Etică și Integritate Academică

Semestrul II
2021-2022

Rolul cursului de etică și integritate academică

Începând cu anul universitar 2018-2019, prin Ordinul Ministrului Educației Naționale,

Cursul de etică și integritate academică a fost introdus ca materie obligatorie la ciclurile de
studii de Masterat și doctorat și ca opțional la ciclul licență. Deși inițial a stârnit numeroase
controverse, în primul rând legate de antecedentele ministrului care a luat această decizie după
ce a fost el însuși acuzat de autoplagiat și, în al doilea rând, din cauza unei opinii larg răspândite
în rândurile mediului academic, potrivit căreia acest curs ar fi fost mult mai potrivit ca materie
obligatorie la ciclul licență, unde studenții învață regulile de bună conduită în cercetare, nu la
Masterat și doctorat, unde ei ar trebui să fie deja familiarizați cu aceste principii, ulterior s-a
dovedit că etica și integritatea academică este un subiect de larg interes pentru masteranzi și
doctoranzi, care, tocmai datorită faptului că se află la un nivel superior de pregătire, acordă o
mai mare importanță principiilor de conduită corectă în activitatea de cercetare științifică și
publicare de lucrări.
Această lacună în organizarea studiilor masterale și doctorale ar putea fi o reminiscență
a perioadei comuniste, când existau foarte puțini doctori în fiecare domeniu, iar aceștia își
obțineau doctoratul la o vârstă matură, după ce acumulaseră atât cunoștințe vaste în aria lor de
cercetare, cât și suficientă experiență de a scrie lucrări în conformitate cu toate normele în
vigoare.
Realitatea sistemului educațional românesc contemporan este complet diferită:
doctoranzii sunt din ce în ce mai tineri, foarte mulți înscriindu-se la acest ciclu de studii în jurul
vârstei de 25 de ani, imediat după terminarea studiilor de licență și de masterat, care, însumate,
durează cinci sau șase ani. Prin urmare, ei se află la o vârstă și la un nivel de pregătire când încă
nu au suficientă experiență de cercetare pentru a face față tuturor cerințelor complexe ale acestei
forme de învățământ. De aceea, de multe ori comit erori prin omisiune sau așa-numitul plagiat
inocent, născut mai degrabă din insuficienta cunoaștere a normelor etice în vigoare decât din
dorința de a profita de pe urma muncii altor autori.
 Principalul rol al cursului de etică și integritate academică este acela de a le furniza atât
informații de natură juridică, referitoare la legile, metodologiile și regulamentele care se aplică
la acest nivel de pregătire universitară, cât și exemple concrete, care ilustrează consecințele
încălcării normelor eticii. Anumite cazuri de corupție în mediul academic, plagiat, autoplagiat
sau încălcare a drepturilor de autor, atât din țară, cât și din străinătate, sunt elocvente pentru
modul în care sunt sancționate fraudele academice și oferă o perspectivă variată asupra unei
probleme tot mai răspândite în zilele noastre, când tentația de a copia din diferite surse cu
ajutorul tehnologiei sau de a plăti pe cineva specializat să-ți scrie o lucrare științifică, la fel ca
în oricare altă formă de comerț, este foarte mare.
O dată ce înțeleg care sunt consecințele nerespectării principiilor etice – de la scăderea
notei până la exmatricularea de la forma de învățământ pe care o frecventează sau de la
oprobriul mediului academic până la invalidarea disertației sau a tezei de doctorat – studenții
masteranzi și doctoranzi încep să-și pună tot mai multe întrebări cu privire la modalitățile de
evitare a plagiatului sau autoplagiatului.
Învățarea unor tehnici de scriere corectă, cum ar fi utilizarea parafrazei după sistemul
PISA (i.e. Permutare – Înlocuire – Suprimare – Adăugare de text) sau citarea conformă unui
sistem abordat la nivel internațional, precum și facilitarea accesului la anumite softuri anti-
plagiat, menite să stabilească exact care este ponderea dintre părțile originale ale disertației sau
tezei de doctorat și cele preluate din alte surse sunt utile pentru a-i face pe masteranzi și
doctoranzi să conștientizeze importanța păstrării unui echilibru între citate și propriile
exprimări, să acorde altor autori recunoașterea meritelor pentru scrierea unei lucrări și să preia
idei din alte surse doar ca o justificare, o ilustrare sau o completare a propriilor idei, nu ca o
înlocuire a acestora.
Dincolo de utilitatea lui pentru cercetarea la nivel de masterat sau doctorat, Cursul de
etică și integritate academică este interesant și dintr-un alt punct de vedere. Cum majoritatea
sunt cercetători tineri, dar cu experiență într-un anumit domeniu, dobândită în urma studiilor de
licență, ei sunt dornici să se implice în activități de cercetare în parteneriat cu universități sau
institute din străinătate, în cadrul unor proiecte finanțate de Uniunea Europeană. În cadrul
acestor proiecte, încă din faza inițială, se solicită completarea unei declarații pe proprie
răspundere, prin care cercetătorii atestă respectarea tuturor normelor etice în vigoare și își
asumă riscul ca, în cazul încălcării vreuneia dintre ele, în orice etapă a proiectului, acesta să fie
respins în totalitate, cu sau fără consecințe juridice, sau să primească o finanțare diminuată, ca
sancțiune a acestei încălcări.
 Cu prilejul discuției despre proiectele științifice la nivel european, este oportun să li se
aducă la cunoștință și istoricul simbiozei dintre etică și cercetare, pentru a le arăta că etica a
avut dintotdeauna un rol fundamental în încurajarea progresului științific și că, pe măsură ce
știința evoluează, standardele eticii și integrității se îmbogățesc cu noi prevederi, tot mai
detaliate, pentru a răspunde provocărilor lansate de progresul tehnico-științific.
Astfel, de la Codul de la Nűremberg, adoptat în 1947 pentru a împiedica pe viitor
comiterea unor atrocități de tipul celor comise de medicul german Josef Mengele în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial, și până la Codul european de conduită și integritate în cercetare,
întocmit de ALLEA (i.e. All European Academies) în 2017, normele eticii au variat de la simpla
obținere a consimțământului subiecților umani implicați în studii științifice până la un ghid
complex și armonizat, cu prevederi dintre cele mai variate. Pe lângă acest cod, alte două
documente de interes, pe care masteranzii și doctoranzii ar trebui să le cunoască, sunt Carta
europeană a cercetătorului și Codul de conduită pentru recrutarea personalului din cercetare-
dezvoltare. Conform acestor normative europene, cercetătorilor din diferite state-membre ale
Uniunii Europene li se garantează drepturi egale de a obține finanțare pentru proiectele lor.
În peisajul juridic românesc, cea mai importantă lege care reglementează statutul
personalului din cercetare-dezvoltare este Legea 206/2004, pe care studenții masteranzi și
doctoranzi cărora li se adresează Cursul de etică și integritate academică trebuie să o cunoască
în primul rând. Deși lacunară și incomplet armonizată cu legislația europeană, aceasta este
singura lege din România care definește noțiunile de plagiat, autoplagiat și încălcare a
drepturilor de autor și prevede sancțiunile care se aplică în fiecare caz.
După familiarizarea cu principalele articole ale acestei legi, tinerii cercetători
conștientizează faptul că ascunderea, trunchierea sau eliminarea rezultatelor care nu le confirmă
teoriile, precum și fabricarea datelor sau înlocuirea unor rezultate autentice, dar
nesatisfăcătoare, cu unele fictive, neînregistrarea tuturor rezultatelor cercetării sau stocarea lor
eronată, interpretarea distorsionată sau părtinitoare a datelor obținute în urma studiilor sau
citarea intenționat incorectă sau incompletă sunt fapte la fel de grave ca și plagiatul sau
autoplagiatul și stârnesc oprobriul comunității academice și științifice, care nu tolerează
asemenea încălcări ale bunelor practici în cercetare.
Dacă scopul unor asemenea acțiuni este acela de a obține un grad didactic superior sau
un titlu științific, ele vor fi sancționate, după caz, prin neacordarea sau retragerea acelui grad
sau titlu și interzicerea promovării pe o perioadă de patru ani pentru cel acuzat de astfel de
practici incorecte.
 Dacă aceste încălcări ale normelor eticii au și o miză financiară, respectiv obținerea
finanțării unui proiect de cercetare sau refinanțarea aceluiași proiect sub o altă denumire, în
încercarea de a-l prezenta ca fiind un studiu nou, sancțiunile vor fi nu doar la nivel profesional,
ci și juridic, în funcție de gravitatea faptei autorul ei putând fi acuzat de deturnare de fonduri.
În afară de prevederile cuprinse în lege sau în Codurile de Etică ale diferitelor
universități, pe care este esențial ca masteranzii și doctoranzii să le cunoască în amănunt, Cursul
de etică și integritate academică își propune să-i familiarizeze pe aceștia cu diferite sisteme de
citare, atât internaționale (de exemplu, MLA - Modern Languages Association, APA -
American Psychological Association sau Chicago, Harvard, Oxford), cât și românești, cum ar
fi stilul Academiei Române, pentru a le da posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză care
dintre acestea se potrivește cel mai bine articolelor sau lucrărilor pe care le scriu, în funcție de
domeniul în care se înscrie subiectul lor de cercetare.
Nu în ultimul rând, la nivelul Masteratului, acest curs are rolul de a-i pregăti pe cei care
doresc să se înscrie la doctorat, prezentându-le criteriile pe care ar trebui să le aibă în vedere
atunci când își aleg tema cercetării doctorale. Principalul factor în alegerea temei nu ar trebui
să fie preferința pentru un anumit coordonator, așa cum se întâmplă adesea, ci importanța temei
în sine. Aceasta ar trebui să fie una relevantă pentru un anumit domeniu și să permită
desfășurarea unei cercetări ample, pe o perioadă de câțiva ani. De asemenea, chiar dacă nu are
un caracter inovator per se, ar trebui să ofere posibilitatea de a aduce o contribuție nouă, prin
metode și tehnologii moderne, la o cercetare anterioară și să-și dovedească utilitatea pentru
comunitatea științifică sau pentru societate.
Datorită tuturor acestor subiecte, pe care le abordează și le detaliază pe parcursul unui
întreg semestru, Cursul de etică și integritate academică este benefic pentru pregătirea
studenților masteranzi în vederea desfășurării unei activități didactice și științifice ghidate de
valori academice precum profesionalismul, dreptatea, echitatea, onestitatea, transparența și
respectul. O dată ce aceste valori sunt însușite de cât mai mulți membri ai comunității și devin
o regulă de comportament cotidian, se poate afirma că societatea se îndreaptă în direcția corectă
a promovării valorilor autentice – singura cale de a atinge performanța academică și științifică.

Sensul termenului etică

Etimologic, noțiunea de morală vine din limba latină de la adjectivul moralis,-is.
Cercetătorii în domeniu conseideră că cel care a folosit pentru prima dată, în scrierile sale,
noțiunea de morală a fost Marcus Tullius Cicero (106-43 î.d.Hr.), filosof, orator, scriitor și om
politic roman. În capitolul I al tratatului său de morală, el scrie: „Quia pertinet ad mores, quod
ηθος illi vocant, nos eam partem philosophiae de Moribus appelare solemus; sed decet
augentem linquam latinam nominare Moralem” [Deoarece face referire (are de a face) cu/la
caracter, numit în greacă ηθος, de vreme ce noi numim acea parte a filosofiei „studierea
caracterului”, dar cursul firesc este să adăugăm limbii latine oferind acestei teme numele de
„filosofia morală”].
Așa cum reiese din acest citat, adjectivul moralis derivă de la substantivul mos, moris,
care, tradus în limba română înseamnă „datină, obicei”. Corespondentul grecesc al noțiunii de
morală este etică (ηθικη). Această noțiune derivă de la substantivul ηθος, prezent și el în citatul
de mai sus. În opera lui Homer el înseamnă „vatra strămoșilor, locuința unei familii sau patria”.
Mai târziu, s-a trecut de la această semnificație geografico-spațială la o semnificație spirituală,
ηθος însemnând patria spiritului, a sinelui moral.
În limbaj popular, ηθος avea, totuși o semnificație asemănătoare cu cea a latinescului
mos, moris, adică „datină, obicei” sau în sens moral, legea sau norma întemeiată pe datină:
morem facet usus (Ovidiu) sau: morem pacis imponere (Vergiliu).
Cu acest înțeles apare noțiunea de ηθος și cea de mos, moris în NT, în Ep. I Cor. 15, 33,
în care Sf. Pavel citează din poetul Menandru: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”
(Φθείρουσιν ἤθη χρηστὰ ὁμιλίαι κακαί/corrumpunt mores bonos colloquia mala). Cele două
substantive subliniate au în textul de mai sus un sens moral propriu-zis întrucât se referă la legea
sau datina morală a unei comunități, în cazul nostru comunitatea creștină.
Morala creștină se bazează pe Revelația lui Dumnezeu și pe credința în această
Revelație. Izvoarele moralei teologice sunt Sfânta Scriptură: Ep. 2 Tim. 3, 16-17: „Toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare,
spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit
pentru orice lucru bun”. Așadar, Sfânta Scriptură cuprinde principiile fundamentale ale vieții
creștine. Principiile morale din VT sunt o treaptă premergătoare pentru moralitatea desăvârșită
a NT, sau cum spune Sf Apostol Pavel, pedagog spre Hristos.
Sfânta Tradiție este al doilea izvor fundamental al Teologiei Morale care întregește și
clarifică adevărurile cuprinse în Sfânta Scriptură. Din Sfânta Tradiție fac parte: tradiția și
canoanele apostolice, hotărârile sinoadelor ecumenice și particulare, cultul divin, viețile
sfinților, scrierile Sfinților Părinți, etc.
Firea și rațiunea umană pot fi considerate al treilea izvor al moralei. Sfântul Irineu spune
că rațiunea omenească este un izvor al cunoașterii virtuților morale, întrucât omul se aseamănă
cu Dumnezeu prin rațiune și libertate și dacă el cugetă și trăiește după rațiune împlinește voia
lui Dumnezeu, iar dacă nu, el devine dușman al dreptății divine. Desigur că autoritatea rațiunii
în ceea ce privește viața morală izvorăște din conformitatea ei cu adevărurile Revelației. Așa
cum am arătat mai sus rațiunea este totdeauna subordonată Revelației.
„Nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi”
(Rom. 2, 13).
„Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt
loruşi lege, Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin
judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără, În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus
Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.” (Rom. 2, 14-16)

Legea morală – legea juridică

Etimologic, conceptul de lege vin din limba latina lex, legis, sau de la verbul ligo, ligare
= a lega, a obliga. Orice lege exprimă un anumit raport sau relație între două sau mai multe
lucruri sau ființe. Cel puțin acesta este sensul general al conceptului de lege în domeniul
științelor naturii.
În domeniul justiției sau al dreptului, legea este expresia scopului social al Omului și de
aceea are în vedere, în primul rând, faptele exterioare ale acestuia. Legile juridice (civile sau
penale) pentru a se impune înntr-o societate folosesc ca mijloace principale autoritatea puterii
executive și, în caz de eșec, puterea coercitivă. Legea apare ca un instrument necesar prin care
societatea luptă împotriva distrugerii sale, împotriva anarhiei sau a dreptății celui mai puternic.
Astfel, legea, în sens juridic, este un instrument prin care se păstrează într-o societate buna
conviețuire a membrilor săi. Întrucât ea implică și factorul libertății și responsabilității celui
care dă legea și celeui care este obligat să o respecte, legea juridică se apropie de legea morală,
dar, spre deosebire de aceasta, atunci când demnitatea legii trebuie salvată, prin pedepsirea celui
care care nu o respectă, ea se folosesște de puterea respectivă, exercitată în numele scopului
său.
Legea morală „obligă” conștiința la săvârșirea binelui și oprește săvârșirea răului.
Evident că a „obliga” nu înseamnă a „constrânge” conștiința în sensul legii juridice. Nu putem
să „forțăm” pe cineva să săvârșească binele pentru că rădăcina și izvorul său se află în „inimă”
și aceasta scapă oricărei constrângeri. Legea juridică se poate impune prin forța constrângerii,
însă împlinirea datoriei juridice rămâne imperfectă dacă nu este însuflețită de un sentiment
moral corescpunzător.
De exemplu, legea juridică poate să constrângă pe cineva să-și ajute material părinții
sau copiii, însă nu-l poate constrânge să aibă atitudine filială sau paternă de respect și prețuire.
Legea, în sensul juridic, are ca scop, așa cum am văzut, binele social, însă pentru realizarea lui
este nevoie și de apărarea binelui individual și menținerea unui comportament moral „exterior”,
care să permită atingerea scopului său. De aceea, legea juridică se interferează permanent cu
legea morală, însă aceasta din urmă o depășește pentru că are în vedere și atitudinea „interioară”
a Omului. Legea morală unește, într-un mod paradoxal, autoritatea cu libertatea; ea cere o
ascultare fără condiții, fără rezerve, dar, în același timp, cere ca această ascultare să fie liber
consimțită.

Moral, imoral, non-moral

Spunem adesea, despre lucruri diferite, că sunt morale sau imorale (deși de cele mai
multe ori nu folosim neapărat aceste cuvinte). Ne referim astfel la acțiuni, la intențiile din
spatele acțiunilor sau chiar la persoane („e un om moral”).
Criteriile după care facem astfel de evaluări pot să difere semnificativ și au fost distilate,
în istoria filosofiei morale, în câteva mari familii de teorii etice. Dar, indiferent de criteriul
utilizat, vom observa că, spre exemplu, acțiunile pe care le evaluăm se vor încadra în trei mari
categorii: acțiuni care contravin cerințelor moralității („imorale”), acțiuni ce realizează o cerință
morală („morale”, sau „moralmente dezirabile”), respectiv acțiuni oarecum indiferente sau
neutre din punct de vedere moral. Din ultima categorie fac de obicei parte acțiuni comune, fără
nici un impact semnificativ asupra vieților noastre sau ale celor din jur („mi-am deschis
computerul azi dimineață”). Lucrurile pot să se complice însă dacă observăm că una și aceeași
acțiune poate să aparțină unor categorii diferite, în funcție de context. Dacă am deschis
computerul pentru a trimite un mail prin care să-mi exprim compasiunea și disponibilitatea de
a ajuta un coleg care trece printr-un moment dificil, atunci respectiva acțiune devine parte a
unui lanț acțional sau a unui comportament moralmente dezirabil. Dacă, pe de altă parte, mi-
am deschis computerul cu intenția de a scrie niște comentarii jignitoare sau care îndeamnă la
ură ori violență pe pagina de Facebook a unei persoane ale cărei opțiuni de viață nu le
împărtășesc, acțiunea mea capătă valențe cu totul diferite.

Noţiunea de integritate
Cuvântul integritate, din punct de vedere etimologic, provine din limba latină în care
este întâlnit sub forma integritas, cu semnificaţia de „întreg, complet”. Potrivit Dicţionarului
explicativ al limbii române integritatea reprezintă „însuşirea de a fi integru; cinste, probitate;
incoruptibilitate”. Totodată, integritatea defineşte caracterul integru al unui individ, sentimentul
demnităţii, dreptăţii şi conştiinciozităţii, care serveşte drept călăuză în conduita omului,
onestitatea, cinstea şi probitatea. Ea exprimă calitatea de a fi sau de a rămâne intact, întreg, de
a-şi păstra nealterate calităţile.

Notiunea de Academie
Academia lui Platon nu a fost o școală formală sau un colegiu în sensul în care suntem
familiarizați. Mai degrabă, a fost o societate mai informală a intelectualilor care împărtășea un
interes comun în studierea unor discipline precum filosofia, matematica și astronomia. Platon a
susținut convingerea că cunoașterea nu este pur rezultatul reflexiei interioare, ci, în schimb, ar
putea fi căutată prin observare și, prin urmare, învățată altora. Pe baza acestei credințe, Platon
a fondat celebra sa Academie.

Locația școlii lui Platon

Locația de întâlnire a Academiei lui Platon a fost inițial o pădurice publică lângă orașul
antic Atena. Grădina găzduise istoric multe alte grupuri și activități. Odată găzduise grupuri
religioase cu plantația de măslini dedicată Atenei, zeița înțelepciunii, a războiului și a
meșteșugurilor. Mai târziu, grădina a fost numită după Akademos sau Hecademus, un erou local
după care a fost numită Academia. În cele din urmă, grădina a fost lăsată la latitudinea
cetățenilor din Atena pentru a fi folosită ca gimnaziu. Grădina era înconjurată de artă,
arhitectură și natură. A fost renumit împodobit cu statui, morminte, temple și măslini.
Platon și-a susținut prelegerile acolo, în micul boschet, unde s-au întâlnit membri
seniori și juniori ai exclusivului grup de intelectuali. S-a presupus că aceste întâlniri și învățături
au folosit mai multe metode, inclusiv prelegeri, seminarii și chiar dialog, dar instruirea primară
ar fi fost condusă de Platon însuși.

Integritatea personală
•Din perspectivă individuală - integritatea este o chestiune de opţiune personală; ea ţine de
asumarea unui set de valori, de norme etice de conduită profesională şi personală, de asigurarea
unui anumit grad al respectului de sine.
•Din exterior, integritatea individului este evaluată şi cuantificată, fie prin prisma elementelor
ce configurează conştiinţa colectivă, fie prin prisma conformării cu regulile obligatorii din acest
domeniu.
•Un om integru este un om care ţine la principiile sale, o persoană care acţionează fără părtinire
atunci când evaluează cazuri în care este implicat şi care îşi îndeplineşte cu devoţiune sarcinile,
dovedind probitate. Totodată, a fi o persoană integră presupune a acorda şi celorlalţi prezumţia
de integritate.

Integritatea academică
Cuprinde patru valori: onestitate, responsabilitate, verificabilitate și validitate a cunoașterii.
Toate cele patru valori fundamentale ale integrității academice au o relativă autonomie și lor le
corespund principii de acțiune și tipuri de bune practici specifice. Între ele există, însă, relații
de interdependență
Onestitatea este valoarea cu ample consecințe la nivelul integrității academice. Un
deficit de onestitate atrage după sine și o integritate redusă sub aspectul responsabilizării,
verificabilității și al asigurării unei cunoașteri valide.
Cercetătorii și instituțiile în care aceștia lucrează trebuie să consolideze încrederea
publică în cercetare prin onestitate în producerea datelor, în analizarea lor și în raportarea
rezultatelor.
Pentru ca cercetarea să fie onestă este recomandat ca cercetătorii să asigure:
a. concordanța între conduita de cercetare și autoprezentarea acesteia în spațiul public;
b. concordanța între practica de cercetare proprie, personală sau instituțională, și așteptările
pozitive asociate cunoașterii științifice;
c. adoptarea unor procedee de lucru în conformitate cu scopurile și normele valorizate
majoritar-pozitiv în câmpul cercetării științifice, chiar și atunci când vizibilitatea publică a
practicilor efective este redusă.
Responsabilizare
Responsabilizarea presupune că toți actorii implicați în procesul de cercetare își asumă
consecințele acțiunilor lor, directe sau indirecte.
Responsabilitatea presupune, în esență:
a. respectul față de subiecții umani ai cercetărilor sau experimentelor științifice,
b. evitarea suferințelor pentru animale,
c. protecția mediului natural,
d. păstrarea echilibrului ecologic,
e. promovarea incluziunii sociale, democrației și dezvoltării durabile,
f. protecția patrimoniului cultural.
 Verificabilitate
Pentru a asigura credibilitatea si cooperarea in cercetare, prezentarea publică a
procedeelor și problemelor legate de culegerea, prelucrarea și interpretarea datelor să fie făcute
astfel încât parcursul de cercetare să poată fi înțeles de către orice alt cercetător, indiferent dacă
intenționează sau nu și o replicare a cercetării.
Verificabilitatea se asigură în măsura în care sunt menționate și adoptate :
a. transparența procedeelor de cercetare;
b. asigurarea pe cât posibil a accesului la resursele pentru cercetarea realizată;
c. testarea stabilității rezultatelor prin folosirea unor date sau metode alternative în procesul
de cunoaștere .

Validitatea cunoașterii
Rezultatele de cercetare trebuie să fie și valide pentru a contribui la progresul efectiv al
științei. Cunoașterea este validă în măsura în care măsoară ceea ce trebuie să măsoare conform
obiectivelor, întrebărilor sau ipotezelor de cercetare.
Pentru a asigura validitatea cunoașterii, măsurătorile obținute trebuie raportate la:
a. cunoștințele anterioare pe aceeași temă;
b. criteriile externe în raport cu tema dată;
c. teoriile din domeniu;
d. toate dimensiunile sau aspectele conceptului supus măsurării.
 Universitatea morală – de la ideal la realitate

Rostul unei universități moderne – indiferent de profil – nu e doar acela de a ne forma

ca specialiști şi cercetători, ci şi ca oameni civilizați, culți, oameni de caracter, care ne respectăm
semenii şi instituţiile, ca oameni morali. Un mediu imoral favorizeză formarea unor oameni
imorali, iar un mediu moral dă naştere unor oameni morali.
Există tot mai multe universităţi în lume care au inclus în „misiunea” lor acest obiectiv:
să devină o instituţie integră, morală, populată de oameni integri. Planurile lor strategice conțin
mijloacele concrete prin care putem atinge acest obiectiv. Care sunt aceste mijloace? – iată unul
din răspunsurile pe care le aşteptăm de la acest curs. În orice caz, ele nu constau doar în definirea
cât mai detaliată a unui comportament imoral – cum e bunăoară plagierea unei lucrări – şi
aplicarea unei pedepse după comiterea actului, pentru a descuraja repetarea lui, ci şi în crearea
unui climat favorabil eticii.
În orice instituţie întâlnim comportamente pe care le numim „imorale”. De obicei trecem
cu nonşalanţă sau cu neputință pe lângă ele, considerându-le neimportante sau mult prea greu
de evaluat obiectiv. Vom vedea însă că actele imorale nu sunt nici lipsite de importanță și nici
atât de dificil de evaluat pe cât s-ar putea crede. Ele contribuie însă la crearea unui mediu
organizațional imoral, în care pare că totul este permis, ceea ce va favoriza și mai multe
comportamente imorale.
Să luăm de pildă cazul Universității X, cunoscută printre candidații la admitere, cursanți
și profesori ca un spațiu relaxat, în care „te descurci” fără prea mari bătăi de cap: se intră ușor,
cerințele la cursuri sunt minime, lucrările de seminar „se rezolvă” pentru suma corectă, la
examene poți să nu înveți nimic pentru că treci oricum, iar de absolvit, nici nu se pune problema
să te stresezi. Profesorii „închid ochii” atunci când observă sau află despre lucrări cumpărate
sau plagiate, iar cei mai mulți așteaptă diverse „atenții” în zilele de examen. Noul rector al
Universității X are însă o altă viziune asupra modului în care ar trebui să funcționeze instituția
și își dorește să conducă o universitate morală, în care etica și integritatea academică sunt
apreciate și respectate de către toți membrii. Ce e de făcut? De exemplu, rectorul ar putea
sancționa drastic fiecare abatere individuală, în speranța că cei care au greșit vor învăța o lecție
și se vor comporta etic pe viitor. Soluția este necesară, dar este ea și suficientă? Problema este
că abaterile nu sunt excepția, ci mai degrabă regula (nescrisă) de comportament în cadrul
Universității X. Toți se comportă imoral, pentru că „așa merge treaba” aici. Pare că există o
„contaminare” de grup cu acțiuni imorale.
 La fel ca în cazul oricărei organizații, putem vorbi și în cazul universităților despre un
nivel de moralitate general și colectiv, situat dincolo de moralitatea fiecărui membru al
instituției respective. Aceasta deoarece universitățile constituie, la rândul lor, un mediu în care
se dezvoltă un cumul de practici organizaționale ce pot fi supuse evaluării morale. Departe de
a fi neutru sau pasiv, contextul sau mediul universitar joacă un rol activ în procesul de luare a
deciziilor etice, prin aceea că poate constrânge sau, după caz, stimula membrii universității să
acţioneze moral ori imoral. Acest lucru poate fi exprimat fie explicit – prin intermediul
politicilor și procedurilor în vigoare (formal, la nivelul structurii universității), fie implicit –
prin atitudini, tradiții perpetuate, valori asumate (informal, la nivelul culturii organizaționale
dintr-o universitate).
Care sunt principalele fapte imorale de care aveți cunoștință că se petrec în universități?
Iată principalele acţiuni imorale înfăptuite în universităţile româneşti în genere, aşa cum
sunt identificate în cadrul a două cercetări empirice realizate la distanță de zece ani:
- favoritismul și evaluarea subiectivă din partea cadrelor didactice;
- hărțuirea sexuală pe linie ierarhică;
- nerespectarea proprietății intelectuale;
- comunicarea deficitară în instituție;
- mita și cadourile oferite profesorilor;
- relațiile erotice între studenți și profesori;
- utilizarea unui limbaj ofensator sau superior de către cadrele didactice;
- limbajul rece și nepoliticos al personalului administrativ în relația cu
studenții;
- presiuni din partea profesorilor pentru ca studenții să le cumpere cărțile.

Reglementări privind etica în universitățile din România

Diferite aspecte de etică și integritate academică au fost reglementate în România printr-
o serie de acte normative. Redăm mai jos o selecție a acestora, alături de principalele prevederi
ale fiecăruia, relevante pentru tematica privind etica și integritatea academică, precum
reglementări privind plagiatul și falsificarea de date, codul de etică universitară, înființarea de
comisii și consilii de etică universitară, asigurarea calității învățământului universitar sau
introducerea cursurilor de etică și integritate academică în curricula universitară.
Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică –
prevede cadrul de organizare a activităților de cercetare-dezvoltare, cuprinzând cercetarea
ştiinţifică (ce include cercetarea fundamentală şi cercetarea aplicativă), dezvoltarea
experimentală şi inovarea bazată pe cercetare ştiinţifică şi dezvoltare experimentală.
Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică
şi inovare – definește abateri precum plagiatul și autoplagiatul, confecționarea și falsificarea
de date; prevede înființarea Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării
Tehnologice şi Inovării (CNECSDTI) drept organism consultativ, fără personalitate juridică, al
Ministerului Cercetării şi Inovării (MCI), care derulează activități specifice precum:
 monitorizează aplicarea şi respectarea dispoziţiilor legale referitoare la normele de etică
şi deontologie în cercetare de către unităţile şi instituţiile din sistemul naţional de
cercetare-dezvoltare şi inovare (CDI), precum şi de către personalul de cercetare-
dezvoltare; elaborează rapoarte cu analize, opinii şi recomandări în legătură cu
problemele de natură etică ridicate de evoluţia ştiinţei şi a cunoaşterii şi cu etica şi
deontologia profesională în activitatea de cercetare-dezvoltare; propune modificări ale
Codului de etică şi deontologie profesională al personalului din cercetare-dezvoltare;
 elaborează şi face propuneri cu privire la coduri de etică pe domenii ştiinţifice, cu privire
la cele mai bune practici internaţionale pentru depistarea şi combaterea plagiatului, pe
care le propune spre aprobare conducerii MCI;
 propune MCI reglementări pentru evaluarea plagiatelor, pe baza experienţei şi a
cazuisticii/legislaţiei etc.
Ordinul nr. 4492/2005 privind promovarea eticii profesionale în universități – introduce
obligația instituțiilor de învățământ superior acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu
de a adopta propriul Cod de etică universitară, care să cuprindă formularea explicită a
idealurilor, principiilor și normelor morale pe care consimt să le respecte și să le urmeze
membrii comunității academice în activitatea lor profesională. Codul de etică universitară este
un document obligatoriu, care întregește Carta universității și stabilește standardele de etică
profesională pe care o comunitate universitară își propune să le urmeze, precum și penalizările
care se pot aplica în cazul încălcării acestora.
Același ordin introduce obligația instituțiilor de învățământ superior de a înființa o
Comisie de etică universitară, subordonată senatului universitar, cu atribuții de elaborare a
Codului de etică universitară, analiză și soluționare a reclamațiilor și sesizărilor referitoare la
abaterile de la etica universitară etc. În plus, ordinul prevede constituirea Consiliului de etică
universitară la nivelul Ministerului Educației și Cercetării, cu atribuții precum: oferirea de
consultanță și monitorizare a modului de aplicare a codurilor de etică universitară din instituțiile
de învățământ superior acreditate și autorizate să funcționeze provizoriu; diseminarea bunelor
practici de elaborare și aplicare a codurilor de etică universitară; sesizarea din oficiu în legătură
cu cazurile de încălcare a eticii universitare în situația în care instituțiile de învățământ superior
nu se sesizează din proprie inițiativă.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei –
prevede înființarea Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior
(ARACIS), agenție care formulează și revizuiește periodic standarde naționale de referință și
indicatorii de performanță pentru evaluarea și asigurarea calității în învățământul superior
(asigurate anterior de Consiliului Național de Evaluare și Acreditare Academică).
Legea Educației Naționale nr. 1/2011 – prevede înființarea Consiliului de Etică și
Management Universitar (CEMU) drept organism consultativ al Ministerului Educaţiei
Naţionale, fără personalitate juridică, a cărui misiune este dezvoltarea culturii eticii şi
integrităţii în universităţile din România. Rolul CEMU este de a determina şi sprijini
universităţile să elaboreze şi să pună în practică politicile de etică şi de integritate universitară.
CEMU auditează comisiile de etică din universități și se pronunță asupra litigiilor de etică
universitară pe baza unui Cod de referință al eticii și deontologiei universitare (pe care îl
elaborează).
Ordinul de ministru nr. 3.131/2018 privind includerea în planurile de învățământ, pentru toate
programele de studii universitare organizate în instituţiile de învăţământ superior din sistemul
naţional de învăţământ, a cursurilor de etică şi integritate academică – prevede obligativitatea
participării masteranzilor și doctoranzilor la cursuri de etică și integritate academică cu o durată
de minimum 14 ore, începând cu anul universitar 2018-2019; cursurile sunt opționale pentru
nivelul licență.
Carta și Codul de Etică al Universității Alexandru Ioan Cuza – 23.05.2019 (etica univ. p. 30)
Principiile etica ale UAIC – pp. 42-43
Abateri de la Codul de etică și sancționarea lor – pp. 45-46

Reguli morale și de etichetă în spațiul academic

Deși sunt înrudite, regulile morale și cele de etichetă (conduită) diferă prin tipul de
acțiuni pe care le reglementează: regulile morale decurg din valori și principii, impunând
restricții generale esențiale de comportament în societate, în timp ce regulile de etichetă intră
în sfera convențiilor de politețe și au o arie de aplicabilitate mai restrânsă.
Universitățile sunt spații menite să faciliteze transmiterea și progresul cunoașterii prin
activități didactice și de cercetare, iar pentru ca acest lucru să se desfășoare în condiții optime
este nevoie ca toți membrii comunității academice (studenți, masteranzi, doctoranzi, cercetători,
profesori, personal administrativ, conducere etc.) să respecte o serie de norme morale și de
conduită, la fel cum se întâmplă în orice tip de organizație (deși normele specifice pot să difere).

Reguli morale specifice universităților

Universitățile din România (și din lume) au adoptat Coduri de etică prin care se
angajează să respecte o serie de valori și principii etice generale, din care decurg reguli morale
specifice, cu rolul de a ghida deciziile etice și de a oferi un model de comportament moral.
Valorile morale sunt standarde culturale valabile pentru toţi membrii organizaţiei, care
ghidează comportamentul nostru moral. În realitate, ele nu funcționează ca un ghid propriu-zis,
ci mai degrabă ca un reper moral, fiind conținute tacit în principiile etice. De pildă, valoarea
dreptăţii e „ascunsă” în principiul dreptăţii. Un cod de etică având ca fundament valorile morale
e un cod bazat pe o declarație de valori, cum sunt, de exemplu, codurile universităţilor
româneşti.
Principiile etice nu sunt nici ele reguli de conduită, ci criterii majore care întemeiază şi
justifică regulile de conduită; ele ţin de fundamentele moralităţii (teorii), fiind dezbătute şi
modificate continuu de eticieni. Personalul obişnuit nu se ocupă de fundamentele eticii.
Datoriile morale specifice sau standardele morale (reguli de conduită, proceduri de
aplicare a principiilor) există sub forma unor obligaţii sau interdicţii care ne spun ce să facem/să
nu facem sub aspect moral.

PRINCIPIUL AUTONOMIEI
Trebuie să respectăm dreptul fiecărei persoane de a decide liberă alegerile, scopurile și
proiectele proprii, fără interferența altora, pe baza propriilor credințe și valori.

PRINCIPIUL DEMNITĂȚII
Ființa umană trebuie respectată ca valoare supremă și incomparabilă, tratată ca scopul
cel mai înalt, niciodată ca mijloc.

PRINCIPIUL DREPTĂȚII
Trebuie să distribuim echitabil (nepărtinitor) bunurile și serviciile universității, să nu
discriminăm persoanele, să le apreciem după merit, nevoi, contribuție și responsabilitate, ținând
cont de resursele disponibile.
Normele de etică privind relaţiile dintre studenţii universităţii
•Respectul reciproc;
•Promovarea spiritului de colegialitate;
•Rezolvarea pe cale amiabilă a conflictelor şi disputelor care pot să apară între studenţi;
•Evitarea oricărei forme de fraudă intelectuală;
•Promovarea spiritului de competiţie loială în toate activităţille studenţeşti.

Normele de etică privind relaţiile dintre cadrele didactice şi studenţi:

•Utilizarea unor metode de predare-învăţare centrate pe nevoile studentului;
•Asigurarea unei transparenţe a acţiunii instructiv-educative – cunoaşterea cerinţelor specifice
nivelului de pregătire a disciplinei şi a condiţiilor de promovabilitate;
•Asigurarea condiţiilor unor evaluări corecte şi obiective;
•Asigurarea unei compatibilităţi între conţinuturile educaţionale din ţară cu cele internaţionale;
•Interzicerea şi sancţionarea plagiatului;
•Interzicerea şi pedepsirea tentativei de mituire şi mituire;
•Asigurarea respectului, nediscriminării şi egalităţii de şanse;
•Asigurarea confidenţialităţii aspectelor care ţin de viaţa privată a studenţilor.

Normele de etică privind relaţiile dintre cadrele didactice, personalul nedidactic şi

auxiliar
•Asigurarea respectului reciproc specific activităţilor didactice, administrative şi sociale;
•Asigurarea nediscriminării şi egalităţii de şanse;
•Interzicerea hărţuirii de orice natură;
•Asigurarea unei transparenţe şi înţelegere între structurile academice la apariţia şi rezolvarea
unei probleme deosebite;
•Asigurarea confidenţialităţii aspectelor care ţin de viaţa privată a membrilor comunităţii
academice.

Demersul didactic din perspectiva integrităţii

•Asumarea responsabilităţii asupra propriului comportament;
•Existenţa onestităţii în orice situaţie şi împrejurare;
•Combaterea şi descurajarea derapajelor de orice natură de la conduita academică;
•Netolerarea actelor de rea credinţă din partea altor membri ai comunităţii academice;
•Promovarea valorile etice;
•Dezvoltarea intoleranţie la corupţie, abuzuri care contravin spiritului etic.

Tipuri de comportament care aduc atingere integrităţii academice în actul didactic:

•Înşelătoria
–Folosirea de dispozitive nepermise la examene;
–Copierea rezulatelor;
–Modificarea notelor pe lucrările scrise;
–Semnarea prezenţei în locul altcuiva.
•Plagiatul;
–Copierea ideilor sau a unui text fără a menţiona sursa;
–Parafrazarea fără a menţiona sursa;
–Copierea de la un alt coleg;
–Predarea celuiaşimaterial la mai multe discipline.
•Colaborarea neautorizată:
–Colaborarea peste limitele impuse de cadrul didactic;
–Primirea întrebărilor şi răspunsurilor înainte de examen.
•Facilitarea unui comportament neadecvat:
–Permiterea unui alt student să copieze în timpul examenului;
–Participarea la exemen sau rezolvarea unei teme în locul altui student.
•Alte abuzuri:
–Abuz de confidenţialitate;
–Falsificarea unui document academic;
–Obstrucţionarea activităţii academice a altui student.

Reguli de etichetă în spațiul academic

În sala de curs/seminar:
•Intrați în sală la timp pentru a nu deranja
•Nu vă ocupați în timpul cursului/ seminarului de alte activități, nu vorbiți între dvs., nu vă
distrați, nu accesați rețelele de socializare
•Folosiți instrumentele electronice (ex. laptop-urile) numai în interesul cursului/seminarului
•Nu monopolizați discuțiile în detrimentul colegilor, nici ca timp și nici ca opinii exprimate
•Conflictul de opinii într-o discuție academică trebuie cultivat și respectat; nu-l considerați un
atac la persoană
•Răspundeți calm și argumentat criticilor; fără critici nu puteți progresa în cunoaștere
•Nu mâncați în timpul cursului/seminarului
•Nu îi judecați pe ceilalți după opinii, vestimentație, obiceiuri, atâta timp cât nu vă afectează în
mod direct/ violent interesele și propriile libertăți

În relația student-profesor:
•Nu vorbiți în timp ce vorbește profesorul
•Dacă aveți întrebări legate de subiectul discutat, sunteți liber/ă să întrerupeți. Totuși, este
recomandat să vă notați întrebarea și să așteptați câteva minute, s-ar putea ca desfășurarea
discuției să vă ofere un răspuns. Dacă acest lucru nu se întâmplă, ridicați mâna în liniște și nu
ostentativ pentru a solicita o intervenție
•Nu puneți întrebări personale în timpul cursului/seminarului
•Limbajul licențios este inacceptabil în prezența unui profesor
 REDACTAREA CORECTĂ A UNEI LUCRĂRI ACADEMICE

Autori, Autorat, Co-autorat

Legea 8/1996 stabilește cadrul pentru definirea noțiunii de Autor:
„Este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera. (Art.3, alin.1);
„Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a
fost adusă pentru prima dată la cunoștință publică.” (Art.4, alin.1)
Calitatea de Autor există individual, în co-autorat și colectiv.
Legea definește drept „operă comună”, opera „creată de mai mulți autori în colaborare”,
iar dreptul de autor în acest caz „aparține coautorilor acesteia, între care unul poate fi autorul
principal, în condițiile prezentei legi.” (Art. 5, alin. 1,2)
Autorul deține drepturi morale asupra operei, care nu pot fi înstrăinate, și drepturi
patrimoniale care pot fi înstrăinate. Stabilirea calității de Autor e, nu odată, dificilă, generând
suspiciuni în ce privește plagiatul sau alte forme de malpraxis academic. Situațiile cele mai
frecvente privesc „traficul de prestigiu” prin care autorul (sau co-autorii) includ(e) „numele
unei alte persoane, cu prestigiu academic mai mare sau importanță într-o anume conjunctură,
în calitate de co-autor al operei la care, însă, nu a avut nicio contribuție”.
Enorm de multele situații de atribuire eronată a calității de Autor, sau de aducere la
cunoștința publică a operei sub alt nume decât cel al „creatorului ei, din literatură, pictură,
muzică, științe demonstrează nu numai cât de dificilă e stabilirea acestei calități, ce consecințe,
multe dintre ele grave, decurg din falsa atribuire și impostura academică. Exercitarea funcției
de autor presupune nu numai, în cazurile textelor științifice, citarea corectă, ci și fiabilitatea
conținutului citat. Întrucât succesul în cercetarea modernă depinde esențial de ideea de
Colaborare, să observăm că ea implică, prin elementele sale de bază – cooperare, încredere,
colegialitate, corectitudine și responsabilitate – fixarea calității de Autor, Co-autor, Autor
principal.
Abaterile de la buna conduită în cercetare, sunt consemnate în Legea 206/2004:
la Art.2, alin.c) includerea în lista de autori a unei publicații științifice a unuia sau mai
multor coautori care nu au contribuit semnificativ la publicație ori excluderea unor coautori
care au contribuit semnificativ la publicație;
la Art.2, alin.d) includerea în lista de autori a unei publicații științifice a unei persoane
fără acordul acesteia;
la Art.2, alin.e) publicarea sau diseminarea neautorizată de către autori a unor rezultate,
ipoteze, teorii ori metode științifice nepublicate.
 Ce relație poate exista între ideea de Autorat și cea de Copie? Chestiunea trebuie
observată în planuri distincte: cultural, tehnologic (apariția tiparului, în general, a tehnologiilor
scrisului, apariția internetului), lingvistic, economic (tensiunile, inclusiv cele juridic-legislative,
privind drepturile de autor și exploatarea acestora). O situație specială a acestei relații e
autoplagiatul, în care atât originalitatea, etica și folosirea aceluiași material prin copiere sunt
puse în discuție. O altă situație se referă la reciclarea și publicarea aceluiași material, fără vreun
adaos original și fără să fie o copie fidelă, în același timp. Sunt puse în discuție aici Copia, etica
și intenția de a înșela atunci când reciclarea servește creditării academice sau în cercetare. Să
observăm, de la început, că ideea de Copie o premerge pe cea de Autor. Necesitatea de a copia
(pergamente, manuscrise pe suport de hârtie, desene, imagini, partituri, schițe, grafice etc.) a
fost/este atât de mare, încât mult din progresul economic, social nu ar fi fost posibil fără copiere.
Nu orice copiere este blamabilă. Ea devine astfel când sunt încălcate drepturi de proprietate
intelectuală, de autor, când „originalul” este contrafăcut.

Copie
A copia în epoca digitală odată cu apariția internetului, este folosit extensiv de studenți
pentru copy-paste. Copierea ilicită din internet, nu numai că substituie fraudulos efortul propriu
pentru realizarea unei lucrări, dar sacrifică aspectul original al acesteia. Plagiatul prin preluare
de pe internet a devenit mai ușor și a permis proliferarea sistemului de înșelăciune contractuală.
Internetul produce, astfel, noi provocări pentru ideile de Plagiat, Autorat, Copie, Remix,
Drepturi de autor ș.a.. Un aspect important e că problema plagiatului prin internet și a
preluărilor de conținut în moduri schimbate ale citării devine, în multe țări, una publică.

PLAGIATUL
Plagiatul este una dintre cele mai grave forme de încălcare a normelor academice și este
una dintre cele mai răspândite practici cu care se confruntă învățământul universitar din lumea
întreagă. Indiferent dacă este vorba despre cazuri minore, cum ar fi citarea necorespunzătoare,
sau despre preluări masive și intenționate de paragrafe, pagini sau capitole întregi dintr-o carte,
plagiatul este considerat o abatere academică gravă. Etimologia cuvântului plagiat provine din
latinul plagarius al cărui sens inițial era de „răpitor, seducător sau tâlhar”, cuvânt care a intrat
mai apoi în limba engleză sub forma plagiary, cu înțelesul de persoană care ia în mod abuziv
cuvintele sau ideile altuia. La nivelul comunității academice internaționale nu există o definiție
a termenului de plagiat unanim recunoscută și acceptată, ba chiar există mai multe variante
elaborate de diverși autori preocupați de integritatea academică sau chiar de instituții de
învățământ. În ciuda diversității de forme și idei exprimate, toate încercările de definire ale
plagiatului s-au concentrat pe ideea de furt de cuvinte sau idei. Mai multe definiții formulate de
o serie de autori au fost contabilizate de Reva Fish și Gerri Hura (2013) în articolul Students‘
perceptions of plagiarism:
„Unul sau mai multe pasaje care erau, cuvânt-cu-cuvânt identice ca cele dintr-o altă
sursă, preluate fără citare corespunzătoare și ghilimele” (Belter & DuPre, 2009, p. 259).
„Folosirea unor părți sau a întregului text scris de o altă persoană fără recunoștere;
prezentarea aceleiași lucrări sau a unei părți din ea, pentru a fi notat, la mai mult de un singur
curs, falsificarea de informații” (Colnerud & Rosander, 2009, p. 506).
„Prezentarea ideilor sau cuvintelor unei alte persoane sau a mai multor persoane ca
fiind ale tale, fără o recunoaștere corectă, pentru a fi evaluat academic” (Hard, Conway, &
Moran, 2006, p. 1.059).
„Plagiatul implică furtul literar, furatul (prin copiere) a cuvintelor sau ideilor altcuiva
și prezentarea lor ca fiind ale tale, fără a da credit sursei” (Park, 2003, p. 472).
„Când munca altcuiva (cuvinte și gânduri) este folosită fără atribuire” (Wang, 2008, p.
743).
„A-și însuși, a copia total sau parțial ideile, operele etc. cuiva, prezentându-le drept
creații personale; a comite un furt literar, artistic sau științific, (Dicționarul Explicativ al Limbii
Române
„Plagierea este preluarea de către un autor a unor elemente din opera de creație
intelectuală a altui autor și prezentarea lor în spațiul public drept componente ale unei opere
proprii. Plagiatul este rezultatul acțiunii de a plagia și se referă la opera generată prin
preluarea ilegitimă, intenționată sau nu, din punct de vedere deontologic”. (Comunitatea
cercetătorilor științifici din România a elaborat propria sa definiție pentru plagiat. Membrii
Consiliului Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării
[CNECSDTI] au ținut cont de definiția cuprinsă în Legea nr. 206/2004, însă varianta elaborată
de aceștia are strict aplicabilitate în comunitatea academică)
Atât comunitatea academică, cât și legislația în vigoare reglementează și sancționează,
deopotrivă, noțiunea de autoplagiat.
Prin autoplagiat se înțelege preluarea unui text, a unui fragment sau a unei contribuții
personale, care a fost publicată anterior, într-o altă lucrare sau operă fără a se menționa faptul
că acea creație nu este prezentată public pentru prima oară. Reluarea acelorași creații (articole,
capitole de cărți, studii, experimente etc.) în publicații diferite, eventual publicate în alte limbi,
chiar dacă se face prin citare, este culpabilă în cazul în care se urmărește crearea unei false
impresii de productivitate intelectuală și obținerea unor avantaje academice (promovarea sau
câștigarea unor distincții). În cazul lucrărilor realizate de studenți, aceștia au obligația de a
menționa explicit faptul că materialele prezentate au fost expuse anterior și că ele reprezintă o
reluare a unor idei, date sau texte. Prezentarea acelorași materiale sau lucrări la materii diferite,
cu scopul de a obține calificative, promovarea unor examene sau alte avantaje profesionale, este
considerată o încălcare a normelor academice și este sancționată.
Autoplagiatul este definit în modul următor de Legea nr. 206/2004 privind buna conduită
în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare, la art. 4, alin. (1), lit. e):
„expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a
unor texte, expresii, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase
din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluiași sau acelorași autori, fără a menționa
acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale”.
Important este să reținem că munca unei alte persoane trebuie recunoscută prin atribuire,
care, pentru a fi făcută corect, trebuie să îndeplinească două condiții cumulative:
(1) porțiunile care nu îi aparțin studentului să fie marcate de ghilimele
(2) autorul să fie menționat explicit, prin referire la titlul lucrării, anul apariției, editura
sau jurnalul în care a fost publicată lucrarea.

De ce plagiază studenții ?
Studiile efectuate în România care au analizat lipsa de integritate academică și cauzele
acesteia sunt extrem de puține. Totuși, rezultatele celei mai recente analize, realizate de un grup
de cercetători români conduși de profesorul american Bob Ives, prezintă date care arată că
atitudinile lipsite de integritate sunt mai degrabă regula decât excepția. Cercetarea, publicată în
jurnalul Higher Education, arată că 95% dintre studenții români chestionați (din totalul de
1.127) au declarat că au fost implicați în unul sau mai multe acte care au presupus lipsa de
onestitate academică. Potrivit autorilor, acest procent este cel mai mare raportat într-un studiu,
în condițiile în care cercetări realizate în alte țări au declarat rate mai mari de 70%. Jurnalele și
lucrările specializate în cercetarea în domeniul educației universitare au publicat în mod
constant de-a lungul anilor studii naționale sau transnaționale extrem de variate, care vizează
stabilirea modalităților în care se manifestă comportamentele neoneste și cauzele care le
generează. Printr-o cercetare realizată în Statele Unite ale Americii la o distanță de zece ani, s-
a constat o creștere importantă a nivelului general al lipsei de integritate academică, de la 54,1%
în anul 1984 la 61,2% în 1994. Studiile care au încercat să determine factorii care influențează
comportamentele neoneste ale studenților au identificat urmatoarele aspecte:
 bărbații și studenții mai tineri sunt predispuși să încalce mai des normele universitare
decât femeile sau studenții mai în vârstă.
Chris Park (2003) plasează pe primul loc în topul cauzelor care îi determină pe studenți
să plagieze o „reală lipsă de înțelegere a faptului că trebuie să acorde credit muncii intelectuale
a altor autori, dar și lipsa cunoașterii modalităților de scriere academică, de citare, parafrazare
și atribuire corectă a surselor pe care le utilizează în lucrările lor”.
intenția de a obține note mari se situează și ea printre cauzele principalele care
determină studenții să adopte comportamente neoneste.
înțelegerea diferită a noțiunii de plagiat, din pricina diferențelor culturale în cazul
studenților proveniți din țări din afara spațiului anglo-saxon, generează un nivel ridicat al
încălcării normelor academice în Statele Unite ale Americii.
dorința de a salva timp sau o gestionare ineficientă a timpului dedicat studiului este o
altă motivație identificată de specialiști.
atitudinea sfidătoare a unor studenți față de cerintele impuse de profesori și chiar față
de profesori se află printre alte explicații găsite de cercetători.
studenții care au asistat la comiterea de către un coleg a unui act de plagiat, care nu a
fost detectat, sunt mult mai mult predispuși să plagieze și ei.
studenții care nu consideră că presiunile sociale sau regulile și regulamentele
academice ar trebui să îi limiteze, arătând un comportament ostil față de norme și autoritate,
setul lor personal de valori și atitudini fiind mult mai permisiv.
lipsa unor norme clare, a unor coduri de etică, lipsa promovării culturii de integritate,
toleranța față de plagiat și față comportamentele neoneste și neaplicarea sancțiunilor în mediul
academic contribuie la răspândirea plagiatului.
accesul facil la cărți, literatură științifică, articole și alte materiale prin intermediul
internetului este o altă cauza importantă a plagiatului.
posibilitatea cumpărării unor lucrări de pe internet, de pe site-uri specializate în
vânzarea de lucrări la comandă, este o altă cauză răspândită la nivel internațional. Și în România
s-a constat că numărul de pagini web care se ocupă de realizarea de lucrări studențești la
comandă a crescut foarte mult în ultimii ani.

Plagiatul intenționat sau neintenționat

Plagiatul intenționat este atunci când plagiatorul își însușește cuvintele, ideile sau munca
de creație a unei alte persoane cu bună-știință. Comunitatea academică a identificat mai multe
motive care îi determină pe studenți să plagieze în mod intenționat:
 dorința de a obține note mari sau frica de a nu pica un examen;
când studentul nu înțelege materia la care trebuie să realizeze tema sau nu a înțeles
indicațiile primite de la profesor;
când studentul nu consideră importantă atribuirea surselor;
când studentul nu lucrează din timp la realizarea temei primite și lasă acest lucru pe
ultimul moment;
gândul că este cea mai ușoară modalitate de a realiza o temă.
Plagiatul neintenționat poate să apară cel mai des în lucrările studenților atunci când
aceștia nu reușesc să își însușească regulile de citare sau nu le interpretează în mod corect. O
altă cauză a plagiatului neintenționat poate să fie neînțelegerea ideii de proprietate intelectuală
și de respect față de creația intelectuală a unei alte persoane. Plagiatul neintenționat, chiar dacă
nu este la fel de grav precum cel intenționat, atrage după sine aplicarea unor sancțiuni
disciplinare.
Motive care pot duce la plagiatul neintenționat:
necunoașterea în profunzime a regulilor de citare și de atribuire a sursei;
lipsa unui exercițiu continuu al citării în realizarea temelor;
modalitatea defectuoasă de organizare a unei lucrări aflate în faza de redactare, când
studentul uită să pună ghilimele la un paragraf preluat dintr-o altă lucrare;
lipsa de atenție la redactarea unei lucrări.
Există o serie de materiale care pot fi copiate fără a exista riscul de a fi acuzat de plagiat,
ceea ce comunitatea academică internațională numește „cunoașterea comună” sau „cunoașterea
universală”, însă nu există o graniță clară între ceea ce reprezintă și ceea ce nu reprezintă
„cunoașterea comună”. Informațiile cuprinse în această categorie sunt unele factuale, cunoscute
de marea majoritate a oamenilor, cum ar fi evenimentele istorice, referințele geografice,
proverbele, folclorul popular. Totuși, atunci când nu sunteți siguri cu privire la ceea ce
reprezintă sau nu „cunoaștere comună”, este indicat să citați. Exemple de „cunoașterea
comună”:
- Carol I a fost primul rege al României, iar Mihai I a fost ultimul rege al României.
-Patriarhi ai României au fost: Miron, Nicodim, Iustinian, Iustin, Teoctist, iar actualul
patriarh este Daniel.
- Vechiul Testament are 39 de cărți, iar Noul Testament 27.
- Nicolae Ceaușescu a fost condamnat la moarte și împușcat în ziua de 25 decembrie 1989
la Târgoviște, în urma unui proces sumar.
- Cristofor Columb a descoperit America în 1492.
 - Uniunea Europeană are 28 de state membre.
- Moldoveanu este cel mai înalt vârf muntos din România.

FORME DE PLAGIAT
În literatura de specialitate dedicată plagiatului există numeroase tipuri de clasificări
făcute de cercetători sau de universități. Platformele electronice (soft-urile) de detectare a
plagiatului, pun și ele la dispoziția utilizatorilor ghiduri de ierarhizare a tipurilor de plagiat.
Încercările de identificare a unei tipologii a plagiatului trebuie înțeleasă din perspectiva
eforturilor depuse de specialiștii din comunitatea academică în ideea de a contribui la
înțelegerea plagiatului și la limitarea acestuia. Pentru o mai bună înțelegere a noțiunii de plagiat
și a modalităților și formelor pe care le poate lua, vom da o serie de exemple concrete, intenția
fiind de le oferi studenților cunoașterea necesară pentru a respecta uzanțele de scriere
academică.
a) Plagiatul de tip copy-paste sau clonă
Înseamnă preluarea și folosirea cuvânt cu cuvânt (verbatim) a muncii unei alte persoane
fără citare corectă, prin atribuirea sursei și utilizarea ghilimelelor. Potrivit Turnitin, este cel mai
des întâlnit tip de plagiat, fiind și cel mai simplu, în condițiile accesului facil la resurse
bibliografice online, înlesnit de conexiunea la internet. Procedeul de copiere se realizează prin
simpla utilizare a comenzilor Ctrl + C urmat de Ctrl + V de pe computer sau prin copierea ad
litteram a conținutului unei lucrări. Pe cât de ușor poate fi executat, pe atât de simplu este de
identificat. Porțiunile plagiate prin procedeul „copy-paste” pot diferi ca întindere, de la un
paragraf la mai multe pagini, subcapitole sau capitole, sau chiar lucrări întregi.
b) Plagiatul prin citare parțială
Înseamnă preluarea de conținut dintr-o singură sursă, asupra căruia se fac intervenții
minimale. În cazul acestui tip de plagiat sursa originală poate să nu fie indicată deloc sau poate
să fie menționată prin notă de subsol sau paranteze, însă nu și prin plasarea între ghilimele a
textului preluat. Lipsa ghilimelelor, deși s-a făcut trimiterea către autor face ca respectivul pasaj
să fie declarat plagiat.
c) Plagiatul prin parafrazare
Apare atunci când cuvintele cheie sau unele porțiuni din propoziție sau frază sunt
înlocuite cu cuvinte sau expresii sinonimice, dar conținutul de bază este păstrat, sursa originală
nefiind menționată. Debora Weber-Wulff denumește această tehnică „plagiat camuflat”.
Parafrazarea poate să se rezume la unul sau câteva paragrafe în care au fost operate modificări
și se poate întinde până la rescrierea unei lucrări întregi. Acest tip de plagiat poate fi destul de
greu de identificat deoarece este modalitatea de mascare prin schimbarea unor cuvinte cu unele
cu înțeles identic sau similar, prin schimbarea ordinii cuvintelor într-o frază sau chiar a topicii
frazei. Cu toate acestea, scheletul unei idei rămâne același, ideea principală rămâne aceeași,
chiar dacă efortul de a ascunde proveniența conținutului este unul important.
d) Plagiatul prin mixare
Apare atunci când porțiuni de propoziție sau frază sunt preluate din mai multe surse și
sunt folosite în așa fel încât să se potrivească. Acest tip de plagiat este unul „muncit”, însă riscul
de a fi depistat nu merită efortul de a combina texte diferite. În acest caz intenționalitatea actului
este una evidentă, la fel și încercarea de a ascunde modalitatea de realizare a lucrării.
e) Plagiatul prin reciclare
Sub această denumire avem de-a face, de fapt, cu autoplagiatul. Înseamnă utilizarea
propriei munci a autorului, folosită anterior într-o altă lucrare publicată, la care au fost aduse
modificări minimale, fără a se specifica (cita) faptul că respectivul text a mai fost publicat
anterior. Platforma iThenticate denumește această procedură și „plagiatul de tip duplicat. Există
curente de opinie destul de răspândite în comunitatea academică prin care unii cercetători
resping ideea că un text care le aparține și a fost publicat o dată nu mai poate fi republicat. Un
text al aceluiași autor poate fi republicat doar cu condiția de a se specifica faptul că nu este o
creație nouă, ci una deja adusă la cunoștința publicului. Acest tip de practică este una
dezaprobată de comunitatea academică, mai ales atunci când autorul încearcă să obțină un
avantaj din republicare. În cazul studenților poate fi vorba despre obținerea unor note sau
promovarea unor examene la mai multe materii folosind aceeași lucrare, în cazul cadrelor
didactice, promovarea pe o poziție superioară.
f) Plagiatul hibrid
Este modalitatea prin care se combină surse citate corect cu propoziții, fraze sau paragrafe
copiate fără referire la sursa originală. Și în acest caz intenția este una evidentă, având în vedere
faptul că autorul demonstrează, fără echivoc, că și-a însușit modalitățile de citare impuse de
regulile academice.
g) Plagiatul prin confuzie
Este tipul de plagiat care combină propoziții, fraze sau paragrafe întregi din surse diferite
care nu sunt atribuite. Debora Weber-Wulff numește acest tip de plagiat shake and paste
collection, adică conținut obținut prin amestecare și lipire. Mai exact, acest tip de plagiat
combină propoziții sau fraze, una câte una, în așa fel încât conținutul să fie din cât mai multe
surse, chiar dacă de multe ori acesta nu se potrivește și nu are cursivitate sau logică. Și în acest
caz intenția autorului de a plagia este evidentă, chiar dacă nu folosește nicio formă de citare.
 h) Plagiatul mascat
Este tipul de plagiat mascat prin folosirea unor referințe inexistente sau inexacte despre
autorii lucrărilor sau materialele de proveniență a datelor. Autorul încearcă să dezinformeze și
oferă informații eronate cu privire la sursa folosită, scopul fiind, de fapt, de a ascunde faptul că
a plagiat. Aceste situații pot să apară atunci când se încearcă acoperirea plagiatului nu prin
citarea autorului din care au fost preluate informațiile sau textele în mod fraudulos, ci prin
citarea autorului citat de acesta. Este vorba, în fapt, despre citarea la a doua mână.
i) Plagiatul de tip agregat
Apare atunci când autorul folosește în lucrare în mod corect atribuirea sursei originale,
prin referire la aceasta și utilizarea ghilimelelor, însă lucrarea nu conține niciun fel de
contribuție originală fiind o simplă însăilare de citate. O lucrare realizată prin această procedură
nu are niciun fel de valoare științifică.

PROCEDEE DE PLAGIERE
Dacă unii cercetători s-au concertat pe identificarea unor categorii de plagiat, alții și-au
canalizat atenția spre explicarea procedeelor prin care se poate plagia, intenția lor fiind
îndreptată, în mod evident, înspre ideea de conștientizare și prevenție.
a) Plagiatul prin traducere
Traducerea unor texte dintr-o limbă străină și neatribuirea lor în mod corect este
considerată plagiat. Unii studenți consideră că pot masca faptul că au copiat dintr-o sursă prin
traducerea parțială sau totală a unor lucrări, însă acest tip de lipsă de onestitate poate fi ușor de
descoperit. Chiar dacă traducerea unui text este una de calitate, lucrul acesta nu poate fi
considerat muncă originală.
b) Plagiatul peticit
În limba engleză acest tip de plagiat este denumit patchwriting plagiarism și a fost definit
de către Rebecca Moore Howard (apud Weber-Wulff, 2014, p. 9). Este o formă a plagiatului
prin parafrazare, care se produce atunci când în interiorul unui text sunt operate o serie de
modificări prin înlocuirea unor cuvinte sau expresii cu unele cu sens similar, cu sau fără citarea
sursei originale.
c) Plagiatul structural
Acest tip de plagiat se referă la copierea structurii argumentative a unei alte lucrări,
pornind de la scopul și obiectivele acesteia, la sursele folosite, notele de subsol și metodologia
de cercetare. Deși conținutul nu este același, în cazul în care un student sau un cercetător recurge
la o asemenea soluție trebuie să menționeze faptul că ideea de organizare a lucrării nu este una
originală. Deși este o formă de plagiat dificil de identificat, acest lucru nu este imposibil, mai
ales dacă există erori preluate din articolul copiat, cum ar fi explicațiile din notele de subsol sau
menționările bibliografice.
d) Plagiatul prin manipularea surselor
Este o tehnică utilizată extrem de frecvent, care arată în mod evident intenția de a plagia.
Autorul folosește în mod corect tehnica de citare pentru un paragraf, utilizează ghilimele și face
referire către autorul conținutului fie prin notă de subsol fie prin utilizarea parantezelor. În
schimb, după paragraful citat corect, se poate să urmeze alte paragrafe, o pagină, un subcapitol
sau chiar un capitol întreg preluat din opera unui alt autor, fără ca restul conținutului să mai fie
atribuit. În alte situații, referința către autorul original este pusă exclusiv în bibliografie, fără a
fi citat și în conținutul lucrării.

PROCEDEE DE IDENTIFICARE A PLAGIATULUI

Tehnologiile/programele automatizate de detectare a plagiatului (Turnitin, Grammarly,
Plagscan etc.). Evident că mijloacele automatizate, programele și platformele computerizate,
nu pot stabili decât asemănările la nivelul exprimării lingvistice (coincidențe la nivelul unor
frazări mai ample). Ele nu pot detecta plagiatul de idei ori metode de analiză, de exemplu, ori
(auto)citările indirecte și parafrazările care nu implică ghilimele. (Uneori, nu sunt remarcate
nici diferențele între citate și preluări ilicite de texte.) De aceea este necesară evaluarea acestor
rezultate preliminare de către specialiști ai domeniului respectiv, care pot judeca felul în care
lucrarea respectă normele specifice de conduită a citării.
Chiar dacă nu pot înlocui evaluarea umană, mijloacele computerizate fac munca de
detectare a plagiatului mai ușoară și mai precisă. Printre Indicii sesizabili prin vigilența
specialistului:
Recunoașterea unei surse necitate;
Incompatibilitatea lucrării cu nivelul de competență profesională și lingvistică a
autorului lucrării;
Schimbările de „voce, registru discursiv, stil ori abordare pe parcursul aceleiași lucrări;
Lucrarea nu respectă tematica, obiectivele, metodologia și structura convenite ori
anunțate;
Similarități între textele unor autori diferiți la nivelul excentricității ori greșelilor
atipice;
Căutarea personalizată prin search engines a unor frazări particulare, inedite ori stranii;
 Verificarea directă, față în față cu autorul, a gradului de familiarizare cu ideile,
noțiunile și informațiile vehiculate în textul suspect de plagiat;
 Metode și stiluri de citare într-un text științific

Orice lucrare ştiinţifică este însoţită de numeroase trimiteri bibliografice, care

constituie, aşa cum am văzut, chiar unul dintre semnele distinctive ale stilului ştiinţific. Întrucât
în sfera cunoaşterii şi a cercetării ştiinţifice nu se poate avansa fără a şti ceea ce s -a cercetat
deja înainte în domeniul respectiv, notele şi trimiterile bibliografice reprezintă implicit o
recunoaştere a cercetărilor anterioare.

Tehnica citatului în textul ştiinţific

Conform DEX-ului (s.v. citat), citatul este „un fragment dintr-o lucrare scrisă, reprodus
întocmai şi de obicei cu indicarea exactă a izvorului, în scopul de a întări şi a ilustra o idee sau
o argumentare". Citatul este utilizat deopotrivă în textul literar, ca şi în cel ştiinţific, fiindcă în
niciunul din cele două domenii de manifestare a spiritului uman nu poate exista originalitate
absolută. Concepţia romantică despre originalitatea demiurgică a creatorului a fost de mult
abandonată.
Citatele se pot împărţi în două categorii, după locul pe care îl ocupă în text şi după
legătura care există între text şi citat:
a) în cadrul textului;
b) separat de text.
Citatul din cadrul textului, integrat fluxului „narativ", se evidenţiază doar cu ajutorul
ghilimelelor:
Constantin Noica l-a numit pe Eminescu „poetul marilor tristeţi", o formulă care depăşeşte
metaforele banalizate deja („Luceafărul poeziei româneşti", „bardul de la Ipoteşti" etc.).

Citatele separate de text pot fi culese cu acelaşi tip de literă ca şi textul de bază, dar cu
un corp mai mic. În ceea ce priveşte tehnoredactarea propriu-zisă, ea se poate realiza în două
feluri:
- cu intrând, spaţiul acestuia putând coincide cu cel care sugerează alineatul (cum sunt
tehnoredactate în această carte);
- fără intrând, dar lăsând un spaţiu între citat şi textul de bază.

Observaţie
Indiferent despre ce citat este vorba, trebuie să ţinem seama de următoarele reguli:
a) dacă într-un citat vrem să evidenţiem prin subliniere anumite cuvinte, care în original nu sunt
subliniate, imediat după evidenţiere, se culege, între paranteze rotunde: (subl. n., I.R.), aşadar
„sublinierea mea" sau „sublinierea noastră", după care urmează iniţialele autorului;
b) dacă citatul reproduce doar un fragment din pasajul respectiv, părţile omise se evidenţiază
prin trei puncte aşezate în interiorul unei croşete: [...]. Nu se recomandă folosirea numai a
punctelor de suspensie, pentru că s-ar putea ca acestea să aparţină autorului însuşi, creându-se
astfel o confuzie. Pentru cei iniţiaţi, croşeta are deja semnificaţia unui cuvânt sau fragment
omis.

Exemplu:
Sfântul Maxim afirmă că Hristos

[…] pătimea dumnezeiește, căci pătimea de bunăvoie, odată ce nu era simplu om, și săvârșea minuni
omenește, căci le săvârșea prin trup, odată ce nu era doar Dumnezeu. Astfel, patimile Lui erau
minunate, fiind înnoite prin puterea dumnezeiască, cea după fire, a Celui ce pătimea, iar minunile
Lui erau pătimite, fiind săvârșite prin puterea pătimitoare, cea după fire, a trupului ce le săvârșea.511

Prescurtările utilizate
În redactarea notelor se folosesc anumite abrevieri, care au menirea să economisească
spaţiul tipografic şi să evite unele repetări inutile. Iată câteva dintre acestea:
- cf. („confruntă", „compară") arată că „trimiterea se face la o lucrare unde a fost formulat un
punct de vedere diferit de al celui care face trimiterea sau numai în parte asemănător”;
- op. cit. (opus citatum, „opera citată”). Se întâmplă ca la o anumită lucrare să ne referim de
mai multe ori. În acest caz, indicaţiile bibliografice complete se oferă numai prima dată, pentru
ca apoi să se menţioneze doar numele autorului, urmat de op. cit. şi pagina respectivă. Exemplu:
1 G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 10.
2 I. Funeriu, Al. Macedonski, Hermeneutica editării, Editura Amarcord, Timişoara, 1995, p.
89.
3 G. Călinescu, op. cit., p. 65.
- v. („vezi", „vedeţi") se foloseşte atunci când se preiau anumite idei sau informaţii dintr-o
anumită lucrare;
De remarcat că op. cit. se scrie cu italice, la fel ca orice titlu, fiindcă substituie, de fapt,
titlul cărţii.
- apud („după”, „citat după”, „la”) – se folosește dacă un citat nu s-a înserat în corpul lucrării
direct după lucrarea originală, ci printr-o alta intermediară, atunci trimitrea va conţine referinţa
originalului, urmată de referinţa lucrării intermediare, între acestea plasându-se formula „citat
după” sau „apud”.
Exemplu
În text: „Așa a învățat și marele Grigorie Teologul în «Al doilea Cuvânt despre Fiul», zicând
în chip clar: «Voirea Aceluia nu avea nimic potrivnic, fiind întreagă îndumnezeită». Deci Îi era
propriu să voiască omenește, după acest mare învățător. Căci nu se întâmpla aceasta prin
socotința proprie, ci prin voința naturală în sens propriu întipărită continuu de Dumnezeirea Lui
după ființă și mișcată spre împlinirea iconomiei (a mântuirii) şi îndumnezeită prin consimțirea
şi legătura cu cea părintească şi devenită şi numită şi dumnezeiască cu adevărat prin unirea în
sens propriu cu aceea, dar nu prin fire. Căci nu a ieșit nicidecum, îndumnezeindu-se, din fire.
Căci spunând «îndumnezeită întreagă», învățătorul a înfățișat unirea voinței omenești din El cu
voia dumnezeiască şi părintească a Lui, depărtând deplin toată împotrivirea și pe cei ce voiesc
cele contrare tainei lui Hristos.”505
În notă: Mansi 11, 640 B, apud Vasile Cristescu, O interpretare modernă a voinței umane a
Fiului lui Dumnezeu întrupat la Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Părinții anteriori, în „Journal
for the Study of Religions and Ideologies”, vol. 7, nr. 19, 2008, p. 235.

Antoine Augustin Cournot, Considérations sur la marche des idées et des événements dans les
temps modernes, Paris, 1872, V, 6, apud Jean-Claude Larchet, Fundamentele spirituale ale
crizei ecologice, tradus de Marinela Bojin, Editura Sofia, București, 2019, p. 116.

Observaţie
Dacă op. cit. se referă la un studiu dintr-un volum colectiv sau la un articol dintr-o
revistă, nu se mai utilizează prepoziţia în, după op. cit. urmând să fie trecută doar pagina.
- idem („acelaşi autor") (id.). Se foloseşte atunci când se fac referiri la acelaşi autor, iar notele
urmează imediat una după alta:
1 I. Funeriu, Al. Macedonski. Hermeneutica editării, Editura Amarcord, Timişoara, 1995, p. 89.
2 Idem, Principii şi norme de tehnoredactare computerizată, Editura Amarcord, Timişoara,
1995.
- Ibidem („aceeaşi operă", „în acelaşi loc") (ibid.)- altfel spus, aceeaşi operă şi acelaşi autor:
1 I. Funeriu, Al. Macedonski. Hermeneutica editării, Editura Amarcord, Timişoara, 1995, p. 79.
2 Ibidem, p. 57.
Iată cum ar trebui folosite cele trei prescurtări:
1 I. Funeriu, Al. Macedonski. Hermeneutica editării, Editura Amarcord, Timişoara, 1998.
2 Idem, Editorialişti români, Editura Augusta, Timişoara, 1996.
3 Idem, Principii şi norme de tehnoredactare computerizată, Editura Amarcord, Timişoara,
1995.
4 Ibidem, p. 66 (citatul respectiv este din lucrarea indicată la nota 3).
5 Nicolae Pârvu, Ilie Chelaru, File din istoria radiofoniei bănăţene, Editura Augusta,
Timişoara, 1998.
6 I. Funeriu, op. cit., p. 98 (op. cit. se referă la lucrarea imediat anterioară, deci la Principii şi
norme de tehnoredactare computerizată. Dacă am fi citat din lucrarea de la nota 2 – Editorialişti
români—, ar fi trebuit să reluăm integral numele autorului şi titlul cărţii, menţionând apoi ed.
cit.).

Observaţii
Ibidem se scrie cu italice nu numai fiindcă este un cuvânt străin, ci şi pentru că aici se
include şi titlul cărţii.
Se recomandă ca Idem şi Ibidem să se scrie cu majusculă, mai ales dacă sunt la începutul
notei.
În literatura de specialitate, s-a discutat dacă Ibidem înseamnă nu doar acelaşi autor şi
aceeaşi carte, ci şi aceeaşi pagină. Cu alte cuvinte, dacă avem un citat de la aceeaşi pagină, nu
mai e nevoie să mai indicăm pagina.

În afara prescurtărilor amintite, mai pot fi utilizate şi următoarele formule:

- art. („articolul") ;
- cap. („capitolul");
- col. („coloana");
- d.e. sau d.ex. („de exemplu");
- ed. („ediţie" - aşadar, nu trebuie folosită prescurtarea ed.
pentru „editură");
- etc. (et caetera, „şi celelalte");
- f. („fila" sau „filele"), când cităm manuscrise, care nu sunt
numerotate după pagini;
- fasc. („fasciculul");
- fig. („figura");
- infra („mai jos"), când ne referim la o informaţie aflată la
una dintre paginile care urmează celei unde s-a făcut
-supra – mai sus
referirea (de exemplu, „v. infra, p. 65");
- loc. cit. (loco citato, „în locul citat");
- lucr. cit. („lucrarea citată");
- nr. („numărul");
- p. este abrevierea curentă pentru „pagina". Abrevierea pp. („paginile") este folosită atunci
când se face referire la două sau mai multe pagini dintr-un anumit volum;
- ms (manuscris), mss (manuscrise);
- passim („ici-colo"), prescurtare folosită atunci când „se face trimiterea la o idee sau la o
interpretare ale cărei elemente sunt risipite pe un număr mai mare de pagini”;
- r. („rândul”);
- supra („mai sus") se utilizează atunci când ne referim la unele afirmaţii din propria lucrare,
înregistrate la una dintre paginile anterioare celei unde se face trimiterea (de exemplu, „v. supra,
p. 5");
- t. („tomul”);
- vol. („volumul”).
Se înşală cei care afirmă că, dacă avem trimiteri bibliografice în note, nu mai este
necesar să repetăm aceste informaţii în bibliografia finală, fiindcă „bibliografia finală serveşte
spre a arunca o ocheadă asupra materialului consultat şi serveşte spre a extrage informaţii
globale asupra literaturii despre subiectul respectiv şi, deci, ar fi nepoliticos faţă de cititor a-l
constrânge să caute textele cu pagină în note” (Eco, 2000, p. 186).
Mai mult decât atât, bibliografia finală poate cuprinde informaţii mai complexe decât
cele din cadrul notelor. Dacă folosim într-o notă un citat dintr-o carte străină, în bibliografia
finală se poate da şi traducerea românească a cărţii citate, pentru eventualii cititori care nu
cunosc limba în care a fost scris originalul. La fel, dacă cităm un articol apărut iniţial într-o
revistă, publicat ulterior şi într-un volum, în notă vom da studiul din volum, despre care se
consideră că este mai uşor de reperat, în timp ce bibliografia va trebui să înregistreze şi apariţia
iniţială, în revistă, a studiului respectiv.
 Tehnica integrării referinţelor bibliografice
În literatura de specialitate se regăsesc, pe domenii ştiinţifice, mai multe sisteme de
citare:
Denumirea stilului Sistem de citare Domenii de ştiinţe
ACS Autor–dată; Numeric Ştiinţe chimice, fizice
(Asociaţia Americană de Chimie) secvenţial
AMA Numeric secvenţial Ştiinţe medicale
(Asociaţia Americană de Medicină)
APA Autor–dată Ştiinţele sociale: educaţie,
(Asociaţia Americană de comunicare, psihologie, sociologie,
Psihologie) geografie, ştiinţe politice, juridice,
economice
Chicago/Turabian Note–bibliografie Ştiinţe umaniste: literatură,
(Universitatea din Chicago) istorie, artă
Chicago/Turabian Autor–dată Ştiinţe naturale, fizice şi
sociale
CSE/CBE Autor–dată; Ştiinţe naturale: bilogie,
(Consiliul Editorilor în Ştiinţe) Numeric secvenţial ştiinţele pământului

„Sistemul autor-dată” sau „sistemul Harvard” - se realizează prin citarea în

corpul textului, incluzând între paranteze numele autorului şi anul publicării lucrării.
•În cazul când sunt mai mult de doi autori se citează primul autor urmat de „et coll.” sau
„et al.”, respectiv anul apariţiei lucrării.
•Dacă autorul (autorii) este indicat direct în text, atunci anul apariţiei lucrării îl succedă,
scris între paranteze.
•Pentru exactitatea citării se introduce inclusiv pagina (paginile) de unde a fost preluat
citatul.
•Lucrarea citată trebuie să se regăsească fie în notele de subsol, fie în lista de referinţe
bibliografice de la sfârşitul lucrării, ordonate alfabetic, după numele autorilor.
 În text:
Adesea, la Sfântul Maxim, primele două trepte, πρᾱξις şi θεωρία, sunt într-o relaţie de
interdependenţă, deoarece „lucrarea neajunsă la contemplare rămâne neîntreagă, iar
contemplarea neîntemeiată pe lucrare e deşartă şi vană” (Larchet, 2013, p. 235).
În bibliografie:
Larchet, Jean-Claude, Sfântul Maxim Mărturisitorul. O introducere, traducere din limba
franceză de Marinela Bojin, ediţie îngrijită de Pr. Dragoş Bahrim, Iaşi, Doxologia, 2013.

Sistemul autor-dată funcţionează bine numai în anumite condiţii:

- în lucrare trebuie să fie vorba despre o bibliografie omogenă şi specializată, cu care
cititorii lucrării publicate ar putea fi la curent;
- sistemul acesta poate fi aplicat numai în cazul bibliografiei care citează lucrări din
ultimele două secole, fiindcă, într-un studiu despre filosofia greacă, nu vom folosi citarea unei
cărţi scrise de Aristotel cu anul publicării, deoarece în Antichitate manuscrisele aveau alt regim
de circulaţie;
- în fine, sistemul este recomandat atunci când folosim o bibliografie ştiinţifico-erudită.
Prin urmare, nu vom scrie „Preda, 1955, p. 6", cu referire la celebrul roman Moromeţii.
Citarea în acest sistem trebuie să se refere la lucrări ştiinţifice, mai puţin la opere literare.
În multe lucrări, între nume şi an nu se pune nimic, iar înainte de cifra care indică pagina
se pune virgulă: (Chelcea 2000, 43). O altă metodă, de origine americană, este utilizarea celor
două puncte între anul de apariţie şi pagină: (Chelcea 2000: 43); acest fapt contravine
punctuaţiei limbii române, care solicită folosirea virgulei între entităţi diferite. Aşadar, este
corect: (Chelcea, 2000, p. 43).

„Sistemul numeric” sau „sistemul Vancouver” – citarea numerică a unei

lucrări se realizează prin indicarea cu cifre arabe în paranteze rotunde (10), pătrate [10] sau sub
formă de exponent10, în corpul textului, pe acelaşi rând cu textul documentului.
•Numerele sunt înserate în text în ordinea în care acestea au fost citate pentru prima
dată.
•Dacă o sursă se citează de mai multe ori, citarea respectivă se va înscrie cu numărul de
ordine primit prima dată.
 •Numerele specificate în corpul textului fac trimitere la lista de referinţe bibliografice
de la sfârşitul documentului.
•Lista de referinţe bibliografice se realizează în ordine numerică.

În text:
Stilul de învăţare definit de Kolb [1], desemnează căile concrete prin care individul
ajunge la schimbări în comportament prin intermediul experienţei trăite, reflecţiei,
experimentului şi conceptualizării [2]. Totodată, teoria lui David Kolb accentuează
dimensiunea cognitivă şi identifică patru stiluri de învăţare [3], [4]. Conform acestei teorii,
convergentul apelează la o învăţare bazată pe conceptualizare abstractă (gândire) şi
experimentare activă (acţiune). Divergentul uzează de experienţă concretă (sentimente) şi
observare reflectivă (priveşte şi ascultă). Asimilatorul apelează la conceptualizare abstractă şi
observare reflectivă, iar acomodatorul la experienţe concrete şi experimentare activă [3].

În bibliogragie:
[1] Kolb, A. David, Experiential Learning: Experience as the source of learning and
development, Englewood Cliffs, N.J. Prentice Hall, 1984.
[2] Cerghit, Ioan, Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi
strategii, Editura Aramis, Bucureşti, 2002, p. 208.
[3] Trip, Simona, Stiluri de învăţare, Analele Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava,
Seria filosofie şi discipline socio-umane, Coordonatori: Sorin-Tudor Maxim, Bogdan
Popoveniuc, Universitatea „Ştefan Cel Mare” din Suceava, 2003, p. 107.
[4] Macri, Cecilia (coord.), Grigore, Elena; Dezvoltarea profesională a cadrelor
didactice din mediul rural prin activităţi de mentorat. Stluri de predare, Stiluri de învăţare,
Modul 3, Proiect cofinanţat FSE POSDRU, 207-2013, 2011, p. 78.

Pentru optimizarea realizării referinţelor bibliografice citate, Organizaţia

Internaţională de Standardizare a elaborat un standard internaţional ISO 690, prin care se
specifică modul de prezentare a referinţelor bibliografice în documente, inclusiv cele
electronice.
 Cărți, monografii
Autorul (autorii) cărții, Titlul, Ediția, Editura, Locul publicării, anul, ISBN, pagina
(paginile) citată.

Exemple:
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, EIBMBOR,
București, 2002, p. 166.
Pleşca, Adrian, Thermal analysis of power electronics and electrical assemblies, Editura
Verlag Scholar’s Press, Germania, 2014, pp. 115-116, ISBN 978-3-639-71420-3.
Carcea, Maria Ileana, Mediul educaţional şcolar, Editura Cermi, Iaşi, 1999, p. 29.
Tiron-Dimitriu, Elena; Psihologie educaţională. Elemente de socio-psiho-terapie,
Editura „Gheorghe Asachi”, Iaşi, 2000, pp. 34-38.

Dicţionare, enciclopedii, cataloage de produse etc.

Dacă o publicaţie nu are autor, se înserează trei steluţe înaintea titlului, urmat de numele
instituţiei, firmei etc., sub ediga căreia a apărut lucrarea.
Exemple:
***, Dictionarul Limbii Române, Tomul XI, P – Pogribanie, Editura Academiei
Române, 2010.
***, Λεξικο της Κοινης Νεοελληνικης, Ινστιτούτο Νεοελληνικών Σπουδών [Ίδρυμα
Μανόλη Τριανταφυλλίδη], Αριστοτέλειο Πανεπιστήμιο Θεσσαλονίκης, Θεσσαλονίκη, 2003.
***, Oxford Latin Dictionary, Claridon Press, Oxford, 1968.

Trimiterile la dicţionare
Acestea se fac folosind formula s.v. (sub voce), ceea ce înseamnă că nu se indică pagina,
ci cuvântul-titlu care ne interesează.
Exemplu:
„Ieşi, fetiţă, la portiţă,/ Că te-aşteaptă Talion,/ Cu tichie de frânghie,/ Cu peană de
ciocârlie" (în DLRLC, s.v. frengbie) (Hristea, 1984, p. 27).

Capitole din cărţi, monografii

•Autorul capitolului, „Titlul capitolului”, în Autorul cărţii, Titlul, Ediţia, Editura, Locul
de publicare, anul, pagina (paginile) citată.
 Exemplu:
Pauline Allen, „Life and Times of Maximus the Confessor”, în Oxford Handbook of
Saint Maximus the Confessor, editat de Pauline Allen și Bronwen Neil, Oxford University
Press, Oxford, UK, 2015, pp. 234-269.

Lucrări apărute în cadrul unor manifestări ştiinţifice (simpozioane,

conferinţe, congrese)
• Autorul (autorii) articolului, „Titlul”, Denumirea Organizatorului, Titlul manifestării
ştiinţifice, Ediția, Editura, Locul organizării, perioada desfăşurării, Editura, Anul, pagina
(paginile) citată.

Joshua Lollar, «Pathos» and «Technê» in St Maximus the Confessor, în Knowing the
Purpose of Creation through the Resurrection. Proceedings of the Symposium on St Maximus
the Confessor, Belgrade, October 18-21, 2012, editat de Bishop Maxim (Vasiljević), Sebastian
Press, Alhambra, California, USA, 2013, p. 127.
Drd. Brînză Bogdan-Vlăduț, Patima și pătimirea - rolul lor în demersul de interpretare
a Sfintei Scripturi în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, în „Receptarea Sfintei Scripturi
între filologie, hermeneutică și traductologie. Lucrările Simpozionului Internațional «Explorări
în tradiția biblică românească și europeană», ediția a VI-a, Iași, 27-29 octombrie 2016”, coord.
Eugen Munteanu, Editura Universității „Alexandru Ioan-Cuza”, Iași, 2018, p. 60-74.

Periodice;
•Autorul (autorii), Titlul articolului, titlul periodicului, locul de apariţie, anul de apariţie,
anul calendaristic, numărul, ziua şi luna, pagina (paginile), ISSN.

Lect. Dr. Vasile Cristescu, Teologia trinitară patristică în Răsărit și Apus după secolul
al IV-lea, în „Analele Științifice ale Universității Al. I. Cuza din Iași. Teologie”, serie nouă,
tomul IX, 2004, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, pp. 234-250.

În cazul citării unui document din spaţiul virtual, în lista de referinţe bibliografice,
pe lângă elementele de identificare specifice publicaţiei se mai adaugă adresa de disponibilitate
(adresa web) de unde a fost preluată informaţia, precum şi data consultării (accesării).
 Essay Sauce, What is the Meaning of Emotional Illiteracy?, accesibil la:
https://www.essaysauce.com/psychology-essays/what-is-the-meaning-of-emotional-illiteracy/,
accesat la 13.02.2020.

Citatele din Biblie

Atunci când în lucrările ştiinţifice vrem să reproducem citate din Biblie, vom indica mai
întâi titlul cărţii respective, urmat de cifra care indică, în cadrul acesteia, capitolul, apoi cifrele
cu care sunt numerotate versetele: Ioan (In) 6, 12-16; Matei (Mt.), 8, 9-13; I Petru (I Pt.), 2, 15-
20. Se mai folosește și versiunea aceasta: Mt. 5:16; I Cor. 7:15-18, 22.
Aşa cum se ştie, traducerile Bibliei diferă între ele, mai ales din punct de vedere stilistic.
Dacă ţinem la o anumită versiune, vom trece la bibliografie ediţia care ne interesează, cu toate
datele necesare.

Sursele din arhive

Lucrările care se bazează pe cercetări de arhivă citează multe documente din arhive,
care nu sunt publicate. În asemenea situaţii, trebuie indicată denumirea oficială a instituţiei,
localitatea, numele fondului, numărul dosarului, al documentului şi al paginii din dosar (unele
documente prelucrate din arhive au paginile numerotate).
Exemplu: Arhivele Naţionale Bucureşti, Fondul Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii
Publice, Moldova, Dosar 164/1860, vol. III, f. 72-74.