ÎNTRU SLAVA SFINTEI ŞI CELEI DE O FIINŢĂ, DE VIAŢĂ

FĂCĂTOAREI ŞI NEDESPĂRŢITEI TREIMI

Prof. Costel Neacşu

Omul
la
Înfricoşătoarea Judecată
Prof. Costel Neacşu şi fiica sa Catinca au fost premiaţi în anul 2012, pentru
cartea „Şoapte cu aripi de înger”, de Liga Scriitorilor Români de
Pretutindeni (preşedinte Alexandru Ţene, membru corespondent al Academiei
Româno-Americane). Totodată, prof. Neacşu a fost distins cu Medalia „Notre
Respect – Ambasador 2011”) de către Trustul de Presă „Ambasador” din
Târgu Mureş (prof. Romeo Soare, director general; prof. univ. dr. Ioan
Nicolaescu, preşedintele juriului).

2
 CUPRINS:

Cuvânt introductiv......................................................................................................................5

Cap.I : SUS SĂ AVEM INIMILE!............................................................................................7

1. Omul în creaţie..........................................................................................................................7
1.1. Căderea primilor oameni....................................................................................................8
1.2. Sufletul nemuritor..............................................................................................................10
1.3. Trupul omului între moarte şi nemurire............................................................................11

Cap. II: SUFLETUL ÎN LUMEA CEALALTĂ.....................................................................13

2. Sufletele de dincolo.................................................................................................................13
2.1. Drepţii................................................................................................................................14
2.2. Păcătoşii............................................................................................................................15
2.3. Cum ne vor, în Rai, Îngerii lui Dumnezeu.........................................................................15
2.4. Cum ne vor, în iad, îngerii căzuţi......................................................................................19

Cap. III: OMUL ÎNTRE DUMNEZEU ŞI DIAVOL.............................................................20

3.1. Cum se îndumnezeieşte omul.............................................................................................20
3.2. Demonizarea omului prin păcate......................................................................................26
3.3. Mânia lui Dumnezeu..........................................................................................................33
3.4. Mila lui Dumnezeu.............................................................................................................35

Cap. IV: MOARTEA ÎN SENS ORTODOX..........................................................................37

4. Moartea....................................................................................................................................37
4.1. Moartea fericită.................................................................................................................44
4.2. Moartea nefericită (în păcate)...........................................................................................47
4.3. Cum să ne pregătim de moarte..........................................................................................47
4.4. Modul cum ne ispitesc diavolii la moarte..........................................................................51
4.5. Biruinţa asupra morţii.......................................................................................................52
4.6. Sensul morţii......................................................................................................................54
3
 4.7. Ce să facem în clipa morţii................................................................................................55
4.8. Înmormântarea..................................................................................................................57
4.9. Sinucigaşii.........................................................................................................................60
4.10. Cauzele neputrezirii trupurilor........................................................................................60

Cap.V: LUPTA DINTRE ÎNGERI..........................................................................................63

5. Din lumea nevăzută vin forţe la ieşirea sufletului...............................................................63
5.1. Celor ce vom vedea să nu le ascultăm îndemnul..............................................................67
5.2. De ce vin la „moarte” îngerii lui Dumnezeu.....................................................................69
5.3. De ce vin la „moarte” îngerii căzuţi.................................................................................72

Cap.VI: IMPORTANŢA SFINTEI BISERICI......................................................................74

6. Ce să facem când iese sufletul cuiva......................................................................................74
6.1. Rugăciunile Sfintei Biserici...............................................................................................81
6.2. Ce face sufletul răposatului în primele 40 de zile.............................................................87
6.3. Vămile Văzduhului.............................................................................................................91

Cap. VII: JUDECATA FIECĂRUIA....................................................................................105

7. Judecata Particulară (după moartea biologică) ...............................................................105
7.1. Răstimpul dintre cele două judecăţi................................................................................112
7.2. Raiul.................................................................................................................................113
7.3 Iadul..................................................................................................................................130

Cap. VIII: PARUSIA..............................................................................................................149

8. A Doua Preaslăvită Venire a Domnului Hristos................................................................149
8.1. Învierea morţilor..............................................................................................................158

Cap. IX: JUDECATA TUTUROR........................................................................................171

9. Înfricoşătoarea Judecată de Apoi (Generală)....................................................................171
9.1. Împărăţia lui Dumnezeu..................................................................................................202
9.2. Exilul veşnic în iezerul de foc..........................................................................................214

BIBLIOGRAFIE:....................................................................................................................217

Răsplata Domnului....................................................................................................................219

4
 Cuvânt introductiv

Întrebat cum de reuşeşte să atingă limitele perfecţiunii, în modelarea atât de

măiastră a unor incomparabile statui în fildeş şi aur, un inegalabil sculptor al
antichităţii a răspuns cu modestia unei simplităţi geniale: înlătur tot ceea ce este de
prisos! Răspunsul lui Phidias, răsfrânt în noi ca aducere-aminte de sensul divin al
măreţiei omului, ne implică tainic cugetul şi inima în efortul neobosit de a fi
protagoniştii unor existenţe bazate pe lucrurile care sunt cu adevărat importante în
scurtul nostru pelerinaj terestru. Din perspectiva a ceea ce poate fi mai de folos
umanităţii, consider că tema cărţii de faţă (centrată pe viaţa de dincolo, pe cât ne
permite Revelaţia) este de un maxim interes public.
Conţinutul acestei lucrări-mărturisitoare, fundamentat pe un amplu documentar
teologic cu specific scripturistic, patristic, aghiografic, liturgic, dogmatic şi canonic,
poartă în esenţă menirea de a demasca, a conştientiza şi a-i încuraja pe cititori.
Prin primul aspect, al demascării, este deconspirată falsitatea concepţiei
păgâne şi eretice conform căreia o dată cu moartea biologică s-ar sfârşi totul! Or,
Revelaţia (descoperirea divină) ne arată că în lumea de dincolo existenţa umanităţii
se prelungeşte în Rai şi în iad…
Prin al doilea aspect, al conştientizării, se atrage atenţia că – după trecerea lor
prin Vămile Văzduhului şi Judecata particulară – sufletele acelor oameni care, pe
pământ, au omorât faptele trupului cu duhul vieţii în Hristos, vor merge în Rai, în
timp ce sufletele ucise cu păcate de moarte vor ajunge în iad. Ce se întâmplă în Rai
şi iad depăşeşte puterea de imaginaţie şi de exprimare a omului, cum de nedescris
este şi plânsetul tuturor neamurilor la A Doua Venire a Domnului, când, într-o
clipeală de ochi, toţi morţii din morminte vor învia nestricăcioşi, spre a se înfăţişa la
Judecata de Apoi (generală)…
Apoi, prin al treilea aspect, al încurajării, cartea subliniază nu numai că
„sfârşitul” omului înseamnă de fapt mutarea de la chinurile de pe pământ în sublimul
Rai, dar şi că sfârşitul dramatic al întregii creaţii nu exclude nicidecum dimensiunea
finalului fericit al lumii. Finalul fericit presupune preschimbarea întregii creaţii
naturale şi a oamenilor binecuvântaţi, într-o atmosferă de bucurie şi pace în Duhul
Sfânt: se va inaugura atunci Împărăţia lui Dumnezeu, fără de sfârşit, pe care Fiul o
va preda Tatălui.
Toate aspectele de mai sus scot în evidenţă, cum lesne se şi observă,
evenimentele cele mai cruciale cu care se poate confrunta omul atât în viaţa lui de pe
pământ, cât şi în cea de dincolo. Evenimentele în cauză, nepătrunse în esenţa lor de
mintea omului, sunt de fapt o taină care ţine exclusiv de adâncul bogăţiei şi
înţelepciunii atotputernicului Dumnezeu. Şi, cum ştim că de nepătruns sunt căile
Lui, iar judecăţile Sale de necercetat, Cel care de atâtea ori a dovedit nebunia
înţelepciunii lumii acesteia, marele nostru Dumnezeu, Se milostiveşte în definitiv de
5
cine nici nu ne închipuim şi ne răstoarnă calculele aruncând pe cine vrea în temniţele
iadului… Da, multe fapte păcătoase şi pe mulţi iartă bunul Dumnezeu, dar hula
împotriva Duhului Sfânt a ereticilor, a schismaticilor şi a păgânilor, nu se iartă nici
în veacul de acum, nici în cel va să vină…
Dragi cititori, fraţi întru Hristos! Cartea aceasta modestă intră în lume într-un
moment istoric în care omul, cu greu, îşi mai întoarce faţa către Dumnezeu şi chiar
către sine însuşi. Confuzia semănată în lume de duhul lui Antihrist, care doreşte să-i
transforme pe oameni în „unelte vorbitoare” cu minţi sucite, aflate în incapacitatea
de a discerne ce este bine de ce este rău, s-ar vrea de este cu putinţă să-i manipuleze
în false direcţii şi pe cei aleşi. Cum ştim însă că duhul lui Hristos lucrează, fiind cu
noi, până la sfârşitul acestei lumi, printre chemările cele de multe feluri se înscriu şi
aceste rânduri. Cine are aşadar ochi de văzut, dar şi minte de înţeles, reuşeşte cu
ajutor de sus să mute viitorul în prezent şi astfel CELE DE ATUNCI devin CELE
DE ACUM. Şi iată cum: Raiul îl aflăm în Sf.Biserică; Sfârşitul lumii este ca şi
venit pentru aceia la care nu le viază în inimi dreapta-credinţă; Ziua Domnului este
o stare firească pe care o trăiesc, clipă de clipă, drepţii Ortodoxiei; Învierea din
morţi este a celor care, curăţindu-şi inima prin ascultare de adevăr, se nasc din nou
prin credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu Cel viu; Venirea lui Hristos se împlineşte
când credincioşii, la Sf. Împărtăşanie, primesc în inimile lor adevăratul Trup şi
adevăratul Sânge al Domnului; Judecata o fac preoţii Bisericii, ca unii care au
primit puterea să lege şi să dezlege păcatele noastre, la Sf. Spovedanie…
Iubiţi credincioşi, când vom reuşi cu îndrăzneală să contopim pe cele ce vor să
fie cu cele de acum, în noi, atunci cu adevărat intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu din
inimile noastre şi (din slavă în slavă) pregustăm deja din viaţa cea veşnică. Cu
înţelepciune, drepţi, să luăm aminte! Amin. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Duh.

Anul Domnului 2012 Învierea Domnului

6
 Cap.I : SUS SĂ AVEM INIMILE!

1. Omul în creaţie

După învăţătura Sf. Părinţi1, Dumnezeu i-a creat pe îngeri („cereştile şi

netrupeştile puteri”) înaintea oamenilor2. Dumnezeu a creat o lume văzută şi una
nevăzută, cu oameni şi îngeri în relaţie de dependenţă faţă de El. Şi chiar dacă
îngerii sunt fiinţe superioare oamenilor3, ca putere în cunoştinţă şi vârtute4, totuşi,
omul fiind coroană a creaţiei divine este ridicat de Dumnezeu, încă de la origine,
deasupra celorlalte făpturi pământeşti şi se află, între pământ şi cer, ca aparţinător
amândorura.
Mai mult, marea cinste la care este pus omul o înţelegem nu numai din faptul că
Dumnezeu îşi trimite îngerii slujitori ca să ne ajute să moştenim mântuirea 5, dar şi
din aceea că, la creaţie, Dumnezeu a adus la lumină celelalte făpturi după ce a grăit
numai şi a spus „Să fie”6 în vreme ce, la plăsmuirea omului, Dumnezeu a chemat
oarecum la sfat celelalte două persoane ale Sf. Treimi şi a spus „Să facem”7.
Această minunată sfătuire o remarcă, atât de frumos, Sf. Grigore de Nyssa8.
Înţelegându-l deci ca pe un tot al lumii văzute şi nevăzute, omul a mai fost
numit de Sf. Părinţi şi „macrocosmos”, fiind capabil ca prin credinţă să se
împărtăşească din destul de însuşirile duhovniceşti ale fericitelor cete îngereşti. Şi
iată doar câteva exemple… Îngerii îL slujesc pe Dumnezeu, dar şi omul - cu frică şi
cu cutremur9 - o face. Arhanghelii binevestesc tainele divine, dar şi omul
binevesteşte Evanghelia şi toată învăţătura10. Începătoriile păzesc popoarele, dar
omul stăpâneşte şi el împărăţii11. Stăpâniile îi stăpânesc pe demoni, dar şi sufletul
curat al omului îi stăpâneşte pe diavoli12. Puterile fac mari minuni, dar omul face şi

1
Sf. Vasile cel Mare, Sf. Dionisie Areopagitul, Sf. Ioan Damaschin (în Dogmatica Ortodoxă,
Arhiedecezana, Cluj, 1997, pag.139);
2
Iov 38, 5-7; Fac. 1,16;
3
Ps. 8, 5; comp. Evr. 2, 6-7;
4
Ps. 102, 20;
5
Ps. 103, 5; Evr. 1, 14;
6
Fac. 1, 6;
7
Fac. 1, 26;
8
„ O, ce minune… Toate celelalte sunt aduse la lumină numai prin cuvânt; n-a făcut mai înainte
nici un sfat; la facerea omului însă, Făcătorul tuturora s-a gândit mai întâi” (în Didahii şi predici,
de Ilie Miniat, ed. Buna Vestire, 1995);
9
Filip.2, 12;
10
Ps. 18, 4;
11
Fac.1, 28;
12
Mt. 10, 8; Lc. 9, 1; Efes. 6, 12;
7
el minuni mari, cum au făcut Ilie13 şi Elisei14. Domniile stăpânesc împărăţiile şi pe
demoni, dar şi omul este domn şi stăpân peste patimi 15. Tronurile îL odihnesc pe
Dumnezeu în chip deosebit, dar şi sufletul omului primeşte şi odihneşte pe
Dumnezeu16. Heruvimii au multă înţelepciune, dar şi omul are „înţelepciunea
şarpelui”17. Serafimii „ard” de dragoste faţă de Dumnezeu, dar şi inima omului este
încălzită de acest fior 18. Împărtăşindu-se astfel de însuşirile duhovniceşti ale
Îngerilor, oamenii au voie liberă fie ca să-şi dorească a locui veşnic fericiţi în
Împărăţia lui Dumnezeu, fie singuri să se osândească pe calea care duce în iad.

1.1. Căderea primilor oameni

Luând ţărână din pământ, Dumnezeu a plăsmuit trupul lui Adam şi, ca să-l facă
fiinţă vie, cu suflet, a suflat în faţa lui suflare de viaţă 19. Aşadar fiinţa umană
adevărată, completă, cu har de la Dumnezeu, este deci făcută pentru viaţă, cu
sufletul şi trupul unite, în legătură cu Creatorul. Definindu-l pe om, Sf. Vasile cel
Mare spune că acesta este icoana Sf. Treimi, căci după suflet, nu după trup, omul a
fost creat „după chipul şi după asemănarea Noastră”20. Întipărirea aceasta vie a
Sf. Treimi îl face pe om să fie „mare”21, întrucât cu sufletul poate să renască după
har asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu22 şi să se bucure de asemănarea cu însuşi
Dumnezeu prin prefacere sub puterea slavei dumnezeieşti23.
De unitate cu Dumnezeu, prin har, au avut parte şi primii oameni, strămoşii
noştri Adam şi Eva. Dar pentru că ei nu au stăruit în harul de a trăi viaţă adevărată şi
nepieritoare, după planul divin de a fi rânduiţi „spre nestricăciune”24 şi
„nemurire”25, au folosit greşit darul liberei lor voinţe de a alege - pe care îl avem şi
noi26 - şi s-au lipsit de har prin călcarea poruncii lui Dumnezeu de a nu mânca din
13
3Regi 17, 21-22;
14
4Regi 4, 1-44;
15
Înţ. Sol. 2, 23;
16
Is. 57, 15;
17
1Cor.12, 8; Mt.18, 3; Mc.10, 16;
18
Lc. 24, 32;
19
Fac. 2, 7;
20
Fac.1, 26;
21
Evr. 2, 7;
22
Rom. 8, 29;
23
2Cor. 3, 18; 1In. 3, 2;
24
Înţ. Sol. 2, 23;
25
„Dacă omul ar fi ascultat de porunca dată lui la început, stăruind în harul ce-i fusese dat, ar fi
avut parte astfel de desăvârşita unire cu Dumnezeu, îmbrăcându-se cu nemurirea” (Sf. Grigorie
Palama, Omilii, LVII);
26
„Iată eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul… Ca martori înaintea voastră iau
astăzi cerul şi pământul; viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem.
Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deut.30, 15 şi 19); „Cunoaştem că sufletul este liber…
Are putere să facă ce voieşte. În adevăr, nu păcătuieşti potrivit zodiei în care te-ai născut, nici nu
8
pomul aducător de moarte27. Făcând acest păcat de moarte28 al neascultării de
Dumnezeu, cei doi şi-au agonisit o moarte îndoită29, abătută atât asupra sufletului30
cât şi a trupului31. Din pricina greşelii lor, ei au fost alungaţi din rai pe un pământ
blestemat de Dumnezeu32. Ca urmare, Adam şi Eva s-au despărţit de harul lui
Dumnezeu mai întâi prin moarte duhovnicească şi abia apoi (de exemplu Adam,
după 930 de ani), prin despărţirea sufletului de trup, au murit trupeşte. Întorcându-se
ei astfel în ţărâna din care au fost zidiţi de Dumnezeu 33, păcatul şi moartea au trecut
la toţi oamenii34.
Sufletele lui Adam şi Eva, ca şi ale drepţilor urmaşi ai lor, au fost eliberate însă
când Hristos S-a coborât la iad, ceea ce l-a determinat pe Sf. Macarie cel Mare să
facă o atât de sugestivă paralelă cu eliberarea inimilor noastre: „Când auzi că
Hristos, coborând în iad, a eliberat sufletele robite de acolo, nu crede că acest lucru
este departe de ceea ce se întâmplă în prezent. Înţelege: mormântul este inima;
acolo sunt înmormântate şi robite în beznă de nepătruns mintea şi gândurile tale.
Domnul vine la sufletele care răcnesc la El din iad, adică din adâncimea inimii şi
acolo (în adâncul ei) porunceşte morţii să sloboadă sufletul întemniţat şi care-L
roagă pe El… să-l elibereze. Apoi, dărâmând la o parte bolovanul greu care zace pe
suflet, deschide mormântul şi învie cu adevărat sufletul omorât şi îl scoate pe el,
întemniţatul, la lumină”. Fie ca de această eliberare de care s-au bucurat fiii şi fiicele
vechiului Adam, intraţi în viaţa veşnică prin credinţa în Noul Adam, Domnul nostru
Iisus Hristos, încă de acum să aibă parte şi smeritele noastre inimi, izbăvite în
veşnicie de credinţa că învierea lui Hristos este temelia învierii noastre.

faci desfrânare potrivit soartei şi nici nu te silesc, după cum flecăresc unii, conjuncţiile stelelor să
te dedai la destrăbălări. Pentru ce eviţi să-ţi mărturiseşti viciile tale şi dai vina pe stele nevinovate?
Căci păcătuim prin voinţa noastră liberă” (Sf. Chiril al Ierusalimului, în Teologia morală ortodoxă,
2003, vol. I; Înţ. Sol. 15, 15-17; Iosua 24, 14-24; Mt.19, 17-21; In.7, 16-17; Mt.16, 24; Mt.23, 37;
Apoc. 3, 20);
27
Fac. 2, 16-17;
28
1In. 5, 16-17;
29
Sf.Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, III;
30
„La fel cum despărţirea sufletului de trup este moartea trupului, tot aşa şi despărţirea lui
Dumnezeu de suflet este moartea sufletului. În aceasta şi constă propriu-zis moartea trupească.
Această moarte a fost indicată de Dumnezeu prin porunca dată în rai… Atunci a murit sufletul lui
Adam, despărţit prin neascultare de Dumnezeu; cu trupul el a mai trăit de atunci până la 930 de
ani. Această moarte, care i-a lovit sufletul pentru neascultare, nu doar că face sufletul netrebnic,
dar îşi răspândeşte blestemul asupra întregii umanităţi … Atunci, după moartea omului lăuntric
prin neascultare a auzit Adamul de lut: blestemat va fi pământul în lucrările tale…” (Sf.Grigorie al
Tesalonicului, în lucrarea Sf. Grigorie Palama, Către monahia Xenia);
31
„Moartea ivită în suflet, din pricina neascultării, n-a stricat numai sufletul (…), ci a adus şi
asupra trupului necazuri şi părtinire, l-a făcut stricăcios şi rob al morţii” (Sf. Grigorie Palama,
Către maica Xenia, 10);
32
Fac. 3, 17;
33
Fac. 3, 19;
34
Rom. 5, 12;
9
 1.2. Sufletul nemuritor

Izvorul nemuririi, Domnul Dumnezeu35, Cel fără de început şi fără de sfârşit,

când l-a creat pe om nu a vrut ca acesta să aibă un sfârşit, motiv pentru care i-a
născut sufletul prin harul Său. Dându-i astfel un început, sufletul omului are şansa
să devină veşnic prin comuniunea pe care o are cu harul lui Dumnezeu, ceea ce
exprimă atât de măreţ iubirea Creatorului faţă de creatura însufleţită şi cât de multă
grijă s-ar cuveni să avem şi noi faţă de izbăvirea sufletelor în marea operă
mântuitoare a lui Dumnezeu, pregătindu-ni-le încă de pe acum pentru clipa când se
vor despărţi de trup şi se vor duce ca să fie judecate de Dumnezeu 36. Cât de
însemnat este sufletul omului, această mare taină37 a vieţii ascunsă cu Hristos în
Dumnezeu38, se observă şi din pildele39 rostite de Păstorul şi Păzitorul sufletelor
noastre40: el este mai mult decât îmbrăcămintea sau hrana 41 şi mai mult decât
valoarea şi greutatea întregii lumi42. Cu adevărat, pentru sufletul unui om, Domnul
nostru Iisus Hristos este hrană, haină şi sălaş, întrucât, sălăşluindu-Se în oameni şi
îmbrăcându-i în Sine prin Sf.Botez, creştinii îşi dau sufletul în mâinile Sale,
urmându-I exemplul către Părintele ceresc43. Astfel, renăscând prin harul de la Sf.
Botez, omul îşi leapădă firea cea rea a păcatului şi se îmbracă în omul cel nou, cel
după Dumnezeu44. Şi aşa, cu sufletul înnoit, renăscut în duh, omul botezat este plin
de har şi adevăr45. El poartă atunci chipul lui Hristos cu sine46 şi ajunge la
asemănarea cu El47 în dragoste48, în dreptate49, în sfinţenie de adevăr50 şi în toate
faptele bune51.
De felul în care se va îngriji de acest veşmânt strălucitor de la Sf. Botez, când
sufletul învie din mormântul păcatului primilor oameni creaţi, sufletul va da
socoteală la judecata lui Dumnezeu52. Să nu uităm deci că vom fi vii în veşnicie

35
1Tim. 6, 16;
36
Eccl.12, 7;
37
„Tot ce ştim de când e lumea şi până astăzi este nimica toată faţă de ce e sufletul în sine şi ce e
taina pe care o închide în el” (învăţatul român G.G.Longinescu);
38
Col. 3, 3;
39
Lc. 15, 11-32; Lc. 12, 16-23; Lc. 16, 19-31;
40
1Pt.2, 25;
41
Lc.12, 23;
42
Mc. 8, 36; Mt. 16, 26;
43
Lc. 23, 46;
44
Efes. 4, 22-24; Col. 3, 8-10;
45
In. 1, 14;
46
Gal. 4, 19;
47
Rom. 8, 29;
48
Col. 3, 14;
49
1In. 2, 29;
50
Efes. 4, 24;
51
Efes. 2, 10;
52
Mt. 22, 12;
10
numai dacă omorâm faptele trupului cu duhul vieţii în Hristos53, eliberându-ne din
moarte54, aşa încât, la plecarea noastră din lume, având pocăinţă adevărată, să putem
merge la Domnul cu sufletele înviate din păcatele de moarte pe care le-am făcut
după ce am fost botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Iar dacă
nicicum nu ne preocupă să avem viaţă în suflete, prin unirea cu Domnul în
ascultarea poruncilor Sale, atunci, despărţindu-ne de Dumnezeu, suntem morţi
sufleteşte. Căci cu toţii suntem în situaţia morţii duhovniceşti, dacă trăim numai
după trup şi rămânem străini de Hristos. Ucigându-ne singuri în păcate de moarte,
sufletele noastre ajung, lipsite fiind de har – după despărţirea de trup, când suflarea
dumnezeiască se retrage de la noi şi murim biologic – să moştenească chinurile
iadului55. Sunt însă şi situaţii când, spune Sf.Grigorie Dialogul, mult-milostivul
Dumnezeu permite unor suflete din iad să se întoarcă în trupul lor ca să poată face
roadă de pocăinţă56 şi astfel să le dea ocazia să-şi lucreze în viaţa de pe pământ
intrarea în rai.

1.3. Trupul omului între moarte şi nemurire

Omul poate fi numit „suflet”, cum reiese din Sfânta Scriptură 57, dar sufletul
singur, fără trup, nu poate să fie numit om. El, trupul, a fost creat de Dumnezeu, o
dată cu sufletul, cu ajutorul Sfântului Duh. Şi sufletul şi trupul sunt, nu doar în
timpul existenţei lor pământeşti, ci şi în veşnicie, într-o strânsă relaţie dumnezeiască

53
Rom. 8, 2-13; In. 4, 24;
54
„Despre faptul că moartea a fost nimicită şi crucea a adus biruinţă asupra ei şi că ea nu mai are
nici o putere, ci este ea însăşi moartă cu adevărat, ne dă o dovadă şi un temei vădit de credinţă şi
aceea că toţi ucenicii Lui au dispreţuit-o şi toţi pornesc spre ea şi nu se mai tem de ea, ci o calcă în
picioare, ca moartă (…) Înainte ca oamenii să creadă în Hristos, văd moartea ca înfricoşătoare şi se
tem de ea. Dar după ce se mută la credinţa în El şi la învăţătura Lui, dispreţuiesc atât de mult
moartea (…), râd de ea, batjocorind-o cu cuvintele scrise mai înainte împotriva ei de Apostol:
„Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău? – 1 Cor.15, 55”(Sf.
Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, 27);
55
„Toţi cei care l-au respins pe Mântuitorul în mod deschis au admis moştenirea lui Satan: sufletele
lor, după separarea de trup, ajung direct în iad (…) Pentru verificarea sufletelor când trec prin
spaţiile auriale, s-au stabilit de către puterile întunecate locuri de judecată separate şi gărzi într-o
ordine remarcabilă” (Sf.Ignatie Briancianinov, în Opere alese, vol.III, pg.136);
56
„În mila Sa nemărginită, bunul Dumnezeu permite unor suflete să se întoarcă în trupurile lor
imediat după moarte, astfel încât priveliştea iadului ar putea în cele din urmă să-i înveţe să se
înfricoşeze de pedepsele veşnice. Numai cuvintele singure nu i-ar putea face să creadă” (Dialoguri,
IV, 37, pg.237);
57
Fac. 46, 26-27;
11
de neînlăturat58, căci ambele sunt sfinţite de Dumnezeu 59 prin tainele Sf. Biserici a
lui Hristos, împreună se vor prezenta la Judecata de Apoi şi vor dăinui pe vecie60.
Şi chiar dacă trupul este cel coordonat de suflet (cea mai pură parte a sufletului
este mintea), de la care şi primeşte mişcarea de viaţă, să nu se înţeleagă cumva că
trupul este o temniţă a sufletului, deoarece trupul însuşi este „templu al Duhului
Sfânt”61, iar pecetea lui este păstrată neştirbită de suflet şi după moartea
trupească62. De altfel sufletul, aducându-şi aminte de toate mădularele trupului său
întreg, rămâne prezent, într-o formă anume, în acestea, indiferent de gradul de
descompunere, stăruind în ele până când se va face din nou unirea sufletului şi a
trupului, la A Doua Venire a Domnului. Faptul că sufletul îşi recunoaşte propriul
trup şi omul nu se distruge, în lumea de dincolo, se observă atât din pilda săracului
Lazăr, când sufletul bogatului vede „de departe” pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui
(îngrijindu-se din iad de mântuirea fraţilor săi aflaţi încă în trup în lume 63), cât şi de
la Schimbarea la faţă, unde apostolii Petru, Ioan şi Iacov i-au văzut în slavă pe
Moise şi Ilie, amândoi morţi cu trupul cu mult înainte 64. Nu este oare la fel şi cu
Avraam, Isaac şi Iacov, cei trei drepţi care, îngropaţi fiind demult cu trupurile, sunt
prezentaţi de Hristos ca şi nişte oameni vii? 65
Pentru că numai trupul este supus morţii, însă şi acesta doar în partea sa
stricăcioasă66, atunci când sufletului îi vine ceasul plecării în lumea cealaltă el nu
mai poate răbda multa durere şi usturime şi iese din trup 67. Când a ieşit, sufletul
omului se află în dependenţă de Dumnezeu, cum a fost şi cel al Domnului Hristos pe
când se afla mort cu trupul. Nu ar trebui să ne mire asemănarea trupului omului cu
cel al lui Dumnezeu, pentru că, înţelegând trupul nostru nemuritor ca pe o

58
„După moartea trupului, sufletul nu se mai numeşte simplu suflet, ci suflet al omului, şi suflet al
unui om anume. Căci şi după moartea trupului, sufletul păstrează drept în forma sa deplină întregul
uman a cărui parte este , în baza relaţiei. La fel şi trupul, este muritor după fire, dar nu este
dezlegat de întregul uman, din pricina felului în care vine la existenţă… În amândouă, adică şi în
suflet şi în trup, relaţia cugetându-se ca ceva ce nu poate fi smuls, întrucât sunt amândouă părţi ale
întregului uman… Căci relaţia lor este de neînlăturat” (Sf.Maxim Mărturisitorul, în Ambigua, 7,
PG 91, 1101 BC);
59
1 Tes. 5, 23;
60
„Este greşit să ne închipuim, spune Sf.Dionisie Areopagitul, că „legătura dintre trupuri şi
sufletele lor se rupe pe vecie” (Despre ierarhia cerească, VII, 2);
61
1 Cor.6, 19;
62
„Domnul a învăţat în chip desăvârşit că sufletele (după moarte) nu trec în alte trupuri; mai mult,
ele păstrează neştirbită pecetea trupului”(Sf.Irineu de Lugdunum, în Contra ereziilor, II, 34, 1);
63
Lc. 16, 19-31;
64
Lc. 9, 28-33;
65
Mt. 22, 32;
66
„Moartea nimiceşte ceea ce este stricăcios în noi, nu şi trupul” (Sf. Ioan Gură de aur, în Tâlcuiri
la Epistola 2 Corinteni, X, 2);
67
În clipa morţii, preotul se roagă la Dumnezeu, Care este „odihna sufletului şi trupului nostru”, să
facă „fără durere dezlegarea de trup a sufletului”, precum şi „dezlegarea de păcatul sufletesc şi
trupesc”;
12
participare la trupul înviat şi înălţat la cer al Domnului nostru Iisus Hristos, vom
învia şi ne vom înălţa şi noi cu trupuri nestricăcioase şi nemuritoare68.
În consecinţă, când omul încetează să mai respire, trupul i se odihneşte
provizoriu în pământ, aşteptând învierea de obşte când va veni Hristos Judecătorul,
în timp ce sufletul i se duce la Domnul69. Aceasta este Revelaţia lui Dumnezeu, în
care credem. A spune că nu este aşa, că sufletul după ce se desparte de trup ar fi,
cum zic sectanţii, fie în stare de moarte, de somn adânc sau de nesimţire, până când
vor fi deşteptate şi alături de trup vor fi judecate de Dumnezeu, înseamnă a
zdruncina temeliile credinţei adevărate printr-o credinţă rău–cinstitoare. De aceea,
Sfinţii noştri Părinţi combat ideea greşită a sectelor referitoare la adormirea
sufletelor70, ca şi pe cea păgână referitoare la reîncarnarea sufletelor71, sau pe a
catolicilor despre izbăvirea unor suflete păcătoase din purgatoriu (un loc
nescripturistic închipuit de ei ca fiind între rai şi iad).

Cap. II: SUFLETUL ÎN LUMEA CEALALTĂ

2. Sufletele de dincolo

Sufletul se smereşte când se află în trup, însă la ieşirea din trup sufletul îşi
recapătă puterea, sporeşte72, este mult mai viu şi mai părtaş slăvirii lui Dumnezeu73,
amintindu-şi perfect de tot ceea ce a făcut pe pământ împotriva virtuţii 74. El îşi

68
1 Cor. 15, 52 – 54;
69
Eccl. 12, 7;
70
„Sufletele celor morţi nu numai că nu sunt fără simţire, dar au chiar simţăminte: de nădejde şi
tristeţe, de bucurie şi teamă” (Sf.Ioan Casian, în Convorbiri duhovniceşti, I, XIV);
71
Este nebuneşte şi vătămător să crezi, ne avertizează Sf. Teofil al Antiohiei, că „acela care a fost
cândva om să ajungă apoi lup, câine, măgar sau alt dobitoc necuvântător” (Către Autolic, II, 7); Sf.
Grigorie de Nyssa, în Despre facerea omului, 28-29); Sf. Vasile cel Mare (în Omilii la
Hexaimeron, VII, 2); Sf. Grigorie de Nazianz (în Cuvântări, XXXVIII, 10);
72
„Întrucât viaţa sufletului rămâne după moarte, rămâne un bun care nu se pierde prin moarte, ci
sporeşte” (Sf. Ambrozie al Milanului, Moartea ca un bun, în Şapte opere exegetice, 1972 – Părinţi
ai Bisericii, vol.65), pg.80;
73
„Sufletele morţilor nu numai că nu-şi pierd conştienţa, ele nu-şi pierd nici măcar dispoziţiile lor –
adică nădejdea şi frica, bucuria şi mâhnirea, şi ceva din ceea ce ei aşteaptă să primească la judecata
universală pe care ei încep deja să o guste dinainte… Ei devin mai vii şi se ataşează cu mult mai
mult slăvirii lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Casian, în Conferinţa I, cap. 14, Moscova, 1892, pg.178-
179);
74
„Sufletele morţilor îşi amintesc gânduri, cuvinte, dorinţe pământene. Nimic nu poate fi uitat. În
ziua aceea vor pieri toate gândurile lor – Ps. 145, 4. Gândurile aparţinând acestei lumi (case,
posesiuni, părinţi, copii, comerţ), toate aceste lucruri sunt distruse imediat ce sufletul îşi părăseşte
corpul. Ce a făcut împotriva virtuţii, nimic nu se pierde” (Avva Doratei, în Discursiuni,
Kalamazoo, 1977, pg.185-186);
13
continuă viaţa într-o lume nouă75, după cum se observă şi din pilda săracului Lazăr,
într-o stare intermediară aflată între încetarea funcţiilor biologice ale trupului şi A
Doua Venire a lui Hristos. Este mai activ şi mai veghetor. Sufletul îşi revede
stupefiat, acum, ca şi cel al bogatului din pildă pe al săracului Lazăr, pe rudele sale 76
considerate ca moarte şi despre care credea că este cu neputinţă a le mai vedea
vreodată. Desigur, noua dimensiune existenţială îl îngrozeşte pe suflet, căci nu ştie
ce îl aşteaptă şi tremură îngrozitor când vede ce fel de discuţie violentă poartă,
pentru a-l cuceri, îngerii lui Dumnezeu cu demonii (duhurile răutăţii) lui satan. El
este încercuit de îngerii buni şi răi, unindu-se, precum i-a fost şi viaţa pe pământ, or
cu îngerii luminii, or cu cei căzuţi77.
Înălţate astfel la o înţelegere mai fină a lucrurilor, sufletele de dincolo îşi
exercită din plin toate activităţile psihice 78, îşi păstrează intacte darurile
supranaturale, ca şi simţurile trupeşti şi sufleteşti: vede, aude, gândeşte, simte
(bucurie şi tristeţe), vorbeşte, voieşte, îşi aminteşte. Multiplele legături ale păcatelor
cu care este legat sufletul79, îl fac acum incapabil să-şi mai poată lucra mântuirea,
nerămânându-i decât să aştepte, cu multă frică şi cutremur, momentul judecăţii lui
Hristos.
Sentinţa pe care o va primi va fi resimţită de suflet în mod provizoriu.

2.1. Drepţii

Din pilda săracului Lazăr rezultă că sufletul acestuia, primindu-şi pe cele rele
în viaţa lui, a fost luat de îngeri după înmormântarea trupului şi dus să cunoască
mângâierea în sânul lui Avraam80. Despre locul acesta, în care cei drepţi se bucură

75
„Nu vei muri. Trupul tău va pieri, dar tu vei trece într-o altă lume, diferită, vei rămâne în viaţă cu
aduceri aminte şi vei recunoaşte întreaga lume care te înconjoară” (Sf. Teofan Sihastrul, în Lectură
folositoare sufletului, aug. 1894);
76
„Te vei întâlni acolo cu tata, cu mama, cu fraţii şi surorile. Înclină-te în faţa lor şi transmite-le
salutările noastre, şi cere-le să se roage pentru noi. Te vor înconjura copiii tăi, cu salutările lor
vesele. Va fi mai bine pentru tine acolo decât aici” (Sf. Teofan Zăvorâtul);
77
„Cuvântul lui Dumnezeu ne descoperă că sufletele noastre, după despărţirea lor de trupuri, se
unesc – conform calităţilor bune sau rele pe care şi le-au însuşit în timpul vieţii pământeşti – fie cu
îngerii luminii, fie cu îngerii căzuţi” (Sf. Ignatie Briancianinov);
78
„Puterile părţii raţionale ale sufletului sunt judecata, cunoaşterea fiinţelor, vorbirea lăuntrică,
simţirea intelectuală, înţelesurile cele inteligibile, virtuţile de căpetenie (…), chibzuinţa, alegerea şi
aducerea-aminte. Cât priveşte imaginaţia şi simţurile trupeşti, acestea ţin de partea neraţională.
Când sufletul iese din trup şi din această viaţă, păstrează şi ia cu sine unele din aceste puteri,
păstrându-le pe celelalte” (Sf.Nichita Stithatul, în Despre suflet, XIII, pg.68-70);
79
„Niciunul din cei ce nu s-au scăpat de aici de păcate nu va putea să evite, plecând de aici,
răspunderile pentru ele. Precum sunt duşi din închisori legaţi în lanţuri în faţa tribunalului, tot
astfel vor fi duse înaintea scaunului înfricoşat şi sufletele acestea, când vor pleca de aici, încinse cu
multiple legături ale păcatelor” (Sf. Ioan Gură de Aur, în Omilia XIV la Matei);
80
Lc. 16, 22;
14
de fericirea provizorie fără să dobândească în întregime Împărăţia lui Dumnezeu, Sf.
Marcu Eugenicul afirmă că este raiul din care a căzut Adam.
Sufletele de aici, rânduite de Dumnezeu să preguste din previzibila moştenire a
vieţii veşnice, trăiesc bucuria unei vieţi îmbogăţite din perspectiva fericitei relaţii
eterne cu Dumnezeu. Sufletele în cauză au amintiri uimitor de limpezi, precum şi o
viziune amplă şi exactă a evenimentelor trăite cândva pe pământ.

2.2. Păcătoşii

Tot din pilda săracului Lazăr, înţelegem că sufletul bogatului nemilostiv, după
ce şi-a primit pe cele bune în viaţa lui, „dincolo” se chinuie nemângâiat în văpaia
arzătoare din iad81. De grozăvia zbuciumului din iad, prin sentinţa divină provizorie,
au parte sufletele care au fost găsite de Dumnezeu ca vrednice de osândă la judecata
de după moartea trupească a fiecărui om. Aici ajung şi acele păcătoase suflete
smulse cu sila, robite de desfătările lumeşti şi nepreocupate să dobândească viaţa
veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu82. Cei din iad îi văd pe cei din rai, dar prăpastia
dintre ei îi face să nu poată trece unii la alţii. Acestor suflete păcătoase le pare rău de
situaţia în care se găsesc, vrând ca rudele lor de pe pământ să nu ajungă şi ele aici 83.
Ele simt regret că nu şi-au lucrat pe pământ mântuirea, fiind permanent mustrate de
conştiinţe chinuite. Nefiind în stare să se ridice la lumea duhovnicească, sufletele din
iad sunt triste şi suspină că nu-şi mai pot satisface plăcerile materiale sau ale
orgoliului lor.

2.3. Cum ne vor, în Rai, Îngerii lui Dumnezeu

Cereştile puteri, slujitoare în planul măreţ al lui Dumnezeu, nu ne sunt

necunoscute şi nici nu poartă vreo pecete a secretului. Dimpotrivă. De când este
lumea, oamenii care au credinţă cu adevărat s-au învrednicit de la Dumnezeu ca să
cunoască taine mai presus de limitele fireşti ale celorlalţi oameni. De atâtea ori – nu
doar în trecut, ci şi în zilele noastre – semeni cu inimi curate, sfinţiţi sub mireasma
harului binefăcător, au avut convorbiri sau comunică şi acum la un nivel adânc de
ascuţime simţuală, în marea lor simplitate, cu Domnul Dumnezeu, Maica Domnului,
îngeri şi sfinţi. Toate aceste vase alese de pe pământ, ale lui Dumnezeu, prin
milostivire de sus fiind binecuvântate cu descoperiri (vedenii) întăritoare pentru
credincioşi, au mărturisit şi vor mărturisi până la sfârşitul lumii dragostea, adevărul,
voia şi grija pe care Dumnezeu o are ca să ne mântuiască, de s-ar putea pe toţi şi,

81
Lc. 16, 23-24;
82
Lc. 12, 20;
83
Lc. 16, 27-31;
15
laolaltă, să fim fericiţi pe vecie în cetatea lui Dumnezeu. Adică acolo unde, în
Biserica cerească, împreună sunt rânduiţi îngerii şi oamenii84.
În efortul nostru de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de regulă numai dacă urmăm
calea pe cât de strâmtă, pe atât de spinoasă, dar şi de frumoasă, a scării Raiului,
Creatorul cerului şi al pământului ne-a trimis şi ne trimite în ajutor pe îngerii Săi.
Dar, pentru tăgăduitorii lui Dumnezeu şi a perfectei Sale lucrări cu oamenii de pe
pământ, toate minunile din opera mântuitoare (arătări, semne, viziuni) sunt
considerate – în neputinţa unora de a înţelege realitatea supranaturală cu „ochii”
credinţei, precum şi adevărul lucrării excepţionale prin care mesagerii divini vor ca
oamenii să privească altfel lucruri esenţiale cum ar fi îngerii buni şi răi, moartea,
Judecata, Raiul şi iadul – ca fiind din sfera basmelor. Scepticilor şi nu numai lor,
Dumnezeu, Cel care neîntrerupt ne întăreşte în voinţa noastră de a vieţui după voinţa
Sa, nicidecum după imaginaţia păcătoasă pe care o avem, ne-a arătat şi ne arată, prin
atâţia oameni devotaţi credinţei, cât de minunat ne ocroteşte în primejdii şi în situaţii
care ni se par fără de ieşire. Şi aceasta o face, cu multă iubire cu care l-a creat pe om,
ca să ne deschidem sufletele spre comuniunea cu El. De aceea consider că, prin
exemplificările enumerate mai jos, s-ar cuveni să conştientizăm cu mult mai multă
responsabilitate duhovnicească ce anume rol deosebit joacă îngerii lui Dumnezeu în
călătoria noastră spre viaţa veşnică.
După cum mărturisesc Sf. Părinţi, îngerii lui Dumnezeu se împart în neînchipuit
de multe clase85, fiind chiar mai mulţi decât oamenii86. Căutând să împlinească
permanent voia lui Dumnezeu, îngerii Săi au pe pământ lucrări din cele mai
complexe. Pentru că, în orice clipă, ne urmăresc când suntem în stare de veghe sau
de somn, văzându-ne fără să aibă nevoie de somn, cum procedează de altfel şi
duhurile răutăţii, îngerii lui Dumnezeu sunt gata să contribuie la împlinirea cererilor
noastre bune făcute în rugăciuni bineplăcute lui Dumnezeu. Vrăjmaşii lor, cu care se
şi luptă, sunt îngerii răi. În cele ce urmează, să luăm aminte la forţa lucrărilor cu care
îngerii lui Dumnezeu se implică în viaţa noastră… Ei cârmuiesc diferite părţi ale
pământului, ţări şi biserici87. Îi încurajează şi apără pe oamenii dăruiţi lui
Dumnezeu88. Ne scapă din prinsori şi temniţe89. Ne păzesc şi ajută la nevoie90. Duc
rugăciunile noastre la Dumnezeu, în calitate de mijlocitori91. Ne sprijină să
84
Evr. 12, 22-24;
85
„Sunt, fără îndoială şi alte puteri pe care noi nu le ştim nici după nume… Nu numai Îngerii,
Arhanghelii, Scaunele, Domniile, Începătoriile şi Stăpâniile sunt locuitorii cerului, dar şi
nenumărate alte genuri şi neînchipuit de multe clase, pe care nu este în stare să le imagineze nici
un cuvânt…”
86
„Închipuieşte-ţi cât este de numeros poporul roman (…), închipuieşte-ţi apoi toţi oamenii,
începând de la Adam şi până în timpul de faţă şi, totuşi, marea lor mulţime este foarte puţină în
comparaţie cu Îngerii, care sunt mult mai mulţi. Ei sunt cele 99 de oi, iar neamul omenesc este
numai o oaie” (Sf. Chiril al Alexandriei, Cateheze, XV, nr.24);
87
Apoc. 7,1; 14, 18; 15, 6; Dan. 10, 13;
88
Dan. 3, 24-28; 6, 22-23;
89
F.Ap. 5, 19-20; 12, 7-9;
90
Fac. 48, 16; Mal. 3, 1; Mt. 18, 10; F. Ap. 12, 15;
91
Tobit 12, 6-13; Apoc. 8,3;
16
moştenim mântuirea92. Ne învaţă adevărul şi virtutea, ne întăresc voinţa în bine,
păzindu-ne şi apărându-ne de primejdii vremelnice şi veşnice 93. Preamăresc în
ceruri pururea pe Dumnezeu94. Ne însoţesc în formă de oameni95 etc.
Cu siguranţă, deseori trecem cu vederea câte un cerşetor care ni se pare a fi un
copilaş amărât, sau câte un bătrân zdrenţuros în aparenţă din cale afară de
neputincios. Dar ne înşelăm. Ei pot să fie în realitate îngeri trimişi de Dumnezeu cu
un scop bine definit în întoarcerea noastră spre drumul care duce la Rai. De obicei,
după cum se va observa prin exemplele de mai jos, îngerii lui Dumnezeu intervin
când ştiinţa noastră nu mai are nici o putere. Cu simplitatea inimii, să-i lăudăm şi să
le mulţumim, în rugăciunile noastre sărace în duh! Să fim atenţi, în cele ce urmează,
la următoarele lor extraordinare minuni.
Lui Avraam i s-a prezis naşterea miraculoasă a fiului său Isaac 96. Pe Lot, cu
fiicele lui, l-au salvat de pedeapsa cu foc din cer a Sodomei şi Gomorei 97. Pe slujnica
Agar, însărcinată şi prigonită de fiul ei, a salvat-o din pustie98. Pe bătrânul Avraam,
încercat în credinţă de Dumnezeu ca să-l aducă jertfă pe fiul său Isaac, l-a oprit de la
înjunghiere şi l-a binecuvântat pe el şi neamul lui99. Pe Iacov, luptându-se cu el, l-a
binecuvântat spunându-i că „te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit
biruitor”100. Lui Moise, arătându-i-se în rugul ce ardea în flăcări şi nu se mistuia, i-a
spus să-şi scoată încălţămintea din picioare că stă pe un loc sfânt101. După ce, la
Betel, i-a mustrat pe israeliţi pentru păcatul idolatrizării, poporul şi-a recunoscut
vina neascultării şi a plâns102. Un înger a ucis cu boala ciumei vreo 70.000 de
oameni, dar, întrucât regele David s-a căit amarnic de păcatul numărării poporului,
Domnul S-a milostivit şi a încetat măcelul103. Pe proorocul Ilie, care fugea îngrozit
de prigoana Izabellei, l-a hrănit cu pâine şi apă 104. Un înger a omorât 150.000 de
asirieni, care împresuraseră Ierusalimul, scăpând Oraşul Sfânt de mare prăpăd105. Pe
Iezechiel l-a ridicat din Babilon şi, de acolo, l-a dus tocmai în Ierusalim şi, mai
departe, în Haldeea106. Pe cei trei tineri credincioşi, aflaţi în cuptorul înşeptit ars, i-a
salvat de la pierzare şi i-a ars pe pârâşii lor, cu flacăra de la cuptor pe o rază de 49 de
coţi de jur-împrejurul cuptorului107. Regelui Nabucodonosor, pentru că s-a mândrit

92
Evr. 1, 14;
93
Fac. 16, 7-12;
94
Apoc. 19, 1-5;
95
Tob. 12, 19; Dan. 8, 16-17; 9, 21; Lc. 1, 11-20; Lc. 1, 26-28;
96
Fac. 18, 10-13;
97
Fac. 19, 1-30;
98
Fac. 16, 7-14;
99
Fac. 22, 1-18;
100
Fac. 32, 28;
101
Ieş. 3, 2-6;
102
Judecăt. 2, 1-5;
103
2Regi 24, 15-25;
104
3Regi 19, 1-7;
105
Is. 37; 36-38;
106
Iez. 8, 2-3; 11, 1-2;
107
Dan.3, 1-33;
17
cu măreaţa panoramă a Babilonului, i-a prezis întocmai că împărăţia i se va lua şi că,
izgonit fiind dintre oameni, va ajunge să pască iarbă ca animalele şi abia după şapte
ani va ajunge să-L slăvească pe Dumnezeu – Cel ce are putere asupra împărăţiei
oamenilor108. Pe Avraam l-a luat din Ierusalim, cu mâncarea ce o ducea secerătorilor,
ca să-l poată hrăni pe Daniel, departe, în Babilon, în groapa leilor 109. Pe Daniel, după
trei săptămâni de post aspru şi rugăciune, l-a îmbărbătat110. Pe Zaharia, care s-a
îndoit de vestea că soţia sa, Elisabeta, stearpă şi înaintată în vârstă, va naşte un fiu
(pe Sf.Ioan Botezătorul), l-a canonizat cu muţenie până în a opta zi, după naşterea
pruncului111. Fecioarei Maria, la Buna Vestire, i-a prezis că va zămisli de la Duhul
Sfânt şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu 112. Pe cei trei magi, din îndepărtatele ţări
răsăritene şi până la Bethleem, i-a călăuzit sub formă de stea luminoasă 113. Pe Iosif l-
a ajutat să fugă cu Pruncul Sfânt şi mama Lui, din faţa lui Irod, în Egipt 114. Pe
Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, după ce a biruit întreita ispitire a
unui diavol îndrăzneţ, îngerii L-au slujit 115. Femeilor mironosiţe, la Ziua Învierii
Domnului, la mormânt, le-a adus vestea minunată a învierii 116. Pe Apostoli şi
credincioşi, după Înălţarea Domnului cu Trupul la cer117, i-a eliberat din temniţă,
spunându-le să vestească cuvântul vieţii veşnice în Sf. Biserică 118. Pe Pavel,
împreună cu 276 de suflete ce se aflau pe corabie, l-a salvat de la înec 119 etc. Tot
îngerii, puşi în faţa unor nevoinţe ascetice excepţionale, i-au hrănit pe pustnici: Cuv.
Marcu120 din Muntele Francisc, Cuv. Pavel Tibeul121, Cuv. Simeon122 din Muntele
Minunat, Cuv. Petru123 (ajutat 53 de ani), Sf. Eutihie124, Sf. Anania125, Sf. Isidor126,
Cuv. Marcu monahul 127 etc.
Comparativă cu activitatea îngerilor lui Dumnezeu, în a-i învăţa pe oameni să-şi
lucreze mântuirea şi a-i călăuzi către Împărăţia lui Dumnezeu, este şi misiunea unor

108
Dan.4, 26-34;
109
Dan.6, 1-29;
110
Dan. 10, 1-14; 12-14; 20-21;
111
Lc. 1, 5-25;
112
Lc. 1, 26-38;
113
Mt.2, 1-12;
114
Mt. 2, 13-15;
115
Mt. 4, 1-11;
116
Mt. 28, 2-7;
117
F.Ap.1, 1-11;
118
F.Ap.5, 18-21;
119
F. Ap. 27, 1-44;
120
Proloage, 3 aprilie;
121
Vieţile Sfinţilor, 15 ianuarie;
122
Proloage, 24 mai;
123
V. Sf., 12 ianuarie;
124
Proloage, 24 august;
125
V. Sf., 23 ianuarie;
126
V. Sf., 14 mai;
127
V. Sf., 5 martie;
18
mesageri supranumiţi şi îngeri întrupaţi: prooroci128, Hristos129, Apostolii130 şi
urmaşii lor din Sf. Biserică (ierarhii, preoţi, monahi) 131. Unora din ei le-a descoperit
Dumnezeu, în vedenii, mari taine ale cerului: Isaia L-a văzut pe Dumnezeu pe
Scaunul Său preaînalt132; lui Elisei i s-au deschis ochii şi s-a văzut înconjurat de
oştire strălucită în care de foc133; lui Iezechiel i s-a deschis cerul şi a văzut chipul
slavei Domnului134; Ştefan a văzut cerul deschis şi pe Hristos stând de-a dreapta lui
Dumnezeu135. Ei şi alţii, asemenea lor, de care lumea nu era şi nu este vrednică, cu
cât s-au văzut mai mult pe sine ca păcătoşi, cu atât au fost uimiţi de vederea celor
străluciţi şi au căzut înspăimântaţi cu faţa la pământ: Daniel136, Iezechiel137, Ioan138.
Iată cât de mult ne poartă Dumnezeu de grijă!
De asemenea, în istoria Sf. Biserici se cunosc foarte multe situaţii când
Dumnezeu a îngăduit ca forţele cereşti să intervină în mod direct în vederea
sprijinirii asceţilor în calea lor spre Rai: Sf. Ap.Toma şi ceilalţi apostoli au văzut-o
cu trupul înviat, în a treia zi după înmormântare, pe Maica Domnului 139. Sf. Serghie i
s-a dat ajutor într-o vedenie cu Maica Domnului, Sfântul Apostol Petru şi Sfântul
Apostol Ioan 140. Sf. Ioan Gură de Aur a primit cheile Împărăţiei cerurilor printr-o
arătare dumnezeiască în care erau Sfântul Apostol Petru şi Sfântul Apostol Ioan 141.
Sf. Nicolae a văzut venind la el, în închisoare, pe Hristos şi Maica Domnului142. Cuv.
Petru i s-a arătat, cu îndemnul de a merge la Sf. Munte Athos, Maica Domnului şi
Sf. Nicolae etc.

2.4. Cum ne vor, în iad, îngerii căzuţi

Totuşi, ca să nu cădem în înşelare, este bine ca noi să nu căutăm a avea vedenii.

Să amânăm cunoaşterea puterilor cereşti pe mai târziu, după ce sufletele ne vor ieşi
din trupuri. De ce? Pentru că nu toate vedeniile sunt adevărate, dacă luăm în calcul
faptul că diavolii îi războiesc groaznic mai ales pe acei trăitori care au fierbinţeală
duhovnicească pe calea sfinţeniei, arătându-li-se viclean în chipul puterilor lui
128
Ieş. 23, 20-23; Num. 20, 15-16; Agh. 1, 13; Mt. 11, 10;
129
Mal. 3, 1; Is.9, 5-6; Fac. 2, 2-18;
130
Gal. 4, 14;
131
Apoc. 1-3;
132
Is. 6, 1-13; 9, 5;
133
4 Regi 6, 17;
134
Iez. 1, 26-28; 10, 1;
135
F.Ap. 7, 55-56;
136
Dan. 8, 18; 10, 8-9;
137
Iez. 2, 1-2;
138
Apoc. 1, 17;
139
V. Sf., 15 august; Ceaslovul Mic, ed. 1945, pg. 117;
140
V. Sf., 25 septembrie;
141
V.Sf., 13 noiembrie;
142
V. Sf., 6 decembrie;
19
Dumnezeu şi astfel împingându-i pe oameni să cadă în prăpastia mândriei. Să luăm
doar câteva exemple, când sfinţii au ieşit biruitori în ispita înşelăciunilor demonice.
Sf. Simeon Stâlpnicul a fost ispitit de un diavol în chip de înger; Sf. Macarie a
ieşit biruitor din ispita unui diavol ce i-a apărut sub forma unei domniţe cochete; Sf.
Antonie i-a biruit pe diavolii care îl bătuseră, Sf. Apostoli Petru, Ioan şi Iacob s-au
luptat cu demonii vrăjitorilor, care îi înşelau pe oameni 143. Cu şiretenia lor diabolică,
verificată în experienţe de mii de ani, aceşti diavoli acţionează cu înverşunare,
printre oameni şi în oameni, în număr foarte mare pe pământ. Văzându-i în
nevoinţele lor duhovniceşti, sfinţii îi descriu ca pe ceva extrem de înfricoşător. Din
descrierile lor, reiese că demonii sunt urâcioşi, negri, răi, vicleni, nemilostivi,
întunecaţi, mincinoşi, înşelători. Scopul lor este acela de a-i abate pe oameni de la
Rai la iad, semănând ura faţă de Dumnezeu, prin întinderea unor curse
inimaginabile144. Să nu uităm că diavolul, printr-un tertip mincinos, a reuşit să-i
prăbuşească pe Adam şi Eva în păcatele neascultării, ruşinii, durerii, bolii şi
primejdiei145. La fel de amăgitor au procedat şi cu israeliţii şi iudeii, îndepărtându-i
de Dumnezeu şi făcându-i să desfrâneze în idolatrie146. Până şi Hristos, de trei ori, a
fost ispitit. Dar diavolul s-a retras de la el, înfrânt 147. S-au retras apoi şi din oamenii
îndrăciţi (orbi, muţi, surzi), la porunca lui Hristos 148. Şi, pentru că Domnul Luminii
le-a dat Apostolilor putere să-i alunge pe diavoli din oamenii în care s-au cuibărit 149,
Sf. Biserică ne păzeşte de orice vătămare a lor prin ierarhii şi preoţii cu har
apostolic.

Cap. III: OMUL ÎNTRE DUMNEZEU ŞI DIAVOL

3.1. Cum se îndumnezeieşte omul

Deşi Dumnezeu ne cheamă pe toţi la mântuire şi Raiul este deschis tuturor,

foarte puţin oameni izbândesc în lupta150 pentru apărarea credinţei date sfinţilor151,
ajungând la propria desăvârşire152. Modelele acestea de trăire în sfinţenie,
caracterizate de o arzătoare voinţă în a conlucra cu harul lui Dumnezeu, încă de pe

143
V. Sf., 29 iunie; 25 septembrie;
144
Apoc. 12, 9-10; Is. 14, 12-18; Iez. 28, 12-19; Lc. 10, 18-19; 2Pt. 2,4;
145
Fac. 3, 1-24; Î. Sol. 2, 23-24;
146
Ps. 105, 35-38;
147
Mt. 4, 1-11; Mc. 1, 13; Lc. 4, 11-13;
148
Mt. 9, 32-33; 12, 22; 4, 24; 8, 16; Lc. 11, 14;
149
Mt. 10, 1-8; Mc. 3, 15; Lc. 9,1; 10, 17-19;
150
2 Cor. 10,4;
151
Iuda 1,3;
152
Mt. 5, 48;
20
pământ se desfată de Împărăţia lui Dumnezeu153 şi trăiesc, aici şi acum, viaţa veşnică
revelată nouă celorlalţi doar după Judecata de Apoi, la A Doua Venire a Domnului
nostru Iisus Hristos. Pilduitori prin marile lor nevoinţe ascetice, după ce şi-au văzut
păcatele prin dobândirea cunoaşterii de sine, sfinţii în cauză au înţeles că Dumnezeu
a lăsat oamenilor şansa să scape de Judecată încă de când sunt pe pământ şi, cu
lacrimile lor de amară căinţă, au scăpat de Judecata care va să vină. Ei nu şi-au dorit
nici să-i vadă pe îngeri, nici să le vorbească morţilor, nici să facă vreo minune. Cu
toate acestea, în dar, au primit de la Dumnezeu har peste har, taine peste taine. S-au
înstrăinat de lume cu smerenia lor154, cunoscându-L însă pe Dumnezeu prin virtuţile
credinţei, nădejdii şi dragostei. Prin voinţa lor smerită au ajuns să-şi vadă
păcatele155, împărtăşindu-se încă de pe pământ cu viaţa ce va să vie156.
Spre calea lor, a Raiului, încercăm să ne orientăm duhovniceşte şi noi. Şi nouă
ni se deschide poarta în a ne sfinţi de unirea cu Dumnezeu prin tainele Sf. Biserici,
iubită şi sfinţită de Cel care S-a dat pe sine pentru ea157, întrucât ni s-a dat prilejul de
a înlocui Judecata ce va să vină cu judecata milostivă pe care ne-o face preotul, ca
slujitor al Domnului sfinţit de harul hirotoniei, când suntem iertaţi de păcate prin Sf.
Spovedanie. Sub acest aspect, Sf. Biserică este şi tribunal aflat în slujba noastră şi
spital unde ni se vindecă sufletele rănite de păcate. Numai venind cu o inimă bună la
Sf. Biserică, la Sf. Liturghie şi nu numai, creştinul care are o credinţă fierbinte158
poate să sporească în har159, să primească darurile Duhului Sfânt160, să se
îndumnezeiască prin faptul că în el trăieşte Hristos 161 şi să câştige astfel învierea şi
viaţa de veci162.

153
„Încă de aici simte omul acea desfătare a Împărăţiei Cerurilor” (Cuvinte despre sfintele
nevoinţe, pg. 98-99);
154
Mc. 9, 35; Mt. 19, 30; Lc. 14, 10;
155
Sf. Isaac Sirul spune că omul care s-a văzut aşa cum este pe sine, „este mai mare decât acela
care s-a învrednicit să vadă îngerii”; iar omul care îşi vede păcatele, „este mai mare decât acela
care învie morţii cu rugăciunea lui”;
156
Binecuvântarea vieţii care va să vină „începe aici şi acum” (Sf. Maxim Mărturisitorul, A patra
sută de capete despre dragoste, 78, Filocalia , vol.2, pg.139);
157
Efes. 5, 25-26;
158
Sf. Mucenic Clement a fost atârnat de un copac, jupuit cu gheare de fier până când au început să
i se vadă oasele. A fost aruncat la fiare, care, în loc să-l sfâşie, se gudurau pe lângă el. Apoi a fost
aruncat în mare într-un sac de pietre, dar a ieşit afară miraculos. I s-au pus apoi plăci de fier
înroşite pe coaste, dar acestea s-au răcit. A fost aruncat într-o groapă de var clocotit, dar după o zi
era nevătămat. A fost pus pe un pat de fier stropit cu pucioasă şi smoală clocotită, dar degeaba. Au
urmat apoi 28 de ani în temniţă, de unde era scos uneori pentru chinuri. În sfârşit, mucenicul s-a
mutat la Domnul după ce capul i-a fost tăiat cu sabia. În Sf. Scriptură găsim şi alte nenumărate
exemple de martiraj, din care reţinem: Isaia a fost tăiat cu fierăstrăul, Iona a fost aruncat în mare,
cei trei tineri din Babilon au fost aruncaţi în cuptorul încins, Daniel a stat în groapa cu lei, lui Ioan
Botezătorul i s-a tăiat capul, arhidiaconul Ştefan a fost ucis cu pietre etc.
159
In. 1, 16;
160
1 Cor. 12, 4-11; Gal.5, 25; 5, 22; 1 Cor.10, 2-4;
161
Gal. 2, 20;
162
In. 6, 54-56; 3, 16;
21
 Creştinul are deci o putere specială, Duhul Sfânt, care vine de la însuşi
Dumnezeu. Fiind ascultător şi împlinitor al voii Tatălui ceresc, este ruda Sa163. Are
putere asupra diavolului, bucurându-se că numele lui este scris în ceruri 164. Iubeşte
cu fapta şi cu adevărul165. Este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu166. Nu
păcătuieşte, iar cel rău nu se atinge de el167. Nu va veni la Judecată, căci s-a mutat de
la moarte la viaţă168. Este slăvit deja cu Hristos169. A ajuns la desăvârşire170. I-a lăsat
pe cei morţi (adică pe cei vii, care nu se ostenesc să caute Împărăţia lui Dumnezeu)
să-şi îngroape pe morţii lor, luându-şi crucea şi intrând în viaţă 171. Îşi pleacă
genunchiul în faţa lui Hristos172. Este moştenitorul slavei Lui173. Îşi lucrează cu frică
şi cutremur mântuirea174. Ţine mărturisirea nădejdii cu neclintire 175, tare176 şi vie177.
Iubeşte pe Dumnezeu şi pe semeni178. Este smerit cu sufletul179. Slujeşte pacea180.
Iartă181 etc.
Creştinul este, de ar tăcea şi iar ar tăcea, omul lui Dumnezeu prin care
„vorbeşte” harul. El este, cu adevărat, fericit. Aşadar, greşeşte cine îşi imaginează că
va fi fericit în afara dreptei-credinţe în Dumnezeu, deoarece fericirea se regăseşte
prin ce suntem, în sfinţenie, nu prin ce avem. De altfel, Cuvântul lui Dumnezeu nu îi
fericeşte pe acei necredincioşi care îşi iau în această lume partea de bogăţie
materială, ci pe poporul care îL are ca stăpân pe Dumnezeu182, pe înţelepţii care
păzesc căile lui Dumnezeu183, pe cei săraci cu duhul (smeriţi)184, pe cei care plâng185,
pe cei blânzi186, pe cei care flămânzesc şi însetează de dreptate187, pe cei milostivi188,

163
Mc. 3, 35;
164
Lc. 10, 19-20;
165
1In. 3, 18;
166
1 In. 4, 7;
167
1 In. 5, 18-19;
168
In. 5, 24;
169
Filip. 1, 23; 2 Cor. 5, 8;
170
Mt. 5, 48;
171
Mt. 8, 22; 10, 38;
172
Filip. 2, 10;
173
Efes. 1, 18;
174
Filip. 2, 12;
175
Evr. 10, 23;
176
2Tim. 1, 12;
177
1Pt. 1,3;
178
In. 15, 9-13;
179
Ps. 50, 18;
180
Mt. 5, 9;
181
Mt. 6, 14;
182
Ps. 143, 15;
183
Pil. Sol. 3, 13-14; 8, 32;
184
Mt. 5, 3;
185
Mt. 5, 4;
186
Mt. 5, 5;
187
Mt. 5, 6;
188
Mt. 5, 7;
22
pe cei curaţi cu inima189, pe făcătorii de pace190, pe cei prigoniţi pentru dreptate191, pe
cei ce vor fi ocărâţi şi prigoniţi din pricina lui Hristos (a Evangheliei şi Bisericii
Sale)192, pe cei ce nu au văzut şi au crezut193, pe cei despre care vorbeşte regele –
prooroc David în Psalmii săi: religioşii (118), slujitorii altarelor Domnului (64, 83),
temătorii de Dumnezeu (127), virtuoşii (1), păcătoşii iertaţi de Dumnezeu (31),
familiile care au casa plină de copii (126) etc. Pe unii ca aceştia, Domnul
Dumnezeu, Carele pe toate ni le poartă de grijă, i-a îndemnat la veselie făgăduindu-
le multă plată în ceruri 194. Să nu ne facem nici noi străini de plata promisă de
Dumnezeu, iar noi, neîntârziat, încredinţaţi că cerul pe pământ este Sf. Împărtăşanie
şi iubirea aproapelui195, să dovedim că avem urechi de auzit196, să fim atenţi la
chemarea Duhului Sfânt197 şi să nu care cumva să sfârşim ca sluga cea rea ce şi-a
îngropat talantul198. Cu ochii sufletului aţintiţi la Sf. Biserică, purtând în noi doar
grija de a conlucra cu harul mântuirii, revărsat peste credinţa şi faptele noastre bune,
să ne eliberăm cu toţii din robia păcatelor şi a morţii şi să dobândim viaţa de veci
vestită nouă de atâtea ori de Dumnezeu.
Deci acum hotărâm unde vom fi în veci, în Rai sau în iad. De aici, aşa cum a
făcut şi marele scriitor rus Dostoievski, să conştientizăm că suntem nemuritori. Şi
suntem într-adevăr nemuritori pentru că Dumnezeu nu se poate gândi la un om ca la
un mort, cu atât mai mult cu cât I se aduc rugăciuni de pe pământ pentru sufletul
acestuia, fără să-l uite şi să-l lase nici măcar pentru o singură clipă. Dumnezeu ne
ţine vii la nesfârşit, cum şi sugera marele Dostoievski 199: dacă Dumnezeu nu poate
uita niciodată iubirea omului, înseamnă că nu o trece cu vederea nici un moment.
Iubindu-L şi noi pe Dumnezeu, chiar de acum să ne căim din suflet pentru a fi iertaţi

189
Mt. 5, 8;
190
Mt. 5, 9;
191
Mt. 5, 10
192
Mt. 5, 11; Mc.8, 35;
193
In. 20, 29;
194
Mt. 5, 12;
195
„Cerul pe pământ este Euharistia şi iubirea aproapelui” (Sf. Ioan Gură de Aur);
196
Mt. 11, 15;
197
Mt. 8, 22;
198
Mt. 25, 24-30;
199
„Dacă eu am iubit pe Dumnezeu, dacă m-am bucurat de iubirea mea, se poate ca El să mă stingă
pe mine şi iubirea mea şi să ne readucă la neant? Dacă Dumnezeu există, eu sunt nemuritor” (prin
eroul Ştefan Trofimovici);
23
de păcate200 şi, măcar de-ar fi şi în ultimul ceas, Dumnezeu să ne mântuiască pentru
credinţa noastră201.
În Sfânta Scriptură scrie exact ce să facem ca, în trăire vrednică, Dumnezeu să
ne primească în Raiul Său cel încântător. Să-L mărturisim cu putere pe Domnul
nostru Iisus Hristos, ca şi Dânsul să mărturisească Tatălui ceresc pentru noi202.
Crezând fără tăgadă că vom vedea real ceea ce acum nu vedem, dar credem203, să
nădăjduim în Domnul204 - cu îmbărbătare205 - întru viaţa veşnică206. Prin dragostea
lui Dumnezeu, revărsată în inimile noastre207, să rămânem în iubirea lui Dumnezeu,
ca şi Dumnezeu să rămână în noi 208. Să nu căutăm mântuirea în altul, decât în
Domnul nostru Iisus Hristos209, întru Care suntem iertaţi de păcate prin sângele
Lui210. Luând aminte la citit, îndemnat şi învăţat211, să ne mântuim împreună cu cei
ce ne ascultă. Nelepădându-ne la vreme de încercări212, să răbdăm prigoniri şi
ocări213 cu rugăciuni. Să ne ferim de desfrânare, ca să nu ne judece Dumnezeu 214. Să
nu ne iasă din gură nici un cuvânt rău215, căci pentru orice cuvânt deşert vom da
socoteală în ziua judecăţii216. Întorcându-ne de la calea cea rea, vom fi vii217. Cui ne
loveşte peste obraz, să-i întoarcem şi pe celălalt218. Cine ne vrea haina, să-i dăm şi
cămaşa219. De vrea să mergem cu el o milă, să mergem două220. De ne cere cineva

200
„Cei ce zic: să păcătuim la tinereţe şi ne vom pocăi la bătrâneţe se supun bătăii de joc a
demonilor, sunt luaţi în râs de ei şi, păcătuind cu voia, nu se vor învrednici de pocăinţă… Căci cei
ce zic: Azi să păcătuim şi mâine să ne pocăim, s-au făcut deşerţi în gândurile lor şi s-a întunecat
inima lor şi au pierdut ziua de azi, corupându-şi şi murdărindu-şi trupul, întinându-şi sufletul,
întunecându-şi mintea, tulburându-şi înţelegerea şi înnoroindu-şi conştiinţa; iar de mâine au fost
lipsiţi… Şi nu pot să se căiască din suflet pentru păcatele trecute, nici să îndrepte faptele viitoare.
Cei ce nu caută pe cele pierdute, nu le mai pot ţine nici pe cele ce le mai au” (Sf. Chiril al
Alexandriei, Cuvântul 14, Despre ieşirea sufletului şi despre a doua venire a Domnului, P.G., 77,
col.1088);
201
Mc. 16, 16;
202
Mt. 10, 32-33;
203
1Cor. 13,12;
204
Ps. 117, 8;
205
Ps. 30, 26;
206
Tit 1, 2;
207
Rom. 5, 5;
208
1In. 4, 16;
209
F.Ap. 4, 12;
210
Col. 1, 14;
211
1Tim. 4, 13; 15-16;
212
Lc. 8, 13;
213
Mt. 5, 11;
214
Evr. 13, 4;
215
Efes. 4, 29;
216
Mt.12, 36-37;
217
Iez. 18, 23;
218
Mt. 5, 39;
219
Mt. 5, 40;
220
Mt. 5, 41;
24
ceva, să-i dăm221. Să-i iubim pe vrăjmaşi, rugându-ne pentru ei222. Faptele noastre
drepte să nu le facem înaintea oamenilor, ca să luăm plată doar de la Tatăl ceresc223.
La fel şi când facem milostenie224, când postim225, ca adunându-ne comori în cer să
fim cu inima acolo226. Renunţând la a mai face judecată, nu vom mai fi judecaţi227,
scoţând mai întâi bârna din ochiul nostru şi abia apoi să scoatem paiul din ochiul
fratelui nostru228. Să-i cerem lui Dumnezeu, în rugăciuni, toate cele bune229. Prin
răbdarea noastră, până la sfârşit, vom fi mântuiţi230. Să-L iubim pe Dumnezeu mai
mult decât pe părinţii şi pe copiii noştri 231, ajutându-i pe slujitorii Domnului întru
răsplătirea chiar şi a unui pahar cu apă232. În osteneli şi împovărări, să căutăm
odihna sufletelor noastre la Dumnezeu233. Să învăţăm de la Hristos blândeţea şi
smerenia234, având credinţă să mergem de ar fi şi pe mare235. În încredinţarea că
toate sunt cu putinţă celui ce crede 236, să ne temem de Domnul, ca neam de neamul
nostru să fie miluit237. Când facem ospăţ (pomană), să-i chemăm pe cei săraci, nu pe
rude sau bogaţi238. Închinându-ne lui Dumnezeu în duh şi în adevăr239, să lucrăm
pentru mâncarea cea veşnică240 (nu cea pieritoare) cu conştiinţa că suntem fii mânaţi
de Duhul lui Dumnezeu241.
Să ne îndepărtăm de cei care fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii
adevărate242, ştiind că înţelepciunea lumii acesteia este nebunie în faţa lui
Dumnezeu243. Înţelegând voia Domnului244, vom grăi adevărul245 în iubire246. Să ne

221
Mt. 5, 42;
222
Mt. 5, 44;
223
Mt. 6, 1;
224
Mt. 6, 3-4;
225
Mt. 6, 18;
226
Mt. 6, 21;
227
Mt. 7, 1-2;
228
Mt. 7, 5;
229
Mt. 7, 7-11;
230
Mt. 10, 22;
231
Mt. 10, 37;
232
Mt. 10, 42;
233
Mt. 11, 28;
234
Mt. 11, 29;
235
Mt. 14, 29;
236
Mc. 9, 23;
237
Lc. 1, 50;
238
Lc. 14, 12-14;
239
In. 4, 23;
240
In. 6, 27;
241
Rom. 8, 14;
242
Rom. 16, 17;
243
1Cor. 3,19;
244
Efes. 5, 17;
245
Efes. 4, 25;
246
Efes. 4, 15;
25
umplem de Duhul Sfânt247, în tot felul de rugăciuni şi de cereri248. Luptând lupta cea
bună249, ca să cucerim viaţa cea veşnică, la care am fost chemaţi250, vom păzi
credinţa251. Să fim în frunte la fapte bune252, ridicându-ne spre ceea ce este
desăvârşit253. Cu milă faţă de cei închişi254, să părăsim dulceaţa cea trecătoare a
păcatului255 şi să răbdăm toate spre înţelepţire256. Şi, în aşteptarea cununii vieţii, să
răbdăm ispitele257, să nu greşim în nici o poruncă (pentru a nu ne face vinovaţi de
călcarea tuturor)258. Iar dragostea să o ţinem din răsputeri, fiindcă ea ne acoperă
mulţime de păcate259 şi împreună să fim lucrători pentru adevăr260.
Poruncile acestea, care ne arată cum să ne îndumnezeim, nu sunt greu de
ţinut . Nu sunt grele pentru că Dumnezeu este cu noi262, ajutându-ne ca pe fii ai
261

Tatălui nostru celui din ceruri263 până la sfârşitul veacului.

3.2. Demonizarea omului prin păcate

Deşi, încă de la Creaţie, toate cele făcute de Dumnezeu erau foarte bune264 şi
înţelept zidite265, omul s-a folosit în sens greşit de darul libertăţii de voinţă (care ne
şi conferă răspunderea faţă de faptele săvârşite, întru a fi judecate de Dumnezeu) şi
s-a alăturat celui rău. Ce a urmat, este lesne de înţeles. În loc ca omul să fie ca şi
îngerii, printr-o libertate bine gândită, s-a făcut una cu diavolul, prin a cărui pizmă a
şi intrat păcatul în lume. Lumea astfel coruptă de diavol, mai ales la sfârşitul lumii,
când până şi mântuirea celor aleşi va fi ameninţată printr-o şi mai şireată
transformare a demonilor în chip de îngeri266, se face implicit responsabilă la
Judecată atât prin aceea că a trecut cu vederea faptul că Dumnezeu a sădit în om
conştiinţa existenţei Sale, cât şi prin refuzul sau înşelarea unora de a-L cunoaşte pe
247
Efes. 5, 18;
248
Efes. 6, 18;
249
1Tim. 1, 18;
250
1Tim. 6, 12;
251
2Tim. 4, 7;
252
Tit.3, 8;
253
Evr. 6,1;
254
Evr. 10, 34;
255
Evr. 11, 25;
256
Evr. 12, 7-8;
257
Iac. 1, 12;
258
Iac. 2, 10;
259
1Pt. 4, 8;
260
3In. 1, 8;
261
1In. 5, 3;
262
Mt. 28, 20;
263
Mt. 5, 45;
264
Fac. 1, 31;
265
Ps.103, 25;
266
2Cor. 11, 14;
26
Dumnezeu prin profeţi, Lege şi Hristos. Unii ca aceştia cu nesăbuinţă s-au unit cu
satan şi demonii lui, printr-o lipsă de pocăinţă în care şi-au găsit sălaş „roditor”
diverse patimi ale păcătoaselor desfătări trupeşti şi sufleteşti 267, făcându-se vinovaţi
de bunăvoie de „soarta” lor, cum au fost şi cei din iad, pentru că au refuzat cu
nepăsare şi răzvrătire să dea curs chemării lui Dumnezeu de a fi ajutaţi prin harul
Său mântuitor268. Dar Dumnezeu aşteaptă de la noi să ne întoarcem la El şi în ultimul
ceas. Deci nu este exclus ca şi unii păcătoşi , în preajma morţii lor, să se căiască atât
de puternic încât Dumnezeu să-i aşeze laolaltă cu unii care au ajuns la o anumită
stare după ani şi ani de nevoinţe, dar, desigur, nimeni nu ştie când şi cum îi iese
sufletul şi nici cât de amar îi este plânsul că L-a supărat pe Dumnezeu. Cât încă
trăim pe pământ, să-L iubim pe Dumnezeu cu tot sufletul, ca să-şi amintească de noi
la vremea Judecăţii.
Ca urmare, motivul pentru care Dumnezeu iartă căinţa păcătoşilor stă în marea
Sa iubire de oameni, în ardoarea cu care doreşte întoarcerea noastră de pe căile
pierzării şi în sfânta Sa chemare ca să fim vii 269. Să nu ne mirăm, iată, că Dumnezeu
nu îl urăşte pe omul păcătos, dar păcatul rămas nepocăit este sancţionat mai
devreme sau mai târziu. Aceste păcate, mai mari sau mai mici, sunt cântărite diferit
de Sf. Biserică. Bineînţeles că, în faţa Dreptului Judecător, orice păcat are
însemnătatea lui şi poate cântări decisiv în momentul Judecăţii. Ca să ne facem toţi o
imagine despre rolul păcatului în punerea omului în vrăjmăşie cu Dumnezeu, ar fi
potrivit să medităm la semnificaţia pe care i-o acordă Sfânta Scriptură şi Sfinţii
Părinţi.
În primul rând, în evreieşte, păcatul poartă diferite denumiri: hattat
(îndepărtarea de la scop), awom (nedreptate), pesah (rebeliune), sarah (revoltă). Pe
de altă parte, în textul biblic grecesc, păcatul cunoaşte mai multe nuanţări
duhovniceşti: îndepărtare de la scop270, violarea şi nesocotinţa legii271, înfrângerea
unei legi pozitive272, neascultare273, cădere274, ignoranţă275, micşorare276.
În exemplificări scripturistice, păcatul se opune voinţei divine începând cu
neascultarea277 primilor oameni, fapt pentru care Dumnezeu i-a pedepsit în chipuri
diferite278. Tot în Legea Veche, în vremea profeţilor, păcatul mai este catalogat ca
desfrânare (adulter)279, sau, în alte contexte, ca un fel de nebunie, răzvrătire,

267
1Cor.6, 9-10;
268
Mt.23, 37;
269
1 Tim. 2, 4;
270
Rom. 5, 12; 7, 7;
271
1In. 2,4; 2Pt. 2, 6;
272
Gal. 3, 19; 1Tim. 2, 14;
273
Rom. 5, 19; Evr. 2, 3;
274
Mc.11, 25-26;
275
F. Ap. 17, 29-30;
276
Rom. 11, 12;
277
Fac. 2, 16; 3, 11;
278
Fac.4, 9-16; 6, 5-7; 11-13;
279
Ier. 3, 1-2; Is.1, 2;
27
infidelitate la făgăduinţele lui Dumnezeu, fărădelege 280. În Noul Testament, păcatul
este prezentat ca un act îngrozitor, călcare a legii, ofensă adusă lui Dumnezeu şi
aproapelui281, proslăvirea pe sine în locul lui Dumnezeu282, robire283 din care ne
eliberăm prin har, opunere la legea lui Dumnezeu284, neascultare285, călcare a Fiului
lui Dumnezeu286, întristare a Duhului Sfânt287. În ce-i priveşte pe Sfinţii Părinţi, ei
asemuie întoarcerea omului de la Dumnezeu către sine cu întoarcerea de la soare la
întuneric, cu o primă şi fundamentală greşeală de la care derivă toate celelalte forme
de păcat: Sf. Vasile cel Mare consideră că prin păcat ne separăm de Dumnezeu, iar
Sf.Grigorie de Nyssa spune că păcatul este o maladie a voinţei şi o fantomă a
binelui.
Mare pacoste este, pe capul omului, păcatul sub feluritele sale forme. Cum se
observă şi din definiţiile care i s-au dat mai sus, omul căzut sub povara patimilor
păcătoase îl imită pe cel rău, se află în duşmănie cu Dumnezeu şi cu oamenii, îşi
destramă chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, îşi pierde harul necesar mântuirii, îl
contrazice şi supără pe Dumnezeu, este nefericit, nu cunoaşte frumuseţea curată a
desăvârşirii, părăseşte iubirea şi prietenia pe care i le acordă Dumnezeu, pângăreşte
templul lui Dumnezeu, necinsteşte pe Hristos şi harul Său, nu ajunge în Împărăţia lui
Dumnezeu. Pe unul ca acesta, care refuză de fapt ajutorul divin, Dumnezeu îl
pedepseşte chiar de când este pe pământ (cu moarte, boală, suferinţă, neputinţă,
remuşcarea conştiinţei), dar, mai grav, de astă dată pentru totdeauna, la Judecata de
Apoi288 primeşte cea mai cumplită pedeapsă (nefericirea veşnică în chinurile
iadului). În consecinţă, acum, până nu este prea târziu, să ne căim în faţa dureroasei
Jertfe de pe Sf. Cruce prin care Domnul nostru Iisus Hristos ne-a răscumpărat, să
înţelegem că gravitatea păcatului sporeşte după răscumpărare întrucât ne opunem
iubirii jertfelnice a lui Dumnezeu şi de aceea trebuie să evităm Judecata prin
pocăinţă289 sinceră în Sf. Biserică (unde ni se dezlegă păcatele).
Din cauza multitudinii păcatelor, nu este uşor de stabilit care din ele sunt grele
şi care uşoare, mai ales că, în adâncul lui tenebros, păcatul este o taină a
fărădelegilor290. El se consumă în profunzime în inimă291 şi aduce multă stricăciune
în suflet. Păcatele ţin deci or de inima noastră rea, or de ispita celui rău292, or de
ispita lumii. Împărţirea lor se face după felul cum sunt săvârşite (din răutate,
slăbiciune sau neştiinţă) şi de importanţei legilor divine călcate. Primul izvor al
280
Os. 14, 3;
281
Lc. 15, 18;
282
In. 12, 43;
283
Rom. 6, 18;
284
Rom. 3,20; 7, 7;
285
Evr. 2, 2;
286
Evr. 10, 26-31;
287
Efes. 4, 30;
288
Mt. 25; 1-46;
289
Mt. 3, 2-8;
290
2Tes. 2, 7;
291
Mt. 15, 19-20; Fac. 6, 5-6; 8, 21; Pild, 6, 14; 23, 26; Mc. 7, 21-22;
292
Mt. 13, 39;
28
ispitirii la păcat, inima noastră, vine din noi, din firea noastră deteriorată de păcatul
strămoşesc. Se regăseşte în pofta rea293 pe care o avem, în pofta trupului, a ochilor şi
trufia vieţii294. Această poftă este lăuntrică şi devine păcat atunci când consimţim la
ea. Celălalt izvor al ispitirii spre păcat, diavolul295, numit şi Ispititorul296, este autorul
celor mai multe ispite. De obicei, el, diavolul, în mod indirect, ne întunecă mintea şi,
propunându-ne un bine aparent, ne amăgeşte cugetul cu chipuri înşelătoare. Chiar
dacă el nu conlucrează la toate păcatele pe care le facem, diavolul reuşeşte de multe
ori să ne corupă voinţa la păcat prin aţâţarea poftei, împuierea minţii cu iluzii,
tulburarea sufletului cu gânduri de ură, desfrânarea şi deznădejdea. Din focul
acestor păcate, Dumnezeu ne smulge, spune Sf.Marcu Ascetul, doar dacă înfruntăm
cu răbdare necazurile trimise spre înţelepţire şi verificarea credinţei297. Să luptăm,
într-un război nevăzut, ca şi nişte adevăraţi soldaţi pe câmpul de luptă. Deci
comportamentul nostru pe timpul ispitei demonice să fie ca şi al Domnului nostru
Iisus Hristos, Care l-a respins ferm pe ispititor, în nici un caz să ne târguim cu el, aşa
cum au făcut Adam şi Eva. Doar astfel, războindu-ne298 cu el prin post, rugăciune şi
fapte bune – căci Dumnezeu nu îi permite diavolului să acţioneze peste puterea
noastră299 -, vom fi încoronaţi300 cu cununa dreptăţii Dreptului Judecător301.
Dar, atenţie! Chiar dacă păcatele sunt inegale302, Sf. Vasile cel Mare ne
avertizează că şi păcatele mici pot deveni mari, dacă ajung să ne înrobească. Însă şi
unele şi altele, în marea îndurare a lui Dumnezeu, se iartă prin pocăinţă adevărată
(ca în cazul trădării Sf. Apostol Petru), deoarece Domnul Hristos a dat Apostolilor
Săi ( şi Apostolii au dat preoţilor) puterea de a lega şi dezlega toate păcatele
fără nici o excepţie. Este şi cazul cu hula împotriva Duhului Sfânt 303. Ea se poate
ierta prin credinţă304 şi pocăinţă, de aceea şi afirmă Sf. Ioan Gură de Aur: Domnul
nostru Iisus Hristos spune că nu se poate ierta nici în veacul de acum, nici în cel ce
va să fie, pentru că unii nu vor să se pocăiască. Cine însă se pocăieşte cu adevărat
ştie că reabilitarea lui se face doar prin Sf. Biserică, singura îndreptăţită să
deosebească între păcatele grele (care îl îndepărtează pe om cu totul de Dumnezeu şi
îl omoară haric) şi păcatele uşoare (care nu îl întoarce pe om cu totul de la
Dumnezeu, dar îi întunecă harul).
293
Rom. 6, 12; Iac. 1, 14;
294
1In. 2, 16;
295
1In. 3, 8; F. Ap. 5, 3;
296
1Tes. 3, 5;
297
I. Sir. 33, 1;
298
Efes. 6, 10-18;
299
1Cor. 10, 13;
300
2 Tim. 2, 5;
301
2 Tim. 4, 7-8;
302
In. 19, 11; Mt. 11, 22;
303
„Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice
împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12,
32); Mc.3, 28-30; Evr. 6, 4-6;
304
„Mulţi din cei ce au hulit împotriva Duhului Sfânt au crezut mai apoi pe urmă şi li s-au iertat
toate” (Sf.Ioan Gură de Aur, în Omilia 41 la Evanghelia după Matei);
29
 O astfel de listă a păcatelor grele (sau de moarte), care atrag asupra omului
pedeapsa osândei veşnice a lui Dumnezeu, îi aparţine Sf. Apostol Pavel 305.
Gravitatea acestei categorii de păcate este atât de mare, încât Sf. Apostol Pavel ne
sfătuieşte nici măcar a ne ruga pentru cel căzut în mreaja ei 306. Ca să cunoaştem ce
anume îl împinge pe om spre iad, să ne ferim ca de foc de cele trei feluri de păcate
de moarte, generate de răutatea voinţei noastre:
Păcatele capitale se află în multele noastre vicii şi patimi. Ele sunt, după cum
le clasifică şi Sf. Grigorie cel Mare, în număr de şapte: mândria (nu noi singuri, ci
numai cu Domnul nostru Iisus Hristos putem să facem ceva 307), avariţia (să nu ne
lipim inima de bogăţia materială, ştiut că mai degrabă trece o cămilă prin urechile
acului decât să intre un bogat în Împărăţia cerurilor 308), desfrânarea (să ne ferim de
păcatele prin închipuire309 şi fapte310), invidia (să nu pizmuim lucrul altuia311),
lăcomia (să nu ne facem din mâncare312 şi băutură313 scopul suprem în viaţă), mânia
(să tăcem în faţa furiei314 şi să nu apună soarele peste mânia noastră315, lenea (fără
muncă nu ne putem desăvârşi şi mântui316).
Păcatele împotriva Duhului Sfânt reprezintă culmea urii împotriva lui
Hristos. Păcatele în cauză, cunoscute sub expresia de hulă împotriva Duhului Sfânt,
se fac atunci când cineva se împotriveşte îndărătnic la acţiunea sfinţitoare a Duhului

305
„Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici
desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici
lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”
(1Cor. 6, 9-10); „Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie,
destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări,
eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte,
precum dinainte v-am spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”
(Gal. 5, 19-21); „Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate;
plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău,
urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor,
neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire
a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea,
ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Rom. 1, 29-32);
306
„Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage, şi Dumnezeu va
da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se
roage pentru acela. Orice nedreptate este păcat, dar este şi păcat care nu e de moarte” (1In. 5, 16-
17); 1Regi 2, 25;
307
In. 15, 5;
308
Lc. 18, 25;
309
Mt. 5, 28;
310
1Cor. 6, 15-17;
311
Mt. 20, 14-15;
312
Filip. 3, 19;
313
1 Cor. 6, 10;
314
„Dacă te-a insultat un om mânios, opreşte răul prin tăcerea ta” (Sf.Vasile cel Mare, în Omilia
împotriva celor mânioşi, 1);
315
Efes. 4, 26;
316
Lc. 13, 7;
30
Sfânt, cu o nesocotinţă voită317 şi cu lepădarea darurilor dumnezeieşti318. Este vorba
despre acei oameni care L-au avut în inimă pe Hristos (ca Iuda), dar au dispreţuit
darul Duhului Sfânt şi s-au lepădat de Hristos. Păcatele împotriva Duhului Sfânt se
opun celor trei virtuţi teologice – credinţa, nădejdea şi dragostea – astfel:
Sunt contra credinţei când se împotrivesc la adevărul dovedit (limpede) al
dreptei–credinţe (Ortodoxia), când se leapădă de Hristos şi de Sf. Biserica Lui şi o
prigonesc. Păcatul apostaţilor este mai greu decât necredinţa păgânilor şi erezia fără
voie, căci tăgăduieşte conştient tainele mântuirii 319. Lângă apostaţi se găsesc
schismaticii şi ereticii – cei lepădaţi şi înstrăinaţi parţial sau total de Sf. Biserică 320.
Ei sunt convinşi de adevăr, dar nu îl acceptă: neagă lucrările Duhului Sfânt 321,
317
Lc. 13, 7;
318
„Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-
au făcut Duhului Sfânt, şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, cu
neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc
loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evr.6, 4-6);
319
„Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se
întoarcă de la porunca sfântă, dată lor” (2 Pt.2, 21);
320
„Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi,
care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor
aduce lor grabnică pierire” (2Pt. 2, 1);
321
„Creştinilor, voi vorbiţi despre mântuire dar habar nu aveţi ce este mântuirea şi, în sfârşit, nu-L
cunoaşteţi pe Hristos, singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată adevărata învăţătură despre acest
obiect, învăţătura Sfintei, Universalei Biserici: Mântuirea constă în restituirea părtăşiei cu
Dumnezeu. Această comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc prin căderea în păcat a
protopărinţilor. Tot neamul omenesc este o categorie de fiinţe pierdute. Pieirea este domeniul
tuturor oamenilor, atât a celor virtuoşi cât şi a răufăcătorilor (…) Ca… omul să obţină mântuirea
era necesară răscumpărarea… Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârşită… de însuşi
nemărginitul Dumnezeu… Un singur lucru bun ne este necesar pentru mântuire: credinţa; dar
credinţa ca lucrare… vie… (aşa – n.a.) putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul
Tainelor, pe care El ni le-a dăruit. În deşert dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre
păgâni şi mahomedani şi atei se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu!... Nu!
(…) Cercetaţi ce cere Sf. Apostol Iacov şi o să vedeţi că el cere, ca şi toţi insuflaţii de Dumnezeu
scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinţă vie, iar nu faptele bune ale firii noastre căzute (…) o
faptă bună ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu… Dacă sunteţi creştini trebuie să aveţi noţiuni
creştine cu privire la acest obiect şi nu altele, după capul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe
unde… Dumneavoastră ziceţi: „ereticii sunt aceiaşi creştini ca şi noi”. De unde aţi scos una ca
asta? Doar poate cel care se numeşte creştin şi nu ştie nimic despre Hristos… fără să deosebească
sfânta credinţă creştină de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judecă cu
privire la acestea adevăraţii creştini! Numeroasele soboare de Sfinţi au primit cununa muceniciei…
şi îndelungate chinuri…, decât să-şi dea acordul la părtăşia cu ereticii… Biserica universală a
recunoscut întotdeauna erezia ca un păcat de moarte, a recunoscut întotdeauna că omul molipsit
de boala groaznică a ereziei a murit sufleteşte, străin de har şi de mântuire, fiind în comuniune cu
diavolul şi cu pieirea lui. Cu deosebire se remarcă la eretici ura neîmpăcată către fiii adevăratei
Biserici şi setea lor de a se adăpa cu sângele acestora! Erezia se conjugă cu încrâncenarea inimii,
cu o groaznică întunecare şi stricare a minţii… cât de trudnică este vindecarea omului de această
infirmitate! Orice erezie conţine întrânsa hula împotriva Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului
Sfânt, dar neapărat huleşte Duhul Sfânt (…) Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor
măşti schimbătoare, tindeau către un acelaşi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului şi deformau
dogma întrupării. Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările Duhului Sfânt. Cu hule
31
strâmbă învăţătura adevărată322, nu ţin canoanele (legile Sf. Biserici)323, nu au în gura
lor adevăr324. Dedublarea lor psihologică este cu totul formidabilă. În aparenţă au
înfăţişare îngerească, dar pe dinăuntru sunt diavoli: grăiesc minciuni 325, înşeală326
prin învăţături străine327 şi demonice328, scriu cu viclenie329, batjocoresc330. Întrucât
acestor impostori le este pusă deoparte bezna întunericului 331, Dumnezeu ne
avertizează că sunt fii ai blestemului332, fii ai diavolului333, antihrişti334 al căror tată
este diavolul335. Cine se face prieten cu unii ca aceştia este vrăjmaş al lui
Dumnezeu336, motiv pentru care este bine să ne ferim de ei 337 ca de unii ce se
împotrivesc Evangheliei şi harului Duhului Sfânt.
Sunt contra nădejdii când se pierde dreapta-cumpătare. Unii, încrezându-se cu
semeţie nemăsurată în harul şi îndurarea lui Dumnezeu, îşi imaginează că toate
păcatele li se vor ierta şi că Dumnezeu iartă orice păcat. Dimpotrivă, alţii cad în
deznădejde, pierzându-şi nădejdea în mila şi bunătatea lui Dumnezeu.
Sunt contra dragostei când omul, printr-o inimă împietrită, nu vrea să se
folosească de mijloacele sfinte şi mântuitoare, nu se pocăieşte până la moarte şi
îngrozitoare ei negau Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica
Universală recunoaşte lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau… superstiţii, rătăcire” (Sf. Ignatie
Briancianinov, în Cuvânt despre moarte, pg. 121-129);
322
„Este uluitor cum în libera lor cugetare oamenii învăţaţi, vicleni şi mândri îi răstălmăcesc pe
marii lor dascăli – pe Hristos… pe apostoli, care aveau înţelepciunea Sfântului Duh: astfel,
catolicii au strâmbat învăţătura însuşi a lui Hristos… Hristos spune că Duhul Sfânt de la Tatăl
purcede, în timp ce catolicii şi lutheranii dimpreună cu anglicanii zic că el purcede de la Tatăl şi de
la Fiul. Ci încetaţi odată de a mai huli pe Duhul Sfânt şi a ridica minciună asupra Lui; cei ce hulesc
pe Duhul Sfânt nu vor fi iertaţi… Nu vă supăraţi, „prieteni”, ci luaţi aminte întru simplitatea
inimii… Lepădaţi minciuna şi primiţi adevărul, şi uniţi-vă cu noi” (Sf. Ioan de la Kronstadt, în
Spicul viu, Sophia, 2002);
323
“Căci nu este ortodox desăvârşit, ci (doar) pe jumătate, cel căruia i se pare că ţine dreapta
credinţă, dar nu se ţine drept de dumnezeieştile canoane” (Sf. Teodor Studitul, în Dreapta credinţă
în scrierile Sfinţilor Părinţi, vol. 1, ed. Sofia, Bucureşti, 2006, pg.24);
324
Ps. 5, 9;
325
Ps. 5, 6;
326
2Tim. 3, 13; Lc. 21, 8;
327
Evr. 13, 9;
328
1Tim. 4, 1;
329
Is. 10, 1-2;
330
2Pt. 3, 3;
331
Iuda 1, 10-13;
332
2Pt.2, 14-15;
333
1In. 3, 10;
334
1In. 2, 18;
335
In. 8, 44;
336
„Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are părtăşie cu erezia, nu este prieten al lui Dumnezeu, ci
vrăjmaş. Dar ce zic de părtăşie? Chiar dacă ar face un compromis cu ereticii în mâncare şi băutură
şi prietenie, este vinovat” (Sf. Teodor Studitul, în Dreapta credinţă…, op. cit., pg.97); Iac. 4, 4;
337
Mt. 7, 15; „Feriţi-vă! Fugiţi cât puteţi, ca de diavoli, de acei care vă învaţă să nu vă închinaţi Sf.
Cruci, sau Maicii Domnului, sau să nu mergeţi la Biserică, sau să nu ascultaţi de preot (…) Să
fugiţi ca de diavoli, ca de satana de aceştia ( de aşa zişii Martori ai lui Iehova – n.a.)! Aceştia, nu
numai că nu sunt creştini, dar sunt mai răi decât toţi păgânii” (părintele Ilie Cleopa);
32
nesocoteşte darurile lui Dumnezeu. Omul în cauză îşi manifestă ura nu numai faţă de
Dumnezeu, ci şi faţă de semeni pentru că îl pizmuieşte pe aproapele pentru harul
dumnezeiesc şi faptele bune pe care acesta le face.
Păcatele strigătoare la cer sunt acelea prin care victimele cer de la Dumnezeu
sancţionarea, încă din lumea aceasta, acelora care i-au nedreptăţit în viaţă 338. În
speţă, se manifestă prin următoarele grade de vinovăţie, făcute împotriva aproapelui
şi a societăţii: omuciderea voită339 (sinuciderea, uciderea pruncilor, omorârea
sufletelor prin învăţătură, sfat, exemplul nostru rău care produce sminteli aducătoare
de moarte sufletească); păcatele contra firii, asemănătoare celor făcute de cei din
Sodoma şi Gomora; oprirea plăţii lucrătorilor; asuprirea văduvelor şi orfanilor;
batjocorirea şi asuprirea părinţilor. A nu se uita că primul dintre păcatele
enumerate, uciderea, este cel mai mare rău făcut omului, în condiţiile în care viaţa
este cel mai mare dar al lui Dumnezeu.
În concluzie, se păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt prin cinci aspecte
generale: necredinţa sau nepăsarea faţă de Dumnezeu; ura împotriva lui Dumnezeu
şi a Sf. Sale Biserici; deznădejdea în mila sau purtarea de grijă (Pronia) a lui
Dumnezeu; încrederea prea mare în bunătatea lui Dumnezeu; apostazia.
Păcatele uşoare (nu de moarte) sunt săvârşite de toţi340, până şi de cei drepţi341.
Ele nu ne abat de la scopul călătoriei pe calea mântuirii, dar ne întârzie înaintarea şi,
pentru că ies din slăbiciunea voinţei noastre, se iartă.

3.3. Mânia lui Dumnezeu

Cine a cunoscut iubirea lui Dumnezeu, în duh, ştie cât de mare şi de nemăsurată
este: se fereşte cu tot dinadinsul să nu o piardă, dar, dacă totuşi Dumnezeu îngăduie
cuiva anume o cât de mică înstrăinare faţă de harul Său, aceasta este cea mai tragică
pedeapsă sub care se poate zbătea mult. Cu adevărat, iubirea lui Dumnezeu stă să ne
învăluie şi atunci când suntem pedepsiţi, dar, desigur, firesc este să ne dorim ca
Dumnezeu să ne ferească oricând de mânia Sa, însă, cu precădere, când vom fi la
Judecata de Apoi. De ce vrem să nu vedem aprinsă mânia divină asupra noastră? Nu
o vrem pentru că Dumnezeu este şi foc mistuitor342, un foc care însă nu ne-a rânduit
spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii în Domnul nostru Iisus Hristos343. Bine ne-
ar fi totuşi nouă ca să ne curăţim în lacrimile cele spre veşnicie, nu în cele spre
osânda morţii: căci cu neputinţă îi este omului să evite a plânge (cine nu plânge aici,
va plânge dincolo). De aceea, pe unii încă de pe acum îi ajunge mânia lui

338
Fac. 4, 10; Ieş. 22, 22-24; Iac. 5, 4;
339
Fac. 4, 8-10;
340
1In. 1, 8; Iac. 3, 2;
341
P. Sol. 24, 16;
342
Evr. 12, 29;
343
1Tes. 5, 9;
33
Dumnezeu344, revărsată din cer acolo unde musteşte toată fărădelegea345, întrucât
sunt cu toţii fii ai neascultării346, care, aflându-se în necazuri şi strâmtorări sub
blestemul lui Dumnezeu, nu ascultă de glasul lui Dumnezeu347 şi săvârşesc tot
răul348 fără să aibă viaţă veşnică prin supunerea lor faţă de Fiul 349. În consecinţă, ca
Domnul nostru Iisus Hristos să ne izbăvească de mânia de acum şi de cea viitoare350
a lui Dumnezeu, se cuvine ca noi, în toată vremea şi în tot locul, să lăsăm ca mânia
lui Dumnezeu şi nu a noastră351 să împlinească toată dreptatea.
Şi, pentru că este de neconceput ca Dumnezeu să se lase batjocorit de oameni,
El sancţionează la timpul potrivit fiecare fărădelege. Să ne amintim de exemplu că şi
păcatul primilor oameni L-a făcut pe Dumnezeu să le dea imediat pedeapsa izgonirii
din Rai o dată cu blestemul pe care l-a dat inclusiv asupra pământului 352, transformat
de patimile noastre supuse pedepsei divine353 în ţară a nenorocirilor în care ne
autoexilăm prin amăgiri, nelegiuire şi moarte.
Se înşeală deci amarnic toţi aceia care se amăgesc cu credinţa că păcatele
săvârşite de oameni sunt acoperite şi trecute cu vederea de Dumnezeu în numele
îndelungii Sale răbdări şi iubiri, căci de ar fi aşa atunci: Lucifer nu ar fi fost prăbuşit
din înălţimile cerului354; Adam şi Eva nu ar fi fost alungaţi din rai355; Cain, ucigaşul
lui Abel, nu mai cunoştea pedeapsa356; Potopul nu mai aducea moartea lumii întregi
şi a tuturor vietăţilor de pe suprafaţa pământului 357; peste desfrânaţii peste fire ai
cetăţilor Sodoma şi Gomora nu s-ar mai revărsat ploaie de foc şi pucioasă 358; Egiptul
nu ar fi cunoscut cele 10 plăgi groaznice359; în Pustiul Sinaiului nu ar mai fi murit
sute de mii de israeliţi cârtitori, idolatri şi necredincioşi 360; lui Eli arhiereul nu i s-ar
mai fi pedepsit familia pentru că nu şi-a crescut bine fiii în învăţătura şi temerea de

344
1 Tes. 2, 16;
345
Rom. 1, 18;
346
Col. 3, 6;
347
Deut. 28, 45-46;
348
Rom. 2, 9;
349
In. 3, 36;
350
1Tes. 1, 10;
351
„Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: „A Mea
este răzbunarea; eu voi răsplăti, zice Domul”. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de
mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul
lui” (Rom. 12, 19-20);
352
Fac. 3, 17;
353
Iez. 18, 10-13; Fac.19, 1-38; Mal. 3, 5; 1Cor. 6,10; „Prin patimi mintea s-a rănit, trupul s-a
trândăvit, duhul boleşte, cuvântul a slăbit, voinţa s-a omorât, sfârşitul este lângă uşi” (Triod, pg.
433);
354
Is. 14, 12-15; Iez.28, 12-19; Lc. 10, 18; 2Pt. 2, 4; Apoc. 12, 10;
355
Fac. 3, 1-24;
356
Fac. 4, 5-23;
357
Fac. 7, 21-23;
358
Fac. 19, 24; 2Pt. 2, 6;
359
Ieş. 9, 14-35;
360
Ieş. 32, 1-35; Num. 11, 33-34; 14, 35; 16, 46-50; 21, 6; 25, 3-9;
34
Domnul361; nu mai mureau într-o clipă 70.000 de israeliţi, dacă David nu s-ar fi lăsat
înşelat de şoapta satanei362; cei doi urşi nu ar fi sfâşiat pe cei 42 de copii, dacă aceştia
nu şi-ar şi bătut joc de proorocul Elisei363; proorocul Iona nu ar mai fi fost canonisit
cu înghiţirea de către chit şi în cele din urmă aruncat pe ţărm la Ninive 364; regele
Babilonului, Nabucodonsor, nu ar mai fi fost pedepsit să umble şapte ani ca
dobitoacele câmpului, mâncând iarbă365; cei 150.000 de oameni, din marea oştire a
lui Sancherib, nu ar mai fi fost ucişi de îngerul lui Dumnezeu 366; preotul Zaharia nu
ar fi intrat în muţenie, vreo zece luni, pentru că nu a crezut vestea dată de Înger
despre zămislirea şi naşterea fiului său, Sf. Ioan Botezătorul 367; Irod nu ar mai fi
murit în chinuri, dacă nu ucidea pe cei 14.000 de prunci nevinovaţi 368; tâlharul
nepocăit, de la Răstignirea Domnului, nu mai ajungea în iad 369; împăratul Irod
Antipa nu ar mai fi murit mâncat de viermi, dacă nu l-ar fi decapitat pe Sf. Apostol
Iacob şi nu l-ar fi întemniţat spre a-l ucide pe Sf. Apostol Petru370 etc.
Iată că am văzut cât de importantă şi de nedorită este aprinderea mâniei lui
Dumnezeu, spre tot cel ce loveşte cu piciorul în „ţepuşa” poruncilor divine, cum
reiese şi din atâtea pilde rostite de Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă din parabolele
acestea s-ar fi exclus pedeapsa lui Dumnezeu faţă de fărădelegi, atunci bogatul
nemilostiv nu ajungea în iad371, fecioarele cele nebune nu s-ar fi aflat în afara
luminatei cămări de nuntă372, cei ce nu îL hrănesc pe Hristos prin sărmani nu s-ar
duce în focul gătit diavolilor şi îngerilor lui373, cel venit la nunta împărătească nu s-
ar arunca în întunericul cel mai din afară (unde este plângerea şi scrâşnirea
dinţilor)374, sluga certată că datora 10.000 de talanţi (şi care îl gâtuia pe datornicul
său pentru 100 de dinari) nu ar fi fost pedepsită375 etc.

3.4. Mila lui Dumnezeu

361
1 Regi 2, 30-36;
362
2 Regi 24,1; 1Paral. 21, 14;
363
4 Regi 2, 23-24;
364
Iona 2, 11;
365
Dan. 4, 20-22; 28-31;
366
Is. 37, 36-38;
367
Lc. 1, 10-25, 52-64;
368
Mt. 2, 1-20;
369
Lc. 23, 19-43;
370
F. Ap. 12, 1-23;
371
Lc. 16, 19-23;
372
Mt. 25, 1-13;
373
Mt. 25, 41-46;
374
Mt. 22, 13;
375
Mt. 18, 23-35;
35
 Cu adevărat, mare păcat contra Duhului Sfânt face omul care, păcătuind, nu se
pocăieşte crezând că, la Judecată, va fi miluit de Dumnezeu Cel bogat întru milă376,
mult-milostiv şi îndurător377. Unul ca acesta, care în existenţa sa nu a înţeles că voia
lui Dumnezeu este ca omul să aibă milă378 şi nici nu a fost în zilele lui milostiv379, cu
prea multă nepăsare trece cu vederea faptul că la temelia scaunului lui Dumnezeu
stau laolaltă dreptatea cu judecata380 şi nici măcar în ultimul ceas nu se apropie de
tronul harului ca să ia milă381 (la timpul potrivit) cu încredere smerită.
Cât priveşte mila lui Dumnezeu, dar şi a omului, atât de frumos glăsuieşte
marele prooroc-rege David, autorul celor mai minunate cântări închinate lui
Dumnezeu. Conform pătrunzătorilor săi psalmi, Creatorul cerului şi al pământului,
al tuturor celor văzute şi nevăzute, cu ardoare mare iubeşte mila şi adevărul382, căci
amândouă sunt cele care vor merge înaintea feţei Sale 383 şi sunt căi divine pentru cei
ce caută aşezământul Lui384. De fapt, textul biblic ne arată de atâtea ori cât de
nedespărţite şi minunat–lucrătoare sunt, întru mântuirea noastră, mila şi adevărul. Şi
tocmai de aceea, pentru că milele Domnului sunt din veac şi din neam în neam este
adevărul Lui385, Dumnezeu a întemeiat mila pe veci386 şi cu ea încununează
sufletele387 celor care se tem388 şi nădăjduiesc în El389. Cine caută deci să aibă milă,
să o ceară de Sus, căci ea este în cer390 şi se află391 la Domnul392 - Cel care ne
miluieşte 393şi ne mântuieşte394. Şi cât de bogată, cât de binefăcătoare este mila lui
Dumnezeu! De mila Sa cea mare395, bună396, multă397 şi minunată398 nu doar

376
Efes. 2, 4;
377
Iac. 5, 11; Ps. 102, 8;
378
Mt. 12, 7;
379
Lc. 6, 36;
380
Ps. 88, 14;
381
Evr. 4, 16;
382
Ps. 83, 12;
383
Ps. 88, 15;
384
Ps. 24, 11;
385
Ps. 24, 6; 99, 4;
386
Ps. 88, 3; 105, 1; 117, 1;
387
Ps. 102, 4;
388
Ps. 102, 11-13;
389
Ps. 12, 6; 32, 18; 31, 11;
390
Ps. 35, 5;
391
Ps. 61, 11;
392
Ps. 56, 5;
393
Ps. 114, 5;
394
Ps. 108, 25;
395
Ps. 50, 1;
396
Ps. 62, 4;
397
Ps. 5, 7;
398
Ps. 30, 22;
36
pământul este plin399, ci ea se măreşte chiar până la cer400 şi, încă mai mult, este mai
mare şi decât cerurile401.
Vedem, în cele spuse, că într-adevăr milele Domnului sunt covârşitoare, dar nu
şi de necuprins, deoarece omul înţelept le va putea pricepe402 şi va fi binecuvântat cu
primirea milei lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii403. Va avea de sus înţelepciunea, ca
dar al Duhului Sfânt. Înţeleptul acesta ştie că mila lui este la Dumnezeu404, că
Dumnezeu Îşi întinde mâna celor ce îL cunosc405 şi care Îi cântă adevărul, mila şi
judecata406 în vestiri către lume încă de dimineaţă407. De aceea şi noi, căutând
necontenit miluire408 şi mântuire409 de la Izvorul milelor, Domnul nostru Iisus
Hristos, niciodată, fără de teamă, să nu ascundem mila şi adevărul lui Dumnezeu în
adunare mare410. Numai astfel, auziţi fiind întru adevărul milei lui Dumnezeu 411 şi
de-a pururi sprijiniţi de mila şi adevărul Său412, Dumnezeu Cel întru milă ne va
învia413, mângâia414 şi veseli415.
De va binevoi Domnul să miluiască sufletele noastre atât de rănite de păcate, cu
grandioasa milă a lui Dumnezeu fie să ne întâlnim cu toţii şi în momentul Judecăţii,
ca să fim izbăviţi la limanul mântuirii când va veni întru Împărăţia Sa. Pentru că atât
de mare este mila Sa, încât ea biruieşte şi în faţa judecăţii, dar numai în faţa
oamenilor care au avut la rândul lor milă416 şi s-au făcut întru smerenia lor mici417.
Însă, pe cei mari şi puternici, îi va aştepta o judecată cumplită şi o pedeapsă
straşnică418.

Cap. IV: MOARTEA ÎN SENS ORTODOX

399
Ps. 32, 5; 118, 64;
400
Ps. 56, 13;
401
„Că mai mare decât cerurile este mila Ta şi până la nori adevărul Tău” (Ps. 107, 4);
402
Ps. 106, 43;
403
Ps. 47, 8;
404
Ps. 58, 21;
405
Ps. 35, 10;
406
Ps. 100, 1;
407
Ps. 91, 2;
408
Ps. 6, 2; 24, 17; 29, 10; 32, 21; 116, 2;
409
Ps. 30, 16;
410
Ps. 39, 14;
411
Ps. 68, 16;
412
Ps. 39, 15;
413
Ps. 118, 88;
414
Ps. 118, 76;
415
Ps. 30, 7;
416
„Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii”
(Iac. 2, 13),
417
Î. Sol. 6, 6;
418
„Groaznic şi fără de veste El va sta asupra voastră, căci pentru cei mari judecata va fi cumplită.
Celor mici, Domnul le va arăta iertare şi milă, însă cei puternici vor fi pedepsiţi cu străşnicie” (Î.
Sol. 6, 5-6);
37
 4. Moartea

Ce este, oare, ea? Când auzim cuvântul moarte, instinctiv, tresărim într-o
nelinişte adâncă a fiinţei. Poate chiar ne înfiorăm de venirea ei neaşteptată, mai ales
dacă gândul nostru nu s-a urcat la înălţimea cugetării asupra a ceea ce înseamnă
moartea, nu i-am înţeles sensul, nu i-am acceptat realitatea, nu ne-am desprins
complexele de iluzia fatalităţii ei, acceptând-o ca pe ceva de nedepăşit, nu am privit
prin prisma credinţei în Dumnezeu la cum anume văd moartea cei din lumea de
dincolo. Aceştia, cei plecaţi dintre noi, văd moartea. Mai exact efectele ei, cu
îngrijorarea bogatului din pilda cu săracul Lazăr, speriat că fraţilor pe care i-a lăsat
în lume moartea i-ar putea găsi în neascultare de Dumnezeu şi le-ar putea pricinui şi
lor zbatere şi chin. Desigur că, în pilda la care m-am referit, bogatul din iad şi-ar fi
dorit ca cei dragi ai lui de pe pământ să înţeleagă a-şi trăi viaţa cu mai multă
responsabilitate faţă de realitatea îndepărtată, să se pregătească mult mai serios
pentru „soarta” lor în lumea nouă care urmează după ceea ce se numeşte, impropriu,
moarte. Dar, ca cineva să poată înţelege cât de minunat este darul vieţii, în ce fel să-i
înţeleagă urcuşurile şi coborâşurile, trebuie să înţeleagă moartea în sens creştin.
Altfel, nu înţelege nimic din ce este viaţa, habar nu are că fără harul lui Dumnezeu
este mort deşi trăieşte, gustă din tragismul unor fericiri închipuite. False.
Aşadar, ce este moartea? Cum să o întâmpinăm? Cu ce sentimente şi gânduri să
o aşteptăm? Să fugim din calea ei nu se poate! Atunci, cu bărbăţie, în orice zi şi în
orice ceas să-i acceptăm venirea posibilă, poate şi în cea de mai necrezut secundă
posibilă. Pentru că, prea adesea, moartea vine ca o neaşteptată surpriză! Ni se taie
respiraţia când vedem cât de rapidă este. Până şi în faţa morţii naturale – nu mă refer
la cea năpraznică, în accidente produse fulgerător, unde trecerea în lume se face
instantaneu – omul se simte complet depăşit, neputincios şi fără de nici o putere.
Trăieşte în agonie un coşmar şi se manifestă cu totul înfricoşat de amărăciunea419 ei,
mai ales dacă nu şi-a amintit de moarte pe când vieţuia pe pământ. Dar o asemnea
temere, nu în sens fatalist, ci mântuitor, au avut şi marii trăitori ai credinţei. Şi dacă
nici ei, Sf. Părinţi, nu au scăpat de frica de moarte 420, atunci este lesne de înţeles câtă
tulburare îl cuprinde pe omul vieţuitor în păcate şi care, într-un ceas străin de
cunoaşterea lui421, moartea îl găseşte deja în situaţia de a fi osândit. Totuşi, diferă
radical felul în care drepţii şi păcătoşii se apropie de moarte. Diferenţa de
cutremurare pentru cei care experimentează moartea în agonie constă în aceea că, la
omul credincios, smerenia îl face să nu-şi vadă nici o calitate pentru care Dumnezeu
să îl rânduiască în Rai, însă la omul necredincios există mândria de a nega realitatea
419
1Regi 15, 32;
420
„Tremur… şi mă apucă spaima, căci păcatele mele întrec orice măsură” (Sf. Efrem Sirul); „Vai
şi amar mie, pentru că tu, Doamne, strigi, iar eu nu te ascult când îmi grăieşti mie. O! Suflete!”
(Sf.Vasile cel Mare); Întrebat cum se face că nu se teme de moarte, Sf. Antonie cel Mare a
răspuns: „În adevăr, frica asta care-i acum cu mine, am avut-o în fiinţa mea de 50 de ani, din ziua
când m-am făcut călugăr” (Sf.Antonie a fost dascălul împăraţilor Arcadius şi Honorius);
421
Eccl. 9, 12;
38
(înainte, dar şi în timpul morţii), dublată de o uluială prea târzie la confruntarea cu
forţele demonice întâlnite după moarte. Inima insensibilă a celor din urmă nu a
vibrat niciodată, sau a tresărit în mod superficial, la chemarea cea de multe feluri a
lui Dumnezeu! De aceea, multora dintre aceşti necredincioşi (care şi-au pus speranţa
în ştiinţe făcute pentru pământ şi nu pentru viaţa cea veşnică 422 - îndrăciţii ideologi ai
ateismului le-au conservat (mumificat) trupurile în iluzia că va veni o zi când vor fi
readuşi la viaţă datorită progresului ştiinţific 423. Cel mai ilustru asemenea caz,
originar tocmai din sora noastră Rusia, este cel al lui Lenin – fondator al U.R.S.S. şi
militant împotriva venerării sfintelor moaşte în Sf. Biserică Ortodoxă. Trupul lui,
îmbălsămat de specialişti în chimie, continuă şi astăzi să fie expus în Mausoleul ce i
s-a ridicat în Piaţa Roşie, deşi 56% din ruşi au cerut în 2004 să i se îngroape
cadavrul într-un mormânt obişnuit. Aşa şi învaţă Sf. Biserică, anume că trupul
mortului trebuie înhumat în pământ424 şi nu incinerat (ceea ce este un păcat425 şi
osândă a păcatului426).
În faţa lui Dumnezeu, singurul care poate să-l treacă pe om de la moarte la
viaţă, toate celebrele exemple de plastinaţie ale lumii ateiste sau păgâne sunt nişte
simple rătăciri şi deşertăciuni. Ei nu şi-au pus niciodată problema, sau nu au luat
tema în serios, de unde şi de la ce vine moartea, cât de nefast poate să fie păcatul aici
şi dincolo. Bineînţeles că moartea nu este de la Dumnezeu, deoarece nu Dumnezeu a
făcut-o şi, când ea vine totuşi peste oameni, Dumnezeu nu se bucură de pieirea celor
vii427. Însă creştinul ştie că, aşa cum dreptatea este nemuritoare, aşa şi cei
necredincioşi îşi atrag moartea prin rătăcirile vieţii lor428. Ea, moartea, indiferent ce
vârstă şi ce rang avem, vine la noi pe neaşteptate din pricina păcatului dintâi429, a

422
„Ce daţi voi ca moştenire omului? Omul este veşnic, aşadar şi moştenirea lui trebuie să fie
veşnică. Arătaţi-mi această moştenire veşnică, această bogăţie sigură pe care aş putea lua-o cu
mine dincolo de mormânt! La ce foloseşte studiul matematicii? (…) Apoi fizica şi chimia care se
vânzolesc exclusiv în substanţă (…) Şi mai săracă este filosofia (…) O mulţime de sisteme diferite,
neconcordante între ele, care se contrazic reciproc şi care demască iubirea omenească de
înţelepciune în faptul că este lipsită de o cunoaştere pozitivă a Adevărului. Câtă libertate au în
filozofie bunul plac, speculaţia, născocirea, delirul grandilocvent (…) Adevărata filozofie (iubirea
de înţelepciune) este controlată toată numai de într-una învăţătura lui Hristos. Hristos este
înţelepciunea lui Dumnezeu (…) Cât despre geografie, geodezie, lingvistică, literatură, despre
celelalte ştiinţe şi toate artele nici nu merită de vorbit: toate sunt pentru pământ (…) Dar fiindcă
am să-mi folosesc tot timpul vieţii pământeşti pentru dobândirea de cunoştinţe care sfârşesc odată
cu viaţa pământească, ce am să iau cu mine dincolo de limitele materiei brute?” (Sf. Ignatie
Briancianinov, „Plânsul meu”, „Experienţe ascetice”, vol.I);
423
Stalin (primul preşedinte al U.R.S.S.), Ho Şi Min (conducătorul revoluţiei din Vietnam), Kim Ir
Sen (dictatorul nord-coreean), Mao Tze Dun (preşedintele comunist al Chinei), Ferdinand Marcos
(şeful statului filipinez), Eva Peron (soţia dictatorului argentinian, ea având cel mai conservat trup
din lume în acel moment) etc;
424
Fac. 47, 30;
425
Amos 2, 1-2;
426
Lev. 20, 14; 21, 9;
427
Î. Sol. 1, 13;
428
Î. Sol. 1, 12-15;
429
Rom. 5, 12;
39
incapacităţii primilor oameni de a voi să fie uniţi cu Dumnezeu în nemurire,
făcându-se capabili de moarte430, dar poate să vină şi din boli431, neascultare432 şi
alte rele în care ne afundăm433 pe măsură ce ne depărtăm de Dumnezeu434. Şi apoi,
încet, moartea ni se cuibăreşte treptat în inimi, până când intră fără de veste la
oricine şi oriunde. Ea răstoarnă planurile oamenilor, predică cu putere celor ce au
uitat-o, nici nu au aşteptat-o, n-au putut să vadă dincolo de ea, nu şi-au lucrat pe
pământ mântuirea435 prin adevărată căinţă436. O mare nefericire îi aşteaptă pe
nefericiţii care au fugit de moarte sufocaţi în păcate, dar fericit este omul chibzuit
care, văzându-şi păcatele, a ştiut să-I ceară lui Dumnezeu în rugăciuni un sfârşit
pământesc întru credinţa în viaţa veşnică437. Omul acesta este fericit pentru că a
cunoscut, în adâncul inimii lui, că prin moarte i se deschide uşa spre o nouă viaţă, în
nesfârşită comuniune cu Dumnezeu Cel Înviat din morţi438, că trece la un plus de
viaţă şi se naşte în viaţa cea de veci 439. Când intră în moarte cu o nădejde fericită,
decedatul îl omagiază pe Dumnezeu printr-o supremă probă a credinţei, se scufundă
în Mâna lui Dumnezeu deschizând poarta spre o viaţă în sens mai deplin, intră în
graniţa la care îl aşteaptă Dumnezeu şi urcă pe o treaptă de comunicare mai înaltă în
dialogul etern al omului cu Dumnezeu. A murit în vieţuirea de pe pământ, dar se
naşte în cea din cer. De aceea moartea lui este scumpă, înaintea Domnului, cum şi
430
„Dar îmi vei spune: A fost făcut omul, prin fire, muritor? Nu! Atunci, nemuritor? Nici asta n-o
spun (…) Aşadar, nu l-a făcut nici nemuritor, nici muritor, ci, după cum am spus înainte, capabil şi
de una şi de alta (…) Omul a fost făcut la mijloc: nici cu totul muritor, nici desăvârşit nemuritor; în
el erau cu putinţă amândouă” (Sf.Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, II, XXVII, Cf. 11,
24);
431
„Bolile, slăbiciunile, multele şi împovărătoarele încercări de tot felul, păcatul le-a născut (…) Iar
boala în care păcatul a împins tot neamul omenesc e-o cale necăjicioasă şi povârnită, la capătul
căreia ne-aşteaptă moartea” (Sf. Grigorie Palama, în Omilii, XXXI, pg.151, 388 BC);
432
„Din pricina neascultării, omul (…) la sfârşit a fost doborât de moarte” (Sf.Teofil al Antiohiei,
op.cit.);
433
„După ce a părăsit binele, omul s-a afundat în rele tot mai adânc. De acum, depărtarea de viaţă a
adus moartea, retragerea luminii, întunericul, lipsa virtuţii, răutatea, pe scurt, întreg şirul de forme
ale binelui a fost înlocuit de relele contrare lor” (Sf.Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic,
8) ;
434
„Moartea este urmarea firească a păcatului; pe măsură ce te depărtezi de Dumnezeu, Cel ce este
însăşi viaţa, te apropii de moarte, căci moartea este lipsa vieţii. Îndepărtându-se de Dumnezeu,
Adam a căzut pradă morţii” (Sf. Vasile cel Mare);
435
In. 9, 4;
436
„Să ne pocăim cât timp trăim pe pământ, căci noi suntem ca lutul în mâna olarului. Precum
olarul când ne face vasul, dacă acesta se îndoaie sau se sfărâmă în mâinile lui, îl poate reface, iar
dacă s-a grăbit a-l pune în cuptorul ars, nu-l mai poate schimba, aşa şi noi: cât timp trăim în această
lume, trebuie să ne pocăim din toată inima de orice rău ce am făcut în trup, ca să primim mântuirea
de la Domnul cât încă mai avem timp de pocăinţă, căci după trecerea din această lume nu ne mai
putem mărturisi sau pocăi” (Sf. Clement Romanul);
437
“Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la
înfricoşătoarea judecată a lui Hristos să cerem”, se roagă preoţii la Sf.Liturghie;
438
1Cor. 15, 20;
439
„Moartea este naşterea omului din viaţa pământeană, vremelnică, în viaţa veşnică” (Sf. Ignatie
Briancianinov, Cuvânt despre moarte, vol.III);
40
spune proorocul David în psalmii săi, iar a celui păcătos şi necredincios este
cumplită440. De murit, mor amândoi, căci şi unuia şi celuilalt Dumnezeu le pune în
faţă evenimentul înfricoşător al morţii441, dar deosebirea este că dreptul îl trece cu
bărbăţie, având harul lui Dumnezeu, întru nădejdea că va învia cândva şi cu trupul,
iar păcătosul se împotmoleşte în neputinţa de a şti de unde vine şi unde se duce,
autocondamnat fără de speranţă la un hău sub al cărui „capac” nu mai poate să vadă
nici o ieşire.
Azi, atât preoţii, cât şi medicii, sunt puşi în faţa atâtor şi atâtor relatări
incredibile de dinaintea morţii, sau chiar de pe timpul „morţii clinice”. Fiecare om,
în parte, ca martor unic al unui terifiant experiment, se comportă în felul său în faţa
morţii, însă mai toţi „scăpaţii” din „ghearele” morţii tind să descrie cu lux de
amănunte ce le-a fost dat să vadă cu sufletul în răstimpul cât trupul le-a fost
considerat ca mort: iadul. Păruta lor mutare de aici au făcut-o fie în linişte, fie în
tulburare, dar să nu ne grăbim cu speculaţiile pentru că aceste stări diferite nu sunt
neapărat un indiciu fix despre ce anume este posibil să ne aştepte: se poate ca unii
oameni să întâmpine moartea frumos şi să meargă în iad, cum este posibil şi ca alţii
să fie găsiţi de moarte în chinuri grele442 şi să le ajungă sufletul în Rai.
Câtuşi de puţin, nu există unul care să-şi dorească să se zbată în chin. Deşi toţi
fug de durere, nimeni nu scapă de ea. Cu suferinţa ne vom întâlni când unul, când
altul, mai repede sau mai târziu, dar faptul că suntem împovăraţi de păcate ar trebui
să ne sperie şi mai mult. Iată, ne grăbim să trăim sub spaima chinurilor, imaginându-
ne că în culmea lor s-ar afla moartea, ceea ce este o greşeală, fiindcă moartea se află
până şi în cea mai măruntă formă de păcat ce am săvârşit-o. Deci nu de moartea în
suferinţă ar trebui să ne speriem, ci de păcatele noastre şi de chinurile veşnice de
după ceasul amar al primirii morţii. Şi de alte şi alte lucruri ar mai trebui să ne fie
frică. Cum ar fi, de pildă, teama că nu răspundem la chemările lui Dumnezeu, că nu
vrem să ne întoarcem la Dumnezeu cel mult iertător443, că păcatele noastre îL vor
face pe Dumnezeu să nu răspundă chemărilor noastre de ajutorare în vreme de
groază444, că va veni ziua când vom cere munţilor să ne acopere ca să scăpăm de

440
Ps. 33, 20;
441
„Câtă luptă are sufletul când se desparte de trup. Cât lăcrimează atunci şi nu are cine să-l ajute.
Către îngeri se uită şi la oameni şi nimeni nu-l poate ajuta” (din slujba de înmormântare);
442
“Dacă sufletul cuiva iese greu, se poate să-şi ispăşească astfel unele păcate făcute din neştiinţă,
sau spovedite şi cu canonul neîmplinit. De asemenea, sufletele copiilor pot să iasă greu datorită
păcatelor părinţilor, fiindcă s-au născut prin împreunarea părinţilor în zile oprite sau înainte de
cununia religioasă” (în desfrânare);
443
„Cel rău să lase calea lui şi omul cel nelegiuit vicleniile lui şi să se întoarcă spre Domnul, căci el
se va milostivi de dânsul, şi către Dumnezeul nostru cel mult iertător” (Is. 55, 7);
444
„Chematu-v-am, dar voi n-aţi luat aminte! Întinsu-mi-am mâna şi n-a fost cine să ia seama! Ci
aţi lepădat toate sfaturile mele şi mustrările mele nu le-aţi primit. De aceea şi eu voi râde de
pierirea voastră şi mă voi bucura când va veni groaza peste voi, când va veni peste voi necazul ca
furtuna şi când nenorocirea ca vijelia vă va cuprinde. Atunci mă vor chema, dar eu nu voi
răspunde; din zori mă vor căuta şi nu mă vor afla, pentru că ei au urât ştiinţa şi frica de Dumnezeu
n-au ales-o, fiindcă n-au luat aminte la sfaturile mele şi cercetarea mea au dispreţuit-o” (Pil. Sol. 1,
24-30);
41
mânia cea mare a lui Dumnezeu445, că s-ar putea să nu fim în Cartea de aducere
aminte scrisă de Domnul spre binele celor ce se tem de El 446, că Dumnezeu ne-ar
putea spune vei muri447 (aşa cum i-a spus Dumnezeu lui Adam, rostind pentru prima
dată cuvântul moarte pe când acesta era încă în Rai), că moartea s-ar putea să ne fie
rea de nu vom avea nădejdea vieţii veşnice 448, că ar fi posibil să nu luăm în cele din
urmă cununa veşnică a măririi449 în Împărăţia lui Dumnezeu…
O, moarte, cât de bine „şopteşti” oamenilor taina veacului ce va să vină! Cât de
convingătoare eşti în predica ta! Şi cu ce folos ne înveţi a trăi puţinele clipe rămase
nouă în scurta noastră trecere pe pământ! Cu neputinţă i-ar fi cuiva să afle cât de
fascinantă este taina vieţii, dacă mai întâi nu cunoaşte mai nimic din taina morţii,
intrată în lume prin prisma diavolului şi cunoscută în dimensiunea ei tragică de cei
ce sunt de partea lui450. Şi te vom înţelege pe deplin, taină a morţii, dacă te vom lega
de credinţa că nu vom avea de-a face decât cu o moarte a trupului, fiindcă deja am
subliniat până acum că sufletul se întoarce la Dumnezeu, Tatăl duhurilor 451, Cel care,
după izgonirea lui Adam şi a Evei, a închis Raiul tuturor oamenilor 452. Lumea
întreagă a intrat, de atunci, sub împărăţia iadului. Până şi cei mai mari sfinţi, de la
Adam şi până la Sf. Ioan Botezătorul, se pogorau cu sufletele lor în locuinţa
morţilor453, înţeleasă profetic sub denumirea de şeol (sălaş al pieirii, iad, hades,
infern). Ca o paranteză fie spus, lor, celor din iad, le-a sfărâmat Hristos lanţurile
veşnice, când S-a coborât în adâncul abisal al căderii oamenilor, ca să-i salte pe
Adam şi Eva din închisoarea lor, laolaltă cu drepţii care vor auzi glasul de a se ridica
din moarte la învierea vieţii454. Reiese de aici că, chiar şi înainte de întruparea lui
Hristos, duhurile oamenilor erau ţinute în temniţă455, într-o moarte prezentată de
profeţii vechi – în diferite etape ale revelaţiei – ca tăcere456, ţărână457, tărâmul

445
„Şi împăraţii pământului şi domnii şi căpeteniile oştirilor şi bogaţii şi cei puternici şi toţi robii şi
toţi slobozii s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor, strigând munţilor şi stâncilor: Cădeţi
peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mânia Mielului; că a venit ziua
cea mare a mâniei lor, şi cine are putere ca să stea pe loc?” (Apoc. 6, 15-17);
446
Mal. 3, 16;
447
Fac. 2, 17;
448
„Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi,
care nu au nădejde, pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu,
pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El” (1Tes. 4, 13-14);
449
1 Pt. 5, 4;
450
„Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o
cunoască” (Î. Sol. 2, 24);
451
Eccl. 12, 7; Evr. 12, 9;
452
Fac. 3, 24;
453
Fac. 37, 35;
454
„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-
le” (cântare de la sfânta sărbătoare a Paştelui); Efes. 4, 9; Filip. 2, 10;
455
Ps. 141, 7;
456
„Că locuinţa morţilor nu Te va lăuda şi moartea nu te va preaslăvi; cei ce se coboară în mormânt
nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta” (Is. 38, 18); „Nu morţii Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici
toţi cei ce se coboară în iad” Ps.113, 25);
42
uitării458, loc al pierzaniei459, dar şi ca speranţă a învierii la David460, Isaia461, Iov462,
Iezechiel463, Daniel464, Solomon465 şi Osea466. Moartea o văd ca pe o etapă într-un
cadru mai larg, născătoare de viaţă nouă şi nu ca ucigaşă a vieţii în credinţă. O astfel
de trecere prin moarte îl ridică pe om, biruitor în veşnicie, deasupra tragismului
oricăror vremelnicii. Iată deci că victoria asupra morţii era (şi este) o speranţă
întemeiată pe credinţa în Dumnezeu, Cel care nu ne lasă sufletele în moarte 467 şi, cu
a Sa dreptate, îi şi deosebeşte în moarte pe oamenii drepţi468 de cei păcătoşi469.
Noul sens al morţii este consacrat atât de clar de întruparea lui Hristos, prin a
Cărui jertfă de pe Sf. Cruce moartea s-a omorât. Spulberată de Domnul nostru Iisus
457
„Ce folos ai de sângele meu de mă cobor în stricăciune? Oare, Te va lăuda pe Tine ţărâna, sau
va vesti adevărul Tău?” (Ps. 29, 9);
458
„Oare, se vor cunoaşte întru întuneric minunile Tale şi dreptatea Ta în pământ uitat?” (Ps. 87,
13);
459
„Oare, va spune cineva în mormânt mila Ta şi adevărul Tău în locul pierzării?” (Ps. 87, 12);
460
„Pentru aceasta s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba mea, dar încă şi trupul meu va sălăşlui
întru nădejde. Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă
stricăciunea. Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii; umplea-mă-vei de veselie cu faţa Ta, şi la dreapta
Ta de frumuseţi veşnice mă vei sătura” (Ps. 15, 9-11); „Că nu este întru moarte cel ce Te
pomeneşte pe Tine. Şi în iad cine Te va lăuda pe Tine?” (Ps. 6, 5);
461
„Morţii tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce
sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia”
(Is.26, 19);
462
„Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din
pulbere această piele a mea ce se destramă” (Iov 19, 25);
463
„Şi mi-a zis Domnul: Fiul omului, vor învia oasele acestea? Iar eu am zis: Dumnezeule, numai
tu ştii aceasta. Domnul însă mi-a zis: Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase
uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată Eu
voi face să intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune pe voi vine şi carne va creşte pe voi; vă voi
acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul. Proorocit-
am deci cum mi se poruncise. Şi când am proorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au
început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit şi eu şi iată erau pe ele vine şi
crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul:
Fiul omului, prooroceşte duhului, prooroceşte şi spune duhului: aşa grăieşte Domnul Dumnezeu:
Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia! Deci am proorocit eu,
cum mi se poruncise, şi a intrat în ei duhul şi au înviat şi mulţime multă foarte de oameni s-au
ridicat pe picioarele lor. Şi mi-a zis iarăşi Domnul: Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui
Israel. Iată ei zic: „S-au uscat oasele noastre şi nădejdea noastră a pierit; suntem smulşi din
rădăcină”. De aceea prooroceşte şi le spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Iată, Eu voi
deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre şi vă voi
duce în ţara lui Israel. Astfel veţi şti că eu sunt Domnul, când voi deschide mormintele voastre şi
vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre. Şi voi pune în voi Duhul Meu şi veţi
învia şi vă voi aşeza în ţara voastră şi veţi şti că Eu, Domnul, am zis aceasta şi am făcut , zice
Domnul” (Iez. 37, 3-14);
464
„Şi mulţi dintre cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţa veşnică, iar alţii spre
ocară şi ruşine veşnică” (Dan. 12, 2);
465
„Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. În ochii celor
fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Şi
plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în pace. Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat
suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi,
43
Hristos şi, prin Hristos, de cei credincioşi, moartea şi-a pierdut definitiv puterea
asupra sufletelor drepţilor. Iar pentru că Hristos a biruit în umanitatea Sa moartea
pentru toţi oamenii, moartea nu mai este o fatalitate şi putem să o biruim prin
credinţa în Dumnezeu Cel treimic: oile păzitoare ale Cuvântului lui Hristos 470, Care
este viaţa471, nu vor pieri niciodată472 şi, de au credinţă473 în El, vor fi vii de vor şi
muri474. Prin harul lui Dumnezeu, unii ca aceştia vor câştiga viaţa veşnică475 prin
unirea cu Hristos476, sufletele lor despărţindu-li-se de oameni 477 şi, în sens de
sfârşit478, ies din lume479 printr-o eliberare480 înspre casa cea cerească481.
Mai pe scurt, o dată cu moartea, deasupra căreia Sf. Ap. Pavel a cântat Imnul
biruinţei482, se încheie viaţa vremelnică şi începe viaţa veşnică în Rai şi în iad 483. Cu
moartea biologică începe, cum spune Sf. Teognost, o naştere din nou.

4.1. Moartea fericită

căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a
lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit. Străluci-vor în ziua răsplătirii şi ca nişte
scântei care se lasă pe mirişte, aşa vor fi. Judeca-vor neamurile şi stăpâni vor fi peste popoare şi
Domnul va împărăţi întru ei, în veci. Ei vor înţelege adevărul, ca unii care şi-au pus încrederea în
Domnul; cei credincioşi vor petrece cu El în iubire, căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor Lui.
Cei nelegiuiţi vor fi pedepsiţi după cugetul lor cel viclean, pentru că nu le-a păsat de cel drept, iar
de Dumnezeu s-au depărtat” (Î. Sol. 3, 1-10)”;
466
„Din stăpânirea locuinţei morţilor îi voi izbăvi şi de moarte îi voi mântui. Unde este, moarte,
biruinţa ta? Unde-ţi sunt chinurile tale?” (Os. 13, 14);
467
Ps. 32, 18-19; 55, 13; 114, 8;
468
„Cel drept, chiar când apucă să moară mai devreme, dă de odihnă” (Î. Sol. 4, 7); „Însă cei drepţi
vor fi vii în veacul veacului şi răsplata lor este la Domnul şi Cel Atotputernic are grijă de ei. Drept
aceea, vor primi din mâna Domnului împărăţia frumuseţii şi cununa cea strălucitoare, căci El îi va
ocroti cu dreapta Sa şi cu braţul Său; asemenea unui scut îi va acoperi” (Î. Sol. 5, 15-16); Num. 23,
10; P. Sol. 10, 2;
469
P. Sol. 2, 18; 8, 36;
470
In. 8, 51;
471
In. 14, 6;
472
In. 10, 27-28;
473
In. 6, 40; 47;
474
In. 11, 25-26;
475
Rom. 6, 23;
476
Filip.1 , 20-23;
477
2 Tim. 4, 6;
478
Mt. 10, 22; 24, 13;
479
Lc. 9, 31; 2Pt. 1, 15;
480
Lc. 2, 29;
481
2 Cor. 5, 1;
482
Os. 13, 14; Is. 25, 8; 1Cor. 15, 54-55;
483
Lc. 16; 22-31;
44
 Despărţirea omului de lume, dar şi a trupului de suflet, se face în variate forme,
cum feluriţi suntem fiecare în parte. Poate fi o despărţire uşoară sau grea, repede sau
lentă, altfel spus nimeni nu poate să ştie în rânduiala lui Dumnezeu când şi cum vom
pleca: omul nu poate să treacă de hotarul pus de Dumnezeu zilelor lui 484, nici să
cunoască felul morţii pe care Dumnezeu i-l rezervă ca cel mai potrivit 485 (în chinuri
sau în pace). Iar când îşi dă cea din urmă suflare, omul nu moare cu totul. Moartea
lui este doar o moarte a trupului486 şi, mai mult decât atât, ea capătă înţelesul
simbolic de adormire (somn)487 şi nicidecum de catastrofă iremediabilă. Pentru că
sufletul îi va continua să trăiască, deoarece în aşa-zisa moarte sufletul îi viază488 şi
este nemuritor489 împreună cu Dumnezeu490, cu condiţia să aibă Duhul Sfânt, iar dacă
nu, atunci moartea adevărată, cea înfricoşătoare, stă ascunsă în inima necredincioasă
prin care omul de dinafară a murit de s-ar şi mişca 491 printre noi cu zâmbetul pe
buze.
La moarte ajungem, aşadar, prin două căi: una bună şi una rea. Fericit este însă
doar acela care merge, cu credinţă în Hristos, pe prima dintre ele. Mergând cu
sufletul în Rai, el face parte împreună cu cei vii de pe pământ din Sf. Biserica lui
Hristos, conştient fiind că, în dorinţa lui de a pleca din trup şi a petrece cu
Domnul492, nici moartea nu îl poate desprinde de Dumnezeu 493. El ştie că şi dacă
moare este al lui Dumnezeu494, al Domnului nostru Iisus Hristos, Stăpânitor al celor
vii şi al celor morţi495. Moartea lui îl urcă la o viaţă cu mult mai bună 496, îl apropie
prin harul lui Hristos de Dumnezeu, într-o vieţuire cu Domnul Iisus Hristos de-a
dreapta Tatălui. Chiar de şi este în binecuvântate chinuri, muceniceşti, el se

484
„Deoarece zilele lui sunt măsurate şi ştii socoteala lunilor lui şi i-ai pus un hotar peste care nu va
trece” (Iov 14, 5);
485
Martirii, cum este şi cazul Sf. Elefterie, mor în chinuri grozave. Deşi Dumnezeu l-a apărat pe
acesta, ferindu-l de lei, jar şi pat de foc, în cele din urmă i s-a tăiat capul;
486
Sf.Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, 33;
487
1Cor. 15, 20; 1Tes. 4, 14;
488
Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, 8;
489
Sf.Iustin Martirul şi Filosoful, Dialog cu iudeul Tryfon;
490
„Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El” (Rom. 6, 8);
„Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc” (1Cor. 15, 49);
491
„Moartea adevărată este ascunsă înăuntru, în taina inimii şi, prin aceea, omul de dinafară a murit
de viu. Dacă cineva a trecut în taina inimii de la moarte la viaţă, acela într-adevăr trăieşte în veci,
întru aceasta nu mai moare (…) Întru aceasta moartea sfinţilor este numită şi adormire” (Sf.
Macarie cel Mare);
492
„Avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul” (2Cor. 5, 8);
493
„Căci sunt încredinţat că nici moartea… nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui
Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 38-39);
494
„Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim,
şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8);
495
„Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii”.
(Rom. 14, 9);
496
Moartea este o „binefacere decât o pedeapsă” (Sf.Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, 18, 3);
45
preamăreşte mergând la moarte cu bucurie497, dorindu-şi moartea ca să fie cu
Hristos498, Cel care ne-a dezlegat de frica morţii499. Din această cauză, ne spune Sf.
Ambrozie al Milanului, cel înţelept caută moartea ca pe o odihnă după truda lui500.
Se află într-o pace înţeleasă de noi ca moarte a trupului, ceea ce ne creează foarte
des o atât de nefirească frică, în loc să fim cu adevărat înfricoşaţi de moartea
sufletului. De altfel, moartea trupului avându-şi unele foloase 501 ne smereşte prin
întoarcerea vremelnică în adâncul pământului, în timp ce absenţa morţii 502 ne-ar
împinge la trufie prin înveşnicirea căderii noastre.
Da, mult ne mai înşelăm noi, oamenii, inclusiv atunci când ne tânguim fără
temei, sau lăsăm ca lacrimile să ne fie însoţite de gânduri deşarte! Ba mai şi plângem
pe rupte…, deşi nu este de plâns că trupurile ne vor putrezi – deoarece Dumnezeu ne
încredinţează că grăuntele trebuie să moară ca să aducă multă roadă503 -, ci este de
plâns că nu avem o credinţă bazată pe nădejdea că trupurile noastre vor învia cândva
nestricăcioase şi că Dumnezeu ne binecuvintează cu moartea ca trupurile să nu ne fie
înveşnicite de Dumnezeu în starea lor de cădere 504. Pentru că nu avem credinţă,
suntem vrednici de plâns! Şi de am avea credinţă cât un grăunte de muştar, uşor ne-

497
Sf.Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, 28-29);
498
„Mai bine-mi este să mor în Hristos Iisus, decât să împărăţesc marginile pământului. Pe Acela
îL caut, Care a murit pentru noi; pe Acela îL vreau, Care a înviat pentru noi. Naşterea mea mi-i
aproape (…) Nu-l daţi lumii pe cel care voieşte să fie al lui Dumnezeu, nici nu-l amăgiţi cu
materia! Lăsaţi-mă să primesc lumină curată! Ajungând acolo, voi fi om! (…) Vă scriu fiind viu şi
dorind să mor. Dorinţa mea a fost răstignită şi nu este în mine foc care să iubească materia, ci apă
vie, care susură în mine şi-mi spune dinlăuntrul meu: Vino la Tatăl” (Sf.Ignatie Teoforul, Către
romani, VI-VII);
499
“Tu, Doamne, în dar ne-ai dezlegat pe noi de frica morţii. Tu ai pus începutul vieţii celei
adevărate şi sfârşitul vieţii de acum. Tu pentru o vreme odihneşti trupurile noastre cu somnul
morţii, şi iarăşi ne deştepţi pe noi cu trâmbiţa cea de pe urmă (…) Tu ne-ai deschis nouă calea spre
înviere şi zdrobind porţile iadului ai surpat pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul”
(Sf.Macrina pe patul de moarte); “Sfârşitul vieţii acesteia de aici socotesc că nu este drept să se
numească moarte, ci izbăvire de moarte şi despărţire de stricăciune şi slobozire din robie şi
încetarea tulburării şi oprirea războaielor şi risipirea întunericului şi odihna de osteneli şi liniştirea
fierberii şi acoperirea ruşinii şi scăparea de patimi şi nimicirea păcatului şi, ca să spun pe scurt,
hotarul tuturor relelor” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 43);
500
„Proştilor le este frică de moarte ca de relele cele mai mari, dar oamenii înţelepţi o caută ca pe o
odihnă după truda lor şi ca pe un sfârşit al relelor” (Sf. Ambrozie, Moartea ca un bun, 8, 32, în
Şapte lucrări exegetice, 1972, Părinţi ai Bisericii, vol.65, pg.94); „Va mai fi moarte până la
sfârşitul veacului, dar ea nu mai domneşte peste cei uniţi cu Hristos prin Sf. Taine şi prin
împlinirea dumnezeieştilor Sale porunci. Trupurile încă mor, dar moartea nu mai este nimicire, ci
somn şi odihnă” (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la cimitir şi la Crucea Domnului, 1);
501
„Chiar dacă păcatul a adus moartea pe acest pământ, Dumnezeu o pune în slujba noastră, ca să
ne fie de folos” (Sf.Ioan Gură de aur, Tâlcuire la Psalmul 114, 2);
502
De n-ar fi moartea „ar fi nespus de iubite trupurile şi cea mai mare parte dintre oameni nu s-ar
mai îngriji de nimic altceva decât de trupuri, făcându-se încă şi mai trupeşti şi mai îngroşaţi” (Sf.
Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 34, 4);
503
In. 12, 24; 1Cor. 15, 35-44;
504
„Atunci ar trebui să plângem, când trupul ar rămâne pentru totdeauna în această nenorocită stare
de acum” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 34, 4);
46
ar fi să acceptăm că moartea trupului este folositoare pentru suflet. Ne este
folositoare pentru că împiedică răul să fie nemuritor şi, omorând păcatul, îl
eliberează providenţial pe omul cel căzut505. Astfel, Dumnezeu ne pregăteşte pentru
starea de nestricăciune, prin care Hristos ne restaurează la starea primordială din Rai.
La baza urcuşului spre această restaurare stă moartea, de care ne desparte o simplă şi
neştiută de noi clipă. Ne este deci înălţătoare plecarea de pe pământ la cer, într-un
moment cunoscut doar de Dumnezeu şi, în cazuri mai rare, de sfinţii Săi preaiubiţi.
Hotărârea când plecăm aparţine însă numai lui Dumnezeu, de obicei clipa morţii
fiindu-ne dată în cel mai potrivit context în care putem fi mântuiţi (moartea unuia nu
se aseamănă cu a celuilalt: unii mor din nimic, alţii scapă însă nevătămaţi din
primejdii incredibile). Dar oricum ne-ar găsi moartea, fulgerător sau natural, tânăr
sau bătrân, paşnic sau dramatic, moartea ascunde în străfundurile ei şi un mare
bine506, ştiut doar de Dumnezeu, atunci când El hotărăşte a ne chema la judecată
sufletele.

4.2. Moartea nefericită (în păcate)

În cele din urmă, moartea, ca vrăjmaş al oamenilor, va fi nimicită507, dar

Domnul nostru Iisus Hristos S-a coborât în lume ca s-o preschimbe şi să-i ajute pe
toţi cei ce vor crede în El să o biruiască. Pentru aceia însă care vor gusta paharul
amar al morţii, fără să aibă credinţă şi fapte bune în Hristos, Cel care ne-a izbăvit din
robia Legii508, a păcatului509 şi a morţii510, moartea este un eveniment din tot ce poate
fi mai nefast şi înspăimântător. Plină de groază este moartea pentru aceia care nu îşi

505
Dumnezeu îngăduie moartea „socotind că nu este bine ca omul, care şi-a înrăit voia liberă, să
aibă o fire nemuritoare” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 42);
506
Să nu ne întristăm nici de moartea celui „rău şi supus patimilor”, pentru că ea taie şirul păcatelor
sale, nici de a celui „bun şi virtuos”, pentru că astfel este „luat mai înainte ca răul să-i strice
sufletul şi mutat în locul în care nu mai are a se teme de vreo schimbare a lui în rău” (Sf.Ioan Gură
de Aur, Omilii la parabola despre săracul Lazăr…, V, 2);
507
1Cor. 15, 26;
508
Gal. 4, 24; 5, 1; Rom. 8, 2;
509
Rom. 6, 18-22; In. 8, 32;
510
Rom. 8, 2; 2Tim. 1, 10;
47
aduc aminte de moarte511, ea este, tuturor nefericiţilor, o moarte păcătoasă (în păcate)
aducătoare de tot răul512.

4.3. Cum să ne pregătim de moarte

Omul cu voie căzută în robie se desparte de Izvorul Vieţii, Hristos, la sugestia

stăpânitorului morţii, diavolul513, cel care urzeşte neînchipuit de multe şi meşteşugite
viclenii pentru a-l face pe om să se „bucure” de tinereţea lui în distracţii păcătoase şi
să-şi amâne a-şi lucra mântuirea la anii bătrâneţii. Însă nimeni nu ştie când pleacă
din lume, deşi sunt unii care se mai „crucesc” când văd în sicriu adeverirea zicalei că
omul moare cum trăieşte, aşa că foarte puţini oameni mai au luciditatea minimă ca
să-şi vină în fire şi să-şi pună sieşi întrebarea cum se face că în cimitire sunt atât de
multe cruci de tineri. Moartea lor venită fără veste, de pregătire, le este multora
pricină de nebunie duhovnicească, pentru că nu s-au gândit că Domnul ne poate
chema în orice secundă şi nici nu s-au nevoit a-I cere lui Dumnezeu darul aparte al
cunoaşterii ceasului morţii. Pe acest dar special îl au sfinţii. Celorlalţi, care s-au
temut de Dumnezeu514 cu iubire515, moartea le este o necunoscută desăvârşită, dar şi
această taină ne este de folos, întrucât ştiind de dinainte când anume vom muri fie
viaţa ne-ar deveni de nesuportat şi am muri înainte, fie ne-am afunda cu nesaţ în
păcate şi înainte de moarte ne-am pocăi numai puţin.
Oricum, la toţi, moartea soseşte atât după felul cum ne-am trăit viaţa, cât şi
după cum voieşte Dumnezeu să ne cheme la El. Unora le vine grabnic, altora după
îndelungă agonie chinuitoare. În ambele situaţii, predomină însă minunata iubire de
oameni a lui Dumnezeu, Care, deşi păcătoşii au în general parte de o moarte mai

511
„La fel cum pâinea este mai necesară decât orice altă hrană, tot aşa şi cugetarea la moarte este
mai necesară decât toate celelalte lucrări” (Sf.Ioan Scărarul, Extras din treapta a şasea a sfintei
Scări); „Să încercăm, dacă este posibil, să ne amintim moartea neîncetat. Din asemenea amintire se
naşte în noi părăsirea grijilor şi a tuturor deşertăciunilor, păzirea minţii şi rugăciunea neîncetată”
(Sf.Isihie al Ierusalimului, Despre trezvie, cap.55); „Moartea de o va avea omul în minte, nemurire
este; iar neavând-o în minte, moarte este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea
sufletului, care este necunoaşterea lui Dumnezeu” (Sf.Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa
morală, în 170 de capete, cap.49);
512
„Nu o are (moartea păcătoasă) cel care moare în grabă şi chinuri, ci acela care moare în păcat,
deoarece îl aşteaptă chinuri veşnice. Ce folos dacă moare liniştit la casa lui, în patul lui şi se aruncă
în gheena flăcărilor. Bogatul parabolei lui nu are moarte năpraznică. Ce folos? Nu s-a dus în iad?
Invers, Lazăr are o moarte grabnică (ce-i mai chinuitor decât foamea?). L-a rănit moartea
grabnică? Dreptul se strică când este omorât cu sabie, cu cuţite, cu foc şi se mută în rai?” (Sf.Ioan
Gură de Aur; Adrianda 5, 2-3); „Nu este moarte rea, ci moartea păcătoasă (în păcate) este rea” (Sf.
Ioan Gură de Aur, Omilia la Psalmi);
513
Evr. 2, 14;
514
Ps. 33, 9;
515
„Eu mă tem de Dumnezeu, fiindcă îL iubesc pe El” (Sf.Antonie);
48
rapidă516, sunt scoşi din păcate în cea mai potrivită clipă şi în modul cel mai frumos,
iar pe cei drepţi îi poate ierta de greşeli sau învrednici de o cinste şi mai mare.
În situaţia că moartea vine totuşi mai devreme, ca la Sodoma şi Gomora, prin
foc, există şi aici un oarecare folos, deoarece pe cei nelegiuiţi moartea îi scoate din
păcat, fiindu-le mai uşor desfrânaţilor celor două cetăţi în clipa judecăţii lor. Ar mai
fi posibil şi ca la unii, deşi s-ar afla în păcate mai mici, moartea înainte de vreme să
le vină pentru nepocăinţa lor517, ceea ce ar însemna că, până la un punct, în felul
acesta de a muri s-ar înlocui pocăinţa.
Creştinul, deosebindu-se de alţii, gândeşte însă altfel. El le lasă liniştit în grija
ce i-o poartă Dumnezeu, gustă fiecare clipă ce i-a fost hărăzită pe pământ cu
conştiinţa că nu ar fi exclus să fie şi ultima de aici, ştie că tot ce i se întâmplă este
permis de Dumnezeu şi primeşte cu mulţumire, se vede pe sine murind în fiecare zi
faţă de păcat şi se bucură la gândul că în lumea cealaltă se va întâlni cu Dumnezeu
şi cu cei dragi. De aceea, în faţa morţii, creştinii nu se întristează, nici nu se
înfricoşează518, ci cu tărie primesc moartea în genunchi la rugăciune 519 şi, precum
arhidiaconul Ştefan, unii din ei s-au învrednicit să vadă cerurile deschise şi pe
Dumnezeu520. Sufletele unora ca aceştia, despărţindu-se de trupurile lor, sunt mai
active şi se roagă din cer pentru mântuirea sufletelor lăsate pe pământ. Ele au
adormit cu credinţă deplină în Domnul, şi-au găsit fericirea în moarte521 prin
trecerea lor din moarte la viaţă şi de la pământ la cer 522. Ba încă unora dintre oameni,
bineplăcuţi lui Dumnezeu, nu li s-a îngăduit să vadă moartea, ei chiar arătându-ni-se
uneori în trup, în situaţii excepţionale, sau vor urma să se arate lumii: Moise523,
Ilie524, Enoh525. Aceştia au plecat de la noi mulţumindu-I lui Dumnezeu 526, într-o

516
„Nu fi nelegiuit până la sfârşit şi nu fi nici nebun; de ce să mori înainte de timpul tău?” (Eccl. 7,
17); „Vrejul său se va ofili mai înainte de vreme şi mlădiţă sa nu va da muguri verzi” (Iov. 15, 32);
517
„Şi erau de faţă în acel timp unii care-I vesteau despre galileienii al căror sânge Pilat l-a
amestecat cu jertfele lor. Şi El răspunzând, le-a zis: Credeţi, oare, că aceşti galileieni au fost ei mai
păcătoşi decât toţi galileienii, fiindcă au suferit acestea? Nu! Zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi,
toţi veţi pieri la fel” (Lc. 13, 1-3);
518
Gorgoniei, sora Sf.Grigorie, i s-a arătat ziua trecerii sale la cei adormiţi. Tatăl ei mărturiseşte că
Gorgonia a citit liniştită un psalm funerar, rămânând neînfricată în faţa morţii (Sf. Grigorie
Teologul, Despre moartea surorii mele Gorgonia, în 6 Ellines, Pateres tis Ekklisras, Thesaloniki,
pg.374);
519
Sf.Policarp se ruga în faţa rugului pe care a fost ars (V. Sf. – 23 feb.); Sf.Pavel Tibeul;
Sf.Maharsapor etc;
520
„Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse primeşte duhul meu! Şi,
îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea, a
murit” (F.Ap. 7, 59-60); V. Sf. – 27 dec;
521
„Şi am auzit un glas din cer, zicând. Scrie: Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul!”
(Apoc. 14, 13); 19, 9;
522
“Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Mine are viaţă veşnică şi
la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă ”(In. 5, 24);
523
„Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El” (Mt.17, 3);
524
„Pe când mergeau ei aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i
pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer” (4 Regi 2, 11);
49
moarte mântuitoare527 şi, pentru că moartea nu au considerat-o moarte, acum se
bucură că au avut pe pământ nădejdea bunătăţilor viitoare. Şi exemplul lor, de mare
credinţă, l-au urmat şi îl urmează atâţia şi atâţia creştini. Poate că unii ca ei au fost
rude de-ale noastre după trup, prieteni dragi, străini cunoscuţi în împrejurări dificile,
de aceea se şi cuvine să ne bucurăm pentru ei duhovniceşte, să plângem că ne-au
părăsit cu lacrimi creştineşti528 şi nu păgâneşti. Mulţi au făcut bucurie în cer pentru
virtuţile lor, sau poate au murit pe nedrept ca Abel, în timp ce noi, păcătoşii, am
rămas pe pământ ca şi Cain cel aflat sub blestemul lui Dumnezeu. Am rămas,
posibil, ca văzând moartea celor apropiaţi, sau chiar pe a copiilor noştri 529, să fim
îndemnaţi a ne pocăi spre a mijloci la mântuirea multora.
Desigur, venirea morţii ne produce o trăire specială. Vedem atunci cât de mult
ne cuprinde simţământul zădărniciei lucrurilor pământene, înfioraţi de emoţia
întâlnirii cu Dumnezeu şi cu îngerii Săi. Nu mai vrem să auzim nici de slava deşartă
a lumii, nici de multele noastre desfătări păcătoase. Conştiinţa că îL vom vedea în
curând pe Dumnezeu, deşi poate prin natura firii am negat credinţa, ne face să
închidem ochii de ruşinea multelor păcate ce ne apasă inima. Sau, poate, vom
izbucni în plâns tare. Îl avem ca pildă pe împăratul Iezechia care, la moarte,
înlăcrimat fiind, nu şi-a mai adus aminte de slava lui, ci doar de virtuţi 530. Nu vom
mai avea atunci ce să facem în a accepta în sfârşit că, în adâncul inimii şi al
rărunchilor noştri, suntem realmente integral descoperiţi în faţa cercetării lui
Dumnezeu531.

525
„Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru
că Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bine-plăcut lui
Dumnezeu” (Evr. 11, 5); Fac. 5, 24;
526
Sf.Lavrentie, întins pe pat de flăcări, a spus: „Îţi mulţumesc, Doamne”: la fel şi Sf. Ciprian, când
a auzit că va fi tăiat cu sabia. Rugăciune cu mulţumire a făcut şi Sf. Iacov Persanul, în timp ce era
tăiat la încheieturi. De aceea, înainte de moarte, Cuv. Veniamin ne-a sfătuit: „Iată ce să faceţi şi să
vă puteţi mântui: Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate” – 1Tes. 5,
16-18;
527
„Pentru slujitorii lui Dumnezeu însă, moartea este o plecare mântuitoare din lume” (Sf. Ciprian
al Cartaginei - +256 -, în Despre moralitate, XIV);
528
Lc. 23, 28; 1Tes. 4, 13;
529
O femeie a rămas văduvă, cu doi copii. Rămânând şi fără copii, pentru că i-au murit, s-a lăsat
cuprinsă de o mare durere şi a rupt legătura cu Sf. Biserică. A făcut portretele copiilor şi le-a agăţat
pe un perete, unul în faţa celuilalt. Apoi, s-a închis în casă, îngenunchea în faţa lor şi delira.
Dumnezeu l-a trimis ei pe Sf. Panaghis (+1888). Când sfântul s-a închinat, uşa s-a deschis singură,
a intrat în casa femeii şi a zis: Stai, să vezi ceva ce nu ţi-ai imaginat niciodată. După ce sfântul a
văzut cele două portrete, a avut loc o minune: copiii femeii au înviat. Au coborât de pe perete, au
venit în mijlocul camerei certându-se şi, în final, s-au împuşcat unul pe celălalt. Apoi au intrat din
nou în portrete, în timp ce mama lor privea îngrozită. Atunci, Sf. Panaghis i-a spus femeii că
Dumnezeu o iubeşte şi, pentru că fiii ei au iubit amândoi aceiaşi fată, Dumnezeu i-a luat pe
amândoi mai repede, ca nu cumva mama lor să trăiască a vedea ce i-a descoperit sfântul. Ca
urmare, văduva în cauză s-a pocăit. Aşa şi nouă, când ne moare cineva drag, să ne gândim că
Dumnezeu l-a luat de la noi tocmai pentru a-l feri de săvârşirea unor fapte care ar putea să-l
osândească în chinurile iadului.
530
4 Regi 20, 3;
50
 Poate, în clipele acelea, sufletul ne va ieşi greu din trup. Dacă este aşa,
înseamnă că ori ne-a blestemat cineva să avem un sfârşit rău, or că Dumnezeu ne
mai lasă o ultimă clipă pocăinţă. Oricum ar fi, cu credinţa că încă ne este dat timp
suficient ca să regretăm adânc trecutul nostru păcătos, să ne spovedim cât mai avem
vreme cu inimă înfrântă şi smerită532 precum tâlharul cel bun de pe cruce şi să cerem
cu multă nădejde ajutorul lui Dumnezeu533. Să nu trecem însă cu vederea nici
ajutorul care ar putea să vină din partea oamenilor. De ne va fi cu putinţă, atunci, să
le cerem preoţilor şi creştinilor rugăciunea lor caldă pentru a ni se ierta păcatele
pentru a fi mântuiţi. Poate mulţi dintre noi nici nu ştiu, dar rugăciunile din Psaltire
făcute la casa muribundului (sau a mortului), întăresc sufletul înfricoşat de cele ce
vede în jurul său. De astfel de rugăciuni se înspăimântă şi demonii prezenţi la clipa
decisivă a despărţirii sufletului de trup, risipindu-se ca albinele de fum în faţa
tămâiei aprinse lângă cel pregătit de plecare sau plecat. Cât de mare folos ne va fi
atunci dacă, pe lângă lumânările aprinse la căpătâiul muribundului sau mortului
(sunt un fel de rugăciuni), mulţimea aflată acolo se va ruga lui Dumnezeu ca diavolii
să plece în numele Sfintei Treimi.
Moartea o vom resimţi aşa mai uşor, cu condiţia să ne şi împărtăşim (ca
merinde pentru viaţa de veci) cu nemuritoarele şi dumnezeieştile Taine534: iar cu
adevăratul Trup şi adevăratul sânge al Domnului nostru Iisus Hristos 535 se mai pot
împărtăşi, mai ales când sufletului îi este dat să treacă prin marile încercări ale
morţii, deci într-o situaţie mai mult decât excepţională, până şi ereticii536.
Ce tumult îl răscoleşte, pe suflet, când înţelege că despărţirea de trup este
iminentă! Cum înţelege el atunci că nu are cum să evite întâlnirea cu forţele lumii
nevăzute, în care poate a crezut sau nu, cu ale sale infinite enigme! Căci această
teamă de necunoscut îl face pe suflet să fie răvăşit de o frică mare, să tremure la
gândul ieşirii lui din trup, cu toate că există nădejdea unirii trupului cu sufletul când
va avea loc A doua Venire a Domnului. Despre această clipă dureroasă, a ieşirii
sufletului din trup, Sf. Nichita Stithatul spune că este resimţită de om ca şi când
cineva l-ar jupui de viu. „Divorţul” este îngrozitor, pentru că sufletul şi trupul au fost

531
„Eu, Domnul, pătrund inima şi încerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după căile lui şi după
roada faptelor lui” (Ier. 17, 10);
532
„Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50,
18);
533
Ioil 3,5; Rom. 10, 9;
534
„În privinţa celor care stau să moară (dintre căzuţi) să se observe şi acum vechea şi canonica
lege, încât dacă cineva stă să moară, să nu fie lipsit de cea mai de pe urmă şi mai trebuitoare
merinde… Dar peste tot şi în privinţa oricui ar sta să moară, cerând a se face părtaş de
cuminecătură (a se împărtăşi cu Euharistia), (stabilim ca) episcopul, cu cercetare (ispitire), să-l
facă părtaş sfântului dar (prosforei), să-l împărtăşească” (Can. 13, Sinod I);
535
„Acel care urmează să plece din această viaţă, dacă se împărtăşeşte cu cuget curat, când îi iese
sufletul îl iau îngerii şi îl împresoară de harul Sfintei Împărtăşanii” (Sf.Ioan Gură de Aur, Despre
preoţie, Omilia 6, 4);
536
„Aceia dintre eretici care la ieşirea din viaţă se pocăiesc, trebuie să se primească; să se
primească, însă fireşte nu fără chibzuinţă, ci cercetându-i, dacă vor arăta adevărata pocăinţă şi vor
avea fapte care mărturisesc râvna lor spre mântuire” (Can. 5 al Sf. Vasile cel Mare);
51
împreună un cuplu care s-a iubit reciproc. Şi nici la ruperea unuia de altul nu sunt
scutiţi de ispita celui rău. De aceea, la desfacerea legăturilor lor, diavolilor li se
îngăduie o ultimă şansă ca să vatăme sufletul omului şi năvălesc asupra lui, pur şi
simplu, cu furie scrâşnind din dinţi.

4.4. Modul cum ne ispitesc diavolii la moarte

Prin cele patru asupriri aduse de vrăjmaşi la moartea noastră, a oamenilor, vor
să ne împingă în iad prin alunecarea în necredinţă, deznădejde, slavă deşartă şi
închipuire. De regulă, cu deosebită insistenţă, diavolii ne atacă după acele pasiuni
păcătoase pe care le avem. Este ultimul lor atac, ultima lor şansă de ne sminti
credinţa prin a ne face să păcătuim. Să fim acum atenţi cum anume trebuie să
acţionăm, ca să rezistăm asalturilor lor:
Împotriva credinţei. Gândul să ne stea neclintit la marea credinţă în Dumnezeu,
în paza hotărâtă a minţii, ca nu cumva să permitem gândurilor necredincioase,
semănate abil de diavoli, să pună stăpânire în inima noastră şi să ne întunece mintea.
Să fim deci cu luare aminte ca vrăjmaşul cu tot dinadinsul să ne smintească,
ispitindu-ne cu amintiri rău schimonosite, deşi ele par frumoase şi evidente. Să-i
zicem atunci, cum ne şi sfătuieşte părintele Ilie Cleopa: „Mergi înapoia mea,
Satană, tatăl minciunii, căci nu vreau nici măcar să te aud, mi-e destul ce crede
Biserica mea”. Dacă ne va întreba ce crede Biserica, cu tărie în inimă să ne ţinem
atunci şi mai puternic de Domnul nostru Iisus Hristos şi să-i spunem diavolului:
„Biserica mea crede adevărul”. Va insista să afle ce adevăr. Să-i răspundem: „ceea
ce crede”.
Asupra deznădejdii. Mult îşi va mai dori diavolul, cel care are multă experienţă
în păcălirea atâtor neamuri, atâtor milioane de naivi, să ne surpe în credinţă. El rău
ne va sili şi în ultimul ceas de pe pământ, ca teama să ne cotropească în prăbuşirea
noastră în deznădejde, cu amintirea insistentă a păcatelor pe care le-am făcut. Dar,
atenţie: dacă în inimă simţim durere şi mâhnire că L-am supărat pe Dumnezeu, să
fim convinşi că aceasta este de la har, dar dacă amintirea păcatelor ne supără şi
cădem în deznădejde (poate cu speranţa că mai avem vreme de mântuire), atunci
înseamnă că este de la diavolul. Noi nicicând să nu slăbim însă în nădejdea faţă de
Dumnezeu, de ar fi şi posibil să ni se pară ca foarte real a ni se spune chiar de
Dumnezeu că nu suntem din oile Lui, îndrăznind a zice: „Într-adevăr, ai dreptate,
Dumnezeul meu, să mă lepezi pentru păcatele mele, dar eu am mai multă nădejde în
mila Ta de a mă ierta. Voiesc a mă mântui, Izbăvitorul Meu, spre slava Ta cu
nădejde nemărginită în milostivirea Ta (…) Mă las în mâinile Tale”.
Asupra slavei deşarte. Să nu ne lăsăm seduşi de nici cea mai mică părere
(plăcere) de sine, că am fi făcut pe pământ mai lucrări creştineşti, chiar de am fi şi
sfinţi. Să avem convingerea că nimic bun nu a venit de la noi, ci numai de la
Dumnezeu. Niciodată să nu lăsăm ca să ne părăsească frica cea sfântă.
52
 Asupra închipuirilor. Să nu credem în lucruri înalte despre noi, văzându-ne
doar nimicnicia şi neputinţa, chiar dacă diavolul ne-ar asalta cu mincinoase vederi
de îngeri şi de lumină. Să nu ne lăsăm impresionaţi în faţa lor, ci cu îndrăzneală să-i
spunem diavolului cel preaviclean în năluciri: „Schimbă-te, ticălosule, în întunericul
tău. Nu-mi trebuie apariţii”. Să refuzăm a primi aceste vederi înşelătoare, deşi ar fi
să înţelegem din unele indicii că semnele ar fi adevărate şi ar veni de la însuşi
Dumnezeu. Da, în noi s-ar putea să ne pună pe gânduri temerea că Dumnezeu se va
supăra de această întoarcere a noastră de la El. Să fim însă siguri că Dumnezeu nu se
va supăra că nu primim vedeniile oricât de adevărate ar putea fi, căci harul pe care îl
dă creştinilor smeriţi (modeşti) nu îl retrage de la ei pentru tot ceea ce fac din
smerenie. Iar de vom rămâne fermi pe poziţie, cu tărie în credinţă şi rezistenţă la
ispite, Sfântul Duh este Cel care ne aduce eliberarea din chingile morţii.

4.5. Biruinţa asupra morţii

Cu două zile înainte de sărbătoarea Paştelui, Domnul nostru Iisus Hristos le-a
prezis Apostolilor că în această sărbătoare va fi răstignit537. Apoi, în noaptea
următoare, la Cina cea de taină, a instituit Împărtăşania538, ca să se facă întru
pomenirea Sa539 până când va dura lumea aceasta şi să le fie celor ce vor crede în El
spre moştenirea vieţii veşnice. De aceea, Domnul Hristos S-a lăsat Răstignit pentru
noi, ne-a răscumpărat din robia păcatului şi a morţii, mântuindu-ne şi pregătindu-ne
pentru a locui în Împărăţia cerurilor.
Ce a urmat, după Răstignirea Mântuitorului lumii, este foarte important şi
pentru cei din iad şi pentru cei de pe pământ. Fiul Şi-a dat duhul către Tatăl, pe Sf.
Cruce, dar moartea nu L-a putut ţine pe Hristos nici o clipă asupra ei 540. El a primit
moartea ca om, cu deplină încredere că Dumnezeu-Tatăl îL va învia, având puterea
de a birui moartea. Puterea acestei victorii i-a venit, din iubire, din latura Sa
dumnezeiască. Nu s-a putut atunci ca moartea să pună stăpânire asupra Sa, ceea ce l-
a făcut şi pe Domnul nostru Iisus Hristos să se ridice imediat din clipa vieţii istorice
în celălalt plan de existenţă, adică de la omorârea trupului la vierea cu duhul 541. Este
aşadar foarte vital a înţelege că învierea Lui S-a petrecut exact în momentul morţii,
dar, ca moartea Sa să nu fie cumva o iluzie pentru oameni, Hristos a binevoit să lase
trupul Său ca să zacă în mormânt trei zile şi, între timp, S-a coborât cu sufletul la iad
fără ca sufletul să-I fie lăsat acolo 542. Deci timp de trei zile, Domnul nostru Iisus
537
Mt. 26, 2;
538
Mt. 26, 26-28;
539
Lc. 22, 19; 1Cor. 11, 25;
540
F.Ap. 2, 24;
541
1Pt. 3, 18;
542
„De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba mea; chiar şi trupul meu se va odihni întru
nădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciune”
(F.Ap. 2, 26-27);
53
Hristos a trăit numai prin suflet, dăruindu-le tuturor drepţilor, prin coborârea Sa la
iad, începutul existenţei lor fericite de la moartea acestora cu trupul şi până la
învierea cu trupul. Oh, cât de colosală şi de frumoasă minune a săvârşit atunci
Dumnezeu cu noi pământenii! Pentru că de necuprins ne este taina543 de a Se coborî
Domnul Hristos la iad, biruindu-l pe acesta fără a-i cunoaşte chinurile, concomitent
cu şederea Sa şi în rai544, pe care L-a şi întemeiat545.
O, cât de fascinantă lucrare a împlinit în acea clipă Domnul nostru Iisus Hristos,
Care, sfărâmând porţile iadului, în toată puterea strălucirii Sale, a vestit şi celor din
iad, care au murit în credinţă (ale căror suflete erau ţinute în solidaritate cu sufletele
condamnate la chinuri) că, legea morţii fiind distrusă, sunt mântuiţi şi ei! Atât de
mult i-a iubit Domnul Hristos şi pe cei plecaţi pe celălalt tărâm, încât le-a scos din
iad sufletele celor ce au murit purtând în inimă credinţa, aflate prin urmare în
comuniune cu Dumnezeu, ca apoi să le mute şi pe ele în Rai. Domnul nostru Iisus
Hristos este, aşadar, atât cu sufletele celor din Rai, cât şi cu ale celor binecredincioşi
de pe pământ. Cu noi, cei de aici, Domnul Hristos este unit prin puterea Sa care
lucrează în lume prin Sf. Biserică, împărţitoare a Sf. Împărtăşanii. Iată de ce este
important să fim cu mare luare aminte, dacă ne dorim a gusta esenţialul pentru care
vieţuim, anume că Hristos, adică Viaţa, este o prezenţă tainică în Sf. Biserică şi, pe
toţi, ne cheamă a ne absorbi prin har în dumnezeirea Sa.
Fericit este deci omul care înţelege că învăţătura Lui trebuie să o însuşim şi noi,
că victoria Domnului nostru Iisus Hristos asupra morţii ne dă şi nouă, oamenilor,
putere să ne supunem: în aşa fel încât tot cel ce crede în El să nu mai moară,
bucurându-se, din belşug, de viaţa cea de veci – fără de care existenţa noastră nu ar
avea sens şi durerea ne-ar fi nesfârşită…

4.6. Sensul morţii

Fără a se lăsa copleşit de spaima morţii, contrară de fapt naturii umane,

creştinul trăieşte în străfundul credinţei convingerea că morţii nu se cuvine a fi
plânşi cu disperarea că pier pentru totdeauna. Liniştea lui de dinaintea trecerii în
cealaltă sferă a existenţei îi este dată de credinţa că prin moartea în Domnul nostru

543
La Sf. Liturghie, după intrarea cu darurile, preotul zice: „În mormânt cu trupul şi în iad cu
sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost Hristos, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt,
toate umplându-le Cel ce eşti necuprins”;
544
Lc. 23, 43;
545
„În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi
dacă mă voi duce şi vă voi găsi loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt
Eu” (In. 14, 2-3);
54
Iisus Hristos este ridicat la viaţa fără de moarte, la o viaţă mai bună546 – în cer547 –
pe care cu înflăcărare şi-o doreşte a o petrece alături de Domnul Hristos 548. Această
formidabilă realitate înţeleasă doar prin firescul legilor lui Dumnezeu, anume că
omul îşi continuă traiectoria vieţuirii şi după încetarea temporară a funcţiilor
biologice ale trupului, Domnul Hristos ne-a revelat-o atât de grăitor în pilda
bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr549 etc. Ceea ce se ştie însă mai puţin este
că, intrând după „moarte” în altă dimensiune a vieţii, percepem cu sufletul o trecere
a timpului cu totul diferită decât cea obişnuită pe când eram pe pământ. Mai exact,
deşi trupul ni se descompune în pământ timp de sute sau mii de ani, perioada
cuprinsă între „moartea” noastră şi până la învierea trupurilor din morminte o
trăim subiectiv, cu sufletul, ca şi cum ar fi o simplă clipă. Din această cauză, ideea
că suntem destinaţi a ne descompune cu trupul în pământ, pe vecie, este absurdă,
nefondată în raţiunea dumnezeiască, păgubitoare, la fel ca şi pretenţia inumană în
esenţă a sectanţilor care predică fie faptul că omul nu are suflet, fie că moare şi el
după ultima suflare. O asemenea concepţie, rătăcită, este contrară voinţei lui
Dumnezeu în a ne face pe noi, oamenii, să înţelegem rolul nostru după ce plecăm de
pe pământ, dar şi rolul pe care îl au cei pe care îi lăsăm în urma noastră.
Dacă însă plecările noastre din astă lume sunt diferite, ne uneşte pe toţi acelaşi
dramatism al desprinderii sufletelor. Sufletele ni se despart de trupuri în condiţii
foarte grele550, când, aflându-ne sub impresia celui mai hotărâtor şi neaşteptat
moment, într-un zbucium mare în prezenţa unor „martori” din lumea nevăzutelor, îi
uităm pe toţi cei cunoscuţi şi ne lăsăm frământaţi, încă din primele secunde ale
contactului cu lumea de dincolo, de întrebarea ce anume se va întâmpla de acum cu
bietul nostru suflet. Atât cât a mai rămas din el, după atâtea şi atâtea păcate!

4.7. Ce să facem în clipa morţii

546
„Când vom părăsi viaţa acesta, ne vom muta la o viaţă mai bună, nu pământească, ci cerească.
Atunci vom locui împreună cu Dumnezeu, aproape de El, nu în trup firesc, ci duhovnicesc (1Cor.
15, 44), lipsiţi pentru totdeauna de orice suferinţă sufletească” (Atenagora al Atenei, O rugă către
creştini, în 176 după Hristos);
547
„Şi şi-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui şi cortul Lui şi pe cei
ce locuiesc în cer” (Apoc. 13, 6; 4, 1-11);
548
„Îndrăznind deci totdeauna şi ştiind că, petrecând în trup, suntem departe de Domnul, căci
umblăm prin credinţă, nu prin trup şi să petrecem la Domnul” (2Cor. 5, 6-8); „Căci pentru mine
viaţă este Hristos şi moartea un câştig” (Filip 1, 21); 7, 9;
549
Lc. 16, 19-31;
550
„Vai mie! Ce încercare grea îndură sufletul când se desparte de trup! Doamne! Cât de multe
lacrimi varsă el atunci şi nu se află nimeni care să-i arate milă! El îşi ridică ochii la îngeri;
rugăciunea lui este întru totul zadarnică. El îşi întinde mâinile către oameni şi nu găseşte nici un
sprijin. De aceea, iubiţii mei fraţi, meditând la viaţa noastră, să ne rugăm pentru odihna în Hristos
a celui care a plecat, şi pentru sufletele noastre multă milă” (Sf. Ioan Damaschin în slujba de
înmormântare ortodoxă);
55
 Întristările sufletului nostru sunt de multe feluri, cum felurite sunt şi direcţiile
pricinuitoare de durere. Suferim, bineînţeles, la suferinţa oricui, cunoscut sau străin,
prieten sau duşman, bogat sau sărac, nu contează, lacrima este universală şi, în faţa
ei, compasiunea este semnul omenescului din noi. Desigur, suspinul nostru capătă şi
mai multă profunzime acolo unde persistă afinităţi duhovniceşti, la rudele după trup
sau după duh, în general şi în special la fraţii noştri de aceiaşi credinţă. Aşa se face
că, atunci când iubim pe cineva drag, iar acela îşi dă duhul eventual în condiţii
dramatice, şi sufletul nostru ne este străpuns de sabia morţii, cum a fost şi cel al
Maicii Domnului551 la Răstignirea preaiubitului său Fiu. Dar să nu ne grăbim a
osândi pe nimeni, cu atât mai mult a ne amăgi cu gândul prostesc că Dumnezeu nu
ne-ar iubi. Evident, Dumnezeu ne iubeşte cu o intensitate ce ne scapă de obicei, de ar
fi la mijloc şi o pedeapsă oarecare, chemându-ne sufletele tot cu iubire. Şi cu dorinţa
de a le da mântuire. Să nu uităm acest aspect! Să ne amintim că de am şi avea de-a
face cu o moarte în condiţii tragice – cum a avut şi profetul Ahia 552, care a suferit
pedeapsă dumnezeiască pentru că a încălcat legea Domnului - , este posibil ca cel
plecat dintre noi să-şi spele astfel neascultarea lui faţă de Dumnezeu. Pe de altă
parte, se cunosc şi exemple destule de plecări dramatice din lume, ale unor oameni
pe care Dumnezeu i-a cinstit mai mult, cum ar fi: Sf.Ioan Botezătorul553, Sf.
Arhidiacon Ştefan554, Sf. Ap. Pavel555, martirii etc. Toţi aceştia, ajungând să fie
învingători în nevoinţele lor, spre bucuria îngerilor, ca sufletele lor fără de prihană să
poată merge în Împărăţia lui Dumnezeu, s-au împotrivit păcatului până la sânge. Aşa
este şi cu fiecare dintre noi: Dumnezeu ştie când şi cum să ne cheme la El.
Cât de tristă este ziua înmormântării, dar şi cât este de solemnă, de mare
demnitate duhovnicească, ştim cu toţii. Nu este deloc uşor acest moment, când de la
noi pleacă sufletul unui om drag: mulţi, însă, îşi focalizează întreaga atenţie doar
asupra trupului şi aproape că uită complet de sufletul decedatului. Bine ne este însă
ca, vibrând la cele văzute şi la cele nevăzute cu o inimă înduioşată, cu compasiune
sinceră să putem vărsa atunci măcar o lacrimă. Sau să plângem cu speranţa revederii,
ca aşa să ne uşurăm de întristare, să ne liniştim şi să cunoaştem mângâiere 556. Iar
dacă vom plânge altfel, urlând cu disperare, necreştineşte, nu-i aducem defunctului
nici un folos. Deci noi să nu plângem oricum, pentru că nu se cuvine să plângem ca
aceia care nu au nădejdea557 că pleacă de la pământ la cer, ci, ca nişte adevăraţi
creştini care cred în învierea lui Domnului nostru Iisus Hristos, să facem tânguire
551
Lc. 2, 35;
552
3 Regi 13, 26;
553
Mt. 14, 10;
554
F.Ap. 7, 58-60;
555
Pr. prof. dr. Ene Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, ed. Diecezană
Caransebeş, 2001, pg.359;
556
„Fiule! Pentru cel mort varsă lacrimi şi, ca şi cum ai fi pătimit grele încercări, începe plângerea.
Şi după cuviinţă tu acoperă trupul lui şi nu trece cu vederea înmormântarea lui. Amară plângere fă
şi fierbinte tânguire. Şi te jeleşte, după vrednicia lui, o zi sau două, pentru a goni clevetirea şi te
mângâie de întristare” (I. Sir. 38, 16-19);
557
„Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi,
care nu au nădejde” (1Tes.4, 13);
56
înştiinţaţi că decedatul nu este mort, că doar s-a mutat de la moarte la viaţă 558, că va
continua să trăiască veşnic în preafrumosul sălaş dumnezeiesc.
Cât priveşte cum se cuvine a ne plânge strămutaţii, ne-a învăţat însuşi Domnul
Hristos559 când a lăcrimat560 pentru Lazăr cel aflat în mormânt de patru zile 561, dar şi
nenumăraţi alţii printre care: Maica Domnului562, proorocul David563, Sf. Vasile cel
Mare564, efesenii pe Sf.Ap. Pavel565 etc. Lacrimi pot să ne cadă şi la strămutarea
păcătoşilor, fără a deznădăjdui că şi de ei este posibil ca lui Dumnezeu să I se facă
milă. Unii ca aceştia sunt vrednici de plâns şi pentru că au trăit în păcat566 şi pentru
că au plecat din lume nepocăiţi.
În concluzie, una este să plângem pentru drepţi şi alta pentru nedrepţi. Vai,
însă, cât de mult greşim noi: când vedem un tânăr defunct creştin, îl plângem
convinşi că „s-a pierdut un tânăr”, deşi Dumnezeu îl mântuieşte, dar când defunctul
este un păcătos îmbătrânit de mulţimea anilor, nu îl plângem, deşi unul ca el nu este
mântuit şi tocmai pe acesta s-ar cuveni a-l plânge!

4.8. Înmormântarea

După ce omul îşi dă ultima suflare, trupul lui, care continuă să mai aibă o
anumită legătură cu sufletul, este spălat, făcându-i-se cu apă semnul crucii pe trup.
Apoi, înainte de a fi îmbrăcat cu haine noi, curate, trupul este uns cu felurite
miresme, cu ulei din candela Sf. Altar sau de la Sf. Taină a Maslului. El primeşte
întreaga cinstire, îngrijire, a rudelor sale. Acestea îl aşează într-un sicriu, în casa ce i-
a fost dragă lui, cu capul spre răsărit, cu pleoapele şi gura închise, cu braţele
încrucişate pe piept (în amintirea crucii) şi ţinând în mâini o icoană. Fruntea îi este
încununată cu o bentiţă, pe care este reprezentată icoana numită Deisis, cu înscrisul
„Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. Când
toate sunt puse în ordine de cei ai casei, preotul vine pentru a face rugăciuni şi a
tămâia.
Lui, trupului, ca templu al Duhului Sfânt, Sf. Biserică îi acordă o mare cinstire
şi, în rugăciunile preoţilor şi ale îndoliaţilor, îl aşează pe cel strămutat în centrul Sf.
Biserici spre a fi binecuvântat şi a se tămâia, în a treia zi, la înmormântarea
558
In. 5, 24;
559
„Cine plânge, când doarme prietenul lui, şi merge să-l trezească? Hristos a plâns simbolic. Ca să
ne arate cum trebuie să plângem” (Sf.Vasile cel Mare, Despre mulţumire);
560
„Şi a lăcrimat Iisus” (In. 11, 35);
561
In. 11, 17;
562
Lc. 23, 27;
563
2Regi 18, 33;
564
La adormirea mamei sale, Sf. Vasile cel Mare a plâns ca un copil mic. A scris atunci episcopului
Eusebiu: „Nu râde de mine că plâng… Iartă-mă că nu pot să îndur despărţirea de un suflet, că nu
văd nimic de preţuit în această lume”;
565
F. Ap. 20, 37-38; „Eu cred că şi Pavel a plâns” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 45, 2 în Fapte);
566
Sf.Ioan Gură de Aur, Adrianda, 6, 3);
57
obişnuită. La sfârşitul slujbei, când este momentul cuvenitei despărţiri, rudele şi
prietenii îndoliaţi pot să sărute decedatul pe frunte. Este însă greşit a aduce exclusiv
cinstire numai trupului, pentru că oamenii trebuie să-şi aducă aminte de îndatorirea
lor şi faţă de sufletul care s-a rupt de trup.
Cum evoluează oare sufletul în răstimp? La întrebarea în cauză, Cuvântul
revelat ne încredinţează că sufletul celui decedat este viu, prezent, activ, vede şi
înţelege, în sensuri şi mai superioare, tot ce se întâmplă în jur. Chiar dacă el nu mai
poate să-i contacteze pe cei vii, să-i mângâie, se consolează şi el când îi aude şi îi
vede plângând pe cei dragi din jurul sicriului, cum se roagă fierbinte lui Dumnezeu
ca să-l mântuiască. Dar „sufletul nu poate scoate nici un cuvânt ca să vorbească”
(Sf. Macarie Egipteanul). Îndoliaţii, la înmormântare, poartă în acele clipe, arătându-
şi preţuirea, după o veche tradiţie, doliu de culoare neagră 567. Prin numărul lor mare
la groapă, este o cinste pentru cel care pleacă568. Despărţirea într-un asemenea
context nu mai admite nici un fel de ranchiună, de duşmănie, toate devin vechi şi
uitate în numele credinţei şi iubirii. Iertarea trebuie să-şi găsească loc în inimile
tuturor, ca trupul şi sufletul de care se despart îndoliaţii să-şi găsească, în sfârşit,
odihnă. De fapt, o mângâiere sfântă se aşterne atunci peste sufletele tuturor,
Dumnezeu socotind prezenţa membrilor cortegiului ca pe o faptă de milostenie faţă
de aproapele. De asemenea, lui Dumnezeu îi plac trăirile şi gesturile smerite şi
simple ale celor care organizează înmormântările, atitudini ce pot influenţa în bine
sau în rău sufletul celui decedat. De altfel, îndoliaţii ar trebui să ştie că, precum
trupul bogatului nemilostiv din pilda cu săracul Lazăr a fost înmormântat 569 cu mare
slavă şi aceasta i-a fost spre pagubă sufletului, îngroparea cu măreţie, cu mândrie,
poate să-i aducă pagubă sufletească. Aşadar, îi este mai de folos sufletului o
îngropare modestă a trupului, în simplitate, care să-i ofere lui Dumnezeu ocazia de a
ierta păcatele celui plecat dintre noi,570 decât una în care decedatul este împodobit cu
tot felul de lucruri inutile571. Spre exemplu, cu o smerenie ajunsă la culme, mai mulţi
cuvioşi şi sfinţi au cerut înainte de strămutare să fie dispreţuiţi şi aruncaţi ca şi
animalele, pentru ca astfel să aibă un mai mare câştig de la Dumnezeu572.

567
Sf.Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, 37, 32); Cuv. Ioan Scărarul, Omilia 7, 24);
568
La adormirea Maicii Domnului, Apostolii răspândiţi în toate colţurile lumii au fost aduşi la
Ierusalim printr-o minune, de un nor. Când trupul Sfintei Fecioare a fost înmormântat, Apostolii s-
au umplut de bucurie;
569
Lc. 16, 22;
570
„Dumnezeu… cere ocazia de a izvorî şi de a ne dărui bunătatea lui cea nestricată şi de a ierta
păcatele, nu numai în timpul vieţii pământeşti, ci şi în cea viitoare” (Sf. Pahomie cel Mare,
Everghetinon, vol.4, pg.557);
571
„Toată această împodobire nu este dovadă a iubirii pentru morţi, ci a slavei deşarte. Chiar şi în
timpul doliului se face vădită! Dacă, într-adevăr, îl iubeşti pe mortul tău, cheltuielile mari pe care
le suporţi pentru înmormântarea lui dăruieşte săracilor. Aşa îmbraci sufletul lui cu îmbrăcăminte
nestricăcioasă. Acestea sunt înmormântările frumoase” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia la Ioan, 85,
5, 6);
572
Sf. Arsenie a cerut ucenicilor să-l lege cu o funie de un picior şi să-l urce în munte, iar Cuviosul
Pahomie ne-a transmis mesajul că înmormântarea neînsemnată dă mortului un oarecare câştig în
faţa lui Dumnezeu; Adânca modestie îi face pe unii oameni să ceară a nu fi înmormântaţi de Sf.
58
 La sfârşitul ceremonialului religios, sicriul cu trupul defunctului este condus de
creştini la groapa din cimitir. Este locul unde dorm trupurile, pentru o vreme, nu pe
vecie cum se înţelege în terminologia populară. De aceea, ca loc sfânt, cimitirul mai
este denumit şi loc de dormit, pentru că în el îşi găsesc liniştea, tihna, trupurile celor
îngropaţi în pământ573, într-o moarte numită somn (adormire574), în timp ce sufletul
(viu şi conştient) se întoarce la Dumnezeu.
Mai este de folos a se şti că trupul este pus în groapă cu faţa spre Răsărit, în
aşteptarea Celei De-a Doua Veniri a Domnului, când se va ridica din mormânt ca să
participe la judecata generală a lui Dumnezeu. Trupul din groapă va fi separat de
suflet, până la A Doua Venire, când ambele, din nou, se vor reîmpreuna, dar, dacă
trupul va fi îngropat alături de persoane pe care nu le-a iubit pe pământ, sufletul îi va
fi în neodihnă. Faptul că este bine ca trupul să fie îngropat lângă persoane pe care le-
a iubit pe pământ, nicidecum să fie în situaţia lui Ahia (blestemat să nu fie îngropat
în pământul părinţilor lui575), observăm din dorinţa pe care a avut-o Tobit ca să stea
alături de soţia lui576 şi din cea a lui Iosif ca să fie înmormântat în pământul părinţilor
lui (să ne amintim că Moise, când a plecat din Egipt, drepţilor şi proorocilor a luat cu
el şi oasele lui Iosif577, pe care le-a transportat cu fast în Canaan). Că atât oasele, cât
şi mormintele drepţilor şi proorocilor, sunt cinstite cum se cuvine, ne arată şi regele
Iosia în cazul „omului lui Dumnezeu” din Samaria (4Regi 23, 17-18).
Mormintele din cimitir au, după cum se vede, importanţa lor capitală. De ele
se cuvine a ne îngriji mereu, cu evlavia pe care au avut-o şi femeile mironosiţe când
veneau la Sfântul Mormânt al Domnului, căci acolo sălăşluiesc nu numai trupurile
celor dragi ci, cum uşor se poate resimţi, ne întâlnim şi cu o tainică adiere a
sufletelor lor. De această dulce şi tainică adiere nu este străin nici sufletul meu, care,
din copilărie, s-a simţit atras să vină, printr-o negrăită chemare şi aducere aminte, la
cimitirul nostru din sat, la morminte, să-i văd în fotografii pe cei de care îmi era dor,
să revăd cu ochii minţii mici fragmente de amintiri comune, să citesc textele scrise
pe cruci, să mă întreb cine este Dumnezeu şi dacă voi mai avea ocazia să mă
întâlnesc vreodată cu rudele, prietenii şi consătenii mei dragi. Răspunsul l-am găsit
mai târziu, evident, la cea mai înaltă autoritate, la Dumnezeu, în Cuvântul Său,
revelat atât de copleşitor în Sf. Biblie şi în scrierile Sf. Părinţi. Şi am fost atât de
bucuros, de recunoscător Creatorului suprem, că este atât de bun cu creaţia Sa
înălţătoare, omul, ca să nu îl piardă, să îl treacă din moarte la viaţă, să îl facă
nemuritor, dumnezeiesc după har, în frumuseţile de nedescris ale vieţii veşnice. De
aceea, acum, când intru într-un cimitir, îmi las inima mângâiată de emoţia sfântă că
ni s-a dat, ceea ce şi mărturisim în Crez, să trăim minunea învierii trupurilor din
morminte.

Biserică, ci să fie aruncaţi şi îngropaţi ca nişte animale. Modestia lor este miluită de Dumnezeu
(Sf. Părinţi, Everghetinos, vol. 4, 17; Scara, Omilia 4, 5);
573
Fac. 3, 19;
574
In. 11, 11;
575
3Regi 13, 22;
576
Tobit 4, 3-4;
577
Fac. 50, 25; Ieş. 13, 19;
59
 Iată deci de cât de mare cinste, de câtă sfinţenie, este cimitirul – şi pentru cei vii
şi pentru cei adormiţi cu nădejdea că Dumnezeu, într-o zi, îi va învia. Ei, adormiţii,
sunt eroii lui Dumnezeu, într-o lume în care, din ce în ce mai mult, cei ce se
consideră pe sine vii sunt de fapt morţi în faţa lui Dumnezeu. Ei, adormiţii
mormintelor, pentru dreapta lor credinţă, ortodoxă, sunt binecuvântaţi de Dumnezeu
ca să se sălăşluiască, o vreme, cu trupurile lor sfinte, în cimitirul 578 Sf. Biserici a lui
Hristos. Doar ortodocşii, nu însă şi alţii, căci nu se pot îngropa în cimitirele ortodoxe
următoarele persoane: păgânii, ateii, ereticii, schismaticii, nepocăiţii (care refuză
Sf.Taine), morţii în duel (trebuie să fie întrebat episcopul) şi copiii nebotezaţi579. Cei
rămaşi în urma lor au datoria lor ca, după şapte ani de la înhumare, să dezgroape
oasele, să le spele cu vin şi apoi, punându-le într-o raclă mică, să le ducă la Sf.
Biserică pentru a li se face slujba de pomenire. Apoi, din nou, sunt aşezate în
mormânt, de obicei la picioarele unei rude care a trecut la Domnul în aşteptarea
învierii. Totodată, este bine ca ortodocşii rămaşi pe pământ să facă jertfă de
milostivire – faţă de cei cu trupul adormit – prin practicarea cultului morţilor. Cultul
acesta, binecuvântat de Dumnezeu, îl cunoaştem încă de la poporul israelit din
vechime: ei plângeau în amintirea morţilor câte patru zile pe an580, făcând pomeni de
pâine şi vin la mormintele apropiaţilor sau ale eroilor581.

4.9. Sinucigaşii

Voia lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa

adevărului să vină, dar, ca expresie a neascultării, se întâmplă câteodată ca omul să
intervină în lucrarea lui Dumnezeu şi să-şi impună voinţa diabolică a unei minţi
întunecate de puterile demonice. Atunci, din cinstea de împărat al naturii, cu o
inimă slăbită de necredinţă, dar şi ca semn că este prea slab ca să înţeleagă datoria de
a se îngriji de darul dumnezeiesc al vieţii, al faptului că nu este stăpân pe propriul
său trup, omul necreştin recurge la cea mai nefirească atitudine faţă de mila lui
Dumnezeu şi se sinucide. Toţi sinucigaşii dovedesc astfel, printr-un complet dispreţ,

578
Sin.V Laodiceea din 343 d.Hr., can. 9; can.Ap. 45, 46 şi Laodiceea 33;
579
C. Carlton, De la Protestantism la Ortodoxie, ed.Ecclesiast, 2010, pg.125);
580
„Şi s-a făcut obicei în Israel, ca în fiecare an fiicele lui Israel să meargă să plângă pe fata lui
Ieftai Galaaditeanul patru zile pe an” (Jud. 11, 40);
581
„Şi strângând bani după numărul bărbaţilor, care erau cu el, două mii de drahme de argint a
trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa
învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de
râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit,
foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie
pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat” (2Mac. 12, 43-46); „Fii darnic cu pâinea şi cu
vinul tău la mormântul celor drepţi, dar păcătoşilor să nu dai” (Tob. 4, 17); „Nu se va frânge
pentru ei pâine de jale ca mângâiere pentru cel mort; şi nu li se va da cupa mângâierii ca să bea
după tatăl lor şi după mama lor” (Ier. 16, 7);
60
faţă de viaţa creştină promisă de Dumnezeu, că nu vor să răspundă chemării divine
de a căuta mai presus de toate Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.
Din aceste considerente, Sf. Biserică refuză să facă slujbă de înmormântare
sinucigaşilor582, excepţie de la regulă făcând nebunii şi demonizaţii583. Dacă totuşi
Sf. Biserică îi îngroapă pe cei sinucigaşi cu slujbă, din a preoţilor şi ierarhilor voie,
atunci ea greşeşte584, producând sminteală dogmatică în credinţa enoriaşilor.
Dimpotrivă, când Sf. Biserică nu încalcă prescripţiile canonice, oamenii se vor aşeza
cu linişte în rânduiala duhovnicească şi se vor îngrijora văzându-i pe sinucigaşi că
sunt îngropaţi ca şi nişte animale.

4.10. Cauzele neputrezirii trupurilor

De obicei, la şapte ani de la deces, când se dezgroapă trupurile morţilor, se

constată putrezirea lor. Există însă şi cazuri când se dezgroapă trupuri care nu sunt
putrede. Cauzele neputrezirii, după cum ne învaţă vrednicul nostru de pomenire
părinte Ilie Cleopa, sunt în număr de opt. Adică:
1) Deşi trupul mortului dezgropat are toată carnea putrezită, oasele îi sunt
prinse între ele. Înseamnă că mortul respectiv este tare din fire şi poate să
nu putrezească 40-50 de ani.
2) Dacă trupul mortului este găsit neputrezit, aşa cum a fost îngropat,
înseamnă că nu a putrezit din cauza pământului. Trebuie ca trupul
respectiv să se mute în altă parte.
3) Dacă trupul mortului este găsit neputrezit, cu carnea mucedă şi albă,
înseamnă că este blestemat de dumnezeieştile pravile, că a avut de
împlinit un canon mare şi nu l-a împlinit.
4) Dacă trupul mortului este găsit neputred, negru şi umflat, doar cu unele
părţi putrezite, înseamnă că este sub blestemul preotului sau al
arhiereului.
5) Dacă trupul mortului este găsit fără a fi putred, la fel şi hainele lui şi
sicriul, iar unghiile şi barba îi cresc, înseamnă că a făcut nedreptăţi şi a
furat. Până când arhiereul nu va dezlega acest trup, el nu va putrezi. Iar
dacă trupul nu se va desface (descompune) nici după dezlegarea
arhierească, atunci înseamnă că este blestemat de cei săraci, deoarece i-a
nedreptăţit luîndu-le averea. Până când cel lacom, sau urmaşii lui, nu va
restitui tot ce s-a luat, trupul respectiv nu va putrezi, în iad se chinuie şi
nici arhiereul nu îl poate dezlega.
582
Can. 24, Ap;
583
Sf.Timotei al Alexandriei, can.14, Pidalion, ed.Asteros, 1982, pg.673;
584
Sf.Nectarie Pentapoleos (+1920) afirmă că unii din Sf. Biserică păcătuiesc dacă îngroapă
sinucigaşi, făcându-se mincinoşi în faţa lui Dumnezeu şi a poporului, deoarece nesocotesc faptul
că slujba de înmormântare este destinată creştinilor care au adormit întru Domnul şi au răspuns la
chemarea lui Dumnezeu spre dobândirea vieţii veşnice;
61
 6) Dacă pielea şi limba celui găsit mort neputred sunt verzui-galbene, iar
unghiile, barba şi părul îi cresc, înseamnă că este sub anatemă (cea mai
grea pedeapsă a Sf.Biserici) din două motive: fie a hulit pe Dumnezeu,
pe preot şi s-a lepădat de dreapta-credinţă, fie a trăit în preacurvie de
gradul unu (tatăl cu fiica, băiatul cu mama).
7) Dacă trupul mortului nu are mâna putrezită, sau piciorul, înseamnă că
acela a lovit pe tatăl sau pe mama sa, i-a amărât foarte mult pe părinţi,
atrăgându-şi blestemul acestora (şi nu s-a spovedit la duhovnic de aceste
păcate, ca să primească dezlegare cât a fost în viaţă).
8) Dacă trupul mortului este găsit nestricat, uşor ca o pană, cu miros foarte
frumos, vesel la faţă şi făcător de minuni, înseamnă că avem de-a face cu
Sfinte Moaşte. Din aceste motive, trupurile sfinţilor devin izvorâtoare de
mir (ca Sf. Mare Mucenic Dimitrie de la Salonic, Sf. sârb Simeon, Sf.
athonit Teofil etc), alte trupuri împrăştie miros de bună mireasmă ( ca Sf.
Ioan – Iacob Hozevitul, găsit cu tot trupul neputrezit după 20 de ani de la
mutarea sa la Domnul), alte trupuri se păstrează intacte şi neatinse de
putrezire (ca Sf. Dimitrie Basarabov, Sf. Muceniţă Filofteia de la Curtea
de Argeş, Sf. rus Alexandru din Sevir), sau de foc (Cuv. Parascheva de la
Iaşi, Sf. Ioan Rusul, moaştele de la Lavra Pecerska etc)… Puterea
dumnezeiască care lucrează prin trupurile sfinţilor, după moartea lor, este
de fapt o continuare şi mai intensă a puterii care lucra prin trupurile lor
când erau în viaţa lor de pe pământ.

Minunile lui Dumnezeu săvârşite prin Sfintele Moaşte, sau prin alte lucruri,
întăresc credinţa adevăraţilor creştini, cum reiese atât de edificator din Sf. Scriptură:
oasele lui Elisei au înviat un mort (4Regi 13, 20-21), umbra trupului Sf. Apostol
Petru îi vindeca pe bolnavii peste care trecea (F. Ap. 5, 15-16), ştergarele sau
şorţurile Sf. Apostol Pavel îi vindecau pe cei care le atingeau (F. Ap. 19, 11-12) etc.
Iată cât de minunat lucrează Dumnezeu prin sfinţii Săi, prin aceia care s-au făcut pe
ei înşişi vase alese (F.Ap. 9, 15), casnici (Efes. 2, 19) şi prieteni ai lui Dumnezeu
(In. 15, 14).
Cinstirea trupurilor sfinţilor o practicau creştinii încă de pe timpul Sf.Biserici
primare, având mărturie scrisă despre martirajul Sf.Policarp (+166), episcopul Sf.
Biserici din Smirna: „Noi am strâns osemintele lui ca un odor mai scump decât
aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu
bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale celei martirice,
spre amintirea biruinţelor sale şi spre întărirea altor luptători”.
Neclintita Ortodoxie, sfătuindu-i pe creştini să cinstească cu mare evlavie
Sfintele Moaşte, respinge categoric toate dubiile nefondate ale învăţăturii rău-
cinstitoare a eterodocşilor. Astfel, eterodocşii afirmă că cinstirea moaştelor este în
contradicţie cu cele două porunci din Decalog (referitoare la idolatrie), dar noi,
ortodocşii, nu identificăm moaştele cu Dumnezeu, nu le dăm închinare ca lui
Dumnezeu, ci prin ele îL adorăm pe Dumnezeu Care i-a slăvit pe sfinţii Săi, Cel care

62
cu adevărat le dă putere şi lucrează prin ele (în cer, sufletele bineplăcutelor trupuri
sfinţite înconjoară altarul şi slujesc neîncetat lui Dumnezeu – Apoc. 5, 8; 4, 10-11).
Eterodocşii mai spun că dacă trupurile nu vor putrezi, nu se vor preface în ţărână şi
nici nu vor învia. Însă nu neapărat, căci mai sunt şi excepţii prin care Dumnezeu Îşi
arată măreţia lucrării prin aleşii Săi, cum este cazul proorocilor Moise (care avea
trupul îngropat, dar a apărut în slavă), Enoh, Ilie (care nici măcar nu au gustat din
moarte) etc.
Cât priveşte atingerea trupurilor morţilor şi sărutarea acestora, eterodocşii
susţin că de fapt prin acestea s-ar face o întinare (Lev. 21, 11;Num. 9, 6-7; 19, 11),
dar nu înţeleg (sau nu vor) că prin Noul Legământ al Domnului nostru Iisus Hristos
cu noi, creştinii, suntem scoşi de sub blestemul păcatului (cine a murit după ce a
primit harul înfierii nu se mai consideră mort, pentru că harul lui Dumnezeu rămâne
lucrător şi asupra moaştelor sfinţilor, care s-au făcut biserici vii ale lui Dumnezeu
(1Cor. 6, 19-20). Deci, sărutarea Sfintelor Moaşte nu este nicidecum o întinare, ci
este o sfinţire.

Cap.V: LUPTA DINTRE ÎNGERI

5. Din lumea nevăzută vin forţe la ieşirea sufletului

Cu toate că, atâta timp cât ne aflăm în starea de pe pământ nu putem să

înţelegem profunzimea vieţii de dincolo, înfăţişată de Sfânta Scriptură în limbaj
simbolic (Rai şi iad), bine este a şti că odată ce pământul a acoperit sicriul nu se
pune punct existenţei noastre, ci virgulă. Urmează să fim puşi în faţa unei realităţi în
faţa căreia nu mai avem nici un fel de putere, ca să ne opunem. De astă dată,
Dumnezeu şi puterile Sale cereşti ne vor descoperi taine aflate mai presus de
înţelegerea îngăduită nouă de când eram pe pământ. Dar, de ar fi să şi cunoaştem pe
îndelete aceste adâncimi duhovniceşti pregătite nouă, nimic esenţial nu s-ar adăuga
credinţei noastre în cele nevăzute şi veşnice585, aşa că nu ne rămâne decât să
mărturisim cu tărie că avem o credinţă profundă (care nu are nevoie de semne şi de
minuni) în Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute586. Ce fericire este în a crede şi
a nu vedea, ştiu doar aceia care îşi lucrează mântuirea clipă de clipă, încredinţaţi
fiind că Domnul Dumnezeu nu îngăduie sufletelor celor mutaţi din lume să le
descopere pământenilor tainele de dincolo587, cum nu putem afla nimic de la ele
(dacă sufletele plecate s-ar reduce la nonexistenţă după deces, oare acum s-ar mai
readuce la viaţă prin minuni?) nici cum anume au petrecut (de la „moartea” lor până

585
„Neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar
cele ce nu se văd sunt veşnice” (2Cor.4, 18);
586
Crezul;
587
„Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei” (Lc. 16, 29);
63
la întoarcerea în trup, prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu), ca în cazul fiului
văduvei din Sarepta Sidonului588, fiului văduvei din Nain589, fiicei lui Iair590 şi pe
Lazăr591. Readucerea acestor suflete fericite la vieţuirea în trup de pe pământ a
însemnat atât arătarea puterii dumnezeieşti, cât şi ocazia ca oamenii să audă şi să
asculte şi mai mult chemarea pe care ne-o face Domnul Dumnezeu la mântuire.
Pildă în acest sens îl avem pe Sf. Atanasie din peşterile Kievului 592 etc. Exemplele de
mai sus ne arată că, de ar vrea Dumnezeu ca după „moarte” să întrerupă legătura cu
omul, moartea ar fi un „accident” de neînţeles, (o purtare de grijă mărginită de un
timp fără sens după plecarea de aici), aducerea noastră la existenţă. Sufletul ne este
deci ridicat la demnitatea nemuririi, unde ne va fi ridicat cândva, la A Doua Venire a
lui Hristos, şi trupul… Şi de aceea trebuie să înţelegem că, în marea iubire a lui
Dumnezeu, nu numai că omului i s-a pregătit nemurirea cu sufletul, în arta colosal
uimitoare a creaţiei, dar i s-a dat şi darul de a cunoaşte mari taine, în extaz, prin
Duhul Sfânt.
Ce este, însă, extazul? Este o stare de răpire dumnezeiască, într-o stare de
deosebită fericire, când simţurile omului se „ascut” în sfinţenie, ajungând până acolo
încât se poate comunica, auzi şi vedea ce este în cealaltă lume593. Când vom fi acolo,
pe celălalt tărâm, după ce ni s-a îngăduit pe pământ să „murim odată” şi apoi să
venim la judecată594, ne va revela Domnul Dumnezeu ca Judecător 595 şi, de vom avea
mărturie de la Fiul înaintea Tatălui şi a îngerilor lui Dumnezeu despre credinţa cea
dreaptă şi fapte bune596, atunci mutarea noastră de la pământ la cer va fi ca o trecere
de la amărăciune la bucurie597. Iar de nu, ferească-ne Domnul, vom plânge veşnic598.
Însă, până la marea noastră întâlnire de sus, din cer, enigmatică, neprevăzută, ne
zbatem pe pământ în fel şi fel de temeri, de chinuri, puţinora dintre noi îngăduindu-

588
3Regi 17, 21-23;
589
Lc. 7, 11-15;
590
Mt. 9, 18-25;
591
In. 11, 43-44;
592
Sf. Atanasie, după ce s-a strămutat de la noi, a fost readus pe pământ după două zile de
Dumnezeu. El a spus doar cuvântul „Mântuiţi-vă”, urmându-şi calea pocăinţei nesfârşite. S-a
închis apoi într-o peşteră şi a rămas acolo 12 ani fără să o părăsească, petrecând în lacrimi
necontenit şi mâncând puţină pâine şi apă la câte două zile;
593
„Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup,
nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer (…) a fost răpit în rai şi a
auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (2 Cor.12, 2- 4);
594
„Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata…” (Evr. 9,
27);
595
Dumnezeu „de două ori se arată ca Judecător: la moarte şi în ceasul învierii” (Sf.Ioan Gură de
Aur, Omilii la Matei, XIII, 5);
596
Mt. 10, 32; 25, 34-40; Apoc. 3, 5;
597
„Doamne, pentru robii Tăi, pentru cei dintre noi care se despart de trup şi vin la Tine,
Dumnezeul nostru, nu există moarte, ci trecere de la amărăciune la odihnă şi bucurie” (Sf. Vasile
cel Mare);
598
„Cel ce nu s-a plâns aici, va plânge veşnic. Nu putem să scăpăm de plâns: sau aici, de bucurie,
sau acolo, în chinuri, fără voie” (Avva Pimen, Patericul Schitului);
64
le Domnul Dumnezeu să cunoască – prin vedenii – ziua exactă când se vor muta 599.
Când ne aflăm încă înainte de această zi, cu adevărat tulburătoare, în stare de
muribunzi pe un pat ce se va cutremura 600, îi vom vedea pe îngerii lui Dumnezeu601
cum ne vor chema sufletul din trup, în prezenţa puterilor înfricoşătoare şi aspre ale
diavolilor. Sunt însă şi cazuri, dar mai puţine, când la unii oameni vin să le
întâmpine sufletul chiar Mântuitorul Hristos, Maica Domnului, proorocii şi sfinţii.
Vin de obicei, în cazul sfinţilor, cei la care ne-am rugat. Vin cu toţii ca să ne
mângâie, să ne întărească, să ne sprijine în dramaticul moment al despărţirii
sufletului de trup. Înainte ca ele să se despartă, muribundul îşi revede cu viteză
ameţitoare întreaga viaţă, îşi revede păcatele care îi sfâşie inima de durere (Sf.Ioan
Gură de Aur, Omilii la Matei, XVI), are ocazia să se căiască într-o ultimă clipă de
rugăciune mută şi să se pregătească a da un răspuns bun la judecată.
Trupul ne va tăcea atunci, copleşit sub o cumplită schimonosire: limba ni se
leagă, ochii ni se schimbă, gura ni se închide, graiul ni se opreşte. Dramatica scenă
ne este zugrăvită de Sfinţii Părinţi, care ne spun că, imediat după încetarea
respiraţiei, sufletul nu îşi va lua uşor zborul întrucât îndură cu greutate războiul
necruţător dintre îngeri şi duhurile răutăţii. Altfel spus, cu cât sufletul nostru este
mai pământesc, mai pătimaş, cu atât mai greu se smulge de carne sub presiunea
îngerilor căzuţi. Şi, din contră, cu cât sufletul ne va fi golit de patimi, cu atât se va
înălţa mai uşor spre cerul dorit. Când va reuşi în sfârşit să se desprindă de trup,
sufletul ne va fi lipsit doar de acele facultăţi care ţin viaţa de trup 602, continuând să
înţeleagă perfect situaţia în care se află. Găsindu-se de acum în braţele îngerilor,
sufletul cuviincios poate să-i vadă pe cei care îl plâng, dar, nepăsându-i de lacrimile

599
Înainte de a se muta la cele cereşti, Cuv.Teodosie (n. 424) a spus: „Şi rău şi pizmaş în mine am
fost şi tare netrebnic şi nesârguincios. Mă va ierta El oare, Domnul Domnilor şi Judecătorul a toată
dreptatea ? Că, iată, ieri eram cu voi şi azi îmi cântă „Aliluia!”. Acum fac seama zilei, iar mâine pe
a nopţii. Aşa-mi grăi mie, în vedeniile mele, Îngerul Celui de Sus Stăpân al nostru, că în zece zile
mă voi muta la El, în Cerurile Înalte şi unde mă va cuibări în Munţii veşniciei. Şi îl văzui, o,
oamenilor, pe Vasilie Părintele cel Mare şi Sfânt de odinioară, care îmi dete pacea sa, acum că
tocmai îl prăznuim. Şi îmi mai dete el sărutul său, cel din duhul, că zilele mele multe au fost şi,
iată, se vor sfârşi”; Cu nouă zile înainte de moarte, Sfântului Macarie i-au vestit mutarea doi sfinţi
plini de slavă şi cinste, iar Sf. Daniel Stâlpnicul şi Avvei Sisoe li s-a îngăduit înainte de plecare să-
i vadă pe toţi sfinţii din cer.
600
„Până şi patul li se cutremură, iar ei abia se uită cu teamă la cei aflaţi în preajmă” (Sf. Ioan Gură
de Aur);
601
Când s-a strămutat de pe pământ, Sf. Antonie cel Mare a văzut pe cer cete de îngeri, de apostoli,
de Prooroci, de Mucenici – iar în mijloc stătea Sf. Apostol Pavel, strălucind mai puternic decât
zăpada. Sf. Antonie s-a înălţat la ceruri cu multă bucurie (Everghetinos, Atena, vol.I, 1957, pg.90);
602
Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, XIII, 68, 70);
65
lor, este bucuros că poate să vadă alte frumuseţi, îngereşti 603 într-o lumină tainică604
şi în slavoslovii din cer605, cum vor fi conduse în lumea cea curată606 unde-şi vor
aşeza cortul în slava lui Dumnezeu607. Aceste suflete ale drepţilor sunt ridicate de
îngerii lui Dumnezeu la cer608 şi, precum profetul Elisei l-a văzut de demult pe
proorocul Ilie luat la cer de un car de foc 609, tot aşa unii pot să vadă cum se ridică la
cer sufletele sfinţilor în stâlp de foc610 sau minge de foc611.
Dimpotrivă, sufletele care nu au arvuna Duhului Sfânt612, nici nu s-au unit de
când erau pe pământ cu Domnul nostru Iisus Hristos, vor cunoaşte înfricoşătoarea
prezenţă şi lucrare a stăpânitorului lumii nedreptăţii, diavolul 613, cel ce caută să le
răpească până şi sufletele celor aleşi614 (care s-au nevoit întreaga lor viaţă în războiul
cu vrăjmaşul615). El, diavolul, se foloseşte de moarte pentru a-l împinge pe om în
păcat şi în patimi nefireşti, alipindu-le sufletele de bunurile pământeşti şi ridicându-
le la revoltă împotriva morţii. De altfel, toată tiranizarea omului cu frica de moarte
603
Sf. Sisoe cel Mare a avut, înainte să-i iasă sufletul din trup, următorul dialog:
- Sf.Sisoe: „Iată, Avva Antonie a venit!”;
- Cei de faţă i-au zis: „Cu cine vorbeşti, părinte?” ;
- Sf. Sisoe: „Iată, îngerii au venit să mă ia şi mă rog să fiu lăsat să mă pocăiesc puţin”;
- Bătrânii: „Nu ai treabă să te pocăieşti, părinte!”;
- Sf. Sisoe: „Cu adevărat, nu mă ştiu că am pus început bun!”;
- Sf. Sisoe: „Vedeţi, Domnul a venit şi zice: Aduceţi-Mi pe vasul pustiului!”. Şi s-a umplut
toată casa de bună - mireasmă (Pateric, Bucureşti, 1818, pg.70)
604
La plecarea sufletului Sf. Grigorie Palama, spune Sf. Filoftei Kokkinos, o lumină sfântă a
strălucit în odaie şi faţa îi strălucea suprafiresc” (Everghetinos, Atena, vol.I, 1957, pg.90);
605
Când sufletele drepţilor părăsesc trupurile lor, spune Sf. Grigorie Dialogul, sfinţii aud
slavoslovii în ceruri;
606
„Când sufletul omului iese din trup, se săvârşeşte o mare taină. Dacă este împovărat de păcate,
vin cetele demonilor, îngerii cei de-a stânga, puterile întunericului şi iau sufletul acela şi-l ţin în
partea lor (…) Cât priveşte sufletul cel bun, tu trebuie să ştii că aşa stau lucrurile: pe robii sfinţi ai
lui Dumnezeu, încă din această viaţă îi înconjoară şi-i zidesc îngerii, duhurile cele sfinte. Când ies
din trup, în lumea cea curată, şi astfel le conduc la Domnul” (Sf. Macarie Egipteanul, Omilii
duhovniceşti, col. II XXII);
607
„Însă, dacă şi-a săvârşit viaţa pământească în evlavie şi curăţie, împlinind tot binele şi poruncile
lui Dumnezeu (…) îşi va pune cortul său în locul unde sălăşluieşte slava lui Dumnezeu (…) Şi
după darurile pe care s-a învrednicit să le primească de la Duhul Sfânt, sufletul îşi află sălaşul
cuvenit lui în locaşurile cele multe din casa Tatălui (…) sub acoperământul aripilor îngerilor”
(Sf.Nichita Stithatul, Despre suflet, XIII, 69-72);
608
Cuv. Filaret a văzut sufletul Sf. Serafim de Sarov urcând la cer;
609
4 Regi 2, 11;
610
Locuitorii din Afognak au văzut sufletul Sf. Herman urcând la cer într-un stâlp de foc;
611
Sf. Benedict a văzut sufletul Sf.Germanus cum îl ridicau la cer îngerii într-o minge de foc
(Sf.Grigorie, Dialoguri, II, 35);
612
„Când sufletul nu are arvuna Sfântului Duh, când se desparte de trup demonii îl ţin şi nu îi
îngăduie să urce la ceruri” (Sf. Macarie Egipteanul, Omilia XV-a, pg.152);
613
In. 14, 30;
614
Ps. 7, 1-2;
615
Sf. Vasile cel Mare spunea că, la sfârşitul vieţuirii lor pământeşti, chiar şi cei încercaţi în lupta
cu duşmanii nevăzuţi „vor fi căutaţi de stăpânitorul acestui veac” (şi de-i va găsi cu răni, îi va
reţine robi);
66
are ca efect luarea în stăpânire, de către diavol, a părţii păcătoase a omului, în aşa fel
încât satan să transforme sufletele pătimaşe616 în prinţi ai întunericului617 căzuţi în
prăpastia iadului618.
Iată, iubiţi credincioşi, cum se face ieşirea sufletelor noastre şi, pentru că am
văzut cât de greu se desprind ele de trupuri, s-ar cuveni a mai spune că, după
coborârea lor în groapă, trupurile oamenilor continuă să existe ca o sămânţă 619 - după
natura umană sunt moarte, dar sunt şi vii după prezenţa în ele a Sfântului Duh620.

5.1. Celor ce vom vedea să nu le ascultăm îndemnul

616
„Dacă sufletul lasă să lucreze în el puterea întunecată a patimilor… şi dacă li se face părtaş, când
stă să iasă din trup, duhurile păcatului şi Începătorul răutăţii, care se bucură de rău, Stăpânitorul
tărâmului întunericului, îl iau în stăpânirea lor şi-l ţin la ei. Şi cu adevărat al lor este, căci voia lor a
împlinit-o şi în însoţirea cu ei a stăruit câtă vreme a fost în trup (…) Dimpotrivă, sufletul însoţit cu
firea frumuseţii celei vrednice de dorit şi de nespus a luminii Duhului… când acesta, aşadar, iese
din trup, îl întâmpină duhurile cele sfinte şi luminate, iar Împăratul păcii Hristos… El însuşi
primeşte sufletul acesta şi-l aşează alături de El, ca pe o mireasă a Sa şi ca pe un prieten apropiat”
(Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, col. III, XXV, 2, 3-4);
617
Viaţa Sf. Ciprian (2 oct): „Pe muntele Olimp, Ciprian a studiat toate felurile de arte diabolice: el
stăpânea diferite transformări diabolice, a învăţat cum să schimbe natura aerului… În acest scop, el
a văzut o legiune nenumărată de demoni, cu prinţul întunericului la căpătâiul lor; unii stăteau în
faţa lui, alţii îl serveau, iar alţii înălţau rugăciuni prinţului lor, şi unii au fost trimişi în lume pentru
a corupe oamenii. De asemenea, el a văzut aici zei şi zeiţe păgâne în forma lor falsă şi diverse
fantome, a căror invocare a învăţat-o într-o perioadă strictă de 40 de zile… Astfel, el a devenit
vrăjitor, magician şi distrugător de suflete, mare prieten şi slugă credincioasă a prinţului iadului, cu
care a conversat faţă în faţă, acordându-i-se din partea lui o mare onoare, după cum a mărturisit el
însuşi. „Crede-mă a zis el, eu l-am văzut pe prinţul întunericului însuşi… Mi-a promis să mă facă
prinţ, după plecarea mea din corp, şi în timpul vieţii pământeşti să mă ajute în toate… Înfăţişarea
exterioară a prinţului întunecimii era ca o floare. Capul său era acoperit de o coroană (nu una reală,
ci una fantomatică) făcută din aur şi pietre strălucitoare, datorită căreia întregul spaţiu din jurul lui
era luminat: şi îmbrăcămintea lui era uimitoare. Când se întorcea într-o parte sau alta, întreg acel
loc se cutremura, o multitudine de spirite diavoleşti de diferite ranguri stăteau în faţa tronului său
cu obedienţă. La vremea aceea, m-am încredinţat în întregime serviciilor sale, ascultând toate
ordinele” (Cuvânt Ortodox, 1976, nr.10, pg. 136-138);
618
„Sufletele acestea (pătimaşe – n.a.), cu totul întunecate, pline de putoare şi necurăţie, cu teamă
cumplită, cu spaimă şi cutremur, sunt târâte de îngeri pedepsitori şi întunecaţi în prăpastia iadului
şi puşi ca într-o temniţă întunecată şi unde nu este nici o mângâiere; ele sunt date în mâna
duhurilor necurate şi rele care străjuiesc locul în care a fost pus în lanţuri prinţul întunericului, ca
să îndure pe vecie arsura focului” (Sf. Nichita Stithatul, Despre suflet, XIV, 79-81);
619
„Şi trupul continuă să existe… în însăşi putrezirea sa:… ca sămânţa în pământ, în aşteptarea
unirii de-a doua cu sufletul” (Sf. Ignatie Briancianinov, Despre suflet, vol.III);
620
„Trupurile unor aleşi ai lui Dumnezeu rezistă putrezirii, fiind pătrunse din belşug de harul lui
Dumnezeu şi, în însăşi tinda morţii, ele ivesc începutul slăvitei lor învieri. În loc de duhoare, ele
emană mireasmă (…) Asemenea trupuri sunt moarte şi vii totodată – moarte după natura umană,
vii după prezenţa în ele a Sfântului Duh” (Sf. Ignatie Briancianonov, Despre suflet, vol.III);
67
 Pentru un creştin adevărat ce se întâmplă în lumea de dincolo este de
netăgăduit. De altfel, rugăciunile ce i s-au ridicat la tronul dumnezeirii conţin în
formularea lor rugămintea de a fi ajutat de Dumnezeu şi când se află pe pământ şi
când îi va veni vremea de a se ridica la ceruri. Deci „contactul” lui cu lumea de
dincolo nu îl vede nicidecum ca pe o expresie a unor minţi încorsetate de voluptăţile
imaginaţiei, ci ca pe o realitate probată în mod natural, firesc, de atâţia oameni
cărora li s-a dat de sus sfinţita putere de a deosebi duhurile, ca să aibă pe deplin
convingerea că sunt de la Dumnezeu621. Puterea aceasta de deosebire a duhurilor o
au Sf. Părinţi, ca mari purtători de har, ştiind ei că preavicleanul satan stăpâneşte arta
de a se preface chiar şi înger de lumină622, de aceea nu au primit cu uşurinţă nici
vedeniile (revelaţiile) avute când se găseau pe patul de pe care şi-au dat duhul. Lor,
Dumnezeu le-a deschis ochii minţii, precum şi simţurile, ca să-i poată vedea pe
îngerii lui Dumnezeu aşa cum li s-au îngăduit lui Valaam623 şi slujitorului lui
Elisei624. Dar de asemenea taine cereşti nu se învrednicesc doar sfinţii, ca mai ieri
Avraam625 sau Sfântul Apostol Pavel626, ci şi, evident mai rar, necredincioşii sinceri
în neştiinţa lor, ca să-i servească pe ceilalţi oameni. Marile descoperiri cu pricina nu
au doar rolul de a întări credinţa oamenilor în Dumnezeu, ci sunt îngăduite tocmai
pentru a cuteza să acceptăm mai uşor că dincolo de aşa-zisa moarte ne aşteaptă
vieţuirea cu Domnul627. Or, tocmai de această solemnă întâlnire cu Dumnezeu se
cuvine să ne temem (de ea depinde dacă vom merge în Rai sau în iad), nu de faptul
că vom trece cu toţii prin fiorii care ne unesc cu lumea de dincolo. Pasul acesta al
nostru către un alt univers, guvernat de alte legi, necuprinse de mintea omenească,
presupune să avem sfânta şi smerita nelinişte că este foarte posibil ca Dumnezeu să
nu ne rânduiască în frumuseţile Raiului, pentru că singuri ne-am autocondamnat la
păcate. De aceea, la aşa-zisa moarte diavolii îşi încearcă şi ultimele lor meşteşuguri.
În faţa lor este ultimul atac, ultima lor ocazie de a pune stăpânire pe om cu false
vedenii, de a-i răpi celui ce pleacă prilejul cel mai de pe urmă al pocăinţei, făcându-
ne să cădem în extremele păcătoase ale deznădejdii sau nădejdii exagerate în
bunătatea lui Dumnezeu, în simţământul înşelător că nu mai trebuie să ne temem de
judecata lui Dumnezeu şi că locul nostru sigur va fi în Rai.
Sunt astfel cu nemiluita, în istoria amăgirii de ar fi cu putinţă şi a sfinţilor,
„beneficiari” de vedenii înşelătoare. Capcanelor despre care scriu le-au fost victime,
sau le sunt, persoanele nesincere în mărturisirea păcatelor lor. Să ştim deci că
tăinuirea de orice fel ar fi ea, indiferent de pretext, atrage osânda divină prin
îngăduinţa dată de Dumnezeu ca diavolii să-l ispitească pe om cu întregul său

621
1In.4, 1;
622
2 Cor.11, 14;
623
Num. 22, 31;
624
4 Regi 6, 17-18;
625
Fac. 12, 1-4; 17, 1-22;
626
F.Ap. 16, 9;
627
„Cât de evlavioasă şi minunată este credinţa creştinilor că morţii lor nu pier, ci vieţuiesc cu
Domnul. Ce predică mai sfântă decât aceasta…?” (Sf. Epifanie, Împotriva tuturor ereziilor,
LXXV, 8);
68
arsenal de iluzii zăpăcitoare. Aşa că perceperea senzorială a duhurilor amăgitoare ne
poate arunca într-un pericol fatal, generat de incapacitatea noastră duhovnicească să
distingem impresionanta artă de a ni se „servi” imagini false amestecate cu imagini
adevărate628, ceea ce înseamnă de fapt pierzania noastră629. Ca să nu ajungem în aşa
hal de păcălire, bine ne este să ştim cum anume să ne protejăm630: să nu primim nici
un fel de gânduri şi sentimente păcătoase 631; să nu acceptăm vedeniile nici de ni s-ar
arăta Însuşi Hristos632; să-i rugăm pe monahi şi pe preoţi să ne apere cu rugăciunile
lor633; să ne ferim de pericolul înşelării634 de-am fi şi desăvârşiţi creştini635.
În ce-i priveşte pe catolici, protestanţi şi neoprotestanţi, ei nu au, pentru că au
căzut de sub har, discernământ clar în practica vieţii duhovniceşti.

628
“Perceperea spiritelor cu ochii aduce totdeauna rău, uneori mai mare, alteori mai mic, oamenilor
care nu au perceperea spirituală. Aici, pe pământ, imaginile adevărului sunt amestecate… cu
imagini ale falsităţii” (Sf.Isaac Sirul, Predici 2);
629
„Omul care percepe spiritele senzorial poate fi amăgit cu uşurinţă către propriul său rău şi spre
pierzanie. Dacă, în perceperea spiritelor, omul arată încredere şi credulitate faţă de ele, el va fi
înşelat fără greş, el va fi atras negreşit, el va fi pecetluit negreşit cu pecetea înşelăciunii, de
neînţeles de cel lipsit de experienţă, dovada unui rău înfricoşător în spiritul său; şi mai mult,
posibilitatea corectării şi salvării este adesea pierdută. Aceasta s-a întâmplat cu mulţi… cu
păgânii… , cu mulţi creştini care nu cunosc tainele creştinismului…, cu mulţi luptători şi călugări”
(Sf. Isaac Sirul, Predici 2);
630
„Trebuie să cunoaşteţi următoarele pentru protecţia voastră. Când apare vreun anumit fel de
viziune, nu vă speriaţi, dar indiferent ce fel de viziune ar putea fi, mai înainte de toate întrebaţi
bărbăteşte: Cine eşti şi de unde vii ? Dacă este o manifestare a sfinţilor, ei vă vor calma şi vor
transfera frica voastră în bucurie. Dar dacă este o apariţie demonică, când dă peste fermitate în
sufletul vostru, el imediat va şovăi, pentru că întrebarea serveşte ca semn al unui suflet curajos.
Punând o astfel de întrebare, Iisus fiul lui Nun s-a convins de adevăr (Iosua 5, 13), şi duşmanul nu
s-a atins de Daniel (Dan. 10, 19-20)” (Sf. Antonie);
631
„Spiritele căzute acţionează asupra oamenilor, aducându-le gânduri şi sentimente pline de păcat;
dar foarte puţini oameni ajung la perceperea senzorială a spiritelor” (Sf. Ignatie Briancianinov,
Opere alese, vol.II, pg.11-12);
632
Sf. Grigorie Sinaitul;
633
În relatarea Sf. Grigorie Dialogul, referitoare la agonia unui om pentru care se rugau mai mulţi
monahi, se face precizarea că omul respectiv a văzut un balaur care vrea să-l mănânce şi nu i-a
prins în gură decât capul. Bietul om, scăpat de balaur, a spus apoi: Daţi mulţumită lui Dumnezeu:
căci iată, balaurul care vroia să mă mănânce a plecat, graţie rugăciunilor; nu putea să stea aici ”.
(Everghetinos, Atena, vol.I, 1957, pg.82);
634
„Dacă sfinţii au fost într-un astfel de pericol de a fi înşelaţi de spiritele rele, acest pericol este şi
mai înspăimântător pentru noi (…) Singurul mijloc de salvare din faţa acestor duhuri este să
refuzăm perceperea lor şi comunicarea cu ele în mod absolut, recunoscându-ne pe noi ca fiind
nepotriviţi pentru o astfel de percepere şi comunicare (…) Sfinţii Părinţi… poruncesc ca în timpul
unor astfel de apariţii, omul trebuie să se însemneze cu semnul crucii, să închidă ochii, şi în
conştiinţa hotărâtă că nu merită şi nu este potrivit să vadă duhuri sfinte, să roage stăruitor pe
Dumnezeu pentru că El ne-ar putea ajuta de toate cursele şi înşelăciunile care sunt pornite
împotriva oamenilor cu viclenie de către duhurile malefice” (Sf. Ignatie Briancianinov, Opere
alese, vol.III, pg. 45-46);
635
„Singura pătrundere corectă în perceperea senzorială a duhurilor este înaintarea şi desăvârşirea
creştină” (Sf. Ignatie Briancianinov, Opere alese, vol.III, pg.53);
69
 5.2. De ce vin la „moarte” îngerii lui Dumnezeu

Când suntem încă pe băncile şcolii, învăţăm de la profesori că filosofia este, în

înţelepciunea omenească, o expresie a mirării, a iscoditoarei întrebări obsesive de ce.
Mirarea, uimirea, uluirea nu îşi au însă locul potrivit în înţelepciunea dumnezeiască,
de unde omul credincios înţelege în sens mult mai înalt că la Dumnezeu nimic nu
este cu neputinţă636. Pentru că la Sf. Treime este absolut normal ceea ce nouă ni se
pare de necrezut, cerem în Rugăciunea domnească să se facă voia Sa637 peste orice638
voim noi639. Ca urmare, nouă ni se pare incredibil să ne confruntăm cu atâtea
necazuri, sau ca „moartea” să ne întâmpine încă din pântecele maicii noastre, dar, la
Atotţiitorul Dumnezeu, nu este deloc aşa, nu este cum vrem noi, toate ne sunt
îngăduite spre binecuvântarea noastră. Aşa este şi în ce priveşte „moartea”, despre
care lumea vorbeşte, cu multă patimă, atât de greşit: însă prin ea se face voia lui
Dumnezeu cu noi, prin ea se împlineşte miracolul de a se dărâma omul stricăcios şi
iarăşi a fi zidit de Creator spre nestricăciune 640. Este adevărat, nu-i un lucru uşor
pentru nimeni să stea faţă în faţă cu „moartea”, să asistăm neputincioşi cum sufletul
ni se desparte de trup, sfâşietor. Ne este greu de suportat 641 momentul acestei
despărţiri642, dar dacă sufletele noastre sunt pline de încredere despre ce ne aşteaptă
în lumea de dincolo, vom încerca atunci o bucurie negrăită643. Bucuria despre care
vorbesc vine din iubirea lui Dumnezeu de a ne trimite îngeri orbitor de luminoşi, ca
să ne ajute sufletele644, sau, în situaţii mai speciale, de a-i cinsti pe sfinţi, prin
arătarea în lumină strălucitoare a însuşi Domnului Hristos, a Maicii Domnului, a

636
Fac. 18, 14;
637
Rugăciunea Tatăl nostru;
638
„Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (In.16, 23);
639
„Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă”
(In. 15, 7);
640
Sf. Ioan Damaschin;
641
„Celor mai mulţi le este greu să-şi părăsească trupul… şi cu adevărat mare este chinul sufletului
când se desparte de trup” (Sf.Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, X, 2);
642
„Îi pare rău (sufletului – n.a.) de trupul cu care s-a însoţit şi suferă că se va despărţi de el” (Sf.
Macarie Egipteanul, Despre ieşirea sufletului);
643
„Sufletul care se desparte de trup plin de încredinţare şi-l dezbracă pe acesta ca pe o haină,
încearcă o bucurie negrăită şi netălmăcită. Căci, dobândind acum cele nădăjduite, îl leapădă pe
acesta fără întristare, îndepărtându-se cu pace spre îngerul luminos şi vesel care vine din înălţime
şi străbătând fără piedică împreună cu acela văzduhul, nevătămat câtuşi de puţin de duhurile
răutăţii, ci suindu-se cu bucurie şi îndrăzneală şi cu graiuri de mulţumire” (Sf. Teognost, Capete
despre făptuire, contemplaţie şi preoţie, 61, în Filocalia, vol.4);
644
„După cum atunci când împăratul lumesc trimite ostaşi să prindă pe vreunul şi să-l aducă la el,
acela nevoind se înfioară de frică şi tremură în faţa celor ce-l silesc să pornească la drum, tot aşa se
întâmplă atunci când sunt trimişi îngerii să ia sufletul, fie al celui drept, fie al celui păcătos;
sufletul se înfioară şi tremură în faţa îngerilor celor înfricoşători şi neînduplecaţi” (Sf. Macarie
Egipteanul, Cuvânt despre ieşirea sufletului);
70
apostolilor şi a sfinţilor645. Da, să nu ne mire una ca aceasta, pentru că decesul
semnifică de fapt naşterea noastră în ceruri. Că îngerii ne onorează la „moartea”
noastră cu venirea lor646 ne este foarte concis revelat în textul biblic, de unde aflăm
că ei ne apar în forme de fulger şi în îmbrăcăminte albă ca zăpada647: un tânăr în
veşmânt alb648; doi bărbaţi în veşminte strălucitoare649; doi îngeri înveşmântaţi în
alb650 etc. De altfel, cine citeşte cu atenţie Vieţile Sfinţilor observă că, de venirea
maiestuoasă a îngerilor, s-au învrednicit la mutarea lor o mulţime de sfinţi. Amintesc
doar pe Sf. Teodora651 şi Sf. Salvius652.
Desigur că, la vederea îngerilor, sufletele despărţite de trup sunt „cu totul
uluite”653, înfricoşate, nu pot să sufere vederea lor654, sunt pur şi simplu
înspăimântate de contactul cu noul fel de viaţă ce li s-a deschis 655. În starea lor nouă,
şocantă pentru cei mai mulţi dintre noi, sufletele plecate simt şi gândesc656, dar nu
mai pot să acţioneze liber, lipsindu-le trupul, nici nemaiputând să pună început bun
la o altă viaţă (bazată pe pocăinţă657). Frica sufletului este cu atât mai mare cu cât
vede că în jurul său se află, ca să-l ia în stăpânire, gata să se războiască, armiile
645
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre răbdare, pg. 60, 727);
646
„Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam” (Lc. 16, 22);
647
Mt. 28, 2-3;
648
Mc. 16, 5;
649
Lc. 24, 4;
650
In. 20, 12;
651
„Atunci când am fost la capătul puterilor, deodată am văzut doi îngeri strălucitori ai lui
Dumnezeu, care erau ca nişte tineri splendizi, de o frumuseţe inexprimabilă. Feţele lor erau mai
strălucitoare decât soarele, privirea lor era plină de iubire, părul capului lor era alb ca zăpada, în
jurul capului lor erau aureole aurii, strălucitoare, care se răspândeau în jur, veşmintele lor
străluceau ca fulgerul, şi pieptul lor era încins cu eşarfe aurii în formă de cruce” (Viaţa Sf. Vasile
cel Nou, luna martie, 26); „Îngerii purtători de lumină mi-au luat imediat sufletul în braţele lor”
(Misterele eterne… pg.71);
652
„Când chilia mea s-a cutremurat acum patru zile, şi m-aţi văzut zăcând mort, am fost ridicat de
doi îngeri şi dus până în cele mai înalte piscuri ale cerului” (Sf. Grigorie de Tours, Istoria
francilor, VII, 1);
653
Sf.Ioan Gură de Aur, Omilii despre răbdare, pg. 60, 727);
654
„Va veni peste noi negreşit frica aceasta, când vom fi scoşi din lume. Că şi întemniţatul suferă
mai mult când este scos din închisoare şi dus înaintea judecăţii; atunci mai cu seamă tremură, când
este mai aproape de scaunul de judecată, când trebuie să dea socoteală de faptele sale… sufletul
lor, ghemuindu-se, amână despărţirea de trup, neputând suferi vederea îngerilor care se apropie
(…) Dacă ne sperie vederea unor oameni, ce spaimă ne va cuprinde la vederea îngerilor
ameninţători şi a puterilor cereşti neîndurătoare, când se apropie de noi ca să ne scoată din trup şi
din această viaţă?” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LIII, V);
655
„El aude (sufletul – n.a.) plângerile şi suspinele celor care îl înconjoară, dar nu poate nici vorbi,
nici scoate vreun glas. El este tulburat şi înspăimântat, cugetând la îndelungatul drum ce are să-l
facă şi la noul fel de viaţă ce are să ducă după despărţirea sa de trup” (Sf. Macarie Egipteanul,
Cuvânt despre ieşirea sufletului);
656
„Sufletele celor adormiţi intră în viaţa de dincolo cu tot ceea ce poartă în ele, după cuvântul care
zice: Faptele lor vin cu ei (Apoc. 14, 13). Merg dincolo cu toate gândurile şi simţirile lor, cu
virtuţi şi cu patimi, cu cele bune ale lor şi cu cele rele, cu întreaga lor lume morală. Adică, aşa cum
sunt şi aşa cum au ieşit din acest trup şi din viaţa pământească” (Sf. Iustin Popovici, Dogmatica
Bisericii Ortodoxe, vol. 5, Lausanne, 1997, pg.369);
71
cereşti cu puterile întunericului658. De aceea, unii din Sfinţii Părinţi spun că sufletul
este răpit fie de îngeri, fie de diavoli – depinde cu cine şi-ales omul să se unească de
când vieţuia pe pământ. Însă este de la sine înţeles că îngerii lui Dumnezeu, în misia
lor de a lua sufletele unde se află credinţă, fapte bune şi răbdare în necazuri,
intervin cu tărie ca să-l întărească şi să-l mângâie. Câţi îngeri vin la luarea unui
suflet nu ne-au mărturisit Sfinţii Părinţi, însă este cu neputinţă să lipsească doi:
îngerul păzitor al sufletului şi cel ce însoţeşte sufletul respectiv pe calea neumblată.
Sufletul îşi va recunoaşte uşor propriul înger.
Când îngerii îşi vor lua „în primire” sufletele încredinţate grijii lor, cu precădere
în cazul sfinţilor, sufletele se ridică la cer659, în cântări îngereşti660, prin har, imediat
după despărţirea lor de trup, ca să fie conduse spre locul ce li s-a sortit 661. Cum
anume se ridică la cer astfel de suflete alese văd, în marea lor experienţă
duhovnicească, sfinţii (avem mărturiile Sf. Antonie cel Mare662 şi Avva Pafnutie663).
Ei, sfinţii, s-au învrednicit de frumoase chemări din partea cetelor cele de sus, cum
s-a îngăduit în cazul Sf. Vasile cel Mare664, Sf. Macarie665 şi Avvei Pafnutie666.

657
„Chiar dacă în lumea de dincolo sufletul ar dori din toată fiinţa să se schimbe şi să înceapă o
nouă viaţă, cu totul alta decât cea dusă pe pământ, el nu poate face lucrul acesta în nici un chip. Nu
mai poate s-o facă pentru că-i lipseşte trupul, fără de care omul nu este om şi nu poate să hotărască
şi să acţioneze liber; îi lipsesc totodată locurile şi tovărăşiile pământeşti, care-i dădeau prilej de
fapte bune şi de mântuire. Altfel spus, pe lumea cealaltă sufletul nu mai poate să se pocăiască,
pentru că acolo rodesc cele pe care le-a sădit aici… Aceasta ne învaţă Sfânta Scriptură numind cele
de pe pământ semănături, iar viaţa de dincolo, seceriş - Gal. 6, 7-8” (Sf. Iustin Popovici, op.cit.,
vol.5, Lausanne, 1997, pg.369);
658
„La vremea despărţirii sufletului de trup, în faţa noastră stau, de-o parte, armiile cereşti, iar de
cealaltă, puterile întunericului” (Sf.Macarie Egipteanul, Omilii XIV, Cuvânt despre ieşirea
sufletului);
659
Lc. 16, 22;
660
Sf. Teodor s-a mutat la cer în cântări îngereşti” (Sf.Grigorie cel Mare, Dialoguri despre moarte,
IV, 16); „Adesea, când sufletele celor aleşi ies din trup, obişnuiesc să se înalţe cântece de slavă”
(Sf.Grigorie cel Mare, op.cit. 15, 4);
661
„Îngerii aşteaptă ca sufletele să iasă din legătura trupului, ca luîndu-le să le ducă în locul care le
este sortit” (Sf. Grigorie de Nyssa, în Cuvânt despre ieşirea sufletului);
662
Sf. Antonie cel Mare a văzut cum sufletul Avvei Amun Nitriotul a fost „luat şi dus în cer de
îngeri”;
663
„A văzut (Avva Pafnutie – n.a.) cum sufletul unuia era ridicat la cer de îngeri cântând lui
Dumnezeu (…) preoţii l-au văzut urcând la cer, în mijlocul cetelor de drepţi şi îngeri care-L
slăvesc pe Dumnezeu” (Istoria monahilor din Egipt, XIV, 17 şi 24);
664
Sf. Grigorie de Nazianz ne spune că „cetele de sus, spre care de multă vreme îşi aţintise
privirile, îl chemau la ele” (Cuvântări, XVIII, 79);
665
La plecarea din lume a Sf.Macarie a venit un înger „însoţit de mulţime de cete ale celor
netrupeşti şi-i spune: Grăbeşte-te de ieşi; toţi stau şi te aşteaptă” (Viaţa Sf. Macarie din Schete,
28);
666
La mutarea Avvei Pafnutie, „un înger a stat înainte şi i-a spus: vino acum şi tu, fericite, în
lăcaşurile cele veşnice ale lui Dumnezeu. Căci au sosit proorocii, ca să te primească în cetele lor”
(Istoria monahilor din Egipt, XIV, 23);
72
 5.3. De ce vin la „moarte” îngerii căzuţi

Mărturiile despre vederea îngerilor căzuţi sunt care mai de care mai grăitoare,
mai expresive, ele inducându-ne o stare de marcantă apatie şi de mare disconfort
sufletesc. În sensul de mai sus, Sfinţii Părinţi ne semnalează cu lux de amănunte,
într-un mod cât se poate de clar, despre ce anume ne va aştepta la ieşirea sufletului,
când, pe lângă vederea îngerilor lui Dumnezeu, se vor vedea venind şi alţi
„vizitatori” (diavoli) a căror groază poate motiva sufletul să-şi dorească mântuirea667
chiar şi în ultima secundă. Duhurile acestea ale răutăţii speră că vor înşela sufletele
luându-şi tot felul de înfăţişări, până acolo încât reuşesc să imite chiar şi chipuri
cereşti într-o falsă lumină. Răcnind ca nişte dobitoace, în inimaginabila lor larmă de
dinainte şi de după ieşirea sufletului, aceste duhuri hidoase668 năvălesc cu feţe
schimonosite669, vrând cu orice preţ să înşface sufletele şi să le ocărască cu
îndrăzneală pentru multele lor greşeli670. Este greu671 ca sufletele să le poată privi,
căci vor fi examinate cu minuţiozitate de chiar prinţul întunericului672.
Vederea lor, a diavolilor, este mai groaznică decât orice chin îndurat de om în
necazurile de pe pământ, ceea ce îl va face pe sufletul despărţit de trup să cadă
667
Despre un muribund, care se afla în faţa morţii, Sf. Grigorie cel Mare spunea: „Mai daţi-mi timp
până dimineaţă! Ţine-mă cel puţin până dimineaţa. Şi cu aceasta viaţa lui a fost înşfăcată”
(Dialoguri, IV, 40)
668
Sf. Grigorie cel Mare ne mărturiseşte despre un om bogat care a văzut duhuri hidoase şi
întunecate, „care încercau cu toată puterea să-l înşface în temniţele iadului” (Dialoguri, IV, 40);
669
Sf. Teodora: „Atunci când m-am apropiat de sfârşitul vieţii mele… am văzut o mulţime de arapi
(diavoli – n.a.) stând împrejurul patului meu. Feţele lor schimonosite erau negre ca funinginea, ca
tăciunele şi ca smoala; ochii lor, ca nişte cărbuni învăpăiaţi de foc şi înfăţişarea lor era grozav de
urâtă, ca gheena focului. Aceia făceau o mare tulburare şi gâlceavă. Unii răgeau ca dobitoacele,
răcneau ca fiarele sălbatice, alţii lătrau ca nişte câini sau urlau ca lupii… Toţi iuţindu-se asupra
mea, se repezeau scrâşnind din dinţi, vrând să mă înghită. Acele duhuri rele şi urâcioase se
pregăteau… aşteptând parcă să vină oarecare judecător… Atunci, sărmanul meu suflet a fost
cuprins de o mare frică şi cutremur. Astfel, fiind amărăciunea morţii, acea înfricoşată vedere a
acelor groaznici arapi, mi-a fost asemenea unei alte morţi încă şi mai cumplită. Întorcându-mi
ochii încoace şi încolo, ca să nu mai văd înfricoşatele lor feţe şi să nu mai aud glasurile lor
infernale, nu puteam scăpa cu nici un chip de ei” (Gregorie de Thrace, Vie de saint Basile le Jeune,
Recit de Théodora, pg.28);
670
„Când sufletul iese din trup, vrăjmaşul dă năvală asupra lui războindu-l şi ocărându-l cu
îndrăzneală şi făcându-se pârâş amarnic şi înfricoşat al lui pentru cele ce a greşit” (Sf. Ioan
Carpatiul, O sută de capete de mângâiere, 25);
671
„Cei mai mulţi oameni pot să fie auziţi atunci când relatând grozăvenii şi viziuni înfricoşătoare,
spectacol pe care muribunzii nu sunt în stare să-l îndure, dar adesea zguduie chiar patul lor cu mare
putere, îi privesc înfricoşător pe cei ce stau împrejur, sufletul se străduieşte să rămână în interiorul
corpului, nedorind să fie expulzat” (Sf. Ioan Gură de Aur, Predica 53 asupra Evangheliei după
Matei);
672
„Eu cred că nobilii atleţi ai lui Dumnezeu care s-au luptat considerabil cu duşmanii invizibili în
timpul întregii lor vieţi, după ce ei au scăpat de toate persecuţiile lor şi au ajuns la capătul zilelor
lor, sunt examinaţi de către prinţul acestei lumi pentru că, dacă sunt găsiţi cu răni de luptă, sau
pete, sau efecte ale păcatului, să fie reţinuţi” (Sf. Vasile cel Mare, Tâlcuirea la Psalmul 7);
73
speriat la picioarele îngerilor lui Dumnezeu şi să încerce a se ascunde 673. În
dramatismul acelor momente, sufletele sunt cuprinse de o tulburare şi frică de
nedescris, pentru că diavolii vin ca să răpească şi să conducă sufletele pătimaşe în
iad. În prezenţa lor monstruoasă, ne spune Sf. Ignatie Briancianinov, să nu ne punem
câtuşi de puţin încrederea în ceea ce ei, ca nişte mincinoşi ce sunt, ne vor spune 674.
Pericolul păcatelor, care ne urmăresc şi după despărţirea sufletului de trup, va fi şi
mai ameninţător, pentru că şi dincolo va continua să ne însoţească duhoarea faptelor
rele675 săvârşite pe când eram în trup, în locuri pământene rău-mirositoare676,
sufletele vinovate fiind cumplit chinuite de călăii duhurilor răutăţii677.

Cap.VI: IMPORTANŢA SFINTEI BISERICI

6. Ce să facem când iese sufletul cuiva

Toate felurile de despărţiri, mai ales dacă este vorba de ieşirea sufletului cuiva
drag, ne produce întristare şi durere în inimi. În multe din situaţii, poate chiar în
673
„Ce spaimă şi cutremur te aşteaptă suflete în ziua morţii! Ai să vezi atunci pe groaznicii,
sălbaticii, cruzii, nemilostivii şi neruşinaţii demoni, asemenea unor harapi mohorâţi ce te
înconjoară. Doar vederea lor este mai crâncenă decât orice chin. Sufletul, văzându-i, este cuprins
de tulburare, se agită, se zvârcoleşte, încearcă să se ascundă, cade la picioarele îngerilor lui
Dumnezeu. Sfinţii îngeri îl ţin: străbătând cu el văzduhul” (Sf. Chiril al Alexandriei, Cuvânt la
ieşirea sufletului);
674
„Deşi demonii, în apariţiile lor în faţa oamenilor, îşi iau de obicei înfăţişarea unor îngeri
luminoşi pentru a amăgi mai uşor, deşi ei uneori se străduiesc, de asemenea, să convingă oamenii
că ei sunt suflete umane şi nu demoni… în nici un mod, oamenii nu trebuie să se încreadă în ei”
(Sf. Ignatie Briancianinov, Opere alese, vol.III, pg.7-9);
675
„Sufletul cel păcătos, fiind însă în trup, răspândeşte duhoarea faptelor rele, dar după moarte o
răspândeşte încă şi mai mult. Şi ele, copleşindu-l, îl fac negru şi întunecat” (Sf .Macarie
Egipteanul, Despre ieşirea sufletului…)
676
„După cum cei ce-şi petrec cea mai mare parte a vieţii în locuri rău-mirositoare, nu scapă de
putoarea aceea nici când se mută la aer curat, căci, petrecând vreme îndelungată în acel miros greu,
a pătruns în ei şi nu mai iese” (Sf.Grigorie de Nyssa, Dialog despre suflet şi înviere);
677
După ce a fost crucificată timp de nouă zile, împreună cu soţul ei, Timotei, Sfânta Mavra
(martiră în secolul II) a relatat ispitele demonice la care a fost supusă atât ea cât şi soţul ei: „Fă-ţi
curaj, frate, şi alungă somnul de la tine. Fii vigilent şi ia aminte la ceea ce am văzut eu. Mi s-a
părut că înaintea mea, când eram într-un fel de extaz, se afla un om care ţinea în mână o cupă cu
lapte şi miere de albine. Acest om mi-a spus: Ia asta şi bea. Dar eu i-am spus: Cine eşti tu? Şi el a
răspuns: eu sunt un înger al lui Dumnezeu. Apoi eu i-am zis: Hai să ne rugăm Domnului. Atunci el
mi-a zis: Eu am venit la tine ca să-ţi uşurez suferinţele. Am văzut că îţi doreai grozav să mănânci
şi să bei, întrucât până acum n-ai mâncat absolut nimic. Atunci eu i-am zis: Cine ţi-a insuflat
atâta milă de mine? Ce înseamnă nevoinţa şi postul meu pentru tine? … Când eu m-am rugat, am
văzut cum acest om şi-a întors faţa către apus. Din aceasta eu am înţeles că era vorba de o
înşelăciune satanică. Satan dorea ca să ne încerce chiar asupra crucii. Imediat după aceea viziunea
a dispărut” (V. Sf., 3 mai);
74
marea lor majoritate, ne regăsim cu greu cumpătarea în cugete şi reacţionăm cu
vădită stângăcie. Nu mai ştim cum să acţionăm nici în cele ce ţin de îngrijirile
lumeşti, nici în cele duhovniceşti. Ba, adeseori, perioada de după ieşirea sufletului
cuiva drag o irosim fără viziune duhovnicească, fără a gândi ce îi este de folos
sufletului respectiv care ne părăseşte, în preocuparea noastră păgânească doar cu
cele trebuincioase trupului persoanei repauzate.
Însă, atunci, cea mai mare faptă a sufletului nostru, pentru cei răposaţi, este să
ne rugăm ca ele să aibă parte de iertarea păcatelor şi mântuirea lor. Bocetele fără
acest sens nu îşi au nici un fel de valoare. Apoi, la fel de important, deşi nouă ni se
pare de neacceptat de ce Dumnezeu îngăduie să ne despărţim de cineva în
împrejurări evident incredibile şi dramatice, este să nu crâcnim în faţa lui
Dumnezeu că ne-a luat ce ne-a fost drag. Să nu ne pierdem cu firea în a primi pe
cele rele ca şi pe cele bune, aşa cum a făcut dreptul Iov, ca nu cumva în supărarea
noastră peste măsură să transformăm în inutile toate mijlocirile pe care avem datoria
morală să le facem cu bună credinţă. Aşa stând lucrurile, într-o rânduială bine
stabilită, le putem veni în ajutor celor plecaţi dintre noi prin trei forme esenţiale de
mijlocire: rugăciunea personală, rugăciunile Sf. Biserici (prin Sf. Jertfă) şi
milostenia. Să fim cu luare aminte la toate trei, ca lucrări ale Sfântului Duh. Din
această cauză şi trebuie să le îndeplinim, fără a ne îndoi de eficacitatea lor, nici de a
trece cu vederea faptul că nu toţi care se roagă sunt ascultaţi de Dumnezeu.
Iată însă cum să procedăm. Ca rugăciunile noastre să fie bineprimite de
Dumnezeu şi astfel să se obţină iertarea păcatelor celor adormiţi, ele trebuie făcute
cu stăruinţă de cei drepţi678, mari sârguitori în nevoinţele lor de a împlini învăţătura
lui Dumnezeu679. Să-i avem în vedere pe ierarhi, preoţi, creştini îmbunătăţiţi şi,
desigur, pe văduve, orfani şi săracii credincioşi. Bineînţeles că inimile care sunt
iubitoare de Dumnezeu, largi680 şi sfinte681, se roagă pentru toţi, acasă şi la Sf.
Biserică, încredinţate fiind de marea milostivire a dreptei Celui Preaînalt. Inimile
acestea înalte, alese, înflăcărate în iubirea lor faţă de oameni, au cunoştinţă de la
Dumnezeu cât de folositor este să ceară în rugăciunile lor oricâte îşi doresc682
avându-i în atenţie pe toţi oamenii683, cu tot felul de rugăciuni şi de cereri684, prin
care multe păcate li se vor ierta oamenilor685. De altfel, inimile cuprinse de focul
arzător al iubirii se roagă neîncetat, vor ca Dumnezeu să se milostivească de întreaga
omenire, nu se tem de nici un obstacol şi îşi pun sufletul pentru alţii în împrejurări
din cele mai incomode. Sunt atâtea exemple de credinţă! Să ne reamintim acum doar
de câteva exemple din încărcata istorie a marilor rugători, ale căror rugăciuni s-au

678
Iac. 5, 16;
679
In. 7, 16-18;
680
2Cor. 6, 11;
681
Apoc. 22, 11;
682
In. 14, 13-14;
683
1Tim. 2, 1;
684
Efes. 6, 18-19;
685
Mt. 12, 31-32;
75
suit spre pomenire la Dumnezeu şi au fost ascultate 686, cererile lor netrecându-se cu
vederea deşi se aflau în contexte dificile: Moise, pe când avea marea în faţă, iar în
spate pe atacatorii egipteni, a cerut ajutor de la Dumnezeu fără să spună vreun
cuvânt şi Dumnezeu l-a liniştit întrebându-l de ce strigă687; tot Moise a strigat la
Dumnezeu să-i ierte pe israeliţii căzuţi în idolatrie, iar dacă nu, atunci să fie şters din
Cartea Vieţii688 ; Iezechia a schimbat hotărârea lui Dumnezeu, după ce s-a rugat cu
faţa la perete ca să nu moară689; Daniel s-a rugat pe când se afla în groapa cu lei690;
Iona a făcut rugăciune din burta balenei691; tâlharul cel bun a fost ascultat de
Dumnezeu după ce s-a rugat de pe cruce692; Sf. Apostol Pavel s-a rugat întins pe
spate, cu picioarele strânse în butuci693.
Rugăciunea vine deci din iubire şi aduce iubire. Ea ne leagă, cu efecte în
veşnicie, pe unii de alţii şi pe toţi de milostivirea lui Dumnezeu. Ridicându-ne
sufletul prin rugăciune la Dumnezeu, la sfat de mare taină, în viaţa noastră
duhovnicească facem loc şi altora. Şi Duhul Sfânt ne porunceşte să ne ajutăm unii pe
alţii, cuprinzând într-un „laţ” de har timpul, spaţiul şi generaţiile, să facem
rugăciunea cea în Duh şi în Adevăr şi pentru vii şi pentru adormiţi. Scopul ei – şi
pentru unii şi pentru alţii – constă în obţinerea iertării lui Dumnezeu, a mântuirii, a
împăcării, a moştenirii vieţii celei de veci. Evident, nimeni nu ştie cui anume
Dumnezeu poate să-i acorde mila şi îndurarea Sa694, însă bine ne este nouă să nu ne
pierdem speranţa şi să trăim rugăciunile noastre într-un mod cât mai cuviincios.
Pentru aceasta datori suntem noi ca, în rugăciunile personale, să-i pomenim şi pe cei
orbiţi duhovniceşte (nelegiuiţi, necredincioşi), a nădăjdui la milostivirea divină a lor
fără să cădem în apocatastază (că mântuirea ar fi pentru toţi), cu toate că
necredincioşii nu au nici un folos de solirile milosteniilor celor vii 695 şi păcătoşilor le
va şterge Dumnezeu numele din Cartea Sa696). Totuşi, rugăciunile să nu le facem la
întâmplare, căci Sfinţii Părinţi ne învaţă pentru cine să ne rugăm şi pentru cine nu:
păcătoşilor pocăiţi li se va da iertare, dar acelora care nu s-au pocăit şi au făcut
păcate împotriva Duhului Sfânt li s-a rânduit osânda ca fiind fiii diavolului.

686
F. Ap. 10, 4;
687
Ieş. 14, 15;
688
Ieş. 32, 32;
689
4 Regi 20, 1-6;
690
Dan. 6, 21-23;
691
Iona 2, 1-2;
692
Lc. 23, 42-43;
693
F. Ap. 16, 24-35;
694
„Căci grăieşte către Moise: Voi milui pe cine vreau să-l miluiesc şi Mă voi îndura de cine vreau
să Mă îndur” (Rom. 9, 15);
695
„Îndemnăm să se facă aceasta (milosteniile pentru morţi) pentru cei credincioşi; căci
necredincioşilor nu le va fi de nici un folos chiar de li s-ar da săracilor toate bunurile din această
lume. Căci de vreme ce au vrăjmăşit cele dumnezeieşti pe când trăiau, este limpede că nu se va
schimba după moarte” (Constituţiile Apostolice, VIII, 43);
696
Ieş. 32, 33;
76
 Cum stau lucrurile, mai exact? În primul rând, trebuie precizat că rugăciunea
pentru cei răposaţi au instituit-o Sfinţii Apostoli697 cărora li s-a dat Duhul Sfânt. De
pildă, Sf. Apostol Pavel s-a rugat ca Dumnezeu să-l miluiască pe ucenicul său, mutat
la cele veşnice, Onisifor698. Prin a lui rugăciune, Sf. Apostol Pavel ne-a arătat că
trebuie să ne rugăm unii pentru alţii, vii pentru adormiţi, pentru că purtăm în noi
legătura comună a dragostei şi trebuie să ne iubim veşnic 699. Cu alte cuvinte, cine
este prieten cu Hristos poate să-l facă şi pe altul, chiar vrăjmaş, să se împrietenească
cu Hristos700. Căci mila lui Dumnezeu nu se poate cuprinde, în revărsarea ei atât de
mare spre cei ce îL iubesc şi împlinesc Cuvântul Său. Ca să înţelegem însă şi mai
bine cum Se miluieşte Dumnezeu de drepţii care se tem de El, Atotmilostivul
Dumnezeu ne arată în câteva rânduri că este gata să mântuiască pe unul sau pe mai
mulţi din cei pentru care se roagă un prieten de-al lui Hristos, dacă se învredniceşte
a-I împlini voia701 cu teamă, sau şi mai mult decât atât: Dumnezeu poate să salveze
de la pieire familia celui drept702, un popor703 şi chiar pe cineva până la al miilea
neam704.
Iată, aşadar, câtă milă de la Dumnezeu poate să adune pocăinţa unui om
credincios, pocăinţă despre care Cuviosul Paisie Aghioritul spunea că este cel mai
bun parastas705. Or, „parastasul pocăinţei” în cauză este o ofrandă a inimii
străpunse de rugăciune, este balsamul minunat al sfinţeniei ce izvorăşte din noi ca un
torent lecuitor către suflete cunoscute şi necunoscute, suficient pentru mântuirea
sufletului care l-a întors pe păcătos706 (tot aşa cum, prin mila lui Dumnezeu, un
părinte de va fi păcătos, iar moartea copilului său de îl va întoarce la pocăinţă,
Dumnezeu va milui copilul pentru că l-a întors cu al său deces pe părinte).
Deci, cât încă Dumnezeu ne mai îngăduie vreme, să aducem şi noi roade de
vrednică pocăinţă, ca să-i ajutăm la mântuire pe cei de lângă noi sau plecaţi dintre
noi. Şi să fim foarte atenţi, căci după ieşirea sufletului nu vom mai putea să ne
căim707niciunul . Doar acum, de azi, este posibil. De mâine ar fi deja prea târziu,
697
„Nu degeaba au rânduit apostolii să se facă la săvârşirea Tainei celei înfricoşate pomenirea celor
plecaţi. Ştiau că mult le foloseşte, multă binefacere aduce celor morţi” (Sf. Ioan Gură de aur,
Omilii la Filipeni, III, 4);
698
2 Tim.1, 16-18;
699
1Cor. 13, 8;
700
“Aceia care şi L-au făcut prieten pe Împăratul pot după aceea să-şi facă prieten şi pe fiecare
servitor şi ajutor, chiar necunoscut sau duşman dacă este, dacă vor, pot chiar să-l împrietenească cu
Împăratul şi să-l facă să primească slava” (Sf. Ioan Scărarul, Omilia la „preot”);
701
„Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi-i va mântui pe dânşii” (Ps.
144, 19); Fac. 19, 12-13;
702
Fac. 7, 1;
703
Ieş. 32, 9-14;
704
„Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina
părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc până la al
miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Ieş. 20, 5-6);
705
„Cel mai bun parastas pentru fraţii noştri morţi este pocăinţa noastră”;
706
„Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va
acoperi mulţime de păcate” (Iac. 5, 20);
707
Sf.Teofilact al Bulgariei, Tâlcuire la Evanghelia de la Luca, XII, 13, pg. 123, 880);
77
pentru că ziua de mâine este în mâna lui Dumnezeu şi nu ştim noi dacă o vom mai
ajunge. Acum, nu altădată, mădularele tari ale Sf. Biserici să le ajute pe cele slabe 708
cu rugăciunile lor pentru vii şi adormiţi, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos
aşteaptă să dea unora pentru rugăciunea altora. Iar cine dă, multă fericire găseşte, că
fericit este omul care duce o viaţă aspră, ascetică, pentru mântuirea altora. Acum,
cine se roagă pentru adormiţi, le întăreşte şi mai mult credinţa într-o altă viaţă şi
nădejdea învierii709. Acum, cine nu s-a căit, poate să se străduiască a nu păţi ca
fecioarele fără minte, care au auzit înfiorătoarele cuvinte ale Domnului Hristos: „Nu
vă cunosc pe voi!”710. Da, să ne ferească Bunul Dumnezeu de asemenea cuvinte sau
de neînduplecarea Sa în faţa rugăciunilor noastre711 (ca în cazul proorocului
Ieremia712). Orice ar fi, să nu deznădăjduim şi, în rugăciunile noastre personale,
făcute dimineaţa şi seara, să-i pomenim pe adormiţi până când şi sufletele noastre
vor părăsi acest pământ. Până atunci, să facem cele ce suntem datori a le face.
Cu luare aminte să fim însă în primele trei zile, când trupul răposatului încă nu
este depus în groapă, ca prin rugăciunile din Psaltire să-L rugăm pe Dumnezeu a
ierta sufletul ce ne părăseşte. Totodată, este foarte de folos să ne rugăm din Canonul
de rugăciune pentru Maica Domnului, cu dorinţa ca Maica Luminii să izbăvească
sufletul decedatului de „cumpliţii draci şi de groaznica lor vedere”, atunci când el va
ajunge „prin locuri întunecate, pline de draci cumpliţi”. Să ne rugăm în acele
momente cu şi mai multă osârdie, fraţilor, cu certitudinea că rugăciunile noastre de
dinaintea şi din timpul înmormântării vor aduce sufletului desprins odihnă, linişte,
pace, alinare şi, în înălţarea lui la cer, îl vor întări cu nădejdea dobândirii vieţii
fericite. Privegherea să ne fie creştină, nu idolatră, ca sufletul să fie uşurat şi nu
împovărat cu obiceiuri păgâneşti cum ar fi: vorbe putrede, clevetiri, ponegriri,
bocete, văicăreli disperate713. Plânsul să ne fie împreunat cu nădejdea revederii la A
Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos, nu împreunat cu durerea care
depăşeşte hotarele firii. Pentru că, de vor pune stăpânire pe noi întristarea şi plânsul
deznădăjduit, sufletul repauzatului se va afla într-o stare de frământare şi nu îşi va
găsi mângâiere714.

708
1Cor. 12, 12-26;
709
Sf. Epifanie, Ierarhia bisericească, VII, 3, d, f, g);
710
Mt. 25, 12;
711
Dumnezeu nu împlineşte rugăciunile tuturor, căci, „sau le cer mai înainte de vreme cuviincioasă,
sau le cer cu nevrednicie, sau sunt stăpâniţi de orgoliu, sau după ce le-ar fi dobândit s-ar fi mândrit,
sau după ce ar fi câştigat cererea ar fi căzut în păcatul lenevirii şi al destrăbălării” (Scara 26);
712
Ier. 7, 16; 15, 1;
713
„Dacă cineva moare în stare de păcate, trebuie a-i veni în ajutor nu prin jeliri lumeşti, lacrimi de
disperare; ci prin rugăciuni, cereri, milostenii şi jertfe (…) Să ne rugăm pentru repauzaţi şi să
îndemnăm şi pe alţii a face aceasta (…) Nu înmormântările bogate şi coşciugurile scumpe trebuie
să ne preocupe; ci prin multe milostenii, să silim pe văduve, pe orfani şi pe săraci, să se roage
pentru repauzat sau repauzaţi” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 41 la 1 Corinteni, p.588);
714
Marele scriitor rus Tolstoi ne-a lăsat în scris câteva rânduri în care ne relatează cum i-a apărut în
vis sufletul pruncului său răposat, Vladimir: „În noaptea de 28 spre 29 septembrie, în vis pare că
stăteam în salon şi deodată aud în sufragerie glasul copiilor. Mă uit şi văd o mulţime de copii, care
au început a trece pe lângă mine în salon; în mijlocul lor era Volode (Vladimir), copilul nostru,
78
 Aşa trebuie să-i iubim, cu adevărat, pe morţii noştri: rugându-ne pentru ei. Cine
dintre noi se roagă cu credinţă tare, uneşte pe cei vii cu cei răposaţi, aducând
bucurie în sufletele adormiţilor cu săvârşirea de fapte bune prin care lucrează duhul
părinţilor, rudelor, prietenilor mutaţi de la noi. Altfel spus, în chip tainic, în viaţa
noastră lucrează duhul apropiaţilor şi în duhul apropiaţilor din viaţa de dincolo
lucrăm noi. Deci sufletele strămutate de aici, nu contează că îşi continuă vieţuirea în
iad sau în Rai, au toate nevoie de rugăciunile noastre: sufletele din Rai sporesc în
bucurie în mod simţual, iar sufletele din iad au o consolare715 provizorie – simt o
oarecare mângâiere716, un mic ajutor717, sau, efectiv, ajung să fie izbăvite718 şi
scoase719 din chinuri prin rugăciunile Sf. Biserici şi ale noastre. Însă dincolo de
rugăciunea personală, dar şi de post (care este superior rugăciunii), trebuie să
acordăm atenţie deosebită următoarelor rânduieli binecuvântate de Dumnezeu prin
Sf. Biserica Sa:
Parastasul, care este superior milosteniei, se face la anumite intervale de timp
la toţi cei adormiţi. Prin facerea lui, se poate salva un suflet de la pieire. Dacă îl
mort de curând. Eu cu mare bucurie m-am repezit la el; şi dânsul mi-a zâmbit cu aceiaşi zâmbire
îngerească ca şi mai înainte. I-am întins mâna: „Volode, tu eşti?”. El m-a apucat de gât şi tare m-a
îmbrăţişat. „Unde eşti, bucuria mea, la Dumnezeu?”. Nu, încă nu sunt la Dumnezeu, dar curând o
să fiu acolo”. „Şi-i bine acolo unde eşti?”. „Bine, mai bine decât la dumneavoastră! Eu adesea vă
vizitez şi stau lângă dumneavoastră. Dar uneori îmi este urât, fiindcă sunt singur aproape
totdeauna; numai Maria Magdalena, din când în când, mai stă cu mine”. „Când ţi-i urât?”. „Cu
deosebire când plângeţi după mine. Pe mine mă mângâie mult când vă rugaţi şi daţi milostenie
săracilor pentru mine. Eu mereu mă rog. Mă rog pentru mămuţa, pentru mata, pentru fraţi, pentru
Paşa (sora sa) şi pentru toţi cei care mă iubesc. Îmbrăţişează din partea mea pe iubita mea mamă,
iaca aşa tare”. „Tu ai vrea, dragul meu, să te vezi şi cu ea?”. „O să mă văd şi cu ea, negreşit, o să
mă văd”. „Dar când?”. „Când n-o mai plânge”. În acest timp, pare că se aude vocea nevestei prin
coridor. M-am întors spre ea, apoi îndărăt, dar copilul deja nu mai era. În fine, m-am deşteptat din
somn cu o puternică bătaie de inimă şi atât de emoţionat, că am început a mă boci în gura mare,
deşteptând astfel şi pe nevastă-mea. Imediat am luat o bucată de hârtie pe care am scris, cuvânt cu
cuvânt, tot ce văzusem în vis” (M.V.V. o.c. pg. 28-29);
715
Slujitorul idolilor i-a spus Sf. Macarie Egipteanul: „Când îi pomenim pe cei din iad şi te rogi
pentru aceştia, ei găsesc consolare” (Pateric, Avva Macarie);
716
„În orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie
puţin” (Sf. Macarie cel Mare, Pateric, 36, cap.8, nota 33);
717
„Încă şi sufletele ţinute în iad… pot primi un mic ajutor” (Sf. Marcu Eugenicul, Respingerea
capetelor latinilor…, PO 15, p.40);
718
Sf. Tecla izbăveşte din iad, cu rugăciunea , pe păgâna Falconita. Sf. Grigorie cel Mare mântuie
cu rugăciunile pe împăratul roman Traian, iar Sf. Teodora (soţie) dobândeşte ştergerea păcatelor
împăratului iconoclast Teofil (soţ);
719
După ce ereticul împărat Teofil, luptător împotriva icoanelor, a ajuns în iad, soţia lui, Teodora, l-
a rugat pe patriarhul Metodie să facă rugăciuni pentru sufletul lui. Ascultându-i rugămintea,
patriarhul şi alţi preoţi s-au rugat fierbinte în Biserica Sf. Sofia în prima săptămână a postului de
40 de zile. Împreună cu aceştia s-a rugat şi împărăteasa Teodora, cu slujitorii de la Palat, în
Biserica Născătoarei de Dumnezeu. După un timp, Teodora a văzut pe Hristos, ca în vedenie,
zicându-i: „Să ştii că, pentru lacrimile tale şi credinţa ta şi pentru rugăciunile preoţilor mei, îi dau
iertare bărbatului tău, Teofil”. Din iad, Teofil s-a dus în rai (Triod, „Sâmbăta lăsatului de sec”);
Un înger al lui Dumnezeu i-a zis Sf. Macarie Egipteanul: „Sunt aşadar, cu putinţă ca acestea
(cereri, miluiri etc) să scoată sufletul din iad” (Pateric, Avva Macarie);
79
ignorăm, îl oprim pe răposat de la marea bucurie a salvării, este cu neputinţă să se
slobozească de păcat şi nici nu mai poate avea vreun folos de la binefacerile
dărniciei720 şi jertfei721 noastre. Este cu totul de neconceput să ne îndoim că
Parastasul s-ar adresa altcuiva decât lui Dumnezeu, în faţa Căruia noi îi cerem
miluirea şi pomenirea veşnică a unui suflet cu întreg neamul său cel adormit.
Parastasele se ţin după reguli bine stabilite de Sf. Biserică, la împlinirea zilelor
şi nu, la întâmplare, înainte. Să luăm un caz: dacă îi iese cuiva sufletul în Marele
Post, parastasul din a treia zi se va muta în a doua sâmbătă de după. În consecinţă,
parastasele nu se organizează în anumite zile, ca nu cumva astfel să fie umbrite
marile sărbători722. Dacă totuşi în aceste zile speciale cade parastasul de 40 de zile,
atunci se face numai pomenirea adormiţilor la Sf. Liturghie şi Parastasul se va muta
mai târziu. În eventualitatea că nu vom proceda aşa, înseamnă că dispreţuim legea
dumnezeiască, nesocotind că Tipicul Sf. Biserici este de la Duhul Sfânt – deci
păcătuim împotriva Duhului Sfânt şi îl mâniem pe Dumnezeu 723. Aşa, vom fi ca şi
cei din afara Sf. Biserici, ştiind de la Sfinţii Părinţi că acela care va zice cuvânt
contra Duhului Sfânt este tot omul necredincios şi eretic.
Noi însă să nu neglijăm datoria de a face parastase chiar şi pruncilor, care abia
s-au botezat şi au şi trecut în lumea cealaltă, iar toată pomana făcută de noi la
parastase să o dăruim săracilor724.
Milostenia, prin care se şi poate curăţa orice păcat725, este aducătoare de
mângâiere diferenţiată726. În ea aflăm mult har de la Dumnezeu, bineînţeles cu
condiţia ca, făcând-o cu inimă bună, să-i miluim pe săracii care se pot ruga aflându-
se în nevoi (înfometaţi, goi, însetaţi etc.) 727, pe care să-i rugăm a-i pomeni în
rugăciuni – cu numele – pe cei pentru care le dăm cuviincios diferite bunuri.
720
I. Sir. 7, 35;
721
2Mac. 12, 44-46; „Deci, iubiţilor, să îi ajutăm şi pomenire să facem pentru dânşii. Căci dacă pe
fiii lui Iov îi curăţă jertfa tatălui lor, pentru ce să te îndoieşti că, făcând noi jertfe pentru cei duşi de
aici, nu li se va aduce vreo mângâiere?” (Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola I-a către
Corinteni, XLI, 5); „Nu degeaba se aduc daruri la Biserică pentru cei răposaţi; nu sunt zadarnice
nici rugăciunile şi nici milosteniile. Duhul Sfânt a poruncit să se facă acestea ca să ne ajutăm unii
pe alţii” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Fapte, XXI, 5);
722
Săptămâna Naşterii Domnului; Învierea lui Lazăr; Florii;Duminica Sf. Toma, Săptămâna
Luminată; Înălţare; Cincizecime; Schimbarea la Faţă; Bunavestire; Întâmpinarea Domnului; toate
sărbătorile Maicii Domnului; Sf. Cruce; ziua în care se sărbătoresc sfinţii bisericii respective;
723
Mt. 12, 32;
724
„Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (P. Sol.
19, 17);
725
„Căci milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat. Cei ce fac milostenie şi dreptate
vor trăi mult” (Tobit 12, 9);
726
„Înainte de altă mângâiere, o importanţă mare o are mila pe care o faci chiar tu, cu banii tăi şi
altă mângâiere o are mila pe care o fac alţii pentru tine. Cea de-a doua are o importanţă mai mică
decât prima (…) Deoarece mila pe care o facem pentru mort are o importanţă mai mică, de aceea
trebuie să facem pentru acesta multe milostenii. Pe cât de mult a păcătuit, atât de multă nevoie are
de milostenie (…) Faceţi milostenie din averea pe care a lăsat-o mortul. Dacă nu a lăsat, faceţi cu
banii dumneavoastră. Nu ridicaţi monumente şi morminte” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 21, 4 în
Fapte);
80
 Iertarea pe care o dăm sufletului celui răposat este atunci când preotul, la
rugăciunea de iertare, cere ca „Dumnezeu să-l ierte”. Cu adevărat mare este clipa
aceasta, deosebită, căci fiecare trece cu vederea orice greşeală şi, din inimă, rosteşte
cu glas deplin: „Dumnezeu să-l ierte”. Iertarea deplină dată greşiţilor noştri, printr-
un gest de profundă împăcare sufletească, ne oferă temeiul ca şi Dumnezeu să ne
ierte pe noi. Dacă însă nu dăm iertarea, din slăbiciune omenească sau, poate pentru
că nu suntem de faţă din binecuvântate pricini, cu atât mai mult dacă am fost în
raporturi de duşmănie cu răposatul, putem să ne eliberăm de povara urii prin a merge
şi a ne cere, sau a da iertare, la mormântul unde este îngropat trupul decedatului728.
Lumânările aprinse de noi la morminte, sau în Sf. Biserică, sau acasă, trebuie
să fie însoţite de rugăciuni în care pomenim – în gând – numele aşa cum au fost ele
date la Sf. Botez ale fraţilor noştri, vii sau adormiţi, la care putem adăuga „cu tot
neamul său”. Nu este potrivit să nu ne rugăm când punem lumânări, nici să ne
grăbim a le stinge, pentru că rugăciunile noastre durează atâta vreme cât lumânările
ard şi tot atâtea păcate li se iartă – de către Dumnezeu şi sfinţi – şi acelora pe care
noi îi pomenim (conform vedeniei Sf. Martir Dimitrie729).
Referitor la practica de a aprinde lumânări şi la casa noastră, să ne amintim că şi
Sf. Serafim de Sarov aprindea răposaţilor lumânări la chilia sa. Practic, or că
aprindem lumânări acasă, or la Sf. Biserică, să nu ne îndoim că fiecare lumânări au
importanţa lor. Când le aprindem în Casa lui Dumnezeu, în timpul Sf. Liturghii, ele
se roagă neîncetat şi se împletesc cu rugăciunile Sf. Biserici.
Candela aprinsă, la mormânt, este foarte bine să fie de nelipsit. Răposatul îşi
doreşte acest lucru tocmai ca să se folosească cât mai mult sufletul lui. Ca şi în cazul
lumânărilor, cât candela rămâne aprinsă atât durează la Dumnezeu şi rugăciunea care
o însoţeşte.
Uleiul, tămâia, vinul, prescura să le ducem preotului, la Sf. Altar, ca ofrandă
adusă sufletului pentru care sunt puse. Nimic, nici măcar cugetul care le însoţeşte
când le oferim, nu rămâne necunoscut lui Dumnezeu şi fără de răsplătire. Toate
milosteniile acestea sunt duse de îngeri la Domnul Dumnezeu, Care le primeşte dacă
nu au fost făcute cu crâcnire şi vorbe urâte. Dacă însă sunt însoţite de blasfemii,
adică de jigniri aduse lui Dumnezeu şi nepătrunselor Sale purtări de grijă faţă de noi,
oricâtă milostenie s-ar face ele sunt respinse de Dumnezeu.

6.1. Rugăciunile Sfintei Biserici

727
“Să-i miluim pe înfometaţi, goi, însetaţi. Miluitul atunci se bucură. Şi dacă se roagă pentru
mortul nostru, rugăciunea lui are o putere mai mare. Pe toţi pe care îi miluim, să dăm numele
mortului, fratelui nostru, ca să ridice pentru aceasta cereri. Chiar dacă nu-i dăm numele şi îl rostim
în mintea noastră, Dumnezeu miluieşte şi iartă pe mort” (Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit);
728
„Dacă doi au duşmănie şi moare unul dintre ei, trebuie ca cel viu să se ducă la mormântul celui
mort şi să-şi ceară iertare ca şi când ar fi viu” (Sf. Ioan Postitorul, Pidalion);
729
Sf. Nicodim Aghioritul, Comentariu la Canonul Paştelui, glas 5);
81
 Mare şi de importanţă deosebită este, pentru mântuirea noastră, vii şi adormiţi,
rugăciunea Sf. Biserici, al Cărei Cap este Domnul nostru Iisus Hristos. Lui suntem
chemaţi să I ne închinăm, în duh şi în adevăr730, ca Celui ce S-a rugat pentru toţi
aceia ce vor avea credinţă în Dânsul731…, pentru că El, a Cărui autoritate este şi
asupra repauzaţilor, Care şi vrea salvarea răposaţilor noştri, este Cel care ne-a arătat
că poate să scoată din iad şi sufletele aflate sub osândă 732. Tocmai de aceea, fiind
Cap al Sf. Biserici, Domnul Hristos ne îndeamnă, dacă vom rămâne statornici în
El733, să Îi facem voia734 şi să-I cerem toate câte le vrem cu încredinţarea că le vom şi
primi735. Pentru aceasta se cuvine ca neîncetat să apelăm la ajutorul Sf. Biserici prin
slujitorii ei, ca, pentru rugăciunile lor şi ale mirenilor, să fim miluiţi de Fiul lui
Dumnezeu – în numele Căruia ne şi rugăm la Dumnezeu – Tatăl să ne răsplătească 736
cu cele bune737, iar rugăciunile să ne fie din inimă în toată vremea, în Duhul 738,
pentru că urechile Domnului ascultă rugăciunea drepţilor739, întru a mântui pe oricine
cheamă Numele Cel Sfânt al Său740.
Deci noi toţi, prin Sf. Biserică, al Cărui Cap este Hristos, putem să intrăm în
legătură cu cei plecaţi în lumea de dincolo prin intermediul rugăciunilor, nicidecum
folosindu-ne de spiritismul ocult al necromanţilor741 şi de alte practici magice prin
care de fapt se invocă diavolul742. Căci Sf. Biserică nu învaţă pe nimeni să creadă că
mormântul este un zid interpus între noi – pământenii – şi cei plecaţi în lumea de
dincolo, nici că nu mai putem influenţa cu nimic vieţuirea lor şi invers. Acest lucru
extraordinar este posibil pentru că plecaţilor noştri, care continuă vieţuirea cu suflete
vii în Rai sau iad, au dobândit o nouă cunoaştere prin care viază după o altă
rânduială spaţio–temporală şi îşi menţin legătura lor tainică cu cei de pe pământ.
Deci, chiar dacă sufletele lor nu mai sunt printre noi, iar amintirea lumii li se stinge
aproape cu totul, ele se îngrijesc de „soarta” noastră743.
Bineînţeles, gradul de cunoaştere al celor plecaţi de la noi nu mai este deplin,
desăvârşit, efectiv nu mai cunosc ce facem, dar ne cunosc starea cu trăirile şi nevoile
noastre duhovniceşti744 şi ne înţeleg745. Faptul că sufletelor cereşti ale drepţilor le
730
In. 4, 23;
731
In. 17, 20;
732
1Pt. 3, 19-20;
733
In. 15, 7;
734
In. 9, 31;
735
Mt. 21, 22;
736
Mt. 6, 6;
737
Mt. 7, 11;
738
Efes. 6, 18;
739
1Pt. 3, 12;
740
Rom. 10, 13;
741
Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia I, 18);
742
Sf. Ambrozie de la Optina;
743
Lc. 16, 27-28;
744
De exemplu, mortul care i-a vorbit Sf. Macarie, spunându-i pe nume: „Tu eşti Macarie,
purtătorul de Duh” (Pateric, Avva Macarie; 36);
745
„Socotesc că sufletele sfinte ale celor adormiţi iau aminte la sufletele noastre, le înţeleg şi le
pasă de ele” (Sf. Grigorie de Nazianz, Epistole, 232);
82
pasă de sufletele pământeşti, rugându-se pentru noi, i s-a revelat Sf. Apostol Ioan746.
Ei nu ne uită, le este dor de noi… Şi dacă lor, pe care lumea îi consideră morţi, le
pasă de noi sprijinindu-ne cu rugăciunile lor pe lângă Domnul nostru Iisus Hristos,
Maica Domnului şi sfinţii din locurile pe unde se află 747, atunci cu atât mai mult şi
noi se cuvine să cerem Sf. Biserici să mijlocească în rugăciuni iertarea păcatelor şi
mântuirea tuturor celor „adormiţi din neamurile noastre, strămoşi, moşi, părinţi,
fraţi, surori, fii şi fiice, soţi şi soţii şi pe toţi cei dintr-o rudenie cu noi, să-i
pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa”. Iată cât de frumos înţelege Sf.
Biserica lui Dumnezeu comuniunea dintre oameni… De altfel, prin rugăciunile
Bisericii celei Una (triumfătoare în cer şi luptătoare pe pământ) se face legătura de
comuniune tainică dintre noi şi sfinţi.
Această legătură presupune ca noi, creştinii de pe pământ, să înţelegem
dogma748 despre Comuniunea sfinţilor în unica Sf. Biserică, unde viem laolaltă
credincioşii de jos şi cei de sus, deoarece porunca iubirii veşnice şi reciproce este
lucrătoare şi în cer şi pe pământ. Căci de avem conştiinţa că suntem cu toţii
mădulare ale Domnului nostru Iisus Hristos, atunci suferim cu toţii dacă unul din noi
suferă749, ba chiar Însuşi Domnul Hristos suferă pentru boala unuia ca acesta750: dar
şi invers, fericirea şi bucuria în Dumnezeu ne este comună, adică ne sfinţim cu toţii,
vii şi adormiţi, când un mădular al lui Mântuitorului Hristos 751 se cinsteşte prin
Împărtăşanie752 cu Trupul şi Sângele Său spre a avea viaţă veşnică753. Şansa aceasta
rarisimă nu ne-o poate oferi decât Sf. Biserică. Numai prin ea, credincioşii trăiesc
prefigurat, prin credinţă şi fapte bune, viaţa veşnică în comuniune cu Dumnezeu, la
fel cum şi cei de dincolo sunt uniţi cu Dumnezeu şi cu noi prin împărtăşirea aceleiaşi
credinţe în numele Sfintei Treimi. Comuniunea noastră cu ei, în virtutea faptului că
suntem împreună – cetăţeni cu sfinţii şi de-aproape ai lui Dumnezeu, este temelia de
a cere iertarea celor trecuţi în lumea cealaltă cu încrederea că sfinţii la care ne rugăm
ne asistă în faţa lui Dumnezeu la Ierusalimul ceresc.
Absolută nevoie avem deci să înţelegem că întreaga Sf. Biserică – din cer şi de
pe pământ – este adunată în jurul Stăpânului său pe Sf. Disc, unde se pun părticele

746
„Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea
Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor” (Apoc. 5, 8);
„Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o
aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului” (Apoc. 8, 3);
747
Sf. Vasile cel Mare, (Epistole, 360);
748
„Dogma este expresia unei realităţi divine… care intră în relaţie vie cu toţi cei ce o acceptă în
credinţă… Pentru cel ce o primeşte în credinţă, dogma este viaţă şi putere de viaţă. Ea … este
adevărul divin şi viaţă divină care copleşeşte sufletul, îl luminează, îl transformă, îl înnoieşte şi îl
face să trăiască cu acest adevăr divin… De aceea devierea de la dreapta învăţătură îşi găseşte ecou
într-o deviere şi de la dreapta-trăire” (ierom. prof. N. Mladin, Despre unele caracteristici ale
moralei catolice, în „Studii teologice”, VI (1954), nr.5-6, pg.259);
749
1 Cor. 12, 26;
750
Mt. 25, 36;
751
1Cor. 12, 27; 10, 16-17;
752
1Cor. 10, 16-17;
753
In. 6, 53-54;
83
pentru vii şi pentru adormiţi, când se săvârşeşte Sf. Liturghie pentru răposaţi. Acolo,
pe Sf. Disc, lângă trupul Domnului nostru Iisus Hristos, Agneţul, se mai află şi alte
părticele reprezentându-i pe Maica Domnului, îngeri, profeţi, apostoli, ierarhi,
asceţi, martiri, tămăduitori. Astfel, lumea pământească şi cea cerească a
credincioşilor este strânsă laolaltă, unită, spre a fi sfinţită de Duhul Sfânt o dată cu
rugăciunea de invocare pe care o face preotul liturghisitor, în covârşitoarea lui
misiune de a îndrepta poporul către Domnul Hristos şi a-L aduce pe Domnul Hristos
în mijlocul poporului. El, preotul, numit atât de sugestiv şi gura lui Hristos, rosteşte
la Proscomidie numele viilor şi al adormiţilor scrişi de noi în pomelnicele pe care i
le încredinţăm spre a face cea mai importantă dintre rugăciuni: rugăciunea
preotului este egală cu cea mai puternică rugăciune a sfinţilor754. Mai este foarte
important de reţinut că persoanele pentru care sunt scoase părticele din prescură
sunt ajutate să comunice raţional cu Hristos: se botează în Sf. Potir, se moaie în
Sângele Domnului – este ca şi cum s-ar împărtăşi. Prin pomenirea aceasta a
preotului, de la Înfricoşătoarea Prefacere, se poate aduce multă mângâiere celor
pentru care li se fac rugăciuni755. Rugăciunile în cauză se fac fie în taină (la
Proscomidie şi la rugăciunile de după sfinţirea Darurilor), fie în auz (la Sf. Liturghie,
la ectenia răposaţilor de după citirea Sf. Evanghelii).
Cine dintre noi procedează altfel, neglijând să întocmească pomelnice pentru
pomenire la Sf. Liturghie a răposaţilor, să ştie că determină sufletele repauzaţilor să
plângă (ele însele cer să li se facă Sf. Liturghie 756). Este de la sine înţeles că Sf.
Biserică nu se limitează să se roage doar pentru cei pe care noi îi avem în cugetele şi
în inimile noastre, ci şi pentru: toţi „cei adormiţi în dreapta credinţă”, „tot sufletul
creştinesc cel adormit”, „drept-măritorii creştini”, „robii lui Dumnezeu”,
„mântuirea tuturor”. Practic, este vizată întreaga lume, însă Sf. Biserică mijloceşte
pentru mica turmă creştină strânsă în jurul Domnului nostru Iisus Hristos: celor ce
au adormit în dreapta-credinţă (ortodocşi), Sf. Biserică le aduce câştig un adaos de
plată, iar cele ce au plecat le dă dezlegare de ele757.

754
Everghetion, vol.I;
755
Sf. Simeon al Tesalonicului, Sf. Grigorie Dialogul etc.
756
Când s-au dezvelit moaştele Sf.Teodosie de la Cernigov (+1896), preotul călugăr Alexei, cel ce
a condus reînveşmântarea moaştelor, l-a văzut înaintea lui pe Sf. Teodosie care i-a spus: „Încă te
mai rog, atunci când vei oficia Sf.Liturghie, să-i pomeneşti pe părinţii mei (…) oferta de la
Liturghie este mai puternică decât rugăciunea mea”; „Jertfa sfântă a lui Hristos, Jertfa mântuirii
noastre, aduce mari foloase sufletelor chiar şi după moarte, asigurând iertarea păcatelor lor în viaţa
care va să vină. Pentru acest motiv, sufletele morţilor cer să li se facă Liturghii. În mod natural,
drumul mântuirii înseamnă să facem pentru noi în timpul vieţii ceea ce sperăm că alţii vor face
pentru noi după moarte. Este mai bine să pregătim moartea unui om care este liber, decât să
căutăm libertatea după ce omul se află deja în lanţuri. De aceea, noi ar trebui să dispreţuim această
lume…” (Sf.Grigorie cel Mare, Dialoguri, IV, 57, 60);
757
„Dacă cel mort este păcătos, (Sf.Biserică se roagă – n.a.) să i se dezlege păcatele, iar dacă este
drept, să câştige un adaos de plată şi răsplată” (Sf.Ioan Gură de Aur, Omilia 31 la Matei);
84
 Sf. Biserică nu mijloceşte însă doar pentru iertarea drepţilor758 (ca unii care
încă nu au ajuns la desăvârşire), ci şi a păcătoşilor759 - inclusiv a celor din iad760.
Pentru cei din ultima categorie, Sf. Biserică se roagă „să li se ierte greşeala cea de
voie şi cea fără de voie”, nu contează că este vorba de toţi cei adormiţi înaintea
noastră şi poate că au adormit în păcate grele, dar s-au spovedit 761. Un exemplu de
mare păcătos ieşit din iad, prin rugăciune fierbinte, a fost posibil datorită nevoinţelor
Sf. Grigorie Dialogul762. Ca o mică paranteză fie spus, mai aflăm totodată că acolo,
în iad, sufletele condamnate ale creştinilor nu se pot vedea faţă către faţă, pentru că
faţa fiecăruia este lipită de spatele celuilalt763. Ele se muncesc undeva mai jos de cele
ale păgânilor şi, doar atunci când li se face o rugăciune, pot să se vadă puţin unul cu
altul 764; pot să se aline dacă sunt rânduite chinurilor veşnice, sau, dacă au fost găsite
cu păcate nepocăite, sunt curăţate prin judecata morţii însăşi cu frica de ea, sau
după deces prin liturghiile Sf. Biserici765.
Până acum, am văzut pentru cine anume se roagă Sf. Biserică. Dar bine ne este
nouă să aflăm şi pentru cine nu se roagă Sf. Biserică, ale cărei rânduieli se fac după
cuviinţă şi cu rânduială766. Sf. Biserică nu se roagă pentru apostaţi, neortodocşi767,
758
Sf. Chiril al Ierusalimului;
759
Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuire la Evanghelia de la Luca, pg. 123, 880);
760
Sf. Marcu Eugenicul, Al doilea răspuns către Latini… 12, PO 15, pg.119);
761
„Că ce spun Sfinţii Părinţi? Chiar de a avut cineva păcate de moarte foarte grele, dacă a murit
spovedit, îl scoate Biserica…, dar din iad îl scoate Biserica prin Sf. Liturghie, dezlegări şi
milostenie şi tot la rai merge. Dar dacă a murit cineva nespovedit din tinereţe şi a avut păcate de
moarte, grele, este aproape ca şi cum ar muri nebotezat” (Părintele arhimandrit Ilie Cleopa);
762
Sf. Ioan Damaschin ne spune că Sf. Grigorie Dialogul, când slujea, avea ca părtaş un înger din
cer. Sf. Grigorie L-a rugat pe Dumnezeu să-l mântuiască şi pe împăratul roman idolatru Traian
(98-117 dHr) şi a auzit: „Rugăciunea ta am auzit-o şi dau iertare lui Traian. Tu însă să nu mai faci
rugăciuni pentru păgâni” (V. Sf., 12 martie);
763
Sf. Macarie află de la un păcătos din iad: „ Pe cât este de departe cerul de pământ (Is. 55,9),
atâta este focul de dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului. Şi
nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de spatele celuilalt.
Aceasta este mângâierea”. (Pateric, Avva Macarie, 36);
764
În dialogul purtat cu o căpăţână de om mort, aparţinând mai marelui popilor idoleşti, Sf.
Macarie ne încredinţează de ce a auzit de la ea: „Tu eşti Părintele Macarie, cel plin de Duhul lui
Dumnezeu. Aceasta o ştiu pentru că tu, când te rogi milostivindu-te spre cei care sunt în muncă, ei
simt o oarecare uşurare (…) Deci, tu când te rogi pentru noi, ne vedem unul cu altul…” La
întrebarea Sf. Macarie, anume cine se află în iad sub ei, căpăţâna a răspuns: „Aceia sunt creştinii
necredincioşi, îndărătnici, răi. Noi, ca cei ce n-am cunoscut pe Dumnezeu, suntem puţin miluiţi.
Aceia însă care au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au lepădat de El şi nu au făcut voia Lui, cu mai
grele şi cu mai groaznice munci sunt munciţi dedesubtul nostru”;
765
„Cine au murit cu puţine păcate nemărturisite şi nu au simţit pocăinţă pentru păcatele
mărturisite, sunt curăţaţi de aceste păcate prin judecata morţii însăşi cu frica ei, ori după moarte,
când ei sunt obligaţi să rămână în iad, prin rugăciunile şi liturghiile Bisericii şi faptele bune făcute
pentru ei de credincioşi. Şi păcătoşilor destinaţi chinurilor veşnice li se poate da o anumită alinare
a chinurilor din iad prin aceleaşi mijloace”. (Sf. Marcu al Efesului);
766
„Dar toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială” (1Cor. 14, 40);
767
„Neortodocşii, prin însuşi faptul neortodoxiei lor, s-au desprins de comunitatea Tainelor
Ortodoxe. La aceasta corespunde absenţa pomenirii lor la Sf. Liturghie” (Mitropolitul Filaret al
Moscovei);
85
sinucigaşi768, idolatri769… Însă, ca un stimulent, nu ca un model, dacă vom simţi
nevoia fie şi cu un suspin să pomenim în rugăciunea personală şi pe unul cu credinţă
strâmbă (greşită)770, ar fi posibil să-i cuprindem şi pe neortodocşi şi pe păgâni771. Să
fie atenţi aşadar aceia care fac pomelnice, să nu-i treacă pe creştinii superficiali care
păcătuiesc şi rămân în păcat, căci nu le este îngăduit a fi pomeniţi la Proscomidie 772.
La Proscomidie să se dea pomelnice doar cu nume de creştini, la vii, care trăiesc o
viaţă curată şi cuviincioasă. În ce-i priveşte pe cei adormiţi, să scriem pe pomelnice
cât mai multe nume de ortodocşi, astfel încât Sf. Biserică apostolească să se roage
pentru ei prin oficierea slujbelor pentru răposaţi, cu parastase, într-o rânduială bine
stabilită773 (greşesc cei care fac milostenii în locul parastaselor cu pomană, fiindcă
milostenia este inferioară parastasului): la 3 zile774, la 9 zile775, la 40 de zile776, la 3, 6
şi 9 luni777, la un an778 şi la şapte ani779.
768
Sf. Teodor Studitul, P.G. , vol.99, vezi şi 14, Răspunsuri ale Sf. Teofil, Pidalion);
769
Sf. Grigorie Dialogul îndrăzneşte să-l pomenească pe idolatrul şi prigonitorul creştin Traian,
împăratul romanilor. I-a făcut slujba de 40 de zile (P.G. 95, 256-264). Dumnezeu îl ascultă şi îl
scoate pe Traian din iad. Dar Dumnezeu l-a „mustrat” pe sfânt şi i-a zis: „Să nu mai îndrăzneşti aşa
ceva, să te mai rogi pentru necuviincioşi” (Triod, Sâmbăta lăsatului de sec). Să înţelegem din
această mărturisire că Sf. Grigorie l-a pomenit pe Traian 40 de zile din iubire şi ca să ne arate câtă
putere are pomenirea „cu nume” de la Sf.Liturghie;
770
„De simţim la Rugăciunea Domnească să suspinăm pentru un greşit, să zicem („facă-se voia
Ta” – n.a.). Va fi de 1000 de ori mai plăcută şi mai folositoare sufletului tău” (Mitropolitul Iosif de
Petrograd, unul din părinţii fondatori ai Bisericii subterane din Rusia anilor "20);
771
Sf. Macarie Egipteanul;
772
Sf. Simeon al Tesalonicului, Răspunsuri;
773
Constituţiile Apostolice, VIII, 43;
774
În ziua a treia de la deces, a înmormântării, parastasul se face în amintirea Învierii celei de-a
treia zi a lui Hristos, chezăşie a învierii celor adormiţi (1Cor. 15, 20). Totodată, pomenirea
repauzatului se face în cinstea Sf. Treimi. Făcând o paralelă între alcătuirea organică a omului şi
descompunerea lui, se ştie că în ziua a treia de la germinaţie se formează inima, iar în ziua a treia
după ieşirea sufletului faţa decedatului începe să se desfigureze. După ce se face pomenirea, în a
treia zi, sufletul se ridică la cer;
775
La parastasul de 9 zile, răposatul este pomenit ca să se învrednicească de părtăşia cu cele 9 cete
îngereşti sau cu cele 9 cete ale sfinţilor şi în amintirea ceasului al 9-lea, când Domnul, înainte de a-
Şi da sufletul pe Sf. Cruce, a făgăduit tâlharului raiul (şi noi ne rugăm să-l moştenim cu toţi cei
răposaţi din neamul nostru). Paralela organică: în ziua a 9-a de la concepere se conturează trupul,
iar în ziua a 9-a de la deces trupul începe să se strice (nu şi inima). În această zi, a 9-a, sufletul se
înfăţişează a doua oară la Dumnezeu, în cer, pentru a I se închina;
776
Parastasul din a 40-a zi se face în amintirea Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de
zile de la Învierea Sa, pentru ca astfel şi sufletul nostru să se înalţe la cer. Paralela organică: în a
40-a zi se formează desăvârşit trupul în pântecele mamei, iar în a 40-a zi de la deces se
descompune şi inima (la 3, 9 şi 40 de zile, procesul descompunerii fizice este invers celui a
zămislirii). În a 40-a zi de la deces, sufletul ajunge la Tronul lui Dumnezeu unde are parte de
Judecata Particulară;
777
La parastasul de 3, 6, 9 luni de la deces, se face pomenire în cinstea Sf. Treimi;
778
La parastasul de un an, pomenirea se face ca să se urmeze tradiţia creştină a primelor veacuri.
Primii creştini prăznuiau, în fiecare an, ziua repauzării martirilor şi sfinţilor – ca zi de naştere
pentru viaţa de dincolo;
779
La parastasul de şapte ani, trupul celui răposat este prefăcut în ţărână;
86
 Se mai poate face de către preot, dacă rudele o cer, în fiecare zi de până la
înmormântare, la casa răposatului, o slujbă de noapte, de priveghere, numită şi
Panahida (cu molifta pentru sufletul desprins de trup). La fel, când rudele cer să se
aducă Sf. Jertfă pentru cei adormiţi780, pentru pomana săracilor781, să fie sfinţită
colivă în timpul Sf. Liturghii. Coliva respectivă să se facă din grâu fiert -
simbolizând naşterea la o nouă viaţă - , îndulcită cu miere şi aromat. Apoi, când
slujba s-a sfârşit, coliva să se împartă celor ce sunt prezenţi. Iar de se va face slujbă
cu pomană pentru sfinţi, aceasta să se întoarcă spre folosul celor care au făcut-o. Tot
ce am făcut noi, cu inimă evlavioasă, liturghii şi milostenii782, este dus de îngeri la
Dumnezeu783.
Ca să nu cădem în vreo greşeală, când vrem să cerem ajutorul Sf. Biserici, să-l
consultăm pe preot de fiecare dată, pentru că slujbele speciale pentru sufletele
repauzaţilor nu se fac, de exemplu, cum ne şi atenţionează Sf. Părinţi, în perioada de
la Paşte la Cincizecime. În acest răstimp, sufletele chiar şi ale acelora din iad, sunt
libere şi – fiindcă la Cincizecime se întorc în iad – s-a rânduit ca „Sâmbăta morţilor”
să se facă în sâmbăta de dinaintea Cincizecimii.
În afara Ortodoxiei, rânduiala mijloacelor prin care se poate cere lui Dumnezeu
iertarea şi mântuirea celor vii şi adormiţi, a fost alterată de inovaţiile dogmatice prin
care comuniunea este ruptă. De aceea, concepţiile protestanţilor şi catolicilor despre
pomenirea nominală a viilor şi adormiţilor nu sunt admise sub nici o formă de Sf.
Biserică: pe de-o parte, protestanţii neagă bunătatea supremă şi iubirea de oameni a
lui Dumnezeu, refuzând să mai facă rugăciunile pentru răposaţi, iar pe de altă parte
romano-catolicii au înlocuit pomenirea numelor cu câteva formule generale aluzive
la adresa celor înscrişi în „cartea” din „altar” (masă) în timpul Missei 784. Mai mult, ei
au şi introdus o doctrină străină de duhul Evangheliei, purgatoriul785, imaginat ca
fiind un „loc purificator” (unde merg cei cu păcate uşoare) între Rai şi iad, de unde
s-ar trece în Rai: ei au părerea că n-ar mai avea rost să se roage pentru cei din Rai
(pentru că sunt perfecţi), nici să ceară miluirea celor din iad (pentru că nu mai pot fi
eliberaţi).
O aşa înţelegere deformată a lucrurilor contravine dreptei-învăţături moştenite,
de la Domnul nostru Iisus Hristos, de Sf. Biserică - cea una, sfântă, sobornicească şi
apostolească.

6.2. Ce face sufletul răposatului în primele 40 de zile

780
Sf. Ciprian al Cartaginei, Epistole, I, 2)
781
Pomana săracilor aduce mare folos sufletelor din cealaltă lume (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia la
Filipeni, III, 4; Constituţiile Apostolice, VIII, 42, 5);
782
F. Ap. 9, 36; 10, 2;
783
Marele Sinaxar, august;
784
Branişte, E, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Diecezana Caransabeş, 2001,
pg.374;
785
„Sinodul” de la Florenţa din 1439 şi „Sinodul” de la Trident din 1562;
87
 Omul de rând, când vede că încetează organic să se mai zbată în chinuri trupul
muribundului, are impresia că sufletul a părăsit definitiv organismul. Dar greşeşte,
căci sufletul nu părăseşte cu totul, dintr-o dată, trupul. Din această cauză, Ortodoxia
susţine că desprinderea unuia de altul este un proces în desfăşurare, derulat pe
parcursul a trei zile786, la sfârşitul cărora, uneori, în chip minunat, se poate ca sufletul
să-şi reia rolul specific în trup şi „mortul” să revină la viaţă! Explicaţia medicală:
„moarte clinică”. Desigur, explicaţia duhovnicească este mai profundă, mai tainică,
ţinând de lumea supranaturalelor minuni ale lui Dumnezeu. O astfel de minunată
ridicare „din morţi” a avut Sf. Anastasia, care s-a întors la viaţă după trei zile 787.
Revenirea ei, dar şi a multor altora, ne îndeamnă la prudenţă. De aceea se şi
recomandă ca, ţinând „mortul” în sicriu vreme de trei zile, să nu îi îngropăm trupul
mai repede şi, dându-i întreaga preţuire, să i-l tratăm cu mult respect (să nu acceptăm
să i se prevaleze organe), căci şi pe mai departe, el, trupul se va reflecta în suflet
spre a putea fi recunoscut de alte suflete. Că sufletul va continua şi după repauzarea
trupului să păstreze „amprenta” semnului trupesc, deci şi după ce sufletul se
desparte de trup în a treia zi, ne-a arătat-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin pilda
prin care săracul Lazăr şi bogatul s-au recunoscut când s-au revăzut pe lumea
cealaltă788. Este mila lui Dumnezeu ca sufletul trupului repauzat să-i poată revedea
pe cei dragi ai lui, şi „dincolo de mormânt”, după configuraţia trăsăturilor lor
exterioare.
Tot din milă, Dumnezeu le mai îngăduie sufletelor plecate de la noi şi o
oarecare libertate, în primele două zile789 de la decesul trupului, care poate să
meargă până la a li se arăta în vis celor dragi. Bineînţeles că sufletele, odată ce au
intrat în altă etapă de vieţuire, se supun altor reguli, altor rânduieli de existenţă,
caracteristice lumii nevăzutelor create de Dumnezeu înaintea lumii noastre văzute.
De exemplu: sufletele oamenilor îşi aduc aminte de foarte multe lucruri, pe toate le
văd acum ca într-o oglindă şi se pot deplasa (alături de îngerul păzitor) mai repede
decât razele fulgerului. Ele au ocazia, în cele trei zile cât li se permite să stea pe
pământ, să vadă lucruri reale la a căror existenţă poate că nu şi-au ridicat niciodată
cugetul: îngerii.
În prima zi, la sufletul răposatului vine îngerul lui Dumnezeu, un prieten care
pe timpul vieţuirii pământene i-a stat alături, pe umărul drept, în formă nevăzută
786
„Cum se face că unii oameni… murind, au vedenii, iar apoi se întorc la viaţă după două, ori trei
zile, şi povestesc ce au văzut? Oare nu pentru că sufletul lor n-a părăsit cu totul trupul?”
(Sf.Atanasie, Răspunsuri către Antiohe, 127, PG, 677);
787
Apocalipsa Sf. Anastasia, ed. Hamburg, pg.2);
788
„După despărţirea de trup, se păstrează în suflet anumite semne care mărturisesc cum că noi am
format mai înainte o unitate, un întreg, ne-o dovedeşte parabola despre bogatul nemilostiv şi
săracul Lazăr, din care vedem că, după ce trupurile au fost aşezate în mormânt, sufletul a păstrat un
oarecare semn trupesc prin care Lazăr a fost recunoscut, şi bogatul n-a rămas neştiut” (Sf. Grigorie
de Nyssa, Despre facerea omului);
789
„Vreme de două zile după moarte, sufletul se bucură de o oarecare libertate şi se poate duce să
vadă locurile care i-au fost dragi pe pământ” (Sf. Ioan Maximovici, Cuvânt despre viaţa de după
moarte). La fel zice şi Sf. Teofan Zăvorâtul;
88
atunci. Acum, el îl ajută şi îl încurajează pe suflet timp de 40 de zile, până când
Dumnezeu va face judecata sufletului pe care i l-a încredinţat spre pază la Sf.Botez.
Poate că sufletul, când era în trup, l-a supărat de atâtea şi atâtea ori cu gândurile
necurate, vorbele deşarte şi faptele ruşinoase! Poate că, făcând mari păcate pe
pământ, sufletul l-a făcut pe îngerul lui Dumnezeu să se retragă de la el şi, stând
acesta de-o parte, singur, a plâns şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru iertarea sufletului
încredinţat lui. Acum, însă, situaţia s-a schimbat: sufletul repausatului, stând faţă în
faţă cu îngerul lui Dumnezeu, ruşinat şi în hohote de plâns îi cere ajutorul. Mare este
clipa aceasta, ne spune părintele Ilie Cleopa, când îngerul păzitor îi dezvăluie
sufletului tot ce a făcut, a gândit şi a vorbit de pe când avea vârsta de trei ani.
Sufletul îi va răspunde uluit că pe toate acestea el le-a uitat, dar îngerul său păzitor îi
răspunde că el nu poate să uite. Apoi, îngerul lui Dumnezeu îl va duce pe suflet, în
rătăcirile lui pe pământ, la locurile dragi pe care doreşte să le revadă şi unde ştie că a
făcut fapte bune790. Cel mai mult, sufletul îşi doreşte să rămână pe lângă casă791, ca
să-i mângâie pe cei de-o rudenie şi pentru dragostea ce o poartă propriului său
trup792. Pe lângă îngerul păzitor, ne spune Sf. Efrem Sirul, pot să vină şi alţi îngeri
(după câte fapte bune a făcut omul), dar şi diavoli (după câte păcate s-au făcut).
Sufletul îl vede pe îngerul de la Botez, care are multă îndrăzneală, dar şi pe
îngerul căzut („contabilul” diavol). Acesta a stat pe umărul stâng al omului, cât a
vieţuit pe pământ. Diavolul şi-a notat cu o exactitate uimitoare toate faptele cele rele,
cum ar fi, de pildă, numărul paharelor cu alcool pe care le-a băut încă din
copilărie793. De fapt, ne spune Sf. Efrem Sirul, la „moarte” vin atâţia diavoli şi atâţia
îngeri după câte păcate şi câte fapte bune a făcut omul pe pământ. Ca aceste, păcate
să nu cântărească decisiv în Ziua Judecăţii, le putem mărturisi la Sf. Spovedanie, ca
să primim dezlegarea lor prin puterea ce li s-a dat preoţilor de către Hristos. Cel care
şterge păcatele noastre este Duhul Sfânt.
În ziua a doua sufletul îi vede pe toţi ai casei cum stau în jurul sicriului,
plângându-i trupul. Înduioşatul suflet comunică atunci cu ei şi le zice, fără însă ca

790
“Îngerul păzitor îi aduce aminte: Iată, frate suflete, când erai copil mic – sau copiliţă mică – te-
a trimis mama să aduci o căldare cu apă sau să aduci zarzavat din grădină, sau să aduci gâştele
de la păscut, sau să faci o treabă cât de mică în ogradă. Uite, aşa gândeai tu atunci. Şi-i aduce
aminte din pruncie şi până la moarte în fiecare zi şi ceas ce a făcut” (Părintele Arhimandrit Ilie
Cleopa, în Sufletul după moarte…, de Seche, ed. Agaton, Făgăraş, 2009, pg.20);„În cursul
primelor două zile, sufletului îi este permis să colinde pământul, unde doreşte, în compania
îngerilor care îl însoţesc. De aceea sufletul, iubindu-şi trupul, hoinăreşte uneori prin preajma casei
în care a rămas corpul şi astfel el petrece două zile ca o pasăre în căutarea cuibului. Dar sufletul
plin de vârtute merge prin locurile în care era obişnuit să facă fapte bune” (aşa i-a spus îngerul lui
Macarie cel Mare, Viaţa ortodoxă, 1978, nr.1, pg.16);
791
„Sufletul iubitor de trup se duce când la casa de care s-a despărţit, când la mormântul unde a fost
pus trupul. Aşa petrece el cele două zile, căutând precum pasărea cuibul ei. Sufletul virtuos însă se
duce la locurile unde avea obiceiul să săvârşească faptele lui cele bune” (Sf. Macarie Egipteanul,
Cuvânt despre ieşirea sufletului…);
792
Sufletul rămâne pe pământ spre „mângâierea rudelor şi pentru dragostea trupului din care a
ieşit” (Sf. Macarie Egipteanul, op.cit);
793
Sf. Teodora;
89
cei prezenţi să-l mai poată auzi, că de i-ar şti amărăciunea şi groaza nu ar mai plânge
moartea, ci păcatele pe care le-a făcut 794. Aşadar ce a făcut omul cât a avut libertate
pe pământ, bine795 sau rău796, este ca o icoană ce i se va descoperi sufletului în cea
de-a doua zi, când îngerul lui Dumnezeu îl duce pe suflet pe unde a umblat.
În ziua a treia, îngerul păzitor îi spune sufletului să-şi ia rămas bun de la trup,
că nu îl va mai vedea. De acum, sufletul se pregăteşte să se ridice la ceruri 797, în
prezenţa celor şapte îngeri. Pentru cele ce-i va fi dat să vadă, cu adevărat
îngrozitoare este această zi pentru sufletul decedatului798. Cum vede el atunci că nu
are fapte bune, sufletul începe să plângă groaznic şi se roagă de îngerul păzitor să nu
îl lase. El nu se mai gândeşte acum la ai săi de pe pământ, ci la ce se va întâmpla cu
el în clipele următoare.
Încercând să-l liniştească, îngerul păzitor îi spune să nu se teamă, că nu ştie
judecata lui Dumnezeu şi îi aduce alinare durerilor pentru păcate prin rugăciunile pe
care i le face Sf. Biserică799. Cum însă şi îngerul păzitor are nevoie de sprijin, vin să-l
mai ajute încă şase îngeri purtători de lumină. Celor şapte îngeri ai lui Dumnezeu,
care au misiunea de a-l conduce pe bietul suflet la Dumnezeu, le ies în faţă o
mulţime de diavoli. În faţa lor, este vai şi amar de bietul suflet.
Sufletul însoţit de cei şapte îngeri ai lui Dumnezeu trebuie să treacă prin Vămile
Văzduhului, unde îi aşteaptă soldaţii şi generalii iadului. Aceşti îngeri căzuţi I-au
cerut voie lui Dumnezeu să facă vămile şi să ispitească sufletele oamenilor, ca să se
794
„Sufletul zice: În ce amar sunt; n-aţi plânge pentru moartea mea, ci pentru păcatele mele”
(părintele Ilie Cleopa, în Cuvânt despre moarte, ed. „Pelerinul Român”, Oradea, 1993);
795
„Şi-i arată (îngerul păzitor – n.a.) şi faptele bune: Uite, suflete, aici ai mers la biserică; aici ai
ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, aici ai miluit pe cei săraci; aici ai învăţat pe copii frica de
Dumnezeu; aici ai citit sfintele cărţi; aici ai răbdat necazurile cu bucurie; aici ai dat un cuvânt de
folos la altul, dincolo ai făcut milostenie, ai îmbrăcat pe cel gol, ai adăpat pe cel însetat, ai primit
pe cel străin” (părintele Ilie Cleopa, în Sufletul după moarte şi până la înviere, ed. Agaton,
Făgăraş, 2009);
796
„Şi nu-i arată (îngerul păzitor – n.a.) decât adevărul: Uite, aici ai jucat, aici te-ai îmbătat, ai
desfrânat cu atâtea femei sau cu bărbaţi; aici ai înjurat, aici ai fumat, aici ai avortat atâţia copii,
aici ai ocărât, aici ai cântat, aici te-ai lenevit, aici te-ai răzbunat pe cineva. Ai batjocorit, ai
blestemat, ai băut. Nu te-ai spovedit, n-ai postit şi te-ai împărtăşit cu nevrednicie” (părintele Ilie
Cleopa, în op. cit.);
797
„A treia zi, tot sufletul creştinesc se înalţă la ceruri…”
798
„Pentru cea care pleacă începe curând lupta trecerii prin vămi. Aici ea are nevoie de ajutor!
Aşteaptă şi vei auzi-o strigând către tine: Ajutor! În acea direcţie ar trebui să-ţi îndrepţi toată
atenţia şi toată iubirea pentru ea. Cred că va fi mărturia cea mai adevărată de iubire dacă, din
momentul plecării sufletului, vei lăsa în seama altora grija trupului mort, te vei detaşa şi, fiind
numai cu tine însuţi atâta cât poţi, te vei cufunda în rugăciune pentru ea, în noua ei condiţie, şi cu
nevoile sale neaşteptate. Începând aşa, rămâi să-i ceri lui Dumnezeu ajutor pentru ea, pentru
perioada de şase săptămâni şi încă mai mult decât atât. În relatarea Teodorei, comoara din care au
luat îngerii pentru a-i îndrepta pe perceptorii vămilor, a constat în rugăciunile fratelui ei vârstnic.
Rugăciunile noastre vor fi la fel. Aceasta este iubire” (Sf. Teofan Zăvorâtul, în Cuvânt despre
moarte, extras din operele Sf. Ignatie Briancianinov şi a Sf. Teofan Zăvorâtul), op. cit.;
799
Îngerul îi spune lui Macarie cel Mare: „Când se face pomenirea în Biserică, în cea de-a treia zi,
sufletul celui decedat primeşte de la îngerul său păzitor alinarea durerilor pe care le simte ca
rezultat al despărţirii de trup” (Viaţa Ortodoxă, 1978, nr.1, pg.16);
90
convingă că pe dreptate vor ocupa locul din cer de unde au căzut ei. Dacă va merge
în Rai sau în iad, sufletul îşi va da seama încă de la trecerea lui prin Vămile
Văzduhului. La înfricoşătoarea lor parcurgere, diavolii doar îi cântăresc faptele, nu îl
şi opresc. În cele din urmă, sufletul ajunge la Scaunul Sf. Treimi, unde se închină, în
mireasma Duhului Sfânt, într-o lumină de miliarde de ori mai mare decât a soarelui.

6.3. Vămile Văzduhului

Chiar dacă Sf. Biserică, prin sinoadele sale ecumenice, nu a ridicat oficial
învăţătura despre Vămile Văzduhului la rang de dogmă, totuşi Vămile sunt acceptate
duhovniceşte ca parte din Judecata Particulară, înţelegându-le ca pe un obstacol în
calea omului de a trece efectiv în cealaltă lume. Altfel spus, avem de-a face cu o
teologumenă, adică cu o învăţătură creştină ce se bazează pe revelaţia divină şi în
deplină concordanţă cu mărturiile scripturistice, patristice, aghiografice şi liturgice.
Învăţătura despre Vămi nu trebuie considerată aşadar ca literă de Evanghelie, dar
este de folos a o accepta duhovniceşte în condiţiile în care ştim că Sf. Biserică are
mai multe tradiţii aflate într-un deplin consens, cu atât mai mult cu cât rostul
pedagogic al Vămilor ne este de mare importanţă duhovnicească: ne îndeamnă la
pocăinţă, ne pregăteşte pentru Judecata lui Dumnezeu, ne face să fim foarte atenţi la
faptul că gândurile, vorbele, credinţa şi faptele îşi au preţul lor şi aici şi dincolo (la
Vămi se face o recapitulare a vieţii noastre sub examinarea neputincioasă a propriei
conştiinţe). Însă creştinul autentic ar putea fără nici o primejdie să nu ţină seama de
această învăţătură a Vămilor, neavând în definitiv de-a face cu un articol de credinţă,
stăruind cu gândul că viaţa de după încetarea pulsaţiilor organismului uman este o
taină a lui Dumnezeu.
La Vămi, în văzduh, pe care le percepem ca pe nişte realităţi duhovniceşti,
sufletele oamenilor cu credinţă căldicică800 (după ce Dumnezeiescul vestitor le va
chema la moarte să iasă din trup801, iar nemiloşii îngeri-vameşi le vor smulge cu de-a
sila802) vor fi înfruntate groaznic, cercetate de duhurile cele rele (de diavoli) aflate în
800
„Ştiu faptele tale; că nu eşti rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti
căldicel – nici rece, nici fierbinte – am să te vărs din gura Mea” (Apoc. 3, 15-16);
801
„Când se apropie puterile stăpânitoare, când Dumnezeiescul vestitor cheamă pe suflet să iasă din
trup, când cu sila îl trag la tribunalul Divin, bietul suflet privindu-i, se tulbură ca şi cum s-ar
cutremura pământul cu dânsul… Cu totul se înfricoşează şi se clatină ca o frunză bătută de vânt, ca
o pasăre când vede pe vânătorul ei. Cu totul se cutremură şi se înspăimântează văzând puterile
înfricoşate, chipurile străine ale îngerilor nemilostivi: urâte, schimonosite, monstruoase,
înfricoşate, aspre, posomorâte, pe care niciodată nu le-a mai văzut” (Sf. Efrem Sirul, Cuvânt la cei
ce se repauzează în Hristos, Tom 3, 139);
802
În pilda bogatului care i-a rodit ţarina, Dumnezeu îi zice bogatului zgârcit (care visa la
desfătarea trupului şi la construirea de noi hambare mai încăpătoare pentru recolta sa îmbelşugată):
Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (Lc.
12, 20). Pe marginea acestor cuvinte ale Sf. Evanghelii, fericitul Teofilact tălmăceşte: „Vor scoate,
zice Domnul, pentru că nemiloşii vameşi, vameşi-îngeri, smulg cu de-a sila, cu străşnicie, sufletul
91
mare ceartă (luptă) cu Îngerii lui Dumnezeu803. Îngerii aceştia căzuţi sunt, de fapt, cei
mai mari vrăjmaşi ai mântuirii oamenilor. Conducătorul lor este satan 804, care, în
dorinţa lui de a fi asemenea cu Cel Preaînalt805, el, diavolul sau Lucifer (înger care,
la început, era pecetea desăvârşirii, deplinătatea înţelepciunii, cununa frumuseţii), a
fost izgonit din cer de Dumnezeu datorită mândriei 806. În prăbuşirea lui din cer a
atras o treime de alţi îngeri-diavoli răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu, aşa încât: unii
au ajuns în iad (în fundul pământului, unde stăpânesc sufletele păcătoase); alţii în
ape (ridică furtuni pe mare, primejduind viaţa celor ce călătoresc pe ape), alţii pe
pământ (întunecă mintea oamenilor şi, având ca scop abaterea de la legea Domnului,
ne ispitesc807 spre primejduirea mântuirii808) şi alţii în văzduh (adică în aer, unde
formează gărzile Vămilor Văzduhului). Lupta oamenilor cu stăpâniile puterii
văzduhului809 care şi înainte şi după desprinderea sufletelor de trupuri răcnesc ca leii
căutând pe cine să înghită810, se confirmă în Sf. Scriptură: împotriva duhurilor
răutăţii din văzduh811 trebuie să ne luăm toate armele lui Dumnezeu ca, în ziua cea
rea, prin biruinţa contra lor să rămânem în picioare 812 şi astfel să putem dărâma
întăriturile cu puterea lui Dumnezeu813. Doar aşa, ne spune Sf. Apostol Pavel, cel
potrivnic se va ruşina neavând nimic rău de zis 814 de noi, la vremea când –

păcătosului. Sufletul dreptului nu se smulge din el; el îşi dă duhul său Dumnezeului şi Tatălui său,
bucurându-se şi veselindu-se” (Cuvânt despre moarte, ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993, pg.35);
803
Sf.Bonifaciu, apostolul germanilor (+ veacul VIII), relatează despre mulţimea de duhuri rele ce
se sfădeau cu sfinţii îngeri pentru sufletele oamenilor: „Şi cu glas înfricoşat îl învinuia fiecare
dintre ele”;
804
Lc. 10, 18;
805
Is. 14, 14;
806
Iez. 28, 17-19;
807
1 Tes. 3, 5;
808
Lc. 8, 12;
809
„Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce eraţi morţi prin greşealele şi prin păcatele voastre, în care aţi
umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a
duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Efes. 2, 2);
810
„Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să
înghită” (1Pt. 5, 8);
811
„Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor,
împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în
văzduhuri” (Efes. 6, 12);
812
„Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi,
toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi
îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii. Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia
păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale
vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. 6,
13-17);
813
„Căci armele luptei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, spre dărâmarea
întăriturilor. Noi surpăm iscodirile minţii, şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui
Dumnezeu şi tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos” (2Cor. 10, 4-5);
814
„Întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune, dovedind în învăţătură neschimbare, cuviinţă,
cuvânt sănătos şi fără prihană, pentru ca cel potrivnic să se ruşineze neavând de zis nimic rău
despre noi” (Tit. 2, 7-8);
92
mărturiseşte proorocul David – s-au sculat martori nedrepţi şi de cele ce nu ştiam
m-au întrebat815. Despre existenţa acestor martori pregătiţi să ne cearnă la trecerea
prin Vămile Văzduhului, Ortodoxia păstrează ca moştenire duhovnicească multe
descoperiri supranaturale cu care au fost binecuvântate de Dumnezeu unele vase
alese ale unicei şi dreptei credinţe. Bunăoară, Sf. Antonie cel Mare arată că, în
văzduh, au vrăjmaşii acea stăpânire în a ne lupta şi a ne ispiti ca să oprească sufletele
care trec pe acolo, căci sus, sub ceruri, sunt râuri de balauri816 şi întreaga gamă a
meşteşugirilor diavolului văzduhului817.
Acolo, în văzduh, pe bietul suflet omenesc îl aşteaptă o mare cutremurare,
pricinuită de mulţimea milioanelor de vrăjmaşi818, foarte bine rânduiţi fiecare la
scaune de judecată şi străji819. Pe oricare din niveluri, îngerii lui Dumnezeu şi
diavolii se ceartă cine anume ar fi îndreptăţit să stăpânească sufletul omenesc,
deoarece şi unii şi alţii au pretenţia de a-şi stăpâni partea ce o consideră a fi
îndreptăţită lor. Este momentul când, cu o minuţiozitate uimitoare de-a dreptul,
binele şi răul ce se amestecă în om sunt cântărite, punându-ne în cumpănă faptele
cele bune cu cele rele. Astfel, sufletul trebuie să plătească rupând din sine partea în
care s-au înstăpânit duhurile rele, în măsura în care le-au fost familiare 820. Pentru că
cer stăpânirea sufletelor, demonii duc o mare bătălie821 , recurg la tortură822, în
ultima lor şansă ca să mai câştige lupta cu omul. De stăpânitorul întunericului şi de
înfricoşările lui, până şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu avea să se roage Fiului
său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca nu cumva să fie vătămată în ceasul ieşirii
din corp823.
Dar oricât ne-ar impresiona mărturisirile celor care au avut parte de vedenii
despre Vămile Văzduhului, în cumplitul război dintre îngerii buni şi cei răi, să nu ne
fie câtuşi de puţin teamă că Mântuitorul ne-a părăsit. Din contră, acum şi atunci să
815
Ps. 34, 10;
816
„Auzind că sub ceruri se găsesc râuri de balauri, guri de leu, puteri întunecate, foc arzător care-ţi
tulbură toate măruntaiele, nu ştii oare că de nu vei primi zălogul Sfântului Duh, la ieşirea din trup
ei îţi vor înhăţa sufletul şi-ţi vor opri intrarea la ceruri?” (Sf. Macarie cel Mare);
817
V. Sf., 23 Apr.;
818
„Multă frică este acolo, mult cutremur pentru sărmanul suflet, nepovestită este nevoia pe care o
pătimeşte atunci de la mulţimea milioanelor de vrăjmaşi… Însă pe suflet îl duc sfinţii îngeri” (Sf.
Efrem Sirul, Cuvânt despre despărţirea sufletului …);
819
„Pentru tragerea la răspundere a sufletelor ce străbat văzduhul, puterile întunericului au aşezat în
calea lor o seamă de scaune de judecată şi străji, rânduite în chip vrednic de mirare” (Sf. Ignatie
Briancianinov, Cuvânt despre moarte, pg.74);
820
Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole, 24;
821
Conform Sf. Columba (+597); Sf. Adamnan (+704);
822
„Dacă noi când plecăm într-o ţară sau oraş străin avem trebuinţă de conducător, apoi câţi
conducători şi ajutoare ne trebuie nouă pentru a trece neîmpiedicaţi pe dinaintea şefilor,
autorităţilor, administratorilor lumii din aer, a începătoriilor vămilor? Pentru aceasta sufletul
zburând din corp, adeseori aici se înalţă, aici se coboară şi se teme şi se cutremură, căci conştiinţa
păcatelor noastre totdeauna ne munceşte pe noi, dar cu deosebire în acel ceas când avem a fi
conduşi la torturile de acolo şi la înfricoşata judecată” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 11 la morţi,
1-3);
823
V. Sf. 15 aug., 490;
93
ne întărim conştiinţa cu convingerea că Domnul Hristos este cu noi (şi în noi), prin
Pocăinţă, Spovedanie824 şi Împărtăşanie825, dar şi că Dumnezeiescul Său ochi vede
totul şi ne judecă foarte precis prin mijlocirea îngerilor lui Dumnezeu şi a diavolilor.
Şi prin aceste Vămi ale Văzduhului vom trece toţi creştinii, ne spune Sf. Teodora,
însă nicidecum toţi la fel. Ca urmare, sufletele drepţilor vor despica aerul826 unde
sunt Vămile fără să mai cunoască cercetarea827, cum de verificare nu mai au parte
nici sufletele marilor păcătoşi necredincioşi şi atei. În cazul celor din urmă, prin a
căror nedreptate, blasfemie şi desfrânare s-au făcut pe ei înşişi robi demonilor
(îndepărtând de la ei pe îngerul păzitor, fiindcă au păcătuit de moarte), la moarte
diavolii le iau sufletele şi le duc în iad fără să mai treacă prin Vămile Văzduhului828.
Deci: dacă Vămile Văzduhului nu sunt pentru cei sfinţi, nici pentru marii
păcătoşi, atunci pentru cine sunt? Răspunsul este: ele sunt pentru sufletele căldicele,
cu o morală îndoielnică. Iar pentru aceste suflete uşuratice, călătoria la cer este
anevoioasă, zbuciumată, la o adică chiar oprită829, deoarece nu şi-au agonisit pe
pământ arvuna Duhului Sfânt830.

824
Sf. Teodora întreabă pe îngeri:
„ - Cum pot oamenii, în lume, să şteargă păcatele lor din cărţile demonilor nevăzuţi?
- Cu pocăinţă şi spovedanie, au răspuns îngerii” (Grigorie Monahul, Taina morţii, pg.6);
825
„Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele” (Ps. 31, 1);
826
„Despică (dreptul – n.a.) aerul fără a fi împiedicat şi fără a-i fi deranjat sufletul de duhurile cele
viclene” (Cuviosul Teognost);
827
„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă
veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (In. 5, 24);
828
Îngerii îi spun Sf. Teodora: „Mai află încă şi aceea că pe drumul acesta se înalţă şi se supun
schingiuirilor numai cei luminaţi cu sfânta credinţă creştină şi care sunt spălaţi cu Sf. Botez. Aici
(la Vămile Văzduhului – n.a.) nu vin slujitorii la idoli, mahomedanii şi toţi cei străini de
Dumnezeu; ei fiind încă vii cu trupul sunt deja morţi şi înmormântaţi în iad cu sufletul. Când
aceştia mor, demonii îi iau de îndată, fără nici o cercetare, ca pe o parte ce le aparţine din capul
locului, şi-i prăvălesc în prăpastia gheenei” (Cuvânt despre moarte, ed. Pelerinul Român, Oradea,
1993, pg.74);
829
Sf. Atanasie cel Mare (+373) istoriseşte în viaţa Sf. Antonie cel Mare (+365): “Un an am
săvârşit rugându-mă lui Dumnezeu să-mi descopere locul drepţilor şi al păcătoşilor. Într-o noapte
deci, m-a strigat un oarecare glas de sus, zicându-mi: Antonie, scoală şi vino. Eu ştiind pe cine mi
se cade să ascult, am ieşit. Uitându-mă am văzut un oarecare uriaş: lung, negru, urât şi înfricoşat
stând pe pământ şi ajungând cu capul său până la nori. Uriaşul acela avea mâinile întinse în
văzduh, sub care era un iezer ca o mare. În acel timp am văzut sufletul zburând în sus spre cer ca
nişte păsări zburătoare. Câte treceau de la mâinile lungului aceluia se mântuiau şi trecând de acolo
mergeau înainte cealaltă cale fără de grijă. Cele care însă erau lovite de mâinile şi degetele acelui
monstruos uriaş, se opreau şi cădeau în iazărul cel de foc. Uriaşul privind cu vrăjmăşie după
sufletele care zburau în sus la ceruri, scrâşnea cu dinţii săi; iar pentru cele ce cădeau jos se bucura.
Atunci a fost glas către mine, zicându-mi: Înţelege ceea ce vezi. Aceştia pe care îi vezi că zboară
în sus, sunt sufletele drepţilor care nu s-au supus lungului aceluia şi merg în Rai. Lungul ce stă
este vrăjmaşul diavol, care apucând pe cei vinovaţi îi opreşte şi nu-i lasă să treacă, surpândui-i în
iad, pentru că au urmat voii lui” (Everghetinos, Atena, vol.I, 1957, pg.99);
830
„Tu…, dacă nu primeşti arvuna Duhului Sfânt, atunci când sufletul tău va ieşi din trup, acestea
vor ţine sufletul tău şi nu te vor lăsa să te ridici la ceruri” (Sf. Macarie Egipteanul, Omilii
duhovniceşti, (col.II), XVI, 13);
94
 Este de la sine înţeles că sufletele, cu cât sunt mai puţin păcătoase, cu atât vor
trece mai repede prin Vămile Văzduhului. „Aripile” care ajută sufletele să treacă
neoprite prin obstacolul Vămilor, vrăjmaşul neavând nimic în ele831, după modelul
lui Hristos832, sunt aceia833 care fac roade vrednice de pocăinţă834, au dreaptă-
credinţă şi fapte bune. Parcurgerea prioritară a Vămilor o au sfinţii835, dar şi, evident,
pruncii836, care, dacă au răposat după Sf.Botez, sau au vârsta de până la şapte ani, se
mântuiesc, văd şi intră în Împărăţia lui Dumnezeu (de aceea, Sf. Biserică nici nu se
roagă pentru iertarea lor). Sufletele curate, toate, în marea lor veselie se suie cu
Îngerii pe calea cerului la Dumnezeu, unde Îngerii din ceruri îi aşteaptă cu multă
bucurie, le sărută şi le duc ca să se închine la Scaunul Domnului nostru Iisus Hristos.
Atunci ele văd locaşurile Sfinţilor, Apostolilor, Mucenicilor, Sfinţilor Părinţi şi ale
celor nouă cete de Îngeri. În ele sufletele îşi găsesc mântuirea, auzind cetele
Îngerilor şi ale Sfinţilor cum ridică la Scaunul Sf.Treimi cântece minunat de
frumoase şi văzând lumina Soarelui Celui Mare.
Cu totul diferit se prezintă situaţia cu sufletele creştinilor păcătoşi. Cercetarea
lor la Vămile Văzduhului este aspră, deoarece poartă asupra lor vinovăţia de a nu
avea credinţă şi fapte bune, de a nu se fi eliberat de păcate prin Spovedanie, sau
poate că le-au ascuns pe timpul când se mărturiseau. Şi, pentru că diavolii nu le-au
găsit cu roade vrednice de pocăinţă, vor duce lipsă de răspuns bun în vremea
cercetării. Descoperindu-li-se la Vămi traiul lor leneş şi de necumpătare, aceste
831
„Sfinţii Îngeri cu pace ne-au despărţit pe noi de corpuri şi noi având conducători buni am trecut
în tihnă pe dinaintea puterilor aeriene. Spiritele cele rele n-au găsit în noi ce căutau; n-au putut
observa ceea ce voiau. Zărind corpul fără păcate, ei s-au întristat; văzând sufletul necorupt, s-au
ruşinat; văzând limba nepângărită, au tăcut. Noi am trecut înainte şi i-am ruşinat pe ei. Mreaja s-a
rupt şi noi am scăpat. Bine este cuvântat Dumnezeu, care nu ne-a dat pe noi în prinsoarea lor” (Sf.
Ioan Gură de Aur, Omilii 11 la morţi, 1-3);
832
In. 14, 30;
833
„Câtă frică şi cutremur şi câtă nevoie şi scârbă suferă sufletul când se desparte de trup şi după
despărţire! Căci vin către el îngeri buni şi mulţime de oaste cerească şi toate puterile cele
potrivnice… Văzând îngrozirea acestora, se tulbură şi se zbuciumă şi cu durere se întoarce către
îngeri, iar aceştia, luînd sufletul, îl poartă prin văzduh. Însă pe cale este oprit şi cercetat în multe
vămi, întrebat pentru păcatele sale. Mai întâi de minciuni şi de clevetiri, de vorbirile deşarte, de
grăirile cele de ruşine, de râsul peste măsură… Deci, pe cel drept şi neîntinat, cu sârguinţă îl
primesc îngerii şi neîmpiedicat urcă să se închine înaintea lui Dumnezeu” (Sf. Chiril al
Alexandriei, Omilii, XIV. Despre ieşirea sufletului şi suirea la ceruri, pg. 77, 1073-1076);
834
Mt. 3, 8;
835
Când a venit vremea ieşirii sufletului Sf. Macarie cel Mare, un heruvim, care era Îngerul lui
păzitor, cu mulţime de oştire cerească, a venit după sufletul lui. Au pogorât împreună cu soborul
Îngerilor cinul apostolicesc, proorocesc, al mucenicilor, al ierarhilor, al preacuvioşilor, al drepţilor.
Demonii, pe rânduri, stăteau în cete la Vămile lor ca să contemple sufletul purtător de Duh. El a
început să se înalţe şi, aflându-se departe de el, duhurile întunecate strigau de la Vămi: O,
Macarie! De ce slavă te-ai învrednicit! Smeritul bărbat le răspundea: Nu! şi încă mă mai tem,
pentru că nu ştiu dacă am făcut ceva bun… Când el s-a văzut în pragul porţilor cereşti, ei strigau
crăpând de ciudă şi cu invidie: Neîndoielnic! Ai scăpat de noi Macarie. El le-a răspuns: apărat cu
puterea Hristosului meu, am scăpat de vicleniile voastre” (Cuvânt despre moarte, pg.78); Sf.
Marcu al Traciei; Sf.Teodora;
836
Mt. 19, 14;
95
suflete păcătoase sunt părăsite de Îngerii lui Dumnezeu, apoi apucate, sunt legate cu
lanţuri de diavolii care găsesc în ele înrudire cu anumite patimi şi târâte în
întunecimea unor intrări înguste rău-mirositoare837 în cele mai adânci peşteri
subterane şi temniţe infernale838. Faptul că sufletele păcătoase sunt oprite la Vămi, de
unde şi cad în iezerul de foc, aflăm şi din viaţa Sf. Antonie cel Mare839.
Desigur, Domnul Dumnezeu, prin Îngerii Săi, nu îngăduie, cu uşurinţă şi
netemeinic, ca sufletele să ajungă neapărat în iad, însă răul a intrat atât de mult în
oameni, spre pierderea lor, încât Sf. Simeon Stâlpnicul ne spune că Sfântul Duh i-a
descoperit un număr mic al celor mântuiţi. Într-adevăr, bine ne este nouă, la toţi, să
nu tratăm superficial viaţa noastră când încă suntem pe pământ. Bine ne este ca în
privegheri şi în rugăciuni să lucrăm la mântuirea noastră şi a neamului nostru, cu atât
mai mult cu cât vedem că ducem cu noi păcatele şi dincolo de mormânt; că poate le-
am mai şi sădit spre a „rodi” în cei ce i-am lăsat în urma noastră pe pământ; că dăm
amară socoteală pentru toate la Vămile Văzduhului – unde sufletele ni se scutură
violent sub furia oştirii diavolului.
Cum este, mai exact, la trecerea prin Vămi? În primul rând, ţinând cont că
Vămile Văzduhului corespund patimilor oamenilor, sufletele acestora sunt oprite cu
îngăduinţa lui Dumnezeu de duhurile răutăţii răspândite în Văzduh. Aceşti „diavoli–
vameşi”, sau „diavoli–judecători”, nu numai că au misiunea de a reţine sufletele
noastre840, dar, în ascuţimea trufiei lor, ne şi cer socoteală mai mult decât se cuvine.
Adică: ne vămuiesc şi ne-ar acuza şi de păcatele ce ni s-au iertat prin pocăinţă,
mint841, acuză şi de ceea ce nu am făcut 842. Diavolii scot atunci catastifele în care au
837
Soldatul Taxiot (V.Sf. martie 28) după scularea lui din morţi a spus: „Şi fiecare păcat îşi are
întrebătorii săi în văzduh (…) Dar potrivnicii mei au răspuns şi au zis: După ieşirea din cetate, în
satul acela unde s-a dus, s-a desfrânat cu femeia gospodarului. Şi auzind aceasta, îngerii n-au aflat
nici un lucru bun ca să mă răscumpere de păcatul acela şi, lăsându-mă s-au dus. Deci, apucându-
mă pe mine viclenele duhuri, m-au bătut şi, desfăcându-se pământul, m-au pogorât, fiind purtat
prin nişte intrări înguste… şi rău-mirositoare, până la cele mai de jos temniţe ale iadului, unde
sufletele păcătoşilor sunt încuiate în întunericul cel veşnic…”;
838
T. D.O. Mac. 678-680;
839
V.Sf. 17 ian; Everghetinos, Atena, vol.I;
840
„Când sufletul părăseşte trupul, îngerii îl însoţesc; puterile întunericului ies în întâmpinarea lui,
dorind să-l reţină şi să-l verifice ca să vadă dacă ei ar putea găsi ceva asemănător lor în acel suflet”
(Sf.Isaia Pustnicul, Omilia 17);
841
„Demonii s-au străduit să declare păcatele săvârşite de el (Sf. Antonie cel Mare – n.a.) chiar de
la naştere; dar îngerii au închis gurile defăimătorilor, spunându-le că ei nu trebuie să numere
păcatele de la naştere care fuseseră deja şterse de jertfa lui Hristos; dar să prezinte ei – dacă au
vreunul – păcatele pe care le-a săvârşit el după ce a intrat în monahism şi s-a dedicat lui
Dumnezeu. În acuzarea lor, demonii au rostit multe minciuni neruşinate” (Sf. Atanasie cel Mare,
Opere alese, III, pg. 138-139);
842
„Cu o zi înaintea morţii sale, el (un călugăr – n.a.) a căzut în extaz şi, cu ochii deschişi, a primit
în stânga şi în dreapta patului său şi, ca şi cum ar fi fost chemat la raport de către cineva, în auzul
tuturor celor prezenţi el a zis: Da, într-adevăr este adevărat; dar de aceea m-am grăbit atâţia ani.
Şi apoi iarăşi: Da, este foarte adevărat; dar am plâns şi mi-am servit fraţii. Şi iarăşi: Nu , tu mă
prigoneşti. Şi uneori el spunea: Da, este adevărat. Da, nu ştiu ce să spun despre asta. Dar în
Dumnezeu există milă. Şi cu adevărat a fost o privelişte îngrozitoare şi oribilă – această inchiziţie
invizibilă şi nemiloasă. Şi cel mai groaznic a fost faptul că el a fost acuzat de ceea ce nu făcuse. Ce
96
notat păcatele oamenilor pe an, lună, zi şi ceas843, în timp ce Îngerii lui Dumnezeu
aduc şi ei două cărţi (în una sunt scrise faptele bune făcute de om şi în alta faptele
rele)844.
Şi unii şi alţii trec, apoi, la compararea faptelor845. Acuzatoare, duhurile rele ne
cer socoteală de păcate încă de la naştere846, făcute de noi cu ştiinţă şi cu neştiinţă847,
cu voie şi fără de voie, cu fapta, cu cuvântul şi cu gândul848. Ele sunt foarte
minuţioase şi ne spun şi unde, când şi cum am păcătuit849. Lor nu le scapă decât
păcatele pe care le-am mărturisit, la Spovedanie850, dar îi osândeşte pe oameni pentru
cele nemărturisite. În acele cumplite momente, doar puritatea este cea care îi dă
uimitor!” (Sf. Ioan Scărarul, Scara ascensiunii divine, Cărţile Ortodoxe Răsăritene, 1977, pg.120-
121);
843
„Ascultă, Părinte Sfinte!... (îi zice Îngerul lui Dumnezeu – n.a.) De la pământ până la cer sunt
anumite locuri în care se află oştiri de diavoli, care se cheamă vameşi. După ce sufletul se desparte
de trup… acei necuraţi vameşi (a treia zi) ies în întâmpinarea lui. Îşi scot catastifele în care sunt
scrise de ei toate păcatele săvârşite de el. Ei le arată îngerilor, zicând: În cutare zi, în atâtea zile
ale lunii, acesta a făcut cutare şi cutare păcat… a suduit, a ocărât, a vorbit de rău, a gândit rău
asupra altor oameni, a râs de cineva, a mâniat pe cineva, a zavistuit, a clevetit pe cineva în mânia
sa, a furat, a curvit, a blestemat pe cineva, a făcut malahie, sodomie, a hulit cuvântul lui
Dumnezeu, adică Sfintele Scripturi, în loc să le asculte, a defăimat pe învăţătorii Bisericii… Aşa
rând pe rând, îngerii cei răi arată orice păcat care se opreşte de Biserică, care aduce scandal” (Sf.
Macarie cel Mare, Omilia despre cele două stări ale celor ce au părăsit viaţa aceasta);
Sf.Teodora;
844
„Când face omul păcatele, ei (diavolii – n.a.) le scriu în catastifele lor, în ce an, în ce lună, în
care zi şi la atâtea ceasuri din zi. Şi aşa arată ei fiecărui om în parte păcatele ce a făcut în lume.
Acele păcate le vede şi le ştie şi omul că le-a făcut aşa cum le-a făcut, când şi unde. De a făcut
omul bine sau rău, aduc şi Îngerii două cărţi în care se află scrise toate lucrurile oamenilor. Într-o
carte sunt scrise toate faptele cele rele ale fiecărui om, iar într-alta se află scrise toate faptele cele
bune ale fiecăruia” (Sf.Macarie cel Mare, op. cit.);
845
Întors la viaţă după şase ore petrecute în mormânt, soldatul Taxiot V.Sf. 28 martie) relatează:
„… fiecare păcat îşi are propriii ei verificatori în văzduh. Şi am văzut că îngerii ţineau toate faptele
mele bune într-un sicriu mic; scoţându-le afară, ei le comparau cu faptele mele cele rele. Astfel noi
am trecut de toate vămile (…). Atunci spiritele diavoleşti m-au apucat şi au suflat extrem de
puternic asupra mea, şi m-au dus în jos spre pământ. Pământul s-a deschis, şi am fost trimis în jos
prin povârnişuri înguste şi urât mirositoare, către închisoarea iadului, sub pământ”);
846
„S-a văzut pe sine (Sf. Antonie, pe când se afla în trup – n.a.) ca ieşit afară de sine şi călăuzit de
multe fiinţe prin văzduh. Apoi simţi nişte vrăjmaşi amarnici şi cumpliţi stând în văzduh şi voind
să-l împiedice să treacă. Dar fiinţele… cereau să li se dea voie să afle dacă Antonie nu le e supus
lor prin ceva. Deci cerându-i aceia socoteală de păcatele lui, începând de la naşterea lui”
(Sf.Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, LXIV);
847
„Ce fel de frică şi cutremur şi nevoie avem să vedem când sufletul se desparte de trup! Că vine
la noi oaste şi putere de la stăpânirile cele potrivnice, stăpânii întunericului, stăpânitorii
vicleşugului şi începătoriile şi stăpâniile, duhurile răutăţii. Şi ca la judecată îl ţin pe suflet, aducând
asupră-i toate păcatele cele întru ştiinţă şi cele întru neştiinţă, de la tinereţe până la vârsta care a
răposat. Deci stau pârându-l de toate cele făcute de dânsul” (Avva Teofil, Patericul, 4);
848
„Executorii cereşti apucând sufletul se înalţă în văzduh, unde sunt căpeteniile, stăpânitorii şi
demonii puterilor vrăjmaşe. Aceia sunt pârâşii noştri cei răi, vameşii, vrăjmaşii sufletelor… Aceia
vin înaintea sufletului omenesc. Îl întreabă, cercetează numără păcatele scrise în catastifele lor,
păcatele tinereţii şi ale bătrâneţii, păcatele sale cele de voie şi cele fără de voie, cu fapta, cu
cuvântul şi cu gândul. Acolo este marea frică şi cutremur înfricoşat pentru bietul suflet…”
97
putere sufletului851, iar ca să atingem pragul curăţiei avem nevoie de multe osteneli
în viaţa de pe pământ852, de intervenţia multor rugăciuni853, de ajutoare ale oamenilor
şi de Îngerii lui Dumnezeu. Mărturii despre lupta crâncenă pe care o duce sufletul
omului cu vameşii din văzduh ne dau sfinţii854, motiv pentru care folositoarele lor
învăţături le regăsim şi în îndemnurile marilor duhovnici ortodocşi români ai Sf.
Biserici855.
Informaţiile despre împărţirea pe categorii de păcate a Vămilor Văzduhului este
relativă numeric856, dar are o mare importanţă duhovnicească deoarece, cunoscându-
le, dacă, şi noi le-am făcut atunci putem să ne pocăim, să nu le mai facem şi să ne
curăţim inima de ele prin mărturisirea lor la Sf. Spovedanie. Înainte de a prezenta
aceste vămi, ne este de mare folos să ascultăm cu multă atenţie cum descrie Sf.
Teodora ce anume a văzut când a părăsit această lume, în primii ei „paşi” în lumea
cealaltă: „Fiul meu, Grigore! Straşnic lucru mă întrebi, mi-e groază şi să-mi
amintesc despre asta. Când a venit ceasul morţii mele am văzut feţe pe care nu le
mai văzusem niciodată, am auzit cuvinte pe care nu le-am auzit niciodată. Ce să
zic? Crâncene şi grele năpaste, despre care n-aveam nici o bănuială, m-au
întâmpinat la moarte din pricina faptelor mele: dar cu rugăciunile şi cu ajutorul
părintelui nostru Vasile m-am izbăvit de ele. Cum să-ţi povestesc boala trupească,
greutatea şi strâmtorarea cărora li se supun cei ce mor? Ar fi ca şi cum cineva, gol,
căzând într-un foc mare, arde, se topeşte, se preface în cenuşă: aşa este distrus
omul de durerea morţii în ceasul amar al despărţirii sufletului de trup. Când,
sfârşindu-mi-se viaţa, a venit vremea trecerii mele dincolo, am văzut o mulţime de
harapi (diavoli – n.a.) ce mi-au înconjurat patul. Feţele lor erau întunecate ca
cenuşa şi smoala; ochii lor sunt ca jăraticul încins; vederea lor e atât de crâncenă

(Sf.Efrem Sirul, Cuvânt la cei ce se repauzează în Hristos, Tom 3, 139);

849
Everghetinos, vol.1, pg.156;
850
Idem;
851
Op. cit., vol.1, 10, p.157;
852
Sf. Antonie cel Mare,
853
„Atunci noi vom avea nevoie de multe rugăciuni, multe ajutoare, multe fapte bune, o mare
intervenţie din partea îngerilor, în călătoria prin spaţiile aerului” (Sf. Ioan Gură de Aur, Predici
despre răbdare şi recunoştinţă); Sf. Teodora;
854
Sf. Antonie cel Mare (+356); Sf. Atanasie cel Mare (+373); Sf. Efrem Sirul (+ 373); Sf. Vasile
cel Mare (+379); Sf. Macarie cel Mare (+390); Sf.Grigorie de Nazianz (+390); Sf.Grigorie de
Nyssa (+395); Sf. Cuv. Parascheva de la Iaşi (XI); Sf. Ioan Iacob de la Neamţ (XX); Sf. Cuv.
Evsevia – Xenia (V. Sf. 24 ian.); Sf. Cuv. Evdochia (V. Sf. 1 Martie); Cuv. Iosif (V. Sf. 4 aprilie);
Cuv. Zosima (V. Sf. 17 aprilie); Sf. Mare Mucenic Gheorghe (V. Sf. 23 aprilie); Cuv. Teodosie (V.
Sf. 3 mai); Cuv. Macrina (V. Sf. 19 iulie); Cuv. Avram (V. Sf. 21 august); Cuv. Ştefan (V.Sf. 28
noiembrie); Sf. Evstatie (V. Sf. 13 decembrie); Sf. Nifon (V. Sf. 23 decembrie); Cuv. Teofil (V.
Sf.29 decembrie); Cuv. Melania (V.Sf. 31 decembrie) etc;
855
Pr. Ilie Cleopa; Pr. Ioanichie Bălan; Pr.Ilarion Argatu; Pr. Arsenie Boca; Pr. Arsenie Papacioc;
Pr. Iustin Pârvu;
856
În viaţa Sf. Vasile cel Nou (26 martie), este descrisă trecerea prin 20 de Vămi ale Văzduhului a
Sf.Teodora, cum le-a relatat chiar ea lui Grigore, un ucenic al sfântului. Însă, Sf. Macarie cel Mare
ne vorbeşte despre 24 de Vămi ale Văzduhului, despre care i-a vorbit într-o descoperire divină
chiar Îngerul lui Dumnezeu;
98
ca însăşi gheena de foc. Ei au început să se agite şi să facă hărmălaie. Unii urlau ca
fiarele şi dobitoacele, alţii lătrau ca şi câinii, alţii urlau ca lupii. Holbându-se la
mine ei, se schimonoseau cu turbare, mă ameninţau, se repezeau la mine scrâşnind
din dinţi şi voind să mă sfâşie pe loc; între timp, pregăteau condici şi desfăceau
suluri pe care erau scrise faptele mele rele, de parcă ar fi aşteptat un judecător ce
avea să vină neîntârziat. Sărmanul meu suflet a fost cuprins de o mare frică şi de
mare cutremur. Nu doar că mă apăsa amărăciunea morţii, dar şi aspectul
înspăimântător şi furia groaznicilor harapi erau pentru mine ca o altă moarte, şi
mai crâncenă. Îmi răsuceam ochii în toate părţile, ca să nu văd feţele lor de spaimă
şi să nu mai aud vocile lor; dar nu mă puteam îndepărta de ei – că se răsuceau
peste tot; şi nu era cine să mă ajute. Când mi-am pierdut cu desăvârşire puterile,
am văzut doi Îngeri ai lui Dumnezeu, în chip de tineri de o frumuseţe negrăită, cum
veneau către mine. Feţele lor străluceau, privirea le era plină de dragoste; pletele
lor erau albe ca zăpada, albe cu reflexe aurii; veşmintele lor străluceau ca fulgerul;
erau închingaţi cu brâuri de aur sub sâni. Apropiindu-se de patul meu s-au aşezat
pe partea lui dreaptă, vorbind încet unul cu altul. Văzându-i, m-am umplut de
bucurie şi mă uitam cu drag la ei: harapii cei negri au icnit şi s-au retras puţin.
Unul din tinerii luminoşi, întorcându-se cu mânie la întunecaţi le zicea: „O,
neruşinaţilor! Blestemaţi şi întunecaţi şi înrăiţi duşmani ai neamului omenesc! De
ce ne-o luaţi înainte cu venirea la căpătâiul răposatului?şi de ce înspăimântaţi şi
tulburaţi cu zbuciumul vostru tot sufletul ce se desparte de trup?Dar nu vă prea
bucuraţi acum pentru că aici n-o să găsiţi nimic. Mila lui Dumnezeu este cu acest
suflet şi n-aveţi nici parte, nici sorţ de el”. Când Îngerul a încetat să vorbească
harapii s-au repezit cu strigăte şi turbare şi au început să-mi arate faptele rele
făcute din tinereţe şi strigau: n-avem nimic în ea?; dar păcatele acestea ale cui
sunt?; nu ea a făcut asta şi asta? Răcnind aşa ei stăteau şi-mi aşteptau moartea. Şi
iată că a venit şi moartea, scoţând răgete de leu, groaznică la înfăţişare şi
semănând cu un om, doar fără trup, făcută doar din oase omeneşti goale. Ea a adus
diverse instrumente de chin: săbii, săgeţi, lănci, secere, fierăstraie, securi, cârlige şi
altele, necunoscute mie. Văzând acestea, smeritul meu suflet s-a cutremurat de
frică. Sfinţii Îngeri i-au spus morţii: „Nu tărăgăna; dezleagă acest suflet de
legăturile trupeşti; dezleagă-o repede şi uşor; nu are cine ştie ce povară de păcate”.
Moartea s-a apucat de mine şi, cu o toporişcă mică, mi-a retezat întâi picioarele,
apoi mâinile; apoi, cu alte unelte mi-a slăbit toate mădularele, separându-le după
încheieturi, rând pe rând. Am rămas fără mâini şi picioare; trupul mi-a înţepenit şi
nu mai puteam să mă mişc. Apoi mi-a retezat capul şi nu mai puteam pune capul în
mişcare, căci mi se făcuse străin. După asta mi-a pregătit într-o cupă un amalgam
şi, ducându-mi cupa la gură, m-a adăpat cu de-a sila. Băutura era atât de amară că
sufletul n-a putut s-o îndure; a icnit şi-a ţâşnit din trup, smulgându-se cu putere.
Luminaţii Îngeri l-au primit de îndată în mâinile lor. Îndărătul meu am putut vedea
trupul meu neînsufleţit, nesimţitor, nemişcat. Era ca şi cum cineva, dezbrăcându-şi
hainele şi lepădându-le pe jos, ar sta şi s-ar uita la ele: aşa mă uitam şi eu la trupul
meu şi mă minunam. În vreme ce sfinţii Îngeri mă ţineau, demonii, cu chipurile lor

99
de harapi, ne-au înconjurat răcnind: „sufletul acesta are mulţime de păcate; să ne
dea socoteală” – şi-mi arătau păcatele. Sfinţii Îngeri au început să-mi caute faptele
bune şi cu harul Domnului le găseau, ei adunau tot binele făcut cândva de mine cu
ajutorul lui Dumnezeu şi se pregăteau să-l pună pe cântar împotriva faptelor mele
rele. Harapii, văzând aceasta, scrâşneau asupra mea din dinţi, pentru că voiau să
mă smulgă fără întârziere din mâinile Îngerilor şi să mă pogoare în adâncul
iadului. În timpul acesta, a apărut pe neaşteptate părintele Vasile şi le-a spus
Îngerilor: „Îngeri ai Domnului! Sufletul acesta mi-a slujit din belşug la bătrâneţe;
eu m-am rugat pentru el lui Dumnezeu şi Dumnezeu mi l-a dăruit”. Cu aceste
cuvinte el a scos din sân un săculeţ plin, de culoare roşie – mie se părea că acest
săculeţ trebuie să fie plin cu aur – şi dându-l îngerilor, zise: „când veţi trece pe la
vămile văzduhului iar duhurile viclene vor începe să-i tragă sufletul la răspundere,
răscumpăraţi-l cu asta din datorii. Cu harul lui Dumnezeu sunt bogat, mi-am
agonisit multă comoară cu sudoare şi trudă, şi acum dăruiesc acest săculeţ
sufletului care m-a slujit”. Zicând acestea ne-a părăsit. Duhurile viclene au rămas
nedumerite, apoi au plecat tânguindu-se. Şi iarăşi a venit preacuviosul Vasile,
ducând cu el nişte vase cu ulei curat şi cu mir scump. El le deschidea unul după
altul şi le turna peste mine; m-am umplut de mireasmă duhovnicească şi am simţit
că m-am schimbat, că m-am luminat. Preacuviosul zice Îngerilor: „când veţi face
cele de cuviinţă cu acest suflet, aduceţi-l să trăiască în lăcaşul pregătit mie de
Domnul”. Zicând acestea s-a făcut nevăzut. Îngerii m-au luat şi am purces cu ei
către răsărit”857.
În timp ce sufletul Sfintei Teodora se înălţa prin văzduh către răsărit, călăuzit de
doi sfinţi Îngeri, Sfânta a trecut prin nu mai puţin de 20 de vămi a căror descriere şi
ordine i-a îngăduit Dumnezeu a le mărturisi prin intermediul unei vedenii avută de
ucenicul Sfântului Vasile cel Nou:
Vama 1 – a convorbirilor şi a râsurilor (pălăvrăgeli, vorbirea murdară,
ironiile, hulirea de cele sfinte, cântarea cântecelor de petrecere şi a altor cântece
păcătoase, răcnetele necuviincioase, hohotele de râs şi altele asemenea)858;
Vama 2 – a minciunilor şi a păcatelor contra Duhului Sfânt (toată minciuna,
călcarea de jurământ, luarea Numelui Domnului în deşert, neîmplinirea
făgăduinţelor date lui Dumnezeu, tăinuirea păcatelor în faţa duhovnicului la Sf.
Spovedanie);
Vama 3 – a clevetirii, judecării şi osândirii aproapelui (clevetirea aproapelui,
osândirea, înjosirea, necinstirea lui, insultarea şi luarea în râs, în condiţiile nebăgării
în seamă a propriilor păcate);
857
Vedenie relatată de Grigore, ucenicul Sf. Vasile cel Nou, care a întrebat-o pe Sf. Teodora despre
împrejurările ce i-au însoţit „moartea” şi care au urmat „morţii”;
858
„Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua
judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Mt. 12, 36-
37); „Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea spre
trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă (…) Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici
să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor; nici vorbe de ruşine, nici glume care nu se
cuvin, ci mai degrabă mulţumire” (Efes. 4, 29; 5, 3-4);
100
 Vama 4 – a lăcomiei sau îmbuibării pântecelui (îmbuibarea, beţia, mâncarea
la vreme necuvenită şi pe furiş, mâncatul fără rugăciune, stricarea posturilor, iubirea
de dulce, îndoparea, chefuiala)859;
Vama 5 – a leneviei şi a trândăviei (sunt numărate toate zilele şi orele
petrecute în lenevie, în nepăsare faţă cu slujirea lui Dumnezeu; sunt traşi la
răspundere trântorii care irosesc truda străină şi nu vor să trudească ei înşişi, de
asemenea şi năimiţii care primesc plată, dar îşi împlinesc obligaţia cu nepăsare);
Vama 6 – a furturilor şi a înşelătoriilor (răpiri şi hoţii – grosolane sau aparent
nevinovate, făţişe sau tainice);
Vama 7 – a iubirii de argint sau a zgârceniei (lăcomie, agonisire de averi,
fără a fi mulţumit cu ce trimite Domnul);
Vama 8 – a cametei şi a vicleşugului (luarea cu japca, darea argintului şi a
banilor cu camătă, câştiguri pe căi necinstite, însuşirea de bunuri străine);
Vama 9 – a nedreptăţii şi a păcatelor strigătoare la cer (judecăţi nedrepte,
judecători care judecă cu împătimire sau iau mită, achitând pe vinovaţi şi osândind
pe nevinovaţi; măsurile măsluite cu cântare false, măsurile negustorilor şi alte
nedreptăţi);
Vama 10 – a invidiei (patima invidiei şi urmările ei);
Vama 11 – a mândriei şi a fiicelor ei (mândria, vanitatea, încrederea în sine,
dispreţuirea altora, mărirea de sine, neacordarea cinstei cuvenite părinţilor,
autorităţilor bisericeşti şi civile, nesupunerea şi neascultarea lor);
Vama 12 – a mâniei (iuţime, furie);
Vama 13 – a ţinerii de minte a răului (răzbunării);
Vama 14 – a omorului (tâlhării, ucideri, orice lovire, pălmuire sau
înghiontire);
Vama 15 – a vrăjitoriei (farmece, amăgirea, otrăvirile, descântece şi chemarea
vrăjitorească a dracilor);
Vama 16 – a curviei (păcatul de curvie al persoanelor neobligate între ele prin
căsnicie; închipuirea păcatului curviei, întârzierea cu gândul în acest păcat,
consimţirea la păcat, desfătarea cu păcatul, contemplaţiile voluptoase, adulmecările
şi pipăirile spurcate);
Vama 17 – a preacurviei (păcatele de curvie ale persoanelor căsătorite care nu
au păstrat credinţa conjugală şi nu au păstrat patul conjugal nespurcat; răpiri, violuri,
căderile în curvie ale persoanelor consacrate lui Dumnezeu, care au făgăduit lui
Hristos castitatea lor, dar au călcat făgăduinţele);
Vama 18 – a sodomiei (toate păcatele de curvie ieşite din fire şi incesturile)860;

859
„Vai vouă celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi. Vai vouă celor ce astăzi râdeţi, că veţi
plânge şi vă veţi tângui” (Lc. 6, 25); „Când ai mult, dă mai mult; dacă ai mai puţin dă mai puţin,
dar nu pregeta să faci milostenie. Şi-ţi vei aduna prin aceasta vistierie bogată pentru zile grele, că
milostenia izbăveşte de la moarte şi nu te lasă să cobori în întuneric. În faţa Celui Preaînalt,
milostenia este dar bogat pentru toţi cei ce o fac” (Tob.4, 8-11);
860
„Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului
se pleacă la rău din tinereţile lui…” (Fac. 8, 21);
101
 Vama 19 – a ereziilor (cugetarea strâmbă asupra credinţei, îndoielile în
credinţă, lepădarea de credinţa ortodoxă, hulirea de Dumnezeu, alte păcate împotriva
unicei şi adevăratei mărturisiri a credinţei);
Vama 20 – a nemilosteniei (lipsa de milă, cruzimile). După ce a trecut de
aceste vămi, cu bucurie negrăită s-a apropiat Sf. Teodora de Porţile Cerului861.
Vedenia despre Vămi, în care s-a arătat Sf.Teodora, nu este unică. Deşi nu sunt
tocmai în aceeaşi ordine, Vămile de mai sus se regăsesc şi în învăţătura revelată Sf.
Macarie cel Mare, cu precizarea că de astă-dată avem de-a face cu 24 de vămi. Dar
nu numărul vămilor are relevanţă, căci pentru multitudinea păcatelor noastre
bineînţeles că numărul lor este rânduit pe măsură (ca nimic spurcat să nu poată intra
în Împărăţia Cerurilor862), însă important este să nu mai păcătuim şi fără şovăire să
trăim creştineşte sub „aripa” protectoare a Sf. Biserici. Cât priveşte celelalte patru
Vămi, în învăţătura creştină ele sunt:
Vama 21 – a idolatrizării şi a credinţelor demonice (slujirea idolilor sau a
idolatriei, credinţe deşarte, superstiţii satanice şi drăceşti, credinţe băbeşti, jocuri
etc.);
Vama 22 – a sulemenirilor (facerea feţei albe şi rumene, împodobirea cu
podoabe şi cu flori, ungerea cu diferite miresme – totul spre tragerea la curvie şi
smintirea celor ce văd);
Vama 23 – a fumătorilor (folosirea tutunului şi tragerea tabacului)863;
Vama 24 – a simoniei (luarea de către arhierei a platei pe cele sfinte, vânzarea
darului Duhului Sfânt pe bani, darea de bani şi daruri pe hirotonii)864.
Sintetizând, Vămile Văzduhului sunt regiuni care împart spaţiul de la pământ la
cer. După trecerea lor, sufletului i se face suma păcatelor şi, aşa, se duce înaintea lui
Dumnezeu ca să dea socoteală. Înaintarea sufletului către Tronul Dumnezeirii este
861
„Porţile cerului străluceau ca cristalul: din ele se revărsa o lumină minunată şi tineri ca nişte sori
veneau în ele. Ei, văzând-o pe preacuvioasă, călăuzită de Îngeri, s-au umplut de bucurie pentru ea,
că ea, acoperită de mila lui Dumnezeu a scăpat de vămile văzduhului şi cu mare dragoste au
condus-o pe porţi. În timpul purcederii sale pe la vămi, Teodora a băgat de seamă că fiecare vamă
este supusă unui anume voievod şi că duhurile fiecărei vămi erau asemănătoare la chip cu păcatul
schingiuit la acea vamă” (în vedenia cu Sf. Teodora pe care a avut-o ucenicul Sf.Vasile cel Nou);
862
„Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci
numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului” (Apoc. 21, 27); „Intraţi, intraţi pe porţi! Gătiţi cale
poporului, gătiţi, gătiţi-i drum, curăţiţi-l de pietre, înălţaţi un steag peste neamuri! Iată, Domnul
vesteşte acestea până la marginile pământului: Ziceţi fiicei Sionului: Mântuitorul tău vine! El vine
cu plata, şi răspunsurile merg înaintea lui! Şi ei se vor chema: Popor sfânt, răscumpăraţi ai
Domnului şi ţie ţi se va zice: Cea căutată, Cetatea nepărăsită!” (Is. 62, 10-12);
863
„Pentru ce cheltuiţi argintul vostru pentru un lucru care nu hrăneşte şi câştigul muncii voastre
pentru cava care nu vă satură? Ascultaţi-Mă pe Mine şi veţi mânca cele bune şi întru bunătăţi se va
desfăta sufletul vostru” (Is. 55, 2);
864
„Şi Simon văzând că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a adus bani, zicând:
Daţi-mi şi mie puterea acestea, ca acela pe care voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt. Iar
Petru a zis către el: Banii tăi să fie cu tine spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se
agoniseşte cu bani. Tu n-ai parte, nici moştenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este
dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu,
doară ţi se va ierta cugetul inimii tale” (F.Ap.8, 18-22),
102
temeiul prin care, după ce trece şi vremea cercetării lui de către Dumnezeu, se poate
defini simbolic ce anume este omul: omul este ce rămâne după judecarea lui.

Între zilele a treia şi a noua

Dacă sufletul omului trece de Vămile Văzduhului, fără ca ispitele acestea să-l
sufoce în absenţa trupului, atunci el îL zăreşte pe Dumnezeu Judecătorul. În faţa Lui,
abia acum intrând în cealaltă lume, sufletul adus în cer de Îngerul lui Dumnezeu
cade şi se închină prima oară lui Dumnezeu. Ca să-L poată privi pe Judecătorul a
toate, întărit, rudele pe care sufletul le-a lăsat departe, pe pământ, în această a treia zi
îi fac Sf. Liturghie. Indiferent de situaţia în care se găseşte sufletul, că este sau nu
încărcat de păcate, el aude porunca lui Dumnezeu de a-i fi arătate bogatele lăcaşuri
cereşti ale sfinţilor (Raiul). Când se vorbeşte însă despre urcuşul sufletului la
binecuvântatele sălaşe cereşti, între zilele a treia şi a noua, se are în vedere învăţătura
Sf. Macarie Egipteanul, dar, din puţinele texte despre cât petrece sufletul în Rai,
reiese că atât timpul rezervat parcurgerii Vămilor cât şi a Raiului diferă (unele
suflete le trec mai rapid, altele mai lent).
Cu privire însă la întâlnirea sufletului cu Dumnezeu, la Tronul Său, aceasta nu
se poate descrie în cuvinte. Nu se poate pentru că lumea de sus este cu totul altfel
decât cea de jos. Lumina pe care o vede, în cer, este de miliarde de ori mai frumoasă
şi mai strălucitoare decât soarele. Sus, în mireasma seducătoare a Duhului Sfânt,
sufletul omului aude cântările de nedescris ale Heruvimilor şi ale Serafimilor. În
ambientul a nenumărate glasuri frumoase, stoluri de păsări cântă lăudându-i pe cei
drepţi. El vede cum înaintează spre răsărit nori azurii şi, împreună cu Îngerul păzitor,
îngenunchează pe aceşti nori, fiind copleşit când aude pe Cel ce porunceşte „Duceţi
sufletul acesta prin Rai şase zile”.
Când ajunge în Rai, sufletul omului nu mai conteneşte a admira frumuseţile
creaţiei divine şi a-L slăvi pe Dumnezeu pentru ele. Uită de tot ce a trăit cândva pe
pământ, nevenindu-i să creadă ce-i este dat să vadă pe lumea cealaltă. Aici, o floare
a Raiului este, pentru că nu se ofileşte, mai preţioasă decât toate comorile de pe
pământ. Când te uiţi la ea, primeşti viaţă. Nu mai ştii de ce anume să te bucuri, nici
de ce să te minunezi, dar una din cele mai extraordinare trăiri le ai în clipa când te
întâlneşti cu neamurile ce s-au mântuit înainte ca tu să ajungi acolo. De-ar şti
oamenii ce veselie este în Rai, sufletele şi-ar dori să iasă din trupuri şi grabnic s-ar
duce acolo.

Între zilele a 9-a şi a 40-a

După ce Îngerul păzitor îi arată sufletului Raiul, îl conduce apoi, din nou, la
Tronul lui Dumnezeu, în ziua a noua, ca să se închine pentru a doua oară
Creatorului tuturor celor văzute şi nevăzute, de la Care Îngerii primesc porunca să-l
ducă să vadă iadul: „Duceţi sufletul acesta 30 de zile prin iad”. Ca să poată totuşi să
suporte grozăveniile inimaginabile de acolo, rudele de pe pământ ale sufletului mutat

103
fac rugăciuni, iar Sf. Biserică săvârşeşte „pomenirea de 9 zile” (parastasul) tocmai
pentru că acesta – spune Sf. Macarie Egipteanul – să se întărească pe când va vedea
chinurile şi ororile iadului. Sufletul se întristează de tot ce vede, plânge şi cu mâinile
se apucă de Îngeri, rugându-i să nu îl lase acolo.
Văzând în amănunţime toate treptele cele de dedesubt şi toate muncile, sufletul
tremură înfricoşat să nu care cumva să fie aruncat şi el acolo. Vede tartarul, unde se
chinuiesc: tâlharii, criminalii, femeile care îşi avortează copiii; vede gheena, unde se
muncesc: desfrânaţii, furii de cele sfinte, vrăjitoarele necredincioşii, sectanţii, vede
viermele cel neadormit şi celelalte feluri de munci. Aici, în iad, sufletul se întâlneşte
cu neamurile lui, nemântuite, care îl întâmpină cu rugămintea ca, la 40 de zile, când
va fi judecat de Dumnezeu, să se roage lui Dumnezeu şi pentru mântuirea lor. Mult
se miră sufletul când îşi vede rudele chinuindu-se, dar şi când observă că în această
situaţie sunt şi unele persoane care pe pământ i se păreau cinstite. Îngerul îl mângâie
vorbindu-i frumos, îi spune să nu mai plângă, că el se va bucura de Raiul fericirii
veşnice. De asemenea, ca şi în cazul timpului de trecere prin Rai, timpul de
parcurgere a iadului nu are ca regulă fixă neapărat împlinirea termenului de 30 zile,
ştiut fiind faptul că Sf. Teodora – de exemplu – şi-a completat „drumul iadului”
chiar în a 40-a zi865. Se observă deci că până şi sfinţii străbat „locul de întuneric” al
iadului, ceea ce îl determină pe Sf. Andrei Criteanul să spună că această coborâre
semnifică pogorârea însuşi a lui Hristos în cele ale iadului.

A 40-a zi, după deces

Este cea mai importantă dintre zilele de pomenire 866, cu parastas, pentru că
sufletul, însoţit de Îngerul păzitor, se închină867 pentru a treia oară la Tronul lui
Dumnezeu. În această clipă înfricoşătoare, de puternică frământare şi de groază
inexprimabilă în cuvinte, sufletul stă acuzat în faţa Tribunalului Înfricoşător ca să
răspundă lui Dumnezeu despre toate lucrurile lui868 de pe pământ. Lipsa lui de
răspuns bun, din vremea cercetării, influenţează soarta păcătosului. De fapt, cea mai
mare parte a Sfinţilor Părinţi afirmă şi ei că, după mutarea din lumea de jos, sufletul
omului – trecând prin Judecata lui Dumnezeu, este osândit în iad sau încununat în
Rai. Cel încununat, găsit de Dumnezeu că a făcut voia Sa, rămâne în veac869. Faptul
că în a 40-a zi de la decesul omului Dumnezeu hotărăşte unde anume îi va sta

865
„Misterele veşnice”, pg.83-84;
866
„Bine face Biserica că pomeneşte amintirea celor mutaţi de aici” (Sf. Macarie Egipteanul,
Cuvânt despre ieşirea sufletului…)
867
„În ziua a 40-a este iarăşi adus ca să se închine Domnului şi atunci, după faptele sale,
Judecătorul îi hotărăşte locul de şedere” (Sf. Macarie Egipteanul, op. cit);
868
„Că lesne este înaintea Domnului, în ziua sfârşitului, să dea omului după căile lui. Vremea de
restrişte aduce uitarea desfătărilor şi la sfârşitul omului se vor descoperi lucrurile lui” (Is. Sir. 11,
28-29); „Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele” (Eccl. 12, 14);
869
„Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 In.2, 17);
104
sufletul, până la judecata de obşte, a tuturor, este menţionat şi în două texte datate
unul din secolele XI-XII şi altul din secolul XVI870.
Cum datoria noastră este de a lucra nu doar la mântuirea personală, ci şi a
neamurilor din care facem parte, vii şi adormiţi, a întregii omeniri şi a celor adormiţi
din veac, noi să le uşurăm viaţa de dincolo de mormânt a celor plecaţi prin cât mai
multe rugăciuni pornite din adâncul inimii, facerea a 40 de sfinte liturghii 871 până la
parastasul de 40 de zile după deces, grija de a fi pomeniţi la Sfânta Liturghie
săvârşită cu orice prilej, multe milostenii, aprinderea candelei la mormânt etc.
Astăzi, pe fondul răcirii credinţei, cei mai mulţi oameni se rezumă, cel mult,
doar la aprinderea candelei la morminte. Mai puţini se supun, cu suflete smerite şi
iubitoare de Dumnezeu şi de semeni, în rânduielilor Sf. Biserici. Pe ei, pe înaintaşii
noştri, prin a căror sămânţă am răsărit în lume şi am primit viaţă de la Dumnezeu, se
cuvine a-i ajuta cu şi mai multă credinţă, conştienţi că Dumnezeu ne va face parte şi
nouă de răsplata milei Sale, că nimic din toate mijlocirile noastre nu se va trece cu
vederea.

Cap. VII: JUDECATA FIECĂRUIA

7. Judecata Particulară

Judecata pe care Dumnezeu o face fiecărui om, la trecerea sufletelor în cealaltă

lume872, mai este cunoscută şi sub denumirea de Judecata particulară. Judecata
aceasta divină are loc înainte de Judecata de obşte873, generală, universală, când cu
slavă Hristos va reveni ca să instaureze Împărăţia Sa cea veşnică. Prima dintre ele,
Judecata particulară, se întemeiază pe Revelaţia nou-testamentară şi a Sf. Tradiţii, pe
scrieri patristice şi pe Vieţile Sfinţilor, dar totuşi nu are caracter de dogmă (este o
teologumenă, nu toţi Sf. Părinţi ne vorbesc de Judecata particulară), deşi învăţătura
despre ea există în Sf. Biserică încă de la început şi mai târziu chiar i s-a dat o
formulare de natură dogmatică874.
Despre existenţa Judecăţii divine după repausarea omului ne vorbeşte şi Sf.
Scriptură875, în cuprinsul căreia Sf. Apostol Pavel foloseşte în mod explicit expresiile
cu mult mai bine şi petrecere, cu Domnul şi la Domnul, ca să ne arate nouă nu frica
870
Nomocanonul, de Manuel Malaxos;
871
Sf. Simenon al Tesalonicului, Răspunsuri;
872
„Viaţa de acum este timpul faptelor, iar după moarte vine judecata şi pedeapsa” (Sf. Ioan Gură
de Aur);
873
„Există o judecată particulară, pentru fiecare creştin, îndată după moartea sa, şi una de obşte,
pentru toţi oamenii, la cea de-a doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos” (Sf. Ignatie
Briancianinov, Ofrandă monahismului contemporan);
874
Sinodul de la Ierusalim din 1672 (Seche, Cişmileanu, Sufletul după moarte şi până la înviere,
ed. Agaton, Făgăraş, 2009, pg.3);
875
“Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecată…” (Evr.9, 27);
105
paralizantă la despărţirea sufletelor noastre de trupuri, ba chiar bucuria şi dorinţa876
de a pleca mai repede din trup, încredinţat fiind că noi toţi vom lua răsplata la
Scaunul de Judecată al lui Hristos pentru câte am făcut877. Despre existenţa răsplătirii
la mutarea noastră din lume, sub aspectul fericirii878 sau osândirii, ne exemplifică
Însuşi Domnul Iisus Hristos în pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr 879, ca
mai apoi să o regăsim într-o abordare mult mai extinsă şi în alte scrieri post nou-
testamentare: Constituţiile Apostolice ne arată că sufletele oamenilor sunt răsplătite
de Dumnezeu imediat după deces880, lucru sesizat şi de sfinţi mai vechi881 şi mai
noi882. La această primă judecată, de a cărei existenţă nimeni nu se îndoieşte 883, ni se
„cerne” întreaga osteneală884 a vieţii pământene şi răspundem pentru orice faptă 885.
Pentru rigorile acestea, care ne aşteaptă sus, oamenii chiar ei şi sfinţi se îngrozeau la
gândul apropierii lor de Tronul de Judecată al lui Dumnezeu: David, ştiind că nimeni
dintre cei vii nu este drept înaintea lui Dumnezeu, îL implora în rugăciuni să nu intre

876
„Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos şi aceasta
este cu mult mai bine; dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup (Filip. 1, 23-24);
877
„Avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul. de aceea ne şi
străduim ca, fie că petrecem în trup, fie că plecăm din el, să fim bineplăcuţi Lui. Pentru că noi toţi
trebuie să ne înfăţişăm înaintea Scaunului de Judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a
făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2Cor. 5, 8-10);
878
Î. Sol. 3, 1-9;
879
Lc. 16, 19-31;
880
Cartea V, 8 (document redactat la sf. sec. IV);
881
Sf. Chiril al Alexandriei (+444), Sf.Diadoh al Foticeii (+sec.V), Sf.Ioan cel Milostiv (+619) etc;
882
„Mai înainte de aceea (Judecata finală), Domnul judecă pe fiecare om îndată ce moare şi
sufletul său iese din trup. Domnul dăruieşte sufletelor sfinte o fericire vremelnică şi încă nedeplină,
iar sufletelor păcătoase, chin vremelnic şi nedeplin. La această judecată (particulară – n.a.);
Domnul cercetează starea sufletului în clipa morţii: ce poartă sufletul în el, cu ce-a intrat el în
cealaltă lume… Pilda săracului Lazăr şi a bogatului nemilostiv dată de Hristos arată limpede că
îndată după moarte se face judecata fiecărui suflet, după care el merge fie la loc de fericire şi
veselie, fie la loc de chin şi osândă… Sălăşluirea într-unul din aceste locuri se hotărăşte potrivit
vieţii duse de om pe pământ. Apostolul Pavel, cel ars de dorul lui Hristos, cel care s-a învrednicit
de vedenii cereşti, care încă în trup fiind a fost răpit până la al treilea cer şi până la rai, ca să i se
arate acolo descoperit tainele lumii de dincolo, însuşi acesta învaţă clar şi neîndoios cu privire la
judecata particulară, spunând că le este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie
judecata (Evr.9, 27). Şi iarăşi acelaşi lucru îl spune când vorbeşte despre răutăţile dobândite îndată
după moarte pentru lucrările evanghelice săvârşite pe pământ – Filip 1, 21-24; 2Cor. 5, 1-3; 6, 8-
10” (Sf. Iustin Popovici, Dogmatica, vol.V); Sf. Ignatie Briancianinov (+1867);
883
„Deşi nu toţi filosofează despre Înviere cum se cuvine, totuşi cu privire la judecată şi pedeapsă
şi la tribunalele de dincolo toţi se învoiesc” (Sf. Ioan Gură de Aur, Al patrulea cuvânt despre
bogat şi Lazăr, 3);
884
„Judecarea ostenelilor o vom cunoaşte la vremea ieşirii (morţii)” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, IV,
81);
885
„Dar precum aicea jos făcătorii de rele sunt aduşi din închisoare la tribunale înlănţuiţi, aşa ieşind
din viaţa aceasta toate sufletele vor fi aduse la înfricoşatul tribunal încărcaţi cu deosebite legături
ale păcatelor lor. Părăsind viaţa aceasta, ne vom arăta tribunalului înfricoşat unde vom da răspuns
de toate faptele noastre, şi dacă vom fi rămaşi în păcate, ne vom supune şi pedepsei” (Sf. Ioan
Gură de Aur, Omilie la Matei , 14, 4/13, 6) dT. D.O. 675-676);
106
la judecată cu robul Său886 şi să nu se uite la fărădelegi887, în timp ce Iov, îndelung-
răbdător în necazuri, simţindu-se de teama că nu va fi scos nevinovat la Judecată 888,
se întreba cu îngrijorare ce răspunsuri va da în vremea cercetării sale 889. De altfel,
sfânta lor îngrijorare se cuvine a o avea şi noi, cei care, sub asaltul amăgitor al
satisfacţiilor din tinereţea noastră rătăcită – cum ne şi spune Ecclesiastul 890- ne-am
orientat în mod greşit libertatea noastră de voinţă. O astfel de orientare nechibzuită
transformă moartea în ceva înspăimântător, tocmai pentru că îi urmează ceasul
Judecăţii lui Dumnezeu, înainte de care mai trecem în viaţa pământeană prin alte
încă patru tipuri de judecată: a rugăciunii, a Spovedaniei, a noastră şi a altora.
Dacă pe cele patru omul le poate cunoaşte deplin, în viaţa lui de pe pământ, pe
judecata a cincea (particulară) şi pe cea de-a şasea (generală), din lumea de dincolo,
omul îşi poate însuşi doar o idee aproximativă. Şi deşi omul nu are cum să pretindă
că ştie tainele din veci nepătrunse ale Judecăţii lui Dumnezeu, totuşi, în marea Sa
iubire de oameni, Dumnezeu a îngăduit să ni se descopere – în parte – câteva lucruri
prin intermediul prietenilor şi casnicilor Lui 891: Sf. Apostoli şi Sf. Părinţi, care, cu al
lor duh hristificat892 au pătruns unele taine cereşti atât cât îi este cu putinţă firii
omeneşti893.
În primul rând, trebuie să ştim că, prin puterea pe care o are de la Dumnezeu -
Tatăl894, Unul fiind Judecătorul895 tuturor896, Cel rânduit ca să ne judece pe toţi, vii şi
morţi897, este Hristos898. Dânsul este Bărbatul, Fiul lui Dumnezeu, al Cărui rol este
decisiv în ziua hotărâtă judecării lumii întru dreptate899, în numele Sf. Treimi.
Dânsul este Judecătorul, Acela Care, cu înţelegere pentru noi, dar şi cu dreptate, ne
judecă tocmai pentru că a pătimit pentru noi, plecându-se la nivelul nostru.

886
„Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps.142, 2);
887
„De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?” (Ps.129, 3);
888
„Sunt năpădit de teama chinurilor mele, ştiind bine că Tu nu mă vei scoate nevinovat” (Iov 9,
28);
889
„Ce mă voi face eu, când Dumnezeu se va ridica şi ce răspuns Îi voi da, când va lua procesul în
cercetare?” (Iov 31, 14);
890
„Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile
inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la
judecata Sa. Alungă necazul din inima ta şi depărtează suferinţele de trupul tău, căci copilăria şi
tinereţea sunt deşertăciune”(Eccl. 11, 9);
891
Efes. 2, 19;
892
1Cor. 2, 16;
893
1Cor. 2, 7-10; Rom. 16, 25;
894
„Şi i-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului” (In. 5, 27);
895
„Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul: Cel ce poate să mântuiască şi să piardă” (Iac. 4, 12);
896
„Ci v-aţi apropiat… de cetatea Dumnezeului celui viu (…) Şi de Biserica celor întâi născuţi,
care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor
desăvârşiţi” (Evr. 12, 22-23);
897
„Şi ne-a poruncit (Fiul lui Dumnezeu – n.a.) să propovăduim poporului şi să mărturisim că El
este Cel rânduit de Dumnezeu să fie judecător al celor vii şi al celor morţi” (F. Ap. 10, 42);
898
„Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (In. 5, 22);
899
F. Ap. 17, 30-31;
107
Descoperindu-ni-Se astfel în umanitatea Sa, ca să-I putem suporta slava la vedere 900,
Hristos cu a Lui blândeţe – Mielul Cel batjocorit pe când se afla întrupat, dar şi
Atotputernicul sfidat în atributul Său de Cap al mult-prigonitei Sale Sf. Biserici –
ţine cumpăna dreptăţii absolute în Mâna Sa 901. De faţă la Judecată nu ne stau doar
apărătorii îngeri, care ne dau curaj prin mărturisirea gândurilor, vorbelor şi faptelor
noastre bune, ci şi acuzatorii diavoli (duhurile răutăţii). Aceştia din urmă, pârâşii
noştri, sunt acceptaţi pentru că Domnul Dumnezeu vrea ca judecata oamenilor să fie
dreaptă şi s-o recunoască şi ei. Sunt la judecată pentru că şi ei au fost martorii
gândurilor, vorbelor şi faptelor noastre, nu numai Îngerii lui Dumnezeu, de aceea îşi
şi cer partea scoţând la iveală toate cele rele pe care le-am făcut noi, oamenii. Pe
toate, însă, în fond, Dumnezeu ni le va pune înainte fără a mai avea nevoie nici de
martori, nici de pârâşi902. Prezenţi, la Judecată, luaţi cu sine de Hristos, sunt şi
duhurile acelor oameni care cu viaţa lor aleasă de pe pământ Îi seamănă şi Îi poartă
pecetea în fiinţa lor. Unii ca ei s-au unit cu Hristos, s-au căsătorit duhovniceşte cu
Dânsul, de când se aflau printre oameni.
Pe Scaunul de Judecată, stând în faţă, este Domnul Dumnezeu, Cel Care, la
Judecata particulară, ne judecă prin Îngeri de lumină şi prin îngeri căzuţi, iar la
Judecata universală ne va judeca prin Cuvântul Său întrupat 903. De faţă, pe lângă
judecata lui Hristos şi a Îngerilor Săi, mai este – gata să ne judece – şi conştiinţa
noastră. Ea îşi continuă şi în cer slujba de judecător al omului, deţinută încă de pe
pământ, după decesul trupului fiind luminată de Dumnezeu în chip cu totul deosebit.
În postura sa de prim-martor, conştiinţa noastră este şi cea care ne va da de gol904.
Ca cercetarea noastră să fie cât mai amănunţită, Dumnezeu are în vedere mai
multe criterii de judecată. Pentru că ele se întemeiază pe libertatea omului de a
alege, scoţând în relief ce anume şi-a dorit şi iubit mai mult sufletul pe pământ, omul
este într-un fel propriul său judecător. Şi nimeni dintre noi nu mai are ce să conteste,
900
„Fiindcă arătarea dumnezeirii Lui se face judecată acelora cărora se arată. Pentru că este cu
neputinţă să suporte vreun trup slava dumnezeirii, dacă s-ar arăta singură, fără firea omenească cu
care s-a unit în chip negrăit. Căci dacă s-ar arăta dumnezeirea singură, ar pieri toată zidirea” (Sf.
Simeon Noul Teolog);
901
„Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata mea este dreaptă, pentru că
nu caut voia mea, ci voia Celui care M-a trimis” (In. 5, 30);
902
„Cel ce ne judecă după moarte n-are nevoie nici de pârâşi, nici de martori, nici de dovezi, ci
doar le pune înainte celor păcătoşi tot cuvântul, toată fapta şi toate cugetele lor” (Sf. Chiril al
Alexandriei, Omilia XIV, Despre ieşirea sufletului, PG.77, 1072);
903
„La cele două judecăţi, Dumnezeu însuşi stă de faţă şi judecă. La judecata particulară, prin
îngeri de lumină şi prin cei căzuţi; la cea de obşte, prin Cuvântul Său întrupat” (Sf.Ignatie
Briancianinov, Ofrandă monahismului contemporan, pg.25);
904
„Nu are nevoie de nici un acuzator, de nici un martor, de nici o dovadă, de nici o demonstraţie,
Judecătorul acela. Ci câte am făcut şi am vorbit şi am hotărât le aduce în faţa ochilor celor ce am
greşit. Nimeni nu ne va asista şi nu ne va scăpa de osândă, nici mamă, nici tată, nici fiu, nici fiică,
nici o altă rudenie, nici vecin, nici prieten, nici apărător, nici un dar de bani, nici mulţimea
bogăţiei, nici mărimea puterii, ci toate acestea se vor scutura ca o cenuşă în praf şi cel judecat va
aştepta singur sentinţa care îl eliberează sau îl osândeşte, potrivit celor săvârşite de el. Vai, vai,
conştiinţa mă va da de gol şi Scriptura va striga şi mă va învăţa…” (Cuvântul 14, Despre ieşirea
sufletului…, PG 77, col.1072-1073);
108
deoarece totul este foarte clar. Fiecare, atunci, în deplină cunoştinţă de cauză, se va
vedea pe sine într-adevăr aşa cum este în cele mai adânci taine sufleteşti, cu virtuţi şi
cu păcate, în condiţiile în care cu toţii am avut capacitatea să păzim şi să facem
binele905 (căci soarta noastră în veşnicie stă în felul cum ne-am folosit de darul
liberului - arbitru906). Fiecare dintre noi – mari şi mici, bogaţi şi săraci, învăţaţi şi
neînvăţaţi – ne vom judeca propriile greşeli 907 şi vom primi răsplata lui Dumnezeu
potrivit voinţei şi vieţii pe care le-am avut908. Se are aşadar în vedere starea cu care
ne-am dus din această lume, Dumnezeu măsurându-ne credinţa909 lucrătoare prin
iubire910, faptele bune911 şi păzirea poruncilor912. Dacă însă binele pe care l-am făcut
nu este săvârşit după poruncile lui Dumnezeu şi nu izvorăşte din credinţă, făcut de
noi nu după Hristos şi nu cu conştiinţa că El ne dă puterea de a-l săvârşi, atunci este
esenţial de ştiut că oricât de măreţ ar fi nu are putere mântuitoare913.
De aceea, în orice lucru pe care îl facem, spre slava lui Dumnezeu şi ajutorarea
semenilor, să ne „înveşmântăm” gesturile cu virtuţile credinţei, nădejdii şi - ca o
încununare - dragostei914. Împreuna – lor lucrare este o condiţie obligatorie pentru
mântuire, întrucât numai în virtuţi ne asemănăm lui Hristos 915, Care este substanţa
lor şi mijlocul prin care Dumnezeu se face mereu om în cei vrednici 916, ajutându-ne
să creştem la măsura vârstei lui Hristos 917 şi să dobândim prin iubire asemănarea cu
El918. Deci, toate faptele noastre bune, făcute după o chibzuită rânduială
duhovnicească, nu sunt scrise doar în Cer, ci şi în profunzimea fiinţei omului, în
inimă, aşa încât Dumnezeu le citeşte nu numai din Cartea Vieţii, ci şi din om şi, în
905
„Toţi oamenii pot să păzească şi să facă binele, după cum pot să se abată de la el…” (Sf. Irineu
de Luqdunum, Împotriva ereziilor, IV, 37, 2);
906
Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia I, XLIII-XLV);
907
„Fiecare va fi judecătorul greşelilor sale … secerăm ce-am semănat şi ne ghiftuim cu nebunia
noastră” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole 1, PG 91, 384 BC);
908
„Prăpastia însemnează depărtarea şi deosebirea drepţilor de cei păcătoşi. Că precum voinţele lor
au fost deosebite, aşa şi lăcaşurile lor din lumea de dincolo multă depărtare au, fiindcă fiecare ia
răsplătire pe cele potrivite voinţei şi vieţii sale” (Sf. Teofilact al Ohridei, Tâlcuire la Evanghelia
de la Luca, 16);
909
„Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Mc. 16, 16);
910
„Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa
care este lucrătoare prin iubire” (Gal. 5,6);
911
2Cor. 5, 10;
912
„Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt şi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Lc.
11, 28);
913
„Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iac. 2, 17);
914
“Sfârşitul virtuţilor: iubirea” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 54, Filocalia
III, pg.238);
915
„Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său,
ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi” (Rom. 8, 29);
916
„Prin virtuţi, Dumnezeu se face neîncetat om în cei vrednici” (Sf. Maxim Mărturisitorul,
Răspunsuri către Talasie, 22, Filocalia, III, pg.73);
917
„Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea
bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 13);
918
„Dacă se adaugă lumina dragostei, chipul este ridicat cu totul la frumuseţea asemănării” (Sf.
Diadoh al Foticeii);
109
cazul că am făcut fapte păcătoase, le vede din pocăinţa pe care am făcut-o sau nu
pentru ele. În altă ordine de idei, Dumnezeu nu ne judecă doar după fapte, deci nu
suntem pedepsiţi numai pentru că am păcătuit, ci suntem traşi la socoteală în funcţie
de pocăinţa făcută de noi pentru acele păcate şi pentru că nu ne-am căit 919. Desigur,
păcatele şi faptele noastre bune îşi au rolul lor în sentinţa pe care o dă Dumnezeu,
dar şi mai mare rol au pocăinţa sinceră (totală) şi statornicia în credinţă (până la
ultima respiraţie). Avându-le pe amândouă, Dumnezeu ne poate da iertare şi
mântuire. De aceea, nici nu se pune în cumpănă numărul faptelor bune cu faptele
rele, pentru că este foarte posibil ca unii oameni să facă o mulţime de păcate, dar
apoi să aibă căinţă deosebită pentru ele, cum se poate şi ca unii oameni să aibă multe
fapte bune şi să cadă în necredinţă şi necurăţie tocmai când sunt pe punctul de a
pleca spre cele cereşti.
Ca o sinteză, la cele afirmate, contează foarte mult în ce stare, de sfinţenie sau
de păcătoşenie, ne găsim înainte de desprinderea sufletului de trup. Starea aceasta
finală a omului o exclude concepţia contractuală a catolicilor, în amăgirea lor cum
că Dumnezeu nu ar căuta atât la om, cât la faptele pe care le are (de unde şi rătăcita
consideraţie că faptele sunt obiect de tranzacţie juridică, ceea ce a generat în istorie
emiterea indulgenţelor papale prin care oamenii au fost împinşi în iluzia că iertarea
păcatelor se poate obţine în schimbul unei sume de bani)! Pasul greşit al catolicilor l-
au dus mai departe protestanţii, cu concepţia lor eronată că Dumnezeu nu mai caută
nici măcar la faptele omului, bizuindu-se exclusiv după graţia lui Dumnezeu!
Cum am mai spus, Dumnezeu ne judecă mai întâi individual, apoi colectiv. La
Judecata particulară, chiar dacă oamenii se află într-o solidaritate unii cu alţii,
fiecare purtăm răspunderea doar de faptele proprii. Sigur, este adevărat că
Dumnezeu poate să fie milostiv unora pentru alţii920, căci ne amintim că şi pe un oraş
întreg îl poate mântui dacă în el s-ar afla 10 drepţi 921, dar în faţa lui Dumnezeu, Care
îl mântuieşte pe cel drept din mijlocul păcătoşilor922, nimeni nu poate să se bazeze pe
cineva de-al său ca să ceară mântuirea.
Când se ajunge la finalul judecăţii, sufletul se află în maximă încordare.
Copleşit de groază, el aşteaptă în mijlocul Îngerilor şi al diavolilor, până când se
rosteşte asupra lui sentinţa923. Însă indiferent de ce sentinţă se va da, de răsplătire
919
„În veacul ce va să vie, nu vom fi pedepsiţi sau condamnaţi pentru că am păcătuit… Vom fi însă
pedepsiţi dacă, după ce am păcătuit, nu ne-am pocăit şi nu ne-am întors din calea noastră cea rea,
către Domnul: căci ni s-a dat putere şi vreme de pocăinţă” (Sf. Teognost din Alexandria);
920
„Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina
părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc până la
miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Ieş. 20, 5-6); „Dumnezeu … Care
pentru păcatele părinţilor pedepseşte pe copii şi pe copiii copiilor până la al treilea şi al patrulea
neam!” (Ieş. 34, 6-7);
921
Fac. 18, 23-32;
922
Iez. 14, 12-20;
923
„Puterile dumnezeieşti stau în faţa duhurilor necurate şi arată cugetările cele bune, vorbele şi
faptele cele bune ce sunt ale sufletului, în timp ce acesta, plin de groază, stă în mijlocul îngerilor şi
al demonilor şi aşteaptă îndreptăţirea şi scăparea sa, sau osândirea şi pierderea sa în iad” (Sf. Chiril
al Alexandriei);
110
(fericire în Rai) sau de pedeapsă (osândă în iad), ea nu este definitivă. Nici una din
ele nu este deplină, sunt relative, temporare, dar vor fi mai mari la Judecata de obşte
de la A Doua Venire a Mântuitorului Hristos, când Dumnezeu va pronunţa sentinţa
Sa, cu efecte în veşnicie.
Din cele ce s-au scris până acum, reiese aşadar că verdictul în ce priveşte
judecata de la decesul nostru ni-L dă Însuşi Dumnezeu, numai după ce conştiinţa
noastră îşi dă seama că merită. Este aşa pentru că Dumnezeu, vrând să ne putem
cunoaşte şi aprecia corect caracterul avut pe pământ, binevoieşte să ne lumineze
conştiinţa în acest moment. Noi înţelegem însă doar ceea ce am făcut, nu şi
consecinţele revărsate în viitor. Pentru tot ce am săvârşit în lume, bine sau rău,
conştiinţa noastră se va pronunţa cu exactitate: osândirea ei ne produce în suflete o
spaimă nemaipomenită, iar neosândirea ne aduce în suflete o mare linişte. Unde
anume va fi aşezat apoi sufletul presupune deci, într-o justeţe absolută, scoaterea la
iveală şi a celei mai ascunse pete purtate de om924. Nu toţi însă auzim, la Tronul de
Judecată, sentinţa lui Dumnezeu. După Cuvântul lui Dumnezeu925, drepţii nu mai vin
la judecată, fiindcă sunt judecaţi de mai înainte, când harul li s-a făcut pe pământ
ziua judecăţii dumnezeieşti 926. Nu vin la Judecata lui Dumnezeu nici sufletele rele,
ci se rostogolesc în iad având conştiinţa că aceasta se întâmplă în urma unei judecăţi
divine, fără a li se mai permite să vadă slava lui Dumnezeu927.
Ca urmare, în rugăciunile noastre zilnice, aducându-ne aminte că vom sta în
faţa Înfricoşătorului Scaun al Judecăţii lui Dumnezeu928, să-I cerem lui Dumnezeu
„sfârşit creştinesc vieţii mele, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la
înfricoşătoarea Ta judecată, dăruieşte-Mi mie, Doamne”. Un răspuns bun atunci nu
va exista, „căci cu privire la ceea ce am făcut nici nu vor exista întrebări… Dar cu
privire la ceea ce am făcut sau am făcut împotriva celor cuvenite… vom da răspuns
întreg… Şi acestea cu nimic nu le putem acoperi decât cu pocăinţa săvârşită aici”929.
Acum, cât încă mai avem timp, să ne lucrăm cu spor mântuirea, cu şi mai multă tărie

924
„Până nu s-a scos la iveală cea mai subţire şi mai ascunsă pată a omului şi până nu s-a apreciat
într-un mod definitiv şi absolut just, nu poate intra sufletul la o viaţă cu aşezământ, la rai sau la
iad” (Dumitru Stăniloae, în Ortodoxia, Bucureşti, pg.54, Anul VII, nr.4 (oct. – dec. 1955),
925
„Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi la judecată nu va
veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă”(In. 5, 24);
926
„De aceea, unul ca acesta (cel drept – n.a.) nu se judecă la judecata viitoare, fiindcă a fost
judecat mai înainte, nici nu este vădit de lumina aceea, fiindcă a fost luminat aici mai înainte; nici
nu se socoteşte că numai atunci i se arată ziua Domnului, pentru că acela s-a făcut întreg ziuă
luminoasă şi strălucitoare prin petrecerea şi convorbirea cu Dumnezeu (…), însuşi harul lor li se
face ziua judecăţii dumnezeieşti” (Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântul 57, ed. Syros, pg.281 şi
288);
927
„Dacă sufletul este găsit plin de păcate se va auzi de la Judecător: … cei fără de lege … să nu
mai vadă slava Celui Preaînalt (Is. 26, 10). Luaţi-l pe cel fără de lege ca să nu mai vadă slava
Domnului. Şi, atunci, demonii cei răi (care aşteptau de mult) vor năvăli să înfaşce sufletul şi cu o
bucurie sarcastică îl vor conduce în iadul cel veşnic!” )Teofil, patriarhul Alexandriei, în
Everghetinos, vol.I);
928
„Cel ce nu dă uitării Judecata este neprihănit în sufletul său” (Evagrie Ponticul, + 400);
929
Sf. Teofan Zăvorâtul;
111
în credinţă, să medităm că la Dumnezeu ne aşteaptă plata cerească930 a darurilor
veşnice931.

7.1. Răstimpul dintre cele două judecăţi

Perioada cuprinsă între cele două judecăţi divine, particulară şi generală, are un
caracter vremelnic şi nedeplin pentru toate sufletele din Rai şi iad. Despre starea lor
temporară, provizorie, „în parte”, se găsesc informaţii în scrierile unor sfinţi cum ar
fi: Sf. Iustin Martirul şi Filosoful 932, Sf. Andrei al Cezareii933, Sf. Fotie cel Mare934,
Sf. Teofilact al Bulgariei935, Sf. Simeon al Tesalonicului 936 etc. Toate cetele din care
fac parte aceste suflete, rânduite de Dumnezeu în diferite sălaşuri937, aşteaptă cu
toate vremea Judecăţii generale938 într-o continuă dezvoltare: nici măcar sufletele
sfinte, până la venirea în slavă a Domnului, nu ating desăvârşirea939.
De remarcat este că sufletele care merg în iad, cu o anumită credinţă, este
posibil ca Dumnezeu să le schimbe condiţia şi să le dea izbăvire din chinuri 940 - până
la a doua judecată a lui Dumnezeu – prin ajutorul cu pomenirile la Sf. Liturghie şi cu
rugăciunile creştinilor941. Deci, pentru unii, iadul poate să nu fie etern, iar pentru
alţii, da. În preştiinţa Sa, Dumnezeu îi cunoaşte şi pe cei pentru care iadul este etern,
ştiind prea bine că ei nu vor răspunde niciodată iubirii Sale – fie că nu vor, fie că
între cele două judecăţi divine şi-au creat o stare de imposibilă comuniune cu
Dumnezeu.
930
Sf. Teodor al Edessei;
931
„Darurile, care îi aşteaptă pe cei cărora le-au fost promise sunt veşnice, dinainte de vreme şi
dincolo de minte şi de gând. Pe măsură ce mintea se despătimeşte, îi sunt descoperite tainele
veacului ce va să fie” (Sf.Talasie, Despre dragostea, înfrânarea şi petrecerea cea după minte, 4,
71);
932
Dialog cu iudeul Trifon, 5;
933
Tâlcuire la Apocalipsă, XVII, 6, 11: PG 106, 272;
934
Către Amfilohie, XV, 2 PG 101, 136;
935
Tâlcuire la Evanghelia de la Luca, XXIII, PG 123, 1104-1105;
936
Cel de-al patrulea răspuns către Gavriil al Pentapolei, PG 155, 844, 873;
937
„La judecata ce se face fiecărui om, sufletele se despart în două mari cete: în suflete drepte şi
suflete păcătoase. De aceea în lumea de dincolo sunt numai două stări, ce corespund fiecărei cete,
fericire ori chin, având fiecare nenumărate trepte, şi numai două locuri: raiul ori iadul, având şi
acestea iarăşi nenumărate sălaşuri” (Sf. Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol.5,
Laussanne, 1997, pg.370);
938
„Sufletele celor pioşi rămân într-un loc mai bun, iar cele nedrepte şi rele într-un loc mai rău,
aşteptând acolo vremea judecăţii” (Sf.Iustin Martirul şi Filosoful, Dialog cu iudeul Trifon, V);
939
„Sufletul după moarte primeşte de la Dumnezeu bucurie şi mângâiere pe măsura sporirii lui în
bine, însă mai înainte de venirea lui Hristos în slavă, nici sufletele sfinte n-ating desăvârşirea” (Sf.
Simeon al Tesalonicului, Cel de-al patrulea răspuns către Gavriil al Pentapolei, PG 155, 844);
940
„Dar Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului, când mă va apuca” (Ps. 48, 16);
941
Sf. Perpetua (sec.III) s-a rugat o zi şi o noapte, reuşind să obţină de la Dumnezeu eliberarea din
soarta cea rea în care se afla fratele său (V. Sf. 1 feb.)
112
 Mai trebuie să cunoaştem şi că, la a doua judecată, deosebindu-se mult de
prima, vor lua răsplată şi trupurile942 (nu numai sufletele, ca la prima), scoţându-se
ca să ne fie judecate şi felurile în care i-am influenţat pe alţii după mutarea noastră la
cele cereşti.

7.2. Raiul

Raiul, ca şi iadul, sunt două moduri de existenţă cum nu se poate mai reale, însă
ele – ca locuri ce nu se pot situa undeva anume – au natură duhovnicească şi deci nu
se pot vedea cu ochii trupeşti943. Ca urmare, trebuie să înţelegem că avem de-a face
cu două stări944 (de esenţă materială şi nevăzută945), sau, altfel spus, cu două „locuri
inteligibile şi netrupeşti”946 care se cugetă cu mintea. Prezenţa lor, cum spuneam,
reală, i-a făcut pe mulţi de-a lungul vremii nu doar să se gândească la ele teoretic,
intelectual, ci şi să caute cu deplină responsabilitate şi seriozitate a-şi pune existenţa
terestră pe coordonatele mijloacelor duhovniceşti care să le confere dorinţa arzătoare
de a fi cu Dumnezeu în Rai, nu cu satan şi slugile lui în temniţele iadului. De aceea,
Sf. Ioan Gură de Aur nu opreşte creştinilor cugetarea şi cercetarea asupra Raiului,
nici a ne aduce aminte de Rai, dar respinge curiozitatea unora de a ţine morţiş să
cunoască unde anume este locul lui. Contează asta aşa de mult? Oare nu ne situăm
cumva pe un teren al deşertăciunii, în goana nesăbuită de a înţelege ceea ce
Dumnezeu a pus deasupra limitelor noastre de înţelegere şi, desigur, sub taina unor
legi de fiinţare care ne sunt străine în adâncimea lor? Cu siguranţă, fie că vorbim de
Rai sau de iad, Domnul Dumnezeu ne-a descoperit prin a Sa revelaţie tot ceea ce
consideră că ne este suficient a şti fără a mai fi nevoie să ne ridicăm cu mintea peste
firea rânduită nouă. Şi dacă nu unde anume se află Raiul este important, cum nici
curiozitatea de a vedea Raiul şi pe locuitorii lui nu se cuvine a o avea, atunci oare ce
anume Îi place lui Dumnezeu să ştie să împlinească omul în învăţătura despre Rai?
Lui Dumnezeu Îi este bineplăcut să găsim cu toţii mijloacele de a-L cunoaşte, încă
din timpul vieţuirii pământene.
Până a-L găsi însă, chiar în templul inimii noastre, omul mai puţin duhovnicesc
orbecăie în mrejele întunericului în mulţimea confuziilor, cu speranţa că şi sufletul
lui îi va tresălta cândva în Lumina care să-l unească cu lumea vie a Împărăţiei
cereşti. O eroare de gen este a confunda Raiul pierdut cu Raiul regăsit, ambele
fiinţând diferite: fiindcă una este Raiul regăsit, la care prin a Sa întrupare Domnul
Hristos ne dă tuturor posibilitatea de a intra cu vrednicie în el, iar cu totul altceva
este Raiul pierdut de protopărinţii noştri Adam şi Eva. Acesta din urmă a fost un loc
942
„După judecata din urmă se vor ferici şi trupurile, în vreme ce după moarte doar sufletul” (Sf.
Grigorie cel Mare, Dialoguri despre moarte, XXVI, 3);
943
Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuire la Evanghelia de la Luca, XVI;
944
Sf. Grigorie de Nyssa, Dialog despre suflet şi înviere;
945
Sf. Nicodim Aghioritul, Eortodromion, 1836, pg.400;
946
Sf. Marcu Eugenicul, PO 15, pg. 153;
113
de desfătare şi delicii pe pământ, o grădină sădită de Dumnezeu în partea de răsărit a
Edenului, cel mai probabil în Golful Persic, în mijlocul căreia era sădit pomul vieţii
şi pomul cunoştinţei binelui şi răului947. El este „cu totul altceva”948, nu trebuie ca noi
să-l confundăm cu cerul.
Să revenim însă la Raiul pierdut. Ei bine, aşezându-l aici pe primul om, Adam,
ca să lucreze şi să păzească grădina Edenului949, acesta - prin Eva, consoarta sa de
mai apoi – a încălcat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoştinţei
binelui şi, implicit, avertismentul că altfel va muri negreşit 950. La urmă, când ambii
au încălcat porunca, Dumnezeu i-a alungat pe pământ în preajma Raiului şi Raiul a
fost încredinţat spre pază heruvimilor şi sabiei de foc vâlvâietoare951. Celălalt Rai,
„regăsit”, l-a deschis Domnul nostru Iisus Hristos. Prin a Sa întrupare, spre ridicarea
păcatelor lumii, El ne dă şansa (ca şi tâlharului „cel bun” de pe cruce) să intrăm în
Raiul regăsit, dacă a noastră credinţă viază în simţire duhovnicească şi înţelepciune.
În acest Nou Eden, în care Domnul Hristos l-a ridicat şi l-a aşezat prin a Sa Înviere
din morţi pe Adam, Noul Adam este Hristos…, iar Domnul Hristos Cel de-a pururi
viu este Capul Sf. Biserici de pe pământ, în care se şi reflectă imaginea Raiului.
Că sufletele drepţilor îşi găsesc fericirea în Raiul de „sus”, din cer 952, observăm
şi din Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Raiul de
„deasupra” este sălaşul sufletelor alese de Dumnezeu până când, după Judecata
Generală, acestea vor fi aşezate în Împărăţia cerurilor953, sau, fără a considera că
Împărăţia cerurilor ar fi ceva străin de Rai, într-un Rai înveşnicit. Este vorba deci de
un Rai „văzut” ca Împărăţia lui Dumnezeu954 din „ceruri”955, unde plată multă este
promisă956 şi pregătită957 de Dumnezeu celor ce sunt credincioşi. Aici, în ceruri, se
află atât Tatăl ceresc958 , de la Care şi purcede Duhul Sfânt959, cât şi – de-a dreapta

947
Fac. 2, 9;
948
Sf. Nicodim Aghioritul, în Dicţionarul enciclopedic de cunoştinţe religioase, de pr.prof.dr.Ene
Branişte, ed. Diecezana Caransebeş, 2001, pg.148;
949
Fac. 2, 15;
950
Fac. 2, 17;
951
Fac. 3, 23-24;
952
Apoc. 4, 1-6;
953
Sf. Fotie;
954
„Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis:
Adevărat grăiesc Ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23, 42-43);
955
„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt. 5, 3);
956
„Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii
cei dinainte de voi” (Mt. 5, 12);
957
„Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să
vadă slava Mea pe care mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea
lumii” (In. 17, 24);
958
„Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău” (Mt. 6, 9);
959
„Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului,
Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (In. 15, 26);
114
Sa960 – Fiul lui Dumnezeu: şi Aceştia trei, Care mărturisesc în cer, Una sunt961.
Unitatea aceasta a Celor de sus cu cei de jos, adică a Sfintei Treimi cu oamenii de pe
pământ, îL face pe Hristos să ni Se prezinte ca pâine a vieţii962 prin care drepţii cei
fericiţi merg la cer ca să se unească cu Domnul. Din atare cauză, Fiul lui Dumnezeu
ne spune că pâinea cea adevărată ne este dată în cer de la Tatăl 963, prin a Cărui
voie964 Hristos Însuşi este pâinea cea vie965 pogorâtă din cer ca să dea viaţă lumii966.
Că lăcaşurile drepţilor se află în cer şi sunt ocupate de suflete, imediat după
despărţirea lor de trupuri, ne-o mărturisesc Sfinţii Părinţi ai Sf. Biserici încă de la
începuturi967. Ei ne vorbesc foarte clar despre dorinţa lor de a fi mai repede cu
Domnul968, de faptul că moartea este o naştere969, după care urmează răsplata lui
Dumnezeu970. Răsplata este, evident, în locul cel mai bun971, în Rai972.
Este de la sine înţeles că de fericirea Raiului se pot bucura numai sufletele
drepţilor, ajunse în sfârşit în odihna973 minunatei petreceri duhovniceşti cu
Dumnezeu şi cu forţele Sale cereşti974. Drepţii aceştia, ca cetăţeni ai Raiului, primesc
binecuvântarea de a sălăşlui în cetatea lui Dumnezeu975, de a petrece în dulceaţa
comuniunii cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi cu toţi ai Lui în „curţile
Domnului”, întru a ne aştepta ca şi noi să venim în cereasca Biserică triumfătoare,
incompletă, a lor, a celor întâi născuţi şi scrişi în ceruri care s-au mutat la
sărbătoarea îngerilor976. Ca să ne facem o „imagine” cât mai completă, despre
cerescul locaş de fericire al Îngerilor şi al drepţilor aflaţi în comuniune cu Domnul
Hristos, din multe mărturisiri insuflate de Duhul Sfânt aflăm că această împărăţie
960
Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui
Dumnezeu” (Mc. 16,19);
961
„Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei Una sunt” (1
In. 5,7);
962
„Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în
Mine nu va înseta niciodată” (In. 6, 35);
963
In. 6, 32;
964
In. 6, 38;
965
In. 6, 51;
966
In. 6, 33;
967
Sf. Dionisie al Alexandriei (+sec.I);
968
Drepţii „sunt în locul cuvenit lor, lângă Domnul” (Sf.Ignatie Teoforul, Epistola către filipeni,
IX, 1, 2);
969
„Naşterea mea mi-e aproape… Lăsaţi-mă să primesc lumină curată! Ajungând acolo, voi fi om”
(Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către romani, VI, 2, 3);
970
Sf. Petru, după martirizarea lui, „a trecut la locul de slavă ce i se cuvine” (Barnaba, + sec.II, în
Epistola zisă a lui Barnaba);
971
„Sufletele credincioşilor se află în locul cel mai bun” (Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialog cu
iudeul Trifon , V);
972
„Cei ce sunt trecuţi de aici (…) sunt trecuţi acolo, fiindcă raiul este pregătit pentru oamenii
drepţi şi purtătorii de duh” (Sf. Irineu de Lyon, Contra ereziilor, IV, 29, 4; V, 5, 1);
973
Evr. 4, 1-11; Filip. 3, 20-21;
974
Lc. 23, 43;
975
„Lucruri mărite s-au grăit despre tine, cetatea lui Dumnezeu” (Ps. 86, 2);
976
„Ci v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc
şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească” (Evr. 12, 22);
115
neclintită977 mai este denumită şi: Rai978 , sânul lui Avraam979, Împărăţia cerurilor980,
casa Tatălui ceresc981, Împărăţia lui Dumnezeu982, patria celor de sus983, cetatea
Dumnezeului celui viu984, Ierusalimul ceresc985, sânul Patriarhilor şi Cerurile986.
Multele trimiteri anterioare la frumuseţile de sus, dumnezeieşti, şi-au găsit o
expresie aleasă, înălţătoare, în pildele în care Domnul nostru Iisus Hristos ne asigură
că Raiul este o sămânţă bună987, un grăunte de muştar988, un aluat989, un năvod990, un
mărgăritar991, o comoară ascunsă992, sânul lui Avraam993.
Totuşi s-ar greşi dacă, din exemplele de mai sus, ne-am limita doar la
„contemplarea” atât de grăitoarelor trimiteri scripturistice, fără a ne întări
conştiinţele, pe de-o parte, cu credinţa că viaţa de după „moarte” nu este nicidecum
o simplă iluzie ci o vindecare (o maturizare, o nouă etapă existenţială neînchipuit de
reală, dar parţială994, când îL vom şi putea vedea pe Dumnezeu imediat ce suntem în
afară din trup995), iar, pe de altă parte, cu faptul că Duhul lui Dumnezeu a făcut
posibilă experimentarea tainelor înalte996, a Ierusalimului ceresc997, a lui

977
„De aceea, fiindcă primim o împărăţie neclintită, să fim mulţumitori, şi aşa să-I aducem lui
Dumnezeu închinare plăcută, cu evlavie şi cu sfială” (Evr. 12, 28);
978
Lc. 23, 43;
979
Lc. 16, 22;
980
Mt. 5, 3-10;
981
In. 14, 2;
982
Lc. 13, 28-29;
983
Col. 3, 1-3; Efes. 2, 6-19; Filip. 3, 20-21;
984
Evr. 12, 22; 13, 14;
985
Gal. 4, 26;
986
Constituţiile Apostolice, VIII, 41, 2;
987
Mt. 13, 24-30; 37-43;
988
Mt. 13, 31; Mc. 4, 30-31; Lc. 13, 18-19;
989
Lc. 13, 20-21;
990
Mt. 13, 47;
991
Mt. 13, 45-46;
992
Mt. 13, 44;
993
Lc. 16, 22-23;
994
Întrebat dacă după deces sufletele îşi primesc răsplata faptelor, Sf. Atanasie cel Mare răspunde:
„Nicidecum, cei drepţi trăiesc numai pe jumătate fericirea, aşa cum cei păcătoşi trăiesc numai pe
jumătate chinurile iadului” ( în Marcu, arhiepiscop al Efesului, Predica 1, în PO, vol.15, pg.111);
De asemenea, Sf. Marcu Eugenicul afirmă că după „moarte” oamenii sunt neîntregiţi „ca şi cum ar
fi tăiaţi în două şi fără trupurile lor”. Sfântul spune că oamenii îşi primesc răsplata după ce
sufletele lor se vor uni pe vecie cu trupurile;
995
„Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu
ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine” (Iov. 19, 26-27);
996
„Ci precum este scris: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au
suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El. Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu
prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu”(1Cor. 2, 9-
10);
997
„Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă,
Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu” (Apoc. 21, 10);
116
Dumnezeu998 de către mulţi binecuvântaţi printre care: Sfântul Apostol Ioan999,
Sfântul Apostol Pavel1000, Sfântul Arhidiacon Ştefan1001- cu toţii având de la
Dumnezeu vedenii cereşti prin care au văzut ce nu se poate vedea pe pământ1002 şi au
auzit cuvinte de nespus1003. Mărturii din vedenii despre călătoria sufletelor la Rai mai
dispunem însă şi de la Sf. Antonie cel Mare1004, Sf. Salvie1005, Sf. Serafim de Sarov1006,
Avva Serapion1007 etc.
Raiul… Ce loc minunat! Ce cuvânt frumos! Ce semnificaţie, ce importanţă are
el pentru devenirea, transformarea noastră în oameni cereşti pe calea veşniciei! Raiul
ne aprinde multora focul inimii, speranţa. Cugetul animat şi el de credinţa absolută
în Cuvântul lui Dumnezeu, renaşte la şi mai multă atenţie în a ne redefini sensul

998
„Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” (Iov 42, 5);
999
„După acestea, m-am uitat şi iată o uşă era deschisă în cer şi glasul cel dintâi – glasul ca de
trâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu mine – mi-a zis: Suie-te aici şi îţi voi arăta cele ce trebuie
să fie după acestea. Îndată am fost în duh; şi iată un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva” (Apoc.
4, 1-2);
1000
„Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuşi la vedenii şi la descoperiri de
la Domnul. Cunosc un om în Hristos, care… a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer (…)
Că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască”
(2Cor.12, 1-4);
1001
„Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (F.Ap.
7, 56);
1002
1Cor. 2, 9;
1003
2Cor. 12, 4;
1004
„Odată, Antonie (cel Mare – n.a.) şedea în munţi şi, privind în sus, el a văzut pe cineva
ridicându-se la cer, şi o ceată veselă întâmpinându-l. Plin de mirare, el le-a declarat o ceată de
suflete binecuvântate, şi s-a rugat ca să afle ce putea fi aceasta. Şi pe dată veni o voce la el şi-i
spuse: Aceasta este sufletul lui Ammon, călugăr din Nitria, care a dus o viaţă ascetică până la o
vârstă înaintată” (Viaţa Sf. Antonie, ed. Cărţilor ortodoxe răsăritene, pg.38);
1005
După ce a fost răposat cea mai mare parte a zilei, Sf. Salvie (+sec.VI) a fost reîntors la viaţă şi
s-a confesat Sf. Grigorie de Tours: „Când s-a zguduit chilia mea, acum patru zile, şi m-aţi văzut
întins mort, eu am fost ridicat de doi îngeri şi transportat până la cel mai înalt pisc al cerului, până
când mi s-a părut că am sub picioare nu numai acest pământ mizerabil, dar şi soarele şi luna şi
norii şi stelele (…) Păcătos ce sunt, eu am fost salutat cu mare respect de un număr de fiinţe, unele
îmbrăcate în veşminte preoţeşti şi altele în haine obişnuite” (Istoria francilor, cartea VII, 1);
1006
„O, numai de aţi şti ce bucurie, ce dulceaţă aşteaptă pe sufletele cele drepte în rai, atunci aţi fi
determinaţi în această viaţă temporară să înduraţi orice suferinţă şi calomnie… Dacă însăşi această
chilie a noastră ar fi plină de viermi, şi dacă aceşti viermi ar fi să mănânce din carnea noastră de-a
lungul întregii noastre vieţi din această lume, atunci, cu o dorinţă extremă, noi am consimţi la
aceasta, numai ca să nu fim lipsiţi de acea bucurie cerească pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru
cei care îl iubesc” (Sfaturi duhovniceşti ale Sf. Serafim de Sarov, St. Herman of Alaska Monastery
Press, 1978, pg.69);
1007
Avva Serapion descrie decesul Sf. Marcu din Tracia: „Privind în sus, eu am văzut sufletul
sfântului care deja fusese eliberat din legăturile corpului. Era acoperit de mâini angelice cu un
veşmânt alb strălucitor, şi era ridicat de ei la cer. Am văzut poteca aerială către cer şi cerurile
deschise. Apoi am văzut hoardele de demoni stând pe potecă şi am auzit un glas angelic
adresându-se demonilor: Fii ai întunericului! Fugiţi şi ascundeţi-vă de faţa luminii dreptăţii.
Sufletul sfânt al lui Marcu a fost ţinut în cer cam o oră. Apoi s-a auzit o voce din cer, adresându-se
îngerilor: Luaţi-l şi-l aduceţi aici pe cel care i-a făcut pe demoni de ocară” (V.Sf., 5 apr.);
117
existenţei faţă de valorile care sunt cu adevărat importante! Pentru că este
nemaipomenit să fii în Rai, să fii nemuritor, după cuvântul sfânt, iar mai fascinant
decât atât mintea omului nu poate să conceapă! Raiul ne arată cât de mult ne iubeşte
Dumnezeu, cât de fantastic este omul creat spre a fi ridicat de Dumnezeu la cinstea
vieţii veşnice… El, Raiul, aduce peste sufletele noastre pustii mireasma
binefăcătoare care ne trezeşte la a şti şi mai mult ce să facem, cum să-l dobândim.
Deocamdată, îl „vedem” mai mult prin credinţă, decât prin cunoaştere. Dar îl vom
cunoaşte, dacă Dumnezeu va binevoi, la vremea rânduită. Până atunci, să vedem ce
se poate şti, în marginile ce ni s-au îngăduit, despre Rai.
Mai întâi, trebuie spus că Raiul de sus, sau Casa Tatălui, este stratificat în mai
multe lăcaşuri1008, unde, în măiastra arhitectură divină, este locul gătit de Domnul
Hristos1009 celor care au credinţă în Dânsul şi Îi urmează Calea 1010 arătată lumii. În
Rai ne sunt pregătite de Domnul Dumnezeu, după vrednicie, fel şi fel de măsuri, de
locuri delimitate de graniţe, greu de demarcat de mintea omenească (sufletele răpite
în Rai ar trece de aici în cer, de unde ar pătrunde în cerul cerurilor – la însăşi Tronul
Domnului, înconjurat de serafimi şi heruvimi). De aceea, sfinţii ne spun că ar fi „trei
ceruri”, dar ne şi atrag atenţia că nu este treaba noastră să stabilim hotarele lor. Unul
dintre ei, care a şi făcut o împărţire a labirintului de fericire din Rai, ne spune că în
„mândrul şi preauimitorul rai”1011 s-ar găsi şapte stări, după cum tot şapte stări de
muncire a sufletelor păcătoase ar fi şi în iad.
Aşadar, reiese că există „trepte” de deosebire în Rai. Deosebirile dintre
lăcaşurile făgăduinţei fericirilor veşnice1012 constau în calitate şi cantitate
duhovnicească1013, fiecare suflet simţind iubirea lui Dumnezeu în mod diferit,
potrivit cu starea duhovnicească pe care o are. Ca urmare, drepţii merg pe „scara”
Raiului din putere în putere1014 într-o evoluţie progresivă, nesfârşită1015, căci veşnic
vom fi departe de Dumnezeu Cel întotdeauna inaccesibil1016. Pe aceste „trepte”
diferite de slavă vom păşi numai după ce Dumnezeu va hotărî câtă osteneală1017 am
depus şi de cât har1018 ne-am învrednicit. Răsplata lui Dumnezeu nu este însă deplină

1008
In. 14, 2;
1009
In. 14, 3;
1010
In. 14, 4-6;
1011
Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos;
1012
„Raiul… este iubirea lui Dumnezeu, unde ne bucurăm de toate fericirile” (Sf.Isaac Sirul,
Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul 72, ed. Institutului Biblic şi de Misiune ortodoxă, Bucureşti,
1981);
1013
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete ascetice, II, 89, Filoc. 2, pg.204;
1014
„Merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion” (Ps. 83, 8);
1015
„În câştig niciodată nu vor sfârşi” (Sf. Ioan Scărarul, Omilia 26, 2, II, 38); vezi şi Sf. Grigore
Sinaitul, - Filocalia, vol.4;
1016
„Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată… a Căruia este cinstea şi
puterea veşnică! Amin” (1Tim. 6, 16);
1017
„Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua plata după osteneala sa” (1Cor. 3,
8);
1018
„Atunci vor fi învredniciţi după har…, şi se vor împărtăşi de razele soarelui dumnezeiesc”
(Învăţătura de credinţă ortodoxă, ed. 1952, pg.169);
118
deoarece, până la Înviere (când se încheie opera de mântuire, omul ridicându-se abia
atunci la plenitudinea fericirii la care este chemat), nimeni, nici drepţii nu au
cunoştinţă în ce ceată vor fi aşezaţi de Dumnezeu1019. Cei de sus, întru aşteptarea
bunurilor veşnice de după A Doua Venire pe pământ a Domnului, aşteaptă ca şi noi
să putem ajunge la starea de desăvârşire1020 şi împreună să luăm bucurie deplină.
Şi ei şi noi suntem uniţi tainic prin credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. De
fapt, Raiul este Rai pentru că aici împărăţeşte Domnul Hristos Însuşi fiind Raiul,
viaţa veşnică şi Împărăţia lui Dumnezeu. Numai cu o astfel de conştiinţă putem să
înţelegem faptul că acele cuvinte de nepus auzite de Sf.Apostol Pavel, în extazul său,
nu sunt altceva decât Preasfântul Trup al Domnului, însuşi Fiul lui Dumnezeu1021.
Prezenţa Sa înseamnă Lumină, slavă care ne „ascute” până la desăvârşire cele cinci
simţuri. Aşa se face că, în Raiul cel luminos, sufletele pot să vadă la parametri
superiori pe lumina lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, „faţă către Faţă” 1022. Şi se
pot odihni, în frumuseţi ce ni s-ar părea ireale dacă le-am vedea pe pământ, în ceea
ce nici zecile de mii de Îngeri nu se satură a le privi frumuseţea 1023. Astfel, sufletele
drepţilor au ocazia să vadă deplin în Rai chipul Tatălui, aşa cum şi Îngerii îL văd
mereu1024, iar noi, pe pământ, dacă avem cu adevărat credinţă, nădejde şi dragoste,
primim de la Dumnezeu tărie sufletească să cunoaştem măsurile Luminii, prin har
fiind ridicaţi la bucuria întâlnirii – întru fericirea vieţii veşnice – cu Dumnezeu Cel
aflat în cetate1025 şi a ne sătura în Rai de îndulcitoarea prezenţă a slavei lui
Dumnezeu1026. Deci comuniunea noastră cu Dumnezeu va fi mai puternică în Rai,
pentru că Dumnezeu, în cetatea Sa preaînaltă şi preafrumoasă, este mai unit cu
suflete biruitoare de sus, decât cu cele luptătoare aflate în trup pe pământ. Sus, în
Rai, sufletele sunt armonizate între ele prin legătura dragostei, ca fii ai Părintelui
ceresc. Aici, în sălaşurile cereşti ale lui Dumnezeu, în Rai, este Patria noastră. Aici
ne aşteaptă nu doar Domnul nostru Iisus Hristos, ci şi rude de-ale noastre 1027, care, cu
1019
Sf. Grigore de Nyssa spune că Avraam „va aştepta cu temere nu pentru că va fi trimis în
gheena, ci să vadă în care ceată a drepţilor va fi aşezat” (Faciamus hominem, Orat.2, P.G. 44, 289);
1020
„Astfel au primit drepţii (este vorba despre bunurile vieţii veşnice, pentru drepţii Vechiului
Testament – n.a.), dar încă aşteaptă… Înţelegeţi şi voi ce înseamnă şi cât de mare lucru este să
aştepte Avraam şi Apostolul Pavel până vei fi şi tu desăvârşit, ca să poată primi atunci şi ei plată”
(Omilia 39 la 1 Corinteni, P.G.64, col.335 urm.);
1021
Sf. Simeon Noul Teolog (Moral 4);
1022
„Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în
păcate, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu” (1Cor. 13, 12);
1023
„Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi slujeau ei aceste lucruri, care acum
vi s-au vestit prin cei ce, întru Duhul Sfânt trimis din cer, v-au propovăduit Evanghelia, spre care şi
îngerii doresc să privească” (1Pt. 1, 12);
1024
Mt. 18, 10;
1025
Apoc. 22, 1-4; 22, 14;
1026
„Iar eu întru dreptate mă voi arăta feţei Tale, sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta” (Ps. 16,
15);
1027
„Noi socotim Raiul ca patrie a noastră; patriarhii sunt acum rudele noastre; pentru ce dar să ne
gândim a ne vedea mai curând Patria şi a ne saluta rudele? Pe noi ne aşteaptă acolo mulţime de
rude, fraţi, copii, care, nemaiînspăimântându-se pentru propria lor siguranţă, se îngrijesc încă şi de
mântuirea noastră… Ce veselie este acolo în Împărăţia Cerească, unde nu mai este frică de moarte,
119
dor de neexprimat în cuvinte, „ard” ca clipa revederii să vină mai repede, în timp ce
apostolii, Sfinţii, Drepţii şi Mucenicii1028 sunt gata şi ei să ne îmbrăţişeze
duhovniceşte. Ei toţi, ca locuitori în cămări diferite 1029 din Împărăţia cerurilor, unde
Sf. Apostol Petru poartă cheile1030 feluritelor uşi ale Raiului, îi cer lui Hristos,
precum Avraam1031, să ne mântuiască cu ei, la sfârşitul lumii, când noi creştinii vom
lua cu mila Domnului desăvârşirea1032 şi bucuria veşnică. Până atunci, sufletele lor,
intrate fără de păcat în Împărăţia lui Dumnezeu, lucrează intens ca şi noi să le fim
alături: urmăresc toate cerinţele noastre din rugăciuni 1033; se roagă lui Dumnezeu cu
dăruire pentru noi1034, cu glas mare1035; nu îşi uită promisiunile ce ni le-au făcut pe
când erau cu noi pe pământ1036; văd nevoile noastre1037; îL slăvesc pe Dumnezeu
coborând noaptea în diferite biserici ca să se roage împreună cu noi 1038; le pasă de
sufletele noastre; ştiu când vom pleca la cele cereşti etc.
Armonia existentă în Rai este atât de perfectă, încât ne depăşeşte puterea de
înţelegere şi, deci, nici nu o putem asemui cu ce vedem noi pe pământ. Acolo,
sufletele drepţilor vorbesc între ele1039, stau să întâmpine cu imnuri sufletele aduse de

ci fericire veşnică… Să ne grăbim spre ei, prea iubiţi fraţi, cu dragoste neînvinsă, cu dorinţă
înflăcărată de a veni cât mai curând la Hristos…” (Sf. Ciprian);
1028
„Ce vom simţi noi acolo când ne vor săruta toţi sfinţii? Te vor săruta: Avraam, Isaac, Iacob,
Noe, Moise, Iov, David, Apostolii, Mucenicii şi toţi Sfinţii şi Drepţii care au împlinit voia lui
Dumnezeu” (Sf. Efrem Sirul, Cuvânt de răbdare şi sfârşitul veacului);
1029
„Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea
se deosebeşte în strălucire” (1Cor. 15, 41);
1030
„Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o
vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri,
şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt. 16, 18-19);
1031
Fac. 18, 23-33;
1032
„Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea”
(Evr.11, 40);
1033
Everghetinos, vol.1;
1034
“De frică întăritura ei va fi nimicită, iar căpeteniile vor fugi din jurul steagului, zice Domnul, a
cărui văpaie este în Sion şi cuptorul în Ierusalim!” (Isaia 31, 9) – Sionul şi Ierusalimul semnifică
Raiul. Fericit este cel ce are în Rai suflete dragi lui, pentru că se roagă pentru el: ”Alină-l pe
aproapele tău, încât atunci când vei pleca din această lume să se roage la Domnul pentru tine, ca să
găseşti bine” (Sf.Arsenie, Everghetinos, vol.1);
1035
„Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei
răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?” (Apoc. 6, 10);
1036
Cuv. Ioan Sinaitul a promis fratelui său Gheorghe, încă de pe când era pe pământ, că nu va trece
mult timp după ce îşi va da duhul şi va veni şi el la cele cereşti. Într-adevăr, Gheorghe a plecat şi
el, după zece luni;
1037
„Când o fi să mor, să nu vă fie frică. Eu chiar şi din cealaltă lume vă voi apăra” ( aşa se adresa
Sf. Nectarie către măicuţele din Sf. Mănăstire Eghina);
1038
Călugăriţele Sf. Mănăstiri Sfântul Ioan Teologul din Surotis, Grecia, l-au văzut într-o
priveghere pe Sf. Arsenie al Capadociei, în biserica lor, rugându-se cu ele;
1039
Sf. Macarie Egipteanul l-a întrebat pe Îngerul Domnului dacă oamenii se cunosc între ei în
lumea de dincolo. Îngerul i-a răspuns: „Unul îl vede pe celălalt şi vorbeşte împreună cu el”; Sf.
Antonie a dorit să îl vadă pe Cuv. Pahomie şi nu a reuşit. „Însă, în Împărăţia cerurilor o să ne
vedem unul pe celălalt precum şi pe toţi Sfinţii Părinţi (Sf. Antonie cel Mare);
120
Îngeri de pe pământ, făcându-le o primire specială în corturile lor veşnice1040. Deşi
pe pământ au fost săraci, orfani, văduve sau bolnavi, aceste suflete din Rai –
alăturându-se Îngerilor – primesc cu bucurie şi cu mulţumire sufletele aduse la ei de
jos şi care, pe pământ, le-au dat celor aflate în Rai sfaturi duhovniceşti prin care au
fost îndreptate către Împărăţia lui Dumnezeu.
Sus, totul este seducător, inimaginabil: întâmpinarea sufletelor în Rai 1041 se face
cu ramuri de stâlpări de o negrăită frumuseţe, cu o îmbelşugată revărsare de slavă
strălucitoare ca a soarelui şi cu multă bucurie şi plăcere 1042. Sufletele de sus,
indiferent de vârsta la care s-au mutat în cer, toate au vârsta de pe pământ a
Domnului la Răstignire – 33 de ani. Starea lor de înălţare este atât de mare, că
amintirea celor trăite pe pământ păleşte şi, prin comparaţie cu lumea cea nouă, îşi
pierde din însemnătate. Efectiv sufletele Raiului, chiar dacă în mod nejustificat
rudele lor de pe pământ încă le mai plâng (şi consideră, fără a nutri speranţa
revederii, că „s-au prăpădit!”), nu ar mai vrea niciodată să se întoarcă în trup în
această lume oricât de frumoasă ar fi ea 1043. Există însă şi excepţii, de retrimitere a
sufletelor în trup, când, desigur dintr-o mare iubire de oameni, Domnul Dumnezeu,
în înţelepciunea neintuită de om a judecăţilor Sale, poate să dea, ca soldatului
Taxiot, vreme de pocăinţă încă de dinainte să hotărască unde anume să fie aşezat
sufletul până la Judecata finală. Pot fi şi astfel de situaţii, este adevărat că mai rare,
care însă nu au nici o legătură cu teoria demonică a reîncarnării. Important însă
pentru noi este să reţinem că sufletele drepţilor din Rai continuă să-şi aducă aminte
de noi, sunt interesate de ceea ce facem pe pământ şi, prin harul lui Dumnezeu, ne
aud rugăciunile şi le transmit mai departe lui Dumnezeu. În lumea lor, fără de bogaţi
şi de genii cu suflete nepocăite, li s-a gătit loc de veşnică pomenire unor suflete
găsite vrednice pentru credinţa avută şi roade de căinţă: tâlharul „cel bun”1044,
săracul Lazăr1045, dar şi blânzii, milostivii, săracii cu duhul, flămânzii, însetaţii de
dreptate, făcătorii de pace, curaţii cu inima, persecutaţii pentru dreptate1046. Cu
toţii, în roada Duhului Sfânt, îşi trăiesc viaţa cerească într-o sărbătoare fără de

1040
Lc. 16, 9;
1041
Idem;
1042
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 21, 4 la Fapte;
1043
O văduvă evlavioasă a luat moaştele Sf. Uaros (19 oct.) şi le-a dus în Palestina, ţara lui de
origine. Acolo, s-a străduit să-i ridice un locaş măreţ. La puţin timp, i-a murit însă singurul ei fiu,
ajungând ca la bătrâneţe să fie singură. Ea şi-a luat în braţe băiatul decedat, a mers la biserica pe
care a construit-o şi, îngenunchind, l-a rugat în genunchi pe Sf. Uaros să-i readucă copilul la viaţa
pământească. Sf. Uaros a apărut, ţinându-l în braţe pe fiul ei. Amândoi aveau veşminte luminoase
şi purtau pe cap cununi de aur înfloritoare. Sf. Uaros i-a spus: Uită-te, cât este de slăvit copilul
tău. Nu ai motiv ca să plângi. Este mai bine să te bucuri. Atunci Cleopatra, mama copilului, l-a
rugat pe fiul ei să se apropie de ea, dar copilul s-a retras în braţele Sfântului, speriat să nu fie
readus la viaţa de pe pământ. Fiul i-a spus mamei sale: Să nu-ţi pară rău de mine. Nu este cuvenit
să las această bucurie negrăită şi să mă întorc în zadarnica şi amăgitoare viaţă de pe pământ”
(Marele Sinaxar, vol.10);
1044
Lc. 23,43;
1045
Lc. 16, 22-28;
1046
Mt. 5, 3-11;
121
sfârşit1047, caută cu ardoare pe Dumnezeu, se bucură şi se împărtăşesc de El în
măsura în care doresc1048. Cum trăiesc sufletele Raiului este însă foarte greu de
descris în cuvinte şi, deşi odihna lor este mai mare sau mai mică, toate se cinstesc cu
liniştea1049 şi bucuria, cu bunuri fără de asemănare în lume1050. Prin fericirea aceasta
cerească ele s-au eliberat de orice necaz şi suferinţă, sunt în afară de orice dorinţă şi
poftă nesatisfăcută şi, strălucind ca luminătorii 1051 la loc de mângâiere1052, sălăşluiesc
„în sânurile şi în Lumina Lui”1053. În Rai, deci, nu numai că sufletele văd slava lui
Dumnezeu1054, dar se şi împărtăşesc de Lumina dumnezeiască şi de toate celelalte
energii dumnezeieşti1055, strălucesc cu Domnul nostru Iisus Hristos1056 şi au ocazia să
cunoască şi să simtă bunătăţi1057 de neînchipuit1058. Plusul lor de comuniune le aduce
şi mai multă viaţă din lumea sfinţeniei1059, la Domnul, trăind o bucurie fără de
margini şi de nimeni luată1060. Acolo viaţa sufletelor este fără de moarte, pentru că
prin har se aseamănă lui Dumnezeu 1061, fiind găzduite de Dumnezeu în veselia1062 şi
în lumina veşnică1063. În desăvârşirea lor, aceste suflete vorbesc între ele în toate
limbile de sub cer1064, sunt îmbelşugate cu o harică fericire care întrece tot ceea ce

1047
„Aici (în Rai – n.a.) este o viaţă trăită într-o sărbătoare fără de sfârşit, iar în loc de belşug de
grâu, de orz, de fructe, este peste tot numai rodul Duhului: iubire, blândeţe, în loc de bărbaţi vestiţi
şi frumos îmbrăcaţi, zeci de mii de Îngeri, mii de Arhangheli, cete de Prooroci, adunări de Drepţi,
iar în mijloc stă Împăratul, pe care cei de faţă îL văd neîncetat, pe cât pot ei să vadă, iar Acela îi
împodobeşte pe toţi cu strălucirea slavei Sale”.(Sf. Ioan Gură de Aur);
1048
Sf. Ioan Damaschin;
1049
„Unii se vor odihni într-o stare perfectă şi mai înaltă, iar alţii într-o stare mai redusă, dar toţi se
vor cinsti cu liniştea” (Sf. Vasile cel Mare);
1050
1Cor. 2,9; „Nici bunătăţile promise celor ce au vieţuit drept nu sunt acelea care să poată fi
descrise prin cuvinte…, nici viaţa de durere a celor păcătoşi nu este egală cu vreo suferinţă care
întristează aici” (Sf. Grigorie de Nyssa);
1051
La slujba de înmormântare a trupului, preotul îL roagă pe Dumnezeu să-i sălăşluiască sufletul
„unde străluceşte lumina feţei Sale”, aşezându-l „în loc minunat, în rai, unde cetele sfinţilor (…) şi
drepţii ca luminătorii strălucesc”;
1052
Sf. Grigorie de Nyssa, Viaţa Sf. Macrina, 24;
1053
Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti (col.II9, XXVI, 18;
1054
In. 17, 24;
1055
Sf. Grigorie Palama, Împotriva lui Gregoras, III, 27, ed. Hristov, t4, pg.336;
1056
„Avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul” (2Cor. 5,8);
In.14, 2-3);
1057
În Rai vom cunoaşte dăruirea „bunătăţilor celor făgăduite” (Sf. Andrei al Cezareii, Tâlcuire la
Apocalipsă, P.G. 106, 272);
1058
2 Cor. 12, 4;
1059
„Când sufletul omului iese din trup atunci se împlineşte o mare taină. Dacă sufletul este vinovat
de păcat, este înconjurat de legiuni de demoni şi îngeri potrivnici şi puteri întunecate care răpesc
sufletul în partea lor (…) În ce priveşte starea cea bună,… cinurile îngereşti, adoptându-le sufletul,
îl duc în ţara lor, în lumea sfinţeniei, şi îi aduc la Domnul” (Sf. Macarie cel Mare, Convorbiri 22);
1060
In. 16, 22;
1061
1 In. 3, 2;
1062
„Şi să se veselească toţi cei ce nădăjduiesc întru Tine; în veac se vor bucura şi le vei fi lor sălaş
şi se vor lăuda cu Tine toţi cei ce iubesc numele Tău” (Ps. 5, 11);
1063
„Lumina celor drepţi luminează, pe când sfeşnicul celor fără de lege se stinge” (Pilde 13, 9);
122
este plăcut pe pământ. În Rai toate sufletele viază din viaţa lui Hristos, Îi cântă
Lui1065 şi sorb din iubirea ce nu seacă a lui Dumnezeu 1066, în deplină comuniune şi
cunoaştere. Toate sunt expresia îndelung-răbdării şi mult-milostivirii lui
Dumnezeu1067, cu menţiunea că (prin credinţă şi căinţă) sunt binecuvântate de
Dumnezeu să se bucure de-a pururi 1068 în Raiul dulceţii1069, să fie neîncetat în odihna
lui Dumnezeu1070 şi să aibă harul lui Dumnezeu în viaţa veşnică1071. Nu au inerţie, nu
sunt statice, ci viaţa lor duhovnicească înseamnă o continuă şi neîntreruptă
devenire1072 întru virtute1073, în fericirea lor de a-L împărtăşi pe Dumnezeu şi mai
mult.
După modelul Îngerilor, care urcă pe treptele desăvârşirii potrivit cu nivelul
corespunzător de luminare1074, sufletele îndumnezeite doresc fără încetare a-şi adânci
cunoaşterea1075 în frumuseţile Raiului şi nu se opresc a se bucura mereu mai mult de
darurile slavei lui Dumnezeu1076. Frumuseţile cele mai presus de lume, din Rai, nu
sunt o închipuire a minţii omeneşti! Ele sunt cum nu se poate mai adevărate, căci ni
s-au revelat prin Duhul Sfânt, Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos împlinind dorinţa
„tâlharului cel bun” de a-l lua în alesul Rai (adică în Împărăţia Sa 1077). Tâlharul bun
nu este singurul care a intrat în Rai. L-a cunoscut şi Sf. Apostol Pavel. „Răpit” în
Rai, în al treilea cer, unde i s-au arătat pomul cunoaşterii binelui şi răului, precum şi
heruvimii şi sabia de flacără ce păzesc curţile Edenului 1078, a fost nu numai Sf.
1064
„După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-a numere, din tot
neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi
în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic” (Apoc. 7, 9);
1065
Apoc. 15, 2-3;
1066
Apoc. 7, 9-17;
1067
Iona 4, 2;
1068
„Bucuraţi-vă pururea” (1Tes. 5, 16);
1069
Fac. 2, 8-9;
1070
„Pentru că cine a intrat în odihna lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrurile lui, precum
Dumnezeu de ale Sale” (Evr. 4, 10);
1071
Rom. 6, 23;
1072
Viaţa duhovnicească „se află mereu în căutarea ei (a dumnezeirii – n.a.)” – Sf. Maxim
Mărturisitorul, Întrebări către Talasie, 59, P.G. 90, 608-609);
1073
Sf. Grigorie de Nyssa;
1074
Sf. Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească, cap.7;
1075
„Aceia care au dobândit îndumnezeirea sunt încercaţi de o dorinţă nemărginită pentru a-şi
adânci cunoaşterea, căci harul dumnezeiesc care s-a pogorât asupra lor le dă putere şi înţelegere de
a împărtăşi mai profund viziunea lui Dumnezeu, iar El este infinit…” (Sf. Grigorie Palama,
Filocalia, vol.7, pg.237);
1076
„În viaţa ce va să vie, îngerii şi sfinţii se vor bucura mereu mai mult de darurile slavei lui
Dumnezeu, iar ei vor năzui neabătut la noi şi noi binecuvântări. Şi în acea viaţă nu se vor îngădui
nici lâncezeala, nici îndepărtarea de virtute şi întoarcerea către păcat” (Sf.Grigorie Sinaitul, Capete
folositoare în acrostih, 54, în Filocalia);
1077
„Tâlharul este în rai, adică în Împărăţia lui Dumnezeu - şi nu numai el, dar şi toţi cei înşiraţi de
Sf. Pavel -, însă nu a primit deplin stăpânirea bunătăţilor” (Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuire la
Sf. Ap. Luca, P.G.123, 1106);
1078
Sf. Nicodim Aghioritul, Tălcuirea celor 14 epistole ale Sf. Ap. Pavel, Atena, 1971, vol.2,
pg.113, nota 3);
123
Apostol Pavel, dar şi alţii (cum ar fi Sf. Andrei cel Nebun1079). Unii ca aceştia s-au
ridicat în Duh deasupra limitelor omeneşti prin har, ca să vadă Raiul şi spaţiile
divine pregătite nouă de Domnul Dumnezeu sub cer, să preguste din pomul vieţii
veşnice1080, ca biruitori ai patimilor, şi să soarbă fericirea eternă a Raiului1081.
Din iubire, Dumnezeu nu ne lasă nici pe noi, cei de pe pământ, în conul de
umbră al necunoştinţei. Ne-a lăsat să medităm la atâtea şi atâtea descoperiri. Prin
vedeniile de până acum, pe care le-au avut eroi ai credinţei din Biserica Domnului
nostru Iisus Hristos, se poate face în linii mari o descriere a felului în care arată
Raiul:

1079
Corpul Sf. Andrei cel Nebun (sec.X), pe când zăcea în zăpada de pe străzile oraşului, a fost
ridicat ca să vadă Raiul şi cerul al treilea (o parte a vedeniei a descris-o apoi ucenicului său, care a
consemnat experienţa: V. Sf. 2 oct.);
1080
Sf. Andrei al Cezareii;
1081
„Prin rai se cuvine să înţelegem viaţa cea fericită şi veşnică” (Sf. Areta al Cezareii, Tâlcuire la
Efeseni, P.G.106, 233);
124
 Raiul, aşa cum l-a văzut Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos1082, este o grădină
foarte minunată, de departe mai presus de toată cunoaşterea omului şi mai superioară
decât orice frumuseţi pământeşti. Sfântul, trăitor al nespusei bucurii de a privi dulce
la lumea de dincolo, aflându-se în extaz, L-a văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos
înconjurat de serafimi şi de mulţime de oaste cerească. El a mai văzut pe cântăreţii
cei în chip de văpaie de foc care înveseleau privirea. Din ramurile acestor pomi
cereşti, se răspândea pretutindeni un miros foarte frumos. Unii din pomi înfloreau
neîncetat, iar printre ei zburdau păsări nemaivăzute fie cu aripi de aur, fie albe ca
zăpada. În mijlocul priveliştii Raiului se afla un preafrumos râu.
1082
Alungat de oameni din coteţul câinelui, unde tremura groaznic de ger, Sf. Andrei cel Nebun se
ruga lui Dumnezeu să-i primească cu pace sufletul. Sf. Andrei a fost învrednicit de Dumnezeu cu o
vedenie în care s-a văzut pe sine în haină luminoasă, cu cunună pe cap şi brâu împărătesc. În
descoperirea cerească, un tânăr foarte frumos, care purta în mâini o stâlpare înflorită, l-a întrebat:
Andreie, unde eşti? Sf. Andrei i-a răspuns: În întuneric şi în umbra morţii sunt acum. Tânărul l-a
lovit peste faţă cu stâlparea, zicându-i: Primeşte însufleţirea trupului tău. Sf. Andrei a mirosit
stâlparea, inima i s-a încălzit şi trupul a reînviat. Apoi a auzit un glas zicându-i: Aduceţi-l pe el ca
să se mângâie aici câtăva vreme şi iarăşi se va întoarce. Sfântul a fost cuprins de un somn dulce,
în care a văzut descoperiri negrăite ale lui Dumnezeu. Deşi vedenia a perceput-o ca şi cum s-ar
culca noaptea şi s-ar trezi ziua, în legile temporale din lumea noastră ea a durat două săptămâni:
„Ce-o fi însemnând aceasta? Ştiu că locuinţa mea este în Constantinopol. Deci, cum am ajuns eu
aici? Nu pricepeam dacă eram în corp sau în afară de el… Mă vedeam însă că eram îmbrăcat într-o
haină prea luminoasă, ca din fulger ţesută, cu o cunună pe cap împletită din flori mari şi prea
frumoase şi cu brâu împărătesc încins… Mirându-mă de acea nespusă frumuseţe şi entuziasmat cu
inimă şi cu mintea de podoaba Raiului Dumnezeiesc, mă veseleam şi eu stând în el. Acolo am
văzut mulţime de grădini cu pomi înalţi, ale căror vârfuri clătinându-se înveseleau vederea tuturor.
Din ramurile lor se răspândea un miros foarte frumos. Unii din copaci înfloreau neîncetat, alţii erau
încărcaţi cu felurite fructe de-o frumuseţe neînchipuită. Frumuseţea pomilor raiului nu se poate
asemăna cu nici a unui pom pământesc, fiindcă sunt sădiţi de mâna lui Dumnezeu şi nu de mână de
om. În această grădină erau nenumărate păsări: unele cu aripi de aur, altele albe ca zăpada, altele
împestriţate cu diferite culori. Acestea şezând pe ramurile pomilor din Rai, cântau aşa de dulce şi
frumos că de cântarea lor plăcută rămâneam extaziat. Mi se părea că glasul cântării lor se aude în
înălţimile Cerului. Pe când cu inima veselă mă plimbam prin această grădină, am văzut un râu
mare care curgea prin mijlocul ei şi o uda. Pe ambele maluri ale râului creştea vie mare împodobită
cu frunze de aur şi struguri auriţi. Din cele patru părţi adia un vânt lin şi bine mirositor, de a cărui
suflare se clătinau pomii, producând cu frunzele lor un sunet foarte minunat. Pe urmă m-a cuprins
o frică. Mi se părea că mă aflu deasupra tăriei Cerului. Un tânăr îmbrăcat în porfiră, a cărui faţă
strălucea ca soarele, umblă înaintea mea. Mergând eu în urma lui, am văzut o cruce mare şi
frumoasă care semăna cu un curcubeu ceresc. În jurul ei stăteau nişte cântăreţi în chip de văpaie a
focului şi cântau o cântare dulce, proslăvind pe Domnul Cel ce a fost răstignit pe Cruce. Tânărul
care mergea înaintea mea, mi-a făcut semn să sărut crucea… Am sărutat-o. atunci m-am umplut de
o negrăită dulceaţă sufletească şi am mirosit mireasmă mai mare, mai plăcută decât cea din rai (…)
Apropiindu-mă apoi de o perdea, am văzut o mulţime nenumărată de oaste cerească, stând cu frică
înainte. Tânărul care mă conducea mi-a zis: Când această perdea tainică se va ridica, atunci vei
vedea pe Stăpânul Hristos şi să te închini înaintea Scaunului Slavei Lui… Inima s-a umplut atunci
de spaimă şi de bucurie nespusă. Când o mână înflăcărată a ridicat perdeaua, atunci am văzut pe
Domnul meu şezând pe un Scaun Înalt şi prea înălţat. Împrejurul Lui stăteau Serafimii. El era
îmbrăcat în haină roşie. Faţa Lui era prea luminoasă. El caută spre mine cu o privire dulce. Văzând
eu pe Domnul am căzut cu faţa în jos şi m-am închinat înaintea prealuminatului şi Înfricoşatului
Scaun al Slavei Lui… Bucuria şi entuziasmul de care a fost cuprinsă inima mea la vederea Feţei
125
 Şi Sf. Marta, mama Sf. Simeon Stâlpnicul, a cunoscut în vedenie palatele
minunate ale Raiului1083. Ea a văzut-o pe Maica Domnului, însoţită de doi Îngeri
prealuminoşi, care i-a şi spus că palatele cu pricina le-a zidit chiar fiul ei, Sf.
Simeon, spre a-i fi loc de odihnă. Asemănătoare palate (mari şi luminoase) a mai
văzut şi Sf. Simeon Stâlpnicul, răpit în cele şapte ceruri1084, în preajma cărora se
aflau flori şi un izvor de unde izvorau miruri.
Vedenie de la Dumnezeu, cu Raiul, a avut şi Sf. Ioasaf1085. Sfântul s-a văzut pe
un câmp cu flori roşii şi pomi fructiferi cu roade multe, străine şi minunate. Acolo,
într-un miros de bună-mireasmă, a admirat o vreme cum ape incredibil de curate
curgeau prin mijlocul pomilor. Se subînţelege că florile şi fructele acestea din Rai
sunt cu totul neobişnuite, de ele fiind posibil a se învrednici şi unii credincioşi de pe
pământ, care le-au primit ca daruri de la mijlocitori virtuoşi precum Sf. Eufrosin1086,
Sf. Doroteia1087, Sf. Ap. Ioan1088 etc. Ultimul, adică Sf. Apostol Ioan, a văzut şi el în
cer – în vedenie – Tronul lui Dumnezeu şi 24 de scaune de domnie. Pe ele stăteau 24
de bătrâni în haine albe şi purtând pe capete cununi de aur 1089. Sfântul a mai văzut
sub altarul ceresc, odihnindu-se pe tronuri strălucite, sufletele martirilor în aşteptarea
împlinirii numărului în cer cu fraţii lor de pe pământ omorâţi ca şi ei 1090. În vedenia

Domnului au fost nespus de mari…” (V. Sf., 2 oct.);

1083
Sf. Marta a avut o vedenie în care i s-a arătat Maica Domnului,în prezenţa a doi Îngeri luminoşi,
cu care a şi vorbit:
- Maica Domnului: „Ce te minunezi?”
- Marta: „Mă minunez, Stăpână Doamnă, că în tot timpul vieţii mele de pe pământ n-am
văzut palate aşa de minunate ca acestea”;
- Maica Domnului: „Dar pentru cine socoteşti tu că sunt pregătite aceste palate?”;
- Marta: „Nu ştiu, Stăpână”;
- Maica Domnului: „Oare nu ştii că pentru tine s-a pregătit această odihnă? Acestea le-a
zidit fiul tău. În acestea vei petrece de acum în veci!” (V. Sf. 4 iulie);
1084
Sf. Simeon Stâlpnicul, răpit într-o vedenie, l-a întrebat pe cel ce îl conducea: „Ce sunt acestea
ce văd?”. Acela i-a răspuns: Acestea sunt cele şapte ceruri către cer către care ai fost răpit”. În Rai,
Sf. Simeon a văzut minunate construcţii luminoase, peisaje serafice şi doar pe Adam şi tâlharul
„cel bun”;
1085
Şi Sf. Ioasaf, fiu de împărat, a fost răpit în vedenie la locuri prea minunate, într-un „Câmp
înfrumuseţat cu flori roşii şi cu bună mireasmă; tot felul de pomi fructiferi care aveau roade multe,
străine şi minunate. Frunzele pomilor acelora făceau un freamăt vesel din cauza unui vânt subţire
şi lin… Sub pomii aceia stăteau nişte scaune de aur curat, înfrumuseţate cu pietre scumpe şi
mărgăritare de mult preţ şi raze mari ieşeau dintr-însele… Prin mijlocul pomilor curgeau ape
curate şi foarte limpezi, care veseleau vederea (…) Ei l-au dus într-o cetate ce strălucea cu lumină
negrăită. Cetatea avea şi zidurile de aur curat şi din pietre de mult preţ pe care nimeni nu le-a văzut
niciodată”;
1086
V. Sf., 11 septembrie;
1087
V. Sf., 6 februarie;
1088
V. Sf., 28 august;
1089
„Şi douăzeci şi patru de scaune înconjurau tronul şi pe scaune douăzeci şi patru de bătrâni,
şezând, îmbrăcaţi în haine albe şi purtând pe capetele lor cununi de aur” (Apoc. 4, 4); 5, 8-10; 11,
16;
1090
Apoc. 6, 9-11;
126
lui, a mai văzut acolo mulţime multă de suflete din toate neamurile şi limbile
pământului1091.
Cuvintele de mai sus descriu, câtuşi de puţin, realitatea seducătoare a lumii de
dincolo. Rămâne la latitudinea noastră, cât încă se poate să mai luăm hotărâri, să
decidem de aici încotro dorim să ne continuăm existenţa de după clipa chemării
sufletelor noastre la cele veşnice. Un lucru să nu uităm: la veselia cerească ajung cei
ce se pregătesc, care cu întreaga lor fiinţă îşi doresc să fie alături de Domnul în
Împărăţia Sa1092 din ceruri. De-a dreapta şi de-a stânga lui Hristos 1093 îşi doreau să fie
şi fiii lui Zevedeu, Iacov şi Ioan, deşi ei, în momentul cererii lor, în sens lumesc,
înţelegeau că urcarea Domnului la Ierusalim se făcea spre a deveni împărat, nu spre
a fi răstignit. Văzându-le confuzia, Domnul le-a răspuns răspicat că nu ştiu ce cer 1094,
cum de altfel şi noi – în rugăciunile către Dumnezeu – mai întotdeauna nu ştim ce să
cerem şi ce ne-ar fi cu adevărat de folos. De aceea, prin răspunsul dat de Domnul
nostru Iisus Hristos atât fiilor lui Zevedeu, cât şi nouă tuturor, bine este a-l împlini
cu responsabilitate: de cinstea de a ocupa un loc în cereasca Împărăţie se
învrednicesc doar cei pentru care s-a pregătit1095, care sunt silitori să pună mâna pe
Împărăţia cerurilor1096. Râvna noastră spre răsplata dumnezeieştii chemări de sus
presupune deci să alergăm1097, să dovedim tărie1098 în mari nevoinţe1099, să ne
bucurăm în necazuri1100, căci puţini dintre noi aflăm calea îngustă ce duce la viaţă 1101
şi suntem gata să primim cu mulţumire şi pe cele rele1102.
Pregătirea noastră, în a ne sfinţi spre a fi oameni cereşti, este în Sf. Biserică
luptătoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Trăind în ea, pentru că încă suntem pe
1091
Apoc. 7, 9;
1092
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”
(Mt. 6, 33);
1093
„Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava
Ta” (Mc. 10, 37);
1094
Mc. 10, 38;
1095
„Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-
a pregătit” (Mc. 10, 40);
1096
„Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se
silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12);
1097
„Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc că doar o voi
prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus. Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit. Dar
una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata
chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filip. 3, 12-14);
1098
„Pentru aceea, fraţilor, siliţi-vă cu atât mai vârtos să faceţi temeinică chemarea şi alegerea
voastră, căci făcând acestea, nu veţi greşi niciodată. Că aşa vi se va da cu bogăţie intrarea în
veşnica împărăţie a Domnului nostru Iisus Hristos” (2Pt. 1, 10-11);
1099
„Întărind sufletele ucenicilor, îndemnându-i să stăruie în credinţă şi (arătându-le) că prin multe
suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (F. Ap. 14, 22);
1100
„Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bineştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea
încercare, şi încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a
vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, cel dăruit nouă” (Rom. 5, 3-5);
1101
„Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Mt. 7,
14);
1102
Iov 1, 21-22;
127
pământ, locuim deja la etajul de jos al Palatului dumnezeiesc, suntem adeseori
luminaţi de strălucirea dumnezeiască, în urcuş duhovnicesc spre cereasca familie
universală1103 - mântuită printr-un singur Sânge şi însufleţită doar de unicul Sfânt
Duh. Nevoindu-ne aici, jos, în Sf. Biserica lui Dumnezeu, purtăm în inimi fericirea
de a crede fără să vedem1104, dar şi ştim că ne vom sătura când ni se va arăta nouă
slava lui Dumnezeu1105. Deci de acum, de vrem să fim cu cei dragi nouă, în cer, până
nu vin peste lume vremuri de restrişte şi nu o să se mai audă Cuvântul lui
Dumnezeu1106, cu sârguinţă mare să ne veselim cu duhul când cugetăm mereu la
Împărăţia cerurilor, acolo unde, în fericirea cea veşnică, nu mai există moarte,
întristare, durere, boli, patimi, păcate, „al meu” sau „al tău”. Nu mâine, nu altădată,
ci pe loc să ne întoarcem la Domnul Dumnezeu şi la făgăduinţele Sale. Căci de
acum, cine se desfată întru Domnul i se dă după cererile inimii lui 1107, îşi începe viaţa
veşnică împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos 1108. Da, mare lucru este să se
schimbe omul, să se mute pe sine de la pământ la cer! Dar Dumnezeu, cât ai clipi,
este gata să ne sară în ajutor. Este suficient ca cineva doar să pornească pe calea
faptelor bune făcute în credinţă, fapte care ne lasă în fiinţă un început de urme de
deprinderi care atrag mântuirea: şi în secret1109, fără de zgârcenie1110, cu inimă bună şi
faţă veselă, să dăm din prisosul nostru nevoiaşilor 1111, să îi ajutăm pe cei săraci 1112 şi
pe cei orfani1113. Împlinirea acestor lucruri ne aduc viaţă şi comunicare cu
Dumnezeu, simţim şi trăim începutul Raiului încă de pe pământ, cunoaştem în parte
ceea ce – după „moarte” – în pace1114, vom cunoaşte deplin1115. Este aşa pentru că
1103
Apoc. 7, 11-12; Evr. 12, 22-24;
1104
„Iisus I-a zis: pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (In. 20,
29);
1105
Ps. 16, 15;
1106
„Iar în ziua aceea, zice Domnul Dumnezeu, voi apune soarele în miezul zilei şi voi întuneca
pământul în zi luminoasă; voi preface praznicele voastre în jelire şi toate cântările voastre în
tânguire; pe toate coapsele voi pune sac şi pleşuve vor fi toate capetele; voi înteţi jalea ca pentru
cel unul-născut şi sfârşitul va fi o zi de deznădejde. Iată vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care
voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele
Domnului. Şi ei se vor clătina de la o mare până la cealaltă şi de la miazănoapte la răsărit şi vor
cutreiera pământul căutând cuvântul Domnului, dar nu îl vor afla. În vremea aceea se vor usca de
sete fecioarele cele cu chip frumos şi flăcăii” (Amos 8, 9-13);
1107
„Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale” (Ps.36, 4);
1108
„Hristos rămâne cu cei credincioşi într-o legătură intimă, sau chiar în ei, viaţa eternă a început
şi pentru ei ca arvună” (Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1978, vol.II, pg.212);
1109
Mt. 6, 3;
1110
„Aceasta însă zic: Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu
dăruire, cu dărnicie va şi secera” (2Cor. 9, 6);
1111
2Cor. 8, 14;
1112
Mt. 25, 40;
1113
Ps. 9, 34;
1114
„El (dreptul – n.a.) intră în pace în groapă. Cel care umblă pe calea cea dreaptă se odihneşte în
sălaşurile sale” (Is. 57, 2);
1115
„Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte,
dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu” (1 Cor. 13, 12);
128
ceea ce vedem noi aici este prea puţin în raport cu întregul, dar este suficient ca de
aici să resimţim bucuria dumnezeiască a Raiului, să suspinăm ca şi Sf. Apostol Pavel
că suntem legaţi de lumea aceasta1116, sau, ca şi Dreptul Simeon, să aşteptăm
slobozire1117 întru slava celor ce fac binele1118. Căci şi Sf. Vasile cel Mare consideră
că viaţa de pe pământ este pedeapsă şi închisoare1119.
Din toate reiese că lumea de dincolo este o lume a splendorii, a păcii şi a
bucuriei depline, unde numai cei biruitori gustă veşnic din Pomul Vieţii care este
Raiul lui Dumnezeu1120. Deci doar învingătorii văd cum Domnul nostru Iisus Hristos
îşi face mai deplin descoperită prezenţa în ei, pentru că doar ei cunosc Sf. Treime ca
pe cea mai înaltă răsplată şi marea fericire de a locui în casă cu Dumnezeu 1121, ca fii
şi fiice1122 cu nume veşnic nepieritor1123: îL văd pe Dumnezeu faţă către Faţă 1124; stau
pe Scaun împreună cu Hristos 1125; împărăţesc cu El1126 întru mărire1127, este părtaş cu
Domnul1128, lângă îngeri1129 şi sfinţi1130.
Din nefericire, nu toţi oamenii primesc în dar Raiul de la Dumnezeu, nu pentru
că Dumnezeu este un vrăjmaş al omului, ci omul este vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al
rânduielilor Sale preaînalte. De această slavă divină nu pot să aibă parte oamenii cu
suflete moarte, care cu îndârjire nefirească refuză multele chemări de a participa la
energiile dumnezeieşti, ignorând astfel să trăiască pe pământ în puritatea
frumuseţilor şi lepădându-se de partea mângâierilor veşnice ale lui Dumnezeu în
Rai1131. Sufletele în cauză, după despărţirea lor de trupuri, din a lor voinţă greşită nu
mai pot să guste din fericirea parţială de care au parte drepţii în Rai.
Greşesc romano-catolicii când consideră că sufletele drepţilor primesc după
„moarte” fericirea deplină, întrucât fericirea totală nu poate exista atâta timp cât la ea
nu participă şi trupurile. Până când trupurile vor fi înviate de Dumnezeu, se fericeşte
doar sufletul. De desăvârşita fericire vor avea parte trupurile şi sufletele unite ale

1116
Rom. 8, 23; 2Cor. 5, 4;
1117
Lc. 2, 29;
1118
Rom. 2, 6;
1119
Martira Iulita, 5, 5;
1120
Apoc. 2, 7;
1121
In. 14, 2-3; 1In. 4, 2-16;
1122
In.1, 12-13; Rom. 8, 14-15; Gal. 3, 26; 2Cor. 6, 16; 1 In. 3, 1;
1123
“Le voi da în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un nume şi un loc mai de preţ decât fii şi
fiice: le voi da un nume veşnic şi nepieritor” (Is. 56, 5);
1124
1In. 3, 2; Mt. 5, 8; 1Cor. 13, 12; Num. 12, 7-8;
1125
Apoc. 3, 21; Mt. 19, 27-29;
1126
„Dacă rămânem întru El, vom şi împărăţi împreună cu El; de-L vom tăgădui, şi El ne va tăgădui
pe noi” (2Tim. 2, 12);
1127
Rom. 8, 18; 28-30;
1128
In. 14, 20-23; 15, 4; 17, 21-26; 1In.1, 1-3;
1129
Evr. 12, 22;
1130
Mt. 8, 11;
1131
La slujba de înmormântare, preotul face rugăciuni ca Dumnezeu să aşeze sufletul celui adormit
„în loc luminat, loc de verdeaţă, loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi
suspinarea”;
129
drepţilor abia după învierea trupurilor, la A Doua Venire a Domnului nostru Iisus
Hristos.

7.3 Iadul

Poate omul să fie oricât de deştept, chiar şi geniu, dacă nu are milă faţă de
propriul lui suflet, nici grijă şi responsabilitate de mântuirea sa, ori sinceritatea de a-
şi recunoaşte vina păcatelor făcute, mai ales atunci când Dumnezeu ne trimite anii
durerilor, Cuvântul lui Dumnezeu îl descoperă pe unul ca acesta ca fiind un om fără
de minte1132 şi neînţelept1133. Şi este aşa pentru că numai un gură-cască, în prostia lui
de a nu se feri de iad, se pedepseşte pe sine a nu primi darul lui Dumnezeu al vieţii
veşnice, riscând să-şi risipească talanţii în slava deşartă a lumii, iar la Judecată să
primească suferinţă şi mai mare pentru vinovăţia a nu fi făcut ce trebuia când se afla
pe pământ, deşi înţelesese că păcătuieşte împotriva sufletului lui şi a iubirii lui
Dumnezeu1134. Asemenea oameni, care nu s-au făcut vrednici să-şi preţuiască
sufletul lor mai mult decât deşartele înşelăciuni ale lumii, sau singuri se arată că „nu
au” suflet, sau efectiv nu sunt vrednici să-l aibă… Cu ale lor fărădelegi se despart ei
înşişi de la faţa lui Dumnezeu1135, intră în necaz şi strâmtorare1136 pe poarta cea largă
şi lată a pieirii1137, se coboară cu sufletul în iad încă din viaţa de pe pământ 1138, îşi
primesc de la Dumnezeu pedeapsa imediat după deces1139 şi tot ce au gândit este
apreciat la Judecată după străduinţa sau dezinteresul de a se apropia de Hristos şi de
a fi în comuniune cu Sf. Biserica Sa. Tocmai de aceea, ca sufletul omului să nu
cumva să ajungă în iad, Dumnezeu mai pedepseşte pe câte unul dintre noi doar-doar
se vor trezi la realitate şi cei ce sunt nesimţitori. Şi dacă nici aşa nu îşi revin în
fire1140, atunci mii de iaduri împreună nu fac cât pierderea slavei Domnului nostru
Iisus Hristos şi auzirea Cuvântului Său „Nu vă cunosc pe voi”1141.
1132
Mt. 25, 3;
1133
Lc. 12, 20;
1134
„Cât de crud va fi acest chin al iubirii? Căci cei ce înţeleg că au păcătuit împotriva iubirii
suportă o suferinţă mai mare ca aceea produsă de torturile cele mai înfricoşate. Iubirea acţionează
în două moduri diferite: ea devine suferinţă în cei respinşi şi bucurie în cei fericiţi” (Sf.Isaac Sirul);
1135
„Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce
lucraţi fărădelegea” (Mt. 7, 23);
1136
„Necaz şi strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul” (Rom. 2, 9);
1137
„Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi
sunt cei care o află” (Mt. 7, 13);
1138
„Să vină moartea peste ei şi să se coboare în iad de vii” (Ps. 54, 16); „Doamne, să nu fiu ruşinat,
că Te-am chemat pe Tine; să se ruşineze necredincioşii şi să se coboare în iad” (Ps. 30, 17);
1139
Sf. Grigore de Nazianz, Poeme morale, II, 141-144;
1140
„Intenţionat (se vorbeşte, în Sf. Evanghelie, de iad – n.a.), ca să-ţi revii şi să te salvezi din
pedeapsa veşnică. Dacă voia doar să te pedepsească, nu te-ar fi prevenit” (Sf. Ioan Gură de aur,
Omilia 25 la Facere);
1141
Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi” (Mt. 25, 12);
130
 Da, iubite cititor, este vai de cel care se gândeşte la iad ca la o glumă! Este vai
de acela care, în loc să cugete că pe omul neascultător îl paşte focul ce nu moare, se
amăgeşte cu gândul că îl aşteaptă doar viermii pământului şi de Judecata lui
Dumnezeu Celui din ceruri nu vrea să-şi mai amintească. Bine ne-ar fi deci să nu
uităm că, după felul cum trăim încă de pe pământ, fiecare din noi decidem încotro
vom merge: în Rai sau în iad. Aici luăm marea hotărâre. Cine aşadar cunoaşte
zbuciumul în care ne aruncă păcatul, se află în umbra iadului şi are contact cu iadul
încă înainte de a muri. Ca urmare, cine are minte îşi doreşte cu tot dinadinsul să facă
în aşa fel încât să se ferească de iad 1142, nu neapărat să insiste în a-şi „stoarce”
cugetul cu obsesiva curiozitate cam pe unde anume s-ar situa acest nedorit locaş de
chin şi de suferinţă. Căci ne este nouă suficient să ştim că iadul există1143, nu a ne şi
„bate” mintea cu gândul şi unde anume s-ar găsi el ascuns. Însă, cine voieşte totuşi şi
lămuriri mai „adânci”, nu îi este prea greu ca să afle din Sfânta Scriptură, scrierile
Sfinţilor şi Vieţile Sfinţilor, că iadul este undeva „jos”, în măruntaiele pământului.
El a fost creat de Dumnezeu nu la începutul zidirii acestei lumi văzute, ci înainte de
crearea omului…, în clipa când Lucifer şi îngerii cei răi au fost izgoniţi din cer. Lor,
acestor răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu, le-a fost creat iadul ca temniţă de chin
veşnic. Ei nu mai au de la Dumnezeu iertare şi pocăinţă, fiindcă au păcătuit în ştiinţă
şi voinţă, nu ca noi, oamenii, cărora ne este dată iertarea şi pocăinţa pentru că am
căzut în păcat, din slăbiciune şi neştiinţă, sub îndemnul diavolului. De chinurile
grozave ale celui rău nu vor scăpa nici oamenii care L-au respins pe Dumnezeu în
viaţa lor, vieţuind neomeneşte, iar dacă totuşi vreun iresponsabil şi-ar dori să-i aibă
veşnic în preajma lor pe demoni, ar fi necesar ca acum, înainte de a le cunoaşte
năucitoarele hidoşenii şi răutăţi, să-şi aducă aminte de avertismentul dat nouă de
sfinţi cum că vederea dracilor încă de pe când ne aflăm în trup ne-ar face să murim
de frică!
Din cele ce s-au scris, despre Rai şi iad, înţelegem lesne că existenţa însufleţită
umană nu este doar pe scoarţa subţire a pământului, limitată la nici 10 mile, ci şi în
ceruri şi sub pământ. Şi cu privire la aceste dimensiuni, în măsura în care ne este de
folos, Dumnezeu nu ne-a lăsat în neştiinţă cu privire la ce anume se „întâmplă”
acolo. De pildă, în universul nevăzut de noi, al celor de jos, aflăm lucruri mai mult
decât captivante în plan meditativ!
Adică: sub această „coajă” atât de subţire a pământului se află genunea, cum
mai este numită apa de sub pământ, cu a ei gheaţă înţeleasă ca tartar, situată departe
de magma de foc1144. Dacă această descriere are relevanţă orientativă, evident

1142
„Vă întrebaţi unde este iadul; dar de ce ar trebui să ştiţi asta? Trebuie să ştiţi că iadul există, nu
unde este el ascuns… După părerea mea, el se află undeva în afara acestei lumi… Nu trebuie să
încercăm să descoperim unde se află el” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie la Romani 31, 3-4);
1143
Lc. 16, 23; F. Ap. 2, 31; Is. 14, 15;
1144
Sf. Patriciu de Prusia ne mărturiseşte: „Apa ce se găseşte la suprafaţa pământului, adunată în
adunările sale, se numeşte mare, iar apa de sub pământ se numeşte genune. Din această genune,
pentru nevoile oamenilor şi animalelor care populează pământul, apele se ridică prin măruntaiele
pământului, ca printr-un fel de ţevi şi, ieşind la suprafaţa pământului, formează izvoare, fântâni,
râuri. Din aceste ascunse ape, cele care se apropie de focul subteran şi se încălzesc de la ei, ies
131
semnificativă, foarte important de reţinut este faptul că, despre complexa locuinţă a
morţilor de sub pământ1145 (iadul) avem indicii de la mai mulţi iubitori de
Dumnezeu: Iacov1146, Moise1147, Iov1148, David1149, Samuel1150, Isaia1151, Iezechiel1152,
Iona1153, Matei1154, Sf. Pavel1155, Sf. Petru1156, Sf. Ioan Scărarul1157 etc. Cu toţii s-au
coborât în adâncimile locuinţei morţilor (mai puţin proorocii Ilie şi Enoh), nu
contează că erau vasele sfinte ale Domnului, prooroci şi drepţi. Fiind legaţi şi ţinuţi
în iad, ei au fost supuşi osândei de la căderea primilor oameni1158 şi până la venirea
Fiului Omului, când, prin moartea şi Învierea lui Hristos, iadul s-a deschis, iar
drepţii Vechiul Testament au fost eliberaţi de Domnul nostru Iisus Hristos şi primiţi
fierbinţi: cele însă care curg departe de foc îşi păstrează răceala firească. În unele locuri ale genunii
se găsesc cele mai reci ape, care s-au prefăcut în gheaţă, ca aflate departe de foc. Focul subteran
este aşezat pentru chinuirea sufletelor nelegiuite. Apa din adânc care s-a prefăcut în gheaţă se
numeşte tartar. Tartarul este mai adânc decât celelalte genuri ce se găsesc sub pământ. Iar cu
privire la faptul că sub pământ se află focul, pregătit pentru nelegiuiţi, convinge-te măcar din focul
care ţâşneşte din măruntaiele pământului în Sicilia” (Minei, 19 mai);
1145
„Ca nişte oameni răniţi ce dorm în mormânt, de care nu Ţi-ai mai adus aminte şi care au fost
lepădaţi de la mâna Ta. Pusu-m-au în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate şi în umbra
morţii” (Ps. 87, 5-6); Sf. Grigorie, IV, 36/44; Sf. Ignatie Briancianinov, Opere alese, vol.III, pg.98;
1146
„După aceea s-au adunat toţi feciorii lui şi toate fetele lui şi au venit să-l mângâie; dar el nu voia
să se mângâie, ci zicea: Plângând, mă voi pogorî în locuinţa morţilor la fiul meu! Şi-l plângea
astfel tatăl său” (Fac. 37, 35);
1147
„Iar dacă Domnul va face lucru neobişnuit, deşi va deschide pământul gura sa şi-i va înghiţi pe
ei şi casele lor şi corturile lor şi tot ce au ei, şi dacă ei vor fi duşi de vii în locuinţa morţilor,
atunci să ştiţi că oamenii aceştia au dispreţuit pe Domnul. Cum a încetat el să spună toate
cuvintele acestea, s-a desfăcut pământul sub aceia… şi i-a înghiţit pe ei şi casele lor… Şi s-au
pogorât ei cu toate câte aveau de vii în locuinţa morţilor…” (Num. 16, 30-33);
1148
„Nu sunt oare zilele mele destul de puţine? Dă-Te la o parte ca să pot să-mi vin puţin în fire,
mai înainte ca să plec spre a nu mă mai întoarce din ţinutul întunericului şi al umbrelor morţii, ţara
de întuneric şi neorânduială unde lumina e totuna cu bezna” (Iov 10, 20-22);
1149
„Că mare este mila Ta spre mine şi ai izbăvit sufletul meu din iadul cel mai de jos” (Ps. 85, 12);
1150
„Ce înfăţişare are? a întrebat-o regele. Ea a răspuns: Iese din pământ un bărbat foarte bătrân,
îmbrăcat cu o haină lungă. Atunci a cunoscut Saul că acela este Samuel şi a căzut cu faţa la
pământ şi s-a închinat” (1Regi 28, 14);
1151
„Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!” (Is. 14, 15);
1152
„La vuietul căderii lui am făcut să se cutremure neamurile, când l-am prăbuşit în locuinţa
morţilor, la cei ce se coborâseră în mormânt… Şi aceştia s-au coborât cu el în locuinţa morţilor la
cei ucişi de sabie…” (Iez. 31, 16-17);
1153
„Mă coborâsem până la temeliile munţilor, zăvoarele pământului erau trase asupra mea pentru
totdeauna, dar Tu ai scos din stricăciune viaţa mea, Doamne Dumnezeul meu!” (Iona 2, 7);
1154
„Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în
inima pământului trei zile şi trei nopţi” (Mt. 12, 40);
1155
„Iar aceea că: S-a suit – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale
pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate
să le umple” (Efes. 4, 9-10);
1156
“Pentru că şi Hristos… omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a
propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată” (1Pt. 3, 18-20);
1157
Sf. Ioan Scărarul, Sf. Atanasie, Sf. Vasile cel Mare etc;
1158
„Pentru ce această mare tăcere pe pământ? Ce înseamnă ea? Tăcerea este mare căci Împăratul
este cufundat în somn! Pământul îngrozit a tăcut, căci Dumnezeu făcându-se trup a adormit.
132
în Rai1159. Atunci, o dată cu pogorârea la iad a Domnului, Hristos l-a legat pe cel
tare” cu puterea Sa, a surpat tăria lui Satan, Le-a adus lumină celor din umbra
morţii1160 şi a ridicat astfel păcatele celor ce-L aşteptau cu credinţă 1161. Dar deşi
locuinţa subpământeană a iadului a fost biruită, prădată de Domnul Hristos 1162,
acesta nu a pierit: el rămâne un loc de suferinţă celor care nu se căiesc de păcatele
lor. Cheile lui, ale iadului, le are chiar Hristos 1163 şi, pentru că a fost biruit de
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, îl putem şi noi învinge, cu credinţă nestrămutată,
până când Domnul Hristos va veni A Doua oară pe pământ şi iadul va fi atunci
aruncat în iezerul de foc1164.
Dumnezeu a adormit pentru un scurt timp şi a înviat de la Adam pe toţi cei ce dormeau de la
începutul veacurilor. Astăzi mântuirea a sosit pentru cei care de la începutul lumii sunt sub
pământ; astăzi mântuirea a sosit pentru tot universul, văzut şi nevăzut. Astăzi serbăm îndoita
venire a lui Hristos, îndoita vieţuire a oamenilor…” (Sf. Epifanie al Ciprului, V.R. o.c.); „Acolo, în
iad, era Adam cel întâi zidit şi întâi născut, mai dedesubt decât toţi osândiţii cei dedesubt. Acolo
era Abel cel dintâi mort şi întâiul drept păstor şi chipul nedreptei junghieri a lui Hristos, Ziditorul
marelui Chivot, adică al Bisericii Sale, ceea ce pe toate neamurile cele ca nişte fiare, din potopul
păgânătăţii, prin porumbiţă, adică prin Duhul Sfânt, le-a mântuit şi pe întunecatul corb din acesta l-
a izgonit. Acolo era Avraam, Părintele şi jertfitorul Domnului nostru Iisus Hristos, cel ce prin cuţit
fără de cuţit împreună şi prin moarte fără de moarte a jertfit lui Dumnezeu jertfă prea fericită.
Acolo era legat Isaac cel de demult, care a fost legat sus de Avraam, spre închipuirea Domnului
nostru Iisus Hristos. Acolo era Iacob în iad, mâhnit jos, cel mai înainte mâhnit sus pentru Iosif.
Acolo era Iosif cel ce a fost legat în temniţa din Egipt spre închipuirea Domnului nostru Iisus
Hristos, Stăpânul Celui legat pentru noi. Acolo era Moise jos, întru cele întunecate, cel ce oarecând
era în siciriaş, întru cele întunecate sus. Acolo era Daniel în groapă, în iad, cel ce oarecând în
groapa leilor era sus. Acolo era Ieremia ca în groapa tinei, în groapa iadului şi a stricăciunii morţii.
Acolo, în chitul iadului cel primitor a toată lumea, zăcea Iona, spre închipuirea lui Iisus Hristos
Cel veşnic şi mai înainte de veci. Încă mai era acolo şi David, dumnezeiescul Părinte dintru care
este Hristos după trup şi, ce zic David?, era acolo însuşi Sfântul Ioan Botezătorul mai mare decât
toţi proorocii, care într-un pântece întunecat a propovăduit pe Hristos celor din iad; îndoitul
Mergător înainte şi propovăduitor al celor vii şi al celor morţi, cel care din teminiţele lui Irod s-a
trimis în temniţa morţii cea a toată lumea şi a iadului, adică a celor ce dormeau din veac, drepţi şi
nedrepţi” (Sf. Epifanie al Ciprului, Cuvânt la îngroparea dumnezeiescului Trup al Domnului
Dumnezeiescului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în Sfânta şi Marea Sâmbătă, Vieţile
sfinţilor pe luna martie, Mănăstirea Neamţ, 1813, pg.272;
1159
Sf. Epifanie al Ciprului, V.R.o.c.;
1160
„Sufletul îndumnezeit al lui Hristos pogoară în iad pentru ca, tot aşa cum celor de pe pământ le-
a răsărit soarele adevărului, tot aşa şi pentru cei ce şed sub pământ, în întuneric şi tinda morţii, să
răsară lumină” (Sf. Ioan Damaschinul);
1161
Sf. Irineu de Lugdunum, Împotriva ereziilor, IV, 27, 2);
1162
„Dumnezeu se coboară din cer pe pământ şi de pe pământ în adâncimile sale. Porţile iadului se
deschid şi voi care dormiţi de la începuturile veacurilor, bucuraţi-vă; voi care sunteţi în întuneric şi
în umbra morţii primiţi Lumina cea Mare; Domnul este cu sclavii, Dumnezeu este cu morţii;
repauzaţii au primit viaţă, cei ce sunt în întuneric au văzut Lumina cea strălucitoare (…) Sculaţi-vă
şi ieşiţi din robie la libertate, din închisorile iadului la Ierusalimul Ceresc, din lanţuri la Dumnezeu,
de sub pământ la cer” (Sf. Epifanie al Ciprului, V.R. o.c.);
1163
„Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii
vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apoc. 1, 17-18);
1164
„Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua, iezerul de
foc” (Apoc. 20,14);
133
 Despre înfăţişarea iadului ştim foarte multe, însă în primul rând aflăm că nu
este ceva material. Revelaţia divină nu-l exprimă totuşi, dincolo de faptul că este o
înfiorătoare realitate de netăgăduit a celor osândiţi1165, prin imagini materiale: cuptor
de foc1166, foc nestins1167, vierme neadormit1168. Tot aşa sunt şi tâlcuirile Sfinţilor
Părinţi, care şi ei se folosesc de imagini materiale care zugrăvesc expresiv chinurile
iadului1169. Sufletelor osândite aici le revine întreaga responsabilitate pentru care se
zbat cu amar în locul acesta blestemat. De aceea, imaginile scripturistice subliniază
concis faptul că omul se condamnă pe sine pentru că nu acceptă Împărăţia lui
Dumnezeu, că doar el, omul singur, nedorindu-L pe Domnul nostru Iisus Hristos, se
rupe benevol de comuniunea cu Dumnezeu şi astfel se pedepseşte pe sine - ca un
fricos ce este1170 - la neîncetata osândă1171 din focul cel veşnic1172. În lăcaşul acesta
infernal, fără de desfătări1173, sunt aruncate sufletele păcătoşilor în locuri cu denumiri
din cele mai nuanţate: groapă1174, adânc1175, ţara de întuneric1176, locuinţa
morţilor1177, jarul cel de veci1178, porţile cele mai de jos ale pământului 1179, iad1180,

1165
Mt. 8,12; 13; 41-42; Apoc. 19, 20; 20, 10; Is. 33, 14;
1166
„Şi-i vor arunca pe ei în cuptorul de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 13,
42);
1167
„Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi
scrâşnirea dinţilor” (Mt. 8, 12); „Şi de te sminteşte piciorul tău, taie-l, că mai bine îţi este ţie să
intri fără un picior în viaţă, decât având amândouă picioarele să fii azvârlit în gheena, în focul cel
nestins, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Mc. 9, 45-46); Is.66, 24; Lc. 3, 17;
1Cor. 7, 8-9; Evr. 10, 27;
1168
Mc. 9, 46;
1169
Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Maxim Mărturisitorul etc.;
1170
„În iubire desăvârşită nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine
pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”(1In. 4, 18);
1171
„Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică” (Mt. 25, 46);
1172
„Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic,
care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt. 25, 41);
1173
„Dă şi ia şi sfinţeşte-ţi sufletul; că în şeol nu este a căuta desfătări” (Înţ. I. Sir. 14, 16);
1174
„Calea păcătoşilor este netezită cu pietre, la sfârşitul ei este groapa iadului” (I. Sir. 21, 11);
1175
“Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc” (Lc. 8, 31); Deut. 32, 20-35;
1176
„Mai înainte ca să plec spre a nu mă mai întoarce din ţinutul întunericului şi al umbrelor morţii,
ţara de întuneric şi neorânduială unde lumina e totuna cu bezna” (Iov 10, 21-22); „Atunci
împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din
afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 22, 13); Mt. 13, 24-30; „Căci dacă
Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a
dat să fie păziţi spre judecată” (2 Pt. 2, 4); Iuda 1, 6; In, 12, 35-36; Rom. 13, 12;
1177
„Atunci am zis: Mă duc la amiaza zilelor mele, la porţile locuinţei morţilor voi fi ţinut pentru
restul anilor mei” (Is. 38, 10);
1178
„Păcătoşii vor tremura în Sion şi pe cei fără de lege fierul îi va cuprinde: Care din noi poate să
îndure focul mistuitor, care din noi poate să stea pe jarul cel de veci?” (Is. 33, 14);
1179
Efes. 4, 9;
1180
Lc. 16, 23;
134
împărăţia diavolilor1181, hades1182 (şeol în ebraică), gheena focului1183, închisoare1184,
iezer de foc1185. Intenţionat am lăsat la urmă iezerul de foc, înţelegându-l ca o
extensie finală a ceea ce reprezintă, posibil cu grad ridicat de diferenţiere, iadul. La
urma-urmei, amândouă sunt locuri de chin, nedorite de nici unul din noi. Însă
deosebirea dintre ele ar consta în gravitatea şi mai mare a gheenei (focul din iezer),
de care Mântuitorul leagă mai multă osândă1186, în veşnicie1187, a sufletului şi a
trupului1188 (aici, în adâncimile gheenei, de care s-ar cuveni să ne aducem aminte
mereu1189, s-ar „muta” cei din iad pentru care nu se roagă nimeni şi care sunt osândiţi
pe veşnicie datorită adversităţii lor pline de ură la adresa lui Dumnezeu). Aici, în
iezerul de foc, la A Doua Preaslăvită Venire a Domnului se vor regăsi în
condamnare definitivă moartea, iadul1190, diavolul, antihristul, proorocul
mincinos1191 şi oamenii cei păcătoşi1192. Prin iezerul de foc mai trebuie să înţelegem
şi moartea cea de a doua, unde vor fi aruncaţi în cele din urmă cei ce nu vor fi aflaţi
scrişi în Cartea Vieţii1193 şi unde se vor chinui în vecii vecilor1194.
Deci, iată, dacă există locuri şi locuri, există ca urmare şi mai multe trepte de
osândire şi chinuire, după gravitatea păcătoşeniei fiecărui om în parte, inclusiv a
măsurii smintelilor pricinuite altora. Cu siguranţă, pe cea mai de jos dintre treptele
iadului se află în sfâşietoare zbateri sufletele şi trupurile celor mai păcătoşi dintre
oameni. Stratificarea prăpăstiilor infernale, după chinuri, ne-o indică chiar Domnul
Dumnezeu: deoarece oamenii din Capernaum nu au crezut minunile Domnului
nostru Iisus Hristos, deşi au avut prilejul să vadă cu ochii lor puterea dumnezeirii
Sale, în mod direct, palpabil, ei vor fi pedepsiţi, când se vor afla la Judecată, mai
mult decât cei urgisiţi cu foc şi cu cenuşă din Sodoma şi Gomora 1195 (tot aşa şi noi,
ortodocşii, vom fi pedepsiţi mai mult dacă ne abatem de la Calea cea adevărată). Pe
1181
„Iadul este ţara morţii, împărăţia diavolilor, a cărui poartă este deznădăjduirea, curte sunt
legăturile, ferestre – întunericul; masă – reaua împuţiciune şi miros greu; mâncarea – foamea;
băutura – setea; ceasornic – plânsul, aşternut – văpaia” („Uşa pocăinţei”, Braşov, 1812, pg.183);
1182
Sf. Grigorie de Nyssa, Dialog despre suflet şi înviere;
1183
Mt. 10, 28; 5, 22; 29-30; Mc. 9, 42-44; 47; Lc. 12, 5;
1184
1Pt. 3, 19; Sf.Nichita Stithatul, Mystica syngoammata, Thesaloni, pg. 125, 1957;
1185
Apoc. 20, 10;
1186
Mt. 23,14-15;
1187
Mt. 25, 46;
1188
Mt. 18, 8-9; 5, 29;
1189
Sf. Ioan Gură de Aur;
1190
„Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua, iezerul cel
de foc”. (Apoc. 20, 14);
1191
„Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi
proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” (Apoc. 20, 10);
1192
„Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi
închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care
este moartea a doua” (Apoc. 21, 8);
1193
„Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc” (Apoc. 20, 15);
1194
Apoc. 20, 10;
1195
„Adevărat grăiesc vouă, mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât
cetăţii aceleia” (Mt. 10, 15);
135
unii ca ei, din aceste cetăţi, Dumnezeu a găsit de cuviinţă să îi pedepsească
„anticipat”1196, fiindu-ne nouă mai convenabil, mai bine prin marea purtare de grijă a
majestăţii divine, să răbdăm suferinţele cu care suntem pedepsiţi aici, decât să fim
pedepsiţi dincolo: lacrimile păcătoşilor pocăiţi de aici se pot preface în lumea de
dincolo în mângâiere, în vreme ce râsetele păcătoşilor necredincioşi care îşi „petrec
bine” trecerea lor pe pământ este de fapt spre nefericirea acestora 1197. De avem astfel
de rude nepocăite, plecate de pe pământ, de la noi, fără necazuri, să le purtăm lor de
grijă ca unora care, în foc, aşteaptă cu ardoare să ne fie milă de ei şi să ne rugăm
pentru mântuirea lor. Este de mare nevoie să le purtăm de milă unora ca ei
(necredincioşi, ucigaşi, desfrânaţi, vrăjitori, mincinoşi, zgârciţi), căci de i-am şi
vedea cum se chinuiesc, fără exagerare, ne-am ieşi din minţi. Şi nu doar pe noi,
oamenii, ne înspăimântă grozăveniile ce se petrec în iad, ci fug de el şi diavolii,
speriaţi ca nu cumva „mai înainte de vreme” să-şi primească osânda1198…
În mod firesc, amintirea de iad, de chinurile de acolo, ne provoacă în adâncul
fiinţei noastre multă teamă şi cutremurare. Ştim deci că primirea feluritelor pedepse
se face acolo, în iad, unde diavolii şi satan cel căzut din cer îi muşcă pe cei supuşi
lor, cu mare amar chinuindu-se în urgisirea lui Dumnezeu. Pentru nesupunerea lor,
ca prototipuri de neascultare încă de dinaintea creării omului, Dumnezeu nu i-a
cruţat şi, ca o consecinţă valabilă şi acelora dintre noi care îi urmează, i-a
condamnat pe mii de ani în adânc1199. Dar deşi aceşti îngeri răi sunt condamnaţi de
Dumnezeu în iad prin legăturile întunericului1200 şi lanţurile veşnice1201, fiind păziţi
până la Ziua cea mare a judecăţii lui Dumnezeu, totuşi acţiunea lor în lume
continuă limitat (cu şiretenie îi învaţă pe oameni că nu există iad şi nici diavoli), iar
la sfârşitul lumii diabolicul satan va fi dezlegat1202 ca să amăgească neamurile câtăva
vreme în persoana lui antihrist. Împreună cu aceste viclene duhuri ale răutăţii, în
înfricoşătoarele lor locuri1203, unde este groaznic să fii în compania diavolului şi a
îngerilor lui1204, sunt scufundate sufletele păcătoşilor care i-au refuzat iubirea lui
1196
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 25 la Facere;
1197
Sf. Ioan Gură de aur, Chinurile, Patra, 1997;
1198
Mt. 8, 29;
1199
„Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani, şi
l-a aruncat în adânc şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor
sfârşi miile de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat câtăva vreme” (Apoc.20, 2-3);
1200
2 Pt. 2, 4;
1201
Iuda, 1, 6;
1202
Apoc. 20, 2-3;
1203
„În adâncul acelor înfricoşate locuri ale iadului aceluia, a văzut spânzurat cu capul în jos pe un
oarecare Petru, fost mai mare în rânduiala bisericească, ce murise de vreo patru ani. Acela era legat
cu mari legături de fier, pentru cruzimile lui. Când i se poruncea să bată pe cineva pentru greşelile
lui, el îl bătea mai mult, după patima lui sălbatică. Cruzimea aceea ştiută de toţi care-l cunoşteau l-
a cufundat în acea osândă după despărţirea lui de trup” (Sf. Grigorie Dialogul, Prolog, 23 mai);
1204
„Nefericirea ce ni se întâmplă în viaţa actuală este ca o umbră şi ca o imagine a nefericirii
veşnice viitoare. E foarte penibil pe lumea asta de a fi pus în numărul făcătorilor de rele şi al
oamenilor neoneşti, însă va fi mult mai penibil încă de a fi împreună cu diavolul şi cu îngerii săi şi
de a fi numărat veşnic între ei (…) Este foarte dureros de a suferi pe această lume loviturile,
diferitele boli, frigurile, bolile de dinţi şi paralizarea membrelor, însă va fi mult mai dureros încă
136
Dumnezeu. Aici, în adâncurile iadului, este locul de osândă1205 şi se află starea celor
păcătoşi1206 cum ar fi: bogatul cel nemilostiv1207, hulitorii împotriva Duhului
Sfânt1208, nedrepţii1209, sodomiţii1210, nelegiuiţii trupeşte şi duhovniceşte1211,
neascultătorii Evangheliei1212, cei ce au păcătuit de moarte şi fac păcate strigătoare
la cer1213, cei ce nu cred în Dumnezeu1214 etc.
Pentru o mai bună înţelegere, subliniez că nu trebuie să privim iadul şi chinurile
de acolo în mod fatalist, ca pe ceva fără de sfârşit. Dimpotrivă, noi, cei aflaţi încă în
trecere prin vremelniciile pământene, purtăm în inimi convingerea în relatări ale
sfinţilor cum că, până la Judecata Universală, din iad pot să iasă unele suflete. Altele
nu. Cine nu ies? Nu ies sufletele potrivnicilor lui Dumnezeu, rânduite la osânda
morţii celei de-a doua, pe vecie. Ele nici nu îşi pleacă genunchii în faţa lui
Dumnezeu, cum fac, de pildă, stând o vreme în iad, sufletele rânduite de Dumnezeu
la fericire. Aceste suflete îşi pleacă genunchii lor, în numele Domnului Hristos, la fel
ca şi cei ce locuiesc în Rai. Să nu ne mirăm deci că sufletele pot fi şi slobozite din

de a suferi veşnic în arşiţa focului gheenei; răul penibil şi netolerabil, scrâşnirea dinţilor, viermele
ce nu moare şi de a suferi toate acestea cu sufletul şi cu trupul (…) Deci, umbra nu e nimic în faţa
adevărului, şi suferinţa vremelnică nu e nimic alături cu suferinţa veşnică” (V.R.o.c., pp 415-417;
419-420);
1205
Sf. Teofil al Antiohiei, Către Autolic, I, 14;
1206
Sf. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete…, III, 79;
1207
Lc. 16, 23;
1208
„Adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele câte vor fi hulit;
dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică”
(Mc.3, 28-29); Hulitorii împotriva Duhului Sfânt sunt necredincioşii care, până la moarte, declară
că nu cred în Dumnezeu. Refuză Sf. Spovedanie şi Sf. Împărtăşanie, se leapădă de dreapta credinţă
şi sfârşesc în secte, vrăjitorii, sinucideri. Ei nu mai au nădejde în mila lui Dumnezeu, nu mai au
iertare şi Sf. Biserică nu se roagă pentru ei;
1209
„Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici
desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici
lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.”
(1Cor. 6, 9-10);
1210
„Şi cetăţile Sodomei şi Gomorei, osândindu-le la nimicire, le-a prefăcut în cenuşă, dându-le ca
o pildă nelegiuiţilor din viitor” (2Pt. 2, 6);
1211
„Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare,
închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări , eresuri,
pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum
dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”
(Gal.5, 19-21);
1212
„Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic,
care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt. 25, 41);
1213
Până în ceasul morţii lor, aceşti oameni înjură de cele sfinte, fac desfrânări, avorturi, beţii, mor
nespovediţi. Dacă totuşi nu s-au lepădat de credinţă, Sf. Biserică se roagă pentru ei şi, astfel, se
mai uşurează de chinuri. Dar fiindcă au murit nepocăiţi şi nedezlegaţi de păcatele lor de pe pământ,
nu se scot cu totul la lumină;
1214
Aceşti oameni se căiesc şi se spovedesc doar la moarte. Ei suferă chinuri mai uşoare, în iad,
având totuşi şansa de a fi izbăviţi de osândă prin slujbele Sf. Biserici şi milosteniile ce s-au făcut în
numele lor;
137
moarte (iad) şi mântuite1215, evident, cu puterea lui Dumnezeu1216, cum ştim că au
făcut ei cei care i-au înviat pe cei morţi: proorocul Ilie pe fiul văduvei din Sarepta
Sidonului1217, proorocul Elisei pe copilul şunamitencei1218, Domnul nostru Iisus
Hristos pe fiica lui Iair1219, pe fiul văduvei din Nain1220 şi pe Lazăr1221 (înviaţii aceştia
din morţi au mai trăit mult, învăţându-i pe oameni ce anume au văzut ei în lumea
cealaltă). Lor li se mai adaugă şi mulţimea de sfinţi ieşită la Răstignire, când
mormintele s-au deschis, pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat 1222. Din
atâtea exemple de miraculoase învieri, deasupra cărora tronează marea înviere a lui
Hristos, putem să ne dăm seama cât de mult ne iubeşte Domnul Dumnezeu şi cu câtă
fericire suntem cinstiţi clipă de clipă. Bucuria, în optimismul că iadul poate fi învins,
ne întăreşte în chip tainic să luăm Împărăţia lui Dumnezeu cu îndrăzneală, căci cu
noi este Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu este cu noi, cine poate fi împotriva noastră?
Totul şi toate împotrivirile sunt arse, topite ca ceara lumânărilor aprinse, nimic din
cele dureroase şi triste nu mai contează. Nimic nu ne mai sperie, nici din cele de aici,
nici din cele de dincolo – fie că este vorba chiar şi de nedoritele suferinţe pricinuite
de muncile şi chinurile iadului. Din contră, toate ne conferă şi mai mult curaj în
lupta pe care o dăm, ca să evităm întreaga paletă a durerilor din lumea de dincolo.
De aceea, iubite frate cititor, ridică-ţi fruntea. Nu te teme! Minunează-te fără margini
că Dumnezeu nu ne lasă, nu ne uită, nu ne abandonează niciunde, niciodată. Domnul
este în noi şi cu noi. Domnul Dumnezeu este, prin Sf. Sa Biserică, chiar şi cu cei ce
în viaţa lor pământeană poate că au fost indiferenţi, dându-le şi lor şansa de a nu
cunoaşte chinurile eterne ale iadului, dacă, desigur, s-au căit în ultimele lor clipe şi
au lăsat în urmă oameni cu credinţă vie care să-i poarte în rugăciunile lor către
Domnul Dumnezeu1223, făcându-le şi milostenii. Condamnaţii aceştia, din iad,
aşteaptă de la noi cu multă înfrigurare, cu mare dorinţă arzătoare, să-i ajutăm, să le
uşurăm chinul, să-i scoatem cu viaţa noastră curată din atât de nedorita temniţă a
1215
„Din stăpânirea locuinţei morţilor îi voi izbăvi şi de moarte îi voi mântui. Unde este, moarte,
biruinţa ta? Unde-ţi sunt chinurile tale?” (Osea 13, 14); „Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu
vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea. Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii: umplea-mă-vei
de veselie cu faţa Ta, şi la dreapta Ta de frumuseţi veşnice mă vei sătura” (Ps.15, 10-11);
1216
„Domnul omoară şi învie; El coboară la locuinţa morţilor şi iarăşi scoate” (1Regi 2, 6);
„Doamne, scos-ai din iad sufletul meu, mântuitu-m-ai de cei ce se coboară în groapă” (Ps. 29, 3);
„Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în
două de sus până jos şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis
şi multe trupuri ale sfinţilor s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după Învierea Lui, au intrat în
cetatea sfântă şi s-au arătat multora” (Mt. 27, 50-53);
1217
3 Regi 17, 17-24;
1218
4 Regi 4, 25-37; 13, 21;
1219
Mt. 9, 18-26; Lc 8, 41-56;
1220
Lc. 7, 11-17;
1221
In. 11, 11-45;
1222
Mt. 27, 50-53;
1223
Există o comuniune tainică între sufletele celor de pe pământ şi ale celor din iad şi din Rai. Ca
urmare, rugăciunile sufletelor celor de jos se „împletesc” cu ale celor de sus, aşa încât este posibil
ca, până la Judecata Universală, sufletele celor din iad să poată fi scoase prin rugăciunile
credincioşilor din Sf. Biserică, ale sfinţilor, îngerilor şi ale Maicii Domnului;
138
osândirii. Însuşi Domnul Dumnezeu ne îmbărbătează să le fim de folos, să nu ne
pierdem speranţa salvării sufletelor căzute în iad, să nu îi uităm pe cei ce nu mai sunt
aici cu noi (cum nici Iuda Macabeul nu a uitat să se îngrijească de sufletele ostaşilor
ucişi în război1224). Nu ştim noi oare că Domnul Dumnezeu vrea mântuirea sufletelor
oamenilor1225, că El ne ascultă mereu când facem rugăciuni dese şi împărţim
săracilor milostenii1226 în numele celor ne-au părăsit, aşa cum i-a ascultat şi pe sfinţii
care au mijlocit prin scoaterea cu rugăciuni din iad a unor suflete condamnate în
temniţele iadului1227 ? Să fi uitat noi oare că omul cu inimă mare îşi pune sufletul
pentru prietenul lui1228, că prin dragostea sa poate să acopere mulţime de
păcate1229…, dacă, desigur, se roagă lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr1230, cu cereri
făcute după voia lui Dumnezeu1231? Dacă pe toate acestea nu le-am uitat, atunci să
dăm dovada că suntem milostivi cu inimă bună: cine este milostiv 1232, va găsi milă
de la Domnul Dumnezeu în Ziua Judecăţii 1233. Cât încă mai avem vreme, în
răstimpul ce ne-a mai rămas, să mergem cu toţii la Sf. Biserică şi, pe lângă
insistentele noastre rugăciuni, să-i cerem preotului (preoţilor) a-i pomeni la Sfânta
Liturghie pe cei plecaţi dintre noi în cealaltă lume (rugăminţile acestea ne vor fi şi
nouă de folos, dacă vom cere pomenirea sufletelor repauzate la cele 40 de sfinte
liturghii). Dacă totuşi unele suflete nu vor ieşi din iad până la A Doua Venire a
Domnului, cum ne şi spune părintele teolog Stăniloae, atunci înseamnă că acestea se
vor chinui veşnic.
Tainică minune este legătura aceasta de comuniune, între cei de aici şi cei de
dincolo, realizată prin intermediul preoţilor Sf. Biserici. Comuniunea în cauză ne
ridică, sus, inimile. Ne insuflă curajul de a gândi şi simţi, mult mai adânc şi mai
frumos, sentimentul măreţ de a ne raporta cu întreaga seriozitate la planul vieţii
veacului ce va să vină. Avem ca aliat Sf. Biserică… Căci mijlocirile faţă de noi ale
Sf. Biserici au rolul de a ne face să nu cădem în deznădejde, în faţa realităţii de
netăgăduit a ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit ca noi, luând la cunoştinţă caznele şi
chinurile din iad, să ne înfricoşăm1234 în sensul de a nu ni le dori, nici nouă şi nici

1224
2 Mac. 12, 39-46;
1225
Lc. 9, 55; In. 3, 17;
1226
„Dacă facem rugăciuni dese pentru el (pentru păcătosul din iad – n.a.) şi împărţim milostenii în
numele său, atunci deşi el ar fi nedemn prin sine însuşi, Dumnezeu însuşi ne va asculta” (Sf. Ioan
Gură de Aur, Omilia 3 către Filipeni, 21);
1227
Sf. Muceniţă Perpetua a scos din iad sufletul fratelui ei Dinocrat; câte un suflet din iad au scos
şi Sf. Paisie, Sf. Pavel „Prostul”, Sf. Apostol Toma etc;
1228
„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.
Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc”. (In. 15, 13-14);
1229
„Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă
mulţime de păcate” (1Pt. 4, 8);
1230
In. 4, 23; 14, 12-14; Mt. 21, 22; 7, 7-8; Mc.11, 24; Lc.11, 5-13; Iac. 5, 14-18;
1231
Antonie Plămădeală, Tatăl nostru, Sibiu, 1999, pg.68;
1232
Lc. 6, 36; 5, 18; Mt. 5, 7; 25, 40;
1233
„Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii”.
(Iac. 2, 13);
1234
Sf. Vasile cel Mare, Omilia la Psalmul 33, PG 29, 372;
139
altora… Fiindcă este vai şi amar de cel ce, din nepăsare, cade în mâinile
Domnului1235! Şi este vai de aceia care ajung să cunoască chinurile iadului: nici
suferinţa că poate ţi-ai pierdut un copil, nici orice fel de boală nu se compară cu cel
mai mic chin de acolo.
Practic, iadul este un loc de ispăşire la care se ajunge după moarte, mai exact
după Judecata particulară din cea de-a 40-a zi (a parastasului). Caracterul lui este
unul vremelnic, provizoriu, dar chinurile şi muncile de acolo se prelungesc definitiv
după ce Domnul Dumnezeu ne va judeca pe toţi la vremea Judecăţii Generale. Până
atunci, să zăbovim puţin la ceea ce ştiu că se „întâmplă” acolo, în adâncurile iadului.
Chinurile de acolo, desigur că îngrozitoare, sunt experimentate alegoric prin
„cazanele care fierb” şi „cuptoarele de foc”. Specificitatea acestor chinuri, unde
suferă şi trupurile şi sufletele păcătoşilor 1236, constă în faptul că sunt de natură
duhovnicească şi presupun pedepse după măsura răutăţii noastre. Este adevărat că
însuşi Domnul nostru Iisus Hristos ne vorbeşte despre aceea că osânda
necredincioşilor1237 se face prin foc1238, prin viermele care nu doarme1239, dar Sf.
Părinţi ne lămuresc că avem de-a face cu exprimări încărcate de simbolism: şi focul
şi viermele, care îi muncesc pe păcătoşi, sunt de fapt reprezentaţi de propria lor
conştiinţă mustrătoare1240. Chiar conştiinţa lor este cea care îi face să sufere chinuri
morale1241, cu remuşcări1242, sub biciuirea unui foc „cum numai Dumnezeu îl ştie”1243.
Remuşcările dureroase provin din aceea că păcătoşii îşi doresc păcatul cu tot
dinadinsul şi, fiindcă nu îl mai au, se chinuiesc ca roşi de vierme fără vreo
mângâiere. Şi focul care arde nu este unul lumesc 1244. El constă, de fapt, în pofta ce

1235
„Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evr. 10, 31);
1236
Mt. 18, 8; 5, 29;
1237
„Smereşte sufletul tău foarte, că focul şi viermii sunt osânda celui necredincios” (I.Sir. 7, 18);
1238
Mt. 25, 41-46;
1239
Mc. 9, 44;
1240
„Păcătoşii vor fi daţi focului veşnic; nu unui foc material ca al nostru, ci unui foc ce nu este
cunoscut decât lui Dumnezeu. Acel foc va arde fără a consuma sau a distruge. El va lucra nu
numai asupra trupului păcătoşilor, ci şi asupra duhurilor celor netrupeşti, ale demonilor, el va fi
întunecat şi tainic. Pe lângă acest foc, cei păcătoşi vor fi mâncaţi de viermele conştiinţei lor.
Viermele şi focul ce munceşte pe păcătoşi în gheenă este conştiinţa lor” (Sf. Ioan Damaschin,
Teologia dogmatică ortodoxă, tomul 2, pg. 656-657); Sf. Simeon al Tesalonicului;
1241
Părere de rău, ruşine, deznădejde, strâmtorare, neştiinţă, spaimă, teamă de cele ce vor să fie,
lipsa libertăţii, tristeţe, amărăciune, plâns, scrâşnirea dinţilor;
1242
„Păcatul a tot trupul nu e decât un pumn de nisip aruncat în imensitatea mării (…) Să nu intre în
mintea omului gândul spurcat că Domnul încetează a iubi pe cel păcătos. Iubirea lucrează, însă, în
două feluri: ea îl tulbură pe păcătos şi îi bucură pe cei care şi-au împlinit datoria (…) După părerea
mea, chinul iadului este remuşcarea” (Sf. Isaac Sirul, Omilia 19);
1243
Sf.Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 27;
1244
„Expresia el (viermele – n.a.) nu moare niciodată ne duce cu gândul la alte târâtoare decât cele
pe care le cunoaştem pe pământ (…) În acel foc există ceva ce nu se găseşte în focul lumesc (…)
Soarele Dreptăţii dă razele peste toţi, totuşi evreii se desfătau de lumină, în vreme ce egiptenii nu
simţeau harul. La fel şi noi. Această slavă şi lumină ne învăluie pe toţi, dar unii orbecăiesc în
întuneric datorită faptelor întunecate, alţii strălucesc în virtute” (Sf. Grigorie de Nyssa, Marele
Cavânt Catehetic, în colecţia PSB, vol.29, Bucureşti, 1992, pg.46)
140
nu-şi găseşte materia spre a fi satisfăcută 1245, în suferinţa că nu îşi pot îndrepta
dorinţa către comuniunea cu Dumnezeu, în conştiinţa că au păcătuit împotriva iubirii
şi în chinul că – păcătuind pe pământ împotriva dragostei – sunt biciuiţi de flăcările
iubirii prin chiar absenţa ei. Prin urmare, iadul este pedeapsa dragostei1246, căci şi cei
condamnaţi aici au iubirea lui Dumnezeu1247, dar, spre deosebire de cei drepţi, o
resimt ca pe o pedeapsă.
Se subînţelege că, oricât de meşteşugite cuvinte s-ar folosi, greu se poate
descrie feluritele mărimi de chinuri ale iadului1248. În primul rând – pe lângă
suferinţa pricinuită de lipsa comuniunii cu Dumnezeu, cu Îngerii, cu sfinţii şi cu
drepţii -, cei condamnaţi suferă din cauză că le lipseşte libertatea1249, că li se pare a
avea sufletul întreg ars pentru comorile pe care le-au pierdut 1250, că nu mai pot să
vadă slava lui Dumnezeu1251 şi nici că nu se mai pot bucura de bunurile ce izvorăsc
din comuniunea cu El1252. Condamnaţii se chinuiesc în iad, unii pe alţii, cu ură şi cu
diverse batjocoriri. Toţi se apără de toţi, căci de au fost pe pământ unii şerpi pentru
alţii… şi în iad alţii sunt şerpi pentru aceia1253.
Da, fraţilor, grozav lucru este să fii cu cei ce te urăsc şi cu cei urâţi 1254, să fii
cuprins de tânguirea că te-ai lăsat înşelat de rude şi de prieteni 1255, să vezi cum

1245
„Spunem că chinul acela nu este nimic altceva decât focul poftei nesatisfăcute. Căci nu poftesc
pe Dumnezeu… ci păcatul” (Sf. Ioan Damaschin, Dial.c.Manich., P.G., 94, col.1546);
1246
„Iar eu spun că cei pedepsiţi în gheenă, sunt biciuiţi cu biciul dragostei – şi ce poate fi mai amar
şi mai cumplit decât pedeapsa dragostei?” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântul 84);
1247
Ar fi o greşeală ca oamenii să creadă „că păcătoşii din focul gheenei sunt lipsiţi de iubirea lui
Dumnezeu” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântul 84);
1248
Patericul, Cuvânt pentru Avva Macarie, 36;
1249
Sf.Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 61;
1250
„Suferinţa pentru pierderea bunătăţilor avute li se va părea asemenea cu o văpaie, care le arde în
întregime sufletul” (Sf. Grigorie de Nyssa, Dialog despre suflet şi înviere);
1251
Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de sfătuire către Teodor cel căzut);
1252
„Nimic nu este mai groaznic de închipuit decât o veşnicie fără Hristos. Mai bine iadul cu
Hristos - iertat să-mi fie cuvântul acesta nebunesc - , decât un rai lipsit de El” (Sf.Iustin Popovici,
Omul şi Dumnezeu – Omul, Laussanne, 1989, pg.41);
1253
„Căci dacă am fost noi şerpi pentru ceilalţi, vor fi acum ceilalţi şerpi pentru noi” (Sf. Maxim
Mărturisitorul, Epistola a doua către George, prefectul Africii, P.G., 91, 389);
1254
„Şi lucru mai chinuitor şi mai cumplit decât orice chin este să te afli pururi cu cei ce te urăsc şi
cu cei urâţi, chiar fără munci, dar încă şi cu ele; şi să fii despărţit de cel ce te iubeşte şi de cel iubit”
(Sf. Maxim Mărturisitorul, op.cit., P.G. 91, 389);
1255
„Atunci cu amar plângând, lacrimi vărsând şi uitându-se, vor zice: O, cum a trecut vremea
noastră, cu lenevie şi cu trândăvie! O, cum, auzind noi dumnezeieştile Scripturi, râdeam şi ne
băteam joc. Acolo, atunci vorbea cu Dumnezeu prin Sf. Scripturi şi noi nu luam aminte. Acum aici
în munci, strigam către Dânsul şi cu dreptate El Îşi întoarce faţa Sa de la noi. Ce ne-au folosit nouă
dulceţele cele veselitoare ale lumii şi desfătările? Unde este acum tatăl care ne-a născut? Unde este
mama care ne-a purtat în pântece şi cu dureri şi cu chinuri ne-a născut? Unde sunt acum fiii noştri
cei iubiţi? Unde, bogăţia? Unde, moşiile, averile şi agoniselile noastre? Unde adunarea, tovărăşia şi
ospeţele? Unde călătoriile cele de multe feluri şi deşarte? Unde sunt împăraţii şi puternicii? O, cum
acum nici unul din aceştia nu se află şi nici nu poate să ne ajute nouă sau să ne izbăvească. Ci cu
totul şi de Dumnezeu şi de sfinţi, ne-am părăsit! Acestea vor fi cuvintele care, cu jalnice tânguiri şi
plângeri, se vor auzi de la cei ce în iad se muncesc” (Sf. Efrem Sirul);
141
lacrimile de foc ard trupurile peste care pică 1256. Tulburătoare imagini, şocante
adevăruri… Şi ce grozav lucru este să vezi atunci, când nu mai poţi face pentru tine
nimic, prăpastia mare care separă iadul de Rai1257, în insuportabilul chin de a vedea
în partea cealaltă fericirea în care se bucură drepţii 1258. Imposibilitatea de a compara
chinurile de pe pământ cu cele ale iadului, i-a făcut pe mucenici să dispreţuiască cele
mai crâncene suferinţe numai gândind că ele sunt pur şi simplu nimic pe lângă
chinurile din iad. Mai pe scurt, cu speranţa că cititorul cu minte îşi va lucra
mântuirea cu teama sfântă că Dumnezeu îl va scăpa de mulţimea locurilor de tortură,
pricinuitoare de suferinţă, ale osândiţilor, prezint în cele ce urmează câteva grade de
chinuri după felul, greutatea şi mulţimea păcatelor ce le-am făcut. Dacă unele sunt
vremelnice, altele sunt eterne:
Cea dintâi tortură, pricinuitoare de suferinţă, este focul cel nestins şi
veşnic1259. Focul acesta cumplit nu mistuie ca cel de pe pământ, pentru că este
veşnic1260 şi se separă de cel din lumea aceasta prin trei însuşiri: este întunecat,
nematerialnic şi nestins. De focul nestins nu vor avea parte doar satan şi îngerii
lui1261, ci şi trupurile păcătoşilor care, după obşteasca înviere, vor fi
nestricăcioase1262. Pieirea lor este veşnică1263.

1256
„Lacrimile celor ce se muncesc vor fi de foc şi cu totul se vor arde trupurile acelea peste care
vor pica” (Sf. Macarie cel Mare, Uşa pocăinţei, pg.187);
1257
„Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de
aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi” (Lc. 16, 26);
1258
Sf. Ioan Gură de Aur;
1259
„Cea dintâi pricină de suferinţă este focul cel nestins şi veşnic” (Sf. Ignatie al Antiohiei,
Epistola către Efeseni, XVI, 2);
1260
„Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic,
care este gătit diavolilor şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat
am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav
şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut
flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va
răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie
nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică” (Mt. 25, 41-
46); Apoc. 14, 9-11; „Şi când vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale celor care s-au răzvrătit
împotriva Mea, că viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge. Şi ei vor fi o sperietoare
pentru toţi” (Is. 66, 24); „Şi pe cei din urmă îi aşteaptă focul care este nestins şi fără sfârşit şi un
vierme neadormit care nu nimiceşte trupul, ci continuu mistuie trupul cu dureri fără sfârşit. Nici un
somn nu le va da odihnă, nici o noapte nu-i va mângâia, nici o moarte nu-i va elibera de osândă,
nici un glas de prieteni care să mijlocească pentru ei nu-i va ajuta. Pentru că nici drepţii nu mai
sunt văzuţi de ei, nici ei nu mai sunt vrednici de pomenire” (Sf. Ippolit, Împotriva grecilor);
1261
Mt. 25, 41; „Satana cu toată oastea lui şi cu toţi cei ce i-au urmat exemplul veşnic vor suferi”
(Sf. Iustin Martirul şi Filosoful);
1262
Focul acela este pururi arzător şi nestins (nu pârjoleşte şi nu mistuie ca focul pe pământ) pentru
că după Înviere, trupurile păcătoşilor sunt şi ele nestricăcioase (Sf. Ioan Gură de Aur. Omilie
despre învierea morţilor, 8); „Dacă cineva este păcătos, el primeşte un trup veşnic destinat a suferi
chinurile păcatului şi va arde veşnic în foc, fără a se distruge sau a se mistui vreodată” (Sf. Chiril
al Ierusalimului);
1263
„În văpaie de foc, osândind pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu se supun
Evangheliei Domnului nostru Iisus. Ei vor lua ca pedeapsă pierirea veşnică de la faţa Domnului şi
142
 Tortura a doua este gheaţa şi gerul. Aici avem de-a face cu o baltă uriaşă
plină de apă geroasă, de gheaţă, foarte rece. Oamenii din ea vor scrâşni unii asupra
altora: fiii asupra părinţilor, că nu i-au învăţat cele bune; prietenii asupra prietenilor;
părinţii asupra copiilor neascultători; învăţătorii asupra şcolarilor răi; şcolarii asupra
învăţătorilor neglijenţi; preoţii asupra enoriaşilor; enoriaşii asupra preoţilor; părinţii
îşi blesteamă copiii; osândiţii scrâşnesc asupra lor, că s-au lăsat amăgiţi de şoaptele
diavolilor etc.
A treia tortură este mirosul. Aici se adună toate spurcăciunile, din întreaga
lume, cu trupuri împuţite de păcate grele. Unul ca acesta, căzut sub osânda lui
Dumnezeu, dacă ar fi slobozit din iad în lume s-ar molipsi tot aerul de multa putoare
şi mulţi dintre oameni ar muri.
Cea de-a patra tortură este vederea. Cei de aici sunt pedepsiţi prin
întunecatele şi schimonositele feţe ale diavolilor. Feţele lor sunt atât de urâte, de
îngrozitoare, încât de ar şi vedea cineva pe vreunul dintre ei s-ar arunca în cuptor
aprins.
A cincea tortură este foametea şi setea cumplită. Cei de aici cunosc
flămânzeala câinilor1264 , muşcarea limbilor de durere1265, foamea şi însetarea1266, fără
să-şi poată răcori limba de văpaia cea chinuitoare1267. „Setea” de cele duhovniceşti
este mai mare decât a oricărui foc.
A şasea tortură este viermele cel neadormit. Pe acest vierme îl reprezintă
conştiinţa, ştiinţa omului. Aici, tot ce în lume ni s-a părut a fi dulce, se preface acum
în viermi1268. Viermele conştiinţei mănâncă neîncetat şi neadormit inima osândiţilor,
care, în întristări, se muncesc şi mai mult văzând înaintea lor toate păcatele săvârşite
pe când erau pe pământ. Despre aceşti viermi otrăvitori, Sf. Părinţi spun că mănâncă
din trupuri fără să se sature vreodată1269 şi că sunt nişte târâtoare pe care nici nu ni le
putem imagina1270.

de la slava puterii Lui, când va veni să se preamărească întru sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire de
către toţi cei ce au crezut, pentru că mărturia noastră către voi a găsit crezare în ziua
aceea”(2Tes.1, 8-10); Mt. 25, 46;
1264
„Întoarce-se-vor spre seară şi vor flămânzi ca un câine şi vor înconjura cetatea. Ei se vor risipi
să mănânce; iar de nu se vor sătura, vor murmura” (Ps. 58, 17-18);
1265
„Şi al cincilea înger a vărsat cupa lui pe scaunul fiarei şi în împărăţia ei s-a făcut întuneric şi
oamenii îşi muşcau limbile de durere” (Apoc. 16, 10);
1266
„Pentru aceasta, aşa zice Domnul Dumnezeu: Iată, slugile Mele vor mânca şi vouă vă va fi
foame, vor bea şi voi veţi fi însetaţi, se vor bucura, iar voi veţi fi înfruntaţi” (Is. 65, 13);
1267
„Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful
degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a
zis: fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele;
iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti” (Lc. 16, 24-25);
1268
„Acum i se pare păcătosului prea dulce desfătarea trupului, iar atunci dulceaţa se va preface în
viermi, mâncând cele dinăuntru ale lui, după prezicerea proorocului Isaia: viermele lor nu va muri
şi focul lor nu se va stinge – Is. 66, 24 (Sf.Grigorie Dialogul);
1269
„Vor fi în iad un fel de viermi otrăvitori şi mâncători de trupuri, care fără de săturare mănâncă
şi niciodată nu-şi umplu pântecele lor şi mai ales când mănâncă pricinuiesc omului dureri
nesuferite” (Sf. Vasile cel mare, Tâlcuire la Psalmul 33);
143
 Tortura a şaptea: legăturile şi întunericul cel mai din afară. Aici ajung cei
găsiţi fără îmbrăcăminte de nuntă1271, care nu s-au preocupat adică de cele veşnice.
Tortura a opta: deznădăjduirea şi mâhnirea veşnică. De aici, cei condamnaţi
vor striga neîncetat, blestemând şi hulind cerul, pământul, zidirile şi pe Dumnezeu.
Aici îşi blesteamă prietenul pe prieten, tatăl pe fii, mama pe fiice, bărbat pe soţie,
soţie pe iubit, părinţi pe fii, fii pe părinţi… Cu toţii vor invoca moartea, mâncându-
se unii pe alţii.
Tortura a noua este depărtarea pentru totdeauna de Domnul Dumnezeu şi
de sfinţii Lui. Aceasta este cea mai groaznică dintre torturi, cea mai cumplită şi cea
mai dureroasă. Toţi cei de aici se chinuiesc pe veşnicie, alungaţi fiind de la faţa lui
Dumnezeu1272.
Nu se poate să înţelegem totuşi ce se întâmplă în iad, cum anume este acolo,
dacă nu conştientizăm în mod absolut că, după ceasul morţii, toate simţurile noastre
lucrează cu putere şi mai multă. Ar fi desigur suficient să percepem ce este într-
adevăr „dincolo” dacă, în modul cel mai simplu cu putinţă, puterea de înţelegere ne-
am limita-o la formele materiale ale iadului înfăţişate de Sf. Scriptură: adânc1273,
întunecime, plângere, scrâşnirea dinţilor1274, depărtare de Dumnezeu1275, foc
(veşnic)1276, vierme neadormit1277, neorânduială1278, muncă (veşnică)1279 etc.
Prin extensie simbolică, imaginile enumerate sunt folosite şi de Sf. Părinţi în a
zugrăvi pe cât se poate suferinţa simţurilor în care se zbat cei din iad: ei aud (hule,
înjurături, trosnetul focului veşnic); văd după moarte pedepsiţi pe ce i-au
nedreptăţit1280şi cum le clocotesc sufletele, dar în întunericul din iad nu se văd faţă
către faţă unul pe altul1281 (însă cei din iad pot să-i vadă pe drepţii din Rai 1282, fiindu-
le totuşi ruşine să li se adreseze 1283 şi poartă cu ei dorinţa să-i ajute pe cei rămaşi pe

1270
Sf. Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt Catehetic, în colecţia PSB, vol. 29, Bucureşti, 1992, pg.
46; Is. 66, 24;
1271
„Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel
mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 22, 13); „Iar fiii împărăţiei vor fi
aruncaţi în întunericul cel mai din afară, acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 8, 12);
1272
2Tes. 1, 9;
1273
Lc. 8, 31; „Mântuieşte-mă din noroi, ca să nu mă afund; izbăveşte-mă de cei ce mă urăsc şi din
adâncul apelor, ca să nu mă înece vâltoarea apei, nici să mă înghită adâncul, nici să-şi închidă
peste mine adâncul gura lui” (Ps. 68, 17-18);
1274
Mt. 8, 12; 22, 13; 25, 30; Lc. 6, 25; 2Pt. 2, 4; Iuda 1,6;
1275
Mt. 7, 23;
1276
Mt. 25, 41-46;
1277
Mc. 9, 44;
1278
Iov 10, 21-22;
1279
Mt. 25, 41-46;
1280
Sf. Ioan Gură de Aur, De la iudei, 7, 6);
1281
„Întunericul cel mai dens se înalţă ca un zid între cei blestemaţi, astfel încât cei din iad sunt în
neputinţă de a se vedea unul pe celălalt” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia la Psalmi); Preotul idolilor
către Sf. Macarie Egipteanul: Nu putem să ne privim faţă către faţă” (Pateric, Avva Macarie);
1282
„Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în
sânul lui” (Lc. 16, 23);
144
pământ1284); miroase putreziciune1285 de cadavre1286 şi emanaţii din cele mai grele ale
duhurilor necurate; gustă spurcăciunile diavolilor şi mănâncă din cărnurile altora şi
din pruncii avortaţi; pipăie întunericul (şi capetele balaurilor încolăciţi); bâjbâind ca
orbii pe lângă ziduri1287, aşa cum pipăiau egiptenii sub Moise1288 (se consideră că acel
întuneric palpabil a venit din iad)…
Abia în acele momente de deznădejde, când sufletele condamnate îşi vor aminti
de toată viaţa greşită avută pe pământ, când îşi vor conştientiza nesfârşirea
chinurilor1289 - toate acestea vor striga cu disperare Vai mie!1290 în iarna friguroasă a
strâmtorării extreme1291.
Cât suntem pe pământ, multe taine ne rămân inaccesibile. În locul lor, în lumea
de dincolo luăm contact cu altfel de descoperiri, legile fiind cu totul altfel concepute,
iar existenţa psiho-comportamentală capătă sensuri complet inversate: păcătoşii
1283
Bogatul nemilostiv s-a adresat lui Avraam, nu lui Lazăr. „Imdediat ce bogatul a zărit pe Lazăr,
s-a înroşit şi i-a fost ruşine! Nu a avut chip să-i vorbească” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 2 la
Lazăr şi bogatul);
1284
„Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin” (Lc. 16, 28);
1285
„Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune, şi în loc de cingători, frânghie, în loc de cârlionţi
făcuţi cu fierul, pleşuvie, în loc de veşmânt preţios, zdrenţe, şi în loc de frumuseţe, pecete de
robie” (Is. 3, 24);
1286
„Morţii lor vor fi aruncaţi pe câmp, cadavrele lor greu vor mirosi şi prin munţi vor şerpui
pârâiaşe din sângele lor” (Is. 34, 3);
1287
„Umblăm bâjbâind, ca orbii pe lângă zid; ca şi cei fără ochi bâjbâim mereu, ne poticnim în
miezul zilei ca şi pe înserate, între oamenii în putere suntem ca nişte morţi” (Is. 59, 10);
1288
„Atunci a zis Domnul către Moise: Întinde mâna ta spre cer şi se va face întuneric în pământul
Egiptului, încât să-l pipăi cu mâna. Şi şi-a întins Moise mâna sa spre cer şi s-a făcut întuneric
beznă trei zile în tot pământul Egiptului, de nu se vedea om cu om, şi nimeni nu s-a urnit de la
locul său trei zile. Iar la fiii lui Israel a fost lumină peste tot în locuinţele lor” (Ieş. 10, 21-23);
1289
„Toate sufletele sunt nemuritoare, chiar şi cele ale păcătoşilor. Mai bine ar fi fost acestora să nu
fi existat, căci în prada muncilor celor fără de sfârşit, în focul care nu se stinge, nemurind
niciodată, ei nu vor vedea sfârşit chinurilor lor” (Sf. Clement al Romei);
1290
„Mă înfricoşez de gheenă, că fără sfârşit este. Mă înspăimântez de tartarul cel mai dinafară, că
nu are împărtăşire cu lumina. Mă înfricoşez de viermele cel neadormit, că fără de sfârşit
chinuieşte. Mă înfricoşez de râul cel de foc, care curge înaintea scaunului înfricoşător şi prea
Veşnicului Judecător, care va face sunet mare şi cu văpaie prea iute îi va pierde. Mă înfricoşez de
negura cea fără de lumină. Mă înfricoşez de întunericul cel mai din afară şi de legăturile cele
nedezlegate, de scrâşnirea dinţilor şi de plângerea cea nemărginită (…) Acolo totdeauna se aude:
„Vai!”. Acolo toţi strigă: „Vai mie”, „Vai mie” şi nu este cine să le ajute. Suspină neîncetat şi
necurmat din adâncul inimii lor şi nimeni nu este cine să-i audă. Plâng şi se jelesc, dar nimeni nu
este cine să se milostivească spre ei. Unde este desfătarea, unde este nălucirea averilor, unde este
acolo frumuseţea femeilor mincinoase şi nefolositoare? Unde este acolo spoirea şi sulemenirea
femeilor celor rele pe care o uneltesc spre a înşela tinerii? Unde este podoaba hainelor? Unde este
dulceaţa păcatului cea necurmată şi întinată? Unde este mândria cea fără de omenie? Unde sunt
boierii, unde împăraţii, unde egumenii şi cei ce se fălesc cu dregătoriile şi bogăţiile lor? Ei defaimă
pe Dumnezeu care i-a făcut pe dânşii” (Sf. Chiril al Alexandriei, în Uşa pocăinţei, 1812, pg.371-
380);
1291
„În gheenă va fi un foc nestins, o iarnă friguroasă, un vierme ce nu moare, o putoare nesuferită,
o întristare netâlcuită, o foame grozavă, o sete nepotolită şi o strâmtorare extremă” (Sf. Dimitrie al
Rostovului, în Omilia a doua, despre Intrarea Domnului în Ierusalim);
145
avari se vor chinui1292, sătuii vor flămânzi, cei ce râd vor plânge1293, cei despre care
toţi oamenii îi vorbesc de bine pe pământ vor avea de suferit 1294 etc. Lor le va
închide uşa Domnul Dumnezeu1295, făcând cu ei ce doreşte1296. Din locul ce li s-a
pregătit lor, adică din întunecimea iadului, sunt incapabili să perceapă iubirea lui
Dumnezeu ca pe o lumină. Ei nu mai au vedere duhovnicească, percep lumina ca pe
un foc mare cât distanţa de la cer la pământ, în mod diferit 1297. Situaţia este cu atât
mai dezolantă cu cât păcătoşii trezindu-li-se conştiinţa 1298, imediat după deces, revăd
încremeniţi de uimire toate păcatele făcute1299, făcându-li-se ruşine în faţa lor1300.
Uimirea lor se împleteşte cu dorul nebun al copiilor din iad pentru părinţii din Rai,
cu părerea lor de rău că nu le-au ascultat îndemnurile la a avea credinţa în Domnul
Dumnezeu. Alţii, desigur mulţi (bulversaţi că plăcerea unui moment de răsfăţare este
pedepsit pe veşnicie, fără să mai poată face pocăinţă şi să găsească iertare), îi
blesteamă pe cei ce altădată le erau dragi. Acum, iată, se chinuiesc în iad toţi cei care
s-au îndestulat cu bucuria cea de demult: copii, rude, prieteni (prinşi cu laţurile
pierzătoare ale băuturii, mâncării, muzicilor, dansurilor, destrăbălărilor) etc. Cine
dintre ei este însă osândit pentru totdeauna , doar Domnul Dumnezeu ştie. Noi însă,
cei care avem credinţă în Dumnezeu, ştim că ne este dată puterea să căutăm mai întâi
Împărăţia lui Dumnezeu, că ne putem mântui cu frica cea bună1301 de ororile iadului,

1292
Lc. 6, 24; Is. Sir. 31, 8; Mt. 19, 24;
1293
Lc. 6, 25;
1294
Lc. 6, 26;
1295
„Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa
s-a închis” (Mt. 25, 10);
1296
„Dumnezeu nu se supune legii; şi ceea ce vrea, aceea este bun, nu ce socotim noi, căci nu
suntem noi judecătorii lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Damaschin, Dial. C. Manich. P.G., 94, col.1547);
1297
Nu toţi cei din iad suferă la fel. Că în iad există mai multe subsoluri, rezultă şi din dialogul
idolatrului cu Sf. Macarie Egipteanul: „Cât de departe este cerul de pământ, atât este focul de
mare; stăm din picioare până în cap (gât – n.a.) în foc. Chinul cel mai mare este în jos de noi”
(Pateric, Avva Macarie). Textul arată că idolatrii au găsit o oarecare milă, ca unii ce nu au
cunoscut Adevărul. Dar acei creştini care L-au cunoscut pe Dumnezeu, dar L-au refuzat, aceia sunt
şi ei în foc cu de-a întregul şi cu tot trupul şi capul lor); În iad este un lanţ de subsoluri de foc, unde
„sălăşluiesc”păcătoşii. Un subsol îl aprinde pe idolatru, altul pe creştin, altul pe laicul creştin, altul
pe cleric: acesta va coborî mult mai adânc (Everghetinos, vol.1);
1298
Cu moartea, conştiinţa se trezeşte (înviază): ea arată nu doar păcatele mari şi de moarte, dar şi
pe cele „mici” şi „neînsemnate” făcute cu lucrul, cuvântul sau cu gândul (Avva Dorotei, Omilia
50);
1299
„După moarte, în sufletul păcătosului vor fi liniate, cu o vopsea de neşters, toate păcatele lui. Le
va avea întotdeauna în faţa ochilor lui. Nu va putea să le ascundă, precum a făcut pe pământ. Nu va
putea să-şi ia ochii de acolo. Ochii lui vor fi îndreptaţi către păcatele lui. Le va privi şi-i va fi
ruşine veşnic! Această ruşine va fi mai rea chiar decât întunericul şi focul iadului” (Sf. Vasile cel
Mare, Omilia 33 a psalmilor);
1300
„Să presupunem că cineva desfrânează singur, închis în casă. Dintr-o dată, se deschid uşile şi
ferestrele casei, surprinzându-l asupra faptului. Ce ruşine! Asemenea ruşine o vor simţi păcătoşii”
(Sf. Simeon Noul Teolog , Cateheza 28);
1301
„Toţi cei ce cugetă la gheenă, nu vor intra în ea; şi toţi cei ce uită de gheenă nu vor scăpa”
(Împărţirea de grâu, Cuvânt la Judecata de Apoi, 1833, pg.11);
146
că iadul a fost lovit de moarte când s-a întâlnit cu Domnul nostru Iisus Hristos 1302 şi
că şi noi putem să-l ocolim (se amăgeşte cine consideră că suferinţele din iad ale
diavolilor şi oamenilor vor avea sfârşit1303, întrucât ele au caracter veşnic).
Cât priveşte grozăviile din iad, de coşmar, nici din acest punct de vedere
Domnul Dumnezeu nu ne lasă în neştiinţă. În acest sens, sufletele alese au avut parte
de însemnate vedenii comunicate de Domnul în chip tainic. Nu mă refer, desigur, la
înşelăciunile viclene ale duhurilor răutăţii, atât de „impecabile” în provocarea spre
pierea multora cu atâtea şi atâtea imitaţii. În sprijinul cunoaşterii adevăratelor
descoperiri (vise), Cuviosul Ioan Sinaitul ne arată semnul după care putem să
distingem vedeniile adevărate de cele false 1304. Pe cele adevărate le primim ca pe
descoperiri ale lui Dumnezeu prin gurile sfinţite, singurele capabile de a şti să
deosebească dumnezeiescul de diabolic. Dar, ca să ne facem o imagine cât mai
completă despre ce se întâmplă în iad, sunt necesare câteva exemple de vedenii:
În primul caz, aflăm că în iad sunt diverse laţuri de care sunt prinse unele părţi
ale trupului omenesc. Laţurile acestea sunt ţinute de la un capăt de un monstru care
le controlează pe toate. Într-o altă parte, cu căldură imensă, pe mii de porţi dintr-o
vale întunecoasă intră oameni cu păcate scrise pe frunte. Se aud cum urlă, plâng şi
blesteamă1305.
1302
„Iadul a fost lovit de moarte atunci când s-a întâlnit cu Hristos… El a fost lovit de moarte,
pentru că Tu l-ai nimicit; a fost lovit de moarte, pentru că Tu l-ai umilit; a fost lovit de moarte,
pentru că Tu l-ai legat; a fost lovit de moarte pentru că Tu l-ai omorât” (Sf. Ioan Gură de Aur);
1303
Sinodul V anatemizează pe cei ce cred că suferinţa diavolilor şi oamenilor va avea sfârşit;
1304
„Să crezi numai în acelea (vise) care-ţi descoperă despre iad şi judecată. Dacă îţi creează
înlăuntrul tău mândrie (şi) aceste vise provin de la diavol” (Cuv. Ioan Sinaitul, Omilia 3, 45);
1305
Viziunea din apr. 1866 a Sf. Ioan Basco: „Rupt de oboseală, credeam că voi dormi liniştit, dar
un om cu o bonetă roşie mă invită, cu un ton poruncitor, să-l urmez cu toate că încercam să mă
împotrivesc. Am ajuns într-o câmpie întinsă, deşartă, cu iarbă uscată şi arsă (…) Şi am văzut
nenumărate laţuri, în care erau prinse capuri, gâturi, mâini şi braţe. Am înţeles… mai departe
cineva trăgea de aceste laţuri. Eu însumi am încercat a trage, pentru a vedea ce se află la celălalt
capăt. Apăru un monstru spumegând de mânie care ţinea cu mâna celălalt capăt al tuturor laţurilor.
Pe fiecare din ele era o inscripţie: mândrie, neascultare, desfrâu, furt, necumpătare, mânie. Am
văzut mai ales cuvintele: desfrâu, mândrie, neascultare. Printre aceste laţuri am văzut numeroase
cuţite, aşezate în mod providenţial. Mai erau două săbii care simbolizau devoţiunea către Sf.
Împărtăşanie şi către Sf. Fecioară. Călăuza îmi făcu semn să merg mai departe. Am început a
coborî într-o vale întunecoasă, în fundul căreia se găsea o clădire imensă. Căldura era îngrozitoare.
Înaintea noastră era o poartă cu această inscripţie: De aici nu mai e scăpare. Călăuza coborând mă
făcu să înconjor zidurile cetăţii infernale. Din distanţă în distanţă am întâlnit porţi de bronz cu
diferite inscripţii: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor! Tot pomul care nu aduce roadă se va
arde”. Dintr-o dată călăuza mă trage de braţ: Atenţie! Îndărăt!. Şi înaintea mea am văzut pe cineva
aruncându-se cu mâinile întinse, cu părul vâlvoi, cu o iuţeală vertiginoasă (ameţitoare)… Cu capul
lovi poarta de bronz. Apoi două porţi, 10, 100, mii, altele se deschiseră pentru a lăsa să intre noul
venit. După el veniră alţi răi care dispăruseră, după miile de porţi, în mijlocul unui zbucium
infernal. Fiecare îşi purta păcatul scris pe frunte. Cauza osândirii acestora sunt prietenii lor, îmi
zise călăuza, cărţile rele, obişnuinţa viciilor! Apoi am văzut alţi tineri aruncaţi în abis, cu toată
împotrivirea mea (…) am auzit urlete, plânsete, blesteme, hule. Am văzut osândiţi cu corpul plin
de paraziţi, necuraţi, cu ochii, urechile şi mâinile pline de viermi (…) Toate relele, nefericirile,
scârbele, bolile, ofensele şi durerile groaznice de pe pământ, faţă de cele ce sufăr în iad sufletele
147
 Din al doilea caz, aflăm că iadul este situat undeva în partea de apus, având
temniţe pline ca nisipul mării de oameni păcătoşi. Nimic nu se aude acolo, unde-i
jale de nedescris, decât „Vai şi amar!”1306. Într-o a treia vedenie, ni se încredinţează
că Dreptul Judecător se află între Rai şi iad. Îngerul celui care a avut vedenia 1307 L-a
rugat pe Dumnezeu să-l lase pe om să revină pe pământ ca să mai facă fapte bune.
Reîntors la firea omenească, Sf. Petru Vameşul s-a pocăit cu adevărat, a vândut
averea, a dat-o săracilor şi, în cele din urmă, s-a vândut chiar şi pe sine. Şi nu doar
el, Sf. Petru Vameşul, s-a întors pe pământ din lumea de dincolo. S-a întors şi
soldatul Taxiot, din a cărui viaţă aflăm că în iad sunt intrări înguste şi urât
mirositoare. „Viaţa” de acolo nici măcar nu poate fi numită viaţă, căci nu există
decât suferinţă şi nici o mângâiere. Cei din iad se roagă şi ei, dar nimeni nu-i
ascultă!1308

Cap. VIII: PARUSIA

8. A Doua Preaslăvită Venire a Domnului Hristos

Sfârşitul tainic al acestei lumi, săvârşit atunci când opera de creaţie a lui
Dumnezeu va fi încununată cu succes de transpunerea omenirii pe un plan de viaţă

păcătoşilor osândiţi, sunt asemenea unui foc mare zugrăvit pe perete faţă de un mare foc
vâlvâietor, arzător (…) Să nu căutăm unde este iadul; ci să ne căutăm a ne feri de el”(Omilia 31
către Romani);
1306
„După aceea am mers în partea de apus, unde se află iadul în care locuiesc sufletele date
acestuia. Am văzut, fiul meu Grigorie, cum temniţele întunecoase erau pline, ca nisipul mării, de
sufletele oamenilor păcătoşi, acoperite de ceaţa neagră a morţii. Acolo nu se aude nimic altceva în
afară de vai şi amar!, iar jalea şi suferinţa lor nu pot fi descrise. Coborând în părţile acelea
întunecate, care erau luminate de prezenţa îngerilor, m-au înconjurat frica şi groaza. Un înger mi-a
spus: Ai scăpat de aceste locaşuri întunecoase, întrucât te-ai pocăit şi ai pus capăt păcatului şi
datorită puţinelor tale fapte bune, sau mai bine zis datorită rugăciunilor Părintelui tău duhovnicesc,
Vasile” (Sf. Teodora, în Vedenii şi istorisiri de folos despre viaţa de dincolo, ed. Egumeniţa,
Galaţi, 2005, pg. 72);
1307
Sf. Petru Vameşul (V.Sf., 20 ian.), cum rezultă şi din scrierea părintelui arhimandrit Serafim
Man, Adevăruri trăite, ed. Bunavestire, Bacău, 2010, pg.396);
1308
„Duhurile diavoleşti m-au luat şi au început să mă bată. Ele m-au coborât în pământ, care se
despicase ca să ne primească pe noi. Am fost condus prin intrări înguste şi limitate, crăpături urât
mirositoare. Când am ajuns chiar în adâncurile iadului, am văzut acolo sufletele păcătoşilor…
Existenţa de acolo nu poate fi numită viaţă, pentru că ea nu constă în nimic altceva decât în
suferinţă, lacrimi care nu-şi găsesc nici o mângâiere, şi o scrâşnire din dinţi care nu se poate
descrie în nici un fel… Este imposibil să descrii toată suferinţa pe care o conţine iadul, toate
torturile şi durerile lui. Geamătul pornit din adâncul inimilor lor nu stârnea nici o compătimire din
partea nimănui. Cei din iad plâng, dar nimeni nu-i mângâie; ei se roagă, dar nimeni nu-i ascultă şi
nu-i eliberează. Şi eu am fost ţintuit în acele locuri întunecoase, încărcate de dureri teribile, şi am
plâns şi am suspinat amar timp de şase ore” (viaţa soldatului Taxiot, în V. Sf., mart. 28);
148
absolut şi etern fericit, prin marele eveniment al Învierii generale a morţilor, va fi
precedat de faptul că aproape întreaga omenire (pe fondul stingerii credinţei) va
ajunge la ultimul grad de stricăciune. Semnele catastrofale ale vremurilor din urmă,
manifestate în cel mai înalt grad distructiv în relaţiile inter-umane şi în natură 1309, vor
fi cunoscute de către adevăraţii creştini numai dacă trezvia lor duhovnicească va fi
suficient de tare ca să distingă, în cele mai mici detalii, expresiile subtile prin care
răul acţionează ascuns sub masca binelui.
Cum va fi însă, la A Doua Preaslăvită Venire a Domnului nostru Iisus Hristos,
este mai presus de raţiune şi de simţurile omului. Şi este aşa pentru că nu ni se
cuvine, gândindu-ne scripturistic la transformările copleşitoare la care vom fi
martori, să ne limităm la a le percepe doar prin prisma facultăţilor puterii minţii
noastre omeneşti. Acestea vor fi, desigur, cu mult mai uluitoare decât ni le putem
imagina. Dar ne stă însă la îndemâna tuturor să priveghem şi să ne rugăm, că nu este
al nostru a şti când va fi acea vreme1310 de mare restrişte, când în dezumanizarea
aproape generală oamenii vor fi întunecaţi la minte1311, atingând nivelul de răutate al
demonilor, în contextul apariţiei următoarelor semne: întruparea lui satan, disimulat
sub chipul şi însuşirile viclene ale conducătorului universal, antihristul, acela care
va înşela şi zdrobi lumea prin false minuni şi persecuţii; naţiunile se vor distruge
unele pe altele prin războaie; foametea şi ciuma vor face pământul pustiu; oamenii
se vor lepăda de cunoştinţa de Dumnezeu1312; lumea consternată va cunoaşte
grozăvii şi orori nemaiîntâlnite1313 în faţa cărora însăşi puterile cereşti se vor
cutremura1314… Elementele naturale, cerul şi pământul, prezise sfârşitului de Însuşi
Domnul nostru Iisus Hristos1315 vor produce înfiorare peste lume prin schimbarea
menirii lor fireşti şi, în cele din urmă, nici ele nu îşi vor mai găsi loc ca să fugă de la
faţa Domnului1316: cu vuiet mare cerurile vor pieri, pământul se va mistui, stihiile
vor arde1317; cu luciri sinistre, soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge 1318;

1309
Mt. 24, 1-51;
1310
„Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme” (Mc. 13, 33);
1311
„Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată
nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr (…) pentru că, cunoscând pe Dumnezeu,
nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea
nesocotită s-a întunecat” (Rom. 1, 18-21);
1312
„Poporul Meu va pieri, pentru că nu mai cunoaşte pe Domnul (…) Şi fiindcă tu ai uitat de legea
Domnului, şi Eu voi uita pe fiii tăi” (Os. 4, 6);
1313
„Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pământ semne: sânge, foc şi fumegare de fum” (F.Ap. 2,
19);
1314
„Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei,
iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerului se vor zgudui” (Mt. 24, 29);
1315
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt. 24, 35); Is. 24, 3-20; „Iar
cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele pe care o faci sul şi toţi munţii şi toate insulele s-au
micşorat din locurile lor” (Apoc. 6, 14);
1316
„Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi
cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele” (Apoc. 20, 11);
1317
“Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se
vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (2Pt. 3, 10);
149
stelele nu îşi vor mai da lumina lor1319, vor fi întunecate1320 şi fără de strălucire1321
vor cădea din cer1322; deşi oamenii de atunci îşi vor căuta moartea 1323, nu se vor lăsa
de păcatele lor (pocăi) nici când o să vadă cu ochii lor că o parte din pământ va
arde1324, o parte din mare se va preface în sânge1325, o parte din ape se va face ca
pelinul1326; ziua şi noaptea îşi vor pierde specificul 1327; focul, fumul şi pucioasa vor
ucide a treia parte din oameni1328… De jalea oamenilor, sub necazurile acestor
catastrofe, vor plânge şi cerul şi pământul. Pe alocuri, cutremurele1329 vor „înghiţi”
oraşele. Vânturile se vor dezlănţui. Oceanele vor scoate mugete înspăimântătoare şi
vor inunda pământul, făcând să se ciocnească munţii şi dealurile între ele. Vulcanele
vor revărsa şuvoaie de flăcări, sub privirile speriate ale oamenilor şi sub răcnetele
îngrozite ale vietăţilor pământului. Într-un simplu şi neaşteptat „minut”, când
flăcările vor cuprinde pământul într-o tăcere profundă şi posomorâtă, va avea loc
Cea De-a Doua Preaslăvită Venire a Domnului nostru Iisus Hristos. În acele clipe
de agonizare a credinţei oamenilor, de aproape totală neaducere aminte de
Dumnezeu, un zgomot cu mult mai înspăimântător decât trăznetele cele mai
puternice (omenirea se va cutremura la auzirea sunetului trâmbiţei oştirii cereşti) va
anunţa coborârea soliei divine în cele patru colţuri ale lumii. Este însă clar că
sfârşitul nu va veni decât atunci când se vor „epuiza” toate semnele (etapele)
1318
„Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare
şi strălucită” (F. Ap. 2, 20);
1319
„Luceferii de pe cer şi grămezile de stele nu-şi vor da lumina lor; soarele se va întuneca în
răsăritul lui şi luna nu va mai străluci” (Is. 13, 10);
1320
„Când te vei stinge, voi acoperi cerurile şi stelele lor le voi întuneca; soarele îl voi acoperi cu
nor şi luna nu va mai lumina cu lumina sa” (Iez. 32, 7);
1321
„Înaintea lor tremură pământul, cerul se cutremură, soarele şi luna se întunecă, iar stelele îşi
pierd strălucirea lor” (Ioil 2, 10);
1322
„Ci în acele zile, după necazul acela, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina ei. Şi
stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri se vor clătina” (Mc. 13, 24-25); „ŞI stelele
au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit cu
vijelie” (Apoc. 6, 13);
1323
„Şi în zilele acelea vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla şi vor dori să moară; moartea însă
va fugi de ei” (Apoc. 9, 6);
1324
„Şi a trâmbiţat întâiul înger, şi s-a pornit grindină şi foc amestecat cu sânge şi au căzut pe
pământ; şi a ars din pământ a treia parte, şi a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de
tot” (Apoc. 8, 7);
1325
„A trâmbiţat apoi, al doilea înger, şi ca un munte mare arzând în flăcări s-a prăbuşit în mare şi a
treia parte din mare s-a prefăcut în sânge” (Apoc. 8, 8);
1326
„Şi a trâmbiţat al treilea înger, şi a căzut din cer o stea uriaşă, arzând ca o făclie, şi a căzut
peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor… Şi a treia parte din ape s-a făcut ca pelinul şi
mulţi dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare” (Apoc. 8, 10-11);
1327
„Şi a trâmbiţat al patrulea înger; şi a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună,
şi a treia parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte a lor şi ziua să-şi piardă din lumină a treia
parte, şi nopatea tot aşa”.(Apoc. 8, 12);
1328
„De aceste trei plăgi: de focul şi de fumul şi de pucioasă… a fost ucisă a treia parte din
oameni” (Apoc. 9,18);
1329
„Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi
cutremure pe alocuri. Dar toate acestea sunt începutul durerilor” (Mt. 24, 7-8);
150
proorocite pentru vremea de strâmtorare, îngăduită de Dumnezeu peste lume, în
ipostaza lor de cei mai înflăcăraţi predicatori ai vremii din urmă. Semnele în cauză
sunt lăsate nouă de Domnul Dumnezeu, spre a ne învăţa, cu rol să îndrume mica
turmă a lui Hristos la păşunea mântuirii. „Slobozirea” lor ne este îngăduită de
Dumnezeu, la vreme de mare necaz, pentru că mulţi dintre păstorii Sf. Biserici nu ne
vor mai spune Cuvântul Adevărului: dar cine va răbda până la sfârşit încercările, cu
credinţă chemând în ajutor numele Domnului1330, acela se va mântui.1331
Când va fi însă Ziua şi ceasul Celei De-a Doua Preaslăvitei Veniri a Domnului
nostru Iisus Hristos? Răspunsul este simplu: nu ştim1332. De ce? Fiindcă nu ne este
lăsat nouă de la Dumnezeu ca să ştim1333. Ceea ce ştim însă este că Preaslăvita Sa
Venire este o taină divină1334, aflată sub a Tatălui stăpânire 1335 şi pregătită a fi
descoperită oamenilor la timpul cuvenit1336. Ca totuşi să nu înţelegem greşit, într-o
interpretare ilogică referitoare la dumnezeirea lui Hristos, firesc este să înţelegem
faptul că tot ceea ce cunoaşte Tatăl cunoaşte şi Fiul Omului („potrivit… firii Sale
dumnezeieşti”1337), că nimic din cele înalte nu poate să fie ascuns Sf. Treimi 1338. Iar
dacă Hristos a spus că nu cunoaşte când va fi, în condiţiile în care El Însuşi este Cel
care a făcut anii, ca şi ziua sfârşitului, a spus-o – zice Sf. Ioan Gură de Aur – tocmai
ca să oprească cercetarea sfârşitului lumii. Să fim siguri de aceasta. Căci cum să nu
ştie Fiul când va fi sfârşitul lumii1339, când chiar Dânsul este Cel ce va să vină?
Aşadar Domnul ştie, dar, la întrupare, în preştiinţa Sa, consideră că nu este neapărat
spre folosul nostru a şti şi noi. De aceea, Domnul Hristos îi împiedică pe ucenici să
întrebe despre A Doua Sa Venire1340, cum face şi Sf. Apostol Pavel când spune că nu
este nevoie a scrie despre ani şi vremi… Ca urmare, în arhitectura divină a ultimelor
lucruri din Univers, cu Cea De-a Doua Venire a Domnului oamenii nu trebuie să-şi

1330
„Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (F.Ap. 2, 21);
1331
„Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Mt. 24, 13);
1332
„Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci
numai Tatăl” (Mc. 13, 32);
1333
“El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa”
(F.Ap. 1, 7);
1334
„Iar îngerul pe care l-am văzut… şi-a ridicat mâna dreaptă către cer, şi s-a jurat… că timp nu va
mai fi, ci, în zilele când va grăi al şaptelea înger – când va fi să trâmbiţeze – atunci va fi săvârşită
taina lui Dumnezeu, precum bine a vestit robilor Săi, proorocilor” (Apoc. 10, 5-7);
1335
Mt. 24, 36;
1336
„Să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe care,
la timpul cuvenit, o va arăta fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul
domnilor” (1Tim. 6, 14-15);
1337
Hristos spune că nu ştie „potrivit firii Sale omeneşti, şi nu celei dumnezeieşti” (Sf. Simeon
Noul Teolog, S.C. 122, pg. 344-346);
1338
„Nimeni nu ştie, decât Sfânta Treime – Dumnezeirea Cea Una şi Nedespărţită” (Sf. Simeon
Noul Teolog);
1339
Domnul ştie, când zice că mai înainte vor fi războaie, furtuni, cutremure în toate locurile –
„toate… nu vor fi decât începutul durerilor” (Mt.24, 8): Astfel, ne arată că ştie când va veni (vezi
Sf. Vasile cel Mare, Epistola 236);
1340
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia 77, 1;
151
siluiască mintea: scris este că Domnul Hristos poate să vină la orice oră1341, într-un
moment când oamenii nici nu gândesc1342. Iar Venirea Fiului Omului va fi
fulgerătoare1343, ca a unui fur noaptea1344. Domnul va veni fără de veste1345, cum a
venit Potopul nimicitor de sub Noe 1346 şi focul din cer de sub Lot 1347. Nu ar fi exclus
ca Venirea să fie noaptea1348, posibil într-o zi de duminică1349.
Tot căutând însă la cele de peste fire, unii prooroci mincinoşi dintre eretici 1350 s-
au încurcat în aiureli speculative referitoare la stabilirea datei Celei De-a Doua
Veniri, sfidând prin calculele lor învăţătura poruncită lumii de Domnul nostru Iisus
Hristos, precum şi pe cele ale Sf. Apostoli şi Sf. Părinţi din Sf. Biserica lui
Dumnezeu.
Nesupunerea acestor trufaşi faţă de Sf. Biserică este însă nebunie, pentru că
boala de a fi obsedat de fixarea datei venirii Domnului este un act iresponsabil de a
se opune Adevărului, Duhului Sfânt1351, înseamnă dezbinare1352 şi se înrudeşte cu
păgânismul1353. Se arată astfel că lumea este plină de oameni care nu au ştiinţă
duhovnicească în a înţelege Sf. Scriptură, nu cunosc deloc puterea lui Dumnezeu şi,
având cugete înşelate de demoni, se rătăcesc1354 cu îngâmfare1355 în pretinsa lor

1341
Mc. 13, 32-37;
1342
„Deci şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni” (Lc.12, 40);
1343
„Căci după cum fulgerul, fulgerând dintr-o parte de sub cer, luminează până la cealaltă parte de
sub cer, aşa va fi şi Fiul Omului în ziua Sa” (Lc. 17, 24);
1344
„Iar despre ani şi despre vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vă scriem, căci voi înşivă ştiţi bine
că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea” (1 Tes. 5, 1-2);
1345
„Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci fără de veste va veni peste ei pieirea, ca şi durerile
peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea” (1 Tes. 5, 3);
1346
„Şi precum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se
însurau, se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi”
(Lc. 17, 26-27);
1347
„Tot aşa precum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau şi zideau. Iar
în ziua în care a ieşit Lot din Sodoma a plouat din cer foc şi pucioasă şi i-a nimicit pe toţi, la fel va
fi în ziua în care se va arăta Fiul Omului” (Lc.17, 28-30);
1348
„Zic vouă : În noaptea aceea vor fi doi într-un pat; unul va fi luat, iar celălalt va fi lăsat” (Lc.17,
34);
1349
Cuv. Petros Damaskinos, Filocalia, 3;
1350
Adventiştii, „Martorii” lui Iehova etc;
1351
“Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva
Duhului Sfânt, precum părinţii voştri, aşa şi voi!” (F. Ap. 7, 51);
1352
“Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să
nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere” (1Cor. 1,
10);
1353
„De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai
câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei
martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va
asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt.18, 15-17);
1354
„Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Mt. 22,
29);
1355
„Nu te îngâmfa, ci teme-te” (Rom. 11, 20);
152
înţelepciune1356. Ei, deşi umblă în lung şi în lat să-i convingă pe oameni cu credinţa
lor greşită, sunt de fapt atinşi de nebunie1357 în febra căutării celor ce sunt mai presus
de ei1358. Cum ar veni vorba, merg cu viteză maximă în direcţie greşită: în iad.
Despre Preaslăvita Zi a coborârii lui Dumnezeu pe pământ, Parusia, Sf.
Scriptură ne-o prezintă încărcată de semnificaţii. Ea mai este numită şi considerată şi
Ziua Domnului nostru Iisus Hristos1359, Ziua Fiului Omului1360, Ziua cea de Apoi1361,
Ziua cea Mare1362 şi strălucită1363, Ziua veacului1364, Ziua mântuirii1365. Deoarece în
această Zi va avea loc şi Judecata Generală a omenirii, când vom şi vedea slava1366 şi
puterea1367 marelui Dumnezeu1368, Ziua Domnului mai poartă şi alte denumiri: Ziua
Judecăţii1369, Ziua cercetării1370 etc.
1356
„Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele
smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi” (Rom. 12, 16);
1357
„Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci
s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au
ajuns nebuni”. (Rom. 1, 21-22);
1358
„Cele mai presus de tine nu le căuta şi cele mai tari decât tine nu le iscodi. Cele ce s-au poruncit
ţie, acelea cu cuviinţă le cugetă, că nu-ţi sunt de nevoie cele ascunse. În multele tale îndeletniciri
nu te ţine de lucrurile zadarnice, că ţi s-au descoperit destule din cunoştinţele omeneşti. Că pe
mulţi i-a înşelat părerea lor şi socoteala rea a făcut să alunece cugetele lor” (I. Sir. 3, 20-23);
1359
„După cum ne-aţi şi înţeles în parte, - că noi suntem lauda voastră, precum şi voi lauda noastră,
în ziua Domnului nostru Iisus” (2 Cor. 1, 14); „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi… ca să
fiţi fără prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi… ţinând cu putere cuvântul vieţii, spre
lauda mea în ziua lui Hristos” (Filip. 2, 13-16);
1360
Lc. 17, 24;
1361
„Şi aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe nici
unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi” (In. 6, 39); „Marta I-a zis: Ştiu că va învia la înviere,
în ziua cea de apoi” (In. 11, 24); „Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are
judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua cea de apoi” (In. 12,
48);
1362
„Iar pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub
întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari” (Iuda 1, 6);
1363
F. Ap. 2, 20;
1364
„Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi
de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră, ci creşteţi în har şi în cunoaşterea
Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos. A Lui este slava, acum şi în ziua veacului! Amin”.
(2Pt. 3, 17-18);
1365
„Căci zice: La vreme potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat; iată acum vreme
potrivită, iată acum ziua mântuirii” (2Cor. 6, 2);
1366
„Iubiţilor,… întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la
arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare” (1Pt. 4, 12-13);
1367
Mt. 24, 30;
1368
„Şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru
Hristos Iisus” (Tit 2, 13);
1369
„Dar zic vouă: Tirului şi Sidonului le va fi mai uşor în ziua judecăţii, decât vouă” (Mt. 11, 22);
„Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie
pedepsiţi în ziua judecăţii” (2Pt. 2, 9);
1370
„Purtaţi-vă cu cinste între neamuri, ca în ceea ce ei acum bârfesc ca pe nişte făcători de rele,
privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune, să preamărească pe Dumnezeu, în ziua când îi
va cerceta” (1Pt. 2, 12);
153
 În altă ordine de idei, ne este de maxim interes cum ni se va arăta nouă, la
Parusie, Mântuitorul nostru Iisus Hristos… După descrierile sfintelor scripturi,
într-un context în care păcatele oamenilor îi vor determina să nu-şi mai ridice
privirea la cer, pe bolta cerească va apărea Sf. Cruce (semnul Fiului Omului1371).
Semnul ei îl vor purta pe fruntea lor – ca pecete – şi drepţii lui Dumnezeu 1372, în
vacarmul general provocat de plângerea tuturor neamurilor1373, vinovate de a nu fi
cinstit Sf. Cruce1374. Atunci, în genunchi, adevăraţii credincioşi îL vor ruga pe
Domnul Dumnezeu, cu mâni ridicate evlavios spre cer, să se milostivească a trece
întreaga făptură raţională în noua Sa creaţie. Fără discuţie, nu găsesc cuvinte
potrivite ca să descriu câtuşi de puţin magnifica descoperire divină a ceasului celui
de pe urmă… Cuvântul revelat ne încredinţează că în „inima” soliei divine, în
prezenţa covârşitoare a Domnului, întru poruncă, însuşi Hristos Se va coborî din
cer1375, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu1376. Omenirea, rămasă
„fără de grai”, îl va putea vedea atunci şi pe Arhanghelul Mihail, marele ostaş al
Celui vechi de zile şi alb ca zăpada 1377, încins cu sabie de văpaie, urmat de mii de
mii1378 de forţe (Arhangheli, Îngeri şi Sfinţi) „cu săbii cu două tăişuri în mâinile lor,
ca să se răzbune pe neamuri şi să pedepsească pe popoare” 1379. Coborârea Domnului
se va face cu acelaşi Trup preamărit cu care şi S-a înălţat la cer 1380, inclusiv cu rănile
1371
„Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor
vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii
Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la
marginile cerurilor până la celelalte margini” (Mt. 24, 30-31);
1372
„Şi am văzut un alt înger… Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri… Zicând: Nu
vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii
Dumnezeului nostru” (Apoc. 7, 2-3);
1373
Mt. 24, 30;
1374
Păgâni, necredincioşi, sectanţi etc;
1375
„Iarăşi L-a întrebat arhiereul şi I-a zis: Eşti tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat? Iar Iisus a zis:
Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii
cerului” (Mc. 14, 61-62);
1376
„Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui
Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi” (1Tes. 4, 16);
1377
„Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui
era albă ca zăpada, iar părul capului său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc
arzător” (Dan. 7, 9);
1378
„Un râu de foc se vărsa şi ieşea din El; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau
înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise” (Dan. 7, 10); „Iar vouă celor
necăjiţi, să vă dea odihnă, împreună cu noi, la arătarea Domnului Iisus din cer, cu îngerii puterii
Sale, în văpaie de foc, osândind pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu se supun
Evangheliei Domnului nostru Iisus” (2 Tes. 1, 7-8);
1379
„Laudele Domnului în gura lor şi săbii cu două tăişuri în mâinile lor, ca să se răzbune pe
neamuri şi să pedepsească pe popoare, ca să lege pe împăraţii lor în obezi şi pe cei slăviţi ai lor în
cătuşe de fier, ca să facă între dânşii judecată scrisă. Slava aceasta este a tuturor cuvioşilor Săi”
(Ps. 149, 6-9);
1380
„Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe,
care au zis: Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la
cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (F. Ap. 1, 10-11)
154
pe care le-a pipăit şi Sf. Apostol Toma 1381. Domnul Hristos va apărea pe cer cu
semnele rănilor pricinuite la Răstignire, purtate pe veci ca podoabe pe Trupul său
Nemuritor, „ca să le vadă iudeii”1382. Şi ei le vor vedea, cu mare jelire1383, mai ales
că, din Preasfântul Trup al lui Hristos, va iradia o lumină (care va copleşi toate
lucrurile) mai strălucitoare decât cea a Soarelui. Lumea întreagă va fi atunci
luminată de Dumnezeu Cel strălucitor1384, prin slava Dumnezeirii Sale, în mare
splendoare de Lumină, căci magistrala Sa Venire va fi însoţită de văpaie
pierzătoare1385, foc arzător în vifor mare1386, fulgere şi slavă strălucitoare1387. În Ziua
aceea, când va triumfa Dreptatea, toate cele văzute se vor da la o parte şi vor face loc
pentru Făcătorul cerului şi al pământului… Iar cerul şi pământul nici că se vor mai
vedea! Înspăimântătoare va fi atunci pieirea celor necredincioşi1388 şi mândri, în fuga
lor disperată, pricinuită de strălucitoarea slavă a lui Dumnezeu1389 şi de mânia Sa1390.
Cei fărădelege se vor consuma cu toţii, în focul de dinaintea Preaslăvitei Veniri a
Domnului1391, întrucât ei vor simţi prezenţa lui Dumnezeu ca foc şi nu ca slavă… Şi
orice ochi, în sfârşit, îL va vedea1392…
1381
„Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în
coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios” (In. 20, 27);
1382
Sf. Nicodim Aghioritul;
1383
„Şi în ziua aceea Mă voi sârgui să pierd toate neamurile care vor veni împotriva Ierusalimului.
Atunci voi vărsa peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului duh de milostivire şi de
rugăciune, şi îşi vor aţinti privirile înspre Mine, pe Care ei L-au străpuns şi vor face plângere
asupra Lui, cum se face pentru un fiu unul născut şi-L vor jeli ca pe cel întâi născut” (Zah. 12, 9-
10);
1384
„Din Sion este strălucirea frumuseţii Lui. Dumnezeu strălucit va veni, Dumnezeul nostru, şi nu
va tăcea” (Ps. 49, 2-3);
1385
„Căci Domnul vine în văpaie şi carele Lui sunt ca o vijelie, ca să dezlănţuie cu fierbinţeală
mânia Lui şi cercetarea Lui cu văpăi de foc, Domnul va judeca cu foc şi cu sabie pe tot omul şi
mulţi vor fi cei ce vor cădea de bătaia Domnului” (Is. 66, 15-16);
1386
„Foc înaintea Lui va arde şi împrejurul Lui vifor mare” (Ps. 49, 4);
1387
„Foc înaintea Lui va merge şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui. Luminat-au fulgerele Lui
lumea; văzut-a şi s-a cutremurat pământul. Munţii ca ceara s-au topit de faţa Domnului, de faţa
Domnului a tot pământul. Vestit-au cerurile dreptatea Lui şi au văzut toate popoarele slava Lui”
(Ps. 96, 3-6);
1388
„Iar cerurile de acum şi pământul sunt ţinute prin acelaşi cuvânt şi păstrate pentru focul din ziua
judecăţii şi a pieirii oamenilor necredincioşi” (2Pt. 3, 7)
1389
„Şi omul va fi umilit şi muritorul va fi pogorât şi Tu nu-i vei ierta! Intraţi în crăpăturile stâncilor
şi ascundeţi-vă în pulbere, din pricina fricii de Dumnezeu, de strălucirea slavei Lui. Ochii celui
mândru vor fi smeriţi, mândria celor de rând va fi pogorâtă şi numai Domnul în ziua aceea va fi
ridicat în slăvi; că Domnul Savaot va avea ziua Lui, se va ridica împotriva a tot ceea ce este
mândru şi semeţ şi-l va pogorî” (Is. 2, 9-12);
1390
„Şi împăraţii pământului şi domnii şi căpeteniile oştirilor şi bogaţii şi cei puternici şi toţi robii şi
toţi slobozii s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor, strigând munţilor şi stâncilor: Cădeţi
peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mânia Mielului, că a venit ziua
cea mare a mâniei lor, şi cine are putere ca să stea pe loc?” (Apoc. 6, 15-17);
1391
Ps. 96, 3-6;
1392
„Iată, El vine cu norii şi orice ochi ÎL va vedea şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns şi se vor
jeli, din pricina Lui, toate seminţiile pământului” (Apoc. 1, 7); „Atunci vor vedea pe Fiul Omului
venind pe nori, cu putere multă şi cu slavă” (Mc. 13, 26);
155
 Prin urmare, oricât s-ar afla omenirea de „somnambulă” duhovniceşte în ceasul
acela, ea se va „trezi” la auzirea sunetului impunător al Trâmbiţei de Apoi. Aceasta
este marea clipă când Domnul Dumnezeu, aşa cum l-a trecut pe om prin moarte şi
putrezire, aşa va şi curăţi şi înnoi lumea actuală printr-o minunată schimbare a
întregii creaţii în doar o simplă clipeală de ochi (simultan): la glasul Fiului lui
Dumnezeu1393 se vor deschide mormintele1394 şi morţii vor învia nestricăcioşi1395; cei
vii de atunci (drepţii, mai ales) se vor aduna 1396 şi vor fi înălţaţi „în nori” de către
Îngeri1397, ca să-L întâmpine pe Domnul, cu Care vor rămâne de-a pururi 1398 plini de
slavă (din doi oameni de pe pământ, unul se va lăsa şi altul 1399 - adică sluga fericită
care veghează1400 - se va lua) împreună cu înviaţii; Dumnezeu va face Judecata
Generală1401; chipului nou al omului îi va corespunde o creaţie naturală radical
preschimbată1402; se va inaugura Împărăţia lui Dumnezeu, cea fără de sfârşit, pe
care Fiul o va preda Tatălui 1403. Din toate acestea rezultă că vechea creaţie se
preschimba într-o creaţie nouă: istoria nu se va opri, dar îşi va schimba conţinutul şi
se va tranforma radical viaţa oamenilor, iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos va
domni în noua lume prin curăţia şi frumuseţea Lui, în vreme ce satan şi toţi ai lui îşi
vor primi osânda în prăpastia imensă şi neînchipuită1404.
Până când vor fi toate acestea, cu multă atenţie să luăm aminte la noi înşine, la
schimbarea noastră cea întru sfinţenie, ca să ne împodobim cu cât mai multe
nevoinţe ascetice spre intrarea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, încă de
1393
„Nu vă miraţi de aceasta; că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui” (In.5,
28); „Înfricoşat este glasul trâmbiţei, la care se supun stihiile, care despică pietrele, care vor
deschide mormintele, care vor descoperi cele mai dedesubt, care vor zdrobi şi vor sfărâma porţi de
aramă şi vor dezlega şi vor risipi legăturile morţii” (Sf. Grigorie Teologul);
1394
„Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de
ochi, la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom
schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor
să se îmbrace în nemurire” (1Cor. 15, 51-53);
1395
1Cor. 15, 51;
1396
„Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele
patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini” (Mt. 24, 31);
1397
„După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei (cu morţii – n.a.), în
nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururi vom fi cu Domnul” (1Tes. 4, 17);
1398
1Tes. 4, 17;
1399
„Zic vouă: În noaptea aceea vor fi doi într-un pat; unul va fi luat, iar celălalt va fi lăsat. Două
vor măcina împreună; una va fi luată şi alta va fi lăsată. Doi vor fi în ogor; unul se va lua şi altul se
va lăsa” (Lc.17, 34-36);
1400
„Fericite sunt slugile acelea pe care, venind, stăpânul le va afla veghind. Adevărat zic vouă că
se va încinge şi le va pune la masă şi, apropiindu-se, le va sluji” (Lc. 12, 37);
1401
Mt. 25, 31-46;
1402
„Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte
dreptatea” (2Pt. 3, 13);
1403
„După aceea, sfârşitul, când Domnul va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va
desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere” (1Cor. 15, 24);
1404
„O dată cu faţa lui Hristos, se va întoarce de la cei răi şi creaţiunea întreagă, nemaifiind înaintea
lor decât întunericul golului total – întunericul cel mai din afară, prăpastia imensă şi neînchipuită”
(Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistola I către George, prefectul Africii, P.G., 91, 380 D);
156
aici putem avea certitudinea că nu mai suntem muritori 1405. Botezul Sf. Duh ne
renaşte, învăţându-ne Adevărul şi vestindu-ne cele viitoare1406 (este exclusă
descoperirea datei când va fi sfârşitul lumii). Să trăim deci cu înţelepciune veacul de
acum, aşteptând neîncetat fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu1407,
mai ales că sfârşitul vieţii noastre poate să ne „prindă” înaintea sfârşitului lumii: pe
de altă parte, sfârşitul (în sens duhovnicesc) poate să vină pentru unii înainte de a
„gusta” din amărăciunea morţii lor… Teama cea sfântă să o avem şi în viitor şi în
prezent. Şi să fim cu totul convinşi că Hristos este în noi, că Împărăţia lui
Dumnezeu este deja în inimile noastre, grăbindu-ne să-L cercetăm şi să-L scoatem la
lumină prin sârguinţa de a-L îngriji prin facerea cu credinţă înflăcărată a cât mai
multor fapte bune… Pentru aceasta, avem nevoie de mâini ca să ţinem candelele cu
untdelemn, după modelul femeilor înţelepte din pilda celor 10 fecioare1408: mâinile
înseamnă viaţa făptuitoare a sufletului, cea întru pocăinţă; candelele sunt simbolizate
de mintea cea întru curăţirea inimii şi luminarea duhului; untdelemnul este
iubirea1409.
Cu aşa ţinte măreţe, nu mai trebuie să ne temem de moarte, căci o putem
învinge, o putem depăşi cu arvuna Duhului… Dar să ne temem însă de felul cum
vom sta în faţa Dreptului Judecător, rugându-L să nu intre la Judecată cu noi, robii
Săi… Cerându-I neîncetat să ne înfieze pe toţi, ca pe fii ai Săi, să aşteptăm şi noi
strălucirea cea dimpreună cu El1410…, când Se va arăta peste o lume care îL uită pe
zi ce trece. Atunci, când proorociile se vor împlini întocmai, după Sf. Scriptură, Cea
De-a Doua Preaslăvită Venire a lui Hristos va fi diametral opusă semnificaţiilor
primei Sale Veniri. Adică… Prima dată, Domnul nostru Iisus Hristos a venit în
lume ca rob. A Doua oară, va veni ca împărat. Prima dată, a binevoit să se întrupeze
într-un colţişor al lumii. A Doua oară, va veni peste tot. Prima dată, slava lui
Dumnezeu a fost ascunsă de trup. A Doua oară, întreaga Lui slavă se va arăta.
Prima dată, Îngerii ce îL înconjurau nu se vedeau. A Doua oară, va fi înconjurat de
toţi Îngerii Lui. La Prima Venire, oameni L-au judecat pe Hristos. La A Doua,
Hristos va judeca lumea. La Prima Venire nu a venit Domnul nostru Iisus Hristos,

1405
A Doua Venire şi Judecata sunt mai ales pentru cei păcătoşi. Cei drepţi, trăiesc deja venirea lui
Hristos. Aceştia sunt cei botezaţi cu Duhul Sfânt. Omul în cauză „devine cu totul curat, cu totul
fără de prihană, fiu al Luminii şi al zilei, şi nu mai este om muritor” (Sf. Simeon Noul Teolog,
Cuvântări morale 10, S.C. 129, PG.266);
1406
„Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa
toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (In. 14, 26);
1407
„Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să
lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate
şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (Tit 2, 11-13);
1408
Mt. 25, 1-3;
1409
Sf. Grigorie Palama, Predica 4, pg.126;
1410
La A Doua Venire, „văzând strălucirea lui Dumnezeu şi lăsându-ne cuprinşi de ea, şi fiind
iluminaţi de răsăritul soarelui slavei lui Hristos, şi strălucind şi noi dimpreună cu El” (Sf.
Grigorie Palama, Opere, în 11 EPE, pg.446);
157
Dumnezeu-Omul, ca să judece lumea, ci ca să o mântuiască1411. A Doua oară,
Domnul Hristos va veni să judece tot neamul omenesc într-o clipită, arătându-Se
triumfător spre mântuirea1412 celor ce cu stăruinţă îL aşteaptă1413.

8.1. Învierea morţilor

De fiecare dată, în duminici şi în sărbători, cu credinţă nestrămutată în Cuvântul

lui Dumnezeu, mărturisim în Crez – conform Revelaţiei – că aşteptăm învierea
morţilor şi viaţa veacului ce va să vină. Desigur că, unde există mai puţină credinţă,
din nefericire mult-întâlnită şi printre aşa-zişii creştini ai ultimelor zile, este mai greu
sau chiar imposibil de acceptat această fericită nădejde în înviere lăsată nouă prin
semnul lui Iona1414. Nădejdea aceasta fericită nu o au cei cărora li s-au furat minţile
cu filosofiile şi ştiinţele profane, care, ca şi grecii din Areopagul antic, după
„modelul” saducheilor, iau în râs (derâdere) învăţătura despre învierea lui
Hristos1415 şi nu pot sau nu vor să-i înţeleagă pe creştinii care aşteaptă ca ridicaţi din
morţi învierea de obşte1416. Despre această minune a minunilor, a mormintelor ce se
vor deschide cândva către o nouă vieţuire1417, ştim că este însăşi temelia credinţei
noastre. A nădejdii şi dragostei noastre. Nădejdea în învierea generală ne-o insuflă

1411
„Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec
lumea, ci ca să mântuiesc lumea. Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are
judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua cea de apoi” (In. 12,
47-48);
1412
„Cel care, acum, ne iartă păcatele… (este – n.a.) Cel care ne va fi judecător…, (iar – n.a.) Cel
ce a murit pentru noi…, (este – n.a.) Cel ce va veni să judece tot neamul omenesc; (iar atunci –
n.a.), după cuvântul Apostolului, Se va arăta nu ca să ridice păcatele, ci spre mântuirea celor ce-L
aşteaptă – Evr. 9, 28” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Ioan, XXXIX, 1);
1413
„Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară
fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă îL aşteaptă spre mântuire” (Evr. 9, 28);
1414
“Atunci I-au răspuns unii dintre cărturari şi farisei, zicând: Învăţătorule, voim să vedem de la
Tine un semn. Iar El, răspunzând, le-a zis: Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu I se
va da, decât semnul lui Iona proorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei
nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi… iată aici este mai mult
decât Iona (…) mai mult decât Solomon” (Mt. 12, 38-42); Iona 2, 3-11;
1415
„Dar Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi de
pretutindeni să se pocăiască, pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate, prin
Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin Învierea Lui din morţi. Şi auzind
despre învierea morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta şi
altădată. Astfel Pavel a ieşit din mijlocul lor” (F. Ap. 17, 30-33);
1416
„Acum nu mai murim ca nişte osândiţi, ci aşteptăm ca nişte ridicaţi din morţi învierea de obşte
a tuturor, pe care o va arăta la timpul cuvenit Dumnezeu, Cel care a lucrat-o şi ne-a dat-o în dar”
(Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, X);
1417
„De aceea prooroceşte şi le spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Iată, Eu voi deschide
mormintele voastre… şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu… Şi voi pune în voi Duhul Meu şi veţi
învia… şi veţi şti că Eu, Domnul, am zis aceasta şi am făcut, zice Domnul” (Iez. 37, 12-14);
158
Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Cel care este învierea şi Cel care ne asigură că –
de vom avea credinţă puternică în El – vom trăi şi după moarte1418… Ochiul inimii,
al tuturor, să ne fie deci Sus, la Dumnezeu… Căci doar Domnul Dumnezeu este Cel
care are puterea să redea viaţă morţilor întru Hristos1419, cu Hristos1420, în Hristos1421
prin puterea Sf. Duh1422. Aceasta şi este voia Celui ce L-a trimis în lume pe Domnul
Hristos, cu puterea de a învia din morţi1423, să ne învie la sfârşit pe toţi1424…
Desigur, viaţa în moarte este, ca şi învierea din morţi, un mister în esenţa lor.
„Misterul” acestora nu ne este, însă, cu totul ascuns… Ca să înţelegem mai bine cum
se va face însă învierea trupurilor noastre, să zăbovim câtuşi de puţin asupra învierii
învierilor, a Domnului nostru Iisus Hristos, Cel dintâi înviat din morţi să vestească
lumină neamurilor1425… Să recurgem la un mic istoric al Întrupării, la plinirea
vremii… după Răstignire, când ştim că pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au
despicat1426, judecătorul Pilat a pus strajă la mormântul Său 1427 ca să se asigure că
Hristos nu va învia. Însă în prima zi a săptămânii, duminica, s-a făcut un mare
cutremur, că Îngerul Domnului a dat la o parte piatra de la mormânt şi sta deasupra
ei. De frică, străjerii s-au cutremurat şi s-au făcut ca morţi… Iar Îngerul a zis
femeilor, venite la mormânt, să nu se teamă: că Hristos Cel căutat de ele S-a sculat

1418
„Şi a zis Marta către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum
ştiu că, oricâte cei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da. Iisus i-a zis: Fratele tău va învia.
Marta I-a zis: Ştiu că va învia la înviere, în ziua ce de apoi. Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi
viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va
muri în veac. Crezi tu aceasta? Zis-a Lui: Da, Doamne”. (In. 11, 21-27);
1419
„Căci aceasta vă spunem, după Cuvântul Domnului… că însuşi Domnul… Se va pogorî din cer,
şi cei morţi întru Hristos vor învia…” (1 Tes. 4, 15-16);
1420
„Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să vă întristaţi, ca şi ceilalţi,
care nu au nădejde, pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu,
pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El” (1 Tes. 4, 13-14);
1421
„Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (1 Cor. 15, 22);
1422
„Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos
Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi”
(Rom. 8, 11);
1423
„Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea
era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a
zis: Nu plânge! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere,
ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a
cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu…” (Lc. 7, 12-16);
1424
„Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică şi
Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In. 6, 40); 11, 23-24;
1425
„Dobândind deci ajutorul de la Dumnezeu, am stat până în ziua aceasta, mărturisind la mic şi la
mare, fără să spun nimic decât ceea ce şi proorocii şi Moise au spus ce va să fie: că Hristos avea să
pătimească şi să fie cel dintâi înviat din morţi şi să vestească lumină şi poporului şi neamurilor” (F.
Ap. 26, 22-23);
1426
„Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat
în două de sus până jos şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat” (Mt. 27, 50-51);
1427
„Pilat le-a zis: Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi. Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul
cu strajă, pecetluind piatra” (Mt. 27, 65-66);
159
din morţi, să meargă deci să vestească ucenicilor1428. Greu le-a fost însă ucenicilor să
creadă că Domnul nostru Iisus Hristos, Biruitorul morţii şi Paştele nestricăciunii, cu
adevărat a înviat din morţi!
Mai întâi, deşi mormântul gol „vorbea” de la sine, ei s-au îndoit de Înviere, dar,
ca să-i întărească, Domnul Hristos li S-a înfăţişat viu prin multe dovezi1429, ei înşişi
văzând cu ochii lor mărirea Lui1430 şi vestindu-L1431 până la martiraj: la început,
Iacov, ruda Domnului, nu credea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu (dar, în cele din
urmă, pentru credinţa lui a fost ucis cu pietre); Petru s-a lepădat de trei ori în timpul
judecăţii, dar mai apoi a fost răstignit cu capul în jos; Toma aştepta Să-i pipăie
semnele lăsate de cuie, dar, la sfârşit, a fost străpuns cu lancea etc. Mucenicia
aceasta a Apostolilor vine tocmai din încredinţarea ce li s-a făcut lor prin minunatele
Sale arătări, de după Înviere, când a binevoit să le vorbească1432, să le arate rănile,
să-i lase să-L pipăie1433, să mănânce cu ei1434: şi încă Domnul nostru Iisus Hristos nu
S-a arătat după Înviere doar unor persoane singure (ca Mariei Magdalena1435, lui

1428
„Şi fiind ele (mironosiţele – n.a.) încă nedumerite de aceasta (că găsiseră piatra răsturnată de pe
mormânt – n.a.), iată doi bărbaţi au stat înaintea lor, în veşminte strălucitoare. Şi înfricoşându-se
ele şi plecându-şi feţele la pământ, au zis aceia către ele: De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi?
Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea, zicând că Fiul
Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi şi să fie răstignit, iar a treia zi să învieze.
Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele Lui. Şi întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea
celor unsprezece şi tuturor celorlalţi” (Lc. 24, 4-9); Mt. 28, 1-10;
1429
„(Hristos – n.a.) S-a înălţat la cer, poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor pe care i-a ales, cărora
S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de
patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu” (F. Ap. 1, 2-3);
1430
„Dar mă voi sili ca, şi după plecarea mea, să vă amintiţi necontenit de acestea, pentru că noi v-
am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luîndu-ne după
basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri” (2Pt. 1, 15-16);
1431
„Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au
pipăit despre Cuvântul vieţii, - şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de
veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă – ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să
aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (1 In.
1, 1-3);
1432
„Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. Şi
văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră. Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând:
Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile,
bătezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate
câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28,
16-20);
1433
„Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei,
înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi
şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele mele,
că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine
că am”. (Lc. 24, 36-39);
1434
In. 21, 1-12;
1435
„Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) El s-a arătat întâi Mariei
Magdalena, din care scosese şapte demoni” (Mc. 16, 9);
160
Petru1436, lui Iacov şi lui Saul1437, ci şi unor grupuri mai mari şi mai mici (ca femeilor
mironosiţe1438, lui Luca şi Cleopa1439, Apostolilor cu Toma şi fără Toma1440, la cei
peste 500 de fraţi deodată1441) în diferite locuri: Ierusalim1442 (de câteva ori),
Emaus1443, Galileea1444, Marea Tiberiadei1445, muntele Eleonului1446, drumul
Damascului1447…
Din cele de mai sus reiese că, prin faptul istoric indubitabil al Învierii lui
Hristos, omenirea întreagă este pusă, de la o generaţie la alta, în faţa celui mai
formidabil eveniment de sub soare. Prin a Sa Înviere, a Celui care încă înainte de
Răstignire spusese celor doi ucenici ai Sf. Ioan Botezătorul că morţii înviază1448, iar
Apostolilor că va merge la Ierusalim, unde va pătimi şi a treia zi va învia1449, noi, în
ascultare de Sfânta Sa Biserică1450, Ortodoxă, ne naştem din nou prin moştenirea
păstrată în ceruri pentru noi1451. Este deci de neconceput ca să ne închinăm la harul
icoanelor, dar să tratăm cu dubii Învierea Lui! De fapt, problema învierii morţilor
ţine atât de credinţa mărturisitoare în Domnul nostru Iisus Hristos 1452 (cu tăria pe
care a avut-o Sf. Apostol Pavel în faţa regelui Agrippa 1453, procuratorului Felix1454 şi
1436
Lc. 24, 34;
1437
1Cor. 15, 7-8;
1438
Mt. 28, 9-10;
1439
Lc. 24, 13-35;
1440
In. 20, 19-29;
1441
1Cor. 15, 6;
1442
Lc. 24, 33-53;
1443
Lc. 24, 13;
1444
Mt. 28, 16-20;
1445
In. 21, 1;
1446
F. Ap. 1, 4-12;
1447
F. Ap. 9, 3;
1448
„Şi Iisus, răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: orbii îşi
capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se
binevesteşte” (Mt. 11, 4-5);
1449
„De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să
pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să
învieze” (Mt. 16, 21); 17, 22-23;
1450
„De-ţi va greşi ţie fratele tău (…) ia cu tine încă unul sau doi (…) şi de nu-i va asculta pe ei,
spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18,
15-17);
1451
„Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa,
prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire
nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi” (1 Pt. 1, 3-4);
1452
„Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi,
care nu au nădejde, pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu,
pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El” (1 Tes. 4, 13-14);
1453
„Şi acum stau la judecată pentru nădejdea făgăduinţei făcute de Dumnezeu către părinţii noştri
(…). De ce se socoteşte la voi lucru de necrezut că Dumnezeu înviază pe cei morţi?” (F. Ap. 26, 6-
8);
1454
„Şi-ţi mărturisesc aceasta, că aşa mă închin Dumnezeului părinţilor mei, după învăţătura pe care
ei o numesc eres, şi cred toate cele scrise în Lege şi în Prooroci, având nădejde în Dumnezeu, pe
care şi aceştia însişi o aşteaptă, că va să fie învierea morţilor: şi a drepţilor şi a nedrepţilor” (F.Ap.
161
la judecarea lui de către Sinedriu1455), cât şi de porunca dată Apostolilor de Hristos
ca să-i învieze pe cei morţi1456 (cum au şi făcut Sfinţii Apostoli Petru1457, Pavel1458,
Ioan1459, Filip1460, Andrei1461 şi încă mulţi alţii din sânul Sf. Biserici1462). Misiunea lor
de propovăduire, a credinţei în înviere, este bineînţeles dusă astăzi printre oameni de
către Sf. Biserică, a drept cinstitorilor ortodocşi, al Cărei Cap nevăzut, Hristos, îi va
învia în ziua cea de apoi pe toţi cei traşi la El de Tatăl 1463 (care se spovedesc curat şi
se împărtăşesc cu vrednicie spre viaţa cea de veci 1464), trăind astfel, prin El1465, viaţa
cea veşnică1466. De aceea a şi primit Domnul Hristos moartea de bunăvoie, nesupus
fiind ei prin fire, deoarece era Însuşi Dumnezeu Cuvântul şi în El firea omului era
stâns unită cu firea dumnezeiască ce lucra în ea 1467. Cu firea aceasta a tuturor
oamenilor (fără păcat), în trupul Său înviat şi slăvit, izbăveşte din stricăciune şi
înviază tot trupul omenesc1468 la sfârşitul veacurilor. Făcându-Se aşadar părtaş firii
omeneşti, a surpat puterea diavolului şi i-a izbăvit pe acei oameni pe care frica de
moarte îi ţinea în robie1469. Este firesc deci cu tărie să ne punem nădejdea propriei
învieri în Domnul nostru Iisus Hristos, a Cărui moarte este de fapt omorârea
morţii1470 şi a Cărui înviere înseamnă biruinţa şi întâmpinarea pentru totdeauna a

24, 14-15);
1455
F. Ap. 23, 6;
1456
“Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor
necurate, ca să le soată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă (…) Tămăduiţi pe cei
neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar
să daţi” (Mt.10, 1-8);
1457
F. Ap. 9, 36-42;
1458
F. Ap. 26, 6-11;
1459
V. Sf. 26 sept.;
1460
V. Sf. 14 nov.;
1461
V. Sf. 30 nov.;
1462
Sf. Iulian (V.Sf. 8 ian); Sf. Marchian (V.Sf. 10 ian); Sf. Macarie Egipteanul (V.Sf.19 ian); Sf.
Agnic (V.Sf. 21 ian.); Sf. Paladie (V.Sf. 28 ian.); Sf. Partenie (V.Sf. 27 feb); Sf. Haralambie (V.Sf.
10 feb.); Sf. Vasile (V.Sf. 7 mart.); Sf. Gheorghe (V.Sf. 23 apr.); Sf. Donat (V.Sf. 30 apr.); Sf.
Irinieu (V.Sf. 4 mai); Sf. Simeon (V. Sf. 24 mai); Sf. Timotei (V. Sf. 10 iun.); Sf. Iulian (V. Sf. 13
iul); Sf. Apolinarie (V.Sf. 23 iul); Sf. Pantelimon (V. Sf. 27 iun.); Sf. Martin (V. Sf. 10 nov.); Sf.
Mina (V. Sf. 11 nov); Sf. Ambrozie (V. Sf. 7 dec.); Sf. Spiridon (V. Sf. 12 dec.) etc;
1463
„Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis, şi Eu îl voi învia în
ziua cea de apoi” (In. 6, 44);
1464
„Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu
veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are
viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In. 6, 53-54);
1465
„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe
Mine va trăi prin Mine” (In. 6, 57);
1466
„Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică” (In. 6, 47);
1467
Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Sfintele Paşti, II, 5);
1468
Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, (XX);
1469
„Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel şi El S-a
împărtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul,
şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evr. 2, 14-15);
1470
Sf. Ioan Gură de Aur, Metodiu de Olimp;
162
vieţii celei veşnice şi nestricăcioase. Să râdem deci de moarte1471, că Dumnezeu a
preschimbat-o1472. A întors-o spre slava noastră1473, făcându-ne prin ea nemuritori1474.
Să nu ne fie nouă, moartea, capătul oricăror speranţe ale noastre, capacul sub care
pierim striviţi de sumbre resemnări, fatale. Moartea nu este altceva decât un fapt
solemn şi minunat, pentru că este început al unei vieţi mult mai bune1475 şi
nestricăcioase1476, prin care ne ridicăm la viaţa cerească şi intrăm în Împărăţia lui
Dumnezeu1477. Vieţuim, mai înalt, cu Hristos…
Ca urmare, fericit este omul care înţelege rolul Domnului Hristos în istoria
mântuirii noastre, care acceptă în inima lui că moartea nu îl mai stăpâneşte 1478, că El
a înviat pentru a noastră îndreptare1479, că S-a făcut început învierii celor
adormiţi1480, că în Hristos toţi vor învia1481. Este fericit omul care, văzându-şi trupul
ca pe un prieten1482 şi colaborator1483, înţelege că acesta (propriul corp) este mădular
al lui Hristos1484, templu al Duhului Sfânt1485 (asumat de Hristos în Duhul Sfânt1486),
că va fi acelaşi şi de neschimbat cu Trupul lui Hristos, din aceeaşi substanţă 1487. La
cinste mare nu îi este numai sufletul, după cum se vede, ci şi trupul… Căci un trup
sfinţit, în care sălăşluieşte harul, pregustă chiar şi aici, pe pământ, din slava lui
Dumnezeu. Pentru că omul creştin nu se mai află sub lege, ci sub har 1488. El este un

1471
„Odinioară, oamenii îşi duceau viaţa în frică de moarte, erau robi ai ei. Astăzi, dimpotrivă, au
ieşit de sub tirania ei şi râd de acest strigoi care-i îngrozea pe strămoşii lor” (Sf. Ioan Gură de Aur,
Omilii la evrei, IV, 4);
1472
„Diavolul a adus moartea spre pierzarea noastră, ca să ne întoarcă în pământ şi să ne taie orice
nădejde de mântuire. Însă venind Hristos şi luînd-o asupra Sa, a preschimbat-o cu totul” (Sf. Ioan
Gură de Aur, Omilie la toţi sfinţii);
1473
„Moartea adusă de diavoli peste lume, Dumnezeu a întors-o spre slava şi lauda noastră” (Sf.
Ioan Gură de Aur, op.cit);
1474
„Însăşi moartea ne-a făcut nemuritori” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie despre ce însemană
cuvântul „cimitir” şi despre Crucea Domnului, 2);
1475
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie la toţi sfinţii;
1476
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 31, 3;
1477
„Prin porţile morţii nu coborâm în cele mai de jos ale pământului; ci, dacă suntem vrednici, ne
înălţăm la viaţa crească şi intrăm în Împărăţie” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la evrei, IV, 4);
1478
„Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, ştiind că
Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6, 9-10);
1479
„Şi nu s-a scris numai el că i s-a socotit ca dreptate, ci se va socoti şi pentru voi, cei care credem
în Cel ce a înviat din morţi pe Iisus, Domnul nostru, care S-a dat pentru păcatele noastre şi a înviat
pentru îndreptarea noastră” (Rom. 4, 23-25);
1480
“Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (1Cor. 15, 20);
1481
„Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (1Cor. 15, 22);
1482
Sf. Serafim de Sarov (P. Florensky, Stolp… etc, pg.297);
1483
Sf. Grigorie de Nyssa, In Christi resurrectionem, III, P.G. cit., col.676);
1484
„Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Fiind deci mădularele lui Hristos le
voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum!” (1Cor. 6, 15);
1485
„Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la
Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri” (1Cor.6, 19);
1486
Rom. 8, 11;
1487
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia Despre câştigurile de veci;
1488
„Căci păcatul nu va stăpâni asupra voastră, fiindcă nu sunteţi sub lege, ci sub har” (Rom. 6, 14);
163
fiu al învierii1489 deoarece, având pârga Duhului, aşteaptă răscumpărarea trupurilor
cea întru înfiere1490. S-a desprins de cele pământeşti, „capcane” deşarte, căutând la
cele de sus1491. A murit păcatului, dar este viu pentru Dumnezeu în Domnul nostru
Iisus Hristos1492. Viaţa lui se înnoieşte1493. Şi-a ucis cu Duhul faptele trupului, ca să
fie viu1494. Se va mântui, prin mărturisirea că Hristos este Domnul şi prin credinţa cu
toată inima că Domnul Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi 1495. A murit împreună
cu Hristos, înviază împreună cu Hristos 1496. Aşa cum crede că Domnul Hristos a
murit şi a înviat, aşa crede şi că cei adormiţi în Hristos vor fi aduşi împreună cu
El1497. Înţelegând pe deplin că Duhul Celui ce L-a înviat pe Hristos locuieşte în El, el
are credinţa fermă că Cel ce L-a înviat pe Hristos prin Duhul Sfânt va face viu şi
trupul lui muritor1498.
Că aşa este, cum ni s-a revelat, nu altfel, ne-o garantează Însuşi Domnul
Dumnezeu, Hristos, duhul profetic materializându-se când El va pătrunde triumfal în
lumea creată, la A Doua Preaslăvită Venire a Sa, şi va face colosala minune a
învierii trupurilor sălăşluite în morminte de la începutul lumii. De această minune
vor avea parte toţi1499 câţi au trăit vreodată1500, umbre înviate din sânul pământului1501

1489
„Iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi învierea cea din morţi, nici nu se
însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii şi sunt fii ai lui
Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Lc.20, 35-36);
1490
„Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând
înfierea, răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8, 23);
1491
„Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând
de-a dreapta lui Dumnezeu” (Col. 3, 1);
1492
„Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus,
Domnul nostru” (Rom. 6, 11);
1493
„Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi,
prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4);
1494
„Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii”
(Rom. 8, 13);
1495
„Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a
înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Rom. 10, 9);
1496
„Vrednic de crezare este cuvântul: căci dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună
cu El” (2Tim. 2, 11);
1497
1Tes. 4, 13-14;
1498
Rom. 8, 11;
1499
Nu vă miraţi de aceasta; că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor
ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea
osândirii” (In. 5, 28-29); Sf.Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia I, 52);
1500
„A doua (venire – n.a.) va avea loc atunci când, potrivit profeţiei (Hristos – n.a.) va veni din
ceruri în slavă cu oştirea Sa cerească, când vor învia trupurile tuturor oamenilor care au trăit
vreodată. Atunci îi va îmbrăca pe cei drepţi în nestricăciune, dar pe cei răi, care vor dobândi
simţire veşnică, îi va trimite la focul veşnic împreună cu demonii” (Sf. Iustin Martirul şi Filosoful);
1501
„Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce
sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia”
(Is. 26, 19);
164
în acelaşi timp, laolaltă drepţi şi nedrepţi1502 într-o singură înviere obştească1503.
Minunea aceasta a învierii, prezisă şi înfăptuită dealtfel şi de proorocii lui
Dumnezeu1504, Dumnezeu o va împlini în ziua cea de apoi 1505 - la „vremea
secerişului”1506 de la sfârşitul lumii1507.
Cât priveşte Apocalipsa ultimelor zile, după Cuvântul lui Dumnezeu, ea nu lasă
loc de interpretări: după zilele Strâmtorării1508, în mult necaz1509, soarele se va
întuneca. Luna nu va mai lumina. Stelele vor cădea. Puterile cerului se vor zgudui.
Pământul întreg va „fierbe” sub vuietul mării şi al valurilor. Omenirea, îngrozită, va
privi cum se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi coborârea armatei cerului
condusă de Domnul nostru Iisus Hristos. Toate neamurile vor izbucni în lacrimi, iar
oamenii, speriaţi, vor muri de frică. Când vor vedea începuturile acestor lucruri,
credincioşii să nu se sperie şi să prindă curaj1510. Atunci, Îngerii lui Dumnezeu vor
aduna în sunet de trâmbiţă pe cei aleşi, din cele patru vânturi, de la marginile
cerurilor până la celelalte. Ei îi vor despărţi pe oamenii drepţi de cei nedrepţi 1511, în
contextul în care cei vii rămaşi atunci pe pământ se vor schimba, într-o clipeală 1512,
cu cei ce s-au săvârşit1513, răpiţi fiind în nori ca să-L întâmpine pe Domnul în
văzduh1514.
Întâmpinarea Domnului, care durează cât ar fi o secundă, se va face de către
oameni cu trupul şi sufletul lor, reîntâlnite şi înnoite: cu mare bucurie şi mirare,
sufletele vor veni din cer cu ochi plini de lumină, căutând pe pământ trupurile lor.
Între suflete şi trupuri vor avea loc, asemenea iubirii dintre mire şi mireasă, cele mai
1502
F. Ap. 24, 15;
1503
„Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii
spre ocară şi ruşine veşnică” (Dan. 12, 2);
1504
Iov. 19, 25-27; Iez.37, 1-14; Is. 26, 19; 3Regi17, 17-24; 4Regi 4, 17-37; 13, 21;
1505
In. 11, 24;
1506
„Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice
secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa
mea” (Mt.13, 30);
1507
„Duşmanul care a semănat-o este diavolul; secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt
îngerii” (Mt. 13, 39);
1508
„Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei,
iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerului se vor zgudui. Atunci se va arăta pe cer semnul
Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe
norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi
vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte
margini” (Mt. 24, 29-31);
1509
Mc. 13, 24-27;
1510
Lc. 21, 25-28;
1511
„Aşa va fi la sfârşitul veacului: vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor
drepţi” (Mt. 13, 49);
1512
1Cor. 15, 51-52;
1513
„Mai întâi se vor scula cei ce s-au săvârşit, şi aşa împreună se va face întâmpinarea” (Sf. Ioan
Gură de Aur);
1514
„Pentru că Însuşi Domnul… Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După
aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe
Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (1Tes. 4, 16-17);
165
frumoase vorbiri1515 şi sărutări1516. Marea îşi va da morţii ei, iar iadul morţii lui 1517.
Cum anume vor învia morţii din pământ nu avem cum să ştim 1518, căci este o taină pe
care doar Domnul Dumnezeu, la Care toate sunt cu putinţă, o cunoaşte.
Cumva, totuşi, Domnul nostru Iisus Hristos ne arată cum anume ar trebui să şi
înţelegem învierea trupurilor din morminte: aşa cum sămânţa aruncată în pământ nu
răsare dacă nu putrezeşte, Dumnezeu dând formă plantei, aşa şi ridicarea noastră din
morţi presupune mai întâi stricăciunea trupului spre a fi înviate din nou1519. Vor învia
toţi în Hristos1520, cu trupurile lor, pentru a se prezenta alături de suflete la Judecata
Generală. Atunci, la Judecată, se va mântui şi trupul, pentru că şi carnea este
mântuită în biruinţa lui Hristos asupra morţii1521. Iar trupurile înviate vor fi
aceleaşi1522 ca şi înainte, adică toţi oamenii îşi vor avea propriile trupuri din viaţa
pământeană1523, precum de pildă Apostolii1524. Ceea ce va fi diferit vor fi însă
atributele speciale (calităţile) cu care vor fi încununate trupurile înnoite , ca şi
fiinţarea lor cu totul alta decât atunci când erau pe pământ. Adică: acestea vor fi
nestricăcioase1525 (nu vor mai fi primitoare de nici o patimă); vor fi în slavă1526 (Sf.
Părinţi ne spun că slava va fi de două feluri: ca cristalul şi ca lumina); vor fi în
putere1527 (Sf.Părinţi susţin că cel mai mic dintre sfinţi ar putea să clatine toată lumea

1515
„Iubitul meu e alb şi rumen, şi între zeci de mii este întâiul. Capul lui, aur curat; părul lui, păr
ondulat, negru-nchis, până la corb. Ochii lui sunt porumbei, ce în lapte trupu-şi scaldă, la izvor
stând mulţumiţi. Trandafir mirositor sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate. Iar buzele lui, la fel
cu crinii roşii, în mir mirositor sunt scăldate” (C. Cânt. 5, 10-13);
1516
„Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul” (Cânt. Cânt. 1, 1);
1517
“Şi marea a dat pe morţi cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii cei din ea şi moartea şi
iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale. Şi moartea şi iadul au fost
aruncate în râul de foc. Acestea e moartea cea de a doua: iezerul de foc” (Apoc. 20, 13-14);
1518
„Toate acestea sunt minunate şi nu ştim cum se vor petrece, dar pentru Creator este limpede că
este un lucru uşor şi cu totul simplu de făcut” (Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Sfintele Paşti, I,
10);
1519
„Dar va zice cineva: cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni
nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va fă fie, ci grăunte gol, poate
de grâu, sau de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe
un trup al său. Nu toate trupurile sunt acelaşi trup, ci unul este trupul oamenilor şi altul este trupul
dobitoacelor şi altul este trupul păsărilor şi altul este trupul peştilor. Sunt şi trupuri cereşti şi
trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti” (1Cor.15, 35-40);
1520
1Cor. 15, 20-22;
1521
„Dacă Hristos n-ar mântui întreg trupul şi carnea, înviindu-le, El nu l-ar mântui pe om deloc,
pentru că niciodată nu a fost văzut un om fără trup” (Sf. Irineu de Lyon);
1522
Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Sfintele Paşti, I, 8;
1523
„Domnul păzeşte toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi” (Ps.33, 19); Sf. Irineu de
Lugdunum, Contra ereziilor, V, 31, 2;
1524
„Petru va fi Petru, Pavel va fi Pavel, Filip va fi Filip” (Sf.Macarie Egipteanul, Omilii
duhovniceşti, (col.II), XV, 10);
1525
„Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune”
(1Cor. 15, 42);
1526
„Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru
putere” (1Cor. 15, 43);
1527
1Cor. 15, 43;
166
aceasta ca pe un glob uşor); vor fi duhovniceşti1528 (vor deveni sfinte1529, adică
deopotrivă cereşti şi pământeşti1530, asemenea Lui1531 şi trupului slavei Sale1532).
Realmente, prin har, vom deveni cu toţii părtaşi dumnezeieştii firi1533, preschimbaţi
de Duhul Sfânt la starea de dinainte de cădere, în deplină armonie cu chipul şi
asemănarea divină. Cu alte cuvinte, trupurile smerite ale drepţilor înviaţi se vor
asemăna trupului lui Hristos, fiind îmbrăcate cu nemurire1534 într-o viaţă nouă fără
de sfârşit1535. Pentru faptele pe care le-am făcut, ele vor fi înconjurate de lumina cea
divină1536, în condiţiile în care şi sufletele vor fi înduhovnicite de Duhul Sfânt1537.
Minunată este învierea morţilor şi fericiţi sunt cei care cred în ea, care se
pregătesc să o întâmpine şi o aşteaptă ca pe o realitate trăită subiectiv încă de pe
acum… Căci minunată este clipa când ne vom scula din morminte, auzind toţi glasul
Lui1538 şi ieşind afară cu veselie1539, sufletele ni se vor însoţi din nou cu trupurile1540 şi

1528
„Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup
duhovnicesc” (1Cor. 15, 44);
1529
„Fiecare persoană rămâne în natură şi în personalitatea sa unică, deşi umplută de Duhul Sfânt
(…) Astfel, şi oamenii sunt schimbaţi la înviere: mădularele lor devin sfinte şi pline de lumină”
(Sf. Macarie Egipteanul);
1530
„Trupul în starea lui de nestricăciune va fi pământesc, dar va fi şi fără umori şi densitate
materială, prefăcut în chip de nedescris de la un trup neduhovnicesc întru-un trup duhovnicesc, aşa
încât în curăţia şi subţirimea sa dumnezeiască va fi deopotrivă pământesc şi ceresc. Starea lui când
va învia va fi identică cu starea creării sale – una în care se potriveşte chipul Fiului Omului prin
deplină participare la dumnezeirea Sa” (Sf. Grigorie Sinaitul - 1265-1346; 1 Cor. 15, 49);
1531
“Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă
El se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă îL vom vedea cum este” (1In. 3, 2);
1532
“Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus
Hristos, care va schimba la înfăţişarea trupului smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei
Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filip. 3, 20-21);
1533
„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie (…)
Prin El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţei, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi,
scăpând de stricăciunea poftei celei din lume” (2Pt. 1, 3-4);
1534
“Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăiune şi în acest (trup) muritor să se
îmbrace în nemurire. Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) se
va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă”
(1Cor. 15, 53-54); Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze către cei care au să se lumineze, IV, 31;
1535
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre învierea morţilor, 8;
1536
„Hristos va coborî… Atunci trupurile (sfinţilor) vor fi înconjurate de slava divină pentru faptele
lor (…) Şi astfel, iluminaţi de lumina dumnezeiască şi răpiţi la ceruri ca să întâmpinăm pe Domnul
în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul – 1 Tes. 4, 17” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele 50 de
omilii duhovniceşti);
1537
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.G., 91, 1113;
1538
„Nu vă miraţi de aceasta, că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor
ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea
osândirii” (In. 5, 28-29);
1539
Is. 26, 19;
1540
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 85;
167
noi, revenind la firea noastră cea de la început1541, vom fi din nou oameni compleţi
(întregi, cu suflet şi trup) şi în sfârşit vom fi izbăviţi în neputinţele noastre1542.
Vieţuirea noastră cea nouă nu va mai avea aceleaşi caracteristici pământeşti, cu
atât de multele strâmtorări ale lumii1543, iar corpurile nu ni se vor mai vedea ca
trupuri materiale1544. Ele ne vor deveni duhovniceşti1545 şi nimic nu le vor mai putea
vătăma1546. Recompuşi astfel, de Dumnezeu, vom fi ca şi Îngerii din ceruri1547.
Noii oameni nu îşi vor pierde chipul bărbătesc şi femeiesc (se ridică la feciorie),
însă iubirea dintre ei va fi cu totul spiritualizată, eliberată de orice pofte sexuale. Cu
toţii vor fi cam la pe vârsta de 30 de ani, la starea bărbatului desăvârşit1548, fiecare
în rândul cetei sale1549. În vieţuirea lor cea nouă, nu vor mai avea nevoie nici de aer,
nici de hrană, nici de împreunare trupească. Cu trupurile lor înduhovnicite, subţiri şi
lesne mişcătoare, se vor deplasa cu iuţeală de fulger. Vor fugi ca nişte scântei pe
mirişte1550, cu aceiaşi uşurinţă cu care, după Înviere, Domnul nostru Iisus Hristos a
trecut transcendent prin legile materiei: când a intrat prin porţile încuiate 1551, când S-
a făcut nevăzut dintr-odată1552, când Hristos a mâncat cu ucenicii1553 (nu pentru că Îi
era foame, ci ca Să-i încredinţeze pe ucenici că nu este o nălucă1554) etc.
Ca şi Domnul Hristos, a Cărui fire umană a adus cu ea patimi (efort, foame,
sete, tristeţe), absente după Înviere în natura Lui umană, făcându-Se nepătimitor, aşa
1541
„Învierea nu este nimic altceva decât restaurarea firii noastre în starea ei de la început” (Sf.
Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet şi înviere);
1542
Idem;
1543
Sf. Grigorie de Nyssa, Despre moarte, P.G. 46, 532, 536;
1544
Trupul „va deveni elerat şi fin, şi nu se va mai vedea ca trup material” (Sf. Grigorie Palama,
Cele trei tratate în apărarea celor ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie, I, 3, 36);
1545
Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri etice, I, 4-5;
1546
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre învierea morţilor, 8;
1547
„Căci, când vor învia din morţi, nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii
în ceruri (Mc. 12, 25); „Iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi învierea cea din
morţi, nici nu se însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii
şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Lc. 20, 35-36);
1548
„Şi El a dat pe unii… spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos,
până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului
desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 11-13);
1549
„Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale:
Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui” (1Cor. 15, 22-23);
1550
„Sufletele drepţilor (…) Străluci-vor în ziua răsplătirii şi ca nişte scântei care se lasă pe mirişte,
aşa vor fi” (Î. Sol. 3, 1-7);
1551
„Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau
adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!” (In. 20,
19);
1552
„Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luînd El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor.
Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi el S-a făcut nevăzut de ei” (Lc.24, 30-31);
1553
„Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar
ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luînd, a mâncat înaintea lor” (Lc.
24, 41-43);
1554
„Iar lor, văzându-L umblând pe mare, li s-a părut că este nălucă şi au strigat” (Mc. 6, 49); „Iar
ei, înspământându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh” (Lc. 24, 37);
168
vor deveni (nepătimitoare) şi trupurile drepţilor lui Dumnezeu 1555. Ca şi Domnul
Hristos, a Cărui fire umană nu a fost atinsă de nici o formă de dorinţă a plăcerilor,
aşa va fi şi cu natura drepţilor. Aceştia vor zbura (după voie) ca şi vulturii 1556, cu
uşurinţă (peste ape, munţi, tărâmuri, râuri); cum ar fi pe uscat, precum Domnul
nostru Iisus Hristos pe Marea Ghenizaret. Ei se vor deosebi, după gradul lor de
desăvârşire morală, pe cale l-au atins pe când erau pe pământ 1557. Drepţii vor fi, ca şi
Hristos, a Cărui faţă strălucea ca Soarele pe Tabor 1558, încărcaţi de strălucire1559. Vor
străluci pentru că ei L-au primit pe Domnul ca fiind lumină1560 veşnică1561, Lumină a
lumii1562, Cel ce locuieşte în lumină neapropiată1563 călăuzindu-le „paşii” în lumina
Domnului1564 şi îmbrăcându-i cu armele luminii1565 spre a dobândi moştenirea
sfinţilor întru lumină1566. Viaţa le va continua în suflete, chiar şi după ceasul
desprinderii de trupuri, deoarece Hristos este ascuns în sufletele drepţilor 1567, iar
când El se va arăta, atunci şi conştiinţele (sufletele) lor se vor deschide şi drepţii se
vor arăta cu El întru slavă1568.
Şi dacă trupurile drepţilor vor învia, cum am arătat în cele de mai sus, spre
viaţa veşnică, vor fi însă şi trupuri (ale păcătoşilor) care vor învia spre osândă1569

1555
„Dar cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca le vulturului;
vor alerga şi nu-şi vor slei puterea, vor merge şi nu se vor obosi” (Is. 40, 31);
1556
idem;
1557
„Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor
pământeşti. Alta este stălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea
de stea se deosebeşte în strălucire. Aşa este şi învierea morţilor” (1 Cor. 15, 40-42);
1558
„Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a adus într-
un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar
veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Mt. 17, 1-2);
1559
„Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce
fac fărădelegea, şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor,
atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. (Mt. 13, 41-43);
1560
„Nu te bucura de mine, vrăjmaşa mea, căci dacă eu cad, mă scol, iar când stau în întuneric,
Domnul este lumina mea” (Mih. 7,8);
1561
“Nu vei mai avea soarele ca lumină în timpul zilei şi strălucirea lunii nu te va mai lumina; ci
Domnul va fi pentru tine o lumină veşnică şi Dumnezeul tău va fi slava ta” (Is. 60, 19);
1562
„Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va
umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In. 8, 12);
1563
„Să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos (…),
Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată” (1Tim. 6, 14-16);
1564
„Voi, cei din casa lui Iacov, veniţi să umblăm în lumina Domnului” (Is. 2, 5);
1565
„Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne
îmbrăcăm cu armele luminii” (Rom. 13, 12);
1566
„Ca voi să umblaţi cu vrednicie întru Domnul (…), mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a
învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină” (Col. 1, 12);
1567
„Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu
Hristos întru Dumnezeu” (Col. 3, 2-3);
1568
„Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu el, vă veţi arăta
întru slavă” (Col. 3, 4);
1569
In. 5, 28-29;
169
(moarte veşnică). Ele aparţin păcătoşilor care nu L-au chemat pe Domnul 1570, care
singuri s-au pogorât pe ei în groapă1571, făcându-se pe ei înşişi fii ai nopţii şi ai
întunericului1572… Iar locul lor, spune proorocul David, nici nu se va mai afla1573!
Lumea lor (a osândiţilor) este o lume de umbre, înfricoşătoare, căci acolo vor fi
chinuite amarnic de diavoli. Deşi fiecare păcătos va avea o „lume” individuală, a lui,
totuşi se vor vedea unii pe alţii ca nişte umbre goale de conţinutul lumii reale. Însă
nu se vor vedea faţă către faţă, sau aşa cum sunt în realitate, ci îşi vor vedea numai
măştile. Vor continua să-şi aducă aminte de lumea pe care au lăsat-o în urma lor,
strâmbată şi întinată după poftele avute de ei pe când erau pe pământ, înţelegând,
evident că se află într-un loc diabolic, unde îşi simt propriile chinuri şi pe ale
celorlalţi.
La învierea ce va să vină, trupurile păcătoşilor vor fi altfel decât ale celor drepţi:
comune le vor fi doar nestricăciunea şi nemurirea. Sub acest aspect, corpurile
nevrednicilor vor primi trupuri veşnice ca să poată suferi astfel osânda păcatelor1574
şi să nu se poată mistui niciodată în pătimitoarea lor ardere în focul veşnic1575. Vor
avea imprimată în natura lor sensibilitatea pentru chinuri şi suferinţe, fiind rău
chinuite de diavoli şi incapabile de a comunica între ele.
Neputrezirea trupurilor lor va fi într-un sens rău, având o carne veşnic vie,
„îmbrăcată” cu adânc de întuneric asemănător cu cel al iadului. Vor fi într-o stare de
urâciune plină de scârbă, grele şi greu de mişcat, rânduite a fi spre muncă veşnică şi
fără de sfârşit.

Cap. IX: JUDECATA TUTUROR

9. Înfricoşătoarea Judecată de Apoi (Generală)

Când mărturisim, în Crez, la fiecare Sf. Liturghie, că aşteptăm învierea

morţilor şi viaţa veacului ce va să vină, simţim că, în adâncul fiinţei noastre, tresaltă
gândul la ce anume va urma după ridicarea noastră cu trupurile din morminte, la
1570
„Oare, nu se vor înţelepţi toţi cei ce lucrează fărădelegea? Cel ce mănâncă pe poporul Meu ca
pâinea, pe Domnul nu L-au chemat” (Ps. 13, 4);
1571
„Către Tine, Doamne, am strigat, Dumnezeul meu, ia aminte! Că de nu mă vei auzi, mă voi
asemăna cu cei ce se coboară în groapă” (Ps. 27, 1);
1572
„Voi însă, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, ca să vă apuce ziua aceea ca un fur. Căci voi toţi
sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului” (1Tes.5, 4-5);
1573
„Şi încă puţin şi nu va mai fi păcătosul şi vei căuta locul lui şi nu-l vei afla” (Ps. 36, 10);
1574
Sf.Chiril al Ierusalimului;
1575
„Nu crede, omule, că acel foc se aseamănă celui din această lume; focul din această lume
consumă şi schimbă deplin tot ceea ce aprinde, iar focul de dincolo de mormânt va arde totdeauna
ceea ce a aprins şi nu va înceta niciodată să ardă. De aceea se numeşte nestins, că şi păcătoşii care
vor arde în ele vor deveni nemuritori pentru chinuri” (Sf. Ioan Gură de Aur, Viaţa repausaţilor
noştri, Bucureşti, 1890, pg.327);
170
chemarea noastră, a tuturor, la întâlnirea cu Dumnezeu prin Înfricoşătoarea
Judecată de Apoi, generală, pe care o va face atunci oamenilor din toate timpurile şi
din toate locurile. Judecata aceasta, finală, desigur că este mai presus de orice limită
de înţelegere a minţii omeneşti, că întrece în mod absolut tot ce poate fi imaginabil
la nivelul nostru lumesc, că vom fi capabili, într-o şi mai mare înţelegere ce o vom
avea, să vedem atunci lucruri de necrezut, de fapt surprize copleşitoare care vor
răsturna toate aşteptările din existenţa noastră pământeană. Dacă ne este nouă cu
neputinţă să ştim cum va fi în amănunt, la Înfricoşătoarea Judecată, în schimb
suntem încredinţaţi că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă. În faţa Lui, nici unul din
noi nu mai avem taine, nici unul din noi nu îngăduim a susţine că am făcut ceva
demn de vrednicie, nici unul din noi nu ştim sigur ce ne va aştepta. În faţa Sa, a
Luminii, se vor dizolva toate temerile pe care le-am nutrit referitoare la dubiile
despre existenţa lui Dumnezeu, care ne-au şubrezit credinţa, la iluziile noastre că nu
vom da socoteală în cele mai mici detalii, la amăgirile că niciodată nu ne vom afla
faţă către faţă cu Creatorul şi faţă de cunoscuţii şi necunoscuţii pe care i-am
nedreptăţit. Ca să nu rămânem însă într-un con de umbră al neştiinţei, Domnul
Dumnezeu ne-a descoperit, într-o măsură care ne este mai mult decât suficientă,
aspecte generale despre cum se va desfăşura magistrala Sa judecare a făpturilor din
lumea văzută şi din cea nevăzută. Să luăm, deci, aminte…
Cel care ne va judeca este marele nostru Împărat1576, Dumnezeu Cel
Preaînalt1577, singurul Care face – şi va face până la sfârşitul veacurilor – minuni cu
noi1578, Cel Înfricoşător, mai presus decât toţi dumnezeii1579 idolatri ai neamurilor1580,
cărora niciodată şi cu nimic nu li se poate asemăna1581. Cu puterea şi măreţia Sa1582,
El, Dumnezeul puterilor1583 şi al răzbunărilor1584, Cel preaslăvit în sfatul sfinţilor,
mare şi înfricoşător pentru cei dimprejurul Lui 1585, Ştiutorul a toate1586, Care
împărăţeşte1587 ţinând în Mâna Sa marginile pământului, înălţimile munţilor 1588,
marea şi uscatul1589, cu podoabă S-a îmbrăcat, cu putere S-a încins1590, Scaunul Şi-a
1576
Ps. 94, 3;
1577
Ps. 90, 9;
1578
Ps. 85, 9;
1579
Ps. 95, 4;
1580
Ps. 95,5;
1581
Ps. 85, 7;
1582
Ps. 67, 35;
1583
Ps. 88, 9;
1584
Ps. 93, 1;
1585
Ps. 88, 8;
1586
„Înţelegeţi, dar, cei neînţelepţi din popor, şi cei nebuni, înţelepţiţi-vă odată! Cel ce a sădit
urechea, oare, nu aude? Cel ce a zidit ochiul, oare, nu priveşte? Cel ce pedepseşte neamurile, oare,
nu va certa? Cel ce învaţă pe om cunoştinţa, Domnul, cunoaşte gândurile oamenilor, că sunt
deşarte. Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi din legea Ta îl vei învăţa pe el, ca să-l
linişteşti pe el în zile rele, până ce se va săpa groapă păcătosului” (Ps. 93, 8-13);
1587
Ps. 96, 1;
1588
Ps. 94, 4;
1589
Ps. 94, 5;
1590
Ps. 92, 1;
171
gătit1591 (la a cărui temelie sunt judecata1592 şi dreptatea1593) în cer1594 şi în Sf.
Biserică a Lui de pe pământ1595, ca să judece lumea1596. Din nori1597 ne va veni nouă
puternicul Dumnezeu, Cel ce zboară pe heruvimi, pe aripile vântului1598, Care
priveşte spre fiii oamenilor1599 de peste ceruri1600 şi cerul cerului spre răsărit1601. De
acolo, de sus, Judecătorul Dumnezeu1602 a făcut să I se audă judecata 1603, vesteşte
judecăţile Sale în tot pământul1604, iar când Se ridică la judecată Dumnezeu1605 este
înfricoşător1606.
Desigur că, pentru noi, oamenii, judecăţile lui Dumnezeu sunt adânc mare1607
şi de temut1608, însă Cel ce scoate judecata ca lumina de amiază1609 iubeşte
judecata1610 tocmai pentru că judecăţile Sale sunt drepte1611, bune1612, adevărate,
îndreptăţite1613 şi veşnice1614. Din aceste considerente, se cuvine ca şi noi să-I
înţelegem judecăţile ca pe un ajutor1615 care ne viază1616 prin miluirea1617 Aceluia
Care face pe pământ judecată1618 şi ne trimite mântuirea Sa din cer1619. Să-I avem
aşadar judecăţile în toată vremea în faţa ochilor, invocându-le cu frică sfântă1620 şi cu
bucurie1621. Să avem mereu înainte1622 judecăţile lui Dumnezeu şi să le purtăm în
inimă, cu frică sfântă, pentru că nimeni nu este drept înaintea lui Dumnezeu – de
1591
Ps. 9,7; 92, 3;
1592
Ps. 96, 2;
1593
Ps. 88, 14;
1594
Ps. 10, 4; Ps. 2, 4;
1595
Ps. 121, 1-5;
1596
Ps. 9, 8; Ps. 95, 13;
1597
Ps. 67, 35;
1598
Ps. 17, 12; 98, 1;
1599
Ps. 13, 2;
1600
Ps. 56, 4-14;
1601
Ps. 67; 34:
1602
Ps. 49, 7; 74, 7;
1603
Ps. 75, 8;
1604
Ps. 147, 8; 104, 7;
1605
Ps. 75, 9;
1606
Ps. 75, 7;
1607
Ps. 35, 6;
1608
Ps. 118, 120;
1609
Ps. 36, 6;
1610
Ps. 36, 28;
1611
Ps. 18, 9; 118, 75;
1612
Ps. 118, 39;
1613
Ps. 18, 10;
1614
Ps. 118, 160;
1615
Ps. 118, 175;
1616
Ps. 118, 156;
1617
Ps. 118, 132;
1618
Ps. 9, 4;
1619
Ps. 56, 4;
1620
Ps. 53, 1; 25, 1; 34, 23;
1621
Ps. 47, 10;
1622
Ps. 17, 25;
172
asta îL şi rugăm pe Domnul să nu intre la judecată cu noi, robii Săi 1623 dar, în acelaşi
timp, cu iubire1624 să-I dorim judecăţile1625, să le învăţăm1626, să le păzim1627, să nu ne
abatem1628 de la ele, să ni le aducem aminte1629, să nu le uităm1630, să le cântăm1631 şi
să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru judecăţile dreptăţii Sale1632.
Înţelegând cât de excepţională importanţă are Judecarea Generală a oamenilor
din toate timpurile, la finalul căreia vom fi rânduiţi de Dumnezeu într-o direcţie
veşnică, Sf. Biserică a ridicat la nivel de dogmă (fără cunoaşterea dogmelor nu este
posibilă mântuirea1633), în sinoade, învăţătura sa fundamentală despre Judecata finală
pregătită nouă de Dumnezeu la sfârşitul acestei lumi. Că ea se va petrece întocmai
nu ne rămâne nici o îndoială, dar, ceea ce nu ştim noi, despre această taină a
Domnului, neştiută şi din veac ascunsă, este că ea ne va minuna şi surprinde minţile,
noi nefiind capabili să pătrundem raţional judecăţile lui Dumnezeu 1634. Şi, pentru că
noi nu avem cum să cercetăm marele adânc al dreptăţii, iubirii şi milostivirii divine,
bine ne este nouă să ne putem elibera conştiinţele de orice reprezentare juridică prin
care să anticipăm cum va fi în momentul Înfricoşătoarei Judecăţi, să înţelegem că
imaginile biblice despre acest eveniment colosal au un caracter doar simbolic, iar
Judecata lui Dumnezeu să o percepem mai degrabă ca pe o revelaţie care ne va
scoate în evidenţă starea noastră duhovnicească. Se subînţelege că uimirea de atunci
va fi, desigur, la fel ca a acelor smeriţi care, deodată, s-au văzut în rai 1635: din cauza
aceasta, Cuviosul Paisie Aghioritul ne spune că este posibil ca unii, siguri că vor
merge în rai, vor ajunge de fapt în iad, în timp ce alţii, despre care noi eram convinşi
că se vor duce în iad, cu surprindere vom constata că vor cunoaşte frumuseţile de
nedescris ale raiului.
O, ce minunate… minuni ne sunt pregătite de minunatul nostru Dumnezeu! Cât
de străine sunt ele de firea noastră, cât de necuprinse sunt ele de cugete, cât de înalte
sunt de oricare bănuială omenească! Cât de înţelepte sunt în frumuseţea lor de
1623
Ps. 142, 2; 16, 2;
1624
Ps. 32, 5;
1625
Ps. 118, 5;
1626
Ps. 118, 7 şi 108;
1627
Ps. 118, 4-6;
1628
Ps. 118, 102;
1629
Ps. 118, 52;
1630
Ps. 118, 30;
1631
Ps. 100, 1;
1632
Ps. 118, 62 şi 164;
1633
„Nici dogmele fără fapte bune nu sunt plăcute lui Dumnezeu, nici faptele nu se primesc de
Dumnezeu fără dogme pioase ; căci ce foloseşte a şti dogmele despre Dumnezeu şi a vieţui în
necurăţie, fără ruşine?” (Sf. Chiril al Ierusalimului);
1634
„O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate
judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui!” (Rom.11, 33);
1635
„Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit?
Sau însetat şi ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am
îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar împăratul,
răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei,
prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. 25, 37-40);
173
neînchipuit! Da, să recunoaştem, în micimea noastră faţă de marele Dumnezeu,
poate chiar în inexistenţa noastră duhovnicească în faţa preamăririi Celui ce este
veşnic, că nu ştim nimic, că la mintea noastră nu s-au suit şi la inima noastră nu au
ajuns binecuvântările cele pregătite nouă sus. Mai bine, să tăcem în dulcea
contemplare a celor văzute şi nevăzute… Mai bine, în genunchi să ne rugăm
Domnului cu fruntea plecată şi cu inima smerită… Să facem astfel pentru că nu ştim
ceasul când Domnul va veni, în ziua mâniei1636, nici nu-i putem surprinde cu
gândirea noastră limitată suprema Sa autoritate de a ne aduna pe toţi oamenii, de la
zidirea acestei lumi şi până la sfârşitul ei, într-o simplă vale, indicată cu precizie în
Sf.Scriptură.
Valea aceasta, numită sugestiv şi a Judecăţii 1637, va fi de fapt Valea lui
Iosafat1638, situată nu departe de Ierusalim, la Muntele Eleonului, loc de unde
Domnul nostru Iisus Hristos S-a înălţat la cer şi de unde va veni tot aşa cum a şi fost
văzut la înălţarea cea de după Învierea Sa1639. Aici, în Valea lui Iosafat, Domnul
Dumnezeu Îşi va aşeza Scaunul Său de Judecată pentru toate popoarele1640, începând
de la protopărintele nostru Adam şi până la ultimul om al celor mai de pe urmă zile.
Astfel, Judecata lui Hristos va fi în locul unde el ne-a arătat şi milă, tocmai ca să se
preaslăvească acolo unde a fost ocărât, ca să judece în locul unde a fost judecat, ca
să fie spre ruşinea nemulţumitorilor evrei care L-au respins, răstignit şi tăgăduit
învăţătura. Pământul însă, unde omenirea întreagă va fi strânsă, evident fără voinţa
multora, nu va mai avea acelaşi proprietăţi ca acum, ci Hristos îl va transfigura.
Când Mântuitorul nostru Hristos Se va aşeza, la Scaunul Său din Valea Iosafat,
având în faţa Sa lumea1641, popoarele1642 şi toate neamurile1643, Îşi va începe cu noi

1636
„Şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochinle sale verzi, când
este zguduit de vijelie. Iar cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele pe care o faci sul şi toţi munţii
şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor. Şi împăraţii pământului şi domnii şi căpeteniile oştilor
şi bogaţii şi cei puternici şi toţi robii şi toţi slobozii s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor,
strigând munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şade pe tron
şi de Mânia Mielului; că a venit ziua cea mare a mâniei lor, şi cine are putere ca să stea pe loc?”
(Apoc. 6, 13-17);
1637
„Mulţimi şi iar mulţimi în Valea Judecăţii. Căci aproape este ziua Domnului în Valea Judecăţii.
Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd lumina lor. Din Sion Domnul va striga puternic şi din
Ierusalim va slobozi tunetul Său: pământul şi cerurile se vor cutremura atunci” (Ioil 4, 14-16);
1638
“Aduna-voi toate popoarele şi le voi coborî în valea lui Iosafat şi Mă voi judeca acolo cu ele
pentru poporul Meu…” (Ioil 4, 2);
1639
„Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe,
care au şi zis: Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la
cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer. Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la
muntele ce se cheamă al Măslinilor…” (F.Ap. 1, 10-12);
1640
„Să se trezească toate neamurile şi să vină în valea lui Iosafat, căci acolo voi aşeza scaun de
judecată pentru toate popoarele din jur” (Ioil 4, 12);
1641
“Şi El va judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele” (Ps. 9, 8);
1642
„Veselească-se şi să se bucure neamurile, că vei judeca popoarele cu dreptate şi neamurile pe
pământ le vei povăţui” (Ps. 66, 4);
1643
„Judeca-va între neamuri; va umple totul de ruini; va zdrobi capetele multora pe pământ” (Ps.
109, 6);
174
judecata desăvârşită întru dreptate1644, adevăr1645 şi milă1646. Înainte însă de a-Şi
începe Înfricoşătoarea Judecată, în contextul uimirii oamenilor că le-a fost dat să se
revadă după minunea ridicării trupurilor din morminte şi a restabilirii unităţii cu
sufletele, Fiul Omului, Cel aflat pe Tronul Slavei, va împărţi neamul omenesc în
două cete (precum desparte păstorul oile de capre): una în dreapta, a oilor (adică a
acelora care, ajutându-i pe cei mici ai lui Hristos, de fapt au dat ajutorul lor lui
Dumnezeu Însuşi) şi o alta în stânga, a caprelor (adică a acelora care nu şi-au arătat
mila lor faţă de cei ce s-au aflat în felurite suferinţe şi nevoi) 1647. Despre despărţirea
aceasta dureroasă, în care vom fi separaţi de familii, de rude şi de prieteni, când unii
se vor învrednici de Împărăţia lui Dumnezeu1648 şi alţii vor cădea sub osânda
chinurilor veşnice1649, Mântuitorul Hristos ne-a vorbit în trei pilde (în afara celei
despre oi şi capre): a despărţirii grâului de neghină 1650 (sămânţa cea bună sunt
drepţii, iar neghina îi reprezintă pe păcătoşi), a despărţirii fecioarelor înţelepte de
cele nebune1651 (înţeleptele îşi agonisesc virtuţi pentru a intra în Împărăţia cerurilor,
dar cele nebune se alungă şi se osândesc) şi a nunţii fiului de împărat1652 (împăratul,
adică Hristos, Îi primeşte pe cei ce au ca haină arvuna Duhului Sfânt, dar îl alungă
din Împărăţia cerurilor pe cel lipsit de acest veşmânt). „Cernerea” noastră prin „sita”

1644
Ps. 9, 8;
1645
“Judeca-va lumea întru dreptate şi popoarele întru adevărul Său” (Ps. 95, 13);
1646
„Aşa să grăiţi şi aşa să lucraţi, ca unii care veţi fi judecaţi prin legea libertăţii. Căci judecata este
fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii” (Iac. 2, 12-13);
1647
„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul
slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum
desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va
zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea
pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am
fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am
fost şi m-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând:
Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-
am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în
temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât
aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a
stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi
îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să
beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi
cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau
străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând:
Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi
vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică” (Mt.25, 31-46);
1648
Mt. 25, 34;
1649
„Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre
învierea osândirii” (Mt. 25, 29); „Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia
Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea, şi-i vor arunca pe ei în cuptorul de foc, acolo va fi
plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt.13, 41-42; Mt. 25, 46);
1650
Mt. 13, 24-30;
1651
Mt. 25, 1-12;
1652
Mt. 22, 1-14;
175
divină nu va fi dificilă, ci va fi uşoară sub străvezia puterii lui Dumnezeu, căci
fiecare ne vom înfăţişa purtând semnele faptelor noastre1653, conştiinţa fiind aceea
care ne va arunca într-o parte sau alta, după starea în care se va afla sufletul
nostru1654. Atunci se va împlini ceea ce a profeţit Maleahi, omul lui Dumnezeu, când
spunea că vom avea ocazia să vedem ce deosebire este între cel drept şi cel păcătos,
între cel care îL slujeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi cel care nu îL slujeşte 1655. Apoi,
DUPĂ CE DUMNEZEU NE VA DESPĂRŢI PE UNII DE ALŢII, VA ÎNCEPE
ÎNFRICOŞĂTOAREA JUDECATĂ A LUI DUMNEZEU CU NOI…
Prea târziu va fi atunci pentru cel care, din nepăsare sau din indiferenţă, nu s-a
străduit deloc în viaţa lui de pe pământ ca să-L cunoască pe Dumnezeu prin Sf.
Biserica Sa, întru iertarea de păcate, împăcarea cu Dumnezeu şi lucrarea cu frică a
mântuirii. Atunci însă, la Judecata de Apoi, Cel necăutat de noi acum, Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, Se va arăta în triumfala deplinătate spre cunoaşterea generală,
înconjurat de forţele cereşti spre a face dumnezeiască împărţire, după marea Sa
înţelepciune, celor de-a dreapta şi de-a stânga Lui… Şi una şi alta dintre aceste
două cete, gata de a fi judecate, vor aştepta cu frică şi cu cutremur să guste din mila
Celui pe Care Sf. Apostol Ioan L-a văzut în vedenia descrisă simbolic în textul
apocaliptic: în mijlocul sfeşnicelor, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi
încins cu brâu de aur, marele preot Hristos ni se va arăta având capul şi părul albe
ca lâna şi ca zăpada, ochii ca para focului, picioarele ca arama strălucitoare 1656,
glasul ca vuietul de ape multe, iar faţa ca soarele când străluceşte în puterea lui 1657.
În faţa Sa, a Celui pe care noi cândva nu-L vedeam, nu-L auzeam, nu-L doream, nu-
L căutam, nu-L iubeam, toată gura va amuţi văzându-L cu adevărat pe Mântuitorul

1653
Despărţirea oilor de capre se va face lesne, pentru că fiecare om „poartă semnele faptelor sale,
ale virtuţilor şi ale păcatelor” (Sf. Grigorie de Nyssa, Cateheze, XXVIII, 164-175);
1654
„Totul este scris în sufletele oamenilor şi aceste însemnări, aceste „cărţi” se vor deschide. Totul
se va descoperi tuturor şi fiecăruia în parte… Când se vor deschide „cărţile”, toţi vor înţelege
limpede că rădăcinile tuturor viciilor sunt în sufletul omului. Iată beţivul, desfrânatul: când moare
trupul, unii cred că moare şi păcatul. Nu este aşa, în suflet exista o înclinaţie, pentru suflet păcatul
era dulce. Şi dacă nu s-a pocăit de păcatul respectiv, dacă nu s-a eliberat de el, sufletul va veni la
Judecata de Apoi cu aceiaşi dorinţă a dulceţii păcatului şi niciodată nu îşi va satisface dorinţa. Va
suferi de ură şi de răutate. Şi aceasta este o stare infernală. Gheena este focul lăuntric, este flacăra
viciului şi a răutăţii şi aici va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” răutăţii neputincioase” (Sf. Ioan
Maximovici, în Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, ed. Bisericii Ortodoxe,
Alexandria, 2004, pg.68;
1655
„Şi Domnul a luat aminte şi a ascultat: o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui spre
binele celor ce se tem de El şi caută scăpare în numele Lui. Şi vor fi aceştia pentru Mine, zice
Domnul Savaot, în ziua în care voi face judecată, ca o avere a mea şi voi avea îndurare de ei,
precum are un om faţă de fiul său care îi slujeşte. Atunci vă veţi schimba părerea şi veţi vedea
deosebirea între cel drept şi cel păcătos, între cel care slujeşte pe Dumnezeu şi cel care nu-L
slujeşte. Căci iată vine ziua care arde ca un cuptor. Şi toţi cei trufaşi şi care făptuiesc fărădelegea
vor fi ca paiele, iar ziua care vine îi va arde, zice Domnul... Şi nu va rămâne din ei nici rădăcină,
nici ramuri” (Mal. 3, 16-19);
1656
Apoc. 2, 18;
1657
Apoc. 1, 14-16;
176
lumii – Fiul Celui ce este milostiv1658 până la al miilea neam1659, iubitor de
oameni1660, dar şi Care întru mânie1661 pedepseşte până la al treilea sau al patrulea
neam1662 -, Care este pus spre cădere şi ridicare 1663, spre miluire şi împietrire1664, spre
îndurare1665 şi răsplătire1666, spre odihnă1667 şi osândă1668, spre a rândui Împărăţie1669
şi focul cel veşnic1670. Să alegem Calea cea fericită încă este o hotărâre care ţine de
sfânta libertate cu care am fost hărăziţi de Creator, ţine de conştiinţa care ne separă
de animale, ştiind pur şi simplu că Domnul, Care a murit pentru cei necredincioşi,
când eram încă păcătoşi1671, ne cheamă şi acum în chipuri diferite ca să ne întoarcem

1658
„Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv”(Lc. 6, 36); „A Mea este răzbunarea şi
răsplătirea când se va poticni piciorul lor; că aproape este ziua pieirii lor şi curând vor veni cele
gătite pentru ei. Iar Domnul va judeca pe poporul Său şi Se va milostivi asupra robilor Săi, când va
vedea că a slăbit tăria lor şi că nu se mai află nici robi, nici slobozi” (Deut. 32, 35-36);
1659
„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău (…) sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru
vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc
până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Ieş. 20, 2-6);
1660
„Şi Domnul, trecând pe dinaintea lui, a zis: Iahve, Iahve, Dumnezeu, iubitor de oameni,
milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, Care păzeşte adevărul şi arată milă la
mii de neamuri; Care iartă vina şi răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel ce
păcătuieşte; Care pentru păcatele părinţilor pedepseşte pe copii şi pe copiii copiilor până la al
treilea şi al patrulea neam” (Ieş. 34, 6-7);
1661
„Doamne, auzit-am de faima Ta şi m-am temut de punerile Tale la cale, Dumnezeule! Fă să
trăiască, în cursul anilor, lucrarea Ta şi, în trecerea vremii, fă-o să fie cunoscută! Dar, întru mânia
Ta, adu-Ţi aminte că eşti milostiv! (…) Izbucnire de lumină ca la răsărit de soare, raze vii din
mâna Lui pornesc!... Acolo stă tainic ascunsă puterea Lui! Înaintea Lui merge molima, iar
prăpadul vine în urma Lui. Se opreşte!... Zguduie pământul! Şi cu privirea Lui aruncă spaima
printre neamuri! Munţii cei din veac se desprind din locul lor, colinele străvechi se smeresc şi pier
sub paşii veşniciei Sale” (Avac. 3, 2-6);
1662
Ieş. 20, 2-6;
1663
„Hristos… este pus spre cădere şi ridicare: cădere pentru necredincioşi, şi ridicare pentru cei
credincioşi” (Sf. Grigorie Teologul, Or 17, 7, Către locuitorii oraşului de Nazianz, P.G. 35, 973 D,
în 5EPE, pg.382);
1664
„Deci, dar, Dumnezeu pe cine voieşte îl miluieşte, iar pe cine voieşte îl împietreşte” (Rom. 9,
18);
1665
„Căci grăieşte către Moise: Voi milui pe cine vreau să-l miluiesc şi Mă voi îndura de cine vreau
să Mă îndur” (Rom. 9, 15);
1666
„Căci cunoaştem pe Cel ce a zis: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti: Şi iarăşi: Domnul va
judeca pe poporul Său” (Evr.10, 30);
1667
„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra
voastră şi învăţăţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor
voastre” (Mt.11, 28-29) „Glasul Domnului împarte para focului (Ps.28, 7) şi după ce îl împarte, pe
de o parte rămâne focul iadului, fără lumină, iar pe de altă parte rămâne lumina odihnei, care nu
arde” (Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, p.I, Tâlcuire la Psalmul 28, în ed. PSB, vol. 17, Bucureşti,
1986, pg.231);
1668
Mt. 25, 46;
1669
„Şi Eu vă rânduiesc vouă împărăţie, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să
beţi la masa Mea, în împărăţia mea şi să şedeţi pe tronuri, judecând cele douăsprezece de seminţii
ale lui Israel” (Lc.22, 29-30);
1670
Mt. 25, 41;
177
de la păcate1672, să cunoaştem Adevărul şi să venim la Adevăr1673, să ne pocăim1674,
să căutăm pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va intra în Împărăţia lui
Dumnezeu1675. Iar în măsura în care noi vom răspunde chemărilor de sus, slava lui
Dumnezeu (iubirea Sa) se va şi revărsa, dar va lucra după treapta duhovnicească a
fiecăruia…
Cum va fi Judecata de Apoi? Ea va fi astfel:
Universală. În ziua aceea, a mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui
Dumnezeu1676, pământul pângărit de oameni va fi răsturnat şi pustiit de
Dumnezeu1677, iar Judecata Sa va fi scoasă spre biruinţă1678. Tot atunci, prin învierea
din morminte a trupurilor celor adormiţi, toţi oamenii, vii şi morţi1679, toată zidirea
cea cerească şi cea pământească se va supune lui Dumnezeu, adică toţi Îngerii,
Apostolii, Sfinţii şi, evident, răzvrătitele duhuri ale răutăţii1680. Odihnă la păşunea
milostivirii lui Dumnezeu îşi vor găsi atunci blânzii1681, cuvioşii1682, orfanii şi
văduvele1683, năpăstuiţii1684, săracii şi smeriţii1685 etc.
Solemnă. Starea de excepţională importanţă a Judecăţii Generale este dată de
măreţia momentului, de venirea cu slavă în lume a Fiului lui Dumnezeu, în a Cărui

1671
„Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi.
Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară.
Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când
noi eram încă păcătoşi” (Rom. 5, 6-8);
1672
Iez. 33, 11;
1673
1Tim. 2, 4;
1674
„Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă
pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă” (2Pt. 3, 9);
1675
„Căutaţi pacea cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12, 14);
1676
„Dar după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării
dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Rom. 2, 5);
1677
„Iată Domnul pustieşte pământul şi îl preface în deşert, răstoarnă faţa lui şi împrăştie pe
locuitori. Şi preotului i se întâmplă ca şi poporului, stăpânului ca şi robului, slugii ca şi stăpânei
sale; vânzătorului ca şi cumpărătorului, celui care dă cu împrumut ca şi celui care se împrumută,
datornicului ca şi cel căruia îi este dator. Pământul va fi pustiit, el va fi jefuit, că Domnul a grăit
cuvântul acesta. Pământul este în chin şi sleit, lumea tânjeşte şi se istoveşte, cerul împreună cu
pământul vor pieri. Pământul este pângărit sub locuitorii lui, căci ei au călcat legea, au înfrânt
orânduiala şi legământul stricat-u-lau pe veci! Pentru aceasta, blestemul mistuie pământul şi
locuitorii îndură pedeapsa lor; drept aceea cei ce locuiesc pe pământ sunt mistuiţi, iar oamenii
rămaşi sunt puţini la număr” (Is. 24, 1-6);
1678
„Trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge, până ce nu va scoate, spre
biruinţă, judecata” (Mt. 12, 20);
1679
“Şi ne-a poruncit să propovăduim poporului şi să mărturisim că El este Cel rânduit de Dumnzeu
să fie judecător al celor vii şi al celor morţi” (F. Ap. 10, 42); 2Tim. 4, 1;
1680
2Pt. 2, 4; Iuda 1, 6
1681
„Îndrepta-va pe cei blânzi la judecată” (Ps. 24, 10);
1682
„Că Domnul iubeşte judecata şi nu va părăsi pe cei cuvioşi ai Săi; în veac vor fi păziţi. Iar cei
fără de lege vor fi izgoniţi şi seminţia necredincioşilor va fi stârpită” (Ps. 36, 28);
1683
Ps. 67, 5;
1684
Ps. 145, 7;
1685
„Judecă pe sărac şi pe smerit, ca să nu se mai mândrească omul pe pământ” (Ps. 9, 38);
178
Judecată este suprema revelare a Tatălui. Într-adevăr, într-un chip cum nu se poate
de mai minunat şi de unic, va veni atunci la noi – în numele binecuvântat al
Domnului1686 - cea mai înaltă autoritate judecătorească, Domnul nostru Iisus
Hristos, de a Cărui milă depinde „soarta” noastră în veşnicie. Toată judecata Îi va
aparţine deci Fiului1687, Cel rânduit să judece viii şi morţii 1688, Căruia I s-a dat toată
puterea în cer şi pe pământ 1689, în numele Tatălui1690. Sub fulgerele Lui strălucitoare,
pământul se va cutremura1691, iar focul de dinaintea Sa îi va arde pe vrăjmaşi 1692
(dacă păcatul s-a lipit de sufletul omului, focul cuprinde şi lăuntrul omului): cerurile
vor pieri, iar pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui 1693 - dar şi cerul şi pământul
vor fugi de la faţa Domnului, nemaigăsindu-se un loc pentru ele1694.
Cine se va afla, atunci, pe Tronul Măririi? Pe acest Sfânt Tron, mare şi alb,
aşa cum l-a văzut în vedenia sa Sf. Apostol Ioan, propriu-zis vor fi cele trei Feţe
dumnezeieşti ale Sf. Treimi (Duhul Sfânt va vădi lumea de păcat), despre care Sf.
Biserică le mărturiseşte ca nedespărţite şi deofiinţă. Pe Tronul acesta, al slavei1695 şi
al desăvârşitei atotputernicii a lui Dumnezeu, Se va aşeza Cel vechi de zile 1696, în
faţa Căruia lumea1697 toată1698 (şi cei morţi şi cei rămaşi vii) se va înfăţişa la scaunele
de judecată care i s-au gătit1699, ca să-şi ia răsplata faptelor1700după mărturia cărţilor

1686
Iov. 1, 21;
1687
„Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să cinstească pe Fiul, precum
cinstesc pe Tatăl. Cel ce nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis. Adevărat,
adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la
judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi
acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia. Căci
precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine; şi I-a dat putere să facă
judecată, pentru că este Fiul Omului” (In. 5, 22-27);
1688
F. Ap. 10, 42;
1689
„Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ”
(Mt. 28, 18);
1690
Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze către cei ce au să se lumineze, XV, 25;
1691
„Luminat-au fulgerele Lui lumea, văzut-a şi s-a cutremurat pământul. Munţii ca ceara s-au topit
de faţa Domnului, de faţa Domnului a tot pământul” (Ps. 96, 4-5);
1692
„Foc înaintea Lui va merge şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui” (Ps.96, 3);
1693
„Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se
vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (2Pt. 3, 10);
1694
„Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi
cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele” (Apoc. 20, 11);
1695
„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul
slavei Sale” (Mt. 25, 31);
1696
„Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui
era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc
arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau
înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise” (Dan. 7, 9-10); Mt. 25, 31-46);
1697
„Şi El va judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele” (Ps. 9, 8);
1698
„Dar tu, de ce judeci pe fratele tău? Sau şi tu, de ce dispreţuieşti pe fratele tău? Căci toţi ne vom
înfăţişa înaintea judecăţii lui Dumnezeu” (Rom. 14, 10);
1699
„Iar Domnul rămâne în veac; gătit-a scaunul lui de judecată” (Ps. 9, 7);
179
deschise1701. De-o parte şi de alta a Tronului de Judecată vor sta, împrejurul lui
Dumnezeu, Îngerii1702, Apostolii1703, Sfinţii1704, iar de-a dreapta lui Dumnezeu va sta
Maica Domnului1705.
În clipele acelea foarte deosebite, mulţime de martori nevăzuţi vor fi de faţă şi
vor vădi cele făptuite, gândite şi ascunse ale inimilor noastre 1706, în calitatea lor de
acuzatori: Îngerii (li se va descoperi şi lor planul dumnezeiesc referitor la lume, dar
şi ei vor aştepta cu frică şi cu cutremur Judecata Generală, pentru că şi ei vor da
răspuns după felul cum şi-au îndeplinit slujba de a-i îndrepta pe oameni pe calea
mântuirii) cu mânie vor fulgera din ei focul osândei1707, alungându-i din Împărăţia
lui Dumnezeu pe cei care au făcut fărădelegea, în cuptorul cel de foc1708 (pe îngerii
răi1709) şi vor judeca oamenii1710; Apostolii vor fi în cinste deosebită, stând pe cele 12
tronuri (Iuda nu) ca să judece pe seminţiile lui Israel 1711 - ca şi Moise1712; Sfinţii vor

1700
„Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia
fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău”(2Cor. 5, 10);
1701
„Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi
cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele. Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici,
stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea
vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor” (Apoc. 20, 11-12);
Dan. 7, 9-10;
1702
Mt. 25, 31; 16, 27;
1703
Mt. 19, 28; Lc. 22, 30;
1704
1Cor. 6, 2;
1705
„Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată” (Ps. 44,
11);
1706
„Să privim la toate acestea cu grijă, cum umblăm şi ce hotărâm despre noi, ştiind că mulţi
martori nevăzuţi sunt de faţă la cele săvârşite şi gândite de noi, privind nu numai la cele arătate”
(Sf. Maxim Mărturisitorul, Ep. 1, P.G., 91, Col.380);
1707
„Râu de foc curge în faţa Lui, când se vor arăta prezente tartarul şi prăpastia fără fund şi
neînchipuită şi întunericul cel mai dinafară şi viermele cel neadormit şi peste toţi va pluti frica
pentru sfârşitul tuturor celor aşteptate; şi când vor sta îngerii mâniei fulgerând din ei focul osândei,
având în privire foc şi emiţând foc spre pedepsirea a toată nelegiuirea. Iar pe lângă aceştia toată
zidirea cea cerească şi pământească, câtă este în îngeri şi în puterile mai presus de îngeri şi câtă
este în oameni, stă de faţă cu cutremur, aşteptând înfricoşata descoperire a judecăţii dumnezeieşti.
De către toţi aceştia se vor citi faptele noastre ale tuturor şi se va face dezlipirea celor ascunse,
când toţi îşi vor cunoaşte reciproc păcatele, cum îşi citeşte fiecare fără greşeală cartea conştiinţei
sale” (Sf.Maxim Mărturisitorul, Ambiqua, P.G. 91, 381, A);
1708
„Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce
fac fărădelegea. Şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”
(Mt. 13, 41-42);
1709
2Pt. 2, 4;
1710
„Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea este judecată de voi, oare sunteţi voi
nevrednici să judecaţi lucruri atât de mici? Nu ştiţi, oare, că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai
mult cele lumeşti?” (1Cor. 6, 2-3);
1711
Mt. 19, 28; Lc. 22, 30;
1712
„Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl; cel ce vă învinuieşte este Moise, în care voi aţi
nădăjduit. Că dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela. Iar
dacă celor scrise de el nu credeţi, cum veţi crede în cuvintele Mele?” (In. 5, 45-47);
180
judeca lumea1713 prin însăşi viaţa lor1714, îi vor osândi pe păcătoşi1715 fără ca lor să le
mai vină rândul la Judecată1716 (sfinţii, care se vor cunoaşte între ei fără să se fi văzut
vreodată1717 îL vor întâmpina în nori1718 pe Hristos, de-a dreapta Sa, la A Doua
Venire, în vreme ce păcătoşii vor sta pe pământ de-a stânga Împărătescului Scaun de
Judecată); fiecare om îl va întâlni pe cel asemănător condiţiei lui şi va fi judecat de
el1719, după cum ne-a lăsat Dumnezeu să înţelegem că vor proceda bărbaţii
niniviteni1720 şi regina de la miazăzi1721 (care s-au pocăit) cu neamul evreilor din
vremea lor1722. Cel mai mare pârâş al nostru, la Dumnezeu, va fi diavolul1723.
La inevitabila Judecată Generală, de mântuit se vor mântui doar cei care în
existenţa lor pământeană au intrat pe uşă1724, adică I s-au supus lui Hristos – Mirele
(mielul), care este capul tainic al Sf. Bisericii Sale Ortodoxe. Unirea lui Hristos cu

1713
1Cor. 6, 2; Apoc. 6, 9-11;
1714
Sf. Simeon Noul Teolog, Catehetica, V;
1715
„Astfel, fiecare din noi, cei păcătoşi, va fi osândit de către fiecare din cei sfinţi: şi tot aşa, cei
necredincioşi vor fi osândiţi de cei credincioşi, iar cei ce au păcătuit, dar nu s-au pocăit, vor fi
osândiţi de către cei ce poate au păcătuit mai mult, dar care s-au pocăit fierbinte” (Sf. Simeon Noul
Teolog, Catehetica, V);
1716
„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă Cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are
viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (In. 5, 24);
1717
„Dacă deci sfinţii sunt asemenea lui Dumnezeu şi vor cunoaşte pe Dumnezeu atât pe cât
Dumnezeu i-a cunoscut pe ei, şi aşa cum cunoaşte Tatăl pe Fiul şi Fiul pe Tatăl, tot aşa trebuie să
se vadă şi să se cunoască unii pe alţii şi sfinţii, ba chiar şi cei ce nu s-au văzut niciodată în această
lume unii pe alţii, după trup trebuie să se cunoască” (Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri etice, I,
12);
1718
„După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să
întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa cu pururea vom fi cu Domnul” (1Tes. 4, 17);
1719
Ierarhii Sf. Biserici vor judeca pe nevrednicii ierarhi; preoţii, diaconii şi monahii vor judeca pe
nevrednicii reprezentanţi ai clerului; bogatul milostiv îl va judeca pe cel nemilostiv; feciorul va
judeca pe cel desfrânat; soţii cei buni vor judeca pe cei răi etc (Sf. Simeon Noul Teolog,
Catehetica, V);
1720
„Bărbaţii din Ninive se vor scula la judecată cu neamul acesta şi-l vor osândi, că s-au pocăit la
propovăduirea lui Iona; iată aici este mai mult decât Iona” (Mt. 12, 41);
1721
„Regina de la miazăzi se va scula la judecată cu neamul acesta şi-l va osândi, căci a venit de la
marginile pământului ca să asculte înţelepciunea lui Solomon, şi iată aici este mai mult decât
Solomon” (Mt.12, 42);
1722
Lc. 11, 31;
1723
Pr. Arh. Ilie Cleopa, Predici la duminicile de peste an, ed. Ep. Romanului, 1996, pg.313;
1724
„Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla”
(In. 10, 9);
181
Sf. Biserica Sa1725 ne şi este prezentată ca o nuntă1726, ca o înţelegere între părţi1727, cu
Mire (Hristos) şi mireasă (Sf.Biserică), la care fericiţi sunt participanţii care s-au
pregătit1728. Pregătirea presupune o atenţie sporită în lucrarea de mântuire a
oamenilor. De aceea, cu multă seriozitate, să luam aminte la aspectul conform căruia
faptele bune nu ne vor ajuta cu nimic dacă nu ne vom uni cu Hristos prin intermediul
celor două peceţi: mai întâi, prin prima pecete (Pecetea darului Sfântului Duh, de la
Botez) şi, mai apoi, prin pecetea din urmă (a Împărtăşaniei), adică a înfierii, fără de
care nu vom fi recunoscuţi şi acceptaţi ca copii ai lui Dumnezeu la Porţile
Împărăţiei1729. În ce ne priveşte pe noi, cei care am primit cele două peceţi invocate
mai sus, nutrim conştiinţa nezdruncinată că în Sf. Biserică trecutul este prezent şi
prezentul este pururea, de asemenea mai înţelegem că Dumnezeu – Omul, Hristos,
vieţuieşte în trupul Său divino-uman, Sf. Biserică, ale Cărei mădulare – începând cu
Apostolii şi cu Sfinţii, cu cei ce ieri s-au mutat la cele veşnice – sunt de-a pururi
contemporane, deoarece sunt pururi vii în Hristos1730. De fapt, nouă, ortodocşilor, ni
1725
„Femeile să se supună bărbaţilor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi
Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Ci precum Biserica se supune lui
Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi
Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţeasacă, curăţind-o cu baia apei prin
cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest
fel, ci ca să-şi iubească femeile, ca pe înseşi să fie sfântă şi fără de prihană. Aşadar, bărbaţii sunt
datori trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât
trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica. Pentru că suntem
mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efes. 5, 22-30);
1726
“Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi mireasa Lui s-a
pregătit” (Apoc. 19, 7);
1727
„Şi va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea Mă va numi Bărbatul meu (…) Şi voi încheia
în ziua aceea un legământ (…) Şi te voi logodi cu Mine pe vecie şi te voi logodi Mie după dreptate
şi bunăcuviinţă întru bunătate şi dragoste; şi te voi logodi Mie întru credincioşie, ca să cunoşti că
Eu sunt Domnul!” (Osea 2, 18-22);
1728
Apoc. 19, 7-9;
1729
„Toate faptele bune sunt plăcute Domnului. Dar toate faptele bune de pe lume nu-l ajută pe
creştin dacă acesta nu este unit cu Dumnezeu prin sângele lui Hristos. Sfânta Împărtăşanie este
pecetea înfierii. Cel ce nu are această pecete nu va fi nici recunoscut şi nici acceptat drept copil al
lui Dumnezeu la porţile împărăţiei cerurilor după moarte. După ce am fost botezaţi, preotul ne-a
însemnat cu semnul Crucii… spunând Pecetea Darului Sfântului Duh. Aceasta este pecetea cea
dintâi, iniţială… Dar pecetea de pe urmă este pecetea sângelui lui Hristos, pecetea Sfintei
Împărtăşanii, confirmarea noastră voluntară şi conştientă a faptului că îi aparţinem lui Hristos din
dragoste faţă de el şi că suntem copii ai lui Dumnezeu din propria noastră voie liberă. Această
ultimă pecete o confirmă pe cea dintâi. Botezul ne conduce către Sfânta Împărtăşanie, iar Sfânta
Împărtăşanie confirmând Botezul nostru. Astfel, nu şchiopătând într-un picior, ci umblând cu
amândouă, noi intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Sf. Nicolae Velimirovici, în Lupta pentru
credinţă, ed.Rotonda, Piteşti, 2009, pg.27);
1730
„În Biserică, trecutul este pururi prezent, prezentul în Biserică este pururi prezentul cu ajutorul
trecutului viu, căci Dumnezeu – Omul Hristos, care este acelaşi ieri, azi şi în veci (Evr.13, 8),
vieţuieşte neîncetat în trupul Său divino-uman cu ajutorul aceluiaşi adevăr, aceluia bine (aceleiaşi
vieţi, pururi făcând tot trecutul să fie prezent). Drept urmare, prin simţământul şi cunoaşterea
ortotoxă vie, toate mădularele Bisericii, începând cu Sfinţii Apostoli şi continuînd cu cei ce s-au
mutat la cele veşnice ieri, sunt pururi contemporane, căci ele sunt pururi vii în Hristos. Chiar şi
182
se va cere la Judecata Universală mai mult decât celorlalţi, care nu au intrat pe uşă
preferând să sară aiurea, ca furi şi tâlhari, din circumstanţe diferite (va exista o
diferenţă între cei care trăiesc şi mor în afara Sf. Biserici ortodoxe, datorită
împrejurărilor exterioare din viaţa lor şi cei care aleg deliberat să fie în afara Sf.
Biserici ortodoxe, după ce au fost chemaţi şi nu s-au conformat credinţei celei
adevărate. Iar în ce priveşte pe cei mai mari ai noştri, ca unii care vor da seama de
sufletele noastre1731, la Judecată, când preoţii vor şi da socoteală pentru învăţătura
lor1732, Judecata va fi cumplită1733. Acelora însă care sunt mai mici, Dumnezeu le va
arăta iertarea şi mila Sa1734.
Publică. Judecata Universală, unde nu vor mai exista ascunzişuri, taine,
Dumnezeu o va face în faţa tuturor oamenilor care au trăit vreodată pe pământ 1735.
Ridicându-se de la noi toate secretele pe care le-am avut unii faţă de alţii, pentru a fi
făcute publice şi noi să vedem cu toţii corectitudinea divină, Dumnezeu ne va
dezgoli de toată intimitatea trăirii noastre. Va fi momentul atunci al unui
deznodământ apoteotic, caracterizat de aspectul că în toată zidirea (cerească şi
pământească) se va produce o cutremurare de neînchipuit…
Înfricoşarea acelora ce se vor înfăţişa înaintea Tronului de Judecată al lui
Dumnezeu o va genera conştiinţa colectivă – şi tardivă – că va urma, în mod
implacabil, pecetluirea „sorţii” tuturor nu pe o zi, două, ci pe veşnicie. Măreţia clipei
acesteia va străfulgera simţirea cea mai profundă a neamurilor înspăimântate, căzute
fără de vreo putinţă, la ora răzbunării în Mâna Domnului1736, incapabile ca să-I poată
măsura, câtuşi de puţin, mânia şi puterea urgiei1737. Scena, bulversantă, evident că
depăşeşte gândirea limitată a omului! Şi totuşi, revelaţia ne indică detalii despre o
imagine aproximativă a ceea ce se va „întâmpla”… Cel ce va face Judecata
Generală, cu foc şi cu sabie va fi Domnul Dumnezeu1738. Lângă Fiul Omului, care

astăzi toţi Sfinţii Apostoli, Mucenici şi Sfinţi Părinţi sunt contemporani cu fiecare om care este cu
adevărat ortodox. În plus, pentru unul ca acesta, ei sunt mult mai reali decât mulţi dintre
contemporanii săi în trup” (Sf. Justin Popovici, în Lupta pentru credinţă, op.cit., pg.92-93);
1731
„Ascultaţi pe mai mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindă ei priveghează pentru sufletele
voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta v-ar
fi de folos” (Evr. 13, 17);
1732
„Căci buzele preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere învăţătura, căci el este solul
Domnului Savaot” (Mal. 2, 7);
1733
„Groaznic şi fără de veste El va sta asupra voastră, căci pentru cei mari judecata va fi cumplită”
(Î. Sol. 6, 5);
1734
„Celor mici, Domnul le va arăta iertare şi milă, însă cei puternici vor fi pedepsiţi cu străşnicie”
(Î. Sol. 6, 6);
1735
„Dar tu, de ce judeci pe fratele tău? Sau şi tu, de ce dispreţuieşti pe fratele tău? Căci toţi ne vom
înfăţişa înaintea judecăţii lui Dumnezeu” (Rom. 14, 10);
1736
„Căci cunoaştem pe Cel ce a zis: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti. Şi iarăşi: Domnul va
judeca pe poporul Său. Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui viu” (Evr.
10, 30-31);
1737
„Cine cunoaşte puterea urgiei Tale şi cine măsoară mânia Ta, după temerea de Tine?” (Ps. 89,
13);
1738
„Căci Domnul vine în văpaie şi carele Lui sunt ca o vijelie, ca să dezlănţuie cu fierbinţeală
mânia Lui şi certarea Lui cu văpăi de foc. Domnul va judeca cu foc şi cu sabie pe tot omul şi mulţi
183
va sta cu rănile deschise lângă Tatăl, se vor afla Arhanghelii, apoi Stăpâniile,
Începătoriile şi, mai înainte de ei, strălucitorul Arhanghel Mihail, încins cu sabie de
văpaie ca un fulger1739. Lor le vor urma Mucenicii, ierarhii şi mulţimea nenumărată
a Îngerilor şi Sfinţilor purtând în mâini săbii cu două tăişuri, ca să se răzbune pe
neamuri şi să pedepsească pe popoare1740. Priveliştea descrisă mai sus bineînţeles că
este, se subînţelege, groaznică şi înfricoşătoare1741, motiv pentru care Sf. Părinţi ai
Sf. Biserici o şi descriu în întunecate culori1742, ca să ne fie nouă spre zidire şi
lucrare cu frică şi cu cutremur a mântuirii 1743. Căci în Ziua de Judecată, ne spune Sf.
Ioan Gură de Aur, nimeni nu va mai fi cine să ne ajute1744.
Când scriu rândurile de faţă, gândindu-mă la solemnitatea deosebită a
nepătrunselor judecăţi ale lui Dumnezeu, am convingerea că nimic din ale lumii,
munţi de aur de-am avea sau sute şi sute de ani de-am trăi, nu poate să ne fie nouă
mai scump decât Cuvântul lui Dumnezeu despre Înfricoşătoarea Judecată rezervată
omenirii. La ea, cu autoritatea ce I se cuvine doar divinităţii, Domnul Dumnezeu va
judeca simţurile şi cugetele inimilor prin Cuvântul Său, Care este mai ascuţit decât
orice sabie cu două tăişuri1745. El, Cuvântul, ne va vădi starea judecaţilor: se va da
socoteală de felul cum s-a făcut raportarea faţă de cuvintele lui Dumnezeu, dacă au
fost ascultate şi păstrate în inimă, dacă au produs bucurie sau ruşine conforme stării
fiecăruia1746, dacă s-a luptat pentru apărarea adevărului de credinţă (creştinismul în
sens ortodox) şi, dacă da, cum anume (se vor cerceta cât de grave au fost rănile
primite în lupta aceasta sfântă, lacrimile se vor arăta, sângele vărsat se va măsura,
vor fi cei ce vor cădea de bătaia Domnului!” (Is. 66, 15-16); „Voi judecaţi după trup; Eu nu judec
pe nimeni. Şi chiar dacă Eu judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi
Cel ce M-a trimis pe Mine” (In. 8, 15-16);
1739
Pr. Arhimandrit Ilie Cleopa, în Predici… op. cit. pg. 313;
1740
„Laudele Domnului în gura lor şi săbii cu două tăişuri în mâinile lor, ca să se răzbune pe
neamuri şi să pedepsească pe popoare” (Ps. 149, 6-7);
1741
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 27;
1742
Sf. Vasile cel Mare, Epistole, XLVI, 5;
1743
Sf. Ioan Gură de Aur, Apologia vieţii mondiale, III, 2;
1744
„… nimeni (nu va fi la Judecată – n.a.) care să-l ajute; nu tu vecin, ori apărător, ori rudă, ori
frate, ori tată, ori mamă, ori gazdă să-l ascundă, nimeni şi nimic” (Sf. Ioan Gură de Aur, în lucrarea
Cuvântări a Sf. Grigorie de Nazianz, XVI, 9);
1745
„Să ne silim, deci, ca să intrăm în acea odihnă, ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă a
neascultării, căci Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două
tăişuri, şi pătrunde până la despărţirea sufeltului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi
destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii, şi nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui,
ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală” (Evr. 4,
11-13); „Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul
lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului”
(Evr. 10, 29);
1746
„Cei ce nu ascultă cuvintele lui Dumnezeu vor fi judecaţi la Judecata de Apoi, şi le va fi lor mai
rău în Ziua Judecăţii decât pământului Sodomei şi Gomorei – Mt. 10, 14-15. Luaţi aminte – la
Judecata de Apoi veţi fi îndemnaţi să daţi socoteală de ceea ce aţi făcut cu cuvintele lui Dumnezeu,
dacă le-aţi ascultat şi le-aţi păstrat în inimă, dacă v-aţi bucurat de ele s-au v-aţi ruşinat de ele. Dacă
v-aţi ruşinat de ele şi Domnul se va ruşina de voi, atunci când va veni întru slava Tatălui Său cu
sfinţii îngeri – Mc. 8, 38” (Sf. Iustin Popovici, în Lupta pentru credinţă, op. cit., pg. 59-60);
184
jertfele vor fi luate în considerare 1747). Fericiţi vor fi însă cei care vor fi găsiţi în
ipostaza lor de ascultători şi de împlinitori ai Cuvântului1748, pentru că unii ca
aceştia: vor trece de la moarte la viaţă, la Judecată nu vor mai veni 1749 şi nu vor mai
vedea moartea în veac1750. Însă celorlalţi, care nu au vrut să asculte Cuvântul lui
Dumnezeu şi să îL împlinească, vor da socoteală de tot ceea ce au făcut în viaţă 1751 în
faţa Celui care are multe de spus şi de judecat 1752 la oameni. În faţa Sa, atunci, orice
acoperire a răului şi a binelui va înceta, toate se vor scoate spre vederea tuturor, toate
vor fi goale şi descoperite în ochii Celui faţă de care se va da socoteală 1753, lucrurile
săvârşite ale oamenilor fiind lămurite prin foc 1754. Nimic nu va rămâne la Judecată ca
ascuns1755, fiecare dând seama despre sine însuşi1756: despre gânduri1757, cuvinte
deşarte1758, vorbe din cele mai tainice1759, fapte1760. Inclusiv influenţa asupra altora
etc.

1747
„La înfricoşata Judecată, Domnul va întreba poporul sârb cum a luptat pentru bastionul
creştinătăţii. Cât de grave sunt rănile sale primite pentru adevărata credinţă. Cât de multe sunt
rănile şi cât de mari sunt cimitirele mucenicilor sârbi pentru Adevărul lui Hristos? În ziua Judecăţii
Universale toate lacrimile poporului tău se vor arăta, toate rănile sale vor fi numărate, tot sângele
său vărsat va fi măsurat, toate jertfele lor vor fi luate în consideraţie” (Sf. Nicolae Velimirovici, în
Lupta…, op.cit., pg.17-18);
1748
„Şi când zicea El acestea, o femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele
care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt şi cei
ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Lc.11, 27-28);
1749
„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce M-a trimis are
viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (In. 5, 24);
1750
„Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”
(In. 8, 51);
1751
Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, XXVIII, 164-175;
1752
„Multe am de spus despre voi şi de judecat. Dar Cel ce M-a trimis pe Mine adevărat este, şi cele
ce am auzit de la El, Eu acestea le grăiesc în lume” (In. 8, 26);
1753
Evr. 4, 13;
1754
„Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă,
şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia” (1Cor. 3, 13);
1755
„Că nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimc ascuns care să nu se cunoască. De
aceea, câte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină; şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va
vesti de pe acoperişuri” (Lc. 12, 2-3);
1756
“Deci, dar, fiecare din noi va da seama despre sine lui Dumnezeu. Deci să nu ne mai judecăm
unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de
sminteală” (Rom. 14, 12-13);
1757
„El este pentru noi ca o osândă a gândurilor noastre şi ne este greu chiar când ne uităm la el” (Î.
Sol. 2, 14);
1758
„Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua
judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Mt. 12, 36-
37);
1759
„Păziţi-vă deci de vorbele cârtitoare şi deşarte şi feriţi limba voastră de clevetire, fiindcă vorba
cea mai tainică nu va trece fără pedeapsă şi gura mincinoasă aduce sufletului moarte” (Î. Sol.1,
11);
1760
Apoc. 20, 13; Mt. 16, 27;
185
 Deci nu doar pentru felul cum oamenii şi-au trăit existenţele lor, dar se va da
răspuns1761 şi de vieţile acelora care s-au inspirat din ideile noastre, ca de altfel şi
pentru binele care se putea face şi nu s-a făcut, întreaga zidire cerească şi
pământească stând cutremurată în faţa lui Dumnezeu 1762. Lacrimi amare vor cădea
atunci de la toate seminţiile pământului1763, neamurile cu toate1764 (simbolizând cele
12 seminţii ale lui Israel1765) de pe Terra, dar şi cele cereşti şi cele dedesubtul
pământului, se vor pleca în genunchi1766 spre a se înfăţişa înaintea Scaunului de
Judecată al lui Hristos1767. Nu ca în starea lor de pe pământ se vor înfăţişa, ci
transfiguraţi ca oameni nemuritori, aşa cum de altfel se şi vor transforma cei rămaşi
vii în clipa Celei De-a Doua Veniri a Domnului. Legile de atunci, premergătoare
Judecăţii, de după venirea Soliei divine şi a învierii tuturor din morminte, vor fi
diametral de altă natură, de aceea oamenii nu se vor mai recunoaşte între ei după
cum arată trupurile lor, inclusiv dacă nu s-au cunoscut unii pe alţii niciodată 1768, ci
după privirea pătrunzătoare a sufletelor1769. Cei nedreptăţiţi vor striga la cei ce i-au
nedreptăţit1770, iar cei au ştiut voia Stăpânului şi nu s-au pregătit vor fi bătuţi mult1771,
căci mult i se va cere celui căruia mult i s-a şi dat 1772. Va fi, se înţelege, şi invers: cei

1761
„Stăpânul tuturor nu Se va ruşina de nici un obraz, nici nu Se va sfii de vreo mărire, căci şi pe
cel mic şi pe cel mare El i-a făcut şi pronia Lui e la fel pentru toţi. Însă cei puternici vor avea parte
de o încercare mai grea. Deci către voi, regilor, îndrept cuvintele mele ca să învăţaţi înţelepciune şi
să nu cădeţi. Pentru că cei ce au păzit cu sfinţenie pravila sfântă se vor sfinţi şi cei ce o vor învăţa-
o vor şti ce să răspundă” (Î. Sol. 6, 7-10);
1762
„Iar pe lângă aceştia, toată zidirea cea cerească şi cea pământească, câtă este în îngeri şi în
puterile mai presus de îngeri şi câtă este în oameni, stă de faţă cu cutremur, aşteptând înfricoşata
descoperire a judecăţii dumnezeieşti. De către toţi aceştia se vor citi faptele noastre, ale tuturor, şi
se va face dezgolirea celor ascunse, când toţi îşi vor recunoaşte reciproc păcatele, cum îşi citeşte
fiecare fără greşeală cartea conştiinţei sale” (Sf. Maxim Mărturisitorul);
1763
Mt. 24, 30;
1764
Mt. 25, 32;
1765
Mt. 19, 28;
1766
Filip. 2, 9-11;
1767
2Cor. 5, 10;
1768
„Nu vom cunoaşte numai pe cunoscuţi acolo, ci vom privi şi pe cei care n-au ajuns niciodată la
vederea noastră” (Sf.Ioan Gură de Aur, De iis qui dormierunt in fide, P.G., 94, col.276 A);
1769
„Să nu socotească cineva că nu va recunoaşte nici unul pe nici unul la cea înfricoşată judecată şi
adunare. Fiecare va recunoaşte pe aproapele lui, nu după chipul trupului, ci după privirea
pătrunzătoare a sufletului” (Sf. Ioan Damaschin, De iis… P.G., 94, col.276 A);
1770
„Stând de-jur-împrejurul tău, cei nedreptăţiţi de tine vor striga către tine, căci oriunde ţi-ai
întoarce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele. Aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii
doborâţi de tine pe care i-ai azvârlit, vecinii pe care i-ai supărat” (Sf. Vasile cel Mare, în De iis…,
P.G. 94, co. 276 C);
1771
„Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi
bătută mult. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin” (Lc. 12,
47);
1772
„Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere”
(Lc.12, 48);
186
care nu au ştiut voia Stăpânului, dar au făcut lucruri vrednice de bătaie, vor fi bătuţi
puţin. Mare va fi însă şi osânda acelora care s-au făcut ei înşişi învăţători1773.
Ruşinea cea mai mare este însă aceea că oamenii vor sta dezgoliţi în lumina
care răzbate până în adâncul sufletelor, nemaiavând unde să fugă din faţa Aceluia
Care Le cuprinde pe toate1774. Da, nici una din lucrările omeneşti nu va rămâne
necunoscută1775, fiindcă omul nu şi-a lucrat mântuirea cu frică şi cu cutremur 1776. De
asemenea, omul nu s-a judecat pe el însuşi 1777; nu şi-a adus aminte de anii propriului
sfârşit1778; nici de anii cei veşnici1779; nu a fost ca şi pruncii, ca să intre în Împărăţia
cerurilor1780; nu s-a smerit, ca să se înalţe1781; nu a făcut binele, fără ca să aştepte ceva
anume în schimb1782; nu a fost nici rece, nici fierbinte, ci căldicel la fapte 1783; nu L-a
mărturisit pe Hristos înaintea oamenilor, ca şi Hristos să poată mărturisi pentru el la
Tatăl1784; nu şi-a luat crucea, ca să-L urmeze pe Hristos 1785; nu a primit pe ucenicii
cei mici ai lui Hristos, dându-le lor un pahar cu apă rece1786; nu a renunţat la lume
pentru Dumnezeu1787; nu a fost batjocorit din pricina Fiului Omului 1788; nu a plâns1789;

1773
„Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi, învăţătorii) mai mare osândă vom
lua” (Iac. 3, 1);
1774
„Unde poţi, dar, fugi sau unde poţi scăpa de Cel ce le cuprinde pe toate?” (Sf. Clement
Romanul , Epistola către corinteni (I), XXVIII, 2, 4);
1775
1Cor. 3, 13;
1776
“Drept aceea, iubiţii mei, precum totdeauna m-aţi ascultat, nu numai când eram de faţă, ci cu
atât mai mult acum când sunt departe, cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră” (Filip. 2,
12);
1777
„Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul,
suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (1Cor.11, 31-32);
1778
„În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată” (I. Sir. 7, 38);
1779
Ps. 76, 5-9;
1780
„Şi a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu
veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mt.18, 3);
1781
Mt. 23, 12;
1782
Lc. 6, 30-34;
1783
„Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte,
nici rece – am să te vărs din gura Mea” (Apoc. 3, 15-16);
1784
„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi eu pentru el înaintea
Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10, 32);
1785
“Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Mt.10, 38);
1786
„Şi cel ce se va da de băut unuia din aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de
ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa” (Mt. 10, 42);
1787
„Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine,
pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică. Şi mulţi dintâi vor fi pe
urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi” (Mt.19, 29-30);
1788
„Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi
vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului” (Lc.6, 22);
1789
„Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde” (Lc. 6, 21);
187
nu şi-a iubit pe vrăjmaşi1790; nu s-a temut de Dumnezeu1791; nu a răspuns la dragostea
lui Dumnezeu, când Îi era foame de mântuirea celor păcătoşi 1792; nu s-a smerit pe
sine1793, ca harul să-l poată lumina ca pe unul ce s-a curăţit; nu a avut duh umilit, nici
inimă înfrântă1794 etc. Omul, în trufia lui că ar fi ceva sub sclipirile înşelătoare ale
lumii acesteia vremelnice, nu a vrut să-şi plângă păcatele cu pocăinţă şi a înaintat
spre pierzanie prin multele lui faceri de rele: a fost cu inimă semeaţă1795; osândindu-i
pe alţii, singur pe sine s-a osândit1796; nu şi-a luat în seamă bârna din ochi, dar a
văzut paiul din ochiul fratelui său1797; nu a fost ca şi pruncii, ca să intre în Împărăţia
cerurilor1798; a făcut judecată, fără ca să ierte şi el1799; s-a luat după înfăţişare1800 şi
după trup1801 judecând înainte de vreme, nemaiaşteptând ca Domnul să vină şi să
lumineze cele ascunse ale întunericului1802; a râs1803; a fost vorbit de bine1804; a fost

1790
„Iar vouă celor ce ascultaţi vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe
voi; binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, rugaţi-vă pentru cei vă fac necazuri. Celui ce te loveşte
peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa; oricui
îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi. Şi precum voiţi să vă facă vouă
oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răspată puteţi avea? Căci
şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei” (Lc. 6, 27-32);
1791
„Şi am văzut apoi alt înger, care zbura prin mijlocul cerului, având să binevestească Evanghelia
veşnică celor ce locuiesc pe pământ şi la tot neamul şi seminţia şi limba şi poporul, zicând cu glas
puternic: Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi Lui slavă, că a venit ceasul judecăţii Lui, şi vă închinaţi
Celui ce a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor” (Apoc. 14, 6-7);
1792
Când Mântuitorul îi mustra pe păcătoşi că nu L-au hrănit şi nu i-au dat să bea, consideră Sf.
Simeon Noul Teolog, Hristos vrea să spună că Îi era foame de mântuirea celor păcătoşi şi aceştia
nu au răspuns la dragostea Lui. Era gol de faptele bune ale oamenilor, însă ei nu L-au îmbrăcat;
1793
“Sau vi se pare că Scriptura grăieşte în deşert? Duhul care sălăşuieşte în noi, ne pofteşte spre
zavistie? Nu, ci dă mai mare har. Pentru aceea, zice: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar
celor smeriţi le dă har” (Iac. 4, 5-6);
1794
„Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50,
18);
1795
„Toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului: hotărât, ea nu va rămâne nepedpsită”
(Pil. 16, 5);
1796
„Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, eşti fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce
judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci aceleaşi lucruri faci şi tu care judeci. Şi noi ştim că
judecata lui Dumnezeu este după adevăr, faţă de cei ce fac unele ca acestea. Şi socoteşti tu, oare,
omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui
Dumnezeu?” (Rom. 2, 1-3);
1797
“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu
măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din
ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată
bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi
paiul din ochiul fratelui tău” (Mt. 7, 1-5);
1798
Mt. 18, 3;
1799
„Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Lc.
6, 37);
1800
„Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă”(In. 7, 24);
1801
„Voi judecaţi după trup; Eu nu judec pe nimeni. Şi chiar dacă Eu judec, judecata Mea este
adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Cel ce M-a trimis pe Mine” (In. 8, 15-16);
188
neascultător1805; a iubit cele lumeşti mai presus decât pe Dumnezeu1806; nu s-a silit1807
să aibă credinţă că va intra în odihna lui Dumnezeu1808 etc.
Cum păcatul stă înrădăcinat şi în inima mea, sigur, le-am făcut pe toate acestea,
ba încă şi mai multe, fără de număr, ştiute şi neştiute, cu voie şi fără de voie, însă, nu
numai eu, ci oricare asemenea mie, dacă m-am căit cu toată inima mea, dacă m-am
spovedit şi m-am împărtăşit nu spre osândă, ci spre viaţa cea de veci, dacă, sub
Acoperământul Maicii Domnului, cu mila Domnului nostru Iisus Hristos, i-am
invocat în rugăciuni, avându-i alături pe Îngeri şi pe Sfinţi, ca să nu mai păcătuiesc,
ci să cunosc adevărul şi să fac voia Tatălui ceresc, atunci, Mult-milostivul
Dumnezeu poate mă va aduce şi pe mine, nevrednicul şi păcătosul, ca pe oaia cea
rătăcită, la păşunea vieţii veşnice pe care a promis-o la oricine va crede în El 1809. De
altfel întoarcerea noastră, pe calea cea bună, este o şansă dăruită de Dumnezeu
tuturor, dar ştim că puţini vor fi aleşi1810, iar mulţi din cei ce se cred dintâi vor fi pe
urmă şi, invers, cei de pe urmă vor fi întâi1811.
Aleşii despre care am scris mai sus, adică aceia ce vor fi întâi, sunt, firesc, cei
mai de pe urmă în existenţa lor de pe pământ: sunt DREPŢII LUI DUMNEZEU.
Drepţii (sfinţii), obişnuiţi în a se pune în slujba binelui, nu se vor teme de cele ce vor
veni peste lume o dată cu A Doua Venire a Domnului 1812. Biruind lumea, prin
părtăşia lor cu Dumnezeu, fericiţii aceştia se vor aşeza şi ei pe Scaunul Domnului (să
judece împreună cu Hristos), la fel cum şi Biruitorul nostru Iisus Hristos a şezut cu
Tatăl pe Tronul Său1813. Ei se vor bucura de Împărăţie nu doar pentru cele câteva
1802
„Căci nu mă ştiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat. Cel care mă judecă pe
Mine este Domnul. De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care
va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor. Şi atunci fiecare va avea de la
Dumnezeu lauda” (1Cor. 4, 4-5);
1803
„Vai vouă celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi: Vai vouă celor ce astăzi râdeţi, că veţi
plânge şi vă veţi tângui” (Lc. 6, 25);
1804
„Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine” (Lc. 6, 26);
1805
„De vreme ce se zice: dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre, ca la
răzvrătire. Cine sunt cei care, auzind, s-au răzvrătit? Oare nu toţi care au ieşit din Egipt, prin
Moise?” (Evr. 3, 15-16);
1806
Mt. 10, 37;
1807
„Pentru că cine a intrat în odihna lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrurile lui, precum
Dumnezeu de ale Sale. Să ne silim, deci, ca să intrăm în acea odihnă, ca nimeni să nu cadă în
aceeaşi pildă a neascultării” (Evr. 4, 10-11);
1808
„Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihnă, precum s-a zis: M-am jurat întru mânia Mea:
nu vor intra întru odihna Mea, măcar că lucrurile erau săvârşite de la întemeierea lumii” (Evr. 4,
3);
1809
„Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 14-15);
1810
„Astfel vor fi cei de pe urmă întâi şi cei dintâi pe urmă, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”
(Mt. 20, 16);
1811
Mt. 19, 30;
1812
„Ziua aceea este dorită de cei ce trăiesc făcând fapte bune, după cum este înfricoşătoare celor ce
trăiesc în păcate, pentru că le aduce osândă” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XC, 2);
1813
„Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am
şezut cu Tatăl meu pe scaunul Lui” (Apoc. 3, 21);
189
fapte bune săvârşite, sesiza Sf. Grigorie Palama, ci pentru întreaga lor renaştere
duhovnicească: comuniunea lor cu Dumnezeu le va aduce viaţă din belşug 1814,
ajungând să fie asemenea Mielului în dreptate, blândeţe şi îndurare.
Cei consideraţi drepţi, nu alţii, vor intra în Împărăţie. Ei vor ajunge la
covârşitoarea slavă, veşnică, pentru că au răbdat cu credinţă necazurile întâmpinate
pe pământ1815, condiţie pentru care Dumnezeu le va şterge orice lacrimă din ochi 1816.
Ei sunt cei care vor zbura cu Îngerii pe nori, unde vor şi primi cununi de laudă şi de
biruinţă, ca unii care s-au învrednicit de credinţă statornică, răbdare, pocăinţă şi
fapte bune. Cetele în care se vor regăsi vor fi dumnezeiesc de bine organizate 1817,
fiecare văzându-i pe sfinţii care au fost chemaţi de ei în rugăciuni. S-au sfinţit pe ei
înşişi, cu toţii, în Sf. Biserica lui Hristos, de unde va şi începe Judecata Celui Care
ne-a creat1818, în schimb creştinilor nevrednici Dumnezeu le va da pedepse mai
mari1819.
Pedeapsa, sau răsplata, presupune felurite trăiri împlinite sau neîmplinite. În
Ziua de Apoi, gândurile se vor pârî unele pe altele, sau se vor apăra, fiecare fiind
silit să spună întregul adevăr1820: atunci, nu vor mai fi de folos nici slava, nici
demnităţile, nici bogăţiile lumii, nici cunoaşterea profană1821.

1814
„Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă şi din
belşug să aibă”(In. 10, 10);
1815
„Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură,
slavă veşnică covârşitoare” (2Cor. 4, 17);
1816
„Şi nu vor mai flămânzi (drepţii – n.a.), nici nu vor mai înseta, nici nu va mai cădea soarele
peste ei şi nici o arşiţă; căci Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la
izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 7, 16-17);
1817
Mucenicii vor fi în ceata mucenicilor, Cuvioşii în cea a cuvioşilor, Ierarhii în cea a ierarhilor,
Fecioarele în cea a fecioarelor etc;
1818
„Iar de suferă ca creştin, să nu se ruşineze, ci să preamărească pe Dumnezeu, pentru numele
acesta. Căci vremea este ca să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu; şi dacă începe întâi de la
noi, care va fi sfârşitul celor care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă dreptul abia se
mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos? Pentru aceea, şi cei ce suferă, după voia lui
Dumnezeu, să-şi încredinţeze Lui, credinciosului Ziditor, sufletele lor, săvârşind fapte bune” (1Pt.
4, 16-19);
1819
Evr. 10, 29;
1820
„De conştiinţa ta vei fi judecat, deoarece gândurile între ele se pârăsc sau se apără în ziua când
Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor (Rom. 2, 15-16). Faţa înfricoşătoare a
judecătorului te sileşte să spui adevărul; dar mai bine spus, vădeşte adevărul chiar dacă nu îl spui.
În adevăr, vei învia îmbrăcat fie cu păcatele tale, fie cu faptele tale drepte” (Sf.Chiril al
Ierusalimului, Cateheze…, XV, 25);
1821
„Atunci nici slava, nici demnităţile, nici bogăţiile lumii, nici cunoaşterea profană, nici
discursurile cele frumoase, nimic altceva din lucrurile sau averile de pe pământ nu vor fi de vreun
folos când Dumnezeul meu va judeca toate şi pe toţi. Cuvântul Stăpânului care a fost trecut cu
vederea de noi va sta atunci în faţa fiecăruia dintre noi va judeca pe oricine nu l-a păzit (…) venind
în întâmpinarea noastră - vai mie! - , porunca va arăta pe cel ce e necredincios sau necredincios,
ascultător sau neascultător faţă de cuvintele Stăpânului, pe cel grijuliu sau fără grijă, aşa vor fi
despărţiţi cei nedrepţi de cei drepţi, cei neascultători de cei ce au ascultat în toate de Hristos, cei ce
iubesc lumea de cei ce iubesc pe Dumnezeu” (Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, 31);
190
 Dar, ca să înţelegem şi mai bine ce anume îl aşteaptă pe cel care păcătuieşte ca
om al fărădelegilor, el este, conştient sau nu, iubitor de blestem1822. Bine ne este a-l
asculta în cuvânt pe marele rege prooroc David, cel insuflat de Duhul Sfânt: unul ca
acesta este înstrăinat încă de la naşterea lui, ba încă din pântecele maicii sale este
rătăcitor1823. Pentru faptele cu care îl întărâtă pe Domnul1824, dinţii1825 şi braţele1826 i se
zdrobesc, grumajii i se taie1827, buzele viclene i se pierd1828, capul (vrăjmaşului) i se
sfărâmă1829, fruntea (păcătosului) i se zdrobeşte1830. Omul acesta, cu cei care îl
urmează, va merge pe calea care duce la pieire1831, ca un necredincios ce este ca
praful spulberat de vânt1832. Însuşi Dumnezeu le va sta lor împotrivă: pe
împotrivitori îi va batjocori1833, pe mincinoşi, ucigaşi şi vicleni îi va pierde şi îi va
urî1834, cu cei îndărătnici se va îndărătnici1835, pe lucrătorii nedreptăţii îi va
pierde1836, ca şi pe blestemătorii săi1837, le va risipi oasele1838, pe clevetitori îi va
umili1839, pe călcătorii de lege nu-i va învrednici să-I vadă ochii 1840. Pe iubitorii de

1822
“Şi a iubit blestemul şi va veni asupra lui; şi n-a voit binecuvântarea şi se va îndepărta de la el”
(Ps. 108, 16);
1823
„Înstrăinatu-s-au păcătoşii de la naştere, rătăcit-au din pântece; grăit-au minciuni” (Ps. 57, 3);
1824
„Şi L-au întărâtat pe El cu faptele lor şi au murit mulţi dintre ei” (Ps. 105, 29);
1825
„Scoală, Doamne, mântuieşte-mă, Dumnezeul meu, că Tu ai bătut pe toţi cei ce mă vrăjmăşesc
în deşert; dinţii păcătoşilor ai zdrobit” (Ps.3, 7);
1826
„Zdrobeşte braţul celui păcătos şi rău, păcatul lui va fi căutat şi nu se va afla” (Ps. 9, 35); „Că
braţele păcătoşilor se vor zdrobi, iar Domnul întăreşte pe cei drepţi” (Ps. 36, 17);
1827
„Dar Domnul cel drept a tăiat grumajii păcătoşilor” (Ps. 128, 4);
1828
„Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba cea plină de mândrie” (Ps. 11, 3);
1829
„Judeca-va între neamuri; va umple totul de ruini; va zdrobi capetele multora pe pământ” (Ps.
109,6);
1830
„Şi toate frunţile păcătoşilor voi zdrobi şi se va înălţa fruntea dreptului” (Ps. 74, 10);
1831
„Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri” (Ps. 1, 6);
1832
„Nu sunt aşa necredincioşii, nu sunt aşa! Ci ca praful, ce-l spulberă vântul de pe faţa
pământului” (Ps. 1, 4);
1833
„S-au ridicat împăraţii pământului şi căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului şi a
Unsului Său, zicând: Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor. Cel ce locuieşte în
ceruri va râde de dânşii, şi Domnul îi va batjocori pe ei” (Ps. 2, 2-4);
1834
„Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna; pe ucigaş şi pe viclean îl urăşte Domnul” (Ps. 5, 6);
1835
„Şi cu cel ales, ales vei fi; şi cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici” (Ps. 17, 29);
1836
„Să nu tragi cu cei păcătoşi sufletul meu, şi cu cei ce lucrează nedreptatea să nu mă pierzi” (Ps.
27, 3);
1837
„Că cei ce-L binecuvintează pe El vor moşteni pământul, iar cei ce-L blesteamă pe El, de tot
vor pieri” (Ps. 36, 22);
1838
“Să nu abaţi inima mea spre cuvintele de vicleşug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele; iar cu
oamenii cei ce fac fărădelege nu mă voi însoţi (…), ca o brazdă de pământ s-au rupt pe pământ;
risipitu-s-au oasele lor lângă iad” (Ps. 140, 4-7);
1839
“Judeca-va pe săracii poporului şi va milui pe fiii săracilor şi va umili pe clevetitor” (Ps. 71, 4);
1840
„Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi. Urât-ai pe toţi cei ce lucrează fără de lege”
(Ps. 5, 5); „Precum se stinge fumul, să se stingă; cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară
păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu” (Ps. 67, 2);
191
nedreptate îi urăşte Dumnezeu1841… Calea lor este una spurcată1842, ducând la
pierire1843 în veacul veacului1844… În vicleniile şi fărădelegile lor1845, se usucă şi
trec1846, sunt nimiciţi din cetatea Domnului1847 şi se întorc în iad1848…
Şi cum sunt mulţi care nu vor să îL cunoască pe Dumnezeu, nici nu vor să se
supună Evangheliei, ei află însă calea cea lată şi poarta cea largă a pieirii1849
veşnice1850, căci în existenţa lor s-au ruşinat de Hristos şi de Cuvintele Sale 1851,
zicându-şi despre sine că îndeajuns le este lor că sunt bogaţi1852, dar neînţelegând că
sunt de fapt ticăloşi, vrednici de plâns, săraci, orbi şi goi1853. Lor, care nu au ascultat
cuvintele propovăduirii, le va fi mai rău decât Sodomei şi Gomorei 1854. Unii ca ei au
fost luaţi de diavoli şi duşi direct în iad şi, pentru că sfârşitul lor i-a găsit în
necredinţă, nu pot sta în faţa lui Dumnezeu ca să fie audiaţi 1855. Pe pământ însă ei vor
fi ca cenuşa sub talpa picioarelor celor buni, fiind de-a stânga, la A Doua Venire a
Domnului: diavolii vor umbla printre ei îngrozindu-i şi ţinându-i în gheare. Creştinii
care, poate că, nu au păcătuit, fiindcă nu au virtuţi (roada Duhului Sfânt), goi se vor
1841
“Domnul cercetează pe cel drept şi pe cel necredincios; iar pe cel ce iubeşte nedreptatea îl
urăşte sufletul Său” (Ps. 10, 5);
1842
„Întărâtat-a cel păcătos pe Domnul, după mulţimea mâniei lui; nu-L va căuta; nu este
Dumnezeu înaintea lui. Spurcate sunt căile lui în toată vremea; lepădate sunt judecăţile Tale de la
faţa lui, peste toţi vrăjmaşii lui va stăpâni” (Ps. 9, 24-25);
1843
„Aşteaptă pe Domnul şi păzeşte calea lui! Şi te va învăţa pe tine ca să moşteneşti pământul;
când vor pieri păcătoşii vei vedea” (Ps. 36, 34); „Domnul păzeşte pe toţi cei ce-L iubesc pe El şi pe
toţi păcătoşii îi va pierde” (Ps. 144, 20);
1844
„Când răsar păcătoşii ca iarba şi se ivesc toţi cei ce fac fărădelegea, ca să piară în veacul
veacului. Iar Tu, Preaînalt eşti în veac, Doamne” (Ps. 91, 7-8);
1845
„Iar pe cei ce se abat pe căi nedrepte, Domnul îi va duce cu cei ce lucrează fărădelegea” (Ps.
124, 5);
1846
„Nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce fac fărădelegea. Căci ca iarba curând se vor
usca, şi ca verdeaţa ierbii degrab se vor trece” (Ps.36, 1-2);
1847
„În dimineţi voi judeca pe toţi păcătoşii pământului, ca să nimicesc din cetatea Domnului pe toţi
ce lucrează fărădelegea” (Ps. 100, 10);
1848
„Să se întoarcă păcătoşii în iad; toate neamurile care uită pe Dumnezeu” (Ps. 9, 17);
1849
„Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi
sunt cei care o află, şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care
o află” (Mt. 7, 13-14);
1850
„În văpaie de foc, osândind pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu se supun
Evangheliei Domnului nostru Iisus. Ei vor lua ca pedeapsă pieirea veşnică de la faţa Domnului şi
de la slava puterii Lui” (2Tes. 1, 8-9);
1851
„Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos,
şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Mc. 8, 38);
1852
„Şi văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui
Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în
împărăţia lui Dumnezeu” (Lc. 18, 24-25);
1853
“Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel
ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!” (Apoc. 3, 17);
1854
„Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele vostre, ieşind din casa sau din cetatea
aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă, mai uşor va fi pământului
Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia” (Mt. 10, 14-15);
1855
„De aceea nu se vor ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor” (Ps. 1, 5);
192
înfăţişa la Judecată1856. Înainte însă ca respinşii să audă cutremurătoarele cuvinte ale
lui Dumnezeu „depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea”1857 şi „duceţi-
vă de la Mine blestemaţilor în focul cel veşnic”1858, capetele încremenite de spaimă
ale oamenilor vor vedea cum sufletele vor fi aduse la Judecată împreună cu diavolii
care le-au înşelat, fiecare cu păcatele scrise pe fruntea lor. Orice lacrimă, orice
rugăminţi, nu vor mai folosi la nimic, iar hulitorii îşi vor rupe carnea de pe ei şi îşi
vor muşca limbile de durere – laolaltă, fără de taine, o să ne vedem unii pe alţii 1859.
La Judecata finală nu vor mai avea cuvânt de răspuns cei care, judecând, s-au
osândit pe ei înşişi1860, iar cei care nu au vrut nicicum să se pocăiască îşi vor lua
răsplată după faptele lor1861.
Dreaptă. Mâna Dreptului Judecător1862, de care nimeni nu poate să scape 1863, va
pune pe capetele multora cununa dreptăţii şi îi va mântui pe cei drepţi la inimă1864.
Însă celor păcătoşi, Domnul Dumnezeu le rezervă judecată în două chipuri diferite:
mai întâi, există o judecată a oamenilor chiar în timpul vieţii pământene, când
Dumnezeu este şi Judecător şi Tată (îndelung – răbdătorul Dumnezeu judecă
păcatele cu mânie măsurată1865, ca greşiţii să se poată înţelepţi şi să se pocăiască spre
ştergerea păcatelor), iar mai apoi, odată ce oamenii se mută în cealaltă viaţă
(nemaiavând posibilitatea ca să-şi poată şterge păcatele prin pocăinţă), judecata este
făcută de Dumnezeul răsplătirilor. În niciuna din judecăţile Sale, asupra cărora
bineînţeles că nu planează nici un fel de suspiciune, în ce priveşte corectitudinea, nu
se pune problema dubiilor, tăgăduinţelor, reproşurilor! Că sentinţa dată lor este
1856
„Fie el şi fără de păcat, dacă nu are virtuţi, gol se va înfăţişa la Judecată” (Sf. Simeon Noul
Teolog, Cateheza 5, S.C. 174, p.46);
1857
„Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce
lucraţi fărădelegea” (Mt. 7, 23);
1858
„Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic,
care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat
am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat;
bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am
văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă
le va răspunde, zicând: adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici
Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică” (Mt. 25,
41-46);
1859
Faţă în faţă vor sta împăraţii păgâni cu creştinii pe care i-au persecutat. Se vor privi, laolaltă
fiind, împăraţii şi cerşetorii; conducătorii de state şi mărturisitorii; bogaţii şi săracii; savanţii şi
analfabeţii. Îi vom vedea pe cei ce i-am nedreptăţit şi nu i-am ajutat, iar mamele îşi vor vedea
năucite pe pruncii avortaţi etc;
1860
Rom. 2, 1;
1861
„Dar după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării
dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Rom. 2, 5-6);
1862
„De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul
Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (2Tim. 4, 8);
1863
„Vedeţi, vedeţi, dar, că Eu sunt şi nu este alt Dumnezeu afară de Mine: Eu omor şi înviez, Eu
rănesc şi tămăduiesc şi nimeni nu poate scăpa din mâna Mea” (Deut. 32, 39);
1864
„Ajutorul meu de la Dumnezeu, Cel ce mântuieşte pe cei drepţi la inimă” (Ps. 7, 10);
1865
„Iar El este îndurător, va curăţa păcatele şi nu-i va nimici. Îşi va întoarce de multe ori mânia Lui
şi nu va aprinde toată urgia Lui” (Ps. 77, 42-43);
193
invulnerabilă şi implacabilă, izvorâtă din perfecţiunea justiţiei divine, ne-o arată spre
încredinţare absolută multele din atributele fundamentale specifice Atotputernicului
Dumnezeu:
Atributele intelectuale ale lui Dumnezeu ţin de atotştiinţa şi de înţelepciunea
Sa. Atotştiinţa rezultă din faptul că Domnul Dumnezeu ştie toate1866, vede până la
marginile pământului1867, cercetează inimile şi rărunchii1868, ştie adâncurile inimii,
felurimea, mulţimea şi mărimea greşelilor noastre1869, cântăreşte cu o nemăsluită
măsură faptele fiecăruia1870, judecă pe cele ascunse ale oamenilor1871… Referitor la
Atotînţelepciune, aceasta reiese din răsplata pe care Dumnezeu o dă fiecăruia după
osteneala lui 1872: fie mântuieşte1873, fie osândeşte1874.
Atributele morale ale lui Dumnezeu au „rădăcini” în dreptatea şi fidelitatea
Sa. Cum cinstea împăratului Dumnezeu iubeşte dreptatea 1875, cu dreptate vor fi şi
judecate popoarele toate1876. Semne că se va face nedreptate nu vor exista… Deci,
fără să nedreptăţească pe nimeni, Dumnezeu va da la fiecare om, sub două aspecte,
ce i se cuvine: răsplată1877 sau pedeapsă1878. Dumnezeu va fi cu noi nepărtinitor1879,
tocmai pentru că nu este părtinitor1880 şi judecata Sa este după adevăr1881. Referitor la
Fidelitate, pe aceasta Dumnezeu o are prin Cuvântul Său netrecător1882. Aşadar,
judecăţile lui Dumnezeu sunt întrutotul drepte şi adevărate1883 (nu sunt ca ale
oamenilor, strâmbe şi mincinoase), cum ne şi încredinţează sfintele cuvinte ale
1866
„În aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi în faţa lui Dumnezeu vom afla odihnă inimii
noastre, fiindcă, dacă ne osândeşte inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi
ştie toate” (1In. 3, 19-20);
1867
„Când El privea până la marginile pământului şi îmbrăţişa cu ochii tot şi rărunchii, dă-mi să văd
răzbunarea ta asupra lor, pentru că Ţi-am încredinţat pricina mea” (Ier.11, 20);
1868
“Dar Tu, Doamne al puterilor, Judecătorul cel drept, Care cercetezi inimile şi rărunchii, dă-mi
să văd răzbunarea Ta asupra lor, pentru că Ţi-am încredinţat pricina mea” (Ier. 11, 20);
1869
Sf. Isidor Pelusiotul, Epistole, II, 172;
1870
Sf. Vasile cel Mare, Omilie la Psalmi VII, 5;
1871
Rom. 2, 16;
1872
„Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua plata după osteneala sa” (1Cor. 3,
8);
1873
1Tim. 2, 4;
1874
Mt. 25, 46;
1875
„Să se laude numele Tău cel mare, că înfricoşător şi sfânt este. Şi cinstea împăratului iubeşte
dreptatea” (Ps. 98, 3);
1876
„Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că
nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (In. 5, 30); „Voi spune toate minunile Tale. Când
va fi vremea, zice Domnul, cu dreptate voi judeca. Cutremuratu-s-a pământul şi toţi cei ce
locuiesc pe el; eu am întărit stâlpii lui” (Ps. 74, 2-3); Ps. 9, 4-8;
1877
In. 5, 29;
1878
Mt. 25, 46;
1879
„Căci nu este părtinire la Dumnezeu” (Rom. 2, 11);
1880
„Iar Petru, deschizându-şi gura, a zis: Cu adevărat înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor” (F.
Ap. 10, 34); Efes. 6,9; Col. 3, 25;
1881
„Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr…” (Rom. 2, 2)
1882
Mc. 13, 31;
1883
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Cruce şi la tâlhar, I, 3;
194
Scripturii, prin care se vor şi judeca cele mai ascunse ale oamenilor1884, însăşi cerul
şi pământul fiind chemate să judece poporul Lui1885.
Evident, întreaga noastră existenţă va fi supusă la Judecata de Apoi celor mai
incredibile şi mai exacte măsurători! Judecata ca va să fie va presupune ca urmare o
procedură în esenţă de neimaginat de către suflarea omenească, în general ţinându-
se cont de următoarele criterii (aspecte) propovăduite lumii tocmai spre a ţine seama
de ele:
Cuvântul cel nesocotit de oameni al lui Dumnezeu va sta înaintea fiecărui om şi
îl va osândi pe cel care l-a încălcat1886, deoarece chiar prin poruncile Domnului se
vor deosebi credincioşii de necredincioşi. Se vor ferici atunci ascultătorii şi
împlinitorii Cuvântului divin1887, care încă de pe pământ s-au învrednicit să nu vadă
moartea în veac1888. Mutându-se de aici de la moarte la viaţă, ei nici nu vor mai veni
la Judecată1889 întrucât, trăindu-şi cu adevărat viaţa pentru Cuvântul lui Dumnezeu,
s-au umplut pe sine cu viaţă veşnică, au biruit astfel moartea, au devenit părtaşi
dumnezeieştii firi1890, primind de la Dumnezeu binecuvântarea cea fără de sfârşit1891.
Dacă însă oamenii nu s-au străduit să cunoască şi să împlinească Cuvântul lui
Dumnezeu, ajung să nu trăiască fericirea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, atunci la
Judecată li se vor examina în amănunţime lucruri care lor li s-au părut din cele mai
neînsemnate, ba unele chiar de neînţeles pentru noi1892. Prin urmare, o atenţie
maximă să îndreptăm spre tot ceea ce facem (cum şi ce gândim, vorbim şi facem),
nu contează că suntem în singurătate, sau printre oameni, ca nu cumva să ni se
socotească nouă la Judecată drept hulă împotriva Duhului Sfânt şi să nu fim iertaţi
nici în veacul de acum şi nici în cel ce va să vină1893.

1884
Rom. 2, 16;
1885
„Chema-va cerul de sus şi pământul, ca să judece pe poporul Său” (Ps. 49, 5);
1886
„Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece:
cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua cea de apoi” (In. 12, 48);
1887
Lc. 11, 28; Mt. 7, 21;
1888
„Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”
(In. 8, 51);
1889
In. 5, 24;
1890
„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie,
făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa şi puterea Sa, prin care El ne-a
hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de
stricăciunea poftei celei din lume” (2Pt. 1, 3-4);
1891
„Trăind pentru Cuvânt, omul se aduce pe sine de la moarte la viaţă, umplându-se pe sine cu
viaţă veşnică, omul devine biruitor al morţii şi părtaş al dumnezeieştii firi (2Pt. 1, 4), iar
binecuvântarea Sa nu avea sfârşit” (Sf. Iustin Popovici, op.cit., pg.62;
1892
„Dumnezeu, în ziua judecăţii, va lua în seamă chiar şi cel mai mic şi neînsemnat amănunt.
Unde şi cum a crescut fiecare dintre noi, lucrul, cunoştinţele noastre. Va lua în seamă situaţii pe
care noi nu le putem înţelege. Ca să fie din cel mai drept. Să nu nedreptăţească pe nimeni” (Avva
Dorotei, Cuvinte de cucernicie);
1893
„Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice
împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12,
32); Hula împotriva Duhului Sfânt este acţiunea de răzvrătire şi tăgăduire a adevărului, cu ştiinţă şi
voinţă, aşa cum au făcut Faraon, Iuda etc. Hula aceasta se înfăptuieşte când cineva nu crede în
195
 Gândurile. Cât or fi ele de mici1894, împreună cu sfaturile inimilor1895,
Dumnezeu pe toate le va scoate la iveală. De fapt, întreaga activitate a omului –
interioară şi exterioară, gândită şi pusă în acţiune – va fi supusă judecăţii.
Vorbele deşarte, cât de neînsemnate le-am considera a fi, toate se vor scoate la
socoteală1896 spre osândire sau, de se vor găsi şi cuvinte spuse spre zidirea
credinţei, se vor vădi spre dreptate1897. Orice cuvânt deşert, critică sau bârfeală la
adresa altora, care provoacă râsete, cuvinte ruşinoase şi neserioase, se vor ridica
împotriva celor ce le-au rostit.
Faptele, fiecare în parte, vor cunoaşte şi acestea răsplată1898 după o justă
cântărire a lor: celui ce le-a făcut spre bine i se vor socoti ca datorie 1899, iar celor care
poate că nu le-au făcut, dar au crezut în Cel ce îi îndreptează pe păcătoşi, li se vor
considera ca dreptate1900. Şi cu cât o faptă păcătoasă va fi mai grea prin felul ei, mai
ales dacă se şi repetă, conştient şi cu implicaţia inimii, cu atât şi pedeapsa dată de
Dumnezeu pentru ea trebuie să fie mai mare – deci, pentru că gravitatea unei fapte
păcătoase este în funcţie de starea sufletească a celui înrăit, tot aşa va trebui să fie şi
pedeapsa.
Vom vedea ce au făcut oamenii în lume, integral, pe faţă, fără posibilitate de
dezvinovăţire. A te disculpa de vinovăţia vreunei fapte este deci cu neputinţă,
întrucât cei vinovaţi îşi vor privi trecutul lor ca într-o oglindă, sau ca într-o carte
deschisă, fiecare văzându-şi neputincioşi şi uluiţi tot ce au făcut, tot ce trebuia să
facă şi nu au făcut. De astă dată, ce li se va descoperi la Înfricoşătoarea Judecată
oamenii nu vor mai putea acoperi, ca în vremea rânduită lor a o trăi pe pământ, ci va
fi cunoscut ce a făcut cutare şi cutare la toţi oamenii. Şi invers, cel judecat de
Dumnezeu va cunoaşte trecutul tuturor celor judecaţi.
Cunoaşterea a toate şi descoperirile întocmai, spun Sf. Părinţi, sunt lucruri
profeţite în Cartea lui Daniel1901 şi în Apocalipsa1902, acolo unde suntem avertizaţi că
la Judecata Universală se vor scoate şi se vor deschide „cărţile” înaintea Domnului.
„Cărţile” în cauză, care acum se găsesc închise, ne mărturiseşte Sf.Andrei al

purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ci în vrăjitorie, noroc, ursită, spiritism etc; când huleşte cele
sfinte (Sf. Biserică ortodoxă, slujba, tainele); când se minte, când se amână pocăinţa pentru
bătrâneţe… Sincigaşii se afurisesc singuri – n.a.;
1894
Sf. Vasile cel Mare, Epistole, XLVI, 5;
1895
1Cor. 4, 5;
1896
„Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua
judecăţii (Mt. 12, 36);
1897
„Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Mt.12, 37);
1898
Mt. 16, 27; Rom. 2, 6; Apoc. 22, 12;
1899
“Celui care face fapte, nu i se socoteşte plata după har, ci după datorie” (Rom. 4, 4),
1900
„Iar celui care nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptează pe cel păcătos, credinţa lui i se
socoteşte ca dreptate” (Rom. 4, 5),
1901
„Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui
era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc
arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii şi mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau
înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise” (Dan. 7, 9-10);
1902
Apoc. 20, 12;
196
Cezareii, se vor deschide şi toţi vor afla ce este scris în ele. În ele sunt consemnate
faptele şi conştiinţa fiecărui om1903. Dintre aceste „cărţi”, ne mai spune acelaşi Sfânt,
doar una singură este Cartea Vieţii1904, în care sunt scrise numele acelor biruitori
(sfinţi) pe care Hristos îi va mărturisi în faţa Tatălui şi a îngerilor1905.
Cartea din mâna Celui de pe tron1906, despre care Sfântul menţionat mai sus ne
spune că reprezintă desăvârşita memorie (minte) a lui Dumnezeu1907şi adâncul
ascuns al hotărârilor Sale1908, va fi deschisă de Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică
păcatul lumii1909, Mesia-Hristos, profeţit de Iacov ca fiind leul din seminţia lui
Iuda1910. O va deschide însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru că „numai El
se arată vrednic să deschidă cartea cu hotărârile lui Dumnezeu, întrucât El,
aducându-se pe Sine ca jertfă pentru păcatele oamenilor, este El însuşi
descoperit ca împlinitor al hotărârilor lui Dumnezeu în privinţa mântuirii
neamului omenesc1911.
Virtuţile. Cea mai mare, dintre ele, este iubirea faţă de Dumnezeu1912 şi faţă
de aproapele1913. Iubirea oamenilor faţă de Domnul Dumnezeu se va măsura după
felul cum au fost păzite căile divine1914, cum au fost împlinite poruncile lui
Dumnezeu1915, cum au fost ascultate cuvintele Domnului 1916, cum s-a făcut voia

1903
Arhiepiscop Averchie Tanşev, Apocalipsa Sf. Ioan (un comentariu ortodox), ed. Cartea
Ortodoxă, Bucureşti, 2005, pg. 250;
1904
Idem;
1905
„Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din
cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea părintelui Meu şi înaintea îngerilor Lui” (Apoc. 3,
5);
1906
„Am văzut apoi, în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron, o carte scrisă înăuntru şi pe dos,
pecetluită cu şapte peceţi” (Apoc. 5, 1);
1907
„Cartea aceea întru totul înţeleaptă, mintea lui Dumnezeu înţelegem a fi, în care, după
înţelepciunea lui David proorocul, toţi oamenii sunt scrişi (…) Iar ceea ce zice, că nimeni n-a putut
să deschidă cartea, înseamnă că nici îngerii, nici oamenii cei ce sunt în trup, nici sfinţii cei ce au
ieşit din trup n-au dobândit deplina ştiinţă a judecăţilor lui Dumnezeu, ci numai Mieluşelul lui
Dumnezeu, Care a dezlegat pecetea celor proorocite de Sineşi de demult, prin venirea Sa” (Sf.
Andrei al Cezareii);
1908
Arhiepiscopul Tanşev, op. cit., pg.112;
1909
„A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică
păcatul lumii” (In. 1, 29);
1910
Fac. 49, 9-10;
1911
Arhiepiscopul Tauşev, op. cit., pg. 113;
1912
„Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi
întâia poruncă” (Mt. 22, 36-38);
1913
Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două
porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Mt. 22, 39-40);
1914
„Şi acum, fiilor, ascultaţi-mă! Fericiţi sunt cei ce păzesc căile mele!” (Pil. 8, 32);
1915
„Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi eu am păzit poruncile
Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui” (In. 15, 10); „Cel ce ia seama la poruncă îşi păstrează
sufletul său, iar cel ce dispreţuieşte cuvântul (Domnului) va muri” (Pil. 19, 16);
1916
„Iar El, răspunzând, a zis către ei: Mama mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui
Dumnezeu şi-l îndeplinesc” (Lc.8, 21);
197
Tatălui ceresc1917, cum s-au pierdut sufletele pentru Hristos1918 şi pentru
Evanghelie1919.
În ce priveşte iubirea de aproapele, aceasta se va măsura după împlinirea sau
neîmplinirea iubirii de aproapele1920, după dragostea sau ura pe care le-am nutrit faţă
de semenii Lui în nevoie (dacă îi vom iubi pe alţii, vom conlucra astfel cu
Dumnezeu în iubirea Sa). Dacă nu conlucrăm însă cu Dumnezeu, în iubirea ce o
nutrim faţă de semeni, suntem goi de slava dumnezeiască oricâte virtuţi am avea 1921.
Iar faptele acestea de iubire trebuie să ne fie vădite prin milă1922 faţă de cei ce suferă,
în care îL şi vedem pe Dumnezeu, ca chip al Său (la bolnavi, la deţinuţi, la străini, la
orfani, la văduve etc.), dacă ne dorim ca la Judecată mila să biruiască şi Dumnezeu
să ne miluiască1923 după mulţimea milelor Lui1924.
Credinţa noastră, mare sau mică, va arăta exact cât ne-am străduit să-I
bineplăcem lui Dumnezeu, sau am fost dezinteresaţi să ne apropiem de Hristos, să-I
urmăm pilda, să intrăm în comuniune cu El (apropierea sau depărtarea aceasta va fi
un criteriu vital prin prisma căruia se va aprecia tot ce ne-am propus să facem şi nu
am făcut, tot ce am gândit de bine sau de rău), să ne silim a intra în Împărăţia lui
Dumnezeu, să contribuim la împlinirea planului lui Dumnezeu cu lumea şi cu viaţa
omului (plan care constă în a-L face pe Dumnezeu străveziu în lume şi prin însăşi
viaţa omului)…
Pocăinţa, care înseamnă renunţarea la păcate şi înlocuirea lor cu virtuţile
creştine, va fi un criteriu major de salvare a noastră, dacă ne-am împropriat-o în
suflete pe când eram încă, în trup, pe pământ: va fi vai însă acolo unde s-a auzit
Cuvântul lui Hristos, acolo unde s-au făcut minuni ca în Horazin şi Betsaida 1925, sau
în Capernaum1926, dar oamenii nu s-au întors la pocăinţă (cum s-ar fi întors, de mult,
cei din Tir şi Sidon, cărora mai uşor le va fi în Ziua Judecăţii). Chemările, de multe
feluri, se aud şi astăzi în colţul de lume cel mai neaşteptat! Să ia aminte, deci, cel
care chiar acum aude: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor” – este
strigătul Sf. Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, în Pustiul Iudeii 1927, dar
1917
„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia
Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7, 21);
1918
„Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va
afla”(Mt. 16, 25);
1919
Mc. 8, 35;
1920
Mt. 25, 31-46;
1921
„Cine nu are iubire este gol de slava dumnezeiască, chiar dacă are toate virtuţile… Căci având
ruşinea, are şi osânda şi aude de la Judecătorul a toate: Nu te cunosc pe tine – Mt. 25, 12” (Sf.
Simeon Noul Teolog, Imne, 4, 13-16;
1922
Sf. Grigorie Palama, Omili0i, 4, 13-16;
1923
Iac. 2, 13;
1924
„Ci El pedepseşte şi are milă după mulţimea milelor Lui” (Plâng. 3, 32);
1925
„Vai ţie, Horazine! Vai ţie, Betsaido! Căci dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile care s-
au făcut la voi, de mult s-ar fi pocăit, stând în sac şi în cenuşă. Dar Tirului şi Sidonului mai uşor le
va fi la judecată, decât vouă” (Lc. 10, 13-14);
1926
„Şi tu, Capernaume, nu ai fost înălţat, oare, până la cer? Până la iad vei fi coborât!” (Lc. 10,
15);
1927
Mt. 3, 2;
198
şi al Domnului nostru Iisus Hristos la începutul propovăduirii Sale1928. Dacă cineva
aude acest glas şi nu îl ascultă, nu va avea cu el, ca să-i fie scut, roade vrednice de
pocăinţă1929 şi singur se va osândi prin faptele lui.
Arvuna Duhului Sfânt1930 este de fapt harul, sau slava lui Dumnezeu, dăruit
oamenilor care au virtuţi. Este vorba despre binecuvântarea prealabilă pe care
Dumnezeu o acordă fericiţilor cu vieţuire curată (în credinţă, nădejde, fapte bune –
cu spovedanie şi împărtăşanie) spre viaţa cea de veci, în Sf. Biserica lui Dumnezeu,
ortodoxă. Existenţa „peceţii Duhului Sfânt” face ca un creştin să poată fi identificat
de Hristos cu uşurinţă, după chipul Său întipărit în el. Arvuna este un fel de
„legitimaţie” a noastră, inconfundabilă şi foarte necesară la Judecată…
Iar când Dreptul Judecător îi va aduce laolaltă pe toţi oamenii din toate epocile,
în faţa Tronului Său, cu toţii vom fi de-o seamă1931 înaintea persoanei Sale
atotprezente1932, veşnice1933, neschimbate1934, atotputernice1935, atotştiutoare1936,

1928
Mt. 4, 17;
1929
„Faceţi deci roadă, vrednică de pocăinţă” (Mt. 3, 8);
1930
„Întru Care (Hristos – n.a.) şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre,
crezând în El, aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei, Care este arvuna moştenirii noastre,
spre răscumpărarea celor dobândiţi de El şi spre lauda slavei Sale” (Efes. 1, 13-14);
1931
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântări, XIX, 15;
1932
„Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul şi cerul cerurilor nu Te
încap, cu atât mai puţin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău” (3Regi, 8, 27); „Minunată
este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge. Unde mă voi duce de la duhul Tău
şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă
eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta
mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta. Şi am zis: Poate întunericul mă va acoperi şi se va face
noapte lumina dimprejurul meu. Dar întunericul nu este întuneric la Tine şi nopatea ca ziua va
lumina. Cum este întunericul ei, aşa este şi lumina ei” (Ps. 138, 6-12);
1933
„Mai înainte de ce s-au făcut munţii şi s-a zidit pământul şi lumea, din veac şi până în veac eşti
tu” (Ps.89,2); Ier. 10, 10;
1934
„Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat, şi lucrul mâinilor Tale, sunt cerurile.
Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne şi toţi ca o haină se vor învechi şi ca un veşmânt îi vei schimba
şi se vor schimba. Dar tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor împuţina” (Ps.101, 26 -28); „Toată darea
cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la care nu este
schimbare sau umbră de mutare” (Iac. 1, 17);
1935
„Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate
sunt cu putinţă” (Mt. 19, 26); Fac. 18, 14;
1936
1In. 3, 20;
199
atotînţelepte1937, sfinte1938, iubitoare1939, drepte1940 şi fidele1941. El nu va căuta la faţa
nici unuia dintre oameni1942 şi, tocmai pentru că ştie totul, nu Se va rezuma la nici un
fel de interogatorii, nici nu va asculta martori, nici nu va cere dovezi.
Cei supuşi Judecăţii, fiecare după contextul în care a trăit, va fi judecat în
conformitate cu specificul a patru legi: după legea morală naturală (a firii) vor fi
judecaţi păgânii, în baza conştiinţei lor1943 (conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în
om), ca unii care, neauzind de Hristos, ar putea fi mântuiţi dacă: au dat dovadă de
omenie, i-au hrănit pe alţii, nu au minţit, nu au furat etc.; după legea creaţiei (a
zidirii) se vor judeca cei care au contemplat natura înconjurătoare, suindu-se de la
raţiunile lucrurilor la Ziditorul lor1944; după legea lui Moise vor fi judecaţi evreii1945,
nu însă şi cei care, dintre ei, s-au încreştinat; după legea harului (a darului), a lui
Hristos, mai desăvârşită ca altor legi, vor fi judecaţi toţi creştinii botezaţi în numele
Sfintei Treimi. Prin aceste patru legi, nimeni indiferent că au auzit sau nu Cuvântul
lui Dumnezeu, cu excepţia celor care au cunoscut poruncile divine şi le-au împlinit,
nu este deci cu putinţă a se sustrage de la a fi judecate.
Tardive vor fi atunci blestemele păcătoşilor faţă de ei înşişi, iar gurile toate vor
amuţi când, cu glas de tunet, Dumnezeu va face tăcere, Se va uita la Sfinţi şi le va da
lor rândul să vorbească. În acele momente, se vor ridica sfinţi de la toate popoarele
planetei, începând să judece lumea prin viaţa lor curată: nu ne vor judeca cu toţii pe
toţi, ci fiecare va judeca pe cel de asemenea cu el 1946. Îi vom vedea atunci pe marii
noştri domnitori, ortodocşi, din fruntea statelor româneşti! Se vor ridica şi vor judeca
pe cei care au deţinut aceleaşi funcţii ca şi ale lor, blestemând şi condamnând, din
1937
„Aşadar să ziceţi neamurilor: Dumnezeii, care n-au făcut cerul şi pământul, vor pieri de pe
pământ şi de sub ceruri; iar Domnul a făcut cerul cu puterea Sa, a întărit lumea cu înţelepciunea Sa
şi cu priceperea Sa a întins cerurile. La glasul Lui freamătă apele în ceruri şi el ridică norii de la
marginile pământului, făureşte fulgerele în mijlocul ploii şi scoate vânturile din vistieriile Sale.
Atunci se vede cât este de neştiutor omul, cu toată ştiinţa lui” (Ier. 10, 11-14); Ps. 135, 5; 1Cor.1,
20; Ps. 103, Rom. 11,33 şi 36;
1938
„Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Lev. 11, 44); Mt. 5,
48; 1Pt.1, 16;
1939
“Şi umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos
şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă” (Efes. 5, 2);
1940
Ps. 7, 11;
1941
„Dumnezeu nu este ca omul, ca să-L minţi, nici ca fiul omului, ca să-I pară rău. Au zice-va El şi
nu va face? Sau va grăi şi nu va împlini?” (Num. 23, 19);
1942
„Iar ce cei ce sunt mai de seamă – oricine ar fi fost ei cândva, nu mă priveşte; Dumnezeu nu
caută la faţa omului…” (Gal. 2, 6);
1943
Rom. 2, 14-16;
1944
După cele două legi, ale firii şi ale zidirii, se vor judeca toate popoarele lumii (n.a.);
1945
„Câţi, deci, fără lege, au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor
fi judecaţi” (Rom. 2, 12) „Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl; cel ce vă învinuieşte este
Moise, în care voi aţi nădăjduit. Că dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre
Mine a scris acela. Iar dacă celor scrise de el nu credeţi, cum veţi crede în cuvintele Mele?” (In. 5,
45-47);
1946
„Sfinţii vor judeca lumea prin viaţa lor, cu lucrările lor. Viaţa lor curată va fi măsură pentru
păcătoşi. Şi nu vor judeca cu toţii pe toţi. Fiecare va judeca pe cel de asemenea cu el” (Sf. Simeon
Noul Teolog, Catehetica, V);
200
poziţia lor de autoritate sfinţitoare – cum ar fi atâtea domniţe şi atâţia domnitori ( Sf.
Constantin Brâncoveanu şi fiii, Sf. Ştefan cel Mare, Sf. Neagoe Basarab etc.). Vor
lua cuvântul, împotriva celor care au fost ca şi ei în demnitate şi au fost
necredincioşi, toţi oamenii de ştiinţă, scriitorii, poeţii şi pictorii care şi-au mărturisit
credinţa în Dumnezeu prin operele lor. La fel, vor cuvânta contra popoarelor lor toţi
sfinţii creştini care L-au mărturisit pe Dumnezeu prin trăire şi dreaptă-învăţătură.
Definitivă şi veşnică. O diferenţă între Judecata Particulară, pe care
Dumnezeu ne-o face fiecare la ieşirea din viaţa de pe pământ, şi Judecata
Universală, care ni se va face la sfârşitul veacurilor, evidenţiază că la prima sentinţa
divină este provizorie, însă la cea de-a doua se va da o sentinţă definitivă şi veşnică.
Păcătoşii vor avea cu toţii, la Judecata cea de pe urmă, nestrămutată1947, conştiinţa
deplină că hotărârea lui Dumnezeu în privinţa lor este cu totul dreaptă1948.
Înfricoşătoare. Judecata de Apoi este înfricoşătoare pentru că noi, toţi cei
prezenţi, de la întemeierea lumii şi până la sfârşitul ei, întreaga creaţie de pe pământ
şi cea din cer, înţelegem că Domnul Dumnezeu va decide „soarta” tuturor (a
Îngerilor, drepţilor şi păcătoşilor) nu pentru o vreme scurtă, ci pe veşnicie.

9.1. Împărăţia lui Dumnezeu

Odată, când nu vom avea nici cea mai mică bănuială, Domnul Dumnezeu ne va
împlini cererea din Crez, Vie Împărăţia Ta, în cel mai neaşteptat, mai impresionant
şi mai important eveniment eshatologic al Universului: lumea noastră multimilenară
va fi schimbată1949 şi Se va pogorî1950 definitiv din cer Împărăţia lui Dumnezeu
(Cetatea Sfântă1951, Ierusalimul ceresc1952, mama noastră1953), în splendoarea de
1947
Sf.Ioan Gură de Aur, Omilii la 1Tesaloniceni, VIII,2; Sf. Nicodim Aghioritul, Eortodomion,
Veneţia, 1836, pg. 304;
1948
„Cei osândiţi atunci vor socoti judecata care li s-a făcut cu totul dreaptă” (Sf. Vasile cel Mare,
Comentariu la profetul Isaia, III, 119-120, p.g. 30, 312 B-D);
1949
„Şi aceasta v-o spun, fraţilor: că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie
ca şi cum nu ar avea, şi ei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-
ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi
cum nu s-ar folosi deplin de ea, căci chipul acestei lumi trece” (1Cor.7, 29-31);
1950
„Şi a venit unul din cei şapte îngeri (…) şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt
şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, având slava
lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede
cum e cristalul” (Apoc.21; 9-11);
1951
„Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cei dintâi au trecut; şi
marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la
Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi am auzit, din tron, un glas puternic
care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi el va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui
şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici
plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apoc. 21, 1-4);
1952
Apoc. 21, 2;
1953
Gal.4, 21-26;
201
nedescris a Slavei lui Dumnezeu şi într-o lumină limpede cum este cristalul, de care
şi noi încercăm fiecare să ne apropiem1954 cu inimă înflăcărată. Şi oricât de mult ne-
am strădui, cu limitele noastre omeneşti, nu se poate să descriem câtuşi de puţin
despre cât de frumoasă este viaţa în această Împărăţie 1955, din simplul fapt că
adevărul ei rămâne mai presus de cuvânt, că ceea ce s-a spus până acum este
insuficient1956, că noua lume ce va să vină nu va mai fi ca la început (materială şi
palpabilă), ci „va deveni un sălaş duhovnicesc mai presus de simţire, mai presus de
graiuri şi de gânduri”1957.
Noul Ierusalim, ceresc. Despre Ierusalimul văzut, ca cetate a poporului
sfânt1958, spre care toate popoarele vor curge1959 cu bucurie1960, avem încredere prin
Cuvântul Domnului că este umbra Ierusalimului cel ceresc, gătit de Dumnezeu a ni
se arăta nouă la sfârşitul veacului.
Porţile de intrare în Ierusalimul de sus ne sunt larg deschise de Domnul nostru
Iisus Hristos în Sf. Biserică de jos, prin care intră poporul cu care Dumnezeu a făcut
legământ veşnic1961: când Ierusalimul ceresc Se va pogorî peste lume, creştinii, ca

1954
„Căci voi nu v-aţi apropiat nici de muntele ce putea fi pipăit, nici de focul care ardea cu flacără,
nici de nor, nici de beznă, nici de vijelie, nici de glasul trâmbiţei, nici de răsunetul cuvintelor
despre care cei ce îl auzeau s-au rugat să nu li se mai grăiască (…) Ci v-aţi apropiat de muntele
Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în
adunare sărbătorească, şi de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu,
Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi, şi de Iisus, Mijlocitorul noului
testament” (Evr. 12, 18-24);
1955
“Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a
gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1Cor. 2, 9);
1956
Iov 42, 5;
1957
„Odată înnoită, lumea va deveni duhovnicească şi împreună cu Raiul va fi transformată într-un
sălaş nematerial, statornic, veşnic şi desluşit… Toate vor fi mai presus de graiuri şi de gânduri, dar
duhovniceşti şi dumnezeieşti, făcând parte din lumea desluşită, alături de Ierusalimul cel ceresc,
moştenire aleasă a fiilor lui Dumnezeu care se aseamănă lumii îngereşti” (Sf. Simeon Noul
Teolog, Discursuri etice);
1958
„Şi ei se vor chema: Popor sfânt, răscumpăraţi ai Domnului şi ţie ţi se va zice: Cea căutată,
Cetatea nepărăsită” (Is. 62, 12);
1959
Is. 2, 1-5;
1960
„Pentru că Eu voi face ceruri noi şi pământ nou. Nimeni nu-şi va mai aduce aminte de
vremurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte, ci se vor bucura şi se vor veseli de ceea ce
Eu voi fi făcut, căci iată întemeiez Ierusalimul pentru bucurie şi poporul lui pentru desfătare. Şi
Mă voi bucura de Ierusalim şi Mă voi veseli de poporul Meu şi nu se va mai auzi în acesta nici
plâns, nici ţipăt. Să nu mai fie acolo copii care mor în floarea vârstei şi nici bătrâni care nu ajung
la capătul vieţii lor! Aşa că cine va muri la o sută de ani va fi tânăr şi cine nu o va ajunge va fi
blestemat. Şi ei vor zidi case şi vor locui şi vor sădi vii din rodul lor vor mânca. Dar nu vor clădi
ca altul să locuiască, nici nu vor sădi ca altul să mănânce. Într-adevăr vârsta poporului Meu va fi
ca vârsta copacilor, şi cei aleşi ai Mei se vor bucura de osteneala mâinilor lor. Nu se vor trudi în
zadar şi nu vor naşte feciori pentru moarte fără vreme, că ei vor fi un neam binecuvântat de
Domnul şi împreună cu ei şi odraslele lor. Şi înainte de a Mă chema pe Mine, Eu le voi răspunde,
şi grăind ei încă, Eu îi voi fi ascultat. Lupul va paşte la un loc cu mielul, leul va mânca paie ca
boul şi şarpele cu ţărâna se va hrăni. Nimic rău şi vătămător nu va fi în muntele Meu cel Sfânt,
zice Domnul” (Is. 65, 17-25);
202
„pietre vii”1962 ale lui Dumnezeu, cu toţi drepţii, vor primi în dar de la Dumnezeu
„apa vieţii”1963, din Cetatea lui Dumnezeu1964 - întemeiată definitiv a fi1965 locul de
odihnă al lui Dumnezeu pe veşnicie1966. Făgăduinţa că omenirii credincioase i se
rezervă o lume nouă s-a făcut aşadar printr-un legământ al lui Dumnezeu cu
oamenii, foarte des promisă în diferite forme, imagini şi simboluri: Pământul,
Locaşul, Cortul, Sion, Israel, Cetatea lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu,
Domnia, Venirea Domnului, Nunta Mielului cu poporul Său, Nunta Bisericii şi a
Stăpânului Său, Viaţa veacului ce va să fie, Noul Ierusalim, Ierusalimul ceresc etc.
Vestea că Împărăţia lui Dumnezeu se apropie de noi nu este o taină, dimpotrivă,
glasul Sf. Biserici mărturiseşte cu timp şi fără timp învăţătura lumii înnoite, nu de
ieri, de azi, ci de când s-a format în chip văzut la Cincizecime şi până când se va
produce sfârşitul lumii acesteia, după cum şi ştim că ni s-a spus atât prin
Înaintemergătorul Domnului, Sf. Ioan Botezătorul1967, cât şi prin Domnul nostru
Iisus Hristos1968.
Creaţia înnoită, transfigurată. Nesupunerea oamenilor faţă de Dumnezeu,
începută cu primii oameni, Adam şi Eva, a făcut ca zidirea să pătimească de pe urma
greşelii celor doi protopărinţi ai noştri. Prin alungarea lor din Rai, întreaga zidire a
căzut pradă stricăciunii1969, s-a mâniat pe om, s-a îndepărtat cu înverşunare de el şi
nu a mai vrut să i se supună 1970. Stricăciunea cvasi-generală, a cerului, a pământului,
a oamenilor, va fi şi cauza pentru care Dumnezeu va da creaţiei Sale în cele din
urmă un chip nou, va preface lumea întreagă odată cu Cea De-a Doua Venire a
Sa1971. Prin urmare, lumea actuală se va descompune1972, va fi transfigurată de
Dumnezeu în scopul de a se curăţi şi a se înnoi (aşa cum şi oamenii, ca să învieze cu
trupul nestricăcios şi nemuritor, au nevoie ca mai întâi să treacă prin moarte şi
putrezire): şi ca o haină învechită, care trebuie înlocuită cu un veşmânt nou, materia

1961
„Şi te vei logodi cu Mine pe vecie şi te voi logodi Mie după dreptate şi bunăcuviinţă întru
bunătate şi dragoste; şi Te voi logodi Mie întru credincioşie, ca să cunoşti că eu sunt Domnul!”
(Osea 2, 21-22);
1962
„Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu
aleasă şi de preţ: şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să
aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (1Pt.2, 4-5);
1963
„Şi Duhul şi Mireasa zic: Vino. Şi cel ce aude să zică: Vino. Şi cel însetat să vină, cel ce voieşte
să ia în dar apa vieţii” (Apoc. 22, 17);
1964
„Lucruri mărite s-au grăit despre tine, cetatea lui Dumnezeu” (Ps. 86, 2);
1965
„Dumnezeu a întemeiat-o pe ea (cetatea Domnului – n.a.) în veac. Primit-am, Dumnezeule,
mila Ta, în mijlocul locaşului Tău” (Ps.47, 8);
1966
„Aceasta este odihna Mea în veacul veacului. Aici voi locui, că l-am ales pe el” (Ps. 131, 14);
1967
Mt. 3, 2;
1968
„Şi El a zis către ei: Trebuie să binevestesc împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, fiindcă
pentru aceasta am fost trimis” (Lc.4, 43);
1969
Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia, vol.III, pg.94;
1970
Sf. Simeon Noul Teolog;
1971
1Cor. 5,5; 2Cor. 1, 14; In. 6, 39; 11, 24; 12, 48;
1972
2Pt. 3, 7-13;
203
toată (cerul şi pământul) va trece1973, va pieri1974, va fi schimbată1975. Cum vor fi toate
acestea? Vor fi produse cu o iuţeală ca de fulger1976, complet schimbându-se sub foc
cât ai clipi din ochi: cerurile se vor strânge ca un sul1977 şi vor pieri cu vuiet mare;
pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui1978; oamenii cu toţii se vor schimba1979 -
din pământul transfigurat vor învia trupurile morţilor şi acestea vor fi schimbate şi
ele1980. Lumea din vremea aceea, învechită şi murdară de păcatele noastre, va fi
preschimbată prin foc pentru a fi mult mai strălucitoare1981. Creaţia integrală va trăi
atunci comuniunea cu strălucirea dumnezeiască, fiind salvată de Dumnezeu într-o
formă cu totul nouă, de o măreţie şi grandoare care nu se pot descrie în cuvinte. Se
va produce în acele vremuri o inversare a lucrurilor: natura, căzută datorită păcatelor
omeneşti, va fi ridicată tot prin oameni, mai exact prin fiii lui Dumnezeu care s-au
învrednicit de slava dumnezeiască. Fiii lui Dumnezeu sunt cei ce o vor slobozi din
robia stricăciunii şi o vor reînnoi, ca unii care, unindu-se în existenţa lor cu Domnul
nostru Iisus Hristos, prin slava lui Dumnezeu au devenit o altă zidire1982 şi s-au mutat
din robia stricăciunii la libertatea măririi1983.
Pământul înnoit. Noul pământ va fi sfânt, cum şi firea oamenilor care vor fi
aleşi să-l populeze va fi una îndumnezeită1984. Spiritualizarea lui (nematerialitatea)1985
o va face Dumnezeu tocmai pentru ca drepţii de pe el să aibă o locuinţă potrivită cu
slava la care au fost chemaţi şi pe care şi-au dorit-o de când erau pe pământ.

1973
“Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt.24, 35);
1974
„Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrul mâinilor Tale, sunt cerurile.
Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne şi toţi ca o haină se vor învechi şi ca un veşmânt îi vei schimba
şi se vor schimba” (Ps. 101, 26-27);
1975
„Totuşi, cerul şi pământul nu vor fi complet distruse, ci se vor aduna şi se vor schimba, lăsând
locul unui cer şi unui pământ nou” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica);
1976
1Cor. 15, 52;
1977
Is. 34, 4;
1978
2Pt. 3, 10;
1979
1Cor. 15, 51;
1980
1Tes. 4, 16-17;
1981
„Cum ar fi cu putinţă ca toate acestea să fie desfiinţate? La fel cum vasul de aramă când se
învecheşte şi nu mai poate fi folosit din cauza ruginei este luat şi trecut prin foc pentru a fi
remodelat şi înnoit, tot astfel şi lumea, când se va învechi şi se va murdări de păcatele nostre, va fi
trecută prin foc de făcătorul a toate şi apoi preschimbată, devenind astfel mult mai strălucitoare şi
mai nouă decât lumea cea de acum” (Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri etice);
1982
„Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut
noi” (2Cor.5, 17); 2Pt. 3, 13;
1983
„Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va
descoperi. Pentru că făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu (…), pentru că
şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui
Dumnezeu” (Rom. 8, 18-21);
1984
„Pământul sfânt este firea omului îndumnezeită” (Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte
folositoare în acrostih, 47, în Filocalia, vol.VII);
1985
„Nu este vorba de un pământ sensibil – căci cum l-ar putea moşteni drepţii care vor vieţui cu
totul spiritual! (Ps. 36, 29), ci de un pământ cu totul spiritual şi nematerial” (Sf. Simeon Noul
Teolog, Cuvânt etic I, pg.215)
204
Pământul ce va să vină va fi curat, ca un nou Rai 1986, de o frumuseţe care nu se poate
spune1987. Înduhovnicirea acestui pământ făgăduit, al blânzilor, este, în fapt, unul şi
acelaşi lucru cu Împărăţia cerurilor1988 (este starea divino-umană a lui Hristos).
Cerul nou şi pământul înnoit vor fi incomparabil mai strălucitoare decât sunt acum
cerul şi pământul1989.
Fericiţii oameni, vrednici locuitori într-o lume ale cărei taine ne sunt străine
nouă, ca moştenitori ai pământului înnoit, vor fi drepţii (sfinţii) lui Dumnezeu1990.
Lumea rânduită lor, cu conţinut sufletesc, va fi a acelora care s-au format după
chipul lui Hristos şi care vor ajunge la comuniune deplină cu El după ce vor învia
din morţi. Cu alte cuvinte, Dumnezeu va fi în toate şi în toţi.
Timpul. Împărăţia lui Dumnezeu, Cel care singur este veşnic1991, nu trecător ca
lumea, va fi una fără de sfârşit, veşnică1992. Iar veşnicul Dumnezeu, în Împărăţia
Sa1993, ca un Împărat care peste toate neamurile stăpâneşte, situat mai presus de
toate1994, domneşte şi va domni într-o Împărăţie care „ nu va avea sfârşit”1995.
Cronologic, însă, în care anume timp Se va pogorî acest Ierusalim ceresc nu este al

1986
„Apa va scânteia precum oglinda şi precum nestematele. Aşişderea şi pământul se va cerne şi
va fi curat. Şi află că toate cele vătămătoare care tulbură şi îmbolnăvesc omul, precum pârjolul
focului, răceala de gheaţă a apei, negura văzduhului sau văpaia verii, toate se vor îngrămădi în
străfundul iadului, spre mai marea pătimire a păcătoşilor. Şi lucrurile curăţite vor rămâne, astfel ca
pământul să răzbată teofor şi desăvârşit, ca un nou rai” (Sf.Nicodim al Athosului, în Morala
creştină, de Sf.Nicodim Aghioritul, Thessalonic, 1974, pg. 398-399;
1987
„Odată înnoit, pământul se va înfăţişa într-o nespusă frumuseţe, şi se vor înveşmânta în
nepieritoare verdeaţă, şi flori de lumină de esenţă duhovnicească vor împodobi acest sălaş unde,
aşa cum ne spune Sfânta Scriptură, locuieşte dreptatea – 2 Pt. 3, 13” (Sf.Simeon Noul Teolog,
Discursuri teologice şi etice, pg. 130);
1988
Sf. Grigorie Sinaitul, Capete… 47, în Filocalia, vol. VII;
1989
„Precum trupurile noastre când se desfac nu devin cu totul nimic, ci se înnoiesc iarăşi prin
înviere, aşa şi cerul şi pământul şi toate cele din ele sau toată zidirea, fiindcă s-a învechit şi s-a
murdărit de păcatele noastre, se vor desface de către Făcătorul Dumnezeu prin foc, adică se vor
topi şi se vor face noi şi neasemuit mai strălucitoare decât sunt acum” (Sf. Simeon Noul Teolog,
Cuvântul 45, ed. Siros, pg. 212);
1990
„Drepţii vor moşteni pământul care se va înnoi (…). Căci va fi cu adevărat un timp când va
suna acea trâmbiţă înfricoşătoare, răsunând de un sunet străin, şi tot ce este acum se va desface şi
toată orânduirea ei văzută va cădea. Şi lumea văzută va trece, primindu-şi sfârşitul său. Iar lumea
asunsă acum se va arăta, aducând în faţa ochilor, urechilor şi minţilor taine străine” (Sf. Simeon
Noul Teolog, Epistola I către George, prefectul Africii, P.G. 91, 389);
1991
Ps. 101, 26-28;
1992
„Iar în vremea acestor regi, Dumnezeul cerului va ridica un regat veşnic care nu va fi nimicit
niciodată şi care nu va fi trecut la alt popor; El va sfărâma şi va nimici toate aceste regate şi singur
El va rămâne în veci” (Dan. 2, 44);
1993
„Şi se vor închina Lui toate seminţiile neamurilor. Că a Domnului este împărăţia şi El
stăpâneşte peste neamuri” (Ps. 21, 32-33);
1994
„A Ta este, Doamne, măreţia şi puterea şi slava şi biruinţa şi strălucirea; toate câte sunt în cer şi
pe pământ sunt ale Tale; a Ta este, Doamne, împărăţia şi Tu eşti mai presus de toate, ca unul ce
împărăţeşti peste toate” (1Paral. 29, 11);
1995
Crezul;
205
nostru a şti1996. Dar ştim că „timpul acela” (viaţa veşnică) nu se va mai măsura în zile
şi în nopţi, că va fi o singură zi continuă, când Soarele dreptăţii Îşi va revărsa – din
strălucirea Sa – lumina peste cei drepţi1997 în Împărăţia slavei1998, unde va fi şi
toiagul dreptăţii1999.
Cum va fi în Împărăţia lui Dumnezeu. Lumea hărăzită a moşteni Împărăţia
va fi o plăsmuire nouă a lui Dumnezeu2000, va fi o lume îndumnezeită2001, cea mai
înaltă în desăvârşire2002, cu viaţă adevărată2003. Această uriaşă operă de artă, fiind de
esenţă dumnezeiască, va fi neîntrecută, superbă în cele mai formidabile superlative,
va depăşi tot ce se poate imagina în materie de frumuseţe şi grandoare. Şi cum
Împărăţia nu va mai sta în cuvânt, ci în putere2004 şi slavă2005, Domnul Dumnezeu va
strânge cerurile pentru a le reda o frumuseţe şi mai mare 2006, ridicând întreaga
creatură la plenitudinea vieţii trăite într-un bine care este mai presus de orice bun al
lumii. „Atmosfera” de acolo, din Împărăţie, va fi „poleită” de o lumină mai presus
de orice lumină…
Cei aleşi vor începe să trăiască, după Judecata Universală, în Împărăţia slavei
(a măririi) Fiului lui Dumnezeu, Căruia Tatăl i-a spus toate, iar Fiul Însuşi Se va
supune Celui ce i-a supus toate, spre a fi Dumnezeu totul în toate2007. Întâlnindu-L

1996
„El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea
Sa” (F.Ap. 1, 7);
1997
„După înviere, timpul nu se va mai măsura în zile şi nopţi. Va fi mai degrabă o singură zi
continuă, când Soarele dreptăţii va străluci lumina peste cei drepţi (Sf. Ioan Damschin);
1998
„Slava împărăţiei Tale vor spune (cuvioşii – n.a.) şi de puterea Ta vor grăi” (Ps. 144, 11);
1999
„Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag de dreptate toiagul împărăţiei Tale” (Ps.
44, 8);
2000
Is. 65, 17;
2001
„Lumea nu va dispărea întru nefiinţă, dar, la fel ca şi trupurile noastre, va fi schimbată prin
puterea Duhului, fiind transformată într-o lume îndumnezeită” (Sf. Grigorie Palama, +1359);
2002
„Împărăţia cerurilor aceasta este: aflarea celei mai înalte curăţii şi desăvârşiri” (Sf. Grigorie de
Nazianz, Cuvântări, XX, 12);
2003
„Am scăpat (în Împărăţie – n.a.) în sfârşit de dureri, de chinuri, de gemete; (…) nu mai este
suferinţă, întristare ori plâns; (…) nu mai sunt împotriviri şi piedici; tulburarea şi neliniştea au
pierit (…) Acolo sus este viaţa cea adevărată, fără de moarte şi plină de bunătăţi neamestecate cu
rău (…) Nu mai este nimic care să ne supere, nici griji, nici ispite…” (Sf. Ioan Gură de Aur, Către
Teodor cel căzut, I,11);
2004
„Că împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere” (1Cor. 4, 20);
2005
„Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a
luminat-o şi făclia ei este Mielul. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor
aduce la ea mărirea lor. Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi
acolo. Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamului. Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni
care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului” (Apoc.
21, 23-27);
2006
„Să nu ne întristăm ca şi cum numai noi am muri; şi stelele vor muri, dar poate că vor răsări din
nou. Iar Domnul va strânge cerurile nu ca să le distrugă, ci ca să le înalţe din nou, mai frumoase
(…) căci El va înnoi lumea şi va reda omului starea dintru începuturi” (Sf. Chiril al Ierusalimului,
Lecturi catehetice, 15, 3);
2007
„Căci toate le-a supus sub picioarele Lui. Dar când zice: Că toate I-au fost supuse Lui –
învederat este că afară de Cel care I-a supus Lui toate. Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi
206
deci pe Dumnezeu în toate cele făcute2008, Dumnezeu va fi nesfârşit în darurile Sale,
oferite din plin acelor învredniciţi cu trupurile prefăcute în dumnezeieşti,
îngereşti2009: va fi, în Duhul Sfânt, un preaplin de dreptate2010, pace, bucurie2011,
fericiri nestinse2012. Vor fi de fapt o mulţime de neînchipuite bunătăţi 2013, gătite de la
întemeierea lumii pentru moştenitorii Împărăţiei2014, dăruite drepţilor în lăcaşuri
multe2015 - după măsura ostenelilor2016, virtuţilor2017 şi curăţiei lor2018. Printre oamenii
aceia nu vor mai fi atunci nici învăţători, nici ucenici2019…
Cât priveşte vieţuirea în Împărăţia cerurilor, aceasta nu înseamnă că oamenii ei
se vor odihni de orice lucrare. Într-adevăr, fericiţii Împărăţiei se vor odihni veşnic în
infinita iubire a lui Dumnezeu, în această a opta zi, o duminică fără de sfârşit, dar
pentru că s-au învrednicit a se uni cu El 2020, îndumnezeindu-se cu adevărat, vor spori
necontenit deoarece Dumnezeu este de necuprins în fiinţa Sa, iar omul îngeresc ce
va să fie nu va reuşi niciodată să-L poată cunoaşte şi iubi deplin pe Creator. Ce
înseamnă una ca aceasta? Înseamnă că în Împărăţia lui Dumnezeu, care constă în
vederea duhovnicească a lui Dumnezeu2021, lucrarea celor de acolo va fi, pe de-o
parte, vederea, cunoaşterea şi slăvirea lui Dumnezeu, a Îngerilor şi a celorlalţi
oameni, dar, pe de altă parte, cel ce îL va privi pe Dumnezeu nu va ajunge niciodată

Fiul însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi” (1Cor. 15,
27-28);
2008
Apoc. 21, 5;
2009
Mt. 22, 30; Lc. 20, 36;
2010
„Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte
dreptatea” (2Pt. 3, 13);
2011
„Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în
Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17);
2012
„Împărăţia tuturor nestinselor fericiri” (Uşa pocăinţei, pg.221);
2013
„Bunătăţile cele făgăduite celor care vor vieţui cum se cuvine nu sunt de natură să poată fi
exprimate prin cuvinte. Căci cum s-ar putea descrie ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la
inima omului nu s-a suit? – 1Cor. 2, 9” (Sf. Grigorie de Nyssa);
2014
„Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi
împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34);
2015
„În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc” (In.
14, 2);
2016
„Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua plata după osteneala sa” (1Cor. 3,
8); 15, 41;
2017
„Mărimea şi felul răsplăţii (drepţilor) vor fi pe potriva deprinderii şi lucrării virtuţilor”
(Sf.Grigorie Sinaitul, Cuvinte felurite despre porunci, dogme…, pg. 36);
2018
“Nu toţi se vor învrednici de acelaşi rang, nici de aceeaşi treaptă, ci unul de una, altul de alta,
fiecare, socotesc, după curăţia sa” (Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântări, XLI, 11);
2019
„Împărţirea oamenilor în învăţători şi ucenici va dispărea” (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre
nevoinţă, Cuv. 34);
2020
„Întru El avem răscumpărarea prin sângele Lui şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului Lui,
pe care l-a făcut să prisosească în noi, în toată înţelepciunea şi priceperea (…), spre iconomia
plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite cu Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate
întru El” (Efes. 1, 7-10);
2021
„Prin Împărăţia lui Dumnezeu se înţelege vederea duhovnicească a lui Dumnezeu” (Sf. Isaac
Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocalia, vol.IX),
207
la sfânta dorinţă de a-L vedea, pentru că binele din Împărăţie nu va avea margini şi
permanent va exista sporirea în dorinţa spre bine 2022. Înaintându-se aşadar spre
infinit, Îngerii şi oamenii îL vor lăuda pe Dumnezeu neîncetat, într-o lume care va
continua fără de sfârşit „să se mişte”, să crească în sfinţenie, în urcuş permanent în
harul şi darurile lui Dumnezeu2023.
Cei ce vor face parte din Împărăţie, redobândind o natură duhovnicească şi
veşnică2024, vor tinde continuu să realizeze o unitate cât mai deplină cu Dumnezeu.
Ei vor urca duhovniceşte neîncetat, ca fiinţe ce vor fi fără oprire copleşite de iubirea
lui Dumnezeu2025. Drepţii despre care vorbesc s-au făcut pe sine făpturi noi2026, cu
suflete care, prin Sf. Biserică, ortodoxă (Mireasa), s-au unit cu Hristos (Mirele), Cel
Care S-a întrupat nu numai ca să ne arate slava lui Adam de dinaintea alungării sale,
ci şi pentru a ne face cunoscută Împărăţia lui Dumnezeu care ni se va arăta la A
Doua Venire a Mântuitorului Hristos. Şi atunci când va veni, Domnul nostru Iisus
Hristos va intra într-o nouă relaţie cu zidirea, oamenii cei înnoiţi trăindu-şi în mod
diferit viaţa veşnică într-o Împărăţie a cerurilor care nu este altceva decât
„Dumnezeu Însuşi împărtăşindu-se omului” şi „Împărăţia Preasfântului Duh”2027.
Experienţa aceasta a infinităţii2028 va fi o gustare a plenitudinii dumnezeieşti numai
de către oamenii îndumnezeiţi, care se vor împărtăşi din plin de har (Împărăţie) şi se
vor învrednici să-i vadă „această nemărginită slavă”2029. Cunoscându-L2030 pe Fiul
lui Dumnezeu încă de pe pământ, ascultându-I Cuvântul şi crezând în Cel ce L-a
trimis la noi, binecuvântaţii Împărăţiei lui Dumnezeu se vor ferici cu dobândirea
vieţii veşnice2031, se vor învrednici, ca unii care s-au aflat în comuniune cu Hristos,
de vederea luminii necreate, de „viaţa în Hristos”, de „fericirea veşnică”, de
părtăşia cu Dumnezeu, de mântuire şi de viaţă veşnică 2032, de „fericirea veşnică”, de

2022
„Căci a vedea pe Dumnezeu cu adevărat stă în aceea că acela care priveşte spre El nu ajunge
niciodată la sfârşitul dorinţei de a-L vedea (…) Astfel nici un hotar nu ar putea să oprească
înaintarea în urcuşul spre Dumnezeu, prin faptul că, pe de o parte, nu se află o margine a Binelui,
şi pe de alta, prin nici o saturare nu se taie sporirea dorinţei spre Bine” (Sf. Grigorie de Nyssa,
Viaţa lui Moise, II, 238-239);
2023
„În viaţa viitoare, îngerii şi sfinţii vor spori în har şi daruri şi nu vor înceta să înseteze după
binecuvântare. În această viaţă nu va avea loc nici o alunecare în păcat” (Sf.Grigorie Sinaitul,
+1364);
2024
„Omul, redobândindu-şi natura duhovnicească şi veşnică, să poată trăi iarăşi (la reînnoirea
zidirii – n.a.) într-o lume trainică, nepieritoare şi duhovnicească” (Sf. Simeon Noul Teolog,
Discursuri…, pg.125);
2025
Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, XL, 9);
2026
2Cor. 5, 17;
2027
Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit. , S.C. 104, pg.22;
2028
„Cel ce urcă (spre absolut – n.a.) nu se opreşte niciodată, mergând din începuturi în începuturi,
prin începuturi care nu au sfârşit” (Sf. Grigorie de Nyssa, Cântarea Cântărilor, Hom. VIII, p.g. 44,
col.941 B.C.)
2029
Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit., S.C. 129, PG. 348-350;
2030
“Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus
Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3);
2031
In. 5, 24;
208
părtăşia cu Dumnezeu, de mântuire şi de viaţă veşnică 2033, în mărire2034. Şi nu oricum
va fi Dumnezeu văzut, nu ca în oglindă, în parte şi în ghicitură, ci faţă către faţă 2035.
Va fi atunci o cunoaştere deplină. Ei vor petrece cu Dumnezeu 2036, iar El va fi toate
în toţi2037. Drepţii aceştia vor fi întru El, avându-L întru ei pe Duhul Sfânt 2038. Prin
Duhul Sfânt, în Hristos, vor fi uniţi cu Tatăl. Mereu vor fi cu El, uniţi pe veşnicie 2039.
Vieţuind pururea cu el, se vor bucura de „viaţă dumnezeiască şi nestricăcioasă” 2040.
Drepţii vor străluci în acea lumină pe care o văd şi în care îL văd pe Dumnezeu 2041
Cel în Treime. Se vor împărtăşi din preaplin de lumina dumnezeiască 2042. Se vor
preamări împreună cu Hristos2043, vor fi părtaşi ai slavei lui Dumnezeu2044. Această
părtăşie va dărui deplină libertate creştinilor robi ai lui Dumnezeu 2045, vor avea parte
de toate bunătăţile dumnezeieşti, deoarece Împărăţia lui Dumnezeu este
„împărtăşirea prin har de bunătăţile pe care le are el prin fire”2046. Împărtăşirea le
va aduce bucurie de nespus şi aşa vor intra „unde Iisus a intrat pentru noi ca
înainte-mergător”2047. Bucuria aceasta a drepţilor va întrece toată bucuria cea
lumească, va fi bucuria deplină de care vorbeşte Sf. Apostol Ioan 2048, numită de Sf.
Tradiţie şi „fericirea dumnezeiască”2049.
Dar adevărata pricină de bucurie a sfinţilor va fi „bucuria de a vedea faţa lui
Hristos şi de a se veseli pururea de El împreună cu îngerii, arhanghelii, şi puterile
cereşti”2050. În veselia lor nesfârşită2051 drepţii vor lăuda pururea pe Dumnezeu2052.
Întreaga lor faţă se va face izvor de laudă, cinstire şi închinare. „Când El Se va
2032
„De aceea toate le rabd, pentru cei aleşi, ca şi ei să aibă parte de mântuirea care este întru
Hristos Iisus şi de slava veşnică” (2Tim. 2, 10);
2033
„Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să
vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea
lumii” (In. 17, 24);
2034
Rom. 8, 18;
2035
„Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte,
dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu” (1Cor. 13, 12),
2036
In. 14, 2-3; 2Cor. 5, 8;
2037
„Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi Se va supune Celui ce I-a supus lui toate,
ca Dumnezeu să fie toate în toţi” (1Cor. 15, 28);
2038
Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze 6, pg.112-113;
2039
1Tes. 4, 17;
2040
Sf. Grigorie Palama, Către Maica Xenia, 15;
2041
„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8);
2042
„Sf.Grigorie Palama, Contra lui Gregoras, Omilii 8;
2043
„Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună –
moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu el să ne şi preamărim”
(Rom. 8, 17)
2044
„Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos
şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere” (1Pt. 5, 1);
2045
Rom. 8, 21;
2046
Sf. Maxim Mărturisitorul, Cele 200 de capete despre cunoaşterea lui Dumnezeu…, II, 90;
2047
Evr. 6, 20;
2048
In. 16, 24;
2049
Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 8, 12;
2050
Sf.Ioan Gură de Aur
209
arăta, vom fi asemenea Lui, fiindcă îL vedem cum este”2053. Atunci se va săvârşi
deplin „asemănarea cu Dumnezeu lucrată de cei drepţi”2054. Dumnezeu îi va face
prin har ceea ce este Dumnezeu prin fire2055, ca părtaşi la veşnicia Lui. Vor gusta
deplin din fericire avându-L pe Hristos în ei 2056, potrivit cu starea lor
duhovnicească2057 în Împărăţia lui Dumnezeu venită de dincolo de lume2058.
Cine va intra în Împărăţie. Vor intra, ca moştenitori ai nemuririi, cei care
acum se nasc din apă şi din Duh2059, suferă prigoane pentru dreptate şi pentru
Hristos2060, rabdă multe scârbe în viaţa de acum2061, lucrează poruncile2062, se fac pe
sine slujitori2063, se căiesc ca vameşii şi ca desfrânatele2064, îşi vând comoara ca să o

2051
„Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria
voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In. 16, 22);
2052
Sf.Maxim Mărturisitorul, Epistole I, P.G. 91, 388 B,
2053
1In. 3, 2;
2054
Sf.Grigorie de Nazianz, Cuvântări, XX, 2;
2055
„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie,
făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa şi prin puterea Sa, prin care El ne-a
hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de
stricăciunea poftei celei din lume” (2Pt. 1, 3-4);
2056
„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa
mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care M-a iubit şi S-a dat pe Sine
însuşi pentru mine”(Gal. 2, 20);
2057
Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XVI;
2058
„Iisus a răspuns: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36);
2059
„Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va
putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5);
2060
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi când vă
vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei
dinainte de voi” (Mt. 5, 10-12);
2061
„Şi binevestind cetăţii aceleia (Derbe – n.a.) şi făcând ucenici mulţi, s-au înapoiat la Listra, la
Iconiu şi la Antiohia, întărind sufletele ucenicilor, îndemnându-i să stăruie în credinţă şi (arătându-
le) că prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (F. Ap. 14, 21-22); 2Tes.
1, 3-5; 2Cor 4, 17);
2062
„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în
toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mt. 28, 19-20); In. 15, 10;
2063
Mt. 20, 26;
2064
„Care dintr-aceştia doi a făcut voia Tatălui? Zis-au Lui: Cel de-al doilea. Zis-a lor Iisus:
„Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui
Dumnezeu „(Mt. 21, 31);
210
dea săracilor2065, se smeresc2066 ca pruncii2067, au roade2068, plâng2069, sunt blânzi2070,
se milostivesc2071, sunt curaţi cu inima2072, fac pace2073 etc. Împărăţia lor este chiar
Hristos, pământul blânzilor2074, este lăcaşul unde va străluci în mijlocul sfinţilor,
unde fiecare va lumina după tăria credinţei, a făpturii, a naşterii, a dragostei, a
curăţiei şi a luminii care vine de la Sfântul Duh. Cu trupul lor, mai dumnezeiesc, le
va înfrumuseţa sufletul2075 şi vor fi ca şi îngerii2076. Vor fi pururea întru Domnul2077,
împărtăşindu-se prin voia Lui din Izvorul luminii necreate al Împărăţiei.
Rolul Sf. Biserici (ortodoxe). Prin Sf. Biserică a lui Hristos, singura şi
adevărata noastră corabie pe malurile învolburate ale lumii, fiecare om poate să
răspundă chemărilor lui Dumnezeu către viaţa veacului viitor, ferindu-se astfel de
învăţătura strâmbă a acelor eretici care – cu o şiretenie „împodobită” cu intenţii în
aparenţă din cele mai bune – în realitate aduc hulă căii adevărate2078 şi aşa închid

2065
„Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea
comoară în cer; după aceea , vino şi urmează-Mi” (Mt. 19, 21);
2066
Mt. 23, 12; 5, 3;
2067
„În ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus şi I-au zis: Cine, oare, este mai mare în
împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, şi a zis: Adevărat zic
vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci
cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor! Şi cine va
primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte” (Mt. 18, 1-5);
2068
„De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va
face roadele ei” (Mt. 21, 43);
2069
Mt. 5, 4;
2070
Mt. 5, 5;
2071
Mt. 5, 7;
2072
Mt. 5, 8;
2073
Mt. 5, 9;
2074
„Tu eşti Împărăţia lui Dumnezeu, Tu eşti, Hristoase, pământul celor blânzi” (Sf.Simeon Noul
Teolog, Cateheze 6, pg.115);
2075
„Aşadar nu trupul este cauza pornirilor rele, ci voia liberă, abătându-se de la scopul de trebuinţă
la pofta celor absurde. Deci să nu fie blamat… trupul care, transformat prin a doua facere într-unul
mai dumnezeiesc, va înfrumuseţa sufletul. Căci moartea curăţindu-l de cele de prisos şi
nefolositoare, se va putea bucura de viaţa de veci…, constituţia trupului va fi proprie şi adecvată
gustării vieţii aceleia, fiind apt să participe la acele bunătăţi…” (Sf.Grigorie de Nyssa, De mortuis,
P.G., 46, col. 529-532);
2076
“Şi le-a zis lor Iisus: Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; iar cei ce se vor învrednici
să dobândească veacul acela şi învierea cea din morţi, nici nu se însoară, nici nu se mărită. Căci
nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel ca îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii ”
(Lc.20, 34-36); Citatul se referă la încetarea poftei şi a căsătoriei, dar nu la încetarea chipului
bărbătesc şi femeiesc. Chipul, bărbătesc şi femeiesc, se va ridica la feciorie. În aceea vor fi
oamenii ca îngerii, că se vor iubi cu o iubire cu totul spirituală, eliberaţi de pofta sexuală (n.a.);
2077
„În viaţa care va să fie, noi vom fi de-a pururea întru Domnul, căci îL vom vedea pe Hristos
strălucind de lumină dumnezeiască” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 206, cap.27-29);
2078
„Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi,
care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor
aduce lor gabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea
adevărului va fi hulită” (2Pt. 2, 1-2);
211
Împărăţia cerurilor înaintea oamenilor2079. Doar cine este cu toată fiinţa sub
acoperământul ei, al Sf. Biserici istorice, adică în turma cea mică 2080, ortodoxă, va
avea fericirea de a prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu2081. La fericirea aceasta de sus
vin acum acei însetaţi de Dumnezeu care ştiu că toate sunt gata2082 - născuţii din apă
şi din duh2083 la viaţă, ca făpturi noi2084. Însetaţii de Dumnezeu văd dincolo de ce se
vede, cred în ce este de necrezut… Ei nu îşi pun nădejdea în Domnul nostru Iisus
Hristos numai pentru viaţa lor de pe pământ 2085, ci cu neîncetată ardoare caută la
Cetatea viitoare2086, dorindu-şi mai mult decât orice ca să ia în dar apa vieţii2087. Cu
marile şi multele lor stăruinţe în credinţă şi răbdări în nevoinţe 2088, aceştia urmează
calea strâmtă şi anevoioasă2089 cea întru aşteptarea pogorârii Ierusalimului ceresc
(pământul făgăduinţei veacului ce va să vină)…
Deci, fraţi români, Sus să avem inimile! Români! Pe toţi Dumnezeu ne aşteaptă
cu braţele deschise în Sf. Biserică, ca rai de pe pământ unde Domnul nostru Iisus
Hristos moare tainic în Sf.Liturghie, Îşi dă viaţa pentru noi şi oferă Tatălui ceresc
sângele Său pentru ca noi să ne mântuim. Preţul cu care ne răscumpără2090 este harul
Său (gratuit), oferit nouă tuturor2091 (fără a ne forţa pe vreunul), care şi lucrează în
Sf. Biserică2092 - loc unde ne curăţim inima şi mintea, întărindu-ne în har2093 prin
primirea Împărtăşaniei2094 cu conştiinţa că, spălându-ne astfel veşmintele, cu mila
lui Dumnezeu vom stăpâni şi noi peste Pomul Vieţii aflat în cetatea cerească a
2079
„Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea
oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Mt. 23, 13);
2080
„Căutaţi mai întâi împărăţia Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu te teme, turmă mică
pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia. Vindeţi averile voastre şi daţi
milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se
apropie, nici molie nu o strică. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Lc.
12, 31-34);
2081
„Şi auzind acestea, unul dintre cei ce şedeau cu El la masă I-a zis: Fericit este cel ce va prânzi
în împărăţia lui Dumnezeu!” (Lc. 14, 15)
2082
Lc. 14, 17;
2083
In. 3, 3-5;
2084
2Cor. 5, 17;
2085
“Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii”
(1Cor. 15, 19);
2086
„Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evr. 13, 14);
2087
Apoc. 22, 17;
2088
F.Ap. 14, 22;
2089
Mt. 7, 13-14;
2090
1Tim. 2, 5-6;
2091
1Tim. 2, 4-6;
2092
In. 3, 5;
2093
„Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri; căci bine este să vă întăriţi prin
har inima voastră, nu cu mâncăruri, de la care n-au avut nici un folos cei ce au umblat cu ele” (Evr.
13, 9),
2094
„Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi
vinovat faţă de trupul şi de sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mânânce
din pâine şi să bea din pahar, căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea,
nesocotind trupul Domnului” (1Cor. 11, 27-29);
212
Noului Ierusalim. Să-L rugăm deci pe Domnul Dumnezeu să ne învrednicească
darurilor Sfântului Duh, primite de cel botezat spre a-i da putere să folosească harul
îndreptării în mod cât mai lucrător, ca să poată câştiga prin ele atât înalte virtuţi2095,
mai ales dacă le pune în slujba mântuirii aproapelui2096.
După ce Domnul Dumnezeu va da la tot cel cu credinţă Sfântul Duh, cum ne şi
învaţă Sf.Grigorie Palama, se vor cunoaşte trei feluri de trăire, scripturistice, a
Împărăţiei lui Dumnezeu: prima este Împărăţia lui Dumnezeu care vine (să o
întâmpinăm cu pocăinţă, cum ni s-a propovăduit prin Sf. Ioan Botezătorul şi prin
Domnul nostru Iisus Hristos), a doua este Împărăţia lui Dumnezeu care a venit (este
chiar înăuntrul nostru2097, cum ne spune evanghelistul şi doctorul Luca), iar a treia
este Împărăţia lui Dumnezeu care va veni (este Însuşi Domnul domnilor, Hristos, în
viziunea Slavei Sale dumnezeieşti) . Fiecare din aceste trei momente vitale este
ceasul de pe urmă2098, este triumful Sf. Biserici la Cea De-a Doua Venire a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când va fiinţa pe veşnicie pe planul noii lumi. În
ceasul acela, pe care nimeni nu îl cunoaşte, Domnul Hristos va supune nu numai
lumea mântuită şi schimbată la faţa Tatălui ceresc, dar şi pe Sine Însuşi, împreună cu
ea, ca să se împlinească profeţia care spune că va să fie DUMNEZEU TOTUL
ÎNTRU TOATE. Din acel moment va începe Ziua filiaţiunii Sale desăvârşite cu
Tatăl, a frăţietăţii depline între oameni, când nimeni nu-şi va mai aduce aminte de
vremurile trecute2099 şi îmbătrânirea oamenilor va dispărea2100.

2095
„Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii
omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii. Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea
oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu. Şi înţelepciunea o propovăduim la ce desăvârşiţi, dar nu
înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci proprovăduim
înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci,
spre slava noastră, pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi
cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei (…) Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin
Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. Căci cine dintre
oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni
nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu” (1Cor. 2, 4-11); Is. 11, 2-3;
2096
„Cel ce lucrează pentru mântuirea aproapelui, întâi se foloseşte pe sine şi apoi pe aproapele”
(Sf.Ioan Damaschin), De iis qui dormierunt in fide, P.G. 95, 269D);
2097
„Şi fiind întrebat de farisei când va veni împărăţia lui Dumnezeu, le-a răspuns şi a zis:
Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: iat-o aici sau acolo. Căci,
iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Lc. 17, 20-21);
2098
1In. 2, 18;
2099
Is. 65, 17; 1In. 2,18;
2100
„Nici substanţa, nici esenţa acestei lumi nu vor fi nimicite (pentru că drept şi credincios este Cel
ce a creat-o), ci chipul acestei lumi trece (1Cor. 7, 31), adică lucrurile se schimbă pe măsură ce
omul îmbătrâneşte. Şi de aceea, Dumnezeu cunoscând toate lucrurile dinainte a stabilit acest chip
numai temporar. Iar când chipul acesta al lucrurilor va trece, şi omul va fi înnoit şi va petrece în
stare de nestricăciune, excluzând astfel posibilitatea îmbătrânirii, (atunci) va exista un cer nou şi un
pământ nou, în care omul cel nou va petrece veşnic, vorbind cu Dumnezeu” (Sf.Irineu de Lyon,
Împotriva ereziilor);
213
 9.2. Exilul veşnic în iezerul de foc

Nu vor gusta din Cina lui Dumnezeu, nestând la masă cu Sf. Treime, cu Maica
Domnului, Arhanghelii, Îngerii şi Sfinţii, cei care nu răspund nicicum multelor
feluri de chemări la mântuire ale lui Dumnezeu: nu vor să colaboreze cu harul2101,
consideră că sunt nebunie cele ale Duhului2102 şi nici nu se nevoiesc a-şi trăi viaţa de
acum cu gândul la veşnicie2103. De plata nedreptăţii lor2104 vor avea parte toţi aceia
care nu au vrut să renunţe la păcate şi să se sfinţească în Sf.Biserică, adică:
desfrânaţii, închinătorii la idoli, adulterinii, malahienii, sodomiţii, furii, lacomii,
beţivii, batjocoritorii, răpitorii2105, necuraţii, destrăbălaţii, fermecătorii, vrăjitorii,
certăreţii, zavistioşii, mânioşii, gâlcevitorii, dezbinătorii, ereticii, pizmuitorii,
ucigaşii, cheflii şi alţii (care fac cele asemenea acestora)2106.
După ce se va termina Judecata de Apoi, unii ca aceştia îşi vor primi de la
Dumnezeu osândă împreună cu trupul lor, vor continua să-şi trăiască veşnic
nefericirea arşi de energia harului dumnezeiesc. Se vor afla veşnic sub privirea
diavolului2107, aruncaţi fiind în focul veşnic2108 din cuptorul cel de foc2109. Astfel va fi

2101
„Astfel vor fi cei de pe urmă întâi şi cei dintâi pe urmă, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”
(Mt.20, 16); „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine;
de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit”
(Mt. 23, 37), „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururi staţi
împotriva Duhului Sfânt, precum părinţii voştri, aşa şi voi!” (F.Ap. 7, 51); „Iată, stau la uşă şi bat;
de va auzi cineva glasul meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”
(Apoc. 3, 20);
2102
„Iar noi n-am primit duhul lumii, ci duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite
nouă de Dumnezeu; pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci
în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti. Omul
firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le
înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l
judecă nimeni.” (1Cor. 2, 12-15);
2103
„Cel ce crede în Hristos nu va merge la judecată, adică în chinul veşnic, ci trăieşte cu viaţa de
acum şi pururea, nesupus fiind morţii sufleteşti şi aceleia veşnice, măcar de ar şi gusta prin fire
această moarte vremelnică” (Sf.Teofilact al Bulgariei);
2104
„Iar cel ce face nedreptate îşi va lua plata nedreptăţii, întrucât la Dumnezeu nu este părtinire”
(Col. 3, 25);
2105
1Cor. 6, 9-10;
2106
Gal. 5, 19-21;
2107
Drepţii vor merge (n.a) „la o veşnică privire a feţei lui Hristos, ceilalţi la veşnica privire a
diavolului” (Sf. Chiril al Ierusalimului, Omilia 14, P.G. 77, 1080-1081);
2108
„Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin
care vine sminteala. Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine, că
este bine pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât, având amândouă mâinile sau
amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic” (Mt. 18, 7-8);
2109
„El, răspunzând, le-a zis: Cel ce seamănă sămânţa cea bună este Fiul Omului. Ţarina este
lumea; sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei; iar neghina sunt fiii celui rău. Duşmanul care a
semănat-o este diavolul; secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Şi, după cum se
alege neghina şi se arde în foc, aşa va fi la sfârşitul veacului. Trimite-va Fiul Omului pe îngerii
Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea, şi-i vor arunca pe ei
214
sfârşitul prezis tuturor nelegiuiţilor, care nu vor fi găsiţi înscrişi în Cartea Vieţii; vor
fi aruncaţi în iezerul de foc2110 fără putinţa de a mai ieşi vreodată, sub pământ fiind
încuiaţi ca într-un vas strâmt de fier2111. Noaptea lor, adâncă, va fi fără de sfârşit 2112.
În râul de foc în care vor fi ei, vor fi aruncate şi iadul şi moartea2113…
Luînd aminte la cele ce au să fie, să-L rugăm pe Preamilostivul nostru
Dumnezeu să nu ne pomenească păcatele tinereţilor şi ale neştiinţei noastre 2114, să ne
ierte şi să ne primească şi pe noi în Împărăţia Sa: DOAMNE, MILUIEŞTE-NE PE
TOŢI! Amin! Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca
soarele în împărăţia Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă” (Mt. 13, 37-43); 49-50;
2110
„Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc”(Apoc. 20, 15),
2111
„La înfricoşătoarea judecată, când Hristos Dumnezeul nostru o să zică păcătoşilor: plecaţi de la
Mine blestemaţilor în focul veşnic; în clipa aceea pământul se va deschide sub păcătoşi… şi atunci
se vor prăbuşi păcătoşii în iad – apoi pământul se va închide din nou. Iar păcătoşii vor fi în iad sub
pământ, încuiaţi ca într-un vas strâmt de fier şi fără putinţă de ieşire în veacul veacului”
(Sf.Dimitrie al Rostovului, Învierea a doua, la Intrarea în Ierusalim a Domnului nostru Iisus
Hristos);
2112
„Pentru cei păcătoşi va fi (după Judecata Universală – n.a.) o noapte adâncă, fără sfârşit” (Sf.
Ioan Damaschin, De iis dormierunt…);
2113
„Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua, iezerul de
foc” (Apoc. 20, 14);
2114
„Păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni” (Ps. 24, 7);
215
 BIBLIOGRAFIE:

1) BIBLIA, Societatea Biblică Interconfesională din România, B.O.R., 1988;

2) BACOIANI, Vasiliu, Sufletul după moarte, ed. Eugumeniţa, Galaţi;
3) BRANIŞTE, Ene (pr.prof.dr.), Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe
religioase, ed. Diecezana, Caransebeş, 2001;
4) CARLTON, Clark, Calea de la protestantism la Ortodoxie, ed. Ecclesiast,
2010;
5) CLEOPA, Ilie (pr.), Predici, ed. II-a, ed. Episcopia Romanului, 1996;
6) CLEOPA, Ilie (pr.), Valoarea sufletului, ed. Buna Vestire, Bacău, 1996;
7) DANION, Vasile, Biserica şi duşmanii ei, ed.Egumeniţa, 2010;
8) DRAGOŞ, Cornel (pr.) şi Roxana, Oameni care au înviat din morţi, ed.
Egumeniţa, Galaţi, 2008;
9) DRAGOŞ, Cornel (pr.), Dincolo de moarte, ed. Egumeniţa, Galaţi, 2009;
10) FILARET, Ion (pr.), Creştinism şi yoga?;
11) FRAZIER, T.L., A doua venire a lui Hristos, ed. Egumeniţa, 2007, Galaţi;
12) HIEROTHEOS (mitr.), Viaţa după moarte, ed. Buna Vestire, Bacău,2000;
13) Sf. IOAN, Gură de Aur, Problemele vieţii, ed. Egumeniţa, Galaţi;
14) Sf. IGNATIE, Briancianinov, Cuvinte despre moarte, ed.Ileana, 1997;
15) IUGULESCU, Visarion, Predici, ed. T. Expres, Braşov, 2007;
16) LARCHET, Jean-Claude, Tradiţia Ortodoxă despre viaţa de după
moarte, ed. Sofia, Bucureşti, 2006;
17) MĂERAN, Grigore, Chemări la Domnul, vol.IV, ED. Cuget românesc,
Bârda, 2005;
18) MINIAT, Ilie, Didahii şi predici, ed. Buna Vestire, 1995;
19) MITROFAN (pr.), Viaţa noastră după moarte, ed. Agapis, Bucureşti,
2001;
20) MLADIN, Nicolae (mitr.) şi colab., Teologia morală ortodoxă, ed.
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003;
21) Sf. NICODIM, Aghioritul, Războiul nevăzut, ed.Buna Vestire, 2001;
22) PASCAL, Zosima, Sfârşitul omului, ed. Credinţa strămoşească, 1998;
23) PAŞCA, Serafim, Teologie şi monhaism în pustiul din răsăritul
Ierusalimului;
24) PĂRĂIAN, Teofil (arhimandrit), Pentru cealaltă vreme a vieţii noastre,
ed. Deisis, Sibiu, 2001;
25) ROSE, Serafim (ier.), Sufletul după moarte, ed. Episcopiei Romanului şi
Huşilor, 1994;
26) SACHELARIE, Nicodim (ierom.), Pravila bisericească, ed. Credinţa
strămoşească, 2009;
27) SECHE, Fabian; CIŞMILEANU, Ion, Sufletul după moarte şi până la
înviere, ed. Agaton, Făgăraş, 2009;
216
28) SORESCU, Vasile (pr.), Biserica Ortodoxă – stâlp şi temelie a
adevărului, ed. Credinţa strămoşească, 2002;
29) STĂNILOAE, Dumitru (pr. prof. dr.), Trăirea lui Dumnezeu în
Ortodoxie, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993;
30) STĂNILOAE, Dumitru (pr.prof. dr.), Iisus Hristos sau restaurarea
omului, ed. a II-a, ed. Omniscop, Craiova, 1993;
31) STĂNILOAE, Dumitru (pr.prof. dr.), Teologia dogmatică ortodoxă, ed.
Institutului Biblic şi de Misiune a B.O.R., vol.III, Bucureşti, 1978;
32) TAUŞEV, Averchie (arhiep), Apocalipsa Sf. Ioan – un comentariu
ortodox, ed. Sophia, Bucureşti, 2005;
33) TODORAN, Isidor; ZĂGREAN, Ioan, Dogmatica Ortodoxă,
Arhidecezana, Cluj, 1997;
34) TODORAN, Isidor (pr.prof.), Sf. Efrem Sirul, model de smerenie
creştină, ed. Episcopiei Ortodoxe a Alba-Iuliei, 1995;
35) Viu este Dumnezeu, ed.Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009;
36) Judecata particulară a sufletului omenesc după ieşirea din trup, ed.
Agapis, Bucureşti, 2006;
37) Cuvânt despre moarte (extras din operele Sf. Ignatie Briancianinov şi Sf.
Teofan Zăvorâtul), ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993;
38) Dreapta credinţă în scrierile Sf. Părinţi, vol. I, Ed. Sophia, Bucureşti,
2006;
39) Părinţii Bisericii despre sfârşitul lumii (antologie alcătuită de ier.
Benedict Stancu), ed. Sophia, Bucureşti, 2009;
40) Îndreptarul creştinului ortodox, ed. Egumeniţa, Galaţi, 2008;
41) Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, ed. Bisericii
Ortodoxe, Alexandria, 2004;
42) Semnul venirii lui Antihrist şi sfârşitul lumii, ed. Cartea Ortodoxă, ed. a
III-a, Alexandria;
43) Apostazia şi Antihristul după învăţăturile Sf. Părinţi, Fundaţia Sf.
Martiri Brâncoveni, Constanţa, 2008;
44) Viaţa, învăţăturile şi profeţiile Sf. Serafim de Sarov, ed. Schimbarea la
Faţă.

217
 Răsplata Domnului

Când suspinul nostru pământesc va fi înlocuit cu dorul din cereştile lăcaşuri,

toţi aşteptând cu frică şi cutremur sentinţa Domnului Hristos în Ziua Judecăţii,
fiecare faptă bună va contribui poate decisiv în cântărirea măreţiei credinţei noastre.
Fie ca Bunul Dumnezeu să primească şi această puţină „picătură” de iubire,
aducătoare de smerit rod duhovnicesc în vremi de restrişte, însă generos slobozită
(financiar) peste lume de inimile unor oameni care nu uită să-şi lucreze mântuirea
lor şi a neamului din care fac parte: Cătălina Filimon, Doina Marica, Ioan Chiş,
Maria Barbu, Ioan Şteţ şi 9 anonimi.

Sugestii prin e-mail: costelneacsu_2007@yahoo.com;

Sprijin financiar pentru reeditare: B.R.D., Unitatea Sărmaşu, jud. Mureş,
Cont: RO 95 BRDE 270 SV 23627692700.

218