Plagiatul reprezintă un subiect controversat și o problemă importantă în societatea

românească și nu numai. Această temă de discuție și de reflectare nu dă semne de epuizare, mai

ales acum, într-o lume în care accesul la informație ne este facil și gratuit într-un anumit grad.
Prezența furtului intelectual, însușirea unor idei care nu ne aparțin se realizează într-o proporție
mai mare decât am putea presupune la prima vedere şi are loc în diverse domenii, atenția
concentrându-se cu precădere către mediul academic.
În continuare prin lucrarea de față intenționez să răspund în linii generale la câteva
întrebări: Care sunt cauzele plagiatului? În ce măsură este afectată imaginea instituțiilor și
persoanelor implicate? Prin intermediul unei societăți civile vigilente se pot diminua aceste
cazuri de plagiere?. Ulterior voi încerca să reflectez asupra acestei teme în câteva rânduri, care
pe viitor merită o atenție mult mai consisentă.
Nu putem vedea această acțiune a plagiatului ca un eveniment sau o problemă singulară a
educației din România, de fapt de multe ori ni se relevă într-un mod indirect o serie de alte
probleme și lipsuri pe care le simțim profund într-un mediu educaţional unde ajungem sa ne
petrecem ani buni din viață, ca ulterior să devenim produsul acestui sistem, adulți în postura de
reprezentanți ai forței de muncă și cetățeni cu drepturi depline în societate.
Încă din primii ani de școală elevul este pus în fața rezolvării temelor pentru acasă la care
și părinții își manifestă uneori neputința, sau este presat de îndeplinirea acestei sarcini într-un
timp cât mai scurt pentru calificative bune din partea învățătorului. Apelarea la diferite surse
pentru rezolvarea acestor teme în primă fază este o ușurare deoarece elevul își duce la bun sfârșit
sarcinile, scutindu-se de notele mici și observațiile învățătorului. În a doua fază intervine
căutarea continuă de rezolvări, care nu mai lasă loc dezvoltării anumitor aptitudini și competențe
pe care ar trebui să le aibă un copil într-un anumit stadiu de vârstă respectiv nivel educaţional,
dar mai ales o minimalizare a trecerii informației prin filtru propriu al gândirii, critica personală.
Un alt aspect important îl reprezintă modul de învățare impus și așteptările profesorului
în legătură cu răspunsurile acordate la ascultări, teste, examenele naționale și concursuri. Sunt
cazuri frecvente în care elevii sunt nevoiți să învețe lecțiile mecanic, fără a-și aduce un minim
aport în privința rezolvării, testul devenind astfel o provocare a capacității de memorare, a unui
cumul substanțial de informații pe care nu toți tinerii îl dețin în aceeași măsură. O dată cu acest
proces de învățare/evaluare se inhibă originalitatea și procesul creativității. Relația dintre
profesor și elev ajunge la un compromis, fapt nefavorabil evoluţiei şi dezvoltării intelectuale a
acestuia.
O altă observație pe care am constatat-o gândindu-mă la anii petrecuți în mediul
preuniversitar reprezintă modul de tratare a plagiatului. Niciodată nu am auzit să fie cerută o
bibliografie sau menționarea măcar în treacăt a surselor folosite în text. Mica problemă dacă mi-
aș putea permite să folosesc această sintagma era atunci când se regaseau aceleași idei si
formulări în temele noastre, dar fără alte sancționări concrete.
Mediul universitar este cu totul diferit de ceea ce a cunoscut proaspătul student în
doisprezece ani de educație. În acest moment este pus în fața de a redacta lucrări care necesită pe
lângă un limbaj mai elevat și regulile de citare. O parte dintre acesția încep să se adapteze
normelor și cerințelor cerute, o altă parte nu ajung să le stăpânească atât de bine, iar alţii nici nu
intenționează să facă aceasta.
Pănă în acest moment furtul intelectual nu pare că este în punctul de a isca mari
controverse sau scandaluri mediatice. Momentul acesta începe cu precădere atunci când sunt
acuzate persoane cu o funcție importantă sau au o imagine publică . Ce se întămplă cu imaginea
persoanei și statutul instituției ? La această întrebare voi încerca să răspund în următoarele
rânduri apelând la un caz concret care a făcut multă vâlvă în mass-media și a indignat opinia
publică.
Emilia Șercan o cunoscută jurnalistă de investigație din România și lector universitar la
facultatea de Jurnalism din cadrul Universității București aduce în atenția publicului larg
rezultatul propriei anchete privind plagierea a lucrării de doctorat a rectorului Adrian Iacob, al
Academiei de Poliție “Alexandru Ioan Cuza” din București1. Pe lângă funcția de rector pe care o
ocupa acesta era și vicepreședinte al Comisiei de Științe Militare, Informații și Ordine Publică
din CNATDCU2. Adrian Iacob se ocupa cu rezolvarea sezizărilor de plagiat care vizează teze de
doctorat susținute la Academia de Poliție, Academia SRI sau la Universitatea Națională de
Apărare „Carol I”3, dar totodată avea putere de decizie în cadrul păstrării sau a retragerii a unor
titluri de doctor asupra cărora planează suspiciunea de plagiat 4.

1
https://pressone.ro/rectorul-academiei-de-politie-a-plagiat-peste-doua-treimi-din-teza-sa-de-doctorat accesat la
23.06.2022.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
 Investigația realizată de către Emilia Șercan ne relevă faptul că 70% din teza intitulată
„Criminalitatea organizată și cooperarea polițienească între state” apărută în 2007 este plagiată
ba mai mult decât atât încă patru lucrări publicate de el au fost autoplagiate 5. Doresc să
reamintesc câteva moduri în care s-a realizat acest furt intelectual din cele expuse în presă:
preluarea unor pasaje fără a cita sau a indica sursa în notele de subsol; trecerea în bibliografie a
63 de autori dintre care 50 nu se regăseau în conținutul paginii; indicarea eronată a paginilor, etc
6
.
În urma acestor dezvăluiri opinia publică a rămas indignată de faptul că o persoană într-o
asemenea funcție care ar trebui să fie un exemplu de conduită şi etică academică, ocupându-se
de conducerea de doctorate și rezolvarea sesizărilor de plagiat, este vinovată de o asemenea
acțiune.
Așadar, problema plagiatului are la bază niște cauze și rădăcini mult mai adânci decât ne-
am fi așteptat la prima vedere. Problema furtului intelectual devine actuală și condamnată în
general la un nivel superior din punct de vedere al educației, al demnității și prestigiului de care
se bucură anumite persoane publice. Dezvăluirile și modul în care reacționează societatea la ele
devin unii dintre cei mai importanți factori de decizie în privința măsurilor aplicate acestor
persoane vinovate și reprezintă motorul care generează viteza cu care se rezolvă aceste chestiuni
controversate. Pe lângă diferitele lacune ale legilor din țară, a problemelor grave din sistemul
educațional românesc și nu numai care pot împiedica rezolvarea acestor cazuri de plagiat, reacția
și modul în care societatea civilă decide să ia atitudine va cântari greu în rezolvarea și evitarea
acestor fapte care pătează imaginea instituțiilor statului și permit dezvoltarea unor suspiciuni cu
privire la performanţa şi profesionalismul justiției din România.

5
Ibidem.
6
Ibidem.
 Webografie

https://pressone.ro/rectorul-academiei-de-politie-a-plagiat-peste-doua-treimi-din-teza-sa-de-
doctorat accesat la 23.06.2022.