Suport Curs - Prof. Bolocan Carmen - Cultura Romaneasca (1)

Prof.univ.dr.
Carmen-Maria BOLOCAN
SUPORT CURS MASTER
Cultura românească promotoare a credinţei creştine

Suport curs Master – Cultura românească...
CUPRINS
Prefaţă................................................................................................................................. 4
I. Dimensiuni spirituale ale poporului nostru în viziunea Părintelui Dumitru Stăniloae 5
II. Rugul aprins al Maicii Domnului, mişcare de reînnoire spirituală şi literară 14
II.1. Rugul Aprins – fundamente biblice şi perspectivă istorică ................................................... 14
II.2. Rugul Aprins – mişcare spirituală a culturii româneşti .......................................................... 15
II.3. Membrii Rugului Aprins ................................................................................................................. 16
II.4. Părintele Daniil Tudor – catalizatorul şi organizatorului Rugului Aprins ........................ 18
III. Valeriu Gafencu sau „Sfântul închisorilor” .............................................. 22
III.1. Viaţa înainte de arestare (în Basarabia, ca student la Iaşi) şi arestarea în timpul iui
Antonescu (toamna anului 1941) ............................................................................................... 22
III.2. Viaţa la Aiud ..................................................................................................................................... 23
III.3. Deportarea la colonia de muncă de la Galda şi viaţa în închisoarea de la Piteşti ......... 24
III.4. Trimiterea la Târgu Ocna şi adormirea întru Domnul .......................................................... 26
III.5. Opera poetică a lui Valeriu Gafencu.......................................................................................... 30
IV. Radu Gyr sau poetul închisorilor .................................................................. 33
IV.1. O perspectivă sintetică asupra biografiei şi operei lui Radu Gyr ...................................... 33
IV.2. Mărturii de suflet despre poezia lui Radu Gyr........................................................................ 33
IV.3. Poetul care L-a coborât pe Hristos în celulă............................................................................ 35
IV.4. Eroismul-curaj, stare de spirit în poezia lui Radu Gyr ......................................................... 38
V. Valeriu (Bartolomeu) Anania - om de cultură şi slujitor al altarului 41
V.1. O perspectivă de ansamblu asupra vieţii şi activităţii culturale a Părintelui Mitropolit
.............................................................................................................................................................. 41
V.2. Valeriu (Bartolomeu) Anania, poet religios.............................................................................. 43
V.3. Valeriu (Bartolomeu) Anania, tâlcuitor al Sfintelor Scripturi ............................................. 45
V.4. Memoriile, o perspectivă a editării şi structurii lor ................................................................. 52
VI. Nicolae Steinhardt - ipoteză a desăvârşirii creştine ............................... 59
VI.1. O perspectivă sintetică asupra vieţii şi operei părintelui Nicolae Steinhardt................. 59
VI.2. Jurnalul fericirii – posibilă ipoteză a iubirii ........................................................................... 61
VI.3. Bucuria de a dărui în concepţia lui Nicolae Steinhardt ........................................................ 66
VII. Vasile Voiculescu, mărturisitor şi cărturar creştin .............................. 70
VII.1. Aspecte din biografia lui Vasile Voiculescu ......................................................................... 70
VII.2. Vasile Voiculescu în peisajul liric românesc ......................................................................... 72
VII.3. Teme religioase identificate în opera lui Vasile Voiculescu ............................................. 74
VIII. Tudor Arghezi, poet al psalmilor ............................................................... 82
VIII.1. Viaţa şi opera lui Tudor Arghezi – o perspectivă de ansamblu ...................................... 82
VIII.2. Psalmii arghezieni şi problema desăvârşirii creştine ......................................................... 86
VIII.3. Psalmul în creaţia poetică a lui Arghezi ................................................................................ 89
VIII.4. Psalmii în proză ............................................................................................................................ 95
VIII.5. Muzicalitatea psalmilor arghezieni ......................................................................................... 97
IX. Simion Mehedinţi – promotor al pedagogiei româneşti ....................... 99
IX.1. Viaţa şi opera marelui om de cultură ....................................................................................... 99
IX.2. Dimensiunea creştină a operei lui Simion Mehedinţi ......................................................... 103
IX.3. Simion Mehedinţi, pedagog creştin ......................................................................................... 104
IX.4. Simion Mehedinţi, patriot de marcă ........................................................................................ 131
IX.5. Religie şi etnopedagogie în opera lui Simion Mehedinţi .................................................. 133
X. Teodor M. Popescu, mărturisitor şi mucenic ........................................... 138
X.1. Teodor M. Popescu, viaţa şi activitatea sa, o persepectivă de ansamblu........................ 138
X.2. Teodor M. Popescu şi Securitatea.............................................................................................. 139
2
X.3. Teologii şi arestarea lui Teodor M. Popescu .......................................................................... 144

X.4. Teodor M. Popescu, sacerdotul nehirotonit al Bisericii Mărturisitoare .......................... 145
X.5. Importanţa preoţiei în gândirea marelui teolog ...................................................................... 145
XI. Constantin Noica, omul deplin al culturii româneşti ........................... 149
XI.1. Câteva repere biografice ale lui Constantin Noica .............................................................. 149
XI.2. Consideraţii sintetice asupra operei marelui filosof ............................................................ 150
XII. Nichifor Crainic, poet creştin şi teolog de seamă ................................ 154
XII.1. Repere biografice şi aspecte din activitatea literară a lui Nichifor Crainic ................ 154
XII.2. Poezia lui Nichifor Crainic, expresia vieţii spirituale a poporului nostru ................... 156
XII.3. Metafora biblică în poezia religioasă ..................................................................................... 159
XII.4. Contribuţia lui Nichifor Crainic la dezvoltarea teologiei româneşti ............................. 162
XII.5. Doctrina estetică sau Nostalgia Paradisului........................................................................ 164
XIII. Petre Ţuţea sau filosoful situat între Dumnezeu şi neamul său ... 167
XIII.1. Viaţa şi opera marelui filosof român – o abordare sintetică .......................................... 167
XIII.2. Între Dumnezeu şi neamul meu, reflecţii asupra operei .................................................. 169
XIII.3. Petre Ţuţea - Gânditorul creştin ............................................................................................. 171
XIII.4. Petre Ţuţea - românul absolut ................................................................................................ 173
XIV. Părintele Arsenie Boca, un sfânt contemporan .................................. 176
XIV.1. Părintele Arsenie Boca – un duhovnic al veacului al XX-lea....................................... 176
XIV.2. Opera părintelui Arsenie Boca ............................................................................................... 178
XV. Sofian Boghiu sau atitudinea creştină din închisoare a Părintelui Arhimandrit 184
XV.1. Părintele Sofian Boghiu; câteva referinţe biografice ........................................................ 184
XV.2. Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu în temniţa comunistă şi în dosarele securităţii
............................................................................................................................................................ 185
XV.3. Părintele Sofian Boghiu, mişcarea spirituală Rugul aprins şi temniţa comunistă .... 187
XV.4. Câteva cuvintele duhovniceşti despre rugăciune ale Părintelui Sofian Boghiu ........ 191
XV.5. Sfaturile Părintelui Sofian Boghiu culese din mărturiile ucenicilor ............................. 193
XVI. Părintele Benedict Ghiuş sau duhovnicul din Pateric ...................... 195
XVI.1. Arhimandritul Benedict Ghiuş – o perspectivă biografică ............................................ 195
XVI.2. Un părinte smerit şi blând ....................................................................................................... 195
XVI.3. Părintele Benedict Ghiuş şi mişcarea Rugul aprins ......................................................... 197
XVII. Părintele Voicescu, un duhovnic al cetăţii .......................................... 200
XVII.1. O perspectivă biografică ........................................................................................................ 200
XVII.2. Părintele Voicescu şi viaţa duhovnicească de la biserica „Sapienţei” în perioada
comunistă ........................................................................................................................................ 202
post-comunistă ............................................................................................................................... 203
XVIII. Părintele Dimitrie Bejan sau împlinirea prin suferinţă .............. 206
XVIII.1. Suferinţa ca umanizare .......................................................................................................... 206
XVIII.2. Aspecte din biografia părintelui Dimitrie Bejan............................................................ 206
XVIII.3. Opera Părintelui Dimitrie Bejan......................................................................................... 209
XIX. Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ, poet creştin şi patriot român 212
XIX.1. Viaţa şi nevoinţele Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ ...................................... 212
XIX.2. Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, poet creştin şi patriot român...................................... 217
În loc de concluzii ...................................................................................................... 223
3
Prefaţă
Domnişoara Carmen Maria Bolocan este cadru didactic al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „D.
Stăniloae” din Iaşi, cu înalte preocupări în domeniul pedagogiei creştine şi al dialogului dintre literatură,
teologie şi psihopedagogie. Fiecare lucrare pe care a publicat-o dă mărturie despre această preocupare
academică, dar, în acelaşi timp, reuşeşte să întregească, în mod fericit, aprofundările acestor domenii de
cercetare.
Un program de studii masterale, pe care l-a propus şi organizat, i-a oferit posibilitatea publicării, de
această dată, a unui volum care să adune unele din concluziile dezbaterilor pe care le-a provocat în conştiinţa
tinerilor cursanţi, interesaţi de relaţia dintre teologie şi spiritualitatea creştină, pe de o parte; filologie şi
ştiinţele educaţiei, pe de altă parte.
Spaţiul editorial românesc contemporan nu duce lipsă de monografii, de opere esenţiale şi de abordări
ştiinţifice pertinente, asupra fiecăreia dintre cele nouăsprezece personalităţi analizate în această lucrare.
Unele ditnre ele, fundamentale chiar, apar menţionate în aparatul critic.
Ceea ce aduce, însă, nou acest volum, dincolo de acurateţea ştiinţifică a abordării, este dorinţa
autoarei de a insista asupra aspectelor religioase, morale, asupra teologiei sau elementelor de profundă
spiritualitate, din viaţa autorilor analizaţi. Prezentul volum ar putea fi considerat, astfel, unul „medalion”,
pentru că prezintă viaţa şi mai ales nevoinţa ascetică şi martirică a personalităţilor evocate, concepţia lor
teologică sau profundele convingeri religioase.
Un element care le uneşte îl constituie, aşa cum precizează chiar titlul lucrării, dimensiunea profund
spirituală şi martirică a vieţii şi operei lor, izvorând din dragoste de Dumnezeu, de Neam şi ţară, de semeni
şi dorinţa de a sluji acestora cu demnitate.
Personalităţile evocate sunt variate şi se circumscriu unei arii largi: mărturisitori şi martiri creştini,
ierarhi, monahi cu viaţă îmbunătăţită şi preoţi cu viaţă duhovniceasă exemplară, teologi experimentali, filosofi
şi pedagogi, poeţi şi prozatori, fiecare dintre aceştia, repere ale culturii religioase româneşti, dar mai ales,
icoane de credinţă profundă, jertfelnică dragoste şi înaltă slujire.
Fiecăruia, autoarea îi face o caracterizare sintetică, dar acoperind aspectele fundamentale legate de
viaţa, activitatea, temele de inspiraţie şi revelaţia sau efectul pe care l-au produs asupra contemporanilor şi
posterităţii.
Numeroase idei şi elemente, teme şi motive, ale operelor studiate 100 s-au bucurat, în ultimii ani, de
analize largi. Ceea ce face, însă, autoarea este să aleagă aspecte inedite, compatibile cu tema cercetării, şi să
le dezvolte. Şi, deşi prezintă şi aprofundează unele aspecte particulare, constatările şi concluziile elaborate
contribuie la cunoaşterea generală a acestora.
Noutatea lucrării ar putea fi exprimată sintetic în: «interesul de a scoate din negura uitării viaţa şi
activitatea unor persoane marcante ale culturii româneşti din veacul al XX-lea», ceea ce face din prezentul
volum o lucrare oarecum reparatorie, «ineditul abordării», dar, în egală măsură, «plusul de cunoaştere» pe
care îl aduce în spaţiul ştiinţific şi cultural românesc actual. Toate acestea, dintr-o perspectivă
interdisciplinată şi obiectivă.
Volumul Domnişoarei Carmen Maria Bolocan, «Dimensiunea spirituală şi martirică în viaţa şi opera
unor mari personaoităţi româneşti - încercare de sinteză», este un volum scris cu pasiunea cercetării, cu
dragostea descoperirii şi dorinţa însuşirii modelelor morale cele mai frumoase, toate într-un exemplar respect
faţă de adevărul istoric şi evenimentul cultural esenţial. Un volum scris, în acelaşi timp cu grijă şi un anume
lirism interior, la graniţa dintre literatură şi teologie, dintre spiritualitate şi evlavie.
Personal, m-aş bucura ca acest volum document să fie citit cu respect faţă de adevăr, din dorinţă de
îmbogăţire cu idei înalte şi convingeri profunde, cu dragoste faţă de cultura românească, martiră într-o anume
dimensiune şi perioadă a evoluţiei sale, dar mai ales cu admiraţie şi meditaţie asupra jertfelor acesteia,
creatoare, în acelaşi timp, de opere inegalabile. Până la urmă, acest volum poate fi socotit o lecţie de
adevărată istorie contemporană, din care fiecare poate afla şi învăţa ceva, spre folos personal şi general,
cultural, dar mai ales spiritual. Iar toţi cei care îşi vor asuma osteneala de a-l parcurge nu vor avea
sentimentul că participă la un eveniment cultural şi sunt martorii unei revelaţii intelectuale, ci vor simţi că, s-
au angajat, prin intermediul lui, într-o lucrare morală profundă, al cărei scop esenţial în constituie elevarea
spirituală.
Pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEŞU
4
I. Dimensiuni spirituale ale poporului nostru în viziunea Părintelui Dumitru

Stăniloae
„Cu Dumnezeu, Românul e tare. S-a dovedit mai tare ca neam. Cu „ Doamne ajută!"
răzbeşte prin orice. „Doamne ajută! " a fost în viaţa românească secretul succesului, cheia
biruinţei şi a rezistenţei. Dar fără Dumnezeu suntem foarte slabi […]”.
(Pr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism)
Formarea identităţii noastre etnice s-a produs lent, ştiut fiind faptul că la configurarea profilului
spiritual al unui popor, pe lângă locul şi modul lor de viaţă, pe lângă esenţa etnică, antropologică,
participă şi istoria.
Mircea Vulcănescu, în Dimensiunea românească a existenţei, vol. 3, Fundaţia Culturală
Română, Bucureşti, 1991, sau Editura Eminescu, Bucureşti, 1996, p. 116, Către fiinţa spiritualităţii
româneşti (lucrare în 3 vol.), precizează: „Ceea ce constituie un neam este o realitate care stă la
încheietura metafizicii cu istoria […]. Neamul românesc e cuprins astfel virtual în unitatea pământului
românesc […]. Actual, neamul nostru nu este decât în ceea ce vom fi noi în stare să facem din el”.
În „matricea ştiinţifică”, numită metaforic de Lucian Blaga „spaţiu mioritic”, începând cu
secolul al XVII-lea, se constituie, la nivelul culturii scrise, un model cultural românesc, fundamentat
pe spiritualitatea autohtonă, la care se adaugă influenţa cărţii religioase, de istorie şi mai târziu a celei
de literatură.
Din vechi timpuri până în zilele noastre s-au scris pagini despre poporul român, mai ales despre
istoria, aşezarea geografică, despre marii oameni de cultură sau despre datinile şi obiceiurile străbune
ale celor ce trăiesc pe pământ românesc, pe acest „picior de plai” sau pe această „gură de rai”
(Mioriţa).
Nu puţini au fost cei ce şi-au închinat scrierile lor poporului român. Pagini de o rară frumuseţe
conţin lucrările lui Dimitrie Cantemir - Descriptio Moldavae, poeziile poeţilor români (Mihai
Eminescu, George Coşbuc). Poporul nostru a fost cântat în doine, viaţa şi obiceiurile le-au fost
surprinse în operele prozatorilor: Ion Creangă, Liviu Rebreanu, Marin Preda ş.a. Despre „ţara de glorii
şi de dor”, aşa cum o numea Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, în Ce-ţi doresc eu ţie,
dulce Românie? s-au scris importante lucrări.
Se cuvine să-l amintim pe folcloristul şi etnograful Simeon Florea Marian. Acesta a lăsat
urmaşilor săi o operă de o indubitabilă valoare, pe lângă culegeri de folclor din toate ţinuturile locuite
de români, a scris monografii despre sărbători, datini româneşti, ornitologie, cromatică: Nunta la
români, Naşterea la români, Sărbătorile la români.
Spre exemplu, în Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, a părintelui Dumitru
Stăniloae ni se vorbeşte despre înrădăcinarea poporului român în spaţiul propriu, despre luciditatea
şi duioşia, despre ironia şi umorul românesc, despre dorul pe care poporul român îl trăieşte atât de
intens. Sunt surprinse omenia şi ospitalitatea românilor. De asemenea, el tratează despre marea
credinţă a locuitorilor pământului românesc, pe scurt, despre spiritualitatea creştină a poporului
român. Prin gândurile pe care le aşază în scris, Părintele vrea să arate comuniunea ce s-a creat între
locuitorii României, despre comuniunea „prin care se înaintează la nesfârşit în nobleţe şi în
5
descoperirea fără sfârşit a tainei omului, care se hrăneşte din taina comuniunii între Persoanele Sfintei
Treimi”1.
„Eu îmi apăr sărăcia, şi nevoile, şi neamul [...]”. Acest vers al lui Eminescu relevă mare parte
din trăsăturile spiritualităţii românului. De ce nu a zis poetul: Eu îmi apăr bogăţia şi confortul şi [...]
partidul ? Sărăcia, în contextul fiinţării acestui neam, este un lucru încărcat de sfinţenie. Ea presupune
o modestie ieşită dintr-un mod de viaţă simplu, cu caracter fiziologic, firesc. Nu a spus: îmi apăr
confortul, ci românul, care, în înţelepciunea lui adâncă, mângâiat profund de dragostea creştină, a
simţit faptul că nevoia face parte din această ecuaţie a vieţii, că ea este uşa noastră către Dumnezeu.
Transfigurând nevoia, ne apropiem de El. Şi apoi, zice neam, nu naţiune, care este un cuvânt cu
caracter istoric. A zis neamul, care este un lucru produs de Dumnezeu. Şi, la întrebarea pusă de Eliade
şi de alţi oameni de marcă ai acestei ţări de-a lungul timpului, şi anume: „cu ce ne putem afirma în
faţa celorlalte popoare?”, putem răspunde că acesta este un mijloc de afirmare: cu dimensiunile
aparent modeste ale acestui neam.
O cultură nu se reduce doar la ceea ce exprimă ea în epoca modernă. Ci se dezvoltă din ce în ce
mai mult studiul creaţiilor trans-personale şi, anume, a miturilor, simbolurilor, a stilurilor de existenţă,
a tradiţiilor, a foclorului religios, a artelor populare. Acestea alcătuiesc un limbaj prin care se exprimă
geniul unui neam. Aceste limbaje sunt universale, în sensul că, având un caracter trans-istoric şi
arhaic, pot comunica între ele. Ele nu stau sub semnul timpului istoric, ci îl depăşesc pe acesta,
pătrunzând în acel fermec al miturilor şi basmelor, al marilor cicluri cosmice, al clipei în care trăiesc
„sfinţii”, „contemplativii”, „poeţii”. Acolo unde s-a format şi consolidat, la întrepătrunderea
occidentului cu orientul, a limbii latine cu spiritualitatea bizantină, neamul nostru românesc. Această
idee este susţinută şi de Sextil Puşcariu: „Ceea ce creşte valoarea noastră în ochii străinătăţii nu sunt
azi formele exterioare ale unei civilizaţii importate în măsură mai mare decât o putem asimila, ci ceea
ce ne diferenţiază de oricare alt popor din lume, aportul de originalitate cu care intrăm în concertul
popoarelor civilizate [...]. Ortodoxia noastră este astăzi cel mai sigur criteriu de diferenţiere, căci noi
suntem în lume singurul popor latin de credinţă ortodoxă. Această împerechere fericită de sânge latin
cu alese însuşiri sufleteşti venite de la Răsărit ne dă acel complex de mari şi originale calităţi, care
ridică valoarea rasei noastre”2.
Calitatea naţională, însuşi umanul, într-o formă a lui

Creştinismul se adresează persoanei, spune Părintele Stăniloae. Iar persoana are în ea ceva unic
ei, un sâmbure ce rămâne în centrul ei, indiferent de câte trăsături am dezveli-o. De aceea şi gemenii,
născuţi şi crescuţi de aceeaşi mamă, sunt diferiţi în centrul fiinţei lor.
Se spune că personalitatea este influenţată puternic de experienţele oamenilor, dar nu doar de
ale lor, ci şi de cele ale înaintaşilor. Întreaga istorie a unui neam îşi lasă amprenta în formarea
personalităţii urmaşilor. Deci constituirea „noilor feţe omeneşti” este conlucrarea transcendentului cu
imanentul.
În ce priveşte naţionalitatea, ea nu este ceva ce se adaugă umanului. Ea se identifică cu umanul.
Părintele Stăniloae, numind-o „calitate naţională”, spune că este „însuşi umanul, într-o formă a lui”3.
Continuă, apoi, spunând că nu este ceva ascuns într-un colţ al sufletului, un simplu element
constitutiv, ci „ea este gândirea, iubirea, bucuria, tristeţea, acţiunea, conştiinţa purtând o anumită
1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura Elion, Bucureşti, 2001,
p. 204.
2
Sextil Puşcariu, cuvânt rostit la Congresul FOR, Târgu Mureş, 27 Noiembrie 1938, apud Dumitru Stăniloae,
Ortodoxie şi românism, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998, p. 71.
3
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism..., p. 4.
6
dispoziţie, o anumită vibraţie, un anumit iz comun unei grupe de oameni şi neîntâlnit la celelalte
grupe”4.
Între naţional şi uman nu este un antagonism. Atunci când un român iubeşte şi înţelege oameni
dintr-un alt grup naţional, rămânând român, şi nu printr-o depăşire sau oprimare a acestei calităţi. Un
român când simte milă faţă de un ungur, în milă e tot român.
Ortodoxie şi românism
Observăm că Ortodoxia ni se arată, mai ales în urma ultimelor experienţe ale Apusului, ca
singurul factor susţinător şi creator de originalitate etnică în cadrul latinităţii. Armonia firii romaneşti
e dată tocmai de poziţia pe muchia dintre raţionalismul latin şi misticismul oriental. Avem ironia
tăioasă, produs al unei gândiri la rece, dar avem şi doina, străbătută de duioşie.
Dar cum şi-a pus amprenta Ortodoxia asupra neamului romanesc ? Ce influenţe a avut în
formarea şi dezvoltarea lui ?
Părintele Stăniloae afirma că ea este parte integrantă a spiritualităţii româneşti. Ba mai mult, că
a impus neamului nostru un ritm al ei: „sufletul românesc a fost frământat şi răscopt în mustul
Ortodoxiei”5.
Specificul sufletului românesc este greu de definit. El nu este o realitate matematică, ci una care
poate fi intuită.
O trăsătura importantă a lui este legătura mistică pe care o are cu natura animală şi vegetală.
Mioriţa este doar un exemplu în această privinţă. Părintele Stăniloae spune foarte profund: „Românul
e frate cu codrul, se spovedeşte paserilor, mângâie boul din tânjală, se lasă în seama căluţului.
Porumbul plivit de buruiană râde de bucurie, mărul necurat se roagă de fata barbată să-l cureţe [...]
românul pune umanitate în raporturile sale cu vitele şi cu natura [...] el nu-şi grijeşte vita ca neamţul
[...] el plânge cu ea şi-o dezmiardă”6. În ce priveşte legătura românului cu pământul ştim din romanele
noastre tradiţionale că oricât de îngăduitor ar fi în alte privinţe, este în stare să omoare pentru o brazdă.
Legătura aceasta mistică cu lumea extraomenească este iarăşi o influenţă a Ortodoxiei. Preotul
stropeşte cu aghiazmă curtea, vitele, lanurile şi pentru toate sunt rugăciuni în Molitfelnic.
Românul are două mari pasiuni: pământul şi credinţa. Din pâmânt obţine hrana trupească şi de
la Dumnezeu pe cea duhovnicească. Viaţa lângă Dumnezeu şi lângă pâmânt este singura sănătoasă.
Românul se ataşează de locurile din natură şi de aceea când se vede închis la bloc, în oraş, se ofileşte.
Chiar dacă are iluzia unui trai confortabil, fără să-şi dea seama pierde din suflet acea legătură atât de
preţioasă. De aceea mulţi oameni caută să ţină în jurul blocului o cât de mică grădină.
Iar în ce priveşte spaţiile extinse de natură, de care ţara noastră nu duce lipsa câtuşi de puţin,
putem afirma cu siguranţă ca Părintele Stăniloae: că „românul nu se duce în munţi ca sasul”7 (care se
foloseşte de aceste ieşiri pentru a mânca mai mult, a face sport şi pentru maximum de sănătate).
Românul doreşte natura dintr-o necesitate sufletească mai adâncă. Natura îi trebuie ca parte de poezie
a vieţii, ca minune tainică ce vrăjeşte”8. De aceea găsim ritmul naturii în muzica noastră populară,
atât de melodioasă şi caldă, faţă de marşurile reci ale nemţilor, sau chiar de muzica populară a
francezilor. El ia natura ca fiinţă, fiind plin de gingăşie şi bun simţ faţă de ea. Şi ne găsim îndreptăţiţi
să punem întrebarea, împreună cu Părintele Stăniloae: „Există femeie să imite mai mult câmpul cu
flori în îmbrăcăminte ca femeia româncă ? Există popor în ale cărui basme să se oglindească atât de
4
Ibidem, p. 5.
5
Ibidem, p. 39.
6
Ibidem, p. 42.
7
Ibidem, p. 44.
8
Ibidem.
7
mult credinţa că în floarea cutare şi pasărea cutare se ascunde transformată cine ştie ce fată de împărat
?”9.
Românul în societate
Observăm şi aici unicitatea poporului român care ştie, într-un mod unic să împace colectivismul
unor popoare cu individualismul altora. El este foarte personal, dar în acelaşi timp foarte sociabil,
comunicativ. Nu trece pe lângă un om fără să dea bineţe sau fără să răspundă la salut. Casa lui nu e
înconjurată de ziduri chinezeşti ca aceea a neamţului, ci este uneori zidită pe deal, ca să fie la vedere.
Românul nu poate fi singur. El nu suportă singurătatea. Şi-o plânge în doină. Omul singur, retras, este
socotit nebun, anormal. Extrem de familiar, românul transformă toată lumea într-o mare familie.
Toate aceste trăsături însă nu-l împiedică să nu fie foarte personalist. El simte nevoia să fie
remarcat. Preţuieşte societatea pentru plusul pe care-l adaugă personalităţii sale. Se simte bine în grup,
numai cu această condiţie. Vedem astfel că în spiritul românesc comunitatea nu este înţeleasă ca la
nemţi cu sensul de comunism, ca un tăvălug ce vrea să-i aducă pe toţi la un numitor, ci ca pe un mediu
favorabil dezvoltării personalităţii. Această concepţie este inspirată din viaţa Bisericii.
Deşi trăsătura de bază a românului nu este raţionalitatea, el nu este nici utopic. Nu crede în
discursurile demagogice şi nesincere care vin din partea altor români. El este conştient că pentru a
schimba ceva este nevoie de eforturi îndelungate. În această privinţă el are încredere în călugări, în
eforturile lor spre idealul moral. Acest lucru întăreşte ideea că poporul român este pătruns de
spiritualitatea ortodoxă. El s-a născut creştin şi nu are la baza o altă structură religioasă care să o
tulbure pe cea ortodoxă. El are clar în conştiinţă despărţirea între cele două planuri de viaţă, de aici
şi de dincolo, fapt dovedit în creaţiile literare tradiţionale.
În primul capitol al lucrării Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, „Câteva gânduri
despre ontologia spiritualităţii româneşti”10, găsim scris că poporul român este înrădăcinat în spaţiul
propriu: „[ [...] ] poporul român niciodată nu şi-a părăsit teritoriul său. El n-a putut face aceasta în
primul rând pentru că aici s-a pomenit din vremea formării sale lingvistice şi spirituale geto-dace, ba
se poate spune că din vremi imemoriale. Spaţiul pe care-l locuieşte s-a imprimat în fiinţa lui. El nu
poartă urmele memoriei nici unui alt spaţiu. El îi consideră pe membrii altei populaţii ce trece pe aici
sau se infiltrează aici ca «străini» nu numai faţă de sine, ci şi faţă de locul acesta. [ [...] ] Poporul
român îi priveşte şi îi tratează- când nu au gândul de a-l înlătura de aici sau de a-l stăpâni - cu
bunăvoinţa cu care ştie românul să primească şi să trateze pe oaspeţi. Le dă adeseori situaţii mai bune
ca ale sale[ [...] ]. Când încep să-şi aroge însă dreptul de a stăpâni, atunci îi etichetează cu un cuvânt
prin care vrea să arate că le contestă acest drept: venetici”11.
Părintele Stăniloae aminteşte de cuvintele marelui Eminescu şi spune: „Eminescu a exprimat
înrădăcinarea poporului român în spaţiul său prin versurile nemuritoare: «Dar noi locului ne ţinem, /
Cum am fost, aşa rămânem!»”12.
A-şi părăsi ţara e totuna cu pierderea fiinţei sale, „el nu mai este om întreg atâta vreme cât este
departe de ţară”13.
Identificarea românului cu spaţiul propriu naşte în el - atunci când este rupt de acest spaţiu, cu
o intensitate deosebit de accentuată, dorul, care este pentru el o adevărată boală. Dorul lui nu se referă
numai la persoane, ci şi la locul, la satul propriu [ [...] ] El o iubeşte în totalitatea ei (pe ţara sa); şi
9
Ibidem, p. 45.
10
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Reflecţii..., p. 5-18.
11
Ibidem, p. 5-6.
12
Ibidem, p. 6.
13
Ibidem, p. 8.
8
când este departe de ea, o doreşte în totalitatea ei: «Haide, pui de turturea, / De-mi arată cărarea, / Să
mă duc în ţara mea. / Ţara mea e lapte dulce / Şi din ea nu m-aş mai duce»”14.
În viziunea eruditului Părinte, „chipul ţării nu poate fi despărţit de chipul celor dragi, şi, în
general, de chipul românesc. Există o corespondenţă între zâmbetul peisajului românesc şi zâmbetul
feţei româneşti: unul s-a imprimat în celălalt. Există o corespondenţă între varietatea armonioasă a
peisajului ţării şi varietatea armonioasă a sufletului românesc, între generozitatea pământului şi
generozitatea poporului; între doina meditativă şi vederile largi de pe plaiuri; între brâuleţul vijelios
şi pâraiele iuţi ale munţilor, între prispa casei româneşti şi gazda care primete cu bucurie pe
colindătorul cu căciula îndesată până la urechi, între fluieratul sturzului şi al naiului”.15
Armonia şi graţia - unite cu seriozitatea, care dau la rândul lor echilibru spaţiului românesc,
sunt înfăţişate de portul, melosul, dansul, casa de locuit sau locaşul religios, sculptura şi pictura.
„În portul românesc culorile sunt mai multe şi, deşi în general albul iese puternic în relief ceea
ce se impune este armonia tuturor, ca ceva care se deosebeşte de toate culorile combinate, luate în
parte. Cu această armonie complexă, poporul român se străduieşte să sugereze prin portul lui bogăţia
armonioasă a naturii umane, complexitatea sentimentelor şi a stărilor ei sufleteşti. Fiecare culoare e
reprezentată câte puţin în portul românesc şi nici una nu mai apare în acest complex ansamblu în
puritatea ei distinctă. [...] Afară de alb şi negru, nici o culoare nu iese prea tare în relief, ci toate se
frânează, se atenuează reciproc. Chiar albul şi negrul, culori dominante, primesc o anumită atenuare
prin bogăţia lor cromatică, dar reciproc atenuată a temelor brodate de o uimitoare subtilitate. Negrul
nu mai e negrul care sugerează jalea, nici albul nu mai e albul care sugerează fantezia şi care nu mai
exprimă decât singurul sentiment de seninătate nedeterminată”16.
Trăsăturile sufletului românesc sunt evidenţiate şi accentuate prin portul popular: „chipul
flăcăului maramureşean devine mai atrăgător prin dopul lui cu pană, dar în acest farmec iese în relief
o notă de voinicie îndrăzneaţă, dar nemătăhăloasă, ci sprintenă şi de şagă; chipul fetei e făcut şi mai
atrăgător prin florile de pe ia sau de pe catrinţa ei, dar în farmecul ei iese în relief în acelaşi timp
puritatea şi pudoarea ei sau taina complexă a frumuseţii sufletului feciorelnic, care cheamă şi se apără
în acelaşi timp”17. Prin faptul că românul a manifestat o minuţioasă şi importantă preocupare în
vederea realizării portului popular, se arată că „sufletul său este frumos şi că trebuie să-l exteriorizeze
într-o frumuseţe corespunzătoare, într-o frumuseţe care constă într-o armonie perfectă. [...] Dacă
întâlnirea între oameni este o sărbătoare producătoare de bucurie, românul a simţit nevoia să
accentueze, prin portul său, sărbătoarea şi bucuria întâlnirii”18.
În ceea ce priveşte cântecul românesc, Părintele Dumitru Stăniloae scrie următoarele: „nu
există, pe teritoriul României şi pe vaste teritorii ale lumii, un popor care să cânte atât de variat şi de
nuanţat ca el. [...] Cântecul e legătura între poporul român şi peisajul ţării; e exprimarea peisajului
românesc reflectat cu afecţiune în inima poporului român. [...] Prin cântec se revarsă sufletul
românesc peste peisajul ţării, îl scaldă, îl umple de duioşie, de strălucire, de seninătate şi bucurie, ca
şi de jalea sufletului românesc. [...] Cântecul românesc redă, ca şi portul poporului român, bogăţia de
stări şi de armonii a sufletului românesc. [...] Românul vrea să uite în cântecul de veselie aleanul trăit
în doină. [...] Doina românească este expresia trăirii directe a adâncului indefinit de bogat şi dincolo
de orice determinare a tainei existenţei”19.
Colindele româneşti exprimă starea de gingăşie, de nevinovăţie, de naivitate originară, de
puritate albă pe care o recâştigă spiritul în contact cu taina paradoxală, măreaţă şi gingaşă a Pruncului
14
Ibidem, p. 11.
15
Ibidem.
16
Ibidem, p. 53.
17
Ibidem, p. 54.
18
Ibidem, p. 55.
19
Ibidem, p. 57-59.
9
născut în iesle, «Dumnezeul cel mititel», care descoperă lumina de taină şi de supremă delicateţe şi
linişte ce înconjoară naşterea”20.
Jocul românesc „nu e dans, ci joc”21. Jocul românesc la fel de variat, la fel de fin şi de sprinten
în armonia lui, ca şi portul românesc: „Între hora domoală, sărbătoarea în care toţi toţi se privesc faţă
în faţă şi îşi zâmbesc, între învârtită în care flăcăul încearcă sprinteneala de suveică a fetei şi
capacitatea de purtare uşoară, dar energică a ei către flăcău, şi brâuleţul mărunt şi iute al flăcăilor, se
înscrie o bogăţie de jocuri de toate formele, exprimând o mare bogăţie de stări sufleteşti, însă toate
pline de graţie, punând în relief graţia portului, comunicabilitatea şi reţinerea, vitalitatea vijelioasă şi
rânduiala armonioasă”22.
Portul şi jocul formează un unic spectacol de zâmbet, de armonie, strălucind în lumina soarelui,
a soarelui interior, al veseliei şi al atenţiei reciproce în comuniune şi al soarelui exterior, care măreşte
bucuria generală23. În acest zâmbet al comuniunii sunt uitate „pasiunile cărnii”24, graţia îmbinându-
se cu seriozitatea.
Din graţie şi din seriozitate „răsare cuviinţa sau buna cuviinţă”25 sau, cum frumos o descrie
Părintele: […] „menţinerea în limitele a ceea ce se cuvine şi ferirea de ceea ce nu se cuvine”26.
Casa de locuit şi curtea românească sunt expresii ale spiritului de armonie şi de graţie. Iată
cum le descrie Părintele în cartea sa: „Încă stâlpii care împrejuiesc porţile de la intrarea în curte, prin
motivele încrustate în ei, îmbie nu numai într-un spaţiu gospodăresc, ci şi într-un spaţiu de poezie.
Curtea e împrejmuită, dar nu ermetic izolată. Ea e deschisă vieţii de pe uliţa satului. îndeosebi de pe
prispă vieţuitorii casei privesc la ceea ce se întâmplă pe uliţă, în vreme ce trecătorii îi văd pe aceştia
şi comunică cu ei”27. Εste cazul tipic al lui Moromete şi al lui Tudor Bălosu, personajele din
Moromeţii lui Marin Preda.
Prispa menţine deschiderea casei spre sat, ceea ce oferă prilejul de convorbiri cu cei de pe uliţă.
Prin toată această deschidere, „membrii familiei nu sunt izolaţi în orizontul lor exclusiv, în
grijile lor, în tristeţile lor din timpul bolii, nu riscă să cadă în disperări”28 pentru că ei sunt permanent
susţinuţi de către toţi locuitorii satului (prin sfat, prin încurajarea lor).
Atmosfera de pace şi de odihnă din casele românilor e dată de „pereţii acoperiţi de vechi icoane
pe sticlă sau pe lemn, în stil bizantin autohtonizat, moştenite de la părinţi şi de la moşi”29, de ştergarele
care ajutau la crearea cadrului autohton. De asemenea, „coloritul viu al motivelor brodate pe albul lor
şi pe al pânzăturii de pe masă al feţelor pernelor de pe pat împreună cu cergile miţoase”, toate îmbie,
cu acelaşi zâmbet, cu care te îmbie portul românesc.
Spre deosebire de casa germană, de aspectul ei rece şi masiv, „casa moldovenească se ascunde
sprinten şi cochet ca o copilă, între pomii ce o înconjoară”30. Înăuntrul ei se deschid neaşteptat de
multe încăperi al căror spaţiu cald şi primitor se lărgeşte la infinit în spaţiul tainic, sugerat de ştergare
şi icoane.
Toate aceste bogate şi variate podoabe revelează şi ele marea bogăţie de stări sufleteşti ale
românilor.
20
Ibidem, p. 59.
21
Ibidem, p. 62.
22
Ibidem, p. 63.
23
Ibidem.
24
Ibidem, p. 64.
25
Ibidem.
26
Ibidem.
27
Ibidem, p. 65-66.
28
Ibidem, p. 66.
29
Ibidem.
30
Ibidem, p. 67.
10
Bisericile româneşti „sunt expresia delicateţa, transparenţei omului şi fragilităţii operei sale în
faţa divinului, fapt care merge mână în mână cu transparenţa şi sensibilitatea omului în raporturile de
comuniune şi de familiaritate cu oamenii săi”31.
Duhul de comuniune specific românesc iradiază şi din vechile mănăstiri şi biserici.
În vreme ce domurile uriaşe ale occidentalilor erau „expresii ale feudalismului medieval”32,
prin micile noastre locaşuri de cult se creează o legătură mai strânsă între oameni, promovându-se
astfel un duh de comuniune.
O altă trăsătură a românului este luciditatea: „românul e dotat cu o luciditate scânteietoare,
tăioasă, care are oroare de neclaritate şi destramă orice ceaţă a ambiguităţilor. El vrea să înţeleagă un
lucru până la capăt”33.
Pe lângă luciditate, el este de o mare deschidere umană. Prin aceasta, el deschide şi actualizează
şi taina altora, cu inima vibrândă la viaţa lor de bucurii şi de dureri. Românul a fost educat într-un
spirit de umanism integral şi de comniune. Atât persoana sa cât şi persoana semenului au o valoare
de nepreţuit.
Cât despre sentimentele sale, Părintele Stăniloae e de părere că românul este reţinut în
divulgarea sentimentelor sale, căci chiar şi în manifestările de tandreţe el este stăpânit de o oarecare
pudoare. „Tandreţea cuprinde în sine o sfială, şi sfiala o tandreţe. În tandreţe e prezent un respect
pentru taina eului celălalt, în care nu se poate intra tropăind”34.
În general, „românul are oroare de melodrama afectată, fiind însă, în acelaşi timp, străin de
răceală în raporturile cu oamenii şi mai ales cu cei care suferă. [...] Când suferă, când aşteaptă chiar
deznodământul final al vieţii lui nu se văicăreşte, ci găseşte în sine puterea să întărească el însuşi pe
cei ce suferă pentru el sau să lase un cuvânt de mângâiere pentru ei. Ciobanul din Mioriţa e
reprezentativ din acest punct de vedere. Românul are o pudoare de-a se văicări, de-a se dezgoli.
Socoteşte aceasta un semn de slăbiciune”35.
Deşteptăciunea românească este „capacitatea de a înţelege situaţiile, de a le face faţă, de a vedea
drumul de ieşire din ele. [...] Aceasta cere omului să nu fie adormit spiritual [...] Ea este o însuşire
românească, dar este preţuită şi ca virtute care trebuie dobândită. în deşteptăciune se remarcă cel
«păţit», «Stan Păţitul». Cu toate acestea însă, deşteptăciunea e mai mult latura individualistă, realistă,
ocidentală a spiritului românesc. [...] Deşteptăciunea înseamnă un ascuţiş al vederii, o sprinteneală a
minţii”36.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae tratează în cartea sa şi următorul subiect: Ironia şi umorul
românesc. Referitor la ironie, găsim scris următoarele: „nu se poate contesta că românul practică
copios ironia”37, şi ca dovadă, părintele aminteşte de poreclele pe care oamenii şi le dau pe la sate, ca
şi toate caracterizările şi istorisirile hazlii care se pun în circulaţie pe seama mai tuturor locuitorilor
de la sate. Prin ironie se practică o adevărată pedagogie socială, căci poporul român ironizează mai
ales pe cel leneş şi fudul, pe cel găunos şi nefolositor ca om pentru oameni. Autorul Reflecţiilor despre
spiritualitatea poporului român nu ştie „dacă mai există popor care să folosească atât de mult
poreclele în caracterizarea personajelor, ca poporul român. Românii se dovedesc în aceasta demni
urmaşi ai romanilor sau înrudiţi sufleteşte cu ei. Poreclele ironice au devenit nume de familie: Vulpe,
Lupu, Ursu, Mâţă, Bivol, Şchiopu, Stângaciu, Sur du, Flămându etc. [...] Membrii familiilor înşişi
folosesc pentru ceilalţi membri ai lor diminutive mângâietoare, care sunt folosite apoi şi de către
31
Ibidem.
32
Ibidem, p. 68.
33
Ibidem, p. 76.
34
Ibidem, p. 81.
35
Ibidem, p. 81-82.
36
Ibidem, p. 82-83.
37
Ibidem, p. 86.
11
prieteni. în această privinţă românii sunt iarăşi neîntrecuţi: Puiu, Puişor, Păpuşa, Sandei, Dănuţa, etc.
Tandreţea şi ironia fac astfel casă bună”38.
Cât despre umor, acesta deţine un loc important în viaţa poporului nostru. „El e zâmbetul
aproape permanent în care se exteriorizează spiritul lui. Prin el, românul manifestă o robusteţe de
spirit nedoborâtă de greutăţile vieţii, oricât de mari ar fi ele. El a învăţat că greutăţile nu sunt mai tari
ca forţa lui vitală, ca forţa omului în general, că tristeţea răsare dintr-o nerăbdare şi disperare care
înseamnă abdicarea de la viaţă. Umorul a fost o formă de luptă şi un sentiment de superioritate a
poporului nostru faţă de greutăţi [...] Poate că la puţine popoare umorul are un atât de mare rol, ca o
importantă formă de putere către semenii aflaţi sub povara greutăţilor”39.
Zâmbetul este, în general, deschiderea fiinţei umane către semenul său; dacă întâlnirea e o
sărbătoare (Saint-Exupéry), zâmbetul exprimă bucuria acestei sărbători. Zâmbetul face să cadă zidul
dur şi opac al despărţirii dintre persoane, căci el este mijloc de caldă comuniune.
Poporul român iubeşte umorul în toate împrejurările. Lipsa umorului e resimţită aproape ca un
defect moral şi ca o lipsă de graţie şi de putere. Sadoveanu, Creangă, Coşbuc, cei mai autentici
tălmăcitori ai spiritului românesc, poartă marca autenticităţii lor şi prin paginile de umor pe care le
cuprinde opera lor. Bătrânul Căliman cade în lupta de la Podu înalt, rostindu-şi vorba lui obişnuită de
mirare în faţa oricărei situaţii ieşite din comun: «mare poznă!», iar fiul său, Onufrei, căruia
muribundul îi aminteşte de rânduiala de înmormânare ce trebuie să i-o împlinească, îi răspunde: «Da,
tătucă, n-om mai avea din ce da orz cailor [...] dar eu te-oi pune în sicriul Domniei tale, cum ai
poruncit!»”.
Dorul e foc ce arde inima, e boală care îngălbeneşte pe cel în care se aşază şi-1 usucă din
picioare, îl face să plângă, îi paralizează orice activitate, îl poartă din loc în loc, nu-i mai dă odihnă,
nu-1 lase să lucreze, nu-1 lasă să doarmă. Dorul - crede Părintele Profesor -este năpraznic între cei ce
se iubesc, însă, continuă el, „există un dor de părinţi, de fraţi, de sat, de peisajul satului, de ţară: „Jelui-
m-aş brazilor / De doruţul fraţilor / Jelui-m-aş munţilor / De dorul părinţilor; / Jelui-m-aş florilor /
De dorul surorilor”.
În dor, „românul trăieşte faptul că insul singur nu e omul întreg, că e un amputat. El îl poartă
pe celălalt în sine, chiar în absenţa lui, îl poartă într-o prezenţă absentă sau într-o absenţă prezentă,
cum simte ciungul mâna tăiată la locul ei sau durerea unui deget la locul la care el nu mai este, într-o
prezenţă absentă.[...] în dor, o persoană trăieşte valoarea eternă a persoanei iubite. Ea e departe, dar
n-a încetat să existe cu totul”40.
Două dintre caracteristicile care invită la comuniune spirituală sunt omenia şi ospitalitatea
poporului român.
„Omenia românească are multe sensuri; ea e prezentă în mod difuz într-o mulţime de însuşiri
ale poporului român. Ε un nume general pentru toate relaţiile cinstite, atente, sincere, înţelegătoare,
lipsite de gânduri de înşelare a semenilor. A fi «om de omenie» înseamnă a fi om adevărat, a fi realizat
adevăratele calităţi de om”41. Totodată, omenia este opusă individualismului şi nepăsării. Pentru
poporul român, ea reprezintă trezvia deosebită la umanitate şi la comuniunea în umanitate.
Citându-l pe Dumitru Stăniloae42, vom spune că „ospitalitatea este o trăsătură caracteristică
unanim recunoscută a poporului român. [...] Ospitalitatea e omenia manifestată faţă de străini. [...]
Ocazia de a primi un străin e o adevărată sărbătoare pentru român. El zâmbeşte ori de câte ori
întâlneşte un om, confirmând sentimentul de sărbătoare produs de orice întâlnire[...]”. Românii acordă
ospitalitate străinilor nu în virtutea unei recompense şi nu pentru că aceşti străini le pot povesti sau
38
Ibidem, p. 87.
39
Ibidem, p. 91.
40
Ibidem, p. 110-112.
41
Ibidem, p. 113.
42
Ibidem, p. 120-121.
12
aduce ceva în schimb. Ei îi primesc la mesele lor pentru că şi aceşti străini sunt oameni, păstrând
astfel sfatul vechi-testamentar care spune: „străinul care s-a aşezat la voi să fie pentru voi ca şi
băştinaşul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, că şi voi aţi fost străini în pământul Egiptului” (Lev. 19,
34). Aşadar, spiritul de comuniune al poporului român de manifestă cel mai pregnant în ospitalitatea
noastră impresionantă.
Credinţa, trăsătură spirituală a poporului român, este numită şi „lege românească” sau „lege
strămoşească”. Credinţa reprezintă pentru poporul nostru „fundamentul tuturor legilor de viaţă, printr-
o convieţuire de reciprocă preţuire şi conlucrare, care-i oferă unitatea şi identitatea”43.
Îndelungata şi necurmata trăire în legea de supremă nobleţe a lui Hristos a presupus o deosebit
de afectuoasă alipire a lui la Dumnezeu, care i-a devenit întru totul familiar. Această familiaritate
afectuoasă faţă de Dumnezeu poporul român o tâlcuieşte prin expresia „Dumnezeu drăguţul”:
„Dumnezeu nu este văzut ca un stăpân aspru şi distant ci ca un Părinte iubitor şi de aceea, drag, ba
chiar drăguţ. [...] în acelaşi timp foloseşte poporul nostru expresia «Măicuţa Domnului» văzând-o
«măicuţă» nu numai pentru Fiul ei iubitor, ci şi pentru tot cel ce se adresează ei. Prin aceste expresii
poporul român arată delicateţea sufletească ce i s-a imprimat prin credinţa lui”44.
Pentru neamul românesc, întreaga lume răspândeşte lumină, iar în rânduiala ei, Dumnezeu este
prezent prin iubirea Sa faţă de oameni.
Bibliografie:
- Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Ortodoxie şi românism, Ed. Albatros, Bucureşti, 2001.
- Idem, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura Elion, Bucureşti, 2001.
43
Ibidem, p. 201.
44
Ibidem, p. 201-202.
13
II. Rugul aprins al Maicii Domnului, mişcare de reînnoire spirituală şi literară
II.1. Rugul Aprins – fundamente biblice şi perspectivă istorică

Rugul aprins reprezintă mişcarea spirituală care ne trimite cu gândul la focul imaterial care
ardea, dar nu se mistuia: „Iar acolo i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un
rug, ardea şi nu se mistuia” (Ieşire 3, 2), simbol atât al Maicii Domnului pururea Fecioară, cât şi al
rugăciunii lui Iisus: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12,
49).
După remarca părintelui André Scrima, exemplul lui Moise („Eu sunt Cel ce Sunt” – Ieşire 3,
14), pentru care această sintagmă poate însemna „Eu sunt cel ce sunt”, voi fi cu tine, în ideea că voi
fi prezent pentru tine, arată exegeza tradiţională prin care creştinul trebuie să descopere în sine chipul
lui Hristos pentru a-l putea mărturisi în lume. Fiecare dintre noi este chemat să devină împărat, preot
şi învăţător, şi devine astfel în măsura în care acceptă dialogul cu Dumnezeu asemenea lui Moise,
călătorind către centrul tainic al fiinţei lui.
Fenomenul românesc Rugul Aprins, a apărut, în genere, în timpul celui de-al doilea război
mondial, dar s-a dezvoltat şi s-a conturat clar în primii ani de după război, mai ales în Bucureşti. Chiar
dacă nu a durat mult, fenomenul trebuie notat, deoarece, atât prin conţinutul său, cât şi prin
personalităţile care l-au constituit, trebuie înscris şi „reţinut de istoria mai largă a spiritualităţii
româneşti şi în istoria culturii româneşti. Măcar tangenţial, trebuie marct şi remarcat şi ca fenomen de
atitudine, într-un moment de confruntare dramatică între forţele binelui şi cele ale răului, în istoria
mai recentă a românilor”45.
România se afla în perioada 1944-1945 în faţa a ceea ce urma „să fie o ocupaţie identică cu
ocupaţia militară, aspră şi de lungă durată a sufletului românesc”46.
Prin urmare, fenomenul Rugul Aprins trebuie înscris şi printre primele şi îndrăzneţele acţiuni
concrete de „rezistenţă spirituală ortodoxă împotriva comunismului”47, într-o perioadă în care încerca
să se instaureze în România ca urmare „a marii târguieli şi trădări Occidentale de la Yalta”48.
Pentru intelectualii de la Antim, Rugul aprins este literă din Scriptură, iar ziua prăznuirii acestei
mişcări, 4 septembrie, constituie „momentul şi locul de revenire în duh a tuturor celor care au fost
binecuvântaţi cu dorul trăirii şi cunoaşterii isihaste”49.
Rugul care arde mereu fără să se stingă şi fără să se prefacă în cenuşă, devine simbolul duratei
creştine sub focul nenorocirilor venite peste poporul nostru din Răsăritul ateu.
Esenţa de principiu a Rugului Aprins a fost îndumnezeirea omului prin rostirea continuă a
numelui lui Iisus.
A vorbi despre Rugul Aprins înseamnă a vorbi despre o anumită epocă, o epocă de cultură
românească şi o epocă de spiritualitate românească. Iar în cadrul spiritualităţii româneşti, de o anumită
epocă din viaţa Bisericii noastre. Rugul Aprins a fost un moment de cotitură în care Biserica, prin
oamenii ei, dar şi cultura românească, prin oamenii ei, „au încercat să se situeze într-o poziţie şi într-
o atmosferă de luptă şi rezistenţă. Cuvântul înseamnă şi starea culturii”50. Rugul Aprins este şi
45
Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Editată de Arhiepiscopia Sibiului, Sibiu, 2002, Ediţie electronică
APOLOGETICUM, 2006, p. 18.
46
Ibidem.
47
Ibidem.
48
Ibidem.
49
Mihai Rădulescu, Arestare. Condamnare. Achitare, Ed. Agapis, Bucureşti, 2003, p. 17.
50
Antonie Plămădeală, op. cit., p. 37.
14
simbolul Maicii Domnului, care a rămas ca un rug aprins, care nu se mistuia, chiar dacă a fost
instrumentul prin care s-a văzut Dumnezeu pe pământ.
Puterea comunistă a văzut în această mişcare o organizaţie clandestină „o adunare conspirativă,
desfăşurând activităţi ostile ordinii sociale a statului”51, adevărata titulatură oficială în timpul
procesului nu este „Rugul Aprins”, ci „Lotul Alexandru Teodorescu şi alţii”52.
Această mişcare a fost fondată în 1945, sub auspiciile Mănăstirii Antim din Bucureşti, de către
Sandu Tudor, ca răspuns la preocupările sale de a descoperi sensurile teologice ale lumii şi este
orientată spre trei direcţii: a) act de cultură; b) act politic; c) act spiritual. Ea a fost alcătuită din
studenţi şi din mari personalităţi ale epocii, laici şi monahi.
În 1950, întrunirile mişcării au fost interzise, ea devenind incomodă pentru autorităţile
comuniste. La 14 iunie 1958, toţi membrii Rugului aprins au fost arestaţi53.
II.2. Rugul Aprins – mişcare spirituală a culturii româneşti

Rugul Aprins a însemnat în spiritualitatea şi în cultura românească un moment de continuitate.
S-a înscris pe o anumită linie de spiritualitate în viaţa duhovnicească românească, a marcat unele
schimbări şi orientări în aceasta, meritând să fie înscris în istoria religioasă a românilor: Rugul Aprins
a voit să pună în valoare ceea ce avea creştinismul mai profund, mai cu putere legat de originea sa şi
de restul de a face misiune chiar într-o lume în care îi era interzisă existenţa”54.
În istoria spiritualităţii româneşti, după momentul Paisie Velicicovschi şi momentul Calinic de
la Cernica, Rugul Aprins este considerat cel de-al treilea moment prin care se pregătea intrarea noastră
în marele întuneric de cincizeci de ani de ateism. Această pregătire s-a realizat prin rugăciunea
interioară, care urma să ajute la supravieţuirea poporului român.
Momentul Rugul Aprins a fost precedat de momentul Sâmbăta de Sus cu părintele Arsenie
Boca; momentul Mănăstirea Slatina din Moldova cu Părintele Cleopa; momentul 1936, grupul literar
„Gând şi slovă”, înfiinţat tot la Mănăstirea Antim, din care făceau parte: Arhim. Iuliu Scriban, Mircea
Vulcănescu, Paul Sterian şi Sandu Tudor. Paralel cu acest grup activa şi „Sburătorul” lui E. Lovinescu
şi „Convorbiri literare”. Un alt moment în preistoria Rugului Aprins este şi Momentul Cernăuţi, numit
„Şapte zile de priveghere”: „Sandu Tudor împreună cu părintele Benedict organizează aşadar o
întâlnire destinată reflexiei şi rugăciunii, între 1-7 august 1943, aşezată sub semnul Schimbării la
Faţă, al Transfigurării. Ospitalitatea le-a fost oferită printr-o fericită împrejurare, la Cernăuţi, de către
Mitropolitul Bucovinei: Tit Simedrea [...]grupul s-a reunit în acest nord al României de pe atunci,
urmând un program bine conceput, distribuit în broşuri tuturor participanţilor. Cursul unei zile era
distribuit între celebrarea Liturghiei, timp de meditaţie şi rugăciune personală, sesiune de comunicări,
discuţii deschise”55. Printre partcipanţii de la Cernăuţi, amintim: Paul Sterian, Alexandru Elian,
Constantin Noica, Alexandru Mironescu şi Sandu Tudor care a participat cu lucrarea de încheiere a
ciclului de conferinţe de la Cernăuţi, Rugăciunea inimii şi sfânta isihie. Programul tipărit aici are
drept motto, foarte semnificativ: „Răscumpăraţi vremea că zilele rele sunt” (Efeseni 5, 16), care indică
faptul că iniţiatorii şi participanţii la cele şapte zile de priveghere erau conştienţi că se află într-un
moment istoric, într-un ceas al primejdiei.
Este vorba de un program isihast bine gândit şi alcătuit de oameni competenţi. Programul va fi
reluat la Mănăstirea Antim prin conferinţe, urmate de discuţii şi de rugăciune de taină. Vom
exemplifica cu programul acestui moment Cernăuţi:
51
Mihai Rădulescu, op. cit., p. 72.
52
Ibidem.
53
cf. Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Ed. Cartea Veche, Bucureşti, 2005.
54
55
André Scrima, Timpul Rugului Aprins – Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2000, p. 141.
15
- Duminică, 1 august 1943: Pr. Nicolae M. Popescu, Calendar şi priveghere; Alexandru Elian,
De la icoană la duhovnicie;
- Luni, 2 august: Alexandru Mironescu: Moaştele Sfântului Ştefan şi veşnicia trupului;
- Marţi, 3 august: Anton Dumitriu: Cunoaştere şi asceză;
- Miercuri, 4 august: Paul Sterian: Cei şapte tineri din Efes şi dovezile Învierii;
- Joi, 5 august: Constantin Noica: Patos şi Patmos;
- Vineri, 6 august: Petru Manoliu: Schimbare la Faţă şi frumuseţea izbăvitoare;
- Sâmbătă, 7 august: Arhim. Benedict Ghiuş: Duhovnic şi Tămăduire; Sandu Tudor:
Rugăciunea inimii şi Sfânta Isihie.
Când Rugul Aprins s-a constituit la Bucureşti, în jurul anului 1945, zilele erau, într-adevăr,
„rele”. Ceea ce se începuse la Cernăuţi, cu speranţă, dar şi cu teamă, acum, la Bucureşti, capătă o
dimensiune nouă, aceea a „intrării într-o perioadă apocaliptică”, a pregătirii pentru „intrarea sufletelor
în catacombe”56. Rugul Aprins a însemnat pregătirea pentru intrarea în Marele Întuneric comunist.
Parola mistică de supravieţuire creştină a fost retragerea, adăpostirea în taina Rugăciunii lui Iisus.
Abia după acest moment al Cernăuţilor a urmat Rugul Aprins propriu-zis.
Părintele Daniil a fost la originea evenimentului de la Cernăuţi, înainte de a fi monah. Iată cum
îl descrie părintele Mitropolit Antionie Plămădeală: „Mereu elegant, îmbrăcat în costume scumpe cu
croieli de ultimă modă, cu mustăţi şi barbişon, cu ochi pătrunzători, Sandu Tudor era un bărbat
frumos, cu o inteligenţă de care era foarte conştient, uneori cu un aer uşor acaparator, superior şi
sarcastic. Unde era el, greu mai aveau loc în conversaţie şi alţii”57.
II.3. Membrii Rugului Aprins

Distingem două perioade: 1. 1945-1950 – constituire şi consolidare; 2. 1953-1958 – o perioadă
de regăsire şi aprofundare a dimensiunilor teologice. În 1949, părintele Daniil (Sandu Tudor) este
arestat pentru prima dată, iar activitatea de la Mănăstirea Antim se va muta la Seminarul Monahal de
la Mănăstirea Neamţ.
Grupul de la Antim cuprindea: a) monahi: părinţi: Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Petroniu
Tănase, Dumitru Stăniloae, Felix Dubneac, Antonie Plămădeală, Adrian Făgeţeanu, Roman Braga,
fraţii de mănăstire: André Scrima şi Anghel Papacioc, Arhim. Vasile şi Haralambie Vasilache; b)
mireni: scriitorul şi publicistul Sandu Tudor, medicul şi poetul Vasile Voiculescu, profesorul şi
scriitorul Alexandru Codin Mironescu şi fiul său, Şerban, omul de cultură Paul Sterian, dr. Gheorghe
Dabija, scriitorul Marcel Avramescu, prof. Alexandru Elian, compozitorul Paul Constantinescu,
matematicianul Valentin Poenaru, arhit. Constantin Joja, scriitorul I.M. Sadoveanu, prof. Octav
Onicescu, Prof. Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu, poetul Ioan Barbilian; c) studenţi creştini ortodocşi
din ATOS (Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc), studenţii: Virgil Stancovici, Virgil Cândea,
Roman Bragă, Mihail Rădulescu, Nicolae Nicolau, Nicolae Bordaşiu.
Membrii Rugului aprins se întâlneau duminica după-amiaza, ascultau slujbele religioase,
studiau scrierile Sfinţilor Părinţi, explicau cele şapte laude ale Bisericii (lunea – Sfânta Liturghie cu
simbolismul său tradiţional; marţea – Sfânta Liturghie din punct de vedere muzical; miercurea -
Sfânta Liturghie din punct de vedere iconografic; joia- Sfânta Liturghie din punct de vedere artistic.
Se întâlneau şi în biblioteca mănăstirii unde ţineau conferinţe cu caracter teologic.
La întâlnirile grupului participa un auditoriu numeros şi divers ca pregătire.
56
57
Ibidem, p. 25.
16
Citatele neobositoare şi întotdeauna utile ale prelegerilor, detalierilor pertinente, cerute de

nivelul aperceptiv variat al auditoriului, personalitatea vorbitorilor şi disponibilitatea ascultătorilor,
înlesnea osmoza duhovnicească care se plămădea la Antim.
Mulţi auzeau acolo, pentru prima dată, despre Pseudo-Dionisie Areopagitul, Evagrie Ponticul,
Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Grigorie Palama şi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii.
Substanţa expunerilor era ordin apologetic, nu se polemiza cu nici o religie sau cult.
Creştinismul grupului de la Mănăstirea Antim nu era doar un fenomen de cultură sau un rafinat
exerciţiu intelectual, ci, mai ales, o nevoie lăuntrică, o cerinţă a sufletului. Hristos era viu şi lucrător
în ei, era Singurul şi Adevăratul Dumnezeu Li Se descoperea mai lămurit, pe măsură ce Îl căutau cu
ardoare.
Conflictul era de ordin ideologic: unii doreau o renaştere spirituală a neamului, ceilalţi doreau
să o suprime ajungând la „nivelarea” conştiinţelor. Însă, paradoxal, cu cât prigoana era mai mare, cu
atât creştea şi rezistenţa de ordin spiritual. Motivele concrete ale arestării membrilor Rugului Aprins
erau: „redactarea, multiplicarea şi furnizarea unor materiale duşmănoase ordinii sociale din ţară” sau
„defăimarea Uniunii Sovietice şi a orânduirii sociale existente în acel stat [...] sau luarea legăturii cu
unele elemente legionare, reorganizându-se activităţi clandestine legionare [...] unde se discută despre
posibilitatea înlăturării regimului social-politic existent în România”58.
58
André Scrima, Timpul Rugului Aprins…, p. 27.
17
II.4. Părintele Daniil Tudor – catalizatorul şi organizatorului Rugului Aprins

Rugul Aprins, ca mişcare duhovnicească, este, de fapt, opera părintelui ieroschimonah Daniil
Tudor, de la Schitul Rarău, ultimul său loc de sihăstrie.
Trebuie spus „cu claritate şi fără a se lăsa loc pentru altceva: Iniţiatorul „Rugului Aprins” a
fost părintele Daniil Tudor, fostul Sandu Tudor, pseudonimul lui Alexandru Teodorescu, scriitor,
poet, cel care a înfiinţat în 1932, în Bucureşti, revista literară «Floarea de foc» şi, în 1933, altă revistă,
«Credinţa», cărora le-a fost proprietar şi director. Ca monah la Mănăstirea Antim şi ca stareţ la Schitul
Crasna-Gorj, s-a numit Agathon. Numele de Daniil l-a primit ca schimonah la Sihla Sihăstriei
Neamţului”59.
Personalitate complexă şi contradictorie, puţin cunoscută generaţiilor de astăzi, Părintele Daniil
(Sandu) Tudor este considerat drept organizatorul Rugului Aprins, mişcare spirituală care „s-a
consumat în interiorul unei elite de intelectuali bucureşteni care îşi propunea să ajungă, prin Părinţii
Filocalici şi Părinţii Pustiei, la bucuriile Duhului Sfânt şi care îşi va căpăta dimensiunile reale în
perspectiva istorică”60.
S-a născut în 1896, la 24 decembrie, în Bucureşti, Alexandru Teodorescu, fiul Sofiei şi al lui
Alexandru Teodorescu (fost magistrat şi preşedinte al Curţii de Apel din Ploieşti). A mai avut doi
fraţi, Ovidiu şi Mircea.
Cele dintâi studii le-a făcut la Ploieşti. În 1914 este mobilizat, iar în 1916 pleacă pe front ca
sublocotenent. În 1921, revine în Bucureşti, îşi reîncepe viaţa de publicist şi începe şi pictura la
Academia de Arte Frumoase. În 1924 îşi reia studiile la Facultatea de Filosofie şi Litere, pe care o
părăsise, „nemaisuferindu-i plictisul”. O va termina în 1928, dorind să se manifeste în lumea literelor.
Ulterior va fi numit profesor suplinitor la Liceul Rural din Pogoanele.
Sub pseudonimul Sandu Tudor, va debuta în anul 1925, cu volumul de versuri Comornic, iar în
1927 scrie poemul religios: Acatistul Preacuviosului Părintelui nostru Sfântul Dimitrie cel Nou,
Boarul din Basarabov, pentru care primeşte, în 1928, binecuvântarea pentru tipărire din partea
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Colaborează la Revista „Gândirea”, sub direcţia lui Nichifor Crainic.
În 1929, primind o bursă, face o călătorie la Sfântul Munte Athos, unde află că adevărul nu stă
în cărţi, iar câştigul mântuitor găsit aici a fost rugăciunea lui Iisus.
În 1930, tipăreşte revista săptămânală „Floarea de Foc” care va dura până în 1936. Colaboratori:
Alexandru Sahia, Ion Călugărul, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Emil Cioran,
Nae Ionescu.
Între 1933-1938, îi apare ziarul Credinţa, cotidian popular, independent, de luptă politică şi
spirituală, unde îi are ca principali colaboratori pe Zaharia Stancu, Cicerone Theodorescu şi Eugen
Jebeleanu. Ziarul luptă împotriva antisemitismului.
În 1936, scrie două articole: Gorila cu cască şi mască, unde comentează agresiunea lui
Mussolini împotriva Etiopiei, şi Bestia blondă, bestia brună, articol scris împotriva lui Hitler şi a lui
Mussolini.
Între 1939-1941, este concentrat pe front. Întors de aici este numit comandant şi profesor al
unei şcoli tehnice. În 1942 este arestat de Siguranţa Generală împreună cu alţi scriitori de stânga şi
internat la Târgu Jiu. Este eliberat şi se întoarce sub arme până în 1944, când, întors acasă, constată
că cea de-a treia căsătorie a sa este „falimentară”. Se hotărăşte „să-i slujesc numai lui Hristos. Sunt
sătul de vremelnicie”.
59
60
Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, Cuvânt înainte de Prof. Gheorghe Vasilescu, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 5.
18
În 1945, intră ca frate la Mănăstirea Antim: „[...]intrarea mea în monahism nu a fost pentru
mine decât cea mai firească şi mai dreaptă împlinire a vieţii”61.
În 1948 (septembrie), fratele Tudor a fost tuns în monahism, primind numele de Agaton, iar în
martie 1950 este hirotonit preot pe seama Mănăstirii Crasna (Gorj), Arhiepiscopia Craiovei. Tot acum
(1950), ieromonahul Agaton este arestat sub învinuirea de fascism şi atitudine ostilă guvernului şi
noii ordini comuniste, fiind condamnat la cinci ani de detenţie grea la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Este eliberat după aproape trei ani, revine la Mănăstirea Neamţ, iar în 1952 primeşte schima, sub
numele de Daniil, hirotesia fiind făcută de Părintele Cleopa. În 1953 este închinoviat la Mănăstirea
Slatina şi numit stareţ la schitul Rarău. Părintele Sofian Boghiu mărturiseşte despre părintele Daniil:
„Părintele ieromonah Daniil, ajuns stareţ la schitul Rarău din Bucovina a continuat lucrarea Rugului
Aprins şi acolo până în 1958 când a fost arestat”62.
În 14 iunie 1958, este arestat şi ridicat din casa lui Alexandru Mironescu (Bucureşti), împreună
cu acesta şi cu fiul lui, Şerban, sub învinuirea de „crimă de uneltire”, activitate mistică duşmănoasă
împotriva clasei muncitoare. Este trimis în faţa Tribunalului Militar din Bucureşti, într-un lot de 16
intelectuali, denumit „lotul Alexandru Teodorescu şi alţii”, alcătuit din clerici şi mireni care au format
nucleul stabil al Grupului Rugul Aprins. Printre cei condamnaţi îi amintim: Alexandru Teodorescu,
Sofian Boghiu, Felic Dubneac, Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu, Gheorghe Văsâi, Şerban
Mironescu, Nicolae Rădulescu, Grigorie-Dan Pistol, Gheorghe Dabija, Vasile Voiculescu, Dumitru
Stăniloae, Emanoil Mihăilescu. Părintele Daniil este condamnat la 25 de ani de temniţă grea, 10 ani
de degradare civică şi confiscarea totală a averilor. A fost printre puţinii preoţi care au purtat lanţuri;
a urmat drumul închisorilor: Uranus, Jilava, Gherla, ajungând în 1960 la Aiud, grav bolnav de
reumatism şi de tuberculoză.
Ajuns uneori la limitele rezistenţei umane, le spunea colegilor săi că îi este teamă ca nu cumva,
pierzându-şi conştiinţa, voinţa să îi cedeze. Pentru rezistenţa sa a fost condamnat să stea cel mai mult
la „neagra”.
Părintele Daniil a murit în ziua de 17 noiembrie 1962, la ora 1.00, în urma unei bătăi cu bocancii
şi cu bastoanele în cap, în stomac, fiind adus la spital în comă profundă, cu hemoragie cerebrală
maximă la nivelul ventricolelor.
A fost pus într-o groapă comună, iar la cap i-a fost pusă o scândură cu numărul de deţinut.
Informaţii legate de moartea sa: Teofil Dumbrăveanu, scriitor din Suceava, mărturisea că deţinuţii îi
spuneau părintelui Daniil „sfântul”63.; [...] la ieşirea pe poartă, către cimitirul Trei Plopi i-au înfipt o
suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort”64.; „[...]tinerii care săpau un şanţ în
închisoare, au găsit un schelet cu lanţuri la picioare şi credeau că acolo era deţinutul Daniil Sfântul”65.
Ierodiaconul Bartolomeu Anania, aflând de moartea părintelui Daniil, a adunat câţiva preoţi din
închisoare şi l-au prohodit în taină.
Părintele Iustin Pârvu mărturisea: „Să facem pomenirea părintelui Daniil Tudor în fiecare an,
la data de 17 noiembrie şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca să fie descoperite sfintele lui moaşte”66.
Toţi cei din Rugul Aprins care au trecut prin închisoare s-au simţit într-o comuniune
permanentă, încât Rugul Aprins nu a dispărut niciodată. „Numai Sandu Tudor nu s-a mai întors
niciodată! A murit la Aiud. El poate fi canonizat! [...] a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru
credinţa lui. El n-a fost închis pentru că a făcut politică legionară fiindcă n-a fost legionar. El a
61
62
Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins..., p. 145.
63
64
Ibidem, p. 27.
65
Ibidem.
66
***, Rugul Aprins. Stareţul Daniile de la Rarău, Ed. Panaghia, Bucureşti, 2004, p. 186.
19
murit în închisoare pentru credinţa lui! [...] Trebuie să i se ridice o cruce la Rarău, de unde a fost
arestat ca stareţ al Schitului Rarău”67.
Această dorinţă a fost împlinită, în ziua de 14 august 2003, ridicându-se o cruce de
marmură albă lângă biserica Mănăstirii Rarău, iar în cimitirul mănăstirii, un monument funerar spre
pomenirea părintelui Daniil, stareţul acestei mănăstiri.
Slujitorii diavolului îi strigau părintelui: „Ai vrut să dai foc comunismului cu Rugul tău
Aprins”68.
„În amurg baltă de sânge martir, / Din veacul minciunii să nască nedreptatea, / Ca sub umbra
crucii, veşnică să crească, / Biserica sfântă, întru plinătatea / Cea apostolească şi sobornicească”69.
După întoarcerea sa din Sfântul Munte (1929) scrie articolele: Marea Noapte de Aur a Maicii
Domnului şi 40 de zile în Sfânta Agură, reunite în volumul Scrieri I (Ed. Christiana, Bucureşti, 2001,
p. 69: „[…]pentru mine, pentru neamul meu, cred că este mai rodnică cunoaşterea Athosului decât
orice loc din Apus”.
În 1948, Părintele Daniil (Agaton) a scris prima variantă cu nouă condace a Imnului Acatist la
Rugul Aprins al Maicii Domnului, care, prin profunzimea teologică şi prin frumuseţea poeziei întrece
tot ceea ce s-a scris despre Maica Domnului ca mijlocitoare în efortul nostru de înduhovnicire.
Datorită acestor calităţi, acatistul apare într-un articol publicat la Paris, intitulat L’orthodoxie
ou le Buisson Ardent70.
Acest imn a fost desăvârşit în forma cu treisprezece condace la Mănăstirea Rarău, în faţa Icoanei
Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, pe când părintele devenise ieroschimonahul Daniil şi stareţ
al mănăstirii.
Avem două manuscrise pe care, regretabil, părintele nu le-a publicat: Cartea Muntelui Sfânt şi
Viaţa lui Neagoe Basarab71.
În 1957, scrie, sub inspiraţia harică a Icoanei Sfântului Ioan Bogoslovul de la Rarău, Acatistul
Sfântului Ioan Bogoslovul, în formă finală (Paraclisul Mănăstirii Rarău de hramul Sfântului Ioan
Evanghelistul, serbat la 26 septembrie).
În 1990, editura Christiana din Bucureşti publică trei volume: a) Dumnezeu-Dragoste; b)
Sfinţita rugăciune; c) Taina Sfintei Cruci, care cuprind fragmente recuperate de la Securitate, după
moartea părintelui. Ele vor apărea în 2000 la aceeaşi editură sub numele de Caiete şi reprezintă 5%
din manuscrisele aflate la Mănăstirea Antim. Editor este prof. Alexandru Dimcea.
Retrăgându-se din lume, darul poeziei nu l-a părăsit. Principala sa contribuţie la literatura
religioasă este icoana imnologică72 surprinsă în două contexte diferite: a) al literaturii de inspiraţie
biblică şi b) al perspectivei canoanelor bizantine. Pentru Părintele Daniil, literatura este rezultatul
apropierii de Sfânta Scriptură, într-o stare de rugăciune. El îşi propune să valorifice genuri literare
bizantine, să exprime în versurile sale trăiri religioase şi să cultive sensibilitatea faţă de sacru,
capabilă să iniţize acel avânt liric spre dumnezeire numit evlavie. Pentru a realiza acest lucru, el alege
forma adecvată: poema liturgică bizantină construită cu iconicitatea textului scris.
Acatistele sale reprezintă o teologie completă. Cu ele „Părintele Daniil a venit din cultură în
spiritualitate. A convertit cultura”73.
Scriitor aparte în literatura secolului al XX-lea, părintele Daniil „se încadrează confortabil în
curentul tradiţionalist şi autohtonist pe care îl depăşeşte tocmai prin accentuarea elementelor originare
67
68
***, Rugul Aprins…, p. 149.
69
Ieroschim. Daniil Tudor, Acatiste, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 79.
70
71
Roman Braga, Rugul Aprins, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, p. 69.
72
cf. Constantin Jinga, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, omul şi opera, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005, p.
203-208.
73
20
ale acestuia – latura cultică şi bisericească – şi, paradoxal, valorificând instrumentarul şi facilităţile
paradigmei moderne”74.
Activitatea Rugului Aprins al Maicii Domnului, căruia Părintele Daniil i s-a dăruit cu toată
fiinţa sa, a fost „o apariţie meteorică în peisajul spiritualităţii româneşti din primii ani de după cel de-
al doilea război mondial”75.
Această mişcare se înscrie ca o alternativă de trăire creştină la violenţa ateizantă din societate.
Ea nu a fost o „şcoală misionară sau de cateheză, nici un cerc de studii, în accepţiunea obişnuită a
cuvântului, ci o universitate liberă, o academie [...] cu o tematică ortodoxă, care a cuprins o întreagă
arie spirituală”76.
Bibliografie:
- ***, Rugul Aprins. Stareţul Daniile de la Rarău, Ed. Panaghia, Bucureşti, 2004.
- Braga, Roman, Rugul Aprins, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001.
- Jinga, Constantin, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, omul şi opera, Ed. Christiana, Bucureşti,
2005.
- Plămădeală, Antonie, Rugul Aprins, f.ed., Sibiu, 2002.
- Rădulescu, Mihai, Arestare. Condamnare. Achitare, Ed. Agapis, Bucureşti, 2003.
- Scrima, André, Timpul Rugului Aprins – Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2000.
- Tudor, Ieroschim., Daniil, Acatiste, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999.
- Tudor, Ieroschimonahul, Daniil Sandu, Taina Rugului Aprins, Cuvânt înainte de Prof. Gheorghe
Vasilescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999.
- Vasile, Cristian, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Ed. Cartea Veche,
Bucureşti, 2005.
74
cf. Constantin Jinga, op. cit., p. 203-208.
75
76
Ibidem.
21
III. Valeriu Gafencu sau „Sfântul închisorilor”
III.1. Viaţa înainte de arestare (în Basarabia, ca student la Iaşi) şi arestarea în timpul iui
Antonescu (toamna anului 1941)
Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921, în localitatea Sîngerei, judeţul Bălţi, în
Basarabia. Tatăl său, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Ţării, în adunarea reprezentativă care a
votat, în 1918, Unirea cu România. Ulterior, însă, s-a retras din viaţa politică, pentru că îi displăcea
„politicianismul venal ce se instalase în ţară”77. După o copilărie frumoasă, Valeriu va urma liceul la
Bălţi.
Însă, în 1940, Basarabia este ocupata de ruşi. „Vasile era îngândurat, asemenea şi Valeriu.
- Ce facem, tată? 1-a întrebat.
- Dragul meu, i-a zis Vasile, familia noastră este prizonieră. Eu nu pot părăsi familia. Pe mine
nu mă vor ierta pentru că am votat unirea Basarabiei cu România. De aici nu se mai poate face nimic
pentru Basarabia. Ε mai bine ca tu să pleci în România. Vei vedea acolo ce se poate face.
- Tată!...
- Taci şi du-te! Să nu spui nimic mamei şi surorilor”.
Astfel, ascultând de vorba tatălui, trece Prutul, în 1940, după ce termină liceul şi se înscrie la
Facultatea de Drept din Iaşi. Curând toată familia se refugiază la Iaşi, datorită ocupării Basarabiei.
Însă Valeriu împreună cu tatăl său vin din nou peste Prut, iar la întoarcere, tatăl îl îmbrăţişează şi îi
zice: „Te-am adus până aici ca să ai grijă de mama şi de surorile tale. Te încarc cu această răspundere
în faţa lui Dumnezeu. Eu trebuie să mă întorc între ai mei. [...]Ce ar zice toţi fraţii noştri basarabeni
şi cum mi-aş mai ridica ochii la cer dacă şi eu, şi alţii ca mine, care până acum am luptat pentru
afirmarea sufletului românesc pe acest pământ, am fugi din calea asupritorilor şi n-am lua parte la
suferinţa care ne aşteaptă? [...] Vor veni şi vremuri mai bune, dar acum e nevoie de jertfe […]”78.
Ca student la Drept, Valeriu se face apreciat repede de profesori, iubit de colegi şi prieteni, fiind
un model de conduita curată79.
În toamna anului 1941,când a fost arestat, în timpul unei şedinţe cu fraţii de cruce de la Liceul
Militar din Iaşi şi condamnat la 25 de ani muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani.
Era student în anul al II-lea al Facultăţii de Drept şi de Filosofie. Reputatul profesor de Drept
Civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Valeriu, declarând: „Este unul dintre cei mai buni
studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”80. Pledoarie inutilă însă, fiindcă
dictatura antonesciană nu a văzut cu ochi buni activitatea legionară a tânărului Gafencu, care avea o
funcţie de conducere în Frăţiile de Cruce. Nu era acuzat deci decât pentru educaţia sa morală şi
naţională pe care o susţinea şi pe care o propovăduia tinerilor din Frăţia de Cruce.
După arestare îi mărturisea mamei, într-o scrisoare astfel: „Şi, dragă mamă aş vrea să ştii că am
suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi, în singurătatea celulei, în frig şi în foame,
priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu:
«mamă mi-e frig şi mi-e foame». La început a fost greu de tot”.
77
Ion Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 13.
78
Nicolae Trifoiu (coordonare şi cuvânt înainte), Studentul Valeriu Gafencu-Sfantul închisorilor din România, Ed.
Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003, p. 51.
79
cf. Monahul Moise de la Oaşa (Alba) (coord.), Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba
Iulia, 2007, p. l3, 17.
80
Nicolae Trifoiu, op. cit., p. 105.
22
III.2. Viaţa la Aiud

Trebuie menţionat că în iunie 1943, cu puţin timp după ce a fost arestat, Valeriu împreună cu
ceilalţi legionari au fost chemaţi la administraţia închisorii, spre a semna o cerere de a merge pe front
pentru reabilitare şi o declaraţie de desolidarizare cu Mişcarea Legionară. Însă toţi au refuzat. Ca
urmare a refuzului desolidarizării, câteva sute de deţinuţi au fost izolaţi la Zarcă, până în vara anului
1944. Dar, dacă semnau, oricum erau sortiţi morţii pentru că, mergând pe front, erau puşi în primele
linii. După 23 august, un decret al puterii nou instalate eliberează toţi deţinuţii politici, arestaţi în
timpul mareşalului Antonescu, cu excepţia legionarilor.
În închisoare, a studiat pană în 1948, când comuniştii au preluat puterea. Înainte de 1948, era
admisă circulaţia cărţilor şi deţinuţii aveau acces la biserica din închisoarea Aiud. Astfel a citit multe
cărţi printre care: Patericul; Mântuirea păcătoşilor; Vieţile Sfinţilor; Urmarea lui Hristos. A citit de
asemenea şi lucrări ale Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Efrem Sirul, Grigorie Palama,
Grigore de Nazianz, Ioan Damaschin81.
Condiţiile din închisoare şi mai ales perioadă de izolare de la Zarca Aiudului au fost folosite de
Valeriu pentru a aplica ceea ce învăţase despre etapele despătimirii, înlocuirea lor cu virtuţi şi treptele
rugăciunii. Iată ce mărturiseşte el însuşi într-o scrisoare adresată celor de acasă: „După mult zbucium,
după multă durere trăită, când paharul suferinţelor se umpluse, a venit o zi sfântă, în iunie 1943, când
am căzut cu faţa la pământ, îngenuncheat, cu fruntea plecată, cu inima zdrobită, am pornit într-un
hohot de plâns. Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumina. La acea dată îmi pierdusem toata
încrederea în oameni. Îmi dădeam seama perfect că mă găseam în adevăr, pentru ce dar sufeream?
Din tot sufletul meu plin de elan rămăsese doar iubirea. […] În plânsul meu prelung am început să
bat metanii.Şi deodată -O Doamne!Ce mare eşti Tu, Doamne! mi-am găsit sufletul plin de păcate,
rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine! Vai, atâtea păcate, şi ochii sufletului meu
împietrit de mândrie nu le vedea! […]Văzându-mi păcatele am simţit nevoia de a le striga în gura
mare, de a mă lepăda de ele. Şi o pace adâncă, un val adânc de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în
inimă. Cum s-a deschis uşa am plecat la cei care mă urau şi care greşiseră faţă de mine şi la cei care
mă iubeau şi le-am mărturisit deschis: «Sunt cel mai păcătos om! Nu merit încrederea ultimului dintre
oameni. Sunt fericit!» Toţi au rămas înmărmuriţi; unii m-au privit cu dispreţ, alţii cu indiferenţă, alţii
m-au privit cu iubire, dar numai unul singur a spus. «Meriţi să fii sărutat!»”82.
Momentul acesta de iluminare va fi pentru Valeriu o adevărată naştere din nou. Cel dintâi folos
al conştiinţei păcatului este înţelegerea rostului suferinţei: „Suferinţa, oricât de grea ar fi ea, nu are
alt sens decât curăţirea sufletului dornic de mântuire”83.
În timpul în care va sta la Aiud, 1942-1948, Valeriu se va alătura unui grup de deţinuţi care îşi
asuma cu mare seriozitate viaţa duhovnicească. Acest grup era format în jurul lui Traian Trifan şi era
alcătuit din: Traian Trifan, Traian Marin, Anghel Papacioc (viitorul părinte Arsenie), pr. Vasile
Serghie, Marin Naidim, Virgil Maxim, Nicolae Mazăre, Iulian Bălan, Constantin Pascu şi apoi
alăturându-se şi Ioan Ianolide, în jurul lor fiind şi alţii.
Traian Trifan - bădia Trifan - era prin vârsta, trăirea şi cuvântul său, un stâlp în jurul căruia s-
au adunat cei care doreau să ducă o viaţă duhovnicească. Era un om al rugăciunii, blând şi smerit,
care îi câştiga pe toţi cu trăirea şi cuvântul său înţelept84.
Căutând să-şi limpezească sufletul, Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi
plângea, cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească, mărturiseşte Ion Popescu. Toate celelalte
81
cf. Ioan Ianolide, op. cit., p. 43.
82
Ibidem, p. 231-232.
83
Ibidem, p. 25.
84
cf. Mărturisesc... robul 1036, ediţie îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, Bucureşti, 1998, p. l03, apud Monahul
Moise de la Oaşa (Alba) (coord.), Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor…, p. 63.
23
preocupări au fost înlocuite de rugăciune. Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua rostea
neîncetat Rugăciunea inimii şi acatiste.
În 1943, a fost izolat la Zarcă, fără cărţi, fără contact cu familia şi cu raţie mică de hrană. Aici
s-a dedicat în totalitate Rugăciunii inimii. In scrisorile trimise acasă, Valeriu vorbea astfel: „Mă lupt
cu păcatele. Şi cu cât mă adâncesc mai mult în mine, cu atât găsesc altele noi. Dar cu ajutorul
Domnului voi birui. Vă mărturisesc acelaşi lucru iarăşi: trăiesc fericirea, o gust mai ales în lacrimi şi
durere, acolo o găsesc mai puternică şi mai adâncă. Trăiesc pe Dumnezeu, Izvoratorul tuturor
bucuriilor vieţii. Vă spun drept, sunt fericit, înţeleg şi iert totul, oricine m-ar lovi pe mine personal, îl
iert. Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunea. [...]În adâncul cel mai tainic al inimii am găsit
izvorul nesecat al vieţii, dragostea. [...]Vreau să nu mai trăiesc pentru mine, ci să trăiesc şi să contribui
la fericirea toturor. Prin mântuirea semenilor, să-mi mântuiesc sufletul meu. Ah! Cât sunt de fericit!
Cum poate trăi omul, această fiinţă micuţă, atâta fericire?”85.
În iarna 1944-1945, Valeriu a citit şi aprofundat, împreună cu ceilalţi membri ai grupului, sub
ascultarea părintelui Vasile Serghie, Dogmatica, Apologetica, Arheologia biblică, Simbolica,
Mistica, după cum mărturiseşte Virgil Maxim86.
În acest „grup de mistici” a poposit Valeriu şi s-a format duhovniceşte.Această comunitate şi
comuniune dintre ei era ideală, dar nu a fost lipsită de ispite şi frământări. Însă în ciuda tuturor acestor
ispite, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre ei.
III.3. Deportarea la colonia de muncă de la Galda şi viaţa în închisoarea de la Piteşti

Între anii 1946-1948, grupul lui Valeriu a fost deportat în colonia de muncă de la Galda de Jos,
alături de ei au fost duşi şi alţi deţinuţi. Aici au făcut echipe care lucrau la ce se pricepeau mai bine,dar
şi prin sate: la prăşit porumb, la secerat, la treburi viticole, la cosit fan, la tăiat lemne şi primeau plata
în natură.
În 1947, câţiva deţinuţi au fost trimişi la colonia de la Unirea, printre care şi Valeriu, unde au
avut un conflict cu un gardian care i-a obligat să lucreze şi duminica (duminica era zi liberă, deţinuţii
puteau să se ducă la Biserica din sat la Sfânta Liturghie). Văzând că nu se supun, gardianul a început
să le vorbească urât, scoţând chiar pistolul. Atunci Valeriu le-a spus: „Puneţi-vă pistoalele în tocuri!
Mergem la muncă! Dar să ştiţi că Dumnezeu nu o să vă ajute!” Ajunşi acolo au terminat de strâns
fânul, iar după ce au terminat a venit un gardian care a spus să aştepte camioanele pentru a încărca
fânul, dar în momentul acela s-a pornit o vijelie urmată de o furtună care a împrăştiat tot fânul. În
acest fel a fost compromis fânul, ploaia oprindu-se abia când au ajuns la colonie. Aceasta întâmplare
a fost relatată de Virgil Maxim87.
În 1948, un ofiţer sovietic a venit în colonie să-l i-a pe Valeriu în URSS, pentru că fiind născut
în Basarabia, era considerat cetăţean al lor. Valeriu însă a refuzat categoric spunând: „Sunt cetăţean
român şi doresc să rămân în România”. Auzind aceste cuvinte ofiţerul îi spune: „Admir inteligenţa
dumitale, dar nu pot decât să te plâng […] Dumneata crezi în Dumnezeu; şi eu aş vrea să am un
Dumnezeu pentru care să înfrunt temniţa şi moartea, dar sufletul meu e gol, mintea mea e plină de
lozinci, iar energia mea se epuizează pentru cauza comunistă. […]Te admir. Cred că te înţeleg şi că
sunt şi mai nefericit. Regret că nu cunosc şi eu creştinismul”. Valeriu i-a răspuns: „Domnule […]
primiţi de la mine această cruciuliţă!”. A luat de la gât cruciuliţa şi i-a dat-o rusului. Aşa a rămas în
ţară88.
85
Ioan Ianolide, op.cit., p. 229.
86
cf. Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, Bucureşti, 2002, p. 10.
87
cf. Ibidem, p. 137.
88
cf. Ioan Ianolide, op.cit., p. 62.
24
Aici părintele Arsenie le trimite primele volume din Filocalia şi fiecare dintre cei din grup a
început să înveţe pe de rost Scripturile, în special Noul Testament.
Valeriu muncea şi se ruga.
De multe ori făcea singur de pază noaptea, când a şi fost atacat de nişte hoţi care au tras cu
puşca asupra lui, dar gloanţele nu l-au atins.
Iată o altă mărturie despre Valeriu, făcută de Marin Naidim, prieten apropiat al său: „Când a
intrat în închisoare, era îmbrăcat cu un costum frumos dintr-o stofă englezească, vernil. […]Eram în
colonie la Galda. Într-o zi a întâlnit un om sărac şi a venit la colonie fără haină. O dăduse.
Când l-am întrebat unde îţi e haina, el a răspuns cu un cuvânt din Pateric: «am trimis-o înainte», adică
a dat-o de pomană, ca s-o găsească în cer când se va duce acolo”89.
La începutul anului 1948, deţinuţii de la Galda sunt readuşi la Aiud. Aici găsesc biserica
profanată, mobilierul stricat şi lacăt pe uşa bisericii. Regimul se schimbase. Îi percheziţionează, li se
confiscă toate cărţile, foile şi creioanele, dar mai ales cărţile religioase şi sunt scoşi la muncă la secţiile
de tâmplărie şi mecanică ale închisorii. În luna aprilie fac o triere între deţinuţii politici:elevii sunt
trimişi la Târgşor,studenţii la Piteşti, foştii demnitari la Sighet, muncitorii la Gherla, legionarii - în
afara categoriilor de mai sus - la Aiud90.
Valeriu a salvat de la percheziţie o Biblie pe care a desfăcut-o în fascicole şi a împărţit-o în
celelalte celule. Au fost memorate înainte de a fi găsite şi distruse de temniceri. Textele au continuat
să fie scrise pe săpun, pe pereţi, transmise prin Morse.
La Piteşti, Valeriu va sta un an şi jumătate, până în luna decembrie 1949. Nu a trecut prin
reeducare, dar a suportat faza ei premergătoare, a regimului de exterminare aplicat înainte de
începerea ei. În urma unei campanii de combatere a TBC-ului, împreună cu un grup de 40 de deţinuţi,
suspecţi de acesta boală, este transferat la Văcăreşti pentru investigaţii.
De aici au rămas câteva mărturii:
• „Când miliţianul ne-a spus că nu avem dreptul decât la o pereche de chiloţi şi o cămaşă, fără
haină sau pantaloni toţi se grăbeau să ascundă câte o pereche de pantaloni pe unde putea căci în celulă
era frig, Valeriu îşi pregătea pachetul să îl dea la magazie. Voinea striga: «Trebuie să ne apărăm de
criminali». Auzind aceste vorbe Valeriu a spus: «Mântuitorul a spus să dăm Cezarului ce este al
Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu; deci eu mă supun cuvintelor lui Iisus»”91.
• „Într-o zi, Valeriu s-a apropiat de cel mai crunt miliţian şi i-a relatat întâmplarea din Sfânta
Evanghelie cu femeia care era desfrânata şi fusese prinsă, dar mai ales răspunsul Mântuitorului: «Cine
este fără de păcat să ridice piatra şă lovească primul». Iar cei care au auzit au dispărut toţi. Peste
câteva ore, Georgescu a deschis uşa celulei şi a zis: «N-au avut temei, de aia n-au omorât-o!». De
atunci gardianul a avut o licărire de omenie şi respect faţă de noi şi îl căuta adesea pe Valeriu,
preocupându-se a găsi o soluţie salvatoare pentru el şi conştiinţa lui încărcată»”92.
• „Apăreau şi mici probleme interne ale celulei cum ar fi aerisirea, folosirea tinetei, ori dreptul
de a se plimba pe suprafaţa neacoperită de paturi. Părerile erau împărţite. Valeriu, fiind întrebat, le-a
răspuns: «Dacă nu putem să trăim frăţeşte în această mare suferinţă, cum putem aştepta ca oamenii
să împartă cu dreptate şi dragoste bogăţiile întregului pământ? Dacă aici nu putem fi buni, cum vom
putea fi buni când vom fi puternici şi liberi? Cu puţină dragoste vom simţi bucuria de a face voia şi
plăcerea fratelui nostru. Ne trebuie o largă şi adâncă înţelegere a oamenilor, dacă vrem să trăim în
pace şi bunăvoire»”93.
89
Monahul Moise de la Oaşa (Alba) (coord.), Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor…, p. 79.
90
cf. Nicolae Trifoiu, op.cit., p. 84-85.
91
Ibidem, p. 110.
92
Ibidem, p. 111.
93
Ioan Ianolide, op. cit., p. 76.
25
• „În toamna anului 1949, Valeriu a avut o prima şi puternică hemoptizie, cauzată de un TBC
pulmonar. Slăbea zi de zi. Un prieten i-a oferit o coaja de pâine din raţia lui, dar Valeriu a refuzat-o,
zicându-i: «Dacă eu sunt bolnav, nu trebuie să te îmbolnăveşti şi tu». Hemoptiziile se repetau şi a fost
dus la spitalul din oraş şi închis într-o cămăruţă, unde era păzit permanent de gardieni. Într-o noapte,
însă, veni asistenta care îl întrebă cum se simte şi dacă are nevoie de ceva, însă Valeriu i-a zis să
spună familiei sale şi tuturor celor dragi, dacă moare aici, că e împăcat, că îşi dă viaţa pentru Hristos
şi pentru semeni”94.
• Nicolae Trifoiu povesteşte: „Am văzut cum la acest om, pe măsură ce puterile fizice îl
părăseau, cele spirituale deveneau mai puternice. Devenise un schelet, care abia se mai ridica din pat,
dar care nu înceta să ne tălmăcească din Sf. Evanghelie. Eram patru şi aveam doar două paturi căci
dormeam doi câte doi. Am hotărât să facem de veghe cu rândul la el, lăsându-l să stea singur, iar din
când în când ajutându-l să se întoarcă de pe o parte pe alta. Dar culmea, el în aceste momente
cutremurătoare nu contenea să zâmbească discret, cu ochii închişi, căci nu mai avea puterea să-i
deschidă. Aceasta a durat circa trei săptămâni, când într-o noapte ne-a rugat să îi frecăm picioarele că
îi erau reci, pentru că afară era ger iar celulele erau neîncălzite. El dintr-o dată începuse să se răcească
suspect, de la picioare în sus. Conştient de ceea ce se petrecea cu el pe la miezul nopţii, ne-a şoptit.
«Sunt fericit, mă duc la Dumnezeu. Rugaţi-vă împreună cu mine pentru sufletul meu şi al vostru».
Eram cutremuraţi, deznădăjduiţi, înfricoşaţi, căci eram departe de a primi şi accepta senini, sfârşitul.
Ne simţeam nepunticioşi şi părăsiţi. Doar el arbora acelaşi zâmbet odihnitor, el pe care, mai târziu,
Steihardt l-a numit «Sfântul închisorilor». Dar minunea continua. Către dimineaţă a început să se
reîncălzească şi să prindă din nou o fărâmă de putere. Dimineaţa am raportat starea gravă a lui Valeriu,
dar foarte târziu a venit sanitarul şi i-a dat un calciu. Agonia a mai durat câteva zile până când l-am
auzit zicând: «Domnul nu m-a vrut, nu sunt încă vrednic de împărăţia Lui». Văzând feţele noastre
pierdute a adăugat: «Nu vă temeţi. Nu poate fi fericire mai mare decât să te duci la El, Căruia I-ai
rostit numele de atâtea ori, Căruia eşti gata să-I încredinţezi sufletul. Rugaţi-vă pentru mine!»”95.
III.4. Trimiterea la Târgu Ocna şi adormirea întru Domnul

Fiind suspectat de TBC, el, împreună cu 40 de deţinuţi, sunt trimişi la Văcăreşti spre a face un
control la plămâni. În urma controlului radiologic, doar 18 sunt găsiţi bolnavi, ceilalţi mergând din
nou la Piteşti. Grupul lui Valeriu ajunge la Tg. Ocna prin februarie 1950.
După regimul de exterminare îndurat până atunci, Târgu Ocna este un adevărat rai pentru noii
veniţi: mâncare consistentă, libertatea de a circula de la o camera la alta şi de a sta la soare în curte,
posibilitatea de a vorbi cu ceilalţi, atitudinea binevoitoare a gardienilor etc.
Ofiţerul aştepta însă momentul oportun pentru a declanşa şi aici reeducarea. Dar Dumnezeu şi
protestele deţinuţilor şi a medicilor care îi îngrijeau a zădărnicit cele două tentative, un rol important
avându-l şi Valeriu care se afla în fruntea celor care se opuneau reeducării.
De pe urma unor groaznice maltratări, la care s-au adăugat frigul, foamea şi alte lipsuri, Valeriu
Gafencu s-a ales cu tuberculoză96, având caverne la plămâni, pleurezie şi făcea pneumotorax, avea
dese hemoptizii, reumatism generalizat, apendicita şi suferea şi de inimă. În ultimii doi ani nu s-a mai
putut aşeza întins pe pat nici ziua şi nici noaptea, ci şedea răzemat de marginea patului, iar capul îi
cădea în piept. La început putea fi transportat cu targa pe terasă, mai târziu nu l-am mai putut mişca
din pat. Tusea îl epuiza şi adesea scuipa sânge. Zâmbea şi prin somn. Somnul lui era mai mult o stare
de veghe în care se ruga. Atât gardienii, cât şi reeducaţii erau impresionaţi de «ceva» la Valeriu, dar
puţini şi-au dat seama că acel «ceva» era Hristos.
94
Ibidem, p. 81-82.
95
Nicolae Trifoiu, op.cit., p. 150-153, apud Sfântul închisorilor, Alba Iulia, 2007, p. 115.
96
cf. Nicolae Ivan, Sinuciderile în închisorile comuniste din România, în „Memoria”, 28 (2002), nr. 1, p. 87, apud
Sfântul închisorilor, p. l12.
26
Ioan Ianolide îşi aminteşte: „Ori de câte ori era ajutat se simţea jenat şi mulţumea cu bunătate,
adăugând un zâmbet ori un gest care impresionau atât de mult încât pană la urmă tu îi rămâneai dator
lui. Se simţea îndatorat de orice gest de atenţie şi deseori zicea: „Sunteţi aşa de buni! Vă primejduiţi
sănătatea şi aşa şubredă ca să ne îngrijţti pe noi! Dumnezeu să vă răsplătească!” Când slăbise foarte
mult şi nu mai putea mesteca, luam carnea o mestecam eu şi aşa i-o dădeam în gură. Nu cred că a
primit o înghiţitură de mâncare de la mine fără să mă fi răsplătit cu un zâmbet, cu o privire sau cu un
cuvânt.
A fost un timp când medicii l-au îndemnat să nu mai vorbească, dar el a spus: „Nu-mi luaţi
această bucurie, căci pentru a-L mărturisi pe Hristos trăiesc; şi de trăiesc, prin mila Lui trăiesc şi fără
a-mi exprima dragostea ce vi-o port, n-ar mai avea rost să trăiesc. Vă mulţumesc pentru grijă, dar vă
rog să înţelegeţi că nu pot altfel”97.
Între darurile pe care le avea era şi acela de a cunoaşte oamenii, de a pătrunde în sufletele lor şi
de a-i orienta în viaţă.
În anul 1951, Valeriu a făcut o criză de fibrilaţie arterială. Camarazii de celulă s-au hoărât să îi
administreze strofantină cu glucoză pentru a-i ameliora starea. Efectul însă s-a lăsat aşteptat. I s-a mai
administrat o doză, însă abia după 20 de minute pulsul i-a revenit la normal. Miracolul se produsese!
Colegii de suferinţă au dizolvat nişte zahăr în apă şi i-au dat să bea pentru a-i regla tensiunea. După
ce a băut a zis: „Lui i-au dat fiere şi tu îmi dai mie miere?”
„Am văzut pe Maica Domnului”

Dacă despre Radu Gyr se spune ca este poetul „care l-a coborât pe Iisus în celulă”, aflăm că lui
Valeriu i s-a arătat Maica Domnului în noaptea ultimului Crăciun petrecut la Târgu Ocna. Iată ce i-a
povestit Valeriu prietenului său Ioan Ianolide: „În noaptea asta am privegheat. [...]Eram deci treaz,
lucid şi senin, când deodată am văzut că am în mână fotografia fetei (fata pe care o iubise). Uimit de
întâmplare, am ridicat privirea şi la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului, îmbrăcată în
alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezenţa ei mi se părea materială. Maica Domnului era
aievea cu mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârşit. Atunci ea mi-a spus: «Eu sunt
dragostea ta! Să nu te temi. Să nu te îndoieşti. Biruinţa va fi a Fiului Meu. El a sfinţit acum locul
acesta pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi
spulberate. Fiul Meu aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii
întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai este credinţă pe pământ, să ştiţi că
totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă
credinţă şi am venit să va îmbărbătez. Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!». Apoi Maica Domnului a
dispărut şi am rămas copleşit de fericire. M-am uitat la mână şi nu mai aveam nici o fotografie”98.
La Târgu-Ocna, Valeriu a polarizat şi a orientat duhovniceşte mulţi deţinuţi. Dintre cei pe care
i-am putea evoca în sensul acesta, ne oprim la două suflete de o mare puritate: Gheorghe Niţescu şi
Gheorghe Jimboiu. Aceştia se numără printre figurile deosebite ale temniţelor, care ar merita un loc
în calendar.
Ion Popescu, unul dintre supravieţuitorii de la Târgu-Ocna, îşi aminteşte: „Gheorghe Niţescu
era un om deschis, o fire optimistă, veselă, expansivă. Condamnat ca legionar, fusese la Piteşti, dar
fiind bolnav de TBC a plecat de aici înainte de a începe reeducările şi a fost adus la Târgu-Ocna. A
ajuns la Târgu-Ocna odată cu Valeriu Gafencu. Venise de la Piteşti destul de grav bolnav, dar totuşi
la început se putea mişca, nu era imobilizat la pat. Spre sfârşit, agravându-se boala, a ajuns şi el în
camera 4, camera muribunzilor, unde se afla şi Valeriu. Sub influenţa lui Valeriu, se îmbunătăţeşte
foarte mult din punct de vedere spiritual şi practică rugăciunea lui Iisus. La intrarea în închisoare,
97
Ioan Ianolide, op.cit., p. 137.
98
Ibidem, p. 180.
27
nivelul lui spiritual era cel al unui creştin moral, care crede în Dumnezeu şi merge la biserică, dar nu
e în mod special interesat de trăirea mistică. Avea însă o puritate şi o curăţie sufletească ce îl făceau
foarte deschis spre lucrarea spirituală. Ştia că boala e gravă şi că nu are şanse să scape dar nu era trist,
nu era înspăimântat, ci aştepta cu seninătate şi cu încredere, lăsându-se în voia lui Dumnezeu. În
condiţiile acestea a sosit streptomicina. A fost chemat de ofiţerul politic, care i-a spus: «Dacă vrei să
trăieşti, trebuie să faci un angajament că ne vei da informaţii». A refuzat indignat. Să ştiţi însă că dacă
voiai neapărat să trăieşti şi să nu trădezi puteai sa semnezi angajamentul şi să nu îl ţii, adică puteai
încerca să-i păcăleşti. Te puteai gândi: semnez, iau medicamentele şi apoi le dau informaţii
inofensive, poate lucrurile se schimbă şi eu scap cu viaţa. Important e să iau medicamentele şi să scap
cu viată. Ei bine, Niţescu nu putea gândi astfel. Pentru el, pentru curăţia lui sufletească, faptul de a
semna chiar fără să dea informaţii, era deja un compromis, un păcat. Considera lucrul acesta un mare
păcat. De aceea a refuzat, de pe poziţii creştine, crezând ca e păcat, nu de pe poziţia unei morale, să-
i spunem filosofice. A venit foarte indignat după discuţia cu ofiţerul politic: «Cum să scriu acolo că-
i dau informaţii? Acesta e un compromis, un păcat şi eu nu pot face lucrul ăsta! Cum a putut să mă
considere pe mine un trădător?» În intimitatea lui sufletească nu putea sa accepte aşa ceva. Spunea:
«Nu pot să trădez şi chiar dacă o să mor, Dumnezeu poate o să-mi ierte pentru asta păcatele!» A murit
cu această seninătate, nu a avut nici un regret, nici o ezitare pentru gestul făcut. Am fost aproape de
el până la sfârşit. A murit noaptea şi eu am vorbit cu el chiar în ziua precedentă. Boala avansa şi
puterile îi scădeau treptat. S-a stins senin, ca o lumânare care nu mai are ceară. Niţescu, sufleteşte
vorbind, a fost sub influenta lui Valeriu, un fel de ucenic al lui”99.
Alt tânăr de o puritate deosebită era Gheorghe Jimboiu, mărturiseşte părintele Mihai Lungeanu.
„Când am început, la cererea lui Valeriu Gafencu, săptămâna de rugăciune pentru ca Traian Maniu
să se întoarcă la Dumnezeu, am făcut «o baie spirituală». Adică, deoarece pe atunci nu aveam preoţi
între noi - au venit imediat după asta - ne-am mărturisit păcatele şi greşelile unii altora, pe rând.
Atunci mi-am dat seama câtă curăţie lăuntrică avea Jimboiu. Era unul din cei mai curaţi. De la el am
aflat că după şase luni de stăruinţă a primit darul Rugăciunii inimii. Se ruga întruna. Noaptea, dacă îl
trezeai, îl vedeai şezând, cu capul în piept: spunea rugăciunea. Era de o curăţie rar întâlnită, îmi spunea
despre ceea ce simte la rugăciune. Mai apoi, din cărţile pe care le-am citit, am înţeles că el a ajuns
trăiască stările de care vorbesc Sfinţii Părinţi”100.
Gheorghe Jimboiu s-a născut la 18 octombrie 1921 în comuna Vela, de lângă Craiova. Rămas
de mic copil orfan de tată, a fost crescut de mama sa, care a renunţat să se mai căsătorească. Student
la Academia Comercială din Braşov, este arestat în 1949 pentru activitate legionară. Bolnav de
tuberculoză în urma regimului de detenţie dur, scapă de reeducarea de la Piteşti, fiind trimis la
sanatoriul de la Târgu-Ocna, unde se afla şi Gafencu. Moare în 1963 la Aiud unde, deşi grav bolnav
de ficat şi de tuberculoză, nu a primit nici un fel de îngrijiri medicale, pentru că a refuzat reeducarea
comandantului Crăciun.
Dumitru Bordeianu, care l-a cunoscut pe Jimboiu în 1954, în Postul Paştelui, la Gherla, îl
consideră „cel mai strălucit elev al lui Gafencu”. Înainte de a-1 întâlni pe Gheorghe Jimboiu,
Bordeianu trecuse prin reeducare, din care, după cum mărturiseşte, a ieşit demonizat. Cu ajutorul lui
Jimboiu va reuşi să se elibereze de duhul necurat care îl chinuia de patru ani Acesta marturiseste:
„După câteva zile, mişcându-mă prin cameră, mi-a atras atenţia un tânăr, deosebit de toţi ceilalţi.
Avea o figură de ascet răsăritean, ce radia bunătate. […]Observasem că acest tânăr mă urmărea şi el
cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-ma la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să
nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese şi parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se
opunea acelei priviri. Am tresărit şi mi-am dat seama ca un duh, contrar aceluia care mă poseda, îmi
99
Monahul Moise de la Oaşa (Alba) (coord.), Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor…, p. 201-203.
100
Ibidem.
28
răvăşea sufletul. Epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz.
Observându-mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam
bine. Noaptea care a urmat nu o voi uita niciodată. Duhul satanei care mă stăpânea, mă tortura şi mă
îngrozea probabil că nu putea suferi privirea cu care Jimboiu - acesta era numele tânărului - se uita la
mine. A doua zi dimineaţa, s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul
care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas, dar gestul lui Jimboiu - mă luase de mână - m-a făcut să-
l urmez. Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost: «Frate, eşti bolnav; nu te teme şi ai încredere în
mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva». În câteva
cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. La destăinuirea mea, el mi-a răspuns: «Ai greşit grav
înaintea lui Dumnezeu. De ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi la Piteşti?» I-am spus că
nu ştiam cine mă oprise. M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea. «O fac, dar nu simt nimic; mi-e
inima de piatră, a fost răspunsul meu. «De când te rogi, i-ai cerut iertare lui Dumnezeu?» La răspunsul
meu negativ, a continuat: «De plâns, ai plâns?» Din nou, nu. «Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi». După
ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns ca mă rog bine. «Simt însă că m-a părăsit
Dumnezeu, îi zic». Dar el îmi răspunde: «Nu-L ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a părăsit; tu L-ai
ofensat! m-a apostrofat». După acest schimb de cuvinte, credeam că am vorbit cu un înger, căci
puterea care emana din el reduse la tăcere duhurile ce mă chinuiau. De atunci, m-a invitat să stăm de
vorbă în fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era şi cât de mare putere duhovnicească avea, l-am
implorat să se roage şi pentru mine”101.
Adormirea întru Domnul

Un coleg de suferinţa a primit de acasă 10g de streptomicina, dar el simţindu-se mai bine, a
hotărât să i-o dea lui Valeriu care era pe zi ce trecea mai rău. Însă Valeriu a zis:”Iată un prilej în care
ne putem arăta dragostea faţă de poporul evreu, dincolo de atitudinea lui faţă de Hristos! Sunt deci de
părere să i-o dăm lui Wurmbrand”. Dar stăpânul medicamentului era revoltat zicând: „Nu”. Atunci
Valeriu a acceptat streptomicina, şi a dăruit-o, la rândul său, lui Wurmbrand şi nimeni nu a mai avut
ceva de obiectat. Acele 10g de streptomicină au salvat viaţa lui Wurnbrand.
Între cei doi au avut un dialog foarte interesant. Pastorul remarcă: „Văd că-ţi iubeşti neamul!”,
Valeriu răspunde: „Ne iubim neamul, dar şi pe toţi oamenii din lume. Dorim din suflet încreştinarea
întregului popor evreu, însă asta depinde de el, nu de noi. […]Aveţi toată dragostea noastră în Hristos,
dar suntem trişti pentru că până şi atunci când un evreu se încreştinează, în loc să vină la sursa directă,
la Adevăr şi la har, e puţin sectar, are ceva de cârtit, rămâne puţin afară de Dumnezeu”102. Pastorul,
scuzându-se oarecum, i-a răspuns: „Voi aveţi marele noroc că v-aţi născut creştini şi când vă treziţi
la Hristos ştiţi unde să intraţi, dar noi… Eu sunt evreu de sute de generaţii şi strămoşii mei au fost
duşmanii lui Hristos, deşi când L-am aflat am fost pus în faţa dureroasei dileme de a nu şti pe ce usă
să intru”103.
Lui Valeriu i se descoperise de dinainte data în care va muri, după cum povesteşte un camarad
de celulă, care ştia de ceva timp că avea să treacă la Domnul pe 18 februarie şi, în acest sens, l-a rugat
să aibă pregătit mucul de lumânare ce era pentru cei care părăseau această lume.
Iată ce povesteşte prietenul său Ioan Ianolide:
„Valeriu era tot mai epuizat. Gâtul nu putea să sprijine capul, deci l-am sprijinit eu cu mâna.
Am fost atât de fericit în orele acelea, cu toate că îmi murea ce aveam mai drag, încât nu o să uit
niciodata. Cred că Hristos era prezent în Valeriu şi numai asa îmi pot explica starea lui de har.
[…]Valeriu mi-a spus: «În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că
101
Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed.Scara, Bucureşti, 2000, p. 376-379.
102
Monahul Moise de la Oaşa (Alba) (coord.), Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor…, p. 230.
103
Ibidem.
29
am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L preamăriţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit că mor
pentru Hristos. Lui datorez darul de azi. Totul e o minune. Materia rămane în urmă, ea însăşi se
transfigurează. E trist că unii oameni pot fi atât de miopi încât să se supună simţurilor. Veţi avea multe
necazuri. Eu plec dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura ce mi se va
îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Fiţi tari în
credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi duşmanii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Ateismul va fi învins, dar
să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit. […]Să îi iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni, au nevoie de ajutor, căci
duşmani prădalnici caută să îi înşele»”. Din când în când făcea pauze pentru a se reface puţin. „Vă
mulţumesc din tot sufletul pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Rostul acestei suferinţe este schimbarea
la faţă a lumii. Creştinătatea trebuie să pună un început nou, mai pur, mai aproape de adevăr... Rog
să mă iertaţi şi să mă ierte orice om faţă de care am greşit cu ceva. Testamentul meu este cuvântul de
azi […]». Auzind cele ce întâmplau, toţi deţinuţii au trecut pe la patul lui şi tuturor le-a zis câte ceva.
Trecuse de orele 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi. Valeriu se stingea şi via în acelaşi timp.
Respira greu. Eu eram tot mai profund mişcat. «Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe». A urmat
o pauză lungă. S-a congestionat puţin la faţă şi apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai
rostească: «S-a sfârşit!» A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut în ei cum se dezvăluiau splendori
tot mai adânci. Plângeam în hohote. Şi-a dat sufletul în jurul orei 13. Valeriu era frumos, mai frumos
decât oricând. Înainte de aceasta, pe la 9 se spovedise şi se împărtăşise iradiind de bucurie. L-am
îmbrăcat şi a sosit targa. Toţi deţinutii se aflau în curte, în aşteptare. Când au trecut cu el către poartă,
s-au oprit, s-au descoperit şi s-au închinat. L-au luat în primire doi deţinuţi de drept comun care aveau
misiunea înmormântărilor. Două zile a fost ţinut trupul sub zăpadă şi apoi a fost înmormântat noaptea.
La mormântul lui nu a fost pusă nici o cruce. În gură i-am pus o cruce mică de argint, pe care el a
reuşit să o salveze din toate percheziţiile. «Să mi-o puneţi în gură, pentru a fi recunoscut!» spusese
el.
El a rămas viu şi prezent între noi. Mulţi l-au visat în ziua următoare. Vestea despre viaţa lui a
străbătut toate temniţele şi mulţi îl amintesc cu veneraţie”104.
Tot Ioan Ianolide povesteşte cele petrecute după trecerea la cele veşnice a lui Valeriu: „După
ce Valeriu a plecat dintre noi, Wurmbrand mi-a cerut să îl botez ortodox, cu numele de Valeriu. L-
am amânat până la vară, ca să îi dau timp de gândire. Însă în urma stăruinţelor lui, i-am împlimit
dorinţa. Datorită goanei în care trăiam acolo nu am reuşit să fac acest lucru public. Dar în 1952 în
toamnă am fost expediat la Caransebeş şi de atunci nu l-am mai văzut.
A fost eliberat în 1955 şi până la rearestare a activat tot la luterani şi neoprotastanţi. În 1958 a
fost arestat din nou la Gherla. A lăsat impresii contradictorii pe unde a trecut, iscând admiraţie dar şi
mai multă repulsie. Nu se declara ortodox. La scurt timp a fost cerut de americani şi s-a stabilit în
California”105.
III.5. Opera poetică a lui Valeriu Gafencu

În ultima parte a vieţii, Valeriu a compus câteva poezii autobiografice şi testamentare. Nu a
avut hârtie, nici creion ci le-a alcătuit în minte, memorându-le. Apoi au fost învăţate de prieteni şi
transmise mai departe. Chiar Valeriu mărturiseşte: „Aici la Târgu Ocna am scris 16 poezii ca un
testament, ca o reală mărturisire pentru cei ce vor veni şi rog să nu fie interpretată ca figură poetică,
căci ea este duh arzător şi viu”.
Dar: „Frate dragă, din grădină / Îţi trimit în dar un crin / Să-ţi mângâie lin privirea / Cu
veşmântul lui virgin. // Floare dragă, floare dalbă, / Cât de mult aş vrea şi eu, / Îmbrăcat în haină albă
104
Ieromonahul Teognost, Parintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, vol. I, Ed. Cartea
strămoşescă, Iaşi, 2005, p. 191-l94.
105
Ioan Ianolide, op.cit., p. 191-192.
30
/ Să mă duc la Dumnezeu. // Răsădit acolo, sus, / În grădina minunată, / Să-mi simt viaţa-mbălsămată,
/ Cu iubirea lui Iisus. // Plâng înăbuşit în noapte / Şi suspin cu glasul stins, / Dă-mi veşmântul alb de
Nuntă, / Cu crini minunaţi încins”.
Încă din titlu poezia îşi vădeşte semnificaţiile ei profunde. „Darul” este mai mult decât o floare,
este un prilej de cugetare la Dumnezeu şi e apropiere de El prin rugăciune. Prin urmare Hristos Însuşi
este dăruit prietenului sub forma crinului, intr-un gest de mare dragoste şi gingăşie.
Simbolul crinului este frecvent la Valeriu, căci el închipuie neprihănirea, desăvârşirea, stări pe
care autorul le doreşte, căci scria într-o vreme în care suferinţa sa era mare şi epuizantă.
O alta poezie este Dor: „Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie, / Frumoasă ca un crin din Paradis,
/ Potirul florii e mereu deschis / Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie; / Potirul florii e o-mpărăţie. // Când
răii mă defăima şi mă-njură / Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă, / Potirul lacrimilor se revarsă / Şi-mi
primeneşte sufletul de zgură, / Atunci Iisus de mine mult Se-ndură. // Sub crucea grea ce mă apasă
sânger / Cu trupu-ncovoiat de neputinţă, / Din când în când din cer coboar-un înger / Şi sufletul mi-1
umple cu credinţă; / M-apropii tot mai mult de biruinţă. // Mă plouă-n taină razele de soare, / Iisus m-
adapă-n veci cu Apă Vie, / Grăuntele zvârlit în groapă-nvie / Cu haina îmbrăcat, de sărbătoare;/
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.// Refren: Sub flacăra iubirii arzătoare / Din zori de zi şi până-n
noapte-aştept,/ Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:/ Iisuse, Iisuse! / Încet mă mistui, ca o
lumânare”.
Prima strofa este mărturia stării de har, de bucurie lăuntrică de floare paradisiacă ivită şi
crescută din lacrimi şi suferinţa. Duhul preschimbă suferinţa în bucurie nepământeasca. Poetul ne
arată cum a ajuns la acea stare: sufletul şi trupul sau au fost aspru chinuite, dar a fost curăţit prin
lacrimile revărsate atunci de Dumnezeu in el.
Totuşi suferinţa continuă, ca un calvar ce tinde să-l doboare, însă este din nou salvat, de data
acesta de prezenţa îngerului care-i dă putere şi credinţă. Ultima strofă înfăţişează unirea tainică cu
Hristos. Soarele este harul ce-l luminează.
Cheia acestei poezii, ca şi mesajul ei cel mai profund sunt cuprinse în primul şi ultimul vers:
„Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie”, care exprimă paradoxala dualitate a condiţiei umane ce aspiră
spre îndumnezeire.
Refrenul este o descriere reală a ultimei perioade din viaţa lui Valeriu, petrecută în poziţie de
veghe şi rostind tot timpul „Rugăciunea Inimii”106.
Comunismul a fost pentru poporul român Faraonul de la Răsărit care a asuprit în modul cel mai
mârşav acest neam, dezrădăcinând din sufletele multora credinţa în Dumnezeu. Martirii închisorilor
au fost cei care au eliberat acest popor de sub robia lui Faraon, ducându-1 la înviere Şi dacă mai există
acum biserici deschise şi tradiţie creştinească, aceasta se datorează lor.
106
Ieromonahul Teognost, op. cit., p. 200.
31
Bibliografie:
- Bordeianu, Dumitru, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed.Scara, Bucureşti, 2000.
- Ianolide, Ioan, Intoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006.
- Maxim, Virgil, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, Bucureşti, 2002.
- Monahul Moise de la Oaşa (Alba) (coord.), Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor, Ed. Reîntregirea,
Alba Iulia, 2007.
- Teognost, Ieromonahul, Parintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, vol.I, Ed.
Cartea strămoşescă, Iaşi, 2005.
- Trifoiu Nicolae (coordonare şi cuvânt înainte), Studentul Valeriu Gafencu-Sfantul închisorilor din
România, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003, p. 51.
32
IV. Radu Gyr sau poetul închisorilor
IV.1. O perspectivă sintetică asupra biografiei şi operei lui Radu Gyr

Radu Gyr reprezintă unul dintre cele mai dramatice destine biografice din literatura română.
Radu Ştefan Demetrescu, pe numele său adevărat, s-a născut la Câmpulung Muscel, la 2 martie 1905.
S-a mutat împreună cu familia la Craiova, unde a urmat atât cursul primar, cât şi cel liceal şi, după
absolvirea studiilor superioare, cu calificativul „Magna cum Laudae”, devine conferenţiar universitar
la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti.
Luându-şi pseudonimul de Gyr, după dealul Gruiului de lângă Câmpulung Muscel, publică
poeme apărute antum în mai multe volume: Linişti de schituri (1924), Cerbul de lumină (1928),
Cununi uscate (1938), Poeme de răsboiu (1942), Balade (1943).
Scrie literatură pentru copii, semnează studii critice, eseuri, cronici dramatice, lucrări didactice,
traduceri etc.
A fost distins cu multe premii literare: „Premiul pentru Sonet al Societăţii Scriitorilor Români”
(1926); „Premiul Institutului pentru Literatură” (1927), „Premiul Adamachi al Academiei Române”
(1930), „Premiul SOCEC al Societăţii Scriitorilor Români” (1939).
Opera sa postumă publicată după 1990, a fost creată, în cea mai mare parte, mental, în
închisoare, ea circulând de la un capăt la celălalt al ţării, trasmisă prin morse şi scrijeliri pe diverse
obiecte, constituind o adevărată hrană spirituală pentru cei sortiţi foamei fiziologice şi terorii. După
eliberarea din 1964 a lucrat intens, aşternându-şi pe hârtie toată opera creată mental în perioada
privaţiunii de libertate de aproape 20 de ani. Ascunsă şi bine adăpostită de ochiul ager al Securităţii,
nu şi-a putut-o vedea publicată, poetul trecând la cele veşnice la 29 aprilie 1975, în plină efervescenţă
creatoare. Din volumele publicate postum, amintim: Sângele temniţei; Stigmate; Anotimpul umbrelor
– rondele şi sonete; Crucea din stepă – poeme de răsboiu; Era o casă albă; Balade; Pragul de piatră.
Din păcate, nu şi-a putu termina Calendarul meu – prietenii, momente şi atitudini literare, început
târziu.
Cele trei volume de poezii publicare postum, sub îngrijirea fiicei poetului, Simona Popa,
înmănunchează lirica lui Radu Gyr din cei douăzeci de ani de cumplită detenţie politică la care a fost
supus de regimul comunist. Aceste poezii au cunoscut un „circuit oral” (este vorba de un aspect al
„oralităţii culte” datorată marilor personalităţi culturale/politice din puşcăriile comuniste), fiind
memorate de ceilalţi intelectuali încarceraţi cu poetul, ce aveau mai puţini ani de temniţă; la eliberare,
poeziile erau scrise în caiete şi puse în locuri tainice, până la schimbarea regimului de teroarea politică
comunistă.
În anul 1948, tânărul Dumitru Cristea, care a fost întemniţat alături de Radu Gyr şase ani, i-a
memorat aproape două sute de poezii, acestea fiind caligrafiate în satul său natal, la Negreşti-
Constanţa, în trei caiete. Din nefericire, Securitatea a aflat şi a confiscat aceste caiete, iar inginerul
Dumitru Cristea a fost condamnat, pentru a doua oară, la douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică.
Aceste caiete cu Poezii ale lui Radu Gyr au fost recuperate după 1990 de la S.R.I., stând şi
acestea la baza ediţiei îngrijite de fiica sa, Simona Popa.
Paralel cu notorietatea poetică, se desfăşoară şi cariera universitară şi activitatea politică, atras
fiind, ca mulţi intelectuali valoroşi din perioada interbelică, de ideologia legionară.
IV.2. Mărturii de suflet despre poezia lui Radu Gyr

Doctor în litere, conferenţiar universitar, cu o activitate literară variată, Radu Gyr a îmbrăţişat
cu dăruire crezul generaţiei sale, pentru care a şi fost condamnat la 12 ani de închisaore.
33
Trimis pe front pentru „reabilitare”, la întoarcerea în ţară este din nou închis. În anul 1956 este
eliberat – se pare că la intervenţia preşedintelui Indiei, rugat în acest sens de Eliade – dar nu pentru
multă vreme.
În 1958, este arestat din nou şi condamnat la moarte pentru poezia Ridică-te Gheorghe, ridică-
te Ioane!, socotită a fi „manifest revoluţionar”. Pedeapsa i se comută în muncă silnică pe viaţă. Este
dus la Aiud, unde cu slove de gând (căci hârtia şi creionul nu existau, iar scrisul cu paiul pe bocancul
prăfuit era o crimă aspru pedepsită) a făurit mii de versuri – hrană, haină şi căldură pentru deţinuţii
flămânzi, goi şi îngheţaţi. Calvarul său începe în 1938, în timpul lui Carol: „a fost închis succesiv sub
cele trei dictaturi:carlistă, antonesciană şi comunistă. De aceea a fost numit «Homer al
închisorilor»”107. În afară de Radu Gyr, nici un poet din literatura română nu a fost condamnat la
moarte pentru o poezie. „Este un caz unic şi cred că nu numai în literatura română, că după răspândirea
în foi volante a poeziei Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!, regimul comunist îl condamnă la
moarte”108.
Deşi regimul comunist l-a discreditat – în închisoare şi după eliberare – silindu-l să-şi renege
crezul, poetul a lăsat o „mărturisire de credinţă” care-i serveşte ca pledoarie de dincolo de mormânt:
„Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar
trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea pare bună sau rea, întemeiată
sau greşită, ea a fost pentru mine o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea
mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte. Prăbuşiri de idealuri, năruiri de
aspiraţii înregistrăm cu toţii. Şi poate, uneori, să greşim tocmai în credinţele noastre cele mai curate,
cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am greşit şi unde nu”109. Una dintre mărturisirile cele mai
importante despre poezia lui Radu Gyr este cea a lui Atanasie Berzescu, prieten de suferinţă al
acestuia în temniţele comuniste. Iată ce răspunde acesta la întrebarea: „Ce însemna poezia lui Radu
Gyr pentru deţinuţii din Aiud?”. „În Aiud, Radu Gyr L-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe
Cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci, spre îndumnezeirea omului. Îi ştiam cu toţii
poeziile pe dinafară şi aşteptăm cu nerăbdare următoarea creaţie care să ne bucure, să ne îmbărbăteze.
E greu de înţeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temniţa comunistă şi ce rol a avut
poezia lui Gyr în acel context. Fără ea mulţi s-ar fi prăbuşit. Iată ce rol major poate avea poezia în
viaţa omului”110.
Tot din mărturiile făcute de Atanasie Berzescu aflăm cum îşi compunea Radu Gyr poeziile sale
şi cum făcea să le ţină minte pe toate. Iată ce spunea poetul: „Stau în pat pe spate şi mă uit în plafon.
Fiind alb, mi-l închipui hârtia mea. Acolo, în faţa ochilor, scriu versurile, aşa cum îmi vin ele din
inspiraţie. Şi aşa, strofă cu strofă, până termin poezia. Când ies afară, la plimbare, îl iau pe unul dintre
voi şi-i spun poezia făcută în cameră. Cel care m-ajută foarte mult este Relu Stratan. El este biblioteca
mea. El ştie toate poeziile mele de aici. Mai sunt şi alţii care le învaţă, cum este Dili Ioanid. Dacă se
întâmplă să moară unul, să rămână altul să le scoată afară”111.
O altă mărturie de suflet este cea a preotului Nicolae Grebenea112 din Amintiri din întuneric: „A
scris cântece extinse în versuri populare de zeci şi chiar peste o sută de strofe, de pildă Cântecul
olarului, precum şi poezii mai scurte. Ele erau foarte căutate şi deţinuţii le învăţau pe dinafară.
Poeziile erau o hrană sufletească cu totul necesară celor osândiţi. Era un mare reazem pentru ei, un
pivot de susţinere şi un îndemn la apărare şi luptă”.
107
Ion Buzaşi, Poezia religioasă românească, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 265.
108
Ibidem.
109
Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti, ediţie îngrijită de Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti,
2008, p. 78.
110
Atanasie Berzescu, Lacrimi şi sânge (Memorii), Ed. Marineasa, Timişoara, 1999, p. 18.
111
Ibidem, p. 19.
112
cf. Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, ediţia a II-a completată, Ed. Scara, Bucureşti, 2000, p. 177.
34
Pe lângă rugăciune, „lumina poeziei lui Radu Gyr a fost liantul care a legat inimă de inimă,
suflet de suflet, ca zalele lanţurilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se trăia. Era pentru noi haină
şi hrană, apă şi căldură. O strofă-două ne luminau ziua, ne încălzeau noaptea, ne umpleau gamela.
Eram bogaţi”113.
Creaţia poetului Radu Gyr avea să cunoască înălţimi nebănuite în bezna temniţelor comuniste.
Evoluţia poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric ai acelor ani grei de viaţă
inimaginabilă. Poetul scrie despre foamea continuă, frigul cumplit, moartea ca prezenţă zilnică, se
ceartă cu Dumnezeu, cere răzbunare pentru ca în final să ajungă la linişte sufletească şi la o credinţă
adâncă, înţelegând soarta ce i-a fost rezervată şi jertfa uriaşă care-i stă în faţă. „Crezul” său devine
crezul unei întregi tinere generaţii aruncată de comunişti în „toiul beznelor adânci”.
„În vremea aceasta el, ros de boală, înconjurat de ură, scria. Scria în cap, în capul pleşuv înainte
de vreme, izbit de pereţi, de frig, de mizerie. Memoria lui Radu Gyr? N-am termen de comparaţie.
Fremăta celula şi Zarca de ceea ce Dumnezeu îi dăruise din belşug: hrană pentru sufletele strivite,
hrană pentru minţi secătuite de lipsa de informaţie, de posibilitatea de a fi de folos”114.
Poezia lui Radu Gyr „era un zumzet ca de stup”. Iată ce mărturie de suflet avem de la un alt
tovarăş de suferinţă, Ilie Tudor: „Binecuvântatul calorifer era firul de telefon care lega celulă de
celulă, om de om. Scară la cer a fost ţeava caloriferului, pe care circula şuvoiul poetic ce întrema şi
întărea speranţele obidiţilor veacului! Punte salvatoare peste prăpăstii, care a salvat vieţi, a vindecat
răni. Cum să-ţi mai fie foame şi frig? când sub frunte se instala lumina: «Pe-o sprânceană de lumină,
/ Lâng-o lacrimă de rai / Verdea culme carpatină / Rotunjeşte dulce plai…». Şi plecam pe vechile
culmi carpatine însoţiţi de Iancu Jianu, de ciobanii Mioriţei, de «clopotarul din stele», de «iconarul
de lângă rai» şi de mulţimea de eroi din baladele sale. Părăseam celula, fugeam din iad şi ne retrăgeam
acolo sus, unde aripile sufletului se desfăşurau în voie, în libertate în toată măreţia lor. Aceasta a fost
opera lui Radu Gyr pentru cei mai mulţi dintre noi. Pluteşte în ea duhul creştin, patriotismul neamului
nostru spălat cu sânge, cu durere, cu râuri de lacrimi”115.
IV.3. Poetul care L-a coborât pe Hristos în celulă

Prin versurile sale, Radu Demetrescu-Gyr a mişcat milioane de suflete de români într-o epocă
interbelică devorată de politicianism criminal. Încărcătura mistică a textelor sale a îndemnat la o
continuă rugăciune pentru salvarea neamului românesc, care a fost atât de prigonit. Versurile sale au
demonstrat că duhul Ortodoxiei poate sălăşlui în literatura română. Versurile şi cântecele româneşti
ale lui Radu Gyr poartă leacurile Crucii. Radu Gyr nu se putea naşte decât în sânul unui neam cu
înclinaţii mistice. Dintre versurile lui, poezia care a circulat cel mai mult, care a însemnat cel mai
mult pentru sufletul în restrişte al osândiţilor, a fost Iisus în celulă: „Azi noapte Iisus a intrat în celulă
/ O, ce înalt şi ce trist era Christ! / Lun’a intrat după el în celulă / Şi-L făcea şi mai înalt, şi mai
trist…”.
În această poezie „[…]ideea comunicării în suferinţă cu Mântuitorul şi înţelegerea creştină a
suferinţei capătă o expresie lirică remarcabilă prin transcrierea unui vis, şi a unei convorbiri în vis a
deţinutului cu Iisus”116.
Poetul transcrie o cumplită experienţă lirică printr-o viziune poetică ieşită din comun. Pentru
el, prezenţa divină este permanentă şi tristă, iar actul epifanic este un gest şi o rugă implicită înălţată
din adâncurile iadului către Dumnezeu. Îmaginea epifanică este plină de măreţie tragică, iar
simbolistica gesturilor, o totală transfigurare a fiinţei divine: „Măinile Lui păreau crini pe morminte,
113
Fericiţi cei prigoniţi..., p. 81.
114
Ibidem, p. 81.
115
Ibidem.
116
Ion Buzaşi, op. cit., p. 266.
35
/ Ochii adânci ca nişte păduri. / Luna-L spoia cu argint pe veşminte, / Argintându-I pe mâini vechi
spărturi”117.
Iisus este o prezenţă atemporală, care Îşi învăluie prezenţa într-o nesfârşită tăcere a
transcendentului şi a nemişcării timpului: „Uimit am sărit de sub pătura sură: / - Doamne, de unde
vii? Din ce veac? / Iisus a dus lin un deget la gură / Şi mi-a făcut semn ca să tac…”118.
„Cu vizita aceasta, pe cât de tainică pe atât de reală, începe poezia. Şi Iisus participă la toată
mizeria vieţii deţinutului, la toate chinurile lui, se face părtaş la toate suferinţele lui, în mod firesc, ca
un prieten, ca un semen şi totuşi ca un Dumnezeu”119.
Trupul hristic are toate semnele chinurilor lui şi sunt o mărturie vie a greşelilor umane preluate
de El din viaţa pământeană. Mântuitorul, obosit de povara veacurilor acumulate între timp: „ Oftând,
Şi-a întins truditele oase / Pe rogojina mea cu libărci. / Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase /
Lungeau pe zăpada Lui vărgi”120.
Astfel, Mântuitorul, Mângâietorul şi mereu prezentul de lângă osândiţi, capătă o identitate
stranie cu deţinuţii, zăbrelele din fereastră proiectându-se similar pe hainele Lui. „Deţinutul Îl vede,
Îl urmăreşte şi se identifică simplu şi natural cu El, căci şi Hristos «parcă purtase lanţuri cândva».
Apoi aţipeşte şi i se pare că a adormit o mie de ani. Trezit, Îl caută cu înfrigurare, însă Domnul nu e
nicăieri. Zadarnic este strigătul gemut prin zăbrele, căci Hristos nu mai revine. Dar El a rămas în
însăşi fiinţa deţinutului, care mărturiseşte: «m-am pipăit şi, pe mâinile mele, am găsit urmele cuielor
Lui»”121.
Perioada de detenţie fiind una foarte grea, atât la Jilava cât şi la Aiud, era un motiv de a crede
mai mult în Dumnezeu şi de a nădăjdui mai mult în El. „Credinţa în Dumnezeu ne-a fost marea
pârghie de susţinere. Ştiam că dacă Îl avem pe Hristos, nu ne poate birui nimeni”122.
Poetul Radu Gyr prinsese minunat această sublimare a luptei în poezia Îndemn la luptă şi
credinţă: «Nu dor nici luptele pierdute, / nici rănile din piept nu dor, / cum dor acele braţe slute / care
să lupte nu mai vor./ Cât inima în piept îţi cântă / ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus? / Ce-ţi pasă-n
colb de-o spadă frântă / când te ridici cu-n steag mai sus? / Înfrânt nu eşti atunci când sângeri, / nici
ochii când în lacrimi ţi-s? / Adevăratele înfrângeri / sunt renunţărtile la vis»”123.
„Ca respiraţie a sufletului, «rugăciunea este singura manifestare a omului prin care acesta poate
lua contact cu Dumnezeu, dând sens existenţei noastre naturale şi umane”124. Doar rugăciunea poate
sădi în suflet seninătatea, alungând astfel toate greutăţile sufleteşti şi trupeşti din viaţa unui om. Poetul
este un rugător prin excelenţă, el fiind în temniţă inelul de legătură ce făcea ca rugăciunea scrisă în
versuri să străbată cerurile din sufletele atâtor deţinuţi care aşteptau izbăvirea. Aici, în temniţă,
rugăciunea devine esenţa existenţei, ea fiind, alături de suferinţă, jertfă şi prinos aduse lui Dumnezeu.
„Doamne, fă din suferinţă / Pod de aur, pod înalt / Şi din lacrimă velniţă / Ca-ntr-un pat adânc şi cald”
(Metanie).
Strigă din adâncul sufletului: „Doamne, păzeşte-mă, Doamne, ai milă…”, orice gând, orice
sentiment de deznădejde din tenebrele întunericului se prefăceau în rugăciune. „Seacă-mă, Doamne,
de-aduceri aminte, / Aşa cum seci, vara, puhoaiele, / Şi nopţile mele aprinse desparte-le, / Cum
toamna, pădurea o despoi de veşminte” (Rugăciune din celulă).
117
Ibidem, p. 281.
118
Ibidem.
119
Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 301.
120
Radu Gyr, Sângele temniţei. Stigmate, Ed. Lucman, Bucureşti, 2009, p. 22.
121
Ioan Ianolide, op. cit., p. 301.
122
Monahul Moise de la Oaşa (Alba) (coord.), Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2007, p. 275.
123
Ibidem.
124
Din adâncuri de suflet; Doamne – Ruga poeţilor, vol. 1, Antologie de poezie creştină, Ed. Helias, Iaşi, 1995, p.
11.
36
„Comuniunea cu Dumnezeu în restrişte a fost dintotdeauna actul de tărie al sufletului românesc

prigonit, strivit şi răstignit”125.
Nedreaptatea şi umilinţa erau strigătoare la cer, deoarece toţi deţinuţii răbdau acele chinuri
groaznice fără a fi vinovaţi, erau condamnaţi la moarte pe nedrept. Poetul Îl imploră în rugăciune pe
Dumnezeu, Cel asemenea însângerat şi osândit ca: „Neamul care-acum osânda-şi duce, / Învaţă-l Tu
amara rugăciune / Din clipele suirilor pe Cruce” (Rugăciune). Regăsim în aceste versuri acea
rugăciune plină de durere a Mântuitorului pe Cruce, care strigă: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!”.
Părintele Stăniloae126 consideră că „poezia creştină este o poezie a misterului supraluminos, o
poezie a măreţiei luminii care le explică pe toate, dar care e mai presus de toate, de înţelegerea tuturor
celor ce se împărtăşesc din lumina ei. Poeţii care au scris versuri religioase «cugetă la Dumnezeu în
sens creştin» ca lumina supremă să se poată revărsa asupra lor, iar «Dumnezeu este lumină, dar lumină
nepătrunsă de noi»”.
Iată cum înţelegea Leonard Kirschen127 spiritul de jertfă şi de asumare a suferinţei: „Cu cât
condamnarea lor era mai grea, cu cât erau mai umiliţi şi mai persecutaţi, cu atât le plăcea mai mult.
Se bălăceau în suferinţă şi tânjeau după ea, îşi puneau viaţa în pericol, rupându-şi pâinea de la gură
ca să-i ajute pe alţii”. Acest lucru îl face pe poet să exclame: „Ce tare sunt, Doamne!”: „Tare sunt,
Doamne. Nu mă-nspăimântă / Nici biciul, nici moartea, nici hăul. / Rănile mele sunt ca trăscăul, /
Mă-mbată, mă înfierbântă… / Sânger, şi carnea mea cântă, / Vin urile ca fierăstrăul / şi ziua mea
creşte din trântă, / fierbinte şi sfântă …/ Tare sunt, Doamne, tare” (Ce tare sunt, Doamne).
În Primejdia mărturisirii, Nicolae Steinhardt128 face următoarea destăinuire în ce-i priveşte pe
deţinuţi: „s-au purtat cu mine impecabil şi cu acel spirit de solidaritate de care au dat cu prisosinţă
dovadă în locul unde mulţi alţii şi-au pierdut cumpătul, omenia şi stăpânirea de sine”. Regăsim în
poezia lui Radu Gyr acel strigăt înăbuşit al urii, care cu greu era stăpânit, însă în Hristos totul se
transforma: „Părinte-Sfânt, blagosloveşte, / Zâmbind, şi holda urii mele. // …// Dă-i suferinţei unduire
/ dă-i Doamne, urii mele, soare!” (Cântec de ură).
„Versurile lui Radu Gyr poartă pecetea Duhului Sfânt”129. Andrei Ciurunga îi dedică poetului
următoarele versuri care vin să ateste faptul că Radu Gyr „L-a coborât pe Iisus în celulă”: „Când
noaptea mă prindea de caraulă, / Însângerat de-al darurilor şir, / Iisus venea la mine în celulă / adus
de mucenicul Radu Gyr”.
Poezia sa religioasă capătă aspect de colindă, de cântec, de psalm, fiecare din ele reuşind să dea
expresia vie a credinţei ortodoxe mărturisită prin ele. În Colind, poetul imploră: „O, Iisuse Împărate,
/ Iartă lacrimi şi păcate! / Vin’ de-alin uşor, rănile ce dor, / cerul ni-l descuie”. „A venit şi-
aici Crăciunul / Să ne mângâie surghiunul”.
În Cântec deplin, poetul descrie bucuria suferinţei, subliniind rostul ei mântuitor: „N-ai
dezmierda de n-ai şti să blestemi. / Surâd numai acei care suspină. / Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să
gemi. / de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină. / Şi dacă singur rana nu-ţi legai, / Cu mâna ta n-ai
unge răni străine. / N-ai jindui după frânturi de rai, / De n-ai purta un strop de iad în tine. / Că nu te-
nalţi din praf, dacă nu cazi / cu fruntea-n jos în pulberea amară. / Şi dacă-nvii în cântecul de azi / e că
mureai în lacrima de-aseară”.
Dar iată şi rodul suferinţei adus lui Dumnezeu ca jertfă pe altarul credinţei: „Sunt, Doamne,
copt pentru cules, / nu că mi-s anii grea recoltă, / cât mi-este inima o boltă / de crengi, sub rodul tot
125
Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos..., p. 301.
126
Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Poezia creştină a lui Nichifor Crainic, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p.
15.
127
Leonard Kirschen, Deţinut al Justiţiei roşii, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 166, apud Sfântul
închisorilor…, p. 20.
128
Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 173.
129
Fericiţi cei prigoniţi..., p. 79.
37
mai des. / Sunt, Doamne, copt pentru cules… / Sunt numai fructe şi balsam. / Cu cât adun pe trup
rugină / Cu-atât mi-e sufletul grădină, / Şi-i toată roade, ram de ram. / Sunt numai fructe şi balsam…”
(Psalm).
IV.4. Eroismul-curaj, stare de spirit în poezia lui Radu Gyr

Eroismul lui Radu Gyr mijeşte încă din opera lui din tinereţe, probabil puţin înainte de contactul
lui cu Mişcarea legionară, care teoretiza un eroism gratuit-mistic. Tinereţea lui Radu Gyr se dezvoltă
sub steaua acestui eroism, care era al generaţiei lui. „Opţiunea acestei generaţii s-a îndreptat spre
purificarea morală a naţiunii, spre sănătatea sufletească a unui neam lovit de toate calamităţile
modernismului, care, atunci, ca şi acum, aducea o înţelegere neconvenabilă a libertăţii şi a egalităţii,
pentru un popor ieşit de curând din lanţurile unei robii politice şi influenţionale ale marilor puteri
creştine şi păgâne”130.
Una din poeziile sale în care sunt subsumate elemente de sacrificiu gratuit prin substituirea
persoanei este Domnişoara Lizeta, dedicată tatălui său, fost actor la Teatrul Naţional din Craiova:
„Domnişoara Lizeta a murit / Şi nici un clopot nu a dăngănit / Ca freamătul în aer să şi-l piardă / Şi
nu s-a înclinat măcar un steag cernit. / La poartă, / Căci domnişoara locuise-ntr-o mansardă /
Domnişoara Lizeta e moartă. / Cum, cum? Nu s-a găsit nici un ins / S-aprindă lumânarea ce s-a
stins?”.
„Eroismul gratuit al lui Radu Gyr nu este o consecinţă a şederii lui în închisoare, unde
claustrarea, întoarcerea spre sine, contemplaţia şi rugăciunea devin, cu necesitate, modul de a trăi
viaţa şi a învinge opresiunea născută din simplul fapt al reeducării spaţiului de mişcare fizică şi
spirituală”131.
Dar cea mai programatică poezie a lui Radu Gyr este Don Quijote. Gyr expune detaliile cu
aceeaşi minuţiozitate cu care o face şi Cervantes, dar relatarea este la persoana întâi, poetul nu-şi
ascunde identificarea sa cu eroul. Nu ascunde nici atracţia exercitată de ideal asupra lui şi nici
inutilitatea sacrificiului său eroic: „Voi râcâi cu grijă rugina de pe za / Şi-n pod găsi-voi spartă o
chivără. M-auzi? / I-oi drege buza ştirbă la loc, din mucava / Şi o voi strânge-n braţe lung timp, cu
ochii uzi. / Mi-oi ascuţi de-o piatră cu gându-n lume lancea / Şi-o noapte aştepta-voi în friguri zorii
când, / Mi-oi săruta mârţoaga pios pe botu-i blând, / Pornind călare-alături cu soarele din Mancha”.
Poezia lui Radu Gyr nu are umor, nimeni nu-şi râde de donquijotismul lui, toţi îl compătimesc
sau îl evită, ca pe un nebun viteaz care şi-a asumat nebunia într-o lume îngropată în materia şi
cuminţenia ei.
„Ceea ce scrie Gyr în poezia lui, nu este o îndemânare poetică, nici o falsă suferinţă pe care
poetul şi-o poate însuşi ca pe ceva real, ci o premoniţie, o înainte-vedere şi o înainte-trăire a unei
suferinţe şi a unui ideal intangibil, dar cu atât mai de dorit, pentru că şi idealul şi poetul se plasează
dincolo de condiţia umană obişnuită”132. Purtându-şi cu mândrie armura, prin lumea meschină, poetul
se consideră unic şi chiar este unic printre tipurile umane comune care se desfăşoară: „Hei! Nimeni
n-o să poarte veşmânt medieval / Mai scump ca zaua ştearsă cu trudă de rugină. / Ca Rosinata, nimeni
n-o să mai aibă cal / Şi nici în vis ca visu-mi să ardă de lumină”.
„Eroismul gratuit este cel care nu vizează o victorie în materie, ci în spirit. Taina mântuirii stă
în mâna Domnului, taina eroismului stă în devoţiunea celui care a primit harul acestei virtuţi”133.
Costache Oprişan, în Poemul Noologic se întreba: „Cum a putut să-nceapă un vis atât de
mare / În trupul acesta firav şi slab de Don Quijote?”.
130
„Atitudini” – revistă de gândire şi trăire românească, Anul I, nr. 4, ianuarie 2009, p. 31.
131
Ibidem, p. 32.
132
Ibidem, p. 33.
133
Ibidem.
38
„Neînţeleşi şi neacceptaţi, ei au trecut printr-o lume măcinată de incapacităţi spirituale şi de

ideea că a muri pentru un ideal, sau, cel puţin, a suferi pentru el este o boală psihică numită fanatism
sau intoleranţă”134.
Este condamnat la moarte pentru poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! (titlul iniţial era
Manifest), considerată de regimul comunist un veritabil mijloc de instigare la luptă a maselor
împotriva regimului bolşevic. „Faima lui Radu Gyr se datorează nu liricii sale intime, mulţimii de
balade, sonete, rondeluri, ci câtorva «cântece de temniţă», îndeosebi acestei poezii, unică în felul său
în istoria literaturii române?135.
Această poezie „a cunoscut, ca atâtea din cântecele de temniţă ale lui Radu Gyr, o imensă
circulaţie orală, cu numeroase variante, aşa încât, la eliberarea din închisoare poetul a trebuit să aleagă
versiunea pe care o considera autentică”136.
Poetul nu a fost politician în adevăratul înţeles al cuvântului, ci un entuziast. A fost un om care
a crezut şi a mers pe linia acestei credinţe. A intrat în Mişcarea Legionară din entuziasm, pentru că
era un naţionalist înfocat, un mare iubitor de ţară. Considerat „rasist” şi „mistic” pentru că şi-a iubit
nemărginit poporul şi L-a slăvit exemplar pe Dumnezeu, poetul a redat tot ce a simţit în cuvinte
şlefuite cu o precizie şi o măiestrie de bijutier.
În poezia manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!, poetul disociază comoara de pământ
de comoara de văzduh şi de aceea începutul acestei poezii este un şir de negaţii metonimice cu sens
axiologic: „Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, / Nu pentru pătule, nu pentru pogoane”.
Spiritual, „ascensiunea este condiţionată de abandonarea sentimen-telor negative: „Nu pentru
mania scrâşnită-n măsele”.
Este cuprinsă în această poezie viaţa încercată a poetului Radu Gyr.
Concluzii
Radu Gyr, considerat legionar, a împărtăşit crezul şi prigoana camarazilor săi, în cei 20 de ani
de detenţie politică, prin întreaga sa operă poetică. Ideea creştină şi ideea naţională, cât şi aspiraţiile
sale grandioase sintetizate în poeziile sale au fost pentru deţinuţii închisorilor pâinea şi aerul care-i
ţinea în viaţă. Românismul misionar, jertfelnicia şi creaţia poetului au fost pentru osândiţii
închisorilor răsăritul de soare, respiraţie şi rugăciune către Dumnezeu. A fost într-o continuă legătură
cu Dumnezeu, de aici şi încărcătura mistică a versurilor sale, care te îndeamnă şi astăzi la o continuă
rugăciune pentru salvarea neamului românesc. Semantica hristică a versurilor sale demonstrează că
duhul Ortodoxiei poate sălăşlui în literatura română.
A cântat în baladele sale natura, a conservat în ele multe mituri fundamentale româneşti, a
exploatat resursele eposului eroic românesc, dedică balade câtorva mănăstiri (Tismana, Cozia,
Frăsinei, Arnota şi Mănăstirea – dintr-un Lemn).
În ciuda sorţii ce a fost extrem de vitregă cu poetul, în ciuda torturilor îndurate de poet în
temniţele comunismului, dar şi, în ultimă instanţă, istoriei (literare), se dovedeşte că adevărata poezie
a lui Radu Gyr a fost neîncătuşabilă şi tot aşa va rămâne peste vremuri.
Peste secole, orice român credincios lui Hristos va lăcrima la auzul versurilor sale. Poemele lui
Radu Gyr îţi pătrund în suflet cu aceeaşi forţă a cuvântului mistic scris în acei ani.
Radu Gyr rămâne cel mai important poet al închisorilor comuniste.
Poezia religuioasă a lui Radu Gyr este direct legată de experienţa amară a întemniţării. Multe
din poeziile lui, ca şi ale lui Nichifor Crainic, au fost memorate de către deţinuţi şi au constituit prntru
134
Ibidem.
135
Ion Buzaşi, op. cit., p. 266.
136
Ibidem.
39
ei un tonic sufletesc”137. Capodopera lui pe această temă este As-noapte, Iisus, în care ideea
comuniunii în suferinţă cu Mântuitorul şi înţelegerea creştină a suferinţei capătă o valoare estetică
deosebită prin transcrierea unui vis şi a unei convorbiri în vis a deţinutului cu Hristos.
„Eşti Doamne bun, eu pământean si rău / Si-n dragoste nu-ti semăn, nici în milă. / Dar, după
răni, sunt chip din chipul Tău / de par dospit din cer nu din argilă. // Sfinţit pe cruci pe care nu m-am
vrut / si de-nvieri pe care nu le-as cere, / nu ştiu: Tu te cobori la mine-n lut / sau eu mă urc spre raiul
Tău bând fiere?” (Identitate)
Bibliografie:
- *** Din adâncuri de suflet; Doamne – Ruga poeţilor, vol. 1, Antologie de poezie creştină, Ed.
Helias, Iaşi, 1995.
- *** Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti, ediţie îngrijită de Matei Marin, Ed.
Bonifaciu, Bucureşti, 2008.
- ***„Atitudini” – revistă de gândire şi trăire românească, Anul I, nr. 4, ianuarie 2009.
- Berzescu, Atanasie, Lacrimi şi sânge (Memorii), Ed. Marineasa, Timişoara, 1999.
- Buzaşi, Ion, Poezia religioasă românească, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003.
- Grebenea, Pr., Nicolae, Amintiri din întuneric, ediţia a II-a completată, Ed. Scara, Bucureşti, 2000.
- Gyr, Radu, Sângele temniţei. Stigmate, Ed. Lucman, Bucureşti, 2009.
- Ianolide, Ioan, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006.
- Monahul Moise de la Oaşa (Alba) (coord.), Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor, Ed. Reîntregirea,
Alba Iulia, 2007.
- Stăniloae, Pr.prof.dr., Dumitru, Poezia creştină a lui Nichifor Crainic, Ed. Roza Vânturilor,
Bucureşti, 1990.
- Steinhardt, Nicolae, Primejdia mărturisirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993.
137
Ibidem.
40
V. Valeriu (Bartolomeu) Anania - om de cultură şi slujitor al altarului
V.1. O perspectivă de ansamblu asupra vieţii şi activităţii culturale a Părintelui Mitropolit

Valeriu Anania s-a născut la 18 martie 1921, în localitatea Găvile, judeţul Vâlcea, ca fiu al lui
Vasile şi al Anei, născută Mărgăritescu. Între anii 1927-1933 urmează şcoala primară în comuna
natală. În 1933 devine elev al Seminarului Central din Bucureşti. În anul II de seminar se întâlneşte
cu Anton Holban, professor de limbă română, în care îşi va găsi sprijinul şi îndrumarea de care avea
nevoie pentru a se forma ca viitor scriitor şi om de cultură138.
Debutul poetic îl are în anul 1935, cu versurile Pământ şi cer, în revista teologică, „Ortodoxia”.
În timp a colaborat cu multe reviste de teologie: „Biserica Ortodoxă Română”, „Studii Teologice”;
„Mitropolia Olteniei”; „Glasul Bisericii”; „Telegraful Român”; Almanahul şi revista „Credinţa”
(Detroit- Statele Unite ale Americii); „Renaşterea”; „Vestitorul Ortodoxiei”; „Candela Moldovei”.
Doi ani mai târziu debutează publicistic, cu articolul Camaradul Anton. În 1938 debutează şi în
dramaturgie cu scenariul radiofonic în versuri Jocul fulgilor. A colaborat şi la alte reviste de cultură:
„Dacia rediviva”, „Convorbiri literare”, „Gazeta literară”, „Gândirea”, „Tribuna”, „Amfiteatru”,
„Ateneu”, „Albina”, „Luceafărul”.
La 21 de ani intră în monahism, în ziua de 2 februarie 1942 la Mănăstirea Antim din Bucureşti,
primind numele de Bartolomeu, iar la 15 februarie este hirotonit ierodiacon. Tot în 1942 îl cunoaşte
pe Tudor Arghezi de care va fi apropiat vreme de 25 de ani. Între anii 1941-1948 a urmat studii
superioare de teologie la Bucureşti, Cluj şi Sibiu. Este absolvent al Academiei Teologice „Andreiana”
din Sibiu139.
În iunie 1946, ca student al Universităţii din Cluj şi preşedinte al Centrului Studenţesc „Petru
Maior”, conduce greva studenţească antirevizionistă şi anticomunistă. Din acest motiv urmează un
şir lung de arestări. După aceste momente este expulzat la Cluj.
Un an mai târziu, iulie-decembrie, este stareţ al Mănăstirii Topliţa. Tot acum îl cunoaşte pe
Lucian Blaga, iar după un an îl întâlneşte la Mănăstirea Bistriţa vâlceană pe Patriarhul Justinian,
căruia îi va fi colaborator apropiat mai bine de un sfert de secol. Timp de un an (1948-1949), ocupă
funcţia de intendent al palatului patriarhal, apoi este inspector patriarhal pentru învăţământul
bisericesc (1949-1950). Timp de un an (1951-1952) este decan al Centrului de îndrumare Misionară
şi Socială a Clerului la Curtea de Argeş, unde predă cursuri de istorie bisericească şi omiletică.
În 1958, este condamnat politic la 25 de ani de muncă silnică pentru „uneltirile contra ordinei
sociale”. A fost închis la Securitate, Jilava, Piteşti şi Aiud. A fost eliberat după 6 ani şi 2 luni, în 1964
prin decret general de graţiere. Timp de doi ani, cât a stat la Aiud (1962-1964), neavând creion şi
hârtie, „scrie pe creier” şi îşi fixează în memorie piesele de teatru Steaua Zimbrului şi Meşterul
Manole, precum şi numeroase poezii, însumând peste zece mii de versuri.
În 1966, debutează cu poemul dramatic Mioriţa, cu o „Predoslovie” de Tudor Argezi. În 1967
primeşte harul preoţiei şi după puţin timp este distins pe linie bisericească cu „Crucea patriarhală”,
„Ordinul Sfântului Mormânt” al Patriarhiei Ierusalimului, „Ordinul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel”
al Patriarhiei Antiohiei.
În anul 1976, apare volumul File de acatist publicat mai întâi la Detroit (Statele Unite ale
Americii), apoi, a doua ediţie, la Bucureşti în 1981140.
1976-1982: director al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxa Române din
Bucureşti;
138
cf. Valeriu Anania, Poeme, prefaţă de Petru Poantă, cronologie de Ştefan Ilioae, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 11.
139
cf. Ibidem, p. 12.
140
†Bartolomeu al Clujului, Poezia religioasă romană modernă. Mari poeţi de inspiraţie creştină, în „Studii
Teologice”, seria a II-a, anul XLVI, nr. 1-3, ianuarie-aprilie, 1994, p. 3.
41
1978: membru al Uniunii Scriitorilor din România;

1983: se pensionează şi se retrage la Mănăstirea Văratic;
1984: publică volumul de versuri Anamneze, Editura Eminescu, Bucureşti.
La 24 decembrie 1990, în ajunul Crăciunului, începe munca de revizuire în limba română şi de
comentare a Bibliei, începând cu textul Noului Testament, muncă extinsă apoi asupra întregii Sfintei
Scripturi, pe o perioadă de 11 ani.
În 1991, este ales preşedinte de onoare al fundaţiei „Sfântul Antim Ivireanul” din Râmnicu-
Vâlcea.
La 21 ianuarie 1993, este ales candidat de către Colegiul Electoral Bisericesc pentru scaunul de
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului. La 7 februarie, primeşte cu vrednicie treapta arhieriei.
Ca arhiepiscop al Clujului a urmărit şi a luptat pentru dinamizarea activităţii pastorale a clerului şi
pentru diversificarea ei, conformându-se cerinţelor actuale ale societăţii, pentru implicarea Bisericii
în acţiunile de asistenţă socială organizate, pentru refacerea legăturilor dintre Biserică şi cultură,
pentru îndrumarea tinerilor de la amvon şi prin diverse întâlniri.
Tot în acest an, apare Noul Testament, versiune revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu
Valeriu Anania, la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. După doi
ani apare ediţia a doua a Noului Testament şi i se acordă şi titlul de membru de onoare al Senatului
Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţigeanu” din Cluj-Napoca.
Între anii 1996-2000, îi apar:
1996, apare Cartea lui Iov;
1997, apare Pentateuhul;
1998, Cartea Psalmilor sau psaltirea profetului sau regelui David, Cântarea Cântărilor;
1999 , Cartea profetului Isaia, Cartea profetului Ieremia;
2000, volumul Poezia Vechiului Testament: Cartea lui Iov, Psaltirea, Proverbele lui Solomon,
Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Plângerile lui Ieremia, Cartea profetului Iezechiel, Cartea
profetului Daniel şi ale celor 12 profeţi mici.
Tot în acest an, primeşte diploma şi medalia Academiei de Artă, Cultură şi Istorie din Brazilia.
Preşedenţia României îi înmânează Medalia jubiliară „Mihai Eminescu” şi Ordinul Naţional pentru
Meritul în gradul de Mare Cruce141.
În 2001, îi apare Apocalipsa Sfântului Ioan la Editura Paralela 45 din Cluj-Napoca.
Este publicată Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită
după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, arhiepiscopul Clujului.
Lucrarea ne prezintă textul scripturistic într-o limbă română actuală, facându-l accesibil pentru fiecare
cititor prin cele peste 8000 de note. Tot în acest an i se acordă titlul de „Doctor Honoris Causa” de
către Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca.
În 2003, i se acordă titlul de „Doctor Honoris Causa” de către Universitatea din Oradea. În anul
următor, i se acordă titlul de „Doctor Honoris Causa” de către Universitatea din Craiova.
În 2008, apare, la Editura Polirom, volumul Memorii, şi i se acordă titlul de „Doctor Honoris
Causa” de către Universitatea „1 Decembrie 1918”142.
În 2009, i se acordă titlul de „Doctor Honoris Causa” de către Universitatea de Medicină „Gr.
T. Popa” din Iaşi.
Omul de cultură, monahul şi arhiereul nostru a plecat la cer, „s-a născut în ceruri”143 la data de
31 ianuarie 2011.
141
Valeriu Anania, Poeme…, p. 16.
142
Rotonda unui suflet aprins pentru Dumnezeu şi neam, tipărită cu binecuvântarea ÎPS Andrei, Arhiepiscopul
Alba Iuliei, Editura Reîntrgirea, Alba Iulia 2008, p. 11.
143
†Teofan Savu, Mitropolitul Bartolomeu. Curajul mărturisitor al unui arhiereu, în „Tabor”, anul V, nr. 1, aprilie
2011, p.5.
42
V.2. Valeriu (Bartolomeu) Anania, poet religios

Întotdeauna a existat prejudecata că poezia religioasă reprezintă o specie literară minoră
cultivată mai mult de veleitari (aşa cum se întâmplă şi cu poezia patriotică) şi că ea nu ar putea fi
enumerată printe marile teme lirice, cum sunt viaţa, moartea, iubirea, natura, tristeţea144.
Începuturile poetice ale lui Valeriu (Bartolomeu) Anania se găsesc sub influenţa binefăcătoare
a marilor poeţi religioşi pe care i-a cunoscut la revista „Gândirea”, Vasile Voiculescu şi Tudor
Arghezi. Scriitorul Valeriu Anania demonstrează o remarcabilă dezinvoltură, dar şi profunzime, în
profesarea exprimării şi expresivităţii poetice atunci când alătură repetat creaţiei sale poetice harul
revelaţiei divinităţii145.
Arta poetică a lui Valeriu Anania este dezvăluită prin mărturisirea profundă a întâlnirii cu
Dumnezeu. Prin versuri, poetul se întâlneşte cu Dumnezeu. Confesiunea poetului tinde spre
apropierea maximă care nu se fereşte să recunoască faptul că omul are „un suflet neghiob şi slut” pe
care Domnul trebuie să îl albească „cu tibişirul” peste „un pic de gând tăcut”, în ceasul sacru al
înserării. Arta poetică Confessio are în mesajul ei o netăgăduită dorinţă de spovadă, de Taină. Poetul
se află îgenunchiat sub patrafirul Creatorului Marelui Poet. Mărturisirea este simplă146, sinceră şi
smerită: „Doamne, tinde-Ţi patrafirul/ peste faţa mea de lut,/sufletu-mi neghiob şi slut/ să-1 albeşti
cu tibişirul/ când amurgu-şi toarce firul/ peste-un pic de gând tăcut”147.
Mărturisirea este şi scrisă, pentru că nu poţi vorbi cu Dumnezeu decât în taină. „Vecinii” care
ar putea auzi mărturisirea pot osândi pe cel care se întâlneşte cu Dumnezeu dar care, scriindu-şi
„povara vinii”, aşteaptă soarta iertării, tocmai la „vremea cinii”, adică la Cina cea de Taină: „Să-ţi
vorbesc ne aud vecinii/ Iar osânda e păcat;/ Eu să stau pe-un colţ plecat/ Şi să-mi scriu povara vinii,/
Pe când la vremea cinii,/Să-mi şopteşti că m-ai iertat”.
Împăcat cu Dumnezeu, poetul poate să-şi scrie apoi, în stare de puruficare şi neprihană
lăuntrică, Poemul148. Lumina coboară-n cântul din carte cu două semnături definitive, Poetul şi
Dumnezeu: „Aciuiaţi pe o vatră nouă/ Vom purcede spre-un nou cant;/ Eu, o mână de pământ,/ Tu
lumină- strop de rouă,/ Migăli-vom cartea-n două:/ Tu vreo trei, eu un cuvânt...”. În această relaţie
tridimensională creată doar artificial: Dumnezeu-Poezie-Om, poemul se interpune pe un drum
„stelar”, iar poetul îl va opri din cale pe El pentru a-L sorbi în Taina cea mai presus de Taine:
Euharistia. Regăsit în şi prin Taina divinităţii, pentru că „nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este
cel ce trăieşte în mine” (Galateni 2,20), poetul Valeriu Anania dezvăluie întreaga semnificaţie
liturgică a Tainei împărtăşirii din Paharul Mântuirii, a rugăciunii care adună şi uneşte mereu întregul
conţinut cosmic, eclesiologic şi eshatologic al Euharistiei şi prin aceasta ne descoperă, ne dăruieşte
însăşi esenţa împărtăşirii, esenţa Trupului lui Hristos şi a vieţii celei noi întru Hristos149: „Şi-
ncălţându-Te-n sandale/ să porneşti pe drum stelar,/ într-al slovelor chenar/ eu opri-Te-voi din cale/
şi-n minunea vrerii Tale/ Te-oi sorbi dintr-un pahar.”
Texte programatice sunt şi poeziile Poem pentru suflet; Versuri pentru versul meu; În
singurătăţi. Aici poetul îşi îndeamnă sufletul să hoinărească prin cer. Valeriu Anania este convins că
minunea izvorului stă doar într- „un vers şi-un suflet care au fugit din lume/ pe căi de sihăstrie şi
mister”. Nedespărţiţi, versul şi sufletul, „vom poposi la schit, în alb de zori/ în cânt de toacă ne-om
144
cf. †Bartolomeu al Clujului, Poezia religioasă română modernă. Mari poeţi de inspiraţie creştină, p. 3.
145
cf. Maria-Daniela Pănăzan, Poezia religioasă românească-eseu monografic, tipărită cu binecuvântarea Prea
Sfinţitului Părinte Andrei, Arhiepiscopul al Alba Iuliei, Editura Reîntregirea, Alba lulia, 2006, p. 219.
146
cf. Rotonda unui suflet aprins…,p. 65.
147
Valeriu Anania, Poeme…, p. 31.
148
cf. Maria-Daniela Pănăzan, op. cit., p. 221.
149
cf. Alexander Schmemann, Euharistia -Taină a împărăţiei, Editura Bonifaciu, Bucureşti 2003, p. 297, apud
Maria-Daniela Pănăzan, op. cit., p. 221.
43
lega de o strană”. Tot astfel cum „suflete, te-am luat aici cu mine,/ în singurătăţile senine,/ unde nu-i
aproape nici departe,/ nici fiorul gândului de moarte”. Convins că versurile au menirea de a izvorî din
însingurarea autorului dar, cu voia Celui care este Creator şi Stăpân a toate, poetul face o mărturisire
de taină, aducând prinos Poemul însuşi: „Suflete, te-am luat aici cu mine,/ în singurătăţile senine,/
să-nchinăm Stăpânului din stele/ zvon din zvonul cânturilor mele”.
Marcat lăuntric de marile Sărbători ale Învierii şi Naşterii Domnului, poetul Valeriu Anania a
scris două capodopere de o remarcabilă profunzime poetică. Osana este cântecul de speranţă al
trăitorului care pierduse „firul tainei” şi care care să aducă crengile de Florii fără însă a le mai frânge
pe „rănile de joi”: „Cu fagede mlădiţe te-ntâmpinăm, lisuse./ pierdusem firul tainei, lumina ni-1
aduse,/ iar tu ne mirui visul şi ni-1 ridici uşor/ odată cu popasul întâiului cocor.//Cu mamele şi pruncii
ţi-aşternem flori pe cale./ văzduhu-ntreg pluteşte pe fluier şi cavale,/ prin vântul primăverii se mişcă,
spic cu spic, zăvoiul viu şi proaspăt de salcie şi finic.// Şi ne rugăm: la anul nu ştim de vom mai fi,/
să-ţi fluturăm Iisuse, o creangă de Florii;/ dar dă-ne ca, pe-acestea, azi crude verzi şi moi,/ să nu ţi le
mai frângem pe rănile de joi!”
Miruire visului de Iubire care aduce el însuşi mlădiţe fragede ale primăverii din popasul
primului cocor, comuniunea de taina a universului care adună în calea Lui „Şi mame şi prunci şi spic
şi salcie şi finic”, are ca revers, în ultima strofă, adresarea curată a sufletului care, îndrăznind, vorbeşte
cu El şi Îi cere stăruitor ca, în accord cu rugăciunea, acele crengi de Florii să nu se mai aştearnă pe
Rănile Pătimirilor, fiindcă nu ştim ceasul când vom pleca din această lume. Astfel înţelese lucrurile,
pentru că nu ştim dacă vom mai vieţui în trup până la Paştele următor, e bine să nu Îl mai răstignim
pe Domnul Hristos prin păcatele noastre din Joia trădării.
Versuri pentru versul meu este un poem al Naşterii Mântuitorului în sufletul celui care
zămisleşte versuri din Marele Poem. Primele două strofe sunt o adresare directă. Poetul intră în dialog
cu Cel Născut din Fecioară, dovedindu-se un Creator care zămisleşte prin Duhul Sfânt, Cântecul
Pruncului Mântuitor. În această poezie a lui Valeriu Anania versul relaţionează Zămislirea cu
Naşterea Mântuitorului, iar Moartea cu Învierea. De aceea ele devin leitmotive: „Te nasc copile în
sclipiri de cânt./ Tu eşti odrasla visurilor mele,/ cernut prin vremi de dorurile-mi grele/ şi zămislit, în
nopţi de Duhul Sfânt.// Când fruntea-mi arde sub văpăi de cer/ şi risipit sufletu-mi se strânge,/ prin
flacăra sudorilor de sânge/ în lume treci luneci lin ca un mister.// Durerea vine-n vreme fără vremi./În
fapt de-amurg sau aspre dimineţe/ te plămădesc în mii şi mii de feţe/ şi-n nopţi tresar când gângureşti
sau gemi.”
Poezia este comparată cu liturghisirea tainică a inimii care îngenunchiază în faţa marilor minuni
ale actelor de răscumpărare şi mântuire a omului: Naşterea, Botezul, Moartea, Învierea, Pogorârea
Duhului Sfânt150. Versul devine sol ceresc menit să ducă mesajul poetului către Dumnezeu:
„Îngenuchiat sub raza unui har/ adorm ades liturghisindu-ţi taina/ şi-n alb stihar înveşmântându-mi
haina,/ durez din tine un altar.// Copil născut în noul Betleem,/ când vei porni în lume printre vetre,/
te vor ucide oamenii cu pietre,/ mânaţi de acelaşi şi din veac blestem.// Dar eu te-oi strange-n jar de
curcubeu/ şi n-oi simţi că tâmplele îmi sânger/ şi, dându-ţi aripi albe ca de înger,/ te voi trimite sol la
Dumnezeu.”
Axion este un imn mariologic, capodoperă a genului. Titlul are semnificaţiile unui Imn foarte
frumos (Cuvine-se cu adevărat) care azi face parte din Slujba Sfintei Liturghii, cântat imediat după
Sfinţirea Darurilor. Provenit din limba greacă, Axion „estin o alithos”, adică „Vrednică eşti cu
adevărat”, Imnul este unul din cele mai alese cântări din slujbele liturgice creştine. Inspirându-se din
acest Imn, Valeriu Anania scrie o cântare de venerare şi vrednică aducere-aminte a Celei faţă de care
orice creştin se apropie cu sfială151, încredinţat că „mult fac rugăciunile Maicii spre îmblânzirea
150
cf. Maria-Daniela Pănăzan, op. cit., p. 224-225.
151
Ibidem, p. 226.
44
Stăpânului, pentru că aşa cum spune Acatistul Maicii Domnului, Născătoarea de Dumnezeu „este
nădejdea tuturor de mântuire, / cheia împărăţiei lui Hristos,/ uşa raiului,/ pod care duci la ceruri,/
adăpostire şi bună apărătoare a tuturor păcătoşilor care se căiesc de păcatele lor” (Icosul 12).
Ca şi Sandu Tudor, care a publicat Imnuri -Acatist, Valeriu Anania a publicat un ciclu intitulat
File de Acatist şi o plachetă Imn Eminescului, prin care a lăsat literaturii noastre religioase adevărate
capodopere imnice152.
File de Acatist are două cicluri: Iluminatul, Celui întru Sinţi fiului nostru Ioan Valahul,
mărturusitor al dreptei credinţe, martirizat în Constantinopol la 12 mai 1662, prin mantuitoarea
bunăvoinţă a geanabeţilor lui Allah, şi Luminătorul, Celui între Sfinţi egumenului nostru Avva
Calinic, îngeresc episcop al Noului Severin, puternică-ntrupare de duh românesc săvârşit cu pace şi-
n sărăcie la 11 aprilie 1868.
Filele de Acatist simbolizează pe de o parte proprii lui ani de mucenicie în temniţele comuniste
şi pe de altă parte martiriul tuturor creştinilor români, care au dat mărturie prin însăşi viaţa lor pentru
credinţa în Hristos153.
În concluzie, putem afirma pe bună dreptate ca Valeriu (Bartolomeu) Anania este unul din cei
mai importanţi poeţi de inspiraţie religioasă din literatura acestui veac. Scriitorul, monahul şi arhiereul
Bisericii noastre a avut o viaţă profetică de mărturisitor pentru Hristos: prin opera sa poetică, prin
activitatea misionară şi teologică excepţională, prin remarcabila atitudine preoţească din perioada
când a fost în temniţele comuniste. Este cunoscut faptul că a avut curajul să-L mărturisească pe
Hristos în închisorile unde a fost deţinut, prin săvârşirea Sfintei Liturghii, a Sfintelor Taine,
Spovedania şi împărtăşirea celor întemniţaţi (un exemplu fiind Radu Gyr). Poezia lui Valeriu Anania
stă, de la începuturile ei şi până azi sub semnul Cuvântului ziditor. Poet al Logosului, Valeriu Anania
află dincolo de tăceri şi versuri şi prefaceri, sensul Cuvântului rostitor dezvăluit creatorului prin
„Lumină lină, lumină senină”. Pentru Valeriu Anania, poetul este Lumnină şi cânt de vecernie şi
suflet plin de Dumnezeu: „Lumină lină, lumină senină,/ licoare nouă din slava divină,/ lucind în ape
din ceruri te cerne/ prin glasuri calde în cânt de vecerne.// Când tainic - vrajă de îngeri - tu susuri/ pe
câmpuri roşii de întinse apusuri,/ smerite inimi în cor ţi se închină,/ lumină lină, lumină senină!//
Coboară astăzi în sufletu-mi iară, să laud slava din ceasul de sară,/ lumină lină, lumină senină!/ De
tine, Doamne mi-i inima plină”.
V.3. Valeriu (Bartolomeu) Anania, tâlcuitor al Sfintelor Scripturi

Biblia sau Sfânta Scriptură este Cartea despre care Dumnezeu spune, prin gura Sfântului Său
Prooroc Moise: „ea nu-i pentru voi doar o vorbă goală, ci e însăşi viaţa voastră, şi prin cuvântul acesta
vă veţi îndelunga zilele...” (Deut. 32, 47). Acelaşi adevăr ni-l descoperă, apoi, însuşi Fiul lui
Dumnezeu întrupat pentru noi, Domnul nostru Iisus Hristos, când le spune ucenicilor Săi: „Cuvintele
pe care Eu vi le-am grăit, ele duh sunt şi viaţă sunt” (In 6, 63). Aşa a înţeles Biserica, încă de la
întemeierea ei, în ziua Cincizecimii, locul şi rolul Sfintei Scripturi în viaţa ei, cinstind-o ca pe
Cuvântul cel viu şi spre mântuirea noastră lucrător al lui Dumnezeu. Cultul, teologia, viaţa
duhovnicească, iconografia, într-un cuvânt întreaga viaţă bisericească ortodoxă este o dumnezeiască
rodire a Sfintei Scripturi, aşa cum ne-a fost ea încredinţată de Sfinţii Apostoli şi tălmăcită de către cei
mai adânci cunoscători şi râvnitori plinitori ai învăţăturilor ei: Sfinţii Părinţi.
În Biserica Ortodoxă Română, grija pentru împărtăşirea credincioşilor dreptmăritori de
frumuseţea nepământească şi de tot folosul duhovnicesc ale Cuvântului dumnezeiesc în propria lor
limbă, s-a manifestat de timpuriu în comparaţie cu alte neamuri creştine. În fruntea harnicilor şi
talentaţilor traducători ai scrierilor biblice s-au situat întotdeauna ierarhi erudiţi, care şi-au
152
Ibidem, p. 227.
153
Ibidem.
45
închinat timpul şi priceperea acestei sacre strădanii, adăugând nevoinţei nevoinţă, lăsându-ne ca pe o
moştenire nepreţuită, încă din veacul al XVII-lea, întreaga Biblie în grai românesc, ediţie cunoscută
sub denumirea de Biblia de la 1688, Biblia lui Şerban sau Biblia de la Bucureşti.
Pentru realizarea acestui monument unic al credinţei noastre dreptmăritoare, dar şi al culturii
române, vrednicii lui tâlcuitori au luat „lumină şi dentr-alte izvoade vechi”, avându-se, însă, ca temei
al traducerii, textul „cel elinesc al celor 70 de dascăli”, adică Septuaginta154. O vrednică de menţionat
mărturie în acest înţeles este activitatea tipografică a diaconului Coresi, care, pentru a răspândi
cuvântul dumnezeiesc scris şi românilor din Transilvania, a izbutit să tipărească la Orăştie, în 1582,
cărţi din Vechiul Testament, într-o scriere cunoscută sub numele de Palia de la Orăştie, precum şi
un Liturghier, în 1570. Setea de credinţă şi de limba română l-au determinat şi pe vestitul Mitropolit
Simeon Ştefan, cunoscător şi talentat traducător al textului biblic, să tipărească în 1648, pentru prima
dată, Noul Testament în întregime. În a doua predoslovie a acestei prime traduceri româneşti integrale
a Noului Testament se mărturisea un gând vrednic de toată luarea-aminte: „Noi derept aceea ne-am
silit den cât am putut, să izvodim aşa cum să înţăleagă toţi”. Această mărturisire izvora din împlinirea
unui vis nutrit de toţi fiii dreptcredincioşi români care, aflaţi în afara dreptului la închinarea părinţilor
lor, căutau şi păstrau scrisul românesc ca pe o comoară a fiinţei lor. Dar şi Noul Testament de la Alba
lulia, ca şi Biblia de la Bucureşti, încoronau ani buni de muncă a copiştilor din mănăstiri şi sate,
iscusiţi făuritori de manuscrise în limba română, aflate, după vremi, răspândite în toate ţinuturile
româneşti. Este, aşadar, cert că Biblia de la Bucureşti s-a aflat la temelia celorlalte ediţii care i-au
urmat, răspunzând astfel setei de îndestulare din apa cea vie a Dumnezeiescului Cuvânt în limba
vorbită a poporului român, din ce în ce mai bogată şi mai mlădioasă în dezvoltarea ei literară. În
slujirea acestui scop, s-au încumetat să tâlcuiască Sfânta Scriptură în româneşte şi personalităţi
bisericeşti impunătoare ale secolului trecut, precum adormitul întru fericire Patriarh al României
Nicodim Munteanu (1939-1948), Preotul profesor de Teologie Grigorie Pişculescu (Gala Galaction)
- literat şi academician, precum şi învăţatul profesor de Teologie, Vasile Radu.
După apariţia în anul 1914 a Bibliei Sfântului Sinod, intitulată astfel fiindcă traducerea fusese
făcută chiar de membri ai Sfântului Sinod al Bisericii noastre, din îndemnul şi cu purtarea de grijă a
primului Patriarh al României, Miron Cristea (1925-1939) a fost publicată o nouă ediţie a Sfintei
Scripturi în anul 1936, traducerea fiind realizată de cele trei mari personalităţi bisericeşti mai sus
pomenite.
O grijă cu totul aparte faţă de răspândirea luminii dumnezeieştii Scripturi, în vremurile de aprigă
prigonire a credinţei creştine în ţara noastră, a dovedit părintele patriarh, Justinian Marina (1948-
1977), în timpul arhipăstoririi căruia s-au publicat două ediţii ale Bibliei (1968, 1975). Noul
Testament a fost tipărit în timpul arhipăstoririi părintelui patriarh într-un număr de 125.000 de
exemplare. În vremea arhipăstoririi părintelui patriarh Iustin Moisescu (1977-1986), o nouă ediţie a
Sfintei Scripturi (1982) a fost imprimată într-un tiraj de 100.000 exemplare, iar Noul Testament într-
un tiraj de 110.000 exemplare.
Începând cu anul 1988, când a fost publicată o nouă ediţie a Bibliei, în colaborare cu Societăţile
Biblice Unite şi într-un tiraj iniţial de 100.000 de exemplare, Biblia a fost retipărită de 11 ori, tirajul
total al acestei ediţii numărând, până în ziua de astăzi, peste 380.000 de exemplare. Noul Testament
a fost imprimat, de asemenea, în această perioadă, într-un tiraj de 120.000 de exemplare. Nu trebuie
trecut cu vederea nici faptul că, pe lângă toate aceste editări şi reeditări ale textului integral al Sfintei
Scripturi, neîncetat în Biserica noastră au fost tipărite, în tiraje corespunzătoare nevoilor slujitorilor
bisericeşti şi ale credincioşilor dreptmăritori, Mica Biblie, Sfânta Evanghelie, Apostolul, Psaltirea.
Unor asemenea osteneli li s-a adăugat, în anii din urmă, şi râvna, asemănătoare celei a
truditorilor mai sus pomeniţi, a Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Bartolomeu al Vadului, Feleacului şi
154
Dumitru Abrudan, Septuaginta şi problema inspiraţiei ei, în „Ortodoxia”, nr. 1/1975.
46
Clujului, care a desăvârşit o lucrare ce părea mai presus de puterile unui singur om: o nouă versiune
a Sfintei Scripturi în limba română, versiune revizuită după Septuaginta, redactată şi bogat comentată
de Înaltpreasfinţia Sa.
Această nouă ediţie a Sfintei Scripturi în limba română, denumită prin hotărârea sinodală nr.
255/2001 „ediţie jubiliară a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române”, aduce înlesnirea oferită
de introducerile în cărţile biblice, belşugul de note şi comentarii clarificatoare ale textului sfânt,
metodă atât de necesară în zilele noastre când prin tendinţele prozelitiste se oferă credincioşilor, cu
agresiune, şi tălmăciri eronate ale Sfintei Scripturi.
Osteneala „pălmaşului Duhului Sfânt” se explică, în primul rând, prin munca asiduă întru
păstrarea rigorii lingvistice, în căutarea şi găsirea termenului literar adecvat, care să redea cât mai
fidel construcţiile greceşti din Septuaginta, cartea de căpătâi, folosită în ediţia Bibliei din 2001.
Spre a conştientiza munca depusă trebuie consultată cartea Caietele de lucru -Atelier biblic,
cartea prin care se aduce, pentru prima oară, la cunoştinţa celor ce se hrănesc cu pâinea „cea spre
fiinţă”, din Sfânta Scriptură, toate etapele istorice ale traducerii, cu filtrele prin care a trecut un cuvânt
sau o sintagmă tradusă, păstrându-şi înţelesurile ei sacre, în conformitate cu stadiul de dezvoltare al
limbii comunităţii lingvistice din care face parte truditorul, numit cândva, tălmaci. Acesta căuta să
găsească în limba scrisă şi vorbită, înţeleasă de concetăţenii săi, cea mai bună formă, forma literară,
adecvată întru totul conţinutului, definit de contextul în care se afla cuvântul, cu grija de a păstra
nuanţa semantică a termenului din limba greacă, latină sau slavonă a ediţiilor din care se făcea
traducerea. Cei interesaţi a pune degetul pe „bătăturile pălmaşului” Bartolomeu trebuie să consulte
atelierul de lucru, pus la dispoziţia noastră de părintele Călin Florea, „iniţiatorul şi îngrijitorul” acestor
Caiete de lucru -Atelier biblic, în care se reflectă elaborarea ediţiei jubiliare, caiete ce au calitatea de
a fi fost găsite mijloacele grafice necesare, prin care s-a putut reda exact tipologia paginii de
manuscris, cu ştersăturile şi explicaţiile detaliate, privind etapele de alegere şi prelucrare a tuturor
structurilor verbale, trecute prin filtrul exigent al Mitropolitului Bartolomeu, un cunoscător al tuturor
registrelor limbii, în calitatea sa de mare scriitor. Pentru a înţelege modul de transpunere al paginii de
manuscris, redăm un scurt fragment din Cuvânt înainte: „În editarea acestor caiete de lucru am
încercat să rămân cât mai fidel manuscrisului, atât în privinţa textului, păstrând ortografia (de început)
a manuscrisului: î din i, sînt etc., a aşezării în pagină, cât şi în privinţa culorilor folosite de autor, cu
o singură excepţie: pentru o mai bună aerisire şi claritate a textului tipărit, am preferat un text colorat
pe fond alb, în locul unui text negru pe un fond color. în felul acesta o filă de manuscris corespunde
unei file tipărite, iar casetele cu observaţii, săgeţile şi diferitele dreptunghiuri şi cerculeţe care
ilustrează legăturile făcute (gândite) între diverse porţiuni de text le-am reprodus cât mai fidel,
considerăndu-le elocvente pentru drumul parcurs până la alegerea finală a unui text sau al altuia. Din
acelaşi motiv, în câteva locuri chiar, am păstrat până şi ştersăturile”155.
Tocmai în această fidelitate constă, meritul acestei lucrări, o adevărată fotografie ce ne pune
sub ochi aspectele unei munci metodologice de mare migală şi îndelungă chibzuinţă, de reveniri şi
recitiri ale contextelor, dar şi ale dicţionarelor, aşa încât truditorul, scriitorul, Valeriu Anania şi
teologul, Bartolomeu, le-a numit plastic şi sugestiv „bătăturile unui pălmaş al Duhului Sfânt”, bătături
nevăzute şi cu totul nebănuite de acela care va lua în mână această versiune a Bibliei. Pentru a înţelege
modul de lucru comparativ al textului-bază (Biblia 1975) cu ediţiile cele mai cunoscute şi folosite în
cazul stabilirii textului noii versiuni biblice, şi pentru a avea sub ochi şi abrevierile utilizate în paginile
Atelierului biblic, uneori simplificate faţă de notele din textul tipărit, este necesară o enumerare a
ediţiilor utilizate: Septuaginta (S); The Greek New Testament (G); Biblia, Bucureşti, 1688 (ŞC);
Biblia, 1914 (14) ; Biblia, 1936 - Galaction (36) ; Noul Testament, 1937- Teodor M. Popescu (37) ;
155
Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Caiete de lucru - Atelier biblic, Editura Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2003, p. 6.
47
Biblia, 1938 -Galaction (38) ; Biblia, 1940 -Nicodim (40) ; Noul Testament, 1979 (79); Noul Testamet
1979 [text revizuit de D. Fecioru] (F) ; Noul Testament, 1983 (83); The Holy Bible, King James
Version, London, 1958 (KJ) ; Traduction Oecuménique de la Bible, 1978 (Ε); La Bible, 1988, trad.
Emile Osty (O); La Bible de Jerusalem, 1973 (J); Revised Standard Version (RSV); Today's English
Version (TEV).
Comentariile sunt însoţite, adesea, şi de note ce au în vedere aspecte de natură stilistică,
privitoare la poziţia cuvântului în cadrul vocabularului. Reţinem seria sinonimică a substantivelor
care traduc în română termenul: fecior, slugă, slujitor, şerb (Matei, 8, 6), forme care în cazul de faţă
nu au avut relevanţa necesară, ele fiind înlocuite cu serv, un cuvânt neologic, împrumutat din latină,
deoarece forma veche, moştenită din latină, este şerb, şearbă, forme foarte frecvente în limba cărţilor
de cult din sec. al XVI-lea. Pentru limba de astăzi, forma cunoscută şi utilizată este cea de servitor,
forma prezentă şi în ediţia de limbă franceză156. O aceeaşi mare grijă şi nuanţată atenţie s-au acordat
sensului şi categoriei gramaticale, calităţi ce se pot observa atât la lectura notelor de la pagina 42
(Matei 26, 39) cât şi ale celor din pagina 43 a Caietelor, pagină din care reţinem comentariul de la
sfârşitul versetului: „treacă de la Mine paharul acesta” (Biblia 39), redat în noua versiune în două
moduri: a) textul din Marcu, 14, 35: „Se ruga ca, de este cu putinţă, ceasul acela să treacă pe-alături
de El”; b) „Părinte, de voieşti depărtează paharul acesta de la Mine...” (Luca, 22, 42). În al doilea caz
avem o foarte bună înlocuire a verbului a trece cu a depărta care fixează distanţa necesară; a trece
pe lângă sau a trece pe alături, nu exprimă clar anularea acţiunii. Ambele structuri au acelaşi înţeles
cu mici nuanţe semantice.
După cum se ştie, înainte de publicarea ei integrală, au fost tipărite, rând pe rând, părţi ale
acestei noii ediţii, realizatorul dorind să aibă, cât mai mult cu putinţă, un răspuns din partea cititorilor
privind calitatea şi sugestii privind eventuale îmbunătăţiri, atât în ce priveşte traducerea însăşi, cât şi
în ce priveşte bogatul material isagogic şi exegetic care însoţea această traducere. Luând contact cu
aceste apariţii editoriale parţiale, nu cred că erau prea mulţi cei care sperau să vadă finalizarea
proiectului într-o ediţie integrală a Bibliei. Căci era vorba de o lucrare a unei vârste dincolo de cea a
maturităţii. Când, în 1993, apărea, Noul Testament (în Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române), puţini, cred, bănuiau că acest efort, deja împlinit într-o realizare unică,
va putea fi continuat, aşa cum anunţa, de altfel, Cuvântul înainte al Prea Fericitului Părinte Patriarh
Teoctist (p. VI). Scepticismul a fost însă curând infirmat. Astfel, în anii care au urmat, ne-a dăruit
una după alta, în aceeaşi realizare de excepţie, cărţile care alcătuiesc prima parte a Bibliei, supunându-
le şi pe acestea atenţiei critice a cititorilor avizaţi. Iar în cele din urmă, acum 10 ani, Dumnezeu i-a
dăruit bucuria de a trăi încununarea triumfală a acestui extraordinar şi binecuvântat efort.
Un punct principal, pe care Bartolomeu Anania l-a afirmat în mod repetat, încă în editările
parţiale, începând cu „Cuvântul lămuritor asupra Sfintei Scripturi”, stă în fruntea Pentateuhului său
comentat. Argumentând că, creştinii din Răsărit au îmbrăţişat de la început versiunea greacă a
Vechiului Testament (Septuaginta) şi considerând drept singura „ediţie a Sfântului Sinod” Biblia
apărută la Bucureşti în 1914, ca una care, singura între ediţiile „sinodale”, se întemeia pe textul
Septuagintei, Bartolomeu Anania acuză „marea ruptură” produsă odată cu apariţia Bibliei traduse
după textul masoretic (ebraic) de către Gala Galaction, Vasile Radu şi Nicodim Munteanu (în 1936).
„Ca parte a lumii ortodoxe - scrie el - poporul român a avut Biblia tradusă tot după Septuaginta. Cităm
pe cele mai importante: Biblia lui Şerban, Bucureşti 1688; Biblia de Buzău, 1854-56; Biblia lui
Şaguna (Sibiu) 1856-58. Dar tot după Septuaginta a fost tradusă şi Biblia lui Bob (Blaj) 1795, pentru
uzul greco-catolicilor. Ultima ediţie din marea filiaţie a apărut la Bucureşti în 1914, singura «ediţie a
Sfântului Sinod»”. El deplânge faptul că, „timp de opt decenii, Biserica Ortodoxă Română nu a mai
156
Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1984.
48
avut o versiune vechitestamentară după Septuagintă”. Totodată, în Nota asupra ediţiei la fiecare din
volumele cu traduceri din Vechiul Testament, ţine să precizeze, de la bun început, că această versiune
a fost întocmită „în osteneala de a restaura prezenţa şi autoritatea Septuagintei în tradiţia biblică
ortodoxă”. Argumentele invocate sunt incontestabile, ca şi faptul că, datorită menţionatei „rupturi”,
„atât Părintele Dumitru Stăniloae cât şi Părintele Dumitru Fecioru, marii noştri traducători din Sfinţii
Părinţi şi din literatura filocalică, au fost nevoiţi să-şi extragă citatele biblice tot din ediţia 1914”157.
În ce priveşte traducerea însăşi a textelor biblice, ostenitorul acestei noi versiuni s-a silit să se
ţină cât mai aproape de limba Bibliei româneşti, creată prin truda înaintaşilor. Şi nu uită să precizeze
că „le este profund recunoscător tuturor celor ce, de-a lungul a trei secole, au tradus sau revizuit Biblia
în limba română”158. Fiind însă perfect conştient şi de neîmplinirile acestor înaintaşi, ca şi de
necesitatea unor aduceri la zi, se străduieşte, cum iarăşi afirmă, să alcătuiască „un text credincios
originalului şi potrivit cu vârsta de acum a limbii române, eliminând atât literaturizarea, pe de-o parte,
cât şi juxtalinearitatea, pe de alta”159.
Prima precizare pe care o socotim necesară este aceea că Versiunea Anania reprezintă, într-
adevăr, mult mai mult decât o simplă revizuire a Bibliei. Realizatorul ei notează că a recurs la „metoda
comparatistă”, confruntând ediţia curentă „cu treisprezece versiuni reprezentative, româneşti şi
străine, precum şi cu textele originale”160. În ce priveşte traducerea cărţilor Vechiului Testament,
versiunea ebraică, reprezentată de toate ediţiile româneşti dintre 1936-1993 şi „accesibilă adiacent
prin cele mai bune traduceri occidentale, s-a aflat în continuă şi amănunţită alăturare cu versiunea
greacă, aceasta din urmă fiind reprezentată atât de tălmăcirile româneşti tipărite între 1688-1914 cât
şi de textul ediţiei critice a lui Alfred Rahlfs”161.
Rezultatul acestui efort este, de fapt, în bună parte, o nouă traducere. S-a întâmplat, şi în acest
caz, ceva asemănător cu experienţa Fericitului Ieronim. Scopul său cu ceea ce se va numi Vulgata a
fost acela „de a revizui vechea [traducere] latină, iar nu de a face o nouă traducere”. Când Fericitul
Augustin i-a exprimat gratitudinea pentru „traducerea sa la Evanghelii”, Fericitul Ieronim l-a corectat
în mod tacit şi a înlocuit, în exprimarea augustiniană, „traducerea” cu „corectarea”. S-a vădit însă
până la urmă că, deşi şi-a propus acest obiectiv limitat, Fericitul Ieronim a realizat o nouă traducere,
şi încă una care a făcut epocă.
O menţiune specială se cuvine, în ce priveşte noua versiune, realizării excepţionale pe care o
reprezintă traducerea părţilor poetice ale Vechiului Testament. Se ştie că Iov, Psalmii, Proverbele,
Cântarea Cântărilor, Eclesiastul şi Plângerile lui Ieremia, ca şi unele dintre scrierile necanonice, sunt,
de fapt, cărţi poetice. Pe lângă aceste cărţi, multe fragmente poetice sunt prezente în Vechiul
Testament în cărţile istorice şi în cele profetice. De genul literar deosebit al acestor părţi ale Bibliei
trebuie, desigur, să se ţină seama la traducere. Ceea ce nu este uşor. De aceea, în Bibliile româneşti
de până acum aceste părţi sunt redate şi ele în proză. Cititorul neavizat nu are cum să-şi dea seama că
este vorba de poezie.
Este adevărat că poezia ebraică a Bibliei nu are întru totul caracteristicile poeziei moderne.
Această poezie nu cunoaşte, de pildă, rima. Poezia ebraică se deosebeşte de proză prin trei
caracteristici: a) ritmul ideilor (sau paralelismul membrelor); b) fel sau gen (în Biblie sunt prezente,
157
Pentateuhul sau Cele cinci cărţi ale lui Moise, tipărit cu binecuvântarea şi prefaţa Preafericitului Părinte
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune revizuită după Septuagintă, redactată şi comentată de
Bartolomeu Valeriu Anania, sprijinit pe numeroase alte osteneli, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.
158
Ibidem, p. 13.
159
Cuvânt lămuritor asupra Sfintei Scripturi, în Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod,
tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 11.
160
Ibidem.
161
Ibidem, p. 1826.
49
în genere, două genuri de poezie: liric şi didactic); şi c) dicţiune (poeţii sfinţi folosind o vorbire aleasă,
precum şi imagini şi figuri deosebite, ca asonanta sau reproducerea aceloraşi sunete şi alternarea sau
repetarea aceloraşi sunete).
Există încă destule aspecte nelămurite cu privire la aceste caracteristici ale poeziei ebraice. Şi
aceasta, în primul rând, deoarece nu ştim precis cum era pronunţarea limbii ebraice pe când era limbă
vie. Astfel, există controverse cu privire la precizarea artei metrice ebraice162.
Cu toate dificultăţile, ediţiile moderne ale Bibliei în diferitele limbi ţin să evidenţieze, atât prin
felul traducerii, cât şi prin aranjamentul grafic, părţile poetice ale Bibliei. Pentru a ţine pasul cu
excepţionalele rezultate ale cercetării biblice, este stringent necesar ca şi ediţiile româneşti ale Sfintei
Scripturi să redea în chip aparte textele cu caracter poetic. Desigur că, pentru a se putea realiza o
astfel de ediţie, se cere ca efortul specialistului în traducerea Bibliei să fie conjugat cu acela al
poetului. Sau, şi mai bine, ca biblistul şi traducătorul să fie totodată şi poet. Teologul şi poetul
Bartolomeu Anania a fost omul providenţial care a întrunit toate aceste competenţe. Realizarea
excepţională pe care o reprezintă Versiunea Anania în ce priveşte cărţile poetice ale Vechiului
Testament ne îndreptăţeşte să spunem despre realizatorul ei ceea ce spunea Fericitul Ieronim despre
Origen, tot în legătură cu una din aceste cărţi poetice: „Dacă în celelalte cărţi ale sale i-a depăşit pe
toţi ceilalţi, în [comentariul său la] Cântarea Cântărilor, Origen s-a depăşit pe sine însuşi”163. Nu ne
referim numai la aranjamentul grafic care, desigur, îşi are importanţa sa şi care, în Versiunea Anania,
ne aduce la nivelul celor mai bune ediţii existente în alte limbi. Este vorba de mult mai mult.
Traducătorul îşi dă aici măsura întreagă, nu numai a valorii şi a experienţei sale ca teolog şi om de
cultură, ci şi a demult recunoscutului său geniu poetic.
Dar nu numai traducerea, ci şi însuşi aranjamentul în pagină al textelor poetice şi sapienţiale
reprezintă, în ce priveşte editarea în limba română a cuvântului lui Dumnezeu, o noutate a cărei
necesitate era adânc resimţită de cei avizaţi. Astfel, de pildă, în ce priveşte traducerea Psalmilor, noua
versiune lasă impresia că este gândită nu numai pentru cel ce o citeşte, ci şi, deopotrivă, pentru cel ce
o aude. De aceea, sugestia oarecum timidă că textul acestei versiuni a Psalmilor „poate fi folosit şi în
cult”164 ni se pare mai mult decât justificată.
Există, însă, o diferenţă majoră şi absolut semnificativă în aranjarea textului în pagină, deoarece
rândurile din Versiunea Anania au fost „măsurate” pentru a se evita o lectură inadecvată. În acest fel,
nu numai că textul arată mai bine în pagină, dar este mai uşor de citit şi de memorizat şi evită unele
combinaţii care, în multe cazuri, pot avea efecte dezastruoase în ce priveşte sesizarea sensului textului
respectiv. Desigur, acurateţea trebuie să rămână principala preocupare a traducătorului, dar el nu va
uita că, în redarea poeziei biblice, ceea ce cititorul vede aceea va şi citi şi aceea vor auzi cei care-l
ascultă. Să ne gândim numai cât de lamentabilă este uneori în bisericile noastre citirea Psalmilor la
strană! Versiunea Anania ajută enorm depăşirea acestei dificultăţi.
În general, Versiunea Anania reflectă, din plin, calităţile unei reuşite traduceri a Sfintei
Scripturi, adică acurateţe, frumuseţe, claritate şi demnitate. Bartolomeu Anania nu uită nicio clipă că
ceea ce redă în româneşte este cuvântul lui Dumnezeu. Realizatorii vestitei King James Version, în
cuvântul lor către cititori (The Translators to the Reader = Traducătorii către cititor) fixau câteva
principii ale unei bune traduceri a Bibliei. Primul dintre aceste principii este chiar acesta: Ceea ce
traducem (când traducem Biblia, n.n.) este cuvântul lui Dumnezeu. Ca orice cuvânt care vrea să
comunice ceva, şi acest cuvânt, şi încă mult mai mult decât altele, se cere înţeles. El trebuie, deci,
redat cu acurateţe şi claritate. Deoarece însă este mai presus de orice cuvânt omenesc, redarea
cuvântului lui Dumnezeu se cuvine să fie caracterizată şi de frumuseţe şi demnitate.
162
cf. Ibidem.
163
Ibidem.
164
Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, Pr. Prof. Nicolae Neaga, Pr. Prof. Gheorghe Bârna şi Pr. Prof. Mircea Chialda,
Studiul Vechiului Testament, pentru Institutele Teologice, ediţia a doua, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1985, p. 324-331.
50
Pentru acurateţe şi claritate, condiţia esenţială este ca traducătorul să fi înţeles el însuşi, mai
întâi, textul pe care-l redă. Fericitul Ieronim, de pildă, în prefaţa sa la Cartea Iov, arată cât de greu i-
a fost să pătrundă în tainele textelor poetice ale Vechiului Testament şi cât de mare i-a fost silinţa
pentru a înţelege mai ales figurile de stil. În acest scop a şi plătit o „sumă considerabilă” unui învăţat
evreu din Lida pentru a-1 ajuta să înţeleagă. El însă ţine să adauge: „De un lucru sunt sigur, că am
putut să traduc numai ceea ce mai înainte am înţeles”.
Pe de altă parte, ca să redai ceea ce ai înţeles din original în propria ta limbă cu frumuseţe şi
demnitate, nu e destul să cunoşti limba originalului şi nici chiar să sesizezi întreaga încărcătură de
sens a figurilor de stil, ci trebuie să fii creator şi - depăşind orice ispită a unei redări literaliste - să
creezi un text care să ofere cititorului traducerii cât mai mult cu putinţă din valenţele şi frumuseţile
originalului. Lucrul este foarte greu, dacă ţinem seama că, după cum constată unul din cei care, în
veacul nostru, au pus bazele a ceea ce se poate numi „ştiinţa traducerii” şi care, totodată, a fost, poate
cel mai renumit specialist al United Bible Societies, Eugene Nida şi lucrările sale ca Toward a Science
of Translation şi From One Language to Another, cea mai bună traducere nu poate reda decât ceva
peste 70 la sută din conotaţiile originalului (restul urmând să fie acoperit de glose, note etc.).
Atingerea acestui procent este, desigur, cu mult mai greu de realizat în cazul textelor poetice. Merită
să amintim, în acest context, ce spunea Martin Luther, realizatorul versiunii fondatoare a Bibliei în
limba germană, despre traducerea poeziei biblice: „Cine vrea să vorbească în germană, nu trebuie să
folosească stilul ebraic. Ci, mai degrabă, trebuie să aibă grijă ca - odată ce l-a înţeles pe autorul evreu
- să se concentreze asupra sensului textului, întrebându-se: «Ce spun (cum se exprimă) germanii într-
o astfel de situaţie?» Odată ce are cuvintele germane care vor servi scopului său, să lase deoparte
cuvintele ebraice şi să exprime în chip liber înţelesul în cea mai bună germană pe care o cunoaşte”165.
Marele Mitropolit Andrei Şaguna, lăudând osteneala celor care au realizat traducerea Noului
Testament de la Alba Iulia (1648) şi a Bibliei de la Bucureşti (1688), zice: „Limba Bibliei pentru un
popor numai o dată se poate face: dacă s-au învins piedica cea mare a traducerii credincioase şi
înţelese şi dacă poporul au primit limba aceea aşa zicând în însăşi fiinţa sa, atunci următorii n-au de
a mai face alta, ci numai a o reînnoi şi îndrepta aşa după cum o ar fi reînnoit şi îndreptat traducătorul
cel dintâiu al limbii de ar fi trăit în veacurile lor”166. Având în vedere istoria excepţională a redării în
româneşte a cuvântului lui Dumnezeu al cărei moştenitor era Şaguna la mijlocul veacului al XIX-lea,
vom aprecia la justa sa valoare principiul enunţat în textul de mai sus. Ceea ce nu înseamnă însă că
noi traduceri nu sunt posibile şi necesare. Mai ales că noi, cei de astăzi, moştenim şi rezultatele
nefericite ale unor „desfăcători” de limbă a Bibliei şi resimţim acut nevoia cel puţin a unei restaurări.
Dar chiar dacă am avea o foarte bună versiune a Bibliei, „varietatea traducerilor este profitabilă pentru
aflarea înţelesului Scripturilor”, cum se exprimă, în deja citatul cuvânt către cititori, realizatorii lui
King James Version.
În afara textului biblic propriu-zis, Biblia în Ediţia Jubiliară a lui Bartolomeu Anania se impune
ca o realizare cu totul aparte prin materialul însoţitor, isagogic şi ermineutic-exegetic. Astfel,
introducerile la cărţile care alcătuiesc Sfânta Scriptură oferă, într-un mod concis şi clar, informaţiile
isagogice de care cititorul are absolută nevoie şi care-l ajută enorm la înţelegerea corectă a textului
biblic. Este greu să facem exemplificări, dată fiind vastitatea materialului, ca şi faptul că fiecare din
aceste introduceri îşi are valoarea sa aparte. Totuşi, nu pot să nu menţionez aici excepţionala
Introducere la Psalim167 şi profunda (din punct de vedere teologic) Introducere la Cântarea
Cântărilor. Putem spune, pe drept cuvânt, că introducerile din această ediţie se constituie ca un
excepţional manual de isagogie biblică.
165
Din Introducerea Bibliei de la Sibiu, 1856-1858.
166
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie Jubiliară, p. 614-619.
167
Ibidem, p. 868-871.
51
Cititorul este, de asemenea, mult ajutat prin locul pe care-l au în pagină trimiterile, adică în
marginea paginii, iar nu jos, ca în ediţiile „sinodale” anterioare. Nu numai că vezi imediat locul căutat,
dar poţi evalua fără nicio dificultate cât de multe paralele biblice are unul sau altul dintre textele pe
care le citeşti.
Ce să mai spunem despre comentariile care însoţesc textul Versiunii Anania? Foarte concise,
ocupând, în iconomia paginii, spaţiul unor note sublimare, aceste comentarii se constituie într-un
strict necesar, dar bogat şi valoros, aparat exegetic. împreună cu informaţiile din introduceri şi cu
trimiterile, aceste note îl orientează chiar pe cititorul mai puţin avizat pe calea cea bună a sesizării
corecte a sensului textului sfânt. Prezenţa comentariilor constituie ea însăşi o noutate în seria ediţiilor
româneşti ale Bibliei provenind din spaţiul ortodox. O trăsătură de pionierat, care este apreciată mult
de toţi cititorii acestei Biblii.
Mai adăugăm că această ediţie are la sfârşit o bogată Concordanţă biblică (p. 1775-1824), şi
este absolut necesară într-o Biblie editată la începutul mileniului III.
Această ediţie jubiliară a Bibliei şi-a ocupat deja, pe drept, în cultura şi în viaţa spirituală a
românilor, un loc unic şi înalt, de unde nimeni nu o va putea detrona. Este vădit că ea nu are voie să
lipsească de pe masa niciunui preot şi credincios al Bisericii noastre. Cum nu are voie să lipsească
din biblioteca şi de pe masa niciunui intelectual român.
Toate acestea sunt încununarea nevoinţelor de o viaţă ale unui preabinecunoscut teolog, literat,
poet şi editor, fost director al Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, personalitate care a slujit
Biserica noastră şi ca Arhipăstor, care a adus un suflu nou şi proaspăt vieţii bisericeşti nu numai în
cuprinsul uneia dintre cele mai însemnate eparhii, ci şi în ogorul întregii Ortodoxii româneşti.
V.4. Memoriile, o perspectivă a editării şi structurii lor

Imediat după apariţia Memoriilor Înaltpreasfinţitului Mitropolit Bartolomeu Anania - carte mult
aşteptată şi asupra căreia stăruiau, încă înainte de ieşirea de sub tipar, întrebări iscoditoare - un şir
impresionant de exegeţi ai literaturii române, cu preocupări dintre cele mai variate (politologi, analişti
ai fenomenului religios contemporan, critici şi istorici literari) s-au grăbit să stabilească apropieri între
destinul autorului şi destinul cărţii, între planul evenimenţial al scriiturii şi trecerea prin vârste şi
istorii a scriitorului.
Puţini au fost însă aceia care nu s-au blocat în pătimaşa decodare a faptului trăit, făcută cu
speranţa că o atare carte ar putea aduce lumină asupra unor secvenţe socio-politice, religioase şi
culturale extrase dintr-un timp problematic şi mozaicat al naţiunii, insuficient lămurit cu
instrumentarul de tip document. Indiscutabil, lectura Memoriilor se cere făcută şi din această
perspectivă, cu atât mai mult cu cât autorul însuşi mărturiseşte, fără putinţă de tăgadă, că acest imbold
a întemeiat sensul confesiunii prelungite în ani. Spun prelungite în ani întrucât prima parte a cărţii
(care acoperă perioada 1936-1966), după precizarea autorului, a fost redactată oarecum clandestin, la
începutul anilor '70, în Statele Unite, şi păstrată cu mare discreţie, ca text de sertar: „E vorba de
doamna Patricia Pâslaru, care mi-a păstrat manuscrisul într-un seif de bancă cu cifru secret. L-am
recupreat în 2001, la cererea mea, prin episcopul Vasile Fluieraş. Tot de la soţii Păslaru am recuperat
un sac cu corespondenţă selectivă din perioada mea americană”168; cea de-a doua parte (aferentă
perioadei 1966-1993) are în izvor însemnări mai vechi, recuperate şi aduse într-o formă coerentă între
anii 2004-2008, perioadă de aşezare a gândului şi de rememorare a momentelor majusculate ale
destinului: „Reiau scrierea Memoriilor mele după o pauză de treizeci de ani. Mâna încă nu-mi
tremură, dar şi-a pierdut elasticitatea, aşa încât prefer să scriu la computer. Multe din reperele
168
Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 7, nota 1.
52
trecutului mi-au pierit din amintire, dar îmi sunt de folos câteva agende cu însemnări sumare. Nici
acum nu urmăresc efecte stilistice; îmi propun doar să fiu veridic”169 .
Memoriile, gestionate după o regulă nerostită a atoatecuprinderii, sunt, în fond, o carte paralelă
de istorie individuală şi socială, în sincronie şi diacronie, operă de descoperire şi relectură, din
interior, a evenimentelor aşezate încă sub incertitudinea semnelor.
Mărturisim însă că, dincolo de caracterul documentar al Memoriilor, pare că ne scapă, din
grabă, din neatenţie sau, pur şi simplu, pentru că am căzut pradă unei afirmaţii provocatoare a
autorului însuşi, celălalt cod al cărţii: acela de scriere memorialistică interioară, în mijlocul căreia
tronează, autonom şi solemn, memorialistul, un actant profund, determinat complet la nivel textual,
congruent până la confuzie cu jocul pseudo-ficţional, căruia îi girează autenticitatea. Ne întrebăm,
prin urmare, ce aduce cu sine această instanţă a memorialistului şi care dintre elementele recuzitei
subterane condensează sensurile suprapuse istoriei trăite?
Bartolomeu Anania însumase anterior, după un ritual al parabolelor interioare şi sub un cod al
admiraţiilor emancipate de orice angoase, şirul de mari întâlniri în idee şi în destin, în ceremoniile
literare din Peregrinările ucenicului Apter, Rotonda plopilor aprinşi, Cerurile Oltului. În Cuvântul
înainte al Memoriilor autorul dezvăluie latenţele protocolului mărturisirii într-un timp istoric
problematic: „Nu am ţinut niciodată un jurnal. Douăzeci şi şapte de ani am trăit sub dictaturi, în
România, când orice gând al tău încredinţat hârtiei putea deveni obiect de incriminare şi osândă”170.
Ne amintim, în vecinătatea acestei afirmaţii, de un mai vechi gând al lui Marin Sorescu 171, relevant
pentru gestul tăcerii de sine: „De ce nu scriem în fond, noi, românii, jurnale? Nu e vorba în primul
rând de lenea balcanică - pitoreasca lene balcanică - cu explozia de vitalitate şi inteligenţă consumată
în cafenele (...) Avem toate calităţile unor străluciţi grefieri ai propriului nostru suflet, în expansiune
continuă, ca şi galaxia. Şi cu toate acestea... Civilizaţia, aşa cum se prezintă ea pe buza mileniului
trei, aproape interzice jurnalul intim. Acest «intim» atrage curioşii. Scriitorul nu poate fi exact în
jurnalul său, în primul rând din cauza familiei şi, în al doilea rând, din cauza impiegaţilor de mişcare”.
Impiegaţii de mişcare (parabolă străvezie a totalitarismului comunist) instituiseră codul chibzuinţei
intelectual-atitudinale, fapt pentru care prima parte a Memoriilor lui Bartolomeu Anania se constituie
într-o veritabilă scriere din categoria memorialisticii de sertar, aparent un jurnal clasic cu deschidere
eseistică, cu impact emoţional puternic pentru lectorul dispus să aducă o investiţie personală, pe
muchia dintre trăire şi amintire.
Depăşirea barierei istoriei a determinat prelungirea înspre cotidian a unor matrici emoţionale
care consumă uriaşe forţe ale destinului autorului. Un soi de mit interior al oglindirii de sine în sine
pare să fie complementar interogaţiilor cu dublu sens: dinspre identitate spre alteritate şi invers.
Asumarea trecerii prin vămile clipei instaurează convenţia rostirii: „Vine o vreme când viaţa ta se
cere rostită şi altfel decât în graiul convenţiilor sociale, mai adevărat adică şi mai de-a dreptul, şi
atunci, în lipsă de altceva, ţi-o iei de la capăt pe amintiri, de-a rostogolul, ca apa muntelui poticnită-
n pietre, şi o duci până unde poţi”172. A retrăi clipa, „a o lua de la capăt pe amintiri, de-a rostogolul”
impune vocaţia de a fi propria-ţi cutie de rezonanţă, mai ales dacă rostul este, ca în cazul lui
Bartolomeu Anania, acela al unui chemat şi ales în ordinea sacrului. Într-o atare condiţie, fiecare
moment al destinului, trăit sau rememorat, presupune un protocol epifanic al vieţuirii întru Taină şi,
implicit, o acceptare a solitudinii care tezaurizează şi pecetluieşte clipa cea repede. Libertatea
interioară impune, în Memoriile lui Bartolomeu Anania, canonul discursului abrupt, ordonat după o
logică a mozaicului din care, dacă desprinzi un fragment, prăbuşeşti întregul înţeles al textului.
169
Ibidem, p. 349.
170
Ibidem, p. 5.
171
Marin Sorescu, Caiete critice, 1986, nr. 3-4, p. 25-26.
172
Valeriu Anania, Memorii…, p. 5.
53
În Ficţiunea jurnalului intim, Eugen Simion173 semnala impactul filozofiei interioare a

solitudinii asupra discursului confesiv, aspect absolut valid şi la nivelul memorialisticii lui
Bartolomeu Anania: „Jurnalul este (...) o expresie a singurătăţii individului. Marea şi mica
singurătate. Proust spunea odată că putem considera cărţile drept copii ai tăcerii sau copii ai
singurătăţii. Îl putem parafraza: jurnalele sunt operele singurătăţii, tăcerii, izolării şi, nu de puţine ori,
jurnalele sunt fiice ale melancoliei, iar Diariştii - amanţi ai solitudinii. În orice jurnal se aude un
geamăt al fiinţei speriate”.
Structura Memoriilor
Prima parte a Memoriilor se articulează pe spontaneitatea introspecţiei, cumulată cu vocaţia
autoreferenţialităţii. Complexă şi incitantă, obsesiv ancorată în „soarta nenorocită a ţării, roasă până-
n măduvă de stricăciunea partidelor politice [...] Aceasta a fost pentru mine biruinţa legionară. Restul
s-a petrecut dincolo de sufletul meu”174. Adolescenţă verzuie a scriitorului evadează din determinările
istorice propriu-zise (punctate ca simple constructe-suport pentru imperativele interiorităţii) şi este
motivată, tranşant, de tensiunile identitare şi de capriciile adolescentine: „trebuinţa imperioasă a unei
regenerări morale prin cultivarea credinţei în Dumnezeu, a cinstei, onoarei, eroismului continuu şi
spiritului de sacrificiu”, „rolul mesianic al românismului printre seminţiile pământului”. Spectacolul
şi spectacularul intrării sub semnele legionarismului („Nu mai ţin minte cum am evoluat. Cred că mi-
a plăcut ideea în sine, conspiraţia mă fascina, gândul de a deveni elită mi-a gâdilat orgoliul. Oricum,
am acceptat aventura, am început să citesc broşurile Gărzii de Fier şi m-am pomenit la o şedinţă a
«mănunchiului de prieteni», un fel de stagiu pregătitor, la care se citea cu glas pe sfert şi se cânta
înăbuşit”) nu se blochează, în scriitură, la îndosarierea progresivă a planului evenimenţial, ci se
dezvoltă concentric, pe alocuri cu o inflaţie de meditaţii analitice ferme, ca şi cum scriitorul avizat
trebuie luat prin învăluire, radiant, ca o instanţă observatoare căreia nu i se permite lenea de receptare,
nici superficialitatea: cum eu, cel care mărturisesc, sunt un semn inepuizabil, tu, cititorul, trebuie să
accepţi funcţiile inepuizabile ale textului, permiţându-i la nesfârşit să te provoace. Provocarea cea
mare, chiar şi acolo unde se întâmplă clivaje ale istoriei şi sistemul de referinţă al trăirii este
contaminat de rateuri destinale şi nu se mai reglează favorabil percepţiei pozitive, ţine de compunerea
şi recompunerea, pe fondul memoriei, a înseşi paradigmei confesiunii.
Oricât se fereşte, smerit, să evadeze din centrul de interes al opiniei publice, Bartolomeu Anania
rămâne un purtător de mituri personale fără echivoc, pe care abia acum le cerne din mâlul ameninţător
al analizelor eronate. Lectorul rutinier nu are ce căuta în faţa unui astfel de mit, un fel de om-cetate,
dacă nu acceptă convenţia eliberării din prejudecăţi şi nu ştie să negocieze sensul rânduit de
memorialist, uneori polemic şi contestatar, alteori autopersiflant şi dus până pe prispa ludicului, cel
mai adesea însă întemeietor de nostalgii suprapuse. Memorialistul se eliberează de orice tip de
cenzură a discursului, are vocaţia fundamentării unui imaginar fluid şi luxuriant sub raportul
profunzimii. Memoria se derulează în cascadă, cinematografic, rezonanţele emoţionale au ceva din
exuberanţele matriciale ale omului sortit să nu cedeze niciunei forme de constrângere şi gata oricând
să se rostească pe sine fără inhibiţii şi iritări.
Memorialistul selectează piesele de rezistenţă ale vieţuirii în regim de urgenţă şi, dincolo de
trecerea prin vârste, culturi, momente, lasă să circule şuvoiul cald de senzaţii şi meditaţii întoarse
către sine, devenite alchimie poetică. A nu lăsa să treacă pe lângă tine substanţa sensibilă care umple
clipa, care te aşază în rost, aceasta pare să fie regula după care autorul stratifică fragmentele de destin.
A nu rata Calea, adică. Nu întâmplător, Memoriile lui Bartolomeu Anania se construiesc pe principiul
173
Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim. 1 Există o poetică a jurnalului, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2001, p.15.
174
Valeriu Anania, Memorii…, p. 16.
54
bulgărelui de zăpadă care, în rostogolire, primeşte noi dimensiuni interioare. Fin observator al
preajmei, cu un senzor special activat pentru percepţia harică, memorialistul se apleacă, fără grabă,
asupra momentelor inaugurale ale fiinţei, fără a le sustrage istoriei, dar epurându-le de orice
convenţionalism. Tunderea în monahism, spre exemplu, devine un soi de canon pe care îl transcede
disimulat, asociindu-l peste ani cu şansa reordonării interioare şi a emancipării de sub livresc şi
surogate („O clipă mi-a trecut prin minte să fug de sub mantie şi s-o iau la goană. Dar m-am lăsat
purtat aşa, poate de însăşi varga Domnului, care de mai multe ori după aceea avea să mă culeagă din
răzleţiri şi să mă readucă în turmă. (...) S-au schimbat vremurile, stăpânirea comunistă a găsit că
Antimul e un centru de «misticism» în inima capitalei, a făcut ce-a făcut şi i-a risipit călugării. M-am
întristat când, ieşit din puşcărie, am aflat că frumosul iconostas al Antimului fusese strămutat în
Anglia, pentru trebuinţele parohiei româneşti. Am dat de el în 1968, cu prilejul trecerii mele prin
Londra, şi i-am căzut înainte şi am plâns, de jalea lui şi a mea; ne regăseam printre străini, după atâţia
ani, el cu aceleaşi icoane frumoase-n lumină, eu cu sufletul bântuit de vârtejuri, cu făgăduinţele
călcate şi cu răstignirea făcută ţăndări”)175; justificarea unui astfel de drum se încropeşte retrospectiv,
la vârsta deplinei maturităţi, când pe retină au rămas doar certitudinile, nu şi întrebările: „La 22
septembrie 1941 i-am spus Genovevei că nu mă însor cu ea, am lăsat-o pe Vicky plângând, i-am
mulţumit jupânului Manole, i-am plătit doamnei Buliga chiria şi am bătut la poarta mănăstirii Antim,
cu un geamantan în mână. De ce am făcut-o, nici azi nu sunt în stare să spun. M-am întrebat adesea,
privind în urmă, dacă nu cumva mi-a fost frică de război, dacă nu cumva mi-a fost teamă de viaţă,
dacă nu cumva încercam, romantic, o aventură după modelul lui Arghezi. Oricum, e cert, nu am făcut-
o din vocaţie. Nici nu a fost rezultatul vreunei premeditări. Dacă cu numai o zi înainte mi-ar fi spus
cineva că mă voi face călugăr, mi-aş fi bătut joc de el. Cunoşteam foarte puţin, aproape nimic, din
viaţa călugărească”176.
Detaliul semnificativ şi autoexigenţă spunerii de sine feresc vocea naratorială de hazard. Deşi
impresia este de spontaneitate fără rest, autorul îşi reglează mărturisirile după un protocol al surprizei
textuale, fapt ce garantează armoniile estetice şi validează fondul eseistic al scriiturii, spiritualizând-
o. Fiecare fragment de destin se concentrează în jurul unui detaliu semnificativ, care umple orice
fisură potenţială între faptul trăit şi cel narat, timpul devenind unul aproape palpabil, dimensionat
după cutumele emoţiilor. Prima experienţă carcerală, închisoarea Malmaison, cu lumea ei pestriţă şi
incomodă, debutează sub semnul unei rupturi ontologice de familie, ceva se interpune între firescul
cotidian şi simbolurile ancestrale care au întemeiat fiinţa, legând-o de sacru: „La un moment dat a
încetat focul şi agenţii au început să ne culeagă, unul câte unul. Când a venit şi la mine un oarecare,
m-a percheziţionat şi mi-a căutat în servietă, unde a găsit un Eminescu cu un semn de carte, din
mătase, pe care-l aveam de la Vicky. Dar semnul era de culoare verde şi agentul m-a înjurat şi mi-a
trântit tocul bocancului în sprânceană, de mi-a dat sângele. Camioanele poliţiei erau înşirate, multe,
la poarta cimitirului şi porneau, pline, pe şoseaua Ştefan cel Mare. Am trecut în mare viteză pe la
poarta tatălui meu”, şi se contrage, ca efect, într-un detaliu de dincolo de suferinţa primară „în ceea
ce mă privea, eu realizam tot mai mult absurdul situaţiei şi nu m-am liniştit decât în momentul în care
m-am întins pe prici şi am descoperit, cu mare emoţie, iscălitura lui Mitică, săpată în lemn cu un vârf
de metal ascuţit. Am avut sentimentul unei părtaşii de destin, menită să-mi răscumpere ceva din vina
de a-1 fi făcut pe fratele meu legionar”.
Universul concentraţionar revine obsesiv în amintirile lui Bartolomeu Anania şi, surprinzător,
nu dezvăluie atitudinea vindicativă, nu e un resentimentar, ci lucid şi onest, cu maturitatea etică şi
spirituală cunoscută, autorul se confesează urnind semantica gândirii spre zona blândeţii şi a iertării.
Ştie să găsească şi să expună oazele de lumină şi linişte într-un carusel al suferinţei, are memoria
175
Ibidem, p. 35.
176
Ibidem, p. 34.
55
fixată mai ales pe poziţiile celui ce vrea să înţeleagă rostul fiecărei încercări. Se explică, astfel, de ce
în mijlocul unui topos carceral (mereu strămutat geografic), populat cu fiinţe aproximative, îmbibat
cu mizeriile fiinţei, cu torţionari extremi şi gânduri mai sofisticate decât ale omului liber, cu purici şi
dureri ce par să ţină de un imaginar grotesc-kafkian, amintind şi de proza lui Sorin Titel177 (dar perfect
reperabile actanţial în istoria subteranei neaoşe), Bartolomeu Anania găseşte prilej de validare a
preaplinului fiinţei, nu ratează şansa eternizării prin operă, are, adică, vocaţia alergătorului de cursă
lungă printre obstacolele istoriei, pecetluind o experienţă unică a scrisului ca formă de protecţie şi de
igienă a sufletului: „Pe de altă parte mi-am zis: Nu ştii cât ai să stai în puşcărie, un an, doi, zece. În
nici un caz, acest timp nu trebuie să-ţi fie sterp. Lucrează! Primele mele poezii, pe la vârsta de zece
ani (eram în clasa a treia primară), nu le-am scris. Păzeam vaca pe luncă, «îmi venea» o idee şi o
turnam pe versuri, mintal, strofă cu strofă; odată «făcută», poezia era şi înregistrată în memorie şi
numai acasă, după ce i-o spuneam mamei, o transcriam într-un caiet. Ceva mai târziu am prins a face
cunoştinţă cu «primejdia facilităţii», cu exemplele de muncă ale lui Eminescu şi Caragiale, şi am
început să chinuiesc hârtia. Acum, în celulă, nu aveam nici hârtie şi nici creion şi nici vreun alt mijloc
de a scrie; simpla bănuială a unei unelte de acest fel sau a unui asemenea exerciţiu era socotită drept
crimă şi se pedepsea cu mare asprime. Dacă ei au o lege a secretului, îmi ziceam, o voi avea şi eu pe
a mea. Astfel am revenit la primele mele unelte, cerebrale, de lucru literar, la care nu gândeam că o
să mă întorc vreodată. La început a fost extrem de greu să-mi fac creierul tăbliţă şi să «scriu» pe el.
Operaţia cea mai dificilă nu era «scrierea» în sine, ci «ştergerea» variantelor inutile, la care ai renunţat
după ce ai formulat un vers mai bun, o strofă care ţi se pare perfectă; primele variante au tendinţa de
a rămâne şi de a nu ceda locul celor următoare sau celei definitive, singura care urmează să fie
înregistrată şi depozitată în memorie. Am început, precaut, cu lucruri simple, versuri scurte, rime
împerecheate, spre a îndrăzni apoi tot mai mult spre forme pretenţioase. Sentimentul izbutirii îmi
lumina sufletul; munca aceasta era nu numai o sustragere de la anchetă şi o umplere a timpului gol,
ci un act de creaţie în sine, care mă împlinea. Am lucrat astfel cu regularitate şi îndărătnicie, zi de zi,
vreme de şase ani, oriunde m-am aflat, şi am ieşit din închisoare purtând în memorie două piese de
teatru complete şi o mulţime de poezii, totalizând aproape douăsprezece mii de versuri. Din clipa în
care am simţit că pot lucra, viaţa de puşcărie m-a interesat doar pe jumătate, poate nici atât; trăiam în
universul meu interior, creşteam şi mă împlineam cu fiecare vers; anchetatorii şi gardienii mei mă
credeau torturat de întrebări şi incertitudini, în timp ce eu trăiam bucuriile inefabile ale creaţiei”178.
Memorabile sunt şi alegoriile construite retrospectiv cu privire la sărbătoarea Crăciunului într-
un ţarc de sârmă ghimpată, loc unde instituirea sacrului invalidează orice simbol torţionar, făcând din
victimă un purtător al harului: „A fost în anul acela, 1943, un Crăciun de neuitat, în ţarcul cel mare al
închisorii de pe Negru Vodă, pe zăpada bătătorită de tălpile puşcăriaşilor. (...) O masa aşternută cu
un cearşaf alb. În mijloc, era altarul, pe care aşezasem o cruce, icoana Naşterii Domnului şi o carte
de slujbă, îmbrăcat în stiharul diaconesc, cu orarul pe umăr. Aveam la îndemână şi o cădelniţă cu
tămâie, totul adus de la mănăstirea Antim, prin părintele Grigore, care acum venea liber la închisoare,
să-şi viziteze şi asiste prietenul. (...) Era linişte mare pe feţele supte ale acelor osândiţi, încovoiaţi sub
destine, iar corul a avut inspiraţia de a cânta răspunsurile încet, dulce, frumos, nuanţat, lipite de
împrejurare. Era ger, iar nouă ni se făcuse cald şi bine”.
Se întâmplă la fel în peregrinările care duc pasul călătorului-diacon spre culmile muntelui, în
mijlocul ciobanilor, reper arhetipal de care scriitorul se foloseşte magistral spre a reaminti datele
cutumiare ale existenţei arhaice, neprofanate de legile parazitare ale lumii hiper-tehnologizate: „A
doua zi urcam poteca lungă a Parângului şi am dat de nişte stâni. Ciobanii, care mă văzuseră de
177
Sorin Titel (7 decembrie 1935, Margina, judeţul Timiş - 17 ianuarie 1985) a fost un eseist, romancier şi scriitor
român contemporan.
178
Valeriu Anania, op. cit., passim.
56
departe în dulama mea neagră, mi-au ieşit înainte şi s-au bucurat, că de mult nu mai avuseseră un
popă pe munte, şi m-au rugat să citesc pentru oi, că nu e degeaba, că plătesc cinstit. Nu pricepeau nici
în ruptul capului explicaţia mea că, de fapt, eu nu sunt preot, ci numai diacon, şi că diaconul nu poate
face o astfel de slujbă; se uitau la mine, mă vedeau popă în toată regula şi au crezut că mă las greu la
preţ, şi pe lângă bani mi-au făgăduit şi un burduf de brânză, din cea mai bună pe care o au ei. Nu a
folosit nici un argument, în afară de unul, care mi-a venit deodată în minte, şi anume că nu am cartea
la mine. În psihologia poporului, preotul citeşte şi, oricât ar şti el pe de rost, dacă nu citeşte din carte,
cele spuse de el nu au nici un preţ, nu ajung la Dumnezeu”. Această întâlnire cu lainicul fiinţei avea
să deschidă calea spre simplitate ca normă, undeva pe pragul amintirii, reluate cinematografic,
decriptându-se urmele eterne ale învecinării cu sacrul reperat în datele elementare ale iubirii
aproapelui: „Nu-mi dădeam seama că noaptea aceea, şi altele de acest fel, ca şi buciumele de la
Văratic, mi se aşterneau molcom în suflet şi aveau să iasă la iveală, altfel limpezite, în multele pagini
ale Mioriţei. Trecuse de miezul nopţii când baciul mi-a aşternut un cojoc pe iarbă şi cu altul m-a
învelit şi mi-a pus o pereche de desagi vălătuc sub cap şi s-a dus apoi şi el în roata ciobanilor de pază.
Dimineaţa era bruma de un deget pe cojoc şi mie îmi era cald înăuntru şi câinii dormeau şi ei pe lângă
mine. Dar trebuia să mă scol. Gazdele mă rugau să mai rămân, dar eu aveam demonul neastâmpărului
şi nu-mi venea să şed”.
De altfel, fiecare secvenţă memorialistică este concentrată în jurul unei dimensiuni ritualice
majore. Scriitorul, pătruns de o istorie relativă şi mereu tentând evadarea de sub canoanele ei
provizorii, experimentează la nesfârşit aşezarea între: între dictaturi, între file de istorie personală,
între culturi, între apropiaţi şi resentimentari. Esenţială este recuzita de instrumente intelectuale şi
afective care îi permite să dezvăluie, cu toate simţurile la pândă, subtilitatea alegerii. Nu sincronizarea
cu istoria interesează, ci sincronizarea cu sine, subordonarea faţă de propria conştiinţă şi nu
adaptabilitatea la normele artificiale ale societăţii. Tocmai aici rezidă capacitatea de a face din fiecare
poziţionare faţă de propriile limite un spectacol autoreflexiv care, largo sensu, conotează o suită de
alte potenţiale vieţuiri în acelaşi cod al căutării sacrului: „Prin negurile întărâtate am zărit fantoma
unei colibe de piatră, unul din acele adăposturi primitive pe care şi le fac ciobanii pe înălţimi. Am
aruncat câţiva bolovani în uşa de lemn şi nu s-a mişcat nimic - am îndrăznit să mă apropii. Coliba
avea un pătuc de scândură cioplită cu barda şi, în mijloc, o vatră cu cenuşă şi câteva găteje stinse. Am
aprins focul (...) şi m-a prins un fel de frică; m-am aşezat în genunchi, la pătucul acela de lemn, şi am
citit Paraclisul Maicii Domnului, cel dătător de adăpost, şi numai după aceea am băgat de seamă că
micuţa colibă avea deasupra câteva bârne încrucişate. Minţim când spunem că ne întâlnim cu
intimitatea lui Dumnezeu în infinitul bolţilor cereşti; Dumnezeul nostru cel mai apropiat se află sub
cel mai scund acoperiş din lume. M-am liniştit ca prin minune şi am aşteptat să treacă vremuiala”.
Fie că oferă pagini presărate cu elemente de istorie a bisericii şi de dogmă creştin-ortodoxă, fie
că realizează evocări ale unor personalităţi (laice sau clericale) cu care şi-a intersectat destinul, fie că
readuce în discuţie momente controversate ale politicii interne a României pe diferite perioade
nevralgice ale istoriei naţionale, fie că strămută interesul spre oameni simpli care au lăsat urme adânci
pe răbojul fiinţei, Bartolomeu Anania defineşte, dincolo de stratul evenimentelor trăite, condiţia
memorialistului implicat în reconsiderarea actului în sine al scrierii de sine. Memoriile au fost
încadrate în variate structuri perceptive. Nu trebuie căutată istoria, ci omul sensibil. L-am găsit, întreg
şi nedisimulat, în replica liniştită care a aşezat lectura pe un făgaş diferit: „A venit vremea, părinte,
ca lucrurile mici să ne dea bucurii mari”.
57
Bibliografie:
- ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
- ***, Cuvânt lămuritor asupra Sfintei Scripturi, în Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie Jubiliară a
Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 11.
- ***, Pentateuhul sau Cele cinci cărţi ale lui Moise, tipărit cu binecuvântarea şi prefaţa
Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune revizuită
după Septuaginta, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, sprijinit pe
numeroase alte osteneli, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
- ***, Rotonda unui suflet aprins pentru Dumnezeu şi neam, tipărită cu binecuvântarea ÎPS Andrei,
Arhiepiscopul Alba Iuliei, Editura Reîntrgirea, Alba Iulia 2008.
- †Bartolomeu al Clujului, Poezia religioasă romană modernă. Mari poeţi de inspiraţie creştină, în
„Studii Teologice”, seria a II-a, anul XLVI, nr. 1-3, ianuarie-aprilie, 1994,.
- †Teofan Savu, Mitropolitul Bartolomeu. Curajul mărturisitor al unui arhiereu, în „Tabor”, anul V,
nr. 1, aprilie 2011.
- Abrudan, Dumitru, Septuaginta şi problema inspiratiei ei, în „Ortodoxia”, nr. 1/1975.
- Anania, Bartolomeu, Cuvânt lămuritor asupra Sfintei Scripturi, în Biserica în misiune. Patriarhia
Română la ceas aniversar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe
- Anania, Bartolomeu, Valeriu, Arhiepiscopul Clujului, Caiete de lucru - Atelier biblic, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003.
- Anania, Valeriu, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
- Anania, Valeriu, Poeme, prefaţă de Petru Poantă, cronologie de Ştefan Ilioae, Editura Polirom, Iaşi,
2010.
- Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii
- Mircea, Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii
- Pănăzan, Maria-Daniela, Poezia religioasă românească-eseu monografic, tipărită cu
binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Andrei, Arhiepiscopul al Alba Iuliei, Editura
Reîntregirea, Alba lulia, 2006.
- Prelipcean, Pr. Prof., Vladimir; Pr. Prof. Nicolae Neaga; Pr. Prof. Gheorghe Bârna; Pr. Prof. Mircea
Chialda, Studiul Vechiului Testament, pentru Institutele Teologice, ediţia a doua, Bucureşti,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985.
- Simion, Eugen, Ficţiunea jurnalului intim. I Există o poetică a jurnalului, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2001.
58
VI. Nicolae Steinhardt - ipoteză a desăvârşirii creştine
VI.1. O perspectivă sintetică asupra vieţii şi operei părintelui Nicolae Steinhardt

La 29 iulie 1912 se naşte în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti, într-o familie de evrei, cel
ce avea să devină una dintre personalităţile cele mai proeminente ale culturii şi ortodoxiei româneşti
din secolul al XX-lea, Nicu-Aurelian Steinhardt. Tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt,
era proprietarul unei mici fabrici de cherestea, iar în timpul primului război mondial, ca ofiţer al
armatei române, fusese decorat cu mai multe ordine şi medalii, printre care şi „Virtutea militară”.
Micul Nicu-Aurelian creşte, aşadar, într-o familie care se implicase activ în viaţa socială şi istorică a
României. Mediul în care îşi petrece copilăria îl apropie în aceeaşi măsură de neamul românesc şi de
ortodoxie, după cum mărturiseşte el însuşi: „Clopotele au fost, aşadar, primul semnal, declanşatorul
iniţial al ursitei mele duhovniceşti. M-au atras şi m-au fermecat clopotele apropiatei biserici «Capra»
(din Pantelimon), de îndată ce le-am putut desprinde individualitatea din amalgamul zgomotului de
fond ce mă înconjura (…). Pentru mine creştinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă
îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc”179.
Între 1919-1929 urmează cursurile şcolii primare „Clemenţa” şi ale liceului „Spiru Haret”, unde
este singurul din patru elevi evrei care a învăţat religia creştină, avându-l ca profesor pe preotul
Gheorghe Georgescu de la biserica Sfântul Silvestru. Printre colegii de la „Spiru Haret” se numără şi
Mircea Eliade, Constantin Noica, cu care va rămâne bun prieten şi al cărui nume va apărea de
nenumărate ori în „Jurnal”, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu, toţi aceştia apărând
şi ei în opera fundamentală a lui Steinhardt. Îşi ia bacalaureatul în 1929 şi urmează apoi cursurile
Facultăţii de Drept şi Litere, unde îşi va lua licenţa în 1932. Din această perioadă începe şi prietenia
cu Monica Lovinescu şi cu Emanuel Neuman (Manole din „Jurnal”).
În 1936 susţine la Bucureşti doctoratul în drept constituţional, iar între anii 1937-1939 face mai
multe călătorii în Elveţia, Anglia şi Franţa, unde îşi continuă şi studiile.
Refuză, ca mai toţi intelectualii români, să adere la regimul nou instaurat, motiv pentru care
suferă o serie de privaţiuni între anii 1948-1959. În 1958 este arestat Constantin Noica şi grupul său
de prieteni, din care făcea parte şi Nicu Steinhardt, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu,
Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu, Marieta Sadova, Dinu Ranetti şi alţii. La 31 decembrie 1958,
Steinhardt este chemat la Securitate pentru a fi martor al acuzării în procesul împotriva lui Constantin
Noica şi a lotului „intelectualilor mistico-legionari”. Aşa cum era de aşteptat, Steinhardt refuză să-şi
trădeze prietenii, chiar dacă acest lucru nu îi va ajuta în nici un fel pe aceştia, şi este inclus şi el în
„lotul Pillat-Noica”, fiind condamnat la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de „crimă de uneltire
împotriva ordinii sociale”.
Încarcerarea îi oferă posibilitatea să facă ceea ce visa de mult timp, dar nu îndrăznea, anume să
se boteze, să nu mai amâne trecerea la religia creştină pe care o iubea încă din copilărie. Temându-se
că nu va mai ieşi viu din închisoare, este botezat la 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, de către
călugărul basarabean Mina Dobzeu, naş fiind Emanuel Vidraşcu (coleg de lot şi fost şef de cabinet al
mareşalului Antonescu), iar martori, doi preoţi romano-catolici, unul fiindu-i chiar Monseniorul
Ghica, Alexandru Paleologu, doi preoţi uniţi şi unul protestant180.
179
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, postfaţă şi repere biobibliografice de Virgil Bulat, Editura Mănăstirii Rohia,
2005, p. 424.
180
cf. Ibidem, p. 426.
59
Este eliberat în august 1964, după ce îndurase timp de mai bine de 6 ani condiţiile oribile din
închisorile comuniste: torturi, bătăi, insulte, boală, frig, foame, mizerie, carceră. Îndată după eliberare
îşi va desăvârşi Taina Botezului primită în închisoare, la schitul Darvari din Bucureşti, unde primeşte
Taina Mirungerii şi a Sfintei Euharistii181.
Nici după eliberare nu primeşte să colaboreze în vreun fel cu Securitatea. Este încărcător-
descărcător pe un camion de „Alimentară”, până când este grav rănit într-un accident de circulaţie, în
1968, rămânând în spital până în martie 1969. Apoi, la insistenţele prietenilor săi, reintră în viaţa
literară, publicând traduceri, medalioane, mici eseuri în „Secolul 20”, „Viaţa Românească” şi alte
publicaţii.
După moartea tatălui său (1967) începe să-şi caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde
se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită şederea, aşa încât
părintele Mina îl trimte la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca şi la episcopul Justinian
Chira Maramureşanul. Întâmplarea a făcut însă ca, în 1976, Constantin Noica să îl întâlnească, la o
lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Justinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru
şi al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde
zăboveşte 3 zile. Cadrul natural şi biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care
nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi ştia gândul de a se
retrage într-o mănăstire.
În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo
ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Justinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism
la mănăstirea Rohia cu binecuvântarea episcopului Justinian Chira şi a arhiepiscopului Teofil
Herineanu182, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, stareţul mănăstirii
Rohia, îl integrează în obştea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale
mănăstirii, se integrează în viaţa mănăstirii (participă la slujbe, povăţuieşte pelerinii, predică), iar în
paralel îşi intensifică activitatea literară. Volumele publicate în această perioadă sunt: Geo Bogza -
un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (1982),
Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp şi spaţiu (1987) şi Prin alţii spre sine (1988). Aceste
volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.
În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează şi N. Steinhardt se decide să plece
la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu Părintele
Mina Dobzeu, căruia îi mărturiseşte: „Tare mă supără nişte gânduri, că nu mi-a iertat Dumnezeu din
păcatele tinereţii mele”. Iar Părintele Mina îi răspunde: „Satana care vede că nu mai te poate duce la
păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele
personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi
un botez prin care ţi-a iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care
îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum”. Boala se agravează şi este obligat să-şi întrerupă
călătoria şi să se interneze la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie
1989.
În ajunul morţii sale, Ioan Pintea şi Virgil Ciomoş au trecut pe la mănăstire şi au recuperat din
chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea şi alte texte recuperate de prin edituri
sau de la prieteni, au fost publicate postum.
La înmormântarea monahului Nicolae Delarohia, riguros supravegheată de Securitate, s-au
strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptăţile regimului comunist. Restricţiile
impuse de Securitate la înmormântarea marelui om de cultură au fost compensate de strălucirea
181
cf. Ibidem.
182
cf. Ibidem, p. 427.
60
slujbei oficiate de un sobor impresionant de preoţi, stareţi, călugări, în frunte cu P.S. Justinian Chira
Maramureşanul183.
Astfel s-a stins din lumea aceasta monahul Nicolae Delarohia sau Nicolae Steinhardt. El
rămâne în conştiinţa românilor care iubesc cultura şi autenticitatea spiritualităţii noastre ca un
adevărat sfânt care şi-a purtat cu discreţie şi demnitate crucea, dar n-a ascuns niciodată, ci, dimpotrivă
a demonstrat în orice situaţie, ce înseamnă bucuria de a fi creştin, de a avea ca unic scop şi liman în
viaţă pe Hristos.
VI.2. Jurnalul fericirii – posibilă ipoteză a iubirii

„Jurnalul fericirii” ar trebui să fie una din cărţile de căpătâi ale creştinului, căci dincolo de
mărturisirea experienţelor din închisoare, el reprezintă un adevărat tratat de teologie, de trăire creştină
autentică, reală, manifestată prin cuvinte simple, pe înţelesul tuturor, şi totuşi inedite prin profunzimea
lor uneori paradoxală.
Redactat la începutul anilor ’70, această primă variantă - circa 570 de pagini dactilografiate -
este confiscată de Securitate în 1972 şi îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenţii pe lângă
Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini
dactilografiate. „Jurnalul fericirii” este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai
multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi
Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii.
Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio „Europa Liberă” între anii
1988 şi 1989.
Temându-se de noi intervenţii din partea Securităţii, Nicolae Steinhardt face apel la prietenul
său mai tânăr Virgil Ciomoş pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în
1992 cartea primeşte premiul pentru cea mai bună carte a anului.
Cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie frumuseţea acestei capodopere creştine, despre care
Dan Chelaru spunea că este o carte ce „poate crea destine, iar pe cele gata create le poate strămuta”184.
Opera descrie şi analizează „treptat şi porţiune cu porţiune”185 problematica existenţială
contemporană. Astfel, principalele teme de meditaţie sunt degradarea continuă a condiţiei umane şi
deprecierea scării valorilor sub presiunea forţelor răului proprii regimurilor totalitare: oprimarea
libertăţii de opinie, ipocrizia, minciuna, arbitrarul, prostia, brutalitatea, tortura fizică şi psihică, toate
ridicate la rangul de valori ale societăţii, sistemul penitenciar extins diabolic până la dimensiunea unei
ţări întregi186. Steinhardt ne demonstrează prin viaţa şi opera sa că cel ce reuşeşte sa-şi învingă frica
şi să se opună şi să reziste prin orice mijloace în faţa celor mai groaznice metode folosite de un regim
care îmbină cruzimea cu rafinamentul spre a-şi distruge victimele, acela reuşeşte să se smulgă de sub
teroare, să biruiască forţele maleficului care devin inofensive. Dar pentru a realiza acest lucru e nevoie
de curaj şi inteligenţă, virtuţi cu desăvârşire creştine, esenţiale celui ce vrea să urmeze căii lui Hristos.
Ε nevoie de curaj pentru a mărturisi adevărul, în orice condiţii şi cu orice consecinţe, pentru că Hristos
este Adevărul. Minciunea şi trădarea aduc o bunăstare falsă, ce durează doar o clipă, în timp ce chinul
conştiinţei este nesfârşit, aşa cum afirmă şi tatăl scriitorului când îl îndeamnă pe acesta să nu-şi
trădeze prietenii, declarând împotriva lor: „E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar
nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-
i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să
trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea
chinuitor de treaz. O să te perpeleşti, ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci
183
cf. Ibidem, p. 432.
184
Dan Chelaru, în ziarul „România liberă”, 1991, apud N. Steinhardt, op.cit., p. 438.
185
Virgil Bulat, Lecţia Jurnalului fericirii, în N. Steinhardt, op. cit., p. 441.
186
cf. Ibidem.
61
închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro”187. Aşadar e nevoie de curaj, de îndrăzneală
pentru a-ţi păstra sufletul curat, spre a spune adevărul, spre a urma îndemnul Mântuitorului: „În lume
necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.
La fel de important ca mărturisirea adevărului cu curaj este, pentru Steinhardt, şi inteligenţa,
talantul înţelepciunii care trebuie înmulţit şi folosit din plin. Cel mai mare păcat este prostia,
ignoranţa. Pentru acestea nu există scuză şi Steinhardt îi critică cu vehemenţă pe cei ce consideră
creştinismul o religie a naivităţii dusă până la prostie: „Creştinismul neajutorat şi neputincios este o
concepţie eretică deaoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10,16: «fiţi dar înţelepţi ca şerpii
şi nevinovaţi ca porumbeii») şi trece peste textele Sfântului Pavel (Efeseni 5,17: „Drept aceea, nu fiţi
fără de minte”; II Timotei 4,5: «Tu fii treaz în toate...»; Tit 1,8: «să fie... treaz la minte» şi mai
îndeosebi I Corinteni 14, 20: «Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi
oameni mari»). Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim blânzi,
cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi.(Numai despre păcatele noastre spune la Pateric «să le
tâmpim»). Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne
lăsăm surprinşi de satana? (...) Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. (...) că mai mult rău iese
adeseori de pe urma prostiei decât a răutăţii. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim
inteligenţi. (Pentru cine este înregistrat cu darul înţelegerii, prostia - măcar de la un anume punct
încolo - e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului)”188.
Omul trebuie să aibă înţelepciunea de a auzi şi înţelege chemarea lui Dumnezeu, chemare ce se
află mereu la începutul drumului spre desăvârşire, dar nu e mereu auzită de la început: „Chemarea e
mereu anterioară- oricât de adânc, de subtil, de iscusit ar fi tăinuită (...) Mereu răstălmăcită: cauţi ceea
ce ai găsit, găseşti ceea ce ţi s-a pregătit, ţi s-a şi dat”189. Dumnezeu ne cheamă pe toţi să-L întâlnim,
să-L primim, noi trebuie să întindem mâna pentru a căuta ceea ce căutăm. Hristos ne aşteaptă să
vedem că răstignirea şi moartea Lui au fost cât se poate de reale, că suntem privilegiaţi tocmai prin
libertatea care ne-a fost dată pentru a înţelege că „Dumnezeu, cum spune Kierkegaard, nu e un imens
papagal roşu”190 şi din acest motiv nu S-a coborât de pe cruce pentru a-l converti pe om prin
constrângerea unui miracol exterior evident, pentru că astfel credinţa ar fi mult prea uşoară, iar omul
ar fi doar constrâns să recunoască şi să se închine în faţa realităţii evidente să constate un simplu fapt.
Ar dispărea libertatea de a crede în ciuda tuturor piedicilor, îndoielilor, obstacolelor provocate de
răutatea lumii, de josnicie, de trădare, de tot ceea ce încearcă să demonstreze inutilitatea, zădărnicia
credinţei noastre. „Drumurile care duc spre credinţă poartă acelaşi nume, toate: pariu, aventuri,
incertitudine, cuget de om nebun”191. Aşadar, creştinismul este „ paradox şi sminteală”192, căci pe de
o parte creştinismul este bucuria de a fi cu Hristos, de a împărtăşi lumii bucurie şi dragoste, iar pe de
altă parte este jertfă, suferinţă, durere. A fi creştin înseamnă a te aşeza „[…]la umbra crucii, a unei
unelte de tortură de pe care şiroieşte sângele, pe care stă unul căruia i se destramă bojocii, măruntaiele,
rărunchii şi nu e numai chinuit şi omorât, cu încetul, ci şi batjocorit, mai ales batjocorit- şi mai ales
omorât, ca vita jertfită, ca ucisul ciopârţit cu satârul de un oarecare spintecător. Maţe sfârtecate,
năduşală, sânge, batjocură, cuie. Ăsta e creştinismul, băiete. Nu clopotele bisericii din Pantelimon în
zilele de duminică şi sărbători, nu bradul de Crăciun din frumoasa casă Şeteanu, nu barba generalului
Zossima, nu bomboanele bătrânei doamne Eliza Boerescu, văduva lui Costică, fratele lui Vasile
ministrul lui Alexandru Ioan Cuza, nu sfătoasele glume ale glumeţului popă Georgescu-Silvestru, nu
botezul din celula 18 - atât de umil şi deci atât de maiestuos, atât de ascuns şi deci atât de strălucitor
187
N. Steinhardt, op. cit., p. 32.
188
Ibidem, p. 26-27.
189
Ibidem, p. 26.
190
Ibidem, p. 70.
191
Ibidem, p. 71.
192
Ibidem, p. 63.
62
– nu ecumenismul făgăduit atât de grabnic, nu gesturile de împăcăciune atât de lesnicioase de fapt şi,
oricum, izvoditoare de pace, linişte şi subterană mândrie, ci asta: crucea adevărată, enormă, puturoasă,
indiferentă; mânjitură, scârbă...”193.
Părerea scriitorului este cu siguranţă întru totul întemeiată dacă ne gândim la milioanele de
martiri ai Bisericii, la toţi cei care şi-au închinat viaţa celor aflaţi în nevoi, în suferinţă, în boli, la cei
care au purtat pe umerii lor atât crucea lor cât şi a altora. Dacă ne gândim la faptul că Steinhardt a
petrecut 6 ani din viaţa sa în cele mai groaznice închisori comuniste, putem intui că autorul a vorbit
despre creştinism şi din perspectiva acestei experienţe. În orice caz, această experienţă cutremurătoare
a creştinismului se află în antiteză cu unul din laitmotivele care străbat întreaga operă scrisă a lui
Nicolae Steinhardt: imaginea lui Hristos ca „boier şi nobil”, iar situaţia creştinilor este considerată a
fi la fel cu cea de aristocrat: „O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos ne apare din
Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările
Evangheliilor - fără excepţie - ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi
cavaler. Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi
încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura
fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care -până la dirimanta probă contrară - are încredere
în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al
său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie -
putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei. Mai departe, Hristos iartă uşor şi pe deplin.
Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (iară ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe
când Domnul: «Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui». Ε oricând gata să vină în ajutor,
atâta aşteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă, îi milostiveşte fără ca ei să
fi cerut ceva. (...) Iar ori de câte ori dă, dă din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (...)
Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege
cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare,
dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului”194.
La fel de interesante sunt şi portretele pe care Steinhardt le realizează atât tatălui său, cât şi
unora din colegii săi din închisoare. Portretul tatălui reiese atât din caracterizarea directă pe care i-o
face autorul: „Tata e un om mic de stat, mai curând grăsuţ, cu un umăr niţel strâmb şi umblă greu. A
fost inginer şi a lucrat până la 70 de ani, în 1965, la fabrică, nu într-un birou.(...) A făcut războiul ca
ofiţer şi a fost decorat. Cetăţenia a dobândit-o prin lege specială votată de Parlament înainte de 1914.
Dar, la urma urmei, ce şi cine este? Un ovrei bătrân, din Bucureşti, un foarte mic pensionar, câteva
amintiri, câţiva prieteni, câteva decoraţii ascunse într-o cutiuţă, un singur fiu. Locuim amândoi într-
o aceeaşi cameră. O viaţă întreagă nu i-am făcut năzbâtii: nu-i băiat rău, zice, dar e un copil bătrân”195,
cât şi din faptele sale.
Tatăl lui Nicolae Steinhardt ni se înfăţişează ca având aceeaşi personalitate curajoasă şi
hotărâtă, nu se supune compromisurilor şi trădării, ca şi fiul său. În ceea ce priveşte descrierile pe
care le realizează colegilor de suferinţă din închisorile prin care trece, sunt remarcabile cele ale lui
Paul Dimitrescu: „E calm, vorbeşte apăsat şi rar, cu dezinvoltura vechiului puşcăriaş, cu politeţea
rece a îngerului căzut ori a boierului decavat, dar semeţ. Spre deosbire de noi cei din boxă, a mai făcut
vreo câţiva ani de închisoare, iar de data aceasta e arestat de mai demult”196. În acest portret,
Steinhardt surprinde foarte bine un detaliu al vieţii de puşcărie, anume faptul că fiecare din cei
osândiţi pe nedrept reuşeau să găsească un mod, o formulă de comportament care să-i facă imuni în
faţa anchetatorilor, prin care uneori chiar îşi băteau joc de anchetatorii care nu-i mai puteau
193
Ibidem, p. 37.
194
Ibidem, p. 109-110.
195
Ibidem, p. 51.
196
Ibidem, p. 66.
63
înspăimânta cu nimic. Dar Steinhardt reţine uneori şi figura gardienilor sau a ofiţerilor pe care o redă
întocmai: „Primirea ne-o face locotenentul Ştefan, carură de primat, facies de antropoid, gesturi şi
căutătură de sergent de colonie penitenciară într-un film negru. Îi face multă plăcere, îşi joacă rolul
cu încetinitorul, cum şi-ar fila îndelung cărţile ca un cartofor”197.
În alt loc, este descris modul crud în care gardienii îşi bat joc de suferinţa deţinuţilor: „Ne aşează
pe nişte bănci lungi, paralele, câte unul pe bancă şi la extremitate, s-ar zice că urmează să dăm o teză
şi le este frică să nu copiem. Ni se interzice nu numai să ne vorbim, dar şi să ne uităm unii la alţii. Ε
frig şi ne e foame. Aşteptăm o vreme ce ni se pare apăsător de lungă, apoi gardienii - sosise, vezi
bine, ora gustării - îşi scot din genţi pacheţelele cu mâncare. Înfulecă vârtos, plescăind şi morfolind
cu toţii; mă apucă o foame atroce şi bănuiesc aceeaşi umilitoare senzaţie şi la ceilalţi căci, fără
excepţie, ne pironim privirile cu jind asupra liniştiţilor consumatori. La ei ne putem uita. Senzaţie de
fiară jigărită, în cuşcă. (Doar că nu putem păşi de la un capăt la altul al cuştii şi nici a ne apropia de
gratii, ca fiara)”198.
Acest episod este aşezat în antiteză cu ideile despre suferinţă pe care le desprinde Steinhardt
din opera lui Balzac. El arată că marele scriitor francez înfăţişa mila creştină ca o neputinţă şi un refuz
de a-ţi bate joc de suferinţa altuia, chiar în cazul când această suferinţă nu-i este de folos celui ce
pătimeşte. Astfel, atitudinea gardienilor care mănâncă cu poftă în faţa deţinuţilor înfometaţi este
grăitoare pentru josnicia, cruzimea comunismului, în totală opoziţie cu recomandările creştine.
Dar Steinhardt descrie nu numai degradarea regimului comunist, ci şi ridicolul de care regimul
dă dovadă în unele situaţii. O astfel de situaţie este procesul grupului de intelectuali din care făcea
parte şi Steinhardt: „Primul grup e al nostru, al deţinuţilor din boxă, 25 la număr, îngrămădiţi pe bănci,
privind drept înainte (iarăşi nu avem voie să ne uităm altundeva, şi mai ales nu unul la altul),
înconjuraţi - asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic - de un cerc de ostaşi în
termen, toţi echipaţi ca de front, cu puşti mitraliere automate pe care le ţin îndreptate asupră-ne,
dându-şi silinţa să se holbeze fioros. Sala e posacă, tonalităţile închise, totul e straniu, dar prezenţa
soldaţilor - postaţi în poziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui Terente, a lui Coroi, a lui
Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsă asupra faptului în puterea nopţii şi-n inima
codrului ori în desişul stufărişului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi, scofâlciţi, înţoliţi în veşminte
călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi, mulţi
trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi înzestraţi cu câte o boală de sedentar, de locuitor al marelor oraşe:
colită, rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi biliari - pare o greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă
de ridicol”199.
Deşi Steinhardt descoperă bucuria de fi mărturisitor a lui Hristos în închisoare, de a suferi
împreună cu ceilalţi pentru adevăr, nu se poate vorbi despre „Jurnalul fericirii” fără a aminti momentul
botezului, poate cel mai important moment al întregii cărţi, el fiind, de fapt, punctul de la care a pornit
opera. Botezul lui Steinhardt a avut loc la închisoarea Jilava, în celula 18, locul pe care Steinhardt îl
consideră ca fiind cel în care a descoperit adevărata şi suprema fericire. Botezul a fost săvârşit de
călugărul Mina Dobzeu, care era închis pentru faptul că protestase împotriva închiderii schitului în
care vieţuia, şi pe care l-a cunoscut în celula de la Jilava. Steinhardt descrie momentul întâlnirii cu
Mina Dobzeu astfel: „Încep să tremur de frig, pironit în sumara mea îmbrăcăminte cu bocceaua în
mâna dreaptă, orb de pe urma agresivei lumini. Răsuflările sunt felurite şi disonante. Stau aşa multă
vreme şi aştept, dar nu desprind vreo mişcare. Din ochi caut un loc unde aş putea să mă aciuez, să mă
culc. Nu văd nici unul. Şi nu mă vede nimeni.(...) Deodată, sus de tot, la cucurigu, în stânga, pe rândul
cel mai înalt, o mână a ridicat un deget şi-mi face semn să urc. Să urc - dar cum? Mâinii - care desigur
197
Ibidem, p. 65.
198
Ibidem, p. 72.
199
Ibidem, p. 73.
64
e înzestrată ci simţul vederii şi pricepe că mă rotesc în căutarea unui mijloc de ascensiune - i se alătură
o a doua, soru-sa de bună seamă. Ele schiţează o căţărare. Cu bocceaua, ca vai de lume, cu gesturi
fricoase, clănţănind, mă aflu îndeajuns de maimuţă ca să mă pot agăţa până sus ţinându-mă de paturile
de fier. O arătare înfofolită, mică de stat şi îngrozitor de slabă, de o paloare ce s-ar putea să ţină de
altă prismă cromatică decât a universului nostru, se dă mai aproape de altă mumie şi mă îndeamnă tot
pe muţeşte să mă întind alături de ea; mă acoperă cu o jumătate de pătură zdrenţuită. Şi-mi şopteşte:
culcă-te o ţâră că nu mai e mult”200.
Tot despre Părintele Mina, Steinhardt spune: „Călugărul meu e basarabean. Ε un om tânăr,
condamnat pentru a fi avut vedenii şi a fi trimis Departamentului Cultelor o scrisoare în care protesta
împotriva desfiiţării schitului unde vieţuise. Abia apuc - bat fierul cât e cald - să-i spun că sunt ovrei
şi că doresc a mă boteza, că se şi arată de acord. Ε blajin, cu gesturi domoale şi tăcut”201. După câteva
lecţii de catehizare pe care le face cu părintele Mina, Steinhardt este botezat în ascuns, cu repeziciune:
„Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, (...), părintele Mina, iară a-şi scoate mantaua,
dă buzna la singura căniţă din cameră - e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare - şi
o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la
patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş mi l-am ales cu vreo câteva zile înainte pe Em.
V.(Emanuel Vidraşcu), fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă.(...) Doi dintre
deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea să vină în orice clipă gardianul să se
uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La
repezeală - dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită - părintele
Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri
tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou,
din apă viermănoasă şi din duh rapid”202.
Acest botez modest, umil, săvârşit pe ascuns, cu „apă viermănoasă”, reprezintă cel mai fericit
moment din viaţa lui Steinhardt, deoarece este clipa pe care o căutase cu nerăbdare şi înfrigurare timp
de atâţia ani, clipa în care devenea cu totul slujitor al lui Hristos, clipa înnoirii, a curăţirii de toată
îndoiala.
Acesta este Jurnalul fericirii: o carte care vorbeşte despre bucuria imensă pe care trebuie să o
simtă în suflet orice creştin pentru şansa de a avea Adevărul, de a-L avea pe Hristos. Reprezintă o
operă ce înfăţişează o cale ce duce la sfinţenie, căci autorul, chiar şi în cele mai cumplite condiţii
descoperă numai latura pozitivă a tuturor lucrurilor, nu judecă, ci înţelege, iartă şi justifică, îşi pune
inteligenţa primită în dar de la atotputernicul Dumnezeu în slujba sa şi a semenilor săi care suferă. Le
suferă pe toate cu bucurie, deoarece, în închisoare, găseşte singurul lucru de care avea nevoie spre a
fi liniştit, pe Hristos: „Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul
poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântat noroc”203.
Cartea este impresionantă prin faptul că, deşi conţine mărturii din închisorile comuniste, nu
produce în sufletul cititorului sentimentul de groază, de repulsie faţă de ororile descrise, ci naşte
sentimentul de linişte, de pace, de împlinire şi întâlnire cu Hristos în cele mai groaznice ipostaze ale
degradării umane. Ε ο carte centrată nu pe descrierea torturilor şi grozăviilor petrecute în lagărele de
detenţie comunistă, deşi cititorul le descoperă printre rânduri şi pe acestea, ci pe înfăţişarea laturii
pozitive a unei experienţe traumatizante. Steinhardt trece cu uşurinţă peste bătăi, nedreptăţi, umiliri,
torturi, pe unele le justifică, le iartă, în unii dintre gardieni zăreşte şi o latură umană. În schimb, el
insistă pe tot ceea ce a învăţat bun în timpul detenţiei: „La închisoare, înspre amurg, am învăţat ce-i
200
Ibidem, p. 85.
201
Ibidem, p. 86.
202
Ibidem, p. 91.
203
Ibidem, p. 66.
65
aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru
şmecheri şi pentru turnători: vorbe mari şi de mare folos şi pline de înţeles când le simţi răcoarea în
iezerul de foc şi le poţi gusta farmecul experimental”204.
Virgil Ciomoş spunea: „Lumea «Jurnalului fericirii» se vădeşte a fi aceea a unei fericite întâlniri
cu Hristos. A ţine minte înseamnă a nu te înstrăina. A nu te înstrăina înseamnă pentru autor a-l avea
mereu în minte pe Hristos” 205.
Iar Eugen Simion afirma: „Este primul jurnal de detenţie românesc care-mi place, estetic şi
moral, în totalitate. Este, înainte de orice, jurnalul unui om care şi-a găsit credinţa şi care judecă lumea
în termenii suferinţei şi ai iubirii. Şi, ce curios, din acest unghi răul social se vede infinit mai bine
decât în zece pamflete împotriva răului, violenţei, represiunii comuniste. Este suficient ca autorul să
înfăţişeze într-o jumătate de pagină atmosfera din infirmeria unui penitenciar la începutul anilor ’60
ca să înţelegi, cutremurat, cât de jos poate să cadă omul în condiţii de detenţie, cât de rodnică este
aici suspiciunea, ce ură sălbatică pot să provoace umilinţa şi disperarea individului. Despre toate
acestea, N. Steinhardt vorbeşte însă cu înţelegere şi dragoste. El nu condamnă pe omul în suferinţă,
îi iartă dinainte slăbiciunile, căderile şi gândeşte, ca Kierkegaard, că contrariul păcatului este
libertatea. Dă-i omului libertatea şi el va fi mai puţin păcătos. Autorul «Jurnalului fericirii» adaugă,
la propoziţia lui Kierkeegard, sugestia credinţei. Omul nu-i fericit, cu libertatea, cu inteligenţa şi
ştiinţa lui, dacă nu are în el credinţă. Şi, ca s-o aibă, trebuie să ştie s-o caute şi, când a găsit-o, se roagă
de Dumnezeu să-i ajute necredinţa lui. De aceea, «Jurnalul fericirii», care este în esenţă jurnalul unei
convertiri religioase, se deschide cu acele cuvinte din evanghelistul Marcu: «Cred, Doamne, ajută
necredinţei mele»”206.
VI.3. Bucuria de a dărui în concepţia lui Nicolae Steinhardt

„Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îţi lipseşte. Dăruind altuia
ce nu ai - credinţă, lumină, încredere, nădejde - le vei dobândi”207.
Eseurile teologice din Dăruind vei dobândi au trecut aproape neobservate şi totuşi, Steinhardt
se numără printre puţinii creatori care, în literatura româna, au răzbit până la cel mai înalt nivel, în
două domenii distincte: cel estetic-literar şi cel teologic. Prin perspectiva, nu mai puţin eshatologică,
a comuniunii în Hristos şi prin ţintirea şi domesticirea marilor metehne ale sufletului omenesc care
se caută pe sine în faţa Creatorului, Steinhardt realizează prin Dăruind vei dobândi un text
fundamental, o scriere esenţială, inter- şi trans-disciplinară pentru teologia românească de după ’89,
o sinteză a textelor şi a gândirii sale teologice, dar şi o încununare a tuturor scrierilor sale.
Cartea este alcătuită din şapte capitole: Prolegomena verbis - Timpul smochinelor; Verbum Dei
- Apa cea vie; generatio haec signum quaerit - Tragedia iui Iuda; Probet autem seipsum homo -
Dăruind vei dobândi; Lux in tenebris lucet - Ce-i credinţă, ce-i necredinţă?; Si scires Domun Dei -
Jertfa şi învierea Domnului; Haec scribimus vobis ut gaudeatis -Dai Li şi Ce-i datorez eu lui Hristos
şi scrisoarea adresată părintelui Iustin Sigheteanul de la Rohia.
Predicatorul transmite adevărurile de credinţă, pe care le actualizează mereu prin referiri la
epoca sufocată de tirania comunistă. Clasificarea predicilor propune două mari categorii ale acestora,
şi anume predici teologico-morale şi teologico-sociale, în funcţie de conţinutul şi scopul acestora.
Din paginile întregii cărţi Dăruind vei dobândi se poate sintetiza faptul că la nivelul relaţiilor
interumane, actul de a dărui resituează omul în definiţia lui autentică. În darul pe care îl facem celuilalt
204
Ibidem, p. 88.
205
Virgil Ciomoş, apud Aurelia Iordache, Eseuri - Cioran, Noica, Zarifopol; Jurnalul, memorialistica, Steinhardt,
Editura Sarmis, Craiova, p. 92.
206
Eugen Simion, apud Ibidem, p. 92-93.
207
Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi - Cuvinte de credinţă, cap. Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii
Rohia, Rohia, 2006, p. 198.
66
noi punem ceva din noi, iar prin acest dar cealaltă persoană se împărtăşeşte cu ceva din noi. Ceva din
noi trece în celălalt şi ceva din celălalt trece în noi. Prin actul de a dărui ne extindem iubitor spre
celălalt. Noi, dăruind, ne descoperim ca multiple rezerve de dar pe care nu le-am fi activat niciodată
dacă nu ar fi fost celălalt. în actul de a dărui ne descoperim continuu pe noi ca realităţi cu potenţial
dăruitor imens şi, pe măsură ce dâruim ceva din noi, aceste rezerve sporesc, împărţindu-se.
Cu cât vei dărui mai mult, cu atât vei primi mai mult, căci bogăţia universului va continua sa
circule astfel prin viaţa ta. De fapt, tot ceea ce este cu adevărat valoros în viaţă nu face altceva decât
să se multiplice continuu atunci când este dăruit. Dacă ceva nu se multiplică prin dăruire, atunci nu
merită să fie dăruit, nici primit! Adevărata existenţă a lui Nicolae Steinhardt se fundamentează pe
principiile moralei creştine, astfel încât modelul existenţial oferit de monahul-scriitor se construieşte
prin scris şi prin viaţă creştină: „Orb, neghiob şi strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totuşi atât
de stupid şi neştiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: asta o fac doar şi
păgânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput şi de rătăcit în beznă spre a cugeta - ceea ce pare întru
totul conform cu învăţătura creştină - că ni se cere să dăm din puţinul nostru. Ba am şi mers până la
a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncaţi de femeia văduvă în cutia darurilor (Marcu
12, 41-44; Luca 21, 1-4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avuţia noastră”208.
„Vieţuitorul” creştin Nicolae Steinhardt nu se propune, din modestie, ca model contemporanilor
săi, însă scriitorul oferă conştient, intenţionat şi permanent modelul existenţei creştine. Un om care
dăruieşte din toată inima primeşte în schimb o bucurie de nedescris: „Dând lumina pe care nu o ai, o
vei avea şi tu”. Monahul Nicolae Steinhardt lămureşte aici mai în adâncime textul de la Matei 25
despre înfricoşata Judecată, întrebându-se: „Nu cumva cei buni au dat însetatului din apa de care şi
ei duceau lipsă; înfometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina după care şi ei
jinduiau?...”209. Aceeaşi idee o găsim semnalată şi în Faptele Apostolilor (20, 35), căci apostolul Pavel
aşijderea grăieşte: „Trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus,
căci El a zis: «Mai fericit este a da decât a lua»”. Respectând şi înfăptuind aceste lucruri, omul devine
slujitor al lui Dumnezeu, după cum afirmă şi monahul-scriitor: „Da, numai aşa putea vorbi un slujitor
al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum întotdeauna ne-a învăţat: de vrei să cârmuieşti,
slujeşte; de vrei să fii înălţat, smereşte-te; de vrei să mântuieşti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei
să-ţi recâştigi nevinovăţia, recunoaşte-te vinovat) şi uluitor (de vei da ce nu ai, vei dobândi şi tu ceea
ce ai dat altora).
Un proverb persan spune că iubirea este aceea care, împărţindu-se, se înmulţeşte. Această
înmulţire se petrece pentru că Izvorul ultim din care izvorăsc darurile pe care le împărţim şi noi este
Dumnezeu însuşi şi astfel înţelegem şi cuvintele lui Nicolae Steinhardt: „Am înţeles că Dumnezeu
îmi cere să dăruiesc chiar şi ceea ce nu-mi aparţine”. Când darul dobândeşte consistenţă materială,
dincolo de consistenţa aceasta materială, mai importantă este motivaţia care stă la baza darului, pentru
că ea defineşte cel mai bine relaţia mea cu celălalt. În realitatea darului, materia dobândeşte funcţia
ei primordială, aceea de a întări şi a spori relaţiile umane, căci dăruind eu nu mă comport posesiv faţă
de creaţie, ci o valorific în scopuri superioare. Darul depăşeşte binomul „al meu” şi „al tău” şi îl
converteşte în unitatea şi diversitatea lui „al nostru”. Darul a încetat de a mai fi al meu şi devine al
tău, el devine cumva al nostru, dar un al nostru în care celălalt are drepturi depline asupra lui şi, totuşi,
un loc, un mediu, o materie comună de întâlnire. Darul devine al nostru pentru că el activează mereu
în cel care îl primeşte, prezenţa dăruitorului. Prin dar noi punem în posesia cuiva ceva al nostru, dar
nu-1 înstrăinăm de noi. Monahul-scriitor afirma în acest sens: „În adevăr, dând peste fire, luăm har
peste har. Cel slab, prin urmare, să rostească: dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit şi gol, voinţă
şi neruşinare ca să pot da din ceea ce nu am. Tu fă ca darul acesta al meu - paradoxal, absurd şi
208
Ibidem, p. 197.
209
Ibidem, p. 199.
67
îndrăzneţ - să se întoarcă asupră-mi prin mila Ta care socoteşte înţelepciunea oamenilor drept nebunie
... Tu care ceri numai imposibilul şi faptuieşti numai ce mintea omenească nu poate să priceapă”210.
Modul de a preţui darul cuiva dovedeşte raportarea noastră la celălalt. De la amănuntele cele
mai nesemnificative (locul unde îl ţinem, cât de des ne amintim de el etc), totul descoperă calitatea
relaţiei noastre cu dăruitorul. De aceea, un om valorează atât cât poate dărui sau atât cât se poate
deschide în relaţia dinamică dintre „a da” şi „a primi”. Centrul tuturor atenţiilor noastre devine celălalt
şi în acest mod noi depăşim egoismul şi suficienţa noastră, căci, dăruind, noi dăm ce e mai bun din
noi sau alegem darul material care să împlinească mai puţin preferinţele noastre şi mai mult ale
celuilalt. în dar se întâlnesc deopotrivă preferinţele noastre comune şi se armonizează particularităţile.
De aceea, darul nostru către o persoană nu se confundă niciodată cu darul altor persoane către aceiaşi
destinaţie, chiar dacă, mai ales în cazul darului material, forma acestuia este identică, pentru că nu
primează aspectul material, ci suportul darului care defineşte relaţia, iar relaţiile nu se pot confunda
niciodată. Acest dar se poate concretiza şi într-o vorbă hună, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul
„tâlharului celui bun”, el îmblânzind şi îndulcind atmosfera sufocantă a Golgotei, a transformat-o
„într-un colţ de omenie, într-o anticameră de paradis”.211
Dacă ne gândim bine actul dăruirii este în firea întregului univers. Iar a accepta darul este a
doua natură a întregului univers. Dar, mai ales, nu trebuie să uităm că puterea de a dărui vine de la
Dumnezeu. Zgârcenia, însă, vine de la ego. Ceea ce ne împiedică să dăruim din suflet este egoul.
Simţul eului, impurificat de dorinţele infinite ale plăcerii şi comodităţii, poate fi o povară imensă ce
nu poate fi îndepărtată cu uşurinţă. Ε clar astfel că cine doreşte să-şi îmbunătăţească puterea de a
dărui trebuie să îndepărteze egoul. Prin simplul act de a dărui, egoul poate fi purificat şi apoi depăşit
complet. Există însă şi pericolul ca egoul să supună şi să pervertească până şi actul elementar şi sfânt
al dăruirii. Este cazul celuilalt tâlhar, care a rămas insensibil la aproapele, deşi ştia că soarta îi era
pecetluită odată cu a Lui sau mai bine zis „s-a învrednicit de onoarea fără seamăn de a fi supus
aceleiaşi osânde ca şi Hristos şi de se afla la câţiva paşi de Sfânta Cruce în ultimele clipe ale vieţii212.
Este vorba, aici, de toate darurile pe care le realizăm cu scopul de a câştiga faimă sau diferite alte
avantaje.
Darul poartă în el, pentru totdeauna, imaginea posesorului său prim, al celui care face gestul
firesc de a dărui. Când nu suntem capabili de a ne orienta către ceilalţi prin gesturi şi acte dăruitoare,
trăim într-un egoism devastator. Darul este o orientare către aproapele prin care iubirea noastră şi
atenţia „izbucnesc” îmbrăţişând persoana celuilalt, cuprinzând-o şi situând-o în raza bucuriei noastre.
Este nevoie să învăţăm cu toţii să dăruim. Este o artă a dărui, dar o artă este a şti şi să primeşti. Nimeni
nu se poate defini numai ca dăruitor sau ca primitor. Cel care dăruieşte descoperă şi bucuria de a fi
primitor, precum şi cel care primeşte învaţă bucuria de a dărui. Paradoxul chemării si urmării lui
Hristos pare a antrena, într-adevăr, imposibilul: să dăruieşti ceea ce, de fapt, tu nu ai. Aici apare însă
demontarea steinhardtiana a aparentului suprafiresc: „Dând ceea ce nu ai, dobândeşti, tu, ceea ce ai
dat din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc făcut altuia se reflecta asupră-ţi şi te plineşte pe tine, te
înavuţeşte, te preface, te încreştinează”213. Urmează, de aici, re-instaurarea, care sfârtecă „frica,
nesiguranţa şi deznădejdea”214, a firescului iubirii rămase acolo, aşteptând, în acelaşi loc de întâlnire
şi după ce solzii retinelor se dezlipesc: „Cum oare am fost atât de orb şi de neghiob încât să-mi
închipui că Hristos ne cere să dăm ce avem - mult ori puţin! Mare scofală! Altceva ne cere,
210
Ibidem, p. 200.
211
Ibidem, p. 203.
212
cf. Ibidem, p. 202.
213
Ibidem, p. 199.
214
Ibidem.
68
imposibilul: să dăm ce nu avem. Cum şi El, Dumnezeu fiind, ne-a dăruit moartea sa de om
nemuritor”215.
Nicolae Steinhardt, ca model existenţial, se construieşte prin operă, pe trei coordonate constante
şi definitorii: cea de creştin autentic prin botez şi har, cea de român „prin adopţie” şi transformare de
la Dumnezeu (unde „toate sunt cu putinţă” - Matei 19, 26) şi cea de creator care transformă în
înţelegere şi sens contactul cu lumea şi divinitatea.
Bibliografie:
- Iordache, Aurelia, Eseuri - Cioran, Noica, Zarifopol; Jurnalul, memorialistica, Steinhardt, Editura
Sarmis, Craiova, 1993.
- Steinhardt, Nicolae, Dăruind vei dobândi - Cuvinte de credinţă, cap. Dăruind vei dobândi, Editura
Mănăstirii Rohia, 2006.
- Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, postfaţă şi repere bio-bibliografice de Virgil Bulat, Editura
Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005.
215
Ibidem, p. 197.
69
VII. Vasile Voiculescu, mărturisitor şi cărturar creştin
VII.1. Aspecte din biografia lui Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu este înfăţişat în fotografiile din ultima parte a vieţii în mod cvasi-monahal:
cu faţa senină, încadrată de o barbă albă, călugărească. Poate că şi din această cauză Dumitru
Stăniloae l-a încadrat printre poeţii „prin excelenţă religioşi, împreună cu Nichifor Crainic şi Radu
Gyr”.
Însă poezia religioasă nu înseamnă doar creaţiile lirice care au un titlu explicit religios şi o
inspiraţie biblică, ci şi acele care exprimă o trăire creştină.
Vasile Voiculescu s-a născut la 27 noiembrie 1884, într-o familie de agricultori din comuna
Pârscov, jud. Buzău. Conform amintirilor familiei, data reală a naşterii a fost noaptea de 12 spre 13
octombrie 1884, în ajun de Sf. Parascheva. Anii 1884-1890 reprezintă perioada primei copilării, în
lumea satului tradiţional, după cum el însuşi mărturisea: „M-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-
am trezit ştiind să înot” (mai târziu, apa şi scufundarea în apă vor deveni leit-motive în opera sa)216.
În Confesiunile unui scriitor şi medic217 scriitorul spune: „Din toate lecturile, cea care m-a
impresionat mai mult a fost Biblia, cu aspra ei grandoare de dramă jumătate pământeană, jumătate
divină. […} am ştiut Vechiul Testament de la un capăt la celălalt ca pe un epos, încât idilica
Evanghelie a rămas pentru mine până târziu în umbră”218. Acestea i-au completat lecturile copilului
care, de pe la vârsta de 5 ani, a început să citească singur. Voiculescu va păstra pasiunea lecturii din
domeniile cele mai diverse (ştiinţă, artă, filozofie). Anii de studenţie (1903-1909) sunt anii în care îşi
aprofundează formarea intelectuală prin lecturi de psihologie, morală, antropologie, teologie, teosofie
etc. Scriitorul afirmă: „Eu socotesc credincioşia o însuşire organică, o cristalizare specială a vieţii
noastre. […]M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios
chiar dacă nu aş fi religios. […] pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filozofie şi
tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-au apropiat
de credinţă”219.
În ceea ce priveşte cariera de medic a scriitorului putem spune că a fost un model, timp de 30
de ani, între 1910-1940. „Vasile Voiculescu era supranumit «medicul fără de arginţi» (precum Sfinţii
Cosma şi Damian) pentru că nu lua niciodată bani de la pacienţi. «El spunea, de pildă, că medicul
trebuie să fie profund recunoscător pacientului, care i-a prilejuit să facă o faptă bună» (Dr. Constantin
Daniel). Adesea punea diagnosticul fulgerător, la o simplă privire asupra pacientului. Prescria mai
ales plante medicinale, având o mare încredere în medicina tradiţională”220.
Primele încercări literare ale lui V. Voiculescu datează din anul 1901, rămase, însă, în
manuscris. Debutează în 1912 în revista „Convorbiri literare”, nr. 3, cu poezia Dorul. Debutul în
volum îl are la vârsta de 32 de ani, cu Poezii, în 1916. Unul dintre cele mai importante volume, Din
Ţara Zimbrului. Poezii de război, a apărut în 1918. Atunci poetul a declarat că activitatea sa poetică
s-a datorat în mare parte lui Ion Pillat: „El m-a îndemnat, m-a obligat să scriu”221. Pentru acest volum
urma să primească, în 1920, premiul de poezie al Academiei Române. Maturizarea artistică începe cu
216
V. Voiculescu, Poezii, prefaţă şi tabel cronologic de Roxana Sorescu, Ed. Cartex 2000, Bucureşti, 2004, p. 11.
217
Revista „Gândirea”, nr. 8, 1935, text autobiografic reprodus în vol. Gânduri albe, Ed. Cartea Românească,
1986.
218
Ibidem.
219
Ibidem.
220
V. Voiculescu, Poezii..., p. 14.
221
Ibidem.
70
volumul Pârgă, în 1921. Cel mai realizat volum al poetului este Poeme cu îngeri, apărut în 1927, fapt
pentru care Voiculescu a fost numit „poetul îngerilor”, dar şi pentru că dominanta creaţiei sale poetice
a reprezentat-o meditaţia pe teme moral-religioase. Au urmat volumele Destin în 1933, Urcuş în 1937
şi Întrezăriri în 1939. Scrie, de asemenea, povestiri şi piese de teatru.
În perioada 1955-1958 se remarcă prin formele de viaţă socială şi spirituală la care participă:
frecventarea cenaclului literar din casa lui Barbu Slătineanu, participarea la audiţiile muzicale din
casa chelnerului Apostol Apostolide (deţinătorul celei mai bogate şi mai rafinate discoteci din
Bucureşti); se evidenţiază şi prin apartenenţa la gruparea Rugul Aprins de la mănăstirea Antim, în
care laici şi oameni ai Bisericii se reuneau în căutarea unei tradiţii spirituale vii. „Practică cu fervoare
Rugăciunea minţii şi a inimii”222.
În noaptea de 4/5 august 1958, Vasile Voiculescu este arestat şi condamnat la 5 ani temniţă grea
şi 5 ani degradare civilă, cu confiscarea totală a averii personale. În Rechizitoriul procesului scria:
„Susnumitul este cunoscut ca element duşmănos al clasei muncitoare din U.R.S.S. prin scrierile sale
din perioada celui de-al doilea război mondial, în versurile sale elogiind războiul criminal dus
împotriva U.R.S.S. [...] După 23 August, Vasile Voiculescu scrie o seamă de poezii pe teme mistice,
care au un caracter duşmănos, ostile faţă de regimul democrat – popular din R.P.R. [..] De asemenea,
împreună cu ceilalţi au purtat discuţii duşmănoase pe marginea evenimentelor politice interne şi
internaţionale şi au comentat ostil regimului din R.P.R. ştirile transmise de posturile de radio
imperialiste”223. Detenţia şi-a făcut-o la Jilava şi la Aiud între 1958 – 2 mai 1962, când a fost eliberat.
În nopatea de 25/26 aprilie 1963 încetează din viaţă. Cauza morţii în certificatul de deces:
hiperazotemie. În realitate, scriitorul refuzase să mai primească hrană. Începând chiar cu anul 1964
apar, postum, unele opere ale sale: Ultimele sonete închipuite ale lui Shachespeare în traducere
imaginară de V. Voiculescu, două volume de poezii, teatru, povestiri. În 1991, apare Toiagul
minunilor şi în 1994, Călătorie spre locul inimii.
Vasile Voiculescu a fost unul dintre cei mai importanţi scriitori interbelici care a cultivat
căutarea spirituală a Absolutului, utilizând o imagistică de sorginte mai ales religioasă, aşa cum era
unul dintre cei mai originali peisagişti din literatura română, dând descrierii o forţă de evocare a
zbuciumului sufletesc al contemplatorului pe care nu o mai atinsese nimeni până la el; a fost unul
dintre cei mai originali poeţi ai dragostei dintr-o literatură în care tematica erotică strălucise de la
poeţi ca Eminescu la Blaga şi Arghezi.
222
Ibidem, p. 17.
223
Ibidem.
71
VII.2. Vasile Voiculescu în peisajul liric românesc

Dacă poezia este, cum spunea George Călinescu „mişcare sufletească”, atunci, am putea spune
că mişcarea sufletului voiculescian în literatura română a cunoscut o evoluţie rodnică, făurind un
univers liric propriu, de o tulburătoare rezonanţă interioară fără echivalent în poezia noastră de ieri şi
de azi. El ne descoperă cuminţenia pământului, frumuseţea credinţei creştine, dar şi vâltoarea şi
zbuciumul cumplit al marilor genuni omeneşti.
Poezia este cuminecătură pentru suflet şi, pentru români, triumful binelui şi al frumosului
creştin reprezintă un proiect genial al entuziasmului creator al înţelegerii profunde a Simbolului
Credinţei.
„Frământarea” poeziei lui Vasile Voiculescu se datorează unei mari sensibilităţi sufleteşti şi are
semnificaţia unei vieţi lăuntrice în permanentă comuniune cu divinitatea, cu Absolutul.
Raportarea poetului la universul literar, la sfera culturii în general şi la propria creaţie apare
într-un mod neobişnuit pentru epoca şi mentalitatea respectivă.
Vasile Voiculescu a fost de la debutul poetic până la ultimul poem scris la senectute „un trăitor
în sfera culturii, care a avut pentru el aceeaşi realitate cu sfera experienţelor biografice”224.
Activitatea sa literară începe sub semnul lui Vlahuţă, Panait Cerna, Macedonski, Coşbuc şi se
încheie sub semnul lui Shakespeare, după ce trecuse printr-o epocă Valery-Rilke (dintre marii poeţi
ai lumii) şi marcat de Arghezi, Blaga (dintre contemporanii autohtoni).
Există însă o particularitate fundamentală a modului în care Voiculescu reflectă universul
tematic şi imagistic constituit în veacurile de literatură anterioară - tot ceea ce e reflectat e concomitent
modificat. Când a scris pe teme de război, de exemplu, după modelul lui Coşbuc, Voiculescu a
introdus în dramatismul confruntării un motiv necunoscut acestuia: solidaritatea în clipa înfrângerii,
nu în momentul victoriei; când se va afla în universul spiritual al „Sonetelor” lui Shakespeare,
Voiculescu nu va traduce nimic, va scrie cu spiritul aceluia şi nu cu litera lui. Arghezi, Blaga, Pillat -
au fost doar parteneri de dialog şi acest lucru îl putem observa atunci când punem alături, de exemplu
Bancantă dansând şi Rada, O, brad frumos şi Gorunul sau dintre artele poetice Gândul şi Testament,
Sonetul I şi Testament. Temele şi motivele sunt tratate diferit: necontenită strădanie de a împăca arta
pură şi credinţa.
De nimeni nu a fost mai apropiat Voiculescu, din punct de vedere literar, ca de Tudor Arghezi,
dar „în timp ce unul găsise, celălalt căuta încă”225.
Ca toţi marii scriitori români, Vasile Voiculescu are vocaţia unui scriitor total: poet şi
povestiror, dramaturg şi romancier, eseist şi jurnalist de valoare unanim recunoscută până astăzi.
Adept al tradiţionalismului exprimat artistic, dar departe de a rămâne încorsetat în clişeele
ţărănismului şi ortodoxismului pe care o dezvolta această orientare literară, Vasile Voiculescu se
impune ca unul dintre poeţii reprezentativi din perioada interbelică.
Profilul liric voiculescian este conturat dintr-o varietate de teme şi preocupări, ceea ce îi şi
conferă un caracter unic şi personal. În lirica lui Voiculescu întâlnim atât zbuciumul, cât şi candoarea
sufletului său; ilustrarea satului, eroismul românilor, peisaje transfigurate în sens mistic, motive
biblice, dar şi frumuseţea creionată a dragostei.
O analiză atentă şi detaşată a opiniilor privitoare la stabilirea unor momente sau etape mai
importante în activitatea lui Vasile Voiculescu ne conduce la identificarea a trei etape226.
Prima etapă poate fi numită „Sub semnul căutărilor”, etapă care începe cu prima poezie Lui
Eminescu, din 16 iulie 1901. Referitor la versurile debutului, Şerban Cioculescu este de părere că
224
Roxana Sorescu, V. Voiculescu. Integrala operei poetice, prefaţă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 23.
225
Ibidem, p. 24.
226
Vasile Voiculescu, Gânduri albe, ediţie şi cronologie de Victor Crăciun şi Radu Voiculescu, studiul introductiv,
note şi variante de Victor Crăciun, „Cuvânt înainte” de Şerban Cioculescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986,
p. 38-39.
72
„versurile începuturilor nu-l anunţă pe marele poet al vârstei crepusculare, pe autorul sonetelor şi al
poemelor religioase”, dar dacă analizăm mai profund am putea găsi în evoluţia creaţiei sale o unitate
armonioasă - asemenea temperamentului său spiritual uman.
Începând cu 1912, leagă prietenii cu marii scriitori ai vremii, apoi va tipări primele volume:
Poezii (1916), Din Ţara zimbrului şi alte poezii (1918), Părgă (192 1).
În volumul Poezii (1916) sunt sesizabile ecouri din Vlahuţă, Goga, Macedonski, Alecsandri,
Eminescu, aşa cum observa George Călinescu227.
Acest volum primeşte, în 1920, „Premiul de poezie al Academiei Române”, din acelaşi an
devenind membru al Societăţii Scriitorilor Români.
Chiar dacă Din ţara zimbrului şi alte poezii cuprinde aproape în exclusivitate poezii patriotice,
între ele sunt, totuşi, câteva care prefigurează orientarea sa religioasă de mai târziu (Tu înger groaznic,
Ţării, Cum stam încătuşat, Ganimede).
Orientarea sa către o lirică religioasă se accentuează odată cu aparţia celui de-al treilea volum
de poezii: Pârgă, bine primit de critica literară.
Cea de-a doua etapă se confundă cu însăşi dezvoltarea literaturii române dintre cele două
războaie mondiale, etapă numită de Şerban Cioculescu „între creaţie şi culturalizare”228. Ea începe
odată cu stabilirea definitivă, după război, la Bucureşti, cu închegarea deplină a familiei (în 1920 se
naşte al cincilea şi ultimul copil), întreţinerea căreia solicitându-i eforturi ieşite din obişnuit. În sfârşit,
tot în această perioadă se ataşează de cea mai proaspătă grupare lirică - dar nu numai lirică, patronată
de Tudor Arghezi, Ion Barbu, Ion Pillat, Adrian Maniu - în jurul căreia se vor afla cei mai de seamă
scriitori români.
Prin Poeme cu îngeri (1927), V. Voiculescu aduce altă notă de originalitate şi confirmă noutatea
şi individualizarea fiecărei cărţi voiculeseiene.
Situat cronologic între Pârgă (1921) şi Destin (1933) din acest volum începe să pâlpâie mai
tare flacăra credinţei. Dar, celelalte preocupări nu-l vor lăsa să se manifeste în principal în literatură,
deşi la interval de 2-3 ani publică alte volume de versuri: Destin (1933), Urcuş (1937), Întrezăriri
(1939) şi realizează câteva piese de teatru. Creaţia sa cunoaşte o remarcabilă împlinire prin volumul
Destin, care se pare că depăşeşte valoric tot ce tipărise anterior.
Vasile Voiculescu trăieşte în credinţă, aceasta fiind propriul său mod de existenţă, şi, în acest
volum, poetul caută mai adânc spre sine, spre zone mai intime, îşi dezvăluie temerile şi cutezanţele.
În 1946, după pierderea soţiei, începe o a treia perioadă a scrisului său, „etapa marilor
capodopere”. Scriitorul îşi găseşte un refugiu în artă; harul creaţiei şi credinţa sa nestrămutată în
Dumnezeu l-au făcut pe V. Voiculescu să transforme această suferinţă în capodopere spre
drumul continuităţii.
Acest martiriu al artei generează mai întâi primele capodopere narative: Capul de zimbru (scris
între 20-25 decembrie 1946). Apoi, în 3 ani, până la 27 octombrie 1949, creează aproape 20 de nuvele
parcă la concurenţă cu timpul. Urmează Zahei Orbul între august 1949 şi aprilie 1954, vreme în care
compune doar 3-4 povestiri. Anul 1955 este anul sonetelor şi al altor poeme - circa 160, din ciclul
Clepsidra.
Trecând în revistă sumar etapele creaţiei voiculesciene, observăm că deşi atât de diversă prin
temetică şi manifestări ea întruchipează frământările sufletului omului în căutarea Revelaţiei
supreme, a rostului său în lume, poate în virtutea acelei năzuinţe sădită ontologic în fiinţa sa de a nu
fi doar chip, ci şi asemănare a lui Dumnezeu.
227
George Călinescu, Istoria literaturii române - de la origini până în prezent, Fundaţia Naţională „George
Călinescu”, Ed. Aristarc, Oneşti, 1998, p. 797.
228
Şerban Cioculescu, apud. Vasile Voiculescu, Gânduri albe…., p. 40.
73
Înzestrat cu înţelepciunea de a răsfrânge formele comunicării cu frumosul ideal haric divin în

tiparele limbii române, spiritul religios a contribuit în mod decisiv la apariţia şi dezvoltarea literaturii
şi a celorlalte arte, la cristalizarea fiinţei morale a neamului nostru ce trăieşte într-o lume ancestrală,
a instaurat ordinea sârguinţei şi a favorizat deschiderea ontologică către toate orizonturile de cultură.
Scopul artei, arată Nichifor Crainic, este „revelaţia în forme sensibile”229 a tainelor de sus; dacă în
metafizică - îşi continuă ideea Nichifor Crainic, frumuseţea în sine este o idee a tuturor ideilor de
frumos, în teologie, frumuseţea nu este o idee, ea este însăşi existenţa revelată a lui Dumnezeu230. De
aceea, pentru cei care cred în „frumosul în Dumnezeu”, acesta devine izvorul transcendent al tuturor
frumuseţilor în ordine văzută sau nevăzută.
Marea literatură religioasă s-a întemeiat în lăcaşuri de meditaţie mistică, rugăciune, de
renaştere, în comuniune cu sacrul. Poezia religioasă este şi propovăduire: „pe cât îţi este viaţa de
sacră, pe atât poţi fi în taine jertfitor”,scrie poetul Ioan Alexandru (Iubire).
În fiecare secol de cultură avem reprezentanţi de elită ai poeziei: Sf. Niceta de Remesiana,
Nicolaus Olahus, Neagoe Basarab şi Petru Cercel, Dosoftei, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Naum
Râmniceanu, Heliade, Gringore Alexandrescu, Alecsandri, Haşdeu, Macedonski, Coşbuc, Goga,
Vasile Militaru, Alexie Mateevici, Arghezi, Blaga, Ioan Barbu, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Ion
Pillat şi Vasile Voiculescu, dar nu numai. Alături de aceştia mai pot fi amintiţi Daniel Turcea, Ioan
Alexandru, Valeriu-Bartolomeu Anania, Sf. Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ.
VII.3. Teme religioase identificate în opera lui Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu va ajunge să reflecte prin poezia sa profunzimea Sfintei Scripturi, învăţătura
patristică, jertfa nemărginită a martirilor acestui neam, arhitectura ideilor originale creând adesea o
atmosferă poetică care fixeaz inefabil hotarul iluminat de credinţă, speranţă şi iubire al sufletului
omenesc; în acelaşi timp versurile sale ne oferă libertatea de a privi dinlăuntrul ideilor absolutului
creştin.
Poezia voiculesciană abordează o multitudine de teme. Ele au avut dintru început prospeţime
spirituală. „Temele creştine au fost aduse în prezentul grav al istoriei dintre războaie, din eternitatea
sacră”231.
Voiculescu a căutat frumuseţea vieţii ca dar divin, a cântat sufletul său ce a aspirat permanent
spre cer, iar poezia sa, care mărturiseşte cu credinţă un Dumnezeu pentru care accepta senin,
asemenea Sfinţilor mucenici, jertfa, martirajul, a fost aşezată de Ov.S. Crohmălniceanu în fruntea
„liricii de sensibilitate religioasă”232, lirică ce pulsează de fiorul credinţei.
Receptată în mod diferit de numeroşi comentatori ai operei sale, lui Voiculescu i se recunoaşte,
fără tăgadă, credinţa unui „suflet în zbucium” şi tăria spirituală cu care şi-a susţinut acest crez.
La o privire atentă se pot identifica în zbuciumul căutărilor divinităţii, ilustrate în poezia sa,
năzuinţele dintotdeauna ale fiinţei umane de a se afla în comuniune cu Absolutul, sădite în sufletul
omului încă de la crearea lui.
Setea de spiritual, tensiunea aceasta după Dumnezeu este mare, iar materializarea ei în cântec
liric nu o poate realiza decât cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu la această strădanie: „Stăpâne,
pleacă-te pe coarde ... şi dacă vezi că n-am putere / Ia Tu, în mâna Ta, arcuşul şi cântă în eternitate”
(Ia Tu arcuşul...).
229
Nichifor Crainic, Sensul teologic al frumosului, în volumul „Nostalgia Paradisului”, Editura Moldova, Iaşi,
1996, p. 107.
230
cf. Ibidem, p. 108.
231
Nistru Ţigănuş, Lumină lină - Discursul religios în poezia română, Editura Alma, Galaţi, 2001.
232
Ov.S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, Editura Minerva,
Bucureşti, 1974.
74
Acelaşi dor, aceeaşi râvnă îl stăpâneşte la bătrâneţe, când îi spune Domnului: „Nu tai piatră să-
ţi ridic minune / Îţi cioplesc un templu din plăpând: / Sus pe lespezi stâlpi de rugăciune, / Bolţi de dor
sub turle mari de gând” (Rugăciune).
Spiritul înclinat spre religiozitate al lui V.Voiculescu se lasă ghicit de la primele versuri;
tratează: scene biblice, agonia Mântuitorului (Pe cruce), căderea lui Lucifer (Frânturi de vis),
plecarea celor trei crai spre Bethléem (Magii), sunt laude sau rugi adresate Creatorului: „Ca pe un
diamant, / Ia Tu arcuşul, / Acum, când străbătut-am răspântia”.
„Curată frunte ce-o sângerase spinii” (Pe cruce) se întoarce spre mitul veşniciei reîntoarceri.
Aşa cum - La Rusalii – „adâncul cer albastru, încununat de soare” primeşte o „strălucită şi grea
catapeteasmă”, ipostazele lirice ale lui Voiculescu se aseamănă cu desenele subţiri din chenarele celor
dintâi cazanii şi minee, înviorate de culori strânse din corolele florilor de câmp: „Altarul larg al firii
chema pe toţi la viaţă / Şi-un duh de-ndrăgostire stăpânilor pe lume / Părea că săvârşeşte în liniştea
măreaţa / Pristol având pământul, o taină fără nume” (La Rusalii).
La viaţă, adică la biruinţă ne cheamă cu emoţie nedisimulată povestea jertfei lui Iisus, pe care
poetul o caligrafiază începând cu icoana bethleeană şi până la triumful luminii din Ierusalim, a
Mântuitorului, prin înviere: „Iisus murea pe cruce. Sub arşiţa grozavă / Pălea curata-i frunte ce-o
sângerase spinii / Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinei / Părea că varsă lavă”.
Pentru a transfigura liric tema hristologică, V. Voiculescu nu foloseşte un limbaj patetic,
răscolitor; el descoperă în vorbirea populară „parfumul care schimbă inimile- flori”. Este un act de
înţelegere superioară a unui proces sufletesc ce valorifică emoţia vie şi o înscrie în oratoriul iubirii
desăvârşite.
Crescut într-o ambianţă rustică şi pioasă, care asocia credinţei datinile străvechi şi eresurile,
retrăind candoarea sufletului infantil, va cânta mai târziu legenda sacră din Săptămâna Patimilor în
poezia Iisus copilăresc: „Joi porneam încet la pădure / S-adunăm călţunaşi şi viorele, / Umpleam de
chiot şi cântec dealurile sure / Uitând că eşti mort şi c-o să te împodobim cu ele. // Vineri Te
prohodeam apoi de-a bine, / Biserica era o slavă de fum şi pară, / Mama mă strângea la piept cu
suspine / Şi muream şi noi toţi cu Tine, / Până ce Duminică înviam iară...”.
Acest Iisus din copilărie îi va rămâne sădit pentru totdeauna în inimă lui V. Voiculescu.
Mângâietorule încununat cu spini - scrie poetul la sfârşitul versurilor citate: „Oricâte amărăciuni am
înghiţit pe cale. / Mi-s încă stupii sufletului plini / De toată mierea amintirii tale”. Hotărâtoare pentru
izbândă se dovedeşte puterea credinţei: „În fundul lunii străbătură, apoi încet s-au înturnat. / Prea
fericiţi c-au dat prisoase şi că-n sfârşit s-au închinat / Şi cum îi se vărsa din suflet prisosul sfintei
bucurii / Bătrânii magi de-odinioară păreau acuma trei copii...” (Magii).
Mai sus la poarta cerului ajunge poezia, „dintr-un adânc de minte omenească”: „Ce străbătuse
calea-nfricoşată / De la pământ la grafia cerească” (Bătea la poarta cerului).
Povestea naşterii celui ce avea puteri să frângă „Păcatul greu de la-nceput”, în ieslea umedului
staul, ne înduioşează profund. Autorul nu foloseşte figuri de stil complicate ţinând şirul firesc al
poveştii, înfăţişează în calde cuvinte: „întreaga Domnului mărire”.
Îndemnul final: „...Fiţi gata să primiţi pe Domnul în ziua Sfântului Crăciun!”, se referă, poate,
la acea pregătire spirituală dinaintea oricărui Mare Praznic: „Căci harul pururi se revarsă / Pe cel
sărac, cinstit şi bun...” (Colind).
Dacă relatarea Naşterii ne înduioşează, Icoana Răstignirii ne cutremură. „Cruda osândă”
impresionează pe cei prezenţi: fruntea lui Iisus e palidă, încununată de spinii mărturiei.
Jertfa fără pată a Mielului lui Dumnezeu este „pilda vie”. Judecarea Mântuitorului de minţile
mărginite ale oamenilor este o grea ofensă adusă acelui „sol paşnic al ideii”: „Cum n-a fost pe potriva
măsurei lor înguste, / Şi cum vorbea statornic şi calm de-o înviere / L-au osândit cu toţii nemijlocit
să piară” (Iisus).
75
Maica Domnului este „zdrobită” şi se înfioară la gândul că fiul ei, „stăpânul lumii”, ar putea să
moară: „Să moară El, Cel fără de moarte, / El, veşnicul izvor al vieţii. / Străpuns de suliţă pe cruce. /
Purtând cunună de scaieţi?!”
Imaginea este cutremurătoare, iar jalea amara a mamei este fără margini: „Pustiu şi ţeapăn
doarme mortul / Cu chipul crunt şi mohorât: / Ε surd la bocetele mamei, / Gol, plin de sânge, ocărât”.
Abia cu acest volum din 192l, Pârgă, iese va iveală adevărata alcătuire internă a poetului,
înfiorată de puternice aspiraţii spirituale. „Sentimentul religios se interiorizează şi începe să nu mai
fie exprimat discursiv, ci sub forme alegorice sau simbolice”233.
Scriitorul este mereu adâncit în tainele sufletului, creând o tensiune lirică autentică ce fac din
Vasile Voiculescu un poet original.
Poetul se îndreaptă spre zonele adânci ale fiinţei sale, se întoarce în sine şi descoperă „o altă
lumină”, căci: „Nu mai aştept lumină din afară: / O alta-n mine tainic s-a aprins” (Noul mag).
Imaginile plăsmuite de Vasile Voiculescu au cursivitate elegiacă: ”Sufletul meu este alb şi fără
pată / Cum a fost năframa Sfintei Veronica / Doar a-ntins-o Sfânta negrăind nimica. / Iar Martirul
şterse forţa-nsângerată...” (Ca năframa Sfintei Veronica).
Punctul de plecare al poeziei În Grădina Ghetsemani se află în Evanghelia Sfântului Luca: „...
Părinte de voieşti să treacă de la mine acest pahar... Dar nu voia Mea. ci voia Ta să se facă! «Iar un
înger din cer s-a arătat Lui şi-l întărea. Iar El fiind în chin de moarte mai stăruitor se rugă. Şi sudoarea
Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ. Şi ridicându-se din rugăciune a venit la
ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare»” (Luca 22, 40-46).
Motivul Rugăciunii lui Iisus in Grădina Ghetsemani apare frecvent în numeroase lucrări de artă.
Vasile Voiculescu menţine în structura poemului, majoritatea detaliilor din textul biblic pe care le
dezvoltă într-o ţesătură poetică străbătută de o mistică devoţiune. În poezia sa de inspiraţie religioasă,
imaginea lui Iisus apare, de obicei, asociată cu tema durerii, scriitorul oprindu-se asupra pătimirilor
Acestuia (Pe cruce; Iisus; În Grădina Ghetsemani; Stă Maica Domnului). „O pasăre din ceruri să
tabere flămândă / Avidă, să mă-nghită şi înapoi să zboare!” (Căzut pe piatră).
Iisus, cu întreaga fiinţă răscolită, răspunde la chemarea Părintelui Ceresc şi simte, în arşiţa serii
sfinţite, foşnetul mării de amar. „Amarnica strigare stârnea în slăvi, furtuna”, nu este strigarea,
frământarea unui om obişnuit, ci a lui Dumnezeu-Om, în acelaşi timp Om adevărat şi Dumnezeu
adevărat. Aceasta strigare răscoleşte întreaga natură.
„Grozava cupă” este o certitudine a trecerii spre „altceva” („mult mai mult”). Ea conţine
„veninul groaznic” (alăturarea fonetică dă o mare expresivitate). „Apa verzuie” defineşte cromatic
imensitatea „golului” pe care jertfa Sa îl va lumina.
Ca un om adevărat, Iisus avea să primească adevărata jertfă. Domnul Hristos avea să oprească
pe fruntea sa rotirea cosmică a spiniior ce nu vor ştii nicicând (cum va scrie V.Voiculescu în alt loc)
să înflorească. Cum va putea să treacă şi această ultimă decisivă încercare.
În acel ceas al înserării de sub măslinii iudaici, Iisus are forţa spirituală de a se desprinde de
necredinţa, trădarea şi înverşunarea nebună a celor care Îl urăsc.
În interpretarea lui V. Voiculescu , rugăciunea lui Iisus pe Muntele Măslinilor este „rostirea”
(strigarea) Spiritului pur. Printre braţele rugătoare ale pomilor răsuciţi şi însetaţi de cer se înrevede
crucea martirajului, devenită de atunci axă a lumii. Acest semn se înalţă în opera lui Voiculescu prin
întâlnirea celor două coordonate: dragostea pentru Părintele Ceresc şi bucuria de a izbăvi lumea, prin
acceptarea necondiţionată a jertfei.
Iisus a înţeles că de jertfa Sa, cu care trece printre coloanele cerului, depinde întreaga viaţă, El
însuşi fiind izvorul vieţii.
233
Ibidem, p. 289.
76
Iarba, grădina, măslinii, aripile (serafice) sunt laturile ce definesc acest perimetru al sublimului
tragic. Grădina de măslini - fântână de mir şi loc de retragere - devine Altar, primul altar al jertfei şi
al speranţei că „Vraiştea” ticăloşiilor nu va mai învinge viaţa cuvioasă şi demnă. Măslinii (sufletul
lor inocent) nu-şi mai află locul lor pe pământ. Ei nu pot să vadă lacrimile Mântuitorului. Însufleţiţi,
ca în prima zi a lumii, ei nu vor să accepte că Iisus a ajuns aici pentru cea din urmă rugăciune
pământească. Aripile siderale ale îngerului protector se opun freamătului sălbăticit ai uliilor, alegorie
a vrăjmaşilor din veacuri ai Domnului Nostru Iisus Hristos.
Versul amplu de 13-14 silabe, rima (încrucişată) apropie spiritul pur de spiritul liric. Spectrul
cromatic trece de la verdele excesiv, fosforic al veninului şi auriul veşted al „sterlicilor” de miere, la
inocenţa albului şi la catharticul purpuriu.
V.Voiculescu foloseşte un limbaj simplu cu lexicul influenţat de modelul folcloric („brânci”,
„amarnic”, „tihnă”, „vraiştea”, „dau roată”).
Vasile Voiculescu retrăieşte împreună cu iubitorul de poezie creştină ultimul popas al vieţii
pământene a lui Iisus. Poeţii (mai ales dintre aceia care au trăit în vremurile funeste) sunt convinşi că
prima Cruce a lui Iisus a fost Cuvântul, întâia formă a iubirii de oameni şi de manifestare a absolutului.
Cele patru catrene ale poeziei În Grădina Ghetsemani - un semn Christic - sunt un drum
metaforic către transcendent.
După modelul teandric (divino-uman), caracteristică a credinţei ortodoxe, mântuirea se
realizează prin conjugarea eforturilor umane cu cele divine.
Trimişi ai lui Dumnezeu, daţi omului pentru a-i uşura găsirea căii spre Dumnezeu, sunt îngerii.
Ei fac cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu. Unii critici literari sunt de părere că îngerii lui
Voiculescu nu sunt autentici: „Unii dintre îngeri sunt cam de carnaval. Simple măşti”234.
Încă de la prima compunere din Poezii poetul aduce imaginea îngerilor care seamănă în brazde
sămânţa poeziei: „Cerească floare, albă, strălucită / Cu blând miros de rai, e Poezia / Sămânţa ei de
îngeri e svârlită...”. La poarta cerului stau îngeri, iar în cer se învârte „sfânta îngerilor horă”.
Când au nevoie de ajutor ostaşii speră-n ajutorul îngerilor: „Când vine clipa Domnului / Acum
în vremea ’nfrângerii / Te pleacă Maicii Domnului / Să ne trimită îngerii. // Fug îngeri din înfrângeri
cu frânte lănci de aur / Şi pier din cer Arhangheli cu arcuri descordate” (Apus apocaliptic). Îngerii
Domnului sunt peste tot: „Erau acolo nori de îngeri seninul cerului umplându-l” (Mergeam pe căi
alunecoase).
Îngerii sunt copiii porniţi cu colindul: „Într-o noapte m-au căutat îngerii la prag / Am sărit din
somn să-i apăr de câini” (Cheia de aur).
Mesagerii îngereşti îi ajută pe oameni să-şi depăşească temerile, dar ezitările şi înfrângerile sunt
uneori reciproce şi sugerează voia Harului.
Îngerii nu sunt, însă, singurul instrument de exprimare a sentimentului religios. Continuând
exerciţiul din volumele precednte, poetul rescrie capitole din Evanghelii, precum cele referitoare la:
umblarea pe ape, cina cea de taină (Iisus pe ape; Pregătiri de cină; Cina cea de taină), ori îşi
imaginează întâmplări pe marginea unor momente din biografia hristică (Pe drumul de aur al
Sidonului; Mântuirea lui Hur; Orbul). Figura Mântuitorului apare frecvent în poezia lui Vasile
Voiculescu: Naşterea, călătoria Magilor, Botezul, Patimile şi moartea lui Iisus, Cina cea de taină etc.
„Aşijderi crinului”, poetul se întoarce cu „ghimpii goi” spre Dumnezeu, aşteptând să-i trimită
„mielul paşnic să-l pască”.
De multe ori motivul religios devine prilej de retrăire a unor emoţii din altă vârstă, lirismul fiind
autentic, emanând nu atât religiozitate cât candoare, cum apare în Iisus din copilărie sau în Dumnezeu
copilăresc: astfel, frăgezimea sufletească a scriitorului dă la iveală tablouri calde, luminoase.
234
Dumitru Micu, Gândirea şi gândirismul. Momente şi sinteze, Editura Minerva, Bucureşti, 1975.
77
Dumnezeu apare zugrăvit într-o manieră naivă, infantilă asemeni „unui boier cu barbă albă” ce dă
albilor porumbei „boabe aurii de mei”.
„Păşind în vârful gândurilor”, la vârsta înţelepciunii, poetul „va urma calea spre spirit pur”
(Horeb lăuntric). Îşi ia „toiag de înger şi umblă raiul tot” (Toiag de înger). Cum însă până la ceasul
judecăţii mai sunt multe drame pământeşti - poetul se refugiază în contemplaţie hristică: „aşijderi
crinului de câmp sălbatic”.
Cele două lumi, divină şi umană, nu contenesc să se caute: „În vârful copacului Tău sunt o
floare ... / Pe cea mai înaltă ramură a lumii / Mă leagăn în talazul de azur şi soare. / Slavă ţie că n-am
rămas cu temniţa lumii” (Doamne).
În anii de restrişte prin care i-a fost dat să treacă, inocentul „doctor de suflete”, slujitorul
Rugului aprins, rugăciunea sa, asemenea rugăciunii sfinţilor, capătă o dimensiune reală. În umilinţă
se învăluie cuvântul celui ce avea să împărtăşească destinul martirilor neamului: „Inimă a lui
Dumnezeu, Doamne Iisuse Christoase, / Cel ce-Ţi gâlgâie sângele până jos, în adâncimi, / Deschide-
Te rugăciunilor noastre sfioase, / Dulce miez al misterioasei Treimi”.
Asemănându-se cu cei care plecau spre mucenicie cu bucuria apropiată a întâlnirii cu Domnul,
Vasile Voiculescu îşi rosteşte psalmul vieţii de sacerdot ca pe o: „…baladă / În drum spre Mănăstirea
dintr-un gând .../ Îngenunchez în mine de plecare, / Pelerinaj spre Cel mai bun şi sfânt / Las lacrimi,
zvârl dureri, arunc mustrare...” (În orice rugăciune).
V. Voiculescu a avut un cult pentru patrimoniul de nobleţe al sacrelor lumini. O metaforă a
graţiei lirice - descrie umbra sufletului: „fruntea goală a luminii”. Poetul se devotează speranţei: „lin
inima lumii începe iar să bată...”.
Poezia lui Vasile Voiculescu, începând cu volumul Destin, se îmbogăţeşte cu note epice şi
descriptive. Acestea dau viaţă unui lung şir de amintiri din copilărie (Prin sita zilelor; Pisica popii;
Iarna de altădată; Vara în miezul codrilor; Somnul la margine de codru; La schit de munte; Zânele
de aur; Iisus din copilărie).
Realitatea e vecină bună cu miraculosul: „Un călugăr vindea icoane de la Ierusalim ... // Dar
minunea cea mare era tabla de alviţe: / Un roi de copii cu plete plăviţe / Ne strângeam împrejur gata
să ne prindem de ele / Bâzâind împreună cu muştele pe lângă acadele” (La schit de munte).
Cu scurgerea timpului, poezia lui Vasile Voiculescu trece printr-un proces de purificare
sesizabil în volumul Urcuş (1937) şi Întrezăriri (1939). Idealul formei perfecte începe să-l
stăpânească pe poet, aşa cum observa Vladimir Streinu235.
Cea mai mare parte a poeziilor religioase (unele inedite) vor fi adunate de fiul poetului, Radu
Voiculescu, în volumul Călătorie spre locul inimii (1994), după ce o parte din poeziile de aici fuseseră
publicate în ciclul Clepsidra (1968) sau în volumul Gândiri albe (1984), alcătuit de Victor Crăciun.
Poezia sa religioasă este străbătută de un fior de adâncă evlavie, aspirând continuu spre cer până
la dizolvarea eului cu divinitatea, căci: „Eu, un nebun, un netot. / Pumn de fum, strop de nisip, / Eu
Te vreau, Doamne, să-mi fii Tot!” (Nebunul).
Iubirea, credinţa, moartea, vechi motive prezente în operele marilor poeţi ai lumii, se oglindesc
şi în creaţia lui V. Voiculescu într-un mod propriu şi original. Scurgerea neiertătoare a timpului, cu
tot ce aduce el, ca rod şi ca melancolie a apropierii de sfârşit nu-1 înspăimântă, poetul rămânând
demn, resemnându-se în faţa morţii.
La poeţii creştini confruntarea cu iminenţa morţii este una din sursele de reflecţii lirice, întrucât
creştinismul propune, ca religie a vieţii veşnice, soluţia împotriva morţii. Nu se teme de această
trecere, fiind încredinţat că adevărata fericire e dincolo de prăpastie: „Scuturaţi-mă vânturi mlădii ori
haine. / Singură moartea e dincolo de fire / Prăpastie, cu adânc de fericire” (Doamne).
235
Vladimir Streinu, Poezie şi poeţi români, Edilura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 264-287.
78
Semnificativă pentru această temă este şi poezia Murind: „Nu Te cunosc, nu Te închipui. Te
presimt. / Toate din mine Te vor şi Te cheamă / Mă-năbuşe lumea în pântecu-i strâmt / Bat în ea ca
un făt în vintrea de mamă: / A sosit sorocul să ies, nu mi-e teamă...”.
Lumea aceasta este pentru el asemenea „pântecului strâmt”, simte că se sufocă, considerând
moartea ca pe un început, ca pe o renaştere, căci: „Din caznele morţii mă nasc... Ah, cum doare!”.
Încrederea în puterea lui Dumnezeu este fără margini, iar dorinţa de „a fi” cu Dumnezeu este
devorantă; poetul e zămislit „ca un munte”, „din pietre grele”, iar „Ruga” sa, năprasnică: „Te-
adulmecă şi pe Tine Doamne, / să Te apuce şi să Te sugă” (Din pietre grele - poezie dedicată lui
Andrei Scrima în 1953).
Aduce un elogiu Frumuseţii, Comuniunii şi Iubirii absolute în Treime; el dăruieşte celorlalţi
bucuria de a şti „fără să priceapă” că Dumnezeu este iubire: „Am visat icoana tainicei Treimi / Crucea
cu trei braţe-ntinse spre lume...” (Treime).
Poezia sa, cu fragedă prospeţime spirituală încântă sufletul: „Suflete, ia pasul stelelor tăriei...”.
Întrega fiinţă clocoteşte în aşteptarea contopirii cu cel Bun: „Dănţuind în cosmos. Doamne, -n drum
spre Tine / Simt că sunt un soare ce nu se mai stinge” (Împărtăşirea).
Poetul invocă ocrotirea fecioarei: „Călăuzeşte-mă Fecioră” (Invocaţia); „Primeşte Nencăputul,
nemuritoarea Plasma, / Tu, inecuvântată, prea sfântă-ntre femei”.
Aspiraţia sa spre cereasca strălucire a făcut ca întrega sa creaţie să fie închinată credinţei şi
dragostei sale nemărginite pentru Dumnezeu. Nici un alt poet nu a scris în asemenea cantitate poezie
religioasă. Este evidentă marea sa iubire pentru „Domnul Luminii”, căci: „Te iubesc, o, Doamne, mai
presus de toate, / Pentru-aşa iubire-i prea puţin o viaţă” (Vas de alabastru).
Unul dintre cele dintâi simboluri creştine reprezentând marele mister al credinţei - Patima şi
Moartea prin răstignire a lui Iisus Hristos - se regăseşte în minunatele poeme ale poetului martir
Vasile Voiculescu. El cântă „semnul Fiului Omului” (Mt. 24,30) şi „stindardul Bisericii” (Is. 5,26)
dorind să aibă „o inimă de sfânt” şi drept „cârmă spre Domnul pe oceanul de rele” - Crucea Sfântă,
„Crucea Cheie” (Crucea -Cheie).
Nu există experienţă a împărăţiei lui Dumnezeu fără Cruce (Fapte 7,55-56), ficare suflet trebuie
să-şi aibă rădăcina în lemnul Crucii, creştinii fiind „ramurile Crucii”. Crucea este Arcă: „Tu, Cruce
purtătoare de trupul lui Christos, / Azi ca o nouă Arcă te-ncarci de-ntrega lume / Şi biruind potopul
păcatelor, anume / O vrei şi-o scoţi din Ceruri, la Tronul sfânt prinos” (Crucea – Arcă).
Crucea este Mireasă (Crucea Mireasă - 1954), iar „Mirele Christos”. Crucea este „Remediu”:
„...Tu, singur, Tu cel far’ de prihană, / Împunsule în coastă, bătutul e în cuie / Tu ştii ce-i chinul: Ia-
mă, pe Crucea Ta mă suie, / Ca Duhul Crucii Tale să ardă crunta-mi rană” (Crucea Remediu).
Paradoxul credinţei creştine stă în aceea că puterea Lui Dumnezeu se arată în suferinţă, în
„Cruce”, „căci când sunt slab, atunci sunt mai tare” (II Cor. 12,10). Adevăratul sens al Crucii stă în
înviere: „Tu, Cruce, dulce jug al lui Christos” (Crucea - Jug), dar şi în adâncimea sacrificiului, în
măreţia iertării şi a iubirii divine a Sfintei Treimi: „Nedespărţită cruce de Iisus / Tu, soaţa pretutindeni
lângă El / Ca pe pământ şi-n Ceruri eşti la fel / Părtaşa slavei celei mai de sus” (Locul Crucii în Sfânta
Treime).
Poetul scrie folosind „limba cerească”: „Doamne până a nu Te cunoaşte eram ca mut…”, dar:
„M-ai învăţat acum, ca pe îngeri să vorbesc / Limba cerească, universală, a Rugăciunii”.
Jertfa duhovnicească este esenţa credinţei, iar „altarul sfinţeşte darul”. Fiecare credincios aduce
la altar propria sa jertfă duhovnicească; aşa procedează şi poetul Vasile Voiculescu: „Din pârga
roadelor mele. Părinte / Pe masa înţelegătorului Tău jertfelnic / N-am alte daruri să-Ţi pun înainte /
Decât aceste versuri, prinos sfielnic...”.
Poetul îşi ia, cu împăcare, ultima împărtăşanie, lăsând lumii testamentul său de credinţă,
nădejde şi iubire. El a răsfrânt peste „mormintele” din secolul său amarnic (de indiferenţă, de
79
neştiinţă, de ură, de înverşunare, de trufie) aura transparentă a sfinţeniei, lumina unei raze neînvinse:
poezia mântuitoare.
Trebuie amintite şi acele „piese din dosarul condamnării”, drept însemnată mărturie pentru
marile încercări prin care i-a fost dat să treacă scriitorului creştin Vasile Voiculescu: Transnistria;
Cerşătorul; Neagra Labă; Noul Arhitect; Moldova veche; Edera. Alături de acestea sunt foarte multe
alte poezii cuprinse în colecţia Călătorie spre locul inimii.
Personalitate complexă, cu o activitate fructuoasă în domeniul literaturii, în medicină, şi ca
director al Radiodifuziunii, Vasile Voiculcscu a avut o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea culturii
româneşti.
Păşeşte în literatură modest, dar face spectaculoase Urcuşuri, poezia sa ajungând a fi apreciată
drept „cea mai substanţială şi cea mai originală poezie romanească după cea a lui Eminescu” (Dumitru
Stăniloae).
S-a aflat permanent în căutarea Absolutului divin (unde a găsit totdeauna mângâiere); dar, e
firesc lucru ca omul, fiind făcut după chipul lui Dumnezeu (Facere 1,27), să tindă natural spre
Făcătorul lui.
A fost considerat în contextual celorlalţi poeţi religioşi, poetul credincios. Credinţa sa
nedespărţită de spiritualitate, de adorarea tainei lui Dumnezeu şi de experierea acestei taine se
regăseşte permanent în creaţia sa. Omul şi opera sunt un tot.
Pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filozofie şi în toate celelalte domenii de
cultură, artă, literatură, în loc să-l îndepărteze de credinţă l-au apropiat, pentru că la temelia sufletului
său era credinţa din care el şi-a constituit un spaţiu de viaţă.
Vasile Voiculcscu este unul din rarii scriitori a cărui permanentă grijă a fost aceea de a se pune
de accord cu propria conştiinţă.
Cel mai paşnic, cel mai bland, cel mai iubitor de neam şi ţară dintre fiii acestui popor a fost
etichetat de comunism „duşman al poporului”, arestat şi condamnat la ani de grea detenţie ispăşiţi în
închisorile Aiudului şi Jilavei - fiindu-i interupt brutal şi pentru totdeauna fluxul genialelor creaţii
voiculesciene. Nu i se putea reproşa decât dorinţa sa de a vedea Omul ridicat la rangul de Om prin
Credinţă şi Cultură. Toată opera sa este o pledoarie în acest sens, de la poezia patriotică, religioasă
ori filozofică, la conferinţele radiofonice. Ca o lumină din lumină ar fi vrut să vadă lumina gândurilor
sale trecând spre noi şi mai departe: „Pocalul sus şi-nchină / Îţi torn să bei lumină” (Sonetul LVII).
Deşi a suferit enorm, Vasile Voiculcscu a răspuns urii prin iubire, care i-a fost alături de credinţă
singurul mod de existenţă şi temelia tuturor creaţiilor sale. Este unul din poeţii care a dăruit celorlalţi
bucuria de a şti că „Dumnezeu este iubire”.
„Intră, te întâmpin Doamne al luminii”, iată fraza voiculesciană prefăcută în rugăciunea Rugului
Aprins.
Bibliografie:
- Revista „Gândirea”, nr. 8, 1935, text autobiografic reprodus în vol. Gânduri albe, Editura Cartea
Românească, 1986.
- Călinescu, George, Istoria literaturii române - de la origini până în prezent, Fundaţia Naţională
„George Călinescu”, Editura Aristarc, Oneşti, 1998.
- Crainic, Nichifor, Sensul teologic al frumosului, în volumul „Nostalgia Paradisului”, Editura
Moldova, Iaşi, 1996.
- Crohmălniceanu, Ov.S., Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, Editura
Minerva, Bucureşti, 1974.
- Micu, Dumitru, Gândirea şi gândirismul. Momente şi sinteze, Editura Minerva, Bucureşti, 1975.
80
- Sorescu, Roxana, V. Voiculescu. Integrala operei poetice, prefaţă, Editura Anastasia, Bucureşti,
1999.
- Streinu, Vladimir, Poezie şi poeţi români, Edilura Minerva, Bucureşti, 1983.
- Ţigănuş, Nistru, Lumină lină - Discursul religios în poezia română, Editura Alma, Galaţi, 2001.
- Voiculescu, Vasile, Gânduri albe, ediţie şi cronologie de Victor Crăciun şi Radu Voiculescu, studiul
introductiv, note şi variante de Victor Crăciun, „Cuvânt înainte” de Şerban Cioculescu,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986.
- Idem, Poezii, prefaţă şi tabel cronologic de Roxana Sorescu, Editura Cartex 2000, Bucureşti, 2004.
81
VIII. Tudor Arghezi, poet al psalmilor
Poet, prozator şi publicist de marcă al literaturii române interbelice, Tudor Arghezi reprezintă
în cultura noastră o personalitate greu definibilă, controversată, însă fascinantă prin complexitatea ei.
Oglindă a unei vieţi zbuciumate, pline de neprevăzut (a fost de două ori deţinut politic, călugăr, diacon
la Mitropolie, muncitor în fabrică, ceasornicar şi bijutier etc.), opera sa impresionează prin vastitate,
prin multitudinea speciilor abordate, prin problematica variată, prin curajul afirmării unor modalităţi
estetice noi, şocante la vremea respectivă. Ca poet, a avut tangenţe cu toate curentele vremii, însă nici
unul nu şi l-a putut revendica pe deplin, aparţinând, deopotrivă, romantismului, realismului,
simbolismului, clasicismului, expresionismului.
Opera sa lirică se constituie din patru mari direcţii tematice: poezia filosofică, ce cuprinde arte
poetice, lirică existenţială şi sociogonică, poezia socială, poezia de dragoste şi poezia universului
mărunt („a jocului, a boabei şi a fărâmei”)236. Pe lângă tema morţii, cea a căutării lui Dumnezeu
constituie una dintre coordonatele definitorii ale universului liric arghezian, astfel încât Psalmii
rămân, am putea spune, partea cea mai rezistentă a operei sale.
VIII.1. Viaţa şi opera lui Tudor Arghezi – o perspectivă de ansamblu

Născut în Bucureşti, în anul 1880, Tudor Arghezi, poet „al necunoaşterii şi al întrebărilor fără
răspuns”, după cum bine a fost apreciat de către criticul literar Petru Mihai Gorcea, ne-a lăsat în urma
sa o operă de o valoare inestimabilă. Autorul şi-a pus amprenta decisiv asupra culturii, dar mai ales a
literaturii române şi nu numai. Se cuvine să studiem cu cea mai mare atenţie opera argheziană, aşa
după cum studiem opera marelui Eminescu.
Tudor Arghezi este pseudonimul literar al lui Ion N. Theodorescu, al cărui supranume de scriitor
este derivat de la vechea denumire a râului Argeş (Argesis). Între anii 1887-1891, poetul urmează
clasele primare la şcoala „Petrache Poenaru” din Piaţa Amzei, în centrul oraşului. Clasele de gimnaziu
le urmează la Liceul „Dimitrie Cantemir”, apoi la Colegiul „Sfântul Sava”. Prietenii care şi-i face mai
târziu în timpul liceului îi vor rămâne credincioşi, iar traiectorile lor se vor intersecta adesea (Gala
Galaction, Vasile Demetrius, Ion Gh. Duca).
Un eveniment familial care l-a traumatizat pe viitorul mare poet a fost aruncarea în stradă la
vârsta de 11 ani, fiind nevoit să pribegească singur. Putem să remarcăm faptul că a avut o copilărie
nefericită, pe care şi-a detestat-o, şi o tinereţe contradictorie, retrăgându-se pentru un an din viaţa
civilă şi devenind călugăr la mănăstirea Cernica, semn al crizei religioase pe care a traversat-o. S-a
afirmat de unii specialişti că două evenimente ale copilăriei şi adolescenţei au contribuit la structura
sufletească a lui Arghezi: unul de natură familială, iar celălalt de natură profesională.
Asemeni marilor autori ai lumii, autorul „cuvintelor potrivite” a fost răscolit de-a lungul vieţii
de o întreagă serie de probleme fundamentale privind cunoaşterea omului pe pământ şi a existenţei
acestuia. Astfel, una din laturile dominante ale poeziei argheziene o reprezintă căutările filosofico-
religioase. Aceasta căutare l-a însoţit pe poet până la sfârşitul vieţii sale.
Nu numai Psalmii prezintă zbuciumul fiinţei, al omului, ci şi o întreagă serie de poezii de
această factură, amintind doar câteva, cum ar fi: Între doua nopţi, Muntele Măslinilor sau De-a v-aţi
ascuns. Ideea frecventa a majorităţii psalmilor este aceea a singurătăţii omului în Univers, psalmii
arghezieni prezentând frământarea specific omenească, aflată între „credinţă şi tăgadă”.
236
cf. Camelia Gavrilă şi Mihaela Doboş, Compendiu de teorie şi critică literară, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p.
98.
82
În 1934 şi 1946, Tudor Arghezi primeşte Premiul Naţional pentru poezie, iar în 1957 este
laureat al Premiului de Stat.
Poet interbelic, domină scrisul românesc timp de patruzeci de ani, debutând, în anul 1927, cu
volumul de versuri Cuvinte potrivite, fiind „cel mai mare eveniment pe tărâmul lirismului romanesc
de la publicarea volumului de Poezii de Eminescu, în 1883” - afirma I. Negoiţescu237 şi care apare
când Arghezi deja pătrunsese în conştiinţa literară a vremii; apariţia este salutată de Eugen Lovinescu,
Mihai Ralea, Şerban Cioculescu, G. Călinescu, iar în 1967 publică ultimul volum, intitulat sugestiv
Noaptea.
Apariţia primei poezii, intitulată Tatălui meu, a fost publicată în revista „Liga ortodoxă”: „E
prea târziu să mă iubeşti, / Mai stai puţin să te gândeşti... / Setea de bani te-a cucerit şi te-a furat, / şi
pentru dânşii m-ai uitat...”.
Înscrie primul mare moment literar de după Eminescu prin originalitatea, complexitatea,
tematica şi virtuozitatea artistică a operei sale. Inovaţia stilistică argheziană constă în revalorificarea
cuvintelor, cărora le dă noi sensuri, în ideea că acestea sunt atotputernice, putând schimba esenţa
universului, concepţie care constituie, de fapt, arta poetică a lui Arghezi.
Opera lui Arghezi vădeşte trăsături expresioniste, însă formaţia sa literara a fost una simbolistă;
vorbim de o amplificare expresionistă mai ales în proza lui Arghezi. Poezia este, în concepţia lui
Arghezi, comunicarea unui mesaj arzător, o continuitate de spirit, dar şi de efort. Logica evoluţiei
creştine umane se conduce firesc de la străbunii, care munceau pământul şi răbdau lovituri de bici, la
poetul care purifică suferinţa în cuvinte. Poetul se vede rob al misiunii sale: „Robul a scris-o. Domnul
o citeşte, / Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei”238.
La Arghezi, nota G. Călinescu: „odată deschisă o uşă, zece porţi se dau la o parte zgomotos şi
simultan peste ameţitoare perspective”. De altfel, poetul singur s-a definit ca un suflet muncit de
aprige solicitări potrivnice: „M-am zămislit ca-n basme... / Sunt înger, sunt şi diavol şi fiară şi-alte-
asemeni / şi mă frământ în sine-mi ca taurii-n belciug...”.
Arghezi revoluţionează literatura română, introducând estetica urâtului, folosind cuvinte
nepoetice. Urmând linia esteticii baudelairiene a convertirii transfigurătoare a urâtului în „preţul”
spiritual, Arghezi semnează în 1931 volumul Flori de mucigai, care reprezintă aportul cel mai
important al său la poezia universală, fiind cea mai originală carte a lui, potrivindu-i-se remarcabilile
versuri din Ex libris: „Carte iubită, fără de folos, / Tu nu răspunzi la nici o întrebare...”. În volumul
Flori de mucigai, poeziile au fost apreciate ca fiind scrise cu „unghiile de la mâna stângă”: „Pe
întuneric, în singurătate / Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au
lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”.239
„Unghia cerească”a poetului reprezintă aspiraţiile nepământeşti care, în acest volum, „sunt
tocite”. Poetul nu se mai bazează pe ajutorul puterilor din afară. Ceea ce el scrie îşi datorează lui
însuşi, muncii sale, deoarece îngerul care crede că vorbeşte prin el, a fost răstignit: „Ţi-ai prins
îngerul, l-ai frânt, i-ai rupt oasele şi l-ai răstignit”. Volumul Flori de mucigai este o operă de
rafinament, de subtilitate artistică, poetul încearcă „surprinderea suavităţii sub expresia de mahala”,
afirma G. Călinescu.
Criticul literar român Pompiliu Constantinescu aprecia că: „etica argheziană înfăţişează
infernul ca un fel de cerc închis în care natura pervertită se corupe şi mai mult, fie prin mijlocirea
Diavolului ce stăpâneşte insul, fie prin tortura conducătorilor aplicată celor pedepsiţi…”240.
În plină maturitate editează cea mai caracteristică publicaţie a sa: Bilete de papagal, în care,
alături de vocaţia poetică, se afirmă şi cea lirică.
237
I. Negoiţescu, Istoria literaturii romane, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 332.
238
Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 61.
239
Ibidem, p. 63.
240
Pompiliu Constantinescu, apud Ibidem.
83
Volumele ulterioare: Cartea cu jucării - l931, Cărticica de seară - 1935, Ce-ai cu mine vântule?
- 1937, Prisaca - 1954 etc., constituie produsul unui proces creator complex dezvăluind biografia
spirituală a unui mare artist al cuvântului, destinul dramatic al unui „Eu” iscoditor şi voluptuos al
primejdiei. În Cărticica de seară, Buruieni, Hore, Cântece cu gura-nchisă ne întâmpină un alt
Arghezi, un Arghezi „minor”. Lipseşte încordarea din Psalmi şi interesul pentru pitoresc din Flori de
mucigai. Existenţa nu mai e interogată cu nelinişte, cu spaimă, cu teroare, ci e acceptată cu tandreţe
şi uimire. Sensul „păgân” şi naturalismul violent al asumării lumii sunt mai degrabă o excepţie, cu
toate ca Logodna, Mirele, Mireasa sunt veritabile capodopere: „Păşunea mea să fii / Cu păpădii. / Eu
să fiu boul tău alb şi nevinovat / Care te-aş fi păscut şi te-aş fi rumegat, / Pe înserate, / Pe copitele
îngenuncheate.”241
Din ultima parte a creaţiei argheziene, remarcabile rămân poeziile din Frunze, Noaptea şi
celelalte. Ele readuc nu tensiunea iniţială, ci o vie împărtăşire a poeziei din ceea ce este mai profund
şi zguduitor în existenţa omului.242
Atitudinea religioasă şi existenţială a poetului este definită şi mai bine în poezia Duhovnicească,
înscrisă ca tematică tot printre psalmi. Aflându-se în formula unei confesiuni, după cum precizează
şi titlul, poezia se referă la sfâşierea creatorului condamnat la singurătate, izolat, ameninţat şi chinuit
de „Cine-Ştie-Cine”, adică la atitudinea de martir, de crucificat, specifică poeziei romantice, din care
descinde creaţia argheziană. Universul sau interior este ruinat şi bântuit de un duh străin: „Ce noapte
groasă, ce noapte grea! / A bătut în fundul lumii cineva. / Ε cineva sau, poate, mi se pare. / Cine umblă
fără lumină, / Fără lună, fără lumânare / Şi s-a lovit de plopii din grădină?”
Imaginile par izvorâte dintr-un vis, dar unul suprarealist, şi combină sugestii malefice cu
elemente specifice unei fiinţe prigonite, căci: „Cine-Ştie-Cine scobeşte zidul cu carnea lui, / Cu
degetul lui ca un cui.” În această condiţie de fiinţă ameniţată eul creator ascultă cuvintele celui care
îi bate la uşă: „Mi-e limba aspră ca de cenuşă. / Nu mă mai pot duce. / Mi-e sete. Deschide, vecine, /
Uite sânge, uite slava. / Uite mâna, uite otrava. / Am fugit de pe Cruce. / Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă
bine”. Poetul îşi descoperă legaturi existenţiale cu un Iisus coborât în condiţia de vecin şi care are
nevoie de ocrotirea omenească pentru că a fugit de pe Cruce. Această eliberare din condiţia de jertfă
face ca Mântuitoul să-şi regăsească proximitatea profană. Fuga de pe Cruce sugerează însăşi fuga
artistului din situaţia de creator blestemat, în cea de vecin al lumii sporadice. Motivul apare şi într-un
alt psalm arghezian: Vecinul meu a strâns cu nendurare, unde vecinul profan îşi depăşeşte tărâmul şi
dobândeşte slava lumii, înălţându-se la Dumnezeu, fără ca vecinătatea cerului să mai fie un loc
privilegiat; dar biruinţa lui, aflată sub aripa clipei, însemna singurătate distructivă.
În poezia Duhovniceasca, vecinătatea fiinţei cu Iisus se referă simbolic la abandonarea condiţiei
de martir şi sugerează o coborâre a confesiunii mistice în planul comunicării omeneşti; refugiul în
braţele omului anulează sensul morţii mântuitoare şi impune convertirea iubirii mistice în relaţie
simplă cu cel care străjuieşte lumea sacră: omul.
Întâlnirea cu cel care-a fugit de pe cruce mai sugerează şi un act de iluminare spirituală pentru
fiinţa pustiită şi izolată într-un univers al slăbiciunii totale. Condiţia eului liric este definită printr-un
spaţiu în care bântuie moartea, în care au putrezit şi lacătul şi cheia. Apariţia unui vizitator ostenit
este resimţită ca o dureroasă intervenţie, căci loviturile din zid au ecou în carnea eului liric, iar intrusul
îi citeşte cugetele toate. Întâlnirea capătă funcţie revelatoare pentru că ameninţarea se converteşte
halucinat, iar „Cine-Ştie-Cine” devine un zeu care are nevoie de fiinţa omenească: „ia-
mă-n braţe şi ascunde-mă bine.”
În strofa finală, discursul nu mai aparţine eului liric transfigurat în fiinţa izolată de lume, ci
vecinului care cere adăpost: „Deschide, vecine”. Cererea simplă este a celui care vrea să intre în curtea
241
Ibidem, p. 64.
242
cf. Ibidem, p. 65.
84
putrezită în care s-a izolat eul liric, să redea sufletului sensul tainic pe care îl are comunicarea cu
Dumnezeu. Halucinante, imaginile poeziei configurează teama şi speranţa din psalmii arghezieni într-
un registru diferit, asemănător derulării unui vis venit din subconştientul fiinţei. Cu ele intră în
literatura română poezia longevităţii, a tristeţilor prelungi. Apare teama de moarte, teamă apărută la
mulţi poeţi. Extraordinară e această teamă în câteva poezii în care autorul le dă acestora un iz dulce,
o beţie, o amorţeala a simţurilor.
Ca prozator dă literaturii române volumele de tablete: Icoane de lemn - 1929, Poarta neagră –
1930; romanele: Ochii Maicii Domnului – 1934; Cimitirul Buna Vestire - 1936, Manual de morală
practică – 1946; Bilete de papagal – 1946; Lume veche, lume nouă - 1958. Volumul Icoane de lemn
reprezintă o scriere anticlericală, împotriva clerului ortodox român, de la slujitorul umil până la
purtătorii de coroană.
Poet, creator al unui limbaj personal şi inimitabil, are o mare influenţă asupra straturilor
profunde ale liricii contemporane. Veacul trecut se mai poate numi şi cel al evoluţiei superlative prin
exponenţii lui în mai toate domeniile: artă, gândire filosofică, tehnică, politică, reforme, unitate
istorică. Din punct de vedere literar străluceşte pe cerul spiritului românesc o constelaţie nouă în
centrul căreia luminează cu profunzime numele lui Arghezi, poet, ziarist, polemist, spirit multiplu de
forme inedite de exprimare în vers şi proză, ceea ce nu a fost pe placul unor oficialităţi trecătoare şi
care au căutat adesea să-l reducă la tăcere prin interdicţii de contact cu publicul cititor.
Arghezi a înfăţişat omul epocii şi al ţării sale, luptele şi aspiraţiile acestuia în formele unei arte
poetice noi şi care nu poate fi înţeleasă decât în legătură cu vastul ansamblu literar al cărui nume
reprezentativ este acela al lui Baudelaire. Pe un artist al contrastelor violente, ca Arghezi, era de
aşteptat să-l atragă estetica baudelairiană a „urâtului”. Principiul ei apare ridicat la rangul de artă
poetică în Cuvinte potrivite, unde-şi găseşte următoarea formulare răspicată: „Din bube, mucegaiuri
şi noroi, / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”( Testament).
Tudor Arghezi a căutat întotdeauna forme originale de exprimare: diversitatea temelor abordate
şi modalităţile originale de exprimare a unor stări sufleteşti. Scrierile lui Arghezi însumează astfel
impresionante volume de versuri şi proză, pe lângă o bogată activitate jurnalistică în presa vremii,
fiind chiar iniţiator de reviste personale, conferinţe radio, cronici artistice, scrieri cu fond politico-
social, piese de teatru, traduceri etc. Vechiul cronicar a fost nu doar un înţelept al valorii tradiţionale
strămoşeşti, dar şi un adevărat luptător în ceea ce priveşte corectitudinea vorbirii sau scrierii,
precizând că vorbirea curentă nu este o invenţie întâmplătoare de comunicare între indivizi, ci rodul
unei trăiri strămoşeşti. Referitor la valorile reale ale limbii, este interesat de a cunoaşte opiniile sale
în acest sens: „Nimeni nu este proprietarul limbii româneşti în afară de popor. Nici filologul, nici
scriitorul nu-şi poate atribui drepturi medievale şi de imperialism asupra ei.” (T. Arghezi).
Lirica argheziană produce o mutaţie semnificativă în literatura română, marcând despărţirea de
romantism „seara răzvrătită” şi de simbolism (Florile de mucigai nu sunt nişte „flori ale răului”
baudelairien, ci semnul unei viziuni moderniste - „estetica urâtului” care caută frumosul artistic în
toate aspectele vieţii). Ea se constituie ca un moment de răscruce, o „treaptă”. „Cartea” sa, adică opera
poetică, are rădăcini în trecut (în tradiţie, în romantism şi simbolism), dar cutează spre viitor (spre
modernitate, spre piscurile spirituale).
Drama interioară a „eului” arghezian este împietrirea. Arghezi intră în monahism şi depune
voturile de sărăcie, curăţie şi ascultare, dar după o perioadă părăseşte viaţa monahală retrăgându-se
în Elveţia, unde se dedică scrisului. Revine apoi în ţara natală, se căsătoreşte şi cumpără un teren la
Mărţişor („Mărţişorul e patria literaturii mele” - spunea Tudor Arghezi), angajându-se într-o viaţă
agitată a politicii vremii. De aici pierderea curajului de a se mai ruga: „Ruga mea e fără cuvinte / Şi
cântul Doamne, mi-e fără glas”.
85
VIII.2. Psalmii arghezieni şi problema desăvârşirii creştine

Omul şi creaţia ce îl înconjoară nu poate exista decât în contextul unei relaţii fundamentale
dintre om şi Dumnezeu, Creatorul său, dintre eternul obiectiv Tu şi subiectivul Eu. Legământul dintre
Dumnezeu şi Moise este un astfel de model relaţional pe care poporul evreu, dar şi umanitatea în
general, îl reeditează la nesfârşit în toate dimensiunile posibile. Un act concret de prezenţă în spaţiul
acestei relaţionări este rugăciunea, ca dialog dintre om şi Dumnezeu.
Psalmul se înscrie tot ca un act de angajare în relaţie directă cu Dumnezeu, fiind tot o rugăciune,
doar că autorul, cel care se roagă, are o calitate în plus, aceea de a fi poet. În psalm, sfera rugăciunii
devine mai restrânsă decât de obicei, diferenţa specifică a noţiunii de psalm constând în poetizarea
rugăciunii. De exemplu, atunci când se roagă, regele David este rugător, dar atunci când cântă psalmi,
el este poet. Putem spune că psalmul este o rugăciune poetizată, poetul rugându-se în psalmi, iar
credinciosul în rugăciuni243.
Psalmistul biblic se însoţeşte de toate darurile poeziei şi ale cântecului pentru a exprima şi
transmite mesajul sacru. În momentul în care psalmul a pătruns în cultul religios, suprapunerea dintre
experienţa estetică şi cea religioasă era deja un fapt intrinsec al naturii psalmului. Psalmul este
considerat text sacru, hierofanic şi, de fapt, împlineşte aspiraţia poeziei la sacralizare. El este, în
conştiinţa omului religios, act sacru în care intenţia revelaţională a lui Dumnezeu şi dorinţa estetizantă
a poetului se întâlnesc la modul sublim. În conştiinţa poetului funciar religios, psalmul devine
paradigmatic pentru orice poezie.
Odată ce a fost demonstrat cât de propice pentru religiozitate este alegerea psalmului ca
expresie, cu predilecţie, poetică, s-a impus stabilirea graniţelor dintre psalmul biblic şi varianta lui
laică, în vederea definirii celei din urmă. Pe de o parte, psalmul include o stare imnică, de adorare,
iar pe de altă parte, el se construieşte, ia fiinţă în jurul unei game foarte largi de stări interioare
rugătoare ale eului uman, de la recunoştinţă şi smerenie la revoltă, la păcat. Psalmul include un dialog
direct cu divinitatea, adresându-se divinităţii, psalmistul concepând existenţa doar în relaţia om-
Dumnezeu. În raport cu psalmul biblic, cel laic poate să re interpreteze anumite tematici specifice, să
utilizeze tehnici ale psalmului sau motive literare, paremiologii244.
Astfel, psalmul laic cere de la sine definirea lui ca specie literară, dar separată de model. Însă,
o definiţie exactă nu se poate da concret, noţiunea de psalm scăpând din rigiditatea catalogărilor.
Psalmul laic ar fi „acea poezie mistică şi/sau religioadă, care poate păstra influenţele psalmului biblic
şi care descrie stări interioare de lamentaţie sau adorare ale poetului în raport cu o instanţă divină,
exprimate de cele mai multe ori sub forma unui dialog poetic direct cu divinul”245. Psalmul este un
manifest poetic al religiozităţii.
Pentru Ovid Crohmălniceanu, cucernicia şi conştiinţa păcatului sunt ireconciliabile. Pentru
ortodocşi însă, dintotdeauna, conştiinţa păcatului nu se poate naşte în absenţa cucerniciei, iar
cucernicia nu poate exista fără conştiinţa păcatului. Conştiinţa păcatului, cu cât e mai autentică şi mai
profundă, provoacă o pocăinţă adâncă, iar pocăinţa duce la schimbarea lăuntrică a sufletului, la
schimbarea minţii (metanoia) şi la transfigurare spirituală246.
Vieţuirea în liniştea mănăstirii are drept scop intimizarea relaţiei cu Dumnezeu până într-acolo,
încât El să Se pogoare şi să îşi facă locaş în inima celui care se roagă. Acest lucru se întâmplă prin
împlinirea poruncilor, prin asceză şi renunţarea la sine a monahului, în urma căreia Dumnezeu vine
243
Drd. Anca Tomoioagă, Metamorfozele psalmului în poezia românească modernă şi postmodernă, Oradea,
2011, p. 52.
244
cf. Maria-Daniela Pănăzan, Poezia religioasă românească, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 281.
245
Drd. Anca Tomoioagă, op. cit., p. 56.
246
cf. Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română înte cele două războaie mondiale, volumul al II-lea, Editura
Universalia, Bucureşti, 2003, p. 22.
86
la el şi i Se arată, El însuşi, Sfinţii sau îngerii Lui, în lumina dumnezeiască necreată: aceasta este
concepţia ortodox-bizantină.
Problema lui Arghezi, ca şi a lui Blaga, este că el nu a putut să îndure o asceză îndelungată şi
aspră, dar nici lipsa femeii cu „trupul moale şi bălan”, „cu părul de tutun”, şi nici nu a suportat durerea
lepădării de sine pe care o cere statutul monahal în conformitate cu porunca Evengheliei
Mântuitorului Hristos, păstrând mai tot timpul un caracter polemic, ironic şi chiar mizantrop.
Astfel, nici legătura personală cu Dumnezeu şi epifania Lui în viaţa sa nu s-au produs dar, după
ieşirea lui Tudor din mănăstire, acest fapt a fost resimţit dureros de către poet. Toată problematica
poeziei sale religioase se reduce la lipsa şi neglijenţa duhovnicească, pentru că vederea luminii
dumnezeieşti necreate înseamnă împlinirea şi îndumnezeirea omului.
În studiul psalmilor lui Arghezi trebuie să se pornească de la ipoteza că, în planul larg al
mişcărilor istorice şi de gândire filosofică, poezia religioasă a revoltei şi a întrebărilor se justifică.
Conştiinţa modernă nu îl poate primi pe Dumnezeu decât în astfel de condiţii.
Arghezi este un al doilea psalmist David, réinventât, dar o replică modernă a psalmistului, iar
psalmul său este o rugăciune a conştiinţei moderne. Acest mod de a scrie poezie, chiar şi din puncte
de vedere religioase, se datorează şi unei structuri interioare aparte. Când psalmistul se raportează la
Creator nu poate fi altfel decât în celelalte poezii ale sale. Lui Arghezi nu i-a fost greu să insereze în
psalmi nespusul, vorba grea, stările de ruşine ale credinciosului, pe care le exprimă torturant, până la
autoflagelare.
Rugăciunea lui Arghezi se transformă într-o încordare a întregii fiinţe concentrare care devine
din ce în ce mai puternică pe măsură ce practica rugăciunii unifică mintea cu inima şi puterile lăuntrice
ale sufletului. Rugăciunea stăruitoare atrage după sine harul dumnezeiesc şi descoperirea luminii
dumnezeieşti, în extaz duhovnicesc. Contemplativul se înalţă cu anevoie din concepte intelectuale în
concepte intelectuale şi vede că Dumnezeu este încă departe. Un studiu atent al desăvârşirii creştine
duhovniceşti întru desăvârşire a descoperit faptul că, credinţa în Duhul nu a făcut decât să se
consolideze ulterior247.
Pentru acela care cunoaşte Biblia, desăvârşirea creştină este îndemnul de a trăi religia lui Hristos
cu toată smerenia, în iubire de Dumnezeu şi de aproapele, ca răspuns la cerinţa Domnului Hristos:
„Fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Perfectibilitatea
este prin excelenţă privilegiul omului, este dovada superiorităţii sale faţă de celelalte fiinţe vii.
Putem afirma că mântuirea este acea desăvârşire a împlinirii persoanei sale, a modelului propriu
pe care îl concepuse Dumnezeu în ambiţia comună a vieţuirii neamului omenesc şi a naturii create
pentru el. Înseamnă atingerea „cotei” dorite pentru el de Dumnezeu. Căci fiecare persoană are „cota”
sa, limanul la care Dumnezeirea îl aşteaptă. Dar cineva poate să nu dorească această întâlnire finală.
Cineva poate să cântărească în alt mod viitorul său, poate să aibe un alt punct de vedere la care să
adere în toată libertatea sa. Omul poate alege răul în mod conştient, adică îndepărtarea de Dumnezeu,
sau poate tinde în mod inconştient spre altcineva, chiar spre sinea sa proprie. În această situaţie nu
mai poate fi vorba despre convieţuire, căci el nu doreşte prezenţa altuia în consecinţă, se
depersonalizează248.
Deşi a părăsit asceza pentru orgoliul de a fi poet, chiar dacă nu acesta a fost motivul principal,
Arghezi nu a ajuns la apostazie şi mărturisea într-un poem că resimţea chemarea către Dumnezeu ca
pe vocaţia neamului său, că dorinţa unei vieţi sfinte îi descoperea în sine arheologia spirituală a
247
cf. Mihai D. Vasile, Desăvârşirea omului în concepţia filocalică a Părintelui Dumitru Stăniloae, în volumul
„Caietele Universităţii Sextil Puşcariu – Braşov”, anul II, 2000, nr. 2, volumul III, p. 18.
248
cf. Pr. Drd. Fotescu Valentin, Mântuirea şi desăvârşirea omului în Biserică după învăţătura ortodoxă,
Constanţa, 2011, p. 91.
87
poporului său: „Sufletul meu îşi mai aduce-aminte / Şi-acum şi nencetat, de ce-a trecut, / De un trecut
ce ini-e necunoscut, / Dar ale cărui sfinte oseminte / S-au aşezat în mine făr' să ştiu (Arheologie)”249.
Din contră, o preocupare permanentă a poetului este de a stabili dacă destinul său poetic şi
artistic este în opoziţie flagrantă cu vocaţia sa de om religios sau poate să i se integreze. Imboldul său
iniţial, părăsind mănăstirea, a fost acela de a se considera el însuşi părăsit, lăsat singur în gestul său
de faur, motiv pentru care fostul ierodiacon se contemplă, în Psalmul întâi, într-o atitudine de vanitate
poetică, descoperitor de nouă melodie şi purtător de altă patimă cerească, care are leacul mare al
morţii tuturor.
Aşa cum refuză conformismul limbajului, poetul se împotriveşte oricărei convenţii, în definitiv,
limitatorie, aspirând la libertate interioară. Psalmii dezvoltă şi ei o dialectică a libertăţii şi a limitei în
relaţia cu Dumnezeu. Pornind de aici, am propus o posibilă grilă de lectură a psalmilor, axată pe
recuzita conceptuală din eseul despre limită a lui Gabriel Liiceanu, psalmii arghezieni descriind
secvenţa de depăşit sau atins250.
249
Tudor Arghezi, Versuri, volumule I şi II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980.
250
cf. Gabriel Liiceanu, Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 40.
88
VIII.3. Psalmul în creaţia poetică a lui Arghezi

Tudor Arghezi trăieşte în vecinătatea Psalmilor, dar nu se confundă cu problematica lor. El
valorifică denumirea de „neliniştita patimă cerească”. Este vorba de relaţia poetului religios cu ideea
dumnezeirii. Acest aspect a stârnit cele mai vii controverse în critica literară. S-a pus, întâi, problema
dacă Arghezi este sau nu un mistic autentic. Răspunsul e că Arghezi este un spirit religios, dar nu-i
un poet mistic, găsim la el setea de divin, dar atitudinea lui generală faţă de aceasta temă „nu se poate
numi misticism, ci este mai mult efectul unei educaţii religioase în conflict cu realităţile vieţii şi cu
datele ştiinţei” (E. Lovinescu). Dacă citim psalmii arghezieni, constatăm că ideea de divinitate are cel
puţin patru înţelesuri: a) religioasă; b) gnoseologică; c) morală şi d) estetică251. Arghezi este, cu
adevărat, neliniştit în patima lui cerească, nepotrivit cu toate în veac, inclusiv cu etica şi canoanele
Bisericii Ortodoxe.
Arghezi este un poet religios atipic şi comparaţia cu alţi poeţi, canonici, nu-i în favoarea lui. El
asociază temei religioase un sentiment puternic de suferinţă existenţială. Arghezi pune în scenariu
toate îndoielile, aşteptările, resemnările, revoltele, chiar şi smerenia sa, creând un spectacol liric
extraordinar. Primul Psalm, publicat în Cuvinte potrivite, este, în prima ipostază, trufaş, „crâncen şi
scârbit”, robul refuză „slava” şi se leapădă nestingherit de un mare simbol: „Vreau să pier în beznă şi
în putregai, / Ne-ncercat de slavă, crâncen şi scârbit. / Şi să nu se ştie că mă dezmierdai / Şi ca-n mine
însuţi tu vei fi trăit”.
În a doua ipostază se împleteşte trufia cu regretul şi supunerea, dar nu de tot din moment ce
finalul poemului este atât de sceptic în privinţa posibilităţii ca robul („tâlhar de ceruri) să vorbească,
totuşi, cu Domnul său. O spovedanie din care n-a dispărut orgoliul, ceea ce este, creştineşte vorbind,
deja un păcat252: „(...) Păcatul meu adevărat / Ε mult mai greu şi neiertat. / Cercasem eu, cu arcul
meu, / Să te răstorn pe tine, Dumnezeu! / Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia / Să-ţi jefuiesc cu vulturii
Tăria. / Dar eu râvnind în taină la bunurile toate, / Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate”. Acest
poem este unul abil, memorabil, având o extraordinară viziune a păcatului lumesc. Setea de divin este
însoţită de ideea unei teribile singurătăţi: robul se simte părăsit, uitat ca un copac pribeag în câmpie
şi cere un semn că Dumnezeu nu s-a retras din lume: „Trimite, Doamne, semnul depărtării, / Din când
în când, câte un pui de înger.” Nu este exclusă nici posibilitatea retragerii din această cursă celestă
care, pentru robul îndoielnic, este o „rece-ncruntată suferinţă”, o rugăciune zilnică, plină de speranţe
şi dezamăgiri: „Şi te slujesc, dar, Doamne, până când?” Această întrebare autorul o reia în Psalmi, o
amplifică şi-i dă un caracter agresiv. Ε momentul contestaţiei totale253: „Gura ta sfântă, toţi Părinţii
ştiu, / Nu s-a deschis decât ca să ne-njure.(...) / Eşti ca un gând, şi eşti şi nici nu eşti, / Între putinţă
şi-ntre amintire”.
Aceasta oscilaţie, între credinţă şi apostazie, constituie axa Psalmilor arghezieni. În jurul ei
poetul construieşte un scenariu vast în care intră toate nuanţele rugăciunii smerite şi ale revoltei
mândre. În Frunze, Poeme noi, Crengi etc., tema psalmistului revine sub diverse veşminte lirice şi
însoţită de stări de spirit diferite. Aici, robul pare a se certa cu Domnul, ca doi vecini care se ştiu de
mult, în altă parte robul este hotărât să încheie socotelile, ridică glasul, protestează, vrea sa sfărâme
totul, începând chiar cu Dumnezeu pe care l-a slujit cu credinţă. Ε punctul maxim al revoltei
argheziene: „Încerc de-o viată lungă, să stăm un ceas la sfat, / Şi te-ai ascuns de mine de cum m-am
arătat. / Oriunde-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi, / Dau numai de belciuge, cu lacăte şi drugi. /
Înverşunat de piedici, să le sfărâm îmi vine; / Dar trebuie, îmi dau seama, să-ncep de-abia cu tine”.254
Arghezi a corupt în chip fericit pentru poezie tema sacrului şi a creat o operă unică, în felul ei,
introducând masiv în problematica religioasă dramele existenţiale şi metafizice ale individului.
251
cf. Tudor Arghezi, Opere, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. XLIV.
252
Ibidem, p. XLVI.
253
Ibidem, p. XLVII.
254
Ibidem, p. XLVIII.
89
Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui care glăsuieşte în pustiu, însă ele nu ajung
niciodată să devină dialoguri. Dar tocmai condamnarea la singurătatea suferită, asumată, arogantă a
glasului ca şi intensitatea vidului în care răsună, conferă psalmilor arghezieni patosul lor. Ei sunt
psalmi ai patimii în toate sensurile cuvântului, implicând înverşunările pasiunii şi apăsările pătimirii.
Ei sunt psalmii celui care orbecăieşte în beznă. Căutarea luminii în întuneric este chinul celui dornic
de a cunoaşte, căruia i se opune nepătrunsul.
Verbul Poetului în faţa lui Dumnezeu, în faţa Logosului, cuvânt mai rar implorator, mai des
violent-agresiv, nu urmează căile obişnuite ale rugăciunii creştine. În Psalmii arghezieni surprinzi
mult mai des ecouri ale Vechiului, decât ale Noului Testament. Tonul său, în general, este acela al
unui Iov, bărbatul care nu cedează, nu acceptă nici un compromis, nici resemnare, care se afirmă pe
sine în faţa unui Iahve pierdut în tenebre şi tăcere. Cuvântul său este stârnit chiar de Tăcerea absolută
căreia i se adresează şi în care se aude pierind.
Fie că nădăjduieşte harul, ori sfidează mânia Celui de dincolo, el nu cade niciodată în
indiferenţă. Chiar în perioadele în care tulburarea apelor sufletului său pare că încetează, el nu va
alege în cearta omului cu Dumnezeu, neutralitatea. Nu-l vom surprinde niciodată plictisit de a relua
vechea luptă; aceasta deoarece nimic nu detestă Arghezi mai mult decât comoda indiferenţă,
nepăsarea leneşă a scepticului ca şi uşurătatea credinciosului căldicel.
Psalm înseamnă un imn religios biblic; o culegere din cele 151 de imnuri cuprinse în Vechiul
Testament şi care alcătuiesc Psaltirea; un cântec de factură religioasă; o poezie lirică.255 Psalmul este
„rugă” şi „cânt”.
La Tudor Arghezi, psalmul nu este o cântare, mai puţin o încântare poetică. Este mai repede,
pe de o parte, o mărturisire a neînţelegerii necunoscutului uman şi divin în acelaşi timp, care domină
viaţa generală şi, pe de altă parte, un dialog cu Creatorul lumii unde Dumnezeu se fereşte să se arate,
chip şi trup, în schimb oferă pilde spre a-Şi manifesta prezenţa. Poetul resimte o chemare spre
abstract, dar nu poate defini acest abstract divin, deşi îl sondează prin întrebări şi prin toate mijloacele
verbale pe care le posedă limbajul său.
Psalmul, într-o definiţie argheziană, ar fi „o căutare spre infinitul care încă sălăşluieşte în noi,
fără să-l putem defini în întregime. Aici intră în joc poezia!”. Fără îndoială că poetul simte şi încearcă
o evadare din acest „absolut” pe care îl sondează sub diverse forme literare, pentru a-l accepta până
la urmă, în ultimul Psalm scris prin anul 1966, dar publicat în ultimul său volum intitulat Frunzele
tale şi tipărit în anul 1968.256
Definit ca poet „aflat între credinţă şi tăgadă”, Tudor Arghezi a creat între anii 1927-l967, 18
psalmi publicaţi în mai multe volume de poezii: nouă psalmi fac parte din volumul de debut Cuvinte
potrivite, iar ceilalţi din volumele: Frunze, Poeme noi, Silabe, Noapte. Pe lângă cei 18 psalmi fără
titlu, care sunt identificaţi după primul vers al poeziei, Arghezi a mai creat şi alte poeme de facturăă
religioasă: Psalmi de tinereţe, Psalmistul, Psalmul de taină, Duhovnicească, De-a v-aţi ascuns, Între
două nopţi, Muntele Măslinilor, Psalmul mut şi altele.
În aceste poeme predomină tonurile grave, adecvate dezbaterilor fundamentale, destinul omului
în general, omul în faţa Universului. Acest fapt demonstrează preocuparea permanentă a lui Arghezi
pentru problematica filosofică a relaţiei omului cu Dumnezeu, acesteb poeme fiind definite ca lirică
existenţială, ca o poezie „monumentală şi grea a zborului sufletesc către lumină” (G. Călinescu).
Sursele de inspiraţie i-au fost cei 150 de psalmi cuprinşi în Psaltirea lui David şi cei 4-5 ani
petrecuţi de Arghezi ca monah şi apoi secretar al episcopului de Muntenia, prilej cu care intră în
contact direct cu creaţiile lui David.
255
T. Baruţu Arghezi, Duhovnicească. Psalmi. Testament, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 65.
256
Ibidem, p. 66.
90
Tudor Arghezi ilustrează în Psalmi un raport direct al omului cu divinitatea, percepându-l pe

Dumnezeu în cele mai surprinzătoare ipostaze. În Psalmii lui David, Dumnezeu este văzut ca spirit
justiţiar, necruţător, care se mânie pentru nelegiuirile oamenilor („Cel ce zdrobeşte dinţii păcătoşilor”,
„Cel ce ceartă neamurile şi stinge numele lor”), dar şi darnic şi milostiv „ziditor al lumii fericite”
(„Dumnezeu este un pom răsădit lângă izvoarele apelor”). Ultima ipostază se întâlneşte şi în psalmii
arghezieni: „Doamne, izvorul meu şi cântecele mele…!”.
Ideea că Dumnezeu se ascunde se regăseşte la ambii psalmişti, numai că David îl vede pe
Dumnezeu undeva, departe, într-o cetate izolată de lume pentru a veghea omenirea, pe când Arghezi
consideră că Dumnezeu se ascunde intenţionat de om, încuindu-se cu lacăte şi drugi ca omul să nu
poată ajunge la El: „Oriunde-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi, / Dau numai de belciuge, cu lacăte
şi drugi”. La Arghezi, Dumnezeu nu poate fi cunoscut de către om, neputându-se pătrunde la El:
„Sătul de ce se vede, flamând de nu se vede, / Ai încercat ţâţâna şi lacătul acela / Dar cheile de-n cuie,
/ Le-am descântat să cadă în pulbere grămadă / Îndată e-nlăuntru dă ochiul meu să vadă”. Dumnezeu
este numai un gând, o amintire, poetul îndoindu-se de existenţa Lui: „Tu eşti şi-ai fost mai mult decât
în fire / Era să fii, să stai, să vieţuieşti / Eşti ca un gând şi eşti şi nici nu eşti / Între putinţă şi între
amintire”.
Astfel, în relaţia omului cu Dumnezeu, ilustrată în viziunea lui Tudor Arghezi, se pot sintetiza
următoarele atitudini esenţiale: neliniştea: „Cine eşti tu, acel de care gândul, se-apropie
necunoscându-l?”; ironia: „Şi fostul meu vecin de ţărm se ţine / Vecin de-o vreme. Doamne şi cu
tine”; acuza: „Tu n-ai făcut pământul din milă şi iubire / Îţi trebuia loc slobod, întins în cimitire”;
lauda: „Izvorul meu şi cântecele mele”; revolta: „Te poţi făli cu slava şi graiul. Nu mă tem / Am pus
pe tot ce pare, pecete şi blestem”; nădejdea credinţei257: „Doamne, tu singur văd ca mi-ai rămas...”.
În Psalmii arghezieni întâlnim o largă paletă de atitudini, stări şi sentimente pe care poetul le
simte în legătura sa spirituală cu Dumnezeu. Când se simte protejat al divinităţii, când, lipsit de har,
pe când, în harul lui Dumnezeu sau alungat de El, comunicând cu El sau implorând zadarnic un semn.
Îngenuncheat, poetul vrea să ştie de ce i s-a luat harul258: „Începe Doamne iar să-ţi pară rău / Că m-
ai ales un timp să fiu al tău”.
Uneori se simte protejat de divinitate, dar dezamăgit de lumea înconjurătoare pe care o
consideră superficială, meschină şi dominată de interese materiale. De aceea, poetul vrea să moară în
anonimat, iar unicul sau sprijin în aceasta existenţă este Dumnezeu, pentru care simte o iubire
mistuitoare, sufletul său arzând de patima cerească: „Nici rugăcinea, poate nu mi-e rugăciune / Nici
omul meu nu-i poate, omenesc, / Ard către tine-ncet ca un tăciune / Te caut mut, te-nchipui, te
gândesc...”. Poetul se simte chinuit şi confuz, singur îşi îndreaptă nădejdea spre altare, metafora
copacului singuratic fiind preluată din psalmii lui David, dar şi din mitologia populară autohtonă:
„Tare sunt singur Doamne şi pieziş / Copac pribeag uitat în câmpie”. În aceste versuri se regăseşte o
autocaracterizare lapidară: cuvântul „pieziş”este aşezat într-o ordine morală, însemnând „opus
celorlalţi”, „în răspăr”, exprimă un sentiment al solitudinii şi inadaptării, se simte altfel decât oameni
obişnuiţi, poetul este „un heruvim bolnav” care tânjeşte după paradisul pierdut. Drumul sau către
dumnezeire se aşterne pieziş. Aceasta sfâşiere în singurătate a poetului nu este o desprindere de
Dumnezeu, ci doar un drum către o ţintă forte înaltă, spre care se îndreaptă sângerând „din rădăcini”.
Atitudinea lui nu este una atee, ci este covârşitor religioasă, chiar dacă religia poetului se
clădeşte pe câtă superstiţie, pe atâta îndoială.259 Dumnezeu a fost prezent în viaţa sa şi aşteaptă ca
printr-un emisar dumnezeiesc să primească „din nou” o „povaţă mai bună”; este vorba de
reactualizarea unei prezenţe în finalul psalmului: 260 „În rostul meu tu m-ai lăsat uitării / Şi mă
257
I. Negoiţescu, op.cit., p. 238.
258
Nicolae Manolescu, op. cit., p. 60.
259
cf. I. Negoiţescu, op.cit., p. 333.
260
Al. Andriescu, Psalmii în literatura română, Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”, Iaşi, 2004, p. 209-210.
91
muncesc din rădăcini şi sânger / Trimite Doamne semnul depărtării / Din când în când, câte un pui de
înger”.
Primul psalm, Aş putea vecia cu tovărăşie, arată revolta lui Arghezi împotriva Tatălui, al lui
Dumnezeu „cel vechi”261, care s-a retras, s-a ascuns şi a părăsit omul, acesta rămânând singur cu
puterile sale. Vecia despre care poetul vorbeşte: „Aş putea vecia cu tovărăşie / Să o iau părtaşă
gândurilor mele”, nu este vecia după care aspira misticul sau credinciosul . Psalmistul se crede noul
Prometeu, creând lumea, sfidând divinitatea, pe care nu vrea să o slujească, luând vecia însăşi
complice. „A crea” pentru poet înseamnă a făuri o lume nouă. Prin versurile: „Orişicum, lăuta ştie să
grăiască / De-o apăs cu arcul, de-o ciupesc de coarde”, exprimă siguranţa de sine, a încrederii în opera
poetului. Mereu îndoit, autorul îşi proclamă în faţa Domnului, atotputernicia ca poet. Prin intercalarea
substantivului „patimă” între cele două epitete „neliniştită şi cerească”, Arghezi reuşeşte să ilustreze
mai viu o anumită stare morală262: „O neliniştită patimă cerească / Braţul mi-l zvâcneşte, sufletul mi-
l arde”.
Acest psalm este opus oricărui psalm biblic de căinţă şi mortificare. Aluziile la textele
scripturistice sunt, de altfel, numeroase în acest psalm. Psalmii lui David sunt, după cum ştim, strigăte
de căinţă, de a oferi jertfa duhului umilit, al inimii înfrânte şi smerite, el opreşte orice prinos al pâinii,
orice ardere de tot: „Pâinea nu mi-o caut să te cânt pe tine”.
Revolta lui are o particularitate în acest psalm, fiind o răzvrătire împotriva Tatălui. De altfel
însuşi cuvântul „Părinte” cu care i se adresează aici este dovada acestui lucru263: „Pentru ce Părinte-
aş da şi pentru cine / Sunetul de-ospeţe-al bronzului lovit?”
În ultimile versuri ne lovim de contradicţia ce se crează între expresia „suferinţa cerului” şi
expresia „chinurile iadului”. Cititorul este îndemnat să înţeleagă altfel, să primească cerul ca pe un
tărâm de suferinţă. În realitate, însă, această suferinţă este a omului care a pierdut credinţa, aflat în
căutarea lui Dumnezeu, de altfel suferinţa este văzută aici ca o tulburare a apelor Iordanului. În finalul
psalmului asistăm la o răstunare de situaţie. „Creatorul” care declara cu tărie că el posedă semnul
ceresc, leacul morţii tuturor, se dedică acum întunericului şi beznei: „Vreau să pier în beznă şi în
putregai / Ne-ncercat de slavă, crâncen şi scârbit / Şi să nu se ştie că mă dezmerdai / Şi că-n mine
însuţi tu vei fi trăit”. „Bezna” şi „putregaiul” sunt doua elemente care joacă, după cum ştim, un rol
esenţial în sfera imaginarului arghezian. La această „beznă”, însă, se face aluzie în textele
scripturistice, ca la locul de întuneric, în care vor fi lacrimi şi scrâşniri din dinţi. Poetul îşi doreşte
pieirea, dar numai în ipostaza în care are loc şi moartea lui Dumnezeu în el.264
În psalmul III, Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş, poetul se simte singur, însingurat şi părăsit,
ceea ce reiese chiar din titlu (primul vers al psalmului). Lucrul acesta ne trimite cu gândul la cuvintele
evanghelice: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46).
Cu toate că specia este atât de veche, trăirile sufleteşti menţionate, cât şi dramatismul căutării
lui Dumnezeu sunt elemente moderniste. Considerat drept psalmul singurătăţii, poemul se deschide
cu strigătul deznădăjduit al omului măcinat de conştiinţa că Dumnezeu l-a dat uitării: „Tare sunt
singur, Doamne, şi pieziş / Copac pribeag uitat în câmpie. / Cu fruct amar şi cu frunziş / Ţepos şi
aspru-n îndârjire vie.”
Din această conştiinţa tragică se naşte un acut sentiment al solitudinii cosmice şi al inadaptării.
Metafora centrală a textului apare în vesul al II-lea, copacul pribeag, crescut în câmpie. Din dorul
chinuitor al psalmistului se naşte setea de divin, se naşte imboldul pribegiei, fiind gata să-şi înceapă
odiseea spre poarta cerului. Epitetele „cu fruct amar” şi „cu frunziş ţepos” caracterizează pe omul
uitat de Dumnezeu, condamnat să-şi poarte sentinţa biblică: „Este psihologia poetului blestemat din
261
Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979, p. 156.
262
cf. Ibidem.
263
cf. Ibidem.
264
cf. Ibidem, p. 158.
92
istoria simbolismului francez, trecut pe plan religios”.265 Se întrevede aici neliniştita patimă cerească
(pomenită într-o altă poezie similar intitulată), trăsătură care îl deosebeşte pe psalmist de oamenii
obişnuiţi (reprezentaţi prin metafora pomilor cu rod). Imagini precum: „Crâmpeie-n zbor de
gingăşie”, „(...)cântece mici de vrăbii şi lăstun”, caracterizează universul existenţial al oamenilor
netulburaţi de întrebări.
Metafora pomului peste care nu se lasă nici păsările, nici omizile, câştigă noi semnificaţii în
strofa a IV-a: lipsit de „aroma primei agurizi”, „copacul” (omul-poet) trăieşte şi o altă suferinţă
„(...)prins adânc între vecii şi ceaţă”, el poartă blestemul timpului curgător şi al necunoaşterii. Strofele
a V-a şi a VI-a exprimă obosealea cosmică a căutătorului de Dumnezeu: „copacul” care şi-a făcut,
din ramuri, altare pentru focurile sfinte, rosteşte o întrebare învecinată cu revolta: „Şi te slujesc; dar
Doamne, până când?”
În final, părăsit şi singur ca Iisus pe cruce („(...)în rostul meu tu m-ai lăsat uitării”), poetul
trăieşte o mare dramă („Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger”): „Psalmii sunt o luptă a poetului cu
sine însuşi, cu evidenţa sentimentului de solitudine ce-l copleşeşte.266 Această sfâşiere lăuntrică va
conduce la rugămintea adresată în ultimele versuri: „Trimite, Doamne, semnul depărtării, / Din când
în când, câte un pui de înger”. „Cel lăsat uitării” reproşeaza Divinităţii lipsa semnului aşteptat ca
răspuns, semn ce ne aminteşte de acele semne şi minunii din Evanghelie. La nivelul limbajului se
remarcă asocierile surprinzătoare între termenii: „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş”, „Copac
pribeag”, „Să bată alb din aripă”. Tot un element modernist îl constituie metaforele şi imaginile
şocante: „fruct amar”, „frunziş ţepos şi aspru-n îndârjire vie”, „straja de hotare”. Metafora strajei este
reluată: „Nalt candelabru, straje de hotare”, psalmistul stând de veghe, pândind vânatul divin.
Psalmul Ruga mea e fără cuvinte este expresia unei disperări a cugetului privind existenţa însăşi
a eului, acesta are o anumită puritate mistică. Când şi-a aşternut pe hârtie Psalmul IV, Arghezi a avut
în faţă acest verset din Evanghelia după Matei (6,6), care precede cea mai cunoscută rugăciune
creştină. Tatăl Nostru: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău
care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”. Aceasta e „ruga fără cuvinte
a lui Arghezi”.
Arghezi recomandă, în acest Psalm, urmându-l pe evanghelist, un mod a te ruga „în tăcere”,
„fără glas”. Găsim aici voinţa poetului de a merge dincolo de cuvinte, facultăţile omeneşti se
estompează, se concentrează într-un singur centru de gravitaţie, dominate de o unică şi
chinuitoare dorinţa, apropierea de Dumnezeu. Imagini ale căutării lui Dumnezeu care nu au limite
găsim în versurile267: „Ard către tine-ncet, ca un tăciune / Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.”
Propunându-şi să răstoarne Divinitatea, acesta se vede înzestrat cu puteri peste fire: „Ochiul mi-
e viu, puterea mi-e întreagă / Şi te scrutez prin albul tău veşmânt, / Pentru ca mintea mea să poată să-
nţeleagă / Ne-ngenuncheata firii de pământ”. Psalmistul aici încearcă o înţelegere eliberată de „fire”,
de pământesc, „ne-ngenuncheata”, nesupusa naturii omeneşti, dincolo de ea.268
Întrebarea care revine ca un laitmotiv în psalmii arghezienii este o întrebare simplă, naivă şi
directă, profund omenească: „În care anume floare...?”. Răspunsul se află în ultima strofa: „Gătita
masă pentru cină / Rămâne pusă de la prânz / Sunt Doamne, prejmuit ca o gradină / În care paşte-un
mânz”. Spre deosebire de frecventele metafore ale „prejmuirii”, spre deosebire de „imaginea
copacului pribeag”, aici se naşte o apropiere mistică şi un semn luminos. O fericire împlinită
încununează acest psalm.269
265
Şerban Cioculescu, Argheziană, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 46.
266
cf. Nicolae Manolescu, op.cit., p. 60.
267
cf. Al. Andriescu, op.cit., p. 218.
268
cf. Ibidem.
269
cf. N. Balotă, op.cit., p. 172.
93
Psalmul VI, Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere, are ca temă pendularea poetului între a crede
necondiţionat în Dumnezeu şi a tăgădui existenţa divinităţii izvorâtă din nevoia de certitudine a
poetului, care caută dovezi palpabile, contactul direct cu el. Strofa întâi exprimă îndoiala poetului
privind existenţa lui Dumnezeu, pe care îl caută şi îl pândeşte demult: „Te drămuiesc în zgomot şi-n
tăcere / Şi te pândesc în timp, ca pe vânat”. Comparaţia din ultimul vers citat ilustrează dorinţa
arzătoare a poetului de a avea o dovadă concretă, reală a existenţei lui Dumnezeu. Strofa a II-a începe
cu crezul filosofic al lui Arghezi: „Pentru credinţă sau pentru tagadă”, sugerând pendularea eului liric
între a crede necondiţionat în Dumnezeu şi a tăgădui existenţa Divinităţii. Poetul caută cu înfrigurare
dovezi palpabile pentru găsirea Atotputernicului („Te caut dârz şi fără de folos”), dar eşecul îl face
neîncrezător, credinţa rămâne pentru el numai un vis frumos, pe care nu cutează să-l alunge: „Eşti
visul meu, din toate, cel frumos / Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă”.
Îndoiala de existenţa lui Dumnezeu este accentuată în versul „Pari când a fi, pari când că nu
mai eşti”, psalmistul folosind repetiţia verbului „a părea”, care exprimă incertitudinea, nesiguranţa.
Ultima strofă este ilustrativă pentru esenţa credinţei religioase, răspândită prin relatarea biblică a
creştinismului. Psalmistul nu renunţă la setea de cunoaştere, la căutarea certitudinilor care să ateste,
în concepţia sa, existenţa lui Dumnezeu. El nu din ambiţie umană doreşte să se măsoare cu Dumnezeu
şi din aspiraţie filosofică. Disperarea şi nădejdea totodată, care-l frământă pe poet toată viaţa şi care
străbate ca o axă întreaga creaţie lirică, sunt aici accentuate de verbul auditiv „urlu”, iar izbânda
credinţei este evidenţiată prin cel mai definitoriu verb care ar putea exprima existenţa divină: „Este!”.
În acest psalm predomina limbajul popular, ilustrat prin cuvinte populare, exprimate mai ales
prin verbe, „te drămuiesc”, „să te dobor”, „să mă mai măsor”, „să te pipăi”, „să urlu” pentu a da
oralitate stilului sugerând capacitatea poetului de a comunica în mod firesc şi direct cu Dumnezeu.
Nevoia de certitudine a eului liric este reliefată în continuare prin întrebări fără răspuns, prins în
dilema, de a ucide sau de a îngenuchia, între brutalitate („(...)să te ucid?”) şi mângâiere diafană („sau
să-ngenunchez?”), poetul se înscrie într-o structură mitică, a dublului fratern, Cain şi Abel, trecând
fără oprire de la ascultare (supunere) la răzvrătire: „Pentru credinţă sau pentru tăgadă / Te caut dârz
şi fără de folos”.
Chinuit de îndoieli, „Pari când a fi, pari când că nu mai eşti”, neputând înţelege tăcerea
divinităţii, care nu dă nici un semn palpabil al existenţei sale, poetul îşi strigă patetic apriga dorinţa
după o certitudine absolută: „Singur acum în marea ta poveste... / Vreau să te pipăi şi să urlu: este!”
Credinţa şi tăgada sunt strâns legate de expresiile violente ale „uciderii” şi „îngenuncherii” născute
din dorinţa de a pipăi, de a vedea ceea ce este, asemeni Apostolului Toma, pentru a crede. Conştient
de zădărnicia căutării: „Te caut dârz şi fără de folos”, psalmistul arghezian nu renunţă la luptă, el este
un luptător. Vânatul căutat („(...) te pândesc în timp, ca pe vânat”) este „şoimul”, pasărea-eternitate.
Prin versurile „Pari când a fi, pari când că nu mai eşti”, psalmistul este sfâşiat de incertitudine şi
provocat la o luptă continuă: „Singuri acum în marea ta poveste / Rămân cu tine să mă mai măsor…”.
În Vecinul meu a strâns cu ne-ndurare, al IX-lea Psalm, Arghezi condamnă mândria fără de
margini a celui plin de avuţii, reprezentând tema evanghelică a pieirii celui care îşi pune nădejdea
vieţii în avere270 („Nebunule, chiar astă noapte vei muri!”, aude bogatul din parabolă glasul tainic):
„Vecinul meu a strâns cu ne-ndurare / Grădini, livezi, cireşi, hambare / Şi stăpânirea lui se-ntinde-
acum până la hotarele de fum.”
Bogatul, nesătul de averi pământeşti cât mai întinse, se crede stăpân în faţa Universului:
„Văzduhu-i face parte din avut / Cu-al zalelor de stele aşternut / Luând şi lumina-n ţarcul lui de zestre
/ O potcovi şi-o puse în căpestre”. Pedeapsa pe care o primeşte bogatul pentru că se îndepărtează de
firesc reprezintă descompunerea sa, reprezintă moarte în viaţă. Nu numai moartea e cea care pune
270
cf. Ibidem, p. 186.
94
capăt vieţii, ci chiar viaţa însăşi271: „Ochiul porneşte blând să se usuce / Creştetul gol poţi să-l încerci
/ Puhav subt pipăit ca pe ciuperci / Şi-i şubred ca o funie-nnodată / Cu căpătâiu-n barca înecată”.
Aceeaşi soartă o au şi împăraţii, soarta împăraţilor babilonici fiind deşertul, iar totul rămânând
ruină şi neant: „Dintr-o stăpânire semeaţă / Ai făcut puţină ceaţă”. Expresia românească „praf şi
pulbere”, precum şi vocea eclesiastului: „şi aceasta este deşărtăciune şi vânare de vânt” se regăsesc
în versurile acestui psalm. Cel ce distruge totul este aici absent ca şi Creatorul.
În continuare, psalmii XIV-XVII sunt cei mai apropiaţi tematic şi expresiv de cei scripturistici.
Ca şi psalmistul davidic care se lamentează: „Pentru ce m-ai părăsit?”, tot aşa psalmistul arghezian:
„Îs buruiană. Sunt un mărăcine. / Tu rabzi să m-asuprească greu duşmanii...”. Nu mai întâlnim
orgoliul în răzvrătire, ci amărăciunea celui ce se recunoaşte înfrânt de toţi şi de toate: „Nu mai am
suflet, nici inimă, nici glas”. Găsim în acestea recunoştinţă pentru darurile primite, recunoştinţă faţă
de „bunătatea” divină. Se întrezăreşte un răspuns închipuit al Divinităţii. Poetul descoperă o putere
dumnezeiască în lucrurile şi făpturile cele mai umile: naşterea, viaţa, rodul, verdele frunzei şi roşul
florilor care devine în imaginaţia lui rezultatul unor puteri supranaturale. Dumnezeu se insinuează, se
strecoară, sălăşluieşte în toate: „Auzi? / Cartofii sunt lehuzi. / Ascultă, harul a trecut prin ei…”. Se
observă aici ironia şi năzuinţa poetului; el suferă pentru că i s-a luat harul; poetul caută o explicaţie a
nedreptăţii ce i s-a făcut şi crede că Dumnezeu se răzbună pe el: „Păcatul meu adevărat / Ε mult mai
greu şi neiertat / Cercasem eu, cu arcul meu / Să te răstorn pe tine Dumnezeu”.
Niciodată, după Cuvinte potrivite, poezia argheziană nu va mai învedera un asemenea
dramatism, căci poetul se va împăca atât cu sine, cât şi cu Dumnezeu. Din majoritatea psalmilor
publicaţi în acest volum reiese căutarea neîncetată, speranţa între nădejde şi îndoială, credinţă şi
tăgadă. Izvorul dramatismului existenţial vine din această căutare perpetuă. Este drama celui
nemulţumit cu mediocritatea, a celui ce se simte mărunt în faţa forţei supreme: „O neliniştită patimă
cerească / Braţul mi-l zvâcneşte, sufletul mi-l arde”.
Elementele artistice definesc viaţa mediocră şi frumuseţea celui ce caută neîncetat: pe de o
parte, „noroi”, „umilinţă”, „noapte” şi, pe de altă parte, „lumină” , „înălţimi”, „stele” , „cântec”.
Astfel, drumul în viaţă pare o zbatere neîncetată între urcare şi coborâre, între victorie şi înfrângere,
între descoperire şi neputinţa de a găsi esenţa, adevărul, pe Însuşi Dumnezeu: „Cârpi-voi pe-ntuneric
mantaua vieţi mele / Drept mulţumire şti-voi că cerurile reci, / Vor strecura prin găuri lumina unei
stele”. (Nehotărâre)
VIII.4. Psalmii în proză

În volumul Ce-ai cu mine vântule, mai sunt întâlniţi şi alţi psalmi, cu aceeaşi structura poetică,
iar alţii sunt întălniţi în ciclul Printre psalmi, care cuprinde poeme în proză. Psalmii în proză sunt
publicaţi în volumul VI, Scrieri, ale operei argheziene complete, sub titlul Printre psalmi. Aceste
poeme în proză revelează cam aceeaşi religiozitate spirituală272.
De altfel, în ultimul psalm în proză din placheta Printre Psalmi, mărturisirea confirmă, fără
dubii, religiozitatea eului arghezian: „Viaţa mea trece către veac, şi nu a fost zi în care să nu mă
gândesc pentru tine şi să nu mă lepăd de chipul făcut ţie de oameni.[...] Zi de zi şi ceas de ceas m-am
gândit pe tăcute şi m-am întristat. Nimeni nu a crezut că suferinţa mea venea de unde ninge teiul de
zăpada şi că era o suferinţă de nemărginit. Nu am cutezat, când am întârziat şi mă lasam codaş,
tărăganitor afară de lume, să răspund că, tiptil, căutam pe Dumenzeu. Îmi lipsea acel Dumnezeu care
nu era nici în cărţi, nici în biserici şi pe lângă care au trecut oamenii şi nu l-au văzut. Pe acela l-am
găsit, după ce s-a stins seara fierbinte şi toamna frumoasă, peste mine, de cincizeci de ori. Eu am
crezut că nu te voi mai afla niciodată şi-mi pusesem uneltele deoparte. [...]M-am sculat dintr-un somn
271
cf. Al.Andriescu, op.cit., p. 229.
272
cf. N. Balotă, op.cit., p. 196.
95
greu şi adânc şi am rupt, întinzându-mi braţele cu pumnii strânşi de-o lene întunecată, rădăcinile
mărunte ce-mi prinseseră degetele de aşternut. Aduceţi-mi calul tânăr din grajd, aduceţi-mi
veşmintele noi, cizmele de fier, platoşa lucie şi spada. Şi aduceţi-mi şi vioara, căci vreau să cânt
călare, trecând prin păduri şi cetăţi. Vreau să ştie toată lumea că m-am împacat cu cel pe care nu l-am
cunoscut, şi că de aci înainte suntem în loc de unul mai mulţi, căci Domnul meu este cât o sută şi cât
o mie. M-am ajuns şi m-am biruit”.
Simetrici celor lirici, psalmii în proză, cu desăvârşita lor religiozitate, sunt departe de orice
exponenţi ai vreunei erezii. Poetul încearcă să-şi risipească neîncrederea şi să cunoască divinitatea.
În textele biblice, sacrul este văzut în alt fel: „Psalmul este liniştea sufeletelor, răsplătitorul
păcii, potolitorul gălăgiei şi al valului gândurilor... Psalmul este alungătorul demonilor, aducătorul
ajutorului îngeresc, arma pentru teama de noapte, linişte pentru oboseala zilei… El face ca pustiurile
să se simtă locuite…”.273
În volumul Printre Psalmi, poetul vede un Dumnezeu ludic, copilăros, naiv. Acesta sfidează
plinătatea, pentru a da întâietate golului. Textele parabolice de aici sunt centrate majoritatea pe
motivul găsirii divinului în făpturi, în plante şi animale: „Dumnezeu nu este departe… L-ai simţit?
Se clatină vişinii, au tresărit foile de porumb, s-a culcat iarba ciulită şi s-a ridicat, ca o blană de câine
pe care-l mângâie cu o vorbă ciobanul”. Acest Dumnezeu este mai ascuns decât o himeră, iar acest
lucru îl arată făpturile de rând, comune, smerite prin natură şi inocente, printr-o naivitate iremediabilă:
„Aşternutul de umbră al pământului de printre boance s-a mişcat, ca şi cum ar fi trecut pe deasupra
florilor, împletite cu igliţa groasă, o stropitoare cu lumină. Un stol de porumbei a ieşit din loboda
roşie. Iezii s-au culcat în picoare şi s-au uitat: «Au văzut ceva?»”.
Întrebarea retorica: „au văzut ceva?”, arată un răspuns ce ni se sugerează, nemaifiind în ordinea
firii. Din explorarea psalmistmului nu mai rămâne nici o certitudine, ci se redeschide vanul, tulburarea
şi neliniştea. O mică parabolă din ciclul Printre Psalmi pare să implice un răspuns la întrebările
neîncetate ale psalmistului: „Dumnezeu îl auzi?... Pune-ţi mâna în sân, fecioară, şi ascultă cu urechea
din palmă… Dumnezeu umblă… E pasul lui, calcă lin. A călcat ca aripa, trece şi pipăie ca fulgul. L-
ai întrebat? Întreabă-l: «Tu eşti Doamne?» Şi-ţi va răspunde: «Eu»”. „Eu”-l din finalul parabolei nu
aduce totuşi nici o lumină în acest răspuns, fiind nu mai puţin enigmatic decât „Domnul”. În
expresiile: „Ascultă pasul domnului din sân”, „Eşti din pământ închis cu lacăte şoptite”, „Tu porţi pe
Dumnezeu în tine, mai uşor decât pruncul femeii. Ai să-l cunoşti. Închide ochii şi ascultă: trece
gândul. Tot pasul lui e”, „Omul e poteca goală, pasul Domnului calea, şi poteca zvâcneşte”, autorul
îndeamnă omul spre ascultare.
O altă privire generală asupra sacrului este aceea care ne prezintă forme diminutivale ale
sacrului: „Domnul e în tine o fărâmă, o mărgică, o mireasmă, păstreaz-o în dreptul sufletului,
necontenit”. Cum elementele cosmice nu-i răspund poetului, adesea se mulţumeşte cu „glasul”
făpturilor mărunte.
Conflictul major al sensibilităţii argheziene porneşte din obstinaţia cu care poetul insistă să-l
caute şi să-l aştepte pe Dumnezeul Slavei, prin ceea ce este în el profund uman, natural, netransfigurat,
între marginile intelectului şi ale senzorialului, şi nu în verticalitatea fără fund a inimii. Eul arghezian
se încăpăţânează să nu accepte transgresabilitatea limitei de depăşit, el vrea să rămână în limită,
cerându-i şi lui Dumnezeu sâ-şi ajusteze slava la nevoile lui fiinţiale, fără ca slava sacră să sufere
vreun fel de trunchiere care să-i faciliteze accesibilitatea la omenesc.
Contradicţia devine pregnantă atunci când bucuria omenescului intersectează traseul căutărilor
în sacru, când fiinţa orientată, prin însăşi configuraţia ei, spre lume nu se poate abţine să-l caute pe
Dumnezeu cu sete. Poetul are tentaţia interzisului, iar Dumnezeu este tentaţia ultimă. Pentru
psalmistul arghezian, Dumnezeu care se ascunde dincolo de „lacăte şi drugi” rămâne mereu
273
Sfântul Vasile cel Mare, Comentar la Psalmi, ediţia a II-a, trad. de Pr. Olimp Căciulă, Bucureşti, 1943, p. 29.
96
provocarea finală. Cu cât tace mai mult, cu atât psalmistul devine mai insistent şi mai volubil, pentru
că: „înverşunat de piedici, să le sfărâm îmi vine”. Psalmii arghezieni au fost creaţi pe fondul acestui
conflict, de altfel unidirecţional, care se naşte între o divinitate pudică şi un credincios solicitant şi
perseverent.
Eul arghezian se împotriveşte tot la fel de mult tentaţiei de a se împotrivi, aşadar luptă cu această
limită internă, o altă posibilă limită de depăşii. Lupta nu se duce cu îngerul, ci cu sine însuşi, pentru
că psalmistul, în ciuda faptului că se simte uitat de Dumnezeu, se îndârjeşte să rămână în credinţă.
Psalmul dezvăluie pe credinciosul care crede cu râvnă pentru că nu vrea să cadă pradă
necredinţei, cu atât mai mult cu cât acum Dumnezeu tace, iar psalmistului îi este la îndemână să se
revolte, pentru că-i este specific. Acestei neputinţe de a fi altfel se împotriveşte psalmistul arghezian.
Efortul pentru închegarea unei relaţii coerente cu Dumnezeu pare să aibă o finalitate imposibilă, dar
confruntarea cu ceea ce îi este refuzat devine pentru poet o perpetuă provocare274.
VIII.5. Muzicalitatea psalmilor arghezieni

Muzicalitatea psalmului arghezian asimilează atributele muzicii polifonice ale bisericii creştine,
ale imnurilor eleziastice bizantine. Poezia şi muzica Psalmilor se nasc împreună din aceeaşi inspiraţie.
Prin Psalmi, poezia s-a echilibrat de relaţia muzicală tradiţională şi şi-a regăsit o muzică originală,
care plăsmuieşte „stări”, „atmosferă”, în care sufletul e liber să „vadă” cele ascunse şi cele nevăzute,
să le comunice metafizic şi să păstreze acel echilibru ceresc, ce creează magia poeziei religioase, şi
setea de sfinţenie a omului275. Eliberatorul din robia păcatului şi Mântuitorul lumii, cel care s-a arătat
întotdeauna-n „haine de împărat” ştie versalitatea mulţimii. „Osana” va deveni „să moară”, iar
„Binecuvântat cel ce vine întru numele Domnului” se va transforma în „Răstigneşte-L!”. O spusese
înainte de Intrarea în Ierusalim: „Slavă de la oameni nu primesc, dar v-am făcut cunoscut că n-aveţi
în voi dragoastea lui Dumnezeu” (Ioan 5, 4l-42).
Arghezi transfigurează devenirea creştină, sugerându-ne portretul credinciosului care înţelege
că răstignirea nu este decât ontologia iubirii: „Nu lua în seamă cântecele grele/ Cu care turbur liniştea
de-apoi/ Sunt lucruri vechi pentru dureri mai noi/ Şi cântă moartea-n trâmbiţele mele” (Psalm-
Pribeag, în şes, în munte şi ape). Arghezi ne oferă în Psalmi starea omului, chemat să ajungă un om
îndumnezeit, „un Dumnezeu, nu prin identitate, ci prin participare la natura dumnezeiască” (Nichifor
Crainic). Numai îndumnezeit omul ştie că este el însuşi.
Concluzii
Rareori, chiar în literatura universală s-a întâlnit un scriitor căruia să i se potrivească pe deplin
postura de noncomformist. Se pot distinge două idei referitoare la spiritul arghezian: una ar fi ideea
nereligiozităţii argheziene şi spaima de neant, de moarte, care-l face pe poetul psalmilor să recurgă la
un Dumnezeu de legendă, de neatins care arată singurătatea omului în Univers. A doua idee este că,
a vorbi despre poezia argheziană înseamnă a vorbi despre înţelesurile existenţiale ale omului.
Psalmii şi poeziile înrudite cum ar fi: Duhovnicească, Între doua nopţi, Iese vatra, De-a v-aţi
ascuns..., Ruga de vecernie, Inscripţii pe Biblie, Psalmul mut, Psalmul de taină etc. prin tonul lor,
când îndârjit, când aspru, când plin de umilinţă, nu reprezintă incertitudinea existenţei, ci certitudinea
existenţei divine.
În concluzie, relaţia omului Arghezi cu Dumnezeu este o permanentă pendulare între a crede şi
a tăgădui existenţa Lui, o continuă căutare de certitudini şi dovezi palpabile, ceea ce denotă
frământarea interioară şi neliniştea fără sfârşit, de care poetul a fost tulburat toată viaţa.
274
Drd. Anca Tomoioagă, op. cit., p. 86.
275
Tudor Arghezi, Testament. Psalmi - poezii alese, Editura Minerva, Bucureşti, 1994, p. 120.
97
Impresia generală lăsată de lirica argheziană este aceea a unei mari tensiuni interne, a unui
dramatism existenţial, niciodată exprimate, în tot trecutul nostru şi în care se exprimă vocaţia
revoluţionară a unei epoci din istoria noastră politică, socială şi morală.
Consecvent încrederii şi respectului profund faţă de valorile originale ale limbii române,
Arghezi realizează o operă de o mare însemnătate pentru poporul român. În acest sens, Arghezi scria:
„Limba românească are valori ascunse care trebuie scoase la lumină de scriitorii de azi şi de mâine.
Nu trebuie uitat faptul că există în limba românească o varietate enormă de expresii originale şi mult
interesante pentru scriitor…”.
Arghezi a fost considerat „un adevărat geniu verbal”, „un poet al profunzimilor” a cărui operă
impresionează prin originalitate, prin amestecul categoriilor estetice şi a registrelor stilistice, dar şi
prin varietatea universului poetic: natura şi iubirea, poezia fiorului religios, obsesia absolutului, lirica
socială, poezia jocului, universul domestic.
Însetat de absolut, poetul îl caută pe Dumnezeu, dovadă a certitudinii desăvârşirii. Este cuprins
de îndoieli, îşi pierde răbdarea; caută neîncetat, speră, rămânând între nădejde şi îndoială, credinţă şi
tăgadă, după cum reiese din majoritatea Psalmilor publicaţi în Cuvinte potrivite.
Bibliografie:
- Andriescu, Al., Psalmii în literatura română, Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”, Iaşi, 2004.
- Arghezi, Baruţu T., Duhovnicească. Psalmi. Testament, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
- Arghezi, Tudor, Opere, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.
- Arghezi, Tudor, Testament. Psalmi - poezii alese, Editura Minerva, Bucureşti, 1994.
- Arghezi, Tudor, Versuri, vol. I-II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980.
- Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979.
- Cioculescu, Şerban, Argheziană, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985.
- Crohmălniceanu, Ovid S., Literatura română înte cele două războaie mondiale, volumul al II-lea,
Editura Universalia, Bucureşti, 2003.
- Fotescu, Pr. Drd., Valentin, Mântuirea şi desăvârşirea omului în Biserică după învăţătura
ortodoxă, Constanţa, 2011.
- Gavrilă, Camelia; Mihaela Doboş, Compendiu de teorie şi critică literară, Editura Polirom, Iaşi,
2003.
- Liiceanu, Gabriel, Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
- Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
- Negoiţescu, I., Istoria literaturii romane, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
- Pănăzan, Maria-Daniela, Poezia religioasă românească, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.
- Sfântul Vasile cel Mare, Comentar la Psalmi, ediţia a II-a, trad. de Pr. Olimp Căciulă, Bucureşti,
1943.
- Tomoioagă, Drd., Anca, Metamorfozele psalmului în poezia românească moderna şi posimodernă,
Oradea, 2011.
- Vasile, Mihai D., Desăvârşirea omului în concepţia filocalică a Părintelui Dumitru Stăniloae, în
volumul „Caietele Universităţii Sextil Puşcariu-Braşov”, anul II, nr. 2, vol. III, 2000.
98
IX. Simion Mehedinţi – promotor al pedagogiei româneşti
IX.1. Viaţa şi opera marelui om de cultură

În complexitatea sa, fenomenul educaţiei întrece orice posibilitate de a fi studiat de o singură
ştiinţă. În acelaşi timp, educaţia este elementul esenţial prin care societatea umană poate fiinţa.
Dintotdeauna omul a fost preocupat de stabilirea precisă a statutului său în ordinea fiinţelor şi a
întregii creaţii. Simion Mehedinţi (1868-1962) se înscrie cu cinste în şirul celor care pot fi socotiţi
„fondatori” ai pedagogiei creştine în spaţiul românesc, dintre care îi amintim pe Dimitrie Cantemir,
Teodor M. Popescu, Vasile Băncilă, Nichifor Crainic, Nae Ionescu şi mulţi alţii. Aceştia propun o
pedagogie inaugurată, de fapt, de Mântuitorul Hristos şi continuată de Sfinţii Săi Apostoli.
La 16 octombrie 1868, într-un sat din Munţii Vrancei, de pe Valea Şuşiţei, la Soveja, unde
cândva Alecu Russo descoperise Mioriţa, în familia lui Neculai şi Voica Mehedinţu se naşte Simion
Mehedinţi, al optulea dintre cei unsprezece fii276. El va fi însă cel mai mic dintre cei patru copii ai
familiei Mehedinţu rămaşi în viaţă, căci şapte dintre fraţii săi încă din copilărie au murit de vărsat.
Simion Mehedinţi vine pe lume în vremea când România se afla înaintea Războiului de
Independenţă. Copil fiind, „îmbrăcat în strai ţărănesc, cu opincuţe în picioare, vioi la minte, i se părea
că lumea se reduce la satul lui cu munţi împăduriţi cu brădet, dominaţi de Zboina Neagră în zarea de
apus, cu izlaz şi câteva petece de ogoare pe dealurile din jur, cu o măgură învăluită în umbre şi cu
păduri de foioase la răsărit, Răchitaşul, înalt mai-mai cât un munte”277.
Elevul Mehedinţi fusese deprins din casa părintească să citească, seara, „Rugăciunile spre
somn”, înainte de a se culca. „Îşi păstrase obiceiul de a citi paginile cuvenite din Ceaslov, măcar că
somnul îi venea şi pe necitite. Gazda proorocise că cel care citeşte într-o carte aşa de groasă ca
Ceaslovul, va ajunge numaidecât preot”278.
În septembrie 1880, începe învăţământul secundar, cu o clasă la Seminarul Teologic din Roman.
Anul următor continuă clasa a doua la seminarul central din Bucureşti. Altă şcoală, alt oraş, altă
noutate. De aici păstrează buna amintire de la „un dascăl de latineşte: cărturar vioi, care colindase
prin multe ţări şi ne povestea câte-n lună şi-n soare (...).”
În 1888 trece examenul de bacalaureat şi dă concurs de admitere la Universitatea din Bucureşti,
fiind tot mai frământat de întrebarea ce este şi ce constituie însuşi conceptul de vocaţie.
În perioada 1888-1891 este student al Facultăţii de Filozofie şi Litere din Bucureşti. Acum se
bucură de siguranţa pe care i-o asigura bursa pentru întreaga durată a studiilor superioare (1888 -
1892). Se bucură de o libertate de acţiune aproape nelimitată, fiindcă era vorba de o şcoală care
asigura celor sârguincioşi mari posibilităţi de instruire.
La Universitate, profesorii care au exercitat o influenţă puternică asupra lui Simion Mehedinţi
au fost Titu Maiorescu şi Alexandru Odobescu. „De la Maiorescu a luat dragostea pentru profesorat,
ataşamentul faţă de tineri, logica şi arta discursului, implicarea în educaţie – conferinţele populare –
pasiunea excursiilor, concretizată în celebrele Congrese ale profesorilor de geografie (1904-1942).
De la Odobescu i-au rămas înclinaţia către frumos, cât şi orientarea spre geografie. Odobescu a fost
cel care l-a recomandat pentru bursa oferită la societatea Geografică Română şi tot el a fost cel care
l-a îndemnat să meargă în Franţa pentru a studia geografia, cu toate că Maiorescu nu a fost prea
276
Copia nr. C3-24 din 2 martie 1979, eliberată de Arhivele Statului, jud. Vrancea, Focşani, după actul de naştere
înscris în registrul stării civile al comunei Soveja, privind pe Simion Mehedinţi, indică data de 18 octombrie 1868.
277
Victor Tufescu, Simion Mehedinţi, viaţa şi opera, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 7
278
Ethnos, revistă sub direcţia prof. I. Diaconu, Nr. 1, Focşani, 1941, apud Simion Mehedinţi, Premise şi concluzii
la Terra. Amintiri şi mărturisiri, ed. a II-a, Ed. Viaţa Românească, 1998, p. 18.
99
încântat, sugerându-i studiul istoriei, spunându-i că geografia nu ar avea nici un viitor, aceasta fiind
pe atunci «cenuşăreasa ştiinţelor»”279.
Susţine teza de licenţă cu titlul, Ideile lui J.J. Rousseau despre educaţie. Examenul oral, cu
teme, conform regulamentului facultăţii, va fi la treisprezece obiecte. Obţine nota maximă la toate
disciplinele. Este proclamat licenţiat cu menţiunea magna cum laudae280.
La 9 martie 1892281, la iniţiativa lui Odobescu, la propunerea lui Gr. Tocilescu, Societatea
română de geografie instituie „o bursă de 3600 lei pe an, timp de patru ani, cu care să se trimită în
universităţile din străinătate (Germania şi Franţa) un tânăr care va fi absolvit facultatea de litere din
Bucureşti, pentru a se specializa în ştiinţele geografice, astfel ca la întoarcerea în ţară să se poată crea
o catedră specială de geografie în universitatea noastră”. Al. Odobescu întăreşte propunerea lui
Tocilescu şi îl recomandă pe tânărul Simion Mehedinţi „un tânăr studios şi serios, de care toţi
profesorii n-au avut decât a se lăuda”. Adunarea aprobă propunerea, iar din mărturisirile autorului
ştim că el nu se apropiase niciodată de geografie „deoarece în programa şcolilor pe unde trecuse nu
se întâlnise nicicum cu geografia, ci numai cu nişte hărţi istorice, jupuite şi acelea, ca şi pereţii
coşcoviţi ai clasei”. Dacă nu ar fi venit întâmplarea neaşteptată cu bursa de la Societatea română de
geografie, Mehedinţi nu s-ar fi gândit o clipă să-şi schimbe drumul. El însuşi mărtuisea că „saltul de
la istorie la geografie ar fi însemnat nu numai îndrăzneală, dar şi o adevărată lepădare de sine, fiindcă
geografia era un fel de paria în programă – singurul studiu ce nu trecea de nivelul claselor gimnaziale,
adică o disciplină didactică, potrivită numai pentru copii. Religia sta cam la fel, dar ajungea la cinste
măcar în cursul superior de la seminarii şi la lecţiile de morală, în clasele de sus ale liceului. De
geografie nici pomeneală; era cu adevărat cenuşăreasa şcolii”282.
A studiat la Paris, Sorbona, Berlin, Lepzig. În 1899 îşi susţine teza de doctorat la Universitatea
din Leipzig.
În decembrie 1901 este numit profesor definitiv la catedra de geografie de la Facultatea de
Filozofie şi Litere din Bucureşti.
Dincolo de o instruire ştiinţifică, corect înţeleasă, fie din lectură fie din intuirea directă a naturii,
Simion Mehedinţi ştia că un educator are şi marea răspundere de îndrumător spiritual al tineretului,
având misiunea „de a modela gândirea şi echilibrul moral al studenţilor săi spre ţeluri înalte”283.
Printr-o manieră de gândire bine structurată, transpunsă metodei de cercetare în ştiinţa contemporană,
savantul Mehedinţi rămâne în conştiinţa neamului românesc drept întemeietor al geografiei ca ştiinţă
de sine stătătoare. Aceasta atestă mai întâi de toate echilibru moral. Aşadar, tânărul profesor de
geografie vede legătura indisolubilă între instruirea în domeniul cunoaşterii şi educarea sub raport
moral a tineretului universitar şi a tineretului în general.
Simion Mehedinţi se remarcă, prin excelenţă, ca geograf, etnograf, „teolog” şi, dincolo de toate,
pedagog de vocaţie. El aduce culturii şi spiritualităţii româneşti nu numai ştiinţă, ci şi metode şi
mijloace, întrucât gândirea şi activitatea sa sunt, pentru pedagogia românească, întocmai ca o lumină
adevărată ce se răsfrânge asupra tuturor planurilor vieţii. Ştiinţa, cultura, şi educaţia vremii sale
primesc prin Mehedinţi îndrumare, creştere şi însemnătate. În toate domeniile activităţii sale,
279
Costică Neagu, Simion Mehedinţi pedagog de vocaţie, Ed. Terra, Focşani, 2004, p. 5-6.
280
În teza tipărită sunt consemnaţi membrii comisiei de examinare, dintre care şi T. Maiorescu, C. Dumitrescu-
Iaşi, I. Crăciunescu, V.A. Urechia, Ep. Francudi ş.a. În raportul asupra tezei, T. Maiorescu constată că studentul Simion
Mehedinţi dovedeşte „o judecată matură şi originală, o stăpânire remarcabilă a materialului şi o cunoştinţă suficientă
asupra întregii probleme a educaţiei, aşa cum este discutată în ştiinţa de astăzi” (26, dosar 52/1891, fila 1). La rându-i,
prof. I. Crăciunescu aprecia că lucrarea „este cea mai originală, cea mai bine nutrită de idei şi condusă cu o maturitate de
judecată, mai presus de cum suntem obişnuiţi a vedea în mersul ordinar al tezelor” (26, dosar 52 1891, fila 2).
***Simion Mehedinţi – Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Antologie, ediţie îngrijită de Dumitru Muster, ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 8-9.
281
Vezi ***Simion Mehedinţi – Scrieri despre educaţie şi învăţământ…, p. 9.
282
Simion Mehedinţi, Premise şi concluzii la Terra…, p. 28.
283
Victor Tufescu, Simion Mehedinţi, viaţa şi opera, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 45.
100
geografie, etnografie, pedagogie, literatură, filosofie, se simte gândirea profund naţionalistă a

savantului.
Contextul social, politic, cultural şi religios în care Simion Mehedinţi îşi desfăşoară activitatea
este marcat de cele două războaie mondiale. Înscriindu-se în curentele socio-culturale ale vremii, ca
şi contemporanii săi, el începe încă dinainte de primul război mondial să-şi contureze o gândire
românească, caracteristică perioadei marcată de anii 1918-1944. O nouă şi puternică mişcare
pedagogică îşi găseşte acum condiţiile favorabile. În aceşti ani se scriu numeroase lucrări de
pedagogie, marcate de gândirea unei pedagogii experimentale, pe de o parte, şi sociale, pe de altă
parte. Toate acestea au fost influenţate de puternicul curent pedagogic care a dominat prima jumătate
a secolului al XX-lea aproape în toate ţările, educaţia nouă, concretizată prin „şcoala activă”284.
În astfel de împrejurări Simion Mehedinţi va scrie lucrarea Altă creştere. Şcoala muncii, care a
revoluţionat gândirea pedagogică românească, operă ale cărei ediţii au fost interzise în perioada 1949-
1989285. Aceasta cuprinde concepţia teoretică a educaţiei. „Educaţia are la bază iubirea – Evanghelia
iubirii – iar protagoniştii acesteia sunt femeia şi copilul. Educaţia începe de la mamă, din vatra
părintească. Ce n-a reuşit mama va desăvârşi şcoala şi biserica, preotul şi învăţătorul. Ţinta cea mai
înaltă a şcolii este să formeze caracterul - «o sumă de deprinderi tari». Omul de caracter se formează
prin muncă. Şcoala muncii va ajuta poporul să treacă peste valurile istoriei”286.
Altă creştere. Şcoala muncii este opera care îşi defineşte autorul ca teoretician al educaţiei şi
promotor al pedagogiei creştine.
În ceea ce priveşte metodologia şi tehnica instruirii în Altă creştere. Şcoala muncii, se remarcă
modul în care se desfăşoară activitatea instructiv-educativă, prin imprimarea unui anumit sens şi a
unei anumite eficienţe a formării tineretului. Drept dovadă, idealurile educaţionale se concretizează
în comportamente şi mentalităţi doar atunci când activitatea de predare-învăţare presupune un sistem
coerent de căi şi mijloace de înfăptuire. Prin conceptul de „şcoala muncii”, Mehedinţi aduce în teoria
educaţiei forme şi mijloace strategice noi de înfăptuire a sarcinilor didactice, distincte, prin
originalitatea metodologiei. În teoria savantului Mehedinţi, conceptul de „tehnologie didactică” este
sinonim cu cel de „muncă”. Munca este factorul interacţiunii dintre educator şi educat. Copilul este
în legătură directă cu mama, care, prin integrarea acestuia în micile activităţi, îi transmite şi un anume
conţinut de informaţie. Micile activităţi la care este solicitat copilul devin forme de realizare a
instruirii şi totodată modalităţi de evaluare. Este cunoscut faptul că în pedagogia savantului
Mehedinţi, puterea pidelor deţine locul primordial în educaţie. Tot el susţine că asupra educatului
influenţa faptei educatorului este maximă, indiferent dacă educatorii sunt părinţii sau şcoala.
Metoda didactică propusă de „şcoala muncii”287 este eficientă prin „lucruri şi fapte”288 concrete,
care în procesul de predare-învăţare intră în corelaţie cu celelate componente ale instruirii. În teoria
lui Mehedinţi, „altă creştere”289 înseamnă de fapt „şcoala iubirii”290, din care pot ieşi generaţii mai
284
Educaţia, învăţământul şi pedagogia în perioada dintre cele două războaie mondiale, în Ion Gh. Stanciu, Istoria
pedagogiei, Ed. Didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti, 1996, p. 147.
285
Simion Mehedinţi, Altă creştere – Şcoala muncii, şapte ediţii antume şi două ediţii postume: ed. I – 1919; ed.
a II-a, Ed. „Convorbiri literare”, Bucureşti, 1919, 244p.; ed. a III-a 1921; ed. a IV-a, Ed. Librăriei „Socec”, Bucureşti,
1922, 268p.; ed. a V-a, 1930; ed. a VI-a, 1939; ed. a VII-a, Ed. „Cugetarea”, Bucureşti, 1941; ed. a VIII-a, cu adăugiri,
Ed. „Viaţa Românească”, Bucureşti, 1997, 255p., cu o postfaţă de Prof. Univ. Dr. Ion Gh. Stanciu şi „Precizări necesare
în biobibliografia lui Simion Mehedinţi” de Şerban Dragomirescu; ed. a IX-a, Ed. „Axia”, Craiova, 2003, 320p., Cuvânt
înainte de Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Gordon şi Postfaţă de Prof. Univ. Dr. I. Gh. Stanciu.
286
Costică Neagu, Simion Mehedinţi. Biobibliografie, Ed. Terra, Focşani, 2003, p. 71-72.
287
„Neamul nostru nu-şi va împlini menirea, decât intrând cu dinadinsul în Şcoala muncii”. Simion Mehedinţi, op.
cit., ed. a VIII-a, p. 9.
288
Ibidem, p. 139.
289
„A da poporului nostru Altă creştere e nu numai o chestiune de pedagogie”. Ibidem, p. 9.
290
Cf. Simion Mehedinţi, Evanghelia iubirii: copilul şi femeia, în Altă creştere – Şcoala muncii, ed. a VIII-a, p.
42-114.
101
bune. De aceea, iubirea şi blândeţea se impun ca metodă în pedagogia faptei şi dincolo de aceasta, în
pedagogia creştină. Pe calea iubirii şi a blândeţii, spre exemplu, femeia, „educatoarea genului
omenesc”291, a reuşit să participe simultan la realizarea mai multor obiective instructiv-educative. În
lucrarea amintită, Mehedinţi subliniază răspunderea pe care o are femeia faţă de Biserică prin
chemarea acesteia de a crea sufleteşte şi trupeşte o lume nouă, prin iubire şi blândeţe.
Ca metodă a pedagogiei creştine, iubirea nu scapă din vedere finalităţile educaţiei, conţinutul
procesului de instruire, particularităţile individuale sau de vârstă ale elevilor. Prin „şcoala muncii”,
blândeţea şi iubirea - procedee pedagogice propuse de Însuşi Mântuitorul Hristos - vor antrena, spre
o pedagogie creştină, toate funcţiile specifice ale metodelor. Aşadar, funcţia cognitivă face din
metoda iubirii şi a blândeţii cale de acces a elevului spre cunoaşterea adevărurilor învăţăturii lui
Hristos şi a strategiilor Sale de acţiune. În ceea ce priveşte funcţia formativ-educativă, iubirea ca
metodă îndeamnă la acţiune. Funcţia instrumentală este cea care în „şcoala muncii” constituie tehnica
de execuţie; este funcţia operaţională, cu contribuţii pentru îndeplinirea obiectivelor instructiv-
educative. „Şcoala muncii”, ca formă de manifestare a iubirii creştine, este funcţie normativă în
optimizarea acţiunii.
Cât priveşte demersul didactic, prin „şcoala muncii”, Mehedinţi recurge la o serie de operaţii
concrete, pe care ştiinţa pedagogiei le numeşte procedee. El susţine înlocuirea legilor cu şcoli de
muncă directă pentru îndrumarea tineretului, astfel încât cei tineri să fie deprinşi cu munca, iar cei
adulţi, cu munca chibzuită.
Aşadar, prezentarea savantului Mehedinţi ca teoretician al educaţiei prin „şcoala muncii”
reprezintă, de fapt, începutul recomandării sale ca personalitate marcantă a ştiinţei, culturii şi
pedagogiei româneşti şi chiar universale.
Dimensiunea creştină a operei acestui savant, caracterul social al pedagogiei sale şi conştiinţa
de apostol sunt cele trei axiome. Întreaga activitate cărturărească a savantului se manifestă ca o datorie
de conştiinţă faţă de înaintaşi, sub forma unei permanente „socoteli cu veşnicia”.Întreaga activitate a
acestui savant şi om de cultură are la bază trei mari coordonate: religia, etnopedagogia şi tradiţia.
Acestea dau activităţii sale caracter de pedagogie creştină. Persoana umană, fiecare neam în parte şi
întreaga omenire sunt obiectivele esenţiale în teoria educaţională creştină.
Un alt mod de a vorbi despre educaţie este cel propus de ştiinţa etnografiei, prin încercarea de
a-l include pe ins în fiinţa neamului din care face parte. Prin etnopedagogie, laicul Mehedinţi îşi
propune să evidenţieze existenţa fenomenului religios în forma lui creştin-ortodoxă. Prin aceasta, el
dă pedagogiei creştine româneşti o nouă perspectivă de abordare a educaţiei. Pe de o parte, pune în
valoare rolul pedagogiei ca ştiinţă, iar pe de altă parte, religia creştină, prin învăţătura lui Hristos, dă
valoare transcendentală acesteia.
Contribuţia lui Simion Mehedinţi la dezvoltarea pedagogiei creştine în spaţiul românesc constă
în faptul că savantul urmăreşte valoarea culturii ca element caracteristic al unui neam în vederea
educaţiei religioase a acestuia.
O altă coordonată a activităţii sale de educator se defineşte prin extinderea procesului de
învăţământ dincolo de cadrul şcolii. În deplină interacţiune cu biserica, procesul pedagogic atinge
cote maxime de instruire şi educare, de modelare a personalităţii. Acesta devine un proces progresiv,
sistematizat şi metodic, prin care copilul, studentul şi adultul, individul şi societatea sunt introduşi în
tainele cunoaşterii şi acţiunii umane. Urmând învăţăturii lui Hristos, neştiinţa se transformă în
cunoaştere.
De aceea, scopul şcolii se va personaliza numai în condiţiile în care acesta devine şi un bun al
Bisericii. Aşa se explică rolul decisiv al activităţii didactice a savantului Mehedinţi în dezvoltarea
pedagogiei creştine în spaţiul românesc. El aşează Biserica mai presus de orice altă instituţie.
291
Cf. Idem, Femeia – educatoarea genului omenesc, în op. cit., p. 74-81.
102
Anumite lucrări ale savantului Mehedinţi arată că şi intelectualii au datoria de a se preocupa de

marile probleme ale Bisericii292. O afirmaţie deloc exagerată este şi aceea că nu numai intelectualii,
ci şi Universitatea este răspunzătoare de problemele societăţii, ale Statului şi ale Bisericii, prin modul
cum îşi pregăteşte tinerii, oameni de ştiinţă, oameni de stat, pedagogi şi teologi. Mehedinţi socoteşte
Universitatea ca fiind „izvorul cel dintâi şi cel mai mare al relelor de care suferim nu numai în şcoală,
ci şi în alte laturi ale vieţii publice” prin „reaua organizare a învăţământului superior, de unde ies
toate îndrumările, adică toţi cei ce îndrumă Statul”293.
IX.2. Dimensiunea creştină a operei lui Simion Mehedinţi

Maniera în care geograful, etnograful şi pedagogul de vocaţie Mehedinţi s-a raportat la cultura
şi pedagogia vremii sale îl caracterizează drept omul de ştiinţă care nu face confuzie între Divinitate
şi lume, între Creator şi creaţie; este savantul care mărturiseşte, dincolo de orice ştiinţă, că lumea a
fost zidită de Dumnezeu, aşa cum reiese din referatul biblic despre creaţie. Faptul că el Îl recunoaşte
în Iisus Hristos pe Cel mai mare Educator al tuturor timpurilor, dovedeşte că Mehedinţi acceptă
pedagogia creştină ca pe un dat revelat. El recunoaşte întocmai „revelaţia divină care şi-a găsit
expresia ei maximă în persoana lui Iisus Hristos”, care „a eliberat omul de teroarea cosmică şi a făcut
posibil progresul civilizaţiei şi culturii în lume.”294
Aşadar, învăţătura lui Hristos este un dat revelat care ţine de voia lui Dumnezeu. Simion
Mehedinţi dovedeşte cunoaştere asupra faptului că educaţia ţine de voia omului, de libertatea de
voinţă a acestuia. Aşa cum Mântuitorul Hristos n-a venit să strice, ci să împlinească legea, tot aşa
pedagogia creştină a savantului Mehedinţi face apel la păstrarea şi fructificarea valorilor spirituale,
culturale şi materiale ale poporului român. El mărturiseşte că în orice loc de pe suprafaţa pământului,
indiferent de etnie, religie, cultură, relief sau climă, există oameni cu viaţă spirituală autentică şi
morală.
În mod logic, de la etnografie, savantul ajunge la etnopedagogie. În pedagogia Sa, Mântuitorul
Hristos a desfiinţat orice barieră de discriminare: „Naţiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în
Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfârşită. Le
vom suprima noi, vrând să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai
degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe
alta şi propovăduind armonia lor, căci armonia deplină este şi în lumea ideilor dumnezeieşti”295.
Este nevoie, în primul rând, de cultură. Raportându-se permanent la Modelul Suprem, Hristos,
Simion Mehedinţi dă pedagogiei creştine în spaţiul românesc valenţe de pedagogie a culturii pentru
spiritualitatea acestui popor. „Dacă Hristos a depăşit orice discriminări introduse în rândul oamenilor,
dacă semenul meu este orice om de pe faţa pământului, aceasta se datorează faptului că în Hristos
omul se uneşte indisolubil cu Dumnezeu. Faptul că este în acelaşi timp atât Dumnezeu adevărat, cât
şi Om adevărat, I-a permis lui Hristos să lege în mod indisolubil iubirea de aproapele cu iubirea
de Dumnezeu, să ţină seama de cultura proprie, dar şi de cultura altor neamuri, să transfigureze cultura
naţională şi să o introducă în circuitul valorilor universale. Prin aceasta, Hristos ne-a arătat o dată
pentru totdeauna adevăratul raport dintre creştinism şi cultură”296.
292
Lucrări de referinţă: Pentru Biserica noastră; Către noua generaţie. Biserica. Şcoala. Armata. Tineretul; Poţi
fi om deplin fără să fii creştin?; Profesorul, temelia tuturor reformelor şcolare; Apropiere de Iisus prin Biserica noastră,
prin alegerea educatorilor; Altă pregătire a preoţilor şi învăţătorilor, în Altă creştere. Şcoala muncii. Vezi bibliografia
finală.
293
Simion Mehedinţi, Profesorul, temelia tuturor reformelor şcolare, Ed. Librăriei Socec &Co., S.A., Bucureşti,
1929, p. 15.
294
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, societate, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 9.
295
***Fiecare în rândul cetei sale.Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan
Codrescu, Radu Preda, ediţie îngrijită, introducere şi note de Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003.
296
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 12.
103
În cariera sa didactică este cunoscut ca iniţiatorul unor diferite activităţi; de numele său ne
amintesc următoarele: seminarul geografic, Anuarul de geografie şi antropologie, excursiile,
colocviile profesorilor de geografie, congresele profesorilor de geografie etc.
S-a spus chiar, de către Eugen Lovinescu, că Simion Mehedinţi a intrat în Academia Română
cu manualele şcolare. A fost unul dintre marii publicişti ai timpului său, atât prin ce a scris, cât şi prin
munca de manager şi de editor de publicaţii. A condus ca director, celebra revistă Convorbiri literare,
timp de 17 ani. A condus, ca preşedinte al comitetului de redacţie, dând o ţinută academică, Buletinul
Societăţii Române de Geografie; a înfiinţat şi condus publicaţia săptămânală Duminica poporului (14
sept. 1914-15 dec. 1933). A editat împreună cu Garoflid şi Şeulescu, revista Munca (1919), al cărei
redactor a fost profesorul-avocat Dumitru P. Mazilu. A rostit, în perioada 1930-1942, peste 80 de
conferinţe la Radiodifuziunea Română, emisiunea Universitatea radio; a colaborat la zeci de
publicaţii din ţară şi din străinătate.
IX.3. Simion Mehedinţi, pedagog creştin

Simion Mehedinţi este prezentat cel mai adesea ca geograf297. A desfăşurat o bogată activitate
ştiinţifică, didactică şi organizatorică în domeniul geografiei, fiind socotit cel mai de seamă
reprezentant în acest domeniu. El foloseşte bogatul material acumulat într-o lungă şi laborioasă
activitate geografică spre a întemeia cugetări, cu conţinut filozofic, ridicându-se până la concluzii
privind evoluţia şi destinul neamului românesc şi chiar destinul omenirii în general; literatura sa
sfârşind în filozofie, dar pe o linie pedagogică.
Întreaga sa activitate enciclopedică demonstrează o permanentă vocaţie unică, vocaţia
pedagogică, din care se poate vedea, înainte de toate, Simion Mehedinţi s-a vrut profesor, educator.298
Pedagogia sa este mai mult decât o concepţie asupra educaţiei şi a învăţământului, ea fiind o expresie
a unei vocaţii pedagogice, susţinută de o vastă cultură enciclopedică şi de o îndelungată specializare
în ştiinţele care studiază omul şi societatea. Reprezintă mai mult un şir de rezultate la studiul unor
probleme privind aspecte ale fenomenului educativ şi şcolar. Valorează mai mult decât un număr de
volume de documentare pedagogică. Pedagogia lui Mehedinţi este trăită constant cu stăruinţă
neschimbată de la începutul muncii sale până la sfârşitul vieţii, fiind vorba de fapt de o pedagogie
originală299.
Lucrările sale teoretice Altă creştere şi Trilogia şcolii au un vădit caracter pedagogic, fiind
scrise cu scopul evidenţierii unor schimbări în practica educaţiei. De aceea, pedagogia lui S.
Mehedinţi este una activă şi urmăreşte printr-o „altă creştere” a generaţiilor tinere, educate fiind şi
celelalte vârste, ridicarea nivelului de civilizaţie şi cultură al poporului român.300
În doctrina savantului Simion Mehedinţi, premisele pedagogiei relevă mai ales erorile
referitoare la elev, la importanţa exagerată acordată culturii generale şi, legat de aceasta, la relaţia
dintre ştiinţă şi acţiune. El pune în valoare pedagogia ca ştiinţă a educaţiei. Dintre premise pot fi
menţionate următoarele:
a) referitor la elev, el constată că nu este vorba de un copil abstract, „cam aceeaşi fiinţă în toate
ţările pământului”301, ci că aceştia se deosebesc după mediul lor etnic. Mehedinţi vede în etnografie
o pedagogie a omenirii.
b) în pedagogia vremii sale, el consideră negativă premisa culturii generale. Contestă „arta de
a privi lumea pe hârtie”, vorbind de o „şcoală sănătoasă a faptei.” Este de părere că în afară de munca
297
***Simion Mehedinţi – Scrieri despre educaţie şi învăţământ…, 1992.
298
S. Mehedinţi debutează în cariera publicistică cu o lucrare pedagogică intitulată Ideile lui J. J. Rousseau asupra
educaţiei (1892), teza sa de licenţă. Ultimele sale lucrări publicate sunt tot pedagogice.
299
Ibidem.
300
Ibidem, p. 24.
301
Simion Mehedinţi, Altă creştere – Şcoala muncii, ed. a VIII-a, p. 11.
104
efectivă, toate căile educaţiei sunt false şi deci primejdioase. Aşadar, pentru Mehedinţi, pedagogia
este o mare şi folositoare realitate. Educaţia este o ştiinţă cu rolul de a-l îndruma pe copil, potrivit cu
dezvoltarea creierului, către munci adevărate, care formează deprinderi. Autorul are în vedere o
pedagogie experimentală, în vreme ce metoda tuturor metodelor este munca. Din punctul său de
vedere, munca trebuie să se desfăşoare într-o atmosferă emotivă, cu dragoste, spunând chiar că „cine
a înălţat munca până la iubire a coborât raiul pe pământ.” Privind însă „meşteşugul de a face lecţie,”
Simion Mehedinţi spune că mai mult decât meşteşugul face sufletul profesorului . „Şcoala adevărată
porneşte de la blândeţe şi de la iubire.” Temelia educaţiei este munca ajutată de iubire şi de ştiinţă.
În concepţia pedagogică a lui Mehedinţi, o altă concluzie este că „educatorul cel mai puternic
va fi acela, care are în sufletul său un izvor cât mai bogat de iubire, adică femeia”302. Vom vedea că
lucrul hotărâtor în viaţă este caracterul, pe care-l defineşte a fi „o sumă de deprinderi tari”303, că
singurii oameni respectaţi şi iubiţi de toată lumea sunt cei care au avut drum drept în viaţă, cei tari de
caracter, model pentru cei dimprejur.
Educatorul
Dintre toate categoriile sociale, pentru Mehedinţi, cea mai înaltă potenţă socială o are
educatorul.304 Mergând pe aceeaşi linie, o altă concluzie pedagogică a sa este ideea potrivit căreia
„profesorul este temelia tuturor reformelor şcolare”. Reforma trebuie să înceapă din interiorul şcolii.
Şcoala este cum e profesorul.
Spre exemplu, în lucrarea intitulată Trilogii (ştiinţa, şcoala, viaţa cu aplicări la poporul român)
îl vedem pe Mehedinţi militant pentru ideea că „ştiinţa nu e pentru şcoală, ci pentru viaţă, iar viaţa –
pentru perfecţionarea individului şi a speciei omeneşti”305. Pentru el, trinomul ştiinţă – educaţie -
viaţă reprezintă o unitate organică. Aşadar, când vorbeşte de o trilogie a ştiinţei aduce în discuţie cele
trei categorii de cercetători: cercetător, erudit, savant. Fiecare este prezentat pe treapta sa în funcţie
de muncă şi de eficienţa acesteia în cadrul ştiinţei: „de la cercetători şi erudiţi, spune el, rămâne pentru
ştiinţă material; de la savanţi rămân şi idei, iar uneori sisteme şi metode nouă, care înlesnesc
înţelegerea unui mare număr de fapte”306.
În trilogia şcolii sunt prezentate trei categorii de dascăli: „belferul”, pe care îl numeşte vătaf
peste copii; „profesorul”, slujbaş al şcolii şi „educatorul”, părinte al tineretului.
Şcoala este tot atât de veche ca şi omenirea. De la cei bătrâni, copiii şi tinerii învaţă „ce trebuie
şi ce nu trebuie”307. Autorul face observaţia că animalele nu au şcoală, că le este suficient instinctul,
în timp ce omul şi-a adăugat ceva deosebit, unealta. Munca cu uneltele îi sporeşte atenţia, atenţia îi
întăreşte memoria. Alăturarea unor imagini în amintire a înlesnit naşterea noţiunilor, apoi s-a ivit
raţionamentul, iar cuvântul a păstrat cunoştinţele dobândite empiric şi le-a transmis urmaşilor şi aşa
a luat naştere tradiţia. Pentru ca elementele tradiţiei să fie asigurate din generaţie în generaţie a apărut
şcoala. În timp însă, alături de o şcoală elementară a gloatei, se simte nevoia acordării unei atenţii tot
mai specială celor înzestraţi din fiecare generaţie. Aceasta este tot mai posibil de realizat prin acţiunea
unor personalităţi eminente, care să dea tinerilor de elită tot ce este esenţial din tradiţia neamului lor,
302
Cf. Ibidem, Femeia, educatoarea genului omenesc, „Căci înainte de orice contact cu şcoala, - spune Mehedinţi
-, pruncul e modelat de mamă. Tot el spune că despre educaţie au scris bărbaţii, dar educaţie au făcut femeile. Femeia
trebuie să dea tonul educaţiei. Totdeauna oamenii mari au avut mame cu însuşiri alese. Valoarea unui neam „se judecă
mai mult după femei decât după bărbaţi”.
303
Simion Mehedinţi, Altă creştere – Şcoala muncii, ed. a VIII-a, p. 21.
304
După Mehedinţi, educator este şi magistratul, şi ostaşul, şi medicul misionar, dar şi omul de stat (...). Ibidem,
p. 38.
305
Simion Mehedinţi, Trilogii. Ştiinţa – Şcoala - Viaţa cu aplicări la poporul român, Ed. Cugetarea – Georgescu
Dalafras, Bucureşti, 1940, p. 6.
306
Ibidem, p. 2.
307
Ibidem, p. 131.
105
reuşind să facă un pas mai departe peste nivelul societăţii în care s-au născut. O aşa îndrumare
presupune însă o sumă de însuşiri care nu pot fi găsite la orice profesionist din şcoală, ci numai la cei
care au o puternică vocaţie pentru educarea tineretului. Aşadar, belferul nu face decât să asigure o
continuare stereotipă a tradiţiei; profesorul sau învăţătorul realizează o îndrumare critică a copilului
şi o cernere judicioasă a tradiţiei, în timp ce perfecţionarea tradiţiilor, remarcă Mehedinţi, printr-o
activitate creatoare nu poate fi dată decât de arta unei personalităţi excepţionale, educatorul308.
Simion Mehedinţi aduce în discuţie noţiunile de educaţie şi a educa. Ce înseamnă a educa pe
cineva? Destui, spune el, au vorbit despre aceasta, „programatic şi cu vorbe seci”. Pentru el, a educa
este aproape o taină: „Taina oricărei educaţii e aceasta: Ea nu-ţi dă mădulare făcute cu meşteşug; nas
de ceară, ochi de sticlă şi de-alde astea. Cei care fac astfel de daruri sunt tocmai caricatura
educatorului. Din contra, creşterea adevărată însemnează altceva: liberare adică înlăturarea
buruienilor, a molozului şi a gângăniilor care vor să ciupească vârful fraged al răsadului. Educaţia
însemnează izvor de lumină şi de căldură; însemnează mlădierea după natură şi adorarea ei, când se
arată miloasă şi bună, ca o mamă care te apără de întâmplări groaznice sau le întoarce spre binele tău,
ori ascunde cu un văl pornirile maştere ale firii triste şi lipsită de înţelepciune...”309. „Scopul educaţiei
este să te ajute a te găsi pe tine însuţi; să te scape de ameţeala care, de obicei, te învăluie ca un nor
tulbure; să te sprijine a-ţi reveni în fire... Iar pentru aşa ceva, eu nu cunosc alt drum mai sigur, decât
să luăm seama la alegerea şi pregătirea educatorilor”310.
Autorul îndeamnă spre o pedagogie a şcolii active, dincolo de contemplaţie. Educaţie înseamnă
nu numai „liberarea de piedici” (dintre care cea mai grea este învăţătura seacă a vorbelor din cărţi).
Ea trebuie să însemne „încadrarea eului individual şi empiric, supus lunecărilor de toate zilele, în eul
normativ (specific) al neamului, aşa cum s-a înfiripat individualitatea sa psihică din experienţa
secolelor, în împrejurări fericite şi nefericite, care au rectificat acea experienţă , condensând-o în
datini şi tradiţii. – Prin urmare, din realitatea traiului biologic şi istoric al fiecărui neam, nu din
abstracţiunile înşirate prin cărţi, trebuie să iasă modelul educaţiei potrivită cu gruparea etnică
respectivă.”311 Aşadar, a educa înseamnă mai întâi de toate a integra pe copil în viaţa neamului
său.312 Copiii bine educaţi, spune Mehedinţi, sporesc fiinţa neamului, după cum mugurii din fiecare
primăvară, adăugându-se în vârful ramurilor (dacă nu-s bântuiţi de ger şi de secetă) sporesc coroana
copacului, în toate direcţiile.
Pentru toate acestea se naşte marea întrebare cine să privegheze şi să înlesnească această operă
grea de integrare a valorilor pozitive şi normative din viaţa unui neam? Răspunsul este pe măsură:
educatorul. De aici, desigur, derivă multe alte întrebări de genul: cum să-l descoperim? Care sunt
însuşirile lui? Există instituţii pentru pregătirea educatorilor? Pentru toate Simion Mehedinţi are un
singur răspuns: marea învăţătură a Mântuitorului Hristos.
De aceea, pedagogul nostru propune, în scopul adevăratei educaţii, tema educaţei sufletului,
care să preceadă educaţia simţurilor. O educaţie care vizează unitatea sufletului. El propune ca şcoala
să fie un mijloc de pregătire pentru cunoaşterea sufletului şi izvor de ştiinţă pentru îndrumarea vieţii.
Lucrul acesta îl poate realiza, din punctul de vedera al autorului, doar educatorul. Sufletul
educatorului, spune el, trebuie să intre direct în acţiune. Educatorul va împlini el însuşi ceea ce
îndeamnă pe alţii să lucreze, el însuşi având sufletul neştirbit, „pentru ca să poată dezvolta şi în alţii
germenii personalităţii lor, până la împlinire”. Numai cel care este stăpânit de un sentiment de înaltă
răspundere morală (nu numai intelectuală), faţă de cei pe care îi are în grijă poate deştepta emoţie în
308
Cf. Ibidem, p. 213.
309
Ibidem, p. 133-134.
310
Ibidem, p. 134.
311
Ibidem ,p. 135.
312
Ibidem, p. 136.
106
sufletul altora. Viaţa educatorului se cere a fi în totalitate dovadă sinceră a convingerilor sale în aşa
măsură încât poate convinge la acţiune.
„Educator nu poate fi decât omul echilibrat (în cugetare, simţire şi acţiune) care simte o
lăuntrică euritmie şi o statornică înclinare spre un ideal care trece dincolo de marginea îngustei vieţi
individuale. Căci nu de ştiinţă şi de filozofie au nevoie tinerii ucenici (aşa ceva se poate găsi în toate
bibliotecile), ci de filo-sofi adevăraţi, adică de oameni care, punându-şi o ţintă superioară în viaţă,
trăiesc cum gândesc. Profesori sau profesionişti ai învăţământului se găsesc din ce în ce mai mulţi în
ţările civilizate. Educatori însă, adică modelatori sinceri ai propriei lor vieţi spre a o face pilduitoare,
entuziasmând şi pe alţii, aşa ceva se vede rar – ca şi talentul artistic. Ba chiar mai rar. Talente
unilaterale – destule. (...). De aceea, marii educatori, ca şi oamenii de stat (şi aceştia tot un fel de
educatori) sunt atât de rari, încât îi putem număra pe degetele de la o mână. Istoria e martoră.”313
Educator adevărat poate fi numai acela care face din viaţa sa un îndreptar şi pentru alţii314.
Aici Mehedinţi vorbeşte de valoarea acelui simţ de armonie interioară, care în fiecare clipă domină
cugetul şi voinţa educatorului. Singurii educatori serioşi sunt singurii oameni cu adevărat religioşi.315
Fără acest element transcendent, spune el, o educaţie temeinică nu e cu putinţă, iar întreaga viaţă
sufletească tinde spre dezagregare şi confuzie. Asupra oamenilor nu lucrăm doar prin ceea ce facem,
ci mai ales prin ceea ce suntem în forul nostru interior. Aşadar, cel mai erudit profesor, „împărţitor
de lecţii”, nu poate fi educator dacă nu este serios preocupat de ceea ce poate fi dincolo de zarea
traiului zilnic; dacă nu are o structură sufletească completă şi fină, capabilă să dea putinţa de a preţui
nu numai ştiinţa, dar şi latura etică şi estetică a vieţii. Fără o atitudine regioasă, educatorul nu poate
fi educator!
Educatorul reprezintă cea mai înaltă treaptă a învăţământului, pe care nu se pot înălţa decât
oameni cu o reală personalitate didactică. Pentru educatorul adevărat, Simion Mehedinţi vede condiţia
sine qua non cea de a-i ajuta pe discipolii săi să devină personalităţi de seamă în sfera naţiunii, prin
care acesta – în calitatea sa de educator ajută şi naţiunea să-şi sporească personalitatea istorică în
cadrul întregii omeniri.
Aşadar, însuşirile educatorului sunt: ştiinţă, armonie lăuntrică şi altruism până la uitarea de sine,
la care se adaugă putere de creaţie şi o fizionomie etnică destul de tipică, precum şi năzuinţă spre un
ideal transcendent.
În concluzie, S. Mehedinţi spune că nu cartea, nu regulamentul, revizorul, inspectorul ori
ministrul face şcoala. „Ci o faci zilnic tu, cel care stai la catedră. De felul cum te-ai gândit (sau nu te-
ai gândit) la lecţie, de chipul cum îi priveşti (ori nu-i priveşti) pe copii, de metoda cu care explici, (ori
nu explici destul) lecţiile, de fiecare pas, de fiecare cuvânt, de fiecare gest al tău atârnă soarta viitoare
a învăţământului. Dacă tu eşti dascăl adevărat, poate Universul întreg să fie hâd şi şubred ca o
şandrama veche, tu, în sfera şcolii tale eşti izvor de lumină, de frumuseţe şi armonie; fiindcă tu eşti
pentru copil centrul Universului”.
Atât pentru pedagogia vremii sale, cât şi pentru vremurile noastre, Simion Mehedinţi propune
modelul educaţional oferit de învăţătura creştină. Pentru tânărul din Nazaret, spune Mehedinţi,
greutatea cea mai mare era să schimbe mai întâi sufletul dascălilor. Noul Educator vine cu metodă
nouă, originală, o intuire activă a faptelor, ceea ce mişcă sufletul. Să ştim, de la Hristos, că „nu ideile
conduc lumea, ci sentimentele”316. Aşadar, Iisus întrebuinţase ceea ce noi astăzi numim metoda
activă, pe care Mehedinţi o numeşte metoda Evangheliei. Originalitatea metodei constă în apelul la
313
Ibidem, p. 216.
314
Cf. Ibidem, p. 219.
315
„Savanţii serioşi sunt singurii oameni cu adevărat religioşi”. Mehedinţi îl citează pe Einstein, Comment je vois
le monde, Paris 1934, p. 12,38. Ibidem, p. 221.
316
Simion Mehedinţi, Trilogii…, p. 237.
107
partea emotivă – „pârghia cea mai puternică a oricărui învăţământ”317. De aceea, concluzia savantului
va fi aceea că nu este nici-o exagerare în a spune că Hristos a fost cel dintâi mare Educator al omenirii
şi mântuitor adevărat al copiilor.
Ideea continuă prin tema gândului la faptă, căci, spune Mehedinţi, „pentru cuvinte de clacă şi
pentru gimnastica ideilor goale nu există nici-o evlavie.”318 Temeiul vieţii pedagogului-educator să
fie trebuie iubirea de aproapele.
De foarte multe ori vom întâlni la Mehedinţi convingerea că un om sau chiar un popor valorează
în măsura în care a înţeles ceva sau nu din Evanghelia Mântuitorului Hristos. Iată convingerea că
viaţa creştină autentică este căutarea lui Dumnezeu. Prin aceasta se concretizează scopul educativ în
pedagogia şi educaţia religioasă a acestui savant. Este vorba de un scop susţinut de dorinţa de a-L
cunoaşte pe Dumnezeu şi de a mântui sufletul. Scop suprem pentru educaţia religioasă, pentru care
activitatea nu se desfăşoară doar în timpul şi spaţiul finit al şcolii, ci toată viaţa, pentru veşnicie,
pentru toate neamurile pământului.
Este sau nu Simion Mehedinţi pedagog creştin? Se poate vorbi de o contribuţie a acestuia la
dezvoltarea învăţământului catehetic în spaţiul românesc? Răspunsul afirmativ este confirmat prin
însăşi vocaţia acestui savant, mai întâi de toate, de educator. Prin educaţia religioasă, el îndrumă
elevii, studenţii şi poporul, mai ales, în anii decisivi pentru formarea lor, spre clarificarea sensului
vieţii acestora, spre formarea convingerii că scopul educativ este esenţa creştinismului.
Potrivit principiului eclesiocentric, principalul obiectiv în activitatea de educator a savantului
Mehedinţi este cel de a sprijini Biserica prin asigurarea, pe cât posibil, a unei educaţii religioase, mai
ales a tineretului. Mai mult, indiferent de confruntările păguboase pentru Biserică, pentru el tradiţia
este factorul de cel mai mare preţ în ceea ce priveşte educaţia unui neam. El apreciază statul care nu
va oropsi niciodată Biserica şi educaţia religioasă; respectă clericii statornici în credinţa, tradiţia şi
misiunea Bisericii.
„Şcoala cea mai cuprinzătoare e Biserica: ea ne ia de mână din copilărie şi ne însoţeşte până la
mormânt”, spune Simion Mehedinţi. De aceea, principiul eclesiocentric în educaţia religioasă este
suportul realităţii că Biserica ne arată cele mai nobile ţeluri. Tot ea învaţă că singurul adevăr accesibil
minţii umane care îi poate apropia pe oameni este iubirea: „Când iubeşti pe cineva, îl priveşti cu
îngăduinţă şi treci cu vederea deosebirile aproximative ale gândurilor; din dragoste mărturiseşti într-
un gând cu acela care ţi-e dag... Căci nu-i niciun imperativ mai categoric decât al iubirii”319.
„Un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie”. Realitate pe care
Mehedinţi o mărturiseşte tuturor şi o argumentează. Ca dovadă că activitatea sa didactică s-a bazat
pe un principiu precum cel hristocentric putem amiti doar, deşi dovezile sunt multe, una dintre
lucrările sale în care explică cum a fi om deplin nu poţi fără a fi creştin320.
Primul îndemn, obiectiv pentru o pedagogie care s-a dovedit creştină, este acela ca sufletul să
nu rămână pasiv în faţa eternităţii. „Oamenii deplini, spune Mehedinţi, n-au putut şi nu vor putea
niciodată să nu-şi arunce ochii «dincolo» şi să nu-şi facă unele socoteli în faţa veşniciei.”321 Ce poate
însemna „om deplin”? Nimic mai simplu, omul întreg, desăvârşit, cumsecade, făcându-şi slujba
complet. Cum? Pentru acest răspuns Simion Mehedinţi îndeamnă la receptivitate faţă de învăţătura
lui Hristos cu privire la sufletul omenesc. Pedagogie creştină este acea pedagogie prin care oamenii
nu se vor amăgi cu vorbe deşarte; ei se vor raporta permanent la Evanghelie, sprijinindu-se pe
experienţa vieţii, pe „şcoala muncii” şi valoarea tradiţiei, mărturisind rolul unic al acesteia în
dezvoltarea omenirii.
317
Ibidem.
318
Ibidem.
319
Idem, Pentru Biserica noastră, Tipografia Gutenberg Joseph Göbl, Bucureşti, 1911, p.4.
320
Idem, Poţi fi om deplin fără să fii creştin?, Ed. Viaţa românească, Bucureşti, 1922.
321
Ibidem, în Cuvânt către cititori.
108
Principiul hristocentric stă la baza realităţii că omul de cultură recunoaşte superioritatea practică
a creştinismului, faţă de oricare altă religie, fără ca acesta să rămână circumscris spaţiului jocurilor
de vorbe şi al unei mărginiri intelectuale, al unei sfere de cercetări prea înguste. Simion Mehedinţi
vorbeşte de simţirea curată (instinctivă), a poporului faţă de credinţă, comparându-l cu pescarii din
Ghenizaret322. Pentru el, posibilitatea unui progres devine realitate doar atunci când „o vor simţi şi
cărturarii mărunţei, a căror sărăcie de cugetare şi de simţire a dus în eroare pe mulţi naivi, făcându-i
să creadă că un om de ştiinţă exactă se poate dezbrăca de preocupările religioase, ca şi cum ar svârli
o haină învechită”.
Din perspectiva acestui principiu, Simion Mehedinţi constată că latura etică a educaţiei noastre
are nevoie de o îngrijire mai mare decât oricând în trecut. Poporul românesc, spune el, „a ajuns tocmai
la răspântia de unde începe: sau o mare înălţare, sau o grabnică lunecare şi cădere”323. Atrage atenţia
aupra fenomenului potrivit căruia o mare parte dintre teologi se feresc să intre în cler. Vorbeşte de
situaţia în care, „în congrese didactice, unii au cerut eliminarea educaţiei religioase, când este ştiut că
rolul precumpănitor al anglo-saxonilor în istoria modernă este sprijinit mai ales pe temeiul religios al
vieţii lor”324.
La întrebarea pe care şi-o pune dacă mai păstrează poporul român simţul pentru cele eterne,
cum îl aveau părinţii noştrii începând cu geto-dacii, Simion Mehedinţi va găsi răspunsul, fiind
încredinţat că timpul de faţă are o însemnătate unică în desfăşurarea istoriei poporului român: «Toată
semănătura, spune el, de la Decebal şi Traian până în zilele noastre trebuie să dea roade acum sau
niciodată», în timp ce «viaţa modernă fără populaţie deasă este cu neputinţă», iar sporul demografic
şi economic este imposibil dacă sufletul nu e sănătos, adică omul nu are ochii spre idealul care
licăreşte în zarea eternităţii. Poporul român trebuie îndrumat mai mult ca oricând spre o educaţie
religioasă. Aceasta, socoteşte el, este foarte necesară în primul rând pentru igiena lui morală şi e o
condiţie îndispensabilă pentru progresul Statului325.
Poţi fi om deplin fără să fii creştin? este o carte scrisă ca o împlinire a lucrării Altă creştere:
şcoala muncii. Orice învăţătură se confirmă prin fapte. În activitatea Sa de Învăţător, Mântuitorul
Hristos descoperă adevărul religios, absolut, despre Dumnezeu şi norma morală, confirmând prin
fapte învăţătura Sa. Pentru pregătirea tineretului, Simion Mehedinţi vede însemnate toate studiile dar,
spune el, „cele mai însemnate dintre toate sunt acelea care pot ridica pe om peste nivelul totdeauna
şovăitor al judecăţilor legate de relativitatea intereselor trecătoare; iar creştinismul o poate face, căci
el nu e o confesiune oarecare, ci e formula etică cea mai deplină în toată dezvoltarea omenirii de până
astăzi şi cea mai sigură temelie pentru progresul individual şi naţional. Cine e în adevăr creştin, acela
a dezlegat cea mai grea problemă socială; prin frăţie a ajuns la egalitate şi libertate, potrivit cu
Dreptatea, care e mai necesară decât toate. Aşadar, creştinismul trebuie simţit, nu cetit, şi trebuie să
fie înfăţişat tuturor în forma cea mai limpede cu putinţă”326.
În lucrarea Ce poate face un educator?, Simion Mehedinţi constată că „pretutindeni pământul
e aşa cum îl face omul, iar omul este aşa cum îl fac educatorii lui”327. De aceea el ne socoteşte direct
răspunzători pentru neajunsurile în care se zbate astăzi ţara noastră: „cei care avem menirea de a
pregăti zilnic gloata neamului românesc”328, iar dincolo de aceasta, „păcatele cârmuitorilor nu
împiedică pe un om adevărat a face binele”329.
322
Ibidem.
323
Ibidem.
324
Ibidem.
325
Ibidem.
326
Ibidem.
327
Idem, Ce poate face un educator?, Ed. Librăriei Socec & co., S.A., Bucureşti, 1932, p. 11.
328
Ibidem.
329
Ibidem.
109
Câtă vreme rolul educatorilor este esenţial pentru viaţa unui popor, este nevoie ca formatorii
acestora să aibă în vedere acest lucru. Nu avem nevoie de „dăscălaşi”330 pentru care idealul e să ajungă
„parohi de sat”331 şi directori de şcoală. Vom avea în vedere modelele din alte ţări, fără iluzia că pe
acolo totul este „prea trandafiriu”332. Calea spre sufletul copiilor este grea şi nu poate fi accesibilă
oricui, în timp ce energia omenească este cel mai scump lucru.Educatorul cu reală vocaţie poate arăta
şcolarilor „calea cea dreaptă” pentru fiecare, iar „ţinta învăţăturii - susţine Mehedinţi - nu e să aplicăm
copilului o programă invariabilă, ci să facem zi cu zi din copil centrul programei şi al metodei de
predare”333, căci şcoala nu este pregătire pentru viaţă ci viaţa însăşi334. „Atâta preţuieşte şcoala, cât
preţuieşte profesorul”335, afirmă Simion Mehedinţi.
Pentru progresul unei ţări, lucrul cu adevărat necesar îl constituie selecţia valorilor eminente
din întreaga naţiune. Aceasta presupune existenţa unei „pepiniere de educatori”336 – spune Simion
Mehedinţi, care să facă în cea mai competentă manieră alegerea şi pregătirea tuturor copiilor. El vede
extrem de necesară înfiinţarea Seminarului Normal Superior, instituţie însărcinată cu alegerea cât se
poate de şiinţifică a copiilor, în urma evaluării unui corp didactic specializat în acest sens. El
menţionează că după război au fost create o mulţime de şcoli fără profesori, sau cu profesori de ocazie,
ceea ce a dus la o declasare în masă a tineretului. Problema însă vine mai ales din partea
reformatorilor, care, încercând să schimbe ceva, încep cu şcoala primară spre cea secundară, în timp
ce soluţia cea mai eficientă ar fi buna organizare a Universităţii, care este însăşi temelia întregului
învăţământ, şi secundar, şi primar.
Iar dacă şcoala preţuieşte cât preţuieşte profesorul, atunci un popor valorează doar cât valorează
oamenii săi reprezentativi de pe toate treptele sociale. În alte vremuri, pe temeiul muncii tradiţionale,
aceste personalităţi se formau de la sine, în fiecare mediu social. Creşterea tineretului cere însă o
tehnică ştiinţifică, cere profesori cu o pregătire specială. „Educatorul deci este întâia unitate de măsură
a valorilor, pe care epoca noastră le pune în circulaţie”337. Profesorii sunt cei care cugetă, aleg,
direcţionează masele, pregătesc conducătorii mulţimii. De aceea pentru orice popor modern, aşa cum
este nivelul profesorilor, tot aşa este şi nivelul poporului, lucru firesc câtă vreme „apa va curge de la
izvor către gura râului”. Dureros este că la noi în ţară, constată autorul, în ceea ce priveşte
învăţământul, există încă iluzia că „apa curge de la vale la deal”, şi că reformele sunt eficiente când
încep cu învăţământul primar338.
Misiunea educativă cere suflete alese. „Fără inimă, toată pedagogia este o arătură în Sahara, şi
o semănătură în Sahara”339. Un mare impediment însă îl constituie faptul că situaţia studentului
universitar este falsă, câtă vreme profesorul, fie şi cu inimă, vorbeşte, ceasuri întregi, pe de o parte,
în timp ce, pe de alta, masa cvasi-anonimă a sutelor de tineri ascultă cursul, apoi fiecare pleacă pe
căile sale, fără a se şti cum au răsunat cuvintele în sufletele tinerilor. În aceste condiţii nu se poate
ajunge „nici om de ştiinţă, nici pedagog”340.
Simion Mehedinţi cere ca toţi profesorii să fie buni educatori, care pe lângă ştiinţă au nevoie şi
de tehnică pedagogică, de educaţie cât mai aleasă, pe care „promiscuitatea universitară” de azi, spune
330
Ibidem, p. 12.
331
Ibidem.
332
Ibidem, p. 13.
333
Ibidem.
334
Cf. Ibidem.
335
Idem, Profesorul, temelia tuturor reformelor şcolare…, p. 1.
336
Ibidem, p. 5.
337
Ibidem, p. 8.
338
„Nici că se poate mai ciudată greşeală! În bună metodă gospodărească, ar fi trebuit să procedăm tocmai
dimpotrivă. Vrei să schimbi învăţământul? Schimbă mai întâi înstituţia care pregăteşte pe profesori, adică pe oamenii
răspunzători de calitatea tuturor educatorilor tineretului”. Ibidem p. 9.
339
Simion Mehedinţi, Profesorul, temelia tuturor reformelor şcolare…, p. 18.
340
Ibidem, p. 19.
110
el, nu le-o poate da341. Dincolo de toate însă, menirea tradiţională a Universităţii este vrednică de cel
mai mare respect, dar pentru latura practică a vieţii moderne, pentru adaptarea adevărului teoretic la
nevoile traiului, nu este nevoie de instituţii deosebite în vederea pregătirii profesionale. De pildă,
medicul modern nu poate fi doar un simplu tehnician; el are nevoie şi de o mare pregătire sufletească
în vederea marelui său rol social. La fel se întâmplă şi cu toate celelalte cariere profesionale.
Simion Mehedinţi subliniază valoarea învăţăturii creştine în educarea meselor, a „gloatei
omeneşti”, căreia prin Noul Testament i se dă sensul cuvenit. Cu principiul „nu judecaţi, ca să nu fiţi
judecaţi”342, pedagogia creştină înlătură „iluzia raţionalistă”; ca temelie a relaţiilor sociale pune
iubirea, în timp ce metoda de bază este intuiţia activă343.
Mehedinţi vede că superioritatea învăţăturii şi pedagogiei creştine este dată de cele trei elemente
esenţiale ale educaţiei: copil, femeie, popor. „Copil, femeie şi gloata omenească numită popor, iată
cele trei elemente pe care le scotea la iveală pedagogia creştină, spre deosebire de cea păgână,
aristocratică şi părtinitoare pentru bărbaţi”344. Creştinismul aduce o schimbare radicală. În era creştină
mama cu pruncul în braţe ajunge motiv pictural, atât în biserici, cât şi în muzeele de artă.
Dacă Rousseau, spune Mehedinţi, socotea mama adevăratul educator al copilului, dacă
Pestalozzi dă mamei întâietate în educaţie, să nu uităm că „rolul cardinal al mamei şi al soţiei este o
urmare socială şi pedagogică a doctrinei pornită din Nazaret.”345
Îngăduinţa şi bunătatea sunt metode esenţiale în pedagogia creştină. În acest sens avem
exemplul pe care Mântuitorul ni l-a dat: întâlnirea cu femeia adulteră.346 El renunţă la asprimea
judecăţilor pur raţionale, deoarece, spune Mehedinţi, viaţa nu e geometrie, şi respectă normele iubirii
şi îndurării nemărginite faţă de aproapele. Pedagogia faptei arată că până atunci Iisus îl iertase pe
vameşul încărcat de multe nedreptăţi, dar doritor de pocăinţă. O iertase pe Magdalena pentru
slăbiciunea inimii sale de femeie, spune Mehedinţi. Îl va ierta pe Petru pentru laşitatea din noaptea
cumplită a trădării lui Iuda. Îi va răbda până şi mişelia celui ce-L va vinde. Va ierta până şi pe cei
care Îl vor răstigni: iartă-le Doamne, că nu ştiu ce fac!
Mehedinţi subliniază faptul că Educatorul din Nazaret şi-a aplicat Sieşi propria doctrină. A
renunţat la judecarea oamenilor după criteriul abstract al justiţiei absolute, i-a cuprins pe toţi în imensa
Sa iubire. Prin aceasta a arătat imposibilitatea vindecării răului prin rău, în timp ce simbolul credinţei
în progresul moral al omenirii îl constituie Învierea Sa. Pedagogia creştină a cuvântului duios
deşteaptă în suflete dorinţa de pefecţionare şi are puterea să-i facă buni chiar şi pe oamenii răi, aşa
cum ne-a dovedit-o, prin exemplul său, tâlharul de pe cruce.
Aşadar, spune Mehedinţi, „credinţa în ideal (transcendent aci, transcendental dincolo de
marginile experienţei şi raţiunii omeneşti oricât de pură ar fi), este ceea ce dă fizionomiei lui Iisus un
farmec suprem şi face din El prototipul tuturor educatorilor”347.
341
Cf. Ibidem, p. 20.
342
Simion Mehedinţi, Trilogii…, p. 257.
343
Ibidem.
344
Câtă depărtare de la Republica lui Plato până la Evanghelia lui Iisus! Spune Mehedinţi. La filozoful grec, spune
el, femeia era a tuturor bărbaţilor, copilul al nimănui, iar poporul o gloată de rând, destinată să muncească pentru folosul
claselor suprapuse. Ibidem, p. 262-263.
345
Ibidem, p. 263
346
Potrivit legii lui Moise, femeia adulteră trebuia ucisă cu pietre. Într-un astfel de context, Mântuitorul Hristos
Se afla în faţa unei dileme; pe de o parte dacă ar fi spus fariseilor să ierte femeia căzută în păcat ar fi fost acuzat de
mulţime că nu respectă legea mozaică, pa de altă parte, dacă s-ar fi înduplecat s-o osândească, ar fi fost acuzat că nu
respectă porunca iubirii şi a iertării, contrazicându-Şi propria învăţătură. Dar „ca adânc cunoscător şi înţelegător al firii
omeneşti, spune Mehedinţi, Iisus dezleagă greutatea într-un chip cum nu se poate mai fin. Printr-un singur cuvânt El
biruie toată înverşunarea fariseilor. El le spune că dacă această femeie pentru păcatele ei trebuie ucisă cu pietre, potrivit
legii lor, atunci prima piatră să o arunce cel care se simte fără de păcate. La o aşa provocare, fariseii se retrag unul câte
unul. «Femeie, unde sunt pârâşii tăi?»…”. Ibidem, p. 268.
347
Ibidem, p. 269.
111
Cu învăţătura Sa, Iisus deschide o cale nouă omenirii. De peste două mii de ani creştinismul
constituie cel mai de seamă factor social şi educativ. Cum se explică, însă, prezenţa atâtor secte şi
rătăciri ce se nasc sub ochii noştri, se întreabă Mehedinţi. „Nu Iisus e de vină pentru folosirea stângace
a doctrinei Sale”348. De vină sunt dacălii care nu au înţeles în ce constă esenţa educativă a
creştinismului.
Parabole şi învăţături din Evanghelie349

Pedagogia creştină practicată de savantul Simion Mehedinţi redă spaţiului catehetic românesc
tâlcuiri din Evanghelie, realizate cu ştiinţa de savant şi etnograf, însă în lumina tradiţiei creştine. Toate
aceste tâlcuiri îşi propun să fie accesibile oricărui gen de receptor, indiferent de vârstă şi de cultură.
Acestea apar la Simion Mehedinţi în primul rând sub forma unor manuale. Este cunoscut faptul că
Mehedinţi este autor de manuale de geografie, de citire etc. În aceeaşi manieră, prelucrând
informaţiile transmise de Mântuitorul Hristos prin pildele Sale, el va întocmi lucrări de căpătâi pentru
învăţământul catehetic ortodox, în care de la fiecare pildă va face „potrivire la viaţa
şcolarilor”350.Parabolele şi învăţăturile din Evanghelie dovedesc faptul că tradiţia didactică instituită
de Iisus se poate schimba doar ca formă de prezentare, fundamentul rămânând acelaşi. În această
ordine de idei, vom vedea cum, în didactica sa, savantul Simion Mehedinţi prezintă tâlcuiri din
Evanghelia lui Mântuitorului Hristos sub forma unor manuale.
Tematic, parabolele şi învăţăturile prezintă numeroase tipuri de virtuţi. Răbdarea, credinţa,
dragostea, blândeţea, dreptatea etc. ni se vor dezvălui treptat din parabolele Mântuitorului, dar şi din
tâlcuirile acestora făcute de Mehedinţi.
Pilda semănătorului (Luca 8, 5-15).

„Sămânţa împrăştiată de profesori în şcoală şi de preoţi în biserică se chiamă că a căzut pe
pământ bun şi va rodi însutit şi înmiit”351.
„Samănă sămânţă bună şi numai în pământ bun”352. Este adevărat că Iisus învăţa pe oricine
întâlnea, dar nu toţi, spune Mehedinţi, înţelegeau spusele Lui. Dar Învăţătorul cel bun niciodată nu-şi
pierde răbdarea. În continuare, educatorul va şti „că nu tot ce semeni răsare”, fiindcă, explică
Mehedinţi, „după cum sunt pământuri sterpe, tot aşa sunt şi inimi sterpe” 353. Sămânţa căzută în cărare
e vorba spusă oamenilor uşuratici şi grăbiţi, cum ai semăna grâu în mijlocul drumului. Seminţele
căzute în pietriş sunt cuvintele auzite de oamenii cu inima împietrită, unde rădăcina nu poate pătrunde
adânc, în timp ce seminţele căzute între spini sunt sfaturile date omului cu foarte multe griji şi interese,
în care aceasta se înăbuşă. Sămânţa căzută pe pământul bun este cuvântul receptat de oamenii deştepţi
şi cu inimă curată, iar rodul este, spune Iisus, „întru răbdare”. Prin răbdare putem obţine roade
frumoase. Mai mult, copiii în mintea şi sufletul cărora prinde sămânţa cea bună vor deveni „toată
nădejdea unei ţări”.354
În concluzie, spune autorul, „după cum primăvara, când vezi lanurile înverzite, spui că
semănătorul a pus sămânţa în pământ bun, iar locuitorii vor avea cu ce trăi, tot aşa, când copiii unei
ţări sunt harnici la muncă şi cu inima deschisă spre învăţătură, eşti încredinţat că ţara aceea nu
piere”355.
348
Ibidem, p. 278.
349
Idem, Parabole şi învăţături din Evanghelie, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002, 219p.
350
Ibidem.
351
Ibidem, p. 30.
352
Idem, Poţi fi om deplin fără să fii creştin?, Ed. „Viaţa românească”, Bucureşti, 1992, p. 42.
353
Idem, Parabole şi învăţături din Evanghelie, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002, p. 27.
354
Ibidem, p. 30.
355
Ibidem.
112
Pilda seminţelor bune şi a neghinei (Matei 13, 24-30).

„Alege sămânţa cea rea şi o aruncă în foc”356. „Omul cu minte nu aşteaptă cernerea din urmă”,
spune autorul, ci din vreme îşi cercetează viaţa, spre a nu se asemăna cu neghina şi ajunge în focul
care mistuie buruienile cele rele357.
Pilda cu neghina se potriveşte la orice vârstă. Şcolarii au şansa de a reţine învăţătura frumoasă
a şcolii şi a Bisericii, sau neşansa de a se lăsa influenţaţi de ticăloşii care se întâmplă să le iasă în cale.
Cum nimeni nu poate folosi neghina pentru a face pâine, tot aşa nimeni nu va avea nevoie de copii
sau oameni care să semene „cu o buruiană urâcioasă”358. Iată de ce lumea cerne şi tot cerne. Simion
Mehednţi vorbeşte de o cernere pe care o face şcoala, aruncând pleava la sfârşitul fiecărui an; alta
armata, care îi elimină pe cei fără de vitejie; alta tribunanul, pe cei fără de lege359.
Aşa cum ziua urmează nopţii, tot aşa pedeapsa vine după păcat. Focul soseşte fără îndoială.
Toate greşelile se plătesc. Simion Mehedinţi atrage atenţia că prin această pildă, Mântuitorul le
comunică ucenicilor şi tuturor educatorilor, realitatea că ei au de lucru nu numai cu sămânţa curată şi
că dincolo de lucrătorul cinstit, îndrumător spre cele bune, dintotdeauna au existat mişeii împrăştiind
dinadins minciuna, clevetirea, intriga, sămânţa rea. De asemenea, educatorii nu se vor grăbi cu
judecata şi osânda, dat fiind faptul că, spune Mehedinţi, „împreună cu vinovaţii cei mari, s-ar putea
osândi şi oameni de treabă”360. „Aşadar, nu vă grăbiţi! (...). Şi să nu vă temeţi că fărădelegea nu va
rămâne nepedepsită, câtă vreme vine şi ziua secerişului. Adică, spune el, vine boala ca urmare a
păcatului, temniţa şi cătuşele, sfârşitul veacului acestuia, moartea, judecata cea din urmă”361.
În concluzie, se poate spune că Simion Mehedinţi a încurajat cateheza ortodoxă. El ştia că
moartea este urmarea păcatului. Ştia că moartea înseamnă sfârşitul vieţii pământeşti şi începutul vieţii
veşnice, marcând limita până la care omul îşi poate pregăti mântuirea. Prin aceasta el dă dovadă de
cunoaştere a doctrinei Bisericii ortodoxe despre judeacata particulară iar ca educator creştin învaţă că
această judecată este făcută de Mântuitorul Hristos.
Împărăţia cerurilor este asemănată cu un grăunte de muştar şi cu aluatul (Matei 13, 31-35).
„Dacă semeni sămânţă bună în pământ bun şi pliveşti neghina, e destul să munceşti cu hărnicie
şi fii încredinţat că vei birui. Puterea binelui este nemăsurat de mare. Cine adaugă binele zi cu zi poate
căpăta cele mai mari izbânzi în viaţă”362. Cine munceşte şi crede în puterea adevărului şi a binelui,
acela îşi adună o comoară sigură. Şi, după cum din sămânţa de muştar creşte un copac, în ale cărui
ramuri se adăpostesc paserile cerului, tot aşa, dintr-un copil plăpând se poate alege cu vremea un
bărbat înţelept, pe al cărui cuvânt se sprijină mii şi milioane de oameni. Munceşte deci cu hărnicie,
încă de mic copil, şi fii încredinţat că vei izbândi.
Iisus îndemna la curăţirea sufletului, pentru Împărăţia cerurilor. Lumea Îl privea îndoită. De
aceea, spune autorul, pentru a-şi încuraja ucenicii, Mântuitorul caută să le arate printr-o pildă cât de
mare poate fi puterea binelui şi că împărăţia Lui se va întemeia curând, printr-o învăţătură care va
birui fără să fie nevoie de sabie.
În concluzie, izbânda, spune Mehedinţi, vine numai atunci când se va propovădui învăţătura lui
Iisus.
356
Ibidem, p. 31.
357
Cf. Ibidem, p. 34.
358
Ibidem.
359
Ibidem.
360
Ibidem, p. 33.
361
Ibidem.
362
Ibidem, p. 35.
113
Parabola despre comoara ascunsă în ţarină, despre mărgăritar şi năvod. (Matei 13, 44-50).
„Puterea stăruinţei este nemăsurat de mare. Cine adaugă binele zi cu zi, acela să fie sigur că va
birui fără doar şi poate”363. Ca potrivire la viaţa şcolarilor, mărturiseşte autorul, cele mai mari isprăvi
se pot pregăti încă din copilărie. Sufletul poate fi îngrijit încă din copilărie, şi aşa cum picătura poate
roade piatra, sau poate lăsa urme chiar în marmura cea cea mai tare, tot aşa cuvântul cel bun lasă urme
neşterse în creier. Un copil căruia i se va spune că între filele cărţilor se pot ascunde mărgăritarele
înţelepciunii, acela nu va cruţa nici-o muncă până nu-şi va îndeplini învăţătura.
A arunca năvodul reprezintă o idee ce poate trimite la mulţimea cărţilor între care multe sunt şi
primejdioase, „ca şi microbul care aduce tuberculoza şi alte boli”364, va spune Mehedinţi, însă cel mai
mare meşteşug este „să nu pierzi curajul, ci ferindu-te de învăţăturile păcătoase, să munceşti mereu,
să alegi mereu mărgăritarul dintre scoicile fără preţ, până ce vei dobândi averea cea nepreţuită a
înţelepciunii”365.
Înţelepciunea astfel dobândită arată omului cu minte că nu trebuie să cruţe nimic şi să jertfească
totul numai spre a dobândi Împărăţia cerească, adică mântuirea sufletului; îl va face să înţeleagă preţul
fericirii spre care îl cheamă Evanghelia.
În concluzie, Mehedinţi învaţă că năvodul este Biserica creştină care îi cuprinde pe toţi cei în
viaţă, şi că după moarte va veni judecata.
Pilda nunţii fiului de împărat (Matei 22, 2-14).

„Cine vrea cu adevărat să intre în rândurile creştinilor, acela trebuie să-şi îmbrace sufletul, adică
să-şi pătrundă inima de toată învăţătura Evangheliei”366. „Mulţi chemaţi, dar puţini aleşi”. (Matei, 22,
14).
Tâlcuirea făcută de Mehedinţi se bazează pe realitatea că Hristos voia ca oamenii să înţeleagă
că mântuirea lor depinde de ei, că tuturor li se vor ierta păcatele, „numai să voiască”367. Ştim că
savantul a pus mare preţ pe educaţia celor mulţi, a gloatei, a mulţimii. De ce? Răspunsul se descoperă
treptat pe parcursul operei sale. El lămureşte că mulţimea adunată la nuntă este Biserica lui Hristos.
Împăratul este Mântuitorul Iisus, Cel Care pe toţi, pe toate neamurile pământului, i-a chemat să se
împărtăşească din învăţăturile Sale. Slugile erau apostolii şi astăzi sunt preoţii şi pedagogii de
pretutindeni, care îi cheamă pe toţi la învăţătura creştină.
Pilda nunţii fiului de împărat, aşa cu este înţeleasă de creştinul Simion Mehedinţi, pare că i-a
servit drept argument în baza căruia el a făcut din geografie, apoi din etnografie şi etnopedagogie,
pedagogie creştină. Toţi sunt chemaţi să primească învăţăturile lui Hristos, însă, aşa cum la nunta
fiului de împărat mulţi nu au venit, tot aşa unii nu au primit şi nu primesc nici astăzi învăţăturile Lui
Iisus. Vina, spune Mehedinţi, „este a lor şi numai a lor”368.
Ce semnifică în pildă faptul că Iisus l-a dat afară chiar şi pe unul dintre cei care voiseră să vină?
Prin aceasta Mehedinţi înţelege că „acela nu voise cu adevărat să vină la nuntă. Dacă ar fi voit, ar fi
căutat o haină cuviincioasă”369. Adică, spune el, nu poţi întra în Biserica lui Hristos doar trecând
pragul unei clădiri cu cruce deasupra, doar ascultând o citire din Evanghelie.
Şi din această pildă avem „potrivire la viaţa şcolarilor”. Prin chemarea „lăsaţi copiii să vină la
Mine!”, Iisus şterge orice deosebire dintre oameni. El deschide accesul spre învăţătură oricărui copil.
Cu acest principiu, Mehedinţi se adresează tuturor părinţilor şi educatorilor cu cuvinte precum:
363
Ibidem, p. 43.
364
Ibidem, p. 44.
365
Ibidem, p. 43-44.
366
Ibidem, p. 47.
367
Ibidem, p. 45.
368
Ibidem, p. 47.
369
Ibidem.
114
„chemaţi în jurul Bisericii şi al şcolii pe toţi pruncii, fără deosebire”370. Orice copil poate dobândi
lumină, orice copil are calea deschisă spre a se ridica prin munca sa cât mai sus.
În concluzie, prin această parabolă, omul de ştiinţă Mehedinţi, arată că fiecare, pedagog, părinte,
tânăr, elev, ţăran etc. trebuie „să se pregătească prin muncă şi cu purtări potrivite de însărcinarea de
care se apropie”371.
Pilda despre plata deopotrivă a tuturor lucrătorilor unei vii (Matei 20, 1-16).
„Cine vrea să muncească să nu-şi piardă nădejdea, oriunde ar fi şi oricine ar fi”372.
În jurul aceluiaşi concept de muncă este continuată atât tâlcuirea textului Evangheliei, cât şi
educaţia religioasă în sine. Trebuie să se facă dovada unei munci de calitate. Munca presupune
conştiinţă, inteligenţă şi înţelepciune. Munca impune comportament moral faţă de noi înşine şi faţă
de semeni. Munca este dovadă de credinţă, de optimism şi chiar de religiozitate. De aceea,
recompensa pentru „şcoala muncii” în pedagogia savantului Simion Mehedinţi atinge cote nebănuite.
Pilda despre plata deopotrivă a lucrătorilor unei vii, pentru un om de ştiinţă precum Mehedinţi
este încă o dovadă că Mântuitorul Însuşi îi îndeamnă la muncă pe toţi cei care vor auzi mai devreme
sau mai târziu cuvântul Lui, şi Îi vor urma. Pilda cu plata lucrătorilor, spune Mehedinţi, nu este uşor
de înţeles de către oricine. Trebuie să ştim, mai întâi, că El se adresează nu numai poporului evreu.
Iisus stătea de vorbă cu oricine. El cunoştea faptul că lumea nu poate cuprinde dintr-odată învăţătura
cea nouă a Evangheliei. Etnopedagogul nostru îşi închipuie că prin această pildă Mântuitorul S-ar fi
adresat cu cuvintele: „Păgâni de aproape şi de departe! Păgâni care trăiţi azi ori vă veţi naşte peste
sute de ani, nu pierdeţi nădejdea în mântuire! Oricât de târziu veţi auzi Evanghelia, dacă o veţi urma,
veţi fi şi voi mântuiţi, ca şi cei care o ascultă acum din gura Mea, pe malurile Tiberiadei, în Ierusalim
sau aiurea”373.
O astfel de pildă poate genera, pentru mintea finită a omului, întrebarea dacă este drept să-l
plăteşti la fel pe cel care vine spre seară, cu cel care a venit de dimineaţă. Este drept câtă vreme
lucrătorul care a venit de dimineaţă cu un dinar a primit un dinar; mai mult, este socoteala stăpânului.
Stăpânul a avut marea bucurie, explică savantul nostru, de a găsi oameni cu râvnă aşteptând ceasuri
întregi să-i cheme cineva la muncă. Acestia şi-au meritat plata încă de la început „pentru stăruinţa şi
pentru vegherea lor”, pentru sufletul lor de oameni închinaţi muncii, care pornesc la lucru, oricât ar
fi de târziu, spune Mehedinţi374. Mai mult, astfel de oameni l-au ajutat pe stăpân să încheie culesul
viei în aceeaşi zi, fiindcă nu se ştie dacă în ziua următoare o ploaie, spre exemplu, nu i-ar fi împiedicat.
Pentru pedagogia creştină şi pentru toţi creştinii, Mehedinţi vede în această pildă marele adevăr,
că via este Biserica creştină, mulţimea credincioşilor. Stăpânul viei este Iisus, Cel Care pe toţi i-a
chemat să lucreze în via Sa, prin însuşirea învăţăturii Evangheliei. Studiul geografiei, istoria în
mişcare, cum o numeşte savantul, i-a arătat că până în zilele noastre există seminţii întregi care nu au
auzit de numele lui Iisus375.
370
Ibidem, p. 48.
371
Ibidem.
372
Ibidem, p. 49.
373
Ibidem, p. 51.
374
Cf. Ibidem, p. 52.
375
Simion Mehedinţi îşi exprimă convingerea că şi cel din ultimul ceas poate fi un bun creştin. Iată cum poate el
ca geograf şi etnograf să încurajeze învăţământul catehetic. Foarte simplu şi la obiect: „Însă asta nu înseamnă că mâine
un negru sau un eschimos nu ar fi vrednic să fie pus alături de cel mai bun creştin. Dimpotrivă, s-ar putea ca un negru, un
chinez sau un alt păgân să fie cu timpul mai bun creştin decât cei care se trag din părinţi creştini de sute de ani. Sau oare,
într-o familie, copilul cel mai mic, fiindcă a fost botezat mai târziu decât fraţii lui mai mari, nu poate fi un creştin la fel
de bun? Japonezii care trăiesc fără încuietoare la uşă, fiindcă nimeni nu fură, sunt oameni mai de treabă decât mulţi
creştini. Eschimoşii care sar grabnic în ajutorul aproapelui, oricine ar fi acesta, întrec şi ei în multe privinţe pe cei care se
chiamă creştini dar rămân nepăsători la suferinţele altora”. Ibidem, p. 52-53.
115
În concluzie, Mehedinţi subliniază faptul că nu momentul apropierii de Biserică este decisiv, ci

sufletul şi fapta celui care se apropie: „Un copil stăruitor nu trebuie niciodată să-şi piardă nădejdea.
Dacă se hotărăşte să muncească, poate fi şi el între cei aleşi, fie şi în ceaul al 11-lea”376.
Pilda lucrătorilor nevrednici (Matei 21, 33-41).

„Munca hotărăşte cine este ales. La urma urmei, cel care munceşte un pământ cu hărnicie şi
credinţă, acela ajunge cu vremea stăpânul lui deplin”377. Este cunoscut faptul că în neamul iudeilor
se socotea că ei erau singurul popor iubit de Dumnezeu. De aceea, spune Mehedinţi, Mântuitorul
Hristos va atrage atenţia printr-o pildă că învăţătura Sa este spre binele tuturor. El le rosteşte pilda cu
lucrătorii viei, în care cuprinde întreaga istorie a poporului evreu. Stăpânul viei, explică Mehedinţi,
este chiar Dumnezeu, via este ţara evreilor, îngrădită cu gardul legilor lui Moise. Lucrătorii viei au
fost cârmacii: regii, arhiereii, preoţii şi toţi fruntaşii. Slugile cele bătute şi alungate amintesc de
proorocii loviţi şi ucişi cu pietre, în timp ce Fiul venit în urmă este Iisus. Aşa cum spune şi Evanghelia,
în tâlcuirea sa Mehedinţi subliniază că via a fost luată din mâinile celor necredincioşi şi dată altor
lucrători; şi mai mult astăzi Evanghelia este dăruită deopotrivă tuturor seminţiilor pământului, toate
fiind chemate să lucreze în via Domnului.
Pentru viaţa şcolii şi pentru educaţia religioasă în general, Simion Mehedinţi arată că şi aici pot
exista multe scăderi în acest sens. Uneori, spune el, se întâmplă ca părinţii şi profesorii să-şi pună
nădejdea într-un copil sau altul care li se pare ales, care poate sau nu împlini aşteptările puse în el. În
alte situaţii, munca şi sârguinţa face dintr-un şcolar un om de mare preţ; prin munca sa poate ajunge
să sprijine chiar un neam întreg.
Urmărind aceeaşi idee din pilda lui Iisus, geograful nostru învaţă că pământul unei ţări, cu toate
bogăţiile ce se ascund în el, poate fi socotit drept via dată unui popor de către Stăpânul lumii. Legea
supremă pentru viaţă este „munca cu tragere de inimă”. Cel leneş este alungat, iar trândavul poate
ajunge rob în ţara părinţilor lui. „Străinul îi smulge pământul de sub picioare,” spune Mehedinţi, chiar
dacă multe legi i-ar fi totuşi favorabile. Aşadar, adevărata tărie a hotarelor este munca locuitorilor
unui stat378.
În concluzie, pilda cu lucrătorii nevrednici îl îndreptăţeşte pe Simion Mehedinţi să vadă în
muncă suprema condiţie pentru mântuire. Numai munca este cea care poate hotărî cine este ales, şi
mai mult, „fiecare om este dator să dea ţării cât mai multă muncă şi îngrijire, fiindcă ţara este ca un
acoperiş pentru toţi”379.
Pilda celor zece fecioare (Matei 25, 1-13).

„Cine n-are grijă, n-are nici noroc. De pierderea unei clipe poate atârna soarta unei vieţi
întregi”380. Pilda cu lucrătorii viei ne arată clar că munca este temeiul fericirii în viaţă. Să nu pierdem
nici o clipă. Fie că este vorba de viaţa şcolarilor, de activitatea educatorilor, de plugărit, negoţ sau
orice altă muncă, prin pilda cu cele zece fecioare Mâtuitorul ne învaţă că „dacă nu lucrezi la timp
ceea ce ai de lucrat, zadarnică e orice grijă sau osteneală în ceasul din urmă. Da aceea fii totdeauna
treaz şi pregăteşte-te din vreme să faci faţă oricăror nevoi ale vieţii. Şi mai ales îngrijeşte-te de ziua
cea din urmă a vieţii, curăţindu-ţi din vreme sufletul. Fără fapte creştineşti, degeaba zici că eşti
creştin”381.
376
Ibidem, p. 54.
377
Ibidem, p. 55.
378
„Apărarea ţării se face cu fiecare ogor, în fiecare grădină, în fiecare casă, în fiecare prăvălie, în fiecare atelier...
înainte de a se face la hotare, cu arma în mână.” Simion Mehedinţi, Poţi fi om deplin fără să fii creştin?, Ed. Viaţa
românească, Bucureşti, 1992, p. 103.
379
Idem, Parabole şi învăţături din Evanghelie..., p. 58.
380
Idem, Poţi fi om deplin fără să fii creştin?, p. 108, şi Parabole şi învăţături din Evanghelie..., p. 59.
381
Idem, Parabole şi învăţături din Evanghelie..., p. 62-63.
116
În tâlcuirea de faţă, autorul înlocuieşte untdelemnul cu existenţa sau lipsa faptelor creştineşti şi
cu grija faţă de cele sufleteşti. Ziua nunţii este ziua din urmă a vieţii. Fecioarele înţelepte sunt oamenii
„grijnici”, care din vreme se pregătesc „pentru ceasul greu al socotelilor”382.
Şi ce se întâmplă cu un om, spune Mehedinţi, se poate întâmpla şi cu un popor. Care este
menirea unui neam? „Să aibă întocmiri atât de bune şi de drepte încât viaţa lui să fie o podoabă”383.
În concluzie, ca şi fecioarele neînţelepte, popoarele neînţelepte rămân în întuneric şi suferinţă.
Pilda cu împărţirea talanţilor (Matei 25, 14-30).
„Şi din puţin se poate scoate, cu vremea, foarte mult”384. „Voinţa biruie toate. Şi din puţin,
copilul harnic poate să facă mult. La început Demostene era bălbăit, spune Mehedinţi, apoi a ajuns
cel mai bun vorbitor (orator) dintre toţi cei pomeniţi în vechime. Când omul lucrează cu toată inima,
adică atunci când omul e om, şi din puţin se poate scoate mult. Orice capital ar fi primit din naştere
şi oricât de puţin ar fi moştenit cineva de la părinţi, dacă e harnic, poate ajunge la isprăvi de seamă.
Chiar cel mai mic dar, dacă este bine întrebuinţat, poate aduce un câştig nemăsurat de mare. Chiar şi
cel mai neputincios om îşi poate încorda puterile şi face minuni dacă vrea. Câştigul nu se măsoară
totdeauna după mărimea capitalului cu care ai pornit în afaceri, ci după hărnicia omului”385.
Şi această pildă este în pedagogia creştină a lui Simion Mehedinţi fundament pentru ceea ce el
numeşte „şcoala muncii”. Prin aceasta el vede clar că Iisus învaţă că mântuirea atârnă de fiecare om
şi că cei care s-ar plânge că nu au destulă putere pentru muncă şi nici destulă pricepere să se îngrijescă
de suflet nu au nici o scuză. De aceea, sluga care a primit un talant şi l-a înapoiat tot pe acela este
extrem de vinovată, prin aceasta dovedind un suflet neputincios şi trândav.
În concluzie, Mehedinţi ajunge să vorbească de judecata cea din urmă şi de răspunderea pe care
fiecare dintre noi o avem în această viaţă386. Şi de această dată putem sublinia contribuţia lui la
dezvoltarea pedagogiei creştine în spaţiul românesc. Fără a o trata ca pe o dogmă, el respectă mult
această învăţătură a Bisericii despre judecata cea din urmă, despre socoteliele omului cu veşnicia, şi
recunoaşte fundamentele ei scripturistice, precum pilda de faţă.
Parabola smochinului neroditor (Luca 13, 6-9).

„Nu osândi în pripă, dar nici să nu aştepţi ca salcia să se facă pom”387. Dacă un pom are o
menire pe faţa pământului, cu atât mai mult un om, cu atât mai mult un popor. Deşi scăpat din robia
egipteană, deşi fusese hrănit cu mană în pustie, poporul evreu se arăta tot mai îndărătnic. Iisus aduce
învăţătura Evangheliei şi pentru aceştia, dar în zadar. Aceştia L-au răstignit. De aceea, pedeapsa de a
trăi risipiţi prin toate ţările pământului se resimte până astăzi.
Din această pildă Mehedinţi va extrage două învăţături. Prima, că toţi avem de îndeplinit o
îndatorire în această lume, fie om, fie popor. A doua, cere tuturor, mai ales educatorilor, să nu se
grăbească cu judecata mai ales când se hotărăşte preţul unui om. Când s-a dat porunca să fie tăiat
smochinul, spune Mehedinţi, Omul Cel cu minte, Iisus, a cerut să-l mai lase un an, să-l caute la
rădăcină, să-l îngrijească. Smochinul însă s-a dovedit fără rod. Atunci este osândit la tăiere.
În concluzie, dintr-o singură întâmplare nu se poate judeca un om!
382
Ibidem, p. 61.
383
Ibidem, p. 62.
384
Idem, Parabole şi învăţături pentru îndrumarea vieţii. Carte de cetit din tinereţe până la sfârşitul vieţii, Ed.
Librăriei Socec & Co., S.A. Bucureşti, p. 45.
385
Mehedinţi vorbeşte de cazul unui copil, din Germania, care s-a născut fără mâini, spune el, şi care ar fi putut
ajunge cerşetor; însă acel copil s-a dovedit atât de harnic şi perseverent, încât a ajuns să facă cu picioarele ceea ce alţii nu
pot face cu mâinile. Se îmbrăca, mânca, şi chiar cânta la vioară cu degetele de la picioare. Ibidem, p. 66.
386
„De pildă, la războiu, tu, soldat de rând, eşti pus să pândeşti de unde vine duşmanul şi să dai de ştire... Toată
sarcina ta e să ţii ochii deschişi şi să te grăbeşti a da de veste, îndată ce zăreşti primejdia... E destul atât, pentru ca o oştire
întreagă să poată fi scăpată şi o ţară întreagă mântuită numai prin vegherea cinstită a ochilor tăi, chiar dacă braţele sunt
slabe.” (Idem, Parabole şi învăţături pentru îndrumarea vieţii. Carte de cetit din tinereţe până la sfârşitul vieţii..., p. 47).
387
117
Pilda samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37).

„Orice om îţi este frate. Iubeşte-i pe toţi”388. Mântuitorul le arată ucenicilor cum pot scăpa de
întunericul în care trăiseră până atunci. Un anume cărturar, auzindu-L că vorbeşte despre Împărăţia
cerurilor şi despre mântuire şi viaţa veşnică, Îl întreabă cum poate şi el dobândi viaţa veşnică. Se ştie
că evreii nu îi priveau cu simpatie pe samarineni, de care se deosebeau atât prin sânge, cât şi prin
credinţă. De aceea, în răspunsul la întrebarea cărturarului, Mântuitorul intenţionat va vorbi de
samarineanul care îl va îngriji pe călătorul jefuit de tâlhari.
Iisus aminteşte că pe acolo a trecut mai întâi un preot, adică un evreu care, purta pe frunte şi la
braţul stâng nişte punguliţe în care se aflau poruncile Legii: Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele
tău. Şi totuşi, spune Mehedinţi, călătorul rămâne rănit în şanţ. Mai bine muncă fără carte, decât carte
fără muncă, exclama cândva autorul „altei creşteri, şcoala muncii”! Tot el vedea în untdelemnul
pregătit pentru candele, fapta creştinească. Iată, deci, pedagogia creştină. Tot pe acolo a trecut şi un
levit. Deşi pentru evrei era eretic sau străin de ale lor, samarineanul este singurul „om cu multă simţire
şi cu omenie în el”, spune Mehedinţi389. Întrebat fiind cărturarul, care dintre cei trei a fost mai aproape
de cel rănit, acesta recunoaşte că „Cel care a avut milă de el”.
Frumuseţea învăţăturii lui Hristos constă în iubire, iubire dovedită prin fapte, nu în legi legate
de braţ sau bătute în ţinte la uşă, spune susţinătorului pedagogiei creştine. Creştin, etnograf şi
etnopedagog, Mehedinţi recunoaşte fapta de iubire a samarinenului drept pildă de urmat în atitudinea
noastră faţă de oricine, fără deosebire de neam, dat fiind faptul că nu doar fraţii şi rudele ne sunt
aproapele, ci „orice făptură omenească, din orice ţară ar fi ea”390.
În concluzie, prima îndrumare a creştinului, cel dintâi principiu de pedagogie creştină pe care
Simion Mehedinţi îl recunoaşte încă din învăţătura lui Iisus, este iubirea. „Iubirea aproapelui este cea
dintâi datorie a omului care se simte într-adevăr om”391. Se pare că etnopedagogia la Mehedinţi poate
fi numită destul de limpede „pedagogie creştină”, câtă vreme autorul acesteia învaţă cum Iisus a spus
oamenilor să fie fraţi, să se iubeacă, să se ajute unii pe alţii, fără a căuta din ce sat, oraş, sau ţară sunt.
Aceasta, recunoaşte cu bucurie savantul, a fost cea mai mare noutate. Religiile vechi care aveau putere
numai până la graniţă au fost fost lovite din temelie. Putem trece dintr-o ţară într-alta fără să ne temem
că vom fi ucişi, şi chiar pe băncile şcolii se pot întâlni copii care au limbi şi religii diferite.
Pilda cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (Luca 16, 19-31).

„Averea, pentru cel care o agoniseşte, poate fi până la o vreme aripă de zburat; pentru cei care
o moştenesc, ea este de obicei plumb în aripă”392. Se pare că la un savant precum Simion Mehedinţi,
toată ştiinţa pedagogică se reduce la „şcoala muncii”. Cine este fericit? Omul bogat sau cel sărac? Şi
unul şi celălat poate fi fericit sau nu, în funcţie de osteneala dată.
Din pilda de faţă, Mehedinţi evidenţiază două învăţături: una potrivit căreia nu întotdeauna
averea este „o înlesnire şi un bine”393, căci ea „foloseşte de obicei celui care s-a ostenit să o adune”394.
Cealaltă învăţătură este că „suferinţa poate fi o fericire, dacă omul este răbdător şi tare la suflet”395.
388
Ibidem, p. 71.
389
Acesta „fiind om cu multă simţire şi cu omenie în el, uită că a pornit la drum lung (din Samaria până în Ierihon
e cale mai bine de o zi); uită că cel rănit este iudeu, adică un străin, şi descalecă, rămâne lângă el, ba îi spală rănile...”.
Simion Mehedinţi, Parabole şi învăţături pentru îndrumarea vieţii. Carte de cetit din tinereţe până la sfârşitul vieţii...,
p. 54.
390
391
Ibidem.
392
Ibidem, p. 78
393
Ibidem, p. 79.
394
Ibidem.
395
Ibidem.
118
Omul care munceşte „îşi ţine trupul sănătos şi-şi agereşte mintea”396, spune Mehedinţi, cunoaşte astfel
preţul fiecărei clipe din viaţă şi al fiecărui lucru. De cealaltă parte, omul bogat, devenind delăsător,
poate pierde sănătatea şi în cele din urmă sufletul şi chiar viaţa. Fără să mai ştie ce este munca şi
încordarea, el „ajunge iute nesimţitor” astfel încât toată purpura şi tot visonul bogăţiilor nu-i sunt de
nici un sprijin în ceasurile grele ale vieţii, mai ales în ceasul morţii. Ajuns la o astfel de limită, în cele
mai multe cazuri, bogatul râvneşte locul săracului. Mistuit de foc, el cere o picătură de apă. Iată-l
deci, mai sărac decât orice sărac397.
Ce se poate spune pentru pedagogie ca ştiinţă dacă ne gândim la boala lui Lazăr cel sărac şi
bolnav, stând la poarta bogatului în timp ce câinii îi lingeau rănile? Răspunsul îl dă Simion Mehedinţi.
Boala înseamnă suferinţa dar şi binele pe care ţi-l face durerea. Chiar când nu este din vina noastră,
suferinţa poate fi spre binele nostru, căci omul cuprins de suferinţă „îşi limpezeşte sufletul”398. Mânia
este înlocuită cu blândeţea, zgârcenia cu generozitatea, vorbele îi sunt mângîietoare şi înţelepte.
Bubele pe care le lingeau câinii sunt păcatele de care ne poate scăpa suferinţa şi căinţa.
Cât priveşte „potrivirea la viaţa şcolarilor”, pedagogii vor avea în vedere faptul că mereu copiii
săraci au fost dispreţuiţi de cei bogaţi şi să le arate că aceasta este mare primejdie, mare păcat. Mai
mult, neştiind ce este stâmtorarea, bogaţii devin risipitori, superficiali, în timp ce copilul sărac îşi va
încorda toate puterile pentru muncă şi credinţă.
În concluzie, „suferinţa şi sărăcia sunt cei mai buni povăţuitori. Când nici sărăcia nu-l face pe
om muncitor, strângător şi deştept, atunci cu adevărat nu mai e nimic de aşteptat de la unul ca
acela”399.
Pilda împăratului îndatoritor şi a datornicului nemilostiv (Matei 18, 23-35).

„Frăţia către alţii o poţi dovedi, mai întâi de toate, fiind îngăduitor şi făcând şi altora tot ce
doreşti să-ţi facă ţie alţii”400. Cu măsura cu care măsori, cu aceea ţi se măsoară în viaţă. Precum vreţi
să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi lor. Când eşti îndurător, vei avea îndurare. Când eşti drept,
vei avea dreptate. Când ierţi, vei fi iertat. Când iubeşti, vei primi iubire. Viaţa măsoară aşa cum tu
măsori. Aşadar, Simion Mehedinţi învaţă că de la Hristos se ştie că cea dintâi datorie a creştinului
este iubirea către alţii.
Pedagogia creştină se bazează pe îndurarea nesfârşită a creştinului adevărat. Această îndurare
implică iertare şi iubire, dar nu înseamnă că Iisus desfiinţează legile sau pedepsirea vinovaţilor.
Creştinul este dator să-l ierte pe cel ce-i greşeşte, oricât de mare ar fi vina, iar punerea în faţa legii va
avea drept scop nu răzbunarea ci grija şi mila pentru cel vinovat.
„Potrivirea la viaţa şcolarilor” pune accentul pe relaţiile dintre ei, pe modul în care aceştia îşi
iartă greşelile unii altora şi pe modul cum se încurajează şi se apreciază reciproc. Şcolarul va şti din
această pildă că atât cât dă, şi cum dă, aşa va primi. Va şti că trebuie să fie îngăduitor cu ceilalţi. Va
şti că nimeni nu se poate lăuda că nu a greşit niciodată şi că nu ar avea nevoie de îngăduinţa altora.
Ca de fiecare dată în didactica sa, în stilul său inconfundabil, Mehedinţi se adresează direct acelui tu:
„ţine minte: viaţa nu e geometrie. Nici geometria nu e pe deplin adevărată decât în gând (...). Altfel
spus, greşim. Şi avem nevoie să fim iertaţi pentru aceste greşeli, oricât de mici ar fi ele”401.
În concluzie, din pilda împăratului îndatoritor şi a datornicului nemilostiv ştiinţa pedagogiei
arată că legea este făcută în scop didactic, iertând îndată ce penitentul dă semne de vindecare. Mai
396
Ibidem.
397
Cf. Ibidem, p. 80-81.
398
Ibidem, p. 81.
399
Ibidem, p. 82. Vezi şi, Parabole şi învăţături pentru îndrumarea vieţii. Carte de cetit din tinereţe până la
sfârşitul vieţii..., p. 61.
400
401
Ibidem, p. 87.
119
mult, creştinul trebuie să ierte întotdeauna, căci a purta ură împotriva cuiva este o nenorocire.
Creştinul bun are datoria să-l ducă pe cel rătăcit în faţa judecătorilor, spre cercetare şi îndreptare.
Pilda judecătorului înţelept (Luca 18, 1-8).

„În viaţă, stăruinţa e mai de preţ decât deşteptăciunea”402. De câte ori se roagă din toată inima,
spune Mehedinţi, creştinul nu trebuie să-şi piardă nădejdea în dreptate. Nici un om nu-şi piarde
cumpătul stăruind din toate puterile. Aşadar, „legea dintâi a vieţii este stăruinţa sau voinţa de a
birui”403. Lege a vieţii, dar şi a pedagogiei, inaugurată de Mântuitorul Hristos.
În Pedagogia Sa, Iisus vrea să le arate urmaşilor, tuturor celor care vor purta numele de creştin,
valoarea inestimabilă a perseverenţei în faptă. Din pilda cu judecătorul înţelept este evident că oricât
de puternici ar fi prigonitorii noştrii, oricât de slabi sau umiliţi s-ar întâmpla să fim, să nu ne pierdem
cumpătul. Vom lupta din toate puterile, căci, spune Mehedinţi, cine pierde curajul poate rămâne
pentru totdeauna păgubaş, şi mai mult, păgubaşul poate ajunge şi vinovat.
Pentru dascăli şi educatori, exemplul judecătorului din pilda de faţă poate fi concludent. Un
judecător poate fi tiran nu neapărat din răutate, ci şi din neglijenţă. Aşa cum judecătorul are multe de
judecat şi nu poate cunoaşte toate pricinile deopotrivă, tot astfel educatorul nu va putea avea sub
absolută supraveghere, evaluare şi îndrumare pe toţi elevii. Este suficient însă ca el să fie conştient şi
de o astfel de realitate, în care să nu-şi găsească o scuză.
Cât priveşte „potrivirea la viaţa şcolarilor”, nici o pildă, spune Mehedinţi, nu se potriveşte mai
mult decât aceasta cu viaţa tinerilor. De obicei, ei sunt nerăbdători, iar când întâmpină greutăţi îşi
pierd curajul.
În concluzie, stăruinţa şi hărnicia pot fi unitate de măsură atât pentru elev cât şi pentru educator:
„Cei cu adevărat deştepţi sunt totdeauna şi foarte harnici. De aceea s-a şi zis: geniul este o lungă
răbdare. Adică, la lucrări geniale nu ajunge cel mintos decât doar lucrând şi iar lucrând”404.
Pilda despre oaia şi drahma cea pierdută (Luca 15, 4-10).

„Nu lăsa pe nimeni afară din iubirea, frăţia şi îngăduinţa ta”405. Ca şi alte învăţături, şi aceasta
ni s-a revelat tot printr-o parabolă. Învăţătura ce reiese din pilda cu oaia şi drahma cea pierdută este
foarte uşor de înţeles. Pornind de la exemplul cu atitudinea unui stăpân faţă de oile sale, sau a unei
gospodine faţă de cei ai casei, Mântuitorul Hristos vorbeşte, de fapt, de o evidentă atitudine faţă de
sufletul omenesc. Păstorul este Însuşi Mântuitorul, explică Mehedinţi, iar cel care priveghează astăzi
ceata creştinilor este preotul. Oaia cea rătăcită şi drahma cea pierdută reprezintă pe omul căzut în
păcat, faţă de care, creştineşte, este să nu fie lăsat să se piardă.
În pilda de faţă nici un om nu trebuie trecut cu vederea, oricât de căzut ar fi el, fiindcă „este şi
el un suflet”406, dat fiind faptul că „nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”407.
În concluzie, Mehedinţi subliniază că aşa cum pilda samarineanului ne învaţă ce este „frăţia”408,
pilda împăratului îndatoritor ne îndeamnă la îngăduinţă, tot aşa pilda cu oaia rătăcită ne îndrumă spre
solidaritate.
402
Ibidem, p. 88.
403
Ibidem, p. 90.
404
Ibidem.
405
Ibidem, p.91.
406
Ibidem, p. 93.
407
Ibidem, p. 94.
408
Ibidem, p. 95.
120
Creştinismul românesc – adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român409şi O

mărturisire despre creştinism
„Spre Cinstea nemului din Carpaţi, concepţia religioasă a românului e străină de îngustimea
sufletească a fariseilor şi a cărturarilor. Credinţele sale sunt potrivit cu firea omului sănătos, care se
bucură făţiş de toate darurile vieţii (străin deopotrivă de habotnicie, şi de mojicia desfrâului). Am
căutat deci, în cuvântarea amintită, să înşir caracteristicile mai de seamă ale creştinismului, cum e
înţeles de poporul nostru. Cine va cerceta însă folclorul satelor din tot cuprinsul pământului dacic, de
bună seamă va mai scoate la iveală şi alte înfăţişări ale firii româneşti, aşa cum s-a manifestat ea în
Biserica autohtonă.Oricum, tinerii pe care i-am avut atunci sub ochi (...), vor simţi îndemnul de a
cântări mai de aproape deosebirile dintre viaţa religioasă a românilor şi concepţia vecinilor despre
creştinism. Dacă vor găsi întemeiate cele înşirate aici, şi le vor apropia de suflet; dacă nu, datori sunt
să pună în locul lor ceva mai bun”410.
Întreaga trăire plenar participativă la viaţa timpului său demonstrează o constantă vocaţie
educativă, de cuprindere naţională, etnoeducativă, cum însuşi autorul notează. Nefiind însă teolog,
Mehedinţi precizează încă din capul locului că nu se încumetă să vorbească de latura dogmatică a
Ortodoxiei, ci va prezenta numai câteva păreri personale despre creştinismul românesc, aşa cum l-a
apucat el însuşi în munţii Vrancei, pe la sfârşitul veacului trecut.
Tezaurul didactic existent în Evanghelia Mântuitorului Hristos este de ordin divin. De aceea, a
avea Evanghelia ca îndreptar este condiţie esenţială în pedagogia creştină. Simion Mehedinţi va spune
că „un popor, ca şi orice om, atâta preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie” 411 şi cât poate să urmeze
învăţăturii lui Iisus. Realizarea virtuţilor pe care le propovăduieşte Evanghelia presupune tărie,
hotărâre şi curaj de a lupta până în clipa cea din urmă a vieţii. „De fier şi de fiare nu te poate mântui
decât curajul şi hotărârea de a lupta”, va spune Mehedinţi412.
Aşadar, atât omul în parte, cât şi poporul întreg se vor mobiliza spre organizarea tuturor
puterilor fizice şi sufleteşti ale întregului neam. Tebuie să punem în cumpănă totul, nu numai puterea
braţului, ci şi puterea sufletului. Este nevoie să conştientizăm marele sprijin pentru viaţă pe care îl
poate reprezenta în realitate creştinismul. Pentru etnograful Mehedinţi pedagogia creştină în spaţiul
românesc s-a născut odată cu formarea şi încreştinarea acestui neam. „În vremuri când spaţiul unde
s-a născut acest neam fremăta de primejdii, când aşezările politice erau incipiente iar ordinea socială
abia îşi căuta, trudnic, rosturile, biserica – a fost cea care a furnizat primele cărţi, propunând prin
lăcaşurile ei (supuse unor rânduieli ce impuneau exerciţiu spiritual) cele dintâi temeiuri pentru o
mişcare cu caracter cultural şi literar cât de cât coerentă, conştientă de menirea ei şi capabilă să
producă, în timp, elementele unor definiri particulare”413. Este cunoscută prezenţa creştinilor pe
teritoriul românesc încă din timpul primelor colonizări romane în Dacia. Între soldaţii veniţi şi
veteranii care au primit locuri spre a-şi întemeia gospodării în noua provincie, mulţi erau creştini.
Învăţătura Mântuitorului era cunoscută, se pare, şi de agricultori, negustori, plugari şi păstori care au
venit spre Dunăre, precum şi de muncitorii de la minele de argint şi aur veniţi aici din provinciile
apusene ale Peninsulei Balcanice, din Dalmaţia de pildă, încă înainte de supunerea Daciei de către
409
Creştinismul românesc constituie cuvântarea festivă a savantului Simion Mehedinţi, în Duminica Ortodoxiei
(17 martie 1940), susţinută la Cernăuţi. Publicată ulterior: Creştinismul românesc – adaos la Caracterizarea etnografică
a poporului român, ediţia I, Ed. „Cugetarea – Georgescu Delafras”, Bucureşti, 1941; ediţia a II-a, Ed. „Fundaţia
Anastasia”, Bucureşti, 1995, îngrijitor de ediţie D. Muster; ediţia a III-a, Criterion publishing P.O. Box 930698, Norcross,
GA, 30093 USA, 1994, îngrijitor de ediţie Gabriel Stănescu; ediţia a IV-a, Ed. „Terra”, Focşani, 2006.
410
Simion Mehedinţi, Creştinismul românesc…, ed. a IV-a, 2006, p. 4-5.
411
412
Idem, Creştinismul românesc, ed. a IV-a, 2006, p. 6.
413
Dan Horia Mazilu, Latinitate şi creştinism la Dunărea de Jos, în: Recitind literatura română veche, Partea I:
privire generală, Ed. Universităţii Bucureşti, 1994, p.7.
121
romani.414 Porturile de la Marea Neagră nu au înlesnit doar comerţul. Îşi fac simţită prezenţa adepţi
şi propagatori ai noii religii, căci „marea – spune Nicolae Iorga – a fost întotdeauna priincioasă şi
circulaţiei mărfurilor şi străbaterii ideilor.”415 Noii sosiţi veneau la Dunăre din diferite provincii ale
Imperiului. Foarte mulţi veneau din Asia Mică, aducând cu ei şi „zeităţi misterioase, născute în
Orientul fabulos ori în Nordul Africii, dar şi cuvântul zeului tânăr ce se sacrificase spre răstignire pe
crucea rezervată până la el tâlharilor şi care propovăduia iubirea, pacea şi egalitatea făpturilor
omeneşti înaintea Divinităţii”416.
Contactul cu noua religie nu a generat conflicte. Savantul Simion Mehedinţi surprinde această
realitate în lucrarea Creştinismul românesc – adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român,
ca fiind una dintre marile caracteristici ale creştinismului în acest spaţiu istoric şi geografic, numind-
o „lipsa războaielor confesionale în viaţa poporului român”417. Aici, daco-geţii credeau în nemurirea
sufletului. Se naşte un creştinism de factură populară care în configurarea sa va cuprinde multe din
elementele păgâne daco-romane. Iată fundamentul real pentru ceea ce Simion Mehedinţi va numi
„primatul sufletului ”418 şi „arhaismul creştinismului românesc”419.
Aşadar, avem o nouă religie, „prigonită încă şi sfioasă prin sine însăşi, dispreţuitoare de
publicitate, neglijentă în scris şi în săpat inscripţii”420. Începuturile pedagogiei creştine în spaţiul
românesc se identifică cu începuturile creştinismului în acest spaţiu, în corespondenţă cu colonizările
romane în acest teritoriu. „Ideea creştină a participat la desfăşurarea proceselor primordiale ale
alcătuirii poporului român”421. Procesul de creştinare a poporului român este acelaşi cu cel de
formare422. Primordialitatea creştinismului românesc este conservată şi consolidată de gravitarea
neîntreruptă a lumii daco-romane, spune Dan Horia Mazilu, către acel Apus latin al originilor pe care
Vasile Pârvan423 o argumentează cu dovezi legate de instrumentarul lingvistic religios existent în
vocabularul fundamental al românilor, format din cuvinte moştenite. Aşadar, pentru savantul
Mehedinţi arhaismul creştinismului românesc are dovezi incontestabile. Este cunoscut faptul că
„toate aceste vocabule – lege, Dumnezeu, cruce, biserică, botez, cuminecătură, înger – ori apelative
– Sânzâiene, Sântion, Sântămăria, Sânpietru, Sângiorz, Sânvăsâi, Sânmedru, Sânnicoară etc. – de
rădăcină latină arată că ele s-au înfiripat de timpuriu, odată cu închegarea limbii romanice, pe temeiuri
populare (căci toate confirmă lucrarea legilor feonetice româneşti), în absenţa unui vocabular livresc,
neologic, impus de misionari”424.
În concluzie, în cadrul romanităţii, în continuă creştere, se naşte un creştinism de factură latină.
A vorbi despre creştinismul românesc presupune recunoaşterea realităţii că o cultură constituie
totalitatea răspunsurilor pe care un popor le dă timpului, spaţiului şi umanităţii. Spaţialitatea include
condiţiile geografice, în primul rând. Lucrarea geografului Mehedinţi „Creştinismul românesc –
adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român” scoate în evidenţă răspunsurile pe care spiritul
414
Ibidem.
415
Ibidem, p. 8 .
416
Ibidem.
417
Simion Mehedinţi, Creştinismul românesc…, ed. a IV-a, 2006, p. 9.
418
Ibidem, p. 22.
419
Ibidem, p.25.
420
Nicolae Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ed. a II-a, vol. I, Bucureşti, 1929, p.
14, apud Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 8.
421
Dan Horia Mazilu, Latinitate şi creştinism la Dunărea de Jos, în: Recitind literatura română veche, Partea I:
privire generală, Ed. Universităţii Bucureşti, 1994, p. 8.
422
„Ne-am format în acelaşi timp ca popor romanic şi ca popor creştin” - afirma, reluând opinia altor savanţi,
Alexe Procopovici în Introducere în studiul literaturii vechi, Cernăuţi, 1922, p. 41-42. Creştinismul românesc se situează
„într-o ordine a zidirilor europene după cel grecesc şi cel roman”. Dan Horia Mazilu, Latinitate şi creştinism la Dunărea
de Jos…, p. 8.
423
Vasile Pârvan, Contribuţii la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911.
424
Dan Horia Mazilu, Latinitate şi creştinism la Dunărea de Jos…, p. 9.
122
creator al poporului român le dă în faţa unei noi doctrine, a unei noi pedagogii, a unei noi educaţii,
cea creştină.
Condiţiile în care s-a născut poporul român, identice cu cele de creştinare a acestuia desluşesc
nenumăratele întrebări care s-ar putea ivi în legătură cu forma şi fondul primelor comunităţi creştine
în spaţiul românesc. Arhaismul creştinismului românesc, creştinismul nostru „păduratic”, spune
Simion Mehedinţi, în lucrarea amintită, a rămas la adăpostul codrilor de brazi aproape de simplitatea
celui predicat în Galileea. Cu toate acestea, Biserica a constituit cel mai important centru de cultură
şi de spiritualitate.
Simion Mehedinţi îşi începe expunerea prin prezentarea caracteristicilor creştinismului
românesc, în lumina etnografiei şi a istoriei:
Lipsa războaielor confesionale în viaţa poporului român425. Românii s-au dovedit foarte
îngăduitori faţă de credinţele altora. Crime în numele Evangheliei n-au făcut. Românul, observă
Mehedinţi, are două zicători, cum se poate mai expresive: Câte bordeie, atâtea obiceie, îndemn spre
a nu ne mira de aspectul extern al vieţii altora, iar când e vorba de latura tainică a sufletului să nu ne
amestecăm în credinţele nimănui.
Neutralitatea faţă de certurile dogmatice426. Poporul român s-a dovedit, pe bază de mărturii şi
fapte pozitive, a fi extrem de discret, dar nu nepăsător, ci din contră înclinat numai pentru ceea ce îi
este de folos, atitudine care izvorăşte dintr-o reală omenie – humanitas. Neutralitatea noastră în
chestiuni confesionale este semnul unei reale maturităţi sufleteşti dobândită printr-o lungă experienţă
istorică. Pentru aceasta argumentul lui Mehedinţi îl constituie vechimea neamului carpatic şi nivelul
superior al civilizaţiei carpatice. Este un lucru de care nimeni nu se poate îndoi şi care răsare din
toată istoria geţilor (dacilor): râvna religioasă a fost, de când lumea, caracterul precumpănitor al
firii lor (Strabon, VII, 4).
Primatul sufletului427. Maturitatea morală a străbunilor noştri se întemeiază pe realitatea
primatului sufletului asupra vieţii materiale. În vreme ce în ţările dimprejurul Mediteranei –observă
savantul geograf Simion Mehedinţi - grija faţă de cele trupeşti avea o mare precădere concretizată în
mens sana in corpore sano, dacii plecau de la principiul opus: numai cine are suflet sănătos poate
păstra şi sănătatea corpului. Acest caracter precumpănitor al firii lor, râvna religioasă, ne dă dreptul
de a-i considera pe strămoşii noştri aproape ca un fel de „creştini înainte de creştinism”,
vorbindu-se, astfel, de o altă caracteristică, cea arhaică.
Arhaismul creştinismului românesc428. Nu se poate determina prin texte precise momentul în
care s-au creştinat dacii. Vestea cea bună, Evanghelia, a putut pătrunde încă de la început în cuprinsul
teritoriului dacic. Deşi conservatoare, ţărănimea dacică poate afla mai repede despre ce e vorba,
datorită unei împrejurări create de venirea în zonă a uneia din legiunile romane –cea care trăise mai
mult timp în legătură cu evenimentele de la începutul creştinismului, Legiunea a V-a Macedonica.
Aşadar, veteranii împrăştiaţi în satele Dobrogei constituie un fel de cronică vie a tuturor întâmplărilor
legate de evenimentele de la începutul creştinismului.
Simbioza între Biserică şi Stat, fără antagonism429. La noi, spune Mehedinţi, Biserica şi neamul
au trăit într-o continuă solidaritate chiar de la început. Afirmarea poporului nostru în spaţiul carpato-
danubiano-pontic a fost ajutată mai întâi de număr, apoi de civilizaţia noastră superioară mai ales în
latura etnică – credinţa în nemurirea sufletului şi în cele din urmă, de limba latină. După începutul
erei creştine, la acestea se adaugă şi Biserica. La noi, Biserica creştină a căpătat mare rol social şi
chiar politic înainte de a fi recunoscut creştinismul ca religie de stat. Aproape cu jumătate de secol
425
cf. Simion Mehedinţi, Creştinismul românesc…, ed. a IV-a, 2006, p. 9-14.
426
cf. Ibidem, p. 15-22.
427
428
429
123
înainte de edictul lui Constantin, consemnează S. Mehedinţi, Evanghelia a ţinut loc de constituţie
socială şi politică. Astfel se lămureşte de ce la noi simbioza între organizarea civilă şi cea religioasă
s-a putut face fără antagonism, fiind o simbioză fără confundare şi fără contaminare, cum s-a
întâmplat mai târziu în statele creştine, unde autocraţii s-au amestecat în teologie, iar reprezentanţii
clerului s-au apucat să facă politică430. Echilibrul era deci în sânge, şi în obiceiurile moştenite de la
străbuni. Poporul daco-roman a primit marea doctrină ca pe un fel de altoi pe propia sa credinţă
religioasă. Pentru oamenii sinceri, doctrina evanghelică era şi este cât se poate de limpede: nici clericii
să nu se amestece în uneltiri politice, nici cârmuitorii să nu calce peste conştiinţa religioasă a cuiva:
simbioză fără ciocnire! Aşadar, prin caracterul „precumpănitor” al firii lor, românii au dovedit nu
numai lipsă de ciocniri între Biserică şi Stat. În sânul Bisericii româneşti au lipsit certurile dogmatice.
Lipsa ereziilor şi a ereticilor431. Timp de un secol sub stăpânire gotică, locuitorii Daciei îşi
vedeau de necazurile lor „Fiecare îşi îngrijea nevoia, sau «neamul nevoii»”(M. Eminescu)432.
Creştinismul „nostru pădureţ a rămas la adăpostul Carpaţilor mai curat decât al altora, adică mai
aproape de simplitatea celui predicat în Galileea”433. De asemenea, învăţătura Evangheliei lui Iisus,
va prinde contur în spaţiul locuit de poporul român şi în funcţie de atitudinea românului faţă de legea
şi convingerile religioase ale altor neamuri. În această oridine de idei, savantul Mehedinţi identifică
în ceea ce el numeşte „creştinismul românesc”, „eleganţa morală”434 pe care a avut-o dintotdeauna
românul, de „a-l tolera pe fiecare cu legea lui şi de a-l lăsa în plata Domnului”435, rămânând în acelaşi
timp statornic în credinţa în care s-a născut. Arhaismul teminologiei noastre bisericeşti şi analiza
folclorului susţin cu forţă continuitatea de viaţă religioasă mai lungă decât a tuturor vecinilor şi
dovedesc totodată o calmă sedimentare de obiceiuri creştine devenite tradiţie. În astfel de
circumstanţe, pe care istoria le mărturiseşte cu dovezi concrete, savantul Mehedinţi va spune că
dintotdeauna, noi, românii, „nu ne-am lăsat ademeniţi de vântul înnoirilor venite de aiurea. Ereziile
nu ne-au ispitit”436. Se poate identifica aşadar, în fiecarea etapă a parcurgerii operei acestui savant
preocuparea continuă de a păstra şi transmite mai departe învăţătura Evangheliei lui Iisus şi totodată
încurajarea unei pedagogii creştine specifică spiritualităţii poporului român. De asemenea, adânca
pătrundere a lui Iisus în legende şi alte creaţii ale sufletului românesc este un alt semn caracteristic
pentru Ortodoxia noastră.
Prezenţa lui Iisus în folclorul naţional, factor de pedagogie creştină în spaţiul românesc437.
Este o dovadă limpede că la noi creştinismul e nu numai străvechi, dar are şi o coloratură locală,
adică originală, ca urmare a unei lungi elaborări sufleteşti. Este vorba de atitudinea poporului, fără
amestecul cărturarilor. Folclorul religios al românilor este foarte semnificativ pentru judecarea
sufletului românesc.
Folclorul este instrumentul util şi interesant pentru orice specialist, cu mult mai mult pentru
educator. Această utilitate se concretizează prin însăşi prezenţa principiului moral care a stat la baza
folclorului românesc din toate timpurile şi din toate ţinuturile. Morala folclorului românesc,
culminând cu ceea ce Simion Mehedinţi numeşte „adânca pătrundere a lui Iisus în folclorul
naţional”438, deţine o întreagă serie de simboluri legate de prezenţa omului în creaţie şi dependenţa
430
Ibidem, ed. II-a, 1995, p. 62.
431
Ibidem, ed. a IV-a, 2006, p. 44-48.
432
Ibidem, p. 44.
433
Ibidem, p. 45.
434
Ibidem.
435
Ibidem.
436
Ibidem, p. 48.
437
cf. Simion Mehedinţi, Adânca pătrundere a lui Iisus în folclorul naţional, în Creştinismul românesc…, ed. a
IV-a, 2006, p. 48-55.
438
Ibidem, p. 48.
124
acestuia de Creator. Creştinismul românesc s-a dovedit un creştinism popular, în care limbajul
desprins din folclor constituie un factor principal de unitate a creaţiei.
Contribuţia savantului Simion Mehedinţi la dezvoltarea pedagogiei creştine româneşti are
rădăcini adânci în folclor. Etnograf şi totodată geograf, sesizând mai întâi de toate prezenţa lui Iisus
în folclorul naţional, el va încuraja o educaţie moral-religioasă, socială şi culturală, totodată. „Să nu
uităm că orice producţie folclorică trece prin nenumăratele individualităţi umane şi epoci sociale şi
chiar migrează prin surprinzător de multe zone geografice şi etnice. Colectivismul producerii
folclorului este o realitate incontestabilă în toate valenţele sale în afară de cea artistică, deoarece aici
unul singur este producătorul esenţei pe care memoria colectivă o retransmite din etapă în etapă,
uitând, deformând, prin adaos şi scădere, însă menţinând în flux miezul originar”439.
Folclorul şi prezenţa lui Hristos în folclor au fost argumente în baza cărora pedagogia creştină
în activitatea didactică a savantului Mehedinţi îi îndeamnă la acţiune şi răspundere pe specialiştii din
diverse domenii: „Folclorul este prin urmare deopotrivă interesant pentru folclorist, istoric, etnograf,
etnolog, sociolog, medic, farmacolog, botanist, critic literar”440, şi mai ales pentru educatorul
consacrat unei pedagogii moral-religioasă.
Apărarea datinilor, deodată cu neamestecul în certurile dogmatice au caracterizat printre altele
creştinismul românesc441. Cu aceste coordonate, pedagogia creştină promovată de savantul Mehedinţi
îşi propune să dea sens unităţii spirituale a acestui popor autentic, născut creştin şi rămas creştin.
„Poporul român s-a născut creştin şi a rămas creştin. El, poporul autentic, nu şi-a batjocorit icoanele,
ci le-a pictat cu evlavie pe lemn şi pe sticlă, nu şi-a dărâmat bisericile, ci le-a evocat în colinde. Miezul
credinţei ajunge astfel ecranul luminat de reverberaţia unui univers mitic, pe care se desfăşoară
scenariul integral al acestei destul de complexe religii folclorice româneşti care, în ultimă analiză,
este sacră - prin apărarea datinilor - şi profană - prin absenţa dogmelor rigide. Dând sens unităţii
spirituale întru creştinismul ei ţărănesc, această religie folclorică a fost principalul stâlp al acestui pod
arcuit peste oceanul haotic al invaziilor şi al agresiunilor pe care a putut trece, nevătămat de istorie,
poporul român”442.
Simion Mehedinţi sesizează prin prezenţa lui Hristos în folclorul naţional o teologie folclorică
care Îl mărturiseşte pe Dumnezeu drept Creator şi pe Iisus – Dumnezeul Cel Întrupat, Mântuitor.
Pedagogia creştină a spaţiului românesc, preluată, propovăduită şi încurajată de etnograful şi
geograful Simion Mehedinţi, se identifică la un moment dat cu însuşi creştinismul care „s-a statornicit
ca religie a unui popor a cărui etnogeneză s-a încheiat în esenţă o dată cu absorbirea acestei religii”443.
Pedagogia creştină identificată cu creştinismul acestui spaţiu geografic „nu a ocupat un loc gol; dar
s-a dezvoltat în forme particulare o dată cu poporul”444. Cu această dimensiune, pedagogia creştină a
sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX îşi dovedeşte actualitatea până în timpurile noaste.
Se poate spune că, pedagogia creştină desprinsă din folclor este o pedagogie activă. Iată ce
dovezi poate avea „şcoala muncii” şi pedagogia faptei în didactica savantului Mehedinţi. În
identitatea pedagogiei creştine funcţională prin folclorul românesc, „Dumnezeu rămâne unic,
păstrând şi în religia rurală acelaşi caracter biblic esenţial monoteismului”445.
În concluzie, a promova în spaţiul si spiritualitatea românească o pedagogie bazată pe învăţătura
Evangheliei apostolice înseamnă, pentru Mehedinţi, cercetarea originilor spiritualităţii româneşti în
miturile şi formulele religioase populare.
439
Victor Kernbach, Universul mitic al românilor, Ed. Lucman, Bucureşti, 2002, p.186.
440
Ibidem.
441
cf. Simion Mehedinţi, Neutralitate faţă de discuţiile dogmatice, în Creştinismul românesc…, ediţia a IV-a,
2006, p. 15-22.
442
Victor Kernbach, op. cit., p. 376.
443
Ibidem, p. 368.
444
Ibidem.
445
Ibidem, p. 371.
125
Absenţa pornirii spre răzbunare446. „Din fire, românul adevărat este discret, nu dă buzna în
viaţa altuia şi nu se coboară niciodată la nivelul vulgului”447. O firească bunăcuviinţă întemeiată pe
anume axiome de viaţă. Aşezaţi „în calea răutăţilor”, cum spune cronicarul, românii din Dacia au
dobândit un foarte fin simţ în ceea ce priveşte realitatea lucrurilor omeneşti. Nu se sperie de nimic.
Mirarea e mai mult lăuntrică. Se poate spune, aşadar, concluzionează Mehedinţi, că fondul psihologic
şi etic al neamului din Carpaţi este: rezervă, discreţie, cumpătare; atitudine care îşi are ca izvor
primatul sufletului. Izbânda sau căderea de o clipă, a noastră sau a altora, nu ne face să ne pierdem
cumpătul. Astfel nu ne vom grăbi să judecăm pe cineva după isprava unei zile. „Ia seama - îndeamnă
Mehedinţi - pune-ţi drept lege a purităţii în viaţă: fereala de vulgaritate, de bădărănie şi de nedreptate.
Fereşte-te de acestea, ca de foc, fiindcă nu-s vrednice de omul care e om şi fiindcă datoria cea dintâi
a vieţii este tocmai omenia”448. Aceasta este o părere confirmată şi de alţii (Strabon), nefiind o laudă
de sine. Această bunătate, toleranţă şi răbdare nu sunt semne ale unei slăbiciuni, ci pornesc dintr-o
sinceră convingere, semn al unei reale şi adânci înţelepciuni. Este o dovadă de maturitate acceptarea
realităţii - în forma ei dată - învaţă Mehedinţi, ca apoi, cu timpul, aceasta să dobândească forme şi
valori instructive. Este de menţionat afirmaţia autorului potrivit căreia „toleranţa şi răbdarea masei
româneşti nu-s o însuşire negativă, ci o atitudine înţeleaptă, gata spre fapte pozitive, de câte ori
poporul dimprejurul Carpaţilor a avut în fruntea sa o personalitate eminentă”449.
Acceptarea suferinţei ca mijloc de purificare morală450. Alături de suferinţa fizică, suferinţa
morală este o pârghie şi mai puternică pentru înălţarea sufletească a cuiva. A munci cu răbdare,
menţionează autorul în lucrarea citată, şi chiar a suferi de pe urma oboselii sănătoase a muncii sunt o
mare şansă în viaţă. Când la muncă se adaugă şi oarecare suferinţă, ea dă celui ce lucrează un nimb
de reală nobleţe, ori de câte ori supunerea faţă de suferinţă este de bunăvoie. În acest fel se dovedeşte
maturitatea sufletească a poporului român, nu numai prin lipsa sentimentului vulgar al răzbunării, ci
şi prin acceptarea de bunăvoie a suferinţei, ca mijloc de purificare şi de perfecţionare morală.
Încrederea în biruinţa binelui asupra răului451. Blânda doctrină a lui Hristos risipeşte
întunericul, încredinţând pe toţi că „puterile iadului” pot fi învinse definitiv şi că binele a ieşit în
sfârşit biruitor asupra răului. El afirmă că „neamul din Carpaţi, pe lângă primatul sufletului, vechea
doctrină a lui Zamolxe, a mai adăugat cu timpul şi primatul luminii asupra întunericului, când e vorba
de concepţia privitoare la întocmirea universului”452 sau „Nu numai că o ţară frumoasă îi împodobise
sufletul, dar şi frumuseţea sufletului proiectase asupra pământului şi neamului dacic o lumină deosebit
de calmă: lumină lină a unei sfinte seri din Carpaţi, când clopotul Vecerniei îndeamnă la blânde
socoteli cu veşnicia”453.
În concluzie, în gândirea geografului şi etnografului Simion Mehedinţi, creştinismul românesc
este cracterizat prin încrederea în biruinţa binelui asupra răului. Savantul este de părere că pentru a
ajunge la o concepţie atât de luminoasă despre lume, poporului român i-a trebuit, pe lângă mediul
fizic favorabil, şi un factor prielnic, pe care l-a constituit seninătatea dacilor, care au dat Evangheliei
şi tradiţiilor creştine o interpretare umană. În această ordine de idei, contribuţia lui Simion Mehedinţi
la dezvoltarea învăţământului catehetic românesc este evidentă. El propune acea pedagogie cu
adevărat creştină, în consonanţă cu învăţătura Educatorului din Nazaret. Pentru el, armonia unică a
pământului dacic şi selecţia milenară a rasei autohtone, sunt argumentele doveditoare că în viaţa
religioasă a poporului român un foarte puternic punct de sprijin l-a constituit şi înclinarea etică şi
446
cf. Simion Mehedinţi, Creştinismul românesc…, ediţia a IV-a, 2006, p. 55-72.
447
Ibidem, p. 61.
448
Ibidem, p. 63.
449
Ibidem, p. 69.
450
Ibidem, p. 72.
451
Ibidem, p. 80.
452
Ibidem, p. 93.
453
Ibidem, p. 101.
126
estetică a neamului recunoscut, „de când lumea” (Strabon), pentru pietatea sa454. De asemenea,
pedagogia creştină propusă de Mehedinţi pentru spaţiul şi cultura poporului român, în esenţă nu este
altceva decât învăţătura Evangheliei lui Hristos, sub forma a ceea ce se regăseşte în creştinismul
românesc. Pentru el, „creştinismul românesc are o sumă de caracteristici locale şi originale, care îl
despart în chip vădit de acela al vecinilor, veniţi toţi de aiurea şi botezaţi unii cu o mie de ani mai
târziu, pe cale administrativă. Din contra, creştinismul românesc e ceva organic, cu rădăcini adânci
până în doctrina lui Zamolxe. Am putea spune că acest creştinism arhaic, tolerant şi optimist, are ceva
în liniştea şi perenitatea pădurilor de brazi, care nu-şi leapădă frunza, ci rămân totdeauna verzi” 455.
În concluzie, creştinismul este temelia oricărui proces de educaţie.
Simion Mehedinţi, O mărturisire despre creştinism456.

Un profesor de geografie şi de etnografie în mod inevitabil intră în contact cu viaţa religioasă a
poporului, în cazul lui Simion Mehedinţi, poporul român. A cerceta simţirea religioasă a unui popor
întreg, potrivit concepţiei lui Mehedinţi este o „problemă gingaşă”457. Mărturisirea despre Creştinism
din această conferinţă şi-o îngăduie în virtutea unei împrejurări personale. Se declară aparţinător al
unei generaţii care „a apucat încă în plină înflorire viaţa veche a neamului carpatic”458; vorbeşte de o
civilizaţie foarte veche, cu o cultură la fel de veche, care poate aminti de Zamolxe. O schimbare
grozav de tristă a marcat cultura şi civilizaţia vieţii de odinioară.
În calitate de etnograf, de român, Mehedinţi a socotit „o datorie de ştiinţă şi de conştiinţă”459 să
ţină cont de importanţa extremă a ceea ce înseamnă „locul creştinismului în viaţa sufletească a
poporului român”460.
Aşadar, „după cum limba este rezumatul cel mai condensat al vieţii unui popor, tot aşa religia
este expresia cea mai tainică şi mai exactă a socotelilor sale cu eternitatea”461. Naşterea fiecărui om
poate marca un nou început, o nouă socoteală cu lumea; pot exista „atâtea nuanţe de religie, câte
suflete sunt; atâtea biserici (chiar în sânul aceleiaşi confesiuni) câte neamuri deosebite au primit-o”462.
În acest sens şi Eminescu spunea cândva că „atârnă de energia cu care un popor îşi însuşeşte o idee,
şi atârnă de calităţile lui înnăscute ce formă va lua Biserica lui”463.
Dar cum trăiau ţăranii noştri creştinismul; cum se raportau ei la veşnicie; ce loc avea Iisus în
aceste socoteli „tăinuite sau publice?”464. Pot exista răspunsuri în funcţie de mulţi factori. „Energia
cu care un popor îşi însuşeşte o idee”, în cazul românilor arată că „gândul la veşnicie” a avut o
manifestare vie. De la Herodot ştim că străbunii noştri se credeau „nemuritori”, iar mai târziu
Strabo465 îi va caracteriza: „e un lucru de care nimeni nu se poate îndoi şi care răsare din toată istoria
geţilor: râvna lor religioasă a fost de când lumea caracterul precumpănitor al firii lor”.
Etnograful sau etnopsihologul analizând „agerimea de minte”, simplitatea vieţii şi voiciunea
temperamentului getic găseşte argument pentru a înţelege tonalitatea sufletului dacic. Superioritatea
creştinismului în general şi a frumoasei sale manifestări la neamurile din Carpaţi pare că a avut suport
în terenul pe care Evanghelia lui Hristos l-a găsit, anume doctrina lui Zamolxe care preţuieşte
sănătatea morală mai mult decât toate bunurile pământeşti, socotind-o chiar bază pentru sănătatea
454
cf. Ibidem.
455
Ibidem, p. 104.
456
Conferinţă ţinută la 26 februarie 1925, pentru societatea studenţească Ymca, ţinută la Fundaţia Carol I.
457
Simion Mehedinţi, O mărturisire despre creştinism, Tipografia Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1946, p. 3.
458
Ibidem.
459
Ibidem, p. 4.
460
Ibidem.
461
Ibidem.
462
Ibidem.
463
Ibidem.
464
Ibidem.
465
Ibidem.
127
fizică. În timp ce educatorii greci şi romani puneau preţ pe axioma mens sana in corpore sano, la
daci, Zamolxe, în mod contrar, afirma că numai un suflet sănătos poate păstra şi sănătatea corpului.
Ba mai mult, chiar din vremea lui Zamolxe, în Carpaţi şi în apropierea acestora trăiau sihaştrii, care-
şi închinau viaţa contemplaţiei. Se pare că dacii se gândeau la o viaţă nouă, superioară celei
pământeşti. „Asceţii lor nu se chinuiau, ci se hrăneau cumpătat cu legume, poame, bureţi, miere, lapte
(un fel de lacto-vegetarieni). Şi aveau ochii îndreptaţi spre Zamolxe ca un simbol al unei lumi
superioară celei telurice”466.
Se poate spune că dintre toate popoarele antichităţii, neamul din Carpaţi a fost foarte bine
„pregătit sufleteşte şi foarte aproape de gândul nemuririi creştine”467.
Sub ce aspecte se prezintă „nemurirea” de care s-a vorbit în procesul vieţii cotidiene a poporului
român? De pildă, din prima zi a fiecărui prunc marea grijă a familiei este botezul acestuia. Acest gând
de purificare pare simbolizat prin vechiul obicei dacic de a se bea apă din fluviul cel sfânt, Dunărea,
înainte de plecarea la război. Nimic nu impresionează azi mai mult, spune Mehedinţi, cugetul
creştinului nostru decât eventualitatea că un prunc ar putea pieri înainte de botez, înainte de a-i fi
asigurată viaţa viitoare. Pentru Mehedinţi, exorcizarea de la botez cu formula întreitei lepădări de
Satana constituie adevărată „socoteală cu veşnicia”468.
Imagini originale găsim în numeroasele datini privitoare la naştere, apoi în colindele de la
naşterea Mântuitorului. Lui Mehedinţi i se pare cu neputinţă să adune într-un mănunchi toate florile
folclorului român legate de naşterea lui Iisus. Că Evanghelia a pătruns foarte adânc în sufletul
neamului ne-o dovedeşte botezul cu riturile sale şi întreaga tradiţie de la Boboteză care nu sunt
altceva, în opinia savantului Mehedinţi, decât o serie întreagă de valori în marea socoteală a poporului
român cu veşnicia.
Este un act de profanare a credinţei creştine dacă cineva „ar putea să aibă impresia că aude un
şir de voroavne ţărăneşti, vrednice de mintea unui baciu care şi-a făcut veacul mai mult pe lângă
stânile din Vrancea”469. Dar omul de ştiinţă ce va putea spune? Ce vor spune toţi cei semeţi care socot
că „pe temeiul câtorva fapte matematice, fizice, chimice, fiziologice etc.”470 Pot sonda infinitul? Nu
contează ce vor spune! Pedaog de vocaţie, creştin cu adevărat, Mehedinţi se va adresa tuturor
intelectualilor: „Voila ce qu’ est la foi: Dieu sensible au coeur, non a la raison. Nu raţiunea, ci numai
inima Îl poate simţi pe Dumnezeu”471. Pare că el atrage atenţia ca nimeni să nu se încreadă în ştiinţă,
ba mai mult fiecare să-şi încordeze existenţa pentru un echilibru al sufletului472.
Dar ce poate înţelege un om de ştiinţă, de talia lui Simion Mehedinţi, ce este Euharistia, pentru
care el foloseşte denumirea de cuminecătură? În primul rând, tot o socoteală cu veşnicia, legătura cu
Iisus; este vorba, spune el, „de o nouă purificare prin alipirea de Iisus (...). Cuminecătura este semnul
466
Ibidem, p. 5.
467
Ibidem.
468
Ibidem.
469
Ibidem, p. 6-7.
470
Ibidem, p. 7.
471
Ibidem.
472
„Voi semeţilor care socotiţi că pe temeiul câtorva fapte matematice, fizice, chimice, filoziologice etc... voiţi a
sonda Infinitul, aflaţi că nu cu astfel de mijloace se poate dezlega marea enigmă a originii Universului, în care omul e ca
o trestie bătută de vânt... Nu, hotărât – nu. Ceva matematică voi fi priceput şi eu (Blaise Pascal) care am iubit ştiinţa asta
încă din copilărie, iar mai târziu m-am ocupat de calculul probabilităţilor (...). N-am fost străin nici de ştiinţa teoretică,
nici de cea experimentală şi de aplicaţiile ştiinţei. Aşadar îmi pot da seama că oricât vor spori ştiinţele, ceea ce se va
adăuga va fi doar cantitatea, nu calitatea cunoştinţelor omeneşti. De o înţelegere absolută („fără rest”) a fenomenelor
naturii, până la capătul firului cauzalităţii, nu poate fi vorba în vecii tuturor vecilor. Cum nu poţi sări peste umbra ta,
fiindcă sare odată cu tine, şi cum nu poţi ieşi din pielea ta, tot aşa, omule, «trestie cugetătoare», cum îţi zicea Pascal, nu
vei putea scăpa din cleştele relativităţii cunoştinţelor tale. De aceea, dacă eşti cinstit cu tine însuţi ia seama. Există un
singur chip să nu te pierzi cu totul în faţa abisului de timp şi de spaţiu, care înconjoară mica ta existenţă: caută centrul de
gravitate, adică echilibrul sufeltului tău, în latura sentimentului – în inimă. (...). Ibidem.
128
concret că cel intrat prin botez în rândul creştinilor rămâne credincios Evangheliei şi celor ce o ascultă
cu inima curată”473.
De asemenea, pentru un om de ştiinţă ca Mehedinţi întemeierea familiei cununia nu cunoştea
altă modalitate decât „cununia religioasă în faţa altarului şi sărutarea Evangheliei înaintea preotului
şi a celor chemaţi la nuntă”474. Această realitate marca o nouă confirmare a intrării în comunitatea
creştină, ca şi botezul dar mai puţin solemnă decât acesta. Pentru el „caracterul prea lumesc al
petrecerilor de la nuntă şi ritualul nu destul de sobru (...) precum şi forfota dimprejurul mirilor fac ca
slujba cununiei să nu aibă la noi nimbul ce se cuvine unui act religios atât de însemnat, de care atârnă
viitorul soţilor şi al urmaşilor lor”475.
Urmează o altă socoteală cu veşnicia, spune Mehedinţi, mărturisirea, căci oricât de nepăsător
s-ar arăta cineva, „ceasul mărturisirii aduce cu sine un moment solemn, o concentrare a gândului faţă
de marele întuneric care ne aşteaptă.”476
Permanent preocupat de o „socoteală cu veşnicia”, fie că a fost vorba de ştiinţă, de carieră, de
familie, sau de credinţă, la un moment dat Mehedinţi se întreabă: „Sunt eu ori nu pe linia dreaptă a
vieţii? Ştiu bine că «viaţa nu e geometrie», ci o necurmată aproximaţie; ştiu că «greşeşte omul cât
trăieşte» şi prin urmare «nimeni nu e sfânt pe pământ». Dar fost-am eu cât de cât măcar pe linia
mijlocie a împlinirii datoriilor mele?”477.
Pentru Mehedinţi mărturisirea are caracter pedagogic, are rol educativ fiindcă prin aceasta
creştinul trebuie din când în când să-şi amintească de existenţa vieţii veşnice care îl aşteaptă.
Mărturisirea este, aşadar, educaţie pentru eternitate.
Cu cât se apropie mai mult de sfârşitul vieţii, cu atât „socotelile” se intensifică. Vechiul obicei,
comândul are o profundă conotaţie creştinească. Mărturisirea cea din urmă pare, pentru Mehedinţi,
un fel de pregătire a judecăţii de apoi, în timp ce „cuminecarea cea din urmă, un început de nădejde
în iertarea Celui Atotputernic faţă de lunecările noastre, omeneşti. Iar celui ajuns după o boală lungă
la pragul cel negru i se făcea şi Maslu – un fel de reînnoire a purificării prin Botez”478.
În concluzie, peste vechiul fond dacic, cultul creştin a adus o nouă întărire a gândului despre
nemurire. Pentru neamul din Carpaţi creştinismul şi doctrina Evangheliei au fost altoite pe vechiul
trunchi dacic, crescând repede, întărindu-se în suflete şi „a fost timp de veacuri un minunat sprijin al
vieţii autohtonilor. De la bisericuţele adăpostite uneori în câte o peşteră dobrogeană, până la schiturile
de lemn umbrite de brazii Carpaţilor, marea fiinţă seculară, numită poporul românesc, a trăit după o
tradiţie de creştinism rural, pe care unii îl pot dispreţui fiindcă nu-l cunosc şi nu-l înţeleg, dar cei de
baştină îl pricep şi-l preţuiesc ca o realitate vrednică de respect”479.
Mehedinţi doreşte o educaţie creştină a oamenilor erudiţi, cărora le adresează îndemnul de a nu
rămâne la hotarele ştiinţei şi atât. A ne opri la limitele unei ştiinţe, pentru Mehedinţi înseamnă
cugetare mărginită, lipsă de simţire şi mai ales lipsă de talent şi de geniu. „Credem neputinţei
omeneşti”480 – va cita Mehedinţi din cronici, dar nu credem „tuturor slăbiciunilor şi slăbănogilor din
toate speciile”481. Căci „slăbiciunea nu este un ideal de viaţă, după cum nici sărăcia nu este o avere.
Personalităţile alese (şi neamurile alese) sunt tocmai acelea, care s-au putut ridica deasupra neputinţei
mediocrilor. Iar semnul ridicării e acesta: creşterea artistică în latura simţirii; cea ştiinţifică – în latura
473
Ibidem, p. 8.
474
Ibidem.
475
Ibidem.
476
Ibidem.
477
Ibidem.
478
Ibidem.
479
Ibidem, p. 10.
480
Ibidem, p. 11.
481
Ibidem.
129
cugetării şi cea religioasă – în latura moralei”482. Aşadar, trei culmi poate avea viaţa unui individ:
artist, savant şi educator - culmea cea mai înaltă.
Îndemn către credinţă: „credinţă artistică”483 – pentru simţire, artistul; „credinţă ştiinţifică”484 –
pentru artă; savantul; „credinţă religioasă”485 – pentru morală, educatorul. „Socotim - spune el – că e
o reală împlinirea a vieţii, să te poţi înălţa – şi mai ales să poţi rămâne – cât mai des pe treapta aceasta,
unde «trestia cugetătoare», cum zicea Pascal omului, raportează scurta sa existenţă la imensitatea
timpului şi a spaţiului”486. Tocmai aceasta este consistenţa valorică a învăţăturii creştine. Poporul
român, „un popor adânc la suflet”487 dar „cu un mare fond de seninătate morală”488, prin creştinism a
reuşit să valorifice „însuşirile cele mai de laudă ale spiritului omenesc în genere”489, apreciere fără
vreo notă de subiectivism. Mehedinţi nu acceptă lauda cu orice preţ a neamului din care facem parte;
în opinia sa, acest lucru ar dovedi lipsă de bunăcuviinţă faţă de celelalte neamuri şi chiar lipsă de simţ
critic. Conştient de valoarea altor neamuri dar şi de scăderile poporului român, Mehedinţi este
impresionat totuşi cum „neamul carpatic, primind creştinismul, a ştiut să şi-l adapteze într-un chip cu
totul propriu, ca şi cum Iisus ar fi predicat nu pe dealurile uscate ale Palestinei, ci în munţii Daciei
Felix.” Dar pentru a arăta ce loc a avut creştinismul în viaţa poporului nostru este nevoie de o muncă
enormă, este nevoie de o abordare antropogeografică, etnografică, etnopsihologică şi istorică, iar cel
care încearcă o astfel de lucrare să aibă în el însuşi respect faţă de tradiţie şi o intuiţie clară a traiului
de toate zilele al acestui popor. „O carte de acest fel nu se poate scrie muşuluind prin cărţile altora.
Strângătorii de fişe moarte pot ticlui uneori volume impunătoare ca erudiţie, dar operă viabilă –
nu”490.
Pedagogia creştină a lui Mehedinţi defineşte porunca iubirii ca fiind „miracolul galilean, cel
mai mare eveniment din latura etică”491.
Educaţiea creştină militează pentru o „integrare metodică” în viaţa neamului, a neamului
creştin, fără care „nici o fiinţă omenească nu poate ajunge la deplina manifestare a tuturor puterilor
sale.” Pentru cel care neamul său creştin şi ţara nu-i spun nimic, nici omenirea nu are ce să-i ofere,
iar „sufletul lui – spune Mehedinţi – este uscat ca nisipul Saharei”492.
Aşadar, pedagogia lui Mehedinţi, deşi tinde către patriotism, deşi îl poate acuza de etnicism,
rămâne totuşi de o remarcabilă factură creştină493.
Contribuţia lui Simion Mehedinţi la dezvoltarea pedagogiei creştine în spaţiul românesc constă
în faptul că savantul adoptă premisa universală a învăţăturii lui Hristos, pedagogia iubirii, dincolo de
care nu există decât nefiinţă, iar renunţarea la iubire implică renunţarea la viaţa autentică în Hristos
şi, prin aceasta, la viaţa veşnică. Aşadar, pedagogia creştină ca pedagogie a iubirii, nu este altceva
decât o pedagie a persoanei. Prin iubire, persoana scoate la lumină învăţătura. Pentru aceasta avem
482
Ibidem.
483
Ibidem.
484
Ibidem.
485
Ibidem.
486
Ibidem.
487
Ibidem.
488
Ibidem.
489
Ibidem.
490
Ibidem, p. 12
491
Ibidem, p. 13.
492
Ibidem.
493
„A da viaţa ta sufletească pe ceva mai ieftin decât viaţa nu se poate fără să cazi în faliment. Căci viaţa ta este
vrând-nevrând, o parte din fiinţa seculară a neamului tău, dacă e să fii şi tu Cineva. Dacă nu, vei rămâne o biată buruiană
a Ierihonului, mânată de vânt prin pustia lui No man’s land, - o picătură anonimă în vreun terciu cosmopolit. Din contra,
ajutând prin munca şi jertfa ta pe aproapele, adică Neamul, slujeşti pe calea aceasta întreaga omenire, după cum cel care
vindecă ochiul, inima sau lat organ, ajută prin aceasta sănătatea trupului întreg”. Ibidem, p. 14.
130
model în Persoana Învăţătorului Hristos. Tot prin iubire, tot prin persoană, învăţătura Sa a ajuns până
la noi.
Una dintre formele de exprimare a realităţii şi valorii contribuţiei lui Mehedinţi la dezvoltarea
pedagogiei creştine româneşti o constituie fidelitatea cu care acesta încearcă să urmeze preceptele
Învăţăturii lui Iisus. Am putea spune că, „prin faptul întrupării Lui ca om, Hristos a asumat cultura
neamului din care S-a născut. Prin aceasta, Hristos a pus în evidenţă valoarea indiscutabilă a culturii
locale sau naţionale pentru mântuire. O mântuire care face abstracţie de contextul cultural local dat
este o mântuire spiritualistă care pierde contactul cu realitatea şi dobâbdeşte caracter abstract şi
iluzoriu. Prin calitatea Sa de Om adevărat, Hristos S-a legat indisolubil de cultura neamului Său. Pe
de o parte însă, Hristos n-a fost doar Om adevărat, a fost Dumnezeu adevărat, şi datorită acestui fapt
El n-a rămas prizonierul culturii în care S-a născut ca Om, ci a transfigurat această cultură prin puterea
Dumnezeirii Sale, prin crucea Sa.”494
La Mehedinţi, deşi distincte, civilizaţia şi cultura au o imagine unitară. Din punct de vedere
etnografic şi antropologic, raportul civilizaţie-cultură este caracterizat de simultaneitate. Mehedinţi
recurge la date antropologice şi etnografice, analizând populaţiile fără o istorie, mai ales fără o istorie
scrisă şi va demonstra că nu există grupare omeneacă, cât de primitivă ar fi, care să nu fi creat un
minim instrumentar tehnic pentru adaptarea la mediul natural, deci un minim de civilizaţie, şi care să
nu se conducă după un minim cod de legi morale sau de credinţă. Nici spaţiul, nici timpul nu cunosc
goluri de civilizaţie şi de cultură. Mehedinţi recunoaşte şi susţine adevărul că cele două elemente pot
evolua disproporţionat, că „polul civilizaţiei şi polul culturii rar coincid”, şi că omul, în calitate de
fiinţă conştientă de sine poate da curs lin propriei sale istorii.
Universalitatea civilizaţiei şi a culturii. Mehedinţi recurge la date din viaţa multor grupări
etnice, unele chiar dintre cele slab dezvoltate social, cauza fiind fie istorică, fie geografică. În studiul
său în care urmăreşte clasificarea formelor de manifestare umană nu se limitează la o simplă împărţire
dihotomică. El împarte civilizaţia, pe de o parte, şi cultura, pe de altă parte, în câte trei categorii:
categoriile civilizaţiei: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, la care adaugă circulaţia, şi categoriile culturii:
ştiinţă, artă, religie.
Identitatea şi întreaga activitate a savantului, esenţa şi rosturile acesteia dovedesc o desăvârşită
relaţie creator-creaţie-destinatar. Aceasta este dovadă sigură că unul dintre ţelurile pedagogiei impuse
de Simion Mehedinţi este îndeplinirea datoriilor sale de creştin faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi
faţă de sine însuşi. Activitatea este emblematizată de configurarea acestui crez. Dependenţa de
ajutorul lui Dumnezeu este recunoscută în toată activitatea sa, unde savantul se regăseşte mereu în
„socoteală cu veşnicia”.
IX.4. Simion Mehedinţi, patriot de marcă

Creştinismul românesc, descris de „teologul” Simion Mehedinţi, prin acea perspectivă de
analiză, aduce dovezi că tradiţia constituie tot ceea ce e viu, revelat, în creştinism. Pentru un astfel de
„teolog” care aparţine lumii laice, legea strămoşească se regăseşte în toate valenţele sale în legea
românească; cea din urmă fiind un segment al celei dintâi. Prin aceasta, noţiunea de român se
contopeşte cu cea de ortodox şi creştin, membrul al unei Biserici cu însuşiri, precum: unitatea,
sfinţenia, sobornicitatea şi apostolicitatea. Puterea de discernământ a savantului este impresionantă.
Deşi nu era de formaţie teolog, doctrina sa este mai teologică decât se poate închipui. Pentru el, omul,
neamul, poporul român, biserica şi creştinismul românesc nu se vor diviniza pe sine, se vor identifica
cu învăţătura propovăduită. Biserica ortodoxă participă cu demnitate la toate marile evenimente ale
neamului. Prelegerile savantului dezvăluie treptat intenţia preluată de la înaintaşi ca toţi fiii neamului
să-şi cunoască bine istoria, el însuşi dovedind că şi-a iubit naţiunea nu doar din instinct ci pentru că
494
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 11.
131
a cunoscut-o: „Cel ce e străin de istoria naţiunii sale, acela numai din instinct poate să-şi iubească
naţiunea, pentru că nu o cunoaşte”495.
Particularităţile creştinismului românesc, aşa cum le surprinde în „teologia” sa geograful şi
etnograful Simion Mehedinţi sunt argumentele concrete pentru care acesta şi-a iubit biserica şi
neamul, nu din instinct, ci din cunoaştere. Cunoaştere înseamnă trăire. A participa la viaţa bisericii
neamului înseamnă trăire conform cu învăţătura acestei biserici. În cazul savantului nostru, trăirea s-
a concretizat, cu precădere, în pedagogia creşină, dovedită de însăşi activitatea sa ştiinţifică şi
didactică. El recunoaşte cultul ortodox drept auxiliarul sine qua non al învăţământului catehetic496.
Respectarea formelor de cult tradiţionale şi a rânduielilor este însăşi păstrarea doctrinei sau a
dogmei ortodoxe.497 De aceea, orice inovaţie sau abatere de la regula de cult trebuie combătute,
deoarece prin ele se pot infiltra învăţături greşite, erezii. „Cultul este dealtfel elementul principal de
rezistenţă al oricărei religii sau confesiuni, ultima fortăreaţă care supravieţuieşte în declinul tuturor
religiilor şi confesiunilor. (…). De aceea, s-a spus pe drept cuvânt că «sufletul Ortodoxiei se găseşte
mai ales în riturile sale» şi că nu se poate concepe sau defini Ortodoxia sau formele sale de cult”498.
Principiul eclesiocentric stă la baza existenţei acestui popor. Biserica este „şcoala poporului,
şcoala de morală şi lumină, şcoală de ordine şi de frăţie; pentru că biserica noastră este biserică
naţională, precum şi clerul nostru este naţional, ... bătrânii noştrii domnitori, mitropoliţi, episcopi şi
boeri, pe lângă Monastirile şi bisericuţele ce înălţau, chiar şi la moşiile lor particulare, înfiinţau şi câte
o şcoală pentru învăţătura fiilor poporului, de carte românească şi cântări bisericeşti, şi cu această
învăţătură erau însărcinaţi clerici, servitori bisericeşti, de unde datează şi numirea de dascălul Bisericii
până în ziua de astăzi. Astfel până în zilele noastre am văzut continuându-se acest sistem de fapte
religioase şi de lucrare tradiţională.”499 Aşadar, Savantul Mehedinţi, în conştiinţa sa misionară, în
activitatea sa, se înscrie în acel sistem de fapte şi de lucrare tradiţională preluat de la înaintaşi.
Contribuţia sa la dezvoltarea pedagogiei creştine în spaţiul românesc rezidă în faptul că el a evaluat
istoria poporului român în lumina învăţăturii Evanghelei lui Hristos, dându-i valenţe pentru viitor.
Pentru Mehedinţi, pedagogia creştină îşi are originea în Evanghelia lui Hristos, prin care îşi
dobândeşte calitatea.
„Naţionalismul, în sine luat, nici nu mântuie, nici nu pierde. Dar în practică, orice naţionalism
sau mântuie, sau pierde, după cum este sau nu este străbătut de credinţa creştină”500.
495
Papiu Ilarion, apud, Dr. Grigorie Comşa, Ortodoxia şi românismul în trecutul nostru, Tiparul Tipografiei
Diecezane, Arad, 1933, p. 8.
496
Pentru o astfel de afirmaţie, este de datoria noastră să amintim definiţia, caracteristicile, originea şi funcţiile
cultului ortodox. Cult - (lat. colo,colere, colui, cultum –a cultiva, a respecta, a adora ) – înseamnă în general, orice formă
sau act religios al cărui scop este stabilirea unei legături între om şi divinitate. Cultul, ca expresie a sentimentului religios,
a existat întotdeauna, în toate religiile, el fiind o parte a religiei. În antichitatea păgână, cultul religios însemna cinstirea
zeilor (deos colere) manifestată prin ceremonii religioase al căror scop era de a pune omul în legătură cu divinităţile
respective. În creştinism, cultul înseamnă orice act religios prin care se caută stabilirea unei legături cu Dumnezeu şi
mijlocirea sfinţirii omului prin împărtăşirea harului dumnezeiesc. Între simţirea religioasă care stă la baza cultului şi între
riturile sau actele religioase prin care se exprimă sentimentul religios există o strânsă legătură, deoarece, fără credinţă,
riturile devin forme goale, dar şi fără exteriorizarea prin acte religioase, credinţa, sentimentul religios se atrofiază, se
stinge. De aceea cultul, în accepţiunea lui, nu poate fi decât integral, adică intern şi extern, sentiment religios (evlavie,
virtuţi morale) şi exprimare în forme externe (acte: închinare, răgăciune, post, spovedanie, împărtăşire, ş.a.). (Vezi Pr.
Prof. Dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Ed. Diecezana
Caransebeş, 2001, p. 122-126).
497
Se remarcă prin excelenţă lucrarea savantului Mehedinţi, O mărturisire despre creştinism, Tipografia cărţilor
bisericeşti, Bucureşti, 1946.
498
Pr. Prof. Dr., Ene Branişte, Cultul Ortodox ca mijloc de propăvăduire a dreptei credinţe, a dragostei, a păcii
şi a bunei înţelegeri între oameni, în „Studii Teologice”, nr. 9-10, 1953, p. 633.
499
Constantin Erbiceanu, Istoria mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Bucureşti, 1888, cuprinzând predica ţinută la 23
aprilie 1887 de mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei; apud Dr. Grigorie Gh. Comşa, Ortodoxia şi românismul în
trecutul nostru…, p. 10-11.
500
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Naţionalismul sub aspect moral, în „Telegraful Român”, nr. 49, 1937, apud
Costion Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Ed. Christiana, Bucreşti, 2003, p. 27.
132
Prin pedagogie creştină, savantul Mehedinţi promovează un naţionalism bazat pe trăsăturile

nobile ale creştinismului românesc, pe care l-a prezentat cu respect în lucrarea Creştinismul românesc
– adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român. „Naţionalism însă cu sabia duhului [...],
nu naţionalism de strigăte, de marşuri, de cămăşi şi de violenţă”501. Naţionalismul ca formă autentică
de manifestare a pedagogiei creştine este cel concretizat prin cuvânt, în şcoli şi în biserică, nu în
adunări electorale, câtă vreme „creştinismul face parte integrantă din fiinţa noastră naţională.”502
Cu siguranţă, pentru un popor creştin, ca poporul român, ar fi păgubitoare dacă nu nedreaptă
trecerea în uitare a unui pedagog, profesor de geografie şi etnografie, ca Simion Mehedinţi. Ne aflăm
chiar în faţa unei personalităţi de înaltă conştiinţă naţională şi pedagogică, care se integrează perfect
în generaţia elitei interbelice, cu o existenţă şi o operă de excepţie pentru urmaşi. Conştiinţă civică
profundă, idealuri nobile, generozitate în dăruire şi în faptă. Sub raport biografic, viaţa pare că i-a
modelat sensibilitatea, iradiindu-i gândirea în unele trăsături definitorii pentru pedagogia creştină.
Modest, timid şi discret, în acelaşi timp generos şi entuziast, Simion Mehedinţi se află în fruntea
generaţiei sale. Ca om de ştiinţă, se dovedeşte întemeitorul unei ştiinţe în spaţiul românesc, neostenit
cercetător pentru geografie, domeniu încă necercetat la începutul secolului al XX-lea, punând bazele
unei noi metode, deschizător de drumuri, cu alese intuiţii şi realizări proeminente. Foarte atent la
folclor, el se impune şi în literatură punând accent pe ceea ce izorăşte din sufletul neamului, fără a
urmări, neapărat, spectaculosul, cât mai ales eficacitatea. Mare admirator al lui Mihai Eminescu,
Simion Mehedinţi poate fi socotit un autentic urmaş al acestuia.
Mai mult, aşa cum regăsim şi în viziunea marelui teolog, părintele profesor Dumitru
Stăniloae503, un naţionalist s-ar putea caracteriza astfel: „Iubeşte întâi pe cei din jurul tău şi atunci vei
fi în stare să iubeşti sincer şi alte popoare, cu specificul lor etnic, tot atât de voite de Dumnezeu.
Naţionalismul adevărat nu predică ura faţă de alte naţiuni, dar îşi împlineşte o datorie faţă de
Dumnezeu cultivând firea pe care i-a dat-o, dezvoltând-o, prin puterile proprii şi cu ajutorul lui
Dumnezeu, în toată amploarea şi frumuseţea cuprinsă în germen”.
În concluzie, în gândirea şi practica savantului Mehedinţi, naţionalismul, conceput şi manifestat
ca altă faţă reală a pedagogiei creştine în spaţiul românesc, respectă cu fidelitate temeiul doctrinar şi
istoric al sistemului ortodox românesc, fără a fi în contradicţie cu universalismul creştin.
IX.5. Religie şi etnopedagogie în opera lui Simion Mehedinţi

Religie şi etnie, religie şi neamuri, sunt două realităţi de actualitate maximă şi, în acelaşi timp,
două componente ale existenţei umane, în coordonare. Fiecare dintre aceste elemente au funcţii bine
definite în viaţa omului. Astfel de adevăruri îl determină pe marele savant al sec. al XX-lea, Simion
Mehedinţi, să adopte ca ştiinţă auxiliară geografiei, pe de o parte, şi pedagogiei, pe de altă parte,
etnografia, din care, în practică, a derivat etnopedagogia504. Scopul unei astfel de „adopţii” se
dovedeşte a fi de fapt încurajarea unei educaţii în spaţiul româneasc, precum cea inugurată de
Mântuitorul Hristos, Educatorul tuturor neamurilor.
Aşadar, prin etnopedagogie, savantul Mehedinţi propune o educaţie cu care se înlătură orice
ideologie rasistă ce ar putea degenera în ateism sau anticreştinism. Etnopedagogia propagă existenţa
fenomenului religios, evidenţiindu-l în forma lui creştin-ortodoxă. Prin aceasta, Mehedinţi aduce
pedagogiei creştine româneşti o nouă perspectivă de abordare a educaţiei. Pe de o parte, pune în
501
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Pentru o educaţie mai bună în scoalele teologice, în „Telegraful Român”, nr.
38, 1936, apud Costion Nicolescu, op. cit., p. 26.
502
Nae Ionescu, Roza vânturilor, Biserica ţăranilor, Ed. Roza vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 35, apud Costion
Nicolescu, op. cit., p. 5.
503
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Un atlet al naţionalismului creştin, în „Telegraful român”, nr. 14, 01 aprilie
1934, apud Costion Nicolescu, op. cit., p. 26.
504
Etnopedagogie – „Orientare în pedagogia de la începutul secolului al XX-lea care are în vedere educaţia
întregului popor”. În: DEX, ediţia a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 351.
133
valoare rolul pedagogiei ca ştiinţă, în timp ce, religia creştină prin învăţătura lui Hristos dă valoare
transcendentală acesteia. Problema educaţiei implică o cunoaştere precisă a celor două fenomene:
etnopedagogia şi religia, o definire precisă a celor două noţiuni şi identificarea raportului existenţial
şi funcţional în viaţa omului. Cu astfel de preocupări, activitatea didactică a savantului Simion
Mehedinţi dobândeşte valenţe de pedagogie creştină.
Prin fiinţa sa, acest popor s-a adaptat geografiei spaţiului locuit, rezistând diversităţii de fapte
şi idei, la care l-a expus confluenţa dintre Orient şi Occident. La fel de semnificative s-au dovedit
lucrări ale autorului precum: Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale şi
Oameni de la munte.
Contribuţiile savantului depăşesc sfera de acţiune a pedagogiei româneşti, tinzând către
universal prin însăşi raportarea acestuia la religie şi la tot ce înseamnă „popor”. Activitatea sa
dovedeşte că el vede în religie un fenomen supranatural, a cărui origine şi formă de existenţă este mai
presus de legile firii. Prin etnografie şi implicit etnopedagogie, Mehedinţi defineşte religia nu ca pe
un produs al unui popor, ci prezintă poporul prin religie dependent de Creator.
În ceea ce priveşte educaţia din perspectivă etnopedagogică, se poate spune că relaţia omului
cu Dumnezeu este în mod cert condiţionată mai întâi de persoană apoi de popor. Unele popoare, în
cazul nostru poporul român, au dovedit o atitudine religioasă mult mai pronunţată. Plecând de la o
astfel de idee, este de subliniat faptul că Mehedinţi, în pedagogia sa, depăşeşte cu mult simplul stadiu
de religiozitate. Dincolo de aceasta se află, în fapt, pedagogia creştină.
Mehedinţi urmăreşte încurajarea diverselor componente ale profilului spiritual românesc, în
lumina învăţăturii creştine. Se poate vorbi, se pare, de un optimism al lui Mehedinţi, cu suport în
tradiţia creştină.
Un optimism întemeiat pe cunoaştere nemijlocită, pe nădejde şi credinţă în profilul spiritual al
poporului român, în însuşirile lui definitorii, realităţi reper, realităţi vii şi creative 505. Are natura un
rol în procesul educaţiei? În ce proporţii? Dincolo de lucrările lui Simion Mehedinţi, Ideile lui J.J.
Rousseau asupra educaţiei şi Altă creştere, şcoala muncii, răspunsul la astfel de întrebări ni se
dezvăluie treptat din atitudinea savantului faţă de locurile natale, faţă de geografie, de etnografie, de
întreaga sa viaţă şi ocupaţie de pedagog. Delavrancea va spune că „între natură şi poporul român este
o străveche şi legendară dragoste”506. Se pare că, la un moment dat, Simion Mehedinţi este obiect al
propriei sale pedagogii, dovadă unele confesiuni ale sale507.
Bibliografie
I. Opere originale
- Mehedinţi, Simion, Altă creştere. Şcoala muncii, ediţia a VIII-a, cu adăugiri, Editura Viaţa
Românească, Bucureşti, 1997.
505
„Imaginea poporului nostru este încă extraordinară: să învăţăm de la el arhitectura artei; simţirea lui este încă
vie şi caustică, să învăţăm de la el a ne încălzi concepţiile, vigoarea lui dovedeşte un popor nepieritor, să învăţăm de la el
energia şi entuziazmul lucrărilor mari... Să ne coborâm în noi, în geniul şi conştiinţa poporului nostru şi vom produce
opere pe care noi să le înţelegem şi să le iubim, iar ceilalţi să le admire.” Scrisoare a lui Delavrancea către Elena Miller-
Verghi, din 9 aprilie 1884, apud Alexandru Melian, Polemici implicite, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2003, în capitolul
„Profilul spiritual al poporului român în viziunea polemică a lui Barbu Delavrancea”, p. 123.
506
Ibidem.
507
Se remarcă în întregime lucrarea savantului Premise şi concluzii la Terra. Amintiri şi mărturisiri, în care autorul
lasă să se dezvăluie amănunte legate de formaţia sa ştiinţifică şi literară. Operă memorialistică, atractivă prin stil, în care
autorul urmăreşte drumul vieţii şi al formării sale ştiinţifice, concomitent cu cel al naşterii şi constituirii, la noi, a
geografiei ca ştiinţă.
134
- Idem, Apropierea de Iisus prin Biserica noastră, prin alegerea educatorilor, editura Atelierele
Grafice Socec, Bucureşti, 1935.
- Idem, Discursuri. Conferinţe, vol. I, Editura Terra, Focşani, 2000.
- Idem, Creştinismul românesc – adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român, ediţia a
II-a, Editura Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1995.
- Idem, Discursuri. Conferinţe, vol. II, Editura Terra, Focşani, 2000.
- Idem, Către noua generaţie, Editura Minerva, Bucureşti, 1912.
- Idem, Ce poate face un educator ?, Editura Librăriei Socec, ediţia I, Bucureşti, 1932.
- Idem, Civilizaţie şi cultură – Concepţii, definiţii, rezonanţe, Editura Trei, Bucureşti, 1999.
- Idem, Ideile lui J.-J. Rousseau asupra educaţiei, editura Lito-tipografia Carol Göbl, Bucureşti,
1892.
- Idem, În legătură cu creştinismul unui seminarist din Vrancea, Bucureşti, 1939 (Extras din Revista
„Biserica Ortodoxă Română”, Anul LVII, nr. 5-6, mai.iunie, 1939).
- Idem, Îndărăt spre şcoală, Editura Carol Göbl, Bucureşti, 1907.
- Idem, Învăţătorul în Straja Ţării, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1938.
- Idem, O mărturisire despre creştinism, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1946 (IBMBOR).
- Idem, Oameni de la munte, ed. I, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1919.
- Idem, O fază nouă în creşterea tineretului român, Bucureşti, 1940.
- Idem, Omul de stat. Consideraţiuni geografice şi etnografice, Bucureşti, 1939.
- Idem, Optimismul lui Eminescu, Tipografia Ziarul „Universul”, Bucureşti, 1936.
- Idem, Pentru Biserica noastră, Bucureşti, 1911.
- Idem, Poţi fi om deplin fără să fii creştin ?, Editura Viaţa Românească, Bucureşti, 1922.
- Idem, Profesorul, temelia tuturor reformelor şcolare, Editura Librăriei Socec & CO, ed. I,
Bucureşti, 1929.
- Idem, Premise şi concluzii la Terra. Amintiri, mărturisiri, ed. a II-a, Focşani, Editura Viaţa
Românească, Bucureşti, 1998.
- Idem, Răspunderea corpului didactic secundar, Bucureşti, 1943.
- Idem, Se poate partid ţărănesc împotriva Bisercii ?Poate cere partidul ţărănesc fărâmiţarea
proprietăţii ţărăneşti ? Poate fi alături de socialişti ? (Răspuns celor 54 de senatori şi
deputaţi), Stabilimentul Arte Grafice „Convorbiri literare”, Bucureşti, 1920.
- Idem, Semnele oamenilor mari, Iaşi, 1937, (Extras din volumul „Comemorarea Junimii” la Iaşi,
1936).
135
- Idem, Şcoala poporului – patru cuvântări pentru eforiile şcolare, şcolile pregătitoare şi seminariile
normale cu adaosul Legii eforiilor şcolare şi a Şcoalelor pregătitoare şi seminariile
normale, ed. a II-a, Editura Viaţa Românească, Bucureşti, 1923.
- Idem, Un moment decisiv în istoria poporului român, Bucureşti, 1938, (Extras din revista „Biserica
Ortodoxă Română”, Anul LVI, nr. 11-12, nov.-dec., 1938).
- Idem, Trilogia ştiinţei: cercetător, erudit, savant, ed. a II-a, Editura Terra, Focşani, 2002, în:
Symopsis.
- Idem, Trilogii – Ştiinţa – Şcoala – Viaţa: cu aplicări la poporul român, Editura Cugetarea –
Georgescu Delafras, ed. I, Bucureşti, 1940.
II. Manuale şcolare

- Mehedinţi, Simion, Explicarea evangheliilor potrivit cu programa oficială, Ed. „Viaţa
Românească”, Bucureşti, 1922.
- Idem, Explicarea evangheliilor pentru clasa a II-a secundară, ed. a IV-a, Bucureşti, 1927.
- Idem,. Parabole şi învăţături din Evanghelie pentru clasa a II-a secundară, ed. a IV-a, Bucureşti,
1929.
- Idem, Parabole şi învăţături pentru îndrumarea vieţii. Carte de citit din tinereţe până la sfârşitul
vieţii, Bucureşti, 1938.
III. Cursuri universitare

- Curs de etnografie şi geografie predat de Simion Mehedinţi. Anul şcolar 1921-1922, editori: Octav
Costăchescu, Th. Ceroianu, Bucureşti, 1924, Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti.
- Curs de doctrină etnografică ţinut de dl. profesor Simion Mehedinţi, editat de Societatea „Soveja”,
1934-1935.
- Caracterizarea epocii noastre. Curs ţinut în anul 1935-1936, Bucureşti, 1936, Facultatea de Litere
şi Filosofie din Bucureşti.
- Etnografie, Curs ţinut în anul 1935-1936, Bucureşti,1936, Facultatea de Litere şi Filosofie din
Bucureşti.
136
IV. Lucrări despre viaţa şi opera lui Simion Mehedeinţi

- Dumitru Stan, Creştinismul românesc şi Biserica vie în viziunea lui Simion Mehedinţi, Bucureşti,
2007.
- Costică Neagu, Simion Mehedinţi – Biobibliografie, Editura Terra, Focşani, 2003.
- Victor Tufescu, Simion Mehedinţi, viaţa şi opera, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.
- Costică Neagu, Simion Mehedinţi pedagog de vocaţie, Editura Terra, Focşani, 2004.
137
X. Teodor M. Popescu, mărturisitor şi mucenic
X.1. Teodor M. Popescu, viaţa şi activitatea sa, o persepectivă de ansamblu

Teodor M. Popescu a fost un erudit teolog ortodox, profesor de istorie bisericească,
evidenţiindu-se ca un bun catehet şi teolog laic misionar, precum şi ca un adevărat om de cultură.
Teodor M. Popescu a fost, totodată, un aprig apologet al Bisericii Ortodoxe, fapt care l-a transformat
într-un martir pentru Hristos, în timpul regimului comunist din România.
Teodor M. Popescu s-a născut la 1 iunie 1893, din părinţi agricultori, în satul Boteni, judeţul
Dâmboviţa. Între 1900-1905, a făcut Şcoala primară în comuna natală, iar între 1905-1913, Seminarul
Central din Bucureşti. Mai apoi a urmat Şcoala Militară de Infanterie, devenind sublocotenent şi
participând, astfel, la Primul Război Mondial. Dupa obţinerea licenţei în teologie, la Facultatea de
Teologie din Bucureşti, a urmat cursuri de specializare la Facultatea de Litere şi Filozofie a
Universităţii din Leipzig (1922-1923), la Facultatea de Teologie Protestantă din Paris, la Institutul
Catolic din aceeaşi capitală şi la „École pratique des Hautes Études, Section des sciences religieuses”
de la Sorbona (1923-1925).
În anul 1936, a fost delegat la Congresul Internaţional de Teologie Ortodoxă din Atena, iar în
1948, a fost prezent la Conferinţa ortodoxă de la Moscova, fiind un mărturisitor neînfricat al
ortodoxiei şi al adevărului, lucru pentru care, din 1946, a fost urmărit şi supravegheat de Securitate.
A profesat fără întrerupere la catedra de Istorie Bisericească Universală, între 1 aprilie 1927 şi
15 noiembrie 1948 la Facultatea de Teologie, apoi la Institutul Teologic de grad universitar din
Bucureşti, între 15 noiembrie 1948 şi 1 martie 1959, ridicând nivelul cursurilor la o mare strălucire.
A suplinit catedra de Patrologie şi Istoria Dogmelor între 1 octombrie 1928 - 1 noiembrie 1938, iar
în anul universitar 1947-1948 pe cea de Istoria Bisericii Române. Între 6 septembrie 1942-14
octombrie 1944, a îndeplinit funcţia de decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti.
Ca teolog şi profesor de istorie bisericească a luat poziţie faţă de problemele cu care se confrunta
Biserica Ortodoxă din România, dar şi cea din Rusia sovietică. Astfel, s-a evidenţiat prin susţinerea
unor conferinţe, cu argumente solide, care aducea soluţii la problemele vremii, începând cu „Misiunea
creştină a statului”, ţinută la 8 martie 1934, continuând cu cel de deschidere al anului universitar de
la Facultatea de Teologie, la 4 noiembrie 1940, întitulat „Ce reprezintă azi Biserica Ortodoxă?” şi, tot
la sala Dalles, „Vitalitatea Bisericii Ortodoxe”, în anul 1942, toate cu caracter anticomunist, antiateu.
Profesorul Popescu şi-a continuat activitatea sa de apologet al Bisericii Ortodoxe şi prin
publicarea unor studii bine alcătuite, menite să descopere cititorilor adevărata situaţie a Bisericii
creştine din Rusia, cât şi pericolul comunist care putea să afecteze restul civilizaţiei europene. Cel
mai important studiu de acest fel este „Anticreştinismul comunist”, unde dezbate în mod sistematic
şi cu dovezi, diferitele probleme cu care se confrunta Biserica Rusă sub orânduirea impusă de Lenin
(ateismul ideologiei comuniste, persecuţia împotriva Bisericii, propaganda antireligioasă).
Din dispoziţia Patriarhului Nicodim şi cu acordul mareşalului Ion Antonescu, în zilele de 16-
17 iulie 1943, profesorul T. M. Popescu, în calitate de decan al Facultăţii de Teologie, este trimis într-
o delegaţie formată din profesorii Nichifor Crainic şi Iacob Lazăr, în frunte cu mitropolitul Visarion
Puiu (şeful Misiunii Ortodoxe din Transnistria), pentru a fi martor la deshumările de la Winnitza
(vestul Ucrainei), care revelau metodele poliţiei NKVD de a pedepsi pe „duşmanii poporului”. Întors
în ţară, strânge informaţii, pe lângă cele luate de la autorităţile germane din Ucraina, şi publică o dare
de seamă despre cele văzute. Tot privitor la fenomenul Winnitza, acelaşi profesor redactează un
articol, care este însă refuzat pentru publicare de către ziarul „Universul”.
138
Venirea comuniştilor la putere, printre altele, aducea şi transformări în învăţământul teologic.

Profesorul Teodor M. Popescu ca vechi reprezentant al generaţiei intelectuale teologice deranja noul
sistem politic şi, potrivit mentalităţii comuniste, trebuia anchetat şi arestat, pentru a nu mai încuraja
reprezentanţii Bisericii la rezistenţă, mai ales că, după anul 1950, era supravegheat, întrebat asupra
activităţii sale şi chemat frecvent la Securitate.
X.2. Teodor M. Popescu şi Securitatea

În ziua de 30 ianuarie 1959, el avea să fie chemat la Securitate şi interogat asupra activităţii
sale, punându-se accent pe următoarele acuzaţii: „critica politicii regimului comunist; [că] profesorii
şi studenţii Institutului de Teologie fac politică legionară; că el organizează ajutor legionar împreună
cu alt profesor din Institut (diaconul Nicolae Balca); că Institutul de Teologie are prea multe catedre
şi prea mulţi profesori şi că numărul trebuie redus; că Institutul Teologic constituie o problemă care
trebuie rezolvată; şi i s-a cerut să colaboreze pentru aceasta cu Securitatea”508. El a respins acuzaţiile
şi cererea de a deveni informator al Securităţii, dovadă că în noaptea de 4/5 martie 1959 este arestat.
A urmat o percheziţie domiciliară minuţioasă care a durat întreaga noapte, fiindu-i confiscate cărţi şi
reviste de specialitate, în diferite limbi străine, manuscrise, articole, corespondenţă.
În tot timpul anchetei, profesorul universitar Teodor M. Popescu a fost bătut, torturat, ameninţat
cu moartea, şi tratat cu bestialitate. Anchetatorii, în frunte cu căpitanul Teodoru Ion, l-au interogat
asupra multor capete de acuzare: 1) activitate legionară; 2) acţiune intensă contra clasei muncitoare
şi a mişcării revoluţionare, duşman al poporului; 3) grave calomnii la adresa Uniunii Sovietice, cu
privire la religie şi instigator la război contra URSS; 4) instigator al poporului la acţiuni războinice,
prin intermediul Bisericii şi al preoţilor; 5) sprijinitor al fascismului în viaţa politică a ţării; 6) că a
ţinut în public, la sala Dalles şi în faţa studenţilor următoarele conferinţe: a) Anticreştinismul
comunist, în anul 1941; b) De la Nero la Stalin, în anul 1942; c) Misiunea creştină a statului; d)
Actualitatea creştinismului, în anul 1947; 7) prin lucrările de la punctul 6) ar fi indicat guvernelor să
ia măsuri împotriva clasei muncitoare şi înăbuşirea mişcării revoluţionare din România şi a sprijinit
fascismul; 8) că este credincios (din punct de vedere religios) şi fanatic, deci este criminal; 9) că, fiind
credincios şi teolog, este ignorant; 10) Cazul Winnitza, în anul 1943509.
Discutând acuzele care i s-au adus profesorului, sesizăm că de fapt erau nefondate. Astfel,
activitatea legionară de care a fost învinuit nu are nici un temei, deoarece el chiar s-a opus Mişcării
legionare, care influenţase o mare parte a studenţilor teologi în anii '30, atitudine demonstrată în două
articole din revista studenţilor teologi „Raze de lumină”, cât şi în conflictul care se iscase la greva
studenţilor din 8-9 mai 1938. De fapt, acuzaţia de activitate legionară sau de legionar a fost
permanentă în timpul anchetei, deoarece anchetatorul îl apostrofa cu: „Eşti legionar pentru că eşti
teolog şi fiind teolog eşti anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar (subl. n.)”510.
Anchetatorul îl acuza că este legionar şi pe motiv că în prima perioadă a guvernării legionare fusese
numit decan al Facultăţii în care profesa, de către ministrul Traian Brăileanu, deşi el refuzase această
funcţie datorită dezavuării Mişcării legionare, dar şi a opoziţiei studenţilor teologi de această orientare
politică.
508
Adrian Nicolae Petcu, Nume de martir: Teodor M. Popescu, în rev. „Rost”, nr. 24, februarie 2005.
509
cf. Pr.Prof.Dr. Adrian Gabor, Biserica Ortodoxă Română şi regimul comunist (1945-1964). O imagine a
relaţiilor Stat-Biserică, Bucureşti, 2006-2007, p. 148.
510
George Enache şi Adrian Nicolae Petcu, Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea. Note de lectură, în
vol. “Totalitarism şi rezistenţă, teorare şi represiune în România comunistă”, volum editat de Consiliul Naţional pentru
Studierea Arhivelor Statului, Bucureşti, 2001, p. 112; Adrian Nicolae Petcu, Profesorul Teodor M. Popescu şi regimul
comunist, în vol. “Arhivele Securităţii”,1,editat de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Editura Pro
Historia, Bucureşti, 2002, p. 80-96.
139
De remarcat este faptul că, în timpul anchetei, profesorul Popescu i-a acordat meditaţii
ofiţerului anchetator, Teodoru Ion, potrivit biografului său: „Acesta [anchetatorul, n.n.] ajunsese cu
învăţătura de carte, deci cu cultura lui, în clasa I din ciclul mediu, la învăţământul seral şi trebuia să
se pregătească pentru examenul de sfârşit de an, care se apropia, însă el avea mari greutăţi îndeosebi
la istoria veche, la limba franceză şi la limba latină, materii la care era slab de tot şi în care nu se putea
descurca. L-a întrebat pe Teodor M. Popescu ce studii are şi când a aflat l-a obligat să-l mediteze la
cele trei obiecte şcolare. Acuzatul întemniţat, «ignorantul», ca să nu-şi agraveze şi mai mult situaţia
în care se afla, i-a dat lui Ion Teodoru explicaţiile şi cunoştinţele necesare, cu competenţa superioară
pe care o avea, deşi puterea de înţelegere a elevului era foarte slabă”511.
La 25 martie 1959, i s-a pus în vedere „Ordonanţa de punere sub învinuire” pentru activitatea
anticomunistă din perioada 1934 - 23 august 1944, iar la 29 aprilie, procesul verbal de închidere a
anchetei penale, unde Teodor M. Popescu era „învinuit de săvârşirea infracţiunii de crimă de activitate
intensă împotriva clasei muncitoare”512.
Procesul s-a desfăşurat în data de 2 iunie 1959, într-o aripă a Palatului de Justiţie din Bucureşti.
Instanţa şi-a însuşit concluziile de învinuire ale anchetatorului, inculpatul fiind acuzat de activitatea
de înainte de 1944 şi, prin urmare, nu s-a mai ţinut nici o dezbatere.
La data de 13 iunie 1959, profesorul Popescu, deţinut la penitenciarul Jilava, a cerut recurs
motivând „necesitatea absolută şi legală: 1) de a se cita martori; 2) [a] produce dovezi scrise şi
tipărituri în sprijinul apărării mele, în legătură cu obiectul procesului şi cu acuzaţiile ce mi se aduc;
3) neputinţa de a mă apăra la prima judecare, neluând până atunci contact cu avocatul şi nedându-mi-
se timp şi posibilitate ca să mă apăr şi personal, sub motiv că m-a apărat avocatul”513. Cu toate acestea,
prin minuta Deciziei nr. 374, din 13 iulie 1959, Tribunalul Suprem al RPR, Colegiul Militar,
respingea recursul solicitat de Teodor M. Popescu.
Arestarea şi condamnarea profesorului Teodor M. Popescu au ajuns la cunoştinţa Bisericilor
Ortodoxe naţionale şi a Facultăţilor de Teologie din tot spaţiul ortodox. Vestea arestării sale a fost
dusă în Grecia de Pr. Prof. Ştefan Tzankov de la Sofia, creând mare impresie, mai ales în cercurile
greceşti. Astfel, la conferinţa panortodoxă ţinută în Rodos, în anul 1963, ierarhia greacă a întrebat de
profesorul Popescu, însă aceasta a rămas fără răspuns din partea delegaţiei Bisericii Ortodoxe
Române.
În rândul ierarhiei ortodoxe române se vorbea despre arestarea profesorului ca fiind datorită
„unor meditaţii religioase pe care le ţinea preoţilor la teologie şi pe care le distribuia apoi preoţilor,
ca material omiletic, pentru predici, bătute la maşină. Că celelalte probleme erau uitate, dar că aceasta
a născut ancheta”514.
După detenţia de la Jilava, profesorul Popescu a fost transferat la penitenciarul Aiud şi internat
în data de 23 octombrie 1959, unde avea să stea până la eliberare. Aici s-a întâlnit cu alţi preoţi închişi
pentru credinţă cum au fost Bartolomeu Anania sau Grigore Băbuş.
Momentul arestării profesorului Teodor M. Popescu nu era rupt de contextul politic, deoarece
ne aflăm în perioada celui de-al doilea val al arestărilor de preoţi, mulţi dintre ei bine văzuţi şi din
jurul patriarhului Justinian Marina. Acum au fost arestate loturile „Viforâta”, al cărui cap era
Bartolomeu Anania (iunie 1958), „Rugul Aprins”, în frunte cu Daniil Sandu Tudor (iunie 1958), lotul
preoţilor legionari de la Episcopia Aradului, între care se afla Ilarion Felea (februarie-septembrie
511
512
Ibidem.
513
AMJDIM, fond Penal, dosar 39238, vol. 1, f. 155-155v. A se vedea cererea de recurs întocmită de Sofia T.
Popescu, înregistrată la 7 iulie 1959 la Tribunalul Suprem al R.P.R. şi care printre altele spunea: „Dacă s-ar merge
pe această linie total neîntemeiată, ar însemna, după modesta mea apreciere, ca toţi intelectualii noştri din trecut: scriitori,
poeţi şi prozatori să fie aduşi în faţa instanţelor de judecată ca duşmani ai poporului" (Ibidem, f. 157, apud Adrian Nicolae
Petcu, Teodor M. Popescu, în documentele Securităţii, în rev. „Rost”, nr. 57, noiembrie 2007.
514
140
1958) şi mulţi alţi preoţi ortodocşi. De altfel, anchetatorii vor încerca în timpul anchetei ca profesorul
Popescu să figureze într-un lot legat de filosoful Constantin Noica, după cum putem constata din
procesul verbal de interogatoriu din 11 aprilie 1959, împreună cu Nicolae Balca şi Victor Iliescu. Tot
la capitolul presupuse legături duşmănoase, mai trebuie remarcat că anchetatorii au încercat să afle şi
scopul relaţiilor dintre profesorul Popescu şi Petre Guciujna515, fiul preotului basarabean Pavel
Guciujna şi rudă prin alianţă516.
Prin urmare, profesorul Teodor M. Popescu a fost arestat după consumarea acestor anchete şi
procese. De altfel, se pare că a fost ultimul teolog, atât din Institutul Teologic Bucureşti, cât şi din
jurul patriarhului Justinian, arestat de Securitate. Nu întâmplător dosarul de urmărire informativă se
întocmeşte exact după consumarea acestor procese şi atunci când patriarhul Justinian era supus
presiunilor politice pentru cedarea în chestiunea monahală.
Revenind la cazul particular al profesorului Popescu, remarcăm desfăşurarea aparent ciudată a
anchetei la care a fost supus. Profesorul a fost arestat în noaptea de 4 spre 5 martie, însă prima anchetă
consemnată o avem o săptămână mai târziu, adică pe 11 martie 1959. Ancheta penală la care a fost
supus profesorul este consemnată în 12 procese verbale de interogatoriu, din perioada 11 martie-20
aprilie 1959. Însă, aceasta se desfăşoară în două etape principale: 11-25 martie cu faptele înainte de
23 august 1944 şi 7- 12 aprilie, cu privire asupra perioadei de după 1948. Dacă în prima etapă,
procesele verbale de interogatoriu se succed la o săptămână, în a doua parte anchetele se consemnează
aproape zilnic.
O altă remarcă putem face asupra conţinutului propriu-zis al proceselor verbale de interogatorii,
care nu este atât de consistent, ci mai degrabă par a fi o formalitate din partea anchetatorului.
Căpitanul Teodoru Ion a căutat mai mult să consemneze toate învinuirile ce i se aduseseră
profesorului, cu toate precizările acestuia din urmă. Pentru anchetator nu a contat că Nichifor Crainic
sau Visarion Puiu nu erau legionari, însă aceştia cădeau bine în relaţia cu cel anchetat. Mai ales că
acesta din urmă îşi dovedise din plin atitudinea sa anticomunistă în perioada interbelică şi a războiului.
De altfel, în nota cu „problemele ce trebuie clarificate prin anchetarea” profesorului se amintesc
numai legăturile „duşmănoase” cu „elementele” din Institutul Teologic şi ajutoarele date lui Ion Gh.
Savin şi familiei lui Nichifor Crainic517. Ceea ce va şi încerca anchetatorul după emiterea Ordonanţei
515
Petre Guciujna, n. 7 octombrie 1908, în Ciorăşti, jud. Lăpuşna, a urmat Facultatea de Drept din Bucureşti şi
Şcoala de ofiţeri în rezervă, până în 1932. Avocat în Orhei până în vara lui 1940, ajutor de primar al oraşului în 1941, s-
a refugiat, la 20 martie 1944, în România, unde va fi concentrat la regimentul Jandarmi Pedeştri, cu gradul de locotenent.
Între 1945-iulie 1946 a lucrat ca translator la Marele Stat Major, Secţia a II-a, după care a fost pus în disponibilitate cu
gradul de căpitan în rezervă. Din 1948 este urmărit de Securitate, iar pe 25 ianuarie 1949, SSI îl arestează şi îl trimite la
Jilava, după care este anchetat la MAI şi Securitatea Capitalei. În septembrie 1949 este judecat şi condamnat de Tribunalul
Militar Bucureşti la 7 ani închisoare corecţională pentru deţinere de material interzis („manifeste cu caracter naţionalist,
semnate RM-România Mare”). Cunoaşte lagărele şi penitenciarele de la Jilava, Aiud, Peninsula, Gherla (între 24
septembrie, Valea Nistrului, Baia Sprie. După expirarea termenului de detenţie (24 februarie 1956) este reţinut la Baia
Sprie şi, după anchete extrem dure, la 2 martie 1956 acceptă să devină informator, cu numele conspirativ „Bica Nicolae”,
dar la 23 iunie 1956 este abandonat pentru lipsă de activitate ca informator. (ACNSAS, fond Reţea, dosar 25506, f. 2-3,
5, 7-9v, 12-14v, 26-37, apud Adrian Nicolae Petcu, Teodor M. Popescu, în documentele Securităţii, în rev. „Rost”, nr.
57, noiembrie 2007).
516
Pavel Guciujna, n. 8 octombrie 1881, în Moleşti, jud. Lăpuşna, preot de la 10 mai 1910 pe seama bisericii
Mana, din jud. Orhei. În iunie 1940 s-a refugiat în România, unde, între 1 octombrie 1940-13 septembrie 1941, a slujit la
biserica Mavrogheni, din Bucureşti. S-a întors la biserica sa din Orhei, însă numai până în septembrie 1943, când a revenit
definitiv la Mavrogheni. La 15 februarie 1949 a ieşit la pensie şi a decedat la 20 martie 1953 în spitalul Panduri din
Bucureşti. A fost unul dintre cei mai reprezentativi clerici ortodocşi interbelici, responsabil la ziarul preoţesc „Raza”,
apropiat al mitropolitului Gurie Grosu şi deputat al partidului condus de Alexandru Averescu, apoi de Octavian Goga, în
mai multe legislaturi (ANIC, fond Dudu Velicu, dosar 286, f. 280-281; ACNSAS, fond Informativ, dosar 701, vol. 2, f.
88, apud Adrian Nicolae Petcu, Teodor M. Popescu, în documentele Securităţii, în rev. „Rost”, nr. 57, noiembrie 2007).
517
ACNSAS, fond Informativ, dosar 706, vol. 1, f. 30-32, apud Adrian Nicolae Petcu, Teodor M. Popescu, în
documentele Securităţii, în rev. „Rost”, nr. 57, noiembrie 2007.
141
de învinuire din 25 martie 1959 (Praznicul Buneivestiri), acesta fiind şi un mijloc pentru a-l determina
pe profesor să-şi denunţe colegii din Institut.
Totuşi, se pune întrebarea pentru ce a fost arestat şi anchetat profesorul Teodor M. Popescu.
Răspunsul îl găsim în referatul din 3 februarie 1959, aprobat, se pare, chiar de Gheorghe Pintilie,
şeful Securităţii şi adjunct la MAI, ceea ce denotă importanţa arestării profesorului nostru.
În acest document, profesorul este arătat ca unul care a reuşit să acceadă la catedră cu „sprijinul
fruntaşilor liberali”, deoarece colabora cu partidele guvernamentale. Însă, precum se ştie, profesorul
nu adoptase nici o poziţie politică, legăturile sale cu Dragomir Demetrescu datorându-se trimiterii cu
bursă la Atena, şi care, de altfel, avea să-l abandoneze. Cu Petre Vintilescu, profesorul Popescu
condusese Facultatea de Teologie, când era decan, primul fiind prodecan, iar pe Ioan G. Coman
(ginerele lui Petre Vintilescu), îl ajutase, în 1942, să ocupe postul de conferinţiar, apoi, în 1944, postul
de profesor la catedra de Patrologie. Acest sprijin politic liberal nu era real, însă cei care l-au turnat
pe profesor, aveau în conştiinţă amintirea că fusese în preajma dascălilor mai vechi (D. Demetrescu
şi D. Boroianu), care mai mult sau mai puţin avuseseră un spate politic din partea acestui partid. La
fel era şi în cazul lui I. Gh. Coman, care nu făcuse politică, însă, datorită legăturii de rudenie cu Petre
Vintilescu, care l-a rândul lui fusese susţinut de „liberalii” din facultate, era etichetat astfel 518.
În timpul detenţiei, profesorul Popescu „le-a vorbit celor din celula lui despre toate câte învăţase
în munca lui de la ţară, în satul natal, despre ce văzuse şi învăţase în şcolile înalte prin care trecuse în
ţară şi străinătate, despre ce văzuse mai bun la alte popoare, dar mai ales le-a vorbit despre Dumnezeu,
Biserică şi credinţă, lămurindu-i asupra multor lucruri confuze din mintea oamenilor din mulţimea
anonimă, pe care nu le putuse lămuri alţii cu mai puţină ştiinţă şi disciplină spirituală”519. Şi aici era
acuzat de legionarism în timpul reeducărilor pe care avea să le suporte, rămânând ferm în credinţa în
care se născuse şi pe care o propovăduise.
A avut de înfruntat sănătatea precară, după cum ne încredinţează şi biograful său: „De câteva
ori, în închisoarea din Aiud, din cauza slăbiciunii trupeşti, în timp ce stătea în picioare, după canonul
impus de călăii săi, Teodor M. Popescu şi-a pierdut cunoştinţa şi s-a prăbuşit. A fost luat pe braţe de
ceilalţi întemniţaţi şi aşezat pe pat, dar observat de temniceri a fost dus de fiecare dată la carceră”520.
Potrivit biografului său: „Teodor M. Popescu începuse să se pregătească sufleteşte pentru
sfârşitul său. Alţi deţinuţi se stinsese înaintea lui, astfel că el nu-şi mai făcea iluzia să mai
supravieţuiască mult timp. Mai întâi a făcut ceea ce creştineşte putea să facă în temniţă: a postit tot
postul Paştelui din anul 1962, de la prima până la ultima zi, 40 de zile hrănindu-se numai cu pâine şi
apă şi îşi făcea regulat rugăciunile cele de dimineaţă şi de seară, cu credinţa şi cu evlavia, care nu-l
slăbiseră cu nimic, ba dimpotrivă, îi erau şi mai cu temei sprijin şi speranţă. Şi Dumnezeu nu l-a
părăsit”521.
La data de 15 ianuarie 1963, profesorul Teodor M. Popescu a fost eliberat din penitenciarul
Aiud, în urma decretului de graţiere 5/1963.
Profesorul Popescu şi-a dorit foarte mult revizuirea procesului său, deoarece considera că acesta
a fost nedrept: „Pentru unele greşeli ce-am făcut şi mi le-am recunoscut a trebuit să fac ispăşirea
cuvenită. […] Dar n-am să uit niciodată felul civilizat şi delicat, cum am fost anchetat şi tratat,
în tot timpul de organele respective; şi pentru asta mulţumesc lui Dumnezeu şi mă rog pentru sănătatea
tuturor care m-au cercetat, care m-au judecat”522. Într-o altă împrejurare, profesorul spunea că
518
cf. Adrian Nicolae Petcu, Teodor M. Popescu, în documentele Securităţii, în rev. „Rost”, nr. 57, noiembrie
2007.
519
Idem, Nume de martir: Teodor M. Popescu, în rev. „Rost”, nr. 24, februarie 2005.
520
Ibidem.
521
Vasile M. Popescu, Teodor M. Popescu. Patriot, teolog, istoric, profesor şi pedagog. Viaţa şi opera, Bucureşti,
1984.
522
142
„procesul său a fost o bătaie de joc; că nu i s-a dat dreptul să se apere şi că vina era articolele ce le
scrisese înainte de 1944 […]; că era învinuit că difuzează predici dactilografiate la preoţi etc.”523. Prin
urmare, considera că procesul său trebuie rejudecat, pentru a-şi redobândi jumătatea de casă ce i s-a
confiscat la condamnare.
Aflat la odihnă la mănăstirea Sinaia, profesorul Popescu spunea că atunci „când a fost închis a
suferit foarte mult; [că] a fost torturat groaznic, dar a rezistat şi nu şi-a negat credinţa”. Profesorul
Victor Brătulescu spunea despre Teodor M. Popescu: „Am rămas cu impresia că a fost bătut rău, cu
ocazia cercetărilor, când a fost arestat. De la Iorga nu avem un mai mare istoric ca el”524.
Sfârşitul vieţii sale avea să se întrezărească cu ultima încercare a Securităţii de a-l lichida fizic
pe marele profesor de Teologie. Potrivit biografului său, „Teodor M. Popescu a plecat, în ziua de 14
februarie 1972, de la biroul său de la Patriarhie, la ora 12. I s-a pierdut urma după plecare. Mai târziu,
după ce îşi revenise din urmările atentatului, a declarat soţiei sale că după ce a plecat de la birou şi a
ieşit din incinta Patriarhiei a fost luat în primire de doi agenţi ai securităţii şi dus undeva, prizonier –
nu s-a putut desluşi unde anume -, ţinut până s-a înserat bine, pe vremea aceea mohorâtă, apoi adus,
sub vălul protector al întunericului, la locul atentatului, în boschetul de pe Şos. Giuleşti, unde a fost
lovit cu sălbăticie”525. Plin de noroi şi sânge a fost găsit de portarul Institutului Pasteur, de unde, spre
dimineaţă, a fost internat la Spitalul Colţea. Aici avea să fie găsit de soţia sa.
După ceva timp, a fost externat, profesorul refăcându-se trupeşte şi sufleteşte. În ziua de 12
aprilie, chiar a cântat „Îngerul a strigat”, axionul de Paşti, ca o iluminare a sufletului său.
Cu toate că în parte se refăcuse, el chiar dorind să se întoarcă la lucru, începând cu martie 1973
„a refuzat complet să mai mănânce”526. La puţin timp, a fost internat la spitalul Gheorghe Marinescu,
pentru o săptămână.
La 4 aprilie 1973, într-o zi de luni, „titanul teologie româneşti” era chemat la Domnul.
După eliberare, profesorul Teodor M. Popescu era „privit ca un ciumat” de unii din mediul
teologic. Pentru mulţi, profesorul era de nerecunoscut, după tratamentul care i se aplicase în puşcărie:
„Se vede după faţă că este suferind, fiind foarte slab şi opintindu-se mult pentru a munci”527.
Conform certificatului medical, eliberat de infirmeria penitenciarului Aiud, la 30 martie 1959,
profesorul suferea de „scleroză cardio-vasculară şi hipertensiune arterială”528.
Apreciat de patriarhul Justinian şi episcopi, fiind considerat de altfel „o bibliotecă ambulantă,
fiind foarte bine pregătit în materie de istorie bisericească”529, şi pentru a-şi îmbunătăţi situaţia
materială, de la 1 aprilie 1965, fără recunoaşterea Departamentului Cultelor, va fi angajat ca inspector
în Administraţia Patriarhală, Biroul Relaţii Externe, pentru întocmirea unor studii şi traduceri, apoi,
din 1966, la Tipografia Cărţilor Bisericeşti, unde a diortosit cărţi de cult, alături de Ion V. Georgescu.
De altfel, în 1968 va face parte din comisia condusă de preotul Ion Gagiu pentru pregătirea noii ediţii
a Bibliei.
Contribuţii importante aduse de profesorul Popescu în cercetarea teologică, din punct de vedere
istoric, sunt: alcătuirea, în anul 1964, a unui bine documentat material privitor la data Paştilor şi care
a fost primit cu satisfacţie de către Consiliul Ecumenic al Bisericilor; participarea în comisia pentru
dialogul cu Biserica Vechilor Catolici. Totodată, marele profesor a mai scris 321 meditaţii teologice
şi 327 predici (195 duminicale şi 132 la praznice), numai în perioada 1964-1970.
523
Ibidem.
524
Ibidem.
525
Ibidem.
526
Ibidem.
527
ACNSAS, fond Informativ, dosar 706, vol. 2, f. 29. Biograful profesorului susţine că, după ieşirea din puşcărie,
acesta arăta ca „o umbră de om, abia mergând, din cauza flebitei şi a epuizării” (Viaţa, f. 260), apud Adrian Nicolae Petcu,
Teodor M. Popescu, în documentele Securităţii, în rev. „Rost”, nr. 57, noiembrie 2007.
528
529
Ibidem.
143
X.3. Teologii şi arestarea lui Teodor M. Popescu

Psihoza omului ciumat, după arestarea profesorului Teodor M. Popescu, se pare că a funcţionat
şi în mediul teologic. Multe cunoştinţe, colegi de la Institutul Teologic se fereau de eventuale legături
sau vizite la familia profesorului. Este şi cazul preotului Ion Rămureanu, ucenic al profesorului şi
asistent la catedră, care la 14 august 1960 se exprima astfel: „M-aş duce pe la soţia dlui Tudor
Popescu, dar îmi este teamă să nu mai afle cineva. Nu poţi şti cine te vede sau poate cine află acest
lucru. Dacă la institut sunt oameni care au comunicat la Securitate că Tudor Popescu făcuse odată
apel la profesori, în cancelarie, ca să-l ajute pe un cetăţean care suferea (sau suferise) o condamnare.
Nu mai ai încredere nici în profesorii de la institut… Însemnează că există astfel de oameni şi printre
profesori”530.
Însă, cumnatul profesorului, Haralambie Cojocaru, avea să-i aducă reproşuri asistentului Ion
Rămureanu, după cum aflăm dintr-o notă informativă furnizată Securităţii de agentul „Slavu Marin”
la 19 ianuarie 1962: „Te-ai purtat ca un trădător faţă de profesorul la care ai fost asistent şi care te-a
ridicat, căci nu dai nici un ajutor familiei şi ai întrerupt şi vizitele; de fapt, toţi profesorii de la teologie
v-aţi dovedit nişte laşi şi trădători, căci nu i-aţi luat apărarea şi l-aţi părăsit complet”. Faţă de acestea,
Rămureanu a spus: „Noi nu suntem cu nimic vinovaţi de tragedia care i s-a întâmplat şi chiar prof. T.
M. Popescu, pe care-l ştim un om corect, s-ar întrista dacă ne-am expune şi am ajunge şi noi
lângă el în închisoare; eu personal am de crescut doi copii şi datoria faţă de ei mă opreşte să fac greşeli
şi să întreţin legături cu familii compromise faţă de autorităţi”. În continuarea discuţiilor, conform
aceleiaşi note, „prof. Bucevschi, L. Stan şi N. Nicolaescu au spus că T.M. Popescu plăteşte propriile
lui greşeli şi ar fi imoral să se ceară altora a-l sprijini pe el sau familia lui. Prof. Branişte s-a menţinut
într-o tăcere totală în timpul acestor discuţii, făcându-se că răsfoieşte nişte notiţe într-o mapă”531.
În februarie 1960, episcopul-vicar patriarhal Antim Nica era de părere că profesorul Teodor M.
Popescu „a fost arestat pentru difuzarea unor meditaţii religioase pe care le ţinea studenţilor la
teologie şi pe care le distribuia apoi preoţilor, ca material omiletic, pentru predici, bătute la maşină.
Că celelalte probleme erau uitate, dar că aceasta a născut ancheta”532.
Preotul Eugen Bărbulescu, de la biserica Sf. Silvestru din Bucureşti, aflase, în iunie 1961, că
„prof. T. M. Popescu este sănătos, a dus-o foarte greu până de curând, dar acum lucrează la cancelarie,
undeva în Dobrogea, bucurându-se de un tratament blând, omenesc”533. Acelaşi preot afirma faţă de
acelaşi informator, „Slavu Marin”, că în cele din urmă „amândoi adică şi Dumitru Stăniloae, n.n.
A.N.P.t vor fi eliberaţi, întrucât teologia românească are absolută nevoie de ei, îndeosebi în polemica
cu catolicii”534. În aceeaşi ordine de idei, se exprima Rămureanu în vara lui 1963, când spunea că
arestarea şi condamnarea se datorează „renumelui excepţional de care se bucura în lumea bisericească
profesorul Popescu Teodor şi că astăzi nu este bine să te afirmi prea mult”535.
530
ACNSAS, fond Informativ, dosar 5451, f. 46, apud Adrian Nicolae Petcu, Teodor M. Popescu, în documentele
Securităţii, în rev. „Rost”, nr. 57, noiembrie 2007.
531
Ibidem, f. 26. În însemnarea ofiţerului de Securitate de pe aceeaşi notă informativă se arată că Haralambie
Cojocaru, care era arestat la Direcţia a VIII-a (Anchete penale), să fie anchetat pentru această ieşire. În ceea ce priveşte
pe Rămureanu tot ofiţerul de Securitate precizează că, din „alte semnalări”, „ar fi dat ajutoare soţiei lui Popescu T”
(Ibidem).
532
Ibidem, dosar 701, vol. 1, f. 304.
533
Ibidem, dosar 5451, f. 32. Conform aceluiaşi informator, la 10 iunie 1961, prof. Rămureanu „a spus că s-a ferit
de orice legături cu familia lui T. M. Popescu şi că a auzit de la nişte preoţi că T. M. Popescu ar fi murit” (Ibidem).
534
Ibidem.
535
Ibidem, f. 75.
144
X.4. Teodor M. Popescu, sacerdotul nehirotonit al Bisericii Mărturisitoare

„Marele sacerdot nehirotonit”536. Acesta este apelativul pe care i l-a adresat patriarhul Teoctist
cunoscutului Teodor M. Popescu, unul dintre cei mai mari profesori de istorie bisericească pe care
teologia română i-a avut de-a lungul timpului. Viaţa şi opera sa sunt rodul preoţiei universale pe care
fiecare creştin o posedă în virtutea harului căpătat la Botez şi pus în practică prin lucrarea virtuţilor.
Faptele istorice şi scrierile rămase ne descoperă un om care a transformat slujirea sa teologică într-
una virtual sacramentală; o teologie a cuvântului bine cântărit şi a vieţii închinate creşterii
duhovniceşti.
Opera ştiinţifică a profesorului Teodor M. Popescu a beneficiat de mai multă atenţie în ultimii
ani, fiind editate, în acest sens, câteva volume, dintre care amintim: Biserica şi cultura; Biserica
mărturisitoare; Un martir al Crucii. Viaţa şi scrierile, precum şi un volum de Meditaţii teologice.
În Dicţionarul Teologilor Români, unde sunt specificate şi principalele sale studii, sunt precizate
următoarele cu privire la opera sa teologică: „Teolog de mare erudiţie, a desfăşurat o strălucită
activitate la catedră, precum şi o bogată activitate ştiinţifică, publicând numeroase studii, articole,
recenzii, cronici, note, predici, care se caracterizează prin erudiţie şi acribie ştiinţifică, cercetare
critică a izvoarelor, obiectivitate şi claritate. Se remarcă studiile despre istoria creştinismului primar,
sinoadele ecumenice, schisma din 1054, încercările de unire, metodologia studiilor istorice”537. Ca
profesor, Teodor M. Popescu era considerat drept unul dintre cei mai severi. Înaltpreasfinţitul
Bartolomeu Anania mărturisea în această privinţă că primirea notei 8 era un adevărat „triumf”. Cu
toate acestea, era foarte respectat de studenţi, care îl admirau pentru stilul său sobru şi puterea enormă
de lucru.
X.5. Importanţa preoţiei în gândirea marelui teolog

Deşi nu a fost hirotonit, Teodor M. Popescu a înţeles foarte bine importanţa slujirii preoţeşti şi
dificultăţile cu care sunt confruntaţi teologii proaspăt hirotoniţi. Însă el a evitat să pună accent pe
eşecurile şi căderile inerente prilejuite de slăbiciune umană. Cu toate acestea, a simţit nevoia să critice
tendinţa anumitor tineri de a considera viitoarea hirotonie ca o simplă carieră care trebuie îndeplinită
într-un mod nedemn de valoarea ei spirituală. „Preoţia nu este o slujire omenească, nu este o
funcţiune, nu este o profesiune, nu este în primul rând o carieră înţeleasă ca mijloc de trai, ci este o
misiune mare şi sfântă. Ea nu este numai o slujire adusă de Dumnezeu oamenilor, printr-un om. În
chip de om ne-a slujit spre mântuire Iisus Hristos, în chip de om al preotului ne slujeşte El şi astăzi şi
pentru a înţelege, sluji, iubi şi cinsti preoţia gândiţi nu la om şi după om, ci la Marele Preot şi după
gândul Marelui Preot care este Iisus Hristos, Mântuitorul. Preoţia nu este slujirea noastră, ci este
slujire a Lui. De aceea, preoţia preţuieşte nu cât omul care o săvârşeşte, cu sau fără vrednicie, ci cât
slujirea pe care o cere şi o merită din partea preotului lucrarea lui Hristos”538.
Preotul nu slujeşte doar oamenilor, ci, în primul rând, lui Hristos. Propria viaţă spirituală trebuie
să rămână la un nivel adecvat care să îi permită îndrumarea pastorală a credincioşilor pe drumul strâmt
al mântuirii. Realismul profesorului Teodor M. Popescu se evidenţiază cu atât mai mult atunci când
le cere tinerilor teologi să fie conştienţi că valoarea preoţiei nu poate fi pusă în balanţă cu dificultăţile
slujirii. Preoţia este o culme peste care nici un necaz nu poate fi stăpân. Încheiem cu un citat sugestiv
în această privinţă şi recomandăm călduros tuturor persoanelor interesate de cuvinte duhovniceşti
536
Adrian Agachi, Teodor M. Popescu – Marele sacerdot nehirotonit al Bisericii mărturisitoare, Ziarul “Lumina
de Duminică”, Duminică, 31 ianuarie 2011.
537
Pr.prof.dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul Teologilor Români, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996
[Teodor M. Popescu].
538
Teodor M. Popescu, Meditaţii teologice, Editura Sfintei Episcopii a Bucureştilor, Bucureşti, 1997, apud Adrian
Agachi, Teodor M. Popescu – Marele sacerdot nehirotonit al Bisericii mărturisitoare, Ziarul “Lumina de Duminică”,
Duminică, 31 ianuarie 2011.
145
volumul de Meditaţii teologice, o dovadă în plus a calităţii sacerdotale a teologului Teodor M.

Popescu. Un adevărat sacerdot care nu a fost hirotonit: „Când gândiţi la greutăţile şi răspunderile
slujirii preoţeşti, când vedeţi piedici, spini sau buruieni pe ogorul cel tare al preoţiei, potrivnici,
lipsuri, necazuri, deziluzii, suferinţe materiale şi morale în calea preotului, când simţiţi cumva
indiferenţă, dispreţ, ironie sau batjocură din partea oamenilor neştiutori ai maiestăţii preoţiei, când vă
faceţi grijă pentru viaţa şi pentru izbânda preotului în lume şi pentru trebuinţele lui omeneşti, când
slăbiciunea omenească vă ispiteşte să credeţi fie că, depăşindu-vă ca oameni, slujirea preoţească nu
este pentru puterile dumneavoastră, fie că, dimpotrivă, socotindu-vă prea distinşi, slujirea preoţească
este umilă şi neînsemnată pentru valoarea şi aspiraţiile dumneavoastră omeneşti, gândiţi-vă că preoţia
şi preotul preţuiesc mai mult decât toate slujirile şi onorurile, mai mult decât toate darurile, puterile
şi privilegiile omeneşti, mai mult decât toate demnităţile şi recompensele lumeşti”539. „Virtuţile
creştine sunt semnul nostru, semnul sufletesc al creştinismului în lumea aceasta. Prin ele se cunoaşte
şi se adevereşte credinţa noastră, care este ea însăşi o virtute, virtute de temelie şi de început a vieţii
noastre creştine”540.
Teodor M. Popescu a rămas în conştiinţa istoriei teologiei române drept un profesor exemplar,
cu o conduită ştiinţifică ireproşabilă. Însă ultimele două decenii au descoperit şi valoarea operei sale
omiletice. Publicarea volumului de Meditaţii teologice a prilejuit observarea unor cuvântări de înaltă
ţinută morală ale îndrăgitului profesor. Adresate în special studenţilor teologi, aceste meditaţii au fost
susţinute într-un stil simplu, direct, care le face accesibile oricărui creştin dreptcredincios. Spre
exemplu, Teodor M. Popescu evidenţiază într-una din cuvântările sale necesitatea obţinerii virtuţilor
de fiecare creştin în parte. „Virtuţile evanghelice trebuie să fie nelipsite din gândul, din viaţa, din
faptele noastre de creştini. Virtuţile creştine sunt semnul nostru, semnul sufletesc al creştinismului în
lumea aceasta. Prin ele se cunoaşte şi se adevereşte credinţa noastră, care este ea însăşi o virtute,
virtute de temelie şi de început a vieţii noastre creştine. Din ea izvorăsc şi împreună cu ea rodesc toate
celelalte virtuţi, trebuitoare şi necesare sufletului şi vieţii noastre omeneşti şi creştine”541.
Opera profesorului Teodor M. Popescu:

- Cauzele persecuţiilor din punct de vedere istoric şi psihologic, Atena, 1922 (teză de doctorat in
limba greacă);
- Divin şi uman la vechii istorici bisericeşti, Bucureşti, 1924;
- Istoria creştinismului ca istorie a culturii, Chişinău, 1926;
- Rolul istoriei în întelegerea creştinismului, Bucureşti, 1927;
- Teologia ca ştiinţă, Bucureşti, 1937;
- Necesitatea studiilor istorice şi patristice în Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 1941;
- Confesionalism şi obiectivitate în istoria bisericească, Craiova, 1943 (extras din RIB);
- Denaturarea istoriei lui Origen, în „Biserica Ortodoxă Română”, an, XLIV, 1926, nr. 5, p. 246-
254; nr. 7, p. 378-383; nr. 10, p. 580-586; nr.11, p. 631 -635 si .nr. 12, p. 710-718;
- Cucerirea Constantinopolului de către latini ca mijloc de unire a Bisericilor (sec. XI-XIV), în
„Studii Teologice”, an. I, 1930, nr. 1, p. 48-142;
- Contribuţiuni la istoria încercărilor de unire a Bisericilor. Tratativele de la 1337-1339, în „Studii
Teologice”, an. I, 1930, nr. 3, p. 23 -79;
539
Ibidem.
540
Ibidem.
541
Ibidem.
146
- Sentinţa de excomunicare de la 16 iulie 1054. I Versiunea geaca, în „Studii Teologice”, an. II,
1931, nr.1, p.49-69 şi II. Versiunea latină, în „Studii Teologice”, an. II, 1931, nr. 2, p. 35 -
46;
- Enciclopedia lui Fotie către patriarhii orientali (1867), în „Studii Teologice”, an.I, 1930, nr. 2,
p. 56-100;
- Primii didascăli creştini, în „Studii Teologice”, an. III, 1932, nr. 2, p.140- 211;
- Tatăl împăratului Justinian contra lui Origen. Studii şi traducere, în „Studii Teologice”, an. IV,
1933, p. 17- 66;
- Encicliopedia patriarhilor ortodocşi de la 1848. Studiu introductiv, text şi traducere, în „Biserica
Ortodoxă Română”, an LIII, 1935, nr.11- 12, p. 545 -688;
- La o sută de ani după schismă, în „Studii Teologice”, an VII, 1938-1939, p. 46-89 si an.VIII,
1940 p. 77-104;
- Ce reprezintă azi Biserica Ortodoxă, în „Biserica Ortodoxă Română”, an. LIX, 1941, nr. 1 -2, p.
10-39;
- Anticreştinismul comunist, în „Biserica Ortodoxă Română”, an. LX, 1942, nr. 1-4, p.13 -50;
- Caritatea creştină (în Biserica veche), în „Biserica Ortodoxă Română”, an. LXIII, 1945, nr.13,
p.20-66;
- Autocefalia Bisericii Ortodoxe Ruse, în „Biserica Ortodoxă Română”, an. LXVI, 1948, nr. 5-8,
p. 301- 316;
- Cler şi popor în primele trei secole, în „Studii Teologice”, serie nouă, an.I, 1949, nr. 9- 10, p. 713
738;
- Atitudinea Vaticanului faţă de Ortodoxie în ultimii treizeci de ani, în „Ortodoxia”, an. I, 1949,
nr.1, p. 28-90;
- Cum s-au făcut „unirile” cu Roma, în „Ortodoxia”, an. I, 1949, nr. 2-3, p. 120 - 142;
- Privire istorică asupra schismelor, ereziilor şi sectelor, în „Studii Teologice”, an.II, 1950, nr. 7 -
8, p.347-394;
- Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, în „Ortodoxia”, III, 1951, nr. 4, p, 495-537;
- Importanţa istorică a Sinodului al IV-lea ecumenic, în „Ortodoxia”, an.III, 1951, nr. 2 - 3, p. 188
- 294;
- Cinci sute de ani de la căderea Constantinopolului sub turci, în „Ortodoxia”, an. V, 1953, nr. 3,
p. 381 -437;
- Geneza şi evoluţia schismei, în „Ortodoxia”,an. VI, 1954,nr. 2-3, p. 163-217;
- Premisele primatului papal, în „Ortodoxia”, an.Vll, 1955, nr. 1, p. 3-28;
- Atitudini şi raporturi interconfesionale, în „Ortodoxia”, an. IX, 1957, nr. 3, p. 371 - 405;
- Raporturile dintre ortodocşi şi anglicani din secolul al XVI-lea până la anii 1920, în „Ortodoxia”,
an. X, 1958, nr. 2, p. 177-194;
- O mie de ani în istoria Sfântului Munte Athos, în „Ortodoxia”, an. XV, 1963, nr. 3 - 4, p. 590-
620;
- Problema stabilizării datei Paştilor. Privire istorică asupra divergenţelor şi computurile pascale,
în „Ortodoxia”, an. XVI, 1964, nr. 3, p. 334-444;
- Condiţiile istorice ale formării vechilor Biserici Orientale, în „Ortodoxia”, an. XVII, 1965, nr. 1,
P. 28 -40.
- Coautor al manualului de Istorie bisericească universală, 2 vol ., Bucureşti, 1956, 398 + 467 p.
- Împreună cu arhiereul Irineu Mihalcescu a tradus din limba greacă Noul Testament, apărut ca
ediţie sinodală în 1937 si 1942.
Bibliografie:
147
- Agachi, Adrian, Teodor M. Popescu – Marele sacerdot nehirotonit al Bisericii mărturisitoare,

Ziarul “Lumina de Duminică”, Duminică, 31 ianuarie 2011.
- Enache, George şi Adrian Nicolae Petcu, Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea. Note de
lectură, în vol. “Totalitarism şi rezistenţă, teorare şi represiune în România comunistă”,
volum editat de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Statului, Bucureşti, 2001.
- Gabor, Pr.Prof.Dr., Adrian, Biserica Ortodoxă Română şi regimul comunist (1945-1964). O
imagine a relaţiilor Stat-Biserică, Bucureşti, 2006-2007.
- Păcurariu, Pr.prof.dr., Mircea, Dicţionarul Teologilor Români, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1996.
- Petcu, Adrian Nicolae, Profesorul Teodor M. Popescu şi regimul comu-nist, în vol.
“Arhivele Securităţii”,1,editat de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii,
Editura Pro Historia, Bucureşti, 2002.
- Idem, Nume de martir: Teodor M. Popescu, în rev. „Rost”, nr. 24, februarie 2005.
- Idem, Teodor M. Popescu, în documentele Securităţii, în rev. „Rost”, nr. 57, noiembrie 2007.
- Popescu, Vasile M., Teodor M. Popescu. Patriot, teolog, istoric, profesor şi pedagog. Viaţa şi
opera, Bucureşti, 1984.
148
XI. Constantin Noica, omul deplin al culturii româneşti
XI.1. Câteva repere biografice ale lui Constantin Noica

Constantin Noica este omul care a lucrat cel mai profund în sufletul şi spiritul românesc,
construind un sistem filosofic de adâncă respiraţie românească şi de autentică deschidere universală,
prin tratatul sau de ontologie, Devenirea întru fiinţă, publicat în 1981, şi cel de logică, Scrisori despre
logica lui Hermes, apărut în 1986.
Constantin Noica a reprezentat, în acelaşi timp, o personalitate aparte şi un destin incredibil. În
plină perioadă comunistă, filosofia avea să dobândească, datorită lui Noica, o notorietate pe care, cel
puţin în România, nu a mai cunoscut-o şi probabil nici nu o va mai cunoaşte vreodată. Către nici un
alt laic nu s-au mai îndreptat atâţia oameni, tineri ori bătrâni, femei şi bărbaţi, într-un adevărat
pelerinaj, aşa cum veneau în anii ’80, din toate colţurile ţării, la Păltiniş, lângă Sibiu, pentru a-l
cunoaşte, a-l vedea şi auzi pe Noica. Aici, la Păltiniş, trăind ca un anahoret, Noica a dat fiinţă celei
mai ciudate şi inimaginabile şcoli de filosofie. Cu aceeaşi atitudine curtenitoare şi prevenitoare pe
care a avut-o dintotdeauna, Noica oferea imaginea unui bărbat uscaţiv, plin de entuziasm şi dovedind
o răbdare politicoasă cu oricine venea să-l vadă.
Cu vechi rădăcini aromâne, Constantin Noica s-a născut la 12 iulie 1909 în comuna Vităneşti,
judeţul Teleorman.
Începe gimnaziul în Bucureşti, iar în perioada 1924-1928 urmează liceul „Spiru Haret”, apoi
bacalaureatul în 1928. Debutează ca licean în revista liceului, Vlăstarul, în 1927. Se înscrie la
Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de
licenţă: Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu.
În perioada 1932-1934 frecventează societatea culturală „Criterion”. Toţi prietenii lui Noica de
la „Criterion” - Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade - vor îmbrăţişa, mai devreme sau
mai târziu, cauza mişcării legionare. Fidel ideii că lupta culturală şi nu cea politică este calea pentru
reînvierea culturală a României, refuză să intre în mişcarea legionară.
În 1933, timp de un an de zile, urmează cursurile Facultăţii de Matematică, iar în primăvara
anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta până în primăvara anului 1939.
În mai 1940 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în filosofie, cu teza Schiţă pentru istoria lui Cum e cu
putinţă ceva nou.
În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-
German. Va rămâne aici până în 1944, participând de mai multe ori la seminarul de filosofie al
profesorului Martin Heidegger. În paralel, împreună cu Constantin Floru şi Mircea Vulcănescu
editează patru din cursurile universtare ale lui Nae Ionescu şi anuarul Isvoare de Filosofie.
În 1934, se căsătoreşte fulgerător cu o tânără englezoaică, iar în 1942 i se naşte primul copil,
Răzvan, iar după doi ani, fetiţa sa, Dina. În 1943, candidează la Universitatea din Bucureşti pentru
postul de conferenţiar la catedra de Filosofia şi Istoria Culturii.
În perioada 1949-1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica şi-a trasat
principalele coordonate ale filosofiei sale de mai târziu. În 1958 este arestat, anchetat şi condamnat
la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestaţi toţi participanţii
la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de
„grupul Noica”. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.
Din 1965 se stabilește în Bucureşti, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică. I se
permite să călătorească în străinătate (Franţa, Anglia, 1972; Franţa, Germania, 1978 etc.) şi să publice
149
aici (în mod aparent paradoxal, primele lui texte de după ieşirea din detenţie apar în afara graniţelor
ţării), prilej cu care reînnoadă legăturile umane cu exilul românesc parizian (M. Eliade, M. Cioran,
E. Ionesco, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan etc.), stârnind stupoare prin
dezinteresul faţă de simbolurile disidente ale Estului (Soljeniţîn, Saharov, „Solidaritatea” poloneză
s.a.). „S-a obişnuit cu închisoarea pe care o constituie lumea de acolo - notează Sanda Stolojan în
jurnalul ei parizian - unde şi-a creat un univers al lui. Tot ce se petrece aici de câţiva ani încoace,
denunţarea comunismului, apariţia lui Soljeniţîn, acţiunea disidenţilor ruşi, acordurile de la Helsinki,
noua orientare a opiniei publice, preocupările noastre faţă de situaţia din România, toate acestea nu-l
afectează în profunzime. Gravitatea situaţiei nu pare să-l tulbure, nici să-l privească. Stăruie în
argumentaţia lui extra-istorică pentru a susţine ethosul românesc”.
Ultimii ani din viaţă, începând cu anul 1975, Constantin Noica şi i-a petrecut
la Păltiniş, lângă Sibiu, locuinţa lui devenind loc de pelerinaj şi de dialog de tip socratic pentru
admiratorii şi discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniş de Gabriel Liiceanu). Se stinge din viaţă la 4
decembrie 1987, fiind înmormântat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniş, după dorinţa sa, slujba
fiind oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului. După 1989,
Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărţilor lui Noica.
XI.2. Consideraţii sintetice asupra operei marelui filosof

Cărţile rămase de la el sunt toate străbătute de o empatie fără limite pentru spiritul românesc,
de înţelepciune şi de o veneraţie cvasi-religioasă pentru cultura de performanţă şi pentru lumea mari-
lor idei. Şi ne gândim în primul rând la Pagini despre sufletul românesc, la Jurnalul de idei, la Cartea
de înţelepciune, la Şase maladii ale spiritului contemporan şi la Despre lăutărism.
Scrisul lui Noica este unul care aparţine prin tradiţie eseului filosofic interbelic la care se
adaugă, fără îndoială, stilul inconfundabil al filosofului. El ascunde temele marilor discursuri
metafizice. Meditaţiile asupra modelului cultural european păstrează această linie simbolico-
speculativă care începe cu elogiul universalismului culturii europene şi se încheie printr-o critică a
nihilismelor ei din secolul al XX-lea.
Noica este constructorul unei matrice a spiritualităţii româneşti, în acelaşi mod în care Blaga
propunea un spaţiu mioritic, analizând cuvintele limbii pentru a le descoperi noi valenţe. Din această
vecinătate, Noica şi-a putut selecta timbrul original.
Dorul este un concept esenţial al naturii spiritului românesc, fără care acesta nu poate exista:
celelalte limbi nu conţin atât de concentrat şi cu aceeaşi semnificaţie acest cuvânt. Orizontul deschis
de anumite cuvinte este primar în definirea fiinţei. Caracteristici ale operei lui Noica sunt simplitatea
şi armonia.
Introducere la dor
Meditaţiile depre cuvântul „dor” îmbracă, la Constantin Noica, forme eseistice remarcabile.
Potrivit filozofului, cultura română se traduce prin existenţa unei spiritualităţi extraordinare, cizelate
în forme deosebite „prin cuvintele noastre”, invocarea cuvântului „dor” fiind una dintre aceste dovezi.
Acest cuvânt cuprinde esenţa unei grandori sfinte. Dorul reprezintă un summum a ceea ce nu se poate
exprima, a inefabilului, a lucrurilor de dincolo de lume, o adevarată Fata Morgana. Iluzia cuvântului
creează adevarate punţi de legătură între transcendent şi concret. Cuvântul dor reprezintă arhetipul
Logosului, în care s-a „contopit... durerea, de unde şi vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere
nu pricepi bine cum”. Dincolo de faptul de a deschide un univers semantic, cuvântul „dor” deschide
o cale spre primordialitate, spre încercarea de a reface toposul originar al realităţii transfigurate prin
gând sau prin sunet fără piedici.
150
Este iniţiator al primelor traduceri româneşti din Heidegger, realizate de către G. Liiceanu şi
Thomas Kleininger, ca parte a unui program de reorientare a culturii române francofone spre valorile
majore ale culturii germane. În acest spirit vor fi citiţi de către Noica, Eminescu, Blaga ş.a.
Protagonist, în 1983, respectiv, 1987, al volumelor de mare succes Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolar,
ambele scoase de către G. Liiceanu, „modelul paideic din cultura umanistă”, va insista pe un
exclusivism al filosoficului, situat axiologic deasupra literaturii.
Exista trei porţi prin care gândirea lui Noica poate fi circumscrisă mai bine.
A. Prima dintre ele, oarecum extrinsecă a operei, se află în principalele texte memorialistice
scrise de oamenii din anturajul filosofului. Se află aici Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolarul lui G.
Liiceanu, jurnalele Sandei Stolojan, al lui Noica, Steinhardt sau M. Eliade.
B. A doua poartă, majoră, face trecerea de la cartezianismul primelor studii (Mathesis, 1934) la
ontologismul dominant de mai târziu, explicând o întreagă evoluţie ideatică. Sunt anumite împrejurări
când trebuie să te depăşeşti pe tine prin cultură. Să te înstrăinezi prin cultură. Mathesis (1934) are în
ansamblul vieţii lui Noica o valoare genetică, emblematică. Noica ignoră chemarea concretului nu
fiindcă şi-ar construi ipocrit din filosofie un spaţiu de refugiu; dimpotrivă, o evită fiindcă evenimentul
e ceva excedentar aflat dincolo de perimetrul originar al filosoficului: „Conţinutul imediat al vieţii nu
interesează, pur şi simplu pentru că nu e problematic. [...]Ceea ce aş vrea e să pot discuta ceva, să mă
pot îmbogăţi cu un interes nou”.
C. A treia poartă de pătrundere în universul noician e etimologismul: fascinaţia pentru „rostire”,
pentru resursele secrete, filosofice a limbii. Se amestecă convingerea că rosturile întru cultură ale
poporului român trebuie căutate nu în planul faptei, al construcţiei materiale, ci în acel inefabil al
edificării multiseculare ale limbii. Şansa românului în faţa istoriei este atemporalul.
Analogiile majore pe care Noica le are în vedere sunt: L. Blaga, M. Vulcănescu, C. Rădulescu-
Motru, prin studiile lor dedicate stilisticii naţionale autohtone. Sub aspect filosofic, însă,
etimologismul trebuie pus în dependenţa ontologicului, a „problematicii fiinţei”, care îl va preocupa
pe Noica în perioada 1975-1985, culminând cu masivul studiu Devenirea întru fiinţă, din 1981. E
balastul pe care-1 indepărtezi pentru a vedea diamantul de sub crusta cenuşie: placa de zgură din calea
cristalinului freatic. Noica introduce în tratatul său capitolul lămuritor dedicat Categoriilor
elementului, dominat de conceptul Unului multiplu; pluralitatea - spune filosoful - e specifică
lucrurilor, categorie din care fac parte şi constructele etimologice; dimpotrivă, Uni(ci)tatea e un
privilegiu al Elementului, din care, prin intermediul categoriilor, putem ajunge la determinismele
specifice ale Fiinţei. Revenind la problematica literaturii, se ştie că Noica a debutat prin a ridiculiza
practicanţii.
Jurnalul filosofic, publicat în 1944, ca o meditaţie asupra fiului risipitor şi a fratelui acestuia, îl
apropie oarecum pe filosof de literatură, deşi accentele negative continuă să predomine. „Recunosc -
scrie autorul - că literatura e o mare pierdere de timp. Dar e dintre marile pierderi de timp, care pot fi
un câştig”. Motivul îl constituie mereu retrăitul drum al ineditului, capacitatea literaturii - spre
deosebire de filosofie - de a mima, plauzibil, începuturile, pluralitatea nediferenţiată a originilor.
Spre deosebire de literatură, filosoficul scrutează, e „incomod", nu acceptă pur şi simplu noul,
ci se întreabă „cum e cu putinţă”. Poezia, spre deosebire de ruda sa săracă, proza, are de partea sa cel
puţin trei instrumente: dilematizarea vieţii, intuiţia şi integralismul. Poezia, prin ea însăşi, are darul
de a te ridica deasupra contingentului; altfel spus, cei dotaţi cu organ poetic se află, prin determinismul
lor spiritual genetic, deasupra percepţiei realiste de care dă dovadă proza. Ideea e de sorginte
romantică.
Fiind legată de Fiinţă, rostul poeziei este săa instituie, să afirme, fiindcă dimensiunea esenţială
a Fiinţei este aceea de a fi. Apoi, poezia e timp şi eternitate totodată: ordine ideală, frumuseţe
necontingentă. Omul fiind timp, istorie, rezultă că poezia tulbură certitudinea închiderii în finitudine,
rostul ei fiind, din nou, acela de a indica un risc, decât acela de a confirma un destin.
151
Noica va căuta în opera poeţilor daimonul impersonal enunţat în textul teoretic. Eminescu -
adevărata obsesie - este cercetat pentru „modelele fiinţei”, unele incomplete: „nu voi accepta - scrie
Noica în Sentimentul românesc al fiinţei - geneza pusă în joc de poet, căci ea simplifica prea mult
căile fiinţei, sau le trimite la miraculos”. Când discută poezie, Noica acordă întotdeauna credit limbii
în detrimentul poetului. Limba - aflată în proximitatea fiinţei - poate „îndrăzni gânduri” pe care un
poet le poate, cel mult, împărtăşi. Introducerea la poezie, publicată în nr. 7/1981 al „Caietelor critice”,
elogiază virtuţile poetice intrinseci ale limbii române („ne întrece parcă pe toţi limba română în
puterea ei de vis cugetat...”), dar nu menţionează nimic despre poeţii ei. Consecinţa este, pe ansamblul
gândirii lui Noica, privilegierea limbilor cu deschidere ontologică (germană, română), în detrimentul
limbilor carteziene (franceză, de pildă).
Opera lui Noica, în ansamblul ei, rămâne un nepreţuit tezaur al culturii noastre şi o inegalabilă
descifrare a profunzimilor spiritului şi graiului nostru românesc.
Bibliografie:
A. Lucrări filosofice
Opere antume:
- 1934 - Mathesis sau bucuriile simple
- 1936 - Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz şi Kant
- 1937 - De caelo
- 1940 - Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou
- 1943 - Două introduceri şi o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a
Criticei Judecării
- 1944 - Pagini despre sufletul românesc
- 1944 - Jurnal filosofic
- 1962 - Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica
- 1969 - Douăzeci şi sapte de trepte ale realului
- 1969 - Platon: Lysis (cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi lucruri)
- 1970 - Rostirea filozofică românească
- 1973 - Creaţie şi frumos în rostirea românească
- 1975 - Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti
- 1975 – Despărţirea de Goethe
- 1978 - Sentimentul românesc al fiinţei
- 1978 - Spiritul românesc la cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan.
- 1980 - Povestiri despre om, dupa o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului
- 1981 - Devenirea întru fiinţă, vol. I: Incercarea asupra filozofiei traditionale; vol. II: Tratat de
ontologie
- 1984 - Trei introduceri la devenirea întru fiinţă
- 1986 - Scrisori despre logica lui Hermes
Opere postume:
- 1988 - De Dignitate Europae
- 1990 - Jurnal de idei
- 1990 - Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru
- 1992 - Simple introduceri la bunătatea timpului nostru
- 1992 - Introducere la miracolul eminescian
- 1997 - Manuscrisele de la Câmpulung
- 1998 - Echilibrul spiritual. Studii şi eseuri (1929-1947))
152
B. Publicistică:
- 1994 - Semnele Minervei, publicistică, volumul I, ediţie de Marin Bucur.
- 1996 - Între suflet şi spirit, publicistică, volumul II, ediţie de Marin Bucur.
- 2003 - Moartea omului de mâine. Publicistică volumul III, ediţie de Marin Bucur.
- 2007 - Despre lăutărism.
- Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Humanitas, Bucureşti,1996.
- Andrei Cornea, De la Şcoala din Atena la şcoala de la Păltiniş, Humanitas, Bucureşti, 2004.
- Sorin Lavric, Ontologia lui Noica. O exegeză, Humanitas, Bucureşti, 2005.
- Sorin Lavric, Noica şi mişcarea legionară, Humanitas, 2007.
- Laura Pamfil, Noica necunoscut. De la uitarea fiinţei la reamintirea ei, Biblioteca „Apostrof” &
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2007.
C. Referinţe critice:
- Cioculescu, S., în „Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 9, 1934.
- Cioran, E.M., Istorie şi utopie, traducere de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
- Eliade, M., Jurnal, 2 volume, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
- Grigurcu, Gh., A doua viaţă, Editura Albatros, Bucureşti, 1997.
- Liiceanu, G., Cearta cu filosofia, eseuri, Bucureşti,1992.
- Liiceanu, G., Epistolar, prezentat şi îngrijit de Gabriel Liiceanu, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1987.
- Negoitescu, I., Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1992.
- Paleologu, Al., Ipoteze de lucru, Studii și eseuri literare, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1980.
- Pleşu, A., Jurnalul de la Tescani, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
153
XII. Nichifor Crainic, poet creştin şi teolog de seamă
XII.1. Repere biografice şi aspecte din activitatea literară a lui Nichifor Crainic
Nichifor Crainic este unul dintre cei mai mari poeţi români creştini şi unul dintre cei mai mari
poeţi creştini ai lumii. A fost profesor universitar, academician şi ziarist. Opera sa poetică este
completată de opera eseistică şi mistică. Este reprezentantul tradiţionalismului şi orientării spre
Bizanţ. Filiaţia bizantină ca trăsătură spirituală a neamului românesc este structurală. Acest aspect l-
a susţinut Nichifor Crainic în întreaga sa operă.
Personalitate controversată, amestec de serafic şi de teluric, teolog şi om politic, poet şi
publicist, Nichifor Crainic este un caz pe cât de complex, pe atât de reprezentativ pentru o întreagă
categorie de cărturari români ieşiţi din orizontul satului tradiţional. Ei rămân fundamental „ţărani”,
„oameni ai pământului”, respectuoşi faţă de tradiţie, temeinici în gândire şi în faptă. Un Ion Creangă,
Nichifor Crainic, Marin Preda au întrupat în măsura cea mai înaltă acest „model” intelectual şi creator
în cultura românească.
Părintele Dumitru Stăniloae542 scria despre el: „Nichifor Crainic este cel dintâi teolog român
din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strâmt şi ocolit al specialiştilor,
prezentând-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii generale a lumii intelectuale [...] Nichifor Crainic
înnoieşte prin reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu câteva coji din această
tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvârşind „o
adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox”.
Scriitor prolific şi foarte stăpân pe mijloacele sale, profesor universitar la Chişinău (1926-1931)
şi Bucureşti (1932-1944), director al revistei „Gândirea” (1926-1944) şi al ziarului
„Calendarul” (1932-1933), ministru în guvernele lui Ion Gigurtu (1940) şi Ion Antonescu (1941),
laureat al Premiului Naţional de Poezie (1930), Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena
(1940) şi membru titular al Academiei Române (1941), primenitor al învăţământului teologic
românesc şi mentor al „ortodoxismului” cultural, teoretician al „statului etnocratic”, dar şi al „patriei
ecumenice” ortodoxe (probabil cel mai ambiţios plan modern de reorganizare supranaţională a lumii
răsăritene, despre care conferenţiase la Sofia, în 1941, primind de la Regele Boris „Ordinul Sfîntului
Alexandru cu cordon roşu”), Nichifor Crainic a fost, dincolo de avatarurile receptării sale publice,
una dintre personalităţile cele mai împlinite ale epocii interbelice, animat de o vie conştiinţă
misionară, pe linia deschisă de Heliade, Kogălniceanu şi Bălcescu, continuată de Haşdeu, Eminescu
sau Iorga şi ajungând, mai aproape de noi, până la Eliade, Noica sau Ţuţea.
Numele pe care şi l-a impus încă din anii primului război mondial şi sub care îl cunoaşte
posteritatea, acela de Nichifor Crainic, este de fapt un pseudonim, nu doar prin rezonanţa sa
tradiţional-românească şi ortodox-răsăriteană, ci mai cu seamă prin semnificaţiile pe care le poartă
neostentativ (gr. nike-phoros, „purtător de victorie” şi crainic, „vestitor”, derivat probabil din crai,
vocabulă de nobleţe arhaică, dar şi de încărcătură religioasă, evocându-i pe „regii magi” - „craii de
la Răsărit”): „cel ce aduce vestea izbânzii”.
Adevăratul său nume era Ion Dobre. S-a născut la Bulbucata (Vlaşca), pe malurile Neajlovului,
la 22 decembrie 1889, într-o familie destul de umilă. După copilăria petrecută pe Şesurile natale (aşa
îşi va intitula primul volum de versuri, apărut în 1916), va pleca la Bucureşti, ca elev bursier al
Seminarului Central; de pe acum, mai exact din 1907, îşi începe activitatea publicistică, în periodice
ortodoxe şi sămănătoriste (mai târziu, căutând să definească sensul „gândirismului”, scria:
542
Dumitru Stăniloae, în Gândirea, an XIX, nr. 4, apr. 1940.
154
„Sămănătorul a avut viziunea magnifică a pământului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii
sale [...] Peste pământul românesc, pe care din Sămănătorul am învăţat să-l iubim, noi vedem
arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe”). Între 1912 şi 1916 urmează cursurile Facultăţii
de Teologie din Bucureşti. În anii războiului de întregire (1916-1918) va fi redactor permanent
la „Neamul românesc” al lui N. Iorga, pe atunci mare cruciat al românismului integral („România a
Românilor, numai a Românilor şi a tuturor Românilor”). Marele istoric cu aură de apostol pare să fi
fost principalul far al tinereţii lui Crainic şi omul pe care acesta l-a respectat cel mai mult de-a lungul
vieţii lui, chiar şi atunci când era evident că poziţiile lor spirituale şi ideologice ajunseseră tot mai
divergente (cam de prin 1930). După război (1920-1921), îşi va desăvârşi studiile la Viena, unde va
avea, ca şi Eminescu odinioară, o rodnică întâlnire cu cultura şi literatura germană (erau anii de glorie
ai expresionismului), fără a sacrifica nimic din orientarea sa ortodoxă (o altă confirmare a observaţiei
lui Blaga cum că influenţa germană, spre deosebire de cea franceză, „catalizează” fără a confisca).
Încă din 1921 îşi începe colaborarea la „Gândirea”, iar în 1926 va fi numit secretar general la
Ministerul Cultelor şi Artelor (sub ministeriatul lui Vasile Goldiş). Din 1926, când Cezar Petrescu
abandonează „Gândirea” (ca şi director) conducerea ei este preluată de Crainic, care-i va imprima
destul de repede direcţia ortodoxistă, care îi va grupa în jurul ei pe: Al. Busuioceanu, Mateiu I.
Caragiale, Oscar Walter Cisek, Aron Cotruş, Radu Gyr, N. I. Herescu, Gib. Mihăescu, Ovidiu
Papadima, Victor Papilian, Ioan Petrovici, Ion Pillat, Adrian Maniu, V. I. Popa, Dragoş Protopopescu,
Ion Marin Sadoveanu, Dumitru Stăniloae, Paul Sterian, Al. O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Sandu
Tudor, Tudor Vianu, Pan M. Vizirescu, Vasile Voiculescu, G. M. Zamfirescu. Tot în 1926 îşi începe
ilustra carieră universitară.
În 1916, la Craiova, îi apare volumul de poezii, Şesuri natale. În 1919, scrie câteva schiţe şi
articole din vremea războiului, pe care le adună în volumul Icoanele vremii, Darurile pământului
(1920), Cântecele patriei (1925). În 1926 îi apare A doua neatârnare, apoi, în 1929, Sensul tradiţiunii,
iar în 1931, Ţara de peste veac. În 1932 apare Sensul frumosului, iar în 1935, Rasă şi religie.
Anul 1930, deschide deceniul cel mai bogat al scrisului său. În aceşti ani apar, printre
altele, Ţara de peste veac (versuri - 1931),Cursul de teologie mistică (1935-1936), Puncte cardinale
în haos (1936), Ortodoxie şi etnocraţie (1937), Nostalgia paradisului (1940). Devine, la propunerea
filosofului Ion Petrovici, membru titular al Academiei Române, pe locul rămas vacant prin moartea
lui Octavian Goga. Din scrisul lui Crainic se încheagă treptat atât o concepţie generală asupra culturii
(culminînd în Nostalgia paradisului, fără îndoială cea mai densă şi mai bine articulată dintre cărţile
sale), cât şi o adevărată doctrină politică de dreapta, „naţionalismul constructiv”, sintagmă de mare
succes în epocă, concentrată în Programul statului etnocratic (publicat iniţial în revista „Sfarmă-
Piatră”, apoi inclus, ca anexă, şi în volumul de eseuri Ortodoxie şi etnocraţie), ambele altoite pe
trunchiul Ortodoxiei, cu un dar deosebit de a realiza osmoza între valorile tradiţiei şi problemele
actualităţii, pe de o parte, între valorile naţionale şi cele universale, pe de alta: „Ceea ce e divin nu e
nici vechi, nici modern, ci actual [...] Când zic că revelaţia e modernă, adică actuală, nu înţeleg că ea
se modifică după spiritul timpului, ci că ea modifică noile generaţii în sensul idealului creştin, adică
ea modifică spiritul timpului, acordându-l cu spiritul lui Hristos”.
După 1940 - 1941, scrie mult mai puţin, vânează onoruri cu un orgoliu cam exacerbat, care
transpare mai târziu din memoriile sale, şi sfârşeşte prin a fi hăituit de comunişti, vreme de trei ani
(1944-1947): sunt ani lungi de suferinţă, de umilinţe şi compromisuri.
Este deţinut vreme de 15 ani (la Văcăreşti şi la Aiud), fără sentinţă judecătorească, fiind eliberat
în primăvara lui 1962 - abia o umbră a cărturarului şi luptătorului de altădată. Acceptă compromisul
de a deveni redactor la „Glasul Patriei” (publicaţie editată sub vegherea Securităţii pentru românii din
exil), de unde se va pensiona în 1968. Îşi definitivează Memoriile şi alte manuscrise, visează să se
reimpună măcar ca poet, dar a murit marginalizat, la 20 august 1972, încondeiat de comunişti ca unul
155
dintre cei mai „reacţionari” gânditori din România „burghezo-moşierească” (numai Codreanu, Nae
Ionescu şi Horia Sima au mai fost prezentaţi în culori atât de sumbre).
Prăbuşirea regimului comunist a creat contextul revenirii sale treptate în circuitul public
românesc. În 1990, la Editura Roza Vânturilor, a apărut ediţia de poezii (în două volume) „îngrijită”
de Nedic Lemnaru, incluzând (deşi mult deformate) şi versurile „create mental” în temniţa Aiudului,
care fac din autorul lor, alături de Radu Gyr (1905-1975), cel mai de seamă poet al închisorilor
comuniste din România. În 1991, i s-a publicat şi prima parte a Memoriilor (Zile albe, zile negre), la
Casa Editorială „Gândirea”, de către acelaşi N. Lemnaru. Această primă parte dă seama de răstimpul
dintre 1889 şi 1944, fiind redactată iniţial pe vremea pribegiilor postbelice.
Partea a doua apărută în 1996, la Editura Muzeului Literaturii Române („Orfeu”), acoperă
perioada 1944-1962 (textul propriu-zis - Pribeag în ţara mea. Memorii din închisoare - este urmat
de Memoriu. Răspuns la actul meu de acuzare, document recuperat din arhivele Securităţii în 1993.
I s-au editat ori reeditat numeroase volume: Poezii alese 1914-1944 (1990); Zile albe-zile negre.
Memorii (1991); Cursul de teologie mistică (1993, sub titlul editorial Sfinţenia - împlinirea
umanului), Nostalgia paradisului (1994), Puncte cardinale în haos (1996 şi 1998), Ortodoxie şi
etnocraţie (1997), Ţara de peste veac. Poezii antume: 1916-1944 (1997), Dostoievski şi creştinismul
rus (1998), Spiritualitatea poeziei româneşti (1998). Se lasă aşteptat în continuare, dintre lucrările
mai importante, Cursul de mistică germană.
Traduceri: Din Rabindranath Tagore (Sadhana, 1932); Povestiri despre bunul Dumnezeu (din
limba germana), din Rainer Maria Rilke s.a.
XII.2. Poezia lui Nichifor Crainic, expresia vieţii spirituale a poporului nostru
Creştinismul lui Nichifor Crainic nu se reduce la preceptele teologice învăţate din Evanghelie
şi din cărţi, ci e un creştinism manifestat în practicile şi datinile poporului român, care şi-a pastrat
autenticitatea lui neslăbită şi nealterată în satele noastre.
Poezia lui Crainic nu e nici ea o poezie a unor simţiri general umane, şi în acest sens, o poezie
„abstractă”, ci o poezie care exprimă viaţă spirituală concretă a poporului român. Poezia lui poate fi
considerată drept expresia spiritualităţii concrete a acestui popor.
S-ar putea spune că Nichifor Crainic este poetul nostru creştin prin excelenţă, cum este Paul
Claudel poetul creştin francez prin excelenţă, sau Rainer Maria Rilke poetul creştin german prin
excelenţă.
Este o poezie a ultimelor adâncimi, un efort de a exprima ultimele temelii ale formelor
existenţei. În acest sens ea e o poezie filozofică.
În poezia Prinos – cu care-şi începe unul din primele volume de versuri, Darurile pământului,
îşi mărturiseşte credinţa în Dumnezeu pe care şi-a însuşit-o şi a păstrat-o din copilărie.
„Întâiul gând ţi se cuvine Ţie, / Putere creatoare / E-n el credinţa din copilărie / Şi-o inimă
tremurătoare”.
Poetul cunoaşte din copilărie cum credinţa în Dumnezeu poartă în ea nobleţea iubirii de oameni.
„Când roadele grădinilor se coc / În iunie, la-ntâiul verii foc. // O văd pe mama, paznică ferbinte
/ A unor datini sfinte: / Cucernica adună-ntâiul rând / De poame coapte / Şi murmurând / Icoanelor
misterioase şoapte / Tămâie îndelung şi luminos / Al ramurilor pârguit prinos / Şi iese ca şi mine în
dimineţi / Duminicale, / O, Doamne, în cinstea rodniciei tale / Să-mpartă întâmplătorilor drumeţi. /
Iar vinul prefăcut în sângele lui Hristos e „seva de Sfânt Dumnezeu”. / Şi iată potirul la gura te-aduce
/ Iată Hristoase, Tu jertfa pe cruce. // Eşti vinul de-a pururi al neamului meu. / Totul se explică prin
Dumnezeu şi totul capătă o valoare eternă în Dumnezeu”.
Pentru poet, Hristos e mereu prezent, că Dumnezeu e prezent în toate, iar că Dumnezeu, făcut
om, rămâne şi mai mult într-o legătură cu toate.
Tot lui Iisus îi închină poetul o Rugăciune pentru pace.
156
În această poezie, poetul vede o noapte a lui traită în visuri de pace şi în dezlegări de taine într-
o legătură cu noaptea naşterii lui Hristos care a adus „abisul pacii” şi lumina nesfârşită în lume.
„Slava Ţie, Doamne, pentru această noapte! / Din abisul păcii visului i-ai dat / Deslegări de
taine prin năluci de şoapte”.
Pentru Crainic fiinţa lui Dumnezeu nu există decât ca Persoană într-o existenţă impersonală, cu
totul indefinită. Iar Persoana e taină dar şi lumină. E lumină inepuizabilă, plină de sensul ce-i dă
iubirea şi bucuria eternă în relaţie cu alte persoane.
„Omul e făcut să înseteze de Dumnezeu şi de veşnicie: / De Tine mi-e foame, de Tine mi-e
sete, / Şi-n saltul credinţei gustând veşnicia, / Din pulberea lumii îmi strâng bucuria / Că sunt întru
Cel care este”.
Poezia lui Nichifor Crainic este o poezie a misterului supra-luminos, o poezie a misticii
ortodoxe, mistică a luminii care le explică pe toate, dar care e mai presus de înţelegerea tuturor celor
ce se împărtăşesc în mod umbrit de lumina Lui.
Omul apare în poezia lui Crainic în toată demnitatea sa de făptură creată de Dumnezeu. Deşi
este de fapt pământ, strălucirea pe care i-o dă Creatorul este exprimată prin elemente aparţinând
aceleaşi sfere semantice: „argila bătrână” din care e făcut omul e „suflată cu smalţ” (Şoim peste
prăpastie), e totuşi o fiinţă strălucitoare, după cum mărturisesc şi Scripturile „l-ai arătat pe om… cu
puţin mai micşorat faţă de îngeri”. În faţa Dumnezeului cel atotputernic, Cel care cugetă - şi se naşte,
voieşte - şi durează, respiră - şi-nfloreşte, iubeşte – şi vibrează, omul este o minune scăldată în „unda
luminii”, „un mugur de carne fierbinte” (Laudă), „duh învelit în nălucă de humă” ori „neant înflorit
în minune”.
Fiinţă unică, dihotomică, cuprinzând în sine atât pământ, dar şi cer, dacă este rupt de acestea
(„În lume fără rădăcină, În ceruri fără semn polar”- Dezrădăcinat), omul şi existenţa sa nu mai au
nici un sens. Aceeasi imagine a copacului ce stă între pământ şi cer apare şi în poezia intitulată chiar
Copacul. Omul apare ca ieşit din adâncul misterului pământului (misterul creaţiei) şi tinzând către un
alt mister, mai înalt, al cerului, al divinităţii ascunse în „şoaptele veciei”.
Împlinirea omului (desăvârşirea) nu se poate realiza decât prin sfârşitul vieţii în trupul stricăcios
şi intrarea în viaţa spre care este atras, prin sufletul nemuritor. Imaginea poetică împrumută aici
accente eminesciene. Viaţa trupească, ce nu face decât să înainteze spre moarte, este ceea ce Eminescu
defineşte ca o „suferinţă dureros de dulce” în Odă (în metru antic), e un „vifor” în care dragostea ori
vrajba sunt simple deşertăciuni (Elegia împlinirii, Rugăciunea din amurg). Omul se desprinde greu
de această dulce suferinţă: „…inima, de tine, fâşii voi dezlipi-o,/ Amară frumuseţe, pământ rătăcitor”,
poetul conştientizează faptul că „frumoasa lume” va părea o simplă „piatră seacă”, dar ieşirea din
frumuseţea părelnică a lumii văzute este singura posibilitate de inaintare înspre o „spumoasă…
pretutindenească vibrare de lumină” (Dezmărginire).
Ceea ce mărturisea Sfântul Apostol Pavel, că Dumnezeu a pregătit omului, „cele ce ochiul nu
a văzut, urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit”, primeşte glas şi în poezia lui Crainic şi
face din acesta un poet al frumosului transcendent. Simţurile omului sunt rostuite a-şi depăşi simplele
funcţii trupeşti, şi a se face sensibile spre cele spirituale, duhovniceşti. Clopotul are o corolă sonoră,
văzută „nu cu ochiul, ci numai în auz”, ce desfrunzeşte, ca într-o toamnă, sunetul în roiuri de foi de
bronz. Simbolul clopotului se integrează toposului existenţial într-o desăvârşită imagine a Liturghiei
întregii creaţii într-una dintre cele mai plastice imagini ale unui adânc adevăr dogmatic: „O toamnă-
mi pare ceasul acesta de amurg/ Cu dangăte bronzate pe turnurile sobre,/ Se scutură din clopot
frunzare de octombre/ Şi-n foi de bronz tomnatic se-ngroapă vechiul burg.” (Foi de bronz).
Omul a fost creat după chip şi asemănare cu Dumnezeu, El fiind cunoscut prin energiile
necreate, prin lucrările lui, de aceea viziunea panteistă în unele dintre poeziile lui Nichifor Crainic
trebuie considerată ca o cunoaştere catafatică, dar şi una apofatică a lui Dumnezeu. (Iisus prin grâu).
Poezia redă o imagine a câmpului, a holdelor, din dorinţa poetului de a cânta natura şi pe Dumnezeu.
157
Caută motivele neputinţei de a se ridica la Dumnezeu, căci inima se roagă, dar mintea îl respinge.
Mântuitorul este prezent în elementara rodnicie a firii. După propia mărturisire, poezia s-a născut în
jurul unui vers obsedant: „Şi-nomenea dumnezeirea, şi îndumnezeia pe om”. Poetul are o revelaţie
extraordinară, într-un măreţ apus de soare. I se pare că Îl vede pe Mântuitorul trecând cu ucenicii Săi
printre lanurile nimbate de lumină: „Prin grâul copt, pe unde-aleargă/ şerpuitoarea mea cărare/ce
scapătă departe-n aur/de glorioasă înserare. // Mi s-a părut că treci, Iisuse,/ precum treceai pe vremea
ceea/ Gustând în mers prietenia / pescarilor din Galileea” (Iisus prin grâu).
E surprinsă imaginea suferinţei viitoare îndurate de Hristos: „Treceai… şi sângera în Tine/
prigoana crudelor sinedrii”. Poetul e surprins în mijlocul ucenicilor într-un ceas evanghelic de
sărbătoare: „Iar eu părea că merg în ceata/ de ucenici şi ucenice/ Şi sfarm şi eu, pentru cină,/ Cu
palmele-amândouă spice” (Iisus prin grâu).
Grija „lumii” pare a fi curmat calea sublimei înălţări, aceasta fiind drama omului ce se
recunoaşte atras de „pământeana grijă”: „Eram, socot, prea mult al lumii/ Şi prea puţin al vrerii tale/
Că pământeana grijă, Doamne,/ m-a întârziat, stingher pe cale” (Iisus prin grâu). Această poezie „este
un model tipic de artă superioară realizată cu ajutorul cuvântului, dincolo de calităţile spirituale care
fac din bucata aceasta cea mai reprezentativă poezie creştină din câte s-au scris în literature
noastră”543.
Dacă am trece la o analiză amănunţită şi comparativă, am putea descoperi în opera lirică a lui
Nichifor Crainic texte care au fie aceeaşi temă, fie pornesc de la aceleaşi simboluri şi metafore ca şi–
n opera lui Lucian Blaga. „Ambii au nişte terţine pentru prieteni, câte un îndemn: «veniţi după mine,
prieteni», câte o imagine din cer a ţării”544.
Şi în poezia Ţara de peste veac se regăseşte axa bipolară pământ-cer. „Ţara de peste veac nu
este altceva decât paradisul ceresc, stăpânit de Domnul Colindelor, de Lerui, Ler. (...)ne dă un eminent
amalgam de elemente folclorice sublimate într-o vedenie superioară în spiritul cel mai gândirist. În
acest chip Nichifor Crainic împlinea legea românească a Poeziei”545. „Ţara de peste veac este şi
tărâmul de înălţare, de „dematerializare” sau de „dezmărginire”, ţinut al gândului şi extazului religios,
ţara aceasta nu poate fi decât a lumii celeilalte, a vieţii de apoi, a comuniunii cu Dumnezeu, ţara
colindelor şi parabolelor, proiectate în veşnicie, sau în trei versuri”: „Spre ţara lui Lerui-Ler-/ Nu e
zbor, nici drum de fier-/ Numai lamură de gând”546.
Cuvântul devine creator al unei imagini poetice ce corespunde unei realităţi mărturisite de
dogma creştină. Prin acest tip de creativitate „se ajunge la imaginea actului originar de creaţie poetică
şi a actului originar de creaţie lingvistică, ambele fiind acte de acelaşi tip”. Prin această construcţie
poetică se comunică un adevăr de credinţă, o dogmă, care trece din sfera subiectivităţii credinţei
personale în cea a obiectivităţii dogmei creştine, confirmate şi de E. Coşeriu: „limbajul se îndreaptă
către alţi oameni, cu care se stabileşte comunicarea, aşa încât ceva devine comun şi numai prin această
referinţă la alţii desemnarea subiectivă devine generală şi obiectivă (…) Numai prin
intersubiectivitate, ea devine obiectivitate, ţine de obiectivitatea lucrurilor.” Mai mult, în accepţiunea
coşeriană, limbajul poetic este, de fapt, limbajul în toate funcţiunile lui, adică plenitudinea funcţională
a limbajului, iar limbajul de toate zilele şi cel ştiinţific nu sunt decât devieri şi drastice reduceri
funcţionale ale limbajului ca atare. Poezia este pentru E. Coşeriu „intuiţia universalului în faptul
individual concret (…), şi, în acelaşi timp, model de universalitate”547.
543
P.M. Vizirescu, Iisus prin grâu, în revista „Gândirea”, anul XIX, 1940, nr.4, p.239.
544
A. Goci, Geneza şi structura poeziei româneşti în secolul XX, Editura Gramar, Bucureşti, 2001, p. 287.
545
L. Blaga, Nichifor Crainic, în revista, „Gândirea”, XX, nr. 6, iunie, 1941, p. 282-283.
546
Perpessicius, Menţiuni critice, vol. IX, Fundaţia pentru literatură şi artă , Bucureşti, 1938, p. 260-262.
547
D. Constantinescu, Limbaj şi creaţie în orizonturi coşeriene, material adresat studenţilor la Univ. „Lucian
Blaga”, Sibiu, în per.1998-1999, p.2.
158
Poezia este aşadar una a misterului supraluminos, a unei mistici ortodoxe a luminii, născută fie
într-o temporală libertate, fie în întuneric cum este cazul volumului Şoim peste prăpastie, compus în
cei peste 15 ani de închisoare. Versurile au fost învăţate întâi pe de rost pe măsură ce erau alcătuite,
fiind comunicate apoi prin alfabetul Morse în celulele învecinate şi prin ele în toate celulele închisorii.
Poetul îl cugetă pe Dumnezeu în sens ortodox ca pe o lumină supremă nu ca pe întuneric, ci ca pe o
lumină care întrece puterea noastră de a vedea ceea ce suntem obişnuiţi a vedea.
XII.3. Metafora biblică în poezia religioasă

„Limbajul poetic are o structură dialectală în sensul că, pe de o parte, prin ineditul său neagă
ceea ce este uzual şi banal în limbajul comun iar pe de altă parte, prin accesibilitate, el se constituie
în instrument de comunicare cu valoare generală ca şi limbajul uzual”548. În acest caz, pentru a
înţelege sensul ascuns al mesajului este necesar să-i descifrăm „problematica”, fiindcă „problematica
cuvântului constituie cifrul multor metafore şi simboluri”549.
Dealtfel, în Poezia noastră religioasă N. Crainic consideră poeţii ca pe „discipoli şi imitatori ai
lui Dumnezeu înrudiţi cu El poate mai mult decât orice creatură prin capacitatea lor de a se transpune
dincolo de lume, de a o vedea din perspectiva divină ca operă a vesnicului Părinte şi de a-L imita în
plăsmuirea frumuseţii şi armoniei”550. Ideea este demonstrată de poeziile construite pe motive,
simboluri şi metafore biblice, începând cu primele volume (Sesuri natale, Zâmbete-n lacrimi)
terminând cu Ţara de peste veac sau Şoim peste prăpastie. Crainic este cel mai mare poet al tainei de
netăgăduit a lui Dumnezeu. N. Crainic redă misterul lui Dumnezeu mai ales ca lumină nesfârşită, nu
ca întuneric cum îl fac misticii occidentali (Juan de la Cruz, Eckhardt, Bohtne).
Sensul figurat al cuvintelor rezultă chiar din căutarea lexemelor care fac ca „materia divină să
devină transparentă” şi să reflecte „imaginea simbolică a misterului religios”551, iar consideraţiile de
mai sus ne ajută să înţelegem de ce metafora biblică a poeziei religioase a lui Nichifor Crainic are la
bază Sfânta Scriptură ca „text creştin literar”.
Rugăciunea, motiv al eului liric de a comunica cu Dumnezeu, îl ajută ca „din matca lumii” să
invoce cuvintele, „şi-n duhul ei să le trimet/ În constelaţii de sonet/ Şi-n căi lactee de poem”
(Ucenicul). Poezia este în acest caz ea însăşi rugăciune şi, la Nichifor Crainic, ca şi la alţi scriitori,
simbolurile religioase şi biblice constituie „categoria figurii cea mai numeroasă şi mai
semnificativă”552. Metafora rugăciunii îşi află corespondenţa mai ales „în textul de expresie religioasă
sau poezia fără «program» în poeziile Rugăciune”553, în conţinutul cărora vom încerca să descoperim
simboluri biblice. În textul poetic Rugăciune, eul liric caută prin har, credinţă şi fapte bune,
posibilitatea mântuirii sale subiective, iar împreună-lucrarea cu Dumnezeu a omului, este rod al
credinţei şi al hotărârii de a începe o viaţă nouă: „Ca un miros suav de micşunea/ Străbate-mi iar cu
harul Tău, Iisuse,/ Îngenuncherea inimii supuse,/ Lumina mea şi mântuirea mea”.
Smerenia devine în acest context simbolul biblic al speranţei iluminării. Folosind stilul retoric,
Nichifor Crainic atribuie lui Iisus conotaţii noi printr-un limbaj reflexiv, El fiind „lumină”,
„mântuire”, „dor”, „nemărginit” şi „contemporan” poetului. Enumeraţia prin paralelismul sintactic a
epitetelor nominale metaforice, substituie cu ajutorul limbajului poetic atributele divine ale lui
Dumnezeu în Ipostasurile Sale, descoperite literal în dogme. Teantropia, reciproca iubire dintre om
şi Dumnezeu „între mica flacără a iubirii din sufletul omului şi flacăra cea imensă care este
548
G.N. Dragomirescu, Dicţionarul figurilor de stil-terminologia fundamentală a textului poetic, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p.50.
549
C. Crişan, Ieşirea din metaforă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972, p.33.
550
M. Deaconu, Poezia de la „Gândirea”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p.85.
551
E. Indrieş, Dimensiuni ale poeziei române moderne, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 220.
552
M. Mancas, Limbajul artistic românesc în secolul XX, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 229.
553
L. Bădescu, Retorica poeziei religioase a lui Niichifor Crainic, Editura Minerva, Bucureşti, 2000, p.11, apud.
Nichifor Crainic, A doua neatârnare, în revista „Gândirea”, anul VI, nr. 1, ianuarie 1926, p.3-9.
159
Dumnezeu, (…) această unire a universului cu singularul”554, a fost reliefată prin concentrarea
expresiei la nivel lexico-semantic, folosindu-se antinomia „eu”-„Tu” şi prin metafora implicită a
nemărginirii divinităţii, „Nemărginirea Ta de Dumnezeu”.
Metafora rugăciunii construită tot prin invocaţie retorică îşi găseşte alte conotaţii în Rugăciunea
din amurg rostită pentru vii şi pentru morţi, apropiaţi sau nu fiindcă, se confesează sufleteste poetul:
„Tot una-mi sunt acum părtaşii şi duşmanii”. Acest îndemn la rugăciune pentru cei plecaţi, poetul ni-
l descoperă mai puternic pentru fiecare dintre noi când ne apropiem de amurgul vieţii. Toate cele
lumeşti sunt trecătoare, singură învinge dragostea: „Tu dă-le, Doamne, dă-le toată lumea bună /
Târzia-nţelepciune din tristul meu amurg”. Versurile pot fi considerate răspunsul găsit în „Memorii”,
ele fiind urmarea rugăciunii din închisorile Aiudului într-un destin născut din întuneric şi lumină,
„stropită de aceeasi ploaie a lacrimilor, ce izvorăsc la fel din ochii ce plâng sau din ochii ce râd”555.
Metafora luminii remarcată prin dihotomia lumină/întuneric şi-n poezia lui Nichifor Crainic,
este transferată sub semnul metaforei biblice către metafora luminii taborice, ipostazele acesteia fiind
relevate şi ca „lumină a veşnicei cunoaşteri” sau ca simbolul „păcii cereşti” (Rugăciune pentru pace).
Structura catrenelor cu versuri ample este interesantă prin versurile refren reluate la începutul şi
finalul fiecărei strofe. Exclamaţia retorică din prima strofă „Slavă Ţie, Doamne, pentru-această
noapte!”, exprimă, printr-un limbaj aparent lipsit de artificii, rugăciunea de mulţumire ridicată la
Dumnezeu; invocaţia retorică din ultima strofă, „Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse!”, concentrează
starea de plenitudine exprimată dogmatic în cursul de teologie. Dihotomia lumină/ întuneric, apus/
răsărit se răsfrânge acum în metafora păcii transcendentale şi umane.
Antinomiile prin epitete metaforice: „umilei naşteri”, „veşnicei cunoaşteri”, construcţiile prin
oximoron „aripi fără zbor”, „miezul de tăcere al strigatei vieţi” sau paralelismele complexe
lexicosemantice din ultima strofă ce construiesc la nivel figurativ lanţul metaforic, sunt expresia
„adevăratei iluminări” ce stăpâneşte sufletul poetului raportat la divinitate. Cu ajutorul harului, astfel
de poezii devin „poeme tragice” ale sufletului chinuit de suferinţă şi de aşteptare, a celui ce-şi doreşte
„pacea” şi liniştea: „Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse,/ Şi dulceaţa celui sfâşiat de leu,/ În arena
morţii, Dumnezeul meu,/ Fii şi răsăritul vieţii mele-apuse,/ Tu, răcoare celui ars pe rug, Iisuse!”. Iată
cum exprimă Nichifor Crainic această taină a luminii infinite şi vesnice a lui Dumnezeu, a sensului
mai presus de toate sensurile şi izvor al tuturor sensurilor. „Tu, cel ce te ascunzi în eterna-ţi amiază/Şi
lumea o spânzuri în haos de-o rază,/ Metanie, Ţie, Parinte.// Izvod nevăzut al văzutelor linii,/ Mă
scalzi şi pe mine în unda luminii/ Un murmur de carne fierbinte” Datorită lui Dumnezeu omul este şi
el „nerăspunsă întrebare”, „neant înflorit în minune”. Dumnezeu face şi susţine toate fără efort: „Şi
cugeţi, se naşte; voieşte şi durează/ Respiri şi-nfloreşti; iubeşti şi vibrează / De adâncul luminii
nesătui”.
Lumina, cântecul liturgic şi rugăciunea sunt motivele biblice dominante în câmpul lexico-
semantic din poezia lui Nichifor Crainic, constituind o unitate într-unul din cele mai frumoase poeme,
intitulat simbolic Cântecul potirului. Poezia Cântecul potirului poate fi interpretată ca un imn „al
întoarcerii la strămoşi”556 sau ca un mod de comuniune între generaţii, pentru a slăvi pe pământ jertfa
umană nesângeroasă a Tainei.
Temeiul biblic al poeziei este Rugăciunea Lui Iisus, Rugăciunea de mulţumire, instituită de
Mântuitorul atunci când prin gestul de binecuvântare a pâinii şi a paharului la Cina cea de Taină, a
consfinţit jertfa Sa răscumpărătoare pentru păcatele omenirii. Imaginea are la bază metafora jertfei şi
simbolul biblic al Potirului, precum şi întoarcerea la origini, prezentă şi-n alte poeme, ce explică
554
N. Crainic, Sfinţenia. Împlinirea umanului (Curs de teologie mistică), Ediţie îngrijită de Ierod. Teodosie
Parashiv, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 18.
555
Idem, Zile albe. Zile negre, Memorii, Casa Editorială „Gândirea”, Bucureşti, 1991, p. 353.
556
L. Bădescu, Retorica poeziei religioase a lui Niichifor Crainic, Editura Minerva, Bucureşti, 2000, p.11, apud.
Nichifor Crainic, A doua neatârnare, în revista „Gândirea”, anul VI, nr. 1, ianuarie 926, p. 99.
160
continuarea gestului sacramental din generaţie în generaţie, întrucât „strămoşii noştri (…) n-au gândit
creştinismul, ci l-au trăit, căci în ochii lor creştinismul e principiu de viată, iar nu un cadavru filosofic
pentru disecţiile judecăţii critice. Iar a trăi creştinismul e ceea ce primează peste toate elucurbaţiile
judecăţii critice”557. Credinţa şi evlavia sunt virtuţiile străbunilor în faţa minunii, ei putând să
primească asa cum se cuvine prinosul fiindcă omul, aflat prin natura sa „în interiorul gândirii divine”,
devine prin fapta sa „o sinteză vie a pământului prin trup, şi a cerului prin suflet.”558 „Când holda
tăiată de seceri fu gata,/ Bunicul şi tata/ Lăsară o chită de spice-n picioare/ Legând-o cucernic cu fir
de cicoare;/ Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos/ Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos”.
Metafora biblică a spicului de grâu trimite la starea de chenoză pe care se bazează marea taină
a credinţei creştine, „arătarea lui Dumnezeu în trup”, prin unirea firii dumnezeieşti cu firea umană,
Dumnezeu se face ca unul dintre noi în Ipostasul Său dumnezeiesc. Văzută astfel, metafora luminii
îşi găseşte corespondenţa biblică în Rugăciunea domnească rostită de Mântuitorul în Predica de pe
munte, conform versetelor biblice: „Pâinea noastră cea de toate zilele/ Dă-ne-o nouă, astăzi…”.
Trecerea de la sensul denotativ la cel conotativ într-un limbaj reflexiv construit din simboluri biblice
(„semnul crucii”, „moaste cinstite şi lucii”, „faţa lui Domnu Cristos”, „potirul”, „jertfă pe cruce”,
„rana şiroaie-nspumate” devenită „must sângeros”), demonstrează prin transferul de sens conotaţia
literală a Rugăciunii Domneşti, identică şi cu exegeza Noului Testament. „Pâinea” amintită nu este
doar hrana trupească, ea va fi transfigurată prin Jertfa Euharistică a Domnului în hrana spirituală a
omului: „Hrăneşte-mă, mână de sfânt Dumnezeu./ Cu bobul în spice şi mustu-n ciorchine/ Esti totul
în toate şi toate prin tine,/ Tu, pâinea de-a pururi a neamului meu”. Aspectul retorico-poetic dominant
în poezie prin invocaţie retorică, se asociază cu un limbaj reflexiv specific comuniunii tainice. Se
remarcă concentrarea expresiei în versul „Eşti totul în toate şi toate prin tine”, ce favorizează „lanţuri
figurative”, cu deosebire metaforele abstracte, apropiind figura de simbol. Din punt de vedere
semantic, limbajul figurativ al textului dezvoltă câmpul semantic încât, din viziunea de adâncime
învăţătura devine cunoaştere, ajutându-ne să descifrăm taina dumnezeirii, existenţei „în toate” a
Domnului. Poetul a ales verbe la modul imperativ specifice aspectului retoric, elocvente atât pentru
actul comunicării teandrice cât şi pentru a descoperi existenţa lui Dumnezeu, în toate ce sunt:
„Hrăneşte-mă”, „Adapă-mă”, „Priveşte-te”, „vezi-te”, „sângeră”, „frânge-te”. Pe lângă anaforă ca
figură centrală, se observă o serie de metafore verbale, exprimând cucernicia şi credinţa celor ce vor
împlini jertfa nesângeroasă (părinţii şi bunicii): „Legând-o cucernic cu fir de cicoare”, „Scoţând-o
sfielnic cu semnele crucii”, „Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu”, „Şi sângeră-n struguri şi frânge-
te-n pâine.” Acest vers cu referinţe în sfera sacrului, poate fi un simbol al imaginii iconice a Fiului ca
„jertfă pe cruce”, „ca tot în toate” şi „viaţa de-a pururi a neamului meu.”
În relaţie cu motivul dor, lumina dobândeste prin limbajul poeziei şi alte semnificaţii. Ea devine
în poezia Prinos din volumul Darurile pământului prin metafora implicită, „o candelă de nufăr
argintiu”. Prinosul, darul adus Puterii Creatoare, va fi „întâiul dor” - spune poetul - „de a mă desface-
n soare/ Sub auria razelor ninsoare”. Conotaţiile metaforice transfigurează prin limbajul reflexiv eul
poetic, oferindu-l prinos divinului „ca floarea unui crin/ Când mugurul se sparge de frumuseţe plin”.
În planul vegetal, natura devine factorul compensator pentru menirea poetului de a vedea în „darurile
pământului” iubirea Creatorului. O demonstrează pentru puterea harului darurile Puterii Creatoare,
„întâiul gând” – poate rugăciunea „care din patimi face poezie”- „întâiul cânt, întâiul imn”. Epitetele
adjectivale au ca termen de referinţă elementele naturii devenită în plan uman „natura mamă”. Natura
este spaţiul matrice, ocrotitoare, simbol al încrederii că tot ceea ce Dumnezeu a creat a fost făcut
pentru a fi frumos şi pentru a aduce fericire.
557
N. Crainic, Transfigurarea românismului, în revista „Gândirea”, aprilie 1943, nr.4, p.183.
558
Ibidem.
161
O altă metaforă este aceea a durerii, ce prelungeste plânsul din creaţiile anteriore, durerea fiind
vinovată de înrudirea ei cu acest neam (Durere). Prin hiperbolă şi oximoron ea devine „Durere,
vâlvătaie nevăzută/ Ce duduie în marile cuptoare”. Imaginea biblică îşi află ecouri în apocalipsă, iar
oamenii sunt parcă mii de Iisuşi crucificaţi: „Ne arde furtunoasa ta dogoare,/ Ne arde cu blestem/ Că
buzele uscate nu putem/ Să le muiem în cupa de răcoare/ A numelui tău”.
Poetul şi teologul Nichifor Crainic a înţeles viaţa ca pe o necontenită dăruire, supus spiritului
de jertfelnicie, înţelegând că mai fericit este „a da”, decât „a cere”, slujind trup şi suflet neamului său
românesc. Glasul său poate să răzbată de dincolo de mormânt prin tainice cuvinte: „Te-apropie şi bea,
făptură arsă,/ Că apa mea ce trece nu se trece-/ Cu cât o sorbi, mai vie se revarsă/ Şi tremură mai
rece!”
Poetul Nichifor Crainic este prin excelenţă, alături poate doar de Vasile Voiculescu şi Radu
Gyr, un imnolog de seamă al poeziei religioase româneşti, care a reuşit să-i releve frumuseţea,
sensibilitatea şi profunzimea de expresie, acel adevăr ce ne atrage pe toţi deopotrivă înspre un absolut
căutat şi dorit. „Artă şi idee, ca două imagini rugător întinse către intangibilitatea zadarnicului, se
îmbăiază în valuri aromate de poezie şi trezesc în suflet viaţa ascunsă a presentimentelor, a imitaţiilor
noetice profunde şi vaporoase”559, iar Nichifor Crainic rămâne prin cele două constante unul dintre
scriitorii moderni care a făcut din teologia ortodoxă o „icoană” a frumosului, transferată în metafora
biblică, înţeleasă ca rugăciune, închinare, suferintă, cântec liturgic, înger, durere, într-un cuvânt
Poezie.
XII.4. Contribuţia lui Nichifor Crainic la dezvoltarea teologiei româneşti

În cugetarea naţionalistă, în poezie, în teologie, contribuţia lui Nichifor Crainic este, pe rând,
specific naţionalistă, specific poetică şi specific teologică.
El însuşi mărturisea: „Cultura ca totalitate a creaţiilor geniului omenesc nu are un sens în sine,
ci se integrează ca parte în concepţia religioasă. Ea iradiază din credinţă ca văpaia din focul aprins”560.
Nichifor Crainic a îndeplinit, în acelaşi timp, cea mai importantă operă de răspândire a doctrinei
ortodoxe în lumea intelectuală. Nichifor Crainic e misionarul de prestigiu al credinţei creştine
bisericeşti în mijlocul intelectualilor români.
Tocmai acest caracter viu, trăit, îl are teologia lui Nichifor Crainic. A introdus, pentru prima
dată la noi, preocupările de teologie mistică, sistematizând chiar o disciplină cu acest nume la
Facultatea de Teologie din Bucureşti. Prin Nichifor Crainic s-a săvârşit o adevărată restaurare a
teologiei româneşti în duhul ortodox.
În centrul doctrinei creştine a lui Nichifor Crainic se află Iisus Hristos. Acest lucru îl
accentuează Nichifor Crainic în diferite rânduri (Ortodoxie, Modul teandric). „Sensul vieţii pe care
îl caută cugetătorul, se descoperă în Iisus Hristos”, „Mântuitorul e Alfa şi Omega tuturor lucrurilor
create” (Modul teandric). Puterea ce o primim stând în legătură cu Hristos este harul dumnezeiesc.
„Ortodoxia ne învaţă că prin Hristos ni s-a dat harul dumnezeiesc, adică energia spirituală cu care
punându-ne în permanent acord putem să ne transformăm viaţa, ridicând-o pe culmile desăvârşirii"
(Ortodoxie).
Toate actele superioare ale credinciosului se efectuează printr-o conlucrare cu harul
dumnezeiesc sălăşluit în sufletul lui. Dar Nichifor Crainic dilată semnificaţia acestui principiu peste
559
S. Pavel, Krinonis sau Treptele singurătăţii, în „Gândirea”, februarie 1928, nr. 2, p.49.
560
N. Crainic, Modul teandric, în „Gândirea”, Ianuarie 1940.
162
limitele creştinătăţii. Dumnezeu se foloseşte nu numai de colaborarea omului renăscut, ci şi de a

celorlalţi.
Doctrina despre păcat propriu zis este atinsă mai fugitiv în sistemul de cugetare al lui Nichifor
Crainic. Dar posibilitatea şi dureroasa lui realitate este presupusă de suflul integral apologetic al
activităţii sale.
Doctrina despre Biserică rezultă ca o consecinţă firească şi necesară din calitatea
de Mântuitor şi de Creator a lui Iisus Hristos. Aici întâlnim una din caracteristicile originale ale
sistemului său teologic. Biserica e o rezultantă nu numai a calităţii de Mântuitor a lui Iisus Hristos, ci
deodată a calităţii de Mântuitor şi de Creator, sau cu un alt cuvânt, a calităţii de Recreator.
Concepţia aceasta se vede şi în faptul că, de câte ori vorbeşte despre Biserică, o face în legătură
cu o viziune larg cosmologică. Biserica este, pe de o parte, „organismul prin care se revarsă în viaţă
energiile harului dumnezeiesc”, dar, pe de alta, ea este aşezământul „care se confundă cu marele tot
al făptuirii”, sau e „cosmosul organizat în Biserică".
Armonia primordială a lumii cu Dumnezeu este paradisul de la început, pe care l-am pierdut în
urma păcatului. Biserica este poarta redeschisă spre paradisul restabilit, este anticipaţia acestui
paradis.
În doctrina atât de subliniat cosmică despre Biserică, Nichifor Crainic îl reactualizează pe
marele teolog şi mistic al creştinismului răsăritean, pe Dionisie Areopagitul, atât de caracteristic
pentru spiritul cosmic al ortodoxiei, dar atât de uitat de teologia românească din ultima sută de ani.
Însemnătatea soteriologică a frumosului sau fuziunea lui cu însuşirea iubirii, e lămurită prin
termenul lumină, care are un înţeles intermediar între frumuseţe şi iubire. Frumuseţea e luminozitatea,
dar aceasta îţi dă o înălţare, o tărie, o mulţumire, o pace tainică în suflet. A te apropia de Dumnezeu
înseamnă a vedea lumina Lui. Mistica ortodoxă e străbătută de năzuinţa după vederea luminii
dumnezeieşti.
Este cel dintâi care a concentrat într-o expunere sistematică Teologia mistică pe care o defineşte
îndrăzneţ şi original, dar în acord intern cu duhul ortodox: „Ştiinţa îndumnezeirii omului”, întrucât
„viaţa mistică e viaţă dumnezeiască participată”, în ea omul devine „dumnezeu prin har”. „Viaţa
mistică e tot o colaborare teandrică,privită însă la un grad maxim de intensitate, în comparaţie cu
viaţa creştină în general... Spre culmile vieţii mistice însă, cu cât înaintăm în sus, cu atât dăm de limita
puterilor omeneşti oricât de intensificate ar fi ele de încordarea eroică a voinţei. Limita de sus a
puterilor omeneşti nu înseamnă totuşi limita vieţii mistice. Căci în realitate, viaţa mistică propriu zisă,
adică viaţa în Dumnezeu, începe abia dincolo de limita puterilor omeneşti. Cu cât înaintăm mai sus
pe calea desăvârşirii, cu atât contribuţia puterilor omeneşti se diminuează din ce în ce mai mult, până
la dispariţia aparentă; iar contribuţia harurilor dumnezeieşti sporeşte în măsură tot mai mare până la
covârşirea omului prin lumina cerească”561.
Temelia dogmatică a misticii ortodoxe o găseşte Nichifor Crainic, pe drept cuvânt, cu deosebire,
în doctrina lui Dionisie Areopagitul şi a Sf. Grigorie Palama.
După Dionisie Areopagitul şi Sf. Grigorie Palama, fiinţa dumnezeiască rămâne ascunsă şi
inaccesibilă. Numai manifestările Ei iradiază spre făptură şi numai de ele se poate aceasta împărtăşi.
Una dintre ele este harul dumnezeiesc, văzut de la o anumită înălţime ca lumină.
O altă idee a misticii sale este hristocentrismul. „Caracteristica izbitoare de la început a misticii
ortodoxe, în comparaţie cu alte varietăţi de mistică, este că ea e hristocentrică... Prin Hristos omul, la
Hristos Dumnezeu, iată metoda vieţii creştine şi a misticii ortodoxe”562.
O a treia condiţie neapărată pentru viaţa mistică este, după Nichifor Crainic şi după toată tradiţia
ortodoxă, participarea la viaţa liturgică a Bisericii: „Ca şi grafica oricărei temperaturi, grafica vieţii
561
Idem, Cursul de Teologie mistică, litografiat, Bucureşti, 1936.
562
Ibidem, p. 60.
163
spirituale înfăţişează necontenitele suiri şi coborâri, oscilaţii ale luptelor cu înfrângeri şi biruinţe, care
nu se sfârşesc decât odată cu moartea. Coborârile, înfrângerile şi oboselile îşi găsesc totdeauna
reazemul de odihnă şi de refacere în mistica liturgică. Ea este un aeroport de unde pleacă şi unde se
reîntorc avioanele duhului din înălţimile pe care au izbutit să le străbată”563.
Credincios concepţiei sale că viaţa mistică se dezvoltă în conexiune cu cea liturgică, Nichifor
Crainic pune purificarea într-o legătură specială cu Taina Botezului, iluminarea cu Taina Mirungerii,
iar desăvârşirea sau unirea, cu Euharistia. Botezul, fiind Taina curăţirii de păcate şi a morţii omului
vechi, purificarea este o prelungire metodică a acestui act sacramental. „Mortificarea ascetică ne apare
ca o continuare a Botezului şi ca o împlinire metodică a lui”564.
Nichifor Crainic: „Mistica e singura apologie adevărată a doctrinei creştine fiindcă e cea mai
înaltă realizare a lui Iisus Hristos aici, pe pământ”, şi tot el defineşte Teologia Mistică drept „ştiinţa
îndumnezeirii omului”.
XII.5. Doctrina estetică sau Nostalgia Paradisului

Volumele sale de eseuri propun o doctrină morală de salvare a fiinţei umane prin morală
creştină, bunătate şi trăire spirituală, prin simplitatea sufletului şi puritatea inimii, filtrate prin seva
gândirii tradiţional-creştine.
Doctrina estetică şi-a prezentat-o în volumul de eseuri Nostalgia Paradisului, tratat de
estetică şi filozofie a culturii în viziune ortodoxă. N. Crainic îşi propune să pună în discuţie problema
raportului dintre religie şi cultură. Modul teandric, sau „modul divin-omenesc” este o nouă modalitate
prin care lumea căzută în păcat poate fi ridicată.
În prima parte, autorul va demonstra, prin ample argumentări, că, din concepţia religioasă face
parte şi cultura. Credinţa e forţa care dă naştere culturii, iar creatorii de cultură sunt mai apropiaţi de
Dumnezeu decât de oameni. Inspiraţia de care sunt cuprinşi aceşti creatori este rezultatul colaborării
teandrice. Religia nu poate fi separată de cultură, deoarece ele alcătuiesc o unitate.
Partea a doua pune în discuţie raportul dintre teologie şi estetică, readucând în atenţie teoriile
creştinismului elaborate în domeniul estetic. Îşi propune să demonstreze primatul factorului religios,
prin stabilirea sensului teologic al frumosului. Universul este frumos pentru că exprimă „un reflex al
frumuseţii supranaturale”, al frumuseţii divine. Strâns legată de problema contemplaţiei este şi
problema sublimului, autorul ridicându-se împotriva esteticienilor care considerau că nu există
legătură între religie şi artă, stabilind că sublimul este o categorie estetică comună artei şi religiei.
În partea a treia, N. Crainic urmăreşte să stabilească finalitatea culturii în raport cu religia şi să
răspundă la întrebarea: „De unde se naşte creaţia omenească?” Autorul identifică fericirea cu ideea
paradisului, cu paradisul văzut ca o aspiraţie supremă spre o stare viitoare, „un suspin adânc şi
universal omenesc”, stare de armonie şi comuniune a omului cu divinitatea. În aceste condiţii, creaţia
omenească în totalitate ia naştere din „nostalgia paradisului” pierdut.
Pornind de la ideea existenţei unui paradis terestru şi a unuia ceresc, N. Crainic consideră
civilizaţia drept o modalitate de recucerire a paradisului terestru, avându-şi stimulul principal în
memoria paradisului terestru, iar cultura în strânsă legătură cu religia, o modalitate de recucerire a
paradisului ceresc, avându-şi stimulul principal în aspiraţia către paradisul ceresc.
Nostalgia paradisului reprezintă „dorul de patria cerească a spiritului nemuritor”, dor născut
din conştientizarea imperfecţiunilor vieţii noastre şi din conştiinţa religioasă superioară, ce ne trimite
la o realitate transcendentă perfectă. Acest dor ne sporeşte nefericirea cauzată de condiţia terestră
mizeră. Nostalgia paradisului e astfel sentimentul antinomiei noastre existenţiale, de făpturi libere în
563
Ibidem, p. 154.
564
Ibidem, p. 169.
164
spirit, dar contrazise de limitele ce ne par fatale. Această idee capătă în poezia lui N. Crainic diverse
ipostazieri: dendromorfe, geomorge, oromorfe şi zoomorfe.
Imagine a copacului ce stă între pământ şi cer, omul apare ca fiinţă unică, dihotomică,
cuprinzând în sine atât pământ, dar şi cer. Copacul poate fi considerat o legătură , un intermediar
între pământul în care îşi înfige rădăcinile şi bolta cerească pe care o atinge cu creştetul.
Câmpia este o ipostaziere geomorfă pentru dorinţa de dezmărginire. Câmpia este simbolul
spaţiului, al nesfârşitului terestru. Antiteză a infernului, câmpiile sunt simbolul Paradisului.
Muntele reuneşte două simboluri puternic încărcate de sensul verticalităţii, al înaltului: bradul
şi muntele. Copacul veşnic verde e una din imaginile cele mai frecvente ale Pomului vieţii. Loc de
întâlnire dintre cer şi pământ, muntele este un canal de comunicare dintre cele două.
Vulturul apare ca ipostaziere zoomorfă a sentimentului inadecvării la condiţia limitată. Zborul
spre înălţime e permanent condiţionat de legile spaţiului şi timpului.
A doua parte a secţiunii, Căutarea Paradisului sau confruntarea agonală a limitei ce se refuză,
surprinde alte două ipostaze tragice ale omului religios.
În creaţia lui Nichifor Crainic, nostalgia se converteşte în Căutare.
Aceasta ia forma Călătoriei, Drumului, Înălţării, Zborului. Eul liric, uman sau simbolizat
printr-un element - vehicul , devine un etern Pribeag iar existenţa sa, un etern Pelerinaj în căutarea
Absolutului. Călătoria este, prin excelenţă, un simbol al căutării, descoperirii, iniţierii, perfecţionării,
cunoaşterii.
Alături de Drum apare frecvent şi imaginea Răscrucii, ca topos al ezitării sau reflectării în
vederea luării unei decizii.
O altă încercare de a ajunge la absolut o reprezintă arta şi civilizaţia. Arta încearcă să umple
un gol apărut prin căderea edenică. Crainic compară încercările artei cu zborul unei păsări legate.
Iubirea este o altă speranţă de atingere a absolutului pe căi umane. Ea ar fi o încercare de
depăşire a limitei dintre masculin şi feminin. Crainic vorbeşte în Nostalgia paradisului despre
Androgin, ca prototip al perfecţiunii umane, dincolo de diferenteţe de gen. După mitul platonic, deci,
omul în forma lui actuală, căutându-şi mereu întregirea fiinţei într-o făptură de sex contrar, e ceva
nedesăvârşit, care ispăşeşte astfel o greşală primordială. Despărţirea androginului primordial în „eu
şi tu” nu duce decât la durere, la conflict şi la insatisfacţie.
Imaginea apei apare drept simbol al încercării de apropiere de Dumnezeu.
Pasărea este simbolul sufletului care scapă de trup . Zborul păsărilor este simbol al relaţiilor
dintre cer şi pământ, semnificând uşurinţa, eliberarea de greutatea pământească.
A treia parte a secţiunii, Enigma Paradisului sau Întâlnirea Finală cu limita, prezintă omul
în ipostaza tragică, aflat în faţa morţii ca prag spre „Învăluitul Finister”.
Fiind depăşire a limitelor, moartea este în acelaşi timp limita supremă. Crainic vede moartea
ca o urmare inevitabilă a tragicei căderi adamice. Destinul uman e asemănat cu o clepsidră, simbol
al curgerii inexorabile a timpului spre moarte, pentru a ilustra strânsa legătura dintre viaţă şi moarte,
ce coexistă în trupul omului.
Poarta este simbolul unei treceri, transformări, etape parcurse; e izomorfă podului, deoarece
separă şi leagă, totodată, două stări, două lumi, două teritorii. Poarta simbolizează trecerea dintre două
lumi, dintre cunoscut şi necunoscut Poarta se deschide spre un mister. Ea marchează un prag şi-l
invită pe om să-l treacă. Poarta este o invitaţie la călătoria spre un alt tărâm. Trecerea prin poartă este
cel mai adesea în sens simbolic trecerea de la profan la sacru. Poarta sau uşa simbolizează intrarea
într-un spaţiu fundamental, în sens transcendental. Scrutarea destinului de după moarte se face prin
ochii ageri ai bufniţei, ca simbol sapienţial.
Poezia lui Nichifor Crainic nu a fost încă recuperată de literatura română şi nu este încă
receptată la adevărata sa valoare şi la adevărata semnificaţie. Iar aceasta nu numai datorită faptului
că jumătate de secol a fost interzis publicului de către o ideologie de stat ce nu avea nimic de a face
165
cu critica literară, ci şi datorită faptului că aceeaşi jumătate de secol nu a permis afirmarea nici unui
critic care să aibă şi cunoştinţele teologice necesare înţelegerii adecvate a poeziei lui Crainic. Acest
din urmă motiv se prelungeşte încă şi în ziua de astăzi, întrucât nici un critic nu s-a arătat dispus să
recupereze reperele teologice neapărat necesare pătrunderii înspre sensurile adânci ale poeziei lui
Nichifor Crainic.
Bibliografie:
- Constantinescu, D., Limbaj si creaţie în orizonturi coseriene, material adresat studenţilor la Univ.
„Lucian Blaga”, Sibiu, 1998-1999.
- Crainic, N., Cursul de Teologie mistică, litografiat, Bucureşti 1936.
- Crainic, N., Modul teandric, în „Gândirea”, Ianuarie 1940.
- Crainic, N., Sfinţenia. Împlinirea umanului (Curs de teologie mistică), Ediţie îngrijită de Ierod.
Teodosie Parashiv, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993.
- Crainic, N., Zile albe. Zile negre, Memorii, Casa Editorială „Gândirea”, Bucuresti, 1991.
- Crişan, C., Ieşirea din metaforă, Editura Cartea Românească, Bucuresti, 1972.
- Deaconu, M., Poezia de la Gândirea, Editura Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 1997.
- Dragomirescu, G.N., Dicţionarul figurilor de stil-terminologia fundamentală a textului poetic,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.
- Goci, A., Geneza si structura poeziei românesti în secolul XX, Editura Gramar, Bucuresti, 2001.
- Indrieş, E., Dimensiuni ale poeziei române moderne, Editura Minerva, Bucuresti, 1989.
- Mancaş, M., Limbajul artistic românesc în secolul XX, Editura Stiinţifică, Bucuresti, 1991.
- Perpessicius, Menţiuni critice, vol. IX, Fundaţia pentru literatură si artă , Bucuresti, 1938.
166
XIII. Petre Ţuţea sau filosoful situat între Dumnezeu şi neamul său
XIII.1. Viaţa şi opera marelui filosof român – o abordare sintetică

Destinele marilor spirite sunt implacabil legate, de-a lungul întregii lor existenţe, de un loc de
baştină. Fie această matcă este un topos feeric, înzestrat încă de la Genză cu frumuseţile naturale, fie
că acest spaţiu este neprimitor, blestemat şi sărac în peisaje pitoreşti, însă legăturile nu pot fi anulate.
Locul naşterii unei personalităţi îşi pune pecetea pe derularea unei biografii şi ţese o vrajă nebănuită
asupra operei.
Există o transhumantă a memoriei în care gândul, în ipostază de călător, obsedat de cunoştere,
se mişcă într-un reliefat amintirilor, în speranţa regăsirii unor paşi risipiţi în uitare. Atunci, cotidianul
se estompează şi devine legendă, iar oamenii, martori ai unor evenimente zguduitoare, se
metamorfozează în eroi565.
Gânditorul român Petre Ţuţea s-a născut la 6 octombrie 1901, în satul Boteni-Muscel, dintr-o
familie de preoţi ortodocşi566. Şi-a făcut studiile primare la şcoala din satul său natal, iar cele
gimnaziale şi liceale în Câmpulung şi Cluj. Intre anii 1923 şi 1926 urmează Facultatea de Drept la
Universitatea din Cluj, iar în 1929 îşi trece cu brio examenul de susţinere a tezei de doctorat. Este
trimis în Germania la Universitatea „Humboldt” din Berlin, unde studiază formele de guvernământ.
Revenit în ţară, este angajat în cadrul Ministerului Economiei Naţionale, unde va lucra în acest
minister până la începutul anului 1948567.
Petre Ţuţea participă la viaţa spirituală, culturală şi politică a timpului, colaborând la diferite
reviste.
În anul 1932, fondează revista „Stânga: linia generală a vremii”, unde semnează cu
pseudonimul Petre Boteanu. La ziar colaborează Sorin Pavel şi Petre Pandrea, autorii „Manifestului
Crinului Alb” precum şi Traian Herseni, Petru Comarnescu, Mihai D. Ralea. În 1933 este referent în
Ministerul Comerţului şi Industriei, instituţie care în 1936 îşi va schimba numele. Între anii 1933-
1934 a fost ataşat la Legaţia Economică Română din Berlin, unde se întâlneşte cu Nae Ionescu. În
1935 a publicat Manifestul revoluţiei naţionale, împreună cu Sorin Pavel, loan Crăciunel, Gheorghe
Tite, Nicolae Tatu şi Petre Ercuţă. Între anii 1936-1939 a fost şef de secţie în Ministerul Economiei
Naţionale, Biroul de publicaţii economice şi propagandă.
Începând din 1938, Petre Ţuţea va începe colaborarea la revista „Cuvântul”, condusă de Nae
Ionescu, acest fapt marcând trecerea sa definitivă pe poziţii politice de dreapta.
În 1940, a fost şef de secţie în Ministerul Comerţului Exterior. Colaborează la diverse publicaţii,
în special la „Cuvântul”, condus de Nae Ionescu, unde publică numeroase articole, studii de economie
şi politică. Printre ceilalţi colaboratori ai ziarului se aflau Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr,
Gheorghe Racoveanu, Mircea Vulcănescu şi mulţi alţi intelectuali ce făceau parte din generaţia anilor
’30.
Între 1940-1944, a fost şef de secţie în Ministerul Războiului, iar între anii 1944-1948 a fost
director de studii în Ministerul Economiei Naţionale568.
Este arestat de către autorităţile comuniste impuse de sovietici şi anchetat, fără condamnare,
timp de 5 ani (1948-1953), apoi este arestat din nou pe 22 decembrie 1956 sub acuzaţia de uneltire
565
cf. Radu Sorescu, Petre Ţuţea - viaţa şi opera, Editura Scripta, Bucureşti, 1999, p. 5.
566
cf. Grigorie Cosntantin, Confesiuni literare, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 200.
567
cf. Gabriel Gheorghe, In memoriam - Petre Ţuţea, în „Getica”, nr. 1-2, 1992, p. 111.
568
cf. Sorin Pavel, Manifestul revoluţiei naţionale, în „Gândirea”, nr. 8-9,1928, p. 10.
167
contra ordinii sociale. Este condamnat la 10 ani de închisoare în 1957, apoi i se intentează un nou
proces în 1959 şi este condamnat la 18 ani muncă silnică, din care a executat 8 ani (1956-1964) în
diverse penitenciare, mai ales la Aiud.
Atât în închisori cât şi afară, Petre Ţuţea a promovat valorile spiritualităţiicreştine şi dragostea
de neam, întreţinând un climat de încurajare a libertăţii de gândire, atrăgând, datorită excepţionalei
sale erudiţii, atenţia multor personalităţi.
După ce a fost eliberat în timpul amnistiei din 1964, cu sănătatea zdruncinată în urma torturilor
din închisoare, Ţuţea s-a aflat sub observaţia permanentă a securităţii comuniste.
Ultimele luni de viaţă le petrece la spitalul „Cristiana” din Bucureşti. Pe patul de suferinţă,
continuă să ţină prelegeri unei asistenţe ocazionale. împăcat cu sine, cu lumea şi cu Dumnezeu, slăbit
de boală, fără lamentaţii, Ţuţea se stinge demn, asemeni unui voievod încărcat de glorie, la 3
decembrie 1991569.
Legenda sa, crescută în timpul vieţii, astăzi apare în adevărata sa lumină. Este unanim
recunoscut ca unul dintre reprezentanţii de seamă ai generaţiei interbelice patronate de Nae Ionescu,
alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica şi alţii. A fost un
gânditor cu o excepţională vocaţie oratorică, ideile sale căpătând, în orice împrejurare, autoritatea
magistrului care oficiază. Prin energia, demnitatea şi libertatea cu care s-a implicat, dând curs
gândurilor sale, Petre Ţuţea poate fi considerat patriarhul vieţii spirituale româneşti, a cărui puternică
personalitate acoperă cu graţie albia unui întreg secol.
Erudiţia sa culturală şi gândurile exprimate, atât în dialogurile orale, cât şi în cărţi, reflectă o
puternică dominantă a personalităţii sale, în care se poate descifra cu claritate linia unei continuităţi
istorice şi a unei sinteze în care faza de ştiinţă şi de înţelepciune formează un tot. Dacă, în bună parte
a vieţii, interesul pentru ştiinţă şifilosofie a fost precumpănitor, în ultima parte a vieţii, PetreŢuţea a
îmbrăţişat, cu totul, sfera gândirii religioase. Efortul său de a descifra sensul vieţii şi al existenţei, din
perspectiva religiei, este o acţiune temerară şi unică în felul său, în meditaţiile sale simţindu-se, din
plin, gravitatea gândului liber. Ideea fundamentală care se desprinde din opera sa este aceea că
destinul fiinţei umane îşi are înţelesul şi dezlegarea numai la nivelul spiritului, la acest nivel în care
se poate întrezări ceea ce este esenţial şi etern pentru om. Numai raportându-se la Absolut, omul poate
să-şi păstreze adevărata sa măsură, unind, într-o singură şi supremă cale, credinţa, speranţa şi
iubirea570.
Publicistica lui Petre Ţuţea, în ansamblu ei, este marcată de contradicţii ideologice, de lămuriri
interioare şi de perioade de oscilări politice. Evoluţia sinuoasă a poziţiilor asumate în articolele sale
nu exclude, însă, o atitudine pasională pe care propriul eu nu se sfieşte să o ascundă. Din tinereţe şi
până la senectute, publicistul Ţuţea va rămâne un luptător.
Dintre operele sale cu o importanţă profund-culturală, amintim:
a) Eseuri filosofice
- Reflecţii religioase asupra cunoaşterii, ediţie îngrijită de Ion Aurel Brumaru, Editura
Nemira, Bucureşti, 1992;
- Filosofla nuanţelor (Eseuri. Profiluri. Corespondenţă), Editura Timpul, Iaşi, 1995;
- Scrieri filosofice, în două volume, prefaţă de Gavril Matei Albastru, Editura România Press,
Bucureşti, 2005 şi 2006;
- Fragmente, Editura Romania Press, Bucureşti, 2007.
b) Dialoguri:
569
cf. Radu Sorescu, op cit., p. 27.
570
cf. Ibidem, p. 29.
168
- Între Dumnezeu şi neamul meu, Bucureşti, Fundaţia Anastasia, Editura şi Imprimeria „Arta
Grafică”, Bucureşti, 1992;
- 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, editate cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
c) Proiecte:
- Proiectul de tratat - Eros Editura Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, cu concursul
Asociaţiei „Porumbeni”, 1992;
- Omul. Tratat de antropologie creştină, ediţie integrală şi definitivă îngrijită de Cassian
Maria Spiridon, Editura Timpul, Iaşi, 2004.
XIII.2. Între Dumnezeu şi neamul meu, reflecţii asupra operei

„Mă mişc între Dumnezeu şi poporul român” este chintesenţa unei profesiuni de credinţă a
acestui apostol al neamului român, mărturisire ce avea să dea titlu volumului Petre Ţuţea, Între
Dumnezeu şi neamul meu, o atât de inpirată şi utilă culegere de interviuri care înmănunchiază, precum
roua toată ploaia, sau secvenţele unui imens vitraliu, imaginea aproape de necurprins a gândirii
profunde a filosofului român571.
„Trebuie să recunoştem că suntem tâmpiţi”, iată o frază care poate sintetiza demersul lui Petre
Ţuţea din culegerea de scrisori, dialoguri şi eseuri între Dumnezeu şi neamul meu. Sub aspect dublu:
ideatic şi stilistic. Pentru că omul religios Ţuţea, aflat în dialog permanent cu Divinitatea, dialogul
menţinut în general în cadrele dogmelor creştinismului, enunţă adeseori nimicnicia umană în raport
cu absolutul biblic. În schimb, complementul ca atare ţine de strălucirea excepţională a discursului
oral al filosofului, făcând uz, cu o vioiciune irepresabilă, de toată gama de procedee retorice, de la
citatul filosofic abundent şi lanţul silogistic cu spectuloase volute, pînă la jargon. Fraza ce urcă din
substratul de neputinţă cel mai profund, îmbogăţit cu un halou de umor autoironie, pe care spiritul lui
Petre Ţuţea l-a sintetizat, sublimându-l în tragic, din fondul genetic al neamului pe care-l
idolatrizează.
Atât dialogurile cât şi eseurile cuprinse între coperţile volumului de faţă, indiferent de tematica
abordată, în cele din urmă revin la analiza celor două modele posibile de devenire spirituală ale
omului „căutătorul” şi „dogmaticul”. Primul include toate categoriile de campioni ai gândirii, de la
savantul şi cercetătorul ştiinţific, la artist şi filosof, în timp ce ultimul este rezervat misticului, omului
care nu caută, ci ştie, fiind „real-liber şi mântuit prin adevărul unic al iubirii, credinţei şi speranţei”
(Problemele sau cartea întrebărilor)572.
Astfel, iubirea este pârghia principală de separare între cele două modele, conferindu-i-se o
valoare primordială, uneori chiar în extensii ale câmpului ei de semnificaţii surprinzător de
îndepărtate de valenţele creştineşti. „De altfel afectivii eretici, sau atei sunt mai aproape de ordinea
religioasă decât raţionaliştii care se joacă abstract cu ideile religioase” (Eros)573, pentru că raţiunea
şi, în special, instrumentul ei de forţă, gândirea dialectică, cade în ispita sondării infinitului, ceea ce
implică eludarea eternului.
Or, în gândirea lui Petre Ţuţea, diferenţa dintre etern şi infinit este una calitativă, primul fiind
sediul Adevărului, iar al doilea, doar labirintul indescifrabil al normelor pe care disciplinele diverse
încearcă să-1 substituie realităţii. „Gândirea dialectică, fiind stăpânită de perspectiva infinitului, este
etern deschisă şi, deci, goală de adevăr”574 (Alchimia).
571
cf. Grigorie Cosntantin, op cit., p. 199.
572
cf. Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Editura Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1992, p. 125.
573
Ibidem, p. 224.
574
Ibidem, p. 236.
169
Filosoful creştin recunoşte de o manieră paradoxală drama personală a credinţei care afirmă un
adevăr unic, Adevărul care este Dumnezeu însuşi şi Realul care există, care nu este o idee, fără a avea
puterea de a o demonstra. Nu putem demonstra existenţa lui Dumnezeu, precum nici pe cea a omului
pentru că El există. „El este Verbul, nu-L putem conjuga. Dumnezeu nu este predicat”, afirmă
filosoful575.
S-ar putea crede, la prima vedere, că Petre Ţuţea neagă rolul intelectului în desăvârşirea
spirituală. Nu este aşa, pentru că, la el, credinţa nu trebuie împietrită în absolutisme. Evident, e
esenţială, dar nu oarbă, exclusivizată, după modelul medieval. Credinţa în accepţiunea lui Ţuţea este
autoreflectată prin intermediul intelectului, dar care nu are un rol activ, ca în investigarea ştiinţifică
sau filosofică, ci unul pasiv, mediator de receptare: „Intelectul e dat, după părerea mea, nu ca să
cunoască adevărul, ci ca să primească adevărul”576. (Marşul dogmatic). Adevărul este ascuns în dosul
misterului, dar nu un mister în sens blagian, care se tot retrage în urma asaltului cunoaşterii, fără să
se dezvăluie niciodată în totalitate, ci un gen de hotar penetrabil doar de către mistic, conferindu-i
acestuia ieşirea din înlănţuirea cosmică şi mărginirea personală.
Prin revelaţie „adevărul fiind transcendent în esenţă, îmbrăcând forma dogmatică a revelaţiei
este opus manifestărilor de aparentă certitudine- prezente în expresiile omului autonom...”577 (Lumea
dogmei şi lumea întrebărilor). Dar acest spaţiu al misterului, purtător de Adevăr, este întotdeauna un
dat, nu cucerit de către om, pentru că de cucerit, în domeniul spiritului, pot fi cucerite doar nuanţe,
nu însă şi esenţa. Adevărul se primeşte şi numai de către om cu ajutorului harului într-o sinergie
divină.
Sintetizată, calea adevărului în gândirea lui Ţuţea ar fi următoarea: intelectul, debarasat de
povara gândirii conceptuale, pus într-o ipostază pasivă, dogmatică, infuzat de credinţă şi afecţiune,
deci astfel consacrat în mister, rămâne în aşteptarea revelaţiei, având o oarecare similitudine cu
sistemele filosofice orientale, similitudini extinse şi în ceea ce priveşte perspectiva globală asupra
lumii. Despre faptul că in budhism totul este suferinţă în această lume, Petre Ţuţea spune că doar
„omul autonom” poate înţelege neîmplinirea în lume deoarece fără Dumnezeu, omul este un animal
raţional ce vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Libertatea şi sensul omului este Dumnezeu care dă
nemurire. Ţuţea critică viziunea modernă a autonomiei omului, spunând ca el este „iluzoriu pentru că
fie este în imperiul transcendenţei şi deci este religios, fie este în imperiul Naturii şi este
materialist”578. Spre deosebire de aceste idei filosofice, filosoful român respinge modalităţile de
iniţiere bazate pe frustările trupului spunând în capitolul intitulat Eros: „Conservarea speciei ţine de
animalitatea noastră, care nu trebuie dispreţuită, iar măreţia ei ţine de sufletul nostru”579. Este o
apologie a omului pur şi simplu, complex, bine înrădăcinat pe pământ, ataşat şi credinţei şi bucuriilor
lumeşti.
Gânditor format la şcoala exactităţii conceptuale a elinilor Platon, Aristotel şi practicant al
pozitivităţii disciplinelor economice şi politice, în anii de detenţie comunistă primeşte revelaţia
Divinului. Astfel, filosoful Ţuţea ajunge la dogmă după ce în prealabil, parcursese drumul
conceptului, încât dogma postulată de Ţuţea nu are rigiditatea scolastică a unor principii agresiv
inviolabile. Religia este sediul Adevărului şi „situează, prin graţie şi revelaţie, spiritul uman în lumea
dogmelor, lume depărtată de lumea întrebărilor, prezentă în filosofie, în artă”580 (Lumea dogmei şi
lumea întrebărilor).
575
cf. Pr.Lect.Dr. Gheorghe Petraru, Sens dans la pensée philosophique et théologique roumaines: Petre Ţuţea,
Nicolae Steinhardt et Dumitru Stăniloae, în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza», Iaşi”, 1999-2000, p. 17.
576
Petre Ţuţea, op. cit., p. 60.
577
Ibidem, p. 127.
578
Pr. Led. Dr. Gheorghe Petraru, op cit., p. 20.
579
580
Ibidem.
170
Pasiunea sa pentru poporul român se încadrează ea însăşi în caracteristicile dogmei. „Poporul

Român este una din minunile lui Dumnezeu în marşul Lui pe pământ; poporul român este mare,
puternic, sublim iar ce face poporul român e mai puţin important decât faptul că el este pe lume”581.
Câteodată, patriotismul său capătă nuanţe imperialiste, această idee fiind preluată de la prietenul său
Emil Cioran,conform căruia un popor nu poate clădi o civilizaţie înfloritoare dacă n-a avut în istoria
lui un moment imperial. Petre Ţuţea concluzionează ca o încheiere a capitolului „Despre economia
românească” astfel: „Eu aveam nişte planuri pentru poporul român .cucerirea Bulgariei şi a Ucrainei
într-o fază istorică dar nu poţi cuceri cu minciuni democratice...”582.
În ultimele dialoguri din această carte, filosoful român exclamă că se simte singur, neajutorat
şi neputincios, un „ om nerealizat”. În clipa morţii, ultimele cuvinte ale lui Petre Ţuţea au fost:
„Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!”.
XIII.3. Petre Ţuţea - Gânditorul creştin

Petre Ţuţea Îl ştie pe Dumnezeu şi se pune sub binecuvântarea Lui. „Asistat”, el nu se mai
întreabă, ci afirmă. Verva cu care o face, profunzimea gândirii, memoria extraordinară şi uşurinţa cu
care se mişcă prin cultură, fie ea religioasă, filosofică, politică, istorică, fac din el una dintre cele mai
strălucite personalităţi româneşti. Am putea spune că este „genial”, dacă n-am şti că el însuşi ne
interzice să-i asociem acest termen. Ne putem exprima mai bine spunând despre el că este „omul
etern”, asistat de Dumnezeu, sau (...) „omul împlinit religios”583.
Lui Petre Ţuţea nu-i plăcea să i se spună filosof, prefera să se numească pe sine „gânditor
creştin”584. „Refuzând Absolutul ca instanţă supremă”, scrie Petre Ţuţea585, şi absolutizând ilegitim
dimensiunea imanentă a cunoaşterii, spiritul filosofic cade în infinitul rătăcirii raţionale.
La maturitate, certitudinile asumate anterior nu mai corespundeau noilor aşteptări metafizice.
Imaginea obsedantă a cimitirului, îl face pe Ţuţea să-şi îndrepte paşii spre o politică antifunerară,
demers cognitiv ce va fi altoit pe trunchiul credinţei creştine586.
Tragedia istorică a „omului autonom” a constituit una dintre temele de predilecţie ale gândirii
lui Petre Ţuţea. Marea lui ambiţie a fost, de altfel, aceia de a scrie un· tratat de antropologie, un
discurs filosofico-teologic, axat pe problematica gnoseologică587.
În primul rând, Petre Ţuţea face o distincţie între „omul etern” şi „omul istoric”. Cel dintâi,
făptură arhetipală, creată „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, icoană a omului originar,
neatins de păcat şi de moarte, se opune omului căzut şi ontologic des-figurat588.
În al doilea rând, face distincţie între ipostaza pozitivă şi cea negativă a „omului istoric”. În
ipostaza pozitivă este vorba despre „omul religios”, care se raportează la transcendenţa divină. Pentru
Petre Ţuţea, omul religios se realizează suprem în „omul creştin”, care trăieşte în Hristos şi pentru
Hristos589.
Ipostaza negativă a „omului istoric” este „omul autonom”, cel care raportează totul la sine
însuşi, care, ignorând „calea Domnului”, bâjbâie ca un orb pe „calea omului”590.
581
Petre Ţuţea, apud Horia Al. Cabuţi, Petre Ţuţea - între revelaţie şi construcţie filosofică, în „Familia”, nr.
11,.1992, p. 7.
582
Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu…., p. 361.
583
Ibidem, p. 8.
584
Petre Ţuţea, apud Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Ţuţea - pentru un model paideic al dreptei
româneşti, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000. p. 221.
585
Petre Ţuţea, Despre filosofi şi filosofie, în „Puncte cardinale”, anul II, nr. 5/17, mai 1992, p. 11, apud Răzvan
Codrescu, op. cit., p. 21.
586
Radu Sorescu, op. cit., p. 51.
587
Răzvan Codrescu, op. cit., p. 213-214.
588
Ibidem, p. 216.
589
cf. Ibidem, p. 216- 217.
590
Ibidem, p. 217-218.
171
Încercând o definire a teologiei, Ţuţea o consideră o ştiinţă a Realului, a Absolutului divin591;

iar Dumnezeu este o Fiinţă ce anulează contrariile într-o sinteză salvatoare592. Fără Dumnezeu, omul
rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri593.
Pentru Ţuţea, mântuirea reprezintă, aşadar, scopul vieţii creştine. Această salvare a fiinţei
înseamnă mai mult decât toate sistemele filosofice la un loc, mai mult decât toate trecătoarele bunuri
ale acestei lumi. Ştiinţa umană devine nefolositoare în actul mântuirii594: „Tot ce spune ştiinţa să nu-
i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la Cucuieţii din Deal să considere adevăr ritualic (...).
Are un instrument de mântuire poporul român că are Biserică şi preoţi”595.
Credinţa, considera Ţuţea, nu poate fi socotită o adeziune intelectuală. Ea implică o angajare a
inimii, ea este, în ultimă instanţă, un act voliţional596: „o babă murdară pe picioare care stă în faţa
icoanei Maicii Domnului în Biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu, aia e om şi ăla e
«dihor» laureat al premiului Nobel”597. De asemenea, întrebat ce model de umanitate îşi alege, Ţuţea
răspunde: „un popă obscur din Bărăgan. De ce? Păi, deasupra ăstuia stă Absolutul, deasupra ălora
(n.n. Platon, Aristotel, Kant, Hegel) stă numai geniul speculativ”598.
Cochetând, pe alocuri cu ideile unor teologi apuseni, el nu va nega niciodată adevărurile
Bisericii Orientale. Deschiderea sa spre alte orizonturi de gândire nu implică abandonarea tradiţiilor
autohtone599.
În privinţa scrierilor sale, îl cităm pe însuşi Petre Ţuţea: „Scrierile mele? Destule. Să zic doar
despre tratatul de „Antropologie economică creştină”; am dat la Timpul, spre publicare, volumul I:
Problemele sau cartea întrebărilor. (...); volumul II l-am dat la o altă revistă (...); acest volum II se
cheamă Sistemele sau Cartea alcătuirilor logice, autonom matematice şi paralele cu întreguri ontice;
iar volumul III, Stilurile, e gata şi acesta. În ce priveşte volumul Dogmele sau situaţia spiritului în
imperiul certitudinii, care e pilonul întregului tratat, n-am decât vreo 140 de pagini (...). Multe din
câte le-am pus eu pe hârtie, când nu sufeream încă de boala lui Parkinson şi nu-mi măsluiau rudele
semnătura, sunt împrăştiate ici şi acolo. Nu contează. Vor fi unii să ia bani pe ele, sau să se
împroprietărească cu ele ... să fie sănătoşi. Ε un Dumnezeu deasupra noastră, care ne şi vede şi ne şi
judecă pe toţi, şi ne dă şi fiecăruia partea cuvenită. La Judecata de Apoi. În care eu cred cu tărie”600.
„- Domnule Ţuţea, aş vrea să stabilim, dacă se poate, când aţi devenit un gânditor creştin?
- Când mi-am dat seama că, fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu pot şti nici cine sunt, nici ce
este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu (...). Când mi-am dat
seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale”601.
591
cf. Petre Ţuţea, Despre filosofi şi filosofie, în „Puncte cardinale”, anul II, nr. 5/17, mai 1992, p. 11, apud Răzvan
Codrescu, op. cit., p. 26.
592
593
594
595
596
597
598
Ibidem, p. 303.
599
600
Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu…, p. 384.
601
Ibidem, p. 70.
172
XIII.4. Petre Ţuţea - românul absolut

„Definiţia mea este Petre Ţuţea - românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu
diplomatic. Prin iubire şi suferinţă”602.
Petre Ţuţea a fost naţionalist, mândru toată viaţa de naţionalismul său, care nu era şi un
şovinism. Cea mai mare minune a lui Dumnezeu, spunea el în clipele de exaltare, a fost aşezarea pe
pământ a românilor. Când era întrebat ce meserie are, Petre Ţuţea răspundea că profesiunea lui e
aceea de român. Nutrea convingerea că, dacă printr-un decret divin, i s-ar anula calitatea de român,
ar suferi ca de o stare ebrietoasă şi nu ar mai găsi calea spre casă. Iubirea lui Petre Ţuţea pentru neam
urca adesea la nota de sus patetică603.
Singurele sale repere, de neclintit, au fost Dumnezeu şi Poporul Român. Modelele sale, mereu
invocate: Eminescu şi Şcoala Ardeleană.
A situat în centrul viziunii sale cu privire la societate ţăranul; a considerat satul ca expresie
desăvârşită a societăţii, a civilizaţiei omeneşti.
A visat la o Românie modernă şi puternică. A avut mereu încredere în capacitatea şi inteligenţa
românilor604.
Ţuţea afirmă605: „Poporal român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. Că nu
avem un Goethe ... dar aveam un Eminescu. Din punct de vedere politic, viforniţa din spaţiul în care
s-a desfăşurat istoric Poporul Român ne arată că suntem unul din marile popoare ale Europei”.
Tot aici amintim şi una din zicerile lui Petre Ţuţea606 despre Eminescu: „Românul Eminescu
este o sumă lirică de voievozi”.
Întrebat cum vede el un adevărat cetăţean român, Petre Ţuţea607 a răspuns: „să moară pentru
România, fără regret, de câte ori România îi va cere. Să nu necinstească nici o fecioară, pentru a nu
ofensa majestatea Maicii Domnului; şi să respecte tot ce face altul şi nu e în stare să facă el”.
Petre Ţuţea a rămas până la sfârşitul vieţii cu o singură consolare. Aceea că în grandoare istorică
a poporului român, el era o rotiţă invizibilă, dar era: „Aş fi fost neconsolat dacă n-aş fi trăit
convingerea fermă că îmi face cinstea suferinţei un mare popor. Asta m-a salvat de la nebunie. Adică
nu fac puşcărie că reprezint un trib de negri, ci un mare popor, greu de istorie şi de viitorul lui strălucit.
Asta m-a consolat”608.
Referinţe critice
Petre Ţuţea a fost minimalizat de neîmblânziţii săi contestatari ca „orator fără operă”. Opera sa
este desprinsă dintr-o conştiinţă naţională originară, întemeiată pe viziunea religioasă creştină asupra
naturii şi societăţii umane. Ea fixează locul şi rolul omului în cosmos într-o dimensiune axiologică
dominată de o ierarhie proprie de valori609.
Ceea ce impresionează în personalitatea lui e o îmbinare între vechi şi nou. Vechimea sa ne
apare evidentă. Ε acel aer de profet îmblânzit care se foloseşte de modelul parabolei, realizând „o
punte” între dialogul platonic şi cel apologetic610.
602
Fericiţi cei prigoniţi - Martiri ai temniţei româneşti, Ediţie îngrijită de Matei Marin, Editura Bonifaciu,
Bucureşti, 2008, p. 54.
603
cf. A. L. Brumaru, Pariul cu legenda sau viaţa lui Petre Ţuţea aşa cum a fost ea, Editura Athena, 1995, p. 14-
15, 23.
604
cf. Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu…, p. 393.
605
Petre Ţuţea, apud Ion I. Brătianu, Mereu actualul Petre Ţuţea, Editura Fundaţiei Culturale „Ion I. Brătianu”,
2003, p. 13.
606
Ibidem, p. 55.
607
Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu…, p. 95.
608
Petre Ţuţea, apud Ion I. Brătianu, op. cit., p. 16-17.
609
cf. Mircea Coloşenco, Petre Ţuţea - Filosof, Economist, Literat, 105 ani de la naştere, în „Convorbiri Literare”,
nr. 10, 2007, p. 97-98.
610
cf. Diaconescu Romulus, Jurnal cu Petre Ţuţea, în „Ramuri”, nr. 3, 1993, p. 6.
173
Opera lui Petre Ţuţea este o operă „mărturie”, o trăire în celălalt, o operă imediată, cu un
substrat religios. Opera valabilă se bazează pe Adevăr şi, pe Adevăr bazându-se , ea se bazează pe
persoană, pe calitatea de persoană a Adevărului. De aici vorbirea către celălalt, către persoana
aproapelui şi nu către impersonalul departelui611.
A fost deopotrivă o lucrare a zeilor şi a lui Dumnezeu. Cei ce au avut prilejul să-l audă, au
prilejul să nu-l uite612. Filosoful i-a răspuns destinului printr-un hohot de râs atotcuprinzător.
A-l evoca pe Ţuţea înseamnă a-l face să trăiască încă printre noi, în Pantheonul sufletelor, ca
pe un patriot lucid şi nobil, ca pe un geniu oral care a deschis în mulţi orga înaltă a liberei gândiri613.
Pentru definirea personalităţii lui Petre Ţuţea, epitetele sunt neacoperitoare semantic, Gabriel
Klimowicz definindu-l un om împlinit religios, iar Emil Cioran614, inteligenţa cea mai vie pe care a
cunoscut-o.
Viaţa lui Petre Ţuţea ni se înfăţişează astăzi ca o mostră vie desprinsă din galeria fiinţării
neamului omenesc. Petre Ţuţea este mai întâi un filosof, un „Socrate de România”, însă însuşi marele
gânditor român respingea această asemănare pentru că spunea el „Socrate căuta un zeu pe când eu
nu-L mai caut”615.
El este, în secolul nostru, un gânditor al realismului consacrat în cultura occidentală. În aceste
dialoguri, se poate cunoşte o parte din gândirea religioasă a filosofului român. După ce îl coboară pe
Dumnezeu în istorie şi morală şi după ce, din orgoliu nebun, se consideră un supra-om nietzschean
sau sub-om darwinian, omul Petre Ţuţea se întoarce ca „un fiu risipitor” la certitudinea revelată,
nădăjduind de sub lespedea sa din cimiturul Botenilor la mântuirea sufletului şi la apropiata înviere a
morţilor.
Bibliografie:
- *** Despărţirea de Petre Ţuţea, în „Luceafărul”, nr. 50, 1991;
- *** Fericiţi cei prigoniţi - Martiri ai temniţei româneşti, Ediţie îngrijită de Matei Marin, Editura
Bonifaciu, Bucureşti, 2008.
- Brătianu, Ion I., Mereu actualul Petre Ţuţea, Editura Fundaţiei Culturale „Ion I. Brătianu”, 2003.
- Brumaru, A.L., Pariul cu legenda sau viaţa lui Petre Ţuţea aşa cum a fost ea, Editura Athena,
1995.
- Cabuţi, Horia Al, Petre Ţuţea - între revelaţie şi construcţie filosofică, în „Familia”, nr. 11, 1992;
- Codrescu, Răzvan, De la Eminescu la Petre Ţuţea - pentru un modelpaideic al dreptei româneşti,
Editura Anastasia, Bucureşti, 2000.
- Coloşenco, Mircea, Petre Ţuţea - Filosof, Economist, Literat, 105 ani de la naştere, în „Convorbiri
Literare”, nr. 10, 2007 ;
- Constantin, Grigorie, Confesiuni literare, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003;
- Gheorghe, Gabriel, In memoriam-Petre Ţuţea, în „Getica”, nr 1-2, 1992;
- Grigurcu, Gheorghe, Despre Petre Ţuţea, în „Contemporanul - idea europeană”, nr. 34, 1997;
- Izverna, Pan, La trecerea lui Petre Ţuţea, în „Revista defilosofie”, nr. 3, 1992;
- Pavel, Sorin, Manifestul revoluţiei naţionale , în „Gândirea”, nr. 8-9, 1928;
- Petraru, Pr. Lect. Dr. Gheorghe, Sens dans la pensée philosophique et théologique roumaines: Petre
Ţuţea, Nicolae Steinhardt et Dumitru Stăniloae, în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al.
I. Cuza», Iaşi”, 1999-2000;
611
cf. Gheorghe Grigurcu, Despre Petre Ţuţea, în „Contemporanul - idea europeană”, nr. 34, 1997, p. 12.
612
cf. Despărţirea de Petre Ţuţea, în „Luceafărul”, nr. 50, 1991, p. 3.
613
cf. Pan Izverna, La trecerea lui Petre Ţuţea, în „Revista de filozofie”, nr. 3, 1992, p. 331.
614
cf. Emil Cioran, apud Grigorie Constantin, op cit., p. 199.
615
Ibidem, p. 7.
174
- Romulus, Diaconescu, Jurnal cu Petre Ţuţea, în „Ramuri”, nr 3, 1993;

- Sorescu, Radu, Petre Ţuţea. Viaţa şi opera, Editura Scripta, Bucureşti, 1999.
- Ţuţea, Petre, Între Dumnezeu şi neamul meu, Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1991.
- Ţuţea, Petre, Între Dumnezeu şi neamul meu, Editura Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1992.
175
XIV. Părintele Arsenie Boca, un sfânt contemporan
„Credinciosul în Dumnezeu depăşeşte limitele omului.”

„Religia nu face ştiinţa, ci conştiinţa.”
„Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare, este starea omului împotriva adevărulul.”
XIV.1. Părintele Arsenie Boca – un duhovnic al veacului al XX-lea

Părintele Arsenie Boca, unul din cei mai mari duhovnici ai secolului XX, este cunoscut nu prin
mari tratate de teologie, ci prin profunda sa personalitatee, pentru harul primit de la Dumnezeu de a
pătrunde până în străfundurile fiinţei umane, provocând adevărate „zguduiri” morale care au dus la
restaurarea stării sufleteşti a multora dintre cei care i-au devenit ucenici.
De asemenea, Părintele a rămas întipărit în sufletul celor care l-au cunoscut pentru viaţa sa
dăruită întru totul slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui, spre luminarea tuturor credincioşilor râvnitori
spre mântuire.
„Fenomen unic în istoria monahismului romanesc”, după cum avea să-l numească Părintele
Profesor Dumitru Stăniloae, a crescut şi a format generaţii de credincioşi, locurile pe unde a trecut
fiind marcate pentru totdeauna de amintirea Sfinţiei Sale.
Ca toţi marii părinţi ai Bisericii Ortodoxe, Părintele Arsenie îşi începe „examenul” personal de
slujire şi credinţă în relaţie cu Dumnezeu, încă din tinereţe, conştient fiind de toate piedicile şi riscurile
spuse de Mântuitorul: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20). De fapt
el, cel prigonit din toate părţile, nu mai era, duhovniceşte vorbind, printre noi decât cu trupul pentru
că ştiut este faptul: „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6,21).
Întreaga sa viaţă i-a dăruit-o Dumnezeului Celui Sfânt în Treime, Căruia I-a slujit cu totală
dăruire; în numele Sfintei Treimi se jertfeşte; în numele Sfintei Treimi se smereşte primind cu chip
luminat toate loviturile; în numele Sfintei Treimi îi primeşte pe toţi, arătându-le „Cărarea ce duce la
împărăţie”, învăţându-i să meargă pe ea şi facându-se „tuturor toate”, după îndemnul Sfântului
Apostol Pavel. În numele Sfintei Treimi restaurează şi „rectitoreşte” locaşuri sfinte şi tot în numele
Sfintei Treimi se roagă neîncetat pentru toţi.
Părintele Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910, din părinţi creştini ortodocşi, Iosif şi
Cristina, în satul Vaţa de Sus - din Ţara Zarandului, în partea de sud a Munţilor Apuseni, sat ce
aparţine comunei Vaţa de Jos. Aceştia au dat fiului lor numele de Zian Vălean. Zian, un nume rar,
vine, probabil, de la Sânzian, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătorită la 24 iunie.
A urmat Liceul naţional ortodox „Avram Iancu” din Brad, pe care l-a terminat ca şef de
promoţie, în 1929. În cursul liceului, adolescentului Zian Boca i-au plăcut foarte mult matematica,
fizica, religia, desenul şi muzica. Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare, înclina
spre ştiinţele pozitive. Din dosarul de urmărire reiese că şi-a luat bacalaureatul la Deva. În paralel,
audiază cursuri la Facultatea de Medicină ţinute de profesorul Francisc Rainer şi prelegerile de
Mistică creştină ale profesorului Nichifor Crainic de la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Teza de
licenţă la Academia Teologică rezuma strădaniile sale spre desăvârşirea interioară a omului şi purta
titlul: Încercări asupra vieţii duhovniceşti. A terminat Facultatea de Teologie în 1933. Mitropolitul
Nicolae Bălan, aflând de talentul său la desen şi pictură, l-a trimis la Academia de Arte Frumoase din
Bucureşti, până în 1938.
176
În toamna lui 1939, Părintele Arsenie a mers la Chişinău, în Basarabia, unde a învăţat tehnica
metalo-plastiei în pictură. În 1939 a plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte
Athos, ca să deprindă călugăria.
Se spune despre Părintele Arsenie că la Sfântul Munte Athos a căutat să fie sub ascultarea unui
părinte aspru, care să-l povăţuiască cu autoritate. Şi se spune că ar fi ajuns la un duhovnic care i-ar fi
zis de la început: „Măi, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!”. Şi Părintele Arsenie
s-a gândit atunci: „Aici e de mine, la ăsta stau!” (cf. Arhimandritul Teofil Părăian).
De acolo s-a întors în ţară în 1939. De la Athos, Părintele Arsenie Boca şi Părintele Serafim
Popescu au adus manuscrise ale Filocaliei, pe care, apoi, Părintele Dumitru Stăniloae le-a tradus şi
le-a tipărit. Astfel îl ajută pe părintele profesor Dumitru Stăniloae (fostul său profesor de la Sibiu) în
demersul de a traduce Filocalia. Îi pune la dispoziţie manuscrisele aduse din călătoria la Muntele
Athos, îl încurajează la lucru, recitind textele, realizează coperta colecţiei, susţine lucrarea pentru
tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le procură. În prima ediţie a volumelor, Părintele
Dumitru Stăniloae îl numeşte pe Arsenie Boca „ctitor de frunte al Filocaliei româneşti”. La 29
septembrie 1935, este hirotonit diacon celibatar de către mitropolitul Nicolae Bălan. „Părintele
Arsenie a venit la Sâmbăta de Sus în primăvara anului 1939, unde în luna iunie este închinoviat, iar
în anul următor, 1940, în 3 mai, este tuns în monahism, luând numele de Arsenie”.616 În 1942, la
Praznicul Izvorului Tămăduirii de la Mănăstirea Brâncoveanu, părintele ierodiacon Arsenie va fi
hirotonit preot monah de către Mitropolitul Nicolae Bălan. Îndată după hirotonie, ca preot, ca
duhovnic, ca stareţ, va începe cu putere mişcarea unică de la Sâmbăta, de redeşteptare religioasă şi
morală a credincioşilor. A fost arestat prima oară în iulie 1945 la Mănăstirea Bistriţa de Vâlcea şi
anchetat la Râmnicu-Vâlcea, transferat apoi la Siguranţa Generală din Bucureşti. În continuare, a fost
urmărit şi supravegheat până la sfârşitul vieţii. Părintele a mai fost arestat şi anchetat la Făgăraş şi
Braşov în 1948. În noiembrie 1948, a fost mutat de la Sâmbăta la Mănăstirea Prislop din Ţara
Haţegului, judeţul Hunedoara. În 1951, a fost luat de la mănăstire şi trimis pentru mai mult de un an
în lagărele de muncă forţată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. În noiembrie 1955, a fost iar arestat
şi anchetat la Timişoara. Apoi închis la Jilava şi Oradea, de unde a fost eliberat în aprilie 1956. În
1959, a fost scos abuziv din monahism şi i s-a interzis să slujească la altar. A pictat la Biserica Sfântul
Elefterie şi la Biserica Boteanu din Bucureşti, şi la Biserica din satul Bogata, judeţul Braşov. „După
1970, Părintele Arsenie a început să lucreze la pictarea Bisericii din parohia Drăgănescu, din
apropiere de Bucureşti.”617
A trecut la Domnul în data de 28 noiembrie 1989, la Sinaia, şi a fost înmormântat pe 4
decembrie 1989 la Mănăstirea Prislop: „Tradiţia locală, ca şi o serie de lucruri istorice, susţin că
mănăstirea Prislop, a fost ctitorită de Sfântul Nicodim de la Tismana (†26 dec. 1406), cunoscutul
îndrumător şi reorganizator al monahismului românesc din a doua jumătate a secolului al XIV-
lea.”618
Mitropolitul Nicolae Bălan, care a restaurat Mănăstirea de la Sâmbăta, mănăstire Voievodală
zidită de Constantin Brâncoveanu, dar dărâmată şi rămasă în ruină până în 1928, când s-a îngrijit de
restaurarea bisericii şi de reînfiinţarea Mănăstirii, voia să aibă acolo numai absolvenţi de Teologie.
Cu gândul acesta a pornit. Aşa că „Mănăstirea a început cu trei oameni mari” (Arhimandritul Teofil
Părăian), cu trei candidaţi la călugărie, cu trei absolvenţi de Teologie, şi anume cu: Părintele Arsenie,
cu Părintele Nicolae Mladin, care a ajuns profesor la Teologie prin purtarea de grijă a Mitropolitului
Nicolae Bălan, iar din 1940 cu Părintele Serafim, care venea de la studii din Grecia.
616
Dan Lucinescu, Părintele Arsenie, un sfânt al zilelor noastre, Editura Siaj, Bucureşti, 2009, p. 20.
617
Pr. Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Editura Imago, Sibiu, 2003, p.189.
618
Pr.prof.dr. Mircea Păcurariu, Istoria Mănăstirii Prislop, Editura Episcopiei Române, Arad, 2006.
177
XIV.2. Opera părintelui Arsenie Boca

Întreaga sa operă teologică a fost publicată postum. Nu a avut bucuria să îşi vadă publicate
predicile sau lucrările cu caracter teologic-duhovnicesc. Stilul părintelui se caracterizează prin
actualitate. Publicarea cărţilor lui a avut, pe de o parte, darul să spulbere ţesătura de neîncredere pe
care securitatea comunistă o aşternuse în jurul acestui „popă” minune, cum îl numeau în derâdere în
rapoartele lor. O altă trăsătură specifică lucrărilor sale este stilul direct. Părintele vorbeşte fără
ocolişuri, adresându-se fiecăruia în parte, aşa cum făcea şi în vorbirea directă faţă de mulţimea de
credincioşi care îl căuta.
Ceea ce diferenţiază scrierile lui Arsenie Boca de altele scrise din vremea sa, unele chiar prin
1940, este apologetica sa. Aşa cum Sfinţii Părinţi din secolul IV porneau în scrierile lor de la nivelul
cultural şi religios al epocii lor dovedind că Hristos este împlinirea vremurilor, Arsenie Boca porneşte
de multe ori, în predicile sale, de la nivelul cercetării ştiinţifice din epoca sa, dovedind că aceasta nu
face decât să confirme înţelepciunea pusă de Dumnezeu în fiinţa umană. Scrierile sale despre
ereditate, genetică, patimile contemporane sunt o dovadă atât de erudiţie, dar mai ales de duhovnicie,
reuşind să discearnă, în duhul lumii de azi, o cale creştină a ştiinţei. Prin urmare, părintele Arsenie
Boca a fost unul dintre marii teologi români contemporani.
Fiecare cititor poate afla din prefeţele primelor 4 volume ale Filocaliei româneşti (nu cele
editate de Editura Harisma, unde, în mod surprinzător, prefeţele primelor ediţii nu apar şi, deci, nici
menţionarea demersurilor Părintelui Arsenie) contribuţia însemnată a Părintelui Arsenie la traducerea
Filocaliei, prin care Părintele Stăniloae, aşa cum zicea Părintele Arhimandrit Serafim Popescu de la
Sâmbăta de Sus, „a adus cerul ortodox pe pământul românesc”.
Pe lângă faptul de a fi fost un mare propagator al gândirii patristice, al gândirii filocalice,
Părintele Arsenie a fost şi un înzestrat scriitor bisericesc.
Scrierile Părintelui Arsenie au circulat între credincioşi în mai multe variante. Cea mai
cunoscută dintre ele şi cea mai răspândită a fost Cărarea Împărăţiei. Mai erau apoi cunoscute şi
multiplicate (dactilografiate) şi predici ale Sfinţiei Sale şi, o dată cu acestea, mare căutare au avut şi
fotografiile Părintelui Arsenie din perioada petrecută la Sâmbăta, fotografii care erau şi sunt puse de
mulţi credincioşi lângă icoane.
Dar, văzând câte variante ale scrierilor Părintelui Arsenie circulă, cei care-i deţin manuscrisele
s-au gândit că în cele din urmă este mai bine să le publice, chiar dacă Părintele Arsenie nu a dorit
acest lucru. S-a început cu câteva cuvinte de învăţătură publicate în revista „Gândirea”, serie nouă,
iar în 1995 şi în 2000 s-a ajuns să se tipărească (în două ediţii) „forma definitivă a Cărării împărăţiei,
cum (Părintele) a gândit-o şi cum a lăsat-o în 1949, după care vor urma predicile - care şi ele circulă
în nu ştiu câte variante -, pe care şi le-a legat singur într-un volum - se pricepea să lege foarte frumos
cărţile - după o anumită ordine şi cu o caligrafie unică”.619
S-au mai tipărit şi se mai tipăresc şi în continuare predicile şi meditaţiile Părintelui Arsenie
cuprinse în manuscrisul numit Fiii învierii, în „Foaia duhovnicească pentru popor - Străjerul
Ortodox”.
De o largă răspândire s-a bucurat şi scrierea Pravila Albă, un manuscris care i s-a furat
Părintelui Arsenie şi care pe urmă a fost modificat şi rescris. Iată caracterizarea pe care o face
Părintele pe un asemenea exemplar: „Pravila Albă - model de strâmbare a unui original furat”620.
O altă scriere care o găsim deja publicată în câteva site-uri ortodoxe este Trepte spre vieţuirea
în monahism, care se adresează în special monahilor care doresc să-şi rânduiască viaţa interioară în
619
Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, ediţia a II-a, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a
Aradului, Arad, 2000, p. 16.
620
Ibidem, p. 26.
178
vederea urcuşului duhovnicesc. În partea finală lucrarea mai cuprinde şi o tâlcuire a rânduielii tunderii
în monahism.
Trebuie amintite aici şi zicerile Părintelui Arsenie, care şi ele circulă, şi pe care mai ales
Părintele Arhimandrit Teofil Părăian le popularizează cu timp şi fără timp. Nu există carte a Părintelui
Teofil în care să nu apară cel puţin o zicere a Părintelui Arsenie. Cele mai frumoase şi cunoscute
cuvinte ale Părintelui Arsenie sunt cuprins în cartea Părintelui Teofil Veniţi de luaţi bucurie.
La fel, nu trebuie uitat că Părintele Arsenie a lăsat acel program de angajare într-o viaţă
duhovnicească autentică în cinci puncte: „Oxigen, glicogen, somn, păstrarea hormonilor şi concepţia
de viaţă creştină”, îndreptar de viaţă care nu a fost cuprins în vreo scriere publicată (de
pildă Cărarea împărăţiei), ci a fost auzit de către un tânăr din gura Părintelui Arsenie.
Cărarea Împărăţiei
Lucrarea părintelui a fost tipărită în două rânduri la aceeaşi editură: ediţia I-a, în 1995, şi ediţia
a II-a, în anul 2000, la Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad. Cartea arată care şi
câte sunt căile, pildele, chemările, luptele vieţii creştine în cele 7 părţi, număr simbolic pentru tot ceea
ce este sfânt şi din care chiar cel mai smerit credincios poate găsi măcar o cărare către mântuire.
„Personalitatea Părintelui Arsenie Boca, între multiplele-i însuşiri o are într-un grad elevat pe aceea
de a insufla un simţământ tainic al evlaviei acelora care se apropiau de el”. Cele 7 părţi ale cărţii sunt:
1.Cărarea; 2. Învăţămintele Regilor; 3. Cele şapte surle; 4. Războiul nevăzut; 5. Ereditate şi spirit; 6.
Iconomii Tainelor; 7. Împărăţiile Iubirii.
1. Prima parte - Cărarea

Părintele Arsenie, în prima parte, Cărarea, ne vorbeşte despre început. În primul subcapitol al
primei părţi, De la cârma minţii atârnă, ne spune că noi oamenii suntem fără deosebire fiii oamenilor
şi fiii lui Dumnezeu şi pământeşti şi cereşti. Părintele Arsenie ne spune: „De la Dumnezeu ieşim,
petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem. Fericit cine se-ntoarce şi ajunge iar
Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea. Unii însă nu se mai întorc... Sunt cei ce ascultă de o vrajă
vrăjmaşă, care-i scoate din cale şi au pofte pieritoare, îi încîlceştc în lume. Vraja aceea, a păcatului,
cu vremea le slăbeşte mintea şi în aşa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui râu şi răului bine şi
din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Vremea li-i gata, lumina minţii li se stinge…
şi aşa îi prinde noaptea-moartea rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi Acasă.”621 În continuare,
într-un alt subcapitol al primei părţi, părintele ne arată cele două căi ce se deschid înaintea oamenilor:
una lată plină de ademeniri şi una suitoare şi îngustă. Părintele Boca ne spune despre puterea celui
rău: „Şi-i înşeală aşa că-i înţeapă cu acul plăcut al păcatului, care le amorţeşte sufletul o vreme, sau
chiar toată vremea vieţii pământeşti. Aceştia pentru Dumnezeu sunt morţi, deşi li se pare că trăiesc,
dar sunt morţi.”622 Cărarea mântuirii o regăsim şi în gândirea părintelui nostru, ca fiind Biserica: „ceea
ce odinioară era corabia lui Noe peste puhoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristos - Cel cu cruce
- peste puhoaiele pierzării. Deosebirea e că aceea a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni
n-a mai putut intra, pe când corabia Biserică - corabia cu crucea pe catarg - are intrarea deschisă şi
mai pot intra oameni învălmăşiţi de puhoaie.”623 Părintele Boca ne vorbeşte şi despre cât de uşoară
poate fi mântuirea tuturor creştinilor: „Mântuirea este fapta milostivirii lui Dumnezeu, prin care ne
scoate din păcat, dacă vrem şi ostenim şi noi. Dacă însă nu vrem, cu sila, nu ne mântuieşte nimeni.”624
Însă pe cărarea mântuirii nimeni nu poate merge singur dacă nu va intra în obştea Bisericii; deoarece
vrăjmaşii mântuirii sunt lumea, trupul şi diavolul şi de aceea avem porunca: „Nu iubiţi lumea, nici
621
Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, p. 13.
622
Ibidem, p. 14.
623
Ibidem, p. 14-l5.
624
Ibidem, p. 16.
179
cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; Pentru că tot ce este
în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume.” (I
Ioan 2, 15-l6).
2. A doua parte - Învăţămintele Regilor

În cea de-a doua parte parte a cărţii Cărarea împărăţiei, părintele îşi continuă învăţăturile sale
despre lupta duhovnicească pe care trebuie să o ducem fiecare pentru a deveni locuitori ai împărăţiei
lui Dumnezeu. „Pe calea mântuirii nimeni nu poate merge singur, de nu se va lăsa condus de mâna
nevăzută a Mântuitorului, prin preoţii Bisericii, slujitorii săi văzuţi.”625 Încercările pe care le duce
fiecare om sunt testările lui Dumnezeu pentru a descoperi câtă iubire avem faţă de El. Dumnezeu ne
iartă uşor, însă noi, oamenii, fiind uşuratici trebuie să ne întărim în starea de pace cu Dumnezeu prin
multă osteneală şi nevoinţă. Părintele Arsenie spune: „Vinovăţia ne-o iartă Dumnezeu îndată după
mărturisire. Cu obişnuinţa de a păcătui trebuie să ne luptăm noi, uneori, toată viaţa.”626 Părintele
adaugă: „Îndreptarea prin încercări are o vreme a ei, care e mai lungă sau mai scurtă, după cum
prindem minte şi ne statornicim sau nu în calea lui Dumnezeu.”627
3. Partea a treia - Cele şapte surle

În partea a treia, intitulată Cele şapte surle, părintele ne vorbeşte despre valoarea cuvintelor pe
care le spun oamenii în ultimele clipe ale vieţii şi despre imensitatea deşertăciunilor pe care le vorbesc
oamenii în timpul vieţii. Părintele doreşte să ne avertizeze că în viaţă risipim ani şi la moarte cerşim
clipe: „Aproape totdeauna, cele mai cuprinzătoare cuvinte ale oricărui om sunt cuvintele lui de pe
urmă, întrucât le spune cu cea mai adâncă dare de seamă.”628 Chemarea conştiinţei sunt cuvintele lui
Dumnezeu din inima noastră, El ne-a propovăduit în trup, binevestindu-ne împărăţia Cerurilor.
Ascultând preoţii, ascultăm cuvintele lui Dumnezeu care ne luminează conştiinţa. Prin preoţi nu este
graiul omului ci voia lui Dumnezeu care le vorbeşte oamenilor să se sfinţească, precum preotul în
timpul Sfintei Liturghii ne spune: «sfintele sfinţilor» - sfinţii trebuie să fim noi.
Părintele Boca continuă: „calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de
zile nu ajung, ca să-i dai de capăt.”629 Astfel, dacă conştiinţa se stinge, urechea nu va înţelege
chemarea cuvintelor: „Ceea ce urmăreşte Dumnezeu în tot chipul e mântuirea sau întoarcerea noastră
duhovnicească spre El şi Acasă, chiar dacă mai rămânem şi în viaţa aceasta.”630 Până la judecata din
urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde, oricând.
4. Partea a patra - Războiul nevăzut

În partea a patra, părintele Boca tratează valoarea omului ca fiinţă, trup-suflet şi despre lupta sa
cu piedicile ce-i sunt puse în calea sa spre a urca către Dumnezeu. „Omul dintâi, zidit după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, avea toată făptura sa întoarsă spre Dumnezeu, care se răsfrângea întransul
ca soarele într-un bob de rouă.”631 Toate simţurile omului, putem spune că erau unite în aceeaşi
direcţie şi vedere, contemplarea lui Dumnezeu. Din neascultarea omului, vrăjmaşul l-a câştigat pe om
şi pe noi toţi, căci toţi eram în Adam: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin
păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el.” (Rom. 5, 12).
De atunci în noi există o îndoită învrăjbire:
625
Ibidem, p. 39.
626
Ibidem, p. 42.
627
Ibidem, p. 47.
628
Ibidem, p. 83.
629
Ibidem, p. 89.
630
Ibidem, p. 101.
631
Ibidem, p. 133.
180
♦ Lăuntrică: -> cu Dumnezeu -> cu sine

♦ Din afară: -> cu semenii -> cu firea
„Învrăjbirea aceasta ne urmăreşte ca o lege de pedeapsă dată firii; ea întunecă chipul nostru cel
după Dumnezeu. Dar sufletul nu s-a întunecat de tot, căci a mai rămas conştiinţa, ca o stea ce nu s-a
stins de pe Cerul Raiului şi mereu ne aduce aminte de obârşia noastră dumnezeiască şi ne îmbie o
refacere.”632 Din neascultare, puterile sufletului, mintea, iubirea, voinţa au fost aprinse de gânduri ce
se contraziceau şi, astfel, au dus la conlucrarea lor contra firii; după ce vrăjmaşul ne-a lipsit de bucuria
vederii lui Dumnezeu, ne-a întunecat mintea cu plăcerea simţurilor. Iar acest război nevăzut cu
simţurile îl duc şi-l vor duce toţi oamenii pînă la sfârşit, doar cei virtuoşi vor reajunge la bucuria
vederii lui Dumnezeu.
Refacerea firii omeneşti s-a realizat în lisus Hristos. Astfel, moartea Mântuitorului a adus
oamenilor o altă naştere şi a schimbat sensul morţii, ducând-o spre calea învierii. Iar continuarea
biruinţei particulare a fiecărui credincios o poate realiza prin Sfintele Taine, devenind din ce în ce
mai virtuos, deoarece fiinţa virtuţilor este Hristos, iar noi suntem mădulare ale Lui. Desăvârşirea
va deveni finalitatea omului, după cum spune părintele Boca: „în definitiv aceasta şi este finalitatea
omului: creşterea sa în dimensiunile spirituale.”633
5. Partea a cincea - Ereditate şi Spirit

În partea a cincea, Ereditate şi Spirit, părintele urmăreşte şi finalitatea omului din punct de
vedere fizic şi creşterea sa spirituală după felul moştenirii ereditare şi cât de mult poate influenţa viaţa
duhovnicească exemplul părinţilor. Părintele ne vorbeşte despre ereditate, mediu şi destin: „aceştia
sunt factorii de căpetenie care configurează diferenţialele persoanei omeneşti. Ereditatea ar fi repetiţia
părintelui în fii.”634 Sănătatea atât trupească cât şi sufletească constă în înfrânare şi evitarea exceselor:
„este o corespondenţă între trup şi suflet, între calitatea trupului şi caracterul sufletului, o
întrepătrundere ondulatorie.”635 „Dacă omul e construit pe mai multe planuri de existenţă, pe mai
multe zone, orice nesocotire, orice dezechilibrare a condiţiei sale armonioase, are urmări.”636 Omul,
prin propria-i libertate, se poate întuneca în raport cu Dumnezeu, iar scurtarea vieţii reprezintă
pedeapsa lui Dumnezeu pentru neînfrânarea omului. Acest lucru îl regăsim în Sfânta Scriptură:
(Facerea 5.27) şi (Ps. 89, 10). Deşi omul este plin de daruri, el a renunţat la ele pentru ca toată aspiraţia
lui să fie una foarte josnică. Conflictul instinctelor umane nu se poate rezolva decât în cazul când
ambele părţi trăiesc învăţătura creştină din toate puterile fiinţei. De Dumnezeu nu scapă nimeni,
deoarece El are o rânduială cu fiecare, pe care ne-o cere s-o urmăm. Nevrând să ne ostenim mai mult,
spre un ideal mai înalt, Dumnezeu a rânduit Biserica cu scopul de a-l îndrepta pe omul neînfrânat şi
căzut, spre a-i repara ereditatea şi a-i curaţi sufletul.
632
Ibidem, p. 134.
633
Ibidem, p. 147.
634
Ibidem, p. 224.
635
Ibidem, p. 242.
636
Ibidem, p. 264.
181
6. Partea a şasea - Iconomii tainelor

Părintele Arsenie Boca continuă tratarea valorii sufletului şi a trupului. Ne îndeamnă să nu trăim
după plăcerile trupului, ci să fim mânaţi de putere Duhului Sfant: „Căci voia lui Dumnezeu aceasta
este: sfinţirea voastră; să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul
său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei cum fac neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu. Căci
Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (I Tes. 4, 3-5,7). Astfel părintele Arsenie ne
îndeamnă: „Cunoştinţa mântuirii trebuie, cu orice preţ, reaprinsă între oameni.”637 În acestă parte a
lucrării se axează pe destinul talanţilor, pe planul lui Dumnezeu cu fiecare om pe care Dumnezeu le
face în două moduri:
- cârmuirea peste ştirea şi putinţa minţii omeneşti;
- ocârmuirea, slujirea şi hotărârea luată de om, realizată prin libertatea lui Dumnezeu, din
iubire faţă de om.
Talanţii despre care vorbeşte părintele Arsenie Boca în partea a şasea a cărţii, sunt acele
înzestrări cu daruri, misiuni, slujbe duhovniceşti sau cetăţeneşti pe care le primeşte fiecare om de la
Dumnezeu. Părintele atenţionează asupra faptului credinţei că noi nu avem aceste daruri, talente din
propria putere şi să nu cădem în mândrie, să nu fim răzvrătitori împotriva lui Dumnezeu, ci să ne
smerim şi să-Î mulţumim Lui pentru darurile ce ni le-a încredinţat. Arsenie Boca ne spune: „lată de
ce suntem datori a vieţui potrivit acestei intenţii divine; adică să trăim deodată şi ca persoane văzute
şi ca persoane nevăzute; căci omul are valoarea arătată prin jertfa lui Hristos. Când omul trăieşte în
adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge
obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte; nu mai poartă un nume, ci poartă un număr.”638
Deci rostul iconomilor este de a-i întoarce pe oameni la Dumnezeu, în locul numit Acasă.
7. Ultima parte - Împărăţiile Iubirii

Foarte frumos începe partea a şaptea şi ultima a cărţii intitulată Împărăţiile Iubirii: „Nu suntem
născuţi de timp, ci de veşnicie. Aşa se face, că avem într-o fărâmă de ţărână şi celălalt tărâm.”639 În
această ultimă parte a cărţii sale, părintele Arsenie Boca ne vorbeşte despre moarte, suflet, judecarea
sufletului, iad, rai. După ce sufletul este eliberat de trup, el va lua parte la judecata particulară, astfel
părintele Arsenie ne îndeamnă ce fel de viaţă să avem: „trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet, iar
sufletul trăieşte dacă e locuit de Dumnezeu.”640 Aşa ne explică că există unii oameni cu suflete vii; şi
că moartea trupului e despărţirea de suflet, iar moartea sufletului e despărţirea de Dumnezeu; iar
starea sufletului dincolo reprezintă continuarea stării sale de aici. „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel
ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-
a mutat de la moarte la viaţă” (In. 5, 24).
Prin titlul pe care l-a oferit acestei lucrări, părintele Arsenie Boca doreşte să ne arate o linie
orientativă, întrucât ea ne sugerează calea către dumnezeire. Apariţia acestei cărţi reprezintă un nou
suflu pentru credincioşi şi pentru creşterea lor în virtuţi şi apropiere de Dumnezeu. Aceasta este
Cărarea Împărăţiei: a-L găsi în fiecare om de pe pământ pe Hristos tainic, temelia cea dumnezeiască,
aceasta este învierea noastră din păcatul morţii, înainte de învierea noastră de obşte. „Fericit şi sfânt
este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere, ci vor fi
preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împăraţi cu El mii de ani.” (Apoc. 20,6). Cărarea
împărăţiei este una greoie, plină de ispite, iar a merge pe ea înseamnă a fi într-o continuă trezvie şi
comuniune cu Dumnezeu.
637
Ibidem, p. 277.
638
Ibidem, p. 286.
639
Ibidem, p. 306.
640
Ibidem, p. 314.
182
Cartea Cărarea Împărăţiei este posibilitatea tainică de comunicare a părintelui cu toţi fiii
duhovniceşti, ea reprezintă o sinteză a învăţăturilor filocalice. Preacuviosul părinte Arsenie Boca a
fost unul din cei mai mari duhovnici din ultima perioadă şi a dorit ca prin această lucrare să ne arate
taina mântuirii neamului omenesc, iar prin ştiinţa vremurilor sale pătrunde în tainele fiinţei umane,
în vederea descoperirii cauzelor păcatului şi înlăturarea lor prin lucrarea Mântuitorului în Biserică.
Lucrarea Cărarea împărăţiei are un loc aparte în literatura românească religioasă, aşa cum a fost în
învăţătura şi trăirea autorului ei.
Bibliografie:
- Boca, Ieromonah, Arsenie, Cărarea Împărăţiei, ediţia a II-a, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe
Române a Aradului, Arad, 2000.
- Lucinescu, Dan, Părintele Arsenie, un sfânt al zilelor noastre, Editura Siaj, Bucureşti, 2009.
- Păcurariu, Pr.prof.dr., Mircea, Istoria Mănăstirii Prislop, Editura Episcopiei Române, Arad, 2006.
- Protopopescu, Vlad, Pentru mai dreapta cinstire a lumii Părintelui Stăniloae, în „Puncte cardinale”,
nr/ 6/102, iunie 1999.
- Streza, Pr., Nicolae, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Editura Imago, Sibiu, 2003.
183
XV. Sofian Boghiu sau atitudinea creştină din închisoare a Părintelui

Arhimandrit
„Dacă pot zice aşa, mie mi-a plăcut în închisoare. Tare mult. [...] Era bine acolo.
Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra [...]
Nimic nu te distragea de la Dumnezeu. Pe când afară... câte probleme!”
XV.1. Părintele Sofian Boghiu; câteva referinţe biografice

Născut la 7 octombrie 1912, în Basarabia, satul Coconeştii Vechi, raionul Bălţi, ca al treilea
copil al unei familii de ţărani credincioşi, primind la botez numele Serghei. La vârsta de 14 ani,
Serghei Boghiu a intrat ca frate la Schitul Rughi, Soroca, în toamna anului 1926. Doi ani mai târziu,
având o voce foarte frumoasă, a urmat şcoala de cântăreţi bisericeşti de la Mănăstirea Dobruşa,
Soroca, între anii 1928 şi 1932, după absolvirea căreia, în toamna anului 1932, este trimis la Seminarul
monahal de la Mănăstirea Cernica, pe care-l absolvă în anul 1940, şi unde îi va avea, printre colegi,
pe Patriarhul Teoctist Arăpaşu, pe Gherasim Cristea, arhiepiscopul Râmnicului, şi pe părintele
arhimimandrit Grigorie Băbuş. A fost tuns în monahism la 25 decembrie 1937, primind numele
călugăresc de Sofian. Pe 6 august 1939 a fost hirotonit diacon, în catedrala din oraşul Bălţi, de către
Episcopul Hotinului, Tit Simedrea, în Catedrala Episcopală din oraşul Bălţi. Cu toate că în anul 1940,
dupa absolvirea seminarului, se reîntoarce la Mănăstirea Dobruşa, ocuparea Basarabiei de către ruşi
îl poartă pe drumul refugiului, alături de stareţul său şi ceilalţi călugări din obşte, găsindu-şi loc de
aşezare la Mănăstirea Căldăruşani. În toamna anului 1940 se înscrie la Academia de Belle Arte din
Bucureşti, secţia Artă Decorativă, devenind, la absolvirea ei, în 1945, pictor licenţiat. Între anii 1942-
1946, urmează cursurile Facultăţii de Teologie, obţinând licenţa cu lucrarea Chipul Mântuitorului în
iconografie.
Dumnezeu s-a arătat foarte darnic cu Sofian şi i-a dat şi meşteşugul picturii, în care s-a
desăvârşit după ce a urmat Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1940-1945). Chiar dacă istoria
monahismului românesc va lega de-a pururi numele părintelui Sofian de cel al Mănăstirii Antim,
multe alte lăcaşuri din ţară şi din străinătate poartă prin veac urma mâinilor sale, cu a căror smerită
trudă le-a împodobit, căutând fără încetare Chipul de frumuseţe şi lumină al Mântuitorului: schitul
Darvari (1964 şi 1993), mănăstirea Agapia (1970), mănăstirea Deir-EI-Harf din Liban (1971),
mănăstirea Radu-Voda din Bucureşti (1973), Catedrala din Homs, din Siria (1978), biserica din
Hama, din Siria (1979), sunt doar câteva din locaşurile în care îl putem afla pe Părintele Sofian
Boghiu. Părintele Sofian Boghiu cunoştea bine nu doar Filocalia, ci şi tâlcuirile ei adânci, din scrierile
marilor duhovnici ruşi Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, Ioan de Kronstadt, pe care le
răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mână credincioşilor de la Mănăstirea Antim încă din
primii ani ai stăreţiei sale (1950-1955). La 15 noiembrie anul 1945 a fost hirotonit preot pe seama
Mănăstirii Antim din Bucureşti. A fost unul dintre participanţii cei mai cunoscuţi la întâlnirile
cultural-duhovniceşti ale mişcării „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim (grupare care a cuprins
vârfuri ale clerului ortodox şi ale intelectualităţii creştine laice), între anii 1945-1950. La 15 iunie
1950 a fost numit stareţ al Mănăstirii Antim, iar între anii 1954 şi 1958 a stăreţit Mănăstirea Plumbuita
din Bucureşti. A pictat mai multe biserici şi a fost câţiva ani profesor la Seminarul Monahal de la
Mănăstirea Neamţ.
Arestat în anul 1958, sub acuzaţia „de uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistică
duşmănoasă în cadrul organizaţiei „Rugul Aprins”, Părintele Sofian Boghiu a fost condamnat la 16
ani de muncă silnică, din care a suferit şase, în anul 1964 fiind eliberat în urma decretului general de
184
graţiere. După anul 1989, despre pătimirea sa în temniţă, Părintele Sofian spunea: „Dacă pot zice aşa,
mi-a plăcut în închisoare... Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te
puteai concentra... Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară... câte probleme!”641. După
trei ani de la eliberare a revenit la Mănăstirea Antim, unde a rămas până la sfârşitul vieţii sale
pământeşti. Până în anul 1998, când a fost doborât la pat de boală, a format, din scaunul de
spovedanie, cu răbdare, pricepere şi tact de bijutier al sufletelor, sute de ucenici. Aceste lucru i-a adus
supranumele de „Apostolul Bucureştilor”. Părintele Sofian Boghiu a trecut la cele veşnice, sâmbătă,
14 septembrie 2002, şi a fost înmormântat la Mănăstirea Căldăruşani, unde el însuşi şi-a ales locul de
îngropăciune din vreme. La moartea sa, ca şi cu o jumătate de veac în urmă, când l-au adăpostit de
tâlharii ce i-au cotropit ţinutul, pământul Căldăruşanilor şi-a mai deschis încă o dată braţele, primind
la sânul său trupul celui ce-a izvodit nu numai icoane, dar mai cu seamă dragoste şi mângâiere în
sufletele atâtor semeni. Blând şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferinţe, si-
a purtat Crucea cu răbdare şi supunere, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înălţa la ceruri de
ziua ei. Nu ştim dacă Părintele Sofian a aflat până la urmă Chipul Domnului. Dar ştim că această
neîncetată căutare ne-a lăsat pe noi să zărim în fuga timpului, încă din viaţa aceasta, Chipul Sfinţeniei.
Părintele Sofian a plecat la Cer, scria pe atunci Mitropolitul Olteniei, Teofan Savu, actualul
Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, împărăţia cea de sus îmbogăţindu-se cu un pământean.
Pământul, în logica lumii, este mai sărac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinţei, devine mai
bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni. I se
mai spunea şi „duhovnicul Bucureştilor”. Neîndoielnic, Părintele Sofian Boghiu a făcut parte din acel
sir neîntrerupt de stareţi ai Bisericii Ortodoxe Române care, asemenea bătrânilor inţelepţi ai
Patericului, a vegheat la transmiterea învăţăturii şi căilor îndumnezeirii omului.
XV.2. Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu în temniţa comunistă şi în dosarele securităţii
Urmărirea, arestarea şi condamnarea Părintelui Sofian

Neinteresat de politică, dedicat cu totul vieţii monahale şi picturii bisericeşti, părintele Sofian a
intrat târziu în atenţia organelor represive ale regimului comunist. A trebuit să vină marea învolburare
de la începutul anului 1958, când Biserica Ortodoxă Română a fost atacată de comunişti pe toate
planurile, pentru ca şi stareţul Sofian de la Mănăstirea Plumbuita să intre la „verificări”. Mai precis,
la 11 ianuarie 1958, Securitatea deschidea un dosar de verificare pe numele părintelui Sofian Boghiu,
motivul începerii acţiunii informative fiind schimbul de scrisori pe care acesta îl avea cu monahul
Andrei Scrima, plecat în India, cu sprijinul patriarhului Justinian, la o bursă de studii. În aceste scrisori
se pomenea şi de prietenii din fostul grup de reflecţie „Rugul Aprins”, care se destrămase de facto
încă din anul 1948. Însă, având în faţă exemplul celor petrecute la sfârşitul anului 1956 în Ungaria,
Securitatea română urmărea cea mai firavă tentativă de grupare a cercurilor intelectuale şi, mai ales,
legăturile cu străinătatea.
Informaţiile strânse de agenţii poliţiei politice au conturat însă părintelui Sofian o imagine
departe de cea a unui conspirator, cei solicitaţi să dea relaţii întrecându-se în aprecieri. Astfel, aflăm
că părintele Sofian a fost întotdeauna un elev de elită, fiind considerat un om liniştit, capabil, corect,
cinstit, demn. Intrat sub diverse ascultări, orice însărcinare i s-a dat „a muncit fără preget”, fiind
admirat pentru dezinteresul cu care lucra pentru Biserică. Puţin prea „mistic” pentru gustul unora,
părintele Sofian era totuşi greu sa fie considerat un duşman al regimului. Cu toate acestea, stareţul
Sofian a fost arestat. În felul ei, Securitatea caută diversitatea, doar pentru a o distruge în numele
uniformităţii comuniste. Iar, în anul 1958, comuniştii erau mai putini dispuşi ca niciodată să accepte
diversitatea, chiar şi în gândire. De aceea, Sofian Boghiu a fost inclus în procesul „Rugului Aprins”
641
Vasile Danion (coord.), Din temniţe spre sinaxare, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, p. 67.
185
şi condamnat la 16 ani de închisoare. Pentru a se justifica o asemenea pedeapsă aspră, i s-a mai pus
în sarcina părintelui lectura unor poezii ale lui Radu Gyr şi catehizarea unor tineri studenţi, fapt
considerat instigare contra ordinii sociale. În timpul închisorii, la Aiud sau în bălţile Brăilei, părintele
Sofian s-a ocupat cu ce ştia mai bine: cu rugăciunea. Cei care dădeau relaţii despre el îl considerau
un om tăcut, care nu participa la discuţii decât dacă se puneau „probleme de ordin dogmatic”.
Eliberat în anul 1964, Părintele Sofian Boghiu a continuat să fie supravegheat, ca toţi foştii
deţinuţi politici. Regimul voia să vadă dacă îi reuşise acţiunea de reeducare sau, cel puţin, de
intimidare a adversarilor săi. Mult mai relaxaţi, liderii comunişti nu mai erau aşa de interesaţi de
„unitatea în cuget”, ci se mulţumeau cu supunerea locuitorilor şi cu antrenarea lor în diverse acţiuni
menite să aducă prestigiu României socialiste. În ceea ce-l priveşte pe părintele Boghiu, agenţii
Securităţii nu aveau ce să-i reproşeze acestuia: „Boghiu Sergie Sofian este un om foarte serios şi de
cuvânt, se spunea într-un raport. La dânsul nu este cuvânt dat pe care să nu şi-l îndeplinească cu toată
rigoarea. Oriunde a fost pus să facă un serviciu l-a făcut cu toată conştiinciozitatea, fapt pentru care
se bucură de încrederea autorităţilor bisericeşti”. Altcineva spunea la rându-i: „Ca trăitor în Antim
este liniştit, bun slujitor, cu prestanţă, întotdeauna caută binele. Cu viaţa morală ireproşabilă...” Mai
mult, în calitate de pictor bisericesc cu foarte multe comenzi, părintele Sofian câştiga destul de bine.
Cu toate acestea, alt informator arăta că singura „agoniseală” a părintelui era o bibliotecă, „singura
avere pe care o preţuieşte”.
Securistii erau nedumeriţi: cum poate exista o asemenea persoană cinstită, conştiincioasă,
lipsită de ambiţii materiale, dar care să nu fie animată de idei comuniste? „Omul nou” propus de
ideologia atee avea, la modul ideal, aceleaşi coordonate precum cele identificabile în părintele Sofian,
însă acest lucru părea peste putinţă, deoarece părintele era o persoană „mistică”, incapabilă, prin
urmare, în viziunea doctrinarilor comunişti, de asemenea nobile atitudini. De aceea s-a pus problema
sincerităţii sale, fapt care a fost tranşat clar de un admirator al părintelui, forţat de Securitate să dea o
notă-caracterizare: „nu ştiu dacă comportarea sa aşa de ideală este pornită din convingere sau din
obligaţie. Totuşi, înclin să cred că ceea ce face el face din convingerea misiunii sale”642.
În cele din urmă, poliţia politică, şi pe fondul relativei deschideri a României spre lume, a lăsat-
o mai moale în cazul părintelui Sofian. Cu toate acestea, când acesta şi-a exprimat în anul 1970 dorinţa
de a merge la Muntele Athos, a fost de ajuns un denunţ calomnios apărut în ultima clipă pentru ca să
nu i se acorde viza de plecare, deşi până atunci toate verificările făcute conduseseră la rezultate
pozitive din punctul de vedere al „siguranţei statului”. A trebuit să mai treacă un an şi să se facă
intervenţii masive din afara României ca părintelui Sofian să i se permită să părăsească ţara. Mai
precis, ucenicul sau libanez într-ale picturii, Daniel Bedran, l-a rugat să picteze biserica Mănăstirii
Deir-el-Harf, de care era legat şi vechiul prieten Andrei Scrima. Mitropolitul George Handre i-a făcut
o invitaţie călduroasă, iar patriarhul Justinian a recomandat cu căldură plecarea Părintelui Sofian
Boghiu în Liban. Până-n ultima clipă a planat echivocul asupra acordării paşaportului. A trebuit ca
reprezentanţii Bisericii din Liban să vină la Bucureşti, ca patriarhul României să se puna chezaş, iar
agentura din jurul părintelui să sublinieze clar că acesta va reveni în ţară, pentru ca autorităţile să
aprobe plecarea.
Atitudinea unui regim fără Dumnezeu

Părintele Sofian Boghiu s-a ţinut de cuvânt: a terminat de pictat biserica de la Deir-el-Harf şi s-
a întors în ţară. Vestea iscusinţei sale s-a răspândit în Orient şi, astfel, el a fost chemat în anul 1979
să picteze o altă biserică în Siria, la Hama. Înainte de plecare a fost chemat la Securitate, cum era
obiceiul, pentru a fi „prelucrat”. În Siria, părintele trebuia să nu vorbească cu nimeni, să evite să-şi
facă relaţii, să nu împrumute bani, să nu dea interviuri, să nu meargă la poliţie. Prin aceste
642
Ibidem, p. 106.
186
„recomandări” Securitatea dorea să evite discutarea realităţilor din România comunistă, adică ceea ce
agenţii poliţiei politice considerau a fi defăimarea ţării. Culmea ridicolului era, însă, atinsă atunci
când ofiţerul îi cerea părintelui Sofian să picteze catedrala cât mai bine, „ridicând astfel şi prestigiul
pictorilor bisericeşti români”. Astfel de situaţii ne arată ce ţară absurdă era România acelor ani,
torţionarii cerând victimei să dea ce are mai bun „pentru ţară”, de fapt pentru buna imagine a unui
regim inuman, „răsplata” fiind doar veşnica suspiciune. Ofiţerul a raportat că Sofian Boghiu a înţeles
„cele explicate”. Participa oare părintele la piesa absurdă pusă în scenă de agenţii Securităţii?
Nicidecum. Pur şi simplu, el îşi urma calea inimii, aşa cum făcuse şi atunci când plecase în Liban.
Chiar înainte de plecarea din ţară, în 1971, el se confesase unui agent: „Boghiu Serghie Sofian a
remarcat că nu se gândeşte numai la câştig, ci vrea să facă un lucru care să rămână. Plecând acolo (în
Liban) împlineşte o dorinţă a celor de acolo, unde va face o lucrare ca reprezentant al ţării noastre,
afirmând: «dacă îmi vor da drumul bine, dacă nu, şi mai bine, fiindcă şi aşa sunt prins cu multe lucruri.
Nu m-am gândit niciodată să plec şi să rămân acolo, deoarece mai mult ca în ţară nu voi găsi nicăieri
de lucru, în domeniul picturii bizantine»”. În aceeaşi perioadă, un alt agent arată că părintele Sofian
este „un om care-şi iubeşte ţara”. Cu alte cuvinte, doar elanul duhovnicesc, conştiiciozitatea
meşterului şi dragostea pentru „România eternă” au fost singurele raţiuni care l-au motivat pe
părintele Sofian în acţiunile sale. Din nou, dragostea era un răspuns la absurdul lumii.
Duhovnicul Bucureştilor
Devenit unul din duhovnicii vestiţi ai Bucureştiului, părintele Sofian s-a întors la „monotonia”
datoriilor sale de monah. Din când în când, agenţii Securităţii se mai interesau de acest om paradoxal
pentru ei, cu toate calităţile „omului nou” îndelung visat, însa, „din păcate”, „mistic”. Cu toate
acestea, nu ne putem opri să ne imaginăm că, cel puţin la sfârşitul anilor 80, chiar şi oamenii regimului
vedeau ca uniformitatea adusă de comunism doar ucisese orice urmă de diversitate, în timp ce
„monotonia” unor persoane precum părintele Sofian făcea să înflorească suflete şi să ofere speranţă.
Tocmai „misticismul”, adică conştiinţa prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu, era condiţia pentru apariţia
unui „om nou”. Din contra, ateismul comunist nu a produs decât jale şi pustiu. Azi, în lumea
postmodernă, cei doritori de „noi provocări” exterioare se „golesc” sufleteşte pe zi ce trece, în timp
ce cuvântul lui Dumnezeu, mereu repetat, desăvârşeşte pe cel care îl rosteşte.
XV.3. Părintele Sofian Boghiu, mişcarea spirituală Rugul aprins şi temniţa comunistă
Într-un număr mai vechi al revistei „Vestitorul Ortodoxiei” din luna iunie 2006, Părintelui
Arhimandrit Sofian Boghiu de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, privitor la anii săi de închisoare în
timpul regimului comunist, împreună cu alţi membri ai mişcării spirituale „Rugul Aprins” de la
Mănăstirea Antim, în Rugul Aprins şi Temniţa, mărturisea: „Pentru Mănăstirea Antim, anii foametei
1945-1948, care au năvălit peste noi, împreună cu sfârşitul războiului al doilea mondial şi ocuparea
noastră de către comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toată Ţara
Românească. De atunci au început necazurile, care au durat până la Revoluţia din luna
Decembrie1989. În aceşti ani grei, în obştea de la Mănăstirea Antim, în număr de circa 40 călugări şi
fraţi, din care, o parte, studenţi la diferite facultăţi din Bucureşti, iar altă parte, lucrători la Atelierele
de obiecte bisericeşti, cu sediul în această mănăstire, noi cei de aici, am avut parte şi de câteva
mângâieri şi anume: în această perioadă s-au refăcut cele două turle mari de la biserica mare a
mănăstirii, înlocuindu-se cele vechi, din paiantă, cu cele actuale, din beton armat şi cărămidă aparentă
şi s-a spălat şi restaurat pictura interioară a bisericii. Acestea pe plan material. Pe plan duhovnicesc,
erau slujbele zilnice de la biserica în restaurare, şi umila noastră procupare de atunci: Rugăciunea lui
Iisus, în cadrul căreia a apărut «Rugul Aprins» - expresie biblică, din Cartea Exod, cap. 3, vers. 2-5.
„Rugul Aprins”, care ardea şi nu se mistuia, este simbolul Rugăciunii neîncetate, deci Rugăciunea
lui Iisus. Această interpretare, aparţine Părintelui iroschimonah Daniil Teodorescu - iniţiatorul
187
„Rugului Aprins”, care a murit în închisoarea de la Aiud. În anii 1945-1948, în sala bibliotecii
Mănăstirii Antim, s-au ţinut o serie de conferinţe, legate de acest subiect. Între conferenţiari se
numărau mai multe personalităţi proeminente din viaţa cultural-religioasă de atunci, între care:
Părintele Ieroschimonah Daniil-Sandu Tudor, citat mai sus, Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş,
Părintele Arhimandrit Vasile Vasilache - stareţul de atunci al Mănăstirii Antim, Părintele Prof. Univ.
Dr. Dumitru Staniloae, Domnul Prof. Univ. Dr. şi Academician Alexandru Elian, Prof. Univ. Dr.
Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile
Voiculescu, distinsul teolog şi gânditor creştin Nichifor Crainic şi mulţi alţii.
Conferinţele aveau un caracter curat teologic, cu referire la rugăciune în general, la raporturile
omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugăciunea lui Iisus şi practicarea acestei rugăciuni, de
asemenea privită istoric, începând din epoca apostolică, trecând pe la părinţii pustiei, părinţii
filocalici, isihasmul românesc din mănăstiri, schituri şi sihăstrii, începând din secolul al XlV-lea,
isihasmul şi mănăstirile din epoca Sfântului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Stareţul Vasile de la
Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velcicovschi, paisianismul, stareţul Gheorghe de la Mănăstirea
Cernica şi practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile noastre, Rugăciunea lui Iisus în lumea civilă şi
multe altele Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mănăstirii Antim, în prezenţa multor credincioşi,
între care mulţi studenţi de la diferite facultăţi. După conferinţă, era obiceiul ca oricine din sală să
pună întrebări în legătură cu subiectul prezentat. Răspundea conferenţiarul sau alţii, bine informaţi,
din sală. Sub forma aceasta se fixa, în mintea auditorilor, subiectul conferinţei. Paralel cu aceste
conferinţe, în zilele săptămânii, dupa slujbele de seară, se explicau pe larg cele şapte laude ale
Bisericii, cu accentul pe vecernie şi utrenie şi tălmăcirea psalmilor. Un accent deosebit se punea pe
explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din săptămână, de pildă lunea, era prezentată Sfânta
Liturghie cu simbolismul ei tradiţional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea
iconografică a Liturghiei, joia, prezentarea mistică a Liturghiei şi aşa mai departe. Cu toată schela
care era în biserică şi în exterior, pentru construcţia actualelor turle, cu tot ateismul şi duşmănia care
se propaga în capitală şi în ţară, verbal şi în presă, cu toată sărăcia şi foamea care se întindea pe toate
plaiurile ţării, totuşi biserica era plină de închinători şi ascultători, care primeau cu înţelegere şi
evlavie, tălmăcirile ce se făceau pentru slujbele amintite mai sus.
În această vreme, mai precis în toamna anului 1945, a apărut ca musafir la Mănăstirea Antim
preotul celibatar Ioan Kulighin. Era Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat din
Rusia, cu armatele germane în retragere şi găzduit la Mănăstirea Cernica, cu binecuvântarea
Patriarhului de atunci, Nicodim Munteanu. Părintele Ioan, în vârstă de circa 60 de ani pe atunci, aflând
de Mănăstirea Antim, venea în fiecare sâmbătă pe la noi, slujea cu noi Sfânta Liturghie din duminici,
lua masa cu noi, iar după vecernia de după amiază, lua şi el parte la întrunirea din sala bibliotecii.
Avea ca tălmaci din rusă în română pe un tânăr basarabean, Leonte, care cunoştea bine şi limba
română şi limba rusă, şi „cu ajutorul lui înţelegeam bine cele ce ne spunea Părintele Ioan”.
În aparenţă un om obişnuit, blond, cu ochii albaştri, cu barba mică şi rară, acest preot,
Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, era un rugător şi trăitor autentic al Rugăciunii lui
Iisus şi un foarte bun cunoscător al Sfinţilor Părinţi, un fel de Părinte Ilie Cleopa de la noi. Rugăciunea
lui Iisus o deprinsese la Mănăstirea Optina, din nordul Moscovei, la începutul Revoluţiei din anul
1917, dupa ce bătrânii de la Optina au fost lichidaţi, tineretul, între care şi fratele Ioan de atunci, au
fost arestaţi şi duşi pe la munci socialiste forţate, iar mai târziu întemniţaţi. Povestea frumos şi
impresionant o mulţime de întâmplări din viaţa lui şi din viaţa compatrioţilor săi. Ceea ce era foarte
important pentru noi, erau mărturisirile personale, în legătură cu Rugăciunea lui Iisus, pe care o rostea
cu adevărat, neîncetat. De mulţi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimă,
şi se ruga şi când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugăciunea pentru el era ca şi
respiraţia. Şi în somn se ruga. O ştiu de la el, pentru ca ori de câte ori venea la Mănăstirea Antim, îl
găzduiam în chilie la mine, şi-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunoştinţe despre isihasmul
188
din Rusia, unde era practicat nu numai în mănăstiri, ci şi în viaţa multor credincioşi, asemenea
pelerinului rus, lucrare pe care Părintele Ioan o cunoştea bine. În luna ianuarie 1947 a fost arestat de
la Mănăstirea Cernica, împreună cu ucenicul său, fratele Leonte. Părintele Ioan Kulighin a fost
condamnat la muncă silnică pe viaţă, şi întemniţat la Odesa, iar fratele Leonte, deportat în Siberia, de
unde ne-a mai trimis o carte poştală, care se încheia cu Rugăciunea lui Iisus.
Convorbirile din cadrul „Rugului Aprins” au continuat până pe la jumătatea anului 1948, apoi
cu ordin de sus, au încetat pentru mai mulţi ani. O buna parte din personalul slujitor de la Mănăstirea
Antim a fost repartizat în altă parte, mai ales la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţu, încât
s-a potolit, în mare măsură, tot entuziasmul activ, în numele „Rugului Aprins”. Între timp, primeam
veşti şi ştiri triste, despre suferinţele deţinuţilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi despre
atrocităţile tineretului studenţesc întemniţat la Piteşti.
N-a trecut prea multă vreme, până în luna iunie anul 1958, când am fost arestaţi şi noi, care am
activat în cadrul „Rugului Aprins”. Mă aflam atunci la Mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploieşti, pe
schelă, cu un grup de ucenici călugări şi fraţi, pictând, în frescă, biserica din cimitirul mănăstirii. Am
fost arestat împreuna cu Părintele Felix Dubneac, membru şi el al „Rugului Aprins”. Ancheta a durat
câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat că eram 16 deţinuţi, făcând parte din
„organizaţia Rugului Aprins». „Între noi şi cu noi”, era şi părintele Ieroschimonah Daniil Teodorescu,
fostul Sandu Tudor, iniţiatorul aşa zisei „Organizaţii”, părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş,
părintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, părintele
Arhimandrit Roman Braga, Prof. Univ. Dr. Alexandru Mironescu şi fiul său Şerban, student la litere,
doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenţi la diferite facultăţi
din capitală, arhimandriţii şi fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache, au fost cu alt grup, întemniţaţi la
Gherla. Dupa procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu
zidurile vopsite cu păcură, iar de acolo la închisoarea de la Aiud.
Din literatura publicată după Revoluţia din Decembrie 1989, asupra vieţii din închisorile
comuniste, cititorii au aflat multe din suferinţele celor întemniţaţi. Dar una este să citeşti despre
suferinţă şi alta este s-o trăieşti. Astfel, lipsa totală de libertate, zăvorât pe dinafară de paznic, într-o
celulă mică cu mai mulţi, între care bătrâni şi bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisă, în care
fiecare îşi făcea necesităţile mari şi mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi şi
noapte şi mereu supravegheat prin vizetă, ca nu cumva să surprindă pe cineva făcând ceva. Nu aveai
voie să lucrezi nimic. Dar ce puteau să lucreze? Se ciocănea în perete cu aflabetul Morse, ca să afle
câte o stire sosită din afară, de la cei de curând intraţi în penitenciar. Alţii, dădeau pe talpa bocancului
cu spuma de săpun, apoi, cu un beţişor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără
cărţi, fără ziare şi fără hârtie de scris, totuşi, cu ajutorul aflabetului „Morse” şi scrisul pe talpa
bocancului, unii învăţau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan,
ori câte o epistolă, mai ales epistola Sfântului Iacob.
„Mâncarea, puţină, slabă şi mizerabilă, lipsa de aer, nemişcarea, a făcut din bieţii deţinuţi niste
fiinţe albe-albăstrui, ca nişte stafii, slăbiţi pe dinafară dar tari pe dinlăuntru, cu nădejdea că nu vom
muri în această necropolă a Aiudului, unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa aceasta pământească,
între care şi Părintele Daniil, iniţiatorul „Rugului Aprins”, care de multe ori a fost pus în lanţuri, în
cei 25 ani de temniţă grea. Dupa 4 ani de viaţă de celulă, într-o bună zi, culeşi fiind de prin celule, s-
a umplut cu noi o dubă mare şi fiind încuiaţi pe dinafară, am fost transportaţi la colonia Salcia din
Bălţile Brăilei. S-au mai încărcat şi alte dube. Am ajuns la localitatea Salcia în plină câmpie. O baracă
lungă, cu paturi suprapuse, într-o curte largă, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, străjuită pe la
colţuri de soldaţi înarmaţi. Eram mulţi. Mai târziu am aflat că eram 1000 de deţinuţi. Dintre noi, 100
eram preoţi. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din «Rugul Aprins» era Părintele Benedict
Ghiuş, Părintele Roman Braga şi eu, care scriu acestea. Ceilalţi vinovaţi erau duşi prin alte colonii, la
muncile de primăvară. A doua zi, dimineaţa, încolonaţi câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la
189
prăşit porumbul, într-un mare lan de porumb, păziţi de miliţieni. Slăbiţi cum eram, abia mişcam sapa.
Când eram la celulă, nu aveam voie să lucrăm nimic. Aici, muncă forţată. Nu aveam voie să ne mai
odihnim, sprijinindu-ne în sapă, ca de obicei. Trebuia să prăşim mereu. Nu aveam voie să rămânem
în urmă, chiar dacă nu ne mai ajutau puterile sau neputinţele. Miliţienii, în jurul nostru, ca nişte foşti
vătafi boiereşti, aveau această grijă, să lucrăm în silă. La prânz, masa era mai bună şi mai
îndestulătoare decât la celulă. După o oră, în care intra masa şi puţina odihnă, mergeam iarăşi la sapă.
Seara, încolonaţi câte cinci, făceam calea întoarsă, la dormitor. În baraca lungă şi largă, cu paturi
suprapuse, pentru 1000 de oameni, cu tinete deschise, în timpul nopţii aerul devenea greu de respirat.
Aveam bucuria că în ziua următoare, la muncă, vom respira din nou aer curat. Aşa ne treceau zilele
săptămânii.
Duminica nu lucram, era zi de odihnă. Sub aceiaşi pază a soldaţilor înarmaţi, de la cele 4 colţuri
ale curţii cu gard ghimpat, deţinuţii, umpleau curtea cu grupuri de cate 5-6-10 persoane. Între ei era
de obicei câte un preot. Se rugau. Se ţineau un fel de predici ori cuvinte de folos şi de îmbărbătare.
Aceste grupuri erau ca nişte mici bisericuţe, cu preoţi şi enoriaşi. Între timp aveau loc faimoasele
percheziţii. O droaie de miliţieni, goleau dormitorul şi, în timp ce toţi deţinuţii erau scoşi afară, în
curte, erau controlate toate paturile, saltelele şi micile boccele ale deţinuţilor. De obicei nu găseau
nimic interzis, totuşi deţinuţii intrau în panică. Am lucrat, pe rând, la toate muncile agricole şi la
reparaţia digului din apropiere. Acelaşi regim de muncă forţată. Mereu sub ochii temnicerilor, cu
libertatea ciuntită.
De la o vreme, au început să apară şi anumite cărti şi ziare, în colonie: în serile după ce veneam
de la muncă şi în răgazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dădeau ei, nu ce ne-ar fi plăcut să
citim. Dar citeam. Au trecut mai bine de 2 ani de când ne aflam, muncind şi vara şi iarna în această
câmpie fără dealuri, acoperite de bolta uriaşă a cerului. Aici, ca şi în viaţa de celulă, afară de ochii
necruţători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de duşmănie, ne veghea zi şi noapte, Ochiul cel
atoate văzător şi inima plină de bunătate ale Părintelui ceresc. De la El ne venea răbdarea şi pacea,
care ne-a însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecam acasă, eliberaţi, la
mănăstire, în luna iulie 1964.
Iată ce spunea un alt mare mărturisitor, propovăduitor şi părinte duhovnicesc al românilor,
Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan de la Mănăstirea Sihăstria, Neamţ, în anul 1997, despre
Părintele Sofian Boghiu: „O personalitate duhovnicească remarcabilă, unanim acceptată şi
recunoscută, care face cinste monahismului românesc şi Bisericii lui Iisus Hristos, în sânul căreia
slujeşte. Preacuvioşia Sa este cunoscut şi apreciat în chip deosebit prin trei calităţi sau daruri cu care
l-a înzestrat Dumnezeu: pictor bisericesc consacrat, duhovnic şi povăţuitor de suflete iscusit, cântăreţ
de vocaţie. Sfinţia Sa a fost ales din naştere pentru Biserică, pentru a mărturisi adevărul evanghelic
prin cuvânt şi culoare, prin fii duhovniceşti şi icoane. Să împodobeşti biserici cu icoane frumos
gândite şi realizate şi să faci din sufletele credincioşilor biserici vii, icoane duhovniceşti ale faptelor
bune, ale dragostei şi smereniei, în care să se imprime chipul blând şi smerit al lui Iisus Hristos, să
restaurezi icoane vechi, preţioase, şi să restaurezi suflete omeneşti pentru care S-a jertfit Domnul pe
Cruce, iată vocaţia şi rostul Arhimandritului Sofian Boghiu pe acest pâmânt... Am mai putea adăuga
la portretul sau sufletesc blândeţea rară care îl caracterizează, modestia, calmul, îndelunga răbdare şi
cultura teologică acumulată”.
Aşadar părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, Stareţul Mănăstirii Antim din Bucureşti,
Apostolul Bucureştilor, cum a mai fost numit în rândul credincioşilor, a fost o icoană duhovnicească
cum puţine au mai rămas în România. Figura senină a celui socotit Sfânt de cei ce l-au cunoscut şi l-
au iubit, de fiicele şi fiii săi duhovniceşti, a fost şi este cunoscută şi în Statele Unite, în special de
românii din Chicago, Cleveland şi Detroit.
190
XV.4. Câteva cuvintele duhovniceşti despre rugăciune ale Părintelui Sofian Boghiu
Redăm, în continuare, câteva cuvinte rostite de părintele Sofian Boghiu, în Aula Facultăţii de
Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, în luna Decembrie 1996, în cadrul „Serilor Filocalice” şi al
Conferinţelor spirituale şi duhovniceşti organizate de către ASCOR:
Despre programul de rugăciune al unui student

„În Atena a fost cândva o pereche de studenţi care a impresionat foarte mult pe contemporanii
lor: Grigorie şi Vasile, unul numit „cel Mare” iar celalalt „Teologul”. Aceştia erau fericita pereche de
studenţi care, pe lângă studiile lor, aveau şi preocupările Evangheliei. Şi urmau două drumuri aceşti
studenţi, ne spune Sfântul Grigorie, colegul Sfântului Vasile, un drum era la şcoală şi altul la biserică.
Aşa ar trebui să împletească viaţa şi studenţii noştri de azi, între studii şi rugăciune. Nu ştim cum îşi
pot face programul, însă, pe lângă hrana trupească pe care vrând-nevrând o căutăm şi ne-o însuşim,
avem nevoie de hrană sufletească, fără de care murim, deşi trăim, devenim sterpi, împietriţi, uscaţi,
nesimţitori, geloşi, mândri s.a.m.d. După dum spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Căutaţi mai
întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Viaţa aceasta
duhovnicească de rugăciune este o legătură cu Izvorul sfinţeniei, al vieţii şi al înţelepciunii şi ea ne
ajută să şi învăţăm bine, să sfâşiem întunecimile de pe mintea şi inima noastră, care ne fac nesimţitori
la cuvintele lui Dumnezeu. Prin rugăciune aceste valuri se îndepărtează, iar dacă punem accentul pe
apropierea de Dumnezeu, toate celelalte vin aproape de la sine, în mod firesc. Să nu fie goluri în viaţa
noastră, rugăciuni numai câte o zi sau câte o clipă şi restul timpului petrecut cu celelalte preocupări,
ci fiecare zi cu toate ascultările ei şcolăreşti şi sociale să fie marcată de rugăciune. Fără această
alternanţă viaţa noastră schioapătă şi se îmbolnăveşte”.
Calea de urmat în viaţă: căsătorie sau călugărie?

„Căsătoria este calea normală a vieţii. De la începuturile lumii a fost o pereche de oameni,
strămoşii noştri Adam şi Eva. Ei au avut această poruncă de la Dumnezeu să crească şi să se
înmulţească fiind rânduită astfel familia ca temelie a neamului omenesc şi ca izvor al vieţii. Prin
căsătorie omul, bărbat şi femeie, devine creator înmulţind neamul omenesc. Este o chemare generală
pentru acest mod de viaţă.
Călugăria este sfat evanghelic şi vine la călugărie numai cine are chemare, cine este îndemnat
din miezul fiinţei lui. De aceea este mare deosebire între un mod şi altul de viaţă, călugărul are o
misiune iar familia alta. Viaţa călugărească am putea spune, pune accentul pe lumină când apune
soarele; viaţa familiei are mai mult în vedere latura socială, adeseori cu grijile şi problemele ei
priveşte mai mult în jos sau pe orizontală, nu are timp să se uite şi în sus. Cel care vine la mănăstire
mai ales pentru acest ţel special, legătura cu Dumnezeu, poate interveni spre a atrage atenţia şi a
lumina mintea şi credinţa oamenilor, spunându-le că mai este un rest de viaţă, nesfârşit însa, şi dincolo
de viaţa de aici, să gândească deci dincolo de mormânt. Deseori agonisind zi şi noapte pentru pâinea
şi adăpostul de toate zilele uităm că vom muri într-o bună zi şi că vom da seama şi de orice cuvânt
deşert rostit în viaţă, ne spune Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Monahul şi preotul care se
căsătoreşte au datoria de a lumina întunericul din viaţa noastră de toate zilele”.
191
Ce este rugăciunea fără cuvinte? Dar rugăciunea ca focul, de care vorbeste Sfântul Ioan
Cassian?
„Rugăciunea aceasta este rugăciunea inimii, când se roagă nu numai mintea sau gura ci şi inima
şi se roagă fără cuvinte, ziua şi noaptea, când harul lui Dumnezeu lucrează asupra noastră în aşa
măsură încât tot lăuntrul nostru arde ca un foc asemănător sfintei lumini de la Ierusalim ori cu flacăra
rugului aprins din Sinai. Această lumină nu mistuie materia, ca şi focul inimii. El arde şi luminează
aşa cum luminează Dumnezeu mintea noastră şi inima noastră, când dorim ceva dumnezeiesc”.
Rugăciunea poate suplini împărtăşania?

„Nu, împărtăşania are rolul ei şi rugăciunea rostul de chemare a acestei mari Taine, Sfântul
Trup şi Sânge al Domnului Iisus Hristos. Sfânta Maria Egipteanca, prin rugăciune, fără împărtăşanie,
dupa 47 de ani de sihăstrie, în pustiul Iordanului, a ajuns ca în rugăciune să se înalţe de la pământ şi
totuşi a avut nevoie de împărtăşanie. Sfântul Zosima care a găsit-o în pustie şi i-a adus Sfintele Taine,
a pus pecetea pe înalta ei treaptă de rugăciune. Dorinţa ei cea mare a fost să-i aducă Sfânta
împărtăşanie, ca împlinire şi desăvârşire a rugăciunii.
Când ne rugăm cu glas tare, acatiste, canoane, psalmi sau orice altă rugăciune, chiar şi
rugăciunea lui Iisus, adeseori mintea colindă pe alte coclauri. De aceea este bine să fim mai
concentraţi să facem un efort. Dacă nu reuşim dintr-o dată, putem repeta rugăciunea şi să ne căim
pentru această rătăcire a minţii şi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute pentru a ne aduna mintea în
noi înşine. Biserica are rugăciuni deosebit de frumoase, dar pentru a avea un folos sporit din ele
trebuie să avem mintea concentrată asupra fiecărui cuvânt al lor. Dar pentru că mintea rătăceşte, după
ce ne rugăm suntem aceiaşi oameni cum eram şi mai înainte de a ne ruga, nu se întâmplă nimic
înlăuntrul nostru. Mă uit în biserică la noi, se fac rugăciuni, Sfânta Liturghie - care este cea mai mare
rugăciune a Bisericii, se ţine un cuvânt despre rugăciune ori despre altceva, însă după ce a încetat
slujba se face hărmălaie în biserică. Dovadă că n-a rămas aproape nimic în mintea şi inima celor ce
au ascultat, este că fiecare vorbeşte cu totul altceva decât cuvântul sau rugăciunea spusă. De aceea
este nevoie în rugăciunile noastre spuse cu glas tare sau în taină să fim concentraţi la fiecare cuvânt,
iar dacă nu reuşim, să o repetăm de câte ori este nevoie. Despre rugăciunea rostită fără atenţie spune
Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Mă cinstiţi numai cu buzele iar cu inima sunteţi departe de Mine”.
Scopul rugăciunii, şi al rugăciunii lui Iisus în special, este să ne conducă spre centrul fiinţei noastre,
spre locul unde Dumnezeu este ascuns în noi. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune că împărăţia lui
Dumnezeu este înlăuntrul nostru, la fel şi Sfântul Apostol Pavel: „Voi sunteţi temple ale Duhului
Sfânt” (I Cor. 3, 16). Aici chemăm pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe ceilalţi sfinţi, invocaţi în
rugăciune, şi fără această atenţie rugăciunile noastre nu se întorc către noi ci rămân plutind în văzduh,
nu ne folosim de ele. Este ca şi cum ne-am uita într-o vitrină încărcată cu toate bunătăţile, dar între
noi şi ele rămâne un geam şi nu putem pune mâna pe ele. Astfel şi rugăciunile noastre, sunt despărţite
de noi prin neatenţie, ca printr-un obstacol”.
Ce este de făcut când un duhovnic îndeamnă la câte un creştinism social din care este exclusă
rugăciunea minţii şi latura lui mistică?
Cred că nu este o viaţă creştină aceea care nu este şi mistică în acelaşi timp, adică tainică şi
legată de Dumnezeu. Un creştin adevărat este cel care se împărtăşeşte de Tainele Bisericii, care îşi
sfinţeşte viaţa sa lăuntrică. „Intră în cămara ta şi roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns” (Matei 6,
6). Cum poţi să trăieşti şi să te rogi fără să te gândeşti la Acest Tată Ceresc, Care este ascuns undeva
şi vede starea ta sufletească, interioară? Cum poţi fi lumesc, pământesc, lipsit de energia sufletului,
care dacă nu este în noi, această materie foarte perfecţionată - trupul - ajunge de nimic, se topeşte şi-
l mănâncă jivinele? În fiecare dintre noi este un centru tainic prin care să se îndrepte toate relaţiile
noastre cu aproapele: dragostea, bunătatea, mila, smerenia, bunăcuviinţa. Toate sunt legate de centrul
192
mistic al fiinţei noastre, în care locuieşte Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt. Şi păgânii aveau o viaţă
socială, îndreptată însă pe latura orizontală. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune să căutam „mai
întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (Mt. 6, 33). Aşa încât nu cred că este o piedică în viaţa
socială dacă în acelaşi timp ai un izvor nesecat de viaţă, prezenţa lui Dumnezeu în tine însuţi”.
XV.5. Sfaturile Părintelui Sofian Boghiu culese din mărturiile ucenicilor

Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Sofian îşi aduc aminte cu drag de părintele lor
duhovnicesc şi de sfaturile pe care le dădea.
Le spunea mereu să facă milostenie. Zicea:„Dă cât poţi, dar dă! Că milostenia e mare înaintea
lui Dumnezeu, şterge multe păcate!”. Iar alteori ne spunea: „Măi omule, milostenia te ridică la cer şi
Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea”643.
Părintele cerea mereu să dăruim. Asta-i plăcea: să fii milos. Zicea: „Dacă primeşti, să dai. Oricât
de puţin. Dar să dai. Dacă cineva îţi dă un covrig, iar lângă tine şade unul ca tine, un om sărman, un
frate de-al tău, rupe din covrig o bucăţică şi dă-i şi lui. Că Dumnezeu e mare şi poate din bucăţica aia
să vă sature pe amândoi” sau „Când dai, să nu-ţi pară rău. Să dai cu bucurie că lângă tine e îngerul
care te scrie în cartea cu fapte bune. Iar dacă îţi pare rău, nu te poate scrie că te îndoieşti în inima ta.
Şi lui Dumnezeu nu-i plac îndoielile. Dumnezeu e drept şi bun şi vrea să fim şi noi la fel”644.
Părintele se întrista mult când auzea că femeile fac avorturi. Avea lacrimi în glas şi zicea: „Să
ţii post negru miercurea şi vinerea, fără strop de apă, pentru că ai omorât un suflet de om”645.
Părintele Sofian Boghiu spunea: „în post contează foarte mult să vă iertaţi unul pe altul. Poţi să
mori de foame, nu are niciun rost postul tău, până nu te împaci cu celălalt. Unii nu-şi vorbesc cu anii.
Dar postesc fiecare post. Vai de postul lor!...”646.
Părintele ne spunea multe lucruri frumoase despre Sfânta Împărtăşanie. Mereu ne învăţa ceva.
După Sfânta Împărtăşanie, să nu vorbim, să nu ne supărăm, să nu ne certăm unii cu alţii, pentru că
Duhul Sfânt e curat şi bun şi nu şade în tine dacă nu poţi să-L ţii.
„Altădată noi l-am întrebat: «Părinte la cât timp trebuie să ne împărtăşim ca să vină Duhul în
noi?», iar dânsul ne-a zis: «La împărtăşanie nu trebuie să te grăbeşti. Unii vin la 40 de zile, alţii la o
lună, alţii mai des. Dar eu vă spun că Duhul stă în voi atâta timp cât voi nu-L alungaţi. Nu trebuie să
calculaţi zilele, ci să aveţi inimă bună şi curată. Şi atunci Duhul Sfânt e în voi»”647.
Părintele era şi glumeţ. „Odată l-am întrebat: «Părinte, vreţi o cafea?», dar dânsul mi-a zis: «Ce-
mi trebuie cafea, când mă doare o măsea?». Ştia să te înveselească şi să te facă să uiţi de necazuri.
Nimeni, nimeni, nimeni nu pleca de la dânsul trist. Nu te rănea, nu te supăra. Uneori stăteam pe capul
dânsului să-l ascultăm până noaptea la 11. Şi ne zicea: «Hai că nu mai aveţi tramvaie!», dar noi
ziceam: «Părinte, nu mai vrem să plecăm!», «Păi, unde vreţi să dormiţi?», «Aicea pe jos în Biserică».
Şi dânsul nu ne întrista: «Bine, hai! Dar numai de data asta!». Şi aşa stăteam de multe ori toţi”.
Se supăra pe unii care făceau milostenie în văzul lumii. „Nouă ne cerea să nu fim văzuţi când
dăm, să nu aşteptăm laude sau vorbe frumoase de la cei pe care-i ajutăm. Dânsul a avut grijă de mine
toată viaţa. Am avut multe necazuri, mama era bolnavă, alimente nu prea se găseau. Şi mă striga:
«Ecaterinol», «Da, Părinte!», «la mai stai un pic». Era lume în jurul lui, îi puneau întrebări... Nu putea
să-mi dea. Dar ţinea mâinile la spate, cu sacoşi pline. Îmi dădea când nu mai era nimeni lângă dânsul.
Şi ce nu-mi punea? Ulei, zahăr, câte şi câte... Aşa plecam”.
643
www.fericiticeiprigoniti.net
644
Ibidem.
645
Ibidem.
646
Ibidem.
647
Monahul Moise, Sfântul închisorilor, Ed. Arhiepiscopia Alba-Iulia, 2008, p. 73.
193
Îi plăcea să postească. Se ruga, citea şi picta. Dar mânca târziu seara o bucăţică de ceva.
„Părintele şi picta şi se ruga. Le făcea pe ambele. Nu-i plăcea moda. Zicea femeilor: «Să nu vii la
Biserică cu moda ca să întoarcă alţii capul după tine. Să nu-ţi pui haine strălucitoare! Să nu te
machiezi, să nu-ţi dai cu roşu pe buze, să nu te vopseşti. Că asta înseamnă că tu nu crezi că Dumnezeu
te-a făcut frumoasă, că a greşit şi vrei tu să te faci”.
Mereu zicea: „Lăsaţi moda! La Biserică vino să te rogi!”648. Odată a venit un băiat tânăr şi i-a
zis: „Părinte, am venit la Biserică să-mi găsesc nevastă.”, iar dânsul i-a răspuns: „Eu credeam că la
Biserică vii să te rogi, nu să te căsătoreşti. Hai, lasă! Roagă-te şi mai apoi, vedem ce vrea Dumnezeu
cu tine”. Tot când ne certa cu moda, ne zicea: „Lasă hainele care nasc invidie! Tu vino la Biserică cu
straie curate, simple!”.
„Părintelui îi plăcea mult să ne înveţe. Stăteam în Biserică, dânsul scotea din altar un scăunel şi
noi pe jos, în jurul dânsului”.
Părintele iubea canoanele. După ele te învăţa şi după ele te certa.
„Părintele avea darul facerii de minuni. Dar eu nu pot spune despre asta. Dânsul vedea. Şi-ţi
vorbea aşa cum Dumnezeu îi descoperea lucrurile despre tine. Pe mine m-a întrebat: «Eşti
domnişoară?», şi i-am spus adevărul. O lună trăisem în păcat. Dânsul mi-a zis: «Acum gata cu ce-a
fost! De acum stai aici şi să iubeşti Biserica!». Nu mi-a mai trebuit niciodată bărbat şi uite de 60 de
ani sunt numai cu Biserica. Şi n-am fost singură. Maica Domnului mi-a dat tot, iar Părintele avea grijă
şi de mine. Ăsta era darul dânsului cu care făcea minuni. Îţi schimba toată viaţa”.
Câteva concluzii
Pentru un tânăr de azi, căruia „civilizaţia” (post) modernă îi impune să caute permanent
noutatea, schimbarea, diferenţa, viaţa călugărească, cu repetiţiile ei, îi poate apărea extrem de
monotonă. Dar, dacă ar avea un pic de răbdare şi şi-ar întoarce faţa către Biserică, ar observa că,
departe de a genera monotonie, „repetiţia” este de fapt calea care deschide profunzimi spirituale
nebănuite.
Despre Părintele Sofian Boghiu s-a scris mult şi frumos. Nici nu se putea altfel, de vreme ce el
a întruchipat la cote atât de înalte semnificaţia originară a cuvântului „călugăr” (bătrân „frumos”,
îmbunătăţit). Cu o existenţă lumească aparent monotonă, Părintele Sofian Boghiu a trăit cufundat în
duhovnicie, ale cărei căi le-a deschis şi nenumăraţilor credincioşi care-i călcau pragul pentru spovadă
sau sfat. Remarcabil însă este faptul că şi notele din dosarele Securităţii, extrase şi reliefate de
cercetătorul George Enache, cuprind aceleaşi cuvinte apreciative...
Bibliografie:
- Danion, Vasile, Din temniţe spre sinaxare, Editura Egumenită, Galaţi, 2008.
- Moise, Monah, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008.
- Boghiu, Arhim., Sofian, Sfântul Antim Ivireanul şi Mănăstirea tuturor sfinţilor, Editura Bizantină,
Bucureşti, 2005.
- www.fericiticeiprigoniti.net
- www.sfintii-inchisorilor.ro
648
www.sfintii-inchisorilor.ro
194
XVI. Părintele Benedict Ghiuş sau duhovnicul din Pateric
XVI.1. Arhimandritul Benedict Ghiuş – o perspectivă biografică

Părintele Benedict Ghiuş s-a născut la 21 octombrie 1904, în localitatea Domneşti, jud.
Vrancea, din părinţii Constantin şi Elena, primind la botez numele de Vasile. Şcoala primară a urmat-
o în satul natal, cursul secundar la Liceul „Codreanu” din Bârlad, continuându-şi, apoi, studiile la
Seminarul din Galaţi. După încheierea studiilor teologice la facultăţile de teologie din Chişinău şi
Bucureşti, Benedict Ghiuş a fost propus pentru o bursă la Facultatea de Teologie Catolică din
Strasbourg, pe care a urmat-o, obţinând titlul de doctor în teologie şi devenind unul dintre cei mai
bine pregătiţi slujitori ai Bisericii din România acelor vremuri.
Răspunzând unei chemări tainice, în anul 1934 a fost tuns în monahism la Mănăstirea Noul
Neamţ (Chiţcani). jud. Tighina din Basarabia, primind numele monahal de Benedict, iar în data de 1
octombrie 1934 a fost hirotonit ierodiacon de mitropolitul Gurie al Basarabiei, slujind la Catedrala
mitropolitană din Chişinău. În anul 1935, a susţinut în limba română, la Chişinău, teza cu tema:
Argumentul ontologic de la Descartes, urmând, apoi, şi cursuri în Germania, la Academia Monahală
din Mănăstirea Benedictină „Maria Laach”, unde a stat şase luni. După întoarcerea în ţară, la 1 iunie
1936 a fost hirotonit ieromonah şi hirotesit duhovnic de către mitropolitul Basarabiei, Gurie Grosu,
în Catedrala mitropolitană din Chişinău. Valoarea intelectuală şi cea morală a acestuia au făcut să fie
numit preot slujitor, duhovnic şi predicator la Catedrala patriarhală din Bucureşti, numit în această
calitate de către patriarhul Nicodim Munteanu. Începând cu 1 martie 1950 îl întâlnim printre
profesorii Seminarului Monahal de la Mănăstirea Neamţ, până la 26 septembrie 1954, când a fost
încadrat în postul de preot slujitor la Schitul Darvari din Bucureşti, fiind apoi transferat, din lipsă de
locuinţă, la Catedrala patriarhală649.
Pe lângă misiunea de slujire la Catedrala patriarhală, a împlinit şi unele funcţii administrative:
preşedinte al Comisiei de supraveghere şi îndrumare a candidaţilor la preoţie, profesor la Seminarul
Teologic din Bucureşti şi egumen pentru personalul monahal din serviciile Arhiepiscopiei
Bucureştilor, organizând o serie de întruniri în incinta Mănăstirii Antim din Bucureşti. În cadrul
întâlnirilor ţinute, a discutat, pe lângă probleme cu caracter duhovnicesc, şi o serie de probleme
politice, făcând comentarii juste la adresa regimului comunist din ţară. Astfel, în 14 iunie 1958 a fost
arestat, judecat şi condamnat de Tribunalul Militar din Bucureşti la detenţie pe viaţă. După recurs,
condamnarea s-a redus la 18 ani de muncă silnică, din care a executat şase ani la Jilava, apoi la Aiud
şi la Salcia, în Balta Brăilei. A fost eliberat pe 25 iunie 1964, fiind graţiat prin Decretul nr. 340/1954
alături de mulţi alţi deţinuţi politici. În 1974 s-a retras la Mănăstirea Cernica, unde a trecut la cele
veşnice în 12 iunie 1990, în chilia sa din casa aflată pe malul lacului, lângă fosta reşedinţă a
mitropolitului Tit Simedrea”650.
La slujba de înmormântare, care a avut loc în Biserica ”Sfântul Ierarh Nicolae”, au participat
episcopii Gherasim al Râmnicului şi Argeşului şi Roman Ialomiţeanul, Vicar al Arhiepiscopiei
Bucureştilor, preoţi, monahi şi câţiva credincioşi apropiaţi. S-au ţinut cuvântări care au omagiat omul
şi slujitorul deosebit, înzestrat cu mulţi talanţi de către Părintele Ceresc.
XVI.2. Un părinte smerit şi blând
649
cf. Arhim. Timotei Aioanei, Benedict Ghiuş şi veşmântul de aur ai smereniei, wwvv.ziarullumina.ro. Iulie 2010.
650
cf. Ibidem.
195
Figură luminoasă, suflet blând, om de un echilibru desăvârşit, deopotrivă duhovnic şi teolog,

poate puţin naiv, a fost arhimandritul Benedict, care a dat prestigiu monahismului românesc prin
participarea sa la rezistenţa credinţei, mărturisită în temniţă şi martiriu. Deşi modest, este totuşi figura
cea mai frumoasă a clerului nostru651.
Cu adevărat binecuvântat a fost de Dumnezeu arhimandritul Benedict Ghiuş, după cum i se
tălmăceşte şi numele. Viaţa lui închinată slujirii Domnului a fost o făclie aidoma luminii din noapte,
care se vede până departe, ca şi cetatea aflată deasupra muntelui, ce nu se poate ascunde. O privire
exhaustivă asupra biografiei arhimandritului Benedict Ghiuş, insuficient cunoscută lumii noastre, ne
obligă, totuşi, să medităm la câteva momente esenţiale din devenirea sa spirituală652.
Ar trebui să începem cu luarea jugului vieţii monahale din tinereţe şi cu atenta activitate
cărturărească din anii studiilor teologice, continuată până la sfârşitul zilelor pământeşti.
O perioadă roditoare a vieţii sale a fost cea legată de Seminarul de la Mănăstirea Neamţ, unde
s-a remarcat ca profesor de vocaţie şi îndrumător duhovnicesc, alături de alţi monahi, ca Andrei
Scrima, Petroniu Tănase, Demostene Tebeica, Ghenadie Neţoiu. Slujea cu mare evlavie şi-i îndemna
pe elevi să fie cu luare aminte la Taina Preoţiei pentru care se pregăteau. Unul dintre elevii săi
povesteşte, cu mulţi ani în urmă, prin anii 50, în Postul Mare, părintele a pregătit un Agneţ pentru
Liturghia mai înainte Sfinţită. Într-o zi de vineri a început slujba şi mare i-a fost mirarea când, la
vremea cuvenită, η-a mai găsit pe Sfânta Masă Agneţul pregătit cu o duminică înainte. A
îngenuncheat şi a căutat peste tot. Un şoarece lăsase lângă sălaşul său o firimitură. Printre lacrimi
multe, arhimandritul Benedict Ghiuş a pus firimitura pe Sfântul Disc şi a săvârşit Liturghia. Smerit
cum era, a spus la sfârşit că Dumnezeu a îngăduit aceasta pentru păcatele lui. S-a retras pentru un
timp la Schitul Pocrov, unde vieţuiau prietenii săi, arhimandriţii Haralambie şi Vasile Vasilache, şi
s-a rugat mult în urma acestei încercări653.
În vremea şederii la Neamţ, citea în fiecare zi din Proloage, ediţia în chirilică de la sfârşitul
veacului al XlX-lea. Atunci s-a înfiripat dorinţa diortosirii lor, care s-a realizat mai târziu, către
sfârşitul vieţii sale.
O altă întâmplare grăitoare din viaţa arhimandritului Benedict este aceea când perioada imediat
următoare lui ’64, dupa eliberarea generală a deţinuţilor politici, s-a pornit un mare scandal în legătură
cu biserica românească din Saint Jean de Beauvais de la Paris, a cărei „recuperare” sub jurisdicţia
Patriarhiei noastre era dorită mult de puterea comunistă. Cum Părintele Benedict fusese în tinereţe
prieten cu preotul acelei biserici, iar statura sa morala şi duhovnicească, aureolată şi de anii de temniţă
comunistă, era extrem de impunătoare, i s-a impus părintelui, în ciuda tuturor încercărilor de
împotrivire, să meargă la Paris şi să „acţioneze” în consecinţă. A plecat în cele din urmă, dar hotărât
să nu dea curs ”misiunii” încredinţate. Odată ajuns acolo, românii locului, pentru care biserica era
mai degrabă un bastion de rezistentă anticomunistă decât unul de întâlnire cu Dumnezeu, oameni
pentru care, pe deasupra, Părintele era necunoscut si nu reprezenta un reper, l-au tratat ca pe un emisar
al regimului comunist şi puţin a lipsit să nu fie scos din biserică molestat. Noroc că părintele paroh,
prietenul sau din tinereţe, l-a luat sub protecţie, a garantat pentru el şi atunci a fost lăsat în pace. N-a
schiţat nici cel mai mic gest pentru a încerca sa-i convingă pe acei oameni să revină la Biserica Mama,
deoarece a realizat rapid cum stăteau lucrurile şi ca orice întreprindere mai mult ar fi tulburat lucrurile.
După o luna de petrecere pariziană s-a reîntors în tară, primind reprosrile previzibile din partea celor
care-l trimiseseră, dar cu o conştiinţa la fel de curată ca la plecare. Povestind această întâmplare
651
cf. Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Predanie a mărturisitorilor români, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006,
p. 135.
652
cf. Arhim. Timotei Aioanei, Arhimandritul Benedict Ghiuş monahul ca dintr-o poveste, www.ziarullumina.ro.
Iulie 2010.
653
cf. Ibidem.
196
zâmbea uşor amuzat, deoarece „în tară, mă închiseseră pentru atitudini anticomuniste, iar aceia vroiau
să mă ia la bătaie că aş fi comunist!”654.
XVI.3. Părintele Benedict Ghiuş şi mişcarea Rugul aprins

Trecând într-un alt registru, vom susţine, cu toată convingerea şi tăria, că Părintele Arhimandrit
Benedict Ghiuş este una din figurile „misterioase” ale Ortodoxiei romaneşti. Cu toate că majoritatea
vieţii şi-a trăit-o în mijlocul mulţimilor, el a reuşit, prin discreţie şi modestie, să se oculteze, reuşind
să trăiască permanent asemenea unui autentic monah.
Un capitol distinct îl constituie apartenenţa la mişcarea duhovnicească „Rugul Aprins”, care a
mistuit inimile multor slujitori ai Bisericii din capitala României şi ale unor intelectuali care au simţit
căldura şi chemarea Duhului Sfânt în viaţa lor.
Părintele arhimandrit Cleopa Ilie, într-una din confesiunile sale, vorbea despre întâlnirea din
casa profesorului universitar Alexandru Mironescu, în Bucureşti, eveniment întâmplat în vara anului
1947. Erau prezenţi arhimandriţii Benedict Ghiuş, Dosoftei Muraru şi Gherontie Ghenoiu, pr. prof.
Dumitru Stăniloae şi alţii. Arhimandritul Cleopa vorbea cu patos despre Maica Domnului. La un
moment dat, icoana ei, care trona în salonul în care avea loc discuţia, s-a clătinat minute în şir într-un
preafrumos cântec de harfă care venea din înălţimile cerului. După mărturia părintelui Cleopa,
arhimandritul Benedict Ghiuş a fost cel mai mişcat dintre toţi. Repeta în acele clipe: „Maica
Domnului. Maica Domnului, ce minune, ce minime...”655.
Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial începe şi pentru Părintele Arhimandrit Benedict
Ghiuş aventura spirituală a „Rugului Aprins”. Iata ce îşi aminteşte părintele Benedict referitor la acest
subiect (în „traducerea” Securităţii din anul 1958): „Subsemnatul am luat cunoştinţă şi am început să
particip la întrunirile „Rugului Aprins”, din câte reţin, din anul 1946, la mănăstirea Antim din
Bucureşti. Ideea acestei forme de activitate religioasă, „Rugul Aprins”, a fost adusă de preotul Ioan
Culaghin, care a venit de la Rostov - URSS, fiind adus în timpul războiului antisovietic de către
trupele fasciste şi stabilit la Mănăstirea Cernica. Întrucât preotul Teodorescu Alexandru-Daniel, care
pe atunci era frate în cadrul Mănăstirii Antim, fusese la muntele Athos - Grecia şi făcuse studii în
privinţa acestei activităţi, a devenit conducătorul asociaţiei „Rugul Aprins”. Initial, din această
asociaţie au făcut parte: Teodorescu Alexandru-Daniel, subsemnatul, preotul Mihail Avramescu, care
în prezent are parohie în oraşul Tulcea, profesorul Mironescu Alexandru, preoţii Sofian Boghiu şi
Dubneac Felix, care pe atunci erau călugări în cadrul Mănăstirii Antim şi alţi călugări de la mănăstire,
pe care nu mi-i amintesc în momentul de faţă. În cadrul întrunirilor „Rugului Aprins”, care au avut
loc în perioada anilor 1946-1947 la Mănăstirea Antim, s-a desfăşurat o activitate exclusiv religioasă.
La acele întruniri era invitat şi preotul rus Ioan Culaghin, care în cadrul întrunirilor respective făcea
comunicări despre experienţa şi trăirea creştină a stareţilor de la Optina şi ne povăţuia şi pe noi cum
să realizam o asemenea experienţă”656.
Întrebat de anchetator despre ce fel de experienţa este vorba, Părintele Benedict Ghius a
răspuns: „Este vorba despre o experienţă duhovnicească, care constă în îndemnul la credinţă, la
rugăciune, la disciplina de sine, la muncă, la fapte de dragoste fată de aproapele si altele”. Continuând
sa povestească despre activitatea acestei asociaţii, părintele arăta că „întrunirile „Rugului Aprins”
prin anul 1947 au luat o amploare foarte mare, în sensul ca la ele au început să participe elemente din
ce în ce mai multe, printre care şi o serie de vizitatori ai Mănăstirii Antim. În cadrul întrunirilor
respective au început să se ţină o serie de conferinţe cu teme religioase, dupa un program bine stabilit
654
Costion Niculescu, Binecuvântatul Părinle Benedict, rev. „Rost”, nr. 47-48, ianuarie-februarie, 2007, p. 5.
655
cf. Ibidem.
656
Stelian Gomboş, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Benedict Ghiuş - Teologul smerit şi duhovnicul îmbunătăţit
din marea lavră a Cernicăi, articol în www.crestinortodox.ro, 28 iulie 2009.
197
de către membrii grupului, respectiv: preotul Teodorescu Alexandru Daniel, subsemnatul, profesorul
Mironescu Alexandru, preotul Vasilache Vasile, Stăniloae Dumitru şi mulţi alţii. De asemenea, au
fost organizate cu călugării mănăstirii Antim coruri, care cântau la întrunirile respective. Această
activitate am deşfăşurat-o sub forma arătată mai sus până în cursul anului 1948. Nu-mi mai amintesc
data precisă, când ne-a fost interzis să mai organizam şi să mai ţinem asemenea întruniri, primind
dispoziţiuni de la Arhiepiscopie că asemenea întruniri sunt interzise de lege. După primirea
dispozţiunii am încetat de a mai ţine asemenea întruniri, iar subsemnatul, în luna martie anul 1950,
am plecat la Mănăstirea Neamţ, ca profesor la seminarul teologic de acolo şi am stat până în ianuarie
anul 1955. În această perioadă de timp, subsemnatul am continuat să vin prin Bucureşti în mod
periodic şi să mă văd cu preoţii călugări Sofian Boghiu şi Felix Dubneac, precum şi cu profesorul
Mironescu Alexandru, cu care activasem în „Rugul Aprins”. Tot în această perioadă, dupa anul 1950,
preotul Teodorescu Alexandru a fost arestat, nu cunosc pentru care motive, şi nu m-am văzut cu el
până în anul 1953, când a fost pus în libertate şi s-a stabilit la mănăstirea Sihăstria din părţile
Neamţului, făcându-mi o vizită la mănăstirea Neamţ”657.
Insistând pe subiectul „Rugul Aprins”, care îl interesa în mod deosebit pe anchetatori, Benedict
Ghiuş a omis să precizeze mai multe fapte importante din viaţa sa de după anul 1944. Trebuie amintite
aici contactele pe care le-a avut cu monseniorul Vladimir Ghica, datorită cărora va fi calificat drept
„neclar de definit” de către unele medii din cadrul Bisericii. Apoi, pe 5 februarie anul 1949. a fost
numit vicar patriarhal, în urma eforturilor susţinute ale Patriarhului Justinian în faţa conducerii
partidului. Mai mult, Patriarhul îl dorea pe Ghiuş Episcop plin. Din păcate, lipsa de încredere a
guvernanţilor în persoana arhimadritului Benedict va face ca statutul de vicar să fie doar pentru o
perioadă scurtă de timp. Şi el, şi celalalt vicar patriarhal, Episcopul Partenie Ciopron, au trebuit să
demisioneze din funcţii în cadrul şedinţei Sfântului Sinod din 25 februarie 1950. S-a întors la
Bucureşti în ianuarie 1955, ca slujitor la catedrala patriarhală. Aici se întâlneşte, la începutul anului
1956, cu Daniil Sandu Tudor, devenit stareţ la Mănăstirea Rarău, care-i propune să se ocupe de un
grup de tineri studenţi bucureşteni, doritori să aprofundeze căile credinţei: „După ce am acceptat
propunerea lui Teodorescu Alexandru de a mă ocupa de educaţia religioasă a unor elemente
intelectuale din rândurile tineretului, cunoscute de el, au şi venit la mine trimişi de acesta o serie de
tineri studenţi... Cu aceste elemente am organizat întruniri la domiciliul meu, cât şi la domiciliul
profesorului Mironescu Alexandru şi la mănăstirea Plumbuita. Precizez că întrunirile de la domiciliul
lui Mironescu Alexandru şi de la mănăstirea Plumbuita au fost organizate de Teodorescu Alexandru
şi la o parte din acele întruniri am participat şi eu”658.
In cadrul întâlnirilor de la Mănăstirea Plumbuita tinerii studenţi participau deopotrivă la slujbe
şi la discuţiile pe teme religioase. Cu ocazia primei întâlniri au vorbit părintele Daniil şi Părintele
Benedict Ghiuş despre o chestiune esenţială: atitudinea care trebuie avută fată de tinerii comunişti:
„Sandu Tudor a arătat tinerilor respectivi că ei la facultăţile respective frecventează cursuri laolaltă
cu persoane care nu sunt credincioase şi trebuie să ştie ce atitudine să aibă faţă de asemenea persoane.
În sensul de a fi un respect reciproc şi de a colabora acolo unde este posibil, iar subsemnatul
dezvoltând această problemă am arătat că catolicii, spre deosebire de ortodocşi, resping comunismul
şi nu colaborează cu el şi am susţinut punctul de vedere al lui Teodorescu Alexandru. În sensul de a
adopta sistemul de colaborare acolo unde este posibil”659.
Nu vom mai insista asupra cauzelor arestării lotului „Rugul Aprins”, deoarece despre acest
lucru s-a discutat în mai multe rânduri . La fel ca majoritatea membrilor lotului, părintele Benedict
657
Ibidem.
658
Ibidem.
659
Ibidem.
198
Ghiuş a fost arestat în noaptea de 13-14 iunie anul 1958. După anchete obositoare şi confruntări
dureroase, el a „recunoscut” în cele din urma „crimele” comise.
Era un călugăr firav şi plăpând la trup dar curat şi integru la suflet. Om de aleasă cultură şi mare
duhovnic. La „Rugul Aprins”, cerc de călugări şi laici intelectuali preocupaţi de rugăciunea inimii,
părintele Benedict a polarizat, prin viaţa sa duhovnicească, activitatea întregului grup. A refuzat să
urce treptele ierarhiei bisericeşti. Vorbea frumos, slujea cu evlavie, spovedea cu pricepere, zidea
sufleteşte cu putere şi trebuia ferit de pericole, căci nu ştia, din naivitate, să fie prudent în faţa
prigonitorilor. Deşi atât de modest, personalitatea lui concentrează tot ce are frumos şi sfânt ortodoxia
românească660.
După cum smerită i-a fost viaţa, smerit îi este şi monumentul funerar aflat lângă morminte
celebre, în cimitirul cernican. Arhimandritul Benedict Ghiuş este, fără îndoială, un monah desprins
parcă dintr-o poveste.
Bibliografie:
- Aioanei, Arhim., Timotei, Arhimandritul Benedict Ghiuş monahul ca dintr-o poveste, articol în
www.ziarullumina.ro. Iulie 2010.
- Aioanei, Arhim., Timotei, Benedict Ghiuş şi veşmântul de aur al smereniei, articol în
www.ziarulluiTiina.ro. Iulie 2010.
- Gomboş, Stelian, Preaciiviosul Părinte Arhimandrit Benedict Ghiuş - Teologul smerit şi
duhovnicul îmbunătăţit din marea lavră a Cernicăi. articol în www.crestinortodox.ro. 28
iulie 2009,
- Ianolide, Ioan, Întoarcerea la Hristos. Predanie a mărturisitorilor români, Editura Christiana,
Bucureşti, 2006.
- Niculescu, Costion, Binecuvântatul Părinte Benedict, rev. „Rost”, nr. 47-48, ianuarie-februarie,
2007.
660
cf. Ioan Ianolide, op. cit, p.135.
199
XVII. Părintele Voicescu, un duhovnic al cetăţii
XVII.1. O perspectivă biografică

Părintele Constantin Voicescu s-a născut în data de 28 iulie în Bucureşti, din părinţii Stan şi
Zinca Voicescu, tatăl lucrător la CFR, iar mama, croitoresă. Împreună cu sora lui, Maria, cresc în
orfelinatele din Predeal, Târgovişte şi Buzău, cu ajutorul şi cheltuiala unchilor lor, Gheorghe
Rădulescu, Badea şi llie Manea. Până în anul 1942 este înregistrat ca elev al şcolii normale din Buzău,
iar in decembrie acelaşi an, este arestat şi condamnat de Curtea Marţială a Corpului 5 Armată Ploieşti
la 3 ani de închisoare corecţională pentru apartenenţă la Frăţiile de Cruce, fiind închis ulterior la
Piteşti şi Alba Iulia. Este eliberat 2 ani mai târziu, în baza Decretuluui 80 de armistiţie.
Copilăria părintelui Constantin Viocescu s-a dovedit a fi una extrem de dificilă încât vorbea
numai la anumite ocazii despre acea perioadă din viaţă, caracterizând-o ca fiind una foarte scurtă şi
plină de greutăţi. Moartea prematură a părinţilor săi l-au adus în situaţia de a ajunge la orfelinat şi
unde a învăţat ceea ce înseamnă disciplina, onoarea, responsabilitatea. Era o fire veselă şi optimistă,
buna lui dispoziţie era molipsitoare. Vacanţele şi le petrecea la unchiul său Gheorghe Rădulescu, pe
care 1-a iubit şi 1-a ascultat. Acesta avea întotdeauna numai cuvinte de laudă la adresa nepotului său:
„Tică m-a ascultat întotdeauna, mai mult chiar decât proprii copii, şi Dumnezeu 1-a făcut preot!”661.
Erau şi zile când rămânea singur în cămin şi-şi trăgea pătura peste ochi şi începea să plângă, gândindu-
se la mama lui.
Viaţa grea îndurată în copilărie, 1-a făcut să fie atras de Mişcarea Legionară, mai întâi de Frăţiile
de Cruce şi a văzut in ea o şansă pentru Romania de a purifica societatea chiar şi înainte de cel de-al
doilea război mondial. In acea perioadă, tot tineretul era cuprins de ideile schimbării în spirit creştin,
adică o stare de jertfa pentru salvarea ţării şi formarea unui viitor strălucit generaţiilor viitoare. Iubirea
de neam şi ţară au fost adânc impregnate in sufletele tinerilor de către duhovnicii din şcoli încât li se
părea un lucra firesc în a respinge toată influenţa atee şi comunistă. Ciocnirea cu comunismul a fost
inevitabilă şi faptul că mulţi au căzut prizonieri, 1-a lăcut pe părintele Voicescu să considere acest
lucru ca fiind un mare folos şi o bucurie deoarece „dacă aş fi fost lipsit de această experienţa, aş fi
lipsit de multe lucruri”662.
1942 este anul în care este închis la Piteşti şi Alba Iulia, închisori destinate elevilor din Frăţiile
de Cruce. Aici camarazii săi şi-1 amintesc pe părintele Constantin Voicescu ca un om „cu o figură
ascetică, purtând sub braţ o vioară primită de acasă, cu acordurile căreia îi delecta pe toţi”, fapt pentru
care i-au pus porecla de „Paganini”663.
După ce au fost eliberaţi, tot cercul foştilor elevi deţinuţi politic, se întâlneau săptămânal pentru
a discuta şi a afla veşti despre camarazi cu care fuseseră împrună închişi, organizau excursii la
mănăstirile din munţii Bucegi, îndeosebi la mănăstirea de la Sinaia, dar şi la mănăstirea Sâmbăta,
unde se bucurau de cuvintele părintelui Arsenie Boca.
Între anii 1944-1946 termină liceul Matei Basarab din Bucureşti, după care urmează cursurile
din anii I şi II ai Facultăţii de Geografie din Bucureşti. Perioada dintre anii 1945-1948 o frecventează
la Mănăstirea Antim, în timpul „Rugului Aprins” unde devine un apropiat ucenic al părintelui Toma
Chiricuţă. în mai acelaşi an, e arestat şi condamnat la 6 ani de grea temniţă, sub motivul de activitate
661
Ioana Iancovescu, Părintele Voicescu - Un duhovnic al cetăţii, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 102.
662
Ibidem, p. 105.
663
Ibidem, p. 107.
200
împotriva ordinii sociale. Este închis la Jilava, Piteşti şi Târgu Ocna, unde îl întâlneşte şi se apropie
sufleteşte de Valeriu Gafencu.
Anul 1948, aduce un nou val de arestări în rândul foştilor elevi şi studenţi deţinuţi politic.
Părintele Constantin Voicescu a fost arestat la Facultetea de Geografie, acolo unde pentru a pune
mâna pe cât mai mulţi studenţi, autorităţile forţau pe cei arestaţi să-i pârască şi pe ceilalţi şi aşa se
extindea arestarea de la om la om. Este închis la Piteşti unde îndură mari greutăţi. Aici se
îmbolnăveşte de TBC şi este mutat la închisoarea-spital de la Târgu Ocna. Această boala îl face pe
părintele Voicescu să fie şi puţin ironic: „dar totuşi am avut noroc; acolo mi s-a descperit un TBC
osos la genunchi şi am fost trimis la închisoarea-spital de la Târgu Ocna. Exact în 1950 când a trebuit
să fiu în focul „reeducărilor”. Ce-aş fi făcut, cum m-aş fi purtat? Rezistenţa omului torturat are limite,
acolo s-a depăşit imaginabilul. Nu ştii de ce mare pacoste te scapă Dumnezeu, când îţi dă o încecare,
cum a fost la mine boala...nu trebuie să cârtim, că nu ştim”664.
Tot în această perioadă, la Târgu Ocna au fost aduşi cei care aduceau experienţa duhovnicească
de la mănăstirea Antim, printre care părintele Benedict Ghiuş, părintele Sofian, părintele DaniiI
(Sandu Tudor), profesorul Alexandru Mironescu, cei care au fost arestaţi cu grupul „Rugul Aprins”
unde se practica rugăciunea inimii, dar si Valeriu Gafencu care „şi-a lua „la revedere” pur şi simplu,
cum îşi iau „la revedere” părinţii din pustie de la ucenicii lor-cu zâmbetul pe buze”665.
Situaţia la Târgu Ocna era una foarte grea. Cei mai în putere îi ajutau pe cei mai slabi şi
imobilizaţi. „Făceau gărzi pe furiş, spălau trupuri scheletice, ani de zile n-au pus gura pe marmeladă
ci o dădeau celor grav bolnavi...trădarea aproapelui, mişelia , η-a avut spor printre noi, cu toate că
veniseră şi unii cu reeducările şi la Târgu Ocna”666.
Părintele Constantin Voicescu este eliberat în 1954, iar pînă în anul 1958 când este arestat
pentru a treia oară, se căsătoreşte cu Laura-Florenlina Durac, li se nasc cei trei copii, Mihai, Irina şi
Ileana şi se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde era fascinat de cursurile ţinute de
părintele Dumitru Stăniloae. Între 1956 şi 1958 urmează cursurile din anii I şi II ai Facultăţii de
Teologie din Bucureşti, urmând ca ceilalţi doi ani să-i termine între anii 1967-1969, susţinând lucrarea
de licenţă Cultele orientale în provinciile romane Moesia Superior şi Dacia, la disciplina Teologie
Fundamentală şi Istoria Religiilor, sub îndrumarea diaconului Emilian Vasilescu.
Părintele Constantin Voicescu a fost arestat pentru a treia oară la 30 octombrie 1958 şi
condamnat la muncă silnică pe viaţă prin sentinţa Tribunalului Militar din Bucureşti urmând să-şi
ispăşească pedeapsa la Aiud. Aici, părintele Voicescu rămâne statornic în dreapta credinţă. „Credea
cu tărie în idealurile creştine pentru care a luptat toată viaţa, raportându-şi pemanent atitudinea la
voinţa lui Dumnezeu şi s-a luptat fără a se lăsa intimidat de nimic din afară, regim politic, evenimente
sau persoane, într-o perfectă linişte şi smerenie”667. Tot la Aiud l-a cunoscut şi pe Înaltpreasfinţitul
Valeriu (Bartolomeu) Anania, cu care a purtat discuţii despre trăirea mistică şi a făcut împreună,
Acatistul Mântuitorului. Deţinuţii de aici îndurau chinuri groaznice. Părintele Voicescu se afla într-o
secţie unde atmosfera şi temperatura erau ca de cavou. Din tavan şi din podeaua de beton venea aer
rece. Fiind coleg cu părintele Mihai Lungeanu, îşi puneau pătura în cap şi începeau să se roage, iar în
zilele de duminică parcurgeau cu mintea toate etapele Sfintei Liturghii, inclusiv rânduiala
Proscomdiei, simţind în rugăciunile lor chiar şi prezenţa Sfântului Duh, prin mirosul de smirnă şi de
regina nopţii care se răspândise în aer în jurul lor668.
664
Ibidem, p. 113.
665
Ibidem, p. 123.
666
Ibidem, p. 126.
667
Ibidem, p. 139.
668
cf. Pr. Mihai Lungeanu, Coborârea Sfântului Duh la Aiud, Revista „Rost”, nr. 25-26, 2005.
201
A fost eliberat în 1964 şi a fost angajat la Uzinele 23 August. Acum reîncepe cursurile Ia
Facultatea de Teologie, fiind atras în special de secţia istorică ataşându-se de profesoral Alexandru
Elian, iar mai târziu îşi începe doctoratul tot la aceeaşi secţie fiind foarte apreciat de toţi profesorii.
Cu binecuvântarea patriarhului Justinian Marina este angajat la Tipografia Bisericească, mai
întâi la serviciul Expediţie, apoi la cel de Corectură. Tot Preafericitul Justinian, îi aprobă cererea de
hirotonie întru preot care va avea loc în anul 1973, de către bunul şi vechiul prietenul său Antonie
Plămădeală, episcop vicar patriarhal. Fiind numit la Biserica Radu Vodă, părintele Alexie Barcă
organizează o masă festivă în onoarea părintelui Voicescu şi-i oferă o cruce pe care o moştenea din
familie, zicându-i: „te-am ales fiindcă sunt convins că ai să fii demn de crucea aceasta pe care ţi-o
dau”669.
În 1976, la 1 octombrie, a fost numit paroh la biserica Sapientei cu hramul Adormirea Maicii
Domnului, fiind primit cu toată dragostea de către credincioşi. „l-a luat ca pe nişte orfani şi cu toată
dragostea, înţelepciunea şi răbdarea a reuşit să menţină şi să ducă mai departe ceea ce începuse
înaintaşul său, adormitul întru Domnul, părintele Constantin Sârbu.”
Printre părinţii slujitori de atunci se numără şi Benedict Ghiuş. Slujeşte onorific la Biserica
Bucur Ciobanul împreună cu părintele Alexie Barcă.
Activitatea pastorală a părintelui Constantin Voicescu a fost una tumultoasă şi intensă din care
amintim doar câteva evenimente: între anii 1985-1986, face demersuri pentru salvarea de la demolare
a bisericii din strada Sapientei; în 1990 participă la manifestaţia din Piaţa Universităţii şi sfinţeşte
crucile din piaţă; în 1991 participă la slujba de înmormântarea martirilor de la Târgu Ocna; în aprilie
1992 slujeşte, alături de 12 preoţi, Sfânta Liturghie din a doua zi de Paşti, în prezenţa Regelui Mihai
la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti; 1994-1997 participă cu comunicări la Simpozioanele
Memorialului Sighet.

comunistă
Viaţa în parohie a părintelui Voicescu, a fost, la început, destul de dificilă, deoarece Securitatea
era mai tot timpul cu ochii pe ceea ce se întâmplă acolo, mai ales că părintele Sârbu, fusese şi el în
închisoare. Şi totuşi, părintele trebuia să-şi facă datoria, să slujească, să predice, şi, mai ales, să
promoveze imaginea lui Hristos în rândul poporului, chiar dacă a fost acuzat ca vorbeşte împotriva
comunismului, el, de fapt, era aprig înverşunat împotriva ateismului.
Problemele de sănătate ale părintelui Voicescu au început să se agraveze, căci pe lângă TBC-
ul osos de care suferea, Dumnezeu i-a mai dat o nevralgie, care îi dădea nişte dureri înfiorătoare.
Chiar şi aşa, toată lumea avea numai cuvinte de laudă la adresa lui. Boala şi suferinţa nu-1 împiedicau
să-şi desfăşoare activitatea, să împărtăşească, să spovedească, în tot Bucureştiul şi fără să beneficieze
de maşină, încât toată lumea vorbea că vede susţinerea vizibilă a unui trup neputincios de către puterea
Duhului Sfânt.
Era un om plin de viaţă, îi plăcea să meargă în excursii la mănăstirile din Moldova, era cunoscut
de mai toată lumea. La Agapia rămânea la maica Minodora, mergea la Secu, unde îi plăcea să asculte
toaca şi clopotele ce parcă spărgeau văzduhurile şi, în cele din urmă, ajungea la Sihăstia, unde se
simţea ca acasă. Acolo stătea de vorbă, în primul rând, cu părintele Cleopa, apoi cu părintele Valerian
şi cu părintele loanichie Bălan, care erau foarte bucuroşi să-l primească căci părintele Voicescu le
aducea cărţi, tipărite la Bucureşti. Mulţi au zis că, dacă intra în monahism, putea să ajungă şi un
episcop foarte bun, datorită faptului că era foarte bine pregătit. Totodeauna ţinea cuvântare la fiecare
slujbă, explica pe înţelesul tuturor pericopa evanghelică care se citea în ziua respectivă.
669
Ioana Iancovescu, op. cit., p. 154.
202
Era un păstor neînfricat faţă de regimul potrivnic, căci mulţi securişti şi comunişti au venit în
scaunul de spovedanie la părintele Voicescu, tot timpul vorbind despre biruinţa pe care Biserica a
avut-o faţă de atacatorii ei: „deci chiar pe timpul comunismului au fost permanent deschise 11.000
de biserici. Ce spuneţi? De fapt, şi când pare covârşitor, răul îşi închipuie că are toată puterea, dar n-
o are”670.
După dezastruosul cutremur din 4 martie 1977, părintele Voicescu a mers să verifice starea
Bisericii, singurul lucra care a avut mai mult de suferit a fost pictura. S-a bucurat că mulţi prieteni au
scăpat cu viaţă, dar s-a şi necăjit de necazurile altora.
Anul 1985 a reprezentat un an de cotitură pentru biserica Sapientei din Bucureşti. Începuseră
marile demolări, cărora au căzut pradă bisericile „Sf. Vineri”, „Sf. Spiridon”, Spitalul Brâncovenesc,
dar şi alte case şi străduţe ale vechiului Bucureşti, iar dărâmarea bisericii „Sapienţei” era iminentă.
După multe încercări de a se împiedica acest lucru, după multe dosare înaintate în stânga şi în dreapta
şi după toate întrunirile pe la primăria capitalei, s-a considerat că nu este cazul să fie dărâmată. La
acest lucra minunat s-au adăugat şi nenumăratele rugăciuni pe care părintele Voicescu le făcea din
Sfântul Altar. Părintele a făcut slujbe şi a mulţumit lui Dumnezeu că a protejat biserica şi că părintele
Sârbu rămâne acolo cu mormântul lui.
XVII.3. Părintele Voicescu şi viaţa duhovnicească de la biserica „Sapienţei” în perioada post-

comunistă
În seara Revoluţiei, biserica „Sapineţei” se pregătea pentru sfânta sărbătoare a Naşterii
Domnului împreună cu părintele Voicescu, când au fost anunţaţi că, în Piaţa Universităţii, este multă
lume adunată şi a început să se tragă în oameni. La auzul acestor cuvinte părintele a plecat numaidecât
în piaţă, în seara zilei de 21 decembrie, neputând să reziste să nu fie prezent la Revoluţie. Multă lume
a luat legătura ulterior cu părintele pentru a face rugăciuni pentru cei care luptau împotriva sistemului
comunist, dar şi pentru cei răposaţi, care căzuseră victime.
Din anul 1990, părintele Voicescu devine membra fondator al Alianţei Civice, iar din 1992,
membru al Consiliului Naţional şi al Comitetului de Coordonare, la care onora cu prezenţa la fiecare
adunare publică, iar prezenţa sa harismatică însufleţea şi destindea atmosfera, rugăciunile lui
pătrunzând adânc în sufletele oamenilor. Nu era acţiune a Alianţei în care părintele Voicescu să nu fi
participat. Venea de bună voie şi era implicat total la slujbele de la Cimitiru eroilor, la marşuri, la
simpozioane, niciodată căutând propriul interes, ci ghidat după cuvintele Sfântului Aposto Pavel ca
„fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său la ce este bine spre zidire” (Romani 15, 2). „A
mărturisit şi a transmis tuturor celor apropiaţi credinţa în înviere, dar şi convingerea că singura cale
spre ea este calea Golgotei. Şi-a purtat cucea cu seninătate, cu bucuria că a găsit Calea, Adevărul şi
Viaţa”671.
Părintele Voicescu avea o mare admiraţie pentru Regele Mihai, îl preţuia şi îl stima, iar în a
doua zi de Paşti a anului 1992, el a fost unul dintre cei 12 preoţi, care au slujit Sfânta Liturghie la
biserca Sfântul Gheorghe în prezenţa regelui Mihai.
În perioada imediat următoare evenimentelor din 1989, părintele Voicescu împreună cu ginerele
său, părintele Vasile Gordon, pun bazele Asociaţiei „Christiana” care se dorea a fi o asociaţie medical-
creştină şi care a avut primul sediu chiar în casa parohială a părintelui. Mai târziu, asociaţia a fost
mutată în locul unde nu demult fusese morga şi care, la început, se afla într-o stare deplorabilă, după
cum însuşi părintele mărturisea: „este fosta morgă, pe care am găsit-o practic o ruină unde hălăduiau
şobolanii şi gândacii. Cu eforturi şi mult entuziasm am transformat-o în ceea ce este astăzi: un loc
pentra cei bătrâni în majoritate, şi năpăstuiţi care au nevoie de îngrijire medicală şi pace sufletească
670
Ibidem, p. 169.
671
Ibidem, p. 197.
203
prin harul divin”672. Părintele s-a îngrijit permanent de acest spital prin prezenţa continuă şi directă,
dacă era de spovedit, spovedea, făcea un tur al saloanelor şi îi cerceta pe fiii săi duhovniceşti, venea
de fiecare dată când se oficia taina Sfântului Maslu, la solicitarea preotului de acolo. Deseori vorbea
medicilor şi celorlalţi ostenitori ai aşezământului „Christiana”, în cadrul unor conferinţe care se ţineau
săptămânal, fie pe teme religioase, fie medicale, conştientizând cadrele medicale că „medicul care nu
are în vedere persoana umană în integritatea ei, cu trup şi suflet, poate fi considerat medic
veterinar”673.
Bucuria părintelui Voicescu a fost însă de scurtă durată în ceea ce priveşte asociaţia
„Christiana”, căci în timpul guvernării PDSR-iste, acest aşezământ a fost distrus. Toţi au sperat că va
veni un alt regim mai creştinesc la guvernare, iar aşezământul îşi va relua traiectoria, mai ales că
preşedintele îl avea drept confesor pe părintele Voicescu. Însă acest lucru nu s-a mai întâmplat,
deoarece niciun partid politic nu a înţeles ideea de a contribui material la un proiect, în timp ce biserica
lucra pe partea de morală, asistenţă spirituală şi socială. Această dramă profundă a trăit-o părintele
Voicescu până la sfârşitul vieţii sale.
Ziua de 8 septembrie 1997, este ziua în care părintele Constantin Voicescu părăsea lumea
aceasta şi se muta la Domnul. Ca în fiecare an, de praznicul Naşterii Maicii Domnului, părintele
mergea la Mislea pentra a participa la parastasul fostelor deţinute care îşi pierduseră viaţa în
închisoarea de acolo. Drumul pînă acolo a fost plin de peripeţii, autobuzul cu care părintele a mers
împreună cu alţi membrii ai familiei se stricase, însă au ajuns la timp pînă să înceapă Sfânta Liturghie,
unde părintele a ţinut o predică emoţionantă, participând, ulterior, la parastas. După aceasta familia
lui a plecat mai înainte, părintele insistând să mai rămână puţin în compania foştilor lui colegi de
puşcărie. După însă câteva ore, familia părintelui avea să primească tragica veste că părintele murise
într-un accident, pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, în apropierea comunei Potigrafu. Mulţi au mers în
acea seară la biserica Sapientei şi au vegheat toată noaptea. Când l-au adus şi l-au depus la biserică
multă lume nu putea să creadă ca părintele chiar a plecat. Fiica sa, Ileana, mărturisea: „aveam cu toţii
percepţia fizică a imaginii părintelui care iese din altar pe uşile împărăteşti, ori a omului care se ivea
de după aracii răsadurilor de roşii, cele din grădina din spatele casei parohiale. Când au adus trupul
său zdrobit şi ostenit nu mi-a mai spus nimic, nu realizam că e al tatii, căci sufletul său era lângă
mine”674.
Înainte de moarte, părintele a slujit trei Sfinte Liturghii una după alta. Pe 6 septembrie a mers
la Gherla, unde a participat la sfinţirea capelei, oficiată de Înalpreasfinţitul Bartolomeu Anania, pe 7,
la biserica „Sapienţei”, unde i-a anunţat pe enoriaşii săi că, a doua zi, va pleca la Mislea.
În data de 11 septembrie câteva sute de credincioşi l-au condus pe părintele Voicescu pe ultimul
drum. După ce Sfânta Liturghie a fost oficiată de un sobor mare de preoţi, convoiul funerar a pornit
spre Piaţa Universităţii, facându-se ectenie în dreptul fiecărei din cele patru biserici pe lângă care a
trecut. Convoiul era deschis de circa treizeci de tineri purtând coroane de flori, în urma cărora
mergeau mai multe călugăriţe, urmate de aproximativ patruzeci de preoţi. În Piaţa Universităţii a fost
citit mesajul preşedintelui Emil Constantinescu, care-1 caracteriza pe părintele Voicescu „ca o figură
de tragică nobleţe, dar şi de izbăvitoare credinţă în bine şi adevăr, care s-a implicat cu inepuizabile
resurse fizice şi spirituale în lupta pentru reclădirea societăţii româneşti prin recuperarea spiritului
civic şi solidarizarea speranţei”675.
Mai multe autocare şi microbuze, i-au transportat pe credincioşi la Mănăstirea Cernica, unde a
avut loc slujba de înmormântare, celebrată de Preasfinţitul Teofan Sinaitul şi circa treizeci şi cinci de
preoţi, printre care, Constantin Galeriu, Constantin Mihoc, Dumitru Popescu ş.a. Preotul Ioan Bizău
672
Ibidem, p. 216.
673
Ibidem, p. 229.
674
Ibidem, p. 237.
675
Ibidem, p. 243.
204
a dat citire cuvântului de adio transmis de Arhiepiscopul Bartolomeu Anania, care l-a cunoscut pe
părintele Voicescu în anii de închisoare. Au mai ţinut cuvântări în memoria părintelui Voicescu şi
alte persoane: profesorul Emilian Popescu, părintele Galeriu, doctorul Pavel Chirilă, Preasfinţitul
Teofan, episcop vicar patriarhal. Slujba s-a încheiat pe la ora 16, unde sicriul a fost coborât în groapă
lângă osemintele soţiei sale, decedată cu opt ani în urmă.
Fiul său, preotul Mihai Voicescu, îşi amintea de cuvinte tatălui său: „cu cât trăieşti lângă Hristos
mai mult şi te micşorezi şi te smereşti, cu atât devii mai original, ai personalitate. Viaţa lui Hristos în
fiecare om poate să fie infinită, de aceea cred că ne putem iubi în felul acesta. Suntem asemenea, dar
totuşi nu suntem, fiecare are ceva de spus ... şi în asta constă frumuseţea, în faptul că suntem la fel şi
diferiţi”676.
Bibliografie:
- Iancovescu, Ioana, Părintele Voicescu - Un duhovnic al cetăţii, Editura Bizantină, Bucureşti, p. 102.
- Lungeanu, Pr., Mihai, Coborârea Sfântului Duh la Aiud, Revista „Rost”, nr. 25-26, 2005.
676
Ibidem, p. 329.
205
XVIII. Părintele Dimitrie Bejan sau împlinirea prin suferinţă
XVIII.1. Suferinţa ca umanizare

Prin calităţile sale deosebite, prin smerenia sa duhovnicească, blând, cinstit sufleteşte, părintele
Dimitrie a trăit toată viaţa sprijinit de verticalitatea sentimentelor de bun român şi, totodată, de
duhovnic. Viaţa acestui om, simplu la port, dar cu o minte sclipitoare şi bun prieten al marilor
intelectuali din perioada interbelică, poate fi descrisă ca o adevărată sagă a suferinţei asumate şi
convertite în lumină interioară.
Destin unic şi veritabil model pentru generaţia tânără actuală, părintele Dimitrie Bejan, deşi a
petrecut puţine clipe în libertate, viaţa consumându-şi-o în mare măsură în captivitate, mai întâi
în gulagul rusesc, iar mai apoi în cel din propria-i ţară, a reuşit ceea ce foarte puţini oameni pot:
anularea prăpastiei dintre suferinţa ca dezumanizare şi suferinţa ca umanizare.
Părintele Dimitrie Bejan, deşi a avut o personalitate complexă este, din păcate, încă foarte puţin
cunoscut.
XVIII.2. Aspecte din biografia părintelui Dimitrie Bejan

Părintele Dimitrie Bejan s-a născut la Hârlău, în judeţul Iaşi, în anul 1909, la 26 octombrie.
Părinţii săi, Ioan şi Maria, erau buni creştini şi se trăgeau din neam de răzeşi. Părintele Dimitrie scrie:
„Noi ne tragem din neam de răzeşi. Tatăl meu a păstrat actele de răzeşie, scrise pe pergament. Ştefan
cel Mare, care-i făcea răzeşi, le dădea un document la mână, scris pe piele de viţel sau de oaie. Tata
l-a păstrat pe ultimul. Eu l-am depus la Academie, că eu sunt ultimul din familia noastră”677.
Despre cât de credincioşi erau părinţii săi, părintele Dimitrie spune: „Noi, copiii, eram uimiţi
de câtă credinţă avea mama; [...]Îmi aduc aminte cum am văzut-o rugându-se... Era o femeie căreia îi
«sfârâia» gâtul când spunea Tatăl nostru. Noi, copiii, ne aşezam în genunchi în jurul ei şi spuneam şi
noi rugăciunea!... Tata era şi el foarte credincios. Amândoi odată se rugau părinţii mei. Se aşezau în
genunchi şi se ridicau cu totul spre icoane”678.
Părintele Bejan a mai avut cinci fraţi, în cartea de faţă vorbind doar de două surori, una dintre
ele numindu-se Eleonora, locuind împreună în casa din Hârlău, unde, din anul 1970, a avut domiciliul
forţat.
La vârsta de 11 ani, după ce finalizează cursurile medii în oraşul natal, intră la Seminarul
Teologic din Iaşi, „Veniamin Costachi”, unde învaţă foarte bine, având, în permanenţă, bursă, din
care tatăl său primea jumătate (500 lei). Seminarul început în 1922 a fost terminat în 1931, cu
calificativul „excepţional”, iar apoi a mers la Bucureşti, unde a urmat, în paralel, Facultatea de
Teologie şi cea de Istorie, între anii 1931-1935 şi 1931-1936.
La Facultatea de Istorie l-a avut ca profesor pe Nicolae Iorga, pe care l-a admirat foarte mult.
„Era numit Apostolul Neamului. Când începea să vorbească rămâneai tablou, adică nu simţeai că a
trecut o oră, două sau trei... Era o plăcere să-l asculţi, nu te mai săturai. Nu puteai să-l întrerupi. Parcă
voiai să nu se mai termine ora de istorie. A fost o somitate!”679.
La Facultatea de Teologie l-a avut ca profesor pe Nichifor Crainic, cu care va lega o strânsă
prietenie, mai ales în perioada de detenţie din închisorile comuniste.
677
Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei, Hârlău-Iaşi, 2002, p. 9.
678
Ibidem, p. 7-8.
679
Ibidem, p. 12-13.
206
La încheierea studiilor universitare, pe care le termină cu calificativul „Magna cum laude”,

părintele Bejan beneficiază de două călătorii de studii, la Ierusalim şi Atena. După întoarcerea în ţară
devine asistent universitar la catedra lui Nicolae Iorga timp de un an. Tot în acest timp predă cursuri
de istorie la Liceul de fete „Carmen Sylva” din Bucureşti. În paralel cu acestea, se înscrie în echipele
de cercetare sociologică ale lui Dimitrie Gusti, cu care va pleca în Basarabia680.
În anul 1940 este hirotonit preot, la Cernăuţi, de către mitropolitul Tit Simedrea, cu care era
prieten foarte bun. „Când m-am făcut preot şi când mi-a pus mâinile pe cap în Sfântul Altar mi-a zis:
«În clipa aceasta să ceri de la Dumnezeu o harismă: darul de a vorbi frumos, de a predica, de a scrie,
darul de a vindeca bolnavii...». Şi am zis: «Sunt la un moment crucial din viaţa mea. Dă-mi, Doamne,
să slujesc frumos cu credină şi cu lacrimi, ca să câştig cât mai multe suflete»”681.
În urma izbucnirii celui de-al doilea război mondial, părintele Dimitrie Bejan se înrolează în
armată ca preot militar cu grad de căpitan, apoi a fost avansat la grad de maior şi, în final, la gradul
de colonel, la pensie.
Pleacă în Basarabia, în 1940, luând parte la campania de eliberare a acesteia. Despre situaţia
Basarabiei, părintele Dimitrie spune: „Problema Basarabiei este problema tuturor românilor. Pledez
pentru românitatea Basarabiei. Ea este pământ românesc răpit din trupul Ţării şi al Moldovei. Şi-i stă
bine să fie în Ţara Românească; au aceeaşi istorie, aceeaşi credinţă, aceeaşi limbă. Pentru că una sunt
slavii şi alta sunt românii. Noi toţi de la Nistru pân’la Tisa suntem români”682.
A participat la al doilea război mondial ca preot militar până în anul 1942 când, în iarna aceluiaşi
an, la Stalingrad, cade prozonier la ruşi împreună cu 17.000 de români. Aici a stat şase ani, până în
1948683. Este deportat împreună cu toţi ofiţerii români şi germani capturaţi în Siberia. Aici, în perioada
celor şase ani de prizonierat de la: Astrahan, Oranki, Karaganda, Kiev, Everdlovsk (Urali),
Arhanghelsk (la Marea Albă), Moscova, părintele Bejan a suferit foarte mult, a îndurat frigul, foamea,
bătăile regulate aplicate, dar cel mai mult a îndurat ura celor care îi păzeau pentru că ei erau ortodocşi.
Despre suferinţele şi ororile suportate în lagările ruseşti, părintele Bejan a scris cartea Oranki –
Amintiri din captivitate. Oranki este o veche mănăstire ortodoxă transformată de comunişti în lagăr
internaţional de prizonieri, în anul 1918. În acest lagăr au fost închişi la început 11.000 de călugări
din toate mănăstirile Rusiei. Printre ei se aflau şi preoţi călugări şi preoţi de mir în frunte cu un
episcop. Aceştia au fost împuşcaţi între anii 1919-1920 şi aruncaţi într-o groapă comună din curtea
mănăstirii, deoarece nu şi-au lepădat credinţa în Hristos684.
„Au venit nişte militari călări şi ne-au întrebat: «Mergeţi cu noi sau nu? Aveţi 24 de ore timp
de gândire!». Iar episcopul le-a zis: «Este prea mult până mâine! Vă dăm răspunsul în zece minute!»...
«Fraţilor, acum aveţi ocazia să vă faceţi mucenici pentru Hristos! Vreţi să vă uniţi cu comuniştii? Sau
vreţi să vă daţi viaţa pentru Hristos şi să vă număraţi în ceata Sfinţilor Mucenici?... Atunci au strigat
toţi într-un glas: «Vrem să murim pentru Hristos!»”685.
Despre martiriul celor 11.000 de călugări, părintele Bejan a aflat de la un călugăr, Teodot, care
a scăpat din acest masacru şi pe care părintele l-a întâlnit în pădure în iarna anului 1944, când au fost
scoşi să taie lemne pentru foc. În timpul cât a stat în lagărele ruseşti a început să scrie, pe foi de
mesteacăn, un fel de istorie a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, cu numele de Hotarul cu cetăţi, care
a circulat în lagăre şi puşcărie, însă a fost reclamat la ofiţerul politic de către un evreu pe nume
Terleski. A fost trimis la o închisoare din Rusia, pe nume Liblianka unde a stat un an, după care a fost
680
cf. Idem, Simple povestiri. Cugetări morale despre viaţa de toate zilele, Ed. Trinitas, Iaşi, 2008, p. 10.
681
Idem, Bucuriile suferinţei..., p. 19.
682
Ibidem, p. 26.
683
cf. Ibidem, p. 29.
684
685
Ibidem, p. 66-67.
207
judecat şi condamnat la moarte, pentru vina de a fi susţinut că Basarabia, aflată sub ocupaţie sovietică,
este pământ românesc”686.
Bun cunoscător al legislaţiei internaţionale referitoare la drepturile omului, părintele Bejan
protestează faţă de această măsură în faţa judecătorilor, cerând dreptul de a fi judecat de către un
tribunal din propria ţară.”Nu m-au executat, că eu am strigat: «Eu sunt cetăţean român şi mă supun
legilor româneşti. Nu puteţi să mă condamnaţi la moarte, fiind cetăţean străin!» Mi-am adus aminte
cum a spus Sf. Ap. Pavel: «Eu sunt cetăţean român!»”687.
Surprins şi încurcat de o asemenea reacţie, tribunalul din Moscova decide repatrierea
prizonierului Dimitrie Bejan, recomandând securităţii din România multă vigilenţă faţă de acest om,
întrucât „are mare putere de convingere, fiind mare duşman al comunismului”688.
De la Moscova este trimis la Focşani, unde era lagăr rusesc şi de acolo a fost dus la închisoarea
militară din Bucureşti. „Aici este judecat şi condamnat la închisoare pe viaţă, din care a executat 25
de ani, deoarece în 23 august 1964 s-a dat un decret de amnistie generală pentru toţi politicienii”689.
Deci, odată cu aducerea în ţară, părintele Bejan începe să trăiască calvarul detenţiei din
închisorile româneşti şi, după cum el însuşi spune, condiţiile de aici erau cu mult mai inumane decât
cele din lagărele ruseşti. Părintele a suferit în închisorile de la Jilava, Văcăreşti, Aiud, Canal, Minele
de la Cavnic între anii 1948-1956, apoi în Bărăgan, Răchitaosa (1956-1958) şi din nou la Aiud (1958-
1964)690.
În timpul petrecut în închisorile româneşti, părintele Bejan a întreţinut strânse legături cu mari
personalităţi ale culturii româneşti: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Gabriel Ţepelea, Ion Popovici,
Mircea Vulcănescu, Radu Sturdza, Dimitrie Ghica, Nicolae Mavrocordat, Paul Zafiropol, Benedict
Ghiuş, Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc, Adrian Marino691.
După 25 de ani de detenţie în închisorile comuniste din România, părintele Bejan este eliberat,
însă, pentru el, perioada care a urmat nu a însemnat şi sfârşitul calvarului. Întors în locul său natal,
Hârlău, la vârsta de 56 de ani, îl găseşte pe tatăl său care avea 90 de ani şi pe sora sa, Eleonora. La
început tatăl său nu l-a recunoscut, spunându-i că este un străin. Doar sora sa l-a recunoscut ca fiind
fratele său, iar mai târziu şi tatăl său. „Tot se uita la mine şi mă întreba: «Ce străin eşti?» Eu i-am zis
că sunt feciorul lui. «Nu, nu. Feciorul meu îi mort!»”692.
O perioadă după venirea din închisoare nu i s-a permis să slujească, deşi a făcut cerere în acest
sens. A lucrat ca zugrav la Bucureşti, apoi după Paştile din anul 1965, părintele este chemat la
Mitropolia din Iaşi pentru a fi încadrat ca preot paroh la Ghindăoani, jud. Neamţ. Aici a slijit cinci
ani şi jumătate, făcând misiune frumoasă. Făcea Utrenie la mizul nopţii, iar Sfânta Liturghie în fiecare
zi. Oamenii veneau la el din toate părţile, iar acest lucru nu era pe placul comuniştilor. După mai
multe eşecuri ale comuniştilor de a-l convinge pe părintele Bejan să renunţe la convingerile sale
naţionaliste şi creştine şi după mai multe încercări de a-l otrăvi, securitatea, partidul şi Mitropolia îl
scoate din serviciu în data de 6 octombrie 1970, îl pensionează şi îl trimite la Hârlău cu domiciliul
forţat. A stat sub supravegherea Securităţii 24 de ore din 24, până la 1 decembrie 1989, când a fost
anunţat că este liber ca orice cetăţean. Lagărele ruseşti, închisorile comuniste din ţară şi Securitatea
i-au răpit părintelui Bejan 47 de ani de libertate. Însă în aceşti 47 de ani ne-a învăţat ce este iubirea
faţă de Dumnezeu şi de aproape, iertarea, speranţa şi, mai presus, bucuria de a suferi pentru Hristos
şi pentru aproapele nostru.
686
Ibidem, p. 58.
687
Ibidem.
688
Idem, Simple povestiri..., p. 10-11.
689
690
Idem, Simple povestiri..., p. 11.
691
cf. Ibidem.
692
208
Ultimii ani din viaţa sa, 1990-1995, şi-i petrece în casa sa din Hârlău, spovedind şi povăţuind
pe toţi credincioşii care-i treceau pragul casei. A murit la 21 septembrie 1995. A lăsat un testament
în care indica modul în care să se desfăsoare înmormântarea sa, precizând să nu se predice, să nu i se
pună flori pe mormânt şi să nu fie dezgropat la şapte ani693.
XVIII.3. Opera Părintelui Dimitrie Bejan

Nu am fi ştiut prea multe din viaţa sa dacă nu ne-ar fi lăsat o operă consistentă ca dimensiuni şi
ca valoare literară şi istorică. Fiecare din cele şase cărţi scrise de Părintele Bejan trimite la o animită
perioadă a vieţii sale. Însă toate sunt, într-un anume sens, părţi ale unei singure vieţi, şi anume, viaţa
Părintelui Dimitrie: Hotarul cu cetăţi (1995); Oranki – amintiri din captivitate (2005); Satul blestemat
(1998); Viforniţa cea mare; Bucuriile Suferinţei (vol. I şi II în anii 1995, respectiv 1996; cartea a fost
reeditată într-un singur volum în anul 2002); Simple povestiri (2008).
Părintele Dimitrie Bejan nu scrie pentru a face literatură. Pentru el, a scrie a fost, în primul rând,
o formă de supravieţuire, dar şi de catarsis, de eliberare de tentaţia demoniacă de a acuza alteritatea
pentru propria suferinţă. Credinţa profundă în Hristos, ca model al suferinţei asumate şi dusă până la
capăt, dar şi umorul fin, ironia dovedesc depăşirea dimensiunii dezumanizate a existenţei694.
Polaritatea dintre suferinţă, asimilată de cele mai multe ori cu dezumanizarea, şi umor, vorba
de duh, este anulată printr-o distanţare obiectivă faţă de evenimentele istorice, printr-o plasare în afara
cilcului determinist al istoriei, în dimensiunea paradoxală a experienţei spirituale. Delicat cu semenii
săi, iertător cu cei care l-au chinuit, puternic susţinător moral al celor ce nu mai rezistau opresiunilor,
părintele Dimitrie a fost un model de bunătate. Deşi descrie chiar cu lux de amănunte terifiantele
chinuri îndurate în cele două gulaguri, o face din perspectiva omului care a reuşit să depăşească
dihotomia asumare-neasumare a suferinţei.
Hotarul cu cetăţi este un rechizitoriu asupra identităţii româneşti a pământului Basarabiei.
Apariţia acestei cărţi stă la baza condamnării sale de către tribunalul militar din Moscova. Perioada
petrecută în lagărul de la Oranki este descrisă în cartea Oranki – amintiri din captivitate, iar perioada
detenţiei din România este cuprinsă în volumul Satul blestemat, ce cuprinde amintiri din satul
Răchitoasa, din Bărăgan, iar Viforniţa cea mare cuprinde amintirile trecerii sale pe la Canal. Bucuriile
suferinţei, operă în două volume, cuprinde întrebări şi răspunsuri pe diverse teme, dar în care sunt
inserate şi amintiri din diferite perioade ale vieţii sale.
Opera părintelui Bejan dezvoltă două mari teme: a suferinţei şi a iertării. Apartent polare,
suferinţa şi iertarea pot fi asumate şi înţelese ca dimensiuni complementare ale umanizării. Părintele
Bejan spunea că viaţa din penitenciarele româneşti era urâtă şi faptele care se petreceau acolo erau
îngrozitoare. Chiar el mărturisea că după zece ani de libertate nu-i venea să creadă câtă foamete, câtă
bătaie, cât frig şi câte umilinţe a îndurat: „Oameni schelete, nespălaţi, mirosind greu a hoituri murdare,
înţoliţi în petice scârboase şi care se reped ca hienele pe blidul de fiertură (copite sau maţe de cal
împuţite, era o sărbătoare să le iei!) sau pe chirpiciul de mălai verde, sticlos, mucegăit. Deţinuţii
stăteau veşnic în întuneric, după zăbrele, după obloane... De la Securitatea Constanţei, unde am fost
anchetaţi foarte dur încât nu mai aveam noi nădejde de viaţă, am trecut la «Schit», închisoarea veche
a oraşului, unde am putrezit o iarnă întreagă. Procesul celor anchetaţi a fost judecat de Tribunalul
Militar Bucureşti – deplasat la Constanţa – şi pedepsele au fost de la 23 de ani la închisoarea pe viaţă.
La cealaltă închisoare din Constanţa ni s-au pus lanţurile cu care am convieţuit, fără pauză, zi şi
noapte. Să fi ascultat cineva din afară zăngănitul lanţurilor pe care le purtam 100 de oameni într-o
celulă bună doar pentru 20 de oameni!”695.
693
cf. Idem, Simple povestiri..., p. 12.
694
Ibidem.
695
Idem, Bucuriile suferinţei..., passim.
209
„Mai ales noaptea, vizita la hârdău, cu lanţurile zăngănind pe cimentul numai găuri, sau urcatul
pe «cracă» cu lanţurile atârnând şi lovind pe alţii cuprinşi de somn! Iar ziua de la 5 la 22 nu aveai
voie să te întinzi pe blat. Cum te prindea gâdele, te ducea la carceră fără mâncare, numai cu o cană
cu apă călduţă-sărată pe zi. La carceră, în plin întuneric, în frig, exact ca într-un mormânt zidit, stăteai
7 zile sau 10. Când te scotea afară şi ochii îţi erau albiţi, nu mai ştiai anul sau ziua în care erai. Mulţi
au pierit. Cei mai mulţi, care au supravieţuit, dacă mai trăiesc pe undeva sunt schilozi la suflet şi la
oseminte.
Trecerea prin Jilava a însemnat trecerea din iad în sub-iad. Bătăi în fiecare zi, cu program de
ucidere.
Ajuns la Aiud, am răsuflat o zi; duşi la baie, bărbieriţi, îmbrăcaţi în alte rupturi. Şi ni s-a pus o
întrebare, care n-a fost pe potriva credinţei noastre. Şi ceea ce a urmat a fost «plângerea şi scrâşnirea
dinţilor». Am trăit iadul, patru ani la Zarca. Cred că Bunul Dumnezeu, chiar dacă voi fi având păcate
grele, mă va scuti de iad, ştiind, Preabunul, că eu, şi cu mine alţii încă o sută, am rămas cu sufletul
întreg; pe care nu l-am precupeţit.
«I L-am oferit, jertfelnic, numai lui Iisus». Cum am intrat în puşcărie, cu dragoste de neam, tot
aşa am ieşit pe poarta Aiudului, parcă iubirea pentru român a mai crescut cu-n stat de om.
«Dar jertfa noastră încă n-a rodit!».
Am ajuns bătrân şi-mi dau seama că păcatele neamului încă n-au fost total plătite. O cetate se
mântuieşte dacă are cel puţin zece drepţi între zidurile ei.
«Dar pentru un neam întreg? / Câţi drepţi ne trebuie / Cine poate să socotească?»”696.
Chiar şi în anii petrecuţi în aşa zisa libertate, părintele Dimitrie era mereu suspectat, mereu
cercetat pe acasă. Iată mărturisirea părintelui: „Toţi au dat în mine – chiar Arhiereul anului 1970
dimpreună cu tot Sinedriul până ce m-am putut linişti, zic eu, între proprii mei patru pereţi. Si de
atunci încotro? Ca să-i dau socoteală dacă am înmulţit talantul sau nu! Şi de-l voi întâlni pe Bădiţa –
în raiul cel fără de moarte – am să-i spun că-n ţară ard sufletele ca nişte candele – pentru împlinirea
jertfei. Aşa cum o doreşte dreptatea lui Dumnezeu! Şi când potirul pătimirii noastre va fi plin, pe
cerul Ţării noastre se va arăta curcubeul, de la o margine a Ţării la cealaltă.
Şi Iisus Îşi va pune scaunul de judecată pe Ceahlău.
«Ca să facă dreptate Românului. / Ca să facă dreptate Creştinului»”697.
Impresii din prizonierat698

În acest capitol, părintele Bejan ne povesteşte cum a depăsiţ momentele grele de suferinţă din
închisori. El spune „că poţi trece peste orice dacă crezi în Dumnezeu şi în ajutorul lui”699. „La Jilava
mă băteau pentru că predicam în fiecare zi în celulă Vieţile Sfinţilor... Trebuie să accepţi suferinţa.
Dacă nu o accepţi şi murmuri, te împotriveşti lui Hristos, şi este inutilă suferinţa. Cu harul lui
Dumnezeu nu simţi, nu te doare nimic. Este cineva care stă lângă tine”700.
Părintele mai vorbeşte în acest capitol despre bucuria cu care trebuie să duci suferinţa: „Nici o
greutate! M-am simţit foarte bine în prizonierat. Eu am plutit! Nici măcar n-am strănutat, n-am fost
răcit, n-am contactat nici o boală. Nimic. Am trecut şi prin închisori şi prin păduchi, prin frig, prin
geruri, dar am fost perfect sănătos, cu mintea limpede. Parcă pluteam; parcă nu eram eu! A fost mila
lui Dumnezeu cu mine. Am lucrat la pădure, la drumuri, la căi ferate şi la mine de cărbuni în
Siberia”701.
696
Ibidem.
697
Ibidem.
698
Ibidem.
699
Ibidem.
700
Ibidem, p. 37.
701
Ibidem, p. 39.
210
Vorbind despre nedreptăţile şi chinurile suferite în lagăre şi închisori, părintele ne spune că

suferinţa: „A fost crucea bucuriei! Asta vreau să scriu. Cine primeşte suferinţa ca din mâna lui
Dumnezeu, crucea vieţii se transformă în bucurie. Bucuria mântuirii! Simţi o bucurie, mai ales când
suferi pe nedrept”702.
Părintele mai adugă că, credinţa nu se vede atunci când mănânci colivă, ci atunci când eşti lovit
şi nu te doare.
Rugăciunea pentru ploaie703
În timpul petrecut în lagărele din Rusia, într-una dintre veri era secetă mare. Părintele cu alţi
deţinuţi lucrau la un depozit de lemne. Una dintre asistente, care era foarte credincioasă, îi spune
părintelui Dimitrie că în acea zi vine un preot rus foarte credincios la fântână pentru a face rugăciuni
de ploaie şi să stea şi el prin apropiere. La ora 12 soseşte părintele împreună cu alţi credincioşi, iar
părintele Dimitrie, alături de părintele rus, rosteşte rugăciuni de ploaie în limba română. Părintele rus
fiind foarte bătrân şi slăbit, deoarece săvârşea de mai multe ori slujba pentru a putea stropi cu
aghiazmă pe toţi cei de faţă, părintele Bejan l-a ajutat şi au făcut împreună aghiazma. Apoi părintele
a ţinut o predică de circa o oră.
Părintele a fost băgat la carceră, între două scânduri, fiind raportat de un jidan. „Pe mine m-au
băgat imediat la carceră, între două scânduri. Când am ieşit mă bătea vântul; mă clătinam, dar eram
fericit”704.
Din relatarea acestei întâmplări putem vedea cu câtă bucurie primea părintele Bejan suferinţa,
pe care o suporta smerit şi fericit din dragoste pentru Hristos şi pentru semenii săi.
Bucuriile suferinţei705
Întrebat despre ce a învăţat în marea şcoală a suferinţei în cei 20 de ani de „puşcărie” şi urmăriri
la domiciliu, părintele Bejan răspunde că a căpătat foarte multă experienţă de viaţă şi că fără suferinţă
fizică sau morală nu se poate ajunge în Rai.
„Ce frumos am trăit! Dacă aş trăi a doua oară viaţa, tot pe acolo aş vrea să trăiesc! Am fost mai
mult decât un călugăr”706.
Despre felul cum trebuie să acceptăm suferinţa, părintele Bejan scrie: „Problema este ca, atunci
când eşti în suferinţă, să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta
suferinţa este uşor de acceptat şi chiar simplă şi-ţi aduce bucurie”707.
Pentru Părintele Bejan a scrie a fost, în primul rând, o formă de supravieţuire. În suferinţa sa,
mai ales în puterea de a depăşi suferinţa, părintele L-a luat ca model pe Hristos. Blând cu semenii săi,
iertător cu cei care l-au făcut să sufere, susţinător moral al celor care nu mai puteau rezista chinurilor,
părintele Dimitrie a fost şi este pentru noi un model de bunătate, de desăvârşire.
La fel ca mulţi alţi preoţi şi creştini care au trecut prin lagăre şi închisori, părintele Bejan este
un învingător. La sfârşitul vieţii sale, când a trecut la Domnul, părintele a fost răsplătit – pentru
bucuria cu care a primit suferinţa în toţi aceşti ani de grele încercări – cu bucuria de a sta în Ceruri
de-a dreapta Tatălui ceresc – Bucurie pe care să dea Bunul Dumnezeu s-o primim cu toţii.
Bibliografie:
- Bejan, Pr., Dimitrie, Bucuriile suferinţei, Hârlău-Iaşi, 2002.
- Idem, Simple povestiri. Cugetări morale despre viaţa de toate zilele, Editura Trinitas, Iaşi, 2008.
702
Ibidem, p. 43.
703
Ibidem.
704
Ibidem, p. 62.
705
Ibidem.
706
Ibidem, p. 156.
707
Ibidem.
211
XIX. Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ, poet creştin şi patriot român
XIX.1. Viaţa şi nevoinţele Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ

Acest vas ales al lui Dumnezeu a fost odrăslit în pământul binecuvântat al Moldovei. El s-a
născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, care, pe atunci, făcea parte din comuna Horodiştea, fostul
judeţ Dorohoi, iar acum aparţine comunei Păltiniş, judeţul Botoşani708. Părinţii săi, Maxim şi
Ecaterina Iacob, erau ţărani simpli, dar foarte credincioşi. Naşterea primului copil a adus mare bucurie
în această familie de oameni cu viaţă aleasă şi cu frică de Dumnezeu. Bucuria însă a surâs numai o zi
sau două, căci starea sănătăţii tinerei mame se înrăutăţeşte din ce în ce mai mult. De aceea s-au grăbit
să-l boteze pe prunc, punându-i numele de Ilie, deoarece se născuse îndată după sărbătoarea acestui
mare prooroc. Timp de şase luni cât a mai trăit Ecaterina, soacra ei Maria n-a cunoscut odihnă. Îndată
după moartea soţiei sale, tatăl copilului a primit ordin de concentrare. Revenind acasă după câteva
luni, s-a recăsătorit şi, în scurtă vreme, a plecat pe front, dându-şi apoi viaţa pentru patrie.
Bătrână şi cu puterile împuţinate, văduvă de mai mulţi ani, Maria Iacob a rămas să-şi crească
nepotul orfan, renunţând la visul de a se călugări. L-a îngrijit ca cea mai bună mamă, agonisindu-i
cele de trebuinţă, dar şi învăţîndu-l din cea mai fragedă vârstă evlavia adevărată. L-a deprins cu
rugăciunea şi l-a dus regulat la sfintele slujbe din biserica satului. Neîncetat se ruga lui Dumnezeu,
Tatăl orfanilor şi apărătorul celor sărmani, să-l crească şi să-l ocrotească pe micul ei nepot. Atotţiitorul
a învrednicit-o pe evlavioasa femeie ca timp de zece ani să poarte de grijă acestui vlăstar ales,
îndrumându-l pe calea cea binecuvântată a slujirii lui Dumnezeu.
Moartea bătrânei încheia o etapă unică a copilăriei viitorului ieromonah şi pustnic. Niciodată el
n-o va putea uita pe bunica cea cu chip de sfântă, care l-a iubit atât de mult.
Versurile de mai târziu ale cuviosului mărturisesc cât de adâncă a fost durerea copilului de
atunci la pierderea celei care-i ţinuse loc de mamă şi de tată până la vârsta de 11 ani. Cât de duioasă
este amintirea ei se vede din poezia intitulată Dorul bunicii709. La citirea acestor versuri, gândul te
poartă către pilda altor sfinte femei care au dat Bisericii bărbaţi cu nume nepieritoare, precum
Macrina, bunica Marelui Vasile, sau Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur.
Dorul bunicii
„Pe prispa casei stă la soare / Bătrâna cu nepotul ei, / Privind duios acum în zare, / Cum zboară
cârd de funigei.[...] / Stergându-se la ochi bătrâna, / Sărută pe nepot cu drag, / Iar el citeste mai departe
/ Al "Patimilor" Sfânt şirag!”
În poezia Dorul Bunicii se vede viaţa Sfântului Ioan, când era mic şi crescut de mătuşa Maria,
căreia îi citea din Patimile Domnului. Părintele Ioan de mic a stat la Picioarele Crucii şi cu mintea
aţintită la Cel Răstignit, Care l-a ajutat tot timpul până a ajuns la cel mai înalt pisc al transformării
dumnezeiesti a fiinţei lui purificate şi iluminate de Duhul Sfânt.
708
cf. Pr. Gh. Lazăr, Sfinţi români: Cuviosul Ioan Hozevitul cel Nou, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LIX
(1983), nr. 1-3, p. 85-89.
709
Ieromonahul Ioan Iacob, Hrana duhovnicească. Carte cu cele mai minunate şi umilincioase cugetări care suie
pe om cu sufletul la cer, scrisă în versuri de Ieromonahul Ioan Iacob, tipărită de monahul Ioanichie, vol. I, Ierusalim,
1968, p. 24-26.
212
O altă poezie, În braţele părinteşti710, arată cât de mult se simte îndatorat cuviosul bunicii sale,
mai ales pentru educaţia duhovnicească primită: „Bunica, - spunea el - Dumnezeu s-o ierte, / Mi-a
semănat de timpuriu / în suflet tainele credinţei / Şi rodul lor mă ţine viu. / O, scumpa mea, bătrână
sfântă, / Eu tot ce am îţi datoresc, / Căci m-ai adus la cunoştinţa / Părintelui Celui ceresc”.
Cu o adâncă înţelegere a vieţii, aşa cum se întâlneşte, de obicei, la copiii încercaţi de necazuri
la o vârstă atât de timpurie, trist şi interiorizat, alesul Domnului a absolvit apoi gimnaziul Mihail
Kogălniceanu din Lipcani. Bacalaureatul l-a trecut în l932, cu rezultate foarte bune. Citea adesea din
Sfânta Scriptură, din unele opere literare, medita la faptele din istoria universală. Se ştie că încă de
atunci scria versuri, fiind apreciat de către profesorii săi de limbă română711.
Firea sa profund religioasă, precum şi educaţia primită l-au determinat, după terminarea
liceului, să îmbrăţişeze viaţa monahală712.
La câteva zile de la venirea sa la Mănăstirea Neamţ, stareţul de atunci, viitorul patriarh Nicodim
al Bisericii Ortodoxe Române, i-a primit cererea de închinoviere. Viaţa de mănăstire i-a plăcut
tânărului Ilie în mod deosebit.
La început i s-a încredinţat ascultarea de ajutor al cunoscutului farmacist de aici, Iov
Schimnicul. Stareţul intenţiona chiar să-l trimită la Facultatea de Medicină. Pe de altă parte, râvna sa
fără margini îl îmboldea spre osteneli mai multe şi mai grele. O poezie scrisă în acea vreme 713 arată
cât de puţin îl mulţumeau pe începător eforturile sale călugăreşti. Cererea de plecare la Locurile Sfinte
nu i-a fost, însă, luată atunci în seamă, pe motivul că nu satisfăcuse serviciul militar.
Ajungând însă la mănăstirea Turnu din episcopia Argeşului, a fost impresionat de frumuseţea
locului, de tradiţia monahală, de chiliile săpate în piatră, mărturii ale unei vieţi schimniceşti deosebite.
Hotărându-se să se stabilească aici, rasoforul Ilie Iacob cere să fie primit şi să facă ascultarea unde va
socoti de cuviinţă conducerea mănăstirii.
La Turnu n-a stat multă vreme, căci a fost chemat la Dorohoi să-şi satisfacă serviciul militar.
Plecând acum, de la Turnu, nu va mai putea reveni niciodată aici.
Deşi a stat atât de puţin în această chinovie, a lăsat tuturor o impresie excepţională. Fostul stareţ
al mănăstirii Turnu îşi aminteşte şi astăzi: „Era foarte cuvios. Nu lipsea de la slujbele bisericii ziua şi
noaptea şi făcea cu drag orice ascultare, orice lucru i se cerea. Eu îl respectam ca pe un om de omenie,
de nădejde... Mi-a părut foarte rău de el şi m-am ruşinat că a plecat un astfel de om de la mine”714.
S-a întors la Neamţu, chemat de fostul stareţ, ajuns mitropolit al Moldovei. I s-a dat acum
ascultarea de bibliotecar. A putut, astfel, să descopere singur comorile de învăţătură ale scrierilor
Sfinţilor Părinţi şi ale cărţilor de teologie pe care le studia cu multă stăruinţă.
La scurt timp de la revenirea la mănăstirea de metanie, supunându-se ordinului de încorporare,
rasoforul Ilie Iacob a fost repartizat să îngrijească bolnavii din infirmeria unui regiment de infanterie
din Dorohoi. Şi aici s-a dăruit cu toată fiinţa sa misiunii încredinţate. Ostaşii îngrijiţi de el i-au purtat
peste ani o amintire plină de recunoştinţă715. În duminici şi sărbători i se permitea să participe la
sfintele slujbe, chiar în haine monahale.
După terminarea serviciului militar, el s-a întors la mănăstirea Neamţ. Statornicia şi buna
sârguinţă a tânărului rasofor l-au determinat pe stareţul de atunci, arhimandritul Valerie Moglan, să-
l tundă în monahism, la 8 aprilie 1936, în biserica Înălţarea Domnului. După rânduială, i s-a schimbat
710
Ibidem, p. 26.
711
cf. Ierom. Ioanichie Bălan, Cuviosul Ioan cel Nou, Hozevitul. Un sfânt român din zilele noastre, în „Biserica
Ortodoxă Romană”, XCIX (1981), nr. 1-2, p. 68.
712
cf. Arhim. Claudie Derebreanu, din mănăstirea Neamţu, Crâmpeie din viaţa Cuviosului Ioan Iacob, Noul
Hozevit (în manuscris).
713
cf. Ieromonahul Ioan Iacob, Hrană duhovnicească..., vol. I, p. 31-32.
714
Dintr-o scrisoare a Protos. Calist Barbu, datată 4 februarie 1984.
715
cf. Pr. Gh. Lazär, op.cit., p. 88.
213
numele de la botez în Ioan, naş şi părinte duhovnicesc al noului călugăr fiind ieromonahul Ioachim
Spătaru, egumenul schitului Pocrov-Neamţu.
In scurta perioadă pe care a mai petrecut-o la mănăstirea Neamţ, Cuviosul Ioan şi-a îndeplinit
cu multă râvnă ascultările ce i s-au încredinţat: intendent de stăreţie, bibliotecar şi profesor la Şcoala
monahală, în care se pregăteau fraţii începători, predând aici limba română716. Smerenia şi blândeţea,
râvna şi ascultarea, dragostea fără margini faţă de viaţa călugărească l-au făcut iubit şi apreciat de toţi
vieţuitorii mănăstirii. Se nevoia cu citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, cu postul şi
cu rugăciunea. Mânca puţin, iar noaptea dormea numai câteva ceasuri. În posturi se retrăgea la
schiturile Icoana sau la Pocrov, iubind mult liniştea şi singurătatea717.
Sufletul său curat şi înclinat din copilărie spre lucrarea celor sfinte tânjea însă după adevărata
viaţă isihastă, după o şi mai aspră înfrânare ascetică. Dorea mai ales să ajungă la Locurile Sfinte, să
se închine la Sfântul Mormânt al Domnului, să se nevoiască în ţara în care s-au desăvârşit atâţia dintre
marii ostaşi ai Duhului din vechime despre care vorbeşte Patericul. În una din poeziile sale de mai
târziu, monahul poet avea să mărturisească: „În lumea asta trecătoare, / Am căutat limanul sfânt, / Pe
care l-am visat odată, / Dar nu se află pe pământ, / ...Un singur ţărm acum rămâne, / Străin de valul
cel lumesc: / Ierusalimul cel din ceruri, / în calea lui să mă grăbesc”718.
În 1936, postind şi rugându-se, s-a spovedit şi s-a împărtăşit, apoi a plecat spre Ţara Sfântă,
împreună cu ostenitorii din mănăstirea Neamţu, monahii Claudie Derebreanu şi Damaschin Ignat.
Costul călătoriei a fost plătit de Cuviosul Ioan, din partea de moştenire ce-i revenea de la părinţi.
Ajuns în portul Haifa, cu adâncă înfiorare duhovnicească a călcat pe urmele Domnului şi ale Sfinţilor
Apostoli, închinându-se în sfintele locaşuri din Ierusalim, din Betleem, din Hebron (unde s-a gândit
chiar să se închinovieze) şi din alte locuri. După ce a vizitat cele mai importante localităţi biblice de
aici, Cuviosul Ioan a pustnicit doi ani într-o peşteră din pustia Iordanului719.
Deşi trăia în această pustie dorită de el, n-a uitat de pământul patriei şi de frumuseţile lui, pe
care le cântă într-o frumoasă poezie intitulată, Răspuns unui frate iubit din ţară720, dedicată lui
Claudie Derebreanu, întors de aici la mănăstirea Neamţu. Ca toţi oamenii mari la suflet, el a purtat
ţara în inimă, iar depărtarea de patria sa a resimţit-o ca pe o grea încercare, ca pe o „moarte”, în sensul
supremului sacrificiu pe care monahul îl acceptă cu gândul la Patria cerească.
Departe de patrie, Cuviosul Ioan se mângâia cu prezenţa altor cinci călugări români, între care,
ieromonahul Ignatie Rădulescu, ierodiaconul Veniamin Trifan şi monahul Ştefan, mare sihastru în
peşteră721. Prezenţa românilor în aceste locuri nu însemna altceva decât continuarea unei îndelungate
tradiţii, fiind cunoscute relaţiile străvechi ale poporului nostru dreptcredincios cu Ţara Sfântă. Se ştie
că la Sfântul Sava au vieţuit călugări români, alături de greci, încă din secolele al XVI-lea - XVII-
lea722.
În mănăstirea aceasta, fericitul Ioan s-a nevoit timp de opt ani, urmând şi întrecând pe mulţi cu
aspra sa osteneală. Nu lăsa să treacă fără folos nici o clipă. Având cunoştinţe medicale, se îngriijea
de bolnavi, fiind socotit de preoţi drept „doctorul” mănăstirii.
Superiorul Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim, arhimandritul Victorin Ursache, a propus
Patriarhiei Române hirotonirea întru preot a monahului Ioan Iacob pe seama schitului românesc de la
Iordan723.
716
cf. Ieroschimonahul Ioan Iacob, în revista „Locuri Sfinte (Holy Places), religious periodical issued by the
Jerusalem Romanian Orthodox Church Mission”, vol. III (1960), nr. 11, Editor: Rt. Rev. Arhim. Victorin, p. 3.
717
cf. Ierom. Ioanichie Bălan, op.cit., p. 69.
718
Spre alte ţărmuri, în: Hrană bisericească, vol. I, p. 27-28.
719
cf. Lucian Făgărăşanul, Personalităţi monahale în pustia Iudeii, în „Calendarul Credinţa”, 1978, p. 72-74.
720
cf. Ieromonahul Ioan Iacob, Hrană duhovnicească..., vol. I, p. 77-78.
721
cf. Ierom. Ioanichie Bălan, op. cit., p. 69.
722
cf. Ibidem.
723
cf. Ibidem, p. 73.
214
Luând în considerare această călduroasă recomandare, Patriarhia Română l-a numit pe Cuviosul
Schimonah Ioan Iacob, în 1947, egumen al schitului românesc, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul,
de pe valea râului Iordan. Cuviosul Ieroschimonah Ioan a stăreţit cu multă evlavie schitul românesc
de la Iordan, vreme de aproape şase ani (1947-1952). Ajutat de unii călugări şi credincioşi români, a
construit mai multe chilii lângă biserică, atât pentru vieţuitorii călugări cât şi pentru pelerinii care
poposeau în acel loc. Săvârşea cu multă evlavie slujbele în limba română. Acest schit era pentru el o
oază românească.
Locul acesta de lângă Iordan, cu bisericuţa românească, a fost cel mai iubit de către Cuviosul
Ioan dintre toate sihăstriile pe unde a vieţuit. Şi-a dorit mormântul aici. Deoarece trupul său aflat
nestricăcios a fost luat din peştera de la Hozeva, dragostea şi evlavia urmaşilor ar trebui să aibă în
vedere, când împrejurările o vor permite, strămutarea moaştelor marelui nostru cuvios în locaşul
românesc pe care l-a iubit atât de mult.
În timpul liber, cuviosul scria versuri. Se pare că aici, lângă Iordan, talentul său poetic a rodit
pe deplin. Îl inspirau deopotrivă curgerea Iordanului, exuberanţa naturii înverzite în lunile primăverii,
sfintele amintiri ale trecutului, rugăciunile şi cântările în limba strămoşească. ”Părintele Ioan Iacob -
scrie unul din biografii săi - avea un suflet mare, o minte curată, limpede ca apele Iordanului... El nu
ar fi putut trăi în pustie, fără rugăciune şi cântare duhovnicească. Cea dintâi curăţă şi aprinde, iar cea
de-a doua mângâie şi linişteşte! Poezia lui este o rugăciune de mângâiere, o cântare duioasă de pustie
picurată de bucurie şi lacrimi”724. Nu scria cu gândul să-şi facă un nume de poet.
Nu era, însă, satisfăcut cu ostenelii sale. Dorea să se smerească şi să se strunească şi mai mult,
într-un loc pustiu, pentru a fi vrednic de moştenirea marilor anahoreţi ai pustiei din epoca de aur a
Bisericii. Socotea că la Iordan este prea mult înconjurat de pelerini şi de griji trecătoare, care îl
împiedicau de la rugăciunea desăvârşită. De aceea, fiind şi internat în spital pentru o boală care se
agrava tot mal mult, râvnitorul ostaş al Duhului se hotărăşte să lase altuia „crucea” stăreţiei.
Plecând de la Iordan cu trupul, el a rămas legat necontenit cu sufletul de aceste minunate locuri.
Mai multe poezii scrise în timpul petrecerii sale în peştera din Hozeva sunt închinate Iordanului şi
schitului în care a stăreţit.
Cuviosul Ioan a petrecut ultimii opt ani din viaţa sa pământească (1952-1960), în cea mai severă
schimnicie, găsindu-şi adăpost în preajma mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul725. În pereţii
stâncoşi care străjuiesc de o parte şi de alta pârâul Hozeva, se află mai multe peşteri-schituri, între
care şi Sfânta Ana, unde s-a nevoit şi s-a săvârşit Cuviosul Ioan Iacob cel Nou, cum i se mai spune
de către unii credincioşi din alte părţi.
În mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul şi în peşterile din jur au vieţuit şi alţi călugări români. În
prezent se mai află acolo pustnicul moldovean Ioanichie Pârâială, care a trăit o vreme la Sfânta Ana
împreună cu monahul preot.
Peştera în care a schimnicit acesta din urmă este aşezată în pustiul Ruva, pe peretele stâng al
pârâului amintit, la vreo trei kilometri mai jos de mănăstire. Intrarea ei se află la o înălţime de şapte
metri faţă de cursul văii (de fapt numai iarna mai curge apă abundentă, pe acolo, căci încă din vremea
lui Irod cel Mare s-a construit un apeduct mai sus).
Puţinele alimente proveneau de la mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, de care ţinea peştera.
Schimonahul Ioanichie Pârâială, ucenicul său apropiat, primea - pentru ascultările făcute în cadrul
lavrei - merinde şi pentru ei. Cea de a treia cameră este socotită peştera mormintelor.
Aici a fost îngropat cuviosul român, iar la înmormântarea sa s-au găsit şi osemintele altor
pustnici care s-au săvârşit mai înainte. La această încăpere se ajungea tot din vale, folosindu-se
724
cf. Ibidem, p. 71.
725
cf. Ieroschimonahul Ioan Iacob, Monastirea Sf. Gheorghe Hozevitul şi Sf. Ioan Hozevitul, în revistă „Locuri
Sfinte”, III (I960), nr. 11, p. 5-10 şi, respectiv, p. 10-13.
215
aceeaşi scapi, care, după utilizare, se trăgea sus, spre a se evita accesul răufăcătorilor. Peştera era
dotată cu o cisternă, săpată în stâncă, unde în timpul ploios de iarnă se acumula apa necesară
vieţuitorilor de aici. Mai târziu s-a făcut o instalaţie, apa aducându-se din pârâul Hozeva.
În această aşezare săracă s-a smerit si s-a rugat Cuviosul Ioan în ultimii ani ai vieţii sale, răbdând
frigul, foamea, setea, arşiţa, boala şi lipsurile de tot felul şi multe ispite. Cu darul Sfântului Duh şi
prin multa sa nevoinţă a trecut bărbăteşte peste toate greutăţile şi încercările. Cea mai mare parte din
zi şi din noapte stăruia în priveghere, fiind om al desăvârşitei rugăciuni. Mânca numai o dată pe zi,
seara, şi se mulţumea cu 3-4 ore de somn726.
Citea Sfânta Scriptură şi operele Sfinţilor Părinţi sau traducea din limba greacă scrieri
folositoare de suflet. Se recrea cântând imne duhovniceşti - căci avea glas frumos şi dulce - şi
compunând poezii. Săvârşea pravila călugărească în paraclisul din peşteră. Din când în când, mai ales
la sărbătorile mari, slujea în biserica mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul. Cu aceste prilejuri,
cobora de seara din peşteră şi venea aici, lua parte la privegherea de toată noaptea şi apoi slujea în
soborul Sfintei Liturghii, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine. După ce lua masa împreună cu ceilalţi
părinţi în trapeza mănăstirii, se întorcea la peşteră.
Cu sufletul plin de harul lui Dumnezeu, cu inima sa curată, afierositul schimonah găsea tainice
frumuseţi chiar în pustia în care se afla sălaşul său.
Cuviosul Ioan a trăit în pustiu, în rugăciune si poezie. Cugetând adesea la moarte, necontenit
smerindu-se, n-a socotit niciodată îndestulătoare nevoinţele sale. Multe versuri care au ajuns până la
noi sunt mărturisiri sfâşietoare ale unui suflet sensibilizat la maximum de desfigurările lui, tinzând
mereu spre piscurile desăvârşirii. Se socotea mereu cel mai puţin vrednic de cinste.
Moartea Cuviosului Ioan a fost regretată de toţi cei care l-au cunoscut. Ca un semn deosebit de
cinstire a amintirii sale, i-a fost închinat un număr întreg din revista „Locuri Sfinte”.
În editorialul numărului de revistă citat în note, este prezentată o scurtă biografie a renumitului
nevoitor, evidenţiindu-se adânca cinstire de care se bucura el mai ales printre călugării români de aici.
„Plecarea lui, prea timpurie, din mijlocul monahilor români din Ţara Sfântă - se spune în revistă - a
lăsat adânci regrete şi dureri sufleteşti nemărginite. Părintele Ioan a plecat din mijlocul nostru. Am
rămas fără povăţuitor”727. I se atribuia vrednicia de sfânt chiar mai înainte de moarte.
Marele ieroschimonah român a murit tânăr. împlinise doar 47 de ani, din care 23 i-a trăit în ţară
şi 24 la Locurile Sfinte. Moartea nu l-a găsit însă nepregătit.
Timp de douăzeci de ani, trupul schimonahului aghiopolit s-a odihnit în mormântul din peştera
Sfânta Ana. Ucenicul său, Ioanichie, îl cerceta din când în când. Deplin convins de sfinţenia părintelui
său duhovnicesc, el s-a ocupat în mod regulat de slujbele necesare, i-a aprins lumină şi candelă la
căpătâi, pomenindu-l mereu în rugăciune. Totodată a scos în evidenţă viaţa Cuviosului Ioan, când i-
a menţinut printre cei care veneau la mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul o neîntreruptă cinstire.
Prin grija sa s-au tipărit, la Ierusalim, două volume, intitulate Hrană duhovnicească, cu scrieri ale
Cuviosului Ieroschimonah Ioan, cuprinzând traduceri ale unor cuvinte din Sfinţii Părinţi şi mai ales
poezii religioase. Cele două volume, cu o prefaţă semnată de arhiepiscopul Aristoboulos al
Kiriacopolei, au apărut în anul 1968 şi 1970.
La începutul lunii august a anului 1980, conducerea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul,
potrivit unei tradiţii locale, a deschis mormântul Cuviosului Ioan, urmând ca osemintele sale să fie
aşezate în osuarul de obşte. Cei ce erau atunci de faţă au constatat, însă, cu mirare, că trupul său, pus
în mormânt în urmă cu 20 de ani, era cu totul nevătămat, răspândind şi bună mireasmă. Stareţul
mănăstirii, arhimandritul Amfilohie, care a fost de faţă la deschiderea mormântului, istoriseşte: „Ne
726
http://www.crestinoitodox.ro
727
Ierom. Petroniu Tănase, Alte ştiri despre Cuviosul Ioan cel Nou Hozevitul, în „Biserica Ortodoxă Română”,
C(1982), nr. 3-4, p. 296-299.
216
aşteptam să vedem numai sfinte oseminte, şi nu bună mireasmă. Când am luat scândura, ce să vezi?
Părintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricăciune, aşa cum l-am pus. Parcă l-am fi pus în
mormânt de câteva ceasuri. Ba nici ceasuri, ci chiar acum, fără nici o shimbare a înfăţişării lui;
mâinile, barba, părul, schima, încălţămintea erau neatinse”728.
Văzând aceasta, călugării din mănăstire, precum şi toţi cei ce veneau să se închine în acest sfânt
aşezământ, şi mai mult au început să-l cinstească pe nevoitorul român. Vestea minunatei lucrări s-a
răspândit foarte repede, încât mulţi veneau anume să se închine la moaştele Cuviosului Ioan, îndată
chiar după strămutarea lor în biserică. Fiind praznicul Adormirii Maicii Domnului, veniseră din
Grecia mulţime de pelerini, clerici şi ierarhi, toţi închinându-se cu evlavie în faţa acestui odor
duhovnicesc.
Pentru viaţa sa sfântă, cât şi pentru mulţimea credincioşilor care vin şi se roagă Cuviosului
Părinte Ioan aflând mulţi dintre ei grabnică vindecare de multe feluri de boli şi suferinţe, Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 20 iunie 1992, a proclamat canonizarea
Cuviosului Ioan şi pomenirea lui în rândul sfinţilor cu numele de „Cuviosul Ioan cel Nou Românul”
sau „Hozevitul”.
XIX.2. Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, poet creştin şi patriot român

Marele nevoitor în cele ale desăvârşirii, Cuviosul Ioan, s-a dovedit întotdeauna un fiu credincios
al Bisericii Ortodoxe şi un mărturisitor al credinţei celei drepte şi adevărate.
Cuviosul Ioan s-a dovedit a fi şi un rodnic poet creştin, în acest sens poeziile sale fiind culese
şi publicate în 2 volume, în 1968-1970, sub titlul Hrană duhovnicească729, volume ce mai cuprind şi
traduceri ale sale din operele Sfinţilor Părinţi. Aceste volume au apărut cu purtarea de grijă a
ucenicului Cuviosului, monahul Ioanichie, având o prefaţă semnată de arhiepiscopul Arstoboulos al
Kiriacopolei. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândurile sfinţilor, în anul
1992, sub numele de Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul), având ca zi de prăznuire data
trecerii sale la cele veşnice, 5 august.
„Grija cea mare a Sfântului Ioan a fost ca să ne lase învăţături exprimate simplu şi curgător, cu
care să ne putem ridica pe scara virtuţilor şi să ajungem la rugăciunea curată, care este convorbire cu
Dumnezeu. Cine citeste cu atenţie opera Sfântului Ioan şi caută s-o înţeleagă şi s-o trăiască, ajunge
sigur la mânăstire, trece de pe pământ la Cer. Omul trebuie să fie raţional şi, dacă este raţional, trebuie
să se îngrijească de cele două componente ale naturii sale: suflet nemuritor şi trup muritor. Aici este
raţiunea, ca din cele două componente grija mare să fie pentru sufletul nemuritor. Lumea modernă
prin filosofia materialistă, a inversat cele două elemente, dând prioritate materiei inerte şi conducând
lumea spre iraţionalitate. Cartea Sfântului Ioan ne poate feri de iraţionalitate şi astfel vom putea
«beneficia» de mântuirea sufletului”730.
Opera Sfântului Ioan Iacob, Din Ierihon către Sion, s-a împărţit în patru părţi: Partea I, în
general versuri milicioase cu învăţături pentru dezbrăcarea de patimi şi îmbrăcarea în virtuţi spre a
înlesni drumul spre Rugăciune lui Iisus; Partea a II-a cuprinde în general proză cu scrisori, culegeri
din Sfinţii Părinţi, alcătuiri proprii, traduceri etc. Sfântul Ioan tratează în detaliu despre blestemul cel
necurat, despre chemarea celui rău, despre întristare şi deznădejde, despre a nu judeca pe alţii şi în
special pe clerici, despre clevetire, la care dă Pecetea Sfântului Vasile cel Mare: „Oricine se va afla
728
Ibidem, p. 297.
729
Sfântul Ioan Iacob Românul-Hozevitul, Hrană duhovnicească, Editura Lumină din Lumină, Bucureşti, 2000,
624 p.
730
Monah Ioan, Athos, Postfaţă la vol. Sfântul Ioan Iacob Românul, sihastrul contemporan din Ţara Sfântă, Din
Ierihon către Sion. Trecerea de la pământ la Cer. Învăţături exprimate prin poezii foarte umilicioase şi proză plină de
lumină cu conţinut dogmatic si moral, Ierusalim, 1999 (conţine toate scrierile Sf. Ioan Iacob adunate de ucenicul Sfântului,
părintele Ioanichie Pârâială, până la acea dată), p. 429.
217
clevetind pe altul sau ascultând pe cel ce cleveteşte (fără să-l mustre) să se afurisească”. Înfricoşător
este acest canon al Marelui Vasile, pe care noi îl neglijăm. Foarte mare importanţă dă Sfântul
Ioan Tainei Mărturisirii pe care o tratează pe larg în multe capitole; Partea a III-a cuprinde Acatistul
Sfântului Ioan Iacob, Prohodul Maicii Domnului etc.; Partea a IV-a conţine traduceri foarte
folositoare din Sfinţii Părinţi., făcute de părintele schimonah Ioanichie, colaboratorul cel mai
apropiatal Sfântului Ioan Iacob.
Toate învăţăturile din scrierile părintelui Ioan sunt destinate tuturor celor ce le vor citi şi le vor
aplica în viaţă, dar mai ales credincioşilor români de pretutindeni.
Opera sa cuprinde multe învăţături mântuitoare de suflet. Poezii precum Imnul credinţei,
exprimă ataşamentul monahului-poet faţă de credinţa ortodoxă strămoşească: „O, Pravoslavnică
credinţă, / Tăria sufletului meu / Prin tine mi s-a dat putinţă / Să caut către Dumnezeu. / Când sufletul
se alăptează / Cu darul tău dumnezeiesc, / Durerea mea se alinează / Şi scârbele se potolesc. / Când
valurile ameninţă / Ca să scufunde luntrea mea, / în tine, sfânta mea credinţă, / Mă sprijinesc de-a
pururea. / Iar când de multă slăbiciune / Greşesc Celui ce m-a zidit, / îmi dai curaj la rugăciune, / Să
nu fiu deznădăjduit. / În viaţa asta necăjită, / Cu tine eu mă întăresc, / Credinţă preablagoslovită, /
Odorule dumnezeiesc ! / Atunci când vor să mă doboare, / Vrăjmaşii cei neîmpăcaţi, / La tine eu
găsesc scăpare / Şi ei rămân prea ruşinaţi. / Iar la sfârşitul vieţii mele / Nădăjduiesc că şi atunci /
Adăposti-mă-vei de rele / Şi de înfricoşate munci”731.
În alte poezii, cuviosul înfăţişează persoana şi opera mântuitoare a Domnului Iisus Hristos.
Amintim, în acest sens, următoarele piese: Glasul Păstorului Celui Bun; Fiul Omului, Mirele durerii;
Pentru blândeţea şi răbdarea cea nespusă a Domnului; La dumnezeiasca smerenie a Mântuitorului;
Mielul răscumpărării în vinerea Sfintelor Patimi. În toate se manifestă iubirea fără margini a
credinciosului pentru Fiul lui Dumnezeu întrupai, Cel ce s-a adus jertfă pe Crucea de pe Golgota
pentru mântuirea neamului omenesc.
Cuviosul se simte dator să mulţumească pentru toate lui Dumnezeu, căci el vede pretutindeni
creaţia mâinilor Lui. Chiar dacă se simte nevrednic, nu-şi pierde nădejdea în Părintele ceresc pe Care
îl simte atât de aproape: „Cunosc că am la suflet / Veşmântul întinat, / Dar a credinţei taină / La
nimeni n-am trădat. / Şi dacă eu din fire / Slăbind, mă poticnesc, / Dar sfânta mântuire / Eu tot
nădăjduiesc” (Imn de recunoştinţă către Dumnezeu)732. De aceea se îndeamnă mereu, îndeamnă şi pe
alţii la o atitudine plină de smerenie, de mulţumire şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, ca în poeziile:
Cugetări smerite; Întru slava Ziditorului şi altele.
Trăirea duhovnicească a cuviosului român este pătrunsă de credinţa neclintită în veşnicia
sufletului , în dreapta răsplătire dumnezeiască după moarte şi în continuarea legăturilor prin
rugăciune, dintre credincioşii de pe pământ şi cei răposaţi. Intr-o poezie plină de tâlc duhovnicesc,
Canonisirea împiedicată de cei adormiţi, se evidenţiază necesitatea şi valoarea rugăciunilor celor vii
pentru cei morţi. De aceea, în câteva rânduri, poetul cere cititorilor să se roage pentru sufletul său.
În unele scrieri, cuviosul vorbeşte de cinstirea Sfintei Cruci. O poezie plină de miez se
intitulează chiar Semnul Sfintei Cruci. Arătând semnificaţia Crucii, el îndeamnă la săvârşirea, cu
evlavie, a acestui sfânt semn: „Semnul crucii este nouă / Scutul cel mântuitor / Care depărtează răul
/ Şi ne dă la toate spor. / Deci să facem cum se cade / Creştinescul nostru semn, / Căci vrăjmaşii fug
atuncea, / Ca de preacinstitul lemn”. Îndemn la săvârşirea cu evlavie a Sfintei Cruci trebuie să fie
cugetarea la Patimile Domnului: „El întinde sus pe cruce / Mâinile dumnezeieşti, / Tu măcar a face
semnul, / Omule, să te sileşti. / El ne mântuie, creştine, / Săvârşindu-se pe lemn, / Iară tu socoti ruşine
/ Ca să faci al crucii semn !”733.
731
Ieromonahul Ioan Iacob, Hrană duhovnicească..., vol. I, p. 71.
732
Ibidem, p. 35.
733
Ibidem, p. 24.
218
Unele creaţii le închină Maicii Domnului: Cugetarea umilită la durerea Maicii Domnului;
Sabia durerii; Plângerea Maicii Domnului; Bucuria Maicii Domnului de Sfânta înviere.
Fiecare mână de ajutor pe care ne-o intinde, Maica Domnului ne repetă neîncetat nemuritoarea
ei chemare: „Oameni buni, faceţi tot ce v-a zis El să faceţi!”. E ca şi cum ar zice: fiţi aproape de
Dumnezeu, fiţi aproape unii de alţii! În aceasta se cuprinde toată Evanghelia. Altă cale de mântuire,
altă cale de îndumnezeire nu există.
La uşa milostivirii (Cântare de rugăciune către Maica Domnului)734: „Prea Sfântă Maică şi
Fecioară Nădejdea sufletului meu / Tu eşti a mea mijlocitoare / La milostivul Dumnezeu! [...] /
Trimite-i semn de pocăinţă / Norodului nedumerit / Şi adă iarăşi la credinţă / Pe sufletul cel rătăcit! //
Dezleagă, Prea Curată Maică, / Cătuşele celor robiţi / Şi dăruieşte-le răbdare / Creştinilor năpăstuiţi!”
Între lucrările sale publicate până acum se află şi trei frumoase tropare de umilinţă către Maica
Domnului . Cuviosul a tradus, apoi, unele din minunile Maicii Domnului .
Frumoase şi ziditoare de suflet sunt şi învăţăturile sale despre viaţa monahală. În cele două
volume de opere se află mai multe traduceri din Sfinţii Părinţi despre chipul călugăresc. Reţinem, în
acest sens, şi câteva versuri din poezia intitulată Reţeta duhovnicească - pentru un sihastru: „Să nu
mai priveşti la plăcerea / Prietenilor trecători, / Căci ei nu pot să te ajute / Atuncea când va fi să mori.
/ Prieten bun, câştigă-ţi plânsul / Şi rugăciunea lui Iisus, / Căci plânsul stinge focul veşnic, / Iar ruga
te-nalţă-n sus. / De-asemenea să ai prieteni / Poruncile dumnezeieşti, / Pe care, fără de prihană, / Cu
dragoste să le păzeşti”. Cuviosul reţine de asemenea unele texte patristice despre feciorie, şi prin mai
multe istorisiri evidenţiază valoarea ei şi, în general, a curăţiei trupeşti şi sufleteşti.
Între peştera-mormânt şi oaza românească de la Iordan ar fi dorit nu numai perpetuarea unei
legături spirituale, ci şi o legătură materială, văzută, pe care o putea constitui pârâul ce curge prin faţa
peşterii sale (numit în Sfânta Scriptură Chérit, azi Wadi Qilt735) şi se varsă în Iordan, nu departe de
schitul românesc: „De acum, pârâule zburdalnic, / Când treci la vale mai năvalnic, / Să treci pe lângă
Schitul nostru, / Ducându-i nişte pietricele / Din preajma locuinţei mele. / Să mergi pe-aicea mai agale
/ Că, iată, te aşteaptă-n cale / O stâncă veche cu «scrisoare» / De la românul Teofan, / S-
o duci cu vremea la Iordan. / Acolo slova românească / Mai este cine s-o citească / Şi poate va aduce-
aminte / Că s-au aflat la «Sihăstrie» / Şi fraţi din scumpa Românie”.
În poezia Icoane vechi, întâlnim versuri închinate Iordanului: „Iordane preablagoslovite, /
Izvorule duhovnicesc, / Când viaţa mea se amărăşte, / Mereu la tine mă gândesc. / ...Cu minunate
păsărele,/ Cu florile bătrânei lunci, Te văd împodobit şi-acum / Precum te cunoşteam atunci. / În valea
ta cea răsfăţată, / La Schitul nostru românesc, / Acelaşi farmec mi s-arată, / Aceeaşi linişte simţesc /
...în cântecul de păsărele, / în mersul apelor grăbit, / Eu simt şi astăzi armonia”.
Imaginea Iordanului revine şi în alte poezii: Mori de la Iordan; Singura mângâiere
românească; Cu gândul la Iordan; Semne de jale la Iordan de vale s.a.
În pustia în care se afla sălaşul său el o cântă, fiind aureolată de gloria sfinţilor sihaştri care,
veacuri de-a rândul, şi-au dobândit aici desăvârşirea. Când vântul bate din vale, zice cuviosul într-o
poezie, se întâlneşte cu apa care vine din deal şi aceste două elemente îşi povestesc lucruri tainice:
„Spun atuncea (cine ştie)? / Despre sfinţii mucenici, / Despre viaţa din pustie / A sihastrilor de-aici
?! / Lucruri mari şi minunate, / Din trecut, or fi spunând, / Căci aud, strigând mirate / Cucuvaiele,
oftând” .
Pentru că se simţea mereu cel mai puţin vrednic, a realizat în această privinţă, o poezia-
testament intitulată Slove la mormântul meu, pentru patrioţii mei: „Vor trece anii vieţii / Şi eu mă voi
sfârşi, / Iar în pustia asta / Mai vrednici vor veni. / Văzând aici mormântul, / Mă vor cinsti cumva, /
734
Sfântul Ioan Iacob, Din Ierihon către Sion..., Partea I, p. 48-50.
735
http://oradereligie.wordpress.com
219
Necunoscându-mi viaţa / Şi neputinţa mea. / Deci să cunoască fraţii / Că tot ve-leatul meu / A fost
lipsit de mirul / Plăcut lui Dumnezeu. / Căci cheltuind zadarnic / Vigoarea tinereţii / Mi-am îngropat
talantul / în toată vremea vieţii / Cu «sacul meu de lut» / Să nu priviţi cu cinste / La trupul meu
potrivnic, / Căci nu voia să rabde / Canonul cel de schimnic. / Ci faceţi mai degrabă / O sfântă
rugăciune, / Ca Domnul îndurării / Să-mi deie iertăciune!”. Iată-l pe cuvios smerindu-se ca şi Sfântul
Apostol Pavel, care se socotea cel dintâi dintre păcătoşi (cf. I Timonei 1, 15). O astfel de smerenie
poartă într-adevăr pecetea sfinţeniei.
Poeziile sale mărturisesc cât de mult cugeta el la moarte, încă din tinereţe, temându-se ca
plecarea sa din această lume să nu-l surprindă fără curăţia suflească dorită. Astfel, în una din poeziile
sale meditează: „Este vreme rânduită / Pentru călători / Ca să meargă fiecare / La obşteasca
«închinare». / Însoţit de sfântul înger, / Duhul meu acum, / Cu fiorii reci de teamă, / Se apropie de
«vamă». / Petrecându-mă cu taină, / Fraţii vor cânta / Cu duioasă versuire: / «Veşnica lui pomenire»”
. Alte poezii ale cuviosului: Spre asfinţitul vieţii mele; La sfârşitul meu; Oglinda noastră cea de obşte;
Slove pe mormânt arată în ce măsură râvna sa pentru fapte bune era impulsionată de cugetarea la
moarte. A primit-o în linişte, ca pe un oaspete aşteptat, având cugetul Sfântului Apostol Pavel, care
zice: „Căci pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig” (Filipeni 1, 21).
Multe dintre gândurile ascetului român îndeamnă la viaţă creştină adevărată, împotriva ispitelor
celui rău. Poezii ca: Cele şapte păcate de moarte; Câteva stihuri despre năravuri; Paza sufletului
atrag atenţia asupra pericolului imens pe care-l reprezintă păcatul, cu toate manifestările sale, pentru
izbăvirea de cursele celui rău736.
În poezia Paza Sufletului737 se pune în evidenţă rolul pocăinţii (adică al spovedaniei) şi al
gândului la moarte: „Singur lucrul meu din lume / Este mântuirea mea / Dacă eu nu văd de dânsa /
Cine altul va vedea?[...] // Azi când cuget vremea morţii / Înainte mi se-arată / Cum atunci se va
deschide / Pentru mine judecată![...] // Judecata va să vină / Ca un furt fără de veste / Şi fiind noi în
păcate / Pocăinţă nu mai este!”
Scrierile marelui călugăr cărturar se prezintă ca într-unul din titlurile compoziţiilor sale, Imnul
credinţei, ca imagine a revelaţiei spirituale cu viaţa noastră zilnică, hrană duhovniceasca ce suie pe
om cu sufletul la cer. Este expresia numeroaselor stări sufleteşti pe care oricare dintre noi le trăim.
Totodată limbajul „hranei” pe care ne-o oferă este rupt din folclorul românesc, a ţăranului care-şi face
semnul Sf. Cruci înainte de a-şi lucra ogorul, dar evoluat până la forma preţioasă a marelui poet Mihai
Eminescu.
Imnul credinţei738: „O, Pravoslavnică credinţă, / Tăria sufletului meu, / Prin tine mi s-a dat
putinţă / Să caut către Dumnezeu!”
Despre întristare, Sf. Ioan Iacob spune: „Întristarea este de două feluri şi anume: este întristare
care omoară sufletul şi este întristare care sfinţeşte sufletul. Întristarea care este amestecată cu
deznădejde este boală otrăvitoare pentru suflet, pentru aceasta zice şi Sfântul Apostol Pavel: „Să nu
vă întristaţi ca cei ce n-au nadejde”. Iar întristarea cea pentru păcate, care este însoţită cu nădejdea
mântuirii vine din lucrarea Duhului Sfânt, care ne vorbeşte prin glasul conştiinţei. Mustrarea aceasta
a conştiinţei, care nu se desparte de nădejde este călăuza cea sfântă care ne duce spre mântuire739.
Ultima poezie scrisă de Sfântul Ioan Iacob Hozevoitul este Semnele apocaliptice740: „Vânturi
rele, pierzătoare, / Ameninţă azi mereu / Pe noroadele smerite / Care cred în Dumnezeu. // Bate
736
cf. † Lucian Tomitanul, Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţu (Hozevitul), în vol. „Sfinţi români şi apărători ai
legii strămoşeşti”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 550.
737
Sfântul Ioan Iacob, Din Ierihon către Sion..., Partea I, p. 97-98.
738
Ibidem, p. 157-158.
739
Sfântul Ioan Iacob Romanul, Hrana duhovnicească, Editura Lumina din Lumină, 2006.
740
Aceste versuri au fost scrise în ziua Sfintei Maria Magdalena, cea întocmai cu Apostolii, 22 iulie 1960, în
Sihăstria „Sf. Ana” de la Hozeva (potrivit cu starea furtunoasă din cele patru continente) de către smeritul Ieroschimonah
Ioan Iacob - Sunt ultimele versuri ale Sfântului Ioan.
220
„Crivăţul” năprasnic, / De la Nordul Comunist, / Răspândind în toată lumea / „Dogmele” lui

Anticrist.[...] // Ucenicii stricăciunii / Forfotesc îngrozitor / Căutând să otrăvească / Pe sărmanul
muritor.[...] // Urâciunea pustiirii / Şi-a găsit învăţăcei / Care dăscălesc pe oameni / Ca să meargă
după ei”.
„Sfântul Ioan este mult apreciat de francezi, care au o mânăstire ortodoxă în sud-vestul Franţei,
cu numele Saint Michel Lavardac, care are sub ordine încă două mânăstiri şi un schit în Pirinei şi
patru mari parohii. Mânăstirea Saint Michel îl are pe Sfântul Ioan ca patron al cărţilor ce le editează.
Cărţile ce le editează mânăstirea Saint Michel sunt puse sub patronajul Saint Jean le Roumain, de
asemenea şi revista lor sub denumirea Foi Transmise. Sainte Tradition «Garde le depot et le vis selon
la foi transmise», revistă care apare bitrimestrial.
Pentru Saint Jean le Roumain, mânăstirea Saint Michel a editat următoarele cărţi: Saint Jean le
Roumain, viaţa Sfântului Ioan după originalul ce se află în manuscrisul Sfântului. 80 de pagini;
Achatiste a Saint Jean le Roumain, 48 de pagini; Saint Jean le Roumain, Nourriturres Spirituelles,
378 de pagini, care cuprinde poeziile Sfântului traduse corect, de Duiliu Sfinţescu în colaborare cu
Mihaela Nacou”741.
În general, osârdia şi lirica înălţătoare a Cuviosului Ioan predispun sufletul creştinului la fapte
bune, îndemnîndu-l la rugăciune, la credinţă şi, mai ales, la smerenie. El însuşi se simte mereu cel
mai nevrednic dintre toţi, mărturisindu-şi puţinătatea credinţei şi a ostenelilor duhovniceşti. De aceea,
prin întreaga moştenire pe care ne-a lăsat-o, Cuviosul Ieroschimonah Ioan Iacob se dovedeşte un mare
trăitor al credinţei, o reală personalitate duhovnicească şi un îndrumător plin de înţelepciune sfântă
pe calea mântuirii, ridicat din neamul nostru românesc.
Bibliografie:
- Bălan, Ierom., Ioanichie, Cuviosul Ioan cel Nou, Hozevitul. Un sfânt român din zilele noastre, în
„Biserica Ortodoxă Romană”, XCIX (1981), nr. 1-2.
- Derebreanu, Arhim., Claudie (din mănăstirea Neamţ), Crâmpeie din viaţa Cuviosului Ioan Iacob,
Noul Hozevit (în manuscris).
- Făgărăşanul, Lucian, Personalităţi monahale în pustia Iudeii, în „Calendarul Credinţa”, 1978.
- Ieromonahul Ioan Iacob, Hrana duhovnicească. Carte cu cele mai minunate şi umilincioase
cugetări care suie pe om cu sufletul la cer, scrisă în versuri de Ieromonahul Ioan Iacob,
tipărită de monahul Ioanichie, vol. I, Ierusalim, 1968.
- Ieroschimonahul Ioan Iacob, Monastirea Sf. Gheorghe Hozevitul şi Sf. Ioan Hozevitul, în revistă
„Locuri Sfinte”, III (I960), nr. 11.
- Lazăr, Pr., Gh., Sfinţi români: Cuviosul Ioan Hozevitul cel Nou, în „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, LIX (1983), nr. 1-3.
- †Lucian Tomitanul, Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţu (Hozevitul), în vol. „Sfinţi români şi
apărători ai legii strămoşeşti”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
- Monah Ioan, Athos, Postfaţă la vol. Sfântul Ioan Iacob Românul, sihastrul contemporan din Ţara
Sfântă, Din Ierihon către Sion. Trecerea de la pământ la Cer. Învăţături exprimate prin
poezii foarte umilicioase şi proză plină de lumină cu conţinut dogmatic si moral, Ierusalim,
741
Monah Ioan, Athos, Opera Sfântului Ioan Iacob s-a împărţit în patru părţi, în vol. Sfântul Ioan Iacob, Din
Ierihon către Sion.... p. 18-19.
221
1999 (conţine toate scrierile Sf. Ioan Iacob adunate de ucenicul Sfântului, părintele Ioanichie
Pârâială, până la acea dată).
- Sfântul Ioan Iacob Românul-Hozevitul, Hrană duhovnicească, Editura Lumină din Lumină,
Bucureşti 2000.
- Tănase, Ierom., Petroniu, Alte ştiri despre Cuviosul Ioan cel Nou Hozevitul, în „Biserica Ortodoxă
Română”, C(1982), nr. 3-4.
Resurse web:
- http://oradereligie.wordpress.com
- http://www.crestinoitodox.ro
222
În loc de concluzii
Creat prin Rostire dumnezeiască, omul este el însuşi, spre deosebire de celelalte făpturi ale
lumii văzute, o făptură rostitoare, înzestrată cu gândire şi grai, dar şi rostenitoare, care poate, deci,
face ea însăşi ordine şi poate da un sens lucrurilor. În menirea sa pe pământ, omul are un rost dat de
Creatorul său, însă, există momente când el, omul, în calitate de făptură liberă, caută să-şi facă singur
alt rost, după mintea lui. Starea cea mai înjositoare a omului este aceea de a-şi pierde această menire,
acest rost dat de Dumnezeu, de a rămâne fără rost pe lume. prin urmare, noi, semenii omului, trebuie
să-l (ne) ajutăm să-şi (ne) regăsească (-sim) sau să-şi (ne) găsească (-sim) acest rost.
Încercarea noastră de sinteză şi-a propus, şi în parte a reuşit – credem noi – să aibă în vedere
acest obiectiv, care, în perioada comunistă, s-a pierdut şi care trebuie să-l redescopere pe om, în
primul rând prin apelul la tradiţie.
În cei peste 45 de ani de întuneric comunist şi ateu, lumea spirituală românească şi-a uitat
valorile, şi-a nesocotit principiile sănătoase ale existenţei, şi-a pierdut reperele. Vechile sale temelii,
dispărute în istorie, au fost înlocuite cu „tacticile” de supravieţuire, cu pretenţie de proptele ale vieţii
naţionale. Prin urmare, personalităţile de marcă au fost complet marginalizate, în cazul în care nu au
căzut victime opresiunii şi dispreţului regimului „omului nou”, în formele sale extreme: întemniţarea
sau asasinatul.
În această lucrare sintetică, am încercat, cum lesne se poate observa şi din titlul ei, să identificăm
coordonata duhovnicească şi cea jetfelnică ale unor personalităţi – reper ale culturii noastre naţionale
şi, odată cu ele, să propunem modele de viaţă, de atitudine şi de demnitate, modele care îşi au rădăcina
în Însuşi Modelul desăvârşit, Domnul Hristos.
Ne-am străduit să propunem celor iubitori de adevăr şi de slavă, nu doar valori intelectuale, ci
făuritori ale căror opere au fost puse sub semnul biruinţei, al Sfintei Cruci, şi al dragostei de neam şi
de pământ strămoşesc.
În alegerea acestor sfinţi ai neamului nostru ne-au atras atenţia, cu precădere, acele personalităţi
care şi-au susţinut şi apărat ideile până la consecinţele extreme. Am arătat, astfel, că lumea noastră
românească are suficiente modele, atât printre cei vii, cât, mai ales, printre cei trecuţi la Domnul.
Menirea noastră, dată prin poruncă dumnezeiască, este aceea de a ne raporta la ele, de a ne
aminti de ele că există, şi să le căutăm („Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă
cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” Evrei
13, 7).
Marea noastră problemă este aceea că aceste personalităţi nu trebuie doar contemplate,
admirate, ci înţelese şi, după puterile fiecăruia dintre noi, urmate.Acesta a fost şi gândul care ne-a
determinat, oarecum, să purcedem la realizarea acestui demers duhovnicesc, în primul rând, iar apoi
ştiinţific, literar, istoric, filosofic, pedagogic etc.
Chipuri de talia părintelui profesor Dumitru Stăniloae, a monahului Nicolae de la Rohia, a
ierarhului şi poetului Bartolomeu Anania, a filosofilor creştini Noica, Crainic, Ţuţea, a poeţilor martiri
Gyr, Voiculescu, Sandu (Daniil) Tudor, a laicilor şi clericilor, precum Gafencu, Teodor M. Popescu,
Arsenie Boca, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, C. Voicescu, D. Bejan, dar şi a modelului de pedagog
şi patriot creştin precum S. Mehedinţi sau Sfântul Ioan Iacob, sunt impresionante nu numai prin
atitudinea intelectuală, ori prin adâncimea operei, ci, mai ales, prin tăria de caracter şi capacitatea de
jertfă pentru o idee sau pentru aproapele.
223
Aceste câteva nume se pot constitui, fără nici o rezervă, în embleme ale unei şcoli a demnităţii
şi a dăruirii, care, spre regretul nostru, a avut şi are, din păcate, prea puţini absolvenţi, ca să nu
exagerăm, cu termenul de „licenţiaţi”.
În consecinţă, avem datoria sfântă să vedem în aceşti sfinţi ai neamului nostru, dincolo de
model, fundamentele pe care, fiecare dintre ei, s-a construit pe sine, iar în viaţa fiecăruia să
identificăm idealurile pe care le-a slujit, motivul pentru care a făcut-o şi cum a trăit. Abia atunci,
nădăjduim, că aceste câteva modele propuse de noi să-şi împlinească, şi prin noi, dimensiunea
formatoare.
Cu aceste câteva gânduri sincere, recomandăm lucrarea noastră acelor suflete alese care vor
vedea în „protagoniştii” ei, modele de demnitate, curaj, liberatate spirituală şi putere jertfelnică, dar
şi embleme ale românului iubitor de Dumnezeu, de tradiţie şi de neam, potrivit slovelor eminesciene:
„Dar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem”. Am fost şi rămânem, sperăm din toată inima,
creştini şi români autentici, nepervertiţi de „evanghelizările” externe.
224

Suport Curs - Prof. Bolocan Carmen - Cultura Romaneasca (1)

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs - Prof. Bolocan Carmen - Cultura Romaneasca (1)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prof.univ.dr.

SUPORT CURS MASTER

Cultura românească promotoare a credinţei creştine

X.3. Teologii şi arestarea lui Teodor M. Popescu .......................................................................... 144

Pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEŞU

I. Dimensiuni spirituale ale poporului nostru în viziunea Părintelui Dumitru

Calitatea naţională, însuşi umanul, într-o formă a lui

II. Rugul aprins al Maicii Domnului, mişcare de reînnoire spirituală şi literară

II.1. Rugul Aprins – fundamente biblice şi perspectivă istorică

II.2. Rugul Aprins – mişcare spirituală a culturii româneşti

II.3. Membrii Rugului Aprins

Citatele neobositoare şi întotdeauna utile ale prelegerilor, detalierilor pertinente, cerute de

II.4. Părintele Daniil Tudor – catalizatorul şi organizatorului Rugului Aprins

III. Valeriu Gafencu sau „Sfântul închisorilor”

III.2. Viaţa la Aiud

III.3. Deportarea la colonia de muncă de la Galda şi viaţa în închisoarea de la Piteşti

III.4. Trimiterea la Târgu Ocna şi adormirea întru Domnul

„Am văzut pe Maica Domnului”

Adormirea întru Domnul

III.5. Opera poetică a lui Valeriu Gafencu

IV. Radu Gyr sau poetul închisorilor

IV.1. O perspectivă sintetică asupra biografiei şi operei lui Radu Gyr

IV.2. Mărturii de suflet despre poezia lui Radu Gyr

IV.3. Poetul care L-a coborât pe Hristos în celulă

„Comuniunea cu Dumnezeu în restrişte a fost dintotdeauna actul de tărie al sufletului românesc

IV.4. Eroismul-curaj, stare de spirit în poezia lui Radu Gyr

„Neînţeleşi şi neacceptaţi, ei au trecut printr-o lume măcinată de incapacităţi spirituale şi de

V. Valeriu (Bartolomeu) Anania - om de cultură şi slujitor al altarului

V.1. O perspectivă de ansamblu asupra vieţii şi activităţii culturale a Părintelui Mitropolit

1978: membru al Uniunii Scriitorilor din România;

V.2. Valeriu (Bartolomeu) Anania, poet religios

V.3. Valeriu (Bartolomeu) Anania, tâlcuitor al Sfintelor Scripturi

V.4. Memoriile, o perspectivă a editării şi structurii lor

În Ficţiunea jurnalului intim, Eugen Simion173 semnala impactul filozofiei interioare a

VI. Nicolae Steinhardt - ipoteză a desăvârşirii creştine

VI.1. O perspectivă sintetică asupra vieţii şi operei părintelui Nicolae Steinhardt

VI.2. Jurnalul fericirii – posibilă ipoteză a iubirii

VI.3. Bucuria de a dărui în concepţia lui Nicolae Steinhardt

VII. Vasile Voiculescu, mărturisitor şi cărturar creştin

VII.1. Aspecte din biografia lui Vasile Voiculescu

VII.2. Vasile Voiculescu în peisajul liric românesc

Înzestrat cu înţelepciunea de a răsfrânge formele comunicării cu frumosul ideal haric divin în

VII.3. Teme religioase identificate în opera lui Vasile Voiculescu

VIII. Tudor Arghezi, poet al psalmilor

VIII.1. Viaţa şi opera lui Tudor Arghezi – o perspectivă de ansamblu

VIII.2. Psalmii arghezieni şi problema desăvârşirii creştine

VIII.3. Psalmul în creaţia poetică a lui Arghezi

Tudor Arghezi ilustrează în Psalmi un raport direct al omului cu divinitatea, percepându-l pe

VIII.4. Psalmii în proză

VIII.5. Muzicalitatea psalmilor arghezieni

IX. Simion Mehedinţi – promotor al pedagogiei româneşti

IX.1. Viaţa şi opera marelui om de cultură

geografie, etnografie, pedagogie, literatură, filosofie, se simte gândirea profund naţionalistă a

Anumite lucrări ale savantului Mehedinţi arată că şi intelectualii au datoria de a se preocupa de

IX.2. Dimensiunea creştină a operei lui Simion Mehedinţi

IX.3. Simion Mehedinţi, pedagog creştin

Parabole şi învăţături din Evanghelie349

Pilda semănătorului (Luca 8, 5-15).

Pilda seminţelor bune şi a neghinei (Matei 13, 24-30).

Pilda nunţii fiului de împărat (Matei 22, 2-14).

În concluzie, Mehedinţi subliniază faptul că nu momentul apropierii de Biserică este decisiv, ci

Pilda lucrătorilor nevrednici (Matei 21, 33-41).

Pilda celor zece fecioare (Matei 25, 1-13).

Parabola smochinului neroditor (Luca 13, 6-9).