TEME TEOLOGICE ÎN DEZVOLTAREA PĂRINTELUI ARHIMANDRIT TEOFIL PĂRĂIAN

CUPRINS

Lista de abrevieri.................................................................................................................................................................3
Introducere...........................................................................................................................................................................4
I. Monahismul sau viața întru Hristos:.............................................................................................................6
I.1 Silabe teologice în imnul mântuirii..............................................................................................................10
I.2 În căutarea izvoarelor monahismului..........................................................................................................15
I.3 Părintele duhovnicesc - „răboj” al mântuirii noastre...........................................................................22
I.3.1 Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului.............................................................................................29
I.3.2 Părintele Ilie Cleopa.................................................................................................................................31
I.3.3 Arhim. Dometie Manolache de la Râmeț......................................................................................38

II. Mari duhovnici români din secolul al XX-lea:......................................................................................41

II.1 Părintele Iustin Pârvu.......................................................................................................................................44

II.2 Părintele Paisie Olaru.......................................................................................................................................53
II.3 Părintele Arsenie Papacioc............................................................................................................................65
II.4 Părintele Sofian Boghiu..................................................................................................................................74
II.5 Părintele Mina Dobzeu....................................................................................................................................82
II.6 Părintele Petroniu Tănasă...............................................................................................................................88
II.7 Părintele Iulian Lazăr.......................................................................................................................................95
II.8 Părintele Teofil Bădoi....................................................................................................................................103

III.Viața și activitatea Părintelui Teofil Părăian......................................................................................109

III.1 Familia.Copilăria. Perioada studiilor....................................................................................................111

III.2 Intrarea în monahism. Modele de viață creștină și călugărie:
Părintele Serafim Popescu și Părintele Arsenie Boca................................................114
III.3 Ascultările Părintelui Teofil Părăian: activitate duhovnicească, conferințe, cărți .........120
III.4 Ultimii ani de viață și mutarea la cele veșnice................................................................................124

1
IV.Teme fundamentale ale gândirii teologice a Părintelui Teofil Pârâian...............................125

IV.1 Păcate......................................................................................................................................................................127

IV.2 Patimi, pătimire, nepătimire, despătimire ...............................................................................

IV.3 Virtuți................................................................................................................................................................

IV.4 Rugăciune........................................................................................................................................................

IV.5 Isihasm..............................................................................................................................................................

IV.6 Urcuș duhovnicesc......................................................................................................................................

IV.7 Program de viață duhovnicească........................................................................................................
IV.8 Apoftegme.....................................................................................................................................................

V. Teofil Pârâian – Părintele bucuriei............................................................................................

V.1 Bucuria în spiritualitatea ortodoxă..........................................................................................................
V.2 Bucuria la duhovnicii români....................................................................................................................
V.3 Părintele Teofil Pârâian – teologul bucuriei creștine: .................................................................
V.3.1 Temeiurile bucuriei.......................................................................................................................
V.3.2 Tipuri de bucurie..............................................................................................................................
V.3.3 Scara bucuriei...............................................................................................................................
V.3.4 Bucuria în viața laică și duhovnicească.............................................................................
V.3.5 Predicarea și propovăduirea bucuriei................................................................................
Concluzii......................................................................................................................................................................
Declarație.............................................................................................................................................................................
Curriculum Vitæ................................................................................................................................................................

2
 Lista de abrevieri

Arh.- Arhiereu
Arhid.- Arhidiacon
Arhiep.- Arhiepiscop
Arhim.- Arhimandrit
BOR - revista „Biserica Ortodoxă Română”
cap.- capitolul
CM - revista „Candela Moldovei”
Cf. - conform
coord.- coordonator
Diac.-Diacon
Ed.- Editura
ed.- editată, ediția
ed. cit.- ediţia citată
Filocalia - ”Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate
omul curăţi, lumina şi desăvârşi”, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Membru al Academiei Române, Ed. Harisma, Bucureşti.
GB - revista „Glasul Bisericii”
Introd. - introducere
EIBMBOR- Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
MA - revista „Mitropolia Ardealului”
MB - revista „Mitropolia Banatului”
MO - revista „Mitropolia Olteniei”
MMS - revista „Mitropolia Moldovei și Sucevei”
O - revista „Ortodoxia”
op.cit.- opera citată
p.- pagina
pp.- pe paginile
PSB - Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, apare din iniţiativa Patriarhului Iustin şi se
continuă sub îndrumarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti
rev.- revista
Sf.- Sfântul
stud. introd.- studiu introductiv
ST- revista „Studii Teologice”. Revista Facultăţilor de Teologie din Patriarhia Română,
Bucureşti
T- revista „Teologia”
TV- revista „Teologie şi Viaţă”. Revistă de gândire şi spiritualitate, Iaşi
trad.- traducere
VO - revista „Vestitorul Ortodoxiei”
vol.- volumul

3
 Introducere

Glasul clopotelor care cheamă la rugăciune răsună proclamând

speranţa, pentru că „Liturghia este pentru credincioşi o pavăză şi o ripostă în faţa
necontenitei dezamăgiri care domneşte în lume […]. În Liturghie e puterea noastră
împotriva vrăjmaşilor, biruinţa noastră asupra celor ce ne-au biruit deseori prin patimile
noastre […], lumina sufletelor noastre, sfinţenia, slava noastră, nădejdea şi întărirea
noastră.”1
Vocea profetică a Bisericii şi a Părintelui duhovnicesc din Ea, se aude în istorie,
căci nu se concepe ca, propovăduind adevărul să nu mustri păcatul, curăţindu-l şi
îndepărtându-l prin baia celui de-al doilea botez, adică prin lacrimile pocăinţei. Glasul
ei este aidoma cuvintelor Scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”(Ap. 3,20). Chemarea
ei şi a duhovnicului numai în ea sau din interiorul ei, se îndreaptă către toţi şi face acest
lucru din ziua Cincizecimii, de-a lungul spaţiului pământesc, traversând toate
vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi
aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica
luptătoare şi cea triumfătoare. În Biserica Ortodoxă, orice dogmă, principiu moral,
practică liturgică sau mod de viaţă, are la bază temeiuri biblice. Aceste baze biblice au
fost mai târziu explicate şi dezvoltate în cadrul Tradiţiei Bisericii, avându-se însă mereu
în vedere raportarea la originile biblice iniţiale, la necesitatea refacerii chipului
dumnezeiesc dăruit omului, ca „însuşire constitutivă a întregii naturi umane, a neamului
omenesc în întregime.”2
Tocmai de aceea, dinamismul lumii, al Creaţiei în general, trebuie să fie
dinamismul Bisericii, să fie propulsat de mişcarea interioară a ei. Creşterea Bisericii
este şi o creştere exterioară sau este extinderea vieţii ei peste toți cei care se definesc în
mişcarea lor spre dobândirea mântuirii, dar „pentru a obţine această plinătate, trebuie
să se mişte spre desăvârşirea lor spirituală, iar aceasta implică îmbunătăţirea relaţiilor
lor cu ceilalţi oameni, indiferent dacă aceea aparţin sau nu Bisericii.” 3 Comunitatea

1
Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia – cerul pe pământ, trad. Boris Buzilă, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, pp. 162-165.
2
Pr. Ioan C. Teșu, Omul – taină teologică. Studii de spiritualitate filocalică, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002,
p. 158.
3
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Dinamica creaţiei în Biserică, în rev. O, Anul XXIX (1972), nr. 3-4, p. 281.

4
 ortodoxă există prin aceea că a avut mereu conştiinţa că „Biserica nu e numai o adunare
de oameni, ci, înainte de toate, e ceea ce îi adună pe aceştia, adică o formă existentă de
unitate dată oamenilor de sus, prin intermediul căreia ei se împărtăşesc de
Dumnezeire”4, despre care dau mărturie, uneori cu preţul vieţii, primii luptători pentru
Hristos.
După acest model, păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate bună-rânduială.
Fiindcă în bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul
duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: - nu îşi neglijează
îndatoririle sfinte şi apostolia sa; - când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi
oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; - când se conformează el însuşi
responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale. Păstorul
duhovnicesc care nu (se) neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-
o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu
neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia
preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie. Chipul preoţesc de neschimbat îl
constrânge pe Preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din
obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Preoţilor creştini li s-a dat o
putere care covârşeşte toate făpturile create, văzute şi nevăzute: „Aceia ale căror
păcate le veţi ierta vor fi iertate; şi pe ale cărora le veţi ţine vor fi ţinute”.
Acest lucru petrecându-se atât pe pământ cât şi în ceruri Preoţii devin conlucrători
în iconomia mântuirii cu Însuşi Dumnezeu (1Co. 3,6-9; 15,10; 2Co. 6,1). Dacă
adăugăm la aceste două Taine (Spovedania şi Împărtăşania) şi Taina Botezului - poarta
de intrare în comuniunea cu Dumnezeu şi cu Biserica Sa, vedem că puterea şi
răspunderea preoţească nu au asemănare nici în cer, nici pe pământ. Starea de pocăinţă
permanentă este rodul împlinit al harului primit la Botez, răspunsul omului la acest
dar5, şi, din acest motiv, Biserica şi ţine „la Taina Pocăinţei ca la una ce ne dă harul
creşterii continuie în Hristos, ca un ajutor mereu nou în această creştere sau ne conduce
pe drumul desăvârşirii.”6

4
Vladimir Soloviov, Fundamentele spirituale ale vieţii, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Alba-Iulia, 1994,
p. 113.
5
Pr. Conf. Dr. Ioan C. Teșu, Lumea, rugăciunea şi asceza în teologia Părintelui Stăniloae, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003,
p. 140.
6
Nota 382 a Părintelui Dumitru Stăniloae la Sfinţii Calist şi Ignatie, Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru
cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, trad. și note Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, vol. 8, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 177.

5
 I. Monahismul sau viața întru Hristos

De două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, ne

străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei, Sfinți,
mucenici, dreptcredincioși, Preoți, monahi și monahii, precum şi alte personalităţi
ecleiastice marcante universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi
locurile cu personalitatea, activitatea, cu viaţa duhovnicească şi cu învăţăturile ori
scrierile lor. 7 În acest context, în Biserica Ortodoxă, numai raportarea permanentă la
Sfintele Scripturi fereşte tradiţia Bisericii de alunecarea în inovaţie 8 iar Sfânta Cruce
este principiul nemijlocit al virtuţilor şi invers, toate virtuţileconverg în participarea
mistică a celui ce le practică, la Patima şi Jertfa lui Hristos. „Pe măsura înaintării în
această viață cu adevărat fericită, omul transfigurat datorită acestor eforturi și trăind
unei alte vieți, într-un registru superior, cel duhovnicesc, simte cum osteneala aduce
bucurie și mângâiere.” 9
Astăzi, poate numai monahii sunt cei care se împărtăşesc zilnic cu adevărat de
dulceaţa şi frumuseţea cultului divin în general. Însă noi, în istoria Bisericii avem
nenumărate exemple de Sfinţi şi de oameni care participau zilnic la Sfânta Liturghie şi
se împărtăşeau de roadele cultului liturgic, pentru că „întregul cult divin al Bisericii
noastre Ortodoxe este astfel alcătuit încât adevăratul creştin să trăiască şi pe pământ o
viaţă cerească, sfântă, în neîncetată slujire şi bună-plăcere lui Dumnezeu şi unire cu
El.”10 Aceasta pentru că în credinţa dreptmăritoare, „lăcaşul bisericii şi cultul divin este
o personificare şi esenţializare a întregului creştinism: aici se vesteşte în cuvânt, în
persoane şi în acte toată iconomia mântuirii noastre, întreaga istorie sfântă şi
bisericească, toată bunătatea, înţelepciunea, credincioşia şi neschimabilitatea lui
Dumnezeu în actele şi făgăduinţele Sale, dreptatea şi sfinţenia Lui, veşnica Lui
putere.”11 Analizată în acest context, al prezenţei şi slujirii continue monahale,
„Biserica cea sfântă ar fi înţeleasă ca pe o mişcare de sfinţire a lumii în direcţia iertării,

7
Cf. Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 21.
8
Cf. Diac. Ioan I. Ică jr., Teologia ca «desluşire a Tainei» prefaţă la trad. Andrei Louth, Desluşirea Tainei. Despre
natura teologiei, trad. şi postfaţă Mihai Neamţu, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 16.
9
Pr. Ioan C. Teșu, Virtuțile creștine, cărări spre fericirea veșnică, Ed. Trinitas, Iași, 2001, p. 22.
10
Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia – cerul pe pământ, p. 206.
11
Ibidem, p. 212.

6
 vindecării şi prezenţei sfinţeniei întru oameni. Cortul sfânt în pustietate (Iș. 26,30)
rememorează o imagine dominantă aici, căreia i se poate da expresia cea mai deplină în
Iisus Hristos. În acest context, Biserica este ca un ambasador care cheamă lumea spre a
fi împăcată cu Dumnezeu.”12 Dar, limita fiinţei e limita cunoaşterii, iar obiectul
cunoaşterii e fiinţa. Aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, „prin raţiunile lumii
care-şi au temeiul în raţiunile lui Dumnezeu-Cuvântul ...Din contemplarea înţeleaptă a
creaţiunii descoperim Raţiunea care ne luminează cu privire la Sfânta Treime, adică la
Tatăl, la Fiul şi la Duhul Sfânt.” 13 Aici se situează spaţiul sacralizat al Sfintei Biserici în
care „slujitorii lui Hristos şi iconomii tainelor lui Dumnezeu” (1Co.4,1) aduc
dimpreună cu păstoriţii lor cântare de slavă, laudă şi mulţumire lui Dumnezeu „căci,
oricine va chema numele Domnului se va mântui” (Rm.10,14). Marele teolog rus Pr.
Boris Bobrinskoy sublinia că „slujirea Bisericii poate fi înţeleasă în funcţie de Învierea
lui Hristos, ai cărei mărturisitori noi suntem în Euharistie, de Cincizecime, ai cărei
beneficiari suntem în Euharistie şi de Înălţarea lui Hristos, pe Care Îl însoţim şi la a
Cărui slavă participăm prin Euharistie. Aceasta este înainte de toate, o misiune a
comunității.”14
Se ştie că vechii asceţi din timpul primelor trei veacuri creştine trăiau în general în
mijlocul lumii, sub numele de solitari (mon£contej)15 sau asceţi (¥skesij) 16 şi fecioare
(parqšnoi)17, ducând o viaţă de înfrânare şi de continuă rugăciune. Monahismul,
(denumind așadar, în esenţă, o persoană care trăieşte în singurătate, însingurată)
reprezintă o practică fundamentală a vieţii creştine, care presupune părăsirea lumii şi
închinarea întregii vieţi în vederea trăirii unei vieți conforme cu Evanghelia, urmărind
unirea cu Domnul nostru Iisus Hristos.18 Drept urmare, se înţelege că zelul lor pentru

12
Mihail Neamţu, Bufniţa din dărâmături. Insomnii teologice în România postcomunistă, Ed. Polirom, Iaşi,
2008, p. 206.
13
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor
Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi”, vol. 2, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 46.
14
Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, pp. 53-54.
15
De la mÒnoj – unic, singur. Cf. Henry G. Liddell & Robert Scott, A Greek - English Lexicon, Oxford University
Press Inc., NewYork, 1996, p. 1143.
16
Tradus ca exercițiu, practică, dar și ca artă. Cf. Anatole Bailly, Dictionnaire Grec-Français, Librairie Hachette,
Paris, 2000, p. 123.
17
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 33.
18
Cf. Thomáš Špidlík, Spiritualitea Răsăritului creştin, vol. III : Monahismul, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2000, p. 12.

7
 rugăciune era și este deopotrivă pilduitor şi molipsitor pentru mulţi dintre laici, care
doreau, sau doresc să devină „oameni ai lui Dumnezeu.”19
În uzanțele limbii românești, termenul „monah” apare mai târziu, de regulă era
folosit cuvântul „călugăr” care vine din grecescul kalÒgeroj, ad litteram – „bătrân
frumos” (de la kalÒj – frumos și gšron - bătrân). Legat de viața monahală, Părintele
Stăniloae consideră că termenii sihăstrie și sihastru sunt, de asemenea, termeni adoptați
în limba română din cea grecească prin răspândirea mișcării isihaste la noi 20, prin
transliterarea parțială a cuvintelor ησυχαστίριον – loc de liniștire și ησυχία – liniște.21
La noi reînnoirea monahală de tradiție isihastă aparține Sfântului Nicodim de la
Tismana, care a întemeiat Mănăstirile Vodița și Tismana, iar după tradiție și Mănăstirea
Prislop, mănăstiri ce aveau un regulament al practicării isihasmului. Un alt aport isihast
în Țara Românească îl reprezintă domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521), care a scris
celebra lucrare Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. În această
lucrare găsim referiri foarte clare privitoare la rugăciunea inimii.
Importanța participării românești la reînnoirea isihastă a văzut-o și a afirmat-o
pentru prima oară Părintele Dumitru Stăniloae, considerat drept cel mai îndreptățit să o
facă prin cercetările sale de ascetică și mistică, despre isihasm, palamism și despre cele
mai vechi traduceri de la noi din textele filocalice. Academicianul Virgil Cândea, în
lucrarea sa Locul spiritualității românești în reînnoirea isihastă, susținea, cu argumente
temeinice, rezultate din studierea manuscriselor din școala paisiană, vechimea și

19
Pr. Prof. Dr. Vasile V. Muntean, Istoria creştinătăţii. De la Hristos până la Reformă, Ed. Sof…a, Bucureşti,
2004, p. 74.
20
Isihasmul, ale cărui rădăcini biblice sunt evidente, este atestat de la începuturile monahismului; el se afirmă
o dată cu introducerea Numelui lui Iisus în rugăciune, începând cu secolul al V-lea și până în secolul al VII-lea, în
special în deșertul Gaza și în Sinai, se înrădăcinează la Athos, apoi cunoaște două mari momente de renaștere
care, de fiecare dată, au reînnoit întreaga Ortodoxie, unul în secolul al XIV-lea, altul la sfârșitul secolului al
XVIII-lea. În secolul al XIV-lea, Sfântul Grigorie Palama a apărat această învăţătură de atacurile scolasticilor
teologi apuseni şi a dogmatizat-o sub forma învăţăturii despre energiile divine necreate de care se împărtăşesc
credincioşii, fără a se înţelege prin aceasta că ei se împărtăşesc de Fiinţa divină, care rămâne incognoscibilă şi
inaccesibilă oricărei creaturi. „Dumnezeu este numit lumină nu după esenţa Sa, ci după energia Sa”, spune
Sfântul Grigorie Palama (Gregorii Palamæ Thessalonicensis Archiepiscopi, Gregorii Contra Acindyni Iambi, (tom
CL, col. 823), în Patrologiæ cursus completus, Series Græca, ed. J.-P. Migne, Paris, 1865. La noi reînnoirea
monahală de tradiție isihastă aparține Sfântului Nicodim de la Tismana, care a întemeiat mănăstirile Vodița și
Tismana, iar după tradiție și mănăstirea Prislop, mănăstiri ce aveau un regulament al practicării isihasmului. Un
alt reper isihast în Țara Românească îl reprezintă Neagoe Basarab (1512-1521), care a scris celebra lucrare
Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. În această lucrare găsim referiri foarte clare privitoare
la rugăciunea inimii. În secolul al XVII-lea renașterea isihastă va lua amploare prin stareții Vasile de la Poiana
Mărului († 1767) și Paisie Velicikovschi († 1794)
21
Pr. Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, Ed. Scripta, București, 1992, p. 7.

8
 continuitatea interesului manifestat în monahismul românesc pentru scrierile isihaste, și
sublinia existența a cel puțin unei ample culegeri de texte filocalice românești,
anterioară Filocaliei apărută la Veneția în anul 1782 și astfel că, limba româna este
prima limbă modernă în care a fost tradusă Filocalia. În acest fel înțelegem că
activitatea cărturarilor români nu a fost secundară în școala paisiană, nici nu a început
odată cu ea. Dimpotrivă, opera Cuviosului Paisie, de tălmăcire în slavonă a scrierilor
isihaste, a aflat, prin colaboratorii săi români, o „ambianță stimulatoare și sfătuitori
încercați, buni cunoscători ai elinei și ai textelor patristice. Marele stareț ucrainean
stăpânea de tânăr limba română, putea chiar scrie în această limbă, iar versiunile
tălmăcitorilor români îi serveau, după propriile mărturisiri, drept criteriu de exactitate și
de limpezire în traducerile sale în slavonă. Abia recent și prin acest studiu, asemenea
informații care pun în cu totul altă lumină locul românilor în mișcarea paisiană au fost
cunoscute și însușite în lucrările lor de autorii apuseni.” 22
Istoria bisericească ne spune că, începând din epoca de pace a Bisericii, în viaţa
vechilor asceţi se întâmplă o schimbare fundamentală: ei părăsesc de aici înainte lumea,
pentru a se retrage în pustie, punând temelia vieţii chinovitice şi eremitice
(idioritmice).23 Precum vedem, faza strict anahoretică, în care se cultiva exclusiv
asceza, sau lupta cu patimile, dar nu se continua urcuşul (™pšktasij) 24 spre desăvârşire
până la capăt, până la iubire, până la comuniune, a ținut foarte puțin timp, a fost
propriu-zis numai o fază de tranziție de la asceza din comunitatea din lume la asceza în
comunitatea monahală. Neajunsul acestei asceze în afara comunității a ieşit repede la
iveală, fapt pentru care faza acestui anahoretism nu a durat decât extrem de puțin.
Asceza împreunată cu singurătatea a scos curând la iveală anumite moduri reprobabile
de viață.25
Astfel, retragerile duhovniceşti ținute prin grija mănăstirilor atât pentru laici cât şi
pentru credincioşi, oferă posibilitatea unei profunde reînnoiri şi reangajări față de

22
Virgil Cândea, Locul spiritualității românești în reînnoirea isihastă. Românii în reînnoirea isihastă. Studii
închinate Cuviosului Paisie de la Neamț la bicentenarul săvârșirii sale, 15 noiembrie 1994, Ed. Trinitas, Iași,
1997, pp. 24 -25.
23
Cf. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Importanța şi sensul desăvârşirii în monahism, în rev. ST, Seria a II-a, Anul VII
(1955), nr. 3-4, p. 217.
24
™pšktasij este starea despre care, autorul acestei sintagme și anume Sf. Grigorie de Nyssa, accentuând
elanul adevăratei vieți spirituale monahale, o definea drept starea de tensiune a sufletului animat de har
pentru cultivare binelui, spre cunoașterea lui Dumnezeu și unirea cu el. A se vedea la Anatole Bailly,
Dictionnaire Grec-Français, p. 731.
25
Cf. Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000, p. 40.

9
 Mântuitorul Hristos şi sunt de mare folos pentru Biserică. 26 Prestigiul monahismului a
făcut ca bisericile mânăstireşti să devină apoi exemple şi modele în această privinţă,
această experienţă comunitară, unificatoare a părtăşiei fiind bine exprimată în obştea
monastică, ea fiind edificatoare pentru toţi.27

I.1 Silabe teologice în imnul mântuirii

Monahismul, ca mod de vieţuire în feciorie, sărăcie de bună voie şi

ascultare, are un puternic fundament biblic, fiind un mod de viață evanghelic.28
Temeiuri biblice pentru monahism întâlnim în Vechiul Testament, unde el este mai
mult închipuit, dar mai ales în Noul Testament, unde ideea trăirii în curăţie este
desăvârşită. Având temeiuri biblice certe pentru viaţa ascetică, Sfinţii Părinţi,
organizatori ai vieţii călugăreşti, au dezvoltat şi codificat modul de vieţuire monahală,
dar mai ales ne-au lăsat ca pildă viaţa lor. un monah sau o monahie este o persoană
care a jurat să urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci și sfaturile evanghelice
(„voturile” sau jurămintele monahale ale sărăciei, fecioriei, și ascultării). 29
Cea mai clară prefigurare a monahismului în Vechiul Testament este instituţia
nazireatului. Chiar Legea lui Moise prevede în Nm. 6,1-21 condiţiile pe care trebuie să
le îndeplinească aceia dintre fiii lui Israel care doresc „să se afierosească nazireu
Domnului” (Nm. 6,1). Nazireul30 (de la nazar = a se lega) este, în Vechiul Testament, o
persoană care doreşte să se dedice lui Dumnezeu pentru o perioadă anume, rămânând în
stare de puritate pe durata legământului său. Aşadar, prima caracteristică a nazireatului
iudaic era temporalitatea. Nazireatul era accesibil atât bărbaţilor cât şi femeilor.
Cartea Numeri cuprinde toate legile nazireatului. Acesta implica o serie de restricţii
alimentare, vestimentare şi de comportament. De asemenea, era interzisă atingerea sau
apropierea de vreun trup mort, chiar dacă în această perioadă se petrecea moartea
26
Cf. Arsenie Boca, Mărgăritare duhovniceşti, Ed. Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2002, pp. 44-45.
27
Ibidem, p. 49.
28
Cf. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă.A-Z, ed. a II-a, EIBMBOR, București,1994, p. 266.
29
Cf. Ep. Emilian Birdaş, Originea istorică a voturilor monahale, în rev. GB, Anul XIII (1954), nr. 9-10, p. 517. A
se vedea și Regulamentul pentru organizarea vieții monahale, Cap. I : Așezămintele monahale și menirea lor,
Art. 2, p. 3.
30
Dicţionar enciclopedic de iudaism, trad. Viviane Prayer, Carol Litman, Ţicu Goldstein, Ed. Hasefer, Bucureşti,
2001, art. Nazireu, pp. 560-561.

10
 vreunui apropiat al familiei: mamă, tată, frate sau soră. De obicei jurământul
nazireatului se lua spre a exprima recunoştinţa pentru bunătăţile pe care Dumnezeu a
binevoit să le reverse asupra poporului, spre exemplu, pentru recâştigarea sănătăţii sau
pentru naşterea unui copil. Sunt însă şi cazuri în care nazireatul era folosit ca mijloc de
curăţire spirituală. Prin această instituţie poruncită de Dumnezeu, evreii care simţeau o
înclinaţie spre asceză, puteau s-o practice într-o formă oficială.31
Abstinenţa somatică, analizată ca mod de viață monahală, de această dată pentru o
perioadă mai lungă de timp, este legată de numele marelui Prooroc Moise. Afraate, un
autor creştin din secolul IV, într-o polemică contra iudeilor, susţinea că Moise, după ce
a primit chemarea Domnului, a trăit în celibat: „Moise, marele prooroc, călăuzitorul
întregului Israel, din momentul în care Dumnezeu i-a vorbit, a îndrăgit înfânarea
(sfinţenia): i-a slujit Celui Sfânt, s-a lepădat de lume şi de înmulţirea ei, rămânând
singur cu sine, spre a se face bineplăcut Dumnezeului său. Dacă nu este aşa, arată-mi
ceea ce pretinzi, o, înţeleptule învăţător al celor mulţi, şi anume că din momentul în
care a vorbit cu Domnul, acesta a rămas totuşi în slujba căsătoriei.”32
Potrivit unei monografii despre Sfântul Ilie 33 ca model monahal, există cincizeci şi
trei de citate ale spiritualității patristice care susţin celibatul Proorocului Ilie. Sunt
semnificative cuvintele Sfântului Antonie cel Mare, care-l oferă pe Proorocul Ilie drept
model monahilor săi: „…nevoitorul trebuie să înveţe din vieţuirea marelui Ilie să-şi
vadă pururea ca într-o oglindă viaţa lui.” 34 Fiind legat prin viaţa şi activitatea sa de
personalitatea Sfântului Ilie, Elisei a fost de asemenea socotit celib de către patru autori
patristici. Fericitul Ieronim îl considera pe Sfântul Ilie drept primul dintre monahi, iar
pe Elisei drept ucenicul lui în ale fecioriei: „Primul dintre noi este Ilie, Elisei este
comoara noastră, iar călăuzele noastre sunt ucenicii proorocilor care au locuit câmpul şi
pustia.”35 Fecioria Sfântului Ilie este consemnată şi de cultul Bisericii Ortodoxe.
Imnurile liturgice din ziua de 20 iulie închinată Sfântului Ilie îl numesc „înger trupesc,”
„înger în trup” şi „înger pământesc.”

31
Pr. Prof. Athanase Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Sof…a, Bucureşti, 2004, p. 59.
32
Antoine Guillaumont, Originile vieţii monahale. Pentru o fenomenologie a monahismului, trad. Constantin
Jinga, Ed. Anastasia, București, 1998, pp. 13-16.
33
Èliane Poirot, Ilie Proorocul, arhetipul monahului. Pentru o primenire profetică a monahismului, trad.
Marilena Andrei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, pp. 26-28.
34
Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, VII, trad., introd. şi note de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, în col. PSB, vol. 16, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, pp. 197-198 .
35
Fericitul Ieronim, Epistola 58,5, apud Èliane Poirot, op. cit., p. 37.

11
 Abstinenţa este impusă în Vechiul Testament şi în alte condiţii, de exemplu înainte
de a pleca într-o expediţie militară. Războiul era, din perspectiva israeliţilor, „o acţiune
sacră.”36 Tinerii din escorta lui David se află în stare de curăţie trupească, de aceea li se
permite să consume pâinile punerii înainte: „Pâine obişnuită n-am la îndemână, dar
este pâine sfinţită; dacă oamenii tăi s-au înfrânat de la femei, pot să mănânce” (1
Rg.21, 2-7).
De asemenea, Vechiul Testament cuprinde anumite teme duhovniceşti care mai
târziu au putut fi preluate de literatura monahală. Acesta înseamnă că ele vor fi inspirat
chiar şi pe primii creştini care şi-au dedicat viaţa ascezei. Cele mai importante teme
duhovniceşti vetero-testamentare sunt: necesitatea curăţirii, asemenea lui Moise, a
preoţilor şi a leviţilor pentru a ne apropia de Dumnezeu; eliberarea de păcat şi patimă
printr-o „ieşire” asemeni celei a poporului evreu din Egipt; necesitatea vieţuirii în
pustie pentru a avea o experienţă intimă a lui Dumnezeu. 37 Alte relatări din istoria
poporului lui Israel au fost interpretate alegoric şi folosite astfel pe plan spiritual. De
exemplu, războaiele lui Israel cu popoarele idolatre au fost interpretate ca lupte ale
monahilor cu diavolul şi păcatul.38
Aşa cum toate prototipurile vetero-testamentare îşi găsesc desăvârşirea lor în Noul
Testament, şi idealul ascetic, descoperit doar în formă incipientă în Legea veche, este
pe deplin reliefat în Legea cea nouă. Dacă în Vechiul Testament monahismul creştin
era doar preînchipuit de instituţia nazireatului sau de comportamentul unor oameni
aleşi, este pe deplin descoperit în Noul Testament. Monahii creştini s-au autoînţeles din
cele mai vechi timpuri ca „ostaşi ai lui Hristos”, din această postură obligându-se la
abstinenţă sexuală pe viaţă. Lupta lor este exclusiv duhovnicească, deşi se confruntă cu
duşmani spirituali, dar şi materiali.
Primul exemplu de asceză ne este oferit de Sfântul Ioan Botezătorul. Potrivit
descrierii oferite de Sfântul Evanghelist Luca în legătură cu vestirea naşterii sale,
Sfântul Ioan avea să aibă o conduită asemănătoare nazireilor: „...nu va bea vin, nici
altă băutură ameţitoare” (Lc.1,15). Descrierile oferite de Sfinţii Evanghelişti Matei şi
Marcu trădează în mod evident conduita unui ascet riguros: „Iar Ioan avea
îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar
hrana lui era lăcuste şi miere sălbatică” (Mt. 3,4; Mc.1,6). El apare în ochii unor
36
Paul Johnson, O istorie a evreilor, trad. Irina Horea, Ed. Hasefer, București, 1999, p. 134.
37
Cf. Maurice-Ruben Hayoun, O istorie intelectuală a iudaismului, vol. 1 : „Luminile de la Cordoba la Berlin”
trad. Dumitru Hâncu, Ed. Hasefer, București, 1998, pp. 32-34.
38
Cf. Thomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului creştin, vol. III : Monahismul, p. 15.

12
contemporani chiar mai rigorist decât Mântuitorul Iisus Hristos, unul care a petrecut o
bună parte din vreme propovăduind mulţimilor Cuvântul lui Dumnezeu. El nu s-a dat
înapoi de la a sta de vorbă cu toate categoriile sociale, indiferent de reputaţia lor: „Căci
a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, şi spun: are demon. A venit Fiul Omului,
mâncând şi bând şi spun: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al
păcătoşilor” (Mt. 11,18-19; vezi şi Mc. 2,18; Lc.7,33-34).
Un alt exemplu, probabil de nazireat pe viaţă, este oferit de proorociţa Ana, care
după tăierea împrejur şi aducerea la Templu a Pruncului Iisus, lăuda pe Dumnezeu
vestind despre Prunc tuturor celor care aşteptau mântuire în Ierusalim. Despre viaţa ei,
Sfânta Evanghelie ne informează că „trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria sa.
Şi ea era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de templu,
slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni” (Mt. 2,36-37). Putem presupune, pe
bună dreptate, că şi datorită mărturiei acestei proorociţe care trăia în feciorie pe lângă
Templu după moartea soţului ei, văduvele creştine s-au bucurat mai târziu de o atenţie
atât de deosebită.
Modelul desăvârşit al monahului, însă, este Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Deşi
mare parte din timpul activităţii sale pământeşti l-a petrecut predicând mulţimilor,
Evangheliile relatează cum de mai multe ori Mântuitorul s-a retras în munte spre a se
ruga noaptea: „Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să se roage singur. Şi,
făcându-se seară, era singur acolo.” (Mt. 14,23; Mc. 6,46; Lc. 6,12; In 6,15). În
cuvintele Mântuitorului adresate ucenicilor Săi se întâlneşte uneori cererea ruperii
totale de lume şi de cei apropiaţi, chiar şi de propria persoană, pentru a sluji cu
desăvârşire Domnului: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă
şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate fi
ucenicul Meu” (Lc.14,26; Mt.10,37). Celor care vor lăsa totul pentru a urma
Domnului, asemeni Apostolilor, Mântuitorul le promite o răsplată deosebită: „Şi
oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau
ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.” (Mt.
19,29).
Dar, principalul text pe care se fundamentează monahismul creştin, din perspectiva
spirituală, este cel de la Matei 19,21: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde
averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.”
După cum este uşor de observat, porunca este adresată celor care doresc să trăiască la
superlativ chemarea Domnului nostru Iisus Hristos. Pe bună dreptate, Biserica

13
 Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică au inclus îndemnul la renunţarea de sine, care
implică ascultarea şi trăirea în feciorie precum şi sărăcia de bună voie care ar rezulta
din vinderea averii şi împărţirea venitului la săraci în rândul sfaturilor evanghelice. 39
Faptul că acest verset reprezintă principalul temei neo-testamentar care stă la baza
monahismului este certificat istoric. Sfântul Antonie cel Mare s-a hotărât să se retragă
în pustnicie după ce într-o zi de Duminică, intrând în Biserica din satul lui natal, a auzit
citindu-se pericopa de la Mt. 19,21: „Mergând după obicei la biserică ... s-a îmtâmplat
să se citească tocmai atunci Evanghelia în care a auzit pe Domnul zicând bogatului ...
Antonie, ca şi când i-ar fi fost trimisă lui amintirea sfinţilor şi parcă simţind că pentru
el s-a citit această Evanghelie, ieşind îndată din biserică a dăruit bunurile ce le avea de
la strămoşi ... oamenilor din sat, ca să nu-i mai pricinuiască griji ... Iar bunurile
mişcătoare ce le aveau (el şi sora lui) vânzâdu-le toate şi adunând o sumă frumoasă de
bani, a dat-o săracilor...”40
Tot în Sfânta Evanghelie după Matei (19,12), Mântuitorul, după ce vorbeşte despre
căsătorie, întărindu-i caracterul de instituţie creată de Dumnezeu, spune că „sunt
fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au
făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru Împărăţia lui
Dumnezeu.” Aşadar, Mântuitorul atestă faptul că în lume vor exista oameni, bărbaţi sau
femei care fizic deplini fiind, vor trăi în înfrânare pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Pe scena istoriei Bisericii primare 41, figura uriaşă a Sfântului Apostol Pavel rămâne
dominantă mai mult de două decenii. 42 El a dat un exemplu de înfrânare prin însăşi
viaţa sa pe care a dedicat-o întru totul Domnului, mai ales după convertirea aşezată la
răscrucea axelor existenţiale: credinţă, iubire, adevăr, deoarece a primit odată cu
revelaţia divinităţii şi convingerea supremă că „iniţiatorul planului de mântuire este
Dumnezeu Tatăl, din iubire pentru creatura Sa pe care a voit-o liberă şi fericită.” 43

39
†Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Prof. Diac. Ioan
Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 66.
40
Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, pp. 192-193.
41
Cf. Jean Daniélou, Biserica primară (De la origini până la sfârşitul secolului al treilea), trad. George Scrima,
Ed. Herald, Bucureşti, 2008, pp. 40-52.
42
Cf. Pr. Prof. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament. Manual pentru Seminariile Teologice, EIBMBOR,
Bucureşti, 1981, p. 52.
43
Drd. Ioan Buga, Sensul înfierii creştine după Sfântul Evanghelist Ioan şi Sfântul Apostol Pavel, în rev. O, Anul
XXVII (1975), nr. 3, p. 534.

14
 I.2 În căutarea izvoarelor monahismului

Izvoarele monahismului sunt oarecum învăluit în mister. Mulţi autori

moderni socotesc că adevărata istorie a monahismului ar începe cu Antonie cel Mare
(250-356) care a fost supranumit „părintele monahismului creştin.” Acest supranume
este valabil numai dacă Sfântul Antonie este înţeles drept organizatorul vieţii monahale
din Egipt, nu şi întemeietorul ei. Este cert că au existat forme de monahism chiar şi în
pustie până la Sfântul Antonie cel Mare. Scopul acestui subcapitol este de a dovedi
originile apostolice ale monahismului şi de a prezenta pe scurt istoria lui.
Datorită lipsei unor izvoare certe cu privire la începuturile monahismului, sau, mai
exact, datorită unor probleme de interpretare, la sfârşitul secolului XIX şi începutul
secolului XX, mai mulţi teologi raţionalişti protestanţi 44 au formulat o serie de teorii cu
privire la originile monahismului. Numitorul comun al acestor ipoteze este că ele pleacă
de la prejudecata că acest mod de viaţă ascetic este străin de spiritul Evangheliei
propovăduite de Mântuitorul Iisus Hristos. După aceşti autori, originile monahismului
ar trebui căutate, mai degrabă, în elemente eterogene în raport cu mesajul Noului
Testament. Iată, pe scurt, care sunt aceste teorii şi cum ar putea fi ele, pe scurt,
combătute:
A. - Potrivit lui Eduard Weingarten, monahismul creştin ar fi opera unor asceţi păgâni
extrem de rigorişti, precum cei care trăiau în templul lui Serapis de la Memfis. Ei s-ar fi
convertit la creştinism păstrându-şi practicile ascetice, e drept într-o formă mai
moderată, care şi-au găsit mai apoi locul lor în Biserică.
Această teorie speculează faptul istoric al existenţei în Egipt a unor asceţi păgâni
de un rigorism exagerat şi încearcă să lege începuturile monahismului de aici de
existenţa acestora. Nu există însă nici un motiv temeinic sau vreo dovadă certă a unei
legături istorice între asceţii rigorişti păgâni şi monahii creştini din Egiptul primelor
secole. Dacă ascetismul păgân ar fi avut vreo influenţă asupra religiilor altor popoare ce
trăiau în Egipt, i-ar fi influenţat în primul rând pe terapeuţii evrei, care ştim că trăiau
aici încă înainte de apariţia creştinismului. Răspândirea foarte de timpuriu a

44
Părerile acestor teologi occidentali, cu tendința lor obsedantă de explicare rațională a sacrului, le-am
prezentat după lucrarea lui Thomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului creştin, vol. III : Monahismul, pp. 11-12.

15
 monahismului în Egipt se leagă mai degrabă de profunda religiozitate a locuitorilor
săi.45 Această religiozitate deosebită a fost remarcată încă de pe vremea lui Herodot,
care scria despre egipteni că „întrec pe toţi oamenii în frica fără margini faţă de zei.”46
B. - Otto Zöckler era de părere că monahismul este un reziduu al filosofiei greceşti
care a valorizat religios efortul omului de a se apropia de Dumnezeu, ignorând faptul că
numai creştinismul este o religie a harului. Această teorie porneşte de la două premise
false:
a. - Prima dintre ele, care a făcut mare vâlvă în vremea în care a scris Zöckler, este
aceea că filosofia greacă ar fi avut o influenţă covârşitoare asupra dezvoltării
doctrinare, dar şi asupra vieţii Bisericii primare în general. Studii mai noi au reliefat
faptul că Sfinţii Părinţi s-au folosit într-adevăr de curentele filosofice ale timpului lor,
neferindu-se însă să şi combată poziţiile eronate. Nu există nici o dovadă că aşa-
numitul ascetism filosofic propovăduit şi practicat de Pitagora sau Plotin a avut vreo
influenţă asupra începuturilor monahismului. Dimpotrivă, Sfântul Atanasie cel Mare ni-
l prezintă pe Sfântul Antonie polemizând cu filosofii care au venit în pustie, atraşi fiind
de faima lui şi care au plecat uimiţi de înţelepciunea anahoretului creştin care o întrecea
pe a lor, deşi Sfântul Antonie – aşa cum în mod intenţionat precizează Sfântul Atanasie
cel Mare – nu a studiat niciodată la vreo şcoală. 47 Istoria s-a repetat și se repetă în multe
așezări monahale ortodoxe...
b. - A doua premiză, la fel de greşită de la care porneşte teologul protestant,
conformă cu învăţătura Bisericii din care face el parte, dar greşită din punct de vedere
al Bisericii Ortodoxe48, este aceea că religia creştină s-a constituit ca o religie prin
excelenţă a harului – sola gratia. Din această perspectivă, monahismul ar fi o mişcare
care neagă sau trece în planul al doilea rolul harului în mântuire, bazându-se în primul
rând pe efortul personal, adică pe asceză, post, rugăciune, fapte bune etc. Spiritualitatea
ortodoxă, indiferent dacă este de sorginte monahală sau laică, susţine, aşa cum
admirabil a consemnat Părintele Stăniloae, că numai armonia dintre har, credinţă şi
fapte bune duce la mântuire.49 Accentuarea unuia dintre aceste trei elemente nu face
45
Cf. Lucien Regnault, Viaţa cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed.
Deisis, Sibiu, 1997, pp. 48-49.
46
Herodot, Istorii, cartea a doua, 37, Euterpe, trad., notiţe istorice şi note de Felicia Ştef, Ed. Teora, Bucureşti,
1998, pp. 56-57.
47
Cf. Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, pp. 233-234.
48
Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, EIBMBOR, București, 1992, pp. 208-
210 și 240-248.
49
Cf. Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, EIBMBOR, Bucureşti,1993, p. 36.

16
 decât să strice armonia vieţii creştine şi să ducă la excese precum pietismul (care
exacerbează rolul credinţei şi al harului în detrimentul faptelor bune) sau pelagianismul
(care ignoră rolul harului, mutând accentul pe efortul propriu şi pe faptele bune).
C. - Teoria lui Adolf von Harnack cu privire la originea monahismului o vom prezenta
mai pe larg, deoarece lucrarea lui care tratează acest subiect este tradusă în româneşte şi
ne este astfel mai accesibilă. Mai întâi el îşi prezintă opinia, complet eronată - mai ales
contrazicând ceea ce subliniam în primul subcapitol ( I.1) - după care monahismul nu ar
avea suficiente baze biblice. Mai mult, Mântuitorul nu ar fi încurajat în mod expres
monahismul: „Iisus Hristos n-a impus omenirii porunci grele, drept lege nouă,
chinuitoare, cu atât mai puţin nici la ascetism ca atare n-a privit ca la o prefacere a
omului în sfânt – doar însăşi viaţa lui n-a fost ascetică – ci a pus înaintea noastră toată
simplicitatea şi curăţenia unei lumi de simţăminte şi nedespărţenia inimii, care trebuie
să rămână neschimbat aceeaşi sub raportul abzicerii de lume, în întristare, sub raportul
posesiunii şi beneficierii de bunuri pământeşti.”50
În opinia lui Harnack, originea monahismului ar trebui mai degrabă căutată în
timpul celui de-al doilea veac creştin când creştinismul a fost pus în situaţia de a alege
între a fi o religie rurală, refractară faţă de societate, sau o religie deschisă spre lume şi
gata să accepte provocările ei de atunci. A învins a doua tendinţă. Rezultatul a fost că
unii dintre creştinii cei mai rigorişti s-au grupat în jurul sectei encratiţilor şi
montaniştilor, din care şi-ar trage originea şi monahismul. „Secta montaniştilor şi a
encratiţilor, care e înrudită cu cea dintâi, dar e mai veche şi mai rigidă, prin
încunjurarea lumii, prin ordinea mai severă de post şi rugăciune, prin neîncrederea faţă
de chemarea preoţească, faţă de sistemul politicii bisericeşti, faţă de orice proprietate, şi
chiar faţă de căsătorie însăşi, au voit s-o considere ca precursor al monahismului de mai
târziu, - cu oarecare drept, dacă privim la motivele ambelor mişcări.” 51 În continuare
Harnack subliniază şi o serie de diferenţe care există între ereziile encratită, montanistă
şi monahism, dar în esenţă el rămâne la opinia exprimată în citatul pe care tocmai l-am
redat.
Encratiţii erau discipolii lui Taţian Asirianul şi erau recunoscuţi pentru rigorismul
ascezei lor. Ei considerau căsătoria un rău în sine şi impuneau tuturor adepţilor lor
celibatul. Montanismul era o erezie gnostică care, în ce priveşte spiritualitatea, punea

50
Adolf von Harnack, Monahismul, idealurile şi istoria lui, trad. Dr. Gh. Comşa, Tiparul tipografiei arhidiecezane,
Sibiu, 1916, pp. 14-15.
51
Ibidem, p. 27.

17
 accent pe trăirea intensă a Evangheliei şi pe aşteptarea eshatologică. Ei practicau o
asceză foarte severă, interzicând adepţilor necăsătoriţi manifestarea intenţiei de
mariaj.52
Ipoteza lui Harnack, estonianul lutheran care, uneori, trădând spiritul prusac care l-a
modelat, pare a „bate câmpii cu grație”, conturează doar lipsa evidentă de simpatie a
acestuia faţă de monahism. Nu există nici o evidenţă istorică a vreunei legături între
monahismul ortodox şi aceste secte rigoriste. Există în schimb multe dovezi istorice,
mai ales din epoca sinoadelor ecumenice, în care monahii au apărat învăţătura cea
dreaptă. Când a fost nevoie, ei au renunţat la retragerea în pustie sau mânăstiri în
folosul Bisericii. A fost şi cazul marelui Antonie, care, potrivit Sfântului Atanasie, a
părăsit pustia mergând la Alexandria spre a-i combate pe arieni şi învăţătura lor eretică,
fapt ce a trezit multă bucurie şi îmbărbătare în rândul credincioşilor.53
Fac o mică paranteză și aduc mărturia Ortodoxiei noastre, subliniind că despre
lucrarea monahilor întru Hristos, atotprezenți în ecuația jertfei de sine sau, doar în
puține cazuri a supraviețuirii, mucenicii, martirii și Sfinții Bisericii și cei din lagărele de
muncă și închisorile comuniste, prin credință și jertfă, dau oricând mărturie.54
Spre deosebire de ultima afirmaţie a lui Harnack, cum că monahii au fugit de lume
în loc să rămână în lume şi să încerce sfinţirea ei, primele izvoare care descriu viaţa
monahilor din pustie, anume Viaţa Sfântului Antonie şi Patericul, atestă contrariul.
Asceţii se rugau permanent pentru lume, iar mirenii veneau adesea în pustie spre a cere
binecuvântare, vindecare de anumite boli sau pur şi simplu sfaturi. 55 Avva Arsenie, prin
cuvintele „Dumnezeu ştie că vă iubesc”56 adresate mirenilor, ne arată care este înţelesul
corect al expresiei „fuga de lume”. Monahii primelor veacuri, precum şi cei de astăzi,
se retrag din lume, dar pentru lume. Sensul retragerii este acela de a se dedica
rugăciunii continue pentru sfinţirea întregii Creaţii a lui Dumnezeu.
D. - Rudolf Reizenstein, la fel de „obiectiv” ca Harnack, vedea în monahism un
sincretism între elemente păgâne, iudaice şi creştine. Trebuie mai întâi să amintim
faptul că istoricii care nu au văzut cu ochi buni dezvoltarea creştinismului şi
răspândirea pe care a cunoscut-o acesta în lume, au considerat că însăşi religia creştină,
52
Cf. Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. I, Ed. Trinitas, Iași, 2000, pp. 109-110.
53
Cf. Sfântul Atanasie, op. cit., LXVII-LXX, pp. 231-232 .
54
Cf. Cristian Bădiliță, Emanuel Conțac (Edit)., Și cerul s-a umplut de Sfinți...Martiriul în Antichitatea creștină și
în secolul XX, Ed. Curtea Veche, București, 2012, pp. 149-544.
55
Cf. ibidem, LVII; LX-LXI, pp. 226-228.
56
Apoftegma 13, în Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu, trad., introd. şi prezentări de Cristian
Bădiliţă, Ed. Polirom, Iași, 2003, p. 56.

18
 nu numai monahismul, ar fi un sincretism. Dimpotrivă, monahismul nu este produsul
unui sincretism, ci rezultatul dorinţei unor creştini de a sluji în mod special lui
Dumnezeu, fără să se considere a fi mai presus de creştinii vieţuitori în lume. Între
monahismul creştin şi formele ascetice necreştine, iudaice şi păgâne nu s-a putut stabili
vreo conexiune istorică.
Existenţa unor forme ascetice atât în păgânism şi iudaism, cât şi în creştinism,
atestă faptul că stă în firea anumitor oameni, indiferent de religie, să aibă o înclinaţie
spre asceză şi meditaţie. Numai creştinismul ortodox ca şi credinţă desăvârşită oferă,
prin cărţile sfinte inspirate de Duhul Sfânt şi prin tradiţia bimilenară, fundamentele
ideologice şi cadrul ideal de desfăşurare a acestor înclinaţii nobile.
E. - Ultima teorie raţionalistă este reprezentată de Karl Heussi. După el, monahismul ar
avea într-adevăr la bază mesajul evanghelic, dar o dată instituţionalizat, el şi-a pierdut
din spontaneitate şi libertate. Doar prima afirmaţie este pe deplin adevărată.
Monahismul are la bază cu siguranţă mesajul evanghelic. De asemenea, este adevărat
că monahismul instituţionalizat a cunoscut perioade de înflorire spirituală, dar şi de
decădere. De aceea, prin pronia divină, în Biserică au activat marii reformatori ai
monahismului, precum Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Pahomie, Sfântul Vasile cel
Mare, Evagrie Ponticul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Casian, pentru a aminti
doar numai câteva nume din perioada primelor veacuri creştine.
În afară de aceste teorii raţionaliste cu privire la originile monahismului, s-a vorbit
mult de posibilitatea existenţei vreunei legături istorice între monahismul creştin şi
grupările iudaice ale terapeuţilor sau esenienilor. Este cunoscut faptul că terapeuţii erau
cel mai bine reprezentaţi în Egipt unde, cu siguranţă, monahismul s-a dezvoltat foarte
de timpuriu. După unii istorici, terapeuţii ar fi fost strămoşii monahilor creştini. Cei
care încearcă să dovedească acest lucru se sprijină în principal pe referatul Fericitului
Ieronim despre Filon din Alexandria din Despre bărbaţii iluştri. În această lucrare
Ieronim scrie: „Filon Iudeul …alcătuind el o carte despre cea dintâi Biserică din
Alexandria, a Evanghelistului Marcu, s-a străduit şi întru a lăuda pe ai noştri, amintind
că ei se aflau nu doar acolo, în oraş, ci în multe provincii, şi numind sălaşurile lor
mânăstiri.”57 În acest citat Ieronim vorbeşte de lucrarea lui Filon din Alexandria De
vita contemplativa (Despre viaţa contemplativă) în care celebrul învăţat iudeu
alexandrin descrie admirativ modul de viaţă al terapeuţilor iudei. Asemănările dintre

57
Sfântul Ieronim, Despre bărbaţii iluştri, XI, introd., trad. şi note de Dan Negrescu, Ed. Paideia, Bucureşti,
1997, p. 28.

19
 terapeuţii creştini şi primii monahi au fost atât de mari – mai spun unii istorici moderni
– încât un autor avizat precum Ieronim a făcut confuzie între această formă de ascetism
iudaic şi primii monahi creştini.
Alţi istorici au crezut că originile monahismului din Mesopotamia, unde au existat
forme de asceză creştină foarte de timpuriu, ar putea fi căutate în legăturile cu esenienii.
Autorul creştin sirian Afraate, unul dintre primii autori care a scris despre monahism,
apără celibatul „fiilor legământului” în faţa unor iudei care se pronunţau împotriva
oricărei forme de asceză.58 Este cunoscut faptul că esenienii erau numiţi „fiii
legământului”. După unii autori59, prin „fiii legământului” Afraate ar fi înţeles monahii
creştini sau chiar anumite rămăşiţe eseniene. Denumirea comună de „fiii legământului”
folosită de Afraate ar trăda legătura istorică dintre ascetismul esenian şi cel creştin. Dar,
diferenţa fundamentală dintre monahismul creştin şi formele ascetice iudaice constă în
faptul că, în vreme ce terapeuţii şi esenienii erau grupări semimonastice, monahismul
creştin se caracterizează prin abstinenţă totală.60
Istoricul francez Antoine Guillaumont consemnează faptul că nu avem nici un
motiv să credem că monahismul creştin ar fi produsul unor influenţe istorice. Mai
degrabă, existenţa lui este determinată de religiozitatea deosebită a unor creştini care-şi
doresc o apropiere permanentă şi strânsă de divinitate : „Se cuvine să recunoaştem că
monahismul nu poate fi considerat doar ca un produs contingent al influenţelor istorice,
oricât de simple sau de complexe ar fi acestea. Alături de motivaţiile teologice
moştenite din exterior, trebuie să facem suficient loc şi motivaţiilor psihologice izvorâte
din conştiinţa religioasă.”61
Există însă mărturii patristice care atestă originea apostolică a monahismului.
Fericitul Ieronim considera monahismul ca fiind continuatorul creştinismului ideal
practicat numai în vremea Apostolilor : „Din aceasta se vădeşte că Biserica acelora ce
cred în Hristos, era la început astfel precum se străduiesc şi şi-o doresc acum monahii,
pentru ca nimic să nu fie doar al cuiva, nici unul dintre ei să nu fie bogat, nici sărman.
Avuţiile moştenite sunt împărţite celor nevoiaşi, timpul zăbavei este dăruit rugăciunii şi

58
Cf. Antoine Guillaumont, Originile vieţii monahale. Pentru o fenomenologie a monahismului, p. 27.
59
A se vedea descrierea sectei făcută de Josephus Flavius în Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor,
trad. Ghengheli Wolf și Ion Acsan, Ed. Hasefer, București, 1999, pp. 158-164.
60
Dicţionar enciclopedic de iudaism. Schiță a istoriei poporului evreu, trad.Viviane Prager, Carol Litman, Țicu
Goldstein, Ed. Hasefer, București, 2000, art. Esenienii, p. 225; art Terapeuţii, p. 812.
61
Antoine Guillaumont, op.cit., p. 89.

20
 psalmilor, învăţăturii şi cumpătării, precum ne arată şi Luca Evanghelistul că erau
credincioşii începuturilor din Ierusalim.”62
Sfântul Ioan Casian foloseşte exact aceeaşi argumentare, pe care însă o dezvoltă
ceva mai mult63: „Învăţătura chinovnicilor şi-a luat început de pe vremea predicii
apostolice. A existat în Ierusalim acea mulţime de credincioşi despre care în Faptele
Apostolilor se spune astfel… (vezi FA ,32-34). Dar după moartea Apostolilor,
mulţimea credincioşilor a început să se răcească. Aceia în care încă mai ardea flacăra
din vremurile apostolice, credincioşi amintirii zilelor de demult, au părăsit cetăţile …
Stabiliţi pe lângă oraşe, în locuri îndepărtate, ei au început să practice particular şi pe
seama lor rânduielile care fuseseră puse de Apostoli pentru toată Biserica … Puţin câte
puţin, trecerea timpului le-a stabilit ca nişte categorii separate de ale altor credincioşi.
Deoarece se abţineau de la căsătorie şi se ţineau departe de rudele lor şi de viaţa
lumească, au fost numiţi monahi sau monazontes, din pricina vieţii lor sihastre şi fără
familie. Apoi comunităţile pe care le-au format au luat numele de chinovite sau chiliile
şi locuinţele acelea de chinovita.”
În aceste condiţii, creştinii zeloşi care căutau să continue lupta cu necuratul, au ales
să vieţuiască acolo unde el a fost nevoit să se retragă, adică în pustie. Retragerea
Sfântului Antonie într-un mormânt idolesc, loc perceput ca fiind un sălaş preferat al
diavolilor (Dezlegările Sfântului Vasile cel Mare surprind foarte bine acest lucru 64)
dovedeşte dorinţa lui de a înfrunta pe vrăjmaşul pe propriul lui teren.
Faptul că pustia era percepută şi de către creştini (ca şi de către evrei) drept
sălaş al demonilor rezultă din aceeaşi Viaţă a Sfântului Antonie cel Mare. La un
moment dat, însuşi diavolul se plânge Sfântului Antonie că ultimul lui loc de refugiu,
pustia, este suprapopulată cu monahi: „Nu mai am loc, nici săgeată, nici cetate.
Pretutindeni s-au făcut creştini. În sfârşit s-a umplut şi pustia de călugări. Să-şi vadă de
ei înşişi şi să nu mă blesteme în zadar.” Replica Sfântului Antonie nu mai are nevoie de
nici un fel de comentariu: „Deşi eşti pururea mincinos şi niciodată nu spui adevărul,
ceea ce-ai spus acum fără să vrei e adevărat.”65

62
Sfântul Ieronim, op. cit., p. 28.
63
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti (XVIII, 5), trad. Prof. Vasile Cojocaru şi Prof. David Popescu,
prefaţă, studiu şi note de Prof. Nicolae Chiţescu, în col. PSB, vol. 57, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, pp. 628-629.
64
Molitvele Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea a doua, în Molitvelnic, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi
cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ed. a cincea,
EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 337.
65
Viaţa Sfântului Antonie, XL, p. 217.

21
 I.3 Părintele duhovnicesc - „răboj” al mântuirii noastre

Credinţa în paternitatea divină este foarte veche şi foarte răspândită,

începând de la rugăciunile oamenilor primitivi, până în limbajul vechilor religii mai
dezvoltate, în mod particular în lumea semită. Numeroase texte, rugăciuni, imnuri
atestă faptul că oamenii şi-au reprezentat divinitatea sub imagini de paternitate, cel mai
adesea ca un tată. Cu timpul, această concepţie primitivă, generată de sentimentul
religios înnăscut al omului, a evoluat, până în momentul când Dumnezeu Însuşi Şi-a
revelat, pe măsura posibilităţii omului pe cuprindere, misterul existenţei Sale. Această
evoluţie a reprezentării paternităţii divine este observabilă în însăşi cărţile Sfintei
Scripturi.
Într-un alt sens, se poate spune şi că omul a fost creat nu doar după chipul unei
singure Persoane, ci după chipul întregii Treimi. 66 Şi cum „iubirea este fiinţa lui
Dumnezeu, actul Lui substanţial”67, capacitatea primită de om de a iubi – pe Dumnezeu,
Tatăl său, şi pe semeni, fraţii săi – este, până la un punct, „expresia cea mai deplină a
chipului lui Dumnezeu şi a menţinerii acestuia.”68
În ceea ce priveşte accepţiunea de Dumnezeu-Tată la poporul evreu, aceasta suferă
de o limitare. Cu toate că termenul propriu-zis de Tată (Av69 sau Avva) apare mai
târziu, ideea în sine a paternităţii lui Dumnezeu faţă de poporul Israel este mult mai
veche. Când Moise este trimis la faraon, Dumnezeu îi porunceşte ce să-i zică acestuia:
„Aşa zice Domnul Dumnezeul Evreilor: Israel este fiul Meu, întâi-născutul Meu” (Iş
4,22). La origine deci, paternitatea divină pare a exprima o relaţie de apartenenţă
reciprocă şi de comuniune religioasă între poporul ales şi Dumnezeu: autoritate şi
protecţie din partea lui Yahvé, supunere şi fidelitate din partea acestui popor. Cu cât ne

66
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, pp. 393-402.
67
Idem, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în rev. ST, Seria a II-a, Anul XXII (1970), nr. 5-6, p. 337.
68
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Timişoara, 1988, p. 385.
69
Dovada inserției târzii în limba ebraică a termenului Av – tată, părinte, ne-o oferă Dicționarul Gesenius, prin
etimologia completă a termenului, în întreaga arie semitică, astfel : fenicianul Ab, asirianul Abu, aramaicul
Abba. A se vedea la William Gesenius, Hebrew and English Lexicon of Old Testament, with an Appendix
containing the Biblical Aramaic, translated by Edward Robinson, at Clarendon Press, Oxford University Press,
Oxford, Great Britain, 1939, (first edition 1906), p. 3; Gerhard Kittel (Ed.), Theological Dicţionary of New
Testament, trad. Geoffrey W. Bromiley, vol. V, Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, USA,
1993, mai ales pp. 958-974 (în Vechiul Testament) și pp. 982-1003 (în Noul Testament).

22
 apropiem de era creştină, cu atât ideea paternităţii şi filiaţiei divine se aprofundează, în
sensul dobândirii unei conotaţii interioare şi individuale. Se trece astfel de la imaginea
unui popor ales - ca fiu al lui Dumnezeu, la aceea a credinciosului care îşi însuşeşte şi
aplică în viaţa sa sfaturile şi poruncile Tatălui său. Credincioşia exigentă devine
criteriul adevăratei filiaţii divine. Nu simplul titlu de „copil” al lui Dumnezeu, pe care
Israelul şi-l arogă în virtutea alegerii sale, stă la baza relaţiei speciale cu Dumnezeu, ci
virtuţile interioare şi personale justifică titlul de fiu şi invocarea lui Dumnezeu ca Tată.
Grija deosebită pe care Pentateuhul, cărţile Profeţilor şi cele sapienţiale o arată faţă de
sărăcie sau faţă de alte încercări, va fi pusă în legătură cu paternitatea divină.
Dumnezeu, „Părintele orfanilor” (Ps 67,5) este de asemenea Tată și celui care se face
apărătorul lor.
De abia prin Iisus Hristos noi am ajuns la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, El
„a venit şi ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel adevărat” (1 In
5,20), cunoaştere care se va desăvârşi în Împărăţia ce va să fie (1 Co. 13,12). Hristos ne-
a (re)descoperit raportul de filiaţie faţă de Dumnezeu Tatăl, sau altfel spus, de la
Hristos, relaţia stăpân-rob cedează locul relaţiei tată-fiu. 70 În predica lui Iisus Hristos,
Dumnezeu - Care în Vechiul Testament era cunoscut mai ales ca Domnul, Sfântul,
Creatorul cerului şi al pământului, Veşnicul, Atotputernicul, Dreptul, Salvatorul şi Tatăl
lui Israel - primeşte foarte des numele de Tată, însă cu o semnificaţie diferită decât
aceea a vechilor filosofi şi chiar a unor curente moderne, care nu văd în Dumnezeu
decât bunătatea sa. Dumnezeu Se descoperă ca Tată al lui Hristos şi ca Tată al tuturor
oamenilor, pe care a decis să-i reintegreze în familia Sa pentru a-i face copiii Săi. 71
Pentru realizarea acestui plan, a trimis în lume pe propriul Lui Fiu: „Căci
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în
El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3,16), trimitere care este un „act al lui
Dumnezeu din iubire liberă, deci o manifestare a puterii şi iubirii lui Dumnezeu” 72, iar
această smerenie a Fiului veşnic al Tatălui pentru a-i readuce în starea de fii pe cei care
au greşit este „expresia maximă a iubirii şi dăruirii lui Dumnezeu prin smerenie.” 73
Exceptând rugăciunea Tatăl nostru, nicăieri Iisus nu i-a îndemnat pe ucenici în
mod explicit să preia propria rugăciune. Iniţiativa a aparţinut, aşadar, primei generaţii
70
Pr. Dumitru Moca, Instituţia duhovniciei în tradiţia răsăriteană, în rev. MB, Anul XXXVIII (1988), nr.4, p. 39.
71
Despre termenul Tată în Noul Testament a se vedea și Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament,
EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 516.
72
Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 87.
73
Pr. Constantin Galeriu, Jertă şi răscumpărare, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991, p.123.

23
 de creştini, în aprofundarea progresivă a noii relaţii care îi unea pe ei cu Hristos şi cu
Tatăl. În rugăciunea lui Iisus, termenul Avva ne-a permis să intrăm puţin în secretul
modului său de a fiinţa: filiaţia Sa divină. La fel, în rugăciunea creştinilor, acelaşi
cuvânt face să se înţeleagă sensul profund al adopţiei lor: ei sunt, într-adevăr, fii ai lui
Dumnezeu (Rm 8,16; 1In 3,1). Părinţii Bisericii au văzut şi ei din instinct în „Tatăl
nostru” rugăciunea creştină prin excelenţă. Expunerile lor exploatează de regulă textele
ioaneice şi pauline privitoare la înfierea dumnezeiască . „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu -
scrie Evagrie - stă de vorbă cu El de-a pururi, cum ar sta de vorbă cu un tată.” 74
Conştienţi că faptul de a ne putea ruga astfel înseamnă o demnitate sublimă, autorii
duhovniceşti insistă înainte de toate asupra curăţiei morale a celui ce doreşte să se
adreseze lui Dumnezeu ca tatălui său. „Când ne apropiem de Dumnezeu – îndeamnă
Sfântul Grigorie al Nyssei -, să ne cercetăm mai întâi viaţa noastră; abia apoi să
îndrăznim să rostim cuvântul: Avva, căci Cel ce ne-a poruncit să-L numim Tată,
nu ne îngăduie să spunem o minciună.”75 Un aspect surprinzător pentru cititorul modern
al vechilor comentarii la „Tatăl nostru” e insistenţa în a considera această rugăciune
drept o regulă de viaţă, căci rugăciunea e zadarnică dacă viaţa nu e armonizată cu ea.
Relaţia „Tată-fiu”pretinde deci o asemănare, iar rugăciunea este primul pas către
aceasta.
Expresia de „leagăn al monahismului”, ataşată Egiptului, a rămas în uz în istoria
monahismului răsăritean, deşi, pe baza studiilor arheologice şi literare, s-a constat că
monahismul nu a apărut prima dată în Egipt iar de aici s-ar fi răspândit în alte părţi, ci
în mai multe zone în care a pătruns creştinismul au apărut la scurt timp persoane care
doreau să-şi închine întrega viaţă slujirii lui Dumnezeu, impropiindu-şi şi aplicând la
modul cel mai radical preceptele evanghelice. Putem spune că la sfârşitul secolului al
IV-lea, instituţia monahală poate fi socotită în întreg Răsăritul drept cel mai bun semn
al evanghelizării reuşite: „Pretutindeni, monahismul afirmă prezenţa Bisericii. Unde e
Biserica, acolo sunt şi monahii.”76 Cât priveşte monahismul egiptean, mai întâi trebuie
să ne facem o idee corectă despre cum priveau primii anahoreţi pustiul sau deşertul

74
Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, (54), în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care
arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, , trad., introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, vol. 1, Ed. Harisma, București, 1993, p. 98.
75
Sfântul Grigorie de Nyssa, De Dominicae oratione, hom. 2,PG. 44, col. 1148AB, în Sfântul Grigorie de Nyssa,
Scrieri, partea I, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Ioan Buga, note Pr. Dumitru Stăniloae, indice Pr. Ioan Buga, în
col. PSB, vol. 29, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 417.
76
Thomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului creştin. III. Monahismul, p. 116.

24
 egiptean în care se aventuraseră.77 Spre deosebire de concepţia „idealistă”, care ar
putea reieşi dintr-o citire unilterală a Vechiului Testament, aşa cum a făcut-o Filon din
Alexandria, urmat de unii scriitori creştini precum Clement Alexandrinul, Origen,
Metodiu de Olimp, Ieronim, care vedeau pustiul ca spaţiul prin excelenţă al liniştii,
ideea călugărilor despre deşert este mai apropiată de cea comună egiptenilor simpli. Din
viaţa Sfântului Antonie cel Mare, vedem strânsa legătură dintre anahoreză, retragerea în
pustie şi atacurile demonilor, legătură descrisă de toată literatura monastică de altfel.
Motivul este acela că demonul îşi apără teritoriul aflat în stăpânire, împotriva
monahului care îndrăzneşte să-l ocupe. Această luptă evocă irezistibil confruntarea
dintre Mântuitorul şi satan din pustia Carantaniei (Mt 4,1-11), numai că şi aici trebuie
să ne ferim de exces de zel: desigur, călugării au dat în pustie de demon şi s-au războit
cu el, iar aceasta le-a adus aminte de ispitirea lui Iisus, însă ei nu s-au stabilit aici din
dorinţa de a-l întâlni pe demon, ci pentru a se întâlni cu Hristos.
Cert este că, începând cu secolul al IV-lea, monahii au prefăcut pustia în oraş 78,
după cuvântul proorocului Isaia: „Veseleşte-te pustiu însetat, să se bucure pustiul, ca şi
crinul să înflorească.” (Is 35,1); de aceea, la slujba unui cuvios pustnic se cântă: „Cu
curgerile lacrimilor tale nerodirea pustiului ai lucrat-o şi cu suspinurile cele dintru
adânc spre însutite osteneli ai făcut-o roditoare ...” 79 sau „Veseleşte-te pustie ceea ce nu
năşteai; bucură-te, ceea ce nu aveai dureri, că ţi-a înmulţit ţie fii, bărbatul doririlor celor
duhovniceşti, cu bună credinţă sădindu-i, cu înfrânarea hrănindu-i, spre săvârşirea
bunătăţilor ...”80. . Am putea spune că doar de câţiva dintre primii sau numai pentru
câtva timp chiar şi de aceştia, pentru că majoritatea covârşitoare a celor de după ei au
fost atraşi nu numai de idealul unei vieţi închinate total lui Dumnezeu, ci şi-au ales
deşertul Egiptului tocmai datorită faimei de care se bucurau primii anahoreţi.
Spre deosebire de monahismul chinovial care se va constitui ceva mai târziu,
începând cu Sfântului Pahomie cel Mare81, în care fraţii se supun egumenului, în
mediile anahoretice sau semianahoretice din Egiptul de Jos, nu putem vorbi de o
autoritate ierarhică, ci de una spirituală şi morală a bătrânilor asupra celorlalţi,
77
Antoine Guillaumont, Concepţia despre pustie la călugării din Egipt în Originile vieţii monahale. Pentru o
fenomenologie a monahismului, pp. 93-116.
78
Cf. D.J. Chitty, The Desert a City: An introduction to the Study of Egyptian and Palestinian Monasticism under
the Christian Empire, Blackwell, Oxford, 1977 apud Antoine Guillaumont, op. cit., nota 206, p.107.
79
Troparul cuviosului Teodosie, 11 ianuarie, în Ceaslov, ed. a II-a, EIBMBOR, București, 1973, p. 680.
80
Troparul cuviosului Eftimie cel Mare, 20 ianuarie, Ibidem, p.682.
81
Ierom. Magistr. Nestor Vornicescu, Începutul vieţii de obşte în monahism după Sfântul Pahomie cel Mare, în
rev. MMS, Anul XXXIII (1957), nr. 5-6, p. 418.

25
 autoritate liber exercitată şi liber acceptată. 82 În această privinţă, nu atât cunoştinţele
teoretice sunt de folos, cât experienţa vie a luptei duhovniceşti. „Lumea, ca hrană a
omului, nu este ceva material şi limitat la funcţii materiale. Tot ceea ce există este darul
lui Dumnezeu pentru om şi totul există pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului,
pentru a face din viaţa omului, comuniune cu Dumnezeu. Este iubirea divină devenită
hrană, devenită viaţă pentru om. El face din întreaga Creaţie semn şi mijloc al prezenţei
şi al înţelepciunii al iubirii şi revelaţiei Sale.” 83 Spaţiul eclesial, ca spaţiu liturgic, ocupă
în inima şi în conştiinţa credincioşilor un loc aparte în conștiința duhovnicilor
pravoslavnici. Însuşirea sfinţeniei îi este principalul atribut şi de aici sfiala cu care îi
păşesc pragul spre Sf. Potir. Ei simt că aici, după cuvântul Sf. Ioan din Kronstad, „totul
respiră înţelepciune, sfinţenie, strălucire, înviorare, învăţătură; de aici ţâşneşte un şuvoi
de viaţă; aici e pace, bucurie, libertate.”84
„Duhovnicul nu este nimic altceva – spunea Sfântul Vasile ce Mare - decât cel care
ţine locul Mântuitorului şi mijloceşte între Dumnezeu şi om şi oferă lui Dumnezeu
mânturea celor ce i s-au încredinţat lui” 85, iar în altă parte, acelaşi Sfânt Părinte arată şi
mai clar că duhovniceşte se numeşte „acela care nu mai trăieşte după trup, ci condus de
Duhul lui Dumnezeu, devine al lui Dumnezeu, şi se face asemena chipului Fiului lui
Dumnezeu.”86
Biserica l-a consacrat cu numirea de „Părinte duhovnicesc şi om duhovnicesc,
iconomul Pocăinţei.”87 Duhovnicul nu este doar „un dacăl erudit, înconjurat de ucenici,
cărora le dezvăluie tainele filosofiei şi ale cunoaşterii: nici un -guru- care-i iniţiază pe
discipoli în tainele esoterice ale unei vieţi ieşite din comun, nici un rabin ce tâlcuieşte
Thora, el este Părinte.”88 În acest sens, Sfântul Apostol Pavel previne pe corinteni: „De
aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am
născut prin Evanghelia în Iisus Hristos,”(1Co. 4,15)

82
Lucien Regnault, Viaţa cotidiană …, pp.142-143.
83
Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii, trad. Pr. Prof. Aurel Jivi, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 11.
84
Sfântul Ioan din Kronştadt, op. cit, p. 60.
85
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a II-a, Asceticele, trad., introd., indici şi note de prof. Iorgu Ivan, în col.
PSB, vol. 18, EIBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 514.
86
Idem, Despre Sfântul Duh, cap. XXVI, Scrieri, Partea a III-a, Despre Sfântul Duh, Corespondenţă (Epistole),
trad., introd., note şi indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Pr. Teodor Bodogae, în col. PSB, vol. 12,
EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p.75.
87
Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa, Studiu de documentare teologică şi psihologică, Teză de doctorat, Sibiu, 1939,
p. 366.
88
Andrei, †Episcopul Alba-Iuliei, Spovedanie şi comuniune, Ed. Episcopia Ortodoxă, Alba-Iulia, 1998, p. 123.

26
 Așa după cum subliniază Părintele Prof. Dr. Ioan C. Teșu, mai ales Părintele
duhovnic, „ca unul ce este preocupat de soarta păstoritilor săi, atât cea vremelnică, dar
mai ales cea vesnică, el stie mai bine decât oricare altul că mântuirea se obtine doar în
comuniune cu ceilalti, ajutându-i pe acestia si cu ajutorul lor. Mai mult decât pentru
oricine, pentru el, mântuirea nu este un bun strict personal, individual, ci comunitar. El
se mântuie pe sine, în măsura în care reuseste să-i mântuiască pe altii, pe cei
încredintati lui si pentru care va trebui să dea socoteală la înfricosata Judecată, după
cum si pierderea vreunui păstorit al său înseamnă, de fapt, si pierderea sa. Am putea
spune că preotul merge în rai sau în iad alături de păstoritii săi, împreună cu ei, de
mână cu ei. De aceea, preocuparea de îmbunătătire a vietii sale duhovnicesti si de
înăltare morală a enoriasilor săi constituie grija sa esentială. Aceasta face dificultatea,
dar si frumusetea vietii sale; în aceasta îsi află el linistea si mângâierea sau, dimpotrivă,
mâhnirea si tristetea.”89
Fundamentul vieții monahale este Hristos euharistic. 90 Iar când iese din Biserică,
toate îi vorbesc de Liturghie: toate pleacă de la Biserică și de la altarul său și se întorc
la ea.91 Din perspectiva istoriografică, vechimea creştinismului românesc este atestată
nu numai de mărturii arheologice, lingvistice, martirologice, şi, în final, logice, ci este
întărită şi de prezenţa, pe teritoriul Dobrogei mai întâi, şi apoi şi în alte regiuni, a unui
monahism foarte timpuriu. Se confirmă astfel teza potrivit căreia, la scurt timp după
pătrunderea creştinismului într-o zonă, apar persoane care doresc să-şi asume radical
preceptele noii învăţături, mănăstirea fiind dintru început „icoana unei cetăţi care are
drept lege a ei Evanghelia.”92 Avem astfel multe mărturii toponimice, arheologice,
documentare şi din tradiţie, care atestă această existenţă a unei vieţi mănăstireşti din
timpuri foarte îndepărtate, înainte de Cuviosul Nicodim de la Tismana (sec. al XIV-
lea), considerat mult timp a fi el „întemeietorul” vieţii călugăreşti din ţara noastră. 93
Este foarte interesant de observat faptul că primul monah de pe teritoriul ţării noastre
cunoscut cu numele, Astion, este menţionat de Sinaxareca fiind ucenic al Preotului

89
Pr. Lect. dr. Ioan C. Teșu, Preotul- chip al iubirii și dăruirii depline, în rev. T, Anul IV (2001), nr.1, p. 79.
90
Cf. Andrei, †Episcopul Alba-Iuliei, op. cit.,p. 123.
91
Cf. Ibidem.
92
Arhimandritul Emilianos, Cateheze şi cuvântări. I. Monahismul – pecetea adevărată, trad. diac. Ioan I. Ică jr şi
Pr. Prof. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 310.
93
A se vedea: Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. a II-a, EIBMBOR, Bucureşti,
1991, pp. 302-306; Tit Simedrea, Viaţa mănăstirească în Ţara Românească înainte de anul 1370, în rev. BOR,
Anul LXXX (1962), nr. 7-8, p. 679; Veniamin Micle, Despre monahismul ortodox anterior secolului al XIV-lea, în
rev. GB, Anul XXXVII (1978), nr. 3-4, p. 309.

27
 Epictet. În actele martirice, ca martiri sub Dioclețian, sunt pomeniți la 8 iulie (†290) și
sunt numiţi: „De Sanctis Epicteto presbytero et Astione monacho martyribus
Almiridensibus (Halmyris) in Scythia.”94 Cum se explică oare faptul că amintirea celor
doi martiri de la Halmyris nu mai figurează în Mineiele ortodoxe de azi ? 95
Din scrierile lui Dionisie Exiguul, aflăm preţioase informaţii privind calitatea
monahismului românesc şi îndrumarea duhovnicească în mănăstirile dobrogene. În
Prefaţa la traducerea în limba latină a „Epistolei sinodale” către Nestorie şi a celor 12
anatematisme ale Sfântului Chiril al Alexandriei 96, cuviosul Dionisie Exiguul îşi
exprimă recunoştinţa faţă de Petru, Arhiepiscop al Tomisului înaintea lui Paternus sau
un alt ierarh dobrogean, sufragan al mitropolitului de Tomis 97, care a fost îndrumătorul
şi învăţătorul său din perioada copilăriei: „Nu uit binefacerile voastre, Preacinstite
Părinte şi strălucită podoabă a ierarhilor lui Hristos, şi având întotdeauna în faţa ochilor
minţii sfintele strădanii cheltuite cu mine pentru a mă îndruma când eram mic – care nu
vor putea fi uitate nicăieri şi niciodată – vreau la rându-mi să vă aduc mulţumirile mele,
deşi eu ştiu că nu le pot arăta pe măsura trabuitoare. Dar fiindcă adesea se săvârşeşte
doar cu dorinţa ceea ce se pare că lipseşte faptei, nu încetez să arăt, cu râvna cu care
pot, dorul pe care-l port în suflet întotdeauna pentru Sfinţia Voastră.”98
Plasându-se în poziţia de ucenic şi de întrebător, avva Ioan Casian întreprinde,
împreună cu Sfântul Gherman, o adevărată incursiune spirituală în deşertul Egiptului,
vizitându-i pe monahii îmbunătăţiţi de aici, pentru a primi răspunsuri la diferite
întrebări şi nedumeriri privind mai ales viaţa duhovnicească, dar şi unele chestiuni de
teologie.99 Din aceste discuţii putem extrage câteva concluzii privind relaţia
94
Acta Sanctorum Julii, t. II (29), Pariis et Romæ, 1867, pp. 540-551, apud Actele Martirice, studiu introductiv,
trad. şi note de Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, nota 4, p. 324.
95
În catalogul alfabetic al Sfinţilor din calendarul ortodox, alcătuit de Pr. Grigore Popescu, în rev. BOR Anul LXXI
(1956), nr. 1-2, pp. 156 şi 163 se dă, probabil după Vieţile sfinţiilor de Dimitrie al Rostovului, ziua de 7 iulie, an
303, Astion fiind numit „Monahul din Amrida”.
96
În limba română prefaţa a fost tradusă de către David Popescu şi publicată în Prefeţele cuviosului Dionisie
Smeritul sau Exiguul la unele traduceri în limba latină, în rev. MO, Anul XXXVIII (1986), nr. 2, pp. 117-118.
97
Cele două variante se stabilesc în funcţie de datarea traducerii cuviosului Dionisie, în 497 sau în 519. Cf. Ionuț
Holubeanu, Dionisie Exiguus şi monahismul dobrogean, în volumul Studia Historica et Theologica. Omagiu
Profesorului Emilian Popescu, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 235.
98
Prefeţele cuviosului Dionisie Smeritul ... VI, 1, pp. 117-118.
99
Rezultatul acestor discuţii au fost cele două mari opere monahale, Aşezăminte mănăstireşti şi Convorbiri
duhovniceşti. O prezentare succintă a acestora la Nicolae Chițescu, prefaţă şi studiu introductiv la Învăţătura
Sfântului Ioan Cassian despre raportul dintre har şi libertate, în Mitropolitul Nicolae Bălan. La 50 de ani de
activitate, Sibiu, 1956, pp. 5-106, 279-302, 439-499. La fel Emilian Popescu, Sf. Ioan Casian, părinte al
monahismului românesc şi teolog al asceticii patristice, introducere la Sf. Ioan Casian, Viaţa şi învăţătura lui,
Ed. Trinitas, Iaşi, 2002, pp. 7-28. De asemenea, studiul Pr. Ioan Coman, Operele literare ale Sfântului Ioan

28
 duhovnicească dintre gšron - „bătrân” şi ucenic - rasoforÒj, precum şi principiile
esenţiale care trebuie să stea la baza acestei relaţii. Avva Moise îi învaţă mai întâi pe cei
doi interlocutori că nu se identifică totdeauna maturitatea fizică cu cea duhovnicească.
„Bătrâneţea” duhovnicească este rezultatul eforturilor ascetice din tinereţe, fiind
„răsplata muncii din trecut”, de aceea trebuie să urmăm exemplele şi îndrumările
acelora despre care ne-am convins că s-au distins din tinereţe prin viaţa lor vrednică de
laudă”.
Un alt criteriu important care trebuie avut în vedere în alegerea Părinţilor
duhovniceşti este ca ei înşişi să fi urmat drumul natural de la ucenic la „bătrân”, să fie
„formaţi nu după propriile lor închipuiri, ci după moştenirea duhovnicească lăsată de
cei vechi.”100 Dacă, după spusele avvei Pinufius, din ce în ce mai rari sunt „oamenii
găsiţi cu o viaţă trecută prin încercări şi dusă la curăţie” 101, trebuie să ne ferim de a ne
încredinţa sufletul celor care „îmbătrâniţi în trândăvie, îşi câştigă autoritatea nu prin
maturitatea cugetelor, ci prin numărul anilor.”102 Recursul pentru îndrumarea în viaţa
duhovnicească la părinţii înduhovniciţi, „bătrânii” cu experienţă, se face pentru că
niciodată nu putem să ne încredem în judecata noastră, cu atât mai mult începătorii.
Nu există nici o îndoială asupra faptului că mişcarea de reînnoire isihastă din
secolul al XVIII - lea în Ortodoxia Răsăriteană a avut unul din punctele de plecare în
Ţările Române, prin activitatea Sfinţilor Vasile de la Poiana Mărului (1692-1767) şi
Paisie Velicikovski (1722-1794) de la Neamț şi mai apoi, a ucenicilor acestuia din
urmă.103 În arealul spiritual-duhovnicesc românesc, Cuviosul Vasile de la Poiana
Mărului le cerea ucenicilor săi să practice neîncetat rugăciunea lui Iisus, chiar înainte
de actul moral-spiritual al despătimirii, ca o pregătire permanentă pentru Sf.
Împărtășanie: „Mulţi, citind cartea Sfântului Grigorie Sinaitul şi neavând încercarea
lucrării minţii, greşesc în înţelegerea cea dreaptă a ei, socotind că această lucrare a fost
dată numai bărbaţilor celor sfinţi şi fără de patimă. De aceea, ţinându-se de obiceiul de
acum, adică numai de citirea şi cântarea psalmilor, a troparelor şi condacelor, săvârşesc

Casian, în rev. MB, Anul XXV (1975), nr. 10-12, pp. 552-569.
100
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, (II,13,1-2), în Scrieri alese, Aşezămintele mânăstireşti,
Convorbiri duhovniceşti, trad. Vasile Cojocaru, David Popescu, prefaţă, studiu introductiv şi note de Nicolae
Chiţescu, în col. PSB, vol. 57, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 336.
101
Idem, Aşezăminte mănăstireşti, (IV, 40), p. 161.
102
Idem, Convorbiri duhovniceşti, (II, 13,1-2), p. 336.
103
A se vedea: Ilarion V. Felea, Paisie şi paisianismul, Cluj, 1940 ; Paul Mihail, Stareţul Paisie de la Neamţ,
înnoitorul monahismului, în rev. MMS, Anul XXXVIII (1962), nr. 5-6, pp. 409-417.

29
 numai rugăciunea cea din afară. Ei nu înţeleg că astfel de rugăciune cântată ne-au dat-o
părinţii numai până la o vreme, pentru neputinţa şi pruncia minţii noastre. Aceasta
pentru ca, deprinzându-ne prin citire şi cântare, să urcăm la treapta lucrării celei cu
mintea ...”104 După Sfântul Vasile, dacă nivelul spiritual al monahilor lasă de dorit,
aceasta se datorează unor povăţuitori neexperimentaţi. Aceştia, opunându-se practicii
rugăciunii lui Iisus cu diferite pretexte şi critici, îi sfătuiau pe novici să se limiteze doar
la practicarea psalmodiei, barându-le astfel orice posbilitate de a ajunge la rugăciunea
minţii. Mulţi dintre aceşti improvizaţi părinţi s-au apropiat de rugăciunea lui Iisus cu
superficialitate, fără o râvnă interioară serioasă, şi fără a urma învăţăturile specifice
oferite de tradiţie. Şi tocmai aceştia, experimentând ei înşişi pagubele cauzate de
propria lor superficialitate, nu doar abandonează rugăciunea, dar se erijează de-a
dreptul în povăţuitori, interzicând altora învăţarea ei.
Una din învăţăturile specifice ale stareţului Vasile este vieţuirea în comunităţi mici
de doi - trei fraţi, care este numită de el „calea împărătească”. Încă de la început, însă,
fraţii sunt sfătuiţi să practice, într-un authentic spirit palamit, rugăciunea inimii
raportându-se permanent la Sf. Scriptură şi la ceilalţi nevoitori. Dar, chiar în prezenţa
unui Părinte experimentat în tainele rugăciunii, raportarea la textele sfinte rămâne un
reper constant, cum citim în introducerea la Isihie: „Şi aşa să ne învăţăm această lucrare
în smerenie sau multă cercetare a Sfintelor Scripturi şi sfatul celor experimentaţi.” 105
Scriptura este, deci, așa după cum subliniam într-un subcapitol anterior ( I.1) în
fundamentarea biblică a monahismului, un reper fundamental în nevoinţa
duhovnicească şi în rugăciunea inimii, studierea ei fiind prezentă, în gândirea stareţului
Vasile, atât în situaţia celui care nu are povăţuitor experimentat, dar şi a celui ce are,
atât pentru începători, cât şi pentru avansaţi. În acest sens, stareţul se dă exemplu pe
sine însuşi atunci când, în lucrarea dedicată abţinerii de carne pentru monahi,
mărturiseşte că întreaga sa învăţătură se bazează pe cercetarea cu credinţă a Sfintei
Scripturi şi a Părinţilor: „Iar întrucât Părinţii spun că sfinţita rugăciune a minţii e cheia

104
Predoslovie sau înainte călătorie celor ce vor voi să citească această carte a celui între sfinţi Părintele nostru
Grigorie Sinaitul şi să nu greşească înţelesul aşezat într-însa, text revizuit şi publicat de diac. Ioan I. Ică jr. în
finalul lucrării lui Dario Raccanello, Rugăciunea lui Iisus în scrierile stareţului Vasile de la Poiana Mărului, cu
traducerea integrală a scrierilor, cuvânt înainte de Arhim. Ioanichie Bălan, trad. Maria-Cornelia Oros şi diac.
Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1996, pp. 224-225; aici, p. 224. La fel, Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc
ce cuprinde viaţa şi cuvintele unor sfinţi şi cuvioşi părinţi ce s-au nevoit în mănăstirile româneşti, ed. a III-a, Ed.
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1998, pp. 270-271.
105
Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în Rugăciunea lui Iisus şi isihasm, Studiu: Dario Raccanelo, trad.
Diac. Ioan Ioan I. Ică jr., Maria Cornelia Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009, p. 131.

30
 înţelegerii Scripturilor, este evident că aceia care nu vor să o înveţe nu pot înţelege
deloc sensul [puterea] Sfintei Scripturi şi al scrierilor Părinţilor.” 106 În spaţiul
răsăritean, raportarea la gândirea înaintaşilor, la Sfinţii Părinţi, la Tradiţie, în cazul
nostru la tradiţia exegetică patristică, este un fapt cât se poate de firesc. Astfel,
începând cu îndemnul noutestamentar de a fi cu luare aminte la viaţa şi credinţa
înaintaşilor (Evr.13,7), continuând cu îndemnul lui Vincenţiu de Lerin (aprox. 450),
care arăta că există pericolul răstălmăcirii Scripturii şi de aceea e nevoie de apelul la
Tradiţie, precum şi că în problemele noi trebuie recurs la opiniile Sfinţilor Părinţi şi
până la cuvioşii contemporani, raportarea la părerile înaintaşilor este un reper constant.
Dincolo de citările şi trimiterile biblice, pe care stareţul Vasile le aduce permanent
ca fundament al învăţăturii sale despre rugăciune şi despre isihie, deosebit de
importante sunt şi cele câteva cugetări ale sale în care leagă rugăciunea de
dumnezeieştile Scripturi. În cercetarea sa (care este cea mai bună de până acum) Dario
Raccanello afirmă că stareţul Vasile „n-a abordat problema rugăciunii lui Iisus într-un
mod teoretic sau academic: această rugăciune trebuie să fi reprezentat pentru el ceva
radical, ceva esenţial în experienţa unei vieţi consacrate lui Dumnezeu.” 107
Parafrazându-l putem afirma că apelul la dumnezeieştile Scripturi nu este un demers
teoretic sau academic, ci unul viu, o raportare vie la Logosul cel viu al lui Dumnezeu.
Aşa se face că stareţul se referă, în primul rând, de mai multe ori la Sfintele Scripturi ca
fiind povăţuitoare, călăuzitoare şi garanţii ale ascetului în demersul de a deprinde
rugăciunea în lipsa unui povăţuitor experimentat: „De vreme ce şi eu, leneşul şi
netrebnicul, m-am învrednicit să citesc cu sârguinţă intensă şi credinţă neîndoită Sfânta
Scriptură a Vechiului şi a Noului Testament, precum şi cărţile dascălilor şi ale
Părinţilor, şi din ele m-am învăţat multe cuvinte folositoare.”108
Un alt mare Părinte duhovnic, Părintele Ilie Cleopa te blagoslovea cu expresia :
„Mânca-v-ar raiul să vă mănânce!”, urarea cu care întâmpina Părintele Cleopa pe
fiecare creştin ce-i deschidea uşa chiliei de la Sihăstria, a rămas la fel de memorabilă,
demonstrând, ambele, dragostea pe care aceşti mari Părinţi duhovniceşti o aveau faţă
de toţi oamenii. Ce altă dovadă de împlinire a poruncii lui Dumnezeu mai poți cere ?
Pentru că, în esenţă, voia lui Dumnezeu aceasta este, ca oamenii să-şi arate iubire
unii faţă de alţii, după modelul trinitar, „starea de iubire între persoanele umane fiind

106
Ibidem, p.132.
107
Dario Raccanello, Rugăciunea lui Iisus în scrierile stareţului Vasile de la Poiana Mărului, p. 212.
108
Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în Rugăciunea lui Iisus şi isihasm, pp. 175-176.

31
 singura stare care corespunde cu adevărat naturii lor, creată după chipul lui
Dumnezeu.”109 Părintele Cleopa, ne spunea cu adânca înţelepciune îndulcită de forţa
metaforei : „Omul care a câştigat cu adevărat cunoaşterea de sine, cu atât va lua de la
Dumnezeu mai multe daruri, cu atât mai mult cu cât se smereşte şi se face asemenea
unui pom roditor care, pe măsură ce îi cresc roadele mai mari, pe atât îşi pleacă crengile

sale mai la pământ.”110

Părintele duhovnicesc Cleopa Ilie a fost mai întâi ucenicul ascultător Constantin-
Cleopa. A fost primit în obşte după trei zile de ispitire la poarte lavrei Sihăstriei, aflată
pe atunci sub povaţa vrednicului stareţ Ioanichie Moroi 111, în tovărăşia unui băţ, a unui
copac pe care-l lovea, şi a trecătorilor indiferenţi. 112 Se alătura şi el celor care au fost
ispitiţi într-un mod izbitor de asemănător. Constantin-Cleopa şi-a petrecut ani buni din
tinereţe – peste un deceniu – păscând oile mănăstirii, în cea mai umilă ascultare de
aspirant la călugărie. Dar a ştiut să preţuiască vremea citind cu nesaţ, păscând oile
mănăstirii, nu numai Sfânta Scriptură, ci şi orice carte cu slovă veche, aşa cum singur
mărturisea.113 „Precumpăneau Scrierile Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului, cu tot adâncul lor
de înţelepciune. Format în singurătatea unei asemenea academii, prieten cu turma şi cu
Dumnezeu, Părintele Cleopa devenea, fără s-o ştie, omul unei singure cărţi, autentic
posesor al înţelepciunii nealterate de fişiere şi aparate critice. Când a coborât în lume,
printre ierarhi şi universitari, Părintele Cleopa vădea într-însul tot atâta teologie cât
într-o diplomă cu sigilii.”114

109
Prof. Dan-Ilie Ciobotea, Dorul după Biserica nedespărţită sau apelul tainic şi irezistibil al iubirii Treimice, în
rev. O, Anul XXXIV (1982), nr. 4, p. 592.
110
Arhim. Ilie Cleopa, Urcuş spre Înviere, Ed. Trinitas, Iaşi, 1992, p. 56.
111
Despre personalitatea acestui mare Părintele duhovnicesc, a se vedea la Arhim. Ioanichie Bălan, Mari
duhovnici din Mănăstirea Sihăstria, vol. II, Sfânta Mănăstire Sihăstria, 1994, pp. 5-15.
112
Relatarea pe larg şi într-o formă patericală deosebită, la Antonie Plămădeală, Tradiţie şi liberatate în
spiritualitatea ortodoxă, Ed. Pronostic, București, 1995, pp. 36-39. Cf. şi Arhim. Ioanichie Bălan, Viaţa
părintelui Cleopa, Ed. Trinitas, 1999, pp. 29-30.
113
Ibidem, pp. 57-58.
114
Arhim. Bartolomeu Anania, Prefaţă la Arhim. Cleopa Ilie, Despre credinţa ortodoxă, ed. a II-a, EIBMBOR,
Bucureşti, 1985, p. 5. Când, vizitat de oameni din înalta societate, era întrebat ce studii are şi unde le-a urmat,
Părintele Cleopa le răspândea cu umorul lui moldovenesc: «Vezi acolo după uşă un băţ? Cu acesta am umblat
eu cu oile. Vezi traista aceea din cui? În ea purtam cărţile luate de la mănăstirea Neamţ şi le citam la oi. Uite şi
opincile. Le vezi? Asta este ştiinţa mea. Şi şcolile mele sunt la Tăciunele, al Piciorul Crucii, la Răscoale, la Chita
Mică, la Movila lui Dubău, la Fagii Rari, la Pârâul Solomâzdrelor, la Piciorul Cucului, la Piciorul Rotunzii, la Pârăul
Ruginii, la Râpa lui Coroi, la Piatra Dediului, la Poiana lui Iosif, la Poiana lui Serghie, la Poiana Arşiţei şi peste tot
unde am umblat cu oile mănăstirii mau mult de zece ani». Arhim. Ioanichie Bălan, Viaţa părintelui Cleopa, p.
148 [«Universităţile» părintelui Cleopa].

32
 Singurul care ştia de el, de evoluţia lui duhovnicească, întrezărind în ucenicul
Cleopa pe viitorul mare Părinte Cleopa, a fost Părintele lui duhovnicesc, Ioanichie
Moroi, care îl va recomanda să-i fie urmaş în scaunul de egumen, spre mirarea tuturor
bătrânilor din consiliu.115 Părintele Cleopa îşi aducea totdeauna aminte cu multă evlavie
de Părintele lui duhovnicesc, făcând apel la înţelepciunea, cuvintele şi purtarea lui:
„Aşa zicea Bătrânul, Dumnezeu să-l ierte ...”. „Stareţul meu, bătrânul Ioanichie,
Dumnezeu să-l ierte, aşa făcea ...”. Tot aşa, astăzi, Părintele Victorin, noul stareţ al
Sihăstriei, îşi motivează multe din deciziile sale cu valoare de regulă, pe precedentele
din timpul stăreţiei părintelui Cleopa, sau ale părintelui Caliopie. Avem de a face cu o
anumită comuniune cu predecesorul, cu Părintele duhovnicesc de la care a primit
îndrumări, căruia i-a urmat viaţa, căruia îi repetă obiceiurile, înţelepciunea şi
discernământul. Garanţia şi sensul autenticităţii este tocmai această «comuniune cu
predecesorul»116.
Oriunde a fost rânduit de Pronia divină să fie îndrumător de obşti (la un moment dat
avea sub a sa povăţuire nu mai puţin de opt mănăstiri şi schituri), Părintele Cleopa şi-a
făcut ucenici buni şi i-a rânduit să ducă mai departe purtarea sa de grijă. Atracţia
aceasta a lucrat-o Duhul Sfânt pentru că tot ce vorbea Părintele Cleopa era învăţătura
Bisericii. El nu-i atrăgea pe oameni la sine şi nu se propovăduia pe sine, ci-i conducea
pe oameni la Dumnezeu, şi-i învăţa înţelepciunea Sfinţilor: „Ca duhovnic, Părintele
Cleopa era un învăţător sfătuitor şi un sfătuitor teolog, dar învăţătura lui era învăţătura
Sfinţilor. Tot ce învăţa avea temei în Sfintele Scripturi şi Sfinţii Părinţi, nu era o opinie
arbitrară, ci comuniunea de gândire ortodoxă universală, profund teologică şi profund
umană. De aceea l-au ales pe el ca duhovnic ierarhi şi monahi, demnitari de stat şi
oameni de rând, profesori universitari şi ţărani simpli. De aceea, în mod irezistibil,
fiecare se bucura să-i fie fiu duhovnicesc.”117
Părintele Cleopa nu a predicat sau scris ceva absolut nou şi de la sine, ci aceleaşi
lucruri ca şi alţi Sfinţi Părinţi, spre exemplu Sfântul Ioan Scărarul. Cu toate acestea,
învăţătura unică a Tradiţiei a fost filtrată prin experienţa sa de viaţă. Părintele Cleopa a
scris predici de mare valoare, îmbogăţite prin metafore care reflectă bogăţia sa
spirituală, dar care nu trebuie înţelese ca o noutate absolută, ci ca o adâncă trăire a
Tradiţiei. Această experienţă ţine de calitatea sfinţeniei. Activitatea lui misionară a atras
115
Antonie Plămădeală, Tradiţie şi liberatate ..., pp. 181-185.
116
Ibidem, p.33.
117
IPS Daniel,† Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Părintele Cleopa se mută astăzi de la chilie la cimitir, în rev.
VO, Anul XI (1999), nr. 216-217, p. 11.

33
 însă după ea prigoana comuniştilor. Din această cauză, de trei ori a fost nevoit să se
retragă în munţi. Când a revenit, a rămas un „eremit în obşte” 118, „s-a retras ceva ‚mai la
deal’ ca un reflux, să stea puţin ‚la sfat’ cu Dumnezeu. Şi tot aşa a zăbovit, ani şi ani,
coborând încărcat de lumină, ca Moise din Sinai, să împartă mai jos, la nivelul
pelerinilor însetaţi, pâinea cuvântului lui Dumnezeu şi izvorul harului.” 119 În mijlocul
pelerinilor, el arăta compasiune faţă de greutăţile oamenilor, uitând de sine însuşi, şi
inspirând celor ce-l ascultau speranţă. „Părintele Cleopa a fost rănit permanent de
durerile, de suferinţele, de bolile oamenilor şi de prea multele lor păcate, dar în acelaşi
timp a fost mereu senin, plin de bunăvoinţă, îngăduitor, milostiv şi iertător.”120
Ceea ce cerea el de la fiii săi duhovniceşti era, în primul rând, ca o temelie a zidirii
duhovniceşti ulterioare, dreapta credinţă. Nici un compromis nu era de închipuit în
această privinţă. Dacă în viaţa morală, duhovnicii sunt îngăduitorii faţă de persoanele
care greşesc, dar se pocăiesc, în ceea ce priveşte învăţătura Bisericii, aceasta trebuie să
rămână curată. De aceea, îi îndemna şi pe ucenici să citească pe Sfinţii Părinţi: „Măi,
băiete, nu sta degeaba şi nu pierde timpul. Ia o carte în traistă oriunde te duci, cu oile
sau cu vacile, sau unde te trimite, şi citeşte cuvântul lui Dumnezeu.” 121 Părintele Cleopa
Ilie nu a fost doar el misionar, ci a avut dorinţa de a face şi din ucenicii săi – mulţi şi de
diferite categorii sociale – misionari, atât prin cunoştinţe din Scripturi, cu care să poată
răspunde sectanţilor, cât, mai ales, prin modul lor de vieţuire: „Prin felul cum îi primea
pe oameni, cum se ruga pentru ei şi cum îi sfătuia, Părintele Cleopa a făcut din fiecare
fiu duhovnicesc, monah sau mirean, un misionar ortodox fără zgomot, fără ambiţii de a
cuceri lumea aceasta, ci un luptător mai harnic pentru mântuire.”122
De aceea, „în mod irezistibil, fiecare se bucura să-i fie fiu duhovnicesc.” 123
Părintele Cleopa „nu doar sfătuia oamenii, ci se şi ruga pentru ei, îi purta în rugăciunile
sale. De aceea, Dumnezeu îl învăţa să vorbească inspirat.” 124 Mii de nume pomenea
părintele Cleopa, ale tuturor ucenicilor săi, şi chiar a credincioşilor care ocazional
ajungeau pe la el. Dar, urmându-l pe Sfântul Antonie cel Mare, Părintele Cleopa le
atrăgea atenţia ucenicilor că rugăciunea Părintelui este ineficientă dacă ucenicul nu este
118
Antonie Plămădeală, Tradiţie şi liberatate ..., p. 279.
119
Pr. Ion Buga, Unde a fost Biserica, Ed. Sf. Gheorghe Vechi, București, 2001, p. 119.
120
Antonie Plămădeală, †Mitropolitul Ardealului, Mesaj trimis la înmormântarea părintele Cleopa Ilie, în rev.
Telegraful român, anul CXLVI (1998), nr. 45-48, p. 5.
121
Arhim. Ioanichie Bălan, Viaţa părintelui Cleopa, p. 194.
122
IPS Daniel, † Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Părintele Cleopa se mută astăzi de la chilie la cimitir, p. 11.
123
Ibidem.
124
Idem, Ne lipseşte mult părintele Cleopa, în rev. CM, Anul XII (2003), nr.11-12, p.18.

34
 atent el însuşi la viaţa sa duhovnicească. Unui frate care i-a cerut să se roage pentru el i-
a răspuns, ştiindu-i cu siguranţă starea sufletească: „Da! Frăţia ta mănâncă şi dormi
până te saturi, şi eu am să mă rog pentru tine!” 125 Şi atunci când un ucenic ştie de fapt
ce are de făcut, dar este delăsător, nici la cererea unui cuvânt de folos părintele Cleopa
nu-i răspundea, ci îi zicea: „Fă ce ştii şi te mântuieşti”, iar ucenicul, cercetându-se pe
sine, şi-a dat seama că ceea ce-i lipsea lui nu era cunoştinţa, ci trăirea duhovnicească. 126
Este recunoscut de toţi darul cuvântului cu care l-a împodobit Dumnezeu pe
Părintele Cleopa. El vorbea din Sfinţii Părinţi ai Bisericii într-un mod foarte familiar,
care te făceau să-l simţi, şi să te simţi, contemporan cu fiecare dintre cei citaţi. El
transpunea cuvintele părinţilor în limbajul moldoveanului din ţinutul Neamţului:
„Părintele Cleopa este o compoziţie de teologie şi ţărănie. Are cunoaştere filocalică
vastă, aplicată la viaţă ... Are darul zicerii frumoase. Dramatizează povestea.
Intimizează faptul biblic. Îmbracă pesonajele biblice în catrinţă şi iţari, ca lumea să le
simtă rude şi consăteni. Părintele are duh de scriitor moldav. Scenariile biblice sunt
aduse aici, în pridvor, actualizate. Dumnezeu i se adresează lui Adam cu strigarea: ‚Mă,
Adame, măăăăă!’. Evocarea are farmec şi mai ales viaţă şi culoare.” 127
Cu toată avalanşa de cuvinte pe care le rostea, Părintele Cleopa era conştient de
valoarea îndemnului care devine lucrător numai dacă porneşte din inima celui care-l
cunoaşte din lucrare, şi nu doar teoretic: „Cel ce dă sfat, dar el nu l-a trăit, este ca
izvorul de apă pictat pe perete. Iar cel care vorbeşte din experienţa sa, seamănă cu un
izvor de apă vie.”128 În predicile sale, în repetate rânduri mărturisea cu smerenie faptul
că este pus în situaţia de a învăţa pe alţii fără să se fi făcut el mai întâi ceea ce învăţa,
dar motiva totuşi că şi aşa poate se vor folosi unii dintre cei care citesc sau ascultă:
„chiar dacă eu, leneşul şi neiscusitul întru toate cele bune, nici cu vârful degetului nu
m-am atins prin lucrare, de această mare bunătate a dreptei socoteli, totuşi m-am gândit
că uneori şi un orb poate fi de folos, atunci când va ţine în mâna sa aprinsă o lumânare
pentru cei ce văd.”129

125
Arhim. Ioanichie Bălan, Viaţa părintelui Cleopa, p. 185.
126
Ibidem, p. 187. Unui frate care l-a întrebat ce să facă să se mântuiască, Părintele Cleopa i-a răspuns:
„Ascultă, frate. Tu ştii să te rogi, tu ştii să mergi la biserică, tu ştii să posteşti, tu ştii să faci milostenie, tu ştii
toate poruncile lui Dumnezeu. Numai să vrei să le faci, căci altfel nu te poţi mântui.” Cf. Ibidem, p. 192.
127
Vasile Andru, Mistici din Carpaţi şi alţi oameni slăviţi din istoria mântuirii, Ed. Pontos, Chişinău, 2000, pp.
206-207.
128
Arhim. Ioanichie Bălan, Viaţa părintelui Cleopa, p. 191.
129
Arhimandrit Cleopa Ilie, Urcuş spre înviere. Predici duhovniceşti, p. 21.

35
 Părintele Cleopa nu era pentru nevoinţe exagerate. Repede le tăia avântul celor care
voiau să se urce prea repede la cer. Unui frate începător care se ostenea mult în postire,
în metanii şi rugăciuni, dar nu se îngrijea de păcatele sufleteşti (mânia, judecata,
osândirea), când s-a dus la Părintele Cleopa pentru binecuvântare, acesta i-a arătat cu
degetul o însemnarea pusă pe perete: „Binele nu este bine când nu se face bine.” 130 În
obşti, pornirile spre exagerare au fost totdeauna temperate, chemate la ordine prin
tăierea voii de către stareţ şi duhovnici. Şi s-a procedat astfel nu numai pentru că e
vorba de exagerări în sine, ci pentru că ele pot favoriza contrariul smereniei şi al
pocăinţei, căi periculoase de suficienţă de sine, ceea ce s-a numit angelism sau
luciferism, pot duce la falsuri şi falsificări, la vedetism, şi chiar la înşelări. 131
În timp ce era stareţ la Slatina, a avut de-a face cu un călugăr nevoitor fără
binecuvântare care, din păcate, a sfârşit rău. Tânărul monah Ioil, datorită nevoinţelor şi
ascezei lui, a fost propus de consiliul mănăstirii pentru hirotonie. Stareţul Cleopa era
însă ceva mai sceptic, ştiind bine că «în tinereţe, roada râvnei înalte e mai degrabă
mândria decât sfinţenia» şi «când vezi un tânăr că se urcă prea repede la cer, trage-l
repede de picioare înapoi la pământ, că-l paşte ispita». Şi stareţul ştia că Ioil „cam
ispiteşte pe Dumnezeu (...) Şi nu prea întreabă. Face nevoinţă aspră fără ascultare”.
Biruind până la urmă hotârârea consililui, Ioil este hirotonit şi trimis să slujească
patruzeci de zile la schitul Rarău. Într-una din zile, Cleopa primeşte vizita unui vieţuitor
de acolo pe care l-a trimis egumenul să-l vestească pe stareţ despre viziunea pe care
pretinde că o are Ioil: i se aprind lumănările la miezonoptică, în altar. Cleopa i-a trimis
vorbă să vină numaidecât jos, la Slatina, şi, de cum l-a văzut, fără să-l întrebe nimic de
lumânări, i-a zis să meargă de ascultare la vie la Cotnari. Faţă de părinţi, stareţul Cleopa
a motivat această purtare: „A dat ispita peste dânsul mai repede decât era de aşteptat.
Era prea grăbit. El a grăbit-o. L-au luat dracii în primire ... Cine ştie ce se mai întâmpla
dacă-l mai lăsam la Rarău. Unuia ca el, după nişte vedenii, dracii i-au poruncit să-şi
omoare duhovnicul şi a făcut-o, crezând că e porunca lui Dumnezeu. Acum greu de
ştiut ce se va întâmpla cu el. Îl trimit la vie ca să uite, să se ia cu munca, cu fraţii şi cu
mirenii. Altă metodă nu-i. Dacă i-am explica, nu ne-ar crede. Nu ne-ar înţelege.”
Cleopa era un stareţ şi un Părintele duhovnicesc care urmărea folosul sufletesc de
durată al ucenicilor săi şi nu se lăsa impresionat de avântul tineresc al începătorilor.
Chiar şi acest eşec în viaţa unui ucenic ar poate fi un început bun cândva. Auzind că a

130
Arhim. Ioanichie Bălan, Viaţa părintelui Cleopa, p. 200.
131
Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate..., p. 167.

36
 plecat în lume, avva Cleopa a zis: „Nu-i nimic. Un Ion care se va căi într-o zi e mai de
preţ decât un Ioil care se mândreşte.” 132 Purtarea Părintelui Cleopa arăta cum şi
Părintele duhovnicesc trebuie să nu uite principiile uceniciei duhovniceşti ci să le
practice în continuare. Nu de puţine ori, chiar şi când bea apă, el cerea binecuvântare de
la ucenicul său de chilie sau de la un frate, pentru a-i învăţa taina ascultării şi a smeritei
cugetări.133
Ascultarea este esenţială în viaţa duhovnicească, dar Părintele ţinea totdeauna să
precizeze legătura ei cu rugăciunea: „Ascultarea fără rugăciune este argăţie, iar cel ce
face ascultare cu rugăciune, liturghie săvârşeşte.”134 Monahilor care se plângeau că nu
se pot ruga datorită ascultărilor prea grele, el le spunea: „trupul este Marta, iar sufletul
este Maria! Marta se osteneşte pentru cele pământeşti, iar Maria, care închipuieşte
sufletul, stă la picioarele Domnului şi se roagă (...) Datori suntem să împăcăm pe Marta
cu Maria, adică întâi să ne rugăm şi apoi să facem ascultare, cu rugăciunea în minte şi
în inimă.”135 Ucenicului său de chilie care era ocupat peste zi şi nu reuşea să-şi
împlinească pravila, îi zicea: „Fă ascultare, scrie scrisori, vorbeşte la oameni şi zi
Doamne Iisuse ...căci „Folosul fratelui este roada ta”, zic Sfinţii Părinţi.”136
Faima unui Părintele duhovnicesc se răspândeşte repede. Este ca o molimă care nu
ţine cont de nimic. Cei care o propagă sunt ucenicii, în nici un caz părinţii. Mai mult
decât toate însă, Părintele Cleopa rămâne un mare duhovnic „nu pentru că a ştiut să
asculte sau pentru că a ştiut să vorbească, ci pentru că a ştiut să îndrume şi să
stăpânească duhovniceşte. El a realizat marea performaţă a duhovnicului de a fi nu doar
confesor, ci de a fi prieten şi călăuzitor. Părintele Cleopa ne-a dăruit tuturor, de-a lungul
deceniilor, nu numai ieratre de păcate sau mustrare, ne-a dăruit speranţă. El ne-a fost
tuturor, celor care am trecut pe la scaunul său, prin chilia lui, izvor de speranţă pentru
miile, zecile şi sutele de mii de credincioşi care i-au ascultat cuvintele. Părintele Cleopa
a fost un viteaz al duhovniciei noastre româneşti.”137
Deşi a trăit doar 51 de ani (1924-1975), ca „un meteorit care a traversat ca un
fulger veacul şi pământul ţării, într-o grabă specifică celor care ştiau că Împărăţia

132
Ibidem, pp. 167-171.
133
Arhim. Ioanichie Bălan, Viaţa părintelui Cleopa, p. 181.
134
Ibidem, p. 191.
135
Ibidem, p. 193.
136
Ibidem, p. 195.
137
IPS Bartolomeu, †Arhiepiscopulul Clujului, Părintele Cleopa, cel mai mare duhovnic al secolului nostru, în
rev. Candela, Anul VII (1998), nr. 11-12, p. 17.

37
 cerurilor‚ se apucă în grabă şi cei ce se silesc o dobândesc” 138, Arhimandritul Dometie
Manolache de la Râmeţ139 a fost unul dintre cei mai iscusiţi duhovnici ai mănăstirii
Râmeţ-Alba.
Un spirit deosebit de activ, în ciuda numelui său atât de paşnic (Dometie – omul
casei), a cărui deviză era : „trebuie să ne rugăm în tot momentul, ca şi când mâine am
pleca din lumea aceasta, şi tot aşa trebuie să lucrăm, ca şi când am trăi o veşnicie” 140,
Părintele de la Râmeţ a ştiut cum să le înveţe pe maicile de la Râmeţ şi pe ţăranii
mocani din Munţii Apuseni, că rugăciunea trebuie unită totdeauna cu munca, după
principiul ora et labora. Această permanentă îmbinare, cerută de contextul în care trăia
– mănăstirea despopulată, maici trăind printre mireni, piedici din toate părţile – o
propunea ucenicilor săi în acelaşi timp dându-se pe sine ca exemplu: Dometie nu putea
fi văzut decât în picioare alergând, ori în genunchi rugându-se. „În prezenţa lui, dacă
zăboveai mai mult, ajungeai neapărat în acel prag decizional al lui aut/aut: Ori te
prefăceai şi tu în flacără, ori plecai.” 141 Un adevărat Părinte duhovnicesc de fapt „nu
conduce”, ci doar „dă exemplu!”142
Din spusele ucenicilor, Părintele Dometie era un duhovnic foarte căutat şi un
iscusit povăţuitor de suflete. El învăţa lumea şi pe călugăriţe cu multă autoritate
duhovnicească, dar în acelaşi timp cu blândeţe şi înţelepciune. „Duşman neînduplecat al
patimilor de tot felul care îi robesc pe oameni, combătea cu cuvântul său autoritar dar
delicat totuşi aceste patimi, atât la predică cât şi la mărturisit, înainte de Sf.
Cuminecătură. Atât era de convingător în această privinţă încât îi determina pe fumători
să-şi lase ţigările şi uneltele de fumat în faţa lui sau le aruncau singuri în sobă. Prin
puterea sa de convingere, aducea împăcare între oamenii învrăjbiţi şi dezbinaţi şi în
familii, pentru motive neînsemnate. Părintele Dometie, nevoitorul, blândul şi smeritul
Părinte, a devenit prin iluminarea Sfântului Duh, învăţător duhovnicesc prin simple şi
dulci cuvinte.”143 Duhovnicul Dometie ştia că un adevărat Părinte duhovnicesc nu
trebuie să-i conducă pe ucenici la sine însuşi, ci la Dumnezeu. Misiunea unui Părinte
duhovniceasc aceasta este: de a-i aduce ofrandă pe fiii săi înaintea lui Dumnezeu. De
138
Pr. Ion Buga, Unde a fost Biserica, p. 154.
139
Referinţe biografice la Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, p. 661.
140
Viaţa şi minunatele fapte ale părintelui Dometie Manolache, ediţie îngrijită de Fabian Anton, Ed. Eikon, Cluj-
Napoca, 2003, p. 51.
141
Pr. Ion Buga, op. cit., p. 155.
142
Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană. Învăţătură patristică, liturgică şi
iconografică, trad. Pr. dr. Vasile Răducă, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995, p. 85.
143
Viaţa şi minunatele fapte…, p. 98.

38
 aceea, dacă drumul ucenicului se opreşte la duhovnic, ca ultim reper, se află la
jumătatea drumului, şi se poate înşela, pentru că poate fi dezamăgit dacă părintele, ca
om ce este, greşeşte. De aceea, spunea Părintele Dometie i-a spus unui frate care se
simţea vinovat faţă de el şi şi-a cerut iertare: „Frate Voicule, errare humanum est!
Frăţia ta nu trebuie să-ţi pui nădejdea în oameni, ci în Dumnezeu! Cel ce ia drept
sfătuitor pe om, oricât de înţelept ar fi acela, poate greşi, însă cel ce ia drept ajutor mila
şi dragostea lui Dumnezeu nu va greşi niciodată. Mergi dar şi nu-ţi căuta reazem în
oameni, ci mai ales în păstorul cel blând, Iisus Hristos.”144
Cuvântul Părintelui Dometie era foarte preţuit, ucenicii mărturisind că „tot ce
spunea el era sfânt. Era chiar vorba aceasta între noi, în diferite situaţii: Dar Părintele
Dometie ce zice?”145. Aceasta pentru că avea el însuşi un mare respect faţă de cuvânt:
„Părintele nostru nu era în stare să mintă, era întodeauna sincer şi în gândul său cea mai
adevărată dovadă de dragoste şi de respect era să-i spui omului, şi în bine, şi în rău,
adevărul în faţă (...). Întotdeauna vorba lui era vorbă, iar atunci când îşi lua un
angajament acel lucru era sfânt. Nu şi lua asupra sa obligaţii dacă nu se socotea de-
ajuns de pregătit ori dacă nu era gata să le îndeplinească din toată inima.” 146 Dar nu
singur cuvântul, ci pilda vieţii prinde rădăcini în ucenici: „Niciodată nu ne poruncea. La
orice treabă era primul şi dacă nu se descurca singur ne chema să-l ajutăm. Mergea cu
noi în pădure pentru lemne, pe care le aduceam cu spatele. Nu ni se părea nimic greu.
Eram fericite şi încrezătoare că Dumnezeu este cu noi şi ne ocroteşte.” 147
Ucenicii rememorează şi astăzi cuvintele duhovnicului, şi le dau şi altora:
„Maicile de la Râmeţ care l-au avut duhovnic, tată, prieten, îţi spun cu orice prilej câte
un cuvânt auzit de la dânsul. Aşa zicea, aşa făcea, aşa ne-a învăţat (...) Cele mai noi,
venite după moartea lui, trăiesc din legenda lui şi se consideră chemate de el şi
ucenicele lui, ca şi cele crescute de dânsul.”148 Ţinând cont de discernământul care
trebuie să împodobească pe orice îndrumător, fără a încuraja laxismul, Părintele
Dometie nu era totuşi absurd: „De vine călugărul ori fratele ostenit, frânt, de la ascultare
la chilie, apoi să facă sfânta cruce pe pernă şi să spună: Doamne, Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă, şi apoi Tatăl nostru, iar apoi să se întindă pentru odihnă.” 149 Pleda mai

144
Idem, pp. 125-126.
145
Viaţa şi minunatele fapte ..., p. 129.
146
Ibidem, p. 146.
147
Ibidem, p. 48.
148
Antonie Plămdeală, Cuvinte duhovniceşti, pp. 278-279.
149
Ibidem, p. 102.

39
 mult pentru o rugăciune simţită, din toată inima, decât pentru pravilă lungă şi risipită:
„viaţa noastră trebuie să fie o continuă rugăciune. Sunt nemulţumit că sfinţiile voastre
nu slujiţi şi nu cântaţi lui Dumnezeu cu mai multă râvnă. Că noi trebuie să ardem pentru
dragostea Lui. Nu spunem pentru rugăciuni lungi şi cu mintea împrăştiată. Ci să facem
rugăciuni scurte. Dar în acele momente, fiinţa noastră, mintea, inima şi voinţa să fie
unite cu Dumnezeu prin dragoste”, pentru că fiecare trebuie „să ardem pentru
Dumnezeu cum arde o lumânare în sfeşnic.”150 Elogiul ascultării, atât de răspândit în
legătură cu îndrumarea duhovnicească, este întâlnit şi la părintele Dometie: „Nimic în
viaţa călugărului nu este mai de cinste şi mai odihnitor, decât să ştie a face ascultare,
fără cea mai mică cârtire. Apoi încheia, zicând: Să mă credeţi că sunt fericit!” 151
Părinţilor duhovniceşti le este păstrată memoria de către ucenici pururi după
moarte. O simplă vizită în oricare din cimitirele mănăstirilor noastre întăreşte aceste
cuvinte: la mormintele lor lumina din candela nestinsă arată lumina pe care au adus-o ei
în sufletele pe care le-au născut la viaţa nouă, în Hristos-Lumina lumii.

150
Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, pp. 662-663.
151
Ibidem, p. 663.

40
 II.Mari duhovnici români din secolul al XX-lea

Iată cum, „istoria ca întreg amplifică în chip covârşitor importanţa fiecărei

existenţe omeneşti din cuprinsul ei; nu numai că fiecare om se poate mântui, se poate
realiza ca eu deplin prin comuniune şi credinţă, ci el are şi o influenţă asupra mântuirii
sau pierderii generaţiilor următoare.”152
Conţinutul cultului ortodox a trasat un arc peste timp. Tezaurul liturgic al
Ortodoxiei, inspirat de Duhul comuniunii, a rodit cu prisosinţă unitate de exprimare
cultică şi aceeaşi închinare şi mărturisire „în duh şi în adevăr” (In 4,24)
statornicită de Părinţii Bisericii, în fidelitate faţă de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie,
prin Crezul niceo- constantinopolitan. A confirmat mereu că ,,Lumea este una
singură, Dumnezeu este unul singur, credinţa e una şi Biserica lui Dumnezeu una,
fiindcă Capul ei este Hristos Dumnezeu, precum şi Ocârmuitorul care însufleţeşte
tot trupul Bisericii este Duhul de-viaţă-făcător al lui Dumnezeu Care umple şi
face viu întreg Universul.”153
A ne asemăna cu Iisus Hristos, purtând Crucea Lui, înseamnă a trăi în El şi a ne
bucura de harul Său. „Aflându-ne pe acest drum, Iisus Hristos vine în ajutorul nostru,
uşurându-ne de păcat şi împărtăşindu-ne puterea de a-l învinge. Tocmai pentru aceasta
El s-a arătat solidar cu oamenii păcătoşi şi a oferit lui Dumnezeu, pentru răscumpărarea
păcatelor, suferinţele Sale şi moartea Sa. De aceea, El ne-a făcut şi părtaşi prin Sfintele
Taine la patimi şi la moarte. Ne-a îngropat cu Sine în mormântul Său, pentru ca
ridicându-ne din el să retrăim viaţa Lui reînnoită.“ 154 În manualul său de Spiritualitate
Ortodoxă, Părintele Dumitru Stăniloae subliniază şi el această distincţie în asceza şi
mistica ortodoxă între Pocăinţa ca Sfântă Taină şi harul sau harisma pocăinţei
permanente.155 Iată, sintetic o altă, posibilă definiție a monahismului creștin...
„Creştinismul, spune Părintele Galeriu, este o religie a Cuvântului care se face trup;
religie a credinţei, a întrupării lui Hristos în lume…Dumnezeu creează lumea prin Fiul
Său şi o înnoieşte tot prin El, prin coborârea şi întruparea Logosului în om.”156
152
Pr. Costachi Grigoraş, „...Mergând învăţaţi toate neamurile...”Bazele hristologice şi patristice ale cateheticii
şi omileticii, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000, p. 6.
153
Sf. Ioan din Kronştadt, Liturghia, cerul pe pământ, cugetări mistice despre biserică şi cultul ortodox, p. 80.
154
Pr. Conf. Ilie Moldovan, Sensul închinării creştinului în semnul Sfintei Cruci, în rev. O, Anul XXXIV (1982), nr.
2, p. 228.
155
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistică, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p.
105.
156
Pr. Constantin Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, în rev. GB, Anul XXXII (1973) nr. 1-2, p. 48.

41
 Un ideal ascetic şi monahal a fost dezvoltat, întotdeauna în noviciat şi în
experienţa vieţii de retragere. Acesta era în special un ideal de desăvârşire şi naştere
duhovnicească, un ideal al „vieţii duhovniceşti” şi a-l vieţii în Duh. Aceasta nu este atât
de mult un ideal moral cât unul religios. În general, în acestismul creştin estic există
mai multă mistică şi metafizică decât etică. Idealul mântuirii este un ideal al
„îndumnezeirii” sau qšwsij iar acalea în spre acest lucru înseamnă „întâlnirea cu
Duhul” – calea luptei originale şi cuprinderii duhovniceşti, o cale harismatică prin
excelență. Biserica Ortodoxă are toată putinţa rodirii celei drepte spre desăvârşirea
credincioşilor, și conform Sfântului Chiril al Ierusalimului, după care Biserica are
plinătatea şi pentru faptul că vindecă în mod deplin tot felul de păcate „săvârşite prin
suflet şi trup, are în ea tot chipul virtuţii ce se numeşte în fapte, în cuvinte şi în toate
felurile de haruri duhovniceşti.” 157
Pentru că „harul este izvorul mântuirii” (FA15,11; Ef.2,5-8; 2Tim 1,9; Tit 2,11),
Părintele Stăniloae, detaliind aspectele legate de controversa isihastă a Sf. Grigorie
Palama cu Varlaam, ne spune despre lucrarea harului: „rugăciunea adevărată este o
lucrare necontenită, produsă de har, în inimă și înrădăcinată în suflet, un izvor de
bucurie sfântă ce atrage spre sine mintea și-o scoate din închipuirile multiple și
lumești.”158
„Rugăciunea este vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie. Rugăciunea este rodul
bucuriei şi al mulţumirii. Rugăciunea este alungarea întristării şi a descurajării” 159;
pentru că nicăieri nu trăim mai intens realitatea prezenţei lui Dumnezeu.
În viziunea Părintelui Stăniloae, Biserica „este un rug compus din lumânările
aprinse, reprezentante ale credincioşilor [...], un cor alcătuit de toţi credincioşii care
primesc pe Hristos prin Tainele ei.” 160 Întruparea Fiului lui Dumnezeu a adus lumii
întregi „harul îndumnezeirii”161, care ne ridică la Dumnezeu, căci Hristos „S-a
împreunat fără schimbare, cu firea oamenilor, prin unirea adevărată într-un ipostas şi să
unească cu Sine, în chip neschimbat, firea omenească. Aceasta, pentru ca El să devină
om, precum numai El a ştiut, iar pe om să-l facă Dumnezeu prin unire cu Sine.” 162
157
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza XVIII.23, în Cateheze, trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București,
2003, p. 333.
158
Pr Prof. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, EIBMBOR, 2006, p. 69.
159
Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, în Filocalia, vol.1, p. 106.
160
Ibidem, p. 215.
161
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 2, p.
85.
162
Ibidem, p. 84.

42
 Pentru că Sfântul Duh este „duhul harului” (Evr. 10,29), Părintele Stăniloae ne spune
că: „Prezenţa lui Hristos este totdeauna marcată de odihna Duhului asupra Lui şi
prezenţa Duhului înseamnă prezenţa lui Hristos asupra căruia se odihneşte. Duhul este
Cel care străluceşte, adică stă ca o lumină asupra lui Hristos, iar Hristos este Cel care ne
este pus în lumină de Duhul.”163
A fi Părinte duhovnicesc, a fost, este și va fi întotdeauna o cinste şi un dar
acordat de Dumnezeu, pe de o parte, şi o imensă responsabilitate ce apasă pe umeri, pe
de altă parte. A fi ucenic, în orice timp, al unui Părinte duhovnicesc după Dumnezeu
este nu numai o necesitate, ci şi o mare şansă, şi, la fel, un mare dar. Cei care sunt în
această situaţie să nu înceteze a mulţumi lui Dumnezeu pentru Părintele pe care El l-a
scos în calea vieţii acesteia, iar cei care nu se regăsesc în această categorie să nu
înceteze, prin rugăciune, să-l caute. Împreună Părintele şi fiul duhovnicesc se mântuiesc
sau se osândesc. Şi aceasta nu de către Dumnezeu, ci funcţie de ascultarea ori
neascultarea celor din urmă, şi de seriozitatea ori iresponsabilitatea primilor. Spre o
asemenea tensiune sau trăire sufletească sinceră şi curată trebuie să tindem şi noi când
ne aflăm la Sfântul Altar sau la orice slujbă pe care o vom oficia. Numai în felul acesta
slujbele noastre îşi vor atinge ţelurile lor de uşurare sufletească pe care trebuie s-o simtă
credincioşii noştri, de apropiere şi înfrăţire a lor, de îmboldire la rugăciune, la muncă, la
cinste, la tot ce este bun, frumos şi înălţător. „Ba, mai mult după Sfânta Liturghie,
săvârşită cu toată participarea noastră şi noi slujitorii ne simţim mai aşezaţi lăuntric, ne
simţim mereu proaspeţi, mereu cu fiorul sfânt pe care l-am avut în clipele hirotonirii.” 164
De aceea, mărturiile celor care s-au învrednicit de acest dar neasemuit, sunt
condensate în paginile ce urmează, în referințele despre viața și activitatea marilor
Părinți duhovnicești, care a condus la îndreptare şi au deschis credincioșilor și
ucenicilor lor calea de lumină a mântuirii.165 Părintele duhovnicesc este „părinte”
deoarece el este mai întâi purtător de Duh Sfânt, şi prin acest Duh al Tatălui şi al Fiului
îi orientează el pe ucenici spre Dumnezeu; nu el este elementul esenţial în această taină
a paternităţii/filiaţiei duhovniceşti, ci el se smereşte pentru a lăsa să treacă prin el glasul
Tatălui către ucenicul care-i stă înainte şi aşteaptă să-L cunoască mai bine prin părintele
lui pământesc pe adevăratul Părinte ceresc. „Teama de a deforma integritate persoanei
ucenicului, de a tulbura puritatea sugestiilor, şoaptele Duhului Sfânt, explică această

163
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Relațiile treimice și viața Bisericii, în rev. O, Anul XVI (1964), nr. 4, p. 512.
164
Arhid. Gheorghe Papuc, Despre misiunea preoţească în rev. BOR, Anul XCIX (1981), nr. 3-4, p. 301.
165
Cf. Pr. Ioasaf Ganea, Taina Sfintei Euharistii, mijloc de mântuire, în rev. MMS, Anul LXIV (1988), nr. 5, p. 67.

43
 totală dăruire de sine a părintele duhovnicesc (...) Un părinte nu conduce, ci dă exemplu
(...) Un părinte duhovnicesc nu-l naşte niciodată pe fiul său duhovnicesc; el naşte un fiu
al lui Dumnezeu, un fiu adult şi liber de orice legătură şi autoritate pur omenească.” 166
În acelaşi timp, conştient că şi aici, chiar în cazul acestora, am ales doar câteva din
aspectele vieţii lor de Părinţi duhovniceşti şi doar câteva din sfaturile lor adresate
ucenicilor pentru „cultura creştină expusă în propria casă” 167, sau remarcile privind
activitatea de îndrumare duhovnicească, este de datoria mea să amintesc, încă o dată,
faptul că Părinţii duhovniceşti odrăsliţi de binecuvântarea lui Dumnezeu pe pământ
românesc sunt cu mult mai mulţi şi le cerem cu smerenie iertare celor pe care, din lipsă
de spaţiu sau de informaţii suficiente, i-am omis din prezenta lucrare.

II.1 Părintele Iustin Pârvu

Părintele Justin Pârvu s-a născut în satul Poiana Largului, comuna Petru
Vodă, la 10 Februarie 1919, într-o familie de români ortodocşi foarte evlavioşi, Ana și
Gheorghe, care l-au încreștinat cu numele Iosif. A iubit de mic frumuseţea credinţei
creştine, s-a închinoviat în 1936 în Mănăstirea Durău şi a fost călugărit cu numele
Iustin în 1939, după care începe studiile la Seminarul Cernica 168, unde deprinde
dogmele tâlcuite patristic în formele rânduite pentru liturgică, tipic, psaltică,
iconografie, apologetică.
Întotdeauna într-o desăvârşită împreună-glăsuire cu Biserica, niciodată nu s-a
oprit din sârguinţa de a învăţa, astfel că la 94 de ani încă citea nu doar toate cărţile
patristice care apăreau, dar şi cele de cultură, istorie, filosofie şi politică, pătrunzând
idei complexe pe care, cu memoria sa extraordinară, le sintetiza uluitor de repede şi de
plin de o seninătate milosârdnică (dar totodată şi cu note de umor), ce se pot numi cu
adevărat drept apoftegmele cele mai reprezentative spiritului creştin al acestui popor.
Şi-a făcut un ideal din a împlini toate poruncile Noului Testament, între care dragostea
este cea mai mare, şi Dumnezeu i-a ajutat să-şi împlinească acest dor, astfel că
166
Paul Evdokimov, op. cit, pp. 85-86.
167
Arhim. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 17.
168
Avva Iustin Pârvu, în Mari duhovnici ai neamului, (3 vol.), vol. 1, Coord. George Crăsnean, Ed. Litera,
București, 2005, p. 77.

44
 dragostea de Dumnezeu şi de oameni a devenit trăsătura sa fundamentală, „că omul
rămâne om în orice situație - sublinia Părintele Justin – dacă Îl are pe Dumnezeu
aproape, în suflet, în inimă.”169
A priceput Botezul ca pe o chemare de a împlini Evanghelia prin slujirea tuturor
nevoilor de mântuire fie a Cetăţii, fie a Mănăstirii, ca pe o armonie unitară între toate
mădularele Trupului lui Hristos, Biserica. Tocmai de aceea, asemenea unui milion de
români care prin naturaleţea sentimentului patriotic şi prin nobleţea celui creştin
aderaseră deja la Mişcarea Legionară, atunci când Părintele a intrat la seminarul de la
Cernica, aflând atât profesorii, cât şi elevii, în integralitatea lor, membri ai acesteia, el
însuşi astfel s-a alăturat.
Aici a avut colegi pe mulţi dintre marii Părinţi şi arhierei, precum Patriarhul
Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriţii Sofian Boghiu, Grigorie
Băbuş, Ioasaf Popa, şi Gherasim Iscu. Râvna sa pentru studiile teologice l-a numărat
între cei mai buni elevi ai seminarului, dovadă că la sfârşitul anilor 60 părintele încă
dădea meditaţii seminariştilor de la Mănăstirea Neamţ la dogmatică, greacă veche,
franceză şi germană. După desfiinţarea Seminarului Cernica de către Mareşalul
Antonescu, Părintele continuă studiile la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea, iar în anul
1941, la Iaşi, este hirotonit Preot de arhiereul Valerie Moglan, vicar al Mitropoliei
Iaşilor.
În anul 1942, se înrolează în Divizia 4 Vânători de Munte, ca Preot misionar pe
frontul de Răsărit, de unde se întoarce cu Armata Română, în care slujeşte Sfânta
Liturghie pentru soldaţii de pe front până la 23 August 1944, dată după care se întoarce
la mănăstirea sa. În 2012, Părintele a ctitorit primul monument pentru pomenirea
eroilor români căzuţi în luptele crâncene de la Codrii Paşcanilor, locul unde se afla în
august 1944.
Începând cu 1946, îşi continuă studiile la seminarul din Roman. Schimbarea
regimului politic l-a pus în situaţia ingrată de a accepta, ca decan de vârstă al elevilor
seminarului, funcţia de preşedinte al Asociaţiei de prietenie româno-rusă din seminar.
Faptul că nu a subscris nici uneia din iniţiativele bolşevice cerute de ocupanţi, ci a făcut
lecţii de educaţie creştină şi naţională, a dus la arestarea sa în 14 mai 1948, şi la
condamnarea la 12 ani de închisoare. Despre aceasta a scris, în anul 2008, unui ziarist:
„Legionarismul nu a fost o sectă; el s-a supus întru totul Bisericii Apostolice,

169
Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Pârvu - o misiune creștină și românească, Ed. Doxologia, Iași, 2013, p.
158.

45
 învăţăturilor de credinţă ortodoxă şi a slujit Biserica lui Hristos cu multe jertfe, cu
preţul vieţii multor martiri care şi-au închinat toată viaţa Bisericii şi neamului. Oameni
pe care i-am cunoscut personal în închisoare şi care îşi dădeau bucata lor de pâine şi
haina de pe ei celor mai neputincioşi, neputând să vadă suferinţa fraţilor lor; mai bine
mureau ei, decât fraţii lor; aveau atâta forţă în mărturisirea credinţei, nu alta decât cea
ortodoxă, încât mulţi dintre gardieni se îmblânzeau de puterea dragostei lor şi rămâneau
muţi în faţa tăriei credinţei lor.”
Anii de detenţie au fost ani de permanentă mucenicie pentru Hristos, prin toate
mijloacele folosite de regim: foame, frig, tortură, bătăi, umilinţe, privare de somn, de
lumină, de aer, de comunicare. Părintele mărturisea : „Ce puteam să fac? L-am spovedit
uneori noaptea și dimineața devreme, între 4:00 și 5:00, timp de cinci minute ; gardienii
ne verificau prin vizetă (...) Și uite așa am început; cu o mică bucățică de pâine pe care
o aveam și cu toate rugăciunile pe care le știam, într-un colț, în afara suprafeței care
putea fi văzută prin vizetă, singur. Și dacă am săvârșit vreodată Sfânta Liturghie, a fost
atunci.”170
Folosind pentru osteneala rugăciunii clipele care par a fi fost insuportabil de grele,
Părintele a preferat vreme de 17 ani nevoinţa tăcerii, în timp ce iluştrii săi fraţi de
suferinţă întru Hristos, elita intelectuală precum Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu,
Constantin Noica, Daniil Teodorescu, Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea, George Manu,
Nichifor Crainic, şi mulţi alţii - elită decimată sub ochii săi -, îşi dăruiau dragostea
ţinând cursuri universitare celor prigoniţi. Tăcând şi ascultându-i pe fiecare, Părintele a
învăţat mai ales să plângă în taina inimii sale, şi s-a pogorât într-un adânc de smerenie
despre care graiul nostru nu ştie mărturisi. Perioada acelor ani i-a fost zăvorârea cu care
a început arderea sa de tot pentru Dumnezeu, şi pecetluirea unei taine sufleteşti de o
măreţie care s-a văzut mai ales prin minunile săvârşite de Dumnezeu prin el şi în anii
libertăţii, cu oblăduirea Maicii Domnului căreia i-a închinat eforturile sale de ctitor.
„Sunt un om liber şi fac ce vreau. Nu mă tem de oameni.” Această sintagmă rostită
de Părintele Iustin în faţa anchetatorilor comunişti l-a costat 5 ani de puşcărie grea pe
lângă cei 12 pe care îi făcuse deja. În acest context libertatea îşi contura definiţia ca
„starea de libertate de păcat”171 cum spunea un alt mare stâlp al spiritualităţii şi
170
Cuviosul Justin Pârvu în propriile sale cuvinte. Colecție de cuvinte de învățătură și cuvinte autobiografice ale
Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu, Mănăstirea Petru Vodă, 2015, pp. 60-61.
171
Cu toată compasiunea, părintele le atrăgea însă atenţia că pacatele sunt cauza problemelor fiecăruia: „Am
vrut să pun mâna pe rădăcina durerii care nu este alta decât păcatul.” P.S. †Daniil Partoșanu, Părintele Arsenie
Boca – o abordare simpatetică a relaţiei tânăr-duhovnic, în volumul Tinereţe, ideal, Biserică, Ed. Agaton,
Făgăraş, 2002, p. 49.

46
 demnităţii româneşti - Părintele Arsenie Boca şi singura teamă era cea de Dumnezeu
pentru că este singura născută din iubire care nu perverteşte sufletul, cealaltă frică, (de
oameni) este expresia deformării interioare a conştiinţei cu urmări distrugătoare. 172
Periplul său prin temniţele anticreştine a fost uimitor şi prin felurile de experienţe
pe care le-a putut transforma, din teribile şi demonice, în prilejuri de desăvârşire
creştină. De câte ori s-a putut, a săvârşit Sfânta Liturghie pe propriul său piept,
împărtăşind cu Sfintele Taine pe mulţi dintre deţinuţi, unii aflaţi chiar pe pragul trecerii
din această lume. A fost torturat şi anchetat până în August 1949 la închisoarea din
Suceava, de unde a fost transferat la Aiud, închisoare comunistă pentru
intelectuali.Despre Aiud, Părintele face o desvăluire care astăzi ar trebui să pună pe
mulți ierarhi sau Preoți (care, însetați de putere, poziție socială sau avere slujesc
Celuilat „ce cade din veșnicie”), prin următoarele cuvinte: „În cetatea aceasta a
Aiudului a fost o concepție curat creștină și națională ; masoneria a fost cea care a
oprimat și a închis acolo miile de creștini și au dat condamnări de sute de mii de ani.
Pentru masoni, Aiudul este cel mai mare junghi din inima lor; în realitate ei nu
urmăresc decât să distrugă și să descompună orice noțiune de adevăr ortodox, aceștia
nu pot fi decât cei care au ucis, împotriva lui Hristos, pe cei paisprezece mii de prunci,
aceiași sânt până la revoluția franceză, și au continuat cu revoluția din Rusia, și până în
zilele noastre nu încetează să lucreze la distrugerea planului de mântuire, creștin
ortodox.”173
Aici, la Aiud, a rămas până în 1951, când a fost trimis în lagărul de muncă silnică
de la Baia Sprie, locul în care a rămas până în 1954, când a fost mutat la Gherla şi apoi
în alte închisori. În închisoarea Gherla, după cuvintele sale: „Nu mai eram o persoană,
eram un număr, 267. Nici nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume; toţi purtam
numere. Puteţi să vă imaginaţi aceasta?” 174 În 1960, la expirarea pedepsei date pentru a
fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face după ce va fi eliberat, şi a răspuns: „O iau
de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii!” Pentru acest cuvânt a primit încă 4 ani de
închisoare fără condamnare, pe care i-a executat în Delta Dunării, în teribilul lagăr de la
Periprava. N-ar fi putut îndura despărţirea de fraţii săi întru Hristos pe care
Dumnezeu i-a chemat prin mucenicie la Sine, dacă nu i s-ar fi descoperit de la Maica
Domnului că are de împlinit încă o lucrare până ce va primi şi el un sfârşit de mucenic.

172
Camelia Corban, Părintele Iustin Pârvu- isvor al demnității românești, interviu publicat în rev. Permanențe,
Anul IV (2001), nr. 3, p. 3.
173
Cuviosul Justin Pârvu în propriile sale cuvinte, p. 28.

47
 Această lucrare este redeşteptarea conştiinţei muceniceşti şi mărturisitoare a tuturor
creştinilor, a cărei biruinţă se vede astăzi prin înrâurirea sa în întreaga lume creştină. „A
fi creștin înseamnă a te răstigni mereu, a spune adevărul și a te menține pe calea
credinței.”175 Un aspect la fel de important al acestei lucrări este cea privitoare la
monahism, în care a adus reînvierea chipului de chinovie vasiliană şi pahomiană, care
îmbină laturile filantropică, catehetică şi duhovnicească dar aduse într-un prezent
nesigur, fapt pentru care speranțele Părintelui se îndreptau către tineri: „Doar în măsura
în care, în tineretul de astăzi mai există totuşi nişte copii buni, care, sperăm, vor face
ceva în viitor. Din câte văd eu sunt puţine aceste persoane. Însă nu în mulţime ci în cei
puţini stă valoarea. Vedeţi, cei 12 Apostoli au cucerit întunericul păgân. Sper că şi de
acum înainte viaţa să fructifice învăţăturile înaintaşilor noştri, testamentul spiritual al
batrânilor noştri.”176
Propovăduirea pocăinţei şi apropierea venirii Domnului şi a sfârşitului lumii sunt
identice aceluaşi mesaj pe care prorocii, Apostolii, toţi Sfinţii, şi Însuşi Mântuitorul l-a
adus pe pământ, iar părintele dimpreună cu Cuvântul lui Dumnezeu a rostit neobosit,
mai ales în ultimii ani, acelaşi îndemn către pocăinţă. Ortodoxia învăţăturilor Părintelui,
(fie cele direct adresate poporului, fie cele transmise cu binecuvântarea sa prin ucenici),
este la fel de fără prihană ca şi nobleţea jertfei sale pentru neam 177, astfel ca mulţimea

174
„ Suferinţa este cea care înnobilează, care sfinţeşte. Acolo a fost o sudare a noastră, puternică, mai ales că
ne-au izolat de tot şi ne-u fortificat în nişte cetăţi ca Aiudul şi Gherla care, pe drept cuvânt au fost fabrici de
martiri ... Acum sunt două lucruri: unii care în suferinţă se prăbuşesc, iar unii care se mântuiesc; unii se
sfinţesc, unii se demonizează ... După mult timp, mi-am dat seama că în primii ani, de pildă, când încă erau aşa,
într-o confuzie – nu ştiam noi încă ce înseamnă suferinţa aceasta, ce înseamnă lipsa de libertate – am început
să gândim mai profund, să ne explicăm de ce suntem acolo şi după aceea, să rezistăm mult mai uşor ... Că nu
mai aveam nici un gând de libertate şi de viaţă. Nu mai puteam concepe decât ceea ce este “aici” şi “acum”.
Erai martorul topirii tale de la oră la oră ... Tu erai acolo, să-ţi dai din oră în oră sufletul, să treci dincolo ... Erai
de o agerime nemaipomenită pentru că simţeai din rezervele tale biologice, cum se topesc toate, erai martorul
propriei tale dispariţii.” Constanța Costea, Al doilea interviu al Părintelui Iustin Pârvu - Mănăstirea Petru Vodă,
ianuarie 1993, în. rev. Cotidianul/ 19 februarie 1993.
175
Cuviosul Justin Pârvu în propriile sale cuvinte, pp. 88-89.
176
„Înapoi în Est”- Părintele Iustin Pârvu, interviu realizat de Fabian Anton, la 1 mai 2000, apărut în rev.
Porunca Iubirii, nr. 5-6/2000.
177
„Noi vom pieri, bătrânii care am rămas încremeniţi în ideile acestea ale unui trecut aşa de neguros şi vor
apărea generaţiile acestea de tineri din ce în ce mai curaţi, mai sănătoşi, mai îndrăzneţi, ce vor avea o altă
minte, mai aproape de Dumnezeu. Ne trebuie însă o familie sănătoasă, pentru că aici se va forma viitorul
bărbat de stat. Aici se va forma geniul, eroul, mucenicul, dar şi omul deşert. Familia, împreună cu şcoala,
Biserica împreună cu şcoala, legătura mai strânsă între religie şi ştiinţă, între credinţă şi viaţă, toate acestea, în
sfârşit vor putea, în timp, să ne readucă acolo unde merităm. Calea va fi lungă, poate cât a durat stricăciunea,
dar avem şansa restaurării în viitor. Trebuie însă o şcoală bună, de toate gradele, o şcoală de elită pentru
preoţi, care să fie oameni de dăruire, oameni permanent de strajă, mult mai aproape de necazurile enoriaşilor,

48
 celor ce l-au vrăjmăşit să amuţească înaintea unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu,
neaflând cusur în cuvintele şi faptele sale. Într-un prim interviu acordat la Mănăstirea
Secu în iulie 1991, maicii Nina Agopian din Alaska, Părintele Iustin afirma categoric:
„Să vă spun ce este monahismul: este singura armă a unei naţiuni care trebuie să lupte
întotdeauna în linia întâi a bătăliei. E adevărat că acum noi, monahii suntem slabi şi
mijloacele noastre sunt sărace. Am devenit aşa după primul război mondial când
francmasoneria ne-a invadat ţara. Biserica a devenit din ce în ce mai supusă
(ascultătoare), Carol al doilea a avut un caracter corupt. A omorât figurile remarcabile
ale ţării, a învrăjbit partidele politice între ele, a lucrat ca să discrediteze şi să
dezonoreze partidele şi le-a făcut să lucreze împotriva intereselor ţării. Biserica a fost
mereu subordonată politic, supusă acţiunilor şi capriciilor politice. Învăţătura noastră
religioasă a fost foarte săracă. Noi am avut numai un seminar pentru monahi la
Mănăstirea Cernica, dar şi el a fost desfiinţat după 1940 din motive politice.
Ascunzându-ne în spatele cuvintelor supunându-ne oficialităţilor ne supunem lui
Dumnezeu însuşi, ierarhia noastră s-a supus în faţă cezarului acestei lumi. Acest lucru
ne subminează existenta noastră. Nu vreau să spun că trebuie să fii nerespectuos, dar
acest mod de a deforma versetul biblic ne-a înrobit pe noi monahii, politicienilor. Din
nefericire suntem lipsiţi de credinţă şi curajul Sfinţilor noştri Părinţi care au coborât din
sihăstrie şi au mers pe străzi şi în pieţele Constantinopolului ca să prevină distrugerea
sfintelor icoane cu propria lor viaţă. Şi dacă am avea minimum din această credinţă a
Sfinţilor în Domnul nostru Iisus Hristos am putea cu siguranţă schimba soarta acestei
ţări. Vedeţi voi, noi am tăcut prea mult, ne-am făcut prea mult că nu vedem sau nu
auzim. Noi încă dormim. Să ferească Dumnezeu să dăm socoteală de aceia care şi-au
trădat credinţa.”178
La întoarcerea în casa părintească, după 14 mai 1964 când a fost eliberat, mama
Părintelui, Ana, despre care el însuşi spunea că „era o sfântă”, la scurtă vreme s-a mutat
la Domnul, şi este cinstită şi azi de Biserica locului. Abia ieșit din temniță, Părintele
Iustin își caută starea de echilibru firesc, de aceea primii pași îi îndreaptă către

ca să devină într-adevăr ziditori sufleteşti. Orice viaţă bună a părintelui este nevoinţă şi abia atunci când va fi
lângă oameni se va vorbi de ascultare, de apropierea unuia faţă de celălalt, de progres.” Cornel Galben, „E o
vreme de pustiire a neamului”. Interviu cu protosinghelul Iustin Pârvu, starețul Mănăstirii Petru Vodă, județul
Neamț, în rev. Credința ortodoxă / ian. 2001.

178
Interviu acordat la Mănăstirea Secu, în iulie 1991, maicii Nina Agopian din Alaska.

49
 duhovnic: „Eu abia așteptam să ies din temniță numai ca să-l văd pe Părintele Paisie
Olaru. Ardea inima în mine să-l văd, astfel încât, după eliberare, am mers direct la
chilia Părintelui Paisie, așteptând două zile la ușă, ca să mă primească la spovedit. De
atunci înainte, timp de opt ani nu m-am despărțit de povățuirea caldă a Părintelui
Paisie.”179
Apoi, fiindcă i s-a refuzat întoarcerea în mănăstire până în 1966, Părintele a lucrat ca
muncitor forestier, an când chiar la iniţiativa ofiţerului de securitate care îl avea sub
observaţie, a fost reprimit în monahism la Mănăstirea Secu din judeţul Neamţ, unde i-a
avut ca duhovnici pe Părintele Epifanie Acatrinei şi pe Părintele Antim Găină, un
preacuvios şi sfânt ce în vara anului 1974 a răposat în braţele Părintelui Justin, care
mereu l-a dat pe duhovnicul său pildă de cea mai autentică şi mai înaltă viaţă monahală.
După ce, în 1975, a reuşit să primească aprobarea regimului să călătorească în
Sfântul Munte Athos, pentru faptul că, deşi i s-a sugerat să rămână acolo, a preferat să
se întoarcă în ţară, autorităţile l-au mutat cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea
Bistriţa, lângă Piatra Neamţ. Aici, împreună cu alţi duhovnici mari ai acelei vremi, s-a
îngrijit de bună-starea duhovnicească şi de educaţia creştină şi naţională a tuturor
creştinilor care l-au căutat. Mulţi dintre ei au ales de atunci calea monahismuluisau a
preoţiei. Faima sa de bun duhovnic şi iscusit pedagog, chiar dacă i-a adus multe
necazuri de la autorităţile regimului ateu, l-au făcut cunoscut în multe părţi ale ţării şi
ale lumii ortodoxe, şi nu a încetat să sporească de atunci. În 14 mai 1991, după o scurtă
reîntoarcere la Mănăstirea Secu, a venit în satul natal, Petru Vodă, şi, cu binecuvântarea
ÎPS Părinte Daniel Ciobotea, Mitropolit pe atunci iar astăzi Părinte Patriarh, să pună
temelia mănăstirii de călugări, cu hramul Sfinţilor Arhangheli.
Părintele sublinia importanța vieții monastice desvăluindu-i două component de
referință, mai rar puse în discuție și anume patriotismul și apologetica Ortodoxiei ca
reper functional al lumii create: „Pentru că monahismul, în concepţia mea, mişcă
lumea, este cel care ţine aprinsă flacara vieţii şi a adevărului în lume. Monahismul e
geniul creştinismului. Nu sunt sigur că citirea troparelor, vecerniei, privegherile trezirea
la miezul nopţii şi citirea acatistelor îl fac pe ins fericit. Aş vrea să vad geniul omului
cum reînnoieşte viaţa monahală, în sensul de a se umple cu forţă creativă. Aceasta e
ceea ce vreau. Dar în aceste timpuri nu pot să văd acest lucru. Noi nu vedem că
Ortodoxia, adevărul sunt atacate din toate părţile de ateism, de neoprotestantism,
indiferenţă şi altele. Ochii noştri nu sunt deschişi în faţa acestor pericole şi noi
179
Cuviosul Justin Pârvu în propriile sale cuvinte, p. 44.

50
 continuăm să dăm acelaşi răspuns: "Hai să postim, hai să ne rugăm, hai să ne
spovedim". Toate acestea sunt adevărate şi necesare. Dar noi nu le facem în realitate.
Pentru că dacă le-am face, apoi am putea vedea rezultatul: reînnoirea spirituală a
credinţei noastre, o viaţă plină de jertfă. Monahismul e cea mai înaltă chemare la
această oră. Viaţa monahală, lumina ei, energia sacrificiului ei - e singura capabilă să ne
salveze din criza actuală.” 180
În 1992, a început rânduiala athonită la Petru Vodă, cu binecuvântarea episcopului
vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, prezent la sfinţirea Bisericii. Dorinţa fierbinte a
Părintelui stareţ a fost de a închina mănăstirea generaţiei jertfite pentru Hristos în
temniţe, ale căror sfinte moaşte odihnesc şi în raclele din biserică, şi în cimitirul
mănăstirii, precum părintele Gheorghe Calciu, părintele Ştefan Marcu, poetul Radu
Gyr, Tudor Popescu, şi ceilalţi. Evocându-i pe Sfinţii închisorilor, a zis: „Mi-e atât de
dor de ei şi atât de tare mă bucur la gândul că ne vom vedea, cu mult mai mult decât la
gândul că mă voi vedea cu părinţii mei”. Petru Vodă a devenit în scurtă vreme o
adevărată vatră de înaltă trăire şi cugetare ce a primenit şi a însufleţit întreaga viaţă
românească. Oaza de libertate duhovnicească creştină, prin păstrarea neştirbită a
învăţăturii de credinţă ortodoxă şi a adevărului istoric al poporului român, fac din
această mănăstire testamentul limpede al Voii lui Dumnezeu propovăduite şi împlinite
de Părintele stareţ Justin. S-a sârguit mai presus de orice să prindă în noi chip Hristos,
uniţi prin frăţietatea aceluiaşi Părinte duhovnicesc. Iubirea Părintelui Justin pentru noi,
ucenicii, este chip al asemănării iubirii Domnului pentru sfinţia sa.
În toate ctitoriile şi slujirile sale Părintele a avut o deosebită grijă să fie făcute
după rânduiala şi cu binecuvântarea Bisericii. La ridicarea mănăstirilor sale a participat
întreaga ţară, ca un simbol al biruinţei Duhului Sfânt şi al unităţii duhovniceşti şi
liturgice al cărei păstor iubitor este. Părintele s-a implicat activ atât în cele mai de
detaliu, cât şi în cele mai înalt-conceptuale aspecte ale vieţii ortodoxe româneşti.
Aceasta a făcut-o mai ales ca duhovnic, dar şi ca ctitor al multor schituri, mănăstiri şi
biserici de mir din toată ţara. Mănăstirea Sf. Iustin Filosoful şi sfinţiţilor mucenici
români, ctitorită împreună cu alţi 3 supravieţuitori ai temniţei de atunci pe locul
lagărului de muncă de la Poarta Albă (Canal), unde au pierit atâţia Preoţi, i-a adus cea
mai înaltă mulţumire sufletească, ca astfel şi România să-şi poată cinsti cum se cuvine
mucenicii.

180
Idem.

51
 Din anul 1999, a început să ridice Mănăstirea de maici din Paltin-Petru Vodă,
mănăstire la început doar axată pe programul filantropic (găzduind un spital-azil de
bătrâne, o şcoală internat de copii, un laborator de plante medicinale, cabinete
medicale), iar pe măsură ce mănăstirea a devenit cea mai mare chinovie din ţară,
numărând 170 de suflete, a devenit şi un centru de propovăduire a cuvântului ortodox,
prin lucrul la cărţi patristice şi publicaţii apologetice, precum revista Atitudini. În 2003
scoate o publicaţie lunară, de atitudine ortodoxă, sub numele de Glasul Monahilor.
La 2 noiembrie 2008, este ridicat la rang de arhimandrit. Peste 5 ani, în 2013 - în
ziua de duminică 16 iunie - la ceasurile zece şi patruzeci de minute din noapte -
Părintele arhimandrit Iustin Pârvu trece la cele veşnice. 181 S-a silit în tot chipul
mărturisit de Paterice şi în fiecare clipă şi către Împărăţia Cerurilor dinlăuntrul său şi
din al fiecărei persoane pe care o întâlnea, fie faţă către faţă, fie pentru care se ruga. A
preţuit mai mult ca orice curăţia credinţei trăită prin curăţia inimii, nedespărţind
niciodată cugetarea cea dreaptă de vieţuirea cea sfântă, astfel ca toată viaţa sa să se facă
adeverire a Evangheliei lui Dumnezeu-Cuvântul. A urmărit ca Scriptura să se plinească
prin faptele sale, şi ca totul în viaţa lui să slujească mântuirii oamenilor, atât prin efortul
mărturisirii grăite, cât şi prin nevoinţa riguroasă şi permanentă, nevoinţă mai presus de
fire pe care a sporit-o până la sfârşitul vieţii acesteia. Într-un interviu Părintele spunea:
„Om din marea societate este şi monahul venit în mică societate a unei mănăstiri.
«Dotat» cu aceleaşi defecte sufleteşti, el şi le cultiva în obştea în care intră. Ca şi în
domeniul militar, obştea este o adunătură din toată lumea. Bun a fost afară, bun este şi
înăuntru, după cum glăsuieşte un proverb chinezesc: «Omul bun, în zile rele, e tot bun
ca-n zile bune». Primeşti un tânăr şi, după o verificare de un an doi sau mai mult, îl
recomanzi pentru îmbrăcare sau rasoforie. Mergi mai departe – o tundere în monahism,
o diaconie sau o preoţie. În postura aceasta se uita pe sine, devine mare sfătuitor,
îndrumător, doritor de locuri sfinte, de o bursă în străinătate. Ajuns acolo învaţa
engleza, germana, franceza şi o scolastică protestantă. Începe să lepede sutană, dulama,
sosit în ţara se vrea autor de cărţi, publicist, maşina la scară, un salariu doldora, un
sobor select, o predică frumoasă, o masă sofisticată - «pace tuturor»! Prostimea ascultă,
fiecare se întoarce acasă, la mizeria cunoscută, într-o familie schilodita şi
nimeni nu-1 mai cercetează în lipsurile lui. Şi aşa cum spune zicala româneasca:
«Toate-s bune şi frumoase de la care ne tragem foloase». Şi cine este el, de fapt, de
181
Avva Iustin Pârvu, în Mari duhovnici ai neamului, (3 vol.), vol. 1, p. 78.

52
 unde a odrăslit? Nu-i decât fiul ţăranului nostru smerit, credincios, răbdător, ascultător
până la moarte şi moartea pe altarul luptelor de la Podul Înalt, Războieni, Mărăşeşti,
Oituz, Odessa, Harkov, Crimeea, Piteşti, Gherla, Aiud, până în zilele noastre.”182

II.2 Părintele Paisie Olaru

Un paradox ni se înfăţăşează înaintea ochilor: în ciuda simplităţii Părintelui

Paisie Olaru, nu e deloc simplu să-i înfăţişezi chipul duhovnicesc. Iată câteva rânduri
care încearcă să surprindă câteva trăsături: „Nu s-ar putea spune cu precizie care este
darul specific al Părintelui Pustnic Paisie. Nu face minuni. Nu predică. Nu l-a auzit
nimeni predicând vreodată în biserică. Nu e nici cântăreţ şi nici un prea dotat slujitor.
Are vocea slabă, deşi clară şi plăcută. E mai degrabă bolnav decât sănătos şi arăta de
optzeci de ani de pe când avea doar şaizeci. Acum are optzeci 183 şi arată ca la şaizeci!
Nu e teolog, nici diplomat sau licenţiat în teologie sau în alte discipline (...) Cu toate
acestea, are ceva ce atrage. Are har. Are în primul rând harul de a atrage, harul de a
inspira încredere şi harul de a găsi întotdeauna cele mai potrivite răspunsuri la cele mai
dificile probleme şi întrebări. Are căldură şi dragoste de oameni. Deschide uşa oricui.
Şi dacă cineva îi aduce un dar, următorul va pleca cu cel dar ca din partea lui. E foarte
duhovnicesc, pentru că e foarte uman. Tot timpul oftează după linişte, singurătate şi
pustie, dar nu l-a auzit nimeni plângându-se din pricina zgomotului pe care îl aduc cu ei
numeroşii vizitatori. Datoria vieţii lui este să fie ‚om pentru alţii’ (...) Părintele Paisie
este în permanenţă rănit de durerile, de suferinţele, de bolile oamenilor, de prea multele
lor păcate, dar e senin, e plin de bunăvoinţă, îngăduitor, compătimitor şi iertător. Cei
care trec prin chilia lui ies cu hotărârea de a-şi schimba viaţa, îşi recâştigă credinţa şi
încrederea, îşi recentrează viaţa pe Dumnezeu şi pe învăţătura cea bună. Minunea
aceasta e că toate acestea se fac prin Părintele Paisie (...) El are, totuşi, un dar deosebit
care ar putea fi o parte a secretului său duhovnicesc – deşi cuvântul ‚secret’ nu este în
acest caz cel mai potrivit, ba chiar dimpotrivă. Cei care pleacă de la el pleacă cu
convingerea fermă că li s-au iertat păcatele. Şi aceasta se întâmplă aşa, pentru că el este
182
Dan Iacob, „Părintele Iustin de la mănăstirea Petru Vodă, duhovnicul”, interviu publicat în Monitorul de
Neamț/ 28.03.2004.
183
Portretul acesta moral a fost făcut înainte de trecerea Părintelui la cele veşnice (la peste 93 de ani, 18
octombrie 1990). Antonie Plămădeală, †Mitropolitul Ardealului, „Un om mare și de autentică modestie”, în vol.
Părintele Paisie Olaru-Povățuitor spre Poarta Raiului, Ed. Doxologia, Iași, 2010, pp. 26-28.

53
 ferm convins că mijlocind iertarea pentru dânşii, şi-a asumat el răspunderea în locul lor.
Un călugăr a spus odată: ‚Părintele Paisie poartă păcatele tuturor oamenilor’. Aşa se
explică de ce el e într-o permanentă stare de pocăinţă (...) Toate vizitele care i se fac
Părintelui Paisie sunt pentru mărturisire. Bineînţeles că el vorbeşte cu oricine,
prieteneşte, dacă cei în cauză vin doar să-l vadă, dar cu credincioşii care vin la
spovedanie convorbirea cu el capătă imediat formă liturgică, de taină şi sacrament. El
simte că trebuie să fie tot timpul într-o stare de sacru, pentru a putea comunica acest
sentiment şi altora. Chiar şi când e vizitat de oameni din lume, fără intenţia de a se
mărturisi, el se face că-şi uită epitrahilul pe piept, ca să stea de vorbă cu ei ca preot şi în
funcţunea oficiului său sacru. E un om de mare şi autentică modestie. Popularitatea nu
i-a afectat în nici un fel modestia, smerenia. Fiindcă el nu vede popularitatea, ci vede
oamenii cu dureri care vin să se vindece. Şi e ca şi cum ar administra proprietatea
altcuiva, deoarece tot ce dă din ale lui Dumnezeu dă. Dumnezeu e Cel ce iartă şi inspiră
soluţiile. El e doar un administrator. Această convingere nu şi-o mărturiseşte. Nici n-ar
fi nevoie. Se vede. Se simte.”184
Completăm, în chip scolastic, tot acest portet spiritual cu minimale referințe
biografice: Ieroschimonahul Paisie Olaru s-a născut la 20 iunie 1897 în satul Stroiești,
comuna Lunca, județul Botoșani, primind la botez numele de Petru. Părinții săi, Ioan și
Ecaterina, erau oameni săraci, dar credincioși, iar în familie domnea liniştea şi
înţelegerea, nu existau certuri. Tatăl său era pădurar, iar mama sa casnică. Erau oameni
simpli care-şi educau copiii mai mult prin puterea exemplului decât prin vorbe multe.
Tatăl ştia Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum şi alte rugăciuni şi se ruga cu
glas tare, să audă şi cei mici. Mama era prietenoasa cu toată lumea şi le spunea adesea:
„Măi băieţi, să fiţi cuminţi ca să nu dăm cinstea pe ruşine!”

A făcut şcoala primară în sat. Pe atunci în sat se făceau numai trei clase, micuţul
Petru fiind premiant în toţi cei trei ani. Premiile constau în cărticele cu Vieţile Sfinţilor,
acestea insuflându-i pentru prima dată gândul de a merge la mânăstire. Îi plăcea în mod
special viaţa Sfântului Sava cel Sfinţit. Mama sa nu prea era împăcată cu gândul ca fiul
ei dorea să părăsească lumea şi să plece la mânăstire şi încerca să-l înduplece. Astfel a
mai prelungit puţin viaţa în lume ascultând de mama sa.
Apoi, a intrat în armată, să-și satisfacă stagiul militar, luând parte şi la Primul
Război Mondial. Dar se ruga lui Dumnezeu să-l scape. Dorea să se facă călugăr. La

184
Antonie Plămădeală, Tradiţie şi liberatate ..., pp. 201-202.

54
 finalul războiului mama îşi aştepta cu înfrigurare băieţii acasă (pe Părintele şi pe un
frate al său, Gheorghe) pentru că ştia că încă nu erau feriţi de primejdii (frig, boli). Însă
a murit cu puţin timp înainte de a-l vedea şi pe Gheorghe acasă.Statul l-a răsplătit pe
Petru (Părintele Paisie) pentru participarea la război şi i-a dat cinci hectare de pământ.
Însă el l-a împărţit fraţilor săi mai mari şi a plecat ...
În anul 1921, a intrat în obștea Schitului Cozancea Botoșani (unde s-a nevoit ca un
adevărat sihastru timp de aproape 30 de ani). Nu era departe de satul său natal. Ca
duhovnic şi l-a luat pe părintele Calinic Şuşu. În anul 1922, la 9 iunie, a fost tuns în
monahism ca schimonah, primind numele de Paisie. Drept ascultare a primit toată
treaba din ograda mânăstirii, apoi a fost paracliser. În 1925 a vizitat mânăstirile
nemţene, ajungând şi la Sihla. A rămas acolo mai multe zile. Mai mulţi pustnici locuiau
tainic prin locurile din jur. Astfel i-a încolţit şi lui dorul de viaţă retrasă, pustnicească.
Undeva între anii 1930 - 1932 a încercat să se mute la Mânăstirea Sihăstria, dar
neavând binecuvântarea egumenului de la Cozancea, stareţul Ioanichie Moroi nu l-a
primit. Prin urmare s-a întors la Cozancea. Se retrăgea deseori într-o poieniţă pentru a
se ruga în linişte. Odată, în timp ce se ruga acolo a auzit un cor ceresc cântând cântări
bisericeşti. A însemnat locul respectiv cu o cruce de stejar, iar după ce a obţinut
aprobarea mitropolitului a construit un paraclis de lemn; apoi, după o vreme, noul stareţ
de la Cozancea i-a dat voie să facă şi câteva chilii. Avea acolo şi o mică grădină,
precum şi viţă de vie. Astfel, a viețuit așa mulți ani, crescând și câțiva ucenici aleși
(printre care și Părintele Cleopa care a ajuns la schit prin 1935) 185. Avea bucurii
duhovniceşti în poieniţa lui (când se ruga noaptea), dar pe cele mai sfinte le-a simţit în
Biserică, la Sfânta Liturghie. În 1933, la doar 36 de ani, a luat marea schimă cu gândul
de a se face pustnic.
În anul 1943, la 14 octombrie, a fost hirotonit diacon, iar la 4 aprilie 1947 a fost
hirotonit Preot și apoi numit egumen al Schitului Cozancea pe care l-a condus aproape
un an de zile. În anul 1948 s-a retras la Mânăstirea Sihăstria din județul Neamț, ca
duhovnic. Între anii 1949-1953 a viețuit la Mânăstirea Slatina din județul Suceava, ca
duhovnic, stareț fiindu-i Părintele Cleopa. În primavara lui 1954 a revenit la Mânăstirea
Sihăstria ca duhovnic al întregii obști. Între anii 1972-1984 s-a nevoit la Schitul Sihla
ca sihastru desăvârșit, avându-și chilia aproape de peștera Sfintei Teodora. Se ruga,
185
După cum spunea Părintele Ioanichie Bălan în Patericul românesc : „Nevoința lui era aceasta: practica
rugăciunea lui Iisus, iar noaptea citea la Psaltire, postea zilnic până seara, îngrijea de părinții bolnavi din
mânăstire și nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii.” Protos. Ioanichie Bălan, Patericul românesc ce cuprinde
viaţa şi cuvintele unor sfinţi şi cuvioşi părinţi ce s-au nevoit în mănăstirile româneşti, p. 705.

55
 postea și spovedea zilnic mireni și călugări, ajungând cel mai renumit și căutat
duhovnic din țară.
În toamna anului 1986 a revenit în obștea Mânăstirii Sihăstria, dar și-a fracturat
piciorul drept și astfel a rămas imobilizat la pat, în chilia sa, până la sfârșitul vieții. Pe
lângă aceasta, s-a îmbolnăvit de cataractă la ambii ochi pierzându-și și auzul în bună
parte. Cu toate acestea, Părintele Paisie a continuat să-și mărturisească fiii săi
duhovnicești și să le dea sfaturi până în ultimele zile ale vieții sale! În noaptea de 18
octombrie 1990, la orele 4 dimineața, Părintele Paisie Olaru și-a dat sufletul în mâinile
lui Hristos.
„Înainte de mărturisire bătrânul rostea tuturor molitva de spovedanie pe de rost,
după care spunea un scurt cuvânt de învăţătură şi întărire duhovnicească. La mărturisire
primea întâi copiii mici, bătrânii, bolnavii şi mamele cu copii. Apoi primea pe ceilalţi
mulţi, începând cu cei care veneau regulat şi terminând cu cei care nu mai veniseră
niciodată.”186
Această naturaleţe a Părintelui Paisie, specifică spiritualităţii româneştii de altfel,
era observabilă în toate lucrurile. Ea venea din familiaritatea cu Dumnezeu în care
familiaritate încerca să-i introducă şi pe cei care-i călcau pragul chiliei de la Sihla ori de
la Sihăstria. A rămas celebră formula particulară a unei rugăciunii de dezlegare
cuprinsă în Molitfelnic dar îmbunătăţită de Părintele Paisie: „... Binecuvintează,
Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor şi copiii lor, şi viaţa lor şi sfârşit bun
le dăruieşte, iar dincolo un colţişor de rai le dăruieşte, că binecuvântat eşti în veci.
Amin!”187
Dragostea Părintelui faţă de oameni îl făcea să-l mustre cu blândeţe chiar pe
ucenicul de chilie când îi oprea pe credincioşi să-l cerceteze pe duhovnicul orb şi ţintuit
la pat: „Măi Neonile, măi ... lasă-i, săracii ... Mă dor picioarele, dar nu mă doare
limba ... Dă-le drumul să vie.”188
Prin Părintele Paisie, se verifică afirmaţia că „Dumnezeu S-a îngrijit de la început
să sădească în noi puterea de a iubi” şi „numai în măsura în care iubim pe fraţii noştri
putem spune că iubim pe Dumnezeu.”189 Dar, cu toată dragostea de care dădea dovadă,
Părintele Paisie ştie că duhovnicul trebuie să fie uneori şi aspru: „Se cade povăţuitorului
186
Arhim Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Ed. Trinitas, Iași, 1993, p. 124.
187
Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1998, p. 524.
188
Părintele Paisie de la Sihla, în colecţia Duhovnici români contemporani, Ed. Bizantină, Bucureşti, f.a., p. 137.
189
Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, apud Pr. Prof. Teodor Bodogae, Trăsături umaniste în
spiritualitatea bizantină: Nicolae Cabasila, în rev. ST, Seria a II-a, Anul XXXIV (1982), nr.5-6, pp. 323-324.

56
 să fie bun, dar şi înfricoşător, ca cei ce fac bine să îndrăznească, iar cei ce greşesc să nu
deznădăjduiască, nici să lenevească. Este vreme pentru tot lucrul. Este vreme de
smerire şi vreme de stăpânire, vreme de mustrare şi vreme de cruţare, vreme de
îndrăznire, vreme de bunătate şi vreme de asprime, adică pentru tot lucrul.” 190
După Părintele Paisie, relaţia dintre ucenic şi bătrân se fundamentează pe
rugăciune şi smerenie. «Cel dintâi cuvânt al ucenicului către duhovnicul lui este: ‚Iartă-
mă, părinte, şi nu mă uita la sfânta rugăciune’; iar al duhovnicului către ucenic:
‚Dumnezeu să te ierte, fiule, şi să ne vedem la rai!’» 191. Cea mai mare însuşire a
ucenicului trebuie să fie ascultarea care naşte smerenie. «Cel mai bine este ca omul să
fie oală de lut, care este bună pentru toate şi se foloseşte de toţi în fiecare zi, şi pentru
mâncare şi pentru apă, şi pentru orice lucru. Pe când oala, vasul de aur se pune pe
poliţe, se încuie în dulapuri, este râvnit de hoţi şi se foloseşte numai la zile mari sau
odată pe an (…) Aşa şi omul smerit (…) El rămâne nebăgat în seamă între cei de jos,
dar pe toţi îi foloseşte, îi ajută, îi odihneşte şi toţi îl caută şi se bucură de el” 192. „Tot ce
faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului. Acolo unde eşti tu, mergi la duhovnic şi
spune-i să-ţi dea el să ai o rânduială de rugăciune. El să ştie rânduiala rugăciunii tale,
iar tu atâta să faci, pentru cât ai blagoslovenie. E bine să ceri sfat şi blagoslovenie şi
pentru o faptă bună pe care vrei s-o faci, sau pentru o zi de post (...) Tot să faci cu
blagoslovenia duhovnicului, tătucuţă, ca să nu aibă îndrăzneală vrăjmaşul la osteneala
ta (...)”193
Vrăjmaşul are putere doar asupra celor care lucrează fără binecuvântare.
Gheorghe Ilie, frate după trup cu Părintele Cleopa Ilie, lasă un bilet Părintelui Paisie
Olaru, pe când acesta era la schitul Cozancea (Botoşani): „Iartă-mă, părinte Paisie, plec
pentru cinci zile să mă pocăiesc». La miezul nopţii vine obosit şi speriat, povestind
cum, stând într-o groapă în pădure în care intenţiona să rămână cinci zile pentru
rugăciune, în timp ce citea acatistul Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil, aude un glas:
«Ce faci aici?». Înfricoşat, a fugit repede la schit, recunoscându-şi greşeala neascultării
şi cerând iertare: «Mă rog de mă iartă, părinte Paisie!» Bătrânul pronunţă apoi o
sentinţă care aminteşte de multe memorabile din toată istoria monahismului, o sentinţă
cu caracter de generalitate şi universalitate: «Aşa păţesc cei ce fac orice lucru fără

190
Părintele Paisie de la Sihla, p. 220.
191
Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie duhovnicul, pp. 69-70.
192
Ibidem, p .38.
193
Părintele Paisie de la Sihla, p.64.

57
 blagoslovenie!»”194 Nevoinţa fără binecuvântare nu aduce nici rod duhovnicesc, şi nici
nu deranjează pe diavolul. O femeie care făcea pe zi câte 100 de metanii, dar fără
binecuvântare, după ce i-a spus Părintele Paisie să facă doar 24, nu le reuşea să le facă
nici pe acestea. Şi spunea Părintele: „Ai văzut? O lupta vrăjmaşul, pentru că astea erau
făcute cu blagoslovenie. Când făcea câte 100, era şi oleacă de mândrie acolo.” 195
În viaţa duhovnicească, experienţa arată cu prisos necesitatea şi roadele ascultării
şi ale lucrului făcut cu binecuvântare: „Atunci când facem o faptă cu binecuvântare şi
ascultare, chiar dacă nu suntem de la bun încput convinşi de reuşita ei, rugăciunile
noastre şi ale celor cu a căror binecuvântare facem fapta respectivă Îl înduplecă pe
Dumnezeu, astfel încât El ne ajută efectiv să le ducem la bun sfârşit. Fapta respectivă,
pe care la început am privit-o cu rezervă şi reticenţă, îşi dobândeşte o finalitatea
pozitivă. Devine o faptă binecuvântată. În mod invers, atunci când facem un lucru
numai după voia noastră, fără a cere sfat şi binecuvântare, fără a asculta glasul plin de
experienţă şi discernământ al altora, chiar dacă la început nu întâlnim nu întrezărim nici
o cauză de poticnire, chiar dacă iniţial suntem convinşi de succesul faptei respective,
Dumnezeu o întoarce spre smerirea noastră. Însăşi fapta respectivă ne va smeri, prin
cantitatea ei de imperfecţiune şi nedeplinătate şi prin finalitatea ei.” 196
Se întâmplă însă şi cazuri când Părintele duhovnicesc nu poate fi contactat
imediat, sau când ucenicul este pus în situaţia să aleagă singur. Părintele Paisie ne
spune ce trebuie să facem şi în aceste cazuri, aşa cum i-a spus unui călugăr: „Roagă-te
stăruitor cu post şi metanii, măcar trei zile şi ascultă de glasul conştiinţei. Cum te
îndeamnă ea mai mult, aceea este şi voia lui Dumnezeu.” 197 Cu vreo 14 secole mai
înainte a spus-o şi Avva Varsanufie: „Când se iveşte trebuinţa să faci un lucru, roagă pe
Dumnezeu de trei ori, cerându-i să nu rătăceşti. Şi dacă rămâi în acelaşi gând, fă ce-ţi
spune el, căci el vine de la Dumnezeu şi nu de la tine. Când nu dobândeşti siguranţa,
întreabă-i pe părinţi.”198 Şi Părintele Paisie nu-l citise pe bătrânul de la mănăstirea din
Gaza! Părintele Paisie mergea până acolo încât spunea că binecuvântarea duhovnicului
poate fi invocată chiar în faţa morţii; într-o scrisoare o sfătuia pe o maică, cum să
vorbească cu moartea: „moartea nu vine când vrea ea, ci când vrea Domnul şi când

194
Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, p. 14.
195
Părintele Paisie de la Sihla, p. 64.
196
Pr. Conf. Dr. Ioan C. Teșu, Duhovnicul şi mărturisirea. Valoarea Sfintei Taine a Pocăinţei şi a Părintelui
Duhovnicesc pentru viaţa creştină, în rev. Pentru tine, Anul 1 (2003), nr.4, p. 14.
197
Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, p. 707.
198
Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovniceşti, răspunsul 841, în Filocalia, vol. XI, p. 694.

58
 vom fi gata. Aşadar, dacă cumva apare, să-i spui aşa: ‚Eu nu am blagoslovenie de la
părintele duhovnic, până ce nu sunt gata iertată ...’ ”199
Despre importanţa ascultării de Părintele duhovnicesc şi de stareţ şi a
binecuvântării în orice lucrare, ca premisă a reuşitei şi ca mijloc de apărare împotriva
atacurilor vrăjmaşului, părintele Paisie mai spunea: „Ascultarea este mucenicie de bună
voie, spuneau părinţii. Dacă faci ascultare cu dragoste şi rugăciune, o faci uşor şi bine şi
te bucuri în Domnul şi tu şi cel ce te-a trimis şi ai plată de la Mântuitorul pentru răbdare
şi smerenie că nu faci voia ta.”200 El a cunoscut ce înseamnă neascultarea din proprie
experienţă. Când avea 25 de ani, Părintele Paisie a venit de la Cozancea cu gândul de a
se face pustnic prin munţii Neamţului, dar n-a fost primit sub oblăduirea egumenului
Ioanichie al Sihăstriei, tocmai pentru că venise fără voia stareţului, aşa că a fost nevoit
să se întoarcă.201 De aceea, conştient că oricine poate greşi, chiar şi cel care este rânduit
de Dumnezeu a fi Părinte duhovnicesc altoa, bătrânul le dădea acest sfat ucenicilor: „Ce
au văzut bun la mine să urmeze şi ei; iar ce au văzut rău să mă ierte ca să fie şi ei iertaţi
de Dumnezeu în cer.”202
Dar şi stareţii trebuie să aibe discernământ în rânduirea „ascultărilor”. Unui frate
începător, care se plângea că nu mai poate face ascultarea încredinţată, bătrânul Paisie îi
spune: „Dacă poţi şi nu vrei este păcat. Iar dacă nu poţi că este prea grea sau eşti
bolnav, nu este păcat. Numai să-i spui stereţului şi el îţi va rândui altă ascultare, cum îl
va lumina Dumnezeu. În mănăstire nimic să nu faci fără binecuvântare. Că dacă
petrecem sub ascultare şi tăierea voii, ne mântuim cu siguranţă» 203. Ascultarea este
sinonimă cu «tăierea voii». Unui călugăr care i-a adus la cunoştinţă că unii monahi vor
fi mutaţi la altă mănăstire, bătrânul i-a spus: «Foarte bine! Dar acolo nu este
Dumnezeu?», şi aceluiaşi, care voia să se ducă în Sf. Munte i-a zis: «Şi eu m-aş duce,
dar când m-or trimite sau m-or scoate afară de aici. Aşa, ştiu eu ce cer? Dacă vrem să
ne mântuim să nu ne facem niciodată voia noastră, nici să credem minţii noastre» 204. La
fel: «este păcat să te duci de voia ta în altă mănăstire, că nu ai răspuns înaintea lui
Dumnezeu. Că dacă pleci nealungat din mănăstire ori din ţară, îţi faci voia ta şi nu

199
Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie de la Sihla, în Vetre de sihăstrie românească, p. 111.
200
Idem, Părintele Paisie Duhovnicul, p. 67.
201
Ibidem, p. 51.
202
Ibidem, p. 70.
203
Ibidem, p. 40.
204
Ibidem.

59
 împlineşti cuvântul lui Hristos care zice: ‚de vă vor alunga din cetatea aceasta, duceţi-
vă în altă cetate …’»205.
Se observă, pe măsură ce trece timpul, o nostalgie după un trecut superior din
punct de vedere duhovnicesc şi o deplângere – prin comparaţie – a stării actuale.
«Părinţii noştri citeau zilnic Psaltirea, ca o rugăciune permanentă. Ba unii o ştiau pe de
rost şi o spuneau în şoaptă la ascultare, sau mergând pe cale (…) este păcat că noi nu
mai cunoaştem puterea Psaltirii, frumuseţea duhovnicească a psalmilor. Cândva o
rosteau în ison sau o cântau, imitând pe sfinţii îngeri» 206. Din acest motiv, părinţii
contemporani susţin cu smerenie că nu se poate compara eficienţa cuvântului de
învăţătură dat de părinţii anteriori cu cel pe care, însărcinaţi fiind cu această «datorie»,
îl dau ei în aceste timpuri. Cauza trebuie căutată în aceea că mult doritul «cuvânt de
folos» rămâne din păcate numai cuvânt, se adresează simţului auditiv, şi nu produce
sensibilizarea inimii, nu se concretizează în faptă, nici la cel care cere şi nici la cel care-
l dă. Bătrânii sunt conştienţi de faptul că a da «cuvânt de folos», care să fie lucrător,
este un dar de la Dumnezeu şi tot Dumnezeu este cel care dă acestui cuvânt «putere».
De aceea, ieroschimonahul Paisie spunea: «Acum, noi, bătrânii, nu mai avem cuvinte
de folos cum aveau părinţii noştri. Ne-a luat Dumnezeu darul şi puterea cuvântului,
pentru că nici noi, nici cei ce ni-l cer nu-l împlinesc cu fapta» 207. Dar cuvintele de folos
primite şi verificate prin experienţă erau încredinţate cu multă bucurie şi altora. Unui
credincios care cerea «cuvânt de folos», bătrânul Paisie i-a răspuns: «Aşa am întrebat şi
eu pe cineva şi mi-a răspuns: Să nu faci tot ce poţi, să nu crezi tot ce auzi şi să nu spui
tot ce ştii»208. Acceaşi grijă de concentrare a cuvântului de folos pe care am întâlnit-o la
părinţii deşertului poate fi regăsită şi la bătrânul Paisie. Iată două exemple din «triada»
sfaturilor date unor ucenici: „Să socoteşti pe aproapele mai bun decât tine (1), să-i ceri
sfat în loc să-i dai tu (2), iar lipsurile lui să le completezi cu dragostea ta (3). Fă aceasta
şi te mântuieşti”209. „De trei lucruri trebuie să se ferească mai mult călugărul: de beţie,
de iubirea de argint şi de vorbirea cu femeile”210.
Bătrânii îşi exprimau cu multă fineţe sentimentele faţă de ucenici, şi, în cuvinte
care păreau că doar sunt expresia unei admiraţii a celor create de Dumnezeu, ucenicii
puteau găsi un sfat care li se adresa lor. Un exemplu de pedagogie indirectă este şi
205
Ibidem, p. 44.
206
Ibidem, p. 55.
207
Ibidem, p. 10.
208
Ibidem, p. 34.
209
Ibidem, p. 24.
210
Ibidem, p. 40.

60
 acesta: admirând frumuseţile munţilor şi codrilor singuratici de la Sihla, bătrânul Paisie,
suspinând din inimă, a zis către ucenici, printre care se vor fi aflat şi unii mai delăsători:
«Tare mă tem să nu rămânem numai cu raiul acesta de aici şi să-l pierdem pe celălalt,
din pricina leneviei noastre!»211.
Delicateţea bătrânului Paisie era una extraordinară. Recurgerea la exemple
concrete, din spaţiul cu care erau obişnuiţi auditorii. «Fiecare îşi pregăteşte mâncarea
după gustul şi placul său. Dacă i se pare prea dulce o mai acreşte, dacă i se pare
nesărată, îi mai pune puţină sare şi verdeţuri şi o face cum îi place; dacă îi place lui îi
place la toţi (…). Tot aşa se întâmplă şi în viaţa duhovnicească a fiecăruia. Fiecare
dintre noi îşi pregăteşte mântuirea cum crede el, cum voieşte, cum poate, după râvna şi
harul pe care i le-a dat Dumnezeu. Spun bătrânii că foamea este cel mai bun bucătar, iar
sărăcia cel mai bun gospodar. Tot aşa şi cu mântuirea sufletului nostru» 212. În timp ce se
afla în faţa unei pajişti plină de flori şi mireasmă, «cuvântul de folos» pleacă de la
această imagine frumoasă: «Să vă faceţi nişte albinuţe harnice, care adună nectar şi
miere din florile cele mai curate şi binemirositoare, iar nu nişte gărgăuni şi bondari care
adună hrană din bălegar şi din toate buruienile. Râvniţi la faptele bune cele mai de preţ
şi mai uşor de dobândit (fără sforţări ascetice excentrice, având drept obiectiv principal
şi conştient atingerea unei «performanţe» duhovniceşti, fie ea şi sub forma unei virtuţi,
dar care este pândită de nu puţine primejdii, n.n.), precum dragostea, rugăciunea, mila
şi smerenia»213.
Paisie Olaru era un mare dătător de nădejde. Unui părinte cuprins de ispite i-a spus:
«Ai văzut, când vine ploaia cu fulgere cu tunete şi cu furtună, fugi în casă la adăpost;
iar după ce trece furtuna ieşi din nou afară. Aşa şi în mănăstire. Când vin ispitele şi te
împresoară, fugi la rugăciune în biserică, fă un paraclis la Maica Domnului, închină-te
la sfânta cruce (…), iar după ce trece ispita şi se face linişte în suflet, ieşi din nou la
ascultare şi mulţumeşte lui Dumnezeu că te-a acoperit în vremea necazului» 214. O
maică, descurajată, este îmbărbătată de părintele Paisie: «Ce-i aia disperare şi
deznădejde? (...) Nu spune aşa, că‚ eu n-am să mă mai mântuiesc, că eu degeaba mă
rog’, nu. Tu să spui aşa: ‚De unde-s gândurile astea? Ba nu. Eu, cu ajutorul Măicuţei
Domnului, am să mă mântuiesc’. Uşa raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să
intrăm în el (...) Cum nu-l iubeşti pe Dumnezeu? Astea sunt gânduri care vin de la
211
Ibidem, p. 35.
212
Ibidem, pp. 35-36.
213
Ibidem, pp. 37-38.
214
Ibidem, p. 43.

61
 diavolul (...) Taci din gură. Cum nu crezi? Dar cine te-a adus aici la mănăstire? Ce
asculţi tu ce spune vrăjmaşul? Şi de ce să nu te mântuieşti? Nu, tătucă ... lasă, cu
nădejdea la Maica Domnului, o să ne mântuim noi. Că dacă le-am putea face pe toate,
ne-am mândri, şi ar fi mai rău: ‚Rugăciunea minţii o am, milostenie fac ...’. Dar dacă
vezi că nu poţi, te mai smereşti (...) Aşa tătucă. Hai să punem şi noi de acum început
bun. Noi trăim cu nădejdea vieţii de dincolo. Eu, când eram copil, mămuca îmi spunea:
‚Postim, dragu’ mamii, şi după ce se termină postul, să vezi ouă roşii şi pască şi
sarmale’. Şi aşa rămânea. Posteam cu gândul la ce o să mănânc după ce se termină
postul»215. În amintirea celor care l-au cunoscut, Paisie Olaru a rămas părintele. Modul
lui de adresare către cei care îl cercetau arătau că el însuşi îşi însuşise cu toată fiinţa, cu
toată dragostea şi toată responsabilitatea, rolul şi lucrarea de părinte de părinte, de tată.
«Tătucuţă», «dragu tatii», «draga tatii», «tătucă», «tată» sunt cuvinte din vocabularul
tematic al unei paternităţii duhovniceşti asumate în chip inconfundabil şi aproape
irepetabil de părintele Paisie.
Recursul la vechile apoftegme patericale era ceva obişnuit în rândul bătrânilor. Ei se
conformau astfel unei tradiţii neîntrerupte, cu convingerea că, în general şi în cadru
larg, încercările din viaţa duhovnicească sunt aceleaşi. Nu întâlnim la Părinţi nici un
semn al vreunui «aggiornamento» conştient şi propus dinainte. Conştiinţa smerită îi
făcea de foarte multe ori să-şi înceapă «cuvântul de folos» prin expresia «Părintele
cutare aşa spunea», sau foarte des făceau apel la proprii lor îndrumători în viaţa
spirituală: «Părintele meu aşa zicea ...». Bătrânul Paisie relatează cazul pustnicului
ispitit de demonul slavei deşarte. La întrebarea cu cine dintre sihaştrii renumiţi se
aseamănă, aude un glas care-i dezamăgeşte pretinsa asemănare, spunându-i că nu ajuns
nici la măsura unui mirean din Constantinopol (Zaharia Ciubotarul). Vizita făcută l-a
încredinţat de milostenia şi mai ales de curăţenia în care trăia el şi cu soţia lui, Patericul
– şi bătrânul Paisie – încheind relatarea cu finalul intrat de acum în limbajul obişnuit:
„Şi s-a întors sihastrul folosit la chilia lui, dând slavă lui Dumnezeu” 216. Unui frate care
nu împlinea el însuşi ceea ce îi învăţa pe oameni, bătrânul i s-a mărturisit: „Aici şi eu
sunt vinovat. Dar m-am mărturisit duhovnicului meu că nu fac ceea ce învăţ pe alţii şi el
mi-a spus să fac asemenea celui cu talanţii din pilda Mântuitorului, adică să nu-i îngrop
spre osândă, că să-i dau la alţii care pot lucra cu ei şi aduc dobândă” 217. Şi la fel:
215
Părintele Paisie de la Sihla, pp. 69-71.
216
Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, p. 36.
217
Ibidem, p. 46. „Dacă am putea face noi tot ce învăţăm pe alţii, am fi sfinţi. Eu învăţam pe alţii să aibă
răbdare în suferinţă. Acum când sunt în suferinţă, văd că nu am deloc răbdare. Îmi trebuie nu răbdare, ci

62
 „Bătrânii noştri aveau o vorbă înţeleaptă: La călugărie şi la căsătorie să nu sileşti pe
nimeni!”218.
Părinţii arătau o foarte mare libertate, convinşi că nu este folositoare rămânerea
închistată într-o rânduială permanentă considerată ca fiind infailibilă. Dacă unii
duhovnici recomandă cele şapte Laude, alţii paraclise şi acatiste, alţii mai mult
rugăciunea inimii, atingerea a câte puţin din toate este semnul dreptei socoteli,
consideră bătrânul Paisie. „Pe acestea să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi. Adică să
le facem şi pe unele şi pe altele după a noastră râvnă şi putere (…) să unim rugăciunea
citită şi cântată cu cea rostită în taina inimii, fără cuvinte, după sfatul duhovnicului şi
atunci vom spori şi vom dobândi multă bucurie şi pace în suflet.”219
Părintele Paisie nu era pentru rugăciuni lungi, ci pentru rugăciuni scurte şi dese,
neinsistând asupra unui număr precis, şi, în acelaşi timp, arătând multă înţelegere faţă
de răspândirea minţii de care i se plângeau ucenicii, fără a o aproba însă: „Orice
rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii.
Deocamdată, împlineşte-o pe asta, tătucuţă. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă şi
găleata e mică. Citeşte dimineaţa Acatistul Maicii Domnului, iar seara citeşte Paraclisul
ei. Crezul – neapărat, măcar odată pe zi, şi Psalmul 50 de două-trei ori pe zi (...) Mai
mult, canonul e benevol: ‚Tatăl nostru’ fără număr, ‚Doamne Iisuse’ fără număr,
metanii fără număr. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul
dintr-o floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă ştiu pe mine: dacă
mă scol de dimineaţă şi-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar
dacă te scoli dimineaţa şi te învârteşti aşa, prin casă – că mai am asta de făcut, mai am
şi treaba astălaltă –, apoi nu-ţi merge bine toată ziua.” 220 Şi în post el era foarte lejer şi
realist: „Vinerea posteşte până când ţi-e foame.” 221 Totul să se facă cu dreaptă socoteală
şi cu întrebare, chiar şi faţă de un apropiat dacă nu e duhovnicul aproape: „Să ai grijă cu
postul, să nu te forţezi peste putere, că ai de învăţat şi de muncit, ca nu cumva să cazi în
boală, că atunci nu vei fi bună în nici un loc. Aşa că, deocamdată, alimentează-te
potrivit, ca să-ţi poţi împăca tovarăşii, trupul şi sufletul, că nu se poate să lucreze unul
fără altul – mai ales când te zbaţi în valuri. Trebuie să ai un program de masă şi de
îndelungă răbdare.” „Dacă am fi făcut şi noi în viaţă măcar a zecea parte din ce am învăţat pe alţii, tot ne-ar
mântui Dumnezeu.” Cf. Ibidem, p.73.
218
Ibidem, p. 67.
219
Ibidem, p. 56. „Fiecare să se roage cu rugăciunea care îl ajută să sporească mai mult în fapte bune şi
pocăinţă.” Cf. Ibidem, p. 54.
220
Părintele Paisie de la Sihla, p. 62.
221
Ibidem, p. 70.

63
 lucru. Să faci ascultare, să întrebi chiar de Maria. Ar fi bine să iei masa de două ori pe
zi; dacă vrei să te înfrânezi, mănânci mai puţin, şi atunci ai scăpat şi de o mândrie
ascunsă şi ai pus şi calul la treabă, la lucru, cu pace.”222
Părintele Paisie n-a ieşit să-şi caute ucenicii. Ei l-au găsit. „Bucovina şi Moldova
erau familia lui duhovnicească. Dar şi călugării şi călugăriţele din Transilvania i s-au
înfiat. Râmeţii erau ca la un pas duhovnicesc de Sihăstria (...) N-a mers către nimeni.
Toţi au venit către el. Până în ultima zi a vieţii, prin chilia sa s-au perindat zi şi noapte
pelerini, care şi-au lăsat acolo păcatele, pe care părintele Paisie le ardea în focul
rugăciunilor sale fierbinţi (...) Când se odihnea şi simţea că i s-a deschis uşa, spunea
celui venit: ‚Dă-mi aici din dreapta epitrahilul. Şi vezi că în stânga, prinsă într-un cui,
de paretar (un covoraş pe perete, în dreptul patului de scândură) e o cruce. Dă-mi-o în
mână’. Şi se ridica şi începea ceea ce am putea numi cu un cuvânt poate nepotrivit,
terapeutica vindecării. Spovedania. Apoi sfatul. Sfatul pe larg. Fără grabă.
Dezghiocarea faptelor, aruncarea cojilor rele, scoaterea miezului bun, spălarea,
pieptănarea, reînfrumuseţarea sufletului.”223
Adevărat profesor de spiritualitate, părintele Paisie – Pustnicul, cum îl numeau
oamenii din timpul când vieţuia la Sihla într-o chilie ceva mai aparte de restul
locuinţelor pentru monahi – a crescut ucenici şi a crescut duhovnici. Toţi îşi amintesc
de el cu bucurie. Aproape niciodată nepomenind iadul, Părintele rămâne în memoria
tuturor prin vorba lui de la despărţire: „Să ne întâlnim la uşa raiului!” Până acolo este
greu. Dar de ne vedem la uşă, apucăm cu amândouă mâinile şi strigăm către Maica
Domnului: Maica Domnului nu mă lăsa, «uşa milostivirii deschide-mi mie!»”.
Acum, când şi Părintele Paisie – care nu se lăcomea nici la rai, ci-şi dorea şi
dorea tuturor doar un «colţişor» – a trecut în lumea celor drepţi, din acel colţişor, va
veni la multe ori la uşă pentru acei care îl poartă în amintire şi-n rugăciuni. „Putem
spera că, fiind el acolo, la uşă, va face totul ca să ne-o deschidă şi nouă. Dacă ne vom
aminti şi vom împlini sfaturile lui. Căci toată întâlnirea cu el, la spovedanie, asta era: o
potecă deschisă spre Rai.”224

222
Ibidem, p. 109.
223
Antonie Plămădeală, Cuvinte duhovniceşti, Tipografia Eparhială Sibiu, 2000, pp. 262-263.
224
Ibidem, p. 266.

64
 II.3 Părintele Arsenie Papacioc

„Cuvântul Părintelui Arsenie Papacioc este adânc. Poate şi de aceea este greu
de împlinit. Nu cere nici o nevoinţă exterioară. Aşteaptă însă de la om un suspin
continuu, o inimă rănită de har. Viaţa creştinului, în viziunea Părintelui, nu e străbătută
de acele amnezii atât de comode şi dragi nouă, în care Hristos stă suspendat cuminte
între două duminici sau, în cel mai bun caz, între rugăciunile de dimineaţă şi cele de
seară. Drumul pe care Părintele ne invită e aninarea de continua prezenţă a lui
Dumnezeu în lume.”225
Considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei, Arsenie
Papacioc s-a născut în 1914 ca al șaptelea copil al părinților Vasile și Stanca. 226 Numele
civil al lui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedeşte o memorie bogată şi o vie
inteligenţă, de multe ori fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit
în jurul revistei „Vraja”, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât şi
fizice. În 1932 a absolvit școala de Arte și Meserii din București, și a devenit la 18 ani
membru al Mișcării Legionare, activând într-un cuib din orașul Slobozia. În decembrie
1933, a revenit în București pentru a participa la tabăra legionară de la Bucureștii Noi,
unde se ridica „Casa Verde” – sediul central al mișcării.
După satisfacerea serviciului militar, Anghel Papacioc pleacă la Brașov, unde se
angajează la fabrica de armament „Malaxa”, unde lucra, în calitate de maistru șef,
fratele său, Radu. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie
deosebită, a avut intenţia de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei. Stareţul mănăstirii,
părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că eşti niţel
mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Ce o să zică fraţii? Pe acesta îl ţii la cancelarie şi pe
noi ne pui la greu?“227

225
Avva Arsenie Papacioc, în Mari duhovnici ai neamului, (3 vol.), vol. 2, Coord. George Crăsnean, p. 8.
226
„Am fost al șaptelea copil la părinți, născut în 1914, la 15 august, comuna Perieți, satul Misleanu, județul
Ialomița. Părinții se numeau Vasile și Stanca. Tata a fost agent sanitar peste șase sate și a contribuit masiv la
constructia Bisericii din sat. Mă cheamă Papacioc. Pentru că tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, în
nordul Greciei. și de aici vine numele. Era aromân și i s-a spus: «Popa cu cioc» - Papacioc. Dar la origine ne
chema Albu. Și bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia și s-a instalat pe Ialomița, unde era câmpie.
Satele erau rare...”

227
Augustin Păunoiu, „Trăirea duhovnicească nu se poate măsura cu metrul”- Interviu cu Părintele Arsenie
Papacioc, în ziarul Lumina/3 august 2008.

65
 În decembrie 1938 este internat lagărul de la Miercurea Ciuc. După abdicarea regelui
Carol al II-lea și instaurarea regimului legionar, Anghel Papacioc devine șef de plasă
(conducător legionar imediat subordonat șefului de județ) la Zărnești, și primar la
Zărnești din octombrie 1940.
După rebeliunea legionară, din ianuarie 1941, a fost judecat și condamnat de
regimul antonescian la 6 ani de închisoare. În 1942 după ce trece granița spre
Iugoslavia, este prins de patrulele germane și predat grănicerilor români, este judecat de
Tribunalul Militar pentru trecere frauduloasă a frontierei și condamnat la șase ani de
închisoare. Este încarcerat la Aiud, până în septembrie 1946. La 8 septembrie 1946,
Anghel Papacioc ieşea de pe poarta Penitenciarului Aiud. Executase o pedeapsă pentru
o aşa-zisă participare la evenimentele din ianuarie 1941. Trecuse prin penitenciarul de
la Vaslui şi prin cel de la Aiud. Cunoscuse transformarea spirituală în grupul deţinuţilor
mistici. Sculptase uşile împărăteşti de la capela penitenciarului de la Braşov şi
executase chivotul pentru Mănăstirea Vladimireşti, ce reprezenta Biserica Mănăstirii
Argeşului în miniatură. Practicase rugăciunea inimii, asimilase din operele Sfinţilor
Părinţi, meditase profund la jertfa înaintaşilor pentru credinţă. În închisoare, Anghel
Papacioc era considerat „monahul în haină laică“ 228. Era hotărât să se lepede de lupta
politică şi să o adopte pe cea spirituală.
În ianuarie 1947, pleacă la mănăstirea Cozia unde starețul Gherman Dineață îl
primește în ziua de 15, ca „frate”. Pentru că avea şcoală, atunci fratele Anghel a fost
trimis să profeseze la Şcoala de cântăreţi bisericeşti de la Mănăstirea Turnu, din
apropiere. Aici lucrează vreme de un trimestru, ulterior fiind trimis de conducerea
obştii de la Cozia la Comanca pentru a administra domeniul mănăstirii. În această zonă,
mai multe mănăstiri aveau proprietăţi arabile, între acestea fiind şi ale Tismanei.
228
În aprilie 1960, un informator din Aiud arăta: „Când am venit de la izolarea din februarie, două zile am stat
la camera 49 din Zarcă cu Papacioc Anghel. Era afectat de frig şi foame şi trăia o stare de surescitare nervoasă.
Sufla în pumni şi se plimba prin cameră, încercând să se încălzească. «Fratele meu, iată cum poate omul să-şi
sfârşească zilele. Cu ăştia nu-i de glumă, n-au nici un pic de milă şi înţelegere - suflete de piatră.» Apoi,
continuând: «Dumnezeu ne-a pus la mare încercare, fie numele Lui binecuvântat. Iată, deci, fratele meu,
trebuie să fim întotdeauna gata cu sufletul pregătit şi curat pentru a primi sfânta jertfă pe care Domnul ne-o
întinde. Un Sfânt Părinte spunea: Nu ştii când zilele tale se termină, fii gata mereu»... Am arătat apoi, părintelui
Arsenie, că mă găsesc la capătul puterilor, inima mă părăseşte şi că trăiesc o stare sufletească confuză de
prăbuşire în care speranţele au început să mă lase. Părintele m-a prins în braţe şi m-a asaltat cu tot felul de
îndemnuri pentru mântuire: «Frate, nu-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu - păcat de moarte, trezeşte-te în
ceasul al doisprezecelea şi pune nădejdea în Cel de sus, gândeşte-te şi te înfioară la ceea ce te aşteaptă
dincolo, dacă aici nu încerci să te mântui, pentru că să ştii că nici pe departe chinurile din iad nu se asemuiesc
cu chinurile pe care le trăim azi. Acolo este mult mai îngrozitor»“. Adrian Nicolae Petcu, „Despre viețuirea
Părintelui Arsenie Papacioc în temnița Aiudului”, în ziarul Lumina / 19 martie 2013.

66
 Novicele Anghel este remarcat de stareţul tismănean Gherasim Iscu, care îi propune să
intre în aşezământul nicodimian. În 1948 e trimis la schitul Cioclovina, care aparținea
de mănăstirea Tismana, unde este remarcat de exarhul Teofil Niculescu, care era
director al Şcolii de cântăreţi bisericeşti de la Mofleni-Craiova. Îi propune fratelui
Anghel să primească chemarea de profesor în această instituţie. Primeşte
binecuvântarea de la arhiepiscopul Firmilian al Craiovei, atât pentru postul de profesor,
cât mai ales pentru intrarea în obştea marii lavre gorjene. Numai că, la 10 decembrie
1948, în vederea completării dosarului necesar tunderii în monahism, potrivit
procedurii legale, exarhul face intervenţie la Poliţia din Vâlcea pentru a primi cazierul
juridic. Astfel, autorităţile află de prezenţa lui Anghel Papacioc la Schitul Cioclovina.
În consecinţă, fratele Anghel este nevoit să plece, prin demisie aprobată de
arhiepiscopul Firmilian. La sfatul părintelui Gherontie Bălan, în 1949 merge la
Mănăstirea Sihăstria Neamţului, unde stareţ era duhovnicul Cleopa Ilie. Aici a stat
până în luna septembrie 1949, când a fost chemat la Bucureşti de Patriarhul Justinian
Marina și trimis la mănăstirea Antim – Institutul Biblic, la atelierul de sculptură.
Este închinoviat la Mănăstirea Antim şi tuns la 26 septembrie 1949 de ieromonahul
Benedict Ghiuş, avându-l ca naş pe Petroniu Tănase. Aici încă mai găseşte din spiritul
Rugului Aprins, care fusese interzis de autorităţile comuniste cu un an înainte. Se
manifestă împotriva teoretizării practicării rugăciunii inimii, susţinând o viziune
pragmatică asupra trăirii duhovniceşti. „Punctul meu de vedere pe care l-am exprimat la
Antim nu era de a teoretiza, ci era de a trăi“, avea să spună mai târziu într-un interviu.
229

Cu toate acestea, poartă un respect deosebit faţă de foştii membri ai Rugului

Aprins. Munceşte mult şi se îmbolnăveşte la ochi. Este nevoit să se retragă la Sihăstria.
Aici este hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah la 26 septembrie 1950, de către
Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei. La 22 octombrie acelaşi an, este chemat din
nou de Patriarhul Justinian, pentru a fi îndrumător duhovnicesc al seminariştilor de la
Neamţ. Funcţionează numai până la sfârşitul anului 1951, când Părintele Arsenie a fost
numit spiritual la Seminarul Monahal de la Neamț. A urmat mutarea la Mănăstirea
Slatina, unde a fost egumen. De aici a fost arestat și dus la Suceava, ținut în anchetă
nouăzeci de zile, bătut și chinuit pentru acuzații fără nici un suport real. Arestat în
13/14 iunie 1958, după ani de detenție la Văcărești unde a stat în celulă cu Sandu
Tudor, este mutat la închisoarea de la Aiud, unde primise 20 de ani de pușcărie pentru
229
Adrian Nicolae Petcu, „Arsenie Papacioc la începutul vieții monahale”, în ziarul Lumina / 17 aprilie 2013.

67
 „uneltire contra ordinii sociale”230. Dar regimul de detenţie era cu totul schimbat. Era un
regim de exterminare fizică pentru o reeducare potrivit aspiraţiilor regimului comunist.
Cu toate acestea, Părintele Arsenie Papacioc este surprins în documentele informative
întocmite la Aiud cum săvârşea slujbe în celulă.231
În 1964 a fost eliberat și i s-a permis în 1965 să slujească la o parohie din Ardeal,
în comuna Filea- Cluj, apoi a fost Preot și duhovnic la Mănăstirile Căldărușani, Dintr-
un Lemn și Cernica. În 1969 este stareț la Mănăstirea Cheia din Prahova. De aici, a
ajuns, în 1976, la Mănăstirea Sfânta Maria - Techirghiol, mănăstire întemeiată de
Patriarhul Justinian Marina. Pe 19 iulie 2011, trece la Domnul.
Oamenii sunt provocaţi, individual, să se pronunțe într-un fel sau altul, cum stau
faţă de solia lui Iisus. Aceasta e solia şi biruinţa cerescului Semănător.” 232 Cuvântul
omului este însă supus degradării dar şi îmbunătăţirii, „pentru că omul este ceea ce este
doar în funcţie de calitatea raportului său cu Dumnezeu şi cu semenul, cuvintele pe care
le rosteşte sunt ziditoare sau distrugătoare în funcţie de raportarea acestora la Cuvântul
cel veşnic, chipul şi Cuvântul Tatălui.” 233 Comunicarea subliniază calitatea omului de
„coroană a Creației”, pentru că ea crează şi o diferenţă între om şi celelalte vieţuitoare.
Omul este astfel nu doar singura creatură de pe pământ care poate comunica rațional şi
care este preocupată de existenţă: de trecut, de prezent şi de viitor şi mai ales de felul
230
Idem, „Despre viețuirea Părintelui Arsenie Papacioc în temnița Aiudului”.
231
În noiembrie 1963, o sursă a Securităţii informa: „Vremea şi întâmplările prin care a trecut l-au făcut mai
«înţelept», cum îi place adesea să spună. Credinţa puternică în Dumnezeu i-a menţinut moralul şi-l face să
spere într-o eliberare apropiată. Pentru aceasta se pregăteşte necontenit. În plus, poartă satisfacţia că oamenii
din jurul lui sunt «buni» şi se cultivă în «Duhul Domnului», luând aminte cuvintele sale pline de învăţătură.
Dimineaţa oficiază ca şi în trecut, în faţa sobei, cu ochii către uşă, îngenunchind scurt timp, numai cât «Sfântul
Duh» este invocat să Se pogoare pentru a-l umple de sfinţenie. A renunţat la căniţa cu apă şi «părticica» de
pâine, Trupul şi Sângele Domnului, şi la jurubiţa de aţă pe care altă dată o trecea pe după gât în chip de
epitrahil. Şi face crucile mai mult în gând decât cu mâna, fiind foarte atent la vizetă pentru a nu fi văzut. Pe
mine şi pe Uţă ne pune să stăm smeriţi pe pat şi să participăm tacit la slujbă ca şi când nimic nu s-ar fi
întâmplat. Peste drum de mine, «fratele Dumitru» face în timpul acesta mărunt din buze, trăgând cu coada
ochiului la popă şi închinându-se cu evlavie ori de câte ori acesta duce mâna la frunte. Apoi, se uită şi la mine
să vadă dacă fac la fel. După ce se mănâncă pâinea şi cafeaua, părintele, puţin obosit după slujbă, moţăie o
jumătate de oră şi apoi începe cu râvnă să ne predice, arătând importanţa zilei pentru biserică (dacă îşi aduce
aminte de fila calendarului) sau povesteşte ceva cu tâlc din Pateric, Filocalie, Pidalion etc.“ Pentru astfel de
manifestări, părintele era pedepsit cu regim sever. De pildă, la 12 noiembrie 1963, părintele Arsenie a fost
găsit de gardian cum „făcea propagandă religioasă cu ceilalţi deţinuţi din cameră“. În nota gardianului se arăta
că „deţinutul a vorbit tare în cameră de se auzea perfect ce vorbea şi pe sală şi în camerele vecine“. În
consecinţă, gardianul propunea o pedeapsă de „10 zile izolare cu regim sever“, începând cu 24 decembrie
1963. Ibidem.
232
Arhim. Serafim Popescu, Omul zidire de mare preț - Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca, Ed. Credința
strămoșească, Iași, 2009, pp. 45-46.
233
Pr. Lector Dr. Nicolae Dură, Propovăduirea şi Sfintele Taine, EIBMBOR, București, 1998, pp. 32-33.

68
 cum ceilalți semeni îi percep existenţa. Cuvântul face ca omul să fie altceva decât tot
ce-l înconjoară, „permițând o viziune religioasă care tinde să depăşească simpla
descrire în timp şi spaţiu, pentru a studia comportamentele umane în faţa sacrului.” 234
Revenirea în sânul Bisericii, curăţirea şi desăvârşirea se dobândesc prin voinţă, căci o
viaţă creştină corectă şi sfântă nu este motivată doar de fuga de chinurile iadului.
Principala năzuinţă a sufletului este dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi petrecerea
fericită în dragostea Sa, prin care se împlineşte rostul nostru ca oameni. Aceasta este
raţiunea de fi a pocăinţei adevărate după apostazie: mila lui Dumnezeu, care este
iubitoare şi voieşte mereu întoarcere celui păcătos : „Milă voiesc iar nu jertfă” (Os. 6,
6). Niciodată Dumnezeu nu-Şi întoarce faţa de la o pocăinţa făcută din inimă curată,
„duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” (Ps. 50,18) pentru
că, după cuvântul Scripturii: „Orice rugăciune, orice cerere care se va face de orice
om din tot poporul lui Israel, când ei îşi vor cunoaşte mustrarea cugetului lor şi îşi vor
întinde mâinile lor la templul acesta. Tu să asculţi din cer, din locul şederii Tale, şi să
miluieşti; să faci şi să dai fiecăruia după căile sale, după cum Tu cunoşti inima lui;
căci Tu singur ştii inima tuturor fiilor oamenilor”(3 Rg. 8,38-39).
Doar în rugăciune, folosirea cuvintelor de către om pentru a da slavă Creatorului,
este un act ce așează structurile onticului într-o axiologie sacră, deoarece darul divin al
raționalității dobândește, în condiții speciale, valențe spiritual-duhovnicești pentru
comunicare, acesta devenind o funcţie a Preoţiei universale, deoarece lucrarea în
templul cuvintelor este o liturghisire a preoţiei generale, o slujire sacerdotală a omului,
ca preot în Creaţie. De aceea, starea de înduhovnicire a Preotului, ieromonahului și a
credincioșilor generează o viață specială cuvintelor, cu largi implicații etice și morale,
deoarece cuvântul profan, în taină sau în spațiul sacralizat al Bisericii, poate îmbunătăţi
starea duhovnicească a unui popor, știut fiind că nici un popor nu poate trăi decât în
relaţie cu Dumnezeu, de aceea toate sferele activităţii sale sunt impregnate de religios.
În acest context, pentru un monah, lepădarea de sine nu este o neputință sau o
înfrângere, ci dimpotrivă e descătușarea unei foarte mari puteri sufletești, cu atât mai
mult cu cât Părintele spiritual este colaboratorul lui Dumnezeu, el lucrează cu Duhul
Sfânt, el se luptă şi suferă împreună cu El, pentru ca omul nou să se nască în noi, nu ca
fiu al lui, ci ca fiu al Aceluia care este „Calea, Adevărul şi Viaţa”. (In. 14,6) De aceea,
„Părintele duhovnicesc trebuie să aibă grijă totdeauna să nu facă «un transplant de

234
Michel Meslin, „Despre antropologia religioasă”, în Ştiinţa religiilor, trad. Suzana Russo, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1993, p. 271.

69
 voinţă şi conştiinţă, înlocuind conştiinţa şi voinţa fiilor săi duhovniceşti cu voinţa şi
conştiinţa lui», ci să le modeleze pe acestea „după voinţa lui Dumnezeu.” 235 În Singur
Ortodoxia, Părintele Arsenie preciza că „Dogma nu e Dumnezeu ; dogma e măsura
lucrurilor. Așa că trebuie să mă rog în măsura lucrurilor care cred în Dumnezeu.” 236 Și
aceasta pentru că „Adevărul – Hristos nu poate fi interpretat, chiar dacă trebuie să mori
pentru El, chiar dacă te jertfești.”237
Dacă urcuşul în sine reprezintă manifestarea, expresia libertăţii individuale,
mântuirea este o biruinţă a persoanei umane, pentru că nimeni nu se mântuieşte singur.
Mântuirea mea nu reprezintă o problemă individuală, e un eveniment ontologic ce
priveşte întreaga umanitate, Adamul total. Astfel, prin provocările și ispitele împotriva
celor ce aleg calea monahală, se face trecerea de la starea de eveniment ontologic, la
cea de eveniment cosmic, pentru că mântuirea întregii umanităţi, a Cosmosului întreg e
parte a propriei mântuiri. Un alt mare duhovnic al neamului românesc, Părintele
Arsenie Boca, sublinia în această privință : „De la început e bine să plecăm cu câteva
lucruri ştiute şi anume: că toţi oamenii, fară deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fiii
oamenilor şi fiii lui Dumnezeu. Adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după
duh, făpturi cereşti, care însă petrecem vremelnic în corturi pământeşti. De la
Dumnezeu ieşim, petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem.
Fericit cine se-ntoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea. Unii
însă nu se mai întorc... ”238 argumentul este, evident, de natură antropologică : omul a
fost creat de Dumnezeu în calitate de chip al Său şi menit să se ridice la asemănarea cu
Ziditorul. Astfel, „el a fost zidit ca să fie privitor şi tâlcuitor recunoscător al celor ce
există”239, iar prin dialogul de iubire cu El să îşi croiască drumul spre infinitate, printr-o
continuă transcendere spre Dumnezeu, spre întreaga lume. În acest sens, fiecare
persoană, purtătoare a chipului reprezintă o complexitate unitară de extindere
universală, care tinde să cuprindă toate celelate persoane, toată realitatea. Astfel,
menirea omului este cea de personalizare a întregului Univers ca să înainteze cu el spre

235
Pr. Drd. Viorel Sava, Preotul duhovnic și Taina Spovedaniei, în rev. TV, Anul III (1993), nr. 1-3, p. 24.
236
Arhim. Arsenie Papacioc, Singur Ortodoxia, Ed. Sof…a, București, 2007, p. 68.
237
Ibidem, p. 76.
238
Ierom. Arsenie Boca, Cărarea împărăției, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfintitului Dr. Timotei Seviciu,
Episcopul Aradului și Hunedoarei, Ediție îngrijită de pr. Prof. Simion Todoran și Monahia Zamfira
Constantinescu, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe a Aradului, 1995, p. 5.
239
Sfântul Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa monahală, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor
Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol. I, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 47.

70
 o tot mai deplină comuniune cu Dumnezeu în Treime. Desăvârşirea este deci şi o
urmare a unui efort personal de ridicare deasupra puterilor omeneşti fireşti, nu în sensul
de abandonare a lor, ci în acela de depăşire, de transfigurare a lor, „căci dacă păcatul
este o depărtare de Dumnezeu, mântuirea este o apropiere de El.”240
Desăvârşirea este, în acest sens, sfârşitul fericit al unui întreg proces de curăţire şi
sfinţire, asumat şi împlinit de către sufletul râvnitor. Curăţirea şi desăvârşirea se
dobândesc prin voinţă, căci o viaţă creştină corectă şi sfântă nu este motivată doar de
fuga de chinurile iadului. Principala năzuinţă a sufletului este dobândirea Împărăţiei lui
Dumnezeu241 şi petrecerea fericită în dragostea Sa, prin care se împlineşte rostul nostru
ca oameni. Pentru a se apropia mai mult şi mai profund de Dumnezeu, omul are nevoie,
mai înainte de orice, de pocăinţă. Ea este starea care se opune cel mai adevărat răului
din noi, ce ne separă de Dumnezeu. Căci omul este singurul vinovat de lipsa
comuniunii cu Dumnezeu, iar păcatele noastre sunt cele care se interpun ca un zid în
faţa dragostei Lui, şi din acest motiv ajunge la pocăinţă: „Glas se aude pe înălţimi, s-
aude plânsul jalnic al fiilor lui Israel, care se tânguiesc pentru că şi-au stricat căile lor
şi au uitat pe Domnul Dumnezeul lor”. (Ir. 3,21)
„Mintea - zice Talasie Libianul - care începe să se înţelepţească (să filosofeze) în
cele dumnezeieşti începe de la credinţă şi trecând prin cele de la mijloc sfârşeşte iarăşi
la credinţa cea mai de sus.”242 Pentru împlinirea acestui deziderat fundamental, unii
optează pentru viața monahală, de aceea Părintele Arsenie, cu uriașa sa experiență
duhovnicească, preciza : „Aș îndrăzni să spun că pentru mulți veniți la mânăstire cea
mai grea ispită este nestatornicia. Acești diavoli cotropitori doresc să te smulgă de pe
poziție. În planul de luptă duhovnicească, cel dintâi lucru este să-ți determini precis
poziția. Și tu, venit în viața monahală, ești pe cea mai înaltă culme, în cel mai de vârf
cuvânt al Sfintei Scripturi, în acel: Vrei să fii desăvârșit? Așa o numește Sfântul Vasile
cel Mare. Această dorință și încadrare monahală este cea mai nesuferită de diavolii din
toată creștinătatea. La mânăstire se vine cu un dor mare, cum se spune, ca o nebunie
pentru Hristos, de a se răstigni pentru El, de a suferi ocara, lovirea, prigonirea și
înfrângerea marelui dușman, orgoliul, și se păzește și se încearcă sincer spre marea
240
Pr. Dumitru Abrudan, Mântuirea şi sensul ei comunitar în scrierile profetice ale Vechiului Testament, p. 36.
241
Cf. Pr. Ioan Bunea, Împărăţia lui Dumnezeu (Sensul ei neotestamentar), în rev. MA, Anul XVI (1971), nr. 11-
12, pp. 852-855.
242
Talasie Libianul şi Africanul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte către Pavel
prezbiterul, (Suta a IV-a, cuv. 80), în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se
poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol. IV, trad. Pr. Stavr. Dumitru Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană,
Sibiu, 1948, p. 33.

71
 nădăjduitoare a mântuirii, smerita smerenie. Atunci vei simți adevărata libertate, dorind
să iubești cu adevărat pe toți. Adică să primești umilința, spinii coroanei lui Hristos,
cuiele, sulița și moartea pentru El. Așa îți vei ușura patimile grozave și vei fi cândva și
undeva un mic „mântuitor”, lucrând atât la mântuirea ta, cât și la a altora. Diavolii
nestatorniciei nu vor putea birui pe unii ca aceștia, care, ispitiți, mai mult se vor
încununa.
O altă patimă foarte primejdioasă, care se strecoară atât de ușor și pare a se motiva
mereu și își face loc imediat între toți este vorbirea de rău. Sunt convins că cei mai
mulți care își pierd sufletele, și le pierd pentru această neînfrânare împătimită a limbii.
Nu știi să vindeci, dar știi să deschizi, ca orice ucigaș, rana! Suprema poruncă - iubirea
- este propovăduită, întărită și trăită de Mântuitorul, ca o arvună a luminii și frumuseții
Împărăției cerurilor. Că iubire și milă este întreg Creștinismul!
Dar această nemuritoare iubire este urmărită de răutatea - mică sau mare - a vorbirii
de rău, viermele neadormit care îți roade tainic inima și zilele mântuirii tale. Acest
vierme al urii ucide-l, iubite frate călugăr sau creștine, și iubește tare pe Hristos, Care te
așteaptă în inima fratelui tău pe care îl săgetezi mereu.
Patima vorbirii de rău destramă unitatea mânăstirească și societatea creștină și se
face vinovat de moarte cel ce atacă ce a întemeiat Hristos pe cea mai trainică temelie -
Iubirea și Credința. „Un bărbat sfânt, spune în Patericul vechi, a văzut pe oarecine
păcătuind și, lăcrimând cu amar, a zis: «Acesta a greșit astăzi, iar eu voi greși mâine,
negreșit. Apoi acesta se va pocăi cu adevărat, iar eu nu mă voi pocăi niciodată!»” Deși
l-a văzut chiar păcătuind, s-a osândit pe sine, iar pe acela l-a văzut îndreptat. De aceea
zic că gândirea, șoptirea și vorbirea de rău sunt patimi care aduc mari neajunsuri
întregii obști creștinești. Toate patimile sunt primejdioase și de toate trebuie scăpat,
pentru că oricare din ele ar fi, ne poate pierde sufletul. Timpul este scurt și viața este
una și se duce repede. Deci să nu ne mai îngrijim de altceva, decât de plâns peste plâns
și smerenie peste smerenie, ca să îmblânzim pe Iisus Hristos, Stăpânul nostru. Cu toată
străjuirea, păzește-ți inima mai mult ca orice, că dintru aceasta țâșnește viața (Pilde
4,23).”243
Din perspectiva opusă, Părintele Arsenie Papacioc, care cunoscuse inimaginabilul
degradării umane din închisorile comuniste, sublinia tocmai această stare de înnobilare
accesibilă prin credință doar omului : „Omule, de ţi-ai cunoaşte valoarea! Iată pe cine
băgăm noi în iad, vă daţi seama? Câtă răspundere avem, câtă deşteptăciune ne-a dat
243
Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbește Părintele Arsenie, în col. Convorbiri duhovnicești, vol. II, pp. 42-44.

72
 nouă Domnul şi câte putem face? Pentru că sigur e mai uşor drumul la deal decât la
vale, dar de ce? Pentru că la deal urci, ştiind bine unde trebuie să ajungi şi te mai ajută
şi harul lui Dumnezeu. Unde trebuie să ajungi? Scopul final e să ajungi la Dumnezeu,
nu la rai - pentru că, dacă L-ai cucerit pe Dumnezeu, totul este al tău. Că El este mult
prea dărui tor ca să rămână dator, însă darurile se iau după rang. Boier este, că mult dă
Dumnezeu: împărăţia toată! Vasăzică, acolo trebuie să ajungem, dar aceasta nu se poate
fără harul lui Dumnezeu. Dar pentru ce se dăruieşte harul? Pentru mişcarea ta către
Domnul: „dai voinţă, iei putere” fum zice la Isaia. Nu ai această mişcare, nu ai nici
harul. Te caută şi nu te găseşte.”244
Un timp, procesul de creştere e legat de trupul nostru fizic; dar vine în curând
vremea când, eliberată de lanţurile pământeşti, mintea ca şi duhul îşi pot continua
înaintarea lor spre Tatăl Ceresc. „Revenirea la Dumnezeu este foarte bine primită,
când revii cu smerenie: „Uite, Doamne, sunt un netrebnic, nu merit dragostea Ta!”
Lupta este din partea amândurora: a duhovnicului și a fiului duhovnicesc, pentru a te
vindeca de păcate și să progresezi. Devii mai bun, din ce în ce mai bun, și păcatele
săvârșite, la prezența asta sufletească continuă, îți aduc un foarte mare avantaj:
smerenia. „Ia uite, ce am fost eu în stare să fac! Netrebnicul de mine! Cum am putut
eu să supăr pe Dumnezeu cu păcatele mele?!” Vezi, asta-i smerenia.” 245
Hristos ne va dărui bucuria cu neputinţă de zugrăvit a participării la însuşi actul
Creaţiei divine a lumii. Însetăm după unitatea desăvârşită în El pentru că El este
Lumină, Frumuseţe, Înţelepciune, Iubire. El dă sensul cel mai nobil vieţii noastre şi
binecuvântarea unei cunoaşteri nemărginite. Primul botez are apa care preînchipuieşte
lacrimile, are mirul ungerii care e semnul premergător al mirului spiritual al Duhului,
iar al doilea botez nu mai este chip al adevărului, ci este însuşi adevărul care vine în
întâmpinarea noastră246, de aceea împlinirea lor se numeşte singurul lucru necesar.247
Părintele Arsenie mărturisește cu smerenie: „A fi monah înseamnă a purta trup
şi a avea viaţă îngerească. Chiar se numeşte cer îngeresc, adică intrarea în cer. Ţi se
cere cel mai important lucru, grozav, dar care pare paradoxal: să te lupţi cu Dumnezeu
şi să-L biruieşti! Ne-a creat Dumnezeu cu viaţă liberă, raţiune şi afecte şi
244
Avva Arsenie Papacioc, în Mari duhovnici ai neamului, (3 vol.), vol. 2, Coord. George Crăsnean, p. 12.
245
Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbește Părintele Arsenie, în op. cit, p. 131.
246
Cf. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, în Filocalia sau culegere din scrierile
Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol. VI, trad., introd. şi note de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 27.
247
Cf. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi, trad. Prof. Graţiela Lungu
Constantineanu, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998, p. 94.

73
 acolo tu trebuie să-ţi tai voia liberă pe care tot El ţi-a dat-o! Trebuie să-L
birui pe Dumnezeu! Dar îi place înfrângerea asta lui Dumnezeu. Nu mai eşti nimic, aici
este locul în care te pierzi ca să te poţi găsi, să te poţi regăsi în chip îngeresc, aici este
locul. Să renunţi la coloana aceasta vertebrală, aceasta strict omenească, pentru una care
nu are dimensiune - asta înseamnă verticalitatea omului care se dăruiește. Pentru că
monahismul este lucrul cel mai important în Creația lui Dumnezeu.”248

II.4 Părintele Sofian Boghiu

„Din experienţa vieţii mele nelipsită de suferinţe am înţeles, cunoscut şi

trăit efectiv adevărul că Dumnezeu este prezent permanent în viaţa noastră şi că ne
asistă necontenit prin Pronia dragostei Lui nemărginite, căci "Dumnezeu este ascuns -
cum zic Bătrânii Patericului şi Părinţii Filocaliei - în poruncile Sale". De aceea, nu se
cuvine să stăm nepăsători şi nesimţitori în faţa lui Dumnezeu spre a nu ajunge într-o
sărăcie şi pustiire lăuntrică desăvârşită, riscând astfel a ne găsi sfârşitul în această stare
cumplită definită de Sfântul Ioan al Scării ca "moarte înainte de moarte".
Patericul şi Filocalia, aceste cărţi de sănătate duhovnicească, adevărate tratate
medicale de anatomie, fiziologie, patologie, terapeutică şi profilaxie sufletească, ne
îndrumă cu adâncă înţelepciune cum să ne curăţim, luminăm şi cum să ne mântuim şi
să ne desăvârşim sufletul nostru. Îndeosebi în aceste preafolositoare scrieri regăsim şi
redescoperim în ipostaza lor practică toate nevoinţele creştinului şi ale călugărului, pe
drumul anevoios al dobândirii dumnezeieştilor virtuţi şi al dezrădăcinării pierzătoarelor
patimi.
Îndemnul meu ca duhovnic către toţii fiii, fiicele şi cititorii acestei cărţi este de a se
osteni a nu rămâne în stările păcătoase; să se roage pentru înnoirea minţii; să fugă de
risipire; să dobândească smerita cugetare; să preţuiască timpul; să se ferească de
vorbirea deşartă; să se silească spre lacrimi şi plâns; să se roage neîncetat cu luare
aminte; să aibă dragoste şi să-şi înfrumuseţeze sufletul cu har, virtuţi şi fapte bune, într-
un cuvânt, o viaţă de un autentic duh filocalic.”249

248
Avva Arsenie Papacioc, în Mari duhovnici ai neamului, (3 vol.), vol. 2, pp. 22-24.
249
Arhim. Sofian Boghiu, Cuvânt înainte la Viața în duh filocalic. Antologie filocalică, Ed. Mănăstirea Pissiota,
București, 1999, p. 2.

74
 I se mai spunea şi „duhovnicul Bucureştilor”. Neîndoielnic, Părintele Sofian a făcut
parte din acel şir neîntrerupt de stareţi ai Bisericii Ortodoxe Române care, asemenea
bătrânilor întelepţi ai Patericului, a vegheat la transmiterea învăţăturii şi căilor
îndumnezeirii omului. Prea Cuvioşia Sa, o personalitate duhovnicească remarcabilă,
unanim recunoscută, care făcut cinste monahismului românesc şi Bisericii lui Hristos,
în sânul căreia slujeşte, este cunoscut şi apreciat în chip deosebit prin trei calităţi sau
daruri cu care l-a înzestrat Dumnezeu. „Pictor bisericesc consacrat, duhovnic şi
povăţuitor de suflete iscusit şi cântăreţ de vocaţie. Sfinţia Sa a fost ales din naştere
pentru Biserică, pentru a mărturisi adevărul evanghelic prin cuvânt şi culoare, prin fii
duhovniceşti şi icoane. Să împodobeşti biserici cu icoane frumos gândite şi realizate şi
să faci din sufletele credincioşilor biserici vii, icoane duhovniceşti ale faptelor bune, ale
dragostei şi smereniei, în care să se imprime chipul blând şi smerit al lui Hristos. Să
restaurezi icoane vechi preţioase şi să restaurezi suflete omeneşti pentru care S-a jertfit
Domnul pe Cruce. „Iată vocaţia şi rostul Arhimandritului Sofian pe pământ: să
împodobească şi să înnoiască suflete şi biserici, icoane şi oameni. Să săvârşească cele
sfinte, să înveţe pe oameni, să mângâie, să aline şi să se jertfească pe sine pentru
mântuirea altora; să aducă speranţa, ordine şi frumos, acolo unde este tristeţe, dezordine
şi urât; să fie întotdeauna cu Dumnezeu şi cu oamenii prin cuvânt şi culoare, prin
căldura inimii care dă viaţa cuvântului şi prin căldura culorilor care dau transparenta şi
profunzime divină icoanelor.
Ca pictor consacrat de icoane şi bierici, Părintele Sofian realizează fresce de
tradiţie bizantină care îndeamnă la meditaţie şi rugăciune. Ca Preot şi duhovnic, creşte
fii dubovnicesti buni, tămăduind, alinând şi îndemnând cu meşteşug la sfinţenie
numeroase suflete însetate după veşnicie. Iar ca protopsalt de renume, Sfinţia Sa da
viaţa şi simţire duhovnicească slujbelor, înmoaie inimi, scoate lacrmi, uneşte cugete şi
înaltă sufletele spre Dumnezeu, făcând din ctitoria mitropolitului-martir Antim Ivireanu
un altar viu, o vatră caldă în inima Capitalei. Am mai putea adăuga la portretul sau
sufletesc blândeţea rară care îl caracterizează, modestia, calmul, îndelunga răbdare şi
cultura teologică acumulată.”250
Născut în Basarabia, la 7 octombrie 1912, la Cuconeștii Vechi, județul Bălți, al
treilea copil (din șase) al unei familii de credincioși, Ioan și Alexandra Boghiu,
Părintele va primi la Botez numele Serghei. După şcoala primară, dovedind o reală
250
Arhim Ioanichie Bălan, Ne vorbește Părintele Sofian, în Convorbiri duhovnicești, vol. I, Ed. Episcopiei
Romanului și Hușilor, 1997, p. 24.

75
 vocaţie pentru studiu şi viaţă duhovnicească, ajunge frate de mănăstire la Rughi. Avea
pe atunci 14 ani. Se înscrie apoi la Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti din Mănăstirea
Dobruşa. În anul 1932, după absolvirea acestei şcoli, este trimis la Seminarul Monahal
de la Cernica, unde va sta 8 ani. În anul 1937, încă fiind seminarist, va fi tuns în
monahism la Dobruşa, primind numele de Sofian. La 6 august 1939, Tit Simedrea,
episcopul Hotinului, îl hirotoneşte ierodiacon la Catedrala din Bălţi. După absolvirea
seminarului, în 1940, s-a reîntors la Dobruşa. Evenimentele triste ce au urmat,
Basarabia fiind ocupată, l-au obligat ca împreună cu stareţul şi cu alţi 16 vieţuitori să se
refugieze în România, la Mănăstirea Căldăruşani.
În 1940, se va înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, pe care o va
termina în 1945. În 1942 se înscrie şi la Facultatea de Teologic, pe care o absolvă în
1946. Transferat la Mănăstirea Antim, este hirotonit ieromonah în anul 1945 de către
arhiereul Atanasie Dincă. Doi ani de zile va fi profesor de pictură la Seminarul
Monahal de la Neamţ (1950-1952), iar apoi revine Preot la Mănăstirea Antim. Între anii
1954-1958 este stareţ la Mănăstirea Plumbuita.
„Neinteresat de politică, dedicat cu totul vieţii monahale şi picturii bisericeşti,
părintele Sofian a intrat târziu în atenţia organelor represive ale regimului comunist. A
trebuit să vină marea învolburare de la începutul anului 1958, când Biserica Ortodoxă
Română a fost atacată de comunişti pe toate planurile, pentru ca şi stareţul Sofian de la
Mănăstirea Plumbuita să intre la „verificări“251. Mai precis, la 11 ianuarie 1958,
Securitatea deschidea un dosar de verificare pe numele Părintelui Sofian Boghiu,
motivul începerii acţiunii informative fiind schimbul de scrisori pe care acesta îl avea
251
„Un urmărit al Securităţii era părintele Sofian Boghiu, despre care un informator relata în decembrie 1957:
"Pe părintele Sofian Boghiu, stareţul Mănăstirii Plumbuita, îl cunosc din anul 1932, de la seminarul monahal din
Mănăstirea Cernica... Ca elev, întotdeauna a fost în fruntea clasei noastre. Era bine văzut atât de conducerea
seminarului, cât şi de colegi, pentru că era un om liniştit, capabil, corect, cinstit şi avea oarecare ascendent
asupra clasei prin ţinuta sa demnă. Aşa a fost tot timpul şi aşa a rămas şi după aceea. În 1940, toamna, s-a
înscris la Facultatea de Arte Frumoase, iar după un an s-a înscris la Teologie. În tot timpul cursurilor a stat la
Mănăstirea Antim din Capitală şi a deţinut funcţia de secretar şi casier din 1940, până când a plecat la
Plumbuita. În această calitate a muncit fără preget, petrecând o serie de stareţi care s-au perindat la
conducerea mănăstirii. Întotdeauna a fost admirat pentru dezinteresul cu care muncea pentru mănăstire. Sunt
vreo trei ani de când, împreună cu ieromonahul Felix Dubneac, a fost numit la Mănăstirea Plumbuita. Atât la
Mănăstirea Antim, cât şi la Plumbuita a dat o atenţie deosebită programului slujbelor bisericeşti, slujind şi
predicând. Într-o vreme, la Mănăstirea Plumbuita, pe lângă posibilităţile locale, pentru a îmbunătăţi puţin
slujbele bisericeşti, a mai chemat şi alţi părinţi care să ţină câte o predică. Astfel, a fost chemat pr. Dumitru
Stăniloae, arhim. Benedict Ghiuş şi arhid. Vartolomeu Anania... În ceea ce priveşte ocupaţia lui, predilectă este
pictura. În fiecare vară, cât timpul îi permite, se află pe câte un şantier, unde e trimis de conducerea Bisericii.”
Adrian Nicolae Petcu, Despre Părintele Sofian Boghiu în documentele Securității, inteviu în ziarul Lumina /18
ian. 2008.

76
 cu monahul Andrei Scrima, plecat în India, cu sprijinul Patriarhului Justinian, la o bursă
de studii. În aceste scrisori se făcea vorbire şi de prietenii din fostul grup de reflecţie
„Rugul Aprins“, care se destrămase de facto încă din anul 1948. Însă, având în faţă
exemplul celor petrecute la sfârşitul anului 1956 în Ungaria, Securitatea română
urmărea cea mai firavă tentativă de grupare a cercurilor intelectuale şi, mai ales,
legăturile cu străinătatea.”252
Din anul 1958, începe calvarul. Activitatea Părintelui Sofian, ca şi a altor oameni
dăruiţi total slujirii lui Hristos, nu era pe placul stăpânirii. Pe 14 iunie 1958, se emite
Mandatul de arestare nr. 23/B „împotriva numitului Boghiu Serghie Sofian” şi
se ordonă „tuturor organelor forţelor publice ca, conformându-se legii, să aresteze şi să
conducă la arestul M.A.I. Bucureşti pe numitul Boghiu Serghie Sofian”. Era ridicat,
anchetat şi judecat, la fel ca ceilalţi membri ai mişcării „Rugului Aprins”. Ancheta
lungă şi grea începe atunci, pe 14 iunie 1958, la orele 10.00 şi se va termina la orele
1400. Apoi va continua zile la rând. Se căuta o vină care să convingă şi să fie puternic
cap de acuzare. Ori vina cea mai la îndemână, şi cea mai gravă, era să fii acuzat că ai
făcut parte din Mişcarea Legionară.
La întrunirile Mişcării „Rugului Aprins” preocupările erau, în primul rând, de
natură spirituală. Că se ajungea uneori şi la afirmaţii cu caracter politic este foarte
firesc. Ce om cu suflet mare putea fi indiferent în momentul în care se instala un sistem
ateu şi tiranic? Se ştie că aceste întruniri, după 1948, aveau un caracter conspirativ.
Marele merit al celor de la „Rugul Aprins” era acela că se gândeau şi la viitor. Ca atare,
se preocupau de tineri. În dosarul Părintelui Sofian Boghiu se spune că acesta „a primit
instrucţiuni de la co-inculpatul Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) să se ocupe de
educarea unui grup de studenţi care veneau la biserica «Plumbuita» al cărei stareţ era.
În acest scop inculpatul Boghiu Sofian a organizat o întrunire clandestină în incinta
mănăstirii, la care a luat parte un grup de cinci studenţi, care participase la slujba
religioasă în frunte cu Văsâi Gheorghe, cărora le-a vorbit în afară de problemele mistic-
religioase şi despre probleme de ordin politic, căutând să sădească în ei neîncrederea în
cele învăţate de ei în facultate şi să-i instige pentru a nu lua parte la viaţa politico-
culturală ce se desfăşoară în facultate”. Vrednică de toată lauda această preocupare
a Părintelui.

252
George Enache,„Un isihast în țara absurdului: Părintele Sofian Boghiu”, interviu pentru ziarul Lumina / 7 oct.
2009.

77
 La anchetă Părintele va recunoaşte că „acestor studenţi le-am spus că în afară de
preocupările lor din facultate este bine să se ocupe şi de pregătirea lor sufletească,
studiind anumite cărţi şi materiale cu caracter religios, care în facultate şi în general în
şcoli, nu sunt permise”. Incomod pentru oficialii puterii era şi faptul că la
„Rugul Aprins” se schimbau pe lângă opinii şi cărţi, şi manuscrise. Cele mai multe
religioase, dar, în contradicţie cu doctrina marxistă ce se dorea impusă. În dosar se
menţionează că „în anul 1957 inculpatul Boghiu Sofian a primit un caiet cu poezii
legionare de la inculpatul Dubneac Felix pe care, după ce l-a citit, l-a
predat legionarului Zamfiroiu Grigore”. Erau poezii scrise de Radu Gyr în închisoare.
Cu obstinaţie anchetatorii întrebau despre acest caiet şi despre Zamfiroiu Grigorie.
Ori acesta, executând lucrări la Mănăstirea Plumbuita, în mod normal ajungea în
legătură cu stareţul. Părintele declara că „după procurarea materialelor respective,
Zamfiroiu Grigore a fost angajat în continuare să monteze aceste plăci în biserică,
lucrare ce a durat circa două săptămâni şi care a fost efectuată în cursul lunii noiembrie
1957”.
Erau interesaţi securiştii şi de relaţiile pe care Părintele Sofian le-a avut cu Sandu
Tudor, în călugărie, Părintele Daniil. Părintele relatează: „Începând din anul 1947 –
data când Sandu Tudor s-a stabilit la Mănăstirea Antim, până în 1948 – când a
plecat din Bucureşti, au existat între noi relaţii de convieţuire în aceeaşi obşte, luând
parte împreună la slujbele religioase ce se ţineau. Tot în această perioadă am activat
împreună în asociaţia «Rugul Aprins al Maicii Domnului», asociaţie care fusese
înfiinţată în anul 1946 şi care era condusă de Sandu Tudor.”253
Activitatea de la „Rugul Aprins” s-a continuat clandestin după 1948. Părintele
Sofian relatează: „Începând din anul 1956, călugărul Sandu Tudor, când venea în
Bucureşti, venea şi pe la Mănăstirea Plumbuita, unde făcea slujbe religioase. În
intervalul 1956-1958 am venit în contact cu Sandu Tudor de circa cinci-şase ori în
Bucureşti şi o dată la Mănăstirea Slatina în 1956, cu ocazia intrării în monahism a
călugărului Andrei Scrima, în prezent în India”.
Părintele, pe lângă faptul că găzduia la „Plumbuita” întruniri ale celor de la „Rugul
Aprins”, participa şi el la adunările din casa lui Alexandru Mironescu. Pe acesta îl
vizita şi cu alte ocazii: „o dată îmi amintesc că m-am dus de am cerut adresa preotului
Scrima din India de i-am scris şi trimis un calendar bisericesc acolo”. Anchetele s-au
sfârşit cu găsirea ca „vinovat” a Părintelui Sofian Boghiu. Tribunalul Militar, prin
253
Ibidem.

78
 sentinţa nr. 125 din 8 noiembrie 1958, „în numele Poporului”, condamnă pe:
„Boghiu Serghie Sofian la 16 (şasesprezece) ani muncă silnică şi 10 (zece)
ani degradare civică, pentru infracţiunea p.p. de art 209 pct.1 C.P. şi art.58 pct.2-5 C.P.
Se dispune confiscarea totală a averii personale…”
Urmează ispăşirea pedepsei în trei penitenciare: Jilava254, Aiud şi Salcia. În
Adeverinţa-Caracterizare de la Salcia se spune că „a prestat muncă în sectorul vegetal
cu un procent mediu de îndeplinire a normei de 80-100%… nu a avut sustrageri de la
muncă, precum nici alte abateri de la ordinea interioară… Comportarea în această
formaţiune a avut-o satisfăcătoare”.
În 1964, în urma Decretului general de graţiere, Părintele Sofian devine liber. Va
lucra ca şi pictor la Institutul Biblic, între anii 1965-1967, fiind îmbisericit la
Mănăstirea Plumbuita. Din 1968 revine ca şi stareţ la Mănăstirea Antim, până pe data
de 14 septembrie 2002, când Dumnezeu l-a mutat de pe pământ.
Părintele a pictat Biserici şi a scris. Dar, mai ales, a format duhovniceşte şi a
mângâiat. Întrebat fiind care sunt principalele însuşiri ale Ortodoxiei, a răspuns:
„Smerenia şi dragostea! Cele pe care le recomandă Mântuitorul: «Învăţaţi-vă de la
Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre».
Domnul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă aici să încercăm să dobândim smerenia şi
dragostea, care sunt atributele lui Dumnezeu. De aceea cred că cu aceste două virtuţi se
poate începe descrierea Ortodoxiei.255
Părintele asculta vreme îndelungată pe fiecare credincios, fără ca vreodată să pară
plictisit, ori să se pună pe sine mai presus. Era plin de milă, chiar când pedepsea. Lângă
el puteai afla și întrezări ce înseamnă duhul orthodox în care dreptatea este măsura
milei, acea cumpănă dumnezeiască între poruncă și libertate, între acrivie și
pogorământ. Este o cumpănă care nu se află din cărți; se învață numai trăind în Biserică
și fiind deschis suflării Duhului. Părintele Sofian avea această dreaptă socotință care e
măsura adevăratei paternități duhovnicești. Nu căuta totuși, să aibă fii duhovnicești,
lucru care a și nedumerit. Paternitatea sa era liberă. Nu căuta să aibă vreo putere. Era
doar gata să răspundă la întrebări, să sfătuiască, să îndrume, să lege și să dezlege.
254
„Figură blândă și trăitor profund în Domnul, am împărțit pentru câtva timp salteaua unui singur pat din
celulă. Mi-a ascultat povestea suferințelor mele, întărindu-mă în credință. M-am spovedit și mi-am mărturisit
păcatele tinereții mele, sfătuindu-mă să repet spovedania și după ce mă voi elibera, unui preot înveșmântat. I-
am povestit și favorul pe care mi l-a făcut Maica Domnului, când mi s-a arătat în închisoarea Lefortovo din
Moscova.” Nicu Popescu Vorkuta, Crez și adevăr, Ed. București, 2009, p. 265.
255
Cf. Andrei, †Arhepiscop de Alba-Iulia, Un iconar de suflete. Mărturii despre părintele Sofian Boghiu, Ed.
Basilica, București, 2009, pp. 15-19.

79
 Învăța mai mult prin pildă, scump la vorbă și grăitor prin felul de a fi. Ucenicii săi
mai mult priveau către dânsul decât puneau întrebări. Așa cum s-a spus despre Sfântul
Antonie cel Mare, era destul să-l vadă. Paternitatea lui stătea mai mult în împărtășirea
duhovnicească a înțelesului și cuprinsului credinței și vieții creștinești. Lega și dezlega,
urmând porunca Domnului; dar mai de preț era persoana sa, chip viu al paternității
dumnezeiești. Este adevărat că zidea temeinic prin cuvinte. Dar aceste cuvinte erau
mereu simple, scurte, smerite, ascunse în spatele celor ale Sfinților Părinți. Nu vorbea
niciodată de la sine. Vorbea în numele Bisericii și al Capului ei, Domnul.
Mărturisim aici și că paternitatea sa era o maternitate. Cred că ne iubea. Ne trimitea
scrisori pline de dragoste și de cinstire. Ne privea cu dragoste. Ne vorbea cu dragoste,
chiar și când era sever și grav. Părinte duhovnicesc este acela care te face să te simți
iubit ca un copil de maica sa. Nu știu dacă sunt oameni care pot cuteza a spune că se
socotesc fii duhovnicești ai Părintelui Sofian: pentru aceasta, ar trebui să-i semene, să
aibă dulceața și smerenia, delicatețea sa... Dar aceste daruri dumnezeiești se revărsau
din el ca o chemare, aceasta era paternitatea sa: te făcea să dorești trăirea sfântă în
Hristos Iisus. Prin el, Duhul sădea în noi dorul de a merge către Tatăl, prin adevărata
„viață în Hristos” - dorul și chemarea de a fi fiii și fiicele Tatălui nostru „Care este în
ceruri”. Poate aceasta înseamnă a îndrăzni să-l socotim pe Părintele Sofian - Părintele
nostru „duhovnicesc”, Părintele nostru „întru Duhul”: era cel care ne făcea să-L căutăm
pe Tatăl...256
Înțelegerea deplină a acestor sfaturi către tineri, rostite de Părintele Arhimandrit
Sofian, s-ar cuveni lărgită cândva prin referiri la filiatia spirituală a Prea Cuviosiei sale,
la ucenicia sa în vetre vestite ale monahismului nostru de dincolo și dincoace de Prut,
prin mărturii despre Părinții de un gând și o viețuire cu dânsul din mânăstirile Cernica,
Sfântul Antim sau Plumbuita, ca Ioan cel Străin, Daniil (Sandu Tudor), Petroniu,
Benedict Ghiuș, Felix Dubneac, Damian Stogu și alții. 257
„Cine a stat sub epitrahilul sfinţiei sale, în orele prelungite deseori peste miezul
nopții în biserica Mânăstirii Antim, a gustat din plin nu numai din dulceaţa cuceritoare
a cuvântului său, ci şi din bunătatea şi blândeţea fără de margini ale Părintelui, pe cate
personal le-am trăit deseori ca pe un ecou al bunătăţii lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce
256
Protoiereu Marc - Antoine Costa de Beauregard, Mitropolia Ortodoxă Română din Europa Occidentală și
Meridională, Sofian Boghiu.„Bătrânul cel frumos” în Părintele Sofian, ed. a II-a revăzută și adăugită de
Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Ed. Bizantină, București, 2012, pp. 239-240.
257
Acad. Virgil Cândea, Prefață la Arhimandritul Sofian Boghiu starețul Mănăstirii Antim, București. Smerenia și
dragostea, însușirile trăirii ortodoxe, Ed. a II-a, Fundația Tradiția Românească, ASCOR București, 2002, p. 5.

80
 mărturiseai nu era prea grav. Totul afla înţelegere şi iertare. Aproape că te supăra faptul
că nu te certa, că nu-ţi dădea canon greu, că te primea mereu cu faţa iradiind de lumină
şi blândeţe, de parcă erai prunc nevinovat. Altă explicaţie nu există pentru această
atitudine decât aceea că Părintele Sofian, asemenea marilor părinţi ai Bisericii, ajunsese
să prețuiască atât de mult omul, încât nici un păcat, nici o greşeală a acestuia nu mai
reuşeau să-l coboare în ochii lui. Am învăţat astfel de la Părintele Sofian că păcatele
oamenilor nu sunt prea importante, că nu trebuie să ne blocăm în considerarea lor, în
analiza lor, că, oricât de păcătos ar fi cineva, nu încetează a fi om, şi prin urmare, nu
încetează a fi, în fapt, mult mai însemnat decât păcatele sale.” 258
„Am întâlnit şi eu pe unii... Nu dispreţuieşti ceea ce nu cunoşti. Pe Dumnezeu foarte
greu îl intuiesc unii oameni. Nu crezi în Dumnezeu, atunci fii totuşi rezervat, iar dacă
totuşi eşti în stare să mai asculţi şi de alţii, roagă-te să ţi se lumineze mintea, care, de
cele mai multe ori, este îmbâcsită cu fel de fel de idei de-astea năstruşnice şi fără
Dumnezeu. Să-i lumineze Dumnezeu şi atunci vor vedea desluşit aceste lucruri în jurul
lor. Dacă nu li se va întâmpla aceasta, vor rămâne în ignoranţa lor până la sfârşitul
vieţii. Vor trăi o viaţă urâtă aici, pe pământ, şi în întuneric toată veşnicia lor - că omul,
odată născut, nu mai moare.”259

II.5 Părintele Mina Dobzeu

Un chip blând, desprins parcă de pe pereţii murali ai unei Biserici...Vorba

moldovenească moale, îngăduită („care oblojeşte”) - bună de pus la rană, alcătuirea
trupească din ce în ce mai firavă pământeşte dar din ce în ce mai viguroasă şi dăltuită
de duhul arzător spre Dumnezeu. Plin de miez duhovnicesc şi tâlc, Părintele
arhimandrit Mina Dobzeu a însemnat o mângâiere şi o liniştire pentru toţi
dreptmăritorii creştini români.
Părintele Mina Dobzeu, basarabean de origine, născut la 5 noiembrie 1921 din
părinți creștini Diomid și Vera, în Grozești, județul Lăpușna, cu numele de mirean
Mihail, este Părintele care în perioada regimului totalitar, alături de alte suflete cu
258
Pr. Constantin Coman, „Părintele Sofian, chipul sfințeniei” în Părintele Sofian, ed. cit, p. 224.
259
Avva Sofian Boghiu, în Mari duhovnici ai neamului, (3 vol.), vol. 3, p. 21.

81
 verticalitate, a suferit în închisori prigoana antichristului comunist, pentru că a
mărturisit credinţa în valorile Evangheliei. Părintele Mina s-a călugărit în 1935, când
avea 13 ani şi jumătate, pentru că voia să înveţe carte. S-a dus la Mănăstirea Hâncu şi l-
au primit.
A vrut să intre la Seminarul Teologic, dar a fost respins că fusese bolnav de malarie.
L-au luat în armată şi a făcut războiul pe la Timişoara (Regimentul I Artilerie) apoi în
Ungaria, pe frontul de Vest, cum spune Părintele. Prea multe nu vrea să povestească
despre război, ca viaţa din mănăstire e mai însemnată. De-abia prin 1945, când s-a
terminat războiul, a făcut şcoala de cântăreţi, de patru ani, şi a fost promovat direct în
anul III la Seminar şi a dat examen şi la Institutul Teologic din Bucureşti.
„În 1948, când s-a scos învăţământul religios din şcoală, eram la Brădicești,
refugiat din Basarabia în timpul războiului. Când a început războiul la Nistru, noi ne-
am refugiat vreo zece călugări la Brădicești, eparhia Clujului.am răspândit afişe prin
care atenţionam poporul credincios că au venit vremuri grele asupra noastră. Au scos
icoana Domnului Iisus şi au pus icoana lui Stalin”, povesteşte Părintele. „Le spuneam:
Feriţi-vă de învăţăturile staliniste, ţineţi-vă credinţă, îndrumaţi copiii să meargă la
biserică. Să avem încredere că puterea lui Antihrist va cădea.”260 Făcuse Părintele nişte
calcule după Cartea Apocalipsei şi prevestea căderea comunismului şi moartea lui
Stalin. Și nu m-a arestat atunci în primăvară, dar m-au arestat în toamnă. Numai pe
mine m-au arestat. Securitatea de la Huși m-a arestat și m-a dus la Huși și am stat
arestat până în iunie anul următor. La Huși m-a ținut vreo nouă luni închis, apoi m-a
dus la Galați și m-a condamnat tribunalul, m-au mai ținut trei luni și o zi, în total 11
luni m-au ținut închis. Apoi m-au eliberat, dar trebuia de la Brădicești (Cluj) la Huși
(Vaslui) să mă prezint o dată pe lună. Și vreo cinci ani m-am tot prezentat… Apoi după
cinci ani, m-au lăsat mai în libertate. M-am dus și am făcut seminarul, studiile. După ce
am terminat seminarul, m-am dus la teologie la București, am făcut 2 ani, și după doi
ani m-au arestat. A venit cu adevărat Antihristul și eu am protestat împotriva lui.” 261
Părintele Mina a suferit ani grei de temniţă pentru că a protestat deschis împotriva
Decretului 410/1959 privind desfiinţarea mănăstirilor (1959-1962) „M-au condamnat la
șapte ani. M-au dus la Jilava și acolo am stat la închisoare, apoi în colonie de muncă în

260
Anca Ștef, „Mina Dobzeu, călugărul care l-a botezat pe Steinhardt”, interviu - 5 noiembrie 2013, în
Supraviețuitorii. Mărturii din temnițele comuniste ale României, Ed. Humanitas, București, 2014, p. 35.
261
Ibidem, p. 35.

82
 Balta Dunării. Am fost până în 1964 închis. M-au dus la Jilava, apoi la Gherla am stat
un an, am stat cu veteranii de război, și eu fusesem în război.”262
„În închisoare am petrecut vreo șapte ani. Din ’59 până în ’64 și am fost în colonie
de muncă, în agricultură, desecări, tăiat stuf, în mai multe localități – Stănilești,
Grădina, Strâmba, Periprava…Cel mai greu – eu eram bolnav, sufeream cu inima, nu
puteam să rezist la muncă… Ne mai făcea consult și ne mai lăsa pe cei inapți de muncă,
ne mai lăsa câte o lună și apoi iar ne lua… Am fost în ’63 m-a dus din Balta Dunării la
Gherla. Și acolo am intrat în cameră cu marii veterani, generali mari, care au luptat în
Răsărit. Și eu am fost în război, în apus. Cu armata am fost în Cluj, și am stat în turnul
catedralei și am observat inamicul, cu aparatul de observat. Eu sunt veteran de
război.”263
„La Jilava am stat cinci zile la neagra (la carceră) 264. Nu aveam lumină deloc și era
întuneric niciun scaun, toată ziua dormeam… jos era umed, aici am compus o meditație
– pentru ce păcate ne-a făcut Dumnezeu pedeapsa. Și când m-am dus la celulă, Prințul
Ghika m-a întrebat: ce bucurie ne aduci de acolo? Am ținut să povestesc meditația pe
care am făcut-o acolo – poporul nostru ce păcate a făcut, de la vlădică până la opincă.
Spuneam pentru ce Dumnezeu ne-a pedepsit pe noi. A rămas uimit de ceea ce am
spus.”265 Aici, la Jilava, îi cunoaște pe Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Sergiu
Al George, Dinu Pillat și pe Nicolae Steinhardt.
Ca Preot duhovnic, cu toată asprimea pedepsei cu izolarea la carceră, Părintele
Mina spovedește și, în cazuri excepționale îi împărtășește pe deținuți : „Știam rugăciuni
multe, texte din Biblie, și în felul acesta spovedeam pe credincioși, fără să știe
securiștii, făceam pe ascuns, și Sfânta Liturghie pe ascuns. În coloniile de muncă am
fost Preotul, făceam și Sfânta Liturghie, și împărtășeam cu alți Preoți împreună. Să
vedeți cum am avut vinul necesar pentru Sfânta Liturghie. Mi-a trimis de afară
pachetul, niște struguri, vreo două kilograme, și am făcut vinul, și cât am stat acolo vreo
doi ani, am avut vinul pentru Sfânta Liturghie. Și când am fost la Gherla, la veterani,
erau vreo 20 generali, i-am spovedit și i-am împărtășit pe toți, au acceptat toți, pentru că

262
Ibidem, p. 36.
263
Ibidem, p. 36.
264
Despre patimile la care a fost supus, părintele vorbeşte puţin şi simplu, ca un drept-credincios: „Îi mai
învăţam câte-o rugăciune pe prizonieri, dar caralii m-au văzut şi m-au pedepsit. M-au închis la «Neagra». 5 zile
şi 5 nopţi pentru o rugăciune”. „Neagra” era o cameră întunecată, fără ferestre sau pat, doar cu frig şi flori de
mucegai. La „Neagra”, Mina Dobzeu s-a gândit că e mai bine să fie generos: „Acolo am meditat şi m-am rugat
pentru întreg poporul român”. Ibidem, p. 37.
265
Ibidem.

83
 aveam vinul. În Gherla am stat separați cu Părintele Vasile Vasilache, ne-a ferit, că
eram mai influenți în rândul credincioșilor. Pe noi ne-a izolat.” 266 La Gherla se
întâlnește cu Alexandru Zub și Alexandru Ivasiuc.
Dacă închisoarea a fost, pentru unii, cale spre Dumnezeu şi Universitate a Duhului,
pentru alţii a fost cale spre mocirla josniciilor şi tenebrelor întunericului. „Depinde ce
faci cu ceea ce alţii vor sa facă din tine”, cum scria în Jurnalul Fericirii, Părintele
Nicolae Steinhard, pe care Părintele Mina îl boteaza în închisoare, în prezenţa unei
adunări ecumenice, de preoţi ortodocşi şi greco-catolici, cu un ibric cu „apă
viermănoasă.”267
Dar acest Botez, care oarecum îl consacra pe Părintele Mina drept Părintele care l-a
botezat pe Părintele Nicolae Steinhardt, nu a însemnat doar faptul ca un evreu se lasă
creştinat. A însemnat o mână întinsă de Dumnezeu prin părintele Mina şi părintele

Steinhard către toţi intelectualii. Veniţi să-l cunoaşteţi pe Hristos... Şi mulţi intelectuali,
seduşi de inteligenţa şi rafinata cultură a Părintelui monah de la Rohia, au părăsit
complicatele căi ale minţii pentru a se lăsa pătrunşi de simplitatea luminoasă a
mesajului Evanghelic.
Iată un fragment din Jurnalul Fericirii, unde Părintele Steinhardt relatează despre
încreștinarea sa: „Călugărul meu e basarabean. E un om tânăr, condamnat pentru a fi
avut vedenii și a fi trimis Departamentului Cultelor o scrisoare în care protesta
împotriva desființării schitului unde viețuise. Abia apuc – bat fierul cât e cald – să-i
spun că sunt ovrei și că doresc a mă boteza, că se și arată de acord. E blajin, cu gesturi
domoale, și tăcut. (…)268 „Părintele Mina, călugărul ortodox, mi-a impus numai câteva
lecții de catehizare și le facem șezând pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre ușă,
unul lângă altul, vorbind în șoaptă. Suntem, firește, amândoi în uniformă de pușcăriaș:
bocanci fără șireturi, zeghe vărgată și giorsită, bonețică pe cap. Vestonul nu are nasturi,
pantalonii, prea scurți, stau să cadă. Dealtfel totul aici, la Jilava, are cel mai violent
aspect de pușcărie, de pârnaie, nu de temniță gravă. Clădirea e sinistră, dar interiorul
celulei aduce a iarmaroc, a tablou de Breughel, Chagall, a balamuc.”269(…)

„10-15 Martie 1960

266
Anca Ștef, „Mina Dobzeu, călugărul care l-a botezat pe Steinhardt”, p. 38.
267
Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii, ed. a VI-a, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 83.
268
Ibidem, p. 78.
269
Ibidem, p. 81.

84
 Lecțiile de catehizare merg foarte repede, părintele Mina e îngăduitor și
nepretențios, și e drept că și eu mă dovedesc a cunoaște destul de multe. Cei trei preoți
se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe, vreau să fiu catolic sau ortodox? Le răspund
fără șovăială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. ” (…) „Nu se poate ști
când vom fi scoși din celula 18 (e de tranzit) și răspândiți pe unde s-o nimeri. Este
așadar bine să nu mai amânăm. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii. Nu vor fi
trecut prin urmare nici zece zile între sosirea mea în celulă și efectuarea botezului.
”270(…)

„15 martie 1960

Catehizarea a luat sfârșit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are

loc așa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socotește cel mai
potrivit: la întoarcerea de la aer când caraliii sunt mai ocupați, când agitația este
maximă. Trebuie să lucrăm repede și să acționăm clandestin în văzul tuturor.
Conspirația în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-
Ovseienko. Eu unul nu voi ieși la plimbare. (…) Când puhoiul de oameni se întoarce cu
zgomot mare, ducând în rând de cîte doi balia, ciubărul, tineta și un rezervor cu apă,
părintele Mina, fără a-și scoate mantaua, dă buzna la singura căniță din cameră – e o
căniță roșie, cu smalțul sărit, năclăită și respingătoare – și o umple cu apă viermănoasă
proaspăt adusă în rezervorul purtat de el și de un alt deținut.Vin la patul meu și cei doi
preoți greco-catolici și nașul. Naș mi l-am ales cu vreo două zile înainte pe Em. V., fost
profesor și avocat, bun cunoscător de latină și greacă, trimis în judecată pentru a fi
redactat ordinul de zi Vă ordon, treceți Prutul!. V. a fost directorul de cabinet al lui Ică
și a purtat cu mașina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic în lume
orgoliosul și altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi îngăduit altcuiva să îl
scrie în numele său. (…) Doi dintre deținuți, complici, trec în dreptul vizetei, s-o
astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe
rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puțin probabil. La repezeală – dar cu
acea iscusință preoțească unde iuțeala nu stânjenește dicția deslușită – părintele Mina
rostește cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap și pe
umeri tot conținutul ibricului (cănița e un fel de ibric bont) și mă botează în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul

270
Ibidem, p. 82.

85
 șterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă și din duh rapid. (…) Cine
a fost creștinat de mic copil nu are de unde să știe și nu poate bănui ce-nseamnă
botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice
că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus și lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică
este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine.
Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge
n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată și deplină. Liniște. Și o absolută nepăsare.
Față de toate. Și o dulceață. În gură, în vine, în mușchi. Totodată o resemnare, senzația
că aș putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se
împrăștie pretutindeni, nu localizat pe buze. Și un fel de strat de aer blând în jur, o
atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărți ale copilăriei. Un simțământ de
siguranță absolută. O contopire mescalinică în toate și o desăvârșită îndepărtate în
senin. O mână care mi se întinde și o conivență cu înțelepciuni ghicite. Și noutatea:
nou, sunt un om nou, de unde atâta prospețime și înnoire?”271
„În ‘64 ne-au dat drumul, ne-au eliberat. După ce am fost eliberat, mi-am terminat
studiile și apoi am fost la mănăstire. Am venit la Huși, nu m-au primit , la Iași, nu m-au
primit, atunci m-am dus la Cluj, la Cluj m-au primit episcopul Teofil. Și m-au dat la o
parohie în județul Cluj. Am făcut cinci ani acolo, apoi am venit la episcopie la Huși și
am fost starețul mănăstirii până în 1997. Apoi am fost consilier eparhial cultural.” 272
„Am început să scriu cartea despre rugăciunea inimii. De aceea mă numesc isihast,
rugăciunea Domnului Iisus Hristos m-a învățat să vestesc venirea lui Iisus. L-am văzut
aievea în satul meu…. și L-am primit cu candela aprinsă, și am făcut o troiță, o capelă,
unde el se odihnește. A început să se redeschidă bisericile, mănăstirile, să se predea
învățământul religios, asta este Înviere.”273
În 1988, a fost din nou arestat, de această dată, pentru protestele prin scrisori
(adresate direct lui Nicolae Ceauşescu) referitoare la morala poporului român şi
ateismul adus de comunism. „Acele scrisori le-am scris pe seama intelectualilor… Le
scriam și le trimiteam la București pe adresa lui… Mi le ducea cineva…” 274
Părintele Mina este un reprezentant al Tradiţiei mistice a Rugăciunii inimii,
cristalizată la Muntele Athos, în urma controverselor teologice dintre Sfântul Grigore
Palama şi Varlaam, un teolog apusean. Esenţa acestor discuţii era faptul ca monahii
271
Ibidem, p. 85.
272
Anca Ștef, „Mina Dobzeu, călugărul care l-a botezat pe Steinhardt”, p. 39.
273
Ibidem, p. 39.
274
Ibidem.

86
 athoniţi, în timpul unei anume rugăciuni, vedeau o lumina specială, necreată, rod al
purificării şi unirii cu Hristos, în timp ce Varlaam susţinea că este o înşelare. (…)
Rugăciunea inimii consta în rostirea neîntreruptă a cuvintelor: „Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.” Iar efectele rugăciunii
constau în trei trepte: purificare, unire cu Hristos, iluminare.
În Rugăciunea lui Iisus, vorbind despre roadele acestei rugăciuni, Părintele Mina
scria: „Mintea noastră este aceea care hrăneste sufletul nostru. Darul Duhului Sfânt
pătrunde în noi prin poarta minții noastre. Dar această poartă este închisă de păcatele
noastre si de diavoli. Trebuie să ne rugăm până se deschide poarta mintii si prin ea va
veni darul lui Dumnezeu în mintea noastră si de aici în inima noastră. Iar, când
plinătatea harului va umple inima noastră, el se va revărsa în afară, pătrunzând din
suflet în trup, transformându-l din muritor în nemuritor, din stricăcios în nestricăcios,
făcându-l iradiator de bună mireasmă, taumaturg și theofor (exemplu: trupurile
Sfinților).
Cea mai sigură și scurtă cale a unirii mistice a mintii cu cuvântul și cu voința,
precum și a acestora, a omului deci, cu Dumnezeu, se realizează prin „Rugăciunea lui
Iisus”. Toate faptele bune, creștine, ajută mintea să câștige dragostea dumnezeiască, dar
mai mult decât toate, rugăciunea curată. Rugăciunea lui Iisus curăță firea umană de
păcate mai repede decât orice faptă bună, deoarece ea are ca lucrare și ca îndeletnicire
porunca cea mai mare și mai cuprinzătoare decât toate celelalte porunci: aceea de a iubi
omul pe Dumnezeu din tot sufletul său, din toată inima sa și din tot cugetul său, și pe
aproapele său ca pe sine însuși. În mod deosebit, pentru împlinirea acestei porunci, dar
și pentru împlinirea celorlalte, i se dă omului darul cel mai presus de fire a lui
Dumnezeu, pentru a se putea ruga și curăța. Prin „Rugăciunea lui Iisus”, se poate curăța
deplin și cât mai repede, atât mintea, cât și inima omului. Și după cum trupul care nu
respiră este mort, tot astfel și sufletul care nu se roagă neîncetat (1 Tesaloniceni 6, 17)
este mort duhovnicește. Lucrarea „Rugăciunii lui Iisus” este simplă și nu necesită nici
un fel de studii și nici cunoștințe înalte. Nu se cere nimic altceva decât dragoste
înflăcărată pentru Mântuitorul Iisus Hristos și repetarea neîncetată a rugăciunii, cu
atenție, cu frică de Dumnezeu și cu duh smerit.”275
O mişcare puternică, legată de Rugăciunea Inimii a fost la începutul secolului XX,
când la Mănăstirea Antim din Bucureşti, în jurul figurii unui „enigmatic pelerin”

275
Ierod. Cleopa Paraschiv, Arhim. Mina Dobzeu, Rugăciunea lui Iisus. Unirea minții cu inima și a omului cu
Dumnezeu. Îndrumător duhovnicesc, Ed. Agaton, Făgăraș, 2002, p. 12.

87
 părintele Ioan cel Străin, sosit din Rusia, s-au adunat o parte din intelectualii şi teologii
timpului, formând Grupul de la Antim. Din grup făceau parte: Sandu Tudor, Vasile
Voiculescu, Nichifor Crainic, Pr. André Scrima, Pr. Benedict Ghiuș, Pr. Sofian
Boghiu, Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania şi mulţi alţii. Conferinţele alternau cu
practicarea, sub povăţuirea Părintelui Ioan, a Rugăciunii Inimii. Programul acestei
mişcări era re-activarea tradiţiei Rugăciunii Inimii şi o încercare de a apropia
intelectualitatea de tradiţia mistică a Bisericii Ortodoxe. A minţii de inimă, a raţiunii de
simţire, a planului văzut, catafatic, de cel nevăzut, apofatic. De aceea, dacă privim lista
acestor mari duhovnici, observăm că sunt prezenți, aproape toți, pe listele de evidență a
închisorilor comuniste…Urmând pe Hristos, au coborât în iadul pământesc pentru ca,
purificați, să urce apoi în Raiul ceresc.

II.6 Părintele Petroniu Tănasă

Chemarea Sfintei Ortodoxii pentru Părintele Petroniu poartă chipul

chemării la vieţuirea monahalș. Sunt emoţionante paginile în care acesta relatează
primii săi paşi în mănăstire sau în şcolile monahale şi întâlnirea sa cu colegii de
generaţie şi de vocaţie. Părintele Petroniu aparţine unei generaţii de monahi români, cu
adevărat binecuvântate de Dumnezeu, chemate să traverseze una dintre cele mai grele
perioade din istoria neamului şi a Bisericii romaneşti, cu ascultări şi răspunderi
bisericeşti importante.

„Când Placide Deseille l-a rugat pe Părintele Macarios Simonopetritul

(bibliotecar şi autor al cărţii "Triodul explicat") să-l ducă la un Părinte după cuvânt de
folos, au venit, împreună cu egumenul Elisei şi toată sinaxa mănăstirii, la Avva
Petroniu! „Merg pe jos, aceasta e bucuria mea, pentru că mulţi Sfinţi Părinţi au sfinţit
pietrele acestea cu sudorile lor.”276 Călcând pe urmele Sfinţilor de odinioară, Părintele
simțea bucuria comuniunii şi a rugăciunii neîncetate.

Altfel, despărţirea de Cel Nemuritor şi Veşnic, înseamnă moarte, iar ruperea

comuniunii cu Izvorul bunătăţii, al dreptăţii şi al dragostei depline - sau mai pe scurt,
ruperea comuniunii cu Cel Unul Sfânt - înseamnă stricăciune. Omul a fost invitat, cu

276
Avva Petroniu Tănasă „Cel mai smerit.Cel mai smerit.Cel mai smerit”, evocare de George Crăsnean, în Mari
duhovnici ai neamului, vol. 2, p. 74.

88
 multă dragoste de către Dumnezeu, la fericire şi comuniune veşnică cu El, putând să
guste neoprit din Pomul Vieţii, sădit în mijlocul Raiului; dar a ales să guste din singurul
pom oprit, al cunoştinţei binelui şi răului - aflat şi el în mijlocul Raiului, alături de
Pomul Vieţii - alegând astfel să sporească în cunoştinţă şi înţelepciune, şă se
depăşească pe sine, asemănându-se mai mult cu Dumnezeu, dar fără Dumnezeu, în
paralel cu El şi independent de El, cu toate consecinţele dezastruoase pe care le-a
implicat alegerea sa. Veninul păcatului otrăveşte întreaga fiinţă umană. Pentru
dezrădăcinarea lui este nevoie de o operaţie serioasă, este nevoie de un doctor sufletesc
(Preot) care are priceperea să-l extirpe, care-l scoate pe păcătos din singurătatea
egoismului său şi-l introduce în comuniune cu Dumnezeu şi cu Biserica 277, pentru că
zice Domnul: „De se poartă după poruncile Mele şi legile Mele cu credincioşie le
păzeşte, acela este drept şi fără îndoială viu va fi, zice Domnul Dumnezeu” (Iz. 18,9).
„ Teologia trăită pe care se sprijină Biserica Ortodoxă este monahismul - afirma
Părintele (Gheronda) Petroniu într-un interviu. Cântările bisericeşti, viaţa bisericească
şi liturghiile sunt scrise şi alcătuite tot de călugări; lucrările muzicale şi toate lucrările
bisericeşti sunt rod al ostenelilor călugăreşti.
Canoanele vechi au rânduit conducerea Bisericii călugărilor şi de aceea faptul că
arhiereii sunt aleşi din rândul călugărilor este o recunoaştere a meritelor acestora, a
strădaniei pentru înflorirea Bisericii Ortodoxe. Teodor Popescu, analizând monahismul
în scrierile lui, ca un bun cunoscător al patrologiei şi al istoriei Bisericii Ortodoxe, a
spus: Să trăiască monahii în rânduielile pe care le-au trăit sfinţii dinaintea lor; toţi care
au trăit în aceste rânduieli au ajuns sfinţi mari. Să trăiască şi călugării de azi rânduielile
cu care poţi să fii sfânt, alte rânduieli pentru a ajunge sfânt nu ştim, dar aceste rânduieli
le ştim, deoarece cu ele s-au sfinţit mulţi oameni. Unii zic: ce mă iei tu cu vechiturile
astea, să mai înnoim viaţa, căci nu se potrivesc, cum zicea un profesor de la Teologie:
Măi, astea se potriveau în vremea Sfinţilor Părinţi, a Sfântului Vasile şi a altora, dar
acum nu se mai potrivesc, e nevoie de o altă aşezare. Şi atunci s-a plecat după regula
aceea simplă. Copacul acesta al monahismului are roadele vieţii liturgice, ale teologiei,
de aceea şi rămân în continuare aceleaşi, nu vin cu noutăţi.”278
Părintele, adâncit în rugăciune, trecea în chip firesc de la a sublinia legătura
neîntreruptă între vremea rugăciunii din Biserică, şederea la masă, vorbirea măsurată şi
277
Cf. Pr. Asist. Dumitru Popescu, Pocăinţa ca refacere a legăturii credincioşilor cu Dumnezeu şi cu semenii, în
rev. BOR., Anul LXXXIX (1971), nr. 9-10, p. 1025.
278
Arhim. Timotei Aioanei, „Discuții de taină sub vârful Athonului”, interviu publicat în ziarul Lumina / 21.feb.
2012.

89
 dialogul obişnuit. Nu lepăda haina omului duhovnicesc niciodată, și de aceea afirma cu
dragoste și adâncă înțelepciune: „Credincioşii îşi dau seama că, dacă doresc să aibă o
viaţă deosebită şi să treacă mai uşor prin încercările vieţii, trebuie să ceară ajutorul lui
Dumnezeu, pe care îl găsesc în Biserică. În măsura în care Dumnezeu va fi mai prezent
în viaţa noastră cea de toate zilele, sunt convins că şi problemele noastre se vor rezolva
mai uşor. Nu se poate întâmpla nimic în viaţă fără voia lui Dumnezeu. Şi încercările din
viaţa noastră sunt îngăduite de Dumnezeu. Dacă oamenii îşi vor da seama de aceasta, şi
anume de faptul că Dumnezeu le îngăduie şi pe cele rele, sunt convins că altfel le va fi
viaţa cotidiană.
În măsura în care românii îl vor face mai prezent pe Dumnezeu în viaţa lor, în
aceeaşi măsură se va îmbunătăţi şi viaţa familială şi socială în care trăiesc. Şi această
prezenţă a lui Dumnezeu o putem face mai simţită luând parte la slujbele Bisericii în
duminici şi sărbători, mergând la duhovnic să ne curăţim de păcate. Toate acestea sunt
mijloace prin care ne îmbunătăţim viaţa personală şi socială şi ne ajută să tratăm cu
dreaptă socoteală aşa-zisele bune civilizaţii ce năvălesc peste ţara noastră. Nu se poate
face bine săvârşind păcate şi călcând poruncile lui Dumnezeu.
Şi dacă dorim fiecare să trăim mai bine, numai cu ajutorul lui Dumnezeu este
posibil acest lucru. Căci zice: Fără Mine nu puteţi face nimic. Este o mare greşeală să
credem că se poate realiza ceva fără ajutorul lui Dumnezeu. Fără ajutorul lui Dumnezeu
nu se poate îmbunătăţi viaţa.”279
Părintele Petroniu a avut o viaţă lungă, cu necazuri şi încercări, dar care nu l-au
zdruncinat, aşa cum însuşi a arătat, în 9 martie 1963, într-o scrisoare adresată
Patriarhului Justinian: „Sfânta Biserică m-a luat în grija ei deosebită încă din pragul
copilăriei: m-a primit în cinul călugăresc, mi-a luminat mintea cu dumnezeieştile ei
învăţături şi m-a cinstit cu harul Sfintei Preoţii. Departe de a fi ajuns la înălţimea
harului şi a cinstirii, totuşi, în cei peste 30 de ani de viaţă mănăstirească, m-am străduit
pe măsura neputinţelor mele să nu pătez haina şi să nu înjosesc vrednicia Preoţiei,
legându-mă cu întreit jurământ: la primirea călugăriei, la absolvirea Facultăţii de
Teologie şi la hirotonie să-mi păstrez neştirbită credincioşia, până la cea din urmă
suflare.
Nici atunci, când mi s-a poruncit să părăsesc obştea şi să dezbrac haina călugărească,
nu m-am clătinat sufleteşte; am făcut ascultare şi am rămas neîmpuţinat în nădejdea

279
Ibidem.

90
 reîntoarcerii, încredinţat că toate se petrec din îngăduinţa cea nepătrunsă de minte a
Proniei Dumnezeieşti...”280
Iată câteva referințe cronologice din Autobiografia Părintelui Petroniu:
Sunt născut în comuna Fărcaşa, raionul Ceahlău, regiunea Bacău, înregistrat la 23
mai 1916, din părinţi ţărani agricultori, Ion şi Olimpia Tănase, al şaptelea din cei opt
copii (şase fete şi doi băieţi). Şcoala primară am urmat-o în satul natal (clase), după
care la vârsta de 14 ani - an 1930 - am intrat frate în mănăstirea Neamţ. Aci am urmat
cursurile Şcoalei de Cântăreţi, iar în 1935 am mers la Seminarul Monahal Cernica,
unde am urmat 7 ani; clasa a 8-a, precum şi diploma de absolvire a seminarului le-am
dat la Seminarul Central Bucureşti, întrucât Seminarul Monahal Cernica se desfiinţase
în 19d I.
În acelaşi timp, în urma examenului de diferenţă, am dat bacalaureatul - secţia
ştiinţe - la liceul Mihai Viteazul din Bucureşti, sesiunea din toamnă, 1942.
M-am înscris apoi la Facultatea de Teologie şi la Facultatea de Matematici din
Bucureşti, pe aceasta din urmă întrerupând-o după un an de studiu, fiind prea împovărat
cu două facultăți și cu obligațiile de serviciu de la Cancelaria Sfântului Sinod, unde
intrasem ca angajat din octombrie 1942, pentru a-mi asigura mijloacele de întreținere la
studii.
Din 1943 m-am înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie - Bucureşti, pe care am
absolvit-o în 1946, odată cu Facultatea de Teologie.
După terminarea studiilor, am continuat să fiu funcţionar la Cancelaria Sfântului
Sinod, iar din 1946 până în 1948, detaşat la Secretariatul patriarhului Nicodim; până în
septembrie 1950 am fost numit suplinitor la Seminarul Monahal din mănăstirea Neamţ.
Până la această dată intrasem în cinul monahal şi fusesem hirotonit diacon şi
ieromonah.
La Seminarul Neamţ am funcţionat doi ani, la catedrele de pedagogie şi de
cathetică (an I) şi la catedra de muzică (an II); în 1952, contopindu-se seminarul cu
Şcoala de Cântăreţi Eparhială, am mers la mănăstirea Slatina - unde mi s-a încredinţat
conducerea şcolii monahale şi a cursurilor de pregătire elementară (7 ani) din acea
mănăstire. La mănăstirea Slatina am rămas până în anul 1959 - îndeplinind, pe lângă
ascultările de mai sus, şi pe acelea de preot şi stareţ al mănăstirii, între 1957-1959.

280
Arhim. Clement Haralam, „Amintiri despre părintele Petroniu”, în ziarul Lumina / 21 feb. 2012.

91
 În 1959, luna mai, în urma dispoziţiilor chiriarhale, a trebuit să părăsesc
mănăstirea, retrăgându-mă în comuna Broşteni, regiunea Suceava, raionul Vatra
Dornei, la o soră, unde am stat până în prezent.
Munca, cinstea şi corectitudinea le-am învăţat încă din copilărie, de la părinţi,
care, fiind săraci, nu ne-au putut lăsa altă moştenire, şi cu ele am străbătut până acum
de-a lungul anilor. Nu am făcut niciodată nici un fel de politică și nici nu am suferit
vreo condamnare, nici de legile bisericești, nici de cela civile.
În prezent, mă aflu cu sănătatea șubredă, neîstare de eforturi fizice, având nevoie
e îngrijire deosebită și tratament medical.
Decembrie 1963, Petroniu (Petru) Tănase”281

Gheronda considera că luxul şi confortul erau doar pentru trup şi nu înduhovniceau

pe om, de asemenea considera că orice pogorământ era foarte păgubitor, pentru că
slăbea rezistenţa în faţa răului şi de aceea ducea şi impunea (prin exemplul personal)
acea trăire ascetică. Până pe la 93 de ani avva Petroniu se ruga la priveghere stând toată
noaptea în picioare! De seara până dimineaţa! Şi dacă stareţul priveghea astfel, cum să
stea ucenicii în strană? Aşa că, să îngenunchezi era o adevărată binecuvântare!
Întrebat despre îndreptarea duhovnicească, Părintele răspunde : „Trebuie ca
omul să ajungă la conştientizarea păcatului ce-1 stăpâneşte şi în care trăieşte. Şi mai
trebuie să vrea să scape de tirania păcatului - că fără voia omului remediu nu există!
Restul îl face Dumnezeu!”282 „Omul intră în veşnicie cu ceea ce agoniseşte aici. Cum
se modelează în lumea asta, aşa se prezintă în faţa lui Dumnezeu. Cum bine spun
Sfinţii Părinţi: băgaţi de seamă pe ce zidiţi: pe paie, pe lemn ori pe piatră! Pentru că
paiele şi lemnele ard şi nu rămâi cu nimic. Să fie zidăria voastră pe lucru rezistent la
foc, adică la proba veşniciei. Cel care a făcut cele bune va avea un „sfârşit creştinesc,
neînfruntat, în pace” şi se va bucura de cele veşnice, dar pentru cel care a trăit în păcat,
moartea va fi cumplită.”283
Prin Întruparea, viaţa de ascultare, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Fiului lui
Dumnezeu ca om s-a pus în firea noastră, pe care El şi-a asumat-o, temelia mântuirii
neamului omenesc. Dar mântuirea noastră se înfăptuieşte propriu-zis prin sălăşluirea lui
Hristos în noi, cu trupul Său înviat, înălţat şi pnevmatizat, umplut de Duhul Sfânt şi
281
Avva Petroniu Tănasă „Autobiografia Părintelui Petroniu”, evocare de George Crăsnean, în Mari duhovnici ai
neamului, vol. 2, pp. 69-71.
282
Ibidem, p. 78.
283
Ibidem, p. 79.

92
 devenit prin acesta transparent. Are loc o restaurare absolut necesară, despre care
Părintele Petroniu Tănasă punea o întrebare retorică, oferind imediat și răspunsul : „De
ce avem duhovnici la mănăstiri și Biserici? Pentru ca omul să se sfințească! Să mai
uşureze trupul de greutatea păcatelor și în aceeaşi măsură, să-1 înduhovnicească! Iar
noi trebuie să-i mai subţiem hrana şi să ne îndeletnicim, ca şi vechii părinţi, cu postul,
cu privegherea şi mai ales cu rugăciunea. Părinţii din vechime posteau mult şi nu
mureau de foame, ba dimpotrivă, trăiau mulţi peste 100 de ani, „căci nu numai cu pâine
va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iasă din gura lui Dumnezeu”. Aceasta este chemarea
omului în astă lume: înduhovnicirea sa, care se dobândeşte prin fuga de păcate, fapte
bune, post, priveghere şi rugăciune.”284
Căci „înnoind Domnul pe om şi întorcându-i iarăşi harul pe care l-a pierdut, prin
suflarea în faţa ucenicilor, zice: «Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, iertate
vor fi şi cărora le veţi ţinea, ţinute vor fi» (In 20, 22-23).” 285 Scopul trimiterii Sfântului
Duh în lume este acela de a continua opera de mântuire şi restaurare a omului căzut,
săvârşită de Fiul lui Dumnezeu. Lucrarea Sa, după trimiterea în lume, constă mai ales în
sfinţirea ei. Această lucrare o face El până la sfârşitul veacurilor, pentru că şi în viaţa
noastră, lucrarea Sfântului Duh este de a face sfinţi şi de a păstra pe cei ce deja sunt Sfinţi.
În acest sens Sfântul Pavel scrie corintenilor: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni
împărăţia lui Dumnezeu ? Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit,
dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos si în Duhul Dumnezeului
nostru.” (1 Cor. 6,9-11). Aceasta este lucrarea Sfântului Duh în lume, menită să-i asigure
creaturii raţionale desăvârşirea sau mai exact mântuirea. Prin Botez, Mirungere,
Euharistie şi rugăciune, înserată în firescul cotidian al vieţii spirituale, primim
autentica viaţă creştină, cea hrristocentrică şi hristomorfă, precum şi viaţa
corespunzătoare, capabilă să patrundă în „tainele negrăite ale teologiei (...) şi se
ospătează îmbelşugat, prin îmbrăţişări nevăzute, cu Cel neîncăput şi nesfârşit, necuprins
şi în întregime netâlcuit şi atotneînţeles.”286
Ne dă mărturie despre aceasta Părintele Petroniu, care limpezește o problemă
antropologică : „Nu Dumnezeu condamnă, omul alege. Pentru că se duce în veşnicie cu
păcatele de aici. Desfrânat ai fost, sau beţiv, sau în vrăjmăşie, aşa te duci dincolo. Aici,
pe Pământ, îţi poţi satisface aceste porniri; şi crima poate să-ţi ofere satisfacţie. Omul
284
Ibidem, p. 81.
285
Sf. Vasile cel Mare, Liber de Spiritu Sanctu, cap. XVI; P.G.32, 140, apud. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfântul
Duh în Revelaţie şi în Biserică, în rev. O, Anul XXVI (1974), nr. 2, p. 235.
286
Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, în Filocalia, vol. VIII, p. 504.

93
 rămâne cu aceste înclinări păcătoase şi pe lumea cealaltă. Numai că acolo nu şi le mai
poate satisface. Pentru păcătos, astea sunt chinurile Iadului. Setea înfricoşată, foamea,
poftă. Nu e pedeapsa; omul e chinuit de propriile lui opţiuni greşite. Nu Dumnezeu ne
oferă Iadul; El ne spune: “Mergeţi şi moşteniţi Împărăţia Cerurilor”. Omul aduce Iadul
cu dânsul. Va să zică, Iadul şi Raiul ni le pregătim noi, aici. Cu ce ne ducem dincolo,
aceea avem. -Orice şi oriunde ar fi, omul are posibilitatea să se desăvârşească şi să fie
fericit. Păgânii, care din firea lor fac cele ale legii, se mântuiesc. Fiecare om are în sine
seminţele virtuţii; trebuie doar să le facă să rodească. Fiecare avem în buzunare bani ca
să cumpărăm ce vrem; depinde de noi să cumpărăm lucrurile de care avem într-adevăr
nevoie. Şi fiecare este judecat după stadiul în care se găseşte. Multe lăcaşuri sunt în
Împărăţia Cerurilor.”287
„Ca la marii oameni ai Bisericii, cuvântul său era viu şi plin de putere, deseori cu
imagini din viaţa omului. Simţeai că are totuşi un dar în plus, acela de a-ţi desluşi
tainele dreptei credinţe în chip teologic, tâlcuind împreună cu Sfinţii Maxim
Mărturisitorul, Isaac Sirul sau Ioan Scărarul. Îţi deschidea privirea minţii către scrierile
de căpătâi ale Sfinţilor Părinţi, ca o provocare să te apropii şi să le descoperi, citindu-le.
Dându-ţi sfat, părintele te ridica din căderea ta şi îţi bucura inima cu nădejdea unei vieţi
înnoite prin pocăinţă şi prin mai multă osteneală în cele duhovniceşti. Plecai de lângă
dânsul cu pace şi mângâiere sufletească, de neuitat. Cum sporeşte un om în rugăciune?
Prin dragoste, prin înfrânare, prin înălţarea minţii la Dumnezeu şi prin cugetarea
duhovnicească. Rugăciunile Bisericii sunt întemeiate pe convingerea că ele sunt
adresate unei persoane prezente în chip duhovnicesc. Atunci când intri în dialog cu o
altă persoană, eşti atent la persoana cu care vorbeşti, asculţi ceea ce-ţi spune ea şi îi
răspunzi; nu te gândeşti în altă parte, nici nu te uiţi în altă parte, vorbind cu altcineva.
Aşa trebuie să fie şi simţirea, ca o stare sufletească potrivită dialogului cu Dumnezeu,
cu Maica Domnului şi cu sfinţii. . Când stai în faţa Împăratului ceresc, nu stai
nepăsător, nesimţitor. Aşadar, ceea ce-I spui lui Dumnezeu trebui să înţelegi şi să simţi,
să participi. Şi mintea, şi inima exprimă o anumită stare conformă cu ceea ce spui. Nu e
de-ajuns să te rogi doar cu buzele. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că este mare
păcat să te rogi lui Dumnezeu cu nesimţire; e batjocură. De aceea se cuvine să ne rugăm
cu înţelegere şi cu simţire.”288

287
Filip-Lucian Iorga, în colab. cu Florin Ionescu și Cristi Stroe, Interviu cu Arhimandritul Petroniu Tănase,
starețul Schitului Prodromu, în rev. Lumea credinței, Anul III, nr. 7, p. 24.
288
Georgian Păunoiu, „Căzut-a chiparosul, întristați-vă, cedri!”, în ziarul Lumina / 6 mart. 2011.

94
 II.7 Părintele Iulian Lazăr

Schitul Prodromu, schitul românilor din Sfântul Munte Athos, a fost

întemeiat în anul 1820, sub arhipăstorirea Mitropolitului Veniamin Costachi al
Moldovei. Ctitoria schitului a fost recunoscută prin hrisoavele domneşti semnate de
Grigorie Alexandru Ghica al Moldovei, în dată de 7 iulie 1853, şi de Carol I al
României, în dată de 19 iulie 1871. Zidirea ansamblului monahal de la Prodromu a avut
loc între anii 1852-1866, drept ctitor al vremii fiind ieroschimonahul Nifon Ionescu,
ajutat de ucenicul său, ieroschimonahul Nectarie. Schitul ține de Mănăstirea Marea
Lavră.
Părintele Iulian de la Prodromu este unul dintre marii duhovnici români. Ioan
Lazăr, precum se numea mai înainte de a deveni ieromonahul Iulian, Părintele s-a
născut la data de 8 ianuarie 1926, în localitatea Vorona, judeţul Botoşani. Părinţii săi,
Ilie şi Elisabeta, oameni simpli şi credincioşi nu l-au împiedicat pe tânărul Ioan să
îmbrăţişeze viaţa monahală. Astfel, în anul 1946, la numai 20 de ani, el va fi
inchinoviat la Mănăstirea Sihăstria, judeţul Neamţ. În anul 1950, el va termina armata,
lucru obigatoriu la acea vreme. Petrecând zece ani, în rugăciune şi ascultare, în anul
1956, Domnul l-a învrednicit de a fi hirotonit diacon, iar mai apoi, Preot. În anul 1977,
împlinind vârsta de 50 de ani, Părintele Iulian de la Sihăstria vine în Sfântul Munte
Athos, loc unde va şi rămâne, până astăzi. Vieţuind vreme de patru ani la Schitul Laccu,
abia mai apoi, în anul 1981, el ajungă la Schitul Prodromu, unde este pus duhovnic.
Până astăzi, el spovedeşte şi îndruma obştea schitului. În 2013 primește analavul289
schimei mari.290
289
Călugării care au ajuns la un nivel înalt de îmbunătăţire spirituală pot fi primiți în ultima treaptă a
monahismului, numită schima mare sau "marele chip îngeresc". Tunderea întru schimonah sau schimonahie
urmează acelaşi tipic ca şi tunderea stavroforului, fiind făcute aceleaşi legăminte, iar candidatul este tuns în
mod similar și i se schimbă din nou numele. Pe lângă veşmintele purtate de un stavrofor, candidatul primeşte
analavul, veşmântul monahal specific schimei mari. Din acest motiv, analavul însuşi este adesea numit "schima
mare". Acest veşmânt acoperă umerii şi cade în faţă şi în spate, cu porţiunea din faţă ceva mai lungă şi brodată
cu uneltele Patimilor Mântuitorului şi cu Trisaghionul. Varianta greacă a analavului nu are glugă, pe când cea
slavă are glugă şi două aripi pe umeri, astfel încât formează o cruce mare care acoperă umerii călugărului,
pieptul şi spatele lui.
290
Avva Iulian Lazăr„Cronologie”, convorbire la 9 noiembrie 2008 cu George Crăsnean, în Mari duhovnici ai
neamului, vol. 1, p. 111.

95
 Părintele Iulian Lazăr are aproape nouăzeci de ani (88) de petrecere pământească,
pe care şi i-a albit în rugăciune neîncetată. Iar pentru curăţia inimii lui, Dumnezeu l-a
învrednicit cu multe răspunsuri la întrebări chiar nerostite. „Bătrânul” din Prodromu –
cum îi spun aghioriţii cu multă dragoste – este un duhovnic cum tot mai rar întâlneşti pe
pământ: un schimonah care plânge cu tine pentru păcatele tale şi-ţi tămăduieşte
totdeauna rănile sufl etului cu poveţele şi rugăciunile sale. Mare împlinitor al
poruncilor, el este unul dintre aceia despre care s-a spus că „cel ce va face şi va învăţa,
acela mare se va chema în împărăţia cerurilor.“ (Mt.5,19) Are un suflet curat, care
oglindeşte cerul pentru nevicleşugul inimii sale, iar când se bucură, faţa toată i se
înseninează şi este o adevărată desfătare să fi i în preajma lui atunci, pentru că ai
sentimentul că stai pe genunchii unui bunic cu barbă colilie, care-ţi iubeşte copilăria
sufl etului tău. Şi totuşi, deşi are „inimă bună şi mână uşoară” (vorba Părintelui Arsenie
Papacioc pentru duhovnici), el poate fi şi foarte aspru cu păcatele tale, atunci când te
vede stăruitor în ele. Dar chiar în asprimea sa (împotriva păcatului şi niciodată
împotriva păcătosului!) răzbate dragostea sa de oameni. Pentru curăţia vieţii sale,
Dumnezeu l-a învrednicit să poată vedea întotdeauna (înaintea ta!) unde este „spărtura”
inimii tale: locul pe unde năvălesc patimile către sufl etul tău. Şi exact locul acela te
învaţă Avva Iulian să ţi-l oblojeşti.
În cuvintele sale de învățătură, vorbind despre importanța duhovnicului pentru
viața creștinului, Părintele sublinia: „Importanţa spovedaniei e foarte mare, fără
mărturisire, fără duhovnic nu se poate face nimic. Pentru că prin duhovnic, în Taina
Spovedaniei te prezinţi din nou în faţa Mîntuitorului, te faci cunoscut, intri din nou în
ascultare faţă de Hristos şi astfel îţi reînnoieşti viaţa, relaţia ta cu Hristos. Din Taina
Spovedaniei porneşte despătimirea şi înnoirea omului, pentru că sinceritatea,
deschiderea şi căinţa cu care mărturiseşti păcatele asigură, în mare parte, vindecarea
omului lăuntric. De aceea, omul trebuie să se cerceteze îndelung şi să mărturisească
toate păcatele, şi pe cele din tinereţe. Atunci duhovnicul îi va prescrie un tratament
duhovnicesc pentru a începe o viaţă nouă. Pentru a se despătimi, omul trebuie să se
spovedească cât mai des şi să se cureţe de păcate, odată spovedit primeşte
binecuvântarea, ajutorul şi harul divin ca să nu mai facă iar păcatul. Gândeşte mai
limpede pentru că harul îl umbreşte iar, ca în ziua Botezului.”291
Preoții îşi desfăşoară concret apostolatul activând pentru sfinţirea oamenilor,
precum şi străduindu-se să pătrundă şi să perfecţioneze ordinea temporală în duhul
291
George Căbaș, Părinți contemporani de la Sfântul Munte Athos, Ed. Anastasis, București, 2014, p. 87.

96
 Sfintei Evanghelii, astfel încât activitatea lor în acest domeniu temporal să dea o
mărturie limpede despre Hristos şi să slujească la mântuirea oamenilor. Fiind propriu
stării creștinilor de a-şi duce viaţa în mijlocul lumii şi a treburilor lumeşti, ei sunt
chemaţi de Dumnezeu ca, însufleţiţi de suflet creştin, să-şi exercite apostolatul ca o
plămadă în mijlocul lumii, dinamizând, prin forța verbului și a implicării sociale active,
resursele nebănuite ale făpturii umane aflate pe lunga și anevoiasa cale a mântuirii.
Sunt momente în care sufletele generoase, care sunt o vocaţie specială, se oferă să-L
preamărească pe Dumnezeu, fie prin însuşi modul în care îşi trăiesc viaţa
duhovnicească, fie prin binele pe care îl fac celorlalţi: în şcoli, în spitale sau în
atelierele de creaţie, după învăţătura Sfântului Apostol Pavel, care spune: „Iar peste
toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii. Şi pacea
lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în
inimile voastre; şi fiţi mulţumitori. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu
bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile
voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti.
Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi
prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl” (Col. 3, 14-17).
Adevărata spiritualitate creştină se întemeiază pe revelaţia anumitor idei, principii
şi atitudini perene, singurele capabile să structureze întru veşnicie bolţile edificiului
frumosului şi binelui cu liantul iubirii divine, „pentru că Biserica a trăit şi trăieşte prin
Sfinţii Părinţi şi Învăţători născuţi în sânul ei cu ajutorul Sfântului Duh” 292, pentru că,
ne sfătuiește Avva Iulian Lazăr, „dacă sufletul tău și-a găsit liniștea, caută de acuma să
ai râvnă pentru Dumnezeu. Stai cât mai mult de vorbă cu El și păzește legile pe care ţi
le-a dat, ca să dobândești viaţă veșnică. Stăruie în post și rugăciune, că „fără de Hristos
nu putem face nimic”. De aceea, cât se poate, să păzim posturile pentru că, prin ele, pe
noi ne păzim. Noi nu suntem omorâtori de trupuri, dar trebuie să le smerim și să le
învăţăm cu postul și cu nevoinţa, ca să putem să ne vindecăm sufletele. Și nu putem
face aceasta fără duhovnic. Când omul s-a dus la duhovnic și a plâns pentru păcatele
sale, mărturisindu-le încă dinvremea prunciei lui, atunci acela devine un om sănătos
sufletește. Iar dacă tu devii sănătos, nu te poate lăsa indiferent zbuciumul sufletesc al
celorlalţi. Și din dragoste pentru aproapele tău, trebuie să încerci să-i salvezi sufletul.
Trebuie însă să ai discernământ, căci Hristos a spus să „nu aruncaţi mărgăritarele

292
Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie, vol. I, trad. Lect. Dr. Adrian Marinescu, Ed. Bizantină,
Bucureşti, 2006, p. 19.

97
 voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă
sfâșie pe voi” (Matei 7, 6). De-acum trebuie să fiţi și foarte înţelepţi – ca șerpii – ca să
puteţi câștiga și alte suflete pentru Hristos și să se mântuiască.”293
Părintele Galeriu afirma: „Noi vedem lumea prin valorile din ea, asemenea lui
Dumnezeu Însuşi, Care, la sfârşitul celei de a şasea zi a Creaţiei, a privit la tot ce a făcut
şi a văzut că erau bune foarte”. (Fc.1,31).294 Caracterul dominant soteriologic al
valorilor umane autentice devine cu atât mai evident dacă ne îndreptăm atenția asupra
interdependenței dintre acestea și virtuți. Binomul virtute-valoare este inseparabil,
deoarece, ne spune Prof. Dr. Vasile Răducă, ignorarea oricăreia dintre virtuți, în special
a credinței, poate declanșa o adevărată criză a valorilor, pentru că „virtuțile se leagă
unele de altele, unele condiționează pe celelalte.” 295 Dar, „fiecare patimă are o virtute
contrară, pe care omul trebuie să o descopere și să o lucreze până la desăvârșire.
Înaintarea în lucrarea acesteia înseamnă, în același timp, distrugerea patimii
contrare.”296
Ne spune Avva Iulian Prodromitul: „Văd că sunteţi oameni cu multă treabă și ar fi
multe de spus – dacă ar trebui spuse –, dar de însemnătate cred că este să te nevoiești în
viaţa aceasta pentru cea de dincolo. Că Dumnezeu ne-a dat timpul și viaţa aceasta ca să
ne ducem la El pregătiţi. Iar noi nu știm – că nu ne este dat a ști – nici clipa, nici ceasul
când ne vom duce la Domnul, ca să dăm socoteală. Că Dumnezeu nu ne-a creat fără un
scop. Și scopul l-a anunţat încă de la începutul Bibliei, de la Facere, capitolul I cu 26:
„Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră”. Dar
versetul următor zice că „a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui
Dumnezeu l-a făcut”, dar despre asemănare nu pomenește nimic, pentru că ea trebuia
făptuită de Adam. Așadar, acesta este scopul vieţii noastre: îndumnezeirea, că scris
este: „Fiţi desăvârșiţi, precum și Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este!” (Matei V,
48).”297
Căci, după cuvântul Scripturii, astăzi pare a se plini cuvintele profetice: „Iată, vin
zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de
pâine şi nu sete de apă, ci de auzit Cuvintele Domnului”(Amos 8,11), chiar dacă, din
293
George Crăsnean, „Cuvânt de folos de la avva Iulian Prodromitul-Despre sănătatea sufletului, în rev. Lumea
monahilor, nr. 85/ iulie 2014.
294
Pr. Prof. Constantin Galeriu, Jertfă și răscumpărare, p. 77.
295
Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean. De la singurătate la obște, p. 46.
296
Pr. Ioan C. Teșu, Virtuțile creștine, cărări spre fericirea veșnică, p. 4.
297
George Crăsnean, „Cuvânt de folos de la avva Iulian Prodromitul-Despre sănătatea sufletului, în rev. Lumea
monahilor, nr. 85/ iulie 2014.

98
 perspectiva unei subiective și tot mai manipulate libertăți, propovăduirea Cuvântului lui
Dumnezeu nu mai este îngrădită, s-ar putea afirma fără tăgadă: „cuvântul lui Hristos
locuieşte din belşug” (Col. 3,16) între noi. Dar, profeţia lui Amos ne determină să
rememorăm, în planul spiritualității, al trăirii autentic duhovnicești, pe Sfântul Ioan
Gură de Aur, personalitatea multilaterală a veacului al IV – lea. Fiind călăuzit de
lumina Sfântului Duh, Sfântul Ioan Gură de Aur a pătruns şi desluşit tainele adânci ale
înţelepciunii creştine, teologhisindu-le şi celor mulţi, care îi aşteptau dulceaţa şi
frumuseţea cuvântărilor precum odinioară evreii în pustie aşteptau mana dumnezeiască.
Iar hrana aceasta spiritual-duhovnicească, oferită din preaplinul credinţei şi trăirii sale,
se înscrie nu numai ca o culme a exegezei şi oratoriei creştine, ci, mai ales, ea izvorăşte
dintr-o „liră” inconfundabilă din simfonia pământească a Sfinţilor Părinţi în nepreţuite
imne de slavă adresate Tatălui Ceresc, sublima recunoştinţă pentru îmbogățirea prin har
a întregii Creaţii, pentru darul şi, deopotrivă, dorul teognosiei fără de sfârşit.298
Ne precizează Părintele: „Am găsit în Sbornic, o scriere a Sfinţilor Părinţi despre
Rugăciunea lui Iisus, aceste două cuvinte: „Să ai prezenţa lui Dumnezeu şi frica Lui”.
Adică oriunde te-ai afla, să fii, să te porţi, să gândeşti cu conştiinţa că eşti în faţa lui
Dumnezeu - că aşa şi este, noi suntem în faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este nevăzut,
necuprins de mintea omenească, şi noi trăim, ne mişcăm, suntem şi viem în El, după
cum spune la Faptele Apostolilor. Întotdeauna noi suntem în faţa lui Dumnezeu, orice
facem, orice gândim. Şi Dumnezeu toate le vede şi toate le aude - trebuie să ne gândim
la lucrul ăsta tot timpul, mare este lucrul acesta…

– Părinte, cum să facem ca să conştientizăm mai bine că ne aflam în toată vremea în

faţa lui Dumnezeu?

– Este o rugăciune foarte frumoasă, pe care poate să o facă omul când se duce şi începe
să vorbească cu Dumnezeu, când se duce în odaia lui să se roage, şi zice aşa: „Doamne,
mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că-mi îngădui să vorbesc cu Tine”. Vorbeşti cu Dumnezeu
atunci! Omul vorbeşte cu Dumnezeu! Ca să te gândeşti că vorbeşti cu Dumnezeu, e
mare lucru. Dar vorbeşti cu Dumnezeu! Şi El vrea această, El ne cheamă să vorbim cu
Dânsul, că scris este: “Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1, 16). Aşa ne vrea
Dumnezeu, să fim sfinţi; să ţinem aproape de El. Aşadar, te duci în odaia ta şi-ncepi:
„Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că-mi permiţi să vorbesc cu Tine, Dumnezeu”. Şi atunci
îi spui toate lucrurile astea: „Iartă-mă, Doamne, că am greşit, şi eu am crezut că sunt

298
Pr. Ioan C. Teşu, Omul-Taină teologică, p. 39.

99
 singur, dar în faţa Ta le-am făcut, Doamne. Orice am gândit, orice am făcut, în faţa Ta
s-a petrecut. Iar eu nesimţitor eram, şi la Tine nu mă gândeam”. Începe cu asta, acum.
Şi-ajunge omul la frângerea inimii, la lacrimi şi parcă nu s-ar mai despărţi de
Dumnezeu. Că vine harul lui Dumnezeu atunci, că vine darul lacrimilor, şi se gândeşte
omul la viaţa lui şi zice: „Doamne, în faţa Ta s-a petrecut! Şi mă sfiesc de viaţa mea,
mă sfiesc în faţa Ta când gândesc la viaţa mea. Orice am gândit, orice am făcut, în
faţa Ta s-a petrecut”. Şi-aşa este, în faţa lui Dumnezeu se petrec toate. De Dumnezeu
nu ne ascundem niciodată. Nu suntem, n-am fost singuri. Orice am făcut păcat, orice
bine, orice - în faţa lui Dumnezeu s-a petrecut. Şi tare frumoasă e rugăciunea asta, o
rugăciune prin care ajunge omul la frângerea inimii şi la pocăinţă. Ca ce vrea
Dumnezeu de la noi? Să scoatem tot păcatul - asta e pocăinţă, să scoatem toate, toate
păcatele pe care le-am făcut.”299
Cuviosul Paisie Aghioritul îşi manifesta bucuria, în unul dintre numeroasele cuvinte
de folos adresate oamenilor dornici de învăţături creştine, că vede suflete care se
nevoiesc în această lume contemporană nouă şi plină de diavoli. El ne sfătuieşte „să
urcăm treptele duhovniceşti cu ajutorul harului dumnezeiesc spre a ne apropia din ce în
ce mai mult de Cel Care este Creatorul nostru. Nu trebuie să uităm niciodată că avem
alături de noi, afară de oamenii ce ne pot ajuta duhovniceşte, şi pe Iisus Hristos, Care ne
ajută, pe Maica Domnului, pe heruvimi, pe serafimi şi pe toţi sfinţii.” 300 Duhul Sfânt
locuieşte în interiorul omului care dă dovadă de duh de nevoinţă, smerenie, mărime de
suflet, nobleţe, jertfire de sine. Lipsa harului Sfântului Duh duce la transformarea
omului în nefolositor. „Duhul Sfânt este lumina, lumina dumnezeiască.” 301 Tot răul ce
se întâmplă în lume se face deoarece lipseşte iluminarea dumnezeiască. Bunul
Dumnezeu dăruieşte iluminarea Sa dumnezeiască celor care au intenţia bună. „Atunci
când vine iluminarea dumnezeiască, omul odihneşte pe toţi cei din jurul lui dar şi el
însuşi sporeşte duhovniceşte.”302
Nevoinţa duhovnicească necesită îndepărtarea de pricinile păcatului, luarea aminte
la simţurile noastre, primirea fără murmur a războiului vrăjmaşului fără a cultiva
dorinţe rele şi sădirea zilnică înlăuntru omului a ceva duhovnicesc care va respinge cele

299
Laurențiu Dumitru, Cuvântul duhovnicului: „Aceasta este viața creștinului: în toată vremea și în orice, să-L
cauți pe Dumnezeu”- interviu cu Părintele Iulian Lazăr, în rev. Familia Ortodoxă, nr. 2 (25) / 2011.
300
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, vol. II – Trezire duhovnicească, trad. Ieroschim. Ștefan
Nuțescu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 97.
301
Ibidem, p. 92.
302
Ibidem, p. 94.

100
 lumeşti şi păcătoase şi anume: închipuiri sfinte în loc de cele păcătoase, schimbarea
cântecelor cu psalmodieri, schimbarea revistelor cu cărţi duhovniceşti. 303
„Sănătatea duhovnicească înseamnă gânduri curate, minte luminată şi inimă curată
în care îşi fac sălaş mereu Hristos şi Maica Domnului. Multa luare aminte cu
supravegherea de sine şi rugăciune ne ajută foarte mult să dobândim sănătatea
sufletului.”304 Având ca modele pe Sfinții Părinți, Avva Iulian Prodromitul oferă sfaturi
duhovnicești pe măsura situației sufletești a interlocutorului, deși, la fel de potrivite pot
fi și pentru orice creștin care îl caută pe Dumnezeu: „Toate rugăciunile sunt frumoase –
și bine este să citiţi și pe cele din Ceaslov, ori Paraclisul Maicii Domnului –, dar dacă
vremea vă este puţină, staţi înaintea lui Dumnezeu cum v-am învăţat eu și grăiţi-I din
preaplinul inimii voastre. Așa să faceţi și o să ajungeţi să-L simţiţi pe Dumnezeu! Și o
să fiţi conștienţi că toate câte le faceţi înaintea Lui le faceţi! Și iarăși să v-aduceţi
aminte că atunci când rugăciunea voastră încetează, atunci începe păcatul! Chiar și
încetarea rugăciunii e păcat, că Dumnezeu a spus: „Fiţi sfinţi!” –, și eu de sfinţi fără
rugăciune n-am auzit. Iar apostolul Pavel spunea să ne rugăm… „neîncetat”! Neîncetat,
nu din când în când. În veacurile acelea nu erau nici preoţi, nici biserici, nici călugări:
era doar o comunitate de creștini într-o lume păgână. Lor le spunea Apostolul să se
roage neîncetat și îndemnul e bun și pentru voi, cei care n-aveţi vreme de rugăciune, că
nici cei din timpurile apostolice nu știau câtă vreme de rugăciune mai au, pentru că erau
tot timpul sub prigoană.”305
Realitatea chipului „revelează şi elanul dinamic al fiinţei umane” 306, care trebuie
să-şi caute împlinirea în spirit, amănunt esenţial pe care îl evidenţiază şi Sf. Evanghelist
Ioan: „Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat har peste har; pentru ca Legea prin Moise
s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Hristos.” (In.1,16-17), pentru „noi toţi, cei
născuţi din Dumnezeu prin credinţa în Hristos.”307 Dumnezeu, ne spune Părintele, „nu
știm cum arată, căci - așa cum găsim la Ioan I cu 18 - „pe Dumnezeu nimeni nu L-a
văzut vreodată”. Adevărat lucru este acesta, dar ne putem întâlni cu El în rugăciune.
Du-te în camera ta, în cămara ta, în inima ta și, întâi de toate, gândește-te bine cu cine
stai de vorbă și spune apoi cum te-nvăţ eu, om bătrân: „Doamne, mulţumescu-ţi Ţie,

303
Ibidem, pp. 98- 99.
304
Ibidem, p. 99.
305
George Crăsnean, „Cuvânt de folos de la avva Iulian Prodromitul-Despre sănătatea sufletului.
306
Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit, stud. introd. şi trad. Diac. Ioan Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1994,
p. 64.
307
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Sfânta Evanghelie de la Ioan, vol. 1, Ed. Teofania, Sibiu, 2003, p. 54.

101
 Doamne, că m-ai adus să stau de vorbă cu Tine, pe mine… omul cel mai păcătos!”. Și
pe urmă stai și grăiește cu Dumnezeu. Că ce vrea El de la noi? Să scoatem dinlăuntrul
nostru toate păcatele care ne-ntinează. La miezul nopţii – ori chiar la miezul zilei, că
noi toată ziua păcătuim –, intră în cămara sufletului tău și stai de vorbă cu „Cel ce
curăţește toate fărădelegile tale” (Psalm 102). Și zi atunci: „Iartă-mă Doamne, iartă-
mă, că n-am știut că în faţa ochilor Tăi s-au petrecut! Iar eu nesimţitor eram și la Tine
nu mă gândeam”. Și fă așa zi de zi și învaţă să stai înaintea lui Dumnezeu, că așa te vei
curăţi și te vei pregăti pentru judecata viitoare. Și tot așa îţi vei vedea micimea ta și
mulţimea păcatelor tale, dar și mărinimia lui Dumnezeu, Care „nu voiește moartea
păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iez. 33,11).”308
Sporirea duhovnicească se poate face prin nevoinţă cu mărime de suflet, cu
nădejde şi încredere în Dumnezeu. „Încrederea în Dumnezeu şi simplitatea în nevoinţă
cu mărime de suflet aduc pacea lăuntrică şi siguranţa, şi atunci sufletul se umple de
nădejde şi bucurie.”309 De asemenea este nevoie de răbdare, de mărime de suflet, de
bărbăţie duhovnicească care vine din inima generoasă pentru Hristos, de studiu
duhovnicesc, de rugăciune, de întoarcere spre sine şi de liniştire.
Continuator al Cuviosului Paisie Aghioritul, care îşi exprima dorinţa ca toţi
oamenii să sporească duhovniceşte şi să se unească cu Hristos, care este Alfa şi Omega
şi astfel toate vor fi sfinţite pornind de la viaţa noastră, Avva Iulian Lazăr atenționa,
deopotrivă, pe duhovnic: „Duhovnicul trebuie să ţină cont de toate, că el ştie ce familie
are omul, numeroasă, câţi copii are, ce fel de om este, trebuie să ştie tot, să ştie ce
rugăciune să-i dea fiecărui om, să ştie cu ce se ocupă, ca să poată chivernisi pe fiecare
cum e mai bine, pe unul într-un fel, pe altul într-altfel, aşa-i duhovnicul.”310

II.8 Părintele Teofil Bădoi

„Când l-am întâlnit pentru prima dată pe părintele Teofil Bădoi, mi-a
mulţumit... Am rămas năuc. De când sunt jurnalist nimeni nu mi-a mai spus asta. Se
bucura că am venit să îl văd şi că îmi poate da un interviu. Vesel şi smerit ca un prunc,

308
George Crăsnean, idem.
309
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, vol. II – Trezire duhovnicească, p. 100.
310
„De vorbă cu Părintele Iulian de la Prodromu”, interviu din 25 aug. 2015, în Vasile Danion, Marian Maricaru,
Ne vorbesc părinții athoniți de la Colciu, Avva Iulian de la Prodromu, Ed. Bunavestire, Galați, 2003, p. 123.

102
 se învârtea prin mănăstire cu trupul lui de suveică, întrebându-şi ucenicii dacă nu vor şi
ei să îmi spună un cuvânt de folos. Atâta candoare cred că se agoniseşte numai după o
viaţă de mănăstire. Virtutea aceasta ne-a descoperit-o Hristos când a privit la un cârd de
copii şi a spus că a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor. Într-un fel, tainic, prin
rugăciune, cred că părintele a păşit în ea de mult...”311
Viaţa duhovnicească reprezintă singura modalitate prin care oamenii pot
ajunge la scopul creării lor de către Dumnezeu din preplinul iubirii Sale, şi anume
îndumnezeirea după har, adică asemănarea cu Hristos şi mistica unire cu El. Această
viaţă duhovnicească este răsplătită de Bunul Dumnezeu cu mântuirea oamenilor şi se
obţine prin urcarea mai multor trepte care au fost parcurse deja de semeni de-ai noştri
care au ajuns să atingă sfinţenia. Lucrarea Duhului Sfânt a făcut ca Sfinţii Părinţi şi
Părinţii îmbunătăţiţi să ne arate clar toate detaliile despre cum putem dobândi viaţa
duhovnicească. „Stăteam de ceva vreme în mănăstire, urmărindu-l cum se învârtea
printre ucenici. Avea iuţimea unui prâsnel şi nesiguranţa mersului de copil. O rasă
neagră, largă, îi ascundea umerii mici şi trupul plăpând. Doi ochi negri, când gravi,
când iuţi şi veseli, scrutând întrebător către tine, îi înviorau obrazul alb şi senin.
Întreaga făptura a părintelui emana un amestec ciudat de fragilitate şi forţă, de smerenie
duioasă şi fermitate lăuntrică, pecetluite toate de un zâmbet bun şi deschis, care făcea
lumină în jurul său. Un om de o nevinovăţie nepământeană, care te cucerea instantaneu,
forţându-te să-l îndrăgeşti din prima clipă. Nu puteai altfel! Nu aveai cum! Aşa l-am
cunoscut, cu ani în urmă, pe părintele Teofil Bădoi, stareţul Mănăstirii Slănic din
judeţul Argeş, unul dintre cei mai mari şi mai neştiuţi duhovnici ai acestui pământ. O
inimă de prunc, prin care a curs sângele unui leu, un suflet zidit într-o smerenie
desăvârşită.”312 Duhul Sfânt are o lucrare specială în îndumnezeire, adică în participarea
omului la viaţa divină, care e ţelul mântuirii. Aceasta e identică cu dobândirea Duhului
Sfânt, pe care Sf. Serafim de Sarov o numea ţelul vieţii creştine. Îndumnezeirea
reprezintă creşterea duhovnicească pe care Duhul Sfânt o lucrează în Biserică pe baza
mântuirii realizate în Hristos. „Vladimir Lossky vede lucrarea lui Hristos ca referindu-
se la mântuirea naturii pe care Acesta o concentrază în Ipostasul Său. «Dimpotrivă.
Lucrarea Duhului Sfânt se referă la persoane, îndreptându-se asupra fiecăreia dintre ele.
Duhul Sfânt împărtăşeşte ipostasurilor umane în Biserică plinătatea Dumnezeirii într-un
311
Avva Teofil Bădoi. „Apostolul bucuriei”, interviu de George Crăsnean, (Coord.), Mari duhovnici ai neamului,
vol. 3, Ed. Litera, București, 2015, p. 76.
312
Cristian Curte, „Părintele Teofil Bădoiu-un om de o nevinovăție nepământeană”, în rev. Formula AS, nr.
998/2011.

103
 mod unic, personal, adecvat fiecărui om, întrucât este o persoană creată după chipul lui
Dumnezeu». Dacă n-ar exista lucrarea Duhului Sfânt, mântuirea «ar însemna anularea
persoanelor umane în Hristosul unic, o îndumnezeire impersonală, o fericire în care nu
există fericiţi». De aceea, lucrarea Duhului Sfânt e îndreptată spre diversitate şi
multiplicitate. Duhul Sfânt creează o multitudine de daruri tocmai în vederea unităţii. El
produce o unitate în multiplicitate.”313 Astfel de daruri a primit Părintele Teofil.
Părintele Teofil Bădoi s-a născut la 11 septembrie 1925, în satul Vlădești-Argeș,
într-o familie cu patru copii. A intrat în mânăstire la 20 februarie 1944 și a fost tuns în
monahism la 30 martie 1947, cu numele de Teofil. În același an, la 14 iulie, a fost făcut
ierodiacon. În anul 1968 a fost hirotonit ieromonah, după ce a trecut prin școala
suferinței – cei șapte ani cât a fost dat afară din mânăstire în urma diabolicului Decret
410 din 1959. Dat afară din Schitul Slănic, are domiciliul forțat în comuna Corbii de
Piatră. Arestarea sa în 1966 provoacă revolta sătenilor, iar comuniștii sunt nevoiți să-l
elibereze, Părintele găsindu-și rost și adăpost la Mănăstirea Dintr-un Lemn, ca portar. 314
Părintele dă mărturie: „Să fi învăţat eu toate şcolile din lumea asta, cele mai înalte şcoli,
ca şcoala suferinţei nici o şcoală nu mi-ar fi fost de folos. Eu am fost dat afară din
mânăstire pe 15 ianuarie 1961. Aveam 36 de ani. Eram la Slănic cu avva Vitimion, cu
părintele Nifon (Jupânu’, cum îi spuneam noi) şi cu părintele Iosif din Corbi. Părintele
Nicodim şi părintele Gavriil erau deja la pârnaie. Eu am scăpat prin minune de
puşcărie. Dumnezeu m-a păzit, că nu rezistam, muream. Aşa. Deci, pe atunci predicam
la Oastea Domnului. Aveam mare dragoste, eram în stare să aduc tot tineretul să-l bag
în mânăstire. Pe 14 octombrie 1960 a venit la schit tovarăşul Bărbulescu, inspectorul
Cultelor pe regiunea Argeş, cel mai rău om pe care l-am cunoscut eu în ţara asta. Mi-a
zis: „Am venit să te cunosc, pentru că eşti singurul călugăr din regiune pe care nu-l
cunosc. Să te cunosc şi să-ţi spun să pleci”. „Nu plec, tovarăşe, nicăieri. Până la
primăvară nu plec de aici”. „Ai să pleci, îţi promit eu”. Şi aşa a fost, ca el. Într-o noapte
mă pomenesc cu Bărbulescu însoţit de trei-patru securişti pe capul meu.” 315 În 1968 se
întoarce la Slănic-Argeş316 - mănăstire pe care nu avea să o mai părăsească toată viaţa.
313
Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei ecleziale-înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, introd. și
trad. Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, pp. 169, 170.
314
Cristian Curte, „Ava Teofil Bădoi-Cronologie”, apud George Crăsnean (Coord.), Mari duhovnici ai neamului,
vol. 3, p. 75.
315
Pr. Visarion Sorescu, „Părintele Teofil Bădoi, inima monahismului argeșean”, pentru rev. Lumea monahilor,
Anul I, nr.1 / iulie 2007.
316
Aproape de comuna Domneşti din Argeş, aninat pe o culme de deal, umbrit de păduri bătrâne de fag,
Schitul Slănic e o mărturie istorică a credinţei românilor. Ctitorul său a fost chiar Vlad Ţepeş. Veacurile au risipit
însă biserica şi chiliile, din care în secolul al XVIII-lea nu mai rămăseseră decât urme de ziduri şi o cruce de

104
 „În această atmosferă şi-a început Titu Bădoi viaţa monahală. L-a îndrăgit pe
stareţul Vitimion încă din prima clipă - "Era un rugător fierbinte, iar învăţăturile sale
erau puternice, pentru că veneau de la Duhul Sfânt. Eu încerc şi acum să merg pe
urmele lui, dar ar trebui să fug foarte repede ca să îl ajung". Părintele îşi aminteşte de
povăţuitorul său cu duioşie. De când acesta a plecat la Domnul a rămas singur. Îl întreb
dacă l-a iubit şi-mi răspunde scurt şi sincer - "Da. Foarte mult. Ca un copil pe părintele
lui". Orfanul de mamă, chinuit de feluriţi stăpâni fără inimă, îşi găsise la smeritul schit
de la Slănic nu numai un povăţuitor, ci şi un tată. Poate că de aceea sfaturile avvei i-au
rămas, aşa cum spune astăzi, "scrise pe inimă". Bătrânul Vitimion l-a învăţat că în zilele
noastre duhovnici încercaţi sunt puţini, şi de aceea călugărul se cuvine să se aplece
asupra sfintelor cărţi. Cuvintele lor străbat secolele ca un râu de foc al harului şi îi pot
aprinde de dorul ceresc chiar şi pe cei mai neputincioşi monahi. Aşa a început tânărul
Titu să citească din scrierile pustnicilor deşertului egiptean. Aforismele lor, deşi
aşternute pe papirusuri în urmă cu mai bine de 1700 de ani, sunt proaspete şi vii. În
fond, sufletul omului este acelaşi. La călugărie a primit numele de Teofil, care se
tâlcuieşte "iubitor de Dumnezeu" şi, după ce a fost hirotonit diacon, a început să le
vorbească creştinilor ce urcau dealul Zlatinei. "Aveam mare dragoste. Eram în stare să
aduc tot tineretul şi să-l bag în mănăstire.”317
Peste 10 ani, în 1978, Avva Vitimion îi încredinţează egumenia Slănicului. La 17
iulie 2010, după aproape 85 ani de viaţă pământească, unul dintre cei mai mari şi
neştiuţi duhovnici români, avva Teofil Bădoi, trece în veşnicie. Îi rămân însă ucenicii
pe care i-a format: mitropolitul Teofan al Moldovei şi Bucovinei, episcopii Galaction al
Teleormanului şi Varsanufie Prahoveanul, ori arhimandritul Nicodim Dimulescu de la
mănăstirea Crasna-Prahova.318
Binecuvântat reper al duhovniciei, Părintele Arhimandrit Teofil Bădoi a primt cu
multă dragoste pe foarte mulţi tineri la sfat, încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre
studenţii teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în
piatră. Abia în 1922, sătenii din apropiere au hotărât să refacă biserica, pentru care au cărat piatră cu spatele
pe panta abruptă a dealului, aşezând-o drept temelie, împreună cu sudoarea frunţii şi dragostea lor pentru cer.
Domnul le-a întors darul şi le-a trimis un povăţuitor încercat în rugăciune şi post - părintele Vitimion Nețoiu.
Acesta a întemeiat o mică obşte de călugări şi a introdus rânduieli aspre, la fel ca în Sfântul Munte. Se ruga
neîncetat, cât e ziua de lungă, iar Sfânta Liturghie o săvârşea în fiecare noapte. În afară de asta, el nu a mai
îngăduit nimănui să mănânce carne, pentru că, spun părinţii, fără post, sufletul călugărului e ca o pasăre care
încearcă să zboare cu o singură aripă. Cf. Cristian Curte, „Părintele Teofil Bădoiu-un om de o nevinovăție
nepământeană”.
317
Ibidem.
318
Cf. idem, „Avva Teofil Bădoi-Cronologie”.

105
 anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un
păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier
şi erudit. Un Preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al
Bisericii şi al poporului român. Părintele își amintește: „Eram la Lemnu’ în 1968 şi a
venit patriarhul Justinian în vizită. Am mers la Prea Fericirea Sa, am luat binecuvântare
şi i-am sărutat mâna. Şi apoi le-a spus maicilor (eu nefiind de faţă pentru că nu aveam
voie, de, eram doar un amărât de paznic): „Vă aduc o mare bucurie! Toţi călugării care
au fost daţi afară cu decretul 410 sunt liberi să se întoarcă înapoi în mânăstiri.” Când
mi-a spus maica Achilina vestea asta nu mai încăpea bucuria în mine. „Să trăieşti 1000
de ani, maică Achilino, că mi-ai umplut sufletul de bucurie.” Şi când a ieşit patriarhul
să plece, m-am dus şi eu, am cules un braţ de flori – cele mai frumoase flori din
mânăstire – şi i le-am dăruit. „Prea Fericite, i-am zis, primiţi acest buchet de flori din
partea mea şi din partea Mânăstirii dintr-un Lemn. Când m-am întors la Slănic, m-am
întors pe acelaşi drum pe care venisem în mânăstire şi pe avva l-am găsit tot în biserică.
„Prea cuvioase, sfaturile sfinţiei voastre au fost călăuzele mele”, i-am mulţumit eu. Şi
apoi, la scurt timp, avva a făcut cerere la Patriarhie ca să mă facă preot. Şi am fost
preoţit de episcopul de atunci al Argeşului, Pavel Şerpe, un episcop blând ca un
mieluşel. Şi la Sfânta Liturghie mi-a dat Apostolul să-l citesc. Şi când am citit
prochimenul: „Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat“ era să mă pun pe-un
plâns… Dar m-am luptat cu mine ca să nu plâng. Dar acesta nu mai era plâns de
suferinţă, ci plâns de bucurie căci Domnul mă certase, dar morţii nu mă dăduse. Nu
ştiam eu atunci că atâta suferinţă îmi va aduce şi multă bucurie. Bucuria care vine de la
Dumnezeu este o bucurie care nu poate fi înţeleasă cu mintea omenească.”319
La întrebarea reporterului : Părinte, ce calităţi trebuie să aibă un bun fiu
duhovnicesc faţă de părintele lui? Ce trebuie să facă?, blândul Părinte Bădoi ne spune:
„Ascultare! Dacă el nu face ascultare, nu se mântuieşte. Din mila lui Dumnezeu... am
avut şi doi care nu au ascultat, dar nu mai e nici unul aici. Locul... Spun şi Sfinţii
Părinţi: dacă nu faci ale locului, locul nu te ţine. Păi, aici noi trebuia să fim peste o sută
de vieţuitori în mănăstirea asta. Dar cei care au făcut ale locului au rămas, cei care n-au
făcut ale locului n-au rămas.”320 Dialogul continuă cu întrebarea: „ - Părinte Teofil, să

319
Pr. Visarion Sorescu, „Părintele Teofil Bădoi, inima monahismului argeșean”, pentru rev. Lumea monahilor,
Anul I, nr.2/ august 2007.
320
Cristian Curte, „Avva Teofil Bădoi Apostolul bucuriei”, ibidem.

106
 vorbim puţin şi despre părintele duhovnicesc. Ce calităţi are un părinte bun duhovnic?
Cum îl recunoşti?
- Să fie exemplu pentru fiii săi, pentru creştini. Să le vorbească frumos. Că sunt şi
preoţi care cer cam mult... Şi vorbesc foarte rău aici unii creştini de preoţii lor. Şi eu
mă întristez, aşa, îmi pare rău.
- Părinte, spuneţi-mi acum despre rugăciune. Cum trebuie să ne rugăm?
- Rugăciunea e hrana sufletului. Rugăciunea trebuie făcută cu gândul că stai la
rugăciune, că doar nu pleci! Rugăciunea să fie făcută cu gândul la Dumnezeu, aia e
rugăciunea adevărată, împrăştierea minţii la rugăciune aduce răceală sufletească.” 321
Părintele rememora, în cuvinte simple, un mare adevăr duhovnicesc despre care au
vorbit și Sfinții Părinți. Iată, ce ne spun Sfântul Macarie Egipteanul și Sfântul Diadoh al
Foticeii : „Cei care s-au învrednicit să devină fii ai lui Dumnezeu şi să se nască de sus,
de la Duhul Sfânt, care au în ei pe Hristos care-i luminează şi le dă repaos, aceştia sunt
călăuziţi în multe şi felurite chipuri de Duhul, iar inima le este înviorată în chip
nevăzut, în odihnă spirituală de har.”322„Harul se ascunde, din însăşi clipa în care ne-am
botezat, în adâncul minţii.”323 „Căci dacă harul dumnezeiesc se împreună prin Sfântul
Botez cu trăsăturile chipului ca o arvună a asemănării, unde mai poate încăpea persoana
celui rău?”324 ,,Harul se află neîncetat în om. Prinde rădăcini din tinereţe, se amestecă
cu el ca un aluat şi devine o parte firească a acestuia, devine o singură fiinţă cu el. ”325
„La începutul înaintării, dacă iubim cu căldură virtutea lui Dumnezeu, Presfântul Duh
face ca sufletul să guste cu toată simţirea şi încredinţarea din dulceaţa lui Dumnezeu, ca
mintea să afle printr-o cunoaştere exactă răsplata desăvârşită a ostenelilor iubitorilor de
Dumnezeu.”326 „Lucrarea harului lui Dumnezeu în om şi darul Duhului Sfânt, pe care se
învredniceşte a-l primi sufletul cel credincios, se face cu mare luptă şi cu îndelungă-
răbdare. „Lucrarea duhovnicească a harului lui Dumnezeu, care are loc în suflet, se face
cu multă răbdare, cu înţelepciune şi sub oblăduire tainică a minţii. După ce omul s-a
luptat, vreme îndelungată, după ce voia lui liberă supusă la multă încercare, s-a arătat

321
Ibidem, p. 80.
322
Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești, în Scrieri, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, introd.,
indici și note de Prof. Dr. Nicolae Chițescu, col. PSB, vol. 34, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 185.
323
Sfântul Diadoh al Foticeei, Despre viața morală, în Filocalia, trad, introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, vol. I, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 452.
324
Ibidem, p. 453.
325
Sfântul Macarie Egipteanul, op. cit, p. 127.
326
Sfântul Diadoh al Foticeei, op. cit, p. 464.

107
 bineplăcută Duhului, după ce a arătat răbdare în încercare, lucrare harului se arată
desăvârşită întru el.”327
Mai zicea avva: „Preoţia este cel mai înfricoşător lucru pe pământ. Când slujeşte,
preotul are raiul de-a dreapta şi iadul de-a stânga. Preotul dă seama de orice suflet din
parohia sa dacă se pierde. Preoţia nu-i meserie, e misiune divină. Mă doare sufletul
când văd tineri mergând să înveţe la Teologie, viitori preoţi, fără să gândească la ce jug
se înhamă.” (…) „ După anul 1990, mergând la Pitești cu economul mânăstirii pentru
unele cumpărături, pe părintele Teofil l-a oprit un cetăţean şi i-a zis cu oarecare
aroganţă: „Părinte, eu sunt evanghelist”. Părintele s-a uitat la el cu mirare şi i-a zis: „Eu
cunosc doar patru evanghelişti. Tu de unde ai mai apărut?” Răspunsul neaşteptat l-a
năucit pe „evanghelist”. Părintele făcuse vreo 50 de paşi, dar „evanghelistul” nu se
mişca din loc. A rămas acolo pironit între oameni, urmărindu-l pe avva cu privirea până
s-a pierdut în mulţime.”328

III.Viața și activitatea Părintelui Teofil Pârâian

Credincioşii, monahii urmăresc nu numai în Biserică realizarea unităţii între

ei cu Dumnezeu, ci se vor uniţi cu toţi oamenii în aceeaşi dragoste care îi leagă. De
aceea el nu activează numai simţual, emoţional şi concret împărtăşirea de Dumnezeu
care îi dă tăria oricărei acţiuni, ci în toate situaţiile extra-ecclesiale ce îl supun la acte de
slujire. „Omul credincios creşte nu numai prin întrebările sale, dar şi prin răspunsurile
sale practice la iubirea lui Dumnezeu, descifrată în răspunsurile lui Dumnezeu
concretizate în lucruri şi în persoanele lumii şi în noile circumstanţe produse de
Dumnezeu pentru creşterea omului credincios şi potrivit cu nivelul de fiecare dată al
acestuia.”329
Dar, viaţa spirituală a fiecărui om poate fi vindecată într-un grad cu mult mai înalt
decât în oricare situaţie, în cadrul timpului liturgic, în persistenţa relaţiei cu Hristos
327
Sfântul Macarie Egipteanul, op. cit, p. 129.
328
Pr. Visarion Sorescu, „Părintele Teofil Bădoi, inima monahismului argeșean”, pentru rev. Lumea monahilor,
Anul I, nr.1/ iulie 2007.
329
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Dinamica creaţiei în Biserică, p. 285.

108
 Dumnezeu, care se dăruieşte tuturor ca viaţă veşnică. Numai aici timpul se sfinţeşte şi
ne aduce ofrandă pe noi şi unii pe alţii, Dumnezeului celui iubitor. Numai aici, în
spaţiul eclesial ne deschidem tezaurul sufletului nostru şi în comuniune cu aproapele cu
trecutul şi cu Dumnezeu aflăm ce şi cine suntem, începând o nouă zidire pe temelia
Hristos, cu un nou acoperiş deasupra capului, un acoperiş al adevărului care este
Hristos, Cel ce prin Sfintele Taine ne însănătoşeşte, ne sfinţeşte, ne hrăneşte şi ne
desăvârşeşte pentru veşnica sărbătoare a prezenţei Treimice a dumnezeirii în noi. „Am
dus o viaţă frumoasă, pentru că am tinut seamă de Dumnezeu; am dus o viaţă liniştită,
pentru că am avut credinţă în Dumnezeu; am dus o viaţă luminată, pentru că m-am
folosit de luminile de sus; am dus o viaţă cum ar fi bine să o ducă toţi oamenii!” 330
mărturisea Părintele Teofil.
Ce se mai poate adăuga Mărturisirii acestei candele de lumină rânduită tainic de
Dumnezeu în întunericul patologic al somaticului? Poate ca prin smerenia adâncii sale
cugetări și a bucuriei darului vieții pe care o degaja, să ne mai aducă încă o dovadă că
„Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari.” (1 Cor.
1,27)
Acest motiv vizează abisul. Abisul sufletului omenesc. Omul, se deschide către taina
vieţii în măsura în care se deschide către taina dinlăuntrul său. Ascultarea profunzimilor
tainei existenţei în sine, în întâlnirea cu ceilalţi, în frumuseţea lumii, ne deschide
dimensiunea persoanei şi ne face să înţelegem de ce se spune că lumea a fost creată de
un Dumnezeu personal. Dumnezeu Tatăl este cel care dăruieşte viaţă. În mod inefabil, El
îşi extinde Taina asupra tuturor şi mai cu seamă, asupra omului. Cufundându-ne în
propria noastră umanitate, deslușim bucuria dăruirii către umanitatea celorlalți. Prin
smeritul Arhimandrit Teofil Părăian, Dumnezeu ne trimite dovada vie a acestui fapt.
Sunt minţi ale lumii care contează pe existența lui Dumnezeu. Sunt pietre,
monumente de piatră care mărturisesc pe Dumnezeu. Sunt griji şi dureri părăsite în
istorie, pentru Dumnezeu. Adevărul este că fiecare dintre noi suntem o sinteză, fie a
unei harababuri, fie a unei linişti, numai Dumnezeu ştie cum suntem, cine suntem. Dar
lucrurile acestea trebuie rezolvate, şi dacă nu le rezolvăm noi, nu le rezolvăm niciodată
şi nu le rezolvă nimeni, și de aceea conchide despre modul prin care ne petrecem prin

330
Avva Teofil Pârâian, Precuvântare, în Mari duhovnici ai neamului, 3 vol. (vol. 3: Sofian Boghiu, Teofil Părăian,
Teofil Bădoi, Serafim Man), Ed. Litera, București, 2015, p. 39.

109
 acestă viață : „trăirea la nivelul poruncilor asigură mântuirea. Trăirea la nivelul
sfaturilor asigură desăvârșirea”331afirma cu maximă concizie duhovnicească Părintele
Arhimandrit Serafim Popescu, unul dintre modelele monahale ale Părintelui Teofil. Iar
omul nu poate trăi fără aceasta, pentru că „fiecare simte puterea solicitării altuia şi
nevoia de a solicita pe alţii”332, pentru că, ne confirmă Părintele Arsenie, „e atât de mare
sufletul omului după obârșia sa, încât numai Dumnezeu îl poate umple.”333

III.1 Familia. Copilăria. Perioada studiilor

Părintele Teofil Pârâian s-a născut în anul 1929, la 3 martie, dintr-o familie
de plugari, în satul Topârcea de lângă Sibiu. La Botez, primul dintre cei patru copii ai
lui Ioan şi Elisabeta, primeşte numele de Ioan. Ne dă mărturie despre această perioadă a
vieții sale : „Încă din copilărie, îmi plăceau mult sfintele slujbe şi mi-am dorit mult să
fiu preot. În vremea copilăriei, mă jucam de-a slujba şi îmi închipuiam că sunt preot.”
Orbirea, această ştirbire, cum spunea Părintele Teofil, a adus mare supărare
părinţilor. „După ce au văzut ei că nu pot să fac ceea ce fac alţii, după ce mi-au spus de
atâtea ori, când eram copil: «Mă’, nu poţi, că nu vezi!», au umblat pe unde-au umblat,
331
Arhim. Serafim Popescu, Despre îndumnezeirea omului prin Har, vol. I, - Din învățăturile Părintelui Arsenie
Boca, p. 65.
332
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Cristal, București, 1995, p. 97.
333
Arhim. Serafim Popescu, Omul, zidire de mare preț - Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca, p. 52.

110
 pe la doctori şi pe la preoţi, pe la mănăstiri, şi nu s-a mişcat nimic în viaţa mea, pentru
că, zic eu acum şi am zis de atâtea ori şi voi zice până la sfârşitul vieţii mele şi-n
veşnicie, că aşa a binevoit Dumnezeu. Am venit în lumea aceasta cu ştirbire, am venit
în lumea aceasta cu îngrădire, am venit în lumea aceasta cum m-au ştiut toţi cei din
vremea când eram eu copil. Dumnezeu s-o odihnească pe mama bună, a zis odată către
mine: «Dragul nieu, nici nu ştii tu câtă supărare am avut noi când tu erai copil. Nu ştii
cât am fost noi de supăraţi»“. Dar supărarea a trecut, şi părintele completează că „Aşa a
vrut Dumnezeu, şi n-au vrut oamenii aşa. Şi au trebuit să ducă părinţii crucea, însă eu
mai puţin. De ce? Pentru că eu, dacă m-am pomenit în lumea asta, m-am pomenit în
lumea aceasta aşa şi am învăţat de la ceilalţi oameni că nu-s ca ei. Când voiam să arăt
ceva, cuiva din jurul meu, doream să pună mâna pe ce-i arătam eu, pentru că eu aşa
înţelegeam, aşa cunoşteam lucrurile, punând mâna. Şi zicea: «Nu trebuie să pun mâna,
pentru că eu văd. Tu nu vezi».“334
Între anii 1935-1940, rămas orb, face primele cinci clase la o şcoală specială pentru
nevăzători din Cluj. Părintele mărturisea că „lucrările scrise le băteam la maşina de
scris. În 1942 am scris pentru prima dată la maşina de scris. Eu nu pusesem niciodată
mâna pe o maşină de scris, dar ştiam cum se scrie, ştiam metoda de scris.“ 335 Până în
anul 1948 a urmat cursurile liceale la un liceu teoretic pentru văzători din Timişoara.
Spunea că „Am învăţat la şcoală ce-am putut învăţa la şcoală, să citesc cu mâinile. Mai
şi râd eu cu unii când este vorba despre cum am învăţat franceza, germana, engleza,
cum am învăţat esperanto, cum am învăţat? Şi eu zic: Cu mâinile. Am învăţat cu
mâinile şi mi s-a dus în cap învăţătura prin mâini, nu prin ochi, cum se duce învăţătura
la cei mai mulţi oameni“. Pentru următorii doi ani, între 1940-1942 - întrerupe cursurile
şcolare. În luna august anului 1942 are o primă întâlnire, deosebit de înrâuitoare, cu
Părintele Arsenie Boca, de la care deprinde practica Rugăciunii inimii. Părintele
Arsenie îl invita astfel, prin această rugăciune, pe fiecare ucenic să-şi descopere
străfundurile existenţei sale, tocmai rugăciunea de toată vremea, ducând, în primă fază,
la o răscolire a interiorului, la o descoperire a unor gânduri, porniri, înclinaţii, care
altfel nu s-ar fi descoperit, ci ar fi rămas la nivelul inconştientului. Inima omului
reprezintă subconştientul păcatelor şi al patimilor, memoria vibraţiilor şi a faptelor
pătimaşe, întipărită în fiinţa noastră legată mai strâns de natura biologică. 336
334
Dr. Antonie Plămădeală, Cine sunt eu. Ce spun eu despre mine. Convorbiri cu Arhim. Teofil Pârâian, Ed.
Andreiana, Sibiu, 2011, p. 29.
335
Ibidem, p. 23.
336
Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă, p. 126.

111
 Părintele Teofil a avut încă din pruncie apropiere de cele dumnezeieşti. „M-am
trezit, aş putea zice, cumva în biserică. Am avut o dorinţă de a sluji lui Dumnezeu, de a
fi în societatea oamenilor care Îl mărturisesc pe Dumnezeu, care se manifestă cu
credinţa lor“, mărturisea părintele în volumul „Cine sunt eu?“ 337 „În timpul liceului, m-
am hotărât să studiez teologia, cu gândul de a ajunge preot. În vederea împlinirii acestei
dorinţe, m-am prezentat la Mitropolitul Nicolae Balan, în Sibiu, pentru a obţine
aprobarea, în nişte împrejurări care nu m-au favorizat la cei optsprezece ani ai mei de
atunci, în loc să-i vorbesc Mitropolitului de dorinţa mea de a studia teologia în vederea
preoţiei, i-am spus - de la bun început şi fără nici o ezitare - că vreau să mă fac preot.
Răspunsul Mitropolitului a fost negativ: «Nu, nepoate», cu adaosul:« Să ai lumină în
suflet !». Am reţinut îndemnul sau urarea, deşi nu mi s-a spus nimic despre metodă de a
câştiga lumina sufletească, nici în ce condiţii se poate împlini pentru mine aceasta urare
- dacă a fost o urare şi nu un îndemn. N-am considerat, însă, definitivă afirmaţia că nu
pot deveni preot. Mi-am continuat şcoală, căci mai aveam de făcut două clase de liceu,
pe care le-am absolvit într-un an, ultima clasă făcând-o că « particular» - cum se zicea
pe atunci - adică la «fără frecvență».”338
Iată, lucrarea lui Dumnezeu prin Părintele Arsenie Boca, drept momentul
binecuvântat al întâlnirii cu întâiul reper existențial: LUMINA339, un fapt doar aparent
paradoxal pentru un trăitor al întunericului fizic, dar atât de normal pentru un însetat de
Lumina Cea Neapropiată!

337
Dr. Antonie Plămădeală, Cine sunt eu. Ce spun eu despre mine. Convorbiri cu Arhim. Teofil Pârâian, p. 38.
338
http://www.crestinortodox.ro/interviuri/parintele-teofil-paraian-trecut-cele-vesnice-70523.html
339
Starea cea mai înaltă a minţii, experiată în stare de rugăciune curată, desăvârşită, este „tăcerea" apofatică,
taină a veacului viitor, cum o consideră Sfântul Isaac Sirul. În stare de rugăciune, mintea se scufundă în abisul
înţelesurilor dumnezeieşti, dialoghează cu Dumnezeu, într-o bucurie sau beţie a luminii, inefabilă. Ea devine
astfel necoloră, neîmpărţită, fără formă, fără chip, meditând la Dumnezeu. Ea „pătimeşte” în sine întipărirea
frumuseţii mai presus de fire şi atotnegrăită, se transcende pe sine într-un act de totală dragoste şi dăruire lui
Dumnezeu. Mintea este răpită şi se scufundă într-un adânc al minunării şi uimirii, care o umple de o vedere
fericită, în „noaptea mistică”. Aceasta este treapta cea mai înaltă de apofatism, trăită existenţial, deplin, în
rugăciune. În rugăciunea desăvârşită, mintea „pătimeşte” unirea desăvârşită cu Dumnezeu, după har şi
descoperă tainele teologiei negrăite, sub forma unei neştiinţe totale, în sens de depăşire. Unirea minţii cu
inima, împlinită în rugăciune, desemnează restaurarea naturii decăzute şi fragmentate a omului. „Rugăciunea
minţii”, despre care vorbeşte Evagrie, devine astfel rugăciunea inimii. „Misticismului intelectualist” al lui
Evagrie, Sfântul Macarie îi opune un „misticism al conştiinţei harului, al sensibilităţii dumnezeieşti misticismul
unei vieţi deplin conştiente de experienţa harului. La aceasta, Diadoh adaugă o spiritualitate ce angajează omul
întreg, întreaga fiinţă umană.” Vladimir Lossky, The Vision of the God, The Faith Press,1966, p. 91, apud Preot
Ioan C. Teşu, op.cit., p. 153.

112
 De aceea, afirmă Sf. Siluan, slujitorii bisericeşti hirotoniţi au mare slavă de la
Dumnezeu şi din acest motiv ei trebuie cinstiţi: „Mare este Preotul, slujitorul la altarul
lui Dumnezeu. Cine-l întristează pe Duhul Sfânt care viază în el.”340
Cursurile gimnaziale vor fi reluate între anii 1942-1943 la o Școală specială din
Timişoara. Tot aici se înscrie în anul 1943 la Liceul Teoretic C.D. Loga, pe care îl
absolvă în 1948 şi îşi ia Bacalaureatul.341
„Între timp, cu voia lui Dumnezeu, am cunoscut pe Părintele profesor Teodor
Bodogae, care, pe acea vreme, preda Istoria Bisericească Universală la Institutul
Teologic din Sibiu. I-am spus Părintelui Bodogae de dorinţa mea de a studia teologia,
ca şi de insuccesul meu din vara precedentă. Sfinţia Sa a fost foarte binevoitor faţă de
mine şi mi-a promis că va vorbi cu Mitropolitul în vederea intrării mele la Teologie,
ceea ce a şi făcut. Având terenul pregătit, m-am prezentat din nou la Mitropolitul
Nicolae Bălan căruia, de data aceasta, i-am prezentat doar dorinţa mea de a studia
Teologia. Mitropolitul a fost de acord, dar a ţinut să-mi spună, din nou, ca preot nu mă
pot face. Am răspuns că am înţeles, pentru că de fapt am şi înţeles şi am rămas la acest
cuvânt până la măsura aceea, că n-am cerut şi nici n-aş fi cerut vreodată promovarea
mea în cler.”342
Următorii patru ani, 1948-1952, urmează cursurile Institutului Teologic din Sibiu
unde îşi ia Licenţa în Teologie Ortodoxă, cu titlul „Soteriologia Noului Testament.”

340
Cuviosul Siluan Atonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Însemnări duhovniceşti, ed. a-III-a,
studiu introductiv şi trad.diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 151.
341
Avva Teofil Pârâian, Cronologie, în Mari duhovnici ai neamului, vol. 3, p. 41.
342
http://www.crestinortodox.ro/interviuri/parintele-teofil-paraian-trecut-cele-vesnice-70523.html

113
 III.2 Intrareaîn monahism. Modele de viață creștină și călugărie:
Părintele Serafim Popescu și Părintele Arsenie Boca

Cel tuns în monahism s-a învrednicit acum, după atâtea osteneli, de

împlinirea dorințelor sale sincere, iar inima celui de față se va umili, lepădându-se de
lume și de toate plăcerile ei, primind voturile fecioriei, sărăciei si ascultării, luând jugul
lui Hristos.343 Nu putem urma lui Iisus decât omorând în tot ceasul patimile noastre.344
Practica rugăciunii lui Iisus în comunitate a fost, uneori, legată de isihasmul secolului al
XlV-lea. Sfântul Grigorie Sinaitul a introdus-o în mănăstire. Cel care, în România, a
făcut epocă cu rugăciunea inimii propusă călugărilor din mănăstire a fost Sfântul Paisie
Velicicovski, precedat de Vasile de la Poiana Mărului. De aceea, unii vorbesc despre
„noutatea paisiană”, dar e o expresie improprie, căci nu Paisie a introdus rugăciunea
inimii în comunitate, ci o antică tradiţie, care-şi are originile sale pe Sinai.
Făceam anterior referire la binecuvântata întâlnire cu Părintele Arsenie. Modelul
acestuia a devenit pentr Părintele Teofil o stare matriceală a Duhului Sfânt pogorât între
oameni. De ce afirmăm asta ? După mărturia Părintelui Teofil, ceea ce cerea Părintele
de la cei care îl ascultau, este de o simplitate capabilă să reducă viața la adevărata ei
esență, o viaţă duhovnicească autentică, prin conştientizarea prezenţei şi a vederii lui
Dumnezeu în toate lucrurile pe care le facem noi. De mare folos în acest sens este
cugetarea la Dumnezeu, gândul îndreptat cât mai des spre Dumnezeu, prin rugăciunea
minţii, sau „rugăciunea de toată vremea”, cum o numeşte Părintele Teofil Părăian, care
prima dată a aflat despre existenţa ei de la Părintele Arsenie. Şi tot Părintele Arsenie l-a
îndrumat cum să o lipească de respiraţie, pentru a-l ajuta să o zică mai uşor şi mai des,
încât să devină o obişnuinţă: între inspiraţie şi expiraţie se zice «Doamne», trăgând
aerul în piept, odată cu aceasta, se zice «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu», şi apoi,
dând aerul afară, odată cu aceasta, se zice «miluieşte-mă pe mine păcătosul» 345.
Este una din cele mai simple metode şi la îndemâna oricui, dar nu înseamnă că fără
vreo metodă rugăciunea nu mai are efect. De altfel, Părinţii cei duhovniceşti avertizează
asupra faptului că nu metoda trebuie să fie obiectivul principal al atenţiei noastre, ci ea
interesează doar în măsura în care ajută la deprinderea obişnuinţei de a te ruga. Toate
343
Hierotheos Vlachos, †Mitropolit de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca viaţă profetică, apostolică şi
martirică, trad. monahul Calist, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2005, p. 38.
344
Henri-Irénée Marrou, Patristică şi umanism, trad. Cristina și Costin Popescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996,
p. 64.
345
Teofil Pârâian, Lumini de gând, Ed. Antim, Cluj, 1997, p. 8.

114
 metodele de rugăciune oferite de Părinţi – cele mai cunoscute fiind ale lui Nichifor
Monahul, Simeon Noul Teolog, Grigorie Sinaitul, Grigorie Palama, Calist şi Ignatie
Xantopol şi Nicodim Aghioritul – reprezintă doar mijloace auxiliare şi nu au caracter de
obligativitate.346
„Părintele vine dintr-o lume aflată în amurg, poate astăzi chiar inexistentă. Cei care
i-au stat mai mult prin preajmă presimt în bunătatea sa, aşezată întocmai ca parfumul
somnolent al unui vin nobil, o înzestrare cu virtutea naturalităţii. La părintele Teofil
totul - rostire, săvârşire, împlinire - începe şi se sfârşeşte în farmecul firescului. Profund
afectat de ruralitatea originilor sale, părintele Teofil şi-a celebrat congenial destinul în
jurul unor vieţi model. Au lucrat în formarea sa oameni deosebiţi, de la părinţi la
dascăli până la oameni magnetici ca părintele Arsenie Boca ori stareţul Serafim
Popescu.”347 Alături de mentorii săi duhovniceşti: Arsenie Boca, Serafim Popescu,
Veniamin Tohăneanu ori mitropoliţii Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Nicolae Mladin şi
Antonie Plămădeală, Avva Teofil a fost darul lui Dumnezeu, om al bucuriei, bătrân
frumos, duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zâmbetul mereu pe chip.
Părintele Teofil Părăian a fost un om împlinit, un om fericit. Nevăzător, dar
luminat, om al rugăciunii, Părintele Teofil şi-a întemeiat viaţă pe credinţă şi cultură.
Părintele Teofil a fost şi rămâne un reper luminos şi sigur, o persoană care a întrupat
concret bucuria şi certitudinea credinţei, un propovăduitor al credinţei lucrătoare prin
iubire. O interesantă mărturie despre tăria și personalitatea viitorului „Sfânt al
Ardealului”, cel care constituia deja un model pentru Părintele Teofil, ne lasă unul
dintre marii teologi ai neamului românesc. Cu toate că au şezut pe aceeaşi bancă, vreme
de patru ani, pe când făceau studiile de Teologie la Sibiu, Părintele Teodor Bodogae
mărturiseşte despre Părintele Arsenie că n-a ajuns să-i poată cunoaşte toate adâncurile
sufletului. Totuşi, Părintele Teodor Bodogae, în textul de pomenire pe care îl publică în
„Telegraful Român”, la scurtă vreme de la mutarea la cele veşnice a Părintelui Arsenie,
346
Detalii despre aceste metode la Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă (vol. 3 din Teologia
Morală Ortodoxă), EIBMBOR, Bucureşti, 1981, pp.217-238; Ioan G. Savin, Mistica şi ascetica ortodoxă, Sibiu,
1996, vol 1, pp. 135-156; Arhim. Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, trad. şi prezentare Diac. Ioan
I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, pp. 109-132; Thomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului creştin. II. Rugăciunea,
traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, pp.321-343; Mică filocalia a rugăciunii inimii,
prezentare, note şi comentarii de Jean Goillard, Ed. Herald, Bucureşti, f.a.
347
Arhim.Teofil Părăian, Farmecul crepuscular al firescului, în Prescuri pentru cuminecături, Ed. electronică, p.
8. A se vedea: http://webpages.charter.net/adevar-ortodox/

115
 socoteşte concludente următoarele aspecte ale personalităţii colegului său 348: „Poate că
faptul că nu s-a prea bucurat în tinereţe de căldura unei vieţi familiale explică firea sa
puţin sociabilă, retrasă, introvertită. Vacanţele le petrecea adeseori la o rudenie a sa.
Ne-a impresionat tăria de voinţă cu care răbda frigul, fiind îmbrăcat adeseori în
îmbrăcăminte redusă. Tot astfel abţinerea de la bucate mai grele, renunţând regulat la
«porţia» de carne din Institut”.
Pentru a le veni în ajutor ucenicilor, Părintele Arsenie, pragmatic ca totdeauna, le-a
oferit un «îndreptar de viaţă» în cinci puncte: oxigen, glicogen (hrană echilibrată),
somn (pentru menţinerea limpezimii minţii), să-ţi păstrezi hormonii (viaţă sexuală care
să nu contravină moralei creştine) şi să ai concepţie de viaţă creştină. De observat şi
amănuntul că Părintele, ca unul care a făcut medicina, şi ca unul care ştia importanţa
trupului pentru viaţa spirituală – el fiind «spatele sufletului», «organ al sufletului spre
manifestarea lui»349, redând «prin moravurile văzute dispoziţia virtuoasă a sufletului» 350
– patru din cele cinci puncte le are în raport cu trupul. Când Diadoh al Foticeii numeşte
trupul «casă a sufletului»351, el vrea să arate că viaţa duhovnicească nu se duce ignorând
trupul; numele de om nu se dă «numai sufletului sau numai trupului, ci amândorura
împreună, căci omul întreg a fost creat după chipul lui Dumnezeu» 352. Toată asceza în
Ortodoxie nu are ca scop distrugerea acestuia, ci este un efort de a-l transforma dintr-un
«laborator al faptelor rele», pătimaşe, în trup duhovnicesc. Sufletul are vocaţia de a
spiritualiza partea materială; omul nu se sfinţeşte distrugându-şi trupul, ci antrenându-l
în lucrarea de înduhovnicire.353
Acest îndreptar al Părintelui Arsenie, expresie a unei conştiinţe duhovniceşti
integratoare, va fi oferit mai târziu de către vieţuitorului de la Sâmbăta de Sus, Părintele
Teofil Părăian, ca o competare la programul lui de cinci puncte: participarea la sfintele
slujbe, rugăciunea, lectura Sfintei Scripturi, rugăciunea de toată vremea şi postul. De
altfel, numai datorită Părintele Teofil am aflat acest îndreptar de viaţă al Părintelui
Arsenie Boca.354

348
Arhim.Teofil Părăian, Cuvinte lămuritoare, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 35-43.
349
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia 3, p. 292.
350
Ibidem, p.41.
351
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia 1, pp. 452-453.
352
Sf. Grigorie Palama, Convorbirea sufletului cu trupul, la Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de
Răsărit, trad., studiu introductiv şi note Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, Bucureşti, f.a., p. 253.
353
Pr. Ioan C. Teșu, Omul – taină teologică, pp. 61-62.
354
Arhimandrit Teofil Pârâian, Cuvinte către tineri, Ed. Omniscop, Craiova, 1998, pp. 75-77.

116
 Ambii Părinţi duhovniceşti care au ilustrat modul cum s-a exercitat îndrumarea
duhovnicească în Transilvania secolului al XX-lea erau duhovnici cu pregătire. S-a
făcut deja observaţia, pertinentă de altfel, că «nu putem rămâne la nivelul unei
mentalităţi, de acum două secole, formulată în aceşti termeni: „Duhovnicii au fost
rânduiţi păstori şi ciobani, peste oile duhovniceşti ale lui Hristos” Dacă în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea era permisă o astfel de exprimare a Sf. Nicodim
Aghioritul] (...) azi trebuie să facem o distincţie netă între ciobănie şi pastoraţie (...).
Oile turmei moderne – chiar dacă unele pot fi suspectate de anumite scăderi morale sau
de ignoranţă religioasă – sunt infinit mai elevate decât cele cu decenii sau secole în
urmă. În turma de azi se numără medici, informaticieni, arhitecţi, psihologi, ingineri,
profesori, etc., fapt care impune competenţă, seriozitate, vocaţie sacerdotală, înlăturarea
tratamentului gregar aplicat, fără discernământ, obştii credincioşilor. Nu ne putem
raporta la asemenea persoane în sens colectivist, cu maniere clericaliste îmburghezite,
dictatoriale.
De aceea, considerăm oportună propunerea înfiinţării „unui Seminar duhovnicesc
în care studenţii teologi să-şi poată însuşi – în afara cunoştinţelor teologice – şi unele
date esenţiale din domenii ca: psihologie (pastorală, a personalităţii, a vârstelor, a
religiei), psihanaliză, psihiatrie, psihoterapie, sociologie etc., absolut necesare în
cunoaşterea problemelor sufleteşti ale omului şi cu largă aplicabilitate în pastoraţie.” 355
Iată deci, cât de mult datorăm Părintelui Teofil Pârâian pentru înființarea cursurilor de
Formare duhovnicească ! Aşteptând realizarea acestei iniţiative, credem că este necesar
să atenţionăm şi asupra greşelii care poate interveni atunci când am avea gândul că
toate aceste elemente ar putea suplini rolul trăirii duhovniceşti, a practicii – de ucenic şi
de duhovnic. Paternitatea duhovnicească este lucrare a Duhului Sfânt. Şi Duhul Sfânt
nu se dobândeşte prin cunoştinţe din domeniile amintite.Toate sunt binevenite şi
necesare, dar ele trebuie privite aşa cum sunt: mijloace auxiliare şi nu principale în
lucrarea de îndrumare pentru monahi, și nu numai...
Revenind la cronologia, de acestă dată a vieții monahale a Părintelui Teofil, știm
că în 1953 - la 1 aprilie, se închinoviază la mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de
Sus, unde va fi tuns monah la 15 august - la Praznicul Adormirii Maicii Domnului
primind numele de Teofil, în amintirea dorinţei bunicii sale de a fi avut un copil cu
acest nume, şi având ca naş de călugărie pe Irineu Crăciunaş. Părintele își amintește:
„În timpul anilor de studii teologice, fiind eu de faţă, Episcopul Valerian al Oradiei l-a
355
Ibidem, p. 285.

117
 întrebat pe Mitropolitul Nicolae dacă are de gând să mă hirotonească. Mitropolitul a
răspuns doar atât:«N-am să-i dau parohie». Răspunsul acesta îmi dădea de gândit că ar
putea veni vremea să fiu totuşi hirotonit, cel puţin că diacon, şi aceasta să o facă chiar
Mitropolitul Nicolae.
De acum, totul depindea de mai marii mei, fie de cei de la mănăstire, fie de
superiorii lor.”356 Va rămâne în obştea acestei mănăstiri, pe care o numea cu dragoste
„tinda Raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe
pământ și locul fericirii unde se arată iubirea lui Dumnezeu” 357 până la sfârşitul vieţii
sale. În 1960, Mitropolitul Ardealului, Nicolae Colan, îl hirotoneşte ierodiacon, tot în
ziua de 15 august. Începea urcușul, urcușul duhovnicesc despre care avea să vorbească,
mai târziu Părintele Teofil, și din care, nemărturisit direct, dar suficient de bine articulat
pentru a putea fi argumentat, stă un adevăr; anume că profunzimea duhovnicească a
Părintelui, starea lui extraordinară, despre care ne spune cât poate, este starea unui
trăitor al Rugăciunii inimii, energiile necreate despre care mărturisea Sf. Grigorie
Palama, se manifestă astfel: ca o Taină de Lumină împletită cu Bucuria. Iată un posibil
argument în acest sens: „Cel dintâi urcuș la care vreau să stăruim acum este urcușul
bucuriei, al bucuriei din credință , care este pregătit de ceea ce numim noi Fericirile,
rostite de Domnul Iisus Hristos. (...).”358
Despre acest moment, Părintele își aduce aminte: „Cu câteva zile mai înainte,
trecând prin chilia în care locuiesc eu, m-a întrebat:«Vrei să te fac diacon de Sfânta
Maria?». Am răspuns spontan:« Dacă ar zice cineva să cer aceasta, n-aş cere-o; dar
dacă mi se oferă, primesc !». Mitropolitul mi-a spus: « Şi cel care este chemat la
hirotonie trebuie să vrea». Drept răspuns, eu am spus:« Fiţi sigur că n-o să fac, cum se
zice în Pateric că a făcut unul, pe care confraţii lui voiau să-l facă preot cu sila şi care s-
a dus şi s-a ascuns. Cei care îl căutau, aveau cu ei şi un măgar pe care l-au pierdut şi
acum îl căutau. Când au găsit măgarul, au dat şi de monahul pe care voiau să-l facă
preot, căci amândoi erau ascunşi în aceleaşi buruieni. Ei atunci au vrut să-l lege şi să-l
ducă cu sila pe confratele lor, ca să-l facă preot. El însă le-a spus:« Nu mă mai legaţi,
căci merg şi nelegat, pentru că am cunoscut că este voia lui Dumnezeu să fiu preot».
Mitropolitul a râs şi a zis:« Pregăteşte-te, că de Sfânta Maria te fac diacon. Dar n-am să
te ţin mult diacon, ci te voi hirotoni preot, ca să fii duhovnic la mănăstire şi
356
http://www.crestinortodox.ro/interviuri/parintele-teofil-paraian-trecut-cele-vesnice-70523.html
357
Arhimandrit Teofil Pârâian, Pași pe calea duhovnicească. Convorbiri realizate de Părintele Sabin Vodă, Ed.
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2012, p. 5.
358
Idem, Din ospățul credinței, ed. a II-a, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006, p. 122.

118
 coliturghisitor».
Într-adevăr, m-a hirotonit diacon de Sfânta Maria. Îmi amintesc şi acum că, în cuvântul
pe care l-a rostit cu acest prilej, Mitropolitul Nicolae Colan a spus:« Secerişul e mult şi
secerătorii sunt puţini. Dumnezeu se bucura de orice plivitor . . .». Mitropolitul Nicolae
Colan a mai afirmat despre mine că sunt« om fără lumina - adică nevăzător -, dar
luminat». O astfel de convingere l-a făcut să mă hirotonească diacon şi a rămas doar la
atât căci, după câteva luni, s-a îmbolnăvit şi, după ani de suferinţă, a plecat la
Domnul.”359
În 1983 - este hirotonit ieromonah de către ÎPS Antonie Plămădeală, care îl
hiroteseşte şi duhovnic la 13 mai. „Preot m-a hirotonit I.P.S. Mitropolit Antonie, în cel
de al 30-lea an al vieţii mele de mănăstire. Acum, după ce am ajuns, cu voia lui
Dumnezeu, preot şi duhovnic, am simţământul că această situaţie este tot atât de reală şi
de normală, pe cât de reală şi de normală este situaţia mea de nevăzător. Şi pe una şi pe
cealaltă le socotesc că rânduite de Dumnezeu şi le primesc spre slava Lui, zicând din
adâncul inimii: «Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până în veac !».
Aceasta, cu atât mai mult cu cât sunt încredinţat de adevărul cuprins în cuvintele
Sfântului Marcu Ascetul, care spune: «Când binevoieşte Dumnezeu să se împlinească
un lucru, toată zidirea ajuta să se împlinească. Iar dacă nu voieşte Dumnezeu, toate se
pun împotriva». Eu sunt convins de aceasta şi în această perspectivă le văd pe toate cele
ce s-au petrecut cu mine.”360
După trei ani, în 1986, este hirotesit protosinghel, iar în 1988, este făcut
arhimandrit, la 8 septembrie. În 2002 - la 29 noiembrie, preşedintele României, Ion
Iliescu, îi conferă, prin Decretul 977, Ordinul Naţional pentru Merit în Grad de
Cavaler361, „pentru crearea şi transmiterea cu talent şi dăruire a unor opere literare
semnificative pentru civilizaţia românească şi universală”362.

III.3 Ascultările Părintelui Teofil Pârâian :

359
http://www.crestinortodox.ro/interviuri/parintele-teofil-paraian-trecut-cele-vesnice-70523.html
360
Idem.
361
Decretul nr. 977 din 29 noiembrie 2002 privind conferirea unor decorații naționale, text publicat în
Monitorul Oficial nr. 911 din 14 decembrie 2002.
362
Avva Teofil Pârâian, Cronologie, în Mari duhovnici ai neamului, vol. 3, p. 42.

119
 activitate duhovnicească, conferințe, cărți

Ascultările monahale ale Părintelui Teofil au fost nu numai diverse, cât mai
ales ele au generat o rodnică activitate cărturărească, concretizate și în numeroasele
conferințe duhovnicești în peste 40 de localități din țară. A fost un ziditor de suflete şi a
renăscut pe mulţi la viaţa duhovnicească în Hristos şi în Biserică prin predicile,
conferinţele sau îndrumările sfinţiei sale. Din aceste conferințe și predici s-au născut,
după 1990, mai multe volume de predici, conferinţe (în peste 80 de orașe din țară, din
Grecia, Franța, Germania, Franța), dialoguri (42 de cărţi până în 2012), după cum
urmează:

 Ne vorbeşte părintele Teofil (Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1997)

 Duhovnici români în dialog cu tinerii (Editura Bizantină, Bucureşti, 1997)
 Lumini de gând (Editura Antim, Cluj-Napoca, 1997; ediţia a II-a: Editura Teognost,
Cluj-Napoca, 2003)
 Gânduri bune pentru gânduri bune (Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1997)
 Prescuri pentru cuminecături (Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1998)
 Cuvinte pentru tineri (Editura Omniscop, Craiova, 1998. Ediţie îngrijită de Aurelian
Popescu)
 Din vistieria inimii mele (Editura ASCOR-Craiova, Craiova, 2000. Ediţie îngrijită de
Aurelian Popescu)
 Întâmpinări - interviuri cu Părintele Teofil Părăian realizate de Sabin Vodă (Editura
Sophia, Bucureşti, 2000)
 Pentru cealaltă vreme a vieţii mele (Editura Deisis, Sibiu, 2001)
 Veniţi de luaţi bucurie. O sinteză a gîndirii Părintelui Teofil în 750 de capete (Editura
Teognost, Cluj-Napoca, 2001)
 Darurile Învierii (Editura ASCOR Craiova, Craiova, 2003)
 Cuvinte lămuritoare. Articole şi scrisori (Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002)
 Lumini de gînd, 31 de predici din perioada Penticostarului (Editura Teognost, Cluj-
Napoca, 2003)
 Amintiri despre duhovnicii pe care i-am cunoscut: IPS Serafim, PS Vasile Someşanul,
Părinţii: Arsenie Papacioc, Mina Dobzeu, Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Paisie Olaru,
Serafim Popescu (Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2003)
 Maica Domnului - raiul de taină al Ortodoxiei (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003)

120
  Să luăm aminte! (Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003)
 Cine sunt eu, ce spun eu despre mine (Sibiu, 2003)
 Hristos în mijlocul nostru (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003)
 Credinţa lucrătoare prin iubire: predici la duminicile de peste an (Editura Agaton,
Făgăraş, 2004)
 Bucuriile credinţei (Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2004; ediţia a II-a: 2006)
 Gânduri senine (Editura ASAB, Bucureşti, 2005)
 Sărbători fericite! - predici la praznice şi sărbători (Editura Agaton, Făgăraş, 2005)
 Punctele cardinale ale Ortodoxiei - îndrumar duhovnicesc (Editura Lumea Credinţei,
Bucureşti, 2005)
 Din ospăţul credinţei (Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2005; ediţia a II-a: 2006)
 Gânduri de altădată, pentru atunci, pentru acum şi pentru totdeauna (Editura
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006)
 Gîndiţi frumos - cuvântări la ocazii speciale (Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2006)
 Rugăciunea - piatra de încercare a tuturor lucrurilor (Editura Agaton, Făgăraş, 2006)
 Revărsări de gând (Bucureşti, 2007)
 Veniţi de luaţi bucurie. O sinteză a gîndirii Părintelui Teofil în 1270 de capete (ediţia
a II-a, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2007)
 Cu faţa spre veşnicia fericită (Editura Agaton, Făgăraş, 2007)
 Cum devenim mai buni (Editura Agaton, Făgăraş, 2007)
 Cale spre bunătate (Editura Sophia, Bucureşti, 2007)
 Părintele Teofil Părăian - fără lumină, dar luminat (în limba greacă - Atena, 2007)363
Ca un corolar al prodigioasei opere, preluăm cuvintele îndrumătorului duhovnicesc
al Părinteltui Teofil, Părintele Arsenie Boca, care ne spune: „Iisus a înclinat structural
omenirea spre cer. Oamenii nu mai pot scăpa de această înclinare, fie că mărturisesc, fie
că tăgăduiesc pe Dumnezeu.”364 Tot el a adăugat: „Este o sete, o foame, o trebuinţă a
sufletului, care nu se astâmpără cu nimic altceva, decât numai cu Dumnezeu; iar când Îl
găseşte nu-i mai trebuie nimic pentru cele de aici, ci pe toate le leapădă şi urmează
Lui.”365 „Cauza desfigurării omului stă în căutarea greşită a fericirii sale în lucrurile
acestei lumi (...). E atât de mare sufletul omului, după obârşia sa, încât numai

363
Avva Teofil Pârâian, Cronologie, în Mari duhovnici ai neamului, vol. 3, p. 41.
364
Pr. Arsenie Boca, Omul-zidire de mare preţ, Ed. Credinţa strămoşească, Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail
şi Gavriil, Iași, 2002, p. 46.
365
Ibidem, p. 47.

121
 Dumnezeu îl poate umple. Cu orice altceva de-ai încerca să-ţi saturi sufletul, nu faci
decât să ţi-l îngustezi pe măsura dorinţei urmărite: asta-i desfigurarea lui! Cu alte
cuvinte renunţi la înrudirea cu Dumnezeul infinit, cu Dumnezeul nemărginirii şi te
lipeşti de aceea, pe care mulţi Părinţi ai Bisericii o izbesc cu vorbă aspră: pofta
trupească. Să fii în lume, dar întotdeauna (adâncit în smerenie) să fii mai presus de
lume! Nu îngusta rostul vieţii tale numai la idealuri pământeşti! Împlineşte-le şi pe
aceea, dar întotdeauna fii mai presus de ele. Din cauza nestatorniciei lor, a conflictelor
cu răutatea şi infirmitatea lumii, trebuie să-ţi asiguri viaţa în Dumnezeu, Care nu te
minte, cum te minte mai-sus-pomenita lume.”366
„Creştinul trebuie să-şi preţuiască mântuirea sufletului ca fiind cea mai principală,
chiar unica ţintă pentru el, iar toate celelalte sunt doar mijloace spre această ţintă. Toate
faptele acestei lumi, oricât ni s-ar părea de importante şi de mari, nu sunt în fond decât
fapte mici, căci cea dintâi şi cea mai însemnată din toate faptele trebuie să fapta
mântuirii noastre. Mântuirea veşnică (a sufletului) e atât de necesară încât fără ea totul e
nimic. Toate bucuriile din lume, toate bunătăţile, darurile, toate ştiinţele, artele,
meşteşugurile, trebuie să fie preţuite numai în măsura în care ele conlucrează la
propăşirea în virtute (I Rg. 2, 10; Ier. 9, 24).”367 Iată deci, îndrăznind a emite o ipoteză
de lucru, originea celui de al doilea reper existențial-spiritual ce l-a definit la nivel
sintagmatic: BUCURIA, în cel mai profund sens duhovnicesc pe Părintele Teofil
Pârâian.
„Cu adevărat folositor este ceea ce serveşte spre dobândirea vieţii veşnice, iar nu
comoditatea şi lucrurile pământeşti. E cu totul lipsit de minte acela ce se îngrijeşte mai
mult de cele ce nu servesc spre mântuirea lui. Dacă vei trăi după trup, atunci îţi vei
pierde sufletul şi trupul, iar de vei trăi după Dumnezeu, atunci le vei mântui pe
amândouă.”368
Părintele Teofil Părăian îşi plasa întotdeauna învăţătura sa duhovnicească
întemeindu-se pe cea a Sfinţilor Părinţi ai Filocaliei, care i-au fost prieteni dragi şi
cunoscuţi încă din tinereţe. Nu cunoaştem mulţi părinţi care să citeze din memorie cu
atâta exactitate pasaje întregi din Scara Sfântului Ioan Scărarul sau din scrierile
Sfântului Isaac Sirul. Părintele Teofil nu spunea lucruri originale în cuvântările sale, dar
entuziasmul, prospeţimea cu care le oferea ascultătorilor aprindea şi în audienţa care era

366
Ibidem, p. 51.
367
Ibidem, p. 52.
368
Ibidem, p. 67.

122
 mereu numeroasă flacăra credinţei şi a trăirii puternice a dragostei pentru Hristos.
Dumnezeu şi omul, relaţia între cei doi, este tema fundamentală a discursurilor
părintelui de la Sâmbăta de Sus; cum ajunge omul să-L cunoască şi să-L păstreze în
suflet pe Dumnezeu, cum aduce închinarea sa Domnului în cadrul Liturghiei, ce
înseamnă Liturghia pentru noi, ca slujbă în care ni se comunică Dumnezeu. Începând cu
anul 1992, părintele Teofil a susţinut sute de conferinţe, atât în ţără, cât şi peste hotare.
A ajuns cu precădere în centrele universitare a căror activitate duhovnicească era
gestionată de ASCOR.
Părintele Teofil a fost, aşa cum spunea Mitropolitul Ardealului Laurenţiu Streza,
un „dar al lui Dumnezeu, om al bucuriei, bătrân frumos, duhovnic odihnitor de oameni,
echilibrat, realist, cu zâmbetul mereu pe chip, părintele Teofil Părăian a fost un om
împlinit, un om fericit. Nevăzător, dar luminat, om al rugăciunii, părintele Teofil şi-a
întemeiat viaţă pe credinţă şi cultură. Părintele Teofil a fost un prilej de mare înălţare
sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii
antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de
înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc că avem tendinţa, capcana ori
ispita de a-i uita foarte repede pe aceşti oameni, sporiţi duhovniceşte şi îmbunătăţiţi din
punct de vedere moral, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre,
fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate căte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă,
cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri"!...
Părintele Teofil a fost şi rămâne un reper luminos şi sigur, o persoană care a întrupat
concret bucuria şi certitudinea credinţei, un propovăduitor al credinţei lucrătoare prin
iubire. A fost un ziditor de suflete şi a renăscut pe mulţi la viaţa duhovnicească în
Hristos şi în Biserică prin predicile, conferinţele sau îndrumările sfinţiei sale. „În
prezenţa părintelui Teofil simţeai cum toate grijile şi necazurile, toate încercările şi
durerile capătă un sens duhovnicesc şi un scop mântuitor. Oricine era împovărat de griji
trăia în prezenţa Sfinţiei Sale sentimentul de pace lăuntrică şi mângâiere sufletească.
Era un duhovnic al păcii, dăruind linişte şi alinare. Deşi nu vedea cu ochii fizici,
ajunsese să se bucure sufleteşte de bucuriile curate şi frumuseţile lumii create de
Dumnezeu şi ale vieţii binecuvântate de Părintele Ceresc, iar cei care se aflau în
prezenţa sa se simţeau oameni cu adevărat binecuvântaţi. Simţeam atunci cum orice
grijă lumească, orice povară trecătoare, orice suferinţă era infinit mai mică decât
"neputinţa" sa, pe care o purta cu demnitate, şi aceasta ne dădea putere şi nădejde.” 369
369
Pr. Prof. univ. Dr. Ioan Teșu, Părintele Teofil, omul bucuriei, art. în ziarul Lumina / 31 oct. 2010.

123
 III.4 Ultimii ani de viață și mutarea la cele veșnice

Părintele Teofil Părăian a fost şi va rămâne un reper luminos şi sigur, o

persoană care a întrupat concret bucuria şi certitudinea credinţei, un propovăduitor al
credinţei lucrătoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete şi a renăscut pe mulţi la
viaţa duhovnicească în Hristos şi în Biserică prin predicile, conferinţele sau îndrumările
sfinţiei sale. La adăpostul statornicei revărsări de bucurie a Părintelui Teofil, mi s-a
părut că trece neobservat că, înainte de a fi un om al bucuriei, Părintele Teofil a fost un
om al datoriei. Un om al datoriei călugăreşti, un om al datoriei ca slujitor al Altarului,
un om al datoriei în toate împrejurările. Părintele Teofil, Părintele ajunsese deja la nişte
concluzii pe care le propunea celor care doreau să fie îndrumaţi de dânsul, iar osteneala
pentru a le agonisi părea a fi de domeniul trecutului. Realitatea este însă că nevoinţele
Părintelui treceau de multe ori nebăgate în seamă, cum ar fi simplul fapt că iarna
petrecea ore în şir ascultând spovedaniile într-un paraclis neîncălzit. Se poate ca
vieţuitorii Mănăstirii Brânconeanu să ne facă cunoscută mai bine nevoinţa Părintelui
Teofil, dar chiar şi aşa, dacă despre alţi trăitori ortodocşi ştim că s-au impus în memoria
urmaşilor mai ales pentru că s-au ostenit cu postul şi cu privegherea, cu lucrul mâinilor
sau răbdarea necazurilor, despre Părintele Teofil va fi mai dificil să ne reamintim vreo
regulă de asceză precisă. S-ar putea chiar ca, odată cu trecerea timpului, multele dar
puţin cunoscutele sale nevoinţe să fie mai degrabă asimilate bucuriei, în aşa fel încât
Părintele să rămână în memoria noastră ca un „lucrător al bucuriei celei de Sus.”
A trecut la cele veşnice în noaptea de miercuri spre joi, 29 octombrie (ora 1:45),
la Spitalul Militar din Cluj-Napoca. După o suferinţă de câteva luni, timp în care a fost
internat la mai multe spitale din Bucureşti, Deva, Braşov şi Cluj-Napoca, Părintele
Teofil Părăian s-a mutat din această viaţă la vârsta de 80 de ani, cu nădejdea că Domnul
Hristos îl va primi în Împărăţia Sa alături de Maica Domnului şi de toţi Sfinţii, pentru
că toată viaţa şi-a închinat-o slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor.
IV.Teme fundamentale ale gândirii teologice a Părintelui Teofil Pârâian

124
 Părinţii Bisericii noastre sunt prelungirea Evangheliei în lume. Oricine vrea
să vorbească despre ei este străbătut de un fior de admiraţie şi de teamă. Ei reprezintă
slava Bisericii şi mângâierea credincioşilor. De-a lungul secolelor, ei au întrupat slava
Bisericii prin iubirea lor de Dumnezeu, prin dăruirea lor Mântuitorului şi prin eforturile
lor de curăţire desfăşurate pe parcursul întregii vieţi. Părintele Teofil avertiza cu
blândețea-i îngerească: „Sporirea noastră duhovnicească depinde şi de noi şi de
duhovnic. De multe roi depinde mai mult de noi decât de duhovnic, pentru că pe
duhovnic îl întâlnim mai rar, dar cu noi ne-ntâlnim în toată ziua, în toată clipă. Depinde
de noi, de râvna noastră, de dorinţa noastră de îmbunătăţire, de hotărârea noastre pentru
a fi în legătură cu Dumnezeu, de reproşurile pe care mi le facem pentru întrebări, pentru
neîmpliniri…”370
Cei îndrumaţi de Părintele Teofil trebuiau să fie nelipsiţi de la sfintele slujbe,
trebuiau să-şi împlinească datoriile la locurile unde sunt puşi, să nu facă nimic fără
binecuvântare, să lucreze oriunde sunt puşi ca pentru Dumnezeu, să facă fiecare lucru
ca ultimul din viaţă şi singurul prin care se mântuiesc. Astfel, toţi cei care sunt sinceri
în relaţia lor cu duhovnicul, toţi care îi urmează sfaturile nu se poate să nu ajungă la
bine. Se şi constată că, în mânăstire, cei ce sunt iubitori ai rugăciunii, cei care-şi
împlinesc corect datoriile sunt în general tocmai aceia care se spovedeau la Părintele
Teofil.
Ceilalţi, de obicei, îl evitau sau, în cazul în care dânsul le atragea atenţia pentru
ceva, erau gata a spune nu că le vrea binele ci că are ceva cu ei. Părintele chiar afirma
că dacă cineva e prieten cu el, acela e „om cumsecade”. Spunea mai întâi despre sine că
e „om cumsecade” şi o spunea şi despre prietenii lui - monahi sau mireni. Am lucru
poate părea o lipsă de smerenie. Părintele Teofil însă vroia să fie realist, iar smerenia lui
şi a altora considera că nu trebuie să fie afirmarea unor lucruri de cele mai multe ori
necrezute chiar de cel care le spune, ci smerenia trebuia să izvorască din adevăr. Spre
exemplu: nu trebuie să ne afirmăm ca fiind smeriţi, ci să fim fără a ne afirma sau, mai
corect, spre exemplu, când ne spunem numele nu să adăugăm şi „păcătosul” pentru a
arăta smerenie, ci să-l spunem doar corect, neînsoţit de alte cuvinte ce nu fac parte din
el şi dacă avem păcate să le mărturisim şi să ne pocăim pentru ele în faţa lui Dumnezeu,
nu a oamenilor (precum odinioară fariseii - aspru mustraţi pentru aceasta de către
Mântuitorul).

370
Arhim. Teofil Părăian, Ne vorbeşte părintele Teofil, Ed. Episcopiei Romanului, Roman, 1997, p. 40.

125
 Gândirea teologică a Părintelui se sprijinea pe acele trăsături de caracter și
atitudine care fac din copiii oamenilor simpli, „ de la plug”, adevărații „stâlpi de
rezistență” în edificiul unei nații. Astfel, nădejdea, speranța lui de nezdruncinat îi mira
pe mulţi: Părintelui Teofil nu-i era teamă că nu o să ajungă în rai. Şi nu-i era teamă nu
pentru că facea nişte lucruri excepţionale care l-ar îndreptăţi să meargă în rai, nu, ci
pentru că ducea o viaţă corectă, se raporta la Dumnezeu ca la Dumnezeu, facea ce
depinde de El şi era conştient că neputinţele, lipsurile noastre le completează marea
iubire a lui Dumnezeu, care ne iubeşte mai mult decât putem noi înţelege. E o concepţie
dătătoare de nădejde pentru noi toţi, o concepţie izvorând din intimitatea cu Dumnezeu
încă din viaţa aceasta.
În al doilea rând, Părintele Teofil mai era şi un om al unui mare echilibru. Nu
urmărea nici pentru el nici pentru alţii performanţe, lucru care de multe ori urmărit duce
la mândrie, ci dorea trăirea unei vieţi pe care să o poată binecuvânta Dumnezeu. Nu era
împotriva performanţelor, dar ştia că ele sunt pentru oameni de performanţă iar aceştia
nu sunt cei mai mulţi, ci sunt dintre cei puţini. În același sens, spunea: „Dumnezeu mi-a
dat putere, eu trebuie să lucrez cu puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Dacă nu lucrez
cu puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, înseamnă că nu Îi dau lui Dumnezeu ceea ce
mi-a dat El, nu mă angajez prin munca pe care o pot face pentru Dumnezeu. Aşa au
gândit Părinţii cei duhovniceşti despre muncă.”371
De aceea, și temele fundamentale ale gândirii teologice a Părintelui Teofil, cele
care i-au ordonat „munca”, le-am organizat în subcapitolele care urmează, putând fi
sintetizate într-o întrebare retorică a marelui Părinte duhovnicesc: „Împlinim poruncile
lui Dumnezeu? Pentru că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este dovada iubirii faţă
de Dumnezeu. Şi cea mai mare şi cea dintâi poruncă după iubirea faţă de Dumnezeu
este iubirea faţă de aproapele. Când ne gândim la aceasta, cât ne silim să realizăm ceea
ce încă n-am realizat? Şi poate că de aceea este important să zicem mereu: Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, pe mine care nu
iubesc, pe mine care nu mă interesez, pe mine care nu caut binele altora, pe mine care
sunt nepăsător faţă de alţii, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.”372

IV.1 Păcate

371
Arhim. Teofil Părăian, Cuvinte catre tineri, p. 16.
372
Idem, Gândiţi frumos. Cuvântări la ocazii speciale, Ed.Teognost, Cluj-Napoca, 2006, p. 164.

126
 „Lucrarea principală în viaţa creştinului este pocăinţa, ea durează până la
moarte. Cum trebuie să ne pocăim?
Dragă, pocăinţa este în esenţă părăsirea păcatului; celelalte sunt auxiliare când
e vorba de pocăinţă. Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte într-un capitol în „Scară“ despre
plânsul cel fericit, adică plânsul care nimiceşte răutatea, nu plânsul care nimiceşte râsul,
de pildă. Eu sunt de părere că Dumnezeu, când ne cheamă la pocăinţă, nu ne aşteaptă ca
pe nişte tânguitori, ci ne aşteaptă ca pe nişte oameni care au trecut de întristare părăsind
păcatul, iar pocăinţa e întotdeauna, adică de când mi-am dat seama de treaba aceasta, un
mijloc de îndepărtare de păcate, care se realizează în prezent cu faţa spre viitor, nu cu
faţa spre trecut. Adică nu cu părerea de rău că am făcut un lucru pe care nu-l mai pot
face, ci cu gândul că Dumnezeu ne primeşte, ne aşteaptă, ne iubeşte, ne iartă, că e
reprezentat în Pilda fiului risipitor ca tată primitor, care nu i-a dat un canon fiului ce s-a
întors când a zis: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta“. Părintele iubitor nu a zis:
„Spune de 100.000 de ori aşa, că apoi te iert şi te primesc“, ci l-a primit şi fără asta, nici
nu l-a lăsat să spună cât a avut el de gând să spună. Nu a ajuns să spună „primeşte-mă
ca pe unul din argaţii tăi“ pentru că tatăl l-a primit ca pe fiul său, nu avea de ce să îşi
dorească să fie primit ca unul din argaţi, adică el a crezut că ar fi bine să fie primit ca şi
o slugă a tatălui său, dar tatăl său l-a primit dintr-odată ca pe fiul său care a plecat din
casa lui, a alergat înaintea lui… Asta e foarte important să reţinem: Tatăl nu l-a aşteptat,
nu l-a pus în studiu, nu s-a gândit: „Hai să vedem cum face acesta, cum se manifestă, în
împrejurarea dată, că acum ştiu cum s-a manifestat când a plecat, dar să vedem acum
cum se manifestă când se întoarce. Nu şi-a pus problema: „De ce?“ Pentru că Tatăl
avea inimă de tată, nu avea inimă de cercetător ştiinţific sau inimă de psiholog, ori de
psihiatru. A avut inimă de tată.
Inima de tată l-a primit dintr-odată unde îl avea, pentru că atunci când fiul când a
plecat din casă, atunci el de fapt nu a plecat din inima tatalui, a plecat numai din casa
lui. Şi a ştiut că are un tată cu inimă de tată şi de aceea a zis „mă voi întoarce la tatăl
meu“ pentru că a ştiut că din inima tatălui său nu a plecat. Dacă Dumnezeu ne-a spus
pilda aceasta prin Domnul Hristos nu ne-a spus-o informativ, ci ne-a spus-o cu gândul
de a avea încredere în Tatăl care ne primeşte, căci Dumnezeu e un tată, nu-i o parodie
de tată, ci Tată adevărat, chiar mai tată decăt tatăl pământesc. Spune Domnul Hristos:
„Dacă voi răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri cele bune, cu atât mai mult Tatăl vostru cel
din ceruri.“ Eu am nişte concepţii în privinţa asta, nu mă găndesc că Dumnezeu gata…

127
 stă cu pedeapsa asupra noastră. Nici nu îmi place să mă gândesc că Dumnezeu e
pedepsitor. Parcă nu-mi vine să cred aşa ceva.”373

IV.2 Patimi, pătimire, nepătimire, despătimire

„Dacă nu ocoleşti pricinile, ajungi negreşit la patimi. Eu sunt foarte împotriva

faptului de a se uita cineva la filme necuviincioase, la televizor, la spurcăciuni pe care
şi le bagă în suflet şi pe care, după aceea, nu le mai poate scoate şi care lucrează, care-l
excita şi care îi dau stări pe care nu le poate contracara.”374

IV.3 Virtuți

„Smerenia este virtutea care nu se arată, zice Sfântul Isaac Sirul. Smerenia este
o virtute care nu se pune în evidenţă, în momentul în care vrei să o pui în evidenţă, să
ştii că nu o ai! Smerenia este un har fără de nume, zice Sfântul Ioan Scărarul, un har pe
care nu îl cunoaşte decât cel care îl are, şi tot Sfântul Ioan Scărarul zice că dacă nu poţi
să demonstrezi prin cuvinte dulceaţa mierii pentru cineva care nu a gustat mierea, tot
aşa despre smerenie nu-i poţi vorbi unui om care nu a gustat smerenia.
În orice caz, smerenia are o înfăţişare raţională şi una sentimentală. Înfăţişarea
raţională a smereniei este aceea că te supui, te pleci cu mintea la învăţătura
Mântuitorului, deci ţii seama de Domnul Hristos şi faci ceea ce a făcut Sfântul Apostol
Petru la pescuirea minunată, când Domnul Hristos a zis: Mână la larg şi aruncă mrejele
ca să pescuieşti! Şi Sfântul Apostol Petru a zis: Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi
n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare! Ei, asta este smerenie!
Să faci ce vrea Dumnezeu să faci, ce ţi se spune să faci, să te pleci cu mintea, să nu te
ţii ţapăn în faţa unei învăţături pentru că nu ai tu în suflet sau pentru că nu te
interesează… să zicem, ci trebuie să te pleci cu mintea şi, dacă te pleci cu mintea, vezi
373
Alexandru Chitiță, Augustin Păunoiu, Părintele Teofil Părăian, monahul bucuriei, art. în ziarul Lumina /8
noiembrie 2009.
374
Arhim. Teofil Părăian, Cuvinte către tineri, p. 25..

128
 darul lui Dumnezeu şi puterea lui Dumnezeu. Noi avem, zicea părintele Arsenie Boca,
mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie. Smerenia este să te
supui fără discuţie, iar lipsa de smerenie se arată în faptul că discuţi cu Dumnezeu, ai
mintea care discută cu Dumnezeu. Deci smerenia este să te pleci cu mintea aşa cum s-a
plecat Sfântul Petru care a zis „toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins“ Ei,
după părerea mea, nu ar fi cazul să mai arunc mreaja în mare dar, pentru că zici Tu, fac
lucrul acesta, adică arunc mreaja în mare, şi a văzut pescuirea minunată, pentru că a
pescuit mulţime mare de peşti, pentru că L-a ascultat pe Domnul Hristos.
Şi mai există o împotrivire, poate de multe ori în numele smereniei, care s-a
întâmplat şi cu Sfântul Apostol Petru la „spălarea picioarelor“. Sf. Ev. Ioan scrie în
Evanghelia sa, capitolul 13, că Domnul Hristos a vrut să-i spele picioarele Sfântului
Apostol Petru aşa cum le-a spălat şi pe ale celorlalţi ucenici, şi Petru s-a împotrivit şi a
zis: „Doamne, Tu să îmi speli mie picioarele?“, deci nu s-a socotit vrednic ca Domnul
Hristos să îi spele picioarele, şi atunci Domnul Hristos a zis: „ceea ce fac Eu acum tu
nu înţelegi, dar mai târziu vei înţelege“. Şi atunci Sfântul Apostol Petru a rămas pe
aceeaşi poziţie de la început şi a zis „Niciodată nu o să îmi speli mie picioarele!“.
Domnul Hristos, Care a aşteptat să se lase Sfântul Apostol Petru modelat din pricina
smereniei, a zis către el: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine!“. Deci dacă nu te
laşi modelat, dacă nu te laşi dăltuit, dacă nu te laşi format de Mine, atunci înseamnă că
eşti fără Mine şi atunci nu ai parte cu Mine; ai parte cu Mine atunci când te laşi în voia
Mea. Deci ţi-am spus ca vreau să îţi spăl picioarele, deci nu mai discuţi că… lăsaţi,
că… dar totuşi…, că ştiţi… Nu se împotriveşte! Smerenia nu se împotriveşte!... Şi
smerenia nu are pretenţii. Aşa că poţi cunoaşte că ai smerenie dacă te pleci cu mintea,
dacă te simţi atârnat de Domnul Hristos, dacă nu te împotriveşti, dacă n-ai pretenţii,
atunci eşti în sfera smereniei, şi Sfântul Isaac Sirul spune că cel care e smerit, acela nu
mai caută smerenia, pentru că o are, dar cel care caută smerenia, vrea să o aibă… pentru
că încă n-o are!”375

375
Arhim. Teofil Părăian

129
 IV.4 Rugăciune

„La rugăciune ne arătăm cine suntem noi din punct de vedere al raportului cu
Dumnezeu. Dacă ne interesează sau nu ne interesează Dumnezeu. Dacă ne interesează
sau nu ne interesează liniştea sufletului. Dacă ne interesează sau nu ne interesează
adunarea, concentrarea. Dacă ne interesează sau nu ne interesează cele pe care le cerem
de la Dumnezeu. În Pateric se spune că este necesar că rugăciunea să fie unită cu
faptele, adică lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu să le urmărim şi cu fapta.
Adică, trăim o viaţă de nepăsare şi apoi să cerem de la Dumnezeu nişte lucruri pe care
le-am vrea, dar pe care, într-un fel, am putea să le câştigăm şi noi înşine. Învăţăm din
Pateric un lucru foarte important: să ne ferim noi înşine de pricinile relelor și apoi să
cerem ajutor de la Dumnezeu pentru ce nu putem face noi.” 376

IV.5 Isihasm

IV.6 Urcuș duhovnicesc

Părintele Teofil înseamnă un minunat exemplu de ascultare duhovnicească

faţă de duhovnicul şi înaintaşul său, Părintele Serafim Popescu. Peste tot unde a ţinut
cuvântări, Părintele Teofil a pus înaintea ascultătorilor persoana Părintelui Serafim,
pomenind mai ales îndemnul acestuia: „să te depăşeşti şi să te dăruieşti”, îndemn l-a
împlinit el însuşi, din pronie dumnezeiască. Într-adevăr, Dumnezeu a rânduit ca
Părintele să-şi depăşească în multe privinţe condiţia, fiind hirotonit preot fără să se ţină
seama de neputinţa sa trupească. În felul acesta mai ales, ca părinte duhovnicesc şi ca
predicator, Părintele s-a dăruit tuturor celor care au dorit să fie îndumaţi de dânsul sau
să aibă cuvânt de folos.

376
Arhim. Teofil Părăian, Cuvinte către tineri, p. 17.

130
 Printre cuvintele din Pateric pe care Părintele Teofil le repeta adesea se număra
şi zicerea Sfântului Antonie cel Mare: „Aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca
greşeala sa să o pună asupra sa înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte ispita până la ultima
suflare”. Şi acest cuvânt l-a împlinit Părintele nostru Teofil, fiind, până în ultima zi de
boală, de suferinţă şi ispită, acelaşi Părinte Teofil, înmulţitor al bucuriei. Deşi era
pregătit pentru moartea pe care însuşi o prevestise, boala şi durerea neaşteptată păreau
să fie o ultimă încercare înaintea plecării sale. Dar chiar şi aşa, pe patul de suferinţă,
dădea celor dragi încredinţare că până la urmă „şi viaţa asta o’ fost faină”.

IV.7 Program de viață duhovnicească

Din bogata sa moştenire spirituală, ne-a transmis şi recomandat, de la

Părintele Arsenie Boca, „Sfântul Făgăraşului”, următoarele deprinderi de viaţă creştină:
1. Oxigen - să trăieşti în aer cât mai curat.
2. Glicogen - să ai o hrană raţională şi cât mai echilibrată.
3. Somn - cel puţin şase ore de somn neîntrerupt.
4. Să-ţi păstrezi hormonii, în sensul de a nu face risipă sexuală, în nici una din etapele
vieţii.
5. Concepţie creştină de viaţă, prin cunoaşterea învăţăturii ortodoxe şi evitarea
concepţiilor eterodoxe sau sincretiste.
La acestea, părintele Teofil a adăugat următoarele recomandări personale, dobândite şi
experimentate în viaţa sa monahală:
1. Să mergi la biserică în zilele de duminică şi sărbătoare.
2. Să începi ziua cu Dumnezeu: rugăciunea de dimineaţă şi de seară şi rugăciunea de la
vremea mesei.
3. Să citeşti în fiecare zi două capitole din Noul Testament.
4. Să spui cât mai des rugăciunea lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"

131
 5. Să posteşti în zilele de post de peste săptămână şi atunci când este rânduit de Biserică
- în cele patru mari posturi de peste an.”377

IV.8 Apoftegme

V. Teofil Părăian – Părintele bucuriei

V.1 Bucuria în spiritualitatea ortodoxă

V.2 Bucuria la duhovnicii români

V.3 Părintele Teofil Părăian – teologul bucuriei creștine:

V.3.1 Temeiurile bucuriei

V.3.2 Tipuri de bucurie

377
Arhim. Teofil Părăian,

132
 V.3.3 Scara bucuriei

V.3.4 Bucuria în viața laică și duhovnicească

V.3.5 Predicarea și propovăduirea bucuriei

Concluzii

Ascultare şi rugăciune, dragoste şi smerenie, tăiere a voii şi întrebare, sunt

cuvintele care, după Arhimandritul vrednic de pomenire Teofil Pârâian – Părintele
bucuriei creștine, ar ocupa locurile prime într-o ierarhizare de index a frecvenţei
apariţiei lor. Fiecare dintre ele ar fi putut constitui subiect pentru câte un studiu separat,
tot aşa cum fiecare capitol al Lucrării de faţă poate fi dezvoltat în aceeaşi direcţie.
Respingem, aşadar, cu smerenie, orice gând de exhaustivitate, prezenta Lucrare – după
ce s-a străduit să aducă, în duhul binecuvântat al celui ce i-a dat titlul – o neasemuită
bucurie, lumină şi dezlegare la întrebări şi nedumeriri celor care o vor citi – putând fi
percepută ca o invitaţie la a o continua, aprofunda, dezvolta şi completa, dar mai cu
seamă a ţine cont de cele expuse aici în viaţa practică, de Părinte sau de ucenic.

133
 A fi, mai ales astăzi, Părinte duhovnicesc este în acelaşi timp o cinste şi un dar
acordat de Dumnezeu, pe de o parte, şi o imensă responsabilitate ce apasă pe umeri, pe
de altă parte. A fi ucenic, în orice timp, al unui Părinte duhovnicesc după Dumnezeu
este nu numai o necesitate, ci şi o mare şansă, şi, la fel, un mare dar. Cei care sunt în
această situaţie să nu înceteze a mulţumi lui Dumnezeu pentru Părintele pe care El l-a
scos în calea vieţii acesteia, iar cei care nu se regăsesc în această categorie să nu
înceteze, prin rugăciune, să-l caute. Împreună părintele şi fiul duhovnicesc se mântuiesc
sau se osândesc. Şi aceasta nu de către Dumnezeu, ci funcţie de ascultarea ori
neascultarea celor din urmă, şi de seriozitatea ori iresponsabilitatea primilor.
Pentru că Părintele Arhimandrit Teofil Paraian s-a conturat şi s-a identificat în
mintea şi în inima tuturor prin câteva trăsături şi calităţi distincte: - în primul rând
caracterul, onoarea şi demnitatea Părintelui; după aceea cultura teologic –
duhovnicească şi nu numai, cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii Prea
Cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi
condescendență; pe urma spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare
academică, doctrinară, liturgică şi canonică, revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare
predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite
împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la
semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos,
accesibil şi deschis, chiar natura, spirituală şi, de ce nu, şi cu acut simţ al umorului,
sănătos şi autentic, toate acestea ducând la descoperirea în persoană să a eticii bunului
simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai
rar!...
Părintele Teofil Părăian a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate,
discreţie şi modestie ieşite din comun, cae inspira foarte multă încredere, confort
sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre
autentice!... Totodată, sfinţia sa a fost unul dintre cei mai luminoşi şi mai învăţaţi
călugări ai noştri, duhovnic aspru cu păcatul dar mereu blând cu păcătosul, plin de harul
păcii şi al bucuriei. Era apreciat mereu pentru felul în care ştia să-şi argumenteze
opiniile şi să şi le spună simplu şi învăluindu-le în bunătate, spre a nu răni. Şi, totodată
sfinţia sa realiză faptul că Păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate buna-rânduială.
Fiindcă în buna-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul
duhovnicesc îşi păzeşte bună cuviinţă în relaţiile sale când: - nu îşi neglijează
îndatoririle sfinte şi apostolia să; - când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi

134
oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; - când se conformează el însuşi
responsabilităţilor care decurg din grijă pentru conştiinţa turmei sale. Păstorul
duhovnicesc care nu (se) neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-
o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu
neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia
preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie. Chipul preoţesc de neschimbat îl
constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din
obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de
toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să îşi facă relaţiile cu
multă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a
cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii.
La sfârşitul veacurilor, Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu-Tatăl va chema pe cei
care L-au iubit şi L-au urmat să intre în Împărăţia pregătită pentru ei de la Facerea
lumii. Imaginea pe care ne-o oferă iconografia ortodoxă cu privire la acest moment este
aceea a cetelor de Apostoli, prooroci, ierarhi, mucenici, cuvioşi şi femei sfinte care se
vor ivi pe norii văzduhului însoţindu-L pe dreptul Judecător în slavă. Dar credem că, în
acelaşi timp, şi ceilalţi oameni care vor auzi cuvântul de mântuire din gura lui Hristos
se vor înfăţişa tot în cete. Fiecare Părinte duhovnicesc, înconjurat de fiii săi pe care i-a
născut, i-a crescut şi i-a pregătit tocmai pentru această viaţă, privind spre ucenici şi
arătând spre Hristos va spune: Iată Moştenirea! Iată Rodul ascultării voastre! Şi privind
spre Hristos şi arătând spre ucenici va zice: Iată Doamne, eu şi fiii pe care mi i-ai dat
Tu! Binecuvintează intrarea!

135