul „alimentaţiei ştiinţifice” din 1982.
- o politică externă complet subordonată Moscovei în perioada 1948-1963.15
Simplu spus, vreme de patru decenii şi jumătate, statul românesc a fost confiscat de un
grup politic străin de interesele şi aspiraţiile poporului român. Inspirat şi motivat de ideologia
fals egalitaristă a socialismului de stat marxist-leninist, acest regim şi-a propus şi până la un
punct a realizat un sistem de control fără precedent asupra minţii şi trebuinţelor umane. Nu a
existat particulă a spaţiului social, inclusiv la nivelul spaţiului locativ, al abecedarului sau al
ritualurilor nunţii şi morţii, asupra căreia să nu se exercite ambiţiile regimului. Două au fost
principalele instrumente prin care a fost posibilă perpetuarea dictaturii comuniste: poliţia
politică şi propaganda. Statul poliţienesc stalinist nu a fost un regim autoritar tradiţional.
Scopul său a fost să distrugă cetăţeanul, spiritul civic în genere, şi să construiscă subiectul
perfect manevrabil. Faimoasele versuri: „Partidul e-n toate/E-n cele ce sunt/Şi-n cele ce
mâine vor râde la soare/E-n pruncul din leagăn/Şi-n omul cărunt/E-n viaţa ce veşnic nu
moare” (G. Lesnea), învăţate de şcolarii români vreme de două decenii şi mai bine, captează
exact natura ubicuă a dominaţiei totalitare.16
Se vede clar cât de mult conta omul pentru sistemul comunist. În concepţia lor nu conta
deloc, căci orice om poate fi înlocuit cu un altul, conta numai sistemul. Or, ideile acestor
oameni minau tocmai sistemul şi deci sentinţele erau definite.
Acelea au fost vremuri satanice forţele răului s-au dezlănţuit împotriva omului, a
societăţii, a României noastre care abia se înfiripase în istoria Europei şi o făcea cu forţă şi
talent. Probabil că mulţi nu vedeau cu ochi buni ascensiunea României din perioada
interbelică, atunci cînd eram cot la cot şi umăr la umăr cu ţările puternice din Europa, eram
mîndri de condiţia noastră. Mîndria aceea nu ne-au iertat-o duşmanii noştri, mîndria de neam
şi faptul că economic şi cultural şi moral puteam să decidem între neamurile vlăguite ale
Europei. Orice român care avea un pic de bună credinţă şi un pic de credinţă în Dumnezeu nu

15
Ibidem, pp. 14-15.
16
Ibidem, p.17.
15
putea să nu fie mîndru de condiţia nouă a României care poate pentru prima oară în istorie
ridicase capul din pămînt şi se simţea popor ales în lume.17

1.2.3. Instaurarea controlului total

1.2.3.1. Genocidul
Înainte de a începe acest subcapitol este nevoie să menţionăm câteva cuvinte despre
conceptul de genocid, care este astfel definit de Convenţia pentru reprimarea crimei de
genocid, aprobată de Adunarea Generală ONU din 9 decembrie 1948: „... Genocidul se referă
la oricare din actele de mai jos, comise cu intenţia de a distruge, în totalitate sau numai în
parte, un grup naţional, etnic sau religios, cum ar fi: a) omorârea membrilor unui grup; b)
atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup; c) supunerea
intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică totală sau
parţială...”18
O faptă intenţionată cu caracter de genocid o reprezintă torturarea şi întemniţarea în
condiţii de exterminare a deţinuţilor politici, în închisori şi lagăre de muncă. Despre privarea
populaţiei de căldură, în timpul iernii, de hrană şi apă în cantităţi normale, de asistenţă
medicală corespunzătoare, de protecţie ecologică etc s-ar putea eventual considera ca fiind
lipsite de intenţia distrugerii fizice sau parţiale a unor categorii de cetăţeni ai ţării. În ceea ce
ne priveşte, considerăm că acele căpetenii comuniste care au gândit şi aplicat aceste măsuri
erau perfect conştiente de efectele lor catastrofale, dar le disimulau machiavelic, sub
paravanul unor „obiective socio-economice importante pentru ţară”.
Astfel, în primele zile de după 23 august 1944, au avut loc şi primele fapte de genocid:
capturarea unui număr important de prizonieri (aproximativ 100 000 de militari şi civili) pe
frontul de la Iaşi, deşi ostilităţile dintre români şi sovietici (ca urmare a declarării stării de
armistiţiu) încetaseră, iar armata noastră nu numai că încetase să opună rezistenţă ruşilor, ci,
la ordinul regelui, trecuse de partea lor, împotriva germanilor. În ceea ce ne priveşte, apreciem
că această acţiune a fost o represiune în masă, petrecută pe teritoriul ţării noastre, împotriva
unei armate care nu mai opunea rezistenţă, ci, practic, devenise aliată.
Eliberarea prizonierilor români s-a făcut cu o întârziere nemaiîntâlnită în istoria
conflictelor militare, mulţi dintre aceştia fiind exterminaţi în lagăre de muncă sau închisori,
fără ca guvernele României să fi făcut proteste energice pentru eliberarea lor (supravieţuitorii
fiind eliberaţi după 6 şi chiar 12 ani de detenţii în URSS). În iarna 1944-1945, Armata română

17
Adrian Alui Gheorge, Părintele Iustin Pârvu: o viaţă de mărturisitor, Piatra Neamţ, Editura Conta,
2009, p. 34.
18
Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România, vol. I, Bucureşti, Editura Albatros, 1992,
p. 44.
16
a luptat din greu, dând noi sacrificii de sânge pe frontul de vest, iar în ţară comuniştii,
sprijiniţi de ocupanţii sovietici, se organizau pentru a pune mâna pe putere, deşi numărul
membrilor de partid era de doar câteva mii. Cei care îi sprijineau din teamă, oportunism sau
pur şi simplu din pasivitate erau însă mult mai mulţi. La 6 martie 1945, Vîşinski, trimis de
Stalin, impune formarea guvernului Groza, dominat de comunişti. Nu încape îndoială că, la
această capitulare a conducerii ţării, în faţa presiunilor sovieto-comuniste, a contribuit decisiv
şi atitudinea de dezinteresare a puterilor aliate occidentale. România era pur şi simplu vândută
ruşilor pentru mai multe decenii!
În acest context politic avea să se desfăşoare deportarea în URSS a zeci de mii de saşi şi
şvabi, din ordinul Moscovei şi cu complicitatea căpeteniilor comuniste din ţară.
La 8 noiembrie 1945, agenţii lui Teohari Georgescu, ministrul de Interne comunist, au
înăbuşit în violenţă şi sânge o grandioasă manifestare anticomunistă în Bucureşti – ultima de
acest fel până la 15 noiembrie 1987 (Braşov).
Măsluirea grosolană a alegerilor din noiembrie 1946 a oficializat instalarea regimului
comunist. Spre cinstea lor, partidele istorice, Naţional-Ţărăniştii, Liberalii şi Social-
Democraţii conduşi de Titel Petrescu, s-au luptat cu curaj înainte, în timpul şi după alegeri,
înfruntând teroarea. Însă şansele lor erau practic nule. La Yalta, România fusese abandonată
cu cinism în ghearele sovieticilor.
Cele mai dramatice evenimente ale anului 1947 au fost începerea proceselor politice
împotriva opoziţiei, culminând cu judecarea şi aruncarea în temniţă a celor mai populari
oameni politici români, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, liderii PNŢ, precum şi abdicarea
impusă Regelui.
Totul era pregătit pentru ca, începând cu anul 1948, România să devină o „republică
populară”, în realitate – un satelit al Moscovei. 19

1.2.3.2. Securitatea
Înfiinţată la mijlocul anului 1948, Securitatea (şi Trupele sale speciale, ajutate direct de
Miliţie) a reprezentat principalul instrument al represiunii comuniste împotriva poporului
român. Modalităţile de a exercita teroarea au fost multiple, începând cu represiunea violentă:
arestări, anchete, torturi, stabilirea condamnărilor (justiţia, în special cea militară era practic
aservită Securităţii), continuând cu teroarea psihologică – organizarea unei formidabile reţele
de informatori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune şi dezinformare a
maselor, ameninţări, şantaj şi încheind cu presiunile făcute asupra întregului aparat de stat,
economic şi administrativ.
19
***, Comisia prezidenţială...op. cit., p. 157.
17
 Declanşarea pe scară mare a terorii politice s-a produs în primăvara anului 1948. Data
de 14 mai a acestui an, un adevărat „Sfânt Bartolomeu” al României, a marcat lansarea
arestărilor politice în masă. „Campania” de arestări din acest an a început cu membrii
Mişcării Legionare, cu care Teohari Georgescu încheiase în anul 1945 un „pact de
neagresiune”, şi a continuat cu arestările masive ale naţional-ţărăniştilor, liberalilor şi social-
democraţilor rămaşi fideli lui C. Titel Petrescu, precum şi asupra numărului de organizaţii
anticomuniste apărute spontan, ca urmare a unui reflex naţional de respingere a
comunismului, în special în rândurile tineretului.
Este locul să arătăm că, abandonată de Occident, ocupată de trupele sovietice şi cu un
odios regim represiv la putere, România a găsit forţa de a organiza cea mai numeroasă şi mai
activă Rezistenţă anticomunistă din toate ţările est-europene.
O categorie specială o reprezintă rezistenţa din munţii României unde, între anii 1945-
1965, au luptat cu arma în mână mii de patrioţi, cei mai mulţi dintre ei căzând în timpul
luptelor.20
După instalarea definitivă la putere a comuniştilor, România a devenit cu totul aservită
intereselor sovietice. Sub pretextul „despăgubirilor de război”, toate bogăţiile ţării (grâu,
petrol, minereuri) au luat calea Rusiei, lipsind pe români până şi de pâinea cea de toate zilele.
În paralel a început prigoana politică şi religioasă. Un val masiv de arestări are loc în
1948, în scopul anihilării oricărei rezistenţe anticomuniste în ţară. Colectivizarea după model
sovietic este impusă eficient prin bătăi, schingiuiri şi printr-un nou val de arestări în 1958. O
atenţie deosebită se acordă educaţiei copiilor. Şoimii şi pionierii patriei sunt crescuţi în cultul
pentru partid de dascăli atei, după principiul stalinist conform căruia „învăţătorii credincioşi
sunt o contradicţie absurdă”.
„Fericirea roşie” aşternea un val de teroare şi moarte peste temniţa cea mare a
României bolşevizate. 21

1.2.3.3. Pericolul religios

Biserica a fost ţinta predilectă a atacurilor distrugătoare ale comunismului ateu. Printr-
un decret special, călugării au fost scoşi cu forţa din mănăstiri şi obligaţi „să se integreze în
producţie”, cu interdicţia de a mai purta haina monahală. Preoţilor li s-a interzis să mai facă
misiune pastorală, impunându-li-se să vorbească în predici despre „binefacerile
colectivizării” şi „fericirea societăţii egalitariste”. Ierarhia superioară a intrat sub directivele
partidului. Episcopi ca Nicolae Popovici al Oradei sau Grigorie Leu al Huşilor, care au

20
Ibidem, p.158.
21
***, Martiri ai temniţelor româneşti, op.cit., p. 21.
18
îndrăznit să denunţe deschis anticreştinismul comunist, au fost repede eliminaţi: primul, exilat
la Mănăstirea Cheia, şi-a sfârşit viaţa hărţuit de Securitate, al doilea a murit otrăvit cu arsenic
după o întrevedere avută la Guvern. „Cu astfel de vlădici, comuniştii nu vor reuşi să distrugă
Biserica!”, exclamase cu însufleţire un susţinător al Episcopului Nicolae.
Bătălia cea mai mare au dat-o însă comuniştii pentru scoaterea lui Dumnezeu din suflete
şi înlocuirea Lui cu idolul doctrinei marxiste. Dacă răzvrătirea lui Lucifer ţintea să egaleze ori
poate să întreacă pe Dumnezeu, răzvrătirea bolşevică a vrut - mai grav - să nege definitiv pe
Dumnezeu, să-L scoată din mintea creaturilor Sale, să-L şteargă dintre realităţile lumii. Pentru
aceasta s-a folosit de toate metodele, de la cele brutale - crimă, tortură, constrângere - la cele
mai subtile - batjocura, profanarea şi umilinţa care doare mai mult decât durerea. Şi toate
acestea pentru a pierde lumea răscumpărată de Hristos, pentru a o duce la apostazie.
Împotriva acestei satanizări sistematice, împotriva uciderii lui Dumnezeu din om s-au
ridicat milioanele de martiri ucişi de comunişti.
România bolşevizată şi-a avut şi ea martirii. În temniţele comuniste mulţi români şi-au
asumat suferinţa în sens creştin, înţelegând că sunt acolo pentru a-şi ispăşi păcatele lor şi ale
neamului şi, mai ales, pentru a făuri subteran rezistenţa de rugăciune a României creştine. Şi
bobul de grâu căzut în pământ, murind, a dat rod însutit...22
Cultele religioase au fost prigonite fără milă. Biserica Greco-Catolică a fost suprimată
în 1948, iar cea Romano-Catolică a fost împinsă la limita legalităţii. Biserica Ortodoxă, lipsită
de sprijin moral şi material din exterior, prin ierarhia sa de după 1948, a putut fi adusă mai
uşor sub controlul puterii totalitare, în pofida faptului că foarte mulţi preoţi au fost arestaţi,
condamnaţi, întemniţaţi şi chiar ucişi. Regimul a dus de asemenea o luptă sistematică şi
intensă împotriva Bisericilor protestante şi neoprotestante. Lupta se dădea pentru controlul
sufletului şi minţii, iar religia, numită de Marx „opiu pentru popor”, trebuia discreditată şi
abolită. În perspectiva construcţiei societăţii comuniste, visată de corifeii socialismului zis
ştiintific, religia urma să dispară, asemeni mult-hulitei proprietăţi private.23
În ţara noastră, regimul comunist a pricinuit multe greutăţi şi a provocat o avalanşă de
ură dezlănţuită asupra neamului românesc şi a trăirii şi gândirii ortodoxe primite de la
înaintaşi.
În temniţele şi lagărele sistemului, torturile, persecuţiile, înscenările cele mai infame,
arestările, asasinatele, atacurile brutale au fost perfecţionate şi aplicate cu o cruzime de
neimagmat.

22
Ibidem, p. 21.
23
***, Comisia prezidenţială...op.cit., p. 16.
19
 Mulţi creştini care doreau să-şi apere credinţa în faţa ateismului promovat de comunişti,
au luat calea munţilor şi au scăpat un timp de calvarul de care ar fi suferit în cine ştie ce
lagăre. Astfel a apărut rezistenţa din munţi din diversele zone ale ţării. Rezistenţa împotriva
regimului comunist din România a fost generală şi a început după aşa zisa eliberare de la 23
august 1944. Ea a însemnat reacţia de apărare a demnităţii naţionale împotriva arestărilor, a
crimelor comise de comunişti. Timp de 12 ani (1946-1958) luptătorii anticomunişti, retraşi şi
susţinuţi de populaţia satelor din împrejurimi şi de mănăstirile aflate în zonele de retragere ale
luptătorilor au rezistat eroic atacurilor sistemului ateu. Majoritatea au căzut în luptă sau au
fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Locuitorii satelor de la poalele munţilor care îi ajutau
cu provizii au umplut închisorile şi lagărele de exterminare.24
O naţiune care nu-şi respectă trecutul şi obiceiurile creştine, un popor eare-şi pierde
credinţa şi nu cultivă iubirea faţă de moşie şi strămoşii săi este un popor condamnat la pieire
spunea Nicolae lorga.
Incompatibilitatea organică dintre sufletul românesc şi „homo sovieticus”, ca şi avântul
naţionalist care a însufleţit poporul după întregirea, la 1 decembrie 1918, a României Mari, au
creat în ţară un adevărat curent anticomunist, ce demasca faţa reală a bolşevismului - ateism,
crimă, teroare - ascunsă sub lozincile de egalitate şi progres.
Primii care s-au manifestat organizat pentru a împiedica înstăpânirea comunismului la
noi au fost studenţii. în faţa pericolului bolşevic, dar şi ca ripostă ia politicianismul corupt şi
depravat ai vremii, tineretul român universitar s-a organizat într-o mişcare de afirmare a
valorilor creştine şi naţionale, militând pentru o „Românie a duhului”, cum avea s-o
numească Noica, o ţară în care credinţa, cinstea, munca şi demnitatea naţională să înlocuiască
pseudovalorile sociale ale vremii. Mişcarea a căpătat în scurt timp o mare amploare,
polarizând oameni de toate categoriile sociale, între care şi renumite personalităţi intelectuale
interbelice.
Tineretul nostru românesc, în bătaia curentelor contrarii ce vin dinspre Apusul fascist şi
dinspre Răsăritul bolşevic, îşi dă un titlu nou: „studenţimea română creştină”. Calificativul
de creştin apare astfel în viaţa universitară întâia oară acum, după război. Pentru tineretul
nostru, Biserica nu mai e un simplu monument venerabil al trecutului, ci puterea învăluitoare
care integrează acest tineret în fiinţa de totdeauna a neamului românesc.
Cum altfel s-ar putea explica fenomenul cu totul neobişnuit în viaţa universitară de până
ieri, că studenţii aleargă la preot, pe care îl numesc „duhovnicul studenţimii”? Cum altfel s-ar
putea explica fenomenul tot atât de neobişnuit că în congresele generale, studenţimea din

24
Şerban Rădulescu Zoner, B. Marinescu, D. Buşe, Instaurarea totalitarismului in România, Ed.
Cavallioti, Bucureşti, 1995, p. 74.
20
întreaga ţară cere înfiinţarea capelelor în sânul Universităţilor şi a mai cerut - lucru
nemaiauzit! - alungarea profesorilor atei din învăţământul superior? Nu sunt acestea semnele
fără greş ale unei renaşteri în spirit? Nu sunt acestea pietrele de hotar ale unei lumi noi,
fundamental deosebită de România oficială de azi, pradă dezorientării şi cancerului
francmasonic?25
Aderarea masivă a tineretului la valul de rezistenţă naţionalist-ereştină care a cuprins
ţara la începutul anilor '30 a creat o generaţie educată în spiritul credinţei şi al dragostei de
neam şi ferită, prin aceasta, de ispita curentelor anarhiste aflate în plină efervescenţă în
Europa. Pătrunsă de misiunea ei de apărare a valorilor româneşti tradiţionale, această
generaţie a fost „piatra de poticnire” a politicii româneşti de dinainte şi de după al doilea
Război Mondial, fiind prigonită, întemniţată şi martirizată sub trei regimuri: carlist,
antonescian şi comunist.26

1.2.3.4. Arestări în masă

În aceste condiţii vor începe arestările masive ale opozanţilor sistemului din anul 1948.
Încă din anul 1943 Stalin ordonase înfiinţarea unei unităţi speciale a NKVD, care urma să
identifice şi să pedepsească pe toţi cei care, în teritoriile ocupate de germani şi aliaţii lor, au
colaborat cu aceştia. Unitatea numită Smerş s-a constituit în România din anul 1944 şi a fost
sprijinită de secretarul de stat la Ministerul de Interne Teohari Georgescu (Baruh Tescovici).
Smerş a primit numele românesc de Brigada Mobilă şi avea cinci importante misiuni:
1) Să convingă populaţia că întregul aparat de stat al regimurilor burgheze este vinovat
de dezastrul ţării şi trebuia neutralizat, iar în anumite cazuri chiar lichidat.
2) Partidele erau agenturi ale spionajului fascist şi imperialist şi trebuiau desfiinţate.
Unitatea trebuia să lichideze elita intelectuală, economico-financiară şi politică a
ţării, care urma să fie înlocuită cu noile cadre, parţial fomate la Moscova.
4) Să contribuie la crearea în România a unei societăţi de tip sovietic.
5) Să constituie nucleul din care se va organiza noul serviciu de informaţii al României
şi poliţia politică internă. 27
Brigada Mobilă a fost organizată de şeful I.N.U. pentru România, generalul A.
Saharovski. Pe plan intern unitatea a fost coordonată de generalul Gheorghe Pintilie (Pantelei
Bodnarenko), dar la vedere, şeful ei era colonelul Boris Grunberg, care şi-a schimbat numele
în Alexandru Nikolski şi va deveni general şi unul dintre cei mai temuţi şefi ai procesului de

25
***, Martiri ai temniţelor româneşti, op. cit., p. 15.
26
Ibidem, p. 15.
27
Corvin Lupu, op.cit., p. 30.
21
distrugere al elitei româneşti.28 Trebuie remarcată preocuparea acestor oameni de a-şi schimba
numele, de a se româniza pentru a-şi ascunde mai bine identitatea lor reală.
Operaţiunea de arestare a purtat denumirea de cod de Gayaneh, denumiri dată de Stalin
şi încredinţată generalului Gheorghe Pintilie. Ea a început printr-un raport al Ministerului de
Interne în care erau analizate: problema legionară, organizaţiile subversive, Biserica, sectele
religioase, partidele politice, elementele din fostul P.N.Ţ. şi care concluziona necesitatea
declanşării arestărilor.
Astfel în noaptea de 14/15 mai 1948 sunt arestaţi 15.000 de membri şi presupuşi
susţinători ai Mişcării Legionare. Din centrele universitare Iaşi, Bucureşti şi Cluj au fost
arestaţi 1000 de studenţi. În 20 mai sunt arestaţi 3.000 de ofiţeri ai armatei române, 2.000 de
membri ai P.N.Ţ. şi P.N.L.. în 19 august 1948 comuniştii infiltraţi în Serviciul Special de
Informaţii (sub conducerea lui Ghe. Pintilie şi Emil Bodnăraş) au arestat aproximativ 1.000 de
ofiţeri S.S.I. La 1 decembrie este interzisă Biserica greco - catolică şi este arestată ierarhia ei.
Acestea au fost loturile masive de arestări ale anului 1948, care se vor desfăşura
încontinuu de acum şi până în anul 1959.29
Relatări despre desfăşurarea evenimentelor avem chiar de la cei arestaţi atunci.
Arestările s-au făcut inopinat şi prin mijloace diverse. Părintele Iustin Pârvu povesteşte cum a
fost ridicat în noaptea de 14/15 mai din camera sa de preot slujitor la Seminarul din Roman şi
transportat cu o dubă neagră.30 Părintele Zosim Oancea a fost arestat în noaptea de 7/8 iulie
din gara Copşa Mică.31
Virgil Maxim relatează sosirea grupurilor de arestaţi la închisoarea Târgşor începând cu
mai 1948, primii 200 care au şi fost duşi la anchete, au părăsit închisoarea până în luna
septembrie când au început să fie aduşi tineri. Din toamna lui 1948 până în primăvara lui 1949
au sosit în grupuri, 700-800 de elevi cu vârste cuprinse între 12 şi 18 am.32
Ioan Ianolide relatează în însemnările scrise din anii 1981-1984, că în 1948 au fost
arestaţi ţărănişti, legionari, liberali, socialişti şi sute de membri ai unor organizaţii de
rezistenţă anticomunistă formate în taină.33
Iată şi unele din motivele arestării, în afară de apartenenţa directă la anumite formaţiuni
politice sau organizaţii anticomuniste.

28
Ibidem.
29
Vasilică Militaru, op.cit., p. 38.
30
Ieromonahul Teognost, Părintele Iustin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, Ed. Credinţa
Strămoşească, 2006, voi. I, pp. 68-71.
31
Pr. Zosim Oancea, Închisorile unui preot ortodox, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003, pp. 21-22.
32
Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Gordian, Timişoara, 1997, vol. II, pp. 12-13.
33
Ioan Ianolide, op.cit., p. 63
22
 Părintele Zosim Oancea, pentru ajutorarea unor familii de creştini deja arestaţi, folosind
banii din editarea unui calendar creştin-ortodox.34 Părintele Iustin Pârvu pentru că se afla
înscris pe o listă de donatori şi susţinători ai celor aflaţi în închisoare.35
Preotul doctor în teologie şi filosofie Gheorghe Chiriac, pentru că a participat cu o sumă
de bani la ajutorarea unui proaspăt ieşit din închisoare.
Fostul rector al Institutului Teologic din Cluj, protopopul de Bistriţa Liviu Munteanu,
pentru ascultarea făcută faţă de episcopul de Cluj ce-i poruncise să emită o circulară care
îndemna preoţii la catehizarea credincioşilor, interzisă de Legea cultelor.36
Părintele Arsenie Boca, pentru că i-a ajutat cu alimente pe refugiaţii din munţi şi pe cei
paraşutaţi care veneau din Germania să ajute rezistenţa românească. Pentru el dă mărturie
Mitropolitul Antonie Plămădeală care afirmă că: o făcea numai în numele credinţei creştine.37
In urma acestor arestări, urmau anchete chinuitoare şi torturări, în care se cereau alte
nume şi fapte. Orice mic amănunt scăpat în anchetă era folosit de Securitate drept pretext
pentru a aresta alte persoane complet nevinovate.
Părintele Nicolae Steinhardt prezintă ancheta sa, şi cum din martor a devenit acuzat
pentru simplul fapt că a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intelectualilor mistico-
legionari în anul 1961.38
Preotul Liviu Brânzaş, descrie unul din motivele pentru care a fost considerat element
duşmănos: la adunări ale elevilor liceului când se scanda îndelung Stalin, Stalin, Stalin... el nu
aplauda împreună cu ceilalţi şi a fost demascat într-o adunare publică de către directorul
comunist al liceului. El a fost arestat la 15 noiembrie 1951. 39
Mai tîrziu a fost nevoie să se finalizeze şi procesul colectivizării: confiscarea bunurilor,
animalelor şi pământurilor de la ţărani şi trecerea lor în proprietatea C.A.P.-urilor (cooperative
agricole de producţie) controlate de statul comunist.
Ioan Ianolide prezintă arestările din anul 1958: „Pentru a răspândi teama şi nesiguranţa
în popor, s-a ordonat arestarea a două sute de mii de oameni ... Dubele negre au cutreierat
ţara şi au smuls din sânul familiilor oameni nevinovaţi, care nu avuseseră nici măcar intenţia
să purceadă la o mişcare contrarevoluţionară...”40
În anii 1958-1959 au reînceput arestările şi datorită evenimentelor din Ungaria. „Dintr-
o dată represiunea a devenit mai feroce şi persecuţia religioasă se manifesta fără ruşine sub
34
Pr. Zosim Oancea, op.cit., p. 60.
35
Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Ed. Credinţa Strămoşească,
2006, p. 59.
36
Mihai Rădulescu, Rugul Aprins, Ed. Ramida, Bucureşti, 1993, p. 33.
37
Adrian Alui Gheorghe, op.cit., p. 23.
38
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2001, p. 50.
39
Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, pp. 11-17.
40
Ioan Ianolide, op.cit., p. 196.
23
protecţia înaltelor instanţe ecleziastice care colaborau cu regimul. Au fost închişi bărbaţi,
femei, adolescenţi. Procesele continuau fără întrerupere. Oameni credincioşi şi bieţi
nevinovaţi ce-şi iubeau patria s-au pomenit acuzaţi de tot felul de delicte, unele mai ruşinoase
decât altele. Nu lipseau nici dosarele în care oamenii erau acuzaţi că sunt
contrarevoluţionari sau spioni în solda imperialiştilor. Ţăranii învinuiţi de asemenea fapte
nici măcar nu înţelegeau despre ce e vorba... avocaţii, numiţi din oficiu, erau mai curând
acuzatori, iar procurorul cerea pedepse ce depăşeau douăzeci de ani.”41
Părintele Nicolae Grebenea descrie şi un alt mod în care se făceau arestările. Un
profesor de la Academia de Muzică, aflat,într-o seară într-un restaurant din Bucureşti, a fost
ridicat împreună cu alţi 72 de bărbaţi, pentru că Securitatea n-a reuşit să identifice două
persoane căutate. A fost închis la Aiud şi deja avea 6 luni de închisoare fără nici o vină.
Părintele spune că a întâlnit mai târziu oameni arestaţi la fel, care au rămas în închisoare mai
bine de 2 ani. Tot în cartea părintelui Grebenea se relatează despre cercul de rugăciune Rugul
Aprins de la Mănăstirea Antim. Iniţiat de Sandu Tudor, schimonahul Daniil de la Mănăstirea
Rarău, acest grup cuprindea 18 personalităţi ale Bisericii şi ale gândirii teologice printre care:
părintele Dumitru Stăniloae, profesorul Tudor Popescu, părintele Benedict Ghiuş, părintele
Bartolomeu Anania, Antonie Plămădeală, părintele Sofian Boghiu, părintele Arsenie
Papacioc, părintele Adrian Făgeţeanu, părintele Roman Braga, părintele Andrei Scrima,
poetul Vasile Voiculescu, dr. Gh. Dabija, savantul Alexandru Mironescu, filosoful Anton
Dumitriu. 42 Toţi au fost arestaţi în anul 1958.
Referitor la arestările din 1958, părintele Grebenea expune un alt mod de arestare aflat
de la deţinuţi. Fără să facă nimic, au fost arestaţi, duşi în pădure, puşi în spatele unei
mitraliere ce avea în faţă ostaşi, fotografiaţi şi apoi obligaţi să dea declaraţii din care reieşea
că au ieşit la luptă împotriva regimului comunist. Securiştii le explicau: „Îţi dăm o pedeapsă
mare, dar nu stai mult, câţiva ani şi apoi te eliberăm pentru că nu ai făcut nimic.”43
Despre modul în care se dădeau condamnările, este relevantă expunerea părintelui
Iustin Pârvu. Arestaţii erau anchetaţi şi li se scotea cu orice preţ nume de persoane: „De
exemplu dacă am vorbit cu cineva în 1945 numai 10 sau 15 minute şi apoi s-a întâmplat să
mă întâlnesc cu acea persoană 6 luni sau 1 an mai târziu - numele acelei persoane apărea în
anchetă. Trebuia să răspundem întrebărilor: Da, sigur, am avut o scurtă discuţie.; şi
anchetatorii întrebau: - Despre ce aţi vorbit? Despre cum să organizaţi rezistenţa?; Eu
răspundeam: - Nu, nimic despre aceste lucruri, doar lucruri obişnuite.; dar răspunsul

41
Nicole Valery-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare..., Editura Duh şi adevăr, Bucureşti, 1998, p. 218.
42
Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Ed. Scara, 2000, p. 201
43
Ibidem, p. 298.
24
adevărat nu era acceptat de ei şi, în sfârşit, eram atât de bătuţi şi de torturaţi fizic şi psihic
până acceptam să semnăm o hârtie în care se spunea că noi ştiam totul, pusesem la cale cine
ştie ce plan şi că eram criminali. Şi aşa ajungeam de luam 10 sau 15 ani de pedeapsă.... Şi
uite-aşa, din om respectat în societate, cinstit, cumsecade, iată-te, fără să ştii nici tu de ce,
paria societăţii, bandit, duşman al poporului, fascist şi tot aşa.”44 Nici membrii familiei nu
erau cruţaţi fiind urmăriţi, anchetaţi, bănuiţi.
Aurelian Gută, fost deţinut politic, afirmă în acelaşi duh al adevărului trăit că: „Erau
arestaţi unul sau doi şi, în timpul anchetelor, ăştia erau forţaţi să-i spună şi pe ceilalţi, şi aşa
se extindea arestarea, de la om la om.”45
Pedepsele erau mari şi plecau de la câţiva ani de temniţă până la 25 de ani. Mulţi au fost
cei care nu au mai fost eliberaţi la termenul stabilit în proces ci abia la eliberarea generală din
anul 1964. Se practicau pedepesele administrative conform cărora deţinutul putea fi ţinut în
închisoare şi după efectuarea pedepsei. Dacă o comisie, ce analiza comportamentul
deţinutului la sfârşitul executării pedepsei, considera că deţinutul este încă „element
periculos” se adăugau noi ani de detenţie fără vreo hotărâre judecătorească. Aceasta era
necesar pentru reeducarea deţinutului, întrucât pedeapsa iniţială nu dăduse rezultate
mulţumitoare. Astfel, majoritatea celor arestaţi în 1948 au făcut obligatoriu 16 ani de
închisoare. Numărul total al anilor de detenţie efectuaţi de deţinuţii politici numai din
închisoarea Aiud a fost de 200.000 ani.
Cam aşa au ajuns în închisori, cei consideraţi incomozi, de regimul comunist şi,
paradoxal, după procese, şi judecătorii au fost închişi ajungând colegi de celulă cu cei pe care-
i condamnaseră.46

44
Ieromonahul Teognost, op.cit., pp. 72-73.
45
Ioana Iancovescu, Părintele Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 112.
46
Vasilică Militaru, op.cit., p. 48.
25
 CAPITOLUL 2
SUFERINŢĂ, SUPLICIU ŞI MARTIRIU

“Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”

(Lc. 23, 34)

După cum am arătat în capitolul anterior toată elita României a fost închisă închisori.
Începând cu studenţii, viitorul unei naţiuni, pentru că aceştia au realizat intenţiile noului regim
şi s-au opus cu vehemenţă, continuând cu profesorii universitari, literaţi, gazetari, gânditori şi
politicieni ai neamului care n-au fost de acord cu aberaţiile sistemului. Comuniştii au închis
astfel toată atitudinea României, creând un popor de masă uşor de manipulat pentru interesele
unui grup de oameni care nu aveau nimic de a face cu poporul român.
Toată atitudinea României în faţa valului ucigaş comunist zăcea în închisoare, supus
unei torturi şi suferinţe îngrozitoare pentru a-şi lepăda crezul, neamul şi familia şi a deveni
unealtă docilă şi manipulabilă în mâna sistemului.
Însă oamenii de caracter care au ajuns în închisori au rămas pe mai departe aceeaşi
oameni puternici, nerenunţând la nimic din ceea ce credeau şi din ceea ce i-a făurit ca oameni.
Astfel că au îndurat chinuri de neimaginat preferând martiriul decât complacerea în mocirla
unei minciuni.
În cele ce urmează voi prezenta în ce a constat acest supliciu şi la ce suferinţe
degardante au fost supuşi aceşti oameni.

2.1. Suferinţa purificatoare

Paul Claudel spunea aşa: „Dumnezeu n-a venit în lume ca să pună capăt suferinţei
umane. El n-a venit în lume nici măcar să explice suferinţa. Dumnezeu a venit în lume să
umple suferinţa umană de prezenţa Lui”. Şi atunci am înţeles de ce Dumnezeu ne-a dat

26
suferinţa, de ce nu ne-a uşurat-o atunci când I-o ceream. Pentru că, cu cât sufeream mai mult,
cu atât prezenţa Lui era mai mare în inima noastră.47 Aşa au înţeles suferinţa cei din închisori.
Maestrul Dan Puric o numeşte luciditate hristică: “Dacă vreţi vă mai dau câteva exemple de
luciditate hristică. Cei care s-au sacrificat şi au murit în puşcărie au fost lucizi. Lor li s-a
spus să renunţe la „prostii”, precum credinţa şi neamul. Când Maniu n-a semnat, în
închisoare la Sighet, şi nici Gheorghe Brătianu, că Basarabia e pământ sovietic, erau lucizi.
Când Mareşalul Antonescu a murit pentru ţara asta, a murit lucid. Când tot tineretul nostru
a murit în închisoare a murit lucid.”48
Suferinţa, oricât de grea ar fi, nu are alt sens decât curăţirea sufletului dornic de
mântuire. Toţi cei închişi ştiau lucrul acesta dar ştiau şi mai mult, şi Părintele Iustin ne spune:
“La început trăiam cu nădejdea că voi fi eliberat, însă, după ce am înţeles că neamul
românesc cere jertfa răbdării noastre, că Dumnezeu a binevoit să suferim acest
martiriu ca prin jertfa noastră să ispăşim din păcatele neamului, atunci ardea inima în noi să
îndurăm orice nedreptate. Închisorile ne-au învăţat adevărata rugăciune, care se naşte din
suferinţă, jertfă şi dăruire de sine.”49
Ştiau că luptă pentru un ideal mult mai înalt de aceea au acceptat suferinţa ca din mâna
lui Dumnezeu. „Fraţilor, nu suntem singuri în această suferinţă. Mântuitorul e cu noi. A venit
aici înaintea noastră. Să ne întâmpine, să ne primească, să ne mângâie să nu disperăm. El ne
aştepta aici iar noi nu ştiam. El nu este pe Cruce! Ci pe scaunul de slavă, Biruitor, noi
suntem acum pe Cruce. Ca să ne ispăşim păcatele şi să ducem, prin El, neamul acesta la
biruinţa celui rău, ca să ne învrednicim de aceeaşi slavă! Maica Sa a venit la căpătâiele
noastre, să ne vegheze suferinţele şi durerile sufleteşti, rugându-se pentru noi Fiului Său.”50
Toţi tinerii care s-au jertfit în perioada carlistă la Miercurea Ciuc, la Râmnicul Sărat,
Jilava, şi apoi în cea comunistă, au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de
sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflăcăraţi de idealul cel mai nobil al unei naţiuni
– ridicarea neamului pe linia Bisericii. 51 Acest ideal i-a făcut martiri, i-a făcut sfinţi.
Marele dascăl al şcolii alexandrine, Clement Alexandrinul, căutând să definească tipul
de om creştin ideal, numit de el gnosticul creştin, spune că acesta nu este altceva decât un

47
Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Suferinţa ca binecuvântare, Bucureşti, Editura Cathisma, 2007,
p. 81.
48
Dan Puric, Despre omul frumos, Bucureşti, 2009, p. 33.
49
Adrian Alui Gheorge, Părintele Iustin Pârvu: o viaţă de mărturisitor..., op.cit., p. 34.
50
Virgil Maxim, op.cit., p. 73.
51
Părintele Iustin Parvu, Aiudul, jertfă şi sfinţenie, în volumul Din temniţe spre sinaxare, despre
mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat de Danion Vasile şi Grupul Areopag, Galaţi, Editura
Egumeniţa, 2008, p. 13-14.
27
martir. Un martir ziua şi noaptea, martir în comportare, martir în cuvânt, martir în viaţă şi în
trăire, un martir răstignit pentru lume şi lumea pentru el.52
„Ne gândeam şi noi că suferim pentru păcatele noastre, dar prin ei ne-am limpezit, ne-
am dat seama că am fost chemaţi de Hristos pe baricade în numele poporului român”53- ne
spun cei închişi.
În puşcărie s-au realizat cei mai puternici oameni. Dacă ieşeau deţinuţii din închisoare şi
îşi făceau măcar zece la sută dintre ei cîte o mănăstire, astăzi am fi fost un popor mîntuit, de
neînfrînt de nici o putere trecătoare. închisorile au creat: caractere şi au conferit morală
indivizilor, au creat patrioţi pentru că deţinuţii n-au confundat niciodată pe torţionari şi pe
gardieni cu poporul român.
Şi apoi, libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, fâcînd ceea ce
vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernămîntul omului, în capacitatea
lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate
trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. „Asta n-
au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce cîştigă adevărata libertate, că toate metodele
lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decît robi, au
sfinţit! pămîntul ţării cu sînge de mucenici.”54
Părintele Iustin Pârvu vorbeşte despre riscul asumat de aceşti mucenici: „Au fost foarte
mari luptători şi eroi în închisorile noastre politice, acolo s-a concentrat la un moment dat ce
avea mai bun naţia asta. Caracterele frumoase de afară, rămîneau adevărate caractere şi
înăuntru. Dar acolo, în închisoare, ca să faci o faptă de ajutorare pentru colegul, pentru
camaradul tău, era şi un risc mare”.55
Erau conştienţi de adevărata natură a libertăţii. Natura omului e liberă. Dar libertatea
absolută nu e în creaţie, ci în Creator. Nu există libertate în rău. Toate formele de manifestare

52
Părintele Ioan Negruţu, Răstignit lângă Hristos, în volumul Din temniţe spre sinaxare, despre
mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat de Danion Vasile şi Grupul Areopag, Galaţi, Editura
Egumeniţa, 2008, p. 25.
53
Monahul Moise, op. cit., p. 53.
54
Adrian Alui Gheorge, Părintele Iustin Pârvu: o viaţă de mărturisitor..., op. cit., p. 68.
55
„Era, de exemplu, un băiat, Gogea Vasile, din Dobrogea...! Ei, bine, băiatul ăsta, student în anul trei
la medicină, numai cu asta se ocupa, să-i ajute pe cei bolnavi, pe cei în suferinţă. Se ocupasă găsească un
medicament într-o celulă şi să-1 transfere în altă celulă, acolo unde era nevoie. Dacă era cazul intra pînă şi în
celula unde se găsea cel bolnav, prindea el un moment cînd caraliul se îndepărta cîţiva metri. Şi timp de trei ani
de zile n-a fost prins în toată acţiunea asta a lui. Dar făcea nişte lucruri de-ţi stătea mintea în loc. Numai
Dumnezeu îl apăra...! Noi toţi eram cu sufletele la gură, că dacă îl prindea caraliul, era rău pentru toţi, era
groaznic. Nu puteam pricepe cum nu-1 vedea nimeni, trecea nevăzut. Pînă într-o zi, cînd a avut parte de o
turnătorie şi a stat şapte zile la „neagra". Ce era „neagra"? Era o celulă betonată, umedă şi n-aveai unde să te
aşezi, trebuia să stai numai şi numai în picioare. După două, trei zile te lua o toropeală şi simţeai nevoia să te
aşezi cumva şi acolo te lua umezeala care te nenorocea. Cine a trecut pe la „neagra" greu şi-a mai revenit, dacă
a mai scăpat.”
28
a libertăţii sunt valoroase numai în Adevăr. Au simţit suferinţa ca pe o câştigare a libertăţii în
Adevăr.
„Şi într-adevăr, Domnul mi-a dat suferinţa, mi-a dat de toate, mi-a umplut sufletul de
bucurie în momentele grele şi mi-l umple şi acum.”56 Este imposibil pentru cineva din afara
închisorii să înţeleagă – ne avertizează părintele Gheorghe Calciu. Suntem liberi şi suntem
foarte fericiţi că suntem liberi, dar avem un fel de nostalgie pentru închisoare. Şi nu o putem
explica altora. Deoarece în închisoare am avut cea mai spirituală viaţă. Am atins niveluri pe
care nu suntem în stare să le atingem în libertate. Izolaţi, ancoraţi în Iisus Hristos, am avut
bucuria şi iluminarea pe care lumea nu le poate oferi. Nu există cuvinte care să exprime exact
sentimentul pe care l-am avut acolo.57
Aşa cum spunea Sfântul Teodor Studitul, la vreme de prigoană nu contează încotro se
duce majoritatea. Dacă sunt trei oameni în dreapta credinţă, cu aceia trei este adevărul, şi nu
cu ceilalţi. Pentru că ştim că la vreme de prigoană zeci de episcopi, sute de preoţi şi mii de
monahi – şi mireni şi mai mulţi – au căzut în erezie, dar Biserica, adevărul, a fost cu acei
puţini mărturisitori.58
Cu adevărat, fraţilor, pentru sfinţi mucenicia e o bucurie! Într-una din cărţile scrise de
cei care au pătimit pentru Hristos în închisorile comuniste, se spune că un rob al lui Hristos,
fiind anunţat că urmează să fie executat, la sărutat pe obraz pe temnicerul care i-a dat vestea
respectivă – pentru că se bucura că va muri pentru Hristos. Şi temnicerul şi-a cerut scuze că îl
duce spre locul de execuţie.59
Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. El nu este omul mărginit ci este omul care
depăşeşte graniţele valorilor. 60
Privind în urmă, părintele Arsenie vede în suferinţa lungilor şi greilor ani de temniţă un
binecuvântat prilej de spiritualizare. „Nu a existat nici o altă metodă de studiu, de pregătire,
care să ofere posibilităţile de spiritualizare, de adâncire duhovnicească, de relaţie vie cu
Dumnezeu ca suferinţa de acolo. Eu binecuvântez timpul acela. Am petrecut ani in pustie, dar
n-am avut posibilitatea acolo de a adânci lucrurile de natură veşnică, de natură divină, ca în
suferinţă. Suferinţa ne-a şi unit. Cei care am reuşit să ne cunoaştem pe cruce am rămas uniţi.

56
Monahul Moise, op.cit., p. 57.
57
Ibidem, p. 63.
58
Danion Vasile, Despre curajul mărturisitorilor, în volumul Din temniţe spre sinaxare, despre
mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat de Danion Vasile şi Grupul Areopag, Galaţi, Editura
Egumeniţa, 2008, p. 71.
59
Ibidem, p. 72.
60
Părintele Iustin Pârvu, op.cit., p. 11.
29
Pe Gafencu, pe Trifan, pe Marian, pe ăştia toţi, Maxim, Pascu, şi ceilalţi, pe toţi i-aş sfinţi
(canoniza).”61
Totuşi erau conştienţi că ei ca oameni nu puteau realiza nimic în sensul suportării
suferinţei, ci Dumnezeu era cel care îi sprijinea necontenit înfăptuind minuni. „În perioada în
care eram în închisoare, Dumnezeu a trimis în mijlocul nostru pe preoţi. Securitatea a
arestat, guvernul comunist a arestat preoţii, călugării şi i-au adus în mijlocul nostru, într-o
perioadă de totală disperare pentru noi. Preoţii aceştia erau pregătiţi pentru suferinţă, prin
educaţia lor, prin pericolul în care au trăit tot timpul, prin refuzul oricărei înclinaţii sau
plecăciuni în faţa regimului comunist. Ei au venit pregătiţi pentru suferinţă, cum noi nu eram.
Ei au venit cu harul rugăciunii. Ei au venit cu mângâiere pentru noi, cu spovedanie, unii
aduceau împărtăşania cusută în cutele cămăşilor. Şi am putut să ne spovedim, să ne
împărtăşim, să ne purificăm sufletul.”62 Dumnezeu nu a lăsat singuri pe sfinţii Săi.

2.2. Închisori şi deţinuţi

Închisoarea, locul unde se execută pedeapsa şi sunt disciplinaţi infractorii, a devenit în
România comunistă locul în care s-a petrecut eliminarea, reeducarea, torturarea,
supravegherea şi distrugerea fizică şi psihică a tuturor celor care se opuneau, ar fi putut să se
opună sau nu puteau accepta noua ordine politico-economico-socială dispusă de autorităţile
comuniste. În mod firesc, copiind modelul sovietic al Gulagului, liderii comunişti români au
transformat instituţional şi procedural – în termenii regimului detenţiei – întregul sistem
penitenciar moştenit, adăugându-i treptat forma şi substanţa unui adevărat infern.63
Întemniţaţii cărora încercăm să le creionăm parcursul în închisoare fac parte din
categoria deţinuţilor politici. În această categorie îi includem pe toţi cei care au fost privaţi de
libertate din motive politice, fiind închişi în penitenciare, aresturi ale Securităţii, locuinţe
conspirative, lagăre de muncă, zone de deportare sau spitale psihiatrice.
Perioada în care numărul deţinuţilor politici a fost foarte mare în ţara noastră se întinde
din primăvara anului 1948 până în vara anului 1964.
Numărul închisorilor şi al altor locuri de detenţie cu relativ mulţi ocupanţi a fost de
peste 130. 64 În urma unor calcule relativ simple rezultă că prin închisorile comuniste, în
perioada 1948-1964, au trecut peste 2.000.000 de oameni.65

61
Monahul Moise, op.cit., p. 45.
62
Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, op. cit., p. 8-9.
63
***, Comisia prezidenţială ... op. cit., p. 233.
64
În anii 1948-1955 au funcţionat penitenciarele:
Categoria I: Aiud, Gherla, Jilava;
Categoria II (penitenciare „închise”, pentru deţinuţi cu grad sporit de periculozitate): Arad, Caransebeş,
Cluj (Tribunal, Principal), Constanţa, Craiova , Făgăraş (Central/Principal,), Galaţi, Mărgineni, Mislea (femei),
30
 Este important să afirmăm realitatea că nu toţi cei intraţi în temniţe credeau în
Dumnezeu; deasemeni că, dintre cei care credeau, mulţi nu ştiau să creadă cu adevărat. Nu
puţini au fost însă cei care au crezut nelimitat. Deci a existat în închisori o varietate largă de
oameni aflaţi pe diferite trepte ale relaţiei lor cu dumnezeirea. Fiecare avea credinţa sădită în
suflet de familia în care a primit educaţia religioasă, de mediul în care s-a dezvoltat şi a fost
educat şi de aspiraţiile pe care le avea.
Însă Dumnezeu a rânduit ca mulţi dintre cei ce au intrat în aceste închisori să aducă
mărturie că aici au cunoscut cu adevărat ce este credinţa, aici au văzut mila lui Hristos, aici au
simţit pronia divină ce-i sprijinea atunci când ei considerau că nu mai pot face nimic. Şi
multora, Dumnezeu le-a dat răbdarea sfinţilor. Puiu Teodorescu, deţinut supus unor torturi,
văzând dragostea şi comuniunea creştină manifestată de colegi declara: „A trebuit să ajung
aici ca să mă pot salva. Pot să-I mulţumesc lui Dumnezeu, pe care nu-L cunoşteam şi în care
nu credeam. Se vede că El m-a iubit mai mult decât L-am iubit eu pe El.”66
În baza acestor afirmaţii putem spune că în închisoare s-au conturat mai multe tipuri
umane atât de partea deţinuţilor cât şi de partea torţionarilor. Acestea au fost prezentate
amănunţit în literatura de detenţie. Vom prezenta câteva tipuri umane desprinse din această
literatură.

Ocnele Mari, Oradea, Oraşul Stalin [Braşov] (Tribunal, Cetate), Piteşti , Ploieşti, Rahova, Suceava, Târgşor,
Târgu Ocna (penitenciar-spital TBC), Timişoara, Văcăreşti (spital);
Categoria III: Alba Iulia, Bacău, Baia Mare, Botoşani, Brăila, Buzău, Cluj (minori), Dej, Deva,
Dumbrăveni (femei), Focşani, Iaşi, Rahova II, Râmnicu Sărat, Sibiu, Satu Mare, Sighet (principal, 200), Târgu
Mureş;
Categoria IV: Bârlad, Bistriţa, Caracal, Carei, Călăraşi (1953/59), Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung
Muscel, Codlea, Dăeni, Giurgiu, Făgăraş (raional), Fălticeni, Dorohoi, Huşi, Işalniţa, Lugoj, Miercurea Ciuc
(femei), Odorhei, Oraviţa, Petroşani, Piatra Neamţ, Rădăuţi, Râmnicu Vâlcea, Roman, Sfântu Gheorghe,
Sighişoara, Sighet (raional), Slatina, Târgovişte, Târgu Jiu, Tecuci, Tulcea, Turda, Turnu Măgurele, Turnu
Severin, Vaslui, Zalău.
Treptat, ca formă a detenţiei politice, pentru internaţii administrativi, au fost înfiinţate un număr
impresionant de colonii sau unităţi de muncă, devenite parte integrantă a sistemului penitenciar. Între acestea
remarcăm pe cele de la: Arad, Baia Mare, Baia Sprie, Bârcea Mare, Bicaz, Borzeşti, Brad, Brâncoveneşti, CRM
Bucureşti, Buzău, Capu Midia , Castelu, Cavnic, Câmpulung, Cernavodă – cu trei colonii –, Chilia Constanţa,
Chirnogi, Crâscior, Culmea, Deduleşti, Doiceşti, Domneşti, Dorobanţu, Dudu, Fântânele, Fundulea, Galeşu ,
Giurgeni, Ghencea, Iaşi, Iţcani, Km. 31, Lucăceşti, Mărculeşti, Mogoşoaia, Nistru, Oneşti, Oneşti Baraj,
Peninsula/Valea Neagră, Periprava, Periş, Poarta Albă , Roşia Montană, Roşia Pipera, Roznov, Salcia, Grădina,
Băndoiu, Strâmba, Stoeneşti, Piatra-Frecăţei, Saligny, Sibiu, Simeria, Slatina, Spanţov, Tătaru, Târnăveni,
Toporu, Vlădeni, Zlatna.
Pentru locurile detenţiei şi cifrele precizate vezi şi Ioan Ciupea, Stăncuţa Todea, Represiune, sistem şi
regim penitenciar în România, 1945-1964, în Ruxandra Cesereanu (coord.), Comunism şi represiune în România
comunistă. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006, în special pp. 42-47 şi pp. 73-
74.
65
***, Comisia prezidenţială ... op. cit., p.160.
66
Virgil Maxim, op. cit., p. 65.
31
 2.2.1. Deţinutul politic român
Utilizând observaţia lui George Tomaziu, deţinutul politic român intra, în viziunea
aparatului de represiune, în categoria „obiectelor”, a nemişcătoarelor şi a necuvântătoarelor, a
celor fără suflare; el este ceva, iar nu cineva, şi uneori ajunge să se perceapă el însuşi ca fiind
obiect. Majoritatea memorialiştilor folosesc alt termen, acela de nimic şi nimeni, definind
deţinutul ca pe o frântură de neant, dar controlată de funcţionarii neantizării, mai ales în
timpul anchetei. Membrii aparatului de represiune îi numesc pe deţinuţi, înscriindu-i într-o
serie de jivine abjecte, mai ales „viermi”, „păduchi”, „putregaiuri”, „gângănii”; deţinuţii
înşişi îşi radiografiază lucid condiţia impusă, de epave viermuitoare. Perspectiva aceasta voit
degradantă urmărea să legitimeze forţat poziţia organelor de represiune care se erijau în
postura unor „aleşi” şi „arieni” comunişti. 67
Din punct de vedere ideologic, deţinuţii politici din România comunistă (aşa cum reiese
din memorialistică) aveau diferite coloraturi: erau liberali, ţărănişti, social-democraţi,
legionari, comunişti. Majoritatea proveneau dintre liberali, ţărănişti şi legionari. Din punct de
vedere social, Gulagul românesc a fost populat cu intelectuali, ţărani şi muncitori. Din punct
de vedere religios, Gulagul românesc a fost unul „ecumenic”: populat de deţinuţi greco-
catolici şi ortodocşi, în principal, dar şi de romano-catolici, protestanţi ori, mai rar,
reprezentanţi ai altor culte (evrei, de pildă, sau musulmani).
Deţinutul politic român avea un nivel politic deficient, el nefiind organizat în mod
conştient şi nici antrenat pentru rezistenţa în Gulag. De aceea, meseria de deţinut politic se
învaţă treptat şi anevoios. Totuşi, deţinutul politic român râvneşte să se diferenţieze de
semipolitici (frontierişti) şi mai ales de deţinuţii de drept comun. Prin suferinţa care
înnobilează şi prin cauza politică, detenţia sa primeşte o altă dimensiune. El este un deţinut de
conştiinţă. 68
Petre Pandrea, un mărturisitor şi meditativ fervent al condiţiei deţinutului politic din
România comunistă, vede în acesta „un prizonier al războiului civil intern” (între clase),
sacrificat printr-un fratricid. „Românii au talent de puşcăriaşi, ştiu să îndure destinul cu
resemnare”, comentează Pandrea, referindu-se la o anumită tradiţie a puşcăriei politice la
români. Structura deţinutului politic i se revelează lui Petre Pandrea a fi, cel puţin la Aiud,
aceea a unui monah silit: deţinutul nu mai are trup şi mers normal, ci se târăşte, iar gestica sa
este onctuoasă, de prelat, mimica, supusă şi umilă faţă de autorităţi, fiind vorba însă de o
„umilitate monastică”. „Deţinuţii sunt monahi, cu fizionomii patetice, în lupte spirituale, în

67
Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud, ediţie îngrijită de Nadia Marcu Pandrea, Bucureşti, Editura
Vremea, 2000, p. 30.
68
Ibidem, p. 50.
32
castitate, posturi şi rugăciuni”. Înfometaţi, caşectici şi filiformi, aproape că nu mai au nevoi
fiziologice, ajungând la o corporalitate angelicală: „Devenisem îngeri fără fecale”. 69
Memorialiştii detenţiei comuniste româneşti alternează între a încadra deţinutul politic
român într-o postură grandilocventă sau într-una temperată. Adrian Marino refuză eroismul şi
emfaza detenţiei, căci, în optica sa, deţinutului român i se potriveşte ipostaza tip Ivan
Denisovici (celebrul personaj al lui Aleksandr Soljeniţîn din nuvela O zi din viaţa lui Ivan
Denisovici), drept care analistul optează pentru categoria majoritară a rezistentului pasiv,
considerând că, în detenţia comunistă, nu poţi fi erou 24 de ore din 24. Atunci când vorbeşte
totuşi despre eroism, Adrian Marino se referă la două tipuri: „unul sublim, spectaculos, al
marilor gesturi şi sacrificii, şi un altul modest, cotidian, obscur, adesea anonim, al
sacrificiului şi mortificării zi de zi”. 70
Unii mărturisitori proveniţi dintre prelaţi văd în detenţie un har de a putea închina lui
Dumnezeu suferinţele şi mărturisirea de credinţă. Exagerarea binecuvântării închisorii (chiar
ca ipostază a unei probe de încercare a credinţei) este un risc al mărturiilor feţelor bisericeşti.
Creştinarea dobândită de N. Steinhardt în închisoare nu-l face mai orgolios în suferinţa sa,
dimpotrivă, aceasta îi aduce o seninătate nerăzbunătoare; de altfel, el împarte locuitorii
detenţiei comuniste după o grilă religioasă: sfinţi, eroi, seniori, şi îndrăzneţi ai binelui, pe de o
parte (aceştia sunt cei pe care tot el îi numeşte unificator „leii”), şi „miorlăiţii înfrângerii şi
trădării”, „năpârci şi târâtoare”. 71
Femeile trecătoare prin Gulagul românesc, de la Elisabeta Rizea la Lena Constante, nu
apasă pedala eroismului. Oana Orlea, care prezintă felul în care a învăţat meseria de deţinută
politică, îşi consideră suferinţa ca fiind minoră faţă de cea a atâtor „sfinţi” anonimi,
ierarhizându-şi aspru detenţia (singurii aleşi sunt cei care rezistă la tortură până mor,
consideră Orlea).
În fiecare memorialist al detenţiei transpare tipul de deţinut pe care el îl reprezintă prin
propria experienţă şi se cuvine spus că figura „cruciatului” (în care intră, paradoxal, pe de o
parte, un aspect de gherilă, pe de alta, un aspect ascetic) este semnificativ reprezentată. Două
cazuri au, în acest sens, un statut aparte: Paul Goma şi N. Steinhardt. Paul Goma este
războinicul răspunzând la represiune prin legea talionului; lui N. Steinhardt îi este specifică
nonviolenţa hristică. Dificil, cusurgiu, muşcător, Paul Goma este un războinic maliţios: îi
atacă pe „răi” cu voluptate, iar pe cei „buni” sau „destul de buni” îşi propune să-i facă

69
Ibidem, p. 83.
70
Adrian Marino, Autobiografie: Ani de închisoare, „Memoria”, nr. 2, 1990 apud ***, Comisia
prezidenţială...op. cit., p.168.
71
N. Steinhardt, op.cit, p. 100.

33
„foarte buni”; este pătimaş şi face alergie la amorali-imorali; dreapta sa credinţă este propria
experienţă, iartă, dacă iartă, dar nu uită. Sfătos, delicat, N. Steinhardt mărturiseşte despre
patimile sale în detenţie ca despre o şcoală a creştinismului. El are o graţie anume în suferinţă,
fiind un senior candid, gata să ierte şi să uite, generos, paşnic şi milostiv. Doar împreună Paul
Goma şi N. Steinhardt alcătuiesc cruciatul deplin, prin unirea contrariilor: primul insistă pe
latura ofensivă, al doilea, pe cea ascetică. 72
Au existat puţini asceţi structurali în Gulag, atunci când celula şi mediul nu erau
patronate de un suflet tare, de un maestru care să dea ton vieţii spirituale şi să o călăuzească,
deţinuţii puteau fi vivificaţi de către un fel de hâtrii sfătoşi, istorisitori de păţanii, al căror rol
era acela de a povesti pitoresc. Aceştia facilitau detenţia la nivel sufletesc şi temporal, nu
neapărat moral, şi aveau funcţia unor Şeherezade improvizate.
Un alt tip de deţinut este decăzutul; acesta poate ajunge astfel datorită temperamentului
şi caracterului său sau datorită unor presiuni exterioare care îi manipulează total voinţa şi
conştiinţa; majoritatea servesc drept cobai pentru experienţele antropologice şi sociale ale
regimului. În această serie intră mai ales deţinuţii marxişti, consideraţi nişte jucători lipsiţi de
dexteritate ai sorţii, căci o dată epuizată aventura decepţionantă a comunismului, ei sunt
aruncaţi la groapa de gunoi a penitenciarelor, cu statutul de „cadavre vii”. Belu Zilber spune
despre ei şi despre sine însuşi, de fapt: „Pentru vechii comunişti, presiunea morală a
partidului este extraordinară. Toţi ştiu ce este înăuntru, dar o dată aruncaţi la gunoi se simt
gunoi, un fel de mort care ştie că este iremediabil ieşit dintre cei vii şi trebuie să se
obişnuiască cu viermii, până devine vierme”.73

2.2.2. Reprezentanţii represiunii

În galeria negativă a Gulagului aflată de partea Puterii, se impun trei portrete aşa cum
apar acestea în memorialistica de detenţie: anchetatorul, torţionarul şi gardianul; dar se
cuvine precizat că aşa cum există un executor propriu-zis al torturii (pe care îl numim
torţionar), această funcţie poate să o exercite atât anchetatorul, cât şi gardianul (iar uneori
chiar indivizi aflaţi pe o scară ierarhică înaltă, precum ofiţerul politic sau directorul închisorii,
al lagărului etc.).
Gardianul, anchetatorul sau comandantul închisorii erau studiaţi uneori ca nişte cobai de
către deţinutul politic, cu aceeaşi curiozitate cu care gardianul (şi seria ierarhică următoare) îl
studia pe deţinut. Rar au existat şi reprezentanţi umani ai represiunii, despre care mărturisesc
câţiva dintre memorialiştii detenţiei, aşa cum au existat şi cazuri extreme, dostoievskiene, de

72
***, Comisia prezidenţială ... op. cit., p.169.
73
Ibidem, p. 313.
34
convertiţi proveniţi dintre membrii aparatului de represiune. Puţinii gardieni sau anchetatori
„normali” erau sancţionaţi atunci când tortura sau brutalitatea nu era aplicată cu originalitate
şi râvnă diabolică. Exista deci şi o teroare a terorizatorilor, lesne de înţeles pentru un sistem
de represiune care trebuia să provoace spaimă şi într-o parte şi în cealaltă a zidului; prin
urmare, au existat şi cazuri de călăi deveniţi victime din cauza inaptitudinii lor structurale de a
fi călăi. N. Steinhardt, obsedat de excesul de zel al unor torţionari, va clasifica gardienii în
zeloşi şi moderaţi, cruzi-inventivi şi umani, subliniind însă că existenţa gardienilor moderaţi
nu probează normalitatea regimului comunist. Dimpotrivă, tocmai fiindcă moderaţii sunt
excepţii, „în regimul comunist binele poate fi realizat numai întâmplător, pe căi ocolite,
ocolite şi nelegale, nelegale adică neconforme cu principiile, prin urmare neprincipiale
(concluzie: între ideea de Bine şi comunism există o discrepanţă de principiu)”. 74
În general, membrii aparatului de represiune din România comunistă au primit un fel de
mitizare malefică: unii mărturisitori îi percep ca pe nişte „lilieci” noptateci, ceea ce trimite la
ideea de devoratori, căpcăuni, vampiri. Petre Pandrea se ocupă în mod special de figura
acestora, văzându-i şi el ca pe „fiii întunericului”, „întruchipările eternului Caliban”,
„cuprinşi de febră genocidală”. Mercenarii tineri mai cu seamă sunt „huligani de stânga,
inculţi şi fără informaţie elementară politică, cu ortografie deficitară”. Cum Gulagul se
dovedeşte a fi de fapt o formă de canibalism din partea membrilor aparatului de represiune, nu
este de mirare că actanţi decisivi sunt atât „licheaua fanatizată”, cât şi „gangsterul ideologic
modern”. 75
Unul din personajele lui Marcel Petrişor, care a trecut prin reeducarea prin tortură de la
Piteşti, îşi aminteşte în delir de toţi călăii săi, văzând în ei fiara din Apocalipsă. Marcel
Petrişor va face chiar portretul unui asemenea individ, care se dovedeşte a fi un hibrid
animalic, demn de un bestiar fantastic: „Un trup de porc sub un cap de gorilă, cu fruntea ca o
coadă de şobolan, cu ochii permanent injectaţi de sânge şi pe buze cu un grai articulat numai
în faţa superiorilor, în clipe de graţie”.76
Fostele deţinute politice opinează variat despre seria anchetator-torţionar-gardian.
Întrebată despre raportul victimă-călău, răspunsul Oanei Orlea este unul variat: călăul se mula
pe psihologia victimei, astfel că existau atât ultraduri, cât şi călăi îngăduitori, atât călăi culţi,
cât şi grosolani notorii, atât fanatici, cât şi blazaţi. Dar toţi aveau structura călăului; deşi
gradul lor malefic varia, el ţinea de acelaşi conţinut întunecat al represiunii. Oana Orlea pune
problema necesităţii unei mărturii scrise a torţionarilor, nu fiindcă ar fi inflaţie de mărturii ale

74
N. Steinhardt, op. cit., p. 228.
75
Petre Pandrea, op. cit., p. 70.
76
Marcel Petrişor, Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii. Memorii II, Iaşi, Editura Timpul, 1994, p.
20.
35
victimelor, dar, susţine fosta deţinută politică, în viaţa de după detenţie, călăii sunt priviţi cu
indulgenţă, căci „Românul are tendinţa de a-şi scuza călăii”77
O menţiune aparte o merită anchetatorul fals-serafic (de precizat, figură brută, dar mai
onestă, gardianul nu poate fi decât rău sau moderat, niciodată ipocrit), despre care aminteşte
atât Nicolae Mărgineanu, cât şi Ion Ioanid. Acest tip de anchetator mimează destinderea şi
bunăvoinţa, dar rolul său este nociv, întrucât conceptul subteran pe care mizează este
reeducarea pe cale orală: „Noi nu dorim de altfel să distrugem oamenii, ci noi dorim numai
să-i îndreptăm ca să-i aducem pe calea cea bună”.78 Ion Ioanid va întâlni şi el un anchetator
manierat, abil şi tenace, care captează treptat psihologia anchetatului său. Uneori tocmai
anchetatorul „serafic” este cel care provoacă cedarea deţinutului. Lucid, Ion Ioanid meditează
asupra acestui adversar cu toate atuurile şi asupra relaţiei de coexistenţă între anchetator şi
anchetat. Spartan, Ion Ioanid se antrenează moral şi psihologic în vederea înfruntării, dar el
ştie că victoria va fi fără drept de apel, cel puţin exterior, a anchetatorului: „Raportul dintre
tortura din anchetă (morală, fizică, de scurtă sau lungă durată) şi rezistenţa fizică şi morală
a anchetatului nu poate fi determinată dinainte. De felul în care anchetatorul îşi drămuieşte
ancheta, de felul în care îţi administrează şi-ţi dozează torturile în timp, depinde totul. După
părerea mea, în teorie anchetatorul perfect ar trebui să câştige întotdeauna partida, chiar şi
atunci când ar avea de-a face cu cel mai rezistent şi rutinat arestat”.79
Relaţia anchetat-anchetator este studiată anatomic de N. Steinhardt. Frica, slăbiciunea
victimei măresc voluptatea agresorului, observă mărturisitorul, jalonând două structuri
psihologice: torţionarul abil, teoretic, şi victima perfectă: „Ori poate că secretul teroarei este
de a pune pe terorizat în situaţia de a-l provoca pe terorist să ceară din ce în ce mai mult. De
a stabili între cei doi o strânsă colaborare, ca între partenerii actului sexual, ca între operat
şi chirurg. De a-l obliga pe terorizat să refacă procesul de gândire al teroristului şi a-i
atribui intenţii mai crude şi raţionamente mai subtile decât are în realitate”. 80 Deţinutul
devine vulnerabil şi atunci când i se inculcă ceea ce unii memorialişti numesc „complexul
delincventului”; candid şi impresionabil, deţinutul politic se lasă uneori impregnat de
vinovăţia pe care i-o injectează mental membrii aparatului de represiune.
Care este, însă, raportul afectiv dintre victima mărturisitoare a Gulagului şi fostul său
torţionar, anchetator sau gardian, după ce evenimentele tragice şi-au pierdut din actualitate?
Este posibilă, în general şi în particular, iertarea călăilor? Răspunsul este variat, de la
milostivirea creştinească a lui N. Steinhardt, la atitudinea lui Teohar Mihadaş, care nu

77
***, Comisia prezidenţială ... op. cit., p. 315.
78
Nicolae Mărgineanu, Amfiteatre şi închisori, Cluj, Editura Dacia, 1991, p. 86.
79
Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, Bucureşti, Editura Albatros, 1991, p. 271.
80
N. Steinhardt, op. cit., p. 216.
36
învinovăţeşte pe nimeni, decât pe sine, la neputinţa individuală de a ierta a Lenei Constante
sau la recta sentinţă de Vitorie Lipan a Elisabetei Rizea: „Să-i chinuie Dumnezeu, nu să-i
chinui io, cum m-au chinuit ei pe mine…” sau „Îi iert eu, da nu-i iartă Dumnezeu”.81 Unii nu
formulează o sentinţă directă, ci apelează la celebrele cuvinte ale lui Nicolae Iorga: „cine uită
nu merită”. Pentru Richard Wurmbrand, a cărui vocaţie misionară este primordială, nu se
pune problema uitării sau a iertării călăilor, ci a iubirii lor, în sensul în care „Putem urî
păcatul, iubind în acelaşi timp pe păcătos”.82
Paul Goma pledează pentru neiertarea călăilor şi pentru judecata lor, adăugând pe lângă
acestea neuitarea, începând din chiar clipa în care este torturat: „şi m-am hotărât să nu-i uit în
vecii vecilor, nu să mă răzbun, ci să nu-i uit şi, mai ales, mai ales să nu-i tac”; „Trebuie să
memorizez, trebuie să înmagazinez, ca să scriu după ce voi ieşi.”; „Lasă, lasă, te ţin eu
minte, te pun eu într-o carte!”, îl ameninţă Goma în gând pe unul dintre anchetatorii săi. 83
Alţi memorialişti ai detenţiei discută iertarea călăilor pornind de la exclamaţia hristică „Iartă-
i, Doamne, că nu ştiu ce fac”, dar demolând-o, căci torţionarii nu sunt simpli roboţi, ci
personalizează tortura prin zel, simţindu-se împliniţi prin rău, ştiind deci ceea ce fac. Ion
Ioanid are opinia cea mai exact formulată: „Astăzi, toţi sau aproape toţi deţinuţii declară că
nu au sentimente de răzbunare. Probabil că nici eu nu încerc asemenea sentimente, dar, în
orice caz, resping ideea «convieţuirii victimelor cu torţionarii», fără ca torţionarii să fie traşi
la răspundere. Trebuia, trebuie făcut procesul comunismului” […]. „Ar trebui să repet ce-a
spus Monica Lovinescu într-un episod al Memorialului durerii: sunt pentru iertare, dar ca să
iertăm trebuie să ştim pe cine iertăm”.84

2.3. Metode diabolice de tortură

Anii petrecuţi în închisori de deţinuţi s-au remarcat prin cruzimi deosebite, torturi fizice
şi psihice care urmăreau distrugerea fiinţei umane.
Literatura memorialistică dezvăluie numeroase faţete ale brutalităţii acţiunilor
Securităţii din primele ei două decenii de funcţionare. „Câinilor, o moarte de câine”,
proclama o lozincă stalinistă, ilustrând duritatea politicii de teroare îndreptată de autorităţile
comuniste împotriva celor care se împotriveau regimului totalitar. Securitatea s-a conformat:
nu o dată, brutalităţile ei exersate în diverse forme de tortură, după ce au fost cunoscute şi în
81
Lena Constante, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc. 1957-1961,
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, p. 88.
82
Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, traducere de Marilena Alexandrescu-Munteanu şi
Maria Chilian, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1994, p. 10.
83
Paul Goma, Culoarea curcubeului '77 (Cutremurul oamenilor), Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p.
221.
84
Ion Ioanid, Interviu în „România literară”, nr. 25, 1999 apud ***, Comisia prezidenţială ... op. cit., p.
317.
37
afara lagărelor şi închisorilor, i-au cutremurat şi înspăimântat deopotrivă pe cei ce fuseseră
închişi, ca şi pe cei liberi. „Braţul înarmat” al partidului, „tăiş al sabiei” în lupta de clasă,
Securitatea a utilizat neomenia din închisori şi din lagăre, exersată în anii 1950, drept
experienţă pentru violenţa statală dezvoltată ulterior. Arestările în miez de noapte,
imposibilitatea de a intra în contact vreme de ani de zile cu cei care luaseră calea temniţelor şi
chiar încarcerarea unor oameni fără vină au mărit lipsa de siguranţă a cetăţenilor.
În arsenalul de cruzimi ale regimului de dominaţie sovieto–comunistă la care românii au
fost supuşi, un rol deosebit de important l-a jucat tortura, cu repercusiuni atât în plan social, ca
factor psihologic, de provocare şi utilizare a fricii drept instrument de dominaţie, cât şi pentru
atingerea unor scopuri imediate, prin obţinerea unor informaţii considerate utile de către
aparatul de Securitate. În arhivele fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român s-a
păstrat un document clasificat strict secret, din 1 noiembrie 1967, care trece în revistă aşa-
numitele „metode necorespunzătoare” folosite înainte de 1964 de către anchetatorii
Securităţii. Acestea au fost clasificate în document în patru categorii, după cum urmează:
a. Folosirea bătăii, subalimentaţia prelungită şi tortura, în scopul obţinerii de declaraţii
acuzatoare;
b. Presiuni morale pentru constrângerea anchetaţilor să declare ceea ce li se impunea;
c. Falsificarea unor declaraţii date de cei anchetaţi şi folosirea de scrisori plastografiate
pentru a obţine recunoaşterea unor fapte;
d. Redactarea unor declaraţii în lipsa anchetaţilor sau consemnarea unor răspunsuri
ireale, pe care anchetaţii erau constrânşi să le semneze.85
Tortura morală a fost preponderentă atât în cursul anchetelor, cât şi pe parcursul
detenţiei. Lena Constante, fostă deţinută în lotul Pătrăşcanu, membră de partid, declara în faţa
unui oficial al Comitetului Central în 1967 următoarele: „am fost ameninţată cu arestarea
părinţilor mei, domnul anchetator scriind ordinul în faţa mea, dând şi un telefon şi spunând
că-mi dă timp de gândire până a doua zi dimineaţa. Îngrozită la gândul arestării acestor
bătrâni, mi-am spus că trebuie să duc minciuna pe drumul dictat de anchetă”. Falsificarea
declaraţiilor în anchete sau obligarea deţinuţilor să semneze declaraţii cu fapte ireale, dar care
trebuiau să justifice noi arestări dublau efectele torturii morale, prin crearea sentimentului de
culpabilitate faţă de cei incriminaţi prin aceste falsuri.
Cea mai des folosită printre metodele de constrângere, conform depoziţiior foştilor
ofiţeri de securitate, a fost bătaia la tălpi şi palme. Arestatul era legat de mâini şi de picioare,
iar pe sub legături era trecut un drug de fier. Atârnat de acesta, cel anchetat era bătut cu o
curea, până la leşin – procedura era numită, cu cinism de către anchetatori, rotisor.
85
***, Comisia prezidenţială... op. cit., p. 315.
38
Inventivitatea torţionarilor nu avea uneori limite, iar cel torturat nu rezista mijloacelor
folosite.86
Informaţiile despre brutalitatea arestărilor şi a mijloacelor de anchetă depăşiseră nu
numai zidurile închisorilor, ci şi graniţele ţării. Presa română din exil scria: „Arestările se fac
de obicei noaptea. Sub pretextul că s-ar fi primit o reclamaţie, mai mulţi poliţişti, îmbrăcaţi în
civil, percheziţionează amănunţit locuinţa denunţatului ca să găsească… arme. Negăsind
nimic compromiţător, îşi cer scuze în mod perfid spunând că e vorba probabil de un denunţ
calomnios, dar nu fără a invita pe cetăţean la poliţie pentru o scurtă declaraţie. Luarea
declaraţiei durează câteodată luni şi ani, fără ca familia să mai poată afla de urma celui
dispărut, care zace undeva prin beciurile Securităţii sau între zidurile unei închisori.
Imputările cele mai curente sunt acelea de a fi ascultat posturile de radio imperialiste sau de
a fi citit cărţi apărute în lumea capitalistă. În prima fază a anchetei, arestatul este tratat cu
bineţuri. I se promite iertarea dacă va face o declaraţie completă şi cinstită. În faza a doua,
oricât ar fi fost declaraţia de sinceră, el este bătut, torturat, pentru a nu fi divulgat tot. E lovit
cu o rangă de fier pe talpa picioarelor, supus la manej sub supravegherea unor câini dresaţi
sau aşezat pe plăci fierbinţi de oţel pentru a-l convinge să facă mărturisiri complete. Prin
mărturisiri complete, zbirii înţeleg denunţarea şi implicarea a cât mai multe persoane cu care
pârâtul a avut de a face”.87
Acestea sunt doar câteva din torturile la care erau supuşi deţinuţii, Cezar Zugravu, un
fost deţinut politic, a făcut, într-o comunicare publicată în Analele Sighet 5: Anul 1947 –
căderea cortinei, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, pp. 478-486, un inventar,
desigur incomplet, al metodelor de tortură fizică şi psihică aplicate aşa-zişilor „duşmani ai
poporului”. 88

86
Ibidem, p. 316.
87
Ibidem, p. 318.
88
1. înjurăturile cele mai abjecte; 2. loviturile aşa-zis „libere”, aplicate cu palma, pumnul sau piciorul,
asupra părţilor sensibile ale corpului (obraz, gât, abdomen, testicole, coloana vertebrală); 3. bătaia la tălpi, cu
diferite obiecte (cravaşă, baston de cauciuc sau lemn), victima fiind fixată în poziţii incomode; 4. bătaia la
palme; 5. atârnarea anchetatului cu capul în jos; 6. bătaia cu beţe subţiri sau cu „vâna de bou”, anchetatul fiind
mobilizat; 7. strivirea unghiilor cu un cleşte special; 8. arderea tălpilor cu flacăra oxiacetilenică; 9. bătaia
testicolelor cu un creion greu, până la leşin; 10. prinderea mâinilor între două mese şi bătaia la palme; 11.
ţipetele de groază sau gemetele unor rude apropiate sau ale unor necunoscuţi (înregistrate pe benzi de
magnetofon); 12. bătaia în cap cu un ciomag; 13. bătaia cu un ciomag în regiunea renală; 14. bătaia cu un sac de
nisip; 15. bătaia cu vârful sau tocul cizmei peste gura victimei; 16. asmuţirea unui câine-lup asupra anchetatului,
legat de un stâlp sau de un belciug; 17. spânzurarea (crucificarea) în nişte belciuge fixate pe perete; 18. ancheta
cu o pisică introdusă sub cămaşa victimei; 19. bătaia cu un cablu peste gambe; 20. bătaia peste plăgi deschise;
21. aruncarea victimei pe o cale ferată, încât să simuleze o sinucidere; 22. smulgerea unghiilor de la mâini şi
picioare; 23. bătaia zilnică a deţinuţilor condamnaţi la termene lungi de închisoare (în Zarca Aiudului, la Gherla
şi la Râmnicu Sărat); 24. ciomăgirea deţinuţilor puşi să alerge în cerc, în jurul torţionarului; 25. ancheta cu ţigara
aprinsă, aplicată pe scrot sau abdomen; 26. „broasca” (aplicată în lagărul de exterminare Valea Neagră-
Peninsula): întorşi de la lucru, deţinuţii erau obligaţi să ţopăie în poziţia „pe vine”, cu mâinile în şolduri, fiecare
ţinând în spate un alt coleg; 27. bătaia reciprocă, la comandă, a câte doi deţinuţi; 28. deţinuţii erau obligaţi să
stea în poziţia „culcat”, cu obrazul lipit de noroi, în timp ce li se puneau întrebări; 29. „carcera” (în lagărul Valea
39
 Torturile din timpul anchetelor erau dublate de o perfidă distrugere fizică şi morală din
timpul detenţiei. Autorii planului de distrugere sistematică a opozanţilor sistemului comunist
ateu au pregătit privarea de hrană a celor întemniţaţi. Planul a dat roade şi urmările s-au văzut
rapid. Primii care au căzut au fost cei în vârstă. Mulţi au murit din cauza regimului alimentar
insuficient pentru a menţine un trup uman în viaţă. Cei care au supravieţuit, mai ales tinerii,
au fost afectaţi prin scăderea rapidă a greutăţii corporale, apariţia unor avitaminoze, distrofii
musculare, căderea excesivă a părului şi a dinţilor. Mai târziu, după ani de detenţie, datorită
hranei slabe şi a frigului din celule foarte mulţi deţinuţi au contractat TBC pulmonar. Atât de
numeroşi erau încât a fost nevoie ca, la un moment dat, aceştia să fie izolaţi în închisoarea de
la Tîrgu Ocna.
Părintele Iustin Pârvu povesteşte despre perioada anilor 1949 de la Aiud. Era un
program de exterminare ce se manifesta şi prin modul de alimentare al deţinuţilor. Păi,
ajunsesem la un moment dat să ne ţinem de pereţi când făceam câţiva paşi, aşa de slăbiţi
ajunseserăm. Ne dădeau numai napi la masă şi varză ... Aşa a fost vreo trei luni, un regim,
încât numai printr-o minune am rămas în viaţă.”89
Prezentăm şi mărturisirea Nicolei Valery-Grossu privind torturile din temniţe. Aceasta a
fost concluzia multora dintre cei care au trecut prin cele prezentate mai sus. „Mă rog lui
Dumnezeu să-mi dea puterea să-i iert pe toţi cei care au săvârşit atâtea atrocităţi împotriva
atâtor nevinovaţi şi împotriva mea. Mulţi oameni nu pot crede în spusele celor care au scăpat
din infernul roşu, despre torturile îndurate. Lumea liberă închide capitolul cruzimi omeneşti
cu înfrângerea lui Hitler. Mulţi occidentali nici nu vor să asculte. Războiul le este de ajuns!
Celor ce cunosc totuşi realitatea şi ştiu că în ţările comuniste există mii de închisori, de
lagăre de concentrare, de azile psihiatrice, le pot spune că, în ciuda testelor ce mi s-au
aplicat, pacea sufletului meu, care a rămas mereu, prin rugăciune, în legătură cu cerul, n-a
fost nicidecum tulburată. Şi că, în timp ce înduram cu resemnare torturile fizice, fiinţa mea
spirituală, desprinsă de trup, se bucura în suferinţă...” 90 Iată cum au înţeles mulţi dintre
deţinuţii ce aveau să devină martirii şi mărturisitorii întemniţaţi, să urmeze îndemnul Sfântului

Neagră era o cutie fără acoperiş, în care pedepsiţii trebuiau să stea în picioare, înghesuiţi câte doi, câte o noapte
întreagă); 30. ancheta cu proiectoare puternice îndreptate spre ochii victimei; 31. interogatoriul fără întrerupere,
zile şi nopţi întregi; 32. ancheta cu şocuri electrice; 33. ancheta cu regim alimentar cu sare în exces, fără apă; 34.
ancheta cu izolare în celule umede, întunecoase cu şobolani; 35. „camera de chibzuinţă”: în timpul anchetei,
deţinutul era trimis să stea în picioare, ore şi zile întregi, într-o cameră de izolare, cu mâinile legate la spate în
cătuşe cu „autostrângere”; 36. izolarea de unul singur a deţinutului în celule strâmte, timp de săptămâni, luni sau
ani; 37. legarea de pat în poziţii incomode, pentru perioade lungi de timp (1-6 luni), a celor socotiţi
„recalcitranţi”; 38. interdicţia de a fi scoşi la WC zile întregi; 39. bărbieritul cu barba nemuiată, torţionarul
scuipând obrazul celui în cauză, în loc de apă şi săpun; 40. violarea fetelor şi femeilor deţinute; 41.
„Crucificarea” apud, ***, Comisia prezidenţială... op. cit., pp. 185-187.
89
Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate..., op. cit., p. 70.
90
Nicole Valery -Grossu, op.cit., p. 77.
40
Apostol Pavel: Căci de vă robeşte cineva, de vă mănâncă cineva, de vă ia ce e al vostru, de
vă priveşte cineva cu mândrie, de vă loveşte cineva peste obraz, - răbdaţi. (II Cor. 11, 20). Cu
multă, foarte multă răbdare şi îngăduinţă au reuşit să treacă peste aceste chinuri.
Mijloacele deosebit de brutale nu au fost abandonate decât pentru scurte perioade de
timp în istoria primelor două decenii ale Securităţii. Atunci când protestele internaţionale
puteau pune România în situaţii delicate în plan internaţional, în special după admiterea RPR
în Organizaţia Naţiunilor Unite, se ordonau vremelnice îmbunătăţiri ale tratamentelor
deţinuţilor din lagăre şi închisori, ca şi evitarea deceselor în anchetă. Efectul acestor măsuri
nu era de durată, iar aparatul Securităţii, destinat prin selecţie şi formaţie represiunii brutale,
se întorcea după o scurtă vreme, la vechile obiceiuri.91

2.4. Reeducarea – cea mai neagră filă a istoriei noastre

Cea mai îngrozitoare pagină din istoria detenţiei a fost reeducarea.
În vara anului 1948, la penitenciarul Suceava, Securitatea şi conducerea închisorii
organizează o acţiune de „reeducare paşnică” a deţinuţilor politici, majoritatea acestora fiind
studenţi cu condamnări pentru „activitate legionară” desfăşurată în perioada 1940-1948.
Aceştia înfiinţează în penitenciar o organizaţie cu scop de „reeducare” denumită
„Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste – ODCC”. În partea a doua a anului 1948,
Eugen Ţurcanu, şi el student condamnat pentru activitate legionară şi participant la
„reeducarea” condusă de studentul Alexandru Bogdanovici, se declară nemulţumit de modul
„nesincer” în care îşi desfăşoară acesta din urmă activitatea şi propune radicalizarea acţiunii.
În primăvara anului 1949, sunt transferaţi, de la Suceava la penitenciarul Piteşti, 80 de
deţinuţi, printre care şi majoritatea celor care participaseră la „reeducare”. Ajuns la Piteşti,
Ţurcanu ia imediat legătura cu Securitatea şi cu directorul închisorii, Alexandru Dumitrescu,
în vederea continuării reeducării. Conform instrucţiunilor primite de la generalul Alexandru
Nicolschi, adjunct al ministrului de interne, acţiunea intră într-o fază violentă.
Explicaţia mai simplă a reeducării o dă pedagogia celebră a lui Macarenco. Acest
pseudo-pedagog a fost un mare fariseu. El, ca orice umanist, îşi bazează educaţia pe blândeţe,
convingere şi libertate. Există însă un episod în cartea lui în care spune că, atunci când era
director la şcoala de corecţie, i-a fost adus un copilandru de o răutate cumplită. Toate
metodele lui de a-l linişti, de a-l atrage, de a-l convinge au fost inutile, căci copilul nu a
încetat să-l înjure şi să-l insulte.

91
***, Comisia prezidenţială... op. cit., p. 320.
41
 Dar pedagogul Macarenco a fost angelic şi nu şi-a pierdut calmul şi răbdarea.
Zâmbindu-i cu multă indulgenţă, seara l-a trimis pe copil la un dormitor comun. A doua zi
când l-a chemat la el pe copil, acesta era ca mielul, blând, supus şi docil.
Macarenco, adeptul lui Marx, consideră că reeducarea se face în colectivitate, şi nu de la
pedagog la elevi.
De dragul ideologiei, Macarenco este mincinos şi sadic, şi prin aceasta devine
reprezentantul tipic al ipocriziei marxist-leniniste. El înfăţişează la scară mică un procedeu
demonic, pe care sistemul ateist tindea să-l generalizeze în întreaga societate omenească.
Reeducarea este aşadar un sistem aproape mecanic, bine pus la punct în laboaratoare
criminale, încât nu poate da greş. 92
Momentul care marchează începerea torturilor bestiale şi generalizate coincide cu
noaptea de Crăciun a anului 1949 şi are loc în încăperea „4 spital”, o celulă mare cu
aproximativ 100 de locuri, unde vreo 50 de „reeducaţi”, după o invitaţie la „reeducare”
adresată celor din tabăra rezistenţilor şi refuzată de aceştia din urmă, trec la atac înarmaţi cu
bâte şi scânduri desprinse din priciuri. Are loc o confruntare disperată, la care, la un moment
dat, balanţa înclină de partea „rezistenţilor”. Atunci, au intervenit gardienii penitenciarului
care, timp de câteva ore, i-au masacrat literalmente pe cei care se opuneau „reeducării”,
transformându-i pe toţi într-o masă de carne sângerândă, având însă grijă să nu omoare pe nici
unul dintre ei.
„Operaţiunea 4 Spital” – seria I (vor urma şi alte serii), a reprezentat începutul unui
coşmar care a durat trei ani. Devine clar pentru victime că nu mai poate fi vorba de rezistenţa
făţişă împotriva torţionarilor, ci doar de încercarea de a supravieţui în faţa tăvălugului
distrugător declanşat de Securitate cu ajutorul uneltelor acesteia – studenţii „reeducaţi”.
Supravieţuire, însă cu ce preţ? Cu preţul denunţării în scris a unor fapte nedeclarate la
Securitate („demascarea exterioară”) şi a dezvăluirii de către fiecare victimă a gândurilor
celor mai intime privind valorile supreme (credinţa în Dumnezeu, Patria, Familia, Prietenia)
în scopul terfelirii acestora („demascarea interioară”). 93
Satanismul reeducării se vede şi din cuvintele lui Ţurcanu, păstrate în memoria unui fost
deţinut politic: „Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile acestea, nu mai ajungea nici El pe
cruce. N-ar fi înviat. N-ar fi fost creştinism, această mare minciună, şi toată lumea ar fi trăit
în linişte! Eu sunt Ţurcanu! Primul şi ultimul! Nu s-a născut un altul care să-mi ia locul. Pe
mine nu mă poate minţi nimeni, aşa cum vă mint pe proştii ca voi. Eu sunt adevărata

92
Ioan Ianolide, op. cit., p. 85.
93
***, Comisia prezidenţială... op. cit., p. 328.
42
evanghelie! Eu o scriu acum. Am pe ce o scrie: pe stârvurile voastre. Ce scriu eu e lucru
adevărat, nu basme de dormit copiii!”.94
Bătăuşii au început torturile fără un sistem, ci la cotonogeală, la distrugere. Se intra la
tortură în „ture” de către cincisprezece-douăzeci de victime, în mijlocul camerei, în timp ce
ceilalţi deţinuţi erau aşezaţi în „poziţie de meditaţie” la marginea priciurilor, cu mâinile pe
genunchi, fără drept de a se mişca ori de a vorbi.
Bătaia cea mai obişnuită era cu pumnii şi cu ciomagul. Bătăuşii ajunseseră maeştri în
lovituri date la cele mai vulnerabile părţi ale organismului. Pe un tânăr l-au răstignit cu sfori
de două cuie din perete şi a fost bătut în ficat până a murit. Altuia i s-a dat să bea apă sărată şi
a murit în chinuri groaznice. Multora li s-ausmuls unghiile. De mai multe ori s-a folosit
picătura chinezească, stropul care cădea în capul victimelor zi şi noapte, până înnebuneau.
Alt procedeu folosit era „stiva”. Se făcea o stivă de oameni, cum se fac stivele de lemn
în păduri, apoi ciomăgaşii se urcau sus, unde dansau şi loveau, încât victimele urlau de durere.
Fantezia torţionarilor ajungea să frizeze macabrul. Se cunoaşte cazul unui tânăr care
fusese de atâtea ori cufundat cu capul în tinetă, încât făcuse o idee obsesivă, scârboasă şi
zilnic, la o anumită oră, se ducea de bună voie şi îşi băga capul în tinetă, în hohotele de râs ale
mulţimii. Un alt tânăr a mărturisit: „Am mâncat atâtea gamele cu fecale, încât nu le ştiu
numărul, ştiu însă că eram mulţumit că mănânc propriile mele fecale, decât să mi se dea de la
tinetă.”95
Mulţi erau puşi să stea într-un picior, cu o mână ridicată în sus. Dacă se mişcau erau
loviţi. Într-un efort disperat de voinţă, înţepeneau într-un picior zile în şir, de necrezut.96
Reeducarea avea patru faze. De-a lungul primei faze, denumită demascarea externă,
deţinutul trebuia să-şi arate loialitatea faţă de partid şi de organizaţia O.D.C.C., spunînd tot ce
ascunsese la anchetele de la Securitate, denunţând toate legăturile pe care le păstra în afara
închisorii, ca şi complicităţile de care beneficiase. În cursul acestor demascări externe, ale
căror rezultate erau înaintate Ministerului de Interne, s-a aflat mai mult decît în toate
anchetele de pînă atunci de la Securitate. Declaraţiile erau făcute mai întîi verbal, chiar sub
schingiuire, apoi scrise pe o placă de săpun, verificate de cineva din comitetul de reeducare,
deseori de Ţurcanu însuşi, în sfîrşit, trecute pe hîrtie, semnate de declarant şi trimise la
Interne.
A doua fază, demascarea internă, dădea şi ea rezultate excepţionale pentru Securitate.
Studentul schingiuit trebuia să demaşte pe aceia care-1 ajutaseră să reziste în interiorul

94
Monahul Moise, op. cit., p. 111.
95
Traian Popescu, Experimentul Piteşti, Bucureşti, Ed. Criterion, 1995 p. 65.
96
Ioan Ianolide, op. cit., pp. 91-93.
43
închisorii: fie printre ceilalţi deţinuţi (cei care-1 îmbărbătaseră sau îl puseseră în gardă să fie
prudent), fie din administraţia închisorii: un anchetator mai binevoitor, un miliţian care-i
făcuse vreo favoare în timpul executării pedepsei.
Primele două faze aduceau deci servicii directe, concrete, Securităţii, îngăduindu-i să
opereze o serie de arestări în afara închisorii şi să elimine din administraţia închisorii
elementele mai blînde. Securitate obţinea astfel un supliment de anchetă care n-ar fi putut
niciodată fi dus la bun sfîrşit prin metodele clasice de tortură. Celelalte două faze ale
reeducării urmăreau un alt scop: anihilarea morală a deţinutului, distrugerea personalităţii
sale. Experimentul aparţine, de data aceasta, patologiei mintale.
Astfel se trece la faza a treia, demascarea morală publică, în cursul căreia deţinutul e
nevoit să calce în picioare tot ce are mai sfînt şi, în primul rând, familia, Dumnezeul - dacă e
credincios - , soţia sau iubita, prietenii, pe el însuşi. Trecutul fiecăruia este analizat punct cu
punct, pe temeiul lui trebuie inventată versiunea cea mai monstruoasă cu putinţă. Tatăl, spre
pildă, trebuie să apară ca un escroc, un bandit, un şperţar. Cum printre deţinuţi se aflau mulţi
băieţi de la ţară — şi deci şi fii de preoţi — aceştia din urmă sînt puşi să descrie cu lux de
amănunte scenele erotice la care s-ar fi dedat tatăl lor, chiar în altar, să spunem, pe cînd
pregătea cuminecătura. Iar mama e arătată ca o prostituată, deţinutul fiind pus să inventeze, cit
mai detaliat, scenele la care ar fi asistat chiar el. Despre el însuşi, deţinutul trebuie, în sfîrşit,
să închipuie cele mai rafinate perversităţi. Nimeni nu scapă pînă nu acoperă cu noroi, în
public, izvoarele vii ale vieţii lui, pînă ce din trecut n-a dispărut ultima fârîmă de care s-ar
putea agăţa apoi spre a-şi reconstitui personalitatea. Şi numai atunci cînd dărimarea îi apare lui
Ţurcanu ca definitivă, cînd deţinutul este considerat demn de a intra în O.D.C.C, intervine a
patra fază şi ultima condiţie pentru a răpune orice speranţă a unei întoarceri înapoi: reeducatul
e pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, schingiuindu-l cu
mîinile lui şi devenind, astfel, la rândul lui, călău.97
Principiul „reeducării" era acesta: după ce te-ai „reeducat" şi spălat complet de ce ai fost
mai înainte, trebuia să-l schingiuieşti pe cel mai bun prieten pe care îl aveai şi să-l „reeduci".
Să-l aduci la stadiul de îndobitocire la care erai tu.98
„Trebuie să vă curăţim creierul bucăţică cu bucăţică de vechile idei”, era una dintre
lozincile reeducării şi într-adevăr, prin tortură necontenită şi iresponsabilă s-a realizat
capitularea unor conştiinţe de rară frumuseţe. Unii au rezistat o zi, alţii o săptămână, alţii o
lună, alţii câteva luni, dar nimeni nu putea rezista la infinit.

97
Virgil leruca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, pp. 32-34.
98
Gheorghe Andreica, Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste, Bucureşti, 2000, p. 133.
44
 Rezistenţa lor la Piteşti a depins de trei factori: forţa presiunilor la care a fost supus
fiecare om; rezistenţa personală, sufletească şi fizică; conştiinţa fiecăruia, care a avut un
cuvânt important de spus, de la caz la caz.
La 25 ianuarie 1950 urmează seria a II-a la camera 4 spital, în care a fost torturat şi
Gheorghe Boldur Lăţescu, care poartă şi acum, după mai bine de 56 de ani, amintirile
loviturilor lui Ţurcanu (fractură de stern cu dureri iradiind în tot toracele). Au urmat apoi alte
şi alte serii, în mai toate celulele închisorii Piteşti. Pe parcursul tragic al „reeducării” prin
tortură, căreia i-au fost supuşi mii de tineri patrioţi, zeci dintre ei au fost ucişi, iar mai multe
sute au fost schilodiţi. Sinistră ironie a soartei, unul dintre primii ucişi a fost Alxandru
Bogdanovici, primul conducător al „reeducării” la Suceava. „Reeducarea” de la Piteşti, sub
conducerea lui Ţurcanu, a durat până la transferarea acestuia la penitenciarul Gherla, în
septembrie 1951. Între timp, primele metastaze ale fenomenului Piteşti aveau să apară la
Canal, odată cu trimiterea la muncă silnică a unui grup de studenţi trecuţi prin „reeducare”,
în anul 1950. Apoi la penitenciarul Gherla, tot în anul 1950, unde, până la venirea lui
Ţurcanu, „operaţiile” de reeducare erau conduse de adjunctul acestuia – Ţanu Popa.
La Gherla, reeducarea a luat forme demenţiale. Pe lângă bătăile sălbatice aplicate în
timpul demascărilor, extinse şi la deţinuţii netrecuţi prin Piteşti, s-au organizat veritabile
ritualuri satanice pentru distrugerea morală a victimelor. În această perioadă, mulţi tineri s-au
prăbuşit moralmente şi au trecut în tabăra torţionarilor. 99
Fenomenul Piteşti s-a extins, în forme specifice, şi în alte închisori, cum ar fi Târgu
Ocna, Ocnele Mari, Târgşor, Baia Sprie, Aiud, dar, datorită numărului mai mic de
„reeducaţi” trimişi să aplice tehnicile de tortură, precum şi curajului deţinuţilor, care, în unele
închisori (Târgu Ocna) au reuşit să se opună, „reeducarea” nu a luat formele apocaliptice de
la Piteşti şi Gherla.
E greu de stabilit cu exactitate când şi de ce conducerea partidului comunist, care a
organizat şi supervizat „experimentul” Piteşti, a luat hotărârea de a-l opri. Cert este faptul că,
în primăvara anului 1952, Securitatea declanşează primele anchete privind ororile petrecute în
penitenciarele şi lagărele de muncă amintite mai sus.
Anchetele prin care au trecut torţionarii au fost, în unele cazuri, extrem de dure, fără a
atinge însă nivelul de maximă bestialitate a torţionarilor în timpul „reeducării”. La data de 20
septembrie 1954, la Tribunalul Militar Bucureşti, începe procesul lotului Ţurcanu care
cuprinde 22 de acuzaţi, împotriva cărora se reţin, în principal, învinuirile de „acte de
teroare”, „crimă împotriva securităţii interne” precum şi „înaltă trădare”. Şedinţele

99
***, Comisia prezidenţială ... op. cit., p. 159.
45
Tribunalului Militar, prezidat de faimosul general Alexandru Petrescu sunt secrete, iar în
şedinţa din 10 noiembrie 1954 acesta îi condamnă pe toţi la moarte.
La data de 17 decembrie 1954 sunt executaţi, la Jilava, prin împuşcare, Eugen Ţurcanu
şi alţi 15 condamnaţi din acelaşi lot.100
În data de 22 iunie 1955 este executat, tot la Jilava, Puşcaşu Vasile din acelaşi lot, în
timp ce sentinţele lui Ţanu Popa, Voinea Octavian şi ale altor condamnaţi sunt comutate în
„muncă silnică pe viaţă”.
În anul 1957 Securitatea organizează al doilea proces al „reeducării” (procesul Vică
Negulescu) cu scopul de a arunca vina ororilor petrecute în închisorile româneşti asupra
mişcării legionare care ar fi organizat întreaga acţiune spre a sabota „opera de reeducare a
deţinuţilor”. Înscenarea eşuează datorită curajului şi inteligenţei celor acuzaţi pe nedrept, ei
arătând, în cursul procesului, că totul a fost organizat din ordinul Securităţii. Întregul lot de 8
acuzaţi a fost condamnat la pedepse între 15-22 ani muncă silnică. Cei condamnaţi, împreună
cu 6 alţi deţinuţi politici consideraţi foarte periculoşi, sunt transferaţi la Jilava unde sunt
literalmente zidiţi în celule de exterminare special amenajate. Aici îşi vor găsi moartea 8
dintre ei, din cauza tuberculozei şi diareei deshidratante.101
Aşa se face că „ţapii ispăşitori” au fost până la urmă Ţurcanu şi – culmea! – victimele
lui.
Aceşti oameni sunt nişte munţi vibranţi ai torturilor sufleteşti apocaliptice trăite real,
monstruos, satanic prin aplicarea metodei Marxist-leniniste în domeniul educaţiei. Aceşti
oameni au fost de o mare frumuseţe morală, dar prin torturi necurmate, exercitate de regimul
comunist la ordinele Anei Pauker, au fost transformaţi în monştrii morali.
Le-a fost învinsă orice rezistenţă sufletească, voluntară, de conştiinţă, fiind aduşi în
stare de alienare, de întoarcere pe dos a personalităţii prin aplicarea principiului materialist al
conştiinţei determinate. Toţi ar fi vrut să moară decât să ajungă monştrii, dar acolo era
interzisă până şi voinţa de a muri.
Aceşti oameni sunt curaţi. Nu ei, ci cei care au conceput şi au condus din umbra puterii
reeducarea sunt vinovaţi. Răul porneşte de la Sepeanu, Zeller, Dumitrescu, Popic, Caller,
Nicolshi, Teohari Georgescu, Ana Pauker şi mai adânc, până în tainicele arhive ale
comunismului, de la acei criminali lucizi care vor uciderea lui Hristos în oameni şi a
oamenilor ce nu li se supun lor, prin metode „ştiinţifice”, experimentate şi irezistibile. 102

100
Ibidem, pp. 160.
101
Ibidem, pp. 161-162.
102
Ioan Ianolide, op. cit., p. 119-120.
46
 O ură ancestrală năvăleşte prin comunism în lume. De aceea oamenii de la Piteşti nu au
fost ucişi, ci au fost transformaţi în monştrii, în bestii sadice, în nebuni masochişti, în
criminali ai disperării.
Nimeni în lume nu a suferit cât au suferit aceşti oameni. Nimeni nu are dreptul să se
atingă de suferinţa acestor oameni. În faţa chinurilor lor, noi ne umilim şi plângem, dând slavă
lui Dumnezeu că am fost păziţi de ele şi avertizăm lumea întreacă că soarta acestor oameni se
pregăteşte fiecăruia, atunci când comunismul va cucerii lumea.103
Reeducaţii aveau o expresie stranie, între groază, febră şi hipnoză. Privirea lor era
sticloasă şi instabilă. Erau agitaţi şi veşnic puşi pe ceartă. Depuneau un zel epuizant în a-i
tortura pe ceilalţi deţinuţi. Ei între ei se ţineau strâns uniţi, se suspectau reciproc, iar din când
în când supuneau pe câte unul sau altul la torturi colective, socotindu-l „nesincer”,
„nevigilent” ori „indulgent”. Trebuia să urască, să lovească, să spioneze, să toarne, chiar să
ucidă dacă era nevoie.104
Experimentul Piteşti nu poate fi înţeles pe deplin fără a interpreta teologic ceea ce s-a
întâmplat acolo. Analizând duhovniceşte acest experiment putem vedea cum oamenii sunt
doar nişte vase pentru duhuri. Depinde de om dacă se lasă copleşit de rău şi face voia satanei
sau dacă vrea să săvârşească binele şi-i slujeşte lui Dumnezeu.
Bătut crunt de cei din comitetul de tortură, în urma loviturilor pierzându-şi cunoştinţa,
Dumitru Bordeianu înţelege această locuire temporară a duhurilor răutăţii în trupurile
torţionarilor: „Şi totuşi, în clipele acelea, eram convins că nici unul dintre camarazi nu mă
atinsese nici măcar cu un deget, ci fiinţe dintr-o altă lume, pline de ură şi cinism, mă loviseră
cu bestialitate.”105
Închei acest capitol cu un avertisment al părintelui Iustin Pârvu: „Să ştiţi că şi din
această pricină ne bate Dumnezeu, pentru că nu recunoaştem jertfa”.106

103
Ibidem, p. 119-120.
104
Ibidem, p. 125-126.
105
Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Bucureşti, Ed. Scara, 2000, p. 235.
106
Ioan Ianolide, op. cit., p. 532.
47
 CAPITOLUL 3
TRĂIREA SPIRITUALĂ – O LUMINĂ ÎN IADUL TEMNIŢELOR

„Binecuvântat fie Dumnezeu, Cel ce a dat omului prilejul

suferinţei pe acest pământ. Nu este alt remediu pentru a te scula din
boala inconştienţei, a nepăsării şi a prostiei, decât suferinţa.”
(Virgil Maxim)

Groaznicele suplicii la care au fost supuşi condamnaţii politici întrec măsura înţelegerii
noastre. Totuşi aceşti oameni au văzut în închisoare scăparea, au descoperit adevărata
pocăinţă, au găsit mântuirea, într-un cuvânt s-au desăvârşit.
În penitenciar se profila un tip de om complet, deplin, armonios, cu o viziune integrală
despre Dumnezeu, om şi lume. Acolo nu se făceau confuzii între valori, nici între planuri
existenţiale, nici între duhuri. Acolo nu se împărţeau oamenii în partide politice, nici în clase
sociale, nici chiar în naţionalităţi. Acolo valoarea supremă era omul sfânt, viaţa sfântă, duhul
sfinţit. Valorile se ierarhizau singure, ca de altfel şi oamenii, care în temniţă fiind nu mai
aveau mijloace de a-şi ascunde defectele.
Condiţia de claustrare fizică determina procesul eliberării sufleteşti, spirituale. Celula nu mai era
cameră de pedeapsă şi tortură a izolării prin care şi din care să plângi lumea care chiar ea te-a pervertit,
chiar ea te-a hrănit cu lumina falsă a bucuriilor trupeşti a egoismului şi orgoliului, făcându-te să crezi că în
micimea şi ignoranţa ta, ai fi „cineva”. Celula era chilia eliberatoare în care intrai ca să te vezi pe
dinăuntru, aşa cum eşti: gol şi ticălos, neputincios şi slab, îndoielnic şi nehotărât, nevrednic în faţa lui
Dumnezeu de vreun merit, doar vrednic de mila Lui.
Şi atunci: „Binecuvântat fie Dumnezeu, Cel ce a dat omului prilejul suferinţei pe acest pământ.
Nu este alt remediu pentru a te scula din boala inconştienţei, a nepăsării şi a prostiei, decât suferinţa. O,

48
dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat acest trup material în care să primim şi să ispăşim prin suferinţă
greşelile sufletului, am fi fost alături de satana în veşnicie.”107
Majoritatea mărturiilor ne prezintă temniţa ca pe o adevărată mănăstire iar monahii care
au trăit în temniţă au afirmat că acolo au trăit o călugărie mai adâncă duhovniceşte decât cea
din mănăstiri. Având şi timpul şi mediul propice pentru aplecarea asupra sufletului, cei
preocupaţi au urcat adevărate trepte ale desăvârşirii. Deşi buni creştini şi înainte, unii au
înţeles abia în temniţă ce este păcatul şi ce înseamnă adevărata pocăinţă. Majoritatea au
început urcuşul duhovnicesc printr-un examen sever al conştiinţei şi printr-o perioadă de
conştientizare a stării de păcătoşenie. Pocăinţa la care au ajuns a fost cu adevărat
transfiguratoare. Fără această etapă nici un creştin nu poate înainta pe treptele desăvârşirii.

3.1. Drumul curăţirii sufleteşti

Trebuie subliniat de la început faptul că etapele de curăţire s-au realizat în perioade
lungi de reflectare şi macerare. Nimic nu se dobândeşte fără o reală preocupare şi aplecare, şi
fără multă, multă răbdare. Iar în temniţe deţinuţii au învăţat ce înseamnă să ai răbdare,
răbdare, răbdare...
Unii au acceptat de la început temniţa ca pe o universitate a dăruirii şi a jertfei, cât şi ca
prilej de studiu şi meditaţie.108 Astfel Ianolide, prieten cu Valeriu Gafencu, descrie etapele
unor trăiri interioare ce au dus la o cunoaştere de sine şi la înlocuirea patimilor cu virtuţi, după
modelul Sfinţilor Părinţi.
„Am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar greşelile personale, cât şi păcatele
colectivităţii...Lucrurile s-au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului
dm mine, încât, ruşinându-mă de mine însumi, am putut să-mi spun: sunt un ticălos! Şi am
simţit nevoia să mă mărturisesc sincer în faţa tuturor, dintr-o sete de umilinţă pe care nu o
avusesem până atunci. Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată, povăţuit fiind de un
bun duhovnic şi sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care ne străduiam împreună în
cele duhovniceşti.
Am început să descopăr comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei şi m-am însufleţit. Se
făcea lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai
la mine. Eul meu murea sieşi şi via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească,
era acum în mine. Am eliminat păcatele cu uşurinţă, deoarece năvălea în mine lumina.
Virtutea nu era un principiu, ci lumină şi viaţă, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos
în mine. Mă călăuzeam după Filocalie şi Sfânta Scriptură. Tot ce e frumos şi bun inunda

107
Virgil Maxim, op. cit., p. 77.
108
Ioan lanolide, op.cit., p. 30.
49
sufletul meu. Eram uimit de prea multa frumuseţe. Regăseam lumea într-o nouă înfăţişare.
Mă copleşeau bucuriile lăuntrice. Trăiam aevea, real, treptat, şi tainic naşterea din nou.”109
A fost de mare folos măsura diferită de credinţă a celor întemniţaţi. Aşa, cei care erau
mai sporiţi duhovniceşte i-au putut îndruma pe ceilalţi şi împreună, în comunitatea creată, au
urcat pe treptele duhovniciei. Părintele Steinhardt spunea despre acest lucru: „Am, din
fericire, drept sprijin pe naşul meu şi pe cuviosul Mina. Viaţa de mănăstire (şi poartă rasa de
când era flăcăiandru) 1-a pregătit de minune pe călugăr pentru închisoare şi 1-a învăţat ceea
ce este esenţial pentru a răbda: să ştii să taci, să nu te mire şi să nu te necăjească nimic, să fii
surd, să fii hotărât a îndura totul fără a crâcni, cu o egalitate oarbă.” 110
Nu putem trăi şi să ne formăm singuri, ci în comuniune cu ceilalţi. Contactul cu alţi
oameni, lectura artele, armosfera generală îl modelează pe om.
Mediul nu dă nici conştiinţa, nici personalitatea omului, dar le şlefuieşte, le educă, le
formează. Clipă de clipă ne influenţăm unii pe alţii prin însăşi trăirile noastre interioare, prin
duhul care se degajă din noi, prin manifestările sufleteşti şi intelectuale, prin acţiunile noastre
cotidiene, oricât de mărunte ar fi. Rolul educativ al mediului este uriaş şi adesea nu suntem
conştienţi de el.111
Comuniunea noastră era de fapt confruntarea dintre noi, pe de o parte, şi dintre noi şi
Dumnezeu, pe de alta. Am alergat toţi către acelaşi Arhetip – Hristos şi fiecare şi-a rotunjit
propria sa personalitate, încât am realizat unitatea în diversitate. Forţa duhovnicească a acestei
lupte a fost tot timpul dragostea.112
În anul 1961 la Jilava, Steinhardt nota: „Perioadă de înăsprire a regimului. Câţi oameni
admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie,
acceptată cu simplicitate. Suferinţa, ori de câte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie,
dovedeşte că răstignirea nu va fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare.”113
Un alt fost deţinut al închisorilor comuniste îi mărturisea părintelui Moise de la Oaşa:
„Nu sunt vrednic să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat suferinţa. Pentru mine,
închisoarea a fost cristelniţa de aur în care am primit botezul dragostei de Dumnezeu şi de
neam. Dumnezeu a fost tot timpul alături de mine. Ca să pot sta de vorbă cu sfinţia ta, am

109
Ibidem, pp. 40-41.
110
Nicolae Steinhardt, op.cit., p. 139.
111
Ioan Ianolide, op. cit., p. 462.
112
Ibidem, p. 61.
113
Nicolae Steinhardt, op.cit., p. 276.
50
luat porţie dublă de medicamente, dar am o bucurie deosebită că am putut să dau această
mărturie…Cea mai mare bucurie în viaţa mea a fost că am reuşit să plâng păcatele mele”.114
Procesul acesta de purificare descoperă adevărata natură a omului, te arată sieşi aşa cum
eşti de fapt şi astfel porneşti de jos şi ajungi la desăvârşire. „Am pornit de la credinţa în
Dumnezeu şi am ajuns la trăirea în Dumnezeu. Procesul a fost lung, complex, greu, dar
minunat.”115
Un deţinut evreu mărturisea: „Era cutremurător pentru mine să mă regăsesc sufleteşte
în atmosfera creştină pe care am respins-o cu îndârjire toată viaţa, o dată prin materialism şi
a doua oară prin sionism. Noaptea de Crăciun, care a iscat întotdeauna înverşunare în
sufletul meu azi mă copleşeşte prin realitatea ei dumnezeiască. Fiindcă cele ce se petrec aici
nu sunt lucruri umane şi naturale, ci dumnezeieşti. O spune un materialist, un ateu şi un
evreu!…Şi nu e o farsă mărturisirea mea. În faţa morţii omul devine sincer şi are putinţa să
vadă adevărul…Adevăratul Dumnezeu este Hristos!”116
Toţi cei care îşi puneau serios problema duhovnicească ajungeau încet să se descopere
tot mai mult şi să realizeze că de fapt sunt departe de Dumnezeu.
Aspiraţiile mele de curăţie şi desăvârşire ascundeau în cugetul meu nişte păcate ale
tinereţii care mă nemulţumeau şi pe care nu le puteam mărturisi, deşi erau lucruri prea
obişnuite. Îmi era ruşine de păcatul ascuns. Era deci în mine un contrast, un conflict între
Dumnezeu în Care credeam şi omul păcătos care eram.
Lucrurile s-au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului din
mine, încât, ruşinându-mă de mine însumi, am putut să-mi spun: „sunt un ticălos!” şi am
simţit nevoia să mă mărturisesc sincer în faţa tuturor, dintr-o sete de umilinţă fără de care
simţeam că nu sunt în Dumnezeu, umilinţă pe care nu o avusesem până atunci. Astfel am
ajuns la prima spovedanie adevărată, povăţuit fiind de un bun duhovnic şi sprijinit cu râvnă de
un grup de prieteni cu care ne străduiam împreuna în cele duhovniceşti.117
În ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre
deţinuţi. Învăţau practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi îndrumarea duhovnicească
sunt o artă, sau o ştiinţă.
„Se iscau tensiuni din nimic, dintr-un gând rău. Şi am înţeles că nu orice gând rău este
un păcat, ci numai cel care este acceptat de conştiinţă şi devine patimă.

114
Părintele Moise de la Oaşa Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori, în volumul Din temniţe
spre sinaxare, despre mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat de Danion Vasile şi Grupul Areopag,
Galaţi, Editura Egumeniţa, 2008, p. 59.
115
Ioan Ianolide, op. cit., p. 465.
116
Ibidem, p. 284.
117
Ibidem, p. 40.
51
 Mica noastră comunitate era o şcoală a desăvârşirii. Am învăţat că fiecare patimă se
poate înlocui cu o virtute, prin care Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s-a
lărgit. Am învăţat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alţii, să ne răbdăm reciproc, să ne
vedem într-o largă înţelegere umană şi, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg către
ţinta finală a slavei lui Dumnezeu.” 118 Aşa s-a ajuns la lepădarea de sine, la moartea eu-lui
fiecăruia.
Mircea Eliade este impresionat de un alt episod petrecut în temniţe: „Aş fi vrut să mai
consemnez anumite detalii din ceea ce i-a relatat lui Brutus pastorul Wurmbrand. Acel preot
bătut şi torturat îngrozitor de un agent al Securităţii, care va fi el însuşi arestat puţin timp
după aceea, torturat, şi care era pe patul de moarte. Dar spunea că nu poate să moară dacă
preotul nu îl iartă. Preotul se târâie în patru labe până la el, îl îmbrăţişează, îl iartă şi
agentul moare uşurat!”119
Iată două prototipuri de oameni care merg pe calea mântuirii: unul, fostul torţionar, se
pocăieşte în ultima clipă a vieţii asemenea tâlharului de pe cruce şi cere iertare de la cel căruia
i-a greşit; celălalt se ridică la înălţimea poruncii dumnezeieşti iubeşte-ţi vrăjmaşul şi
binecuvintează pe cel ce te blesteamă şi-i dă binecuvântarea de a muri în pace celui care l-a
prigonit. Fiecare pe treapta lui şi-a câştigat un loc în împărăţia Cerurilor unde Hristos
guvernează cu binecuvântarea Tatălui - Dumnezeu.
Atunci când nu mai găseau resurse de rezistenţă, deţinuţii se întăreau cu cuvinte pline de
înţelepciune: „Dacă nu putem să trăim frăţeşte în această mare suferinţă, cum putem aştepta
ca oamenii să împartă cu dreptate şi dragoste bogăţiile întregului pământ? Dacă aici nu
putem fi buni, cum vom putea fi buni când vom fi puternici şi liberi? Cu puţină dragoste vom
simţi bucuria de a face voia şi plăcerea fratelui nostru. Ne trebuie o largă şi adâncă
înţelegere a oamenilor, dacă vrem să trăim în pace şi bunăvoire.”120
Când vreunul dintre ei era în primejdie sufletească, ameninţat să cadă, toţi îi săreau în
ajutor. Au învăţat acolo că nu numai rugăciunea unuia pentru altul este necesară, ci şi
dragostea mărturisirea, cuvântul, îndemnul, exemplul, curajul şi riscul de a purta povara
celuilalt. Căci toţi treceau prin grele încercări fizice şi sufleteşti şi de n-ar fi existat puternica
legătură sufletească dintre ei, sprijinul neprecupeţit şi dăruirea deplină, toţi s-ar fi prăbuşit, în
condiţiile acelea irezistibile.

118
Ibidem, p. 57-58.
119
Mircea Eliade, Jurnal, Vol. I, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 557.
120
Ioan Ianolide, op. cit., p. 76.
52
 Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe mii şi zeci, şi sute de mii de oameni, dintre cei
mai buni pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau bine
reprezentate.
Scopul final era bine definit: exterminarea lentă a insului prin anularea personalităţii şi
degradarea totală a fiinţei umane prin nimicirea chipului lui Dumnezeu în om, prin
îndobitocirea lui.
Armele de apărarea ale mucenicilor erau: credinţa în Dumnezeu, întărită prin rugăciune
şi psalmi, prin recitări din Sfintele Evanghelii pe care unii le cunoşteau pe de rost, prin
rostirea Sfintei Liturghii de către preoţi, prin postul de bună-voie întărit cu cel impus de călăi,
prin milostenii faţă de cei slabi, prin smerenie şi îndelungă răbdare, prin meditaţii religioase;
prin memorări de poezii potrivit situaţiei.121
Valeriu Gafencu era mereu preocupat de viaţa sa lăuntrică. Un subiect la care cugeta
îndelung era conştiinţa păcatului. Spunea: „Este foarte greu omului să-şi recunoască păcatul,
dar este evident că suntem păcătoşi şi setea noastră de curăţie şi adevăr nu poate fi
satisfăcută decât prin zdrobirea păcatului. Viaţa veşnică începe în sufletele smulse păcatului.
Cine crede cu devărat în Dumnezeu va ajunge la cunoştinţa păcatului, cine nu crede în
Dumnezeu rămâne prizonierul eu-lui său, orgoliului şi păcatului său.”
Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului.
Numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţii.
Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice
orânduiri creştine a lumii. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi, prin
aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii
intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul
vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii trbuie să urâm păcatele,
prostia, suficienţa şi moleşala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea
conştiinţei creştine a dat frâu liber impertinenţei ateiste. 122 Cuvinte care demonstrează o
descoperire a trăirii vieţii creştine în duh evanghelic.
Dumnezeu iubindu-ne, văzând gândul şi strădania noastră de a-L sluji, ne-a pus în condiţii care ne
dădeau posibilitatea să-I oferim o fiinţă integral purificată (trup şi suflet) spre jertfire.
Cine a trăit în acest sens a câştigat mari daruri sufleteşti. Cine n-a înţeles intenţia divină a fost
neliniştit sufleteşte, muncit de gândul claustrării, al foamei şi terorii, alarmat de situaţia celor din familie. Unii
aveau atitudini protestatare, uneori cutezătoare, expunându-se la sancţiuni care au dus chiar la moarte.
Alţii, neancorându-şi întreaga fiinţă în Dumnezeu, au căzut în deznădejde şi s-au prăbuşit sufleteşte,

121
Părintele Ioan Negruţu, op. cit., p. 25.
122
Ioan Ianolide, op. cit., p. 78-79.
53
învinuindu-L chiar pe Dumnezeu de nenorocirea în care se află. Cutezătorii s-au aruncat sub securea
călăului deznădăjduiţi, iar „călăul” i-a primit în braţe deja morţi.123
Viaţa creştină nu cuprinde numai un sector al societăţii creştine, înseamnă un efort permanent,
viu, privind atent la începătorul Vieţii, Hristos. Adică ducând viaţă de control şi cercetare sfioasă, viaţă de
smerenie şi dragoste lucrătoare, de ascultare permanentă de ierarhia harică, preoţească, cu post şi
rugăciune, cu lacrimi de părere de rău pentru condiţia de degradare spirituală în care ai trăit, care ţi-a
mutilat propria fiinţă în adâncul ei spiritual şi ofensând şi rănind Dumnezeirea în Hristos lisus, lovind
chiar intenţia Ei de salvare, facându-te prilej de sminteală şi cădere şi celor din jurul tău. Viaţa creştină
înseamnă lacrimi de bucurie şi mulţumire pentru biruinţele asupra slăbiciunilor şi patimilor personale şi a
tuturor ispitelor, lacrimi de bucurie la picioarele lui lisus Cel răstignit pe Cruce, pentru că nu ai fi
cunoscut dragostea de frumosul şi binele moral, de iubirea aproapelui, a întregii creaţii minunat şi sfânt
întocmită, dacă însuşi Creatorul nu ti-ar fi descoperit-o ochilor, văzului şi ochiului minţii, venind însuşi
şi învăţându-te să iubeşti, cu iubire desăvârşită, punându-Şi viaţa pentru semeni, rugându-Se pentru
inconştienţa lor: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac” (Lc 23, 34) . Vieţuirea creştină înseamnă toate
acestea şi, ca o încununare a lor, dorul de a intra în comuniune cu El, de a te integra şi de a fi integrat în
El: „Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu.”(Mt. 26, 26); „Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este
Sângele Meu...(Mt. 26, 27)”; „De nu veţi mânca Trupul Meu şi de nu veţi bea Sângele Meu, nu
veţi avea viaţă în voi!” (In. 6, 53).
Descoperindu-l pe Dumnezeu condamnaţii mărturiseau: „Am simţit şi am trăit aici
sfinte şi adevărate bucurii. De aceea îl înţelegeam pe prietenul meu Sami, care, după
„eliberarea”din '54, în vacanţa dintre două închisori, îmi mărturisea: „Mi-e aşa de dor de
Târgu-Ocna!”. Pentru că acolo am înţeles ce înseamnă libertatea în Hristos. Bucuria şi
libertatea aceasta nu ni le putea lua nimeni!.”124
Concluzia ar fi următoarea: „Mi se pare că viaţa duhovnicească pe care am trăit-o noi
în temniţe este mai densă decât aceea trăită azi prin mănăstiri. Experienţa noastră a fost
aşezată pe hotarul dintre viaţă şi moarte, în suferinţe cumplite şi îndelungate, în care numai o
ardere sufletească intensă te-ar putea salva.
În temniţe s-a realizat maxima confruntare dintre Dumnezeu şi satana. Acolo erau
evidente duhurile, acolo nu mai erau posibile dulcegăriile şi jumătăţile de măsură. Temniţele
au scos la iveală forţa creştinismului, care este capabilă să învingă acest veac.
Lumea va avea de învăţat din experienţa temniţelor.”125

123
Virgil Maxim, op. cit., p. 109.
124
Monahul Moise, op. cit., p. 271.
125
Ioan Ianolide, op. cit., p. 476.

54
 3.2. Virtuţi ale vieţii creştine
3.2.1. Rugăciunea salvatoare
Rugăciunea este sâmburele vieţii duhovniceşti. Este grăirea cu Dumnezeu, sau mai bine
zis, trăirea împreună cu Dumnezeu. În sens major rugăciunea este modul omului de a
comunica direct cu Dumnezeu, izvorând din necesitatea de absolut a omului.
Aflându-L pe Dumnezeu înlăuntrul său. Omul se regăseşte pe sine şi realizează
îndumnezeirea, căpâtând conştiinţa de împărat al făpturii.
Rugăciunea, în prima ei fază este un exerciţiu de strădanie şi de puternică credinţă. În
această fază Dumnezeu apare real dar învăluit, ascuns, depărtat. Sentimentul existenţei Lui dă
însă forţa necesară efortului solicitat.
Rugăciunea inimii era puterea salvatoare în toate aceste suplicii. Când, epuizat, închideai
ochii, un înger păzitor care îşi făcea stagiul de credibilitate faţă de torţionari, te trezea cu o
lovitură în cap sau pe spinare, vorbind cu glas tare, ca să atragă atenţia stăpânilor că este
vigilent:
- „Ce, banditule, dormi? Ai obosit?
- Schimbă-i poziţia, poate se trezeşte, răspundea unul din stăpâni.”126
Lucrători ai rugăciunii lui Iisus, studiind şi învăţând texte din Sfânta Scriptură, Filocalie
şi alte scrieri patristice, aceşti deţinuţi vor forma în temniţa Aiudului un curent de trăire în duh
filocalic. Uniţi prin dorul lor de a se jertfi pentru Hristos, aceşti monahi în duh – căci, aşa cum
vom vedea, viaţă ascetică de înaltă trăire au dus ei la Aiud – s-au sprijinit unii pe alţii,
pregătindu-se pentru grelele încercări ce le vor sta în faţă. Pe deplin formaţi în vatra Aiudului,
tinerii aceştia vor fi, după risipirea grupului în diverse locuri, adevărate făclii duhovniceşti în
bezna temniţelor comuniste, ei mărturisesc: „Din punct de vedere spiritual, închisoarea a fost
un noroc pentru noi. Am găsit adunaţi la un loc atâţia oameni duhovniceşti cum nu puteam
întâlni în libertate. La Aiud, unde am ajuns după proces, prin 1949 şi apoi prin alte părţi, i-
am recunoscut pe cei arestaţi după 1941, care de acum erau vechi în închisoare.”127
Practicând rugăciunea continuă, au ajuns la nişte stadii în care sufletul era luminat de
rugăciune şi simţeau rugăciunea adevărată. „Să nu faceţi o rugăciune de rutină. Puneţi în
mişcare sufletul. Mişcaţi inima. Umpleţi-vă de fiorul rugăciunii. Sunt convins că mulţi dintre
dumneavoastră se roagă. Şi eu m-am rugat. Şi am crezut, până am ajuns în închisoare, că
ştiam să mă rog. Dar ajungând în închisoare am văzut că nu ştiu să mă rog. Dacă nu-ţi intră
sufletul în vibraţie, dacă nu te pătrunde fiorul credinţei din creştet până-n tălpi, nu eşti în
rugăciune adevărată. Eşti într-o rutină.

126
Virgil Maxim, op. cit., p. 267.
127
Monahul Moise, op. cit., p. 52.
55
 Nu este uşor, dar dacă stii să te rogi Dumnezeu îţi dă harul rugăciunii. Dacă persişti,
Dumnezeu te ajută şi harul rugăciunii de dă la cerere. Harul rugăciunii se obţine prin
strădanie, prin stăruinţă.”128
Deţinuţii aveau un adevărat program de rugăciune care îi ţinea vii, ba mai mult îi înviora
sufleteşte încât erau bucuroşi chiar şi în condiţia janică în care se aflau. Făceam câte un acatist
sau un paraclis, memorate de top; „după închidere începea cea mai frumoasă parte dintr-o zi, a
nopţii. Primită cu temere, propunerea de a realiza o candelă vie, a fost acceptată cu mare
bucurie. Această rânduială duhovnicească începea la 9 seara şi se realiza un fel de ştafetă a
rugăciunii. Fiecare, în ordinea de pe prici, rostea în taină, în genunchi sau culcat pe spate, cu
mâinile pe piept, un acatist. un paraclis şi rugăciunile personale şi ca încheiere, o rugăciune
pentru toţi cei în suferinţe, pentru neamul românesc şi pentru toate neamurile, pentru prieteni şi
vrăjmaşi, pentru vii şi pentru morţi. Dura cam o oră. Până la ziuă, ştafeta se întorcea de unde
plecase, candela vie arzând întru întâmpinarea Mirelui Hristos, în sufletele tuturor, la orice oră
din noapte.” 129
Efectele rugăciunii, ale întregului program erau extraordinare. Pe feţele tuturor era o lumină
îngerească.
Uneori organizau rugăciunea continuă: „Îmi amintesc că pe etajul nostru s-a organizat
rugăciunea continuă. Adică celula noastră se ruga, să zicem, o oră, noaptea, după culcare.
Eram patru în celulă şi fiecare se ruga un sfert de oră, în timp ce ceilalţi dormeau. După o
oră băteam în peretele apropiat şi aşa rugăciunea mergea mai departe, până când se întorcea
iar la noi.”130
Virgil Maxim descrie programul duhovnicesc organizat în postul Crăciunului din anul
1949 la închisoarea Târgşor. Programul cuprindea rugăciunile şi psalmii dimineţii, făcute în
comun; citirea unui capitol sau a unei pericope evanghelice, din memorie; comentariu
exegetic al pericopei, apoi rugăciunea inimii cunoscută celor mai vechi în închisoare din
scrierile Sf. Părinţi Grigorie Palama şi Teodor Studitul, exersată sub îndrumarea preoţilor
Vasile Serghie, Ion Marinescu sau a mirenilor cu care îşi verificau acest drum greu, dar plin
de bucurii duhovniceşti: Anghel Papacioc (viitorul părinte Arsenie Papacioc), Trifan Traian,
Valeriu Gafencu.131
„Venea primăvara fără să ne dăm seama. Era efectul programului: degajarea morală a
suferinţei. Nimeni nu simţea greutatea penitenţei. Toate le suporta pentru noi Hristos. Eliberaţi

128
Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, op. cit., p. 38.
129
Virgil Maxim, op. cit., p. 224.
130
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Ei toţi erau pentru noi sfinţi, în volumul Din temniţe spre
sinaxare, despre mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat de Danion Vasile şi Grupul Areopag, Galaţi,
Editura Egumeniţa, 2008, p. 16.
131
Virgil Maxim, op. cit., p. 37.
56
de spectrul condamnării şi al suferinţei ne bucuram în claustrare, căci mărturiseam credinţa în
Hristos împotriva stăpânilor atei. Pentru toţi exista doar bucuria întâlnirii în Hristos.”132
La Jilava, într-o zi geroasă, un grup de deţinuţi au primit o bătaie cruntă de la poliţişti şi
apoi au fost dezbrăcaţi complet şi aruncaţi într-o cameră îngheţată cu mocirlă de fecale pe jos.
Deţinuţii s-au salvat astfel: s-au adunat în grup, lipindu-şi trupurile pentru a se încălzi şi au
rostit Rugăciunea inimii.
„Ne întărea rugăciunea inimii, pe care o rostea fiecare dintre noi în şoaptă, cu capul
plecat pe ceafa celuilalt: Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul! Şoptită aşa, rugăciunea se făcea auzită din toate inimile într-una şi dintr-una în
toate, încât şi d-1 Puiu Teodorescu, şi evreul Rubin, şi căpitanul T., şi poliţistul Ghiţescu
făceau parte din acest întreg de mădulare ale lui Hristos, cerându-I îndurare şi oferindu-I
suferinţa ca jertfă de ispăşire şi mulţumire pentru cinstea ce ne-a făcut-o de a fi aleşi să- L
mărturisim.”133
Cei menţionaţi de Maxim erau: unul evreu iar ceilalţi atei declaraţi. Mărturisitorul vrea
să ne sublinieze efectul binefăcător şi salvator al rugăciunii, inclusiv asupra unor necreştini.
Rugăciunea comună i-a salvat. Iată cum s-au adeverit cuvintele Mântuitorului: Că unde sunt
doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.(Mat. 18,20).
Cei care ajungeau la stări mai profunde de rugăciune îi ajutau şi pe ceilalţi. Nu numai că
le converteau sau întăreau credinţa lor, dar pur şi simplu făceau minunea supravieţuirii, pentru
că-n închisoare, fără Dumnezeu, fără rugăciune şi fără iertare nu puteai să supravieţuieşti. Ei
făceau această minune în celula în care stăteau, schimbau inima celorlalţi, stingeau vrăjmăşia
faţă de gardieni, faţă de Securitate, adică întorceau inima de la răzbunare, sau chiar ură, către
Dumnezeu şi către dragoste şi toate aceste schimbări lucrau în inimalor, prin rugăciunea lor,
sau prin darurile pe care le făceau. Şi aşa au supravieţuit.
Desigur că desăvârşirea este aproape atunci când reuşeşti să-ţi iubeşti vrăjmaşii. Ori
aceşti oameni erau cu adevărat sfinţi pentru că deşi erau bătuţi zi de zi ei găseau puterea să se
roage pentru asupritorii lor.
Rugăciunea pentru vrăjmaşi a deţinuţilor de la Aiud: „Doamne, Iisuse Hrisoase, Tu
care ai pătimit pentru întreg neamul omenesc şi pe toţi cei ce s-au căit pentru păcatele lor i-ai
iertat, fă ca nici unul din cei ce ne urăsc şi ne prigonesc pe noi să nu pătimească ceva rău,
din pricina noastră, la judecata Ta. Ci întoarce sufletele lor spre conştiinţa Adevărului şi dă-
le lor pocăinţă adevărată, ca şi prin dânşii să se preamărească Prea Sfânt Numele Tău. Iar

132
Ibidem, p. 227.
133
Ibidem, p. 64.
57
pe noi învredniceşte-ne să Te mărturisim pe Tine, Dumnezeul cel adevărat, Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt, spre slava numelui Tău şi mântuirea sufletelor noastre! Amin.” 134

3.2.2. Postul – efort suprauman

Împletirea postului cu rugăciunea ajută la înfrânarea trupului, înlăturarea patimilor
(despătimirea) şi crearea condiţiilor pentru a fi înlocuite cu virtuţi. Acest proces este complex,
cu multe urcuşuri şi coborâşuri. Importantă este voinţa credinciosului. În temniţe erau create
multe din condiţiile propice pentru un urcuş duhovnicesc. Înfometarea, izolarea, tortura fizică
şi psihică făceau parte din viaţa deţinutului. Necesitatea comunicării cu Dumnezeu, prin
rugăciune, se făcea simţită.
Regimul de hrană din temniţe nu a îngăduit permanentizarea postului ca faptă creştină.
înfometarea zilnică şi permanentă a deţinuţilor, gradul avansat de degradare fizică nu mai
puteau permite acestor oameni să se mai nevoiască şi prin postire. Regimul lor alimentar era
deja o postire continuă. Dar ea, fiind forţată, nu poate fi considerată ca jertfă adusă lui
Dumnezeu. Sunt totuşi remarcate multe situaţii în care deţinuţii renunţau şi la puţina hrană ce
o primeau. Iar în marile posturi ale Crăciunului şi Paştelui, deţinuţii posteau după putinţa
trupească a fiecăruia.
Lăcomia a fost una dintre ispite – dar nu cea mai greu de învins – şi împotriva ei a
funcţionat bine spovedania comună. Lenea şi comoditatea au tulburat liniştea uneori, dar când
s-a tras semnalul de alarmă, au dispărut ca prin minune.
Am învăţat că dacă nu laşi mintea să râvnească pofta trupului, atunci trupul se supune
duhului. Şi un trup înfrânat ajută mult în sporirea duhovnicească. Aşa s-a ajuns la lepădarea
de sine, la moartea eu-lui fiecăruia dintre noi. Ne-am silit să ascultăm unii de alţii, să ne
supunem unii altora aşa cum ne-am supune lui Dumnezeu.135
Părintele Iustin Pârvu prezintă jertfirea celor care mai aveau ceva resurse de vitalitate,
faţă de cei epuizaţi, aflaţi pe patul de moarte. Erau deţinuţi care renunţau la porţia lor de
mâncare, posteau câteva zile pentru a salva de la moarte câte un semen de-al lor.136

134
Ioan Ianolide, op. cit., p. 226.
135
Monahul Moise, op. cit., pp. 81-82.
136
Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate..., op.cit., p. 94.
În acest sens părintele Bejan ne povesteşte o faptă cu adevărat măreaţă: „Într-o celulă vecină erau trei
deţinuţi. Unul, doctor, rezista regimului de privaţiune alimentară, dar era irascibil şi taciturn. Celălalt,
muncitor, era bolnav, foarte slăbit şi orb din cauza diabetului netratat. Al treilea, ţăran, şi el slăbit, era calm şi
se ruga toată ziua. Ştia Acatistul Maicii Domnului şi mulţi psalmi pe de rost. îngrijea de muncitor şi discuta cu
el. Doctorul nu lua parte, ci privea cu un aer superior. Muncitorului îi era din ce în ce mai rău şi nu se mai
putea mişca. Ţăranul a raportat, rugând miliţianul să-1 ducă la spital. Dar miliţianul i-a trântit uşa în nas.
După câteva zile mâncarea a devenit mai gustoasă. Se vedeau bucăţele mici de carne, maţe şi zgârciuri.
Ţăranul, înainte de a-i da muncitorului porţia, pescuia carnea din gamela lui şi o punea în gamela orbului, apoi
îl îndemna să mănânce:
- Ia, frate, că şi-au adus aminte Dumnezeu şi Maica Domnului de noi şi ne-a mai îndulcit suferinţa!
58
 Preotul Brânzaş consemnează: „În Vinerea Mare se ţine post negru. Nu se mănâncă
nimic şi nu se bea apă, deşi în adâncul ocnei, se lucrează din greu şi, în multe locuri, în
căldură tropicală. Nu-i nimic! în ziua în care Stăpânul ceresc a răbdat pentru noi, trebuie să
răbdăm şi noi!”.137
Părintele Steinhardt a sărbătorit Învierea anului 1961 de la Gherla, prin împărtăşirea cu
Sfintele Taine. împreună cu ceilalţi doi deţinuţi care au hotărât să se împărtăşească, a ajunat
sâmbătă şi duminică dimineaţă. Cu mîncarea păstrată astfel au încropit şi o masă pascală .138
În Vinerea Patimilor, la Zarea Aiudului în anul 1963, majoritatea deţinuţilor au refuzat
mâncarea pentru că se hotărâseră să ţină post negru toată ziua. Chiar în acea zi administraţia
le-a servit la masă iahnie de fasole cu carne de porc, ceea ce nu se mai întâmplase până
atunci.139
Şi la mina Baia Sprie, în anul 1951 în Vinerea Mare, deţinuţilor li s-a servit după ciorbă
cea mai bună mâncare cu friptură. Dar aceştia au preferat să postească.140
Părintele Dimitrie Bejan spune că miercurea şi vinerea prefera să dea mâncarea la alţii
care aveau nevoie. Fiind o fire postitoare, a trecut prin puşcărie fără să aibă sindromul
înfometării de care au suferit alţi deţinuţi. Atunci când a stat cu un învăţător care nu se sătura
niciodată, i-a dat acestuia jumătate din porţia lui.141
Viorica Stănuleţiu Călinescu îşi aminteşte de maica Nicodema de la Mănăstirea
Tismana. Era oricând gata să-şi dea porţia de mâncare ori cămaşa celor ce erau lipsite. Zilele
de post le ţinea în felul ei: mânca o înghiţitură din fiecare fel de mâncare şi atât. Considera că,
drept exerciţiu de înfrânare, e mult mai greu când ţi-e foame să mănânci o înghiţitură, decât să
nu mănânci nimic.142
Aspazia Oţel povesteşte despre un moment dramatic de la Mislea, când câteva deţinute
au fost anchetate pentru a se dovedi vinovăţia directoarei închisorii. Pentru aceste năpăstuite,
mai multe deţinute s-au rugat şi au ţinut post de trei zile numai cu porţia de pâine şi cu apă.143

Muncitorul însă se epuiza pe zi ce trecea. După câtva timp a devenit inconştient. Atunci doctorul i-a zis
ţăranului:
- Ce faci, domnule? în loc să mănânci dumneata şi porţia lui, că vezi bine că moare, dumneata ii dai şi
partea cea mai bună din porţia dumi tale?!...
- Da, domnule doctor, văd şi eu că moare, dar n-aş vrea să constate pe lumea cealaltă că aici nimeni nu
1-a iubit...
Şi s-a aşezat în genunchi la capul muribundului, rugându-se. Ceva s-a petrecut atunci in sufletul
doctorului A început să plângă în hohote. L-a rugat pe ţăran să-l înveţe Acatistul şi psalmii şi petreceau tot
timpul în rugăciune.”
137
Pr. Liviu Brânzaş, op.cit., p. 118
138
Nicolae Steinhardt, op.cit., p. 205
139
Virgil Maxim, op.cit, p. 195
140
Pr. Nicolae Grebenea, op.cit, p. 225
141
Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei, Hârlău-Iaşi, 2002 p. 91.
142
****, Lacrima prigoanei, Bucureşti, Editura Gama, 1997, p. 199.
143
Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către tine, Doamne..., Bucureşti, Ed. Bunavestire, 2000, p. 239.
59
 Într-o altă anchetă a fost crunt bătută de anchetatori. în urma acestei mutilări fizice,
Aspazia a trecut printr-o cădere sufletească. „Mi-am propus să ţin post negru până la amiază
timp de 40 de zile ca să fiu eliberată de ura şi revolta care clocoteau în sufletul meu. Mă
rugam mult în colţul camerei ferit de vizetă. Fetele îmi înţelegeau impasul, mă rugam cu
disperare ca să mă ajute. Gica F. m-a învăţat să cânt Îngerul a strigat după glasul bisericesc
ştiind că-mi place foarte mult. Nana m-a învăţat La râul Vavilonului considerând că mă va
ajuta să trec pragul acestei încercări.” 144
Ceea ce voi prezenta acum succint în faţa cititorilor, despre această viaţă petrecută în starea
de claustrare fizică, aş vrea să fie şi un semnal de alarmă pentru toţi cei care, ignorând problema
virtuţilor creştine, înfrânarea şi cumpătarea, pierd prilejul valorificării stării de claustrare. Îţi dai
seama imediat ce fel de om ai în faţă chiar după felul în care se comportă faţă de hrana ce i se
oferă în condiţiile închisorii. Prin două moduri se secătuieşte de energia fizică un organism:
înfometarea impusă de cineva, contra voinţei sale şi înfrânarea la care te supui conştient, pentru
câştigarea unei forme ideale de stăpânire şi control asupra plăcerilor şi funcţiilor biologice, pentru
spiritualizarea trupului.
Dacă flămânzirea impusă voinţei de factori externi nu este acceptată şi folosită conştient,
însuşindu-ţi-o ca pe o posibilitate unică, oferită de Dumnezeu, pentru a realiza stadii de înălţare şi
stăpânire a spiritului asupra materiei, toată existenţa ta va fi chinuită de gândul că vei muri, dacă
nu vei mânca sau dacă mâncarea nu satisface saţiu!. Devii robul dorinţei. Dumnezeul tău va fi
acest idol, care crezi că nu împlineşte numai nevoia biologică, ci chiar te salvează. Ca şi cum cei
sătui ar fi nemuritori.145
Sfântul Macarie cel Mare şi mulţi alţi sfinţi au fost hrăniţi de îngeri cu mană cerească, mâncare
îngerească. Renunţând la hrana pământească, nu mor, din contră, trăiesc; legea firească e anulată
de legea voii lui Dumnezeu, legea supranaturală a harului divin, prin care şi suntem îndreptăţiţi
să nu murim, ci ne mutăm din moarte la viaţă.
Majoritatea celor ce-au căzut spiritualiceşte în mâinile vrăjmaşului văzut, au căzut
mai întâi în mâinile celui nevăzut, datorită mutării atenţiei şi încrederii de la cele nevăzute
în cele văzute. Şi au pierdut încrederea că „La Dumnezeu toate sunt cu putinţă”, deci şi
saturarea pântecului. Aceasta omisese satan în calculul lui: că Iisus petrecuse cele 40 de
zile în post şi rugăciune. Prin puterea rugăciunii de a oferi trupul şi sufletul în mâna lui
Dumnezeu, omul Iisus a biruit ispita căderii în adorarea materiei. Rugăciunea te învaţă
să te obişnuieşti cu renunţarea, chiar şi la cele fireşti, încredinţându-te nelimitat voii lui

144
Ibidem, p. 240.
145
Virgil Maxim, op. cit., p. 234.
60
Dumnezeu. Nu vei putea birui ispitele grele şi încercările neprevăzute, dacă n-ai exersat
renunţarea la trebuinţele reclamate de existenţa biologică.
Acceptarea suferinţei a salvat din moarte viaţa dăruită de Dumnezeu, pe care diavolul o
ucisese prin schimbarea atenţiei de la ascultarea de Dumnezeu, la ascultarea
de sugestia sa, falsificând omului libertatea în Dumnezeu cu libertatea voii personale.
„El de la început a fost ucigaş şi nu poate sta în adevăr, pentru că este mincinos
şi tatăl minciunii". Pe cine a ucis diavolul, întrebăm noi? Pe protopărinţii noştri, Adam
şi Eva, pe care Dumnezeu îi făcuse vii, după „Chipul şi asemănarea Sa”.146
Totdeauna cei ce şi-au pus nădejdea în satisfacţii trupeşti au murit, iar cei care şi-au pus
nădejdea în Hristos, au supravieţuit, mărturisind şi astăzi, în faţa tuturor, cu viaţa lor această
minune. „Cei mai mulţi pe care i-am găsit în camera 5 bis, nu aveau altă preocupare decât
grija ce vor mânca şi dacă vor fi vreodată liberi. Obiectul adoraţiei era mâncarea. Erau surprinşi
că în grupul nostru acest subiect lipsea. Se uitau la noi când ne făceam rugăciunea şi mâncam
în linişte, fără să ne tulburăm că în gamela unuia e mai puţin decât în a altuia”. Uneori se
iscau discuţii cu privire la cantitatea şi calitatea mâncării care „s-au înrăutăţit de când au venit
ăştia de la Târgşor. Ar fi trebuit ca ăştia să mănânce doi dintr-o porţie, fiindcă ei sunt legionari
şi dacă mănâncă unul se satură toţi. Ne bucuram că gândeau aşa. Confirmau inconştient
solidaritatea spirituală şi materială dintre noi.” 147
Doream ca în Postul Sfintelor Paşti, care începuse, în vederea scoaterii acestor suflete
din întunericul spiritual, să facem ca învierea Domnului Iisus Hristos să strălucească şi peste
suferinţa aceasta moartă, lipsită de sens. Şi atunci am început cu fapta: „Ca oamenii văzând
faptele voastre cele bune, să creadă în Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan). S-a dat o bătălie
de apropiere de cei vechi, printre care unii erau foarte bătrâni. Li s-a reparat şi spălat lenjeria,
erau ajutaţi să coboare sau să urce pe prici, erau înlocuiţi la serviciile obligatorii administrative
ale camerei, scosul tinetei, a vasului de apă, li se vorbea cuviincios sau li se împrumuta o haină,
un ciorap să se încălzească. De la o vreme, apa era dată cu măsură, o cană pe zi, pentru fiecare
deţinut, mult sub limita trebuinţelor. Prin rânduială, zilnic, închinând lui Dumnezeu renunţarea noastră,
ofeream cana de apă celor ce aveau nevoie. Cu încetul, gândurile celor mai mulţi s-au schimbat
în mulţumire, admiraţie şi recunoştinţă, de care nu aveam nevoie, căci nu cu puterile noastre
făceam aceasta. Altora, atitudinea noastră le-a provocat şi mai mare aversiune, acuzându-ne de
fariseism. „Cei ce vor vrea să trăiască cucernic în Hristos, vor fi prigoniţi”, căci „Dacă pe
Stăpânul casei l-au numii Belzebut, cu atât mai mult pe casnicii Lui”.

146
Ibidem, p. 235.
147
Ibidem, p. 236.
61
 3.2.3. Întrajutorarea – o dovadă a trăirii în Hristos
Închisoarea îţi creează condiţii aparte. Celula devine chilie de rugăciune, hrana, prilej de asceză,
izolarea, lepădarea de bunurile şi bucuriile vieţii, prilej de trăire în sărăcie, curăţie şi feciorie. Necunoscutul,
prilej de încredinţare în purtarea de grijă şi în voia lui Dumnezeu. Ascultarea cere un superior (duhovnic)
căruia să i te supui şi Dumnezeu ne-a oferit şi acest dar prin prezenţa preoţilor. Făceam ascultare şi faţă
de programul impus de stăpânirea lumească, act de pedagogie divină, în care voia ta intră în chip
conştient în subordinea Voii Divine. Nu e aceasta condiţia monahului? Lepădarea de lume, luarea Crucii
şi acceptarea Voii lui Dumnezeu? După „cin" nu eşti monah. Poţi folosi însă această condiţie pentru
creşterea ta. duhovnicească, asumându-ţi suferinţa pentru greşelile proprii, aşa cum şi-a asumat-o
tâlharul de pe cruce.
În aceste condiţii fraţii în suferinţă se ajutau unii pe alţii aşa cum puteau, astfel că jertfa lor era
mult mai mare în faţa lui Dumnezeu.
S-au jertfit oamenii aceştia chiar acolo, în starea aceea de jertfire şi aceasta a întrecut
măsura suferinţei. Exista cîte un om bolnav în celulă, care agoniza, adică era pe ultimile clipe
în viaţa asta şi atunci luai două, trei, linguri din gamela ta şi îl întreţineai aşa pînă îl mai
puneai pe picioare. La rîndul lor erau oameni care nu mîncau cîte două, trei zile, erau sănătoşi
şi în putere şi dădeau din mâncarea lor, posteau ăştia zile întregi. Salvau viaţa altora,
astfel. De aceea vă spun că sînt foarte mulţi care au căpătat duhul şi chipul sfinţeniei în
închisoare.148
Jertfa era cu atât mai desăvârşită cu cât îngrijeau chiar şi pe cei care le făcuseră rău,
acum ajunşi în închisoare. „Am îngrijit pe generalul preşedinte al Completului militar de
judecată care m-a condamnat. După ce-i servise pe stăpâni, fusese şi el zvârlit în temniţă. Mi-
a fost dat mie să-i închid ochii.

Am luptat cu gândurile, am luptat cu trupul meu, am luptat cu lumea. La sfârşitul

acestei amarnice experienţe, numai Hristos rămâne viu, întreg şi veşnic în mine. Bucuria mea
e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui şi el m-a făcut om. Nu- L pot defini, dar el e totul în
toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu şi Om!”149

Gesturi simple, aparent banale, primeau acolo dimensiuni divine. Aflat la izolare, la
Gherla prin 1954, preotul Liviu Brânzaş primeşte într-o zi de la plantonul ce împărţea
mâncarea în celule, două polonice de mâncare (porţie dublă). Gardianul încearcă să se opună
gestului plantonului (deţinut de drept comun). Acesta îi replică: „Lăsaţi don' plutoner, că-i de
mult aici săracu!”

148
Adrian Alui Gheorge, Părintele Iustin Pârvu: o viaţă de mărturisitor, op. cit., p. 72.
149
Ioan Ianolide, op. cit., p. 18.

62
 Impresionat, Brânzaş se retrage într-un colţ al celulei şi începe să plângă. „O, tu,
binefăcător necunoscut, hoţ de meserie sau victimă a vreunei drame, nici nu ştii că astăzi,
prin gestul tău, ai reabilitat în sufletul meu speţa umană, pe care am văzut-o de atâţia ani
numai sub chipul fiarei, gata întotdeauna de a face doar răul. Ai restaurat încrederea mea în
oameni şi omenie.”150
Un alt exemplu este cel al lui Puiu Berianu anchetat la Securitatea din Oradea. Fiind
bătut, hăituit, înfometat are un semn de la Dumnezeu care îi arată că nu l-a părăsit. Primeşte
pe furiş de la un gardian o bucată de pâine câteva zile la rând. Berianu îl întreabă care-i este
numele, pentru a-1 pomeni la rugăciune, iar acesta îi răspunde: „Nu contează, dar te rog să nu
uiţi că am patru copii! Şi uşa se închide încet, lăsându-1 pe Puiu Berianu în beznă, cu faţa
inundată de lacrimi. Pentru o clipă s-a făcut lumină în catacombă. Parcă un fulger a căzut
dm cer.”151
Părintele Brânzaş aflat la Zarca, de Crăciun primeşte o nouă pedeapsă de 7 zile de
izolare într-o celulă cu beton pe jos, neîncălzită. După cinci zile, epuizat de frig şi de foame,
el primeşte un ajutor nesperat. Un gardian omenos, plutonierul Gheorghe Olteanu, îl ia din
celula friguroasă şi-l mută într-o celulă mai bună, cu podea de lemn pe jos. Surpriza a fost că,
în noua celulă, Brânzaş a găsit 4 bucăţi de turtoi puse acolo de plutonier.152
La mina Baia Sprie, părintele Grebenea a ridicat glasul la o adunare a deţinuţilor, cerând
conducerii îmbunătăţiri la locul de muncă şi la regimul de alimentaţie. Răspunsul a fost cel
cunoscut deja de deţinuţi: „Nu noi, Bucureştii hotărăsc regimul dumneavoastră.”
Părintele a fost pedepsit cu izolarea timp de 10 zile. Deţinuţii i-au sărit în ajutor
aducându-i pe furiş o pătură. Apoi, zilnic, i-au adus pâine şi cam 100 grame de zahăr. A fost
un ajutor de mare preţ pentru părinte.153
La Aiud, în anul 1959, părintele Grebenea primeşte o altă pedeapsă de 8 zile de izolare.
După pedeapsă, ce presupunea şi un regim de înfometare, fiecare coleg de celulă i-a oferit
porţia de pâine pe o zi. încercând să respingă, ei l-au ameninţat că dacă refuză gestul lor
aruncă pâinea la tinetă.154
Părintele Iustin Pârvu ajunsese la un moment dat în închisoarea din Aiud fără
îmbrăcăminte şi desculţ. Era iarnă şi frigul muşca din trupul dezbrăcat. Gardienii îi dau voie
să trimită acasă o carte poştală prin care să ceară încălţăminte. In câteva săptămâni părintele
primeşte o pereche de bocanci noi nouţi. însă în acele zile a sosit în celula părintelui şi un

150
Pr. Liviu Brânzaş, op.cit., p. 154.
151
Ibidem, p. 228.
152
Ibidem, p. 289.
153
Pr. Nicolae Grebenea, op.cit., p. 237
154
Ibidem, p. 306.
63
băiat ce târâia o pereche de bocanci care nu mai aveau tălpi. Bietul băiat abia mai mergea din
cauza rănilor de la picioare. Părintele ia bocancii lui noi şi-i dăruieşte băiatului: „Iată măi
frate, ţine această încălţăminte şi bucură-te de ea, că mie numi mai trebuieşte, eu sunt mai
vechi aici şi mă descurc... !”155
În toamna anului 1953 Grigore Caraza a primit o pedeapsă cu izolarea la carcera din
Zarea Aiudului. Era înfrigurat şi înfometat, ca toţi cei care treceau prin izolare. Dumnezeu îi
trimite un ajutor neaşteptat. Gardianul Alexa îi strecoară o gamelă plină de fasoale boabe,
ceea ce nu primea nici în condiţii obişnuite. Seara, acelaşi gardian cu suflet de creştin i-a dat
lui Grigore propria şubă cu care să se învelească. Se pare că Alexa ajuta mulţi deţinuţi,
întrucât peste patru ani a fost pârât de cineva şi prins cu scrisoarea unui deţinut adresată
familiei. Corespondenţa era interzisă şi Alexa ar fi expediat-o din afara închisorii. Pentru acest
fapt, gardianul Alexa a fost condamnat şi închis în aceeaşi închisoare.
Părintele Marcu se afla în infirmeria închisorii împreună cu Petre Ţuţea şi cu părintele
Ioan Negruţiu. Părintele Ioan ajuta un bolnav ce nu se putea mişca de loc, hrănindu-l zilnic,
într-una din zile bolnavul s-a scăpat pe el, eliminând o cantitate mare de urină (aproape o
găleată) ce a umplut toată podeaua camerei. Părintele Marcu a strâns totul de pe jos. Văzând
acest fapt Ţuţea a exclamat: „Mare examen a dat omul ăsta! Mare examen!”156
Toate aceste mărturii dau dovadă că aceşti oameni au înţeles cu adevărat că în ajutorarea
aproapelui fără limite stă mântuirea.

3.3. Sfintele slujbe – nelipsite binefaceri

3.3.1. Învierea Domnului
Sărbătoarea Învierii, momentul culminant al vieţii liturgice a tuturor credincioşilor
creştin ortodocşi, a fost trăită şi de cei întemniţaţi. Credincioşii practicanţi cunosc stările
deosebite pe care le simt după o perioadă de mortificare a trupului şi de pocăinţă din timpul
Postului Mare. Învierea Mântuitorului aduce pentru mulţi creştini practicanţi şi învierea
sufletelor lor. Vă daţi seama atunci, cum trăiau această sărbătoare întemniţaţii care mai aveau
o singură nădejde: credinţa că sufletele lor vor învia, aşa cum Hristos a înviat din morţi.
Chiar şi în condiţiile acelui întuneric Învierea Domnului lumina sufletele deţinuţilor
uneori săvârşindu-se minuni în acea zi sfântă.157

155
Grigore Caraza, Aiud însângerat, Ed. Conta, 2007, p. 357.
156
Monahul Filoteu, Mărturisirea unui creştin - Părintele Marcu de la Sihăstria, Petru Vodă, 2007, p. 58.
157
„Era o strângere sufletească aşa de mare, încât ai fi preferat să vină să te bată pe tine, numai să nu
mai auzi strigătele celuilalt. În dimineaţa aceea când gardianul a deschis uşa, eu mă rugasem toată noaptea lui
Dumnezeu. Poate am spus de sute de mii de ori „Hristos a înviat...” ca să intre adânc în mintea şi în inima mea
adevărul Învierii. Am stat cu faţa la uşă; atunci a intrat el i-am spus „Hristos a înviat!”, gardianul s-a uitat la
mine şi a răspuns „Adevărat a înviat!”.
64
 Traian Popescu ne descrie sărbătorirea Învierii în anul 1949 în închisoarea Piteşti.
Săptămâna Mare au trăit-o cu evlavie, linişte şi pace sufletească. „Şi iată noaptea de înviere.
Odată cu bătaia clopotelor care răzbea până la noi au început să apară lumânări aprinse în
stradă dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Acest decor care pentru noi luase proporţii
cosmice, avea însă şi semnificaţia mesajului spiritual al acelor care nu ne uitaseră şi care
acum doream să ştim că sunt împreună cu noi sufleteşte. Nu le-am putut răspunde decât cu un
Hristos a înviat! care a început discret, apoi s-a dezlănţuit din cele aproximativ 800 de
glasuri. Dacă cineva ar fi putut asista la acel moment, l-ar fi asemuit cu o imensă catedrală
în care sutele de lumânări din stradă împreună cu glasurile noastre marcau învierea
Domnului, cu moartea pre moarte călcând. Totul vibra: aerul, ferestrele, uşile dar mai ales
inimile noastre fără a ne imagina ce cataclism va veni peste ele nu după mult timp. Când s-a
aşternut liniştea ostaşul din post a spus Adevărat a înviat!”158
Părintele Dimitrie Bejan afirma despre Învierea de la Aiud: „Imaginaţi-vă cum făceam
noi Pastele! Când cânta toată puşcăria Hristos a înviat!, miliţienii ne suduiau, stăteau cu
parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria învierii.... Era
directorul care-i îndemna: Bateţi-i măi. Nu vedeţi că sunt creştini?”159
Sărbătorirea Învierii a avut un caracter aparte în minele de plumb. Acolo au fost detaşaţi
o parte din deţinuţii din închisori care erau apţi de muncă. Munca în mină avea avantajul unei
anumite libertăţi a deţinuţilor în abataje, pentru că nu aveau unde să fugă. De aceea cele mai
multe mărturii despre învierea în temniţe sunt relatate din această perioadă a anilor 1950-
1954.
Am găsit mai multe relatări despre Învierea anului 1951 petrecută de cei care s-au aflat
în schimbul de noapte la mina Baia Sprie. Părintele Iustin Pârvu, părintele Nicolae Grebenea,
aviator Vasile Boaru, dr. Florin Strejnicu sunt unii din cei care şi-au amintit acele momente.
Slujba s-a desfăşurat într-o grotă mai mare, ce părea o catedrală, la 560 metri sub pământ. A
fost pregătită o cruce mare din bârne. Au fost improvizate şi clopote din sfredele de diferite
dimensiuni, atârnate pe sfori. La bătaia lor s-au adunat deţinuţii de prin galeriile minei, de la
locurile de muncă.
Soborul de aproximativ 20 de preoţi şi diaconi, ortodocşi şi greco catolici, era compus
din pr. Vasile Antal, pr. Iustin Pârvu, diacon Teodor Bej, Nicolae Grebenea, pr. Sebastian

A fost pentru mine ca o lovitură în creştetul capului. Şi am înţeles atunci că nu el mi-a răspuns, că a fost
îngerul Domnului. Prin gura lui îngerul mi-a confirmat Învierea, pentru că aveam nevoie de această confirmare
şi pentru că Dumnezeu a vrut să-mi confirme prin gura vrăjmaşului meu adevărul acestei învieri. Celula mea s-a
umplut de lumină.” cf. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Suferinţa ca binecuvântare, Bucureşti, Editura
Cathisma, 2007, p. 34-35.
158
Traian Popescu, op.cit., pp. 65-66.
159
Pr. Dimitrie Bejan, op. cit., p. 88.
65
Popescu, pr. Lazarov, pr. Costache şi alţii. Numai preotul Antal avea, drept epitrahil, un
ştergar alb de casă. Ceilalţi erau în salopete. în locul lumânărilor, credincioşii deţinuţi au
folosit lămpile cu carbid, la chemarea preotului Antal: Veniţi de luaţi lumină!. Diaconul Bej
avea o memorie excepţională şi cu ajutorul lui s-a întocmit o slujbă aproape completă. Din
toate piepturile răsuna: Hristos a înviat! şi Adevărat a înviat!. Slujba era ascultată în
genunchi. La sfârşit toţi deţinuţii au primit anafura, pregătită dinainte.
„Cred că niciodată n-a răsunat mai bine Hristos a înviat!, cred că niciodată o liturghie
n-a fost mai bine primită de Dumnezeu”160, spune părintele Iustin Pârvu.
Virgil Maxim relatează: „La miezul nopţii ne-am sculat. Eram pregătiţi să primim în
sufletele noastre pe Mântuitorul lisus Hristos, înviat. Cel ce prin întrupare devenise om, iar
prin înviere în-dumnezeise pe om. O parte din copii, cărora le destăinuisem că am Sfânta
împărtăşanie, au primit câte o firimitură, cuminecându-se. Cei mai mulţi, nu s-au socotit
vrednici de primirea ei. O, dacă am fi totdeauna aşa de riguroşi cu noi înşine!
În linişte ne pregăteam ţinuta pentru a începe, cu evlavie şi teamă, dar şi cu îndrăzneală,
cântarea imnului Hristos o înviaţi De pe coridor, dinspre intrare, se auzeau zgomote înfundate,
lovituri, icneli şi vaiete, care creşteau în intensitate, apropiindu-se însoţite de zăngănitul
zăvoarelor. Era obiceiul în acei ani ca marile sărbători creştineşti sau comuniste să fie marcate
cu evenimente deosebite, care să rămână în conştiinţa celor întemniţaţi. Bătăile, schingiurile,
lanţurile, neagra şi chiar uciderile, erau gândite astfel ca să dea strălucire diavolească acestor
momente omagiale.
Am început să cântăm Hristos a înviat! din ce în ce mai tare, simţind nevoia să apărăm
vieţile noastre cu strigătul învierii. Câtva timp am crezut că mi s-a părut că am auzit bătăi şi
strigăte de durere. Apoi m-am convins că pe măsură ce noi cântam, ele scădeau în intensitate şi
se depărtau ca şi cum un vânt potrivnic făcea ca flăcările mistuitoare ale unui incendiu, să se
abată de la un obiectiv periclitat. Mai târziu am înţeles că Dumnezeu, printr-o hotărâre trimisă
de sus, oprise martiriul care trebuia să aibă loc în noaptea învierii Lui. Am rămas liniştiţi la
locurile noastre până dimineaţa. Toţi ceilalţi din cameră se uitau la noi cu ochi întrebători.”161
Momente în care deţinuţii au simţit cu adevărat că Hristos a înviat!

3.3.2. Botezul
În puşcării s-au savărşit şi Sfintele Taine. Binecuvântarea lui Dumnezeu a fost prezenţa
permanentă a preoţilor amestecaţi printre ceilalţi deţinuţi. Astfel, aceştia au avut posibilitatea
să-şi continue misiunea şi după gratii. Cei mai mulţi dintre aceşti preoţi au recunoscut că

160
Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate…, p. 84.
161
Virgil Maxim, op. cit., p. 243.
66
niciodată şi niciunde nu au avut trăiri mai intense ca în timpul săvârşirii Sfintelor Taine în
temniţe.
Şi în temniţă Dumnezeu a rânduit, deşi majoritatea deţinuţilor erau botezaţi, să existe
oameni aparţinând altor religii, care au primit botezul creştin ortodox.
Unul este cazul evreului convertit la creştinism, Nicolae Steinhardt. Preocupat de
găsirea adevărului, el a fost convins de mântuirea prin credinţă creştină şi a luat hotărârea de a
se boteza în închisoare. Mărturisirea părintelui Steinhardt făcută unui coleg de suferinţă şi
frate creştin este plină de învăţăminte teologice: „Gavriluţă, am simţit ceva în mine, erau
nişte mişcări, până în cap şi din cap înapoi în picioare; nici într-o religie n-am găsit ce spune
Hristos. Dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi, cele rostite în Vechiul Testament, deci
răzbunarea, moartea, nu le-am iubit dar când am văzut iertarea, dragostea şi tot ce
propovăduieşte Hristos am spus că aici e locul meu.”162
Taina botezului s-a săvârşit în data de 15 martie 1960, în celula numărul 18 a închisorii
Jilava. Părintele Mina Dobzeu acceptă să-i fie îndrumător spiritual şi preot slujitor la botez.
Părintele Steinhardt era deja familiarizat cu multe aspecte privind cultul creştin ortodox, el
frecventând în libertate diferite biserici ortodoxe din Bucureşti. Timp de o săptămână, zi de zi
în celulă, are loc catehizarea. Botezul s-a desfăşurat în condiţii de celulă, cu pericolul de a fi
prinşi de gardieni. Naş de botez a fost ales avocatul Emanuel Vidraşcu, cunoscător de latină şi
greacă, condamnat pentru redactarea ordinului de zi emis de generalul Ion Antonescu Vă
ordon, treceţi Prutul!.
Iată descrierea părintelui privind săvârşirea tainei Botezului:
„La repezeală - dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia
desluşită- părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi
toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul
şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.”163
Urmează retragerea de pe patul de sus, unde se săvârşise botezul pentru a nu fi
observaţi, şi rostirea mărturisirii de credinţă ortodoxă: Crezul. La ieşirea din închisoare
trebuia să se prezinte la un preot numit de părintele Mina pentru a face şi mirungerea (ceea ce
a şi făcut), deşi botezul era valabil, având în vedere condiţiile.
Este minunată mărturia părintelui privind starea harică de după botez, stare împărtăşită
de toţi cei care primesc botezul la maturitate. „Va să zică este adevărat: este adevărat că
botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă

162
Constantin Hrehor, Muntele mărturisitor, Ed. Timpul, Iaşi, 2002, p. 244.
163
Nicolae Steinhardt, op.cit., pp. 84-85.
67
împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de
minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. In gură, în
vene, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe
oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Un
simţământ de siguranţă absolută ... Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta
prospeţime şi înnoire?”164
În lucrările de memorii privind închisorile comuniste mai găsim o relatare privind un
botez ortodox. Ioan Ianolide povesteşte despre botezul făcut de către el evreului Wurmbrand.
Deşi botezat luteran, se pare că Wurmbrand a rămas profund impresionat de viaţa
duhovnicească din spitalul Tg. Ocna şi mai ales de trăirea lui Valeriu Gafencu. După moartea
acestuia (18 feb. 1952) Wurmbrand i-a cerut lui Ianolide să-1 boteze ortodox cu numele
sfântului închisorilor: Valeriu. Prudent, Ianolide 1-a amânat din februarie până în vară pentru
a cugeta mai bine la acest pas. „El însă dorea cu ardoare viaţa în Hristos cel Adevărat. Dorea
să se mântuiască, fiindcă văzuse aievea cum poate intra un om în împărăţia veşnică. In urma
stăruinţelor lui i-am îndeplinit dorinţa... Atâta vreme cât am fost împreună, el creştea în
adevăr, iubire şi smerenie.”165
Dureros este faptul că aceştia s-au despărţit în toamna lui 1952, iar Wurmbrand a fost
eliberat în 1955, frecventând tot luteranii. Rearestat în anul 1958 va fi eliberat odată cu
ceilalţi, în anul 1964. Acesta nu se va mai recunoaşte ortodox şi va deveni pastor luteran.
Au existat şi cazuri de botezuri ale copiilor născuţi în temniţe de deţinutele ridicate de
la casele lor chiar pe timpul sarcinii. Botezul copiilor a fost stabilit mai târziu de Sfinţii Părinţi
ai Bisericii. El a părut ca o necesitate firească din momentul în care comunitatea a devenit
predominant creştină. Copiii trebuiau botezaţi de mici pentru ca Duhul Sfânt să vieze şi să
lucreze în ei de la începutul vieţii pământene.
Botezul unui copil născut în temniţă ne este prezentat de Aspazia Oţel. După ce a născut
la închisoarea spital Văcăreşti, deţinuta Olimpia P. a revenit la Mislea. Aici deţinutele au
înconjurat cu dragoste mama şi fetiţa nou născută. La un moment dat fetiţa nu mai mânca cum
trebuie şi scădea în greutate. Speriate, deţinutele au luat hotărârea să o boteze. în taină, într-un
colţ mai retras al celulei, taina botezului a fost săvârşită de o maică greco-catolică soeur
Marghita. Naşă i-a fost Aspazia. Ea a ţinut-o în braţe, a rostit Crezul, s-a lepădat de trei ori de
satana şi s-a unit de trei ori cu Hristos, aşa cum se face la orice botez. Fetiţa Zoe a fost astfel
botezată în închisoare.166

164
Nicolae Steinhardt, op.cit., p. 86.
165
Ioan lanolide, op.cit., p. 191.
166
Aspazia Oţel Petrescu, op.cit., p. 203.
68
 3.3.3. Spovedania
Spovedania sau mărturisirea este tot o Sfântă Taină a Bisericii Ortodoxe. Prin
spovedanie credinciosul îşi dovedeşte pocăinţa şi recunoaşterea păcatelor în faţa lui
Dumnezeu, fiind pregătit să primească, prin milă dumnezeiască, iertarea păcatelor mărturisite.
În temniţe, ca şi celelalte forme de manifestare creştină, spovedania era aspru pedepsită.
Preoţii au făcut această Sfântă Taină pe furiş şi cu riscuri mari. Mulţi au plătit cu izolare şi
bătăi îndrăzneala de a uşura sufletele împovărate ale deţinuţilor.
În temniţe spovedania era o necesitate, era eliberatoare, deţinuţii au simţit efectul
curăţitor al lacrimilor. Pentru creştini lacrima are semnificaţia purificării sufleteşti şi întîlnirea
omului cu Duhul Sfînt. Dar pot să mai fie lacrimi şi din durerile pocăinţei tale, expresie a
păcatului, taina pocăinţei, mărturisirea. Pot să mai fie lacrimi, în sfîrşit, în viaţa noastră
firească, cînd ne e dor de mama, ne e dor de tata, de copii, de soţie şi aşa mai departe. Dar din
toate lacrimile, cea mai importantă este lacrima despătimirii şi a întîlnirii omului cu
Dumnezeu.167
Părintele Nicolae Grebenea ne dezvăluie necesitatea sufletului uman de a se descărca de
povara păcatelor. Deşi nu era încă preot, dar cu viaţă duhovnicească ferventă (era absolvent
de Teologie şi a fost hirotonit după eliberare), colonelul Ortinski i se destăinuie. Acesta îi
mărturiseşte păcatele făcute în profesia sa de cadru militar. Părintele Grebenea îl povăţuieşte
şi-1 linişteşte sufleteşte. „Mi-a mulţumit. Apoi ne întâlneam zilnic şi discutam într-o discretă
retragere, cele ce mi se păreau potrivite pentru mersul lui înainte spre câştigarea liniştii şi a
păcii lăuntrice. Fireşte, a trebuit să înveţe şi câteva rugăciuni pe care să le spună zilnic de
două ori. Mergea bine şi, treptat îşi câştiga liniştea.”168
Momente dramatice ale sufletului uman ne relatează şi Ioan Ianolide. Acesta ne descrie
cazul unui tânăr de 22 de ani, M., un tânăr frumos, inteligent, cutezător şi plin de elan,
descendent al unei familii de intelectuali. A intrat în „tură” la Piteşti ca „mare bandit” şi
„reacţionar”. La primul şoc a încercat chiar să se opună violent, dar a fost anihilat imediat.
Timp de trei luni, zi şi noapte, a fost supus unor torturi înfiorătoare până a cedat.
După ce s-a terfelit în delaţiuni, divulgări, şi autodemascări, a devenit unul dintre
bătăuşi. Lovea cu sete, fără milă, cu forţă nebunească. Privirea îi era îngrozitoare, halucinantă,
satanică. Înjura şi scotea din gura lui cele mai groaznice blasfemii.
La douăzeci şi doi de ani s-a îmbolnăvit de T.B.C. şi a fost dus la Târgu-Ocna. Aici, M.
a asistat la sfârşitul multor oameni care au murit frumos. A auzit de asemenea discuţii de un
înalt nivel spiritual, iar în interiorul lui s-a produs o schimbare. Astfel că şi-a deschi sufletul în

167
Adrian Alui Gheorge, Părintele Iustin Pârvu: o viaţă de mărturisitor…, p. 55.
168
Pr. Nicolae Grebenea, op.cit., pp. 247-248.
69
faţa celui care îl îngrijea în ultimele zile ale vieţii sale: „Dacă vă este cu putinţă iertaţi-mă!
Rog pe toată lume să mă ierte! Am ucis! Sunt un criminal! Am săvârşit cele mai
înspăimântătoare ticăloşii. Nu ştiu dacă pot fi iertat. Rugaţi-vă pentru mine…! Nu puteţi
înţelege cât vă sunt de recunoscător celor de aici. Nu sunt vrednic de dragostea ce îmi
purtaţi. Îmi e groază de faptele mele. Eram nebun. Nu puteam să mă mai controlez. N-am
dorit să fac ce am făcut, deşi am făcut-o cu luciditate, cu răutate dar…nu eram eu. Sunt
îngrozit că am ucis, că am putut fi atât de ticălos! Acum ştiu că mor. Ce vor zice ai mei
despre mine? Ce las în urmă? Cu ce plec…? poate cineva să mă ierte?…”169
Ianolide ne spune că nu a mai văzut pe cineva murind în condiţii atât de cutremurătoare.
Tot Ianolide ne descrie modul în care se spovedea Valeriu Gafencu. După moartea lui,
duhovnicul, un preot obişnuit le-a povestit celorlalţi:
„Sunt impresionat! Spovedania lui era o cercetare amănunţită a adâncurilor sufleteşti,
o fină deosebire a duhurilor şi o dovadă a statornicirii lui în cea mai aleasă vieţuire creştină.
Deşi nu păcate avea de mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele, totuşi se smerea pe sine
cu asprime, îmi zicea: Doresc să nu am nici o clipă de îndoială, în aşa fel încât să nu vină
satana şi să-mi ia sufletul chiar atunci. ... Hristos era viu în el.”170
Au fost multe situaţii în care nu erau preoţi în celulă. Atunci spovedania se făcea prin
metode de comunicare improvizate. Semnalele Morse au fost învăţate şi folosite pentru
comunicarea între deţinuţii aflaţi în celule diferite. Bătaia în perete, bătăile în ţeava de la
calorifer, acolo unde existau calorifere, sau tuşirea în ritmul morse au fost folosite ca
înlocuitor al comunicării prin vorbirea articulată între oameni.
Ioan Ianolide ne povesteşte cum s-a spovedit în ajunul de Crăciun al anului 1949, la
Piteşti. Preotul dintr-o celulă vecină a rostit rugăciunile pentru Sfânta Spovedanie, inclusiv
dezlegările. Având în vedere condiţiile limită din temniţă, dezlegările şi iertarea păcatelor
erau valabile fără a se mai da un canon pentru păcatele săvârşite. Era mai importantă
eliberarea sufletelor de apăsarea păcatelor decât continuarea vieţuirii în stare de păcătoşenie.
La un semnal dat de preot, prin ţeava de la calorifer, fiecare se interioriza şi îşi mărturisea
păcatele în faţa lui Dumnezeu.171
Iată cum credincioşii ortodocşi s-au adaptat la condiţiile de detenţie şi au păstrat şi
tradiţia bisericească de a folosi harul preotului de săvârşire a tainei spovedaniei.

169
Ioan Ianolide, op. cit., p. 131.
170
Ibidem, p. 142.
171
Ibidem, p. 263.
70
 3.3.4. Sfânta Împărtăşanie
Sfânta Împărtăşanie se poate obţine numai prin săvârşirea unei alte taine a Bisericii,
Sfânta Liturghie, ce are ca moment culminant tocmai transformarea Cinstitelor Daruri (a
pâinii şi a vinului) în Trupul şi Sângele Domnului: Împărtăşania. Unii deţinuţi au avut
ascunse, în căptuşeala hainelor, părticele mici, uscate, din Sfânta împărtăşanie pe care le
foloseau la mare nevoie.
În condiţii grele s-a putut săvârşi şi această slujire tainică. Dumnezeu a rânduit ca
preoţii prezenţi în închisori să găsească soluţii pentru a oficia Sfânta Liturghie.
Părintele Iustin Pârvu ne descrie modul de săvârşire a unei astfel de Liturghii. Se aflau
la infirmierie la Gherla opt bolnavi într-o cameră. Unul dintre ei era muribund. Părintele 1-a
spovedit. A doua noapte, împreună cu alţi doi preoţi, a săvârşit Sfânta Liturghie. Părintele
Iustin alături de preotul Antal din Topliţa şi de un protopop din Gălăuţaş au oficiat slujba pe
trupul muribundului. „N-am săvârşit o liturghie, o rugăciune mai fierbinte, în toate
veşmintele, cu toate regulile liturgice, cum am săvârşit-o, pe acest trup.”
După oficierea slujbei s-au împărtăşit toţi. Cel pe trupul căruia au săvârşit Sfânta
Liturghie a murit peste două ore. Încă trei bolnavi împărtăşiţi atunci au murit într-o
săptămână.172
Aflat în mină la Baia Sprie, tot părintele Iustin afirmă că unii dintre caralii, dar erau rari
ăştia, îţi aduceau şi vinul de slujbă şi pâinea de prescură.173
Părintele Zosim Oancea povesteşte cum săvârşea Sfânta Liturghie. „Ca prin minune,
am găsit asupra mea, cusută într-un colţ de haină, o farâmitură de Sfântă împărtăşanie. Am
cusut-o în colţul unei batiste şi aveam, în felul acesta, Sfântul Antimis, socotind că acea
fărâmă de cuminecătură înlocuieşte Sfintele Moaşte, care se cos în pânzătură, ca să devină
antimis.”174
Astfel, ca slujbă rostită, săvârşea zilnic Sfânta Liturghie. Când era nevoie de Sfântă
împărtăşanie, procura vin de la farmacia penitenciarului şi punea pe antimis alături de pâinea
din porţia zilnică. Sfinţirea o făcea noaptea cu antimisul şi elementele pe propriul piept, stând
pe spate şi acoperit cu pătura.
Preotul Liviu Brânzaş îşi aminteşte cum la Zarca din Aiud părintele Ioan Iovan avea un
program propriu. în fiecare dimineaţă, după programul comun de celulă, într-un colţ ce nu
putea fi zărit prin vizetă, părintele Ioan săvârşea Sfânta Liturghie. Se ruga pentru călugăriţele

172
Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate…, p. 94.
173
Ieromonahul Teognost, op.cit., p. 125.
174
Părintele Zosim Oancea, op.cit., pp; 183-184.
71
pe care le păstorise la Mănăstirea Vladimireşti, risipite de regimul comunist, pentru cei aflaţi
în suferinţă din temniţe. Era o favoare providenţială când stăteau în celulă cu un preot.175
Aşa se săvârşea Sfânta Liturghie, însă Sfânta Împărtăşanie se mai procura uneori de la
noii veniţi care o aveau asupra lor.
Renumitul duhovnic de la Petru Vodă ne spune: „Oricând aveam ocazia, puneam
câteva firimituri de pâine în cusături. Aşa, dacă reuşeai să ascunzi 20 sau 25 de grame de
pâine în cusături, era suficient să prepari Sfânta împărtăşanie pentru 100 de oameni.”176
Părintele Steinhardt povesteşte cum s-a împărtăşit la Gherla, de Pastele din anul 1961.
Marinică P. avea păstrate într-un colţ de batistă, câteva fărâme de împărtăşanie, primite de la
părintele Ioan Iovan cu vreo trei ani în urmă. Marinică ştia la perfecţie toate rugăciunile de
împărtăşanie. Au hotărât ca trei dintre ei să se cuminece de Paşti, în lipsa unui preot.
Au ajunat şi s-au rugat sâmbătă şi duminică dimineaţa, apoi: „Duminică la prânz ne
urcăm la etajul al patrulea unde e patul lui Sile. Marinică recită pe îndelete întregul şirag al
rugăciunilor. Apoi spunem fiecare: Cred Doamne şi mărturisesc...şi Luaţi mâncaţi... De pe
podul palmei, cu grijă spălată, înghiţim fiecare câte o firimitură de grijanie; firimiturile sunt
necrezut de mici, aproape invizibile. Marinică rosteşte rugăciunile de mulţumire.”177
Virgil Maxim ne descrie noaptea învierii la Jilava, în anul 1951. Deţinuţii trăiau sub
teroarea anchetelor, a bătăilor şi a unei continue tensiuni nervoase. Toată Săptămâna Mare şi-
au impus un program de tăcere, meditaţie, şi rugăciune. In noaptea învierii, s-au trezit la
miezul nopţii. „O parte dintre copii, cărora le destăinuisem că am Sfânta împărtăşanie, au
primit câte o firimitură, cuminecându-se. Cei mai mulţi, nu s-au socotit vrednici de primirea
ei. O, dacă am fi totdeauna aşa de riguroşi cu noi înşine!”178
Dacă unii neagă sfinţenia, alţii îi exagerează caracterul. Sfinţenia este reală, vie,
naturală, accesibilă. Putinţa sfinţeniei este un dat al condiţiei umane. Sfinţenia nu este o
exagerare, ci dimpotrivă este starea de echilibru şi armonie care aduce o viaţă plină de
bucurie. Sfinţii sunt oameni adevăraţi, şi nimic din ceea ce e omenesc nu le lipseşte, doar că în
ei binele a învins răul. Adesea trăim lângă sfinţi şi nu îi recunoaştem.

175
Pr. Liviu Brânzaş, op.cit., pp. 279-280.
176
Ieromonahul Teognost, op.cit., pp. 97-99.
177
Nicolae Steinhardt, op.cit., p. 205.
178
Virgil Maxim, op.cit., p. 58.
72
 CAPITOLUL 4
SFÂNTUL ÎNCHISORILOR

„Iubiţi! Iubiţi! Iubiţi!”

(Valeriu Gafencu)

Închisoarea a şlefuit caractere, suferinţa a reorientat sufletele spre Dumnezeu. Mulţi au

descoperit sensul existenţei, chiar mai mult, mulţi au devenit sfinţi.
Părintele Steinhardt notează în jurnalul său: „Câţi oameni admirabili în jurul meu! Şi
sfinţi, o mulţime de sfinţi.”179
Pastorul Richard Wurmbrand a mărturisit, în predicile şi scrierile lui de după eliberare,
că la penitenciarul de la Tg. Ocna el a văzut sfinţi.180
Dintre deţinuţi s-au evidenţiat câteva figuri deosebite. Aceştia au dobândit în timpul
detenţiei o mare râvnă la rugăciune, o bunătate deosebită manifestată faţă de cei din jur şi o
trăire duhovnicească ce i-a făcut pe cei din jur să-i numească sfinţi din timpul vieţii. Curăţia
lor trupească, erau tineri când au intrat în temniţă, alăturată curăţiei sufleteşti a fost baza. Pe
acesta ei au construit, treaptă cu treaptă, desăvârşirea sufletului.
Ioan Ianolide notează: „Toate acestea şi multe alte asemenea au îmbogăţit sufletele şi
minţile oamenilor de acolo. Se profila un tip de om complet, deplin, armonios, cu o viziune
integrală despre Dumnezeu, om şi lume. Acolo nu se făceau confuzii între valori, nici între
planuri existenţiale, nici între duhuri. Acolo nu se împărţeau oamenii în partide politice, nici
în clase sociale, nici chiar în naţionalităţi. Acolo valoarea supremă era omul sfânt, viaţa
sfântă, duhul sfinţit. Valorile se ierarhizau singure, ca de altfel şi oamenii, care în temniţă
fiind, nu mai aveau mijloace de a-şi ascunde defectele.”181

179
Nicolae Steinhardt, op.cit., p. 276.
180
Ioana Iancovescu, op.cit., p. 31.
181
Ioan Ianolide, op.cit., p. 281.
73
 Deşi comuniştii au încercat să îngenuncheze o generaţie de oameni mari, cu adevărat
mari, a reuşit de fapt să facă o generaţie de martiri, de oameni sfinţi.
În acest capitol voi prezenta chipul duhovnicesc unui om care s-a manifestat ca un sfânt
în condiţiile închisorii, recunoscut ca atare de toţi cei din jurul său.

4.1. Valeriu Gafencu

Valeriu Gafencu (1921 -1952) s-a născut la Sângerei - Bălţi, în Basarabia. Tatăl său,
deputat în Sfatul Ţării şi mare luptător pentru unirea Basarabiei cu România, şi-a educat fiul
în duhul credinţei şi al dragostei de neam. În 1940, când Basarabia este ocupată de Armata
Roşie, Valeriu trece Prutul şi se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi. În scurtă vreme devine
şeful Frăţiilor de Cruce din oraş, străduindu-se din toate puterile să formeze elevilor o
conştiinţă creştină şi naţională.
În 1941 este arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru „uneltire
împotriva ordinii de stat”. În închisoare Valeriu îşi alege „partea cea bună”, dedicându-se cu
totul vieţii isihaste de rugăciune şi trezvie. Dragostea lui permanentă de aproapele şi grija de a
nu-i răni conştiinţa, arderea de tot pentru Hristos, smerenia şi înţelepciunea lui duhovnicească
îl vor face iubit de toţi deţinuţii, care-1 vor numi, fără reţineri, „sfântul închisorilor”.
Valeriu stă la Aiud şi Galda până în 1948. Este dus apoi pentru o scurtă perioadă de
timp la Piteşti unde îmbolnăvindu-se de plămâni, este trimis la penitenciarul - sanatoriu
Târgu-Ocna, unde după trei ani de suferinţă se mută la Domnul, pe 18 februarie 1952.182
După cum am văzut este arestat la 21 de ani. Deţinuţii spun că era curat ca o floare.
În închisoare a studiat până în anul 1948 când comuniştii au preluat puterea. Înainte de
1948 erau admise cărţile şi deţinuţii aveau acces la biserica din închisoarea Aiud.
Printre cărţile pe care le-a citit au fost Patericul, Mântuirea Păcătoşilor Vieţile Sfinţilor,
Urmarea lui Hristos. A studiat lucrările Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie
Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Şirul, Ioan Damaschin şi toate cursurile care se predau
la Facultatea de Teologie.
În anul 1948, când a început interzicerea Bibliei şi a cărţilor în închisoare, Valeriu a
reuşit să ascundă o Biblie pe care a desfăcut-o în fascicule. Aceste fascicule au circulat mai
uşor prin celule. Multe capitole au fost memorate de deţinuţi şi aşa au putut transmite mai
departe Cuvântul lui Dumnezeu noilor sosiţi ce aveau nevoie.
Condiţiile din închisoare şi mai ales o perioadă de izolare de la Zarca Aiudului au fost
folosite de Gafencu pentru a aplica ceea ce studiase despre etapele despătimirii, înlocuirea lor
cu virtuţi şi treptele rugăciunii.
182
***, Martiri ai temniţelor româneşti..., p. 34.
74
 Deosebită este o scrisoare trimisă din temniţă în anul 1943 mamei şi surorilor sale. El
descrie procesul interior prin care a trecut şi lupta pentru a înţelege de ce a fost închis.
Lacrimile şi recunoaşterea stării de păcat a omului sunt necesare pentru adevărata pocăinţă.
Fiind un tânăr curat, Valeriu a ajuns să înţeleagă şi să aplice cuvintele Mântuitorului din
Predica de pe munte (Mat. cap. 5,6,7). Astfel el considera păcate inclusiv pe cele săvârşite cu
vorba şi cu gândul. Mărturisind aceste păcate nefăptuite preotului, el recunoştea că s-a
despovărat de ele, însă lupta cu săvârşirea lor va continua până la moarte.183
„Să ştiţi însă de la mine: nici un om nu e curat, decât Unul Singur Hristos - Dumnezeu.
Şi cine fuge de realitatea propriului suflet e un mincinos. Căutaţi de vă apropiaţi sincer de
Hristos şi lăsaţi lumea, cu păcatele ei, în pace. Veţi fi fericite şi veţi fi mult iubite de orice
suflet curat. Iubiţi! Iubiţi! Iubiti!”184 Acestea erau îndemnurile către mama şi surorile lui.
La acest nivel duhovnicesc ajunsese Valeriu Gafencu la 22 de ani.
Iată descrierea făcută de părintele Grebenea ce 1-a cunoscut încă de la arestarea din
1942: „Smerit, cu preocupări spirituale deosebite. Lecturi alese, prietenii cei mai buni, voia
să rămână pe o linie de onoare şi a rămas tot timpul. Oriunde era ceva deosebit şi frumos de
făcut era prezent... Citea numai Biblia şi cărţi religioase. Era foarte inteligent şi prindea
repede sensul just al textelor sfinte.”185 Pe atunci era un tânăr frumos, bine făcut, cu fruntea
lată şi cu ochii albaştri.
În februarie 1949, Traian Popescu îl întâlneşte pe Gafencu la Piteşti. Iată cum era
descris la 28 de ani, după 7 ani de temniţă grea şi trăire duhovnicească:
„Înalt, puţin adus de spate (povara anilor petrecuţi în închisoare îşi pusese amprenta),
purta pe cap o căciulită croşetată, care semăna cu o armură medievală, teşită, ce-i acoperea
fruntea. Figură ascetică, de mucenic bizantin, dar având o faţă luminoasă.... Părea coborât
dintr-o pictură medievală, pentru a răspândi în jur tihna. Cu o vastă instruire teologică şi
filozofică, raporta totul, cel mai mic eveniment sau comportament la învăţătura creştină din:
Biblie, Vieţile Sfinţilor, Pateric, Filocalii.”186
Valeriu Gafencu dovedea deja semne ale sfinţeniei prin pacea pe care o imprima chiar şi
celui mai rău gardian. Valeriu era singurul deţinut ce putea discuta liniştit cu temutul gardian
Georgescu şi nu a fost bătut niciodată la Piteşti. De la el, Traian Popescu a învăţat Psalmul 50
şi Rugăciunea inimii: „Am văzut la acest om cum, pe măsură ce puterile fizice îl părăseau, se
diminuau, cele spirituale deveneau tot mai puternice. Devenise un schelet, care abia se mai

183
Vasilică Militaru, op. cit., p. 239.
184
Ieromonahul Teognost, op.cit., pp. 181-190.
185
Pr. Nicolae Grebenea, op.cit, pp. 188-189.
186
Traian Popescu, op. cit., p. 90.
75
ridica din pat, dar care nu înceta să ne tălmăcească din tâlcurile evanghelice, se eteriza pur
şi simplu, sleindu-se în acelaşi timp fizic.”187
Când L-a aflat pe Domnul, Valeriu a lepădat totul şi I s-a dăruit complet şi definitiv. A
urmat lupta cea mare: războiul cu patimile, paza gurii şi a tuturor simţurilor, stăpânirea
formelor exterioare de manifestare, curăţirea gândurilor şi a celor mai fine mişcări lăuntrice,
aşa încât Duhul Sfânt a pătruns treptat trupul, sufletul, mintea şi toată viaţa lui.
În mijlocul tulburatei vieţi a temniţei, Valeriu era stânca neclintită şi pură a credinţei.
Omul său lăuntric se desăvârşise. Impetuozitatea îi era blândă, dăruirea lui părea că cerşeşte,
înălţimile sufleteşti îi erau pline de smerenie. Era nevinovat ca un copil şi umil ca un păcătos.
Deşi ascultat de toţi, era smerit ascultător, deşi slujit în boală, părea că el slujeşte, deşi epuizat
de chinuri, puteri tainice îl făceau tare. Rugăciunea lui era însăşi viaţa lui, sufletul lui era plin
de har, mintea lui era încărcată de daruri şi lumini cereşti. Eul său era mort întru Iisus şi Iisus
era viu în Valeriu. 188
„Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii. Fizic, părea un arhanghel, purtând
când spada de foc a cuvântului dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic.
Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor.
Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-
ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era
zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări.
Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam
rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de
o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era
asupra lui un dar dumnezeiesc care-1 situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere.”189
Mărturiseşte Ioan Ianolide.
Un episod care dovedeşte înălţimea duhovnicească a lui Valeriu s-a petrecut la Galda.
„Era în iulie 1946. Începusem a doua sapă la vie. Vişan Nicolae şi Paul Vilescu erau doi
dintre camarazii simpatizaţi de noi toţi pentru buna dispoziţie pe care o creau totdeauna
acolo unde se aflau. Se mai tachinau, fără ca glumele lor să degenereze în cuvinte vulgare
sau dure. Apartenenţa regională le favoriza suficient material pentru dispute hazlii. Vişan era
oltean, Vilescu prahovean.
Într-o zi, săgeţile lor s-au înveninat. Glumele au degenerat de la înţepături fine, fără
adresă directă, la ironii şi zeflemisiri cu adresă la persoană şi până la urmă cu insulte

187
Ibidem, p. 93.
188
Ioan Ianolide, op. cit., p. 221.
189
Monahul Moise, op. cit., p. 99.
76
directe. Diavolul ce altă treabă are? Să strice liniştea şi prieteniile dintre oameni. Fiecare îl
acuza pe celălalt de lipsă de bun simţ, inconştienţă şi alte acuze jignitoare. Discuţia se purta
totuşi pe un ton redus.
Valeriu Gafencu era în urma lor, pe un rând alăturat şi auzise toată disputa dintre cei
doi. Când au ajuns la capătul parcelei, Valeriu şi-a lăsat sapa, a ieşit în fata celor doi
camarazi şi îngenunchind, cu emoţie în glas i-a implorat: « Vă rog să mă iertaţi că am auzit
cuvintele, frumoase ca din psalmi pe care vi le-aţi spus unul altuia». Cu lacrimi pe obraji, i-a
sărutat pe fiecare în parte şi s-a întors la lucru. Cei doi s-au prăbuşit unul în braţele celuilalt.
Cu glasuri sugrumate şi-au cerut iertare de la noi toţi. ”190
Acestea erau lucrările Duhului făcute prin Valeriu în comunitatea aceea, viaţă sfântă de
iubire între mădularele trupului mistic al lui Hristos.
La sfârşitul lui decembrie 1949 Valeriu a avut o cădere de vreo trei săptămâni. Toţi se
aşteptau să moară. Chiar şi el se împăcase cu ideea că este momentul să plece spre viaţa
veşnică. O adevărată minune a fost revenirea lui, după o noapte de letargie. Iată cuvintele
rostite după întoarcerea din moarte: „Domnul nu m-a vrut, nu sunt încă vrednic de Împărăţia
Lui.”
A fost luat a doua zi şi dus la Văcăreşti şi apoi la penitenciarul spital Târgu Ocna. Aici,
în camera 4 spital, a stat Valeriu Gafencu. Ajunsese la maturitate duhovnicească. Iată cum îl
caracterizează cel mai bun prieten al lui, Ioan Ianolide: „Era senin, echilibrat, puternic în
cuvânt, controlat în faptă, statornic în rugăciune, intransigent în atitudine, plin de dragoste,
răspândind o tainică atracţie” — şi toate acestea din patul în care zăcea ţintuit de o boală
grea şi îndelungată.
Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aş spune la
nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. Valeriu era deasupra înţelegerii. Simpla lui
prezenţă, simpla lui apariţie, aducea linişte sufletească, pacea inimii şi pacea minţii şi năştea
în suflet devotamentul pentru el. 191
Valeriu Gafencu a fost, la Târgu-Ocna, sufletul unei comunităţi creştine deosebite, care
este un exemplu pentru noi în condiţiile în care noi ducem o viaţă creştină individualistă.

Din păcate astăzi, cel mai adesea, nu mai există comuniune nici în parohii, poate nici
chiar în mănăstiri. Trăim viaţa la modul individual: eu şi Hristos. Suntem singuri în familiile

190
Ibidem, p. 101.
191
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Ei toţi erau pentru noi sfinţi, în volumul Din temniţe spre
sinaxare, despre mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat de Danion Vasile şi Grupul Areopag, Galaţi,
Editura Egumeniţa, 2008, p. 17.
77
noastre, suntem singuri chiar şi în biserică, nu ne cunoaştem între noi. Or, el a reuşit să creeze
acolo o comunitate de mare dragoste creştină, în condiţiile acelea de suferinţă. 192

Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau duşmani, dusă până la
sacrificiul de sine. Faţă de duşmani şi faţă de cei care l-au chinuit şi continuau să o facă, avea
o înţelegere care raţional nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pământească
de a face binele, încât parcă venea din altă lume.
În ambianţa aceasta, s-a format la Târgu-Ocna mai mult decât o comunitate: o adevărată
familie duhovnicească. S-au realizat aici legături mai puternice decât legăturile de sânge.
Acestei familii i-a dat viaţă Valeriu Gafencu.
Setea de cultură şi mai ales setea după Hristos a caracterizat viaţa deţinuţilor de aici. În
penitenciar a fost introdus un Nou Testament, care a circulat în foi volante. S-au învăţat texte
sfinte pe de rost. Erau tineri care ştiau pe dinafară aproape tot Noul Testament. Nu mai
vorbesc de rugăciuni, acatiste, paraclise. Plăcuţa de săpun, în diferite tehnici, a fost tabula
cerata care a suplinit, cu mare eficacitate, hârtia modernă.
La Târgu-Ocna s-a practicat rugăciunea inimii. Valeriu Gafencu şi Ion Ianolide au dus
experienţa duhovnicească a Aiudului, iar cei arestaţi după '48, pe cea isihastă a Rugului aprins
de la mănăstirea Antim, unde îi cunoscuseră pe marii duhovnici, părinţii Benedict, Sofian,
Daniil, etc. Cu binecuvântarea preoţilor, s-a chemat şi aici, zi şi noapte, numele de putere al
Domnului nostru Iisus Hristos. Şi s-au petrecut lucruri de taină, adevărate experienţe mistice.
Valeriu Gafencu făcea, zi de zi ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să
trăiască în Duhul, potrivit învăţăturii creştine. Sporirea îi era armonioasă, tinzând să realizeze
omul cel nou.
Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era
plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenita
lucrare lăuntrică, iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare.
Hristos îi devenise prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată.193
Devenise un simbol şi un exemplu de viaţă, nu prin intenţie, ci prin trăire. Purtător fiind
de Hristos, era smerit, evlavios, lucid, mereu mulţumit, întotdeauna slăvind pe Domnul său. în
Valeriu se simţea unirea vieţii cu veşnicia, unirea minţii cu inima, unirea trupului cu sufletul,
unirea lui Dumnezeu cu omul, unirea omului cu natura, unirea tuturor oamenilor în Hristos,
pacea, armonia şi unitatea lumii.

192
Părintele Moise de la Oaşa Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori, în volumul Din temniţe
spre sinaxare, despre mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat de Danion Vasile şi Grupul Areopag,
Galaţi, Editura Egumeniţa, 2008, p. 52.
193
Ioan Ianolide, op. cit., p. 47-48.
78
 Deşi adânc interiorizat, el comunica vioi, inteligent, înţelept cu oamenii. Era dăruit cu o
putere tainică de a atrage, de a impresiona, de a lumina atât pe prieteni, cât şi pe duşmani. Cu-
vântul îi era plin de autoritate, de putere, de autenticitate. Valeriu cucerea, polariza, dinamiza,
uimea, strălucea.
Să nu vă pară însă prea straniu, prea celest, prea sus, căci Valeriu era un suflet cald şi
modest, care învăluia în iubirea sa pe toţi. Necruţător cu sine, avea multă înţelegere pentru
lume, cu toate rătăcirile ei. Vedea cu luciditate decăderea oamenilor, era trist şi se ruga
fierbinte pentru ei, făcându-şi un ţel suprem şi jertfelnic din izbăvirea lor.
El singur mărturisea, spre sfârşitul vieţii: „Privesc cu dragoste pe toţi oamenii, deşi pe
unii îi laud şi pe alţii îi plâng, cutremurân-du-mă de soarta lor. Iert cu toată libertatea
sufletească pe cei ce mi-au făcut mie personal rău. De fapt, cei ce m-au lovit, mai tare m -au
împins în braţeleDomnului şi le mulţumesc. mă rog pentru prieteni, pentru creştini şi pentru
mântuirea din ceasul al unsprezecelea a duşmanilor.”194
Valeriu personifica luptătorul creştin care se află în acelaşi timp şi pe muntele suferinţei
(lepădarea de patimi, stadiul curăţirii) şi în pădurea cu fiare sălbatice (lupta cu duhurile,
stadiul iluminativ) şi în mlaştina deznădejdii (despicând-o cu arma Crucii, purtată conştient,
subiectiv şi acceptată „nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu”, stadiul unitiv, desăvârşirea).
Prezenţa lui dădea încredere oricărui suflet, conştientizându-i dorinţa de înălţare
duhovnicească spre desăvârşire. Cuvintele lui erau purtătoare de duh. Gesturile lui erau
binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele lui arareori sau târziu sesizate şi descoperite erau daruri
integrale ale fiinţei lui.
Valeriu nu dăruia, se dăruia. Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele
Mântuitorului: „Dacă îţi dă cineva o palmă pe obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng”,
„Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa”, „Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă pe jos,
mergi cu el două”, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” şi „Nu este mai mare dragoste decât să-şi
pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, la Valeriu era aşa de firească, încât dacă n-ar fi făcut-
o în ascuns, tainic, pe mulţi i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar.
Spovedania lui Valeriu era o cercetare amănunţită a adâncurilor sufleteşti, o fină
deosebire a duhurilor şi o dovadă a statornicirii lui în cea mai aleasă vieţuire creştină. Deşi nu
păcate avea de mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele, totuşi se smerea pe sine cu
asprime. Zicea: „Doresc să nu am nici o clipă de îndoială, în aşa fel încât să nu vină satana
şi să-mi ia sufletul chiar atunci”. Cu toate că suferea mult, era plin de bucurie tainică.
Rugăciunea lui era un suspin necurmat, o dorire nestinsă, o neîncetată unire cu Hristos.

194
Ibidem, p. 222.
79
Niciodată nu ar fi acceptat nici cea mai mică ştirbire a Adevărului. Judecata lui era dreaptă şi
sinceră. Hristos era viu în el.195
Avea însă o puritate şi o curăţie sufletească ce îl făceau foarte deschis spre lucrarea
spirituală. Ştia că boala e gravă şi că nu are şanse să scape dar nu era trist, nu era
înspăimântat, ci aştepta cu seninătate şi cu încredere, lăsându-se în voia lui Dumnezeu.
Ultimii ani de viaţă ai lui Valeriu au fost plini de durere: temniţă, foame, frig, prigoană,
umilinţă, teroare, izolare, boală, prăbuşirea unor credincioşi şi naşterea altora, un sfârşit care a
venit lent, conştient, chinuitor. Suferinţa sa trupească a fost imensă, dar a dominat-o prin
puterea dată lui de Sus şi a ajuns la biruinţa din urmă. Strălucirea sfinţilor este reală şi de ea a
fost învrednicit Valeriu la sfârşitul vieţii. Deşi murea mereu, el învia necontenit în duh.
Moartea murise în Valeriu.196
Suferea de caverne la plămâni, avea pleurezie şi făcea pneumotorax, avea dese
hemoptizii (scuipa sânge) şi-şi pierduse pofta de mâncare. În plus simţea dureri reumatice în
tot corpul, avea dureri abdominale din cauza unei apendicite şi, în fine, suferea de inimă.
În ultimii doi ani nu s-a mai putut aşeza întins pe pat nici ziua şi nici noaptea, ci şedea
rezemat de marginea patului, iar capul îi cădea în piept.197
Din cauza lungului şir de luni petrecute în pat, fără mişcare, şi din cauza slăbiciunii şi
insuficienţei circulaţiei sângelui, i-au apărut pe corp escare (răni deschise) mari ce nu puteau
fi vindecate cu nici un chip, cuprinzându-i o mare parte a spatelui, coapselor şi gambelor.
Aceste escare erau bandajate de colegii de celulă medicinişti şi se smulgeau de pe răni, la
înlocuire, provocând dureri cumplite. Valeriu nu scotea nici un sunet şi nu schiţa nici un gest.
Avea o mare stăpânire de sine. Singurul semn al grelei suferinţe erau broboanele de
transpiraţie apărute pe frunte.198
La el somnul se contopea cu starea de veghe şi rugăciunea era continuă. Când spasme şi
dureri mari îl congestionau, se crispa o vreme, dar chemând tainic numele lui Hristos depăşea
suferinţa şi renăştea cu un zâmbet proaspăt, viu, strălucitor, venit din altă lume.
Deosebit este că atunci când ridica mâna din degetele lui se răspândeau lumini. Aceste
lumini erau sesizate de toată lumea, dar în moduri diferite, în funcţie de ochiul lăuntric al
fiecăruia.
Lepădarea de sine se vede şi din întâmplarea următoare. La o percheziţie a gardianului,
lui Valeriu i s-a confiscat pernuţa pe care se rezema. Un alt gardian, mai omenos, i-a returnat-
o iar el s-a gândit că trebuie să o dăruiască altui coleg de suferinţă anchilozat. Acesta a dăruit-

195
Monahul Moise, op. cit., pp. 144-145.
196
Ioan Ianolide, op. cit., p. 222.
197
Ibidem, p. 134.
198
Ieromonahul Teognost, op.cit., p. 176.
80
o altuia şi tot aşa, până când pernuţa a ajuns să fie dăruită lui Valeriu de cineva care nu ştia de
unde pornise milostenia.
Dumnezeu l-a dăruit cu harul cuvântului. Spre sfârşitul vieţii, medicii şi prietenii i-au
recomandat să nu mai vorbească, pentru a nu se epuiza. Dar el le-a spus: „Nu-mi luaţi această
bucurie, căci pentru a-L mărturisi pe Hristos trăiesc; şi de trăiesc, prin mila Lui trăiesc şi
fără a-mi exprima dragostea ce vi-o port, n-ar mai avea rost să trăiesc... Vă mulţumesc
pentru grijă, dar vă rog să înţelegeţi că nu pot să fac altfel.”199
Martor al celor întâmplate, studentul R. a afirmat: „Lui Valeriu îi datorez adevărata
mea încreştinare. El mi-a descoperit nu numai adâncimea propriului meu suflet, ci şi
orientarea în viaţă şi în lume.”200
Aurelian Gută, coleg la camera 4 spital, mărturisea: „Timpul care s-a scurs mi-a întărit
convingerea că nu mai întâlnisem până atunci o personalitate creştină atât de puternic
dezvoltată pe arnbele sensuri ale verticalei: înălţime şi totodată profunzime.”201
Înainte de a fi operat de apendicită cronică, politrucul închisorii a vrut să-1 şantajeze
pentru a colabora cu regimul. Valeriu l-a refuzat categoric. După operaţie are loc o nouă
tentativă de racolare, respinsă demn: „Nu sunt judecătorul altora, ci sunt mărturisitorul lui
Dumnezeu.”
Asemenea martirilor din primele veacuri, Valeriu îi înfrunta cu mult curaj pe ofiţerii
politici ce-i cereau lepădarea:
„- Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu mine? Nu pricepi că nu vrem să facem din voi
eroi? Vom face din voi delatori, iar din nevestele şi surorile voastre prostituate! Valeriu era
adânc îndurerat şi a răspuns:
- Păcatele lumii acesteia trebuie ispăşite. Noi ispăşim aici multe păcate, Cu toţii însă
suntem în mâinile lui Dumnezeu.
- Eşti un bandit mistic! Aici vei muri! Să nu crezi c-o să scapi cu viaţă! Aşa cum eşti, va
trebui să primeşti reeducarea!”202
Este deosebită şi abordarea problemei încreştinării evreilor în viziunea lui Valeriu aşa
cum reiese dintr-o discuţie cu pastorul luteran, de origine evreu, Richard Wurmbrand: „Cred
că pocăinţa evreilor este o problemă duhovnicească şi nu rasială.... Ar trebui mai multă
strădanie creştină pentru întoarcerea evreilor!” 203

199
Ioan Ianolide, op.cit., p. 137.
200
Ibidem, p. 139.
201
Ieromonahul Teognost, op.cit., p. 175
202
Ioan Ianolide, op.cit., p. 145.
203
Ibidem, p. 302.
81
 Valeriu a preferat să-l salveze pe pastorul Wurmbrand cu streptomicina dăruită lui, care
i-ar fi putut salva viaţa. Wurmbrand a supravieţuit temniţei. Valeriu a murit. Aşa a înţeles el
iubirea aproapelui!
Măsurile la care ajunsese acest om erau deosebite. Astfel Valeriu i-a povestit prietenului
Ianolide cum într-o noapte, în timpul rugăciunii, sufletul lui a părăsit corpul fizic. Smerit,
Valeriu a refuzat să facă o călătorie a sufletului pentru a-şi vedea familia. I-a fost teamă să nu
ispitească diavolul prin acest gest al său.
Exemplar este şi testamentul lui Valeriu Gafencu, rostit înainte de a pleca la cele
veşnice: „În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns
aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-E slăviţi şi să-I slujiţi. Sunt fericit să mor pentru
Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce
grea şi o misiune sfântă. In măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă
voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci
Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar
să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea
este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de
ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce
va fi înlocuit!” 204
Părintele Voicescu afirmă că: „Valeriu Gafencu şi-a luat la revedere pur şi simplu, cum
îşi iau la revedere părinţii din pustie de la ucenicii lor - cu zâmbetul pe buze.”205
La întrebarea : „De ce credeţi că Valeriu Gafencu este sfânt?”, părintele Moise de la
Mănăstirea Oaşa a răspuns: „Avea darul înainte-vederii, şi-a cunoscut ziua morţii, precum
sfinţii, şi au fost câteva minuni întâmplate în preajma lui…Gafencu a văzut-o pe Maica
Domnului, şi a lăsat un mesaj foarte interesant privind sensul suferinţei din închisoarea de la
Târgu-Ocna; apoi o altă minune, faptul că a suportat, precum sfinţii, prin harul lui
Dumnezeu, o operaţie de apendicită fără să fie anesteziat – adică anestezia nu a prins, şi nu
şi-au dat seama decât după operaţie, în momentul în care el i-a spus medicului că l-a operat
pe viu. Şi-a cunoscut cu două săptămâni înainte ziua morţii, a trecut la Domul pe 18
februarie 1952. în 2 februarie, la Întâmpinarea Domnului, a chemat pe unul dintre cei
apropiaţi şi i-a spus că pe data de 18 o să plece din lumea aceasta, spunându-i de asemenea
ce să facă pentru pregătire. Pe urmă alţii care vin şi povestesc diferite întâmplări din viaţă…
dar dincolo de întâmplările astea, nu astea mi se par aşa de interesante, ci unanimitatea –

204
Ibidem, pp. 189-190.
205
Ioana Iancovescu, op.cit., pp. 123-124.
82
asta mi se pare mie deosebit! – unanimitatea celor care l-au cunoscut în a-i declara
sfinţenia.”206
Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare
suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient
răspunsul pe care l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut. A fost un sfânt. Este un sfânt.
Concluzionăm şi noi că din mărturiile pe care le avem Valeriu Gafencu este sfânt, şi
dorim ca în viitorul apropiat să fie cinstit de creştinii ortodocşi cum se cuvine alături de
ceilalţi martiri care şi-au dat viaţa pentru credinţă şi neam în închisorile comuniste.

206
Părintele Moise de la Oaşa Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori, în volumul Din temniţe
spre sinaxare, despre mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat de Danion Vasile şi Grupul Areopag,
Galaţi, Editura Egumeniţa, 2008, p. 51.
83
 CONCLUZII

Se vehiculează peste tot în mass-media că ne aflăm în criză. O criză datorată formelor

de manifestare arhaice a credinţei, pentru că Dumnezeu nu mai este „la modă”, credinţa este
pentru cei slabi, oamenii secolului al XXI – lea trebuie să trecă mai departe de credinţa
arhaică practicată până secolele trecute, pentru că nu cunoşteau zeul tehnologiei. Omul trebuie
să progreseze, era şi lozinca comuniştilor şi Dumnezeu le stătea în cale. Ei nu ştiau însă că
orice lucru fără Dumnezeu este de fapt o involuţie şi că doar Dumnezeu dă valoare unui lucru
făcut de om.
Criza nu e a lui Dumnezeu, nici a credinţei, ci a libertăţii conştiinţei oamenilor. Oamenii
ultimelor secole au desacralizat lumea, au pustiit suflete, au exacerbat senzualitatea, s-au lăsat
pradă orgoliului materialismului şi ateismului. În acelaşi timp şi forţele satanice sunt mai
ascuţite şi mai bine organizate în secolul al XX – lea decât în primul veac creştin. Modul în
care pier sfinţii ucişi de fiară în secolul al XX – lea este cu mult mai draconic, mai pervers,
mai total, mai bine studiat, mai cumplit decât felul în care au fost ucişi martirii primelor
veacuri ale catacombelor. Milioane de creştini de azi nu sunt la nivelul spiritual al
catacombelor, dar în acest secol sfinţenia şi martiriul sunt mai mari ca oricând prin intensitate
şi forme de manifestare.
Am vrut ca lucrarea de faţă să fie un îndemn la luptă, la lupta pentru curăţire
sufletească, la o redescoperire a adevăratelor valori spirituale, a demnităţii şi a dragostei
neţărmurite pentru semeni, aşa cum au avut-o cei închişi.
Sfinţii închisorilor ne-au învăţat să fim demni, să fim curajoşi şi, când duşmanul lui
Hristos vorbeşte, să vorbim şi noi. Să nu ne fie frică. Pentru că secretul prigonitorilor este
tocmai trezirea fricii în sufletele celor prigoniţi. Pe când, dacă robilor lui Hristos nu le este

84
teamă de moarte, nu le este teamă de mucenicie, biruie, chiar dacă aparent sunt îngenunchiaţi
– viaţa lor pământească sfârşindu-se în urma torturilor.
După cum în lume Hristos a semănat Învierea pe calea suferinţei, tot asfel, pentru a trezi
pe oameni la libertate şi la adevăr, jertfa eroilor a fost singura cale. Jertfa lor este un semnal
de alarmă pentru trezirea conştiinţelor noastre adormite.
În paginile acestei lucrări am încercat să redau o frântură din gândul şi idealurile pentru
care au luptat cei închişi. Idealul care îi anima şi care îi făcea să stea neclintiţi în faţa
prigonitorilor era libertatea, libertatea sub toate aspectele ei. Doar ea le garanta întâlnirea cu
Dumnezeu în veşnicie şi ei au împlinit acest ideal chiar plătind cu propriul sânge.
Căile de dobândire a libertăţii erau greu de găsit însă fiecare le-a căutat şi nu s-a dat
bătut până ce nu a dobândit ceea ce căuta. Revolta sufletească faţă de cei care i-au prigonit era
normală din punctul nostru de vedere, dar ei, sfinţii au dobândit un alt punct de vedere şi din
acel punct nu puteau fi liberi până ce nu iertau şi au iertat. Părintele Calciu ne mărturiseşte:
„În perioada de după revoluţie am încetat să mai pomenim nume, am înţeles atunci, era o
chestiune mistică, era un război sacru. Era o luptă între bine şi rău, o luptă între Dumnezeu
şi diavol. Acestă luptă se dădea pe un câmp de bătălie care era inima noastră. Inima
fiecăruia era aceea care decidea în noi biruinţa lui Dumnezeu sau biruinţa satanei. Şi acesta
ne făcea responsabili. Şi ştiam că în această luptă noi biruim prin bunătate, noi biruim prin
înţelegerea mistică a războiului acesta şi prin lăsarea în mâna lui Dumnezeu a oricărei
decizii. Până atunci am fost încrâncenat, până atunci aveam în mine un sentiment de ură, deşi
era oarecum disimulat. Nu conştient, ci inconştient disimulam acest sentiment. În clipa în
care am luat decizia să nu mai pomenesc numele persoanelor m-am simţit cu adevărat
liber.”207
Libertatea a putut fi câştigată în comunism doar aşa, prin jertfă, în faţa aparatului de
opresiune care nega omului cel mai fundamental drept, dreptul la libertate, singurii care şi l-au
păstrat au fost aceşti mucenici care în suferinţa aceea erau fericiţi. „Sunt fericit, căci dacă-mi
este îngrădită libertatea fizică prin legile omeneşti, în schimb mi s-a dăruit libertatea
sufletească prin taina iubirii şi această libertate sufletească este bunul cel mai de preţ pe care
l-aş fi putut câştiga în lumea asta plină de deşertăciuni. Numai în măsura în care slujim lui
Dumnezeu slujim la salvarea neamului, la reînnoirea lui sufletească.”208
Am vorbit despre demnitate păstrată prin suferinţă îndelungată. A fost pus la cale cel
mai mare atentat la demnitatea omului cunoscut vreodată: „reeducarea”. Reeducarea a
încercat să ia omului tot ce-l defineşte ca om conştiinţa, demnitatea şi libertatea şi aproape că

207
Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, op. cit., p. 27.
208
Monahul Moise, op. cit., p. 292.
85
a reuşit, însă Dumnezeu nu a îngăduit ca fiinţa Sa să fie distrusă. Prin jertfa celor care au
trecut prin reeducare poporul nostru şi-a ispăşit păcatele.
Asumarea suferinţei ca ispăşire pentru păcatele personale şi cele ale poporului, a făcut
ca cei ce au văzut astfel lucrurile să poată rezista în iadul acelor torturi. Căderea a existat, ca
ceva normal, omenesc, o slăbiciune a firii însă prin iertare şi răbdare unii s-au vindecat. Chiar
şi Valeriu Gafencu mărturisea lui Ianolide că „parcă este totuşi prea mult”, fără a-L învinui
însă pe Dumnezeu, mulţi au rezistat totuşi căci cu Dumnezeu se desăvârşeşte. Dumnezeu este
realitatea imediată pentru cei ce trăiesc viaţa în duh.
Pentru noi oamenii secolului al XXI – lea, care nu mai avem acea disponibilitate spre
jertfă, poate părea imposibil din punct de vedere uman suportarea unor astfel de suplicii.
Aceasta o spunem însă pentru că nu mai simţim harul lui Dumnezeu care le poate pe toate.
Ori sfinţii închisorilor aveau alături de ei harul lui Dumnezeu care îi întărea şi aşa au mers
până la capăt. „Dumnezeu lucra cu harul Lui în sufletul fiecăruia dintre noi pentru ca
suferinţa pe care o suportam să ni se facă prilej de curăţire şi altarul neamului să primească
în jertfele de ispăşire, numai jertfe fără cusur.”209
Au trecut cu mintea întreagă şi cu sufletul nepătat pentru simplul fapt că nu au lăsat
credinţa practică, au practicat credinţa chiar şi în închisoare, credinţa pentru care erau bătuţi,
înfometaţi, înjuraţi. Credinţa i-a ţinut în viaţă, prin rugăciune, au vorbit tot timpul cu
Dumnezeu şi primeau întărire. Au practicat chiar şi postul în condiţiile în care înfometarea era
o armă feroce. Şi-au eliberat sufletul prin spovedanie şi au urmat neabătuţi calea lui
Dumnezeu. Au reuşit chiar să se împărtăşească, să ia merindea întăritoare.
Prin toate acestea au mers pe calea cea strâmtă, cu adevărat strâmtă. Roadele nu au
încetat să apară, astfel că unii au devenit sfinţi în urma vieţii pline de suferinţă, dar trăită în
sfinţenie. Am exemplificat acest lucru prin viaţa lui Valeriu Gafencu care a fost un far al lui
Dumnezeu pentru cei închişi. Cei care au fost închişi alături de el mărturisesc că a fost un
ghid spre împărăţia lui Dumnezeu, un învăţător desăvârşit care i-a desăvârşit şi pe ei.
Aceştia sunt modele, sunt modelele secolului nostru, Dumnezeu nu a părăsit pe oameni,
dovadă sunt martirii închisorilor comuniste. De aceea nouă ne revine sarcina să le păstrăm vie
amintirea şi să le călcăm pe urme, să-i cinstim aşa cum se cuvine sfinţindu-ne viaţa căci prin
aceasta dovedim că jertfa lor nu a fost în zadar.

209
Virgil Maxim, op. cit., p. 91.
86
 Pomenirea eroilor martiri ale căror inimi sunt vii şi lucrează pentru dreptatea lui
Dumnezeu, este o lucrare pentru pământul pe care stăm. Atunci şi inimile vii ale eroilor
martiri se vor putea odihni în pace pentru jertfa lor, mai luminoasă decât libertatea noastră. 210

210
Diac. Ion Caraza, Inimile vii ale eroilor martiri, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 10-12,
1991, p. 61.
87
 BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea Prea Fericitului Părinte Teoctist
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.

Cărţi de specialitate

1. ***, Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, raport
final, Bucureşti, 2006.
2. ***, Din temniţe spre sinaxare, despre mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat
de Danion Vasile şi Grupul Areopag, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2008.
3. ***, Lacrima prigoanei, Editura Gama, 1997.
4. ***, Martiri ai temniţelor româneşti, ediţie îngrijită de Matei Marin, Bucureşti, Editura
Bonifaciu, 2008.
5. ***, Martiri pentru Hristos din Romania, in perioada regimului comunist, Editura
Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2007.
6. ***, Preot Constantin Sărbu, un mare mărturisitor creştin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti,
2000.
7. Alui Gheorge, Adrian, Părintele Iustin Pârvu: o viaţă de mărturisitor, Piatra Neamţ,
Editura Conta, 2009.
8. Alui Gheorghe, Adrian, Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Ed.
Credinţa Strămoşească, 2006.
9. Andreica, Gheorghe, Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste, Bucureşti,
2000.
88
10. Pr. Bejan, Dimitrie, Bucuriile suferinţei, Hârlău-Iaşi, 2002.
11. Boldur-Lăţescu, Gheorghe, Genocidul comunist în România, vol. I, Bucureşti, Editura
Albatros, 1992.
12. Bordeianu, Dumitru, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed. Scara, Bucureşti, 2000.
13. Pr. Brânzaş, Liviu, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucureşti, 2001.
14. Pr. Calciu-Dumitreasa, Gheorge, Războiul întru cuvânt, cuvinte către tineri şi alte
mărturii, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Ed. Nemira, 2001.
15. Caraza, Grigore, Aiud însângerat, Ed. Conta, 2007.
16. Cesereanu, Ruxandra, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura
închisorilor şi lagărele comuniste, Iaşi, Ed. Polirom, 2005.
17. Constante, Lena, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc.
1957-1961, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993.
18. Constantinescu, Gabriel, Şah la rege-declinul monarhiei române în secolul XX, Ed.
Christiana, Bucureşti, 2007.
19. Danion, Vasile, Despre curajul mărturisitorilor, în volumul Din temniţe spre sinaxare,
despre mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat de Danion Vasile şi Grupul Areopag,
Galaţi, Editura Egumeniţa, 2008.
20. Eliade, Mircea, Jurnal, Volumul I, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
21. Monahul Filoteu, Mărturisirea unui creştin - Părintele Marcu de la Sihăstria, Petru
Vodă, 2007.
22. Pr. Grebenea, Nicolae, Amintiri din întuneric, Ed. Scara, 2000.
23. Goma, Paul, Culoarea curcubeului '77 (Cutremurul oamenilor), Bucureşti, Editura
Humanitas, 1990.
24. Hrehor, Constantin, Muntele mărturisitor, Ed. Timpul, Iaşi, 2002.
25. Iancovescu, Ioana, Părintele Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Ed. Bizantină, Bucureşti,
2002.
26. Ianolide, Ioan, Întoarcerea la Hristos, document pentru o lume nouă, Bucureşti, Editura
Christiana, 2006.
27. Ieruca, Virgil, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990.
28. Ioanid, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, Bucureşti, Editura Albatros, vol. I,
1991.
29. Lupu, Corvin, România în contextul relaţiilor internaţionale actuale, Ed.Techno Media,
Sibiu, 2006.
30. Marino, Adrian, Autobiografie: Ani de închisoare, „Memoria”, nr. 2, 1990.
31. Maxim, Virgil, Imn pentru crucea purtată, Ed. Gordian, Timişoara, 1997.
89
32. Mărgineanu, Nicolae, Amfiteatre şi închisori, Cluj, Editura Dacia, 1991.
33. Militaru, Vasilică, Biserica din temniţă mărturisire şi jertfă creştină în închisorile
comuniste, România 1948-1964, Bacău, Editura Vicovia, 2008.
34. Pr. Oancea, Zosim, Închisorile unui preot ortodox, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003.
35. Ockrent, Christine, Contele de Marenches, Consilier de taina al puterii. Ed. Huniamtas,
Bucureşti, 1992.
36. Oţel Petrescu, Aspazia, Strigat-am către tine, Doamne..., Ed. Bunavestire, Bucureşti,
2000.
37. Pandrea, Petre, Reeducarea de la Aiud, ediţie îngrijită de Nadia Marcu Pandrea,
Bucureşti, Editura Vremea, 2000.
38. Părintele Calciu Dumitreasa, Gheorghe, Suferinţa ca binecuvântare, Bucureşti, Editura
Cathisma, 2007.
39. Petrişor, Marcel, Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii. Memorii II, Iaşi, Editura
Timpul, 1994.
40. Popescu, Traian, Experimentul Piteşti, Ed. Criterion, Bucureşti, 1995.
41. Puric, Dan, Despre omul frumos, Bucureşti, 2009.
42. Rădulescu Zoner, Şerban, Instaurarea totalitarismului in România, Ed. Cavallioti,
Bucureşti, 1995.
43. Rădulescu, Mihai, Rugul Aprins, Ed. Ramida, Bucureşti, 1993.
44. Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2001.
45. Ieromonahul Teognost, Părintele Iustin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos,
vol. I, Ed. Credinţa Strămoşească, 2006.
46. Valery-Grossu, Nicole, Binecuvântată fii, închisoare..., Editura Duh şi adevăr,
Bucureşti, 1998.
47. Wurmbrand, Richard, Cu Dumnezeu în subterană, traducere de Marilena Alexandrescu-
Munteanu şi Maria Chilian, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1994.

Reviste şi studii de specialitate

1. Bardaş, Ioan, Mărturiile Aiudului, în „Vestitorul Ortodoxiei”, an VIII, nr. 164, 15-30
septembrie 1994.
2. Bălaşa, Dumitru, Sfânta Liturghie în celulă, în Vestitorul Ortodoxiei, an X, nr. 195, 1-
15 ianuarie 1997.
3. Boghiu, Sofian, Rugul Aprins şi temniţa, în “Vestitorul Ortodoxiei”, an VIII, nr. 157, 1-
15 iunie 1996.
90
4. Diac. Ion Caraza, Inimile vii ale eroilor martiri, în revista „Biserica Ortodoxă Română”,
nr. 10-12, 1991.
5. Drăgulin, Gheorghe, Victimele puşcăriilor comuniste şi ale revoluţiei în atenţia
aghiografului contemporan, în “Biserica Ortodoxă Română”, an CIX, nr. 7-9, 1991.
6. Drăgulin, Gheorghe, Vieţi şi biserici întemniţate, în “Biserica Ortodoxă Română”, an
CX, nr. 1-3, 1992.
7. Hurjui, Nicolae, Ortodocşi români victime ale închisorilor comuniste, în “Biserica
Ortodoxă Română”, an CIX, nr. 10-12, 1991.
8. Ion Ioanid, Interviu, în „România literară”, nr. 25, 1999.
9. Scorţea, Bogdan, Mărturii. Pătimirea Bisericii în închisorile comuniste, în “Vestitorul
Ortodoxiei”, an VIII, nr. 151, 1996.
10. Voicescu, Constantin, Viaţa religioasă în închisoarea Târgul Ocna, în “Vestitorul
Ortodoxiei”, an VIII, nr. 154, 1996.

91