Ellen G.

White

Viața lui Isus

Cuvânt-înainte ................................................................................. 7

Partea I
PRIVIRE GENERALĂ
1. „Dumnezeu cu noi” .................................................................... 10
2. Poporul ales................................................................................ 18
3. „Împlinirea vremii” .................................................................... 22

Partea a II-a
PRIMII ANI
4. „Vi S-a născut un Mântuitor” ................................................... 30
5. Consacrarea ............................................................................... 35
6. „I-am văzut steaua” ................................................................... 42
7. Ca un prunc .............................................................................. 49
8. Suirea la Ierusalim ................................................................... 56
9. Zile de luptă .............................................................................. 64

Partea a III-a
CEL UNS
10. Glasul în pustie........................................................................ 72
11. Botezul...................................................................................... 83
12. Ispitirea lui Iisus ..................................................................... 88
13. Biruinţa .................................................................................... 98
14. „Noi am găsit pe Mesia” ........................................................ 104
15. La nunta din Cana ................................................................ 115
16. În templul Său ....................................................................... 124
17. Nicodim .................................................................................. 134
18. „Trebuie ca El să crească” ..................................................... 143
19. La fântâna lui Iacov .............................................................. 147
20. „Numai dacă vedeţi semne şi minuni” ................................. 158
21. Betesda şi Sinedriul .............................................................. 162
22. Închiderea şi moartea lui Ioan Botezătorul ......................... 175

Partea a IV-a
ZILE DE FĂGĂDUINŢĂ
23. „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” .............................. 188
24. „Nu este El fiul tâmplarului?” .............................................. 193
25. Chemarea ucenicilor .............................................................. 201
26. La Capernaum ....................................................................... 207
27. „Poţi să mă curăţeşti” ............................................................ 217
28. Levi-Matei .............................................................................. 227
29. Sabatul ................................................................................... 236
30. Alegerea celor doisprezece .................................................... 244
31. Predica de pe Munte .............................................................. 252
32. Sutaşul ................................................................................... 268
33. Cine sunt fraţii Mei? ............................................................. 273
34. Invitaţia ................................................................................. 280
35. „Taci, fii liniştită!” ................................................................. 285
36. Atingerea credinţei ................................................................ 293
37. Cei dintâi evanghelişti .......................................................... 297
38. „Veniţi să vă odihniţi” ........................................................... 307
39. „Daţi-le voi să mănânce” ....................................................... 312

Partea a V-a
IVIREA UMBRELOR
40. O noapte pe lac ...................................................................... 320
41. Criza din Galileea .................................................................. 326
42. Tradiţia .................................................................................. 338
43. Barierele sfărâmate ............................................................... 342
44. Adevăratul semn ................................................................... 347
45. Umbrele crucii ....................................................................... 353
46. Schimbarea la faţă................................................................. 362
47. Servire .................................................................................... 367
48. „Cine este mai mare?” ........................................................... 372

Partea a VI-a
CEL LEPĂDAT
49. La Sărbătoarea Corturilor .................................................... 384
50. Printre curse .......................................................................... 391
51. „Lumina lumii” ...................................................................... 399
52. Păstorul divin ........................................................................ 412
53. Ultima călătorie prin Galileea .............................................. 418
54. Samariteanul milos ............................................................... 428
55. Fără să atragă privirile ......................................................... 434
56. Binecuvântarea copiilor ........................................................ 439
57. „Îţi mai lipseşte un lucru” ..................................................... 444
58. „Lazăre, vino afară!” .............................................................. 449
59. Uneltirile preoţilor ................................................................ 460

Partea a VII-a
APROAPE DE SFÂRŞIT
60. Legea noii Împărăţii ............................................................. 466
61. Zacheu .................................................................................... 471
62. La ospăţul din casa lui Simon............................................... 475
63. „Împăratul tău vine” ............................................................. 486
64. Un popor blestemat ............................................................... 495
65. Templul curăţit din nou ........................................................ 502
66. Controversa ............................................................................ 514
67. Vaiuri pentru farisei.............................................................. 522
68. În curtea de afară .................................................................. 533
69. Pe Muntele Măslinilor ........................................................... 539
70. „Aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei” .............................. 548
71. Un serv al servilor .................................................................. 553
72. În amintirea Mea ................................................................... 562
73. „Să nu vi se tulbure inima” ................................................... 571

Partea a VIII-a
CEL RĂSTIGNIT
74. Ghetsimani ............................................................................. 590
75. Înaintea lui Ana şi a curţii de judecată a lui Caiafa ........... 601
76. Iuda ........................................................................................ 617
77. În sala de judecată a lui Pilat ............................................... 625
78. Golgota ................................................................................... 643
79. „S-a isprăvit!” ......................................................................... 659

Partea a IX-a
LA TRONUL TATĂLUI
80. În mormântul lui Iosif ........................................................... 668
81. „A înviat Domnul!” ................................................................ 679
82. „De ce plângi?” ....................................................................... 685
83. Pe calea către Emaus ............................................................ 691
84. „Pace vouă!”............................................................................ 696
85. Din nou la mare ..................................................................... 702
86. Duceţi-vă şi învăţaţi toate neamurile! ................................. 709
87. „La Tatăl Meu şi Tatăl vostru” .............................................. 721
 Cuvânt-înainte

D
acă m-aţi întreba care este cartea care mi-a influenţat cel mai mult viaţa şi gândirea, în
afară de Biblie, v-aş răspunde, fără nicio ezitare, că este chiar cartea pe care o ţineţi în
mâini.
Şi nu aş fi singurul. La fel ca mine sunt multe milioane de oameni care au citit-o în
engleză şi în zecile de limbi în care a fost tradusă. Teologie profundă, aplicaţii
devoţionale, analiză meticuloasă, nobleţe a exprimării şi respect faţă de relatările Evangheliilor
se împletesc în mod fericit şi dau acestei cărţi un loc unic între numeroasele volume inspirate
din viaţa Mântuitorului. Despre El s-a spus: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta”
(Ioan 7:46). Iar despre autoarea acestei cărţi, Ellen G. White (1827-1915), se poate spune foarte
bine: Nimeni n-a scris vreodată ca ea despre Omul acesta.
De ce? Datorită pasiunii ei mistuitoare faţă de Domnul Hristos, exprimată atât în discursuri
celebre, ţinute în faţa a mii de oameni, cât şi în nenumărate convorbiri personale sau în
scrisori trimise colaboratorilor şi prietenilor: „O, Îl iubesc! Îl iubesc! Cât de mult Îl iubesc! Am
descoperit în El un farmec fără pereche” (Schiţe din viaţa mea, p. 292). Citind această carte, fiţi
pregătiţi să trăiţi aceeaşi iubire, aceeaşi transformare. Nu există forţă care să ne schimbe aşa
cum o face iubirea.
Ori de câte ori citesc Viaţa lui Iisus, sunt mişcat de trăsăturile vieţii Mântuitorului. Din
relatările Evangheliilor, aduse şi mai aproape de noi de paginile acestei cărţi, reiese o armonie,
o unitate de caracter cum nu putem găsi în viaţa vreunui alt om. Situaţiile contradictorii,
provocările violente sau tentaţiile subtile nu au făcut decât să confirme cele scrise de apostolul
Pavel: „Iisus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!” (Evrei 13:8). Viaţa Mântuitorului are un
ritm propriu, o energie internă, conducând în paşi tot mai grăbiţi spre marea culminaţie –
crucificarea, învierea şi înălţarea Sa. Scenele de mase, declaraţiile cutremurătoare,
manifestările publice, făcând trimiteri inconfundabile la marile acte istorice ale lui Dumnezeu –
creaţiunea, geneza poporului Israel şi exodul – sau la cele mai prestigioase instituţii ale
poporului ales – regalitatea, preoţia şi profetismul –, alternează cu dialoguri directe, de o
intensitate aproape insuportabilă, încărcate de dezvăluiri dramatice, şi cu perioade de retragere
şi singurătate care vibrează de prezenţa Celui nevăzut. Acţiuni şi cuvinte de foc, în faţa cărora
parcă şi cei din morminte se pun în mişcare, sunt urmate de scene de o simplitate atât de
derutantă şi o naturaleţe atât de umană, încât taina unirii dintre uman şi divin în fiinţa
Mântuitorului devine şi mai misterioasă.
Armonie, ritm şi energie, contraste vii, pasiune şi emoţie, acumulări şi deznodământ, idei
generoase şi trăiri autentice – nimic din ceea ce trebuie ca o viaţă să fie frumoasă nu lipseşte
din această carte. Citind Viaţa lui Iisus, pregătiţi-vă să trăiţi o experienţă a întâlnirii cu
frumuseţea, căci autoarea a invocat şi a primit har ca să scrie despre „Cel mai frumos dintre
oameni”: „Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba!” (Psalmii 45:1).
O, dar nu vă lăsaţi seduşi prea mult de armonie, ritm şi culoare. Pe paginile centrale ale
acestei cărţi, stăm faţă în faţă cu un Iisus derutant şi şocant. În cuvintele profetului Isaia,
„pentru mulţi a fost o pricină de groază – atât de schimonosită Îi era faţa, şi atât de mult se
deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne
atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de
oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El,
şi noi nu L-am băgat în seamă” (Isaia 52:14; 53:2,3). Nu putem să ne eschivăm de la această
întâlnire tulburătoare cu Purtătorul vinovăţiei noastre de moarte, şi numai credinţa ne va ajuta
să străbatem, la oarecare distanţă, drumul crucii pe care l-a urmat singur. Numai iubirea ne
va face în stare să rămânem credincioşi Celui care S-a dat morţii ca să fim siguri că vom trăi o
veşnicie alături de El.
Citind Viaţa lui Iisus, pregătiţi-vă să trăiţi o experienţă autentică de credinţă şi iubire.

Pastor Adrian Bocăneanu

PARTEA 1

PRIVIRE GENERALĂ
 CAPITOLUL 1

„Dumnezeu cu noi”

Î
i vor pune numele Emanuel… «Dumnezeu cu noi».”
„Lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu” se vede „pe faţa lui Iisus Hristos”. Din zilele
veşniciei, Domnul Iisus Hristos era una cu Tatăl; El era „chipul lui Dumnezeu”, chipul
măreţiei şi maiestăţii Sale, „strălucirea slavei Lui”. Şi tocmai pentru a manifesta această
slavă a venit El în lumea noastră. El a venit pe acest pământ întunecat de păcat să
descopere lumina iubirii lui Dumnezeu, pentru a fi „Dumnezeu cu noi”. De aceea, despre El s-a
profetizat că „Îi vor pune numele Emanuel”.
Venind să locuiască aici, cu noi, Iisus avea să-L descopere pe Dumnezeu atât oamenilor, cât
şi îngerilor. El era Cuvântul lui Dumnezeu – gândul lui Dumnezeu făcut să se audă. În
rugăciunea pentru ucenicii Săi, El spunea: „Le-am făcut cunoscut Numele Tău” – „plin de
îndurare şi milostiv, îndelung răbdător, plin de bunătate şi adevăr” – „ca iubirea cu care M-ai
iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei”. Dar descoperirea aceasta n-a fost dată numai copiilor Săi de pe
pământ. Mica noastră lume este cartea de studiu a universului. Scopul minunat al harului lui
Dumnezeu, taina iubirii răscumpărătoare, constituie subiectul pe care îngerii doresc să-l
adâncească şi care va fi studiul lor de-a lungul veacurilor nesfârşite. Atât cei răscumpăraţi, cât
şi fiinţele necăzute vor descoperi în crucea lui Hristos ştiinţa şi cântecul lor. Se va vedea că
slava ce străluceşte pe faţa lui Iisus este slava iubirii care se jertfeşte pe sine. În lumina de la
Calvar se va vedea că legea iubirii care renunţă la sine este legea vieţii pentru pământ şi pentru
cer; că iubirea care „nu caută folosul său” îşi are izvorul în inima lui Dumnezeu şi că în Cel
blând şi smerit se manifestă caracterul Aceluia care locuieşte în lumina de care niciun om nu
se poate apropia.
La început, Dumnezeu era făcut cunoscut în toate lucrările creaţiunii. Hristos a fost Acela
care a întins cerurile şi a pus temeliile pământului. Mâna Lui a fost aceea care a aşezat lumile
în spaţiu şi a modelat florile câmpului. „El întăreşte munţii prin tăria Lui.” „A Lui este marea,
El a făcut-o” (Psalmii 65:6; 95:5). El a fost Cel care a umplut pământul cu frumuseţe şi
văzduhul cu cântece. Şi, pe toate lucrurile de pe pământ, din văzduh şi cer, El a scris mesajul
iubirii Tatălui.
Deşi păcatul a mânjit opera desăvârşită a lui Dumnezeu, inscripţia încă rămâne. Chiar şi
acum, toate lucrurile create proclamă gloria Celui Preaînalt. Nu este nimic, în afară de sufletul
egoist al omului, care să trăiască pentru sine. Nicio pasăre care spintecă văzduhul în zborul ei,
niciun animal care se mişcă pe pământ nu trăieşte pentru sine, ci pentru a sluji vieţii altuia.
Nu este nicio frunză a pădurii ori firicel firav de iarbă care să nu aibă de făcut o lucrare.
Fiecare copac, arbust şi frunză pulsează acel element al vieţii fără de care nici omul, nici
animalele n-ar putea trăi; iar omul şi animalele, la rândul lor, slujesc vieţuirii copacului,
arbustului şi frunzei. Florile îşi răspândesc parfumul şi îşi expun frumuseţea pentru fericirea
omenirii. Soarele îşi revarsă lumina spre a înveseli nenumăratele lumi. Oceanul, el însuşi
sursa tuturor izvoarelor şi fântânilor noastre, primeşte torentele de apă de pe întregul pământ,
dar primeşte ca să dea. Aburii care se ridică din adâncul său se transformă şi cad în ploi
pentru a uda pământul, făcându-l să încolţească şi să odrăslească.
Îngerii slavei se bucură atunci când oferă dragostea şi grija lor neobosită fiinţelor căzute şi
nesfinte. Fiinţele cereşti apelează stăruitor la inima oamenilor; ele aduc acestei lumi întunecate
lumină din curţile de sus şi, printr-o slujire stăruitoare şi plină de iubire, mişcă sufletul
omului, pentru a-l aduce pe cel pierdut în comuniune cu Hristos, legătură care este chiar mai
intimă decât cea pe care ele însele o pot cunoaşte.
Dar, lăsând la o parte toate aceste imagini nedesăvârşite, noi Îl vedem pe Dumnezeu în
Iisus. Privind la Iisus, vedem că slava Dumnezeului nostru este de a da. „Nu fac nimic de la
Mine Însumi”, zice Hristos. „Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl.”
„Eu nu caut slava Mea”, ci slava Celui ce M-a trimis (Ioan 8:28; 6:57; 8:50; 7:18). În aceste
cuvinte, se face cunoscut marele principiu, care este legea vieţii pentru univers. Domnul
Hristos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot aşa procedează
El şi în curţile cereşti, în slujirea Sa pentru toate fiinţele create: prin Fiul iubit, viaţa Tatălui se
revarsă peste toţi şi tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă şi de proslăvire, în valuri de
iubire, la Marele Izvor al tuturor. Şi astfel, prin Hristos, circuitul binefacerilor este complet,
reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieţii.
Chiar în cer, legea aceasta a fost călcată. Păcatul a luat naştere prin înălţarea de sine.
Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintâi din cer. El a căutat să câştige controlul
asupra fiinţelor cereşti, să le despartă de Creatorul lor şi să le câştige adorarea pentru sine. De
aceea, el L-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-I dorinţa de înălţare de sine. El a
căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de caracter. În felul acesta i-a
înşelat el pe îngeri. Tot aşa i-a înşelat şi pe oameni. El i-a făcut să pună la îndoială Cuvântul
lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un
Dumnezeu drept şi de o extraordinară măreţie, Satana i-a determinat să-L considere ca fiind
sever şi neiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture în rebeliune
împotriva lui Dumnezeu, şi bezna nenorocirii s-a coborât asupra lumii.
Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca
umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la
Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să
se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui
Dumnezeu. El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă. Ea nu poate fi
câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea. A-L cunoaşte pe
Dumnezeu înseamnă a-L iubi. Caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu
caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Fiinţă din tot universul.
Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face
cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară „Soarele Neprihănirii şi
tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4:2).
Planul pentru răscumpărarea noastră n-a fost un gând venit ulterior, un plan alcătuit după
căderea lui Adam. A fost o descoperire a „tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri”
(Romani 16:25). A fost o dezvăluire a principiilor care, din veacuri veşnice, sunt temelia
tronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu şi Hristos au ştiut de apostazia lui Satana şi
de căderea omului prin puterea înşelătoare a celui rău. Dumnezeu n-a ordonat ca păcatul să ia
fiinţă, dar i-a prevăzut existenţa şi a luat măsuri ca să întâmpine această teribilă situaţie. Atât
de mare a fost iubirea Sa pentru lume, încât S-a hotărât să-L dea pe unicul Său Fiu, „pentru
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).
Lucifer zisese: „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu… voi fi
ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:13,14). Dar Hristos, deşi „avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a
crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi
a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2:6,7).
Acesta a fost un sacrificiu de bunăvoie. Iisus ar fi putut rămâne alături de Tatăl. Ar fi putut
păstra gloria cerească şi închinarea îngerilor. Dar El a ales să dea sceptrul înapoi, în mâinile
Tatălui, şi să coboare de pe tronul universului, ca să poată aduce lumină celor cuprinşi de
întuneric şi viaţă celor ce pier.
Acum aproape două mii de ani, o voce cu o semnificaţie tainică s-a auzit în cer, de la tronul
lui Dumnezeu: „Iată-Mă că vin.” „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup…
Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:5-7).
În aceste cuvinte, se anunţă împlinirea scopului care fusese ascuns din veacuri veşnice.
Hristos era gata să vină în lumea noastră şi să Se întrupeze. El zicea: „Tu Mi-ai pregătit un
trup.” Dacă El S-ar fi arătat în slava Sa, pe care o avea împreună cu Tatăl înainte de a fi
lumea, noi n-am fi putut suporta lumina prezenţei Sale. Ca noi să o putem privi fără a fi
nimiciţi, manifestarea slavei Sale a fost acoperită. Divinitatea Sa a fost învăluită în corp
omenesc – slava invizibilă în chip omenesc, vizibil.
Această ţintă măreaţă fusese prefigurată prin tipuri şi simboluri. Rugul arzând, în care
Hristos i S-a arătat lui Moise, Îl descoperea pe Dumnezeu. Simbolul ales pentru a reprezenta
Divinitatea era un tufiş neînsemnat care, aparent, n-avea nicio atracţie. Acesta însă Îl
cuprindea pe Cel Infinit. Dumnezeul atotîndurător Şi-a ascuns slava într-o înfăţişare foarte
umilă, pentru ca Moise să o poată privi şi să trăiască. Tot aşa, în stâlpul de nor ziua şi în
stâlpul de foc noaptea, Dumnezeu, vorbindu-i lui Israel, le descoperea oamenilor voinţa Sa şi le
acorda harul Său. Slava lui Dumnezeu a fost acoperită şi maiestatea Sa învăluită, pentru ca
vederea slabă a oamenilor mărginiţi să le poată privi. În acelaşi mod, Hristos urma să vină în
„trupul stării noastre smerite” (Filipeni 3:21), „făcându-Se asemenea oamenilor”. În ochii lumii,
El n-avea nicio frumuseţe ca ei să-L dorească, şi totuşi El era Dumnezeu întrupat, Lumina
cerului şi a pământului. Slava Sa era învăluită, măreţia şi maiestatea Sa erau ascunse, ca El
să Se poată apropia de oamenii întristaţi şi ispitiţi.
Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: „Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în
mijlocul lor” (Exodul 25:8) şi El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul
călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenţei Sale a fost cu ei. Tot aşa, Hristos Şi-a
aşezat sălaşul în mijlocul taberei noastre omeneşti. El Şi-a întins cortul alături de corturile
oamenilor, ca El să poată locui între noi şi să ne familiarizeze cu caracterul şi viaţa Sa divină.
„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit
slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).
De când Iisus a venit să locuiască împreună cu noi, ştim că Dumnezeu cunoaşte încercările
noastre şi are compasiune pentru noi în suferinţele noastre. Fiecare fiu şi fiică a lui Adam
poate înţelege că divinul nostru Creator este prietenul păcătoşilor, deoarece în fiecare
învăţătură despre har, în fiecare făgăduinţă a bucuriei, în fiecare acţiune a iubirii, în fiecare
atracţie divină prezentată în viaţa Mântuitorului pe pământ, noi vedem pe „Dumnezeu cu noi”.
Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El susţine că este
imposibil să ascultăm de preceptele ei. El pune în sarcina Creatorului căderea primilor noştri
părinţi, cu toate nenorocirile care au rezultat din ea, determinându-i pe oameni să-L privească
pe Dumnezeu ca autor al păcatului, al suferinţei şi al morţii. Iisus a trebuit să demaşte această
înşelăciune. Ca unul dintre noi, El trebuia să dea un exemplu de ascultare. Pentru aceasta, El
a luat asupra Sa natura noastră şi a trecut prin experienţele noastre. „Prin urmare, a trebuit
să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (Evrei 2:17). Dacă noi am avea de suportat ceva ce
Iisus n-a îndurat, în acest punct, Satana ar prezenta puterea lui Dumnezeu ca fiind
insuficientă pentru noi. De aceea, Iisus „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”
(Evrei 4:15). El a îndurat toate încercările la care suntem supuşi noi. Şi El n-a exercitat în
folosul Său nicio putere care să nu ne fie oferită şi nouă în dar. Ca om, El a înfruntat ispita şi a
biruit cu puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu. El zice: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi
Legea Ta este în fundul inimii Mele” (Psalmii 40:8). În timp ce umbla din loc în loc, făcând bine
şi vindecând pe toţi cei chinuiţi de Satana, El le-a explicat oamenilor caracterul Legii lui
Dumnezeu şi natura slujirii Sale. Viaţa Sa dovedeşte că este cu putinţă ca şi noi să ascultăm
de Legea lui Dumnezeu.
Prin natura Sa omenească, Hristos a venit în legătură cu omenirea; prin divinitatea Sa, El
stăpâneşte pe tronul lui Dumnezeu. Ca Fiu al omului, El ne-a dat un exemplu de ascultare; ca
Fiul al lui Dumnezeu, El ne dă putere să ascultăm. Hristos a fost Cel care, din rugul de pe
muntele Horeb, i-a vorbit lui Moise, zicând: „EU SUNT CEL CE SUNT”… „Vei răspunde copiilor
lui Israel astfel: «Cel ce se numeşte EU SUNT m-a trimis la voi»” (Exodul 3:14). Aceasta a fost
garanţia eliberării lui Israel. De aceea, când a devenit „asemenea oamenilor”, El Însuşi a
declarat: EU SUNT. Pruncul din Betleem, blândul şi umilul Mântuitor, este Dumnezeu „arătat
în trup” (1 Timotei 3:16). Şi nouă ne spune astăzi: „EU SUNT Păstorul cel bun.” „EU SUNT
Pâinea vie.” „EU SUNT Calea, Adevărul şi Viaţa.” „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe
pământ” (Ioan 10:11; 6:51; 14:6; Matei 28:18). EU SUNT chezăşia fiecărei făgăduinţe. EU
SUNT, nu te teme! „Dumnezeu cu noi” este garanţia eliberării noastre din păcat, asigurarea
puterii noastre de a asculta de legea cerului.
Umilindu-Se pentru a lua asupra Sa natura omenească, Hristos a dat pe faţă un caracter
opus caracterului lui Satana. Dar El a coborât încă şi mai jos pe cărarea umilinţei. „La
înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă
moarte de cruce” (Filipeni 2:8). După cum marele-preot punea la o parte strălucitoarele sale
veşminte preoţeşti şi slujea în îmbrăcămintea de pânză albă a preotului obişnuit, tot aşa şi
Hristos a luat înfăţişare de serv şi a adus sacrificiul, El Însuşi fiind preotul şi tot El fiind şi
jertfa. „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.
Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El” (Isaia 53:5).
Hristos a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa cum merita
El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca
noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cu nimic. El a
suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa care era a Lui. „Prin rănile Lui
suntem tămăduiţi.”
Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a făcut chiar mai mult decât să îndrepte stricăciunile
produse de păcat. Scopul lui Satana era acela de a produce o despărţire veşnică între
Dumnezeu şi om, însă, în Hristos, ajungem mult mai strâns uniţi cu Dumnezeu decât dacă n-
am fi căzut niciodată în păcat. Luând natura noastră, Mântuitorul S-a legat de omenire cu o
legătură ce nu se va rupe niciodată. El este legat de noi pentru veşnicie. „Atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16). El L-a dat nu numai ca să poarte
păcatele noastre şi să moară ca sacrificiu pentru noi, ci El L-a oferit neamului omenesc
decăzut. Ca să ne asigure de planul Său de pace, care nu se poate schimba, Dumnezeu L-a dat
pe singurul Său Fiu să devină membru al familiei omeneşti şi să păstreze pentru totdeauna
natura Sa omenească. Aceasta era garanţia că Dumnezeu Îşi va împlini Cuvântul. „Un Copil ni
s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui.” Dumnezeu a adoptat natura
omenească în persoana Fiului Său şi a dus-o în cerul preaînalt. „Fiul omului” este Cel care are
parte la tronul universului. „Fiul omului” este Acela pe care-L vor numi: „Minunat, Sfetnic,
Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9:6). EU SUNT este Mijlocitorul între
Dumnezeu şi neamul omenesc, unindu-i prin mâinile Sale întinse. Acela care este „sfânt,
nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” nu Se ruşinează să ne numească fraţi (Evrei 7:26;
2:11). În Hristos, familia pământească şi familia cerească sunt legate. Hristos glorificat este
Fratele nostru. Cerul este învelit în corp omenesc şi neamul omenesc este strâns la sânul
Iubirii Infinite.
Dumnezeu zice despre poporul Său: „Căci ei sunt pietrele cununii împărăteşti, care vor
străluci în ţara Sa! O, cât sunt de înfloritori! Cât sunt de frumoşi!” (Zaharia 9:16,17). Măreţia
celor răscumpăraţi va fi o mărturie veşnică a îndurării lui Dumnezeu. El va arăta „în veacurile
viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Hristos Iisus”,
„pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin biserică,
înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în
Hristos Iisus, Domnul nostru” (Efeseni 2:7; 3:10,11).
Prin lucrarea de răscumpărare a lui Hristos se recunoaşte justeţea guvernării lui
Dumnezeu. Cel Atotputernic este făcut cunoscut ca fiind Dumnezeul iubirii. Acuzaţiile lui
Satana sunt respinse şi caracterul său, demascat. Niciodată rebeliunea nu se mai poate
declanşa. Niciodată păcatul nu mai poate pătrunde iarăşi în univers. Pentru veacurile veşnice,
toţi sunt asiguraţi împotriva apostaziei. Prin jertfirea de sine a iubirii, locuitorii pământului şi
ai cerului sunt legaţi de Creatorul lor cu legăturile unirii indisolubile.
 Lucrarea de mântuire va fi desăvârşită. În locul unde păcatul s-a înmulţit, harul lui
Dumnezeu se înmulţeşte şi mai mult. Pământul însuşi, chiar locul acela pe care Satana îl
pretinde a fi al lui, urmează să fie nu numai răscumpărat, ci şi făcut să strălucească de slavă.
Mica noastră lume, devenită sub blestemul păcatului singura pată neagră în măreaţa Sa
creaţiune, va fi onorată mai mult decât toate celelalte lumi din universul lui Dumnezeu. Aici,
unde Fiul lui Dumnezeu a sălăşluit în corp omenesc, unde Împăratul slavei a trăit, a suferit şi
a murit – aici, când El va face toate lucrurile noi, cortul lui Dumnezeu va fi cu oamenii şi „El va
locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor”
(Apocalipsa 21:3). Iar prin veacurile nesfârşite, când cei răscumpăraţi vor umbla în lumina
Domnului, ei Îl vor preamări pentru darul Său nespus de mare – EMANUEL, „DUMNEZEU CU
NOI”.
 CAPITOLUL 2

POPORUL ALES

T
imp de peste o mie de ani, poporul iudeu aşteptase venirea Mântuitorului. Acesta era
evenimentul de care iudeii îşi legaseră speranţele lor cele mai strălucite. Ei puseseră
Numele Lui în cântec şi profeţie, în slujba templului şi în rugăciunea de acasă. Şi, cu
toate acestea, la venirea Sa, ei nu L-au cunoscut. Preaiubitul cerului era pentru ei „ca un
Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire” şi n-au
văzut în El frumuseţea pentru care să-L dorească. „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit”
(Isaia 53:2; Ioan 1:11).
Cu toate acestea, Dumnezeu îi alesese pe copiii lui Israel. El îi chemase ca să păstreze între
oameni cunoaşterea Legii Sale şi a simbolurilor şi profeţiilor care arătau spre Mântuitorul. El a
dorit ca ei să devină izvoare de mântuire pentru lume. Ceea ce a fost Avraam pe pământul
pribegiei sale, ceea ce a fost Iosif în Egipt şi Daniel la curţile din Babilon, poporul evreu trebuia
să fie pentru toate naţiunile. El trebuia să li-L descopere oamenilor pe Dumnezeu.
În chemarea adresată lui Avraam, Domnul a zis: „Te voi binecuvânta… şi vei fi o
binecuvântare… şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:2,3).
Aceeaşi învăţătură a fost redată prin profeţi. Chiar după ce fusese decimat de război şi
captivitate, lui Israel i s-a dat făgăduinţa aceasta: „Rămăşiţa lui Iacov va fi în mijlocul multor
popoare ca o rouă care vine de la Domnul, ca ploaia măruntă pe iarbă, care nu se bizuie pe
nimeni şi nu atârnă de copiii oamenilor” (Mica 5:7). Cu privire la Templul din Ierusalim,
Domnul a declarat prin Isaia: „Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate
popoarele” (Isaia 56:7).
Dar israeliţii şi-au pus nădejdea într-o mărire lumească. De la in­trarea lor în ţara Canaan,
ei s-au depărtat de poruncile lui Dumnezeu şi au umblat pe căile păgânilor. În zadar le-a trimis
Dumnezeu avertizări prin profeţii Săi. În zadar au suferit pedeapsa asupririi păgâne. Orice
reformă era urmată de o şi mai profundă apostazie.
Dacă israeliţii ar fi fost credincioşi faţă de El, Dumnezeu ar fi împlinit planul Său de a le
acorda onoare şi mărire. Dacă ei ar fi umblat în căile ascultării, El le-ar fi dat „asupra tuturor
neamurilor pe care le-a făcut: întâietate în slavă, în faimă şi în măreţie”. „Toate popoarele vor
vedea”, zicea Moise, „că tu porţi Numele Domnului şi se vor teme de tine.” „Popoarele care vor
auzi vorbindu-se de toate aceste legi vor zice: «Acest neam mare e un popor cu totul înţelept şi
priceput»” (Deuteronomul 26:19; 28:10; 4:6). Dar, din cauza necredinţei lor, planul lui
Dumnezeu n-a putut fi adus la îndeplinire decât prin necontenite situaţii de restrişte şi de
umilire.
Ei au fost duşi ca robi în Babilon şi împrăştiaţi prin ţările păgânilor. În suferinţe, mulţi şi-au
reînnoit credincioşia faţă de legământul Său. Atunci când ei îşi agăţau harpele în sălcii şi
plângeau pentru templul cel sfânt, care era pustiit, lumina adevărului se revărsa prin ei şi
cunoştinţa de Dumnezeu se răspândea printre naţiuni. Sistemele păgâne de sacrificiu erau o
pervertire a sistemului pe care-l rânduise Dumnezeu şi mulţi păzitori sinceri ai ritualurilor
păgâne învăţau de la evrei însemnătatea serviciului poruncit de Dumnezeu şi, prin credinţă, se
prindeau de făgăduinţa unui Mântuitor.
Mulţi dintre cei exilaţi au fost persecutaţi. Nu puţini şi-au pierdut viaţa din cauza refuzului
lor de a călca Sabatul şi de a ţine sărbătorile păgâneşti. Cum cei idolatri erau porniţi să
distrugă adevărul, Domnul i-a adus pe servii Săi faţă în faţă cu împăraţii şi cârmuitorii, pentru
ca ei şi poporul lor să poată primi lumina. În repetate rânduri, monarhii cei mari au fost
determinaţi să proclame supremaţia Dumnezeului căruia I se închinau robii lor evrei.
În timpul captivităţii babiloniene, israeliţii au fost vindecaţi pe deplin de închinarea la
chipuri cioplite. În decursul secolelor care au urmat, ei au suferit din cauza asupririi din
partea vrăjmaşilor păgâni, până când s-au convins pe deplin că prosperitatea lor depindea de
ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Dar, la foarte mulţi dintre ei, ascultarea nu era pornită din
dragoste. Motivul era egoismul. Ei aduceau lui Dumnezeu o slujire de formă, ca mijloc de a
ajunge la măreţie naţională. Ei nu au ajuns lumina lumii, ci s-au izolat de lume ca să scape de
primejdia idolatriei. În îndrumările date prin Moise, Dumnezeu pusese restricţii în ce priveşte
legătura lor cu cei idolatri, dar învăţătura aceasta fusese greşit interpretată. Ea avea ca scop
să-i ferească de a se deda la practicile păgânilor. Însă aceasta a fost folosită ca să ridice un zid
de despărţire între Israel şi toate celelalte neamuri. Iudeii considerau Ierusalimul ca fiind cerul
lor şi erau foarte geloşi ca nu cumva Domnul să arate milă faţă de neamuri.
După întoarcerea din Babilon, s-a acordat mare atenţie învăţământului religios.
Pretutindeni în ţară, s-au clădit sinagogi în care legea era explicată de preoţi şi cărturari. S-au
întemeiat şi şcoli care, pe lângă meserii şi ştiinţe, se ocupau cu predarea principiilor
neprihănirii. Dar aceste instituţii s-au schimbat în rău. În timpul captivităţii, mulţi primiseră
idei şi obiceiuri păgâneşti, şi acestea erau introduse în serviciul lor divin. În multe lucruri, ei s-
au conformat practicilor idolatrilor.
Deoarece se depărtaseră de Dumnezeu, iudeii au pierdut din vedere în mare măsură
învăţătura cu privire la slujbele ceremoniale. Aceste servicii fuseseră instituite de Însuşi
Domnul Hristos. În fiecare parte era un simbol al Său, şi acest serviciu fusese plin de vitalitate
şi frumuseţe spirituală. Dar iudeii au pierdut viaţa spirituală din ceremoniile lor şi s-au agăţat
de forme moarte. Ei s-au încrezut în sacrificii şi practici ceremoniale, în loc să se încreadă în
Acela spre care ele arătau. Pentru a pune ceva în locul celor pe care le pierduseră, preoţii şi
rabinii au înmulţit cu de la sine putere cerinţele de împlinire a formelor; dar, cu cât acestea
deveneau mai aspre, cu atât mai puţin se manifesta iubirea faţă de Dumnezeu. Ei îşi măsurau
sfinţenia după mulţimea ceremoniilor lor, în timp ce inimile lor erau pline de îngâmfare şi
ipocrizie.
Cu toată minuţiozitatea şi povara prescripţiilor formale, era cu neputinţă să se respecte
legea. Cei care doreau să-I servească lui Dumnezeu şi care încercau să ţină învăţăturile
rabinice se chinuiau sub o grea povară. Ei nu puteau găsi odihnă din cauza mustrărilor unei
conştiinţe frământate. În felul acesta, Satana lucra să-i descurajeze pe oameni, să diminueze
înţelegerea lor despre caracterul lui Dumnezeu şi să atragă dispreţul asupra credinţei lui
Israel. El spera să-şi dovedească afirmaţiile pe care le-a făcut atunci când s-a revoltat în ceruri
– că cerinţele lui Dumnezeu sunt nedrepte şi nu pot fi ascultate. Chiar Israel, zicea el, nu
respectă legea.
Deşi doreau venirea lui Mesia, iudeii nu înţelegeau cu adevărat misiunea Sa. Ei nu căutau
izbăvirea din robia păcatului, ci eliberarea de sub romani. Ei Îl aşteptau pe Mesia să vină ca un
cuceritor, să sfărâme puterea asupritorului şi să-l înalţe pe Israel în poziţia de autoritate
universală. În felul acesta, se pregătea calea ca ei să-L lepede pe Mântuitorul.
În timpul când S-a născut Hristos, naţiunea era iritată din cauza dominaţiei asupritorilor
străini şi se măcina în lupte interne. Iudeilor li se îngăduise să menţină forma unei guvernări
separate, dar nimic nu putea să ascundă faptul că ei erau sub jugul roman sau să-i facă să fie
mulţumiţi cu limitarea puterii lor. Romanii pretindeau dreptul de a-l numi şi a-l schimba pe
marele-preot, iar acest post era deseori obţinut prin fraudă, prin mită şi chiar prin crimă. În
felul acesta, preoţimea devenea din ce în ce mai coruptă. Preoţii încă aveau mare putere, dar o
foloseau în scopuri egoiste şi pentru profit material. Oamenii erau siliţi să asculte de cerinţele
lor nemiloase şi li se impuneau şi biruri mari de către romani. Această stare de lucruri a
generat o nemulţumire generală. Izbucnirile de revoltă ale gloatelor erau frecvente. Lăcomia şi
violenţa, neîncrederea şi apatia spirituală măcinau însăşi inima naţiunii.
 Ura faţă de romani şi îngâmfarea naţională şi spirituală îi determinau pe iudei să se ţină cu
străşnicie de formele lor de închinare. Preoţii căutau să-şi menţină numele de oameni sfinţi,
prin aceea că acordau o scrupuloasă atenţie ceremoniilor religioase. Oamenii, în întunericul şi
asuprirea în care se găseau şi având cârmuitori setoşi de putere, tânjeau după venirea Aceluia
care avea să-i înfrângă pe vrăjmaşii lor şi să refacă împărăţia lui Israel. Ei studiaseră profeţiile,
dar fără pătrundere spirituală. În felul acesta, ei au trecut cu vederea acele texte biblice care
arătau umilinţa lui Hristos la prima Sa venire şi le-au aplicat greşit pe cele care vorbeau despre
slava Sa la a doua venire. Îngâmfarea le-a întunecat înţelegerea. Ei au interpretat profeţia
potrivit cu dorinţele lor egoiste.
 CAPITOLUL 3

„ÎMPLINIREA VREMII”

C
ând a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său… ca să răscumpere pe cei
ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (Galateni 4:4,5).
Venirea Mântuitorului a fost prevestită în Eden. Când au auzit prima dată
făgăduinţa, Adam şi Eva aşteptau să se împlinească în foarte scurt timp. Ei au primit cu
mare bucurie pe primul lor născut, sperând că el ar putea fi Eliberatorul. Dar împlinirea
făgăduinţei a întârziat. Cei care au primit-o pentru prima dată au murit fără să-i vadă
împlinirea. Începând de la Enoh, făgăduinţa a fost repetată prin patriarhi şi profeţi, păstrând
vie nădejdea arătării Sale, dar, cu toate acestea, El nu a venit. Profeţia lui Daniel descoperea
timpul venirii Sale, dar nu toţi au interpretat corect solia. Veacurile au trecut unul după altul;
glasurile prorocilor au tăcut. Mâna opresorului apăsa greu asupra lui Israel şi mulţi erau gata
să zică: „Zilele se lungesc şi toate vedeniile rămân neîmplinite” (Ezechiel 12:22).
Dar, ca şi stelele în vastul circuit al drumului rânduit lor, planurile lui Dumnezeu nu
cunosc nici grabă şi nici întârziere. Prin simbolurile marii întunecimi şi ale cuptorului
fumegând, Dumnezeu îi descoperise lui Avraam robia lui Israel în Egipt şi declarase că timpul
rămânerii lui va fi de patru sute de ani. „Pe urmă”, zisese El, „va ieşi de acolo cu mari bogăţii”
(Geneza 15:14). Împotriva acestui cuvânt a luptat în zadar toată puterea mândrului imperiu al
lui Faraon. „Tocmai în ziua aceea”, rânduită de făgăduinţa lui Dumnezeu, „toate oştirile
Domnului au ieşit din ţara Egiptului” (Exodul 12:41). Tot astfel fusese hotărât în sfatul ceresc
ceasul primei veniri a Domnului Hristos. Când marele orologiu al vremii a indicat ceasul acela,
Iisus S-a născut în Betleem.
„Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.” Providenţa divină
îndrumase mişcările naţiunilor, precum şi torentul pasiunilor şi influenţei omeneşti, până când
lumea a fost gata pentru venirea Mântuitorului. Naţiunile erau unite sub o singură cârmuire.
O singură limbă se vorbea aproape peste tot, fiind pretutindeni recunoscută ca limbă literară.
Iudeii împrăştiaţi în toate ţările se adunau la Ierusalim pentru sărbătorile anuale. Când se
întorceau în locurile pe unde trăiau, ei puteau să răspândească în toată lumea vestea despre
venirea Mântuitorului.
În vremea aceea, sistemele religioase ale păgânismului îşi pierdeau influenţa asupra
poporului. Oamenii erau sătui de mituri şi de ceremonii fastuoase, dar deşarte. Ei tânjeau
după o religie care să le mulţumească inima. Atunci când lumina adevărului părea că
dispăruse dintre oameni, existau totuşi suflete care căutau lumină şi care erau pline de griji şi
întristare. Ele însetau după o cunoaştere a viului Dumnezeu, după asigurarea în ce priveşte
viaţa de dincolo de mormânt.
Deoarece iudeii se despărţiseră de Dumnezeu, credinţa se întunecase şi speranţa aproape
încetase de a mai lumina viitorul. Cuvintele prorocilor erau neînţelese. Pentru mulţimi de
oameni, moartea era o taină îngrozitoare – dincolo de ea, nesiguranţă şi întuneric. Nu numai
plânsetul amar al mamelor din Betleem a ajuns la profet prin veacuri, ci şi strigătul din inima
imensă a omenirii – glasul auzit în Rama, „plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii şi nu
voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau” (Matei 2:18). În „ţinutul umbrelor şi al morţii”,
oamenii şedeau nemângâiaţi. Cu ochii plini de dor, aşteptau venirea Eliberatorului, când
întunericul avea să fie înlăturat şi taina viitorului să fie limpezită.
 În afara naţiunii iudaice, au existat bărbaţi care au prevestit ivirea unui învăţător
dumnezeiesc. Oamenii aceştia cercetau adevărul şi lor le-a fost împărtăşit Spiritul Inspiraţiei
divine. Asemenea învăţători s-au ridicat unul după altul, ca stelele pe cerul întunecat.
Cuvintele lor profetice aprinseseră nădejdea în inimile miilor de oameni dintre neamuri.
De sute de ani, Biblia fusese tradusă în limba greacă, pe atunci vorbită de toţi în întreg
Imperiul Roman. Iudeii erau răspândiţi pretutindeni şi aşteptarea lor după venirea lui Mesia
era, într-o oarecare măsură, împărtăşită de neamuri. Printre cei pe care iudeii îi numeau
păgâni, erau şi oameni care înţelegeau mai bine profeţiile biblice cu privire la Mesia decât
învăţătorii lui Israel. Erau unii care aveau speranţa în venirea Sa ca eliberator de sub robia
păcatului. Filozofii timpului se străduiau să pătrundă tainele din învăţătura şi ritualurile
iudaice. Dar bigotismul iudeilor împiedica răspândirea luminii. Urmărind menţinerea separării
dintre ei şi celelalte naţiuni, ei nu erau dispuşi să împărtăşească şi altora cunoştinţa pe care
încă o aveau cu privire la serviciile simbolice. Adevăratul Tălmăcitor trebuia să vină. Acela pe
care Îl simbolizau toate aceste reprezentări trebuia să explice însemnătatea lor.
Prin natură, prin tipuri şi simboluri, prin patriarhi şi profeţi, Dumnezeu vorbise lumii.
Trebuia ca învăţăturile să le fie date oamenilor în limbaj omenesc. Solul legământului trebuia
să vorbească. Glasul Său trebuia să fie auzit în templul Său. Hristos trebuia să vină şi să
exprime cuvinte care să fie înţelese cât se poate de limpede şi pe deplin. El, autorul adevărului,
trebuia să separe adevărul de pleava învăţăturilor omeneşti, care îl făceau fără niciun efect.
Principiile guvernării lui Dumnezeu şi planul de mântuire trebuiau să fie clar lămurite.
Învăţăturile Vechiului Testament trebuiau să fie în întregime prezentate în faţa oamenilor.
Printre iudei, se aflau totuşi suflete statornice, urmaşi ai aceluiaşi neam sfânt prin care
fusese păstrată cunoaşterea de Dumnezeu. Aceştia aşteptau încă nădejdea făgăduinţei făcute
strămoşilor. Ei îşi întăreau credinţa, cercetând asigurarea dată prin Moise: „Domnul,
Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un proroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot
ce vă va spune” (Faptele 3:22). De asemenea, ei citeau cum Dumnezeu Îl va unge pe Acela care
avea să aducă veşti bune celor nenorociţi, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să vestească
robilor slobozenia şi să vestească un an de îndurare al Domnului (Isaia 61:1,2). Ei citeau cum
El „va aşeza dreptatea pe pământ”, cum „ostroavele vor nădăjdui în legea Lui”, cum „neamuri
vor umbla în lumina ta, şi împăraţi în strălucirea razelor tale” (Isaia 42:4; 60:3).
Cuvintele rostite de Iacov înainte de a muri i-au umplut de nădejde: „Toiagul de domnie nu
se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo” (Geneza
49:10). Puterea slăbită a lui Israel dovedea că venirea lui Mesia era aproape. Profeţia lui Daniel
descria gloria domniei Sale peste o împărăţie care trebuia să urmeze după toate împărăţiile
pământeşti; şi profetul spunea: „Ea însăşi va dăinui veşnic” (Daniel 2:44). În timp ce puţini
înţelegeau natura misiunii lui Hristos, exista o nădejde larg răspândită că va veni un prinţ
puternic, care avea să-Şi stabilească împărăţia în Israel şi să fie eliberatorul naţiunilor.
Împlinirea vremii venise. Omenirea, decăzând tot mai mult în decursul veacurilor de
neascultare, striga după venirea Mântuitorului. Satana se străduia să adâncească şi să facă de
netrecut prăpastia dintre pământ şi cer. Prin neadevărurile lui, el îi încurajase pe oameni la
păcat. Intenţia lui era de a face să înceteze răbdarea lui Dumnezeu şi de a stinge iubirea Sa
faţă de om, aşa încât El să abandoneze lumea, lăsând-o sub jurisdicţia satanică.
Satana căuta să îndepărteze de la oameni cunoaşterea despre Dumnezeu, să le abată
atenţia de la Templul lui Dumnezeu şi astfel să-şi statornicească propria împărăţie. Lupta lui
pentru supremaţie păruse a fi aproape încununată de succes. Este adevărat că în fiecare
generaţie Dumnezeu a avut reprezentanţii Săi. Chiar şi între păgâni, erau oameni prin care
Hristos lucra pentru a-i ridica din starea lor decăzută pe cei ajunşi în mocirla păcatului. Dar
oamenii aceştia erau dispreţuiţi şi urâţi. Mulţi dintre ei au suferit o moarte violentă. Umbra
întunecată pe care Satana o aruncase asupra lumii devenea din ce în ce mai adâncă şi tot mai
adâncă.
Prin păgânism, timp de veacuri, Satana îi îndepărtase pe oameni de la Dumnezeu, dar
biruinţa lui cea mare o câştigase prin pervertirea credinţei lui Israel. Contemplându-şi propriile
idei şi închinându-se la ele, păgânii pierduseră cunoaşterea de Dumnezeu şi deveniseră tot mai
corupţi. Tot astfel s-au petrecut lucrurile şi cu Israel. Principiul că omul se poate mântui prin
faptele sale stă la baza oricărei religii păgâne şi acum devenise şi principiul religiei iudaice.
Satana îl inspirase şi oriunde se păstrează acest principiu, oamenii nu mai au nici o piedică în
faţa păcatului.
Solia mântuirii li se vesteşte oamenilor prin fiinţe omeneşti. Dar iudeii căutaseră să
monopolizeze adevărul, care este viaţa veşnică. Ei îngrămădiseră mana vie, şi aceasta se
stricase. Religia pe care au încercat să o păstreze numai pentru ei le-a devenit un blestem. Ei
L-au jefuit pe Dumnezeu de slava Sa şi au înşelat lumea prin contrafacerea Evangheliei. Ei au
refuzat să se predea lui Dumnezeu pentru salvarea lumii şi au devenit agenţi ai lui Satana
pentru distrugerea ei.
Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul şi temelia adevărului deveniseră
reprezentanţii lui Satana. Ei făceau lucrarea pe care el dorea ca ei să o facă, ajungând să
reprezinte greşit caracterul lui Dumnezeu şi să determine lumea să-L considere ca fiind un
tiran. Chiar şi preoţii care slujeau în templu pierduseră din vedere însemnătatea serviciului pe
care îl îndeplineau. Ei încetaseră să privească dincolo de simbol, la lucrul pe care acesta îl
reprezenta. Când aduceau darurile de jertfă, se comportau ca nişte actori într-o piesă de
teatru. Actele ceremoniale, pe care Însuşi Dumnezeu le instituise, erau transformate în
mijloace de a orbi mintea şi de a împietri inima. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru om
prin mijloacele acestea. Întregul sistem trebuia să fie desfiinţat.
Înşelăciunea păcatului ajunsese la culme. Toate mijloacele de a strica sufletele oamenilor
fuseseră puse la lucru. Privind la lumea noastră, Fiul lui Dumnezeu a văzut suferinţă şi
mizerie. Cu milă, El a văzut cum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui Satana. El privea
cu compătimire la aceia care erau corupţi, ucişi şi pierduţi. Ei îşi aleseseră un conducător care
i-a pus în lanţuri la carul lui. Deznădăjduiţi şi înşelaţi, ei îşi continuau drumul într-o jalnică
procesiune spre ruină veşnică – spre o moarte în care nu mai este speranţă de viaţă, spre o
noapte în care nu mai apare dimineaţa. Agenţii satanici intraseră în oameni. Trupul fiinţelor
omeneşti, făcut pentru a fi un locaş al lui Dumnezeu, devenise un locaş al demonilor.
Simţurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor erau influenţate de agenţi supranaturali,
prin satisfacerea celor mai josnice plăceri. Pe chipurile oamenilor se imprima chiar pecetea
demonilor. Feţele oamenilor reflectau expresia legiunilor celui rău, de care erau posedaţi.
Aceasta era perspectiva pe care o vedea Mântuitorul lumii. Ce privelişte pentru Infinita
Puritate!
Păcatul devenise o ştiinţă, iar viciul era consacrat ca o parte a religiei. Răzvrătirea îşi
înfipsese rădăcinile adânc în inimă, iar vrăjmăşia omului era foarte puternică împotriva
cerului. S-a demonstrat în faţa universului că, despărţită de Dumnezeu, omenirea nu poate fi
înălţată. Un nou element de viaţă şi putere trebuia să fie dat de Acela care a făcut lumea.
Cu mare interes, lumile necăzute aşteptau să vadă cum Iehova Se ridică şi-i nimiceşte pe
locuitorii pământului. Dar, dacă Dumnezeu ar fi făcut lucrul acesta, Satana ar fi fost gata să-şi
pună în aplicare planul de a-şi asigura supunerea fiinţelor cereşti. El declarase că principiile
de guvernare ale lui Dumnezeu fac imposibilă iertarea. Dacă lumea ar fi fost distrusă, el ar fi
pretins că acuzaţiile lui s-au dovedit adevărate. El era gata să arunce blamul asupra lui
Dumnezeu şi să răspândească spiritul său de rebeliune în lumile de sus. Dar, în loc să
distrugă lumea, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să o salveze. Deşi corupţia şi dispreţul faţă
de Dumnezeu se puteau vedea pretutindeni pe acest pământ înstrăinat, s-a prevăzut o cale
pentru refacerea lui. Chiar în momentul decisiv, când se părea că Satana era pe punctul de a
triumfa, Fiul lui Dumnezeu a venit cu solia harului divin. Iubirea lui Dumnezeu faţă de neamul
omenesc decăzut se manifestase în orice generaţie şi în orice clipă. În pofida răutăţii oamenilor,
semnele îndurării divine se arătaseră fără încetare. Şi, când a venit împlinirea vremii,
Divinitatea a fost glorificată prin aceea că a turnat asupra lumii un potop de har vindecător,
care niciodată nu avea să fie oprit sau retras până când planul de mântuire nu avea să fie
împlinit.
 Satana jubila pentru că reuşise să strice chipul lui Dumnezeu în om. Însă atunci a venit
Iisus să refacă în om chipul Creatorului său. Nimeni altul în afară de Hristos nu putea
remodela caracterul care a fost ruinat de păcat. El a venit să alunge demonii care puseseră
stăpânire pe voinţa omului. El a venit să ne ridice din ţărână, să refacă, după modelul
caracterului Său dumnezeiesc, caracterul nostru stricat şi să-l înfrumuseţeze cu propria Sa
glorie.
PARTEA 2

PRIMII PAȘI
 CAPITOLUL 4

„VI S-A NĂSCUT

UN MÂNTUITOR”

Î
mpăratul slavei S-a umilit nespus pentru a îmbrăca natura omenească. Mediul pământesc
în care a trăit era neprielnic şi respingător. Slava Sa a fost acoperită, pentru ca maiestatea
înfăţişării Sale să nu devină un punct de atracţie. El a evitat orice strălucire exterioară.
Bogăţiile, onoarea lumească şi mărirea omenească niciodată nu pot să salveze un suflet de
la moarte; Iisus a avut grijă ca nicio atracţie de natură pământească să nu-i determine pe
oameni să se adune în jurul Său. Numai frumuseţea adevărului ceresc trebuia să-i atragă pe
aceia care aveau să-L urmeze. Caracterul lui Mesia fusese prevestit cu mult timp înainte în
profeţie şi El dorea ca oamenii să-L primească pe temeiul mărturiei Cuvântului lui Dumnezeu.
Îngerii se minunară de măreţul plan al răscumpărării. Ei urmăreau să vadă cum avea să-L
primească poporul lui Dumnezeu pe Fiul Său, îmbrăcat în haina naturii omeneşti. Îngeri
cereşti au coborât în ţara poporului ales. Alte naţiuni se ţineau de legende şi se închinau la
dumnezei falşi. În ţara unde se descoperise slava lui Dumnezeu şi unde strălucise lumina
profeţiei, au venit îngerii. Ei au mers nevăzuţi la Ierusalim, la cei rânduiţi să explice profeţiile
sfinte şi la slujitorii casei lui Dumnezeu. Deja lui Zaharia, preotul, în timp ce slujea la altar, i
se vestise apropiata venire a lui Hristos. Deja înainte-mergătorul era născut, iar misiunea sa
era dovedită prin minuni şi profeţie. Vestea despre naşterea lui şi despre minunata
însemnătate a misiunii lui se răspândise pretutindeni. Cu toate acestea, Ierusalimul nu se
pregătea să-şi primească Mântuitorul.
Solii cereşti priveau cu uimire la nepăsarea acestui popor, pe care Dumnezeu îl chemase să
transmită lumii lumina adevărului sfânt. Naţiunea iudaică fusese păstrată ca martoră că
Hristos trebuia să Se nască din seminţia lui Avraam şi din neamul lui David, dar, cu toate
acestea, oamenii nu ştiau că venirea Lui era acum apropiată. În templu, sacrificiul de
dimineaţă şi de seară arăta zilnic spre Mielul lui Dumnezeu, dar nici aici nu se făcea nicio
pregătire pentru primirea Sa. Preoţii şi învăţătorii naţiunii nu ştiau că cel mai mare eveniment
al veacurilor era gata să aibă loc. Ei îşi repetau rugăciunile fără înţeles şi îndeplineau
ritualurile închinării pentru a fi văzuţi de oameni, dar, în goana lor după bogăţii şi onoruri
lumeşti, nu erau pregătiţi pentru arătarea lui Mesia. Aceeaşi indiferenţă stăpânea toată ţara lui
Israel. Inimile egoiste şi lumeşti nu erau mişcate de bucuria care făcea să tresalte tot cerul.
Doar câţiva doreau cu ardoare să-L vadă pe Cel Nevăzut. Acestora le-a fost trimisă solia
cerească.
Îngerii i-au însoţit pe Iosif şi pe Maria în timp ce călătoreau de la căminul lor din Nazaret
până la cetatea lui David. Decretul Romei imperiale pentru înscrierea oamenilor din vastul ei
cuprins se extindea până la cei ce locuiau printre dealurile Galileei. După cum, pe vremuri,
Cirus fusese chemat la tronul imperiului universal, ca să-i poată pune în libertate pe captivii
Domnului, tot astfel Cezar August a fost făcut mijlocul pentru îndeplinirea planului lui
Dumnezeu de a o aduce pe mama lui Iisus la Betleem. Ea era din neamul lui David, şi Fiul lui
David trebuia să Se nască în cetatea lui David. Din Betleem, zicea profetul, „va ieşi Cel ce va
stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele
veşniciei” (Mica 5:2). Dar, în cetatea neamului lor împărătesc, Iosif şi Maria nu au fost
recunoscuţi sau onoraţi. Obosiţi şi fără adăpost, ei au străbătut tot drumul îngust, de la poarta
cetăţii până la extremitatea de răsărit a oraşului, căutând în zadar loc de odihnă pentru
noapte. Pentru ei nu s-a găsit nicio cameră la hanul aglomerat. În cele din urmă, ei au găsit
refugiu într-un adăpost rudimentar, pentru animale, şi aici S-a născut Mântuitorul lumii.
Oamenii nu ştiau lucrul acesta, dar vestea a umplut cerul de bucurie. Cu un interes tot mai
profund şi mai călduros, fiinţele sfinte din lumea luminii erau atrase spre pământ. Lumea
întreagă era mai strălucitoare datorită prezenţei Sale. Deasupra dealurilor Betleemului s-a
adunat o mulţime imensă de îngeri. Ei aşteptau semnalul pentru a aduce lumii vestea cea
bună. Dacă ar fi fost credincioşi în răspunderea încredinţată lor, conducătorii lui Israel ar fi
putut să aibă parte de bucuria de a vesti naşterea lui Iisus. Dar acum ei au fost lăsaţi la o
parte.
Dumnezeu declară: „Voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat” (Isaia
44:3). „Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric” (Psalmii 112:4). Acelora care caută
lumina şi care o acceptă cu bucurie, le vor răsări razele strălucitoare de la tronul lui
Dumnezeu.
Pe câmpiile unde tânărul David îşi condusese turma, păstorii încă mai vegheau în timpul
nopţii. În orele acelea de linişte, ei vorbeau unul cu altul despre Mântuitorul făgăduit şi se
rugau pentru venirea Împăratului pe tronul lui David. „Şi iată că un înger al Domnului s-a
înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare.
Dar îngerul le-a zis: «Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru
tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos,
Domnul».”
La cuvintele acestea, privelişti de slavă inundă inimile păstorilor care ascultă. A venit
Eliberatorul lui Israel! Putere, mărire, triumf sunt legate de venirea Sa. Dar îngerul trebuie să-i
pregătească pentru a-L recunoaşte pe Mântuitorul lor în sărăcie şi umilinţă. „Iată semnul după
care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”
Solul ceresc le liniştise temerile. Le spusese cum să-L găsească pe Iisus. Cu delicată
consideraţie faţă de slăbiciunea lor omenească, le dăduse timp să se deprindă cu strălucirea
divină. Apoi bucuria şi slava nu mai puteau să fie ascunse. Toată câmpia a fost luminată de
puternica strălucire a oştirilor lui Dumnezeu. Pământul a tăcut, iar cerul s-a plecat să asculte
imnul:

„Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte

Şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!”

O, dacă familia omenească ar putea recunoaşte astăzi imnul acesta! Declaraţia făcută
atunci, imnul cântat atunci vor creşte până la încheierea vremii şi vor răsuna până la
marginile pământului. Când Soarele Neprihănirii va răsări cu vindecarea sub aripile Sale,
cântecul acesta va fi repetat de glasul unei mari mulţimi, ca vuietul unor ape multe, zicând:
„Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească” (Apocalipsa
19:6).
După ce îngerii au dispărut, lumina s-a stins şi umbrele nopţii au căzut din nou pe
dealurile Betleemului. Dar în mintea păstorilor a rămas cel mai strălucitor tablou văzut
vreodată de ochi omeneşti. „După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, păstorii
au zis unii către alţii: «Haidem să mergem până la Betleem şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a
făcut cunoscut Domnul». S-au dus în grabă şi au găsit pe Maria, pe Iosif şi Pruncul culcat în
iesle.”
Plecând de acolo cuprinşi de mare bucurie, au început să vestească lucrurile pe care le-au
văzut şi le-au auzit. „Toţi cei ce i-au auzit s-au mirat de cele ce le spuneau păstorii. Maria
păstra toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei. Şi păstorii s-au întors, slăvind şi
lăudând pe Dumnezeu.”
 Cerul şi pământul nu sunt astăzi mai departe unul de altul decât atunci când păstorii
ascultau cântecul îngerilor. Omenirea este încă tot aşa de mult obiectul grijii cerului ca atunci
când oamenii simpli, cu ocupaţii obişnuite, au întâlnit îngeri în miezul zilei şi au vorbit cu solii
cereşti prin vii şi pe câmpii. Cerul poate fi foarte aproape de noi pe drumurile obişnuite ale
vieţii. Îngeri din locuri cereşti vor sprijini paşii acelora care vin şi merg la porunca lui
Dumnezeu.
Faptul petrecut la Betleem este un subiect inepuizabil. În el este ascuns „adâncul bogăţiei,
înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu” (Romani 11:33). Admirăm sacrificiul Mântuitorului, care
a schimbat tronul cerului cu staulul şi tovărăşia îngerilor sfinţi cu vitele din grajd. Îngâmfarea
omenească şi mulţumirea de sine se simt mustrate în prezenţa Sa. Dar acesta n-a fost decât
începutul iubirii Sale minunate. Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără
margini să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Iisus a
luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca
orice copil al lui Adam, El Şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. Care erau
consecinţele acestea se poate vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o
ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile şi ispitele şi să ne ofere un exemplu de o viaţă
fără păcat.
În cer, Satana Îl urâse pe Hristos pentru poziţia Sa la tronul lui Dumnezeu. L-a urât şi mai
mult atunci când el însuşi a fost înlăturat. L-a urât pe Acela care Se legase să-i răscumpere pe
păcătoşi. Cu toate acestea, în lumea în care Satana se pretindea stăpân, Dumnezeu I-a
îngăduit Fiului Său să vină ca un prunc slab, supus slăbiciunii omeneşti. El I-a îngăduit să
dea piept cu primejdiile vieţii la fel ca oricare om, să ducă lupta vieţii aşa cum trebuie să o
ducă orice vlăstar omenesc, cu riscul de a da greş şi a pierde veşnicia.
Inima oricărui tată pământesc veghează asupra fiului său. El priveşte faţa copilaşului său şi
tremură la gândul primejdiei pentru viaţa acestuia. El doreşte din toată inima să ferească
scumpa lui odraslă de puterea lui Satana, să-l ţină departe de ispite şi luptă. Pentru a înfrunta
o luptă şi mai înverşunată şi un risc mult mai înfricoşător, Dumnezeu a dat pe singurul Său
Fiu, pentru ca în felul acesta cărarea vieţii să poată fi făcută sigură pentru copilaşii noştri. Aici
este iubirea! Minunează-te, cerule, şi rămâi încremenit, pământule!
 CAPITOLUL 5

CONSACRAREA

L
a aproximativ patruzeci de zile după naşterea lui Hristos, Iosif şi Maria L-au dus la
Ierusalim, să-L înfăţişeze înaintea Domnului şi să aducă jertfă. Acest lucru era în
conformitate cu legea iudaică şi, ca înlocuitor al omului, Hristos trebuia să Se conformeze
în totul legii. El fusese deja supus ritualului circumciziunii, ca o asigurare că Se va
supune legii.
Ca jertfă din partea mamei, legea cerea un miel de un an ca ardere-de-tot şi un porumbel
tânăr sau o turturea ca jertfă pentru păcat. Dar legea prevedea că, dacă erau prea săraci ca să
aducă un miel, părinţii puteau aduce o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, unul
pentru arderea de tot, iar celălalt ca jertfă pentru păcat.
Darurile aduse Domnului trebuiau să fie fără cusur. Aceste daruri Îl reprezentau pe Hristos,
de unde rezultă clar că Iisus Însuşi nu avea niciun defect fizic. El era „Mielul fără cusur şi fără
prihană” (1 Petru 1:19). Făptura Sa nu era desfigurată de vreun defect. Corpul Său era
puternic şi sănătos. Şi, în tot timpul vieţii Sale, a trăit în conformitate cu legile naturale. Atât
fizic, cât şi spiritual, El a fost un exemplu de ceea ce vrea Dumnezeu să fie oamenii, prin
ascultare de legile Sale.
Consacrarea întâiului născut îşi avea originea în timpurile cele mai îndepărtate. Dumnezeu
făgăduise să-L dea pe Întâiul născut al cerului pentru a-i salva pe păcătoşi. Acest dar trebuia
să fie recunoscut în fiecare familie prin consacrarea întâiului născut. El trebuia să fie devotat
slujbei de preot, ca reprezentant al lui Hristos printre oameni.
În timpul eliberării lui Israel din Egipt, consacrarea întâiului născut a fost din nou
poruncită. Atunci când fiii lui Israel erau robi la egipteni, Domnul i-a poruncit lui Moise să
meargă la Faraon, împăratul Egiptului, şi să-i spună: „Aşa vorbeşte Domnul: «Israel este fiul
Meu, întâiul Meu născut. Îţi spun: Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei
să-l laşi să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut»” (Exodul 4:22,23).
Moise a transmis solia încredinţată, dar răspunsul îngâmfatului împărat suna astfel: „Cine
este Domnul, ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi
nu voi lăsa pe Israel să plece” (Exodul 5:2). Domnul a lucrat pentru poporul Său prin semne şi
minuni, trimiţând judecăţi grele asupra lui Faraon. În cele din urmă, îngerului pierzător i s-a
poruncit să-i ucidă pe întâii născuţi ai egiptenilor şi ai vitelor lor. Ca să fie cruţaţi, israeliţilor li
s-au dat instrucţiuni să ungă uşorii uşilor cu sângele unui miel înjunghiat. Fiecare casă
trebuia să poarte semnul acesta, pentru ca, atunci când venea să-şi îndeplinească misiunea de
nimicire, îngerul să poată trece pe lângă casele israeliţilor.
După trimiterea acestei judecăţi asupra Egiptului, Domnul i-a spus lui Moise: „Pune-Mi
deoparte, ca sfânt, pe orice întâi născut… atât dintre oameni, cât şi dintre dobitoace: este al
Meu.” „Căci orice întâi născut este al Meu; în ziua când am lovit pe toţi întâii născuţi din ţara
Egiptului, Mi-am închinat Mie pe toţi întâii născuţi din Israel, atât din oameni, cât şi din
dobitoace: ei vor fi ai Mei. Eu sunt Domnul” (Exodul 13:2; Numeri 3:13). După ce a fost stabilit
serviciul în sanctuar, Domnul a ales seminţia lui Levi în locul întâilor născuţi din tot Israelul,
ca să slujească în sanctuar. Dar întâii născuţi urmau totuşi să fie priviţi ca fiind ai Domnului
şi trebuiau să fie răscumpăraţi.
 În felul acesta, legea pentru înfăţişarea întâilor născuţi a căpătat o însemnătate deosebită.
Deşi era o amintire a minunatei eliberări a copiilor lui Israel de către Domnul, ea preînchipuia
o eliberare mai mare, pe care avea să o împlinească singurul Fiu al lui Dumnezeu. După cum
sângele stropit pe uşori i-a salvat pe întâii născuţi ai lui Israel, tot astfel sângele lui Hristos are
putere să salveze lumea.
Aşadar, ce profundă însemnătate avea actul înfăţişării lui Hristos! Preotul însă n-a văzut
prin văl, n-a descifrat taina din partea cealaltă. Înfăţişarea copiilor era un act obişnuit. Zi de zi,
preotul primea banii pentru răscumpărare, când pruncii erau înfăţişaţi Domnului. Zi după zi,
el îşi aducea la îndeplinire îndatoririle obişnuite, dând prea puţină atenţie părinţilor sau
copiilor, în afară de cazul că vedea vreun semn al bogăţiei sau al rangului înalt al părinţilor.
Iosif şi Maria erau săraci. Când au venit cu copilul lor, preoţii au văzut doar un bărbat şi o
femeie îmbrăcaţi ca galileenii, în veşminte umile. În înfăţişarea lor nu era nimic care să atragă
atenţia şi nu au prezentat decât darul pe care-l ofereau cei foarte săraci.
Preotul a trecut prin ceremonia slujbei sale oficiale. A luat copilul în braţe şi l-a ridicat în
faţa altarului. După ce l-a înapoiat mamei, a scris numele „Iisus” în registrul întâilor născuţi.
Atunci când pruncul se afla în braţele sale, nici prin gând nu i-a trecut că acesta era
Maiestatea cerului, Împăratul slavei. Preotul nu-şi închipuia că acest Prunc era Acela despre
care Moise scrisese: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un proroc ca
mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune” (Faptele 3:22). El nu s-a gândit că acest Prunc
era Cel a cărui slavă ceruse Moise să o vadă. Dar în braţele preotului se afla Unul mai mare
decât Moise. Şi, când a înregistrat numele copilului, el a scris Numele Aceluia care era temelia
întregului sistem iudaic. Acel Nume avea să fie garanţia desfiinţării acestui sistem, deoarece
sistemul jertfelor şi al darurilor se învechise, tipul aproape îşi ajunsese antitipul, iar umbra,
realitatea ei.
Şechina se depărtase de la sanctuar, dar Copilul din Betleem era învăluit în slava în faţa
căreia îngerii se prosternau. Acest prunc neştiutor era sămânţa făgăduită, către care arăta
primul altar de la poarta Edenului. Acesta era Şilo, Pacificatorul. Era Acela care, Se numise în
faţa lui Moise EU SUNT. Era Acela care, în stâlpul de nor şi de foc, fusese Conducătorul lui
Israel. Era Acela despre care văzătorii prorociseră cu mult înainte. El era Dorinţa tuturor
naţiunilor, Rădăcina şi Vlăstarul lui David şi Luceafărul strălucitor de dimineaţă. Numele
acelui plăpând Pruncuşor, înscris în registrul lui Israel, care-L declara ca fiind Fratele nostru,
era nădejdea neamului omenesc decăzut. Copilul pentru care se plătise răscumpărare era
Acela care trebuia să plătească preţul de răscumpărare pentru păcatele întregii omeniri. Era
adevăratul „Mare-Preot pus peste casa lui Dumnezeu”, conducătorul „preoţiei care nu poate
trece de la unul la altul”, Mijlocitorul de la „dreapta Măririi în locurile preaînalte” (Evrei 10:21;
7:24; 1:3).
Lucrurile spirituale se judecă spiritual. În templu, Însuşi Fiul lui Dumnezeu era acum
consacrat lucrării pe care venise s-o îndeplinească. Preotul privea la El ca la oricare alt copil.
Dar, cu toate că el n-a văzut şi n-a simţit nimic neobişnuit, s-a recunoscut totuşi faptul că
Dumnezeu dădea lumii pe Fiul Său. Această ocazie n-a trecut fără ca Hristos să fi fost
recunoscut. „Şi iată că, în Ierusalim, era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viaţă
sfântă şi era cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era peste
el. Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului.”
Când a intrat în templu, Simeon a văzut o familie înfăţişând preotului pe primul lor născut.
După înfăţişare se cunoştea că sunt săraci; dar Simeon a înţeles îndemnurile Duhului Sfânt şi
a fost profund convins că Pruncul înfăţişat Domnului era Mângâierea lui Israel, Acela pe care
dorea din toată inima să-L vadă. Spre uimirea preotului, Simeon arăta ca un om căzut în extaz.
Copilul a fost înapoiat Mariei, iar el L-a luat în braţe şi L-a înfăţişat lui Dumnezeu, în timp ce
în sufletul lui a pătruns o bucurie pe care nu o mai simţise niciodată. Ridicând copilul
Mântuitor spre cer, Simeon a spus: „Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după
cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea
tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău Israel.”
 Duhul profeţiei era asupra acestui om al lui Dumnezeu şi, în timp ce Iosif şi Maria stăteau
lângă el, minunându-se de cuvintele lui, Simeon i-a binecuvântat şi i-a zis Mariei: „Iată,
Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel şi să fie un semn care
va stârni împotrivire. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile
multor inimi”.
Ana, o prorociţă, de asemenea a intrat şi a confirmat mărturia lui Simeon cu privire la
Hristos. În timp ce Simeon vorbea, faţa ei se luminase de slava lui Dumnezeu şi din adâncul
inimii îşi exprima mulţumirea, pentru că i se îngăduise să-L vadă pe Hristos, Domnul.
Aceşti umili închinători nu studiaseră profeţiile în zadar. Dar cei care deţineau poziţii de
conducători şi preoţi în Israel, deşi aveau în faţa lor preţioasele cuvinte ale profeţiei, nu
umblau în căile Domnului şi ochii lor nu erau deschişi să vadă Lumina vieţii.
Tot astfel se petrec lucrurile şi acum. Evenimentele asupra cărora este concentrată atenţia
întregului cer sunt neînţelese şi apariţia lor trece neobservată de conducătorii religioşi şi
închinătorii din casa lui Dumnezeu. Oamenii Îl recunosc pe Hristos în istorie, dar Îi întorc
spatele lui Hristos Cel viu. Hristos, în Cuvântul Său care cheamă la jertfire de sine, în cei
săraci şi suferinzi care cer ajutor, în cauza justă care implică sărăcie, trudă şi defaimă, nu este
primit nici astăzi mai bine decât a fost primit cu secole în urmă, atunci când a fost pe pământ.
Maria medita asupra profeţiei mult cuprinzătoare a lui Simeon. Când privea la copilul din
braţele ei şi îşi amintea cuvintele spuse de păstorii din Betleem, inima ei a fost cuprinsă de
bucurie şi de o speranţă minunată. Cuvintele lui Simeon i-au amintit de profeticele rostiri ale
lui Isaia: „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui.
Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de
tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul… Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale şi
credincioşia brâul mijlocului Său.” „Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină… Căci
un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat,
Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 11:1-5; 9:2-6).
Cu toate acestea, Maria nu înţelegea misiunea lui Hristos. Simeon profetizase despre El ca
fiind o lumină care să lumineze neamurile şi o glorie pentru Israel. Tot aşa şi îngerii vestiseră
naşterea Mântuitorului ca pe un prilej de bucurie pentru toate popoarele. Dumnezeu căuta să
corecteze concepţia îngustă a iudeilor cu privire la lucrarea lui Mesia. El dorea ca lumea să-L
privească nu numai ca Eliberator al lui Israel, ci şi ca Mântuitor al lumii. Aveau să treacă însă
mulţi ani până când chiar mama lui Iisus să înţeleagă misiunea Lui.
Maria aştepta cu nerăbdare domnia lui Mesia pe tronul lui David, dar nu vedea botezul
suferinţei prin care trebuia să-l câştige. Prin Simeon, se făcuse cunoscut faptul că trecerea lui
Mesia prin lume nu era lipsită de greutăţi. În cuvintele adresate Mariei: „Chiar sufletul tău va fi
străpuns de o sabie”, Dumnezeu, în mila Sa duioasă, a înştiinţat-o pe mama lui Iisus despre
suferinţa pe care, din dragoste pentru El, începuse deja să o simtă.
„Iată”, spusese Simeon, „Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în
Israel şi să fie un semn care va stârni împotrivire.” Cei care urmează să fie înălţaţi trebuie ca
mai întâi să cadă. Trebuie să cădem pe Stâncă şi să fim zdrobiţi înainte de a putea fi înălţaţi în
Hristos. Eul trebuie să fie detronat şi îngâmfarea trebuie să fie umilită, dacă vrem să vedem
slava împărăţiei spirituale. Iudeii nu acceptau onoarea care se câştigă prin umilinţă. De aceea
ei nu L-au primit pe Răscumpărătorul lor. El era un semn care stârnea împotrivire.
„Ca să se descopere gândurile multor inimi.” În lumina vieţii Mântuitorului, inimile tuturor,
de la Creator până la domnul întunericului, sunt descoperite. Satana L-a prezentat pe
Dumnezeu ca fiind egoist şi asupritor, ca pe Unul care pretinde totul şi nu dă nimic, care cere
de la toate fiinţele pe care le-a creat să-L slujească pentru gloria Sa şi nu face niciun sacrificiu
pentru binele lor. Însă darul lui Hristos descoperă gândurile din inima Tatălui. Dovedeşte că
gândurile lui Dumnezeu faţă de noi sunt „gânduri de pace şi nu de nenorocire” (Ieremia 29:11).
Demonstrează că, deşi ura lui Dumnezeu faţă de păcat este tot aşa de tare ca moartea, iubirea
Sa faţă de păcătos este mai tare decât moartea. Asumându-Şi lucrarea răscumpărării noastre,
El nu va cruţa nimic, oricât de scump, din ce este necesar pentru desăvârşirea operei Sale. Nu
se reţine niciun adevăr esenţial pentru mântuirea noastră, nu se neglijează nicio minune a
harului, nu rămâne nefolosită niciuna dintre puterile divine. Har este îngrămădit peste har şi
dar peste dar. Întreaga comoară a cerului este pusă la îndemâna celor pe care El caută să-i
salveze. După ce a adunat bogăţiile universului şi a deschis izvoarele puterilor nesfârşite, Tatăl
le predă în mâinile lui Hristos şi zice: „Toate acestea sunt pentru om. Foloseşte aceste daruri ca
să-l convingi că nu există iubire mai mare ca a Mea pe pământ sau în cer. Fericirea sa cea mai
mare o va găsi iubindu-Mă pe Mine.”
La crucea Golgotei, iubirea şi egoismul au stat faţă în faţă. Acolo s-au descoperit în toată
plinătatea lor. Hristos a trăit numai pentru a mângâia şi a binecuvânta, iar Satana, punând la
cale omorârea Sa, a dat pe faţă răutatea şi ura sa împotriva lui Dumnezeu. Prin aceasta,
dovedea că adevăratul scop al rebeliunii sale era de a-L detrona pe Dumnezeu şi de a-L nimici
pe Acela prin care se manifesta iubirea lui Dumnezeu.
Prin viaţa şi moartea lui Hristos, gândurile oamenilor sunt şi ele scoase la iveală. De la staul
până la cruce, viaţa lui Iisus a fost o chemare la înfrângerea eului şi la părtăşie în suferinţă.
Aceasta a dezvăluit intenţiile oamenilor. Iisus a venit cu adevărul cerului şi toţi cei care ascultă
de glasul Duhului Sfânt sunt atraşi de El. Adoratorii eului aparţin împărăţiei lui Satana. Prin
atitudinea lor faţă de Hristos, toţi vor dovedi de ce parte sunt. Şi, în felul acesta, fiecare îşi
hotărăşte soarta.
În ziua judecăţii de apoi, fiecare fiinţă pierdută va înţelege natura propriei respingeri a
adevărului. Jertfa de pe cruce va fi prezentată şi adevărata ei însemnătate va fi înţeleasă de
fiecare minte ce a fost orbită de păcat. În faţa priveliştii de pe Golgota, cu jertfa ei tainică,
păcătoşii vor sta condamnaţi. Se va da la o parte orice scuză mincinoasă. Apostazia oamenilor
se va arăta sub odioasa ei înfăţişare. Oamenii vor vedea ce au ales. Atunci va fi clarificată orice
întrebare cu privire la adevăr şi rătăcire, care a existat în lupta aceasta îndelungată. Întregul
univers va vedea că Dumnezeu nu este vinovat de existenţa sau dăinuirea răului. Se va
demonstra că hotărârile lui Dumnezeu nu au nicio legătură cu păcatul. Nu a existat niciun
defect în cârmuirea lui Dumnezeu, niciun motiv de nemulţumire. Atunci când vor fi date pe
faţă gândurile tuturor inimilor oamenilor, atât cei credincioşi, cât şi cei răzvrătiţi vor afirma
împreună: „Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor. Cine nu se va teme,
Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău?, pentru că judecăţile Tale au fost arătate” (Apocalipsa
15:3,4).
 CAPITOLUL 6

„I-AM VĂZUT STEAUA”

D
upă ce S-a născut Iisus în Betleemul din Iudeea, în zilele împăratului Irod, iată că au
venit nişte magi din răsărit la Ierusalim şi au întrebat: «Unde este Împăratul de curând
născut al iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm
Lui».”
Aceşti înţelepţi din Răsărit erau filozofi. Ei aparţineau unei clase mari şi influente,
care cuprindea oameni de viţă nobilă şi care deţinea mare parte din bogăţia şi ştiinţa naţiunii
lor. Printre aceştia, erau mulţi care îi înşelau pe cei creduli. Alţii însă, care erau sinceri,
studiau descoperirile lui Dumnezeu din natură şi erau onoraţi pentru integritatea şi
înţelepciunea lor. Un astfel de caracter aveau şi înţelepţii care au venit la Iisus.
Lumina lui Dumnezeu a strălucit totdeauna în mijlocul întunecimii păgânismului. Atunci
când au studiat cerurile înstelate şi au căutat să pătrundă taina ascunsă în căile lor
luminoase, aceşti magi au contemplat gloria Creatorului. Căutând să înţeleagă mai bine, ei s-
au îndreptat spre Scripturile evreilor. În ţara lor, scrierile profetice care preziceau venirea unui
învăţător divin au fost păstrate ca o comoară. Şi Balaam era considerat mag, deşi cândva
fusese profet al lui Dumnezeu. Inspirat de Duhul Sfânt, el prorocise despre prosperitatea lui
Israel şi arătarea lui Mesia; iar prorociile lui trecuseră prin tradiţie de la generaţie la generaţie.
Dar, în Vechiul Testament, venirea Mântuitorului era mai clar descoperită. Magii au aflat cu
bucurie că venirea Sa era aproape şi că lumea întreagă avea să fie plină de cunoaşterea slavei
Domnului.
În acea noapte, când slava lui Dumnezeu se revărsa pe dealurile Betleemului, magii au
văzut pe ceruri o lumină misterioasă. Când lumina s-a stins, o stea luminoasă a apărut şi
zăbovea pe cer. Nu era nici stea fixă, nici planetă, şi fenomenul a trezit cel mai viu interes. Acea
stea era o grupă depărtată de îngeri luminoşi, dar magii nu ştiau lucrul acesta. Cu toate
acestea, ei simţeau că steaua are pentru ei o deosebită însemnătate. Ei i-au consultat pe preoţi
şi pe filozofi şi au cercetat sulurile vechilor cronici. Profeţia lui Balaam glăsuia astfel: „O stea
răsare din Iacov. Un toiag de cârmuire se ridică din Israel” (Numeri 24:17). Să fi fost această
stea neobişnuită trimisă ca un prevestitor al Celui Făgăduit? Magii au întâmpinat cu bucurie
lumina adevărului trimis din cer. Acum, ea se revărsa asupra lor în raze tot mai strălucitoare.
Prin vise, au fost îndrumaţi să meargă să-L caute pe Prinţul nou-născut.
După cum, prin credinţă, Avraam a plecat la chemarea lui Dumnezeu, „fără să ştie unde se
duce” (Evrei 11:8), după cum, prin credinţă, Israel a urmat stâlpul de nor către Ţara
Făgăduită, tot aşa şi aceşti străini au plecat să-L găsească pe Mântuitorul făgăduit. Orientul
avea din abundenţă lucruri preţioase şi magii n-au pornit la drum cu mâna goală. Era obiceiul
ca prinţilor sau altor personalităţi de seamă să li se ofere daruri, ca un act de omagiu, şi astfel
cele mai valoroase daruri pe care acea ţară le putea oferi au fost aduse ca o jertfă de închinare
înaintea Aceluia în care aveau să fie binecuvântate toate neamurile pământului. Era necesar să
călătorească noaptea, pentru a nu pierde steaua din vedere; iar călătorii foloseau timpul
repetând prorociile tradiţionale şi vestirile profetice cu privire la Acela pe care ei Îl căutau. La
fiecare popas, cercetau profeţiile şi li se întărea convingerea că sunt conduşi de Dumnezeu. Pe
lângă faptul că aveau steaua în faţa lor, ca un semn exterior, aveau şi dovada lăuntrică din
partea Duhului Sfânt care lucra asupra inimii lor şi le insufla speranţă. Călătoria, deşi lungă,
era fericită pentru ei.
Ei au ajuns în ţara lui Israel, unde au coborât Muntele Măslinilor, având Ierusalimul în faţă,
când, deodată, steaua care i-a condus pe drumul lor obositor se opri deasupra templului, iar
după un timp, dispăru dinaintea privirii lor. Cu paşi energici, au pornit mai departe,
nădăjduind cu încredere ca naşterea lui Mesia să fie rostirea fericită a oricărei limbi. Dar
cercetările lor sunt zadarnice. Intrând în cetatea sfântă, ei s-au îndreptat spre templu. Spre
surprinderea lor, nu găsesc pe nimeni care să ştie ceva despre Împăratul nou-născut.
Întrebările lor nu produc nicio expresie de bucurie, ci mai degrabă de surprindere, de teamă şi
de dispreţ.
Preoţii povestesc tradiţii. Ei îşi înalţă în slăvi religia şi sfinţenia, în timp ce pe greci şi pe
romani îi denunţă ca păgâni şi păcătoşii păcătoşilor. Aceşti înţelepţi nu sunt idolatri şi, în faţa
lui Dumnezeu, sunt cu mult mai presus decât aşa-zişii Săi închinători; cu toate acestea, sunt
priviţi de iudei ca păgâni. Nici chiar cei rânduiţi ca păstrători ai Scrierilor Sfinte nu primesc cu
simpatie întrebările lor arzătoare.
Sosirea magilor a fost repede făcută cunoscută prin tot Ierusalimul. Pelerinajul lor ciudat a
produs în mijlocul oamenilor o frământare, care a ajuns până la palatul împăratului Irod.
Vicleanul edomit a fost tulburat de vestea unui posibil rival. Nenumărate crime mânjiseră
drumul său la tron. Fiind de sânge străin, era urât de poporul peste care domnea. Singura lui
siguranţă era protecţia Romei. Dar acest nou Prinţ avea o pretenţie mai mare. Considera că S-a
născut pentru a conduce o împărăţie.
Irod bănuia că preoţii complotează cu străinii, pentru a declanşa o revoltă populară ca să-l
dea jos de pe tron. Cu toate acestea, el şi-a ascuns neîncrederea, hotărât fiind să le
zădărnicească planurile prin iscusinţa lui mai rafinată. Convocând adunarea preoţilor de
seamă şi a cărturarilor, i-a întrebat despre învăţătura din cărţile lor sfinte cu privire la locul
naşterii lui Mesia.
Această întrebare, pusă de uzurpatorul tronului şi făcută la cererea străinilor, a stârnit
îngâmfarea învăţătorilor iudei. Indiferenţa cu care căutau prin cărţile profeţilor l-a exasperat pe
tiranul gelos. El gândea că ei încearcă să ascundă cunoştinţele pe care le aveau în această
privinţă. Cu o autoritate pe care ei nu îndrăzneau să o desconsidere, el le-a ordonat să facă o
cercetare amănunţită şi să declare locul de naştere al Împăratului aşteptat de ei. „În Betleemul
din Iudeea”, i-au răspuns ei, „căci iată ce a fost scris prin prorocul:

«Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda,

Nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată
dintre căpeteniile lui Iuda;
Căci din tine va ieşi o Căpetenie,
Care va fi Păstorul poporului Meu, Israel.»”

Irod îi invită apoi pe magi la o întrevedere secretă. Un uragan de mânie şi teamă vuia în
inima sa, dar el păstra o înfăţişare liniştită şi îi primi pe străini foarte curtenitor. El întrebă
despre timpul când se arătase steaua, făcându-se că salută cu bucurie vestea naşterii lui
Hristos. El îi rugă stăruitor pe vizitatorii săi: „Duceţi-vă şi cercetaţi cu de-amănuntul despre
Prunc şi, când Îl veţi găsi, daţi-mi şi mie de ştire, ca să vin şi eu să mă închin Lui.” Zicând aşa,
el le-a dat voie să-şi continue drumul spre Betleem.
Preoţii şi bătrânii din Ierusalim nu erau aşa de necunoscători cu privire la naşterea lui
Hristos cum se arătau. Vestea despre vizita îngerilor la păstori fusese dusă la Ierusalim, dar
rabinii o socotiseră ca fiind neimportantă pentru a se ocupa de ea. Ei înşişi L-ar fi putut găsi
pe Iisus şi ar fi putut fi gata să-i conducă pe magi la locul Lui de naştere, dar, în loc să se
petreacă lucrurile în felul acesta, înţelepţii aceştia au venit să le atragă atenţia asupra naşterii
lui Mesia. „Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor?” au zis ei. „Fiindcă I-am văzut
steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui.”
 În aceste împrejurări, îngâmfarea şi invidia au închis uşa în faţa luminii. Dacă s-ar fi dat
ascultare veştilor aduse de păstori şi de magi, acest fapt i-ar fi pus pe preoţi şi pe rabini într-o
poziţie deloc de invidiat, dovedind falsitatea pretenţiei lor că sunt exponenţii adevărului lui
Dumnezeu. Aceşti învăţători erudiţi n-au fost dispuşi să se plece pentru a fi îndrumaţi de aceia
pe care ei îi numeau păgâni. Nu se putea, ziceau ei, ca Dumnezeu să-i fi dat pe ei la o parte şi
să comunice cu păstori inculţi sau cu neamuri necircumcise. Ei s-au hotărât să-şi arate
dispreţul pentru veştile care l-au agitat pe împăratul Irod şi tot Ierusalimul. Nu voiau nici
măcar să meargă la Betleem, pentru a vedea dacă lucrurile erau astfel. Şi i-au determinat pe
oameni să considere orice interes manifestat pentru Iisus ca o agitaţie fanatică. De aici a
început lepădarea lui Hristos de către preoţi şi rabini. Din acest moment, îngâmfarea şi
încăpăţânarea lor s-au transformat într-o ură înverşunată împotriva Mântuitorului. În timp ce
Dumnezeu deschidea uşa în faţa neamurilor, conducătorii iudei închideau uşa pentru ei înşişi.
Înţelepţii au plecat singuri din Ierusalim. Când au ieşit pe porţi, umbrele nopţii începuseră
să cadă, dar, spre marea lor bucurie, au văzut din nou steaua şi au fost conduşi la Betleem. Ei
nu primiseră nicio înştiinţare cu privire la starea umilă a lui Iisus, aşa cum le fusese dată
păstorilor. După îndelungata lor călătorie, au fost dezamăgiţi de indiferenţa conducătorilor
iudei şi au părăsit Ierusalimul cu mai puţină încredere decât aveau atunci când au intrat în
cetate. La Betleem, nu au găsit nicio gardă regală staţionată pentru a asigura protecţia
Împăratului nou-născut. Niciunul dintre oamenii de vază ai lumii nu era de faţă. Iisus era
aşezat într-un staul. Părinţii Săi, ţărani simpli, needucaţi, erau singurii Lui veghetori. Putea
Pruncul acesta să fie Cel despre care stă scris că trebuia „să ridice seminţiile lui Iacov” şi „să
aducă înapoi rămăşiţele lui Israel”, Cel care trebuia „să fie Lumina neamurilor” şi să ducă
„mântuirea până la marginile pământului” (Isaia 49:6)?
„Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi
I s-au închinat.” Sub înfăţişarea umilă a lui Iisus, au recunoscut prezenţa Divinităţii. Şi-au
predat inimile înaintea Lui, ca fiind Mântuitorul lor, apoi şi-au oferit darurile: „aur, smirnă şi
tămâie”. Ce credinţă aveau oamenii aceştia! Se putea spune despre înţelepţii aceştia din
Răsărit ca despre sutaşul roman de mai târziu: „Nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de
mare” (Matei 8:10).
Aceşti oameni înţelepţi nu înţeleseseră planul lui Irod faţă de Iisus. Atunci când ţinta
călătoriei lor a fost atinsă, ei s-au pregătit să se întoarcă la Ierusalim, intenţionând să-l
înştiinţeze de succesul lor. Dar, într-un vis, au primit un mesaj divin de a nu mai avea nicio
legătură cu el. Evitând Ierusalimul, ei au pornit spre ţara lor pe un alt drum.
Tot aşa şi Iosif a primit înştiinţarea de a fugi în Egipt cu Maria şi Copilul. Îngerul i-a zis:
„Rămâi acolo până îţi voi spune eu; căci Irod are să caute Pruncul să-L omoare.” Iosif a
ascultat fără întârziere şi, pentru o mai mare siguranţă, a pornit la drum noaptea.
Prin aceşti înţelepţi, Dumnezeu a atras atenţia naţiunii iudaice asupra naşterii Fiului Său.
Cercetările lor prin Ierusalim, trezirea interesului din partea oamenilor, chiar şi gelozia lui Irod,
care a atras atenţia preoţilor şi rabinilor, le-au îndrumat mintea către profeţiile cu privire la
Mesia şi către marele eveniment care tocmai avusese loc.
Satana se străduia din răsputeri să înlăture lumina dumnezeiască din lume şi a folosit cea
mai iscusită viclenie pentru a-L distruge pe Mântuitorul. Dar Acela care niciodată nu doarme şi
nici nu dormitează a vegheat asupra Preaiubitului Său Fiu. Acela care a făcut să plouă mană
din cer pentru Israel şi l-a hrănit pe Ilie în timpul foametei S-a îngrijit de un adăpost într-o ţară
păgână pentru Maria şi pruncul Iisus. Şi, prin darurile magilor dintr-o ţară străină, Domnul S-
a îngrijit de mijloacele necesare pentru călătoria în Egipt şi pentru şederea în acea ţară străină.
Magii au fost printre primii care I-au urat bun-venit Răscumpărătorului. Darul lor a fost cel
dintâi dar depus la picioarele Sale. Şi, prin acest dar, ce privilegiu de slujire au avut ei! Lui
Dumnezeu Îi face plăcere să onoreze darul adus dintr-o inimă plină de iubire, dându-i cea mai
înaltă eficienţă în slujirea pentru Sine. Dacă I-am predat lui Iisus inima, atunci vom aduce şi
darurile noastre înaintea Lui. Aurul şi argintul nostru, cele mai de preţ bunuri pământeşti pe
care le avem, cele mai înalte talente intelectuale şi spirituale vor fi consacrate de bunăvoie
Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi.
Irod aştepta cu nerăbdare la Ierusalim întoarcerea înţelepţilor. Pe măsură ce timpul trecea
şi ei nu se arătau, el a devenit suspicios. Îndărătnicia manifestată de rabini pentru a arăta
locul de naştere al lui Mesia părea să indice faptul că îi înţeleseseră planul şi că magii îl
ocoliseră intenţionat. El turba de mânie la acest gând. Iscusinţa lui dăduse greş, rămânându-i
doar să recurgă la forţă. El voia să dea un exemplu cu acest Copil-rege. Iudeii aceia îngâmfaţi
trebuiau să vadă la ce se puteau aştepta în încercările lor de a instala un domn al lor pe tron.
Imediat au fost trimişi soldaţi la Betleem, cu ordin să-i omoare pe toţi pruncii de parte
bărbătească de la doi ani în jos. Locuinţele liniştite din cetatea lui David au fost martore la
scenele acelea îngrozitoare, care, cu şase sute de ani mai înainte, îi fuseseră descoperite
profetului. „Un ţipăt s-a auzit în Rama, plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii şi nu voia
să fie mângâiată, pentru că nu mai erau.”
Iudeii îşi aduseseră singuri nenorocirea aceasta asupra lor. Dacă ar fi umblat cu
credincioşie şi umilinţă înaintea lui Dumnezeu, El, ca o demonstraţie a puterii Sale, ar fi făcut
ca mânia împăratului să fie inofensivă pentru ei. Dar ei înşişi se despărţiseră de Dumnezeu
prin păcatele lor şi respinseseră Duhul Sfânt, care era singurul lor scut. Ei nu studiaseră
Scripturile cu dorinţa de a se conforma voinţei lui Dumnezeu. Ei căutaseră profeţii care puteau
fi interpretate în aşa fel, încât să-i înalţe pe ei înşişi şi să arate că Dumnezeu dispreţuieşte
toate celelalte naţiuni. Mândria lor semeaţă era că Mesia avea să vină ca împărat, care să-i
biruiască pe vrăjmaşii Lui şi, în mânia Sa, să-i calce în picioare pe păgâni. În felul acesta, au
stârnit ura cârmuitorilor lor. Prin faptul că ei prezentaseră greşit misiunea Domnului Hristos,
Satana intenţionase să aducă la îndeplinire distrugerea Mântuitorului, dar, în loc de aceasta,
răul s-a întors asupra capetelor lor.
Actul acesta de cruzime a fost unul dintre cele din urmă care au întunecat domnia lui Irod.
Curând după măcelul pruncilor nevinovaţi, el însuşi a fost constrâns să se plece în faţa acelei
osânde pe care nimeni nu o poate înlătura. El a murit de o moarte groaznică.
Iosif, care era încă în Egipt, a fost acum înştiinţat de un înger al lui Dumnezeu să se
întoarcă în ţara lui Israel. Socotindu-L pe Iisus ca moştenitorul tronului lui David, Iosif dorea
să se stabilească în Betleem; dar, aflând că Arhelau domnea în Iudeea în locul tatălui său, s-a
temut ca nu cumva planul tatălui său împotriva lui Hristos să fie adus la îndeplinire de către
fiu. Dintre toţi fiii lui Irod, Arhelau îi semăna cel mai mult la caracter. Succesiunea sa la tron
fusese deja marcată de o revoltă în Ierusalim şi de omorârea a mii de iudei de către gărzile
romane.
Iosif a fost din nou îndrumat spre un loc sigur. S-a întors la Nazaret, unde locuise mai
înainte, şi aici a locuit Iisus aproape treizeci de ani, „ca să se împlinească ce fusese vestit prin
proroci, că El va fi chemat Nazarinean”. Galileea era sub controlul unui fiu al lui Irod, însă aici
era o mai mare amestecătură de locuitori străini decât în Iudeea. De aceea exista un interes
mai mic pentru lucrurile care îi priveau în special pe iudei şi era mai puţin probabil ca
pretenţiile lui Iisus să stârnească gelozia celor din conducere.
Aşa a fost primit Mântuitorul când a venit pe pământ. Părea că nu este niciun loc de odihnă
sau siguranţă pentru Pruncul Răscumpărător. Dumnezeu nu L-a putut lăsa pe Preaiubitul Său
Fiu pe seama oamenilor nici chiar atunci când Acesta Îşi îndeplinea lucrarea pentru mântuirea
lor. El i-a însărcinat pe îngeri să-L însoţească pe Iisus şi să-L apere până când avea să-Şi
aducă la îndeplinire misiunea pe pământ şi să moară de mâinile celor pe care venise să-i
salveze.
 CAPITOLUL 7

CA UN PRUNC

I
isus Şi-a petrecut copilăria şi tinereţea într-un sătuc de munte. Nu exista loc pe pământ
care nu ar fi fost onorat prin prezenţa Sa. Palatele regilor s-ar fi bucurat de privilegiul de a-L
primi ca oaspete. Dar El a trecut pe lângă casele bogate, pe lângă curţile împărăteşti şi
vestitele lăcaşuri ale ştiinţei, ca să-Şi stabilească locuinţa în modestul şi dispreţuitul
Nazaret.
Minunat în semnificaţia lui este scurtul raport biblic cu privire la copilăria şi tinereţea Sa:
„Iar Pruncul creştea şi Se întărea; era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El”.
În lumina strălucitoare a înfăţişării Tatălui Său, „Iisus creştea în înţelepciune, în statură şi era
tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Luca 2:52). Mintea Sa era activă
şi pătrunzătoare, cu o gândire şi o înţelepciune ce depăşeau vârsta Sa. Pe lângă acestea,
caracterul Său era armonios. Puterile minţii şi ale corpului se dezvoltau treptat, urmând legile
naturale ale copilăriei.
În copilărie, Iisus a dat dovadă de o drăgălăşenie deosebită în purtare. Mâinile Sale
binevoitoare erau totdeauna gata să-i ajute pe alţii. El avea o răbdare pe care nimic nu o putea
tulbura şi o credin­cioşie care niciodată nu sacrifica integritatea. Deşi era neclintit ca o stâncă
în privinţa principiilor, viaţa Sa dădea pe faţă gingăşia amabi­lităţii neegoiste.
Mama Domnului Iisus urmărea cu multă seriozitate dezvoltarea puterilor Lui şi vedea în
caracterul Lui chipul desăvârşirii. Cu mare bucurie căuta să încurajeze mintea Lui ageră şi
receptivă. Prin Duhul Sfânt, ea primea înţelepciune ca să conlucreze cu fiinţele cereşti la
creşterea acestui Copil, care Îl putea recunoaşte numai pe Dumnezeu ca Tată al Său.
Încă din timpuri foarte vechi, credincioşii din Israel acordaseră multă grijă educaţiei
tineretului. Domnul dăduse îndrumări ca, din pruncie, copiii să fie învăţaţi despre bunătatea şi
măreţia Sa, aşa cum se descoperea mai ales în Legea Sa şi cum se vedea în viaţa poporului
Israel. Cântarea, rugăciunea şi învăţăturile din Sfintele Scripturi trebuiau să fie adaptate
pentru mintea de copil. Taţii şi mamele trebuiau să-şi înveţe copiii că Legea lui Dumnezeu este
expresia caracterului Său şi că, atunci când primesc principiile Legii în inimă, chipul lui
Dumnezeu se întipăreşte în mintea şi sufletul lor. Mare parte din învăţătură era dată oral; dar
tinerii învăţau să şi citească scrierile ebraice, iar sulurile de pergament ale Scripturilor
Vechiului Testament erau deschise pentru studiul lor.
În zilele Domnului Hristos, oraşul sau cetatea care nu se îngrijea de educaţia religioasă a
tinerilor era socotită ca fiind sub blestemul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, învăţătura se
ocupa mai mult de forme. Tradiţia înlocuise în mare parte Sfintele Scripturi. Adevărata
educaţie i-ar fi determinat pe tineri „să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească
bâjbâind” (Faptele 17:27). Dar învăţătorii iudei acordau atenţie lucrurilor care priveau
ceremoniile. Mintea era încărcată de învăţături care nu-i erau de folos celui care le primea şi
care nu vor fi recunoscute de şcoala mai înaltă din curţile cereşti. Experienţa care se obţine
printr-o acceptare personală a Cuvântului lui Dumnezeu nu avea loc în sistemul lor de
educaţie. Absorbiţi de cele din afară, elevii nu găseau momente de linişte pe care să le petreacă
singuri cu Dumnezeu. Ei nu auzeau glasul Lui vorbind inimii lor. În căutarea lor după
cunoştinţă, se îndepărtau de Izvorul înţelepciunii. Lucrurile de seamă ale slujirii lui Dumnezeu
erau neglijate. Principiile Legii erau întunecate. Ceea ce se considera ca fiind educaţie
superioară era cea mai mare piedică în calea realei dezvoltări. Prin educaţia dată de rabini,
puterile tinerilor erau înăbuşite. Minţile lor deveneau confuze şi înguste.
Copilul Iisus nu a învăţat la şcolile sinagogilor. Mama Lui I-a fost primul învăţător omenesc.
Din gura ei şi din scrierile profeţilor, El a învăţat despre lucrurile cereşti. Chiar cuvintele pe
care El Însuşi i le spusese lui Moise pentru Israel le învăţa acum, stând pe genunchii mamei
Sale. Trecând de la vârsta copi-lăriei la aceea a tinereţii, El nu a studiat la şcolile rabinilor – nu
avea nevoie să obţină educaţia din astfel de izvoare, deoarece Dumnezeu era învăţătorul Său.
Întrebarea pusă în timpul lucrării Mântuitorului: „Cum are omul acesta învăţătură, căci n-a
învăţat niciodată?” nu arată că Iisus nu ştia să citească, ci numai faptul că El nu primise o
educaţie rabinică (Ioan 7:15). El Şi-a obţinut cunoştinţa aşa cum o putem obţine şi noi.
Cunoaşterea profundă a Sfintelor Scripturi arată câtă stăruinţă a depus El în anii copilăriei
Sale pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. În faţa Lui se desfăşura şi marea bibliotecă a
lucrurilor create de Dumnezeu. El, care făcuse toate lucrurile, studia acum învăţăturile pe care
mâna Sa le scrisese pe pământ, pe apă şi pe bolta cerului. Departe de căile nesfinte ale lumii,
El a adunat comori de ştiinţă din natură. El a studiat viaţa plantelor, viaţa animalelor şi viaţa
omului. Chiar din primii ani ai vieţii Sale, a fost stăpânit de o singură ţintă: să trăiască pentru
a-i face pe alţii fericiţi. Pentru lucrul acesta, El a găsit resurse în natură; în timp ce studia
viaţa plantelor şi viaţa animalelor, noi idei de căi şi mijloace Îi veneau în minte. El putea mereu
să scoată ilustraţii din lucrurile văzute, prin care să prezinte Cuvântul viu al lui Dumnezeu.
Parabolele, prin care Îi plăcea să-Şi predea lecţiile despre adevăr, în timpul slujirii Sale, arată
cât de deschisă era mintea Sa faţă de influenţele naturii şi cu cât interes adunase El
învăţăturile spirituale din lucrurile vieţii de toate zilele.
În felul acesta, I s-a dezvăluit lui Iisus importanţa Cuvântului şi lucrărilor lui Dumnezeu, în
timp ce El Se străduia să înţeleagă cauza lucrurilor. El era ajutat de fiinţe cereşti şi cultiva
cugete şi legături sfinte. De la prima scânteiere de inteligenţă, El a crescut necontenit în har
spiritual şi în cunoaşterea adevărului.
Fiecare copil poate dobândi cunoştinţe aşa cum a dobândit Iisus. Atunci când căutăm să-L
cunoaştem pe Tatăl ceresc din Cuvântul Său, îngerii se vor apropia de noi, mintea ne va fi
întărită, iar caracterul nostru va fi înălţat şi înnobilat. Trebuie să ne asemănăm tot mai mult
cu Mântuitorul nostru. Iar când privim frumuseţea şi măreţia din natură, inima noastră începe
să-L caute pe Dumnezeu. În timp ce spiritul este umplut de respect, sufletul este reînviorat
prin intrarea în legătură cu Cel Veşnic, prin lucrările Sale. Comuniunea cu Dumnezeu prin
rugăciune dezvoltă facultăţile intelectuale şi morale, iar puterile spirituale se întăresc atunci
când cultivăm gânduri asupra lucrurilor spirituale.
Viaţa Domnului Iisus a fost trăită în deplină armonie cu Dumnezeu. Cât a fost copil, El a
gândit şi a vorbit ca un copil; dar nicio urmă de păcat nu a întinat chipul lui Dumnezeu din El.
Cu toate acestea, n-a fost scutit de ispite. Locuitorii din Nazaret erau proverbiali din cauza
stricăciunii lor. Proasta reputaţie, pentru care erau în general cunoscuţi, se vede din întrebarea
lui Natanael: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46). Iisus a fost pus în locuri unde
caracterul Său avea să fie probat. Era necesar ca El să vegheze necontenit pentru a-Şi păstra
curăţia. A fost supus la toate luptele pe care trebuie să le ducem şi noi, pentru ca să ne fie o
pildă în copilărie, tinereţe şi maturitate.
Satana era neobosit în eforturile lui de a-L birui pe Copilul din Nazaret. Din primii ani ai
vieţii Sale, Iisus a fost apărat de îngeri cereşti, dar, cu toate acestea, viaţa Sa a fost o continuă
luptă împotriva puterilor întunericului. Faptul că ar putea exista pe pământ o viaţă
nepângărită de păcat era un afront şi o groază pentru prinţul întunericului. El nu a lăsat
nefolosit niciun mijloc de a-L prinde în cursă pe Iisus. Niciun copil al oamenilor nu va fi
vreodată chemat să trăiască o viaţă sfântă în mijlocul unei lupte atât de înverşunate cu ispita
cum a avut Mântuitorul nostru.
Părinţii lui Iisus erau săraci şi depindeau de truda lor zilnică. El era obişnuit cu sărăcia,
sacrificiul de sine şi lipsurile. Experienţa aceasta I-a fost de folos. În viaţa Sa de muncă nu
existau clipe de lenevie, care să invite ispita. Nu au existat ore lipsite de o preocupare, care să
deschidă calea pentru legături corupătoare. Pe cât a fost cu putinţă, El a închis uşa în faţa
ispititorului. Nici câştigul, nici plăcerea, nici laudele, nici mustrările nu L-au putut determina
să consimtă la o faptă rea. Era înţelept în a discerne răul şi puternic pentru a-i rezista.
Hristos a fost singurul om fără păcat care a locuit vreodată pe pământ, cu toate că aproape
treizeci de ani El a trăit printre locuitorii stricaţi din Nazaret. Faptul acesta este o mustrare
pentru aceia care consideră că, pentru a trăi o viaţă curată, depind de loc, de avere sau de
belşug. Ispita, sărăcia şi greutăţile sunt adevărata disciplină necesară pentru dezvoltarea
curăţiei şi tăriei de caracter.
Iisus a trăit într-o casă ţărănească şi Şi-a îndeplinit cu credincioşie şi voioşie partea în
purtarea poverilor familiei. El fusese Conducătorul cerului şi îngerii se desfătaseră în
împlinirea cuvântului Său; acum, El era un lucrător harnic, un Fiu ascultător şi iubitor. El a
învăţat o meserie şi lucra cu mâinile Sale în atelierul de dulgherie împreună cu Iosif. În
îmbrăcămintea simplă a unui muncitor obişnuit, El mergea pe străzile târguşorului, ducându-
Se şi venind de la lucrul Său umil. El nu a folosit puterea Sa dumnezeiască pentru a-Şi
micşora poverile sau pentru a-Şi uşura munca.
În copilărie şi tinereţe, în timp ce muncea, mintea şi corpul Său s-au dezvoltat. El nu Şi-a
folosit puterile fizice cu nepăsare, ci în aşa fel ca să fie păstrate în sănătate, pentru a putea
face cea mai bună lucrare în orice privinţă. El nu voia să fie imperfect nici chiar în mânuirea
uneltelor. El era desăvârşit atât ca lucrător, cât şi în caracter. Prin exemplul Său, ne-a învăţat
că avem datoria să fim harnici, că lucrarea noastră trebuie să fie îndeplinită cu precizie şi
perfecţiune şi că o astfel de lucrare este onorabilă. Exerciţiul care deprinde mâinile să fie
folositoare şi-i formează pe tineri să-şi ducă partea din poverile vieţii dă putere fizică şi dezvoltă
orice însuşire. Toţi trebuie să găsească ceva de făcut, care să fie de folos pentru ei înşişi şi de
ajutor pentru alţii. Dumnezeu a rânduit munca pentru a fi o binecuvântare şi numai
muncitorul harnic găseşte adevărata glorie şi bucurie a vieţii. Aprobarea lui Dumnezeu rămâne
cu o iubitoare asigurare asupra copiilor şi tinerilor care îşi îndeplinesc partea cu bucurie,
împărtăşind poverile tatălui şi ale mamei. Astfel de copii vor intra în viaţă ca membri folositori
ai societăţii.
În tot timpul vieţii Sale pe pământ, Iisus a fost un lucrător zelos şi statornic. El Se aştepta
să realizeze mult, de aceea a lucrat mult. După ce a intrat în lucrarea Sa, El a zis: „Cât este
ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea când nimeni nu mai poate să
lucreze” (Ioan 9:4). Iisus nu S-a sustras de la griji şi răspunderi, aşa cum fac mulţi care pretind
că sunt urmaşi ai Săi. Tocmai pentru că încearcă să ocolească aceste lucruri, aşa de mulţi
sunt slabi şi incapabili. Ei pot să aibă însuşiri preţioase şi plăcute, dar sunt fără râvnă şi
aproape că nu sunt buni de nimic atunci când au de înfruntat greutăţi sau au de învins
piedici. Încrederea şi râvna, statornicia şi tăria de caracter manifestate în Hristos trebuie să se
dezvolte şi în noi, prin aceeaşi disciplină pe care a suportat-o El. Şi harul pe care l-a primit El
ne va fi dat şi nouă.
Tot timpul cât a trăit printre oameni, Mântuitorul nostru a împărtăşit soarta celor săraci.
Din propria viaţă cunoştea grijile şi poverile lor şi putea să-i mângâie şi să-i încurajeze pe toţi
lucrătorii umili. Aceia care au o adevărată concepţie despre învăţătura pe care ne-o dă viaţa Sa
nu vor considera niciodată că trebuie să se facă o deosebire între clase, că bogaţii trebuie să fie
onoraţi mai mult decât săracii valoroşi.
Iisus a pus tact şi voie bună în lucrarea Sa. Se cere multă răbdare şi spiritualitate pentru a
introduce religia Bibliei în viaţa de familie şi în activitatea zilnică, pentru ca în ocupaţiile
vremelnice ochiul să poată rămâne aţintit numai la mărirea lui Dumnezeu. Şi în această
privinţă, Hristos a fost un ajutor. El n-a fost niciodată atât de împovărat de griji lumeşti, încât
să nu aibă timp să Se ocupe de lucrurile cereşti. Deseori Îşi exprima bucuria inimii, cântând
Psalmii şi melodii cereşti. Deseori locuitorii din Nazaret Îi auzeau vocea înălţându-se în laude şi
mulţumiri către Dumnezeu. El întreţinea legătura cu cerul prin cântec, iar când tovarăşii Săi
se plângeau de oboseala muncii, erau învioraţi de sublimele melodii ieşite de pe buzele Sale.
Imnurile Sale de laudă păreau că îi izgonesc pe îngerii cei răi şi, asemenea fumului de tămâie,
umpleau locul cu mireasmă. Mintea ascultătorilor Săi era transportată din exilul ei pământesc
spre căminul ceresc.
Iisus era izvorul harului vindecător pentru lume şi, în tot timpul acelor ani pe care i-a
petrecut retras la Nazaret, din viaţa Sa se revărsau râuri de iubire şi de bunătate. Bătrânii, cei
întristaţi şi împovăraţi de păcat, copiii la joacă în bucuria lor nevinovată, micile făpturi din
crânguri, animalele răbdătoare, purtătoare de poveri – toată suflarea era mai fericită datorită
prezenţei Sale. Acela al cărui cuvânt puternic susţine lumile Se apleca să aline o pasăre rănită.
Nimic nu rămânea neobservat de El, nimic nu era prea neînsemnat pentru ca El să-i acorde
atenţia şi ajutorul Său.
Astfel, în timp ce creştea în înţelepciune şi statură, Iisus era tot mai plăcut înaintea lui
Dumnezeu şi înaintea oamenilor. El atrăgea simpatia tuturor inimilor, arătându-Se în stare să-
i iubească pe toţi. Atmosfera de nădejde şi curaj care-L înconjura Îl făcea o binecuvântare în
orice casă. Adesea, în sinagogă, în ziua de Sabat, El era invitat să citească învăţătura din
Profeţi şi inimile ascultătorilor tresăltau atunci când o nouă lumină strălucea puternic din
cuvintele binecunoscute ale textului sacru.
Cu toate acestea, Iisus Se ferea de îngâmfare. În toţi anii cât a stat la Nazaret, El n-a
dezvăluit nimic din puterea Sa făcătoare de minuni. El n-a căutat poziţii înalte şi nu Şi-a
atribuit titluri. Viaţa Sa liniştită şi simplă şi chiar tăcerea Sfintelor Scripturi cu privire la prima
parte a vieţii Sale ne învaţă o lecţie importantă. Cu cât viaţa copilului este mai liniştită şi mai
simplă, cu cât este mai liberă de emoţii artificiale şi mai în armonie cu natura, cu atât este mai
favorabilă dezvoltării fizice şi mintale, precum şi tăriei spirituale.
Iisus este exemplul nostru. Sunt mulţi care se ocupă cu interes de perioada slujirii Sale
publice, în timp ce trec cu vederea învăţăturile ce decurg din primii Săi ani. Dar tocmai în viaţa
Sa de familie, El este model pentru toţi copiii şi toţi tinerii. Mântuitorul a consimţit să Se
coboare în sărăcie, pentru ca să ne înveţe cât de aproape putem umbla cu Dumnezeu, chiar şi
atunci când avem de dus o viaţă umilă. El a trăit pentru a mulţumi, onora şi proslăvi pe Tatăl
Său în lucrurile obişnuite ale vieţii. Lucrarea Sa a început prin binecuvântarea lucrului umil al
meseriaşilor care trudeau pentru pâinea lor zilnică. El îndeplinea lucrarea lui Dumnezeu tot
atât de mult atunci când lucra la tejgheaua dulgherului, ca şi atunci când făcea minuni pentru
mulţime. Şi fiecare tânăr care urmează exemplul pe care l-a dat Hristos, de credincioşie şi
ascultare în familia Lui umilă, îşi poate însuşi aceleaşi cuvinte spuse despre El de Tatăl, prin
Duhul Sfânt: „Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere
sufletul Meu” (Isaia 42:1).
 CAPITOLUL 8

SUIREA LA IERUSALIM

P
entru iudei, vârsta de doisprezece ani marca linia de despărţire dintre copilărie şi
tinereţe. La împlinirea acestei vârste, copilul evreu era numit fiu al legii şi, de asemenea,
fiu al lui Dumnezeu. I se ofereau ocazii deosebite pentru instruirea sa în cele religioase şi
se aştepta de la el să participe la sărbătorile şi ceremoniile sfinte. Potrivit cu acest obicei,
în copilărie, Iisus S-a dus de Paşte la Ierusalim. Ca toţi israeliţii devotaţi, Iosif şi Maria s-
au dus în fiecare an să ia parte la praznicul Paştelor şi, când Iisus a atins vârsta cerută, L-au
luat şi pe El cu ei.
Erau trei sărbători anuale: Paştele, Ziua Cincizecimii şi Sărbătoarea Corturilor, la care toţi
bărbaţii lui Israel erau obligaţi să se înfăţişeze înaintea Domnului, la Ierusalim. Dintre aceste
sărbători, cei mai mulţi luau parte la cea a Paştelor. Mulţi veneau din toate ţările pe unde erau
răspândiţi iudeii. Din toate părţile Palestinei, închinătorii veneau în număr mare. Călătoria din
Galileea ţinea mai multe zile şi călătorii se uneau în grupuri mari, pentru asigurarea unei bune
tovărăşii şi protecţii. Femeile şi bătrânii străbăteau drumurile prăpăstioase şi stâncoase
mergând călare pe măgari sau pe boi. Bărbaţii mai puternici şi tinerii mergeau pe jos. Timpul
Paştelor era la sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie, când toată ţara era plină de flori şi
înveselită de cântecele păsărelelor. Pretutindeni, de-a lungul drumului, erau locuri memorabile
din istoria lui Israel, iar taţii şi mamele le istoriseau copiilor minunile pe care Dumnezeu le
făcuse pentru poporul Său în veacurile trecute. Ei făceau plăcută călătoria lor cu cântece şi
muzică, iar când, în cele din urmă, turnurile Ierusalimului se arătau la orizont, fiecare glas se
unea în melodia de triumf:
„Picioarele mi se opresc
în porţile tale, Ierusalime! (…)
Pacea să fie între zidurile tale
şi liniştea, în casele tale domneşti!”
(Psalmii 122:2,7)

Ţinerea Paştelor a început odată cu naşterea naţiunii iudaice. În ultima noapte a sclaviei lor
în Egipt, când nu se întrezărea niciun semn al eliberării, Dumnezeu le-a poruncit israeliţilor să
se pregătească pentru o imediată eliberare. El îl avertizase pe Faraon cu privire la cea din urmă
judecată asupra egiptenilor şi le dăduse directive evreilor să-şi adune familiile în locuinţele lor.
După ce au stropit uşorii casei cu sângele mielului junghiat, trebuiau să mănânce mielul fript,
cu pâine nedospită şi cu ierburi amare. „Când îl veţi mânca”, a zis El, „să aveţi mijlocul încins,
încălţămintele în picioare şi toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă, căci sunt Paştele
Domnului” (Exodul 12:11). La miezul nopţii, au fost ucişi toţi întâii născuţi ai egiptenilor.
Atunci, împăratul a trimis lui Israel solia: „Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu. Duceţi-
vă de slujiţi Domnului cum aţi zis” (Exodul 12:31). Evreii au ieşit din Egipt ca o naţiune
independentă. Domnul le poruncise ca Paştele să fie ţinut în fiecare an. „Şi când vă vor întreba
copiii voştri: «Ce înseamnă obiceiul acesta?» să răspundeţi: «Este jertfa de Paşte în cinstea
Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul».” În
felul acesta, din generaţie în generaţie, urma să se transmită istoria acestei minunate eliberări.
 Paştele era urmat de cele şapte zile ale Sărbătorii Azimilor. În a doua zi a sărbătorii, erau
aduse în faţa Domnului cele dintâi roade din recolta anului, un snop de orz. Toate slujbele
acestei sărbători erau simboluri ale lucrării lui Hristos. Eliberarea lui Israel din Egipt era o
parabolă a răscumpărării, iar Paştele aveau drept scop să o păstreze ca o aducere aminte.
Mielul înjunghiat, pâinile nedospite, snopul primelor roade – toate Îl reprezentau pe
Mântuitorul.
Pentru cea mai mare parte dintre oamenii din vremea lui Hristos, ţinerea acestei sărbători
degenerase în formalism. Dar câtă însemnătate avea ea pentru Fiul lui Dumnezeu!
Pentru prima dată, copilul Iisus privea templul. El i-a văzut pe preoţii îmbrăcaţi în veşminte
albe îndeplinindu-şi slujba solemnă. A privit la victima însângerată de pe altarul de jertfă. A
îngenuncheat în rugăciune împreună cu credincioşii, în timp ce norul de fum de tămâie se
înălţa spre Dumnezeu. A asistat la toată slujba pascală atât de impresionantă. Zi de zi, El
vedea însemnătatea ei tot mai clar. Fiecare act era văzut în strânsa legătură pe care o avea cu
viaţa Sa. Noi îndemnuri se năşteau înăuntrul Său. Tăcut şi adâncit în cugetare, părea că
studiază o mare problemă. Atunci I se descoperea Mântuitorului taina misiunii Sale.
Răpit de contemplarea acestor scene, nu a rămas lângă părinţii Săi. El căuta să fie singur.
Când serviciile pascale s-au sfârşit, El a mai zăbovit prin curţile templului, iar atunci când
credincioşii au plecat din Ierusalim, El a rămas în urmă.
Cu prilejul acestei vizite la Ierusalim, părinţii lui Iisus doriseră să-L pună în legătură cu
marii învăţători din Israel. Deşi era ascultător în totul de Cuvântul lui Dumnezeu, El nu Se
ţinea de obiceiurile şi de formele rabinice. Iosif şi Maria sperau că Iisus va ajunge să-i respecte
pe aceşti rabini erudiţi şi să ia seama cu mai multă râvnă la cerinţele lor. Dar Iisus fusese
învăţat în templu de Dumnezeu. El a început îndată să împartă ceea ce primise.
În ziua aceea, o sală din incinta templului era consacrată pentru învăţământul sacru, după
modelul şcolilor profeţilor. Aici s-au adunat rabinii cei mai de seamă cu elevii lor şi aici a venit
şi copilul Iisus. Aşezându-Se la picioarele acestor oameni învăţaţi şi cu autoritate, El asculta
învăţătura lor. Ca Unul care căuta înţelepciune, le-a pus întrebări acestor învăţători cu privire
la profeţii şi la evenimentele ce aveau loc atunci şi care arătau spre venirea lui Mesia.
Iisus S-a prezentat în faţa lor ca Unul care era însetat să-L cunoască pe Dumnezeu.
Întrebările Sale aduceau la lumină adevărurile adânci care multă vreme fuseseră ţinute în
întuneric, dar care erau vitale pentru mântuire. Deşi dovedea cât de mărginită şi superficială
era înţelepciunea acestor oameni înţelepţi, fiecare întrebare le aducea în faţă câte o învăţătură
dumnezeiască şi aşeza adevărul într-o lumină nouă. Rabinii vorbeau de minunata înălţare pe
care venirea lui Mesia trebuia să o aducă naţiunii iudaice; dar Iisus le-a prezentat profeţia lui
Isaia şi i-a întrebat despre însemnătatea acelor versete biblice, care se refereau la suferinţa şi
moartea Mielului lui Dumnezeu.
Cărturarii au început atunci să-I pună ei întrebări şi au rămas uimiţi de răspunsurile Sale.
Cu umilinţă de copil, El repeta cuvintele Scripturii, explicând şi însemnătatea lor adâncă, pe
care acei oameni învăţaţi nu o pricepuseră. Dacă ei ar fi primit aceste principii ale adevărului,
pe care El le-a arătat, ar fi dat naştere la o reformă în religia de atunci. S-ar fi trezit un viu
interes pentru lucrurile spirituale şi, atunci când Iisus Şi-ar fi început lucrarea, mulţi ar fi fost
pregătiţi să-L primească.
Rabinii ştiau că Iisus nu fusese instruit în şcolile lor, dar, cu toate acestea, El înţelegea
profeţiile cu mult mai bine decât ei. În acest copil galileean, profund gânditor, ei întrezăreau o
mare speranţă. Ei doreau să-L câştige ca elev, ca să poată deveni un învăţat în Israel. Doreau
ca ei să-I facă educaţia, deoarece simţeau că mintea Sa aşa de deosebită trebuie să fie
modelată de ei.
Cuvintele lui Iisus le mişcaseră inimile aşa cum nu fuseseră niciodată mişcate de cuvinte
ieşite de pe buze omeneşti. Dumnezeu căuta să dea lumină acelor conducători ai lui Israel şi
folosea pentru aceasta singura cale prin care se putea ajunge la inima lor. În îngâmfarea lor, li
se părea un lucru înjositor să admită că poate să-i înveţe cineva. Dacă Iisus ar fi arătat că
încearcă să-i înveţe, nu ar fi fost binevoitori să asculte. Dar se măguleau cu faptul că ei Îl
învăţau sau cel puţin că ei Îi verificau cunoştinţele din Sfânta Scriptură. Buna-cuviinţă a lui
Iisus şi modestia Sa de tânăr au biruit prejudecăţile lor. Fără a-şi da seama, mintea lor s-a
deschis în faţa Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a vorbit inimii lor.
Era imposibil să nu vadă că speranţele nutrite de ei cu privire la Mesia nu erau susţinute de
profeţie, dar ei nu voiau să renunţe la teoriile care-i legănau cu speranţe înşelătoare, în setea
lor după mărire. Nu voiau să admită faptul că au înţeles greşit Sfintele Scripturi, din care
pretindeau că numai ei au dreptul să-i înveţe pe alţii. De la unul la altul a trecut întrebarea:
De unde are tânărul acesta cunoştinţe, dacă niciodată n-a învăţat? „Lumina luminează în
întuneric” (Ioan 1:5), dar întunericul nu a primit lumina.
În timpul acesta, Iosif şi Maria erau cât se poate de tulburaţi şi îngrijoraţi. La plecarea din
Ierusalim, Îl pierduseră din vedere pe Iisus şi nu ştiau că El rămăsese acolo. Ţinutul era atunci
locuit de foarte multă lume, iar caravanele din Galileea erau foarte numeroase. Multă
învălmăşeală s-a produs la plecarea lor din cetate. Pe drum, plăcerea de a călători împreună cu
prieteni şi cunoştinţe le-a absorbit atenţia, iar ei n-au observat absenţa Lui până la sosirea
nopţii. Atunci când s-au oprit pentru odihnă, au simţit lipsa ajutorului dat de Fiul lor. Crezând
că Se află împreună cu ceilalţi tovarăşi de călătorie, nu s-au neliniştit. Chiar dacă era doar un
copil, ei se bizuiau pe El, aşteptându-se ca, atunci când vor avea nevoie, El să fie gata să-i
ajute, anticipându-le nevoile, aşa cum făcuse totdeauna. Dar acum a început să-i cuprindă
frica. L-au căutat printre tovarăşii Lui de călătorie, dar în zadar. Cu groază, şi-au amintit cum
încercase Irod să-L omoare, când era prunc. Presentimente întunecate le umpleau inima. Se
căinau acum cu amar.
S-au întors la Ierusalim şi au continuat să caute. A doua zi, pe când se găseau printre cei
care se închinau în templu, o voce cunoscută le-a atras atenţia. Nu se puteau înşela – nicio
altă voce nu era ca a Lui, aşa de serioasă şi de hotărâtă şi totuşi aşa de melodioasă.
L-au găsit pe Iisus în şcoala rabinilor. Deşi erau bucuroşi, nu puteau să uite necazul şi
îngrijorarea. Când El a fost din nou cu ei, mama a zis în cuvinte de mustrare: „Fiule, pentru ce
Te-ai purtat aşa cu noi? Iată că tatăl Tău şi eu Te-am căutat cu îngrijorare.”
„De ce M-aţi căutat?” a răspuns Iisus. „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa Tatălui
Meu?” Şi, pentru că părea că ei nu înţeleg cuvintele Lui, arătă spre cer. Pe faţa Sa strălucea o
lumină de care se mirau. Dumnezeirea strălucea prin corp omenesc. Găsindu-L în templu, ei
au ascultat ce vorbea El cu rabinii şi au rămas uimiţi la întrebările şi răspunsurile Sale.
Cuvintele Sale au stârnit o mulţime de gânduri, care niciodată nu aveau să fie uitate.
Întrebarea pe care El le-a pus-o cuprindea o învăţătură. „Oare nu ştiaţi”, spuse El, „că
trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?” Iisus Se angajase în lucrarea pentru care venise în lume,
dar Iosif şi Maria îşi neglijaseră partea lor. Dumnezeu le arătase mare cinste prin aceea că li-L
încredinţase pe Fiul Său. Îngerii sfinţi îl ajutaseră pe Iosif în drumul lui, ca să apere viaţa lui
Iisus. Dar o zi întreagă ei Îl pierduseră cu totul din vedere pe Acela pe care nu ar fi trebuit să-L
uite nici măcar o clipă. Iar acum, după ce temerile le fuseseră liniştite, nu se mustrau pe ei
înşişi, ci aruncau vina asupra Lui.
Era natural pentru părinţii lui Iisus să-L considere ca fiul lor. El era zilnic cu ei, viaţa Sa era
aproape la fel ca viaţa altor copii şi era greu pentru ei să priceapă că El era Fiul lui Dumnezeu.
Ei erau în primejdia de a nu preţui binecuvântarea care li se acordase, prin prezenţa
Mântuitorului lumii. Durerea despărţirii lor de El şi duioasa mustrare exprimată prin cuvintele
Sale aveau drept scop să-i determine să se gândească mai mult la sfânta lor răspundere.
În răspunsul dat mamei Sale, Iisus dovedea pentru prima dată că ştia care este adevărata
relaţie dintre El şi Dumnezeu. Înainte de naşterea Sa, îngerul îi spusese Mariei: „El va fi mare
şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui
Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci” (Luca 1:32,33). Maria cugetase la cuvintele
acestea în inima ei, dar, deşi credea că Fiul ei urma să fie Mesia pentru Israel, nu înţelegea
misiunea Lui. Nici de data aceasta nu înţelegea cuvintele Lui, dar îşi dădea seama că El nega
legăturile de sânge cu Iosif şi Se înfăţişa ca Fiu al lui Dumnezeu.
 Iisus nu a neglijat legătura cu părinţii Săi pământeşti. De la Ierusalim, S-a întors acasă cu
ei şi i-a ajutat în viaţa lor de muncă grea. El ascunsese în inimă taina misiunii Sale, aşteptând
cu supunere timpul hotărât pentru ca El să-Şi înceapă lucrarea. Timp de optsprezece ani, de
când înţelesese că era Fiul lui Dumnezeu, El a recunoscut legătura care-L unea cu familia din
Nazaret şi Şi-a îndeplinit obligaţiile de fiu, de frate, de prieten şi de cetăţean.
De îndată ce I se descoperise în templu misiunea pe care o avea, Iisus S-a ferit de legăturile
cu mulţimea. A dorit ca de la Ierusalim să Se întoarcă în linişte împreună cu cei care
cunoşteau taina vieţii Lui. La serviciul pascal, Dumnezeu căuta să-i scoată pe credincioşii Săi
din grijile lor pământeşti şi să le reamintească de minunata Sa intervenţie pentru eliberarea lor
din Egipt. În această acţiune, El dorea ca ei să vadă o făgăduinţă a eliberării din păcat. După
cum sângele mielului junghiat a ocrotit casele lui Israel, tot la fel sângele lui Hristos avea să
salveze sufletele lor. Dar ei puteau fi mântuiţi prin Hristos numai dacă, prin credinţă, primeau
ca viaţă a lor viaţa Sa. În serviciul închipuitor al simbolurilor, exista putere numai atunci când
acesta îi îndruma pe închinători la Hristos, ca Mântuitor al lor, personal. Dumnezeu dorea ca
ei să fie conduşi la studiu cu rugăciune şi meditaţie cu privire la misiunea lui Hristos. Dar, la
plecarea mulţimilor de oameni din Ierusalim, freamătul călătoriei şi diverse discuţii, mai puţin
însemnate, absorbeau prea adesea atenţia lor, iar slujba închinării la care participaseră era
dată uitării. Mântuitorul nu era atras de o astfel de tovărăşie.
Deoarece Iosif şi Maria trebuiau să se întoarcă de la Ierusalim împreună cu Iisus, El spera
să-i facă să se gândească la cele spuse de profeţi cu privire la suferinţele Mântuitorului. Pe
Golgota, El a căutat să aline durerea mamei Sale. El Se gândea la ea în aceste momente. Maria
avea să fie martoră la ultimele Lui chinuri de moarte, iar Iisus dorea ca ea să înţeleagă
misiunea Lui, ca să primească tăria necesară să poată răbda când sufletul ei urma să fie
străpuns de sabie. După cum Iisus fusese despărţit de ea şi ea Îl căutase plină de întristare trei
zile, tot aşa, atunci când El urma să fie adus ca jertfă pentru păcatele lumii, avea să fie pierdut
de ea timp de trei zile. Şi, când avea să învie din mormânt, întristarea ei avea să se preschimbe
iarăşi în bucurie. Însă cu cât mai bine ar fi suportat ea durerea morţii Lui, dacă ar fi înţeles
cuvintele biblice către care El Se străduia să-i întoarcă acum cugetările!
Dacă şi-ar fi îndreptat mintea spre Dumnezeu prin meditaţie şi rugăciune, Iosif şi Maria ar fi
înţeles sfinţenia răspunderii lor şi nu L-ar fi pierdut din vedere pe Iisus. Prin neglijenţa lor de o
zi, L-au pierdut pe Mântuitorul; şi aceasta i-a costat trei zile de căutare înfrigurată ca să-L
găsească. Şi noi putem ajunge la fel; prin vorbe deşarte, prin clevetiri sau prin neglijarea
rugăciunii, putem pierde într-o singură zi prezenţa Mântuitorului şi va fi poate nevoie de multe
zile de cercetare deznădăjduită pentru a-L găsi şi a recâştiga pacea pe care am pierdut-o.
Trebuie să fim atenţi ca, în legăturile pe care le avem unii cu alţii, să nu-L uităm pe Iisus şi,
fără să ne dăm seama, să rămânem fără El. Când ne lăsăm absorbiţi de lucrurile pământeşti,
încât nu ne mai gândim la Acela în care se adună toată nădejdea noastră de viaţă veşnică, noi
ne despărţim de Iisus şi de îngerii sfinţi. Aceste fiinţe sfinte nu pot rămâne acolo unde prezenţa
lui Iisus nu este dorită şi unde absenţa Sa nu este observată. Tocmai din cauza aceasta,
deseori există descurajare printre cei care se declară urmaşi ai lui Hristos.
Mulţi iau parte la serviciile religioase şi sunt reînvioraţi şi mângâiaţi de Cuvântul lui
Dumnezeu; dar, prin neglijarea meditaţiei, vegherii şi rugăciunii, pierd binecuvântarea şi se
simt mai nenorociţi decât înainte de a o fi primit. Deseori, ei consideră că Dumnezeu Se poartă
aspru cu ei. Nu văd că greşeala este a lor. Despărţindu-se de Iisus, ei îndepărtează lumina
prezenţei Sale.
Ar fi bine pentru noi ca, în fiecare zi, să petrecem o oră meditând asupra vieţii lui Hristos.
Să cercetăm viaţa Sa punct cu punct şi să lăsăm imaginaţia să prindă fiecare scenă şi, în
special, pe cele din partea finală. Când ne ocupăm în felul acesta de jertfa Lui cea mare, pe
care a adus-o pentru noi, încrederea noastră în El va fi mai statornică, iubirea noastră faţă de
El va creşte şi noi vom fi tot mai mult pătrunşi de Spiritul Său. Dacă vrem ca, în cele din urmă,
să fim mântuiţi, trebuie să învăţăm lecţia răbdării şi a umilinţei la piciorul crucii.
 Când ne adunăm, putem fi o binecuvântare unii pentru alţii. Dacă suntem ai lui Hristos,
gândurile noastre cele mai plăcute se vor ocupa numai de El. Şi, când vorbim unii cu alţii
despre iubirea Lui, inima noastră va fi îmblânzită de puterile dumnezeieşti. Privind la
frumuseţea caracterului Său, vom fi „schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin
Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).
 CAPITOLUL 9

ZILE DE LUPTĂ

D
in primii ani ai vieţii, copilul iudeu era înconjurat de cerinţele rabinilor. Pentru fiecare
faptă, până la cele mai neînsemnate amănunte ale vieţii, se prescriau reguli rigide. Sub
conducerea învăţătorilor din sinagogă, tineretul era instruit în cunoaşterea regulilor
nenumărate, pe care israeliţii credincioşi trebuiau să le păzească. Iisus însă nu era
interesat de lucrurile acestea. Chiar din copilărie, El a fost independent de legile
rabinilor. El studia neîncetat Scripturile Vechiului Testament şi cuvintele „Aşa zice Domnul”
erau totdeauna pe buzele Sale.
Când starea oamenilor a început să se descopere minţii Sale, Iisus a înţeles că pretenţiile
societăţii şi pretenţiile lui Dumnezeu sunt într-o continuă contrazicere. Oamenii se îndepărtau
de Cuvântul lui Dumnezeu şi înălţau teoriile inventate de ei. Ei ţineau la tradiţii, în care nu era
nicio putere. Serviciul lor divin era numai un şir de forme; adevărurile sfinte, pe care urmau să
le înveţe aici, erau ascunse de privirea credincioşilor. El a văzut că în slujbele lor lipsite de
credinţă nu putea găsi pace. Ei nu cunoşteau libertatea spirituală pe care ar fi avut-o dacă L-
ar fi servit pe Dumnezeu în adevăr. Iisus venise să-i înveţe pe oameni ce înseamnă să te închini
lui Dumnezeu şi nu putea să aprobe ca învăţăturile lui Dumnezeu să fie amestecate cu
pretenţiile oamenilor. El nu ataca preceptele sau practicile oamenilor învăţaţi; dar, când era
mustrat pentru purtarea Lui simplă, arăta Cuvântul lui Dumnezeu pentru justificarea purtării
Sale.
Iisus căuta să le fie plăcut celor cu care venea în legătură, purtându-Se cât mai blând şi mai
supus. Pentru că era îngăduitor şi blând, cărturarii şi bătrânii au crezut la început că-L vor
putea influenţa uşor prin învăţăturile lor. Ei stăruiau ca El să primească maximele şi tradiţiile
moştenite de la rabinii de pe vremuri, dar Iisus cerea să I se arate că ele se întemeiază pe
cuvintele Sfintei Scripturi. Era gata să primească orice cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu, dar
nu putea să asculte de invenţiile oamenilor. Părea că Iisus cunoaşte Scriptura de la început
până la sfârşit şi le-o prezenta în adevărata ei însemnătate. Rabinii se ruşinau să înveţe de la
un copil. Pretenţia lor era că doar ei au dreptul să explice Scripturile şi că El n-are altă datorie
decât să primească interpretarea lor. Se mâniau pentru că Iisus Se împotrivea cuvântului lor.
Ei ştiau că în Scriptură nu se putea găsi nicio autoritate în favoarea tradiţiilor lor. Îşi
dădeau seama că Iisus îi întrecea cu mult în înţelegere spirituală. Cu toate acestea, erau
mânioşi că nu ascultă de preceptele lor. Neizbutind să-L convingă, ei se duceau la Iosif şi la
Maria şi se plângeau de nesupunerea Lui. În felul acesta, El suferea mustrări şi critici.
Încă de timpuriu, Iisus începuse să lucreze din proprie iniţiativă la formarea caracterului
Său şi nici chiar respectul şi iubirea faţă de părinţii Săi nu-L puteau face să renunţe la
ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. „Stă scris” era motivaţia Sa, ori de câte ori făcea un
lucru deosebit de cele obişnuite în familie. Însă influenţa rabinilor I-a adus multă amărăciune
în viaţă. Din tinereţe a trebuit să înveţe lecţia grea că trebuie să tacă şi să sufere cu răbdare.
Fraţii Lui, cum erau numiţi copiii lui Iosif, erau de partea rabinilor. Ei insistau că tradiţiile
trebuie să fie ţinute ca şi când ar fi fost cerinţele lui Dumnezeu. Ei priveau chiar preceptele
oamenilor ca fiind mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu şi se supărau văzând cum gândirea
clară a lui Iisus arăta deosebirea dintre rătăcire şi adevăr. Ei condamnau ascultarea Lui strictă
de Legea lui Dumnezeu ca fiind încăpăţânare. Erau însă surprinşi de cunoştinţa şi
înţelepciunea date pe faţă în răspunsurile pe care li le dădea rabinilor. Ştiau că nu fusese
învăţat de oameni înţelepţi, dar nu puteau să nu vadă că El era un învăţător pentru ei.
Recunoşteau că educaţia Lui era mai înaltă decât a lor. Dar nu înţelegeau faptul că El a avut
acces la pomul vieţii, un izvor de înţelepciune pe care ei nu-l cunoşteau.
Hristos nu era exclusivist şi, în privinţa aceasta, iarăşi îi supărase pe farisei, pentru că Se
depărtase de regulile lor aspre. El a găsit domeniul religiei închis cu ziduri de despărţire, ca pe
ceva prea sfânt spre a fi pus în viaţa de toate zilele. El a dărâmat aceste ziduri de despărţire. În
legăturile Lui cu oamenii, nu întreba: Care este crezul tău? Din ce biserică faci parte? El Îşi
folosea puterea pentru a-i ajuta pe toţi aceia care aveau nevoie de ajutor. În loc să Se închidă
într-o chilie de monah, ca astfel să arate ce caracter sfânt are, El a lucrat plin de râvnă pentru
binele omenirii. El a statornicit principiul că religia Bibliei nu constă în mortificarea corpului.
I-a învăţat pe alţii că religia curată şi neîntinată nu este făcută numai pentru anumite zile sau
pentru ocazii speciale. În orice timp şi în orice loc, El Se interesa cu iubire de oameni şi
răspândea în jurul Său lumina unei evlavii fericite. Toate lucrurile acestea erau o mustrare
pentru farisei. Ele dovedeau că religia nu constă din iubirea de sine şi că viaţa lor, închinată
numai intereselor personale, era departe de adevărata temere de Dumnezeu. Faptul acesta a
dat naştere la vrăjmăşie împotriva lui Iisus, aşa că ei căutau să-L oblige să ţină rânduielile lor.
Iisus căuta să-i ajute pe toţi cei în suferinţă, pe care îi întâlnea. Nu avea mulţi bani de dat.
Dar, de multe ori, alegea să rămână flămând ca să-i ajute pe aceia care aveau mai multă nevoie
decât El. Fraţii Lui simţeau că influenţa Lui era cu totul deosebită de a lor. El avea tact, aşa
cum nici unul dintre ei nu avea şi cum nici nu doreau să aibă. Când ei vorbeau aspru cu bieţii
oameni nenorociţi, Iisus îi căuta pe aceşti năpăstuiţi şi le spunea cuvinte de încurajare. Celor
care erau în nevoie, le dădea un pahar cu apă rece sau le dădea în mod discret chiar hrana
Lui. Alinându-le suferinţele, adevărurile pe care le prezenta erau unite cu fapte bune şi, în felul
acesta, erau fixate în minte.
Lucrurile acestea erau neplăcute pentru fraţii Lui. Fiind mai în vârstă ca Iisus, pretindeau
că El trebuie să asculte de ei. Îl acuzau că Se crede superior faţă de ei şi-L mustrau că Se
ridică mai presus de învăţătorii, preoţii şi mai marii poporului lor. Adesea, Îl ameninţau şi
căutau să-L intimideze; dar El trecea mai departe, făcând din Scriptură călăuza Sa.
Iisus îi iubea pe fraţii Săi şi totdeauna Se purta faţă de ei cu o iubire nesfârşită, dar ei erau
geloşi pe El şi îşi manifestau în mod categoric necredinţa şi dispreţul. Ei nu puteau să
înţeleagă purtarea Lui. În Iisus găseau foarte mari contradicţii. Era Fiul lui Dumnezeu şi
totuşi, un copil neajutorat. Era Creatorul lumilor, Stăpân al pământului, şi totuşi sărăcia
marca experienţa vieţii Sale la fiecare pas. Avea o demnitate şi o personalitate cu totul
deosebite de aroganţa şi de închipuirea omenească; nu Se lupta pentru mărire lumească şi era
mulţumit cu situaţia cea mai umilă. Lucrul acesta îi umplea de mânie pe fraţii Lui. Ei nu
puteau înţelege de ce era liniştit atunci când Se afla în greutăţi şi lipsuri. Ei nu ştiau că pentru
binele nostru Se făcuse sărac, „pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să putem fi îmbogăţiţi” (2
Corinteni 8:9). Nu puteau înţelege taina misiunii Lui, aşa cum prietenii lui Iov nu înţeleseseră
umilinţa şi suferinţa acestuia.
Hristos era neînţeles de fraţii Lui pentru că nu le semăna. Idealul Lui nu era idealul lor.
Pentru că se luaseră după oameni, ei se depărtaseră de Dumnezeu şi în viaţa lor nu se
manifesta
puterea Lui. Formele religiei pe care le ţineau ei nu puteau să transforme caracterul. Ei dădeau
„zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen”, dar lăsau nefăcute „cele mai însemnate lucruri
din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia” (Matei 23:23). Exemplul lui Hristos era pentru ei o
provocare continuă. El nu ura decât un singur lucru pe lume, şi acesta era păcatul. El nu
putea să fie de faţă când se săvârşea ceva rău fără să aibă un sentiment de durere, pe care nu-
l putea ascunde. Era izbitor contrastul dintre formalişti, a căror sfinţenie aparentă ascundea
iubirea pentru păcat, şi un caracter în care râvna pentru slava lui Dumnezeu era totdeauna
mai presus de toate. Pentru că viaţa lui Iisus condamna răul, avea adversari atât în familie, cât
şi în afară. Cinstea şi altruismul Lui erau luate în batjocură. Răbdarea şi bunătatea Lui erau
numite laşitate.
Din amărăciunile pe care le suportă oamenii, n-a rămas niciuna pe care Hristos să n-o fi
gustat. Erau şi din aceia care încercau să arunce dispreţ asupra Lui din cauza naşterii Sale şi
chiar din copilărie a trebuit să sufere privirile lor batjocoritoare şi şoptirile lor de rău. Dacă ar fi
răspuns cu o privire sau cu un cuvânt lipsit de răbdare, dacă ar fi făcut o singură dată un
lucru rău, cum Îl îndemnau fraţii Lui, n-ar mai fi fost un exemplu desăvârşit. N-ar mai fi putut
să îndeplinească planul de mântuire. Dacă ar fi admis că există o scuză pentru păcat, Satana
ar fi triumfat, şi lumea ar fi fost pierdută. Pentru motivul acesta căuta şi ispititorul să-I facă
viaţa cât mai grea, ca să fie atras spre păcat.
Dar, la fiecare ispită, El avea un singur răspuns: „Stă scris”. Rareori mustra vreo faptă rea a
fraţilor Săi, dar avea totdeauna să le spună un cuvânt de la Dumnezeu. Adesea, Îl acuzau de
laşitate, dacă nu voia să li Se alăture în vreo faptă oprită, dar El răspundea: Stă scris: „Frica de
Domnul, aceasta este înţelepciunea; depărtarea de rău este pricepere” (Iov 28:28).
Unii căutau să fie aproape de El, pentru că acolo simţeau pace, dar mulţi se fereau de El,
pentru că erau mustraţi de viaţa Lui nepătată. Tinerii stăruiau pe lângă El să facă la fel ca ei.
El era inteligent şi avea o purtare atrăgătoare; se bucurau de prezenţa Lui şi de răspunsurile
Lui vioaie; dar erau iritaţi de scrupulele Lui şi-L declarau îngust şi rigid. Iisus răspundea: Stă
scris: „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău. Strâng
Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Psalmii 119:9,11).
Adesea era întrebat: De ce ţii să fii aşa deosebit de noi toţi? Stă scris, spunea El: „Ferice de
cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei ce
păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor, care nu săvârşesc nicio nelegiuire şi
umblă în căile Lui!” (Psalmii 119:1-3).
Când Îl întrebau de ce nu Se unea cu tinerii din Nazaret la distracţiile lor, El spunea: Stă
scris: „Când urmez învăţăturile Tale, mă bucur de parc-aş avea toate comorile. Mă gândesc
adânc la poruncile Tale şi cărările Tale le am sub ochi. Mă desfătez în orânduirile Tale şi nu uit
Cuvântul Tău” (Psalmii 119:14-16).
Iisus nu Se lupta pentru drepturile Sale. Adesea I se făcea munca mai grea decât era nevoie,
tocmai pentru că El era bun şi nu Se plângea. Cu toate acestea, n-a greşit şi nici nu S-a
descurajat. El a trăit mai presus de toate aceste greutăţi, de parcă era în lumina feţei lui
Dumnezeu. El nu Se răzbuna când oamenii se purtau aspru cu El, ci, plin de răbdare, suferea
insulta.
De multe ori era întrebat: De ce Te laşi să fii dispreţuit chiar de fraţii Tăi? El spunea: Stă
scris: „Fiule, nu uita învăţăturile mele şi păstrează în inima ta sfaturile mele! Căci ele îţi vor
lungi zilele şi anii vieţii tale şi-ţi vor aduce multă pace. Să nu te părăsească bunătatea şi
credincioşia; leagă-ţi-le la gât, scrie-le pe tăbliţa inimii tale. Şi astfel vei căpăta trecere şi minte
sănătoasă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Proverbele 3:1-4).
De când părinţii lui Iisus L-au găsit în templu, purtarea Lui a fost pentru ei o taină. El nu
Se lua cu nimeni la ceartă şi, cu toate acestea, exemplul Lui era o lecţie permanentă. Avea
înfăţişarea unei persoane consacrate pentru ceva deosebit. Clipele Lui de fericire erau atunci
când Se găsea singur cu Dumnezeu şi cu natura. De câte ori avea ocazia, Se retrăgea din locul
muncii Sale, pentru a merge în câmpii, să mediteze în văile înverzite, pentru a fi în strânsă
legătură cu Dumnezeu pe colinele munţilor sau printre copacii pădurii. De multe ori, zorile
dimineţii Îl găseau în vreun loc retras, meditând, cercetând Scripturile sau rugându-Se. După
aceste răstimpuri de linişte, pornea apoi spre casă, unde Îşi relua lucrările şi dădea pildă de
slujire plină de răbdare.
Viaţa lui Iisus a fost caracterizată de respect şi iubire faţă de mama Lui. Maria credea în
inima ei că Pruncul sfânt, născut din ea, era Mesia cel făgăduit de multă vreme, dar nu
îndrăznea să-şi exprime credinţa aceasta. În tot cursul vieţii, ea a împărtăşit suferinţele Lui.
Cu mare durere vedea ispitele la care era supus în timpul copilăriei şi tinereţii. Când Îi lua
apărarea în ceea ce ştia că este bine în purtarea Lui, avea şi ea de suferit situaţii dificile. Ea
înţelegea că ceea ce se petrece în familie şi grija duioasă a mamei pentru copiii ei au o foarte
mare însemnătate pentru formarea caracterului. Fiii şi fiicele lui Iosif ştiau lucrul acesta şi,
folosindu-se de îngrijorarea ei, încercau să corecteze practicile Lui după modelul lor.
Maria vorbea de multe ori cu Iisus şi stăruia pe lângă El să facă cele impuse de rabini. Dar
El nu putea fi convins să-Şi schimbe obiceiul de a contempla lucrările lui Dumnezeu sau să nu
mai caute să aline durerile oamenilor sau chiar pe ale animalelor necuvântătoare. Când preoţii
şi învăţătorii îi cereau Mariei să-L stăpânească pe Iisus, ea avea mult de suferit; dar inima ei
era din nou liniştită când El îi arăta cele scrise în Scriptură, care sprijineau purtarea Lui.
Câteodată oscila între Iisus şi fraţii Lui, care nu credeau că El era trimisul lui Dumnezeu,
dar erau foarte multe dovezi că El avea un caracter divin. Îl vedea cum Se jertfeşte pentru
binele altora. Prezenţa Lui aducea o atmosferă mai curată în familie şi viaţa Lui era ca un aluat
care lucra între elementele societăţii. Blând şi nepătat, umbla printre oameni nepăsători,
neciopliţi şi necuviincioşi, printre vameşi nedrepţi, printre risipitori nesocotiţi, samariteni
păcătoşi, soldaţi păgâni şi ţărani brutali, prin gloata aceea aşa de amestecată. El spunea ici şi
colo cuvinte de mângâiere când îi vedea pe oameni obosiţi şi, cu toate acestea, siliţi să-şi poarte
poverile. El împărtăşea greutăţile lor şi le repeta lecţiile pe care le învăţase din natură despre
iubirea, mila şi bunătatea lui Dumnezeu.
El îi învăţa pe toţi să se socotească înzestraţi cu talente preţioase, care, dacă erau bine
folosite, aveau să le asigure comori veşnice. El a curăţat viaţa de deşertăciuni şi, prin exemplul
Său, i-a învăţat pe oameni că fiecare clipă aduce după sine urmări veşnice, că fiecare clipă
trebuie preţuită ca o comoară şi folosită pentru scopuri sfinte. El n-a trecut pe lângă niciun om
ca şi cum ar fi fost fără valoare, ci a căutat să-i dea fiecăruia leacul mântuitor. Oriunde Se
găsea, El ştia să dea o învăţătură potrivită cu locul şi împrejurările. Căuta să inspire nădejde
celui mai decăzut şi celui lipsit de perspective, asigurându-i că pot ajunge şi ei copii
neprihăniţi şi nevinovaţi ai lui Dumnezeu. Adesea, îi întâlnea pe aceia care se aruncaseră în
stăpânirea lui Satana şi care nu aveau putere să se desfacă din mrejele lui. Unora ca aceştia –
descurajaţi, bolnavi, ispitiţi şi decăzuţi – Iisus le spunea cuvinte de cea mai duioasă milă,
cuvinte de care ei aveau nevoie şi pe care le puteau înţelege. Pe alţii îi găsea în luptă pe viaţă şi
pe moarte cu vrăjmaşul sufletelor. Pe aceştia îi încuraja să stăruie, asigurându-i că vor birui,
pentru că îngerii lui Dumnezeu erau de partea lor şi aveau să le dea biruinţa. Aceia pe care îi
ajuta în felul acesta erau convinşi că în faţa lor era Cineva în care se puteau încrede cu toată
inima. El nu avea să trădeze tainele pe care le ascultase urechea Sa sensibilă.
Iisus vindeca şi corpul, şi sufletul. El Se interesa de orice suferinţă pe care o întâlnea şi
aducea vindecare tuturor suferinzilor, deoarece cuvintele Lui blânde erau ca un balsam
vindecător. Nimeni nu putea zice că El a făcut o minune; dar puterea vindecătoare a iubirii
pornea de la El spre cei bolnavi şi apăsaţi. În felul acesta, discret, a lucrat pentru oameni din
cea mai fragedă copilărie. De aceea s-a întâmplat că, atunci când Şi-a început lucrarea publică,
foarte mulţi L-au ascultat cu bucurie.
Cu toate acestea, în copilărie, tinereţe şi maturitate, Iisus a fost singur. În sfinţenia şi
credincioşia Sa, El a călcat singur teascul şi niciun om n-a fost cu El. A dus povara teribilă a
răspunderii pentru salvarea oamenilor. Ştia că, dacă nu se face o hotărâtă schimbare în
principiile şi ţelurile neamului omenesc, toţi vor fi pierduţi. Această povară apăsa asupra
sufletului Său şi nimeni nu-şi putea închipui cât era de grea. Cu o stăruinţă neabătută Şi-a
îndeplinit planul vieţii Lui, acela de a fi Lumina oamenilor.
PARTEA 3

CEL UNS
 CAPITOLUL 10

GLASUL ÎN PUSTIE

Î
nainte-mergătorul lui Hristos s-a ridicat dintre credincioşii lui Israel, care de multă vreme
aşteptau venirea lui Mesia. Bătrânul preot Zaharia şi soţia lui, Elisaveta, „erau amândoi
neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu” şi, prin viaţa lor liniştită şi sfântă, lumina credinţei
strălucea ca o stea în mijlocul întunericului acelor vremuri rele. Acestei perechi evlavioase i
se făgăduise un fiu, care trebuia să meargă „înaintea Domnului, pentru a pregăti căile Lui”.
Zaharia locuia în „ţinutul muntos al Iudeei”, dar se dusese la Ierusalim pentru a servi o
săptămână în templu, o slujire care se cerea de două ori pe an de la preoţii fiecărei cete. „Dar,
pe când slujea Zaharia înaintea lui Dumnezeu la rândul cetei lui, după obiceiul preoţiei, a ieşit
la sorţ să intre să tămâieze în Templul Domnului.”
El stătea în faţa altarului de aur din locul sfânt al sanctuarului. Norul de fum mirositor se
înălţa spre cer împreună cu rugăciunile lui Israel. Deodată, şi-a dat seama de o prezenţă
divină. Un înger al Domnului „a stat în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere”. Locul în
care se aşezase, dovedea că îngerul este binevoitor, dar Zaharia n-a luat seama la lucrul
acesta. Mulţi ani se rugase pentru venirea Răscumpărătorului. Acum, Cerul trimisese un sol,
ca să-l înştiinţeze că rugăciunile lui erau pe punctul de a fi ascultate, dar îndurarea lui
Dumnezeu i s-a părut prea mare ca să poată crede. El era plin de teamă şi se simţea vinovat.
Dar a fost salutat cu o fericită asigurare: „Nu te teme, Zahario, fiindcă rugăciunea ta a fost
ascultată. Nevastă-ta, Elisaveta, îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi
pentru tine o pricină de bucurie şi veselie şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci va fi
mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul
Sfânt… El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Va merge înaintea
lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor la copii şi pe cei
neascultători la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un
norod bine pregătit pentru El”. Zaharia i-a zis îngerului: „Din ce voi cunoaşte lucrul acesta?
Fiindcă eu sunt bătrân şi nevastă-mea este înaintată în vârstă.”
Zaharia ştia bine cum i se dăduse lui Avraam un fiu la vârstă înaintată, pentru că avusese
încredere în Acela care făgăduise. Dar, pentru o clipă, bătrânul preot şi-a întors gândul spre
slăbiciunea omenească. El uitase că Dumnezeu este în stare să aducă la îndeplinire tot ce
făgăduieşte. Ce deosebire între necredinţa aceasta şi credinţa plăcută şi copilărească a Mariei,
fecioara din Nazaret, care, la cuvintele de minunată înştiinţare spuse de înger, a răspuns: „Iată
roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale!” (Luca 1:38).
Faptul că lui Zaharia i s-a născut un fiu, întocmai ca lui Avraam şi Mariei, ne învaţă un
mare adevăr spiritual, adevăr pe care îl învăţăm cu greu şi-l uităm uşor. În noi înşine n-avem
nicio putere de a face vreun lucru bun, dar ceea ce nu putem face noi va fi lucrat prin puterea
lui Dumnezeu în oricare suflet supus şi credincios. Prin credinţă fusese dat copilul făgăduinţei,
prin credinţă ia naştere viaţa spirituală şi ni se dă putere să facem lucrările neprihănirii.
La întrebarea lui Zaharia, îngerul a spus: „Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui
Dumnezeu; am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună.” Cu cinci sute de ani
mai înainte, Gabriel îi descoperise lui Daniel perioada profetică, ce ajungea până la venirea lui
Hristos. Cunoaşterea faptului că această perioadă se apropia de sfârşit l-a făcut pe Zaharia să
se roage pentru venirea lui Mesia. Acum, însuşi solul prin care fusese dată profeţia venise să
anunţe împlinirea ei.
Cuvintele spuse de înger – „Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu” – arată că el
are un loc de mare cinste în curţile cereşti. Când a venit cu înştiinţarea la Daniel, el i-a spus:
„Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru, Mihail (Hristos)” (Daniel
10:21). Vorbind despre Gabriel în Apocalipsa, Mântuitorul a spus: „Le-a făcut cunoscut
trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan” (Apocalipsa 1:1). Iar îngerul i-a declarat lui Ioan:
„Eu sunt împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi proroci” (Apocalipsa 22:9). Ce gând minunat –
îngerul care este întâiul în slavă după Fiul lui Dumnezeu este cel ales să le descopere
oamenilor păcătoşi planurile lui Dumnezeu.
Zaharia se arătase neîncrezător în cuvintele îngerului. De aceea, el urma să nu mai
vorbească până la împlinirea lor. „Iată”, a zis îngerul, „vei fi mut… până în ziua când se vor
întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la vremea lor.”
Datoria preotului în această slujbă era să se roage pentru iertarea păcatelor publice şi
naţionale şi pentru venirea lui Mesia; dar, când a încercat să facă lucrul acesta, Zaharia n-a
putut să rostească nicio vorbă.
Când a ieşit să-i binecuvânteze pe credincioşi, „le făcea semne întruna şi a rămas mut”. Ei îl
aşteptaseră multă vreme şi se temeau ca nu cumva să-l fi lovit mânia lui Dumnezeu. Dar, când
a ieşit din Sfânta, faţa lui strălucea de slava lui Dumnezeu şi ei „au înţeles că avusese o
vedenie în templu”. Zaharia le-a făcut cunoscut ce văzuse şi auzise şi „după ce i s-au împlinit
zilele de slujbă, Zaharia s-a dus acasă”.
Curând după naşterea copilului făgăduit, limba tatălui a fost dezlegată şi „el vorbea şi
binecuvânta pe Dumnezeu. Pe toţi vecinii i-a apucat frica şi în tot ţinutul acela muntos al
Iudeei se vorbea despre aceste lucruri. Toţi cei care le auzeau le păstrau în inima lor şi ziceau:
«Oare ce va fi pruncul acesta?»” Toate acestea aveau scopul de a atrage atenţia asupra venirii
lui Mesia, a cărui cale trebuia să o pregătească Ioan.
Duhul Sfânt a venit asupra lui Zaharia, care a profetizat lucrarea fiului său, spunând aceste
cuvinte frumoase:

„Şi tu, pruncule, vei fi chemat proroc al Celui Preaînalt:

Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui
Şi să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii:
Care stă în iertarea păcatelor lui;
Datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru:
În urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime:
Ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul şi în umbra morţii.
Şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!”

„Iar pruncul creştea şi se întărea în duh. Şi a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui
înaintea lui Israel.” Înainte de a se naşte Ioan, îngerul spusese: „Va fi mare înaintea Domnului.
Nu va bea vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt.” Dumnezeu îl chemase
pe fiul lui Zaharia la o mare lucrare, cea mai mare lucrare încredinţată vreodată oamenilor.
Pentru a face lucrarea aceasta, Dumnezeu trebuia să lucreze cu el. Duhul lui Dumnezeu avea
să fie cu el, numai dacă el asculta de cele spuse de înger.
Ioan trebuia să fie un sol al lui Iehova, pentru a le duce oamenilor lumina lui Dumnezeu. El
trebuia să dea o nouă îndrumare gândurilor lor. Trebuia să-i impresioneze cu sfinţenia
cerinţelor lui Dumnezeu şi cu nevoia lor după dreptatea Sa desăvârşită. Un asemenea sol
trebuia să fie sfânt. Trebuia să fie un templu al Duhului Sfânt. Pentru a îndeplini lucrarea,
trebuia să fie sănătos la corp şi plin de tărie intelectuală şi spirituală. De aceea era nevoie să-şi
stăpânească apetitul şi pasiunile. El trebuia să fie capabil să-şi stăpânească toate puterile, ca
să poată sta în mijlocul oamenilor, neclintit în orice împrejurare, ca şi stâncile şi munţii
pustiei.
 Pe timpul lui Ioan Botezătorul, lăcomia după averi şi iubirea de lux şi petrecere erau larg
răspândite. Plăcerile senzuale, petrecerile şi beţiile provocau boli şi degenerare fizică,
întunecând înţelegerea spirituală şi slăbind împotrivirea faţă de păcat. Ioan trebuia să fie un
reformator. Prin viaţa lui cumpătată şi prin îmbrăcămintea lui simplă, el trebuia să fie o
mustrare pentru excesele timpului. De aceea părinţii lui Ioan au primit instrucţiuni cu privire
la o viaţă cumpătată, aduse de un înger de la tronul Cerului.
Caracterul este mai impresionabil în copilărie şi tinereţe. Atunci trebuie să câştige omul
puterea de a se stăpâni. În casă şi la masă, în viaţa de familie, se exercită influenţe ale căror
urmări ţin veşnic. Mai mult decât orice dar natural, obiceiurile formate în primii ani decid dacă
un om va fi biruitor sau biruit în lupta vieţii. Tinereţea este timpul semănatului. Ea stabileşte
ce fel de seceriş vom aduna în viaţa aceasta şi în cea viitoare.
Ca proroc, Ioan urma „să întoarcă inima părinţilor la copii şi pe cei neascultători la
umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit
pentru El”. Prin lucrarea de a pregăti calea pentru întâia venire a lui Hristos, el era
reprezentantul acelora care au să pregătească un popor pentru a doua venire a Domnului.
Lumea s-a dedat la plăceri. Rătăcirile şi minciunile sunt fără număr. Cursele lui Satana pentru
a pierde suflete s-au înmulţit. Toţi aceia care vor să-şi desăvârşească sfinţenia în temere de
Dumnezeu trebuie să înveţe cumpătarea şi stăpânirea de sine. Apetitul şi patimile trebuie puse
sub stăpânirea puterilor mai înalte ale minţii. Această stăpânire de sine este absolut necesară,
ca să avem acea forţă intelectuală şi acea pătrundere spirituală care ne vor face în stare să
înţelegem şi să practicăm adevărurile sfinte ale Cuvântului lui Dumnezeu. Din cauza aceasta,
cumpătarea are locul ei anume în pregătirea pentru a doua venire a lui Hristos.
De fapt, fiul lui Zaharia ar fi trebuit să fie educat pentru preoţie. Dar învăţătura din şcolile
rabinilor l-ar fi făcut nepotrivit pentru lucrarea sa. Dumnezeu nu l-a trimis la profesorii de
teologie, ca de acolo să înveţe cum să interpreteze Scripturile. Dumnezeu l-a chemat în pustie,
ca să înveţe din lucrurile naturii şi de la Dumnezeul naturii.
Locuinţa şi-a ales-o într-o regiune singuratică, în mijlocul dealurilor pustii, cu trecători
sălbatice şi peşteri stâncoase. Dar era voia lui să uite bucuriile şi strălucirea vieţii pentru
disciplina aspră a pustiei. Aici, mediul înconjurător era favorabil obiceiurilor de simplitate şi de
lepădare de sine. Netulburat de zgomotele lumii, el putea să studieze aici învăţăturile naturii,
ale revelaţiei şi ale Providenţei. Cuvintele spuse de înger lui Zaharia i-au fost deseori repetate
lui Ioan de părinţii lui temători de Dumnezeu. Din copilărie, i s-a arătat fără încetare lucrarea
pe care o avea de făcut şi el a primit această sfântă însărcinare. Pentru el, locurile singuratice
ale pustietăţii erau o scăpare binevenită din societatea în care bănuiala, necredinţa şi
stricăciunea ajunseseră să stăpânească aproape totul. Nu se încredea în puterile sale de a sta
tare împotriva ispitei şi se ferea de a fi mereu în apropierea păcatului, ca nu cumva să piardă
simţământul nespusei lui păcătoşenii.
Fiind de la naştere consacrat lui Dumnezeu ca nazireu, el şi-a însuşit acest vot,
consacrându-se pentru viaţa întreagă. Era îmbrăcat ca profeţii de pe vremuri – veşmântul său,
din păr de cămilă, era strâns cu o cingătoare de piele. Se hrănea cu „lăcuste şi miere
sălbatică”, pe care le găsea în pustie, şi bea apă curată din izvoarele dealurilor.
Însă Ioan nu ducea o viaţă de lenevie, de tristeţe ascetică sau de înstrăinare egoistă. Din
timp în timp, căuta să se amestece printre oameni şi totdeauna era un observator interesat de
ceea ce se petrece în lume. Din locul lui retras, el urmărea desfăşurarea evenimentelor. Cu o
putere de pricepere luminată de Duhul Sfânt, el studia caracterul oamenilor, ca să ştie cum să
ajungă la inima lor cu solia cerului. Povara misiunii sale îl apăsa. În singurătate, prin meditaţie
şi rugăciune, căuta să-şi oţelească sufletul pentru lucrarea care-l aştepta.
Deşi stătea în pustie, nu era scutit de ispite. Pe cât era posibil, închidea orice cale pe care
Satana ar fi putut veni. Cu toate acestea, ispititorul îl ataca. Dar sensibilitatea lui spirituală
era trează. El îşi dezvoltase tăria şi hotărârea de caracter şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, putea
să-l recunoască pe Satana când se apropia şi să se împotrivească puterii lui.
 Ioan a găsit în pustie atât şcoala, cât şi sanctuarul. Ca şi Moise în Munţii Madianului, el era
înconjurat de prezenţa lui Dumnezeu şi de dovezile puterii Sale. El n-a avut parte, ca marele
conducător al lui Israel, să locuiască în mijlocul solemnei maiestăţi a singurătăţii munţilor, dar
în faţa lui se aflau înălţimile Moabului, dincolo de Iordan, vorbindu-i de Acela care a întărit
munţii şi i-a încins cu putere. Înfăţişarea tristă şi înfricoşătoare a naturii, acolo unde se afla
locuinţa lui din pustie, îi zugrăvea şi mai bine starea lui Israel. Via roditoare a Domnului
ajunsese o ruină întristătoare. Dar, deasupra pustiului, se întindea cerul frumos şi strălucitor.
Norii care se adunau negri şi aducători de furtună erau încoronaţi de curcubeul făgăduinţei. La
fel strălucea deasupra decăderii lui Israel slava făgăduită a domniei lui Mesia. Norii de mânie
erau ţinuţi de curcubeul legământului Său de har.
Singur, în noaptea tăcută, citea făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Avraam cu privire la
urmaşi numeroşi ca stelele. Lumina zorilor, colorând Munţii Moabului, povestea despre Acela
care trebuia să fie „ca lumina dimineţii când răsare soarele în dimineaţa fără nori”
(2 Samuel 23:4). Iar în strălucirea din miezul zilei, vedea splendoarea înfăţişării Lui, „când se
va descoperi slava Domnului şi orice făptură o va vedea” (Isaia 40:5).
Cu inima plină de temere, dar şi de bucurie, el cerceta sulurile profetice, descoperirile cu
privire la venirea lui Mesia – sămânţa făgăduită, care va zdrobi capul şarpelui; Şilo,
„pacificatorul”, care trebuia să vină înainte de a se pune capăt domniei pe tronul lui David.
Timpul venise. În palatul de pe muntele Sion, trona un guvernator roman. Pe temeiul
Cuvântului neînşelător al Domnului, Hristos Se născuse.
Tablourile inspirate din cartea lui Isaia, arătând slava lui Mesia, erau studiul lui ziua şi
noaptea: Odrasla din rădăcina lui Isai, un Împărat care va domni „cu dreptate şi va hotărî cu
nepărtinire asupra nenorociţilor ţării”, „un loc de scăpare împotriva furtunii… umbra unei
stânci mari într-un pământ ars de sete”; naţiunea lui Israel nu va mai fi numită „Părăsită”, nici
pământul său „un pustiu”, ci Domnul o va numi „Plăcerea Mea”, iar pământul său, „Beula”
(Isaia 11:4; 23:2; 62:4). Inima singuraticului exilat era plină de această viziune glorioasă.
El Îl privea pe Împărat în frumuseţea Lui şi eul era uitat. El admira maiestatea sfinţeniei şi
se simţea fără putere şi nevrednic. Era gata să alerge ca trimis al Cerului, fără să se teamă de
vreun om, pentru că privise la Dumnezeu. Putea să stea drept şi fără teamă în faţa monarhilor
pământului, pentru că se închinase înaintea Împăratului împăraţilor.
Ioan n-a înţeles pe deplin natura Împărăţiei lui Mesia. El aştepta ca Israel să fie scăpat de
vrăjmaşii lui naţionali, dar ţinta cea mare a nădejdii lui era venirea Împăratului în dreptate
(neprihănire) şi aşezarea lui Israel ca un neam sfânt. Aşa credea el că avea să se împlinească
prorocia dată la naşterea lui:
„Îşi aduce aminte de legământul Lui cel sfânt…
Că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noştri:
Ne va îngădui să-I slujim fără frică:
În sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele vieţii noastre.”
El vedea pe poporul său înşelat, mulţumit de sine şi dormind în păcate. El tânjea să-l
trezească la o viaţă mai sfântă. Solia pe care o dăduse Dumnezeu trebuia să-i trezească pe
iudei din letargia lor, să-i facă să tremure din cauza marii lor păcătoşenii. Înainte ca sămânţa
Evangheliei să poată fi semănată, ţarina inimii trebuia desţelenită. Înainte să caute vindecare
la Iisus, trebuia să-şi dea seama de primejdia adusă de rănile păcatului.
Dumnezeu nu trimite soli pentru a-l linguşi pe păcătos. El nu trimite solii de pace, ca să-i
legene pe oamenii nesfinţiţi într-o siguranţă falsă. El pune poveri grele pe conştiinţa făcătorului
de rele şi îi străpunge sufletul cu săgeţile convingerii. Îngerii slujitori îi prezintă judecăţile
îngrozitoare ale lui Dumnezeu, ca să adâncească simţul nevoii sale şi să-l facă să strige: „Ce
trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Atunci, mâna care a umilit până la ţărână îl ridică pe cel
pocăit. Glasul care a mustrat păcatul şi a făcut de ruşine îngâmfarea şi ambiţia întreabă cu
cea mai duioasă iubire: „Ce vrei să fac pentru tine?”
Când Ioan şi-a început lucrarea, naţiunea era într-o stare de frământare şi nemulţumire
care ducea la revoltă. La îndepărtarea lui Arhelau, Iudeea fusese pusă sub directa cârmuire a
Romei. Tirania şi jafurile puse la cale de guvernatorii romani şi eforturile lor neîncetate de a
introduce simbolurile şi obiceiurile păgâneşti aprinseseră revolta care fusese înecată în sângele
miilor de viteji ai lui Israel. Toate acestea făceau să crească ura naţională împotriva Romei şi,
odată cu aceasta, dorinţa de a fi eliberaţi de sub stăpânirea ei.
În mijlocul certurilor şi luptei, s-a auzit un glas venind din pustie, un glas neaşteptat şi
aspru, dar plin de nădejde: „Pocăiţi-vă; căci Împărăţia cerurilor s-a apropiat”. Cu o putere nouă
şi neînţeleasă, el i-a mişcat pe oameni. Prorocii profetizaseră despre venirea lui Hristos ca
despre un eveniment din viitorul îndepărtat, dar acum le venea vestea că ea s-a apropiat.
Înfăţişarea neobişnuită a lui Ioan îi făcea pe oameni să se gândească la văzătorii din vechime.
În purtarea şi îmbrăcămintea lui, semăna cu prorocul Ilie. Cu spiritul şi puterea lui Ilie, el
denunţa corupţia naţională şi mustra aspru păcatele vremii. Cuvintele lui erau simple,
pătrunzătoare şi convingătoare. Mulţi credeau că este un profet înviat din morţi. Naţiunea
întreagă a fost pusă în mişcare. Mulţimile alergau la Ioan, în pustie.
Ioan vestea venirea lui Mesia şi îi chema pe oameni la pocăinţă. Ca simbol pentru curăţirea
de păcate, el îi boteza în apele Iordanului. În felul acesta intuitiv, el declara că aceia care se
numeau aleşii lui Dumnezeu erau mânjiţi de păcat şi că, fără o curăţire a inimii şi a vieţii, nu
puteau să aibă intrare în Împărăţia lui Mesia.
Prinţi şi rabini, soldaţi, vameşi şi ţărani veneau să-l asculte pe proroc. Câtva timp,
înştiinţările solemne de la Dumnezeu i-au alarmat. Mulţi ajungeau la pocăinţă şi primeau
botezul. Oamenii de orice rang se supuneau cererilor Botezătorului, ca să poată fi părtaşi la
Împărăţia vestită de el.
Mulţi cărturari şi farisei veneau, mărturisindu-şi păcatele şi cerând să fie botezaţi. Ei voiau
să arate că sunt mai buni decât ceilalţi oameni, determinându-i şi pe alţii să aibă o părere
foarte înaltă despre evlavia lor. Acum, tainele vinovate ale vieţii lor erau dezvăluite. Duhul
Sfânt îi descoperise lui Ioan că mulţi dintre aceşti oameni nu aveau o convingere reală de
păcat. Ei erau oportunişti. Arătându-se prieteni cu profetul, sperau să fie bine văzuţi de Prinţul
care trebuia să vină. Botezându-se prin mâna acestui tânăr, dar cunoscut învăţător, ei
socoteau că vor putea să-şi întărească influenţa asupra poporului.
Ioan i-a întâmpinat cu întrebarea plină de mustrare: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să
fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră. Şi să nu credeţi că
puteţi zice în voi înşivă: «Avem ca tată pe Avraam!» Căci vă spun că Dumnezeu, din pietrele
acestea, poate să ridice pe fiii lui Avraam.”
Iudeii interpretaseră greşit făgăduinţa despre bunăvoinţa veşnică a lui Dumnezeu faţă de
Israel: „Aşa vorbeşte Domnul, care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi
stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui Nume
este Domnul oştirilor: «Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui
Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea!» Aşa vorbeşte Domnul: «Dacă
cerurile, sus, pot fi măsurate şi dacă temeliile pământului, jos, pot fi cercetate, atunci voi
lepăda şi Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul»” (Ieremia 31:35-37).
Iudeii considerau că descendenţa lor naturală din Avraam le dădea dreptul la această
făgăduinţă. Dar ei treceau cu vederea condiţiile pe care le pusese Dumnezeu. Înainte de a da
făgăduinţa, El a zis: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; Eu voi fi
Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu… Căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce
aminte de păcatul lor” (Ieremia 31:33,34).
Binecuvântarea lui Dumnezeu le este asigurată oamenilor care au Legea Lui scrisă în inimă.
Ei sunt una cu El. Dar iudeii se îndepărtaseră de Dumnezeu. Din cauza păcatelor, ei sufereau
sub judecăţile Lui. De aceea erau robi sub stăpânirea unei naţiuni păgâne. Din cauza
păcatelor, mintea le era întunecată şi, pentru că, pe vremuri, Dumnezeu avusese milă de ei, îşi
scuzau păcatele. Se amăgeau că sunt mai buni ca alţi oameni şi că au drept la binecuvântările
Lui.
Lucrurile acestea „au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile
veacurilor” (1 Corinteni 10:11). De câte ori nu interpretăm şi noi greşit binecuvântările lui
Dumnezeu şi ne mângâiem cu gândul că suntem bine văzuţi pentru vreun lucru bun, care este
în noi! Dumnezeu nu poate face pentru noi tot ce ar vrea să facă. Darurile Lui sunt folosite
pentru plăceri personale şi pentru a înăspri inima în necredinţă şi păcat.
Ioan le spunea învăţătorilor lui Israel că îngâmfarea, egoismul şi cruzimea lor dovedeau că
sunt pui de năpârci, un blestem ucigător pentru oameni, şi nu copiii lui Avraam cel drept şi
ascultător. Ţinând seama de lumina pe care o primiseră de la Dumnezeu, erau mai răi decât
păgânii, faţă de care se simţeau superiori. Uitaseră stânca de unde fuseseră tăiaţi şi groapa de
unde fuseseră scoşi. Dumnezeu nu depindea de ei ca să-Şi aducă la îndeplinire planul. După
cum El l-a chemat pe Avraam să iasă dintr-un popor păgân, tot aşa îi poate chema şi pe alţii în
slujba Sa. Inimile lor pot să pară acum fără viaţă ca şi pietrele pustiului, dar Duhul Lui poate
să-i trezească să facă voia Lui şi să primească împlinirea făgăduinţei.
„Iată”, zicea prorocul, „securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor. Deci orice pom care nu
face roadă bună va fi tăiat şi aruncat în foc.” Valoarea unui pom este hotărâtă nu de nume, ci
de roadele lui. Dacă roadele sunt fără valoare, numele nu poate scăpa un pom de la pieire. Ioan
le-a spus iudeilor că situaţia lor faţă de Dumnezeu urma să fie hotărâtă de caracterul şi viaţa
lor. Mărturisirile de credinţă erau lipsite de valoare. Dacă viaţa şi caracterul lor nu erau în
armonie cu Legea lui Dumnezeu, ei nu erau poporul Lui.
Sub cuvintele lui cercetătoare de inimă, ascultătorii se convingeau. Ei au venit la el cu o
întrebare: „Ce să facem?” El le-a răspuns: „Cine are două haine să împartă cu cine n-are
niciuna şi cine are de mâncare să facă la fel.” Pe vameşi îi învăţa să se ferească de nedreptate,
iar pe soldaţi, de brutalitate.
El spunea că toţi cei care deveneau supuşi ai Împărăţiei lui Hristos trebuiau să dea dovadă
de credinţă şi pocăinţă. Trebuia ca în viaţa lor să se vadă bunătatea, cinstea şi credincioşia. Ei
aveau datoria să-i ajute pe cei lipsiţi şi să-şi aducă darurile înaintea lui Dumnezeu, să-i apere
pe cei fără apărare şi să dea pildă de virtute şi împreună-simţire. În felul acesta, urmaşii lui
Hristos vor da dovadă de puterea transformatoare a Duhului Sfânt. În viaţa lor de toate zilele,
se vor vedea dreptatea, mila şi iubirea lui Dumnezeu. Dacă nu luau seama la aceste lucruri, ei
aveau să fie ca pleava care se aruncă în foc.
„Cât despre mine”, le-a spus Ioan, „eu vă botez cu apă, spre pocăinţă, dar Cel ce vine după
mine este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va
boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Matei 3:11). Profetul Isaia spusese că Domnul îl va curăţi pe
poporul Său de nelegiuirile lui „cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii”. Cuvântul lui
Dumnezeu către Israel era: „Îmi voi întinde mâna împotriva ta, îţi voi topi zgura… Toate
părticelele de plumb le voi depărta din tine” (Isaia 4:4; 1:25). Pentru păcat, oriunde s-ar găsi,
„Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12:29). În toţi aceia care se supun puterii
Sale, Duhul Sfânt va mistui păcatul. Dar, dacă se agaţă de păcat, oamenii se identifică astfel
cu el. Atunci, slava lui Dumnezeu, care nimiceşte păcatul, trebuie să-i nimicească şi pe ei.
Iacov, după o noapte de luptă cu Îngerul, a strigat: „Am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi
totuşi am scăpat cu viaţă” (Geneza 32:30). Iacov fusese vinovat de un mare păcat în purtarea
sa faţă de Esau, dar se pocăise. Greşeala lui era iertată, iar păcatul lui, curăţit – de aceea
putea să stea în faţa lui Dumnezeu. Dar ori de câte ori oamenii au venit înaintea lui
Dumnezeu, cultivând de bunăvoie păcatul, au fost nimiciţi. La a Doua Venire a lui Hristos, cei
nelegiuiţi vor fi nimiciţi de „suflarea gurii Sale” şi prăpădiţi de „arătarea venirii Sale” (2
Tesaloniceni 2:8). Strălucirea slavei lui Dumnezeu, care dă viaţă celui neprihănit, îi va nimici
pe cei nelegiuiţi.
Pe timpul lui Ioan Botezătorul, Hristos era aproape să Se arate, pentru a face cunoscut
caracterul lui Dumnezeu. Însăşi prezenţa Lui urma să-i facă pe oameni să-şi dea seama de
păcatele lor. Numai dacă voiau să fie curăţaţi de păcat, puteau să vină în comuniune cu El.
Numai cei cu inima curată puteau rămâne în faţa Lui.
Aşa a dus Ioan Botezătorul solia lui Dumnezeu la Israel. Mulţi au luat aminte la învăţătura
lui. Mulţi au sacrificat totul, numai ca să asculte. Mulţimile mergeau după acest nou învăţător
din loc în loc şi nu erau puţini aceia care nutreau nădejdea că el ar fi Mesia. Dar, când i-a
văzut pe oameni îndreptându-se către el, Ioan a căutat orice ocazie să le îndrepte credinţa
către Acela care trebuia să vină.
 CAPITOLUL 11

BOTEZUL

V
estea despre prorocul din pustie şi despre solia sa minunată s-a răspândit în toată
Galileea. Cuvintele acestea au ajuns la locuitorii din satele cele mai îndepărtate de prin
munţi şi la pescarii de lângă mare şi au găsit un ecou favorabil în inimile acelea sincere
şi deschise. În Nazaret, ele au fost duse şi în atelierul de tâmplărie, care fusese al lui
Iosif, şi Cineva a recunoscut chemarea. Timpul Său venise. Lăsând munca de toate
zilele, Şi-a luat rămas-bun de la mama Lui şi a pornit împreună cu semenii Săi, care se duceau
cu grămada la Iordan.
Iisus şi Ioan Botezătorul erau veri, foarte mult legaţi unul de altul prin împrejurările naşterii
lor. Cu toate acestea, nu se cunoşteau unul pe altul. Iisus trăise în Nazaretul Galileei, iar Ioan,
în pustiul Iudeei. În locuri şi împrejurări cu totul deosebite, ei trăiseră izolaţi, fără să comunice
unul cu altul. Mâna lui Dumnezeu rânduise lucrurile aşa. Nu avea să fie dat niciun prilej
pentru acuzaţia că s-ar fi înţeles să se susţină unul pe altul.
Ioan cunoştea evenimentele petrecute la naşterea lui Iisus. Auzise de suirea Lui la Ierusalim
în copilărie şi de cele întâmplate în şcoala rabinilor. Aflase despre viaţa Lui nepătată şi credea
că El este Mesia dar, pentru lucrul acesta, n-avea un temei sigur. Faptul că Iisus rămăsese
ascuns atâta vreme şi nu dăduse niciun semn deosebit în legătură cu lucrarea Lui dădea loc
îndoielii cu privire la faptul că El este într-adevăr Cel făgăduit. Cu toate acestea, Ioan
Botezătorul aştepta în credinţă, sigur că Dumnezeu va descoperi totul la timpul potrivit. I se
descoperise că Mesia va cere botezul din mâinile lui şi că i se va da atunci un semn cu privire
la originea Sa divină. În felul acesta, urma să i se dea ocazia de a-L înfăţişa poporului.
Când Iisus a venit la botez, Ioan a recunoscut în El o curăţie de caracter cum nu mai
întâlnise niciodată la vreun om. Însăşi atmosfera prezenţei Lui era sfântă şi inspira respect. De
la mulţimile care se adunaseră în jurul lui la Iordan, Ioan auzise povestiri de crime îngrozitoare
şi întâlnise oameni greu apăsaţi de povara mulţimilor de păcate; dar niciodată nu se apropiase
de o fiinţă omenească de la care să pornească o influenţă aşa de dumnezeiască. Toate acestea
erau în armonie cu ceea ce îi fusese descoperit lui Ioan cu privire la Mesia. Şi totuşi el s-a dat
înapoi în faţa cererii lui Iisus. Cum putea el, un păcătos, să-L boteze pe Cel fără păcat? Şi
pentru ce să se supună Acela care nu avea nevoie de pocăinţă, la un ritual care însemna
mărturisirea unei vinovăţii ce trebuia spălată?
Când Iisus a venit să fie botezat, Ioan s-a dat înapoi, strigând: „Eu am trebuinţă să fiu
botezat de Tine şi Tu vii la mine?” Hotărât, dar plin de bunătate, Iisus a răspuns: „Lasă-Mă
acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.” Şi Ioan, supunându-se, L-a condus
la Iordan, unde L-a cufundat în apă. În clipa în care ieşea, Iisus a văzut cum „s-a deschis cerul
şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel”.
Iisus n-a primit botezul ca pe o mărturisire a unei vinovăţii proprii. El S-a făcut una cu
păcătoşii, mergând pe calea pe care trebuia să mergem noi şi făcând lucrul pe care trebuia să-l
facem noi. Viaţa Sa plină de suferinţă şi de răbdare de după botez ne este, de asemenea, o
pildă.
Îndată ce a ieşit din apă, Iisus S-a plecat în rugăciune pe malul râului. În faţa Lui se
deschidea o eră nouă şi însemnată. Acum începea lupta vieţii Sale pe o scară mai largă. Cu
toate că era Domnul Păcii, venirea Lui trebuia să fie ca străfulgerarea unei săbii. Împărăţia pe
care venise s-o întemeieze era contrară aceleia dorite de iudei. El, care era temelia ritualurilor
şi organizării poporului Israel, urma să fie privit ca vrăjmaşul şi distrugătorul lui. El, care
proclamase Legea pe Sinai, urma să fie condamnat ca unul care o calcă. El, care venise să
sfărâme puterea lui Satana, urma să fie acuzat ca fiind Beelzebul. Nimeni nu L-a înţeles pe
pământ şi, în timpul lucrării Lui, trebuia să rămână singur. Cât a trăit, nici mama şi nici fraţii
Lui nu I-au înţeles lucrarea. Nici chiar ucenicii nu L-au înţeles. El locuise în lumina veşnică,
fiind una cu Dumnezeu, dar viaţa pe pământ trebuia să o ducă în singurătate.
Fiind una cu noi, trebuia să poarte povara vinovăţiei şi a blestemului nostru. Cel fără păcat
trebuia să sufere ocara păcatului. Iubitorul de pace trebuia să trăiască în mijlocul certurilor,
adevărul să locuiască împreună cu minciuna, iar curăţia, cu ticăloşia. Pentru spiritul Lui,
fiecare păcat, fiecare discordie şi fiecare plăcere murdară, pe care le adusese neascultarea,
erau un chin.
Singur trebuia să urce cărarea, singur trebuia să ducă povara. Asupra Aceluia care Îşi
părăsise slava şi îmbrăcase slăbiciunea omenească urma să apese răscumpărarea lumii. El a
văzut şi a simţit totul, dar ţinta Lui a rămas neclintită. De braţul Lui depindea salvarea
neamului omenesc decăzut şi El a întins mâna ca să prindă mâna Iubirii atotputernice.
Privirea Mântuitorului părea că străbate cerul în timp ce lăuntrul Său se revărsa în
rugăciune. El ştia bine cât de mult împietrise păcatul inima oamenilor şi cât de greu le va fi să
înţeleagă lucrarea Lui şi să primească darul mântuirii. El a cerut cu stăruinţă putere de la
Tatăl să biruiască necredinţa lor, să sfărâme lanţurile prin care Satana îi ţinea în robie şi,
pentru binele lor, să-l învingă pe distrugător. El a cerut o dovadă că Dumnezeu primeşte
omenirea în persoana Fiului Său.
Niciodată nu auziseră îngerii o rugăciune ca aceasta. Ei erau nerăbdători să-I aducă
iubitului lor Conducător un cuvânt de asigurare şi de mângâiere. Dar nu; Tatăl Însuşi va
răspunde la cererea Fiului Său. Direct de la tron au pornit razele slavei Sale. Cerurile s-au
deschis şi asupra frunţii Mântuitorului a coborât un chip de porumbel din cea mai curată
lumină – simbol potrivit pentru El, Cel umil şi blând.
Din mulţimea imensă de lângă Iordan, puţini, în afară de Ioan, au înţeles această
descoperire cerească. Cu toate acestea, întreaga adunare era pătrunsă de prezenţa
Dumnezeirii. Lumea stătea în picioare, privind în tăcere la Hristos. Trupul Lui era scăldat în
lumina veşnică, ce înconjoară tronul lui Dumnezeu. Faţa Lui înălţată spre cer era plină de
slavă, aşa cum niciodată nu văzuseră ei o faţă de om. Din cerurile deschise s-a auzit un glas
zicând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.”
Cuvintele acestea de recunoaştere au fost date pentru a inspira credinţă în inima celor de
faţă şi pentru a-L întări pe Mântuitorul în lucrarea Lui. Cu toate că păcatele unei lumi vinovate
se adunau asupra lui Hristos, cu toate că Se umilise ca să ia asupră-Şi firea noastră decăzută,
glasul venit din cer L-a declarat ca Fiu al Celui Veşnic.
Ioan fusese adânc mişcat văzându-L pe Iisus plecat în rugăciune, stăruind cu lacrimi pentru
aprobarea Tatălui. Când slava lui Dumnezeu L-a înconjurat şi s-a auzit glasul din cer, Ioan a
recunoscut semnul făgăduit de Dumnezeu. Ştia acum că Îl botezase pe Răscumpărătorul
omenirii. Duhul Sfânt a venit asupra lui şi, cu mâna întinsă spre Iisus, a strigat: „Iată Mielul
lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.”
Nici ascultătorii şi nici cel care vorbise n-au înţeles însemnătatea cuvintelor „Mielul lui
Dumnezeu”. Pe muntele Moria, Avraam fusese întrebat de fiul său: „Tată… unde este mielul
pentru arderea-de-tot?” şi el a răspuns: „Fiule, Dumnezeu Însuşi va purta grijă de mielul
pentru arderea-de-tot” (Geneza 22:7,8). În berbecul oferit providenţial în locul lui Isaac,
Avraam a văzut simbolul Aceluia care avea să moară pentru păcatele oamenilor. Prin Isaia,
Duhul Sfânt, folosind aceeaşi ilustraţie, a prorocit despre Mântuitorul: „Ca un miel pe care-l
duci la măcelărie.” „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia
53:7,6). Dar poporul lui Israel n-a priceput învăţătura aceasta. Mulţi socoteau darurile de jertfă
tot aşa cum priveau păgânii la jertfele lor – ca daruri prin care să înduplece Divinitatea.
Dumnezeu dorea să-i înveţe că din iubirea Lui avea să pornească darul care putea să-i împace
cu Sine.
Cuvintele spuse lui Iisus la Iordan – „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc
plăcerea” – cuprind întregul neam omenesc. Dumnezeu I-a vorbit lui Iisus ca reprezentant al
nostru. Oricât am fi de păcătoşi şi slabi, noi nu suntem aruncaţi ca fiind fără valoare. El ne-a
primit „în Preaiubitul Lui” (Efeseni 1:6). Slava aşezată asupra lui Hristos este o chezăşie a
iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ea ne vorbeşte despre puterea rugăciunii – cum poate ajunge
glasul omenesc la urechea lui Dumnezeu şi cum sunt primite cererile noastre în curţile cereşti.
Prin păcat, pământul a fost despărţit de cer şi înstrăinat de legăturile cu el; dar Iisus l-a legat
din nou de tronul slavei. Iubirea Lui l-a înconjurat pe om şi a ajuns la cerurile preaînalte.
Lumina care a venit asupra Mântuitorului nostru prin porţile deschise ale cerului va veni şi
asupra noastră când ne rugăm pentru ajutor, ca să ne putem împotrivi ispitei. Glasul care I-a
vorbit lui Iisus îi spune fiecărui suflet credincios: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi
găsesc plăcerea.”
„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim
că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2).
Răscumpărătorul nostru a deschis drumul, pentru ca şi cel mai păcătos, cel mai nenorocit, cel
mai persecutat şi cel mai dispreţuit om să poată intra la Tatăl. Toţi pot avea un cămin în
locuinţele pe care Iisus S-a dus să le pregătească. „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce
ţine cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va
deschide: Iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide” (Apocalipsa
3:7,8).
 CAPITOLUL 12

ISPITIREA LUI IISUS

I
isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie.”
Cuvintele lui Marcu au un înţeles mai adânc. El spune: „Îndată după aceea, Duhul a mânat
pe Iisus în pustie, unde a stat patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo stătea
împreună cu fiarele sălbatice.” „N-a mâncat nimic în zilele acelea.”
Când a fost dus în pustie pentru a fi ispitit, Iisus a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu.
El nu a chemat ispita. S-a dus în pustie ca să fie singur şi să mediteze asupra misiunii şi
lucrării Sale. Prin post şi rugăciune, El avea să-Şi întărească sufletul pentru cărarea
însângerată pe care trebuia să meargă. Dar Satana ştia că Iisus S-a dus în pustie şi a socotit
că acela era timpul cel mai potrivit pentru a se apropia de El.
În lupta care se dădea între Domnul luminii şi mai-marele împărăţiei întunericului, aveau
să se hotărască lucruri mari pentru lume. După ce l-a ademenit pe om la păcat, Satana avea
pretenţia că pământul este al lui şi s-a numit pe sine domn al acestei lumi. Deoarece părinţii
neamului omenesc primiseră firea lui, el voia să-şi aşeze împărăţia aici. El spunea că oamenii
l-au ales ca domnitor. Câştigând stăpânirea asupra oamenilor, el şi-a întins puterea peste
lumea întreagă. Hristos a venit să respingă pretenţia lui Satana. Ca Fiu al omului, Hristos avea
să stea hotărât de partea lui Dumnezeu. În felul acesta, se dovedea că Satana nu stăpânea
întregul neam omenesc, iar pretenţia lui asupra lumii era falsă. Toţi cei care doreau aveau să
fie eliberaţi de sub puterea lui. Stăpânirea pierdută de Adam prin păcat avea să fie recâştigată.
Încă de când i s-a spus şarpelui în Eden: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între
sămânţa ta şi sămânţa ei” (Geneza 3:15), Satana a ştiut că nu are o stăpânire absolută asupra
lumii. Se vedea că în oameni lucrează o putere împotriva stăpânirii lui. Cu interes profund, el a
urmărit jertfele aduse de Adam şi de fiii lui. În ceremoniile acestea, el a întrezărit simbolul unei
legături între pământ şi cer. S-a hotărât să se interpună în această legătură şi să o rupă. El a
prezentat în mod fals atât pe Dumnezeu, cât şi formele care îi duceau pe oameni la
Mântuitorul. Oamenii au fost făcuţi să se teamă de Dumnezeu ca de unul care avea plăcere să-
i distrugă. Jertfele care ar fi trebuit să descopere iubirea Sa erau aduse numai ca să potolească
mânia Lui. Satana îi aţâţa pe oameni la patimi urâte, ca astfel să-i poată stăpâni mai bine.
Când s-a dat Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Satana a studiat profeţiile cu privire la venirea
Mântuitorului. Din generaţie în generaţie, el a lucrat ca să-i orbească pe oameni faţă de aceste
profeţii şi ei să-L lepede pe Hristos la venirea Lui.
La naşterea lui Iisus, Satana ştia că venise Cineva, care avea împuternicire divină să lupte
pentru a-i lua stăpânirea. El a început să tremure când a auzit cuvintele îngerului, care
adevereau autoritatea Împăratului nou-născut. Satana cunoştea foarte bine poziţia pe care o
avea Hristos în cer, ca Preaiubit al Tatălui. Faptul că Fiul lui Dumnezeu trebuia să vină pe
pământul acesta ca om îl umplea de uimire şi de temere. El nu putea să pătrundă taina acestei
mari jertfe. Sufletul lui egoist nu putea înţelege o aşa iubire pentru neamul omenesc înşelat.
Gloria şi pacea din ceruri şi bucuria comuniunii cu Dumnezeu erau slab înţelese de oameni,
dar ele erau prea bine cunoscute de Lucifer, heruvimul acoperitor. De când pierduse cerul, se
hotărâse să se răzbune, făcându-i şi pe alţii să-i împărtăşească soarta. Lucrul acesta căuta el
să-l realizeze, făcându-i să subaprecieze lucrurile cereşti şi să-şi lege inima de lucrurile
pământeşti.
 Nu fără piedici urma să câştige Comandantul cerului inimile oamenilor pentru Împărăţia
Lui. El a fost atacat de cel rău fără încetare, chiar de când era un prunc în Betleem. În Hristos,
se manifesta chipul lui Dumnezeu şi, pe motivul acesta, sfaturile diavoleşti luaseră hotărârea
să-L doboare. N-a fost fiinţă în lumea aceasta care să scape de sub puterea înşelătorului.
Forţele confederaţiei răului au fost împinse, după un plan hotărât, să se lupte cu El şi, dacă va
fi cu putinţă, să-L biruiască.
La botezul Mântuitorului, Satana se găsea între cei de faţă. A văzut slava Tatălui umbrindu-
L pe Fiul Său. A auzit glasul lui Iehova, adeverind dumnezeirea lui Iisus. De la căderea lui
Adam în păcat, neamul omenesc nu a mai putut să comunice direct cu Dumnezeu; legătura
între cer şi pământ se făcuse prin Hristos. Dar acum, la venirea lui Iisus, „într-o fire
asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3), Tatăl Însuşi a vorbit. Mai înainte, comunicase cu
omenirea prin Hristos; acum, comunica în Hristos. Satana nădăjduia că dezgus­tul pe care-l
are Dumnezeu faţă de păcat va aduce o despărţire veşnică între cer şi pământ, dar acum se
dovedea că legătura dintre Dumnezeu şi om fusese restabilită.
Satana a văzut că trebuie să învingă sau să fie învins. Problemele disputate erau prea mari
pentru a fi încredinţate îngerilor aliaţi. Trebuia să poarte el însuşi lupta. Toate puterile
apostaziei s-au unit împotriva Fiului lui Dumnezeu. Hristos a fost pus ca ţintă pentru toate
armele vrăjmaşului.
Mulţi privesc la această luptă dintre Hristos şi Satana ca la ceva care n-are nicio legătură cu
viaţa lor şi care nu prezintă interes pentru ei. Dar lupta aceasta se repetă în adâncul inimii
oricărui om. Nimeni nu părăseşte rândurile celui rău pentru a-I sluji lui Dumnezeu, fără să
întâmpine asalturile lui Satana. Ademenirile la care a rezistat Hristos au fost aceleaşi cărora
nouă ne este atât de greu să ne împotrivim. Ele au fost aruncate într-o măsură cu atât mai
mare asupra lui Hristos, cu cât caracterul Lui este superior caracterului nostru. Ducând
povara grozavă a păcatelor lumii, Hristos a biruit ispita poftei, iubirea de lume şi dorinţa după
strălucire, care duce la îngâmfare. Ispitele acestea i-au biruit pe Adam şi pe Eva şi tot ele ne
înving pe noi atât de repede.
Satana arătase spre păcatul lui Adam ca o dovadă că Legea lui Dumnezeu este nedreaptă şi
nu poate fi ascultată. Hristos avea să îndrepte greşeala lui Adam în corp omenesc. Dar, atunci
când Adam fusese asaltat de ispititorul, asupra lui nu era niciunul dintre efectele păcatului. El
se găsea în tăria bărbăţiei desăvârşite, plin de vigoare la spirit şi la trup. El era înconjurat de
slava Edenului şi era zilnic în legătură cu fiinţele cereşti. Nu tot astfel era Iisus când a intrat în
pustie, să se lupte cu Satana. Timp de patru mii de ani, neamul omenesc pierduse din tăria
fizică, din puterea mintală şi din valoarea morală, iar Hristos a luat asupra Sa slăbiciunile unei
omeniri degenerate. Numai aşa putea să-l răscumpere pe om din adâncurile decăderii în care
se afla.
Mulţi spun că ar fi fost cu neputinţă ca Hristos să fie biruit de ispită. În cazul acesta, nu
putea să fie aşezat în locul lui Adam şi n-ar fi putut să câştige biruinţa pierdută de Adam.
Dacă noi am avea de dus o luptă mai grea decât a avut de dus Hristos, El n-ar mai fi în stare
să ne ajute. Dar Mântuitorul nostru a luat corpul omenesc cu toate slăbiciunile lui. El a luat
natura omului cu posibilitatea căderii în ispită. Tot ce avem noi de suportat a fost suportat şi
de El.
Atât la Hristos, cât şi la perechea sfântă din Eden, la temelia primei mari ispite a stat pofta.
Lucrarea pentru mântuirea noastră trebuia să înceapă chiar de acolo de unde a început ruina
noastră. Adam a căzut prin cedarea în faţa poftei. Hristos trebuia să biruiască prin înfrângerea
poftei. În pustie, El a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit.
Ispititorul s-a apropiat de El şi I-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele
acestea să se facă pâini». Drept răspuns, Iisus i-a zis: «Este scris: ’Omul nu trăieşte numai cu
pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.’»”
De la Adam până la Hristos, neînfrânarea a făcut să crească puterea poftelor şi pasiunilor
până când acestea au ajuns să nu mai aibă aproape nicio limită. Din cauza aceasta, oamenii
au decăzut şi s-au îmbolnăvit şi în ei nu se găsea putere pentru biruinţă. Pentru binele omului,
Hristos a câştigat biruinţa, îndurând cea mai grea încercare. Pentru fericirea noastră, El a
exercitat o stăpânire de sine mai tare decât foamea sau moartea. Şi tocmai în această primă
biruinţă erau cuprinse atâtea lucruri care se găsesc în toate luptele noastre cu puterile
întunericului.
Când a intrat în pustie, Iisus era înconjurat de slava Tatălui. Absorbit în comuniunea cu
Dumnezeu, a fost înălţat mai presus de slăbiciunile omeneşti. Dar slava s-a depărtat şi El a
fost lăsat singur să lupte cu ispita. Ea înainta din toate părţile. Natura Sa omenească se
cutremura în faţa luptei care Îl aştepta. Timp de patruzeci de zile, El postise şi Se rugase. Slab
şi sfârşit de puteri din cauza foamei, obosit şi hărţuit de gânduri, „atât de schimonosită Îi era
faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor” (Isaia 52:14). Acum era o
ocazie pentru Satana. Acum, credea el, va putea să-L biruie pe Hristos.
Deodată, a venit la Mântuitorul, ca şi cum ar fi fost un răspuns la rugăciunea Lui, cineva
având înfăţişarea unui înger ceresc. El spunea că a primit poruncă de la Dumnezeu să spună
că postul lui Hristos s-a terminat. După cum Dumnezeu trimisese un înger să oprească mâna
lui Avraam ca să nu-l jertfească pe Isaac, tot astfel Tatăl, mulţumit de voinţa lui Hristos de a
merge pe drumul însângerat, trimisese un înger să-L elibereze; aceasta a fost vestea adusă lui
Iisus. Mântuitorul era istovit de foame, tânjind după hrană, când Satana L-a atacat pe
neaşteptate. Arătând la pietrele presărate în pustie, pietre în formă de pâine, ispititorul a zis:
„Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini”.
Deşi înfăţişarea lui era ca a unui înger de lumină, aceste prime cuvinte – „dacă eşti Fiul lui
Dumnezeu” – i-au trădat caracterul. Era o încercare vicleană de a introduce îndoiala. Dacă
Iisus ar fi făcut ceea ce propunea Satana, ar fi însemnat că primea îndoiala. Planul ispititorului
era acela de a-L doborî pe Hristos prin aceleaşi mijloace care îi aduseseră biruinţa faţă de
neamul omenesc la început. Cu câtă prefăcătorie se apropiase Satana de Eva în Eden! „Oare a
zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină»?” (Geneza 3:1). În ceea
ce priveşte cuvintele ispititorului, ele cuprindeau un adevăr, dar, în felul lui de a le spune, se
simţea dispreţul ascuns faţă de cuvintele lui Dumnezeu. În forma negativă, era o îndoială faţă
de sinceritatea cuvintelor lui Dumnezeu. Satana căuta să infiltreze în mintea Evei gândul că
Dumnezeu nu va face cum a zis, că a reţine un fruct aşa de frumos era în contradicţie cu
iubirea şi mila Sa faţă de om. Aşa a căutat ispititorul şi acum să-I inspire lui Hristos
sentimentele lui: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”. Cuvintele acestea erau amestecate cu
amărăciune. În tonul glasului lui era o expresie de totală necredinţă. Aşa să-L trateze
Dumnezeu pe Fiul Lui? Să-L lase El în pustie cu fiarele sălbatice, fără hrană, fără prieteni, fără
mângâiere? El căuta să insinueze că Dumnezeu n-a dorit niciodată ca Fiul Lui să ajungă într-o
stare ca aceasta. „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”, atunci arată-Ţi puterea, salvându-Te din
cleştele acesta grozav al foamei. Porunceşte ca aceste pietre să se facă pâini.
Cuvintele pornite din ceruri: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”
(Matei 3:17) încă mai răsunau în urechile lui Satana. Dar el era hotărât să-L facă pe Iisus să-Şi
piardă încrederea în această mărturie. Cuvântul lui Dumnezeu a fost pentru Iisus asigurarea
că misiunea Sa era dumnezeiască. El venise să trăiască în mijlocul oamenilor ca om, şi
Cuvântul spunea lămurit care era legătura Lui cu Tatăl. Dar scopul lui Satana era să-L facă să
Se îndoiască de acest cuvânt. Dacă putea să clatine încrederea lui Hristos în Dumnezeu,
Satana ştia că victoria în această luptă va fi a lui. Ar fi putut atunci să-L învingă pe Hristos. El
spera că, sub presiunea disperării şi a foamei grozave, Iisus avea să-Şi piardă încrederea în
Tatăl Său şi să facă o minune în favoarea Sa. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, planul mântuirii ar
fi fost zădărnicit.
Când Satana şi Fiul lui Dumnezeu s-au întâlnit prima dată în luptă, Hristos era
Conducătorul oştilor cereşti, iar Satana, căpetenia răscoalei din ceruri, a fost aruncat afară.
Acum rolurile păreau să fie inversate şi Satana căuta să speculeze cât mai mult presupusul lui
avantaj. Unul dintre cei mai puternici îngeri, spunea el, a fost izgonit din ceruri. Înfăţişarea lui
Iisus arăta ca şi cum El ar fi fost îngerul acela căzut, uitat de Dumnezeu şi părăsit de oameni.
O fiinţă cerească ar fi fost în stare să-şi susţină pretenţiile, făcând o minune: „Dacă eşti Fiul lui
Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine.” Un fapt care dovedeşte putere
creatoare, a spus ispititorul mai departe, ar fi o dovadă suficientă a divinităţii. Aceasta va pune
capăt oricărei discuţii.
Nu fără luptă, a putut Iisus să-l asculte în tăcere pe marele amăgitor. Dar Fiul lui
Dumnezeu n-avea nevoie să-i dovedească lui Satana divinitatea Sa sau să-i explice motivul
umilinţei Sale. Dacă ar fi ascultat de cererile răzvrătitului, nu s-ar fi câştigat nimic bun, nici
pentru slava lui Dumnezeu, nici pentru om. Dacă Hristos ar fi ascultat de sugestia
vrăjmaşului, Satana ar mai fi adăugat: „Arată-mi un semn, ca să pot crede că eşti Fiul lui
Dumnezeu.” Faptele n-ar fi fost în stare să sfărâme puterea revoltei din inima lui. Hristos, pe
de altă parte, nu căuta să folosească puterea dumnezeiască pentru binele Său. El venise să
suporte încercările aşa cum trebuie să le suportăm noi, lăsându-ne o pildă de supunere şi de
credinţă. Nici atunci, nici altă dată cât a fost pe pământ, n-a făcut vreo minune pentru Sine.
Lucrările Lui minunate erau săvârşite pentru binele altora. Cu toate că l-a recunoscut de la
început pe Satana, Iisus nu S-a lăsat provocat la ceartă cu el. Întărit de amintirea glasului din
cer, S-a sprijinit pe iubirea Tatălui Său. El nu stătea de vorbă cu ispita.
Iisus l-a întâmpinat pe Satana folosind cuvintele Scripturii. „Stă scris”, a spus El. În toate
ispitele, arma Lui de luptă a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Satana I-a cerut lui Hristos să facă o
minune, ca semn al dumnezeirii Lui. Dar, mai mult decât toate minunile, o încredere neclintită
într-un „aşa zice Domnul”, era un semn care nu putea fi pus în discuţie. Atâta vreme cât
Hristos Şi-a păstrat această atitudine, ispititorul n-a putut câştiga niciun avantaj.
Iisus a fost asaltat de cele mai grozave ispite tocmai în timpul celei mai mari slăbiciuni.
Satana credea că, în felul acesta, va birui. Cu planul acesta, câştigase biruinţa asupra
oamenilor. Când puterea lor scădea, când voinţa slăbea şi când credinţa în Dumnezeu începea
să cedeze, chiar oameni care timp îndelungat luptaseră ca nişte viteji pentru adevăr erau
biruiţi. Moise obosise din cauza celor patruzeci de ani de mers cu Israel prin pustie şi, pentru o
clipă, credinţa lui n-a mai fost legată cu tărie de puterea cea nemărginită. El a cedat chiar la
hotarul Ţării Făgăduite. La fel şi Ilie, care stătuse neînfricat în faţa regelui Ahab, care dăduse
piept cu întreaga naţiune a lui Israel şi cu cei patru sute cincizeci de preoţi ai lui Baal care o
conduceau. După ziua aceea memorabilă pe muntele Carmel, după ce profeţii mincinoşi
fuseseră ucişi şi poporul recunoscuse că vrea să-L urmeze pe Dumnezeu, în faţa ameninţărilor
idolatrei Izabela, Ilie a fugit, ca să-şi scape viaţa. Aşa a ştiut Satana să profite de slăbiciunile
omeneşti. El va lucra şi de aici înainte la fel. Ori de câte ori este cineva înconjurat de nori,
încurcat de împrejurări sau lovit de sărăcie sau de vreo nenorocire, Satana e şi el acolo, ca să
ispitească şi să necăjească. El ne atacă punctele slabe din caracterul nostru. El caută să
clatine încrederea noastră în Dumnezeu, care îngăduie să existe asemenea stări de lucruri.
Suntem ispitiţi să ne pierdem încrederea în Dumnezeu şi să punem la îndoială iubirea Lui.
Adesea, ispititorul vine la noi, cum s-a dus la Hristos, înfăţişându-ne slăbiciunea şi defectele
noastre. El speră să descurajeze sufletul şi să sfărâme legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci e
sigur de prada lui. Dar, dacă îl vom întâmpina aşa cum l-a întâmpinat Iisus, vom scăpa de
multe înfrângeri. Dacă stăm de vorbă cu vrăjmaşul, îi dăm ocazie să câştige.
Când i-a spus ispititorului: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese
din gura lui Dumnezeu”, Hristos a repetat cuvintele pe care le rostise către Israel cu
paisprezece veacuri mai înainte: „Domnul, Dumnezeul tău, te-a călăuzit în timpul acestor
patruzeci de ani în pustie… te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame şi te-a hrănit cu mană, pe
care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu
trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru (în trad. engl. KJ – „cuvânt”) care iese din gura
Domnului trăieşte omul” (Deuteronomul 8:2,3). În pustie, când se isprăviseră toate merindele,
Dumnezeu a trimis poporului Său mană din cer – în fiecare zi li se dădea israeliţilor hrană
îndestulătoare. Lucrul acesta trebuia să-i înveţe că, atâta timp cât aveau încredere în
Dumnezeu şi urmau căile Lui, El nu-i uita. Mântuitorul practica acum învăţătura pe care o
dăduse lui Israel. Prin Cuvântul lui Dumnezeu se dăduse ajutor poporului evreu şi tot prin
acelaşi Cuvânt trebuia să primească ajutor şi Iisus. El aştepta timpul când Dumnezeu avea să-
I aducă alinare. El Se afla în locurile acelea pustii pentru că ascultase de Dumnezeu şi El nu
voia să obţină hrană prin ascultarea de sfatul lui Satana. În faţa universului, care era martor,
El a dovedit că e mai uşor să suferi orice rău ar veni decât să te desparţi de Dumnezeu cât de
puţin.
„Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”
Deseori, urmaşul lui Hristos e pus în situaţia de a nu putea să-I servească lui Dumnezeu şi să-
şi continue, în acelaşi timp, lucrul său obişnuit. Se poate întâmpla ca ascultarea de unele
cerinţe lămurite ale lui Dumnezeu să pară că ne va lipsi de mijloacele de trai. Atunci Satana îl
va face pe acest urmaş să creadă că trebuie să renunţe la convingerile conştiinţei lui. Dar
singurul lucru din lumea noastră pe care ne putem sprijini este Cuvântul lui Dumnezeu.
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor
da pe deasupra” (Matei 6:33). Chiar şi în viaţa aceasta nu e spre binele nostru să ne depărtăm
de voinţa Tatălui din cer. Când cunoaştem puterea Cuvântului Său, nu trebuie să urmăm
sugestiile lui Satana când e vorba să ne câştigăm hrana sau să ne salvăm viaţa. Singurul lucru
la care trebuie să ne gândim este acesta: Care e porunca lui Dumnezeu şi care e făgăduinţa
Lui? Dacă le cunoaştem, trebuie să ascultăm de cea dintâi şi să ne încredem în cea de a doua.
În ultima mare bătălie a luptei cu Satana, aceia care Îi vor rămâne credincioşi lui Dumnezeu
vor vedea cum li se ia orice mijloc de întreţinere. Pentru că ei refuză să calce Legea Sa, ca să
asculte de puterile pământeşti, li se va interzice să cumpere şi să vândă. În cele din urmă, se
va da un decret ca toţi să fie omorâţi. Vezi Apocalipsa 13:11-17. Dar celui care ascultă de
Dumnezeu i se dă făgăduinţa: „Acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de
scăpare; i se va da pâine şi apa nu-i va lipsi” (Isaia 33:16). Prin această făgăduinţă vor trăi
copiii lui Dumnezeu. În timp ce pământul va fi pustiit de foamete, ei vor fi hrăniţi. „Ei nu
rămân de ruşine în ziua nenorocirii, ci au de ajuns în zilele de foamete” (Psalmii 37:19). Timpul
acesta de mare nenorocire a fost văzut de profetul Habacuc şi cuvintele lui exprimă credinţa
bisericii. „Chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va
lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot
mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” (Habacuc 3:17,18).
Dintre toate învăţăturile pe care le putem lua din ispitirea cea mare pe care a avut-o
Domnul nostru la început, niciuna nu e mai mare ca aceea privind puterea de stăpânire
asupra poftelor şi pasiunilor. În toate veacurile, ispitele care făceau apel la natura fizică au
avut cel mai mare efect pentru a corupe şi a degrada omenirea. Prin necumpătare, Satana
lucrează la distrugerea puterilor mintale şi morale, pe care Dumnezeu le-a dat omului ca pe o
înzestrare preţioasă. În felul acesta, omul nu mai este în stare să aprecieze lucrurile care au
valoare veşnică. Printr-o afundare de bunăvoie în cele senzuale, Satana caută să şteargă din
suflet orice asemănare cu Dumnezeu.
Nebuneasca dedare la plăceri împreună cu bolile şi decăderea aduse de aceste stări, care au
existat la prima venire a lui Hristos, vor exista din nou cu o putere şi mai mare spre rău
înainte de a doua lui venire. Hristos a spus că starea lumii va fi ca în zilele dinaintea potopului
şi ca în Sodoma şi Gomora. Toate întocmirile gândurilor din inimă vor fi îndreptate în fiecare zi
numai spre rău. Noi trăim acum în pragul acestei vremi îngrozitoare şi trebuie să luăm la
inimă învăţătura pe care ne-o dă postul Mântuitorului. Numai prin chinurile de nedescris pe
care le-a suferit Hristos, putem aprecia câte rele aduce după sine dedarea neînfrânată la poftă.
Pilda Lui ne spune că singura noastră nădejde de viaţă veşnică este de a aduce apetitul şi
pasiunile în supunere faţă de voia lui Dumnezeu.
În puterea noastră, este cu neputinţă să aducem la tăcere pretenţiile firii noastre decăzute.
Pe calea aceasta, Satana va aduce ispitele asupra noastră. Hristos ştie că vrăjmaşul va veni la
orice fiinţă omenească, încercând să profite de slăbiciunile moştenite şi să-i ademenească, prin
minciunile şi viclenia lui, pe toţi aceia care nu şi-au pus încrederea în Dumnezeu. Mergând
prin locurile pe unde trebuie să treacă omul, Domnul a pregătit calea pentru ca noi să biruim.
El nu vrea să fim mai slabi în lupta cu Satana. El nu vrea să ne lăsăm intimidaţi, descurajaţi
de atacurile şarpelui. „Îndrăzniţi”, zice El, „Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).
 Acela care se luptă împotriva forţelor poftei să privească la Mântuitorul în pustia ispitei, să-
L vadă în agonie pe cruce, când a strigat: „Mi-e sete.” El a suportat tot ce putem suporta şi noi.
Biruinţa Lui este biruinţa noastră.
Iisus S-a sprijinit pe înţelepciunea şi tăria Tatălui Său ceresc. El declară: „Domnul
Dumnezeu M-a ajutat; de aceea nu M-am ruşinat… ştiind că nu voi fi dat de ruşine. Iată,
Domnul Dumnezeu Mă ajută.” Arătând spre pilda pe care ne-o dă, El ne spune: „Cine dintre
voi se teme de Domnul să asculte glasul Robului Său! Cine umblă în întuneric şi n-are lumină,
să se încreadă în Numele Domnului şi să se bizuie pe Dumnezeul lui!” (Isaia 50:7-10).
„Vine stăpânitorul lumii acesteia”, a spus Iisus. „El n-are nimic în Mine” (Ioan 14:30). În El
nu se găsea nimic care să răspundă la amăgirile lui Satana. El nu S-a lăsat ademenit de păcat.
Nici chiar printr-un gând nu S-a supus ispitei. Aşa poate să fie şi cu noi. Natura omenească a
lui Hristos era unită cu cea dumnezeiască; El era pregătit de luptă prin locuirea lăuntrică a
Duhului Sfânt. Iar El a venit să ne facă părtaşi de natura Lui dumnezeiască. Câtă vreme
suntem legaţi de El prin credinţă, păcatul nu mai are putere asupra noastră. Dumnezeu apucă
mâna credinţei noastre şi o ajută să se ţină tare de dumnezeirea lui Hristos, ca noi să putem
ajunge la desăvârşire de caracter.
Şi Hristos ne-a arătat cum se ajunge aici. Prin ce mijloc a biruit El în lupta cu Satana? Prin
Cuvântul lui Dumnezeu. El n-a putut să Se împotrivească ispitei decât prin Cuvânt. „Stă
scris”, a spus El. Nouă ne-au fost date „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele
să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin
pofte” (2 Petru 1:4). Fiecare făgăduinţă din Cuvântul lui Dumnezeu ne aparţine. Noi trebuie să
trăim „prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Când sunteţi atacaţi de ispite, nu
priviţi la împrejurări sau la slăbiciunile voastre, ci la puterea Cuvântului. Toată puterea vi se
dă vouă. „Strâng Cuvântul Tău în inima mea”, zice psalmistul, „ca să nu păcătuiesc împotriva
Ta!” „După cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori” (Psalmii 119:11; 17:4).
 CAPITOLUL 13

BIRUINŢA

A
tunci Diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streaşina templului şi I-a zis: «Dacă
eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci este scris:

El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta;

Şi ei Te vor lua pe mâini:
Ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.»”

Satana credea că acum dă lupta cu Iisus pe terenul Lui. Însuşi vrăjmaşul acesta înverşunat
folosea cuvinte care porneau din gura lui Dumnezeu. El încă se mai arăta ca un înger de
lumină şi dădea de înţeles că are cunoştinţe din Scriptură şi că înţelege valoarea celor scrise.
După cum Iisus a folosit mai înainte Cuvântul lui Dumnezeu ca să-Şi susţină credinţa,
ispititorul îl folosea acum cu gândul de a-şi sprijini amăgirea. El pretindea că a vrut doar să
vadă câtă credinţă are Iisus şi acum Îi laudă statornicia. Deoarece Mântuitorul a arătat că are
încredere în Dumnezeu, Satana stăruia ca El să dea o nouă dovadă de credinţă.
Dar ispita este din nou începută prin cuvintele care semănau îndoială: „Dacă eşti Fiul lui
Dumnezeu”. Hristos era ispitit să răspundă la acest „dacă”, dar S-a abţinut şi n-a îngăduit nici
cea mai slabă umbră de îndoială. El nu avea de ce să-Şi pună viaţa în primejdie ca să-i dea o
dovadă lui Satana.
Ispititorul gândea că se poate folosi de natura omenească a lui Hristos şi căuta să-L ducă la
îngâmfare. Cu toate că îi poate ademeni pe oameni, Satana nu poate să-i forţeze să
păcătuiască. El I-a spus lui Iisus: „Aruncă-Te jos”, ştiind că el nu-L putea arunca, pentru că
atunci Dumnezeu ar fi intervenit şi L-ar fi salvat. Satana nu putea nici să-L oblige pe Iisus să
Se arunce. Dacă Hristos nu consimţea la ispită, nu putea fi biruit. Nici toată puterea
pământului sau a infernului nu putea să-L forţeze să Se depărteze cât de puţin de voia Tatălui
Său.
Ispititorul nu ne poate constrânge niciodată să păcătuim. El nu poate să ne stăpânească
mintea, decât dacă ea este predată puterii lui. Întâi trebuie să consimtă voinţa şi credinţa
trebuie să se desprindă de Hristos, şi numai după aceea poate Satana să-şi exercite puterea
asupra noastră. Dar orice dorinţă păcătoasă pe care o cultivăm îi dă lui un punct de sprijin.
Orice punct în care noi nu ajungem la standardul pus de Dumnezeu este o poartă deschisă, pe
care poate să intre vrăjmaşul să ne ispitească şi să ne distrugă. Şi orice greşeală sau înfrângere
a noastră îi dă Diavolului prilej să-L învinuiască pe Hristos.
Când a citat făgăduinţa: „El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta”, Satana a lăsat la
o parte cuvintele: „Să te păzească în toate căile tale”; adică în toate căile în care Îl putem alege
pe Dumnezeu. Iisus a refuzat să lase calea ascultării. Deşi avea o încredere deplină în Tatăl
Său, nu voia să Se aşeze, fără să fie nevoie, într-o situaţie care ar fi făcut necesară intervenţia
Tatălui pentru a-L salva de la moarte. El nu voia să forţeze Cerul să vină să-L scape şi astfel să
greşească şi să nu-i dea omului o pildă de încredere şi supunere.
Iisus i-a spus lui Satana: „De asemenea, este scris: «Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul
tău».” Cuvintele acestea le spusese Moise copiilor lui Israel când însetaseră în pustie şi au
cerut ca Moise să le dea apă, strigând: „Este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu este?”
(Exodul 17:7). Dumnezeu făcuse pentru ei minuni, dar, cu toate acestea, în vreme de încercare,
s-au îndoit şi au cerut o dovadă că El era cu ei. În necredinţa lor, ei căutau să-L pună la
încercare. Satana Îl constrângea pe Hristos să facă acelaşi lucru. Dumnezeu dăduse deja
dovada că Iisus era Fiul Său; şi acum, dacă El ar fi cerut o dovadă că era Fiul lui Dumnezeu,
ar fi însemnat să pună la încercare Cuvântul lui Dumnezeu – să-L ispitească. La fel este dacă
cineva cere un lucru pe care Dumnezeu nu l-a făgăduit. E un semn de neîncredere şi ar fi de
fapt o punere la probă sau o ispitire a Lui. Noi nu trebuie să-I cerem lui Dumnezeu ceva ca să
dovedim că Îşi va împlini Cuvântul, ci pentru că îl va împlini; nu ca să dovedim că El ne
iubeşte, ci pentru că ne iubeşte. „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine
se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei
11:6).
Dar credinţa nu e în niciun fel amestecată cu încumetarea. Numai acela care are adevărata
credinţă este sigur faţă de încumetare. Căci încumetarea este credinţa contrafăcută de Satana.
Credinţa cere împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu şi aduce roade în ascultare. Încumetarea
se întemeiază şi ea pe făgăduinţe, dar le foloseşte la fel ca Satana, pentru a scuza nelegiuirea.
Credinţa i-ar fi făcut pe primii noştri părinţi să se încreadă în iubirea lui Dumnezeu şi să
asculte de poruncile Lui. Încumetarea i-a făcut să calce Legea Lui, crezând că iubirea Lui cea
mare îi va scăpa de urmările păcatului lor. Aceea nu este credinţă, care cere favoarea Cerului,
dar nu împlineşte condiţiile pe baza cărora urmează să se acorde harul. Adevărata credinţă se
întemeiază pe făgăduinţele şi pe rânduielile Sfintei Scripturi.
Deseori, când nu reuşeşte să provoace îndoiala, Satana reuşeşte să ne aducă la încumetare.
Dacă ne poate face să ne aşezăm în calea ispitei fără să fie nevoie, ştie că biruinţa e a lui.
Dumnezeu îi va apăra pe toţi aceia care merg pe cărarea ascultării, dar, dacă te depărtezi de
ea, ajungi pe terenul lui Satana. Acolo cădem cu siguranţă. Mântuitorul ne-a dat porunca
aceasta: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită” (Marcu 14:38). Meditaţia şi
rugăciunea ne vor feri de a ne arunca de bunăvoie în calea primejdiei şi, în felul acesta, vom fi
scăpaţi de multe înfrângeri.
Cu toate acestea, să nu ne pierdem curajul atunci când suntem atacaţi de ispită. Adesea,
când ajungem într-o încercare, ne îndoim că Duhul Sfânt ne-a condus până acolo. Dar Duhul
L-a condus pe Iisus în pustie, ca să fie ispitit de Satana. Când ne duce într-o încercare,
Dumnezeu are un plan de îndeplinit pentru binele nostru. Iisus nu S-a încrezut cu îngâmfare
în făgăduinţele lui Dumnezeu, mergând fără să fie nevoie în ispită, nici nu S-a lăsat pradă
descurajării când a venit ispita asupra Lui. Nici noi să nu facem altfel. „Dumnezeu, care este
credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit
şi mijlocul ca să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” El zice: „Adu ca jertfă lui Dumnezeu
mulţumiri şi împlineşte-ţi juruinţele făcute Celui Preaînalt. Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu
te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi” (1 Corinteni 10:13; Psalmii 50:14,15).
Iisus a biruit şi cea de-a doua ispită. Acum, Satana s-a arătat în adevăratul său caracter.
Dar nu a apărut ca un monstru, cu copite despicate şi cu aripi de liliac. El era un înger
puternic, deşi era căzut. El se considera conducătorul revoltei şi dumnezeul acestei lumi.
Aşezându-L pe Iisus pe un munte înalt, Satana a făcut ca toate împărăţiile lumii, cu toată
slava lor, să treacă în vedere panoramică pe dinaintea Lui. Lumina soarelui strălucea peste
oraşe mari cu temple, cu palate de marmură, peste întinse câmpii roditoare şi livezi încărcate
de fructe. Urmele răutăţii erau ascunse. Ochii lui Iisus, care în ultima vreme întâlniseră numai
tristeţe şi pustietate, priveau acum la scene de neîntrecută frumuseţe şi îmbelşugare. Atunci s-
a auzit şi glasul ispititorului: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie
îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă dar Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.”
Misiunea lui Hristos putea să fie împlinită numai prin suferinţă. În faţa Lui era o viaţă de
tristeţe, de greutăţi şi de lupte şi o moarte de ocară. Trebuia să poarte păcatele lumii întregi.
Trebuia să sufere despărţirea de iubirea Tatălui Său. Iată, acum ispititorul se oferea să predea
puterea pe care o luase pe nedrept. Hristos Se putea salva de viitorul acela îngrozitor,
recunoscând supremaţia lui Satana. Dar, dacă făcea lucrul acesta, ar fi însemnat să renunţe la
biruinţă în lupta cea mare. Satana păcătuise în ceruri, căutând să se înalţe mai presus de Fiul
lui Dumnezeu. Dacă acum câştiga, însemna că revolta va triumfa.
Când I-a spus lui Hristos că împărăţiile şi slava lumii îi sunt date lui şi el le dă oricui
voieşte, Satana a spus adevărul numai în parte şi l-a spus numai pentru a servi cauza lui
printr-o nouă înşelăciune. Împărăţia lui Satana era ceea ce el smulsese de la Adam, dar Adam
nu era decât reprezentantul Creatorului. Stăpânirea lui nu era independentă. Pământul era al
lui Dumnezeu şi El a dat toate lucrurile Fiului Său. Adam trebuia să domnească în calitate de
supus al lui Hristos. Adam şi-a trădat stăpânirea, care a trecut în mâinile lui Satana, Hristos a
rămas încă împărat de drept. De aceea şi spunea Domnul către Nebucadneţar: „Cel Preaînalt
stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui Îi place” (Daniel 4:17). Satana poate exercita
stăpânirea smulsă prin înşelăciune numai atât cât îi îngăduie Dumnezeu.
Când I-a oferit lui Hristos împărăţia şi slava lumii, ispititorul a propus de fapt ca Hristos să
predea adevăratul Lui drept de a împărăţi asupra lumii şi să aibă stăpânirea ca un supus al lui
Satana. O asemenea împărăţie doreau să aibă şi iudeii. Ei doreau împărăţia acestei lumi. Dacă
Hristos ar fi voit să le dea o asemenea împărăţie, L-ar fi primit cu mare bucurie. Dar asupra ei
zăcea blestemul păcatului, cu toate nenorocirile aduse de el. Hristos i-a spus atunci
ispititorului: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi
numai Lui să-I slujeşti».”
Acela care se revoltase în cer Îi oferea lui Hristos împărăţiile acestei lumi, ca să cumpere
omagiul Lui faţă de principiile răutăţii; dar El nu putea fi cumpărat. El venise să întemeieze o
împărăţie a neprihănirii şi nu avea de gând să-Şi părăsească planurile. Cu aceeaşi ispită,
Satana se apropie de oameni, faţă de care are mai mare succes decât faţă de Hristos. El le oferă
oamenilor împărăţia acestei lumi, cu condiţia să-i recunoască supremaţia lui. El le cere să
jertfească cinstea, să desconsidere conştiinţa şi să se lase stăpâniţi de egoism. Hristos îi invită
să caute Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui; dar Satana îi urmăreşte şi le spune:
„Oricât ar fi de adevărate lucrurile despre viaţa veşnică, dacă vrei să ai succes în lumea
aceasta, trebuie să-mi serveşti mie. Eu ţin în mâna mea binele tău. Pot să-ţi dau bogăţii,
plăceri, onoruri şi fericire. Ascultă sfatul meu. Nu te lăsa dus de idei ciudate, de cinste sau
sacrificiu de sine. Calea ţi-o pregătesc eu.” Astfel sunt rătăciţi foarte mulţi oameni. Ei sunt de
acord să trăiască pentru slujirea eului şi Satana este mulţumit. În timp ce-i adoarme cu
nădejdea de a pune stăpânire pe lume, el câştigă stăpânirea asupra vieţii lor. Dar el oferă ceva
ce nu le poate da şi, în curând, va fi luat şi de la el. În schimb, îi momeşte cu dreptul lor la
moştenirea fiilor lui Dumnezeu.
Satana pusese la îndoială faptul că Iisus era Fiul lui Dumnezeu. Dar, când a fost respins, i
s-a dat dovada că el nu putea contesta aceasta. Dumnezeirea a străbătut prin corpul omenesc
suferind. Satana n-a avut putere să se împotrivească poruncii. Scrâşnind de umilinţă şi ură, a
fost silit să se retragă din faţa Răscumpărătorului omenirii. Biruinţa lui Hristos era
desăvârşită, la fel cum a fost înfrângerea lui Adam.
Tot aşa şi noi putem să ne împotrivim ispitei şi să-l obligăm pe Satana să plece de la noi.
Iisus a câştigat biruinţa prin supunere şi credinţă în Dumnezeu, iar prin apostolul ne spune:
„Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu, împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă
de Dumnezeu şi El Se va apropia de voi” (Iacov 4:7,8). Noi nu ne putem salva singuri din
puterea ispititorului. El a biruit omenirea şi, atunci când încercăm să-i stăm împotrivă prin
puterile noastre, ajungem cu siguranţă o pradă a vicleniei lui. „Numele Domnului este un turn;
cel neprihănit fuge în el şi stă la adăpost” (Proverbele 18:10). Satana tremură şi fuge din faţa
celei mai slabe fiinţe care găseşte adăpost în Numele acesta puternic.
După ce vrăjmaşul s-a îndepărtat, Iisus a căzut la pământ sfârşit de puteri, cu faţa palidă,
ca mort. Îngerii cerului vegheaseră asupra luptei, privind la iubitul lor Conducător care trecea
prin suferinţe aşa de mari pentru a ne deschide o cale de scăpare. El a suferit încercarea
aceasta, mai mare decât vom fi chemaţi să suportăm noi vreodată. Îngerii Îi slujeau acum
Fiului lui Dumnezeu, care zăcea ca mort la pământ. A fost întărit cu hrană, mângâiat prin
cuvinte pline de iubire din partea Tatălui Său şi prin asigurarea că tot cerul a triumfat prin
biruinţa Lui. Recăpătându-Şi puterile, inima Lui mare se îndreaptă plină de iubire către om şi
El porneşte mai departe, să termine lucrarea pe care o începuse, cu gândul să nu Se
odihnească până când vrăjmaşul nu va fi înfrânt şi neamul omenesc nu va fi răscumpărat.
Noi nu vom putea pricepe niciodată cât a costat răscumpărarea noastră, până nu vom sta în
faţa tronului lui Dumnezeu, împreună cu Răscumpărătorul nostru. Când slava locuinţelor
veşnice va străluci înaintea ochilor noştri extaziaţi, ne vom aminti că Iisus a părăsit toate
acestea pentru noi şi nu numai că S-a exilat din curţile cereşti, dar a riscat să fie înfrânt şi să
fie pierdut pentru veşnicie. Atunci ne vom depune coroanele la picioarele Sale şi vom cânta:
„Vrednic este Mielul care a fost junghiat să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria,
cinstea, slava şi lauda” (Apocalipsa 5:12).
 CAPITOLUL 14

„NOI AM GĂSIT
PE MESIA”

I
oan Botezătorul predica şi boteza la Betabara, dincolo de Iordan. Nu departe de locul
acesta, Dumnezeu oprise pe vremuri apele râului până a trecut Israel. Tot în apropiere,
fusese dărâmată cetatea Ierihon de oştile cereşti. Amintirea acestor evenimente era acum
împrospătată şi făcea ca solia lui Ioan Botezătorul să prezinte un interes deosebit. Oare
Acela, care în timpurile de demult făcuse atâtea minuni, nu Îşi va arăta din nou puterea
pentru eliberarea lui Israel? Astfel de gânduri frământau inima oamenilor care zilnic se
îngrămădeau pe malurile Iordanului.
Predicarea lui Ioan ajunsese să pună stăpânire cu atâta putere asupra naţiunii, încât a
atras atenţia autorităţilor religioase. Primejdia revoltei făcea ca romanii să vadă cu ochi
bănuitori orice adunare mai mare şi, de aceea, orice lucru care ar fi prevestit vreo răscoală a
poporului deştepta temerile conducătorilor iudei. Ioan nu recunoscuse autoritatea Sinedriului
şi nu ceruse autorizaţia acestuia pentru lucrarea pe care o făcea. El îi mustrase pe toţi la fel,
pe conducători şi pe conduşi, pe farisei şi pe saduchei. Cu toate acestea, lumea îl urma plină
de entuziasm. Interesul pentru lucrarea lui părea a creşte fără încetare. Cu toate că nu
avusese nicio legătură cu el, Sinedriul socotea că Ioan, fiind un învăţător public, se găsea sub
jurisdicţia sa.
Acest consiliu era format din membri aleşi din preoţime şi dintre conducătorii şi învăţătorii
neamului. De obicei, preşedintele era marele-preot. Toţi membrii trebuiau să fie înaintaţi în
vârstă, deşi nu prea bătrâni, oameni învăţaţi, cunoscători nu numai în ale credinţei şi istoriei
iudeilor, ci şi în ale ştiinţei în general. Trebuiau să fie fără cusur fizic, să fie căsătoriţi şi să aibă
copii, ceea ce-i făcea mai potriviţi pentru a-i înţelege şi a-i ajuta pe ceilalţi. Locul lor de
întâlnire era într-o sală din incinta Templului din Ierusalim. În zilele de independenţă ale
iudeilor, Sinedriul era instanţa supremă a neamului, având autoritate pământească şi
ecleziastică. Deşi acum era supus guvernatorilor romani, încă mai exercita o influenţă
puternică atât în cele civile, cât şi în cele religioase.
Sinedriul nu mai putea să întârzie cercetarea lucrării lui Ioan. Unii încă îşi mai aminteau
descoperirea dată lui Zaharia în templu şi profeţia tatălui, care îl arătase pe copilul lui ca
înainte-mergător al lui Mesia. În urma tulburărilor şi schimbărilor din cei treizeci de ani
trecuţi, lucrurile acestea se pierduseră în mare parte din vedere. Acum ele veneau din nou în
minte, prin mişcarea adusă de lucrarea lui Ioan.
De multă vreme nu mai fusese un profet în Israel. De multă vreme nu se mai văzuse o
reformă ca aceea care se producea acum. Chemarea la mărturisire de păcate părea ceva nou şi
uimitor. Mulţi conducători n-ar fi vrut să meargă să asculte chemările şi mustrările lui Ioan, ca
nu cumva să fie siliţi să dezvăluie tainele vieţii lor. Cu toate acestea, predica lui era o
proclamare deschisă a lui Mesia. Se ştia bine că cele şaptezeci de săptămâni din profeţia lui
Daniel, în care se cuprindea şi venirea lui Mesia, aproape se sfârşiseră şi toţi aşteptau cu
nerăbdare să aibă parte de timpul acela mult dorit de glorie naţională. Atât de mare era
entuziasmul poporului, încât Sinedriul urma să fie obligat în curând să aprobe sau să respingă
lucrarea lui Ioan. Puterea sinedriului asupra poporului începuse să scadă. Menţinerea poziţiei
lui devenea o problemă serioasă. Sperând să găsească o soluţie, Sinedriul a trimis la Iordan o
delegaţie de preoţi şi de leviţi, ca să discute cu noul învăţător.
O mulţime de oameni erau adunaţi şi ascultau cuvintele lui când au sosit trimişii. Cu un
aer de stăpânitori, anume plănuit ca să-i impresioneze pe oameni şi să-l facă pe profet să ţină
seama de ei, rabinii îngâmfaţi se apropiau. Plină de respect şi chiar de teamă, mulţimea le-a
făcut loc să treacă. Aceşti bărbaţi însemnaţi, îmbrăcaţi în haine bogate, plini de îngâmfare
pentru rangul şi puterea lor, s-au oprit în faţa profetului din pustie.
– Cine eşti tu? au întrebat ei.
Ştiind ce aveau ei în gând, Ioan a răspuns: „Nu sunt eu Hristosul.”
– Dar cine eşti? Eşti Ilie?
– Nu sunt!
– Eşti prorocul?
– Nu.
– Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce zici tu despre tine însuţi?
– Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: „Neteziţi calea Domnului!” cum a zis prorocul
Isaia.
Pasajul amintit de Ioan este din frumoasa profeţie a lui Isaia: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe
poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a
sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită… Un glas strigă: «Pregătiţi în pustie calea Domnului,
neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice
munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile în vâlcele!
Atunci se va descoperi slava Domnului şi, în clipa aceea, orice făptură o va vedea»” (Isaia 40:1-
5).
Pe vremuri, când un împărat călătorea printr-o parte mai puţin umblată din împărăţia lui, o
ceată de oameni mergea înaintea trăsurii, ca să niveleze ridicăturile şi să astupe gropile, pentru
ca împăratul să poată călători în siguranţă şi fără nicio piedică. Acest obicei este folosit de
profet pentru a ilustra lucrarea Evangheliei. „Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal
să fie plecate.” Când Duhul lui Dumnezeu, cu minunata Lui putere de redeşteptare, atinge
sufletul, El face ca mândria omenească să se plece. Plăcerea, poziţia şi puterea omenească
sunt socotite ca fiind fără valoare. „Izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva
cunoştinţei lui Dumnezeu”, sunt răsturnate şi orice gând este făcut „rob ascultării de Hristos”
(2 Corinteni 10:5). Atunci umilinţa şi iubirea gata de sacrificiu, care sunt aşa de puţin
apreciate de oameni, sunt puse mai presus de toate celelalte lucrări. Aceasta este lucrarea
Evangheliei, din care face parte şi solia lui Ioan.
Rabinii au întrebat mai departe: „Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici
prorocul?” Cuvântul „prorocul” se referea la Moise. Iudeii ajunseseră la părerea că Moise
trebuia să învie din morţi şi să fie înălţat la cer. Ei nu ştiau că el înviase deja. Când Ioan
Botezătorul şi-a început lucrarea, mulţi au crezut că el poate să fie Moise, care a înviat din
morţi, deoarece părea să cunoască în amănunţime profeţiile şi istoria lui Israel.
De asemenea, se credea că înainte de venirea lui Mesia se va arăta Ilie. Ioan a împlinit
această aşteptare, lucru care n-a fost recunoscut, dar cuvintele lui aveau un înţeles mai adânc.
Mai târziu, Iisus a spus cu privire la Ioan: „Dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să
vină” (Matei 11:14). Ioan a venit în spiritul şi puterea lui Ilie, ca să facă o lucrare ca aceea pe
care a făcut-o Ilie. Dacă iudeii l-ar fi primit, lucrul acesta s-ar fi împlinit pentru ei. Dar ei n-au
primit solia lui. Pentru ei, el nu era Ilie. El nu putea să împlinească pentru ei lucrarea pentru
care venise.
Mulţi dintre cei adunaţi la Iordan fuseseră de faţă la botezul lui Iisus, dar numai câţiva
observaseră semnul care se dăduse atunci. În timpul lunilor precedente ale lucrării lui Ioan
Botezătorul, mulţi au refuzat să dea ascultare chemării lui la pocăinţă. În urma acestui lucru,
inima lor se împietrise şi mintea lor se întunecase. Când Cerul a mărturisit pentru Iisus la
botezul Lui, ei n-au înţeles nimic. Ochii care niciodată nu se îndreptaseră în credinţă către Cel
Nevăzut n-au văzut descoperirea slavei lui Dumnezeu, urechile care niciodată nu ascultaseră
de glasul Lui nu au auzit cuvintele mărturiei. La fel se întâmplă şi acum. Deseori prezenţa lui
Hristos şi a îngerilor slujitori se manifestă în adunările oamenilor şi, cu toate acestea, mulţi nu
ştiu acest lucru. Ei nu simt nimic deosebit. Doar unora li se descoperă prezenţa Mântuitorului.
Pace şi bucurie străbat în inima lor. Ei sunt mângâiaţi, încurajaţi şi binecuvântaţi.
Delegaţii din Ierusalim îl întrebaseră pe Ioan: „De ce botezi?” Şi acum aşteptau răspunsul.
Deodată, când privirea lui se îndrepta asupra mulţimii, ochii i s-au aprins, faţa i-a fost
luminată şi întreaga lui făptură a fost zguduită de o emoţie profundă. Întinzând mâna, el a
strigat: „Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi. El este
Acela care vine după mine şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua
încălţămintelor” (Ioan 1:26,27).
Mesajul era clar şi hotărât, aşa că putea fi dat ca răspuns Sinedriului. Cuvintele lui Ioan
nu se puteau aplica decât la Cel de atâta vreme făgăduit. Mesia era în mijlocul lor. Plini de
uimire, preoţii şi mai-marii începură să privească împrejurul lor, cu speranţa că Îl vor
descoperi pe Acela despre care vorbise Ioan. Dar nu L-au putut deosebi din mulţime.
La botez, când Ioan L-a numit pe Iisus „Mielul lui Dumnezeu”, o nouă lumină venise asupra
lucrării lui Mesia. Gândul profetului s-a îndreptat spre cuvintele lui Isaia: „Ca un miel pe care-l
duci la măcelărie” (Isaia 53:7). În săptămânile următoare, Ioan a cercetat cu un nou interes
profeţiile şi învăţăturile privitoare la serviciul jertfelor. El n-a deosebit cu claritate cele două
faze ale lucrării lui Hristos – de jertfă care suferă şi de Împărat care biruieşte –, dar a văzut că
venirea Lui are o mai mare însemnătate decât aceea pe care o înţelegeau preoţii şi poporul.
Când L-a văzut pe Iisus în mulţime, la întoarcerea Lui din pustie, Ioan aştepta plin de
încredere ca El să facă un semn care să dovedească adevăratul Său caracter. Era nerăbdător
să audă o declaraţie din partea Mântuitorului cu privire la misiunea Sa, dar nu s-a rostit
niciun cuvânt, nu s-a dat niciun semn. Iisus n-a răspuns la cuvintele prin care Ioan
Botezătorul Îl făcea cunoscut, ci S-a amestecat printre ucenicii lui Ioan şi n-a dat niciun semn
vizibil al deosebitei Lui lucrări şi n-a luat nicio măsură pentru a Se face cunoscut.
A doua zi, Ioan L-a văzut pe Iisus venind. Învăluit de lumina slavei lui Dumnezeu, profetul a
întins mâna, declarând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! El este Acela
despre care ziceam: După mine vine un om care este înaintea mea… Eu nu-L cunoşteam, dar
tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă, ca El să fie cunoscut lui Israel… Am văzut
Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El. Eu nu-L cunoşteam, dar
Cel ce m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: «Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi
oprindu-Se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt». Şi eu am văzut lucrul acesta şi am mărturisit
că El este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1:29-34).
Era acesta Hristosul? Plini de teamă şi uimire, oamenii priveau la Acela care fusese declarat
ca Fiu al lui Dumnezeu. Ei fuseseră adânc mişcaţi de cuvintele lui Ioan. El le vorbise în Numele
lui Dumnezeu. Ei îl ascultaseră zi după zi când le mustra păcatele şi în fiecare zi se întărea în
ei convingerea că el era trimis de cer. Dar cine era Acest „mai mare ca Ioan Botezătorul? În
îmbrăcămintea şi în purtarea Lui nu se vedea nimic după care cineva să-L socotească un om
de rang mare. După înfăţişare, era un om simplu, îmbrăcat ca ei, în haine umile de om sărac.
În mulţime se găseau câţiva care, la botezul lui Hristos, văzuseră slava lui Dumnezeu şi
auziseră glasul Lui. Dar de atunci faţa lui Iisus se schimbase foarte mult. La botez, Îi văzuseră
chipul transfigurat de lumina cerească; acum – palid, epuizat şi slăbit – a fost recunoscut doar
de profetul Ioan.
Dar, în timp ce priveau la El, oamenii au văzut faţa Lui plină de milă dumnezeiască,
amestecată cu o putere de care era conştient. Orice privire a ochilor, orice trăsătură a feţei
avea pecetea umilinţei şi expresivitatea unei iubiri de nedescris. El părea înconjurat de o
atmosferă a influenţei spirituale. În timp ce gesturile Lui erau liniştite şi nepretenţioase, El îi
impresiona pe oameni cu simţământul unei puteri ascunse, dar care nu putea să fie în totul
acoperită. Acesta să fie Cel aşteptat de Israel atâta vreme?
Iisus a venit în umilinţă şi sărăcie ca să ne poată fi atât model, cât şi Mântuitor. Dacă S-ar fi
arătat în strălucire împărătească, atunci cum ne-ar fi putut învăţa umilinţa? Cum ar fi putut
prezenta adevăruri atât de tăioase ca acelea din Predica de pe Munte? Unde ar mai fi fost
nădejdea celor smeriţi în viaţă, dacă Iisus venea să locuiască între oameni ca împărat?
Cu toate acestea, mulţimii i se părea că nu e cu putinţă ca Acela pe care-L arăta Ioan să fie
împlinitorul visurilor lor înalte. De aceea, mulţi au fost dezamăgiţi şi foarte încurcaţi.
Cuvintele pe care preoţii şi rabinii ar fi vrut aşa de mult să le audă, că Iisus va aşeza iarăşi
împărăţia lui Israel, n-au fost rostite. Un asemenea împărat căutaseră şi aşteptaseră ei, un
asemenea împărat ar fi fost primit cu braţele deschise. Dar pe unul care voia să aşeze în inima
lor o împărăţie a păcii şi a neprihănirii nu voiau să-L primească.
A doua zi, când aproape de el se aflau doi ucenici, Ioan L-a văzut din nou pe Iisus în
mijlocul oamenilor. Faţa profetului s-a luminat din nou de slava Celui Nevăzut, când a strigat:
„Iată Mielul lui Dumnezeu.” Cuvintele au mişcat inima ucenicilor. Ei nu le înţelegeau pe deplin.
Ce însemna numele pe care I-l dăduse Ioan – „Mielul lui Dumnezeu”? Ioan nu lămurise.
Lăsându-l pe Ioan, ei s-au dus să-L caute pe Iisus. Unul dintre aceştia doi era Andrei,
fratele lui Simon, iar celălalt era Ioan evanghelistul. Aceştia au fost cei dintâi ucenici ai lui
Hristos. Mânaţi de o putere căreia nu i se puteau împotrivi, ei au mers după Iisus –
nerăbdători să stea de vorbă cu El şi cu toate acestea îngroziţi şi tăcuţi, pierduţi în grozava
întrebare: Este acesta Mesia?
Iisus ştia că ucenicii merg după El. Ei erau primele roade ale lucrării Sale şi în inima
dumnezeiescului Învăţător era bucurie când aceste fiinţe au răspuns harului Său. Cu toate
acestea, întor­cându-Se, El a întrebat numai atât: „Ce căutaţi?” El voia să le dea prilejul să se
întoarcă sau să-şi spună dorinţa.
De un singur lucru îşi dădeau ei seama. O singură persoană umplea gândurile lor. Ei au
strigat: „Rabi, unde locuieşti?” În cele câteva vorbe pe care le puteau schimba pe marginea
drumului, ei nu puteau să primească ceea ce doreau. Doreau să fie singuri cu Iisus, să stea la
picioarele Lui şi să asculte cuvintele Lui.
„«Veniţi să vedeţi», le-a zis El. S-au dus şi au văzut unde locuia şi, în ziua aceea, au rămas
la El.”
Dacă Ioan şi Andrei ar fi avut un spirit necredincios, ca preoţii şi rabinii, n-ar fi ajuns să
înveţe la picioarele lui Iisus. Ei ar fi venit la El cu critici, ca să-I judece cuvintele. În felul
acesta, mulţi oameni închid poarta în faţa celor mai preţioase ocazii. Dar aceşti primi ucenici
n-au procedat aşa. Ei au răspuns chemării adresate de Duhul Sfânt prin predica lui Ioan
Botezătorul. Acum au recunoscut glasul Învăţătorului ceresc. Pentru ei, cuvintele lui Iisus erau
pline de prospeţime, de adevăr şi de frumuseţe. O lumină dumnezeiască se revărsa asupra
învăţăturii din Scripturile Vechiului Testament. Adevărurile cele atât de cuprinzătoare le
apăreau într-o nouă lumină.
Numai căinţa, credinţa şi iubirea ajută unui suflet să poată primi înţelepciune din cer.
Credinţa care lucrează prin iubire este cheia cunoştinţei şi oricine iubeşte „cunoaşte pe
Dumnezeu” (1 Ioan 4:7).
Ucenicul Ioan era un om plin de râvnă, plin de o adâncă iubire, înflăcărat, şi totuşi
contemplativ. El începuse să priceapă slava lui Hristos – nu strălucirea şi puterea lumească, pe
care fusese învăţat să le aştepte, ci „o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”,
„plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14). El era absorbit de contemplarea acestei teme minunate.
Andrei a căutat să le dea şi altora din bucuria care-i umplea inima. Căutându-l pe fratele
său Simon, i-a strigat: „Noi am găsit pe Mesia.” Simon n-a aşteptat să i se mai spună o dată.
Auzise şi el predica lui Ioan Botezătorul şi s-a grăbit să meargă la Mântuitorul. Ochii lui Iisus
Hristos s-au oprit asupra lui, citindu-i caracterul şi istoria vieţii. Firea lui impulsivă, inima lui
iubitoare şi înţelegătoare, ambiţia lui şi încrederea în sine, istoria căderii lui, pocăinţa,
activitatea şi moartea lui de martir, toate acestea le-a citit Mântuitorul şi i-a zis: „Tu eşti
Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa (care tălmăcit înseamnă Petru)”.
„A doua zi, Iisus a vrut să Se ducă în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis: «Vino după
Mine.»” Filip a ascultat porunca şi îndată a devenit lucrător pentru Hristos.
 Filip l-a chemat pe Natanael. Acesta din urmă se aflase şi el în mulţime, când Ioan
Botezătorul arătase către Iisus ca Miel al lui Dumnezeu. Când a privit la Iisus, Natanael a fost
dezamăgit. Se putea ca omul acesta, care purta semnele sărăciei şi muncii, să fie Mesia? Cu
toate acestea, Natanael nu se putea hotărî să-L lepede pe Iisus, deoarece cuvintele lui Ioan îi
pătrunseseră în inimă.
În timp ce Filip îl căuta, Natanael era retras într-o livadă liniştită, pentru a medita la cele
spuse de Ioan şi la cele scrise de profeţi cu privire la Mesia. El s-a rugat ca, dacă persoana
arătată de Ioan este Eliberatorul, să i se facă lucrul acesta cunoscut, şi Duhul Sfânt a venit
asupra lui, dându-i asigurarea că Dumnezeu a cercetat pe poporul Său, ridicându-i un
Mântuitor. Filip ştia că prietenul lui cercetează profeţiile şi, în timp ce Natanael se ruga sub un
smochin, Filip a descoperit ascunzişul lui. În locul acesta liniştit, adăpostit de frunziş, se
rugaseră de multe ori împreună.
Cuvintele: „Noi am găsit pe Acela despre care au scris Moise, în lege, şi prorocii” i-au apărut
lui Natanael ca un răspuns direct la rugăciunea lui. Dar Filip avea încă o credinţă şovăielnică.
El a adăugat plin de îndoială: „Iisus din Nazaret, fiul lui Iosif.” Din nou s-au ridicat prejudecăţi
în inima lui Natanael. El a exclamat: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?”
Filip n-a intrat în dispută. El i-a zis: „Vino şi vezi!” „Iisus a văzut pe Natanael venind la El şi
a zis despre el: «Iată cu adevărat un israelit în care nu este vicleşug.»” Surprins, Natanael a
exclamat: „De unde mă cunoşti?” „Drept răspuns Iisus i-a zis: «Te-am văzut mai înainte ca să
te cheme Filip, când erai sub smochin.»”
Era destul. Spiritul dumnezeiesc care venise asupra lui Natanael, ca urmare a rugăciunii lui
sub smochin, îi vorbea acum prin cuvintele lui Iisus. Cu toate că se îndoia şi avea anumite
prejudecăţi, Natanael a venit la Hristos cu o sinceră dorinţă după adevăr şi iată că dorinţa lui
s-a împlinit. Credinţa lui a trecut dincolo de aceea a celui care-l adusese la Iisus. El a răspuns
şi a zis: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel”.
Natanael nu L-ar fi găsit niciodată pe Iisus, dacă s-ar fi încrezut în rabini, ca ei să-l
conducă. El a devenit ucenic numai pentru că a căutat să vadă şi să judece singur. La fel este
şi cazul multora de astăzi, care stau deoparte din cauza prejudecăţilor. Cât de deosebită ar fi
urmarea, dacă ar veni şi ar vedea!
Cât timp îşi pun încrederea în priceperea oamenilor, niciunul dintre ei nu va ajunge la o
cunoaştere mântuitoare a adevărului. Ca şi Natanael, avem nevoie să studiem Cuvântul lui
Dumnezeu pentru noi înşine şi să ne rugăm pentru iluminarea Duhului Sfânt. Cel care l-a
văzut pe Natanael sub smochin ne va vedea şi pe noi în locul tainic al rugăciunii. Îngerii porniţi
din lumea de lumină sunt aproape de aceia care, plini de umilinţă, caută călăuzirea divină.
Prin chemarea lui Ioan, a lui Andrei şi a lui Simon, a lui Filip şi a lui Natanael, a început
întemeierea bisericii creştine. Ioan i-a îndrumat la Hristos pe doi dintre ucenicii săi. Apoi, unul
dintre aceştia, Andrei, l-a găsit pe fratele lui şi l-a chemat la Mântuitorul. După aceea a fost
chemat Filip, şi acesta s-a dus să-l caute pe Natanael. Exemplele acestea trebuie să ne arate ce
importanţă au eforturile personale de a face un apel la rudele noastre, la prietenii şi vecinii
noştri. Sunt oameni care toată viaţa L-au cunoscut pe Hristos, dar n-au făcut niciodată vreun
efort personal să aducă măcar un singur suflet la Mântuitorul. Ei lasă toată lucrarea pe seama
slujitorului Evangheliei. Se poate ca acesta să fie bine înzestrat, dar nu poate face ceea ce
Dumnezeu a lăsat în seama membrilor bisericii.
Sunt mulţi oameni care au nevoie de lucrarea unor inimi iubitoare, de creştini. Mulţi
oameni ruinaţi ar fi putut totuşi să fie salvaţi, dacă vecinii lor, oameni obişnuiţi, ar fi făcut un
efort personal pentru ei. Mulţi aşteaptă ca cineva să li se adreseze direct. Chiar în familie, între
vecini, în oraşul în care trăim, este de lucru pentru noi ca misionari ai lui Hristos. Dacă
suntem creştini, lucrul acesta va fi plăcerea noastră. Un om nu este cu adevărat convertit câtă
vreme în inima lui nu s-a născut dorinţa de a face cunoscut şi altora ce prieten scump a găsit
el în Iisus. Adevărul care mântuieşte şi sfinţeşte nu poate fi ascuns în inimă.
Toţi cei consacraţi lui Dumnezeu vor fi canale de lumină. Dumnezeu face din ei mijloacele
Sale, prin care să dea şi altora din bogăţiile harului Său. Făgăduinţa Lui este: „Le voi face, pe
ele şi împrejurimile dealului Meu, o pricină de binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme, şi
aceasta va fi ploaie binecuvântată” (Ezechiel 34:26).
Filip i-a spus lui Natanael: „Vino şi vezi”. El nu i-a cerut să primească mărturia altuia, ci să
caute personal să-L vadă pe Hristos. Acum, când Iisus S-a înălţat la cer, ucenicii sunt
reprezentanţii Lui între oameni şi una dintre căile cele mai eficiente de a-i câştiga pe oameni
pentru El este exemplificarea caracterului Său în viaţa noastră zilnică. Influenţa noastră
asupra altora nu depinde atât de mult de ceea ce spunem, cât de ceea ce suntem. Oamenii pot
să combată şi să desconsidere logica noastră, se pot împotrivi şi apelurilor noastre, dar o viaţă
plină de iubire dezinteresată este un argument căruia nu i se pot împotrivi. O viaţă în care
faptele se potrivesc cu vorbele, caracterizată prin umilinţa lui Hristos, este o putere în lumea
aceasta.
Învăţătura lui Hristos era exprimarea unei convingeri trăite în viaţă şi cei care învaţă de la
El vor deveni învăţători după modelul dumnezeiesc. Cuvântul lui Dumnezeu, vorbit de cel care
a fost personal sfinţit prin el, are o putere dătătoare de viaţă, care-l face atrăgător pentru
ascultători şi-i convinge că acesta e o realitate vie. Când cineva a primit adevărul din iubire, va
da pe faţă aceasta prin puterea de convingere a comportamentului său şi prin tonul cu care
vorbeşte. El face cunoscut ceea ce el însuşi a auzit, a văzut şi a pipăit cu privire la Cuvântul
vieţii, ca alţii să aibă părtăşie cu el prin cunoaşterea lui Hristos. Cuvintele mărturiei lui,
pornite de pe buze atinse de cărbunele aprins de pe altar, sunt adevăr pentru o inimă
primitoare şi lucrează sfinţirea asupra caracterului.
Omul care caută să lumineze pe altul va fi el însuşi binecuvântat. Va fi o ploaie
binecuvântată pentru toţi. „Cel ce udă pe alţii va fi udat şi el” (Proverbele 11:25). Dumnezeu
putea să aducă la îndeplinire lucrarea de salvare a păcătoşilor şi fără ajutorul nostru; dar,
pentru ca noi să ne formăm un caracter ca al lui Hristos, trebuie să fim părtaşi la lucrarea Lui.
Pentru a putea intra în bucuria Lui, bucuria de a vedea fiinţe răscumpărate prin jertfa Sa,
trebuie să luăm parte la eforturile Lui pentru răscumpărarea lor.
Cele dintâi cuvinte ale lui Natanael, prin care îşi exprima credinţa, atât de pline de zel şi
sincere, au ajuns la urechile lui Iisus ca o muzică plăcută. El i-a zis: „Pentru că ţi-am spus că
te-am văzut sub smochin, crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.” Mântuitorul privea
plin de bucurie în viitor, la lucrarea Sa de a vesti Evanghelia celor umili, de a alina inima
zdrobită şi de a vesti eliberarea celor legaţi de Satana. Gândindu-se la binecuvântările scumpe
pe care El li le adusese oamenilor, Iisus a adăugat: „Adevărat, adevărat vă spun că, de acum
încolo, veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul
omului.”
De fapt, prin aceste cuvinte, Hristos spunea: Pe ţărmurile Iordanului, cerul s-a deschis şi
Duhul S-a coborât asupra Mea ca un porumbel. Scena aceasta n-a fost decât un semn că Eu
sunt Fiul lui Dumnezeu. Dacă veţi crede astfel în Mine, credinţa voastră va fi mai vie. Veţi
vedea că cerurile sunt deschise şi că nu se vor mai închide niciodată. Eu le-am deschis pentru
voi. Îngerii lui Dumnezeu se înalţă, ducând rugăciunile celor înstrăinaţi şi împovăraţi la Tatăl
de sus, şi se coboară cu binecuvântare şi nădejde, curaj, ajutor şi viaţă pentru fiii oamenilor.
Îngerii lui Dumnezeu merg neîncetat de la pământ la cer şi de la cer la pământ. Minunile lui
Hristos pentru cei suferinzi şi întristaţi au fost făcute de puterea lui Dumnezeu, prin slujirea
îngerilor. Şi tot prin Hristos şi serviciul trimişilor Lui din cer e adusă orice binecuvântare de la
Dumnezeu la noi. Îmbrăcându-Se în corp omenesc, Mântuitorul nostru uneşte interesele Sale
cu cele ale copiilor căzuţi ai lui Adam, în timp ce, prin dumnezeirea Lui, El îmbrăţişează tronul
lui Dumnezeu. Şi, în felul acesta, Hristos este mijlocul de comunicare al oamenilor cu
Dumnezeu şi al lui Dumnezeu cu oamenii.
 CAPITOLUL 15

LA NUNTA DIN CANA

I
isus nu Şi-a început lucrarea săvârşind vreo faptă deosebită în faţa Sinedriului din
Ierusalim. Puterea Lui s-a manifestat la o întâlnire familială dintr-un mic sat galileean,
pentru a contribui la bucuria unei sărbători de nuntă. În felul acesta, Şi-a arătat iubirea
faţă de oameni şi dorinţa de a lucra pentru fericirea lor. În pustia ispitei, El băuse un pahar
de durere. După aceea, a venit să le dea oamenilor un pahar de fericire, ca, prin
binecuvântarea Lui, să sfinţească relaţiile din viaţa oamenilor.
De la Iordan, Iisus S-a reîntors în Galileea. La data aceea, urma să aibă loc o nuntă în
Cana, un sătuleţ nu departe de Nazaret. Mirii erau rude cu Iosif şi cu Maria, iar Iisus, aflând
despre această adunare în familie, S-a dus la Cana, unde a fost invitat să rămână la masă
împreună cu ucenicii Săi.
Din nou S-a întâlnit cu mama Sa, de care Se despărţise de câtva timp. Maria auzise de cele
petrecute la Iordan, la botezul Lui. Veştile fuseseră duse până la Nazaret şi i-au readus în
minte scenele care timp de mulţi ani fuseseră ascunse în inimă. Ca toţi ceilalţi din Israel, Maria
fusese profund mişcată de lucrarea lui Ioan Botezătorul. Ea îşi aducea aminte de profeţia dată
la naşterea lui. Auzind acum că el s-a întâlnit cu Iisus, speranţele ei s-au reaprins. Dar mai
ajunsese la ea şi vestea că Iisus plecase în mod tainic în pustie şi inima ei era cuprinsă de
presimţiri tulburătoare.
Din ziua în care auzise cuvintele îngerului în casa ei din Nazaret, Maria căutase să adune
toate dovezile că Iisus era Mesia. Viaţa lui blândă şi neegoistă o asigura că El nu putea fi decât
Cel trimis de Dumnezeu. Cu toate acestea, avusese unele îndoieli şi dezamăgiri şi aştepta acum
cu mult dor să vadă clipa în care se va descoperi slava Lui. Moartea o despărţise de Iosif, care
împărtăşise cu ea cunoştinţa şi taina naşterii lui Iisus. Acum nu mai avea cui să-i spună
nădejdile şi temerile ei. Cele două luni trecute fuseseră pline de întristare. Era despărţită de
Iisus, în a cărui iubire găsea mângâiere. Se gândea mereu la cuvintele lui Simeon: „Sufletul tău
va fi străpuns de o sabie” (Luca 2:35) şi şi-a amintit de cele trei zile de durere, când crezuse că
L-a pierdut pe Iisus pentru totdeauna; acum, cu inima plină de nerăbdare, aştepta întoarcerea
Lui.
La nuntă, L-a întâlnit tot ca pe un fiu bun şi serviabil. Cu toate acestea, nu mai era acelaşi.
Faţa Lui era schimbată. Păstra încă urmele luptei pe care o dusese în pustie şi o nouă expresie
de demnitate şi de putere dădea dovadă despre misiunea Lui cerească. Împreună cu El, era un
grup de tineri, ai căror ochi Îl urmăreau cu respect şi care Îl numeau „Învăţător”. Aceştia i-au
povestit Mariei ce văzuseră şi auziseră la botez şi prin alte locuri. Ei au încheiat, declarând:
„Noi am găsit pe Acela, despre care au scris Moise, în Lege, şi prorocii” (Ioan 1:45).
Când oaspeţii s-au adunat, părea că mulţi sunt preocupaţi de lucruri foarte importante. O
emoţie ascunsă stăpânea adunarea. Grupuri mici discutau în şoaptă, dar cu interes vădit şi
priviri întrebătoare se îndreptau spre Fiul Mariei. Când a auzit cuvintele ucenicilor cu privire la
Iisus, Maria s-a bucurat la gândul că speranţele pe care le nutrise ea atâta vreme nu erau
zadarnice. Totuşi ar fi trebuit ca ea să fie mai mult decât om ca să nu se fi amestecat în
această bucurie sfântă şi o urmă de mândrie şi afecţiune de mamă. Când a văzut privirile
îndreptate spre Iisus, ar fi dorit ca El să le dea celor adunaţi acolo o dovadă că era într-adevăr
Cel onorat de Dumnezeu. Ea spera că se va ivi prilejul ca El să facă o minune în faţa lor.
 Obiceiul timpului era ca petrecerea de nuntă să ţină mai multe zile. De data aceasta, înainte
ca petrecerea să ia sfârşit, s-a observat că nu mai era vin. Constatarea aceasta a adus multă
îngrijorare familiei. Era un lucru neobişnuit ca la asemenea ocazii să nu fie vin şi lipsa lui ar fi
fost un semn de lipsă de ospitalitate. Fiind rudă cu tinerii, Maria ajutase la pregătirile pentru
masă şi acum I-a spus lui Iisus: „Nu mai au vin.” Aceste cuvinte sunau ca o rugăminte ca El să
le împlinească lipsa. Dar Iisus a răspuns: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă
ceasul.”
Răspunsul acesta, pe cât ni se pare nouă de aspru, nu exprimă răceală sau lipsă de politeţe.
Mântuitorul i S-a adresat mamei Sale în felul în care se vorbea în Orient. Aşa se vorbea faţă de
persoanele cărora voia cineva să le arate respect. Orice faptă a vieţii pământeşti a lui Hristos
era în armonie cu învăţătura pe care El Însuşi o dăduse: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”
(Exodul 20:12). Pe cruce, ultima dată când El a dovedit milă faţă de mama Sa, S-a exprimat în
acelaşi fel când a lăsat-o în grija celui mai iubit ucenic al Său. Atât la nuntă, cât şi pe cruce,
iubirea exprimată prin glas, privire şi gesturi tălmăcea cuvintele Sale.
În copilărie, când a mers la templu, unde I s-a descoperit taina misiunii Sale, Hristos i-a
spus Mariei: „Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2:49). Cuvintele acestea
prezentau cheia întregii Sale vieţi şi lucrări. Totul era secundar faţă de misiunea Lui, lucrarea
cea mare de răscumpărare, pentru împlinirea căreia venise în lume. Acum a repetat învăţătura.
Exista primejdia ca Maria să creadă că legăturile ei cu Iisus i-ar da anumite drepturi asupra
Lui sau că, până la un anumit punct, putea să-L îndrume în misiunea Sa. Timp de treizeci de
ani, El fusese faţă de ea un fiu supus şi iubitor, şi iubirea Lui nu se schimbase; dar acum
trebuia să aibă grijă de lucrarea Tatălui Său. Ca Fiu al Celui Preaînalt şi Mântuitor al lumii,
nicio legătură pământească nu trebuia să-L oprească de la lucrarea Lui sau să-L influenţeze în
purtare. El trebuia să rămână liber pentru a face voia lui Dumnezeu. Trebuie să învăţăm şi noi
lucrul acesta. Cerinţele lui Dumnezeu sunt mai presus chiar decât legăturile omeneşti de
rudenie. Nicio atracţie pământească nu trebuie să ne abată picioarele de pe calea pe care El ne
îndeamnă să mergem.
Singura nădejde de scăpare pentru neamul nostru este în Hristos. Maria nu putea găsi
mântuire decât prin Mielul lui Dumnezeu. În ea însăşi, nu avea niciun merit. Legătura ei cu
Iisus nu o aşeza într-o poziţie spirituală deosebită de a oricărei alte fiinţe omeneşti. Lucrul
acesta voiau să-l spună cuvintele Mântuitorului. El a făcut să se vadă bine deosebirea dintre
legătura Lui cu ea ca Fiu al omului şi ca Fiu al lui Dumnezeu. Legătura de rudenie dintre ei nu
o aşeza în niciun caz pe aceeaşi treaptă cu El.
Cuvintele „nu Mi-a sosit încă ceasul” arată că fiecare faptă din viaţa de pe pământ a lui
Hristos era o împlinire a planului care exista din zilele veşniciei. Înainte ca El să vină pe
pământ, s-a aflat în faţa Lui planul desăvârşit în toate amănuntele. Însă, în timp ce trăia
printre oameni, El era călăuzit pas cu pas de voinţa Tatălui. La timpul hotărât, El nu S-a dat
înapoi de la a lucra cu aceeaşi supunere, El a aşteptat până la venirea timpului.
Spunându-i Mariei că încă nu I-a venit ceasul, Iisus a dat un răspuns gândurilor ei
nemărturisite – un răspuns la aşteptările pe care ea le nutrea, la fel ca tot poporul din care
făcea parte. Ea spera că El Se va descoperi ca Mesia şi va lua în stăpânire tronul lui Israel. Dar
nu venise încă timpul. Iisus primise soarta omului nu ca împărat, ci ca un „Om al durerii şi
obişnuit cu suferinţa”.
Dar, cu toate că nu înţelegea bine lucrarea lui Hristos, Maria se încredea în El fără nicio
rezervă. Iisus a dat un răspuns credinţei ei. Cea dintâi minune a fost săvârşită pentru a onora
încrederea Mariei şi pentru a întări credinţa ucenicilor Săi. Ucenicii urmau să întâmpine multe
şi grele ispite la necredinţă. Pentru ei, profeţiile erau foarte clare şi nu mai putea fi loc de
discuţie asupra faptului că Iisus era Mesia. Ei se aşteptau ca învăţătorii religioşi să-L
primească pe Iisus cu o încredere chiar mai mare decât a lor. Ei spuneau tuturor ce lucrări
minunate săvârşise Hristos şi ce convingeri aveau ei despre misiunea Lui, dar erau surprinşi şi
dezamăgiţi de necredinţa, de multele prejudecăţi şi de vrăjmăşia faţă de Iisus, pe care le
dădeau pe faţă preoţii şi rabinii. Cele dintâi minuni ale Mântuitorului i-au întărit pe ucenici, ca
să poată rezista acestei împotriviri.
Fără a fi cumva tulburată de cuvintele lui Iisus, Maria le-a zis celor ce slujeau la masă: „Să
faceţi orice vă va zice.” Ea a făcut tot ce putea pentru a pregăti calea pentru lucrarea lui Iisus.
La intrare, se aflau şase vase mari de piatră şi Iisus le-a spus slujitorilor să le umple cu apă.
Aşa s-a făcut. Apoi, pentru că aveau nevoie imediat de vin, Iisus a zis: „Scoateţi acum şi
aduceţi nunului.” În locul apei cu care fuseseră umplute vasele, a început atunci să curgă vin.
Nici nunul, nici oaspeţii nu aflaseră că se sfârşise vinul. Când a gustat din băutura adusă de
slujitori, nunul a constatat că era mult mai bună decât cea pe care o avuseseră mai înainte şi
că se deosebea foarte mult de aceea servită la începutul mesei. Îndreptându-se spre mire, i-a
spus: „Orice om pune la masă întâi vinul cel bun şi, după ce oamenii au băut bine, atunci
pune pe cel mai puţin bun, dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.”
După cum oamenii servesc întâi vinul cel bun şi după aceea pe cel rău, la fel face şi lumea
cu darurile ei. Ceea ce oferă poate să fie plăcut ochiului şi să încânte simţurile, dar în cele din
urmă se dovedeşte a fi nesatisfăcător. Vinul se schimbă în amărăciune şi veselia se schimbă în
întristare. Ceea ce s-a început cu cântece şi veselie se încheie cu oboseală şi dezgust. În
schimb, darurile lui Iisus sunt totdeauna noi şi proaspete. Ospăţul pe care El îl oferă sufletului
nu e niciodată lipsit de mulţumire şi bucurie. Fiecare dar nou măreşte capacitatea primitorului
de a aprecia şi a se bucura de binecuvântările Domnului. El dă har peste har. La El nu poate fi
lipsă. Dacă rămâi în El, faptul că astăzi ai primit un dar bogat îţi asigură primirea unuia şi mai
bogat mâine. Cuvintele lui Iisus către Natanael exprimă legea purtării lui Dumnezeu faţă de fiii
credinţei. Cu fiecare nouă descoperire a iubirii Sale, El spune inimii primitoare: „Crezi? Lucruri
mai mari decât acestea vei vedea” (Ioan 1:50).
Darul lui Hristos la nuntă era un simbol. Apa reprezenta botezul în moartea Lui, vinul arăta
sângele Lui care avea să se verse pentru păcatele lumii. Apa cu care au fost umplute vasele era
adusă de mâini omeneşti, dar numai cuvântul lui Hristos a fost în stare să-i dea putere
dătătoare de viaţă. Tot astfel stau lucrurile cu ceremoniile care ţintesc spre moartea
Mântuitorului. Numai prin puterea lui Hristos, care lucrează prin credinţă, ele ajung să
hrănească sufletul.
Cuvintele lui Hristos au asigurat cele necesare pentru sărbătoare. Tot atât de îmbelşugat
este harul Său, care şterge nelegiuirile oamenilor şi care înnoieşte şi susţine viaţa spirituală.
La cea dintâi sărbătoare la care El a luat parte împreună cu ucenicii, Iisus le-a dat paharul
care simboliza lucrarea Lui pentru mântuirea lor. La cea din urmă cină, le-a dat din nou
paharul în instituirea acelei orânduiri sfinte, prin care urma să fie vestită moartea Lui „până va
veni El” (1 Corinteni 11:26). Iar întristarea ucenicilor când s-au despărţit de Domnul lor a fost
alungată de făgăduinţa că se vor întâlni din nou, căci le-a zis: „De acum încolo, nu voi mai bea
din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi nou, în Împărăţia Tatălui Meu” (Matei
26:29).
Vinul pe care l-a făcut Iisus la nuntă era must din struguri, la fel ca acela pe care l-a dat
ucenicilor Săi ca un simbol al sângelui Său. Acesta e vinul despre care aminteşte Isaia când
vorbeşte de vinul nou aflat „în strugure” şi zice: „Nu-l nimici, căci este o binecuvântare în el”
(Isaia 65:8).
Însuşi Hristos a vorbit în Vechiul Testament, când l-a înştiinţat pe Israel că „vinul este
batjocoritor, băuturile sunt gălăgioase, oricine se îmbată cu ele nu este înţelept” (Proverbele
20:1). De aceea, El n-a dat nimănui asemenea băuturi. Satana îi ispiteşte pe oameni să
folosească lucruri care întunecă raţiunea şi slăbesc puterile spirituale, dar Hristos ne învaţă să
ţinem în supunere josnicia firii noastre. Toată viaţa Lui a fost o pildă de lepădare de sine.
Pentru ca să înfrângem puterea poftei, El a suferit pentru noi cea mai grea încercare pe care o
poate suferi omul. Hristos a fost Acela care a dat îndrumarea ca Ioan Botezătorul să nu bea
nici vin, nici băutură îmbătătoare. Tot El a ordonat o abstinenţă asemănătoare pentru soţia lui
Manoah. El a mai pronunţat şi un blestem asupra omului care va da o băutură îmbătătoare
semenului său. Hristos nu Şi-a contrazis învăţătura. Vinul nefermentat, făcut de El pentru
oaspeţii de la nuntă, a fost o băutură sănătoasă şi înviorătoare. Efectul ei a fost acela că a pus
din nou gustul în armonie cu un apetit sănătos.
Când au observat calitatea vinului, oaspeţii au început să vorbească despre el şi să pună
întrebări, aşa că slujitorii au început să povestească minunea. Ei au fost câtva timp aşa de
mult miraţi de lucrul acesta, încât nici nu s-au gândit la Acela care făcuse minunea. Când L-
au căutat, în cele din urmă au descoperit că Se retrăsese atât de liniştit, încât nici ucenicii Lui
nu observaseră.
Atenţia oaspeţilor s-a îndreptat atunci către ucenici. Pentru prima dată, ei au avut ocazia să
dea mărturie despre credinţa lor în Iisus. Ei au povestit ce au văzut şi au auzit la Iordan şi în
inima multora s-a aprins nădejdea că Dumnezeu a ridicat un Mântuitor pentru poporul Său.
Vestea despre această minune s-a răspândit peste tot prin partea locului şi a mers până la
Ierusalim. Cu un interes nou, preoţii şi bătrânii au cercetat profeţiile care arătau spre venirea
lui Hristos. Oamenii doreau să ştie care este misiunea acestui nou învăţător, care se ivise între
ei în chip aşa de puţin pretenţios.
Lucrarea lui Hristos era într-un contrast izbitor cu aceea a bătrânilor iudei. Atenţia pe care
o dădeau tradiţiei şi formelor făcuse să dispară orice urmă de libertate în cugetare şi acţiune.
Ei trăiau într-o continuă groază de a nu se întina. Ca să nu se atingă de cei „necuraţi”, trăiau
retraşi nu numai faţă de neamuri, ci şi faţă de marea mulţime a celor de un neam cu ei,
necăutând nici să le vină în ajutor, nici să le câştige prietenia. Stăruind necontenit numai
asupra acestor lucruri, mintea li se pipernicise, iar cercul vieţii lor devenise foarte strâmt. Pilda
lor încuraja egoismul şi intoleranţa în toate clasele neamului lor.
Iisus Şi-a început lucrarea de reformă, intrând în strânse legături de iubire cu oamenii. În
timp ce arăta cel mai mare respect faţă de Legea lui Dumnezeu, El mustra evlavia plină de
pretenţii a fariseilor şi căuta să-i elibereze pe oameni de rânduielile fără rost cu care erau
legaţi. El căuta să dărâme barierele care despărţeau diferitele clase ale societăţii, ca să-i poată
aduna pe oameni ca membri ai aceleiaşi familii. Participarea Lui la nuntă era plănuită pentru a
face primul pas către această ţintă.
Dumnezeu îl îndrumase pe Ioan Botezătorul să locuiască în pustie, ca să poată fi ferit de
influenţa preoţilor şi rabinilor şi să fie pregătit pentru o lucrare deosebită. Dar viaţa sa aspră şi
izolată nu avea să fie un model de urmat pentru toţi oamenii. Nici Ioan nu le-a spus
ascultătorilor lui să-şi lase ocupaţiile de mai înainte. El le-a poruncit să aducă dovezi că s-au
pocăit, că sunt credincioşi faţă de Dumnezeu acolo unde i-a chemat El.
Iisus mustra îngăduinţa de sine sub toate formele ei, dar era cât se poate de sociabil. El Se
bucura de ospitalitatea tuturor claselor, vizitând familii de bogaţi şi de săraci, de învăţaţi şi de
neînvăţaţi şi căutând să înalţe gândurile lor de la lucrurile obişnuite ale vieţii la cele spirituale
şi veşnice. El n-a îngăduit risipa şi nicio umbră de uşurătate lumească n-a pătat conduita Sa;
cu toate acestea, Se bucura de scenele de fericire nevinovată şi, prin prezenţa Lui, a aprobat
adunările de societate. Nunta la iudei era o ocazie impresionantă şi bucuriile ei nu erau
neplăcute pentru Fiul omului. Luând parte la nuntă, Iisus a onorat căsătoria ca pe o instituţie
divină.
Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, legătura căsătoriei este folosită pentru a
reprezenta unirea sfântă şi iubitoare dintre Hristos şi poporul Său. Pentru Iisus, bucuria
sărbătorii de nuntă vorbea despre desfătarea ce va domni în ziua când El Îşi va aduce mireasa
în casa Tatălui şi când cei răscumpăraţi şi Răscumpărătorul vor sta la masa de la nunta
Mielului. El zice: „Cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa Se va bucura Dumnezeul tău de
tine”. „Nu te vor mai numi «Părăsită»…, ci te vor numi «Plăcerea Mea este în ea»…, căci Domnul
Îşi pune plăcerea în tine.” „Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi
nu va mai putea de veselie pentru tine” (Isaia 62:5,4; Ţefania 3:17). Când i s-a dat o viziune
asupra lucrurilor cereşti, apostolul Ioan a scris: „Am auzit ca un glas de gloată multă, ca
vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: «Aleluia! Domnul,
Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm. Să ne veselim
şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului, soţia Lui s-a pregătit”. „Ferice de cei chemaţi la
ospăţul nunţii Mielului” (Apocalipsa 19:6,7,9).
Iisus vedea în oricine un om căruia trebuia să-i fie prezentată chemarea la Împărăţia Lui. El
câştiga inima oamenilor, trăind între ei ca Unul care le dorea binele. El îi căuta pe străzi, prin
case, pe corăbii, în sinagogă, pe ţărmurile lacului şi la ospăţul de nuntă. Stătea de vorbă cu ei
la ocupaţiile lor zilnice şi Se interesa de nevoile lor pământeşti. El aducea învăţătura Lui în
familii, făcând ca în casa lor să se simtă influenţa prezenţei Lui dumnezeieşti. Iubirea
puternică, pe care o arăta faţă de fiecare om, ajuta la câştigarea inimilor. Adesea, Se retrăgea
prin munţi pentru rugăciune liniştită, dar aceasta era o pregătire pentru activitatea Lui între
oamenii ocupaţi cu grijile vieţii. Totdeauna revenea din acele locuri de linişte pentru ca din nou
să-i vindece pe cei bolnavi, să-i înveţe pe cei neştiutori şi să sfărâme lanţurile celor înrobiţi de
Satana.
Tot prin legături personale şi prin vieţuire laolaltă făcea Iisus şi educaţia ucenicilor. Uneori
îi învăţa stând între ei pe coasta muntelui, alteori le descoperea tainele Împărăţiei lui
Dumnezeu lângă mare sau mergând cu ei pe cale. El nu ţinea predici, cum fac oamenii astăzi.
Oriunde inimile erau deschise să primească solia dumnezeiască, El desfăşura adevărurile
planului de mântuire. El nu le-a poruncit ucenicilor Lui să facă un anumit lucru, ci le-a spus:
„Urmaţi-Mă”. În călătoriile prin sate şi oraşe, îi lua cu El ca să poată vedea cum îi învaţă pe
oameni. El făcea ca interesele lor să fie unite cu ale Sale, iar ei se uneau cu El la lucru.
Pilda lui Hristos, care era preocupat de ceea ce îi interesa pe oameni, ar trebui să fie urmată
de toţi aceia care vestesc Cuvântul Lui şi de toţi aceia care primesc Evanghelia harului Său.
Noi nu trebuie să renunţăm la legătura cu societatea. Nu trebuie să ne separăm de ceilalţi
oameni. Pentru a lucra cu toate clasele, trebuie să-i găsim pe oameni acolo unde sunt. Rareori
ne vor căuta din proprie iniţiativă. Nu numai de la amvon e atinsă inima oamenilor de adevărul
dumnezeiesc. Mai este şi un alt câmp de lucru, poate mai umil, dar îmbelşugat şi roditor, şi
anume în căsuţa celor umili şi în palatul celor mari, acolo unde ni se oferă ospitalitate, şi în
adunările pentru bucurii sociale nevinovate.
Ca ucenici ai lui Hristos, noi nu trebuie să ne amestecăm în lume numai din dorinţa de a
găsi plăceri şi de a ne uni cu ea la nebunii. Asemenea legături nu pot aduce decât rău.
Niciodată nu trebuie să aprobăm păcatul prin cuvintele sau prin faptele noastre, prin tăcerea
sau prin prezenţa noastră. Oriunde am merge, trebuie să-L ducem cu noi pe Iisus şi să le
descoperim şi altora cât de scump este Mântuitorul nostru. Dar aceia care caută să-şi apere
credinţa, ascunzând-o între ziduri de piatră, pierd ocazii preţioase de a face binele. Prin
legăturile sociale, creştinismul vine în contact cu lumea. Toţi aceia care au primit lumina
dumnezeiască trebuie să lumineze cărarea acelora care nu cunosc lumina vieţii.
Toţi trebuie să devenim martori pentru Iisus. Puterea legăturilor sociale, sfinţită prin harul
lui Hristos, trebuie să fie dezvoltată pentru a câştiga suflete pentru Mântuitorul. Să facem
astfel, încât lumea să vadă că noi nu suntem absorbiţi în mod egoist numai de interese proprii,
ci dorim să dăm şi altora din binecuvântările şi privilegiile noastre. Să-i facem să vadă că
religia nu ne face insensibili sau pretenţioşi. Toţi aceia care susţin că L-au găsit pe Hristos să
lucreze ca El pentru binele oamenilor.
Niciodată n-ar trebui să dăm lumii impresia falsă că aceia care sunt creştini sunt oameni
posomorâţi şi nefericiţi. Dacă ochii noştri sunt aţintiţi la Iisus, Îl vom vedea pe
Răscumpărătorul cel atât de milostiv şi vom prinde lumina feţei Sale. Oriunde domneşte Duhul
Lui, acolo se găseşte pacea. Şi acolo va fi şi bucurie, deoarece există o încredere liniştită şi
sfântă în Dumnezeu.
Hristos este bucuros când urmaşii Lui dovedesc că, deşi sunt oameni, sunt totuşi părtaşi de
natură dumnezeiască. Ei nu sunt statui, ci bărbaţi şi femei vii. Inima lor, înviorată de roua
harului divin, se deschide larg în faţa Soarelui Neprihănirii. Prin fapte luminate de iubirea lui
Hristos, ei reflectă asupra celorlalţi lumina care străluceşte asupra lor.
 CAPITOLUL 16

ÎN TEMPLUL SĂU

D
upă aceea, S-a coborât la Capernaum împreună cu mama, fraţii şi ucenicii Lui; şi acolo
n-au rămas multe zile. Paştele iudeilor erau aproape, şi Iisus S-a suit la Ierusalim.”
În timpul acestei călătorii, Iisus S-a alăturat uneia dintre marile cete care mergeau
spre capitală. El nu făcuse încă publică misiunea Sa şi S-a amestecat printre oameni
fără a fi observat. În aceste ocazii, venirea lui Mesia, către care fusese îndreptată atenţia
tuturor prin lucrarea lui Ioan Botezătorul, era adesea subiect de discuţie. Se vorbea despre
nădejdea măreţiei naţionale cu un entuziasm înflăcărat. Iisus ştia că această nădejde avea să
fie dezamăgită, deoarece era întemeiată pe o interpretare greşită a Scripturilor. Cu toată
seriozitatea, El lămurea profeţiile şi căuta să-i facă pe oameni să cerceteze mai de aproape
Cuvântul lui Dumnezeu.
Mai-marii iudeilor îi învăţaseră pe oameni că, la Ierusalim, aveau să fie învăţaţi să se
închine lui Dumnezeu. Aici se adunau în timpul săptămânii Paştelor mulţi oameni, venind din
toate părţile Palestinei şi chiar din ţări depărtate. Curţile templului erau pline de o mulţime
amestecată. Mulţi nu puteau aduce cu ei jertfele care aveau să fie prezentate ca simbol al
Marelui Sacrificiu. Pentru a veni în ajutorul lor, se vindeau şi se cumpărau animale în curtea
din afara templului. Aici se adunau toate clasele de oameni, ca să-şi cumpere jertfele. Aici se
schimbau toţi banii străini, în bani ai templului.
Fiecare iudeu trebuia să plătească în fiecare an o jumătate de siclu „pentru răscumpărarea
sufletului”, şi banii astfel adunaţi erau folosiţi pentru întreţinerea templului (Exodul 30:12-16).
Pe lângă aceasta, se aduceau sume mari ca daruri de bunăvoie, pentru a fi depuse în tezaurul
templului. Se cerea ca toţi banii străini să fie schimbaţi în siclul templului, care era primit
pentru slujba de la sanctuar. Schimbarea banilor dădea loc la fraude şi înşelăciune şi se
transformase într-un comerţ dezgustător, care era un izvor de câştig pentru preoţi.
Vânzătorii cereau preţuri grozav de mari pentru animalele vândute şi-şi împărţeau
câştigurile cu preoţii şi conducătorii, care astfel se îmbogăţeau pe seama credincioşilor.
Închinătorii fuseseră învăţaţi să creadă că, dacă nu oferă jertfe, binecuvântarea lui Dumnezeu
nu va veni asupra copiilor şi ţarinilor lor. În felul acesta, se putea obţine un preţ mai mare
pentru animale, deoarece, după ce parcurseseră atâta drum, oamenii nu s-ar fi întors acasă,
fără să fi îndeplinit faptele pioase pentru care veniseră.
La Paşte, se aduceau foarte multe jertfe şi vânzările la templu erau foarte mari. Din cauza
aceasta, mişcarea şi zgomotul dădeau impresia că acolo ar fi mai degrabă un târg de vite decât
un templu sfânt al lui Dumnezeu. Se auzeau târguieli în gura mare, mugete de vite, behăit de
oi, gângurit de porumbei, amestecate cu zornăitul banilor şi cu certuri mânioase. Atât de mare
era confuzia, încât închinătorii erau tulburaţi, iar cuvintele înălţate către Cel Preaînalt se
înecau în tumultul care stăpânea templul. Iudeii erau foarte mândri de evlavia lor. Se bucurau
de templul lor şi priveau ca hulă orice cuvânt care s-ar fi spus în defavoarea lui. Ei erau foarte
riguroşi în îndeplinirea ceremoniilor de acolo, dar iubirea de bani biruise scrupulele. Nici nu le
trecea prin minte cât de mult se rătăciseră de la scopul pe care-l urmărise Dumnezeu prin
instituirea serviciului divin la început.
Când Domnul Se coborâse pe muntele Sinai, locul a fost sfinţit prin prezenţa Lui. Moise
primise poruncă să pună anumite îngrădiri împrejurul muntelui şi să-l sfinţească, şi cuvântul
Domnului a fost auzit avertizând: „Să nu cumva să vă suiţi pe munte, sau să vă atingeţi de
poalele lui. Oricine se va atinge de munte, va fi pedepsit cu moartea. Nicio mână să nu se
atingă de el, ci pe oricine se va atinge să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeţi;
dobitoc sau om nu va trăi” (Exodul 19:12,13). În felul acesta, s-a dat învăţătura că orice loc în
care Se descoperă Dumnezeu cu prezenţa Lui este un loc sfânt. Şi împrejurimile templului lui
Dumnezeu trebuiau socotite ca fiind sfinte. Dar, în goana după câştig, toate acestea se
pierduseră din vedere.
Preoţii şi conducătorii poporului erau chemaţi ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu faţă de
neamul lor şi ar fi trebuit să corecteze abuzurile din curtea templului. Ar fi trebuit să le dea
oamenilor o pildă de cinste şi de milă. În loc să caute câştigul lor, ar fi trebuit să cerceteze
situaţia şi nevoile credincioşilor şi să fie gata să-i ajute pe aceia care nu erau în stare să
cumpere jertfele cerute. Dar ei n-au făcut lucrul acesta. Avariţia le împietrise inima.
La sărbătoarea aceasta veneau oameni suferinzi, săraci şi nenorociţi. Erau acolo orbi,
schilozi şi surzi. Unii erau aduşi pe paturile lor. Mulţi dintre ei erau prea săraci ca să poată
cumpăra măcar cel mai umil dar pentru Domnul, prea săraci ca să poată cumpăra măcar
hrana cu care să-şi astâmpere foamea. Oamenii aceştia erau foarte întristaţi din cauza
cerinţelor preoţimii. Preoţii se făleau cu evlavia lor şi pretindeau că sunt păzitorii poporului,
dar nu aveau nici milă, nici iubire. În zadar cereau săracii şi bolnavii muribunzi să li se dea un
ajutor cât de mic. Suferinţele lor nu trezeau milă în inima preoţilor.
Când a intrat în templu, Iisus a văzut tot ce se petrecea acolo. A văzut tranzacţiile
necinstite. A văzut durerea săracilor, care credeau că fără jertfire de sânge nu puteau obţine
iertare de păcate. El a văzut curtea din afară a templului transformată într-un loc de
negustorie nesfântă. Cuprinsul locului sfânt ajunsese un imens târg.
Hristos a văzut că trebuie să se facă ceva. I se cerea poporului să îndeplinească numeroase
ceremonii, dar nu i se dădea învăţătură ca să înţeleagă însemnătatea lor. Oamenii aduceau
jertfe, fără să priceapă că ele erau numai un simbol al Jertfei desăvârşite. Iar lângă ei,
necunoscut şi neonorat, Se afla Acela care era simbolizat de întregul lor ritual. El dăduse
îndrumări cu privire la jertfe. Înţelegea valoarea lor simbolică şi acum vedea că sunt rău
îndeplinite şi greşit înţelese. Închinarea spirituală aproape dispăruse. Nu exista nicio legătură
între preoţi şi conducători şi Dumnezeul lor. Lucrarea lui Hristos trebuia să aducă o închinare
cu totul deosebită.
În timp ce stătea pe treptele curţii templului, cu o privire cercetătoare, Hristos cuprinde
scena din faţa Lui. Privirea Sa profetică priveşte în viitor şi vede nu numai peste ani, ci şi peste
secole. El vede cum preoţii şi conducătorii urmau să-i îndepărteze pe nevoiaşi de la dreptul lor
şi să împiedice predicarea Evangheliei la cei săraci. Vede cum iubirea lui Dumnezeu urmează
să fie ascunsă de la păcătoşi, iar oamenii să facă negoţ cu harul Lui. În timp ce priveşte aceste
scene, indignarea, autoritatea şi puterea se zugrăvesc pe chipul Lui. Atenţia oamenilor este
atrasă către El. Ochii celor angajaţi în negustoria lor nesfântă sunt pironiţi asupra feţei Lui. Ei
nu pot să-şi desprindă privirea de la El. Simt că Omul acesta le citeşte ascunzişurile inimii şi le
descoperă toate gândurile. Unii încearcă să-şi ascundă faţa, ca şi cum faptele lor rele le-ar fi
fost scrise pe frunte, şi să scape de ochii aceia cercetători.
Larma se stinge. Strigătele negustorilor şi ale târguielilor încetează. Tăcerea devine
dureroasă. Adunarea este stăpânită de un sentiment de groază. Tuturor li se pare că se află în
faţa judecăţii lui Dumnezeu, ca să dea seamă de faptele lor. Privesc la Hristos şi văd cum
dumnezeirea străbate prin veşmântul naturii umane. Maiestatea cerului stă aşa cum va sta
Judecătorul în zilele din urmă – fără nimbul de slavă de care va fi înconjurat atunci, dar cu
aceeaşi putere de a citi în inimă. Ochii Lui aleargă pe deasupra mulţimii, cercetând pe fiecare
în parte. Statura Lui se înalţă cu o demnitate stăpânitoare asupra lor, în timp ce o lumină
dumnezeiască Îi luminează faţa. El vorbeşte, şi glasul Lui lămurit şi răsunător – acelaşi care a
proclamat pe muntele Sinai Legea pe care preoţii şi mai-marii o călcau – se aude lovind
arcadele templului: „Ridicaţi acestea de aici şi nu faceţi din casa Tatălui Meu o casă de
negustorie.”
 Coborând încet pe scări şi ridicând biciul, intră în locul acela şi le porunceşte celor ce
stăteau acolo pentru negustorie să plece din templu. Cu un zel şi cu o severitate pe care nu le
manifestase niciodată mai înainte, El răstoarnă mesele schimbătorilor. Banii se varsă, sunând
ascuţit pe marmura pavajului. Niciunul nu îndrăzneşte să pună la îndoială autoritatea Lui.
Niciunul nu îndrăzneşte să se plece pentru a-şi aduna banii câştigaţi prin înşelăciune. Iisus nu
loveşte cu biciul, dar, în mâna Lui, biciul acela simplu pare îngrozitor, ca o sabie de foc.
Slujitorii templului, preoţii speculanţi, samsarii şi negustorii de vite, împreună cu oile şi boii
lor, fug din locul acela cu unica dorinţă de a scăpa de prezenţa Lui acuzatoare.
Un sentiment de panică străbate mulţimea care simte cum trece peste ea umbra
dumnezeirii Lui. Strigăte de groază ies de pe sute de buze palide. Până şi ucenicii tremură,
uluiţi de cuvintele şi purtarea lui Iisus, aşa de neobişnuite la El. Îşi amintesc ce stă scris
despre El: „râvna Casei Tale Mă mănâncă” (Psalmii 69:9). Foarte repede, templul Domnului
este golit de gloata zgomotoasă şi de mărfurile ei. Curţile sunt curăţate de negoţul acela josnic
şi, în locul scenelor de mai înainte, se aşterne o linişte adâncă şi solemnă. Prezenţa Domnului,
care sfinţise pe vremuri muntele, a sfinţit acum templul ridicat în cinstea Sa.
Prin curăţirea templului, Iisus Şi-a anunţat misiunea Sa mesianică şi Şi-a început lucrarea.
Templul acela, înălţat pentru ca Domnul să sălăşluiască în el, avea ca scop să fie o învăţătură
vie pentru Israel şi pentru lume. Scopul lui Dumnezeu din veacurile veşnice a fost ca fiecare
fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care Creatorul să
locuiască. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind
întunecată şi pervertită de rele, inima omului n-a mai descoperit slava Celui Sfânt. Dar planul
cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp
omenesc şi, prin harul salvator, inima omului devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca
Templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre destinul înalt pus în faţa fiecărei fiinţe.
Dar iudeii n-au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au
consacrat pentru a fi temple sfinte ale Spiritului lui Dumnezeu. Curţile Templului din
Ierusalim, pline de zgomot şi negustorie nesfântă, reprezentau prea bine templul inimii, întinat
de prezenţa patimilor senzuale şi de gânduri nesfinte. Prin curăţirea templului de cumpărătorii
şi vânzătorii lumii, Iisus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăţa inima de murdăria
păcatului – de dorinţele pământeşti, de plăcerile egoiste şi de obiceiurile rele care strică
sufletul. „Deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe
care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui?
Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia
nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum
se lămureşte aurul şi argintul” (Maleahi 3:1-3).
„Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?
Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui
Dumnezeu este sfânt, şi aşa sunteţi voi” (1 Corinteni 3:16,17). Niciun om nu poate scăpa
singur de relele care au pus stăpânire pe inima lui. Numai Hristos poate curăţi templul
sufletului. Dar El nu va forţa intrarea. El nu vine în inimă ca în templul de pe vremuri, ci zice:
„Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi
cina cu el şi el, cu Mine” (Apocalipsa 3:20). El va veni nu numai pentru o zi, deoarece spune:
„Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor… şi ei vor fi poporul Meu.” „Va călca în picioare
nelegiuirile noastre şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor” (2 Corinteni 6:16; Mica
7:19). Prezenţa Lui va curăţi şi va sfinţi sufletul, aşa încât să poată fi „un templu sfânt în
Domnul” şi „un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efeseni 2:21,22).
Stăpâniţi de groază, preoţii şi conducătorii au fugit din curtea templului şi din faţa privirii
cercetătoare, care le citea inimile. În fuga lor, au întâlnit pe alţii care mergeau spre templu şi
au stăruit ca ei să se întoarcă, povestindu-le ce au văzut şi auzit. Hristos privea la oamenii
aceştia fugari cu multă milă pentru teama şi neştiinţa lor în ceea ce priveşte adevărata
închinare. În scena aceasta, El a văzut simbolizată împrăştierea întregii naţiuni iudaice din
cauza nelegiuirii şi nepocăinţei ei.
 Şi pentru ce au fugit preoţii din templu? De ce nu au stat să se apere? Cel care le poruncise
să plece era fiul unui tâmplar, un galileean sărac, fără titluri şi fără putere pământească. De ce
nu I s-au împotrivit? Pentru ce şi-au părăsit câştigul adunat cu atâta nelegiuire şi au fugit la
porunca Unuia a cărui înfăţişare era atât de umilă?
Hristos a vorbit cu autoritatea unui împărat, iar în înfăţişarea şi în tonul glasului Său era
ceva căruia n-aveau putere să i se împotrivească. Când s-a auzit porunca, şi-au dat seama, ca
niciodată mai înainte, că sunt cu adevărat făţarnici şi hoţi. Când dumnezeirea a strălucit prin
corpul omenesc, nu au văzut numai indignarea pe faţa lui Hristos, ci şi-au dat seama de
importanţa cuvintelor Lui. Ei se simţeau ca în faţa tronului veşnicului Judecător, cu sentinţa
hotărâtă atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru cea viitoare. Câtva timp au fost convinşi că
Hristos este un profet şi mulţi au crezut că El este Mesia. Duhul Sfânt a făcut să se lumineze
brusc în mintea lor înţelesul cuvintelor profeţilor cu privire la Hristos. Se vor supune ei acestor
convingeri?
Să se pocăiască, nu voiau. Ştiau că fusese trezită mila lui Hristos pentru cei săraci. Ştiau
foarte bine că erau vinovaţi de înşelăciune în purtarea lor faţă de oameni. Ei Îl urau acum pe
Hristos, pentru că El le citise gândul. Mustrarea în faţa mulţimii fusese umilitoare pentru
îngâmfarea lor şi îi făcea să fie geloşi pentru influenţa Lui crescândă între oameni. Ei s-au
hotărât să-L provoace să spună cu ce putere i-a dat afară şi cine I-a dat această putere.
Încet şi gânditori, dar cu inima plină de ură, ei s-au întors la templu. Dar ce schimbare se
făcuse acolo în lipsa lor! Când ei fugiseră, săracii rămăseseră pe loc, iar acum priveau la Iisus,
al cărui chip exprima iubire şi milă. Cu lacrimi în ochi, El le-a spus celor din jurul Său: „Nu vă
temeţi, Eu vă voi mântui, iar voi Mă veţi slăvi. Pentru aceasta am venit în lume.”
Oamenii se îngrămădeau în faţa lui Iisus şi-L rugau stăruitor, în cuvinte pline de durere:
„Doamne, binecuvântează-mă”. Urechea Lui auzea orice strigăt. Cu o milă mai mare decât a
unei mame duioase, El Se apleca asupra copilaşilor suferinzi. Toţi erau luaţi în seamă. Toţi cei
de faţă au fost vindecaţi de bolile lor. Muţilor li s-au deschis buzele şi ei au început să-L laude
pe Domnul; orbilor li s-a dat vederea şi ei L-au privit pe Vindecătorul lor. Inima tuturor
suferinzilor a fost umplută de bucurie.
Când preoţii şi slujbaşii templului au privit această mare lucrare, ce revelaţie au fost pentru
ei cuvintele care le-au izbit auzul! Oamenii povesteau ce dureri suferiseră mai înainte,
disperarea în care erau, povesteau despre zilele lor de chin şi nopţile lipsite de somn. Când
părea că ultima licărire de nădejde pierise, le-a venit şi lor vindecarea prin Iisus Hristos.
„Povara a fost prea grea, zicea unul; dar am găsit pe Cineva care m-a ajutat. El este Hristosul
lui Dumnezeu şi eu îmi voi consacra viaţa ca să-L slujesc pe El.” Părinţii le spuneau copiilor:
„El v-a salvat viaţa; acum înălţaţi-vă vocea şi lăudaţi-L.” Glasurile copiilor şi ale tinerilor, ale
taţilor şi ale mamelor, ale prietenilor şi ale tuturor celor care fuseseră de faţă s-au unit în
mulţumire şi laudă. Inima le era plină de speranţă şi de bucurie. Pacea venise în sufletul lor.
Erau vindecaţi la corp şi la suflet şi se reîntorceau acasă, vestind pretutindeni iubirea cea mare
a lui Iisus.
La răstignirea lui Hristos, cei care fuseseră vindecaţi în felul acesta nu s-au unit cu gloata
turbată, când striga: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Ei Îl iubeau pe Iisus, pentru că simţiseră
iubirea Lui cea mare şi puterea Lui era minunată. Ei ştiau că El este Mântuitorul lor, deoarece
le dăduse sănătate la trup şi la suflet. Aceştia au ascultat predica apostolilor şi Cuvântul lui
Dumnezeu, care le-a pătruns în inimă, le-a dat pricepere. Ei s-au făcut purtători ai harului lui
Dumnezeu şi unelte ale mântuirii Sale.
Mulţimea care fugise din curtea templului, după câtva timp, a venit încet înapoi. În parte,
oamenii îşi reveniseră din panica ce pusese stăpânire pe ei, dar faţa lor exprima nehotărâre şi
timiditate. Ei au privit cu uimire la lucrările lui Iisus şi erau convinşi că se împlinesc cu El
profeţiile cu privire la Mesia. Păcatul profanării templului le revenea în mare parte preoţilor.
Numai ei erau vinovaţi pentru că se făcuse din curtea templului un loc de negustorie. Poporul
aproape că nu era vinovat. Oamenii erau impresionaţi de autoritatea divină a lui Hristos, dar
influenţa preoţilor şi a conducătorilor îi stăpânea. Ei au privit misiunea Lui ca pe ceva nou şi
au pus la îndoială dreptul Lui de a Se amesteca în cele rânduite de autorităţile templului. Se
simţeau chiar ofensaţi că se oprise vânzarea şi astfel au desconsiderat convingerile aduse de
Duhul Sfânt.
Mai mult decât toţi ceilalţi, preoţii şi conducătorii ar fi trebuit să vadă în Iisus pe Unsul
Domnului, deoarece în mâinile lor erau cărţile sfinte, care descriau misiunea Lui, şi ei ştiau că
la curăţirea templului s-a manifestat o putere mai mult decât omenească. Oricât de mult L-ar fi
urât pe Iisus, nu puteau să scape de ideea că El era un profet trimis de Dumnezeu, ca să
restatornicească sfinţenia templului. Cu respectul pe care-l aducea teama aceasta, au mers la
El şi L-au întrebat: „Prin ce minune ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?”
Iisus le arătase semnul. Prin faptul că a potopit cu lumină inima lor şi a făcut în faţa lor
lucrările pe care trebuia să le facă Mesia, le dăduse dovada convingătoare despre caracterul
Lui. De data aceasta, când I-au cerut un semn, El le-a răspuns printr-o parabolă, arătând că
El a citit răutatea lor şi a văzut până unde are să-i ducă. „Stricaţi templul acesta”, le-a zis
Iisus, „şi în trei zile, îl voi ridica.”
Aceste cuvinte însemnau două lucruri. El vorbea nu numai de nimicirea templului şi a
serviciului religios iudaic, ci şi de moartea Sa, nimicirea templului corpului Său. Lucrul acesta
îl complotau iudeii chiar de pe atunci. Când s-au întors la templu, preoţii şi conducătorii erau
hotărâţi să-L omoare pe Iisus şi să scape astfel de Acela care-i tulbura. Cu toate acestea, când
El le-a spus ce au ei de gând, nu L-au înţeles. Ei au aplicat cuvintele Lui numai la Templul din
Ierusalim şi, plini de indignare, au strigat: „Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească
templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” Acum au considerat că Iisus le dăduse dovada că
nu trebuiau să creadă în El şi s-au hotărât şi mai mult să-L lepede.
Hristos nu căutase ca vorbele Lui să fie înţelese atunci de iudeii necredincioşi şi nici chiar
de ucenici. El ştia că ele vor fi rău interpretate de vrăjmaşi şi că vor fi întoarse împotriva Lui.
La judecată, cuvintele acestea urmau să fie aduse ca o acuzaţie, iar pe Golgota urmau să Îi fie
azvârlite în faţă, ca o insultă. Dar, dacă le-ar fi explicat acum, ar fi însemnat să le vorbească
ucenicilor despre suferinţele Sale şi să aducă asupra lor o întristare pe care acum n-o puteau
suporta. O explicare a lor ar fi arătat înainte de vreme iudeilor urmările prejudecăţii şi
necredinţei lor. Din clipa aceea, ei au pornit pe o cale pe care urmau să meargă neîncetat,
ducându-L în cele din urmă ca pe un miel la junghiere.
Cuvintele acestea ale lui Hristos au fost rostite pentru binele acelora care aveau să creadă în
El. El ştia că ele urmau să fie repetate. Rostite la Paşte, urmau să fie auzite de mii de oameni şi
să fie duse în toate părţile pământului. După învierea Lui din morţi, însemnătatea lor urma să
fie cunoscută. Pentru mulţi, ele urmau să fie o dovadă hotărâtoare a dumnezeirii Lui.
Din cauza nepriceperii lor spirituale, de multe ori, nici ucenicii lui Iisus nu înţelegeau
învăţăturile Lui. Dar multe învăţături de felul acesta aveau să fie lămurite de evenimentele care
aveau să se petreacă mai târziu. Când n-a mai fost cu ei, cuvintele Lui au fost o îmbărbătare
pentru inima lor.
În ce priveşte legătura cu Templul din Ierusalim, cuvintele Mântuitorului: „Stricaţi templul
acesta şi, în trei zile, îl voi ridica” aveau o însemnătate mai adâncă decât puteau să înţeleagă
ascultătorii. Hristos era temelia şi viaţa templului. Serviciile care se săvârşeau acolo simbolizau
jertfa Fiului lui Dumnezeu. Preoţia era rânduită să reprezinte caracterul de mijlocire al lucrării
lui Hristos. Întregul plan al slujbei, al jertfelor, era o umbră a morţii Mântuitorului pentru
răscumpărarea lumii. Din momentul în care marele eveniment, spre care arătau de atâtea
veacuri aceste sacrificii, urma să fie îndeplinit, ele nu mai aveau nicio valoare.
Întrucât întregul ritual era numai un simbol al lui Hristos, nu avea nicio valoare fără El.
Atunci când au pecetluit lepădarea lui Hristos, dându-L la moarte, iudeii au lepădat tot ce
dădea însemnătate templului şi slujbelor lui. Sfinţenia lui se depărtase. Era sortit distrugerii.
Din ziua aceea, darurile pentru jertfe şi slujbele din templu în legătură cu jertfele nu mai aveau
niciun rost. Ca şi sacrificiul lui Cain, ele nu mai exprimau credinţa în Mântuitorul. Dându-L pe
Hristos la moarte, iudeii distrugeau de fapt templul. La răstignirea lui Hristos, perdeaua
dinăuntrul templului a fost sfâşiată de sus până jos, dând dovadă că marele sacrificiu final
fusese adus şi că sistemul jertfelor se terminase pentru totdeauna.
„În trei zile îl voi ridica.” La moartea Mântuitorului, puterile întunericului păreau că au
câştigat biruinţa şi se bucurau de triumful lor. Dar, din mormântul deschis al lui Iosif, Iisus S-
a ridicat ca biruitor. „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii
după ce a ieşit biruitor asupra lor” (Coloseni 2:15). În virtutea morţii şi învierii Lui, El S-a făcut
slujitor al „adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul” (Evrei 8:2).
Tabernacolul iudeilor a fost înălţat de oameni, oamenii au clădit templul iudeilor; dar
sanctuarul de sus, după modelul căruia fusese făcut cel pământesc, n-a fost ridicat de un
arhitect omenesc. „Iată că un Om, al cărui nume este Odrasla… va zidi Templul Domnului, va
purta podoabă împărătească, va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe
scaunul Lui de domnie” (Zaharia 6:12,13).
Serviciul jertfelor care arătau spre Hristos a trecut, dar ochii oamenilor au fost îndreptaţi
către adevărata jertfă pentru păcatele lumii. Preoţia pământească a încetat, dar noi privim la
Iisus, slujitorul noului legământ, şi la „sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele
lui Abel”. „Drumul în Locul Preasfânt, nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul
dintâi. Dar Hristos a venit ca Mare-Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai
mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini… şi a intrat o dată pentru totdeauna în
Locul Preasfânt… cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei
12:24; 9:8-12).
„De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin
El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25). Cu toate că lucrarea de
mijlocire avea să fie mutată din templul pământesc în cel ceresc, cu toate că sanctuarul şi
Marele nostru Preot urmau să nu mai poată fi văzuţi de ochiul omenesc, ucenicii nu aveau să
sufere prin aceasta nicio pierdere. Din cauza lipsei Mântuitorului, ei nu urmau să simtă vreo
întrerupere a legăturilor şi nici slăbirea puterilor. În timp ce Iisus slujeşte în Sanctuarul de
sus, El este, prin Duhul Lui cel Sfânt, şi slujitor în biserica de pe pământ. Pentru ochiul fizic,
El este departe, dar de fapt se împlineşte făgăduinţa pe care El a dat-o la înălţare: „Iată că Eu
sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20). În timp ce slujitorii Lui mai
mici primesc putere de la El, prezenţa Lui întăritoare este totdeauna cu biserica Lui.
„Astfel, fiindcă avem un Mare-Preot însemnat, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să rămânem tari
în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare-Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile
noastre, ci Unul care, în toate lucrurile, a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem
dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru
ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4:14-16).
 CAPITOLUL 17

NICODIM

N
icodim avea o poziţie înaltă şi de mare răspundere în naţiunea iudeilor. Educaţia lui
fusese dintre cele mai alese, avea talente puţin obişnuite şi era un membru onorat al
consiliului naţional. Împreună cu alţii, el fusese mişcat de învăţătura lui Iisus. Cu toate
că era bogat, învăţat şi onorat, fusese atras în mod neînţeles de umilul Nazarinean.
Învăţăturile pornite de pe buzele Mântuitorului îl impresionaseră foarte mult şi dorea să
cunoască mai mult din aceste adevăruri minunate.
Autoritatea manifestată de Iisus la curăţirea templului deşteptase ura neîmpăcată a
preoţilor şi conducătorilor. Ei se temeau de puterea acestui străin. Îndrăzneala aceasta din
partea unui galileean necunoscut nu trebuia să fie tolerată. Ei erau înclinaţi să pună capăt
lucrării Lui. Dar nu toţi erau de acord cu acest plan. Unii se temeau să se împotrivească
Aceluia care era călăuzit în mod vizibil de Duhul lui Dumnezeu. Îşi aminteau cum fuseseră
omorâţi profeţii pentru că mustraseră păcatele conducătorilor lui Israel. Ştiau că robia
neamului iudeu sub o naţiune păgână era urmarea lepădării cu încăpăţânare a mustrărilor lui
Dumnezeu. Se temeau ca nu cumva, uneltind împotriva lui Iisus, preoţii şi conducătorii să
pornească pe urmele părinţilor lor şi să aducă alte nenorociri asupra naţiunii. Şi Nicodim
împărtăşea aceste simţăminte. Într-un consiliu al Sinedriu­lui, când discutau măsurile pe care
considerau că trebuie să le ia cu privire la Iisus, Nicodim a recomandat prevedere şi moderaţie.
El a susţinut că, dacă Iisus era într-adevăr învestit cu autoritate de la Dumnezeu, ar fi fost
primejdios ca ei să respingă avertizările Lui. Preoţii n-au îndrăznit să nesocotească acest sfat
şi, pentru o vreme, n-au luat măsuri pe faţă împotriva Mântuitorului.
De când auzise de Iisus, Nicodim începuse să studieze cu râvnă profeţiile despre Mesia şi,
cu cât studia mai mult, cu atât era mai convins că El era Cel care trebuia să vină. Ca mulţi
alţii din Israel, fusese întristat de profanarea templului. Fusese de faţă când Iisus îi izgonise pe
cumpărători şi pe vânzători; văzuse manifestarea cea minunată a puterii dumnezeieşti; L-a
văzut pe Mântuitorul primindu-i pe cei săraci şi vindecându-i pe cei bolnavi; văzuse privirea lor
plină de bucurie şi ascultase cuvintele lor de laudă şi nu putea pune la îndoială faptul că Iisus
din Nazaret era trimisul lui Dumnezeu.
El dorea din toată inima să stea de vorbă cu Iisus, dar se ferea să meargă la El pe faţă. Ar fi
fost prea umilitor pentru un conducător al iudeilor să dea pe faţă simpatie pentru un învăţător
până atunci atât de puţin cunoscut. Şi dacă vizita lui ar fi ajuns la cunoştinţa Sinedriului, ar fi
făcut ca asupra lui să se reverse dispreţul şi bănuielile lor. Aşa că s-a hotărât să aibă o
întâlnire tainică, scuzându-se pe motivul că, dacă ar fi mers pe faţă, şi alţii ar fi urmat pilda
lui. Aflând prin cercetări anume făcute că locul unde Se retrage Mântuitorul este pe Muntele
Măslinilor, el a aşteptat până când oraşul s-a cufundat în linişte şi după aceea L-a căutat.
În faţa lui Hristos, Nicodim a simţit o stranie timiditate, pe care a căutat să o ascundă sub o
aparenţă de calm şi demnitate. „Învă­ţătorule”, zise el, „ştim că eşti un Învăţător venit de la
Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu
el.” Vorbind de darurile deosebite pe care le avea Iisus ca învăţător, precum şi de puterea Lui
uimitoare de a face minuni, el spera să netezească drumul spre această ocazie. Cuvintele lui
aveau ca scop să exprime şi să producă încredere, dar de fapt exprimau necredinţă. El nu L-a
recunoscut pe Iisus ca Mesia, ci numai ca pe un învăţător trimis de Dumnezeu.
 În loc să răspundă la aceste cuvinte de salutare, Iisus Şi-a îndreptat privirea asupra
vorbitorului ca şi când ar fi citit în sufletul lui. În înţelepciunea Sa neţărmurită, a văzut în faţa
Sa un om care căuta adevărul. El ştia pentru ce a venit Nicodim şi, cu dorinţa de a adânci şi
mai mult convingerea care se găsea în mintea lui, i-a vorbit în mod direct, spunând solemn,
dar blând: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea
Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3).
Nicodim venise la Domnul cu gândul să aibă o discuţie cu El, dar Iisus i-a vorbit despre
principiile fundamentale ale adevărului. El i-a spus lui Nicodim: Nu de cunoştinţe teoretice ai
nevoie atât de mult, ci de renaştere spirituală. Nu trebuie să-ţi satisfaci curiozitatea, ci să ai o
inimă nouă. Trebuie să primeşti o viaţă nouă de sus, înainte de a putea aprecia lucrurile
cereşti. Până când nu se produce această schimbare, care face toate lucrurile noi, nu-ţi va fi de
niciun folos să discuţi autoritatea sau misiunea Mea.
Nicodim ascultase predica lui Ioan Botezătorul despre pocăinţă şi botez şi auzise cum îi
îndruma pe oameni către Acela care trebuia să boteze cu Duhul Sfânt. El însuşi simţise că
între iudei era o mare lipsă de viaţă spirituală, că erau stăpâniţi într-o mare măsură de
bigotism şi de ambiţie lumească. Nădăjduise după o stare de lucruri mai bună la venirea lui
Mesia. Dar solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul nu lucrase în el convingerea de
păcat. Era un fariseu dintre cei mai plini de râvnă şi se lăuda cu faptele lui bune. Era mult
stimat pentru binefacerile şi dărnicia cu care susţinea serviciul din templu şi se simţea sigur
de favoarea lui Dumnezeu. Se înfiora la gândul unei împărăţii care era prea curată pentru ca el
să o poată vedea în starea lui actuală.
Vorbirea figurată despre naşterea din nou pe care o folosise Iisus nu era cu totul străină
pentru Nicodim. Cei convertiţi de la păgânism la credinţa lui Israel erau adesea asemănaţi cu
nişte copii de curând născuţi. De aceea, el a înţeles că vorbele lui Iisus nu trebuiau luate în
sens literal. Dar, în virtutea naşterii sale ca israelit, el se socotea sigur de un loc în Împărăţia
lui Dumnezeu. Socotea că nu are nevoie de schimbare. De aceea a fost surprins de cuvintele
Mântuitorului. Mai mult, se simţea iritat de aplicarea lor la persoana sa. Îngâmfarea fariseului
se lupta cu dorinţa sinceră a căutătorului după adevăr. S-a mirat că Hristos îi vorbeşte în felul
acesta, fără a respecta poziţia lui de conducător în Israel.
Luat prin surprindere, i-a răspuns lui Hristos în cuvinte pline de ironie: „Cum se poate
naşte un om bătrân?” Asemenea multora, când li se prezintă adevăruri tăioase, a dat pe faţă
faptul că omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului Sfânt. În el nu este nimic care să răspundă
la lucrurile spirituale, pentru că lucrurile spirituale se judecă spiritual.
Dar Mântuitorul n-a răspuns argumentelor lui cu explicaţii. Ridicându-Şi mâna cu
demnitate solemnă, El a rostit adevărul cu o siguranţă şi mai mare: „Adevărat, adevărat îţi
spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui
Dumnezeu.” Nicodim ştia că Iisus vorbea acum despre botezul cu apă şi despre înnoirea inimii
prin Duhul lui Dumnezeu. El era convins că se află în faţa Aceluia despre care profetizase mai
înainte Ioan Botezătorul.
Iisus a continuat: „Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh.”
Din fire, inima este rea şi „cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate
să iasă niciunul” (Iov 14:4). Nicio născocire omenească nu poate găsi un leac pentru sufletul
păcătos. „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci
ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.” „Din inimă ies gândurile
rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Romani
8:7; Matei 15:19). Mai înainte ca pârâul să devină curat, trebuie curăţit izvorul inimii. Acela
care încearcă să ajungă la cer prin faptele lui de păzire a legii încearcă o imposibilitate. Nu este
nicio siguranţă pentru acela care are o religie legalistă, o formă de evlavie. Viaţa de creştin nu
este o modificare sau o îmbunătăţire a celei vechi, ci o transformare a firii. Se produce moartea
faţă de eu şi faţă de păcat şi apare o viaţă cu totul nouă. Schimbarea aceasta nu se poate
produce decât prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt.
 Nicodim era încă nedumerit şi Iisus a folosit vântul ca ilustraţie pentru cuvintele Sale:
„Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa
este cu oricine este născut din Duhul.”
Vântul se aude prin ramurile pomilor, fremătând printre frunze şi flori, dar nu se vede şi
nimeni nu ştie de unde vine sau unde se duce. Tot aşa este şi cu lucrarea Duhului Sfânt
asupra inimii. Nu poate fi explicată mai mult decât mişcarea vântului. Poate că omul nu este în
stare să spună timpul sau locul anumit sau să urmărească toate amănuntele lucrării de
întoarcere la Dumnezeu, dar lucrul acesta nu dovedeşte că nu este convertit. Printr-un mijloc
tot atât de nevăzut ca şi vântul, Hristos lucrează continuu asupra inimii. Puţin câte puţin,
poate fără ca primitorul lor să-şi dea seama, se produc impresii care tind să atragă sufletul la
Hristos. Acestea pot să vină prin meditaţie asupra Lui, prin citirea Scripturilor sau prin auzirea
Cuvântului de la un predicator. Deodată, când Duhul vine cu un apel mai direct, sufletul se
predă lui Iisus, plin de bucurie. Mulţi numesc aceasta o convertire bruscă, dar ea este
rezultatul lucrării îndelungate a Duhului lui Dumnezeu, o lucrare făcută cu multă răbdare.
Cu toate că nu se vede, vântul produce efecte văzute şi simţite. La fel şi lucrarea Duhului
asupra sufletului se descoperă în fiecare faptă a aceluia care a simţit puterea Lui salvatoare.
Când ia inima în stăpânire, Duhul lui Dumnezeu transformă viaţa. Gândurile păcătoase sunt
înlăturate, faptele rele sunt părăsite, iubirea, umilinţa şi pacea iau locul mâniei, invidiei şi
certurilor. Bucuria ia locul întristării, iar faţa oglindeşte lumina cerească. Nimeni nu vede
mâna care ridică povara, nimeni nu vede lumina care se coboară de sus. Binecuvântarea vine
atunci când sufletul se predă prin credinţă lui Dumnezeu. Apoi, acea putere pe care niciun
ochi omenesc nu o poate vedea creează o făptură nouă, după chipul lui Dumnezeu.
Este cu neputinţă pentru o minte mărginită să înţeleagă lucrarea mântuirii. Taina ei întrece
ştiinţa omenească, dar acela care trece de la moarte la viaţă îşi dă seama că aceasta este o
realitate dumnezeiască. Putem cunoaşte începutul mântuirii printr-o experienţă personală.
Urmările se văd în decursul veacurilor veşnice.
În timp ce Iisus vorbea, câteva raze de adevăr au pătruns în mintea conducătorului.
Influenţa mângâietoare şi cuceritoare a Duhului Sfânt i-a impresionat inima. Cu toate acestea,
n-a înţeles pe deplin cuvintele Mântuitorului. El nu se gândea atât la nevoia de a fi născut din
nou, cât la felul în care se poate face lucrul acesta. El a zis cu uimire: „Cum se poate face aşa
ceva?”
„Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu pricepi aceste lucruri?” a întrebat Iisus. Fără îndoială că
un om căruia îi fusese încredinţată instruirea religioasă a altora nu trebuia să fie necunoscător
al unor adevăruri aşa de importante. Cuvintele Sale au transmis învăţătura că, în loc să se
simtă iritat de cuvintele spuse aşa de clar, Nicodim ar fi trebuit să-şi formeze o părere umilită
despre sine, datorită ignoranţei lui spirituale. Cu toate acestea, Hristos vorbea aşa de solemn şi
demn, iar privirea şi glasul Lui exprimau atâta iubire sinceră, încât Nicodim nu s-a simţit jignit
când şi-a dat seama de situaţia umilitoare în care se afla.
Dar, când Iisus i-a explicat că misiunea Sa pe pământ era aceea de a întemeia o împărăţie
spirituală, şi nu una pământească, ascultătorul Său a început să se tulbure. Văzând lucrul
acesta, Iisus a mai adăugat: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum
veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?” Dacă Nicodim nu putea să primească
învăţătura lui Hristos, prin care ilustra lucrarea harului asupra inimii, cum ar fi putut să
înţeleagă natura slavei Împărăţiei cereşti? Pentru că nu înţelegea natura lucrării lui Hristos pe
pământ, nu putea să înţeleagă nici lucrarea Lui din ceruri.
Iudeii pe care îi izgonise din templu pretindeau că sunt fiii lui Avraam, dar ei fugeau din faţa
Mântuitorului, pentru că nu puteau suporta slava lui Dumnezeu care se manifesta prin El. În
felul acesta, dovedeau că nu erau pregătiţi prin harul lui Dumnezeu să ia parte la slujbele
sfinte din templu. Erau plini de râvnă să păstreze înfăţişarea sfinţeniei, dar neglijau sfinţenia
inimii. În timp ce ţineau cu toate puterile de litera legii, ei o călcau continuu în spiritul ei.
Lucrul de care ei aveau mai multă nevoie era tocmai acea transformare de care îi vorbise
Hristos lui Nicodim – o renaştere morală, o curăţire de păcat şi o înnoire a cunoaşterii şi a
sfinţeniei.
Orbirea lui Israel în ce priveşte lucrarea de renaştere n-avea nicio scuză. Sub inspiraţia
Duhului Sfânt, Isaia scrisese: „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune
sunt ca o haină mânjită”. David se ruga şi el: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule,
pune în mine un duh nou şi statornic”. Iar prin Ezechiel se dăduse făgăduinţa: „Vă voi da o
inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi
da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să
păziţi şi să împliniţi Legile Mele” (Isaia 64:6; Psalmii 51:10; Ezechiel 36:26,27).
Nicodim citise cuvintele acestea cu o minte întunecată, dar acum începea să-şi dea seama
de înţelesul lor adevărat. El a văzut că numai ascultarea rece de litera legii, aşa cum era
aplicată la viaţa exterioară, nu poate să dea nimănui dreptul de a intra în Împărăţia cerurilor.
După aprecierea oamenilor, viaţa lui fusese dreaptă şi onorabilă, dar, în faţa lui Hristos, el şi-a
simţit inima pătată şi viaţa nesfântă.
Nicodim era atras spre Hristos. În timp ce Mântuitorul i-a explicat despre naşterea din nou,
el a dorit ca şi în el să se producă această schimbare. Prin ce mijloace se putea realiza? Iisus a
răspuns la această întrebare nerostită: „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa
trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa
veşnică.”
Acum se vorbea despre lucruri cunoscute de Nicodim. Simbolul şarpelui înălţat îi explica
misiunea Mântuitorului. Pe când poporul Israel murea din cauza muşcăturii şerpilor înfocaţi,
Dumnezeu îl învăţase pe Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l înalţe în mijlocul adunării.
După aceea, s-a dat de veste în toată tabăra că toţi cei care vor privi la şarpe vor trăi. Oamenii
ştiau bine că şarpele n-avea în sine nicio putere ca să-i ajute. Era un simbol al lui Hristos.
După cum chipul făcut asemenea şerpilor ucigători a fost pentru vindecarea lor, Cineva „într-o
fire asemănătoare cu a păcatului” trebuia să vină ca Mântuitor al lor (Romani 8:3). Mulţi
israeliţi considerau că slujbele şi jertfele aveau în ele puterea de a-i elibera de păcat, dar
Dumnezeu dorise să-i înveţe că nu aveau mai mare valoare decât şarpele de aramă. Rolul lor
era de a îndruma mintea spre Mântuitorul. Fie că era vorba de vindecarea rănilor, fie că era
vorba de iertarea păcatelor, ei nu puteau face nimic altceva, decât să arate credinţă în Darul
lui Dumnezeu. Trebuia doar ca ei să privească şi să trăiască.
Poate că cei muşcaţi de şarpe întârziau să privească. Poate s-au întrebat cum se făcea că
acel simbol de aramă avea putere. Poate că au cerut o explicaţie ştiinţifică. Dar nu s-a dat nicio
explicaţie. Ei trebuiau să accepte Cuvântul lui Dumnezeu dat lor prin Moise. Dacă refuzau să
privească, piereau.
Nu prin certuri şi discuţii se luminează un suflet. Trebuie să privim şi să trăim. Nicodim a
primit învăţătura şi a luat-o cu el. A cercetat Scripturile într-alt fel, nu ca să discute o teorie, ci
ca să primească viaţă pentru suflet. El a început să vadă Împărăţia cerului pe măsură ce s-a
supus călăuzirii Duhului Sfânt.
Şi astăzi, mii de oameni au nevoie să înveţe acelaşi adevăr care i-a fost dat ca învăţătură lui
Nicodim, prin simbolul cu şarpele înălţat. Ei se încred în ascultarea de Legea lui Dumnezeu ca
să-i recomande pentru cer. Când sunt invitaţi să privească la Iisus şi să creadă că El îi
mântuieşte numai prin harul Său, ei exclamă: „Cum poate să se facă aceasta?”
Asemenea lui Nicodim, trebuie să fim gata să intrăm în viaţă la fel ca şi cel mai mare
păcătos. Afară de Hristos, „nu este alt nume sub cer dat oamenilor, prin care să fim mântuiţi”
(Faptele 4:12). Prin credinţă primim harul lui Dumnezeu, dar credinţa nu este mântuitorul
nostru. Ea nu ne dă niciun câştig. Ea este numai mâna prin care ne prindem de Hristos şi ne
însuşim meritele Lui, ceea ce înseamnă vindecare de păcat. Şi nici măcar nu putem să ne
pocăim fără ajutorul Duhului Sfânt. Scriptura spune despre Hristos: „Pe acest Iisus,
Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel
pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Faptele 5:31). Pocăinţa vine de la Hristos, tot aşa cum vine şi
iertarea.
 Prin urmare, cum suntem noi mântuiţi? „După cum Moise a înălţat şarpele în pustie”, tot
aşa a fost înălţat şi Fiul omului şi toţi aceia care au fost înşelaţi şi muşcaţi de şarpe pot să
privească şi să trăiască. „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).
Lumina care porneşte de la cruce descoperă iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Lui ne atrage către
Sine. Dacă nu ne împotrivim acestei atracţii, vom fi conduşi la piciorul crucii, plini de pocăinţă
pentru păcatele care L-au răstignit pe Mântuitorul. După aceea, Duhul lui Dumnezeu produce
prin credinţă o nouă viaţă în suflet. Gândurile şi dorinţele sunt aduse în ascultare de voinţa lui
Hristos. Inima şi mintea sunt create din nou, după chipul Aceluia care lucrează în noi ca să-Şi
supună totul. Apoi se scrie Legea lui Dumnezeu în minte şi inimă şi putem zice împreună cu
Hristos: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule” (Psalmii 40:8).
În convorbirea cu Nicodim, Iisus a descris planul de mântuire şi misiunea Lui în lume. În
nicio altă cuvântare n-a descris El mai complet, pas cu pas, lucrarea ce trebuie să se facă în
inima oamenilor care vor moşteni Împărăţia cerurilor. Chiar la începutul lucrării Lui, Hristos i-
a descoperit adevărul unuia dintre membrii Sinedriului – mintea cea mai receptivă, un
învăţător oficial al poporului. Dar conducătorii lui Israel n-au primit lumina. Nicodim a ascuns
adevărul în inima sa şi, timp de trei ani, nu se părea că va aduce roadă.
Dar Iisus cunoştea pământul în care aruncase sămânţa. Cuvintele spuse unui singur
ascultător, în timpul nopţii, pe dealul singuratic, nu s-au pierdut. Câtva timp, Nicodim nu L-a
mărturisit în public pe Hristos, dar a fost preocupat de viaţa Lui şi I-a cercetat învăţăturile. În
sfatul Sinedriului, s-a opus neîncetat la uneltirile preoţilor de a-L distruge. Când, în cele din
urmă, Iisus a fost înălţat pe cruce, Nicodim şi-a adus aminte de cele învăţate pe Muntele
Măslinilor: „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul
omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Lumina adusă de
întrevederea aceea tainică a luminat crucea de pe Golgota şi Nicodim a recunoscut în Iisus pe
Mântuitorul lumii.
După înălţarea Domnului, în timp ce ucenicii erau împrăştiaţi din cauza persecuţiilor,
Nicodim a ieşit plin de curaj în faţă. El şi-a folosit averea pentru susţinerea bisericii care
tocmai se născuse, atunci când iudeii se aşteptau ca, la moartea lui Iisus, ea să fie desfiinţată.
În timp de primejdie, omul acesta, pe vremuri atât de fricos şi îndoielnic, a fost tare ca stânca,
încurajând credinţa ucenicilor şi ajutându-i cu mijloace materiale pentru a duce Evanghelia
mai departe. A fost batjocorit şi persecutat de aceia care îl onoraseră pe vremuri. A ajuns sărac
în ce priveşte bunurile pământeşti, dar n-a scăzut în ce priveşte credinţa aceea care îşi avea
începutul în noaptea în care a stat de vorbă cu Iisus.
Nicodim i-a povestit lui Ioan istoria acelei întâlniri şi, prin pana lui, a fost scrisă pentru
învăţătura a milioane de oameni. Adevărurile spuse atunci au şi astăzi aceeaşi valoare ca în
noaptea aceea solemnă pe dealul umbrit, când unul dintre mai-marii iudeilor a venit să înveţe
calea vieţii de la Învăţătorul umil din Galileea.
 CAPITOLUL 18

„TREBUIE CA EL
SĂ CREASCĂ”

P
entru o vreme, influenţa lui Ioan Botezătorul asupra naţiunii a fost mai mare decât a
conducătorilor, preoţilor şi prinţilor. Dacă ar fi declarat că el este Mesia şi ar fi pornit o
răscoală împotriva Romei, preoţii şi poporul s-ar fi adunat în mare număr sub stindardul
lui. Satana pregătise pentru Ioan Botezătorul felurite onoruri, care fac apel la ambiţia
cuceritorilor. Cu toată dovada puterii pe care o avea, el a refuzat necontenit oferta
aceasta strălucită. Atenţia care fusese aţintită asupra lui o îndreptase către un Altul.
A văzut apoi cum valul popularităţii s-a îndreptat de la el către Mântuitorul. În fiecare zi,
mulţimea din jurul lui scădea. Când Iisus a venit de la Ierusalim în părţile Iordanului, lumea s-
a adunat să-L asculte. Numărul ucenicilor Săi creştea zilnic. Mulţi veneau pentru botez şi,
deoarece Iisus nu boteza, El i-a împuternicit pe ucenici să administreze această rânduială. În
felul acesta, a pus sigiliul Său asupra lucrării înainte-mergătorului Său. Dar ucenicii lui Ioan
priveau cu gelozie popularitatea crescândă a lui Iisus. Ei erau porniţi să critice lucrarea Lui şi,
nu peste multă vreme, au găsit ocazia. Între ei şi iudei a început o discuţie cu privire la botez,
dacă are vreo putere de a curăţi sufletul de păcat. Ei susţineau că botezul lui Iisus se deosebea
cu totul de al lui Ioan. În curând, au început să se certe cu ucenicii lui Hristos în privinţa
formulelor care trebuiau să fie rostite la botez şi, în cele din urmă, şi cu privire la dreptul lui
Iisus de a boteza.
Ucenicii lui Ioan au venit plini de supărare, zicând: „Învăţătorule, Cel care era cu tine
dincolo de Iordan, despre care ai mărturisit tu, iată că botează şi toţi oamenii se duc la El.”
Prin aceste cuvinte, Satana îl ispitea pe Ioan. Deşi misiunea lui Ioan aproape se încheiase, tot
ar fi putut să pună piedici lucrării lui Hristos. Dacă ar fi început să se laude, dacă s-ar fi
supărat sau dacă ar fi exprimat descurajare pentru faptul că a fost lăsat în umbră, el ar fi
semănat seminţele dezbinării, ar fi încurajat invidia şi gelozia şi ar fi împiedicat în mod serios
înaintarea Evangheliei.
Din fire, Ioan avea defectele şi slăbiciunile caracteristice oamenilor, dar atingerea iubirii
dumnezeieşti îl transformase. El locuise într-o atmosferă necontaminată de egoism şi de
ambiţie şi mult deasupra miasmelor geloziei. El n-a aprobat nemulţumirea ucenicilor săi, ci le-
a arătat cât de clar înţelegea legăturile sale cu Mesia şi cu câtă voie bună Îl primise pe Acela
pentru care pregătise calea.
El a zis: „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer. Voi înşivă îmi sunteţi martori, că
am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cine are mireasă este mire, dar
prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui.” Ioan s-
a prezentat ca un prieten care lucra ca sol între cei doi logodnici, pregătind calea pentru
căsătorie. Când mirele şi-a primit mireasa, misiunea prietenului a încetat. El s-a bucurat de
fericirea acelora pentru unirea cărora a stăruit. Tot aşa şi Ioan fusese chemat să-i îndrepte pe
oameni la Iisus şi avusese bucuria de a fi martor la succesul lucrării Mântuitorului. El a zis:
„Această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă
micşorez.”
 Fiindcă privise în credinţă la Mântuitorul, Ioan se ridicase până la înălţimea lepădării de
sine. El nu căutase să-i atragă pe oameni la sine, ci să înalţe sufletele lor mai sus şi tot mai
sus, până ce ele vor găsi odihnă la Mielul lui Dumnezeu. El nu fusese decât un glas, un strigăt
în pustie. Acum, cu bucurie, el a acceptat tăcerea şi rămânerea în umbră, pentru ca ochii
tuturor să poată fi îndreptaţi către Lumina vieţii.
Aceia care sunt sinceri în chemarea lor ca soli pentru Dumnezeu nu vor căuta onoarea
personală. Iubirea de sine va fi copleşită de iubirea pentru Hristos. Rivalitatea nu va mânji
scumpa lucrare a Evangheliei. Ei vor recunoaşte că lucrarea lor este aceea de a proclama la fel
ca Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Ei Îl vor
înălţa pe Iisus şi, împreună cu El, întreg neamul omenesc va fi înălţat. „Aşa vorbeşte Cel
Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte
şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să
îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57:15).
Sufletul profetului, golit de eu, a fost plin de lumina Dumnezeirii. În mărturia depusă
pentru slava Mântuitorului, cuvintele lui erau ca o continuare a celor pe care Hristos le rostise
la întâlnirea cu Nicodim. Ioan a zis: „Cel ce vine din cer este mai presus de toţi; cel ce este de
pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de
toţi… Căci Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură.” Iisus putea să zică: „Nu caut să fac voia Mea, ci voia
Tatălui care M-a trimis” (Ioan 5:30). Lui I s-a spus: „Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât
nelegiuirea, de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai
presus decât pe tovarăşii Tăi” (Evrei 1:9). Tatăl „nu-I dă Duhul cu măsură”.
La fel se întâmplă şi cu urmaşii lui Hristos. Noi putem primi lumina cerească, numai dacă
suntem gata să fim goliţi de eul nostru. Nu putem înţelege caracterul lui Dumnezeu, nici nu
putem primi pe Hristos în credinţă, decât atunci când suntem dispuşi să facem orice gând rob
al ascultării de Hristos. Tuturor acelora care procedează astfel li se dă Duhul Sfânt fără
măsură. În Hristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El”
(Coloseni 2:9,10).
Ucenicii lui Ioan spuneau că toţi oamenii veneau la Hristos; dar, având o viziune mai clară,
Ioan a zis: „Nimeni nu primeşte mărturia Lui.” Aşa de puţini erau dispuşi să-L accepte ca
Mântuitor din păcat! Dar „cine primeşte mărturia Lui adevereşte prin aceasta că Dumnezeu
spune adevărul” (Ioan 3:33). „Cine crede în Fiul are viaţă veşnică.” Nu este nevoie de dezbateri
ca să ştim dacă botezul lui Hristos sau al lui Ioan curăţeşte de păcate. Numai harul lui Hristos
dă viaţă sufletului. Lipsit de Hristos, botezul, ca oricare altă slujbă, este o formă fără valoare.
„Cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa.”
Succesul lucrării lui Hristos, pe care Ioan îl primise cu atâta bucurie, a fost vestit şi
cârmuitorilor din Ierusalim. Preoţii şi rabinii fuseseră geloşi datorită influenţei lui Ioan, când
au văzut că oamenii părăsesc sinagogile şi se duc în pustie; dar aici era Cineva care avea o
putere şi mai mare de a atrage mulţimile. Aceşti conducători în Israel nu erau dispuşi să zică
împreună cu Ioan: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.” Ei s-au ridicat cu o nouă
hotărâre de a pune capăt acestei lucrări, care îi îndepărta pe oameni din jurul lor.
Iisus ştia că ei nu vor cruţa niciun mijloc pentru a crea neînţelegeri între ucenicii Săi şi ai
lui Ioan. El ştia că furtuna care se apropia urma să smulgă pe unul dintre cei mai mari profeţi
din câţi au fost daţi lumii. Din dorinţa de a evita orice ocazie de neînţelegeri sau de ceartă, El
Şi-a oprit în linişte lucrarea şi S-a retras în Galileea. Şi noi, rămânând credincioşi faţă de
adevăr, trebuie să evităm orice lucru care ar duce la dezbinare şi la înţelegere greşită. Căci ori
de câte ori se iveşte aşa ceva, urmarea nu este decât pierderea de suflete. Oriunde se ivesc
împrejurări care ameninţă să ducă la dezbinare, trebuie să urmăm pilda lui Iisus şi a lui Ioan
Botezătorul.
Ioan fusese chemat să fie în frunte ca reformator. Din cauza aceasta, ucenicii erau în
primejdie să-şi îndrepte atenţia asupra lui, crezând că succesul lucrării ar depinde de lucrarea
lui şi pierzând din vedere faptul că el era numai o unealtă prin care lucrase Dumnezeu. Dar
lucrarea lui Ioan nu era îndestulătoare pentru a pune temelia bisericii creştine. După
încheierea misiunii lui, trebuia să se facă altă lucrare, pe care mărturisirea lui n-o putea
îndeplini. Ucenicii lui n-au înţeles lucrul acesta. Când L-au văzut pe Hristos venind ca să preia
lucrarea, s-au umplut de gelozie şi nemulţumire.
Şi astăzi există această primejdie. Dumnezeu cheamă un om pentru a face o anumită
lucrare şi, când a dus-o până acolo unde a putut, Domnul aduce pe alţii s-o ducă mai departe.
Dar, ca şi ucenicii lui Ioan, mulţi gândesc că succesul lucrării depinde de primul lucrător.
Atenţia este legată de om, în loc să fie legată de Dumnezeu, începe gelozia şi lucrarea lui
Dumnezeu este compromisă. Cel care este onorat în felul acesta necuvenit este ispitit să cultive
încrederea în sine. El nu-şi dă seama că depinde de Dumnezeu. Oamenii sunt învăţaţi să se
încreadă în om pentru călăuzire; în felul acesta, cad în rătăcire şi ajung departe de Dumnezeu.
Lucrarea lui Dumnezeu nu trebuie să poarte chipul şi amprenta omenească. Din timp în
timp, Dumnezeu va scoate la iveală oameni prin care se pot realiza mai bine planurile Lui.
Fericiţi sunt aceia care sunt atunci gata să spună împreună cu Ioan Botezătorul: „Trebuie ca
El să crească, iar eu să mă micşorez.”
 CAPITOLUL 19

LA FÂNTÂNA LUI IACOV

Î
n drum spre Galileea, Iisus a trecut prin Samaria. La timpul prânzului, a ajuns în frumoasa
vale a Sihemului. La intrarea acestei văi se afla fântâna lui Iacov. Obosit de călătorie, S-a
aşezat lângă fântână, în timp ce ucenicii Săi s-au dus să cumpere de mâncare.
Iudeii şi samaritenii erau în mare vrăjmăşie şi, pe cât era cu putinţă, evitau legăturile
unii cu alţii. În caz de nevoie, comerţul cu samaritenii era socotit de rabini ca fiind legal, dar
era con-damnată orice legătură socială cu ei. Un iudeu n-ar fi cerut cu împrumut de la
samariteni şi n-ar fi primit de la ei o binefacere, nici măcar o bucăţică de pâine sau un pahar
cu apă. Mergând să cumpere hrană, ucenicii lucrau în armonie cu obiceiul naţiunii lor. Dar
dincolo de aceasta nu treceau. Să ceară de la un samaritean să le facă bine sau ei să-l ajute nu
intra nici în mintea ucenicilor lui Hristos.
Când S-a aşezat pe marginea fântânii, Iisus era slăbit de foame şi sete. Călătoria începută
dis-de-dimineaţă fusese lungă şi acum soarele de la amiază Îl toropise. Setea Lui creştea şi mai
mult gândindu-Se la apa rece şi înviorătoare, care era atât de aproape şi, cu toate acestea, atât
de inaccesibilă pentru El, deoarece n-avea nici frânghie, nici vas, iar fântâna era adâncă. El era
la fel ca ceilalţi oameni şi aştepta ca cineva să vină să scoată apă.
O femeie din Samaria s-a apropiat şi, părând că nu ia seama la prezenţa Lui, şi-a umplut
urciorul cu apă. Când s-a întors să plece, Iisus i-a cerut să-I dea de băut. Un oriental n-ar fi
refuzat un astfel de lucru. În răsărit, apa era numită „darul lui Dumnezeu”. A da de băut unui
călător însetat era o datorie atât de sfântă, încât arabii din deşert şi-ar fi părăsit drumul numai
pentru scopul acesta. Ura dintre iudei şi samariteni o oprea pe femeie să-I facă un bine lui
Iisus, dar Mântuitorul căuta un drum către inima ei şi, cu tactul izvorât din iubirea Sa divină,
a cerut, nu a oferit, o facere de bine. Un dar oferit ar fi fost refuzat, dar încrederea trezeşte
încredere. Împăratul cerului a venit la această fiinţă dispreţuită, cerându-i un serviciu. Acela
care a făcut oceanul, care stăpâneşte apele adâncului celui mare, Acela care a deschis izvoarele
şi pâraiele pământului Se odihnea la fântâna lui Iacov fiindcă era obosit şi avea nevoie de
bunăvoinţa unui străin pentru a primi apă în dar.
Femeia a văzut că Iisus era iudeu. Surprinsă, a uitat să-I împlinească cererea şi a încercat
să-I ceară un motiv pentru aceasta. „Cum se face”, a zis ea, „Tu, iudeu, ceri să bei de la mine,
femeie samariteană?”
Iisus a răspuns: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-
Mi să beau!» tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie”. Te miri că am cerut de la
tine un bine atât de mic, cum ar fi să scoţi apă din fântână. Dacă ai fi cerut de la Mine, ţi-aş fi
dat să bei din apa vieţii veşnice.
Femeia n-a înţeles cuvintele lui Hristos, dar a simţit importanţa lor solemnă. Purtarea ei
uşuratică şi batjocoritoare a început să se schimbe. Crezând că Iisus vorbea despre fântâna la
care se afla, femeia I-a zis: „Doamne, n-ai cu ce să scoţi apă şi fântâna este adâncă; de unde ai
putea să ai dar această apă vie? Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a
dat fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi?” În faţa ei vedea un biet călător însetat, obosit
de cale şi prăfuit. În minte, L-a comparat cu respectatul patriarh Iacov. Cultiva gândul atât de
firesc că n-ar mai exista o fântână mai bună ca aceea dată de părinţi. Ea privea înapoi, la
părinţi, şi înainte, spre venirea lui Mesia, cu toate că Nădejdea părinţilor, Mesia în persoană,
era lângă ea şi ea nu-L recunoştea. Şi astăzi, atâtea fiinţe însetate se găsesc lângă fântâna de
apă vie şi cu toate acestea caută să se depărteze de Izvorul vieţii! „Să nu zici în inima ta: Cine
se va sui în cer? (Să pogoare adică pe Hristos din cer,) Sau: Cine se va pogorî în adânc? (Să
scoale adică pe Hristos din morţi,)… Cuvântul este aproape de tine, în gura ta şi în inima ta…
Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Iisus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a
înviat din morţi, vei fi mântuit” (Romani 10:6-9).
Iisus n-a răspuns îndată la întrebarea privitoare la Sine, ci, cu seriozitate solemnă, a zis:
„Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu,
în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de
apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.”
Acela care caută să-şi stingă setea la fântânile acestei lumi va bea numai ca să înseteze
iarăşi. Pretutindeni se găsesc oameni nemulţumiţi. Ei doresc ceva care să le umple golul din
suflet. Unul singur este Cel care le poate împlini această lipsă. Dorinţa lumii, Cel de care au
nevoie toate popoarele, este Hristos. Harul dumnezeiesc, pe care numai El îl poate da, este ca o
apă vie, care curăţă, înviorează şi dă putere sufletului.
Iisus nu voia să spună că o singură înghiţitură de apă ar fi îndestulătoare pentru primitor.
Acela care gustă o dată din iubirea lui Hristos va dori mereu să mai primească din ea şi nu mai
caută nimic altceva. Bogăţiile, onorurile şi plăcerile lumii nu-l mai atrag. Strigătul continuu al
inimii sale este: „Mai mult din Tine.” Iar Acela care îi descoperă sufletului nevoile sale este gata
să-i aline foamea şi setea. Toate proviziile şi tot ajutorul omenesc dau greş. Rezervoarele se vor
goli, lacurile vor seca, dar Mântuitorul este o fântână care nu seacă. Putem să bem şi iar să
bem şi de fiecare dată provizia este înnoită. Acela în care locuieşte Hristos are în sine însuşi o
fântână de binecuvântări – „un izvor de apă din care va ţâşni viaţă veşnică”. Din acest izvor,
poate scoate tărie şi har pentru toate nevoile.
În timp ce îi vorbea despre apa vie, femeia privea la El cu atenţie, dar şi cu uimire. El îi
trezise interesul şi dorinţa după darul despre care vorbea. Şi-a dat seama că El nu vorbea de
apa din fântâna lui Iacov, căci ea băuse din aceasta şi însetase mereu. „Doamne”, I-a zis ea,
„dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot.”
Iisus a schimbat deodată conversaţia. Înainte ca fiinţa aceasta să primească darul pe care
El voia să i-l dea, trebuia ca ea să recunoască păcatul şi pe Mântuitorul său. „Du-te”, i-a zis El,
„de cheamă pe bărbatul tău şi vino aici.” Ea a răspuns: „N-am bărbat.” În felul acesta, ea spera
să evite orice discuţie în direcţia aceasta. Dar Mântuitorul a continuat: „Bine ai zis că n-ai
bărbat. Pentru că cinci bărbaţi ai avut; şi acela pe care îl ai acum, nu îţi este bărbat. Aici ai
spus adevărul.”
Femeia s-a cutremurat. O mână misterioasă întorcea paginile din istoria vieţii ei şi scotea la
iveală lucrurile pe care ea le credea ascunse pentru totdeauna. Cine era Acela care putea să
citească tainele vieţii ei? I-au venit în minte gânduri cu privire la veşnicie, la judecata viitoare,
când toate cele ascunse vor fi descoperite. În lumina aceasta, conştiinţa ei s-a trezit.
Nu putea să nege nimic, dar a încercat să ocolească orice aluzie cu privire la un subiect atât
de neplăcut. Cu adânc respect, I-a zis: „Doamne, văd că eşti proroc.” Atunci, nădăjduind să-şi
aducă la tăcere conştiinţa, s-a îndreptat spre probleme de controversă religioasă. Dacă Cel cu
care vorbea era cu adevărat un profet, fără îndoială că putea să-i dea îndrumări asupra acestor
probleme, care fuseseră atât de mult discutate.
Cu răbdare, Iisus i-a îngăduit să ducă vorba acolo unde voia. Dar, în acelaşi timp, a folosit
ocazia pentru a-i aduce la cunoştinţă adevărul. „Părinţii noştri”, a zis ea, „s-au închinat pe
muntele acesta, şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde să se închine oamenii.” Chiar în
faţă se afla muntele Garizim. Templul lui fusese dărâmat şi nu rămăsese decât altarul. Locul
de închinare formase obiectul unei neîntrerupte dispute între iudei şi samariteni. Unii dintre
strămoşii acestora din urmă făcuseră parte pe vremuri din Israel; dar, din cauza păcatelor lor,
Domnul îngăduise să fie înfrânţi de un neam idolatru. Vreme de multe generaţii, ei avuseseră
legături cu oameni idolatri, a căror religie a molipsit treptat credinţa lor. Este adevărat, ei
susţineau că idolii nu făceau decât să le reamintească despre Dumnezeul cel viu, Conducătorul
universului; cu toate acestea, oamenii erau mânaţi să se închine la chipurile lor cioplite.
Când Templul din Ierusalim a fost rezidit, în timpul lui Ezra, samaritenii au vrut să dea şi ei
ajutor. Li s-a refuzat însă acest privilegiu şi de atunci a izbucnit o vrăjmăşie cruntă între cele
două popoare. Samaritenii au clădit un templu rival pe muntele Garizim. Aici se închinau lui
Dumnezeu după ritualul mozaic, deşi nu renunţaseră deplin la idolatrie. Dar peste ei au venit
dezastre, templul lor a fost dărâmat de vrăjmaşi şi părea că se află sub blestem; cu toate
acestea, se ţineau de tradiţiile şi de formele lor de închinare. Ei nu voiau să recunoască
Templul de la Ierusalim ca locaş al lui Dumnezeu, nici să admită că religia iudeilor era
superioară religiei lor.
Răspunzându-i femeii, Iisus i-a zis: „Crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina
Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi, noi ne
închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei.” Iisus îi dovedise că era liber de
prejudecăţile iudeilor faţă de samariteni. Acum căuta să nimicească prejudecata femeii
samaritene contra iudeilor. Deşi amintise faptul că religia samaritenilor era stricată din cauza
idolatriei, El a spus că adevărurile cele mai mari cu privire la mântuire le-au fost încredinţate
iudeilor şi că dintre ei trebuia să vină Mesia. În scrierile sacre, ei aveau o descriere lămurită a
caracterului lui Dumnezeu şi a principiilor guvernării Sale. Iisus Se aşeza între iudei ca între
aceia cărora Dumnezeu le dăduse o dreaptă cunoştinţă despre Sine.
El dorea să înalţe gândurile femeii deasupra lucrurilor care priveau ceremoniile şi formele,
deasupra controverselor. „Vine ceasul”, a zis El, „şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi
se vor închina Tatălui în duh şi adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu
este Duh şi cine se închină Lui trebuie să se închine în duh şi adevăr.”
Aici este făcut cunoscut acelaşi adevăr pe care Domnul Iisus i l-a descoperit şi lui Nicodim
când a zis: „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan
3:3). Oamenii nu ajung în comuniune cu cerul, mergând la un munte sfânt sau la un templu
sacru. Religia nu trebuie să fie mărginită la forme şi ceremonii exterioare. Religia care vine de
la Dumnezeu este singura religie care duce la Dumnezeu. Pentru a-L sluji corect, trebuie să fim
născuţi din Duhul Sfânt. Acesta va curăţi inima şi va înnoi mintea, dându-ne o nouă putere de
a-L cunoaşte şi a-L iubi pe Dumnezeu. Acesta ne va face să ascultăm de bunăvoie de toate
cerinţele Lui. Aceasta este adevărata închinare. Ea este roada lucrării Duhului Sfânt. Toate
rugăciunile sincere sunt inspirate de Duhul şi asemenea rugăciuni sunt plăcute lui Dumnezeu.
Oriunde un suflet caută pe Dumnezeu, se dă pe faţă lucrarea Duhului şi Dumnezeu Se
descoperă acelui suflet. Deoarece asemenea închinători caută, El aşteaptă să-i primească şi să
facă din ei fiii şi fiicele Lui.
În timp ce vorbea cu Iisus, femeia a fost impresionată de cuvintele Lui. Ea nu auzise
niciodată asemenea lucruri nici de la preoţii poporului ei şi nici de la iudei. Când i-a fost
descris trecutul vieţii, şi-a dat seama de lipsa ei cea mare. A simţit setea sufletului, pe care
apele fântânii din Sihar n-o puteau stinge niciodată. Nimic din ceea ce întâlnise până aici n-a
atras-o către o ţintă mai înaltă. Iisus a convins-o că citea tainele vieţii ei şi, cu toate acestea, a
simţit că îi este prieten, că este plin de milă şi de iubire. În timp ce curăţia prezenţei Lui îi
condamnase păcatul, El nu rostise niciun cuvânt de acuzare, dar îi vorbise de harul Lui care-i
putea înnoi sufletul. Ea a început să se convingă despre natura Lui. În mintea ei s-a ridicat
întrebarea: „Nu cumva acesta este Mesia aşteptat de atâta vreme?” Ea a zis: „Ştiu că are să
vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile.” Iisus i-a
răspuns: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.”
Când femeia a auzit aceste cuvinte, în inima ei a răsărit credinţa. Ea a primit vestea cea
minunată din gura Învăţătorului divin.
Femeia aceasta era capabilă să înţeleagă. Era gata să primească cea mai nobilă descoperire,
pentru că se interesa de Scripturi şi Duhul Sfânt îi pregătise mintea pentru a primi mai multă
lumină. Studiase făgăduinţa Vechiului Testament: „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din
mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un proroc ca mine: să ascultaţi de El!” (Deuteronomul 18:15). Ea
dorea să înţeleagă această profeţie. Mintea i-a fost deodată luminată. Apa vieţii, viaţa spirituală
pe care Hristos o dă fiecărui suflet însetat, a început să ţâşnească în inima ei. Duhul Domnului
lucra în ea.
Declaraţia lămurită făcută de Hristos acestei femei nu putea fi făcută unui iudeu plin de
îndreptăţire de sine. Hristos era mult mai rezervat când vorbea faţă de ei. Ceea ce a fost oprit
de la iudei, ceea ce mai târziu chiar ucenicii au păstrat în taină, a fost descoperit faţă de ea.
Iisus a văzut că ea va folosi cunoştinţele câştigate pentru a le face şi altora parte de harul Lui.
Când s-au întors, ucenicii au fost surprinşi văzând că Mântuitorul vorbea cu femeia. El nu
luase apa răcoritoare pe care o dorise şi nici nu S-a oprit să mănânce din hrana adusă de
ucenicii Lui. După ce femeia a plecat, ucenicii L-au rugat să mănânce. L-au văzut tăcut,
absorbit în meditare. Faţa Lui strălucea de lumină şi se temeau să nu-L întrerupă din legătura
cu cerul. Dar ştiau că este obosit şi că-I este foame, aşa că au socotit ca o datorie a lor să-I
reamintească de nevoile Lui fizice. Iisus a recunoscut interesul lor plin de iubire şi a zis: „Eu
am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi.”
Ucenicii s-au întrebat cine I-ar fi putut aduce de mâncare, dar El le-a explicat: „Mâncarea
Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4:34). Când
cuvintele Lui au deşteptat conştiinţa femeii, Iisus S-a bucurat. A văzut că ea bea din apa vieţii
şi atunci foamea şi setea Lui au fost satisfăcute. Împlinirea misiunii, pentru realizarea căreia
părăsise cerul, Îl îmbărbăta pe Mântuitorul în lucrarea Lui şi-L înălţa mai presus de nevoile
omeneşti. Când slujea unui suflet flămând şi însetat după adevăr, era mai plăcut pentru El
decât să mănânce sau să bea. Pentru El, aceasta era o mângâiere şi o înviorare. Facerea de
bine era viaţă pentru sufletul Lui.
Răscumpărătorul nostru însetează după recunoştinţă. El flămânzeşte după simpatia şi
iubirea acelora pe care i-a răscumpărat cu sângele Său. El aşteaptă cu o dorinţă de nespus ca
ei să vină la El şi să aibă viaţă. După cum mama aşteaptă zâmbetul de recunoaştere de la
copilaşul ei, care este un semn că inteligenţa se dezvoltă, aşa şi Hristos caută să vadă expresia
de iubire recunoscătoare, care să arate că viaţa spirituală a început în suflet.
Femeia s-a umplut de bucurie când a ascultat cuvintele lui Hristos. Descoperirea minunată
aproape că a copleşit-o. Lăsând vasul de apă, s-a întors în cetate, să ducă vestea şi altora.
Iisus cunoştea cauza plecării. Faptul că ea lăsase vasul de apă spunea, fără îndoială, ce efect
au avut cuvintele Lui. Dorinţa arzătoare a sufletului ei era să primească apa vie. Ea uitase de
ce venise la fântână, uitase de setea Mântuitorului, pe care dorise să o împlinească. Cu inima
prea plină de bucurie, ea s-a grăbit să ducă şi altora lumina preţioasă pe care o primise.
„Veniţi de vedeţi un Om care mi-a spus tot ce am făcut”, le-a spus ea oamenilor din cetate.
„Nu cumva este acesta Hristosul?” Cuvintele ei le-au atins inimile. Pe faţa ei era o nouă
expresie, întreaga ei înfăţişare se schimbase. Ar fi vrut şi ei să-L vadă pe Iisus. „Ei au ieşit din
cetate şi veneau spre El.”
Pe când stătea încă pe marginea fântânii, Iisus a privit peste holdele întinse în faţa lor;
verdele delicat era mângâiat de auriul luminii soarelui. Arătându-le ucenicilor Săi această
scenă, Iisus a folosit-o ca simbol: „Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş? Iată, Eu
vă spun: Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş.” În timp
ce vorbea, El Se uita la grupele care veneau spre fântână. Mai erau patru luni până la
seceratul grâului, dar aici se găsea o recoltă gata pentru seceriş.
„Cine seceră”, a zis El, „primeşte o plată şi strânge roadă pentru viaţa veşnică; pentru ca şi
cel ce seamănă, şi cel ce seceră să se bucure în acelaşi timp. Căci în această privinţă este
adevărată zicerea: «Unul seamănă, iar altul seceră.»” Aici, Domnul Hristos arată serviciul sfânt
datorat lui Dumnezeu de cei ce primesc Evanghelia. Ei trebuie să fie instrumentele Lui vii. El
cere o slujire individuală. Şi fie că semănăm, fie că secerăm, lucrăm pentru Dumnezeu. Unul
seamănă sămânţa, altul adună recolta şi amândoi – atât secerătorul, cât şi semănătorul –
primesc o plată. Ei se bucură împreună de răsplata muncii lor.
Iisus le-a zis ucenicilor: „Eu v-am trimis să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit; alţii s-au
ostenit şi voi aţi intrat în osteneala lor!” Mântuitorul privea în viitor, la marea adunare din Ziua
Cincizecimii. Ucenicii nu trebuiau să privească aceasta ca pe un rezultat al eforturilor lor. Ei
intrau în osteneala altor oameni. Începând de la căderea lui Adam, Hristos încredinţase
sămânţa Cuvântului servilor Săi credincioşi, pentru a o semăna în inima oamenilor. Un slujitor
nevăzut, chiar o forţă atotputernică, lucrase în tăcere, dar cu succes, pentru a produce recolta.
Roua, ploaia şi lumina harului lui Dumnezeu fuseseră date pentru a împrospăta şi a hrăni
sămânţa adevărului. Hristos era pe punctul de a uda sămânţa cu sângele Său. Ucenicii aveau
privilegiul de a fi împreună-lucrători cu Dumnezeu. Ei erau împreună-lucrători cu Hristos şi cu
bărbaţii sfinţi de pe vremuri. Prin revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, mii de oameni
s-au convertit într-o singură zi. Aceasta a fost urmarea semănatului lui Hristos, recolta lucrării
Lui.
În cuvintele spuse femeii la fântână se semănase sămânţa bună şi cât de repede se ajunsese
la recoltă. Samaritenii au venit, L-au ascultat pe Iisus şi au crezut în El. Adunându-se în jurul
Lui la fântână, L-au asaltat cu întrebări şi au primit cu bucurie explicaţiile Sale cu privire la
multe lucruri pe care nu le înţeleseseră. În timp ce ascultau, neclarităţile lor au început să
dispară. Ei erau ca nişte oameni într-o mare întunecime, care urmăresc o rază de lumină până
găsesc ziua. Dar nu erau mulţumiţi cu această convorbire scurtă. Ei doreau să audă mai mult
şi împreună cu ei să-L asculte şi prietenii lor pe acest minunat Învăţător. L-au invitat în
cetatea lor şi L-au rugat să rămână cu ei. Timp de două zile a rămas în Samaria şi mult mai
mulţi au crezut în El.
Fariseii dispreţuiau simplitatea lui Iisus. Ei nu voiau să ia seama la minunile Lui şi cereau
un semn că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar samaritenii n-au cerut niciun semn şi Iisus n-a
făcut altă minune între ei decât să descopere femeii samaritene la fântână tainele vieţii ei. Şi,
cu toate acestea, mulţi L-au primit. În bucuria lor cea nouă, i-au spus femeii: „Acum nu mai
credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este
în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii”.
Samaritenii credeau că Mesia trebuia să vină nu numai ca Răscumpărător al iudeilor, ci al
lumii întregi. Duhul Sfânt a prevestit prin Moise că Mesia trebuia să vină ca un profet trimis de
Dumnezeu. Prin Iacov, se spusese că la El se vor aduna popoarele; iar prin Avraam, că în El
vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. Locuitorii din Samaria îşi întemeiau credinţa
în Mesia pe aceste pasaje din Scriptură. Deoarece iudeii dăduseră o greşită interpretare
profeţiilor de mai târziu, atribuind primei veniri a lui Hristos slava de la a doua Sa venire,
samaritenii se simţiseră îndemnaţi să desconsidere celelalte Scripturi, făcând excepţie numai
cu cele venite prin Moise. Dar, din moment ce Mântuitorul dăduse la o parte aceste interpretări
greşite, mulţi dintre ei au primit atât profeţiile de mai târziu, cât şi cuvintele lui Hristos spuse
cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu.
Iisus începuse să dărâme zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri şi să predice lumii
mântuirea. Cu toate că era iudeu, a mers foarte bucuros între samariteni, fără a mai lua în
seamă deprinderile fariseice ale neamului Său. În ciuda prejudecăţilor lor, El a primit
ospitalitatea acestui popor dispreţuit. A dormit sub acoperişul lor, a mâncat cu ei la mesele lor
– gustând din hrana pregătită şi servită de mâinile lor – a învăţat pe străzile lor şi i-a tratat cu
cea mai mare amabilitate şi curtenie.
În Templul de la Ierusalim, un zid scund despărţea curtea din afară de părţile celelalte ale
clădirii sacre. Pe zidul acesta erau inscripţii în diferite limbi, făcând cunoscut că numai iudeii
aveau dreptul să treacă de acest hotar. Dacă cineva dintre neamuri ar fi îndrăznit să treacă de
zidul acela, însemna că a desconsiderat templul şi avea să plătească această vină cu viaţa. Dar
Iisus, care rânduise templul şi slujbele lui, a atras neamurile către Sine prin legături de
simpatie omenească, în timp ce harul Lui dumnezeiesc le aducea mântuirea pe care iudeii o
lepădaseră.
Rămânerea lui Iisus în Samaria trebuia să fie o binecuvântare pentru ucenici, care se
găseau încă sub influenţa bigotismului iudaic. Ei gândeau că, din credincioşie faţă de naţiunea
lor, li se cerea să cultive ură faţă de samariteni. Se mirau văzându-L pe Iisus cum Se poartă.
Cu toate acestea, n-au putut refuza să urmeze exemplul Lui şi, în cele două zile cât au rămas
în Samaria, şi-au stăpânit prejudecăţile, din respect faţă de Iisus; dar în inima lor nu erau
mulţumiţi. Înţelegeau cu greu că, în locul dispreţului şi urii, trebuie să cultive mila şi iubirea.
Dar, după înălţarea Domnului, şi-au adus aminte de învăţăturile Lui şi le-au înţeles mai bine.
După revărsarea Duhului Sfânt, ei şi-au adus iarăşi aminte de privirea Mântuitorului, de
cuvintele Lui, de respectul şi de duioşia cu care Se purta faţă de străinii aceştia dispreţuiţi. Mai
târziu, când a mers în Samaria, Petru a arătat acelaşi spirit în lucrarea sa. Ioan, când a fost
chemat la Efes şi la Smirna, şi-a adus aminte de cele întâmplate la Sihem şi inima lui s-a
umplut de recunoştinţă pentru Învăţătorul dumnezeiesc, care, prevăzând dificultăţile pe care ei
urmau să le întâmpine, le-a dat ajutor prin pilda Sa.
Mântuitorul împlineşte acum aceeaşi lucrare ca şi atunci când a oferit apa vieţii femeii din
Samaria. Aceia care se numesc urmaşi ai Lui îi pot dispreţui şi alunga pe cei dispreţuiţi de
oameni, dar nici împrejurările naşterii sau naţionalitatea, nici modul de viaţă nu pot îndepărta
iubirea Lui de la fiii oamenilor. Oricărui suflet, oricât de păcătos ar fi, Iisus îi zice: „Dacă ai fi
cerut de la Mine, ţi-aş fi dat apă vie.”
Chemarea Evangheliei nu trebuie să fie restrânsă şi prezentată numai câtorva aleşi, despre
care noi credem că ne-ar face onoare dacă ar primi-o. Solia trebuie să fie adresată tuturor.
Oriunde se găsesc inimi deschise pentru a primi adevărul, Hristos este gata să le dea
învăţătură. El le descoperă pe Tatăl şi închinarea plăcută Aceluia care citeşte inima. Pentru
unii ca aceştia, nu vorbeşte în pilde. Atât lor, cât şi femeii la fântână, El le zice: „Eu, Cel care
vorbesc cu tine, sunt Acela.”
Când S-a aşezat să Se odihnească la fântâna lui Iacov, Iisus venea din Iudeea, unde
lucrarea Lui adusese puţine roade. El fusese lepădat de preoţi şi de rabini şi înşişi oamenii care
pretindeau că sunt ucenicii Săi nu ajunseseră să înţeleagă caracterul Său dumnezeiesc. Era
obosit şi flămând; cu toate acestea, nu a neglijat ocazia de a vorbi unei singure femei, deşi era
străină, fără legături cu Israel, şi ducea o viaţă de păcat în mod făţiş.
Mântuitorul nu a aşteptat să se adune lume multă. Adesea, începea să dea învăţătură fiind
de faţă numai câţiva, dar, unul câte unul, trecătorii se opreau să asculte, până când o mulţime
de oameni ascultau cu uimire şi temere cuvintele lui Dumnezeu vorbite de Învăţătorul trimis
de sus. Cel care lucrează pentru Hristos nu trebuie să se lase dus de ideea că n-ar putea vorbi
cu aceeaşi râvnă la câţiva ascultători, ca şi la o mare adunare. S-ar putea întâmpla să fie un
singur ascultător al soliei; dar cine poate spune cât de mare va fi influenţa acestuia? Pare un
lucru mic chiar şi pentru ucenici ca Mântuitorul să-Şi petreacă vremea cu o femeie din
Samaria. Dar El a discutat mai serios şi mai elocvent cu ea decât cu împăraţii, sfetnicii sau
marii-preoţi. Învăţăturile pe care i le-a spus acelei femei au fost repetate până în cele mai
îndepărtate părţi ale pământului.
Îndată ce L-a găsit pe Mântuitorul, samariteanca a adus şi pe alţii la El. Ea s-a dovedit un
misionar mai harnic chiar decât ucenicii. Ei n-au văzut nimic în Samaria care să arate că era
un câmp promiţător. Gândurile lor erau aţintite asupra unei lucrări mari, care trebuia să se
facă în viitor. Nu vedeau că în jurul lor chiar era o recoltă care trebuia adunată. Dar, prin
femeia pe care o dispreţuiau, o întreagă cetate a fost adusă la Mântuitorul. Ea a dus îndată
lumina la compatrioţii săi.
Femeia aceasta reprezintă lucrarea unei credinţe practice în Hristos. Fiecare ucenic
adevărat este născut în Împărăţia lui Dumnezeu ca misionar. Acela care bea din apa vie devine
un izvor de viaţă. Primitorul devine un dătător. Harul lui Hristos în suflet este ca un izvor în
pustie, curgând pentru a-i răcori pe toţi şi făcându-i pe cei gata să piară doritori să bea din apa
vieţii.
 CAPITOLUL 20

„NUMAI DACĂ VEDEŢI SEMNE ŞI

MINUNI”

G
alileenii care s-au întors de la sărbătoarea Paştelor au adus vestea despre lucrările
minunate săvârşite de Iisus. Cele spuse de conducătorii de la Ierusalim despre faptele
Lui Îi deschideau calea în Galileea. Mulţi deplângeau abuzurile de la templu, lăcomia şi
aroganţa preoţilor. Ei sperau că Omul acesta, care-i alungase pe conducători, ar putea
fi Eliberatorul mult aşteptat. Veştile sosite păreau să confirme aşteptările lor atât de
strălucite. Se spunea că profetul ar fi declarat că El este Mesia.
Dar locuitorii din Nazaret nu credeau în El. Pentru motivul acesta, Iisus n-a vizitat
Nazaretul în drumul Său spre Cana. Mântuitorul le-a spus ucenicilor că un profet nu este
onorat în ţara lui. Oamenii apreciază caracterul după capacitatea lor de apreciere. Cei cu
vederi strâmte şi lumeşti Îl judecau pe Hristos după naşterea Lui umilă, după îmbrăcămintea
Lui simplă şi după munca de toate zilele. Ei nu puteau să aprecieze curăţia spiritului Aceluia
care nu avea nicio urmă de păcat.
Vestea despre revenirea lui Hristos la Cana s-a răspândit prin toată Galileea, dând speranţă
celor suferinzi şi nenorociţi. În Capernaum, veştile au ajuns la un nobil iudeu, care era ofiţer în
slujba împăratului. Un fiu al acestui slujbaş era bolnav de o boală care părea să nu aibă leac.
Medicii îl sortiseră morţii, dar, atunci când a auzit de Iisus, tatăl s-a hotărât să-I ceară ajutor.
Copilaşul era foarte slăbit şi se temeau că nu va trăi până la întoarcerea lui; dar nobilul a
socotit că trebuie să prezinte personal cazul. Spera că rugăminţile unui părinte aveau să
trezească mila Marelui Medic.
Ajungând la Cana, a găsit o mulţime de oameni în jurul lui Iisus. Cu inima nerăbdătoare, şi-
a făcut loc până lângă Mântuitorul. Credinţa lui a început să tremure când a văzut numai un
om îmbrăcat simplu, plin de praf şi obosit de călătorie. S-a îndoit că această Persoană ar putea
face ceea ce el venise să-I ceară; cu toate acestea, a cerut să stea de vorbă cu Iisus, I-a povestit
pentru ce a venit şi L-a rugat pe Mântuitorul să vină cu el acasă. Dar întristarea lui era mai de
mult cunoscută de Iisus. Înainte ca acest slujbaş să plece de acasă, Mântuitorul văzuse
durerea lui.
El mai ştia că tatăl îşi pusese în minte anumite condiţii ca să creadă în Iisus. Dacă cererea
lui nu avea să fie împlinită, nu avea să-L primească drept Mesia. În timp ce slujbaşul disperat
aştepta răspunsul, Iisus a zis: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi”.
În ciuda tuturor dovezilor că Iisus era Hristosul, petiţionarul se hotărâse să creadă în El
numai cu condiţia împlinirii cererii lui. Mântuitorul a văzut contrastul dintre necredinţa
aceasta care ridică întrebări şi credinţa simplă a samaritenilor, care nu ceruseră niciun semn,
nicio minune. Cuvântul Său, dovada mereu prezentă a dumnezeirii Lui, avea o putere
convingătoare, care pătrundea inima lor. Domnului Hristos Îi părea rău că poporul Său, căruia
îi fuseseră încredinţate prorociile sfinte, nu înţelegea glasul lui Dumnezeu, care le vorbea prin
Fiul Său.
Slujbaşul împărătesc avea totuşi oarecare credinţă, pentru că el venise să ceară ceva ce,
după părerea lui, era cea mai preţioasă dintre toate binecuvântările. Iisus avea de dat un dar
mai mare. El dorea nu numai să vindece copilul, ci şi să-i facă, pe slujbaş şi familia lui, părtaşi
la binecuvântarea mântuirii şi să aprindă o lumină în Capernaum, care, în curând, avea să fie
câmpul Său de activitate. Dar slujbaşul împărătesc trebuia totuşi să-şi dea seama de nevoile
sale înainte de a dori harul lui Hristos. Curteanul acesta îi reprezenta pe mulţi alţii din neamul
lui. Ei căutau să aibă legături cu Iisus din motive egoiste. Sperau să aibă un oarecare câştig de
la puterea Lui şi credinţa lor era legată de realizarea acestui câştig; în schimb, nu-şi dădeau
seama de boala lor spirituală şi nu vedeau nevoia harului divin.
Ca un fulger, cuvintele Mântuitorului au făcut lumină în inima slujbaşului împărătesc. El
şi-a dat seama că motivele pentru care Îl căuta pe Iisus erau egoiste. Credinţa lui şovăitoare i-a
apărut în adevăratul ei caracter. Plin de durere, şi-a dat seama că îndoiala sa putea să coste
viaţa fiului său. A simţit că era în faţa Cuiva care putea să citească gândurile şi căruia totul Îi
era cu putinţă. În disperarea sa, a strigat: „Doamne, vino până nu moare micuţul meu!”
Credinţa lui s-a prins de Hristos la fel ca Iacov când, în lupta cu îngerul, a strigat: „Nu Te voi
lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32:26).
La fel ca Iacov, a biruit. Mântuitorul nu poate pleca de lângă un suflet care se prinde de El,
cerând cu stăruinţă ajutor în nevoia lui. „Du-te, i-a zis El, fiul tău trăieşte.” Slujbaşul
împărătesc a plecat de la Mântuitorul cu o pace şi o bucurie pe care nu le cunoscuse niciodată
mai înainte. Nu numai că avea încredere că fiul lui se va face bine, dar, cu o credinţă
puternică, s-a încrezut în Hristos ca Răscumpărător.
În acelaşi ceas, cei care vegheau lângă copilaşul muribund, în căminul din Capernaum, au
observat o bruscă şi tainică schimbare. Umbra morţii a pierit de pe faţa bolnavului. Febra a
făcut loc unei stări plăcute, aducătoare de sănătate. Ochii întunecaţi au început să
strălucească de inteligenţă şi, în corpul lui slăbit şi ros de suferinţă, a revenit vigoarea. Niciun
semn de boală nu mai era în copil. Carnea lui aprinsă s-a făcut moale şi plină de viaţă şi el s-a
cufundat într-un somn liniştit. Febra îl părăsise chiar în zăduful zilei. Familia era uimită şi
bucuria era mare.
Cana nu era aşa departe de Capernaum, iar ofiţerul putea să ajungă acasă chiar în seara
aceleiaşi zile în care se întâlnise cu Iisus; dar el nu s-a grăbit pe drumul spre casă. Abia a doua
zi dimineaţă a ajuns la Capernaum. Ce sosire a fost! Când plecase după Iisus, inima lui era
împovărată de întristare. Lumina soarelui i se părea o cruzime, iar cântecul păsărelelor, o
batjocură. Cât de deosebite erau acum simţămintele lui! Întreaga natură avea o nouă
înfăţişare. El vedea totul cu alţi ochi. Pe când mergea în liniştea zorilor dimineţii, i se părea că
toată natura Îl laudă pe Dumnezeu împreună cu el. Când se afla încă departe de casă, slujitorii
i-au ieşit în întâmpinare cu dorinţa de a-i uşura povara sufletească pe care erau siguri că o
simţea. Nu s-a arătat surprins de vestea adusă de ei, dar cu un mare interes, pe care ei nu-l
înţelegeau, a întrebat la care ceas a început să-i fie mai bine. Ei au răspuns: „Ieri, în ceasul al
şaptelea, l-au lăsat frigurile!” Chiar în clipa în care credinţa tatălui pusese stăpânire pe
asigurarea: „Fiul tău trăieşte”, iubirea dumnezeiască atinsese copilaşul muribund.
Tatăl a dat fuga să-şi vadă fiul. L-a strâns la pieptul său de parcă ar fi fost ridicat dintre
morţi şi Îl lăuda fără încetare pe Dumnezeu pentru această vindecare minunată.
Slujbaşul acesta împărătesc dorea să cunoască mai mult despre Hristos. Mai târziu, după
ce a auzit învăţăturile Lui, el şi toţi din casa lui au devenit ucenici. Durerea lor a fost sfinţită
spre convertirea întregii familii. Vestea despre această minune s-a răspândit în toate părţile, iar
în Capernaum, unde au fost săvârşite multe minuni ale Lui, s-a pregătit calea pentru lucrarea
personală a lui Hristos.
Acela care l-a binecuvântat pe slujbaşul împărătesc din Capernaum vrea tot aşa de mult să
ne binecuvânteze şi pe noi. Dar, la fel ca tatăl îndurerat, noi Îl căutăm pe Mântuitorul de multe
ori din dorinţa de a câştiga bunuri pământeşti; noi avem încredere în iubirea Lui numai când
ni se împlinesc cererile. Mântuitorul vrea să ne dea binecuvântări mai mari decât acelea pe
care le cerem şi întârzie cu răspunsul, ca să ne poată arăta răutatea din inimă şi cât de mult
avem nevoie de harul Lui. El nu vrea să-L căutăm din motive egoiste. Când mărturisim starea
noastră rea şi lipsa noastră de putere, trebuie să ne încredem cu totul în iubirea Lui.
 Slujbaşul împărătesc voia să vadă împlinirea rugăciunii sale înainte ca să creadă; dar el a
trebuit să primească asigurarea lui Iisus că rugăciunea lui era ascultată şi binecuvântarea,
dată. Şi noi trebuie să învăţăm acelaşi lucru. Nu trebuie să credem pentru că vedem sau
simţim că Dumnezeu ne ascultă. Trebuie să ne încredem în făgăduinţele Lui. Când venim la El
în credinţă, fiecare cerere ajunge la inima lui Dumnezeu. Când am cerut binecuvântările Lui,
trebuie să credem că le primim şi să-I mulţumim că le-am primit. Apoi să ne vedem de
îndatoririle noastre, siguri fiind că binecuvântarea ne va fi dată atunci când vom avea mai
mare nevoie de ea. Când am învăţat să facem lucrul acesta, vom şti că rugăciunile noastre au
fost ascultate. Dumnezeu va face pentru noi „nespus mai mult”, „potrivit cu bogăţia slavei Sale”
şi „după lucrarea puterii tăriei Lui” (Efeseni 3:20,16; 1:19).
 CAPITOLUL 21

BETESDA ŞI SINEDRIUL

Î
n Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare numită în evreieşte Betesda, care are
cinci pridvoare. În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi,
care aşteptau mişcarea apei.”
Din când în când, apele scăldătorii erau agitate şi se credea că lucrul acesta era
rezultatul intervenţiei unei puteri supranaturale şi că oricine ar fi coborât primul în apă
după tulburarea ei se făcea sănătos, orice boală ar fi avut. Sute de suferinzi mergeau acolo,
dar, când se tulbura apa, gloata era aşa de mare, încât în goana lor, oamenii călcau în picioare
bărbaţi, femei şi copii mai slabi decât ei. Mulţi nu puteau să ajungă până la marginea
scăldătorii. Mulţi dintre cei ce ajungeau până acolo mureau alături de ea. Pe locul acela se
ridicaseră adăposturi, pentru ca bolnavii să fie apăraţi de arşiţa zilei şi de răcoarea nopţii. Unii
îşi petreceau noaptea în pridvoarele acestea şi, în fiecare zi, se târau până la marginea
scăldătorii, cu speranţa zadarnică de vindecare.
Iisus era din nou la Ierusalim. Mergând singur şi părând adâncit în meditaţie şi rugăciune,
a ajuns la scăldătoare. I-a văzut pe suferinzii aceia nenorociţi aşteptând ceea ce credeau că
este singura lor nădejde de vindecare. El dorea să folosească puterea Sa vindecătoare, ca să-i
facă bine pe toţi bolnavii. Dar era o zi de Sabat. Mulţimile se duceau la templu să se roage şi El
ştia că un asemenea act de vindecare ar fi stârnit atât de mult prejudecăţile iudeilor, încât ar fi
pus repede capăt lucrării Lui.
Dar Mântuitorul a văzut un caz foarte nenorocit. Era acolo un bolnav neajutorat, paralizat
de treizeci şi opt de ani. Suferinţa lui era în mare măsură urmarea propriilor păcate şi era
socotită ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Singur şi lipsit de prieteni, simţind că nu avea dreptul
la îndurarea lui Dumnezeu, suferindul îndurase ani mulţi de mizerie. Pe când se aştepta ca
apele să fie tulburate, aceia care se milostiveau de nenorocirea lui îl duceau la pridvoare. Dar,
în clipa favorabilă, n-avea pe nimeni să-l ajute. Văzuse el că apa se mişcă, dar nu fusese
niciodată în stare să treacă dincolo de marginea scăldătorii. Alţii, mai puternici decât el, săreau
în apă înaintea lui. El nu putea să lupte ca să biruie gloata egoistă şi gata de ceartă. Eforturile
lui stăruitoare în direcţia aceasta, grija şi continua dezamăgire făcuseră să-i piară şi restul de
puteri.
Bolnavul zăcea pe rogojina lui şi tot ridica ochii să vadă scăldătoarea, când un chip blând şi
milostiv S-a aplecat asupra lui şi cuvintele: „Vrei să te faci sănătos?” i-au atras atenţia.
Nădejdea i-a reînviat în inimă. Simţea că va fi ajutat cumva. Dar valul de curaj a scăzut îndată.
Şi-a adus aminte de câte ori încercase să ajungă până la apă şi acum avea puţină nădejde să
mai trăiască până când să se tulbure apa din nou. El şi-a întors obosit privirea, zicând:
„Doamne, n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa şi, până să mă duc
eu, se pogoară altul înaintea mea.”
Iisus nu i-a cerut acestui bolnav să creadă în El; i-a zis doar: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi
umblă.” Credinţa omului s-a prins de cuvânt. Fiecare muşchi şi fiecare nerv vibrau de viaţă
nouă şi o putere vindecătoare se cobora în picioarele lui paralizate. Fără să mai întrebe, şi-a
supus voinţa să asculte porunca lui Iisus şi toţi muşchii au răspuns voinţei lui. Sărind în
picioare, se simţea ca un om în toate puterile.
 Iisus nu-l asigurase cu privire la ajutorul divin. Omul putea să se îndoiască şi să piardă
unica lui ocazie de vindecare. Dar a crezut cuvântul lui Hristos şi, acţionând în virtutea lui, a
primit putere.
Prin aceeaşi credinţă, putem primi şi noi vindecare spirituală. Prin păcat, am fost despărţiţi
de viaţa lui Dumnezeu. Sufletele noastre sunt paralizate. Prin noi înşine, nu suntem în stare să
trăim o viaţă sfântă, cum nici omul neputincios nu era în stare să meargă. Mulţi îşi dau seama
de starea lor de slăbiciune, doresc acea viaţă spirituală care să-i aducă în armonie cu
Dumnezeu şi se luptă în zadar să o câştige. În disperare, ei strigă: „O, nenorocitul de mine!
Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24). Aceşti oameni descurajaţi, prinşi în
luptă, să privească în sus. Mântuitorul Se apleacă asupra acelora pe care i-a răscumpărat prin
sângele Său, zicând cu nespusă duioşie şi milă: „Vrei să te faci sănătos?” El îţi spune să te
ridici în sănătate şi pace. Nu aştepta să simţi că eşti sănătos. Crede cuvântul Lui şi el se va
împlini. Pune voinţa ta de partea voinţei lui Hristos. Slujeşte-L şi, lucrând după cuvântul Lui,
vei primi putere. Oricare ar fi obiceiul rău şi patima cea rea, care din cauza îndelungatei
practicări ţi-a robit sufletul şi trupul, Hristos e în stare şi doreşte să te elibereze. El va da viaţă
sufletului „mort în greşeli” (Efeseni 2:1). El îl va elibera de nenorocire şi de lanţurile păcatului
pe robul prins în slăbiciune.
Paraliticul vindecat s-a plecat să-şi ia patul – o rogojină şi o pătură – şi, cu un sentiment de
uşurare, s-a ridicat iarăşi şi s-a uitat împrejur, ca să-L vadă pe Eliberatorul său, dar Iisus Se
pierduse în mulţime. Omul se temea că nu-L va recunoaşte când Îl va vedea din nou. Pe când
mergea grăbit pe drum, cu pasul hotărât şi uşor, lăudând pe Dumnezeu şi bucurându-se de
sănătatea câştigată, a întâlnit câţiva farisei şi le-a povestit îndată despre vindecarea sa. A fost
surprins de răceala cu care îi ascultau povestea.
Cu fruntea încruntată, l-au întrerupt şi l-au întrebat de ce-şi ducea patul în zi de Sabat. I-
au amintit că în ziua Domnului era interzis să ducă poveri. În bucuria lui, omul uitase că e
Sabat. Cu toate acestea, nu se simţea mustrat pentru faptul că ascultase porunca Unuia care
avea o astfel de putere de la Dumnezeu. El a răspuns plin de curaj: „Cel ce m-a făcut sănătos
mi-a zis: «Ridică-ţi patul şi umblă.»” Ei l-au întrebat cine era Acela care făcuse acest lucru, dar
n-a putut să spună. Aceşti conducători ştiau bine că numai Unul Se dovedise în stare să facă
această minune, dar doreau o dovadă directă că era Iisus, ca să-L poată condamna ca fiind
călcător al Sabatului. După judecata lor, nu călcase legea numai pentru că îl vindecase pe
bolnav în Sabat, ci comisese şi sacrilegiul de a-l pune pe om să-şi ducă patul.
Iudeii denaturaseră legea atât de mult, încât făcuseră din ea un jug de robie. Pretenţiile lor
fără sens deveniseră proverbiale printre celelalte neamuri. Îndeosebi Sabatul era îngrădit cu tot
soiul de restricţii fără rost. El nu era pentru ei o plăcere, sfânt pentru Domnul şi onorat.
Cărturarii şi fariseii făcuseră din ţinerea legii o povară greu de suportat. Unui iudeu nu-i era
îngăduit să aprindă focul în zi de Sabat, nici măcar o lumânare. Din cauza aceasta, ei erau
dependenţi de persoane luate dintre neamuri pentru multe servicii pe care rânduielile nu le
îngăduiau să le facă personal. Ei nu se mai gândeau că, dacă lucrurile acestea constituiau un
păcat, aceia care foloseau pe alţii pentru a le săvârşi erau tot aşa de vinovaţi ca şi când le-ar fi
făcut ei înşişi. Ei socoteau că mântuirea e numai pentru iudei şi că starea tuturor celorlalţi,
fiind oricum fără speranţă, nu putea deveni mai rea. Dar Dumnezeu n-a dat porunci care să
nu poată fi ţinute de toţi. Legile Sale nu aprobă restricţii necugetate sau egoiste.
Iisus l-a întâlnit în templu pe omul pe care-l vindecase. El venise ca să aducă o jertfă pentru
păcat şi o jertfă de mulţumire pentru marea îndurare de care se făcuse părtaş. Găsindu-l
printre închinători, Iisus i S-a făcut cunoscut prin cuvintele acestea de avertizare: „Iată că te-ai
făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.”
Omul vindecat a fost extrem de bucuros când L-a întâlnit pe Eliberatorul său. Necunoscând
vrăjmăşia manifestată faţă de Iisus, el le-a spus fariseilor care îl chestionaseră că Acesta era
Cel care înfăptuise vindecarea. „Din pricina aceasta, iudeii au început să urmărească pe Iisus
şi căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului.”
 Iisus a fost adus înaintea Sinedriului, pentru a răspunde la acuzaţia că a călcat Sabatul.
Dacă în timpul acela iudeii ar fi fost o naţiune independentă, o acuzaţie de felul acesta ar fi
constituit un motiv pentru a-L omorî. Lucrul acesta a fost împiedicat de faptul că erau supuşi
romanilor. Iudeii nu aveau putere să condamne cu pedeapsa capitală, iar acuzaţia pe care o
aduceau ei împotriva lui Iisus n-ar fi avut nicio greutate în faţa tribunalului roman. Cu toate
acestea, ei sperau să realizeze alte lucruri. În ciuda eforturilor lor de a pune piedici lucrării Lui,
Hristos câştiga şi la Ierusalim o influenţă chiar mai mare decât a lor asupra poporului.
Mulţimea care nu se interesa de discursurile rabinilor era atrasă de învăţătura lui Hristos.
Oamenii puteau să înţeleagă cuvintele Lui şi inima lor se încălzea şi era mângâiată. El vorbea
despre Dumnezeu nu ca despre un judecător plin de răzbunare, ci ca despre un tată milos şi
descoperea chipul lui Dumnezeu ca fiind oglindit în propria persoană. Cuvintele Lui erau ca un
balsam pentru sufletele rănite. Atât prin cuvinte, cât şi prin lucrările milei Sale, El distrugea
puterea apăsătoare a vechilor tradiţii şi a poruncilor omeneşti şi prezenta iubirea lui
Dumnezeu în bogăţia ei inepuizabilă.
În una dintre cele dintâi profeţii despre Hristos, stă scris: „Toiagul de domnie nu se va
depărta de Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo; şi de El vor
asculta (în tr. engl. KJ: «la El se vor aduna») popoarele” (Geneza 49:10). Oamenii se adunau în
jurul lui Hristos. Inima voioasă a mulţimii prefera să primească învăţăturile Lui pline de iubire
şi îndurare decât ceremoniile reci, pretinse de preoţi. Dacă preoţii şi rabinii nu ar fi lucrat
împotrivă, învăţătura Lui ar fi produs o reformă cum lumea nu mai văzuse până la data aceea.
Dar, pentru a-şi păstra puterea, aceşti conducători s-au hotărât să distrugă influenţa lui Iisus.
Aducerea Lui în faţa Sinedriului şi condamnarea oficială a învăţăturilor Lui aveau să producă
tocmai lucrul acesta, deoarece oamenii aveau încă respect faţă de conducătorii lor religioşi.
Oricine îndrăznea să condamne pretenţiile rabinilor sau încerca să micşoreze poverile puse de
ei asupra poporului era privit ca fiind vinovat nu numai de hulă, ci şi de trădare. Pe temeiul
acesta, rabinii sperau să dea naştere la bănuială faţă de Hristos. Ei Îl prezentau ca şi cum
încerca să distrugă obiceiurile existente, cauzând astfel despărţiri în popor şi pregătind calea
pentru completa lor înrobire de către romani.
Dar planurile pe care aceşti rabini căutau aşa de zelos să le pună în aplicare porniseră din
alt sfat decât cel al Sinedriului. După insuccesul de a-L birui pe Hristos în pustie, Satana şi-a
combinat forţele pentru a I se împotrivi în lucrare şi, dacă ar fi fost cu putinţă, să o
zădărnicească. Ceea ce nu izbutise prin eforturi directe şi personale, se hotărâse să facă prin
vicleşug. Îndată ce s-a retras din lupta dusă în pustie, el a mers în sfatul îngerilor căzuţi şi a
făcut planuri amănunţite de a orbi şi mai departe mintea poporului iudeu, pentru ca oamenii
să nu-L recunoască pe Răscumpărătorul lor. El plănuise să lucreze prin agenţii săi omeneşti
din lumea religioasă, umplându-i cu ura lui împotriva Apărătorului adevărului. El avea să-i
determine să-L lepede pe Hristos şi să-I facă viaţa cât mai amară cu putinţă, nădăjduind să-L
descurajeze în lucrarea Lui. Astfel, conducătorii lui Israel s-au făcut unelte ale lui Satana,
luptând împotriva Mântuitorului.
Iisus venise să „vestească o lege mare şi minunată”. El nu urmărea să-i scadă demnitatea, ci
să i-o mărească. Scriptura zice: „El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa până va aşeza dreptatea pe
pământ” (Isaia 42:21,4). El venise pentru a elibera Sabatul de cerinţele care-l împovărau, care
făcuseră din el un blestem, în loc de binecuvântare.
Din motivul acesta a ales El ca în Sabat să facă lucrarea de vindecare la Betesda. El ar fi
putut să-l vindece pe bolnav în oricare din zilele săptămânii sau ar fi putut să-l vindece fără
să-i spună să-şi ducă patul. Dar aceasta nu i-ar fi dat ocazia pe care o dorea. Fiecare faptă a
lui Hristos pe pământ avea la bază un scop înţelept. Tot ce făcea era important în sine, precum
şi prin învăţătura pe care o dădea. Dintre nenorociţii de la scăldătoare, El a ales cazul cel mai
grav ca să exercite asupra lui puterea Sa vindecătoare şi i-a poruncit omului să-şi ducă patul
prin oraş, ca să vestească lucrarea mare săvârşită asupra lui. Lucrarea aceasta a stârnit
discuţii cu privire la ce anume era îngăduit să se facă în Sabat şi a dat ocazie ca El să denunţe
restricţiile impuse de iudei cu privire la Ziua Domnului şi să declare fără valoare tradiţiile lor.
 Iisus a declarat că lucrarea de a-i vindeca pe cei bolnavi era în armonie cu legea privitoare la
Sabat. Era în armonie cu lucrarea îngerilor lui Dumnezeu, care urcă la cer fără încetare şi
coboară pentru a da ajutor omenirii suferinde. Iisus a spus: „Tatăl Meu lucrează până acum, şi
Eu de asemenea lucrez.” Toate zilele sunt ale lui Dumnezeu, ca să realizeze în timpul lor
planurile Lui pentru neamul omenesc. Dacă felul iudeilor de a interpreta Legea era corect,
atunci era greşit Iehova, a cărui lucrare ajută şi ţine orice vieţuitoare din prima clipă de când
au fost puse temeliile pământului, atunci Acela care a zis despre lucrarea Lui că e bună şi a
instituit Sabatul pentru a comemora terminarea ei trebuia să-Şi facă lucrul în răstimpuri şi să
oprească mişcarea nesfârşită a universului.
Să oprească Dumnezeu soarele din lucrarea lui în Sabat, să nu mai trimită razele lui blânde
ca să încălzească pământul şi să hrănească vegetaţia? Să oprească sistemele lumilor în ziua
aceasta sfântă? Să poruncească El apelor să se oprească şi să nu mai ude câmpurile şi
pădurile şi să spună valurilor mării să se oprească din mişcarea lor neîncetată? Grâul şi
porumbul să se oprească din creştere, iar strugurii în pârg să-şi întârzie coacerea? Pomii şi
florile să nu mai dea muguri şi să nu mai înflorească în Sabat?
În cazul acesta, oamenii n-ar mai avea nimic din roadele pământului sau din
binecuvântările care fac viaţa plăcută. Natura trebuie să-şi continue mersul ei neschimbat!
Dacă Dumnezeu Şi-ar opri mâna pentru o clipă, omul ar cădea şi ar muri. Şi omul are o
lucrare de făcut în ziua aceasta. Nevoile vieţii trebuie satisfăcute, bolnavii trebuie îngrijiţi,
lipsurile celor în nevoie trebuie împlinite. Acela care neglijează să-i ajute în Sabat pe suferinzi
nu va fi socotit fără vină. Sfânta zi de odihnă a Domnului a fost făcută pentru om şi faptele de
milă sunt în armonie desăvârşită cu scopul urmărit prin ea. Dumnezeu nu doreşte ca făpturile
Lui să sufere nici măcar o oră fie în Sabat, fie în altă zi, dacă acea suferinţă poate să fie
îndepărtată.
Cererile adresate lui Dumnezeu în ziua de Sabat sunt mult mai numeroase ca în alte zile. În
ziua aceasta, copiii Săi părăsesc lucrurile lor obişnuite şi petrec timpul în meditaţie şi
rugăciune. Ei cer îndurarea lui Dumnezeu mai mult în Sabat decât în alte zile. Ei cer atenţia
Lui deosebită. Ei imploră binecuvântările Lui alese. Dumnezeu nu aşteaptă întâi să treacă
Sabatul, ca numai după aceea să le îndeplinească cererile. Lucrarea cerului nu încetează
niciodată şi nici oamenii n-ar trebui să înceteze să facă bine. Sabatul nu are ca scop să fie un
timp de inactivitate. Legea opreşte lucrările pământeşti în ziua Domnului: munca pentru
câştigarea hranei trebuie să înceteze, nicio osteneală pentru plăcere sau profit lumesc nu este
îngăduită în această zi, ci, după cum Dumnezeu a încetat lucrarea creaţiunii, S-a odihnit în
Sabat şi l-a binecuvântat, tot aşa şi omul trebuie să părăsească ocupaţiile de toate zilele şi să
închine orele acelea sfinte odihnei sănătoase, închinării şi faptelor sfinte. Lucrarea lui Hristos
de vindecare a bolnavilor era în armonie desăvârşită cu Legea. Ea făcea ca Sabatul să fie
onorat.
Iisus afirma că are drepturi egale cu Dumnezeu, făcând o lucrare la fel de sfântă şi de
acelaşi caracter cu a Tatălui din cer. Dar fariseii s-au aprins şi mai mult. După vederile lor, El
nu călcase numai Legea, ci, zicând că Dumnezeu este Tatăl Său, Se făcea astfel deopotrivă cu
Dumnezeu (Ioan 5:18).
Toţi iudeii Îl numeau pe Dumnezeu Tatăl lor, de aceea n-ar fi trebuit să se înfurie aşa de rău
când Hristos a spus că şi El era în aceeaşi legătură cu Dumnezeu. Dar ei L-au acuzat de hulă,
zicând că El pretinde lucrul acesta în înţelesul cel mai înalt.
Aceşti adversari ai lui Hristos n-aveau argumente cu care să întâmpine adevărurile
prezentate de El conştiinţei lor. Ei puteau doar să citeze obiceiurile şi tradiţiile lor, iar acestea
păreau slabe şi serbede când erau comparate cu argumentele aduse de Iisus din Cuvântul lui
Dumnezeu şi din nesfârşita mişcare a naturii. Dacă rabinii ar fi dorit cât de puţin să primească
lumina, ar fi fost convinşi că Iisus rostea adevărul. Dar ei au ocolit cele spuse de Iisus cu
privire la Sabat şi au căutat să stârnească mânia contra Lui, deoarece pretindea că este egal cu
Dumnezeu. Furia conducătorilor nu cunoştea margini. Dacă nu s-ar fi temut de popor, preoţii
şi rabinii L-ar fi ucis pe Iisus pe loc. Dar poporul ţinea la El. Mulţi recunoşteau în Iisus pe
prietenul care le vindecase bolile şi-i mângâiase în întristările lor şi ei considerau ca fiind bună
vindecarea săvârşită la Betesda. Astfel, pentru o vreme, conducătorii au fost obligaţi să-şi
înfrâneze ura.
Iisus a respins acuzaţia de hulă. Autoritatea Mea, a spus El, pentru a face lucrările de care
Mă acuzaţi, provine din faptul că sunt Fiul lui Dumnezeu, una cu El în natură, în voinţă şi în
scop. În toate lucrările Sale de creaţie şi călăuzire, Eu conlucrez cu Dumnezeu. „Fiul nu poate
face nimic de la Sine, El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând.” Preoţii şi rabinii găseau o vină
Fiului lui Dumnezeu tocmai pentru că făcea lucrarea pentru împlinirea căreia fusese trimis în
lume. Prin păcatele lor, ei se despărţiseră de Dumnezeu şi, în îngâmfarea lor, lucrau
independent de El. Se simţeau în stare să facă totul singuri şi nu-şi dădeau seama că au
nevoie de o înţelepciune mai înaltă, care să-i îndrume la lucru. Dar Fiul lui Dumnezeu era
supus voinţei Tatălui şi dependent de puterea Lui. Aşa de mult Se golise Iisus de Sine, încât nu
făcea planuri pentru Sine. Accepta planurile pe care Dumnezeu Tatăl le făcea pentru El şi I le
dezvăluia în fiecare zi. Tot aşa ar trebui să fim şi noi dependenţi de Dumnezeu, astfel încât
viaţa noastră să fie o împlinire a voinţei Sale.
Când era aproape să construiască sanctuarul ca locuinţă pentru Dumnezeu, Moise a fost
îndrumat să facă toate lucrurile după modelul care i se arătase pe munte. Moise era plin de zel
pentru lucrarea lui Dumnezeu şi avea la îndemână oamenii cei mai talentaţi şi mai iscusiţi
pentru a realiza îndrumările lui. Cu toate acestea, el nu trebuia să facă nici măcar un clopoţel,
o rodie, un ciucure, vreo podoabă, o perdea sau un vas al sanctuarului, altfel decât după
modelul ce-i fusese arătat. Dumnezeu l-a chemat pe munte şi i-a descoperit lucrurile cereşti.
Domnul l-a acoperit cu slava Lui, ca să poată vedea modelul, şi după acesta s-au făcut toate
lucrurile. Aşa şi lui Israel, din care voia să facă locuinţa Lui, i-a descoperit strălucitul Lui ideal
cu privire la caracter. Modelul a fost arătat pe munte, când s-a dat legea pe Sinai şi când
Domnul a trecut prin faţa lui Moise, proclamând: „Domnul, Dumnezeu, este un Dumnezeu plin
de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea
până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul” (Exodul 34:6,7).
Israel alesese propriile căi. El nu clădise după model, dar Hristos, adevăratul templu pentru
sălăşluirea lui Dumnezeu, Şi-a modelat fiecare amănunt al vieţii Sale pe pământ după idealul
dumnezeiesc. El a zis: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii
Mele” (Psalmii 40:8). Tot aşa şi caracterele noastre trebuie să fie clădite ca „un locaş al lui
Dumnezeu prin Duhul” (Efeseni 2:22). Noi trebuie să facem totul după exemplul dat chiar de
Acela care „a suferit pentru noi şi ne-a lăsat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui” (Evrei 8:5; 1
Petru 2:21).
Cuvintele lui Hristos ne învaţă că ar trebui să ne considerăm legaţi cu totul de Dumnezeu,
Tatăl nostru din cer. Oricare ne-ar fi poziţia, suntem dependenţi de Dumnezeu, care ţine soarta
tuturor în mâinile Sale. El ne-a dat o lucrare de făcut şi ne-a înzestrat cu puteri şi cu mijloace
pentru această lucrare. Atâta vreme cât ne supunem voinţa lui Dumnezeu şi ne încredem în
tăria şi înţelepciunea Lui, vom fi călăuziţi pe căi sigure, pentru a împlini partea pe care o avem
în marele Său plan. Dar acela care se încrede în înţelepciunea şi în puterea proprie se desparte
de Dumnezeu. În loc să lucreze în armonie cu Hristos, el împlineşte planul vrăjmaşului lui
Dumnezeu şi al omului.
Mântuitorul a zis mai departe: „Tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai… După cum Tatăl
învie morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul, dă viaţă cui vrea”. Saducheii susţineau că nu va fi
înviere a corpului, dar Iisus le-a spus că una dintre lucrările cele mai de seamă ale Tatălui Său
este aceea de a-i învia pe morţi şi că El are putere să facă aceeaşi lucrare. „Vine ceasul, şi
acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-L vor asculta vor
învia.” Fariseii credeau în învierea morţilor. Hristos a declarat că, şi în timpul acela, puterea
care dă viaţă morţilor se afla între ei şi ei n-aveau decât să privească manifestarea ei. Aceeaşi
putere de înviere dă viaţă şi celui „mort în greşeli şi păcate” (Efeseni 2:1). Duhul acela dă viaţă
din Hristos Iisus, „puterea învierii Sale” îi izbăveşte pe oameni de „legea păcatului şi a morţii”
(Filipeni 3:1; Romani 8:2). Stăpânirea răului este sfărâmată, iar, prin credinţă, sufletul este
apărat de păcat. Acela care îşi deschide inima faţă de Duhul lui Hristos devine părtaş al acelei
forţe măreţe, care va ridica din mormânt corpul său.
Umilul Nazarinean Şi-a arătat adevăratul Său titlu de nobleţe. El S-a ridicat deasupra
neamului omenesc, a îndepărtat vălul păcatului şi al ocării şi S-a descoperit ca Slăvitul oştilor
îngereşti, Fiul lui Dumnezeu, una cu Creatorul universului. Ascultătorii Săi stăteau fermecaţi.
Niciun om nu vorbise ca El, nimeni nu se purtase cu o aşa demnitate împărătească. Toate
cuvintele Lui erau clare şi pe înţeles, declarând în întregime misiunea Sa şi datoria lumii.
„Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe
Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte nici pe Tatăl, care L-a
trimis. După cum Tatăl are viaţă în Sine, tot aşa a dat Fiului să aibă viaţă în Sine. Şi I-a dat
putere să judece, întrucât este Fiu al omului.”
Preoţii şi conducătorii luaseră poziţie de judecători, pentru a condamna lucrarea lui Hristos,
dar El S-a declarat Judecătorul lor şi Judecătorul întregului pământ. Lumea este încredinţată
lui Hristos şi prin El se transmit neamului omenesc decăzut toate binecuvântările lui
Dumnezeu. El a fost Răscumpărător atât înainte, cât şi după întruparea Sa. Îndată ce s-a ivit
păcatul, a existat şi un Mântuitor. El a dat şi dă tuturor viaţă şi lumină şi fiecare va fi judecat
după lumina primită. Acela care a dat lumina, care i-a urmărit pe oameni cu cea mai duioasă
stăruinţă, căutând să-i câştige de la păcat la sfinţenie, este în acelaşi timp şi Apărătorul, şi
Judecătorul lor. De la începerea marii lupte în cer, Satana şi-a menţinut lucrarea prin
înşelăciune, dar Hristos a lucrat şi lucrează pentru a-i dezvălui planurile şi a-i distruge
puterea. Acela care S-a luptat cu amăgitorul şi care, în decursul tuturor veacurilor, a căutat
să-i smulgă pe captivi din prinsoarea lui va judeca fiecare fiinţă.
Şi Dumnezeu „I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului”. Întrucât a gustat până
la drojdie durerile şi ispitele oamenilor şi înţelege slăbiciunile şi păcatele lor, întrucât pentru
binele nostru a stat neclintit în faţa ispitelor lui Satana şi Se va purta cu dreptate şi milă cu
fiinţele pentru salvarea cărora a vărsat însuşi sângele Său – pentru toate acestea Fiul omului a
fost rânduit să execute judecata.
Însă misiunea lui Hristos nu era să judece, ci să salveze. „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis
pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). El
declară deci în faţa Sinedriului: „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are
viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24).
Cerându-le ascultătorilor Lui să nu se mire, Hristos a descoperit înaintea lor, într-o
privelişte tot mai cuprinzătoare, taina lucrurilor viitoare. „Vine ceasul”, a zis El, „când toţi cei
din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru
viaţă; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28,29).
Asigurarea aceasta de viaţă veşnică era aşteptată cu mult dor de toţi israeliţii şi ei sperau să
o primească la venirea lui Mesia. Unica lumină care putea să lumineze în întunericul
mormântului strălucea deasupra lor. Dar încăpăţânarea este oarbă. Iisus călcase tradiţiile
rabinilor şi desconsiderase autoritatea lor şi de aceea nu voiau să-L creadă.
Timpul, locul, împrejurarea, sentimentele vii care stăpâneau adunarea, totul se combina
pentru a face şi mai impresionante cuvintele lui Iisus în faţa Sinedriului. Autorităţile religioase
cele mai înalte căutau viaţa Aceluia care Se declarase reziditor al lui Israel. Domnul Sabatului
era în faţa unui tribunal pământesc, pentru a răspunde la acuzaţia că a călcat legea Sabatului.
Când le-a arătat fără teamă care era misiunea Sa, judecătorii L-au privit cu uimire şi cu mânie,
dar n-aveau ce să răspundă la cuvintele Lui. Ei nu puteau să-L condamne. El a respins dreptul
preoţilor şi al rabinilor de a-L interoga sau de a se amesteca în lucrarea Lui. Lor nu li se
dăduse o astfel de autoritate. Pretenţiile lor se întemeiau pe propria îngâmfare şi aroganţă. El a
refuzat să răspundă în vreun fel acuzaţiilor lor sau să Se dezvinovăţească.
În loc să scuze fapta săvârşită sau să explice ce anume a urmărit prin aceasta, Iisus S-a
ridicat împotriva mai-marilor, şi acuzatul a devenit acuzator. El i-a mustrat pentru împietrirea
inimii lor şi pentru ignoranţa lor cu privire la Scripturi. Le-a spus că au lepădat Cuvântul lui
Dumnezeu pentru faptul că-L lepădau pe El, care era trimisul lui Dumnezeu. „Cercetaţi
Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre
Mine” (Ioan 5:39).
În toate paginile, de istorie, de învăţătură sau de profeţie, Scripturile Vechiului Testament
sunt luminate de slava Fiului lui Dumnezeu. Întrucât era o instituţie dumnezeiască, întregul
sistem al iudaismului era o prefigurare concisă a Evangheliei. Despre Hristos, „toţi prorocii
mărturisesc” (Faptele 10:43). De la făgăduinţa dată lui Adam, prin tot şirul patriarhilor şi până
la sistemul legii, lumina slavei cereşti arată clar urmele Răscumpărătorului. Profeţii văzuseră
steaua din Betleem, pe Şilo care trebuia să vină, când lucrurile viitoare le-au trecut în goană
prin faţa ochilor, în tainică procesiune. Moartea lui Hristos se arăta în fiecare jertfă.
Neprihănirea Lui se înălţa la cer odată cu norul frumos mirositor. Numele Lui era rostit prin
trâmbiţa jubiliară. Slava Lui locuia în taina înfricoşată a Sfintei Sfintelor.
Iudeii aveau în stăpânire Scripturile şi credeau că, prin cunoaşterea superficială a
Scripturilor, pot avea viaţa veşnică. Dar Iisus a zis: „Cuvântul Lui nu rămâne în voi.” Pentru că
Îl lepădaseră pe Hristos în Cuvântul Său, Îl lepădau şi în persoană. „Nu vreţi să veniţi la Mine”,
zicea El, „ca să aveţi viaţă.”
Conducătorii iudei studiaseră învăţăturile profeţilor cu privire la împărăţia lui Mesia, dar nu
făcuseră lucrul acesta cu dorinţa sinceră de a cunoaşte adevărul, ci cu scopul de a găsi dovezi
care să le susţină speranţele ambiţioase. Când Hristos a venit într-un mod contrar aşteptărilor
lor, n-au vrut să-L primească şi, pentru a se scuza, au încercat să-L dovedească a fi un
înşelător. Odată ce şi-au aşezat piciorul pe această cărare, i-a fost uşor lui Satana să-i
întărească în împotrivirea lor faţă de Hristos. Chiar cuvintele care ar fi trebuit să fie dovada
dumnezeirii Lui au fost interpretate împotriva Lui. În felul acesta, ei au schimbat adevărul
dumnezeiesc în minciună şi, cu cât Mântuitorul le vorbea mai direct despre lucrările Sale pline
de har, cu atât erau mai hotărâţi să se împotrivească luminii.
Iisus a zis: „Eu nu umblu după slava care vine de la oameni.” El nu căuta nici influenţa
Sinedriului şi nici aprobarea lui. El nu ar fi fost mai onorat, dacă ei Îl aprobau. El era
împuternicit cu onoarea şi cu autoritatea cerului. Dacă ar fi dorit, îngerii ar fi venit să I se
închine, Tatăl ar fi dat din nou mărturie pentru dumnezeirea Lui. Dar, pentru binele lor,
pentru binele naţiunii ai cărei conducători erau, El a dorit ca mai-marii iudeilor să înţeleagă
caracterul Său şi să primească binecuvântările pe care venise să le aducă.
„Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul în numele lui
însuşi, pe acela îl veţi primi.” Iisus venise în baza autorităţii lui Dumnezeu, purtând chipul Lui,
împlinind Cuvântul Lui şi căutând slava Lui şi, cu toate acestea, nu a fost primit de
conducătorii lui Israel. Atunci când urmau să vină alţii, luând înfăţişarea caracterului lui
Hristos, dar mânaţi de propria voinţă şi căutând propria slavă, pe aceia aveau să-i primească.
Şi pentru ce? Pentru că acela care caută slava sa se foloseşte de îngâmfarea care e în alţii. La
asemenea chemări, iudeii ar fi răspuns bucuroşi. Ei urmau să primească pe învăţătorul fals
pentru că le măgulea mândria prin aceea că aproba părerile şi tradiţiile cultivate de ei. Dar
învăţăturile lui Hristos nu se potriveau cu ideile lor. Erau spirituale şi cereau sacrificarea
eului, de aceea nu voiau să-L primească. Ei nu-L cunoşteau pe Dumnezeu şi, pentru ei, glasul
Lui vorbind prin Hristos era glasul unui străin.
Nu se repetă şi astăzi acelaşi lucru? Nu sunt mulţi astăzi, până şi conducători religioşi, care
îşi împietresc inima faţă de Duhul Sfânt şi fac imposibilă recunoaşterea glasului lui
Dumnezeu? Nu leapădă ei Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ţine tradiţia lor?
„Dacă aţi crede în Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă
nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” Hristos era Acela care îi vorbise lui
Israel prin Moise. Dacă ar fi ascultat glasul divin, care vorbise prin marele lor conducător, l-ar
fi recunoscut în învăţăturile Domnului Hristos. Dacă l-ar fi crezut pe Moise, ar fi crezut pe Cel
despre care scrisese Moise.
Iisus ştia că preoţii şi rabinii erau hotărâţi să-I ia viaţa; cu toate acestea, le-a dat explicaţii
lămurite despre unitatea Sa cu Tatăl şi legătura Sa cu lumea. Ei au înţeles că nu aveau scuză
în împotrivirea lor faţă de Hristos, dar, cu toate acestea, ura lor criminală nu s-a stins. Îi
cuprindea teama când vedeau puterea de convingere care însoţea lucrarea Lui, dar s-au
împotrivit chemărilor Lui şi s-au zăvorât în întuneric.
Ei nu izbutiseră să ruineze autoritatea lui Iisus sau să îndepărteze respectul şi atenţia cu
care Îl înconjurau oamenii, dintre care o mare parte erau convinşi de cuvintele Lui. Chiar şi
conducătorii simţeau o mare vină când El le făcuse cunoscute de aproape greşelile lor, dar
lucrul acesta n-avusese altă urmare decât să-i ridice şi mai mult împotriva Lui. Ei erau
hotărâţi să-I ia viaţa. Au trimis soli prin toată ţara, să-i avertizeze pe oameni împotriva lui
Iisus, ca fiind un amăgitor. Au fost trimişi spioni care să-L supravegheze şi să raporteze ce
zicea şi ce făcea El. Scumpul Mântuitor Se găsea acum cu atât mai mult sub umbra crucii.
 CAPITOLUL 22

ÎNCHIDEREA ŞI MOARTEA LUI IOAN

BOTEZĂTORUL

I
oan Botezătorul fusese cel dintâi care a vestit Împărăţia lui Hristos şi a fost, de asemenea, şi
cel dintâi la suferinţă. Acum, prin zidurile unei celule de închisoare, era despărţit de aerul
liber al pustiei şi de mulţimea de oameni care ascultaseră cuvintele lui. El a ajuns prizonier
în fortăreaţa lui Irod Antipa. Ioan săvârşise o mare parte a lucrării sale în partea de răsărit a
Iordanului, care era în stăpânirea lui Antipa. Însuşi Irod ascultase predica lui Ioan
Botezătorul. Regele desfrânat tremurase la auzul chemării la pocăinţă. „Irod se temea de Ioan
fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt şi, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neştiind
ce să facă şi-l asculta cu plăcere.” Ioan s-a purtat în mod credincios faţă de el, acuzându-l de
nelegiuita legătură pe care o avea cu Irodiada, soţia fratelui său. O vreme, Irod căutase cumva
să sfărâme lanţul plăcerilor care-l lega, dar Irodiada îl cuprindea şi mai mult în plasa vicleniei
ei. Ea s-a răzbunat pe Ioan, făcându-l pe Irod să-l arunce în închisoare.
Viaţa lui Ioan Botezătorul fusese plină de activitate, iar întunericul, tristeţea şi lipsa de
mişcare din închisoare apăsau tare greu asupra lui. Deoarece săptămânile treceau fără să
aducă vreo schimbare, îndoiala şi deznădejdea au pus stăpânire pe el. Ucenicii săi nu-l
uitaseră. Li se îngăduia să meargă la el în închisoare şi îi aduceau veşti despre lucrarea lui
Iisus şi povesteau cum alergau mulţimile la El. Dar se întrebau de ce, dacă acest nou Învăţător
era Mesia, nu făcea nimic pentru a-l elibera pe Ioan. Cum putea El să îngăduie ca înainte-
mergătorul Lui atât de credincios să fie lipsit de libertate, ba să i se ia chiar viaţa?
Întrebările acestea n-au rămas fără efect. Lui Ioan îi erau sugerate îndoieli, care altfel nu s-
ar fi ivit. Satana se bucura să audă cuvintele acestor ucenici şi să vadă cum sfâşiau sufletul
acestui trimis al Domnului. De câte ori, aceia care se socotesc prietenii unui om bun şi care
sunt gata să-şi arate loialitatea se dovedesc a fi vrăjmaşii lui cei mai primejdioşi! De câte ori, în
loc de a-i întări credinţa, cuvintele lor aduc apăsare şi descurajare!
Ca şi ucenicii Mântuitorului, Ioan Botezătorul nu înţelegea natura Împărăţiei lui Hristos. El
se aştepta ca Iisus să ia tronul lui David şi, pentru că timpul trecea şi Mântuitorul nu ridica
nicio pretenţie la autoritatea împărătească, Ioan a început să se tulbure şi să se neliniştească.
El declarase poporului că, pentru a fi pregătită calea înaintea Domnului, trebuie să se
împlinească prorocia lui Isaia: munţii şi dealurile trebuiau să se coboare, căile strâmbe să se
îndrepte, iar locurile gloduroase să fie netezite. El se aşteptase ca locurile înalte, de mândrie şi
putere omenească, să fie doborâte la pământ. El vorbise despre Mesia ca despre Acela care Îşi
avea lopata în mână şi care urma să-Şi cureţe cu desăvârşire aria, să adune grâul în grânar şi
pleava să o ardă într-un foc veşnic. Întocmai ca profetul Ilie, în spiritul şi puterea căruia venise
la Israel, el aştepta ca Domnul să Se descopere ca un Dumnezeu care răspunde prin foc.
În misiunea sa, Ioan Botezătorul stătuse ca un neînfricat mustrător al nedreptăţii, atât în
locurile înalte, cât şi în cele umile. Îndrăznise să dea ochii cu împăratul Irod, mustrându-l
hotărât pentru păcatul lui. El nu-şi socotise viaţa ca fiind scumpă, cu gândul să poată face
lucrarea care îi fusese încredinţată. Şi acum, din închisoarea în care se găsea, aştepta ca Leul
din seminţia lui Iuda să trântească la pământ îngâmfarea asupritorului şi să-i elibereze pe
săraci şi pe aceia care plângeau. Părea însă că Iisus Se mulţumea să adune ucenici în jurul
Său, să-i vindece şi să-i înveţe pe oameni. Mânca la masa vameşilor, în timp ce jugul roman
apăsa zilnic tot mai greu asupra lui Israel, în timp ce împăratul Irod şi ticăloasa lui concubină
îşi împlineau orice dorinţă, iar strigătele săracului şi ale suferindului se înălţau la cer.
Pentru prorocul din pustie, toate acestea păreau o taină care întrecea puterea lui de
pricepere. Veneau ceasuri când şoaptele demonilor îi chinuiau mintea şi umbra unei temeri
îngrozitoare se întindea asupra lui. Se putea oare ca Eliberatorul de atâta vreme aşteptat să nu
fi venit? Atunci ce însemna solia pe care el însuşi fusese îndemnat să o vestească? Ioan fusese
amar dezamăgit în ce priveşte rezultatul lucrării sale. El se aşteptase ca solia de la Dumnezeu
să aibă acelaşi efect pe care îl avusese citirea Cărţii Legii în zilele lui Iosia şi ale lui Ezra (2
Cronici 34; Neemia 8:9) – o profundă lucrare de pocăinţă şi întoarcere la Domnul. Pentru
succesul acestei lucrări îşi sacrificase întreaga viaţă. Fusese lucrul acesta în zadar?
Ioan era tulburat şi de faptul că ucenicii săi, din dragoste pentru el, cultivau necredinţă faţă
de Iisus. Fusese neroditoare lucrarea lui pentru ei? Fusese necredincios în misiunea sa, ca
acum să fie îndepărtat din lucrare? Dacă Eliberatorul făgăduit Se arătase, iar Ioan fusese găsit
credincios în lucrarea sa, nu urma ca Iisus să răstoarne puterea asupritorului şi să-l elibereze
pe acela care era înainte-mergătorul Său?
Dar Ioan Botezătorul n-a încetat să creadă în Hristos. Amintirea glasului venit din cer şi a
porumbelului care se coborâse, curăţia neprihănită a lui Iisus, puterea Duhului Sfânt, care se
odihnise asupra lui Ioan atunci când a venit în faţa Mântuitorului, şi mărturia dată de
profeţiile Scripturii – totul mărturisise că Iisus din Nazaret era Cel făgăduit.
Ioan nu voia să discute îndoielile şi tulburările cu însoţitorii săi. El s-a hotărât să ceară
lămuriri de la Iisus. Lucrul acesta a fost încredinţat la doi dintre ucenicii săi, nădăjduind că o
întrevedere cu Mântuitorul le va întări credinţa şi le va aduce nădejde fraţilor lor. Mai dorea un
cuvânt de la Hristos, spus numai pentru el.
Ucenicii au venit la Iisus cu o întrebare: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe
altul?”
Cât de puţin timp trecuse de la data când Ioan Botezătorul, arătând spre Iisus, strigase:
„Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” „El este Acela care vine după mine şi
care este înaintea mea” (Ioan 1:29,27). Şi acum întrebarea: „Tu eşti Acela care are să vină?”
Era un lucru amar şi foarte descurajator pentru natura omenească. Dacă nici Ioan,
credinciosul înainte-mergător, nu pricepea lucrarea lui Hristos, ce putea să aştepte de la
mulţimea nepăsătoare?
Mântuitorul nu a răspuns îndată la întrebarea ucenicilor. În timp ce ei se mirau de tăcerea
Lui, bolnavii şi suferinzii veneau la El pentru a fi vindecaţi. Orbii îşi căutau drumul bâjbâind
prin mulţime, bolnavii din toate clasele sociale, unii făcându-şi singuri drum, alţii purtaţi de
prietenii lor, se înghesuiau cu nerăbdare în faţa lui Iisus. Glasul puternicului Vindecător
pătrundea în urechile surde. Un cuvânt sau o atingere a mâinii Sale deschidea ochii orbilor,
pentru a vedea lumina zilei, tablourile din natură, feţele prietenilor şi faţa Mântuitorului. Iisus
mustra boala şi izgonea frigurile. Glasul Lui ajungea la urechile muribunzilor şi ei se ridicau
plini de sănătate şi de vigoare. Demonizaţii şi paralizaţii ascultau de cuvântul Lui, nebunia îi
părăsea şi veneau să I se închine. În timp ce le vindeca bolile, El îi învăţa pe oameni. Ţăranii şi
muncitorii săraci, care erau evitaţi de rabini ca fiind necuraţi, se adunau în jurul Lui, iar El le
vorbea cuvintele vieţii veşnice.
Aşa a trecut ziua şi, în timpul acesta, ucenicii lui Ioan au văzut şi au auzit totul. În cele din
urmă, Iisus i-a chemat lângă El şi i-a invitat să meargă la Ioan şi să-i spună ce văzuseră,
adăugând: „Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire” (Luca 7:23). Dovada
dumnezeirii Lui se vedea în adaptarea la nevoile neamului omenesc suferind. Slava se arăta în
mila Lui faţă de starea noastră umilă.
Ucenicii au dus răspunsul, care a fost îndestulător. Ioan şi-a adus aminte de profeţia despre
Mesia: „Domnul M-a uns să duc veşti bune celor nenorociţi; El M-a trimis să vindec pe cei cu
inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an
de îndurare al Domnului” (Isaia 61:1,2). Lucrările pe care le făcea nu numai că Îl prezentau pe
Hristos ca fiind Mesia, ci arătau şi în ce chip avea să se întemeieze Împărăţia Lui. Lui Ioan i se
descoperise acelaşi adevăr care i se dăduse lui Ilie, când „înaintea Domnului a trecut un vânt
tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi
după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Şi după
cutremurul de pământ, a venit un foc. Domnul nu era în focul acela. Şi după foc”, Dumnezeu i-
a vorbit profetului printr-un „susur blând şi subţire” (1 Împăraţi 19:11,12). Aşa urma să-Şi
facă lucrarea şi Iisus, nu prin zăngănitul armelor şi prin răsturnarea tronurilor şi împărăţiilor,
ci vorbind inimilor oamenilor printr-o viaţă de îndurare şi de sacrificiu de sine.
Principiul vieţii lui Ioan Botezătorul, de lepădare de sine, era principiul împărăţiei lui Mesia.
Ioan ştia bine cât de străin era lucrul acesta de principiile şi nădejdile conducătorilor lui Israel.
Ceea ce pentru el era o dovadă convingătoare despre dumnezeirea lui Hristos nu urma să fie o
dovadă pentru ei. Ei aşteptau un Mesia care nu fusese făgăduit. Ioan a văzut că lucrarea
Mântuitorului nu putea să câştige de la ei decât ură şi condamnare. El însuşi, înainte-
mergătorul, gusta doar din paharul pe care Hristos urma să-l soarbă până la drojdii.
Cuvintele Mântuitorului: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire”
erau o delicată mustrare pentru Ioan. Ele nu au rămas fără efect. Înţelegând acum mai
limpede natura misiunii lui Hristos, el s-a consacrat lui Dumnezeu pentru viaţă sau pentru
moarte, cum era mai bine pentru lucrarea pe care o iubea.
După plecarea solilor, Iisus le-a vorbit oamenilor despre Ioan. Inima Mântuitorului era plină
de milă pentru martorul credincios, îngropat acum în închisoarea lui Irod. El nu voia ca lumea
să creadă că Dumnezeu îl uitase pe Ioan sau că acestuia i-ar fi scăzut credinţa în ziua
încercării. „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie?” a zis El. „O trestie clătinată de vânt?”
Trestiile înalte, care creşteau lângă Iordan, aplecându-se la fiecare adiere de vânt, îi
reprezentau pe rabini, care luaseră poziţia de critici şi judecători ai lucrării lui Ioan
Botezătorul. Ei erau clătinaţi într-o parte şi în alta de vânturile concepţiilor populare. Ei nu
voiau să se umilească pentru a primi solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul, însă,
de teama poporului, nu îndrăzniseră să se împotrivească pe faţă lucrării lui. Dar solul lui
Dumnezeu nu avea un spirit atât de laş. Mulţimile care se adunaseră în jurul lui Hristos
fuseseră martore ale lucrării lui Ioan. Ascultaseră cuvintele lui pline de curaj prin care mustra
păcatul. Pentru fariseii plini de îndreptăţire de sine, pentru preoţii din rândul saducheilor,
pentru împăratul Irod şi curtea lui, pentru prinţi şi soldaţi, pentru vameşi şi ţărani, Ioan
vorbise la fel de lămurit. El nu era o trestie bătută de vântul laudelor sau prejudecăţilor
omeneşti. În închisoare, loialitatea lui faţă de Dumnezeu şi zelul lui pentru neprihănire au
rămas aceleaşi ca atunci când predica solia lui Dumnezeu în pustie. În credincioşia lui faţă de
principii, el era tot aşa de statornic ca o stâncă.
Iisus a continuat: „Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce
poartă haine moi sunt în casele împăraţilor”. Ioan fusese chemat să mustre păcatele şi excesele
timpului său, iar îmbrăcămintea lui simplă şi viaţa lui plină de sacrificiu de sine erau în
armonie cu caracterul lucrării sale. Îmbrăcămintea bogată şi luxul acestei vieţi nu sunt partea
servilor lui Dumnezeu, ci a acelora care locuiesc „în casele împăraţilor”, mai-marii acestei lumi,
cărora le aparţin puterea şi bogăţia ei. Iisus dorea să îndrepte atenţia la contrastul dintre
îmbrăcămintea lui Ioan şi aceea purtată de preoţi şi de conducători. Aceşti slujbaşi se
îmbrăcau în veşminte bogate şi podoabe scumpe. Le plăcea viaţa plină de strălucire şi doreau
să-i uimească pe oameni, pentru a le impune şi mai mult respect. Ei erau mai interesaţi să
câştige admiraţia oamenilor decât să obţină curăţia de inimă, care ar fi primit aprobarea lui
Dumnezeu. În felul acesta, arătau că inima lor nu era predată lui Dumnezeu, ci împărăţiei
lumii acesteia.
„Atunci ce aţi ieşit să vedeţi?” a spus mai departe Iisus. „Un proroc? Da, vă spun, şi mai
mult decât un proroc; căci el este acela despre care este scris:

Iată, trimit înaintea feţei Tale pe solul Meu,

Care Îţi va pregăti calea înaintea Ta.
 Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a născut niciunul mai mare decât
Ioan Botezătorul.” Atunci când Zaharia primise vestea despre naşterea lui Ioan, îngerul
spusese: „Va fi mare înaintea Domnului” (Luca 1:15). După aprecierea Cerului, în ce constă
această mărime? Nu ce socoteşte lumea este mărire; nu bogăţia, sau rangul, sau nobleţea de
neam, sau darurile intelectuale în ele însele. Dacă puterea intelectuală, despărţită de oricare
altă consideraţie mai înaltă, este vrednică de onoare, atunci ar trebui să-i dăm cinste lui
Satana, ale cărui puteri intelectuale nu au fost egalate de niciun om. Dar, dacă este pervertit
pentru interesul personal, cu cât darul e mai mare, cu atât devine un blestem mai mare.
Valoarea morală este aceea pe care o preţuieşte Dumnezeu. Iubirea şi curăţia sunt însuşirile pe
care El le apreciază mai presus de toate. Ioan era mare înaintea Domnului atunci când, în faţa
trimişilor Sinedriului, a poporului şi a propriilor ucenici, s-a abţinut să caute onoare pentru
sine şi i-a îndrumat pe toţi la Iisus, ca fiind Cel Făgăduit. Bucuria lui neegoistă în slujba lui
Hristos prezintă cel mai înalt tip de nobleţe care s-a descoperit vreodată în om.
Cei care auziseră mărturisirea lui Iisus spuneau după moartea lui Ioan: „Ioan n-a făcut
niciun semn, dar tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat” (Ioan 10:41). Nu i-a fost
dat lui Ioan să facă să se coboare foc din cer sau să învie morţii, cum a făcut Ilie, nici nu a
purtat toiagul puterii în Numele lui Dumnezeu, ca Moise. El a fost trimis să vestească venirea
Mântuitorului şi să-i cheme pe oameni la pregătire pentru venirea Lui. Atât de credincios şi-a
împlinit lucrarea, încât, atunci când îşi aminteau de cele ce îi învăţase despre Iisus, oamenii
puteau spune: „Tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat.” O mărturisire
asemănătoare despre Hristos trebuie să dea oricare ucenic al Său.
Ca înainte-mergător al lui Mesia, Ioan era „mai mult decât un proroc”. Căci, în timp ce
profeţii văzuseră de departe venirea lui Hristos, lui Ioan i se dăduse să-L vadă, să audă
mărturisirea Cerului în favoarea Lui ca Mesia şi să-L prezinte lui Israel ca trimis al lui
Dumnezeu. Cu toate acestea, Iisus a zis: „Cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare
decât el.”
Profetul Ioan era inelul de legătură între cele două aşezăminte. Ca reprezentant al lui
Dumnezeu, el s-a ridicat să arate legătura legii şi a profeţilor cu dispensaţiunea creştină. El era
lumina mai mică, ce avea să fie urmată de alta mai mare. Mintea lui Ioan a fost luminată de
Duhul Sfânt, ca să poată revărsa lumină asupra neamului său, dar nicio altă lumină n-a
luminat vreodată şi nici nu va lumina aşa de clar asupra omului căzut ca lumina care izvorăşte
din învăţăturile şi pilda lui Iisus. Hristos şi lucrarea Lui fuseseră înţelese numai într-un chip
întunecos din simbolurile şi jertfele umbrei. Nici Ioan nu înţelesese pe deplin viaţa viitoare,
nemurirea prin Mântuitorul.
Afară de bucuria pe care Ioan o simţea în lucrarea sa, viaţa i-a fost plină de întristare.
Rareori a fost auzit glasul lui în alt loc decât în pustietate. Partea lui a fost singurătatea. Nu i
s-a îngăduit să vadă rezultatul lucrării sale. N-a avut privilegiul de a fi cu Hristos şi de a vedea
manifestarea puterii dumnezeieşti, care însoţea lumina mai mare. Nu a avut parte să-i vadă pe
orbi recâştigându-şi vederea, pe bolnavi vindecaţi, pe morţi aduşi la viaţă. El n-a văzut lumina
care strălucea din fiecare cuvânt al lui Hristos, răspândind slavă asupra făgăduinţelor din
profeţie. Cel mai mic ucenic care vedea lucrările puternice ale lui Hristos şi auzea cuvintele Lui
era astfel mai privilegiat decât Ioan Botezătorul şi de aceea se zice că era mai mare decât el.
Prin mulţimile de oameni care ascultaseră predica lui Ioan, faima lui se răspândise în toată
ţara. Un profund interes a fost observat ca urmare a închiderii lui. Totuşi viaţa lui nepătată şi
sentimentul puternic al mulţimii în favoarea lui făceau să se creadă că nu se vor lua măsuri
violente împotriva lui.
Irod credea că Ioan era un profet de la Dumnezeu şi avea de gând să-l pună în libertate. Dar
şi-a amânat planul, de frica Irodiadei.
Irodiada ştia că, prin măsuri directe, niciodată nu va putea să obţină consimţământul lui
Irod pentru omorârea lui Ioan şi s-a hotărât să-şi atingă ţinta printr-o stratagemă. De ziua
naşterii împăratului, urma să aibă loc o petrecere, la care să vină înalţii demnitari ai statului şi
nobilii de la curte. Cu ocazia aceasta, urma să se mănânce şi să se bea. În felul acesta, Irod
avea să-şi piardă judecata sănătoasă şi să fie influenţat după cum voia ea.
Când a venit ziua cea mare şi împăratul cu oamenii lui petreceau şi beau, Irodiada şi-a
trimis fiica în sala de banchet, să danseze pentru distracţia oaspeţilor. Salomeea era în floarea
vârstei şi frumuseţea ei voluptoasă a captivat simţurile acestor petrecăreţi desfrânaţi. Nu era
obiceiul ca femeile de la curte să apară la asemenea petreceri şi lui Irod i s-au prezentat
complimente când această fiică de preoţi şi prinţi ai lui Israel a dansat pentru distracţia
oaspeţilor lui.
Împăratul era orbit de vin. Pasiunile îl stăpâneau şi raţiunea era detronată. A văzut numai
sala de petrecere cu oaspeţii beţi, masa banchetului, vinul sclipitor, luminile scânteietoare şi
pe tânăra aceea dansând în faţa lui. În nesocotinţa clipei, a dorit să facă ceva deosebit, care să-
l înalţe în faţa oamenilor de seamă din împărăţia lui. Cu jurământ, el i-a făgăduit fiicei
Irodiadei că-i va da orice ar cere, chiar şi jumătate din împărăţia lui.
Salomeea s-a dus degrabă la mama ei, să întrebe ce să ceară. Răspunsul era pregătit –
capul lui Ioan Botezătorul. Salomeea nu cunoştea setea de răzbunare din inima mamei şi n-a
îndrăznit să prezinte o astfel de cerere, dar hotărârea Irodiadei a fost mai tare. Fata s-a întors
cu cererea îngrozitoare: „Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul”
(Marcu 6:25).
Irod a rămas încremenit, neştiind ce să răspundă. Veselia aceea desfrânată s-a oprit şi o
tăcere ameţitoare s-a lăsat peste scena de beţie. Împăratul era îngrozit la gândul de a-i lua
viaţa lui Ioan. Cu toate acestea, îşi dăduse cuvântul şi nu voia să pară nestatornic sau pripit.
Jurământul fusese dat în cinstea oaspeţilor săi şi, dacă unul ar fi spus un cuvânt împotriva
făgăduinţei lui, bucuros i-ar fi cruţat viaţa profetului. Le-a dat ocazia să vorbească în favoarea
celui închis. Ei făcuseră drumuri lungi ca să-l audă pe Ioan predicând şi-l ştiau un om fără
nicio vină şi un slujitor credincios al lui Dumnezeu. Deşi loviţi de cererea tinerei, ei erau prea
ameţiţi ca să protesteze. Niciun glas nu s-a ridicat să salveze viaţa trimisului ceresc. Oamenii
aceştia ocupau poziţii înalte şi de încredere în naţiunea lor şi asupra lor planau răspunderi
grele; cu toate acestea, se dedaseră atât de mult la petrecere şi beţie, încât simţurile lor erau
paralizate. Mintea le era ameţită de muzică şi de dansul aţâţător, iar conştiinţa lor adormise.
Prin tăcerea lor, au pronunţat sentinţa de moarte asupra profetului lui Dumnezeu, pentru a
mulţumi răzbunarea unei femei blestemate.
În zadar a aşteptat Irod să fie eliberat de jurământul său; cu părere de rău, a poruncit ca
profetul să fie executat. Imediat a fost adus capul lui Ioan Botezătorul în faţa împăratului şi a
oaspeţilor. Veşnic sigilate erau buzele acelea care, pline de credincioşie, îl avertizaseră pe Irod
să se întoarcă de la viaţa lui de păcat. Niciodată nu avea să mai fie auzit glasul acela care îi
chema pe oameni la pocăinţă. Orgiile unei nopţi costaseră viaţa unuia dintre cei mai mari
profeţi.
De câte ori viaţa celor nevinovaţi a fost jertfită din cauza necumpătării acelora care ar fi
trebuit să fie apărătorii dreptăţii! Cel care duce paharul ameţitor la gură se face răspunzător de
toate nedreptăţile pe care le poate comite sub puterea lui ameţitoare. Adormindu-şi simţurile,
el nu mai este în stare să judece liniştit sau să facă o deosebire clară între bine şi rău. El
deschide o cale pentru ca Satana să lucreze prin el, apăsând şi distrugând pe cel nevinovat.
„Vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase; oricine se îmbată cu ele nu este
înţelept” (Proverbele 20:1). Astfel s-a ajuns până acolo, încât „adevărul s-a poticnit… şi cel ce
se depărtează de rău e jefuit” (Isaia 59:14,15). Cei care au jurisdicţia asupra vieţii semenilor lor
ar trebui să fie consideraţi vinovaţi de crimă atunci când devin sclavii necumpătării. Toţi aceia
care execută legile trebuie să fie oameni care ţin legea. Trebuie să fie oameni care ştiu să se
stăpânească. Ei au nevoie să fie cu totul stăpâni pe forţele lor fizice, mintale şi morale, ca să
poată avea o inteligenţă vie şi un înalt simţ de dreptate.
Capul lui Ioan Botezătorul a fost dus la Irodiada, care l-a primit cu o satisfacţie diabolică.
Ea a tresăltat în răzbunarea ei şi s-a mângâiat cu gândul că, de acum încolo, conştiinţa lui
Irod nu va mai fi tulburată. Dar n-a câştigat nicio fericire prin păcatul săvârşit. Numele ei a
ajuns să fie urât de toată lumea, iar Irod era acum mai frământat de remuşcări decât fusese
tulburat de mustrările profetului. Influenţa învăţăturilor lui Ioan nu a fost adusă la tăcere; ea
trebuia să cuprindă mai departe toate generaţiile, până la sfârşitul timpului.
Irod era urmărit continuu de păcatul său. El căuta fără încetare să găsească scăpare de sub
acuzaţiile conştiinţei sale vinovate. Încrederea lui în Ioan nu fusese zguduită. Când îşi aducea
aminte de Ioan, de viaţa lui plină de sacrificiu de sine, de chemările lui solemne şi stăruitoare,
de judecata lui sănătoasă atunci când dădea un sfat şi când îşi mai amintea şi cum ajunsese la
moarte, Irod nu putea găsi odihnă. Ocupat cu treburile statului, primind onoruri de la oameni,
el păstra o faţă zâmbitoare şi o înfăţişare plină de demnitate, în timp ce inima lui era tulburată
şi apăsată de teama că asupra lui era un blestem.
Irod fusese adânc impresionat de cuvintele lui Ioan că nimic nu poate fi ascuns de
Dumnezeu. Era convins că Dumnezeu era de faţă în orice loc, că El văzuse orgia din sala de
petrecere, că auzise porunca dată pentru a tăia capul lui Ioan şi că văzuse îngâmfarea Irodiadei
şi insulta cu care întâmpinase capul celui care o mustra. Şi multe lucruri pe care Irod le auzise
de pe buzele profetului vorbeau acum conştiinţei lui mult mai limpede decât predica din pustie.
Când a auzit despre lucrările lui Hristos, Irod a fost tulburat peste măsură. El credea că
Dumnezeu îl ridicase pe Ioan dintre morţi şi că-l trimisese, cu o putere mult mai mare, să
condamne păcatul. Trăia într-o frică neîntreruptă că Ioan îşi va răzbuna moartea, aruncând
blestemul asupra lui şi asupra casei lui. Irod culegea acum ceea ce spusese Dumnezeu că vor
fi roadele unei vieţi pline de păcate – „inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa îţi
va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. În groaza care-ţi
va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: «O, de ar
veni seara!» Şi seara vei zice: «O, de ar veni dimineaţa!»” (Deuteronomul 28:65-67). Acuzatorii
păcătosului sunt propriile cugete şi nu poate fi tortură mai chinuitoare decât înţepăturile unei
conştiinţe vinovate, care nu-i dă linişte nici ziua, nici noaptea.
Pentru mulţi oameni, o taină profundă învăluie soarta lui Ioan Botezătorul. Ei se întreabă de
ce a trebuit ca el să zacă şi să moară în închisoare. Viziunea noastră omenească nu poate
pătrunde taina acestei întunecate providenţe, dar încrederea noastră în Dumnezeu nu se poate
clătina, dacă ne amintim că Ioan a fost părtaş la suferinţele lui Hristos. Toţi aceia care Îl
urmează pe Hristos vor purta coroana sacrificiului. Cu siguranţă, ei vor fi greşit înţeleşi de
oamenii egoişti şi vor deveni o ţintă pentru sălbaticele atacuri ale lui Satana. El şi-a întemeiat
împărăţia pentru a distruge principiul jertfirii de sine şi va lupta împotriva lui oriunde acesta
se va da pe faţă.
Copilăria, tinereţea şi viaţa matură a lui Ioan s-au caracterizat prin statornicie şi prin putere
morală. Când glasul lui s-a auzit în pustie, zicând: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I
cărările” (Matei 3:3), Satana a început să se teamă pentru siguranţa împărăţiei lui. Grozăvia
păcatului era descoperită în aşa fel, încât oamenii tremurau. Puterea lui Satana, care pe mulţi
îi ţinuse sub stăpânirea lui, a fost frântă. Fusese neobosit în străduinţele lui de a-l abate pe
Ioan Botezătorul de la o viaţă de predare completă faţă de Dumnezeu, dar nu izbutise. Nu
izbutise să-L biruie nici pe Iisus. În ispitirea din pustie, Satana fusese înfrânt şi mânia lui era
mare. Acum se hotărâse să aducă întristarea asupra lui Hristos, lovindu-l pe Ioan. Dacă nu-L
putuse întina prin păcat, Îi provoca suferinţe.
Iisus n-a căutat să-L elibereze pe slujitorul Său. El ştia că Ioan va rezista în încercare.
Bucuros S-ar fi dus Mântuitorul la Ioan, să lumineze întunericul închisorii prin prezenţa Sa.
Dar nu trebuia să Se arunce în mâinile vrăjmaşilor şi să-Şi primejduiască propria lucrare. L-ar
fi eliberat bucuros pe slujitorul Său credincios. Dar, pentru binele miilor de oameni care în anii
următori urmau să treacă de la închisoare la moarte, Ioan trebuia să bea paharul martirajului.
Când urmaşii lui Iisus aveau să zacă în celule singuratice sau să piară de sabie, pe scaunul de
tortură sau pe rug, în aparenţă părăsiţi de Dumnezeu şi de oameni, ce încurajare avea să fie
pentru inima lor gândul că Ioan Botezătorul, despre a cărui credincioşie mărturisise Însuşi
Domnul Hristos, trecuse printr-o experienţă asemănătoare!
 Lui Satana i s-a îngăduit să scurteze viaţa pământească a trimisului lui Dumnezeu, dar
viaţa aceea care „este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” nu putea să fie atinsă de pierzător
(Coloseni 3:3). El se bucura la gândul că Îl întristase pe Hristos, dar nu izbutise să pună
stăpânire pe Ioan. Moartea însăşi nu făcuse altceva decât să-l aşeze pentru totdeauna în afara
ispitei. În lupta aceasta, Satana îşi descoperea caracterul. În faţa universului, care stătea ca
martor, el îşi dovedea vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi de oameni.
Cu toate că nu a fost eliberat printr-o minune, Ioan nu a fost uitat. Totdeauna a avut
tovărăşia îngerilor cereşti, care-i deschideau înţelesul profeţiilor privitoare la Hristos şi al
scumpelor făgăduinţe din Scriptură. Acestea îi dădeau putere, aşa cum aveau să dea poporului
lui Dumnezeu în veacurile viitoare. Pentru Ioan Botezătorul, ca şi pentru aceia care veneau
după el, era dată asigurarea: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”
(Matei 28:20).
Dumnezeu nu-i conduce pe copiii Săi altfel de cum ar alege chiar ei să fie conduşi, dacă ar
vedea de la început sfârşitul şi dacă ar înţelege slava lucrării pe care o îndeplinesc ca
împreună-lucrători cu El. Nici Enoh, care a fost înălţat la cer, nici Ilie, care a fost ridicat într-
un car de foc, n-au fost mai mari sau mai onoraţi decât Ioan Botezătorul, care a pierit singur în
închisoare. „Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi
pătimiţi pentru El.” (Filipeni 1:29). Şi dintre toate darurile pe care Cerul le poate revărsa
asupra oamenilor, împărtăşirea cu suferinţele lui Hristos înseamnă încrederea cea mai mare şi
este onoarea cea mai înaltă.
PARTEA 4

ZILE DE FĂGĂDUINȚĂ
 CAPITOLUL 23

„ÎMPĂRĂŢIA
LUI DUMNEZEU
ESTE APROAPE”

I
isus a venit în Galileea şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: «S-a împlinit
vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie»”
(Marcu 1:14,15).
Venirea lui Mesia se vestise mai întâi în Iudeea. În Templul din Ierusalim, naşterea
înainte-mergătorului îi fusese prevestită lui Zaharia, pe când slujea în faţa altarului. Pe
dealurile Betleemului, îngerii au vestit naşterea lui Iisus. La Ierusalim, magii au venit să-L
caute. În templu, Ana şi Simeon au mărturisit despre dumnezeirea Lui. „Ierusalimul şi toată
Iudeea” ascultaseră predicarea lui Ioan Botezătorul, iar delegaţia trimisă de Sinedriu împreună
cu toată mulţimea auziseră mărturia lui despre Iisus. În Iudeea, Hristos îi chemase în slujba
Sa pe cei dintâi ucenici. Aici petrecuse El o mare parte din timp, la începutul lucrării Sale.
Străfulgerarea dumnezeirii Sale la curăţirea templului, minunile Sale de vindecare şi
învăţăturile pline de adevăr dumnezeiesc ce porneau de pe buzele Sale, toate proclamau ceea
ce declarase El în faţa Sinedriului după vindecarea săvârşită la Betesda – că era Fiul Celui
Veşnic.
Dacă L-ar fi primit, Hristos i-ar fi onorat pe conducătorii lui Israel ca soli ai Săi, care să
ducă lumii Evanghelia. Lor li s-a dat întâi ocazia de a deveni vestitori ai Împărăţiei şi ai harului
lui Dumnezeu. Dar Israel n-a cunoscut timpul cercetării lui. Gelozia şi neîncrederea
conducătorilor iudei se transformaseră într-o ură făţişă, şi inima poporului a fost îndepărtată
de Iisus.
Sinedriul lepădase solia lui Hristos şi era hotărât să-L omoare; de aceea, Iisus S-a
îndepărtat de Ierusalim şi de preoţi, de templu, de conducătorii religioşi, de poporul care fusese
învăţat în ale legii şi S-a îndreptat către o altă clasă de oameni, pentru a le vesti solia şi pentru
a-i aduna pe aceia care urmau să vestească Evanghelia la toate naţiunile.
Hristos, Acela care era lumina şi viaţa oamenilor, a fost lepădat de autorităţile ecleziastice
din zilele Lui şi la fel a fost lepădat şi de generaţiile următoare. Iarăşi şi iarăşi s-a repetat
istoria retragerii lui Hristos din Iudeea. Atunci când au predicat Cuvântul lui Dumnezeu,
reformatorii nu se gândiseră să se despartă de biserica existentă, dar conducătorii religioşi n-
au vrut să tolereze lumina, iar aceia care o purtau au fost siliţi să caute pe alţii care tânjeau
după adevăr. În zilele noastre, puţini dintre cei care susţin că sunt urmaşii reformatorilor sunt
mânaţi de spiritul lor. Puţini ascultă de glasul lui Dumnezeu şi sunt gata să primească
adevărul fără să ţină seama de modul în care el poate fi prezentat. Adesea, aceia care merg pe
urmele reformatorilor sunt obligaţi să se îndepărteze de bisericile pe care le iubesc, pentru ca
să poată vesti învăţătura lămurită a Cuvântului lui Dumnezeu. Şi, de multe ori, aceia care
caută lumina sunt obligaţi, chiar de această învăţătură, să părăsească biserica părinţilor lor,
ca să-i poată da ascultare.
Locuitorii Galileei erau dispreţuiţi de rabinii din Ierusalim ca fiind oameni grosolani şi
neînvăţaţi, dar, cu toate acestea, ofereau un câmp mai favorabil pentru lucrarea Mântuitorului.
Ei erau mai zeloşi şi mai sinceri. Fiind mai puţin stăpâniţi de bigotism, mintea lor era mai
primitoare pentru adevăr. Mergând în Galileea, Iisus nu a căutat singurătatea sau izolarea. Pe
vremea aceea, provincia era plină de locuitori şi amestecul de naţionalităţi era mai mare decât
în Iudeea.
Când Iisus a străbătut Galileea, învăţând şi vindecând, mulţi-mile au alergat la El din oraşe
şi din sate. Mulţi au venit chiar şi din Iudeea şi din provinciile învecinate. Adesea, era obligat
să Se ascundă de oameni. Entuziasmul era atât de mare, încât era nevoie să se ia măsuri de
prevedere, ca nu cumva autorităţile romane să se teamă de răscoală. Niciodată nu mai fusese
un timp ca acesta pentru lume. Cerul se coborâse pe pământ. Sufletele flămânde şi însetate,
care aşteptaseră multă vreme mântuirea lui Israel, se ospătau acum din harul unui Mântuitor
milostiv.
Tema predicării lui Hristos era: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este
aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” În felul acesta, solia Evangheliei, aşa cum era
prezentată de Mântuitorul Însuşi, se întemeia pe profeţii. „Timpul” despre care El spunea că s-
a împlinit era perioada făcută cunoscută lui Daniel de către îngerul Gabriel. „Şaptezeci de
săptămâni”, spusese îngerul, „au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei
sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii,
până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la
ungerea Sfântului sfinţilor” (Daniel 9:24). În profeţie, o zi reprezintă un an (Numeri 14:34;
Ezechiel 4:6). Cele şaptezeci de săptămâni, sau patru sute nouăzeci de zile, reprezintă patru
sute nouăzeci de ani. Se dă un punct de plecare pentru această perioadă: „Să ştii dar, şi să
înţelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia),
la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi şaizeci şi două de săptămâni” (Daniel 9:25),
adică patru sute optzeci şi trei de ani. Porunca pentru rezidirea Ierusalimului, aşa cum a fost
completată prin decretul lui Artaxerxe Longimanus (vezi Ezra 6:14; 7:1,9), a fost pusă în
aplicare în toamna anului 457 î.Hr. De la data aceasta, patru sute optzeci şi trei de ani se
întind până în toamna anului 27 d.Hr. După cele spuse în profeţie, această perioadă trebuia să
ajungă la Mesia, Cel Uns. În anul 27 d.Hr., la botez, Iisus a primit ungerea Duhului Sfânt şi,
curând după aceea, Şi-a început lucrarea. Atunci s-a vestit solia: „S-a împlinit vremea.”
Apoi îngerul a zis: „El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână [şapte
ani]”. Timp de şapte ani de când Iisus Şi-a început lucrarea, Evanghelia avea să fie predicată
îndeosebi iudeilor, trei ani şi jumătate prin Hristos personal, apoi prin apostoli. „La jumătatea
săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare” (Daniel 9:27). În primăvara anului 31
d.Hr., adevărata jertfă a fost oferită pe Golgota. Atunci catapeteasma templului a fost sfâşiată
în două, arătând că se retrăseseră sfinţenia şi însemnătatea de la serviciul jertfelor. Venise
timpul să înceteze jertfele şi darurile în templul de pe pământ.
Săptămâna aceasta – şapte ani – s-a încheiat în anul 34 d.Hr. Atunci, prin omorârea lui
Ştefan cu pietre, iudeii au sigilat lepădarea Evangheliei. Ucenicii, răspândiţi în toate părţile din
cauza persecuţiilor, „mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul” (Faptele 8:4) şi, nu mult
după aceasta, s-a convertit Saul, persecutorul, care a devenit Pavel, apostolul neamurilor.
Timpul venirii lui Hristos, ungerea Lui prin Duhul Sfânt, moartea Lui şi vestirea Evangheliei
la neamuri erau arătate cu precizie. Iudeii avuseseră privilegiul de a înţelege aceste profeţii şi a
le recunoaşte împlinirea în lucrarea lui Iisus. Hristos a stăruit ca ucenicii Lui să înţeleagă
însemnătatea studiului profeţiilor. Referindu-Se la profeţia dată lui Daniel cu privire la timpul
lor, El le-a zis: „Cine citeşte să înţeleagă” (Matei 24:15). După înviere, El le-a explicat ucenicilor
din toţi profeţii „ce era cu privire la El” (Luca 24:27). Mântuitorul vorbise prin toţi profeţii.
„Duhul lui Hristos, care era în ei… vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care
aveau să fie urmate” (1 Petru 1:11).
Îngerul Gabriel, următorul în rang după Fiul lui Dumnezeu, a fost acela care a venit la
Daniel cu solia dumnezeiască. Tot Gabriel, îngerul Său, a fost trimis de Hristos să-i dezvăluie
lui Ioan cel iubit viitorul, iar pentru aceia care citesc şi aud cuvintele profeţiei şi ţin lucrurile
scrise în ea, e făgăduită o binecuvântare (Apocalipsa 1:3).
 „Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi, proroci.”
Deşi „lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru”, „lucrurile descoperite sunt
ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie” (Amos 3:7; Deuteronomul 29:29). Dumnezeu ne-a
dat aceste lucruri şi cercetarea scrierilor profetice cu respect şi cu rugăciune va fi însoţită de
binecuvântarea Lui.
După cum solia primei veniri a lui Hristos vestea împărăţia harului Său, tot astfel solia celei
de-a doua veniri a Lui vesteşte împărăţia slavei Sale. A doua solie, ca şi cea dintâi, se
întemeiază pe profeţie. Cuvintele îngerului către Daniel cu privire la zilele din urmă aveau să fie
înţelese în timpul sfârşitului. Atunci „mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte”. „Cei răi vor face
răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege” (Daniel 12:4,10).
Mântuitorul a dat semne pentru venirea Lui şi El zice: „Când veţi vedea întâmplându-se aceste
lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.” „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu
cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii
acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră.” „Vegheaţi dar în tot timpul şi
rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să
staţi în picioare înaintea Fiului omului” (Luca 21:31,34,36).
Am ajuns la timpul prevestit de aceste profeţii. A venit timpul sfârşitului, viziunile profeţilor
sunt desigilate şi avertizările lor solemne arată că venirea Domnului nostru în slavă s-a
apropiat.
Iudeii au interpretat greşit şi au aplicat greşit Cuvântul lui Dumnezeu şi n-au cunoscut
timpul cercetării lor. Anii de lucrare ai Mântuitorului şi ai apostolilor Lui – ultimii ani preţioşi
ai harului pentru poporul ales – i-au petrecut complotând nimicirea trimişilor Domnului. Erau
stăpâniţi de ambiţii pământeşti şi darul împărăţiei spirituale le-a fost dat în zadar. La fel şi
astăzi, împărăţia acestei lumi stăpâneşte gândurile oamenilor şi ei nu iau seama cât de repede
se împlinesc profeţiile şi nici nu recunosc semnele grăbitei apropieri a Împărăţiei lui
Dumnezeu.
„Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. Voi
sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului.” Cu toate că nu
putem să ştim ceasul revenirii Domnului, tot putem să cunoaştem apropierea venirii Lui. „De
aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji” (1 Tesaloniceni 5:4-6).
 CAPITOLUL 24

„NU ESTE EL FIUL

TÂMPLARULUI?”

A
supra zilelor strălucite ale lucrării lui Hristos în Galileea a coborât o umbră. Oamenii din
Nazaret L-au lepădat. „Nu este El fiul tâmplarului?” ziceau ei.
În timpul copilăriei şi tinereţii Sale, Iisus a luat parte la serviciul de cult împreună cu
fraţii Săi, în sinagoga din Nazaret. De când Îşi începuse lucrarea, nu mai fusese printre
ei, dar ei nu erau în necunoştinţă cu privire la ce se întâmplase cu El. Când S-a arătat
din nou printre ei, interesul şi aşteptările lor au fost stârnite până la încordare. Erau acolo
feţele cunoscute ale acelora pe care îi cunoscuse din copilărie. Erau acolo mama Lui, fraţii şi
surorile Lui şi toţi ochii s-au îndreptat spre El, când a intrat în sinagogă în ziua Sabatului şi a
luat loc între credincioşi.
În slujba obişnuită a zilei, cel mai în vârstă citea din profeţi şi-i îndemna pe oameni să
nădăjduiască şi mai departe în venirea Celui Făgăduit, care va aduce cu Sine o domnie plină
de slavă şi va alunga orice apăsare. El căuta să-i încurajeze pe ascultători, repetându-le
dovezile că venirea lui Mesia era aproape. Descria slava venirii Lui, scoţând în evidenţă ideea
că El avea să Se arate în fruntea unei oştiri, ca să elibereze pe Israel.
Când un rabin era de faţă în sinagogă, se aştepta ca el să ţină predica şi oricare dintre
israeliţi putea citi din profeţi. În Sabatul acela, Iisus a fost rugat să ia parte la săvârşirea
cultului. El „S-a sculat să citească şi I s-a dat cartea prorocului Isaia.” Cuvintele pe care le-a
citit erau socotite ca vorbind despre Mesia:
„Duhul Domnului este peste Mine,
pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia,
M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită,
să propovăduiesc robilor de război slobozirea
şi orbilor căpătarea vederii,
să dau drumul celor apăsaţi
şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.”

„În urmă, a închis cartea şi a dat-o înapoi îngrijitorului… Toţi cei ce se aflau în sinagogă
aveau privirile pironite spre El… Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har,
care ieşeau din gura Lui” (Luca 4:20-22).
Iisus stătea în picioare înaintea oamenilor ca un viu tălmăcitor al profeţiilor care vorbeau
despre El. Lămurindu-le cuvintele pe care le citise, le-a vorbit despre Mesia, descriindu-L ca pe
un mângâietor al celor apăsaţi, un eliberator al celor prinşi în robie, un vindecător al celor
suferinzi, unul care dă vedere orbilor şi descoperă lumii lumina adevărului. Felul impresionant
al vorbirii Lui şi însemnătatea minunată a cuvintelor Sale i-au mişcat pe ascultători cu o
putere pe care ei nu o simţiseră niciodată până atunci. Valul influenţei dumnezeieşti a doborât
orice piedică; asemenea lui Moise, ei au vorbit cu Cel Nevăzut. În timp ce inima le era mişcată
de Duhul Sfânt, ei răspundeau prin călduroase aminuri şi laude la adresa Domnului.
Dar, când Iisus a rostit: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi
auzit”, deodată au început să se gândească la ei şi la cele susţinute de Acela care le vorbea. Ei,
israeliţii, copii ai lui Avraam, fuseseră înfăţişaţi ca robi! Li se vorbise ca unor robi care ar fi
trebuit să fie eliberaţi de sub puterea răului, ca şi cum ar fi fost în întuneric şi ar fi avut nevoie
de lumina adevărului! Mândria lor a fost jignită şi temerile lor au început să iasă la iveală.
Cuvintele lui Iisus au arătat că lucrarea pe care El trebuia să o facă pentru ei era cu totul
deosebită de aceea pe care ei o doreau. Faptele lor puteau fi cercetate prea de aproape. În ciuda
rigurozităţii lor în ceremoniile exterioare, au început să dea înapoi în faţa acelor priviri limpezi
şi cercetătoare.
Cine este acest Iisus? întrebau ei. Acela care pretinsese pentru Sine slava lui Mesia era fiul
unui tâmplar şi lucrase împreună cu tatăl Său, Iosif, această meserie. Îl văzuseră lucrând în
diferite locuri, îi cunoşteau bine pe fraţii şi pe surorile Lui şi nu erau străini de viaţa şi munca
Lui. Îl văzuseră crescând din copilărie la tinereţe şi din tinereţe la vârsta de bărbat. Cu toate că
viaţa Lui fusese nepătată, nu voiau să creadă că El era Cel Făgăduit.
Ce contrast între învăţătura Lui cu privire la noua împărăţie şi aceea pe care o auziseră de
la bătrânii lor! Iisus nu spusese nimic cu privire la eliberarea lor de sub romani. Ei auziseră
despre minunile Lui, speraseră că puterea Lui va fi folosită în interesul lor, dar nu văzuseră
nicio dovadă că se va petrece acest lucru.
Deschizând uşa pentru îndoială, inima lor s-a împietrit cu atât mai mult cu cât se muiase
deja mai înainte. Satana era hotărât ca în ziua aceea să nu se deschidă ochii orbi şi nici să nu
fie eliberate fiinţe care se găseau în robie. Cu mare putere a căutat să-i lege în necredinţă. Ei n-
au ţinut seama de semnul care li se dăduse mai înainte, când ajunseseră la convingerea că
Acela care le vorbea era Răscumpărătorul lor.
Dar Iisus le-a dat acum o dovadă despre dumnezeirea Lui, descoperind gândurile lor tainice.
El le-a zis: „Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi»; şi
Îmi veţi zice: «Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum.»” Dar, a
adăugat El, „adevărat vă spun, că niciun proroc nu este primit bine în patria lui. Ba încă,
adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi
şase luni şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi
Ilie n-a fost trimis la niciuna dintre ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi
leproşi erau în Israel, pe vremea prorocului Elisei, şi totuşi niciunul din ei n-a fost curăţit,
afară de Naaman, sirianul” (Luca 4:23-27).
Amintind aceste întâmplări din viaţa profeţilor, Iisus răspundea la întrebările din inima
ascultătorilor Săi. Slujitorilor lui Dumnezeu, pe care El îi alesese pentru o lucrare deosebită,
nu li se îngăduise să lucreze pentru un popor împietrit la inimă şi necredincios. Dar aceia care
aveau inimă să simtă şi credinţă să creadă fuseseră în mod deosebit favorizaţi cu dovezi ale
puterii Sale care lucra prin profeţi. În zilele lui Ilie, israeliţii se îndepărtaseră de Dumnezeu. Ei
se agăţau de păcatele lor şi lepădau avertizările date de Duhul, prin trimişii Domnului. În felul
acesta, ei îndepărtau chiar mijloacele prin care ar fi putut să primească binecuvântările lui
Dumnezeu. Domnul a trecut pe lângă casele israeliţilor şi a găsit un adăpost pentru slujitorul
Său într-o ţară păgână, la o femeie care nu făcea parte din poporul ales. Dar femeia aceasta a
fost favorizată pentru că urmase lumina pe care o primise, iar inima îi era deschisă să
primească o lumină mai mare, pe care Dumnezeu i-o trimitea prin profetul Său.
Pentru acelaşi motiv au fost trecuţi cu vederea şi leproşii din Israel în timpul lui Elisei. Dar
Naaman, un nobil păgân, fusese credincios faţă de convingerile sale în ce priveşte dreptatea şi
simţise că avea mare nevoie de ajutor. El era în stare să primească darurile harului lui
Dumnezeu. Din cauza aceasta, pe lângă faptul că a fost curăţit de lepră, a fost binecuvântat şi
cu o cunoaştere a adevăratului Dumnezeu.
Starea noastră înaintea lui Dumnezeu nu depinde de mărimea luminii pe care am primit-o,
ci de felul în care ne folosim de ea. De aceea, până şi păgânii care aleg să facă binele în măsura
în care îl cunosc, sunt într-o stare mai favorabilă decât aceia care au avut o lumină mai mare
şi care pretind că Îi slujesc lui Dumnezeu, dar care de fapt dispreţuiesc lumina şi, prin viaţa lor
de toate zilele, contrazic mărturisirea lor.
 Cuvintele spuse de Iisus ascultătorilor Săi din sinagogă au lovit la rădăcina neprihănirii lor,
punând în inima lor adevărul amar că se îndepărtaseră de Dumnezeu şi că pierduseră dreptul
de a se mai numi poporul Lui. Fiecare cuvânt tăia ca un cuţit, când li se punea în faţă
adevărata lor stare. Acum ei luau în râs credinţa cu care îi inspirase Iisus la început. Ei nu
voiau să admită că Acela care Se ridicase din sărăcie şi avea o condiţie socială umilă era mai
mult decât un om de rând.
Necredinţa lor a dat naştere la brutalitate. Satana îi stăpânea şi, plini de mânie, au început
să strige împotriva Mântuitorului. Ei se îndepărtaseră de Acela a cărui misiune era de a
vindeca şi de a reface, şi acum dădeau pe faţă însuşirile pierzătorului.
Când Iisus a amintit binecuvântările date neamurilor, apriga mândrie naţională a
ascultătorilor Săi s-a deşteptat şi cuvintele Lui s-au pierdut într-un mare tumult de glasuri.
Oamenii aceia se lăudaseră că ţin legea; dar acum, când prejudecăţile lor fuseseră jignite, erau
gata să facă o crimă. Cei prezenţi s-au ridicat şi, punând mâna pe Iisus, L-au dat afară din
sinagogă şi L-au izgonit din oraş. Toţi păreau grăbiţi să-L omoare. L-au dus în grabă la
marginea unei prăpăstii, voind să-L arunce jos. Ţipete şi blesteme umpleau văzduhul. Unii
aruncau cu pietre în El, când deodată, Iisus a dispărut din mijlocul lor. Trimişii cerului, care
fuseseră lângă El în sinagogă, se găseau lângă El şi în mijlocul mulţimii înfuriate. Ei L-au
ascuns de privirea vrăjmaşilor Lui şi L-au condus într-un loc sigur.
Aşa l-au protejat îngerii pe Lot şi l-au condus în siguranţă departe de Sodoma. Aşa l-au
ocrotit şi pe Elisei în mica cetate de munte, când dealurile din jur erau pline de caii şi carele
împăratului Siriei şi de o mare oştire a oamenilor lui înarmaţi şi când Elisei a văzut colinele din
apropiere acoperite de oştile lui Dumnezeu – cai şi care de foc făcând un zid în jurul
slujitorului Domnului.
Tot la fel au fost îngerii în apropierea urmaşilor credincioşi ai lui Hristos în toate timpurile.
Vasta confederaţie a răului îi atacă pe toţi aceia care vor să câştige biruinţa, dar Hristos
doreşte ca noi să privim la lucrurile care nu se văd, la oştile cereşti, care stau de strajă în jurul
acelora care-L iubesc pe Dumnezeu, ca să-i poată scăpa. Noi nu vom şti de câte primejdii
văzute şi nevăzute am fost feriţi prin mijlocirea îngerilor, decât atunci când, în lumina
veşniciei, vom vedea providenţa lui Dumnezeu. Atunci vom afla că întreaga familie cerească s-a
interesat de familia de aici, de jos, şi că trimişii de la tronul lui Dumnezeu au urmărit zi de zi
paşii noştri.
Când a citit din profeţie în sinagogă, Iisus S-a oprit înainte de sfârşitul cuvintelor spuse
despre lucrarea lui Mesia. După ce a citit cuvintele: „Să vestesc anul de îndurare al Domnului”,
El a lăsat la o parte cuvintele „şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru” (Isaia 61:2). Partea
aceasta a profeţiei era tot atât de adevărată ca şi aceea de la început şi, prin tăcerea Sa, Iisus
n-a negat adevărul. Dar tocmai asupra acestei ultime expresii le făcea mai mult plăcere
ascultătorilor Săi să zăbovească şi aceasta doreau ei mai mult să se împlinească. Ei proclamau
judecăţile împotriva păgânilor, fără a se gândi că vina lor era mai mare decât a altora. Tocmai
ei aveau cea mai mare nevoie de mila pe care cu atâta zel le-o refuzau păgânilor. În ziua aceea,
când Iisus a stat în picioare în sinagoga lor, au avut ocazia de a primi chemarea cerească.
Acela căruia „Îi place îndurarea” (Mica 7:18) ar fi vrut să-i salveze de ruina pe care o chemau
păcatele lor.
Nu putea să-i părăsească fără să-i cheme din nou la pocăinţă. Spre sfârşitul lucrării Sale în
Galileea, Iisus a mai vizitat încă o dată locul copilăriei Sale. De la data când Îl lepădaseră,
vestea despre minunile şi predicarea Lui umpluse ţara. Niciunul dintre ei nu mai putea să nege
acum că El avea mai mult decât o putere omenească. Oamenii din Nazaret ştiau că El a mers
pretutindeni, făcând bine şi vindecând pe toţi aceia care erau apăsaţi de Diavol. În jurul lor
erau sate unde nu se mai auzea niciun geamăt de durere în nicio casă, deoarece El trecuse
prin ele şi îi vindecase pe toţi bolnavii. Îndurarea descoperită în fiecare faptă a vieţii Sale
mărturisea în favoarea ungerii Sale divine.
Din nou au fost mişcaţi nazarinenii de Duhul Sfânt, când au auzit cuvintele Lui. Dar nici
acum n-au vrut să admită că Omul acesta, care crescuse în mijlocul lor, era mai mare decât ei.
Încă îşi mai aminteau cu ură că, atunci când susţinuse că este Cel Făgăduit, El spusese
hotărât că ei n-au parte cu Israel, deoarece le arătase că sunt mai puţin vrednici de îndurarea
lui Dumnezeu decât un bărbat sau o femeie dintre păgâni. Din cauza aceasta, cu toate că se
întrebau: „De unde are omul acesta înţelepciune şi lucrările acestea mari?”, ei nu voiau să-L
primească pe Iisus ca pe Hristosul Domnului. Din cauza necredinţei lor, Mântuitorul n-a putut
să facă multe minuni între ei. Numai câteva inimi au fost mişcate pentru a primi
binecuvântările Lui şi, cu părere de rău, El i-a părăsit pentru a nu mai reveni niciodată.
Odată ce a pus stăpânire pe oamenii din Nazaret, necredinţa a continuat să-i subjuge. Tot
astfel a pus stăpânire pe membrii Sinedriului şi pe popor. Atât pentru preoţi, cât şi pentru
popor, cea dintâi lepădare a dovezilor aduse de puterea Duhului Sfânt era începutul
sfârşitului. Pentru a dovedi că prima lor împotrivire era îndreptăţită, au continuat să
batjocorească cele spuse de Hristos. Lepădarea Duhului Sfânt a ajuns la culme la crucea de pe
Golgota şi apoi, când a fost nimicită cetatea lor şi când au fost răspândiţi pe toată faţa
pământului.
Cât de mult ar fi dorit Iisus să îi dezvăluie lui Israel comorile preţioase ale adevărului! Dar
orbirea spirituală era atât de mare, încât I-a fost cu neputinţă să descopere adevărurile cu
privire la Împărăţia Lui. Oamenii se prindeau de crezul lor şi de ceremoniile fără valoare, în
timp ce adevărul cerului aştepta să fie primit. Cheltuiau argintul pentru pleavă, în timp ce
pâinea vieţii le era la îndemână. De ce n-au mers ei la Cuvântul lui Dumnezeu, ca să cerceteze
cu stăruinţă şi să vadă dacă sunt sau nu în rătăcire? Scripturile Vechiului Testament arătau
lămurit fiecare amănunt al lucrării lui Hristos şi mereu, mereu, El cita din profeţi şi spunea:
„Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit”. Dacă ar fi cercetat
sincer Scripturile şi dacă ar fi examinat teoriile lor în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, Iisus n-ar
mai fi plâns din cauza nepocăinţei lor. N-ar mai fi fost nevoie să spună: „Iată că vi se lasă casa
pustie” (Luca 13:35). Ei ar fi putut să înţeleagă dovezile date de lucrarea Lui ca Mesia şi ar fi
evitat nenorocirea care a făcut din oraşul lor îngâmfat o grămadă de ruine. Dar mintea iudeilor
se strâmtase din cauza bigotismului lor iraţional. Învăţăturile lui Hristos descopereau lipsurile
din caracterul lor şi nevoia lor de pocăinţă. Dacă ar fi primit învăţăturile Lui, ar fi trebuit să-şi
schimbe practicile şi să renunţe la nădejdile pe care le cultivaseră. Pentru a fi onoraţi de
Dumnezeu, ar fi trebuit să sacrifice onoarea pe care le-o dădeau oamenii. Dacă ar fi ascultat de
cuvintele acestui nou rabi, ar fi trebuit să meargă pe altă cale decât aceea arătată de marii
cugetători şi învăţători ai timpului.
Adevărul nu era popular în zilele lui Hristos. Nu este popular nici în zilele noastre. N-a fost
popular de când Satana a rostit pentru prima oară minciuni care să-l ducă pe om la înălţarea
de sine. Nu găsim şi noi azi teorii şi învăţături care n-au nicio temelie în Cuvântul lui
Dumnezeu? Oamenii se agaţă de ele cu aceeaşi încăpăţânare cu care se agăţau iudeii de
tradiţiile lor.
Conducătorii iudei erau plini de mândrie spirituală. Dorinţa lor de slăvire a eului se dădea
pe faţă până şi în serviciul templului. Le plăceau cele mai înalte locuri din sinagogă. La plăcea
să fie salutaţi prin pieţe şi erau măguliţi auzind titlurile lor rostite de buzele oamenilor. În timp
ce adevărata evlavie scădea, ei deveneau tot mai geloşi pentru tradiţiile şi ceremoniile lor.
Pentru că priceperea le era întunecată de prejudecăţi egoiste, nu puteau să armonizeze
puterea convingătoare a cuvintelor lui Hristos cu umilinţa vieţii Lui. Ei nu puteau să aprecieze
faptul că măreţia adevărată poate să se lipsească de strălucirea exterioară. Sărăcia acestui om
părea cu totul nepotrivită cu susţinerea Lui de a fi Mesia. Ei întrebau de ce este El atât de
puţin pretenţios, dacă într-adevăr era ceea ce pretindea că este. Dacă El respingea folosirea
forţei armelor, ce avea să se întâmple cu naţiunea lor? Cum ar putea gloria şi puterea aşa de
mult aşteptate să ducă la supunere naţiunile faţă de cetatea iudeilor? Nu dăduseră preoţii
învăţătura că Israel trebuia să domnească peste întregul pământ? Şi se putea oare ca marii
învăţători religioşi să fie în rătăcire?
Dar nu numai lipsa de strălucire exterioară din viaţa Lui îi făcea pe iudei să-L respingă pe
Iisus. El era întruparea curăţiei, iar ei erau necuraţi. El a locuit între oameni ca pildă de
integritate nepătată. Viaţa Lui neprihănită arunca lumină asupra inimii lor. Sinceritatea Lui
descoperea nesinceritatea lor. Ea făcea să se vadă goliciunea pretenţiei lor de evlavie şi
descoperea nedreptatea din ei, în caracterul ei odios. O asemenea lumină nu era binevenită.
Dacă Hristos ar fi îndreptat atenţia către farisei şi ar fi lăudat învăţătura şi evlavia lor, ei L-
ar fi proslăvit cu mare bucurie. Dar când vorbea despre Împărăţia cerurilor ca despre un
aşezământ de îndurare pentru toată omenirea, El înfăţişa un aspect al religiei pe care ei nu
voiau să îl îngăduie. Pilda şi învăţătura lor nu făceau de dorit slujirea lui Dumnezeu. Când L-
au văzut pe Iisus dând atenţie tocmai acelora pe care ei îi urau şi-i respingeau, s-au deşteptat
în ei cele mai rele patimi ale inimilor lor îngâmfate. În ciuda lăudăroşeniei lor că, sub „Leul din
seminţia lui Iuda” (Apocalipsa 5:5), Israel avea să fie înălţat deasupra tuturor popoarelor, ei
preferau să sufere dezamăgirea pentru neîmplinirea speranţelor lor ambiţioase decât
mustrările lui Hristos pentru păcatele lor şi condamnarea pe care o simţeau chiar prin faptul
că se găseau în faţa curăţiei Sale.
 CAPITOLUL 25

CHEMAREA
UCENICILOR

S
e lumina de ziuă deasupra Mării Galileei. Ucenicii, obosiţi după o noapte de muncă
neroditoare, încă se mai aflau în corăbiile lor, pe lac. Iisus venise să petreacă o oră de
linişte lângă apă. Spera ca în zorii zilei să poată găsi puţină odihnă, departe de mulţimea
care Îl urma zi după zi. Dar n-a trecut mult şi oamenii au început să se adune în jurul
Lui. Numărul lor a crescut cu repeziciune, astfel încât El era asaltat din toate părţile.
Între timp, ucenicii au sosit la ţărm. Pentru a scăpa de îmbulzeala mulţimii, Iisus S-a urcat în
corabia lui Petru şi i-a spus să o îndepărteze puţin de mal. De aici, Iisus putea să fie mai bine
văzut şi auzit de toţi şi, din barcă, a început să înveţe mulţimea adunată la ţărm.
Ce privelişte era aceasta pentru îngeri – slăvitul lor Conducător stătea într-o corabie de
pescari, legănată într-o parte şi alta de valurile fără odihnă, predicând vestea cea bună a
mântuirii mulţimii care asculta îmbulzindu-se pe malul apei! Acela care era Proslăvitul cerului
le dezvăluia oamenilor de rând lucrurile mari ale Împărăţiei Sale. Cu toate acestea, nu s-ar fi
găsit un loc mai potrivit pentru lucrarea Lui. Lacul, munţii, câmpiile întinse, lumina soarelui
care se revărsa pe pământ, totul Îi punea la îndemână mijloace de a ilustra învăţăturile Sale şi
de a le imprima în minte. Şi nicio învăţătură a lui Hristos nu a fost rostită fără să aducă rod.
Fiecare solie pornită de pe buzele Lui atingea o inimă, ca un cuvânt al vieţii veşnice.
Cu fiecare clipă, se aduna pe ţărm tot mai multă lume. Bătrâni sprijinindu-se în toiegele lor,
săteni vânjoşi veniţi de la munte, pescari veniţi de la munca lor pe lac, negustori şi rabini,
bogaţi şi învăţaţi, bătrâni şi tineri, aducând pe bolnavii şi pe suferinzii lor, se îmbulzeau să
asculte cuvintele Învăţătorului divin. Prorocii au privit înainte la scene de felul acesta şi au
scris:

„Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali,

înspre mare, dincolo de Iordan,
Galileea neamurilor:
Norodul acesta, care zăcea în întuneric,
a văzut o mare lumină;
şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi în umbra morţii,
a răsărit lumina.”

În afară de mulţimea de pe ţărmurile Ghenezaretului, când ţinea predica la mare, Iisus mai
avea în minte şi alţi ascultători. Privind de-a lungul veacurilor, i-a văzut pe credincioşii Lui
duşi la închisoare şi la judecată, în singurătate, în ispită şi în suferinţă. El vedea clar fiecare
scenă de bucurie, de luptă sau de disperare. În cuvintele pe care le rostea pentru cei adunaţi,
El le spunea şi celorlalte suflete cuvinte potrivite, care aveau să fie solie de mângâiere în
întristare, de speranţă în încercare, de lumină cerească în întuneric. Prin Duhul Sfânt, glasul
acela care vorbea din corabia pescarului pe Marea Galileei urma să fie auzit rostind pace inimii
omeneşti din timpul sfârşitului.
 Odată încheiată cuvântarea, Iisus S-a întors către Petru şi l-a rugat să depărteze corabia,
ducând-o la adânc, şi să arunce mrejele pentru pescuire. Dar Petru era descurajat. Toată
noaptea nu prinsese nimic. Cât fusese singur, se gândise la soarta lui Ioan Botezătorul, care
zăcea singur în închisoare. Se gândise la ceea ce îi aştepta pe Iisus şi pe urmaşii Lui, la
rezultatul slab al lucrării din Iudeea şi la răutatea preoţilor şi rabinilor. Până şi ocupaţia pe
care o avea nu-l mai slujea şi, în timp ce se uita la mrejele goale, viitorul i se arăta întunecat şi
plin de descurajare. „Învăţătorule”, a zis el, „toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic,
dar, la Cuvântul Tău, voi arunca mrejele.”
Noaptea era singurul timp favorabil pentru pescuit cu năvoadele în apa limpede a lacului.
După ce muncise din greu toată noaptea, fără succes, părea fără nădejde să arunce năvoadele
ziua, dar Iisus dăduse poruncă şi iubirea pentru Domnul lor i-a făcut pe ucenici să asculte.
Simon şi fratele lui au coborât mrejele. Când au încercat să le scoată, era aşa de mult peşte în
ele, încât începeau să se rupă. Au fost nevoiţi să-i cheme pe Iacov şi pe Ioan în ajutor. După
încărcarea peştelui, amândouă corăbiile erau atât de pline, încât ameninţau să se scufunde.
Dar Petru nu se gândea la belşug sau la corăbii. Minunea aceasta, care le întrecea pe toate
cele la care fusese martor, era pentru el manifestarea puterii dumnezeieşti. În Iisus L-a văzut
pe Acela care ţinea sub stăpânirea Sa toată natura. Prezenţa dumnezeirii dăduse pe faţă cât
era el de păcătos. Iubirea pentru Învăţătorul, ruşinea pentru necredinţa lui, recunoştinţa
pentru îndurarea lui Hristos şi, mai presus de toate, simţul necurăţiei personale în faţa
infinitei purităţi l-au copleşit. În timp ce tovarăşii lui puneau la loc sigur peştele din mreje,
Petru a căzut la picioarele Mântuitorului şi I-a zis: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un
om păcătos.”
Era prezenţa aceleiaşi sfinţenii dumnezeieşti, care îl făcuse pe profetul Daniel să cadă ca
mort înaintea îngerului lui Dumnezeu. El zicea: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat,
faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă.” Tot astfel s-a întâmplat când Isaia a privit slava
Domnului. El a exclamat: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate… şi
am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor” (Daniel 10:8; Isaia 6:5). Natura umană,
cu slăbiciunea şi păcatul ei, ajunsese faţă în faţă cu desăvârşirea Dumnezeirii şi Petru se
simţea cu totul nedemn şi nesfânt. La fel s-au petrecut lucrurile cu toţi cei cărora li s-a
îngăduit să vadă măreţia şi maiestatea lui Dumnezeu.
Petru a zis: „Pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos”, dar s-a agăţat de picioarele lui
Iisus, simţind că nu poate să fie despărţit de El. Mântuitorul i-a răspuns: „Nu te teme; de acum
încolo vei fi pescar de oameni.” Lui Isaia i s-a încredinţat solia dumnezeiască după ce şi-a dat
seama de sfinţenia lui Dumnezeu şi de nevrednicia sa. Petru a primit chemarea în lucrarea lui
Hristos numai după ce a fost dus la lepădare de sine şi la dependenţă desăvârşită de puterea
dumnezeiască.
Până la data aceasta, niciunul dintre ucenici nu se unise deplin cu Iisus ca împreună-
lucrător cu El. Ei fuseseră martori la multe minuni ale Lui şi ascultaseră învăţătura Lui, dar
nu îşi lăsaseră cu totul ocupaţiile lor de mai înainte. Închiderea lui Ioan Botezătorul fusese
pentru ei o amară dezamăgire. Dacă aşa se întâmplase cu lucrarea lui Ioan, speranţa pentru
Învăţătorul lor era foarte mică, deoarece toţi conducătorii religioşi se uniseră împotriva Lui. În
împrejurările acestea, era bine pentru ei să se întoarcă pentru un scurt timp la pescuit. Dar
acum, Iisus i-a chemat să lase viaţa de mai înainte şi să se unească pentru totdeauna cu El.
Petru a primit chemarea. Ajungând la ţărm, Iisus i-a chemat şi pe ceilalţi trei ucenici: „Veniţi
după Mine şi vă voi face pescari de oameni.” Îndată ei au lăsat totul şi L-au urmat.
Înainte de a le cere să-şi lase mrejele şi corăbiile lor de pescuit, Iisus le-a dat asigurarea că
Dumnezeu le va împlini toate nevoile. Folosirea corăbiei lui Petru pentru lucrarea Evangheliei a
fost bogat răsplătită. Acela care este „bogat… pentru toţi cei ce-L cheamă” a zis: „Daţi, şi vi se
va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe
deasupra” (Romani 10:12; Luca 6:38). Cu măsura aceasta a răsplătit El lucrarea ucenicilor.
Orice sacrificiu făcut pentru lucrarea Lui va fi răsplătit după „nemărginita bogăţie a harului
Său” (Efeseni 3:20; 2:7).
 În timpul acelei nopţi triste pe lac, atunci când au fost despărţiţi de Hristos, ucenicii au fost
greu apăsaţi de necredinţă şi obosiţi de munca fără reuşită. Dar prezenţa Lui le-a aprins iarăşi
credinţa şi le-a adus bucurie şi izbândă. Aşa se întâmplă şi cu noi – despărţiţi de Hristos,
lucrarea noastră este neroditoare şi e uşor să ajungem la neîncredere şi nemulţumire. Dar
când El este aproape, iar noi lucrăm sub conducerea Lui, ne bucurăm văzând dovada puterii
Lui. Lucrarea lui Satana este aceea de a descuraja sufletul; lucrarea lui Hristos este de a
inspira credinţă şi nădejde.
Învăţătura profundă pe care au primit-o ucenicii prin această minune este valabilă şi pentru
noi, şi anume că Acela, al cărui Cuvânt poate să adune peştii din mare, poate să impresioneze
şi inimile oamenilor şi să-i atragă cu funiile iubirii Sale, aşa încât slujitorii Săi să poată ajunge
„pescari de oameni”.
Pescarii aceştia din Galileea erau oameni umili şi neînvăţaţi, dar viaţa lui Iisus, era în stare
să le dea putere din belşug, în vederea lucrării pentru care fuseseră aleşi. Mântuitorul n-a
dispreţuit educaţia, deoarece, atunci când e cârmuită de iubirea lui Dumnezeu şi consacrată în
slujba Lui, cultura intelectuală este o binecuvântare. Dar El i-a lăsat la o parte pe înţelepţii
timpului Său, deoarece ei erau atât de încrezători în sine, încât nu puteau să aibă milă de
suferinţele oamenilor şi să devină împreună-lucrători cu Omul din Nazaret. În bigotismul lor,
socoteau ca o batjocură să fie învăţaţi de Hristos. Domnul Iisus caută conlucrarea acelora care
vor să devină mijloace desăvârşite pentru transmiterea fără încetare a harului Său. Cel dintâi
lucru pe care trebuie să-l înveţe toţi aceia care vor să devină împreună-lucrători cu Dumnezeu
este lecţia neîncrederii în sine; abia atunci sunt pregătiţi să li se dea caracterul lui Hristos.
Acesta nu se poate primi prin educaţie în şcolile cele mai înalte. Este rodul înţelepciunii care se
poate primi numai de la Învăţătorul ceresc.
Iisus a ales pescari needucaţi, deoarece ei nu fuseseră şcoliţi în tradiţiile şi obiceiurile
greşite din vremea lor. Erau oameni cu daruri înnăscute şi erau umili şi gata să primească
învăţătură – oameni pe care El îi putea educa pentru lucrarea Sa. Pe căile obişnuite ale vieţii,
sunt mulţi oameni care duc cu răbdare povara muncii lor zilnice, dar care nu-şi dau seama că
au anumite capacităţi care, dacă ar fi puse la lucru, i-ar ridica la acelaşi nivel cu oamenii cei
mai onoraţi ai lumii. E nevoie de atingerea unei mâini iscusite pentru a trezi facultăţi adormite.
Iisus a chemat oameni de felul acesta pentru a fi conlucrătorii Lui şi le-a dat privilegiul de a fi
împreună cu El. Cei mai mari oameni ai lumii n-au avut niciodată un asemenea învăţător. La
sfârşitul educaţiei date de Mântuitorul, ucenicii nu mai erau neştiutori şi inculţi. Ei deveniseră
asemenea Lui la minte şi la caracter, iar oamenii şi-au dat seama că fuseseră cu Iisus.
Lucrarea cea mai înaltă a educaţiei nu este numai de a da cunoştinţe, ci şi de a împărtăşi
acea energie dătătoare de viaţă, care este primită prin legătura dintre o minte şi altă minte,
dintre o inimă şi altă inimă. Numai viaţa poate să dea viaţă. Ce privilegiu minunat au avut
ucenicii – timp de trei ani, să fie zilnic în legătură cu acea viaţă dumnezeiască, de la care a
pornit orice impuls dătător de viaţă care a binecuvântat lumea! Mai presus decât tovarăşii lui,
Ioan, ucenicul iubit, s-a predat puterii acestei minunate iubiri. El spune: „Viaţa a fost arătată
şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl şi
care ne-a fost arătată.” „Noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har” (1 Ioan 1:2; Ioan
1:16).
Apostolii Domnului nostru nu aveau nimic care să aducă slavă persoanei lor. Era evident că
succesul lucrării lor se datora numai lui Dumnezeu. Viaţa acestor oameni, caracterul pe care şi
l-au format şi lucrarea cea mare pe care Dumnezeu a adus-o la îndeplinire prin ei constituie o
dovadă puternică de ceea ce va face El pentru aceia care sunt ascultători şi gata de a învăţa.
Acela care Îl iubeşte mai mult pe Hristos va face cel mai mult bine. Nelimitată va fi eficienţa
celui care, dând eul la o parte, dă prilej Duhului Sfânt să lucreze asupra inimii şi trăieşte o
viaţă deplin consacrată lui Dumnezeu. Dacă oamenii vor suporta disciplina necesară fără să se
plângă şi fără să slăbească pe cale, Dumnezeu îi va învăţa în fiecare oră şi în fiecare zi. El
doreşte să descopere îndurarea Sa. Dacă poporul Său va îndepărta piedicile, El va revărsa
apele mântuirii ca pe nişte râuri bogate, care să curgă prin canale omeneşti. Dacă oamenii cu
viaţă umilă ar fi fost încurajaţi să facă tot binele pe care l-ar putea face, dacă nu s-ar fi aşezat
asupra lor mâini care să le înăbuşe zelul, ar fi fost o sută de lucrători pentru Hristos acolo
unde astăzi nu este decât unul.
Dumnezeu îi ia pe oameni aşa cum sunt şi le face educaţia pentru lucrarea Sa, dacă se
supun Lui. Duhul lui Dumnezeu, primit în suflet, va înviora toate puterile. Sub conducerea
Duhului Sfânt, mintea care s-a predat fără rezervă lui Dumnezeu se dezvoltă în chip armonios
şi este întărită să înţeleagă şi să împlinească cerinţele lui Dumnezeu. Caracterul slab şi
nehotărât se transformă într-un caracter plin de putere şi de statornicie. Consacrarea continuă
produce o legătură atât de strânsă între Iisus şi ucenicii Lui, încât creştinul devine asemenea
Lui la minte şi la caracter. Prin legătura cu Hristos, el va avea vederi mai clare şi mai
cuprinzătoare. Puterea lui de înţelegere va fi mai pătrunzătoare, judecata lui, mai echilibrată.
Cel ce doreşte să fie în slujba lui Hristos este atât de înviorat de puterea dătătoare de viaţă a
Soarelui Neprihănirii, încât poate să aducă mai mult rod pentru slava lui Dumnezeu.
Oamenii care au cea mai înaltă educaţie în arte şi ştiinţă au luat învăţături preţioase de la
creştinii cu viaţa smerită, pe care lumea i-a socotit neînvăţaţi. Dar aceşti neînsemnaţi ucenici
primiseră o educaţie în cea mai înaltă şcoală. Ei au stat la picioarele Aceluia care a vorbit cum
nu mai vorbise niciodată vreun om.
 CAPITOLUL 26

LA CAPERNAUM

Î
n intervalele dintre călătoriile Sale în diferite locuri, Iisus a locuit în cetatea Capernaum,
care a ajuns astfel să fie numită „cetatea Sa”. Era aşezată pe ţărmul Mării Galileei, aproape
de hotarul frumoasei câmpii a Ghenezaretului.
Depresiunea adâncă a lacului îi asigura acestei câmpii, care începea de la ţărmurile lui,
un climat minunat, ca acela din sud. Pe vremea lui Hristos, creşteau aici palmieri şi
măslini, erau multe livezi şi vii, lanuri roditoare şi flori deosebit de frumoase, toate fiind udate
de pâraiele care ţâşneau din stânci. Ţărmurile lacului şi dealurile care îl înconjurau la o mică
depărtare erau presărate cu târguri şi sate. Faţa lacului era străbătută de multe corăbii de
pescari. Pretutindeni se vedea agitaţia unei vieţi active şi aglomerate.
Însăşi cetatea Capernaum era potrivită să fie centrul lucrării Mântuitorului. Fiind situată pe
drumul cel mare, care ducea de la Damasc la Ierusalim, spre Egipt şi Marea Mediterană, era ca
o răscruce de drumuri. Oamenii din multe ţări treceau prin oraş sau se opreau acolo să se
odihnească din călătoriile lor într-o parte sau alta. Iisus putea să întâlnească aici toate
naţiunile şi toate clasele sociale, pe cel bogat şi însemnat, ca şi pe cel sărac şi umil, iar
învăţăturile Lui puteau să fie duse în alte ţări şi în multe case. În felul acesta, avea să fie
stârnită dorinţa oamenilor de a cerceta profeţiile şi atenţia lor avea să fie îndreptată către
Mântuitorul, iar misiunea Lui avea să fie prezentată lumii.
Fără să ţină seama de acţiunea Sinedriului împotriva lui Iisus, aceşti oameni aşteptau cu
nerăbdare creşterea lucrării Lui. Tot cerul era pus în mişcare. Îngerii pregăteau calea pentru
lucrarea Lui, influenţând inimile oamenilor şi atrăgându-le la Mântuitorul.
În Capernaum, fiul slujbaşului împărătesc, pe care Hristos îl vindecase, era o mărturie a
puterii Lui. Iar slujbaşul împărătesc împreună cu cei din casa lui, plini de bucurie, îşi
mărturiseau credinţa. Când s-a aflat că Învăţătorul Însuşi Se găsea între ei, toată cetatea s-a
pus în mişcare. Mulţimea alerga să-L vadă. În ziua de Sabat, oamenii au venit în număr atât de
mare la sinagogă, încât mulţi dintre ei au fost nevoiţi să se întoarcă, pentru că n-au putut
intra.
Toţi cei care Îl auzeau pe Mântuitorul „erau uimiţi de învăţătura Lui, pentru că vorbea cu
putere”. „El îi învăţa ca Unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Luca 4:32;
Matei 7:29). Învăţătura cărturarilor şi a bătrânilor era rece şi formalistă, ca o lecţie învăţată pe
dinafară. Pentru ei, Cuvântul lui Dumnezeu nu avea putere de viaţă. Ideile şi tradiţiile lor erau
puse în locul învăţăturilor Lui. În slujba obişnuită, făcută după rânduielile lor, pretindeau că
explică legea, dar nici inimile lor, nici ale ascultătorilor nu erau mişcate de o inspiraţie de la
Dumnezeu.
Iisus nu avea nimic de a face cu diferitele învăţături care aduceau despărţire între iudei.
Lucrarea Lui era să prezinte adevărul. Cuvintele Lui revărsau un potop de lumină asupra
învăţăturilor patriarhilor şi profeţilor, iar Scripturile ajungeau la oameni ca o nouă descoperire.
Niciodată mai înainte nu simţiseră ascultătorii Lui o aşa profunzime a înţelesului Cuvântului
lui Dumnezeu.
Iisus îi întâmpina pe oameni pe terenul lor, ca Unul care era obişnuit cu greutăţile lor. El
făcea adevărul să fie frumos, prezentându-l în chipul cel mai direct şi cel mai simplu. Limba
folosită de El era curată, aleasă şi limpede ca apa unui pârâu. Glasul Lui era ca o melodie
pentru cei care ascultaseră rostirile monotone ale rabinilor. Cu toate că învăţătura Lui era
simplă, El vorbea ca unul care avea autoritate. Caracteristica aceasta punea învăţătura Lui în
contrast cu a tuturor celorlalţi. Rabinii vorbeau cu îndoială şi ezitare, ca şi cum Scripturile
puteau fi interpretate ca să însemne o dată un lucru şi altă dată exact invers. Ascultătorii
ajungeau în fiecare zi într-o şi mai mare nesiguranţă. Dar Iisus prezenta Scripturile ca pe o
autoritate ce nu mai putea fi pusă la îndoială. Oricare ar fi fost subiectul, El îl prezenta cu
putere, astfel încât cuvintele Lui să nu fie puse la îndoială.
Însă El vorbea mai degrabă cu ardoare, decât cu patimă. El vorbea ca unul care are de
îndeplinit un obiectiv bine definit. El aducea la lumină realităţile lumii veşnice. În orice subiect,
Îl descoperea pe Dumnezeu. Iisus căuta să destrame farmecul orbirii, care îi ţine pe oameni
absorbiţi de lucrurile pământeşti. El aşeza lucrurile acestei vieţi în adevărata lor relaţie, ca
fiind subordonate celor de interes veşnic, dar nu trecea cu vederea importanţa lor. El învăţa că
cerul şi pământul sunt în strânsă legătură şi că o cunoaştere a adevărului dumnezeiesc îl
pregăteşte pe om să îndeplinească mai bine datoriile vieţii de toate zilele. El vorbea ca unul
care cunoaşte bine cerul, conştient de legătura Sa cu Dumnezeu, şi în acelaşi timp
recunoscând faptul că este unit cu fiecare membru al familiei omeneşti.
Soliile pline de har erau făcute să se potrivească ascultătorilor Lui. Ştia „să învioreze cu
vorba pe cel doborât de întristare” (Isaia 50:4), căci harul era turnat pe buzele Lui, ca să le
poată transmite oamenilor, în chipul cel mai atrăgător, comorile adevărului. El avea tact, ca să
întâmpine mintea plină de prejudecăţi şi îi surprindea pe oameni cu ilustraţii prin care le
câştiga atenţia. Prin imaginaţie, ajungea la inimă. Ilustraţiile Lui erau luate din lucrurile vieţii
zilnice şi, cu toate că erau simple, aveau în ele un înţeles minunat de adânc. Păsările cerului,
crinii de pe câmp, sămânţa, păstorul şi oile – cu aceste exemple a ilustrat Hristos adevăruri
nemuritoare; iar după aceea, ori de câte ori aveau să vadă aceste lucruri ale naturii,
ascultătorii Lui îşi reaminteau de cuvintele Sale. Ilustraţiile lui Hristos repetau neîncetat
învăţăturile pe care le dăduse.
Hristos nu-i linguşea niciodată pe oameni. Niciodată nu spunea ceva care să hrănească
fanteziile şi închipuirile lor şi nici nu-i lăuda pentru iscusitele lor născociri, dar cugetătorii
profunzi şi fără prejudecăţi primeau învăţătura Lui şi vedeau că aceasta le punea la probă
înţelepciunea. Erau plini de uimire pentru faptul că adevărul spiritual era exprimat în vorbirea
cea mai simplă. Oamenii cu educaţia cea mai înaltă erau încântaţi de cuvintele Lui, iar cei
needucaţi aveau totdeauna de câştigat. El avea o solie pentru cei neînvăţaţi şi îi făcea chiar şi
pe păgâni să înţeleagă că are o solie pentru ei.
Duioasa Lui milă venea ca o atingere vindecătoare asupra inimilor obosite şi tulburate.
Chiar şi în mijlocul agitaţiei vrăjmaşilor mânioşi, El era înconjurat de o atmosferă plină de
pace. Frumuseţea înfăţişării Lui, farmecul caracterului Lui şi, mai presus de toate, iubirea
exprimată în privire şi în tonul vorbirii Lui îi atrăgeau pe toţi aceia care nu erau împietriţi în
necredinţă. Fără spiritul acela plăcut şi plin de iubire, care răsărea din orice privire şi din orice
cuvânt, n-ar fi putut să atragă atâta lume. Suferinzii care veneau la El simţeau că Se interesa
de ceea ce îi interesa pe ei, ca un prieten duios şi credincios, şi doreau să afle mai mult din
adevărurile pe care El le învăţa. Cerul era adus aproape. Ei doreau să rămână în prezenţa Lui,
ca să primească fără încetare mângâierea iubirii Sale.
Iisus observa cu multă seriozitate schimbarea feţei ascultătorilor Săi. Chipurile care
exprimau interes şi plăcere Îi dădeau mare satisfacţie. Când săgeţile adevărului pătrundeau în
suflet, sfărâmând porţile egoismului, dând naştere la pocăinţă şi în cele din urmă la
recunoştinţă, Mântuitorul Se bucura din inimă. Când privirea Lui se rotea deasupra mulţimii
ascultătorilor şi recunoştea printre ei feţe pe care le mai văzuse, chipul Lui se lumina de
bucurie. El vedea cu speranţă în ei supuşi ai Împărăţiei Sale. Când adevărul vorbit limpede
lovea vreun idol iubit, observa schimbarea feţei, privirea rece şi împotrivitoare, ceea ce dovedea
că lumina nu era primită. Când îi vedea pe oameni refuzând solia păcii, inima Îi era sfâşiată
până în adâncul ei.
 Odată, Iisus vorbea în sinagogă despre Împărăţia pe care venise s-o întemeieze şi despre
misiunea Lui de a-i elibera pe cei legaţi de Satana. Deodată, a fost întrerupt de un strigăt de
groază. Un om cu mintea bolnavă s-a aruncat printre oameni, strigând: „Ce avem noi a face cu
Tine, Iisuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu.”
Toţi s-au tulburat şi s-au alarmat. Atenţia oamenilor a fost atrasă de la Hristos şi cuvintele
Lui nu mai erau ascultate. Tocmai lucrul acesta l-a urmărit şi Satana, îndreptându-şi victima
spre sinagogă. „Dar Iisus a certat demonul, zicând: «Taci şi ieşi afară din omul acesta.» Şi
duhul cel rău, după ce l-a trântit în mijlocul adunării, a ieşit afară din el, fără să-i facă vreun
rău.”
Mintea acestui bolnav nenorocit fusese întunecată de Satana, dar, în prezenţa
Mântuitorului, o rază de lumină a străbătut negura. El a început să dorească eliberarea de sub
puterea lui Satana, dar demonul se împotrivea puterii lui Hristos. Când omul a încercat să-L
roage pe Iisus să-l ajute, duhul cel rău i-a pus alte cuvinte în gură şi el a început să strige
cuprins de groază. Demonizatul înţelegea întrucâtva că era în faţa Unuia care putea să-l
elibereze, dar, când a încercat să se apropie de mâna aceea atotputernică, voinţa altuia l-a
ţinut pe loc, cuvintele altuia i-au venit pe buze. Lupta dintre puterea lui Satana şi dorinţa sa
după eliberare era grozavă.
Acela care îl biruise pe Satana în pustia ispitei era din nou faţă în faţă cu vrăjmaşul Său.
Demonul îşi folosea toată puterea ca să-şi stăpânească mai departe victima. Dacă ar fi pierdut
terenul aici, ar fi însemnat că-I acordă o biruinţă lui Iisus. Părea că omul torturat îşi va pierde
viaţa în lupta cu vrăjmaşul care-i ruinase existenţa. Mântuitorul a vorbit cu autoritate şi l-a
eliberat pe prizonier. Omul care fusese posedat stătea acum, în faţa oamenilor uimiţi, fericit în
libertatea stăpânirii de sine. Până şi demonul mărturisise despre puterea dumnezeiască a
Mântuitorului.
Omul Îl preamărea pe Dumnezeu pentru libertatea lui. Ochii aceia, care luciseră până
atunci de sălbaticul foc al nebuniei, străluceau acum de inteligenţă şi lăsau să curgă lacrimi de
recunoştinţă. Oamenii erau muţi de uimire. Îndată ce şi-au revenit, au zis unul către altul: „Ce
este aceasta? O învăţătură nouă! El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate, şi ele
Îl ascultă!” (Marcu 1:27)
Cauza tainică a suferinţei, care făcuse din omul acesta un spectacol îngrozitor pentru
prietenii lui şi o povară pentru sine însuşi, se afla chiar în viaţa lui. Fusese fascinat de plăcerile
păcatului şi voise să facă din viaţă un carnaval. El nici nu visase că va ajunge o teroare pentru
lume şi o ruşine pentru familia sa. Socotise că putea să-şi petreacă timpul în nebunii
nevinovate. Dar, odată ajuns pe povârniş, piciorul i-a alunecat repede. Necumpătarea şi viaţa
uşuratică au stricat nobilele însuşiri ale fiinţei lui, iar Satana a ajuns să pună stăpânire pe el
cu totul.
Remuşcările au venit prea târziu. Când ar fi fost dispus să sacrifice bogăţia şi plăcerile
pentru a-şi recâştiga sănătatea, devenise o victimă fără putere în ghearele celui rău. Se aşezase
pe terenul vrăjmaşului, şi Satana pusese stăpânire pe toate puterile lui. Ispititorul îl amăgise
cu multe dintre darurile lui fermecătoare, dar, îndată ce omul nenorocit a ajuns în puterea lui,
vrăjmaşul a devenit nemilos în cruzimea lui şi îngrozitor în pretenţiile lui nemiloase. Aşa se va
întâmpla cu toţi aceia care se supun celui rău – plăcerea şi fascinaţia începutului vieţii lor
sfârşesc în negura disperării sau în nebunia unui suflet ruinat.
Acelaşi duh rău, care-L ispitise pe Hristos în pustie şi care avea stăpânire asupra
demonizatului din Capernaum, îi stăpânea şi pe iudeii necredincioşi. Dar faţă de ei acesta îşi
lua un aer de evlavie, căutând să-i înşele în ce priveşte motivele respingerii Mântuitorului.
Starea lor era şi mai deznădăjduită decât a demonizatului, deoarece nu simţeau nevoia de
Hristos şi, din cauza aceasta, erau ţinuţi cu putere de Satana.
Timpul în care Hristos a lucrat personal între oameni a fost timpul celei mai intense
activităţi pentru puterile împărăţiei întunericului. Veacuri de-a rândul, Satana căutase,
împreună cu îngerii lui răi, să stăpânească trupul şi mintea oamenilor, pentru a-i aduce la
păcat şi la suferinţă apoi L-a acuzat pe Dumnezeu de toată nenorocirea aceasta. Iisus le
descoperea oamenilor caracterul lui Dumnezeu. El sfărâma puterea lui Satana şi îi elibera pe
cei prinşi. Viaţa nouă, iubirea şi puterea coborâte din cer lucrau asupra inimilor oamenilor şi
prinţul răului s-a ridicat la luptă, pentru ca împărăţia lui să-şi păstreze stăpânirea. Satana şi-a
adunat toate forţele şi, la fiecare pas, lucra împotriva lui Hristos.
Aşa va fi lupta cea mare de la sfârşit, între neprihănire şi păcat. În timp ce viaţa, lumina şi
puterea nouă coboară de sus asupra ucenicilor lui Hristos, o viaţă nouă izvorăşte şi de jos,
dând putere agenţilor lui Satana. Fiecare element pământesc se manifestă cu o putere sporită.
Cu iscusinţa câştigată în decursul veacurilor de luptă, prinţul răului lucrează sub o înfăţişare
amăgitoare. El se arată îmbrăcat ca un înger de lumină, iar mulţimile „se alipesc de duhuri
înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (1 Timotei 4:1).
În zilele lui Hristos, conducătorii şi învăţătorii lui Israel nu aveau putere să se împotrivească
lucrărilor lui Satana. Ei neglijau tocmai acele mijloace prin care ar fi putut să ţină piept
duhurilor rele. Hristos nu l-a biruit pe cel rău decât prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai-marii lui
Israel pretindeau că sunt interpreţii Cuvântului lui Dumnezeu, dar ei îl studiaseră numai
pentru a-şi susţine tradiţiile şi pentru a impune rânduielile făcute de oameni. Prin
interpretarea pe care o dădeau, ei îl făceau să exprime idei pe care Dumnezeu nu le dăduse
niciodată. Interpretările lor obscure făceau să apară într-o formă neclară lucrările pe care El le
făcuse uşor de înţeles. Se certau pentru detalii lipsite de importanţă, dar în practică negau cele
mai de seamă adevăruri. Din cauza aceasta, necredinţa se răspândea. Cuvântul lui Dumnezeu
era jefuit de puterea lui şi duhurile rele lucrau după bunul lor plac.
Istoria se repetă. Având Biblia deschisă în faţa lor şi susţinând că onorează învăţăturile ei,
mulţi conducători religioşi din timpurile noastre nimicesc credinţa în ea ca fiind Cuvântul lui
Dumnezeu. Ei se ocupă de disecarea Cuvântului şi pun părerile lor mai presus de declaraţiile
lui lămurite. În mâinile lor, Cuvântul lui Dumnezeu îşi pierde puterea regeneratoare. Din cauza
aceasta, necredinţa se dezlănţuie şi nelegiuirea înfloreşte.
Odată ce a subminat credinţa în Biblie, Satana îi îndreaptă pe oameni la alte izvoare pentru
lumină şi putere. În felul acesta, el îşi pregăteşte locul. Aceia care se îndepărtează de
învăţăturile lămurite ale Scripturii şi de puterea convingătoare a Duhului lui Dumnezeu îi
invită pe demoni să-i stăpânească. Examinarea critică şi speculativă a Scripturii a deschis
calea pentru ca spiritismul şi teozofia – forme modernizate ale păgânismului din vechime – să
câştige teren chiar şi în bisericile care pretind că sunt ale Domnului Iisus Hristos.
Alături de aceia care predică Evanghelia, lucrează fiinţe care nu sunt decât unelte ale
duhurilor înşelătoare. Foarte mulţi oameni vin în legătură cu ele mai mult din curiozitate, dar,
având dovada că acolo lucrează o putere supraomenească, ei sunt fermecaţi din ce în ce mai
mult, până când ajung să fie stăpâniţi de o voinţă mai tare decât a lor. Ei nu pot să scape de
puterea ei misterioasă.
Zidurile de apărare ale sufletului sunt dărâmate şi nu mai rămâne nicio oprelişte împotriva
păcatului. Odată ce a lepădat restricţiile Cuvântului lui Dumnezeu şi ale Duhului Său, nimeni
nu ştie până la ce adâncimi ale decăderii va ajunge. Păcate ascunse sau patimi puternice pot
face din el un captiv tot aşa de neajutorat ca demonizatul din Capernaum. Cu toate acestea,
starea lui nu este lipsită de nădejde.
Mijlocul prin care îl putem birui pe cel rău este acelaşi prin care a biruit Hristos – puterea
Cuvântului. Dumnezeu nu ne stăpâneşte mintea fără consimţământul nostru, dar, dacă dorim
să cunoaştem şi să facem voia Lui, ni se dă şi nouă făgăduinţa: „Veţi cunoaşte adevărul, şi
adevărul vă va face slobozi.” „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască…
învăţătura” (Ioan 8:32; 7:17). Prin credinţă în aceste făgăduinţe, oricare om poate fi eliberat de
cursele rătăcirii şi de domnia păcatului.
Fiecare om este liber să aleagă de care putere vrea să fie stăpânit. Nimeni n-a căzut atât de
jos, nimeni nu este atât de ticălos, încât să nu găsească eliberarea oferită de Hristos. În loc de
rugăciune, demonizatul a putut să rostească numai cuvintele lui Satana. Cu toate acestea,
strigătul nerostit al inimii a fost auzit. Nu există strigăt al unei fiinţe în nevoie, chiar fără să fi
fost rostit, care să nu fie ascultat. Aceia care vor consimţi să intre în legământ cu Dumnezeul
cerului nu vor fi lăsaţi în puterea lui Satana sau în slăbiciunile firii lor. Ei sunt invitaţi de
Mântuitorul: „Să caute ocrotirea Mea, să facă pace cu Mine, da, să facă pace cu Mine” (Isaia
27:5). Duhurile întunericului se vor lupta pentru cel care odată a fost sub stăpânirea lor, dar
îngerii lui Dumnezeu îl vor apăra cu o putere care va câştiga biruinţa. Domnul zice: „Se poate
lua prada celui puternic? Şi poate să scape cel prins din prinsoare? «Da, zice Domnul, prada
celui puternic va fi luată şi cel prins de asupritor va scăpa: Căci Eu voi lupta împotriva
vrăjmaşilor tăi şi voi scăpa pe fiii tăi»” (Isaia 49:24,25).
În timp ce oamenii adunaţi în sinagogă erau încă înmărmuriţi de groază, Iisus S-a retras
acasă la Petru, ca să Se odihnească puţin. Dar şi aici se coborâse o umbră. Mama soţiei lui
Petru zăcea bolnavă, lovită de „friguri mari”. Iisus a mustrat boala şi suferinda s-a sculat şi a
început să slujească pe Domnul şi pe ucenicii Lui.
Veştile despre lucrările săvârşite de Hristos s-au răspândit cu repeziciune prin Capernaum.
De teama rabinilor, oamenii n-au îndrăznit să vină în timpul Sabatului pentru a fi vindecaţi;
dar, îndată ce soarele a dispărut sub orizont, s-a pornit o mişcare. Din case, din ateliere, din
pieţe, locuitorii oraşului s-au îngrămădit spre umila locuinţă în care Se adăpostea Iisus.
Bolnavii erau aduşi pe paturi, veneau sprijinindu-se în cârje sau, fiind ajutaţi de prieteni,
veneau tremurând şi şovăind în faţa Mântuitorului.
Oră după oră oamenii veneau şi plecau, căci nimeni nu ştia dacă Vindecătorul va mai fi şi
mâine între ei. Niciodată nu trăise cetatea Capernaum o zi ca aceasta. Văzduhul era plin de
glas de biruinţă şi de strigăte de eliberare. Mântuitorul Se bucura de fericirea pe care le-o
adusese. Când vedea suferinţele celor care veneau la El, inima Lui se umplea de milă şi
tresălta de bucurie, pentru că avea putere să le readucă sănătatea şi fericirea.
Iisus nu Şi-a încetat lucrul până n-a fost vindecat şi cel din urmă suferind. Era noapte
târziu când mulţimea s-a retras şi liniştea s-a aşezat asupra casei lui Simon. Ziua cea lungă şi
plină de agitaţie trecuse şi Iisus căuta odihnă. Dar, pe când oraşul era încă învăluit de somn,
„pe când era încă întuneric de tot, Iisus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu şi Se
ruga acolo”.
Aşa a petrecut Iisus zilele vieţii Sale pe pământ. Adesea le dădea drumul ucenicilor Săi să
meargă acasă şi să se odihnească, dar El refuza cu delicateţe stăruinţele lor de a-L lua de la
lucrările Lui. Toată ziua muncea, învăţându-i pe cei neştiutori, vindecându-i pe bolnavi, dând
vedere celor orbi, hrănind mulţimea, iar la apusul soarelui sau în zorii zilei, ieşea în sanctuarul
munţilor pentru comuniunea cu Tatăl Său. Adesea petrecea noaptea întreagă în rugăciune şi
meditaţie, revenind la lucrul Său printre oameni când se lumina de ziuă.
În zorii zilei, Petru şi tovarăşii săi au venit la Iisus, spunându-I că oamenii din Capernaum
au şi început să-L caute. Ucenicii fuseseră amar dezamăgiţi din cauza primirii care I se făcuse
lui Hristos până aici. Autorităţile de la Ierusalim căutau să-L omoare, până şi oamenii din
oraşul Lui încercaseră să-I ia viaţa, dar la Capernaum fusese primit cu mare entuziasm şi
speranţa ucenicilor a reînviat. Poate că printre galileenii iubitori de libertate se vor găsi
susţinătorii noii împărăţii. Dar cu uimire au auzit cuvintele lui Hristos: „Trebuie să vestesc
Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte cetăţi, fiindcă pentru aceasta am fost trimis.”
În agitaţia care se produsese la Capernaum, exista primejdia ca scopul misiunii Lui să fie
pierdut din vedere. Iisus nu Se mulţumea să atragă atenţia asupra Sa doar ca făcător de
minuni sau ca vindecător de boli ale trupului. El căuta să-i atragă pe oameni la El ca fiind
Mântuitorul lor. În timp ce oamenii se grăbeau să creadă că El venise ca împărat, să întemeieze
o împărăţie pământească, El dorea să le îndepărteze mintea de la cele pământeşti şi să-i
conducă la cele spirituale. Succesul numai în cele lumeşti s-ar fi aşezat în calea lucrării Sale.
Admiraţia mulţimii uşuratice Îl supăra totdeauna. El nu urmărea deloc în viaţă să Se înalţe
pe Sine. Omagiul pe care lumea îl dă rangului, bogăţiei sau talentului era străin de Fiul
omului. Iisus n-a folosit niciunul dintre mijloacele pe care le folosesc oamenii pentru a câştiga
supunerea şi pentru a impune respectul. Cu sute de ani înainte de naşterea Sa, se făcuse
această prorocie: „El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul şi nu-l va face să se audă pe uliţe;
trestia frântă n-o va zdrobi şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după
adevăr. El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ” (Isaia 42:2-4).
Fariseii căutau să se distingă prin împlinirea scrupuloasă a ceremoniilor, precum şi prin
milosteniile şi rugăciunile lor care izbeau privirile. Ei îşi dovedeau râvna pentru religie, făcând
din ea subiect de discuţie. Certurile între sectele adverse erau zgomotoase şi îndelungate şi nu
era ceva neobişnuit să se audă pe străzi glasul înverşunat al cărturarilor certându-se pentru
credinţă.
Viaţa lui Iisus era în contrast izbitor cu toate acestea. În viaţa Lui nu s-a văzut niciodată o
dispută zgomotoasă, o rugăciune bătătoare la ochi sau o faptă menită să-I atragă laude.
Hristos era ascuns în Dumnezeu şi Dumnezeu Se descoperea în caracterul Fiului Său. Către
această descoperire dorea Iisus să fie îndreptate inimile oamenilor şi acesteia să i se dea
cinstire.
Soarele Îndreptăţirii n-a răsărit asupra lumii în strălucire, pentru a copleşi simţurile cu
slava Lui. Stă scris despre Hristos: „El Se iveşte ca zorile dimineţii” (Osea 6:3). În linişte şi
pace, lumina zilei răsare asupra pământului, împrăştiind umbra întunericului şi deşteptând
lumea la viaţă. Aşa a răsărit Soarele Îndreptăţirii „cu tămăduirea sub aripile Sale” (Maleahi
4:2).
 CAPITOLUL 27

„POŢI
SĂ MĂ CURĂŢEŞTI”

D
intre toate bolile cunoscute în Orient, lepra era cea mai de temut. Caracterul ei
incurabil şi contagios şi efectul grozav pe care-l avea asupra victimelor îi umpleau de
groază chiar şi pe cei mai curajoşi oameni. Printre iudei, ea era socotită ca o pedeapsă
pentru păcate. Şi din cauza aceasta era numită „lovitura”, „degetul lui Dumnezeu”.
Pătrunzând adânc, fiind cu neputinţă de vindecat şi provocând moartea, era privită ca
un simbol al păcatului. Prin legea ceremonială, leprosul era declarat necurat. Ca şi când ar fi
fost deja mort, el era îndepărtat din locuinţele omeneşti. Tot ce atingea el era necurat. Aerul
era contaminat prin respiraţia lui. Cel bănuit că are boala aceasta trebuia să se înfăţişeze la
preoţi, care aveau datoria să cerceteze şi să hotărască în cazul lui. Dacă era declarat lepros,
era despărţit de familie, alungat din adunarea lui Israel şi sortit să stea numai în tovărăşia
acelora care erau la fel de loviţi ca el. Legea era neînduplecată în cererile ei. Nici chiar împăraţii
sau conducătorii nu erau scutiţi. Un monarh atacat de această boală îngrozitoare trebuia să
predea sceptrul şi să fugă din societate.
Departe de prietenii şi rudele lui, leprosul trebuia să poarte blestemul bolii sale. Era obligat
să-şi strige boala în gura mare, să-şi sfâşie hainele şi să dea semnalul de alarmă, prevenindu-i
pe toţi să fugă de prezenţa lui molipsitoare. Strigătul „necurat, necurat!”, venind în tonuri
jalnice de la exilaţii singuratici, era semnalul pe care oamenii îl auzeau cu groază şi cu oroare.
În regiunea în care lucra Hristos, erau mulţi asemenea suferinzi şi vestea despre lucrarea
Lui a ajuns la ei, aducându-le o rază de speranţă. Dar, din zilele profetului Elisei, nu se mai
auzise ca să se vindece un om de care se prinsese această boală. Ei nici nu îndrăzneau să
spere că Iisus va face pentru ei ceea ce nu făcuse pentru nimeni. Cu toate acestea, s-a găsit
unul în a cărui inimă credinţa a început să încolţească. Dar omul bolnav nu ştia cum să
ajungă la Iisus. Dacă era împiedicat să vină în legătură cu semenii lui, cum ar putea oare să se
înfăţişeze înaintea Vindecătorului? Se întreba dacă Hristos ar vrea să-l vindece. Oare Se va opri
El să Se uite la un om despre care se credea că suferă pedeapsa lui Dumnezeu? Nu cumva, la
fel ca fariseii sau chiar ca doctorii, va rosti un blestem asupra lui şi-i va spune să fugă din
regiunile locuite de oameni? Se gândea la tot ce i se povestise despre Iisus. Niciunul dintre
aceia care căutaseră ajutorul Lui nu fusese izgonit. Bietul om s-a hotărât să-L caute şi să-L
găsească pe Mântuitorul. Cu toate că era alungat din oraşe, putea să-I iasă în cale undeva, pe
o cărare mărginaşă prin munţi, sau să-L găsească învăţându-i pe oameni afară din oraş.
Greutăţile erau mari, dar aceasta era singura lui nădejde.
Leprosul a fost îndrumat către Mântuitorul. Iisus era lângă lac şi îi învăţa pe oamenii
adunaţi în jurul Său. Stând departe, leprosul prinde câteva cuvinte de pe buzele
Mântuitorului. Îl vede punându-Şi mâinile peste bolnavi, îi vede pe ologi, pe orbi, pe slăbănogi
şi pe aceia care erau gata să moară de felurite boli cum se ridică plini de sănătate, lăudându-L
pe Dumnezeu pentru că au fost eliberaţi. Credinţa din inimă i se întăreşte. Vine mai aproape şi
tot mai aproape de mulţimea adunată acolo. Restricţiile care-i erau impuse, protecţia
oamenilor şi teama cu care îl privesc toţi sunt uitate. El se gândeşte numai la fericirea sperată
a vindecării.
 Înfăţişarea lui e îngrozitoare. Boala a săpat făgaşe adânci şi corpul lui în descompunere e
îngrozitor la privit. La arătarea lui, oamenii se dau înapoi îngroziţi. Se îmbulzesc unii în alţii,
vrând să scape de atingerea lui. Unii încearcă să-l oprească să se apropie de Iisus, dar în
zadar. Nu-i vede şi nu-i aude. Cuvintele lor de scârbă nu-l impresionează. Îl vede numai pe Fiul
lui Dumnezeu. Aude numai glasul care rosteşte viaţă celor care sunt gata să moară. Înaintând
către Iisus, se aruncă la picioarele Lui cu strigătul: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.”
Iisus îi răspunde: „Da, vreau, fii curăţit” şi întinde mâna şi Se atinge de el (Matei 8:3).
Îndată, cu leprosul s-a petrecut o schimbare. Carnea lui s-a însănătoşit, nervii lui au
început să simtă, iar muşchii au prins putere. Pielea aspră, solzoasă, care caracterizează lepra,
a dispărut şi o piele plină de prospeţime, ca pielea unui copil sănătos, i-a luat locul.
Iisus i-a poruncit omului să nu spună ce lucrare se făcuse cu el, ci să se înfăţişeze îndată
cu un dar la templu. Un asemenea dar nu putea să fie primit până când preoţii nu făceau o
cercetare şi nu se pronunţau că omul s-a vindecat. Oricât ar fi fost ei de lipsiţi de bunăvoinţă
să facă acest serviciu, nu puteau să nu facă cercetarea şi să nu dea verdictul asupra cazului.
Cuvintele Scripturii arată hotărârea cu care Hristos i-a spus omului ce trebuie să facă, dar
şi că trebuie să tacă şi să acţioneze repede. „Iisus i-a poruncit cu tot dinadinsul şi i-a spus să
plece numaidecât, şi i-a zis: «Vezi să nu spui nimănui nimic, ci du-te de te arată preotului şi
adu pentru curăţirea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei.»” Dacă preoţii ar fi
cunoscut faptele legate de vindecarea leprosului, ura lor faţă de Hristos ar fi putut să-i ducă la
o hotărâre necinstită. Iisus dorea ca omul să se înfăţişeze la templu înainte să ajungă la ei vreo
veste despre această minune. În felul acesta se putea obţine o hotărâre nepărtinitoare şi
leprosului vindecat avea să i se îngăduie întâlnirea cu familia şi cu prietenii lui.
Mai erau şi alte motive pe care Hristos le avea în vedere atunci când îi ceruse omului să
tacă. Mântuitorul ştia că vrăjmaşii Lui căutau necontenit să-I restrângă activitatea şi să-i
îndepărteze pe oameni de la El. Ştia că, dacă vindecarea leprosului era popularizată în toate
părţile, alţi oameni care sufereau de aceeaşi boală s-ar fi adunat în jurul Lui şi s-ar fi zis că
oamenii se puteau molipsi venind în atingere cu ei. Mulţi leproşi n-ar fi folosit darul sănătăţii
ca să facă din el o binecuvântare pentru ei şi pentru alţii. Atrăgându-i pe leproşi în jurul Său,
Iisus ar fi dat ocazie să fie acuzat că încalcă restricţiile legii ceremoniale. În felul acesta,
lucrarea de predicare a Evangheliei ar fi fost împiedicată.
Evenimentul a îndreptăţit măsurile luate de Iisus. O mulţime de oameni fuseseră de faţă la
vindecarea leprosului şi ei erau interesaţi să afle hotărârea preoţilor. La întoarcerea omului
între prietenii lui, a avut loc o mare mişcare. Fără să ţină seama de sfatul lui Iisus, omul n-a
făcut niciun efort să ascundă faptul că fusese vindecat. Desigur, ar fi fost cu neputinţă să
ascundă, însă leprosul a răspândit pretutindeni vestea despre ce i se întâmplase. Socotind că
numai modestia lui Iisus era motivul pentru care i se impunea această restricţie, el a mers în
toate părţile, vestind puterea acestui Mare Vindecător. El n-a înţeles că fiecare manifestare de
felul acesta îi făcea pe preoţi şi pe bătrâni şi mai hotărâţi să-L distrugă pe Iisus. Omul vindecat
simţea că darul sănătăţii era foarte scump. El se bucura de vigoare şi de faptul că fusese redat
familiei şi societăţii şi simţea că nu-i era cu putinţă să se oprească de a da slavă Medicului
care-l vindecase. Dar faptul că el trâmbiţa în toate părţile lucrul acesta a făcut ca lucrarea
Mântuitorului să fie împiedicată. Oamenii au venit la El într-un număr atât de mare, încât a
fost obligat să-Şi înceteze lucrarea pentru o vreme.
Fiecare act săvârşit de Hristos în lucrarea Sa avea o ţintă larg cuprinzătoare. Aceasta
cuprindea mai mult decât părea la prima vedere. Aşa era şi în cazul leprosului. În timp ce îi
ajuta pe toţi aceia care veneau la El, dorinţa lui Iisus era să le dea o binecuvântare şi acelora
care nu veneau. În timp ce-i atrăgea pe vameşi, pe păgâni şi pe samariteni, El dorea să ajungă
şi la inima preoţilor şi a învăţătorilor care se închiseseră în prejudecată şi în tradiţie. El n-a
lăsat neîncercat niciun mijloc prin care Se putea apropia de ei. Trimiţându-l pe leprosul
vindecat la preot, El le-a dat o dovadă al cărei scop era să le dezarmeze prejudecăţile.
Fariseii susţinuseră că învăţătura lui Hristos se împotrivea legii pe care Dumnezeu o dăduse
prin Moise, însă îndrumarea dată leprosului vindecat de a duce un dar, aşa cum cerea legea,
dovedea netemeinicia acestei acuzaţii. Aceasta era o mărturie îndestulătoare pentru toţi aceia
care doreau să fie convinşi.
Conducătorii din Ierusalim trimiseseră iscoade să găsească un pretext pentru a-L da pe
Hristos la moarte. El le-a răspuns dându-le o dovadă despre iubirea Lui faţă de neamul
omenesc, despre respectul Lui faţă de lege şi despre puterea pe care o avea de a-i scăpa pe
oameni de păcat şi de moarte. Astfel, El a mărturisit despre ei: „Ei Îmi întorc rău pentru bine şi
ură, pentru dragostea Mea” (Psalmii 109:5). El, care a dat pe munte învăţătura aceasta: „Iubiţi
pe vrăjmaşii voştri”, a dat personal pildă de trăire a principiului, neîntorcând „rău pentru rău,
nici ocară pentru ocară”, dimpotrivă, binecuvântând (Matei 5:44; 1 Petru 3:9).
Aceiaşi preoţi care îl condamnaseră pe lepros la izolare adevereau acum vindecarea lui.
Sentinţa aceasta, adusă la cunoştinţă în mod public şi trecută în registru, era o mărturie de
netăgăduit în favoarea lui Hristos. Şi atunci când omul vindecat a fost din nou primit în
adunarea lui Israel, pe temeiul asigurării preoţilor că nu mai era nicio urmă de boală asupra
lui, el însuşi era o mărturie vie pentru Binefăcătorul său. Plin de bucurie, el a adus darul şi a
proslăvit Numele lui Iisus. Preoţii erau convinşi de puterea dumnezeiască a Mântuitorului. Lor
li se dăduse ocazia să cunoască adevărul şi să fie binecuvântaţi cu lumină. Dacă o lepădau, ea
avea să fie îndepărtată fără să mai revină vreodată. Mulţi lepădaseră lumina, dar ea n-a fost
dată în zadar. Multe inimi au fost mişcate, dar pentru o vreme n-au dat niciun semn. În timpul
vieţii Mântuitorului, lucrarea Lui părea să trezească puţină iubire din partea preoţilor şi
învăţătorilor, dar, după înălţarea Lui, „o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă” (Faptele
6:7).
Lucrarea lui Hristos pentru curăţirea leprosului de această boală grozavă este o ilustrare a
lucrării Lui de curăţire a sufletului de păcat. Omul care a venit la Iisus era „plin de lepră”.
Otrava ei mortală îi cuprinsese tot corpul. Ucenicii căutaseră să-L ferească pe Domnul ca nu
cumva să Se atingă de el, fiindcă oricine atingea un lepros devenea el însuşi necurat. Dar,
aşezându-Şi mâna asupra leprosului, Iisus n-a fost infectat. Atingerea Lui a dat putere de
viaţă. Lepra a fost curăţită. Tot aşa stau lucrurile şi cu lepra păcatului, adânc înrădăcinată,
ucigătoare şi cu neputinţă de a fi curăţită de puterea omenească. „Tot capul este bolnav şi
toată inima suferă de moarte. Din tălpi până în creştet, nimic nu-i sănătos, ci numai răni,
vânătăi şi carne vie” (Isaia 1:5,6). Dar Iisus, venind să locuiască în corp omenesc, nu Se
întinează. Prezenţa Lui are putere vindecătoare pentru păcătos. Oricine cade la picioarele Lui,
spunând în credinţă: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti”, va auzi răspunsul: „Da, vreau,
fii curăţit!” (Matei 8:2,3).
În unele cazuri de vindecare, Iisus n-a dat îndată binecuvânta-rea cerută. Dar în cazuri de
lepră, când I se cerea ajutorul, cererea era ascultată de îndată. Atunci când ne rugăm pentru
binecuvântări pământeşti, răspunsul la rugăciune poate să întârzie sau se poate ca Dumnezeu
să ne dea altceva decât ceea ce cerem, dar nu aşa se întâmplă când cerem să fim scăpaţi de
păcat. Dorinţa Lui este tocmai să ne curăţească de păcat, să facă din noi copii ai Lui şi să ne
dea putere pentru a trăi o viaţă sfântă. Hristos „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre,
ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl” (Galateni 1:4). Şi
„îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă
ştim că ne ascultă orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut” (1
Ioan 5:14,15). „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele
şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
La vindecarea slăbănogului din Capernaum, Hristos a dat aceeaşi învăţătură. El a săvârşit
minunea pentru a da dovadă despre puterea de a ierta păcatele. Vindecarea slăbănogului
ilustrează şi alte adevăruri preţioase. Ea este plină de nădejde şi de încurajare, iar din cele
întâmplate cu fariseii porniţi pe ceartă, ea are şi o învăţătură plină de avertizări.
Ca şi leprosul, slăbănogul pierduse orice speranţă de vindecare. Boala lui era urmarea unei
vieţi de păcat, şi suferinţele lui erau făcute şi mai amare din cauza remuşcărilor. De multă
vreme ceruse el ajutor fariseilor şi doctorilor, sperând să fie scăpat de suferinţele lui spirituale
şi de durerile fizice. Dar ei îl declaraseră cu răceală ca fiind nevindecabil şi fusese lăsat să
sufere mânia lui Dumnezeu. Fariseii priveau suferinţa ca o dovadă a dizgraţiei divine şi se
ţineau departe de cei bolnavi şi de cei suferinzi. S-a întâmplat însă adesea ca tocmai aceia care
se credeau aşa de sfinţi să fie mai vinovaţi decât oamenii suferinzi pe care îi condamnau.
Omul paralizat era cu totul lipsit de ajutor şi, văzând că nu mai e nădejde să-i vină de
undeva scăpare, el a căzut în disperare. Atunci a auzit de lucrările minunate ale lui Iisus, i s-a
spus că alţii, tot aşa de păcătoşi şi deznădăjduiţi ca el, fuseseră vindecaţi, că până şi leproşii
fuseseră curăţiţi. Prietenii care i-au spus lucrurile acestea i-au dat curaj să creadă că şi el ar
putea să fie vindecat, dacă ar fi dus la Iisus. Dar nădejdea lui s-a spulberat când şi-a adus
aminte în ce chip venise boala asupra lui. Se temea ca nu cumva Medicul cel neprihănit să nu-
l suporte în faţa Lui.
Dar, mai mult decât vindecarea fizică, el dorea eliberarea de povara păcatului. Dacă ar fi
putut să-L vadă pe Iisus şi să primească asigurarea iertării şi a păcii cu Cerul, el ar fi fost
mulţumit fie să trăiască, fie să moară, după voia lui Dumnezeu. Strigătul omului pe moarte a
fost: „O, de-aş putea ajunge în faţa Lui!” Nu era timp de pierdut – carnea lui prăpădită începea
să dea semne de descompunere. Cu lacrimi în ochi i-a rugat pe prietenii lui să-l ducă pe pat
până la Iisus, lucru pe care ei l-au făcut cu mare plăcere. Dar mulţimea care se adunase
înăuntrul şi împrejurul casei în care Se afla Mântuitorul era aşa de deasă, încât era cu
neputinţă pentru bolnav şi pentru prietenii lui să ajungă la El sau chiar numai până acolo de
unde să-I audă glasul.
Iisus predica în casa lui Petru. După obicei, ucenicii Lui şedeau acolo. Au venit şi „nişte
farisei şi învăţători ai legii, din toate satele Galileei şi Iudeei şi din Ierusalim”. Aceştia veniseră
ca iscoade, căutând o acuzaţie împotriva lui Iisus. În afară de aceste persoane oficiale, în
mulţimea amestecată se înghesuiau oameni mânaţi de zel, de evlavie, de curiozitate şi chiar
necredincioşi. Erau reprezentate acolo diferite naţionalităţi şi toate clasele sociale. „Iar puterea
Domnului era cu El, ca să vindece.” Duhul vieţii plana asupra adunării, dar fariseii şi
cărturarii nu I-au simţit prezenţa. Ei nu şi-au simţit lipsa şi, pentru ei, nu a fost vindecare. „Pe
cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale” (Luca 1:53).
Cei care îl duceau pe omul paralizat au încercat de nenumărate ori să-şi facă drum prin
mulţime, dar în zadar. Bolnavul privea în jur într-o grozavă disperare. Când ajutorul de atâta
vreme căutat era aşa de aproape, cum putea să renunţe la speranţa sa? După îndemnul lui,
prietenii l-au urcat pe acoperişul casei şi, desfăcând învelişul, l-au lăsat înăuntru, la picioarele
lui Iisus. Cuvântarea Sa a fost întreruptă. Mântuitorul a privit la faţa plină de durere şi a văzut
ochii rugători aţintiţi asupra Lui. A înţeles totul, căci El o atrăsese la Sine pe această fiinţă
deznădăjduită şi îndoielnică. În timp ce omul paralizat era încă acasă, Mântuitorul îi adusese
convingerea în conştiinţă. Când s-a pocăit de păcatele lui şi a crezut în puterea lui Iisus de a-l
vindeca, îndurările dătătoare de viaţă ale Mântuitorului au căzut de prima dată ca o
binecuvântare asupra inimii lui însetate. Iisus urmărise cea dintâi scânteie de credinţă, care
crescuse până la convingerea că El era singurul ajutor al păcătosului şi văzuse cum aceasta
devine tot mai puternică, odată cu fiecare efort de a veni înaintea Lui.
Acum, în cuvinte care au atins urechea suferindului ca o melodie plăcută, Mântuitorul a zis:
„Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!”
Povara disperării cade de pe inima omului bolnav, pacea iertării se aşază asupra duhului
său şi străluceşte pe chipul său. Durerea fizică s-a dus şi întreaga lui fiinţă e transformată.
Slăbănogul nenorocit este vindecat! Păcătosul vinovat este iertat!
În credinţă simplă, el primise cuvintele lui Iisus ca fiind darul unei vieţi noi. El n-a mai
cerut nimic, ci a rămas într-o tăcere plină de fericire, prea plin de bucurie pentru a mai putea
vorbi. Lumina cerească strălucea asupra feţei lui şi oamenii priveau uimiţi la scena aceasta.
Rabinii aşteptaseră plini de nerăbdare să vadă ce hotărâre ia Hristos în cazul acesta. Şi-au
adus aminte că omul venise la ei după ajutor şi că ei refuzaseră să-i dea nădejde sau să-i arate
simpatie. Nemulţumindu-se numai cu atât, declaraseră că omul suferea un blestem
dumnezeiesc pentru păcatele lui. Lucrurile acestea le-au revenit cu putere în minte când l-au
văzut pe omul bolnav înaintea lor. Au observat interesul cu care toţi urmăreau scena şi au
simţit o teamă nespusă că-şi vor pierde influenţa asupra poporului.
Aceşti demnitari n-au schimbat între ei niciun cuvânt, dar, privind unii la alţii, au citit
acelaşi gând, şi anume că trebuie făcut ceva pentru a opri valul simţămintelor. Iisus declarase
că păcatele slăbănogului erau iertate. Fariseii au considerat aceste cuvinte ca o hulă şi au
plănuit să prezinte lucrurile acestea ca pe un păcat vrednic de moarte. Ei şi-au zis în inima lor:
„Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” (Marcu 2:7).
Aţintindu-Şi privirile asupra lor, priviri sub care ei au început să tremure şi să se dea
înapoi, Iisus a zis: „Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?
A zice: «Păcatele îţi sunt iertate» sau a zice: «Scoală-te şi umblă»? Dar, ca să ştiţi că Fiul omului
are putere pe pământ să ierte păcatele, «scoală-te», a zis El slăbănogului, «ridică-ţi patul şi du-
te acasă»”.
Atunci, acela care fusese adus la Iisus pe o targă se ridică pe picioarele sale, care prinseseră
din nou elasticitate şi tăria tinereţii. Sângele dătător de viaţă aleargă prin venele lui. Fiecare
organ al trupului porneşte deodată la lucru. Strălucirea sănătăţii ia locul palorii morţii care
fusese atât de aproape „şi îndată slăbănogul s-a sculat, şi-a ridicat patul şi a ieşit afară în faţa
tuturor; aşa că toţi au rămas uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: «Niciodată n-am mai
văzut aşa ceva!»”
O, minunată iubire a lui Hristos, care Se apleacă să-i vindece pe păcătoşi şi pe suferinzi!
Divinitatea simte împreună cu omul, uşurându-i durerile şi suferinţele! O, minunată putere,
dată astfel pe faţă pentru fiii oamenilor! Cine se mai poate îndoi de solia mântuirii? Cine poate
da la o parte îndurările unui Mântuitor plin de milă?
A fost nevoie de putere creatoare pentru a reface sănătatea acelui trup în stare de
descompunere. Acelaşi glas, care l-a chemat la viaţă pe omul făcut din ţărâna pământului, a
rostit cuvinte de viaţă şi pentru slăbănogul muribund. Şi aceeaşi putere care a dat viaţă
trupului a reînnoit şi inima. Acela care la creaţiune „a zis şi s-a făcut”, care „porunceşte şi ce
porunceşte ia fiinţă” (Psalmii 33:9), rostise o hotărâre de viaţă pentru omul mort în greşeli şi
păcate. Vindecarea trupului era o dovadă a puterii care înnoise inima. Hristos i-a poruncit
slăbănogului să se ridice şi să meargă, „ca să ştiţi”, a zis El, „că Fiul omului are putere pe
pământ să ierte păcatele”.
Slăbănogul a găsit în Hristos vindecare atât pentru suflet, cât şi pentru corp. Vindecarea
spirituală a fost urmată de vindecarea fizică. Învăţătura aceasta nu trebuie să fie trecută cu
vederea. Astăzi sunt mii de oameni care suferă de boli fizice, care, ca şi slăbănogul, ar dori să
audă cuvintele: „Păcatele îţi sunt iertate.” Povara păcatului, cu neliniştea şi cu dorinţele lui
neîmplinite, este cauza bolilor lor. Ei nu pot să afle odihnă câtă vreme nu vin la Vindecătorul
sufletelor lor. Pacea pe care numai El o poate oferi va da putere minţii şi sănătate corpului.
Iisus a venit „să nimicească lucrările Diavolului”. „În El era viaţă”, şi El zice: „Am venit ca
oile Mele să aibă viaţă şi să o aibă din belşug.” El este „duh dătător de viaţă” (1 Ioan 3:8; Ioan
1:4; 10:10; 1 Corinteni 15:45). El are şi acum aceeaşi putere dătătoare de viaţă, ca şi atunci
când vindeca bolnavii pe pământ şi rostea iertare pentru păcătoşi. „El îţi iartă fărădelegile tale,
El îţi vindecă toate bolile tale” (Psalmii 103:3).
Efectul produs asupra oamenilor prin vindecarea slăbănogului era ca şi când s-ar fi deschis
cerul şi s-ar fi descoperit slava unei lumi mai bune. Când omul vindecat a trecut prin mulţime,
binecuvântându-L pe Dumnezeu la fiecare pas şi purtându-şi povara ca şi când ar fi fost
uşoară ca un fulg, oamenii s-au dat înapoi ca să-i facă loc şi, cu faţa înspăimântată, priveau
spre el şoptind unul către altul: „Azi am văzut lucruri nemaipomenite.”
Fariseii erau muţi de uimire şi copleşiţi din cauza înfrângerii. Ei văzuseră că aici nu e loc
pentru ca gelozia lor să aprindă mulţimea. Minunea săvârşită asupra omului pe care ei îl
părăsi-seră sub mânia lui Dumnezeu îi impresionase pe oameni atât de mult, încât pentru un
timp rabinii au fost uitaţi. Ei au văzut că Hristos are puterea pe care ei I-o atribuiau numai lui
Dumnezeu. Cu toate acestea, demnitatea purtării Lui amabile era într-un contrast izbitor cu
purtarea lor îngâmfată. Ei erau dezorientaţi şi umiliţi, recunoscând, dar nemărturisind, că în
faţa lor e o fiinţă superioară. Cu cât era mai puternică dovada că Iisus avea putere pe pământ
să ierte păcatele, cu atât mai mult ei se afundau în necredinţă. Din casa lui Petru, unde îl
văzuseră pe slăbănog vindecat prin Cuvântul Domnului, ei au plecat să născocească noi
planuri pentru a-L aduce la tăcere pe Fiul lui Dumnezeu.
Bolile trupeşti, oricât de rele şi înrădăcinate, erau vindecate prin puterea lui Hristos, dar
boala sufletească îşi înfigea rădăcinile tot mai adânc în aceia care închideau ochii faţă de
lumină. Lepra şi paralizia nu erau atât de îngrozitoare ca bigotismul şi necredinţa.
În familia slăbănogului a fost o mare bucurie când el s-a întors acasă, ducând cu uşurinţă
patul pe care foarte încet fusese luat din faţa lor cu puţin timp mai înainte. Ei s-au adunat cu
lacrimi în ochi în jurul lui, abia îndrăznind să-şi creadă ochilor. El stătea în faţa lor plin de
putere. Braţele pe care ei le văzuseră lipsite de viaţă acum erau gata să se supună voinţei lui.
Carnea lui zbârcită şi vânătă era acum fragedă şi rumenă. El mergea cu pas hotărât şi liber.
Bucuria şi speranţa erau scrise pe fiecare trăsătură a feţei lui şi o expresie de curăţie şi de
pace luase locul urmelor păcatului şi ale suferinţei. Mulţumiri pline de bucurie se înălţau din
casa lor şi Dumnezeu era proslăvit prin Fiul Său, care îi dăduse din nou nădejde celui
dezamăgit şi tărie celui zdrobit. Omul acesta şi familia lui erau gata să-şi dea viaţa pentru
Iisus. Nicio îndoială nu le umbrea credinţa, nicio urmă de necredinţă nu păta încrederea în
Acela care adusese lumină în casa lor întunecată.
 CAPITOLUL 28

LEVI-MATEI

D
intre toţi slujbaşii romani ai Palestinei, cei mai nesuferiţi erau vameşii. Faptul că
birurile erau impuse de o putere străină era totdeauna un prilej de iritare pentru iudei,
deoarece le amintea de pierderea independenţei lor. Afară de aceasta, cei care adunau
birurile nu se mulţumeau să fie numai agenţi ai opresiunii romane; ei căutau ca, prin
înşelăciune, să se îmbogăţească în dauna oamenilor. Un iudeu care primea această
slujbă de la romani era privit ca unul care a trădat onoarea neamului său. El era dispreţuit ca
un apostaziat şi aşezat pe cea mai de jos treaptă a societăţii.
Din clasa aceasta făcea parte Levi-Matei, care, după cei patru ucenici de la Ghenezaret, a
fost următorul chemat în slujba lui Hristos. Fariseii îl judecaseră pe Matei după ocupaţia lui,
dar Iisus a văzut în omul acesta o inimă deschisă pentru a primi adevărul. Matei ascultase
învăţăturile Mântuitorului. Când Spiritul convingător al lui Dumnezeu îi descoperise
păcătoşenia, el a dorit să caute ajutor la Hristos, dar fusese obişnuit cu purtarea exclusivistă a
rabinilor şi nu se aşteptase ca Marele Învăţător să-l ia în seamă.
Într-o zi, stând la masa lui, la vamă, Matei L-a văzut pe Iisus apropiindu-Se. Mare i-a fost
uimirea când L-a auzit spunându-i: „Vino după Mine.”
Matei „a lăsat totul, s-a sculat şi a mers după El”. N-a fost nicio ezitare, nicio îndoială,
niciun gând legat de faptul că el urma să schimbe ocupaţia lui bănoasă, cu sărăcia şi
greutăţile. Îi era de ajuns că avea să fie împreună cu Iisus, că putea asculta cuvintele Lui şi că
se putea uni cu El în lucrare.
Aşa se întâmplase şi cu ucenicii chemaţi mai înainte. Când Iisus i-a invitat să-L urmeze,
Petru şi tovarăşii lui şi-au lăsat îndată corăbiile şi plasele lor. Unii dintre aceşti ucenici aveau
prieteni care depindeau de sprijinul lor, dar, când au primit chemarea Mântuitorului, n-au
ezitat şi n-au întrebat: „Cum voi trăi şi cum îmi voi întreţine familia?” Ei au ascultat chemarea
şi, mai târziu, când Iisus i-a întrebat: „Când v-am trimis fără pungă, fără traistă şi fără
încălţăminte, aţi dus voi lipsă de ceva?”, ei au răspuns: „De nimic” (Luca 22:35).
Pentru Matei în bogăţia lui, ca şi pentru Andrei şi Petru în sărăcia lor, a venit aceeaşi
încercare; fiecare dintre ei s-a consacrat la fel. În clipa succesului, când plasele erau pline de
peşti şi când pornirile vieţii vechi erau foarte puternice, Iisus i-a chemat pe ucenici de la mare
să părăsească totul pentru lucrarea Evangheliei. În felul acesta este încercat fiecare suflet,
pentru a dovedi dacă dorinţa pentru bunurile trecătoare e mai tare decât dorinţa după
comuniune cu Hristos.
Principiile au întotdeauna cerinţe severe. Niciun om nu poate să aibă succes în serviciul lui
Dumnezeu, dacă nu e cu toată inima la lucru şi dacă nu socoteşte toate lucrurile ca pe o
pierdere pentru a ajunge la înalta cunoaştere a lui Hristos. Niciun om care îşi face rezerve nu
poate fi ucenic al lui Hristos, cu atât mai puţin colaborator al Lui. Când un om preţuieşte
mântuirea cea mare, atunci jertfirea de sine care s-a dat pe faţă în viaţa lui Hristos se va vedea
şi în viaţa lui. Oricare ar fi drumul pe care El îi conduce, ei vor fi bucuroşi să-L urmeze.
Chemarea lui Matei de a fi unul dintre ucenicii lui Hristos a dat naştere la o mare mânie. Ca
un învăţător în ale credinţei să aleagă un vameş pentru a fi unul dintre ajutoarele lui apropiate
era o jignire la adresa obiceiurilor religioase, sociale şi naţionale. Făcând apel la prejudecăţile
poporului, fariseii nădăjduiau să schimbe curentul sentimentelor poporului împotriva lui Iisus.
 Între vameşi se crease un foarte mare interes. Inimile lor erau atrase către Învăţătorul divin.
În bucuria noii sale situaţii de ucenic al Domnului, Matei dorea să-L prezinte pe Iisus şi foştilor
lui colegi. Ca urmare, el a dat o masă mare la el acasă, unde şi-a adunat rudele şi prietenii. Nu
numai că între ei se găseau vameşi, dar erau şi alţii cu o purtare îndoielnică şi care erau
dispreţuiţi de vecinii lor mai evlavioşi.
Masa aceea a fost dată în onoarea lui Iisus şi El nu a stat la îndoială dacă să primească
această invitaţie amabilă. Ştia că lucrul acesta va jigni partida fariseilor şi Îl va compromite în
faţa oamenilor, dar acţiunile Lui nu erau influenţate de considerente politice. Pentru El,
lucrurile exterioare nu aveau nicio valoare. Ceea ce Îi mişca inima era un suflet însetat după
apa vieţii.
Iisus a stat ca un oaspete onorat la masa vameşilor, arătând, prin simpatie şi amabilitate,
că recunoştea demnitatea fiinţei umane, iar oamenii doreau să devină vrednici de încrederea
Lui. Cuvintele Lui cădeau cu putere binecuvântată şi dătătoare de viaţă asupra inimii lor
însetate. Noi imbolduri erau deşteptate şi aceşti lepădaţi ai societăţii îşi dădeau seama că este
cu putinţă să trăiască o viaţă nouă.
La adunări ca acestea, nu puţini au fost mişcaţi de învăţătura Mântuitorului, dar aceştia L-
au mărturisit numai după înălţare. Când S-a revărsat Duhul Sfânt şi trei mii de oameni s-au
convertit într-o zi, între ei se găseau mulţi care auziseră adevărul prima dată la masa
vameşilor, iar unii dintre ei au ajuns vestitori ai Evangheliei. Chiar pentru Matei, pilda dată de
Iisus la masă a fost o învăţătură neştearsă. Vameşul dispreţuit a devenit unul dintre cei mai
devotaţi evanghelişti, urmându-L îndeaproape pe Mântuitorul în lucrarea Lui.
Când au auzit că Iisus Se află la masa dată de Matei, rabinii au folosit ocazia pentru a-L
acuza. Dar ei au ales să lucreze prin ucenici. Deşteptându-le prejudecăţile, sperau să-i
înstrăineze de Domnul. Ei foloseau tactica de a-L acuza pe Hristos faţă de ucenici şi pe ucenici
faţă de Hristos, îndreptându-şi săgeţile acolo unde puteau să rănească mai rău. Aceasta este
calea prin care a lucrat Satana chiar de la despărţirea de cer şi toţi aceia care încearcă să dea
naştere la neînţelegeri şi înstrăinare sunt stăpâniţi de spiritul lui.
„Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?” întrebau rabinii
invidioşi.
Iisus n-a aşteptat răspunsul ucenicilor la această învinuire, ci a replicat El Însuşi: „Nu cei
sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: «Milă voiesc,
iar nu jertfă!» Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi”.
Fariseii pretindeau că sunt sănătoşi în ce priveşte spiritul şi că n-au nevoie de medic, în timp
ce socoteau că vameşii şi neamurile mor din cauza bolilor sufletului. Prin urmare, nu era
lucrarea Lui ca Medic să meargă la aceia care aveau nevoie de ajutorul Său?
Deşi aveau gânduri înalte despre ei înşişi, fariseii erau de fapt într-o stare mai rea decât a
acelora pe care îi dispreţuiau. Vameşii erau mai puţin stăpâniţi de bigotism şi mulţumire de
sine şi, din cauza aceasta, erau mai deschişi faţă de influenţa adevărului. Iisus le-a zis
rabinilor: „Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfă!»” În felul acesta a
arătat că, deşi pretindeau că sunt propovăduitorii Cuvântului lui Dumnezeu, ei nu cunoşteau
deloc spiritului lui.
Pentru o vreme, fariseii au fost aduşi la tăcere, dar numai pentru a deveni şi mai hotărâţi în
vrăjmăşia lor. Ei i-au căutat pe ucenicii lui Ioan Botezătorul şi au încercat să-i aţâţe împotriva
Mântuitorului. Fariseii aceştia nu primiseră lucrarea lui Ioan Botezătorul. Ei vorbiseră cu
dispreţ despre viaţa lui abstinentă, despre obiceiurile lui simple, despre îmbrăcămintea lui
aspră şi îl declaraseră fanatic. Pentru că le demascase făţărnicia, ei se împotriviseră cuvintelor
lui şi începuseră să ridice poporul împotriva lui. Duhul lui Dumnezeu mişcase inima acestor
batjocoritori, convingându-i de păcat, dar ei lepădaseră sfatul lui Dumnezeu şi declaraseră că
Ioan era stăpânit de un demon.
Când Iisus a venit şi S-a amestecat cu oamenii, mâncând şi bând la mesele lor, L-au acuzat
că bea şi mănâncă. Dar tocmai aceia care acuzau erau ei înşişi vinovaţi. După cum Dumnezeu
este rău înfăţişat de Satana, care Îi pune în seamă atributele lui, tot aşa şi trimişii Domnului
au fost prezentaţi greşit de aceşti oameni nelegiuiţi.
Fariseii nu voiau să ia în consideraţie faptul că Iisus mânca împreună cu vameşii şi cu
păcătoşii pentru a le aduce lumina cerului acelora care erau în întuneric. Ei nu voiau să vadă
că fiecare cuvânt dat de Învăţătorul divin era o sămânţă vie, care ar putea să încolţească şi să
aducă roade pentru slava lui Dumnezeu. Ei se hotărâseră să nu primească lumina şi, cu toate
că se împotriviseră lucrării lui Ioan Botezătorul, erau acum gata să caute prietenia ucenicilor
lui, nădăjduind să-şi asigure colaborarea acestora împotriva lui Iisus. Ei Îl reprezentau pe Iisus
ca distrugând vechile tradiţii şi puneau în contrast evlavia aspră a lui Ioan Botezătorul cu felul
în care Iisus mânca împreună cu vameşii şi cu păcătoşii.
Ucenicii lui Ioan erau în vremea aceasta într-o mare întristare. Era tocmai înainte de a
merge la Iisus cu solia de la Ioan. Învăţătorul iubit era în închisoare, şi ei îşi petreceau zilele în
jale. Iisus nu încerca să-l elibereze pe Ioan, ba dădea impresia că aruncă dispreţ asupra
învăţăturii lui. Dacă Ioan fusese trimis de Dumnezeu, pentru ce trăiau Iisus şi ucenicii Lui o
viaţă aşa de deosebită?
Ucenicii lui Ioan nu înţelegeau clar lucrarea lui Hristos. Ei socoteau că acuzaţiile fariseilor
trebuie să aibă temei. Ei ţineau multe dintre rânduielile date de rabini şi chiar nădăjduiau să
fie îndreptăţiţi prin faptele legii. Postul era practicat de iudei ca fiind o faptă de merit şi cei mai
stăruitori dintre ei posteau de două ori pe săptămână. Fariseii şi ucenicii lui Ioan tocmai
posteau, când cei din urmă au venit la Iisus cu întrebarea: „De ce noi şi fariseii postim des, iar
ucenicii Tăi nu postesc deloc?”
Iisus le-a răspuns cu multă bunătate. El n-a încercat să le corecteze concepţia greşită cu
privire la post, ci numai să-i lămurească în ceea ce priveşte lucrarea Sa. Şi El a făcut lucrul
acesta folosindu-Se de aceeaşi imagine de care se folosise Ioan Botezătorul când L-a mărturisit
pe Iisus. Ioan spusese: „Cine are mireasă, este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă,
se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este
deplină” (Ioan 3:29). Nu se putea ca ucenicii lui Ioan să nu-şi aducă aminte de cuvintele
învăţătorului lor atunci când Iisus, folosind aceeaşi ilustraţie, le-a zis: „Oare puteţi face pe
nuntaşi să postească în timpul cât mirele este cu ei?”
Prinţul cerului era în mijlocul poporului Său. Fusese dat lumii cel mai mare dar al lui
Dumnezeu. Bucurie pentru săraci, deoarece Hristos venise să-i facă moştenitori ai Împărăţiei
Lui. Bucurie pentru bogaţi, căci El voia să-i înveţe cum să câştige bogăţiile veşnice. Bucurie
pentru cei neînvăţaţi, deoarece El voia să-i facă înţelepţi pentru mântuire. Bucurie pentru
învăţaţi, căci El voia să le dezvăluie taine mai adânci decât cele pătrunse de ei; adevăruri
ascunse de la întemeierea lumii urmau să fie desfăşurate în faţa oamenilor prin lucrarea
Mântuitorului.
Ioan Botezătorul se bucurase să-L privească pe Mântuitorul. Ce ocazie de bucurie pentru
ucenicii care aveau privilegiul de a umbla şi a vorbi zilnic cu Maiestatea cerului! Acesta nu era
un timp de jelire şi de post. Ei trebuiau să-şi deschidă inima pentru a primi lumina slavei Lui,
pentru a fi în stare să reverse lumină asupra acelora care se găseau în întuneric şi în umbra
morţii.
Tabloul zugrăvit de cuvintele lui Hristos era strălucit, dar peste ei zăcea o umbră deasă, pe
care numai ochiul Lui o putea întrezări: „Vor veni zile”, a zis El, „când va fi luat mirele de la ei;
atunci vor posti în acele zile.” Când urmau să vadă că Domnul lor este trădat şi răstignit,
ucenicii aveau să jelească şi să postească. În ultimele Sale cuvinte din camera de sus, El le-a
zis: „Peste puţină vreme nu Mă veţi mai vedea; apoi iarăşi, peste puţină vreme, Mă veţi vedea.”
„Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; vă veţi
întrista, iar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16:19,20).
La învierea Lui din mormânt, întristarea lor urma să se preschimbe în bucurie. După
înălţare, urma ca El să nu mai fie de faţă în persoană, dar, prin Mângâietorul, avea să fie
mereu cu ei şi atunci nu trebuiau să-şi mai petreacă timpul plângând. Satana ar fi dorit ca
atunci ei să dea lumii impresia că fuseseră înşelaţi şi dezamăgiţi, dar, prin credinţă, ei aveau
să privească la Sanctuarul de sus, unde Iisus slujea pentru ei şi aveau să-şi deschidă inimile
pentru Duhul Sfânt, reprezentantul Său, şi să se bucure în lumina prezenţei Sale. Cu toate
acestea, aveau să vină zile de încercări şi ispite, când ei urmau să fie aduşi în conflict cu mai-
marii acestei lumi şi cu conducătorii împărăţiei întunericului; zile în care Hristos nu avea să
mai fie personal cu ei şi când ei urmau să nu-L mai poată simţi pe Mângâietorul. Atunci avea
să fie mai potrivit pentru ei să postească.
Fariseii căutau să se mândrească prin ţinerea strictă a formelor, în timp ce inima lor era
plină de invidie şi ceartă. „Iată”, zice Scriptura, „postiţi ca să vă ciorovăiţi şi să vă certaţi, ca să
bateţi răutăcios cu pumnul; nu postiţi cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus.
Oare acesta este postul plăcut Mie? Să-şi chinuiască omul sufletul o zi? Să-şi plece capul ca
un pipirig şi să se culce pe sac şi cenuşă? Aceasta numeşti tu post şi zi plăcută Domnului?”
(Isaia 58:4,5).
Adevăratul post nu este numai o slujbă făcută de formă. Scriptura descrie astfel postul ales
de Dumnezeu: „Dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi
şi rupe orice fel de jug”, dă „mâncarea ta celui flămând” şi „satură sufletul lipsit” (Isaia
58:6,10). Aici se arată adevăratul spirit şi adevăratul caracter al lucrării lui Hristos. Întreaga
Sa viaţă a fost un sacrificiu de sine pentru salvarea lumii. Fie că postea în pustietatea ispitirii
sau mânca la masa lui Matei împreună cu vameşii, El Îşi dădea viaţa pentru mântuirea celor
pierduţi. Nu în plângere deşartă, nu doar într-o umilire trupească şi în mulţimea jertfelor se dă
pe faţă adevăratul spirit de devoţiune, ci în predarea de bunăvoie a eului în slujba lui
Dumnezeu şi a omului.
Continuându-Şi răspunsul dat ucenicilor lui Ioan, Iisus a rostit o parabolă, zicând: „Nimeni
nu rupe dintr-o haină nouă un petic ca să-l pună la o haină veche; altminteri rupe şi haina cea
nouă şi nici peticul luat de la ea nu se potriveşte la cea veche.” Solia lui Ioan Botezătorul nu
trebuia să fie amestecată cu tradiţia şi superstiţiile. Încercarea de a amesteca pretenţiile
fariseilor cu evlavia lui Ioan nu făcea decât să arate şi mai mult prăpastia dintre ele.
Nici principiile învăţăturii lui Hristos nu puteau să fie unite cu formele fariseismului.
Hristos nu urma să acopere prăpastia creată de învăţăturile lui Ioan. El urma să arate şi mai
clar deosebirea dintre ce era vechi şi ce era nou. Iisus a ilustrat mai departe lucrul acesta,
zicând: „Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, altminteri vinul cel nou sparge
burdufurile, se varsă, şi burdufurile se prăpădesc.” Burdufurile care se foloseau ca vase pentru
a pune vinul nou se uscau după câtva timp şi se scorojeau şi nu mai erau bune de folosit
pentru acest scop. În această ilustraţie familiară, Iisus arăta starea conducătorilor iudei.
Preoţii, cărturarii şi mai-marii îşi urmăreau neabătuţi şirul de ceremonii şi tradiţii. Inima lor se
strânsese ca burdufurile de vin uscate, cu care El îi comparase. Atâta timp cât ei se
mulţumeau cu o religie legalistă, era cu neputinţă să ajungă depozitarii adevărului viu al
cerului. Ei gândeau că e îndestulătoare neprihănirea personală şi nu doreau să fie adus vreun
element nou la religia lor. Ei nu priveau bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de oameni ca pe ceva
care vine din afară, ci o uneau cu meritul propriu adus de faptele lor bune. Credinţa care
lucrează prin iubire şi care curăţă sufletul nu putea să găsească teren comun cu religia
fariseilor, formată din ceremoniile şi rânduielile omeneşti. Efortul de a uni învăţăturile lui Iisus
cu religia existentă avea să fie zadarnic. Adevărul vital al lui Dumnezeu, la fel ca vinul în
fermentare, urma să prăpădească burdufurile vechi şi stricate ale tradiţiei fariseice.
Fariseii se socoteau prea înţelepţi pentru a mai avea nevoie de învăţătură, prea neprihăniţi
pentru a mai avea nevoie de mântuire, prea onoraţi pentru a mai avea nevoie de onoarea care
vine de la Hristos. Mântuitorul S-a îndepărtat de ei pentru a găsi alţi oameni, care să fie
doritori de a primi solia cerului. În pescarii neînvăţaţi, în vameşul din piaţă, în femeia din
Samaria, în oamenii de rând care Îl ascultau cu plăcere, El a găsit noile Sale vase pentru vinul
cel nou. Instrumentele care urmează să fie folosite în lucrarea Evangheliei sunt acele suflete
care primesc cu bucurie lumina trimisă de Dumnezeu. Aceştia sunt agenţii Lui pentru a duce
lumii cunoştinţa adevărului. Dacă prin harul lui Hristos copiii Săi vor deveni vase noi, El îi va
umple cu vinul cel nou.
 Învăţătura lui Hristos, deşi era reprezentată prin vinul cel nou, nu era o doctrină nouă, ci
descoperirea aceleia care se dăduse la început. Dar, pentru farisei, adevărul lui Dumnezeu îşi
pierduse semnificaţia şi frumuseţea de la început. Învăţătura lui Hristos era pentru ei, aproape
în toate privinţele, ceva nou şi era nerecunoscută şi neştiută de ei.
Iisus a atras atenţia asupra faptului că învăţătura falsă are puterea să distrugă capacitatea
de a aprecia şi de a dori adevărul. „Nimeni”, a zis El, „după ce a băut vin vechi, nu voieşte vin
nou, căci zice: «Este mai bun cel vechi.»” Tot adevărul care se dăduse lumii prin patriarhi şi
profeţi strălucea într-o frumuseţe nouă în cuvintele lui Hristos. Dar cărturarii şi fariseii nu
doreau vinul cel nou, atât de preţios. Până când nu se goleau de tradiţiile vechi, de obiceiurile
şi de practicile lor, ei nu mai aveau loc pentru învăţăturile lui Hristos în minte şi în inimă. Ei
se agăţau de formele moarte şi se îndepărtau de adevărul cel viu şi de puterea lui Dumnezeu.
Tocmai lucrul acesta a adus ruina iudeilor şi va aduce ruina multor oameni din zilele
noastre. Mii de oameni fac aceeaşi greşeală pe care au făcut-o fariseii pe care Hristos i-a
mustrat la masa lui Matei. Decât să renunţe la vreo idee cultivată cu plăcere sau să părăsească
vreun idol al părerilor proprii, mulţi refuză adevărul care coboară de la Tatăl luminii. Ei se
încred în propria persoană şi se bazează pe înţelepciunea lor şi nu-şi dau seama de sărăcia lor
spirituală. Ei stăruie să fie salvaţi printr-un mijloc care să le dea ocazia să facă vreo lucrare
însemnată. Când văd că nu este posibil să amestece eul în lucrare, ei leapădă mântuirea
oferită.
O religie a formelor niciodată nu poate să conducă sufletele la Hristos, căci este o religie
lipsită de iubire, lipsită de Hristos. Postul şi rugăciunea care vin dintr-un spirit doritor de a se
îndreptăţi sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Adunarea solemnă pentru rugăciune, şirul
ceremoniilor religioase, umilinţa exterioară, sacrificiile impunătoare arată că acela care face
astfel de lucruri consideră că este neprihănit şi că are drept la cer, dar totul este o amăgire.
Faptele noastre nu pot să plătească niciodată mântuirea.
Cum era în zilele lui Hristos, aşa este şi astăzi. Fariseii nu-şi cunosc lipsa spirituală. Lor li
se spune: „Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic», şi nu ştii că
eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol; te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc,
ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii
tale” (Apocalipsa 3:17,18). Credinţa şi iubirea sunt aurul curăţit prin foc. Dar, în viaţa multora,
aurul şi-a pierdut strălucirea şi comoara cea scumpă a fost pierdută. Îndreptăţirea lui Hristos
este pentru ei ca un veşmânt nepurtat, ca o fântână neatinsă. Lor li se spune: „Ce am
împotriva ta este că ţi-ai pierdut dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut;
pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din
locul lui, dacă nu te pocăieşti” (Apocalipsa 2:4,5).
„Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o
inimă zdrobită şi mâhnită” (Psalmii 51:17). Omul trebuie să fie golit de eul lui înainte de a
putea fi, în înţelesul deplin al cuvântului, un credincios în Iisus. Când s-a renunţat la eu,
Domnul poate face din om o făptură nouă. Vase noi pot să cuprindă vin nou. Iubirea lui
Hristos îl va însufleţi pe credincios cu o viaţă nouă. În acela care priveşte la Începătorul şi
Desăvârşitorul credinţei noastre, se va manifesta caracterul lui Hristos.
 CAPITOLUL 29

SABATUL

S
abatul a fost sfinţit la creaţiune. Fiind rânduit pentru om, originea sa este în timpul
acela când „stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie, şi când toţi fiii lui
Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38:7). Pacea odihnea asupra lumii, deoarece
pământul era în armonie cu cerul. „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau
foarte bune” şi El S-a odihnit în bucuria lucrării Sale încheiate (Geneza 1:31).
Deoarece S-a odihnit în Sabat, „Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o” – a
pus-o deoparte pentru un scop sfânt. El i-a dat-o lui Adam ca o zi de odihnă. Era un semn de
aducere aminte a lucrării de creaţiune şi, în felul acesta, un semn al puterii lui Dumnezeu şi al
iubirii Sale. Scriptura zice: „El a lăsat o aducere aminte a minunilor Lui.” „Însuşirile nevăzute
ale Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile
făcute de El” (Geneza 2:3; Psalmii 111:4; Romani 1:20).
Toate lucrurile au fost create prin Fiul lui Dumnezeu. „La început era Cuvântul, şi Cuvântul
era cu Dumnezeu… Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost
făcut fără El” (Ioan 1:1-3). Şi, deoarece este o amintire a lucrării creaţiunii, Sabatul este o
dovadă a iubirii şi a puterii lui Hristos.
Sabatul ne îndreaptă gândurile spre natură şi ne aduce în legătură cu Creatorul. În
cântecul păsărelelor, în foşnetul pomilor, în muzica mării, putem încă să auzim vocea Aceluia
care a vorbit cu Adam în Eden, în răcoarea zilei. Când admirăm puterea Lui în natură, găsim
mângâiere, deoarece Cuvântul care a creat toate lucrurile dă viaţă şi fiinţei lăuntrice. El, „care
a zis: «Să lumineze lumina din întuneric», ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să
strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Iisus Hristos” (2 Corinteni 4:6).
Tocmai gândul acesta a făcut să răsune cântecul:
„Căci Tu mă înveseleşti cu lucrările Tale, Doamne,
şi eu cânt de veselie când văd lucrarea mâinilor Tale.
Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne,
şi cât de adânci sunt gândurile Tale!”
(Psalmii 92:4,5)

Iar Duhul Sfânt, prin profetul Isaia, zice: „Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce
asemănare Îl veţi asemăna?… Nu ştiţi? N-aţi auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu
v-aţi gândit niciodată la întemeierea pământului? El şade deasupra cercului pământului şi
locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o maramă subţire şi le
lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el… «Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?»
zice Cel Sfânt. Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să
meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea
şi tăria Lui, că una nu lipseşte. Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: «Soarta mea
este ascunsă dinaintea Domnului şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului
meu?» Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu
oboseşte, nici nu osteneşte… El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin.”
„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te
întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.” „Întoarceţi-vă la
Mine şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi
nu altul.” Solia aceasta este scrisă în natură şi Sabatul are drept scop să o păstreze în
memorie. Atunci când i-a cerut lui Israel să sfinţească Sabatele Sale, Domnul a zis: „Ele sunt
un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!” (Isaia 40:18-29;
41:10; 45:22; Ezechiel 20:20).
Sabatul a fost încorporat în Legea dată pe Sinai, dar nu atunci a fost făcut cunoscut pentru
prima dată ca zi de odihnă. Israeliţii aveau cunoştinţă de el înainte de a veni la Sinai. Până să
ajungă acolo, ei au ţinut Sabatul. Când unii l-au profanat, Domnul i-a mustrat şi a zis: „Până
când aveţi de gând să nu păziţi poruncile şi legile Mele?” (Exodul 16:28).
Sabatul n-a fost dat numai pentru Israel, ci el a fost dat pentru lumea întreagă. El a fost
făcut cunoscut omului în Eden şi, asemenea celorlalte precepte ale Decalogului, este
obligatoriu pentru totdeauna. „Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau
o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Atâta vreme cât
există cerul şi pământul, Sabatul va fi şi mai departe un semn al puterii Creatorului. Şi atunci
când Edenul va înflori din nou pe pământ, ziua sfântă de odihnă a lui Dumnezeu va fi onorată
de toţi cei ce sunt sub soare. „În fiecare Sabat”, locuitorii pământului nou, slăvit, vor veni „să
se închine înaintea Mea – zice Domnul” (Matei 5:18; Isaia 66:23).
Nicio altă instituţie încredinţată iudeilor n-a urmărit aşa de mult să-i deosebească de
neamurile din jurul lor cum a făcut-o Sabatul. Dumnezeu a intenţionat ca păzirea lui să-i arate
ca închinători ai Săi. Trebuia să fie un semn al despărţirii lor de idolatrie, al legăturii lor cu
adevăratul Dumnezeu. Dar, pentru a sfinţi Sabatul, şi oamenii trebuie să fie sfinţi. Prin
credinţă, ei trebuie să ajungă părtaşi la neprihănirea lui Hristos. Când i s-a dat lui Israel
porunca: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti”, Domnul a mai spus şi „Să-Mi fiţi
nişte oameni sfinţi”
(Exodul 20:8; 22:31). Numai în felul acesta, Sabatul putea să-i deosebească pe israeliţi ca
închinători ai lui Dumnezeu.
Când iudeii s-au depărtat de Dumnezeu şi n-au mai căutat ca prin credinţă să-şi
însuşească neprihănirea lui Hristos, Sabatul şi-a pierdut însemnătatea pe care o avea. Satana
a căutat să se înalţe pe sine şi să-i îndepărteze pe oameni de la Hristos, lucrând la denaturarea
Sabatului, pentru că era semnul puterii lui Hristos. Conducătorii iudei au împlinit voia lui
Satana când au împovărat ziua de odihnă a lui Dumnezeu cu cerinţe apăsătoare. În zilele lui
Hristos, Sabatul devenise atât de pervertit, încât păzirea lui reflecta mai degrabă caracterul
oamenilor egoişti şi despotici, decât caracterul Părintelui ceresc, iubitor. Rabinii Îl prezentau pe
Dumnezeu ca pe unul care dă legi de care oamenii nu pot să asculte. Ei îi determinau pe
oameni să-L vadă pe Dumnezeu ca pe un tiran şi să-şi închipuie că ţinerea Sabatului, aşa cum
o cerea El, îi făcea pe oameni să fie aspri şi cruzi. Lucrarea lui Hristos era tocmai aceea de a
îndrepta părerile lor greşite. Cu toate că rabinii Îl urmăreau cu vrăjmăşie neîmpăcată, El n-a
lăsat nici măcar ca ei să creadă că Se supune pretenţiilor lor, ci a mers înainte, păstrând
Sabatul aşa cum cerea Legea lui Dumnezeu.
Într-o zi de Sabat, când se întorceau de la locul de rugăciune, Mântuitorul şi ucenicii Lui au
trecut printr-un lan de grâu care dădea în copt. Iisus lucrase până târziu şi, când au trecut
prin holdă, ucenicii au început să smulgă spice şi să mănânce boabele, după ce le frecaseră în
palme. În oricare altă zi, lucrul acesta n-ar fi adus nicio discuţie, deoarece un om care trecea
pe lângă o holdă, o livadă sau o vie era liber să ia şi să mănânce după dorinţă (vezi
Deuteronomul 23:24,25). Dar, dacă ar fi făcut cineva lucrul acesta în zi de Sabat, se socotea o
profanare. Nu numai că adunarea spicelor era un fel de seceriş, dar frecarea lor în palme era
un fel de treierat. Aşadar, după părerea rabinilor, Sabatul era de două ori profanat.
Iscoadele I s-au plâns îndată lui Iisus, zicând: „Iată că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să
facă în ziua Sabatului.”
Când a fost acuzat că a călcat Sabatul la Betesda, Iisus Se apărase, susţinând că este Fiul
lui Dumnezeu şi declarând că lucra în armonie cu Tatăl. Acum, când ucenicii au fost atacaţi,
El le aminteşte acuzatorilor, ca exemple din Vechiul Testament, fapte îndeplinite în Sabat de
către aceia care erau în slujba lui Dumnezeu.
Învăţătorii iudei se lăudau cu propriile cunoştinţe din Scriptură, dar în răspunsul
Mântuitorului se cuprindea o mustrare pentru necunoaşterea Scripturilor sfinte. „Oare n-aţi
citit ce a făcut David”, zise El, „când a flămânzit el şi cei ce erau cu el? Cum a intrat în Casa lui
Dumnezeu, a luat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, a mâncat din ele şi a dat şi celor
ce erau cu el, măcar că nu era îngăduit să le mănânce decât preoţii?” Apoi le-a zis: „Sabatul a
fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat.” „N-aţi citit în Lege că, în zilele de Sabat,
preoţii calcă Sabatul în templu, şi totuşi sunt nevinovaţi? Dar Eu vă spun că aici este Unul mai
mare decât templul”. „Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului” (Luca 6:3,4; Matei 12:5,6;
Marcu 2:27,28).
Dacă era drept ca David să-şi astâmpere foamea, mâncând din pâinea pusă de o parte
pentru un scop sfânt, atunci era drept şi pentru ucenici să-şi împlinească nevoile de hrană,
rupând spice în ceasurile sfinte ale Sabatului. Şi iarăşi preoţii din templu lucrau mai mult în
Sabat decât în alte zile. Aceeaşi lucrare în alte scopuri pământeşti ar fi fost un păcat, dar
lucrarea preoţilor era în slujba lui Dumnezeu. Ei săvârşeau ritualul care îi îndruma pe oameni
la puterea mântuitoare a lui Hristos, şi munca lor se împăca foarte bine cu scopul pe care îl
avea Sabatul. Dar acum, Hristos Însuşi venise. Făcând lucrarea lui Hristos, ucenicii se găseau
în slujba lui Dumnezeu şi tot ce era necesar pentru săvârşirea acestei lucrări era drept să se
facă în zi de Sabat.
Hristos voia să-i înveţe pe ucenici şi pe vrăjmaşii Lui că primul loc trebuie să-l ocupe
slujirea lui Dumnezeu. Ţinta lucrării Lui în lumea aceasta este mântuirea omului, prin urmare
tot ce este necesar să se facă în Sabat pentru săvârşirea acestei lucrări este în acord cu legea
privitoare la Sabat. Iisus a încununat apoi argumentaţia Sa, declarându-Se „Domn al
Sabatului” – Unul care era mai presus de orice discuţie şi mai presus de orice lege. Acest
Judecător veşnic îi achită pe ucenici de vină, făcând apel chiar la legea pe care ei erau acuzaţi
că o calcă.
Iisus n-a lăsat să treacă lucrul acesta, fără să-i mustre pe vrăjmaşii Săi. El a spus că, în
orbirea lor, ei înţelegeau greşit rostul Sabatului. El a zis: „Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: «Milă
voiesc, iar nu jertfe», n-aţi fi osândit pe nişte nevinovaţi” (Matei 12:7). Ritualurile lor lipsite de
căldură nu puteau să umple golul adus de lipsa acelei credincioase şi duioase iubiri, care îi va
caracteriza totdeauna pe adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu.
Hristos a repetat adevărul că sacrificiile nu aveau valoare în ele însele. Ele erau un mijloc, şi
nu un scop. Ţinta lor era să-i îndrume pe oameni la Mântuitorul şi în felul acesta să-i aducă în
armonie cu Dumnezeu. Dumnezeu preţuieşte numai un serviciu făcut din iubire. Dacă lipseşte
aceasta, tot şirul ceremoniilor este pentru El o ofensă. Tot aşa este şi cu Sabatul. El avea ca
scop să-i aducă pe oameni în legătură cu Dumnezeu; dar, dacă mintea era stăpânită de forme
obositoare, adevăratul rost al Sabatului era zădărnicit. Păzirea lui exterioară era doar o
batjocură.
Într-un alt Sabat, când Iisus a intrat în sinagogă, a văzut acolo un om cu mâna uscată.
Fariseii Îl urmăreau să vadă ce va face. Mântuitorul ştia bine că, dacă va vindeca pe cineva în
Sabat, va fi privit ca un călcător al Legii, dar El nu a ezitat să dărâme zidul restricţiilor
tradiţionale care împresurau Sabatul. Iisus l-a chemat pe bolnav să stea în mijloc şi apoi a
întrebat: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau
să o pierzi?” Printre iudei, circula maxima că, dacă un om n-a făcut bine atunci când a avut
prilejul, înseamnă că a făcut rău; dacă cineva nu făcea ce trebuia ca să scape o viaţă, însemna
că a ucis. În felul acesta, Iisus i-a întâmpinat pe rabini pe terenul lor. „Dar ei tăceau. Atunci,
rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: «Întinde-
ţi mâna!» El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă” (Marcu 3:4,5).
Când a fost întrebat: „Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat?”, Iisus a răspuns: „Cine
este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie şi-i cade într-o groapă în ziua Sabatului, să n-o
apuce şi s-o scoată afară? Cu cât mai de preţ este, deci, un om decât o oaie? De aceea este
îngăduit a face bine în zilele de Sabat” (Matei 12:10-12).
Fariseii care-L urmăreau n-au îndrăznit să-I răspundă lui Iisus în faţa mulţimii, de teamă
să nu intre în vreo încurcătură. Ştiau că El vorbise adevărul. Ca să nu calce vreo tradiţie, ei ar
fi lăsat pe un om să sufere, dar tot ei ar fi scăpat o vită pentru ca proprietarul ei să nu sufere
vreo pagubă din această pricină. De aceea, ei arătau mai multă purtare de grijă pentru un
animal necuvântător decât pentru om, care e făcut după chipul lui Dumnezeu. Aceasta
ilustrează lucrarea tuturor religiilor neadevărate. Ele îşi au obârşia în dorinţa omului de a se
înălţa mai presus de Dumnezeu, dar urmarea a fost că omul a decăzut mai jos ca animalele.
Orice religie care se luptă împotriva stăpânirii lui Dumnezeu îl jefuieşte pe om de slava pe care
a avut-o la creaţiune şi care trebuie să-i fie redată prin Hristos. Orice religie falsă îi învaţă pe
adepţii ei să fie nepăsători faţă de nevoile, suferinţele şi drepturile omului. Evanghelia pune
asupra omenirii un preţ mare, pentru că este răscumpărată cu sângele lui Hristos, şi
promovează o grijă duioasă faţă de nevoile şi suferinţele omului. Domnul zice: „Voi face pe
oameni mai rari decât aurul curat, şi mai scumpi decât aurul din Ofir” (Isaia 13:12).
Când Iisus S-a îndreptat către farisei cu întrebarea dacă este îngăduit să facă bine în zilele
de Sabat, să scape o viaţă sau să o piardă, El le-a pus în faţă planurile lor nelegiuite. Ei vânau
viaţa Lui cu ură înverşunată, în timp ce El scăpa viaţa oamenilor şi aducea fericire mulţimilor.
Era mai bine să ucizi în zi de Sabat, cum plănuiau ei, sau să vindeci bolnavi, aşa cum făcuse
El? Era mai drept să ai în inimă ucidere în sfânta zi a lui Dumnezeu decât iubire pentru toţi
oamenii, iubire care îşi găseşte expresia în fapte de milă?
Vindecându-l pe omul cu mâna uscată, Iisus a condamnat tradiţia iudeilor şi a făcut ca
porunca a patra să rămână aşa cum o dăduse Dumnezeu. „Este îngăduit a face bine în zilele
de Sabat”, a declarat El. Îndepărtând restricţiile fără rost ale iudeilor, Hristos a onorat Sabatul,
în timp ce aceia care se plângeau de El dezonorau sfânta zi a lui Dumnezeu.
Aceia care susţin că Hristos a desfiinţat Legea învaţă că El a călcat Sabatul şi i-a îndreptăţit
pe ucenicii Lui să facă la fel. În felul acesta, ei iau aceeaşi poziţie ca iudeii care Îl calomniau pe
Iisus. În această privinţă, ei contrazic mărturia dată de Hristos Însuşi, care a zis: „Eu am păzit
poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:10). Nici Mântuitorul, nici urmaşii
Lui n-au călcat Legea privitoare la Sabat. Hristos era un reprezentant viu al Legii. În viaţa Lui
nu s-a găsit nicio călcare a preceptelor ei sfinte. Privind o întreagă naţiune de martori care
căutau ocazia să-L condamne, El putea zice fără ca cineva să-L poată contrazice: „Cine din voi
Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46).
Mântuitorul nu venise să dea la o parte cele spuse de patriarhi şi profeţi, deoarece El Însuşi
vorbise prin aceşti oameni reprezentativi. Toate adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu erau
de la El. Dar aceste pietre preţioase fuseseră greşit zidite. Lumina lor preţioasă fusese
mistificată pentru a servi rătăcirii. Dumnezeu dorea ca ele să fie scoase din templul rătăcirii şi
să fie aşezate din nou în edificiul adevărului. Lucrul acesta putea să-l facă numai o mână
dumnezeiască. Pus în legătură cu rătăcirea, adevărul fusese făcut să ajute lucrarea
vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al omului. Hristos venise să-l aşeze în poziţia aceea de unde să
dea slavă lui Dumnezeu şi să lucreze la mântuirea omenirii.
„Sabatul a fost făcut pentru om, şi nu omul pentru Sabat”, a zis Iisus. Instituţiile pe care le-
a rânduit Dumnezeu sunt pentru binele omenirii. „Toate aceste lucrări se petrec în folosul
vostru.” „Fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie
cele viitoare, toate sunt ale voastre şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui
Dumnezeu” (2 Corinteni 4:15; 1 Corinteni 3:22,23). Legea Celor Zece Porunci, din care Sabatul
este o parte, a fost dată de Dumnezeu poporului Său ca o binecuvântare. „Domnul ne-a
poruncit atunci”, a zis Moise, „să împlinim toate aceste legi, să ne temem de Domnul
Dumnezeul nostru, ca să fim totdeauna fericiţi şi să ne ţină în viaţă” (Deuteronomul 6:24). Iar
prin psalmist s-a dat această solie lui Israel: „Slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi cu veselie
înaintea Lui. Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem: noi suntem
poporul Lui şi turma păşunii Lui. Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile
Lui!” (Psalmii 100:2-4). Şi despre „toţi cei ce vor păzi Sabatul ca să nu-l pângărească”, Domnul
zice: „Îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt şi-i voi umple de veselie în casa Mea de rugăciune”
(Isaia 56:6,7).
„De aceea Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.” Aceste cuvinte sunt pline de
învăţătură şi mângâiere. Deoarece a fost făcut pentru om, Sabatul este ziua Domnului. El
aparţine lui Hristos, pentru că „toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut
n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Deoarece El a făcut toate lucrurile, El a făcut şi Sabatul. El l-a
pus deoparte, ca un semn de amintire al lucrării creaţiunii. Sabatul arată spre El, dovedindu-L
că este Creator şi Sfinţitor. El declară că Acela care a creat toate lucrurile în cer şi pe pământ
şi prin care sunt ţinute toate lucrurile este conducătorul bisericii şi că, prin puterea Lui, noi
suntem împăcaţi cu Dumnezeu. Căci, vorbind către Israel, El a zis: „Le-am dat şi Sabatele
Mele, să fie un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul care-i sfinţesc” – îi
fac sfinţi (Ezechiel 20:12). Prin urmare, Sabatul este un semn al puterii lui Hristos de a ne
sfinţi. El este dat tuturor acelora pe care îi sfinţeşte Hristos. Ca semn al puterii Sale sfinţitoare,
Sabatul este dat tuturor acelora care, prin Hristos, devin o parte a Israelului lui Dumnezeu.
Domnul mai zice: „Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale
în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-
L… atunci te vei putea desfăta în Domnul” (Isaia 58:13,14). Pentru toţi aceia care primesc
Sabatul ca un semn al puterii creatoare şi răscumpărătoare a lui Hristos, el va fi o desfătare.
Văzându-L pe Hristos în Sabat, ei se desfată în El. Sabatul îi îndrumă către lucrările creaţiunii,
ca o dovadă a marii Lui puteri de a mântui. În timp ce ne atrage atenţia către pacea Edenului
care a fost pierdută, el ne vorbeşte despre pacea restabilită prin Mântuitorul. Fiecare lucru din
natură repetă chemarea Lui: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da
odihnă” (Matei 11:28).
 CAPITOLUL 30

ALEGEREA
CELOR DOISPREZECE

Î
n urmă, Iisus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut şi ei au venit la El. A rânduit
dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască.”
Chemarea celor doisprezece la apostolat şi Predica de pe Munte au avut loc la adăpostul
copacilor, pe o colină a muntelui, nu departe de Marea Galileei. Câmpurile şi dealurile erau
locurile preferate ale lui Iisus şi mare parte din învăţătura Lui a fost dată sub cerul liber,
mai mult decât în templu sau în sinagogi. Nicio sinagogă n-ar fi putut cuprinde mulţimea de
oameni care-L urma; dar nu numai pentru motivul acesta a ales El să-i înveţe pe oameni în
câmpii şi în crânguri. Lui Iisus Îi plăceau scenele din natură. Pentru El, fiecare loc retras şi
liniştit era un templu sfânt.
Primii locuitori ai pământului îşi aleseseră un sanctuar sub umbra pomilor Edenului. Acolo
comunicase Hristos cu părintele omenirii. Când au fost izgoniţi din Paradis, primii noştri
părinţi încă se mai închinau în câmpii şi crânguri şi acolo i-a întâlnit Iisus, aducându-le
Evanghelia harului Său. Hristos a fost Acela care a vorbit cu Avraam sub stejarii lui Mamre, a
vorbit şi cu Isaac când mergea să se roage pe câmpie, în amurgul serii, cu Iacov pe o colină la
Betel, cu Moise în Munţii Madianului şi cu tânărul David în timp ce-şi veghea turma. Tot sub
îndrumările lui Hristos, timp de cincisprezece veacuri, poporul iudeu îşi părăsea casele pentru
o săptămână în fiecare an şi locuia în colibe făcute din ramuri verzi, „din pomii cei frumoşi,
ramuri de finici, ramuri de copaci stufoşi şi de sălcii de râu” (Leviticul 23:40).
Pentru a-i pregăti pe ucenici, Iisus a ales să-i scoată din larma oraşului în liniştea câmpiilor
şi a dealurilor, care erau mai potrivite cu lecţiile de lepădare de sine pe care El dorea să-i
înveţe. În timpul lucrării Sale, El avea plăcerea să-i adune pe oameni în jurul Său, sub cerul
albastru, undeva pe o coastă înverzită de deal sau pe ţărm, lângă lac. Aici, înconjurat de
lucrările propriei creaţiuni, El putea să îndrepte gândurile ascultătorilor de la cele artificiale la
cele naturale. În creşterea şi dezvoltarea naturii se descopereau principiile Împărăţiei Sale.
Atunci când îşi ridicau privirea către dealurile lui Dumnezeu şi admirau lucrările minunate ale
mâinilor Sale, oamenii puteau să primească învăţăturile preţioase ale adevărului dumnezeiesc.
Învăţătura dată de Hristos urma să le fie repetată de lucrările din natură. La fel se întâmplă şi
cu toţi aceia care ies în natură, avându-L pe Hristos în inima lor. Ei se vor simţi înconjuraţi de
o influenţă sfântă. Lucrurile din natură conţin pildele Domnului şi repetă sfaturile date de El.
Având comuniune cu Dumnezeu prin natură, mintea se înalţă şi inima găseşte odihnă.
Acum s-a făcut primul pas pentru a organiza biserica, pentru ca, după plecarea lui Hristos,
ea să fie reprezentanta Lui pe pământ. Ei nu aveau la dispoziţie un sanctuar somptuos, însă
Mântuitorul i-a condus pe ucenici la locul liniştit pe care-l prefera şi, în mintea lor,
experienţele sfinte din ziua aceea aveau să fie pentru totdeauna legate de frumuseţea muntelui,
a văilor şi a mării.
Iisus îi chemase pe ucenici ca să-i poată trimite ca martori ai Săi, pentru a vesti lumii ce
văzuseră şi ce auziseră de la El. Slujba care le fusese încredinţată era cea mai importantă la
care au fost chemate vreodată fiinţe omeneşti şi era, ca însemnătate, imediat după aceea a lui
Hristos. Ei aveau să fie împreună-lucrători cu Dumnezeu pentru salvarea lumii. După cum în
Vechiul Testament cei doisprezece patriarhi au fost reprezentanţii lui Israel, tot aşa cei
doisprezece apostoli trebuiau să fie reprezentanţii bisericii formate de Evanghelie.
Mântuitorul cunoştea caracterul oamenilor pe care îi alesese, cunoştea toate slăbiciunile şi
nedesăvârşirile lor. El cunoştea toate primejdiile prin care ei urmau să treacă, precum şi
răspunderea care trebuia să fie pusă asupra lor şi inima Lui era plină de grijă pentru aceşti
aleşi. Singur, pe un munte aproape de Marea Galileei, El a petrecut toată noaptea în rugăciune
pentru ei, în timp ce aceştia dormeau la picioarele muntelui. Îndată ce s-au arătat primele raze
ale dimineţii, i-a chemat să vină la El, deoarece avea să le comunice un lucru important.
Ucenicii aceştia fuseseră câtva timp împreună cu Hristos în lucrarea Lui. Ioan şi Iacov,
Andrei şi Petru, împreună cu Filip, Natanael şi Matei fuseseră într-o legătură mai strânsă cu El
decât ceilalţi şi fuseseră martori la mai multe minuni ale Lui. Petru, Iacov şi Ioan se găseau
într-o legătură deosebită cu El. Ei erau aproape totdeauna cu El, fiind martori la minunile Lui
şi ascultând cuvintele Lui. Ioan era şi mai strâns legat de Iisus, aşa încât el era cunoscut ca
fiind ucenicul pe care îl iubea Iisus. Mântuitorul îi iubea pe toţi, dar Ioan avea inima cea mai
primitoare. Era mai tânăr ca toţi ceilalţi şi, cu multă încredere copilărească, îşi deschidea
inima faţă de Iisus. În felul acesta, el a ajuns într-o legătură mai strânsă de iubire cu Hristos şi
prin el s-a transmis poporului Său cea mai profundă învăţătură spirituală a Mântuitorului.
În fruntea uneia dintre grupele în care sunt împărţiţi apostolii se găseşte numele lui Filip. El
a fost cel dintâi ucenic căruia Iisus i-a adresat porunca: „Urmează-Mă!” Filip era din Betsaida,
cetatea lui Andrei şi a lui Petru. El ascultase învăţătura lui Ioan Botezătorul şi auzise cum Îl
prezentase pe Iisus ca Miel al lui Dumnezeu. Filip era un căutător sincer după adevăr, dar, în
ceea ce priveşte credinţa, era zăbavnic cu inima. Deşi se unise cu Hristos, din felul în care a
vorbit cu Natanael se vede că el nu era cu totul convins de divinitatea lui Iisus. Deşi Hristos
fusese proclamat ca Fiu al lui Dumnezeu printr-un glas din cer, pentru Filip, El era „Iisus din
Nazaret, fiul lui Iosif” (Ioan 1:45). Din nou s-a arătat lipsa de credinţă a lui Filip când au fost
hrăniţi cei cinci mii de oameni. Pentru a-l încerca, Iisus a întrebat: „De unde avem să
cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceştia?” Răspunsul lui Filip înclina către necredinţă:
„Pâinile pe care le-am putea cumpăra cu două sute de dinari n-ar ajunge ca fiecare să capete
puţintel din ele” (Ioan 6:5,7). Iisus S-a întristat. Cu toate că Îi văzuse lucrările şi-I simţise
puterea, Filip totuşi nu avea credinţă. Când grecii l-au întrebat cu privire la Iisus, Filip n-a
folosit acest prilej pentru a-i prezenta Mântuitorului, ci s-a dus să-i spună lui Andrei. Până şi
în ultimele ceasuri dinaintea răstignirii, cuvintele lui Filip erau de natură să descurajeze
credinţa. Când Toma I-a spus lui Iisus: „Doamne, nu ştim unde Te duci; cum putem să ştim
calea într-acolo?”, Iisus i-a răspuns: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa… Dacă M-aţi fi
cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu.” De la Filip a venit un răspuns al
necredinţei: „Doamne, arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns” (Ioan 14:5-8). Atât de greoi la
inimă, atât de slab în credinţă era ucenicul acela care timp de trei ani fusese cu Iisus!
În contrast cu necredinţa lui Filip era încrederea copilărească a lui Natanael. El era de fel
un om foarte sincer, un om care vedea prin credinţă realităţile nevăzute. Cu toate acestea, Filip
era un elev în şcoala lui Hristos şi Învăţătorul divin suporta cu răbdare necredinţa şi
încetineala lui. Când S-a revărsat Duhul Sfânt asupra ucenicilor, Filip a devenit un învăţător
după voia lui Dumnezeu. El ştia despre ce vorbea şi-i învăţa pe oameni cu o siguranţă care
aducea convingere ascultătorilor.
În timp ce Iisus îi împuternicea pe ucenici, unul care nu fusese chemat în mod deosebit a
stăruit să fie acceptat între ei. Acesta era Iuda Iscarioteanul, un om care pretindea că este
urmaş al lui Hristos. El s-a prezentat şi a cerut cu stăruinţă un loc în acest cerc intim al
ucenicilor. Cu multă seriozitate şi cu o aparentă sinceritate, el a zis: „Învăţătorule, vreau să Te
urmez oriunde vei merge.” Iisus nici nu l-a respins, nici nu i-a zis bun venit, ci numai a rostit
aceste cuvinte triste: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are
unde-Şi odihni capul” (Matei 8:19,20). Iuda credea că Iisus este Mesia şi, unindu-se cu
apostolii, nădăjduia să-şi asigure o poziţie înaltă în împărăţia cea nouă. Iisus urmărea să
nimicească această speranţă, mărturisindu-Şi sărăcia.
 Ucenicii ţineau mult ca Iuda să facă parte din numărul lor. Înfăţişarea lui era impunătoare,
era un om ager la minte şi talentat în lucrările lui şi ei I l-au recomandat lui Iisus ca pe un om
care L-ar fi putut ajuta foarte mult în lucrare. Au fost însă surprinşi că Iisus l-a primit cu atâta
răceală.
Ucenicii fuseseră foarte mult dezamăgiţi pentru faptul că Iisus nu încercase să-Şi asigure
colaborarea conducătorilor lui Israel. Ei considerau ca o greşeală faptul că nu-Şi întăreşte
lucrarea prin asigurarea sprijinului acestor oameni cu influenţă. Dacă El l-ar fi respins pe
Iuda, în mintea lor ei ar fi pus la îndoială înţelepciunea Domnului lor. Cele petrecute mai târziu
cu Iuda aveau să le arate primejdia de a îngădui considerentelor omeneşti să precumpănească
hotărârea cu privire la destoinicia oamenilor pentru lucrarea lui Dumnezeu. Colaborarea unor
astfel de oameni pe care ucenicii erau nerăbdători să-i câştige ar fi făcut ca lucrarea să ajungă
în mâna celor mai înverşunaţi vrăjmaşi ai ei.
Cu toate acestea, atunci când s-a alăturat ucenicilor, Iuda nu era insensibil la frumuseţea
caracterului lui Hristos. Simţea influenţa acelei puteri dumnezeieşti, care atrăgea sufletele la
Mântuitorul. Acela care nu venise să zdrobească trestia frântă, nici să stingă mucul care
fumegă nu voia să respingă acest suflet, chiar dacă doar o slabă dorinţă îl îndemna către
lumină. Mântuitorul a citit în inima lui Iuda; El cunoştea adâncurile nelegiuirii în care avea să
se cufunde Iuda, dacă nu avea să fie eliberat prin harul lui Dumnezeu. Aducându-l pe acest
om în legătură cu Sine, El l-a aşezat în situaţia ca în fiecare zi să fie adus în legătură cu
revărsarea iubirii Sale neegoiste. Dacă şi-ar fi deschis inima faţă de Hristos, harul dumnezeiesc
ar fi îndepărtat demonul egoismului, iar Iuda ar fi devenit un supus al Împărăţiei lui
Dumnezeu.
Dumnezeu îi ia pe oameni aşa cum sunt, cu trăsături omeneşti în caracterul lor, şi îi
pregăteşte pentru serviciul Său, dacă vor să fie disciplinaţi şi să înveţe de la El. Ei nu sunt
aleşi pentru că sunt desăvârşiţi, ci, în ciuda nedesăvârşirilor, sunt aleşi pentru ca, prin
cunoaşterea şi trăirea adevărului şi prin harul lui Hristos, să poată fi transformaţi după chipul
Său.
Iuda a avut aceleaşi ocazii pe care le-au avut şi ceilalţi ucenici. A ascultat aceleaşi învăţături
preţioase. Dar trăirea adevărului pe care o cerea Hristos nu se potrivea cu dorinţele şi scopurile
lui şi el nu voia să-şi sacrifice ideile pentru a primi înţelepciunea dumnezeiască.
Cât de delicat S-a purtat Mântuitorul cu acela care avea să fie trădătorul Lui! În învăţăturile
Sale, Iisus stăruia asupra principiilor binefacerii, care loveau lăcomia la rădăcină. El a făcut să
treacă prin faţa lui Iuda înfăţişarea urâtă pe care o are lăcomia şi de multe ori acest ucenic şi-a
dat seama că i se descrie caracterul şi se arată păcatul lui, dar nu voia să-şi recunoască şi să-
şi părăsească nelegiuirea. Era încrezut în sine şi, în loc să se împotrivească ispitei, a continuat
să-şi urmeze practicile înşelătoare. Hristos stătea în faţa lui ca o pildă vie de ceea ce trebuia să
ajungă el, dacă folosea mijlocirea şi ajutorul dumnezeiesc, dar învăţăturile au ajuns la urechile
lui Iuda una câte una, fără a fi luate în seamă.
Iisus nu l-a mustrat aspru pentru lăcomia lui, ci l-a suportat pe acest om cu răbdare divină,
chiar atunci când îi dădea dovadă că citeşte în inima lui ca într-o carte deschisă. El îi prezenta
cele mai înalte motive pentru a face ce este drept şi, lepădând lumina cerului, Iuda a rămas
fără scuză.
În loc să meargă în lumină, Iuda a ales să-şi păstreze defectele. A cultivat cu plăcere dorinţe
rele, patimi pline de răzbunare, gânduri negre şi urâte, până când Satana a pus deplină
stăpânire pe el. Iuda a devenit reprezentantul vrăjmaşului lui Hristos.
Când I s-a alăturat lui Iisus, el avea câteva trăsături de caracter preţioase, care ar fi putut
ajunge o binecuvântare pentru biserică. Dacă ar fi fost dispus să poarte jugul lui Hristos, ar fi
fost printre apostolii de frunte; dar şi-a înăsprit inima atunci când i-au fost arătate defectele şi,
cu mândrie şi răzvrătire, a ales ambiţiile lui egoiste. În felul acesta, s-a făcut nepotrivit pentru
lucrarea pe care Dumnezeu ar fi dorit să i-o dea.
Toţi ucenicii aveau defecte însemnate atunci când Iisus i-a chemat în slujba Sa. Chiar şi
Ioan, care a avut o legătură mai strânsă cu Cel blând şi umil, nu era din fire blând şi
binevoitor. El şi fratele lui erau numiţi „fiii tunetului”. Când au venit la Iisus, orice manifestare
de dispreţ faţă de El stârnea indignare şi spirit de ceartă. Iritabilitate, dorinţă de răzbunare şi
spirit de critică, toate se găseau la ucenicul iubit. El era mândru şi ambiţia lui era să fie cel
dintâi în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar zi după zi, în contrast cu spiritul său violent, a admirat
blândeţea şi îndelunga răbdare a lui Iisus şi a ascultat învăţăturile Lui despre umilinţă şi
răbdare. Şi-a deschis inima faţă de influenţa dumnezeiască şi a devenit nu numai un
ascultător, ci şi un împlinitor al cuvintelor Mântuitorului. Eul a fost ascuns în Hristos. A
învăţat să poarte jugul lui Hristos şi să ducă povara Lui.
Iisus i-a mustrat pe ucenici şi i-a avertizat, dar Ioan şi fraţii lui nu L-au părăsit; ei L-au ales
pe Iisus în ciuda acestor mustrări. Mântuitorul nu S-a depărtat de la ei pentru că erau plini de
slăbiciuni şi greşeli. Ei au împărtăşit cu El până la sfârşit încercările şi au învăţat lecţiile din
viaţa Lui. Privind la Hristos, caracterul lor a fost transformat.
Apostolii se deosebeau mult unii de alţii prin obiceiuri şi temperament. Între ei se aflau
vameşul Levi-Matei şi Simon, zilotul aprins, vrăjmaşul neîmpăcat al autorităţii Romei;
generosul şi impulsivul Petru şi Iuda cel cu spirit josnic; Toma cel sincer, totuşi timid şi fricos;
Filip, cel zăbavnic cu inima şi înclinat spre îndoială, şi ambiţioşii fii ai lui Zebedei, atât de
direcţi cu fraţii lor. Aceştia au fost adunaţi, fiecare cu greşelile lui diferite, având toţi tendinţe
către rău, moştenite sau cultivate; dar în şi prin Hristos ei trebuiau să rămână în familia lui
Dumnezeu, învăţând să rămână una în credinţă, în învăţătură, în spirit. Ei urmau să aibă
încercările lor, supărările lor şi deosebirile lor de părere; dar, în timp ce Hristos locuia în inimă,
nu puteau fi neînţelegeri între ei. Iubirea Lui avea să-i facă să se iubească unul pe altul;
învăţăturile lui Hristos urmau să-i facă să se împace, în ciuda tuturor deosebirilor dintre ei,
aducându-i pe ucenici la unitate până când aveau să fie un singur gând şi o singură judecată.
Hristos fiind marele centru, ei urmau să se apropie unul de altul exact în măsura în care se
apropiau de centru.
După ce i-a pregătit pe ucenici, Iisus a adunat grupa cea mică în jurul Lui şi, îngenunchind
în mijlocul lor şi punându-Şi mâinile pe capul lor, a înălţat o rugăciune, consacrându-i pentru
lucrarea Sa cea sfântă. În felul acesta, Domnul i-a împuternicit pe ucenici pentru lucrarea
Evangheliei.
Ca reprezentanţi ai Lui între oameni, Hristos nu alege îngeri care n-au căzut niciodată, ci
fiinţe omeneşti, oameni cu aceleaşi patimi ca aceia pe care caută să-i salveze. Hristos S-a
îmbrăcat cu natura omenească pentru a putea ajunge la oameni. Dumnezeirea avea nevoie de
natura omenească, deoarece trebuia să se împletească divinul cu umanul pentru a aduce lumii
mântuirea. Dumnezeu avea nevoie de natura omenească, pentru ca natura omenească să ofere
un mijloc de comuniune între Dumnezeu şi om. La fel stau lucrurile cu servii şi trimişii lui
Hristos. Omul are nevoie de o putere din afara lui şi mai mare decât el care să refacă în el
chipul lui Dumnezeu şi să-l facă în stare să săvârşească lucrarea lui Dumnezeu; dar aceasta
nu face ca lucrarea omului să fie lipsită de importanţă. Natura omenească se bizuie pe puterea
divină. Hristos locuieşte în inimă prin credinţă şi, prin colaborare cu Divinitatea, puterea
omului ajunge în stare să facă binele.
Acela care i-a chemat pe pescarii din Galileea îi cheamă încă pe oameni în serviciul Său. El
este aşa de binevoitor să dea pe faţă puterea Sa prin noi cum a făcut-o cu cei dintâi ucenici.
Oricât am fi de nedesăvârşiţi şi de păcătoşi, Domnul ne oferă părtăşia cu El şi ucenicia lui
Hristos. El ne invită să luăm parte la învăţăturile dumnezeieşti, pentru ca, unindu-ne cu
Hristos, să putem face lucrările lui Dumnezeu.
„Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să
fie de la Dumnezeu şi nu de la noi” (2 Corinteni 4:7). Din cauza aceasta, predicarea Evangheliei
a fost încredinţată unor oameni supuşi greşelii, şi nu îngerilor. Se vede foarte bine că puterea
care lucrează prin slăbiciunea omenească este puterea lui Dumnezeu şi, în felul acesta,
suntem încurajaţi să credem că puterea care poate să-i ajute pe alţii la fel de slabi ca noi poate
să ne ajute şi pe noi. Şi aceia care personal sunt „cuprinşi de slăbiciune” trebuie să fie
„îngăduitori cu cei neştiutori şi rătăciţi” (Evrei 5:2). Deoarece ei înşişi au fost în pericol, cunosc
primejdiile şi greutăţile drumului şi pentru motivul acesta sunt chemaţi să meargă să-i ajute
pe alţii care sunt în aceeaşi primejdie. Există suflete apăsate de îndoială, împovărate de
slăbiciuni, lipsite de tărie în credinţă şi neînstare să-L înţeleagă pe Cel Nevăzut; dar un prieten
pe care îl pot vedea, venind în locul lui Hristos, poate să fie inelul de legătură, care să prindă
de Hristos credinţa lor şovăitoare.
Noi trebuie să fim împreună-lucrători cu îngerii cereşti pentru a-L prezenta lumii pe Iisus.
Cu o ardoare aproape nerăbdătoare, îngerii ne aşteaptă să conlucrăm cu ei, deoarece omul
trebuie să fie mijlocul prin care să se comunice cu omul. Şi atunci când ne predăm lui Hristos
cu devotament, din toată inima, îngerii se bucură că pot să vorbească prin glasul nostru,
pentru a descoperi iubirea lui Dumnezeu.
 CAPITOLUL 31

PREDICA
DE PE MUNTE

R
areori I-a adunat Iisus numai pe ucenici pentru a le oferi cuvintele Sale. El nu i-a ales ca
ascultători numai pe aceia care cunoşteau calea vieţii. Lucrarea Lui era de a ajunge la
mulţimile care zăceau în ignoranţă şi rătăcire. El împărţea învăţăturile Sale pline de
adevăr acolo unde puteau ajunge la minţile întunecate. Însuşi Acela, care era Adevărul,
stătea cu coapsele încinse şi cu braţele mereu întinse pentru a binecuvânta şi, prin
cuvinte de avertizare, de îndemn şi de încurajare, căuta să-i înalţe pe toţi cei care veneau la El.
Cu toate că a fost destinată ucenicilor, Predica de pe Munte a fost rostită în auzul mulţimii.
După întărirea apostolilor prin binecuvântare, Iisus a mers cu ei pe malul lacului. Aici, oamenii
începuseră să se adune încă din zorii zilei. În afară de mulţimea obişnuită de prin cetăţile
Galileei, se găseau şi oameni din Iudeea şi chiar din Ierusalim, din Pereea, din Decapole, din
Idumeea, tocmai din sudul Iudeei; de asemenea, erau şi din Tir şi Sidon, cetăţi feniciene de pe
ţărmul Mării Mediterane. „Când au auzit tot ce făcea, au venit”, „ca să-L asculte şi să fie
vindecaţi de bolile lor…, din El ieşea o putere care îi vindeca pe toţi” (Marcu 3:8; Luca 6:17-19).
Ţărmul îngust nu oferea condiţii prielnice ca glasul Lui să fie auzit de cei care doreau, de
aceea Iisus S-a retras pe coasta muntelui. Ajungând la un podiş care oferea un loc plăcut de
adunare pentru mulţimea nenumărată, S-a aşezat pe iarbă, iar ucenicii şi mulţimea I-au urmat
pilda.
Locul ucenicilor era întotdeauna lângă Iisus. Oamenii se îmbulzeau mereu în jurul Lui,
totuşi ucenicii înţelegeau că ei nu trebuie să fie daţi la o parte din faţa Lui. Ei se aşezau chiar
lângă El, ca să nu piardă niciun cuvânt din învăţăturile Lui. Erau ascultători atenţi, doritori să
înţeleagă adevărurile pe care urmau să le propovăduiască în toate ţările şi pentru toate
vremurile.
Cu simţământul că acum trebuie să se aştepte la ceva neobişnuit, s-au strâns lângă
Învăţătorul lor. Ei credeau că împărăţia trebuie să se întemeieze în curând şi, din evenimentele
dimineţii, primiseră asigurarea că acum trebuie să se vestească ceva cu privire la această
împărăţie. Un sentiment de aşteptare stăpânea şi mulţimea, iar feţele oamenilor dădeau
dovadă de marele lor interes. În timp ce oamenii stăteau pe coasta înverzită a dealului,
aşteptând cuvintele Învăţătorului divin, inima le era plină de gânduri despre slava viitoare.
Erau acolo cărturari şi farisei care aşteptau ziua când să stăpânească peste romanii priviţi cu
atâta ură şi să aibă bogăţiile şi splendoarea marelui imperiu universal. Ţăranii săraci şi
pescarii sperau să audă cuvinte de încurajare, şi anume că sărăcăcioasele lor colibe, hrana lor
neîndestulătoare, viaţa lor de muncă, teama lor de lipsă trebuie să fie schimbate în palate pline
de belşug şi zile de viaţă uşoară. În locul hainelor aspre cu care se îmbrăcau ziua şi în locul
învelitorii cu care se acopereau noaptea, ei nădăjduiau ca Hristos să le dea hainele scumpe şi
bogate ale asupritorilor. Inima lor tresălta plină de speranţă îngâmfată că Israel trebuia să fie
onorat în curând în faţa naţiunilor ca popor ales al Domnului, iar Ierusalimul să fie aşezat în
fruntea unui imperiu universal.
Hristos a dezamăgit nădejdea unei măreţii lumeşti. În Predica de pe Munte, El a căutat să
îndrepte ce se stricase printr-o greşită educaţie şi să le dea ascultătorilor Săi o dreaptă
concepţie despre Împărăţia şi despre caracterul Său. Dar El n-a atacat direct rătăcirile
oamenilor. El a văzut mizeria lumii adusă de păcat, dar nu le-a pus în faţă o descriere vie a
stării lor de nelegiuire. I-a învăţat lucruri nemărginit mai bune decât acelea pe care le
cunoscuseră. Fără a combate ideile lor despre Împărăţia lui Dumnezeu, El le-a făcut cunoscute
condiţiile intrării în această Împărăţie, lăsându-i pe ei să tragă concluziile privitoare la natura
ei. Adevărurile pe care El le-a prezentat nu sunt de mai mică însemnătate pentru noi decât
pentru mulţimea care-L urma pe Iisus. Nu mai puţin ca ei, noi trebuie să învăţăm principiile
fundamentale ale Împărăţiei lui Dumnezeu.
Cele dintâi cuvinte ale lui Hristos pentru oamenii adunaţi pe munte au fost cuvinte de
binecuvântare. Fericiţi sunt aceia, a zis El, care îşi recunosc sărăcia spirituală şi simt că au
nevoie de mântuire. Evanghelia trebuie să le fie predicată săracilor. Ea nu le este descoperită
celor îngâmfaţi spiritual, celor care susţin că sunt bogaţi şi n-au nevoie de nimic, ci oamenilor
umili şi întristaţi. Un singur izvor s-a descoperit pentru păcat, un singur izvor pentru cei săraci
în duh.
Inima mândră se luptă să câştige mântuirea, dar atât vrednicia, cât şi titlul nostru pentru
cer se găsesc în neprihănirea lui Hristos. Domnul nu poate face nimic pentru refacerea omului
până când, convins de propria slăbiciune şi scăpat de încrederea în sine, nu se predă
conducerii lui Dumnezeu. Atunci el poate să primească darul pe care Dumnezeu aşteaptă să-l
reverse. Nimic nu este reţinut de la cel care îşi simte nevoia. El poate să vină fără nicio piedică
direct la Acela în care locuieşte toată plinătatea. „Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui
locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt: «Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie,
dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile
zdrobite»” (Isaia 57:15).
„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi.” Prin cuvintele acestea, Hristos nu ne învaţă
că plânsul are putere în sine să ridice vina păcatului. El nu aprobă prefăcătoria sau umilinţa
voită. Plânsul de care vorbeşte El aici nu înseamnă nici deprimare şi nici lamentări. Deşi ne
întristăm din cauza păcatului, noi trebuie să ne bucurăm de preţioasele privilegii pe care le
avem ca fii ai lui Dumnezeu.
Adesea, noi ne întristăm şi plângem din cauză că faptele rele aduc urmări neplăcute pentru
noi, dar aceasta nu e pocăinţă. Adevărata întristare pentru păcat este urmarea lucrării
Duhului Sfânt. Duhul descoperă nerecunoştinţa inimii care L-a dispreţuit şi L-a întristat pe
Mântuitorul şi ne aduce în pocăinţă la piciorul crucii. Prin fiecare păcat, Iisus este rănit din
nou; şi, atunci când privim la Acela pe care noi L-am străpuns, plângem pentru păcatele care
au adus chin şi suferinţă asupra Lui. Un astfel de plâns va duce la renunţarea la păcat.
Omul lumesc poate spune că întristarea aceasta este o slăbiciune, dar ea este puterea care
îl leagă pe omul pocăit de Cel veşnic cu legături ce nu pot fi sfărâmate. Ea arată că îngerii lui
Dumnezeu aduc înapoi binecuvântările pierdute prin împietrirea inimii şi prin neascultare.
Lacrimile celui care se pocăieşte sunt doar picăturile de ploaie ce vin înaintea soarelui
sfinţeniei. Întristarea aceasta prevesteşte o bucurie care va fi ca un izvor viu pentru suflet.
„Recu­noaşte-ţi numai nelegiuirea, recunoaşte că ai fost necredincios Domnului Dumnezeului
tău”; „«nu voi arunca o privire întunecată împotriva voastră, căci sunt milostiv», zice Domnul”
(Ieremia 3:13,12). „Să dau celor întristaţi din Sion”, are El în gând, „să le dau o cunună
împărătească în loc de cenuşă, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit” (Isaia 61:3).
Există mângâiere şi pentru aceia care plâng în timp de întristare şi încercare. Amărăciunea
adusă de durere şi umilinţă e mult mai de preţ decât dedarea la păcate. Prin întristare,
Dumnezeu ne descoperă punctele slabe din caracter, pentru ca prin harul Său să ne putem
înfrânge defectele. Ne sunt descoperite capitole necunoscute ale vieţii noastre şi ni se dă ocazia
să arătăm dacă primim mustrarea şi sfatul lui Dumnezeu. Când suntem aduşi în încercare, nu
trebuie să ne irităm şi să ne plângem. Nu trebuie să ne revoltăm şi să ne smulgem de sub
mâna lui Hristos. Trebuie să ne umilim sufletul în faţa lui Dumnezeu. Căile Domnului sunt
întunecate şi triste pentru acela care aşteaptă ca lucrurile să se desfăşoare potrivit dorinţelor
sale. Pentru firea noastră omenească, ele se arată întunecoase şi lipsite de bucurie. Dar căile
lui Dumnezeu sunt căi pline de îndurare şi sfârşitul este mântuirea. Ilie nu ştia ce face atunci,
în pustie, când zicea că nu-i mai trebuie viaţa şi se ruga să moară. Domnul, în îndurarea Sa,
nu S-a luat după cuvântul lui. În faţa lui Ilie se afla încă o mare lucrare de făcut şi, când
lucrarea lui s-a terminat, el nu trebuia să piară în descurajare şi în singurătatea pustietăţii. El
nu avea să se pogoare în ţărâna mormântului, ci să se înalţe în slavă, cu convoiul carelor
cereşti la tronul de sus.
Cuvântul spus de Dumnezeu pentru cel întristat zice: „I-am văzut căile şi totuşi îl voi
tămădui; îl voi călăuzi şi îl voi mângâia pe el şi pe cei ce plâng împreună cu el.” „Le voi preface
jalea în veselie şi le voi da bucurie după necazurile lor” (Isaia 57:18; Ieremia 31:13).
„Ferice de cei blânzi.” Greutăţile cu care avem să dăm piept pot fi foarte mult uşurate de
umilinţa aceea care se ascunde în Hristos. Dacă avem umilinţa Domnului, ne vom ridica mai
presus de dispreţ, de refuzurile altora, de necazurile la care suntem expuşi în fiecare zi şi ele
vor înceta să răspândească întuneric asupra spiritului nostru. Cea mai înaltă dovadă de
nobleţe la un creştin este stăpânirea de sine. Acela care, atunci când e tratat cu cruzime şi
insulte, nu păstrează un spirit calm şi încrezător Îi răpeşte lui Dumnezeu dreptul de a
descoperi în el desăvârşirea Sa de caracter. Umilinţa inimii este tăria care dă biruinţă
urmaşilor lui Hristos; ea este dovada legăturilor lor cu Cerul.
„Domnul este înălţat; totuşi vede pe cei smeriţi” (Psalmii 138:6). Aceia care dau pe faţă
spiritul blând şi smerit al lui Hristos sunt priviţi cu duioşie de Dumnezeu. Poate că lumea îi
priveşte cu dispreţ, dar în ochii Lui ei sunt de mare valoare. Nu numai cei înţelepţi, cei mari,
cei bogaţi vor câştiga dreptul de a pătrunde în curţile cereşti; nu numai lucrătorul activ, plin de
zel, care munceşte neîncetat. Nu! Cel sărac în duh, care flămânzeşte după prezenţa lăuntrică a
lui Hristos, cel smerit cu inima, pentru care ambiţia cea mai înaltă este să facă voia lui
Dumnezeu – şi aceştia vor câştiga o intrare îmbelşugată. Ei vor face parte din numărul celor
care şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. „Pentru aceasta stau ei înaintea
scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Lui. Cel ce şade pe
scaunul de domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui” (Apocalipsa 7:15).
„Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire.” Simţământul de nevrednicie va face
inima să flămânzească şi să înseteze după neprihănire şi dorinţa aceasta nu va fi dezamăgită.
Aceia care Îi fac loc lui Iisus în inima lor Îi vor simţi iubirea. Toţi aceia care doresc să ajungă la
un caracter asemănător cu al lui Dumnezeu vor fi satisfăcuţi. Niciodată Duhul Sfânt nu îl lasă
neajutorat pe acela care-L caută pe Iisus. El ia din lucrurile lui Hristos şi i le descoperă. Dacă
ochiul este aţintit asupra lui Hristos, lucrarea Duhului nu încetează până când sufletul nu
ajunge să aibă chipul Lui. Elementul curat al iubirii va face sufletul să crească, dându-i
destoinicia să ajungă la ţinte mai înalte şi să aibă cunoştinţe mai mari în lucrurile cereşti, aşa
încât el nu va rămâne neîmplinit. „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei
vor fi săturaţi.”
Cei îndurători vor afla îndurare, iar cei cu inima curată vor vedea pe Dumnezeu. Orice gând
necurat pângăreşte sufletul, distruge simţul moral şi tinde să şteargă influenţele Duhului
Sfânt. El întunecă înţelegerea spirituală, aşa că oamenii nu mai pot vedea pe Dumnezeu.
Domnul poate şi chiar iartă pe păcătosul care se căieşte; dar, cu toate că este iertat, sufletul
rămâne pătat. Acela care doreşte să aibă o vie cunoaştere a adevărului spiritual trebuie să evite
orice necurăţie în vorbire sau în cuget.
Dar cuvintele lui Hristos cuprind mai mult decât eliberare de necurăţiile senzuale, mai mult
decât eliberarea de acele întinări ceremoniale, de care iudeii se fereau cu atâta grijă. Ceea ce ne
împiedică să-L vedem pe Dumnezeu este egoismul. Spiritul egoist socoteşte că Dumnezeu este
asemenea lui. Câtă vreme n-am renunţat la acest spirit, noi nu-L putem înţelege pe Acela care
este iubire. Numai o inimă neegoistă şi numai un spirit umil şi încrezător Îl vor vedea pe
Dumnezeu ca fiind „plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi
credincioşie” (Exodul 34:6).
„Ferice de cei împăciuitori.” Pacea lui Hristos se naşte din adevăr. Ea este în armonie cu
Dumnezeu. Lumea este în vrăjmăşie cu Legea lui Dumnezeu. Păcătoşii sunt în vrăjmăşie cu
Creatorul lor şi, ca urmare, sunt în vrăjmăşie unii cu alţii. Dar psalmistul spune: „Multă pace
au cei ce iubesc Legea Ta şi nu li se întâmplă nicio nenorocire” (Psalmii 119:165). Oamenii nu
pot să producă pace. Planurile omeneşti pentru înnobilarea şi înălţarea oamenilor sau a
societăţii nu vor fi în stare să producă pace, deoarece ele nu pot atinge inima. Singura putere
care creează sau care perpetuează adevărata pace este harul lui Hristos. Când acesta este sădit
în inimă, el va îndepărta patimile care provoacă cearta şi dezbinarea. „În locul spinului se va
înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul”, iar pustietatea vieţii „se va veseli şi va
înflori ca trandafirul” (Isaia 55:13; 35:1).
Mulţimile erau uimite de această învăţătură, care se deosebea atât de mult de preceptele şi
de purtarea fariseilor. Oamenii ajunseseră să creadă că fericirea constă în deţinerea de bunuri
lumeşti şi că renumele şi onoarea oamenilor merită să fie dorite. Li se părea foarte plăcut să fie
numiţi „rabi” şi să fie lăudaţi ca fiind înţelepţi şi evlavioşi, de aceea îşi înşirau virtuţile în faţa
lumii. Acestea erau privite ca o încununare a fericirii. Dar, în faţa acestei mulţimi nenumărate,
Iisus a spus că bogăţiile şi onoarea lumească erau singura răsplată pe care aveau să o
primească asemenea persoane. El vorbea cu siguranţă şi cuvintele Lui erau însoţite de o putere
convingătoare. Oamenii au tăcut, şi un simţământ de teamă i-a pătruns. Tulburaţi, au început
să se privească unul pe altul. Care dintre ei putea să fie mântuit, dacă învăţăturile Omului
acestuia erau adevărate? Mulţi dintre ei erau convinşi că Învăţătorul acesta atât de deosebit
era mânat de Duhul lui Dumnezeu şi că ideile exprimate de El erau dumnezeieşti.
După ce a explicat ce constituie adevărata fericire şi cum poate să fie obţinută, Iisus a
arătat mai clar datoria ucenicilor, ca învăţători aleşi de Dumnezeu pentru a-i conduce pe alţii
pe cărarea neprihănirii şi a vieţii veşnice. El ştia că ei vor suferi adesea dezamăgiri şi
descurajare şi că vor da piept cu o împotrivire hotărâtă, că vor fi insultaţi şi că mărturia lor va
fi lepădată. El ştia bine că, în împlinirea misiunii lor, oamenii umili, care ascultau atât de atent
cuvintele Sale, aveau să sufere calomnie, tortură, închisoare şi moarte şi de aceea a continuat:
„Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va
fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, vor spune tot felul de
lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata
voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.”
Lumea iubeşte păcatul şi urăşte neprihănirea şi aceasta a fost cauza vrăjmăşiei faţă de
Iisus. Toţi aceia care refuză iubirea Lui nemărginită vor socoti creştinismul ca un izvor de
tulburări. Lumina lui Hristos îndepărtează întunericul care acoperă păcatele lor şi nevoia de
reformă să dă pe faţă. În timp ce aceia care se predau influenţei Duhului Sfânt încep să se
lupte cu ei înşişi, aceia care se alipesc de păcat se luptă împotriva adevărului şi a
reprezentanţilor lui.
În felul acesta izbucneşte conflictul, iar urmaşii lui Hristos sunt acuzaţi că provoacă
tulburări. Însă comuniunea lor cu Dumnezeu este aceea care le aduce vrăjmăşia din partea
lumii. Ei suferă ocara lui Hristos. Ei merg pe cărarea urmată de oamenii cei mai nobili de pe
pământ. Ei trebuie să facă faţă persecuţiei nu cu întristare, ci cu bucurie. Orice încercare de
foc este mijlocul folosit de Dumnezeu pentru curăţirea lor. Cu fiecare încercare, ei sunt mai
pregătiţi să fie împreună-lucrători cu El. Fiecare luptă îşi are locul ei în bătălia cea mare
pentru neprihănire şi fiecare va spori bucuria triumfului lor final. Având în vedere lucrul
acesta, încercarea credinţei şi a răbdării lor va fi primită cu voie bună, nu cu teamă şi nici cu
gândul de a o înlătura. Dornici să-şi îndeplinească misiunea faţă de lume şi aşteptând
aprobarea lui Dumnezeu, slujitorii Săi trebuie să-şi împlinească toată datoria fără să ţină
seama de teamă sau de favoarea oamenilor.
„Voi sunteţi sarea pământului”, a zis Iisus. Nu vă retrageţi din lume pentru a scăpa de
persecuţii. Voi trebuie să rămâneţi între oameni, pentru ca gustul iubirii dumnezeieşti să poată
fi ca o sare care să protejeze lumea de stricăciune.
Inimile care răspund influenţei Duhului Sfânt sunt canalele prin care se revarsă
binecuvântările lui Dumnezeu. Dacă aceia care Îl slujesc pe Dumnezeu ar fi luaţi de pe pământ
şi dacă Duhul Lui ar fi retras de la oameni, lumea aceasta ar fi lăsată pradă pustiirii şi
nimicirii, care sunt rodul stăpânirii lui Satana. Deşi cei nelegiuiţi nu recunosc, ei datorează
chiar şi binecuvântările vremelnice prezenţei în lume a poporului lui Dumnezeu, pe care ei îl
dispreţuiesc şi îl apasă. Dar, dacă sunt creştini doar cu numele, ei sunt ca sarea care şi-a
pierdut gustul. Ei n-au nicio influenţă spre bine în lume. Pentru că Îl reprezintă greşit pe
Dumnezeu, ei sunt mai răi decât necredincioşii.
„Voi sunteţi lumina lumii.” Iudeii limitau binecuvântările mântuirii la naţiunea lor, dar
Hristos le-a arătat că mântuirea este ca lumina soarelui. Ea aparţine întregii lumi. Religia
Bibliei nu trebuie să fie mărginită între scoarţele unei cărţi, nici între zidurile unei biserici. Ea
nu trebuie să fie scoasă la iveală cu anumite ocazii pentru folosul nostru şi apoi să fie pusă cu
grijă înapoi. Ea trebuie să sfinţească viaţa de toate zilele şi să se dea pe faţă în toate
tranzacţiile de afaceri şi în toate legăturile noastre sociale.
Adevăratul caracter nu este ceva ce se realizează în afara noastră şi care ne acoperă, ci el
radiază dinăuntru. Dacă dorim să-i conducem pe alţii pe calea neprihănirii, principiile
neprihănirii trebuie să se găsească mai întâi în inima noastră. Mărturisirea noastră de credinţă
poate face cunoscută teoria religiei, dar religia noastră practică este aceea care proclamă
cuvântul adevărului. O viaţă consecventă, o purtare sfântă, o integritate neclintită, un spirit
activ şi binevoitor, o pildă de evlavie, toate acestea sunt mijloacele prin care se dă lumii
lumină.
Iisus nu a insistat asupra prevederilor legii, dar nici nu i-a lăsat pe ascultătorii Săi să tragă
concluzia că El a venit să anuleze cererile ei. El ştia că se găseau acolo iscoade, care căutau să
prindă orice cuvânt pe care l-ar fi putut folosi pentru a sluji scopului lor. El cunoştea
prejudecăţile care existau în mintea multora dintre ascultători şi n-a spus nimic care să clatine
credinţa lor în religia şi instituţiile încredinţate lor prin Moise. Hristos Însuşi dăduse atât Legea
morală, cât şi legea ceremonială. El nu venise pentru a distruge încrederea în învăţătura pe
care o dăduse El Însuşi. Tocmai datorită marelui respect pentru lege şi profeţi căuta El să
dărâme zidul pretenţiilor tradiţionale care îi ţineau în loc pe iudei. În timp ce îndepărta
greşitele interpretări ale legii, El îi avertiza cu grijă pe ucenicii Lui să nu părăsească adevărurile
vitale încredinţate poporului iudeu.
Fariseii se mândreau cu ascultarea lor de lege; cu toate acestea, cunoşteau atât de puţin din
principiile ei în viaţa de toate zilele, încât cuvintele Mântuitorului sunau a erezie. Când El
îndepărta molozul sub care fusese îngropat adevărul, li se părea că dă la o parte chiar
adevărul. Ei şopteau unul către altul că El desfiinţa legea, dar El le-a citit gândurile şi le-a
răspuns zicând:
„Să nu credeţi că am venit să stric Legea şi Prorocii, am venit nu să stric, ci să împlinesc.”
Prin cuvintele acestea, Iisus îndepărta acuzaţia fariseilor. Misiunea Lui în lume era ca să apere
cerinţele sacre ale acestei Legi, pe care ei Îl acuzau că o strică. Dacă Legea lui Dumnezeu s-ar fi
putut schimba sau desfiinţa, n-ar fi fost nevoie ca Hristos să sufere urmările neascultării
noastre. El a venit să explice legătura Legii cu omul şi să ilustreze preceptele ei prin viaţa Lui
de ascultare.
Dumnezeu ne-a dat sfintele Sale precepte pentru că iubeşte omenirea şi pentru a ne apăra
de rezultatele neascultării. El ne descoperă principiile neprihănirii. Legea este exprimarea
gândurilor lui Dumnezeu. Când este primită în Hristos, ea devine gândul nostru. Ea ne înalţă
mai presus de puterea dorinţelor şi a înclinaţiilor fireşti, mai presus de ispitele care duc la
păcat. Dumnezeu doreşte să fim fericiţi şi ne-a dat preceptele Legii, pentru ca, prin ascultare
de ele, să avem bucurie. Când îngerii au cântat la naşterea lui Iisus:

„Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte

şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2:14),

ei făceau cunoscute principiile Legii pe care El venise s-o proclame şi s-o onoreze.
Când a fost dată Legea pe Sinai, Dumnezeu le-a făcut cunoscută oamenilor sfinţenia
caracterului Său, pentru ca, prin contrast, ei să vadă păcătoşenia lor. Legea a fost dată pentru
a-i convinge de păcat şi a le descoperi nevoia de un Mântuitor. Pe calea aceasta, principiile ei
erau sădite în inimă prin Duhul Sfânt. Lucrarea aceasta se face şi astăzi. Principiile Legii sunt
explicate în viaţa lui Hristos şi, când Duhul Sfânt al lui Dumnezeu atinge inima, când lumina
lui Hristos le descoperă oamenilor nevoia lor după sângele Lui curăţitor şi după neprihănirea
Lui îndreptăţitoare, Legea continuă să fie un mijloc care ne duce la Hristos, ca să fim
îndreptăţiţi prin credinţă. „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul” (Psalmii
19:7).
„Câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul”, a zis Iisus, „nu va trece o iotă sau o frântură
de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Soarele care străluceşte în
ceruri, pământul pe care locuim sunt martori din partea lui Dumnezeu că Legea Lui este
neschimbată şi veşnică. Deşi acestea ar putea trece, preceptele divine vor rămâne. „Este mai
lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege” (Luca
16:17). Sistemul simbolurilor care arătau către Iisus ca Miel al lui Dumnezeu avea să fie
desfiinţat la moartea Lui, dar preceptele Decalogului sunt tot aşa de imutabile ca tronul lui
Dumnezeu.
Deoarece „Legea Domnului este desăvârşită”, orice îndepărtare de la ea trebuie privită ca
păcat. Aceia care nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi îi învaţă pe alţii să facă la fel sunt
condamnaţi de Hristos. Viaţa de ascultare a Mântuitorului a susţinut cerinţele Legii; ea a
arătat că Legea poate să fie ţinută de oameni şi a dovedit ce caracter frumos se poate dezvolta
prin ascultare. Toţi aceia care ascultă ca El declară la fel, că Legea este „sfântă, dreaptă şi
bună” (Romani 7:12). Pe de altă parte, toţi aceia care calcă poruncile lui Dumnezeu susţin
pretenţiile lui Satana, că Legea e nedreaptă şi că nu poate fi ascultată. În felul acesta, ei
sprijină amăgirile marelui vrăjmaş şi aruncă dezonoare asupra lui Dumnezeu. Ei sunt copiii
celui rău, care s-a răsculat cel dintâi împotriva Legii lui Dumnezeu. Dacă ar fi primiţi în cer, ei
ar aduce din nou elementele discordiei şi revoltei acolo şi ar primejdui fericirea universului lui
Dumnezeu. Niciun om care desconsideră de bunăvoie un principiu al legii nu va intra în
Împărăţia cerului.
Rabinii socoteau că neprihănirea lor le dădea dreptul să intre în cer, dar Iisus a declarat-o
neîndestulătoare şi fără valoare. Neprihănirea fariseilor se întemeia pe ceremonii exterioare şi
pe cunoaşterea teoretică a adevărului. Rabinii pretindeau că sunt sfinţi prin propriile eforturi
de păzire a legii, dar faptele lor despărţiseră neprihănirea de religie. În timp ce erau foarte
minuţioşi în ţinerea formelor rituale, viaţa lor era imorală şi josnică. Aşa-zisa lor neprihănire
niciodată nu avea valoare în Împărăţia cerului.
Cea mai mare eroare a minţii omeneşti în zilele lui Hristos era aceea că o simplă cunoaştere
a adevărului constituie neprihănirea. În toată experienţa omenească, s-a dovedit că o
cunoaştere teoretică a adevărului nu este îndestulătoare pentru mântuire. Ea nu produce
roadele neprihănirii. Zelul pentru ceea ce se numeşte adevărul teologic este adeseori însoţit de
ură faţă de adevărul curat, aşa cum se manifestă în viaţă. Capitolele cele mai întunecate ale
istoriei sunt împovărate de crime săvârşite de bigoţi religioşi. Fariseii pretindeau că sunt fii ai
lui Avraam şi se lăudau că au în stăpânire cuvintele lui Dumnezeu, dar aceste avantaje nu i-au
ferit de egoism, răutate, lăcomie după câştig şi făţărnicia cea mai josnică. Ei se considerau cei
mai religioşi oameni din lume, dar aşa-zisa lor drept-credincioşie i-a făcut să-L răstignească pe
Domnul măririi.
Aceeaşi primejdie există şi astăzi. Mulţi se socotesc creştini adevăraţi pentru faptul că
subscriu la anumite declaraţii teologice. Dar ei n-au adus adevărul în viaţa de toate zilele. Ei
nu l-au crezut şi nu l-au iubit, de aceea n-au primit puterea şi harul aduse de sfinţirea prin
adevăr. Oamenii îşi pot mărturisi credinţa în adevăr; dar, dacă acesta nu-i face sinceri,
amabili, răbdători, îngăduitori şi cu un caracter ceresc, el este un blestem pentru ei şi, prin
influenţa lor, este un blestem pentru lume.
Neprihănirea vestită de Hristos este conformarea inimii şi a vieţii faţă de voia lui Dumnezeu.
Oamenii păcătoşi pot să devină drepţi, numai dacă au credinţă în Dumnezeu şi dacă păstrează
o vie legătură cu El. Atunci adevărata evlavie înalţă gândurile şi va înnobila viaţa. Atunci
formele exterioare ale religiei sunt în armonie cu adevărata curăţie creştină lăuntrică. Atunci
ceremoniile cerute în slujba lui Dumnezeu nu sunt ritualuri fără rost ca ale fariseilor făţarnici.
Iisus a luat fiecare poruncă în parte şi a explicat adâncimea şi lărgimea cerinţelor ei, fără să
îndepărteze vreo frântură din puterea lor. El arată cât de larg cuprinzătoare sunt principiile lor
şi demască fatala greşeală a iudeilor în manifestarea lor exterioară de ascultare. El spune că,
printr-un gând rău sau printr-o privire poftitoare, Legea lui Dumnezeu este călcată. Acela care
acceptă parţial cea mai mică nedreptate calcă Legea şi îşi înjoseşte propria natură morală.
Uciderea se găseşte întâi în minte. Acela care face loc urii în inimă îşi pune piciorul pe cărarea
ucigaşilor şi jertfele lui sunt o urâciune în faţa lui Dumnezeu.
Iudeii cultivau un spirit de răzbunare. În ura lor faţă de romani, ei rosteau cuvinte aspre şi
făceau jocul celui rău, dând pe faţă atributele lui. În felul acesta, ei erau formaţi să
săvârşească faptele groaznice la care îi condusese el. În viaţa religioasă a fariseilor nu se găsea
nimic care să îndemne neamurile la evlavie. Iisus i-a rugat să nu se lase amăgiţi de gândul că
în inima lor se puteau revolta împotriva opresorilor sau că puteau să cultive dorinţa de
răzbunare pentru răutăţile suferite.
Este adevărat, există o indignare îndreptăţită chiar şi pentru urmaşii lui Hristos. Când ei
văd că Dumnezeu este dezonorat şi slujirea Lui este batjocorită, când văd pe cel nevinovat
apăsat, sufletul lor este mişcat de o dreaptă indignare. O asemenea mânie, născută dintr-o
conştiinţă morală sensibilă, nu este păcat. Dar aceia care la orice presupusă provocare se simt
liberi să se mânie şi să cultive resentimente îşi deschid inima faţă de Satana. Amărăciunea şi
spiritul de ceartă trebuie să fie izgonite din suflet, dacă vrem să fim în armonie cu cerul.
Mântuitorul merge şi mai departe. El zice: „Dacă-ţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci
aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi du-te întâi
de te împacă cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul.” Mulţi sunt plini de zel în servicii
religioase, în timp ce între ei şi fraţii lor sunt nefericite neînţelegeri, pe care le-ar putea rezolva.
Dumnezeu le cere să facă tot ce le stă în putere pentru a readuce armonia. Cât timp ei nu fac
lucrul acesta, El nu poate primi slujirea lor. Datoria creştinilor în această problemă este
arătată clar.
Dumnezeu revarsă asupra tuturor binecuvântările Sale. „El face să răsară soarele Său peste
cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” El este „bun şi cu cei
nemulţumitori şi cu cei răi” (Luca 6:35). El ne invită să fim asemenea Lui. „Binecuvântaţi pe cei
ce vă blestemă”, zicea Iisus; „faceţi bine celor ce vă urăsc… ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care
este în ceruri”. Acestea sunt principiile Legii lui Dumnezeu şi ele sunt izvoarele vieţii.
Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât cel mai înalt gând la care poate
ajunge o minte omenească. „Fiţi desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este
desăvârşit.” Porunca aceasta este o făgăduinţă. Planul de mântuire urmăreşte recuperarea
noastră totală de sub puterea lui Satana. Hristos desparte totdeauna de păcat pe cel zdrobit. El
a venit să nimicească lucrările Diavolului şi a luat măsuri ca Duhul Sfânt să fie dat oricărei
fiinţe care se pocăieşte, pentru a o feri de păcat.
Lucrarea ispititorului nu trebuie să fie socotită ca o scuză pentru vreo faptă rea. Satana
jubilează când aude că aceia care se numesc urmaşi ai lui Hristos aduc scuze pentru
nedesăvârşirile caracterului lor. Tocmai scuzele acestea conduc la păcat. Nu există scuză
pentru păcat. Este posibil ca fiecare copil al lui Dumnezeu pocăit şi credincios să aibă un
caracter sfânt şi o viaţă asemănătoare cu a lui Hristos.
Idealul caracterului creştin este asemănarea cu Hristos. După cum Fiul omului a fost
desăvârşit în viaţa Sa, tot aşa şi urmaşii Lui trebuie să fie desăvârşiţi în viaţa lor. În toate
lucrurile, Iisus a fost făcut asemenea fraţilor Săi. El S-a făcut trup aşa cum suntem şi noi. A
fost flămând, însetat şi obosit. El a fost întărit prin hrană şi înviorat prin somn. El a împărtăşit
viaţa omului, dar, cu toate acestea, a fost Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. El era Dumnezeu în
trup. Caracterul Lui trebuie să fie caracterul nostru. Despre aceia care cred în El, Domnul zice:
„Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (2
Corinteni 6:16).
 Hristos este scara pe care a văzut-o Iacov sprijinindu-se pe pământ, cu capătul de sus
ajungând la poarta cerului, tocmai la hotarul slavei. Dacă scara aceasta n-ar fi ajuns la
pământ cu o singură treaptă, am fi fost pierduţi. Dar Hristos vine la noi acolo unde suntem. El
a luat natura noastră şi a biruit, pentru ca şi noi, luând natura Lui, să putem birui. Făcut
„într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3), El a trăit o viaţă fără păcat. Acum, prin
dumnezeirea Sa, stăpâneşte pe tronul cerului, în timp ce prin natura Sa omenească vine la noi.
El ne invită ca, prin credinţă în El, să ajungem la slava caracterului lui Dumnezeu. De aceea
noi trebuie să fim desăvârşiţi, după cum şi Tatăl nostru „ceresc este desăvârşit”.
Iisus arătase în ce constă neprihănirea şi dovedise că Dumnezeu este izvorul ei. Acum S-a
îndreptat către datoriile practice. În milostenie, în rugăciune şi în post, a zis El, să nu se facă
nimic pentru a atrage atenţia sau a câştiga lauda. Daţi cu sinceritate pentru ajutorul săracilor
şi al suferinzilor. În rugăciune, faceţi ca sufletul să comunice cu Dumnezeu. În timpul
postului, omul să nu meargă cu capul plecat şi cu inima plină de gânduri egoiste. Inima unui
fariseu este un ogor gol şi neroditor, în care nu se poate dezvolta nicio sămânţă de viaţă
dumnezeiască. Numai acela care se predă fără rezervă lui Dumnezeu Îi va servi în modul cel
mai plăcut Lui. Căci, prin comuniunea cu Dumnezeu, oamenii devin împreună-lucrători cu El
în a prezenta caracterul Său în natura omenească.
Serviciul făcut din sinceritatea inimii are o mare răsplată. „Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi
va răsplăti.” Prin viaţa pe care o trăim prin harul lui Hristos, se formează caracterul.
Frumuseţea de la început începe să se refacă în suflet. Atributele caracterului lui Hristos ne
sunt dăruite şi chipul dumnezeiesc începe să strălucească tot mai mult. Chipul bărbaţilor şi al
femeilor care merg şi lucrează cu Dumnezeu exprimă pacea cerului. Ei sunt înconjuraţi de
atmosfera cerului. Pentru aceştia, Împărăţia lui Dumnezeu a început. Ei au bucuria lui
Hristos, bucuria de a fi o binecuvântare pentru omenire. Ei au onoarea de a fi primiţi să
servească pe Domnul; lor li s-a încredinţat lucrarea care trebuie să fie făcută în Numele Lui.
„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.” Nu putem sluji lui Dumnezeu cu o inimă împărţită.
Religia Bibliei nu este o influenţă printre multe altele, influenţa ei trebuie să fie supremă,
depăşind şi stăpânind totul. Ea nu trebuie să fie ca nişte pete de vopsea împrăştiate pe pânză,
ci să cuprindă întreaga viaţă, ca şi când pânza ar fi fost cufundată în vopsea, până când fiecare
fir al ţesăturii a prins o culoare intensă, de neşters.
„Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este
rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric.” Curăţia şi statornicia scopului sunt condiţiile
primirii luminii de la Dumnezeu. Acela care doreşte să cunoască adevărul trebuie să fie gata să
primească tot ce îi descoperă acesta. El nu poate face niciun compromis cu rătăcirea. Dacă
cineva este nestatornic şi nehotărât în ceea ce priveşte adevărul, va alege întunericul rătăcirii şi
al amăgirii satanice.
Metodele lumeşti şi principiile neabătute ale neprihănirii nu se amestecă pe neobservate,
asemenea culorilor curcubeului. Între ele, veşnicul Dumnezeu a tras o linie apăsată şi clară.
Asemănarea cu Hristos se deosebeşte tot aşa de mult de asemănarea cu Satana, după cum
miezul zilei este în contrast cu miezul nopţii. Şi numai aceia care trăiesc viaţa lui Hristos sunt
conlucrătorii Lui. Dacă se cultivă în suflet un păcat, sau dacă se păstrează în viaţă un obicei
rău, întreaga fiinţă este întinată. Omul devine o unealtă a nelegiuirii.
Toţi aceia care au ales să-I slujească lui Dumnezeu urmează să se încreadă în grija Lui.
Hristos a arătat păsările care zboară pe cer şi florile de pe câmp şi i-a îndemnat pe ascultători
să mediteze la aceste creaţii ale lui Dumnezeu. „Nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?”
a zis El (Matei 6:26). Măsura grijii dumnezeieşti faţă de un obiect oarecare este proporţională
cu treapta pe care o ocupă pe scara existenţei. Providenţa are grijă de fiecare vrăbiuţă. Florile
câmpului şi iarba care acoperă pământul ca un covor au parte de atenţia şi grija Tatălui nostru
ceresc. Marele Artist S-a gândit la crini şi i-a făcut atât de strălucitori, încât umbresc cu
frumuseţea lor slava lui Solomon. Cu cât mai mult Se îngrijeşte El de om, care este chipul şi
slava lui Dumnezeu. El doreşte ca fiii Săi să manifeste un caracter asemănător cu al Său.
După cum raza soarelui le dă florilor culori delicate şi variate, tot aşa şi Dumnezeu îi dă fiinţei
omeneşti din frumuseţea caracterului Său.
Toţi aceia care aleg împărăţia iubirii, a neprihănirii şi a păcii lui Hristos, punând toate
interesele ei mai presus de orice, sunt legaţi de lumea de sus şi primesc orice binecuvântare de
care au nevoie în această viaţă. În cartea providenţei dumnezeieşti, în volumul vieţii, avem
fiecare câte o pagină. Pagina aceasta cuprinde amănuntele istoriei noastre, până şi perii
capului ne sunt număraţi. Copiii lui Dumnezeu nu sunt niciodată uitaţi de El.
„Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine” (Matei 6:34). Noi trebuie să-L urmăm pe Hristos în
fiecare zi. Dumnezeu nu dă ajutor pentru ziua de mâine. El nu le dă fiilor Săi deodată toate
îndrumările pentru călătoria vieţii, ca ei să nu-şi piardă cumpătul. El le spune numai cât pot
să ţină minte şi să facă. Puterea şi înţelepciunea acordate sunt pentru nevoile actuale. „Dacă
vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea” – pentru ziua de astăzi – „s-o ceară de la
Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” (Iacov 1:5).
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” Nu vă consideraţi mai buni ca alţii şi nu vă faceţi
judecători ai lor. Datorită faptului că nu puteţi să deosebiţi motivele, nu sunteţi în stare să-l
judecaţi pe altul. Criticându-l, aduceţi o sentinţă asupra voastră, deoarece arătaţi că sunteţi
părtaşi cu Satana, pârâtorul fraţilor. Domnul zice: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în
credinţă. Pe voi înşivă cercaţi-vă.” Aceasta e lucrarea noastră. „Dacă ne-am judeca singuri, n-
am fi judecaţi” (2 Corinteni 13:5; 1 Corinteni 11:31).
Pomul cel bun face roade bune. Dacă rodul este fără gust şi fără valoare, pomul este rău.
Tot aşa şi rodul adus în viaţă mărturiseşte despre starea inimii şi despre desăvârşirea
caracterului. Faptele bune nu pot plăti mântuirea, dar ele sunt o dovadă pentru credinţa care
lucrează prin iubire şi curăţă sufletul. Şi cu toate că răsplata nu este acordată pentru meritele
noastre, totuşi va fi în raport cu lucrarea săvârşită prin harul lui Hristos.
În felul acesta, Hristos a subliniat principiile Împărăţiei Sale şi le-a considerat marea regulă
a vieţii. Pentru a face ca învăţătura să se imprime şi mai bine, El a adăugat o ilustraţie. Nu e
de ajuns, a zis El, să auziţi cuvintele Mele. Prin ascultare, trebuie să faceţi din ele temelia
caracterului vostru. Eul nu este decât nisip nesigur. Dacă voi clădiţi pe teorii şi invenţii
omeneşti, casa voastră se va prăbuşi. Ea va fi spălată de vânturile ispitelor şi de furtunile
încercărilor. Dar principiile acestea, pe care vi le-am dat, vor rămâne. Primiţi-Mă, clădiţi pe
cuvintele Mele.
„De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu
judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi
au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (Matei
7:24,25).
 CAPITOLUL 32

SUTAŞUL

H
ristos Îi spusese slujbaşului împărătesc căruia îi vindecase fiul: „Dacă nu vedeţi semne
şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!” (Ioan 4:48). El era întristat de faptul că însuşi
poporul Său cerea semne exterioare despre mesianitatea Sa. În repetate rânduri Se
mirase de necredinţa lor. Dar S-a mirat şi de credinţa sutaşului care a venit la El.
Sutaşul n-a pus la îndoială puterea Mântuitorului. Nici n-a cerut măcar ca El să vină în
persoană să săvârşească minunea. „Zi numai un cuvânt”, a zis el, „şi robul meu va fi
tămăduit.”
Robul sutaşului fusese lovit de paralizie şi zăcea în pat, fiind pe moarte. La romani slujitorii
erau sclavi, care se vindeau şi se cumpărau în piaţă şi erau trataţi în chip abuziv şi crud, dar
sutaşul era ataşat de slujitorul său şi-i dorea foarte mult vindecarea. El a crezut că Iisus poate
să-l vindece. Nu-L văzuse pe Mântuitorul, dar veştile auzite îi inspirau credinţă. Fără a ţine
seama de formalismul iudeilor, romanul acesta era convins că religia lor era superioară.
Trecuse de piedicile prejudecăţii naţionale şi ale urii care îi despărţeau pe cuceritori de poporul
cucerit. Arătase respect faţă de slujirea lui Dumnezeu şi se purtase frumos faţă de iudei, ca
unii care erau închinătorii Lui. În învăţătura lui Hristos, aşa cum i se transmisese, el găsea
ceva care împlinea nevoile sufletului. Tot ce era spiritual în el răspundea la cuvintele
Mântuitorului. Dar se simţea nevrednic să vină în faţa lui Iisus şi i-a rugat pe bătrânii iudeilor
să facă cereri pentru vindecarea slujitorului său. Ei Îl cunoşteau pe Marele Învăţător şi, gândea
el, se vor pricepe cum să se prezinte în faţa Lui, pentru a-I câştiga favoarea.
Când a intrat în Capernaum, Iisus a fost întâmpinat de o delegaţie a bătrânilor care I-au
spus despre dorinţa sutaşului. Ei au stăruit, zicând: „Face să-i faci acest bine, căci iubeşte
neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga.”
Iisus a plecat îndată către locuinţa slujbaşului, dar, din cauza mulţimii care era în jurul
Său, înainta încet. Vestea despre venirea Lui L-a precedat şi sutaşul, în neîncrederea sa în
sine, a trimis să I se spună: „Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic să
intri sub acoperământul meu.” Dar Mântuitorul a mers mai departe şi sutaşul, îndrăznind în
cele din urmă să se apropie de El, a completat cele spuse înainte, zicând: „Nici nu m-am socotit
vrednic să vin eu însumi la Tine. Ci zi o vorbă şi robul meu va fi tămăduit. Căci şi eu, care sunt
sub stăpânirea altuia, am sub mine ostaşi. Şi zic unuia: «Du-te!» şi se duce; altuia: «Vino!» şi
vine; şi robului meu: «Fă cutare lucru!» şi-l face.»” După cum eu reprezint puterea Romei şi
soldaţii mei recunosc autoritatea mea ca fiind de netăgăduit, aşa şi Tu reprezinţi puterea
nemărginitului Dumnezeu şi toate câte sunt create ascultă de cuvântul Tău. Tu poţi să-i
comanzi bolii să plece şi ea va asculta de Tine. Tu poţi să le dai ordin trimişilor Tăi cereşti şi ei
vor aduce puterea vindecătoare. Zi numai un cuvânt şi slujitorul meu se va tămădui!
„Când a auzit Iisus aceste vorbe, S-a minunat de sutaş, S-a întors spre norodul care mergea
după El şi a zis: «Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare.»” Iar către
sutaş a zis: „«Du-te şi facă-ţi-se după credinţa ta». Şi robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul
acela.”
Bătrânii iudeilor care îl recomandaseră pe sutaş lui Hristos arătaseră cât de departe erau de
spiritul Evangheliei. Nici ei nu recunoşteau că marea noastră nevoie este aceea de a ne încrede
doar în harul lui Dumnezeu. În îndreptăţirea lor de sine, ei îl recomandau pe sutaş pentru
binele pe care îl făcuse „poporului nostru”. Dar sutaşul a spus despre sine: „Nu sunt vrednic.”
Inima lui fusese atinsă de harul lui Hristos. Şi-a văzut nevrednicia şi totuşi s-a temut să
rămână fără ajutor. Nu s-a încrezut în propria bunătate; argumentul era nevoia lui cea mare.
Credinţa lui s-a prins de Hristos, aşa cum este El cu adevărat. N-a crezut în El doar ca într-un
făcător de minuni, ci ca într-un Prieten şi un Mântuitor al omenirii.
Astfel trebuie să vină orice păcătos la Hristos. „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de
noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3:5). Când Satana îţi spune că eşti păcătos şi
că nu poţi spera să primeşti binecuvântarea lui Dumnezeu, spune-i că Hristos a venit în lume
să-i mântuiască pe păcătoşi. N-avem nimic care să ne poată recomanda lui Dumnezeu; dar
argumentul care putem să-l aducem totdeauna este starea noastră deznădăjduită, care face ca
puterea Lui mântuitoare să fie o necesitate. Renunţând la încrederea în noi înşine, trebuie să
privim la crucea de pe Golgota şi să zicem:

„Neputând s-aduc nimic,

lângă crucea Ta, azi, pic.”

Iudeii fuseseră învăţaţi din copilărie despre lucrarea lui Mesia. Ei aveau cuvintele inspirate
ale patriarhilor şi profeţilor, precum şi învăţătura simbolică a serviciului jertfelor. Însă ei
dispreţuiseră lumina şi acum nu vedeau în Iisus nimic care să-i atragă. Dar sutaşul, născut
între păgâni, educat în idolatria Romei imperiale, instruit ca soldat, după aparenţe despărţit de
viaţa spirituală prin educaţie şi împrejurări şi, mai mult, împiedicat de bigotismul iudeilor şi de
dispreţul concetăţenilor săi faţă de poporul Israel – omul acesta a înţeles adevărul faţă de care
fiii lui Avraam erau orbi. El nu a aşteptat să vadă dacă iudeii aveau să-L primească pe Acela
care pretindea că este Mesia. Când „adevărata lumină care luminează pe orice om venind în
lume” (Ioan 1:9) a luminat asupra lui, el, deşi era departe, a înţeles slava Fiului lui Dumnezeu.
Pentru Iisus, lucrul acesta era un semn care prevestea lucrarea pe care Evanghelia urma să
o săvârşească între neamuri. Plin de bucurie, El a privit în viitor, la strângerea tuturor
neamurilor în Împărăţia Sa. Cu adâncă mâhnire, le-a descris iudeilor urmările lepădării
harului: „Vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam,
Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară,
unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” Vai, cât de mulţi sunt aceia care şi acum se pregătesc
pentru aceeaşi fatală dezamăgire! În timp ce fiinţe din întunericul păgânătăţii primesc harul
Său, în ţările creştine cât de mulţi nu fac decât să dispreţuiască lumina harului care
străluceşte peste ei!
La o depărtare de peste treizeci de kilometri de Capernaum, pe un podiş care priveşte spre
câmpia întinsă şi frumoasă a Ezdraelonului, se găseşte satul Nain, şi către el Şi-a îndreptat
apoi Iisus paşii. Erau cu El mulţi dintre ucenici şi alţi oameni, iar pe parcursul drumului mai
veneau şi alţii, doritori să audă cuvintele Lui de iubire şi de milă, aducându-şi bolnavii să fie
vindecaţi şi având neîncetat nădejdea că Acela care avea o putere aşa de minunată Se va
descoperi odată ca Împărat al lui Israel. O mare mulţime venea după El – oameni plini de voie
bună şi de speranţă urcau împreună pe cărarea stâncoasă, spre poarta satului de munte.
Pe când se apropiau, au văzut un cortegiu funerar ieşind pe poartă. Cu pasul încet şi trist,
se înaintează către locul de înmormântare. În faţă, pe o targă, este purtat trupul celui mort, iar
în jurul lui, jeluitorii umplu aerul cu bocetele lor. Părea că toţi oamenii din localitate s-au
adunat pentru a-şi arăta respectul faţă de cel mort şi împreuna-simţire cu familia.
Priveliştea aceasta trezea milă. Mortul era singurul fiu al unei văduve. Femeia întristată,
rămasă singură, îl însoţea la mormânt pe cel care fusese singurul ei sprijin şi singura ei
mângâiere. „Domnul, când a văzut-o, I s-a făcut milă de ea.” În timp ce ea înainta fără a vedea
nimic, plângând, neobservând prezenţa Lui, El S-a apropiat de ea şi i-a zis cu bunătate: „Nu
plânge!” Iisus era gata să schimbe întristarea ei în bucurie şi n-a vrut să-Şi oprească această
expresie a iubirii Sale duioase.
„S-a apropiat şi S-a atins de raclă.” Pentru El, nici contactul cu moartea nu putea să aducă
o necurăţie. Cei ce o purtau s-au oprit şi plânsul jeluitorilor a încetat. Cele două cete de
oameni s-au adunat în jurul raclei, nădăjduind împotriva oricărei nădejdi. Era de faţă Cineva
care alungase boala şi biruise pe demoni. Era şi moartea supusă puterii Lui?
Cu un glas plin de autoritate, El rosteşte cuvintele: „Tinerelule, scoală-te îţi spun!” Glasul
acesta pătrunde în urechile mortului. Tânărul deschide ochii. Iisus îl ia de mână şi îl ridică.
Privirea lui cade asupra aceleia care plânsese lângă el, şi mama şi fiul se unesc într-o lungă,
nedespărţită şi bucuroasă îmbrăţişare. Mulţimea priveşte în tăcere, uluită. „Toţi au fost
cuprinşi de frică.” Tăcuţi şi plini de evlavie, ei au stat câtva timp ca în faţa lui Dumnezeu. Apoi
au slăvit pe Dumnezeu, zicând: „Un mare proroc s-a ridicat între noi; Dumnezeu a cercetat pe
poporul Său.” Convoiul mortuar s-a întors la Nain ca o procesiune triumfală. „Vestea aceasta
despre Iisus s-a răspândit în toată Iudeea şi prin toate împrejurimile.”
Acela care a stat lângă mama întristată de la poarta satului Nain priveghează lângă fiecare
fiinţă care plânge lângă un sicriu. El este pătruns de milă văzând întristarea noastră. Inima
Lui, care a iubit şi a avut milă, este o inimă de o duioşie neschimbată. Cuvântul Lui, care l-a
chemat pe mort la viaţă, nu e acum mai slab în putere ca atunci când i-a vorbit tânărului din
Nain. El zice: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Matei 28:18). Puterea aceasta
n-a scăzut odată cu trecerea anilor, nici nu s-a epuizat din cauza activităţii neîncetate a
harului Său abundent. Pentru toţi aceia care cred, El este încă Mântuitorul viu.
Iisus a schimbat întristarea mamei în bucurie atunci când i-a redat fiul, dar tânărul a fost
înviat numai pentru viaţa aceasta pământească, să îndure amărăciunile, poverile şi primejdiile
şi să treacă din nou sub puterea morţii. Dar Iisus mângâie întristarea noastră pentru cei morţi
prin cuvinte care ne dau o nemărginită speranţă: „Eu sunt Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt
viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale locuinţei morţilor.” „Deoarece copiii sunt părtaşi
sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să
nimicească pe cel care are puterea morţii, adică pe Diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care,
prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor” (Apocalipsa 1:18; Evrei 2:14,15).
Satana nu-i poate ţine în gheara lui pe cei morţi, când Fiul lui Dumnezeu îi cheamă la viaţă.
El nu poate să ţină în moarte spirituală un suflet care primeşte în credinţă cuvântul puterii lui
Hristos. Dumnezeu le spune tuturor acelora care sunt morţi în păcate: „Deşteaptă-te, tu care
dormi, scoală-te din morţi” (Efeseni 5:14). Cuvântul acesta este viaţă veşnică. Cuvântul lui
Dumnezeu, care l-a chemat la viaţă pe primul om, ne dă şi nouă viaţă. După cum cuvântul lui
Hristos: „Tinerelule, scoală-te, îţi spun” a dat viaţă tânărului din Nain, tot aşa şi cuvântul
„scoală-te din morţi” este viaţă pentru sufletul care îl primeşte. Dumnezeu „ne-a izbăvit de sub
puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui” (Coloseni 1:13). Totul
se dă prin Cuvântul Său. Dacă primim Cuvântul, avem eliberarea.
„Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe
Hristos Iisus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care
locuieşte în voi.” „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa
lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care
vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh,
şi astfel vom fi întotdeauna cu Domnul” (Romani 8:11; 1 Tesaloniceni 4:16,17). Acesta este
cuvântul de mângâiere cu care El ne îndeamnă să ne mângâiem unii pe alţii.
 CAPITOLUL 33

CINE SUNT
FRAŢII MEI?

F
iii lui Iosif erau departe de a-L simpatiza pe Iisus şi lucrarea Lui. Veştile care ajungeau la
ei cu privire la viaţa şi lucrarea Lui îi umpleau de uimire şi nelinişte. Au auzit că petrecea
nopţi întregi în rugăciune, că în timpul zilei era înconjurat de mari mulţimi de oameni şi
că nu-Şi lua prea mult timp pentru masă. Prietenii Lui gândeau că El Se oboseşte prea
mult datorită muncii neîncetate, nu înţelegeau atitudinea Lui faţă de farisei, iar unii se
temeau că I s-a tulburat raţiunea.
Fraţii Lui au auzit lucrurile acestea, precum şi acuzaţia adusă de farisei că El izgonea
demonii prin puterea lui Satana. Ei suportau greu ocara aruncată asupra lor din cauza
înrudirii cu Iisus. Ei ştiau ce tulburare provocaseră cuvintele şi faptele Lui şi nu numai că erau
alarmaţi de declaraţiile Lui îndrăzneţe, ci erau supăraţi că El îi mustra pe cărturari şi pe
farisei. Ei au hotărât că trebuia convins sau constrâns să înceteze acest mod de a lucra şi au
făcut-o şi pe Maria să li se alăture, gândind că iubirea Lui pentru ea L-ar putea face să fie mai
prevăzător.
Cu puţin timp înainte de lucrul acesta, Iisus făcuse a doua minune de vindecare a unui
demonizat, orb şi mut, iar fariseii repetaseră acuzaţia: „Cu ajutorul domnului dracilor scoate El
dracii!” (Matei 9:34). Hristos le-a spus lămurit că, dacă pun lucrarea Duhului Sfânt în seama
lui Satana, ei rup legătura cu izvorul binecuvântărilor. Cei care au vorbit împotriva lui Iisus
fără să fie conştienţi de caracterul Lui divin pot primi iertare, deoarece, prin Duhul Sfânt, ei
pot să fie aduşi să-şi vadă greşeala şi să se pocăiască. Oricare ar fi păcatul, dacă sufletul se
pocăieşte şi crede, vina este spălată prin sângele lui Hristos, dar acela care leapădă lucrarea
Duhului Sfânt se aşază într-o situaţie în care pocăinţa şi credinţa sunt cu neputinţă. Numai
prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu în inimă. Când leapădă în mod deliberat Duhul lui
Dumnezeu şi declară că El este de la Satana, oamenii taie legătura prin care Dumnezeu poate
să comunice cu ei. Când Duhul Sfânt este respins definitiv, Dumnezeu nu mai poate face
nimic.
Fariseii cărora le vorbise Iisus şi le dăduse această avertizare, nu credeau nici ei acuzaţia pe
care o aduceau împotriva Lui. Nu era niciunul între aceşti oameni de seamă care să nu se fi
simţit atras de Mântuitorul. Ei auziseră glasul Duhului vorbind în inima lor şi dovedind că
Iisus este Unsul lui Israel, îndemnându-i să se declare şi ei ucenici ai Lui. În lumina prezenţei
Sale, ei îşi dăduseră seama că sunt lipsiţi de sfinţenie şi doriseră neprihănirea pe care nu o
puteau realiza. Dar, după ce L-au lepădat, ar fi fost prea umilitor să-L primească pe Iisus ca
Mesia. Odată ce au pus piciorul pe cărarea necredinţei, erau prea mândri ca să-şi
mărturisească rătăcirea. Iar pentru a evita recunoaşterea adevărului, au încercat cu o violenţă
disperată să combată învăţătura Mântuitorului. Dovada puterii şi a harului Său i-a umplut de
mânie. Nu puteau să-L împiedice pe Mântuitorul să facă minuni, nici nu puteau aduce la
tăcere învăţătura Lui, dar au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-L prezenta greşit şi a
răstălmăci cuvintele Lui. Cu toate acestea, Duhul lui Dumnezeu îi urmărea cu puterea Lui
convingătoare, iar ei trebuiau să ridice multe obstacole pentru a se împotrivi puterii Lui. Duhul
Sfânt, cea mai eficientă forţă care poate să lucreze cu inima omenească, lupta cu ei, dar ei nu
voiau să se supună.
Nu Dumnezeu este acela care orbeşte ochii oamenilor sau care le împietreşte inima. El le
trimite lumină ca să le îndrepte greşelile şi să-i conducă pe cărări sigure, dar, prin lepădarea
acestei lumini, ochii ajung să orbească şi inima să se împietrească. De multe ori, lucrul acesta
se întâmplă încetul cu încetul şi aproape pe nesimţite. Lumina vine în suflet prin Cuvântul lui
Dumnezeu, prin servii Săi sau prin lucrarea directă a Duhului Său. Dar când o rază de lumină
nu este luată în seamă, sensibilitatea spirituală scade, iar o altă descoperire a luminii este
înţeleasă şi mai greu. Şi astfel întunericul se tot întinde, până când noaptea cuprinde tot
sufletul. Aşa a fost şi cu aceşti conducători ai iudeilor. Ei erau convinşi că Hristos era ajutat de
o putere dumnezeiască, dar, pentru a se împotrivi adevărului, ei puneau lucrarea Duhului
Sfânt pe seama lui Satana. Făcând lucrul acesta, ei alegeau în mod deliberat amăgirea, se
predau lui Satana şi de aici încolo erau stăpâniţi de puterea lui.
Strâns legată de avertizarea lui Hristos cu privire la păcatul împotriva Duhului Sfânt este o
avertizare împotriva cuvintelor rele şi fără rost. Cuvintele sunt o dovadă a ceea ce se găseşte în
inimă. „Din prisosul inimii vorbeşte gura.” Însă cuvintele sunt mai mult decât un indiciu al
caracterului – ele au puterea de a influenţa caracterul. Oamenii sunt influenţaţi de propriile
cuvinte. Adesea, mânaţi de un impuls venit pe neaşteptate, aţâţaţi de Satana, ei rostesc
cuvinte de gelozie sau de bănuieli rele, exprimând ceva ce nu cred în realitate, dar cuvintele
acţionează asupra gândurilor. Ei sunt înşelaţi de cuvintele lor şi ajung să creadă cu adevărat
ceea ce au spus la îndemnul lui Satana. Odată ce au exprimat o părere sau o hotărâre, ei sunt
adesea prea mândri pentru a retrage cele spuse şi încearcă să aducă dovezi că au dreptate,
până când ajung să creadă că o şi au. E primejdios să rosteşti un cuvânt de îndoială, e
primejdios să pui semnul întrebării şi să critici lumina divină. Obiceiul de a critica în mod
necuviincios şi cu uşurătate acţionează asupra caracterului, producând lipsă de respect şi de
credinţă. Mulţi oameni care şi-au îngăduit acest obicei au mers inconştienţi către primejdie,
până acolo încât au ajuns să critice şi să lepede lucrarea Duhului Sfânt. Iisus a zis: „În ziua
judecăţii oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care îl vor fi rostit. Căci din
cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit”.
Apoi a adăugat o avertizare pentru aceia care fuseseră impresionaţi de cuvintele Lui, care Îl
ascultaseră cu plăcere, dar care nu se predaseră Duhului Sfânt ca El să locuiască în ei. Un
suflet se ruinează nu numai prin împotrivire, ci şi prin neglijenţă. Iisus a zis: „Duhul necurat,
când a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice:
«Mă voi întoarce în casa mea» şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită.
Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el; intră în casă şi locuiesc acolo.”
Erau mulţi în zilele lui Hristos, cum sunt şi astăzi, asupra cărora părea că stăpânirea lui
Satana a fost sfărâmată; prin harul lui Dumnezeu, ei fuseseră eliberaţi de duhurile rele care le
stăpâniseră sufletul. Ei se bucurau în iubirea lui Dumnezeu, dar, ca şi ascultătorii asemănaţi
în pildă cu pământul pietros, ei nu au rămas în iubirea Lui. Ei nu s-au predat zilnic lui
Dumnezeu, pentru ca Hristos să poată locui în inimă şi, când duhul cel rău s-a întors „cu alte
şapte duhuri mai rele decât el”, ei au ajuns să fie cu totul stăpâniţi de puterea celui rău.
Când sufletul I se predă lui Hristos, o putere nouă ia în stăpânire inima cea nouă. Se
produce o schimbare pe care omul nu o poate face niciodată prin sine însuşi. Este o lucrare
supranaturală, care aduce un element supranatural în natura omenească. Fiinţa care s-a
predat lui Hristos devine fortăreaţa Lui, pe care El o păstrează într-o lume răzvrătită şi vrea ca
nicio altă autoritate să nu fie recunoscută acolo, decât a Sa. Un suflet luat astfel în stăpânire
de puterile cereşti nu poate fi biruit de asalturile lui Satana. Dar, dacă nu ne supunem
stăpânirii lui Hristos, vom fi stăpâniţi de cel rău.
În mod inevitabil, noi trebuie să fim sub controlul uneia sau alteia dintre cele două puteri
care se luptă pentru supremaţia lumii. Nu este necesar să alegem de bunăvoie să servim
împărăţiei întunericului, pentru ca să ajungem sub stăpânirea ei. N-avem decât să neglijăm să
ne aliem cu împărăţia luminii. Dacă nu conlucrăm cu puterile cereşti, Satana va lua în
stăpânire inima şi va face din ea locuinţa lui. Singura apărare împotriva răului este locuirea lui
Hristos în inimă, prin credinţă în neprihănirea Lui. Numai când suntem legaţi strâns de
Dumnezeu putem rezista efectelor nesfinţite ale iubirii de sine, ale îngăduinţei de sine şi
tendinţei spre păcat. Noi ne putem lăsa de multe obiceiuri rele şi, pentru câtva timp, putem da
la o parte tovărăşia lui Satana; dar, fără o legătură vie cu Dumnezeu, prin predarea noastră
faţă de El în fiecare clipă, putem fi biruiţi. Fără o cunoaştere personală a lui Hristos şi o
comuniune continuă cu El, suntem supuşi bunului plac al lui Satana şi până la urmă vom
împlini pretenţiile lui.
„Starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi.” Tocmai aşa, a zis
Iisus, „se va întâmpla cu acest neam viclean”. Nimeni nu este atât de împietrit ca aceia care au
respins chemarea lui Dumnezeu şi au dispreţuit Duhul harului. Cea mai obişnuită manifestare
a păcatului contra Duhului Sfânt este continua neglijare de a asculta invitaţia Cerului la
pocăinţă. Fiecare pas făcut în lepădarea lui Hristos este un pas spre lepădarea mântuirii şi
spre păcatul împotriva Duhului Sfânt.
Lepădându-L pe Hristos, poporul iudeu a comis păcatul de neiertat; refuzând invitaţia
harului, şi noi putem comite aceeaşi greşeală. Noi Îl insultăm pe Domnul vieţii şi-L facem de
ocară înaintea sinagogii lui Satana şi în faţa universului ceresc, atunci când nu mai ascultăm
de solii Lui împuterniciţi şi ascultăm în schimb de agenţii lui Satana, care îndepărtează
sufletul de la Hristos. Atâta vreme cât cineva face lucrul acesta nu poate avea nădejde de
iertare şi, în cele din urmă, va pierde orice dorinţă de împăcare cu Dumnezeu.
În timp ce Iisus îi învăţa încă pe oameni, ucenicii I-au adus vestea că mama şi fraţii Lui
erau afară şi doreau să-L vadă. El ştia ce este în inima lor şi i-a răspuns celui ce Îi adusese
ştirea aceasta: „Cine este mama Mea şi care sunt fraţii Mei?” Apoi Şi-a întins mâna spre
ucenici şi a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei! Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în
ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă.”
Toţi aceia care Îl primeau pe Hristos prin credinţă erau uniţi cu El printr-o legătură mai
strânsă decât aceea a înrudirii omeneşti. Ei deveneau una cu El, după cum şi El era una cu
Tatăl. Fiind credincioasă şi împlinind cuvintele Lui, mama Sa era într-o legătură mai apropiată
cu El decât prin rudenie naturală. Fraţii Lui nu aveau niciun câştig din legătura cu El, decât
dacă Îl primeau ca Mântuitor personal.
Ce sprijin ar fi găsit Hristos în rudele Sale pământeşti, dacă acestea ar fi crezut că El este
trimisul cerului şi dacă ar fi conlucrat cu El pentru a face lucrarea lui Dumnezeu! Necredinţa
lor a aruncat o umbră asupra vieţii pământeşti a lui Iisus. Aceasta era o parte din amărăciunea
paharului cu dureri pe care El l-a sorbit pentru noi.
Vrăjmăşia aprinsă în inima oamenilor împotriva Evangheliei a fost adânc simţită de Fiul lui
Dumnezeu şi a fost cu atât mai dureroasă, cu cât o simţea şi în familia Sa, deoarece inima Sa
era plină de bunătate şi iubire şi avea numai simţăminte plăcute pentru legăturile familiale.
Fraţii Săi doreau ca El să Se supună părerilor lor, dar o asemenea purtare ar fi fost într-un
dezacord total cu misiunea Lui dumnezeiască. Ei socoteau că El are nevoie de sfatul lor. Îl
judecau din punctul lor de vedere omenesc şi gândeau că, dacă El ar fi vorbit numai lucruri
plăcute pentru farisei şi cărturari, ar fi evitat neplăcutele controverse pe care le produceau
cuvintele Lui. Ei socoteau că El Se supraaprecia atunci când pretindea că are autoritate divină
şi când Se aşeza mai presus de rabini şi îi mustra pentru păcatele lor. Ei ştiau că fariseii
căutau ocazia să-L acuze şi părerea lor era că El le dăduse destule ocazii.
Cu priceperea lor mărginită, ei nu puteau cuprinde misiunea pe care El venise s-o
îndeplinească şi de aceea nu puteau să simpatizeze cu El în încercările Lui. Cuvintele lor
aspre, lipsite de apreciere, dovedeau că ei nu înţelegeau aşa cum trebuie caracterul Lui şi nu
pricepeau că natura divină era împletită cu cea omenească. Ei Îl vedeau adesea plin de
întristare, dar, în loc să-L mângâie, spiritul şi cuvintele lor nu făceau altceva decât să-I
rănească inima. Fiinţa Lui sensibilă era torturată, motivele Lui erau greşit înţelese, lucrarea
Lui era neînţeleasă.
 Fraţii Lui Îi prezentau adesea filozofia fariseilor, învechită şi încâlcită, şi se încumetau să
creadă că pot să-L înveţe pe Acela care înţelegea tot adevărul şi pricepea toate tainele. Ei
condamnau fără nicio sfială ceea ce nu puteau să înţeleagă. Reproşurile lor Îl necăjeau şi astfel
sufletul Lui era obosit şi întristat. Ei mărturiseau credinţa în Dumnezeu şi socoteau că Îl
apără, deşi Dumnezeu era cu ei în trup, fără ca ei să-L cunoască.
Aceste lucruri făceau ca drumul pe care El îl avea de parcurs să fie o cale spinoasă. Atât de
mult Îl durea pe Hristos faptul că nu era înţeles de familia Sa, încât era o uşurare să meargă
acolo unde nu exista atâta lipsă de înţelegere. Era o familie unde Îi plăcea să meargă – familia
lui Lazăr, a Mariei şi a Martei; deoarece, în atmosfera credinţei şi a iubirii, inima Lui găsea
odihnă. Şi, cu toate acestea, nu era nimeni pe pământ care să poată pricepe misiunea Lui
dumnezeiască sau să cunoască povara pe care El o purta în locul oamenilor. Adesea, El Îşi
putea găsi liniştea numai când Se afla singur, în comuniune cu Tatăl Său ceresc.
Cei chemaţi să sufere pentru cauza lui Hristos, care au de suferit neînţelegere şi neîncredere
până şi în propria familie, pot găsi mângâiere la gândul că şi Iisus a suferit la fel. El îi înţelege,
îi cheamă lângă El, ca să afle uşurare tot acolo unde a aflat şi El, în comuniune cu Tatăl.
Aceia care Îl primesc pe Hristos ca Mântuitor personal nu sunt părăsiţi ca nişte orfani,
lăsaţi să-şi ducă singuri povara vieţii. El îi primeşte ca membri ai familiei cereşti şi îi invită să-
L numească pe Tatăl Lui, Tatăl lor. Ei sunt „cei micuţi” ai Săi, scumpi inimii lui Dumnezeu,
legaţi de El prin legăturile cele mai gingaşe şi mai dăinuitoare. El are faţă de ei o iubire
nespusă, cu atât mai mare decât aceea pe care tatăl şi mama noastră au simţit-o pentru noi
când eram fără ajutor, cu cât cele divine sunt mai presus decât cele omeneşti.
În legile date lui Israel, este o frumoasă ilustraţie cu privire la legăturile dintre Hristos şi
poporul Lui. Când un evreu era silit, din cauza sărăciei, să se despartă de moştenirea lui şi să
se vândă chiar pe sine ca rob, datoria de a-l răscumpăra pe el şi averea lui îi revenea celei mai
apropiate rude (vezi Leviticul 25:25,47-49; Rut 2:20). Tot aşa, lucrarea răscumpărării noastre
şi a moştenirii noastre pierdute prin păcat a căzut asupra Lui, care este ruda noastră cea mai
apropiată. El a devenit ruda noastră pentru a ne putea mântui. Mai aproape decât tata, mama,
fratele, prietenul sau cel ce ne iubeşte, este Domnul şi Mântuitorul nostru. „Nu te teme”, zice
El, căci „Eu te izbăvesc, te chem pe nume, eşti al Meu”. „De aceea, pentru că ai preţ în ochii
Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta”
(Isaia 43:1,4).
Hristos iubeşte fiinţele cereşti care înconjoară tronul Său, dar cum poate fi măsurată
iubirea cea mare cu care ne-a iubit pe noi? Noi nu putem s-o înţelegem, dar putem şti din
experienţă că e adevărată. Iar dacă păstrăm legătura de rudenie cu El, cu câtă iubire vom privi
la aceia care sunt fraţii şi surorile noastre în Domnul! Nu ar trebui să ne grăbim să
recunoaştem pretenţiile rudeniei noastre dumnezeieşti? Fiind adoptaţi în familia lui
Dumnezeu, nu ar trebui să-L onorăm pe Tatăl nostru şi rudenia noastră?
 CAPITOLUL 34

INVITAŢIA

V
eniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.”
Aceste cuvinte de mângâiere au fost adresate mulţimii care Îl urma pe Iisus.
Mântuitorul spusese că numai prin El oamenii pot ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu.
El vorbise despre ucenicii Săi ca despre nişte oameni cărora li se dăduse cunoştinţa
lucrurilor cereşti. Dar n-a lăsat pe nimeni să simtă că nu poate avea parte de grija şi de
iubirea Lui. Toţi cei obosiţi şi împovăraţi pot să vină la El.
Cărturarii şi fariseii, cu toată rigurozitatea lor pentru formele religioase, aveau simţământul
unei nevoi pe care ritualurile lor nu o puteau împlini. Vameşii şi păcătoşii puteau pretinde că
sunt mulţumiţi cu cele senzuale şi pământeşti, dar inima lor era plină de neîncredere şi teamă.
Iisus privea la cei deznădăjduiţi şi împovăraţi cu inima, care nu mai aveau nicio nădejde şi care
căutau să-şi liniştească dorinţa sufletului cu desfătări pământeşti, şi îi chema pe toţi să
găsească odihnă în El.
Cu bunătate, El îi invita pe cei apăsaţi: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la
Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.”
Prin aceste cuvinte, Hristos îi vorbeşte fiecărei fiinţe omeneşti. Fie că-şi dau seama sau nu,
toţi oamenii sunt obosiţi şi împovăraţi. Toţi sunt doborâţi de poveri pe care numai Hristos le
poate îndepărta. Povara cea mai grea pe care o ducem este povara păcatului. Dacă am fi lăsaţi
să o purtăm, această povară ne-ar strivi. Dar Cel Nevinovat a luat locul nostru. „Domnul a
făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6). El a purtat povara vinei
noastre. El va lua sarcina de pe umerii noştri obosiţi. El ne va da odihnă. Povara grijilor şi
întristărilor o va duce tot El. Domnul ne invită să aruncăm asupra Lui toate grijile noastre,
deoarece El ne poartă pe inima Lui.
Fratele mai mare al neamului nostru este la tronul cel veşnic. El priveşte la oricare suflet ce-
şi îndreaptă faţa spre El, ca Mântuitor. El cunoaşte din experienţă care sunt slăbiciunile
omeneşti, care sunt lipsurile noastre şi în ce stă tăria ispitelor noastre, deoarece El a fost ispitit
în toate ca şi noi, dar fără păcat. El priveghează asupra ta, fiu şovăielnic al lui Dumnezeu. Eşti
ispitit? El te scapă. Eşti slab? El îţi dă puteri. Eşti neştiutor? El te luminează. Eşti rănit? El te
vindecă. Domnul „socoteşte numărul stelelor” şi tot El îi „tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită
şi le leagă rănile” (Psalmii 147:4,3). „Veniţi la Mine” este chemarea Lui. Oricare ar fi grijile şi
încercările, înfăţişează cazul tău înaintea Domnului. Inima ta va fi întărită, ca să poată rezista.
Se va deschide o cale ca să poţi scăpa din greutăţi şi încurcături. Cu cât îţi dai seama că eşti
mai slab şi mai fără ajutor, cu atât vei deveni mai puternic în tăria Lui. Cu cât este mai grea
povara, cu atât este mai binecuvântată odihna, când le arunci pe toate asupra Purtătorului de
poveri. Odihna oferită de Hristos este condiţionată, şi aceste condiţii sunt clar arătate. Toţi le
pot îndeplini. El ne spune cum putem găsi această odihnă.
„Luaţi jugul Meu asupra voastră”, zice Iisus. Jugul este un instrument al servirii. Vitele sunt
înjugate pentru muncă şi jugul este absolut necesar pentru ca lucrul lor să fie eficient. Prin
ilustraţia aceasta, Hristos ne învaţă că noi suntem chemaţi să servim tot timpul vieţii noastre.
Trebuie să luăm jugul Lui asupra noastră, ca să putem fi împreună-lucrători cu El.
Jugul care ne leagă în slujire este Legea lui Dumnezeu. Marea lege a iubirii, descoperită în
Eden, proclamată pe Sinai, iar în Noul Legământ scrisă în inimă, este cea care îl uneşte pe
lucrătorul omenesc cu voinţa lui Dumnezeu. Dacă am fi lăsaţi să ne urmăm pornirile, să
mergem acolo unde ne duce voinţa noastră, ne-am alinia în rândurile lui Satana şi am ajunge
să avem trăsăturile lui. De aceea Dumnezeu ne conduce prin voinţa Sa, care este nobilă şi
înălţătoare. El doreşte ca noi să ne îndeplinim cu răbdare şi înţelepciune toate îndatoririle
slujirii. Chiar Hristos, în natura Lui omenească, a purtat jugul slujirii, zicând: „Vreau să fac
voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii Mele” (Psalmii 40:8). „M-am pogorât din
cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6:38). Iubirea pentru Dumnezeu,
râvna pentru slava Lui şi iubirea pentru omenirea decăzută L-au adus pe Iisus pe pământ ca
să sufere şi să moară. Aceasta a fost puterea care a condus viaţa Sa. El ne invită să ne însuşim
acest principiu.
Sunt mulţi oameni a căror inimă este chinuită sub povara grijilor, deoarece ei caută să
atingă standardul acestei lumi. Ei au ales slujirea lumii, au acceptat neliniştea ei şi au adoptat
obiceiurile ei. În felul acesta, caracterul le este pervertit şi viaţa lor a ajuns un chin. Pentru a-şi
mulţumi ambiţia şi dorinţele lumeşti, ei îşi rănesc conştiinţa şi se încarcă şi cu o povară în
plus, aceea a remuşcărilor. Neliniştea aceasta continuă le secătuieşte puterea de viaţă. Domnul
doreşte ca ei să lase la o parte acest jug al robiei. Îi invită să primească jugul Său. El zice:
„Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.” El îi învaţă să caute mai întâi Împărăţia lui
Dumnezeu şi neprihănirea Sa şi făgăduinţa Lui este că vor primi pe deasupra toate lucrurile de
care au nevoie în viaţa aceasta. Frământarea este oarbă şi nu poate să deosebească viitorul,
dar Iisus vede sfârşitul de la început. În orice greutate, El are o cale pregătită pentru a aduce
uşurare. Tatăl nostru ceresc are o mie de căi pe care ne poate veni în ajutor şi despre care nu
ştim nimic. Aceia care se călăuzesc după principiul că slujirea şi cinstirea lui Dumnezeu
trebuie să fie ţinta supremă vor constata că necazurile pier şi că înaintea lor se deschide o
cărare netedă.
„Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”, zice Iisus, „şi veţi găsi odihnă.”
Noi trebuie să intrăm în şcoala lui Hristos, pentru a învăţa de la El umilinţa şi blândeţea.
Mântuirea este lucrarea aceea prin care omul este educat pentru cer. Educaţia aceasta
înseamnă cunoaşterea lui Hristos. Înseamnă eliberarea de ideile, obiceiurile şi practicile
învăţate în şcoala domnului întunericului. Sufletul trebuie să fie eliberat de tot ce este în
opoziţie cu credincioşia faţă de Dumnezeu.
În inima lui Hristos, în care domnea o desăvârşită armonie cu Dumnezeu, era pace
desăvârşită. El nu era niciodată măgulit de laude şi nici zdrobit de acuzaţii şi dezamăgiri. Chiar
în timpul celei mai mari împotriviri şi celei mai crude purtări faţă de El, inima Lui era încă
plină de curaj. Dar mulţi dintre cei care se numesc urmaşi ai Lui au inima plină de grijă şi
nelinişte, deoarece se tem să se încreadă cu totul în Dumnezeu. Ei nu se predau Lui cu totul,
deoarece se tem de urmările pe care le-ar avea un asemenea lucru. Fără o predare totală, ei nu
pot găsi pace.
Iubirea de sine aduce nelinişte. Dacă suntem născuţi de sus, vom avea gânduri cum a avut
Iisus, gânduri care L-au făcut să Se umilească, pentru ca noi să putem fi salvaţi. Atunci nu
vom mai căuta lucrurile cele mai de frunte. Vom dori să stăm la picioarele lui Iisus şi să
învăţăm de la El. Vom înţelege că valoarea lucrării noastre nu constă în a face paradă şi
zgomot în lume sau în a fi activi şi zeloşi în propria putere. Valoarea lucrării noastre este
proporţională cu împărtăşirea cu Duhul Sfânt. Încrederea în Dumnezeu ne sfinţeşte puterile
minţii, aşa încât, în răbdare, să ne putem stăpâni sufletele.
Jugul este pus pe gâtul boilor pentru a-i ajuta să ducă povara mai uşor. Tot aşa este şi
jugul lui Hristos. Când voinţa noastră este cufundată în voinţa lui Dumnezeu şi când ne
folosim darurile pentru a fi o binecuvântare pentru alţii, vom vedea că povara vieţii este
uşoară. Acela care umblă în calea poruncilor lui Dumnezeu merge împreună cu Hristos şi, în
iubirea Lui, inima găseşte pace. Când Moise s-a rugat: „Arată-mi căile Tale; atunci Te voi
cunoaşte”, Domnul i-a răspuns: „Voi merge Eu Însumi cu tine şi îţi voi da odihnă.” Iar prin
profeţi s-a dat solia aceasta: „Aşa vorbeşte Domnul: «Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care
sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună; umblaţi pe ea, şi veţi găsi odihnă pentru
sufletele voastre!»” (Exodul 33:13,14; Ieremia 6:16). Şi El zice: „O, de ai fi luat aminte la
poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi fericirea ta ca valurile mării” (Isaia
48:18).
Aceia care Îl cred pe Hristos pe cuvânt şi predau fiinţa lor purtării Sale de grijă şi viaţa lor
ca El să o conducă vor afla pace şi linişte. Nimic din lume nu poate să-i întristeze când Iisus îi
înveseleşte cu prezenţa Sa. În supunere desăvârşită, este odihnă desăvârşită. Domnul zice:
„Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26:3). Viaţa poate
părea încurcată, dar, predându-ne înţeleptului Maestru-lucrător, El va scoate de acolo o viaţă
şi un caracter-model, spre mărirea Lui. Şi caracterul care ajunge să se asemene cu caracterul
slăvit al lui Hristos va fi primit în Paradisul lui Dumnezeu. O omenire nouă va umbla împreună
cu El în alb, căci este vrednică.
Când intrăm în odihna lui Hristos, cerul începe de aici. Noi răspundem chemării Sale:
„Veniţi şi învăţaţi de la Mine” şi, venind, începem viaţa veşnică. Cerul e o neîncetată apropiere
de Dumnezeu, prin Hristos. Cu cât stăm mai mult şi mai aproape de El, cu atât şi chiar mai
mult ni se va descoperi slava Sa; şi cu cât vom cunoaşte pe Dumnezeu mai mult, cu atât mai
intensă va fi fericirea noastră. Dacă mergem cu Iisus în această viaţă, vom fi copleşiţi de
iubirea Lui şi întăriţi de prezenţa Lui. Tot ce poate să suporte natura omenească putem primi
încă de aici. Dar ce sunt toate acestea în faţa celor viitoare? Ei stau acolo, „înaintea scaunului
de domnie al lui Dumnezeu, şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de
domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai
dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie,
va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din
ochii lor” (Apocalipsa 7:15-17).
 CAPITOLUL 35

„TACI, FII LINIŞTITĂ!”

F
usese o zi plină de evenimente în viaţa lui Iisus. Lângă lacul Galileei, El rostise primele
Sale parabole, explicându-le oamenilor din nou, prin ilustraţii uşor de înţeles, natura
Împărăţiei Sale şi felul în care ea avea să fie întemeiată. El a asemănat lucrarea Sa cu
aceea a semănătorului, dezvoltarea Împărăţiei Sale cu creşterea seminţei de muştar şi cu
efectul aluatului în măsura de făină. Marea despărţire finală a celor neprihăniţi de cei
nelegiuiţi fusese ilustrată prin parabola cu grâul şi neghina şi prin pilda cu năvodul. Valoarea
nemărginită a adevărurilor vestite de El fusese ilustrată prin comoara ascunsă şi mărgăritarul
de mare preţ, iar în parabola cu stăpânul casei, îi învăţase pe ucenici cum să lucreze ca
reprezentanţi ai Săi.
Toată ziua învăţase şi vindecase, iar la venirea serii, gloatele încă se îmbulzeau în jurul Lui.
Zi după zi lucrase pentru ei, abia luându-Şi timp pentru masă sau odihnă. Criticile răutăcioase
şi răstălmăcirea cuvintelor Lui, cu care fariseii Îl urmăreau continuu, făceau ca lucrarea Lui să
fie cu atât mai grea şi mai obositoare; acum sfârşitul zilei L-a găsit atât de obosit, încât S-a
hotărât să caute adăpost într-un loc retras, dincolo de lac.
Ţărmul răsăritean al lacului Ghenezaret nu era nelocuit, deoarece se mai găseau câteva sate
ici şi colo, pe lângă lac, dar era o regiune pustie în comparaţie cu ţărmul apusean. Avea
populaţie mai mult păgână decât iudaică şi avea legături puţine cu Galileea. În felul acesta, Îi
oferea lui Iisus adăpostul retras pe care-l căuta şi de aceea El i-a îndemnat pe ucenici să-L
însoţească acolo.
După ce a dat drumul gloatei să plece, ei L-au luat în corabie, chiar „aşa cum era”, şi au
plecat cu grăbire. Dar nu aveau să plece singuri. Se mai aflau şi alte corăbii de pescari la ţărm
şi acestea s-au umplut repede cu oamenii care Îl urmau pe Iisus, doritori să-L vadă şi să-L
asculte.
În cele din urmă, scăpat de îmbulzeala mulţimii şi frânt de oboseală şi foame, Mântuitorul
S-a întins pe fundul bărcii şi a adormit repede. Seara fusese calmă şi plăcută şi liniştea
domnea peste lac, dar, deodată cerul s-a întunecat, vântul s-a prăvălit sălbatic prin trecătorile
muntelui, de-a lungul ţărmului de răsărit, şi o furtună îngrozitoare a izbucnit pe lac.
Soarele coborâse la apus şi întunecimea nopţii se lăsase peste apa biciuită de furtună.
Valurile, agitate cu furie de vântul sinistru, se aruncau cu îndrăzneală asupra bărcii ucenicilor
şi ameninţau să o înghită. Pescarii aceştia oţeliţi îşi petrecuseră viaţa pe lac şi îşi conduseseră
barca în siguranţă prin multe furtuni; însă de astă dată, tăria şi priceperea lor n-au ajutat la
nimic. Ei erau neputincioşi în ghearele furtunii şi, când vedeau că barca li se umplea cu apă,
nădejdea i-a părăsit.
Absorbiţi de eforturile lor de a se salva singuri, uitaseră că Iisus era cu ei în barcă. Acum,
văzând că truda le este zadarnică şi că îi aşteaptă moartea, şi-au amintit cine le poruncise să
traverseze marea. Singura lor speranţă era Iisus. În slăbiciunea şi disperarea lor, au strigat:
„Învăţătorule! Învăţătorule!” Dar întunericul cel des Îl ascundea din faţa lor. Glasurile lor au
fost înghiţite de vuietul furtunii şi n-a venit niciun răspuns. Îndoiala şi temerea i-au cuprins.
Oare să-i fi uitat Iisus? El, care biruise boala, demonii şi chiar moartea, nu era în stare să-i
ajute pe ucenicii Lui acum? Nu Se gândea oare că ei sunt într-o asemenea nenorocire?
 Au strigat din nou, dar nu s-a auzit alt răspuns, decât urletul apei înfuriate. Barca aproape
se scufunda. O clipă, şi părea că vor fi înghiţiţi de valurile înfuriate.
Deodată, lumina unui fulger străbate întunericul şi ei Îl văd pe Iisus dormind netulburat de
zgomot. Cu uimire şi disperare, ei strigă: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că noi pierim?” Cum se
poate ca El să Se odihnească aşa de liniştit când ei sunt în primejdie şi se luptă cu moartea?
Strigătul lor Îl trezeşte pe Iisus. La lumina fulgerului, ei văd pe faţa Lui o pace
dumnezeiască; citesc în privirea Lui uitare de sine şi iubire duioasă, iar inima lor,
îndreptându-se către El, strigă: „Doamne, scapă-ne, că pierim!”
Niciodată nu a rostit un suflet strigătul acesta fără să fie luat în seamă. În timp ce ucenicii
îşi apucă vâslele pentru a face o ultimă sforţare, Iisus Se ridică. El stă în picioare în mijlocul
ucenicilor, în timp ce furtuna urlă, valurile se sparg peste ei, iar fulgerul Îi luminează faţa. Îşi
ridică mâna, atât de des folosită în fapte de milă, şi îi spune mării înfuriate: „Taci, fii liniştită!”
Furtuna încetează. Valurile se liniştesc. Norii se retrag, se arată stelele. Corabia pluteşte lin
pe apa liniştită. Întorcându-Se către ucenicii Săi, Iisus îi întreabă cu tristeţe: „Pentru ce sunteţi
aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?” (Marcu 4:40).
O tăcere grea s-a lăsat asupra ucenicilor. Nici Petru nu îndrăznea să-şi exprime groaza care-
i umplea inima. Corăbiile care porniseră să-L însoţească pe Iisus fuseseră în aceeaşi primejdie.
Teroarea şi disperarea stăpâniseră şi peste oamenii din ele, dar porunca lui Iisus a adus
liniştea asupra acelei scene îngrozitoare. Furia furtunii adunase corăbiile la un loc şi toţi cei
care erau pe ele văzuseră minunea. În calmul care a urmat, temerea a fost uitată. Oamenii
şopteau între ei: „Ce fel de om este acesta de-L ascultă până şi vânturile, şi marea?”
Când a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, Iisus era perfect liniştit. Nu era nici urmă de
teamă în cuvânt sau privire, pentru că în inima Lui nu era teamă. Dar El nu era liniştit pentru
că puterea Sa era nemărginită. Nu ca un „Domn al cerului şi al pământului” stătea El aşa
liniştit. El renunţase la puterea aceea, pentru că zice: „De la Mine Însumi nu pot face nimic”
(Ioan 5:30). El Se încredea în puterea Tatălui. Iisus Se sprijinea pe credinţă – credinţă în
iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu – şi puterea acelui cuvânt care a liniştit furtuna era
puterea lui Dumnezeu.
După cum Iisus Se sprijinea prin credinţă pe purtarea de grijă a Tatălui, tot astfel şi noi
trebuie să ne încredem în purtarea de grijă a Mântuitorului nostru. Dacă s-ar fi încrezut în El,
ucenicii ar fi rămas liniştiţi. Teama lor în timpul primejdiei le-a descoperit necredinţa. În
strădania lor de a se salva singuri, ei au uitat de Iisus şi, numai atunci când, ajunşi la
disperare, nu s-au mai încrezut în ei înşişi, ci s-au îndreptat către El, Iisus a putut să le dea
ajutor.
De câte ori nu avem şi noi aceeaşi experienţă ca ucenicii! Când se adună furtuna ispitelor,
când fulgerele sălbatice strălucesc şi când valurile se prăvălesc peste noi, ne luptăm singuri cu
furtuna, uitând că este Cineva care ne poate ajuta. Ne încredem în propria putere, până când
pierdem orice nădejde şi suntem aproape de pieire. Atunci ne aducem aminte de Iisus şi, dacă-
L strigăm să ne mântuiască, chemarea noastră nu va fi în zadar. Deşi, plin de întristare, El
mustră necredinţa şi încrederea noastră în noi înşine, niciodată nu ne lasă fără ajutor când
avem nevoie. Fie pe uscat, fie pe mare, dacă-L avem pe Mântuitorul în inima noastră, nu
trebuie să ne temem. Credinţa vie în Răscumpărătorul va linişti marea vieţii şi El ne va scăpa
din primejdie, cum ştie că este mai bine.
Mai e încă o învăţătură spirituală în această minune a liniştirii furtunii. Experienţa fiecărui
om mărturiseşte în favoarea adevărului cuvintelor Scripturii: „Cei răi sunt ca marea înfuriată,
care nu se poate linişti… Cei răi n-au pace, zice Dumnezeul meu” (Isaia 57:20,21). Păcatul ne-a
distrus pacea. Cât timp eul este nesupus, nu putem găsi odihnă. Patimile cele mai mari ale
inimii nu pot fi stăpânite de nicio putere omenească. În privinţa aceasta, suntem la fel de fără
putere ca ucenicii, care nu erau în stare să liniştească furtuna care urla. Dar Acela care a
liniştit valurile Mării Galileei prin Cuvântul Său are un cuvânt aducător de pace pentru orice
om. Oricât de grozavă ar fi furtuna, aceia care se îndreaptă spre Iisus cu strigătul: „Doamne,
mântuieşte-ne!” vor fi eliberaţi. Harul Lui, care împacă sufletul cu Dumnezeu, linişteşte
frământarea patimilor omeneşti şi, în iubirea Lui, inima găseşte odihnă. „A oprit furtuna, a
adus liniştea şi valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat că valurile s-au liniştit şi Domnul i-a dus
în limanul dorit.” (Psalmii 107:29:30). „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă,
avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos.” „Lucrarea neprihănirii va fi
pacea, roada neprihănirii: odihna şi liniştea pe vecie” (Romani 5:1; Isaia 32:17).
În zorii zilei, Mântuitorul şi însoţitorii Lui au ajuns la ţărm şi lumina soarelui răsărind
atingea apa şi uscatul ca o binecuvântare de pace. Dar de abia coborâseră pe ţărm şi au avut
înaintea ochilor o privelişte mai cumplită decât furia furtunii. Dintr-un ascunziş aflat între
morminte, s-au aruncat asupra lor, ca şi cum ar fi vrut să-i sfâşie, doi demonizaţi. De oamenii
aceştia erau agăţate bucăţi din lanţurile pe care le sfărâmaseră când au scăpat din închisoare.
Pe corp aveau răni care sângerau, acolo unde se tăiaseră cu pietre ascuţite. Ochii lor priveau
rătăciţi prin părul lung şi murdar şi orice asemănare cu fiinţele omeneşti părea că fusese
ştearsă de către demonii care îi stăpâneau; semănau mai mult a fiare decât a oameni.
Ucenicii şi însoţitorii lor au fugit cuprinşi de groază, dar deodată şi-au dat seama că Iisus
nu era cu ei şi s-au întors să-L caute. El era acolo unde Îl lăsaseră. El, care liniştise furtuna,
care îl întâmpinase mai înainte pe Satana şi-l biruise, n-a fugit din faţa acestor demoni. Când,
scrâşnind din dinţi şi făcând spume la gură, aceşti oameni s-au apropiat de El, Iisus a ridicat
mâna care poruncise valurilor să se liniştească, şi ei nu s-au putut apropia mai mult. Urlau
fără putere în faţa Lui.
Cu autoritate, El a poruncit duhurilor necurate să iasă din ei. Cuvintele Lui au pătruns în
mintea întunecată a acelor nenorociţi. Slab de tot, ei şi-au dat seama că aproape de ei se afla
Cineva care putea să-i scape de sub stăpânirea chinuitoare a demonilor. Au căzut la picioarele
Mântuitorului, să I se închine, dar, când au deschis gura să-I ceară milă, demonii au vorbit
prin ei, strigând cu putere: „Ce am eu a face cu Tine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt?
Te rog nu mă chinui!”
Iisus a întrebat: „Care îţi este numele?” Şi răspunsul a fost: „Numele meu este «Legiune»,
pentru că suntem mulţi.” Folosindu-i pe aceşti nenorociţi ca mijloace de comunicare, ei L-au
rugat pe Iisus să nu-i alunge din regiunea aceea. Pe coasta muntelui, nu departe de acolo,
păştea o turmă de porci. Demonii au cerut îngăduinţa să intre în ei şi Iisus le-a îngăduit.
Deodată turma a fost cuprinsă de panică. Porcii au alergat nebuneşte spre stânci şi, nefiind în
stare să se oprească pe ţărm, s-au aruncat în apă şi au pierit.
Între timp, o schimbare minunată avusese loc cu demonizaţii. În mintea lor pătrunsese
lumina. Ochii lor străluceau de inteligenţă. Faţa lor, atâta vreme deformată după chipul lui
Satana, s-a îmblânzit deodată, mâinile pătate de sânge s-au liniştit şi, cu vocea veselă, oamenii
preamăreau pe Dumnezeu pentru eliberare.
Din vârful stâncilor, păzitorii porcilor au văzut cele petrecute şi au alergat să ducă veştile
acestea atât stăpânilor lor, cât şi celorlalţi oameni. Cu frică şi uimire, întreaga populaţie a
alergat înaintea lui Iisus. Cei doi demonizaţi fuseseră groaza ţinutului. Nimeni nu avea curaj să
treacă pe unde se aflau ei, căci se puteau arunca oricând asupra trecătorilor cu furie
diavolească. Acum, oamenii aceştia erau îmbrăcaţi şi cu mintea întreagă, stând la picioarele lui
Iisus, ascultând cuvintele Lui şi slăvind Numele Aceluia care îi vindecase. Însă oamenii care au
văzut această scenă minunată nu s-au bucurat. Pierderea porcilor îi afecta mai mult decât
eliberarea acestor captivi ai lui Satana.
Pentru binele stăpânilor acestor porci se îngăduise să vină asupra lor această pagubă. Ei
erau absorbiţi de lucrurile pământeşti şi nu se îngrijeau de marile nevoi ale vieţii lor spirituale.
Iisus dorea să spulbere vraja nepăsării lor egoiste, ca ei să poată primi harul Său. Dar regretul
şi indignarea pentru pierderea trecătoare le-au orbit ochii, aşa că nu au mai văzut îndurarea
Mântuitorului.
Manifestarea puterii supranaturale a stârnit prejudecăţile oamenilor şi a provocat temerile
lor. Puteau să vină nenorociri şi mai mari, dacă Străinul acesta rămânea între ei. S-au temut
de ruină materială şi s-au hotărât să se lipsească de prezenţa Lui. Cei care trecuseră lacul
împreună cu Iisus au povestit tot ce se întâmplase în noaptea trecută: despre primejdia din
mijlocul furtunii şi despre felul în care au fost liniştite vântul şi marea. Dar cuvintele lor erau
fără efect. Cu groază, oamenii s-au strâns în jurul lui Iisus şi L-au rugat stăruitor să plece de
la ei şi El i-a ascultat luând corabia îndată către ţărmul opus.
Oamenii din Gherghesa aveau în faţa lor dovada vie despre puterea şi îndurarea lui Hristos.
Ei i-au văzut pe oamenii cărora le fusese redată puterea de judecată, dar se temeau aşa de
mult să nu-şi primejduiască interesele pământeşti, încât Acela care îl biruise pe domnul
întunericului în faţa lor era tratat ca un nepoftit, şi Darul ceresc a fost alungat de la uşile lor.
Noi nu avem ocazia să ne îndepărtăm de persoana lui Iisus aşa cum au făcut cei din
Gherghesa, totuşi sunt mulţi care refuză să asculte de cuvântul Lui, deoarece ascultarea ar
însemna sacrificarea unor interese lumeşti. Pentru ca nu cumva prezenţa Lui să le
pricinuiască vreo pierdere bănească, mulţi leapădă harul Lui şi îndepărtează Duhul Lui de la
ei.
Dar cu totul altele au fost sentimentele demonizaţilor vindecaţi. Ei doreau să fie în tovărăşia
Eliberatorului lor. În prezenţa Lui se simţeau la adăpost de puterea demonilor, care le
chinuiseră viaţa şi le irosiseră puterile. Când Iisus era gata să urce în corabie, s-au ţinut
strâns de El, au îngenuncheat la picioarele Lui şi L-au rugat să-i lase să rămână aproape de El,
ca să poată asculta mereu cuvintele Lui. Dar Iisus le-a poruncit să meargă acasă şi să
vestească ce lucruri mari a făcut Domnul pentru ei.
Ei aveau ceva de lucru: să meargă acasă, între păgâni, şi să povestească despre
binecuvântările primite de la Iisus. Era greu pentru ei să se despartă de Mântuitorul lor. Cu
siguranţă că urmau să aibă multe greutăţi în mijlocul concetăţenilor păgâni. Şi îndelunga lor
despărţire de societate părea să-i fi făcut neînstare de lucrarea ce le era încredinţată. Dar,
îndată ce Iisus le-a arătat datoria, ei au fost gata să asculte. Ei nu numai că au povestit în
familie şi între vecini despre Iisus, ci au mers prin Decapole, vestind pretutindeni puterea Lui
mântuitoare şi povestind cum au fost eliberaţi de demoni. Făcând lucrul acesta, ei primeau o
binecuvântare mai mare decât aceea pe care ar fi avut-o, dacă ar fi rămas în prezenţa Lui.
Atunci când lucrăm pentru a duce mai departe vestea cea bună a mântuirii, suntem aduşi mai
aproape de Mântuitorul.
Cei doi demonizaţi vindecaţi au fost cei dintâi misionari pe care i-a trimis Hristos să predice
Evanghelia în regiunea Decapole. Oamenii aceştia avuseseră prilejul să asculte învăţăturile lui
Hristos numai câteva clipe. Nu avuseseră niciodată ocazia să asculte o predică a Lui. Ei nu
puteau să-i înveţe pe oameni ca ucenicii care fuseseră zilnic cu Hristos. Dar purtau în propria
persoană dovada că Iisus era Mesia. Ei puteau spune ceea ce ştiau, ce văzuseră, ce auziseră şi
ce simţiseră singuri din puterea lui Hristos. Lucrul acesta îl poate face oricine a fost atins în
inima lui de harul lui Dumnezeu. Ioan, ucenicul iubit, scria: „Ce era de la început, ce am auzit,
ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la
Cuvântul vieţii… Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă” (1 Ioan 1:1-3). Ca martori ai
lui Hristos, trebuie să spunem ce ştim, ce am văzut, auzit şi simţit. Dacă L-am urmat pe Iisus
pas cu pas, vom avea ceva foarte precis de spus cu privire la felul în care El ne-a condus.
Putem spune cum am pus la probă făgăduinţa Lui şi am văzut că este adevărată. Putem
mărturisi ceea ce ştim despre harul lui Hristos. Aceasta e mărturisirea pe care o cere Domnul
şi din lipsa căreia lumea piere.
Deşi oamenii din Gherghesa nu L-au primit, Iisus nu i-a lăsat în întunericul pe care îl
aleseseră. Când L-au rugat să plece, încă nu auziseră cuvintele Lui. Nu ştiau ce resping. Din
cauza aceasta, El le-a trimis din nou lumină, prin aceia pe care nu puteau refuza să-i asculte.
Făcând să piară porcii, Satana avea ca scop să-i îndepărteze pe oameni de la Mântuitorul şi
să împiedice predicarea Evangheliei în ţinutul acela. Dar tocmai întâmplarea aceasta a trezit
toată regiunea aceea, aşa cum nimic altceva nu ar fi fost în stare s-o facă, şi a îndreptat atenţia
tuturor către Hristos. Deşi Mântuitorul a plecat, oamenii pe care El îi vindecase au rămas ca
martori ai puterii Lui. Aceia care fuseseră instrumentele domnului întunericului au devenit
canale de lumină, trimişi ai Fiului lui Dumnezeu. Oamenii se minunau când ascultau aceste
veşti nemaipomenite. În întreaga regiune s-a deschis o uşă pentru Evanghelie. Când Iisus a
revenit în Decapole, lumea s-a adunat în jurul Lui şi, timp de trei zile, nu numai locuitorii unui
oraş, ci mii de oameni din toate împrejurimile au ascultat solia mântuirii. Până şi puterea
demonilor este sub stăpânirea Mântuitorului nostru şi lucrarea răului este întoarsă spre bine.
Întâlnirea cu demonizaţii din Gherghesa cuprindea o învăţătură pentru ucenici. Ea arăta
adâncimea degradării în care caută Satana să târască întregul neam omenesc şi misiunea lui
Hristos de a-i elibera pe oameni de sub puterea celui rău. Fiinţele acelea nenorocite, care
locuiau printre morminte, posedate de demoni, robite de patimi nestăpânite şi de plăceri
scârboase, ne arată ce ar fi ajuns omenirea, dacă ar fi fost lăsată sub stăpânirea lui Satana.
Influenţa lui Satana se exercită necontenit asupra oamenilor, ca să tulbure simţurile, să
stăpânească mintea pentru rău şi să aţâţe la violenţe şi crime. El slăbeşte corpul, întunecă
inteligenţa şi înjoseşte sufletul. Ori de câte ori leapădă invitaţia Mântuitorului, oamenii se
supun lui Satana. În toate domeniile vieţii, în familie, în afaceri şi chiar în biserică, mulţi
oameni fac astăzi acelaşi lucru. Din cauza aceasta s-au răspândit pe pământ violenţa şi crima,
iar întunericul moral, ca o mantie a morţii, învăluie casele oamenilor. Prin ispitele lui iscusite,
Satana îi face pe oameni să se dedea la rele tot mai mari, până când ajung la decădere morală
şi la ruină. Unica siguranţă împotriva puterii lui se află în prezenţa lui Iisus. Înaintea
oamenilor şi a îngerilor, Satana a fost descoperit ca vrăjmaş şi distrugător al omului, iar
Hristos, ca Prietenul şi Eliberatorul omului. Spiritul Său va dezvolta în om ceea ce înnobilează
caracterul şi umple de demnitate fiinţa sa. Îl va înălţa pe om pentru gloria lui Dumnezeu în
corp, suflet şi spirit. „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi
de chibzuinţă” (2 Timotei 1:7). El ne-a chemat ca să căpătăm „slava” – caracterul – Domnului
nostru Iisus Hristos, ne-a chemat ca să fim „asemenea chipului Fiului Său” (2 Tesaloniceni
2:14; Romani 8:29).
Iar oameni care au fost înjosiţi până când au ajuns instrumente ale lui Satana sunt şi acum
transformaţi, prin puterea lui Hristos, în soli ai neprihănirii şi trimişi de Fiul lui Dumnezeu la
fel ca pe vremuri: „Du-te şi spune tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine.”
 CAPITOLUL 36

ATINGEREA CREDINŢEI

R
evenind de la Gherghesa pe ţărmul apusean, Iisus a găsit acolo o mulţime de oameni
care L-au primit şi L-au salutat cu bucurie. El a rămas pe ţărm câtva timp, învăţând şi
vin­de­când, apoi S-a îndreptat spre casa lui Levi-Matei, pentru a lua masa împreună cu
vameşii. Aici L-a găsit Iair, mai-marele sinagogii.
Acest conducător al iudeilor a venit foarte întristat la Iisus şi s-a aruncat la picioarele
Lui, spunând: „Fetiţa mea trage să moară; rogu-Te, vino de-Ţi pune mâinile peste ea, ca să se
facă sănătoasă şi să trăiască.”
Îndată, Iisus a plecat spre casa acestui fruntaş. Deşi văzuseră atât de multe fapte de milă,
ucenicii au fost foarte surprinşi de îndeplinirea cererii acestui rabin îngâmfat. L-au însoţit
totuşi pe Domnul lor, iar lumea a venit după ei, plină de curiozitate şi de nerăbdare.
Casa fruntaşului nu era prea departe, dar Iisus şi însoţitorii Lui înaintau încet, deoarece
mulţimea îi înconjura din toate părţile. Tatăl, nerăbdător, nu putea să mai suporte întârzierea;
dar Iisus, milostiv cu oamenii, Se oprea ici-colo să uşureze suferinţele cuiva sau să mângâie o
inimă tulburată.
În timp ce se aflau încă pe drum, un om şi-a făcut loc prin mulţime, aducându-i lui Iair
vestea că fiica lui a murit şi că nu mai avea rost să-L supere pe Învăţătorul. Cuvântul a ajuns
la urechea lui Iisus. „Nu te teme”, a zis El, „crede numai şi va fi tămăduită.”
Iair s-a apropiat mai mult de Mântuitorul şi împreună s-au grăbit spre casă. Bocitorii plătiţi
şi cântăreţii din fluier sosiseră deja şi umpleau văzduhul cu strigătele lor. Prezenţa mulţimii şi
frământarea ei au mişcat inima lui Iisus. El a încercat să-i liniştească pe oameni, zicând:
„Pentru ce faceţi atâta zarvă şi pentru ce plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme.” Ei s-au
supărat auzind cuvintele Străinului. O văzuseră pe copilă în braţele morţii şi au început să-şi
bată joc de El. După ce a cerut ca toţi să iasă din casă, Iisus a luat cu El pe tatăl şi pe mama
fetiţei şi pe cei trei ucenici – Petru, Iacov şi Ioan – şi au intrat împreună în camera copilei.
Iisus S-a apropiat de pat şi, luând mâna copilei în mâna Sa, a rostit încet, în limbajul folosit
în casa ei, cuvintele: „Fetiţo, scoală-te, îţi zic!”
Deodată, un fior a străbătut corpul care zăcea inert. Pulsul vieţii a bătut iarăşi. Buzele s-au
deschis zâmbind. Ochii s-au deschis mari, ca după somn, şi fetiţa a privit cu uimire la grupul
de lângă ea. S-a ridicat, şi părinţii au îmbrăţişat-o şi au plâns de bucurie.
În drum spre casa fruntaşului, Iisus întâlnise în mulţime o femeie care de doisprezece ani
suferea de o boală care făcea ca viaţa ei să fie o povară. Ea îşi cheltuise toţi banii pe doctori şi
pe leacuri, ca în cele din urmă să i se spună că nu se poate vindeca. Dar speranţele ei s-au
redeşteptat când a auzit de vindecările făcute de Hristos. Era sigură că, dacă s-ar fi putut
atinge măcar de El, ar fi fost vindecată. În slăbiciune şi suferinţă, ea a mers la marginea apei
unde învăţa Iisus şi a încercat să se strecoare prin mulţime, dar în zadar. Din nou L-a urmărit
până la casa lui Levi-Matei, dar nici acum nu a fost în stare să se apropie. Începuse deja să
dispere când, făcându-Şi drum prin mulţime, Iisus ajunse aproape de locul în care se afla ea.
Ocazia de aur venise. Se afla în prezenţa Marelui Medic. Dar, în emoţia ei, n-a fost în stare
să-I vorbească şi nici nu a putut decât să-I zărească o clipă faţa. De teamă să nu piardă
singura ocazie de vindecare, s-a înghesuit printre oameni, zicând în sine: „Dacă aş putea doar
să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui”. În timp ce El trecea, ea s-a întins şi a izbutit să-I
atingă doar marginea veşmântului. Dar în clipa aceea a ştiut că era vindecată. În această unică
atingere, era adunată credinţa întregii ei vieţi şi, deodată, durerile şi slăbiciunile au făcut loc
puterii şi sănătăţii depline.
Cu inima plină de recunoştinţă, ea a încercat apoi să se retragă din mulţime, dar deodată
Iisus S-a oprit, şi oamenii s-au oprit odată cu El. S-a întors şi, privind în jur, a întrebat cu o
voce care s-a auzit clar peste murmurul mulţimii: „Cine s-a atins de Mine?” Oamenii au rămas
miraţi de această întrebare. Mântuitorul era îmbulzit din toate părţile şi împins într-o parte şi
alta, aşa că întrebarea părea ciudată.
Petru, gata întotdeauna să vorbească, a zis: „Învăţătorule, noroadele Te împresoară şi Te
îmbulzesc şi mai întrebi: Cine s-a atins de Mine?” Iisus a răspuns: „S-a atins cineva de Mine,
căci am simţit că a ieşit din Mine o putere”. Mântuitorul putea să deosebească atingerea
credinţei de atingerea întâmplătoare a mulţimii nepăsătoare. O asemenea încredere nu trebuia
să fie lăsată să treacă fără a fi luată în seamă. El voia să-i spună femeii umilite cuvinte de
mângâiere, care să fie pentru ea un izvor de bucurie, cuvinte care aveau să fie o binecuvântare
pentru urmaşii Săi, până la sfârşitul timpului.
Privind spre femeie, Iisus a stăruit să afle cine L-a atins. Văzând că e zadarnic să se mai
ascundă, ea a înaintat tremurând şi s-a aruncat la picioarele Lui. Cu lacrimi de recunoştinţă, a
povestit cât a suferit şi cum a fost vindecată. Iisus a zis cu blândeţe: „Îndrăzneşte, fiică,
credinţa ta te-a mântuit, du-te în pace.” El n-a dat ocazia superstiţiei, lăsând să se creadă că
simpla atingere a hainei Lui ar avea putere de vindecare. Nu prin atingerea exterioară de El, ci
prin credinţa care a luat în stăpânire puterea Lui divină s-a făcut vindecarea.
Mulţimea curioasă, care se îmbulzea în jurul lui Iisus, n-a simţit niciun fel de putere venind
de la El. Dar, când a întins mâna pentru a-L atinge, crezând că va fi însănătoşită, femeia
suferindă a simţit puterea vindecătoare. Tot aşa stau lucrurile şi în cele spirituale. Dacă
vorbeşti de religie doar ocazional, dacă te rogi fără foame şi sete sufletească şi fără credinţă vie,
nu ajungi la nimic. O credinţă numai cu numele, care-L primeşte pe Hristos numai ca
Mântuitor al lumii, nu poate aduce niciodată vindecarea sufletului. Credinţa spre mântuire nu
este numai o recunoaştere intelectuală a adevărului. Acela care aşteaptă ca mai întâi să aibă
toată cunoştinţa şi abia după aceea să-şi manifeste credinţa nu poate primi binecuvântări de la
Dumnezeu. Nu e de ajuns să credem despre Hristos, trebuie să credem în El. Singura credinţă
care ne va fi de folos este aceea care-L are pe El ca Mântuitor personal, care-şi însuşeşte
meritele Lui. Mulţi consideră credinţa ca o părere. Credinţa mântuitoare este un contract prin
care cei ce-L primesc pe Hristos se unesc prin legământ cu Dumnezeu. Credinţa adevărată este
viaţă. O credinţă vie înseamnă o creştere a vigorii, o încredere deplină, prin care credinciosul
devine o putere cuceritoare.
După vindecarea femeii, Iisus a dorit ca ea să recunoască binecuvântările primite. Darurile
pe care le oferă Evanghelia nu trebuie câştigate în ascuns sau folosite în taină. De aceea,
Domnul cere de la noi să mărturisim despre bunătatea Lui. „Voi Îmi sunteţi martori, zice
Domnul, că Eu sunt Dumnezeu” (Isaia 43:12).
Mărturia noastră despre credincioşia Sa e mijlocul pe care cerul l-a ales pentru a-L
descoperi lumii pe Hristos. Noi trebuie să recunoaştem harul Său, aşa cum este făcut cunoscut
prin sfinţii din vechime, dar ceea ce are într-adevăr efect este mărturia propriei experienţe.
Suntem martori pentru Dumnezeu atunci când descoperim în noi lucrarea unei puteri
dumnezeieşti. Fiecare om are o viaţă deosebită de a tuturor celorlalţi şi o experienţă cu totul
deosebită de a lor. Dumnezeu doreşte ca laudele noastre să se înalţe către El, purtând
amprenta individualităţii noastre. Toate aceste recunoaşteri preţioase pentru lauda slavei
harului Său, când sunt susţinute de o viaţă curată, creştinească, au o putere de neînvins, care
lucrează pentru salvarea oamenilor.
Când cei zece leproşi au venit la Iisus pentru vindecare, El i-a îndemnat să meargă şi să se
arate preotului. Pe drum, au fost curăţiţi, dar numai unul dintre ei s-a întors să-I dea slavă.
Ceilalţi au mers în drumul lor, uitându-L pe Acela care-i făcuse sănătoşi. Câţi oameni nu fac
astăzi la fel! Domnul lucrează neîncetat pentru binele omenirii. El le împarte fără încetare
bunătăţile Sale. El îi ridică pe bolnavi din patul lor de suferinţă. El îi scapă pe oameni din
primejdia pe care ei n-o văd, El trimite îngeri din cer să-i salveze din nenorocire, să-i apere „de
ciuma care umblă în întuneric” şi „de molima care bântuie ziua namiaza mare” (Psalmii 91:6),
dar inimile lor nu sunt impresionate. El a dat toate bogăţiile cerului pentru a-i răscumpăra,
dar ei nu iau seama la marea Lui iubire. Prin nemulţumirea lor, ei îşi închid inima faţă de
harul lui Dumnezeu. Asemenea buruienilor deşertului, care nu cunosc binele, sufletele lor
locuiesc în locurile uscate ale pustiei.
Este spre binele nostru să ţinem proaspătă amintirea fiecărui dar de la Dumnezeu. În felul
acesta, credinţa este întărită pentru a cere şi a primi mai mult. Este mai mare încurajare
pentru noi în cea mai mică binecuvântare pe care o primim de la Dumnezeu decât în toate
binecuvântările pe care le putem găsi în credinţa şi experienţa altora. Sufletul care răspunde
harului lui Dumnezeu va fi ca o grădină udată. Sănătatea lui va creşte repede, lumina lui va
răsări în întuneric şi slava Domnului se va vedea peste el. Să ne aducem aminte de iubirea
duioasă a Domnului şi de mulţimea îndurărilor Lui. Asemenea poporului Israel, să ridicăm
pietrele noastre de amintire şi să înscriem pe ele istoria preţioasă a celor făcute de Dumnezeu
pentru noi. Şi când revedem felul Lui de purtare în pelerinajul nostru, să spunem din inimi
pline de recunoştinţă: „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine? Voi
înălţa paharul izbăvirilor şi voi chema Numele Domnului. Îmi voi împlini juruinţele făcute
Domnului în faţa întregului Său popor” (Psalmii 116:12-14).
 CAPITOLUL 37

CEI DINTÂI
EVANGHELIŞTI

A
postolii erau membri ai familiei lui Iisus, care L-au însoţit în călătoriile Lui pe jos prin
Galileea. Ei au fost părtaşi cu El la munca şi la greutăţile care au venit peste ei. Au
ascultat cuvântările Lui, au umblat şi au vorbit cu Fiul lui Dumnezeu şi, din instruirea
Lui zilnică, au învăţat cum să lucreze pentru înălţarea neamului omenesc. În timp ce
Iisus slujea mulţimii de oameni care se adunase în jurul Lui, ucenicii Săi se aflau între
cei de faţă, doritori să împlinească cererile Lui şi să-I uşureze munca. Ei dădeau ajutor la
aranjarea oamenilor, îi aduceau pe cei bolnavi la Mântuitorul şi contribuiau la mângâierea
tuturor. Ei îi căutau pe ascultătorii interesaţi, le explicau Scripturile şi lucrau pentru binele lor
spiritual pe diferite căi. Îi învăţau pe alţii tot ce aflaseră de la Iisus şi în fiecare zi câştigau o
experienţă mai bogată. Dar aveau nevoie şi de experienţa de a lucra singuri. Mai aveau nevoie
de multă învăţătură, îndelungă răbdare şi blândeţe. Acum, când era cu ei, pentru a le arăta
greşelile, pentru a-i sfătui şi îndrepta, Mântuitorul i-a trimis ca reprezentanţi ai Lui.
Cât fuseseră cu El, ucenicii se găsiseră deseori în încurcătură din cauza învăţăturii preoţilor
şi a fariseilor, dar aduseseră greutăţile lor la Iisus. El le prezentase adevărurile Scripturii în
contrast cu tradiţia. În felul acesta, le-a întărit credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu şi, într-o
mare măsură, i-a eliberat de teama de rabini şi de robia tradiţiei. În pregătirea ucenicilor,
exemplul vieţii Mântuitorului era mult mai eficient decât toate celelalte învăţături doctrinare.
Când au fost despărţiţi de El, fiecare privire, fiecare inflexiune a vocii şi fiecare cuvânt le-au
revenit în minte. Adesea, când erau în luptă cu vrăjmaşii Evangheliei, au repetat cuvintele Lui
şi, când au văzut efectul asupra oamenilor, s-au bucurat foarte mult.
Chemându-i pe cei doisprezece în jurul Său, i-a trimis să meargă doi câte doi prin oraşe şi
prin sate. Niciunul nu a fost trimis singur, ci frate a fost asociat cu frate şi prieten cu prieten.
În felul acesta, se puteau ajuta şi încuraja unul pe altul, se puteau sfătui şi ruga împreună,
tăria unuia venea în ajutorul slăbiciunii celuilalt. În acelaşi fel i-a trimis mai târziu pe cei
şaptezeci. Ţinta Mântuitorului a fost ca solii Evangheliei să fie asociaţi în felul acesta. Chiar în
zilele noastre, lucrarea de evanghelizare ar avea mult mai mare succes, dacă acest exemplu ar
fi urmat mai de aproape.
Solia ucenicilor era aceeaşi ca a lui Ioan Botezătorul şi a lui Hristos Însuşi: „Împărăţia
cerurilor este aproape.” Ei nu trebuiau să intre în dispută cu oamenii cu privire la întrebarea
dacă Iisus din Nazaret este sau nu Mesia, dar, în Numele Lui, trebuiau să facă aceleaşi lucrări
pline de milă pe care le făcuse El. El le-a spus: „Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi
pe leproşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi.”
În timpul lucrării Sale, Hristos a devotat mai mult timp pentru vindecarea bolnavilor decât
pentru predicare. Minunile Lui mărturiseau despre adevărul cuvintelor Sale, că El n-a venit să
nimicească, ci să mântuiască. Neprihănirea mergea înaintea Lui şi slava Domnului era înapoia
Lui. Oriunde Se ducea, veştile despre faptele Sale de milă mergeau înainte. Pe unde trecuse, cei
ce avuseseră parte de mila Lui se bucurau de sănătate şi puneau la lucru puterile pe care le
recâştigaseră. Mulţimi de oameni se adunau în jur să audă de pe buzele lor lucrurile pe care le
făcuse Domnul. Glasul Lui era cel dintâi sunet pe care-l auziseră unii în viaţa lor. Numele Lui
era primul cuvânt pe care-l rostiseră alţii, faţa Lui era cea dintâi pe care o priviseră. Cum să
nu-L iubească pe Iisus şi să nu-L laude? În timp ce trecea prin oraşe şi sate, El era ca un
curent vital, răspândind viaţă şi bucurie prin toate locurile pe unde trecea.
Urmaşii lui Hristos trebuie să lucreze ca El. Noi trebuie să-i hrănim pe cei înfometaţi, să-i
îmbrăcăm pe cei goi, să-i mângâiem pe cei suferinzi şi întristaţi. Trebuie să-i ajutăm pe cei
disperaţi, să le aducem nădejde celor deznădăjduiţi. Şi cu noi se va împlini aceeaşi făgăduinţă:
„Neprihănirea ta îţi va merge înainte şi slava Domnului te va însoţi” (Isaia 58:8). Iubirea lui
Hristos, manifestată printr-o slujire neegoistă, va avea mai mare putere de a schimba pe
făcătorul de rele decât sabia sau tribunalul. Acestea sunt necesare ca să-l îngrozească pe
călcătorul de lege, dar misionarul plin de iubire face mult mai mult. Adesea, sub mustrare,
inima se înăspreşte, dar sub iubirea lui Hristos se îmblânzeşte. Misionarul nu numai că poate
să vindece bolile corpului, ci îl poate conduce pe păcătos la Marele Medic, care curăţeşte
sufletul de lepra păcatului. Prin slujitorii Săi, Dumnezeu doreşte ca bolnavii, nenorociţii, cei
posedaţi de duhuri rele să audă glasul Lui. Prin lucrătorii Săi luaţi dintre oameni, El doreşte să
fie un Mângâietor aşa cum lumea nu cunoaşte.
În prima călătorie misionară, ucenicii trebuiau să meargă numai la „oile pierdute ale casei
lui Israel”. Dacă ar fi predicat Evanghelia la neamuri sau la samariteni, ei şi-ar fi pierdut
influenţa faţă de iudei. Stârnind prejudecăţile fariseilor, ei s-ar fi amestecat în certuri, care i-ar
fi descurajat chiar de la începutul lucrării lor. Chiar apostolii înţelegeau cu greu că Evanghelia
trebuia să fie dusă la toate neamurile. Atâta timp cât ei înşişi nu puteau să înţeleagă acest
adevăr, nu erau pregătiţi să lucreze pentru neamuri. Dacă iudeii primeau Evanghelia,
Dumnezeu intenţiona ca ei să devină solii Săi pentru neamuri. De aceea trebuia ca ei să fie
primii care auzeau solia.
În tot câmpul activităţii lui Hristos, erau persoane care deveneau conştiente de nevoile lor,
flămânzind şi însetând după adevăr. Venise timpul să se ducă vestea despre iubirea Lui şi
acestor fiinţe doritoare. La toţi aceştia, ucenicii trebuiau să meargă ca reprezentanţi ai Lui.
Credincioşii aveau să-i considere învăţători rânduiţi de Dumnezeu şi, când Mântuitorul urma
să fie luat de la ei, nu aveau să rămână fără povăţuitori.
În această primă călătorie, ucenicii urmau să meargă numai acolo unde Iisus fusese mai
înainte şi câştigase prieteni. Pregătirea lor pentru călătorie avea să fie cât se poate de simplă.
Nimic nu trebuia să le abată mintea de la marea lor lucrare sau să trezească în vreun fel
opoziţia şi să închidă poarta pentru lucrarea lor viitoare. Nu trebuia ca ei să adopte
îmbrăcămintea învăţătorilor religioşi, nici să folosească ceva în înfăţişarea lor pentru a se
deosebi de sătenii umili. Nu trebuiau să intre în sinagogi şi să-i invite pe oameni la slujbe
publice; stăruinţa lor trebuia să fie depusă în lucrarea din casă în casă. Ei nu trebuiau să
piardă timpul cu saluturi nefolositoare sau să meargă din casă în casă pentru plăcerea lor. Dar
în fiecare loc aveau să primească ospitalitatea celor ce erau vrednici, aceia care aveau să-i
primească din toată inima ca pe Hristos Însuşi. Ei trebuiau să intre în casă cu frumoasa
salutare: „Pacea să fie peste această casă” (Luca 10:5). Casa aceasta urma să fie binecuvântată
prin rugăciunile lor, prin cântările lor de laudă şi prin desfăşurarea Scripturilor în cercul
familiei.
Aceşti ucenici aveau să fie vestitori ai adevărului şi să pregătească drumul pentru venirea
Domnului lor. Solia care trebuia să fie adusă prin ei era solia vieţii veşnice, şi destinul
oamenilor depindea de primirea sau lepădarea ei. Pentru a-i impresiona pe oameni cu
solemnitatea ei, Iisus le-a poruncit ucenicilor: „Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta
cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea şi să scuturaţi praful de pe picioarele
voastre. Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi
Gomorei decât pentru cetatea aceea”.
Acum, ochiul Mântuitorului pătrunde viitorul. El priveşte la câmpul mai întins în care, după
moartea Lui, ucenicii aveau să mărturisească pentru El. Privirea Lui profetică cercetează toate
experienţele slujitorilor Săi de-a lungul veacurilor, până va veni El a doua oară. El le arată
urmaşilor Săi luptele pe care aveau să le întâmpine. El descoperă caracterul şi planul luptei. El
le prezintă pericolele cu care aveau să se confrunte, sacrificiul de sine care urma să li se ceară.
El doreşte ca ei să ştie cât vor avea de suferit, ca să nu fie luaţi pe neaşteptate de către
vrăjmaşi. Lupta lor nu trebuia să fie dusă „împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile
cereşti” (Efeseni 6:12). Ei se vor lupta cu forţe supranaturale, dar sunt asiguraţi de ajutor
supranatural. Toate fiinţele inteligente cereşti se află în oştirea aceasta. Şi în rândurile ei nu
sunt numai îngeri. Duhul Sfânt, reprezentantul Conducătorului oştirii Domnului, Se coboară
pentru a conduce lupta. Slăbiciunile noastre pot fi multe, păcatele şi greşelile noastre pot fi
urâte, dar harul lui Dumnezeu este pentru toţi cei ce-l caută cu pocăinţă. Tăria Atotputerniciei
e rânduită să le dea ajutor celor care se încred în Dumnezeu.
„Iată”, a zis Iisus, „Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi
fără răutate ca porumbeii.” Hristos Însuşi n-a lăsat nerostit niciun singur cuvânt din adevăr,
dar a vorbit totdeauna cu iubire. El a dat pe faţă cel mai mare tact şi o atenţie deosebită şi
plină de bunătate în legăturile Lui cu oamenii. El n-a fost niciodată aspru, niciodată n-a rostit
vreun cuvânt sever, dacă nu era nevoie, niciodată n-a provocat unei inimi sensibile o suferinţă
care să nu fie necesară. El n-a mustrat cu asprime slăbiciunea omenească. Fără teamă a
demascat făţărnicia, necredinţa şi nedreptatea, dar în glasul Lui erau lacrimi când rostea
mustrările Sale usturătoare. A plâns pentru Ierusalim, cetatea iubită de El, care a refuzat să-L
primească pe Acela care era Calea, Adevărul şi Viaţa. Oamenii L-au lepădat pe Mântuitorul,
dar El i-a privit cu o duioşie plină de milă şi cu o întristare atât de mare, că I se sfâşia inima.
Fiecare fiinţă era preţioasă în ochii Lui. Deşi totdeauna S-a purtat cu demnitate dumnezeiască,
El S-a plecat cu cea mai duioasă purtare de grijă asupra fiecărui membru al familiei lui
Dumnezeu. În toţi, El vedea oameni căzuţi, pe care avea misiunea să îi salveze.
Slujitorii lui Hristos nu trebuie să urmeze îndemnurile inimii lor fireşti. Ei trebuie să aibă o
strânsă comuniune cu Dumnezeu, ca nu cumva, fiind provocaţi, eul să se manifeste şi ei să
verse un torent de cuvinte nefolositoare, care nu sunt ca roua sau ca ploaia liniştită ce
înviorează plantele ofilite. Satana ar dori ca ei să se poarte astfel, pentru că acestea sunt
metodele lui. Balaurul se mânie, duhul lui Satana este acela care se dă pe faţă în mânie şi
acuzaţii. Dar servii lui Dumnezeu trebuie să fie reprezentanţii Săi. El doreşte ca ei să
folosească numai moneda cerului, adevărul care poartă imaginea şi pecetea Sa. Puterea prin
care ei trebuie să biruie răul este puterea lui Hristos. Slava lui Hristos este tăria lor. Ei trebuie
să-şi aţintească ochii spre frumuseţea Lui. Atunci ei pot să prezinte Evanghelia cu tact şi
blândeţe divină. Spiritul care rămâne blând sub provocare vorbeşte cu mai multă forţă în
favoarea adevărului decât oricare argument, oricât de puternic.
Cei care sunt aduşi în conflict cu vrăjmaşii adevărului au de dat piept nu numai cu oameni,
ci şi cu Satana şi agenţii lui. Ei să-şi aducă aminte de cuvintele Mântuitorului: „Iată vă trimit
ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” (Luca 10:3). Ei să se sprijine pe iubirea lui Dumnezeu şi
spiritul va fi păstrat calm, chiar atunci când sunt rău trataţi. Domnul îi va îmbrăca într-o
armură divină. Duhul Său Sfânt va influenţa mintea şi inima, aşa încât glasul lor nu se va
asemăna deloc cu urletul lupilor.
Continuând să le dea îndrumări ucenicilor Săi, Iisus a spus: „Păziţi-vă de oameni.” Ei nu
trebuie să se încreadă fără rezervă în cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi să le dezvăluie
planurile, pentru că lucrul acesta ar da un avantaj agenţilor lui Satana. Adesea, viclenia
oamenilor împiedică planurile lui Dumnezeu. Cei care clădesc templul Domnului trebuie să
clădească după modelul arătat pe munte – după asemănarea divină. Dumnezeu este dezonorat
şi Evanghelia este trădată când servii Săi depind de sfatul oamenilor şi nu se află sub
conducerea Duhului Sfânt. Înţelepciunea acestora este nebunie înaintea lui Dumnezeu. Cei
care se vor sprijini pe ea se vor rătăci cu siguranţă.
„Vă vor da în judecata soboarelor… Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi
înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea neamurilor” (Matei
10:17,18). Persecuţia va contribui la răspândirea luminii. Servii lui Hristos vor fi duşi înaintea
oamenilor mari ai lumii, care altfel n-ar fi putut niciodată să audă Evanghelia. Adevărul le-a
fost prezentat greşit acestor oameni. Ei au ascultat acuzaţii false cu privire la credinţa
ucenicilor lui Hristos. Adesea, singurul mijloc de a cunoaşte adevăratul ei caracter este
mărturia celor aduşi în faţa lor spre a fi judecaţi pentru credinţa lor. Fiind cercetaţi, ei trebuie
să răspundă, iar judecătorii lor trebuie să asculte mărturia adusă. Harul lui Dumnezeu va fi
dat slujitorilor Săi pentru a face faţă nevoilor. „Ce veţi avea de spus”, zice Iisus, „vă va fi dat
chiar în ceasul acela, fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.” Când
Spiritul lui Dumnezeu luminează mintea slujitorilor Săi, adevărul va fi prezentat în valoarea şi
puterea lui divină. Cei care leapădă adevărul vor fi de faţă, ca să-i acuze şi să-i apese pe
ucenici. Dar, chiar dacă trec prin greutăţi şi suferinţe sau dacă înfruntă chiar moartea, copiii
Domnului trebuie să dea pe faţă blândeţea dumnezeiescului lor Model. În felul acesta, se va
putea face deosebire între agenţii lui Satana şi reprezentanţii lui Hristos. Mântuitorul va fi
înălţat în faţa mai-marilor şi a poporului.
Ucenicii nu au fost înzestraţi cu tăria şi curajul de martiri până când nu au avut nevoie de
harul acesta. Atunci s-a împlinit făgăduinţa Mântuitorului. Când Petru şi Ioan au mărturisit în
faţa Sinedriului, oamenii „s-au mirat, întrucât ştiau că erau oameni necărturari şi de rând; şi
au priceput că fuseseră cu Iisus” (Faptele 4:13). Despre Ştefan stă scris că „toţi cei care stăteau
în Sobor s-au uitat ţintă la Ştefan şi faţa lui li s-a arătat ca faţa unui înger.” Oamenii nu erau
în stare „să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el” (Faptele 6:15,10). Şi
Pavel, scriind despre judecata lui la curtea cezarilor, zice: „La întâiul meu răspuns de apărare,
nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit… Însă Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit,
pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin, prin mine, şi s-o audă toate neamurile. Şi am
fost izbăvit din gura leului” (2 Timotei 4:16,17).
Slujitorii lui Hristos nu trebuiau să pregătească discursuri pe care să le rostească atunci
când erau duşi la judecată. Pregătirea lor trebuia să se facă în fiecare zi, adunând adevărurile
preţioase din Cuvântul lui Dumnezeu şi întărindu-şi credinţa prin rugăciune. Când erau aduşi
la judecată, Duhul Sfânt urma să le reamintească exact adevărurile de care aveau nevoie.
O stăruinţă zilnică, plină de râvnă, de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, pe
care L-a trimis El, va aduce putere şi pricepere pentru suflet. Cunoştinţa câştigată prin
cercetarea zeloasă a Scripturilor va veni în minte ca un fulger la timpul potrivit. Dar, dacă unii
au neglijat să ia seama la cuvintele lui Hristos, dacă nu au pus la probă puterea harului Său în
încercare, nu se pot aştepta ca Duhul Sfânt să le amintească de cuvintele Lui. Ei trebuie să-I
servească lui Dumnezeu în fiecare zi cu o iubire neîmpărţită şi apoi să se încreadă în El.
Aşa de înverşunată avea să fie vrăjmăşia împotriva Evangheliei, încât şi cele mai duioase
legături pământeşti aveau să fie nesocotite. Ucenicii lui Hristos aveau să fie daţi la moarte
chiar de către membrii familiei lor. „Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu”, a adăugat El,
„dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit” (Marcu 13:13). Dar El i-a îndemnat să nu se
expună singuri la persecuţii fără a fi nevoie. El Însuşi adeseori a părăsit un câmp de lucru
pentru un altul, pentru a scăpa de cei care căutau să-I ia viaţa. Când a fost lepădat la Nazaret
şi propriii concetăţeni au încercat să-L omoare, El a mers la Capernaum şi acolo oamenii au
rămas uimiţi de învăţătura Lui, „pentru că vorbea cu putere” (Luca 4:32). Tot astfel şi slujitorii
Lui nu trebuiau să fie descurajaţi din cauza persecuţiei, ci să caute un loc unde să mai poată
încă să lucreze pentru salvarea semenilor lor.
Servul nu este mai presus decât stăpânul. Domnul cerului a fost numit Beelzebul şi ucenicii
Lui vor fi calomniaţi în acelaşi fel. Dar, oricare ar fi primejdia, urmaşii lui Hristos trebuie să
mărturisească pe faţă principiile lor. Ei trebuie să dispreţuiască tăinuirea. Ei nu pot rămâne
inactivi până se asigură că nu e nicio primejdie dacă mărturisesc adevărul. Ei sunt puşi ca
santinele, să-i avertizeze pe oameni de primejdia în care se află. Adevărul primit de la Hristos
trebuie împărtăşit tuturor, fără plată şi pe faţă. Iisus a zis: „Ce vă spun Eu la întuneric, voi să
spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptin­du-se la ureche, să propovăduiţi de pe acoperişul
caselor.”
Iisus nu Şi-a cumpărat niciodată pacea prin compromis. Inima Lui era plină de iubire
pentru întregul neam omenesc, dar niciodată n-a fost îngăduitor cu păcatul. El le era prea bun
prieten ca să poată tăcea când ei mergeau pe o cale care le ruina viaţa – viaţă răscumpărată
prin sângele Său. El a lucrat ca omul să fie sincer faţă de sine însuşi, sincer faţă de interesele
cele mai mari şi veşnice. Slujitorii lui Hristos sunt chemaţi la aceeaşi lucrare şi trebuie să se
ferească, pentru ca nu cumva, căutând să evite conflictul, să abandoneze adevărul. Ei trebuie
să urmărească „lucrurile care duc la pace” (Romani 14:19), dar adevărata pace nu poate fi
asigurată prin compromis faţă de principii. Şi nimeni nu poate fi credincios faţă de principii,
fără să provoace împotrivire. Un creştin spiritual va avea de suferit împotrivire din partea fiilor
neascultării. Dar Iisus i-a îndemnat pe ucenicii Săi astfel: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul,
dar care nu pot ucide sufletul.” Cei credincioşi faţă de Dumnezeu n-au motiv să se teamă de
puterea oamenilor, nici de vrăjmăşia lui Satana. În Hristos, viaţa lor veşnică este asigurată.
Singura lor teamă să fie să nu părăsească adevărul, trădând astfel încrederea cu care i-a
onorat Dumnezeu.
Satana lucrează pentru a umple de îndoială inima oamenilor. El îi face să privească la
Dumnezeu ca la un judecător aspru. Îi ispiteşte la păcat şi apoi îi face să se considere prea răi
ca să se mai apropie de Tatăl lor ceresc sau să facă apel la mila Lui. Domnul înţelege toate
acestea. Iisus îi asigură pe ucenicii Săi de iubirea dumnezeiască faţă de ei în nevoie şi
slăbiciuni. Nu există suspin, durere sau întristare a voastră care să nu facă să vibreze inima
Tatălui.
Biblia ni-L arată pe Dumnezeu stând în locul Lui înalt şi sfânt, nu într-o stare de
inactivitate, nu în tăcere şi singurătate, ci înconjurat de o mare mulţime de inteligenţe sfinte –
de zece mii de ori zece mii şi mii – toate aşteptând să facă voia Lui. Pe căi pe care noi nu le
putem pricepe, El este în legătură vie cu fiecare parte a stăpânirii Sale. Dar tocmai în această
parte a lumii, în oamenii pentru care L-a dat pe unicul Său Fiu spre a-i mântui, este
concentrat interesul Lui şi al întregului cer. Dumnezeu Se apleacă de pe tronul Său pentru a
asculta strigătele celor apăsaţi. La fiecare rugăciune sinceră, El răspunde: „Iată-Mă!” El îi
înalţă pe cei întristaţi şi obosiţi. În toate durerile noastre, El simte durerea împreună cu noi. În
fiecare ispită şi în fiecare încercare, îngerul feţei Sale este aproape, ca să aducă eliberare.
Nici chiar o vrabie nu cade pe pământ fără ca Tatăl să nu ştie. Ura împotriva lui Dumnezeu
îl face pe Satana să-i urască pe toţi aceia de care Se îngrijeşte Mântuitorul. El caută să strice
lucrarea mâinilor lui Dumnezeu şi are plăcere să distrugă până şi vieţuitoarele necuvântătoare.
Numai prin grija protectoare a lui Dumnezeu sunt apărate păsările, pentru a ne înveseli cu
cântecele lor de bucurie. Dar El nu uită nici vrăbiile măcar. „Nu vă temeţi deci; voi sunteţi mai
de preţ decât multe vrăbii.”
Iisus spune mai departe: Dacă voi Mă veţi mărturisi înaintea oamenilor, şi Eu voi da
mărturie pentru voi înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor sfinţi. Voi trebuie să fiţi martorii Mei
pe pământ, canale prin care harul Meu poate să se reverse pentru vindecarea lumii. În acelaşi
fel, Eu voi fi Reprezentantul vostru în cer. Tatăl nu vede caracterul vostru plin de greşeli, ci vă
vede îmbrăcaţi în desăvârşirea Mea. Eu sunt Mijlocitorul prin care vin la voi binecuvântările
cerului. Şi toţi cei care mărturisesc despre Mine, luând parte la sacrificiul Meu pentru aceia
care erau pierduţi, vor fi mărturisiţi ca părtaşi la slava şi fericirea celor răscumpăraţi.
Cel care vrea să-L mărturisească pe Hristos trebuie să-L aibă pe Hristos în el. Nimeni nu
poate să dea mai departe ce n-a primit. Ucenicii ar putea să vorbească fluent despre punctele
credinţei, ar putea să repete cuvintele lui Hristos; dar, dacă nu au o blândeţe şi o iubire
asemănătoare cu ale lui Hristos, ei nu mărturisesc despre El. Un spirit contrar spiritului lui
Hristos Îl tăgăduieşte, oricare ar fi cuvintele. Oamenii pot să-L tăgăduiască pe Hristos şi prin
vorbire neînţeleaptă, prin cuvinte neadevărate şi lipsite de iubire. Ei pot să-L tăgăduiască
atunci când ocolesc datoriile vieţii şi când urmăresc plăceri vinovate. Pot să-L tăgăduiască
printr-o asemănare cu lumea, printr-un comportament lipsit de amabilitate, prin iubirea
părerilor personale, prin îndreptăţirea de sine, prin cultivarea îndoielilor, prin adăugarea de
griji de la alţii şi prin rămânerea în întuneric. În toate aceste situaţii, ei declară că Hristos nu
este în ei. „De oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor”, zice El, „Mă voi lepăda şi Eu
înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.”
 Mântuitorul i-a îndemnat pe ucenicii Săi să nu spere că vrăjmăşia lumii faţă de Evanghelie
va fi biruită şi că, după câtva timp, împotrivirea faţă de ea va înceta. El a spus: „N-am venit să
aduc pacea, ci sabia.” Cauza acestei lupte nu este Evanghelia, ci împotrivirea dovedită faţă de
ea. Dintre toate persecuţiile, cel mai greu de suportat este neînţelegerea în familie, înstrăinarea
celor mai scumpi prieteni. Dar Iisus declară: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât
pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu
este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine.”
Misiunea slujitorilor lui Hristos este o mare onoare şi o însărcinare sfântă: „Cine vă primeşte
pe voi”, zice El, „Mă primeşte pe Mine, şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a
trimis pe Mine.” Nicio faptă de bunătate, făcută pentru ei în Numele Lui, nu va rămâne
necunoscută şi nerăsplătită. În aceeaşi duioasă recunoaştere, El îi cuprinde şi pe cel mai slab
şi pe cel mai umil din familia lui Dumnezeu. „Oricine va da de băut numai un pahar de apă
rece unuia dintre aceşti micuţi” – cei care sunt ca nişte copii în credinţa lor şi în cunoaşterea
lui Hristos – „în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.”
Astfel Şi-a încheiat Mântuitorul învăţătura. În Numele lui Hristos, cei doisprezece aleşi au
mers, la fel ca El, „să vestească săracilor Evanghelia… să tămăduiască pe cei cu inima
zdrobită, să propovăduiască robilor de război slobozenia şi orbilor căpătarea vederii; să dea
drumul celor apăsaţi şi să vestească anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18,19).
 CAPITOLUL 38

„VENIŢI
SĂ VĂ ODIHNIŢI”

R
evenind din călătoria misionară, „apostolii s-au adunat la Iisus şi I-au spus tot ce
făcuseră şi tot ce învăţaseră pe oameni. Iisus le-a zis: «Veniţi singuri la o parte, într-un
loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.» Căci erau mulţi care veneau şi se duceau şi ei n-aveau
vreme nici să mănânce.”
Ucenicii au venit la Iisus şi I-au spus tot. Legătura strânsă pe care o aveau cu El i-a
încurajat să aducă în faţa Lui experienţele lor favorabile şi nefavorabile, bucuria de a vedea
rezultatele aduse de lucrarea lor, precum şi întristarea pentru greşelile săvârşite, pentru
înfrângerile şi pentru slăbiciunile lor. Ei făcuseră greşeli în prima lor lucrare misionară ca
evanghelişti şi, pe măsură ce povesteau cu sinceritate experienţele lor lui Hristos, El vedea că
aveau nevoie de multă învăţătură. El a mai văzut că ei obosiseră din cauza lucrului şi că aveau
nevoie de odihnă.
Dar unde se aflau acum nu puteau să găsească locul acela retras de care aveau nevoie,
„căci erau mulţi care veneau şi se duceau, şi ei n-aveau vreme nici măcar să mănânce”.
Oamenii veneau cu grămada după Hristos, aşteptând cu nerăbdare să fie vindecaţi şi dorind să
asculte cuvintele Lui. Mulţi se simţeau atraşi către El, pentru că vedeau în El un izvor de
binecuvântări. Mulţi dintre cei care se îmbulzeau în jurul Lui pentru a primi darul cel preţios
al sănătăţii, Îl primeau ca Mântuitor al lor. Mulţi alţii, temându-se atunci din cauza fariseilor
să mărturisească despre El, au fost convertiţi la coborârea Duhului Sfânt şi L-au recunoscut
ca Fiu al lui Dumnezeu înaintea preoţilor şi mai-marilor înfuriaţi.
Dar acum Hristos dorea un loc retras, ca să poată fi cu ucenicii Săi, deoarece avea să le
spună multe. În lucrarea lor, trecuseră prin lupte şi întâlniseră împotriviri în diferite feluri.
Până aici, ei se sfătuiseră cu Iisus în toate lucrurile; dar, pentru un timp, fuseseră singuri şi în
anumite ocazii fuseseră în mare cumpănă, neştiind ce trebuie să facă. Ei găsiseră multă
încurajare în lucrarea lor, deoarece Hristos nu-i trimisese fără Duhul Sfânt şi, prin credinţă în
El, săvârşiseră multe minuni, dar acum aveau nevoie să fie hrăniţi din Pâinea Vieţii. Aveau
nevoie să meargă într-un loc retras, unde să poată sta în comuniune cu Hristos şi să
primească îndrumări pentru lucrarea lor viitoare.
„Iisus le-a zis: «Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.»” Hristos
este plin de bunătate şi de milă pentru toţi cei care sunt în serviciul Său. El voia să le arate
ucenicilor Săi că Dumnezeu nu cere jertfă, ci milă. Ei îşi puseseră tot sufletul pentru a lucra
spre binele oamenilor şi aceasta le istovise puterea fizică şi intelectuală. Era datoria lor să se
odihnească.
Când au văzut succesul lucrării lor, ucenicii s-au aflat în primejdia de a se încrede în ei
înşişi, de a cultiva îngâmfarea spirituală şi astfel de a cădea pradă ispitelor lui Satana. În faţa
lor se afla o mare lucrare şi, mai înainte de toate, trebuiau să înveţe că tăria lor nu se află în ei,
ci în Dumnezeu. Asemenea lui Moise în pustia Sinai, asemenea lui David pe dealurile Iudeei
sau asemenea lui Ilie la pârâul Cherit, ucenicii aveau nevoie să se retragă din lucrarea lor
obositoare şi să fie în comuniune cu Hristos, cu natura şi cu propriile inimi.
 Pe când ucenicii se aflau în călătoria lor misionară, Iisus vizitase alte oraşe şi sate,
predicând Evanghelia împărăţiei. Cam în acest timp, El a primit veştile despre moartea lui Ioan
Botezătorul. Evenimentul acesta I-a arătat cu claritate care avea să fie sfârşitul drumului Său.
Umbre tot mai întunecate se adunau asupra cărării Sale. Preoţii şi rabinii căutau momentul
potrivit pentru a-L omorî, iscoadele erau pe urmele Lui şi, în toate părţile, se înmulţeau
comploturile pentru distrugerea Lui. Veştile despre predicarea apostolilor prin Galileea au
ajuns până la Irod, atrăgându-i atenţia asupra lui Iisus şi asupra lucrării Lui. „Acesta este Ioan
Botezătorul”, a zis el; „a înviat din morţi”; şi şi-a exprimat dorinţa de a-L vedea pe Iisus. Irod se
temea necontenit ca nu cumva să se facă pe ascuns vreo revoluţie, cu scopul de a-l detrona şi
de a scutura jugul roman care apăsa asupra naţiunii iudaice. Spiritul de nemulţumire şi de
răscoală pusese stăpânire pe întreaga naţiune. Se vedea bine că lucrarea publică a lui Hristos
în Galileea nu mai putea continua multă vreme. Scenele suferinţei Lui se apropiau şi El dorea,
ca pentru o vreme, să fie departe de neliniştea mulţimii.
Cu inima întristată, ucenicii lui Ioan au adus trupul mutilat la locul îngropăciunii. „Apoi s-
au dus şi au dat de ştire lui Iisus.” Ucenicii aceştia fuseseră geloşi pe Hristos, atunci când li s-
a părut că îi îndepărtează pe oameni de la Ioan. Ei fuseseră de partea fariseilor, acuzându-L
atunci când stătuse cu vameşii la masa lui Matei. Ei se îndoiseră de misiunea Lui
dumnezeiască, pentru că nu îl eliberase pe Ioan Botezătorul, dar acum, când învăţătorul lor
murise şi inima lor tânjea după mângâiere în marea lor întristare şi după călăuzire în lucrarea
lor viitoare, au venit la Iisus şi s-au unit cu El. Chiar şi ei aveau nevoie de un timp de linişte
pentru comuniune cu Mântuitorul.
Aproape de Betsaida, la capătul de miazănoapte al lacului, era o regiune singuratică, acum
înfrumuseţată de iarba proaspătă de primăvară, care oferea un loc plăcut pentru Iisus şi
pentru ucenicii Lui. Au plecat către acest loc, străbătând lacul cu barca. Aici urmau să fie
departe de oboselile călătoriei şi de îmbulzeala şi agitaţia oraşului. Scenele naturii erau ele
însele o odihnă, o schimbare plăcută pentru simţurile lor. Aici puteau să asculte cuvintele lui
Hristos, fără să mai audă întreruperile mânioase, ripostele şi acuzaţiile cărturarilor şi ale
fariseilor. Aici puteau să se bucure pentru puţină vreme de o părtăşie preţioasă în tovărăşia
Domnului lor.
Odihna pe care şi-au îngăduit-o Domnul şi ucenicii nu era o odihnă egoistă. Timpul
petrecut în locul acela retras n-a fost dedicat căutării de plăceri. Acolo, Iisus le-a vorbit despre
lucrarea lui Dumnezeu şi despre posibilitatea de a face ca lucrarea lor să fie mai eficientă.
Ucenicii fuseseră cu Hristos şi puteau să-L înţeleagă, lor nu era nevoie să le vorbească în
parabole. El le-a corectat greşelile şi le-a explicat calea cea mai bună pentru a se apropia de
oameni. Ei au primit tărie din puterea divină şi au fost inspiraţi cu nădejde şi curaj.
Cu toate că Iisus putea să facă minuni şi ar fi putut să-i împuternicească şi pe ucenici să
facă minuni, El i-a îndrumat pe sluji­torii Săi obosiţi să meargă la ţară şi să se odihnească.
Atunci când a spus că secerişul era mare şi lucrătorii puţini, n-a stăruit ca ucenicii Săi să
muncească fără încetare, ci a zis: „Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la
secerişul Său” (Matei 9:38). Dumnezeu a rânduit fiecărui om o anumită lucrare, după puterile
lui (Efeseni 4:11-13) şi El nu vrea ca un număr mic de lucrători să fie împovărat cu
răspunderi, iar alţii să nu poarte nicio povară, să nu facă nimic pentru semenii lor.
Cuvintele de compătimire ale lui Hristos sunt rostite către lucrătorii Săi de astăzi tot aşa de
sigur ca şi atunci când au fost spuse ucenicilor Săi. „Veniţi la o parte… şi odihniţi-vă puţin”, le
spune El celor obosiţi şi apăsaţi. Nu este un lucru înţelept să fii fără încetare sub tensiunea
lucrului şi a solicitărilor de tot felul, chiar dacă sunt în slujba nevoilor spirituale ale oamenilor,
pentru că în felul acesta este neglijată evlavia personală, iar puterile minţii, ale sufletului şi ale
corpului sunt istovite. De la ucenicii lui Hristos se cere lepădare de sine şi să facă sacrificii, dar
ei trebuie să aibă grijă ca nu cumva, prin zelul lor exagerat, Satana să se folosească de
slăbiciunile naturii omeneşti şi lucrarea lui Dumnezeu să fie defăimată.
După aprecierea rabinilor, esenţa religiei consta în a fi totdeauna într-o activitate intensă. Ei
se legau de unele fapte exterioare pentru a-şi arăta înalta lor evlavie. În felul acesta, se
despărţeau de Dumnezeu şi se zideau în mulţumirea de sine. Primejdia aceasta există şi astăzi.
Pe măsură ce activitatea creşte şi avem succes într-o ramură oarecare a lucrării pentru
Dumnezeu, apare primejdia de a ne încrede în planurile şi metodele omeneşti. Există tendinţa
de a ne ruga mai puţin şi de a avea credinţă puţină. Ca şi ucenicii, suntem în primejdia de a
pierde din vedere dependenţa noastră de Dumnezeu şi de a căuta să facem un mântuitor din
activitatea noastră. Trebuie să privim fără încetare la Iisus şi să ne dăm seama că puterea Lui
este aceea care săvârşeşte lucrarea. Deşi trebuie să lucrăm cu râvnă pentru mântuirea celor
pierduţi, trebuie să ne luăm timp şi pentru meditaţie, pentru rugăciune şi pentru studierea
Cuvântului lui Dumnezeu. Numai lucrul săvârşit cu multă rugăciune şi sfinţit prin meritele lui
Hristos se va dovedi în cele din urmă a fi folositor spre bine.
Nicio altă viaţă nu a fost aşa de împovărată cu muncă şi răspundere ca viaţa lui Iisus şi, cu
toate acestea, cât de des Se ruga El! Cât de constantă era comuniunea Lui cu Dumnezeu!
Mereu şi mereu, în istoria vieţii Sale pământeşti, se găsesc rapoarte ca acesta: „Pe când era
încă întuneric de tot, Iisus S-a sculat şi S-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga acolo”. „Oamenii
se strângeau cu grămada ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor. Iar El Se ducea în
locuri pustii şi Se ruga.” „În zilele acelea Iisus S-a dus în munte să Se roage şi a petrecut toată
noaptea în rugăciune către Dumnezeu” (Marcu 1:35; Luca 5:15-16; 6:12).
Într-o viaţă cu totul devotată pentru binele altora, Mântuitorul a considerat că este necesar
să Se retragă din oboselile călătoriei şi din mijlocul gloatei care-L urma în fiecare zi. El trebuia
să Se retragă dintr-o viaţă de neîncetată activitate şi din contactul cu nevoile omeneşti, pentru
a căuta un loc liniştit şi o comuniune neîntreruptă cu Tatăl Său. Fiind una cu noi, părtaş la
nevoile şi slăbiciunile noastre, El era cu totul dependent de Dumnezeu şi, în locul tainic al
rugăciunii, căuta putere divină ca să poată merge mai departe înarmat pentru a-Şi împlini
datoria şi pentru a înfrunta încercările. Într-o lume de păcat, Iisus a avut de suportat lupte şi
chinuri sufleteşti. În comuniunea cu Dumnezeu, El a putut să Se despovăreze de întristările
care Îl zdrobeau. Aici, El găsea mângâiere şi bucurie.
În Hristos, strigătul omenirii ajungea la Părintele milei nemărginite. Ca om, înălţa cereri la
tronul lui Dumnezeu până când natura Sa omenească era încărcată de un curent ceresc, care
trebuia să lege natura omenească de cea dumnezeiască. Printr-o continuă comuniune, El a
primit viaţă de la Dumnezeu, ca să poată da viaţă lumii. Experienţa Lui trebuie să fie şi
experienţa noastră.
„Veniţi singuri la o parte”, ne îndeamnă El. Dacă vom lua seama la cuvintele Lui, vom fi mai
puternici şi mai folositori. Ucenicii L-au căutat pe Iisus şi I-au spus totul, iar El i-a încurajat şi
i-a învăţat. Dacă azi ne-am lua timp să mergem la Iisus şi să-I spunem nevoile noastre, n-am fi
dezamăgiţi – El ar fi la dreapta noastră pentru a ne ajuta. Avem nevoie de mai multă
simplitate, de mai multă încredere şi credinţă în Mântuitorul nostru. Acela, al cărui nume este
„Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii”, Acela, despre care stă scris: „Domnia va
fi pe umărul Lui” este Sfetnicul Minunat. Suntem invitaţi să cerem înţelepciune de la El, care
„dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare” (Isaia 9:6; Iacov 1:5).
În toţi aceia care acceptă să fie instruiţi de Dumnezeu trebuie să se descopere o viaţă care
nu e în armonie cu lumea, cu obiceiurile şi practicile ei; fiecare are nevoie de o experienţă
personală în obţinerea cunoaşterii voinţei lui Dumnezeu. Trebuie ca fiecare dintre noi să-L
auzim vorbind inimii noastre. Când orice glas amuţeşte şi aşteptăm în linişte înaintea Lui,
tăcerea sufletului face şi mai clar glasul lui Dumnezeu. El ne îndeamnă: „Opriţi-vă (în trad.
engl. KJ – «Fiţi liniştiţi») şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmii 46:10). Numai aici poate fi
găsită adevărata odihnă. Şi aceasta e pregătirea adevărată pentru aceia care lucrează pentru
Dumnezeu. În mijlocul mulţimii grăbite şi în vâltoarea activităţii intense a vieţii, sufletul astfel
înviorat va fi înconjurat cu o atmosferă de lumină şi pace. Viaţa va răspândi un miros plăcut şi
va descoperi o putere divină, care va ajunge la inima oamenilor.
 CAPITOLUL 39

„DAŢI-LE VOI
SĂ MĂNÂNCE”

H
ristos Se retrăsese cu ucenicii Săi într-un loc liniştit, dar această ocazie rară de linişte a
fost curând întreruptă. Ucenicii credeau că s-au retras într-un loc unde nu vor fi
tulburaţi, dar, îndată ce a simţit lipsa Învăţătorului, mulţimea a întrebat: „Unde este?”
Câţiva observaseră direcţia în care plecase Iisus cu ucenicii. Mulţi au plecat pe uscat,
pe când alţii au plecat după ei cu corabia. Paştele era aproape şi, din locuri apropiate
sau depărtate, grupe de pelerini, în drumul lor către Ierusalim, se adunau să-L vadă pe Iisus.
Au mai venit pe lângă ei şi alţii, până când s-au adunat la un loc cinci mii de bărbaţi, în afară
de femei şi copii. Înainte ca Iisus să ajungă la ţărm, o mare mulţime Îl aştepta. Dar El a
coborât fără să fie observat şi a rămas câtva timp la o parte cu ucenicii Lui.
De pe coasta muntelui, El a privit la mulţimea în mişcare şi inima Lui s-a umplut de milă.
Cu toate că era întrerupt şi că I se răpea odihna, nu era lipsit de răbdare. Când S-a uitat la
oamenii care veneau mereu, a văzut că acolo era o nevoie mai mare, care trebuia să fie luată în
seamă. „I s-a făcut milă de ei, pentru că erau ca nişte oi care nu aveau păstor.” Părăsind locul
Său retras, a găsit un loc potrivit de unde putea să le dea ajutor. Ei nu primiseră niciun ajutor
de la preoţi şi conducători, dar de la Hristos porneau valuri de viaţă vindecătoare atunci când îi
învăţa pe oameni calea mântuirii.
Oamenii ascultau cuvintele pline de îndurare care porneau cu îmbelşugare de pe buzele
Fiului lui Dumnezeu. Ei ascultau cuvintele pline de har, dar atât de clare şi de simple, încât
erau ca un balsam din Galaad pentru sufletele lor. Vindecarea dată de mâna Lui dumnezeiască
aducea voie bună şi viaţă pentru muribund, uşurare şi sănătate pentru bolnavi. În ziua aceea,
li s-a părut că cerul s-a coborât pe pământ şi nici nu-şi dădeau seama câtă vreme trecuse de
când nu mai mâncaseră ceva.
În cele din urmă, ziua s-a sfârşit. Soarele cobora spre apus şi, cu toate acestea, lumea
rămânea pe loc. Iisus lucrase toată ziua fără să mănânce sau să Se odihnească. Era palid de
oboseală şi de foame, iar ucenicii L-au rugat să înceteze munca. Dar El nu Se putea retrage din
mulţimea care se îmbulzea în jurul Lui.
În cele din urmă, ucenicii au venit la El şi au stăruit, spunând că este spre binele oamenilor
să fie trimişi acasă. Mulţi veniseră de departe şi nu mâncaseră nimic de dimineaţă. În oraşele
şi satele învecinate puteau să cumpere hrană. Dar Iisus a zis: „Daţi-le voi să mănânce” şi,
întorcându-se către Filip, a întrebat: „De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce
oamenii aceştia?” A spus lucrul acesta ca să încerce credinţa acestui ucenic. Filip a privit spre
marea aceea de capete şi s-a gândit că era cu neputinţă să se procure hrană pentru a împlini
nevoile unei asemenea mulţimi. El a răspuns că pâinile care s-ar fi putut lua cu două sute de
dinari nici n-ar ajunge să primească fiecare câte puţin. Iisus a întrebat ce s-ar fi putut găsi de
mâncare la oameni. „Este aici un băieţel”, a zis Andrei, „care are cinci pâini de orz şi doi peşti;
dar ce sunt acestea la atâţia?” Iisus a cerut să fie aduse la El. Apoi le-a poruncit ucenicilor să
aşeze oamenii pe iarbă în cete de câte cincizeci sau o sută, pentru a ţine ordine şi pentru ca
toţi să fie martori la ceea ce voia să facă. Odată împlinit lucrul acesta, Iisus a luat hrana „Şi-a
ridicat ochii spre cer şi a rostit binecuvântarea. Apoi a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, ca ei
să le împartă norodului. Au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au ridicat douăsprezece coşuri pline
cu firimituri de pâine şi cu ce mai rămăsese din peşti.”
Acela care le arăta oamenilor calea pe care să-şi câştige pacea şi fericirea, S-a îngrijit de
nevoile lor vremelnice în aceeaşi măsură ca de cele spirituale. Oamenii erau obosiţi şi slăbiţi.
Erau acolo mame cu copilaşi în braţe şi copii mici, care se agăţau de hainele lor. Mulţi
stătuseră ore întregi în picioare. Ei fuseseră atât de profund interesaţi de cuvintele lui Hristos,
încât nici nu se gândiseră să stea jos, iar mulţimea era atât de numeroasă, încât exista
primejdia să se calce în picioare. Iisus voia să le dea tuturor ocazia să se odihnească şi i-a
invitat să stea jos. În locul acela era iarbă multă şi toţi se puteau odihni bine.
Hristos nu a făcut minuni decât atunci când a fost absolut necesar şi fiecare minune avea
însuşirea de a-i conduce pe oameni la pomul vieţii, ale cărui frunze sunt pentru vindecarea
neamurilor. Hrana modestă, împărţită de mâinile ucenicilor, cuprindea o mare comoară de
învăţături. Ceea ce se oferise era o hrană simplă – peştii şi pâinile de orz erau hrana zilnică a
pescarilor din jurul Mării Galileei. Hristos ar fi putut să întindă înaintea oamenilor o masă
bogată, dar hrana pregătită numai pentru mulţumirea poftei n-ar fi adus nicio învăţătură
pentru binele lor. Hristos i-a învăţat prin aceasta că proviziile naturale date omului de
Dumnezeu fuseseră folosite rău. Şi niciodată n-au avut oamenii atâta bucurie la ospeţele
strălucitoare, pregătite pentru mulţumirea unui gust stricat, cum s-au bucurat aceşti oameni
de odihna şi hrana simplă, date de Hristos atât de departe de locuinţele omeneşti.
Dacă oamenii de astăzi ar fi simpli în obiceiurile lor, trăind în armonie cu legile naturii, ca
Adam şi Eva la început, ar fi mijloace îndestulătoare pentru nevoile familiei omeneşti. Ar fi mai
puţine nevoi închipuite şi mai multe ocazii de a lucra după voia lui Dumnezeu. Dar egoismul şi
satisfacerea gusturilor necurate au adus în lume păcatul şi mizeria, pe de o parte din cauza
excesului, iar pe de alta, din cauza lipsei.
Iisus n-a căutat să-i atragă pe oameni prin satisfacerea dorinţei după belşug. Pentru
această mare mulţime, obosită şi flămândă după o zi încărcată şi plină de încordare, hrana
simplă era o asigurare nu numai a puterii Sale, ci şi a purtării Sale de grijă pentru nevoile
obişnuite ale vieţii. Mântuitorul nu le-a făgăduit urmaşilor Săi belşugul lumii. Hrana lor poate
să fie simplă şi chiar puţină, partea lor poate să fie sărăcia, dar Cuvântul Lui dă asigurarea că
nevoile lor vor fi împlinite, iar El a făgăduit lucruri mai bune decât bunurile pământeşti, şi
anume prezenţa Lui mângâietoare.
Prin hrănirea celor cinci mii, Iisus a ridicat vălul care acoperă lumea naturală şi a
descoperit puterea care lucrează necontenit pentru binele nostru. În creşterea roadelor
pământului, Dumnezeu face în fiecare zi o minune. Aceeaşi lucrare care s-a produs prin
hrănirea mulţimii se realizează pe cale naturală. Oamenii pregătesc pământul şi seamănă
sămânţa, dar viaţa dată de Dumnezeu este aceea care face să germineze sămânţa. Ploaia, aerul
şi lumina de la Dumnezeu fac să apară „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în
spic” (Marcu 4:28). Dumnezeu hrăneşte zilnic milioane de fiinţe cu roadele pământului.
Oamenii sunt chemaţi să conlucreze cu Dumnezeu la îngrijirea seminţelor şi la facerea pâinii
şi, din cauza aceasta, ei pierd din vedere lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu Îi dau lui Dumnezeu
slava datorată Numelui Său sfânt. Lucrarea puterii Lui este pusă în seama cauzelor naturale
sau a fiinţelor omeneşti, în locul lui Dumnezeu este slăvit omul, iar darurile milostive ale lui
Dumnezeu sunt rău folosite pentru un scop egoist şi ajung un blestem, în loc să fie o
binecuvântare. Dumnezeu caută să schimbe toate acestea. El doreşte ca priceperea noastră
greoaie să fie înviorată, pentru a deosebi bunătatea Lui milostivă, şi noi să-L slăvim pentru
lucrarea puterii Sale. El doreşte să-L recunoaştem în darurile Sale, pentru ca ele să fie aşa
cum au fost plănuite, o binecuvântare pentru noi. Tocmai pentru scopul acesta au fost
săvârşite minunile lui Hristos.
După ce mulţimea a fost hrănită, a mai rămas hrană din belşug. Dar Acela care are la
îndemână toate izvoarele puterii nesfârşite a zis: „Strângeţi firimiturile care au rămas, ca să nu
se piardă nimic.” Cuvintele acestea însemnau mai mult decât a pune pâinea în coşuri.
Învăţătura era dublă. Nimic nu trebuie să se piardă. Nu trebuie să lăsăm nefolosite ocaziile
care trec. Să nu neglijăm nimic ce ar putea fi de folos pentru o fiinţă omenească. Să se adune
tot ce ar putea ajuta la potolirea foamei celor flămânzi de pe pământ. Aceeaşi grijă să fie şi în
cele spirituale. Când s-au adunat coşurile cu firimituri, oamenii s-au gândit la prietenii lor de
acasă. Doreau ca şi ei să aibă parte de pâinea binecuvântată de Hristos. Conţinutul coşurilor a
fost împărţit acelora din mulţime care doreau şi dus prin toate satele din jur. În felul acesta,
aceia care luaseră parte la masă urmau să le dea şi altora pâinea care se cobora din cer,
pentru a potoli foamea sufletului. Ei urmau să repete ceea ce învăţaseră din lucrările minunate
ale lui Dumnezeu. Nimic nu trebuia să se piardă. Niciun cuvânt despre mântuirea veşnică nu
trebuia să cadă la pământ, fără folos.
Minunea cu pâinile ne învaţă lecţia dependenţei de Dumnezeu. Când Hristos i-a hrănit pe
cei cinci mii, hrana nu se găsea la îndemână. În mod evident, Hristos nu avea la dispoziţie cele
necesare. Iată-L în pustie, cu cinci mii de oameni, afară de femei şi copii. El nu-i invitase să
vină după El – veniseră acolo fără să fi fost chemaţi sau obligaţi, dar El ştia că, după ce
ascultaseră atâta timp învăţăturile Lui, oamenii erau flămânzi şi obosiţi, deoarece şi El,
asemenea lor, avea nevoie de hrană. Erau departe de casă şi noaptea se apropia. Mulţi dintre ei
nu aveau mijloace ca să-şi cumpere hrană. Acela care, pentru binele lor, postise patruzeci de
zile în pustie nu voia ca ei să se întoarcă flămânzi la casele lor. Providenţa lui Dumnezeu Îl
aşezase pe Iisus acolo unde Se afla, şi El era dependent de Tatăl Său ceresc pentru mijloacele
care urmau să împlinească nevoile lor.
Când suntem aduşi în situaţii dificile, trebuie să depindem de Dumnezeu. Trebuie să
folosim înţelepciune şi chibzuinţă în orice lucru în viaţă, pentru ca nu cumva, prin acţiunile
noastre necugetate, să ajungem singuri în încercare. Nu trebuie să ne aruncăm în greutăţi,
neglijând mijloacele rânduite de Dumnezeu şi folosind rău darurile pe care El ni le-a dat.
Lucrătorii lui Hristos trebuie să asculte necondiţionat de învăţăturile Lui. Lucrarea este a lui
Dumnezeu şi, dacă vrem să le ducem şi altora binecuvântarea, trebuie să urmăm planurile Lui.
Eul nu trebuie niciodată să fie aşezat în centrul atenţiei, nu trebuie să i se aducă onoruri.
Dacă facem planuri după ideile noastre, Domnul ne va lăsa în greşelile noastre. Dar, atunci
când urmăm îndrumările Lui şi suntem totuşi aduşi în situaţii grele, El ne va elibera. Nu
trebuie să ne lăsăm pradă descurajării, ci în toate cazurile să căutăm ajutor la Acela care are la
îndemână resurse inepuizabile. Adesea vom fi în situaţii grele şi atunci, cu cea mai deplină
încredere, trebuie să depindem de Dumnezeu. El va ocroti orice fiinţă care a ajuns în greutăţi
din cauză că a ţinut stăruitor la calea Domnului.
Hristos ne-a îndemnat prin profetul Isaia: „Împarte-ţi pâinea cu cel flămând” „şi satură
sufletul lipsit”; „dacă vezi pe un om gol, acoperă-l şi nu întoarce spatele semenului tău” şi „adu
în casa ta pe nenorociţii fără adăpost” (Isaia 58:7-10). El ne-a spus: „Duceţi-vă în toată lumea
şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15). Dar de câte ori nu ne simţim inima
grea şi credinţa slăbind, când vedem cât de mari sunt nevoile şi cât de slabe sunt mijloacele pe
care le avem la îndemână! Asemenea lui Andrei, care privea la cele cinci pâini de orz şi la cei
doi peştişori, exclamăm: „Ce sunt acestea pentru atâţia?” Adesea ezităm, nevrând să dăm tot
ce avem, temându-ne să cheltuim şi să fim cheltuiţi pentru alţii. Dar Iisus ne-a invitat: „Daţi-le
voi să mănânce.” Porunca Lui este o făgăduinţă şi în spatele ei se găseşte aceeaşi putere care a
hrănit mulţimea de pe malul lacului.
În lucrarea lui Hristos de a împlini nevoile trecătoare ale mulţimii înfometate, este cuprinsă
o învăţătură spirituală profundă pentru toţi lucrătorii Săi. Hristos a primit de la Tatăl, El a
împărţit ucenicilor, aceştia au dat mai departe mulţimii, iar oamenii au dat unii altora. În felul
acesta, toţi cei care sunt uniţi cu Hristos vor primi de la El pâinea vieţii, hrana cerească, şi o
vor împărţi altora.
Cu deplină încredere în Dumnezeu, Iisus a luat cele câteva pâini şi, cu toate că ele ar fi fost
prea puţine chiar pentru mica grupă a ucenicilor Săi, El nu i-a chemat să mănânce, ci a
început să le împartă, spunându-le să-i servească pe oameni. Hrana s-a înmulţit în mâinile Lui
şi mâinile ucenicilor întinse către Hristos, care este Pâinea Vieţii, nu erau niciodată goale.
Cantitatea aceea mică a fost îndestulătoare pentru toţi. După ce au fost împlinite nevoile
oamenilor, au fost adunate firimiturile, iar Hristos şi ucenicii Săi au mâncat împreună din
hrana aceasta cerească, atât de preţioasă.
Ucenicii erau mijlocul de legătură dintre Hristos şi oameni. Aceasta trebuie să fie o mare
încurajare pentru ucenicii Săi de astăzi. Hristos este marele Centru, Izvorul a toată puterea.
Ucenicii Lui vor primi de la El tot ce le trebuie. Cei mai inteligenţi şi cei mai spirituali nu pot să
dea decât ce au primit. Nu pot să dea nimic de la ei pentru satisfacerea nevoilor sufletului. Noi
suntem în stare să le dăm altora numai ce primim de la Hristos şi nu putem primi, decât dacă
dăm şi altora. Dacă vom da altora, atunci vom primi şi noi fără încetare şi, cu cât dăm mai
mult, cu atât primim mai mult. În felul acesta, putem să avem credinţă şi încredere, putem
primi şi putem da.
Lucrarea de zidire a Împărăţiei lui Dumnezeu va înainta, cu toate că, după toate aparenţele,
se mişcă încet şi cu toate că neputinţa noastră atestă dificultatea înaintării. Lucrarea este a lui
Dumnezeu şi El va da mijloace şi va trimite ca ajutoare ucenici sinceri şi credincioşi, ale căror
mâini se vor umple cu hrană pentru mulţimea înfometată. Dumnezeu nu-i părăseşte pe aceia
care lucrează în iubire pentru a da cuvântul vieţii acelora care pier şi care, la rândul lor, întind
mâinile să primească hrană, ca să poată da şi altor inimi înfometate.
În lucrarea noastră pentru Dumnezeu, există primejdia de a ne încrede prea mult în ceea ce
poate face omul cu talentele şi iscusinţa lui. Din cauza aceasta Îl pierdem din vedere pe unicul
Maestru-Lucrător. Prea des, cel care lucrează pentru Hristos nu-şi dă seama de răspunderea
pe care o are. El este în primejdie să lase poverile sale pe seama organizaţiilor, în loc să se
încreadă în Acela care este izvorul oricărei puteri. Este o mare greşeală să ne încredem în
înţelepciunea omenească sau în numărul celor ce lucrează pentru Dumnezeu. Lucrarea cu
succes pentru Hristos nu depinde atât de mult de numărul de lucrători sau de talent, cât de
curăţia scopurilor, de adevărata simplitate a unei credinţe pline de zel şi care se bizuie cu totul
pe puterea lui Dumnezeu. Trebuie să ne asumăm răspunderi personale, trebuie să ne
îndeplinim fiecare datoria, trebuie făcute eforturi personale pentru aceia care nu Îl cunosc pe
Hristos. În loc să arunci răspunderile personale asupra altuia, pe care-l socoteşti mai înzestrat
decât tine, lucrează potrivit cu propria capacitate.
Când vi se ridică în inimă întrebarea: „De unde să cumpărăm pâine, ca toţi aceştia să poată
mânca?”, nu lăsaţi ca răspunsul vostru să fie răspunsul necredinţei. Când ucenicii au auzit
îndrumarea dată de Mântuitorul: „Daţi-le voi să mănânce”, în mintea lor s-au ivit tot felul de
greutăţi. Ei au pus întrebarea: „Să mergem prin sate să cumpărăm hrană?” Tot astfel şi acum,
când oamenii duc lipsă de pâinea vieţii, copiii lui Dumnezeu întreabă: „Să trimitem după
cineva, care să vină să le dea hrană?” Dar ce a zis Hristos? „Spuneţi oamenilor să stea jos”. Şi
i-a hrănit acolo. Tot astfel, când sunteţi înconjuraţi de suflete în nevoie, să ştiţi că Iisus este şi
El prezent acolo. Comunicaţi cu El. Aduceţi pâinile voastre de orz la Iisus.
Mijloacele pe care le avem noi ar părea că nu sunt îndestulătoare pentru lucru, dar, dacă
vom porni înainte în credinţă, având încredere în puterea atotîndestulătoare a lui Dumnezeu,
izvoare îmbelşugate se vor deschide în faţa noastră. Dacă lucrul este de la Dumnezeu, El Însuşi
va asigura mijloacele necesare pentru aducerea lui la îndeplinire. El va răsplăti încrederea
simplă, cinstită, în El. Puţinul care este folosit cu înţelepciune şi cu economie în slujba
Domnului cerului va creşte chiar prin faptul că este împărtăşit altora. În mâna lui Hristos,
cantitatea cea mică de hrană nu a scăzut până când mulţimea înfometată nu a fost săturată.
Dacă mergem la Izvorul puterii cu braţele credinţei deschise pentru a primi, vom fi susţinuţi în
lucrarea noastră chiar în împrejurările cele mai descurajatoare şi vom fi făcuţi în stare să dăm
şi altora pâinea vieţii.
Domnul zice: „Daţi şi vi se va da.” „Cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă
mult, mult va secera… Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având
totdeauna din toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună, după cum este scris:

«A împrăştiat, a dat săracilor,

neprihănirea lui rămâne în veac.»
 Cel ce dă sămânţă semănătorului şi pâine pentru hrană, vă va da şi vă va înmulţi şi vouă
sămânţa de semănat şi va face să crească roadele neprihănirii voastre. În chipul acesta veţi fi
îmbogăţiţi în toate privinţele, pentru orice dărnicie care, prin noi, va face să se aducă
mulţumiri lui Dumnezeu” (Luca 6:38; 2 Corinteni 9:6-11).
PARTEA 5

IVIREA UMBRELOR
 CAPITOLUL 40

O NOAPTE PE LAC

Ş
ezând pe câmpia înverzită, în amurgul serii de primăvară, oamenii au mâncat din hrana
pe care le-o dăduse Hristos. Cuvintele pe care le auziseră în ziua aceea ajunseseră la ei
ca glasul lui Dumnezeu. Numai puterea divină putea să îndeplinească lucrările de
vindecare la care ei fuseseră martori. Dar minunea cu pâinile i-a mişcat pe toţi oamenii
din această mare mulţime. Toţi fuseseră părtaşi la binecuvântările ei. În zilele lui Moise,
Dumnezeu hrănise pe Israel cu mană în pustie; dar cine era Cel care-i hrănise în ziua aceea,
dacă nu Mesia despre care prorocise Moise? Nicio putere omenească n-ar fi putut crea din cinci
pâini de orz şi din doi peştişori atâta hrană, pentru a sătura mii de oameni înfometaţi. Şi au
spus unul către altul: „Cu adevărat, acesta este prorocul cel aşteptat în lume.”
Toată ziua, convingerea aceasta sporise şi căpătase putere. Actul acesta suprem era
asigurarea că mult aşteptatul Eliberator era între ei. Nădejdile oamenilor creşteau mereu şi
mereu. Acesta este Cel care va face din Iudeea un paradis pământesc, o ţară în care să curgă
lapte şi miere. El poate să împlinească orice dorinţă. El poate să sfărâme puterea romanilor
atât de detestaţi. El poate să elibereze Iuda şi Ierusalimul. El poate să-i vindece pe soldaţii
răniţi în luptă. El poate să asigure hrană pentru oşti întregi. El poate să cucerească neamuri şi
să dea lui Israel stăpânirea de mult căutată.
În entuziasmul lor, oamenii sunt gata să-L încoroneze ca împărat. Ei văd însă că El nu face
niciun efort pentru a atrage atenţia sau pentru a-Şi atrage onorurile mulţimii. Aici Se
deosebeşte cu totul de preoţi şi de mai-mari, iar oamenii se tem că El nu va cere niciodată să ia
tronul lui David. După ce s-au sfătuit, s-au înţeles să-L ia cu forţa şi să-L proclame împărat al
lui Israel. Ucenicii se unesc cu mulţimea, declarând că tronul lui David Îi revine de drept
Domnului lor. Numai modestia, ziceau ei, Îl face pe Hristos să refuze o asemenea onoare. Însă
oamenii trebuie să-L înalţe ca Eliberator al lor. Preoţii cei aroganţi şi mai-marii trebuie să fie
constrânşi să-L onoreze pe Acela care vine îmbrăcat cu autoritatea lui Dumnezeu.
Cu nerăbdare se pregătesc să-şi aducă planul la îndeplinire, dar Iisus vede ce se pregăteşte
şi înţelege mai bine decât ei care va fi urmarea unei asemenea mişcări. Chiar acum, preoţii şi
conducătorii Îi vânează viaţa. Îl acuză că îi îndepărtează pe oameni de la ei. Urmarea încercării
de a-L pune pe tron ar fi violenţa şi răscoala, iar lucrarea împărăţiei spirituale ar fi împiedicată.
Fără întârziere, mişcarea trebuie oprită. Chemându-i pe ucenici, Iisus le spune să ia corabia,
să se întoarcă de îndată la Capernaum, lăsându-L pe El să le dea drumul oamenilor.
Niciodată nu li se păruse vreo poruncă a lui Hristos mai greu de îndeplinit. De multă vreme,
ucenicii nădăjduiseră într-o mişcare a mulţimii care să-L aşeze pe Iisus pe tron şi ei nu puteau
suporta gândul că tot acest entuziasm urma să se irosească. Mulţimile care se adunau pentru
a sărbători Paştele doreau să-L vadă pe noul profet. Pentru ucenicii Săi, aceasta părea ocazia
de aur pentru a-L pune pe Domnul lor iubit pe tronul lui Israel. În înflăcărarea acestei noi
ambiţii, le era greu să plece de bunăvoie şi să-L părăsească pe Iisus pe ţărmul acela pustiu. Au
protestat împotriva acestei hotărâri, dar Iisus le-a vorbit de astă dată cu o autoritate pe care
niciodată mai înainte nu o folosise faţă de ei. Ştiau că ar fi fost în zadar să se mai
împotrivească şi, în tăcere, s-au îndreptat către lac.
Iisus le porunceşte acum oamenilor să se împrăştie, iar gesturile Lui sunt atât de hotărâte,
încât nimeni nu îndrăzneşte să se împotrivească. Cuvintele de laudă şi de proslăvire li s-au
oprit pe buze. Paşii li se opresc chiar în momentul în care se pregăteau să-L proclame împărat,
iar elanul şi bucuria de pe faţa lor pălesc. În mulţimea aceea sunt oameni cu inteligenţă
puternică şi cu voinţă tare, dar puterea împărătească a lui Iisus şi cele câteva cuvinte liniştite
ale poruncii opresc tumultul şi le împiedică planurile. Recunosc în El o putere mai presus de
autoritatea pământească şi, fără altă întrebare, se supun.
Rămas singur, „Iisus S-a suit în munte, la o parte, ca să Se roage”. Ceasuri întregi a stăruit
în rugăciune către Dumnezeu. Nu pentru Sine erau aceste rugăciuni, ci pentru oameni. El a
cerut putere pentru a le descoperi oamenilor caracterul divin al misiunii Sale, pentru ca
Satana să nu le orbească mintea şi să nu le strice judecata. Mântuitorul ştia că zilele pentru
lucrarea personală pe pământ aproape se sfârşiseră şi că puţini aveau să-L primească drept
Răscumpărător. Cu durere şi luptă sufletească, S-a rugat pentru ucenici. Ei urmau să fie greu
încercaţi. Nădejdile lor, multă vreme cultivate, întemeiate pe o amăgire atât de răspândită,
urmau să fie înşelate în modul cel mai dureros şi mai umilitor. În locul înălţării pe tronul lui
David, aveau să fie martori la răstignirea Lui. Aceasta urma să fie adevărata Lui încoronare.
Dar ei nu înţelegeau lucrul acesta şi, ca urmare, aveau să vină peste ei ispite mari, pe care cu
greu le puteau recunoaşte ca ispite. Fără Duhul Sfânt care să le lumineze mintea, să le
lărgească puterea de înţelegere, credinţa ucenicilor avea să slăbească. Era dureros pentru Iisus
să vadă că părerile lor despre Împărăţia Lui erau în aşa măsură mărginite la mărirea şi
onoarea lumească. Pentru ei avea El o grea povară pe inimă şi Şi-a revărsat rugăciunile cu
strigăte dureroase şi cu lacrimi.
Ucenicii nu s-au depărtat îndată de la ţărm, cum le spusese Iisus. Ei au aşteptat un timp,
nădăjduind că Domnul va veni la ei. Dar, văzând că se lasă întunericul, „s-au suit într-o
corabie şi treceau marea ca să se ducă la Capernaum”. L-au părăsit pe Iisus cu inima
nemulţumită, mai agitaţi ca niciodată de când Îl recunoscuseră ca Domn al lor. Murmurau din
cauză că nu le îngăduise să-L proclame împărat. Se mustrau între ei pentru că se supuseseră
aşa de uşor la porunca Lui şi au ajuns să creadă că, dacă ar fi fost mai insistenţi, şi-ar fi
realizat planul.
Necredinţa punea stăpânire pe mintea şi pe inima lor. Dorul după onoare îi orbise. Ştiau că
Iisus era urât de farisei şi erau nerăbdători să-L vadă înălţat acolo unde socoteau că trebuie să
fie. Să fie în strânsă legătură cu un Învăţător care putea săvârşi minuni puternice şi totuşi să
fie insultaţi ca nişte înşelători era o încercare pe care cu greu o puteau suporta. Urmau să fie
mereu priviţi ca fiind urmaşii unui profet mincinos? Nu-Şi va lua Hristos niciodată autoritatea
de împărat? De ce El, care avea o putere atât de mare, nu Îşi descoperea adevărata identitate,
ca să le facă viaţa mai puţin chinuită? Pentru ce nu l-a scăpat El pe Ioan Botezătorul de la
moarte năprasnică? Astfel au vorbit între ei ucenicii, până au adunat în jurul lor o mare
întunecime spirituală. Se întrebau chiar dacă nu cumva Hristos ar fi un înşelător, cum
pretindeau fariseii.
Ucenicii fuseseră martori în ziua aceea la lucrările minunate ale lui Hristos. Li se păruse că
cerul se coborâse pe pământ. Amintirea acelei zile scumpe şi slăvite ar fi trebuit să le umple
inimile de credinţă şi nădejde. Dacă din prisosul inimii ar fi vorbit despre lucrurile acestea, n-
ar fi ajuns la ispită. Dar dezamăgirea le absorbise gândurile. Nu luaseră în seamă cuvintele lui
Hristos: „Adunaţi ce a rămas, ca nimic să nu se piardă.” Acelea fuseseră ceasuri de mari
binecuvântări pentru ucenici, dar ei le uitaseră. Se găseau în mijlocul apelor frământate.
Gândurile lor erau furtunoase şi nebuneşti, şi Domnul le-a dat altceva pentru a le ocupa
mintea şi pentru a le mişca sufletele. Deseori, Dumnezeu face lucrul acesta atunci când
oamenii îşi creează singuri poveri şi greutăţi. Ucenicii nu aveau niciun motiv real pentru care
să se frământe. Dar primejdia se apropia cu repeziciune.
O furtună violentă s-a năpustit asupra lor, iar ei erau nepregătiţi. Era un contrast izbitor,
căci ziua fusese liniştită şi, când vântul i-a lovit, s-au înspăimântat. Au uitat nemulţumirea,
necredinţa şi nerăbdarea. Fiecare lupta ca barca să nu se scufunde. Erau aproape de Betsaida,
locul unde aşteptau să-L găsească pe Iisus şi, pe vreme obişnuită, călătoria nu le-ar fi luat mai
mult de câteva ore, dar acum erau mânaţi din ce în ce mai departe de locul urmărit. Până la a
patra strajă din noapte au muncit la vâsle. Atunci, oamenii obosiţi s-au predat pierzării. În
furtună şi întuneric, marea i-a învăţat cât erau de fără putere şi doreau prezenţa Domnului lor.
Iisus nu-i uitase. Veghetorul de pe ţărm i-a văzut pe aceşti oameni loviţi de panică
luptându-se cu furtuna. Cu cea mai mare grijă, ochii Lui urmăriseră corabia lovită de furtună
împreună cu valoroasa ei încărcătură, deoarece oamenii aceia aveau să fie lumina lumii. După
cum o mamă veghează cu duioşie asupra copilaşului său, aşa veghea şi Domnul milostiv
asupra ucenicilor. Când inimile lor s-au supus, când ambiţia lor nesfântă s-a stins şi, în
umilinţă, au cerut ajutor în rugăciune, li s-a răspuns.
În clipa în care ei se credeau pierduţi, o rază de lumină le-a descoperit o fiinţă învăluită în
mister venind spre ei pe apă. Dar nu ştiau că este Iisus. Îl credeau vrăjmaş pe Acela care venea
să îi ajute. Groaza a pus stăpânire pe ei. Mâinile care vâsleau cu muşchi ca de fier slăbesc.
Barca începe să joace în bătaia valurilor, toţi ochii sunt aţintiţi asupra acelei fiinţe care calcă
pe valurile albe de spumă ale mării frământate.
Ei cred că este o nălucă şi că le prevesteşte pieirea şi încep să strige de groază. Iisus
înaintează ca şi când ar vrea să treacă pe lângă ei; ei Îl recunosc şi strigă, cerându-I ajutor.
Domnul lor iubit Se întoarce, glasul Lui le potoleşte teama: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!”
În clipa în care ei şi-au dat seama de această minune, Petru aproape şi-a ieşit din fire de
bucurie. Întrucât de-abia îi venea să creadă, a strigat: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi
să vin la Tine pe apă. «Vino», i-a zis Iisus.”
Privind la Iisus, Petru merge cu pasul sigur, dar, când mulţumit de sine priveşte înapoi
către tovarăşii săi din barcă, ochii i se îndepărtează de la Mântuitorul. Vântul este grozav.
Valurile se înalţă tot mai sus şi se aşază chiar între el şi Iisus şi i se face frică. Pentru o clipă,
Hristos este ascuns de ochii lui şi credinţa dispare. Începe să se scufunde. Dar, în timp ce
valurile urlă de moarte, Petru îşi ridică privirea de la apele înfuriate şi, aţintind-o la Iisus,
strigă: „Doamne, scapă-mă!” Îndată Iisus prinde mâna întinsă, zicând: „Puţin credinciosule,
pentru ce te-ai îndoit?”
Mergând unul lângă altul, mâna lui Petru fiind în mâna Domnului, s-au urcat în barcă
împreună. Dar Petru era acum supus şi tăcut. Nu avea motive să se mândrească faţă de
tovarăşii săi, deoarece, prin necredinţă şi înălţare de sine, fusese aproape să-şi piardă viaţa.
Când şi-a întors privirea de la Iisus, şi-a pierdut mersul sigur şi s-a cufundat în mijlocul
valurilor.
De câte ori şi noi, când ajungem în greutăţi, suntem asemenea lui Petru! Privim la valuri, în
loc să ţinem ochii aţintiţi la Mântuitorul. Picioarele ne alunecă şi apele mândriei se înalţă peste
sufletul nostru. Iisus nu l-a chemat pe Petru la El ca apoi să-l lase să piară; El nu ne cheamă
să-L urmăm, ca apoi să ne uite. „Nu te teme de nimic”, zice El, „căci Eu te izbăvesc, te chem pe
nume, eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine, şi râurile nu te vor îneca; dacă vei
merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul
tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău” (Isaia 43:1-3).
Iisus citise caracterul ucenicilor Săi. El ştia cât de greu avea să fie încercată credinţa lor. În
întâmplarea aceasta pe mare, El dorea să-i descopere lui Petru propria slăbiciune – să-i arate
că siguranţa lui era numai în continua dependenţă de puterea dumnezeiască. În mijlocul
furtunii de ispite, el putea să meargă în siguranţă numai dacă, într-o totală neîncredere în
sine, avea să se sprijine doar pe Mântuitorul. Petru era slab chiar în punctul în care se credea
tare şi numai atunci când şi-a dat seama de slăbiciunea sa, a putut înţelege nevoia de a se
sprijini pe Hristos. Dacă ar fi învăţat lecţia pe care Iisus a dorit să i-o dea prin cele petrecute pe
mare, el n-ar fi căzut atunci când a venit asupra lui încercarea cea mare.
În fiecare zi, Dumnezeu îi învaţă pe copiii Săi. Prin împrejurările vieţii de toate zilele, El îi
pregăteşte să facă lucrarea pe un plan mai larg, rânduit de providenţa Lui. Felul în care ei îşi
îndeplinesc micile datorii de toate zilele hotărăşte biruinţa sau înfrângerea lor în crizele mari
ale vieţii.
Aceia care nu-şi dau seama că sunt fără încetare dependenţi de Dumnezeu vor fi înfrânţi de
ispită. Astăzi poate vom zice că piciorul nostru este sigur şi că niciodată nu ne vom clătina.
Poate zicem: „Ştiu în cine am crezut, nimic nu poate să zdruncine credinţa mea în Dumnezeu
şi în Cuvântul Lui.” Dar Satana plănuieşte să folosească trăsăturile de caracter moştenite sau
cultivate şi să ne orbească în aşa fel, încât să nu ne vedem nevoile şi defectele. Numai când ne
dăm seama de propria slăbiciune şi privim tot timpul ţintă la Iisus, putem merge în siguranţă.
După ce Iisus a luat loc în barcă, vântul a încetat „şi corabia a sosit îndată la locul spre care
mergea”. Noaptea aceea înspăimântătoare a trecut şi s-a arătat lumina zorilor. Ucenicii şi
ceilalţi care mai erau în corabie s-au plecat la picioarele lui Iisus cu inimile pline de
recunoştinţă, zicând: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.”
 CAPITOLUL 41

CRIZA DIN GALILEEA

C
ând le-a interzis oamenilor să-L proclame împărat, Iisus ştia că ajunsese la un punct
hotărâtor din viaţa Sa. Mulţimea, care astăzi voia să-L înalţe pe tron, mâine avea să-I
întoarcă spatele. Dezamăgiţi de nesatisfacerea ambiţiei lor egoiste, ei urmau să schimbe
iubirea în ură şi laudele în blesteme. Dar, cu toate că ştia lucrurile acestea, El n-a luat
nicio măsură pentru a evita criza. De la început, El nu susţinuse nicio nădejde a
urmaşilor Săi pentru răsplătiri pământeşti. Unuia, care venise cu dorinţa de a deveni ucenicul
Său, El i-a zis: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi
odihni capul” (Matei 8:20). Dacă oamenii ar fi putut să aibă şi lumea împreună cu Hristos,
mulţimile I s-ar fi supus, dar El nu putea să primească o astfel de slujire. Dintre aceia care
acum se aflau în jurul Lui, mulţi erau atraşi de nădejdea unei împărăţii pământeşti. Ei nu
trebuiau să rămână înşelaţi în aşteptările lor. Învăţătura spirituală profundă din minunea cu
pâinile nu fusese înţeleasă. Trebuia să fie acum explicată. Şi această nouă descoperire avea să
aducă după sine o încercare mai mare.
Minunea cu pâinile ajunsese cunoscută peste tot şi, a doua zi dimineaţa, oamenii au alergat
la Betsaida, să-L vadă pe Iisus. Ei au venit în număr mare, pe uscat şi pe apă. Cei care Îl
lăsaseră noaptea trecută au venit iarăşi, sperând să-L găsească încă acolo, deoarece nu se afla
nicio corabie cu care să poată trece apa. Dar cercetarea lor a fost zadarnică şi mulţi au pornit
spre Capernaum, căutându-L fără încetare.
Între timp, El a ajuns la Ghenezaret, după o absenţă de o zi. Îndată ce s-a auzit că a
debarcat, oamenii „au alergat prin toate împrejurimile şi au început să aducă pe bolnavi în
paturi, pretutindeni pe unde se auzea că era El” (Marcu 6:55).
După un timp, El S-a dus la sinagogă şi acolo L-au găsit cei care veniseră de la Betsaida. Ei
au aflat de la ucenici cum trecuse marea. Grozăvia furtunii şi ceasurile îndelungate de luptă
zadarnică împotriva vânturilor, apariţia lui Hristos mergând pe apă, frica lor, cuvintele Lui
liniştitoare, aventura lui Petru şi urmările ei, precum şi brusca încetare a furtunii şi
debarcarea, totul a fost povestit în amănunt mulţimii cuprinse de mirare. Totuşi, nefiind
mulţumiţi cu aceasta, mulţi s-au strâns în jurul lui Iisus, întrebându-L: „Învăţătorule, când ai
venit aici?” Ei sperau să afle din gura Lui o descriere a minunii.
Iisus nu le-a satisfăcut curiozitatea. Cu tristeţe le-a zis: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut
semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea şi v-aţi săturat.” Ei nu-L căutau din cauză că
Îl preţuiau în mod deosebit, ci, întrucât fuseseră hrăniţi cu pâine, sperau să mai primească şi
alte bunuri trecătoare, dacă I s-ar fi alăturat. Mântuitorul le-a zis: „Lucraţi nu pentru
mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne, pentru viaţa veşnică.” Nu căutaţi numai
bunuri trecătoare. Nu căutaţi numai îndestularea pentru viaţa aceasta, ci gândiţi-vă la hrana
spirituală, şi anume la înţelepciunea aceea care rămâne în viaţa veşnică. Aceasta o poate da
numai Fiul lui Dumnezeu; „căci Tatăl, adică Însuşi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea
Lui”.
Pentru o clipă, interesul ascultătorilor a fost trezit. Ei au exclamat: „Ce să facem ca să
săvârşim lucrările lui Dumnezeu?” Ei făcuseră multe eforturi să îndeplinească obligaţii
împovărătoare, pentru a se asigura că sunt plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, şi erau gata să
plece urechea la orice rânduială nouă, pentru a-şi asigura un merit mai mare. Întrebarea lor
voia să zică: Ce trebuie să facem pentru a merita cerul? Care este preţul care ni se cere pentru
a câştiga viaţa viitoare?
„Iisus le-a răspuns: «Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe
care L-a trimis El.»” Preţul cerului este Iisus. Calea spre cer este credinţa în „Mielul lui
Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).
Dar oamenii au preferat să respingă aceste cuvinte ale adevărului divin. Iisus săvârşise
chiar lucrarea pe care profeţia arăta că o va face Mesia, dar ei n-au văzut lucrurile pe care
aşteptările lor egoiste le zugrăviseră ca fiind lucrarea Lui. Într-adevăr, Hristos hrănise o dată
mulţimea cu pâine, dar, în zilele lui Moise, Israel fusese hrănit cu mană patruzeci de ani, iar de
la Mesia se aşteptau binecuvântări şi mai mari. Inimile lor nemulţumite se frământau cu
întrebarea: Dacă Iisus era în stare să săvârşească atâtea minuni cum văzuseră ei, n-ar fi fost
El în stare să dea sănătate, tărie şi bogăţie întregului Său popor, să-l elibereze şi să-l înalţe în
putere şi onoare? Faptul că El pretindea că este trimisul lui Dumnezeu şi totuşi refuza să fie
împăratul lui Israel era o taină pe care ei n-o înţelegeau. Refuzul Lui era greşit interpretat.
Mulţi au ajuns la concluzia că nu îndrăznea să-Şi susţină pretenţiile, pentru că El Însuşi Se
îndoia de caracterul divin al misiunii Sale. În felul acesta, îşi deschideau inima pentru
necredinţă şi seminţele pe care le semăna Satana şi-au adus roadele: înţelegere greşită şi
necredinţă.
Cu un aer dispreţuitor, un rabin a întrebat: „Ce semn faci Tu, deci, ca să-l vedem şi să
credem în Tine? Ce lucrezi Tu? Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, după cum este scris:
«Le-a dat să mănânce pâine din cer.»”
Iudeii îl onorau pe Moise ca fiind cel care a dat mana, aducând astfel laudă uneltei prin care
fusese săvârşită minunea şi trecân­du-L cu vederea pe Acela care era Autorul ei. Părinţii lor
murmuraseră împotriva lui Moise, puseseră la îndoială şi negaseră misiunea care îi fusese
încredinţată de Dumnezeu. Acum, în acelaşi spirit, copiii lor Îl lepădau pe Acela care le aducea
solia lui Dumnezeu. „Iisus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din
cer.»” Cel care dăduse mana Se afla între ei. Hristos Însuşi era Acela care îi condusese pe evrei
prin pustie şi-i hrănise zilnic cu pâine cerească. Hrana aceasta era un simbol al adevăratei
pâini din cer. Spiritul dătător de viaţă, pornind de la nemărginita plinătate a lui Dumnezeu,
este adevărata mană. Iisus a zis: „Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă
lumii viaţa” (Ioan 6:33).
Socotind că Iisus Se referea tot la hrana trecătoare, câţiva dintre ascultătorii Lui au
exclamat: „Doamne, dă-ne totdeauna această pâine.” Atunci Iisus a vorbit lămurit: „Eu sunt
Pâinea vieţii.”
Ilustraţia aceasta pe care o folosise Iisus era cunoscută de iudei. Moise spusese prin
inspiraţia Duhului Sfânt: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din
gura Domnului.” Iar prorocul a scris: „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele
Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele” (Deuteronomul 8:3; Ieremia 15:16). Rabinii înşişi
aveau obiceiul să spună că mâncau pâine; în înţeles spiritual, aceasta însemna studierea legii
şi practicarea faptelor bune. Şi se spunea adesea că, la venirea lui Mesia, tot Israelul avea să
fie hrănit. Învăţătura profeţilor lămurea lecţia spirituală profundă din minunea cu pâinile. Iisus
căuta să facă înţeleasă această lecţie pentru ascultătorii Săi în sinagogă. Dacă ei ar fi înţeles
Scripturile, ar fi înţeles şi cuvintele Lui, când zicea: „Eu sunt Pâinea vieţii”. Numai cu o zi
înainte, mulţimea, slăbită şi obosită, fusese hrănită cu pâinea pe care El o dăduse. După cum
primiseră din pâinea aceea putere şi reînviorare fizică, tot aşa puteau primi de la Hristos
putere spirituală pentru viaţa veşnică. „Cine vine la Mine”, a zis El, „nu va flămânzi niciodată şi
cine crede în Mine nu va înseta niciodată”. Dar a adăugat: „Voi M-aţi văzut şi tot nu credeţi”.
Ei Îl văzuseră pe Hristos prin mărturia dată de Duhul Sfânt, prin descoperirea dată de
Dumnezeu sufletului lor. Dovezile vii ale puterii Sale fuseseră în faţa lor zi după zi, dar cereau
alt semn. Dacă li s-ar fi dat, ei ar fi rămas tot la fel de necredincioşi ca mai înainte. Dacă nu
erau convinşi prin ceea ce văzuseră şi auziseră, ar fi fost fără folos să li se arate minuni şi mai
mari. Necredinţa va găsi totdeauna o scuză pentru îndoială şi va căuta argumente care să
răstoarne chiar şi dovada cea mai clară.
Hristos a făcut un nou apel la aceste inimi împietrite. „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni
afară.” El a spus că toţi cei care L-au primit în credinţă vor avea viaţă veşnică. Niciunul nu va
fi pierdut. Nu e nevoie ca fariseii şi saducheii să se tot certe cu privire la viaţa viitoare. Oamenii
nu trebuie să-şi mai plângă morţii cu durere disperată. „Voia Tatălui Meu este ca oricine vede
pe Fiul şi crede în El, să aibă viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”
Dar mai-marii poporului erau ofensaţi şi ziceau: „Oare nu este acesta Iisus, fiul lui Iosif, pe
al cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum dar zice El: «Eu M-am pogorât din cer»?” Ei căutau să
dea naştere la prejudecăţi, amintind în mod batjocoritor de originea umilă a lui Iisus. Făceau
aluzie cu dispreţ la viaţa Lui de lucrător galileean şi la familia Lui săracă şi umilă. Pretenţiile
acestui tâmplar needucat, ziceau ei, nu meritau atenţie. Iar pentru că naşterea Lui fusese
neînţeleasă, căutau să strecoare ideea că ar exista îndoieli cu privire la legitimitatea ei,
prezentând astfel împrejurările omeneşti ale naşterii Lui ca pe o pată asupra vieţii Sale.
Iisus n-a căutat să explice taina naşterii Sale. El n-a dat niciun răspuns la întrebările
privitoare la coborârea Sa din ceruri, după cum n-a răspuns nici la întrebările cu privire la
traversarea lacului. El n-a atras atenţia asupra minunilor care Îi caracterizau viaţa. De
bunăvoie, S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat asupră-Şi chip de rob. Dar cuvintele şi faptele
Sale erau o descoperire a caracterului Său. Toţi aceia a căror inimă era deschisă pentru lumina
dumnezeiască puteau să recunoască în El pe singurul născut din Tatăl, „plin de har şi de
adevăr” (Ioan 1:14).
Prejudecata fariseilor era şi mai profundă decât voiau să arate întrebările lor, ea îşi avea
rădăcina în perversitatea inimii lor. Orice cuvânt spus de Iisus şi orice faptă a Sa produceau în
ei împotrivire, deoarece spiritul cultivat de ei nu avea nimic comun cu El.
„Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în
ziua de apoi. În proroci este scris: «Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.» Aşa că oricine a ascultat
pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui, vine la Mine.” Nimeni nu va veni vreodată la Iisus Hristos,
dacă nu va răspunde atracţiei iubirii Tatălui. Dar Dumnezeu atrage la Sine toate inimile şi
numai cei care se împotrivesc acestei atracţii vor refuza să vină la Hristos.
În cuvintele: „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu”, Iisus amintea profeţia lui Isaia: „Toţi fiii tăi
vor fi ucenici ai Domnului şi mare va fi propăşirea fiilor tăi” (Isaia 54:13). Iudeii aplicau aceste
cuvinte la poporul lor. Se lăudau că Dumnezeu este Învăţătorul lor. Dar Iisus le-a arătat cât de
zadarnică este această pretenţie, deoarece El zice: „Oricine a ascultat pe Tatăl Meu şi a primit
învăţătura Lui, vine la Mine”. Numai prin Hristos ei puteau să-L cunoască pe Tatăl. Natura
omenească n-ar fi putut să suporte vederea slavei Sale. Cei care învăţaseră de la Dumnezeu au
ascultat de glasul Fiului Său şi, în Iisus din Nazaret, L-au recunoscut pe Acela care, prin
natură şi revelaţie, L-a descoperit oamenilor pe Tatăl.
„Adevărat, adevărat vă spun că oricine crede în Mine, are viaţă veşnică.” Prin Ioan cel iubit,
care a ascultat aceste cuvinte, Duhul Sfânt declară bisericilor: „Mărturisirea este aceasta:
Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţă”
(1 Ioan 5:11,12). Iar Iisus a zis: „Eu îl voi învia în ziua de apoi”. Hristos S-a făcut una în trup
cu noi, pentru ca noi să putem deveni una în duh cu El. În virtutea acestei uniri vom ieşi noi
din morminte, nu numai ca o manifestare a puterii lui Hristos, ci din cauză că, prin credinţă,
viaţa Lui a devenit viaţa noastră. Aceia care Îl văd pe Hristos în adevăratul Lui caracter şi-L
primesc în inimă au viaţă veşnică. Hristos locuieşte în noi prin Duhul, iar Duhul lui
Dumnezeu, primit în inimă prin credinţă, este începutul vieţii veşnice.
Oamenii I-au amintit lui Hristos de mana pe care părinţii lor au mâncat-o în pustie, ca şi
cum asigurarea acelei hrane ar fi fost o minune mai mare decât aceea săvârşită de Iisus, dar El
arătă cât de mic era darul acela în comparaţie cu binecuvântările pe care venise să le reverse.
Mana putea să susţină numai viaţa aceasta pământească, ea nu putea să prevină moartea, nici
să asigure nemurirea, dar pâinea vieţii urma să hrănească sufletul pentru viaţa veşnică.
Mântuitorul a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit.
Pâinea care se pogoară din cer este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară. Eu
sunt Pâinea vie, care S-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în
veac.” La această figură de stil, Hristos a mai adăugat una. Numai murind putea El să dea
viaţă oamenilor şi în cuvintele ce urmează arată spre moartea Sa ca fiind mijlocul de salvare.
El zice: „Pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii.”
Iudeii se pregăteau să serbeze Paştele la Ierusalim, în amintirea nopţii în care a fost eliberat
Israel, când îngerul nimicitor a lovit casele Egiptului. În mielul pascal, Dumnezeu voia ca ei să-
L vadă pe Mielul lui Dumnezeu şi, prin acest simbol, să-L primească pe Acela care Se dăruia
pentru viaţa lumii. Dar iudeii ajunseseră să dea simbolului toată importanţa, în timp ce
însemnătatea lui o treceau cu vederea. Ei nu puteau să deosebească trupul Domnului.
Adevărul simbolizat prin serviciul pascal era prezentat acum în cuvintele lui Hristos. Dar era
încă neînţeles.
De astă dată, rabinii au exclamat cu mânie: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui
să-l mâncăm?” Ei se făceau că înţeleg cuvintele lui Hristos în sens literal, ca şi Nicodim, când a
întrebat: „Cum se poate naşte din nou un om bătrân?” (Ioan 3:4). Până la un anumit punct, ei
înţeleseseră ce voia să zică Iisus, dar nu voiau să recunoască pe faţă. Dând o greşită
interpretare cuvintelor Lui, ei sperau să producă în oameni prejudecăţi împotriva Lui.
Hristos n-a îndulcit reprezentările Lui simbolice. El a repetat adevărul printr-un limbaj şi
mai puternic: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă
nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu
are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi
sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu,
rămâne în Mine, şi Eu rămân în el.”
A mânca trupul şi a bea sângele lui Hristos înseamnă a-L primi ca Mântuitor personal,
crezând că El ne iartă păcatele şi că suntem făcuţi desăvârşiţi în El. Admirând iubirea Lui,
stăruind asupra ei, sorbind-o, devenim părtaşi ai naturii Sale. Ceea ce e hrana pentru corp
trebuie să fie Hristos pentru suflet. Hrana nu este de folos decât atunci când o mâncăm, când
devine o parte din fiinţa noastră. La fel şi Hristos n-are nicio valoare pentru noi, dacă nu-L
recunoaştem ca Mântuitor personal. O cunoaştere a Lui din teorie nu ne este de niciun folos.
Trebuie să ne hrănim cu El, să-L primim în inimă, astfel ca viaţa Lui să devină viaţa noastră.
Iubirea Lui, harul Lui trebuie să fie asimilate.
Dar nici ilustraţiile acestea nu pot să reprezinte pe deplin privilegiul legăturilor
credinciosului cu Hristos. Iisus a zis: „După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu
trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine.” După cum Fiul
lui Dumnezeu a trăit prin credinţa în Tatăl, tot astfel şi noi trebuie să trăim prin credinţa în
Hristos. Iisus Se predase pe deplin voinţei lui Dumnezeu, încât în viaţa Lui nu apărea decât
Tatăl. Deşi ispitit în toate ca şi noi, El a stat în faţa lumii nepătat de relele care Îl înconjurau.
Şi noi trebuie să biruim cum a biruit Hristos.
Eşti tu urmaş al lui Hristos? Atunci tot ce stă scris despre viaţa spirituală este scris pentru
tine şi poate fi realizat prin unirea persoanei tale cu Hristos. A adormit zelul tău? S-a răcit
iubirea ta dintâi? Primeşte iarăşi iubirea oferită de Hristos. Mănâncă trupul Lui, bea sângele
Lui şi vei ajunge una cu Tatăl şi cu Fiul.
Iudeii necredincioşi n-au vrut să vadă niciun alt înţeles în cuvintele Mântuitorului, decât pe
cel literal. Prin legea ceremonială, li se interzicea chiar numai să guste sânge şi au făcut ca cele
spuse de Hristos să apară ca un sacrilegiu şi se certau între ei cu privire la acest lucru. Mulţi,
chiar dintre ucenicii Săi, ziceau: „Vorbirea aceasta este prea de tot, cine poate să o sufere?”
Mântuitorul le-a zis: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi
vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte…? Duhul este acela care dă viaţă, carnea
nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă.”
Viaţa lui Hristos, care dă viaţă lumii, este în Cuvântul Său. Prin Cuvântul Său, Hristos a
vindecat bolile şi a alungat demonii; prin Cuvântul Său, a liniştit marea şi a înviat morţii, iar
oamenii mărturiseau că în Cuvântul Său era putere. El a rostit Cuvântul lui Dumnezeu aşa
cum a vorbit prin toţi prorocii şi prin învăţătorii din Vechiul Testament. Întreaga Biblie este o
manifestare a lui Hristos şi Mântuitorul dorea să lege de Cuvânt credinţa urmaşilor Săi. Atunci
când prezenţa Sa vizibilă urma să se retragă, Cuvântul avea să fie izvorul puterii lor. Asemenea
Domnului lor, ei trebuiau să trăiască „prin orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”
(Matei 4:4).
După cum viaţa fizică este susţinută prin hrană, tot aşa şi viaţa spirituală este susţinută
prin Cuvântul lui Dumnezeu. Şi orice om trebuie să primească viaţă din Cuvântul lui
Dumnezeu. După cum trebuie să mâncăm noi înşine ca să fim hrăniţi, tot astfel trebuie să
primim şi Cuvântul pentru noi înşine. Noi nu trebuie să-l primim numai prin mijlocirea altei
minţi. Trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu cu atenţie, cerând de la Dumnezeu ajutorul
Duhului Sfânt pentru ca să înţelegem Cuvântul Său. Trebuie să luăm un verset şi să ne
concentrăm mintea, ca să înţelegem gândul pe care Dumnezeu l-a pus acolo pentru noi.
Trebuie să stăruim asupra acelui gând până când ni-l însuşim şi ştim „ce zice Domnul”.
Iisus îmi adresează mie făgăduinţele şi avertizările Sale. Dumnezeu a iubit lumea atât de
mult, încât a dat pe unicul Său Fiu, pentru ca eu, crezând, să nu pier, ci să am viaţă veşnică.
Experienţele arătate în Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să devină experienţele mele.
Rugăciunea şi făgăduinţa, învăţătura şi avertismentul sunt ale mele. „Am fost răstignit
împreună cu Hristos, şi trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe
care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a
dat pe Sine pentru mine” (Galateni 2:20). Atunci când credinţa primeşte şi asimilează astfel
principiile adevărului, ele devin o parte a fiinţei, o parte care pune în mişcare viaţa. Cuvântul
lui Dumnezeu primit în suflet modelează gândurile şi determină dezvoltarea caracterului.
Privind necontenit la Iisus cu ochii credinţei, vom fi întăriţi. Dumnezeu va da cele mai
scumpe descoperiri credincioşilor Săi care flămânzesc şi însetează. Ei vor simţi că Hristos e un
Mântuitor personal. Hrănindu-se din Cuvântul Lui, ei constată că este duh şi viaţă. Cuvântul
distruge natura firească, pământească, şi dă o nouă viaţă în Iisus Hristos. Duhul Sfânt vine în
suflet ca un Mângâietor. Prin lucrarea de transformare a harului Său, chipul lui Dumnezeu se
reproduce în ucenici; ei devin o făptură nouă. Iubirea ia locul urii şi inima este refăcută după
modelul divin. Aceasta înseamnă a trăi „prin orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”.
Aceasta înseamnă a mânca pâinea care se coboară din cer.
Hristos a rostit un adevăr sfânt şi veşnic cu privire la legătura dintre El şi urmaşii Săi. El
cunoştea caracterul acelora care pretindeau că sunt ucenicii Lui şi cuvintele Lui au pus la
încercare credinţa lor. El a declarat că ei trebuiau să creadă şi să lucreze după învăţătura Lui.
Toţi aceia care Îl primeau urmau să se împărtăşească de natura Lui şi să se asemene cu
caracterul Său. Aceasta ar fi însemnat renunţarea la ambiţiile cultivate de ei cu plăcere. Ar fi
cerut o deplină predare de sine faţă de Iisus. Erau chemaţi să se sacrifice, să fie blânzi şi umili
cu inima. Ei trebuiau să meargă pe calea îngustă, pe care a umblat Omul Calvarului, dacă
voiau să aibă parte de darul vieţii şi de slava cerului.
Încercarea era prea mare. Entuziasmul celor care căutaseră să-L ia cu forţa şi să-L facă
împărat se răcea. Cuvântarea aceasta ţinută în sinagogă, ziceau ei, le-a deschis ochii. Acum nu
mai erau înşelaţi. Pentru mintea lor, cuvintele erau o mărturisire directă că nu era Mesia şi că
nimeni nu avea să câştige vreo răsplată pământească din legătura cu El. Ei salutaseră cu
bucurie puterea Lui făcătoare de minuni, erau nerăbdători să fie eliberaţi de boală şi suferinţă,
dar nu voiau să aibă nicio legătură cu viaţa Lui de sacrificiu. Nu-i interesa împărăţia spirituală
tainică de care vorbea El. Cei nesinceri şi egoişti, care Îl căutaseră, nu-L mai doreau. Dacă El
nu voia să-Şi consacre puterea şi influenţa pentru a-i elibera de sub romani, nici ei nu voiau să
mai aibă de a face cu El.
Iisus le-a spus lămurit: „Sunt unii din voi, care nu cred”, adăugând: „Tocmai de aceea v-am
spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” El dorea ca ei să
înţeleagă că, dacă nu erau atraşi către El, aceasta se datora faptului că inima lor nu era
deschisă faţă de Duhul Sfânt. „Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci
pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte”
(1 Corinteni 2:14). Numai prin credinţă putem vedea slava lui Hristos. Această slavă este
ascunsă până când se aprinde în suflet credinţa prin Duhul Sfânt.
Pentru că au fost mustraţi în public din cauza necredinţei lor, aceşti ucenici s-au înstrăinat
şi mai mult de Hristos. Ei erau foarte nemulţumiţi şi, dorind să-L rănească pe Mântuitorul şi
să satisfacă răutatea fariseilor, I-au întors spatele şi L-au părăsit cu dispreţ. Ei făcuseră
alegerea, luaseră forma fără spirit, coaja fără sâmbure. Niciodată mai târziu nu şi-au mai
schimbat hotărârea, deoarece nu mai mergeau cu Iisus.
„Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria, şi Îşi va strânge grâul în
grânar” (Matei 3:12). Acesta era un timp de curăţire. Cuvintele adevărului făceau ca neghina să
fie despărţită de grâu. Pentru motivul că erau prea îngâmfaţi şi încrezuţi în propria dreptate
pentru a primi mustrarea, prea iubitori de lume ca să accepte o viaţă de umilinţă, mulţi s-au
îndepărtat de Iisus. Mulţi fac şi astăzi la fel. Oamenii sunt şi astăzi încercaţi ca acei ucenici din
sinagoga din Capernaum. Când adevărul pune stăpânire pe inimă, văd că viaţa nu le este în
acord cu voia lui Dumnezeu. Văd nevoia unei totale schimbări, dar nu vor să primească o
lucrare care cere lepădare de sine. Din cauza aceasta se mânie atunci când li se descoperă
păcatele. Ei pleacă ofensaţi ca ucenicii care L-au părăsit pe Iisus, spunând: „Vorbirea aceasta
este prea de tot; cine poate s-o sufere?”
Lauda şi linguşelile ar fi plăcute urechilor lor, dar adevărul nu este bine primit; ei nu pot să-
l asculte. Când oamenii vin cu grămada şi mulţimile sunt hrănite şi se aud strigăte de biruinţă,
glasurile lor se ridică lăudând, dar când Spiritul cercetător al lui Dumnezeu le descoperă
păcatul şi îi îndeamnă să-l părăsească, întorc spatele adevărului şi nu mai merg cu Iisus.
De îndată ce aceşti ucenici nemulţumiţi s-au depărtat de Iisus, au fost luaţi în stăpânire de
un alt spirit. N-au mai văzut nimic atrăgător în Acela pe care odată Îl găsiseră atât de
interesant. Au mers să caute pe vrăjmaşii Lui, deoarece erau în armonie cu spiritul şi lucrarea
lor. Au interpretat greşit cuvintele Lui, au răstălmăcit declaraţiile Lui şi au combătut motivele
Lui. Ei îşi susţineau purtarea, aducând orice lucru care putea să fie întors împotriva Lui; şi o
asemenea indignare a fost produsă de aceste relatări false, încât viaţa Lui era în primejdie.
S-a răspândit repede vestea că, după propriile mărturisiri, Iisus din Nazaret nu era Mesia.
În felul acesta, curentul simpatiei poporului din Galileea era întors împotriva Lui, după cum se
întâmplase în Iudeea cu un an mai înainte. Vai de Israel! Ei Îl lepădau pe Mântuitorul lor
pentru că doreau un cuceritor care să le dea putere lumească. Doreau hrana care piere, şi nu
pe aceea care rămâne în viaţa veşnică.
Cu inima îndurerată, Iisus i-a văzut pe aceia care fuseseră ucenici plecând de la El, care era
Viaţa şi Lumina oamenilor. Conştienţa faptului că bunătatea Lui nu era apreciată, iubirea Lui
nu era împărtăşită, harul Lui era dispreţuit, mântuirea Lui lepădată L-a umplut de o întristare
ce nu se putea exprima. Lucrul acesta a făcut din El un om al durerii, obişnuit cu suferinţa.
Fără a încerca să-i oprească pe aceia care Îl părăseau, Iisus S-a întors către cei doisprezece
şi le-a zis: „Voi nu vreţi să vă duceţi?”
Petru a răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice”, a adăugat el.
„Şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.”
„La cine să ne ducem?” Învăţătorii lui Israel erau robi ai formalismului. Fariseii şi saducheii
erau în lupte continue. A-L părăsi pe Iisus însemna a ajunge între cei legaţi de ritualuri şi
ceremonii şi între oameni ambiţioşi, care căutau propria slavă. Ucenicii aflaseră mai multă
pace şi bucurie de când Îl primiseră pe Hristos decât în toată viaţa lor de mai înainte. Cum
puteau ei să meargă înapoi, la aceia care Îl batjocoriseră şi Îl persecutaseră pe Prietenul
păcătoşilor? Ei Îl aşteptau de multă vreme pe Mesia – acum venise şi nu puteau să plece din
faţa Lui, să meargă la aceia care voiau să-I ia viaţa şi care îi persecutaseră pentru că
deveniseră ucenicii Săi.
„La cine să ne ducem?” Nu puteau să plece de la învăţătura lui Hristos, de la cuvintele Lui
pline de iubire şi de milă, ca să meargă în întunericul necredinţei, în ticăloşia lumii. În timp ce
Mântuitorul era părăsit de mulţi dintre aceia care fuseseră martori la minunile Lui, Petru a
exprimat credinţa ucenicilor: „Tu eşti Hristosul.” Numai gândul că ar putea pierde această
ancoră a sufletului lor îi umplea de groază şi de durere. Fără Mântuitorul, era ca şi cum ar fi
fost lăsaţi în voia valurilor, pe o mare furtunoasă şi întunecată.
Multe dintre cuvintele şi faptele lui Iisus se arată pline de taină pentru minţile mărginite,
dar fiecare cuvânt şi fiecare faptă au scopul lor anume hotărât în lucrarea mântuirii noastre;
fiecare a fost astfel plănuit, încât să aibă un rezultat bine precizat. Dacă noi am fi în stare să
înţelegem planurile Sale, totul ar apărea ca important, complet şi în armonie cu misiunea Sa.
Deşi nu putem să înţelegem acum lucrările şi căile lui Dumnezeu, putem înţelege marea Lui
iubire, care stă la baza tuturor procedeelor Sale cu oamenii. Cel care trăieşte aproape de Iisus
va înţelege mult din taina evlaviei. El va recunoaşte mila care mustră, care cercetează
caracterul şi scoate la lumină planurile inimii.
Prezentând adevărul care avea să-i pună pe ucenici la probă şi să-i facă pe mulţi să-L
părăsească, Iisus ştia care va fi urmarea cuvintelor Sale, dar El avea de îndeplinit un plan al
îndurării. El a prevăzut că, în ceasul ispitei, fiecare dintre ucenicii Săi iubiţi va fi greu încercat.
Chinurile din Ghetsimani, trădarea şi răstignirea Lui urmau să fie o încercare grea pentru ei.
Dacă nu ar fi existat această încercare mai înainte, mulţi care erau îndemnaţi doar de motive
egoiste ar fi fost încă împreună cu El. Când Domnul lor a fost condamnat în sala de judecată,
când oamenii care Îl proslăviseră ca împărat al lor fluierau după El şi-L batjocoreau, când
gloata batjocoritoare striga: „Răstigneşte-L”, când ambiţiile lor pământeşti erau înşelate, aceşti
egoişti, renunţând la legătura lor cu Iisus, ar fi adus asupra ucenicilor o întristare amară şi
sfâşietoare de inimă, pe lângă durerea şi dezamăgirea lor, produse de năruirea celor mai dulci
speranţe. În ceasul acela întunecat, pilda celor care s-au îndepărtat de la El ar fi fost urmată şi
de alţii. Dar Iisus a provocat această criză în timp ce era încă alături de ei şi prezenţa Sa le
putea întări credinţa urmaşilor Săi sinceri.
Milosul Mântuitor, care cunoştea foarte bine sfârşitul care-L aştepta, a netezit cu duioşie
calea pentru ucenici, i-a pregătit pentru încercarea cea mare şi i-a întărit pentru proba finală.
 CAPITOLUL 42

TRADIŢIA

S
perând să-L vadă pe Iisus la Paşte, cărturarii şi fariseii Îi pregătiseră o cursă. Dar, ştiind
lucrul acesta, Iisus a lipsit de la această adunare. „Atunci nişte farisei şi nişte cărturari
din Ierusalim au venit la Iisus.” Fiindcă n-a mers El la ei, au venit ei la El. Câtva timp,
păruse că galileenii L-ar primi pe Iisus ca Mesia şi că puterea autorităţilor religioase în
ţinutul acela ar fi sfărâmată. Misiunea celor doisprezece a arătat însă întinderea lucrării
lui Iisus şi i-a adus pe ucenici în conflict direct cu rabinii, provocând din nou gelozia mai-
marilor din Ierusalim. Iscoadele trimise la Capernaum, la începutul lucrării Lui, care
încercaseră să-L acuze de călcarea Sabatului, fuseseră puse în încurcătură, dar rabinii erau
hotărâţi să-şi înfăptuiască planul. De astă dată, a fost trimisă o nouă delegaţie, să-I
urmărească mişcările şi să găsească vreo acuzaţie împotriva Lui.
Ca şi mai înainte, motivele de plângere împotriva Lui erau că nu lua în seamă tradiţiile care
împovărau Legea lui Dumnezeu. După cum se spunea, aceste tradiţii aveau ca scop să susţină
păzirea legii, dar ajunseseră să fie privite ca fiind mai sfinte decât legea însăşi. Când veneau în
conflict cu poruncile date pe Sinai, erau puse mai presus preceptele rabinilor.
Între datinile asupra cărora se stăruia mai mult era şi aceea a curăţirii ceremoniale.
Neglijarea săvârşirii unor ritualuri înainte de a mânca era socotită ca un păcat foarte mare,
care trebuia pedepsit atât în lumea de acum, cât şi în cea viitoare; omorârea celui care călca
datina era privită ca o mare virtute.
Rânduielile cu privire la curăţire erau nenumărate. Viaţa întreagă de abia ajungea ca cineva
să le cunoască pe toate. Viaţa acelora care încercau să ţină cerinţele rabinice era o luptă
neîncetată împotriva unor întinări ceremoniale şi un şir nesfârşit de spălări şi curăţiri. În timp
ce oamenii erau ocupaţi cu lucruri şi cu detalii lipsite de importanţă şi cu ritualuri pe care
Dumnezeu nu le ceruse, atenţia le era îndepărtată de la marile principii ale Legii Sale.
Hristos şi ucenicii Lui nu respectau aceste spălări ceremoniale şi iscoadele au făcut din
aceasta temeiul acuzaţiilor lor. Cu toate acestea, nu L-au atacat direct pe Hristos, ci au veni la
El criticându-i pe ucenici. Când au ajuns în faţa mulţimii, au spus: „Pentru ce calcă ucenicii
Tăi datina bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă.”
Ori de câte ori solia adevărului cercetează sufletele cu putere deosebită, Satana îşi trimite
agenţii pentru a începe o luptă asupra lucrurilor de mică însemnătate. În felul acesta, el caută
să îndepărteze mintea de la adevărata problemă. Ori de câte ori începe o lucrare bună, se
găsesc şi batjocoritori gata să intre în ceartă cu privire la forme sau amănunte tehnice, pentru
a îndepărta gândirea de la realităţile vii. Când se simte că Dumnezeu lucrează în chip deosebit
pentru poporul Său, acesta să nu se lase atras în controverse care vor aduce numai ruina
sufletelor. Problemele care trebuie să ne preocupe sunt: Am eu credinţă mântuitoare în Fiul lui
Dumnezeu? Este viaţa mea în armonie cu Legea divină? „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică;
dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa.” „Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim
poruncile Lui” (Ioan 3:36; 1 Ioan 2:3).
Iisus n-a făcut nicio încercare să Se apere pe Sine sau pe ucenici. El n-a făcut nicio referire
la acuzaţiile aduse împotriva Sa, ci a căutat să arate spiritul care-i stăpânea pe aceia care se
ţineau de ceremonii omeneşti. El le-a dat o pildă despre ceea ce făceau fără încetare şi chiar
înainte de a veni să-L caute pe El. „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu”, a zis El, „ca
să ţineţi datina voastră. Căci Moise a zis: «Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta»; şi «cine va
grăi de rău pe tatăl său şi pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea.» Voi, dimpotrivă, ziceţi:
«Dacă un om va spune tatălui sau mamei sale: Ori cu ce te-aş putea ajuta, este Corban, adică
dat lui Dumnezeu, face bine, şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru
mama sa.»” Ei dădeau la o parte porunca a cincea, ca şi cum n-ar fi avut nicio valoare, dar se
ţineau cu multă stăruinţă de tradiţiile bătrânilor. Ei îi învăţau pe oameni că dedicarea averii lor
templului era o datorie mai sfântă decât ajutorarea părinţilor lor şi că, oricât ar fi fost de mare
nevoia, era un sacrilegiu să dai tatălui sau mamei vreo parte din ceea ce se consacrase în felul
acesta. Un copil care nu-şi împlinea datoria putea să pronunţe cuvântul „Corban” asupra
proprietăţii sale, consacrând-o în felul acesta lui Dumnezeu, şi putea să o păstreze pentru
folosul propriu toată viaţa, iar după moarte o punea în slujba templului. În felul acesta el era
liber ca, atât în viaţă, cât şi la moarte, să nu-i onoreze pe părinţi şi să-i lipsească de drepturile
lor sub pretextul unei aşa-zise consacrări lui Dumnezeu.
Hristos n-a diminuat niciodată prin cuvânt sau faptă obligaţia omului de a aduce daruri sau
jertfe lui Dumnezeu. Hristos Însuşi a dat îndrumările din lege cu privire la zecimi şi daruri.
Când era pe pământ, a lăudat-o înaintea oamenilor pe femeia sărmană, care a dat în tezaurul
templului tot ce avea. Dar zelul făţarnic pentru Dumnezeu al preoţilor şi rabinilor era o
aparenţă cu care să-şi acopere dorinţa de înălţare. Oamenii erau înşelaţi. Ei purtau sarcini
grele, pe care Dumnezeu nu le impusese. Nici chiar ucenicii lui Hristos nu erau liberi cu totul
de jugul care fusese pus asupra lor prin prejudecăţile moştenite şi prin autoritatea rabinică.
Acum, dezvăluind adevăratul spirit al rabinilor, Iisus a căutat să-i elibereze din sclavia tradiţiei
pe toţi aceia care doreau din toată inima să-I slujească lui Dumnezeu.
„Făţarnicilor”, a zis El, adresându-Se iscoadelor şirete, „bine a prorocit Isaia despre voi,
după cum este scris: «Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de
Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.»”
Cuvintele lui Hristos erau o acuzaţie pentru întregul sistem fariseic. El declară că, aşezând
pretenţiile lor mai presus de principiile divine, rabinii se aşezau mai presus de Dumnezeu.
Delegaţii de la Ierusalim s-au umplut de mânie. Ei nu puteau să-L acuze pe Hristos că a
călcat legea dată pe Sinai, deoarece El vorbea ca apărător al ei împotriva tradiţiilor. Marile
precepte ale Legii pe care El le prezentase se arătau într-un contrast izbitor cu rânduielile
meschine inventate de om.
Atât faţă de mulţime, cât şi mai târziu, mai pe deplin, faţă de ucenici, Iisus a arătat că
întinarea nu vine din afară, ci dinăuntru. Atât curăţia, cât şi necurăţia aparţin inimii. Fapta
rea, cuvântul rău, gândul rău, călcarea Legii lui Dumnezeu îl întinează pe om, şi nu neglijarea
lucrurilor din afară.
Ucenicii au observat mânia manifestată de iscoade, când a fost demascată învăţătura lor
rătăcită. Ei au văzut privirile lor încruntate şi au auzit cuvintele spuse printre dinţi, prin care
îşi arătau nemulţumirea şi dorinţa de răzbunare. Uitând de câte ori Iisus dăduse dovadă că El
citea în inimă ca într-o carte deschisă, ei I-au vorbit despre efectele cuvintelor Sale. Sperând că
ar putea să-i împace pe aceşti funcţionari de stat înfuriaţi, ei I-au spus lui Hristos: „Ştii că
fariseii au găsit pricină de poticnire în cuvintele pe care le-au auzit?”
El a răspuns: „Orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din
rădăcină.” Obiceiurile şi tradiţiile atât de mult apreciate de rabini erau din lumea aceasta, nu
din cer. Oricât de mare era autoritatea lor faţă de popor, ele nu puteau să reziste, dacă erau
puse la probă de Dumnezeu. Orice invenţie omenească pusă în locul poruncilor lui Dumnezeu
va fi socotită ca fiind fără valoare în ziua aceea, când „Dumnezeu va aduce orice faptă la
judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău”
(Eclesiastul 12:14).
Înlocuirea poruncilor lui Dumnezeu prin precepte omeneşti n-a încetat. Chiar şi între
creştini se găsesc aşezăminte şi practici care n-au o temelie mai bună decât tradiţiile părinţilor.
Asemenea întocmiri, întemeiate pe autoritatea omenească, le-au înlocuit pe cele dumnezeieşti.
Oamenii se agaţă de tradiţiile lor, onorează obiceiurile şi cultivă ura împotriva acelora care
caută să le arate greşeala. Astăzi, când suntem invitaţi să atragem atenţia asupra poruncilor
lui Dumnezeu şi a credinţei lui Iisus, vedem aceeaşi vrăjmăşie care s-a dat pe faţă şi în zilele
lui Hristos. Despre poporul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului, stă scris: „Balaurul, mâniat
pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui
Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus Hristos” (Apocalipsa 12:17).
„Dar orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină.” În
locul autorităţii aşa-numiţilor părinţi ai bisericii, Dumnezeu ne porunceşte să primim cuvântul
Părintelui veşnic, Domnul cerului şi al pământului. Numai aici se află adevărul neamestecat cu
rătăcirea. David spune: „Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la
învăţăturile Tale. Am mai multă pricepere decât bătrânii, căci păzesc poruncile Tale” (Psalmii
119:99,100). Toţi aceia care primesc autoritatea omenească, obiceiurile bisericii sau tradiţiile
părinţilor să ia aminte la avertizarea cuprinsă în cuvintele lui Hristos: „Degeaba Mă cinstesc ei,
dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.”
 CAPITOLUL 43

BARIERELE SFĂRÂMATE

D
upă întâlnirea cu fariseii, Iisus S-a retras din Capernaum şi, străbătând Galileea, a
mers către ţinutul muntos de la hotarele Feniciei. Privind spre apus, putea să vadă, pe
câmpia de la poale, oraşele vechi, Tirul şi Sidonul, cu templele lor păgâneşti, palatele lor
măreţe, târgurile şi porturile pline de corăbii. În depărtare, se întindea faţa albastră şi
nemărginită a Mediteranei, peste care trimişii Evangheliei aveau să ducă vestea cea
bună până la centrele importante ale marelui imperiu universal. Dar încă nu venise timpul.
Lucrarea care-I stătea înainte avea să-i pregătească pe ucenici pentru misiunea lor. Venind în
această regiune, Iisus spera să găsească locul liniştit şi retras pe care nu-l aflase în Betsaida.
Dar nu numai acesta era scopul pentru care pornise în această călătorie.
„Iată că o femeie canaanită a venit din ţinuturile acelea şi a început să strige către El: «Ai
milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac»” (Matei 15:22).
Oamenii din ţinutul acesta erau din neamul vechilor canaaniţi. Ei erau idolatri şi erau
dispreţuiţi şi urâţi de iudei. Din această clasă făcea parte şi femeia care a venit la Iisus. Era
păgână şi, din cauza aceasta, exclusă de la avantajele de care se bucurau iudeii în fiecare zi.
Printre fenicieni, trăiau mulţi iudei şi vestea despre lucrarea lui Hristos pătrunsese în această
regiune. Unii oameni ascultaseră cuvintele Lui şi fuseseră martori la lucrările Lui minunate.
Femeia aceasta auzise despre profetul care, după cum se spunea, vindeca tot felul de boli.
Când a auzit despre puterea Lui, nădejdea a încolţit în inima ei. Inspirată de iubirea maternă,
s-a hotărât să-I înfăţişeze cazul fiicei sale. Ea şi-a pus ca ţintă să-I prezinte lui Iisus, cu orice
preţ, durerea ei. El trebuia să-i vindece copila. Căutase ajutor la zeii păgâni, dar nu primise
nicio uşurare. Şi, din când în când, era ispitită să se gândească: Ce poate să facă pentru mine
acest Învăţător iudeu? Dar se spunea că El vindecă tot felul de boli, indiferent dacă cei care
veneau la El pentru ajutor erau bogaţi sau săraci. S-a hotărât să nu piardă unica ei ocazie.
Hristos cunoştea situaţia acestei femei. Ştia că ea dorea să-L vadă şi i-a ieşit în cale.
Ajutând-o în necazul ei, putea să dea o exemplificare a lecţiei pe care intenţiona să o lase. Din
cauza aceasta îi adusese şi pe ucenici în această regiune. El dorea ca ei să vadă neştiinţa din
oraşele şi satele vecine cu ţara lui Israel. Oamenii cărora li se dăduse orice ocazie de a înţelege
adevărul nu cunoşteau nevoile celor din jurul lor. Niciun efort nu se făcea pentru a ajuta
sufletele care se aflau în întuneric. Zidul de despărţire pe care-l ridicase mândria iudeilor îi
făcea chiar şi pe ucenici să nu aibă iubire faţă de lumea păgână. Dar aceste bariere trebuiau să
fie sfărâmate.
Hristos n-a răspuns imediat la cererea femeii. El a primit-o pe această reprezentantă a unui
neam dispreţuit aşa cum ar fi făcut un iudeu. El dorea ca ucenicii să fie impresionaţi de
purtarea rece şi fără inimă, pe care iudeii ar fi manifestat-o faţă de această femeie, şi de felul
milostiv în care El voia ca ei să trateze asemenea dureri, cum s-a dovedit mai târziu, când i-a
împlinit cererea.
Cu toate că Iisus n-a răspuns, femeia nu şi-a pierdut credinţa. În timp ce El mergea mai
departe, ca şi cum n-ar fi auzit-o, ea L-a urmat, stăruind în cererile ei. Supăraţi de vorbele ei
plictisitoare, ucenicii I-au cerut lui Iisus să-i spună femeii să plece. Ei vedeau că Domnul o
trata cu indiferenţă şi, din cauza aceasta, gândeau că Lui Îi face plăcere prejudecata iudeilor
împotriva canaaniţilor. Dar femeia se ruga de un Mântuitor milos şi, ca răspuns la cererea
ucenicilor, Iisus a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Deşi acest
răspuns părea să fie în acord cu prejudecata iudeilor, era mai mult o mustrare pentru ucenici,
pe care ei au înţeles-o când şi-au amintit ceea ce le spusese El adesea – că a venit în lume să
mântuiască pe toţi cei care voiau să-L primească.
Femeia a cerut cu şi mai mare stăruinţă să fie ascultată, plecându-se la picioarele lui
Hristos şi strigând: „Doamne, ajută-mă!” Iisus, făcându-Se că încă respinge rugămintea ei, aşa
cum cerea prejudecata nemiloasă a iudeilor, a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-
o arunci la căţei.” Aceasta voia să spună că nu era drept să reverse binecuvântările aduse
pentru poporul favorizat de Dumnezeu asupra celor îndepărtaţi şi străini de Israel. Răspunsul
ar fi descurajat o persoană mai puţin hotărâtă. Dar femeia a văzut că şansa ei venise. Sub
refuzul aparent al lui Iisus, ea a văzut o milă pe care El n-a putut să o ascundă. „Da, Doamne”,
a răspuns ea, „dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor.” În timp ce
copiii stăpânului mănâncă la masa tatălui lor, căţeii nu rămân nici ei flămânzi. Ei au dreptul la
firimiturile care cad de la masa îmbelşugată. Tot astfel, dacă lui Israel i s-au dat multe
binecuvântări, nu se găsea o binecuvântare şi pentru ea? Ea era privită ca un câine, dar atunci
nu putea să aibă pretenţie, ca şi un câine, să primească o fărâmă din belşugul Lui?
Iisus tocmai plecase din câmpul Său de lucru, din cauză că fariseii şi cărturarii căutau să-I
ia viaţa. Ei murmurau şi se plângeau. Dădeau pe faţă necredinţă şi ură şi refuzau salvarea
oferită atât de generos. Aici Hristos întâlneşte pe cineva dintr-un neam nefericit şi dispreţuit,
care nu fusese favorizat cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu; totuşi femeia aceasta se supune
îndată influenţei divine a lui Hristos şi are credinţă în puterea Lui de a-i da ajutorul cerut. Ea
se roagă pentru firimiturile care cad de la masa Stăpânului. Dacă poate să aibă privilegiile
unui câine, e bucuroasă să fie privită ca un câine. Ea n-are prejudecăţi religioase sau
naţionale, nici mândrie care să-i influenţeze conduita, şi Îl recunoaşte îndată pe Iisus ca
Mântuitor şi ca fiind în stare să împlinească tot ce Îi cere ea.
Mântuitorul e mulţumit. A pus la probă credinţa ei în El. Prin purtarea faţă de această
femeie, El a arătat că ea, care era privită ca o îndepărtată de Israel, nu mai e străină, ci un
copil în casa lui Dumnezeu. Fiind copil, are privilegiul să se împărtăşească de darurile Tatălui.
Acum Hristos îi împlineşte rugămintea şi termină învăţătura dată ucenicilor. Întorcându-Se
către ea, cu o privire plină de milă şi de iubire, El zice: „O, femeie, mare este credinţa ta; facă-
ţi-se cum voieşti.” Din ceasul acela, fiica ei s-a însănătoşit. Demonul n-a mai tulburat-o.
Femeia a plecat mărturisindu-L pe Mântuitorul ei, fericită că i s-a împlinit rugăciunea.
Aceasta a fost singura minune săvârşită de Iisus în timpul acestei călătorii. Tocmai pentru
împlinirea acestei fapte a mers El la hotarele Tirului şi Sidonului. El dorea să vină în ajutorul
femeii îndurerate şi, în acelaşi timp, să le lase ucenicilor o pildă a lucrării Sale pline de har faţă
de un neam dispreţuit, de care ei să-şi amintească atunci când El urma să nu mai fie cu ei. El
voia să-i întoarcă de la exclusivismul iudaic la interesul de a lucra şi pentru alţii, nu numai
pentru poporul lor.
Iisus voia să dezvăluie tainele adânci ale adevărului, care fuseseră ascunse timp de veacuri,
şi anume ca neamurile să fie împreună-moştenitoare cu iudeii şi să ia parte „la aceeaşi
făgăduinţă în Hristos, prin Evanghelie” (Efeseni 3:6). Ucenicii înţelegeau greu acest adevăr şi
Învăţătorul divin le-a dat învăţătură peste învăţătură. Răsplătind credinţa sutaşului din
Capernaum şi predicându-le locuitorilor din Sihar Evanghelia, El dăduse şi mai înainte dovadă
că nu împărtăşeşte intoleranţa iudeilor. Dar samaritenii aveau oarecare cunoştinţă despre
Dumnezeu, iar sutaşul făcuse bine lui Israel. Acum Iisus i-a pus pe ucenici în legătură cu o
păgână, pe care o socoteau ca neavând vreun motiv în plus faţă de alţii din neamul ei să
aştepte un bine de la El. Domnul voia să dea o pildă de felul cum trebuie să fie tratate
asemenea persoane. Ucenicii se gândeau că El împărţise prea uşor darurile harului Său. El
voia să le arate că iubirea Sa nu trebuie să fie mărginită la o anumită rasă sau naţiune.
Când a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, El a spus adevărul
şi, în lucrarea Sa pentru femeia canaanită, El Îşi îndeplinea însărcinarea. Femeia aceasta era
una dintre oile pier­dute, pe care copiii lui Israel ar fi trebuit să le salveze. Hristos înde­plinea
tocmai însărcinarea dată lor, lucrarea pe care o neglijaseră ei.
Faptul acesta a deschis mai bine mintea ucenicilor pentru lucrarea pe care urmau s-o facă
între neamuri. Ei au văzut un foarte mare câmp de lucru în afara Iudeei. Au văzut fiinţe
apăsate de întristări necunoscute celor care erau mai favorizaţi. Între aceia pe care fuseseră
învăţaţi să îi dispreţuiască, erau suflete care doreau ajutor de la puternicul Vindecător,
flămânzind după lumina adevărului, care le fusese dată iudeilor cu atâta îmbelşugare.
Mai târziu, când iudeii s-au îndepărtat şi mai mult de ucenici, deoarece declaraseră că Iisus
este Mântuitorul lumii, şi când zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri a fost sfărâmat prin
moartea lui Hristos, învăţătura aceasta şi altele asemănătoare, care arătau către lucrarea
Evangheliei neîmpiedicată de obiceiuri sau de naţionalitate, au avut o puternică influenţă
asupra trimişilor lui Hristos, pentru a-i îndruma în lucrarea lor.
Vizita Mântuitorului în Fenicia şi minunea săvârşită acolo aveau un scop mai mare.
Lucrarea n-a fost săvârşită numai pentru femeia nenorocită şi pentru ucenicii Săi şi aceia care
primeau lucrarea lor, ci şi pentru ca „voi să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu;
şi crezând, să aveţi viaţă în Numele Lui” (Ioan 20:31). Aceleaşi puteri care îi despărţeau pe
oameni de Hristos acum peste o mie opt sute de ani sunt la lucru şi azi. Spiritul care a ridicat
zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri lucrează încă. Mândria şi prejudecata au înălţat
puternice ziduri de despărţire între diferitele clase de oameni. Pentru că Hristos a fost greşit
prezentat, la fel şi misiunea Sa, mulţi oameni simt că sunt despărţiţi cu totul de lucrarea
Evangheliei. Dar ei nu trebuie să se simtă despărţiţi de Hristos. Nu există bariere pe care
Satana să le poată ridica şi pe care credinţa să nu le depăşească.
În credinţă, femeia din Fenicia s-a ridicat împotriva barierelor ridicate între iudei şi
neamuri. Fără a ţine seama de descurajare sau de aparenţele care ar fi dus-o la îndoială, ea s-a
încrezut în iubirea Mântuitorului. Astfel doreşte Hristos ca noi să ne încredem în El.
Binecuvântările mântuirii sunt pentru orice fiinţă. Nimic altceva nu-l poate face pe vreun om
să devină părtaş la făgăduinţa lui Hristos prin Evanghelie decât propria alegere.
Dumnezeu urăşte ideea de clasă privilegiată. El nu vrea să ştie nimic despre lucruri de felul
acesta. Înaintea Lui, viaţa tuturor oamenilor are aceeaşi valoare. El „a făcut ca toţi oamenii
ieşiţi dintr-unul singur să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremi şi a
pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească
bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi”. Fără deosebire de vârstă, rang,
naţionalitate sau privilegiu religios, toţi sunt invitaţi să vină la El şi să trăiască. „Oricine crede
în El nu va fi dat de ruşine, deoarece nu este deosebire.” „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu
mai este nici rob, nici slobod.” „Bogatul şi săracul se întâlnesc; Domnul i-a făcut şi pe unul, şi
pe altul.” „Toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă.
Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Faptele 17:26,27; Galateni 3:28;
Proverbele 22:2; Romani 10:11-13).
 CAPITOLUL 44

ADEVĂRATUL SEMN

I
isus a părăsit ţinutul Tirului şi a venit iarăşi prin Sidon la Marea Galileei, trecând prin
ţinutul Decapole” (Marcu 7:31).
În ţinutul Decapole, fuseseră vindecaţi cei doi demonizaţi din Gherghesa. În locul acesta,
alarmaţi de pierderea porcilor, oamenii stăruiseră pe lângă Iisus să plece din mijlocul lor.
Dar ei auziseră între timp cuvintele solilor lăsaţi de El în urmă şi se născuse în ei dorinţa de
a-L vedea. Când a venit din nou în ţinutul acela, oamenii s-au adunat în jurul Lui şi I-au adus
un om surd, care vorbea anevoie. Iisus nu l-a vindecat pe om aşa cum avea obiceiul, numai
prin cuvânt. Luându-l la o parte din mulţime, a pus degetele în urechile lui şi i-a atins limba;
privind spre cer, El a suspinat, gândindu-Se la urechile care nu voiau să se deschidă înaintea
adevărului şi la limbile care refuzaseră să-L recunoască pe Mântuitorul. La cuvântul
„Deschide-te!”, omul a putut din nou să vorbească şi, neţinând seamă de porunca de a nu
spune nimănui, a povestit pretutindeni istoria vindecării lui.
Iisus a urcat pe un munte şi acolo mulţimea a alergat la El, aducându-i pe bolnavi şi pe
schilozi şi aşezându-i la picioarele Lui. El i-a vindecat pe toţi şi oamenii, aşa păgâni cum erau,
preamăreau pe Dumnezeul lui Israel. Timp de trei zile au continuat să se adune în jurul
Mântuitorului, dormind noaptea sub cerul liber, iar ziua îmbulzindu-se, gata să asculte
cuvintele lui Hristos şi să vadă lucrările Lui. După trei zile, hrana lor se isprăvise. Iisus nu voia
să le dea drumul flămânzi şi le-a spus ucenicilor să le dea ei de mâncare. Ucenicii şi-au
manifestat din nou necredinţa. La Betsaida ei văzuseră cum, prin binecuvântarea lui Hristos,
puţinul pe care-l aveau îndestulase cu hrană toată mulţimea, dar acum ei n-au adus tot ce
aveau cu încrederea în puterea Lui de a-l înmulţi pentru gloatele înfometate. Mai mult, cei pe
care îi hrănise la Betsaida erau iudei, dar aceştia erau neamuri şi păgâni. Prejudecata iudaică
era încă plină de putere în inima ucenicilor şi ei I-au răspuns lui Iisus: „Cum ar putea cineva
să sature cu pâine pe oamenii aceştia, aici, într-un loc pustiu?” Dar, ascultători de cuvântul
Lui, au adus ceea ce aveau – şapte pâini şi doi peşti. Mulţimea a fost hrănită şi s-au adunat
şapte coşuri mari de firimituri. Patru mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, au fost întăriţi prin
hrană şi Iisus le-a dat drumul să plece cu inima voioasă şi recunoscătoare.
Luând apoi o corabie, a străbătut marea împreună cu ucenicii spre Magdala, la capătul de
miazăzi al câmpiei Ghenezaretului. În ţinutul Tirului şi al Sidonului, inima Lui fusese
reînviorată de încrederea deplină a femeii siro-feniciene. Locuitorii păgâni din Decapole Îl
primiseră cu bucurie. Acum, când a coborât din nou în Galileea, unde puterea Lui se
manifestase mai mult decât oriunde, unde se săvârşiseră cele mai multe fapte de îndurare ale
Lui şi unde dăduse învăţăturile Sale, a fost întâmpinat cu necredinţă dispreţuitoare.
O delegaţie de farisei se unise cu reprezentanţii saducheilor bogaţi şi semeţi, partid al
preoţilor, al necredincioşilor şi al aristocraţiei neamului. Cele două partide fuseseră într-o
vrăjmăşie grozavă. Saducheii căutau să câştige prin linguşiri favoarea puterii cârmuitoare,
pentru a-şi menţine poziţia şi autoritatea. Pe de altă parte, fariseii cultivau ura poporului
împotriva romanilor, aşteptând cu nerăbdare timpul când puteau să scuture jugul
cuceritorilor. Dar fariseii şi saducheii s-au unit acum împotriva lui Hristos. Cei care se
aseamănă se adună şi răul, oriunde ar exista, se uneşte cu răul pentru nimicirea binelui.
 De astă dată, fariseii şi saducheii au venit la Hristos, cerând un semn din cer. Când
israeliţii, în zilele lui Iosua, au mers să se lupte cu canaaniţii la Bet-Horon, soarele s-a oprit la
porunca celui care îi conducea până a fost câştigată biruinţa şi multe minuni asemănătoare se
săvârşiseră în istoria lor. Un semn asemănător se cerea de la Iisus. Dar nu de astfel de semne
aveau nevoie iudeii. Lor nu le era de folos un simplu semn exterior. Ceea ce le trebuia nu era o
iluminare intelectuală, ci o înnoire spirituală.
„Făţarnicilor”, le-a zis Iisus, „faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi” – studiind cerul, ei puteau să
prevadă vremea – „şi semnele vremurilor nu le puteţi deosebi?” Chiar cuvintele lui Hristos,
rostite în pu­terea Duhului Sfânt care îi convingea de păcat, erau semnul pe care Dumnezeu îl
dăduse pentru mântuirea lor. Şi semne direct din cer se dăduseră pentru a adeveri misiunea
lui Hristos. Cântecul îngerilor către păstori, steaua care îi călăuzise pe magi, porumbelul şi
glasul care au venit din cer la botezul Lui erau mărturii date în favoarea Lui.
„Iisus a suspinat adânc în duhul Său şi a zis: «Pentru ce cere neamul acesta un semn?»”
„Nu i se va da alt semn, decât semnul prorocului Iona.” După cum Iona a stat trei zile şi trei
nopţi în pântecele peştelui, şi Hristos trebuia să stea acelaşi timp „în inima pământului”. Şi
după cum predica lui Iona fusese un semn pentru cei din Ninive, tot aşa şi predica lui Hristos
trebuia să fie un semn pentru generaţia Lui. Dar ce contrast în primirea Cuvântului! Locuitorii
metropolei păgâne s-au cutremurat când au auzit avertizarea de la Dumnezeu. Regi şi nobili s-
au umilit, cei mari şi cei mici au strigat împreună către Dumnezeul cerului şi lor le-a fost dat
harul Său. „Bărbaţii din Ninive se vor scula alături de neamul acesta în ziua judecăţii”, a spus
Iisus, „şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este
Unul mai mare decât Iona” (Matei 12:40,41).
Fiecare minune săvârşită de Iisus era un semn al divinităţii Sale. El săvârşea întocmai
lucrarea prevestită despre Mesia, dar, pentru farisei, aceste fapte ale milei erau o reală ofensă.
Mai-marii iudeilor priveau cu o crudă indiferenţă la suferinţele oamenilor. În multe cazuri,
egoismul şi nedreptăţile lor cauzaseră suferinţa pe care o alina Hristos. În felul acesta,
minunile Lui erau o mustrare pentru ei.
Ceea ce-i făcea pe iudei să lepede lucrarea Mântuitorului era tocmai cea mai puternică
dovadă a caracterului Său divin. Însemnătatea cea mai mare a minunilor Sale se vedea în
faptul că ele erau împlinite pentru binecuvântarea oamenilor. Cea mai evidentă dovadă că El
venea de la Dumnezeu era faptul că viaţa Lui descoperea caracterul lui Dumnezeu. El împlinea
lucrările şi rostea cuvintele lui Dumnezeu. O astfel de viaţă este cea mai mare minune.
Când, în zilele noastre, este prezentată solia adevărului, se găsesc mulţi care, asemenea
iudeilor, strigă: „Arată-ne un semn! Fă o minune!” Hristos n-a săvârşit nicio minune la cererea
fariseilor. El n-a făcut în pustie nicio minune, ca răspuns la insinuările lui Satana. Nici nouă
nu ne dă putere pentru a ne răzbuna sau pentru a satisface cererile necredinţei sau ale
mândriei. Dar Evanghelia nu e lipsită de semnul originii ei dumnezeieşti. Nu e o minune faptul
că noi putem să ne smulgem din robia lui Satana? Vrăjmăşia împotriva lui Satana nu izvorăşte
din inima omului, ci este sădită prin harul lui Dumnezeu. Când cineva, care a fost stăpânit de
o voinţă încăpăţânată şi rătăcită, este eliberat şi se supune din toată inima atracţiei puterii lui
Dumnezeu, se săvârşeşte o minune, ca atunci când cineva, care a fost într-o mare rătăcire,
ajunge să înţeleagă adevărul moral. De fiecare dată când o persoană se converteşte şi învaţă
să-L iubească pe Dumnezeu şi să ţină poruncile Lui, se împlineşte făgăduinţa lui Dumnezeu:
„Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou” (Ezechiel 36:26). Schimbarea în inima
omului şi transformarea caracterului constituie o minune care descoperă un Mântuitor
pururea viu, care lucrează pentru a mântui. O viaţă statornică în Hristos este o mare minune.
În predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, semnul care trebuie să se dea pe faţă acum şi
totdeauna este prezenţa Duhului Sfânt, care să facă din Cuvânt o putere de renaştere pentru
aceia care îl aud. Aceasta este mărturia dată de Dumnezeu în faţa lumii despre misiunea
dumnezeiască a Fiului Său.
Cei care doreau un semn de la Iisus îşi împietriseră atât de mult inimile în necredinţă, încât
n-au văzut în caracterul Său chipul lui Dumnezeu. Ei nu voiau să vadă că misiunea Lui era o
împlinire a profeţiilor Scripturilor. În parabola cu omul bogat şi săracul Lazăr, Iisus le-a spus
fariseilor: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede, nici chiar dacă ar învia cineva
din morţi” (Luca 16:31). Nu mai putea fi dat niciun semn în cer sau pe pământ care să-i ajute.
Iisus „a suspinat adânc în duhul Său” şi, întorcându-Se de la grupul batjocoritor, S-a urcat
în corabie cu ucenicii. Într-o tăcere tristă, ei au străbătut lacul din nou. Cu toate acestea, nu s-
au întors la locul din care plecaseră, ci s-au îndreptat spre Betsaida, aproape de locul unde
fuseseră hrăniţi cei cinci mii. În timp ce se apropiau de locul acela, Iisus a zis: „Luaţi seama şi
păziţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor.” Iudeii obişnuiau, din zilele lui Moise, să
îndepărteze aluatul din casele lor în timpul Paştelui, căci fuseseră învăţaţi să-l socotească un
simbol al păcatului. Dar ucenicii nu L-au înţeles pe Iisus. La plecarea lor grăbită de la
Magdala, uitaseră să ia pâine şi nu aveau cu ei decât o singură pâine. De astă dată, au crezut
că Hristos îi avertiza să nu cumpere pâinea fariseilor sau a saducheilor. Lipsa lor de credinţă şi
de pătrundere spirituală îi făcuse de multe ori să înţeleagă greşit cuvintele lui Iisus. Acum,
Iisus i-a mustrat pentru că au crezut că El, care a hrănit mii de oameni cu câteva pâini şi
câţiva peşti, S-ar fi gândit în solemnele Lui avertizări mai mult la hrana pământească,
pieritoare. Exista primejdia ca raţionamentele iscusite ale fariseilor şi saducheilor să-i
influenţeze şi pe ucenicii Săi prin necredinţă, făcându-i să se gândească în mod uşuratic la
lucrările lui Hristos.
Ucenicii erau înclinaţi să creadă că Domnul ar fi trebuit să împlinească cererea pentru un
semn din cer. Ei credeau că El este în stare să facă lucrul acesta şi că un semn i-ar fi redus pe
vrăjmaşii Lui la tăcere. Ei nu observaseră făţărnicia acestor batjocoritori.
După luni de zile, „când se strânseseră noroadele cu miile, aşa că se călcau unii pe alţii”,
Iisus a repetat aceeaşi învăţătură. El „a început să spună ucenicilor Săi: «Mai întâi de toate,
păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia»” (Luca 12:1).
Aluatul pus în făină lucrează pe neobservate, schimbând toată plămădeala, făcând-o
asemenea lui. Tot astfel, dacă se îngăduie făţărniciei să locuiască în inimă, ea pătrunde în
caracter şi în viaţă. Un exemplu izbitor de făţărnicie fariseică, pe care Hristos o mustrase
condamnând-o, era practica prin care se admitea neglijarea datoriilor filiale sub pretenţia unei
dărnicii faţă de templu, care era numită Corban. Cărturarii şi fariseii strecurau învăţături
amăgitoare. Ei ascundeau adevărata tendinţă a învăţăturilor lor şi foloseau orice ocazie pentru
a le strecura cu măiestrie în mintea ascultătorilor lor. Aceste principii false, odată primite,
lucrau asemenea aluatului în făină, pătrunzând şi transformând caracterul. Tocmai învăţătura
aceasta înşelătoare făcea ca oamenii să primească aşa de greu cuvintele lui Hristos.
Aceleaşi influenţe lucrează şi astăzi prin aceia care caută să explice Legea lui Dumnezeu în
aşa fel, încât să se conformeze cu practicile lor. Oamenii aceştia nu atacă legea pe faţă, ci
prezintă teorii speculative, care îi subminează principiile. Ei o explică în aşa fel, încât să-i
distrugă puterea.
Făţărnicia fariseilor era rezultatul egoismului. Ţinta vieţii lor era proslăvirea proprie. Lucrul
acesta i-a făcut să pervertească şi să aplice greşit Scripturile şi i-a orbit faţă de misiunea lui
Hristos. Până şi ucenicii Domnului Hristos erau în primejdia de a cultiva acest rău subtil.
Aceia care se numărau printre urmaşii lui Iisus, dar nu părăsiseră totul pentru a deveni
ucenicii Lui, erau influenţaţi într-o mare măsură de raţionamentele fariseilor. Adesea, ei se
zbăteau între credinţă şi necredinţă şi nu pătrundeau comorile de înţelepciune ascunse în
Hristos. Nici măcar ucenicii, deşi pe dinafară părăsiseră totul pentru Hristos, nu încetaseră în
inima lor să umble după lucruri mari. Spiritul acesta provocase cearta cu privire la cine trebuie
să fie mai mare. Spiritul acesta s-a aşezat între ei şi Hristos, făcându-i să aibă aşa de puţină
simpatie faţă de misiunea Sa plină de sacrificiu de sine şi să înţeleagă aşa de greu taina
mântuirii. După cum aluatul, dacă este lăsat să-şi desăvârşească lucrarea, va produce
stricăciune şi decădere, tot astfel spiritul egoist, dacă e cultivat, produce pervertirea şi ruina
sufletului.
Cât de răspândit este acest păcat subtil şi înşelător între urmaşii de astăzi ai Domnului, ca
şi pe vremuri! De câte ori slujirea lui Hristos şi părtăşia noastră unul cu altul sunt întinate de
dorinţa tainică de a înălţa eul! Cât de grăbit este gândul ca eul să fie satisfăcut şi cât de mare,
dorinţa după aprobarea oamenilor! Iubirea de sine şi dorinţa de a găsi o cale mai uşoară decât
cea rânduită de Dumnezeu duc la înlocuirea preceptelor dumnezeieşti cu teorii şi tradiţii
omeneşti. Chiar pentru ucenicii Săi sunt rostite cuvintele de avertizare ale lui Hristos: „Luaţi
seama şi feriţi-vă de aluatul fariseilor.”
Religia lui Hristos este însăşi sinceritatea. Zelul pentru slava lui Dumnezeu este motivul
sădit de Duhul Sfânt şi numai lucrarea puternică a Duhului îl poate sădi. Numai puterea lui
Dumnezeu poate să izgonească egoismul şi făţărnicia. Semnul lucrării Sale este schimbarea
aceasta. Când credinţa pe care o primim distruge egoismul şi făţărnicia, dacă ne conduce să
căutăm slava lui Dumnezeu, şi nu slava proprie, putem şti că este o religie adevărată. „Tată,
proslăveşte Numele Tău” (Ioan 12:28) a fost nota dominantă a vieţii lui Hristos şi, dacă Îl
urmăm, aceasta va fi şi nota dominantă a vieţii noastre. El ne porunceşte „să umblăm cum a
umblat El” şi „prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui” (1 Ioan 2:6,3).
 CAPITOLUL 45

UMBRELE CRUCII

L
ucrarea lui Hristos pe pământ înainta cu grabă către sfârşit. În faţa Lui, se conturau în
mod viu scenele către care se îndreptau paşii Săi. Încă înainte de a lua asupră-Şi natura
omenească, El a văzut în întregime drumul pe care trebuia să meargă pentru a mântui ce
era pierdut. Fiecare durere care-I sfâşia inima, fiecare insultă aruncată asupra capului
Său, fiecare lipsă pe care era chemat să o îndure Îi fuseseră descoperite înainte de a-Şi
lăsa coroana şi haina împărătească şi a Se coborî de pe tron pentru a îmbrăca dumnezeirea cu
natura omenească. Drumul de la staul până la Golgota fusese descoperit înaintea ochilor Săi.
Cunoştea groaza care avea să vină asupra Lui. Ştia totul şi, cu toate acestea, a zis: „Iată-Mă că
vin – în sulul cărţii este scris despre Mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este
în fundul inimii Mele” (Psalmii 40:7,8).
El avea fără încetare înaintea Sa rezultatele lucrării Sale. Viaţa Sa pământească, plină de
trudă şi sacrificiu de sine, era înviorată de gândul că munca aceasta nu va fi în zadar. Dându-
Şi viaţa pentru viaţa oamenilor, El urma să recâştige lumea pentru ascultarea de Dumnezeu.
Cu toate că trebuia să primească mai întâi botezul sângelui, cu toate că păcatele lumii aveau
să apese asupra sufletului Său nevinovat, cu toate că asupra Lui se lăsase umbra unor
suferinţe de nedescris, totuşi, pentru bucuria ce-I era pusă înainte, a ales să sufere crucea şi a
dispreţuit ocara.
Pentru cei aleşi să-I fie conlucrători în lucrarea Sa, scenele care stăteau în faţa Lui erau
încă ascunse, dar se apropia vremea când aveau să privească agonia Lui. Ei trebuiau să-L vadă
pe Acela pe care-L iubeau şi în care se încredeau dat în mâinile vrăjmaşilor Săi şi atârnat pe
crucea Calvarului. În curând, El trebuia să-i părăsească şi ei aveau să dea piept cu lumea, fără
mângâierea prezenţei Sale vizibile. El ştia cât de grozav urmau să-i persecute ura şi necredinţa
şi dorea să-i pregătească pentru aceste încercări.
Iisus şi ucenicii veniseră acum într-unul dintre oraşele din Cezareea lui Filip. Se aflau acum
dincolo de hotarele Galileei, într-o regiune unde predomina idolatria. Aici, ucenicii erau scoşi
de sub influenţa atotstăpânitoare a iudaismului şi puşi în situaţia de a înţelege ce înseamnă
închinarea idolatră. În jurul lor erau reprezentate formele de superstiţie care existau în toate
părţile lumii. Iisus dorea ca aceste realităţi să le aducă simţământul răspunderii faţă de
păgâni. În timpul rămânerii Sale în această regiune, El voia să înceteze să mai înveţe mulţimea
şi să Se dedice mai mult ucenicilor Săi.
El voia să le vorbească despre suferinţele care Îl aşteptau. Dar întâi a mers deoparte singur
şi S-a rugat ca inima lor să fie pregătită pentru a primi cuvintele Sale. După ce a venit la ei, nu
le-a spus îndată tot ce dorea să le împărtăşească. Înainte de a face lucrul acesta, le-a dat
ocazia de a-şi mărturisi credinţa în El, ca să fie întăriţi pentru încercarea viitoare. El a întrebat:
„Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?”
Cu tristeţe, ucenicii au fost obligaţi să recunoască faptul că Israel nu izbutise să-L
recunoască pe Mesia venit la ei. Câţiva, într-adevăr, când au văzut minunile Lui, au declarat că
El este Fiul lui David. Mulţimea care fusese hrănită la Betsaida dorise să-L proclame împărat
peste Israel. Mulţi erau gata să-L accepte ca profet, dar nu credeau că El este Mesia.
Iisus a pus atunci o a doua întrebare, adresându-Se chiar ucenicilor: „Dar voi cine ziceţi să
sunt?” Petru a răspuns: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!”
 De la început, Petru a crezut că Iisus e Mesia. Mulţi alţii, care fuseseră convinşi de
predicarea lui Ioan Botezătorul şi-L primiseră pe Hristos, începuseră să se îndoiască de
misiunea lui Ioan atunci când a fost închis şi omorât şi acum se îndoiau că Iisus e Mesia, pe
care-L aşteptaseră atâta vreme. Mulţi dintre ucenicii care aşteptaseră cu mare înfrigurare ca
Hristos să-Şi ocupe locul pe tronul lui David L-au părăsit când au înţeles că El nu are această
intenţie. Dar Petru şi tovarăşii lui nu s-au îndepărtat de credinţa lor. Purtarea nesigură a celor
care ieri proslăveau şi azi condamnau nu a distrus credinţa adevăraţilor urmaşi ai
Mântuitorului. Petru a declarat: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu.” El n-a aşteptat
ca onorurile împărăteşti să-L încoroneze pe Domnul său, ci L-a primit când era în umilinţă.
Petru a exprimat credinţa celor doisprezece. Dar ucenicii erau încă departe de a înţelege
misiunea lui Hristos. Împotrivirea şi greşita interpretare provenite de la preoţi şi conducători,
deşi nu-i puteau îndepărta de la Hristos, totuşi îi puneau într-o mare dilemă. Ei nu vedeau
lămurit calea lor. Influenţa educaţiei primite din copilărie, învăţăturile rabinilor şi puterea
tradiţiei încă îi împiedicau să vadă adevărul. Din timp în timp, raze preţioase de lumină pornite
de la Iisus străluceau asupra lor, dar adesea ei erau asemenea unor oameni care bâjbâie prin
întuneric. Dar în ziua aceasta, înainte ca ei să fie puşi faţă în faţă cu încercarea cea mare a
credinţei lor, Duhul Sfânt a venit cu putere asupra lor. Pentru un scurt timp, ochii lor au fost
îndepărtaţi de la „lucrurile văzute”, pentru a privi „lucrurile nevăzute” (2 Corinteni 4:18). Sub
veşmântul naturii omeneşti, ei au zărit slava Fiului lui Dumnezeu.
Iisus i-a răspuns lui Petru, zicând: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi
sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, care este în ceruri”.
Adevărul mărturisit de Petru este temelia credinţei credincioşilor. Hristos Însuşi a zis că în
aceasta constă viaţa veşnică. Dar faptul de a avea această cunoştinţă nu era un motiv de
proslăvire de sine. Petru nu primise această descoperire datorită înţelepciunii sau datorită
bunătăţii sale. Niciodată natura omenească nu poate, de la sine, să ajungă să cunoască cele
dumnezeieşti. „Cât cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adâncă decât Locuinţa morţilor: ce poţi
şti?” (Iov 11:8). Numai Duhul înfierii ne poate descoperi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, „pe
care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”. „Nouă însă,
Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile
adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:9,10). „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem
de El” şi faptul că Petru a priceput slava lui Hristos era o dovadă că el fusese „învăţat de
Dumnezeu” (Psalmii 25:14; Ioan 6:45). Ah, cu adevărat, „ferice de tine, Simone, fiul lui Iona,
fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta”.
Iisus a vorbit mai departe: „Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi biserica
Mea; şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” Cuvântul Petru înseamnă piatră – o piatră
care se rostogoleşte. Petru nu a fost stânca pe care a fost întemeiată biserica. Porţile iadului l-
au biruit când L-a tăgăduit pe Domnul Său cu jurământ. Biserica a fost clădită pe Acela pe
care nu-L putea birui Locuinţa morţilor.
Cu sute de ani înainte de venirea Mântuitorului, Moise îi îndreptase pe oameni către Stânca
de mântuire a lui Israel. Psalmistul cântase despre „Stânca puterii mele”. Isaia a scris: „Aşa
vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Iată, pun ca temelie în Sion o piatră încercată, o piatră de preţ,
piatră din capul unghiului clădirii, o temelie puternică»” (Deuteronomul 32:4; Psalmii 62:7;
Isaia 28:16). Petru însuşi, scriind prin inspiraţie, aplică această profeţie la Iisus. El zice: „Dacă
aţi gustat în adevăr că bun este Domnul, apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar
aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu! Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă
duhovnicească…” (1 Petru 2:3-5).
„Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Iisus” (1
Corinteni 3:11). „Pe această piatră”, a zis Iisus, „voi zidi biserica Mea.” În prezenţa lui
Dumnezeu şi a tuturor fiinţelor cereşti, în prezenţa oştilor nevăzute ale locuinţei morţilor,
Hristos a întemeiat biserica Sa pe Stânca cea vie. Stânca aceasta este El Însuşi – corpul Său,
frânt şi zdrobit pentru noi. Porţile Locuinţei morţilor nu pot să biruiască o biserică ridicată pe
această temelie.
 Cât de slabă părea biserica în vremea când Hristos a spus aceste cuvinte! Era numai o
mână de credincioşi, împotriva cărora urma să se ridice toată puterea demonilor şi a oamenilor
răi; cu toate acestea, urmaşii lui Hristos nu trebuiau să se teamă. Întemeiaţi şi zidiţi pe Stânca
puterii lor, ei nu puteau să fie doborâţi.
Timp de şase mii de ani, credinţa s-a zidit pe Hristos. Timp de şase mii de ani, torentele şi
furtunile mâniei satanice au lovit în Stânca mântuirii noastre, dar ea a stat neclintită.
Petru a exprimat adevărul care este temelia credinţei bisericii şi Iisus l-a onorat acum ca pe
un reprezentant al întregului corp al celor ce cred. El a zis: „Îţi voi da cheile Împărăţiei
cerurilor, şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi
dezlegat în ceruri.”
Expresia „cheile Împărăţiei cerurilor” se referă la cuvintele rostite de Hristos. Toate cuvintele
din Sfânta Scriptură sunt ale Sale şi sunt cuprinse aici. Cuvintele acestea au putere să închidă
şi să deschidă cerul. Ele fac cunoscute condiţiile în care oamenii sunt primiţi sau lepădaţi. În
felul acesta, lucrarea acelora care vestesc Cuvântul lui Dumnezeu e un miros de viaţă spre
viaţă sau de moarte spre moarte. Lucrarea lor aduce după sine rezultate veşnice.
Mântuitorul nu a încredinţat lucrarea Evangheliei numai lui Petru. Mai târziu, repetând
cuvintele spuse lui Petru, El le-a aplicat direct la biserică. Şi acelaşi lucru l-a spus în fond şi
celor doisprezece, ca reprezentanţi ai corpului credincioşilor. Dacă Iisus ar fi dat o putere
specială unuia dintre ucenici mai mult decât altora, nu i-am fi găsit aşa de des certându-se
cine să fie mai mare. Ei s-ar fi supus dorinţei Domnului lor şi l-ar fi onorat pe acela pe care îl
alesese El.
În loc de a-l rândui pe unul ca să fie mai mare peste ceilalţi, Hristos le-a zis ucenicilor: „Voi
să nu vă numiţi «Rabi»”; „să nu vă numiţi «Dascăli»; căci Unul singur este Dascălul vostru:
Hristosul” (Matei 23:8,10).
„Hristos este Capul oricărui bărbat.” Dumnezeu, care a pus totul sub picioarele
Mântuitorului, „L-a dat căpetenie peste toate lucrurile bisericii, care este trupul Lui, plinătatea
Celui ce plineşte totul în toţi” (1 Corinteni 11:3; Efeseni 1:22,23). Biserica este clădită pe
Hristos, ca temelie a ei; ea trebuie să asculte de Hristos, Capul ei. Nu trebuie să fie stăpânită
de om şi nici să depindă de om. Mulţi pretind că un anumit loc în biserică le dă autoritatea de
a dicta ce trebuie să creadă şi ce trebuie să facă ceilalţi oameni. Dumnezeu nu aprobă această
pretenţie. Mântuitorul declară: „Voi toţi sunteţi fraţi.” Toţi sunteţi expuşi ispitei şi supuşi
greşelii. Nu ne putem încrede în nicio fiinţă mărginită pentru a ne conduce. Temelia credinţei
este prezenţa vie a lui Hristos în biserică. În aceasta poate să se încreadă şi cel mai slab, iar
aceia care se socotesc cei mai tari se vor dovedi cei mai slabi, dacă nu fac din Hristos ajutorul
lor. „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor.” Domnul „este
Stânca, lucrările Lui sunt desăvârşite”. „Ferice de toţi câţi se încred în El” (Ieremia 17:5;
Deuteronomul 32:4; Psalmii 2:12).
După mărturisirea lui Petru, Iisus le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că El era
Hristosul. Porunca aceasta a fost dată din cauza împotrivirii hotărâte a cărturarilor şi a
fariseilor. Mai mult încă, oamenii, chiar şi ucenicii, aveau o părere greşită despre Mesia, astfel
că o vestire a Lui în mod public nu le-ar fi dat o idee adevărată despre caracterul sau lucrarea
Lui. Dar zi după zi El li Se descoperea ca Mântuitor şi, în felul acesta, dorea să le dea o
concepţie adevărată despre Sine ca Mesia.
Ucenicii încă mai aşteptau ca Hristos să guverneze ca un domnitor vremelnic. Deşi Îşi
ascunsese atâta vreme intenţiile, ei credeau că El nu va rămâne totdeauna în sărăcie şi în
umbră; se apropia timpul când El trebuia să-Şi întemeieze Împărăţia. Că ura preoţilor şi
rabinilor nu va fi niciodată biruită, că Hristos va fi lepădat de propria naţiune, condamnat ca
înşelător şi răstignit ca răufăcător – gândurile acestea nu încăpuseră niciodată în mintea
ucenicilor. Dar ceasul puterii întunericului se apropia şi Iisus trebuia să le dezvăluie ucenicilor
lupta ce trebuia să vină. El era trist atunci când vestea mai dinainte încercarea.
Până aici, El Se reţinuse să le spună ceva cu privire la suferinţele şi moartea Sa. În
convorbirea cu Nicodim, spusese: „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie
să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”
(Ioan 3:14,15). Dar ucenicii nu auziseră lucrul acesta şi, chiar dacă ar fi auzit, n-ar fi înţeles.
Acum însă fuseseră cu Iisus, ascultaseră cuvintele Lui, văzuseră faptele Lui până când,
neţinând seama de împrejurările umile în care Se afla sau de împotrivirea preoţilor şi a
poporului, s-au putut uni să mărturisească împreună cu Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul
Dumnezeului celui viu.” Venise timpul să fie tras vălul care acoperea viitorul. „De atunci
încolo, Iisus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să
pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie
omorât şi a treia zi să învie.”
Nefiind în stare, din cauza durerii şi uimirii, să mai spună ceva, ucenicii au ascultat. Hristos
acceptase cuvintele prin care Petru Îl recunoscuse ca Fiul lui Dumnezeu şi acum cuvintele
Sale, prin care le vestea suferinţa şi moartea Sa, li se păreau cu neputinţă de înţeles. Petru n-a
putut să tacă. El s-a agăţat de Domnul său, voind parcă să-L tragă înapoi de la ce avea să I se
întâmple în curând, şi a zis: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa
ceva!”
Petru Îl iubea pe Domnul, dar Iisus nu l-a lăudat pentru faptul că dădea pe faţă în felul
acesta dorinţa de a-L apăra de suferinţă. Cuvintele lui Petru nu erau de natură să-L ajute şi
să-L mângâie pe Iisus în greutăţile şi încercările de faţă. Ele nu erau în armonie cu planurile
pline de har ale lui Dumnezeu pentru o lume pierdută şi nici cu lecţia de jertfire de sine pe care
Iisus venise să o dea prin exemplul Său. Petru nu voia să vadă crucea în lucrarea lui Hristos.
Cuvintele lui puteau să creeze o impresie cu totul opusă aceleia pe care dorea Hristos să o facă
în mintea urmaşilor Săi şi Mântuitorul a trebuit să rostească una dintre cele mai aspre
mustrări care au pornit de pe buzele Sale: „Înapoia Mea, Satano! Tu eşti o piatră de poticnire
pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de-ale
oamenilor.”
Satana încerca să-L descurajeze pe Iisus şi să-L întoarcă de la lucrarea Lui, iar Petru, în
iubirea lui oarbă, dădea glas ispitei. Domnul răutăţii era autorul acestui gând. Înapoia acestui
apel stăruitor, era provocarea venită de la el. În pustie, Satana Îi oferise lui Hristos stăpânirea
lumii, cu condiţia de a părăsi cărarea sacrificiului şi umilinţei. Acum îi înfăţişa ucenicului lui
Hristos aceeaşi ispită. El căuta să fixeze atenţia lui Petru asupra măririi pământeşti, pentru ca
el să nu poată privi crucea spre care voia Iisus să-i îndrepte privirea. Prin Petru, Satana arunca
din nou ispita asupra lui Iisus. Dar Mântuitorul nu a luat seama la ea; gândul Îi era la
ucenicul Său. Satana se aşezase între Petru şi Domnul lui, pentru ca inima ucenicului să nu
fie mişcată la vederea umilirii lui Hristos pentru mântuirea lui. Cuvintele lui Hristos nu au fost
rostite către Petru, ci către acela care încerca să-l despartă pe Petru de Răscumpărătorul lui.
„Înapoia Mea, Satano!” Nu te mai aşeza între Mine şi servul Meu rătăcit. Lasă-Mă să stau faţă
în faţă cu Petru, ca să-i pot descoperi taina iubirii Mele.
Petru a înţeles cu greu această învăţătură amară, şi anume că drumul lui Hristos pe
pământ trecea prin luptă şi umilinţă. Ucenicul se dădea înapoi în faţa părtăşiei cu Domnul său
în suferinţă. Dar, în văpaia focului din cuptor, el trebuia să înveţe binecuvântarea adusă de
aceasta. Multă vreme după aceea, când fiinţa lui atât de activă era aplecată sub povara anilor
şi a muncii, a scris: „Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a
venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi: dimpotrivă, bucuraţi-vă,
întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea
slavei Lui” (1 Petru 4:12,13).
Iisus le-a explicat acum ucenicilor Săi că viaţa Lui de abnegaţie era un exemplu pentru ceea
ce trebuia să fie viaţa lor. Chemând în jurul Său, împreună cu ucenicii, pe oamenii care se
apropiaseră, El a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia
crucea şi să Mă urmeze.” Crucea era asociată cu puterea Romei. Era instrumentul celei mai
crude şi mai umilitoare forme de moarte. Criminalii cei mai decăzuţi erau puşi să-şi poarte
crucea până la locul de execuţie şi adesea, când urma să le fie pusă în spinare, se împotriveau
cu disperare până când erau biruiţi şi instrumentul de tortură le era legat în spinare. Dar Iisus
le-a poruncit urmaşilor Săi să-şi ia crucea şi să o poarte după El. Pentru ucenici, cuvintele Lui,
deşi slab înţelese, arătau că trebuie să fie supuşi până la cea mai mare umilinţă – supunere
până la moarte pentru Numele lui Hristos. Cuvintele lui Hristos n-ar fi putut să descrie mai
bine ce înseamnă o totală predare de sine. Pe toate acestea El le primise pentru binele lor. Iisus
nu socotise cerul un loc de dorit, atâta timp cât noi eram pierduţi. El părăsise curţile cereşti
pentru o viaţă de înjosire şi insultă şi o moarte ruşinoasă. El, care era bogat în comorile
nepreţuite ale cerului, S-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia Lui noi să putem fi îmbogăţiţi.
Noi trebuie să mergem pe cărarea pe care a mers El.
Iubirea faţă de sufletele pentru care a murit Hristos înseamnă răstignirea eului. De aici
înainte, cel care este copil al lui Dumnezeu va privi la persoana sa ca la un inel de legătură în
lanţul aruncat pentru salvarea lumii, una cu Hristos în planul milei Sale, mergând înainte cu
El pentru a-i căuta şi salva pe cei pierduţi. Creştinul trebuie să-şi dea totdeauna seama că s-a
consacrat lui Dumnezeu şi că, prin caracterul său, trebuie să-L descopere lumii pe Hristos.
Sacrificiul de sine, simpatia şi iubirea date pe faţă în viaţa lui Hristos trebuie să se arate din
nou în viaţa aceluia care lucrează pentru Dumnezeu.
„Oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine şi
pentru Evanghelie o va câştiga.” Egoismul înseamnă moarte. Niciun organ al corpului nu poate
să trăiască, dacă îşi mărgineşte activitatea numai la sine. Dacă inima nu va trimite sângele
dătător de viaţă la mână şi la cap, în curând îşi va pierde puterea. Asemenea sângelui dătător
de viaţă, iubirea lui Hristos este răspândită în toate părţile corpului spiritual al lui Hristos. Noi
suntem membre unii pentru alţii şi cel care nu vrea să dea va pieri. „Şi ce-ar folosi unui om să
câştige toată lumea”, zice Hristos, „dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb
pentru sufletul său?”
Trecând peste umilinţa şi sărăcia timpului de faţă, El a îndreptat privirea ucenicilor către
venirea Sa în slavă, nu în strălucirea unui tron pământesc, ci în slava lui Dumnezeu şi a
oştilor cerului. Şi apoi a zis: „Atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” După aceea, pentru
încurajarea lor, a dat făgăduinţa: „Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta
moartea, până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa.” Dar ucenicii n-au înţeles
cuvintele Lui. Slava părea prea îndepărtată. Ochii lor erau aţintiţi la cele ce se vedeau mai
aproape: sărăcia vieţii pământeşti, umilinţa şi suferinţa. Să renunţe ei la strălucitoarele lor
aşteptări cu privire la domnia mesianică? Să nu-L vadă ei pe Domnul lor înălţat pe tronul lui
David? Să admită ei ca Hristos să ducă o viaţă de peregrin umil, fără adăpost, pentru a fi
dispreţuit, lepădat şi omorât? Întristarea le apăsa inima, deoarece ei Îl iubeau pe Domnul. De
asemenea, îndoiala se zbătea în gândurile lor, deoarece părea de neînţeles ca Fiul lui
Dumnezeu să fie supus la o asemenea crudă umilinţă. Ei se întrebau de ce trebuia să meargă
El de bunăvoie la Ierusalim, ca să suporte suferinţele despre care le vorbise. Cum putea să Se
resemneze cu o soartă ca aceasta şi să-i lase într-un întuneric mai mare decât acela în care
bâjbâiseră înainte de a li Se descoperi?
În ţinutul Cezareei lui Filip, gândeau ucenicii, Hristos era dincolo de limitele puterii lui Irod
şi a lui Caiafa. N-avea să Se teamă de ura iudeilor sau de puterea romanilor. Pentru ce să nu
lucreze acolo, departe de farisei? Pentru ce era nevoie să Se dea morţii? Dacă avea să moară,
cum putea să se întemeieze Împărăţia Sa aşa de bine, încât porţile iadului să n-o biruiască?
Pentru ucenici, lucrul acesta era cu adevărat o taină.
Chiar acum, călătoreau de-a lungul ţărmului Mării Galileei, către oraşul în care toate
speranţele lor aveau să se sfărâme. Ei nu îndrăzneau să discute cu Iisus, ci vorbeau între ei
încet şi plini de întristare despre viitorul lor. Chiar în mijlocul îndoielilor, s-au agăţat de gândul
că o împrejurare neprevăzută ar putea să împiedice soarta tristă care părea să-L aştepte pe
Domnul lor. Astfel, ei au fost străpunşi de îndoieli, speranţe şi temeri timp de şase zile lungi,
pline de mâhnire.
 CAPITOLUL 46

SCHIMBAREA LA FAŢĂ

S
e apropia seara, când Iisus i-a chemat la Sine pe trei dintre ucenici, pe Petru, Iacov şi
Ioan, şi i-a condus peste câmpii şi în sus, pe o potecă aspră, pe o coastă singuratică de
munte. Mântuitorul şi ucenicii petrecuseră ziua călătorind şi învăţând, de aceea urcuşul
muntelui le sporea oboseala. Hristos despovărase mintea şi corpul multor suferinzi; El
făcuse să pătrundă vibraţia vieţii în fiinţa lor slăbită, dar şi El era împovărat de natura
omenească şi, împreună cu ucenicii, era obosit din cauza urcuşului.
Lumina soarelui în apus mai întârzia încă pe vârful muntelui, aurind cu slava lui, gata să
dispară, poteca pe care mergeau. Dar curând, lumina a pierit atât pe deal, cât şi pe vale,
soarele s-a ascuns în spatele orizontului, la apus, şi călătorii singuratici au fost învăluiţi în
întunericul nopţii. Tristeţea locurilor părea să fie în armonie cu viaţa lor amărâtă, în jurul
căreia se adunau şi se îngrămădeau norii.
Ucenicii nu îndrăzneau să-L întrebe pe Hristos unde merg sau cu ce scop. El petrecea
adesea nopţi întregi în rugăciune pe munte. Acela, a cărui mână a făcut munţii şi văile Se
simţea acasă în natură şi Se bucura de liniştea ei. Ucenicii mergeau acolo unde-i conducea
Hristos, dar se întrebau de ce Domnul îi duce pe o pantă atât de grea, când sunt obosiţi şi
când El Însuşi are nevoie de odihnă.
La un moment dat, Hristos le-a spus că nu vor merge mai departe. Îndepărtându-Se puţin
de ei, Omul întristării a început să-Şi reverse cererile, cu strigăte mari şi cu lacrimi. El Se ruga
pentru putere, ca să reziste încercării, pentru binele omenirii. El Însuşi avea nevoie de o nouă
legătură cu Cel Atotputernic, deoarece numai în felul acesta putea privi viitorul. El Îşi revărsa
dorinţele inimii pentru ucenicii Săi, pentru ca, în ceasul puterii întunericului, credinţa lor să
nu scadă. Roua se aşternea cu îmbelşugare peste fiinţa Lui plecată, dar El nu lua seama.
Umbrele nopţii se adunau tot mai dese în jurul Lui, dar El nu privea la tristeţea lor. În felul
acesta, orele treceau încetul cu încetul. La început, ucenicii şi-au unit rugăciunile cu ale Lui în
sinceră consacrare; dar, după un timp, au fost doborâţi de oboseală şi, încercând încă să mai
aibă interes pentru cele din jurul lor, au adormit. Iisus le vorbise despre suferinţele Lui, îi
luase cu Sine ca să se poată uni cu El în rugăciune şi chiar acum Se ruga pentru ei.
Mântuitorul a văzut întristarea ucenicilor şi a dorit să le uşureze durerea prin asigurarea că n-
a fost în zadar credinţa lor. Nu toţi, chiar şi dintre cei doisprezece, puteau să primească
descoperirea pe care El dorea să le-o facă. Numai cei trei, care aveau să fie martori la chinurile
din Ghetsimani, au fost aleşi să fie cu El pe munte. Povara rugăciunii Sale era să li se dea o
descoperire a slavei pe care o avusese la Tatăl înainte de a fi lumea, ca Împărăţia Sa să se
descopere ochilor omeneşti şi ucenicii să fie întăriţi pentru a putea să o privească. El Se ruga
ca ei să poată fi martorii unei manifestări a dumnezeirii Sale, care să-i mângâie în timpul
supremei Sale agonii prin cunoaşterea faptului sigur că El este Fiul lui Dumnezeu şi că
moartea Lui ruşinoasă este o parte a planului de mântuire.
Rugăciunea Lui a fost ascultată. În timp ce El era plecat în umilinţă în locul acela stâncos,
cerurile s-au deschis deodată, porţile de aur ale Cetăţii lui Dumnezeu s-au deschis larg şi o
strălucire sfântă a coborât pe munte, îmbrăcându-L pe Mântuitorul. Divinitatea Domnului
Hristos a strălucit prin corpul omenesc şi a întâlnit slava venită de sus. Ridicându-Se din
prosternare, Hristos stătea în slavă asemenea lui Dumnezeu. Lupta sufletească trecuse. Faţa
Lui strălucea „ca soarele” şi îmbrăcămintea Lui era „albă ca lumina”.
Trezindu-se, ucenicii au văzut revărsarea de slavă care lumina muntele. Cu teamă şi uimire,
ei priveau chipul strălucitor al Domnului lor. Când au ajuns în stare să suporte lumina aceea
minunată, au văzut că Iisus nu este singur. Lângă El erau două fiinţe cereşti, într-o convorbire
apropiată cu El. Erau Moise, care pe Sinai vorbise cu Dumnezeu, şi Ilie, căruia i se dăduse
înaltul privilegiu oferit doar unui alt fiu al lui Adam – acela de a nu ajunge niciodată sub
puterea morţii.
De pe muntele Pisga, cu cincisprezece veacuri mai înainte, Moise privise Ţara Făgăduinţei.
Dar, din cauza păcatului de la Meriba, el nu avea să intre acolo. Nu el urma să primească
bucuria de a conduce oştirile lui Israel la moştenirea părinţilor lor. Cuvintele lui disperate:
„Lasă-mă, Te rog, să trec şi să văd ţara aceea bună de dincolo de Iordan, munţii aceia frumoşi
şi Libanul” (Deuteronomul 3:25) n-au fost ascultate. Nădejdea care, timp de patruzeci de ani,
luminase întunericul rătăcirilor prin pustie avea să rămână neîmplinită. Capătul acelor ani de
muncă şi grijă împovărătoare a fost un mormânt în pustie. Dar Acela care „poate să facă
nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20) a răspuns la rugăciunea servului
Său aşa cum ştie El să o facă. Moise a trecut sub puterea morţii, dar nu avea să rămână în
mormânt. Hristos Însuşi l-a chemat la viaţă. Satana, ispititorul, pretinsese corpul lui Moise din
pricina păcatului său, dar Hristos, Mântuitorul, l-a scos din mormânt (Iuda 9).
Pe Muntele Schimbării la Faţă, Moise era ca o mărturie pentru biruinţa lui Hristos asupra
păcatului şi a morţii. El îi reprezenta pe aceia care vor ieşi din mormânt la învierea drepţilor.
Ilie, care fusese luat la cer fără să fi văzut moartea, îi reprezenta pe aceia care vor fi în viaţă pe
pământ la a doua venire a lui Hristos şi care vor fi „schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală de
ochi, la cea din urmă trâmbiţă”, „când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în
neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire” (1 Corinteni 15:51-53). Iisus a
fost îmbrăcat cu lumina cerească, aşa cum Se va arăta „a doua oară, nu în vederea păcatului,
ca să aducă mântuirea”, când El „va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri” (Evrei
9:28; Marcu 8:38). Făgăduinţa Mântuitorului pentru ucenici se împlinea acum. Pe munte, era
reprezentată în miniatură Împărăţia viitoare a slavei – Hristos Împăratul, Moise ca reprezentant
al sfinţilor înviaţi, iar Ilie, al celor proslăviţi.
Ucenicii nu înţelegeau încă lucrurile din faţa lor, dar se bucurau că Învăţătorul plin de
răbdare, umil şi blând, care umblase pe pământ ca un străin fără ajutor, era onorat de fiinţele
atât de favorizate în cer. Ei credeau că Ilie a venit să vestească Împărăţia lui Mesia şi că
Împărăţia lui Hristos era gata să se statornicească pe pământ. Erau gata să alunge pentru
totdeauna amintirea temerii şi a dezamăgirii lor. Ei ar fi vrut să zăbovească aici, unde se
descoperea slava lui Dumnezeu. Petru exclamă: „Învăţătorule, este bine să stăm aici; să facem
trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise, şi una pentru Ilie.” Ucenicii credeau că Moise şi
Ilie fuseseră trimişi să protejeze pe Învăţătorul lor şi să întărească autoritatea Lui ca împărat.
Dar, înainte de coroană, trebuia să vină crucea. Subiectul convorbirii lor cu Iisus nu era
instaurarea lui Hristos ca împărat, ci moartea Sa la Ierusalim. Purtând slăbiciunea naturii
omeneşti, împovărat de întristarea şi de păcatul ei, Iisus a mers singur în mijlocul oamenilor.
În timp ce întunecimea ceasurilor viitoare de încercare se abătea asupra Lui, El Se găsea în
singurătatea spiritului într-o lume care nu-L cunoştea. Nici măcar ucenicii Lui iubiţi, absorbiţi
de propria întristare, de îndoielile şi de nădejdile lor pline de ambiţie, nu ajunseseră să
înţeleagă taina misiunii Lui. El locuise în cer, în mijlocul iubirii şi într-o părtăşie fericită, dar,
pe pământul pe care-l crease, era singur. Acum, Cerul Îşi trimisese solii la Iisus – nu îngeri, ci
oameni care trecuseră prin suferinţe şi întristare şi care puteau să simtă cu Mântuitorul în
încercările vieţii Sale pe pământ. Moise şi Ilie fuseseră conlucrători ai lui Iisus. Ei
împărtăşiseră dorinţa Lui de a-i mântui pe oameni. Moise se rugase pentru Israel: „Iartă-le
acum păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!” (Exod 32:32). Ilie
cunoscuse singurătatea sufletului când, timp de trei ani şi jumătate cât a ţinut foametea,
suportase povara urii unei naţiuni şi ameninţările ei. Singur a stat pentru Dumnezeu pe
muntele Carmel. Singur a fugit în pustietate, plin de disperare şi deznădejde. Aceşti oameni,
aleşi mai presus de toţi îngerii din jurul tronului, veniseră să stea de vorbă cu Iisus despre
suferinţele Lui şi să-L mângâie cu asigurarea simpatiei cerului. Subiectul convorbirii lor era
nădejdea lumii, mântuirea tuturor fiinţelor omeneşti.
Fiind biruiţi de somn, ucenicii au auzit numai o mică parte din ce au discutat Hristos şi
trimişii cerului. Fiindcă nu s-au rugat şi nu au vegheat, ei nu au primit ceea ce Dumnezeu
dorea să le dea – o cunoaştere a suferinţelor lui Hristos şi a slavei care trebuia să urmeze. Ei
au pierdut binecuvântarea pe care ar fi avut-o, dacă s-ar fi făcut părtaşi de sacrificiul Lui de
sine. Aceşti ucenici erau puţin credincioşi şi zăbavnici cu inima, apreciind prea puţin comoara
cu care Cerul căuta să-i îmbogăţească.
Cu toate acestea, au primit multă lumină. Ei au fost asiguraţi de faptul că tot cerul
cunoştea păcatul comis de neamul iudeilor prin lepădarea lui Hristos. Lor li s-a dat să vadă
mai adânc lucrarea Răscumpărătorului. Ei au văzut cu ochii lor şi au auzit cu urechile lor
lucruri care întreceau puterea omenească de înţelegere. Ei au fost martori oculari ai slavei Lui
(2 Petru 1:16) şi au înţeles că Iisus era într-adevăr Mesia, despre care au mărturisit patriarhii
şi profeţii, şi că El era recunoscut ca atare de universul ceresc.
În timp ce încă admirau priveliştea aceea de pe munte, „iată că i-a acoperit un nor luminos
cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care
Îmi găsesc plăcerea; de El să ascultaţi!»” Privind norul acela plin de slavă, mai strălucitor decât
acela care umblase înaintea seminţiilor lui Israel în pustie, şi auzind glasul lui Dumnezeu
vorbind cu o măreţie grozavă, care a făcut muntele să se cutremure, ucenicii au căzut la
pământ ca loviţi. Ei au rămas prosternaţi, cu faţa ascunsă, până când Iisus a venit mai
aproape şi i-a atins, alungându-le temerile cu glasul Lui binecunoscut: „Sculaţi-vă, nu vă
temeţi.” Îndrăznind să-şi ridice ochii, au văzut că slava cerească pierise, iar Moise şi Ilie nu mai
erau acolo. Ei se aflau pe munte numai cu Iisus.
 CAPITOLUL 47

SERVIRE

A
u petrecut noaptea întreagă pe munte; la răsăritul soarelui, Iisus şi ucenicii au coborât
în câmpie. Absorbiţi de gânduri, ucenicii erau înspăimântaţi şi tăcuţi. Nici Petru nu era
în stare să spună vreun cuvânt. Bucuros ar fi zăbovit în locul cel sfânt, care fusese atins
de lumina cerească şi unde Fiul lui Dumnezeu Îşi descoperise slava, dar mai era o
lucrare de făcut pentru oamenii care Îl căutau pe Iisus încoace şi încolo.
La piciorul muntelui se adunase un grup mare de oameni aduşi acolo de ucenicii care
rămăseseră în urmă, dar care ştiau unde Se dusese Iisus. Când S-a apropiat Mântuitorul de ei,
le-a poruncit celor trei care Îl însoţiseră să păstreze tăcerea cu privire la cele văzute, zicând:
„Să nu spuneţi nimănui despre vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morţi.”
Descoperirea făcută ucenicilor trebuia să fie primită numai de inima lor şi să nu fie făcută
cunoscută altora. Dacă ar fi fost povestită mulţimii, ar fi dat naştere la batjocură sau la uimire
zadarnică. Şi chiar cei nouă apostoli nu ar fi înţeles scena decât după ce Hristos avea să învie
din morţi. Cât de greu înţelegeau până şi cei trei ucenici privilegiaţi, se vede în faptul că, fără a
ţine seamă de tot ce spusese Hristos despre evenimentele care Îi stăteau în faţă, se întrebau
între ei ce înseamnă să învie din morţi. Cu toate acestea, n-au cerut de la Iisus nicio explicaţie.
Cuvintele Lui cu privire la viitor îi umpluseră de întristare; ei nu căutau o nouă descoperire cu
privire la ceea ce erau înclinaţi să creadă că nu va avea loc niciodată.
Când cei din câmpie L-au văzut pe Iisus, au dat fuga înaintea Lui, salutându-L cu respect şi
bucurie. Totuşi, ochiul Lui pătrunzător a văzut că ei erau în mare încurcătură. Ucenicii păreau
tulburaţi. Tocmai se întâmplase ceva care-i făcuse să sufere o dezamăgire şi o umilire amară.
În timp ce ei aşteptau la piciorul muntelui, un tată îl adusese la ei pe fiul său, pentru a fi
eliberat de un duh mut care-l chinuia. Când Iisus îi trimisese pe cei doisprezece să predice în
Galileea, le dăduse putere să scoată duhurile necurate. Cât fuseseră tari în credinţă, duhurile
rele ascultaseră de cuvântul lor. Şi de astă dată îi porunciseră duhului chinuitor, în Numele lui
Hristos, să părăsească victima; dar demonul îşi bătuse joc de ei, desfăşurându-şi din nou
puterea. Ucenicii, nefiind în stare să înţeleagă înfrângerea lor, au simţit totuşi că prin aceasta
aduc dezonoare atât asupra lor, cât şi asupra Domnului. În mulţime se aflau cărturari care
încercaseră să folosească această ocazie cât mai mult pentru a-i umili. Înconjurându-i pe
ucenici, i-au asaltat cu întrebări, căutând să arate că şi ei, şi Domnul lor erau nişte înşelători.
„Iată, strigau rabinii triumfători, aici e un duh rău, pe care nici ucenicii, nici Hristos Însuşi nu
pot să-l biruiască!” Oamenii erau înclinaţi să ia partea cărturarilor şi în mulţime domnea un
spirit de dispreţ şi batjocură.
Dar deodată, acuzaţiile au încetat. Iisus şi cei trei ucenici au fost văzuţi apropiindu-se şi,
printr-o schimbare rapidă de sentimente, oamenii s-au întors să-i întâmpine. Noaptea
comuniunii cu slava cerească lăsase urme pe faţa Mântuitorului şi a însoţitorilor Lui. Pe chipul
lor era o lumină care i-a umplut de respect pe privitori. Speriaţi, cărturarii s-au dat înapoi, în
timp ce oamenii Îl salutau pe Iisus.
Ca şi când ar fi fost martor la tot ce se întâmplase, Mântuitorul a venit în locul unde
avusese loc conflictul şi, privind drept la cărturari, a întrebat: „Despre ce vă întrebaţi cu ei?”
 Dar glasurile curajoase şi batjocoritoare mai înainte tăceau acum. Toată ceata amuţise.
Tatăl nenorocit şi-a făcut drum prin mulţime şi, căzând la picioarele lui Iisus, şi-a mărturisit
durerea şi dezamăgirea.
„Învăţătorule”, zise el, „am adus la Tine pe fiul meu, care este stăpânit de un duh mut.
Oriunde îl apucă, îl trânteşte la pământ… M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul şi nu au
putut.”
Iisus a privit în jur la mulţimea speriată, la cărturarii batjocoritori, la ucenicii tulburaţi. A
citit necredinţa din fiecare inimă şi, cu glas plin de întristare, a exclamat: „O, neam
necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?” Apoi a zis tatălui întristat: „Adu
aici pe fiul tău.”
Băiatul a fost adus şi, când privirea Mântuitorului a căzut asupra lui, duhul cel rău l-a
aruncat la pământ în convulsiile agoniei. El se zvârcolea, făcând spume la gură şi sfâşiind
aerul cu strigăte neomeneşti.
Prinţul vieţii Se afla din nou faţă în faţă cu prinţul puterilor întunericului pe câmpul de
bătaie – Hristos pentru a-Şi împlini misiunea de a propovădui robilor de război slobozirea… şi
de a da drumul celor apăsaţi (Luca 4:18), iar Satana, căutând să ţină victima sub puterea sa.
Îngerii luminii şi oştile îngerilor răi, nevăzuţi, s-au adunat să privească lupta. Pentru o clipă,
Iisus a îngăduit duhului rău să-şi desfăşoare puterea, ca privitorii să poată înţelege eliberarea
care avea să fie săvârşită.
Mulţimea privea cu răsuflarea tăiată la tatăl aflat în agonia deznădejdii şi a spaimei. Iisus a
întrebat: „Câtă vreme este de când îi vine aşa?” Tatăl a povestit despre mulţi ani de suferinţă şi
apoi, ca şi când n-ar mai fi fost în stare să rabde, a strigat: „Dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de
noi şi ajută-ne!” „Dacă poţi.” Până şi tatăl punea la îndoială puterea lui Hristos.
Iisus a răspuns: „Dacă poţi… Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” La Hristos nu e
lipsă de putere; vindecarea fiului depindea de credinţa tatălui. Izbucnind în lacrimi, dându-şi
seama de propria slăbiciune, tatăl s-a predat îndurării lui Hristos: „Cred, Doamne! Ajută
necredinţei mele!”
Iisus Se îndreptă către suferind şi zise: „Duh mut şi surd, îţi poruncesc să ieşi afară din
copilul acesta şi să nu mai intri în el!” Un ţipăt s-a auzit, urmat de o luptă de moarte. Plecând,
părea că demonul e aproape să prăpădească viaţa victimei lui. Apoi copilul a rămas nemişcat,
ca mort. Mulţimea şoptea: „A murit!” Dar Iisus l-a apucat de mână şi, ridicându-l, l-a predat
tatălui său în desăvârşită sănătate la minte şi la corp. Tatăl şi fiul lăudau numele
Eliberatorului. Oamenii „au rămas uimiţi” de puterea minunată a lui Dumnezeu, în timp ce
cărturarii, înfrânţi şi abătuţi, au plecat cu fruntea întunecată.
„Dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne!” Câte suflete apăsate de păcat au făcut să
răsune această rugăciune! Şi tuturor, Mântuitorul milostiv le răspunde: „«Dacă poţi»… totul
este cu putinţă celui care crede.” Credinţa este aceea care ne pune în legătură cu Cerul şi ne
aduce puteri pentru a ne lupta cu forţele întunericului. În Hristos, Dumnezeu i-a asigurat
omului mijloacele pentru a birui orice trăsătură păcătoasă şi a rezista oricărei ispite, oricât de
puternică ar fi. Dar mulţi simt că le lipseşte credinţa şi din cauza aceasta stau departe de
Hristos. Faceţi ca aceştia, în deznădejdea şi necredinţa lor, să se predea harului Mântuitorului
lor milostiv. Să nu privească la ei, ci la Hristos. Acela care i-a vindecat pe bolnavi şi a scos
demoni când umbla printre oameni este acelaşi Mântuitor puternic şi astăzi. Credinţa vine prin
Cuvântul lui Dumnezeu. Însuşiţi-vă făgăduinţa Sa: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni
afară” (Ioan 6:37). Aruncaţi-vă la picioarele Sale şi strigaţi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei
mele!” Niciodată nu vei pieri, dacă faci astfel, niciodată!
Într-un timp foarte scurt, ucenicii au avut privilegiul să vadă atât extrema slavei, cât şi a
umilinţei. Au văzut natura omenească schimbată după chipul lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp,
înjosită după chipul lui Satana. De pe munte, unde El vorbise cu trimişii cerului şi fusese
proclamat de glasul din slava strălucitoare ca Fiu al lui Dumnezeu, ei L-au văzut pe Iisus cum
coboară, pentru a da ochii cu acest spectacol foarte dureros şi revoltător – copilul bolnav, cu
faţa schimonosită, scrâşnind din dinţi în spasmele agoniei pe care nicio putere omenească nu
putea s-o aline. Şi acest puternic Mântuitor, care cu câteva ore mai înainte fusese proslăvit în
faţa ucenicilor Săi uimiţi, S-a plecat pentru a ridica victima lui Satana de la pământ, unde
spumega, şi a încredinţat copilul sănătos la minte şi la corp tatălui şi familiei.
Aceasta era o pildă a mântuirii: Cel asemenea lui Dumnezeu a venit din slava Tatălui, S-a
coborât să salveze ce era pierdut. În acelaşi timp, reprezenta şi misiunea ucenicilor. Servii lui
Hristos nu urmează să trăiască singuri cu Iisus, pe vârful muntelui, în timpuri de iluminare
spirituală. Ei au de lucru în câmpie. Sufletele robite de Satana aşteaptă cuvântul credinţei şi
rugăciunii pentru a fi eliberate.
Cei nouă ucenici se tot gândeau la situaţia dureroasă a nereuşitei lor şi, când Iisus a fost
din nou numai cu ei, L-au întrebat: „Noi de ce nu am putut să scoatem duhul acesta?” Iisus le-
a răspuns: „Din pricina puţinei voastre credinţe; adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă
cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici colo» şi s-ar muta; nimic
nu v-ar fi cu neputinţă. Dar acest soi de draci nu ies afară decât cu rugăciune şi cu post.”
Necredinţa care i-a ţinut departe de o legătură mai profundă cu Hristos şi nepăsarea cu care
priveau lucrarea sfântă încredinţată lor aduseseră nereuşita în lupta cu puterile întunericului.
Cuvintele lui Hristos care arătau spre moartea Sa aduseseră întristare şi îndoială. Iar
alegerea celor trei ucenici pentru a-L însoţi pe Domnul pe munte provocase gelozia celor nouă.
Şi, în loc de a-şi întări credinţa prin rugăciune şi meditaţie asupra cuvintelor lui Hristos, ei se
agăţaseră de descurajările şi necazurile lor personale. În starea aceasta de întunecime,
porniseră la luptă cu Satana.
Pentru a birui, trebuiau să vină la luptă în alt spirit. Credinţa lor trebuia să fie întărită prin
rugăciune arzătoare şi post şi prin umilirea inimii. Ei trebuiau să fie goliţi de eu, să fie umpluţi
de spiritul şi de puterea lui Dumnezeu. Numai cererea stăruitoare şi sinceră către Dumnezeu
în credinţă – credinţa care conduce la dependenţa totală de Dumnezeu şi la o consacrare fără
rezerve în lucrarea Lui – poate izbuti să le aducă oamenilor ajutorul Duhului Sfânt în lupta
împotriva acestei lumi şi a duhurilor răutăţii din locurile cereşti.
„Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar”, a zis Iisus, „aţi zice muntelui acestuia:
«Mută-te de aici colo» şi s-ar muta.” Deşi grăuntele de muştar este aşa de mic, conţine totuşi
acelaşi principiu tainic de viaţă, care face să crească cel mai înalt copac. Când sămânţa de
muştar e aruncată în pământ, embrionul cel mic şi slab se foloseşte de fiecare element adus de
Dumnezeu pentru hrana lui şi repede începe să se dezvolte cu vigoare. Dacă aveţi o credinţă ca
aceasta, vă veţi folosi de Cuvântul lui Dumnezeu şi de toate mijloacele rânduite de El. În felul
acesta, credinţa voastră va creşte şi va aduce puterea cerească în ajutorul vostru. Piedicile
îngrămădite de Satana pe cărarea voastră, deşi în aparenţă de netrecut, ca şi dealurile veşnice,
vor dispărea în faţa cererii credinţei. „Nimic nu v-ar fi cu neputinţă.”
 CAPITOLUL 48

„CINE ESTE MAI MARE?”

R
evenind la Capernaum, Iisus n-a mers la locul cunoscut unde îi învăţase pe oameni, ci,
împreună cu ucenicii, a căutat în linişte casa care trebuia să fie căminul Său trecător. În
timpul rămânerii Sale în Galileea, ţinta Lui era mai degrabă să-i instruiască pe ucenici,
decât să lucreze pentru mulţime.
În călătoria prin Galileea, Hristos încercase din nou să pregătească mintea ucenicilor
pentru evenimentul care Îi stătea înainte. El le-a spus că trebuie să Se suie la Ierusalim pentru
a fi dat la moarte şi apoi să învie. Şi a adăugat o avertizare ciudată şi solemnă: avea să fie
trădat şi dat pe mâna vrăjmaşilor. Ucenicii n-au înţeles cuvintele Sale nici de astă dată. Deşi
deasupra lor se abătuse umbra unei mari întristări, în inima lor se strecurase un spirit de
rivalitate. Se certau între ei, fiecare dorind să fie socotit mai mare în Împărăţie. Ei credeau că
pot să ascundă de Iisus această ceartă, de aceea n-au stat ca de obicei aproape de El, ci s-au
înşirat în urmă, aşa că, atunci când au intrat în Capernaum, El era înaintea lor. Iisus le citea
gândurile şi dorea să le dea sfaturi şi să-i înveţe. Dar pentru aceasta a aşteptat un moment de
linişte, în care inimile lor să fie deschise pentru a primi cuvintele Sale.
Curând după intrarea Lui în oraş, cel ce strângea taxa pentru templu a venit la Petru cu
întrebarea: „Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?” Tributul acesta nu era o taxă civilă, ci o
contribuţie religioasă, pe care fiecare iudeu era dator să o plătească anual pentru întreţinerea
templului. Refuzul de a plăti acest tribut era socotit ca o dovadă de necredincioşie faţă de
templu – după socoteala rabinilor, un păcat foarte mare. Atitudinea Mântuitorului faţă de legile
rabinilor şi felul Său de a-i mustra pe faţă pe cei ce apărau tradiţia le ofereau un pretext
pentru a-L acuza că El caută să desfiinţeze serviciul templului. Acum, vrăjmaşii au văzut o
ocazie de a-L discredita. Ei au găsit un aliat potrivit în cel ce strângea taxa.
Petru a văzut în întrebarea acestui om o învinuire cu privire la loialitatea lui Hristos faţă de
templu. Plin de râvnă pentru onoarea Învăţătorului său, el a răspuns grăbit, fără să-L
consulte, că Iisus va plăti taxa.
Dar Petru a înţeles numai în parte ce urmărea cel care-l întrebase. Unele categorii de
oameni erau scutite de plata dării. În timpul lui Moise, când leviţii fuseseră puşi deoparte
pentru slujba în sanctuar, nu li s-a dat nicio moştenire în mijlocul ţării. Domnul a zis: „Levi n-
are nicio parte de moşie, nici moştenire cu fraţii lui; Domnul este moştenirea lui”
(Deuteronomul 10:9). În zilele lui Hristos, preoţii şi leviţii erau încă priviţi ca fiind devotaţi
templului în mod deosebit şi nu li se cerea această contribuţie anuală pentru întreţinerea lui.
Şi preoţii erau scutiţi de taxă. Cerând tribut de la Iisus, rabinii înlăturau orice pretenţie a Lui
că ar fi profet sau învăţător şi Îl tratau ca pe orice persoană de rând. Dacă ar fi refuzat să
plătească darea, ar fi însemnat că nu este credincios faţă de templu, iar, pe de altă parte, dacă
plătea, lucrul acesta ar fi putut fi folosit ca o justificare pentru refuzul lor de a-L recunoaşte ca
profet.
Numai cu puţin înainte, Petru Îl recunoscuse pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, dar acum
pierduse o ocazie de a scoate în evidenţă originea divină a Învăţătorului său. Prin răspunsul
său că Iisus va plăti taxa, el a întărit de fapt părerea greşită pe care preoţii şi conducătorii
căutau să o răspândească.
 Când Petru a intrat în casă, Mântuitorul nu a făcut nicio aluzie la cele întâmplate, ci a
întrebat: „Ce crezi, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dări sau biruri, de la fiii lor
sau de la străini?” Petru a răspuns: „De la străini.” Şi Iisus a zis: „Aşadar, fiii sunt scutiţi.” În
timp ce de la locuitorii unei ţări se cereau taxe pentru susţinerea regelui, copiii monarhului
erau scutiţi. Aşa şi lui Israel, pretinsul popor al lui Dumnezeu, i se cerea să susţină serviciul
Său, dar Iisus, Fiul lui Dumnezeu, nu avea această obligaţie. Dacă preoţii şi leviţii erau scutiţi
datorită legăturii lor cu templul, cu atât mai mult era scutit Acela pentru care templul era casa
Tatălui Său.
Dacă ar fi plătit fără niciun protest, Iisus ar fi recunoscut justeţea acestei pretenţii şi, în
felul acesta, Şi-ar fi tăgăduit divinitatea. Dar, deşi a socotit că e bine să împlinească cererea, a
combătut pretenţia pe care era întemeiată. Procurând mijloace pentru a plăti taxa, El a dat
dovadă despre originea Sa divină. El S-a manifestat ca fiind una cu Dumnezeu şi, prin urmare,
nu avea aceleaşi obligaţii ca un supus oarecare al stăpânirii.
„Du-te la mare”, l-a îndrumat El pe Petru, „aruncă undiţa şi vei trage afară peştele care va
veni întâi; deschide-i gura şi vei găsi în ea o rublă [gr.: un statir] pe care ia-o şi dă-le-o lor
pentru Mine şi pentru tine.”
Deşi El îmbrăcase natura Sa divină cu natura omenească, în minunea aceasta Şi-a dat pe
faţă slava. Era evident că El era Cel care declarase prin David: „Ale Mele sunt toate dobitoacele
pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor. Eu cunosc păsările de pe munţi şi tot ce se mişcă
pe câmp este al Meu. Dacă Mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie, căci a Mea este lumea şi tot ce se
cuprinde în ea” (Psalmii 50:10-12).
Cu toate că a arătat lămurit că nu avea obligaţia de a plăti taxa, Iisus nu S-a luat la ceartă
cu iudeii cu privire la acest lucru, deoarece ei ar fi interpretat greşit cuvintele Sale şi le-ar fi
îndreptat împotriva Sa. Ca să nu fie pricină de poticnire prin neplata dării, El a făcut lucrul
acesta, care de drept nu I s-ar fi putut pretinde. Învăţătura aceasta urma să fie de mare
însemnătate pentru ucenici. În curând, urmau să aibă loc schimbări însemnate în relaţia lor
cu serviciul de la templu şi Hristos i-a învăţat să nu se aşeze fără să fie nevoie împotriva ordinii
stabilite. Pe cât era posibil, ei trebuiau să nu dea niciun prilej de răstălmăcire a credinţei lor.
Deşi nu trebuie să sacrifice niciun principiu al adevărului, creştinii trebuie să evite cearta ori
de câte ori este posibil.
Când Hristos şi ucenicii erau singuri în casă, în timp ce Petru plecase la mare, Iisus i-a
chemat la Sine pe ceilalţi şi a întrebat: „Despre ce vorbeaţi unii cu alţii pe drum?” Prezenţa lui
Iisus şi întrebarea Lui i-au făcut să vadă lucrurile într-o lumină cu totul deosebită de aceea în
care le văzuseră când se certau pe drum. Ruşinea şi sentimentul de vinovăţie i-au făcut să
tacă. Iisus le spusese că El avea să moară pentru mântuirea lor, iar ambiţia lor egoistă era
într-un dureros contrast cu iubirea Lui neegoistă.
Când le spusese că avea să moară şi să învie, Iisus căutase să-i atragă într-o discuţie cu
privire la marea încercare a credinţei care le stătea înainte. Dacă ar fi fost gata să primească ce
dorea El să le descopere, ar fi fost scutiţi de durere şi de disperare grozavă. Cuvintele Lui le-ar
fi adus mângâiere în ceasul întristării şi descurajării. Cu toate că vorbise aşa de lămurit despre
ceea ce Îl aştepta, faptul că amintise că va merge curând în Ierusalim le aprinsese iarăşi
speranţa că împărăţia era pe punctul de a fi întemeiată. Lucrul acesta dusese la cearta cu
privire la cine va ocupa cele mai înalte funcţii. Când Petru a revenit de la mare, ucenicii i-au
spus şi lui despre întrebarea Mântuitorului şi, în cele din urmă, unul a îndrăznit să-L întrebe
pe Iisus: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?”
Mântuitorul i-a adunat pe ucenici în jurul Său şi le-a spus: „Dacă vrea cineva să fie cel
dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor!” Aceste cuvinte erau
atât de solemne şi de impresionante, dar ucenicii erau departe de a le înţelege. Ei nu puteau să
vadă ceea ce înţelegea Hristos. Nu înţelegeau natura Împărăţiei lui Hristos şi această neştiinţă
era cauza aparentă a certurilor lor. Dar adevărata cauză era mai profundă. Explicând natura
Împărăţiei Sale, Hristos ar fi putut stinge cearta, dar aceasta n-ar fi înlăturat cauza. Chiar
după ce ar fi primit cunoştinţă deplină, problema cu privire la întâietate ar fi reînnoit
neînţelegerea. În felul acesta ar fi adus dezastru asupra bisericii, după plecarea lui Hristos.
Cearta pentru locul cel mai de frunte era lucrarea aceluiaşi spirit care începuse marea luptă în
lumile de sus şi care Îl adusese pe Hristos din cer, ca să moară. În faţa Sa, El l-a văzut pe
Lucifer, „fiul zorilor”, întrecându-i în slavă pe toţi îngerii care înconjurau tronul, unit prin
legăturile cele mai strânse cu Fiul lui Dumnezeu. Lucifer spusese: „Voi fi ca Cel Preaînalt”
(Isaia 14:12,14), şi dorinţa după înălţare de sine adusese ceartă în curţile cereşti şi făcuse să
fie alungată o mare parte din oştile lui Dumnezeu. Dacă ar fi dorit cu adevărat să fie asemenea
cu Cel Preaînalt, Lucifer n-ar fi dezertat niciodată de la locul ce i se dăduse în cer, deoarece
spiritul Celui Preaînalt se dă pe faţă în lucrarea neegoistă. Lucifer dorea puterea lui
Dumnezeu, dar nu caracterul Lui. El căuta pentru sine locul cel mai de frunte şi orice fiinţă
care e stăpânită de spiritul lui face la fel. În felul acesta, înstrăinarea, dezbinarea şi cearta
ajung inevitabile. Stăpânirea ajunge premiul celui mai tare. Împărăţia lui Satana este o
împărăţie a forţei; fiecare îi socoteşte pe toţi ceilalţi ca o piedică pentru înaintarea sa sau ca o
treaptă pe care, călcând, să ajungă la un loc mai înalt.
În timp ce Lucifer socotea ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, Hristos, Cel
Proslăvit, „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea
oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la
moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:7,8). Acum crucea era chiar în faţa Sa; şi propriii
ucenici erau aşa de plini de gânduri egoiste – chiar principiul împărăţiei lui Satana –, încât nu
puteau să simtă ca Domnul lor sau măcar să-L înţeleagă atunci când El le vorbea despre
umilirea Sa pentru ei.
Foarte duios, dar cu multă solemnitate, Iisus a încercat să îndrepte răul. El a arătat care
este principiul care stăpâneşte în cer şi în ce constă adevărata mărire, aşa cum este apreciată
după etalonul curţilor de sus. Cei care erau mânaţi de îngâmfare şi dorinţă de înălţare de sine
se gândeau mai mult la ei şi la răsplata pe care urmau să o primească decât la modul în care
ar fi trebuit să-I reîntoarcă lui Dumnezeu darurile pe care le primiseră. Ei nu puteau să aibă
loc în Împărăţia cerurilor, deoarece erau asemenea celor din rândurile lui Satana.
Înainte de onoare este umilinţa. Pentru a sta într-un loc înalt înaintea oamenilor, Dumnezeu
alege pe lucrătorul care, asemenea lui Ioan Botezătorul, ia un loc umil în faţa lui Dumnezeu.
Ucenicul care seamănă mai mult cu un copil este lucrătorul care are mai mult succes în
lucrarea lui Dumnezeu. Inteligenţele cereşti pot să conlucreze cu acela care nu caută să-şi
înalţe eul, ci să salveze suflete. Acela care simte mai mult nevoia după ajutorul divin va stărui
mai mult ca să-l aibă, iar Duhul Sfânt i-L va descoperi pe Iisus, care va întări şi va înălţa
sufletul. În urma comuniunii cu Hristos, el pleacă să lucreze pentru cei care pier în păcatele
lor. El este uns pentru misiunea sa şi are succes acolo unde mulţi învăţaţi şi intelectuali dau
greş.
Dar, când oamenii se înalţă, gândind că ei sunt necesari pentru ca marele plan al lui
Dumnezeu să aibă succes, Domnul face să fie înlăturaţi. Astfel se arată că Dumnezeu nu este
dependent de ei. Lucrarea nu încetează din cauza îndepărtării lor, ci merge mai departe cu
putere şi mai mare.
Nu era destul pentru ucenicii lui Iisus să fie instruiţi cu privire la natura Împărăţiei Sale.
Ceea ce le trebuia era o schimbare a inimii, care să-i aducă în armonie cu principiile ei.
Chemând la Sine un copilaş, Iisus l-a aşezat în mijlocul lor; apoi, strângându-l cu gingăşie în
braţe, El a zis: „Dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu
niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” Simplitatea copilaşului, uitarea de sine şi
iubirea sa plină de încredere sunt însuşiri pe care Cerul le apreciază. Acestea sunt
caracteristicile adevăratei măriri.
Iisus le-a explicat din nou ucenicilor că împărăţia Sa nu este caracterizată prin fast şi
strălucire pământească. La picioarele lui Iisus, toate deosebirile sunt uitate. Bogatul şi săracul,
învăţatul şi neînvăţatul se întâlnesc, neţinând cont de castă sau întâietate lumească. Toţi se
întâlnesc ca fiinţe răscumpărate prin sânge, la fel de dependenţi de Acela care i-a răscumpărat
pentru Dumnezeu.
 Sufletul sincer şi smerit e preţios înaintea lui Dumnezeu. El nu pune sigiliul Său asupra
oamenilor nici după rang, nici după bogăţie, nici după inteligenţă, ci după felul în care ei sunt
una cu Hristos. Domnul slavei este mulţumit cu cei blânzi şi smeriţi cu inima. „Tu îmi dai”,
zicea David, „scutul mântuirii Tale… şi îndurarea Ta” – ca o trăsătură a caracterului omenesc –
„mă face mare” (Psalmii 18:35).
„Oricine primeşte pe acest copilaş în Numele Meu”, a zis Iisus, „Mă primeşte pe Mine, şi
oricine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” „Aşa vorbeşte Domnul:
«Cerul este scaunul Meu de domnie şi pământul, aşternutul picioarelor Mele. Iată spre cine Îmi
voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul
Meu»” (Isaia 66:1,2).
Cuvintele Mântuitorului au trezit în ucenici un simţământ de neîncredere în ei înşişi. Deşi
răspunsul dat nu viza în mod direct pe cineva anume, Ioan a început să se întrebe dacă într-o
anumită împrejurare purtarea lui fusese corectă. Cu spirit ca de copil, el a adus această
problemă înaintea lui Iisus: „Învăţătorule”, a zis el, „noi am văzut pe un om scoţând draci în
Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu mergea după noi.”
Iacov şi Ioan erau de părere că îl opriseră pe omul acela pentru a-I da onoare Domnului lor,
dar acum au început să vadă că de fapt fuseseră geloşi pentru persoana lor. Ei şi-au
recunoscut greşeala şi au primit mustrarea lui Iisus. „Nu-l opriţi, fiindcă nu este nimeni care
să facă minuni în Numele Meu şi să Mă poată grăi de rău îndată după aceea.” Niciunul dintre
cei care, într-un fel oarecare, s-au arătat prietenoşi faţă de Iisus nu trebuia să fie respins.
Mulţi fuseseră adânc mişcaţi de caracterul şi lucrarea lui Hristos şi inimile lor se deschideau în
credinţă faţă de El, iar ucenicii, care nu puteau cunoaşte motivele, trebuiau să fie cu băgare de
seamă, pentru a nu descuraja asemenea suflete. Când Iisus urma să nu mai fie personal
printre ei, iar lucrarea să fie lăsată în mâinile lor, nu trebuiau să-şi îngăduie un spirit mărginit,
exclusivist, ci să dea pe faţă aceeaşi iubire cuprinzătoare, pe care o văzuseră la Învăţătorul lor.
Faptul că cineva nu se potriveşte în totul cu părerile sau ideile noastre personale nu ne va
îndreptăţi să-i interzicem să lucreze pentru Domnul. Hristos este marele Învăţător; noi nu
trebuie să judecăm sau să poruncim, ci fiecare dintre noi să stea cu umilinţă la picioarele lui
Iisus şi să înveţe de la El. Fiecare suflet pe care Dumnezeu l-a făcut binevoitor este un canal
prin care Hristos Îşi va descoperi iubirea Sa iertătoare. Cât de atenţi ar trebui să fim ca nu
cumva să-l descurajăm pe vreunul dintre purtătorii de lumină de la Dumnezeu şi astfel să
împiedicăm razele cu care El ar vrea să lumineze lumea!
Asprimea sau răceala arătată de ucenici faţă de o persoană pe care o atrage Hristos – un act
de felul aceluia săvârşit de Ioan când i-a interzis unui om să facă minuni în Numele lui Hristos
– ar putea avea ca rezultat întoarcerea acelui om pe calea vrăjmaşului, determinând astfel
pierderea unui suflet. Cu privire la cel care ar putea face aşa ceva, Iisus a zis: „Ar fi mai bine
pentru el să i se lege de gât o piatră mare de moară şi să fie aruncat în mare.” Şi a adăugat:
„Dacă mâna ta te face să păcătuieşti, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă,
decât să ai două mâini şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge. Dacă piciorul tău te va
face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două
picioare şi să fii aruncat în gheenă” (Marcu 9:43-45).
Care era motivul pentru care Iisus vorbea atât de hotărât? Deoarece „Fiul omului a venit să
mântuiască ce era pierdut.” Se cuvine să arate ucenicii lui Iisus mai puţină atenţie faţă de
semenii lor, decât a arătat Maiestatea cerului? Fiecare fiinţă a costat un preţ nemărginit şi ce
grozav e păcatul de a îndepărta un suflet de la Hristos, aşa încât, pentru el, iubirea, umilinţa şi
suferinţele Mântuitorului să fie zadarnice!
„Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri
de păcătuire” (Matei 18:7). Lumea, inspirată de Satana, se va împotrivi cu siguranţă urmaşilor
lui Hristos şi va căuta să le distrugă credinţa, dar vai de acela care a luat Numele lui Hristos şi
totuşi este găsit făcând această lucrare! Domnul nostru suferă ocară pentru aceia care pretind
că-L servesc, dar care reprezintă greşit caracterul Său şi astfel mulţi oameni sunt amăgiţi şi
duşi pe căi rătăcite.
 Orice practică sau obicei care ar conduce la păcat şi care ar aduce ocară asupra lui Hristos
a fi mai bine să fie îndepărtate, oricare ar fi sacrificiul. Ceva ce Îl dezonorează pe Dumnezeu nu
poate fi folositor pentru nimeni. Binecuvântarea cerului nu poate să-l însoţească pe un om care
calcă principiile veşnice ale dreptăţii. Şi un singur păcat cultivat cu plăcere este îndestulător
pentru a produce degradarea caracterului şi pentru a-i rătăci pe alţii. Dacă piciorul sau mâna
trebuie tăiate şi chiar ochiul trebuie scos pentru a scăpa trupul de moarte, cu cât mai mult ar
trebui să fie îndepărtat păcatul, care aduce moartea veşnică!
La serviciul ritual se adăuga sare la fiecare jertfă. Aceasta, asemenea jertfei de tămâie,
însemna că numai neprihănirea lui Hristos putea face ca serviciul să fie primit de Dumnezeu.
Referindu-Se la această practică, Iisus a zis: „Orice jertfă va fi sărată cu sare.” „Să aveţi sare în
voi înşivă şi să trăiţi în pace unii cu alţii.” Toţi cei ce vor să se prezinte ca „jertfă vie, sfântă,
plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1) trebuie să primească sarea mântuitoare, neprihănirea
Mântuitorului nostru. Atunci ei devin „sarea pământului” – în mijlocul oamenilor, ei ţin răul pe
loc, aşa cum sarea fereşte de stricăciune (Matei 5:13). Dar, dacă sarea şi-a pierdut gustul, dacă
temerea de Dumnezeu este numai din gură, fără să cuprindă şi iubirea lui Hristos, nu e nicio
putere spre bine în aceasta. Acea viaţă nu poate exercita nicio influenţă mântuitoare asupra
lumii. Energia şi capacitatea voastră de a ajuta la dezvoltarea Împărăţiei Mele, zice Iisus,
depind de primirea Duhului Meu. Voi trebuie să fiţi părtaşi la harul Meu, pentru a fi un miros
de viaţă spre viaţă. Atunci nu va mai fi nici rivalitate, nici căutarea interesului propriu, nici
dorinţa după locul cel mai de frunte. Voi trebuie să aveţi iubirea aceea care nu caută folosul
său, ci binele altuia.
Păcătosul care se pocăieşte să-şi aţintească deci ochii asupra „Mielului lui Dumnezeu, care
ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29); şi, privind, va fi schimbat. Teama lui e preschimbată în
bucurie, iar îndoielile, în nădejde. Se dă pe faţă recunoştinţă. Inima de piatră e sfărâmată. Un
val de iubire inundă sufletul. Hristos este în el ca un izvor de apă care ţâşneşte în viaţa
veşnică. Atunci când Îl privim pe Iisus – Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, lucrând să
salveze ce era pierdut – dispreţuit, batjocorit, luat în râs, alungat din cetate în cetate, până Şi-a
încheiat misiunea, când privim la El în Ghetsimani, unde sudoarea i s-a transformat în
picături mari de sânge, şi pe cruce, murind în agonie – când vedem toate acestea, eul nu mai
pretinde să fie recunoscut. Privind la Iisus, ne vom ruşina de răceala noastră, de letargia şi
egoismul nostru. Vom fi voioşi să fim orice sau nimic, aşa încât să-I putem servi Domnului din
inimă. Ne vom bucura atunci să purtăm crucea în urma lui Iisus, să îndurăm încercările, ocara
sau persecuţia pentru Numele Lui cel scump.
„Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne plăcem
nouă înşine” (Romani 15:1). Nicio fiinţă care crede în Hristos, deşi credinţa sa ar putea să fie
slabă şi paşii săi să i se clatine ca ai unui copilaş, nu ar trebui să fie puţin apreciată. Prin tot
ce ne dă un avantaj asupra altora – fie educaţie, talent, nobleţe de caracter, instruire creştină,
experienţă religioasă – suntem datori faţă de cei mai puţin privilegiaţi, pe cât ne stă în putinţă,
să îi ajutăm şi să îi servim. Dacă suntem tari, să înălţăm braţul celor slabi. Îngeri ai măririi,
care văd pururea faţa Tatălui din cer, sunt bucuroşi să servească celor mai mici ai Lui. Fiinţe
tremurânde, care au multe trăsături de caracter nepotrivite, sunt în grija lor deosebită. Îngerii
sunt totdeauna prezenţi acolo unde sunt mai necesari, alături de cei ce au de dus lupta cea
mai grea cu eul şi al căror mediu de viaţă este mai descurajator. Şi în această servire,
adevăraţii urmaşi ai lui Hristos vor colabora.
Dacă unul dintre aceşti micuţi va fi biruit şi va greşi împotriva ta, datoria ta e să cauţi
îndreptarea lui. Nu aştepta ca el să facă prima încercare de împăcare. „Ce credeţi?” a zis Iisus.
„Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una dintre ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă
pe munţi şi se duce să o caute pe cea rătăcită? Şi dacă se întâmplă să o găsească, adevărat vă
spun că are mai multă bucurie de ea decât de cele nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră. Tot
aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi.”
În umilinţă, luând seama „la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” (Galateni 6:1), mergi la cel
greşit şi „spune-i între tine şi el singur.” Nu-l expune ruşinii, punând greşeala lui în faţa altora,
şi nu aduce ocară asupra lui Hristos, făcând să fie cunoscut în public păcatul sau greşeala
unuia care poartă Numele Lui. Deseori, adevărul trebuie să fie spus clar către cel care a greşit;
el trebuie condus să-şi vadă greşeala, ca să poată să se îndrepte. Dar nu trebuie să-l judeci sau
să-l condamni. Nu încerca să te îndreptăţeşti. Toată stăruinţa ta să fie pentru îndreptarea lui.
În tratarea rănilor sufletului, este nevoie de atingerea cea mai delicată şi de sensibilitatea cea
mai aleasă. Numai iubirea care se revarsă de la Cel ce a suferit pe Golgota poate izbuti în
împrejurarea aceasta. Fratele să arate o iubire plină de înţelegere faţă de fratele său, ştiind că,
dacă izbuteşte, va „mântui un suflet de la moarte şi va acoperi o sumedenie de păcate” (Iacov
5:20).
Dar chiar şi încercarea aceasta poate să nu izbutească. Atunci, a zis Iisus, „mai ia cu tine
unul sau doi.” S-a putea ca influenţa lor unită să izbutească acolo unde a celui dintâi a fost
fără succes. Nefiind amestecaţi în neînţelegerea aceea, ei vor putea fi mai nepărtinitori şi faptul
acesta va da mai multă greutate sfatului faţă de cel greşit.
Dacă nu vrea să asculte de ei, atunci, şi numai atunci, problema să fie adusă înaintea
întregii biserici. Membrii bisericii, ca reprezentanţi ai lui Hristos, să se unească în rugăciune şi
să stăruie cu iubire ca acela care a greşit să fie îndreptat. Duhul Sfânt va vorbi prin servii Săi,
stăruind de cel rătăcit să se întoarcă la Dumnezeu. Apostolul Pavel, vorbind sub inspiraţie,
zice: „Ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos:
Împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2 Corinteni 5:20). Cel care leapădă această invitaţie a rupt
legătura care-l unea cu Hristos şi în felul acesta s-a rupt de părtăşia cu biserica. De aici
înainte, a zis Iisus, „să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş.” Dar fratele acela nu trebuie
să fie privit ca şi cum nu ar mai avea drept la mila lui Dumnezeu. Să nu fie dispreţuit sau
neglijat de către fraţii lui de mai înainte, ci să fie tratat cu duioşie şi compătimire, ca una
dintre oile pierdute pe care Hristos o caută pentru a o aduce la staulul Său.
Învăţătura dată de Hristos cu privire la felul în care trebuie să ne purtăm cu cei greşiţi
repetă într-o formă mai concretă învăţătura dată lui Israel prin Moise: „Să nu urăşti pe fratele
tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci cu un păcat din pricina lui”
(Leviticul 19:17). Adică acela care neglijează datoria pe care i-a încredinţat-o Hristos, de a
încerca să-i îndrepte pe cei care sunt în rătăcire şi păcat, se face părtaş la păcat. Pentru relele
pe care le-am fi putut împiedica, suntem răspunzători ca şi când noi înşine le-am fi făcut.
Noi trebuie să discutăm personal cu cel care a greşit şi să-i arătăm greşeala pe care a făcut-
o. Nu trebuie să facem din aceasta un obiect al discuţiilor şi criticilor între noi. Nici chiar după
ce acest caz a fost prezentat înaintea bisericii nu avem libertatea să repetăm lucrul acesta către
alţii. Cunoaşterea greşelilor săvârşite de creştini va fi o piatră de poticnire pentru lumea
necredincioasă şi, stăruind asupra acestor lucruri, noi nu avem decât de pierdut, căci privind
suntem transformaţi. În timp ce căutăm să îndreptăm greşelile unui frate, Spiritul lui Hristos
ne va conduce să-l apărăm cât de mult cu putinţă de criticile oricui, chiar şi ale propriilor fraţi
şi cu atât mai mult de mustrările lumii necredincioase. Noi înşine greşim şi avem nevoie de
mila şi de iertarea lui Hristos, şi El ne îndeamnă să ne purtăm unul cu altul aşa cum dorim să
Se poarte El cu noi.
„Orice veţi lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi
dezlegat şi în cer.” Voi lucraţi ca trimişi împuterniciţi ai Cerului, şi efectele lucrării voastre sunt
pentru vecie.
Dar noi nu suntem lăsaţi să ducem singuri această răspundere mare. Acolo unde Cuvântul
Său e ascultat cu o inimă sinceră, Hristos este de faţă. El este prezent nu numai în adunările
bisericii, ci, oriunde se adună în Numele Său oricât de puţini ucenici, va fi şi El acolo. El zice:
„Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl
Meu, care este în ceruri.”
Iisus zice: „Tatăl Meu care este în ceruri”, amintindu-le astfel ucenicilor că, deşi prin natura
Sa omenească El este legat de ei, este părtaş la încercările lor şi simpatizează cu ei în
suferinţele lor, prin natura Sa dumnezeiască este legat de tronul Celui Nemărginit. Minunată
asigurare! Inteligenţele cereşti se unesc cu oamenii în iubire şi acţiune, pentru a salva ce a fost
pierdut. Şi toată puterea cerului se uneşte cu iscusinţa omenească, pentru a atrage suflete la
Hristos.
PARTEA 6

CEL LEPĂDAT
 CAPITOLUL 49

LA SĂRBĂTOAREA
CORTURILOR

D
e trei ori pe an, iudeii erau obligaţi să se adune la Ierusalim, pentru scopuri religioase.
Învăluit în stâlpul de nor, Conducătorul nevăzut al lui Israel dăduse îndrumări cu
privire la aceste adunări. În timpul robiei, ele n-au putut fi ţinute, dar, când a revenit în
ţară, poporul a început să ţină din nou aceste sărbători. Era planul lui Dumnezeu ca
aceste aniversări să-L readucă în mintea oamenilor. Dar, cu puţine excepţii, preoţii şi
conducătorii naţiunii pierduseră din vedere lucrul acesta. Cel care rânduise aceste adunări
naţionale şi care le lămurise însemnătatea era martor la pervertirea lor.
Sărbătoarea Corturilor era ultima adunare din an. Planul lui Dumnezeu era ca, la data
aceasta, poporul să se gândească la bunătatea şi îndurările Lui. Întreaga ţară fusese sub
ocrotirea Sa, primind binecuvântările Sale. Zi şi noapte, El purtase de grijă. Ploaia şi soarele
făcuseră ca pământul să producă roade. În văile şi câmpiile Palestinei, recolta fusese adunată.
Măslinele fuseseră culese, iar uleiul preţios fusese adunat în vase. Palmierii îşi dăduseră
fructele. Ciorchinii de struguri purpurii fuseseră călcaţi în teasc.
Sărbătoarea ţinea şapte zile şi, pentru sărbătorirea ei, locuitorii Palestinei şi israeliţii care
locuiau în alte ţări îşi părăseau căminele şi veneau la Ierusalim. De aproape şi de departe,
oamenii veneau aducând cu ei semnele bucuriei. Bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, toţi aduceau
câte un dar oarecare, ca un tribut de recunoştinţă Aceluia care încununase anul cu bunătăţi şi
făcuse ca paşii Lui să reverse belşugul. Se aducea din păduri tot ce putea să fie plăcut ochiului
şi să dea expresie bucuriei tuturor. Oraşul avea înfăţişarea unei păduri frumoase.
Sărbătoarea aceasta nu era numai o expresie a recunoştinţei pentru recoltă, ci şi o amintire
a grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu pentru Israel în pustie. În amintirea locuirii lor în corturi, în
timpul sărbătorii, israeliţii locuiau în colibe sau corturi făcute din verdeaţă. Acestea erau
aşezate pe străzi, în curţile templului sau pe acoperişuri. Dealurile şi văile care înconjurau
Ierusalimul erau de asemenea pline cu aceste locuinţe înverzite şi păreau vii din cauza
mulţimii de oameni.
Cu cântări sfinte şi cu mulţumiri, închinătorii sărbătoreau această ocazie. Cu puţin înainte
de această sărbătoare era Ziua Ispăşirii, când, după ce îşi mărturiseau păcatele, oamenii erau
declaraţi ca fiind în pace cu Cerul. În felul acesta, se pregătea calea pentru bucuria sărbătorii.
„Lăudaţi pe Domnul căci este bun, căci îndurarea Lui ţine în veci” (Psalmii 106:1). Cuvintele
acestea răsunau triumfător, în timp ce tot felul de instrumente, împreună cu strigăte de osana,
însoţeau cântarea. Templul era centrul bucuriei tuturor. Aici avea loc solemnitatea
ceremoniilor pentru jertfă. Aici, rânduit de o parte şi de alta a scării de marmură albă de la
clădirea sfântă, corul leviţilor conducea serviciul cântărilor. Mulţimea credincioşilor, fluturând
ramuri de palmier şi de mirt, prindea ecoul corului şi melodia era reluată de glasurile din
apropiere şi depărtare, până când dealurile din jur răsunau de cântece de laudă.
Noaptea, atât templul, cât şi curtea străluceau de lumină artificială. Muzica, unduirea
ramurilor de palmier, osanalele voioase, marea adunare de oameni, peste care se revărsa
lumina din lămpile suspendate, costumele preoţilor şi măreţia ceremoniilor se uneau pentru a
da naştere unei privelişti care îi impresiona adânc pe privitori. Dar cea mai impresionantă
ceremonie a sărbătorii, care dădea naştere celei mai mari veselii, era aceea care amintea un
eveniment petrecut în călătoria prin pustie.
Încă din zorii zilei, preoţii sunau prelung şi pătrunzător din trâmbiţele lor de argint, iar
trâmbiţele şi strigătele oamenilor din colibele lor răsunau pe deal şi câmpie, salutând ziua de
sărbătoare. Apoi preotul scotea din apele curgătoare ale Chedronului un vas plin cu apă şi,
ridicându-l, în timp ce trâmbiţele sunau, urca pe treptele largi ale templului, cu pas solemn şi
rar, în timp ce cânta: „Picioarele mi se opresc în porţile tale, Ierusalime!” (Psalmii 122:2).
El aducea urciorul cu apă la altarul care se afla în mijlocul curţii preoţilor. Aici erau două
vase de argint, iar lângă fiecare dintre ele se afla câte un preot. Urciorul cu apă era turnat într-
un vas, iar în celălalt, un urcior cu vin; şi conţinutul acestora curgea, printr-un tub, în pârâul
Chedron şi ajungea apoi în Marea Moartă. Turnarea acestei ape consacrate reprezenta izvorul
care a ţâşnit din stâncă la porunca lui Dumnezeu, pentru a stinge setea copiilor lui Israel.
Atunci, glasul de bucurie suna mai departe: „Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina
laudelor mele… Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii” (Isaia 12:2,3).
În timp ce fiii lui Iosif făceau pregătiri pentru a lua parte la Săr­bătoarea Corturilor, au
văzut că Hristos nu făcea nicio mişcare pentru a arăta că ar vrea să meargă şi El. L-au urmărit
cu ne­linişte. De când cu vindecarea de la Betesda, nu mai luase parte la adunările naţionale.
Pentru a ocoli certuri zadarnice cu conducătorii din Ierusalim, El Îşi restrânsese lucrarea la
Galileea. Aparenta neglijare a marilor adunări religioase şi vrăjmăşia făţişă a preoţilor şi
rabinilor erau o cauză de nelinişte pentru cei din jurul Lui şi chiar pentru ucenicii şi rudele
Sale. În învăţăturile Sale, El arătase binecuvântările ascultării de Legea lui Dumnezeu, dar, cu
toate acestea, părea indiferent faţă de slujbele care fuseseră rânduite de Dumnezeu. Faptul că
avea de a face cu vameşi şi cu alţi oameni cu nume rău, faptul că nu ţinea seama de datinile
rabinilor şi libertatea cu care nu respecta pretenţiile tradiţionale cu privire la Sabat, totul părea
că-L pune în vrăjmăşie cu autorităţile religioase şi dădea naştere la multe întrebări. Fraţii Săi
socoteau drept o greşeală îndepărtarea Lui de oamenii mari şi învăţaţi ai neamului. Ei gândeau
că oamenii aceştia aveau desigur dreptate şi că Hristos greşea când li Se împotrivea. Dar ei
observaseră viaţa Lui neprihănită şi, deşi nu se uniseră cu ucenicii, fuseseră adânc
impresionaţi de lucrările Lui. Popularitatea Lui în Galileea le mulţumea ambiţia; ei tot mai
sperau că va da o dovadă a puterii Lui, care îi va face pe farisei să vadă că El era ceea ce
pretindea. Ce ar fi fost dacă El era Mesia, Prinţul lui Israel! Ei cultivau gândul acesta cu o
satisfacţie plină de mândrie.
Erau aşa de nerăbdători în privinţa aceasta, încât au stăruit ca Hristos să meargă la
Ierusalim. „Pleacă de aici”, au zis ei, „şi du-Te în Iudeea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe
care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns, când caută să se facă cunoscut; dacă faci aceste
lucruri, arată-Te lumii.” Acest „dacă” exprima îndoială şi necredinţă. Ei Îl socoteau fricos şi
slab. Dacă El ştia că este Mesia, la ce bun această neînţeleasă rezervă şi inactivitate? Dacă
avea cu adevărat puterea aceasta, de ce nu mergea curajos la Ierusalim să-Şi susţină
pretenţiile? Pentru ce nu făcea în Ierusalim minunile de care se dusese vestea în Galileea? Nu
Te ascunde în provincii lăturalnice, ziceau ei, unde să faci marile Tale minuni în folosul unor
ţărani şi pescari nepricepuţi. Arată-Te în capitală, câştigă sprijinul preoţilor şi conducătorilor şi
uneşte naţiunea, pentru a întemeia noua împărăţie.
Aceşti fraţi ai lui Iisus judecau după aceleaşi motive egoiste, care se află atât de des în inima
celor cu ambiţie după slavă. Acesta era spiritul ce domnea în lume. Ei erau supăraţi că, în loc
să caute un tron împărătesc, Hristos Se declara ca fiind Pâinea vieţii. Ei au fost foarte
dezamăgiţi când aşa de mulţi dintre ucenicii Lui L-au părăsit. Ei înşişi se depărtaseră de El, ca
să nu fie siliţi să recunoască ceea ce arătau şi faptele Lui – că El era trimisul lui Dumnezeu.
„Iisus le-a zis: «Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea totdeauna vă este prielnică. Pe
voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei
sunt rele. Suiţi-vă voi la praznicul acesta; Eu încă nu Mă sui la praznicul acesta, fiindcă nu Mi
s-a împlinit încă vremea». După ce le-a spus aceste lucruri, a rămas în Galileea.” Fraţii Îi
vorbiseră oarecum poruncitor, arătându-I ce drum trebuie să urmeze. El le-a întors mustrarea,
neaşezându-i în aceeaşi categorie cu ucenicii Lui plini de sacrificiu de sine, ci împreună cu
lumea. „Pe voi lumea nu vă poate urî”, a zis El; „pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc
despre ea că lucrările ei sunt rele.” Lumea nu-i urăşte pe cei ce i se aseamănă în spirit, ci îi
iubeşte ca pe unii care sunt ai ei.
Pentru Hristos, lumea nu era un loc în care a venit pentru a duce o viaţă uşoară sau pentru
a dobândi mărire personală. El nu căuta să pună mâna pe puterea şi slava acestei lumi. Nu
aceasta era răsplata pe care o dorea El. Lumea era locul în care fusese trimis de Tatăl Său. El
fusese dat pentru viaţa lumii, pentru a realiza marele plan al mântuirii. El Îşi îndeplinea
lucrarea pentru o lume căzută. Dar nu trebuia să Se încumete şi nici să grăbească primejdia
sau criza. Fiecare eveniment din lucrarea Sa avea ceasul lui anumit. El trebuia să aştepte cu
răbdare. El ştia că avea să întâmpine ura lumii. Ştia că lucrarea Sa se va termina cu moartea,
dar nu era voia Tatălui Său ca El să Se expună înainte de vreme.
De la Ierusalim, vestea despre minunile lui Hristos se împrăştiase peste tot pe unde erau
răspândiţi iudeii şi, deşi de mai multe luni lipsise de la sărbători, interesul faţă de El nu
scăzuse. Din toate părţile pământului veniseră mulţi la Sărbătoarea Corturilor, în speranţa de
a-L vedea. La începutul sărbătorilor, mulţi întrebaseră despre El. Fariseii şi conducătorii Îl
aşteptau să vină, nădăjduind să găsească un prilej de a-L condamna. Ei întrebau cu
nerăbdare: „Unde este?”, dar nimeni nu ştia. Oamenii se gândeau la El mai mult decât la orice.
De frica preoţilor şi a conducătorilor, nimeni nu îndrăznea să-L recunoască drept Mesia, dar
pretutindeni se discuta în ascuns şi cu interes despre El. Mulţi Îl apărau ca pe un trimis al lui
Dumnezeu, în timp ce alţii Îl denunţau ca pe un înşelător al poporului.
Între timp, Iisus a ajuns la Ierusalim, în mod liniştit. El alesese un drum neumblat, pentru
a-i evita pe călătorii care se îndreptau din toate părţile spre cetate. Dacă S-ar fi alăturat uneia
dintre caravanele care suiau la sărbătoare, atenţia publică ar fi fost atrasă către El la intrarea
în cetate şi o demonstraţie populară în favoarea Sa ar fi aţâţat autorităţile împotriva Lui. Ca să
evite aceasta, a ales să facă drumul singur.
În timpul sărbătorii, când frământarea mulţimii cu privire la El ajunsese la culme, a intrat
în curtea templului, în mijlocul mulţimii. Din cauza lipsei de la sărbătoare, se spusese că El nu
îndrăznea să Se arate în faţa preoţilor şi a conducătorilor. Toţi au fost surprinşi când L-au
văzut. Orice glas a fost adus la tăcere. Toţi se minunau de demnitatea şi curajul arătate în faţa
vrăjmaşilor puternici, care căutau să-I ia viaţa.
Stând în picioare în mijlocul acestei mari mulţimi, Iisus a vorbit aşa cum nu mai făcuse
nimeni vreodată. Cuvintele Sale dovedeau că El cunoştea legile şi instituţiile lui Israel, serviciul
jertfelor şi învăţăturile profeţilor mult mai bine decât rabinii şi preoţii. El a sfărâmat barierele
formalismului şi tradiţiei. Scenele vieţii viitoare păreau să se desfăşoare cu claritate în faţa Lui.
Ca unul care privea nevăzutul, El vorbea despre cele pământeşti şi despre cele cereşti, despre
cele omeneşti şi despre cele dumnezeieşti cu o autoritate absolută. Cuvintele Sale erau foarte
clare şi convingătoare şi, din nou, ca la Capernaum, oamenii se mirau de învăţătura Lui,
„pentru că vorbea cu putere” (Luca 4:32). În diferite chipuri, El şi-a avertizat ascultătorii despre
nenorocirile ce vor veni asupra tuturor acelora care vor lepăda binecuvântările pe care venise
să le aducă. El dăduse toate dovezile posibile că venise de la Dumnezeu şi că făcuse orice
sforţare posibilă pentru a-i aduce la pocăinţă. El ar fi vrut să-Şi scape neamul de vina de a-L fi
lepădat şi omorât pe Fiul lui Dumnezeu.
Toţi se minunau de cunoştinţele pe care le avea din lege şi din profeţii şi întrebarea aceasta
trecea de la unul la altul: „Cum are Omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?”
Nimeni nu era socotit învăţător în cele religioase, dacă nu studiase la şcolile rabinice şi atât
Iisus, cât şi Ioan Botezătorul erau consideraţi ca fiind ignoranţi, din cauză că nu primiseră
această educaţie. Cei care îi ascultau erau impresionaţi de cunoştinţa lor din Scriptură, ştiind
că ei „n-au învăţat niciodată.” E adevărat că de la oameni nu învăţaseră, dar Dumnezeul
cerului era Învăţătorul lor şi de la El primiseră cea mai înaltă înţelepciune.
 Când Iisus a vorbit în curtea templului, oamenii au rămas uimiţi. Chiar şi oamenii care erau
cei mai porniţi împotriva Lui s-au simţit neînstare să-I facă vreun rău. În acest timp, toate
celelalte interese erau uitate.
Zi după zi, El a învăţat norodul, până în ultima zi, „care era ziua cea mare a praznicului.”
Dimineaţa acestei zile i-a găsit pe oameni obosiţi de îndelunga durată a serbărilor. Deodată,
Iisus Şi-a înălţat glasul, care a răsunat prin curţile templului:
„Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge
râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Starea poporului a făcut ca acest apel să fie foarte
puternic. Ei stăruiseră în scene de nesfârşită pompă şi sărbătoare, ochii lor fuseseră orbiţi de
lumină şi culoare, iar urechile lor, mângâiate de cea mai bogată muzică, dar în tot şirul acestor
ceremonii nu fusese nimic care să împlinească lipsurile spirituale, nimic care să aline setea
sufletului pentru cele nepieritoare. Iisus i-a invitat să vină şi să bea din izvorul vieţii, din ceea
ce avea să fie ca un izvor de apă, curgând în viaţa veşnică.
De dimineaţă, preotul săvârşise ceremonia care comemora lovirea stâncii în pustie. Stânca
aceea era un simbol al Său, al Aceluia care, prin moartea Sa, avea să dea ocazie să curgă râuri
de mântuire pentru toţi cei însetaţi. Cuvintele lui Hristos erau apa vieţii. Acolo, în prezenţa
mulţimii adunate, El S-a oferit să fie lovit, pentru ca apa vieţii să se poată revărsa în lume.
Lovindu-L pe Hristos, Satana credea că Îl va distruge pe Domnul vieţii, dar din Stânca lovită au
curs râuri de apă vie. Când Iisus a vorbit astfel către popor, inima oamenilor a fost mişcată de
o teamă plină de respect şi mulţi erau gata să zică împreună cu femeia din Samaria: „Dă-mi
această apă, ca să nu-mi mai fie sete” (Ioan 4:15).
Iisus cunoştea nevoile sufletului. Fastul, bogăţiile şi onoarea nu pot mulţumi inima. „Dacă
însetează cineva, să vină la Mine.” Bogatul, săracul, cel de sus şi cel de jos sunt toţi la fel de
bineveniţi. El făgăduieşte să uşureze mintea împovărată, să mângâie pe cel întristat şi să dea
nădejde celui descurajat. Mulţi dintre cei care Îl ascultau pe Iisus erau întristaţi din cauza
nădejdilor spulberate, mulţi nutreau dureri ascunse, mulţi căutau să-şi astâmpere dorinţa
inimii prin bucuriile lumii şi lauda oamenilor, dar, când totul era câştigat, vedeau că au
muncit din greu numai pentru a ajunge la o fântână crăpată, din care nu puteau să-şi aline
setea. În mijlocul scânteierii scenei voioase, ei stăteau nemulţumiţi şi trişti. Dar cuvintele lui
Iisus: „Dacă însetează cineva” i-au trezit brusc din meditaţia lor întristată şi, în timp ce
ascultau cuvintele care au urmat, mintea lor s-a luminat de o nouă nădejde. Duhul Sfânt a
prezentat simbolul înaintea lor, până când au văzut în El oferta darului nepreţuit al mântuirii.
Apelul lui Hristos către sufletul însetat încă mai răsună şi ni se adresează cu şi mai mare
putere decât celor care L-au auzit în templu, în ultima zi a praznicului. Fântâna este deschisă
pentru toţi. Celor obosiţi şi zdrobiţi, li se oferă băutura înviorătoare a vieţii veşnice. Iisus încă
mai strigă: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.” „Celui ce-i este sete să vină. Cine
vrea să ia apa vieţii fără plată.” „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi
sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în
viaţa veşnică” (Apocalipsa 22:17; Ioan 4:11).
 CAPITOLUL 50

PRINTRE CURSE

T
ot timpul cât a stat la Ierusalim în cursul praznicului, Iisus a fost pândit de iscoade. În
fiecare zi, căutau mijloace de a-L aduce la tăcere. Preoţii şi conducătorii căutau să-L
prindă în cursă. Au făcut planul de a-L opri prin violenţă. Dar aceasta nu era totul.
Doreau să-L umilească pe acest Învăţător galileean în faţa poporului.
În prima zi a participării Sale la sărbătoare, conducătorii veniseră la El, întrebându-L
cu ce putere învaţă. Doreau să întoarcă atenţia oamenilor de la El la problema dreptului Său
de a învăţa şi, în acelaşi timp, la importanţa şi autoritatea lor.
„Învăţătura Mea nu este a Mea”, a zis El, „ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. Dacă vrea cineva
să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu
vorbesc de la Mine” (Ioan 7:16,17). Iisus n-a întâmpinat întrebarea acestor batjocoritori
răspunzând cu batjocură, ci prin dezvăluirea adevărului necesar pentru mântuirea sufletului.
Înţelegerea şi aprecierea adevărului, a zis El, depind mai mult de inimă decât de minte.
Adevărul trebuie primit în suflet; el pretinde supunerea voinţei. Dacă adevărul ar putea să fie
supus numai raţiunii, mândria n-ar fi o piedică în calea primirii lui. Dar el trebuie să fie primit
prin lucrarea harului în inimă şi primirea lui depinde de lepădarea oricărui păcat pe care ni-l
descoperă Duhul lui Dumnezeu. Posibilităţile unui om de a cunoaşte adevărul, oricât de
strălucite ar fi, se vor dovedi nefolositoare câtă vreme inima nu se deschide să primească
adevărul şi până nu are loc o conştientă lepădare a oricărui obicei şi a oricărei deprinderi
potrivnice principiilor lui. Acelora care se predau în felul acesta lui Dumnezeu, cu dorinţa
sinceră de a cunoaşte şi împlini voinţa Lui, adevărul li se va descoperi ca fiind puterea lui
Dumnezeu pentru mântuirea lor. Aceştia vor fi în stare să-l deosebească pe acela care vorbeşte
din partea lui Dumnezeu, de acela care vorbeşte numai de la sine. Fariseii nu aşezaseră voinţa
lor de partea voinţei lui Dumnezeu. Ei nu căutau să cunoască adevărul, ci să găsească vreo
scuză pentru a scăpa de el. Hristos a arătat că, din cauza aceasta, ei nu înţelegeau învăţătura
Lui.
Apoi a descoperit mijlocul prin care să poată fi deosebit adevăratul învăţător de cel fals:
„Cine vorbeşte de la sine, caută slava lui însuşi, dar cine caută slava Celui ce l-a trimis, acela
este adevărat şi în el nu este strâmbătate” (Ioan 7:18). Acela care caută slava sa vorbeşte
numai de la sine. Spiritul preocupării numai pentru sine îşi trădează originea. Dar Hristos
căuta slava lui Dumnezeu. El rostea cuvintele lui Dumnezeu. Aceasta era dovada autorităţii
Sale ca Învăţător al adevărului.
Iisus le-a dat rabinilor o dovadă a divinităţii Sale, arătându-le că citeşte în inima lor. De la
vindecarea săvârşită la Betesda, ei au pus la cale moartea Lui. În felul acesta, ei înşişi călcau
legea pe care pretindeau că o apără. „Oare nu v-a dat Moise Legea?” a zis El. „Totuşi nimeni
din voi nu ţine Legea. De ce căutaţi să Mă omorâţi?”
Ca o străfulgerare, aceste cuvinte le-au descoperit rabinilor prăpastia ruinei în care erau
gata să se prăbuşească. Pentru o clipă, s-au îngrozit. Ei au văzut că se luptă împotriva unei
puteri nemărginite. Dar nu voiau să primească avertizarea. Pentru a-şi păstra influenţa asupra
poporului, planurile lor criminale trebuiau să rămână ascunse. Abătându-se de la întrebarea
lui Iisus, ei au exclamat: „Ai drac. Cine caută să Te omoare?” Ei insinuau că minunile lui Iisus
erau venite de la un duh rău.
 Iisus n-a ţinut seama de această insinuare. El a trecut mai departe, explicând că lucrarea
Sa de vindecare la Betesda era în armonie cu legea Sabatului şi că era îndreptăţită chiar de
interpretarea pe care iudeii o dădeau legii. El a zis: „Moise v-a dat porunca privitoare la tăierea
împrejur… şi voi tăiaţi împrejur pe om în ziua Sabatului.” După lege, fiecare copil trebuia să fie
circumcis în ziua a opta. Dacă timpul prescris cădea în Sabat, ritualul trebuia săvârşit atunci.
Cu atât mai mult era în armonie cu spiritul legii să fie „însănătoşit un om în ziua Sabatului.”
El le-a atras atenţia, zicând: „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după dreptate.”
Conducătorii au fost aduşi la tăcere şi mulţi din popor ziceau: „Nu este El acela pe care
caută ei să-L omoare? Şi totuşi iată că vorbeşte pe faţă şi ei nu-I zic nimic; nu cumva, în
adevăr, cei mai mari vor fi cunoscut că El este Hristosul?”
Mulţi dintre ascultătorii lui Hristos, care locuiau în Ierusalim şi care nu erau în
necunoştinţă de uneltirile celor mari împotriva Lui, se simţeau atraşi către El cu o putere
irezistibilă. Îi stăpânea convingerea că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar Satana era gata să
strecoare îndoiala şi, pentru aceasta, calea era pregătită chiar de greşitele lor păreri despre
Mesia şi venirea Lui. Toţi credeau că Hristos trebuia să Se nască la Betleem, dar că după câtva
timp avea să dispară şi că la a doua Lui venire nimeni nu avea să ştie de unde venea. Nu puţini
erau aceia care susţineau că Mesia nu avea nicio legătură de rudenie cu neamul omenesc.
Deoarece Iisus din Nazaret nu satisfăcea aşteptările poporului în ce priveşte slava lui Mesia,
mulţi se alăturau celor care spuneau: „Dar noi ştim de unde este omul acesta; însă când va
veni Hristosul, nimeni nu va şti de unde este.”
În timp ce ei pendulau între îndoială şi credinţă, Iisus le-a cunoscut gândurile şi le-a
răspuns: „Mă cunoaşteţi şi Mă ştiţi de unde sunt. Eu n-am venit de la Mine Însumi, ci Cel ce
M-a trimis este adevărat, şi voi nu-L cunoaşteţi.” Ei pretindeau că ştiu care trebuie să fie
obârşia lui Hristos, dar nu ştiau nimic despre ea. Dacă ar fi trăit în deplină armonie cu voinţa
lui Dumnezeu, L-ar fi cunoscut pe Fiul Lui, când El li S-a descoperit.
Ascultătorii ar fi trebuit să înţeleagă cuvintele lui Hristos. Ele erau o repetare lămurită a
celor susţinute de El în faţa Sinedriului, cu multe luni înainte, când S-a declarat Fiul lui
Dumnezeu. După cum atunci cei mai mari au căutat să-L dea la moarte, tot astfel era şi acum,
dar erau împiedicaţi de o putere nevăzută, care punea o stavilă furiei lor, zicându-le: „Până aici
să mergeţi şi mai departe nu.”
Erau foarte mulţi oameni care credeau în El şi se întrebau: „Când va veni Hristosul, va face
mai multe semne decât a făcut omul acesta?” Conducătorii fariseilor, care urmăreau cu
nerăbdare mersul lucrurilor, au prins cuvintele de simpatie şoptite de mulţime. Dând fuga la
mai-marii preoţilor, au făcut planul să-L aresteze. Totuşi au rânduit să-L prindă când era
singur, deoarece se temeau să pună mâna pe El în faţa poporului. Din nou, Iisus a dovedit că
le citeşte gândurile. „Mai sunt cu voi puţină vreme”, a zis El, „şi apoi Mă duc la Cel ce M-a
trimis. Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde voi fi Eu, voi nu veţi putea veni.” În curând,
urma să găsească un refugiu dincolo de atingerea batjocurilor şi a urii lor. El urma să Se înalţe
la Tatăl, spre a fi din nou Cel adorat de îngeri, iar omorâtorii Lui nu puteau să ajungă
niciodată acolo.
Batjocoritori, rabinii au zis: „Unde are de gând să se ducă omul acesta, ca să nu-L putem
găsi? Doar n-o avea de gând să Se ducă la cei împrăştiaţi printre greci şi să înveţe pe greci?” Ei
nici nu visau că, prin cuvintele lor batjocoritoare, descriu misiunea lui Hristos! Toată ziua Îşi
întinsese mâinile către un popor neascultător şi batjocoritor; totuşi El avea să fie găsit de cei ce
nu-L căutau, să Se descopere unui popor care n-a chemat Numele Lui (Romani 10:20,21).
Mulţi dintre cei care se convinseseră că Iisus era Fiul lui Dumnezeu erau duşi în rătăcire de
raţionamentul fals al preoţilor şi rabinilor. Învăţătorii aceştia repetaseră cu mare efect profeţiile
privitoare la Mesia, că „va împărăţi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în
faţa bătrânilor Lui”, că „El va stăpâni de la o mare la alta şi de la Râu până la marginile
pământului” (Isaia 24:23; Psalmii 72:8). Apoi au comparat cu dispreţ slava descrisă aici cu
înfăţişarea umilă a lui Iisus. Chiar cuvintele profeţiei erau în aşa fel răstălmăcite, încât să
susţină rătăcirea. Dacă ar fi cercetat Cuvântul cu sinceritate pentru ei înşişi, oamenii n-ar mai
fi fost duşi în rătăcire. Capitolul 61 din Isaia mărturiseşte că Hristos trebuia să facă tocmai
lucrarea pe care o făcea. Capitolul 53 arată lepădarea şi suferinţele Sale în lume şi capitolul 59
descrie caracterul preoţilor şi rabinilor.
Dumnezeu nu-i constrânge pe oameni să dea la o parte necredinţa. În faţa lor se află lumina
şi întunericul, adevărul şi rătăcirea. Ei singuri trebuie să hotărască ce vor să primească.
Mintea omului este înzestrată cu puterea de a deosebi între bine şi rău. Dumnezeu nu vrea ca
oamenii să ia hotărâri sub imperiul impulsurilor, ci din cântărirea dovezilor, comparând cu
grijă text cu text. Dacă ar fi lăsat la o parte prejudecăţile şi ar fi comparat profeţia scrisă cu
faptele care caracterizau viaţa lui Iisus, iudeii ar fi observat o frumoasă armonie între profeţii şi
împlinirea lor în viaţa şi activitatea umilului Galileean.
Astăzi, mulţi sunt înşelaţi la fel ca iudeii. Învăţătorii religioşi citesc Biblia în lumina
înţelegerii şi tradiţiei proprii, iar oamenii nu cercetează Scriptura pentru ei înşişi şi nici nu
gândesc pentru ei înşişi, ca să ştie care este adevărul; ei îşi predau judecata şi îşi încredinţează
sufletul în mâna conducătorilor lor. Predica şi învăţătura din Cuvântul Său sunt un mijloc
rânduit de Dumnezeu pentru răspândirea luminii, dar noi trebuie să comparăm cu Scriptura
orice învăţătură omenească. Oricine va cerceta Biblia cu rugăciune, dorind să cunoască
adevărul, ca să poată asculta de el, va primi lumina dumnezeiască. El va înţelege Scripturile.
„Dacă cineva vrea să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la
Dumnezeu” (Ioan 7:17).
În cea din urmă zi a praznicului, aprozii trimişi de preoţi şi conducători să-L aresteze pe
Hristos s-au întors fără El. Au fost atunci întrebaţi cu mânie: „De ce nu L-aţi adus?” Cu o
înfăţişare solemnă, ei au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.”
Inima lor împietrită se înmuiase auzind cuvintele lui Hristos. Când El vorbea în curtea
templului, ei se apropiaseră pentru a prinde vreun cuvânt pe care să-l poată întoarce împotriva
Lui. Dar, în timp ce ascultau, scopul pentru care veniseră a fost uitat. Au stat ca vrăjiţi şi
Hristos S-a descoperit sufletului lor. Ei au văzut ceea ce preoţii şi conducătorii nu voiau să
vadă – natura omenească inundată de slava divină. S-au întors plini de gândul acesta, atât de
impresionaţi de cuvintele Lui, încât la întrebarea: „De ce nu L-aţi adus?” au putut să spună
doar atât: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.”
La prima lor întâlnire cu Hristos, preoţii şi conducătorii avuseseră aceeaşi convingere. Inima
lor fusese adânc mişcată şi gândul acesta venise cu putere în mintea lor: „Niciodată n-a vorbit
vreun om ca Omul acesta.” Dar ei înăbuşiseră convingerea dată de Duhul Sfânt. Acum,
mâniaţi că până şi reprezentanţii legii puteau fi influenţaţi de Galileeanul hulit, au strigat:
„Doar nu veţi fi fost duşi şi voi în rătăcire? A crezut în El vreunul dintre mai-marii noştri sau
din farisei? Dar norodul acesta, care nu ştie Legea, este blestemat!”
Aceia cărora li se adresează solia adevărului rareori întreabă: „Este adevărat?”, şi mai
degrabă zic: „De cine e susţinută?” Mulţimile o apreciază prin numărul acelora care o primesc
şi se pune mereu întrebarea: „A crezut cineva dintre învăţaţi sau dintre conducătorii religioşi?”
Oamenii nu arată astăzi mai mult interes faţă de adevărata evlavie decât în zilele lui Hristos. Ei
caută şi astăzi tot aşa de mult bunurile pământeşti, neglijând comorile cereşti, şi nu este un
argument împotriva adevărului faptul că foarte mulţi nu sunt dispuşi să-l primească sau că
adevărul nu este primit de oamenii mari ai lumii sau chiar de conducătorii religioşi.
Preoţii şi conducătorii au început să facă planuri pentru arestarea lui Iisus. Susţineau că,
dacă va fi lăsat liber, El îi va îndepărta pe oameni de la conducătorii actuali şi deci lucrul cel
mai important era să-L aducă imediat la tăcere. În toiul discuţiei lor, au fost opriţi brusc.
Nicodim a întrebat: „Legea noastră osândeşte ea pe un om înainte ca să-l asculte şi să ştie ce
face?” Peste adunare s-a aşternut tăcerea. Cuvintele lui Nicodim au pătruns în conştiinţa lor.
Ei nu puteau să condamne un om fără să-l fi ascultat mai întâi. Dar nu numai pentru motivul
acesta au amuţit îngâmfaţii conducători, privind la acela care îndrăznise să vorbească în
favoarea dreptăţii. Ei erau uimiţi şi le era ciudă că cineva dintre ei fusese atât de impresionat
de caracterul lui Iisus, încât avea de spus un cuvânt în apărarea Lui. Revenindu-şi din uimire,
s-au adresat lui Nicodim cu sarcasm: „Şi tu eşti din Galileea? Cercetează bine şi vei vedea că
din Galileea nu s-a ridicat niciun proroc.”
Totuşi, protestul a avut ca rezultat suspendarea şedinţei consiliului. Conducătorii nu
puteau să-şi aducă la îndeplinire planul şi să-L condamne pe Iisus fără să-L asculte. Înfrânţi
de astă dată, „s-au întors fiecare acasă. Iisus S-a dus la Muntele Măslinilor.”
Departe de frământările şi freamătul oraşului, de gloatele curioşilor şi de rabinii vicleni,
Iisus a mers în liniştea livezilor de măslini, unde putea să fie singur cu Dumnezeu. Dar, în zorii
zilei, a revenit în templu şi, când oamenii s-au adunat în jurul Lui, S-a aşezat să-i înveţe.
Curând, a fost întrerupt. O ceată de farisei şi cărturari s-a apropiat de El, târând cu ei o
femeie îngrozită, pe care, prin cuvinte aspre şi categorice, o acuzau că a călcat porunca a
şaptea. După ce au îmbrâncit-o în faţa lui Iisus, I-au spus cu un respect făţarnic: „Moise, în
Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu dar ce zici?”
Pretinsul lor respect ascundea o uneltire josnică pentru nimicirea Lui. Ei prinseseră această
ocazie pentru a obţine condamnarea Lui, gândind că, oricare I-ar fi hotărârea, aveau
posibilitatea să-L acuze. Dacă ar fi achitat-o pe femeie, putea să fie acuzat că dispreţuieşte
legea lui Moise. Dacă ar fi declarat-o vrednică de moarte, putea să fie acuzat de romani că Îşi
asumă o autoritate care le aparţine numai lor.
Iisus a privit o clipă scena – victima tremurând, acoperită de ocară, demnitarii cu faţa
aspră, fără pic de milă omenească. Spiritul Său de nepătată curăţie S-a cutremurat în faţa
acestui tablou. Ştia bine pentru care motiv fusese adus acest caz în faţa Lui. El citea în inimă
şi cunoştea caracterul şi istoria vieţii fiecăruia dintre cei care stăteau în faţa Lui. Chiar aceşti
aşa-zişi paznici ai dreptăţii conduseseră victima la păcat, ca să-I poată întinde o cursă lui
Iisus. Nedând niciun semn că a auzit întrebarea lor, El S-a plecat şi, îndreptându-Şi privirea în
jos, a început să scrie pe pământ.
Iritaţi de întârzierea şi aparenta Lui nepăsare, acuzatorii s-au apropiat, făcându-L atent
asupra situaţiei. Dar, când privirea lor, urmărind-o pe a lui Iisus, a căzut pe pământul de la
picioarele Lui, expresia feţei lor s-a schimbat. Acolo, în faţa lor, erau scrise păcatele ascunse
ale vieţii lor. Privitorii au văzut schimbarea bruscă de pe feţele lor şi s-au îngrămădit să vadă la
ce se uitau cu atâta groază şi ruşine.
Cu toată pretenţia lor de respect faţă de lege, acuzând-o pe femeie, rabinii nesocoteau
prescripţiile legii. Era datoria soţului să ia măsuri împotriva ei, şi părţile vinovate trebuiau să
fie pedepsite deopotrivă. Acţiunea acuzatorilor era cu totul neautorizată. Iisus i-a întâmpinat
totuşi pe terenul lor. Legea preciza că, în cazul pedepsei cu moartea, trebuia ca martorii să
arunce primii cu piatra. Ridicându-Se acum şi aţintindu-Şi privirea asupra bătrânilor
complotişti, Iisus a zis: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Şi,
aplecându-Se, a continuat să scrie pe pământ.
El nu nesocotise legea dată de Moise, nici nu călcase autoritatea Romei. Acuzatorii fuseseră
înfrânţi. Acum, când haina pretinsei lor sfinţenii fusese sfâşiată, ei au rămas în faţa
nemărginitei curăţii vinovaţi şi condamnaţi. Tremurau ca nu cumva nelegiuirile ascunse ale
vieţii lor să fie descoperite mulţimii şi, unul câte unul, cu fruntea şi ochii plecaţi, s-au furişat,
lăsându-şi victima singură cu Mântuitorul milostiv.
Iisus S-a ridicat şi, privind la femeie, a zis: „Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a
osândit?” „Nimeni, Doamne”, I-a răspuns ea. Şi Iisus i-a zis: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi
să nu mai păcătuieşti.”
Femeia stătuse în faţa lui Iisus, tremurând de frică. Cuvintele Lui: „Cine dintre voi este fără
păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea” au sunat pentru ea ca o sentinţă la moarte. Nu
îndrăznea să ridice ochii către faţa Mântuitorului, ci îşi aştepta soarta în tăcere. Cu inima
cuprinsă de uimire, a văzut cum acuzatorii ei se îndepărtează fără cuvânt şi plini de nelinişte,
apoi au ajuns la urechile ei aceste cuvinte: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai
păcătuieşti.” Cu inima zdrobită, ea s-a aruncat la picioarele lui Iisus, exprimându-şi printre
suspine iubirea plină de recunoştinţă şi mărturisin­du-şi păcatele cu lacrimi amare.
 Acesta a fost pentru ea începutul unei vieţi noi, o viaţă de curăţie şi pace, devotată în slujba
lui Dumnezeu. În ridicarea acestui suflet căzut, Iisus a săvârşit o minune mai mare decât
vindecarea celei mai rele boli trupeşti. El a vindecat boala spirituală care duce la moarte
veşnică. Femeia aceasta pocăită a devenit una dintre cele mai statornice urmaşe ale Lui. Prin
iubire şi devotament, pline de sacrificiu de sine, ea şi-a exprimat recunoştinţa faţă de harul Lui
iertător.
Iertând-o pe această femeie şi încurajând-o să ducă o viaţă mai bună, caracterul lui Iisus
străluceşte în frumuseţea neprihănirii desăvârşite. Deşi nu acoperă păcatul, nici nu
micşorează simţul vinovăţiei, El nu caută să condamne, ci să mântuiască. Lumea avea numai
dispreţ şi batjocură pentru femeia aceasta păcătoasă, dar Iisus îi spune cuvinte de mângâiere
şi nădejde. Cel nepătat are milă de slăbiciunea celui păcătos şi-i întinde o mână de ajutor. În
timp ce fariseii ipocriţi acuză, Iisus îi zice: „Du-te şi să nu mai păcătuieşti.”
Nu este un adevărat urmaş al lui Hristos acela care, întorcând privirea, se îndepărtează de
cel care a greşit, lăsându-l să-şi urmeze neîmpiedicat calea spre ruină. Cei care se grăbesc să-i
acuze pe alţii şi, plini de râvnă, îi aduc în faţa justiţiei sunt adesea mai vinovaţi în propria viaţă
decât cei pe care îi acuză. Oamenii îl urăsc pe păcătos, în timp ce iubesc păcatul. Hristos
urăşte păcatul, dar îl iubeşte pe păcătos. Acesta va fi spiritul celor care Îl urmează. Iubirea
creştină e înceată la mustrare, grăbită să observe pocăinţa, gata să ierte, să încurajeze, să-l
aşeze pe cel greşit pe calea sfinţeniei şi să-i întărească paşii pe acest drum.
 CAPITOLUL 51

„LUMINA LUMII”

I
isus le-a vorbit din nou şi a zis: «Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va
umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.»”
Când a spus aceste cuvinte, Iisus Se afla în curtea templului, unde aveau loc slujbele de
la Sărbătoarea Corturilor. În mijlocul acestei curţi se ridicau doi stâlpi înalţi, cu candelabre
mari. După jertfa de seară, erau aprinse toate lămpile, care îşi răspândeau lumina asupra
Ierusalimului. Ceremonia aceasta era în amintirea stâlpului de lumină care îl călăuzise pe
Israel în pustie şi mai era privită ca vestind venirea lui Mesia. Seara, când se aprindeau
lămpile, curtea era plină de voie bună. Oameni încărunţiţi, preoţii templului şi conducătorii
poporului se uneau în dansuri festive, în sunetul muzicii instrumentelor şi cântărilor leviţilor.
Prin iluminarea Ierusalimului, poporul îşi exprima nădejdea în venirea lui Mesia, care avea
să-Şi reverse lumina asupra lui Israel. Dar, pentru Iisus, scena avea un înţeles mai profund.
După cum lămpile strălucitoare ale templului luminau totul în jurul lor, aşa şi Hristos, Izvorul
luminii spirituale, luminează în întunericul lumii. Cu toate acestea, simbolul nu era desăvârşit.
Luminătorul cel mare, pe care mâna Sa îl aşezase în ceruri, era o reprezentare mai corectă a
slavei misiunii Sale.
Era dimineaţă. Soarele tocmai răsărise deasupra Muntelui Măsli­nilor, razele lui dădeau o
strălucire orbitoare palatelor de marmură şi luminau aurul zidurilor templului, când Iisus,
arătând către acest tablou, a zis: „Eu sunt Lumina lumii.”
Unul dintre cei care au fost martori la scena aceasta a reluat mai târziu cuvintele
Mântuitorului în acest pasaj sublim: „În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina
luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.” „Lumina aceasta era adevărata Lumină,
care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:4,5,9). Şi multă vreme după ce Iisus Se
înălţase la cer, Petru, de asemenea, scriind sub iluminarea Duhului Sfânt, a reamintit simbolul
folosit de Hristos: „Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi
aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va
răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2 Petru 1:19).
Lumina a fost totdeauna un simbol al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. La
început, Cuvântul creator a făcut ca lumina să lumineze în întuneric. Lumina a fost ascunsă în
stâlpul de nor, ziua, şi în stâlpul de foc, noaptea, călăuzind marile oştiri ale lui Israel. Lumina
a strălucit cu măreţie înfricoşătoare în jurul Domnului, pe muntele Sinai. Lumina se odihnea
deasupra capacului chivotului din sanctuar. Lumina a umplut Templul lui Solomon, la
inaugurare. Lumina a strălucit pe dealurile Betleemului, când îngerii au adus solia mântuirii la
păstorii care privegheau.
Dumnezeu este lumină şi, în cuvintele: „Eu sunt Lumina lumii”, Hristos declară unitatea
Lui cu Dumnezeu şi legătura Sa cu întreaga familie omenească. El a fost Acela care la început
a făcut ca lumina să „strălucească în întuneric” (2 Corinteni 4:6). El este lumina soarelui, a
lunii şi a stelelor. El era lumina spirituală care a luminat asupra lui Israel în simbol, în
ceremonii şi profeţie. Dar lumina n-a fost dată numai lui Israel. După cum razele soarelui
pătrund până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului, astfel şi lumina Soarelui Dreptăţii
luminează asupra oricărui suflet.
 „Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.”
Lumea şi-a avut marii ei învăţători, bărbaţi cu o inteligenţă uriaşă şi cu o minunată putere de
observaţie, oameni ale căror cuvinte au stimulat cugetarea şi au scos la iveală domenii vaste de
cunoaştere, şi aceşti bărbaţi au fost onoraţi ca fiind conducătorii şi binefăcătorii neamului lor.
Dar aici este Unul mai presus de ei. „Tuturor celor ce L-au primit le-a dat dreptul să se facă
copii ai lui Dumnezeu.” „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este
în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:12,18). Putem să urmărim şirul marilor
învăţaţi ai lumii până acolo unde se întind rapoartele omeneşti, dar Lumina a fost înainte de ei.
După cum luna şi stelele sistemului solar strălucesc prin lumina reflectată de la soare, tot
astfel, în măsura în care învăţătura lor e adevărată, cugetătorii cei mari ai lumii reflectă razele
Soarelui Neprihănirii. Fiecare perlă a cugetării, fiecare scânteiere a inteligenţei sunt de la
Lumina lumii. În zilele noastre, auzim mult despre o „înaltă educaţie.” Dar adevărata „înaltă
educaţie” este dată de Acela „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.”
„În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor” (Coloseni 2:3; Ioan 1:4). „Cine Mă urmează pe
Mine”, a zis Iisus, „nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”
În cuvintele: „Eu sunt Lumina lumii”, Iisus S-a declarat ca fiind Mesia. În templul în care
Hristos îi învăţa acum pe oameni, bătrânul Simeon vorbise despre El, numindu-L „lumina care
să lumineze neamurile şi slava poporului Tău Israel” (Luca 2:32). Prin aceste cuvinte, el aplica
la Iisus o profeţie cunoscută de tot Israelul. Prin profetul Isaia, Duhul Sfânt declarase: „Este
prea puţin lucru să fii Robul Meu, ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele
lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile
pământului” (Isaia 49:6). Profeţia aceasta era înţeleasă de toţi ca vorbind despre Mesia şi, când
Iisus a zis: „Eu sunt Lumina lumii”, oamenii nu puteau să nu recunoască afirmaţia Sa că El
este Cel Făgăduit.
Pentru farisei şi conducători, această afirmaţie părea o îndrăzneală plină de aroganţă. Ei nu
puteau să tolereze ca un om asemenea lor să aibă astfel de pretenţii. Făcându-se că nu au
auzit cuvintele Sale, ei au întrebat: „Cine eşti Tu?” Ei stăruiau să-L forţeze să declare că El este
Hristosul. Înfăţişarea şi lucrarea Lui se deosebeau aşa de mult de aşteptările poporului, încât
vrăjmaşii Săi înverşunaţi credeau că, dacă El ar fi afirmat în mod direct că este Mesia, ar fi fost
lepădat ca un impostor.
Dar la întrebarea lor: „Cine eşti Tu”, Iisus a răspuns: „Ceea ce de la început vă spun că
sunt” (Ioan 8:25). Ceea ce se descoperise în cuvintele Lui era vădit şi în caracterul Său. El era
întruparea adevărurilor pe care le învăţa. „Nu fac nimic de la Mine”, a continuat El, „ci vorbesc
după cum M-a învăţat Tatăl Meu. Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur,
pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.” El n-a căutat să aducă dovezi sau argumente în
favoarea mesianităţii Sale, ci a arătat unitatea Sa cu Dumnezeu. Dacă mintea lor ar fi fost
deschisă faţă de iubirea lui Dumnezeu, ei L-ar fi primit pe Iisus.
Mulţi dintre ascultătorii Lui erau atraşi către El prin credinţă, şi lor le-a zis: „Dacă rămâneţi
în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face
slobozi.”
Aceste cuvinte i-au ofensat pe farisei. Trecând cu vederea îndelunga supunere a naţiunii lor
sub jug străin, ei au strigat cu mânie: „Noi suntem sămânţa lui Avraam, şi n-am fost niciodată
robii nimănui; cum zici Tu: «Veţi fi slobozi!»” Iisus a privit la aceşti sclavi ai răutăţii, oameni ale
căror gânduri erau pornite spre răzbunare, şi a răspuns trist: „Adevărat vă spun că oricine
trăieşte în păcat este rob al păcatului.” Ei se aflau în cel mai rău fel de robie – stăpâniţi de
duhul cel rău.
Orice om care refuză să se predea lui Dumnezeu este sub controlul unei alte puteri. El nu-şi
aparţine. El poate vorbi despre libertate, dar este în cea mai dezgustătoare robie. Lui nu i se
îngăduie să vadă frumuseţea adevărului, deoarece mintea lui este sub stăpânirea lui Satana. În
timp ce, cu îngâmfare, se mângâie cu ideea că urmează hotărârile propriei judecăţi, el ascultă
de voinţa domnului întunericului. Hristos a venit pentru a sfărâma cătuşele care ţin sufletul în
robia păcatului. „Dacă Fiul vă va face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” „Legea Duhului de
viaţă în Hristos Iisus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii” (Romani 8:2).
În lucrarea de mântuire, nu există constrângere. Nu este folosită nicio forţă exterioară. Sub
influenţa Duhului lui Dumnezeu, omul este lăsat liber să aleagă cui vrea să servească. În
schimbarea care are loc atunci când omul se predă lui Hristos, se află simţământul celei mai
înalte libertăţi. Izgonirea păcatului este o acţiune a voinţei noastre. E adevărat, nu avem putere
să ne eliberăm de sub stăpânirea lui Satana, dar, când dorim să fim eliberaţi din păcat şi, în
marea noastră nevoie, strigăm după o putere din afară şi mai presus de noi, puterile noastre
sunt îmbibate cu energia divină a Duhului Sfânt şi ele ascultă de poruncile lui Dumnezeu,
împlinind astfel voinţa Sa.
Singura condiţie prin care este posibilă libertatea omului este aceea de a deveni una cu
Hristos. „Adevărul vă va face slobozi” şi Hristos este adevărul. Păcatul poate să triumfe numai
prin slăbiciunea minţii şi prin distrugerea libertăţii sufletului. Supunerea faţă de Dumnezeu
înseamnă refacerea omului – readucerea lui la slava şi demnitatea de om. Legea divină faţă de
care sunt aduşi în supunere este „legea slobozeniei” (Iacov 2:12).
Fariseii declaraseră că ei sunt copiii lui Avraam. Iisus le-a spus că această pretenţie putea fi
susţinută numai făcând lucrările lui Avraam. Adevăraţii copii ai lui Avraam aveau să trăiască
la fel ca el, o viaţă de ascultare de Dumnezeu. Ei n-ar fi căutat să-L omoare pe Acela care
rostea adevărul dat de Dumnezeu. Complotând împotriva lui Hristos, rabinii nu făceau faptele
lui Avraam. Simpla descendenţă din Avraam nu avea nicio valoare. Fără o legătură spirituală
cu el, care s-ar fi descoperit în manifestarea aceluiaşi spirit şi săvârşirea aceloraşi fapte, ei nu
erau copiii lui.
Principiul acesta rămâne valabil şi într-o problemă care a agitat multă vreme lumea creştină
– problema succesiunii apostolice. Descendenţa din Avraam era dovedită nu prin nume şi
legături de rudenie, ci prin asemănarea în caracter. Tot astfel şi succesiunea apostolică se
întemeiază nu pe transmiterea autorităţii ecleziastice, ci pe înrudirea spirituală. O viaţă
condusă de spiritul apostolilor, de spiritul, credinţa şi învăţătura adevărului predicat de ei –
aceasta este dovada adevărată a succesiunii apostolice. Aceasta este ceea ce face din oameni
urmaşi ai primilor învăţători ai Evangheliei.
Iisus a tăgăduit că iudeii erau fiii lui Avraam. El a zis: „Voi faceţi faptele tatălui vostru.”
Batjocoritori, ei au răspuns: „Noi nu suntem copii născuţi din desfrânare; avem un singur
Tată, pe Dumnezeu.” Cuvintele acestea, ca aluzie la împrejurările naşterii Sale, intenţionau să
fie ca un atac împotriva lui Hristos în faţa acelora care începuseră să creadă în El. Iisus nu a
luat seama la această insinuare josnică şi a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi
pe Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu.”
Faptele dovedeau legătura lor cu acela care era un mincinos şi un ucigaş. „Voi aveţi de tată
pe Diavolul”, le-a zis Iisus, „şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost
ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr… Pentru că spun adevărul, nu Mă
credeţi” (Ioan 8:44,45). Faptul că Iisus spunea adevărul, şi îl spunea cu atâta siguranţă, era
motivul pentru care El nu era primit de conducătorii iudeilor. Adevărul era acela care îi ofensa
pe aceşti oameni plini de îndreptăţire de sine. Adevărul demasca falsitatea rătăcirii, condamna
învăţătura şi practicile lor şi era rău primit. Mai bine închideau ochii faţă de adevăr decât să se
umilească şi să-şi mărturisească rătăcirea. Nu iubeau adevărul. Nu-l doreau, cu toate că era
adevăr.
„Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă
credeţi?” Zi după zi, vreme de trei ani, vrăjmaşii Îl urmăriseră pe Hristos, căutând să găsească
o pată în caracterul Său. Satana şi toată confederaţia răului căutaseră să-L biruiască, dar nu
găsiseră în El nimic prin care să câştige un avantaj. Până şi demonii erau constrânşi să
mărturisească: „Eşti Sfântul lui Dumnezeu!” (Marcu 1:24). Iisus a trăit legea în faţa cerului, în
faţa lumilor necăzute şi în faţa oamenilor păcătoşi. Înaintea îngerilor, a oamenilor şi a
demonilor, El rostise, fără să poată fi contrazis, cuvinte care de pe orice alte buze ar fi fost o
hulă: „Totdeauna fac ce-I este plăcut.”
 Faptul că iudeii nu L-au primit pe Hristos, deşi n-au putut găsi niciun păcat în El, dovedea
că ei înşişi nu aveau legătură cu Dumnezeu. Ei nu recunoşteau glasul Lui în solia Fiului Său.
Ei gândeau că-L judecă pe Hristos, dar, lepădându-L, pronunţau o sentinţă asupra lor. „Cine
este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu”, a zis Iisus; „voi de aceea n-ascultaţi,
pentru că nu sunteţi din Dumnezeu.”
Învăţătura este adevărată pentru toate timpurile. Mulţi oameni, a căror plăcere este să ia în
râs, să critice şi să caute în Cuvântul lui Dumnezeu ceva pe care să-l pună la îndoială, cred că
dau dovadă de gândire independentă şi de agerime mintală. Se socotesc judecătorii Bibliei,
când adevărul este acela că ea se judecă singură. Ei dau dovadă că nu sunt în stare să
aprecieze adevărurile care îşi au obârşia în cer şi cuprind în ele veşnicia. Ei nu sunt cuprinşi
de teamă în prezenţa neprihănirii lui Dumnezeu, care se ridică în faţa lor ca un munte înalt. Ei
aleargă după vreascuri şi paie şi prin aceasta trădează o fire mărginită şi pământească, o inimă
care pierde repede puterea de a-L aprecia pe Dumnezeu. Acela a cărui inimă a răspuns la
atingerea divină va căuta lucrurile care îi vor spori cunoştinţa despre Dumnezeu şi-i vor curăţi
şi înălţa caracterul. După cum o floare se întoarce către soare, ca razele strălucitoare să aducă
la iveală culorile frumuseţii, tot astfel sufletul se va întoarce către Soarele Neprihănirii, ca
lumina cerului să poată înfrumuseţa caracterul cu minunatele trăsături ale caracterului lui
Hristos.
Iisus a continuat, arătând puternicul contrast dintre atitudinea iudeilor şi aceea a lui
Avraam: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea, a văzut-o şi s-a
bucurat.”
Avraam dorise foarte mult să-L vadă pe Mântuitorul făgăduit. El a înălţat cea mai arzătoare
rugăciune, cerând ca, înainte de a muri, să poată vedea pe Mesia. Şi L-a văzut pe Hristos. Lui i
s-a dat o lumină supranaturală şi a recunoscut caracterul divin al lui Hristos. A văzut ziua Lui
şi s-a bucurat. I s-a dat privilegiul să întrezărească jertfa divină pentru păcat. În propria
experienţă, el a trăit o exemplificare a acestui sacrificiu, când a primit porunca: „Ia pe fiul tău,
pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac…, şi adu-l ardere-de-tot” (Geneza 22:2). El l-a
pus pe fiul făgăduinţei pe altarul de jertfă, fiul în care erau adunate toate nădejdile lui. Apoi, în
timp ce şedea alături de altar, având cuţitul ridicat, gata să asculte de porunca lui Dumnezeu,
a auzit din cer un glas, zicând: „Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum
că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine”
(Geneza 22:12). Prin această încercare grozavă a trebuit să treacă Avraam, ca să poată vedea
ziua lui Hristos şi să-şi dea seama de marea iubire a lui Dumnezeu pentru lume – atât de
mare, încât, pentru a o ridica din degradarea ei, a dat pe unicul Său Fiu la cea mai ruşinoasă
moarte.
Avraam a învăţat de la Dumnezeu cea mai mare lecţie, care a fost dată celor muritori.
Rugăciunea lui de a-L vedea pe Hristos înainte de a muri a fost ascultată. L-a văzut pe Hristos,
a văzut tot ce pot vedea cei muritori şi să trăiască. Consacrându-se pe deplin, el a fost în stare
să înţeleagă viziunea despre Hristos ce i-a fost dată. I s-a arătat că, dând pe unicul Său Fiu
spre a-i salva pe păcătoşi de la ruina veşnică, Dumnezeu făcea un sacrificiu mare şi minunat,
mai presus de ce ar fi putut face vreun om.
Experienţa lui Avraam dă răspunsul la întrebarea: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul şi cu ce
mă voi pleca înaintea Dumnezeului celui preaînalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu
viţei de un an? Dar primeşte Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de
untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu
pentru păcatul sufletului meu?” (Mica 6:6,7). În cuvintele lui Avraam: „Fiule, Dumnezeu Însuşi
va purta de grijă de mielul pentru arderea de tot” (Geneza 22:8) şi în măsurile luate de
Dumnezeu pentru a pune o jertfă în locul lui Isaac, se declară că niciun om nu poate face
ispăşire pentru sine. Sistemul păgân de jertfe nu putea fi cu niciun chip primit de Dumnezeu.
Niciun tată nu trebuie să-l ofere pe fiul său sau pe fiica sa ca jertfă pentru păcat. Numai Fiul
lui Dumnezeu poate să poarte vinovăţia lumii.
 Prin suferinţa sa, Avraam a ajuns să contemple lucrarea de sacrificiu a Mântuitorului. Dar
copiii lui Israel nu voiau să înţeleagă ceva ce era aşa de potrivnic inimii lor îngâmfate.
Cuvintele lui Hristos cu privire la Avraam nu căpătau pentru ascultătorii Lui nicio semnificaţie
adâncă. Fariseii vedeau în ele numai un motiv de luat în râs. Ei au răspuns cu dispreţ, ca şi
cum ar fi vrut să dovedească faptul că Iisus este fără minte: „N-ai nici cincizeci de ani şi ai
văzut pe Avraam?”
Cu solemnă demnitate, Iisus a răspuns: „Adevărat, adevărat vă spun, că mai înainte să se
nască Avraam, EU SUNT.”
Tăcerea s-a aşternut asupra acelei adunări. Numele lui Dumnezeu, descoperit lui Moise
pentru a exprima ideea prezenţei veşnice, fusese pretins de acest Învăţător galileean ca
aparţinându-I. El Se anunţase ca fiind Cel existent prin Sine Însuşi, Cel făgăduit lui Israel, „a
cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei” (Mica 5:2).
Din nou au strigat preoţii şi rabinii împotriva lui Iisus, zicând că huleşte. Afirmaţia Sa că
este una cu Dumnezeu îi iritase mai înainte până acolo, încât voiau să-I ia viaţa, iar după
câteva luni au şi spus lămurit: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci
pentru hulă, şi pentru că Tu, care eşti om, Te faci Dumnezeu” (Ioan 10:33). Pentru că era şi
susţinea că este Fiul lui Dumnezeu, ei erau hotărâţi să-L distrugă. Acum, mulţi dintre oamenii
care erau de partea preoţilor şi rabinilor au luat pietre să arunce în El. „Dar Iisus S-a făcut
nevăzut şi a ieşit din templu, trecând prin mijlocul lor.”
Lumina strălucea în întuneric, „dar întunericul n-a biruit-o (trd. engl. KJ – «n-a primit-o»).”
(Ioan 1:5)
„Când trecea, Iisus a văzut un orb din naştere. Ucenicii Lui L-au întrebat: «Învăţătorule, cine
a păcătuit, omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?» Iisus a răspuns: «N-a păcătuit nici
omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.»
După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii
orbului cu tina aceasta şi a zis: «Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului (care tălmăcit
înseamnă trimis)». El s-a dus, s-a scăldat şi s-a întors văzând bine.”
În general, iudeii credeau că păcatul e pedepsit în viaţa aceasta. Orice suferinţă era privită
ca pedeapsă pentru vreo faptă rea, fie a suferindului, fie a părinţilor lui. Este adevărat că orice
suferinţă vine din călcarea Legii lui Dumnezeu, dar adevărul acesta fusese răstălmăcit. Satana,
autorul păcatului şi al urmărilor lui, îi făcuse pe oameni să creadă că suferinţele şi moartea vin
de la Dumnezeu – ca o pedeapsă arbitrară, dată din cauza păcatului. Din cauza aceasta, acela
asupra căruia căzuse vreo suferinţă sau vreo nenorocire mare mai avea pe deasupra şi povara
de a fi privit ca un mare păcătos.
În felul acesta, era pregătită între iudei calea pentru a-L lepăda pe Iisus. Acela care
„suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui” era privit de iudei ca
fiind „pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit”; şi ei şi-au întors faţa de la El (Isaia 53:4,3).
Dumnezeu dăduse o învăţătură pentru a contracara mentalitatea aceasta. Istoria vieţii lui
Iov arătase că suferinţa este adusă de Satana, dar că, prin ea, Dumnezeu Îşi aduce la
îndeplinire planurile harului Său. Dar Israel n-a înţeles învăţătura. Aceeaşi eroare, pentru care
Dumnezeu i-a mustrat pe prietenii lui Iov, a fost repetată de iudei când L-au lepădat pe
Hristos.
Credinţa iudeilor cu privire la relaţia dintre păcat şi suferinţă era împărtăşită şi de ucenicii
lui Hristos. În timp ce le-a corectat rătăcirea, Iisus nu le-a explicat cauza suferinţei omului, ci
le-a spus care va fi urmarea. Din cauza ei, urma să se descopere puterea lui Dumnezeu. „Cât
timp sunt în lume”, a zis El, „sunt Lumina lumii.” Apoi, după ce a uns ochii orbului, l-a trimis
să se spele în scăldătoarea Siloamului, şi vederea omului a fost restabilită. În felul acesta, Iisus
a răspuns la întrebarea ucenicilor în mod practic, după cum răspundea de obicei la toate
întrebările care I se puneau din curiozitate. Ucenicii nu erau chemaţi să discute cine a păcătuit
sau n-a păcătuit, ci să înţeleagă puterea şi mila lui Dumnezeu manifestate, prin faptul că i-a
dat orbului vederea. Era uşor de înţeles că nu era putere de vindecare în tină sau în
scăldătoarea la care orbul a fost trimis să se spele, ci puterea era în Hristos.
 Fariseii nu puteau fi decât uimiţi de vindecare. Totuşi erau plini de ură mai mult ca oricând,
deoarece minunea fusese săvârşită în zi de Sabat.
Vecinii tânărului şi cei care îl cunoscuseră mai înainte, pe când era orb, ziceau: „Nu este
acesta cel ce şedea şi cerşea?” Ei priveau la el cu îndoială, deoarece, de când i se deschiseseră
ochii, înfăţişarea lui se schimbase şi se făcuse mai strălucitoare şi el părea un alt om.
Întrebarea aceasta trecea de la unul la altul. Unii ziceau: „El este”; alţii: „Seamănă cu el.” Dar
cel care primise marea binecuvântare a pus capăt discuţiei, zicând: „Eu sunt.” El le-a povestit
apoi despre Iisus şi despre felul în care fusese vindecat şi ei au întrebat: „Unde este omul
acela?” El a răspuns: „Nu ştiu”.
Apoi l-au adus în faţa unui sfat al fariseilor. Din nou omul a fost întrebat cum îşi recăpătase
vederea. „El le-a zis: «Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat şi văd.»” Atunci, unii dintre farisei au
început să zică: „Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ţine Sabatul.” Fariseii
sperau să demonstreze că Iisus este păcătos şi deci nu este El Mesia. Ei nu ştiau că tocmai Cel
care făcuse Sabatul şi cunoştea toate îndatoririle faţă de ziua sfântă era Acela care îl vindecase
pe orb. Ei se arătau foarte zeloşi pentru păzirea Sabatului, dar plănuiau uciderea tocmai în
ziua aceea. Mulţi erau adânc mişcaţi auzind despre această minune şi erau convinşi că Acela
care deschisese ochii orbului era mai mult decât un om obişnuit. Ca răspuns la acuzaţia că
Iisus era un păcătos, pentru că nu ţinea ziua Sabatului, ei spuseseră: „Cum poate un om
păcătos să facă asemenea semne?”
Rabinii au făcut din nou apel la orb: „Tu ce zici despre El în privinţa faptului că ţi-a deschis
ochii?” „Este un proroc”, le-a spus el. Fariseii susţineau că omul nu se născuse orb şi deci că
nu-şi dobândise vederea acum. I-au chemat pe părinţii lui şi i-au întrebat zicând: „Acesta este
fiul vostru care spuneţi că s-a născut orb?”
Omul însuşi era acolo şi declara că fusese orb şi că îşi căpătase vederea, dar fariseii mai
bine ar fi tăgăduit dovezile ştiute chiar de ei decât să admită că greşeau. Atât de puternică este
prejudecata, atât de diformă este neprihănirea fariseică!
Fariseii mai aveau o singură speranţă, şi anume să-i intimideze pe părinţii omului. Cu
aparentă sinceritate, ei au întrebat: „Cum dar vede acum?” Părinţii se temeau să nu se
compromită, deoarece se hotărâse ca oricine va mărturisi că Iisus este Hristosul „să fie dat
afară din sinagogă”, adică să fie exclus din sinagogă treizeci de zile. În acest timp, nici copiii nu
puteau fi circumcişi, nici morţii nu puteau să fie plânşi în casa celui vinovat. Condamnarea
aceasta era privită ca o mare nenorocire şi, dacă cel vinovat nu se pocăia, urma o pedeapsă şi
mai grea. Deşi marea lucrare săvârşită pentru fiul lor îi convinsese pe părinţi, ei au răspuns:
„Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede acum sau cine i-a deschis
ochii nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă, el singur poate vorbi despre ce-l priveşte.” În felul
acesta, au aruncat orice răspundere de la ei asupra fiului lor, deoarece nu îndrăzneau să-L
mărturisească pe Hristos.
Dilema în care erau prinşi fariseii, îndoiala şi prejudecata lor, refuzul de a recunoaşte fapte
concrete deschideau ochii mulţimii, mai ales ai oamenilor de rând. Deseori, Iisus săvârşea
minunile Sale în public şi lucrarea Lui era totdeauna aceea de a alina suferinţa. Întrebarea
care stăruia în multe minţi era: Ar face Dumnezeu asemenea fapte măreţe printr-un înşelător,
cum susţineau fariseii că era Iisus? Discuţia devenea tot mai aprinsă de ambele părţi.
Fariseii vedeau că ei înşişi fac publicitate faptei lui Iisus. Nu puteau să tăgăduiască
minunea. Orbul era plin de bucurie şi recunoştinţă – el privea lucrurile minunate ale naturii şi
era plin de încântare văzând frumuseţea pământului şi a cerului. El le-a povestit fără sfială
experienţa sa fariseilor şi ei au încercat iarăşi să-l aducă la tăcere, zicând: „Dă slavă lui
Dumnezeu; noi ştim că Omul acesta este un păcătos.” Adică: Nu mai spune că Omul acesta ţi-
a dat vederea, Dumnezeu a făcut lucrul acesta.
Orbul a răspuns: „Dacă este un păcătos, nu ştiu; eu una ştiu: că eram orb şi acum văd.”
Atunci au întrebat iarăşi: „Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?” Prin multe vorbe au
încercat să-l încurce, aşa încât să-l facă să creadă că s-a înşelat. Satana şi îngerii lui erau de
partea fariseilor şi uneau puterile şi iscusinţa lor cu mintea omenească, pentru a contracara
influenţa lui Hristos. Ei încercau să şteargă convingerile care se tot adânceau în multe minţi.
Dar şi îngerii lui Dumnezeu se aflau acolo, pentru a-l întări pe omul a cărui vedere fusese
redată.
Fariseii nu-şi dădeau seama că au de-a face cu altcineva, nu numai cu omul needucat, care
se născuse orb; ei nu Îl cunoşteau pe Acela cu care se luptau. Lumina dumnezeiască strălucea
în adâncul sufletului celui orb. În timp ce făţarnicii aceştia încercau să-l facă să-şi piardă
credinţa, Dumnezeu l-a ajutat să arate, prin puterea şi ascuţimea răspunsurilor, că nu poate fi
prins în cursă. El a răspuns: „Acum v-am spus, şi n-aţi ascultat, pentru ce voiţi să mai auziţi
încă o dată? Doar n-aţi vrea să vă faceţi şi voi ucenicii Lui!” Ei l-au ocărât şi au zis: „Tu eşti
ucenicul Lui; noi suntem ucenicii lui Moise. Ştim că Dumnezeu a vorbit prin Moise, dar Acesta
nu ştim de unde este.”
Domnul Iisus ştia prin ce are de trecut omul şi i-a dat har şi cuvinte, încât a devenit un
martor pentru Hristos. El le-a răspuns fariseilor în cuvinte care erau o mustrare tăioasă pentru
cei care îi puseseră întrebări. Ei pretindeau că sunt tălmăcitorii Scripturilor, călăuze religioase
ale neamului, dar, cu toate acestea, în faţa lor era Cineva care săvârşea minuni, şi ei
mărturiseau pe faţă că nu cunosc nici care este izvorul puterii Lui, nici natura sau pretenţiile
Lui. „Aici este mirarea”, le răspunse omul, „că voi nu ştiţi de unde este, şi totuşi El mi-a
deschis ochii. Ştim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi; ci, dacă cineva este temător de
Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. De când este lumea nu s-a auzit să fi deschis
cineva ochii unui orb din naştere. Dacă omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face
nimic.”
Omul îşi întâmpinase anchetatorii pe terenul lor. Nu se puteau împotrivi logicii lui. Fariseii
erau înmărmuriţi şi au tăcut, încurcaţi de cuvintele lui bine spuse şi hotărâte. Pentru câteva
clipe, s-a făcut tăcere. Apoi preoţii şi rabinii, încruntaţi, şi-au strâns hainele pe ei, ca şi cum s-
ar fi temut să nu se molipsească prin atingerea de el, şi-au scuturat praful de pe picioare şi l-
au acuzat cu patimă: „Tu eşti născut cu totul în păcat şi vrei să ne înveţi pe noi?” Şi l-au
excomunicat.
Iisus a auzit ce i se făcuse şi, întâlnindu-l curând după aceea, i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui
Dumnezeu?”
Pentru întâia oară, orbul a privit faţa Celui care îl vindecase. În faţa consiliului, îi văzuse pe
părinţii săi tulburaţi şi înspăimântaţi; văzuse faţa încruntată a rabinilor; acum, ochii săi se
odihneau pe chipul iubitor şi plin de pace al lui Iisus. Până acum, cu mari sacrificii, el Îl
recunoscuse ca pe Unul care deţine putere divină; acum, i se dăduse o descoperire şi mai
mare.
La întrebarea Mântuitorului: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” orbul a răspuns întrebând:
„Cine este, Doamne, ca să cred în El?” Şi Iisus i-a zis: „L-ai văzut şi Cel care vorbeşte cu tine,
Acela este.” Omul s-a aruncat la picioarele Mântuitorului, închinându-I-se. Nu numai vederea
fizică i-a fost restabilită, ci fuseseră deschişi şi ochii priceperii sale. Hristos Se descoperise
sufletului său, şi el L-a primit ca pe Cel trimis de Dumnezeu.
Un grup de farisei s-a apropiat şi, văzându-i, Iisus S-a gândit la continua lor împotrivire faţă
de cuvintele şi faptele Sale. El a zis: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce
nu văd să vadă şi cei ce văd să ajungă orbi.” Hristos venise pentru a deschide ochii orbilor,
pentru a da lumină celor ce stăteau în întuneric. El declarase că este Lumina lumii, şi
minunea săvârşită cu puţin înainte dădea dovadă despre misiunea Sa. Oamenii care L-au
văzut pe Mântuitorul la prima venire erau favorizaţi faţă de cei dinaintea lor, prin faptul că
fuseseră martori la o mai mare manifestare a prezenţei divine decât oricând până atunci.
Cunoaşterea lui Dumnezeu se descoperise mai limpede. Dar tocmai în această descoperire
oamenii erau judecaţi. Caracterul lor era încercat şi soarta lor hotărâtă.
Manifestarea puterii divine, care îi redase orbului şi vederea fizică, şi pe cea spirituală, îi
lăsase pe farisei într-un întuneric şi mai adânc. Câţiva dintre ascultătorii lui Hristos, simţind
că vorbele Sale îi vizau şi pe ei, au întrebat: „Doar n-om fi şi noi orbi?” Iisus a răspuns: „Dacă
aţi fi orbi, n-aţi avea păcat.” Dacă Dumnezeu nu v-ar fi dat posibilitatea să vedeţi adevărul,
neştiinţa voastră nu ar fi atras nicio condamnare. „Dar acum ziceţi: «Vedem.»” Voi vă credeţi în
stare să vedeţi şi să lepădaţi singurele mijloace prin care aţi putea primi vederea. Pentru toţi
cei care îşi dau seama de nevoia lor, Hristos a venit cu ajutor nemărginit. Dar fariseii nu voiau
să-şi mărturisească nicio nevoie; ei refuzau să vină la Hristos şi de aceea erau lăsaţi în orbire,
orbire pentru care ei singuri erau vinovaţi. Iisus a zis: „Păcatul vostru rămâne.”
 CAPITOLUL 52

PĂSTORUL DIVIN

E
u sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi.” „Eu sunt Păstorul cel
bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine
Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele.”
Iisus a găsit iarăşi calea de a ajunge la mintea ascultătorilor Săi, folosind exemple
care le erau cunoscute. El Se prezentase ca fiind lumina, izvorul vieţii şi al bucuriei
pentru natură şi pentru oameni. Acum, într-un frumos tablou pastoral, ilustrează legătura Sa
cu cei care cred în El. Niciun tablou nu era mai cunoscut pentru ascultătorii Săi decât acesta
şi cuvintele lui Hristos i-au legat pentru totdeauna de Sine. De acum înainte, niciodată ucenicii
nu puteau să vadă păstorii păscându-şi turmele, fără să-şi amintească de învăţătura
Mântuitorului. Ei urmau să-L vadă pe Hristos în fiecare păstor credincios, iar pe ei, în fiecare
oaie neajutorată şi slabă.
Imaginea aceasta fusese folosită de profetul Isaia, care o aplicase la misiunea lui Mesia, în
cuvintele de mângâiere: „Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună;
înalţă-ţi glasul, nu te teme şi spune cetăţilor lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru!… El Îşi va paşte
turma ca un păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui»” (Isaia 40:9-11). David
cântase: „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic” (Psalmii 23:1). Iar Duhul
Sfânt declarase prin Ezechiel: „Voi pune peste ele un singur Păstor care le va paşte”, „voi căuta
pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită”, „voi lega pe cea rănită şi voi întări pe cea
slabă.” „Voi încheia cu ele legământ de pace.” „Nu vor mai fi de jaf între neamuri…, ci vor locui
în linişte şi nu le va mai tulbura nimeni” (Ezechiel 34:23,16,25,28).
Hristos a aplicat aceste profeţii la Sine şi a arătat contrastul dintre caracterul Său şi cel al
conducătorilor lui Israel. Fariseii tocmai izgoniseră o oaie din turmă, deoarece îndrăznea să dea
mărturie despre puterea lui Hristos. Ei tăiaseră un suflet, pe care adevăratul Păstor îl atrăgea
la Sine. Prin aceasta, ei arătau că nu cunosc lucrarea care le fusese încredinţată şi că sunt
nevrednici de încrederea care li se acordase ca păstori ai turmei. Iisus le-a prezentat contrastul
dintre ei şi Păstorul cel bun şi a arătat către Sine ca fiind adevăratul păzitor al turmei
Domnului. Însă, înainte de a face aceasta, El le-a vorbit despre Sine, folosind o altă ilustraţie.
El a zis: „Cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoţ şi un tâlhar.
Dar cine intră pe uşă este păstorul oilor.” Fariseii n-au înţeles că aceste cuvinte erau rostite
împotriva lor. În timp ce se întrebau în inima lor cu privire la înţelesul lor, Iisus le-a spus pe
faţă: „Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi
păşune. Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă
viaţă, şi s-o aibă din belşug.”
Hristos este uşa de la staulul lui Dumnezeu. Prin uşa aceasta au intrat toţi copiii Săi, din
cele mai vechi timpuri. În Iisus, aşa cum este arătat în ceremonii, cum este prefigurat în
simboluri, cum este prezentat în descoperirea profeţilor, cum este dezvăluit în învăţăturile date
ucenicilor şi în minunile săvârşite în favoarea fiilor oamenilor, ei L-au văzut pe „Mielul lui
Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29) şi prin El, au fost aduşi în staulul harului
Său. Mulţi au venit prezentând alte ţinte în care să creadă lumea: s-au inventat ceremonii şi
sisteme prin care oamenii speră să primească îndreptăţire şi pace de la Dumnezeu şi, în felul
acesta, să intre în staulul Său. Dar unica poartă este Hristos; toţi cei care au introdus ceva
care să-I ia locul lui Iisus, care au căutat să pătrundă în staul pe vreo altă cale, sunt hoţi şi
tâlhari.
Fariseii nu intraseră pe uşă. Ei săriseră în staul pe altă parte decât prin Hristos şi nu
îndeplineau lucrarea adevăratului păstor. Preoţii şi conducătorii, cărturarii şi fariseii
prăpădeau păşunile şi murdăreau izvoarele apelor vieţii. Cu credincioşie, Cuvântul inspiraţiei îi
descrie pe aceşti păstori mincinoşi astfel: „Nu întăriţi pe cele slabe, nu vindecaţi pe cea
bolnavă, nu legaţi pe cea rănită; n-aduceţi înapoi pe cea rătăcită… ci le stăpâniţi cu asuprire şi
cu asprime” (Ezechiel 34:4).
În toate timpurile, filozofii şi învăţătorii au prezentat lumii teorii prin care să mulţumească
nevoile sufletului omenesc. Fiecare naţiune păgână şi-a avut marii ei învăţători şi sistemele
sale religioase, care ofereau alte mijloace de mântuire decât Hristos, îndepărtând ochii
oamenilor de la faţa Tatălui şi umplându-le inimile cu teamă faţă de Acela care le dăduse
numai binecuvântări. Tendinţa lucrării lor este de a-L jefui pe Dumnezeu de ce este al Său,
atât prin creaţiune, cât şi prin răscumpărare. Aceşti învăţători mincinoşi îl jefuiesc şi pe om.
Milioane de fiinţe omeneşti sunt încovoiate sub lanţurile unor religii false, în sclavia temerii
sau a unei indiferenţe totale, trudind asemenea vitelor de povară, jefuiţi de nădejde, de bucurie
sau de aspiraţii aici şi având o teamă disperată de cele viitoare. Numai Evanghelia harului lui
Dumnezeu poate înălţa sufletul. Contemplarea iubirii lui Dumnezeu, manifestată prin Fiul
Său, va mişca inima şi va trezi puterile minţii, aşa cum nimic altceva nu o poate face. Hristos a
venit ca să poată crea din nou chipul lui Dumnezeu în om şi oricine îi îndepărtează pe oameni
de la Hristos îi îndepărtează de la izvorul adevăratei dezvoltări, îi jefuieşte de nădejdea, scopul
şi slava vieţii. Cel ce face aşa este un hoţ şi un tâlhar.
„Cine intră pe uşă este păstorul oilor.” Hristos este şi Păstorul, şi Uşa. El intră prin Sine
Însuşi. Prin jertfa Sa, El devine Păstorul oilor. „Portarul îi deschide, şi oile aud glasul lui, el îşi
cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul. După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea
lor, şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul.”
Oaia este una dintre cele mai timide şi mai neajutorate făpturi şi, în Orient, grija păstorului
pentru turmă este neobosită şi neîncetată. Şi pe vremuri, ca şi acum, era puţină siguranţă în
afara oraşelor întărite cu ziduri. Tâlharii din triburile rătăcitoare sau fiarele de pradă, din
ascunzătorile lor dintre stânci, stăteau la pândă să prădeze turmele. Păstorul veghea asupra
turmei lui, ştiind că această slujbă ar putea să-l coste chiar viaţa. Iacov, care păzise turmele lui
Laban în păşunile din Haran, descriind munca sa neobosită, zicea: „Ziua mă topeam de
căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig şi-mi fugea somnul de pe ochi” (Geneza 31:40). Şi
tânărul David, pe când păzea oile tatălui său, a avut de înfruntat singur leul şi ursul şi a
scăpat din gura lor mielul furat.
În timp ce păstorul îşi conduce turma peste înălţimile stâncoase, prin păduri şi prin râpe
sălbatice, către locurile de păşunat de pe malul râului, în timp ce le supraveghează în munţi în
noaptea singuratică, ferindu-le de tâlhari şi îngrijindu-le cu duioşie pe cele bolnave şi slabe,
viaţa lui ajunge să fie una cu a lor. Un ataşament puternic şi plin de duioşie îl leagă de
obiectele grijii lui. Oricât de mare ar fi turma, păstorul cunoaşte fiecare oaie. Fiecare are
numele ei şi răspunde la acest nume, când păstorul o cheamă.
După cum un păstor pământesc îşi cunoaşte oile, tot astfel Păstorul divin Îşi cunoaşte
turma răspândită în toată lumea. „Voi sunteţi oile Mele, oile păşunii Mele, şi Eu sunt
Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu.” Iisus zice: „Te chem pe nume; eşti al Meu.” „Te-
am săpat pe palmele Mele” (Ezechiel 34:31; Isaia 43:1; 49:16).
Iisus ne cunoaşte pe fiecare în parte şi are milă de slăbiciunile noastre. Ne cunoaşte pe toţi
pe nume. Cunoaşte chiar casa în care locuim şi pe fiecare dintre cei ce o ocupă. Adeseori, El a
dat îndrumări servilor Săi să meargă pe o anumită stradă, într-o anumită cetate, la o anumită
casă, pentru a o găsi acolo pe una dintre oile Sale.
Fiecare suflet este atât de bine cunoscut de Iisus, ca şi când ar fi singurul pentru care a
murit Mântuitorul. Durerea fiecăruia Îi mişcă inima. Strigătul de ajutor ajunge la urechile Lui.
El a venit pentru a-i atrage pe toţi oamenii la Sine. El le zice: „Urmaţi-Mă”, iar Duhul Său
lucrează asupra inimii lor, pentru a-i atrage să vină la El. Mulţi nu se lasă atraşi. Iisus ştie
cine sunt aceştia. El ştie de asemenea şi cine primeşte cu voie bună chemarea Sa şi este gata
să vină sub supravegherea Sa de păstor. El zice: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc,
şi ele vin după Mine.” El are grijă de fiecare în parte, ca şi cum n-ar mai fi alta pe faţa
pământului.
„El Îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul… şi oile merg după El, pentru că Îi
cunosc glasul.” Păstorul oriental nu sileşte oile la drum. El nu foloseşte forţa sau frica, ci,
mergând înainte, le cheamă. Ele îi cunosc glasul şi ascultă de chemarea lui. Tot astfel face şi
Mântuitorul, ca Păstor, cu oile Sale. Scriptura zice: „Ai povăţuit pe poporul Tău ca pe o turmă,
prin mâna lui Moise şi Aaron.” Prin prorocul, Iisus declară: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de
aceea îţi păstrez bunătatea Mea.” El nu constrânge pe nimeni să-L urmeze. El zice: „I-am tras
cu legături omeneşti, cu funii de dragoste” (Psalmii 77:20; Ieremia 31:3; Osea 11:4).
Nu teama de pedeapsă sau nădejdea răsplătirii veşnice îi face pe ucenicii lui Hristos să-L
urmeze. Ei privesc iubirea neîntrecută a lui Hristos, descoperită în timpul vieţii Sale pe
pământ, de la staulul din Betleem până la crucea de pe Golgota, şi privirea Lui atrage,
linişteşte şi supune sufletul. În inima celor care privesc se aprinde iubirea. Ei aud glasul Lui
şi-L urmează.
După cum păstorul merge înaintea oilor, dând mai întâi el piept cu greutăţile drumului, tot
astfel procedează şi Iisus cu poporul Său. „După ce Şi-a scos toate oile, merge înaintea lor.”
Calea către cer este sfinţită de urmele paşilor Mântuitorului. Cărarea poate fi prăpăstioasă şi
aspră, dar Iisus a mers pe calea aceasta; picioarele Sale au călcat şi îndoit spinii, pentru a face
calea mai uşoară pentru noi. Orice povară pe care suntem chemaţi să o purtăm a fost purtată
mai înainte de El.
Cu toate că S-a suit la Tatăl, stă în prezenţa Sa şi este părtaş la tronul universului, Iisus n-
a pierdut nimic din natura Sa miloasă. Şi astăzi, aceeaşi inimă duioasă şi iubitoare este
deschisă pentru toate necazurile lumii. Mâna care a fost străpunsă este astăzi întinsă pentru a
binecuvânta şi mai îmbelşugat pe poporul Său din lume. „În veac nu vor pieri şi nimeni nu le
va smulge din mâna Mea.” Sufletul care s-a predat lui Hristos este mai de preţ în ochii Lui
decât lumea întreagă. Mântuitorul ar fi trecut prin agonia Calvarului, chiar dacă prin aceasta
n-ar fi fost mântuit decât un singur om. El nu va părăsi niciodată pe niciunul dintre cei pentru
care a murit. Dacă urmaşii Săi aleg să nu-L părăsească, El îi va păstra prin puterea Sa pe toţi.
În toate încercările noastre, avem un ajutor care nu lipseşte niciodată. El nu ne lasă să
luptăm singuri cu ispita, să ne batem cu răul şi să fim în cele din urmă zdrobiţi sub poveri şi
întristare. Cu toate că acum este ascuns de privirea muritorilor, urechea credinţei poate auzi
glasul Lui, zicând: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine.” „Eu sunt cel viu. Am fost mort şi iată că
sunt viu în vecii vecilor.” (Apocalipsa 1:18). Am suferit întristările tale, am trecut prin luptele
tale, am dat piept cu ispitele tale. Cunosc lacrimile tale. Şi Eu am plâns. Cunosc chiar şi
durerile prea adânci pentru a fi rostite la urechea unui om. Să nu crezi că eşti singur şi
părăsit. Deşi suferinţa ta nu mişcă nicio coardă sensibilă în vreo inimă de pe pământ, priveşte
la Mine şi vei trăi. „Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se
va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul care are milă de
tine” (Isaia 54:10).
Oricât de mult şi-ar iubi un păstor oile, îşi iubeşte mai mult fiii şi fiicele. Iisus nu este
numai Păstorul nostru. El ne este şi „Părinte veşnic.” Şi El zice: „Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele
Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl” (Ioan
10:14,15). Ce sublimă declaraţie! El este singurul Fiu, Acela care este la sânul Tatălui, Acela
despre care Dumnezeu a declarat că este „Omul care Îmi este tovarăş!” (Zaharia 13:7) – această
legătură care există între El şi veşnicul Dumnezeu este luată ca model, pentru a arăta relaţia
dintre Hristos şi copiii Săi de pe pământ!
Iisus ne iubeşte pentru că noi suntem darul Tatălui Său şi răsplătirea lucrării Sale. El ne
iubeşte ca pe copiii Săi. Cititorule, El te iubeşte. Cerul însuşi nu poate da nimic mai mult,
nimic mai bun. De aceea, ai încredere!
 Iisus S-a gândit la toţi aceia de pe întreg pământul care au fost duşi în rătăcire de păstorii
mincinoşi. Aceia pe care El dorea să-i adune „ca pe oi ale păşunii Sale” erau împrăştiaţi printre
lupi, iar El a zis: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le
aduc, şi ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10:16).
„Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi să o iau.” Adică: Tatăl Meu v-a iubit aşa
de mult, încât şi pe Mine Mă iubeşte mai mult pentru că-Mi dau viaţa pentru răscumpărarea
voastră. Pentru că am devenit Înlocuitorul şi Garantul vostru, prin jertfa vieţii Mele, pentru că
am plătit datoriile voastre şi am purtat vina voastră, Eu devin mai scump pentru Tatăl.
„Îmi dau viaţa, ca iarăşi să o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am
putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi.” În timp ce, ca membru al familiei omeneşti, era
muritor, ca
Dumnezeu, El era izvorul vieţii pentru oameni. El S-ar fi putut împotrivi atacurilor morţii şi ar
fi putut să refuze să intre sub stăpânirea ei, dar El Şi-a dat viaţa de bunăvoie, pentru ca să
poată aduce viaţa şi nemurirea la lumină. El a purtat păcatul lumii, a suferit blestemul lui, Şi-
a dat viaţa ca jertfă, pentru ca oamenii să nu moară veşnic. „El suferinţele noastre le-a purtat
şi durerile noastre le-a luat asupra Lui… El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit
pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui
suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar
Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:4-6).
 CAPITOLUL 53

ULTIMA CĂLĂTORIE PRIN GALILEEA

C
ând se apropia încheierea lucrării Sale, Hristos a făcut o schimbare în felul Său de a
lucra. Până aici, El căutase să evite agitaţia şi publicitatea. El refuzase omagiul
oamenilor şi trecuse repede dintr-un loc în altul atunci când entuziasmul poporului în
favoarea Sa părea că trece dincolo de limita până la care putea să fie stăpânit. Deseori,
poruncise ca nimeni să nu spună că este Hristosul.
În timpul Sărbătorii Corturilor, venise la Ierusalim repede şi pe neobservate. Când a fost
îndemnat de fraţii Săi să Se prezinte în public ca Mesia, El le-a răspuns: „Vremea Mea n-a sosit
încă” (Ioan 7:6). A făcut drumul la Ierusalim pe neobservate şi a intrat în oraş neanunţat şi
fără să fie onorat de mulţime. Dar nu tot aşa s-au petrecut lucrurile la ultima Sa călătorie. El
părăsise Ierusalimul pentru câtva timp din cauza răutăţii preoţilor şi a rabinilor. Dar acum S-a
hotărât să vină înapoi, călătorind cât se poate mai în văzul oamenilor, pe un drum mai lung şi
anunţându-Şi pretutindeni sosirea, cum nu făcuse niciodată mai înainte. Se îndrepta către
scena jertfei celei mari şi atenţia oamenilor trebuia să fie aţintită asupra acestui act.
„După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului”
(Ioan 3:14). După cum întregul Israel şi-a îndreptat privirea către şarpele înălţat, simbolul
vindecării, tot astfel ochii tuturor oamenilor trebuiau să fie atraşi către Hristos, jertfa care a
adus mântuirea lumii pierdute.
Motivul care îi determinase pe fraţii Săi să-L îndemne să Se prezinte pe faţă la Sărbătoarea
Corturilor era o greşită concepţie despre lucrarea lui Mesia şi faptul că ei nu credeau în
caracterul divin al lui Iisus. Acum, dintr-un spirit asemănător, ucenicii ar fi vrut să-L împiedice
să facă această călătorie la Ierusalim. Ei îşi aduceau aminte de cuvintele prin care El arătase
ce-L aştepta acolo, cunoşteau vrăjmăşia de moarte a conducătorilor religioşi şi, cu bucurie, L-
ar fi sfătuit pe Domnul lor să nu meargă acolo.
Pentru inima lui Hristos era o povară grea aceea de a-Şi croi drum prin temerile,
dezamăgirile şi necredinţa ucenicilor Săi iubiţi. Îi era greu să-i conducă spre groaza şi
disperarea care-i aştepta la Ierusalim. Iar Satana se străduia să-L zdrobească pe Fiul omului
sub ispitele sale. Pentru ce să meargă acum la Ierusalim, la o moarte sigură? Pretutindeni în
jur erau suflete care flămânzeau după pâinea vieţii. Pretutindeni se aflau oameni suferinzi,
care aşteptau cuvântul Său vindecător. Lucrarea care trebuia îndeplinită prin Evanghelia
harului Său de abia începuse. Iar El era plin de vigoarea primei tinereţi. Pentru ce să nu
meargă înainte, către câmpurile întinse ale lumii, ducând cuvintele de har şi atingerea puterii
vindecătoare? Pentru ce să nu guste bucuria de a da lumină şi fericire acelor milioane de
oameni care zăceau în întuneric şi necaz? Pentru ce să lase adunarea recoltei pe seama
ucenicilor, care erau atât de slabi în credinţă, atât de greoi în înţelegere, atât de înceţi la lucru?
Pentru ce să dea ochii cu moartea acum şi să lase lucrarea care era abia la început? Vrăjmaşul
care dăduse piept cu Hristos în pustie Îl ataca acum cu ispite mari şi viclene. Dacă Iisus ar fi
cedat o singură clipă, dacă, pentru a-Şi salva viaţa, Şi-ar fi schimbat atitudinea în vreun
amănunt, oricât de neînsemnat, agenţii lui Satana ar fi triumfat, iar lumea ar fi fost pierdută.
Dar „Iisus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim.” Singura lege a vieţii Sale era
voinţa Tatălui. Când se suise la templu în copilărie, El îi spusese Mariei: „Oare nu ştiaţi că
trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2:49). La Cana, când Maria dorise ca El să-Şi
desfăşoare puterea făcătoare de minuni, răspunsul Lui a fost: „Nu Mi-a venit încă ceasul” (Ioan
2:4). Cu aceleaşi cuvinte le-a răspuns fraţilor Săi, când stăruiau ca El să meargă la sărbătoare.
Dar, în planul cel mare al lui Dumnezeu, fusese precizat un timp anume când El trebuia să Se
jertfească pentru păcatele oamenilor, şi ceasul acela avea să sune curând. El nu voia să dea
greş şi nici să Se lase înfrânt. Paşii Lui erau îndreptaţi spre Ierusalim, unde vrăjmaşii Lui
uneltiseră timp îndelungat să-I ia viaţa; acum El voia să o ofere, s-o dea de bunăvoie. Şi-a
îndreptat faţa hotărât să meargă la persecuţie, sacrificiu, lepădare din partea oamenilor,
condamnare şi moarte.
„A trimis înainte nişte soli, care s-au dus şi au intrat într-un sat al samaritenilor, ca să-I
pregătească un loc de găzduit.” Dar oamenii n-au vrut să-L primească, pentru că El Se
îndrepta spre Ierusalim. Ei au interpretat lucrul acesta ca şi cum Hristos i-ar fi preferat pe
iudei, pe care ei îi urau de moarte. Dacă El ar fi venit să refacă templul lor şi să Se închine pe
muntele Garizim, L-ar fi primit cu mare bucurie, dar El mergea către Ierusalim şi de aceea nu
voiau să-L găzduiască. Nu şi-au dat seama că îndepărtează de la uşa lor cel mai bun dar al
cerului. Iisus i-a invitat pe oameni să-L primească, le-a cerut ajutorul, ca să Se poată apropia
de ei şi să reverse asupra lor cele mai bogate binecuvântări. Pentru orice binefacere făcută faţă
de El, dădea înapoi un dar mai scump. Dar, din cauza prejudecăţilor şi bigotismului lor,
samaritenii au pierdut totul.
Iacov şi Ioan, trimişii lui Hristos, se simţeau adânc jigniţi de insulta adusă Domnului lor. Ei
erau plini de indignare pentru faptul că El fusese tratat în felul acesta de către samaritenii pe
care îi onora cu prezenţa Sa. Nu demult, aceşti ucenici fuseseră cu El pe Muntele Schimbării la
Faţă şi Îl văzuseră glorificat de Dumnezeu şi onorat de Moise şi Ilie. Şi acum considerau că
această făţişă lipsă de respect din partea samaritenilor nu trebuia să rămână fără o pedeapsă
exemplară.
Venind la Hristos, I-au raportat cuvintele oamenilor, spunându-I că aceştia n-au vrut să-L
găzduiască nici măcar o noapte. Ei socoteau că I s-a făcut o mare nedreptate şi, văzând în
depărtare muntele Carmel, unde Ilie îi omorâse pe profeţii mincinoşi, au spus: „Vrei să
poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Mare le-a fost mirarea
văzând că pe Iisus Îl dureau cuvintele lor şi uimirea lor a crescut şi mai mult la cuvintele de
mustrare pe care le-au auzit: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi. Căci Fiul omului a venit nu
ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.” Şi a mers într-alt sat.
Misiunea lui Hristos nu este aceea de a-i constrânge pe oameni să-L primească. Numai
Satana şi oamenii stăpâniţi de duhul lui caută să forţeze conştiinţa. Sub pretenţia râvnei
pentru neprihănire, oamenii se asociază cu îngerii răi ca să aducă suferinţă asupra semenilor
lor, pentru a-i converti la ideile lor religioase, dar Hristos Se arată totdeauna plin de îndurare,
căutând totdeauna să câştige inimile oamenilor prin descoperirea iubirii Sale. El nu poate să
îngăduie un rival în suflet, nici să primească un serviciu făcut pe jumătate. El doreşte o slujire
de bunăvoie a inimii, sub îndemnul iubirii. Nu poate exista o dovadă mai convingătoare că
avem duhul lui Satana, decât tendinţa de a-i răni şi a-i distruge pe aceia care nu apreciază
lucrarea noastră sau lucrează altfel decât considerăm noi că ar fi bine.
Orice făptură umană, cu trup, suflet şi spirit, este proprietatea lui Dumnezeu. Hristos a
murit pentru a-i răscumpăra pe toţi oamenii. Nimic nu poate fi mai jignitor pentru Dumnezeu,
decât faptul că oamenii îi fac pe cei răscumpăraţi prin sângele Mântuitorului să sufere din
cauza bigotismului religios.
„Iisus a plecat de acolo şi a venit în ţinutul Iudeei, dincolo de Iordan. Gloatele s-au adunat
din nou la El şi, după obiceiul Său, a început iarăşi să le înveţe” (Marcu 10:1).
Mare parte din lunile de la încheierea lucrării lui Hristos au fost petrecute în Pereea, o
provincie a Iudeei, care se afla „dincolo de Iordan.” Aici mulţimea s-a adunat în jurul Său, ca în
prima parte a lucrării Sale în Galileea, şi au fost repetate multe dintre învăţăturile Sale de mai
înainte.
După cum îi trimisese pe cei doisprezece, tot astfel „a mai rânduit alţi şaptezeci şi i-a trimis
doi câte doi înaintea Lui, în toate cetăţile şi în toate locurile pe unde avea să treacă El” (Luca
10:1). Aceşti ucenici stătuseră câtva timp cu El şi se pregătiseră pentru această lucrare. Când
au fost trimişi cei doisprezece în prima lor lucrare misionară separată, Iisus a fost însoţit de
alţi ucenici în călătoria Sa prin Galileea. În felul acesta, ei au avut privilegiul unei strânse
legături cu El şi al unei învăţături personale directe. Acum, aceştia, mai mulţi la număr,
trebuiau să meargă în lucrare.
Îndrumările date celor şaptezeci erau asemănătoare cu cele date celor doisprezece, dar
porunca primită de cei doisprezece de a nu intra în vreun oraş al neamurilor sau al
samaritenilor n-a fost dată şi celor şaptezeci. Deşi Hristos fusese de curând respins de
samariteni, iubirea Lui faţă de ei nu se schimbase. Când au pornit în Numele Său, cei
şaptezeci au mers în primul rând în oraşele Samariei.
Însăşi vizita Mântuitorului în Samaria şi, mai târziu, aprecierea samariteanului milos şi
marea bucurie a leprosului samaritean, care fusese singurul dintre cei zece leproşi vindecaţi
care a venit să-I mulţumească lui Hristos, erau pline de însemnătate pentru ucenici.
Învăţătura s-a înfipt adânc în inima lor. În însărcinarea pe care le-a dat-o chiar înainte de
înălţare, Iisus a menţionat Samaria, împreună cu Ierusalimul şi Iudeea, ca locuri unde să
predice în primul rând Evanghelia. Învăţătura Sa îi pregătise să îndeplinească această
însărcinare. Când au mers în Numele Învăţătorului lor în Samaria, i-au găsit pe oameni gata
să-i primească. Samaritenii auziseră cuvintele de laudă ale lui Hristos şi cunoşteau lucrările
Sale pline de îndurare pentru oamenii din neamul lor. Ei au văzut că, fără a lua în seamă
purtarea lor aspră faţă de El, Domnul avea numai gânduri de iubire faţă de ei şi inima lor a
fost câştigată. După înălţare, ei i-au primit bine pe solii Mântuitorului, şi ucenicii au adunat o
recoltă preţioasă dintre aceia care pe vremuri fuseseră cei mai aprigi vrăjmaşi ai lor. „Trestia
frântă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge; va vesti judecata după
adevăr.” „Şi neamurile vor nădăjdui în Numele Lui.” (Isaia 42:3; Matei 12:21)
Trimiţându-i pe cei şaptezeci, Iisus le-a poruncit, ca şi celor doisprezece, să nu stăruie să
rămână acolo unde nu erau bine primiţi. „În orice cetate veţi intra, şi nu vă vor primi”, a zis El,
„să vă duceţi pe uliţele ei şi să ziceţi: «Scuturăm împotriva voastră chiar şi praful din cetatea
voastră, care s-a lipit de picioarele noastre; totuşi să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu s-a
apropiat de voi.»” Ei nu trebuiau să facă lucrul acesta din resentiment sau pentru că
demnitatea lor fusese rănită, ci pentru a arăta cât de grav este să respingem solia Domnului
sau pe solii Săi. Lepădarea slujitorilor Domnului înseamnă lepădarea lui Hristos.
„Vă spun”, a adăugat Iisus, „că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Sodoma decât pentru
cetatea aceasta.” Apoi, gândul I s-a dus la oraşele din Galileea, unde săvârşise o mare parte din
lucrarea Sa. Cu accente de adâncă întristare, El a exclamat: „Vai de tine, Horazine! Vai de tine,
Betsaido! Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon lucrările puternice care au fost făcute în
voi, de mult s-ar fi pocăit stând în sac şi cenuşă. De aceea, în ziua judecăţii, va fi mai uşor
pentru Tir şi Sidon decât pentru voi. Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi
pogorât până în Locuinţa morţilor.”
Acelor oraşe aglomerate din jurul Mării Galileei li se oferiseră cele mai bogate binecuvântări
ale cerului. Zi după zi, Domnul vieţii umblase prin mijlocul lor. Slava lui Dumnezeu, pe care
profeţii şi împăraţii doriseră să o vadă, strălucise asupra mulţimilor care se adunau pe urmele
Mântuitorului. Totuşi oamenii refuzaseră Darul ceresc.
Făcându-se că sunt foarte prevăzători, rabinii îi avertizaseră pe oameni să nu primească
noile învăţături aduse de acest Învăţător, deoarece teoriile şi practicile Lui nu se potriveau cu
învăţăturile din bătrâni. Oamenii au crezut ce au spus preoţii şi fariseii, în loc să caute să
înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu. Ei îi onorau pe preoţi şi conducători, în loc să-L onoreze pe
Dumnezeu, şi lepădau adevărul, ca să poată ţine propriile tradiţii. Mulţi fuseseră impresionaţi
şi aproape convinşi, dar n-au lucrat după aceste convingeri şi n-au fost socotiţi ca fiind de
partea lui Hristos. Satana le-a prezentat ispitele lui până când lumina a început să pară a fi
întuneric. În felul acesta, mulţi au lepădat adevărul care s-ar fi dovedit a fi salvarea sufletului
lor.
 Martorul Credincios zice: „Iată, Eu stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 3:20). Fiecare avertizare,
fiecare mustrare şi fiecare îndemn, care ni se dau prin Cuvântul lui Dumnezeu sau prin
trimişii Săi, reprezintă o bătaie la uşa inimii. Este glasul lui Iisus care cere să intre. Cu fiecare
bătaie neluată în seamă, dispoziţia de a deschide slăbeşte. Dacă impresiile din partea Duhului
Sfânt sunt dispreţuite astăzi, ele nu vor mai fi aşa de puternice mâine. Inima devine mai puţin
sensibilă şi cade într-o inconştienţă primejdioasă cu privire la scurtimea vieţii şi la durata
veşniciei. La judecată, condamnarea noastră nu se va datora faptului că am fost duşi în
rătăcire, ci neglijării ocaziilor trimise de cer pentru a cunoaşte adevărul.
Asemenea apostolilor, cei şaptezeci au primit puteri supra-naturale, ca un sigiliu al misiunii
lor. Când şi-au încheiat lucrarea, s-au întors cu bucurie, zicând: „Doamne, chiar şi dracii ne
sunt supuşi în Numele Tău.” Iisus a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.”
Lui Iisus I-au venit în minte scenele trecutului şi ale viitorului. L-a văzut pe Lucifer când a
fost aruncat din locurile cereşti. A privit apoi la scenele viitoare ale agoniei Sale, când
caracterul înşelătorului trebuia să se descopere în faţa tuturor lumilor. A auzit strigătul: „S-a
sfârşit!” (Ioan 19:30), anunţând că mântuirea neamului omenesc era asigurată pentru veşnicie,
că Cerul era asigurat pe vecie împotriva acuzaţiilor, amăgirilor şi pretenţiilor pe care le-ar fi
născocit Satana.
Dincolo de crucea de pe Golgota, cu suferinţa şi ocara ei, Iisus a privit la ziua finală, ziua
cea mare, când prinţul puterii văzduhului va fi distrus odată cu pământul, care a fost mutilat
atâta vreme prin revolta lui. Iisus a văzut lucrarea răului terminată pentru totdeauna şi pacea
lui Dumnezeu umplând cerul şi pământul.
De aici înainte, urmaşii lui Hristos trebuiau să privească la Satana ca la un vrăjmaş înfrânt.
Pe cruce, Iisus urma să câştige biruinţa pentru ei; El dorea ca ei să primească biruinţa aceasta
ca fiind a lor. „Iată”, a zis El, „că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste
toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă poate vătăma.”
Puterea nemărginită a Duhului Sfânt este apărarea oricărui suflet copleşit de greutăţi.
Hristos nu va îngădui ca vreunul dintre cei care, prin pocăinţă şi credinţă, au cerut protecţia
Sa să treacă sub puterea vrăjmaşului. Mântuitorul este alături de cei ispitiţi şi încercaţi. La El
nu poate fi insucces, pierdere, imposibilitate sau înfrângere – noi putem totul prin Acela care
ne întăreşte. Când vin ispitele şi încercările, nu aştepta ca mai întâi să birui toate greutăţile, ci
priveşte la Iisus, ajutorul tău.
Există creştini care gândesc şi vorbesc prea mult despre puterea lui Satana. Ei se gândesc
la vrăjmaşul lor, se roagă în privinţa lui, vorbesc despre el şi, în închipuirea lor, el creşte fără
încetare. Este adevărat că Satana este o fiinţă puternică, dar, mulţumim lui Dumnezeu, avem
un Mântuitor puternic, care l-a izgonit pe cel rău din cer. Satana simte plăcere când îi
preamărim puterea. De ce să nu vorbim de Iisus? De ce să nu preamărim puterea şi iubirea
Lui?
Curcubeul făgăduinţei care înconjoară tronul de sus este o veşnică mărturie că „atât de
mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să
nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). El mărturiseşte universului că Dumnezeu nu va
părăsi niciodată pe poporul Său în lupta cu cel rău. Aceasta este pentru noi o asigurare că vom
primi putere şi ocrotire atâta timp cât va dura stăpânirea Sa.
Iisus a adăugat: „Totuşi, să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse, ci
bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” Nu vă bucuraţi că aveţi putere, ca să nu
pierdeţi cumva din vedere dependenţa voastră de Dumnezeu. Fiţi cu băgare de seamă, ca să nu
se apropie de voi mulţumirea de sine şi să ajungeţi să lucraţi în propria putere mai degrabă
decât în spiritul şi tăria Domnului vostru. Eul este totdeauna gata să se laude, dacă într-o
măsură oarecare lucrarea are succes. Eul se îngâmfă şi se înalţă şi cei din jur rămân cu o
impresie greşită şi nu înţeleg că Dumnezeu este totul în toţi. Apostolul Pavel zice: „Când sunt
slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12:10). Când ne dăm seama de slăbiciunea noastră,
înţelegem că trebuie să ne sprijinim pe o putere care nu este în noi. Nimic nu poate să pună
aşa de mult stăpânire pe inimă ca simţământul neclintit al răspunderii noastre faţă de
Dumnezeu. Nimic nu pătrunde mai mult în profunzimea motivelor purtării noastre ca
simţământul iubirii iertătoare a lui Hristos. Dacă avem părtăşie cu Dumnezeu, atunci suntem
umpluţi cu Duhul Său cel Sfânt, care ne face în stare să avem părtăşie şi cu semenii noştri.
Bucu­raţi-vă atunci când, prin Hristos, aţi ajuns să fiţi legaţi de Dumnezeu, membri ai familiei
cereşti. Dacă priviţi totdeauna în sus, veţi avea simţământul continuu al slăbiciunii firii voastre
omeneşti. Cu cât veţi cultiva mai puţin eul, cu atât veţi înţelege mai clar şi tot mai mult
măreţia Mântuitorului vostru. Cu cât vă veţi lega mai strâns de Izvorul luminii şi al puterii, cu
atât va străluci mai multă lumină asupra voastră şi cu atât veţi avea mai multă putere de a
lucra pentru Dumnezeu. Bucuraţi-vă că sunteţi una cu Dumnezeu, una cu Hristos şi cu
întreaga familie cerească.
Atunci când cei şaptezeci ascultau cuvintele lui Hristos, Duhul Sfânt imprima în mintea lor
realităţile vii şi scria adevărul pe tablele inimii lor. Deşi erau înconjuraţi de o mulţime de
oameni, li se părea că sunt singuri cu Dumnezeu.
Văzând că ei înţeleg spiritul învăţăturii date atunci, Iisus S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a
zis: „Tată, Doamne al cerului şi al pământului, Te laud, pentru că ai ascuns aceste lucruri de
cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu.
Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu şi nimeni nu ştie cine este Fiul, afară de
Tatăl; nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.”
Oamenii onoraţi ai lumii, consideraţi oameni mari şi înţelepţi, cu toată înţelepciunea pe care
se mândreau că o au, n-au putut să înţeleagă caracterul lui Hristos. Ei Îl judecau după
înfăţişare, după umilinţa la care era supus ca fiinţă omenească. Dar pescarilor şi vameşilor le
fusese dat să-L vadă pe Cel Nevăzut. Nici ucenicii nu ajunseseră să înţeleagă tot ce dorea Iisus
să le descopere, dar, puţin câte puţin, atunci când se predau puterii Duhului Sfânt, mintea lor
era luminată. Ei îşi dădeau seama că puternicul Dumnezeu, îmbrăcat în veşmântul trupului
omenesc, Se afla între ei. Iisus S-a bucurat că, deşi cei înţelepţi şi pricepuţi nu aveau această
cunoştinţă, ea le fusese descoperită acestor oameni umili. Adesea, când prezentase textele
Scripturilor Vechiul Testament şi arătase aplicaţia lor la Sine şi la lucrarea Sa de ispăşire,
oamenii fuseseră treziţi de Duhul Său cel Sfânt şi înălţaţi într-o atmosferă cerească. Ei
înţelegeau adevărurile spirituale spuse prin profeţi, mai bine chiar decât înşişi scriitorii lor. De
aici înainte, ei urmau să citească scrierile Vechiului Testament nu ca pe doctrinele cărturarilor
şi fariseilor, nici ca pe nişte cuvinte ale unor oameni înţelepţi care muriseră, ci ca pe o nouă
descoperire de la Dumnezeu. Ei L-au văzut pe Acela „pe care lumea nu-L poate primi, pentru
că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi” (Ioan
14:17).
Singura cale prin care putem câştiga o cunoştinţă desăvârşită a adevărului este să ne
păstrăm inima plină de iubire şi supusă faţă de Duhul lui Hristos. Inima trebuie să fie curăţită
de îngâmfare şi mândrie şi eliberată de tot ce a ţinut-o în stăpânire, pentru ca Hristos să poată
fi întronat în ea. Ştiinţa omenească este prea mărginită ca să înţeleagă lucrarea de ispăşire.
Planul de mântuire este aşa de larg cuprinzător, încât filozofia nu-l poate explica. Va rămâne
totdeauna o taină pe care cugetarea cea mai adâncă nu o poate cuprinde. Ştiinţa mântuirii nu
poate fi explicată, dar poate fi cunoscută prin experienţă. Numai acela care îşi vede
păcătoşenia poate aprecia valoarea nemărginită a Mântuitorului.
Îndrumările date de Hristos, când Îşi croia drum încet din Galileea către Ierusalim, erau
pline de învăţături. Oamenii ascultau cuvintele Sale cu multă atenţie. În Pereea şi în Galileea,
oamenii erau mai puţin sub stăpânirea bigotismului iudaic decât în Iudeea, şi învăţăturile Sale
au găsit un ecou în inimile lor.
În aceste ultime luni ale lucrării Sale, au fost rostite multe dintre parabole. Preoţii şi rabinii
Îl urmăreau cu o ură mereu crescândă şi El a învăluit în simboluri avertizările pe care le
dădea. Ei nu puteau înţelege greşit ce voia El să spună, însă nu puteau să găsească în
cuvintele Lui nimic pe care să întemeieze o acuzaţie împotriva Lui. În parabola cu vameşul şi
fariseul, rugăciunea arogantă: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” era
într-un contrast izbitor cu cererea pocăinţei: „Ai milă de mine, păcătosul” (Luca 18:11,13). În
felul acesta, Hristos a mustrat făţărnicia iudeilor. Sub simbolul smochinului neroditor şi al
cinei celei mari, El a prevestit nenorocirea care trebuia să cadă peste un popor nepocăit. Cei
care lepădaseră în mod batjocoritor chemarea la praznicul Evangheliei au auzit cuvintele sale
de avertizare: „Vă spun că niciunul dintre cei poftiţi nu va gusta din cina Mea” (Luca 14:24).
Învăţătura dată ucenicilor a fost foarte preţioasă. Parabola cu văduva stăruitoare şi
prietenul care cerea pâine la miezul nopţii dădea o nouă putere cuvintelor Sale: „Cereţi şi vi se
va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide” (Luca 11:9). Şi adesea, când credinţa lor
se clătina, erau întăriţi când îşi aminteau că Hristos spusese: „Dumnezeu nu va face dreptate
aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va
face dreptate în curând” (Luca 18:7,8).
Hristos a repetat acea frumoasă parabolă cu oaia pierdută. El a dezvoltat mai departe
învăţătura ei prin pilda cu banul de argint pierdut şi prin pilda fiului risipitor. Ucenicii nu
puteau atunci să înţeleagă pe deplin aceste învăţături, dar, după revărsarea Duhului Sfânt,
când au văzut cum vin neamurile la credinţă şi mânia aprinsă a iudeilor, au înţeles mai bine
învăţătura despre fiul risipitor şi au putut pătrunde bucuria cuvintelor lui Hristos: „Trebuie să
ne veselim şi să ne bucurăm; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat; era pierdut şi a fost
găsit” (Luca 15:32,24). Şi când au mers în Numele Domnului lor, dând piept cu vorbirile de
rău, sărăcia şi persecuţia, adesea şi-au îmbărbătat inima, repetând cuvintele pe care le rostise
El în această ultimă călătorie: „Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu
plăcere Împărăţia. Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi, care nu se
învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia.
Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră” (Luca 12:32-34).
 CAPITOLUL 54

SAMARITEANUL MILOS

Î
n parabola despre samariteanul milos, Hristos ilustrează natura adevăratei religii. El arată
că ea nu constă din sisteme, crezuri sau ritualuri, ci din îndeplinirea faptelor de iubire, din
a face cât mai mult bine altora, dintr-o bunătate adevărată.
În timp ce Hristos îi învăţa pe oameni, „un învăţător al Legii s-a sculat să-L ispitească şi
a zis: «Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?»” Cu atenţia încordată,
mulţimea adunată aştepta răspunsul. Preoţii şi rabinii crezuseră că-L vor prinde în cursă pe
Hristos cu această întrebare. Dar Mântuitorul a evitat controversa. El a cerut răspunsul chiar
de la cel care-L întrebase: „Ce este scris în Lege?” a zis El. „Cum citeşti în ea?” Iudeii încă Îl
mai acuzau pe Iisus că nu apreciază legea dată pe Sinai. Dar El a legat problema mântuirii de
păzirea poruncilor lui Dumnezeu.
Învăţătorul legii a zis: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”
Iisus a zis: „Bine ai răspuns; fă aşa şi vei avea viaţa veşnică.”
Învăţătorul legii nu era mulţumit de poziţia pe care o adoptaseră fariseii şi nici de faptele lor.
El studiase Scripturile cu dorinţa de a cunoaşte adevăratul lor înţeles. Se interesase foarte
mult de această problemă şi întrebase cu sinceritate: „Ce să fac?” În răspunsul său cu privire
la cererile legii, el trecuse cu vederea mulţimea preceptelor privitoare la ceremonii şi ritualuri.
El nu susţinea că acestea n-au valoare, ci prezentase cele două mari principii de care erau
legate legea şi prorocii. Faptul că a lăudat răspunsul acesta L-a aşezat pe Mântuitorul într-o
poziţie favorabilă faţă de rabini. Ei nu puteau să-L condamne pentru că aprobase ceea ce
fusese prezentat de un învăţător al legii.
„Fă aşa şi vei avea viaţa veşnică”, a zis Iisus. El prezentase legea ca pe un tot divin şi în
această învăţătură arătase că nu este cu putinţă să ţii un precept şi să calci un altul, deoarece
acelaşi principiu le călăuzeşte pe toate. Viitorul omului va fi determinat de ascultarea lui de
toată legea. Iubirea supremă faţă de Dumnezeu şi iubirea nepărtinitoare faţă de om sunt
principiile care trebuie să ne conducă viaţa.
Cărturarul acesta şi-a dat seama că este un călcător al legii. Cuvintele cercetătoare ale lui
Hristos l-au convins de acest lucru. El nu împlinise neprihănirea legii, pe care pretindea că o
cunoaşte şi o înţelege. El nu dovedise iubire faţă de semenii săi. Se cerea pocăinţă, dar, în loc
să se pocăiască, el a încercat să se îndreptăţească. În loc să recunoască adevărul, a căutat să
arate cât de grea este împlinirea poruncii. El sperase să înlăture în felul acesta convingerea şi
să se îndreptăţească în faţa oamenilor. Cuvintele Mântuitorului arătaseră că întrebarea lui n-
avea rost, întrucât fusese în stare să dea singur un răspuns. Totuşi a pus o altă întrebare,
zicând: „Şi cine este aproapele meu?”
Printre iudei, întrebarea aceasta pricinuia o nesfârşită dispută. Ei n-aveau nicio îndoială cu
privire la păgâni şi samariteni – aceştia erau străini şi vrăjmaşi. Dar unde trebuia să se facă
deosebire, în cadrul propriei naţiuni, între diferitele clase ale societăţii? Pe cine ar trebui să
privească preotul, rabinul, mai-marele, ca semen al său? Ei îşi petreceau toată viaţa într-un şir
de ceremonii, prin care căutau să se curăţească. Legătura cu gloata neştiutoare, spuneau ei, i-
ar fi întinat şi le-ar fi cerut eforturi obositoare pentru a se curăţi. Să-i privească oare şi pe cei
„necuraţi” ca semeni ai lor?
 Iisus nu S-a lăsat nici acum atras în controversă. El n-a dezvăluit bigotismul celor care
căutau să-L condamne. Dar a prezentat în faţa ascultătorilor Săi, printr-o parabolă simplă, un
tablou de prea îmbelşugată iubire cerească, care a mişcat toate inimile şi a scos de la
învăţătorul legii o mărturisire a adevărului.
Mijlocul prin care se îndepărtează întunericul este primirea luminii. Cea mai bună cale de a
trata rătăcirea este prezentarea adevărului. Descoperirea iubirii lui Dumnezeu face să iasă la
iveală diformitatea şi păcătoşenia inimii egoiste.
„Un om”, a zis Iisus, „se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, care l-au
dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort. Din
întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot; şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut
înainte, pe alături. Un levit trecea şi el prin locul acela şi, când l-a văzut, a trecut înainte, pe
alături” (Luca 10:30-32). Lucrul acesta nu era ceva închipuit, ci un fapt adevărat, cunoscut ca
fiind exact aşa cum era prezentat. Preotul şi levitul care trecuseră pe alături se aflau printre
ascultătorii lui Hristos.
Mergând de la Ierusalim la Ierihon, călătorul trebuia să treacă printr-o parte a pustiei
Iudeei. Drumul cobora printr-o trecătoare sălbatică, stâncoasă, plină de tâlhari; locul acela era
adesea scena multor violenţe. Tocmai aici fusese atacat călătorul, i se luase tot ce avea mai de
preţ, fusese rănit, bătut şi lăsat pe marginea drumului, aproape mort. Pe când zăcea astfel, a
venit pe drumul acela preotul, dar el a aruncat doar o privire către omul rănit. Apoi s-a arătat
levitul. Curios să ştie ce se întâmplase, s-a oprit şi a privit la cel suferind. El ştia prea bine ce
ar fi trebuit să facă, dar nu era o datorie plăcută. Ar fi vrut mai bine să nu fi trecut pe drumul
acela, ca să nu-l fi văzut pe rănit. Şi-a zis însă că lucrul acela nu-l privea.
Amândoi oamenii aceia aveau ocupaţii sfinte şi pretindeau că sunt tălmăcitori ai
Scripturilor. Făceau parte din clasa de oameni aleşi în mod deosebit ca reprezentanţi ai lui
Dumnezeu înaintea oamenilor. Ei trebuiau să fie „îngăduitori cu cei neştiutori şi rătăciţi” (Evrei
5:2), ca să-i poată face pe oameni să înţeleagă marea iubire a lui Dumnezeu faţă de neamul
omenesc. Lucrarea la care erau chemaţi se asemăna cu lucrarea lui Hristos, pe care El o
descrisese astfel: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor
Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită; să propovăduiesc robilor de
război slobozenia şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi” (Luca 4:18).
Îngerii cerului văd nenorocirea familiei lui Dumnezeu de pe pământ şi sunt gata să
colaboreze cu oamenii, pentru a îndepărta suferinţa şi apăsarea. În providenţa Sa, Dumnezeu
i-a adus pe preot şi pe levit pe această cale, unde zăcea omul rănit, ca ei să vadă nevoia lui de
milă şi de ajutor. Tot cerul aştepta să vadă dacă inima acestor oameni va fi mişcată de milă
faţă de suferinţa omenească. Mântuitorul era Acela care îi condusese pe evrei în pustie; prin
stâlpul de nor şi de foc, El dăduse o învăţătură cu totul deosebită de aceea pe care o primeau
oamenii acum de la preoţii şi învăţătorii lor. Măsurile pline de milă prevăzute de lege aveau în
vedere până şi cele mai umile animale, care nu pot să-şi exprime prin cuvinte nevoia şi
suferinţa lor. În privinţa aceasta, se dăduseră îndrumări fiilor lui Israel prin Moise: „Dacă
întâlneşti boul vrăjmaşului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci acasă. Dacă vezi măgarul
vrăjmaşului tău, căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuţi să ia povara de pe
măgar” (Exodul 23:4,5). Dar, în omul rănit de tâlhari, Iisus prezenta cazul unui frate în
suferinţă. Cu cât mai mult ar fi trebuit să le fie milă de el decât de o vită de povară! Lor li se
făcuse cunoscut prin Moise că Domnul, Dumnezeul lor, „Dumnezeul cel mare, puternic şi
înfricoşat”, face „dreptate orfanului şi văduvei şi iubeşte pe străin.” Şi El a poruncit: „Să iubiţi
de aceea pe străin; să-l iubiţi ca pe voi înşivă” (Deuteronomul 10:17-19; Leviticul 19:34).
Iov spusese: „Străinul nu petrece noaptea afară; ci mi-am deschis uşa ca să intre călătorul.”
Şi când cei doi îngeri preschimbaţi în oameni au venit în Sodoma, Lot s-a plecat cu faţa la
pământ şi a zis: „Domnii mei, intraţi vă rog în casa robului vostru, ca să rămâneţi peste
noapte” (Iov 31:32; Geneza 19:2). Cu toate că aceste învăţături erau cunoscute preotului şi
levitului, ei nu le-au pus în practică în viaţa lor. Educaţi în şcoala bigotismului naţional, ei
deveniseră egoişti, mărginiţi şi exclusivişti. Când au privit la omul rănit, n-au ştiut dacă este
din neamul lor sau nu. Se gândeau că s-ar putea să fie samaritean şi, de aceea, au trecut pe
alături.
În purtarea lor, aşa cum o descrisese Hristos, învăţătorul legii n-a văzut nimic contrar celor
pe care le ştia el cu privire la cerinţele legii. Dar acum s-a prezentat o nouă scenă.
Un samaritean, fiind în călătorie, ajunge la locul în care era suferindul şi, când l-a văzut, i
s-a făcut milă de el. Nu s-a mai întrebat dacă străinul era iudeu sau dintre neamuri. Dacă cel
căzut era iudeu, samariteanul ştia bine că, dacă ar fi fost invers, omul l-ar fi scuipat în faţă şi
ar fi trecut dispreţuitor pe alături. Dar el n-a ezitat din cauza aceasta. Nu s-a gândit nici la
faptul că el însuşi putea să fie în primejdie, dacă întârzia în locul acela. Îi era de ajuns că avea
în faţă o fiinţă omenească aflată în nevoie şi suferinţă. Şi-a scos haina, ca să-l acopere. A
folosit uleiul şi vinul luate pentru sine în călătorie, ca să aline suferinţa şi să-l întărească pe cel
rănit. L-a aşezat apoi pe asinul lui şi a pornit încet, cu pas domol, aşa încât străinul să nu fie
mişcat şi să sufere mai mult. L-a dus la un han şi a avut toată noaptea grijă de el,
supraveghindu-l cu multă atenţie. Dimineaţa, întrucât străinul se mai întremase, samariteanul
s-a hotărât să meargă mai departe, pe drumul său. Dar, înainte de a face lucrul acesta, l-a dat
în grija hangiului, a plătit totul şi a mai lăsat şi o sumă de rezervă pentru străin; şi, nefiind
mulţumit numai cu atât, a luat măsuri şi pentru alte nevoi, spunând gazdei: „Ai grijă de el şi
orice vei mai cheltui, îţi voi da înapoi la întoarcere.”
Odată încheiată parabola, Iisus Şi-a îndreptat privirea către învăţătorul legii, cu o expresie
care părea că-i citeşte sufletul, şi a zis: „Care dintre aceşti trei ţi se pare că a dat dovadă că
este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” (Luca 10:36)
Nici acum, învăţătorul legii n-ar fi vrut să rostească numele de samaritean cu buzele sale şi
a răspuns: „Cel ce şi-a făcut milă cu el.” Iisus a zis: „Du-te de fă şi tu la fel.”
În felul acesta, s-a răspuns pentru totdeauna la întrebarea: „Cine este aproapele meu?”
Hristos a arătat că aproapele nostru nu înseamnă numai cineva din biserică sau de credinţa
noastră. Nu trebuie să facem nicio deosebire de rasă, culoare sau clasă. Aproapele nostru este
orice om care are nevoie de ajutorul nostru. Aproapele nostru este orice suflet rănit şi zdrobit
de vrăjmaşul. Aproapele nostru este oricine este proprietatea lui Dumnezeu.
În parabola despre samariteanul milos, Iisus a prezentat tabloul Său şi al misiunii Sale.
Omul a fost înşelat, rănit, jefuit şi ruinat de Satana şi lăsat să piară, dar Mântuitorului I-a fost
milă de starea noastră neajutorată. El a părăsit slava Sa, pentru a veni să ne mântuiască. El
ne-a găsit când eram aproape de moarte şi S-a ocupat de cazul nostru. Ne-a vindecat rănile.
Ne-a acoperit cu haina neprihănirii Sale. Ne-a oferit un loc de scăpare şi a luat toate măsurile
pentru noi, prin preţul plătit de El. A murit ca să ne răscumpere. Arătând către propriul
exemplu, El zice către urmaşii Săi: „Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii.”
„Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii” (Ioan 15:17; 13:34).
Întrebarea pusă lui Iisus de învăţătorul legii fusese: „Ce trebuie să fac?” Şi Iisus,
recunoscând că iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de om este împlinirea legii, a spus: „Fă aşa şi
vei avea viaţă.” Samariteanul ascultase de îndemnurile unei inimi bune şi iubitoare,
dovedindu-se astfel un împlinitor al legii. Hristos l-a îndemnat pe învăţătorul legii: „Du-te de fă
şi tu la fel.” De la copiii lui Dumnezeu se aşteaptă să facă, nu numai să zică: „Cine zice că
rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Iisus” (1 Ioan 2:6).
Învăţătura aceasta nu este mai puţin necesară astăzi decât pe vremea când a dat-o Iisus.
Egoismul şi formalismul rece aproape au stins focul iubirii şi au îndepărtat însuşirile plăcute,
care trebuie să înfrumuseţeze caracterul. Mulţi dintre cei care mărturisesc Numele Lui au
pierdut din vedere faptul că toţi creştinii trebuie să-L reprezinte pe Hristos. Dacă nu se dă pe
faţă jertfire de sine pentru binele altora – în cercul familiei, între vecini, în biserică şi oriunde
am fi, atunci – oricare ar fi mărturisirea gurii, noi nu suntem creştini.
Hristos a legat interesul Său de cel al oamenilor şi ne cere să devenim una cu El pentru
salvarea omenirii. „Fără plată aţi primit, fără plată să daţi”, zice El (Matei 10:8). Păcatul este
cel mai mare dintre toate relele şi datoria noastră este să avem milă şi să-l ajutăm pe păcătos.
Sunt mulţi care greşesc şi care îşi simt ruşinea şi nebunia. Ei sunt flămânzi după cuvinte de
încurajare. Ei privesc la greşelile şi rătăcirile lor până ajung aproape de disperare. Noi nu
trebuie să neglijăm aceste suflete. Dacă suntem creştini, nu trebuie să trecem pe alături,
ţinându-ne cât mai departe tocmai de aceia care au mai multă nevoie de ajutorul nostru. Când
vedem fiinţe omeneşti în suferinţă, fie din cauza bolilor, fie din cauza păcatului, să nu zicem
niciodată: „Aceasta nu mă priveşte.”
„Voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii” (Galateni
6:1). Prin credinţă şi rugăciune, puterea vrăjmaşului este dată înapoi. Spuneţi cuvinte de
credinţă şi curaj, care vor fi ca un balsam vindecător pentru cel zdrobit şi rănit. Mulţi, foarte
mulţi, au slăbit şi şi-au pierdut curajul în marea bătălie a vieţii, când un cuvânt de amabilă
îmbărbătare i-ar fi întărit ca să biruiască. Niciodată să nu trecem pe lângă un suflet suferind,
fără a căuta să-i dăm mângâierea cu care suntem mângâiaţi de Dumnezeu.
Toate acestea sunt numai împlinirea principiului Legii, principiu ilustrat prin parabola
samariteanului milos şi manifestat în viaţa lui Iisus. Caracterul Său descoperă adevărata
însemnătate a legii şi ne arată ce înseamnă să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Şi
când manifestă îndurare, bunătate şi iubire faţă de toţi oamenii, copiii lui Dumnezeu dovedesc
caracterul rânduielilor cerului. Ei dau mărturie că „Legea Domnului este desăvârşită şi
înviorează sufletul” (Psalmii 19:7). Şi oricine nu manifestă această iubire calcă legea pe care
pretinde că o onorează. Atitudinea faţă de fraţii noştri arată care este atitudinea noastră faţă de
Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu în inimă este singurul izvor pentru iubirea faţă de aproapele.
„Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu», şi urăşte pe fratele său este un mincinos, căci
cine nu iubeşte pe fratele, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L
vede?” Preaiubiţilor, „dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi, şi dragostea Lui a
ajuns desăvârşită în noi” (1 Ioan 4:20,12).
 CAPITOLUL 55

FĂRĂ SĂ ATRAGĂ
PRIVIRILE

C
âţiva farisei au venit la Iisus cu întrebarea: „Când va veni Împărăţia lui Dumnezeu?”
Trecuseră mai mult de trei ani de când Ioan Botezătorul vestise cu sunet de trâmbiţă
prin ţară solia: „Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2). Dar, până la data aceea,
fariseii n-au văzut nicio dovadă despre întemeierea Împărăţiei. Mulţi dintre cei care îl
respinseseră pe Ioan şi care se împotriveau lui Iisus la orice pas lăsau să se înţeleagă că
lucrarea Lui dăduse greş.
Iisus a răspuns: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se
va zice: «Uite-o aici sau uite-o colo!» Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul
vostru.” Împărăţia lui Dumnezeu începe în inimă. Nu căuta manifestări ale puterii pământeşti,
care să arate venirea ei.
„Vor veni zile”, a zis El către ucenici, „când veţi dori să vedeţi una din zilele Fiului omului, şi
n-o veţi vedea.” Din cauză că nu este însoţită de strălucire lumească, sunteţi în primejdia de a
nu observa slava misiunii Mele. Nu vă daţi seama cât de mare este privilegiul de a avea între
voi, deşi înveşmântat în corp omenesc, pe Acela care este viaţa şi lumina oamenilor. Vor veni
zile când veţi privi cu dor înapoi la ocaziile de care vă bucuraţi acum, când umblaţi şi vorbiţi cu
Fiul lui Dumnezeu.
Din cauza egoismului şi a firii lor pământeşti, nici ucenicii lui Iisus nu puteau înţelege slava
spirituală pe care căuta să le-o descopere. Numai după înălţarea lui Hristos la Tatăl Său şi
revărsarea Duhului Sfânt asupra credincioşilor, ucenicii au înţeles pe deplin natura şi
misiunea Mântuitorului. După ce au primit botezul Duhului, au început să-şi dea seama că
fuseseră chiar în faţa Domnului măririi. Când le-au revenit în memorie cuvintele lui Hristos,
mintea le-a fost deschisă ca să înţeleagă profeţiile şi să înţeleagă minunile pe care le făcuse El.
Minunile vieţii Lui le-au trecut pe dinainte şi erau ca nişte oameni treziţi dintr-un vis. Şi-au dat
seama că,
într-adevăr, „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr; şi noi am
privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). Hristos, într-
adevăr, a venit de la Dumnezeu într-o lume plină de păcat, pentru a-i mântui pe fiii şi fiicele lui
Adam. Ucenicii îşi dădeau acum mai puţină importanţă decât înainte de a-şi da seama de
lucrul acesta. Niciodată nu oboseau repetând cuvintele şi faptele Lui. Învăţăturile Lui, pe care
le înţeleseseră prea puţin, acum le-au revenit în minte într-o nouă lumină. Scripturile au
devenit pentru ei o carte nouă.
Când au studiat profeţiile care mărturiseau despre Hristos, ucenicii au intrat în legătură cu
Dumnezeirea şi au învăţat de la Acela care Se înălţase la cer, pentru a încheia lucrarea pe care
o începuse pe pământ. Au recunoscut faptul că în El era o ştiinţă pe care nicio fiinţă
omenească, lipsită de ajutorul dumnezeiesc, nu o putea înţelege. Ei aveau nevoie de ajutorul
Aceluia despre care profetizaseră regi, profeţi şi oameni neprihăniţi. Cu uimire au citit şi recitit
descrierile profetice ale caracterului şi lucrării Sale. Cât de neclare fuseseră pentru ei scrierile
profetice! Cât de greoi fuseseră în a primi marile adevăruri care mărturiseau despre Hristos!
Privindu-L în umilinţa Lui, când a umblat printre oameni, ei nu înţeleseseră taina întrupării
Sale, caracterul dublu al naturii Sale. Parcă fuseseră legaţi la ochi, ca să nu poată să
recunoască pe deplin dumnezeirea în corpul omenesc. Dar, după ce au fost iluminaţi de Duhul
Sfânt, cum ar mai fi dorit să-L vadă iarăşi şi să se aşeze la picioarele Lui! Cum ar fi dorit să
vină la El, ca să le explice pasajele din Scriptură pe care ei nu le înţelegeau! Cât de atenţi ar fi
ascultat cuvintele Lui! Ce a vrut să spună Iisus când a zis: „Mai am să vă spun multe lucruri,
dar acum nu le puteţi purta” (Ioan 16:12)? Cât ar fi dorit să le ştie pe toate! Le părea rău că
avuseseră o credinţă atât de slabă, că ideile lor fuseseră atât de departe de ţintă şi că greşiseră
atât de mult în înţelegerea realităţii.
Dumnezeu trimisese un sol ca să vestească venirea lui Hristos şi să atragă atenţia poporului
iudeu şi a lumii către misiunea Sa, pentru ca oamenii să se poată pregăti să-L primească.
Personajul minunat vestit de Ioan fusese printre ei peste treizeci de ani, şi ei într-adevăr nu L-
au recunoscut ca trimis al lui Dumnezeu. Ucenicii au avut remuşcări din cauză că îngăduiseră
ca necredinţa timpului să influenţeze şi părerile lor şi să le întunece înţelegerea. Lumina
acestei lumi întunecate strălucise prin negură, iar ei nu fuseseră în stare să înţeleagă de unde
veneau aceste raze. Se întrebau pentru ce se purtaseră în aşa fel, încât Hristos să fie nevoit să-
i mustre. Repetau adesea discuţiile pe care le avuseseră cu El şi îşi ziceau: De ce am îngăduit
noi ca ideile pământeşti şi opoziţia preoţilor şi rabinilor să ne încurce mintea, aşa încât n-am
înţeles că Unul mai mare decât Moise era între noi, că Cineva mai înţelept decât Solomon ne
învăţa? Cât de surde au fost urechile noastre! Cât de slabă a fost înţelegerea noastră!
Toma nu voise să creadă înainte de a pune degetul pe rana făcută de soldaţii romani. Petru
Îl tăgăduise când era umilit şi lepădat. Aceste amintiri dureroase le reveneau în minte cu atâta
claritate. Ei fuseseră cu El, dar nici nu-L cunoscuseră, nici nu-L apreciaseră. Dar acum, când
îşi recunoşteau necredinţa, toate aceste lucruri le tulburau atât de mult inimile!
Când preoţii şi mai-marii s-au unit împotriva lor şi i-au adus în faţa judecătorilor şi i-au
aruncat în închisoare, urmaşii lui Hristos s-au bucurat „că au fost socotiţi vrednici să sufere
pentru Numele Lui” (Faptele 5:41). S-au bucurat că pot dovedi în faţa oamenilor şi a îngerilor
că au recunoscut slava lui Hristos şi au ales să-L urmeze, chiar dacă pentru aceasta aveau să
piardă totul.
Şi astăzi este tot aşa de adevărat ca şi pe timpul apostolilor că, fără lumina dată de Duhul
Sfânt, natura omenească nu poate să înţeleagă slava lui Hristos. Adevărul şi lucrarea lui
Dumnezeu nu sunt apreciate de o creştinătate iubitoare de lume şi de compromisuri. Dar
urmaşii Domnului nu vor putea fi întâlniţi pe căi uşoare, căutând slava pământească şi
conformarea cu lumea. Ei sunt mult înainte pe cărările trudei, ale umilinţei şi ocării, în fruntea
luptei împotriva „căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului
acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12). Şi acum,
ca şi pe vremea lui Hristos, ei sunt greşit înţeleşi, ocărâţi şi apăsaţi de preoţii şi fariseii
timpului lor.
Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel, încât să atragă atenţia. Evanghelia harului lui
Dumnezeu, cu spiritul ei de lepădare de sine, nu poate să fie niciodată în armonie cu spiritul
lumii. Principiile lor sunt opuse. „Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu,
căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate
duhovniceşte” (1 Corinteni 2:14).
Dar, în lumea religioasă de azi, sunt mulţi aceia care cred că trebuie să lucreze pentru
întemeierea Împărăţiei lui Hristos ca organizaţie pământească, lumească. Ei doresc să facă din
Domnul stăpânitorul regatelor lumii acesteia, conducător în curţile, în taberele şi în adunările
ei legislative, în palatele şi pieţele ei. Ei aşteaptă ca El să domnească prin prevederi legale,
impuse de autoritatea omenească. Deoarece acum Hristos nu este aici în persoană, ei vor
căuta să acţioneze în locul Lui, pentru a pune în aplicare legile Împărăţiei Sale. Stabilirea unei
asemenea împărăţii este ceea ce doreau iudeii din zilele lui Hristos. Ei L-ar fi primit pe Iisus,
dacă El ar fi voit să întemeieze o împărăţie pământească, să impună ceea ce considerau ei ca
fiind legi ale lui Dumnezeu şi să-i facă exponenţi ai voinţei Lui şi delegaţi ai autorităţii Sale.
Dar El a zis: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36). El nu dorea un tron
pământesc.
Cârmuirea din vremea lui Iisus era coruptă şi persecutoare; în toate părţile erau abuzuri
flagrante, oprimare, intoleranţă şi cruzime. Cu toate acestea, Mântuitorul n-a încercat să facă
reforme civile. El n-a atacat abuzurile naţionale, nici nu i-a condamnat pe vrăjmaşii naţiunii.
El nu S-a amestecat în treburile autorităţilor sau ale administraţiei celor de la putere. Acela,
care ne-a fost pildă S-a ţinut departe de guvernele pământeşti. Nu pentru că era indiferent la
suferinţele oamenilor, ci pentru că leacul nu era în măsuri omeneşti şi exterioare. Pentru a
avea succes, tratamentul trebuia să-l cuprindă pe fiecare om în parte şi trebuia să înnoiască
inimile.
Împărăţia lui Hristos nu va fi întemeiată prin hotărârile tribunalelor, consiliilor sau ale
adunărilor legislative, nici prin patronajul oamenilor mari din lume, ci prin sădirea naturii lui
Hristos în natura omenească, prin lucrarea Duhului Sfânt. „Tuturor celor ce L-au primit, adică
celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din
sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12,13). Aceasta
este singura putere care poate produce înălţarea omenirii. Iar partea omului în săvârşirea
acestei lucrări este învăţarea şi trăirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Când şi-a început lucrarea în Corint, oraşul acela aglomerat, bogat şi stricat, pervertit de
nenumăratele vicii ale păgânismului, apostolul Pavel a zis: „Căci n-am avut de gând să ştiu
între voi altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2). Scriind mai târziu
unora care mai înainte se întinaseră prin cele mai nebuneşti păcate, apostolul putea zice: „Dar
aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi în Numele Domnului Iisus Hristos şi
prin Duhul Dumnezeului nostru.” „Mulţumesc Dumnezeului meu totdeauna cu privire la voi,
pentru harul lui Dumnezeu, care v-a fost dat în Iisus Hristos” (1 Corinteni 6:11; 1:4).
Astăzi, ca şi în zilele lui Hristos, lucrarea Împărăţiei lui Dumnezeu nu este făcută de cei care
pretind cu zgomot să fie recunoscuţi şi sprijiniţi de conducătorii pământeşti şi de legile
omeneşti, ci de aceia care vestesc oamenilor, în Numele Său, acele adevăruri spirituale, care-l
vor face pe primitor să trăiască experienţa lui Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi
trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). Atunci ei vor lucra,
la fel ca Pavel, pentru binele oamenilor. El zice: „Noi dar suntem trimişi împuterniciţi ai lui
Hristos şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos:
împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5:20).
 CAPITOLUL 56

BINECUVÂNTAREA
COPIILOR

I
isus a iubit totdeauna copiii. El primea simpatia lor copilărească şi iubirea lor sinceră,
neprefăcută. Laudele recunoscătoare de pe buzele lor curate erau ca o muzică pentru
urechile Sale şi Îi înviorau inima, atunci când era abătut din cauza oamenilor vicleni şi
făţarnici cu care venea în contact. Oriunde mergea Mântuitorul, bunătatea înfăţişării Sale şi
purtarea Sa delicată şi amabilă câştigau iubirea şi încrederea copiilor.
La iudei era obiceiul ca să fie aduşi copiii la un rabin, pentru a-şi pune mâinile asupra lor şi
a-i binecuvânta, dar ucenicii considerau că lucrarea Mântuitorului era prea importantă pentru
a fi întreruptă în felul acesta. Când mamele şi-au adus copilaşii, ucenicii le-au privit cu
neplăcere. Ei credeau că aceşti copii sunt prea mici pentru a avea un folos dintr-o întâlnire cu
Iisus şi apoi, presupuneau că Lui Îi este neplăcută prezenţa lor. Dar El era nemulţumit tocmai
de ucenici. Mântuitorul înţelegea grija şi povara mamelor, care căutau să le dea copiilor o
educaţie după Cuvântul lui Dumnezeu. El ascultase rugăciunile lor. El le atrăsese la Sine.
O mamă şi copilul ei plecaseră de acasă pentru a-L găsi pe Iisus. Pe drum, ea a spus unei
vecine unde merge şi vecina a dorit ca şi copiii ei să fie binecuvântaţi. În felul acesta, au venit
multe mame şi copiii lor. Unii copii trecuseră de anii prunciei, la copilărie şi tinereţe. Când
mamele şi-au exprimat dorinţa, Iisus a ascultat cu plăcere cererea timidă şi înlăcrimată. Dar El
aştepta să vadă cum le vor trata ucenicii. Când i-a văzut că le îndepărtează pe mame, crezând
că Îi fac o favoare, El le-a arătat greşeala, zicând: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi,
căci Împărăţia cerului este a celor ca ei.” El i-a luat pe copii în braţe, Şi-a pus mâinile peste ei
şi le-a dat binecuvântarea pentru care veniseră.
Mamele au fost mângâiate. Ele s-au întors acasă întărite şi binecuvântate de cuvintele lui
Hristos. Au fost încurajate să-şi ducă poverile cu o nouă bucurie şi să lucreze cu nădejde
pentru copiii lor. Mamele de astăzi trebuie să primească şi ele cuvintele Lui cu aceeaşi
credinţă. Hristos este şi astăzi un Mântuitor personal, ca şi atunci când a trăit ca om între
oameni. El este şi azi ajutorul mamelor, ca pe vremea când i-a luat pe cei mici în braţe, pe
când era în Iudeea. Copiii căminelor noastre sunt răscumpăraţi prin sângele Său, ca şi copiii
de pe timpuri.
Iisus cunoaşte povara inimii oricărei mame. Şi El a avut o mamă care s-a luptat cu sărăcia
şi lipsurile şi simte cu fiecare mamă în lucrările ei. Acela care a făcut o călătorie lungă pentru a
alina durerea unei femei canaanite va face tot atât de mult pentru mamele de azi. Acela care i
l-a redat văduvei din Nain pe unicul ei fiu şi care, în agonia Sa pe cruce, Şi-a amintit de mama
Sa este mişcat şi astăzi de durerea mamei. În orice suferinţă şi orice nevoie, El va da ajutor şi
mângâiere.
Să vină dar mamele cu greutăţile lor la Iisus! Vor găsi har îndestulător ca să le ajute la
creşterea copiilor. Porţile sunt deschise pentru oricare mamă care vrea să-şi depună poverile la
picioarele Mântuitorului. Acela care a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi” le
invită fără încetare pe mame să-i aducă pe copilaşii lor să fie binecuvântaţi de El. Până şi
copilul din braţele mamei poate să locuiască la umbra Celui Atotputernic, prin credinţa mamei
care se roagă. Ioan Botezătorul a fost plin de Duhul Sfânt chiar de la naştere. Dacă trăim în
comuniune cu Dumnezeu, şi noi putem aştepta ca Duhul Sfânt să-i modeleze pe micuţii noştri
chiar din primele clipe.
În copiii aduşi la El, Iisus vedea bărbaţi şi femei ce urmau să fie moştenitori ai harului Său
şi supuşi ai Împărăţiei Sale, dintre care unii aveau să devină martiri pentru Numele Său. El
ştia că aceşti copii urmau să-L asculte şi să-L primească drept Mântuitor al lor mult mai
repede decât persoanele adulte, dintre care mulţi erau înţelepţi în felul lumii şi cu inima
împietrită. În învăţăturile Sale, S-a coborât până la nivelul lor. El, Domnul cerului, nu a socotit
ca un lucru neînsemnat să răspundă la întrebările lor şi să simplifice învăţăturile Lui
importante, pentru a fi înţelese de mintea lor de copii. El a pus în inima lor seminţele
adevărului, care urmau să răsară peste mulţi ani şi să aducă roade pentru viaţa veşnică.
Este adevărat şi azi faptul că cei mai receptivi la învăţăturile Evangheliei sunt copiii – inima
lor este deschisă faţă de influenţele divine şi este în stare să reţină învăţăturile primite. Şi
copiii mici pot să fie creştini şi să aibă o experienţă potrivită cu vârsta lor. Ei au nevoie să fie
educaţi în lucrurile spirituale şi părinţii ar trebui să îi ajute prin orice mijloc să-şi formeze
caracterul după asemănarea lui Hristos.
Taţii şi mamele ar trebui să privească la copiii lor ca la cei mai tineri membri ai familiei
Domnului, încredinţaţi lor spre a-i pregăti pentru cer. Învăţăturile pe care noi înşine le primim
de la Hristos trebuie să le dăm copiilor noştri, aşa cum pot înţelege minţile lor tinere,
dezvăluindu-le puţin câte puţin din frumuseţea principiilor cerului. În felul acesta căminul
creştin devine o şcoală, în care părinţii au rolul de suplinitori, în timp ce Hristos este
Învăţătorul.
Lucrând la convertirea copiilor noştri, nu trebuie să ne aşteptăm să vedem emoţii deosebite
ca dovadă a convingerii de păcat. Nici nu este nevoie să cunoaştem timpul exact al convertirii
lor. Trebuie să-i învăţăm să vină cu păcatele lor la Iisus şi să ceară iertare, să creadă că El îi
iartă şi îi primeşte, cum i-a primit şi pe copiii care au venit la El atunci când era pe pământ.
Atunci când îi învaţă pe copii s-o asculte pentru că o iubesc, mama le predă prima lecţie din
viaţa de creştin. Iubirea mamei faţă de copil reprezintă iubirea lui Hristos şi cei mici care se
încred în mama lor şi ascultă de ea învaţă să asculte de Mântuitorul şi să se încreadă în El.
Iisus a fost un model pentru copii, dar este şi o pildă pentru taţi. El a vorbit ca Unul care
avea autoritate şi Cuvântul Său avea putere, dar niciodată, în relaţiile cu oamenii aspri şi
violenţi, El n-a spus niciun cuvânt lipsit de amabilitate sau de politeţe. Harul lui Hristos în
inimă va da o demnitate cerească şi un simţ al bunei-cuviinţe. El va îmblânzi tot ce este aspru
şi va supune tot ce este necuviincios sau neprietenos. El îi va face pe părinţi să-i trateze pe
copiii lor ca pe nişte fiinţe inteligente, aşa cum ar vrea ei înşişi să fie trataţi.
Părinţi, pentru creşterea copiilor voştri, studiaţi învăţăturile pe care le-a dat Dumnezeu în
natură! Dacă aţi vrea să cultivaţi o garoafă, un trandafir sau un crin, cum aţi proceda?
Întrebaţi-l pe grădinar cum face el să crească aşa de frumos fiecare ramură şi fiecare frunză, ca
să se dezvolte în simetrie şi frumuseţe. El vă va spune că nu prin atingeri aspre sau prin
eforturi violente, deoarece acestea ar frânge lăstarii delicaţi, ci prin mici atenţii, des repetate. El
a umezit pământul şi a ferit planta în creştere de vânturile puternice şi de arşiţa soarelui şi
Dumnezeu a făcut-o să înflorească şi să crească în mare frumuseţe. În purtarea faţă de copii,
urmaţi metoda grădinarului. Prin atingeri delicate, ajutându-i cu iubire, căutaţi să modelaţi
caracterele lor după modelul caracterului lui Hristos.
Încurajaţi-i să-şi exprime iubirea faţă de Dumnezeu şi unul faţă de celălalt. Motivul pentru
care în lume sunt aşa de mulţi bărbaţi şi femei cu inima împietrită este că adevărata afecţiune
a fost privită ca slăbiciune şi a fost descurajată şi reprimată. Natura mai bună a acestor
oameni a fost înăbuşită în copilărie şi, dacă lumina iubirii divine nu vine să topească egoismul
lor rece, fericirea lor va fi ruinată pentru totdeauna. Dacă dorim ca micuţii noştri să aibă
spiritul duios al lui Iisus şi simpatia pe care o manifestă îngerii faţă de noi, trebuie să
încurajăm impulsurile generoase şi iubitoare ale copilăriei.
Învăţaţi-i pe copii să-L vadă pe Hristos în natură. Luaţi-i sub cerul liber, sub copacii falnici
din grădină şi, în toate lucrurile minunate ale creaţiunii, învăţaţi-i să vadă expresia iubirii Sale.
Învăţaţi-i că El a făcut legile care guvernează toate fiinţele vii, că El a făcut legi pentru noi şi că
aceste legi sunt pentru fericirea şi bucuria noastră. Nu-i obosiţi cu rugăciuni lungi şi
îndemnuri plictisitoare, ci, prin pilde din natură, învăţaţi-i să asculte de Legea lui Dumnezeu.
Dacă le câştigaţi încrederea în voi, ca urmaşi ai lui Hristos, va fi uşor să-i învăţaţi despre
marea iubire cu care El ne-a iubit. Când încercaţi să le lămuriţi adevărurile mântuirii şi să-i
îndrumaţi la Hristos ca Mântuitor personal, îngerii vor fi lângă voi. Domnul va da har taţilor şi
mamelor, ca să-i facă pe cei micuţi să asculte cu interes scumpa povestire despre Copilaşul din
Betleem, care este într-adevăr nădejdea întregii lumi.
Când le-a spus ucenicilor să nu-i împiedice pe copii să vină la El, Iisus li Se adresa
ucenicilor din toate veacurile: slujbaşilor bisericii, predicatorilor, educatorilor şi tuturor
creştinilor. Iisus îi atrage pe copii la Sine şi ne îndeamnă: „Lăsaţi-i să vină”, ca şi cum ar zice:
Ei ar veni, dacă nu i-aţi împiedica voi.
Nu lăsaţi caracterul vostru necreştinesc să-L reprezinte greşit pe Iisus. Nu-i ţineţi pe copilaşi
departe de El prin răceala şi asprimea voastră. Să nu-i faceţi să simtă că cerul nu va fi un loc
plăcut, dacă voi sunteţi acolo. Nu vorbiţi despre religie ca despre ceva ce copiii nu ar putea
înţelege şi nici nu vă purtaţi ca şi cum de la ei nu s-ar aştepta să-L primească pe Hristos în
copilăria lor. Nu le daţi falsa impresie că religia lui Hristos este o religie a întristării şi că,
venind la Mântuitorul, trebuie să renunţe la tot ce aduce bucurie în viaţă.
Când Duhul Sfânt mişcă inimile copiilor, colaboraţi cu lucrarea Lui. Învăţaţi-i că
Mântuitorul îi cheamă, că nimic nu poate să-I aducă o mai mare bucurie decât faptul că I se
predau Lui acum, în frăgezimea şi floarea vârstei.
Mântuitorul priveşte cu nemărginită duioşie la cei pe care i-a răscumpărat cu sângele Său.
Ei sunt pătrunşi de iubirea Lui. El priveşte la ei cu o dorinţă nespusă. Inima Lui nu este atrasă
numai către copiii cu o purtare bună, ci şi către cei care au moştenit trăsături rele de caracter.
Mulţi părinţi nu-şi dau seama că ei sunt răspunzători pentru aceste trăsături din copiii lor. Ei
n-au blândeţea şi înţelepciunea de a şti cum să se poarte cu cei greşiţi, pe care ei i-au făcut
ceea ce sunt. Dar Iisus priveşte cu milă la aceşti copii. El face legătura între cauză şi efect.
Lucrătorul creştin poate fi un slujitor al lui Hristos care să-i atragă pe copii la Mântuitorul.
Prin înţelepciune şi tact, el îi poate lega de inima sa, le poate da curaj şi nădejde‚ iar prin harul
lui Hristos îi poate vedea transformaţi în caracter, aşa încât să se poată spune despre ei: „A
unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu.”
 CAPITOLUL 57

„ÎŢI MAI LIPSEŞTE

UN LUCRU”

T
ocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om, care a îngenuncheat în
faţa Lui şi L-a întrebat: «Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?»”
Tânărul care pusese această întrebare era un conducător. Avea multe avuţii şi deţinea
o poziţie de răspundere. El văzuse iubirea manifestată de Hristos faţă de copiii aduşi la
El, văzuse cât de duios îi primise, cum îi luase în braţe şi inima lui se aprinse de iubire
pentru Mântuitorul. El simţea dorinţa de a fi ucenicul Lui. Fusese mişcat atât de adânc, încât,
atunci când Iisus era gata să pornească la drum, a alergat la El şi, îngenunchind la picioarele
Lui, a pus, cu sinceritate şi stăruinţă, întrebarea aceasta atât de însemnată pentru sufletul său
şi pentru sufletul oricărei fiinţe omeneşti: „Bunule Învăţător, ce trebuie să fac ca să moştenesc
viaţa veşnică?”
„Pentru ce Mă numeşti bun?” i-a zis Hristos. „Nimeni nu este bun decât Unul singur:
Dumnezeu.” Iisus dorea să încerce sinceritatea tânărului şi să afle de la el în ce sens Îl socotea
bun. Îşi dădea el seama că Acela cu care vorbea era Fiul lui Dumnezeu? Care era adevăratul
sentiment al inimii lui?
Conducătorul acesta punea foarte mare preţ pe propria neprihănire. El nu se gândea că
într-adevăr i-ar lipsi ceva, dar tot nu era pe deplin mulţumit. El simţea că mai lipseşte ceva. Nu
s-ar fi putut ca Iisus să-l binecuvânteze şi pe el cum îi binecuvântase pe copii şi să satisfacă
lipsa din sufletul său?
Ca răspuns la această întrebare, Iisus i-a spus că, dacă doreşte să aibă viaţă veşnică,
trebuie să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Şi El a citat câteva dintre poruncile care arătau
datoria omului faţă de semenii lui. Răspunsul conducătorului a fost hotărât: „Toate aceste
lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea; ce-mi mai lipseşte?”
Hristos a privit faţa tânărului, parcă citindu-i viaţa şi cercetându-i caracterul. L-a iubit şi a
dorit să-i dea pacea, harul şi bucuria care puteau să-i schimbe cu totul caracterul. „Îţi lipseşte
un lucru”, a zis El, „du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino,
ia-ţi crucea şi urmează-Mă.”
Hristos era atras către acest tânăr. El ştia că este sincer în afirmaţia lui: „Toate aceste
lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea.” Mântuitorul dorea să-i ofere acea putere de
discernământ care să-l facă în stare să-şi vadă nevoia de consacrare a inimii şi de bunătate
creştină. Dorea mult să vadă în el o inimă umilă şi zdrobită, conştientă că iubirea cea mai
mare I se cuvine lui Dumnezeu, să-l vadă ascunzându-şi lipsa în desăvârşirea lui Hristos.
Iisus a văzut în acest tânăr conducător exact ajutorul de care avea nevoie, dacă devenea
conlucrător cu El în lucrarea de mântuire. Dacă s-ar fi aşezat sub călăuzirea lui Hristos, ar fi
devenit o putere spre bine. Într-o mare măsură, conducătorul ar fi putut să-L reprezinte pe
Hristos; deoarece avea însuşiri care, dacă s-ar fi unit cu Mântuitorul, l-ar fi făcut în stare să
devină o forţă divină între oameni. Privind la caracterul lui, Hristos l-a iubit. În inima
conducătorului, s-a trezit iubirea pentru Hristos, căci iubirea dă naştere la iubire. Iisus dorea
să-l vadă un împreună-lucrător cu El. El dorea să-l facă să-I semene, să fie o oglindă care să
reflecte chipul lui Dumnezeu. El dorea să dezvolte partea bună a caracterului acestui om şi s-o
sfinţească pentru servirea Domnului. Dacă s-ar fi predat lui Hristos, tânărul conducător ar fi
crescut în atmosfera prezenţei Sale. Dacă ar fi ales partea aceasta, cât de deosebit ar fi fost
viitorul lui!
„Un lucru îţi lipseşte”, a zis Iisus. „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te de vinde tot ce ai, dă la
săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-Mă.” Hristos a citit în inima
fruntaşului. Numai un lucru îi lipsea, dar acesta era un principiu vital. El avea nevoie de
iubirea lui Dumnezeu în suflet. Dacă golul acesta nu era umplut, era fatal pentru el – întreaga
lui fiinţă avea să se schimbe în rău. Prin îngăduinţă, egoismul s-ar fi întărit. Dar, ca să
primească iubirea lui Dumnezeu, trebuia să renunţe la iubirea de sine.
Hristos l-a pus la încercare pe acest om. L-a invitat să aleagă între slava pământească şi
comorile cereşti. Comoara cerească îi era asigurată, dacă Îl urma pe Hristos. Dar eul trebuia
înfrânt şi voinţa sa trebuia pusă sub conducerea lui Hristos. Însăşi sfinţenia lui Dumnezeu îi
era oferită tânărului conducător. El avea privilegiul să devină un fiu al lui Dumnezeu şi
împreună-moştenitor cu Hristos la comoara cerească. Dar trebuia să-şi ia crucea şi să-L
urmeze pe Mântuitorul pe cărarea lepădării de sine.
Cuvintele lui Hristos erau echivalente cu această invitaţie: „Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi”
(Iosua 24:15). Alegerea era lăsată pe seama lui. Iisus dorea cu ardoare convertirea lui. Îi
arătase punctul slab din caracter şi cu ce interes profund urmărea felul în care tânărul
cântărea lucrurile. Dacă se hotăra să-L urmeze pe Hristos, trebuia să asculte în totul de
cuvintele Lui. Trebuia să renunţe la planurile sale ambiţioase. Cu câtă nerăbdare, cu câtă
îngrijorare privea Mântuitorul la tânăr, nădăjduind că va da curs invitaţiei Duhului lui
Dumnezeu.
Hristos arătase singurele condiţii care-l puteau aşeza pe fruntaş în situaţia de a-şi desăvârşi
un caracter creştin. Cuvintele Lui erau pline de înţelepciune, deşi păreau severe şi
pretenţioase. Singura nădejde de scăpare pentru fruntaş era să le primească şi să le asculte.
Poziţia lui înaltă şi averile lui aveau o subtilă influenţă spre rău asupra caracterului său. Dacă
se lega de ele, acestea urmau să-L îndepărteze pe Dumnezeu din inima lui. Reţinând mai mult
sau mai puţin din ale lui Dumnezeu, însemna să reţină ceva ce îi slăbea forţa morală şi
puterea de lucru, căci dacă sunt cultivate lucrurile acestei lumi, oricât ar fi de nesigure şi fără
valoare, vor ajunge să absoarbă sufletul cu totul.
Fruntaşul a înţeles repede tot ce cuprindeau cuvintele lui Hristos şi s-a întristat. Dacă şi-ar
fi dat seama de valoarea darului oferit, s-ar fi numărat de grabă printre cei care-L urmau pe
Hristos. El era un membru al onoratului consiliu al iudeilor şi Satana îl ispitea cu posibilităţi
atrăgătoare pentru viitor. El dorea comoara cerească, dar, în acelaşi timp, dorea şi avantajele
trecătoare, pe care le putea aduce bogăţia. Îi părea rău că există asemenea situaţii; dorea viaţă
veşnică, dar nu era dispus la sacrificiu. Preţul vieţii veşnice i se părea prea mare şi a plecat
plin de întristare, „deoarece avea multe bogăţii.”
Pretenţia lui că păzise Legea lui Dumnezeu era o amăgire. El dovedise că avuţiile erau idolul
lui. El nu putea să ţină poruncile lui Dumnezeu, câtă vreme lumea avea locul cel dintâi în
inima lui. Iubea mai mult darurile lui Dumnezeu decât pe Dătător. Hristos îi dăruise tânărului
comuniunea cu Sine. „Urmează-Mă”, a spus El. Dar Mântuitorul nu valora pentru el atât cât
valora numele pe care îl avea între oameni sau avuţiile lui. Să renunţe la comoara
pământească, vizibilă, pentru comoara cerească, nevăzută, era un risc prea mare. El a refuzat
darul vieţii veşnice şi a plecat. De aici înainte, lumea avea să pună cu totul stăpânire pe el. Mii
de oameni trec prin aceleaşi experienţe, având de ales între Hristos şi lume şi mulţi aleg lumea.
Asemenea tânărului fruntaş, ei se îndepărtează de Mântuitorul, zicând în inima lor: „Nu vreau
ca Omul acesta să-mi fie conducător.”
Purtarea lui Hristos faţă de acest tânăr este o pildă pentru noi. Dumnezeu ne-a dat o regulă
de purtare, pe care trebuie s-o urmeze fiecare slujitor al Lui. Este vorba de ascultarea de Legea
Sa şi nu numai de o ascultare legalistă, ci de o ascultare care pătrunde în viaţă şi este ilustrată
în caracter. Dumnezeu a prezentat caracterul Său ca model pentru toţi cei care vor să devină
supuşi ai Împărăţiei Sale. Numai cei care vor deveni conlucrători cu Hristos, numai cei care vor
zice: „Doamne, tot ce am şi tot ce sunt este al Tău”, numai aceia vor fi recunoscuţi ca fii şi fiice
ale lui Dumnezeu. Toţi trebuie să-şi dea seama ce înseamnă a dori cerul şi totuşi să renunţe la
el din cauza condiţiilor puse. Gândiţi-vă ce înseamnă a-I zice „nu” lui Hristos. Fruntaşul a zis:
„Nu, nu pot să-Ţi dau totul.” Spunem şi noi la fel? Mântuitorul Se oferă să împartă cu noi
lucrarea pe care Dumnezeu ne-a dat-o să o facem. El ne pune la dispoziţie toate mijloacele date
nouă de Dumnezeu, pentru a duce mai departe lucrarea Sa în lume. Numai în felul acesta El
ne poate mântui.
Fruntaşului îi fuseseră încredinţate mari averi, pentru ca el să se dovedească un ispravnic
credincios; el trebuia să folosească aceste bunuri pentru binecuvântarea celor în nevoie. Tot
astfel şi azi, Dumnezeu le încredinţează oamenilor mijloace, talente şi ocazii, ca ei să poată fi
slujitorii Săi pentru ajutorarea celor săraci şi suferinzi. Acela care foloseşte darurile
încredinţate aşa cum intenţionează Dumnezeu devine conlucrător cu Mântuitorul. El câştigă
suflete la Hristos, deoarece este un reprezentant al caracterului Său.
Acelora care, asemenea tânărului conducător, sunt în posturi de încredere şi au averi mari,
li se va părea poate un sacrificiu prea mare să lase totul pentru a-L urma pe Hristos. Dar
aceasta este regula de purtare pentru toţi cei care doresc să devină ucenici ai Săi. Nu se
primeşte nimic altceva decât ascultarea. Predarea de sine este miezul învăţăturilor lui Hristos.
Adesea, ni se pare că ne este impusă într-un limbaj care pare poruncitor, pentru că nu există
altă cale de a-l salva pe om, decât de a îndepărta lucrurile care, dacă ar fi cultivate, ar duce la
degradarea întregii fiinţe.
Când urmaşii lui Hristos Îi înapoiază Domnului ce este al Lui, ei adună o comoară care li se
va da când vor auzi cuvintele: „Bine, rob bun şi credincios… intră în bucuria stăpânului tău”,
„care pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la
dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Matei 25:23; Evrei 12:2). Bucuria de a vedea
oameni mântuiţi, salvaţi pentru veşnicie, este răsplata tuturor acelora care păşesc pe urmele
Aceluia care a zis: „Urmează-Mă!”
 CAPITOLUL 58

„LAZĂRE, VINO AFARĂ!”

L
azăr din Betania era unul dintre cei mai statornici ucenici ai lui Hristos. De la prima lor
întâlnire, credinţa lui în Hristos fusese puternică, iubirea pentru El era profundă şi el era
foarte iubit de Mântuitorul. Pentru Lazăr a şi fost săvârşită cea mai mare minune a lui
Hristos. Mântuitorul i-a binecuvântat pe toţi cei care au căutat ajutorul Său. El iubeşte
toată familia omenească, dar faţă de unii este legat prin legături deosebite. Inima Lui era
prinsă într-o puternică legătură de iubire faţă de familia din Betania şi pentru unul dintre ei a
fost făcută cea mai minunată lucrare.
În casa lui Lazăr, Iisus găsise de multe ori odihnă. Mântuitorul nu avea o casă proprie. El
depindea de ospitalitatea prietenilor şi ucenicilor Săi şi, adesea, când era obosit, însetat după o
părtăşie omenească sinceră, găsea adăpost în familia aceasta paşnică, departe de bănuielile şi
invidia fariseilor mânioşi. Aici găsea o primire sinceră şi o prietenie curată şi sfântă. Aici putea
să vorbească simplu şi liber, ştiind că vorbele Lui erau înţelese şi păstrate ca o comoară.
Mântuitorul preţuia o casă liniştită şi nişte ascultători interesaţi. El avea nevoie de duioşia,
curtenia şi iubirea oamenilor. Cei care primeau învăţătura cerească, pe care El era gata să o
dea, erau mult binecuvântaţi. În timp ce mulţimile Îl urmau pe Hristos prin câmpiile întinse, El
le dezvăluia frumuseţile lumii naturale. Căuta să deschidă ochii minţii lor, ca să poată vedea
cum mâna lui Dumnezeu susţine lumea. Pentru ca oamenii să aprecieze bunătatea şi
îndurarea lui Dumnezeu, El atrăgea atenţia ascultătorilor Săi la roua delicată, la picurarea
liniştită a ploii şi la lumina strălucitoare a soarelui, care erau date deopotrivă şi celor buni, şi
celor răi. El dorea ca oamenii să-şi dea seama pe deplin de grija pe care Dumnezeu o arăta faţă
de fiinţele omeneşti create de El. Dar mulţimile nu se grăbeau să asculte, iar în familia din
Betania, Hristos găsea odihnă după lupta obositoare a vieţii publice. Aici, în faţa unor
ascultători înţelegători, El dezvăluia măreţia Providenţei. În aceste întrevederi particulare, El
desfăşura în faţa ascultătorilor Săi lucrurile acelea pe care nu putea să le spună mulţimii
amestecate. Prietenilor Săi nu trebuia să le vorbească în parabole.
În timp ce Hristos dădea aceste învăţături minunate, Maria stătea la picioarele Lui, ca o
ascultătoare respectuoasă şi devotată. Odată, Marta, foarte ocupată cu pregătirea mesei, a
mers la Hristos, zicând: „Doamne, nu-Ţi pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i
dar să-mi ajute.” Aceasta s-a întâmplat cu ocazia primei vizite a lui Hristos în Betania.
Mântuitorul şi ucenicii făcuseră o călătorie obositoare pe jos, de la Ierihon. Marta voia să se
îngrijească de ei şi, în frământarea ei, uitase să se poarte delicat faţă de Oaspete. Iisus i-a
răspuns în cuvinte blânde şi pline de răbdare: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te
îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuieşte: Maria şi-a ales partea cea bună,
care nu i se va lua.” Maria îşi îmbogăţea mintea cu preţioasele cuvinte care curgeau de pe
buzele Mântuitorului, cuvinte care pentru ea erau mai de preţ decât cele mai scumpe bijuterii.
Acel „singur lucru” care îi era necesar Martei era un spirit liniştit, de devoţiune, o mai mare
preocupare pentru cunoştinţele privitoare la viaţa veşnică şi binecuvântările necesare pentru
creşterea spiri-tuală. Ea avea nevoie de mai puţină preocupare pentru cele trecătoare şi mai
multă pentru cele care rămân veşnic. Iisus voia să-i înveţe pe copiii Săi să prindă orice ocazie
de a câştiga acea cunoştinţă care-i face înţelepţi spre mântuire. Cauza lui Hristos are nevoie de
lucrători pricepuţi şi energici. Cei asemenea Martei, cu zelul lor pentru lucrarea religioasă, au
un câmp întins în faţa lor. Dar ei trebuie să stea mai întâi cu Maria, la picioarele lui Iisus.
Sârguinţa, promptitudinea şi energia trebuie să fie sfinţite prin harul lui Hristos şi atunci viaţa
va fi o putere neînfrântă spre bine.
Întristarea a intrat în casa paşnică în care Se odihnea Iisus. Lazăr s-a îmbolnăvit dintr-
odată şi surorile lui au trimis la Mântuitorul să-I spună: „Doamne, iată că acela pe care-l
iubeşti este bolnav.” Ele au văzut gravitatea bolii fratelui lor, dar ştiau că Hristos Se dovedise
în stare să vindece tot felul de boli. Credeau că El va simţi împreună cu ele în durere, de aceea
n-au stăruit ca El să vină numaidecât, ci au trimis numai vestea care arăta cât de mult se
încredeau în El: „Acela pe care-l iubeşti este bolnav.” Ele credeau că Domnul va răspunde
îndată la înştiinţarea lor şi că va veni în cel mai scurt timp la Betania.
Pline de nerăbdare, aşteptau veşti de la Iisus. Câtă vreme scânteia de viaţă mai era încă în
fratele lor, ele s-au rugat şi au tot aşteptat venirea lui Iisus. Dar trimisul s-a întors fără El.
Totuşi a adus solia: „Boala aceasta nu este spre moarte”, şi ele s-au agăţat de nădejdea că
Lazăr va trăi. Cu duioşie, au încercat să-i spună cuvinte de mângâiere şi încurajare
suferindului aproape inconştient. Când Lazăr a murit, ele au fost amar dezamăgite; dar au
simţit harul întăritor al lui Hristos, şi acesta le-a ferit să gândească rău despre Mântuitorul.
Când Iisus a auzit înştiinţarea, ucenicii au avut impresia că El a primit-o cu răceală. N-a
manifestat întristarea la care se aşteptau. Privind la ei, El a zis: „Boala aceasta nu este spre
moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.”
Timp de două zile, a rămas acolo unde Se afla. Întârzierea aceasta era o taină pentru ucenici.
Ce mângâiere ar fi fost prezenţa Lui pentru familia întristată! gândeau ei. Marea Lui iubire
pentru familia din Betania era bine cunoscută de ucenici şi erau surprinşi că Iisus nu a
răspuns imediat la vestea tristă: „Acela pe care-l iubeşti este bolnav.”
În timpul celor două zile, Hristos parcă nici nu S-a mai gândit la vestea adusă, deoarece nu
a vorbit despre Lazăr. Ucenicii s-au gândit la Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul lui Iisus. Ei
se miraseră că Iisus, care avea atât de mare putere de a săvârşi minuni, îngăduise ca Ioan să
zacă în închisoare şi să moară de o moarte năprasnică. Dacă avea o astfel de putere, de ce nu
salvase Hristos viaţa lui Ioan? Deseori fariseii puseseră întrebarea aceasta, ca să aducă un
argument de necombătut împotriva susţinerii lui Hristos că El este Fiul lui Dumnezeu.
Mântuitorul îi avertizase pe ucenici că vor avea de suferit încercări, pierderi şi persecuţii. Îi va
uita El oare şi pe ei în vreme de încercare? Unii se întrebau dacă nu cumva s-au înşelat în ce
priveşte misiunea Lui. Toţi erau profund tulburaţi.
După o aşteptare de două zile, Iisus le-a spus ucenicilor: „Haidem să ne întoarcem în
Iudeea.” Ucenicii se întrebau de ce aşteptase două zile, dacă şi aşa urma să meargă în Iudeea.
Dar îngrijorarea pentru Iisus şi chiar pentru ei îi frământa mai mult. În hotărârea luată de El
acum, ei nu vedeau decât primejdia care îi pândea. „Învăţătorule”, au zis ei, „acum de curând
căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi Te întorci în Iudeea?” Iisus a răspuns: „Nu sunt
douăsprezece ceasuri în zi?” Eu sunt sub conducerea Tatălui Meu; câtă vreme fac voia Lui,
viaţa Mea este în siguranţă. Cele douăsprezece ore ale zilei Mele încă nu s-au sfârşit. Am trecut
în ultima parte a zilei, dar cât mai rămâne ceva, Mă aflu în siguranţă.
„Dacă umblă cineva ziua”, a spus El mai departe, „nu se poticneşte, pentru că vede lumina
lumii acesteia.” Acela care face voia lui Dumnezeu, care umblă pe drumurile prescrise de
Dumnezeu, nu poate să se împiedice şi să cadă. Lumina, Spiritul călăuzitor al lui Dumnezeu, îi
dă o clară înţelegere a datoriei sale şi-l călăuzeşte pe drumul cel drept până la capătul lucrării
sale. „Dar dacă umblă noaptea, se poticneşte, pentru că n-are lumină în el.” Acela care merge
pe o cărare aleasă de el şi unde nu l-a chemat Dumnezeu se va poticni. Pentru el, ziua se
schimbă în noapte şi, oriunde s-ar afla, nu este în siguranţă.
„După aceste vorbe, le-a zis: «Lazăr, prietenul nostru, doarme; dar Mă duc să-l trezesc din
somn.»” „Lazăr, prietenul nostru, doarme.” Cât de mişcătoare sunt cuvintele acestea! Ce pline
de simpatie! Cu gândul la Ierusalim, ucenicii aproape uitaseră de familia îndurerată din
Betania. Dar Hristos nu uitase. Ucenicii s-au simţit mustraţi. Fuseseră dezamăgiţi că Hristos
nu răspunsese mai grabnic la înştiinţare. Fuseseră ispitiţi să creadă că El n-avea acea
călduroasă iubire pentru Lazăr şi surorile lui, cum crezuseră ei, căci altfel S-ar fi grăbit să
meargă cu cel care adusese vestea. Dar cuvintele: „Lazăr, prietenul nostru, doarme” au trezit în
mintea lor sentimente mai bune. Erau convinşi că Hristos nu-i uitase pe prietenii Lui în
suferinţă.
„Ucenicii I-au zis: «Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.» Iisus vorbise despre moartea
lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn.” Hristos le prezintă copiilor
Săi credincioşi moartea, ca fiind un somn. Viaţa lor e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi,
până va suna ultima trâmbiţă, cei care mor vor dormi în El.
Atunci Iisus le-a spus pe faţă: „Lazăr a murit. Şi Mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca
să credeţi. Dar acum haidem să mergem la el.” Toma nu vedea pentru Învăţătorul lui nimic
altceva decât că-L aştepta moartea, dacă Se ducea în Iudeea, dar el şi-a făcut curaj şi le-a spus
celorlalţi ucenici: „Haidem să mergem şi noi să murim cu El!” El ştia cât de mult Îl urau iudeii
pe Hristos. Scopul lor era să-L omoare, dar planul acesta nu izbutise, pentru că nu venise încă
vremea. În acest timp, Iisus era păzit de garda îngerilor cereşti şi chiar în părţile Iudeei, unde
rabinii unelteau să pună mâna pe El şi să-L omoare, nu I se putea face niciun rău.
Ucenicii s-au mirat de cuvintele lui Hristos, când a zis: „Lazăr a murit, şi Mă bucur că n-am
fost acolo.” După propria alegere stătuse Mântuitorul departe de familia prietenilor în
suferinţă? Aparent, Maria, Marta şi muribundul Lazăr fuseseră lăsaţi singuri. Dar nu erau
singuri. Hristos a urmărit toată scena şi, după moartea lui Lazăr, surorile întristate au fost
susţinute de harul Său. Iisus a fost martor la întristarea inimilor lor, când fratele lor se lupta
cu vrăjmaşul cel puternic, moartea. El a simţit toată durerea lor grozavă, când le-a spus
ucenicilor: „Lazăr a murit.” Dar Hristos trebuia să Se mai gândească şi la alţii, afară de cei
iubiţi din Betania; El trebuia să ţină seama de educaţia ucenicilor. Ei trebuiau să fie
reprezentanţii Lui în lume, pentru ca binecuvântarea Tatălui să-i poată cuprinde pe toţi
oamenii. Pentru binele lor a îngăduit El ca Lazăr să moară. Dacă l-ar fi vindecat de boala lui,
nu s-ar fi putut săvârşi minunea care era cea mai puternică dovadă a naturii Sale divine.
Dacă Hristos ar fi fost în camera bolnavului, Lazăr n-ar fi murit, deoarece Satana n-ar fi
avut putere asupra lui. Moartea n-ar fi putut să-şi îndrepte săgeata spre Lazăr în prezenţa
Dătătorului vieţii. De aceea Hristos a stat departe. El a îngăduit exercitarea puterii
vrăjmaşului, ca apoi să-l poată izgoni ca pe un duşman înfrânt. El a îngăduit ca Lazăr să
treacă sub stăpânirea morţii; şi surorile îndurerate l-au văzut pe fratele lor pus în mormânt.
Hristos ştia că, atunci când ele aveau să privească faţa neînsufleţită a fratelui lor, credinţa în
Răscumpărătorul lor avea să fie greu încercată. Dar ştia că, datorită luptei prin care treceau
acum, credinţa lor urma să strălucească şi mai puternic. El a suferit toate chinurile întristării
pe care ele le-au îndurat. El nu zăbovise pentru că îi iubea mai puţin acum, dar ştia că, pentru
ele, pentru Lazăr, pentru Sine şi pentru ucenici, urma să fie câştigată o biruinţă.
„Pentru voi, ca să credeţi.” Pentru toţi aceia care caută să simtă mâna călăuzitoare a lui
Dumnezeu, clipa celei mai mari descurajări este timpul când ajutorul divin este cel mai
aproape. Ei vor privi înapoi cu recunoştinţă la partea cea mai întunecată a căii lor. „Domnul
ştie să izbăvească din încercare pe oamenii temători de Dumnezeu” (2 Petru 2:9). Din orice
ispită şi orice încercare, El îi va scoate cu o credinţă mai tare şi o experienţă mai bogată.
Întârziind să meargă la Lazăr, Hristos avea un plan de îndurare faţă de aceia care nu-L
primiseră. El a zăbovit pentru ca, prin învierea lui Lazăr din morţi, să poată da poporului Său
încăpăţânat şi necredincios o nouă dovadă că El era, într-adevăr, „Învierea şi Viaţa.” Se
cutremura la gândul că astfel nu mai era nicio nădejde pentru acest popor, aceste sărmane şi
rătăcite oi ale casei lui Israel. Inima Lui era zdrobită din cauza nepocăinţei lor. În harul Său,
intenţiona să le mai dea o dovadă că El era Vindecătorul, Acela care singur putea să aducă la
lumină viaţa şi nemurirea. Aceasta trebuia să fie o dovadă pe care preoţii nu o puteau
răstălmăci. Iată motivul pentru care a întârziat să meargă la Betania. Această minune
culminantă, învierea lui Lazăr, trebuia să pună sigiliul lui Dumnezeu asupra lucrării şi
afirmaţiilor Sale cu privire la originea Sa divină.
 În călătoria Sa către Betania, după obiceiul Său, Iisus i-a ajutat pe cei bolnavi şi pe cei
lipsiţi. Apropiindu-Se de oraş, a trimis la surori un sol cu vestea sosirii Lui. Hristos n-a intrat
îndată în casă, ci S-a oprit într-un loc retras, de lângă drum. Marile ceremonii pe care iudeii
obişnuiau să le îndeplinească la moartea prietenilor şi rudelor nu se potriveau cu spiritul lui
Hristos. El a auzit vaietele bocitorilor plătiţi şi nu dorea să le întâlnească pe surori în mijlocul
zgomotului. Printre prietenii care luau parte la doliu erau şi rude ale familiei, dintre care unii
deţineau posturi de răspundere în Ierusalim. Printre aceştia, erau chiar vrăjmaşi foarte
înverşunaţi ai lui Hristos. El le cunoştea planurile şi de aceea nu S-a făcut îndată cunoscut.
Vestea i-a fost dusă Martei atât de tainic, încât ceilalţi din încăpere n-au ştiut. Stăpânită de
durere, Maria n-a auzit nimic. Ridicându-se îndată, Marta s-a dus să-L întâmpine pe Domnul
ei, dar Maria, crezând că merge la locul unde era înmormântat Lazăr, a rămas acolo unde se
afla, fără a mai spune ceva.
Marta a mers grăbită să-L întâmpine pe Iisus, având inima frământată de emoţii
contradictorii. Pe faţa Lui expresivă, ea a citit aceeaşi duioşie şi iubire ca şi mai înainte.
Încrederea ei în El era nezdruncinată, dar se gândea la preaiubitul ei frate, pe care-l iubise şi
Iisus. Cu mare durere în inimă pentru faptul că Hristos nu venise mai înainte, totuşi cu
nădejdea că şi acum putea să facă ceva pentru mângâierea lor, ea a zis: „Doamne, dacă ai fi
fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” Iarăşi şi iarăşi repetaseră surorile aceste cuvinte, printre
strigătele bocitorilor.
Cu milă omenească şi dumnezeiască, Iisus a privit faţa ei întristată şi îngrijorată. Marta nu
dorea să povestească cele petrecute; totul era adunat în aceste cuvinte mişcătoare: „Doamne,
dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” Dar, privind faţa Sa plină de iubire, a adăugat:
„Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îţi va da Dumnezeu.”
Iisus i-a îmbărbătat credinţa, zicând: „Fratele tău va învia.” Răspunsul Lui nu urmărea să-i
dea speranţa unei schimbări apropiate. El a dus gândurile Martei dincolo de apropiata înviere
a fratelui ei şi le-a aţintit asupra învierii drepţilor. A făcut lucrul acesta pentru ca ea să vadă în
învierea lui Lazăr o garanţie pentru învierea tuturor neprihăniţilor morţi şi o asigurare că
lucrul acesta se va face prin puterea Mântuitorului.
Marta a răspuns: „Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi.”
Căutând să dea şi mai departe o bună îndrumare credinţei ei, Iisus a zis: „Eu sunt Învierea
şi Viaţa.” În Hristos e viaţa originară, neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuşi. „Cine are
pe Fiul are viaţă” (1 Ioan 5:12). Dumnezeirea lui Hristos este o asigurare pentru cel credincios
că va avea viaţa veşnică. „Cine crede în Mine”, a zis Iisus, „chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi
oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” Hristos privea
acum la a doua Sa venire. Atunci, drepţii cei morţi vor învia în corp nesupus putrezirii, iar
drepţii cei vii vor fi duşi în cer fără să vadă moartea. Minunea pe care Hristos era gata să o
săvârşească, prin învierea lui Lazăr din morţi, urma să reprezinte învierea tuturor celor
neprihăniţi. Prin cuvântul şi lucrările Sale, El S-a declarat ca Autor al învierii. Acela care în
curând trebuia să moară pe cruce avea cheile morţii, ca biruitor asupra mormântului, şi a
afirmat dreptul şi puterea Sa de a da viaţă veşnică.
La cuvintele Mântuitorului: „Crezi lucrul acesta?”, Marta răspunse: „Da, Doamne, cred că
Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume!” Ea nu înţelesese toată
însemnătatea cuvintelor lui Hristos, dar şi-a mărturisit credinţa în divinitatea Lui şi încrederea
că El putea să facă tot ce dorea.
„După ce a spus aceste vorbe, s-a dus şi a chemat în taină pe sora sa, Maria, şi i-a zis: «A
venit Învăţătorul şi te cheamă.»” Ea a spus lucrul acesta cât mai discret, deoarece preoţii şi
conducătorii erau pregătiţi să pună mâna pe Iisus, când li s-ar fi oferit ocazia. Strigătele
bocitorilor au făcut să nu fie auzite cuvintele ei.
Aflând vestea aceasta, Maria s-a ridicat în grabă şi, cu nerăbdarea zugrăvită pe faţă, a
părăsit camera. Crezând că se duce la mormânt să plângă, bocitorii au urmat-o. Când ea a
ajuns la locul unde aştepta Iisus, a îngenuncheat la picioarele Lui şi a spus cu buzele
tremurânde: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” Plânsetul bocitorilor o
tulbura, deoarece ea ar fi dorit să vorbească în linişte câteva cuvinte cu Iisus. Dar cunoştea
invidia şi pizma unora dintre cei de faţă împotriva lui Hristos şi lucrul acesta o împiedica să-şi
exprime durerea.
„Iisus, când a văzut-o plângând, pe ea şi pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul
Lui şi S-a tulburat.” El citea inimile celor adunaţi. Vedea că, la mulţi, ceea ce trecea drept
durere era numai făţărnicie. Ştia că unii dintre cei de faţă, care acum dovedeau o făţarnică
întristare, vor plănui în curând să-L omoare nu numai pe puternicul Făcător de minuni, dar şi
pe cel care trebuia să fie înviat din morţi. Hristos ar fi putut să le smulgă haina de pretinsă
întristare. Dar Şi-a înfrânat indignarea îndreptăţită. Cuvintele pe care le-ar fi putut spune, pe
bună dreptate, nu le-a rostit din cauza celor iubiţi, îngenuncheaţi la picioarele Lui cu
întristare, care credeau cu adevărat în El.
„Unde l-aţi pus?” a întrebat El. „Doamne”, I-au răspuns ei, „vino şi vezi.” Au pornit
împreună spre mormânt. Era o scenă plină de jale. Lazăr fusese foarte iubit şi surorile lui
plângeau pentru el cu inima zdrobită, pe când cei care îi fuseseră prieteni îşi amestecau
lacrimile cu ale surorilor îndurerate. Din cauza suferinţei omeneşti şi văzând că prietenii îl
plângeau pe mort în timp ce Mântuitorul lumii era lângă ei, „Iisus plângea.” Deşi era Fiul lui
Dumnezeu, El luase totuşi natura omenească şi era mişcat de durerea oamenilor. Inima Lui
duioasă şi miloasă e totdeauna mişcată de iubire faţă de cel aflat în suferinţă. El plânge cu cei
ce plâng şi Se bucură cu cei care se bucură.
Dar Iisus nu a plâns numai din cauza simpatiei Lui faţă de Maria şi Marta. În lacrimile Sale
era o întristare tot aşa de adâncă faţă de întristarea omenească, pe cât e cerul de înalt faţă de
pământ. Hristos nu plângea pentru Lazăr, căci El era gata să-l cheme afară din mormânt. El
plângea pentru că mulţi dintre cei care plângeau acum pentru Lazăr urmau să plănuiască în
curând moartea Lui, a Aceluia care era învierea şi viaţa. Dar cât de neînstare erau iudeii
necredincioşi să înţeleagă ce însemnau lacrimile Lui! Câţiva, care nu puteau să vadă decât
partea din afară a scenei din faţa lor drept cauză a întristării Lui, au spus în şoaptă: „Iată cât
de mult îl iubea.” Alţii, căutând să arunce sămânţa îndoielii în inima celor prezenţi, au spus în
batjocură: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?”
Dacă Hristos ar fi putut să-l salveze pe Lazăr, atunci de ce a îngăduit să moară?
Cu ochi profetic, Hristos a văzut vrăjmăşia fariseilor şi a saducheilor. Ştia că ei plănuiesc
să-L omoare. Ştia că unii dintre aceia care se arătau acum pe dinafară atât de iubitori îşi vor
închide curând uşa nădejdii şi porţile cetăţii lui Dumnezeu. Umilirea şi crucificarea Sa, care
urmau să aibă loc în curând, aveau să ducă la distrugerea Ierusalimului şi atunci nimeni nu
mai avea să-i bocească pe cei morţi. Pedeapsa care trebuia să vină asupra Ierusalimului se
zugrăvea foarte limpede în faţa Sa. El vedea Ierusalimul înconjurat de legiunile romane. Ştia că
mulţi dintre cei care plângeau acum pentru Lazăr urmau să moară în timpul asedierii cetăţii
şi, pentru aceşti morţi, nu mai era nădejde.
Iisus plângea nu numai din cauza scenei din faţa Sa. Îl apăsa povara durerii veacurilor. El
vedea grozavele urmări ale călcării Legii lui Dumnezeu. Vedea că în istoria lumii, începând cu
moartea lui Abel, lupta dintre bine şi rău nu încetase nicio clipă. Privind spre anii ce urmau să
vină, vedea suferinţa şi întristarea, lacrimile şi moartea care trebuiau să fie partea oamenilor.
Inima Lui era străpunsă de durerea întregului neam omenesc din toate veacurile şi din toate
părţile lumii. Durerile neamului păcătos apăsau greu asupra sufletului Său şi, în timp ce dorea
să aline toate suferinţele oamenilor, ochii Săi erau plini de lacrimi.
„Iisus S-a înfiorat din nou în Sine şi S-a dus la mormânt.” Lazăr fusese aşezat într-o
peşteră, în stâncă, şi o piatră grea era pusă la intrare. „Daţi piatra la o parte”, a zis Hristos.
Crezând că doreşte numai să vadă mortul, Marta s-a opus, spunând că trupul fusese
înmormântat de patru zile şi intrase deja în descompunere. Declaraţia aceasta, dată înainte de
învierea lui Lazăr, nu le mai îngăduia vrăjmaşilor lui Hristos să spună că totul nu a fost decât
o înşelăciune. Mai înainte, fariseii îşi spuseseră feluritele lor păreri cu privire la atât de
minunata descoperire a puterii lui Dumnezeu. Când o readusese la viaţă pe fiica lui Iair,
Hristos spusese: „Fata n-a murit, ci doarme” (Marcu 5:39). Întrucât ea fusese bolnavă numai
un scurt timp şi fusese înviată imediat după moarte, fariseii declaraseră că fata nu fusese
moartă, pentru că Hristos Însuşi spusese acest lucru. Ei încercaseră să arate că Hristos nu
putea să vindece boala, că tot ce se spunea despre minunile Lui era numai o poveste. Dar, în
cazul acesta, nimeni nu putea să susţină că Lazăr nu era mort.
Când Domnul e gata să facă un lucru, Satana ridică pe cineva care să se opună. „Daţi piatra
la o parte”, a spus Hristos. Pe cât e cu putinţă, pregătiţi calea pentru lucrarea Mea. Dar natura
hotărâtă şi ambiţioasă a Martei s-a arătat şi acum. Ea nu voia ca trupul în descompunere să
fie scos la lumină. Inima omenească e greoaie în a înţelege cuvintele lui Hristos şi credinţa
Martei nu prinsese adevăratul înţeles al făgăduinţei Lui.
Hristos a mustrat-o pe Marta, dar cuvintele Lui erau rostite cu cea mai mare duioşie: „Nu ţi-
am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” Pentru ce te îndoieşti de puterea
Mea? De ce te împotriveşti cererilor Mele? Ai cuvântul Meu. Dacă vei crede, vei vedea slava lui
Dumnezeu. Piedicile naturale nu pot să oprească lucrarea Celui Atotputernic. Îndoiala şi
necredinţa nu sunt umilinţă. Credinţa neclintită în cuvântul lui Hristos – iată adevărata
umilinţă, adevărata predare de sine.
„Daţi voi piatra la o parte.” Hristos ar fi putut să poruncească pietrei să se dea la o parte şi
ea ar fi ascultat de glasul Lui. El ar fi putut să poruncească îngerilor de lângă El să facă lucrul
acesta. La porunca Sa, mâini nevăzute ar fi îndepărtat piatra. Dar trebuia să fie dată la o parte
de mâini omeneşti. În felul acesta, Hristos a vrut să arate că natura omenească trebuie să
colaboreze cu divinitatea. Puterea divină nu este chemată să facă ce poate puterea omenească.
Dumnezeu nu Se lipseşte de ajutorul omului. El îl întăreşte, lucrând împreună cu acela care îşi
foloseşte puterile şi însuşirile date de Dumnezeu.
Porunca a fost ascultată. Piatra a fost rostogolită. Totul s-a făcut pe faţă şi cu chibzuinţă.
Tuturor li s-a dat ocazia să vadă că nu se practică înşelăciunea. Corpul lui Lazăr zăcea în
mormântul lui din stâncă, rece şi tăcut. Strigătele bocitorilor au amuţit. Surprinşi şi plini de
nerăbdare, toţi stăteau în jurul mormântului, aşteptând să vadă ce va urma.
Hristos stătea liniştit în faţa mormântului. O sfântă solemnitate îi stăpânea pe toţi cei
prezenţi. Hristos S-a apropiat de mormânt. Înălţând privirea spre cer, a zis: „Tată, Îţi
mulţumesc că M-ai ascultat.” Nu demult, vrăjmaşii lui Hristos Îl acuzaseră de hulă şi luaseră
pietre să dea în El, pentru că pretinsese că este Fiul lui Dumnezeu. Îl acuzau că face minunile
cu puterea lui Satana. Dar acum, Hristos pretindea că Dumnezeu e Tatăl Său şi, cu o
încredere desăvârşită, Se declara drept Fiu al lui Dumnezeu.
În tot ce făcea, Hristos conlucra cu Tatăl Său. Totdeauna El avusese grijă să dea dovadă că
nu lucrează independent. El săvârşise minunile prin credinţă şi rugăciune. Hristos dorea ca
toţi să cunoască legătura Sa cu Tatăl. „Tată”, a spus El, „Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Ştiam
că totdeauna Mă asculţi, dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejurul Meu, ca să
creadă că Tu M-ai trimis.” Aici trebuia să se dea poporului şi ucenicilor cea mai convingătoare
dovadă cu privire la legătura care există între Hristos şi Dumnezeu. Trebuia să li se arate că
susţinerile lui Hristos nu erau false.
„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»” Glasul Lui clar şi
pătrunzător a păstruns în urechea mortului. În timp ce vorbea, dumnezeirea a străfulgerat prin
natura omenească. Pe faţa Sa, luminată de slava lui Dumnezeu, oamenii I-au văzut puterea.
Fiecare ochi era aţintit spre intrarea peşterii. Fiecare ureche era atentă să prindă şi cel mai
slab sunet. Cu interes încordat şi dureros, toţi aşteptau dovada dumnezeirii lui Hristos, dovada
care trebuia să susţină pretenţiile Lui că e Fiul lui Dumnezeu sau să stingă nădejdea pentru
totdeauna.
În mormântul tăcut s-a făcut mişcare şi cel care fusese mort a apărut la intrarea peşterii.
Mişcările lui erau împiedicate de pânzele cu care fusese înfăşurat pentru a fi pus în mormânt,
iar Iisus le-a spus spectatorilor înmărmuriţi: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.” Din nou li s-a
arătat că omul trebuie să colaboreze cu Dumnezeu. Oamenii trebuie să lucreze pentru oameni.
Fiind dezlegat, Lazăr a stat înaintea celor adunaţi nu ca un om ros de boală, nu cu membrele
slabe şi tremurânde, ci ca un om în floarea vieţii şi în puterea unei bărbăţii nobile. Ochii lui
străluceau de inteligenţă şi de iubire pentru Mântuitorul lui. În adorare, el s-a aruncat la
picioarele lui Iisus.
La început, privitorii au rămas muţi de mirare. Apoi a urmat o scenă de bucurie şi
recunoştinţă ce nu se poate exprima. Surorile l-au primit pe fratele lor înviat ca pe un dar de la
Dumnezeu şi, cu lacrimi de bucurie, au izbucnit în mulţumiri faţă de Mântuitorul. Dar, în timp
ce fratele, surorile şi prietenii se bucurau de această întâlnire, Iisus S-a retras. Când L-au
căutat pe Dătătorul vieţii, nu L-au mai găsit.
 CAPITOLUL 59

UNELTIRILE PREOŢILOR

B
etania era aproape de Ierusalim, aşa că vestea învierii lui Lazăr a ajuns repede în cetate.
Iscoadele care au fost de faţă la săvârşirea minunii i-au informat imediat pe conducătorii
iudei de tot ce se întâmplase. A fost imediat convocată o adunare a Sinedriului, pentru a
hotărî ce era de făcut. Hristos dovedise acum că avea putere asupra morţii şi
mormântului. Minunea aceasta mare era dovada culminantă, dată de Dumnezeu
oamenilor, că El L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru mântuirea lor. Era o demonstra­re a
puterii divine, care era îndestulătoare pentru a convinge orice minte stăpânită de raţiune şi de
o conştiinţă luminată. Mulţi dintre cei care fuseseră de faţă la învierea lui Lazăr au ajuns să
creadă în Iisus. Dar ura preoţilor împotriva Lui a crescut. Ei lepădaseră toate dovezile mai mici
ale dumnezeirii Lui, iar această nouă minune îi făcea să turbeze. Mortul fusese înviat în plină
lumină a zilei şi în faţa unei mulţimi de martori. Cu toată iscusinţa lor, nu puteau să înlăture o
asemenea dovadă. Tocmai din motivul acesta vrăjmăşia preoţilor a crescut şi mai mult. Acum,
mai mult ca oricând, erau hotărâţi să pună capăt lucrării lui Hristos.
Saducheii, deşi nu erau nici ei de partea lui Hristos, nu fuseseră atât de înrăiţi împotriva
Lui ca fariseii. Ura lor nu fusese atât de înverşunată. Dar acum s-au alarmat de-a binelea. Ei
nu credeau în învierea morţilor. Întemeindu-se pe o aşa-numită ştiinţă, ajunseseră la concluzia
că ar fi imposibil ca un trup mort să fie readus la viaţă. Dar, prin câteva cuvinte ale lui Hristos,
teoria lor fusese răsturnată. Li se arătase că nu cunosc nici Scripturile, nici puterea lui
Dumnezeu. Ei nu mai vedeau nicio posibilitate de a îndepărta din mintea oamenilor impresia
făcută de minune. Cum puteau să-i îndepărteze pe oameni de la Acela care izbutise să
jefuiască mormântul de prada lui? S-au răspândit zvonuri mincinoase, dar minunea nu putea
fi tăgăduită şi nu ştiau cum să nimicească urmările ei. Până acum, saducheii nu sprijiniseră
planul de a-L omorî pe Hristos. Dar, după învierea lui Lazăr, au hotărât că numai prin moartea
Lui putea să se pună odată capăt gravelor acuzaţii pe care li le aducea El.
Fariseii credeau în înviere şi ar fi trebuit să-şi dea seama că minunea aceasta era o dovadă
că Mesia Se afla în mijlocul lor. Dar ei se împotriviseră totdeauna lucrării lui Hristos. De la
început Îl urâseră, pentru că El demascase pretenţiile lor făţarnice. El dăduse la o parte
mantaua datinilor rigide, sub care îşi ascundeau diformitatea morală. Religia curată pe care o
propovăduia El condamna falsele lor pretenţii de evlavie. Ardeau de dorinţa de a se răzbuna pe
El pentru mustrările Lui totdeauna întemeiate. Ei încercau să-L provoace să spună sau să facă
ceva, care să le dea ocazia de a-L condamna. De câteva ori încercaseră să-L omoare cu pietre,
dar El Se retrăsese în linişte şi Îl pierduseră din vedere.
Toate minunile pe care le făcuse în Sabat erau pentru binele celor suferinzi, dar fariseii
căutaseră să-L condamne ca pe un călcător al Sabatului. Ei au încercat să-i ridice pe irodieni
împotriva Lui. Îl acuzaseră că voia să formeze un regat rival şi se sfătuiseră cu ei cum să-L
distrugă. Pentru a-i aţâţa pe romani împotriva Lui, Îl acuzaseră că vrea să le răstoarne
autoritatea. Încercaseră orice mijloc pentru a-I distruge influenţa pe care o avea asupra
poporului. Dar, până la data aceasta, încercările lor fuseseră zadarnice. Mulţimea, care fusese
de faţă la faptele Lui pline de îndurare şi auzise învăţăturile Lui curate şi sfinte, ştia că acestea
nu erau cuvintele şi faptele unui călcător de Sabat sau ale unui hulitor. Până şi aprozii trimişi
de farisei fuseseră atât de impresionaţi de cuvintele Lui, încât n-au putut să pună mâna pe El.
În disperarea lor, iudeii dăduseră în cele din urmă dispoziţia ca, dacă un om va mărturisi
credinţa în Iisus, să fie dat afară din sinagogă.
Prin urmare, când preoţii, conducătorii şi bătrânii s-au adunat să se sfătuiască, hotărârea
lor nestrămutată a fost de a-L aduce la tăcere pe Acela care făcea lucruri atât de extraordinare,
încât toată lumea se mira. Fariseii şi saducheii erau mai uniţi ca oricând. Mai înainte fuseseră
dezbinaţi, dar acum s-au unit pentru a sta împotriva lui Hristos. În consfătuirile trecute,
Nicodim şi Iosif împiedicaseră condamnarea lui Iisus şi, din cauza aceasta, acum n-au mai fost
chemaţi. Erau de faţă la consiliu şi alţi oameni influenţi care credeau în Iisus, dar influenţa lor
nu însemna nimic pentru fariseii plini de răutate.
Cu toate acestea, membrii consiliului nu erau toţi de aceeaşi părere. Sinedriul nu era la
data aceea o adunare legală. Exista numai pentru că era tolerat. Unii dintre ei se întrebau dacă
era înţelept să-L condamne pe Hristos la moarte. Se temeau că lucrul acesta va provoca o
răscoală în popor şi va face ca romanii să retragă de la preoţi şi alte favoruri şi să le ia şi
puterea pe care o mai deţineau. Saducheii erau uniţi în ura lor împotriva lui Hristos, dar erau
înclinaţi să fie prevăzători în acţiunile lor, pentru că se temeau că romanii îi vor destitui din
poziţia înaltă pe care o deţineau.
În consiliul acesta, adunat pentru a plănui moartea lui Hristos, era de faţă Martorul care
auzise cuvintele îngâmfate ale lui Nebucadneţar, Cel care văzuse serbarea idolatră a lui
Belşaţar şi care fusese prezent când Hristos Se anunţase în Nazaret ca fiind Cel Uns. Martorul
acesta se străduia să-i determine acum pe conducători să înţeleagă ce făceau. Evenimentele
din viaţa lui Hristos apăreau atât de clar înaintea ochilor lor, încât i-au alarmat. Şi-au amintit
de scena din templu, când Iisus, pe atunci un copil de doisprezece ani, a stat în faţa savanţilor
învăţători ai legii, punân­du-le întrebări care îi uimiseră. Minunea săvârşită chiar atunci dădea
dovadă că Iisus nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu. Adevăratul înţeles al Scripturilor
Vechiului Testament privitoare la Hristos le lumina mintea ca un fulger. Tulburaţi şi neliniştiţi,
conducătorii întrebau: „Ce să facem?” Consiliul era împărţit. Sub impresia Duhului Sfânt,
preoţii şi conducătorii nu puteau să îndepărteze convingerea că se luptau împotriva lui
Dumnezeu.
Când consiliul a ajuns în culmea tulburării, Caiafa, marele-preot s-a ridicat. Caiafa era un
om îngâmfat şi crud, poruncitor şi intolerant. Printre rudele sale erau saducheii îngâmfaţi,
îndrăzneţi, care nu se temeau de consecinţe, plini de ambiţie şi cruzime, defecte pe care şi le
ascundeau sub haina unei pretinse neprihăniri. Caiafa studiase profeţiile şi, cu toate că nu
cunoştea adevăratul lor înţeles, a vorbit cu multă autoritate şi siguranţă: „Voi nu ştiţi nimic;
oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară
tot neamul?” Chiar dacă Iisus n-ar fi vinovat, susţinea marele-preot, El trebuie să fie dat la o
parte. Îi tulbura pentru că atrăgea poporul la Sine şi slăbea autoritatea conducătorilor. El era
numai unul singur; era mai bine ca El să moară decât să slăbească puterea conducătorilor.
Dacă oamenii îşi pierdeau încrederea în conducători, puterea naţională era distrusă. Caiafa
susţinea că, după minunea aceasta, urmaşii lui Iisus se vor ridica la răscoală. Atunci vor veni
romanii, spunea el, ne vor închide templul, ne vor desfiinţa legile şi ne vor distruge ca naţiune.
Ce valoare are viaţa unui galileean în comparaţie cu viaţa unei naţiuni? Dacă El stă în drumul
fericirii neamului, nu înseamnă că Îi facem un serviciu lui Dumnezeu, dacă Îl dăm la o parte?
Mai bine să piară un singur om decât să fie distrusă naţiunea.
Spunând că un om ar trebui să moară pentru popor, Caiafa dovedea că avea oarecare
cunoştinţă despre profeţii, deşi cunoştinţa sa era foarte limitată. Dar Ioan, raportând scena, ia
profeţia şi-i arată însemnătatea largă şi adâncă. El zice: „Şi nu numai pentru neamul acela, ci
şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.” Cât de orb era
îngâmfatul Caiafa, chiar atunci când recunoştea misiunea Mântuitorului!
Pe buzele lui Caiafa, adevărul acesta atât de preţios era transformat într-o minciună. Planul
susţinut de el era întemeiat pe un principiu împrumutat de la păgânism. La păgâni, conştiinţa
obscură că unul trebuia să moară pentru neamul omenesc dusese la aducerea de jertfe
omeneşti, aşa că acum Caiafa propunea să-L sacrifice pe Iisus ca să salveze un popor vinovat
şi să-l salveze nu din nelegiuirea lui, ci în nelegiuire, ca să poată continua în păcat. Şi el spera
să liniştească prin acest raţionament remuşcările acelora care ar fi îndrăznit să spună că până
acum nu se găsise în Iisus nimic vrednic de moarte.
La consiliul acesta, vrăjmaşii lui Hristos fuseseră adânc convinşi. Duhul Sfânt le
impresionase mintea. Dar Satana se lupta să pună stăpânire pe ei. El le-a adus aminte de
greutăţile pe care le suportaseră din cauza lui Hristos. Cât de puţin onorase Hristos
neprihănirea lor! El prezenta o altă neprihănire, pe care ar fi trebuit să o aibă toţi cei ce voiau
să fie copii ai lui Dumnezeu. Neluând în seamă formele şi ceremoniile lor, El îi încurajase pe
păcătoşi să meargă direct la Dumnezeu, ca la un Tată milostiv, şi să-I spună ce nevoi au.
Astfel, după părerea lor, El dăduse la o parte preoţia. El refuzase să recunoască teologia
şcolilor rabinice. El demascase practicile rele ale preoţilor şi le compromisese în mod irevocabil
influenţa. Stricase efectul principiilor şi tradiţiilor lor, spunând că, în timp ce impuneau cu
stricteţe legea ceremonială, ei desfiinţau Legea lui Dumnezeu. Satana le amintea acum toate
aceste lucruri.
Satana le-a şoptit că, pentru a-şi menţine autoritatea, trebuie să-L omoare pe Iisus. Ei
urmau sfatul acesta. Faptul că puteau să-şi piardă puterea era, credeau ei, un motiv destul de
puternic pentru a-i duce la o anumită hotărâre. Cu excepţia câtorva, care nu îndrăzneau să-şi
spună părerea, Sinedriul a primit cuvintele lui Caiafa ca fiind cuvintele lui Dumnezeu.
Consiliul s-a simţit uşurat; discordia a încetat. Ei s-au hotărât să-L omoare pe Hristos la prima
ocazie favorabilă. Lepădând dovada dumnezeirii lui Iisus, preoţii şi conducătorii aceştia se
închiseseră singuri într-un întuneric de nepătruns. Ei ajunseseră cu totul sub influenţa lui
Satana, care urma să-i împingă cu grabă dincolo de pragul ruinei veşnice. Dar înşelăciunea era
de aşa natură, încât erau mulţumiţi de ei înşişi. Se socoteau nişte patrioţi care caută salvarea
naţiunii.
Sinedriul s-a temut totuşi să ia măsuri pripite împotriva lui Iisus, ca nu cumva poporul să
fie aţâţat şi crima plănuită împotriva Lui să se întoarcă asupra lor. Din cauza aceasta, consiliul
a amânat executarea sentinţei pronunţate. Mântuitorul a înţeles uneltirea preoţilor. El ştia că
voiau să-L îndepărteze şi că planul lor trebuia să se împlinească în curând. Dar nu era partea
Lui să grăbească această criză, aşa că S-a retras din locul acela, luându-i şi pe ucenici cu El.
Astfel, prin pilda Sa, El a întărit învăţătura pe care le-o dăduse ucenicilor: „Când vă vor prigoni
într-o cetate, să fugiţi în alta” (Matei 10:23). Câmpul în care putea să lucreze pentru salvarea
de suflete era întins şi, în afară de cazul că lucrul acesta ar fi fost cerut de credincioşia faţă de
El, servii Domnului nu trebuiau să-şi primejduiască viaţa.
Lucrarea publică a lui Iisus în favoarea lumii pierdute începuse în urmă cu trei ani. Pilda Sa
de lepădare de Sine şi bunătatea Lui dezinteresată stăteau în faţa lor. Viaţa Lui de curăţie,
suferinţă şi devoţiune era cunoscută de toţi. Totuşi această scurtă vreme de trei ani era exact
atât cât putea lumea să îndure prezenţa Mântuitorului.
Viaţa Lui a fost marcată de persecuţie şi insultă. Izgonit din Betleem de un rege gelos,
respins de ai Săi din Nazaret, condamnat la moarte la Ierusalim, fără să fie vinovat, Iisus şi
puţinii Săi urmaşi credincioşi au găsit un adăpost vremelnic într-un oraş străin. El, care fusese
totdeauna impresionat de durerea oamenilor, care îi vindecase pe bolnavi, le redase orbilor
vederea, surzilor, auzul şi muţilor, graiul, Acela care îi hrănise pe cei flămânzi şi îi mângâiase
pe cei întristaţi, era izgonit de poporul pentru mântuirea căruia lucrase. El, care umblase pe
valurile înalte şi liniştise mugetul lor înfuriat printr-un cuvânt, care izgonise demonii şi îi
făcuse să-L recunoască drept Fiul lui Dumnezeu, El, care sfărâmase somnul morţii, care ţinuse
mii de oameni extaziaţi, ascultând cuvântul înţelepciunii Sale, nu putea să mişte inima celor
orbiţi de prejudecată şi ură, care respingeau cu încăpăţânare lumina.
PARTEA 7

APROAPE
DE SFÂRȘIT
 CAPITOLUL 60

LEGEA
NOII ÎMPĂRĂŢII

V
remea Paştelor se apropia şi Iisus S-a îndreptat din nou către Ierusalim. În inima Lui
domnea pacea supunerii desăvârşite faţă de voia Tatălui. Cu pasul grăbit, înainta spre
locul jertfirii Sale. Dar pe ucenici i-a cuprins un simţământ tainic, de îndoială şi teamă.
Mântuitorul „mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburaţi şi mergeau îngroziţi după El.”
Hristos i-a chemat din nou pe cei doisprezece în jurul Său şi, mult mai clar decât
oricând până atunci, le-a vorbit despre trădarea şi suferinţele Sale. „«Iată»”, a zis El, „«că ne
suim la Ierusalim şi tot ce a fost scris prin proroci despre Fiul omului se va împlini. Căci va fi
dat în mâna neamurilor; Îl vor batjocori, Îl vor ocărî, Îl vor scuipa; şi, după ce-L vor bate cu
nuiele, Îl vor omorî, dar a treia zi va învia.» Ei n-au înţeles nimic din aceste lucruri: căci
vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei şi nu pricepeau ce le spunea Iisus.”
Nu vestiseră ei cu puţin timp mai înainte, pretutindeni: „Împărăţia cerului s-a apropiat?” Nu
făgăduise chiar Hristos că mulţi vor şedea cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia lui
Dumnezeu? Nu făgăduise El tuturor celor ce renunţaseră la ceva pentru Numele Lui că urmau
să primească însutit în viaţa aceasta şi că vor avea parte de Împărăţia Sa? Şi nu dăduse El
celor doisprezece făgăduinţa deosebită că vor avea un loc de mare cinste în Împărăţia Sa – că
aveau să stea pe tronuri şi să judece cele douăsprezece seminţii ale lui Israel? Chiar şi acum
spusese că toate lucrurile scrise în profeţii cu privire la El aveau să se împlinească. Şi nu au
profetizat prorocii despre slava domniei lui Mesia? În lumina acestor gânduri, cuvintele Lui
despre trădare, persecuţie şi moarte păreau vagi şi întunecate. Ei credeau că, oricare ar fi fost
greutăţile care urmau să vină, împărăţia trebuia să fie întemeiată în curând.
Ioan, fiul lui Zebedei, fusese unul dintre primii doi ucenici care Îl urmaseră pe Iisus. El şi
fratele său, Iacov, formaseră cea dintâi grupă care părăsise totul pentru a-L sluji. Ei îşi
părăsiseră familia şi prietenii cu bucurie, numai ca să poată fi împreună cu El; au umblat şi
au vorbit cu El; fuseseră cu El atât în intimitatea familiei, cât şi în adunările publice. El le
liniştise temerile, îi scăpase de primejdie, le alinase suferinţele, îi mângâiase în dureri şi, plin
de răbdare şi bunătate, îi învăţase până când inima lor părea înlănţuită de a Lui şi, în căldura
iubirii lor, doreau să fie cât mai aproape de El în Împărăţia Sa. Ori de câte ori se ivea o ocazie,
Ioan se aşeza chiar lângă Mântuitorul său şi Iacov dorea şi el să fie onorat cu o legătură tot
atât de strânsă.
Şi mama lor Îl urmase pe Hristos şi de multe ori Îl slujise cu dărnicie din avutul ei. Cu
iubire de mamă şi plină de ambiţie pentru fiii ei, ea dorea pentru aceştia locul cel mai onorat în
noua Împărăţie. De aceea ea i-a încurajat să I-l ceară.
Mama a venit împreună cu fiii la Iisus, cerând să le împlinească dorinţa inimii.
„Ce voiţi să vă fac?” i-a întrebat El.
Mama a răspuns: „Porunceşte ca în Împărăţia Ta aceşti doi fii ai mei să şadă unul la
dreapta şi altul la stânga Ta”.
Iisus S-a purtat blând cu ei şi nu le-a mustrat egoismul, când căutau să fie aşezaţi mai
presus de fraţii lor. El le-a citit inimile şi a cunoscut profunzimea ataşamentului lor faţă de El.
Iubirea lor nu era doar un sentiment omenesc. Deşi pervertită de egoismul naturii omeneşti
prin care se manifesta, ea era o revărsare din izvorul iubirii Sale răscumpărătoare. El nu voia
să o mustre, ci să o adâncească şi să o curăţească. El a zis: „Puteţi voi să beţi paharul pe care
am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat?” Ei şi-au adus aminte
de cuvintele Lui tainice, care arătau spre încercare şi suferinţă, şi totuşi au răspuns plini de
încredere: „Putem.” Ei ar fi socotit drept cea mai mare cinste să-şi arate credincioşia,
împărtăşindu-se de toate câte trebuia să sufere Domnul lor.
„Este adevărat că veţi bea paharul Meu şi veţi fi botezaţi cu botezul cu care am să fiu
botezat Eu”, a spus El – în faţa Lui erau o cruce în loc de tron şi doi răufăcători ca tovarăşi, la
dreapta şi la stânga Lui. Ioan şi Iacov aveau să împărtăşească suferinţa cu Domnul lor – unul,
primul dintre fraţi, avea să piară de sabie, iar celălalt avea să îndure mai mult ca toţi truda,
ocara şi persecuţia.
„Dar cinstea de a şedea la dreapta şi la stânga Mea”, a continuat El, „nu atârnă de Mine s-o
dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.” În Împărăţia lui
Dumnezeu nimeni nu poate câştiga o anumită poziţie prin favoritisme. Ea nu este câştigată şi
nici nu este primită printr-o hotărâre arbitrară. Este un rezultat al caracterului. Coroana şi
tronul sunt semnele exterioare ale împlinirii unei condiţii, iar ele sunt semnele biruinţei
câştigate asupra eului prin Domnul Iisus Hristos.
Mult timp după aceea, când ucenicii au fost aduşi să simtă împreună cu Hristos prin
împărtăşirea cu suferinţele Lui, Domnul i-a descoperit lui Ioan care era legea Împărăţiei Lui.
„Celui ce va birui”, a zis Hristos, „îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după
cum Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” „Pe cel ce va birui, îl
voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el
Numele Dumnezeului Meu şi Numele Meu cel nou” (Apocalipsa 3:21,12). Tot astfel scria şi
apostolul Pavel: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură, şi clipa plecării mele
este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De
acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul,
Judecătorul cel drept” (2 Timotei 4:6-8).
Cel mai aproape de Hristos va sta acela care pe pământ a fost pătruns cel mai mult de
spiritul iubirii Sale pline de jertfire – iubirea care „nu se laudă, nu se umflă de mândrie… nu
caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău” (1 Corinteni 13:4,5) – iubire care îl
îndeamnă pe ucenic aşa cum L-a îndemnat şi pe Domnul nostru să dea totul, să trăiască, să
lucreze şi să Se sacrifice, chiar până la moarte, pentru mântuirea omenirii. Spiritul acesta s-a
manifestat în viaţa lui Pavel. El spunea: „Pentru mine, a trăi este Hristos”, deoarece viaţa lui
descoperea oamenilor pe Hristos; „şi a muri este un câştig” – câştig pentru Hristos; moartea
însăşi urma să dea pe faţă puterea harului Său şi să adune suflete pentru El. „Hristos va fi
proslăvit, cu îndrăzneală, în trupul meu”, a spus el, „fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea”
(Filipeni 1:21,20).
Când cei zece au auzit cererea lui Iacov şi a lui Ioan au fost foarte nemulţumiţi. Locul cel
mai de frunte în Împărăţie era tocmai ceea ce fiecare dintre ei căuta pentru sine şi s-au
supărat pentru că cei doi ucenici câştigaseră un aparent avantaj faţă de ei.
Şi când era gata ca să reînceapă cearta cu privire la cel care să fie socotit cel mai mare,
Iisus, chemându-i la Sine, le-a spus ucenicilor indignaţi: „Ştiţi că domnitorii neamurilor
domnesc peste ele, şi mai-marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa.”
În împărăţiile lumii, o poziţie înaltă înseamnă înălţare de sine. S-ar fi putut spune că
oamenii de rând nu trăiau decât pentru folosul claselor conducătoare. Influenţa, bogăţia,
educaţia erau tot atâtea mijloace de a subjuga masele în folosul conducătorilor. Clasele de sus
aveau dreptul să gândească, să hotărască, să se bucure şi să stăpânească; cele de jos, doar să
asculte şi să slujească. Religia, ca şi toate celelalte lucruri, era o chestiune de autoritate. Se
aştepta ca poporul să creadă şi să facă aşa cum spuneau mai-marii. Dreptul omului ca om, să
gândească şi să acţioneze pentru sine, nu era recunoscut nicicum.
Hristos Îşi întemeia Împărăţia pe principii cu totul diferite. El îi chema pe oameni nu să
stăpânească, ci să slujească, cel mai tare să poarte neputinţele celui slab. Puterea, poziţia,
talentul, educaţia îl puneau pe posesorul lor sub o mai mare obligaţie de a sluji semenilor săi.
Chiar celor mai umili ucenici ai Lui, Hristos le-a spus: „Toate aceste lucruri sunt în folosul
vostru” (2 Corinteni 4:15).
„Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de
răscumpărare pentru mulţi.” În mijlocul ucenicilor Săi, Domnul Hristos era în orice sens un
purtător de grijă, un purtător al poverilor. El a fost părtaş la sărăcia lor. A practicat lepădarea
de Sine în folosul lor, a mers înaintea lor pentru a înfrunta dificultăţile şi, în curând, urma să-
Şi încheie lucrarea pe pământ, dându-Şi viaţa. Principiul pe baza căruia lucra Hristos trebuie
să fie un îndemn la lucru şi pentru membrii bisericii care este trupul Său. Iubirea este planul
şi temelia mântuirii. În Împărăţia lui Hristos, sunt mai mari aceia care urmează pilda pe care a
dat-o El şi lucrează ca păstori ai turmei Sale.
Cuvintele lui Pavel descoperă adevărata demnitate şi onoare a vieţii de creştin: „Căci măcar
că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor”, „căutând nu folosul meu, ci al celor mai
mulţi, ca să fie mântuiţi” (1 Corinteni 9:19; 10:33).
În materie de conştiinţă, sufletul trebuie să fie lăsat liber. Nimeni nu trebuie să stăpânească
asupra minţii altuia, să judece în locul altuia sau să-i prescrie ce e dator să facă. Dumnezeu îi
dă fiecărui suflet libertatea de a gândi şi de a-şi urma propriile convingeri. „Fiecare din noi are
să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.” Nimeni nu are dreptul să-şi impună
individualitatea sa ca model pentru altul. În toate lucrările unde este vorba de principiu,
„fiecare să fie pe deplin încredinţat în mintea lui” (Romani 14:12,5). În Împărăţia lui Hristos nu
există apăsare de domni, nici o impunere de maniere. Îngerii cerului nu vin pe pământ să
domnească şi să impună să fie adoraţi, ci ei sunt trimişi să colaboreze cu oamenii pentru
înălţarea omenirii.
Principiile şi chiar cuvintele Mântuitorului, în frumuseţea lor dumnezeiască, au rămas în
memoria ucenicului iubit. În ultimele sale zile, povara mărturiei lui Ioan către biserici era:
„Vestirea pe care aţi auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alţii.” „Noi am
cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm
viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:11,16).
Acesta era spiritul care domnea în prima biserică. După revărsarea Duhului Sfânt,
„mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale
lui.” „Căci nu era niciunul printre ei care să ducă lipsă de ceva.” „Apostolii mărturiseau cu
multă putere despre învierea Domnului Iisus. Şi un mare har era peste toţi” (Faptele
4:32,34,33).
 CAPITOLUL 61

ZACHEU

P
e drumul către Ierusalim, „Iisus a intrat în Ierihon şi trecea prin cetate.” La câţiva
kilometri de Iordan, la capătul apusean al văii care se deschidea aici într-o câmpie,
cetatea trona în mijlocul verdeţii tropicale, într-o revărsare de frumuseţe. Cu palmierii şi
grădinile ei bogate, udate de ape curgătoare, scânteia ca un smarald înconjurat de
dealurile din piatră de var şi văile pustii ce se aflau între Ierusalim şi cetatea câmpiei.
Cu ocazia sărbătorilor, prin Ierihon treceau multe caravane în drum spre Ierusalim. Însăşi
sosirea lor era totdeauna o sărbătoare, dar acum lumea era preocupată de ceva mult mai
important. Se aflase că Învăţătorul galileean, Cel care nu demult îl înviase pe Lazăr, Se afla şi
El în mulţime; şi, cu toate că în ascuns se şoptea că preoţii unelteau împotriva Lui, mulţimea
dorea să-L onoreze.
Ierihonul era una dintre cetăţile puse deoparte pe vremuri pentru preoţi şi, în vremea
aceasta, mulţi preoţi locuiau acolo. Dar cetatea avea o populaţie foarte împestriţată. Era un
mare centru comercial, se găseau acolo slujbaşi şi soldaţi romani şi străini de tot felul, iar
adunarea impozitelor şi taxelor vamale făcea ca în această cetate să locuiască mulţi vameşi.
„Mai-marele vameşilor”, Zacheu, era iudeu, dar conaţionalii săi îl urau. Rangul şi averea lui
erau răsplata pentru o meserie pe care ei o dispreţuiau şi care pentru ei era totuna cu
nedreptatea şi silnicia. Cu toate acestea, vameşul bogat nu era un om lumesc, cu totul
împietrit, cum părea. Sub aparenţa de trufie şi iubire de lume, se ascundea o inimă sensibilă la
îndemnurile dumnezeieşti. Zacheu auzise de Iisus. Vestea despre Acela care Se purta cu
amabilitate şi bunăvoinţă faţă de clasele neluate în seamă se răspândise în toate părţile. În
acest mai-mare al vameşilor s-a trezit dorinţa după o viaţă mai bună. Numai la câţiva kilometri
de Ierihon, Ioan Botezătorul predicase la Iordan şi Zacheu auzise chemarea la pocăinţă.
Învăţătura dată vameşilor: „Să nu cereţi nimic peste ce v-a fost poruncit să luaţi” (Luca 3:13),
deşi aparent neluată în seamă, făcuse impresie asupra minţii lui. El cunoştea Scripturile şi era
convins că faptele lui erau nedrepte. Acum, auzind cuvintele care se spunea că erau rostite de
Marele Învăţător, şi-a dat seama că înaintea lui Dumnezeu el era un păcătos. Şi cu toate
acestea, ceea ce auzise despre Iisus i-a aprins nădejdea în inimă. Pocăinţa şi schimbarea vieţii
erau cu putinţă şi pentru el; nu era vameş chiar unul dintre cei mai de încredere ucenici ai
noului Învăţător? Zacheu a început îndată să se conformeze convingerilor care puseseră
stăpânire asupra lui şi să dea înapoi acelora pe care îi nedreptăţise.
El chiar începuse să se întoarcă de pe căile lui rele când s-a răspândit prin Ierihon vestea că
Iisus intră în oraş. Zacheu s-a hotărât să-L vadă. A început să-şi dea seama cât de amare sunt
roadele păcatului şi cât de greu este pentru cel care încearcă să se întoarcă de pe drumurile
sale rele. Să fii greşit înţeles, să fii întâmpinat cu suspiciune şi neîncredere atunci când încerci
să-ţi îndrepţi greşelile, era greu de suportat. Mai-marele vameşilor dorea să privească faţa
Aceluia ale cărui cuvinte aduseseră nădejde în inima lui.
Străzile erau aglomerate, iar Zacheu, care era mic de statură, nu putea să vadă nimic peste
capetele oamenilor. Nimeni nu voia să-i facă loc, de aceea, bogatul perceptor a fugit înaintea
mulţimii, până la un loc unde se afla un smochin cu ramurile întinse larg deasupra drumului.
Bogatul strângător de biruri s-a căţărat până sus şi s-a aşezat în frunzişul ramurilor, aşa ca să
poată privi procesiunea în timp ce trecea pe dedesubt. Mulţimea se apropie ca să treacă pe
alături, iar Zacheu căută cu ochi nerăbdători să deosebească faţa Aceluia pe care dorea să-L
vadă.
Peste larma făcută de preoţi şi rabini, mai tare decât strigătele de bun-venit ale mulţimii,
dorinţa neexprimată a mai-marelui vameşilor a vorbit inimii lui Iisus. Deodată, un grup se
opreşte chiar sub smochin, cei care Îl înconjoară pe Iisus se opresc şi ei, iar Cineva, ai cărui
ochi par să citească în suflet, priveşte în sus. Omului căţărat în pom aproape că nu-i vine să
creadă când aude cuvintele: „Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa
ta!”
Mulţimea face loc şi Zacheu, mergând ca în vis, arată drumul spre casa lui. Dar rabinii
priveau cu feţe posomorâte şi murmurau cu dispreţ şi nemulţumire: „A intrat în casa unui om
păcătos.”
Zacheu a fost copleşit şi a rămas mut de uimire, văzând iubirea şi bunăvoinţa lui Hristos,
care Se plecase spre el, cel atât de nevrednic. Dar acum, iubirea şi credincioşia faţă de
Învăţătorul său de curând găsit îi deschid gura. El dorea să îşi mărturisească public pocăinţa.
În faţa mulţimii, „Zacheu a stat înaintea Domnului şi I-a zis: «Iată, Doamne, jumătate din
avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit.»
Iisus a zis: «Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este fiul lui Avraam.»”
Când tânărul bogat se depărtase de Iisus, ucenicii rămăseseră uimiţi de cuvintele
Învăţătorului lor: „Cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogăţii să intre în Împărăţia lui
Dumnezeu!” Ei au zis unii către alţii: „Cine poate atunci să fie mântuit?” Acum aveau o
demonstraţie a adevărului din cuvintele lui Hristos: „Ce este cu neputinţă la oameni este cu
putinţă la Dumnezeu” (Marcu 10:24,26; Luca 18:27). Ei au văzut cum, prin harul lui
Dumnezeu, un bogat poate să intre în Împărăţie.
Înainte să fi văzut faţa lui Hristos, Zacheu începuse să facă lucruri care dădeau dovadă că
se pocăise cu adevărat. El şi-a mărturisit păcatul înainte ca oamenii să-l fi acuzat. El s-a
supus influenţei Duhului Sfânt şi a început să împlinească învăţătura cuvintelor scrise atât
pentru vechiul Israel, cât şi pentru noi. Cu multă vreme înainte, Domnul spusese: „Dacă fratele
tău sărăceşte şi nu mai poate munci lângă tine, să-l sprijini, fie ca străin, fie ca venetic, ca să
trăiască împreună cu tine. Să nu iei de la el nici dobândă, nici camătă, să te temi de
Dumnezeul tău, şi fratele tău să trăiască împreună cu tine. Să nu-i împrumuţi banii tăi cu
dobândă şi să nu-i împrumuţi merindele tale pe camătă.” „Niciunul dintre voi să nu înşele deci
pe aproapele lui, şi să te temi de Dumnezeul tău” (Leviticul 25:35-37,17). Cuvintele acestea
fuseseră rostite chiar de Hristos când Se găsea în stâlpul de nor, şi cel dintâi răspuns al lui
Zacheu la iubirea lui Hristos a fost de a da pe faţă milă pentru cei săraci şi suferinzi.
Vameşii făcuseră o înţelegere între ei, ca să-i poată înşela pe oameni, şi se sprijineau unul
pe altul în aceste practici frauduloase. Prin silnicia lor, nu făceau altceva decât să exercite un
obicei care ajunsese universal. Chiar preoţii şi rabinii, care îi dispreţuiau pe vameşi, erau
vinovaţi de faptul că se îmbogăţeau prin fapte necinstite, făcute sub masca unei chemări sfinte.
Dar, îndată ce s-a predat influenţei Duhului Sfânt, Zacheu a lepădat orice deprindere
necinstită.
Pocăinţa în care nu se vede schimbare nu este adevărată. Neprihănirea lui Hristos nu este o
haină care să acopere păcatele nemărturisite şi nepărăsite; ea este un principiu de viaţă care
transformă caracterul şi stăpâneşte purtarea. Sfinţenia este o predare deplină lui Dumnezeu,
este o totală supunere a inimii şi a vieţii faţă de principiile cerului.
În toate activităţile vieţii lui, creştinul trebuie să prezinte lumii modul în care Domnul
nostru ar conduce afacerile şi lucrările respective. În orice tranzacţie, creştinul trebuie să arate
faptul că Dumnezeu este Învăţătorul lui. „Sfinţit Domnului” trebuie să fie scris pe agenda de
lucru şi pe registrul de contabilitate, pe contracte, recipise şi pe poliţe. Cei care pretind că sunt
urmaşi ai lui Hristos şi care totuşi se poartă necinstit dau o mărturie falsă despre caracterul
unui Dumnezeu drept şi îndurător. Fiecare suflet pocăit ca Zacheu va dovedi că Hristos a
pătruns în suflet, dacă va da la o parte deprinderile necinstite, care i-au caracterizat viaţa.
Asemenea mai-marelui vameşilor, el îşi va dovedi sinceritatea, dând înapoi cele luate. Domnul
zice: „Dacă cel rău dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţă, şi
nu săvârşeşte nicio nelegiuire… toate păcatele pe care le-a săvârşit se vor uita… va trăi
negreşit” (Ezechiel 33:15,16).
Dacă am păgubit pe cineva prin afaceri necinstite, dacă i-am înşelat buna-credinţă sau dacă
am furat ceva, chiar dacă lucrul s-a făcut fără a ieşi din graniţele legii, trebuie să mărturisim
nedreptatea şi să dăm înapoi atât cât ne stă în putere. E drept să dăm înapoi nu numai ceea ce
am luat, ci şi ceea ce s-ar fi putut aduna, dacă ar fi fost bine şi înţelept folosit în tot timpul cât
a fost în stăpânirea noastră.
Mântuitorul i-a spus lui Zacheu: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta.” Nu numai
Zacheu a fost binecuvântat, ci şi toată casa lui împreună cu el. Hristos a mers cu el acasă, ca
să-i dea învăţătură din adevăr şi să-i înveţe pe cei din casa lui lucrurile privitoare la Împărăţie.
Ei fuseseră scoşi din sinagogi datorită dispreţului rabinilor şi al preoţilor; dar acum casa lor
era cea mai favorizată din tot Ierihonul. Ei s-au adunat cu toţii în jurul Învăţătorului divin şi
au ascultat cuvintele vieţii.
Atunci când Hristos e primit ca Mântuitor personal, omul ajunge să cunoască mântuirea.
Zacheu nu L-a primit pe Iisus numai ca pe un oaspete trecător în casa sa, ci ca pe Cineva care
rămâne în templul sufletului. Cărturarii şi fariseii îl acuzau că este păcătos, ei murmurau
împotriva lui Hristos că i-a fost oaspete, dar Domnul l-a recunoscut ca fiu al lui Avraam.
Fiindcă „fii ai lui Avraam sunt acei ce au credinţă” (Galateni 3:7).
 CAPITOLUL 62

LA OSPĂŢUL
DIN CASA LUI SIMON

S
imon din Betania era socotit ucenic al lui Iisus. El era unul dintre puţinii farisei care se
alăturaseră pe faţă urmaşilor lui Hristos. Îl recunoştea pe Iisus ca învăţător şi spera că
El ar putea fi Mesia, dar nu-L primise ca Mântuitor. Caracterul lui nu fusese
transformat; principiile lui rămăseseră neschimbate.
Simon fusese vindecat de lepră şi tocmai lucrul acesta îl atrăsese spre Iisus. El dorea
să-şi arate recunoştinţa şi, când Iisus a vizitat pentru ultima dată Betania, el a dat un ospăţ
pentru Mântuitorul şi ucenicii Lui. La masa aceasta s-au strâns mulţi iudei. În vremea aceasta,
la Ierusalim era multă frământare. Hristos şi lucrarea Lui atrăgeau atenţia tot mai mult. Aceia
care veniseră la masă Îi urmăreau de aproape toate mişcările, iar unii dintre ei nu Îl priveau
deloc prietenos.
Mântuitorul a ajuns la Betania numai cu şase zile înainte de Paşte şi, după obiceiul Său, a
căutat odihnă în casa lui Lazăr. Călătorii care trecuseră mai departe, spre cetate, au răspândit
vestea că El e pe drum spre Ierusalim şi avea să petreacă Sabatul la Betania. Printre oameni
era un mare entuziasm. Mulţi se adunau la Betania, unii din simpatie pentru Iisus, alţii din
curiozitate – ca să vadă un om înviat din morţi.
Mulţi aşteptau să audă de la Lazăr o minunată descriere a scenelor văzute după moarte. Ei
au fost surprinşi de faptul că nu le-a spus nimic. El n-avea de povestit nimic de felul acesta.
Inspiraţia declară: „Cei morţi nu ştiu nimic… Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor de mult
au pierit” (Eclesiastul 9:5,6). Dar Lazăr avea de adus o minunată mărturie cu privire la
lucrarea lui Iisus. Chiar pentru scopul acesta fusese înviat din morţi. Cu siguranţă şi putere, el
declara că Hristos este Fiul lui Dumnezeu.
Veştile duse la Ierusalim de vizitatorii din Betania au sporit şi mai mult agitaţia. Oamenii
erau nerăbdători să-L vadă şi să-L audă pe Iisus. Toţi se întrebau dacă nu cumva Lazăr Îl va
însoţi la Ierusalim şi dacă prorocul avea să fie încoronat ca împărat cu ocazia sărbătorii
Paştelui. Preoţii şi conducătorii vedeau că stăpânirea lor asupra poporului slăbeşte mereu şi
mânia lor împotriva lui Iisus devenea şi mai aprigă. Abia aşteptau o ocazie ca să-L poată
îndepărta pentru totdeauna din calea lor. Deoarece timpul trecea, ei începeau să se teamă că
până la urmă s-ar putea să nu vină la Ierusalim. Ei îşi aminteau de câte ori dejucase El
planurile lor criminale şi se temeau că El ştia planurile pe care le făcuseră împotriva Lui şi că
nu va veni. Cu greu puteau să-şi ascundă neliniştea şi se întrebau unul pe altul: „Ce credeţi,
n-are să vină la praznic?”
S-a convocat o întrunire a preoţilor şi fariseilor. De când cu învierea lui Lazăr, simpatia
poporului faţă de Hristos era atât de mare, încât ar fi fost foarte dificil să pună mâna pe El în
văzul tuturor. Aşa că autorităţile au luat hotărârea să-L prindă în ascuns şi să ţină judecata
cât se poate de tainic. Ei sperau că, atunci când vor face cunoscută condamnarea Lui, valul
capricios al opiniei publice va trece de partea lor.
Astfel, ei au hotărât să-L nimicească pe Iisus. Dar, câtă vreme trăia Lazăr, preoţii şi rabinii
ştiau că nu sunt în siguranţă. Existenţa unui om care fusese patru zile în mormânt şi care
fusese înviat printr-un cuvânt rostit de Iisus putea mai curând sau mai târziu să dea naştere
la împotriviri. Oamenii s-ar fi răzbunat pe conducătorii lor pentru faptul că au luat viaţa
Aceluia care a putut face o asemenea minune. De aceea, Sinedriul a hotărât ca şi Lazăr să
moară. Atât de departe îi duceau invidia şi prejudecata pe cei care se lăsau stăpâniţi de ele!
Ura şi necredinţa conducătorilor iudei crescuseră până acolo, încât ei ar fi vrut să ia viaţa
aceluia pe care Puterea nemărginită îl ridicase din mormânt.
În timp ce uneltirile acestea aveau loc la Ierusalim, Iisus şi prietenii Săi erau invitaţi la
ospăţul lui Simon. La masă, Mântuitorul îl avea de o parte pe Simon, pe care-l vindecase de o
boală dezgustătoare, şi în cealaltă parte pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Marta servea la
masă, în timp ce Maria asculta cu râvnă fiecare cuvânt ce pornea de pe buzele lui Iisus. În mila
Sa, Iisus îi iertase păcatele, îl ridicase la viaţă pe fratele ei iubit şi inima Mariei era plină de
recunoştinţă. Ea Îl auzise pe Iisus vorbind despre moartea Lui apropiată şi, în iubirea şi
întristarea ei adâncă, dorise să-L onoreze. Cu mari sacrificii personale, cumpărase un vas de
alabastru „cu mir de nard de mare preţ”, cu care să-I ungă corpul. Dar acum, mulţi spuneau
că în curând El avea să fie încoronat ca rege. Durerea ei s-a preschimbat în bucurie şi era
nerăbdătoare să fie ea cea dintâi care să dea onoare Domnului ei. Spărgând vasul cu mir, ea a
vărsat conţinutul pe capul şi picioarele lui Iisus, apoi a îngenuncheat plângând, a umezit
picioarele Lui cu lacrimile ei şi le-a şters cu părul ei lung şi despletit.
Ea căutase să rămână neobservată şi mişcările ei poate că nu ar fi fost luate în seamă, dar
mirosul nardului a umplut casa şi a făcut cunoscută fapta ei tuturor celor de faţă. Iuda a privit
cu foarte multă neplăcere lucrul acesta. În loc să aştepte să audă ce va zice Hristos, el a
început să le şoptească celor din jur nemulţumirile sale, acuzându-L pe Hristos că îngăduie o
asemenea risipă. Cu şiretenie, a strecurat cuvinte care puteau să producă nemulţumire.
Iuda era casierul ucenicilor şi, din puţinul lor, el lua bani pe ascuns pentru propriul folos,
reducând astfel mijloacele lor până aproape nu mai rămânea nimic din ele. El stăruia să se
pună în pungă tot ce putea obţine. Din sumele acestea, se lua deseori pentru a-i ajuta pe
săraci; şi, când se cumpăra vreun lucru despre care gândea că nu ar fi de mare folos, Iuda
obişnuia să spună: „Pentru ce se face risipa aceasta? Pentru ce n-au fost puşi banii aceştia în
punga pentru săraci pe care o port eu?” Dar fapta aceasta a Mariei era într-un contrast atât de
izbitor cu egoismul lui, încât a fost dat de ruşine; şi, după obiceiul său, a căutat să-şi
argumenteze împotrivirea faţă de darul ei printr-un motiv serios. Întorcându-se către ucenici, a
zis: „«De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei, şi să se fi dat săracilor?» Zicea lucrul
acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoţ şi, ca unul care ţinea punga,
lua el ce se punea în ea.” Iuda n-avea inimă pentru săraci. Dacă nardul Mariei s-ar fi vândut şi
banii aceia ar fi căzut pe mâinile lui, săracii n-ar fi avut de aici niciun folos.
Iuda avea o părere înaltă despre spiritul său practic. Ca om de afaceri, se considera cu mult
mai presus decât ceilalţi ucenici şi îi făcuse şi pe ei să-l privească în aceeaşi lumină. El le
câştigase încrederea şi avea o puternică influenţă asupra lor. Pretinsa lui simpatie pentru
săraci îi înşelase, iar insinuările lui şirete îi făcuseră să privească neîncrezători la devoţiunea
Mariei. Murmurul acesta a făcut înconjurul casei: „Ce rost are risipa aceasta? Nardul acesta s-
ar fi putut vinde foarte scump, iar banii să se dea săracilor.”
Maria a auzit cuvintele de critică. Inima îi tremura în piept. Ea se temea că sora ei o va certa
că a făcut lucruri extravagante. Şi Învăţătorul putea să creadă despre ea că este nechibzuită.
Fără să se apere sau să se scuze, era să se retragă când se auzi glasul Domnului ei: „Lăsaţi-o
în pace, de ce îi faceţi supărare?” El văzuse că era încurcată şi tulburată. Ştia că în actul
acesta de servire ea îşi arătase recunoştinţa pentru iertarea păcatelor şi El i-a liniştit temerile.
Ridicându-Şi glasul mai presus de murmurul criticii, El a zis: „Ea a făcut un lucru frumos faţă
de Mine; căci pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi şi le puteţi face bine oricând voiţi, dar pe Mine
nu Mă aveţi totdeauna. Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai înainte, pentru îngropare.”
Darul frumos mirositor, pe care Maria se gândise să-l împrăştie pe trupul mort al
Mântuitorului, a fost turnat pe trupul Lui viu. La înmormântare, dulceaţa parfumului I-ar fi
umplut numai mormântul; acum, Îi înveselea inima, asigurându-L de credinţa şi iubirea ei.
Iosif din Arimateea şi Nicodim nu I-au adus darul lor de iubire lui Iisus cât a fost în viaţă. Cu
lacrimi amare, ei au adus miresmele şi mirurile lor costisitoare pentru trupul Lui rece,
inconştient. Femeile care au adus balsamuri la mormânt au făcut drumul zadarnic, deoarece
El înviase. Dar Maria, revărsându-şi iubirea asupra Mântuitorului în timp ce El era conştient
de devoţiunea ei, L-a uns pentru înmormântare. Şi când a pătruns în întunericul marii Lui
încercări, El a luat cu Sine amintirea acelei fapte, o arvună din iubirea pe care urma să o aibă
pentru veşnicie de la cei mântuiţi ai Lui.
Mulţi oameni le aduc morţilor daruri preţioase. Când se află lângă trupul rece şi tăcut, spun
multe cuvinte de iubire. Duioşie, apreciere, devotament, totul se dă cu belşug aceluia care nici
nu vede, nici nu aude. Dacă aceste cuvinte s-ar fi spus atunci când spiritul obosit avea nevoie
de ele, când urechea putea să audă şi inima putea să simtă, cât de preţioasă ar fi fost
mireasma lor!
Maria nu cunoştea deplina însemnătate a faptei ei de iubire. Ea nu putea să le răspundă
acuzatorilor ei. Nu putea să explice pentru ce alesese împrejurarea aceasta spre a-L unge pe
Iisus. Duhul Sfânt făcuse planul şi ea ascultase de îndemnurile Lui. Inspiraţia nu se pleacă să
dea lămuriri. Ca o prezenţă nevăzută, vorbeşte minţii şi sufletului şi mişcă inima la lucru. Ea
se explică singură.
Hristos i-a explicat Mariei însemnătatea faptei ei şi, prin aceasta, i-a dat mai mult decât
primise. „Mi-a uns trupul mai dinainte”, a zis El, „pentru îngropare.” După cum vasul de
alabastru fusese spart şi umpluse întreaga casă cu parfumul lui, tot aşa şi Hristos avea să
moară, trupul Său avea să fie zdrobit, dar urma să învie din mormânt şi parfumul vieţii Sale să
umple tot pământul. Hristos „ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi, ca un prinos şi ca o
jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (Efeseni 5:2).
„Adevărat vă spun”, a declarat Hristos, „că oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în
toată lumea, se va istorisi şi ce a făcut femeia aceasta spre pomenirea ei.” Privind în viitor,
Mântuitorul a vorbit cu siguranţă despre Evanghelia Sa. Ea trebuia să fie propovăduită în toată
lumea. Şi, până acolo unde avea să ajungă Evanghelia, darul Mariei urma să-şi răspândească
parfumul şi inimile oamenilor aveau să fie binecuvântate prin fapta ei spontană. Împărăţii
urmau să se ridice şi să cadă; numele monarhilor şi cuceritorilor aveau să fie uitate, dar fapta
acestei femei urma să fie imortalizată pe paginile istoriei sacre. Până la sfârşitul timpului, vasul
de alabastru sfărâmat va spune povestea iubirii nemărginite a lui Dumnezeu pentru un neam
căzut.
Fapta Mariei era în puternic contrast cu ceea ce Iuda era aproape să facă. Ce tăioasă
învăţătură ar fi putut să-i dea Hristos aceluia care aruncase sămânţa criticii şi a gândurilor
rele în mintea ucenicilor! Cu câtă dreptate ar fi putut să fie acuzat acuzatorul! Acela care
citeşte motivele fiecărei inimi şi înţelege fiecare faptă ar fi putut să descopere înaintea celor de
la masă capitole întunecate din viaţa lui Iuda. Pretenţia deşartă, pe care Iuda îşi întemeia
cuvintele, putea să fie demascată – deoarece, în loc de a simpatiza cu săracii, el îi jefuia de
sumele destinate pentru a fi ajutaţi –, iar aceasta ar fi putut să stârnească indignarea
oamenilor împotriva lui pentru faptul că înşela văduva, orfanul şi străinul. Dar, dacă Hristos l-
ar fi demascat pe Iuda, acesta ar fi putut fi considerat un motiv pentru trădarea lui. Şi, cu
toate că ar fi fost acuzat de hoţie, Iuda ar fi găsit simpatie chiar şi între ucenici. Mântuitorul nu
l-a mustrat şi, în felul acesta, nu i-a dat nicio scuză pentru trădare.
Dar privirea pe care Iisus a îndreptat-o spre Iuda l-a convins că Mântuitorul îi pătrunsese
făţărnicia şi-i citise caracterul josnic şi vrednic de dispreţ. Prin aprecierea faptei Mariei, care
fusese atât de aspru condamnată, Hristos îl mustrase pe Iuda. Niciodată mai înainte nu-l
mustrase direct. Mustrarea aceasta i-a înveninat inima. S-a hotărât să se răzbune. De la cină a
mers direct la palatul marelui-preot, unde a găsit consiliul întrunit, şi s-a oferit să le dea în
mâini pe Iisus.
Preoţii nu mai puteau de bucurie. Aceşti conducători ai lui Israel avuseseră privilegiul să-L
primească pe Hristos ca Mântuitor al lor, fără bani şi fără plată. Dar refuzaseră darul preţios ce
li se oferise în spiritul cel mai duios şi cu iubire constrângătoare. Au refuzat să primească acea
mântuire, care era mai valoroasă decât aurul, şi L-au cumpărat pe Domnul lor cu treizeci de
arginţi.
Iuda se lăsase stăpânit de avariţie, până când aceasta ajunsese să domine orice trăsătură
bună a caracterului său. El era invidios pentru darul adus lui Iisus. Inima lui ardea de invidie
pentru că Mântuitorul putea să primească un dar potrivit pentru monarhii pământului. El L-a
trădat pe Domnul său pentru o sumă mult mai mică decât vasul de nard.
Ucenicii nu se asemănau cu Iuda. Ei Îl iubeau pe Mântuitorul, dar nu apreciau corect
înaltul Său caracter. Dacă şi-ar fi dat seama ce a făcut El pentru ei, ar fi înţeles că nimic din ce
era folosit pentru El nu era risipit. Magii din Răsărit, care cunoşteau atât de puţin despre
Iisus, au dovedit o mai dreaptă apreciere a onoarei care I se cuvenea. Ei I-au adus
Mântuitorului daruri preţioase şi s-au plecat cu respect înaintea Lui, pe când El era doar un
Prunc înfăşat, culcat într-o iesle.
Hristos apreciază faptele de amabilitate făcute din toată inima. De câte ori cineva Îi făcea un
serviciu, El îl binecuvânta pe făcător cu generozitate cerească. El nu refuza nici cea mai simplă
floare culeasă de mâna unui copil şi oferită Lui din iubire. Primea darurile copiilor şi îi
binecuvânta pe dătători, scriindu-le numele în cartea vieţii. În Scripturi se aminteşte că Maria
L-a uns cu mir pe Iisus, şi această menţiune o deosebeşte de celelalte Marii. Faptele de iubire
şi respect pentru Iisus sunt o dovadă a credinţei în El ca Fiu al lui Dumnezeu. Iar Duhul Sfânt
menţionează între dovezile credincioşiei unei femei faţă de Hristos: „Să fi spălat picioarele
sfinţilor, să fi ajutat pe cei nenorociţi, să fi dat ajutor la orice faptă bună” (1 Timotei 5:10).
Hristos a fost încântat văzând dorinţa plină de râvnă a Mariei de a împlini voinţa Domnului
ei. El a primit bogăţia afecţiunii curate, pe care ucenicii Săi nu o înţelegeau şi nici nu voiau s-o
înţeleagă. Dorinţa Mariei de a face acest serviciu pentru Domnul ei era mai valoroasă pentru
Hristos decât toate balsamurile preţioase din lume, deoarece exprima aprecierea ei faţă de
Răscumpărătorul lumii. Iubirea lui Hristos era cea care o constrângea. Frumuseţea neîntrecută
a caracterului lui Hristos îi umplea sufletul. Ungerea aceasta era un simbol al inimii
dăruitorului. Era arătarea în afară a unei iubiri hrănite de izvoare cereşti până a ajuns să se
reverse.
Lucrarea Mariei era tocmai învăţătura de care aveau nevoie ucenicii, pentru a înţelege că
exprimarea iubirii lor faţă de El ar fi plăcut lui Hristos. El fusese totul pentru ei, şi ei nu-şi
dădeau seama că în curând aveau să fie lipsiţi de prezenţa Lui, că în curând nu mai puteau
să-I arate niciun semn al recunoştinţei lor pentru iubirea Sa cea mare. Singurătatea lui
Hristos, care era despărţit de curţile cereşti, trăind viaţa de om, n-a fost niciodată înţeleasă sau
apreciată de ucenici aşa cum trebuia. Deseori, El era mâhnit pentru că ucenicii Săi nu-I
dădeau ceea ce ar fi trebuit să primească de la ei. El ştia că, dacă ei ar fi fost sub influenţa
îngerilor cereşti care Îl însoţeau, ar fi considerat că niciun dar nu este suficient pentru a
mărturisi afecţiunea inimii spirituale.
Abia mai târziu şi-au dat seama cu adevărat de multe lucruri pe care le-ar fi putut face
pentru Iisus, ca expresie a iubirii şi recunoştinţei inimii lor, atunci când erau cu El. Când Iisus
n-a mai fost cu ei şi s-au simţit cu adevărat ca nişte oi fără păstor, au început să vadă cum ar
fi putut să-I arate atenţii care ar fi adus bucurie inimii Lui. Nu o mai judecau pe Maria, ci se
judecau pe ei înşişi. O, dacă şi-ar fi putut lua înapoi mustrările şi faptul că îi consideraseră pe
săraci ca fiind mai vrednici de darul acesta decât Hristos! Mustrarea aceasta au simţit-o foarte
tare atunci când au luat de pe cruce trupul zdrobit al Domnului lor.
Această lipsă se vede şi în lumea noastră de astăzi. Dar sunt puţini cei care apreciază ce
înseamnă Hristos pentru ei. Dacă ar aprecia, s-ar da pe faţă iubirea cea mare a Mariei şi
nardul ar fi revărsat cu îmbelşugare. Nardul preţios n-ar fi socotit o risipă. Nimic nu ar fi
socotit ca fiind prea preţios spre a fi dat pentru Hristos, nicio lepădare de sine, niciun sacrificiu
de sine nu ar fi prea mare pentru a fi suportat pentru Numele Lui.
Cuvintele spuse cu indignare: „Ce rost are risipa aceasta?” au adus cu putere în faţa lui
Hristos sacrificiul cel mai mare care s-a făcut vreodată – darul Său, căci El S-a dăruit pe Sine
ca ispăşire pentru o lume pierdută. Domnul voia să fie atât de darnic faţă de familia
omenească, încât să nu se poată spune că El putea face mai mult. Dăruindu-L pe Iisus,
Dumnezeu a dat tot cerul. Din punct de vedere omenesc, o jertfă ca aceasta era o risipă fără
rost. Pentru felul omenesc de a judeca, întregul plan de mântuire este o risipă de milă şi de
mijloace. Lepădarea de sine şi jertfa din toată inima ne întâmpină pretutindeni. Pe drept
cuvânt, oştirea cerească priveşte cu uimire la familia omenească, ce refuză să fie înălţată şi
îmbogăţită prin iubirea fără margini arătată în Hristos. Pe bună dreptate îngerii ar putea să
strige: „Ce rost are această risipă?”
Dar ispăşirea pentru o lume pierdută trebuia să fie totală, îmbelşugată şi desăvârşită.
Dăruirea lui Hristos era îndestulătoare ca să ajungă la fiecare fiinţă creată de Dumnezeu. Ea
nu putea fi restrânsă la numărul acelora care urmau să primească Darul cel mare. Nu toţi
oamenii sunt mântuiţi; cu toate acestea, planul de mântuire nu este o risipă din cauză că nu
se realizează tot ce a fost plănuit cu dărnicie la iniţierea lui. Trebuia să fie îndeajuns şi încă să
mai rămână.
Simon, gazda, fusese influenţat de critica lui Iuda cu privire la darul Mariei şi era surprins
de purtarea lui Iisus. Mândria lui fariseică a fost ofensată. El ştia că mulţi dintre oaspeţii lui
priveau la Hristos cu neîncredere şi neplăcere. Simon a zis în inima sa: „Omul acesta, dacă ar
fi un proroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceea care se atinge de El: că este o păcătoasă”.
Vindecându-l pe Simon de lepră, Hristos îl salvase de la o moarte lentă. Dar acum, Simon se
îndoia că Mântuitorul este profet. Pentru că îi îngăduise acestei femei să se apropie de El,
pentru că El nu o îndepărtase indignat cu piciorul, ca pe una ale cărei păcate erau prea mari,
ca să fie iertate, pentru că El nu arăta că-Şi dă seama de decăderea ei, Simon era ispitit să
creadă că Hristos nu era profet. Iisus nu ştia nimic despre femeia aceasta atât de îndrăzneaţă
în manifestările ei, gândea el, căci altfel nu i-ar îngădui să-L atingă.
Dar tocmai neştiinţa l-a făcut pe Simon să gândească astfel cu privire la Dumnezeu şi la
Hristos. El nu şi-a dat seama că Fiul lui Dumnezeu trebuie să Se poarte ca Dumnezeu, cu
milă, duioşie şi îndurare. Cât despre Simon, el nu lua seama la gestul de pocăinţă al Mariei.
Faptul că Maria a sărutat picioarele lui Hristos şi le-a uns cu nard era exasperant pentru
inima lui împietrită. El credea că, dacă ar fi profet, Hristos i-ar recunoaşte pe cei care sunt
păcătoşi şi i-ar mustra.
Gândul acesta nu a fost exprimat, dar Mântuitorul i-a răspuns: „«Simone, am să-ţi spun
ceva… Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu
cincizeci. Fiindcă
n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult?»
Simon a răspuns: «Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.» Iisus i-a zis: «Drept ai
judecat.»”
Aşa cum a făcut Natan cu David, Hristos a ascuns acuzaţia sub vălul unei parabole. El a
lăsat în seama gazdei Sale răspunderea de a-şi pronunţa singur sentinţa. Simon o amăgise la
păcat pe femeia pe care o dispreţuia acum. El îi făcuse mult rău. Cei doi datornici din parabolă
îi reprezentau pe Simon şi pe femeie. Iisus nu voia să dea învăţătura că cele două persoane
trebuiau să simtă grade diferite de obligaţie, deoarece fiecare datora o recunoştinţă pe care
niciodată nu o putea plăti. Dar Simon se credea mai drept decât Maria, şi Iisus dorea ca el să
vadă într-adevăr cât de mare era vinovăţia lui. El voia să-i arate că păcatul lui era mai mare
decât al ei, după cum datoria de cinci sute de lei o întrecea pe aceea de cincizeci de lei.
Simon a început să se vadă acum într-o nouă lumină. A văzut cum era privită Maria de
Acela care era mai mult decât un proroc. A văzut că Hristos, cu pătrunzători ochi profetici,
citise inima ei plină de iubire şi devoţiune. L-a cuprins ruşinea şi el şi-a dat seama că se află
înaintea Unuia mai mare ca el.
„Am intrat în casa ta”, a zis Hristos mai departe, „şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat
picioarele”; dar, cu lacrimi de pocăinţă, pornite din iubire, Maria Mi-a spălat picioarele şi le-a
şters cu părul capului ei. „Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea”, pe care tu o dispreţuieşti, „de
când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele.” Hristos a enumerat ocaziile pe care le
avusese Simon de a-şi arăta iubirea pentru Domnul său şi aprecierea faţă de ceea ce făcuse
pentru el. Limpede, dar cu delicată amabilitate, Mântuitorul le-a arătat ucenicilor că inima Lui
este rănită atunci când copiii Săi neglijează să-I arate recunoştinţă prin cuvinte şi fapte pornite
din iubire.
Cercetătorul inimilor citise motivele care o îndemnaseră pe Maria la acest gest şi a văzut de
asemenea spiritul care insuflase cuvintele lui Simon. „Vezi tu pe femeia aceasta?” i-a zis El. Ea
este o păcătoasă. „Îţi spun: Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui
i se iartă puţin, iubeşte puţin.”
Răceala şi neglijenţa lui Simon faţă de Mântuitorul arătaseră cât de puţin apreciase el harul
pe care-l primise. Socotise că Îl onora îndeajuns pe Iisus, invitându-L acasă. Acum s-a văzut
aşa cum era într-adevăr. El credea că citeşte în inima Oaspetelui său, dar Oaspetele îi citise
inima. Şi-a dat seama cât de adevărată era judecata lui Hristos despre el. Religia sa fusese o
haină de fariseism. El dispreţuise compătimirea lui Iisus. Nu-L recunoscuse ca reprezentant al
lui Dumnezeu. Pe când Maria era o păcătoasă iertată, el era un păcătos neiertat. Legea aspră a
dreptăţii, pe care dorise să o impună faţă de ea, îl condamna.
Simon era mişcat de bunătatea lui Iisus, care nu l-a mustrat pe faţă înaintea oaspeţilor. El
nu fusese tratat aşa cum dorise să fie tratată Maria. El a văzut că Iisus nu dorea să expună în
faţa altora vinovăţia sa, ci a căutat ca, printr-o dreaptă expunere a cazului, să-i convingă
mintea şi, prin milă şi bunătate, să-i înmoaie inima. O denunţare aspră l-ar fi înăsprit pe
Simon, împiedicându-l să se pocăiască, dar un avertisment plin de răbdare l-a convins de
greşeală. A văzut mărimea datoriei pe care o avea faţă de Domnul său. Mândria i-a fost umilită,
s-a pocăit, şi mândrul fariseu a devenit un ucenic smerit, gata de sacrificiu.
Maria fusese privită ca o mare păcătoasă, dar Iisus cunoştea împrejurările care îi
influenţaseră viaţa. Ar fi putut stinge orice scânteie de nădejde din sufletul ei, dar n-a făcut
aşa. El a fost Acela care a ridicat-o din ruină şi disperare. De şapte ori L-a auzit ea cum a
certat demonii care îi stăpâniseră inima şi mintea. Ea auzise strigătele Sale puternice către
Tatăl pentru binele ei. Ştia cât de dezgustător este păcatul pentru curăţia Lui nepătată şi, în
puterea Lui, biruise.
În timp ce pentru ochiul omenesc cazul părea fără nădejde, Hristos a văzut în Maria
capacitatea de a face binele. A văzut părţile bune ale caracterului ei. Prin planul de mântuire,
se rânduiseră omenirii mari posibilităţi şi în Maria acestea aveau să fie realizate. Prin harul
Său, ea a devenit părtaşă la natura divină. Aceea care fusese decăzută şi a cărei minte fusese o
locuinţă a demonilor ajunsese foarte aproape de Mântuitorul prin comuniune şi slujire. Maria
stătea la picioarele lui Iisus şi învăţa de la El. Maria fusese aceea care turnase pe capul Lui
mirul de mare preţ şi Îi spălase picioarele cu lacrimile ei. Maria a stat alături de cruce şi L-a
urmat la mormânt. Maria a fost prima la mormânt, după înviere. Maria a fost prima care a
adus vestea despre Mântuitorul înviat.
Iisus cunoaşte cazul fiecărui om. Tu poate zici: „Sunt păcătos, foarte păcătos.” Se poate să
fie aşa; dar cu cât eşti mai rău, cu atât ai mai mare nevoie de Iisus. El nu-i izgoneşte pe cei
care plâng sau sunt întristaţi. El nu spune nimănui despre tainele inimii tale care vrei să
rămână ascunse, ci invită pe fiecare suflet tremurând să prindă curaj. El iartă din toată inima
pe toţi aceia care vin la El, căutând iertare şi îndreptare.
Hristos ar putea să dea însărcinare îngerilor cerului să reverse cupele mâniei Sale asupra
lumii noastre, pentru a-i distruge pe aceia care Îl urăsc pe Dumnezeu. El ar putea să şteargă
punctul acesta negru din universul Său. Dar nu face aceasta. El stă astăzi la altarul tămâierii,
prezentând înaintea lui Dumnezeu rugăciunile acelora care doresc ajutorul Său.
Aceia care caută scăpare la El sunt înălţaţi de Iisus mai presus de acuzaţiile şi de vorbirile
de rău ale oamenilor. Nici oamenii, nici îngerii nu pot să-i acuze. Hristos îi face părtaşi de
natura Sa dumnezeiască şi umană. Ei stau alături de marele Purtător de păcate, în lumina
care străluceşte de la tronul lui Dumnezeu. „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui
Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a
murit. Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi”
(Romani 8:33,34).
 CAPITOLUL 63

„ÎMPĂRATUL TĂU VINE”

S
altă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău
vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe
mânzul unei măgăriţe” (Zaharia 9:9).
Cu cinci sute de ani înainte de naşterea lui Hristos, profetul Zaharia a prevestit prin
cuvintele de mai sus venirea Împăratului lui Israel. Profeţia aceasta urma să se
împlinească acum. Acela care atâta vreme refuzase onorurile regale venea acum la Ierusalim,
ca moştenitor făgăduit al tronului lui David.
În ziua întâi a săptămânii, Şi-a făcut intrarea triumfală în Ierusalim. Mulţimile care
alergaseră să-L vadă la Betania Îl însoţeau acum, doritoare să fie martore la primirea Lui. Mulţi
oameni erau pe drum către oraş, pentru a serba acolo Paştele, şi aceştia s-au alăturat mulţimii
care Îl însoţea pe Iisus. Întreaga natură părea că se bucură. Copacii erau îmbrăcaţi în
verdeaţă, iar florile lor răspândeau în aer un parfum delicat. O viaţă şi o bucurie nouă îi
însufleţeau pe oameni. Nădejdea noului regat răsărea iarăşi.
Având de gând să meargă la Ierusalim călare, Iisus i-a trimis pe doi dintre ucenicii Săi să
aducă o măgăriţă cu mânzul ei. La naştere, Mântuitorul a avut nevoie de găzduirea străinilor.
Staulul în care dormea era un loc de odihnă care nu-I aparţinea. Cu toate că vieţuitoarele de
pe miile de dealuri sunt ale Lui, acum depindea de bunătatea unui străin ca să aibă un animal
pe care să intre în Ierusalim ca împărat. Dar din nou s-a descoperit dumnezeirea Lui până şi în
îndrumările amănunţite date ucenicilor pentru această călătorie. Aşa cum a spus El mai
dinainte, cererea: „Domnul are trebuinţă de ei” a fost împlinită imediat. Iisus a ales să
folosească mânzul pe care nimeni nu călărise. Ucenicii, plini de voie bună şi entuziasm, şi-au
aşezat hainele pe mânz şi L-au aşezat apoi pe el pe Învăţătorul lor. Până aici, Iisus umblase
totdeauna pe jos şi ucenicii s-au mirat la început că El a ales să meargă călare. Dar în inima
lor s-a aprins nădejdea, aducând plăcutul gând că El era gata să intre în capitală, să Se
proclame împărat şi să-Şi exercite puterea Sa împărătească. În timp ce mergeau să-şi
îndeplinească misiunea, ei le-au împărtăşit prietenilor lui Iisus aşteptările lor strălucitoare;
agitaţia s-a întins în toate părţile, ridicând aşteptările poporului până la culmea cea mai înaltă.
Hristos a urmat obiceiul iudeilor în ce priveşte intrarea împărătească. Animalul pe care
călărea era acela pe care călăreau regii lui Israel, iar profeţia prevestise că în felul acesta
trebuia să vină şi Mesia în Împărăţia Sa. De-abia S-a aşezat pe mânz şi un puternic strigăt de
triumf a umplut aerul. Cei din mulţime Îl onorau ca pe Mesia, Împăratul lor. De astă dată,
Iisus a primit omagiul care nu îngăduise niciodată mai înainte să-I fie adus, iar ucenicii au
văzut în aceasta o dovadă că fericita lor nădejde urma să se împlinească şi Îl vor vedea aşezat
pe tron. Oamenii din mulţime erau convinşi că ceasul eliberării lor este aproape. În imaginaţie,
vedeau oştirile romane izgonite din Ierusalim şi Israel ajuns din nou o naţiune independentă.
Toţi erau fericiţi şi emoţionaţi; oamenii se întreceau unii cu alţii să-I aducă cinstire. Ei nu
puteau să desfăşoare o pompă şi o splendoare exterioară, dar I s-au închinat cu inimi fericite.
Nu erau în stare să-I aducă daruri preţioase, dar şi-au întins hainele pe drum, ca un covor în
calea Lui, şi au presărat drumul cu ramuri înfrunzite de măslin şi palmier. Ei nu puteau să
aşeze în fruntea procesiunii steaguri împărăteşti, dar au tăiat ramuri bogate din palmieri,
emblema biruinţei naturii, şi le-au fluturat prin aer, scoţând aclamaţii şi osanale puternice.
 Pe măsură ce înaintau, mulţimea creştea continuu datorită acelora care auziseră despre
venirea lui Iisus şi se grăbeau să se alăture procesiunii. Privitorii se amestecau mereu prin
mulţime, întrebând: Cine este Acesta? Ce înseamnă frământarea aceasta? Auziseră toţi de Iisus
şi-L aşteptau să Se urce la Ierusalim; dar ştiau că înainte El descurajase orice încercare de a fi
aşezat pe tron şi erau foarte miraţi aflând că El era acesta. Se întrebau ce ar fi putut să dea
naştere la o astfel de schimbare în El, care declarase că Împărăţia Lui nu era din lumea
aceasta.
Întrebările lor au fost aduse la tăcere de un strigăt de biruinţă. Mulţimea nerăbdătoare l-a
repetat de câteva ori; apoi, oamenii din depărtare au prins acest strigăt şi au făcut să răsune
dealurile şi văile vecine de glasurile lor. În clipa aceasta, s-au adăugat procesiunii şi mulţimile
din Ierusalim. Din sumedenia de oameni adunaţi pentru a lua parte la sărbătorile Paştelor, mii
de oameni au mers să-L întâmpine pe Iisus. Ei L-au salutat cu explozii de cântece sfinte şi
fluturând ramuri de palmier. La templu, preoţii sunau din trâmbiţă pentru serviciul de seară,
dar numai câţiva oameni au răspuns, şi conducătorii au zis alarmaţi unii către alţii: „Iată,
lumea s-a dus după El.”
Niciodată mai înainte, în viaţa pământească, Iisus nu îngăduise o astfel de demonstraţie. El
prevăzuse amănunţit urmările. Aceasta urma să-L ducă la cruce. Dar scopul Său era să Se
prezinte în felul acesta ca Răscumpărător înaintea mulţimii. El dorea să atragă atenţia la
sacrificiul care urma să încoroneze lucrarea Sa pentru o lume căzută. În timp ce oamenii erau
adunaţi la Ierusalim să sărbătorească Paştele, El, adevăratul Miel, S-a oferit de bunăvoie ca
jertfă. Avea să fie necesar ca biserica Sa din toate vremurile următoare să facă din moartea Lui
pentru păcatele lumii un subiect profund de studiu şi cugetare. Fiecare fapt în legătură cu
aceasta avea să fie verificat, aşa încât să nu rămână nicio îndoială. Era, prin urmare, necesar
ca ochii tuturor oamenilor să fie îndreptaţi către El; evenimentele care au precedat jertfa Lui
cea mare trebuiau să fie de aşa natură, încât să atragă atenţia în mod direct asupra jertfei Lui.
După o demonstraţie ca aceea care a însoţit intrarea Sa în Ierusalim, toţi ochii aveau să
urmărească înaintarea Lui grabnică spre scena finală.
Evenimentele legate de această călătorie triumfală urmau să fie subiectul oricărei discuţii şi
urmau să-L aducă pe Hristos în faţa oricărei minţi. După răstignirea Sa, mulţi urmau să-şi
reamintească evenimentele acestea în legătură cu judecata şi moartea Lui. Ei aveau să fie
conduşi în felul acesta să cerceteze profeţiile şi să ajungă la convingerea că Iisus este Mesia; şi
în toate ţările trebuia să crească numărul celor veniţi la credinţă.
În această unică scenă de triumf din viaţa Sa pământească, Mântuitorul ar fi putut să apară
escortat de îngeri cereşti şi să fie anunţat de trâmbiţa lui Dumnezeu; dar o asemenea
demonstraţie ar fi fost contrară scopului lucrării Sale, contrară legii care-I cârmuise viaţa. A
rămas credincios poziţiei umile pe care o primise de bunăvoie. Trebuia să poarte povara naturii
omeneşti până când viaţa Sa avea să fie dată pentru viaţa lumii.
Ziua aceasta, care li s-a părut ucenicilor ziua de culme a vieţii lor, ar fi fost umbrită de nori
întunecoşi, dacă ei ar fi ştiut că această scenă de bucurie era numai un preludiu al suferinţei
şi morţii Învăţătorului lor. Cu toate că El le vorbise adesea despre jertfa Sa ca despre ceva sigur
şi inevitabil, totuşi, în voiosul triumf de faţă, uitaseră cuvintele Lui triste şi aşteptau să vadă
domnia Lui prosperă pe tronul lui David.
Grupe noi se adăugau mereu şi, cu puţine excepţii, toţi cei care se alăturau se aprindeau de
însufleţirea acelui moment şi ajutau la sporirea osanalelor care făceau să răsune ecoul
neîncetat de la un deal la altul şi de la o vale la alta. Mereu răsunau strigăte: „Osana, Fiul lui
David! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile preaînalte!”
Niciodată nu văzuse lumea o scenă triumfală ca aceasta. Ea nu semăna cu cele ale
cuceritorilor vestiţi ai lumii. În scena aceasta, nu se vedea convoiul prizonierilor plângând, ca
trofee împărăteşti. Dar în jurul Mântuitorului erau trofeele glorioase ale activităţii Sale pline de
iubire pentru omul păcătos. Se găseau acolo robii pe care îi eliberase de sub puterea lui
Satana, lăudându-L acum pe Dumnezeu pentru eliberarea lor. Orbii cărora le dăduse vederea
se găseau în frunte şi deschideau drumul. Muţii a căror limbă El o eliberase strigau osanale cu
cea mai mare putere, ologii pe care îi vindecase săltau de bucurie şi erau cei mai grabnici să
rupă ramuri de palmier şi să le fluture înaintea Mântuitorului. Văduvele şi orfanii preamăreau
Numele lui Iisus pentru faptele Lui pline de milă faţă de ei. Leproşii pe care îi curăţise
întindeau hainele lor nepătate în cale şi Îl preamăreau ca pe Împăratul slavei. Aceia pe care
glasul Lui îi trezise din somnul morţii se găseau în mulţime. Lazăr, al cărui trup văzuse
stricăciunea în mormânt, dar care acum se bucura de deplina putere a vârstei sale, era cel care
mâna animalul pe care călărea Mântuitorul.
Mulţi farisei erau martori la scenă şi, arzând de invidie şi răutate, căutau să întoarcă în altă
direcţie curentul sentimentelor poporului. Folosindu-şi toată autoritatea, au încercat să aducă
la tăcere poporul, dar apelurile şi ameninţările lor făceau numai să crească entuziasmul. Se
temeau că mulţimea aceasta, prin tăria numărului ei, Îl va face pe Hristos rege. Cu o ultimă
încercare, s-au îmbulzit în mulţimea unde era Mântuitorul şi L-au oprit, folosind cuvinte de
mustrare şi ameninţare: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii.” Ei susţineau că demonstraţiile
zgomotoase de felul acesta erau ilegale şi că nu erau îngăduite de autorităţi. Dar au fost aduşi
la tăcere de răspunsul lui Iisus: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.” Scena
aceasta de triumf era rânduită chiar de Dumnezeu. Ea fusese vestită mai dinainte de profet, şi
omul nu putea să înlăture planul lui Dumnezeu. Dacă oamenii nu ar fi fost în stare să
împlinească planul Său, El ar fi dat glas pietrelor neînsufleţite, care L-ar fi salutat pe Fiul Său
cu strigăte de laudă. În timp ce fariseii se retrăgeau amuţiţi, sute de glasuri au început să
repete cuvintele lui Zaharia: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica
Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare
pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.”
Când procesiunea a atins culmea dealului şi urma să coboare spre cetate, Iisus S-a oprit şi,
împreună cu El, toată mulţimea. În faţa lor se întindea Ierusalimul în toată slava lui, scăldat
acum în lumina soarelui spre apus. Templul atrăgea toate privirile. În maiestuoasă grandoare
se înălţa pe deasupra tuturor clădirilor, ca arătând spre cer şi îndreptându-i pe oameni către
singurul Dumnezeu viu şi adevărat. Multă vreme templul a fost mândria şi slava naţiunii
iudaice. Şi romanii se mândreau cu măreţia lui. Un rege aşezat de romani se unise cu iudeii
pentru a-l reclădi şi înfrumuseţa, iar împăratul Romei îl îmbogăţise cu daruri. Soliditatea,
bogăţia şi măreţia lui făcuseră din el una dintre minunile lumii.
În timp ce soarele aproape de apus colora cerul în auriu, slava lui strălucitoare lumina
marmura albă a zidurilor templului şi scânteia pe capitelurile aurite ale coloanelor lui. De pe
creasta dealului, unde stăteau Iisus şi cei ce-L urmau, templul avea înfăţişarea unei clădiri
masive de zăpadă, împodobite cu acoperişuri ascuţite de aur. La intrarea templului era o viţă-
de-vie din aur şi argint, cu frunze verzi şi ciorchini masivi de struguri, executată de artiştii cei
mai iscusiţi. Lucrarea aceasta îl reprezenta pe Israel ca pe o viţă roditoare. Aurul, argintul şi
verdele viu erau combinate cu un gust rar şi cu aleasă îndemânare; aşa cum se răsucea graţios
în jurul coloanelor albe şi strălucitoare, agăţându-se cu cârcei scânteietori de ornamentele de
aur, absorbea splendoarea soarelui în apus, strălucind ca de o slavă împrumutată din cer.
Iisus priveşte scena şi marea mulţime îşi opreşte strigătele, înmărmurită de neaşteptata
privelişte plină de frumuseţe. Toate privirile se îndreaptă către Mântuitorul, aşteptând să vadă
pe faţa Lui admiraţia pe care o simţeau toţi. Dar, în loc de aceasta, observă un nor de
întristare. Sunt surprinşi şi dezamăgiţi să-I vadă ochii plini de lacrimi şi trupul clătinându-se
într-o parte şi alta, ca un copac înaintea furtunii, în timp ce un vaiet de groază scapă de pe
buzele Lui tremurânde, ca şi cum ar fi pornit din adâncul inimii Sale zdrobite. Ce privelişte
aveau de văzut îngerii! Comandantul lor într-o agonie de lacrimi! Ce privelişte era aceasta
pentru mulţimea voioasă, care, cu strigăte de biruinţă şi fluturând ramuri de finic, Îl însoţea
spre cetatea măreaţă, unde spera din toată inima că El e gata să ia tronul! Iisus plânsese la
mormântul lui Lazăr din durere dumnezeiască faţă de suferinţa omenească. Dar această
bruscă întristare era ca o notă de jale într-un măreţ cor triumfal. În mijlocul unei scene de
bucurie, când toţi Îi aduceau închinare, Împăratul lui Israel era în lacrimi; nu lacrimi tăcute de
bucurie, ci lacrimi şi suspine de mare suferinţă, ce nu puteau fi stăpânite. Mulţimea a fost
cuprinsă îndată de tristeţe. Aclamaţiile au amuţit. Mulţi plângeau de milă în faţa unei dureri
pe care nu o puteau înţelege.
Lacrimile lui Iisus nu curgeau din cauza suferinţei Sale viitoare. Chiar în faţa Sa se afla
Ghetsimani, unde curând urma să-L acopere groaza unui mare întuneric. Se mai vedea de
acolo şi Poarta oilor, prin care fuseseră conduse timp de veacuri animalele pentru jertfe. În
curând trebuia să se deschidă poarta aceasta pentru El, marele Antitip – către jertfa Lui pentru
păcatele lumii ţintiseră toate aceste jertfe. Alături se afla Golgota, locul apropiatei Sale agonii.
Şi totuşi Răscumpărătorul plângea şi suspina în chinuri sufleteşti nu pentru că acestea Îi
aminteau de moartea Sa cruntă. Durerea Lui nu era egoistă. Gândul agoniei Sale nu intimida
sufletul acela nobil şi gata să Se jertfească. Priveliştea Ierusalimului era aceea care a străpuns
inima lui Iisus – Ierusalimul care Îl lepădase pe Fiul lui Dumnezeu şi batjocorise iubirea Lui,
care refuzase să fie convins de minunile Lui puternice şi se pregătea să-I ia viaţa. A văzut ce
era cetatea aceasta, în vinovăţia ei de a-L lepăda pe Răscumpărătorul, şi ce ar fi putut să fie,
dacă L-ar fi primit pe Acela care era singurul în stare să-i vindece rana. El venise să o
mântuiască. Cum putea să o părăsească?
Israeliţii fuseseră o naţiune privilegiată. Dumnezeu făcuse din templul lor locuinţa Sa,
Sionul era „frumoasa înălţime, bucuria întregului pământ” (Psalmii 48:2). Acolo se afla templul
care de mai bine de o mie de ani stătea ca o dovadă a purtării de grijă şi a iubirii duioase a lui
Hristos, care Se îngrijise de ei aşa cum se îngrijeşte un tată de singurul său copil. În templul
acesta îşi rostiseră profeţii solemnele lor avertismente. Acolo, parfumul frumos mirositor al
tămâiei se ridicase spre Dumnezeu din cădelniţele de aur, amestecându-se cu rugăciunile
credincioşilor. Acolo cursese sângele animalelor ca un simbol al sângelui ispăşitor al lui
Hristos. Acolo, deasupra capacului ispăşirii din Sfânta Sfintelor, se manifestase slava lui
Dumnezeu. Acolo slujiseră preoţii şi, timp de secole, se perindase strălucirea simbolurilor şi
ceremoniilor. Dar toate acestea trebuiau să se sfârşească.
Iisus Şi-a ridicat mâna – care de atâtea ori îi binecuvântase pe bolnavi şi suferinzi – şi,
îndreptând-o către cetatea blestemată, exclamă cu glasul frânt de durere: „Dacă ai fi cunoscut
şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea!” Aici Mântuitorul S-a oprit şi a
lăsat nerostit viitorul pe care l-ar fi avut Ierusalimul, dacă ar fi primit ajutorul pe care
Dumnezeu dorea să i-l dea – darul Fiului Său iubit. Dacă ar fi cunoscut ceea ce avusese
privilegiul să cunoască şi ar fi luat seama la lumina pe care i-o trimisese Cerul, cetatea ar fi
putut să rămână în picioare, în mândria prosperităţii, împărăteasa naţiunilor, liberă în puterea
dată de Dumnezeu. La porţile sale, n-ar fi stat ostaşi înarmaţi şi nici pe zidurile sale n-ar fi
fluturat steaguri romane. Soarta fericită care ar fi binecuvântat Ierusalimul, dacă L-ar fi primit
pe Răscumpărătorul lui, s-a înălţat în faţa Fiului lui Dumnezeu. El a văzut că, prin El, cetatea
ar fi putut să fie vindecată de dureroasa ei boală, eliberată din sclavie şi întărită ca o puternică
metropolă a pământului. De pe zidurile ei, porumbelul păcii ar fi zburat la toate naţiunile. Ea
ar fi fost diadema plină de slavă a lumii.
Dar tabloul strălucit a ceea ce ar fi putut să fie Ierusalimul a dispărut dinaintea
Mântuitorului. El Îşi dă seama că cetatea este sub jugul roman, purtând mânia lui Dumnezeu,
blestemată să primească pedeapsa unei drepte judecăţi. El reia firul întrerupt al plângerii Sale:
„Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor
înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile; te vor face una cu
pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău, şi nu vor lăsa din tine piatră pe piatră,
pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.”
Hristos venise să salveze Ierusalimul şi pe copiii lui, dar mândria fariseică, făţărnicia,
gelozia şi răutatea Îl împiedicaseră să-Şi împlinească planul. Iisus cunoştea grozava răsplătire
care urma să vină asupra cetăţii blestemate. A văzut Ierusalimul înconjurat de oşti şi pe
locuitorii asediaţi, constrânşi la foamete şi moarte; a văzut mamele hrănindu-se cu corpurile
moarte ale propriilor copii şi atât părinţii, cât şi copiii smulgându-şi unii altora ultima bucăţică
de mâncare, pentru că iubirea naturală fusese distrusă în chinurile îngrozitoare ale foamei. A
văzut că încăpăţânarea iudeilor, după cum se manifesta în lepădarea mântuirii venite de la El,
urma să-i facă să refuze să se supună armatelor năvălitoare. A văzut Calvarul, pe care trebuia
să fie înălţat, plin de cruci ca o pădure deasă. I-a văzut pe locuitorii nelegiuiţi suferind tortura
pe roată şi pe cruce, palatele frumoase distruse, templul ruinat şi, din zidurile masive, nici
măcar o piatră rămasă peste alta, în timp ce cetatea avea să fie arată ca un ogor. Pe bună
dreptate Mântuitorul putea să plângă disperat, privind la scena aceea îngrozitoare.
Ierusalimul fusese copilul grijii Sale şi, după cum un părinte duios plânge pentru un fiu
rătăcit, tot astfel şi Iisus plângea pentru cetatea iubită. Cum aş putea să te părăsesc? Cum aş
putea să te las pradă pieirii? Cum aş putea să te las să umpli paharul nedreptăţii? Un singur
suflet este aşa de valoros, încât, în comparaţie cu el, lumile îşi pierd însemnătatea; dar aici
urma să se piardă o întreagă naţiune. Când soarele care se grăbea să apună avea să coboare
pe cer, ascunzându-se vederii, ziua de har a Ierusalimului se sfârşea. Când procesiunea se
oprise pe culmea Muntelui Măslinilor, încă nu era prea târziu ca Ierusalimul să se pocăiască.
Îngerul harului îşi strângea atunci aripile, ca să coboare de pe tronul de aur şi să dea loc
dreptăţii şi judecăţii care se grăbea. Dar cuprinzătoarea inimă a iubirii lui Hristos încă s-a mai
rugat pentru Ierusalimul care luase în râs îndurările Sale, dispreţuise avertismentele Sale şi
era gata să-şi moaie mâinile în sângele Său. Dacă Ierusalimul ar fi vrut să se pocăiască, încă
nu era prea târziu. În timp ce ultimele raze ale soarelui în apus întârziau asupra templului,
turnului şi vârfului acoperişului, nu se mai găsea oare vreun înger bun care să-l conducă la
iubirea Mântuitorului şi să îndepărteze blestemul de la el? Frumoasă şi nelegiuită cetate, care
omorâse cu pietre pe profeţi, care lepădase pe Fiul lui Dumnezeu, care se lega singură prin
nepocăinţa ei în lanţurile sclaviei – ziua îndurării pentru ea aproape trecuse!
Totuşi Spiritul lui Dumnezeu vorbeşte iarăşi Ierusalimului. Înainte ca ziua să treacă, se
aduce o nouă dovadă pentru Hristos. Glasul martorilor se înalţă, răspunzând la o chemare din
trecutul profetic. Dacă Ierusalimul va auzi chemarea, dacă Îl va primi pe Mântuitorul care intră
pe porţile lui, el încă poate să mai fie salvat.
Se raportează conducătorilor Ierusalimului că Iisus Se apropie de oraş cu o mare mulţime
de oameni. Dar ei n-au niciun cuvânt de bun venit pentru Fiul lui Dumnezeu. Plini de teamă,
ei ies să-L întâmpine, sperând să împrăştie mulţimea. Când procesiunea era gata să coboare
de pe Muntele Măslinilor, este întâmpinată de conducători. Ei cercetează cauza acestei bucurii
zgomotoase. Când întreabă: „Cine este Acesta?”, ucenicii răspund la această întrebare plini de
duhul inspiraţiei. În cuvinte elocvente, ei repetă profeţiile despre Hristos:
Adam vă va spune: El este sămânţa femeii care trebuia să sfărâme capul şarpelui.
Întrebaţi pe Avraam, şi el vă va spune: Este Melhisedec, Împăratul Salemului, Împăratul
păcii (Geneza 14:18).
Iacov vă va spune: El este Şilo din seminţia lui Iuda.
Isaia vă va spune: „Emanuel”, „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare; Părintele veşniciilor,
Domn al păcii” (Isaia 7:14; 9:6).
Ieremia vă va spune: Odrasla lui David, „Domnul, Neprihănirea noastră” (Ieremia 23:6).
Daniel vă va spune: El este Mesia.
Osea vă va spune: El este „Domnul oştirilor; Numele Lui este Domnul” (Osea 12:5).
Ioan Botezătorul vă va spune: El este „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan
1:29).
Marele Iehova a proclamat de pe tronul Lui: „Acesta este Fiul Meu preaiubit” (Matei 3:17).
Noi, ucenicii Lui, declarăm: „Acesta este Iisus, Mesia, Domnul vieţii, Răscumpărătorul
lumii.”
Iar domnul puterilor întunericului Îl recunoaşte, zicând: „Ştiu cine eşti, Sfântul lui
Dumnezeu” (Marcu 1:24).
 CAPITOLUL 64

UN POPOR BLESTEMAT

I
ntrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim era o slabă preînchipuire a venirii Sale pe norii
cerului, cu putere şi slavă, în mijlocul triumfului îngerilor şi al bucuriei sfinţilor. Atunci se
vor împlini cuvintele lui Iisus către preoţi şi farisei: „De acum încolo nu Mă veţi mai vedea,
până când veţi zice: «Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!»” (Matei 23:39). Lui
Zaharia i se arătase în viziune profetică ziua aceea de triumf final: el mai văzuse şi soarta
blestemată a celor care aveau să-L respingă pe Hristos la prima Lui venire. „Îşi vor întoarce
privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge, cum plânge cineva pe singurul său fiu,
şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe întâiul său născut” (Zaharia 12:10). Scena
aceasta a prevăzut-o Hristos atunci când Se uita la cetate şi plângea pentru ea. În ruina
trecătoare a Ierusalimului, El a văzut distrugerea finală a poporului vinovat de sângele Fiului
lui Dumnezeu.
Ucenicii au văzut ura iudeilor faţă de Hristos, dar nu-şi dădeau seama până unde va duce
aceasta. Ei nu înţelegeau încă adevărata stare a lui Israel şi nici pedeapsa care avea să cadă
asupra Ierusalimului. Lucrul acesta le-a fost făcut cunoscut de Hristos printr-o pildă vie.
Ultimul apel către Ierusalim fusese zadarnic. Preoţii şi conducătorii auziseră glasul profetic
al trecutului, repetat de mulţime ca răspuns la întrebarea: „Cine este Acesta?”, dar ei nu-l
primiseră ca pe un glas al Inspiraţiei. Mâniaţi şi surprinşi, au încercat să aducă poporul la
tăcere. În mulţime se găseau slujbaşi romani, faţă de care vrăjmaşii L-au denunţat pe Iisus ca
fiind conducătorul răscoalei. Ei susţineau că El este gata să ia în stăpânire templul şi să
domnească aici ca împărat în Ierusalim.
Dar vocea liniştită a lui Iisus a făcut să tacă pentru un moment mulţimea zgomotoasă,
atunci când a declarat iarăşi că nu a venit să întemeieze o împărăţie pământească. El urma să
Se înalţe curând la Tatăl Său şi acuzatorii Lui nu aveau să-L mai vadă până la revenirea Sa în
slavă. Atunci, prea târziu ca să mai fie salvaţi, ei Îl vor recunoaşte. Hristos a spus aceste
cuvinte cu tristeţe şi cu o deosebită putere. Slujbaşii romani au fost reduşi la tăcere şi
convinşi. Inima lor, deşi străină de influenţa divină, era mişcată cum nu mai fusese niciodată.
Pe faţa liniştită şi solemnă a lui Iisus ei au citit iubire, bunăvoinţă şi o liniştită demnitate. Au
fost cuprinşi de o simpatie pe care n-o înţelegeau. În loc să-L aresteze pe Iisus, erau mai
degrabă înclinaţi să I se închine. Întorcându-se către preoţi şi conducători, i-au acuzat că ei
produc tulburările. Mânioşi şi înfrânţi, conducătorii s-au îndreptat atunci către oameni cu
plângerile lor şi au început să se certe între ei plini de furie.
Între timp, Hristos a trecut neobservat spre templu. Aici totul era liniştit, deoarece cele
întâmplate pe Muntele Măslinilor îi atrăseseră pe oameni acolo. Un scurt timp, Iisus a rămas la
templu, privind la el cu ochi întristaţi. Apoi S-a retras cu ucenicii şi a revenit la Betania. Când
oamenii L-au căutat ca să-L aşeze pe tron, nu L-au găsit.
Iisus a petrecut toată noaptea în rugăciune, iar dimineaţa a venit iarăşi la templu. În drum,
a trecut pe lângă o livadă de smochini. Îi era foame şi, zărind de departe un smochin care avea
frunze, a venit să vadă poate va găsi ceva în el. S-a apropiat de el, dar nu a găsit decât frunze,
căci nu era „vremea smochinelor.”
Nu era încă vremea smochinelor coapte, afară de anumite localităţi; şi despre unele podişuri
din jurul Ierusalimului se putea spune pe drept „n-a venit încă vremea smochinelor.” Dar, în
livada la care a venit Iisus, un pom părea să fie înaintea celorlalţi. El era deja acoperit cu
frunze. Specificul smochinului este că apar mai întâi fructele şi apoi frunzele. De aceea, acest
pom plin de frunze promitea şi fructe coapte. Dar înfăţişarea lui era înşelătoare. Cercetându-i
ramurile de la cea mai de jos până la lăstarii din vârf, Iisus „n-a găsit decât frunze.” Numai un
frunziş bogat şi nimic mai mult.
Hristos l-a blestemat să se usuce. „În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine”, a zis El.
A doua zi dimineaţa, pe când Mântuitorul şi ucenicii erau din nou pe drum spre cetate,
ramurile uscate şi frunzişul ofilit le-au atras atenţia. „Învăţătorule”, a zis Petru, „uite că
smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat.”
Faptul că Hristos blestemase smochinul îi umpluse pe ucenici de uimire. Lucrul acesta li se
părea cu totul nepotrivit cu deprinderile şi lucrările Lui. Adesea Îl auziseră spunând că El n-a
venit să condamne lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Îşi aminteau cuvintele:
„Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Luca 9:56).
Minunile Lui fuseseră săvârşite ca să refacă, nicidecum să distrugă. Ucenicii Îl cunoscuseră
numai ca vindecător şi restaurator. Faptul acesta era neobişnuit şi se întrebau care să fie
rostul lui.
Lui Dumnezeu „Îi place îndurarea.” „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc
moartea păcătosului” (Mica 7:18; Ezechiel 33:11). Pentru El, lucrarea de nimicire şi rostirea de
sentinţe este „o lucrare străină” (Isaia 28:21). Dar, cu îndurare şi iubire, El ridică vălul
viitorului şi le descoperă oamenilor urmările unei vieţi păcătoase.
Blestemarea smochinului a fost o parabolă trăită. Pomul acesta neroditor, etalându-şi
frunzişul pretenţios chiar în faţa lui Hristos, era un simbol al naţiunii iudaice. Mântuitorul
dorea ca ucenicii Săi să înţeleagă de ce avea să cadă blestemul asupra Ierusalimului şi că, de
acum, pedeapsa era de neînlăturat. În scopul acesta, El îi atribuise smochinului însuşiri
morale, făcându-l un exponent al adevărului divin. Iudeii erau deosebiţi de toate naţiunile
celelalte, susţinând că sunt supuşi lui Dumnezeu. Ei fuseseră favorizaţi de El şi pretindeau că
sunt mai neprihăniţi decât oricare alt popor. Dar se stricaseră din cauza iubirii de lume şi a
dorinţei de câştig. Se lăudau cu toate cunoştinţele lor, dar erau neştiutori în ce priveşte
cerinţele lui Dumnezeu şi plini de făţărnicie. La fel ca pomul neroditor, ei îşi întindeau departe
ramurile lor pretenţioase, bogate în aparenţă şi frumoase la privit, dar care nu aveau decât
frunze. Religia iudeilor, cu templul ei măreţ, cu altarele ei sfinte, cu preoţii ei care purtau mitră
şi cu ceremoniile ei impresionante, era cu adevărat frumoasă la înfăţişare, dar umilinţa,
iubirea şi mila lipseau.
Toţi pomii din livadă erau lipsiţi de rod; dar pomii neînfrunziţi nu trezeau nicio nădejde şi
nu pricinuiau nicio dezamăgire. Prin pomii aceştia, erau reprezentate neamurile. Şi ele erau
lipsite de evlavie la fel ca iudeii, dar nu susţineau că Îi servesc lui Dumnezeu. Nu aveau
pretenţii îngâmfate de bunătate. Oamenii aceştia erau orbi faţă de lucrările şi căile lui
Dumnezeu. Pentru ei, nu era încă timpul smochinelor. Ei încă aşteptau o zi care să le aducă
lumină şi nădejde. Iudeii, care primiseră binecuvântări mai mari de la Dumnezeu, erau
răspunzători pentru că abuzaseră de aceste daruri. Privilegiile cu care se lăudau nu făceau
decât să le sporească vinovăţia.
Iisus venise înfometat la smochin pentru a găsi hrană. Tot astfel venise la Israel să găsească
în el roadele neprihănirii. El revărsase asupra iudeilor darurile Sale, ca ei să poată aduce roadă
pentru binecuvântarea lumii. Le oferise nenumărate ocazii şi privilegii şi, în schimb, căuta
simpatia şi colaborarea lor în lucrarea Sa milostivă. Voia să vadă în ei jertfire de sine şi milă,
zel pentru Dumnezeu şi dorinţă arzătoare de a lucra pentru salvarea semenilor lor. Dacă ar fi
ţinut Legea lui Dumnezeu, ei ar fi îndeplinit aceeaşi lucrare neegoistă pe care a făcut-o Hristos.
Dar iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de om era eclipsată de îngâmfare şi mulţumire de sine. Ei
şi-au atras ruina pentru că au refuzat să slujească altora. Ei nu împărţeau lumii comorile de
adevăr pe care li le încredinţase Dumnezeu. În smochinul uscat, ei ar fi putut să vadă atât
păcatul, cât şi pedeapsa lui. Uscat din cauza blestemului Mântuitorului, smochinul stătea ofilit
şi bătut de vânt, uscat din rădăcini, arătând ce avea să fie poporul iudeu atunci când harul lui
Dumnezeu avea să fie retras de la el. Refuzând să împartă şi altora binecuvântarea, el nu avea
s-o mai primească. „O, Israele”, zice Domnul, „singur te-ai nimicit” (Osea 13:9).
Avertismentul este pentru toate timpurile. Faptul că Hristos a blestemat pomul pe care
propria putere îl crease stă ca o avertizare pentru toate bisericile şi pentru toţi creştinii. Nimeni
nu poate trăi Legea lui Dumnezeu fără să slujească altora. Dar sunt mulţi oameni care nu
trăiesc viaţa neegoistă, plină de milă a lui Hristos. Unii, care cred despre ei că sunt creştini
excelenţi, nu înţeleg ce înseamnă slujire pentru Dumnezeu. Ei plănuiesc şi urmăresc numai
folosul lor. Acţionează numai pentru ei. Timpul are valoare numai în măsura în care pot să
adune pentru ei. Aceasta le este ţinta în toate împrejurările vieţii. Ei nu servesc altora, ci
numai lor. Dumnezeu i-a creat să trăiască într-o lume unde trebuie înde-plinită o slujire
neegoistă. El a intenţionat ca ei să-i ajute pe semenii lor pe orice cale. Dar eul este atât de
mare, încât nu mai pot să vadă altceva. Ei nu au legături cu omenirea. Aceia care trăiesc în
felul acesta sunt asemenea smochinului care avea tot felul de pretenţii, dar nu avea rod. Ei ţin
formele închinării, dar fără pocăinţă sau credinţă. Onorează Legea lui Dumnezeu cu buzele,
dar le lipseşte ascultarea. Zic, dar nu fac. În sentinţa rostită asupra smochinului, Hristos
demonstrează cât de urâtă este în ochii Lui această pretenţie deşartă. El declară că păcătosul
neprefăcut este mai puţin vinovat decât acela care zice că-I serveşte lui Dumnezeu, dar nu
aduce roade pentru slava Sa.
Parabola smochinului, spusă de Hristos înainte de a merge la Ierusalim, avea o legătură
directă cu învăţătura dată de El când a blestemat smochinul neroditor. Pentru pomul neroditor
din parabolă, grădinarul a insistat. „Mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi
am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum încolo va face roadă; dacă nu, îl vei tăia.”
Pomul neroditor trebuia să fie îngrijit şi mai bine. Trebuia să se facă tot ce era cu putinţă
pentru el. Dar, dacă rămânea neroditor, nimic nu-l mai putea salva de la distrugere. În
parabolă nu este precizat rezultatul lucrării grădinarului. El depindea de oamenii cărora le
vorbise Hristos. Ei erau reprezentaţi prin pomul neroditor şi rămânea ca ei să-şi hotărască
singuri soarta. Li se dăduse orice avantaj pe care-l putea da Cerul, dar nu au câştigat nimic
din multele lor binecuvântări. Prin faptul că Hristos a blestemat smochinul neroditor, s-a văzut
rezultatul. Ei îşi hotărâră propria nimicire.
De mai mult de o mie de ani, iudeii abuzaseră de harul lui Dumnezeu, atrăgând asupra lor
judecăţile Sale. Ei respinseseră avertismentele şi îi omorâseră pe proroci. Oamenii din zilele lui
Hristos se făceau răspunzători de aceleaşi păcate, urmând aceeaşi cale. În respingerea harului
şi avertismentelor din zilele lor se găsea vinovăţia acelei generaţii. Oamenii din zilele lui Hristos
se legau în lanţurile pe care naţiunea şi le făurise de veacuri.
În fiecare generaţie li s-a dat oamenilor ziua lor de lumină şi privilegiu. Un timp de probă în
care puteau să se împace cu Dumnezeu. Dar harul acesta are un hotar. Harul poate să stăruie
ani de zile şi totuşi să fie dispreţuit şi lepădat; dar vine un timp când harul face ultimul apel.
Inima ajunge atât de împietrită, încât încetează să mai răspundă Duhului lui Dumnezeu.
Atunci, glasul plăcut şi atrăgător încetează.
Ziua aceasta sosise acum pentru Ierusalim. Iisus a plâns cu disperare pentru cetatea
blestemată, dar nu putea să o izbăvească. El epuizase toate mijloacele. Respingând
avertismentele Duhului lui Dumnezeu, Israel respinsese singurele mijloace de ajutor. Nu mai
exista altă putere prin care ei să poată fi eliberaţi.
Naţiunea iudeilor era un simbol pentru oamenii din toate veacurile care dispreţuiesc
chemările Iubirii Nemărginite. Când a plâns pentru Ierusalim, lacrimile lui Hristos erau pentru
păcatele din toate vremurile. În sentinţele rostite asupra lui Israel, pot să citească propria
condamnare toţi cei care resping mustrările şi avertismentele Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
În generaţia aceasta, sunt mulţi care merg pe acelaşi drum ca iudeii necredincioşi. Ei au
fost martorii manifestării puterii lui Dumnezeu; Duhul Sfânt a vorbit inimii lor; dar ei nu
renunţă la necredinţa şi împotrivirea lor. Dumnezeu le trimite avertismente şi mustrări, dar ei
nu vor să-şi mărturisească rătăcirile şi resping solia şi pe solul Său. Tocmai mijloacele pe care
El le foloseşte pentru îndreptarea lor devin pentru ei o piatră de poticnire.
 Profeţii lui Dumnezeu erau urâţi de Israelul decăzut, deoarece prin ei se scoteau la iveală
păcatele lor ascunse. Ahab îl privea pe Ilie ca pe un vrăjmaş, deoarece profetul era credincios şi
mustrase nedreptăţile ascunse ale regelui. Tot astfel şi azi, slujitorul lui Hristos care mustră
păcatele este întâmpinat cu batjocură şi refuzuri. Adevărul biblic, religia lui Hristos, se luptă
împotriva unui curent puternic de necurăţie morală. Prejudecata este mai puternică în inimile
oamenilor acum decât în timpul lui Hristos. Hristos n-a împlinit aşteptările oamenilor; viaţa
Lui era o mustrare pentru păcatele lor şi ei L-au lepădat. Tot aşa şi astăzi, adevărul Cuvântului
lui Dumnezeu nu se armonizează cu purtarea şi obiceiurile lor şi cu pornirile lor fireşti şi mii
de oameni resping lumina Lui. Îndemnaţi de Satana, ei pun la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu
şi aleg să folosească judecata lor independentă. Ei aleg mai bine întunericul decât lumina; dar
fac lucrul acesta punându-şi în joc chiar viaţa lor. Aceia care au batjocorit cuvintele lui Hristos
au găsit tot mai multe motive de a-şi bate joc, până s-au depărtat cu totul de la Adevăr şi
Viaţă. Tot astfel şi acum, Dumnezeu nu intenţionează să îndepărteze orice obiecţie pe care
inima firească o poate aduce împotriva adevărului Său. Pentru aceia care refuză preţioasele
raze de lumină care ar lumina întunericul, tainele Cuvântului lui Dumnezeu rămân taine
pentru totdeauna. Pentru ei, adevărul este ascuns. Ei merg orbeşte şi nu cunosc ruina ce le stă
în faţă.
De pe înălţimea Muntelui Măslinilor, Hristos a privit lumea din toate veacurile; cuvintele
Sale sunt pentru fiecare suflet care respinge apelurile harului lui Dumnezeu. Batjocoritor al
iubirii Sale, El ţi Se adresează astăzi: „Tu însuţi ar trebui să cunoşti lucrurile care sunt spre
pacea ta.” Hristos varsă lacrimi amare pentru tine, dar tu nu ai lacrimi de vărsat. Împietrirea
fatală a inimii care i-a distrus pe farisei se arată şi în tine. Şi fiecare dovadă a harului lui
Dumnezeu, fiecare rază a luminii divine, fie că înmoaie şi supune sufletul, fie că îl întăreşte
într-o nepocăinţă deznădăjduită.
Hristos a prevăzut că Ierusalimul va rămâne încăpăţânat şi nepocăit; dar toată vinovăţia,
toate urmările respingerii harului erau chiar la uşa lui. Aşa se va întâmpla cu orice suflet care
urmează aceeaşi cale. Dumnezeu zice: „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea.”
„Ascultă şi tu, pământule! Iată, voi aduce peste poporul acesta o nenorocire care va fi rodul
gândurilor lui; căci n-au luat aminte la cuvintele Mele, şi au nesocotit Legea Mea” (Osea 13:9;
Ieremia 6:19).
 CAPITOLUL 65

TEMPLUL CURĂŢIT DIN NOU

L
a începutul lucrării Sale, Hristos îi izgonise din templu pe aceia care îl spurcau prin
negustoria lor nesfântă, iar înfăţişarea Sa hotărâtă şi dumnezeiască adusese groază în
inima negustorilor înşelători. La sfârşitul lucrării Sale, El a mers din nou la templu şi l-a
găsit mai profanat ca înainte. Curtea din afara templului era ca un întins obor de vite.
Certurile mânioase dintre negustori se amestecau cu mugetele animalelor şi cu
zăngănitul banilor; printre ele, se auzea glasul celor care oficiau slujba sfântă. Demnitarii
templului erau ei înşişi angajaţi în vânzări, cumpărări şi schimburi de bani. Erau stăpâniţi atât
de mult de lăcomia lor de bani, încât în ochii lui Dumnezeu nu erau mai buni decât hoţii.
Prea puţin îşi dădeau seama preoţii şi conducătorii de solemnitatea lucrării pe care erau
chemaţi să o împlinească. La fiecare Paşte şi Sărbătoare a Corturilor, mii de animale erau
înjunghiate şi sângele lor era luat de preoţi şi turnat pe altar. Iudeii se obişnuiseră cu jertfa de
sânge şi aproape pierduseră din vedere faptul că tocmai păcatul făcea necesar să se verse
sângele animalelor. Ei nu înţelegeau că aceasta preînchipuia sângele Fiului iubit al lui
Dumnezeu, care avea să fie vărsat pentru viaţa lumii, şi că, prin aducerea de jertfe, oamenii
trebuiau să fie îndreptaţi către un Răscumpărător răstignit.
Iisus a privit animalele nevinovate aduse pentru jertfă şi a văzut că iudeii făcuseră din
marile lor adunări scene pentru vărsare de sânge şi cruzime. În locul unei umilite pocăinţe de
păcat, ei înmulţiseră jertfirea de animale, ca şi cum Dumnezeu ar fi putut să fie onorat printr-o
slujire nemiloasă. Preoţii şi conducătorii îşi împietriseră inimile prin egoism şi avariţie.
Simbolurile care arătau către Mielul lui Dumnezeu ajunseseră pentru ei un mijloc de câştig. În
felul acesta, în ochii oamenilor, sfinţenia serviciului de jertfă fusese în mare parte distrusă.
Indignarea lui Iisus fusese stârnită. El ştia că sângele Său, care foarte curând trebuia să fie
vărsat pentru păcatele oamenilor, urma să fie tot atât de puţin apreciat de preoţi şi bătrâni ca
sângele animalelor pe care ei îl făceau să curgă necontenit.
Hristos vorbise prin profeţi împotriva acestor practici. Samuel spusese: „Îi plac Domnului
mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai
mult decât jertfele, şi păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor.” Şi
Isaia, văzând în viziune profetică apostazia iudeilor, li se adresează ca unor conducători ai
Sodomei şi Gomorei: „Ascultaţi Cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea
Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice
Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele
taurilor, oilor şi ţapilor. Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri,
ca să-Mi spurcaţi curţile?” „Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă. Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele
rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi
dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă” (1 Samuel 15:22;
Isaia 1:10-12,16,17).
Acela care dăduse aceste profeţii repeta acum pentru ultima dată avertizarea. Ca împlinire a
profeţiei, poporul Îl proclamase pe Iisus rege al lui Israel. El primise închinarea lor şi acceptase
rolul de rege. El trebuia să Se poarte astfel. El ştia că eforturile Sale de a reforma o preoţie
coruptă aveau să fie în zadar. Cu toate acestea, El trebuia să-Şi facă lucrarea – acelui popor
necredincios, trebuia să i se dea dovada misiunii Sale divine.
 Încă o dată privirea pătrunzătoare a lui Iisus a trecut pe deasupra curţii profanate a
templului. Toţi ochii s-au întors spre El. Preoţi şi conducători, farisei şi neamuri L-au privit cu
uimire şi teamă pe Acela care stătea în faţa lor în măreţia Împăratului cerului.
Dumnezeirea a străfulgerat natura omenească, învestindu-L pe Hristos cu o demnitate şi o
slavă pe care El nu le mai manifestase înainte. Aceia care stăteau mai aproape de El s-au dat
înapoi atât cât le-a îngăduit mulţimea. Afară de câţiva dintre ucenicii Săi, toţi s-au retras şi
Mântuitorul a rămas singur. Orice zgomot încetase. Tăcerea adâncă părea insuportabilă.
Hristos a vorbit cu o putere care i-a zguduit pe oameni ca o furtună puternică. „Este scris:
«Casa Mea se va chema o casă de rugăciune», dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.”
Glasul Lui părea un foc care mistuie. A poruncit cu autoritate: „Ridicaţi acestea de aici!” (Ioan
2:16).
Cu trei ani mai înainte, conducătorii templului se ruşinaseră că au fugit la porunca lui
Iisus. De atunci, s-au mirat mereu de frica lor şi de faptul că ascultaseră fără cârtire de un Om
umil. Şi-au dat seama că nu trebuia să se mai repete această supunere nedemnă. Cu toate
acestea, acum erau mai îngroziţi decât înainte şi au ascultat porunca lui Iisus cu o grabă mai
mare. Nimeni nu îndrăznea să-I pună la îndoială autoritatea. Preoţii şi negustorii au fugit
dinaintea Lui, luând cu ei şi vitele.
În drumul lor, au fost întâlniţi de o mulţime de oameni care veneau cu bolnavii lor şi
întrebau de Marele Vindecător. Vestea adusă de oamenii care fugeau i-a făcut pe câţiva dintre
ei să se întoarcă. Se temeau să-L întâlnească pe Acela atât de puternic, a cărui simplă privire îi
izgonise din faţa Lui pe preoţi şi pe conducători. Dar un mare număr de oameni se îmbulzeau
prin mulţimea grăbită, doritori să ajungă la Acela care era unica lor nădejde. Când mulţimea a
fugit din templu, mulţi rămăseseră în urmă. Acestora li s-au adăugat acum nou-veniţii. Din
nou s-a umplut curtea templului de bolnavi şi muribunzi, din nou Iisus i-a ajutat.
După un timp, preoţii şi conducătorii au îndrăznit să se întoarcă la templu. Îndată ce a
trecut panica, au fost cuprinşi de nelinişte, vrând să cunoască următorul pas al lui Iisus. Se
aşteptau ca El să ia tronul lui David. Revenind încet la templu, preoţii şi conducătorii au auzit
glasurile bărbaţilor, femeilor şi copiilor care Îl lăudau pe Dumnezeu. Odată intraţi, au rămas
uimiţi de priveliştea minunată. Ei au văzut că bolnavii erau vindecaţi, orbii căpătau vedere,
surzii auzeau şi ologii săreau de bucurie. Mai ales copiii îi întreceau pe toţi în voie bună. Iisus
îi vindecase de bolile lor. El îi luase în braţe, primise sărutul lor de iubire, plin de recunoştinţă,
iar unii dintre ei adormiseră la pieptul Lui, pe când îi învăţa pe oameni. Acum, cu glasuri
voioase, Îi aduceau cinste. Repetau osanalele din ziua trecută şi fluturau biruitori ramuri de
finic înaintea Mântuitorului. Templul suna şi răsuna de strigătele lor: „Binecuvântat este cel ce
vine în Numele Domnului!” „Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor.”
(Psalmii 118:26; Zaharia 9:9). „Osana, Fiul lui David!”
Aceste glasuri fericite şi nestingherite erau o ofensă pentru conducătorii templului. Ei s-au
hotărât să oprească o asemenea demonstraţie. Ei le spuneau oamenilor că templul lui
Dumnezeu este profanat de picioarele copiilor şi de strigătele lor voioase. Văzând că vorbele lor
nu fac nicio impresie asupra poporului, conducătorii au făcut apel la Hristos: „Auzi ce zic
aceştia?” „Da”, le-a răspuns Iisus. „Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: «Tu ai scos
laudă din gura pruncilor şi din gura celor ce sug»?” Profeţia arătase mai dinainte că Hristos
trebuia să fie făcut rege şi cuvântul acesta trebuia să se împlinească. Preoţii şi conducătorii lui
Israel refuzaseră să vestească slava lui Dumnezeu, care făcuse din copii martori ai Săi. Dacă
glasul copiilor ar fi fost adus la tăcere, stâlpii templului ar fi strigat laudă Mântuitorului.
Fariseii erau foarte încurcaţi şi neliniştiţi. De astă dată, poruncea Acela pe care ei nu-L
puteau intimida. Iisus luase poziţia de păzitor al templului. Niciodată mai înainte nu-Şi
însuşise o autoritate regală ca acum. Niciodată nu avuseseră cuvintele şi faptele Lui o putere
atât de mare. El făcuse minuni în tot Ierusalimul, dar niciodată într-un chip atât de solemn şi
impresionant. În prezenţa oamenilor care fuseseră martori ai faptelor Lui minunate, preoţii şi
conducătorii nu îndrăzneau să I se arate pe faţă ca vrăjmaşi. Deşi înfuriaţi şi ruşinaţi de
răspunsul Lui, nu erau în stare să mai facă ceva în ziua aceea.
 A doua zi dimineaţa, membrii Sinedriului s-au sfătuit iarăşi ce să facă împotriva lui Iisus.
Cu trei ani înainte, ei ceruseră un semn al mesianităţii Lui. De atunci, El făcuse lucruri mari
prin toată ţara. Vindecase pe bolnavi, hrănise în chip minunat mii de oameni, umblase pe
valuri şi liniştise marea înfuriată. Deseori citise în inima oamenilor ca într-o carte deschisă,
izgonise demoni, înviase morţi. Conducătorii aveau înaintea lor dovezile mesianităţii Sale. Ei s-
au hotărât acum să nu ceară niciun semn al autorităţii Lui, ci să smulgă de la El o
recunoaştere sau o declaraţie prin care să-L poată condamna.
Mergând la templu, unde El îi învăţa pe oameni, au început să-L întrebe: „Cu ce putere faci
Tu lucrurile acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?” Ei se aşteptau ca El să susţină că
autoritatea Lui era de la Dumnezeu. O susţinere de felul acesta intenţionau să o nege. Dar
Iisus i-a primit cu o întrebare care, în aparenţă, aparţinea unui alt subiect şi a pus condiţia că
le va răspunde, dacă şi ei vor răspunde la întrebarea aceasta: „Botezul lui Ioan”, a zis El, „de
unde venea? Din cer sau de la oameni?”
Preoţii au văzut că se găsesc într-o dilemă din care niciun artificiu nu putea să-i scoată.
Dacă ziceau că botezul lui Ioan era din cer, inconsecvenţa lor urma să apară cu şi mai multă
putere. Hristos ar fi zis: De ce n-aţi crezut atunci în el? Ioan mărturiseşte despre Hristos: „Iată
Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Dacă preoţii credeau mărturia lui
Ioan, cum puteau să nege mesianitatea lui Hristos? Dacă declarau adevărata lor poziţie, că
lucrarea lui Ioan era de la oameni, provocau o furtună de nemulţumire, deoarece poporul
credea că Ioan este profet.
Cu viu interes, mulţimea aştepta hotărârea. Oamenii ştiau că preoţii susţinuseră că primesc
lucrarea lui Ioan şi aşteptau ca aceştia să recunoască fără rezerve că el era trimis de
Dumnezeu. Dar, după ce s-au sfătuit în taină, preoţii au hotărât să nu îşi asume vreo obligaţie.
Făţarnici, voind să pară ignoranţi, ei au zis: „Nu ştim.” „Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere
fac lucrurile acestea”, a zis Hristos.
Cărturarii, preoţii şi conducătorii au fost aduşi cu toţii la tăcere. Înfrânţi şi dezamăgiţi,
stăteau cu fruntea încruntată, neîndrăznind să-I mai pună lui Hristos şi alte întrebări. Prin
laşitate şi nehotărâre, ei pierduseră în mare parte respectul poporului, care acum se amuza
văzând cum oamenii aceştia încrezuţi şi plini de îndreptăţire de sine fuseseră înfrânţi.
Toate aceste cuvine şi fapte ale lui Iisus erau de mare însemnătate şi influenţa lor urma să
se simtă tot mai mult după răstignirea şi înălţarea Lui. Mulţi dintre cei care aşteptaseră cu
nerăbdare să vadă efectul întrebării lui Iisus aveau să devină, în cele din urmă, ucenici ai Săi
şi ei fuseseră atraşi prima dată spre El de cuvintele Lui din ziua aceea plină de evenimente.
Scena din curtea templului urma să nu se şteargă din mintea lor. Contrastul dintre Iisus şi
marele-preot, când vorbeau, era puternic. Îngâmfatul slujbaş al templului era îmbrăcat în
veşminte bogate şi scumpe. Pe capul lui era o mitră scânteietoare. Prezenţa lui era
maiestuoasă, părul şi barba lungă erau argintate de vârstă. Înfăţişarea lui îi umplea de teamă
pe privitori. În faţa acestei auguste persoane stătea Maiestatea cerului, fără podoabe şi fără
strălucire. Veşmintele Sale erau prăfuite de mult umblet, faţa Sa palidă exprima tristeţe şi
răbdare; dar înfăţişarea Lui exprima demnitate şi bunăvoinţă, care erau în surprinzător
contrast cu aerul mânios, încrezut şi îngâmfat al marelui preot. Din momentul acela, mulţi
dintre cei care au fost martori ai cuvintelor şi faptelor lui Iisus în templu L-au preţuit în inima
lor ca pe un profet al lui Dumnezeu. Dar, pe măsură ce sentimentele poporului se întorceau de
partea Lui, ura preoţilor faţă de Iisus creştea. Fiind o nouă dovadă a dumnezeirii Lui,
înţelepciunea cu care scăpase din cursele întinse pentru picioarele Lui a aprins şi mai mult
mânia lor.
În lupta Sa cu rabinii, Hristos nu intenţiona să-Şi umilească adversarii. El nu era bucuros
să-i vadă în încurcătură. El avea de dat o învăţătură însemnată. Îi înfrânsese pe vrăjmaşii Săi,
îngăduind ca ei să fie prinşi în capcana pe care ei înşişi o întinseseră pentru El. Faptul că îşi
recunoscuseră ignoranţa în ce priveşte caracterul lui Ioan Botezătorul I-a dat lui Iisus ocazia
să vorbească şi El a folosit-o pentru a le arăta adevărata lor stare, adăugând o nouă avertizare
la cele multe de mai înainte.
 „Ce gândiţi?” a zis El. „Un om avea doi feciori; şi s-a dus la cel dintâi şi i-a zis: «Fiule, du-te
astăzi de lucrează în via mea!» «Nu vreau», i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău şi s-a dus. S-a
dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: «Mă duc, doamne», şi nu s-a dus.
Care din amândoi a făcut voia tatălui său?”
Această întrebare venită pe neaşteptate i-a luat prin surprindere pe ascultători. Ei
urmăriseră parabola de aproape şi acum au răspuns imediat: „Cel dintâi.” Ţinând privirea
hotărâtă asupra lor, Iisus a răspuns cu un ton sever şi solemn: „Adevărat vă spun că vameşii şi
desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi
umblând în calea neprihănirii, şi nu l-aţi crezut. Dar vameşii şi desfrânatele l-au crezut; şi,
măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit în urmă, ca să-l credeţi.”
Preoţii şi conducătorii nu avuseseră cum să nu dea un răspuns corect la întrebarea lui
Hristos şi, în felul acesta, El a obţinut poziţia lor în favoarea primului fiu. Fiul acesta îi
reprezenta pe vameşi, pe aceia care erau dispreţuiţi şi urâţi de farisei. Vameşii fuseseră mari
păcătoşi. Cu adevărat, ei fuseseră călcători ai Legii lui Dumnezeu, arătând în viaţa lor o totală
împotrivire faţă de cererile Lui. Ei fuseseră nerecunoscători şi nesfinţi şi, când li s-a spus să
meargă şi să lucreze în via Domnului, ei au arătat un refuz dispreţuitor. Dar, când a venit Ioan
predicând pocăinţa şi botezul, vameşii au primit solia lui şi au fost botezaţi.
Al doilea fiu îi reprezenta pe conducătorii naţiunii iudaice. Câţiva farisei se pocăiseră şi
primiseră botezul lui Ioan, dar conducătorii nu voiau să recunoască faptul că el venea de la
Dumnezeu. Avertizările şi mustrările lui nu i-au condus la reformă. Au lepădat sfatul lui
Dumnezeu pentru ei şi nu au fost botezaţi de Ioan (Luca 7:30). Ei au tratat solia lui cu dispreţ.
Asemenea celui de al doilea fiu, care atunci când a fost chemat a zis: „Mă duc, doamne”, dar n-
a mers, preoţii şi conducătorii spuneau că ascultă, dar erau neascultători. Ei făceau mare caz
de evlavie, pretindeau că sunt ascultători de Legea lui Dumnezeu, dar ascultarea lor era falsă.
Vameşii erau acuzaţi şi blestemaţi de farisei ca necredincioşi, dar ei arătau prin credinţa şi
faptele lor că mergeau în Împărăţia cerului înaintea acestor oameni plini de îndreptăţire de
sine, cărora li se dăduse lumină mare, dar ale căror fapte nu corespundeau cu mărturisirea lor
de evlavie.
Preoţii şi conducătorii nu erau dispuşi să sufere aceste adevăruri mustrătoare. Ei au tăcut,
sperând totuşi că Iisus va mai spune vreun lucru pe care puteau să-l întoarcă împotriva Lui,
dar mai aveau încă multe să audă.
„Ascultaţi o altă pildă”, a zis Hristos. „Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A
împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a
plecat în altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia partea
lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe
altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi, şi vierii i-au primit la
fel. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: «Vor primi cu cinste pe fiul meu!» Dar vierii, când
au văzut pe fiul, au zis între ei: «Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe
moştenirea lui!» Şi au pus mâna pe el şi l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, când va
veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?”
Iisus S-a adresat tuturor celor de faţă, dar au răspuns preoţii şi conducătorii. „Pe ticăloşii
aceia, ticălos îi va pierde”, au zis ei, „şi via o va da altor vieri, care-i vor da rodurile la vremea
lor.” Cei care au vorbit n-au înţeles la început aplicaţia parabolei, dar acum au văzut că singuri
şi-au rostit osânda. În parabolă, gospodarul Îl înfăţişa pe Dumnezeu, via reprezenta naţiunea
iudeilor, iar gardul era Legea divină, care îi apăra. Turnul era un simbol al templului. Stăpânul
viei făcuse toate cele necesare pentru înmulţirea rodului viei. „Ce-aş mai fi putut face viei
mele”, zice el, „şi nu i-am făcut?” (Isaia 5:4). Astfel era reprezentată grija neobosită a lui
Dumnezeu pentru Israel. Şi după cum vierii trebuiau să înapoieze stăpânului partea cuvenită
din roadele viei, tot aşa şi poporul lui Dumnezeu trebuia să-L onoreze printr-o vieţuire
corespunzătoare cu privilegiile lor sfinte. Dar, după cum vierii i-au omorât pe robii trimişi de
stăpân ca să ceară roadele, Iudeii i-au ucis pe profeţii trimişi de Dumnezeu ca să-i cheme la
pocăinţă. Toţi trimişii, unul după altul, au fost omorâţi. Până la punctul acesta, parabola nu
putea să fie pusă la îndoială şi, în cele ce au urmat, lucrurile nu erau mai puţin evidente. În
fiul cel iubit, pe care stăpânul viei l-a trimis în cele din urmă la servii neascultători, pe care
aceştia au pus mâna şi l-au omorât, preoţii şi conducătorii au văzut un tablou clar al lui Iisus
şi cele ce puteau să I se întâmple. Chiar atunci, ei plănuiau să-L omoare pe Acela pe care Tatăl
Îl trimisese ca ultimă chemare. În pedeapsa rânduită asupra vierilor nerecunoscători, era
zugrăvită soarta acelora care aveau să-L omoare pe Hristos.
Privind cu milă la ei, Mântuitorul a continuat: „N-aţi citit niciodată în Scripturi că «Piatra pe
care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, şi
este minunat în ochii noştri»? De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi
şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va
fi zdrobit de ea; iar pe acela pe care va cădea ea, îl va spulbera.”
Iudeii repetaseră adeseori profeţia aceasta în sinagogă, aplicând-o lui Mesia. Hristos era
Piatra unghiulară a sistemului iudaic şi a întregului plan de mântuire. Tocmai această piatră
de temelie o lepădau acum clăditorii iudei, preoţii şi conducătorii lui Israel. Mântuitorul le
atrăgea atenţia la profeţiile care urmau să le arate primejdia. Prin toate mijloacele posibile, El a
căutat să lămurească natura faptei pe care erau gata s-o săvârşească.
Cuvintele Lui mai aveau un scop. Întrebându-i: „Când va veni stăpânul viei, ce va face el
vierilor acelora?”, Hristos urmărea ca fariseii să răspundă aşa cum au făcut. El intenţiona ca ei
singuri să se osândească. Avertismentele Lui, care n-au izbutit să-i trezească la pocăinţă,
aveau să le pecetluiască soarta şi El dorea ca ei să vadă că singuri îşi atrăseseră ruina. El
intenţiona să le arate că Dumnezeu avea dreptate retrăgându-le privilegiile naţionale, lucru
care şi începuse şi care trebuia să se termine nu numai cu distrugerea templului şi a cetăţii
lor, dar şi cu împrăştierea naţiunii.
Ascultătorii au recunoscut avertizarea. Dar, fără să ţină seama de osânda pe care singuri o
pronunţaseră, preoţii şi conducătorii erau gata să întregească tabloul, zicând: „Iată
Moştenitorul; veniţi să-L omorâm.” Dar, când au căutat să-L prindă, s-au temut de mulţime,
deoarece sentimentele poporului erau în favoarea lui Hristos.
Citând profeţia despre piatra lepădată, Hristos S-a referit la o situaţie reală din istoria lui
Israel. Întâmplarea avusese loc la clădirea primului templu. Cu toate că avea o aplicaţie
deosebită în timpul primei veniri a lui Hristos şi ar fi trebuit să-i impresioneze cu putere
deosebită pe iudei, ea are şi o învăţătură pentru noi. Când s-a zidit templul lui Solomon,
pietrele imense pentru ziduri şi temelie au fost pregătite în totul la carieră; după ce au fost
duse la locul de zidire, nicio unealtă nu trebuia să le mai atingă; lucrătorii trebuiau numai să
le aşeze pe fiecare la locul ei. Pentru a fi folosită la temelie, se adusese o piatră de o mărime
neobişnuită şi de o formă deosebită; dar lucrătorii nu puteau să-i găsească loc şi nu voiau să o
primească. Multă vreme a rămas ca piatră lepădată. Dar când meşterii au ajuns la zidirea
colţului, au căutat o piatră destul de mare şi rezistentă şi de o formă potrivită, care să ocupe
tocmai locul acela şi să suporte marea povară care urma să apese asupra ei. Dacă făceau o
alegere neînţeleaptă pentru acel loc important, întreaga clădire urma să fie primejduită.
Trebuia să se găsească o piatră în stare să reziste la acţiunea soarelui, a frigului şi a furtunii.
De mai multe ori au încercat diferite pietre, dar, sub apăsarea unei poveri mari, s-au sfărâmat.
Altele nu puteau să sufere proba schimbărilor rapide din atmosferă. Dar, în cele din urmă,
atenţia le-a fost atrasă de piatra lepădată atâta vreme. Fusese expusă la aer, soare şi furtună
fără să arate cea mai slabă fisură. Zidarii au cercetat piatra. Trecuse toate probele, afară de
una. Dacă putea să treacă proba presiunii, aveau să o admită ca piatră unghiulară. Proba s-a
făcut. Piatra a fost acceptată, dusă la locul destinat şi s-a văzut că era potrivită exact pe locul
acela. În viziune profetică, i se arătase lui Isaia că această piatră era un simbol al lui Hristos.
El zice:
„Sfinţiţi însă pe Domnul oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi. Şi atunci El va fi un
locaş sfânt, dar şi o piatră de poticnire, o stâncă de păcătuire pentru cele două case ale lui
Israel, un laţ şi o cursă pentru locuitorii Ierusalimului. Mulţi se vor poticni, vor cădea şi se vor
sfărâma, vor da în laţ şi vor fi prinşi.” Dus în viziune profetică până la prima venire, profetului i
s-a arătat că Hristos urma să sufere încercări şi greutăţi, simbolizate prin tratamentul suferit
de piatra din capul unghiului, din templul lui Solomon. „De aceea, aşa vorbeşte Domnul
Dumnezeu: «Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din
capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă»”
(Isaia 8:13-15; 28:16).
În înţelepciunea Lui nemărginită, Dumnezeu a ales piatra de temelie şi a aşezat-o. El a
numit-o „temelie puternică.” Întreaga lume îşi poate aşeza pe ea poverile şi durerile – ea le
suportă. În deplină siguranţă, toţi pot clădi pe ea. Hristos este „o piatră încercată.” Cei care se
încred în El nu vor fi dezamăgiţi. El a suportat toate probele. Vinovăţia lui Adam şi a urmaşilor
lui a apăsat asupra Sa şi El a ieşit mai mult decât biruitor asupra puterilor răului. El a dus
poverile aruncate asupra Lui de toţi păcătoşii care s-au pocăit. În Hristos, inima vinovată a
aflat odihnă. El este temelia sigură. Toţi cei care se sprijină pe El se odihnesc în deplină
siguranţă.
În profeţia lui Isaia, se spune despre Hristos că este atât o temelie sigură, cât şi o piatră de
poticnire. Apostolul Petru, scriind sub inspiraţia Duhului Sfânt, arată limpede pentru cine este
Hristos o stâncă de temelie şi pentru cine este o piatră de poticnire.
„Dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul, apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de
oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca
să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui
Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Căci este scris în Scriptură: «Iată că pun în Sion o piatră din
capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El, nu va fi dat de ruşine.» Cinstea
aceasta este dar pentru voi, care aţi crezut! Dar pentru cei necredincioşi, «piatra, pe care au
lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului»; şi «o piatră de poticnire, şi o stâncă
de cădere.» Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi” (1
Petru 2:3-8).
Pentru cei care cred în El, Hristos este temelia sigură. Aceştia sunt cei care cad pe Stâncă şi
se zdrobesc. Aici sunt prezentate supunerea faţă de Hristos şi credinţa în El. A cădea pe Stâncă
şi a fi zdrobit înseamnă să renunţăm la neprihănirea proprie şi să mergem la Hristos cu
umilinţa unui copil, pocăindu-ne de abaterile noastre şi crezând în iubirea Lui plină de iertare.
Şi tot astfel, prin credinţă şi ascultare, clădim pe Hristos ca temelie a noastră.
Pe această Stâncă vie pot clădi atât iudeii, cât şi neamurile. Aceasta este singura temelie pe
care putem clădi în siguranţă. Ea este destul de cuprinzătoare pentru toţi şi destul de tare
pentru a susţine greutatea şi povara lumii întregi. Şi, prin legătura cu Hristos, Piatra vie, toţi
cei care clădesc pe această temelie devin pietre vii. Mulţi sunt ciopliţi, lustruiţi, înfrumuseţaţi
prin propriile sforţări, dar nu pot să devină „pietre vii”, deoarece nu sunt în legătură cu
Hristos. Fără legătura aceasta, nici un om nu poate fi mântuit. Fără viaţa lui Hristos în noi, nu
putem rezista furtunii de ispite. Siguranţa noastră veşnică depinde de aşezarea clădirii pe
temelia cea sigură. Astăzi, mulţi oameni clădesc pe temelii care n-au fost probate. Când cade
ploaia, când bate furtuna şi se revarsă apele, casa lor se prăbuşeşte, pentru că nu este
întemeiată pe Stânca veşnică, pe Piatra din capul unghiului, Iisus Hristos.
Pentru cei care „se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul”, Hristos este o piatră de
poticnire. Dar „piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului.” Ca şi
piatra lepădată, Hristos a avut de suferit în misiunea Lui pământească dispreţ şi brutalitate. El
a fost „dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de
dispreţuit…, şi noi nu L-am băgat în seamă” (Isaia 53:3). Dar era aproape timpul ca El să fie
proslăvit. Prin învierea din morţi, El urma să fie „dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu”
(Romani 1:4). La a doua venire, avea să fie descoperit ca Domnul cerului şi al pământului.
Aceia care acum se pregăteau să-L răstignească aveau să recunoască măreţia Lui. În faţa
universului, Piatra lepădată avea să fie aşezată în capul unghiului.
Şi peste „oricine va cădea îl va spulbera.” Oamenii care L-au lepădat pe Hristos urmau să
vadă în curând cum cetatea şi naţiunea lor vor fi distruse. Slava lor urma să fie nimicită şi
risipită ca praful înaintea vântului. Şi ce lucru i-a nimicit pe iudei? Tocmai stânca pe care,
dacă ar fi clădit, ar fi fost siguranţa lor. Bunătatea lui Dumnezeu fusese dispreţuită,
neprihănirea lepădată, iar harul neglijat. Oamenii s-au aşezat împotriva lui Dumnezeu şi tot ce
ar fi fost spre mântuirea lor s-a întors spre nimicirea lor. Tot ce rânduise Dumnezeu pentru
viaţă s-a dovedit a fi spre moarte. În răstignirea lui Iisus de către iudei se cuprindea
distrugerea Ierusalimului. Sângele vărsat pe Golgota a fost greutatea imensă care i-a afundat
în ruină, pentru lumea aceasta şi pentru lumea viitoare. Aşa va fi şi în marea zi de pe urmă,
când judecata va cădea asupra acelora care au lepădat harul lui Dumnezeu. Hristos, Piatra lor
de poticnire, Se va arăta atunci ca un munte răzbunător. Slava feţei Sale, care pentru cel
neprihănit este viaţă, va fi pentru cel rău un foc mistuitor. Pentru că a lepădat şi a dispreţuit
iubirea şi harul, păcătosul va fi distrus.
Prin multe ilustraţii şi prin repetate avertismente, Iisus a arătat care va fi urmarea faptului
că iudeii Îl lepădaseră pe Fiul lui Dumnezeu. În aceste cuvinte, El Se adresa tuturor acelora
din toate timpurile care refuză să-L primească drept Răscumpărător al lor. Fiecare avertisment
este pentru ei. Templul întinat, fiul neascultător, vierii necredincioşi şi zidarii dispreţuitori se
regăsesc în experienţa fiecărui păcătos. Dacă nu se pocăieşte, va avea parte de soarta pe care
aceştia au preînchipuit-o.
 CAPITOLUL 66

CONTROVERSA

P
reoţii Şi conducătorii ascultaseră în tăcere mustrările atât de pătrunzătoare ale lui
Hristos. Ei nu puteau să respingă acuzaţiile. Dar erau cu atât mai hotărâţi să-L prindă în
cursă şi, urmărind aceasta, au trimis la El iscoade, pe unii „care se prefă­ceau că sunt
neprihăniţi, ca să-L prindă cu vorba şi să-L dea pe mâna stăpânirii şi pe mâna puterii
dregătorului.” Ei n-au trimis pe fariseii bătrâni, pe care Iisus îi întâlnise adesea, ci tineri
zeloşi şi înflăcăraţi, crezând că Hristos nu-i cunoştea. Aceştia erau însoţiţi de câţiva irodieni,
care trebuiau să asculte cuvintele lui Hristos, ca să poată mărturisi împotriva Lui la judecată.
Fariseii şi irodienii fuseseră vrăjmaşi neîmpăcaţi, dar acum se uniseră împotriva lui Hristos.
Fariseii murmuraseră totdeauna împotriva tributului pe care romanii îl cereau de la ei. Ei
socoteau plătirea tributului ca fiind împotriva Legii lui Dumnezeu. Acum au avut ocazia de a-I
întinde o cursă lui Iisus. Iscoditorii au venit la El şi, cu o aparentă sinceritate, ca şi cum ar fi
dorit să-şi cunoască datoria, au spus: „Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi pe oameni drept
şi că nu cauţi la faţa oamenilor, că-i înveţi calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cuvine să plătim
bir cezarului sau nu?”
Cuvintele: „Ştim că vorbeşti şi că înveţi pe oameni drept”, dacă ar fi fost sincere, ar fi fost o
minunată recunoaştere. Dar erau rostite pentru a înşela; cu toate acestea, mărturisirea lor era
adevărată. Fariseii ştiau că Hristos vorbea şi îi învăţa pe oameni adevărul şi după mărturisirea
aceasta vor fi judecaţi.
Cei care-L întrebaseră pe Iisus credeau că îşi ascunseseră scopul destul de bine, dar Iisus a
citit în inima lor ca într-o carte deschisă şi le-a descoperit făţărnicia. „Pentru ce Mă ispitiţi?” le-
a zis El, dându-le astfel un semn pe care ei nu-l ceruseră, arătând că El descoperise planul lor
ascuns. Ei au fost şi mai mult încurcaţi când a adăugat: „Arătaţi-Mi un ban.” Au adus banul şi
El i-a întrebat: „Al cui chip şi ale cui slove sunt scrise pe el?” „Ale cezarului”, au răspuns ei.
Arătând inscripţia de pe ban, Iisus a zis: „Daţi dar cezarului ce este al cezarului şi lui
Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”
Iscoditorii se aşteptau ca Iisus să răspundă la întrebarea lor direct, într-un fel sau altul.
Dacă El ar fi zis: Nu se cade să plătiţi bir cezarului, ar fi fost pârât la autorităţile romane şi
arestat ca instigator la rebeliune. Iar în cazul în care ar fi zis: Se cade să plătiţi bir, aveau de
gând să-L acuze înaintea poporului că Se împotriveşte Legii lui Dumnezeu. Acum însă se
simţeau înfrânţi şi încurcaţi. Planurile le fuseseră zădărnicite. Răspunsul scurt, primit la
întrebarea lor, i-a lăsat fără cuvânt.
Răspunsul lui Hristos n-a fost ales ca o cale uşoară de scăpare, ci era un răspuns sincer la
întrebare. Ţinând în mână banul roman, pe care erau imprimate numele şi chipul cezarului, El
a declarat că, întrucât trăiau sub ocrotirea puterii romane, ei aveau obligaţia să dea acelei
puteri sprijinul cerut, atâta vreme cât aceasta nu venea în conflict cu o datorie mai înaltă. Deşi
supuşi paşnici faţă de legile ţării, ei trebuiau să dea ascultare în primul rând lui Dumnezeu.
Cuvintele lui Hristos: „Daţi… lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” erau o aspră mustrare
pentru iudeii intriganţi. Dacă şi-ar fi împlinit cu credincioşie datoriile faţă de Dumnezeu, ei n-
ar fi ajuns o naţiune lepădată, supusă unei puteri străine. Niciun steag roman n-ar fi fluturat
deasupra Ierusalimului, nicio santinelă romană n-ar fi stat la porţile lui, niciun guvernator
roman n-ar fi dormit înăuntrul zidurilor lui. Naţiunea iudaică plătea pedeapsa îndepărtării de
Dumnezeu.
Când au auzit răspunsul lui Hristos, „miraţi de cuvintele acestea, ei L-au lăsat şi au plecat.”
El le-a mustrat făţărnicia şi îngâmfarea şi, în acelaşi timp, a stabilit un mare principiu, un
principiu care precizează lămurit limitele datoriei omului faţă de cârmuirea civilă şi datoriile lui
faţă de Dumnezeu. În mintea multora, a fost lămurită o chestiune încurcată. De aici înainte, ei
au păstrat mereu principiul cel drept. Şi cu toate că mulţi au plecat nemulţumiţi, ei au văzut
că principiul care se afla la baza întrebării a fost clar stabilit şi s-au mirat de discernământul
lui Iisus.
Abia au fost aduşi la tăcere fariseii, şi saducheii au şi venit cu întrebările lor viclene. Cele
două partide erau în vrăjmăşie neîmpăcată una cu cealaltă. Fariseii erau adepţii rigizi ai
tradiţiei. Ei erau scrupuloşi în ceremonii exterioare, stăruitori în spălări rituale, în posturi, în
rugăciuni lungi şi milostenii bătătoare la ochi. Dar Hristos a declarat că ei desfiinţau Legea lui
Dumnezeu, ţinând ca doctrină porunci omeneşti. Gruparea lor se caracteriza prin bigotism şi
făţărnicie. Totuşi, printre ei se aflau şi oameni cu adevărată evlavie, care au primit învăţăturile
lui Hristos şi au devenit ucenici ai Lui. Saducheii respingeau tradiţiile fariseilor. Mărturiseau
că ei cred cea mai mare parte din Scripturi şi fac din ele o regulă de viaţă, dar, de fapt, erau
necredincioşi şi materialişti.
Saducheii tăgăduiau existenţa îngerilor, învierea morţilor şi doctrina despre viaţa viitoare,
cu răsplata şi pedeapsa ei. În toate punctele acestea se deosebeau de farisei. Între cele două
partide, îndeosebi învierea era un subiect de conflict. Fariseii credeau cu putere în înviere, dar,
în discuţiile acestea, vederile lor cu privire la viaţa viitoare îşi pierduseră toată claritatea.
Moartea devenise pentru ei o taină inexplicabilă. Neputinţa lor de a răspunde la argumentele
saducheilor dădea naştere la o iritare continuă. Discuţiile dintre cele două partide duceau
adesea la certuri grele, care îi lăsau mai înstrăinaţi decât înainte.
Saducheii erau mult mai puţini la număr decât adversarii lor şi nu aveau o influenţă atât de
puternică asupra oamenilor de rând; dar mulţi dintre ei erau bogaţi şi aveau influenţa pe care
o dă bogăţia. În rândul lor se găseau majoritatea preoţilor şi, de obicei, dintre ei se alegea
marele-preot. Aceasta se făcea totuşi cu condiţia expresă ca ideile lor sceptice să nu fie scoase
în evidenţă. Din cauza numărului şi popularităţii fariseilor, era necesar ca saducheii să
accepte, de formă, învăţăturile lor când deţineau o slujbă preoţească; dar, chiar prin faptul că
puteau să fie aleşi pentru o astfel de slujbă, se dădea putere rătăcirii lor.
Saducheii lepădau învăţătura lui Iisus. El era condus de principii pe care ei nu voiau să le
admită când se manifestau în felul acesta, iar învăţăturile Lui cu privire la Dumnezeu şi viaţa
viitoare contraziceau teoriile lor. Ei credeau în Dumnezeu ca singura fiinţă superioară omului,
dar susţineau că o providenţă atotconducătoare şi o preştiinţă divină l-ar lipsi pe om de
libertatea morală şi l-ar aduce la starea de rob. Ei credeau că, după ce l-a creat pe om,
Dumnezeu l-a lăsat singur, independent de o influenţă superioară. Susţineau că omul era liber
să-şi conducă viaţa şi să dirijeze evenimentele lumii, că soarta omului era în mâna lui.
Tăgăduiau că Duhul lui Dumnezeu lucrează prin eforturile omeneşti sau prin mijloace
naturale. Şi totuşi ei susţineau că, prin folosirea corectă a puterilor sale naturale, omul poate fi
înălţat şi iluminat şi că, printr-o disciplină riguroasă, viaţa poate fi curăţită.
Ideile acestea despre Dumnezeu le influenţau caracterul. După concepţia lor, El n-avea
niciun interes faţă de om şi, ca urmare, nici ei nu aveau vreo consideraţie unul faţă de altul, ci
erau foarte dezbinaţi. Pentru că refuzau să recunoască influenţa Duhului Sfânt asupra
acţiunilor omului, duceau lipsă de puterea Lui în viaţa lor. Asemenea celorlalţi iudei, se lăudau
mult cu dreptul lor de naştere ca fii ai lui Avraam şi cu credincioşia lor strictă faţă de cerinţele
legii, dar erau lipsiţi de adevăratul spirit al legii, de credinţa şi de mila lui Avraam. Simpatiile
lor naturale erau mărginite la un cerc restrâns. Ei credeau că este posibil pentru toţi oamenii
să-şi câştige bunurile şi binecuvântările vieţii; inima lor nu era mişcată de lipsurile şi
suferinţele altora. Trăiau pentru ei înşişi.
 Prin cuvintele şi faptele Sale, Hristos mărturisea despre o putere divină, care produce
rezultate supranaturale, despre o viaţă viitoare, dincolo de cea prezentă, despre Dumnezeu ca
Tată al oamenilor, având grijă totdeauna de nevoile lor. El descoperea lucrarea puterii divine în
milostenie şi îndurare, care mustra purtarea egoistă a saducheilor. El învăţa că, atât pentru
binele imediat al omului, cât şi pentru cel veşnic, Dumnezeu influenţează inima prin Duhul
Sfânt. A arătat greşeala de a ne încrede în puterea omenească pentru schimbarea caracterului,
care poate fi săvârşită numai de Duhul lui Dumnezeu.
Saducheii erau hotărâţi să discrediteze această învăţătură. Căutând o dispută cu Iisus, au
fost siguri că puteau să-L facă să-Şi piardă reputaţia, chiar dacă nu izbuteau să-L condamne.
Subiectul ales pentru dispută a fost învierea. Dacă era de acord cu ei, atunci era în şi mai
mare vrăjmăşie cu fariseii. Dacă Se deosebea de ei, intenţionau să-I ia învăţătura în râs.
Saducheii voiau să spună că, dacă trupul se compune din aceleaşi particule de materie şi în
starea nemuritoare, şi în cea muritoare, atunci când învie din morţi va trebui să aibă carne şi
sânge şi să reia viaţa întreruptă pe pământ. În cazul acesta, conchideau ei, va trebui ca
legăturile de pe pământ să fie reluate şi toate lucrurile să se unească din nou, căsătoriile să fie
continuate şi toate lucrurile să aibă loc la fel ca înainte de moarte, slăbiciunile şi pasiunile
acestei vieţi fiind continuate în viaţa viitoare.
Ca răspuns la întrebarea lor, Iisus a ridicat vălul care acoperea viaţa viitoare. „La înviere”, a
zis El, „nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer.” El
a arătat că saducheii erau greşiţi în credinţa lor. Bazele raţionamentului lor erau false. „Vă
rătăciţi”, a adăugat El, „pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.”
El nu i-a acuzat cum i-a acuzat pe farisei de făţărnicie, ci de necredinţă.
Saducheii se lăudau că, dintre toţi oamenii, ei ţin cel mai mult la Scripturi. Dar Iisus a
arătat că ei nu cunoscuseră adevăratul lor înţeles. Cunoştinţa aceasta trebuia să fie explicată
prin lumina dată de Duhul Sfânt. El le-a declarat că lipsa lor de cunoştinţe cu privire la
Scripturi şi la puterea lui Dumnezeu era cauza confuziei lor asupra credinţei şi a întunecimii
lor spirituale. Ei căutau să reducă tainele lui Dumnezeu la măsura raţiunii lor mărginite.
Hristos i-a invitat să-şi deschidă mintea faţă de adevărurile sfinte, care puteau să le lărgească
şi să le întărească înţelegerea. Mii de oameni devin necredincioşi, pentru că mintea lor
mărginită nu poate cuprinde tainele lui Dumnezeu. Ei nu pot să explice minunata putere
dumnezeiască ce se vede în lucrările Sale, de aceea leapădă dovezile unei asemenea puteri,
atribuindu-le forţelor naturale, pe care le înţeleg şi mai puţin. Singura cheie a tainelor care ne
înconjoară este recunoaşterea prezenţei şi puterii lui Dumnezeu în tot ce ne înconjoară.
Oamenii au nevoie să-L cunoască pe Dumnezeu ca fiind Creatorul universului, Acela care
porunceşte şi face totul. Ei au nevoie de o viziune mai largă asupra caracterului, tainelor şi
mijloacelor folosite de El.
Hristos le-a declarat ascultătorilor Săi că, dacă nu ar fi fost învierea din morţi, Scripturile în
care ei mărturiseau a crede nu ar fi fost de nicio valoare. El a zis: „Cât priveşte învierea
morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu când a zis: «Eu sunt Dumnezeul lui
Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov»? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al
celor morţi, ci al celor vii.” Dumnezeu priveşte lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi. El vede de
la început sfârşitul şi priveşte rezultatul lucrării Sale ca şi când ar fi deja realizat. Preţioşi în
ochii lui Dumnezeu sunt aceia care au murit, începând cu Adam, şi toţi sfinţii care vor mai
muri vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor ieşi din mormânt la viaţa nemuritoare.
Dumnezeu va fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Său. Între Dumnezeu şi sfinţii înviaţi va fi o
legătură duioasă şi strânsă. Starea aceasta, prevăzută în planul Său, pentru El există deja.
Pentru El, morţii trăiesc.
Prin cuvintele lui Hristos, saducheii au fost aduşi la tăcere. Ei nu mai puteau să-I
răspundă. Nu rostise niciun cuvânt de care ei să se poată folosi în vreun fel pentru a-L
condamna. Adversarii Lui nu câştigaseră altceva decât dispreţul oamenilor.
 Cu toate acestea, fariseii nu şi-au pierdut nădejdea de a-L face să spună ceva pe care să-l
folosească împotriva Lui. Au găsit un cărturar care să-L întrebe pe Iisus care dintre Cele Zece
Porunci ale Legii este de mai mare însemnătate.
Fariseii înălţaseră primele patru porunci, care arată datoria omului faţă de Creatorul lui, ca
fiind de o însemnătate mai mare decât celelalte şase, care definesc datoria omului faţă de
semenul său. Drept urmare, stăteau destul de rău în ce priveşte evlavia practică. Iisus le
arătase oamenilor marea lor lipsă şi-i învăţase că au nevoie de fapte bune, declarând că pomul
se cunoaşte după roade. Pentru motivul acesta, El fusese acuzat că înalţă ultimele şase
porunci deasupra primelor patru.
Învăţătorul legii s-a apropiat de Iisus cu o întrebare directă: „Care este cea dintâi dintre
toate poruncile?” Răspunsul lui Hristos a fost direct şi puternic: „Cea dintâi este aceasta:
«Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn»; şi «Să iubeşti pe Domnul,
Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea
ta.»” Aceasta este prima poruncă. A doua este asemenea cu cea dintâi, a zis Hristos, deoarece
izvorăşte din ea: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu este poruncă mai mare
decât acestea.” „În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Prorocii.”
Primele patru din Cele Zece Porunci sunt rezumate în această mare învăţătură: „Să iubeşti
pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta.” Ultimele şase sunt cuprinse în cealaltă: „Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Aceste două porunci sunt o expresie a principiului
iubirii. Cea dintâi nu poate fi ţinută, iar a doua să fie călcată; nici a doua nu poate fi ţinută, iar
cea dintâi călcată. Dacă Dumnezeu are locul care I se cuvine în inima noastră, atunci şi
semenului nostru îi vom da locul potrivit şi îl vom iubi ca pe noi înşine. Numai atunci când Îl
iubim pe Dumnezeu mai presus de orice vom putea să-l iubim pe semenul nostru fără
părtinire.
Întrucât toate poruncile sunt cuprinse în iubirea faţă de Dumnezeu şi om, încălcarea
oricărui precept al Legii înseamnă neso­cotirea acestui principiu. În felul acesta, Hristos i-a
învăţat pe ascultătorii Săi că Legea lui Dumnezeu nu este o sumă de precepte despărţite unul
de altul, dintre care unele sunt de mai mare însem­nătate, pe când altele sunt de mai mică
însemnătate, putând fi trecute cu vederea fără a atrage pedeapsa. Domnul nostru prezintă
primele patru şi ultimele şase porunci ca un tot dumnezeiesc şi spune că iubirea de Dumnezeu
va fi arătată prin ascultarea de toate poruncile Lui.
Cărturarul care-L întrebase pe Iisus cunoştea bine legea şi a rămas uimit de cuvintele Lui.
El nu se aştepta ca Iisus să dovedească o cunoaştere atât de adâncă şi desăvârşită a Scripturii.
El câştigase o mai cuprinzătoare înţelegere a principiilor care stau la baza preceptelor sfinte.
Înaintea preoţilor şi conducătorilor adunaţi, el a recunoscut cu sinceritate că Hristos dăduse o
dreaptă interpretare Legii, zicând:
„Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că Dumnezeu este unul singur, că nu este altul în afară
de El, şi că a-L iubi cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul şi cu toată puterea şi a iubi
pe aproapele ca pe sine, este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele.”
Înţelepciunea răspunsului lui Hristos l-a convins pe cărturar. El ştia că religia iudeilor
constă mai degrabă din ceremonii exterioare decât din evlavie lăuntrică. El îşi dădea seama
într-o măsură oarecare că simplele sacrificii ceremoniale şi vărsarea de sânge pentru ispăşirea
păcatului nu aveau nicio valoare în ele însele, dacă lipsea credinţa. Iubirea, ascultarea de
Dumnezeu şi respectarea neegoistă a omului îi apăreau ca fiind de mai mare valoare decât
toate aceste ritualuri. Dispoziţia acestui om de a recunoaşte corectitudinea raţionamentului lui
Hristos şi răspunsul hotărât şi prompt dat în faţa oamenilor arătau un spirit cu totul deosebit
de acela al preoţilor şi conducătorilor. Inima lui Iisus s-a umplut de milă faţă de cărturarul
cinstit, care îndrăznise să înfrunte încruntarea preoţilor şi ameninţările conducătorilor, pentru
a rosti convingerile inimii lui. Iisus a văzut că răspunsese cu pricepere şi i-a zis: „Tu nu eşti
departe de Împărăţia lui Dumnezeu.”
Cărturarul era aproape de Împărăţia lui Dumnezeu, în sensul că recunoştea că faptele
neprihănirii sunt mai plăcute înaintea lui Dumnezeu decât arderile de tot şi jertfele. Dar avea
nevoie să recunoască, de asemenea, caracterul divin al lui Hristos şi, prin credinţa în El, să
primească putere pentru a face faptele neprihănirii. Serviciul ritual nu era de nicio valoare,
dacă nu era legat de Hristos prin credinţă vie. Nici Legea morală nu-şi ajunge scopul, dacă nu
este înţeleasă în legătura ei cu Mântuitorul. Hristos a arătat de repetate ori că Legea Tatălui
Său conţine ceva mai adânc decât porunci pline de autoritate. În lege este întrupat acelaşi
principiu care este descoperit în Evanghelie. Legea scoate în evidenţă datoria omului şi-i
descoperă vinovăţia. El trebuie să caute la Hristos atât iertarea, cât şi puterea de a împlini ceea
ce cere Legea.
Fariseii se apropiaseră de Hristos când El a răspuns la întrebarea cărturarului. Acum,
întorcându-Se către ei, le-a pus o întrebare: „Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?”
Întrebarea aceasta urmărea să-i determine să-şi exprime convingerile cu privire la Mesia – să
arate că Îl priveau doar ca pe un om sau ca pe Fiul lui Dumnezeu. Un cor de glasuri răspunse:
„Fiul lui David!” Acesta era titlul pe care profeţia îl dăduse lui Mesia. Când Iisus Şi-a descoperit
divinitatea prin minunile Sale puternice, când i-a vindecat pe bolnavi şi i-a înviat pe morţi,
oamenii s-au întrebat unul pe altul: „Nu este acesta Fiul lui David?” Femeia siro-feniciană,
orbul Bartimeu şi mulţi alţii strigaseră la El după ajutor: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui
David” (Matei 15:22). În timp ce intra călare în Ierusalim, El fusese proslăvit cu strigăte
voioase: „Osana, Fiul lui David; binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului” (Matei
21:9). Iar copilaşii din templu repetaseră în ziua aceea strigătele pline de voie bună. Dar mulţi
dintre cei care-L numeau pe Iisus Fiul lui David nu recunoşteau divinitatea Lui. Ei nu
înţelegeau că Fiul lui David era şi Fiul lui Dumnezeu.
Ca răspuns la declaraţia că Hristos era Fiul lui David, Iisus a zis: „Cum atunci David, fiind
insuflat de Duhul [Duhul Inspiraţiei de la Dumnezeu], Îl numeşte Domn, când zice: Domnul a
zis Domnului Meu: «Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale»?
Deci, dacă David Îl numeşte Domn, cum este El Fiul lui? Nimeni nu I-a putut răspunde un
cuvânt. Şi, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări.”
 CAPITOLUL 67

VAIURI PENTRU FARISEI

E
ra cea din urmă zi în care Iisus îi mai învăţa pe oameni în templu. Atenţia mulţimilor
care se adunaseră la Ierusalim fusese atrasă către El. Oamenii umpluseră curţile
templului, urmărind lupta care se dădea, şi sorbeau cu nesaţ fiecare cuvânt care ieşea
de pe buzele Lui. Niciodată nu se mai văzuse aşa ceva. Acolo stătea Tânărul galileean,
fără să poarte nicio onoare pământească sau distincţie regală. În jurul Lui se aflau
preoţi în hainele lor bogate, conducători cu veşminte şi distincţii care arătau poziţia lor înaltă
şi cărturari cu suluri de manuscrise la care se refereau adeseori. Iisus stătea liniştit în faţa lor,
cu demnitatea unui împărat. Ca unul învestit cu autoritatea cerului, El privea hotărât la
adversarii Săi, care lepădaseră şi dispreţuiseră învăţăturile Lui şi care doreau acum să-I ia
viaţa. Un mare număr dintre ei Îl atacaseră, dar uneltirile lor de a-L prinde în cursă şi a-L
condamna fuseseră zadarnice. Întâmpinase provocare după provocare, prezentând adevărul
curat şi strălucitor în contrast cu întunecimea şi cu rătăcirile preoţilor şi fariseilor. El pusese
în faţa acestor conducători adevărata lor stare şi pedeapsa sigură care avea să urmeze din
cauza rămânerii în faptele lor rele. Avertizarea se dăduse cu credincioşie. Totuşi Hristos mai
avea de făcut o altă lucrare. O altă ţintă mai era încă de împlinit.
Interesul oamenilor faţă de Hristos şi faţă de lucrarea Sa crescuse fără încetare. Ei erau
încântaţi de învăţătura Lui, dar, în acelaşi timp, erau puşi în mare încurcătură. Ei îi
respectaseră pe preoţi şi pe rabini din cauza inteligenţei lor şi a evlaviei pe care o arătau. În
toate problemele religioase, se supuseseră fără rezervă autorităţii acestora. Dar vedeau acum
că oamenii aceştia se străduiau să-L discrediteze pe Iisus, un Învăţător ale cărui virtuţi şi
cunoştinţă străluceau şi mai mult după fiecare atac. Priveau feţele posomorâte ale preoţilor şi
bătrânilor şi le vedeau înfrângerea şi încurcătura. Se mirau că mai-marii nu credeau în Iisus,
când învăţăturile Lui erau atât de clare şi simple. Nici ei nu mai ştiau ce să facă. Cu încordare,
urmăreau acţiunile acelora al căror sfat îl urmaseră totdeauna.
În parabolele pe care le spusese Hristos, planul Lui era să-i avertizeze pe conducători şi să-i
înveţe pe ascultătorii dispuşi să fie învăţaţi. Dar era nevoie să se vorbească şi mai lămurit. Prin
respectul lor faţă de tradiţie şi prin credinţa lor oarbă într-o preoţie coruptă, oamenii erau ca
nişte robi. Hristos trebuia să sfărâme lanţurile acestea. Caracterul preoţilor, conducătorilor şi
fariseilor trebuia să fie demascat în întregime.
„Cărturarii şi fariseii”, a zis El, „şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vă
spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar, după faptele lor, să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu
fac.” Cărturarii şi fariseii pretindeau că sunt învestiţi cu autoritate dumnezeiască
asemănătoare cu aceea a lui Moise. Ei susţineau că-i ţin locul ca tâlcuitori ai legii şi judecători
ai poporului. În această calitate, pretindeau din partea oamenilor respect şi ascultare deplină.
Iisus îi îndemna pe ascultătorii Săi să facă ce îi învăţau rabinii, potrivit legii, dar să nu le
urmeze exemplul. Ei înşişi nu trăiau învăţătura.
Mare parte din învăţăturile lor erau contrare Scripturilor. Iisus zicea: „Ei leagă sarcini grele
şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte.”
Fariseii prescriseseră o mulţime de rânduieli întemeiate pe tradiţii, care restrângeau fără
niciun rost libertatea personală. Şi explicau anumite părţi din lege în aşa fel, încât le impuneau
oamenilor să se supună unor rânduieli pe care ei le nesocoteau în ascuns şi faţă de care,
atunci când le convenea, pretindeau că sunt scutiţi.
Ţinta pe care o urmăreau era să-i impresioneze neîncetat pe toţi cu evlavia lor. Nimic nu era
socotit prea sfânt pentru a servi acest scop. Dumnezeu îi spusese lui Moise următoarele cu
privire la poruncile Sale: „Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini şi să-ţi fie ca nişte
fruntarii între ochi” (Deuteronomul 6:8). Cuvintele acestea au o adâncă însemnătate. Când
cugetă la Cuvântul lui Dumnezeu şi îl practică, omul este înnobilat în întregime. În fapte de
dreptate şi pline de îndurare, mâinile vor da la iveală, ca un semn, principiile Legii lui
Dumnezeu. Ele vor fi ţinute curate faţă de mită şi de tot ce este corupt şi înşelător. Ele vor fi
active în fapte de iubire şi milă. Ochii, îndreptaţi către o ţintă nobilă, vor fi curaţi şi sinceri.
Expresia feţei, limbajul ochilor vor mărturisi despre caracterul nepătat al aceluia care iubeşte
şi onorează Cuvântul lui Dumnezeu. Dar iudeii din zilele lui Hristos nu vedeau nimic din toate
acestea. Porunca dată lui Moise a fost interpretată în sensul că era necesar ca preceptele
Scripturii să fie purtate de fiecare. De aceea, ele erau scrise pe bucăţi de pergament şi legate în
jurul capului şi al încheieturii mâinii, într-un fel care să atragă privirile. Dar aceasta nu făcea
ca Legea lui Dumnezeu să pună mai multă stăpânire asupra minţii şi inimii. Pergamentele
acestea erau purtate mai mult ca nişte distincţii care să atragă atenţia. Ele aveau drept scop să
îi dea celui care le purta o aureolă de evlavie, care să atragă respectul poporului. Iisus a dat o
lovitură acestei pretenţii deşarte:
„Toate faptele lor, le fac ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, îşi fac filacteriile late, îşi fac
poalele veşmintelor cu ciucuri lungi; umblă după locurile dintâi la ospeţe şi după scaunele
dintâi în sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le zică: «Rabi! Rabi!» Voi
să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă unul singur este Învăţătorul vostru, Hristos, şi voi toţi sunteţi
fraţi. Şi «tată» să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru:
Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi «dascăli», căci Unul singur este Dascălul vostru:
Hristosul.” În cuvinte atât de clare, Hristos a descoperit ambiţia egoistă, care căuta neîncetat
onoare şi putere, afişând o falsă umilinţă, în timp ce inima era plină de lăcomie şi de invidie.
Când oamenii erau chemaţi la o masă, oaspeţii erau aşezaţi după rangul lor, şi aceia cărora li
se dădea locul de cea mai mare onoare primeau cei dintâi atenţie şi favoruri deosebite. Fariseii
căutau mereu să-şi însuşească aceste onoruri. Iisus a mustrat practica aceasta.
El a mustrat deşertăciunea dată pe faţă în căutarea titlului de rabin sau dascăl. Un titlu ca
acesta, a declarat El, nu le aparţinea oamenilor, ci lui Hristos. Preoţii, cărturarii şi
conducătorii, interpreţii şi administratorii legii erau toţi fraţi, copii ai aceluiaşi Tată. Iisus i-a
făcut pe oameni să înţeleagă că ei nu trebuie să dea nimănui un titlu de onoare care să arate
că are dreptul să stăpânească asupra conştiinţei sau credinţei lor.
Dacă Hristos ar fi astăzi pe pământ, înconjurat de aceia care poartă titlul „cucernicul” sau
„preasfinţitul”, n-ar repeta El cuvintele: „Să nu vă numiţi «dascăli», căci Unul singur este
Dascălul vostru: Hristosul”? Scriptura spune despre Dumnezeu: „Sfânt şi înfricoşat este
Numele Lui” (Psalmii 119:9). Cărei fiinţe omeneşti i se potriveşte acest titlu? Cât de puţin din
înţelepciunea şi neprihănirea pe care le arată titlul dă pe faţă omul! Câţi dintre cei care îşi iau
titlul acesta reprezintă greşit Numele şi caracterul lui Dumnezeu! Vai, de câte ori ambiţia
lumească, despotismul şi păcatele cele mai josnice au fost ascunse sub veşmintele pompoase
ale unei slujbe înalte şi sfinte!
Mântuitorul a spus mai departe: „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se
va înălţa, va fi smerit, şi oricine se va smeri, va fi înălţat.” De repetate ori, Hristos îi învăţase pe
oameni că adevărata măreţie se măsoară prin valoarea morală. După aprecierea cerului,
măreţia de caracter constă în a trăi pentru binele semenilor noştri şi a săvârşi fapte de iubire şi
de milă. Hristos, Împăratul slavei, a fost un slujitor al oamenilor căzuţi.
„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici!” a zis Iisus. „Pentru că voi închideţi oamenilor
Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre.”
Răstălmăcind Scripturile, preoţii şi cărturarii orbeau mintea acelora care altfel ar fi primit
cunoaşterea Împărăţiei lui Hristos şi acea viaţă lăuntrică, dumnezeiască, esenţială pentru
adevărata sfinţenie.
„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce,
de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osândă.” Fariseii aveau o
mare influenţă asupra poporului şi o foloseau pentru interesele lor. Ei câştigau încrederea
femeilor văduve pioase şi apoi prezentau lucrurile ca şi când pentru ele era o datorie să-şi
consacre averea pentru scopuri religioase. Odată ajunşi în stăpânirea banilor lor, şireţii
uneltitori îi foloseau pentru interesul lor. Pentru a-şi ascunde necinstea, făceau rugăciuni lungi
în faţa oamenilor şi mare paradă de evlavie. Hristos a spus că această făţărnicie le va aduce o
şi mai mare condamnare. Aceeaşi mustrare cade asupra multora din zilele noastre, care fac
mare caz de evlavia lor. Viaţa le este întinată de egoism şi lăcomie, dar ei le ascund sub o haină
care să dea o înfăţişare de curăţie şi, în felul acesta, pentru un timp, să-i înşele pe semenii lor.
Dar nu pot să-L înşele pe Dumnezeu. El citeşte toate intenţiile inimii şi va judeca pe fiecare om
după faptele sale.
Hristos condamna fără cruţare abuzurile, dar avea grijă să nu micşoreze în vreun fel
obligaţiile ascultătorilor Săi. El mustra egoismul, care storcea şi folosea rău darurile văduvei.
Dar, în acelaşi timp, o lăuda pe văduva care-şi aducea darul în tezaurul lui Dumnezeu. Faptul
că cineva abuza de daruri nu putea să-l lipsească pe dăruitor de binecuvântarea lui
Dumnezeu.
Iisus era în curtea unde se aflau lăzile tezaurului şi-i urmărea pe aceia care veneau să-şi
depună darurile. Mulţi dintre cei bogaţi aduceau sume mari, pe care le prezentau ostentativ.
Iisus privea cu întristare la ei, dar n-a spus nimic despre darurile lor îmbelşugate. Deodată,
faţa Lui s-a luminat când a văzut o văduvă săracă apropiindu-se cu multă sfială, temându-se
să nu fie văzută. Când cei bogaţi şi mândri treceau să-şi depună darurile, ea se trăgea cu
teamă înapoi, ca şi când nu îndrăznea să se apropie. Şi totuşi ea dorea să facă ceva, cât de
puţin, pentru lucrarea pe care o iubea. Se uita la darul din mâna ei. Era foarte mic în
comparaţie cu darurile celor din jurul ei, dar era toată avuţia ei. Găsind un moment potrivit, ea
a aruncat repede cei doi bănuţi în cutie şi s-a întors în grabă. Dar atunci L-a surprins pe Iisus
privind-o insistent.
Mântuitorul i-a chemat pe ucenici la El şi i-a îndemnat să ia aminte la sărăcia văduvei. Apoi
la urechile ei au ajuns cuvintele de laudă: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat
mai mult decât toţi cei ce au aruncat în vistierie.” Lacrimi de bucurie i-au umplut ochii când
şi-a dat seama că fapta ei a fost înţeleasă şi apreciată. Mulţi ar fi sfătuit-o să păstreze pentru
nevoile ei acei puţini bani; daţi în mâna preoţilor iudei bine hrăniţi, ei s-ar fi pierdut din vedere
pe lângă multele şi costisitoarele daruri aduse în tezaur. Dar Iisus i-a înţeles motivul. Ea
credea că serviciul templului este rânduit de Dumnezeu şi dorea să facă tot ce se poate pentru
a-l susţine. Ea a făcut ce a putut şi fapta ei avea să rămână un monument ridicat pentru a-i
păstra amintirea de-a lungul veacurilor şi avea să fie bucuria ei pentru veşnicie. Inima a fost
dată împreună cu darul; aprecierea lui nu s-a făcut după valoarea bănuţilor, ci după iubirea
faţă de Dumnezeu şi interesul pentru lucrarea Lui, care dăduseră naştere acestei fapte.
Iisus a spus despre văduva săracă: „Ea a dat mai mult decât toţi ceilalţi.” Bogaţii dăduseră
din prisosul lor şi mulţi făcuseră lucrul acesta ca să fie văzuţi şi onoraţi de oameni. Darurile
lor mari nu-i lipsiseră de confortul şi nici chiar de luxul lor; ele nu ceruseră nicio jertfă şi nu
puteau să ajungă la aceeaşi valoare cu bănuţul văduvei.
Motivele sunt cele care dau faptelor noastre adevărata lor faţă, pecetluindu-le ca urâciune
sau dându-le o înaltă valoare morală. Nu lucrurile mari, pe care le vede fiecare ochi şi le
preamăreşte fiecare limbă, sunt socotite de Dumnezeu ca fiind cele mai de preţ. Datoriile mici,
îndeplinite cu voie bună, darurile mici, care nu caută să atragă privirile şi care pentru ochii
oamenilor pot părea fără valoare, adesea stau pe cea mai înaltă treaptă în ochii Săi. O inimă
plină de iubire şi credinţă este mai scumpă lui Dumnezeu decât cel mai preţios dar. Văduva
săracă a dat tot ce avea pentru a face puţinul pe care l-a făcut. S-a lipsit de hrană, ca să dea
cei doi bănuţi pentru lucrarea pe care o iubea. Şi a făcut lucrul acesta cu credinţă, fiind
încrezătoare că Tatăl ei ceresc nu va trece cu vederea lipsa ei cea mare. Tocmai spiritul acesta
neegoist şi credinţa ei copilărească au fost apreciate de Mântuitorul.
Printre săraci, sunt mulţi care doresc să-şi arate recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru
harul şi adevărul Lui. Ei doresc mult să ia parte cu fraţii lor mai avuţi la susţinerea lucrării
Sale. Aceştia n-ar trebui să fie respinşi. Daţi-le prilej să depună bănuţii lor în banca cerului.
Dacă sunt daţi cu o inimă plină de iubire pentru Dumnezeu, chiar dacă par un nimic, devin
daruri consacrate, jertfe nepreţuite, pentru care Dumnezeu Se bucură şi pe care le
binecuvântează.
Când Iisus a spus despre văduvă: „Ea a dat mai mult decât toţi”, cuvintele Lui spuneau
adevărul nu numai despre motivaţia dăruirii, dar şi despre rezultatele darului. Cei „doi bănuţi
care fac un gologan” au adus în tezaurul lui Dumnezeu sume mult mai mari decât contribuţiile
iudeilor bogaţi. Influenţa acelui mic dar a fost asemenea unui râu, mic la început, care s-a
lărgit şi s-a adâncit cu cât a curs mai mult prin veacuri. El a ajutat pe mii de căi la susţinerea
săracilor şi la răspândirea Evangheliei. Exemplul de jertfire de sine al acestei femei a acţionat
iar şi iar asupra a mii de inimi, în fiecare ţară şi în fiecare veac, a făcut apel şi la bogaţi, şi la
săraci, şi darurile lor au făcut să crească valoarea darului ei. Binecuvântarea lui Dumnezeu,
dată asupra bănuţului văduvei, a făcut din acesta izvorul unor mari binecuvântări. Tot aşa se
întâmplă cu orice dar adus şi cu orice faptă îndeplinită cu dorinţa sinceră de a contribui la
slava lui Dumnezeu. Ele sunt puse în legătură cu planurile Celui Atotputernic. Niciun om nu le
poate măsura urmările spre bine.
Mântuitorul a mers mai departe cu denunţarea cărturarilor şi a fariseilor. „Vai de voi,
povăţuitori orbi, care ziceţi: «Dacă jură cineva pe templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul
templului, este legat de jurământul lui.» Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau templul,
care sfinţeşte aurul? «Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic; dar dacă jură pe darul de pe
altar, este legat de jurământul lui.» Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care
sfinţeşte darul?” Preoţii iudei interpretau cerinţele lui Dumnezeu după măsurile lor strâmte şi
mincinoase. Ei se încumetau să facă deosebiri amănunţite în ce priveşte compararea vinovăţiei
diferitelor păcate, trecând cu uşurinţă peste unele şi tratând altele, poate de mai mică
importanţă, ca fiind de neiertat. Pentru bani, ei îi dezlegau pe unii de legămintele lor. Iar
pentru sume mari, uneori treceau cu vederea fărădelegi grozave. În acelaşi timp, preoţii şi
conducătorii aceştia pronunţau judecăţi aspre pentru greşelile de rând.
„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi
din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din lege: dreptatea, mila şi
credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.” În aceste
cuvinte, Domnul Hristos condamna abuzul în cazul unei datorii sfinte. El n-a dat la o parte
obligaţia în sine. Sistemul zecimii era rânduit de Dumnezeu şi a fost observat din cele mai
vechi timpuri. Avraam, părintele credincioşilor, a plătit zecime din tot ce avea. Conducătorii
iudeilor recunoşteau obligaţia de a plăti zecime, şi lucrul acesta era bun, dar nu-i lăsau pe
oameni să lucreze după convingerile lor în ce priveşte îndeplinirea acestei datorii. Reguli
arbitrare erau puse pentru fiecare caz. Cerinţele deveniseră atât de complicate, încât era cu
neputinţă să fie împlinite. Nimeni nu ştia când şi-a făcut datoria. Aşa cum îl dăduse
Dumnezeu, principiul era drept şi raţional, dar preoţii şi rabinii făcuseră din el o povară
obositoare.
Tot ce porunceşte Dumnezeu are o însemnătate. Hristos a recunoscut plătirea zecimii ca o
datorie, dar a arătat că aceasta nu putea să scuze neglijarea altor obligaţii. Fariseii erau foarte
scrupuloşi în a da zecime din verdeţurile din grădină, ca de pildă izma, mărarul şi chimenul –
lucrul acesta îi costa puţin şi le dădea o reputaţie de oameni scrupuloşi şi sfinţi. În acelaşi
timp, restricţiile lor fără rost îi apăsau pe oameni şi distrugeau respectul faţă de principiul
sfânt, rânduit chiar de Dumnezeu. Ei ocupau mintea oamenilor cu amănunte lipsite de
importanţă şi le îndepărtau atenţia de la adevărurile esenţiale. Lucrurile mai însemnate ale
legii – dreptatea, mila şi credincioşia – erau neglijate. „Pe acestea”, zicea Hristos, „trebuia să le
faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.”
 Şi alte legi fuseseră răstălmăcite de rabini în acelaşi fel. În îndrumările date lor prin Moise,
era interzis să se mănânce ceva necurat. Folosirea cărnii de porc şi a cărnii altor animale
necurate era oprită, deoarece putea să umple sângele de necurăţii şi să scurteze viaţa. Dar
fariseii n-au lăsat aceste restricţii aşa cum le dăduse Dumnezeu. Ei cădeau în extreme
nejustificate. Între alte lucruri, li se cerea oamenilor să strecoare toată apa pe care o foloseau,
ca nu cumva să conţină vreo insectă, cât de mică, dintre acelea clasificate între animalele
necurate. Iisus, arătând contrastul dintre aceste pretenţii privind lucruri neînsemnate şi
mărimea păcatelor pe care le săvârşeau, a zis către farisei: „Povăţuitori orbi, care strecuraţi
ţânţarul şi înghiţiţi cămila!”
„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe
dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de
necurăţie.” După cum mormântul văruit şi frumos împodobit ascundea resturile putrede
dinăuntru, tot astfel şi sfinţenia exterioară a preoţilor şi conducătorilor iudei ascundea
nelegiuirea. Iisus a continuat:
„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor,
împodobiţi gropile celor neprihăniţi şi ziceţi: «Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu
ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor!» Prin acestea mărturisiţi despre voi înşivă că
sunteţi fiii celor ce au omorât pe profeţi.” Ca să-şi arate stima faţă de profeţii morţi, iudeii erau
foarte zeloşi să le înfrumuseţeze mormintele, dar n-au câştigat nimic din învăţăturile lor, nici
nu au luat seama la mustrările lor.
În zilele lui Hristos, se cultiva un respect superstiţios pentru locurile de odihnă ale morţilor
şi sume mari de bani erau risipite pentru împodobirea lor. Înaintea lui Dumnezeu, lucrările
acestea erau o idolatrie. În respectul lor necuvenit pentru cei morţi, oamenii arătau că nu Îl
iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice şi nici pe semenii lor ca pe ei înşişi. Aceeaşi idolatrie
se vede pe scară întinsă şi în zilele noastre. Mulţi sunt vinovaţi de neglijarea văduvelor şi a
orfanilor, a bolnavilor şi a săracilor, pentru a clădi monumente costisitoare pentru cei morţi.
Timp, bani şi muncă sunt din belşug folosite pentru acest scop, în timp ce datoriile pentru cei
vii – datorii pe care Hristos le-a poruncit foarte clar – sunt lăsate neîmplinite.
Fariseii clădeau mormintele profeţilor, le împodobeau gropile şi ziceau unul către altul:
„Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui
slujitorului lui Dumnezeu.” Dar, în acelaşi timp, ei plănuiau să ia viaţa Fiului Său. Aceasta ar
trebui să fie o învăţătură pentru noi. Ar trebui să ne deschidă ochii faţă de puterea lui Satana
de a înşela mintea care se îndepărtează de la lumina adevărului. Mulţi urmează calea fariseilor.
Ei îi cinstesc pe aceia care au murit pentru credinţa pe care o aveau. Se miră de orbirea
iudeilor care L-au lepădat pe Hristos. Dacă am fi trăit noi în zilele Lui, declară ei, cu mare
bucurie am fi primit învăţătura Lui şi nicidecum nu ne-am fi făcut părtaşi la vinovăţia acelora
care L-au lepădat pe Mântuitorul. Dar atunci când ascultarea de Dumnezeu cere sacrificiu de
sine şi umilinţă, tocmai aceşti oameni îşi înăbuşă convingerile şi refuză să dea ascultare. În
felul acesta, ei manifestă acelaşi spirit ca fariseii pe care i-a condamnat Iisus.
Prea puţin îşi dădeau seama iudeii de răspunderea care le revenea datorită faptului că L-au
lepădat pe Hristos. Din timpul când a fost vărsat pentru prima dată sânge nevinovat, de când
neprihănitul Abel a căzut prin mâna lui Cain, s-a repetat aceeaşi istorie, cu vinovăţie tot mai
mare. În fiecare secol, profeţii şi-au înălţat glasul împotriva păcatelor împăraţilor,
conducătorilor şi poporului, transmiţând cuvintele pe care le-a dat Dumnezeu şi ascultând de
voinţa Lui cu preţul vieţii. Din generaţie în generaţie s-a îngrămădit o îngrozitoare pedeapsă
pentru cei care lepădau lumina şi adevărul. Vrăjmaşii lui Hristos îşi atrăgeau această pedeapsă
asupra capului lor. Păcatul preoţilor şi al conducătorilor era mai mare decât al oricărei
generaţii de mai înainte. Prin lepădarea Mântuitorului, ei se făceau răspunzători de sângele
tuturor oamenilor neprihăniţi, omorâţi de la Abel până la Hristos. Erau gata să umple cupa
nelegiuirii. Şi, în curând, avea să se reverse peste capetele lor ca o pedeapsă dreaptă. Despre
lucrul acesta, Iisus i-a avertizat:
 „Ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele
neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între
templu şi altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta.”
Cărturarii şi fariseii care Îl ascultau pe Iisus ştiau că aceste cuvinte erau adevărate. Ei ştiau
cum fusese ucis profetul Zaharia. În timp ce cuvintele de avertizare din partea lui Dumnezeu
erau pe buzele lui, o furie demonică l-a apucat pe regele decăzut şi, la porunca lui, profetul a
fost omorât. Sângele lui a curs pe pietrele din curtea templului şi n-a putut fi şters, ci a rămas
acolo pentru a mărturisi împotriva Israelului apostaziat. Câtă vreme urma să dureze templul,
urma să fie acolo pata aceea de sânge neprihănit, strigând către Dumnezeu după răzbunare.
Când Iisus S-a referit la aceste păcate îngrozitoare, un tremur de groază a străbătut prin
mulţime.
Privind înainte, Iisus a declarat că nepocăinţa iudeilor şi intoleranţa lor faţă de servii lui
Dumnezeu urmau să fie în viitor la fel ca în trecut.
„De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni,
pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate.” Profeţi şi înţelepţi
plini de credinţă şi de Duhul Sfânt – Ştefan, Iacov şi mulţi alţii – urmau să fie condamnaţi şi
ucişi. Cu mâna ridicată către cer, învăluit în lumină dumnezeiască, Hristos le-a vorbit celor din
faţa Lui ca un judecător. Glasul Lui, care se auzise de atâtea ori plin de bunătate şi îndemn, s-
a auzit acum în mustrare aspră şi condamnare. Ascultătorii s-au cutremurat. Impresia făcută
de cuvintele şi privirea Lui nu avea să fie ştearsă niciodată.
Indignarea lui Hristos era îndreptată împotriva făţărniciei şi a păcatelor grosolane, prin care
oamenii îşi distrugeau sufletul, îi înşelau pe semeni şi Îl dezonorau pe Dumnezeu. În
raţionamentele amăgitoare şi făţarnice ale preoţilor şi conducătorilor, Iisus a văzut lucrarea
trimişilor lui Satana. Felul în care a denunţat păcatul era puternic şi pătrunzător, dar El n-a
rostit niciun cuvânt de răzbunare. Avea o mânie sfântă împotriva domnului întunericului, dar
n-a manifestat deloc iritare sau lipsă de răbdare. Tot astfel şi creştinul care trăieşte în armonie
cu Dumnezeu, având plăcutele însuşiri ale iubirii şi milei, va simţi o dreaptă indignare
împotriva păcatului, dar nu va fi mânat de pasiune să îl insulte pe acela pe care-l mustră.
Chiar când întâlneşte oameni care, mânaţi de o putere din adânc, susţin minciuna, în Hristos,
creştinul îşi va păstra liniştea şi stăpânirea de sine.
O milă dumnezeiască s-a arătat pe faţa Fiului lui Dumnezeu când a aruncat o lungă privire
de regret asupra templului şi apoi asupra ascultătorilor Lui. Cu vocea înecată de durere şi de
lacrimi amare, a exclamat: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe
cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub
aripi, şi n-aţi vrut!” Aceasta este lupta dinaintea despărţirii. În plângerile lui Iisus se revărsa
însăşi inima lui Dumnezeu. Acesta fusese tainicul rămas-bun al iubirii îndelung răbdătoare a
Dumnezeirii.
Fariseii şi saducheii amuţiseră şi ei. Iisus i-a chemat pe ucenici şi S-a pregătit să
părăsească templul nu ca Unul înfrânt şi silit să plece din faţa adversarilor Lui, ci ca Unul
care-Şi terminase lucrarea. S-a retras din luptă ca biruitor.
Mărgăritarele de adevăr care au căzut de pe buzele lui Hristos în ziua aceea plină de
evenimente au fost adunate ca o comoară în multe inimi. Din ele, au prins viaţă gânduri noi, s-
au născut noi aspiraţii şi o nouă istorie a început. După răstignirea şi învierea lui Hristos,
aceşti oameni au păşit în faţă şi au împlinit misiunea pe care le-a încredinţat-o Cerul, cu o
râvnă şi o înţelepciune pe măsura măreţiei lucrării. Au adus o solie care a mişcat inimile,
spulberând vechile superstiţii care atâta vreme piperniciseră viaţa a mii de oameni. În faţa
mărturiei lor, teoriile şi filozofiile omeneşti rămâneau ca nişte simple poveşti. Mari au fost
rezultatele cuvintelor
Mântuitorului rostite către mulţimea aceea uimită şi îngrozită din Templul de la Ierusalim.
Dar Israel, ca naţiune, se despărţise de Dumnezeu. Ramurile naturale ale măslinului
fuseseră rupte. Privind pentru ultima dată la interiorul templului, Iisus a spus cu multă jale:
„Iată că vi se lasă casa pustie, căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când
veţi zice: «Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului.»” Până acum, El dăduse
templului numele de „Casa Tatălui Său”, dar acum, când Fiul lui Dumnezeu trebuia să plece
dintre zidurile lui, prezenţa lui Dumnezeu urma să se retragă pentru totdeauna din templul
clădit pentru slava Lui. De aici înainte, ceremoniile lui aveau să-şi piardă orice semnificaţie, iar
slujbele lui aveau să ajungă o batjocură.
 CAPITOLUL 68

ÎN CURTEA DE AFARĂ

N
işte greci dintre cei ce se suiseră să se închine la praznic, s-au apropiat de Filip, care era
din Betsaida Galileei, l-au rugat şi au zis: «Domnule, am vrea să vedem pe Iisus.» Filip s-
a dus şi a spus lui Andrei; apoi Andrei şi Filip au spus lui Iisus.”
În vremea aceea, se părea că lucrarea lui Hristos suferise o grozavă înfrângere. El
biruise în discuţia cu preoţii şi fariseii, dar se vedea bine că ei nu-L vor primi ca Mesia.
Despărţirea definitivă venise. Pentru ucenici, situaţia părea deznădăjduită. Dar Hristos Se
apropia de încheierea lucrării Sale. Marele eveniment, care îi interesa nu numai pe iudei, ci
lumea întreagă, era gata să aibă loc. Când Hristos a auzit cererea stăruitoare: „Vrem să vedem
pe Iisus”, ca un ecou al strigătului lumii flămânde, faţa Lui s-a luminat şi a zis: „A sosit ceasul
să fie proslăvit Fiul omului.” În cererea grecilor, El a văzut primele roade aduse de jertfa Sa cea
mare.
Oamenii aceştia veneau din Apus să-L caute pe Mântuitorul la sfârşitul vieţii Lui, aşa cum
la început, magii veniseră din Răsărit. Pe vremea naşterii lui Hristos, iudeii erau atât de
adânciţi în planurile lor ambiţioase, încât nu ştiau nimic despre venirea Lui. Magii, dintr-o ţară
păgână, au venit la staul cu darurile lor, spre a se închina Mântuitorului. Tot astfel, aceşti
greci, reprezentând naţiunile, seminţiile şi popoarele lumii, au venit să-L vadă pe Iisus. În felul
acesta, oamenii din toate ţările şi din toate timpurile urmau să fie atraşi de crucea
Mântuitorului. La fel „vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam,
Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor” (Matei 8:11).
Grecii auziseră despre intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim. Unii îşi închipuiseră şi
răspândiseră vestea că El îi izgonise pe preoţi şi pe conducători din templu şi că urma să ia în
stăpânire tronul lui David şi să domnească în Israel ca rege. Grecii doreau să cunoască
adevărul cu privire la misiunea Lui. „Vrem să vedem pe Iisus”, au spus ei. Dorinţa le-a fost
îndeplinită. Când cererea a fost adusă la Iisus, El Se afla în acea parte a templului unde numai
iudeii aveau voie să intre, dar El a mers la greci, în curtea exterioară, şi a vorbit personal cu ei.
Venise ceasul proslăvirii lui Hristos. El Se afla deja în umbra crucii, iar cererea grecilor Îi
arăta că jertfa pe care El urma să o aducă avea să-i atragă pe mulţi la Dumnezeu. Ştia că grecii
Îl vor vedea în curând într-o situaţie pe care nici n-o visau atunci. Ei urmau să-L vadă pus
alături de Baraba, un tâlhar şi un criminal, şi că acesta avea să fie preferat spre a fi eliberat în
locul Fiului lui Dumnezeu. Ei aveau să audă cum oamenii, instigaţi de preoţi şi conducători,
făceau alegerea. Şi la întrebarea: „Dar ce să fac cu Iisus, care Se numeşte Hristos?”, răspunsul
urma să fie: „Să fie răstignit” (Matei 27:22). Hristos ştia că făcând această ispăşire pentru
păcatele oamenilor, Împărăţia Lui va fi instaurată şi se va extinde, cuprinzând întregul
pământ. El urma să lucreze ca Unul care reface, şi Spiritul Lui urma să biruiască. Pentru o
clipă, El a privit în viitor şi a auzit glasurile celor ce vor vesti pe întregul pământ: „Iată Mielul
lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). El a văzut în străinii aceştia făgăduinţa
unui seceriş bogat când despărţirea dintre iudei şi neamuri urma să fie dată la o parte şi când
toate neamurile, limbile şi popoarele urmau să audă solia mântuirii. Ca o anticipare a acestora,
ca o împlinire a nădejdii Sale, a rostit cuvintele: „A sosit ceasul ca Fiul omului să fie proslăvit!”
Dar Hristos nu uita deloc modul în care trebuia să aibă loc această proslăvire. Adunarea
neamurilor trebuia să vină după apropiata Lui moarte. Numai prin moartea Lui putea să fie
mântuită lumea. Ca o sămânţă de grâu, Fiul omului trebuia să fie aruncat în pământ, să
moară şi să fie înmormântat departe de oameni, dar avea să învie.
Hristos S-a servit de lucrurile din natură pentru a prezenta viitorul Său, astfel încât ucenicii
să poată înţelege. Adevăratele rezultate ale lucrării Sale aveau să se realizeze prin moartea Sa.
„Adevărat, adevărat vă spun”, a zis El, „că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu
moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.” După ce cade pe pământ şi
moare, grăuntele de grâu răsare şi aduce roadă. Tot astfel şi moartea lui Hristos urma să aibă
ca rezultat roade pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Potrivit cu legea din lumea plantelor, viaţa
trebuia să fie rezultatul morţii Lui.
Cei care lucrează pământul au mereu ilustraţia aceasta în faţă. An după an, omul îşi
păstrează provizia de grâu, aruncând, aparent, partea cea mai aleasă. Pentru un timp, aceasta
trebuie să fie ascunsă sub brazdă, unde numai Domnul îi poartă de grijă. Întâi, se arată firul
verde, apoi spicul şi, în cele din urmă, grâul deplin în spic. Dar dezvoltarea aceasta nu poate să
aibă loc, decât dacă grăuntele e îngropat pentru a nu fi văzut, e ascuns şi, după toate
aparenţele, pierdut.
Sămânţa îngropată în pământ produce rod, şi acesta, la rândul lui, e semănat. În felul
acesta sporeşte recolta. Tot astfel şi moartea lui Hristos pe crucea Golgotei va aduce roadă
pentru viaţa veşnică. Contemplarea acestei jertfe va fi slava acelora care, ca rod al Lui, vor trăi
în veacuri veşnice.
Grăuntele de grâu care-şi păstrează viaţa nu poate aduce roadă. Rămâne singur. Hristos
putea, dacă alegea aceasta, să-Şi cruţe viaţa şi să nu moară. Dar, dacă ar fi făcut aşa, ar fi
rămas singur. N-ar fi putut aduce fii şi fiice la Dumnezeu. Numai dându-Şi viaţa putea să dea
viaţă omenirii. Numai căzând pe pământ pentru a muri, putea să devină sămânţă pentru acea
nemăsurată recoltă – mulţimea aceea, care este mântuită pentru Dumnezeu din orice naţiune,
seminţie, limbă şi popor.
Hristos pune acest adevăr în legătură cu învăţătura jertfirii de sine, pe care toţi trebuie să o
înveţe: „Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra
pentru viaţa veşnică.” Toţi cei care doresc să aducă roade ca împreună lucrători cu Hristos
trebuie mai întâi să cadă pe pământ şi să moară. Viaţa trebuie să fie aruncată în brazda
nevoilor lumii. Iubirea de sine, interesul egoist trebuie să piară. Legea jertfirii de sine este în
acelaşi timp legea păstrării de sine. Gospodarul îşi păstrează grăunţele aruncându-le. Tot aşa
este şi în viaţa omului. A da înseamnă a trăi. Viaţa care va fi păstrată este viaţa dăruită cu
generozitate în serviciul lui Dumnezeu şi al omului. Aceia care, pentru Numele lui Hristos, îşi
vor jertfi viaţa în lumea aceasta o vor păstra pentru viaţa veşnică.
Viaţa trăită pentru sine e ca un grăunte mâncat. Dispare, dar nu sporeşte. Un om poate să
adune cât se poate de mult pentru sine; el poate trăi, gândi şi plănui pentru sine; dar viaţa lui
piere şi nu-i mai rămâne nimic. Legea slujirii eului este legea distrugerii de sine.
„Dacă Îmi slujeşte cineva”, a zis Iisus, „să Mă urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi
slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti.” Toţi cei care au purtat împreună cu
Hristos crucea sacrificiului vor fi părtaşi cu El la slavă. Bucuria lui Hristos, atunci când era
umilit şi în chinuri, era că ucenicii vor fi proslăviţi împreună cu El. Ei sunt roadele jertfei Sale.
Reproducerea caracterului şi a spiritului Său în ei este răsplata Lui şi va fi bucuria Lui în toată
veşnicia. Ei împărtăşesc bucuria aceasta cu El, atunci când roada lucrării şi jertfei lor se vede
în inima şi viaţa altora. Ei sunt împreună lucrători cu Hristos, şi Tatăl îi va onora aşa cum Îl
onorează pe Fiul Său.
Solia grecilor, prefigurând adunarea neamurilor, aducea în mintea lui Hristos întreaga Sa
misiune. El a revăzut lucrarea de mântuire din momentul în care s-a făcut planul în cer până
la moartea Sa, care era acum atât de aproape. Un nor tainic părea că-L învăluie pe Fiul lui
Dumnezeu. Apăsarea Lui a fost simţită de cei care-I erau aproape. El era adâncit în gânduri. În
cele din urmă, tăcerea a fost ruptă de glasul Lui îndurerat. „Acum sufletul Meu este tulburat.
Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?” Hristos începuse deja să bea din cupa
amărăciunii. Natura Sa omenească se cutremura în faţa ceasului în care avea să fie părăsit,
când, în aparenţă, avea să fie lepădat chiar şi de Dumnezeu, când toţi aveau să-L vadă lovit,
bătut de Dumnezeu şi în suferinţă. El Se cutremura la gândul că va fi o privelişte pentru lume,
că va fi tratat mai rău decât un criminal şi că va avea o moarte ruşinoasă şi dezonorantă.
Presentimentul luptei Sale cu puterile întunericului, un simţ al grozavei poveri a nelegiuirii
omeneşti şi a mâniei Tatălui din cauza păcatului făceau duhul lui Hristos să slăbească şi
paloarea morţii să se întindă pe faţa Lui.
A urmat atunci supunerea faţă de voinţa Tatălui Său. „Tocmai pentru aceasta”, a zis El, „am
venit până la ceasul acesta. Tată, proslăveşte Numele Tău!” Numai prin moartea lui Hristos
putea să fie răsturnată domnia lui Satana. Numai în felul acesta putea să fie răscumpărat
omul, iar Dumnezeu să fie proslăvit. Iisus a consimţit să sufere, a acceptat jertfa. Maiestatea
cerului a consimţit să sufere ca Purtător de păcate. „Tată, proslăveşte Numele Tău!” a zis El. În
timp ce Hristos a rostit aceste cuvinte, din norul care plutea deasupra Lui a venit un răspuns:
„L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi.” În întreaga Sa viaţă, de la staul până la momentul când
se rosteau aceste cuvinte, El Îl proslăvise pe Dumnezeu, iar în încercarea ce urma să vină,
suferinţele Sale divino-umane aveau cu adevărat să proslăvească Numele Tatălui Său.
Când s-a auzit glasul, o lumină s-a coborât din nor şi L-a înconjurat pe Hristos, ca şi cum
braţele Puterii nemărginite ar fi fost întinse în jurul Lui ca un zid de foc. Oamenii priveau
scena aceasta cu groază şi uimire. Nimeni nu îndrăznea să vorbească. Amuţiţi şi cu respiraţia
tăiată, toţi stăteau cu ochii ţintă la Iisus. După ce s-a dat mărturia Tatălui, norul s-a ridicat şi
s-a împrăştiat pe cer. Pentru un timp, legătura vizibilă între Tatăl şi Fiul a fost întreruptă.
„Norodul care stătea acolo şi care auzise glasul a zis că a fost un tunet. Alţii ziceau: «Un
înger a vorbit cu El.»” Dar grecii veniţi să-L caute pe Iisus au văzut norul, au auzit vocea, au
înţeles însemnătatea ei, şi L-au recunoscut pe Hristos – lor le-a fost descoperit ca fiind Trimisul
lui Dumnezeu.
Glasul lui Dumnezeu se auzise la botezul lui Iisus, la începutul lucrării Lui, şi din nou, pe
munte, cu ocazia schimbării la faţă. Acum, la încheierea lucrării, a fost auzit pentru a treia
oară, de un număr mai mare de oameni şi în împrejurări deosebite. Iisus tocmai rostise cel mai
solemn adevăr cu privire la starea iudeilor. El făcuse ultimul apel şi pronunţase sentinţa.
Acum Dumnezeu a pus din nou sigiliul asupra misiunii Fiului Său. El a recunoscut pe Acela
pe care Israel Îl lepădase. „Nu pentru Mine”, a zis Iisus, „s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi.”
Era dovada supremă a mesianităţii Lui, semn de la Tatăl că Iisus spunea adevărul şi că era
Fiul lui Dumnezeu.
„Acum are loc judecata lumii acesteia”, a continuat Hristos, „acum stăpânitorul lumii
acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi
oamenii. Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară.” Aceasta era criza lumii. Dacă Eu
devin ispăşire pentru păcatele oamenilor, lumea va fi luminată. Stăpânirea lui Satana asupra
sufletelor oamenilor va fi zdrobită. Chipul lui Dumnezeu în oameni, deformat din cauza
păcatului, va fi refăcut şi o familie de sfinţi credincioşi va moşteni în cele din urmă căminul
ceresc. Aceasta avea să fie urmarea morţii lui Hristos. Mântuitorul era adâncit în contemplarea
scenei de triumf aduse în faţa Lui. El vedea crucea, cruda şi înjositoarea cruce, strălucind de
slavă în ciuda grozăviilor ei.
Dar lucrarea de mântuire a oamenilor nu e singurul lucru realizat prin cruce. Iubirea lui
Dumnezeu se manifestă în univers. Domnul acestei lumi este alungat. Acuzaţiile aduse de
Satana împotriva lui Dumnezeu se dovedesc a fi mincinoase. Ocara pe care el o aruncase este
îndepărtată pentru totdeauna. Atât îngerii, cât şi oamenii sunt atraşi către Mântuitorul. „După
ce voi fi înălţat de pe pământ”, a zis El, „voi atrage la Mine pe toţi oamenii.”
Mulţi oameni erau în jurul lui Hristos, când a spus cuvintele acestea, şi unul a zis: „«Noi am
auzit din Lege că Hristosul rămâne în veac; cum dar zici Tu că Fiul omului trebuie să fie
înălţat? Cine este acest Fiu al omului?» Iisus le-a zis: «Lumina mai este puţină vreme în
mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţi lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul: cine
umblă în întuneric, nu ştie unde merge. Câtă vreme aveţi lumina între voi, credeţi în lumină,
ca să fiţi fii ai luminii.»”
 „Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El.” Ei Îl întrebaseră odată pe
Mântuitorul: „Ce semn faci Tu, ca să vedem şi să credem în Tine?” (Ioan 6:30). Se dăduseră
semne nenumărate, dar ei închiseseră ochii şi îşi împietriseră inima. Acum, când Însuşi Tatăl
vorbise şi nu mai puteau cere un alt semn, tot refuzau să creadă.
„Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El, dar, de frica fariseilor, nu-L mărturiseau
pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă.” Ei preferau onoarea oamenilor decât aprobarea
lui
Dumnezeu. Pentru a scăpa de ocară şi ruşine, tăgăduiau pe Hristos şi lepădau darul vieţii
veşnice. Şi câţi n-au făcut la fel de-a lungul veacurilor! Lor li se adresează toate cuvintele de
avertisment ale Mântuitorului: „Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde.” „Pe cine Mă nesocoteşte”, a
zis Iisus, „şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu,
acela îl va osândi în ziua de apoi” (Ioan 12:48).
Vai de cei care n-au cunoscut timpul cercetării lor! Încet şi cu părere de rău, Hristos a
părăsit pentru totdeauna locul unde se afla templul.
 CAPITOLUL 69

PE MUNTELE
MĂSLINILOR

C
uvintele adresate de Hristos preoţilor şi conducătorilor: „Iată că vi se lasă casa pustie”
(Matei 23:38) au stârnit groază în inima lor. Ei se arătau nepăsători, dar în mintea lor
persista întrebarea cu privire la importanţa acestor cuvinte. Părea că-i ameninţă o
primejdie nevăzută. Era oare posibil ca templul măreţ, slava naţiunii, să fie curând
prefăcut într-o ruină? Temerea de ceva rău era împărtăşită şi de ucenici şi, nerăbdători,
ei aşteptau o declaraţie mai lămurită din partea lui Iisus. Când au ieşit din templu, I-au atras
atenţia asupra trăiniciei şi frumuseţii lui. Pietrele templului erau din marmura cea mai curată,
de un alb nepătat, şi, unele dintre ele, de o mărime grandioasă. O parte din zid rezistase
atacurilor oştirii lui Nebucadneţar. Clădirea avea o structură perfectă şi părea construită dintr-
o singură piatră solidă, tăiată întreagă din carieră. Ucenicii nu puteau să înţeleagă cum s-ar fi
putut dărâma aceste ziduri puternice.
Care vor fi fost oare gândurile neexprimate ale lui Hristos, Cel lepădat, când I s-a atras
atenţia asupra măreţiei templului? Cu adevărat, priveliştea din faţa Lui era frumoasă, dar El a
zis cu tristeţe: Văd totul. Zidurile sunt cu adevărat minunate. Voi arătaţi la zidurile acestea
care, în aparenţă, sunt indestructibile; dar ascultaţi cuvintele Mele: Vine ziua când „nu va
rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.”
Hristos vorbise unei mulţimi de oameni; dar, când a rămas singur, Petru, Ioan, Iacov şi
Andrei au venit la El, pe când stăteau pe Muntele Măslinilor, şi I-au zis: „Spune-ne, când se
vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului
acestuia?” Iisus nu le-a răspuns ucenicilor, făcând deosebire între distrugerea Ierusalimului şi
ziua cea mare a venirii Sale. El a amestecat descrierea acestor două evenimente. Dacă le-ar fi
descoperit ucenicilor evenimentele viitoare, aşa cum le vedea El, ei n-ar fi putut suporta
priveliştea. Din milă pentru ei, El a amestecat descrierea celor două mari crize, lăsându-i pe
ucenici să cerceteze ei înşişi înţelesul. Făcând aluzie la distrugerea Ierusalimului, cuvintele Lui
profetice au trecut de la acest eveniment la lupta finală, care va avea loc în ziua când Domnul
Se va ridica din locul Său să pedepsească lumea pentru nelegiuirea ei şi când pământul va lăsa
să se vadă sângele lui şi nu-şi va mai acoperi morţii. Toată această cuvântare a fost ţinută nu
numai pentru ucenici, ci şi pentru aceia care vor trăi în timpul ultimelor momente ale istoriei
pământului.
Întorcându-Se către ucenici, Hristos a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva! Fiindcă
vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: «Eu sunt Hristosul!» Şi vor înşela pe mulţi.” Mulţi
hristoşi mincinoşi se vor arăta, pretinzând că fac minuni şi declarând că a sosit timpul
eliberării naţiunii iudeilor. Aceştia îi vor duce pe mulţi în rătăcire. Cuvintele lui Hristos s-au
împlinit. Între moartea Sa şi asediul Ierusalimului, s-au arătat mulţi hristoşi mincinoşi. Dar
avertismentele au fost date şi pentru aceia care trăiesc în vremea de azi. Aceleaşi înşelăciuni
care au fost înainte de distrugerea Ierusalimului au fost practicate de-a lungul veacurilor şi vor
fi practicate din nou.
„Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie; vedeţi să nu vă înspăimântaţi; căci toate aceste
lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul nu va fi atunci.” Înainte de distrugerea
Ierusalimului, oamenii se luptau pentru supremaţie. Împăraţii erau omorâţi. Aceia despre care
se credea că stau mai aproape de tron erau ucişi. Existau războaie şi veşti de războaie. „Toate
aceste lucruri trebuie să se întâmple”, spunea Hristos, „dar sfârşitul [poporului iudeu ca
naţiune] tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva
altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste
lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.” Hristos a spus: Când vor vedea aceste semne,
rabinii vor spune că sunt judecăţile trimise de Dumnezeu asupra naţiunilor, pentru că îl ţin în
robie pe poporul Său ales. Ei vor declara că acestea sunt semnele venirii lui Mesia. Nu vă
înşelaţi: ele sunt începutul judecăţilor Lui. Oamenii nu s-au gândit decât la ei înşişi. Nu s-au
pocăit şi nu s-au convertit, ca să-i vindec. Semnele pe care ei le socotesc dovezile eliberării lor
din sclavie sunt semnele nimicirii lor.
„Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru
Numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii.” Toate
acestea le-au suferit creştinii. Taţi şi mame şi-au trădat copiii. Copiii şi-au trădat părinţii.
Oamenii au dat pe mâna Sinedriului pe prietenii lor. Persecutorii şi-au împlinit scopul,
omorându-i pe Ştefan, pe Iacov şi pe alţi creştini.
Prin servii Săi, Dumnezeu le-a dat iudeilor o ultimă ocazie de a se pocăi. El S-a manifestat
prin martorii Săi când au fost arestaţi, judecaţi şi închişi. Cu toate acestea, judecătorii i-au
condamnat la moarte. Aceşti credincioşi erau oameni de care lumea nu era vrednică şi,
omorându-i, iudeii Îl răstigneau din nou pe Fiul lui Dumnezeu. Lucrurile acestea se vor petrece
din nou. Autorităţile vor face legi pentru a restrânge libertatea religioasă. Ele îşi vor însuşi un
drept pe care numai Dumnezeu îl are. Vor crede că pot constrânge conştiinţa, pe care numai
Dumnezeu o poate stăpâni. Au început deja să facă lucrul acesta şi vor continua până vor
ajunge la o limită peste care nu vor putea trece. Dumnezeu va interveni pentru poporul Său
credincios, care păzeşte poruncile.
De fiecare dată când are loc o persecuţie, cei care sunt martori la ea se hotărăsc fie pentru
Hristos, fie împotriva Lui. Aceia care îşi arată simpatia pentru cei condamnaţi pe nedrept
dovedesc legătura lor cu Hristos. Alţii nu se simt bine, pentru că principiile adevărului
constituie o piedică în calea lor. Mulţi se poticnesc şi cad, depărtându-se de credinţa pe care
odată au apărat-o. Aceia care cad de la credinţă în vremuri de încercare, pentru a fi ei în
siguranţă, vor aduce mărturie mincinoasă şi îi vor trăda pe fraţii lor. Hristos ne-a avertizat cu
privire la aceasta, ca să nu fim surprinşi de puterea nefirească şi crudă a celor care resping
lumina.
Hristos le-a dat ucenicilor un semn al prăpădului care avea să vină asupra Ierusalimului şi
le-a spus cum să scape: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci
pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului
să iasă afară din el; şi cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci zilele acelea vor fi zile de
răzbunare, ca să se împlinească tot ce e scris.” Acest avertisment a fost dat ca să se ţină seama
de el după patruzeci de ani, la distrugerea Ierusalimului. Creştinii au ţinut seama de
avertisment şi niciunul n-a pierit la căderea cetăţii.
„Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat”, a zis Hristos. Acela care a
făcut Sabatul nu l-a desfiinţat, ţintuindu-l pe cruce. Sabatul n-a fost anulat şi nu şi-a pierdut
valoarea prin moartea Lui. La patruzeci de ani după răstignire, trebuia să fie păstrat încă sfânt.
Timp de patruzeci de ani, ucenicii trebuiau să se roage ca fuga lor să nu aibă loc într-o zi de
Sabat.
De la distrugerea Ierusalimului, Hristos a trecut repede la un eveniment mai mare, ultimul
inel din lanţul istoriei acestui pământ – venirea Fiului lui Dumnezeu în mărire şi slavă. Între
aceste două evenimente s-au deschis privirii lui Hristos îndelungate secole de întuneric, secole
care, pentru biserica Lui, sunt însemnate cu sânge, lacrimi şi chinuri. Ucenicii nu erau
pregătiţi atunci să privească aceste scene, şi Iisus a trecut peste ele, amintindu-le doar pe
scurt. „Atunci va fi un necaz aşa de mare”, a zis El, „cum n-a fost niciodată de la începutul
lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar
scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.” O persecuţie cum nu mai
văzuse lumea niciodată trebuia să vină asupra urmaşilor lui Hristos, iar ea urma să dureze
mai mult de o mie de ani. Milioane şi milioane de martori credincioşi ai Lui aveau să fie ucişi.
Dacă Dumnezeu n-ar fi întins mâna să-l apere pe poporul Său, toţi ar fi pierit. „Dar, din pricina
celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.”
În continuare, Domnul nostru vorbeşte în cuvinte clare despre a doua venire şi vesteşte
primejdiile care Îi vor preceda venirea în lume. „Dacă vă va spune cineva: «Iată, Hristosul este
aici sau acolo», să nu-l credeţi. Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor
face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei
aleşi. Iată că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: «Iată-l în pustie», să nu vă duceţi
acolo! «Iată-l în odăiţe ascunse», să nu credeţi. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede
până la apus, aşa va fi venirea Fiului omului.” După cum anunţase distrugerea Ierusalimului,
Hristos a arătat şi acest semn: „Se vor scula mulţi profeţi mincinoşi şi vor înşela pe mulţi.”
Proroci mincinoşi s-au ridicat şi au înşelat pe oameni, ducând un mare număr în pustie. Magi
şi vrăjitori, susţinând că au puteri miraculoase, i-au atras pe oameni după ei prin singurătăţile
munţilor. Dar profeţia aceasta a fost dată şi pentru zilele din urmă. Semnul acesta este dat ca
o dovadă a celei de a doua veniri. Chiar acum, hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi fac
semne şi minuni ca să-i înşele pe ucenicii Lui. Nu auzim strigarea: „Iată-l în pustie”? N-au
mers mii de oameni în pustie, nădăjduind să-L găsească pe Hristos? Şi din nenumărate
întruniri, în care oamenii pretind că au legătură cu spiritele celor morţi, nu se aduce
chemarea: „Iată-L în odăiţe ascunse”? Chiar aceasta este pretenţia spiritismului. Dar ce zice
Hristos? „Să nu credeţi. Căci cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi
venirea Fiului omului.”
Mântuitorul arată semnele venirii Sale şi, chiar mai mult, fixează timpul când va apărea cel
dintâi semn. „Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da
lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerului vor fi clătinate. Atunci se va arăta în cer
semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului
venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa
răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la
cealaltă.”
Hristos a declarat că, la sfârşitul persecuţiei papale, soarele avea să se întunece, iar luna să
nu-şi mai dea lumina. Apoi stelele aveau să cadă din cer. El spune: „De la smochin, învăţaţi
pilda lui. Când îi frăgezeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa şi voi, când veţi vedea
toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi” (Matei 24:32,33).
Hristos a arătat semnele venirii Lui. El declară că noi putem şti când este aproape, chiar la
uşi. El spune despre aceia care văd aceste semne: „Nu va trece neamul acesta, până se vor
întâmpla aceste lucruri.” Semnele acestea s-au arătat. Acum ştim cu siguranţă că a doua
venire este aproape. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”, a zis El.
Hristos vine pe nori cu mare slavă. Va fi însoţit de o mulţime de îngeri strălucitori. El va veni
să-i trezească pe cei morţi şi să-i glorifice pe sfinţii cei vii din mărire în mărire. El va veni să-i
onoreze pe aceia care L-au iubit şi au păzit poruncile Sale, pentru a-i lua la Sine. El nu i-a
uitat nici pe ei, nici făgăduinţele Lui. Legătura familiei se va reface. Când privim în urmă, la
morţii noştri, ne putem gândi la dimineaţa în care trâmbiţa lui Dumnezeu va suna, când
„morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi” (1 Corinteni 15:52). Încă puţin, şi
vom vedea pe Împărat în frumuseţea Lui. Încă puţin, şi El şterge orice lacrimă din ochii noştri.
Încă puţin, şi El ne va înfăţişa „fără prihană şi plini de bucurie înainte slavei Sale” (Iuda 24).
De aceea, când a dat semnele venirii Sale, El a zis: „Când vor începe să se întâmple aceste
lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.”
Cu toate acestea, Hristos nu a descoperit ziua şi ceasul venirii Sale. Le-a spus clar
ucenicilor că nici El nu le poate spune ziua sau ceasul celei de a Doua Veniri. Dacă ar fi fost
liber să le descopere lucrul acesta, de ce trebuia să-i mai îndemne să păstreze o atitudine de
continuă aşteptare? Sunt unii care pretind că ştiu exact ziua venirii Domnului. Cu multă
sârguinţă, ei caută să descrie viitorul. Dar Domnul i-a avertizat în ce situaţie se află. Momentul
exact al celei de a Doua Veniri a Fiului omului este o taină a lui Dumnezeu.
Hristos vorbeşte mai departe, arătând starea lumii la venirea Lui. „Cum s-a întâmplat în
zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele
dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat
Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi
la venirea Fiului omului.” Hristos nu ne prezintă un mileniu temporal, o mie de ani în care
urmează să se pregătească toţi pentru veşnicie. El ne spune că, după cum a fost în zilele lui
Noe, tot aşa va fi când va veni Fiul omului.
Cum a fost în zilele lui Noe? „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că
toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza
6:5). Locuitorii lumii dinainte de potop se îndepărtaseră de Iehova, refuzând să împlinească
voinţa Lui sfântă. Ei se lăsau conduşi de plăsmuirile minţii lor nesfinţite şi de idei pervertite.
Tocmai din cauza stricăciunii lor au fost distruşi. Şi astăzi, lumea este pornită pe aceeaşi cale.
Nimic, niciun semn încurajator nu anunţă un mileniu de slavă. Călcătorii Legii lui Dumnezeu
umplu pământul de nelegiuiri. Pariurile, cursele de cai, jocurile de noroc, risipa, practicile
desfrânate, patimile neîmblânzite umplu rapid lumea de violenţă.
În profeţia despre distrugerea Ierusalimului, Hristos a spus: „Din pricina înmulţirii
fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.
Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie
tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.” Profeţia aceasta se va împlini din nou. Nelegiuirea
copleşitoare din zilele acelea îşi găseşte corespondentul în această generaţie. La fel stau
lucrurile şi cu profeţia privitoare la predicarea Evangheliei. Înainte de căderea Ierusalimului,
Pavel, scriind inspirat de Duhul Sfânt, a declarat că Evanghelia se predicase „oricărei fiinţe de
sub cer” (Coloseni 1:23). Tot astfel şi acum, înainte de venirea Fiului omului, Evanghelia
veşnică se va predica „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod”
(Apocalipsa 14:6,14). Dumnezeu „a rânduit o zi în care să judece lumea” (Faptele 17:31).
Domnul Hristos ne spune cum vom putea recunoaşte apropierea acelei zile. El nu ne spune că
toată lumea va fi convertită, ci că „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată
lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.” Stă în puterea
noastră să grăbim venirea Domnului, vestind lumii Evanghelia. Noi nu trebuie numai să
aşteptăm, ci şi să grăbim venirea zilei Domnului (2 Petru 3:12). Dacă biserica lui Hristos şi-ar fi
făcut lucrarea rânduită de Domnul, lumea ar fi fost deja avertizată, iar Domnul Iisus ar fi venit
pe pământ cu putere şi slavă mare.
După ce a arătat semnele venirii Sale, Hristos a spus: „Când veţi vedea că se împlinesc
aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.” „Luaţi seama, vegheaţi şi
rugaţi-vă.” Dumnezeu i-a avertizat întotdeauna pe oameni despre judecăţile care trebuiau să
vină. Cei care au crezut în soliile Lui pentru vremea lor şi şi-au trăit credinţa ascultând de
poruncile Lui, au scăpat de judecăţile care au venit asupra celor neascultători şi necredincioşi.
Lui Noe i s-a spus: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta; căci te-am văzut fără prihană înaintea
Mea.” Noe a ascultat şi a fost salvat. Lui Lot i s-a trimis vestea: „Sculaţi-vă, ieşiţi din locul
acesta; căci Domnul are să nimicească cetatea” (Geneza 7:1; 19:14). Lot s-a lăsat ocrotit de
trimişii cerului şi a fost salvat. Tot astfel le-a fost dat ucenicilor Domnului un avertisment
despre distrugerea Ierusalimului. Aceia care au căutat să vadă semnul pierzării apropiate şi au
fugit din cetate au scăpat de distrugere. Tot aşa ni se dă şi nouă o avertizare despre a doua
venire a lui Hristos şi despre prăpădul care trebuie să cadă asupra lumii. Toţi aceia care iau
seama la avertizare vor fi salvaţi.
Pentru că nu ştim timpul exact al venirii Lui, ni se dă sfatul să veghem. „Ferice de robii
aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea Lui” (Luca 12:37). Aceia care aşteaptă
venirea Domnului nu lenevesc. Aşteptarea venirii lui Hristos are ca scop să-i facă pe oameni să
se teamă de Domnul şi de judecăţile Lui asupra neascultării. Ea trebuie să le deschidă ochii
faţă de păcatul cel mare al lepădării darurilor milei Sale. Aceia care veghează în vederea venirii
Domnului îşi curăţă sufletele prin ascultare de adevăr. Şi împletesc cu vegherea atentă o
activitate plină de zel. Pentru că ştiu că Domnul este la uşă, zelul lor este înviorat şi ei
colaborează cu fiinţele cereşti în lucrarea pentru salvarea sufletelor. Aceştia sunt slujitorii
credincioşi şi înţelepţi, care dau celor din casa Domnului „partea lor de hrană la timpul
cuvenit” (Luca 12:42). Ei vestesc adevărul care este de folos în vremea aceasta. După cum
Enoh, Noe, Avraam şi Moise au vestit adevărul, fiecare pentru vremea lui, tot astfel şi slujitorii
lui Hristos dau acum o avertizare deosebită pentru generaţia lor.
Dar Hristos scoate în evidenţă încă o clasă: „Dacă este un rob rău, care zice în inima lui:
«Stăpânul meu zăboveşte să vină!» Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă şi să
mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă
şi în ceasul pe care nu-l ştie”.
Robul cel rău zice în inima lui: „Domnul meu zăboveşte să vină!” El nu spune că Hristos nu
va veni. Nu ia în râs ideea celei de a doua veniri a Lui. Dar în inimă, prin purtarea şi cuvintele
lui, el declară că venirea Domnului întârzie. El izgoneşte din mintea altora convingerea că
Domnul vine în curând. Influenţa lui îi duce pe oameni la o amânare neglijentă şi sfidătoare în
comportarea lor. Ei sunt întăriţi în viaţa lumească şi în nepăsare. Pasiuni fireşti şi gânduri
stricate pun stăpânire pe mintea lui. Servul cel rău mănâncă şi bea cu beţivii, se uneşte cu
lumea în căutarea de plăceri. El îi bate pe cei ce sunt împreună-slujitori cu el, acuzându-i şi
calomniindu-i pe cei care sunt credincioşi faţă de Domnul lor. El se asociază cu lumea. Cu cât
se aseamănă mai mult cu ea, cu atât înaintează în nelegiuire. Este o asociere groaznică.
Împreună cu lumea, el este prins în laţ. „Stăpânul robului aceluia va veni în ceasul pe care nu-
l ştie, îl va tăia în două şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor.”
„Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine” (Apocalipsa
3:3). Venirea lui Hristos va fi o surpriză pentru învăţătorii mincinoşi. Ei zic: „Pace şi linişte.” La
fel ca preoţii şi învăţătorii dinaintea căderii Ierusalimului, ei caută ca biserica să se bucure de
prosperitate şi slavă. Interpretează semnele timpului ca preînchipuind lucrul acesta. Dar ce
zice Cuvântul Inspiraţiei? „O prăpădenie neaşteptată va veni peste ei” (1 Tesaloniceni 5:3).
Asupra tuturor acelora care locuiesc pe faţa pământului, asupra tuturor acelora care fac din
lumea aceasta locuinţa lor, ziua Domnului va fi ca o capcană. Ea vine ca un hoţ, pe furiş.
Lumea, plină de răzvrătire şi plăceri nelegiuite, a adormit în siguranţa firească. Oamenii
consideră că venirea Domnului este departe. Ei râd de avertismente. Cu îngâmfare, se spune:
„Toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii.” „Mâine vom face tot ca azi, ba încă şi mai
rău!” (2 Petru 3:4; Isaia 56:12). Ne vom afunda şi mai mult în iubirea de plăceri. Dar Hristos
zice: „Iată, Eu vin ca un hoţ” (Apocalipsa 16:15). Tocmai în timpul când lumea întreabă în
batjocură: „Unde este făgăduinţa venirii Lui?”, se împlinesc semnele. Când se strigă „pace şi
linişte”, vine deodată distrugerea. Când batjocoritorul, cel care leapădă adevărul, a devenit
îndrăzneţ, când oamenii caută să câştige bani fără să ţină seama de principii, când
cercetătorul caută cunoştinţe de tot felul, dar numai din Biblie nu, Hristos vine ca un hoţ.
Totul se agită în lume. Semnele timpului sunt de rău augur. Evenimentele gata să
izbucnească îşi aruncă deja umbrele. Spiritul lui Dumnezeu Se retrage de pe pământ şi
nenorociri după nenorociri vin pe apă şi pe uscat. Au loc furtuni mari, cutremure de pământ,
incendii, inundaţii, crime de tot felul. Cine poate citi viitorul? Unde este siguranţa? Siguranţa
nu este în nimic din cele pământeşti sau omeneşti. Oamenii se grupează rapid sub steagul pe
care şi l-au ales. Cu nelinişte, aşteaptă şi urmăresc mişcările conducătorilor lor. Sunt însă şi
unii care aşteaptă, veghează şi lucrează pentru arătarea Domnului nostru. O altă clasă se
aliază sub conducerea primului mare apostat. Puţini sunt aceia care cred din toată inima şi
din tot sufletul că avem de evitat un iad şi că avem de câştigat un cer.
Criza se furişează asupra noastră. Soarele străluceşte pe cer, urmându-şi cursul obişnuit, şi
cerurile încă mai spun slava lui Dumnezeu. Oamenii încă mai mănâncă şi beau, sădesc şi
zidesc, se căsătoresc şi aranjează căsătorii. Negustorii încă mai cumpără şi mai vând. Oamenii
încă se mai aruncă unii asupra altora, luptându-se pentru locul cel mai de frunte. Iubitorii de
plăceri încă se mai duc cu grămada la teatre, la curse de cai, la jocuri de noroc. Deşi se
manifestă cea mai mare agitaţie, ceasul de probă este aproape să se încheie şi fiecare caz este
pe punctul de a fi hotărât pentru veşnicie. Satana vede că timpul lui este scurt. El şi-a pus toţi
agenţii la lucru pentru ca oamenii să fie amăgiţi, înşelaţi, ocupaţi şi vrăjiţi, până când va trece
ziua cercetării şi uşa milei se va închide pentru totdeauna.
Cu solemnitate, străbătând veacurile, vin până la noi cuvintele de avertizare, rostite de
Domnul pe Muntele Măslinilor: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze
inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua
aceea să vină fără veste asupra voastră.” „Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă ca să aveţi
putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, şi să staţi în picioare înaintea
Fiului omului.”
 CAPITOLUL 70

„ACEŞTI FOARTE
NEÎNSEMNAŢI
FRAŢI AI MEI”

C
ând va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie
al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de
alţii.” În felul acesta a zugrăvit Hristos înaintea ucenicilor scena din ziua cea mare a
judecăţii. În acel moment se aflau pe Muntele Măslinilor. El a spus că hotărârea ce se va
lua atunci va depinde de un singur lucru. Când popoarele vor fi adunate înaintea Lui,
vor fi acolo numai două clase şi viitorul lor în veşnicie va fi hotărât de ceea ce au făcut sau au
neglijat să facă pentru El, în persoana celor săraci şi suferinzi.
În ziua aceea, în loc să prezinte marea lucrare pe care El a făcut-o, dându-Şi viaţa pentru
mântuirea oamenilor, Hristos le va arăta lucrarea plină de credinţă pe care au făcut-o ei pentru
El. Celor pe care îi va aşeza la dreapta Sa, le va zice: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de
moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi Mi-
aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit; am fost
gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe
la Mine.” Dar aceia pe care Hristos îi laudă nu vor şti că I-au servit Lui. La întrebările lor
neliniştite, El va răspunde: „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte
neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”
Iisus le-a spus ucenicilor că aveau să fie urâţi de toţi oamenii, persecutaţi şi chinuiţi. Mulţi
urmau să fie izgoniţi din casele lor şi aduşi la sărăcie. Mulţi aveau să fie în suferinţă din cauza
bolii şi a lipsurilor. Mulţi aveau să fie aruncaţi în închisoare. Tuturor acelora care renunţau la
prieteni şi familii pentru Numele Lui, le-a făgăduit însutit în viaţa aceasta. Acum i-a asigurat
de o binecuvântare deosebită pe toţi cei care aveau să le slujească fraţilor lor. În toţi aceia care
suferă pentru Numele Meu, a zis Iisus, trebuie să Mă recunoaşteţi pe Mine. După cum Mi-aţi
slujit Mie, aşa să le slujiţi şi lor. Aceasta este dovada că sunteţi ucenicii Mei.
Toţi aceia care, prin naşterea din nou, au intrat în familia cerească sunt în mod special fraţi
ai Domnului. Iubirea lui Hristos îi leagă pe membrii familiei Sale şi oriunde se manifestă
această iubire, se descoperă şi înrudirea aceasta dumnezeiască. „Oricine iubeşte este născut
din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu” (1 Ioan 4:7).
Cei pe care Hristos îi va lăuda la judecată au cunoscut poate puţină teologie, dar au cultivat
principiile Lui. Prin influenţa Duhului Sfânt, ei au fost o binecuvântare pentru cei din jurul lor.
Chiar şi printre păgâni sunt unii care au cultivat spiritul bunătăţii; înainte să fi ajuns cuvintele
vieţii la urechile lor, ei s-au purtat prieteneşte cu misionarii şi i-au ajutat chiar cu riscul vieţii.
Printre păgâni există unii care se închină lui Dumnezeu în neştiinţa lor, unii cărora nu le-a fost
adusă niciodată lumina prin vreun mijloc omenesc, dar care nu vor pieri. Cu toate că nu
cunosc legea scrisă a lui Dumnezeu, ei au auzit glasul Lui vorbindu-le prin natură şi au făcut
lucrurile cerute de lege. Faptele lor dau dovadă că Duhul Sfânt le-a atins inima şi sunt
recunoscuţi ca fii ai lui Dumnezeu.
 Cât de surprinşi şi bucuroşi vor fi cei umili, dintre neamuri şi păgâni, când vor auzi de pe
buzele Mântuitorului: „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte
neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut!” Cât de fericită va fi inima Iubirii Infinite când
urmaşii Săi vor asculta cu surprindere şi bucurie cuvintele de aprobare!
Dar iubirea lui Hristos nu este restrânsă la o anumită clasă de oameni. El Se identifică în
acelaşi fel cu fiecare copil al omenirii. El a devenit membru al familiei pământeşti, pentru ca
noi să putem deveni membri ai familiei cereşti. El este Fiul omului şi, în felul acesta, frate cu
fiecare copil al lui Adam. Urmaşii Lui nu trebuie să se simtă despărţiţi de lumea care piere în
jurul lor. Ei sunt o parte din uriaşa ţesătură a omenirii, iar Cerul îi consideră fraţi cu păcătoşii
şi cu sfinţii. Iubirea lui Hristos îl îmbrăţişează pe cel decăzut, rătăcit şi păcătos; şi fiecare faptă
de bunătate îndeplinită pentru înălţarea unui suflet căzut, fiecare faptă de milă este primită ca
fiind făcută pentru El.
Îngerii cerului sunt trimişi să le slujească acelora care vor moşteni mântuirea. Noi nu ştim
cine sunt ei. Până acum nu s-a descoperit cine va birui şi va avea parte de moştenirea sfinţilor
în lumină, dar îngerii cerului trec de-a lungul şi de-a latul pământului, căutând să-i mângâie
pe cei întristaţi, să-i apere pe cei aflaţi în primejdie, să câştige inima oamenilor pentru Hristos.
Nimeni nu este neglijat sau trecut cu vederea. Dumnezeu nu face deosebire între oameni şi are
aceeaşi grijă pentru toate fiinţele pe care le-a creat.
Când deschizi uşa pentru cei nevoiaşi şi suferinzi ai lui Hristos, primeşti îngeri nevăzuţi.
Primeşti astfel tovărăşia fiinţelor cereşti. Ele aduc o atmosferă sfântă de bucurie şi pace. Vin cu
laude pe buze şi în ceruri se aude ecoul laudelor. Fiecare faptă de milă făcută aici, jos, pe
pământ, are efectul unei muzici minunate sus, în cer. De pe tronul Său, Tatăl îi consideră pe
lucrătorii neegoişti ca fiind cea mai preţioasă comoară.
Cei de la stânga lui Hristos, cei care L-au neglijat în persoana celor săraci şi suferinzi, nu şi-
au dat seama de vinovăţia lor. Satana i-a orbit şi ei nu au înţeles ce le datorau fraţilor lor. Ei
au fost absorbiţi de eul lor şi nu s-au îngrijit de nevoile altora.
Dumnezeu le-a dat bogăţie celor bogaţi ca să-i ajute şi să-i mângâie pe copiii Lui aflaţi în
suferinţă, dar, prea adesea, ei sunt nepăsători faţă de nevoile altora. Se cred superiori fraţilor
lor săraci. Nu se aşază în locul omului sărac. Ei nu înţeleg ispitele şi luptele celui sărac şi mila
piere din inima lor. În locuinţe costisitoare şi biserici fastuoase, cei bogaţi se despart de săraci;
mijloacele materiale, pe care Dumnezeu li le-a dat pentru a-i binecuvânta pe cei nevoiaşi, sunt
cheltuite pentru a hrăni mândria şi egoismul. Zilnic, săracii sunt jefuiţi de învăţătura pe care
ar trebui să o primească despre mila fără margini a lui Dumnezeu, căci El a luat suficiente
măsuri pentru ca ei să fie mângâiaţi în lipsurile vieţii. Ei sunt nevoiţi să simtă sărăcia care le
limitează viaţa şi sunt deseori ispitiţi să devină invidioşi, geloşi şi plini de bănuieli rele. Aceia
care n-au simţit povara lipsurilor îi tratează prea adesea pe cei săraci în chip dispreţuitor şi îi
fac să simtă că sunt priviţi ca oameni săraci.
Dar Hristos vede toate acestea şi zice: Eu am fost flămând şi însetat. Am fost străin. Am fost
bolnav. Am fost închis. În timp ce voi petreceaţi la mesele voastre îmbelşugate, Eu flămânzeam
prin colibe sau pe uliţe pustii. În timp ce voi mâncaţi în casele voastre luxoase, Eu nu aveam
unde să-Mi plec capul. În timp ce voi vă adunaţi haine bogate, Eu eram gol. În timp ce voi vă
ţineaţi de distracţii, Eu zăceam în închisoare.
Când aţi drămuit pâinea pentru săracii care flămânzesc, când le-aţi dat hainele cele uzate
ca să-i feriţi de gerul muşcător, v-aţi amintit voi că le dădeaţi Domnului măririi? În toate zilele
vieţii voastre, am fost aproape de voi în persoana celor suferinzi, dar voi nu M-aţi căutat. N-aţi
vrut să fiţi în tovărăşia Mea. Nu vă cunosc.
Mulţi cred că ar fi un mare privilegiu să viziteze locurile unde a trăit Hristos pe pământ, să-
şi poarte paşii pe unde a mers El şi să privească lacul pe malul căruia Îl plăcea să stea când îi
învăţa pe oameni, dealurile şi văile asupra cărora adesea I se odihneau privirile. Dar nu este
nevoie să mergem la Nazaret, Capernaum sau Betania ca să umblăm pe urmele lui Iisus.
Putem găsi urmele Lui lângă patul celui bolnav, în colibele sărăciei, pe străzile prea aglomerate
ale marilor oraşe şi în tot locul unde inima omului are nevoie de mângâiere. Făcând aşa cum a
făcut Iisus când era pe pământ, vom merge pe urmele Lui.
Toţi pot găsi ceva de făcut. „Pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi” (Ioan 12:8), a zis Iisus, şi
nimeni nu trebuie să creadă că nu se găseşte loc unde să poată lucra pentru El. Milioane şi
milioane de suflete gata să piară, legate în lanţurile neştiinţei şi ale păcatului, n-au auzit
niciodată despre iubirea lui Iisus pentru ele. Dacă am fi în situaţia lor, ce am dori să facă
pentru noi? Atât cât stă în puterea noastră, avem obligaţia imperioasă să facem totul pentru
aceşti oameni. Regula de viaţă a lui Hristos, în faţa căreia, în ziua judecăţii, fiecare va sta sau
va cădea, este aceasta: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Matei 7:12).
Mântuitorul Şi-a dat viaţa preţioasă ca să întemeieze o biserică în stare să îngrijească de
sufletele întristate şi ispitite. O grupă de credincioşi poate fi săracă, needucată şi necunoscută,
dar, în Numele lui Hristos, ea poate face, în familie, între vecini, în biserică şi chiar în locurile
mai îndepărtate, o lucrare ale cărei urmări să ţină cât veşnicia.
Tocmai din pricină că lucrarea aceasta este neglijată, mulţi ucenici tineri nu depăşesc abc-
ul experienţei creştine. Ei ar fi putut să ţină aprinsă lumina care a strălucit în inimile lor
atunci când Iisus le-a spus: „Iertate îţi sunt păcatele”, dacă ar fi oferit ajutor celor lipsiţi.
Energia neobosită, care este adesea un izvor de primejdie pentru tineri, poate fi îndrumată pe
căi din care ar curge râuri de binecuvântări. Eul ar fi uitat în lucrarea plină de râvnă de a face
bine altora.
Marele Păstor le va sluji celor care slujesc altora. Ei vor bea din apa vie şi vor fi mulţumiţi.
Nu vor umbla după plăceri aţâţătoare sau după schimbări în viaţă. Marele subiect care-i va
interesa va fi cum să salveze sufletele care sunt gata să piară. Legăturile sociale vor fi
folositoare. Iubirea Răscumpărătorului va uni toate inimile.
Când ne vom da seama că suntem împreună lucrători cu Dumnezeu, făgăduinţele Lui nu
vor fi rostite cu nepăsare. Ele ne vor mistui inima şi ne vor arde buzele. Când Moise a fost
chemat să lucreze pentru un popor ignorant, nedisciplinat şi răzvrătit, Dumnezeu i-a dat
făgăduinţa: „Voi merge Eu Însumi cu tine şi îţi voi da odihnă.” Şi El a zis: „Eu voi fi negreşit cu
tine” (Exodul 33:14; 3:12). Făgăduinţa aceasta este pentru toţi cei care lucrează în locul lui
Hristos pentru cei suferinzi şi întristaţi.
Iubirea pentru om este manifestarea pe pământ a iubirii lui Dumnezeu. Tocmai pentru a
sădi această iubire în noi, pentru a ne face copii ai unei singure familii, Împăratul slavei S-a
făcut una cu noi. Şi când vor fi împlinite cuvintele Lui de despărţire: „Să vă iubiţi unii pe alţii
cum v-am iubit Eu” (Ioan 15:12), când noi vom iubi lumea aşa cum a iubit-o El, atunci, în ceea
ce ne priveşte, misiunea Lui este împlinită. Suntem pregătiţi pentru cer, deoarece avem cerul
în inimă.
„Izbăveşte pe cei târâţi la moarte şi scapă pe cei ce sunt aproape să fie junghiaţi. Dacă zici:
«Ah! N-am ştiut!»… Crezi că nu vede Cel ce cântăreşte inimile şi Cel ce veghează asupra
sufletului tău? Şi nu va răsplăti El fiecăruia după faptele lui?” (Proverbele 24:11,12). În ziua
cea mare a judecăţii, cei care n-au lucrat pentru Hristos, cei care au lenevit, gândindu-se
numai la ei şi îngrijindu-se doar de ei, vor fi puşi de Judecătorul a tot pământul împreună cu
cei care au făcut răul. Ei primesc aceeaşi condamnare.
Fiecărui suflet i s-a dat o însărcinare. Pe fiecare îl va întreba Marele Păstor: „Unde este
turma care-ţi fusese dată”, turma ta cea frumoasă? Şi ce vei zice când te va pedepsi? (Ieremia
13:20,21).
 CAPITOLUL 71

UN SERV AL SERVILOR

Î
n camera de sus a unei locuinţe din Ierusalim, Hristos stătea la masă cu ucenicii. Ei se
adunaseră să sărbătorească Paştele. Mântuitorul dorise să petreacă această sărbătoare
singur cu cei doisprezece. El ştia că Îi venise ceasul. El Însuşi era adevăratul miel pascal şi,
în ziua când se mânca Paştele, El trebuia să fie jertfit. Era gata să bea cupa mâniei; în
curând trebuia să primească ultimul botez al suferinţei. Dar Îi mai rămâneau câteva ceasuri
liniştite, şi acestea urmau să fie folosite pentru binele iubiţilor Săi ucenici.
Întreaga viaţă a lui Hristos a fost o viaţă de slujire neegoistă. „N-a venit să I se slujească, ci
El să slujească” (Matei 20:28) fusese învăţătura dată de fiecare faptă a Lui. Dar ucenicii nu
primiseră încă învăţătura. La această ultimă Cină de Paşte, Iisus a repetat învăţătura printr-o
ilustraţie pe care le-a întipărit-o pentru totdeauna în minte şi în inimă.
Întâlnirile lui Iisus cu ucenicii, foarte mult apreciate de ei toţi, erau, de obicei, prilejuri de
bucurie liniştită. Cina de Paşte se bucurase întotdeauna de un deosebit interes; dar, de data
aceasta, Iisus era tulburat. Inima Lui era împovărată şi faţa Îi era umbrită. Când S-a întâlnit
cu ucenicii în camera de sus, ei şi-au dat seama că sufletul Îi era adânc împovărat şi, cu toate
că nu ştiau cauza, simţeau durerea împreună cu El.
Când erau adunaţi în jurul mesei, El a spus pe un ton de profundă tristeţe: „«Am dorit mult
să mănânc Paştele acestea cu voi, înainte de patima Mea; căci vă spun că, de acum încolo, nu
le voi mai mânca până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu.» Şi a luat un pahar, a
mulţumit lui Dumnezeu, şi a zis: «Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi; pentru că vă
spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când va veni Împărăţia lui
Dumnezeu.»”
Hristos ştia că sosise timpul ca El să plece din lumea aceasta, să meargă la Tatăl. Şi, fiindcă
îi iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt. Umbra crucii se lăsa deja peste El,
iar inima Îi era chinuită de durere. Ştia că va fi părăsit în ceasul în care va fi trădat. Ştia că va
fi omorât prin cel mai umilitor mijloc la care erau supuşi criminalii. Cunoştea nerecunoştinţa
şi cruzimea acelora pe care venise să-i salveze. Ştia cât de mare era sacrificiul pe care trebuia
să-l facă şi pentru câţi acesta avea să fie în zadar. Ştiind tot ce urma să se întâmple, fără
îndoială, ar fi putut să fie apăsat de gândul propriei umilinţe şi suferinţe. Dar El i-a privit pe
cei doisprezece care fuseseră cu El ca fiind ai Săi şi care urmau să rămână să lupte în lume,
după ce vor fi trecut ocara, întristarea şi chinurile Lui. Gândurile cu privire la ceea ce avea să
sufere erau întotdeauna legate de ucenicii Săi. El nu Se gândea la Sine. Mintea Îi era stăpânită
mai mult de grija pentru ei.
În această ultimă seară cu ucenicii, Iisus avea să le spună multe. Dacă ar fi fost pregătiţi să
primească ce dorea El să le dea, ar fi fost scăpaţi de durerea care le zdrobea inima, de
dezamăgire şi de necredinţă. Dar Iisus a văzut că ei nu puteau să suporte ceea ce avea să le
spună. În timp ce le privea feţele, cuvintele de avertisment şi de mângâiere I s-au oprit pe buze.
Clipele treceau în tăcere. Iisus părea că aşteaptă. Ucenicii erau stingheriţi. Se părea că
simpatia şi duioşia trezite în inima lor de durerea lui Hristos trecuseră. Cuvintele Lui triste,
care arătau către propria suferinţă, făcuseră o slabă impresie. Privirea cu care se uitau unii la
alţii arăta că sunt plini de gelozie şi luptă.
 Între ei „s-a iscat şi o ceartă, ca să ştie care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare.”
Această luptă, dusă în faţa lui Hristos, Îl întrista şi-L rănea. Ucenicii se agăţau de ideea lor
preferată, că
Hristos Îşi va arăta puterea şi va lua tronul lui David. Fiecare nutrea în inimă dorinţa de a avea
locul cel mai de seamă din împărăţie. Ei se comparau unii cu alţii şi fiecare se considera ca
fiind cel mai bun, în loc să-i privească pe fraţii lui ca fiind mai de preţ. Cererea lui Iacov şi a lui
Ioan de a sta la dreapta şi la stânga tronului lui Hristos trezise nemulţumirea celorlalţi. Faptul
că cei doi fraţi îndrăzniseră să ceară poziţia cea mai înaltă îi iritase atât de mult pe cei zece,
încât erau ameninţaţi cu înstrăinarea. Li se părea că erau judecaţi greşit şi că atât
credincioşia, cât şi talentele lor nu erau preţuite. Iuda era cel mai aspru cu Iacov şi Ioan.
Când ucenicii au intrat în camera cinei, inima lor era plină de resentimente. Iuda s-a
înghesuit lângă Hristos, la stânga; Ioan era în dreapta. Dacă era un loc mai de frunte, Iuda era
hotărât să-l aibă, şi locul cel mai de frunte era considerat a fi cel de lângă Hristos. Dar Iuda era
un trădător.
Se mai ridicase o cauză de neînţelegere. Era obiceiul ca, la zilele de sărbătoare, un slujitor
să spele picioarele oaspeţilor. Şi de data aceasta se făcuseră pregătiri pentru slujire. Vasul cu
apă, ligheanul şi ştergarul erau acolo, gata pentru spălarea picioarelor, dar nu era niciun
slujitor de faţă şi ar fi trebuit ca ucenicii să facă lucrul acesta. Însă fiecare dintre ei, mânat de
mândria lui rănită, s-a hotărât să nu facă lucrarea de slujitor. Toţi se arătau nepăsători, ca şi
când n-ar fi ştiut că aveau ceva de făcut. Prin tăcerea lor, refuzau să se umilească.
Cum putea să aducă Hristos aceste biete suflete la acea stare, în care Satana să nu poată să
câştige o biruinţă definitivă asupra lor? Cum putea El să le arate că o simplă mărturisire a
uceniciei nu făcea din ei adevăraţi ucenici şi nici nu le asigura un loc în Împărăţia Lui? Cum
putea El să le arate că adevărata măreţie constă în slujire din iubire, într-o reală umilinţă?
Cum putea El să aprindă iubirea în inima lor şi să-i facă în stare să înţeleagă ce dorea să le
spună?
Ucenicii nu făceau nicio mişcare pentru a sluji unul altuia. Iisus a aşteptat un timp, să vadă
ce vor face. Apoi El, Învăţătorul ceresc, S-a ridicat de la masă. Lăsând la o parte veşmântul
care I-ar fi împiedicat mişcările, a luat ştergarul şi S-a încins. Ucenicii priveau surprinşi şi plini
de interes şi, în tăcere, aşteptau să vadă ce va urma. „Apoi a turnat apă într-un lighean şi a
început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.” Fapta
aceasta a deschis ochii ucenicilor. O ruşine şi o amară umilinţă le-au umplut inima. Au înţeles
mustrarea nerostită şi s-au văzut într-o lumină cu totul nouă.
În felul acesta Şi-a arătat Hristos iubirea faţă de ucenici. Spiritul lor egoist L-a umplut de
întristare, dar n-a intrat în dispută cu ei cu privire la problema lor. În schimb, le-a dat o pildă
pe care ei să n-o uite niciodată. Iubirea Lui pentru ei nu putea fi tulburată prea uşor, nici
stinsă. El ştia că Tatăl dăduse toate lucrurile în mâinile Lui şi că El Însuşi venea de la
Dumnezeu şi Se ducea la Dumnezeu. Era deplin conştient de divinitatea Sa, dar a lăsat la o
parte coroana împărătească şi îmbrăcămintea de domn şi a luat chip de rob. Una dintre
ultimele fapte pe care le-a făcut cât a trăit pe pământ a fost aceea de a Se încinge şi de a face o
lucrare de rob.
Înainte de Paşte, Iuda se întâlnise pentru a doua oară cu preoţii şi cărturarii şi se
înţeleseseră să-L dea pe Iisus în mâinile lor. Totuşi, după aceea, s-a amestecat cu ceilalţi
ucenici, ca şi cum n-ar fi fost vinovat de nimic, şi se interesa de lucrările de pregătire pentru
sărbătoare. Ucenicii nu ştiau nimic despre planurile lui Iuda. Numai Iisus putea să-i cunoască
taina. Cu toate acestea, nu l-a demascat. Iisus îl iubea din toată inima. Simţea pentru el
aceeaşi povară ca pentru Ierusalim, când a plâns pentru cetatea nepocăită. Inima Lui plângea:
„Cum pot să te părăsesc?” Puterea constrângătoare a acestei iubiri a fost simţită de Iuda. Când
mâinile Mântuitorului i-au spălat picioarele murdare şi le-au şters cu ştergarul, inima lui Iuda
s-a cutremurat de dorinţa ca atunci şi acolo să-şi mărturisească păcatul. Dar n-a vrut să se
umilească. Şi-a împietrit inima şi nu s-a pocăit, iar vechile porniri, date pentru o clipă la o
parte, au ajuns din nou să-l stăpânească. Iuda s-a simţit jignit de faptul că Hristos le spăla
picioarele ucenicilor. Dacă Iisus Se putea umili în felul acesta, gândea el, nu putea să fie
împăratul lui Israel. Toate speranţele de a fi onorat într-o împărăţie pământească erau acum
spulberate. Iuda era mulţumit că nu se putea câştiga nimic urmându-L pe Hristos. După ce L-
a văzut că Se înjoseşte, cum credea el, s-a decis să se lepede de El şi să susţină că s-a înşelat.
Era stăpânit de un demon şi s-a hotărât să desăvârşească lucrarea pe care o acceptase, de a-L
trăda pe Domnul său.
Alegându-şi locul la masă, Iuda a încercat să se aşeze în frunte, iar Hristos, ca slujitor, l-a
servit primul. Ioan, împotriva căruia Iuda avusese atâta necaz, a fost lăsat la urmă. Dar Ioan
n-a luat lucrul acesta ca pe o mustrare sau o lipsă de consideraţie. Ucenicii au fost foarte mult
mişcaţi, urmărind lucrarea lui Hristos. Când a venit rândul lui Petru, el I-a zis înmărmurit:
„Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Umilinţa lui Hristos i-a sfâşiat inima. Se simţea
cuprins de o mare ruşine la gândul că niciunul dintre ucenici nu făcuse serviciul acesta. „Ce
fac Eu”, i-a zis Hristos, „tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.” Petru nu putea
suporta să-L vadă pe Domnul său, pe care-L considera Fiul lui Dumnezeu, îndeplinind
lucrarea unui slujitor. Tot sufletul lui s-a ridicat împotriva acestei umilinţe. El nu-şi dădea
seama că tocmai pentru aceasta venise Hristos în lume. Cu glasul hotărât, el a zis: „Niciodată
nu-mi vei spăla picioarele!”
Hristos i-a zis lui Petru cu solemnitate: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu
Mine.” Serviciul pe care-l refuza Petru preînchipuia o curăţire mai înaltă. Hristos venise să
spele inima întinată de păcat. Nelăsându-L pe Hristos să-i spele picioarele, Petru refuza
curăţirea mai înaltă, cuprinsă în cea umilă. De fapt, el Îl lepăda pe Domnul său. Nu este o
umilinţă pentru Domnul, dacă este lăsat să lucreze pentru curăţirea noastră. Adevărata
umilinţă este să primeşti cu inima recunoscătoare orice lucrare făcută în favoarea ta şi să
lucrezi cu sârguinţă în slujba lui Hristos.
La cuvintele: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine”, Petru a renunţat la
mândria şi încăpăţânarea sa. El nu putea să suporte gândul despărţirii de Hristos – aceasta ar
fi însemnat pentru el moarte. „Nu numai picioarele”, a zis el, „dar şi mâinile şi capul.” Iisus i-a
zis: „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot.”
Cuvintele acestea înseamnă mai mult decât curăţire trupească. Hristos vorbeşte şi de o
curăţare mai înaltă, care este simbolizată prin cea umilă, a picioarelor. Acela care venea de la
baie era curat, dar picioarele din sandale se umpleau repede de praf şi trebuiau să fie spălate
din nou. La fel şi Petru şi fraţii lui fuseseră spălaţi în marele izvor deschis pentru păcat şi
necurăţie. Hristos îi recunoştea ca fiind ai Lui. Dar ispita îi dusese la rău şi încă aveau nevoie
de harul Lui curăţitor. Când Iisus S-a încins cu ştergarul pentru a spăla praful de pe picioarele
lor, El dorea ca prin acest lucru să spele înstrăinarea, gelozia şi mândria din inimile lor.
Lucrarea aceasta era mult mai de valoare decât spălarea picioarelor lor prăfuite. Cu spiritul pe
care-l aveau atunci, niciunul dintre ei nu era pregătit pentru părtăşia cu Hristos. Până când
nu erau aduşi la umilinţă şi iubire, nu erau pregătiţi să ia parte la cina pascală sau să fie
părtaşi la slujba de amintire, pe care Hristos era gata să o instituie. Inima lor trebuia să fie
curăţită. Mândria şi interesul egoist dăduseră naştere la dezbinare şi ură, dar Iisus îndepărtase
toate acestea la spălarea picioarelor. Se făcuse o schimbare de sentimente. Privind la ei, Iisus
putea să zică: „Voi sunteţi curaţi.” Acum se restabilise legătura dintre inimi, precum şi iubirea
unul faţă de altul. Ei deveniseră umili şi gata să primească învăţătura. În afară de Iuda, fiecare
era gata să cedeze locul cel mai de frunte celuilalt. Acum, cu inima supusă şi recunoscătoare,
puteau primi cuvintele lui Hristos.
La fel ca Petru şi fraţii lui, şi noi am fost spălaţi în sângele lui Hristos, dar adesea curăţia
inimii este întinată prin atingerea de cele rele. Trebuie să venim la Hristos pentru harul Lui
curăţitor. Petru se îngrozea la gândul că mâinile Domnului şi Învăţătorului lor ating picioarele
lui murdare; dar de câte ori nu atingem noi, cu inimile noastre păcătoase şi întinate, inima lui
Hristos! Cât de dureroase sunt pentru El caracterul nostru rău, deşertăciunea şi îngâmfarea
noastră! Totuşi trebuie să aducem la El toate slăbiciunile şi faptele noastre murdare. Numai El
ne poate curăţi. Noi nu suntem pregătiţi pentru părtăşia cu El decât atunci când suntem
curăţiţi prin puterea Lui.
Iisus le-a spus ucenicilor: „Voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.” El spălase picioarele lui Iuda, dar
inima acestui ucenic nu I se predase. Ea nu era curăţită. Iuda nu se supusese lui Hristos.
După ce a spălat picioarele ucenicilor, Hristos Şi-a luat veşmântul, S-a aşezat la masă şi le-
a spus: „Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi: «Învăţătorul şi Domnul», şi bine ziceţi,
căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi
datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum
am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun, că robul nu este mai mare decât domnul său, nici
apostolul mai mare decât cel care l-a trimis.”
Hristos voia ca ucenicii Săi să priceapă că, deşi le spălase picioarele, aceasta nu-I lua
nicidecum ceva din demnitate. „Voi Mă numiţi «Învăţătorul şi Domnul», şi bine ziceţi, căci
sunt.” Şi, fiind cu mult superior, El a dat acestui serviciu frumuseţe şi însemnătate. Nimeni nu
era atât de înălţat ca Hristos şi, cu toate acestea, El S-a coborât să facă lucrarea cea mai
umilă. Pentru ca poporul Său să nu fie rătăcit de egoismul care se află de obicei în inima
firească şi care se întăreşte prin slujirea de sine, Hristos Însuşi a dat pilda umilinţei. El n-a
vrut să lase lucrul acesta pe seama omului. L-a socotit atât de important, încât El Însuşi, Cel
egal cu Dumnezeu, le-a slujit ucenicilor. În timp ce ei se certau pentru locul cel mai de frunte,
Acela înaintea căruia trebuie să se plece orice genunchi, Cel pe care îngerii slavei Îl slujesc cu
cinste, S-a plecat să spele picioarele acelora care Îl numeau Domn. El a spălat chiar şi
picioarele celui care L-a vândut.
În viaţa şi învăţăturile Sale, Hristos a dat o pildă desăvârşită de slujire neegoistă, care îşi are
originea în Dumnezeu. Cel Preaînalt nu trăieşte pentru Sine. Prin faptul că a creat lumea şi că
menţine toate lucrurile, El slujeşte fără încetare altora. „El face să răsară soarele Său peste cei
răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5:45). Dumnezeu a
încredinţat Fiului Său acest ideal al slujirii. Lui Iisus I s-a dat să stea în fruntea omenirii,
pentru ca, prin pilda Sa, să-i înveţe pe alţii ce înseamnă să slujească. Întreaga Lui viaţă a fost
condusă de legea slujirii. El i-a slujit pe toţi, a servit tuturor. În felul acesta, El a trăit Legea lui
Dumnezeu şi, prin exemplul Său, ne-a arătat cum să ascultăm de ea.
Deseori, Iisus încercase să stabilească principiul acesta între ucenici. Când Iacov şi Ioan
ceruseră să li se dea locul de frunte, El a spus: „Oricine vrea să fie mai mare între voi, să fie
slujitorul vostru” (Matei 20:26). În Împărăţia Mea n-are loc principiul preferinţei şi al
supremaţiei. Singura măreţie este măreţia umilinţei. Singura deosebire este dată de
devotamentul cu care le slujim altora.
Acum, după ce spălase picioarele ucenicilor, El a zis: „V-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi
cum am făcut Eu.” În cuvintele acestea, Hristos nu recomanda doar simpla ospitalitate. Era de
înţeles mai mult decât simpla spălare a picioarelor oaspeţilor de praful drumului. Hristos
instituia acum o slujbă religioasă. Prin fapta Domnului, ceremonia aceasta a umilinţei a
devenit una dintre rânduielile consacrate. Trebuia să fie practicată de ucenici, ca să păstreze
totdeauna în minte învăţătura Lui despre umilinţă şi slujire.
Această orânduire a fost instituită de Hristos ca o pregătire pentru Cina Domnului. Câtă
vreme se cultivă mândria, discordia şi lupta pentru întâietate, inima nu poate să intre în
părtăşie cu Hristos. Noi nu suntem pregătiţi să primim împărtăşirea cu trupul şi sângele Lui.
De aceea, Hristos a rânduit ca mai întâi să se comemoreze scena umilinţei Sale.
Când vin la acest act, copiii lui Dumnezeu trebuie să-şi aducă aminte de cuvintele rostite de
Domnul vieţii şi al slavei: „Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi: «Învăţătorul şi
Domnul», şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat
picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o
pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun, că robul nu este mai
mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi lucrurile
acestea, ferice de voi, dacă le faceţi.” În om există tendinţa să se preţuiască pe sine mai mult
decât pe fratele lui, să lucreze pentru sine, să caute locul cel mai de frunte şi, deseori, aceasta
are ca rezultat bănuieli rele şi amărăciune. Orânduirea care precedă Cina Domnului are ca
scop să îndepărteze neînţelegerile acestea, să-l scoată pe om din egoismul lui, să-l coboare de
pe picioroangele înălţării de sine, să-l aducă la umilinţa inimii, care îl va face să-l slujească pe
fratele său.
Cel Sfânt, care veghează din cer, este prezent la această ocazie pentru a ne ajuta să ne
cercetăm inimile, pentru a ne convinge de păcat, dar şi pentru a ne da asigurarea iertării
păcatelor. Hristos este acolo în plinătatea harului Său, pentru a schimba curentul gândurilor
care au alergat pe drumurile egoismului. Duhul Sfânt înviorează simţurile acelora care
urmează pilda Domnului lor. Când ni se reaminteşte cât de mult S-a umilit Mântuitorul pentru
noi, gândurile se leagă între ele; un lanţ de amintiri este redeşteptat, amintiri despre marea
bunătate a lui Dumnezeu şi despre bunătatea şi duioşia prietenilor de pe pământ.
Binecuvântări uitate, îndurări de care s-a abuzat, bunătate trecută cu vederea sunt readuse în
minte. Rădăcinile de amărăciune, care au înăbuşit planta scumpă a iubirii în inimile noastre,
ies la iveală. Defectele de caracter, neglijarea datoriilor, nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu,
răceala faţă de fraţii noştri ne sunt reamintite. Păcatul este văzut în lumina în care-l priveşte
Dumnezeu. Gândurile noastre nu sunt gânduri de mulţumire de sine, ci de mustrare aspră şi
umilire. Mintea este umplută de energie, pentru a dărâma orice piatră ce a provocat
înstrăinarea. Gândurile rele şi vorbirea de rău sunt îndepărtate. Păcatele sunt mărturisite şi
sunt iertate. Harul îmblânzitor al lui Hristos pătrunde în fiecare suflet şi iubirea lui Hristos
atrage inimile într-o binecuvântată unire.
Când, în felul acesta, s-a învăţat ceea ce trebuia din serviciul pregătitor, se trezeşte dorinţa
după o viaţă spirituală mai înaltă. La dorinţa aceasta va răspunde Martorul divin. Sufletul va fi
înălţat. Noi putem lua parte la împărtăşire, având convingerea că păcatele ne sunt iertate.
Lumina neprihănirii lui Hristos va umple cămările minţii noastre şi templul sufletului nostru.
Noi Îl privim pe „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).
Pentru cei care primesc spiritul acestei slujiri, niciodată serviciul pregătitor nu poate deveni
o simplă ceremonie. Învăţătura lui neîntreruptă va fi: „În iubire, slujiţi unii altora” (Galateni
5:13). Spălând picioarele ucenicilor, Hristos a dovedit că ar dori să îndeplinească orice slujire,
oricât de umilă, care ar putea să facă din ei moştenitori împreună cu El ai bogăţiei veşnice din
tezaurul cerului. Săvârşind acest ritual, ucenicii se angajau să-i slujească în acelaşi fel pe fraţii
lor. Ori de câte ori rânduiala aceasta este îndeplinită aşa cum trebuie, copiii lui Dumnezeu
sunt aduşi într-o sfântă părtăşie, prin care fiecare este ajutat şi binecuvântat. Ei făgăduiesc
să-şi dedice viaţa unei slujiri neegoiste. Şi aceasta nu numai între ei. Câmpul lor de lucru este
tot atât de întins ca al Domnului lor. Lumea este plină de oameni care au nevoie de slujirea
noastră. Oamenii săraci, nevoiaşi, ignoranţi se găsesc peste tot. Cei care au avut părtăşie cu
Hristos în camera de sus vor merge să servească aşa cum a făcut El.
Iisus, Cel slujit de toţi, a venit să fie Slujitorul tuturor. Şi datorită faptului că a slujit
tuturor, El va fi din nou slujit şi onorat de toţi. Iar cei care vor să aibă parte de însuşirile Lui
dumnezeieşti şi să se împărtăşească de bucuria Lui de a vedea suflete mântuite trebuie să
urmeze pilda Lui de slujire neegoistă.
Toate acestea sunt cuprinse în cuvintele lui Hristos: „Pildă v-am dat, ca să faceţi aşa cum v-
am făcut Eu.” Acesta a fost scopul serviciului stabilit de El. Şi El zice: „Dacă ştiţi aceste
lucruri”, dacă vă este cunoscut scopul învăţăturii, „ferice de voi, dacă le faceţi.”
 CAPITOLUL 72

ÎN AMINTIREA MEA

D
omnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi, după ce a mulţumit lui
Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge
pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.» Tot astfel, după cină, a luat
paharul şi a zis: «Acest pahar este legământul cel nou, în sângele Meu; să faceţi lucrul
acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.» Pentru că, ori de câte ori
mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni
El” (1 Corinteni 11:23-26).
Hristos Se afla la trecerea dintre cele două sisteme şi cele două mari sărbători ale lor. El,
Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, era gata să Se ofere ca jertfă pentru păcat, urmând ca, în
felul acesta, să pună capăt sistemului de simboluri şi ceremonii care, de patru mii de ani,
arătau spre moartea Lui. În timp ce mânca Paştele cu ucenicii, a instituit în locul acestui
sistem slujba care avea să amintească de jertfa cea mare. Sărbătoarea naţională a iudeilor
trebuia să fie desfiinţată pentru totdeauna. Slujba rânduită de Hristos trebuia să fie îndeplinită
de urmaşii Lui în toate ţările, în toate timpurile.
Paştele fusese rânduit ca amintire a eliberării lui Israel din robia egipteană. Dumnezeu
dăduse îndrumarea ca, în fiecare an, atunci când copiii întrebau ce înseamnă aceste lucruri,
să li se povestească din nou cele întâmplate. În felul acesta, minunata eliberare urma să se
păstreze vie în amintirea tuturor. Orânduirea Cinei Domnului a fost dată pentru a comemora
marea eliberare săvârşită prin moartea Domnului Hristos. Această orânduire trebuie să se
serbeze până la a Doua Sa Venire în slavă şi putere. Ea este mijlocul prin care putem păstra
mereu în minte marea Lui lucrare, făcută pentru noi.
Când au fost eliberaţi din Egipt, copiii lui Israel au mâncat Paştele stând în picioare, având
mijlocul încins şi toiegele în mâini, gata de drum. Felul în care ei serbau această orânduire
reflecta starea lor, deoarece ei urmau să fie izgoniţi din ţara Egiptului şi să înceapă călătoria
grea şi chinuitoare prin pustie. Dar, pe vremea lui Hristos, lucrurile se schimbaseră. De-acum,
ei nu mai urmau să fie izgoniţi dintr-o ţară străină, ci locuiau în ţara lor. Potrivit cu
posibilitatea de odihnă ce li se dăduse, oamenii participau la Paşte într-o poziţie diferită. În
jurul mesei erau aşezate paturi, iar oaspeţii erau întinşi, sprijinindu-se pe mâna stângă, iar
dreapta o aveau liberă pentru a mânca. În poziţia aceasta, un mesean putea să-şi aşeze capul
pe pieptul celui care se găsea alături de el, iar picioarele, ajungând la marginea patului, puteau
fi spălate de cineva care trecea pe dinafara cercului.
Hristos era încă la masa pe care fusese aşezată cina pascală. Pâinile nedospite, folosite la
Paşte, erau în faţa Lui. Vinul pascal nefermentat era pe masă. Hristos foloseşte aceste
simboluri pentru a reprezenta jertfa Sa fără pată. Niciun lucru stricat prin fermentare,
simbolul păcatului şi al morţii, nu putea să reprezinte „Mielul fără cusur şi fără prihană” (1
Petru 1:19).
„Pe când mâncau ei, Iisus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o
ucenicilor, zicând: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.» Apoi a luat un pahar şi, după ce a
mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: «Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu,
sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun
că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi
nou, în Împărăţia Tatălui Meu.»”
Iuda, trădătorul, era de faţă la serviciul sfânt. El a primit de la Iisus simbolurile trupului
Său frânt şi sângelui Său vărsat. El a auzit: „Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Şi
cum stătea acolo, chiar în faţa Mielului lui Dumnezeu, vânzătorul punea la cale planurile lui
întunecate şi nutrea gânduri încăpăţânate, de răzbunare.
Cu prilejul spălării picioarelor, Hristos dăduse dovezi convingătoare că înţelesese caracterul
lui Iuda. „Voi nu sunteţi toţi curaţi” (Ioan 13:11), spusese El. Cuvintele acestea l-au convins pe
falsul discipol că Hristos îi citise tainele inimii. De data aceasta, Hristos a vorbit mai lămurit.
În timp ce ei erau aşezaţi la masă, El a zis privind spre ucenicii Săi: „Nu vorbesc despre voi toţi;
cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Scriptura, care zice: «Cel ce
mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.»”
Nici de data aceasta ucenicii nu l-au bănuit pe Iuda. Dar au văzut că Hristos era foarte
tulburat. Un nor de tristeţe s-a aşezat asupra lor, ca un fel de presimţire a unei îngrozitoare
nenorociri, a cărei natură n-o înţelegeau. În timp ce mâncau în tăcere, Iisus a zis: „Adevărat,
adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.” Auzind aceste cuvinte, au fost cuprinşi de
uimire şi întristare. Nu înţelegeau cum L-ar fi putut trăda unul dintre ei pe Învăţătorul divin.
Din ce cauză să-L trădeze? Şi cui? Inima cui putea să dea naştere unui asemenea plan?
Desigur că nu putea fi unul dintre cei doisprezece, care avuseseră privilegiul, mai mult decât
ceilalţi, de a asculta învăţăturile Lui, care se împărtăşiseră de minunata Lui iubire şi faţă de
care El arătase atâta bunătate, aducându-i într-o comuniune atât de strânsă cu El!
Dându-şi seama de însemnătatea cuvintelor Lui şi amintindu-şi că El spusese întotdeauna
adevărul, au fost cuprinşi de teamă şi neîncredere. Au început să-şi cerceteze inimile, ca să
vadă dacă nu aveau vreun gând împotriva Învăţătorului lor. Cu cea mai chinuitoare emoţie, au
întrebat unul după altul: „Doamne, sunt eu?” Dar Iuda stătea tăcut. Ioan, în adâncă tulburare,
în cele din urmă a întrebat: „Doamne, cine este?” Şi Iisus a răspuns: „Cel ce a întins cu Mine
mâna în blid, acela Mă va vinde. Negreşit, Fiul omului Se duce după cum este scris despre El.
Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi
născut!” Ucenicii îşi cercetaseră îndeaproape feţele unii altora în timp ce întrebau: „Nu cumva
sunt eu?” Şi tăcerea lui Iuda atrăsese toate privirile asupra lui. În încurcătura de întrebări şi
expresii de uimire, Iuda nu auzise cuvintele prin care Iisus răspunsese la întrebarea lui Ioan.
Dar acum, pentru a scăpa de privirile cercetătoare ale ucenicilor, a întrebat şi el, cum făcuseră
ceilalţi: „Doamne, sunt eu?” Iisus i-a răspuns cu gravitate: „Tu eşti.”
Surprins şi încurcat de demascarea planului, Iuda s-a ridicat în grabă şi a părăsit camera.
„Iisus i-a zis: «Ce ai să faci, fă repede»… Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă.
Era noapte.” Era într-adevăr noapte pentru trădător, atunci când a plecat de la Hristos, în
întunericul de afară.
Până să facă pasul acesta, Iuda a mai avut posibilitatea pocăinţei. Dar, când a plecat din
faţa Domnului său şi de lângă cei care erau ucenici împreună cu el, hotărârea definitivă fusese
luată. El trecuse hotarul acestei ultime posibilităţi.
Minunată a fost îndelunga răbdare a lui Iisus în purtarea Lui cu acest suflet ispitit. Nu a
fost lăsat nefăcut nimic din ceea ce l-ar fi putut salva pe Iuda. După ce Iuda se angajase de
două ori să-L trădeze pe Domnul său, Iisus i-a dat încă o ocazie să se pocăiască. Citind planul
tainic din inima vânzătorului Său, Hristos i-a dat lui Iuda ultima dovadă convingătoare despre
divinitatea Lui. Aceasta a fost pentru falsul ucenic cea din urmă chemare la pocăinţă. Nu a fost
cruţat niciun apel pe care inima de Dumnezeu-om îl putea face. Valurile milei, aruncate înapoi
de îngâmfarea încăpăţânată, se întorceau ca un flux şi mai puternic de iubire copleşitoare. Cu
toate că a fost surprins şi alarmat pentru că i s-a descoperit vinovăţia, Iuda a devenit şi mai
hotărât. De la cina sfântă a plecat să desăvârşească trădarea.
Rostind vaiul asupra lui Iuda, Hristos avusese încă un gând plin de milă faţă de ucenici. El
le-a dat în felul acesta dovada cea mai mare a mesianităţii Sale. „Vă spun lucrul acesta de pe
acum, înainte ca să se întâmple”, a zis El, „pentru ca atunci când se va întâmpla să credeţi că
EU SUNT.” Dacă Iisus ar fi tăcut, lăsând să se înţeleagă că nu ştie ce avea să I se întâmple,
ucenicii ar fi putut crede că Învăţătorul lor nu are prevedere dumnezeiască şi a fost surprins şi
trădat în mâinile gloatei ucigaşe. Cu un an înainte, Iisus le spusese ucenicilor că a ales
doisprezece şi că unul era diavol. Acum, cuvintele Lui către Iuda, arătând că trădarea acestuia
Îi era pe deplin cunoscută, urmau să-i întărească în credinţă pe adevăraţii urmaşi ai lui
Hristos în timpul umilinţei Lui. Iar când Iuda trebuia să ajungă la groaznicul lui sfârşit, ei
urmau să-şi reamintească de vaiul pe care Iisus îl pronunţase asupra trădătorului.
Dar Mântuitorul mai avea un scop. El nu-Şi retrăsese harul de la acela pe care-l ştia că este
un trădător. Ucenicii nu înţeleseseră cuvintele Lui, când El spusese la spălarea picioarelor:
„Voi nu sunteţi toţi curaţi” şi nici atunci când, fiind la masă, El declarase: „Cel ce mănâncă
pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea” (Ioan 13:11,18). Dar după aceea, când au
înţeles sensul acestor cuvinte, ucenicii au avut ocazia să mediteze la răbdarea şi harul lui
Dumnezeu faţă de cel ce greşise atât de mult.
Deşi îl cunoscuse pe Iuda de la început, Iisus i-a spălat picioarele, iar trădătorul avusese
privilegiul de a se uni cu Hristos prin împărtăşirea la actul cel sfânt. Un Mântuitor îndelung
răbdător a folosit orice mijloc de a-l atrage pe păcătos ca să-l primească, să-l facă să se
pocăiască şi să fie curăţit de pângărirea păcatului. Pilda aceasta este pentru noi. Când
presupunem despre cineva că este în rătăcire şi păcat, nu trebuie să ne despărţim de el. Nu
trebuie ca, printr-o nepăsătoare despărţire, să-l lăsăm pradă ispitei sau să-l izgonim pe câmpul
de luptă al lui Satana. Nu aceasta este metoda lui Hristos. Datorită faptului că ucenicii erau
rătăciţi şi plini de greşeli, El le-a spălat picioarele şi, în felul acesta, toţi, în afară de unul dintre
cei doisprezece, au fost aduşi la pocăinţă.
Exemplul lui Hristos nu îngăduie ca cineva să fie exclus de la masa Domnului. Este
adevărat că păcatul cunoscut îl exclude pe păcătos. Acest fapt este arătat clar de Duhul Sfânt
(1 Corinteni 5:11). Dar, dincolo de aceasta, nimeni nu trebuie să judece. Dumnezeu n-a lăsat
în seama oamenilor să spună cine poate să ia parte la asemenea ocazii. Pentru că cine poate să
citească inimile? Cine poate deosebi grâul de neghină? „Fiecare să se cerceteze dar pe sine
însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta.” Deoarece „oricine
mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat de trupul şi
sângele Domnului.” „Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu
deosebeşte trupul Domnului” (1 Corinteni 11:28,27,29).
Când credincioşii se adună să serbeze sfintele rânduieli, sunt de faţă soli nevăzuţi de ochii
omeneşti. În adunare poate să fie un Iuda şi, în cazul acesta, sunt acolo soli de la domnul
întunericului, deoarece ei îi însoţesc pe toţi aceia care nu se lasă conduşi de Duhul Sfânt.
Îngeri cereşti sunt şi ei de faţă. Aceşti vizitatori nevăzuţi sunt prezenţi în orice ocazie de felul
acesta. Pot veni în adunare oameni care nu sunt cu toată inima slujitori ai adevărului şi ai
sfinţeniei, dar care ar dori să ia parte la actul sfânt. Lor nu trebuie să li se spună că nu au
voie. Sunt de faţă martori care erau şi atunci când Iisus a spălat picioarele ucenicilor şi ale lui
Iuda. Ochi mai presus de cei omeneşti privesc scena.
Hristos este prezent prin Duhul Său cel Sfânt pentru a pune sigiliul asupra întocmirilor
Sale. El este acolo pentru a convinge şi înduioşa inima. Nu-I scapă niciun gând de întristare. El
îi aşteaptă pe cei pocăiţi şi cu inima zdrobită. Totul este pregătit pentru primirea unui astfel de
suflet. Acela care a spălat picioarele lui Iuda doreşte să spele orice inimă de întinarea
păcatului.
Nimeni nu trebuie să se retragă de la împărtăşire pentru că sunt de faţă persoane
nevrednice. Se cere de la fiecare ucenic să participe în mod public şi să mărturisească în felul
acesta că Îl primeşte pe Hristos ca Mântuitor personal. Tocmai în aceste întocmiri ale Sale,
Hristos Se întâlneşte cu poporul Său şi îi dă puteri prin prezenţa Sa. Se poate ca mâini şi inimi
întinate să servească Cina, totuşi Hristos Însuşi îi serveşte pe copiii Săi. Toţi cei care vin cu
credinţă la El vor fi foarte mult binecuvântaţi. Toţi cei care neglijează aceste ocazii de privilegii
dumnezeieşti vor pierde. Despre ei se poate spune foarte bine: „Voi nu sunteţi cu toţii curaţi.”
 Împărţind cu ucenicii pâinea şi vinul, Hristos S-a obligat să le fie Răscumpărător. El le-a
încredinţat Noul Legământ, prin care toţi cei care Îl primesc devin copii ai lui Dumnezeu şi
moştenitori împreună cu Hristos. Prin acest legământ, primesc orice binecuvântare pe care
cerul o poate da pentru viaţa aceasta şi pentru cea viitoare. Acest act al legământului trebuie
să fie ratificat cu sângele lui Hristos. Iar aducerea la îndeplinire a actului sfânt trebuia să le
amintească ucenicilor jertfa Sa nemărginită, adusă pentru fiecare ca o parte din marele întreg
al neamului omenesc decăzut.
Dar serviciul de împărtăşire nu trebuie să fie o ocazie de întristare. Nu acesta a fost scopul
lui. Când ucenicii Domnului se adună în jurul mesei Sale, nu trebuie să-şi amintească de
slăbiciunile lor, nici să le deplângă. Nu trebuie să se ocupe de experienţele lor religioase
trecute, fie că acestea sunt înălţătoare, fie că sunt descurajatoare. Nu trebuie să dezgroape
neînţelegerile cu fraţii lor. Serviciul pregătitor a cuprins toate acestea. Totul s-a făcut înainte:
cercetarea de sine, mărturisirea păcatelor, rezolvarea neînţelegerilor. Acum, ucenicii vin să-L
întâlnească pe Hristos. Ei nu trebuie să stea în umbra crucii, ci în lumina ei mântuitoare.
Trebuie să-şi deschidă sufletul în faţa razelor strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Cu inima
curăţită prin sângele scump al lui Hristos, în deplină cunoştinţă a prezenţei Lui, deşi nevăzut,
ei urmează să audă cuvintele: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea”
(Ioan 14:27).
Domnul nostru zice: Când eşti convins de păcat, adu-ţi aminte că Eu am murit pentru tine.
Când eşti urmărit, persecutat şi întristat pentru Numele Meu şi pentru Evanghelie, adu-ţi
aminte de iubirea Mea atât de mare, încât pentru tine Mi-am dat viaţa. Când îndatoririle tale îţi
par prea aspre şi dureroase şi poverile prea greu de purtat, adu-ţi aminte că pentru tine am
purtat crucea, dispreţuind ruşinea. Când inima ta se strânge de teama celor ce-i stau în faţă,
aminteşte-ţi că Răscumpărătorul tău trăieşte, ca să mijlocească pentru tine.
Serviciul de împărtăşire arată spre a doua venire a lui Hristos. El a fost destinat să ţină vie
în mintea ucenicilor tocmai această nădejde. Ori de câte ori se întâlneau pentru a comemora
moartea Lui, îşi reaminteau cum „El a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-
a dat, zicând: «Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou,
care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea
din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.»” În
necazul lor, ei au găsit mângâiere în speranţa că El va reveni. Nepreţuit a fost pentru ei gândul:
„Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea
Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:26).
Acestea sunt lucrurile pe care niciodată nu trebuie să le uităm. Iubirea lui Hristos, cu
puterea ei constrângătoare, trebuie să fie păstrată vie în amintirea noastră. Hristos a instituit
acest serviciu divin pentru ca el să ne poată vorbi despre iubirea lui Dumnezeu care a fost
manifestată în favoarea noastră. Nu poate fi nicio unire între sufletele noastre şi Dumnezeu,
decât prin Hristos. Iubirea şi unirea dintre fraţi trebuie să fie cimentate şi făcute veşnice prin
iubirea lui Iisus. Şi, pentru a face ca iubirea Lui să aibă efect asupra noastră nu era de ajuns
nimic altceva decât moartea lui Hristos. Numai prin faptul că El a murit putem noi să privim
cu bucurie la a doua Lui venire. Jertfa Lui este centrul nădejdii noastre. De ea trebuie să ne
prindem credinţa.
Orânduielile care scot la iveală umilinţa şi suferinţa Domnului nostru sunt socotite prea
mult ca forme. Ele au fost instituite cu un scop. Simţurile noastre trebuie să fie înviorate ca să
ne putem da seama de taina evlaviei. Toţi au privilegiul să înţeleagă, mai mult decât o fac,
suferinţele ispăşitoare ale lui Hristos. „După cum Moise a înălţat şarpele în pustie”, aşa a fost
înălţat şi Fiul omului, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan
3:14,15). Trebuie să privim la crucea de pe Golgota, pe care stă Mântuitorul muribund.
Interesele noastre veşnice cer să ne dovedim credinţa în Hristos.
Domnul nostru a zis: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-
aveţi viaţa în voi înşivă… Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este cu
adevărat o băutură” (Ioan 6:53-55). Lucrul acesta este adevărat şi pentru viaţa noastră fizică.
Datorăm chiar şi viaţa aceasta pământească morţii lui Hristos. Pâinea pe care o mâncăm este
cumpărată prin trupul Lui frânt. Apa pe care o bem este cumpărată prin sângele Lui vărsat.
Nimeni, sfânt sau păcătos, nu mănâncă hrana zilnică fără a se hrăni cu trupul şi sângele lui
Hristos. Crucea de pe Calvar este gravată pe fiecare pâine. Se oglindeşte în fiecare izvor de apă.
Toate acestea le-a spus Iisus când a rânduit simbolurile marii Sale jertfe. Lumina care
străluceşte de la serviciul de împărtăşire din camera de sus sfinţeşte hrana pentru viaţa
noastră zilnică. Masa familiei ajunge ca masa Domnului şi fiecare masă e un act sfânt.
Şi cu atât mai bine putem să aplicăm cuvintele lui Hristos asupra naturii noastre spirituale.
El spune: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică.” Numai când
primim viaţa, aşa cum s-a dăruit pe crucea de pe Golgota, putem să trăim viaţa de sfinţenie. Şi
primim această viaţă primind Cuvântul Său şi făcând lucrurile pe care El le-a poruncit. În felul
acesta, ajungem una cu El. „Cine mănâncă trupul Meu”, zice El, „şi bea sângele Meu, rămâne
în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc
prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine” (Ioan 6:54,56,57). La
sfânta împărtăşire, se aplică textul acesta în chip deosebit. Când, prin credinţă, contemplăm
jertfa cea mare a Domnului nostru, sufletul asimilează viaţa spirituală a lui Hristos. Sufletul
acesta va primi putere spirituală din orice împărtăşire. Slujba aceasta stabileşte o legătură vie,
prin care credinciosul este legat de Hristos şi, în felul acesta, este legat de Tatăl. Într-un sens
deosebit, ea formează o legătură între fiinţele omeneşti dependente şi Dumnezeu, Cel de care
depinde viaţa lor.
Când primim pâinea şi vinul, care simbolizează trupul frânt al lui Hristos şi sângele Lui
vărsat, în imaginaţie, trăim scena împărtăşirii din camera de sus. Ni se pare că trecem şi noi
prin grădina sfinţită de agonia Aceluia care a purtat păcatele lumii. Suntem şi noi martori la
lupta prin care s-a câştigat împăcarea noastră cu Dumnezeu. Hristos ne este arătat ca răstignit
între noi.
Privind la Răscumpărătorul răstignit, noi înţelegem mai bine măreţia şi însemnătatea jertfei
aduse de Maiestatea cerului. Planul mântuirii este slăvit înaintea noastră şi gândul despre
Golgota trezeşte în inima noastră emoţii vii şi sfinte. În inimile şi pe buzele noastre vor fi laude
pentru Dumnezeu şi pentru Miel; mândria şi adorarea de sine nu pot să crească în sufletul
care păstrează o vie amintire a celor petrecute pe Golgota.
Acela care priveşte iubirea inegalabilă a Mântuitorului va fi înălţat în gând, curăţit în inimă
şi transformat în caracter. El va merge în lume spre a fi o lumină, pentru a reflecta într-o
anumită măsură această tainică iubire. Cu cât contemplăm mai mult crucea lui Hristos, cu
atât mai mult ne vom însuşi vorbirea apostolului, când a zis: „Departe de mine gândul să mă
laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită
faţă de mine şi eu faţă de lume!” (Galateni 6:14)
 CAPITOLUL 73

„SĂ NU VI SE TULBURE INIMA”

P
rivind la ucenicii Săi cu iubire dumnezeiască şi cu cea mai blândă simpatie, Hristos a zis:
„Acum Fiul omului a fost proslăvit, şi Dumnezeu a fost proslăvit în El.” Iuda părăsise
camera de sus şi Hristos era numai cu cei unsprezece. El Se pregătea să le vorbească
despre apropiata Sa despărţire de ei; dar, înainte de a face aceasta, le-a arătat ţinta cea
mare a lucrării Lui, pe care a avut-o totdeauna înaintea Sa. Bucuria Lui era că toată
umilinţa şi suferinţa Lui aveau să preamărească Numele Tatălui. Către acest lucru a îndreptat
Iisus mai întâi gândurile ucenicilor.
Apoi, adresându-li-Se prin cuvântul plin de iubire: „Copilaşilor”, le-a zis: „Mai sunt puţin cu
voi. Mă veţi căuta şi, cum am spus iudeilor că, unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă spun
şi vouă acum.”
Ucenicii nu s-au bucurat când au auzit aceasta. Teama a pus stăpânire pe ei. Ei s-au strâns
lângă Mântuitorul. Stăpânul şi Domnul lor, iubitul lor Învăţător şi Prieten, le era mai scump
decât viaţa. La El căutaseră ajutor în toate necazurile lor şi mângâiere în întristările şi
descurajările lor. Acum avea să-i lase – rămâneau ca o grupă singuratică şi neajutorată.
Presimţirile care le umpleau inimile erau întunecate.
Dar cuvintele adresate lor de Mântuitorul erau pline de nădejde. El ştia că urmau să fie
asaltaţi de vrăjmaşul şi că viclenia lui Satana are cel mai mare succes împotriva celor apăsaţi
de greutăţi. De aceea, le-a îndreptat atenţia de la „lucrurile care se văd” la „cele ce nu se văd”
(2 Corinteni 4:18). El le-a îndreptat gândurile de la exilul pământesc către căminul ceresc.
„Să nu vi se tulbure inima”, a zis El. „Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine.
În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă
pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua
cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi. Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo.” În
lume am venit pentru binele vostru. Lucrez acum pentru voi. Chiar dacă plec de aici, tot
pentru binele vostru voi lucra, cu toată sârguinţa. Am venit în lume ca să Mă descopăr vouă,
pentru ca voi să credeţi. Mă duc la Tatăl ca să conlucrez cu El în favoarea voastră. Scopul
plecării lui Hristos era altul decât acela de care se temeau ucenicii. Plecarea Sa nu însemna
despărţire pentru totdeauna. El Se ducea să pregătească un loc pentru ei, să vină iarăşi şi să-i
primească la Sine. În timp ce clădea locaşuri pentru ei, ucenicii urmau să îşi dezvolte caractere
asemănătoare celui ceresc.
Ucenicii erau încă nedumeriţi. Toma, frământat mereu de îndoieli, a zis: „Doamne, nu ştim
unde Te duci; cum putem să ştim calea într-acolo?” Iisus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi
Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut
şi pe Tatăl Meu. Şi, de acum încolo, Îl veţi cunoaşte: şi L-aţi şi văzut.”
Nu sunt multe căi către cer. Nu se poate ca fiecare să-şi aleagă drumul său. Hristos zice:
„Eu sunt Calea… Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Chiar de atunci de când s-a
predicat întâi Evanghelia, când în Eden s-a declarat că sămânţa femeii va sfărâma capul
şarpelui, Hristos a fost înălţat ca fiind calea, adevărul şi viaţa. El a fost calea pe când trăia
Adam, când Abel I-a înfăţişat lui Dumnezeu sângele mielului înjunghiat, care reprezenta
sângele Mântuitorului. Hristos a fost calea prin care au fost mântuiţi patriarhii şi profeţii. El
este singura cale pe care putem ajunge la Dumnezeu.
 „Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de-acum încolo Îl veţi
cunoaşte; şi L-aţi şi văzut.” Dar nici acum ucenicii n-au înţeles. „Doamne, arată-ne pe Tatăl”, a
exclamat Filip, „şi ne este de ajuns!”
Uimit de nepriceperea lui, Hristos a întrebat cu o dureroasă surprindere: „De atâta vreme
sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?” Este cu putinţă să nu-L vezi pe Tatăl în lucrările pe
care le face prin Mine? Nu crezi că am venit să mărturisesc despre Tatăl? „Cum zici tu dar:
«Arată-ne pe Tatăl»? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.” Domnul Hristos n-a încetat să
fie Dumnezeu când a devenit om. Cu toate că Se umilise, luând chip de om, El Îşi păstrase
natura divină. Numai Hristos putea să-L reprezinte pe Tatăl între oameni, iar ucenicii
avuseseră privilegiul să privească această reprezentare timp de peste trei ani.
„Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările
acestea.” Credinţa lor se putea sprijini pe dovada dată de lucrările lui Hristos, lucrări pe care
niciun om nu le-ar fi putut face vreodată de la sine. Lucrările lui Hristos mărturiseau despre
dumnezeirea Lui. Prin El, Tatăl li se descoperise oamenilor.
Dacă ucenicii ar fi crezut în această legătură vitală dintre Tatăl şi Fiul, credinţa nu i-ar fi
părăsit atunci când au văzut suferinţa şi moartea lui Hristos pentru a salva o lume gata să
piară. Hristos căuta să-i conducă de la starea lor de credinţă slabă la experienţa pe care ar fi
câştigat-o, dacă şi-ar fi dat seama cu adevărat de ceea ce era El – Dumnezeu în trup omenesc.
El dorea ca ei să-şi dea seama că trebuie să fie conduşi la Dumnezeu prin credinţă, iar aceasta
să rămână ancorată în El. Cu câtă râvnă şi stăruinţă a căutat Mântuitorul nostru plin de milă
să-i pregătească pe ucenici pentru furtuna de ispite care urma să se abată curând asupra lor!
Ar fi dorit ca ei să fie ascunşi cu El în Dumnezeu.
Când Hristos spunea aceste cuvinte, slava lui Dumnezeu strălucea pe faţa Sa şi toţi cei
prezenţi simţeau o teamă sfântă când ascultau cu atenţia încordată cuvintele Lui. Inima lor era
atrasă şi mai puternic spre El şi, în timp ce erau atraşi cu o iubire mai mare către Hristos,
erau atraşi şi unul către altul. Simţeau că cerul era foarte aproape şi că vorbele pe care le
ascultau erau o solie pentru ei de la Părintele ceresc.
„Adevărat, adevărat vă spun”, a continuat Hristos, „că cine crede în Mine va face şi el
lucrările pe care le fac Eu.” Mântuitorul dorea foarte mult ca ucenicii Săi să înţeleagă scopul
pentru care natura Lui dumnezeiască era unită cu natura omenească. El a venit în lume ca să
arate slava lui Dumnezeu, pentru ca omul să fie înălţat prin puterea ei recreatoare. Dumnezeu
Se descoperea în El, pentru ca El să Se descopere în ei. Iisus n-a dat pe faţă însuşiri şi nu S-a
folosit de puteri pe care omul n-ar putea să le aibă, prin credinţa în El. Toţi urmaşii Lui pot
avea natura Lui omenească desăvârşită, dacă se vor supune lui Dumnezeu ca El.
„Va face lucrări şi mai mari decât acestea; pentru că Eu Mă duc la Tatăl.” Prin aceasta,
Hristos nu voia să spună că lucrarea ucenicilor Săi va avea un caracter mai înalt decât a Sa,
dar că va fi mai întinsă. El nu S-a referit numai la săvârşirea de minuni, ci la tot ceea ce urma
să aibă loc sub lucrarea Duhului Sfânt.
După înălţarea Domnului, ucenicii şi-au dat seama de împlinirea făgăduinţei Sale. Scenele
răstignirii, învierii şi înălţării lui Hristos erau pentru ei realităţi vii. Ei au văzut că profeţiile s-
au împlinit aşa cum stătea scris. Au cercetat Scripturile şi au primit învăţătura lor cu o
credinţă şi o siguranţă necunoscute mai înainte. Ştiau că Învăţătorul lor divin era exact ceea ce
pretinsese că este. În timp ce îşi povesteau experienţele şi slăveau iubirea lui Dumnezeu,
inimile oamenilor erau înduioşate şi supuse, iar mulţimile credeau în Iisus.
Făgăduinţa dată de Iisus ucenicilor este o făgăduinţă pentru biserica Sa, până la sfârşitul
timpului. Dumnezeu n-a intenţionat ca planul Său minunat pentru răscumpărarea oamenilor
să aibă urmări neînsemnate. Toţi aceia care merg la lucru încrezători, nu în ceea ce pot face ei
singuri, ci în ceea ce poate să facă Dumnezeu pentru ei şi prin ei, cu siguranţă vor simţi
împlinirea făgăduinţei Sale: „Cine crede în Mine va face alte lucrări şi mai mari decât acestea”,
declară El, „pentru că Eu Mă duc la Tatăl.”
Până în clipa aceea, ucenicii nu cunoscuseră puterea şi posibilităţile nemărginite ale
Mântuitorului lor. El le-a spus: „Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu” (Ioan 16:24). El
le-a explicat că secretul succesului lor va depinde de cererea puterii şi a harului în Numele
Său. El urma să fie prezent înaintea Tatălui pentru a face cereri în numele lor. Rugăciunea
închinătorului umil avea să fie prezentată de El ca fiind rugăciunea Sa în beneficiul acelei
fiinţe. Orice rugăciune sinceră se aude în cer. Poate că nu este exprimată curgător; dar, dacă
este făcută cu toată inima, ruga se va înălţa spre Sanctuarul în care slujeşte Hristos şi El o va
înfăţişa Tatălui fără niciun cuvânt stângaci sau bâlbâit, ci înfrumuseţată şi plăcută prin
parfumul desăvârşirii Lui.
Cărarea sincerităţii şi cinstei nu este lipsită de piedici, dar, în fiecare greutate, noi trebuie să
vedem o chemare la rugăciune. Nu există suflet care să aibă putere fără să o fi primit de la
Dumnezeu, iar izvorul de unde vine ea este deschis şi pentru cea mai slabă fiinţă omenească.
„Orice veţi cere în Numele Meu”, a zis Iisus, „voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul.
Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.”
„În Numele Meu”, aşa i-a îndemnat Hristos pe ucenici să se roage. În Numele lui Hristos vor
sta urmaşii Lui în faţa lui Dumnezeu. Datorită valorii jertfei aduse pentru ei, au şi ei valoare în
faţa Domnului. Pentru că li se atribuie neprihănirea lui Hristos, sunt priviţi ca având preţ.
Pentru Numele lui Hristos, Domnul îi iartă pe aceia care se tem de El. El nu vede în ei ticăloşia
păcatului. El recunoaşte în ei asemănarea cu Fiul Său, în care ei cred.
Domnul este decepţionat când poporul Său se subapreciază. El doreşte ca aceia care sunt
moştenirea Sa aleasă să se aprecieze după preţul pe care El l-a pus asupra lor. Dumnezeu i-a
dorit, altfel nu L-ar fi trimis pe Fiul Său într-o misiune scump plătită pentru a-i răscumpăra.
El are o lucrare pentru ei şi este foarte mulţumit când ei Îi adresează cele mai mari cereri,
preamărind astfel Numele Său. Ei pot să se aştepte la lucruri mari, dacă au credinţă în
făgăduinţele Sale.
Dar rugăciunea în Numele lui Hristos înseamnă mai mult. Înseamnă a primi caracterul Său,
a da pe faţă spiritul Său şi a săvârşi lucrările Sale. Făgăduinţa Mântuitorului este
condiţionată. „Dacă Mă iubiţi”, zice El, „veţi păzi poruncile Mele.” El îi mântuieşte pe oameni
nu în păcat, ci din păcat; iar aceia care Îl iubesc îşi vor dovedi iubirea prin ascultare.
Orice ascultare adevărată vine din inimă. Hristos a lucrat în felul acesta. Şi, dacă noi
consimţim, El Se va identifica în aşa măsură cu gândurile şi cu ţintele noastre, încât va lega
inima şi mintea noastră cu voinţa Sa, astfel că, atunci când ascultăm de El, vom împlini
propriile îndemnuri. Voinţa înnobilată şi sfinţită îşi va găsi cea mai mare plăcere în a-L sluji.
Când Îl cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum avem privilegiul să-L cunoaştem, viaţa noastră va fi
o viaţă de continuă ascultare. Prin aprecierea caracterului lui Hristos şi comuniunea cu
Dumnezeu, păcatul va ajunge pentru noi ceva odios.
După cum Hristos a trăit Legea în natura omenească, tot astfel putem face şi noi, dacă ne
vom sprijini pe Cel Puternic. Dar nu trebuie să aruncăm asupra altora răspunderea în ceea ce
priveşte datoria noastră, aşteptând să ni se spună ce să facem. Când este vorba de sfat, nu ne
putem încrede în oameni. Domnul ne va învăţa care ne este datoria tot atât de binevoitor cum
îi învăţa şi pe alţii. Dacă venim la El în credinţă, ne va descoperi tainele Lui. Adesea, inima va
arde în noi când Domnul Se va apropia să aibă comuniune cu noi aşa cum a avut pe vremuri
cu Enoh. Cei care se hotărăsc să nu facă niciun lucru, de niciun fel, care nu I-ar plăcea lui
Dumnezeu vor cunoaşte, după ce au înfăţişat cazul lor înaintea Lui, care este calea pe care
trebuie să meargă. Ei vor primi nu numai înţelepciune, ci şi putere. Li se va da putere să
asculte şi să slujească, aşa cum a făgăduit Hristos. Tot ce I-a fost dat lui Hristos – „toate
lucrurile” pentru a împlini nevoia oamenilor căzuţi – I-a fost dat în calitate de Căpetenie şi
Reprezentant al neamului omenesc. „Şi orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim
poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui” (1 Ioan 3:22).
Înainte de a Se jertfi, Hristos a căutat darul cel mai însemnat şi desăvârşit pe care să-l
reverse asupra urmaşilor Săi, un dar care să le pună la îndemână izvoarele nesecate ale
harului. „Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac,
şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L
cunoaşte, dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne în voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani. Mă voi
întoarce la voi” (Ioan 14:16-18).
Duhul fusese şi mai înainte în lume. El lucrase asupra inimii oamenilor chiar de la
începuturile lucrării de mântuire. Dar, câtă vreme Hristos fusese pe pământ, ucenicii nu
doriseră alt ajutor. Numai când aveau să fie lipsiţi de prezenţa Lui aveau să simtă nevoia după
Duhul, şi atunci El urma să vină.
Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos, dar fără trup omenesc şi deci independent de
acesta. Împiedicat de corpul omenesc, Hristos nu putea să fie prezent peste tot, în acelaşi timp.
De aceea, era spre binele lor ca El să meargă la Tatăl şi să trimită Duhul Sfânt ca înlocuitor al
Său pe pământ. Nimeni nu mai putea spune că avea un avantaj din cauză că se găsea într-un
anumit loc sau pentru că avea legătură personal cu Hristos. Prin Duhul, Mântuitorul putea fi
în legătură cu toţi. În felul acesta, era mai aproape de ei, decât dacă nu S-ar fi înălţat.
„Cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu, Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” Iisus a citit
viitorul ucenicilor Săi. El l-a văzut pe unul dus la eşafod, pe altul la cruce, pe altul exilat
printre stâncile singuratice ale mării, pe alţii persecutaţi şi omorâţi. El i-a încurajat cu
făgăduinţa că, în orice încercare, va fi cu ei. Făgăduinţa aceasta nu şi-a pierdut nimic din
putere. Domnul ştie totul cu privire la slujitorii Săi credincioşi, care, pentru Numele Lui, zac în
închisoare sau sunt izgoniţi pe insule pustii. El îi mângâie prin prezenţa Sa. Când, din cauza
adevărului, credinciosul se găseşte la bara tribunalelor nedrepte, Hristos este lângă el. Toate
ocările care cad asupra lui cad asupra lui Hristos. Hristos este condamnat din nou în persoana
ucenicilor Săi. Când cineva este închis între zidurile închisorii, Hristos îi întăreşte inima prin
iubirea Sa. Când cineva suferă moartea pentru Numele Lui, Hristos zice: „Eu sunt cel viu. Am
fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor”
(Apocalipsa 1:18). Viaţa care se jertfeşte pentru Mine este păstrată pentru slava veşnică.
Oricând şi în orice loc, în toate întristările şi în toate necazurile, când perspectivele par
întunecate şi viitorul plin de nesiguranţă, iar noi ne simţim fără putere şi singuri, Mângâietorul
va fi trimis ca răspuns la rugăciunea credinţei. Împrejurările ne pot despărţi de orice prieten
pământesc; dar nici împrejurările, nici depărtarea nu ne pot despărţi de Mângâietorul ceresc.
Oriunde am fi, oriunde am merge, El Se află totdeauna la dreapta noastră ca să ne sprijine, să
ne ajute, să ne ridice şi să ne îmbărbăteze.
Nici de data aceasta ucenicii nu au înţeles cuvintele lui Hristos în sensul lor spiritual, şi
Domnul le-a lămurit din nou înţelesul. El a zis că li Se va descoperi prin Duhul. „Mângâietorul,
adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile.” Nu
veţi mai zice: Nu pot să înţeleg. Nu veţi mai vedea ca într-o oglindă, în chip întunecos. Atunci
veţi putea „pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi
înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă” (Efeseni
3:18,19).
Ucenicii aveau să fie martori ai vieţii şi ai lucrării lui Hristos. Prin cuvântul lor, Domnul
trebuia să le vorbească tuturor oamenilor de pe pământ. Dar, din cauza umilinţei şi morţii lui
Hristos, ei aveau să sufere o mare încercare şi dezamăgire. Pentru ca, după evenimentele
acestea, cuvintele lor să poată fi fără greşeală, Iisus le-a făgăduit: Mângâietorul „vă va aduce
aminte de tot ce v-am spus Eu”.
„Mai am să vă spun multe lucruri”, a continuat El, „dar acum nu le puteţi purta. Când va
veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi
de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi,
pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.” Hristos le deschisese ucenicilor cărarea
nesfârşită a adevărului. Dar pentru ei era foarte greu să despartă învăţăturile Lui de tradiţiile
şi învăţăturile cărturarilor şi fariseilor. Ei fuseseră deprinşi să considere învăţăturile rabinilor
ca fiind glasul lui Dumnezeu şi acestea mai aveau încă putere asupra minţii şi sentimentelor
lor. Lucrurile trecătoare şi gândurile pământeşti ocupau un loc de frunte în mintea lor. Ei nu
înţelegeau natura spirituală a Împărăţiei lui Hristos, cu toate că El le lămurise acest lucru de
atâtea ori. Mintea lor se încurcase. Ei nu apreciau valoarea Scripturilor pe care le prezenta
Hristos. Multe dintre învăţăturile Lui păreau că sunt pierdute pentru ei. Iisus a văzut că nu
prinseseră adevăratul înţeles al cuvintelor Lui. Plin de milă, le-a făgăduit că Duhul Sfânt le va
reaminti ceea ce le spusese El. Iisus mai lăsase nerostite multe lucruri care nu puteau să fie
înţelese de ucenici. Şi lucrurile acestea urmau să le fie descoperite prin Duhul. Duhul avea să
le lumineze înţelegerea, pentru ca ei să aprecieze lucrurile cereşti. „Când va veni Mângâietorul,
Duhul adevărului”, a zis Iisus, „are să vă călăuzească în tot adevărul.”
Mângâietorul este numit „Duhul adevărului.” Lucrarea Lui este să definească şi să susţină
adevărul. La început, El locuieşte în inimă ca Duh al adevărului şi, după aceea, ajunge
Mângâietor. Adevărul aduce mângâiere şi pace, în timp ce minciuna nu poate să dea adevărata
pace şi mângâiere. Satana ajunge să stăpânească prin teorii şi prin tradiţii mincinoase mintea
oamenilor. Îndrumându-i către idealuri neadevărate, el le denaturează caracterul. Duhul Sfânt
vorbeşte minţii prin Scripturi şi întipăreşte adevărul în inimă. În felul acesta, demască
rătăcirea şi o alungă din suflet. Tocmai prin Duhul adevărului, care lucrează prin Cuvântul lui
Dumnezeu, Hristos Îşi supune poporul Său ales.
Descriindu-le lucrarea Duhului Sfânt, Hristos a căutat să le insufle ucenicilor aceeaşi
bucurie şi aceeaşi nădejde care se aflau în inima Sa. El Se bucura pentru că putea să dea
bisericii Sale un ajutor atât de îmbelşugat. Duhul Sfânt era cel mai de seamă dar pe care-l
putea cere de la Tatăl pentru înălţarea poporului Său. Duhul trebuia să fie dat ca o putere
înnoitoare, căci, fără aceasta, jertfa lui Hristos n-ar fi folosit la nimic. În decursul veacurilor,
puterea răului se întărise, iar supunerea oamenilor faţă de această putere satanică era
uluitoare. Păcatul nu putea să fie oprit şi înfrânt decât prin mijlocirea celei de a treia Persoane
a Dumnezeirii, care urma să vină nu cu puterea schimbată, ci cu plinătatea puterii
dumnezeieşti. Doar Duhul face să aibă efect cele realizate de Mântuitorul lumii. Prin Duhul
ajunge inima curată. Prin Duhul ajunge credinciosul părtaş de natura dumnezeiască. Hristos a
dat Duhul Său cu putere divină, pentru ca toate înclinaţiile spre rău, moştenite şi cultivate, să
poată fi biruite şi pentru a întipări caracterul Său în biserică.
Iisus a spus despre Duhul: „El Mă va proslăvi.” Mântuitorul venise pentru a-L proslăvi pe
Tatăl, descoperind iubirea Lui; tot astfel, Duhul trebuia să-L proslăvească pe Hristos, arătând
lumii harul Lui. În natura omenească trebuia să fie refăcut însuşi chipul lui Dumnezeu. Slava
lui Dumnezeu şi a lui Hristos impun desăvârşirea caracterului poporului Său.
„Când va veni El [Duhul adevărului], va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul,
neprihănirea şi judecata.” Predicarea Cuvântului nu va fi de niciun folos fără prezenţa
continuă a Duhului Sfânt şi fără ajutorul Său neîncetat. Acesta este singurul Învăţător capabil
al adevărului dumnezeiesc. Adevărul va trezi conştiinţa şi va transforma viaţa numai atunci
când este însoţit în inimă de Duhul. Poate că cineva este în stare să prezinte litera Cuvântului
lui Dumnezeu, poate că are cunoştinţă de toate poruncile şi făgăduinţele lui, dar, dacă Duhul
Sfânt nu sădeşte adevărul în inimă, niciun suflet nu va cădea pe Stâncă, să se zdrobească.
Învăţătura, oricât de multă, şi avantajele, oricât de strălucite, nu fac din om un canal de
lumină fără conlucrarea Duhului lui Dumnezeu. Semănarea seminţei Evangheliei nu va avea
succes, decât atunci când seminţele sunt trezite la viaţă de roua cerului. Înainte să fi fost
scrisă vreo carte a Noului Testament, înainte să fi fost rostită vreo predică de vestire a
Evangheliei, după înălţarea lui Hristos la cer, Duhul Sfânt a venit asupra apostolilor plecaţi în
rugăciune. După aceea, vrăjmaşii lor au spus: „Aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră”
(Faptele 5:28).
Hristos a făgăduit bisericii Sale darul Duhului Sfânt, şi făgăduinţa ne aparţine în aceeaşi
măsură ca şi celor dintâi ucenici. Dar, ca oricare altă făgăduinţă, şi aceasta este dată
condiţionat. Sunt mulţi care cred şi mărturisesc că au încredere în făgăduinţa Domnului; ei
vorbesc despre Hristos şi despre Duhul Sfânt şi, cu toate acestea, n-au niciun folos. Ei nu-şi
supun sufletul pentru a fi îndrumat şi călăuzit de puterile cereşti. Noi nu putem folosi Duhul
Sfânt. Duhul trebuie să ne folosească pe noi. Dumnezeu lucrează prin Duhul în poporul Său
„şi voinţa şi înfăptuirea după buna Lui plăcere” (Filipeni 2:13). Dar mulţi nu vor să se supună
acestei acţiuni. Ei doresc să se conducă singuri. Din cauza aceasta nici nu primesc darul
ceresc. Duhul Sfânt este dat numai acelor care Îl caută cu umilinţă pe Dumnezeu, care
urmează călăuzirea şi harul Său. Puterea lui Dumnezeu aşteaptă să fie cerută şi primită.
Această binecuvântare făgăduită, dacă este cerută prin credinţă, aduce cu sine toate celelalte
binecuvântări. Ea se dă potrivit cu bogăţiile harului lui Hristos, şi El este gata să dea fiecărui
suflet atât cât poate să primească.
În cuvântarea adresată ucenicilor, Iisus n-a făcut nicio aluzie dureroasă cu privire la
suferinţele şi moartea Sa. Moştenirea pe care le-a lăsat-o era o moştenire de pace. El a zis: „Vă
las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu
se înspăimânte.”
Înainte de a părăsi odaia de sus, Mântuitorul i-a condus pe ucenici într-o cântare de laudă.
Glasul Lui s-a auzit nu în acordurile unui plâns dureros, ci în notele de bucurie ale unui imn
de Paşte:
„Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile,
lăudaţi-L, toate popoarele!
Căci mare este bunătatea Lui faţă de noi
şi credincioşia Lui ţine în veci.
Lăudaţi pe Domnul!” (Psalmii 117)
După cântare, au ieşit. Şi-au făcut drum pe străzile aglomerate, ieşind pe poarta cetăţii spre
Muntele Măslinilor. Mergeau încet, fiecare stăpânit de gândurile lui. Când s-au îndreptat spre
munte, Iisus a zis cu glas de adâncă întristare: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o
pricină de poticnire, căci este scris: «Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite»” (Matei
26:31). Ucenicii ascultau plini de întristare şi uimire. Şi-au amintit cum, în sinagoga din
Capernaum, când Hristos a vorbit despre Sine ca fiind Pâinea Vieţii, mulţi au găsit prilej de
poticnire şi au plecat de la El. Dar cei doisprezece nu se arătaseră necredincioşi. Petru, vorbind
în numele fraţilor săi, declarase credincioşie faţă de El. Mântuitorul spusese atunci: „Nu v-am
ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac” (Ioan 6:70). În camera de
sus, Iisus a spus că unul dintre cei doisprezece Îl va vinde şi că Petru se va lepăda de El. Dar
cuvintele de acum îi vizau pe toţi.
Petru a început să protesteze cu putere: „Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu
nu voi avea.” În camera de sus, el spusese: „Eu îmi voi da viaţa pentru Tine.” Iisus îl avertizase
că Îl va tăgădui pe Mântuitorul său chiar în noaptea aceea. Şi a repetat avertizarea: „Adevărat
îţi spun că astăzi, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei
lepăda de Mine de trei ori.” „Dar Petru I-a zis cu şi mai multă tărie: «Chiar dacă ar trebui să
mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.» Şi toţi ceilalţi au spus acelaşi lucru”
(Marcu 14:29-31). În încrederea lor în sine, au tăgăduit cuvintele repetate de Acela care ştia
totul. Ei nu erau pregătiţi să dea piept cu încercarea; numai atunci când avea să-i doboare
ispita, urmau să-şi dea seama de slăbiciunea lor.
Când Petru spunea că-L va urma pe Domnul său chiar şi la închisoare şi la moarte, aşa se
şi gândea să facă; dar el nu se cunoştea pe sine. În ascunzişurile inimii lui, erau elemente de
răutate, pe care împrejurările urmau să le scoată în evidenţă. Dacă el nu-şi dădea seama de
primejdia în care se afla, lucrurile acestea puteau să-l ducă la ruină veşnică. Mântuitorul a
văzut în el o iubire de sine şi o siguranţă care urmau să copleşească până şi iubirea pentru
Hristos. În experienţa lui se manifestaseră multă slăbiciune, multe păcate necrucificate, un
duh de nepăsare, un temperament nesfinţit şi o intrare necugetată în ispită. Avertismentele
pline de gravitate ale lui Hristos erau o invitaţie la cercetarea inimii. Petru avea nevoie să nu se
încreadă în sine şi să aibă o încredere mai profundă în Hristos. Dacă ar fi primit avertismentul
cu umilinţă, L-ar fi rugat pe Păstorul turmei să-Şi apere oaia. Când era gata să se înece pe
Marea Galileei, el a strigat: „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14:30). Atunci Domnul Hristos Şi-a
întins mâna ca să-l prindă. Tot aşa şi acum, dacă L-ar fi rugat pe Iisus: „Scapă-mă de mine
însumi!”, El l-ar fi ajutat. Dar Petru simţea că nu era crezut, şi lucrul acesta era prea dureros
pentru el. S-a simţit jignit şi de aceea s-a încăpăţânat şi mai mult să se încreadă în sine.
 Iisus îi privea cu milă pe ucenici. Nu putea să-i scape de încercare, dar nu voia să-i lase
nemângâiaţi. El i-a asigurat că va sfărâma lanţurile mormântului şi că iubirea Sa pentru ei nu
va slăbi. „După ce voi învia”, a spus El, „voi merge înaintea voastră în Galileea” (Matei 26:32).
Chiar înainte de a se lepăda de El, ei au avut asigurarea că vor fi iertaţi. După moartea şi
învierea Sa, au ştiut că erau iertaţi şi scumpi inimii lui Hristos.
Iisus şi ucenicii Săi erau în drum către Ghetsimani, la poalele Muntelui Măslinilor, un loc
retras, unde El Se dusese adesea să Se roage. Mântuitorul le explicase ucenicilor misiunea Sa
în lume şi legătura spirituală pe care ei trebuiau să o păstreze cu El. Acum, le-a ilustrat
învăţătura. Luna lumina strălucitor asupra unei viţe înflorite. Arătându-le-o ucenicilor, Iisus a
folosit-o ca simbol.
„Eu sunt adevărata Viţă”, a zis El. În loc să aleagă palmierul plin de graţie, cedrul înalt sau
stejarul puternic, Iisus a ales viţa, cu cârceii ei agăţători, ca să Se prezinte pe Sine. Palmierul,
cedrul şi stejarul stau prin puterea proprie. Ei n-au nevoie de sprijin. Dar viţa se agaţă de araci
şi, în felul acesta, se înalţă către cer. Tot astfel şi Hristos, în natura Lui omenească, avea
nevoie de putere dumnezeiască. „De la Mine Însumi, nu pot face nimic”, spusese El mai înainte
(Ioan 5:30).
„Eu sunt adevărata Viţă.” Iudeii consideraseră totdeauna viţa ca fiind planta cea mai nobilă
şi un simbol a tot ce este puternic, minunat şi roditor. Israel fusese reprezentat printr-o vie pe
care Dumnezeu o plantase în Ţara Făgăduită. Iudeii îşi întemeiaseră nădejdea de mântuire pe
legăturile lor cu Israel. Dar Iisus a zis: „Eu sunt adevărata Viţă.” Să nu credeţi că din cauza
legăturii voastre cu Israel puteţi ajunge părtaşi la viaţa lui Dumnezeu şi moştenitori ai
făgăduinţei Lui. Numai prin Mine se primeşte viaţa spirituală.
„Eu sunt adevărata Viţă, şi Tatăl Meu este Vierul.” Părintele ceresc sădise această Viţă de
soi bun pe dealurile Palestinei şi El Însuşi fusese Viticultorul. Mulţi erau atraşi de frumuseţea
acestei Viţe şi recunoscuseră obârşia ei dumnezeiască. Dar, pentru conducătorii lui Israel,
Iisus era ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. Au luat Viţa, au zdrobit-o şi au călcat-
o în picioarele lor nesfinte. Gândul lor era să o nimicească pentru totdeauna. Dar Stăpânul
ceresc nu pierduse niciodată din vedere Viţa Sa. După ce oamenii ajunseseră să creadă că au
nimicit-o, El a luat-o şi a răsădit-o de cealaltă parte a zidului. Tulpina de viţă nu se mai vedea.
Ea era ascunsă de atacurile crude ale oamenilor. Dar mlădiţele Viţei atârnau peste zid. Ele
trebuiau să facă Viţa cunoscută. Prin ele se mai puteau altoi şi alte ramuri în Viţă. Din ele a
ieşit roadă. Roadele lor îmbelşugate au fost culese de trecători.
„Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele”, a zis Hristos către ucenici. Cu toate că avea să fie
despărţit de ei, unirea spirituală cu El rămânea neschimbată. Legătura care este între mlădiţă
şi viţă, a zis El, reprezintă legăturile voastre cu Mine. Altoiul este înfipt în viţa cea vie şi apoi
creşte în tulpină, legându-se fibră cu fibră şi nervură cu nervură. Viaţa viţei devine viaţa
mlădiţei. Tot aşa şi sufletul care era mort în nelegiuiri şi păcate primeşte viaţă prin legătura cu
Hristos. Legătura cu El se face prin credinţa în El ca Mântuitor personal. Păcătosul îşi uneşte
slăbiciunea lui cu tăria lui Hristos, goliciunea lui cu plinătatea lui Hristos, nimicnicia lui cu
puterea dăinuitoare a lui Hristos. El are gândul lui Hristos. Natura omenească a lui Hristos a
atins natura noastră omenească şi natura noastră omenească a atins divinitatea. În felul
acesta, cu ajutorul Duhului Sfânt, omul ajunge să primească natura dumnezeiască. El este
primit în Cel Preaiubit.
Această unire cu Hristos, odată realizată, trebuie păstrată. Hristos a zis: „Rămâneţi în Mine,
şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne
în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămâneţi în Mine.” Aceasta nu este o
atingere întâmplătoare şi nici o legătură din când în când. Mlădiţa ajunge parte integrantă din
viţă. Revărsarea de viaţă, de tărie şi putere de rodire de la rădăcină la ramuri nu este
împiedicată de nimic şi este neîntreruptă. Despărţită de viţă, mlădiţa nu poate să trăiască. Nici
voi, a zis Iisus, nu puteţi trăi despărţiţi de Mine. Viaţa pe care aţi primit-o de la Mine nu poate
fi păstrată decât printr-o legătură neîntreruptă. Fără Mine nu puteţi birui niciun păcat şi nu
puteţi să vă împotriviţi niciunei ispite.
 „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi.” A rămâne în Hristos înseamnă a primi fără
încetare Duhul Lui şi a trăi o viaţă de supunere fără rezerve în slujba Lui. Canalul de legătură
între om şi Dumnezeu trebuie să fie deschis continuu. După cum mlădiţa îşi trage neîntrerupt
seva din viţa-de-vie, tot astfel şi noi trebuie să ne prindem de Iisus şi să primim de la El, prin
credinţă, tăria şi desăvârşirea Lui de caracter.
Rădăcina îşi trimite hrana prin ramuri până la cea mai slabă mlădiţă. Tot aşa şi Hristos
trimite fiecărui credincios curentul puteri­lor spirituale. Atâta vreme cât sufletul este unit cu
Hristos, nu este nicio primejdie ca el să se ofilească sau să se strice.
Viaţa viţei se va arăta prin roada bogată de pe mlădiţe. „Cine rămâne în Mine, şi în cine
rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.” Când trăim prin
credinţa în Fiul lui Dumnezeu, se vor da pe faţă în noi roadele Duhului Sfânt; nu va lipsi
niciuna.
„Tatăl Meu este Vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine şi nu aduce roadă, El o taie.”
Chiar dacă pe dinafară s-ar părea că altoiul este unit cu viţa, se poate să nu aibă o legătură
vitală cu ea. În cazul acesta, nu poate să se arate nici creştere, nici rodire. Tot astfel poate să
fie o legătură aparentă cu Hristos, fără o unire adevărată cu El, prin credinţă. Oricine poate să
intre în biserică prin mărturisire de credinţă, dar numai caracterul şi purtarea arată dacă este
în legătură cu Hristos. Dacă nu aduc roadă, astfel de oameni sunt ramuri amăgitoare. Faptul
că sunt despărţiţi de Hristos aduce după sine o ruină totală, cum e aceea reprezentată prin
mlădiţa moartă. „Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare,
şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard.”
„Şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte ca să aducă şi mai multă roadă.” Din cei
doisprezece care Îl urmaseră pe Iisus, unul, care se asemăna cu mlădiţa uscată, urma să fie
îndepărtat, iar restul trebuia să treacă pe sub cosorul încercărilor amare. Plin de duioşie, Iisus
le-a explicat ucenicilor scopul Viticultorului. Curăţirea aduce durere, dar lucrarea de tăiere
este făcută de Tatăl. El nu lucrează cu o mână lipsită de dibăcie sau cu o inimă nepăsătoare.
Unele mlădiţe se întind pe pământ – acestea trebuie să fie liberate de lucrurile pământeşti, de
care s-au prins cu cârceii lor. Ele trebuie să se îndrepte către cer şi să se sprijine pe
Dumnezeu. Frunzişul prea îmbelşugat, care atrage curentul de viaţă şi nu-l lasă să ajungă la
roade, trebuie să fie tăiat. Tot ce a crescut peste măsură trebuie să fie îndepărtat, pentru a face
loc razelor vindecătoare ale Soarelui Neprihănirii. Stăpânul Viei taie tot ce a crescut nepotrivit
şi este dăunător, pentru ca roadele să fie mai bogate şi mai abundente.
„Dacă aduceţi multă roadă”, a zis Hristos, „prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit.”
Dumnezeu doreşte să dea pe faţă prin tine sfinţenia, bunătatea şi mila caracterului Său. Cu
toate acestea, Mântuitorul nu cere de la ucenici să se chinuiască pentru a aduce roadă. El le
spune să rămână în El. „Dacă rămâneţi în Mine”, zice El, „şi dacă rămân în voi cuvintele Mele,
cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.” Hristos rămâne în urmaşii Săi prin Cuvânt. Legătura
aceasta este tot atât de vitală ca aceea reprezentată prin a mânca trupul Său şi a bea sângele
Său. Cuvintele lui Hristos sunt duh şi viaţă. Primindu-le, primiţi viaţa Viţei. Voi trăiţi „prin
orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Viaţa lui Hristos ajunsă în voi dă
naştere aceloraşi roade ca şi în El. Dacă trăiţi în Hristos, dacă vă alipiţi de Hristos, dacă
sunteţi sprijiniţi de Hristos şi vă trageţi hrana din Hristos, veţi aduce roade ca Hristos.
Dorinţa cea mare, pe care Hristos Şi-a exprimat-o la această ultimă întâlnire cu ucenicii, era
ca ei să se iubească unii pe alţii aşa cum îi iubise El. Despre lucrul acesta le vorbise de multe
ori: „Vă poruncesc”, le repetase El adesea, „să vă iubiţi unii pe alţii.” Cele dintâi cuvinte pe care
le-a rostit după ce a fost singur cu ei în camera de sus au fost: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă
iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” Porunca aceasta era
nouă pentru ucenici, deoarece ei nu se iubiseră unii pe alţii aşa cum îi iubise Hristos. El a
văzut că ei trebuie să fie stăpâniţi de idei şi îndemnuri noi, că trebuie să trăiască după principii
noi; prin viaţa şi moartea lui Hristos, ei trebuiau să ajungă la o nouă înţelegere a iubirii.
Porunca de a se iubi unii pe alţii avea un înţeles nou în lumina jertfei Sale. Toată lucrarea
harului este o slujire continuă, plină de iubire şi de eforturi făcute cu lepădare de sine şi
jertfire de sine. În tot timpul cât Hristos a fost pe pământ, iubirea lui Dumnezeu se revărsa de
la El în râuri nestăvilite. Toţi cei plini de Duhul Lui vor iubi aşa cum a iubit El. Acelaşi
principiu care Îl îndemna pe Hristos la lucru îi va îndemna şi pe ei în legăturile lor unul cu
altul.
Această iubire este dovada că ei sunt ucenici. „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi
ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unul pentru altul.” Când oamenii sunt strâns legaţi, nu
prin forţă sau interese egoiste, ci prin iubire, ei dau dovadă despre lucrarea unei influenţe care
este mai presus de orice influenţă omenească. Oriunde ar exista această unire, ea este o
dovadă că s-a refăcut în om chipul lui Dumnezeu şi că a fost sădit un nou principiu de viaţă.
Ea ne dovedeşte că în natura divină se află putere pentru a sta împotriva forţelor
supranaturale ale răului şi că harul lui Dumnezeu biruieşte egoismul inimii fireşti.
Iubirea aceasta, manifestată în biserică, va provoca fără îndoială ura lui Satana. Hristos n-a
croit pentru ucenicii Săi o cale uşoară. „Dacă vă urăşte lumea”, a zis El, „să ştiţi că pe Mine M-
a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu
sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea.
Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: «Robul nu este mai mare decât stăpânul său.»
Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al
vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu
cunosc pe Cel ce M-a trimis.” Evanghelia urmează să fie vestită printr-o luptă neîncetată în
mijlocul împotrivirii, primejdiilor, pagubelor şi suferinţelor. Dar aceia care fac lucrarea aceasta
nu fac altceva decât să meargă pe urmele Domnului.
Ca Mântuitor al lumii, Hristos avea de făcut faţă continuu unei înfrângeri aparente. El,
vestitorul milei în lumea noastră, părea să realizeze puţin din lucrarea pe care dorea să o facă
pentru înălţare şi mântuire. Influenţe satanice se aşezau continuu de-a curmezişul drumului
Său. Dar El nu Se descuraja. Prin profetul Isaia, spune: „Degeaba am muncit, în zadar şi fără
folos Mi-am istovit puterea. Dar dreptul Meu este la Domnul, şi răsplata Mea la Dumnezeul
Meu… ca să aduc înapoi la El pe Iacov şi pe Israel, care este încă împrăştiat; căci Eu sunt
preţuit înaintea Domnului şi Dumnezeul Meu este tăria Mea.” Domnului Hristos I se dă
această făgăduinţă: „Aşa vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel, către Cel
dispreţuit şi urât de popor; … Aşa vorbeşte mai departe Domnul: «Te voi păzi şi te voi pune să
faci legământ cu poporul, să ridici ţara şi să împarţi moştenirile pustiite; să spui prinşilor de
război: ’Ieşiţi’ şi celor ce sunt în întuneric: ’Arătaţi-vă’… Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete;
nu-i va bate arşiţa, nici soarele, căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi şi-i va duce la izvoare de
ape»” (Isaia 49:4,5,7-10).
Iisus Se sprijinea pe cuvântul acesta şi de aceea nu i-a dat lui Satana niciun câştig de
cauză. Atunci când urmau să se ia ultimele măsuri pentru umilirea lui Hristos şi când sufletul
Său a fost cuprins de cea mai adâncă durere, El le-a spus ucenicilor: „Vine stăpânitorul lumii
acesteia. El n-are nimic în Mine.” „Stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” „Acum va fi
aruncat” (Ioan 14:30; 16:11; 12:31). Cu ochi profetic, Hristos a văzut scenele care aveau să
aibă loc în ultima Sa bătălie. El ştia că, atunci când va zice: „S-a sfârşit!”, tot cerul va tresălta
de bucuria biruinţei. Urechea Lui a auzit cântecele îndepărtate şi strigătele de biruinţă din
curţile cereşti. Ştia că atunci avea să sune clopotul de moarte al domniei lui Satana, iar
Numele lui Hristos avea să fie rostit dintr-o lume în alta, în tot universul.
Hristos Se bucura că putea să facă pentru urmaşii Săi mai mult decât puteau ei să ceară
sau să gândească. El vorbea cu siguranţă, ştiind că se dăduse un decret atotputernic, înainte
de întemeierea lumii. El ştia că adevărul, înarmat cu atotputernicia Duhului Sfânt, va birui în
lupta cu răul şi că stindardul însângerat va flutura biruitor deasupra urmaşilor Săi. Ştia că
viaţa ucenicilor încrezători va fi ca a Sa, un şir neîntrerupt de biruinţe, nevăzute aici ca atare,
dar socotite în felul acesta în marele viitor.
„V-am spus aceste lucruri”, a zis El, „ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri;
dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Hristos n-a fost nici înfrânt şi nici nu S-a descurajat, iar
urmaşii Lui trebuie să dea pe faţă o credinţă tot atât de dăinuitoare ca a Lui. Ei trebuie să
trăiască aşa cum a trăit El şi să lucreze aşa cum a lucrat El, pentru că depind de Marele lor
Maestru. Ei trebuie să aibă curaj, energie şi stăruinţă. Cu toate că drumul lor este barat de
aparente imposibilităţi, ei trebuie să meargă înainte, prin harul Lui. În loc să se plângă de
greutăţi, ei sunt chemaţi să le depăşească. Nu trebuie să se descurajeze de nimic, ci să
nădăjduiască. Hristos i-a legat de tronul lui Dumnezeu prin lanţul de aur al neîntrecutei Sale
iubiri. Planul Lui este ca ei să aibă cea mai înaltă influenţă din univers, care vine de la izvorul
a toată puterea. Ei vor avea putere să se împotrivească răului, putere pe care nu o pot înfrânge
nici pământul, nici moartea şi nici Locuinţa morţilor, putere care îi va face în stare să biruiască
aşa cum a biruit Hristos.
Hristos doreşte ca ordinea cerului, planul ceresc de guvernare, armonia divină a cerului să
se găsească şi în biserica Sa de pe pământ. În felul acesta, El va fi proslăvit în aleşii Săi.
Soarele Neprihănirii va străluci astfel prin ei în lume cu o lumină clară. Hristos a dat bisericii
Sale posibilităţi mari, ca să primească un tribut mare de slavă de la moştenirea Sa mântuită şi
răscumpărată. El a revărsat asupra copiilor Săi însuşiri şi binecuvântări, pentru ca ei să
reprezinte desăvârşirea Sa. Biserica, înzestrată cu neprihănirea lui Hristos, este depozitara
binecuvântărilor Sale, în care să se arate pe deplin şi desăvârşit bogăţiile milei, ale harului şi
ale iubirii Sale. Hristos priveşte la poporul Său, în curăţia şi desăvârşirea lui, ca la răsplata
umilinţei Sale şi un adaos la slava Sa – Hristos, marele Centru, de la care se revarsă toată
slava.
Hristos Şi-a încheiat învăţăturile prin cuvinte puternice şi pline de nădejde. După aceea, Şi-
a revărsat povara sufletului în rugăciune pentru ucenici. Înălţând privirile către cer, a zis:
„Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după
cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat
Tu. Şi viaţa veşnică este aceasta: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe
Iisus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.”
Hristos Îşi terminase lucrarea care-I fusese încredinţată. Îl proslăvise pe Dumnezeu pe
pământ. Făcuse cunoscut Numele Tatălui Său. Îi adunase pe aceia care aveau să continue
lucrarea Lui între oameni. Şi a zis: „Eu sunt proslăvit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei
sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat,
pentru ca ei să fie una, cum suntem Noi.” „Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor
crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una… Eu în ei, şi Tu în Mine; pentru ca ei
să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai
iubit pe Mine.”
Astfel, în limbajul Unuia care are putere dumnezeiască, Hristos a predat biserica Sa aleasă
în braţele Tatălui. Ca un Mare-Preot consacrat, El mijloceşte pentru poporul Său. Ca un Păstor
credincios, Îşi adună turma la umbra Celui Atotputernic, în adăpostul cel tare şi sigur. Îl
aşteaptă ultima bătălie cu Satana şi merge să o întâmpine.
PARTEA 8

CEL RĂSTIGNIT
 CAPITOLUL 74

GHETSIMANI

Î
nsoţit de ucenicii Săi, Mântuitorul Se îndrepta încet spre Gră­dina Ghetsimani. Plină şi
clară, luna din timpul Paştelui stră­lucea pe un cer fără nori. Oraşul corturilor de pelerini
era cufundat în tăcere.
Până atunci, Domnul Hristos vorbise cu multă seriozitate ucenicilor Săi, instruindu-i;
dar, pe măsură ce Se apropia de Ghetsimani, El devenea neobişnuit de tăcut. El mersese
adesea în acest loc pentru meditaţie şi rugăciune, dar niciodată cu o inimă atât de plină de
tristeţe ca în această noapte a ultimei Sale lupte. În toată viaţa Sa de pe pământ, El umblase în
lumina prezenţei lui Dumnezeu. Când ajungea în conflict cu oamenii care erau inspiraţi chiar
de Satana, El putea spune: „Cel ce M-a trimis este cu Mine: Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru
că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:29). Dar acum, avea simţământul că este despărţit de
lumina prezenţei lui Dumnezeu, care-L susţinea. Acum, El era socotit în numărul călcătorilor
legii. Vinovăţia neamului omenesc căzut trebuia să fie purtată de El. Asupra Aceluia care nu
cunoştea păcatul, avea să fie aşezată nelegiuirea noastră, a tuturor. Atât de înspăimântător Îi
apărea păcatul, atât de mare greutatea vinei pe care trebuia s-o poarte, încât era ispitit să Se
teamă ca nu cumva aceasta să-L despartă pentru totdeauna de iubirea Tatălui Său. Simţind
cât de teribilă este mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, El exclamă: „Sufletul Meu este
cuprins de o întristare de moarte” (Matei 26:38 p,p,).
Pe când se apropiau de grădină, ucenicii au observat schimbarea petrecută cu Învăţătorul
lor. Niciodată până atunci nu-L văzuseră atât de trist şi de tăcut. Pe măsură ce înaintau,
această stranie tristeţe se adâncea tot mai mult; şi totuşi ei n-au îndrăznit să-L întrebe care
era motivul acestei stări. Fiinţa Sa se clătina ca şi când era gata să cadă. Ajungând în grădină,
ucenicii se uitau cu grijă să găsească mai curând obişnuitul Său loc retras, pentru ca Domnul
lor să Se poată odihni. Fiecare pas pe care-l făcea acum, îl făcea cu mare efort. El gemea cu
glas tare, ca şi când Se afla sub greutatea unei poveri teribile. În două rânduri, ucenicii Săi L-
au sprijinit, altfel ar fi căzut la pământ.
Nu departe de intrarea în grădină, Domnul Iisus i-a lăsat pe ucenici, cu excepţia a trei
dintre ei, cerându-le să se roage pentru ei şi pentru El. Împreună cu Petru, Iacov şi Ioan, El a
intrat în ascunzişurile grădinii. Aceşti trei ucenici erau cei mai apropiaţi tovarăşi ai Domnului
Hristos. Ei au fost aceia care văzuseră slava Sa pe Muntele Schimbării la Faţă; ei îi văzuseră pe
Moise şi pe Ilie vorbind cu El; ei auziseră vocea din ceruri; iar acum, în lupta Sa cea mare,
Domnul Hristos dorea să aibă prezenţa lor lângă El. Adesea, ei petrecuseră noaptea cu El în
acest loc retras. În toate aceste ocazii, după un timp de veghere şi rugăciune, ei puteau dormi
netulburaţi, puţin mai departe de Învăţătorul lor, până când El îi trezea în zorii zilei spre a
merge din nou la lucru. Dar acum, El dorea ca ei să petreacă noaptea împreună, în rugăciune.
Cu toate acestea, El nu putea suporta ca ei să fie martori la chinul de moarte prin care avea să
treacă.
„Rămâneţi aici”, a spus El, „şi vegheaţi împreună cu Mine” (Matei 26:38).
El a mers puţin mai departe de ei – dar nu chiar atât de departe ca ei să nu-L poată vedea şi
auzi – şi S-a întins la pământ. Avea simţământul că, datorită păcatului, fusese despărţit de
Tatăl Său. Prăpastia aceasta era atât de mare, atât de întunecată şi atât de adâncă, încât
spiritul Său a început să tremure în faţa ei. În această agonie a sufletului Său, El nu trebuia să
Se folosească de puterea Sa divină pentru a scăpa. Ca om, El trebuia să sufere urmările
păcatului omului. Ca om, El trebuia să îndure mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului.
Domnul Hristos Se afla acum într-o situaţie cu totul diferită de cele în care Se mai aflase
vreodată. Suferinţa Sa putea să fie cel mai bine descrisă de cuvintele profetului care spunea:
„Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu, şi asupra Omului care îmi este tovarăş, zice Domnul
oştirilor” (Zaharia 13:7). Ca înlocuitor şi garant pentru omul păcătos, Domnul Hristos a suferit
pedeapsa divină. El a văzut ce înseamnă dreptatea. Până acum fusese Mijlocitor pentru alţii;
acum însă, dorea foarte mult să aibă pe cineva care să mijlocească pentru El.
Când Domnul Hristos a simţit că unitatea Sa cu Tatăl a fost întreruptă, S-a temut ca nu
cumva, în natura Sa omenească, să nu poată fi în stare să suporte conflictul care-I stătea în
faţă, lupta cu puterile întunericului. În pustia ispitirii, destinul neamului omenesc fusese în
cumpănă. Domnul Hristos a fost atunci biruitor. Acum, ispititorul venise pentru ultima şi cea
mai grozavă luptă. Pentru acest moment se pregătise el în timpul celor trei ani de lucrare a
Domnului Hristos. El aruncase totul în balanţă. Dacă avea să dea greş aici, speranţa sa de a fi
atotstăpânitor se năruia – împărăţiile lumii aveau să fie în cele din urmă ale Domnului, iar el
avea să fie îndepărtat şi aruncat afară. Dar, dacă Domnul Hristos putea fi înfrânt, atunci
pământul avea să devină împărăţia lui Satana, iar neamul omenesc avea să fie pentru
totdeauna sub puterea sa. Cu implicaţiile acestui conflict înaintea Sa, sufletul Domnului
Hristos era plin de teama despărţirii de Dumnezeu. Satana Îi şoptea că, dacă devenea garantul
unei lumi păcătoase, această despărţire avea să fie veşnică. El avea să fie identificat cu
împărăţia lui Satana şi niciodată nu va mai putea fi una cu Dumnezeu.
Şi, de fapt, ce urma să se câştige prin acest sacrificiu? Cât de lipsite de perspectivă şi de
nădejde apăreau vinovăţia şi nerecunoştinţa oamenilor! Şi astfel, în modul cel mai crud,
Satana făcea presiuni asupra Răscumpărătorului nostru, şoptindu-I: „Cei care pretindeau că
sunt mai presus de toţi ceilalţi în cele materiale şi spirituale Te-au respins. Ei caută să Te
nimicească pe Tine, care eşti Temelia, Centrul şi Sigiliul făgăduinţelor făcute lor ca unui popor
deosebit. Chiar unul dintre ucenicii Tăi, care a ascultat sfaturile şi învăţăturile Tale şi care a
fost primul în activitatea bisericii, Te va vinde. Unul dintre cei mai zeloşi urmaşi ai Tăi se va
lepăda de Tine. Toţi te vor uita…” Întreaga fiinţă a Domnului Hristos s-a cutremurat la acest
gând. Faptul că aceia pe care El Se angajase să-i mântuiască, aceia pe care El îi iubea aşa de
mult, i se vor alătura lui Satana în planurile lui a străpuns sufletul Său. Lupta era teribilă.
Măsura intensităţii ei era dată de vinovăţia naţiunii Sale, a acuzatorilor şi a trădătorului Său,
vinovăţia unei lumi ce zăcea în nelegiuire. Păcatele omenirii apăsau greu asupra Domnului
Hristos, simţământul mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului Îi zdrobea viaţa.
Priviţi-L cântărind preţul care trebuia plătit pentru mântuirea celor păcătoşi! În agonia Sa,
El Se prindea de pământul rece ca şi când ar fi vrut să împiedice îndepărtarea de Tatăl Său.
Roua rece a nopţii a căzut pe trupul Său întins la pământ, dar El nu i-a dat atenţie. De pe
buzele Sale palide a venit strigătul amar: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine
paharul acesta.” Dar, chiar şi în aceste împrejurări, El a adăugat: „Totuşi nu cum voiesc Eu, ci
cum voieşti Tu” (Matei 26:39).
Inima omenească tânjeşte după simpatie şi înţelegere atunci când este în suferinţă. Această
nevoie era simţită de Domnul Hristos până în profunzimea fiinţei Sale. În momentul suprem de
agonie a sufletului Său, El a venit la ucenici cu dorinţa arzătoare de a auzi câteva cuvinte de
mângâiere din partea acelora pe care adesea îi binecuvântase, îi mângâiase şi îi ocrotise în
necazurile şi amărăciunile lor. Acela care avusese totdeauna cuvinte de simpatie pentru ei
trecea acum printr-o agonie supraomenească şi dorea foarte mult să ştie că ei se rugau atât
pentru El, cât şi pentru ei înşişi. Cât de întunecată apărea răutatea păcatului! Teribilă era
ispita de a lăsa neamul omenesc să-şi poarte consecinţele vinei sale, iar El să stea nevinovat
înaintea lui Dumnezeu. Dacă ar fi ştiut doar că ucenicii Săi înţelegeau şi apreciau acest lucru,
atunci ar fi fost întărit.
Ridicându-Se cu un efort dureros, El a mers împleticindu-Se la locul unde îi lăsase pe
însoţitorii Săi. Dar… „i-a găsit dormind.” Dacă i-ar fi găsit rugându-se, S-ar fi simţit uşurat.
Dacă ei ar fi căutat refugiu la Dumnezeu, pentru ca mijloacele folosite de Satana să nu aibă
câştig de cauză asupra lor, El ar fi fost mân-gâiat de credinţa lor nezdruncinată. Dar ei nu
dăduseră atenţie avertizării repetate: „Vegheaţi şi rugaţi-vă!” La început, ei fuseseră foarte
tulburaţi văzându-L pe Învăţătorul lor, care de obicei era foarte calm şi plin de demnitate,
luptându-Se cu un necaz ce era mai presus de puterea lor de înţelegere. Ei s-au rugat atunci
când au auzit strigătele puternice ale Suferindului. Nu era în intenţia lor să-L uite pe Domnul,
dar se părea că sunt paralizaţi de o toropeală de care s-ar fi putut scutura, doar dacă ar fi
continuat să se roage lui Dumnezeu. Ei nu ajunseseră să-şi dea seama de necesitatea vegherii
şi a rugăciunii stăruitoare pentru a putea rezista ispitei.
Chiar înainte de a-Şi îndrepta paşii spre Grădina Ghetsimani, Iisus le spusese ucenicilor
Săi: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire” (Matei 26:31). Însă ei I-au
dat cea mai categorică asigurare că vor merge cu El la închisoare şi chiar la moarte. Iar
sărmanul Petru, plin de încredere în sine, a adăugat: „Chiar dacă toţi ar avea un prilej de
poticnire, eu nu voi avea” (Marcu 14:27,29). Dar ucenicii se încredeau în ei înşişi. Ei n-au
privit, aşa cum îi sfătuise Domnul Hristos, spre ajutorul Celui Atotputernic. Şi astfel, atunci
când a avut o nevoie disperată de simpatia şi de rugăciunile lor, Mântuitorul i-a găsit dormind.
Chiar şi Petru dormea.
Ioan, ucenicul iubitor, acela care se sprijinise pe pieptul lui Iisus, dormea şi el. Desigur,
iubirea lui Ioan faţă de Învăţătorul său ar fi trebuit să-l ţină treaz. Rugăciunile lui stăruitoare
ar fi trebuit să se amestece cu acelea ale iubitorului Mântuitor, în ceasul greu al necazului
Său. Răscumpărătorul nostru petrecuse nopţi întregi în rugăciune pentru ucenicii Săi, ca să
nu scadă credinţa lor. Dacă acum Domnul Hristos le-ar fi pus lui Iacov şi Ioan întrebarea pe
care le-o pusese cândva: „Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi
cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?”, ei nu s-ar mai fi aventurat să răspundă: „Putem!”
(Matei 20:22).
Auzind vocea Domnului Hristos, ucenicii s-au trezit, dar cu greu L-au recunoscut, atât de
schimbată Îi era faţa din cauza chinului îndurat. Adresându-Se lui Petru, Iisus i-a spus:
„Simone, tu dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi? Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi
în ispită; duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios” (Marcu 14:37,38). Slăbiciunea
ucenicilor Săi a trezit mila lui Iisus. El Se temea că nu vor fi în stare să îndure încercarea,
proba ce avea să vină asupra lor, prin trădarea şi moartea Lui. El nu i-a mustrat, ci le-a zis:
„Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită.” Chiar şi în marea Sa luptă, El căuta să-i
înţeleagă în slăbiciunea lor. „Duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios” (Marcu
14:38).
Din nou, Fiul lui Dumnezeu a fost cuprins de agonia aceea supraomenească şi, slăbit şi
epuizat, El S-a întors clătinându-Se spre locul luptei Sale de mai înainte. Suferinţa Sa era mai
mare decât cea dinainte. Când agonia sufletului L-a cuprins, „sudoarea I se făcuse ca nişte
picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca 22:44). Chiparoşii şi palmierii erau
martori tăcuţi ai chinului Său de moarte. De pe ramurile lor încărcate cu frunze, roua cea grea
cădea peste trupul Său chinuit, ca şi când natura ar fi plâns deasupra Creatorului ei ce Se
lupta singur cu puterile întunericului.
Cu puţin timp înainte, Domnul Iisus stătuse ca un cedru puternic, înfruntând furtuna
împotrivirii, care îşi concentrase furia asupra Lui. Voinţe încăpăţânate şi inimi pline de răutate
şi viclenie se străduiseră în zadar să-L ducă la confuzie sau să-L înfrângă. El a stat în
maiestatea Sa divină, ca Fiu al lui Dumnezeu. Acum însă, El era asemenea unei trestii bătute
şi îndoite de mânia furtunii. El ajunsese acum la încheierea lucrării Sale de biruitor, care a
câştigat la fiecare pas victoria asupra puterilor întunericului. Ca Unul care fusese deja
glorificat, El restabilise unitatea Sa cu Dumnezeu. În accente neşovăielnice, El Îşi revărsase
cântecele de laudă. El le adresase ucenicilor Săi cuvinte de încurajare, pline de iubire. Acum
sosise ceasul puterii întunericului. Acum vocea Sa era auzită în atmosfera liniştită a nopţii, dar
nu în tonurile înalte ale triumfului, ci plină de zbuciumul durerii omeneşti. Cuvintele
Mântuitorului au ajuns la urechile somnoroşilor Săi ucenici: „Tată, dacă nu se poate să se
îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26:42).
Primul gând al ucenicilor a fost acela de a merge la El, dar El le ceruse să rămână acolo,
veghind şi rugându-se. Când Domnul Iisus a venit la ei, i-a găsit încă o dată dormind. Din nou,
El a simţit nevoia unei tovărăşii, nevoia unor cuvinte din partea ucenicilor Săi, cuvinte care I-
ar fi adus alinare şi ar fi spulberat vraja întunericului care aproape Îl copleşise. Dar ochii lor
erau îngreuiaţi de somn şi n-au ştiut ce să-I spună. Prezenţa Lui însă i-a trezit. Ei I-au văzut
faţa plină de sudoarea de sânge a agoniei şi teama a pus stăpânire pe ei. Ei nu-I puteau
înţelege chinul. „Atât de schimbată Îi era faţa şi atât de mult Se deosebea înfăţişarea Lui de a
fiilor oamenilor” (Isaia 52:14).
Întorcându-Se, Domnul Hristos S-a îndreptat iarăşi către locul Său retras şi a căzut cu faţa
la pământ, copleşit de groaza unui mare întuneric. Natura omenească a Fiului lui Dumnezeu
tremura în ceasul acela al încercării. Acum, El nu Se ruga pentru ucenicii Săi, să nu se piardă
credinţa lor, ci pentru sufletul Său ispitit şi chinuit. Momentul teribil sosise – momentul care
avea să hotărască destinul lumii. Soarta neamului omenesc atârna în balanţă. Domnul Hristos
ar fi putut refuza să bea paharul care i se cuvenea omului vinovat. Nu era încă prea târziu
pentru acest lucru. El ar fi putut să-Şi şteargă sudoarea de sânge de pe frunte şi să-l lase pe
om să piară în nelegiuirea lui. El ar fi putut spune: „Călcătorul de lege să-şi primească
pedeapsa păcatului său, iar Eu voi merge înapoi la Tatăl Meu.” Va bea oare Fiul lui Dumnezeu
paharul amar al umilinţei şi al chinului? Va suferi oare Cel nevinovat urmările blestemului
păcatului, pentru a-l salva pe cel vinovat? Cuvintele ieşeau tremurând de pe buzele palide ale
lui Hristos: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau,
facă-se voia Ta!” (Matei 26:42).
De trei ori a înălţat El ruga aceasta. De trei ori, natura umană s-a dat înapoi de la acest
sacrificiu final, care încorona lucrarea Lui. În acele momente însă, Răscumpărătorului lumii I-a
fost înfăţişată istoria neamului omenesc. El a văzut că, dacă sunt lăsaţi în voia lor, călcătorii
Legii trebuie să piară. El a văzut starea de neajutorare a păcătosului. El a văzut puterea
păcatului. Durerea şi plânsul unei lumi blestemate s-au înfăţişat înaintea Sa. El a privit soarta
ei ameninţătoare şi a luat hotărârea. El îl va salva, îl va mântui pe omul păcătos, coste aceasta
oricât L-ar costa. El a acceptat botezul Său cu sânge şi astfel, prin El, milioane de oameni
sortiţi pieirii pot câştiga viaţa veşnică. El a părăsit curţile cerului, unde totul este imaculat,
totul este bucurie şi slavă, pentru a salva singura oaie pierdută, singura lume din univers care
a căzut prin păcătuire. Şi El nu Se va da înapoi de la lucrarea chemării Sale. El va deveni jertfă
de ispăşire pentru un neam de oameni care, cu bună ştiinţă, au păcătuit. Ruga Sa respira
acum numai supunere: „… dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-
l beau, facă-se voia Ta!”
Hotărârea fiind luată, El S-a prăbuşit ca mort la pământ, de unde Se ridicase puţin. Unde
erau acum ucenicii Săi, ca să-şi aşeze cu gingăşie mâinile sub capul Învăţătorului lor istovit şi
să mângâie fruntea aceea desfigurată cu adevărat mai mult decât a fiilor oamenilor?
Mântuitorul însă a călcat singur în teasc şi, dintre cei ce erau acolo, nimeni n-a fost cu El.
Dumnezeu însă suferea împreună cu Fiul Său. Îngerii priveau chinul de moarte al
Mântuitorului. Ei L-au văzut pe Domnul lor înconjurat de legiunile forţelor satanice şi natura
Sa copleşită de o groază tainică, înfiorătoare. În cer s-a făcut linişte. Nicio harpă nu era atinsă.
Dacă muritorii ar fi putut vedea uluirea oştilor cereşti, care, într-o dureroasă tăcere, Îl vedeau
pe Tatăl cum îndepărta razele Sale de lumină, iubire şi slavă de la Fiul Său preaiubit, atunci ar
fi putut înţelege mai bine cât de vinovat este păcatul în ochii Săi.
Lumile necăzute în păcat şi oştile îngereşti au urmărit cu un deosebit interes cum conflictul
se apropia de sfârşit. Satana şi cei care i s-au alăturat în ale răului, legiunile de îngeri
apostaziaţi, priveau cu multă atenţie la momentul hotărâtor al lucrării de mântuire. Puterile
binelui şi cele ale răului aşteptau să vadă ce răspuns va primi Domnul Hristos la rugăciunea
pe care i-a adresat-o de trei ori Tatălui. Îngerii doreau foarte mult să-I aducă uşurare divinului
Suferind, dar lucrul acesta nu se putea înfăptui. Nicio cale de scăpare nu s-a găsit pentru Fiul
lui Dumnezeu. În acest îngrozitor moment de criză, când totul era în cumpănă, când paharul
cel tainic tremura în mâna Suferindului, cerul s-a deschis, o lumină a strălucit în mijlocul
întunericului prevestitor de furtună al ceasului de criză, şi îngerul cel puternic, care stă în
prezenţa lui Dumnezeu, ocupând poziţia din care a căzut Satana, a venit lângă Domnul
Hristos. Îngerul a venit nu pentru a lua paharul din mâna Lui, ci pentru a-L întări,
asigurându-L de iubirea Tatălui, ca să poată să-l bea. El a venit ca să-I dea putere Rugătorului
divino-uman. El I-a îndreptat privirea spre cerurile deschise, vorbindu-I despre fiinţele care
aveau să fie mântuite ca rezultat al suferinţelor Lui. Îngerul L-a asigurat pe Iisus că Tatăl Său
este mai mare şi mai puternic decât Satana şi că moartea Sa va avea ca rezultat o totală
înfrângere a lui, iar împărăţia acestei lumi avea să fie dată sfinţilor Celui Preaînalt. Îngerul I-a
spus că El va vedea rezultatul muncii sufletului Său şi va fi mulţumit, căci o mulţime din
neamul omenesc va fi mântuită, salvată pentru veşnicie.
Chinul Domnului Hristos n-a încetat, dar descurajarea şi dezamăgirea L-au lăsat. Furtuna
n-a scăzut în niciun fel în intensitate, dar El, care era obiectul dezlănţuirii ei, a fost întărit
pentru a face faţă furiei furtunii. El a rămas calm şi senin. O pace cerească se odihnea pe faţa
Lui pătată de sânge. El a îndurat ceea ce nicio fiinţă omenească nu va putea îndura vreodată,
căci El a gustat suferinţele morţii pentru fiecare om.
Ucenicii, care dormeau, au fost treziţi deodată de lumina ce-L încon­jura pe Mântuitorul. Ei
l-au văzut pe înger aplecat peste Stăpânul lor întins la pământ. L-au văzut ridicând capul
Mântuitorului pe pieptul său şi îndreptându-L spre ceruri. I-au auzit vocea, asemenea unei
muzici plăcute, rostind cuvinte de mângâiere şi speranţă. Ucenicii şi-au reamintit scena de pe
Muntele Schimbării la Faţă. Ei şi-au amintit de slava care-L înconjurase pe Iisus în templu,
precum şi de glasul lui Dumnezeu care vorbea din nor. Acum, aceeaşi slavă a fost descoperită
din nou şi nu se mai temeau deloc pentru Învăţătorul lor. El Se afla în grija lui Dumnezeu – un
înger puternic fusese trimis ca să-L ocrotească. Din nou, ucenicii, în oboseala lor, au căzut în
toropeala aceea stranie, care i-a copleşit. Şi, din nou, Domnul Hristos i-a găsit dormind.
Privindu-i cu amărăciune, El a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!… Iată că a venit ceasul
ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoşilor” (Matei 26:45).
Chiar atunci când rostea aceste cuvinte, El a auzit paşii gloatei care-L căuta şi a spus:
„Sculaţi-vă, haide să mergem; iată că se apropie vânzătorul” (Matei 26:46).
Nicio urmă a chinului de moarte prin care trecuse nu se mai vedea când Domnul Hristos a
pornit să-l întâmpine pe vânzătorul Său. Stând în fruntea ucenicilor Săi, El a zis: „Pe cine
căutaţi?” Răspunsul a fost: „Pe Iisus din Nazaret.” Iisus a zis: „Eu sunt” (Ioan 18:4-8). Când au
fost rostite aceste cuvinte, îngerul care-I slujise lui Iisus cu puţin înainte s-a aşezat între El şi
gloată. O lumină cerească a făcut ca faţa Mântuitorului să strălucească şi ceva în formă de
porumbel L-a umbrit. În prezenţa acestei slave divine, gloata ucigaşă n-a putut să stea în
picioare nici măcar o singură clipă. Preoţii, mai-marii, soldaţii şi chiar Iuda s-au dat înapoi,
clătinându-se, şi au căzut ca morţi la pământ.
Îngerul s-a retras şi lumina a dispărut. Domnul Hristos avusese ocazia să scape, dar El a
rămas calm şi stăpân pe Sine, ca Unul care fusese glorificat. El stătea în mijlocul acelei cete
înrăite, care era acum căzută neputincioasă la picioarele Sale. Ucenicii priveau în tăcere, plini
de uimire şi teamă.
Dar scena s-a schimbat repede. Gloata s-a ridicat în picioare. Soldaţii romani, preoţii şi Iuda
s-au strâns în jurul Domnului Iisus. Se simţeau ruşinaţi de slăbiciunea lor, temându-se că El
ar putea să le scape. Din nou, Răscumpărătorul le-a pus întrebarea: „Pe cine căutaţi?” Acum ei
aveau dovada faptului că Acela care stătea înaintea lor era Fiul lui Dumnezeu, dar nu s-au
lăsat convinşi. La întrebarea: „Pe cine căutaţi?”, au răspuns iarăşi: „Pe Iisus din Nazaret!”
Atunci Mântuitorul le-a spus: „V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe
aceştia să se ducă” (Ioan 18:8) – şi a arătat spre ucenicii Săi. El ştia cât de slabă le era credinţa
şi a căutat să-i ocrotească de ispite şi încercări. Pentru ei, El era gata să Se sacrifice.
Iuda, trădătorul, n-a uitat rolul pe care îl avea de jucat. Când gloata a pătruns în grădină, el
a condus-o. Era urmat îndeaproape de marele-preot. Iuda stabilise un semn pentru urmăritorii
Domnului Iisus, spunând: „Pe care-L voi săruta eu, Acela este; să puneţi mâna pe El” (Matei
26:48). Acum, el se făcea că nu are niciun amestec cu ei. Apropiindu-se de Domnul Hristos, el
I-a luat mâna, semn a unei familiare prietenii. Rostind: „Plecăciune, Învăţătorule”, el L-a
sărutat de repetate ori, prefăcându-se că plânge, ca şi când ar fi simţit împreună cu El în
primejdia în care Se afla.
Domnul Hristos i-a spus: „Prietene, ce ai venit să faci, fă!” Vocea Lui tremura de durere
atunci când a adăugat: „Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?” Această întrebare ar fi
trebuit să trezească conştiinţa trădătorului şi să atingă inima lui împietrită, dar onoarea,
credincioşia şi sensibilitatea milei omeneşti îl părăsiseră. Stătea plin de îndrăzneală şi sfidător,
fără să manifeste vreo dispoziţie de a-şi schimba atitudinea. Se predase lui Satana şi nu mai
avea nicio putere de a-i rezista. Şi Iisus n-a refuzat sărutarea vânzătorului.
Gloata a devenit mai îndrăzneaţă atunci când a văzut că Iuda L-a atins pe Cel care, numai
cu puţin timp înainte, fusese glorificat înaintea ochilor tuturor. Atunci au pus mâna pe Iisus şi
au legat acele mâini preţioase, care au fost totdeauna folosite pentru săvârşirea binelui.
Ucenicii s-au gândit că Stăpânul lor nu va îngădui să fie luat, că aceeaşi putere care a făcut
mulţimea să cadă ca nişte oameni morţi îi va face neputincioşi până când Domnul Hristos şi
tovarăşii Săi vor scăpa. Ei au fost însă dezamăgiţi şi chiar indignaţi când au văzut frânghiile
aduse pentru a lega mâinile Aceluia pe care ei Îl iubeau. În mânia sa, Petru a scos repede sabia
şi a încercat să-L apere pe Domnul său, dar n-a făcut decât să taie urechea slujitorului
marelui-preot. Când a văzut ce s-a întâmplat, Domnul Hristos Şi-a dezlegat mâinile, deşi era
ţinut cu străşnicie de soldaţii romani, şi, spunând: „Lăsaţi-i! Până aici!”, S-a atins de urechea
rănită, şi ea s-a vindecat imediat. Apoi i-a spus lui Petru: „Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei
ce scot sabia de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune
îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?”, o legiune pentru fiecare
ucenic. De ce oare, gândeau ucenicii, nu Se salvează pe Sine şi nu ne salvează şi pe noi?
Răspunzând gândurilor lor nemărturisite, El a adăugat: „Dar cum se vor împlini Scripturile,
care zic că aşa trebuie să se întâmple? Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?”
(Luca 22:51; Matei 26:52-54; Ioan 18:11).
Demnitatea oficială pe care o aveau nu-i împiedicase pe conducătorii iudei să li se alăture
urmăritorilor lui Iisus. Arestarea Sa era o problemă prea importantă ca să fie încredinţată unor
subalterni; preoţii cei vicleni şi mai-marii norodului s-au unit cu poliţia templului şi cu
oamenii fără căpătâi şi l-au urmat pe Iuda în Ghetsimani. Cu ce societate se uniseră aceşti
demnitari – o gloată doritoare de senzaţii tari, înarmată cu tot felul de unelte, ca şi când ar fi
urmărit o fiară sălbatică!
Întorcându-Se către preoţii şi bătrânii norodului, Domnul Hristos Şi-a fixat privirea
cercetătoare asupra lor. Ei nu aveau să uite toată viaţa cuvintele pe care le-a rostit El atunci.
Au fost asemenea unor săgeţi ascuţite ale Celui Atotputernic. Cu demnitate, El a spus: „Aţi
ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele şedeam în
mijlocul vostru şi învăţam norodul în templu, şi n-aţi pus mâna pe Mine.” Noaptea este mult
mai potrivită pentru lucrarea voastră. „Dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului”
(Matei 26:55; Luca 22:53).
Ucenicii au fost înspăimântaţi când au văzut că Domnul Hristos îngăduie să fie prins şi
legat. Au fost jigniţi de faptul că atât El, cât şi ei aveau să sufere această umilinţă. Nu puteau
înţelege purtarea Lui şi L-au învinovăţit pentru faptul că S-a supus gloatei. În teama şi
indignarea lor, Petru a propus să se salveze singuri. Urmând această sugestie, „toţi ucenicii L-
au părăsit şi au fugit” (Matei 26:56 u.p.). Dar Domnul Hristos prevăzuse această fugă a lor:
„Iată”, a spus El, „că vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine
Mă veţi lăsa singur, dar nu sunt singur, căci Tatăl Meu este cu Mine” (Ioan 16:32).
 CAPITOLUL 75

ÎNAINTEA LUI ANA

ŞI A CURŢII DE JUDECATĂ A LUI
CAIAFA

Î
n mare grabă, ei L-au dus pe Iisus peste pârâul Chedron, au trecut prin grădini şi dumbrăvi
cu măslini şi pe străzile liniştite ale oraşului adormit. De acum, era trecut de miezul nopţii
şi strigătele gloatei batjocoritoare, care Îl urma, au străpuns strident liniştea nopţii.
Mântuitorul era legat, păzit cu străşnicie şi mişcările Îi provocau durere. În graba
nepotolită, cei ce L-au prins L-au dus la palatul lui Ana, fostul mare-preot.
Ana era capul familiei preoţilor ce slujeau şi, din respect pentru vârsta sa, el era recunoscut
de popor ca mare-preot. Sfatul său era căutat şi adus la îndeplinire ca fiind vocea lui
Dumnezeu. El trebuia să fie primul care Îl vedea pe Iisus captiv, la discreţia puterii preoţeşti.
El trebuia să fie prezent la anchetarea celui arestat, de teamă ca nu cumva Caiafa, mai puţin
experimentat, să dea greş în a obţine ceea ce ei doreau. Cu această ocazie, era nevoie de
iscusinţa, viclenia şi subtilitatea sa, căci condamnarea lui Hristos trebuia obţinută cu orice
chip.
Legal, Domnul Hristos trebuia să fie judecat de Sinedriu, dar, adus înaintea lui Ana, El a
fost supus unei judecăţi preliminare. Sub dominaţia romană, Sinedriul nu putea să pronunţe
definitiv sentinţa la moarte. El nu putea decât să judece un deţinut, iar sentinţa dată trebuia
supusă spre ratificare autorităţilor romane. Era deci necesar să se aducă împotriva Domnului
Hristos acuzaţii care să fie considerate de către romani ca fiind criminale. De asemenea,
trebuia găsită o acuzaţie care să-L condamne şi în faţa iudeilor. Un mare număr de preoţi şi
conducători fuseseră convinşi de învăţătura Domnului Hristos şi numai teama de
excomunicare i-a împiedicat să mărturisească aceasta. Preoţii îşi aminteau foarte bine de
întrebarea lui Nicodim: „Legea noastră osândeşte ea pe un om înainte ca să-l asculte şi să ştie
ce face?” (Ioan 7:51). Această întrebare a determinat atunci dezbinarea consiliului, iar planurile
lor au fost zădărnicite. Acum, Iosif din Arimateea şi Nicodim nu aveau să mai fie invitaţi, dar
erau alţii care puteau îndrăzni să vorbească în favoarea dreptăţii. Judecata trebuia condusă în
aşa fel, încât să-i unească pe membrii Sinedriului împotriva Domnului Hristos. Erau două
acuzaţii pe care preoţii doreau să le aducă. Dacă Domnul Hristos ar fi fost dovedit ca hulitor,
atunci ar fi fost condamnat de iudei. Dacă ar fi fost acuzat de revoltă, atunci s-ar fi asigurat
condamnarea din partea romanilor. Ana a încercat să stabilească cel de-al doilea cap de
acuzare. El L-a cercetat pe Domnul Hristos cu privire la ucenicii Săi şi cu privire la doctrina
Sa, sperând ca Arestatul să spună ceva care să-i dea material pe care să-l interpreteze. El a
căutat să stoarcă nişte declaraţii prin care să dovedească faptul că Iisus căuta să înfiinţeze o
societate secretă, cu scopul de a stabili o nouă împărăţie. Atunci, preoţii ar fi putut să-L dea în
mâinile romanilor, ca pe unul care tulbură pacea şi conduce la răzvrătire.
Ca într-o carte deschisă, Domnul Hristos a citit gândurile preotului. Ca şi când ar fi citit în
sufletul celui care-L interoga, Iisus a negat faptul că între El şi urmaşii Săi ar exista vreo
înţelegere secretă sau că El i-ar fi strâns în secret într-un loc întunecos, pentru a-Şi ascunde
planurile. În ceea ce priveşte planurile şi învăţătura Sa, El nu avea niciun secret. „Eu am vorbit
lumii pe faţă”, a răspuns El; Eu „totdeauna am învăţat pe norod în sinagogă şi în templu, unde
se adună toţi iudeii, şi n-am spus nimic în ascuns.”
Domnul Hristos punea propriul mod de a lucra în contrast cu metodele acuzatorilor Săi.
Timp de luni de zile, ei Îl urmăriseră, străduindu-se să-L prindă în cursă şi să-L aducă înaintea
unui tribunal secret, unde, prin jurământ fals, să obţină ceva ce era imposibil să obţină prin
mijloace cinstite. Acum, ei îşi aduceau la îndeplinire planurile. Prinderea Lui în miez de noapte
de către o gloată de oameni, batjocura şi abuzurile comise asupra Lui mai înainte de a fi
condamnat sau chiar acuzaţia erau modul lor de a lucra, şi nu al Lui. Acţiunea lor era de fapt
o violare a legii. Rânduielile lor prevedeau că fiecare om trebuie să fie considerat şi tratat ca
nevinovat până când i se dovedea vinovăţia. Preoţii erau astfel condamnaţi de propriile
rânduieli.
Întorcându-Se spre anchetatorul Său, Domnul Hristos a spus: „Pentru ce Mă întrebi pe
Mine?” Nu trimiseseră oare preoţii şi mai-marii norodului spioni care să-I supravegheze toate
mişcările şi să le raporteze fiecare cuvânt spus de El? N-au fost oare aceştia prezenţi la orice
întâlnire a Sa cu oamenii şi n-au dus ei preoţilor informaţii cu privire la tot ceea ce a spus şi a
făcut El? „Întreabă pe cei ce M-au auzit despre ce le-am vorbit”, a răspuns Iisus; „iată, aceia
ştiu ce am spus” (Ioan 18:21).
Ana a fost redus la tăcere de răspunsul categoric pe care l-a primit. Temându-se ca nu
cumva Domnul Hristos să spună ceva cu privire la felul său de comportare, pe care prefera să-l
ţină ascuns, Ana nu I-a mai spus nimic atunci. Unul dintre aprozii săi, plin de mânie când l-a
văzut pe Ana redus la tăcere, L-a lovit pe Domnul Hristos peste faţă, spunând: „Aşa răspunzi
marelui preot?”
Cu un calm profund, Hristos a răspuns: „Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău; dar
dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?” (Ioan 18:20-23). El n-a rostit niciun cuvânt aspru, de
răzbunare. Răspunsul Său calm izvora dintr-o inimă fără păcat, răbdătoare şi blândă, care nu
putea fi provocată.
Domnul Hristos a suferit nespus datorită abuzurilor şi insultelor la care era supus. Din
mâinile fiinţelor pe care El le crease şi pentru care făcea un sacrificiu infinit de mare, El a
primit orice umilire. Şi a suferit într-un raport direct proporţional cu desăvârşirea sfinţeniei
Sale şi cu ura Sa faţă de păcat. Judecarea Sa de către oamenii care se comportau ca nişte
diavoli era pentru El un continuu sacrificiu. A fi înconjurat de fiinţe omeneşti care se aflau sub
controlul lui Satana era pentru El nespus de revoltător. El era conştient de faptul că, într-un
moment, printr-o străfulgerare a puterii Sale divine, i-ar fi putut transforma în ţărână pe cruzii
Săi chinuitori. Acest lucru făcea ca judecata să fie şi mai greu de suportat.
Iudeii aşteptau un Mesia care să Se manifeste printr-o forţă exterioară. Îl aşteptau ca pe
cineva cu o voinţă extraordinară, care să schimbe modul de gândire al oamenilor şi să obţină
de la ei, prin forţă, o recunoaştere a supremaţiei şi, în acelaşi timp, să satisfacă şi speranţele
lor ambiţioase. Astfel, când Domnul Hristos era tratat cu dispreţ, o mare ispită Îl încerca, şi
anume aceea de a manifesta caracterul Său divin. Printr-un cuvânt, printr-o privire, El ar fi
putut să-i oblige pe persecutorii Săi să mărturisească faptul că El era Domn, mai presus de
împăraţi şi conducători, de preoţi şi templu. Dar dificila Lui sarcină era aceea de a rămâne în
poziţia pe care Şi-o alesese, de a fi una cu neamul omenesc.
Îngerii cerului erau martori, urmărind fiecare mişcare ce se făcea împotriva iubitului lor
Conducător. Ei doreau nespus de mult să-L elibereze pe Hristos. Sub conducerea lui
Dumnezeu, îngerii sunt atotputernici. Cu o ocazie, ascultând de porunca Domnului Hristos, ei
au ucis într-o noapte o armată asiriană de o sută optzeci şi cinci de mii de oameni. Cât de uşor
ar fi putut îngerii, privind ruşinoasa scenă a judecării Domnului Hristos, să-şi manifeste
indignarea, mistuindu-i pe vrăjmaşii lui Dumnezeu! Dar nu li se poruncise să facă acest lucru.
Acela care ar fi putut să-i osândească la moarte pe vrăjmaşii Săi a suportat cruzimea lor.
Iubirea pentru Tatăl Său şi angajamentul Său, luat de la întemeierea lumii, că va deveni
Purtător al păcatului, L-au făcut să îndure fără să Se plângă de tratamentul barbar al celor pe
care venise să-i mântuiască. Era o parte a misiunii Sale aceea de a suporta, în natura Sa
omenească, toate loviturile şi batjocurile pe care oamenii le puteau îngrămădi asupra Lui.
Singura nădejde a omenirii era în această supunere a Domnului Hristos la toate chinurile pe
care I le puteau produce mâinile şi inimile oamenilor.
Domnul Hristos nu spusese nimic care să le poată da acuzatorilor Săi vreun câştig de cauză
şi totuşi El era legat, ceea ce însemna că fusese deja condamnat. Trebuia să existe totuşi o
formă de justiţie. Era necesar să se facă forma unui proces legal. Autorităţile erau hotărâte să
grăbească înfăptuirea acestui lucru. Ele erau conştiente de consideraţia de care Se bucura
Domnul Hristos în popor şi se temeau că, dacă se făcea vâlvă de arestarea Lui, oamenii vor
încerca să-L elibereze. De asemenea, dacă judecarea şi executarea nu se înfăptuiau în acelaşi
timp, atunci s-ar fi amânat cu o săptămână datorită sărbătorii Paştelui. Faptul acesta însă le-
ar fi dat peste cap planurile. Pentru a obţine condamnarea lui Hristos, depindeau în mare
măsură de gălăgia mulţimii, care era formată în mare parte din pleava Ierusalimului. Dacă s-ar
fi întârziat o săptămână, entuziasmul ar fi scăzut şi nu era exclus să aibă loc o reacţie inversă.
Atunci, cea mai bună parte din norod s-ar fi ridicat în favoarea Domnului Hristos; mulţi ar fi
putut să aducă mărturie în apărarea Lui, arătând marile lucrări pe care El le făcuse. Aceasta
ar fi trezit indignarea poporului împotriva Sinedriului. Modul în care ei au procedat ar fi fost
condamnat, iar Domnul Hristos ar fi fost eliberat, pentru a primi iarăşi închinare din partea
mulţimii. De aceea, preoţii şi mai-marii norodului au hotărât ca Hristos să fie dat în mâinile
romanilor înainte ca planurile lor să fie cunoscute.
Dar, mai înainte de toate, trebuia găsit un cap de acuzare împotriva Lui. Până acum însă, ei
nu găsiseră nimic. Ana a poruncit ca Domnul Hristos să fie dus la Caiafa. Acesta aparţinea
partidei saducheilor, dintre care unii erau cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai Domnului Hristos. El
însuşi, deşi era mai slab în ceea ce priveşte puterea caracterului, era tot atât de aspru, fără
inimă şi fără scrupule ca Ana. El n-ar fi lăsat niciun mijloc nefolosit pentru a-L nimici pe
Iisus. Era dis-de-dimineaţă şi încă întuneric. La lumina torţelor şi a felinarelor, gloata înarmată
şi Prizonierul ei au pornit spre palatul marelui preot. Aici, în timp ce membrii Sinedriului se
adunau, Ana şi Caiafa L-au interogat din nou pe Domnul Hristos, dar fără succes.
Când consiliul s-a adunat în sala de judecată, Caiafa şi-a ocupat locul de preşedinte al
Sinedriului. De o parte şi de alta erau judecătorii şi cei care erau în mod deosebit interesaţi în
acest proces. Soldaţii romani au fost aşezaţi pe platformă, mai jos de tron. La picioarele
tronului marelui preot stătea Domnul Hristos. Asupra Lui erau fixate privirile întregii mulţimi.
Agitaţia era mare. În toată acea mulţime, numai El era calm şi senin. Chiar atmosfera din jurul
Său părea cuprinsă de o influenţă sfântă.
Caiafa L-a privit pe Domnul Hristos ca pe un rival al său. Nerăbdarea oamenilor de a-L auzi
pe Mântuitorul şi aparenta lor grabă de a accepta învăţăturile Lui treziseră gelozia amară a
marelui preot. Dar acum, privind la Cel arestat, Caiafa era plin de admiraţie pentru înfăţişarea
Sa nobilă şi demnă. O convingere plana asupra lui, şi anume că Omul acesta era la fel ca
Dumnezeu. În clipa următoare însă, în mod dispreţuitor, a alungat acest gând. De îndată,
vocea lui s-a auzit plină de ironie şi aroganţă, cerându-I Domnului Iisus să facă una dintre
marile Lui minuni înaintea lor. Dar Mântuitorul parcă nici nu auzise cuvintele lui. Poporul a
putut face comparaţie între comportamentul nervos şi răutăcios al lui Ana şi cel al lui
Caiafa şi comportarea maiestuoasă, calmă, a Domnului Hristos. Chiar şi în mintea acelei
mulţimi înrăite s-a ridicat întrebarea: „Trebuie oare ca Acest Om cu o înfăţişare dumnezeiască
să fie condamnat ca un criminal?”
Caiafa, conştient de influenţa pe care Iisus o câştiga, a grăbit judecata. Vrăjmaşii Domnului
Hristos erau în mare încurcătură. Ei erau preocupaţi să obţină condamnarea Lui, dar nu ştiau
cum să realizeze lucrul acesta. Membrii Sinedriului erau împărţiţi în farisei şi saduchei. Între ei
erau mari animozităţi şi controverse; nici nu îndrăzneau să abordeze unele puncte de discuţie,
de teamă să nu se certe. Cu câteva cuvinte, Domnul Hristos ar fi putut să le stârnească
prejudecăţile unii împotriva altora şi, în acest fel, să le abată mânia de la El. Caiafa ştia acest
lucru şi dorea să evite începerea unei dispute. Erau foarte mulţi martori care ar fi putut dovedi
că Domnul Hristos îi denunţase pe preoţi şi pe cărturari şi că îi caracterizase ca fiind ipocriţi şi
ucigaşi, dar nu era în avantajul lor să aducă această mărturie. Saducheii, în lupta lor ascuţită
cu fariseii, folosiseră un limbaj asemănător. O astfel de mărturie nu avea greutate în faţa
romanilor, care erau şi aşa dezgustaţi de pretenţiile fariseilor. Erau foarte multe dovezi că
Domnul Hristos nesocotise tradiţiile iudaice şi vorbise nerespectuos despre multe din
rânduielile lor, dar, în ceea ce priveşte tradiţia, fariseii şi saducheii erau la cuţite, iar pentru
romani, această acuzaţie nu avea nicio valoare. Vrăjmaşii Domnului Hristos nu îndrăzneau să-
L acuze de călcarea Sabatului, căci o examinare a acestei probleme ar fi descoperit caracterul
lucrării Sale. Dacă minunile Sale de vindecare erau aduse la lumină, atunci însuşi scopul pe
care preoţii îl urmăreau avea să fie anihilat, înfrânt.
Fuseseră plătiţi martori mincinoşi care să-L acuze pe Domnul Hristos de incitare la
rebeliune, de încercarea de a stabili o conducere de stat separată. Dar mărturiile lor s-au
dovedit a fi vagi şi contradictorii. Cercetaţi îndeaproape, ei şi-au falsificat propriile declaraţii.
La începutul lucrării Sale, Domnul Hristos a spus: „Stricaţi Templul acesta şi, în trei zile, îl
voi ridica.” Într-un limbaj profetic figurat, El profetizase despre moartea şi învierea Sa. „El le
vorbea despre templul trupului Său” (Ioan 2:19,21). Iudeii înţeleseseră aceste cuvinte într-un
sens literal, ca referindu-se la templul din Ierusalim. Din tot ceea ce spusese Domnul Hristos,
preoţii n-au putut găsi nimic spre a folosi împotriva Lui, în afară de această declaraţie.
Prezentând într-un mod greşit aceste cuvinte, ei sperau să aibă câştig de cauză. Romanii
fuseseră şi ei angajaţi în reconstruirea şi înfrumuseţarea templului şi erau foarte mândri de el;
orice dispreţ manifestat faţă de el, cu siguranţă, le-ar fi trezit indignarea. Aici, în acest punct,
romanii şi iudeii, fariseii şi saducheii se puteau uni, căci toţi priveau templul cu multă
veneraţie. În legătură cu acest fapt au fost găsiţi doi martori, ale căror mărturii n-au fost chiar
atât de contradictorii ca ale celorlalţi. Unul dintre ei, care fusese mituit să-L acuze pe Iisus, a
declarat: „Acesta a zis: «Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile.»”
În acest fel, cuvintele Domnului Hristos au fost prezentate în mod greşit. Dacă ar fi fost spuse
exact aşa cum au fost rostite de El, ei n-ar fi putut să obţină condamnarea nici chiar de către
Sinedriu. Dacă Domnul Hristos ar fi fost numai om, aşa cum pretindeau iudeii, declaraţia Sa
n-ar fi făcut decât să evidenţieze un spirit iraţional, lăudăros, dar nu putea fi transformată în
hulă. Chiar în modul tendenţios în care au fost prezentate de martorii falşi, cuvintele Sale n-au
conţinut nimic care să fie considerat de către romani o crimă vrednică de moarte.
Cu multă răbdare, Domnul Hristos a ascultat declaraţiile ce se băteau cap în cap. El n-a
scos niciun cuvânt în apărarea Sa. În cele din urmă, acuzatorii Săi au fost încurcaţi, confuzi şi
înnebuniţi. Judecata nu făcea deloc progrese; se părea că tot complotul lor avea să dea greş.
Caiafa era disperat. Mai rămânea o singură scăpare: Hristos trebuia determinat să Se
condamne singur. Marele-preot s-a ridicat de pe scaunul său de judecată cu faţa schimonosită
de patimă, vocea şi comportamentul său arătând în mod clar că, dacă ar fi stat în puterea sa,
L-ar fi doborât la pământ pe Arestat. „Nu răspunzi nimic?” a exclamat el. „Ce mărturisesc
aceştia împotriva Ta?”
Iisus Şi-a păstrat pacea. „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel
pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” (Isaia
53:7).
În cele din urmă, Caiafa, ridicând braţul drept spre ceruri, s-a adresat Domnului Iisus ca şi
când ar fi fost rostit un jurământ solemn: „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!”
La acest apel, Domnul Hristos nu mai putea rămâne tăcut. Este un timp când trebuie să
taci şi unul când trebuie să vorbeşti. El n-a vorbit până când n-a fost întrebat în mod direct. El
ştia că, dacă răspundea acum, aceasta avea să însemne cu certitudine moartea Sa. Dar apelul
acesta a fost făcut de cea mai înaltă autoritate recunoscută a naţiunii şi în Numele Celui
Preaînalt. Domnul Hristos nu putea să nu arate respectul cuvenit legii. Mai mult decât atât,
legătura Sa cu Tatăl era pusă acum sub semnul întrebării. El trebuia să declare în mod clar
caracterul şi misiunea Sa. Domnul Hristos le spusese ucenicilor Săi: „Pe oricine Mă va
mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri”
(Matei 10:32). Acum, prin propriul exemplu, El a repetat învăţătura.
Toate urechile erau foarte atente ca să asculte şi toţi ochii erau aţintiţi asupra feţei Sale,
atunci când El a răspuns: „Da… sunt.” O lumină cerească părea că luminează înfăţişarea Sa
palidă, atunci când a adăugat: „Ba mai mult, vă spun că, de acum încolo, veţi vedea pe Fiul
omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului” (Matei 26:64).
Pentru un moment, divinitatea Domnului Hristos a străfulgerat prin veşmântul Său
omenesc. Marele-preot tremura sub privirea pătrunzătoare a Mântuitorului. Privirea aceea
părea că citeşte gândurile lui ascunse şi îl ardea până la inimă. Niciodată în viaţa pe care a mai
avut-o de trăit, n-a uitat privirea aceea cercetătoare a persecutatului Fiu al lui Dumnezeu.
„Ba mai mult”, a spus Domnul Hristos, „vă spun că, de acum încolo, veţi vedea pe Fiul
omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.” În aceste cuvinte,
Domnul Hristos a prezentat reversul scenei care avea loc atunci. El, Domnul vieţii şi al slavei,
avea să stea la dreapta lui Dumnezeu. El va fi Judecătorul a tot pământul şi la hotărârea Lui
nu se va mai putea face recurs. Atunci, orice lucru tainic avea să fie aşezat în lumina feţei lui
Dumnezeu, iar judecata avea să se facă asupra fiecărui om, şi fiecare avea să fie judecat după
faptele sale.
Cuvintele Domnului Hristos l-au speriat pe marele-preot. Gândul că avea să fie o înviere a
morţilor, când toţi vor sta la bara judecăţii lui Dumnezeu, pentru a fi răsplătiţi după faptele lor,
era pentru Caiafa un gând plin de groază. Scenele judecăţii finale au trecut cu repeziciune, ca
o panoramă, pe dinaintea sa. Pentru o clipă, el a văzut spectacolul îngrozitor al mormintelor
ce-şi eliberau morţii, cu secretele care, spera el, au fost pentru totdeauna ascunse. Pentru un
moment, el a avut simţământul că stă în faţa Judecătorului celui veşnic, ai cărui ochi, care văd
totul, citeau în sufletul său, aducând la lumină taine pe care el le considera ascunse odată cu
cei morţi.
Scena însă a trecut, s-a şters repede din viziunea preotului. Cuvintele Domnului Hristos l-
au lovit pe saducheu în inimă. Caiafa negase doctrina învierii din morţi, a judecăţii şi a vieţii
viitoare. Acum, el era cuprins de o furie satanică. Oare acest Om, un arestat ce stătea înaintea
sa, să-i atace cea mai iubită teorie? Rupându-şi veşmântul, pentru ca poporul să vadă pretinsa
lui groază, el a cerut ca, fără să se mai continue cercetările, Arestatul să fie condamnat pentru
blasfemie. „Ce nevoie mai avem de martori?” a spus el. „Iată că acum aţi auzit hula Lui” (Matei
26:65). Şi toţi L-au condamnat.
Conştienţa vinovăţiei şi pasiunea l-au făcut pe Caiafa să facă ceea ce a făcut. El era furios
pe sine pentru că a crezut cuvintele Domnului Hristos şi, în loc să-şi sfâşie inima ca urmare a
unui profund simţământ al adevărului şi să mărturisească faptul că Iisus era Mesia, el şi-a
sfâşiat hainele preoţeşti, ca semn al unei împotriviri categorice. Acest act al său avea profunde
semnificaţii. Însă puţin şi-a dat seama Caiafa de însemnătatea lui. În acest act, făcut spre a-i
influenţa pe judecători şi pentru a obţine astfel condamnarea Domnului Hristos, marele-preot
s-a condamnat pe sine. Prin legea dată de Dumnezeu, s-a descalificat pentru slujba preoţiei.
Făcând astfel, el pronunţase asupră-şi sentinţa de condamnare la moarte.
Un mare-preot nu trebuia să-şi rupă hainele. Prin legea levitică, acest lucru era interzis sub
pedeapsa condamnării la moarte. În nicio împrejurare, în nicio ocazie, preotul nu trebuia să-şi
rupă hainele. Printre iudei era obiceiul ca oamenii să-şi rupă veşmintele la moartea unor
prieteni, dar preoţii nu trebuiau să respecte acest obicei. Domnul Hristos îi dăduse poruncă
expresă lui Moise cu privire la acest lucru (Leviticul 10:6).
Tot ce purta preotul trebuia să fie întreg şi fără cusur. Prin acele frumoase veşminte era
reprezentat caracterul marelui Model, Iisus Hristos. Nimic altceva, decât desăvârşirea în
îmbrăcăminte şi purtare, în cuvânt şi spirit, nu putea să fie primit de Dumnezeu. El este sfânt,
iar slava şi desăvârşirea Sa trebuie să fie reprezentate în serviciile de pe pământ. Numai
desăvârşirea putea să reprezinte în mod cuvenit sfinţenia serviciilor cereşti. Omul mărginit
poate să-şi sfâşie propria inimă, dând astfel pe faţă un duh zdrobit şi smerit. Dumnezeu va
recunoaşte acest lucru. Dar veşmintele preoţeşti nu trebuiau să fie nicidecum sfâşiate, căci
aceasta ar fi stricat reprezentarea lucrurilor cereşti. Marele-preot care ar fi îndrăznit să vină la
slujba cea sfântă şi să ia parte la serviciul din sanctuar cu veşmintele sfâşiate ar fi fost
considerat ca unul care era despărţit de Dumnezeu. Rupându-şi veşmintele, el a încetat să mai
fie un personaj reprezentativ. El nu mai era acceptat de Dumnezeu ca un preot activ, care
putea sluji. Acest fel de purtare, aşa cum se vedea la Caiafa, dădea pe faţă pasiune şi
nedesăvârşire omenească.
Sfâşiindu-şi veşmintele, Caiafa a călcat legea dată de Dumnezeu, pentru a urma tradiţia
oamenilor. O lege omenească prevedea că, în caz de blasfemie, un preot putea să-şi sfâşie
veşmintele în semn de groază faţă de păcat şi totuşi să fie nevinovat. În acest fel, Legea lui
Dumnezeu era anulată de legi omeneşti.
Fiecare acţiune a marelui-preot era privită cu mult interes de popor, iar Caiafa, pentru a
impresiona, a căutat să facă o demonstraţie de sfinţenie. Dar în actul acesta, destinat să fie o
acuzaţie împotriva Domnului Hristos, el arunca ocara asupra Aceluia despre care Dumnezeu a
zis: „Numele Meu este în El” (Exodul 23:21). Astfel, chiar el era acela care comitea o blasfemie.
Fiind el însuşi condamnat de Dumnezeu, Caiafa a pronunţat sentinţa de condamnare asupra
Domnului Hristos ca un hulitor.
Când Caiafa şi-a rupt hainele, actul său a fost semnificativ în legătură cu locul pe care
poporul iudeu avea să-l ocupe de aici înainte ca naţiune, faţă de Dumnezeu. Cândva, popor
ales al lui Dumnezeu, se despărţea acum de El şi devenea foarte repede un popor care nu-I mai
aparţinea lui Iehova. Când, pe cruce fiind, Domnul Hristos a strigat: „S-a sfârşit!”, iar
catapeteasma templului s-a rupt în două, Veghetorul cel sfânt a declarat că poporul iudeu Îl
respinsese pe Acela care era Marele Original al tuturor simbolurilor, realitatea tuturor
umbrelor acelora. Israel s-a despărţit de Dumnezeu. Caiafa putea deci să-şi rupă veşmântul
său oficial, care arăta că el se pretindea a fi un reprezentant al adevăratului Mare-Preot, căci
hainele nu mai aveau nicio însemnătate nici pentru el, nici pentru popor. Marele-preot putea
mai degrabă să-şi rupă veşmintele de groază, din pricina situaţiei lui şi a naţiunii iudaice.
Sinedriul hotărâse că Domnul Hristos este vrednic de moarte, dar era împotriva legii iudaice
să judece noaptea un arestat. Ca să fie legală, o condamnare nu se putea pronunţa decât la
lumina zilei şi înaintea întregului consiliu în sesiune. Cu toate acestea, Mântuitorul era tratat
acum ca un criminal condamnat şi lăsat în seama celor mai josnice şi a celor mai stricate fiinţe
omeneşti, să fie batjocorit. Palatul marelui-preot era înconjurat de o curte deschisă, în care se
strânseseră soldaţii şi o mulţime de oameni. Prin această curte a fost dus Domnul Hristos spre
camera gărzii, fiind întâmpinat şi dintr-o parte, şi din alta cu batjocură, făcându-se
referire la declaraţia Sa că este Fiul lui Dumnezeu. Cuvintele Sale: „şezând la dreapta puterii
lui Dumnezeu” şi „venind pe norii cerului” erau repetate în bătaie de joc. În timp ce Se afla în
camera gărzii, aşteptând judecarea Sa legală, El n-a fost apărat. Gloata neştiutoare fusese
martoră la cruzimea cu care fusese tratat în faţa consiliului şi de aceea oamenii şi-au luat
libertatea de a-şi manifesta toate elementele satanice ale naturii lor. Înfăţişarea nobilă şi
dumnezeiască a Domnului Hristos îi aţâţa la nebunie. Blândeţea Sa, inocenţa şi răbdarea Sa
maiestuoasă îi umpleau de ura ce pornea de la Satana. Mila şi dreptatea erau călcate în
picioare. Niciodată n-a fost tratat un criminal într-un mod atât de inuman cum a fost tratat
Fiul lui Dumnezeu.
Dar un chin sufletesc şi mai puternic sfâşia inima Domnului Hristos, o lovitură care a
produs cea mai profundă durere şi pe care nicio mână vrăjmaşă n-o putea produce. În timp ce
era supus batjocurii unei cercetări în faţa lui Caiafa, Domnul Hristos a fost tăgăduit de unul
dintre propriii ucenici.
După ce L-au părăsit pe Învăţătorul lor în grădină, doi dintre ucenici se aventuraseră să
urmeze, de la distanţă, gloata care pusese mâna pe Domnul Hristos. Aceşti ucenici erau Petru
şi Ioan. Preoţii l-au remarcat pe Ioan ca pe un ucenic binecunoscut al lui Hristos şi l-au admis
în sala de judecată, sperând că, fiind martor al umilirii Conducătorului său, va ajunge să
dispreţuiască ideea că Unul ca acesta ar fi Fiul lui Dumnezeu. Ioan a vorbit în favoarea lui
Petru şi a obţinut şi pentru el aprobarea să intre.
 În curte se aprinsese un foc, căci era cea mai rece oră din noapte, chiar înainte de
revărsatul zorilor. Un grup de oameni s-a apropiat de foc şi Petru, plin de încumetare, i s-a
alăturat. El nu dorea să fie recunoscut ca ucenic al lui Hristos. Amestecându-se nepăsător prin
mulţime, el spera să fie luat drept unul dintre cei care Îl aduseseră pe Domnul Hristos în sala
de judecată.
Dar, când focul a luminat faţa lui Petru, femeia care stătea de pază la uşă a aruncat o
privire cercetătoare asupra lui. Ea a reţinut faptul că el venise împreună cu Ioan, a observat
privirea lui dezamăgită şi şi-a zis că trebuie să fie un ucenic al lui Hristos. Ea era una dintre
slujnicele din casa lui Caiafa şi era curioasă să afle adevărul. Ea i-a zis lui Petru: „Nu cumva şi
tu eşti unul dintre ucenicii omului acestuia?” Petru a fost surprins şi tulburat. Ochii oamenilor
s-au fixat imediat asupra lui. El se făcea că nu înţelege, dar femeia era insistentă şi le-a spus
celor din jurul său că acest om fusese cu Iisus. Petru s-a văzut nevoit să răspundă şi a spus
supărat: „Femeie, nu-L cunosc.” Aceasta a fost prima tăgăduire şi imediat a cântat cocoşul. O,
Petre, atât de curând te-ai ruşinat de Învăţătorul tău! Atât de curând ai tăgăduit pe Domnul
tău!
Ucenicul Ioan, intrând în sala de judecată, n-a încercat să ascundă faptul că era urmaş al
Domnului Hristos. El nu s-a amestecat cu gloata crudă, care Îl batjocorea pe Învăţătorul său.
El n-a fost întrebat, pentru că nu şi-a asumat un caracter fals, dând astfel prilej să poată fi
bănuit. El a căutat un colţ retras, ferit de privirea mulţimii, dar cât mai aproape cu putinţă de
Iisus. De aici, el putea vedea şi auzi tot ce se spunea la judecarea Domnului.
Nu fusese în planul lui Petru ca adevăratul său caracter să fie cunoscut. Luându-şi un aer
de indiferenţă, el se aşezase singur pe terenul vrăjmaşului şi devenise astfel o pradă uşoară
ispitei. Dacă i s-ar fi cerut să lupte pentru Învăţătorul său, ar fi fost un soldat curajos, dar
când degetul batjocurii s-a îndreptat spre el, Petru s-a dovedit a fi un laş. Mulţi dintre cei care
nu se dau înapoi de la o luptă îndârjită pentru Domnul lor ajung să-şi tăgăduiască credinţa,
dacă sunt luaţi în râs. Asociindu-se cu aceia pe care ar fi trebuit să-i evite, se aşază singuri în
calea ispitei. Ei îl invită pe vrăjmaş să-i ispitească şi sunt determinaţi să spună şi să facă
lucruri de care, în alte împrejurări, nu s-ar fi făcut niciodată vinovaţi. Ucenicul Domnului
Hristos care, în zilele noastre, îşi ascunde credinţa de teama suferinţei sau a ruşinii Îl
tăgăduieşte pe Domnul lui tot aşa cum L-a tăgăduit Petru în sala de judecată.
Petru încerca să arate că nu este deloc interesat de judecarea Învăţătorului său, dar inima
sa era chinuită de durere atunci când auzea ocara cea crudă şi vedea maltratările pe care le
îndura. Chiar mai mult, el era surprins şi mânios că Domnul Iisus trebuia să Se umilească pe
Sine şi să-i umilească şi pe urmaşii Săi, supunân­du-Se unui astfel de tratament. Pentru a-şi
ascunde adevăratele sentimente, el a căutat să se alăture persecutorilor Domnului Iisus şi
batjocurilor lor nepotrivite. Dar înfăţişarea sa era nenaturală. El se comporta în mod fals şi, în
timp ce căuta să vorbească nepăsător, nu putea să-şi reţină expresiile de indignare faţă de
abuzurile la care era supus Învăţătorul său.
Pentru a doua oară i-a fost atrasă atenţia şi a fost din nou acuzat că este un urmaş al lui
Iisus. Acum el a declarat cu jurământ: „Nu-L cunosc pe omul acesta!” Încă o ocazie i-a fost
dată. După o oră, unul dintre slujitorii marelui preot, o rudă apropiată a omului căruia Petru îi
tăiase urechea, l-a întrebat: „Nu te-am văzut eu cu El în grădină?” „Nu mai încape îndoială că
eşti unul din oamenii aceia; căci eşti galileean, şi graiul tău seamănă cu al lor.” De astă dată,
Petru s-a umplut de mânie. Ucenicii Domnului Iisus erau cunoscuţi pentru curăţia vorbirii lor,
dar, pentru a-i înşela întru totul pe cei care l-au întrebat, precum şi pentru a pune în evidenţă
falsa identitate pe care şi-o asumase, Petru s-a lepădat acum de Învăţătorul său blestemând şi
jurând. Şi cocoşul a cântat din nou. Auzindu-l, Petru şi-a amintit de cuvintele Domnului Iisus:
„Înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori” (Marcu 14:30).
În timp ce blestemele înjositoare erau încă pe buzele lui Petru, iar cântatul pătrunzător al
cocoşului îi răsuna încă în urechi, privirea Mântuitorului s-a întors de la judecătorii încruntaţi
spre sărmanul Său ucenic. În acelaşi timp, privirea lui Petru a fost atrasă de Învăţătorul său.
În privirea aceea blândă, el a citit milă adâncă şi întristare, dar nu se afla în ea nicio umbră de
mânie.
Vederea acelei feţe palide şi suferinde, privirea aceea plină de compasiune şi iertare au
străpuns inima lui Petru asemenea unei săgeţi. Conştiinţa i-a fost trezită. Memoria i s-a
împrospătat. Petru şi-a amintit de făgăduinţa pe care o făcuse cu câteva ore înainte, că va
merge cu Domnul său la închisoare şi la moarte. Şi-a amintit de amărăciunea sa atunci când
Mântuitorul i-a spus în camera de sus că, în aceeaşi noapte, se va lepăda de trei ori de Domnul
său. Petru tocmai declarase că nu-L cunoaşte pe Iisus, dar acum el şi-a dat seama cu o
chinuitoare durere cât de bine îl cunoştea Domnul său şi cât de bine citise Domnul în inima lui
falsitatea care îi era chiar şi lui necunoscută.
Un val de amintiri l-a cuprins. Mila plină de gingăşie a Mântuitorului, bunătatea şi
îndelunga Lui răbdare, blândeţea şi răbdarea Sa manifestate faţă de ucenicii Săi greşiţi – toate
îi veneau în minte. Şi-a adus aminte de avertizarea: „Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca
grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta” (Luca 22:31-32). S-a
gândit cu groază la propria nerecunoştinţă, la falsitatea sa şi la jurământul său fals. A privit
încă o dată la Învăţătorul său şi a văzut cum o mână profanatoare se ridică să-L lovească în
faţă. Nemaiputând să îndure scena, a fugit din sala de judecată cu inima zdrobită.
În singurătate şi întuneric, el a mers înainte fără să ştie şi fără să-i pese încotro merge. În
cele din urmă, s-a pomenit în Grădina Ghetsimani. Scena petrecută cu câteva ore în urmă i-a
apărut în mod viu în minte. Faţa suferindă a Domnului său, pătată de sudoare de sânge şi
frământată de suferinţă, i-a apărut în memorie. El şi-a adus aminte, cu remuşcări amare, că
Domnul Iisus a plâns şi a fost în agonie, singur, în rugăciune, în timp ce aceia care ar fi trebuit
să-I fie aproape în ceasul încercării Sale dormeau. El şi-a adus aminte de solemna însărcinare:
„Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită” (Matei 26:41). Petru a fost din nou martor al
scenei din sala de judecată. Pentru inima sângerândă, era o tortură să ştie că a adăugat cea
mai grea povară umilirii şi durerii Mântuitorului. Chiar în locul acela în care Domnul Hristos
Îşi revărsase sufletul în agonie înaintea Tatălui, Petru a căzut cu faţa la pământ şi a dorit să
moară.
Atunci când dormea, deşi Domnul Hristos îl îndemnase să vegheze şi să se roage, Petru şi-a
pregătit calea pentru păcatul său cel mare. Toţi ucenicii, care au dormit în acel moment
crucial, au suferit o mare pierdere. Domnul Hristos cunoştea teribila încercare prin care ei
aveau să treacă. El cunoştea modul în care avea să lucreze Satana pentru a le paraliza
judecata, aşa încât să nu poată fi pregătiţi pentru timpul încercării. Pentru acest motiv, El i-a
avertizat atunci. Dacă orele petrecute în grădină ar fi fost de veghere şi rugăciune, atunci
Petru n-ar fi fost lăsat să depindă numai de slaba sa putere. El nu L-ar fi tăgăduit pe Domnul
său. Dacă ar fi vegheat împreună cu Domnul Hristos în agonia Sa, ucenicii ar fi fost pregătiţi
să privească suferinţele Sale pe crucea Golgotei. Ei ar fi înţeles, într-o măsură însemnată,
natura suferinţelor Sale zdrobitoare. Ei ar fi fost în stare să-şi aducă aminte de cuvintele Sale
care profetizau suferinţele, moartea şi învierea Sa. În mijlocul întunecimii celui mai crucial
ceas, raze de speranţă ar fi luminat în întuneric şi le-ar fi susţinut credinţa.
De îndată ce s-a făcut ziuă, Sinedriul s-a adunat din nou şi Domnul Hristos a fost adus
iarăşi în sala de judecată. El declarase că este Fiul lui Dumnezeu, dar Sinedriul a transformat
cuvintele Sale într-o acuzaţie împotriva Sa. Dar nu-L puteau condamna numai pe baza acestei
declaraţii, pentru că mulţi membri nu fuseseră prezenţi la şedinţa din cursul nopţii şi nu
auziseră cuvintele Sale. De asemenea, ei ştiau că tribunalul roman nu ar fi găsit în ele nimic
vrednic de moarte. Dar, dacă ar fi auzit toţi de pe buzele Sale repetarea acelor cuvinte, atunci
obiectivul lor ar fi fost atins. Susţinerea Domnului Iisus că El este Mesia putea fi transformată
într-o declaraţie de revoltă politică.
„Dacă eşti Tu Hristosul”, au zis ei, „spune-ne.” Dar Domnul Hristos tăcea. Ei au continuat
să-I pună întrebări. În cele din urmă, cu o voce tristă, El a răspuns: „Dacă vă voi spune, nu
veţi crede; şi dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde, nici nu-Mi veţi da drumul.” Dar, ca să
poată fi lăsaţi fără scuză, El a adăugat solemna avertizare: „De acum încolo, Fiul omului va
şedea la dreapta puterii lui Dumnezeu.”
„Eşti Tu dar Fiul lui Dumnezeu?” au întrebat ei într-un glas. Şi El le-a răspuns: „Aşa cum o
spuneţi: da, sunt.” Atunci ei au început să strige: „Ce nevoie mai avem de mărturie? Noi înşine
am auzit-o din gura Lui.”
Şi astfel, în conformitate cu a treia condamnare din partea autorităţilor iudaice, Domnul
Iisus trebuia să moară. Tot ceea ce mai trebuia făcut acum, gândeau ei, era ca romanii să
ratifice această condamnare şi să-L dea în mâna lor.
A urmat apoi cea de-a treia scenă de abuzuri şi batjocuri, chiar mai rea decât aceea pe care
a primit-o din partea mulţimii ignorante. Şi ea a avut loc chiar în prezenţa preoţilor şi a
conducătorilor, cu aprobarea lor. Orice sentiment de simpatie şi omenie dispăruse din inimile
lor. Dacă argumentele lor erau slabe şi nu-L puteau reduce la tăcere, atunci aveau alte arme,
şi anume acele arme care au fost folosite în toate veacurile pentru a-i reduce la tăcere pe eretici
– suferinţa, violenţa şi moartea.
Când judecătorii au pronunţat condamnarea Domnului Hristos, o furie satanică a pus
stăpânire pe gloată. Urletul vocilor semăna cu urletul fiarelor sălbatice. Mulţimea s-a repezit
spre Domnul Hristos, strigând: „Este vinovat, la moarte cu El!” Dacă n-ar fi fost soldaţii
romani, Domnul Hristos n-ar mai fi trăit ca să fie bătut în cuie, pe crucea Golgotei. El ar fi fost
rupt în bucăţi înaintea judecătorilor Săi, dacă autoritatea romană n-ar fi intervenit şi, prin
forţa armelor, n-ar fi ţinut în frâu violenţa gloatei.
Păgânii aceia erau furioşi la vederea tratamentului brutal faţă de Cineva împotriva căruia
nu se dovedise nimic. Ofiţerii romani au declarat că, pronunţând condamnarea Domnului
Iisus, iudeii încălcau autoritatea romană şi că era chiar contrar legii iudaice să condamne un
om la moarte numai pe baza mărturiei lui. Această intervenţie a adus o clipă de linişte în
desfăşurarea procesului, dar conducătorii iudei erau insensibili, morţi faţă de milă şi ruşine.
Preoţii şi conducătorii au uitat demnitatea slujbei lor şi şi-au bătut joc de Fiul lui
Dumnezeu, folosind epitete dezgustătoare. L-au luat în derâdere, reproşându-I cu dispreţ
naşterea Sa. Spuneau că îndrăzneala Sa de a Se proclama Mesia era suficientă pentru a merita
moartea cea mai dezonorantă, cea mai ruşinoasă. Oamenii cei mai stricaţi erau aceia care
aruncau ocara cea mai infamă asupra Mântuitorului. O haină veche a fost aruncată peste
capul Său
şi persecutorii L-au lovit peste faţă, spunând: „Hristoase, proroceşte-ne – cine Te-a lovit?” Când
haina a fost luată de pe capul Său, un păcătos înrăit L-a scuipat în faţă.
Îngerii lui Dumnezeu au înregistrat cu credincioşie orice privire insultătoare, orice cuvânt şi
orice act săvârşite împotriva iubitului lor Conducător. Într-o zi, oamenii aceştia stricaţi, care şi-
au bătut joc şi au scuipat faţa calmă şi palidă a Domnului Hristos, o vor privi în slava ei,
strălucind mai tare decât soarele.
 CAPITOLUL 76

IUDA

I
storia vieţii lui Iuda ne prezintă sfârşitul trist al unei vieţi care ar fi putut să fie onorată de
Dumnezeu. Dacă ar fi murit mai înainte de ultima lui călătorie la Ierusalim, Iuda ar fi fost
privit ca un om vrednic de a ocupa un loc între cei doisprezece apostoli, unul a cărui lipsă
ar fi fost foarte mult simţită. Repulsia cu care a fost privit de-a lungul veacurilor n-ar fi
existat, dacă însuşirile caracterului său n-ar fi fost manifestate la încheierea istoriei vieţii
sale. Dar caracterul său a fost descoperit lumii cu un scop: ca să fie o avertizare pentru toţi
aceia care, asemenea lui, ar trăda misiunea sacră încredinţată lor.
Cu puţin timp înainte de Paşte, Iuda şi-a reînnoit legăturile pe care le avea cu preoţii,
pentru a-L da pe Domnul Hristos în mâinile lor. S-a convenit atunci ca Mântuitorul să fie
arestat în unul dintre locurile Sale de meditaţie şi rugăciune. De la ospăţul din casa lui Simon,
Iuda avusese ocazia să reflecteze asupra faptelor pe care se legase să le aducă la îndeplinire,
dar planul său nu s-a schimbat. Pentru treizeci de arginţi – preţul unui sclav –, el a dat ruşinii
şi morţii pe Domnul slavei.
Din fire, Iuda avea o puternică iubire de bani; dar el nu fusese totdeauna atât de corupt ca
să poată face o faptă ca aceasta. El nutrise spiritul cel rău al avariţiei până când acesta a
devenit motivul dominant al vieţii sale. Iubirea lui pentru Mamona a fost mai mare decât
iubirea pentru Domnul Hristos. Devenind rob al acestui viciu, el s-a predat lui Satana şi avea
să fie târât adânc în păcat.
Iuda se alăturase ucenicilor atunci când mulţimile Îl urmau pe Domnul Iisus. Învăţătura
Mântuitorului le-a mişcat inimile în timp ce ascultau uimiţi cuvintele Lui rostite în sinagogă, la
marginea mării sau pe munte. Iuda i-a văzut pe bolnavi, pe schilozi şi pe orbi venind în număr
mare la Domnul Iisus, din oraşe şi sate. I-a văzut pe muribunzi aduşi la picioarele Sale. A fost
martor al lucrărilor minunate ale Mântuitorului, manifestate în vindecarea celor bolnavi, în
eliberarea de demoni şi învierea din morţi. A simţit chiar în persoana sa dovada puterii
Domnului Hristos. A recunoscut învăţăturile Domnului Hristos ca fiind superioare tuturor
acelora pe care le auzise vreodată. Îl iubea pe Marele Învăţător şi dorea să fie cu El. Avea
dorinţa să fie schimbat în caracterul şi viaţa sa, nădăjduind să experimenteze acest lucru prin
legătura sa cu Domnul Hristos. Mântuitorul nu l-a respins pe Iuda. El i-a dat un loc printre cei
doisprezece. I-a încredinţat lucrarea unui evanghelist. I-a dat puterea de a vindeca bolnavii şi
de a scoate demonii. Dar Iuda n-a ajuns să se predea pe deplin Domnului Hristos. El n-a
renunţat la ambiţiile lui lumeşti sau la iubirea de bani. Deşi a acceptat poziţia de slujitor al
Domnului Hristos, el nu s-a supus puterii divine modelatoare. Considera că putea să aibă
propria judecată şi propriile păreri, cultivând predispoziţia de a critica şi acuza.
Iuda era foarte mult apreciat de ceilalţi ucenici şi avea o mare influenţă asupra lor. Chiar el
avea o părere foarte bună despre sine şi îi privea pe fraţii săi ca fiindu-i mult inferiori în
judecată şi iscusinţă. Ei nu-şi dau seama de ocaziile pe care le au, gândea el, şi nici nu profită
de împrejurările care li se oferă. Biserica nu va prospera niciodată cu astfel de conducători
limitaţi. Petru era impulsiv şi ar fi acţionat fără prea multă judecată. Ioan, care strângea
adevărurile ce porneau de pe buzele Domnului Hristos, era considerat de Iuda ca fiind un om
de afaceri nepriceput. Matei, a cărui pregătire l-a învăţat exactitatea în toate lucrurile, era
foarte grijuliu atunci când era vorba de cinste, medita totdeauna la cuvintele Domnului Hristos
şi era atât de absorbit de ele, încât, considera Iuda, nu mai inspira încredere atunci când era
vorba să facă lucruri iscusite şi larg cuprinzătoare. Iuda i-a categorisit în acest fel pe toţi
ucenicii şi se felicita pentru faptul că biserica ar fi ajuns adesea în încurcături şi necazuri,
dacă n-ar fi fost iscusinţa lui de administrator. Iuda se considera cel mai capabil, neputând fi
depăşit de nimeni. După părerea lui, prezenţa lui constituia o onoare pentru cauza bisericii şi
totdeauna se prezenta astfel.
Însă Iuda era orb faţă de propriile slăbiciuni de caracter, iar Domnul Hristos l-a aşezat acolo
unde putea să aibă ocazia să le vadă şi să se corecteze. Fiind casier pentru ucenici, avea
datoria să se îngrijească de nevoile micului grup şi să acorde ajutorul necesar celor săraci. La
Paşte, în camera de sus, când Domnul Iisus i-a zis: „Ce ai să faci, fă repede” (Ioan 13:27),
ucenicii gândeau că El îi ceruse să cumpere cele necesare pentru nevoile praznicului sau să
dea ceva celor săraci. Slujind altora, Iuda ar fi putut să-şi dezvolte un spirit neegoist. Dar, în
timp ce asculta zilnic învăţăturile Domnului Hristos şi era martor al vieţii Sale neegoiste, Iuda
s-a lăsat în voia dispoziţiilor sale spre lăcomie. Sumele mici, care treceau prin mâinile lui, erau
o continuă ispită. Deseori, când făcea un mic serviciu pentru Domnul Hristos sau folosea din
timpul său pentru scopuri religioase, el se plătea din acest fond sărăcăcios. În ochii săi, aceste
pretexte serveau ca scuză pentru acţiunile sale, dar înaintea lui Dumnezeu era un hoţ.
Declaraţia mereu repetată a Domnului Hristos că Împărăţia Sa nu era din lumea aceasta l-a
iritat pe Iuda. El făcuse un plan şi se aştepta ca Domnul Iisus să lucreze după el. El plănuise
ca Ioan Botezătorul să fie eliberat din închisoare. Dar, vai, Ioan a fost lăsat să fie decapitat! Iar
Domnul Hristos, în loc să-Şi revendice drepturile Sale regale şi să răzbune moartea lui Ioan, S-
a retras cu ucenicii Săi într-un loc la ţară. Iuda dorea o atitudine mult mai agresivă. Considera
că, dacă Domnul Iisus nu i-ar împiedica pe ucenici să-şi aducă la îndeplinire planurile lor,
lucrarea ar fi mult mai plină de succes. El a observat vrăjmăşia crescândă a conducătorilor
iudei şi a văzut faptul că cerinţa lor n-a fost ascultată, atunci când au cerut un semn din
ceruri din partea Domnului Hristos. Inima lui Iuda era deschisă necredinţei, iar vrăjmaşul
adăuga gânduri de îndoială şi revoltă. De ce oare Domnul Iisus Se ocupa atât de mult de ceva
ce era aşa de descurajator? De ce oare prevestea El încercări şi persecuţii pentru Sine şi pentru
ucenicii Săi? Perspectiva de a avea un loc de frunte în noua împărăţie l-a făcut pe Iuda să
sprijine cauza lui Iisus. Oare să fie dezamăgit în speranţele lui? Iuda nu respingea ideea că
Domnul Iisus era Fiul lui Dumnezeu, dar avea îndoieli şi căuta să găsească vreo explicaţie a
lucrărilor Sale minunate.
În ciuda învăţăturilor Mântuitorului, Iuda avansa mereu ideea că Domnul Hristos va domni
ca împărat în Ierusalim. Cu ocazia hrănirii celor cinci mii, el a încercat să aducă la îndeplinire
acest lucru. Atunci, Iuda a ajutat la împărţirea hranei mulţimii flămânde. El a avut ocazia să
vadă binele pe care putea să-l facă în favoarea altora. A simţit satisfacţia pe care o ai totdeauna
în slujba lui Dumnezeu. A ajutat să fie aduşi la Hristos bolnavii şi suferinzii din mulţime. A
văzut câtă alinare, câtă bucurie şi fericire aducea în inimile omeneşti puterea vindecătoare a
Răscumpărătorului. El ar fi putut să înţeleagă metodele de lucru ale Domnului Hristos. Dar
era orbit de propriile dorinţe egoiste. Iuda a fost primul care a folosit entuziasmul declanşat de
minunea înmulţirii pâinilor. El a fost acela care a pus la cale planul de a-L lua cu forţa pe
Domnul Iisus şi a-L face împărat. Năzuinţele lui erau foarte înalte, dar dezamăgirea i-a fost
amară.
Cuvântarea Domnului Hristos în sinagogă cu privire la pâinea vieţii a fost punctul de
cotitură în istoria vieţii lui Iuda. El a auzit cuvintele: „Adevărat, adevărat, vă spun că, dacă nu
mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă” (Ioan
6:53). El a văzut că Domnul Hristos oferea mai degrabă bunuri spirituale decât bunuri lumeşti.
El considera că poate vedea departe şi că a ajuns la înţelegerea faptului că Iisus nu va avea
onoruri şi nu le va putea da urmaşilor Săi poziţii înalte. El s-a hotărât să nu se unească atât de
strâns cu Hristos, încât să nu se mai poată desface. El va veghea. Şi a vegheat.
Din acel moment, el a început să exprime îndoieli care îi puneau pe ucenici în încurcătură.
Semăna controverse şi sentimente ce duceau în rătăcire, repetând argumentele exprimate de
cărturari şi farisei împotriva susţinerilor Domnului Hristos. Toate necazurile, mici şi mari,
supărările, greutăţile şi aparentele piedici în calea înaintării Evangheliei erau interpretate de
Iuda ca dovezi împotriva temeiniciei ei. El aducea texte din Sfânta Scriptură care nu aveau
nicio legătură cu adevărurile pe care le prezenta Domnul Hristos. Aceste texte, scoase din
contextul lor, îi puneau pe ucenici în încurcătură şi făceau să crească descurajarea care-i
cuprindea adesea. Totuşi, toate acestea au fost făcute de Iuda într-un astfel de mod, încât să
apară că era un om conştiincios. Şi în timp ce ucenicii căutau dovezi care să confirme cuvintele
Marelui Învăţător, Iuda îi conducea aproape imperceptibil pe un alt drum. Şi astfel, într-un
mod foarte religios şi în aparenţă foarte înţelept, el prezenta problemele într-o lumină diferită
de aceea în care le prezentase Domnul Hristos, alăturând cuvintelor Lui un înţeles pe care El
niciodată nu-l dăduse. Sugestiile lui aţâţau totdeauna dorinţe ambiţioase după realizări
pământeşti, îndepărtându-i astfel pe ucenici de la lucrurile importante cărora aceştia trebuiau
să le acorde atenţia cuvenită. Neînţelegerile cu privire la cine să fie mai mare dintre ei erau în
mare măsură generate de Iuda.
Când Domnul Iisus i-a prezentat tânărului bogat condiţiile uceniciei, lui Iuda nu i-a plăcut
acest lucru. El a considerat că se făcuse o greşeală. Dacă astfel de oameni, ca acest
conducător, ar fi putut să fie uniţi cu credincioşii, atunci ei ar fi ajutat susţinând cauza lui
Hristos. Iuda gândea despre sine că, dacă ar fi fost primit cel puţin ca sfătuitor, atunci ar fi
putut da sugestii avantajoase pentru dezvoltarea neînsemnatei biserici. Principiile şi metodele
sale ar fi fost diferite întrucâtva de cele ale Domnului Hristos, dar în aceste lucruri el se
considera mai înţelept decât El.
În tot ce Domnul Hristos le spunea ucenicilor Săi era câte ceva cu care Iuda nu era de acord
în inima sa. Sub influenţa sa, aluatul neascultării îşi făcea foarte repede lucrarea. În toate
acestea, ucenicii nu l-au văzut pe adevăratul vinovat, dar Domnul Iisus a văzut că Satana îi
transmitea lui Iuda atributele sale şi, în felul acesta, deschidea o cale prin care să-i poată
influenţa şi pe ceilalţi ucenici. Cu un an înainte de a fi trădat, Domnul Hristos spusese cu
privire la aceasta: „Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac”
(Ioan 6:70).
Cu toate acestea, Iuda nu manifesta făţiş opoziţie faţă de învăţăturile Mântuitorului şi nici
nu părea că le pune la îndoială. El n-a dat pe faţă o atitudine de murmurare, până la
momentul ospăţului din casa lui Simon. Când Maria a uns picioarele Mântuitorului, Iuda şi-a
manifestat tendinţele spre lăcomie. Fiind mustrat de Domnul Hristos, spiritul său s-a revoltat.
Mândria rănită şi dorinţa de răzbunare au rupt stăvilarele, şi lăcomia nutrită atât de mult a
pus stăpânire pe el. Aceasta va fi experienţa tuturor acelora care continuă să se joace cu
păcatul. Elementele de decădere cărora nu li se rezistă şi asupra cărora nu s-a câştigat
biruinţa răspund ispitirii lui Satana, iar sufletul este robit, supus voinţei lui.
Iuda însă nu era cu totul împietrit. Chiar după ce se angajase în două rânduri să-L vândă
pe Mântuitorul, el a mai avut ocazii să se pocăiască. La cina de Paşte, Domnul Hristos Şi-a
dovedit divinitatea, dând în vileag scopul vânzătorului. Cu gingăşie, El nu l-a trecut cu vederea
pe Iuda atunci când a slujit ucenicilor. Dar ultimul apel al harului a rămas fără răspuns. Apoi,
cazul lui Iuda a fost hotărât şi picioarele pe care Domnul Hristos le-a spălat au plecat să aducă
la îndeplinire lucrarea vânzătorului.
Iuda socotea că, dacă Domnul Hristos avea să fie crucificat, atunci evenimentul trebuia să
aibă loc. Partea sa în trădarea Mântuitorului n-ar fi schimbat rezultatul. Dar, dacă Domnul
Hristos nu trebuia să moară, atunci el nu făcea decât să-L forţeze să Se elibereze. Orice s-ar
întâmpla, Iuda avea să câştige ceva de pe urma trădării lui. El a socotit că face o afacere
iscusită vânzându-L pe Domnul său.
Cu toate acestea, Iuda nu credea că Domnul Hristos va îngădui să fie arestat. Vânzându-L,
planul său era de a-I da o lecţie. El intenţiona să joace un rol care să-L facă pe Mântuitorul să
fie mai atent de aici înainte şi să-l trateze cu respectul cuvenit. Iuda însă nu ştia că a dat
morţii pe Domnul Hristos. De câte ori, când Mântuitorul învăţa în parabole, cărturarii şi fariseii
nu fuseseră înfrânţi prin ilustraţiile Lui uimitoare! De câte ori nu se osândiseră singuri!
Adesea, când adevărul pătrunsese în inimile lor, ei erau plini de furie şi luau pietre ca să
arunce în El, dar mereu şi mereu El scăpase. Deoarece El a scăpat din aşa de multe curse, cu
siguranţă, gândea Iuda, că nu va îngădui să fie prins.
Iuda s-a hotărât să facă o încercare. Dacă într-adevăr Domnul Hristos era Mesia, atunci
poporul, pentru care El făcuse atât de mult, se va strânge în jurul Său şi-L va proclama
împărat. Aceasta va face ca multe minţi, care până acum au fost nehotărâte, să se hotărască
odată pentru totdeauna. Iuda avea să aibă meritul de a-L fi aşezat pe Împărat pe tronul lui
David. Faptul acesta avea să-i asigure în noua împărăţie o poziţie de frunte, după Domnul
Hristos.
Falsul ucenic şi-a îndeplinit partea în vinderea lui Iisus. În grădină, când le-a spus
conducătorilor mulţimii: „Pe care-L voi săruta eu, Acela este; să puneţi mâna pe El!” (Matei
26:48), Iuda era pe deplin convins că Domnul Hristos va scăpa din mâinile lor. Apoi, dacă ei ar
fi aruncat vina asupra lui, el putea să le spună: „Nu v-am spus să-L ţineţi bine?”
Iuda a privit la cei care-L prindeau pe Domnul Hristos, acţionând la cuvintele lui şi legându-
L strâns. Plin de uimire, el a văzut că Mântuitorul a îngăduit să fie legat şi dus. Nerăbdător, el
L-a urmat din grădină până la judecarea Lui, în faţa conducătorilor iudei. În fiecare moment,
aştepta ca Iisus să-Şi uimească vrăjmaşii, apărând înaintea lor ca Fiu al lui Dumnezeu, făcând
fără efect toate comploturile şi toată puterea lor. Cum însă ceasurile treceau unul după altul,
şi Domnul Hristos Se supunea tuturor abuzurilor ce au fost îngrămădite asupra Lui, o teamă
teribilă a venit asupra vânzătorului pentru faptul că L-a vândut pe Învăţătorul său, ca să fie
dat morţii.
Cum judecata se apropia de sfârşit, Iuda n-a mai putut îndura tortura conştiinţei sale
vinovate. Deodată, o voce răguşită a răsunat din sala de judecată, făcând ca un fior de groază
să pună stăpânire pe toate inimile: „Este nevinovat, cruţă-L, Caiafa!”
Făptura înaltă a lui Iuda era văzută acum făcându-şi loc prin mulţimea înmărmurită. Faţa
sa era palidă şi descompusă şi stropi mari de sudoare se vedeau pe fruntea lui. Repezindu-se
spre scaunul de judecată, el a aruncat jos, înaintea marelui-preot, monedele de argint care
fuseseră preţul vânzării Domnului său. Apucând nerăbdător haina lui Caiafa, Iuda l-a implorat
să-L elibereze pe Iisus, declarând că nu făcuse nimic vrednic de moarte. Mâniat, Caiafa l-a
îndepărtat, dar a rămas încurcat, neştiind ce să spună. Perfidia preoţilor a fost dată pe faţă.
Era evident că ei îl mituiseră pe ucenic ca să-şi vândă Învăţătorul.
„Am păcătuit”, strigă din nou Iuda, „căci am vândut sânge nevinovat.” Dar marele-preot,
recâştigându-şi stăpânirea de sine, răspunse batjocoritor: „Ce ne pasă nouă? Treaba ta” (Matei
27:4). Preoţii fuseseră dispuşi să facă din Iuda unealta lor; dar îi dispreţuiau josnicia. Când el
a venit la ei ca să-şi mărturisească vina, l-au luat în râs.
Iuda s-a aruncat apoi la picioarele Domnului Hristos, recunoscându-L ca Fiu al lui
Dumnezeu şi rugându-L să Se elibereze. Mântuitorul nu i-a reproşat nimic vânzătorului Său.
El ştia că Iuda nu se pocăise; mărturisirea sa era stoarsă din sufletul său vinovat de
sentimentul îngrozitor al condamnării şi al judecăţii viitoare, dar el nu simţea o durere
profundă şi zdrobitoare de inimă pentru că Îl vânduse pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu şi că
se lepădase de Sfântul lui Israel. Cu toate acestea, Domnul Hristos n-a rostit niciun cuvânt de
condamnare. El a privit cu multă milă la Iuda şi a spus: „Pentru ceasul acesta am venit în
lume.”
Un murmur de surprindere a străbătut adunarea. Cu uimire, cei ce erau acolo au văzut
răbdarea Domnului Hristos faţă de vânzătorul Său. Din nou a pus stăpânire pe ei convingerea
că acest Om era mai mult decât un muritor. Dar, dacă El era Fiul lui Dumnezeu, se întrebau
ei, de ce nu-Şi desface legăturile şi nu triumfă asupra acuzatorilor Săi?
Iuda s-a convins că toate stăruinţele lui erau zadarnice şi a fugit din sala de judecată
exclamând: „E prea târziu! E prea târziu!” El simţea că nu va putea trăi să-L vadă pe Iisus
crucificat şi, în disperarea lui, s-a dus şi s-a spânzurat.
Mai târziu, în aceeaşi zi, pe drumul de la sala de judecată a lui Pilat la Golgota, s-a produs o
întrerupere a strigătelor şi batjocurilor mulţimii nelegiuite, care Îl ducea pe Domnul Hristos la
locul răstignirii. Pe când treceau pe lângă un loc retras, cei din gloată au văzut, la rădăcina
unui copac uscat, trupul lui Iuda. A fost o privelişte dintre cele mai dezgustătoare,
cutremurătoare. Greutatea corpului său rupsese frânghia cu care se spânzurase de copac. În
cădere, trupul său fusese mutilat în mod oribil, iar câinii mâncau acum din el. Resturile lui au
fost repede îngropate, ca să nu se mai vadă, dar mulţimea batjocorea mai puţin acum şi multe
feţe palide dădeau pe faţă gândurile ce se frământau în suflete. Se părea că răsplata începea să
le fie dată acelora care se făceau vinovaţi de sângele lui Iisus.
 CAPITOLUL 77

În sala de judecată
a lui Pilat

Î
n sala de judecată a lui Pilat, guvernatorul roman, Domnul Hristos stătea legat ca arestat.
În jurul Său se afla garda soldaţilor, iar sala de judecată era plină până la refuz de
spectatori. Afară, la intrarea în sală, erau membrii Sinedriului, preoţii, conducătorii,
bătrânii şi gloata.
După ce L-a condamnat pe Domnul Hristos, consiliul Sinedriului a venit la Pilat pentru a
obţine confirmarea sentinţei, ca s-o poată aduce la îndeplinire. Dar aceşti conducători iudei n-
au intrat în sala de judecată a lui Pilat. Conform legii lor ceremoniale, dacă ar fi făcut astfel, s-
ar fi întinat şi n-ar fi putut lua parte la sărbătoarea Paştelor. În orbirea lor, n-au putut vedea
că ura aceea criminală le-a întinat inimile. N-au crezut că Domnul Hristos era adevăratul Miel
Pascal şi că, deoarece L-au respins, marele praznic îşi pierduse, pentru ei, semnificaţia.
Când Mântuitorul a fost adus în sala de judecată, Pilat nu L-a privit cu ochi prietenoşi.
Guvernatorul roman fusese chemat în grabă şi sculat din pat, de aceea era hotărât să-şi facă
lucrarea cât mai repede cu putinţă. Era pregătit să se poarte cu Cel arestat cu o severitate de
magistrat. Luându-şi aerul cel mai grav, el s-a întors să vadă ce fel de om trebuia să cerceteze,
pentru cine fusese sculat la o oră atât de matinală. El ştia că trebuia să fie cineva pe care
autorităţile iudaice erau nerăbdătoare să-l judece şi să-l pedepsească în mare grabă.
Pilat privi la oamenii care-L aveau în pază pe Iisus şi apoi privirea lui se opri cercetătoare
asupra Domnului Hristos. El avusese de-a face cu tot felul de criminali, dar niciodată nu mai
fusese adus înaintea sa un om care să aibă trăsături pline de atâta bunătate şi nobleţe. Pe faţa
Sa, el n-a văzut niciun semn de vinovăţie, nicio expresie de teamă, nici încumetare sau dispreţ.
El a văzut un Om plin de calm şi cu o comportare demnă, a cărui înfăţişare nu purta semnele
unui criminal, ci semnătura Cerului.
Înfăţişarea Domnului Hristos a făcut o impresie favorabilă asupra lui Pilat. Ceea ce era mai
bun în natura sa a fost trezit. El auzise de Iisus şi de lucrările Lui. Soţia lui îi spusese câte
ceva despre faptele minunate săvârşite de Profetul din Galileea, care vindeca bolnavi şi învia
morţi. Acum, ca într-un vis, toate acestea prindeau viaţă în mintea lui Pilat. Şi-a adus aminte
de veştile pe care le auzise din diferite părţi. S-a hotărât să le ceară iudeilor să-i prezinte
acuzaţiile pe care le aduc împotriva Celui arestat.
„Cine este acest Om şi pentru ce L-aţi adus?” i-a întrebat el. „Ce pâră aduceţi împotriva
Lui?” Iudeii erau puşi în încurcătură. Ştiind că nu puteau să-şi susţină acuzaţiile împotriva
Domnului Hristos, nu doreau să aibă loc o cercetare publică. Au răspuns că este un înşelător,
numit Iisus din Nazaret.
Pilat a întrebat din nou: „Ce pâră aduceţi împotriva omului acestuia?” Preoţii n-au răspuns
la întrebarea lui, dar, în cuvinte ce arătau iritarea lor, au spus: „Dacă n-ar fi fost un făcător de
rele, nu L-am fi dat noi în mâinile tale” (Ioan 18:29,30). Când cei care formează Sinedriul,
oamenii cei mai de frunte ai naţiunii, aduc la tine un om pe care îl consideră vrednic de
moarte, mai este nevoie să întrebi ce acuzaţie i se aduce? Ei sperau să-l impresioneze pe Pilat
cu sentimentul importanţei lor şi, în felul acesta, să-l facă să consimtă la cererea lor, fără să
mai fie nevoie să treacă prin multe cercetări. Erau nerăbdători să obţină ratificarea sentinţei
lor, pentru că erau conştienţi de faptul că aceia care fuseseră martori la lucrările minunate ale
Domnului Hristos ar fi putut să povestească lucruri cu totul diferite de născocirile pe care le
repetau acum.
Preoţii gândeau că, prin slabul şi nehotărâtul Pilat, îşi vor putea aduce la îndeplinire
planurile, fără probleme. Mai înainte, el semnase foarte uşor condamnări la moarte, osândind
astfel oameni despre care ei ştiau bine că nu sunt vrednici de moarte. După aprecierile lui,
viaţa unui arestat nu avea multă valoare; că era nevinovat sau vinovat, faptul acesta n-avea
nicio importanţă. Preoţii nădăjduiau ca Pilat să confirme pedeapsa cu moartea dată cu privire
la Domnul Hristos, fără să-L mai audieze. Ei cereau lucrul acesta ca pe o favoare cu ocazia
marii lor sărbători naţionale.
Dar era ceva cu Cel arestat, care îl reţinea pe Pilat să facă lucrul acesta. Nu îndrăznea. Şi-a
dat seama de intenţiile şi planurile preoţilor. Şi-a amintit cum, nu cu mult timp înainte,
Domnul Hristos l-a înviat din morţi pe Lazăr, mort de patru zile; şi, înainte să semneze
sentinţa de condamnare, s-a hotărât să cunoască acuzaţiile ce erau aduse împotriva Lui şi
dacă puteau fi dovedite.
„Dacă judecata voastră este suficientă”, a spus el, „atunci de ce L-aţi mai adus pe arestat la
mine? Luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea voastră.” Constrânşi în felul acesta, preoţii au spus
că ei L-au condamnat deja, dar că trebuie să aibă şi hotărârea lui Pilat pentru ca osânda lor să
fie valabilă. „Care este sentinţa pe care aţi pronunţat-o?” a întrebat Pilat. „Pedeapsa cu
moartea, au răspuns ei, dar nu este îngăduit de lege să omorâm pe nimeni.” Ei i-au cerut lui
Pilat să-i creadă pe cuvânt, cu privire la vinovăţia lui Hristos, şi să întărească hotărârea luată
de ei. Îşi asumau răspunderea pentru cele ce aveau să urmeze.
Pilat nu era un judecător drept sau conştiincios, dar, deşi slab din punct de vedere moral, el
a refuzat să le satisfacă cererea. Nu-L va condamna pe Hristos până când nu va fi adusă o
acuzaţie împotriva Lui.
Preoţii se aflau în încurcătură. Ei şi-au dat seama că trebuiau să-şi ascundă făţărnicia în
cea mai deplină taină. Nu trebuiau să lase să se înţeleagă că Domnul Hristos fusese arestat
pentru motive religioase. Dacă acestea aveau să fie prezentate ca un motiv, atunci acţiunile lor
n-ar fi avut nicio valoare înaintea lui Pilat. Ei trebuiau să-L prezinte pe Domnul Hristos ca
acţionând împotriva legilor civile – atunci El putea fi pedepsit ca un criminal politic. Agitaţiile şi
răscoalele împotriva guvernării romane erau obişnuite printre iudei. Romanii reacţionaseră
foarte aspru împotriva acestor revolte şi erau totdeauna în gardă pentru a reprima orice
acţiune care ar fi putut duce la răzmeriţă.
Numai cu câteva zile înainte, fariseii căutaseră să-L prindă în cursă pe Domnul Hristos cu
întrebarea: „Se cuvine să plătim bir cezarului sau nu?” Dar Domnul le demascase atunci
făţărnicia. Romanii care fuseseră de faţă au văzut înfrângerea deplină a uneltirilor, precum şi
tulburarea la răspunsul Său: „Daţi dar cezarului ce este al cezarului” (Luca 20:22-25).
Preoţii căutau acum să înfăţişeze lucrurile ca şi cum, cu acea ocazie, Domnul Hristos ar fi
dat învăţătura pe care ei nădăjduiau că o va da. În strâmtorarea lor, ei au adus, în sprijinul
lor, martori mincinoşi şi „au început să-L pârască şi să zică: «Pe omul acesta L-am găsit
aţâţând neamul nostru la răscoală, oprind a plăti bir cezarului şi zicând că El este Hristosul,
Împăratul.»” Trei acuzaţii, niciuna întemeiată. Preoţii ştiau bine acest lucru, dar ei au fost
dispuşi să săvârşească un sperjur, dacă prin aceasta îşi puteau atinge scopul urmărit.
Pilat le-a citit planurile. El n-a crezut că Arestatul a complotat împotriva autorităţii romane.
Înfăţişarea Lui umilă şi blândă era în totală contradicţie cu acuzaţia ce I se aducea. Pilat era
convins că un complot serios fusese pus la cale pentru a nimici un Om nevinovat, care stătea
în calea demnitarilor iudei. Întorcându-se spre Domnul Hristos, el întrebă: „Eşti Tu Împăratul
iudeilor?” Mântuitorul a răspuns: „Aşa cum ai spus.” Şi pe când vorbea, înfăţişarea Lui s-a
luminat, ca şi când o rază de soare ar fi strălucit asupra ei.
Când au auzit răspunsul Său, Caiafa şi cei ce erau cu el i-au cerut lui Pilat să fie martor că
Iisus admisese crima de care fusese acuzat. Cu strigăte puternice, preoţii, cărturarii şi
conducătorii au cerut să fie condamnat la moarte. Strigătele erau reluate de gloată şi urletul
devenea asurzitor. Pilat era în încurcătură. Văzând că Hristos nu răspundea nimic acuzatorilor
Săi, Îl întrebă: „«Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te învinuiesc ei!» Iisus n-a mai dat
niciun răspuns.”
Stând în spatele lui Pilat, privind panorama întregii curţi, Domnul Hristos a auzit ocările;
dar, faţă de toate acuzaţiile false aduse împotriva Sa, n-a răspuns niciun cuvânt. Întreaga Sa
comportare dădea mărturie despre o evidentă nevinovăţie. El stătea nemişcat de furia valurilor
ce tălăzuiau în jurul Său. Era ca şi cum valurile apăsătoare ale mâniei, ridicându-se mai mult
şi tot mai mult, asemenea valurilor oceanului cuprins de furtună, se spărgeau asupra Lui, dar
fără să-L atingă. El rămânea tăcut, dar tăcerea Lui era elocventă. Era asemenea unei lumini
strălucind dinăuntru în afara Lui.
Pilat era uimit de comportamentul Său. Oare acest Om, se întreba el, ignoră desfăşurarea
judecăţii pentru că nu-L interesează salvarea vieţii Lui? Privind la Iisus, care suporta insulta şi
batjocura fără să răspundă cu aceeaşi monedă, şi-a dat seama că nu poate fi tot atât de
nedrept şi necinstit cum erau preoţii care vociferau. Sperând să afle de la El adevărul şi să
scape de tumultul gloatei, Pilat L-a luat deoparte pe Domnul Iisus şi L-a întrebat iarăşi: „Eşti
Tu Împăratul iudeilor?”
Domnul Hristos n-a răspuns în mod direct la această întrebare. El ştia că Duhul Sfânt Se
lupta cu Pilat şi i-a dat ocazia să-şi exprime convingerea. „De la tine însuţi zici lucrul acesta”, a
întrebat El, „sau ţi l-au spus alţii despre Mine?” Cu alte cuvinte, care era motivul care l-a
îndemnat pe Pilat să pună această întrebare – acuzaţia preoţilor sau dorinţa de a primi lumină
din partea Domnului Hristos? Pilat a înţeles ceea ce a vrut să spună Domnul Hristos, dar
mândria i-a cuprins inima. El nu va recunoaşte convingerea ce pusese stăpânire pe el. „Sunt
eu iudeu?” a spus el. „Neamul Tău şi preoţii cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea: Ce ai
făcut?”
Pentru Pilat trecuse ocazia de aur, însă Domnul Iisus nu l-a lăsat fără lumină. Deşi n-a
răspuns în mod direct la întrebarea lui Pilat, El a vorbit în mod clar despre misiunea Sa. L-a
lăsat pe Pilat să înţeleagă faptul că El nu căuta un tron pământesc.
„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a spus El. „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea
aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar acum, Împărăţia
Mea nu este de aici.” „Atunci un Împărat tot eşti!” i-a zis Pilat. „Da”, a răspuns Iisus. „Eu sunt
Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre
adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.”
Domnul Hristos a declarat că, în sine, Cuvântul Său era o cheie care avea să deschidă
tainele pentru aceia care erau pregătiţi să-l primească. El avea o putere ce se recomanda
singură, şi acesta era secretul întinderii cu repeziciune a Împărăţiei adevărului Său. El dorea
ca Pilat să înţeleagă faptul că natura sa ruinată putea să fie refăcută numai prin primirea şi
tezaurizarea acestui adevăr.
Pilat avea dorinţa să cunoască adevărul. Mintea sa era însă confuză. El a înţeles imediat
cuvintele Mântuitorului şi inima sa a fost mişcată de o mare dorinţă de a cunoaşte ce anume
era de fapt adevărul şi cum îl putea obţine. „Ce este adevărul?” a întrebat el. Dar n-a aşteptat
să primească un răspuns. Tumultul gloatei de afară l-a readus la interesele acelui moment,
căci preoţii strigau, cerând luarea imediată a unei hotărâri. Ieşind în faţa iudeilor, el a declarat
cu autoritate în glas: „Eu nu găsesc nicio vină în El.”
Aceste cuvinte rostite de un judecător păgân erau o mustrare biciuitoare pentru perfidia şi
falsitatea conducătorilor iudei, care Îl acuzau pe Mântuitorul. Când preoţii şi mai-marii lui
Israel au auzit aceasta din partea lui Pilat, dezamăgirea şi mânia lor n-au mai cunoscut
margini. Ei complotaseră de mult şi aşteptau această ocazie. Văzând perspectiva eliberării lui
Iisus, se părea că sunt gata să-L sfâşie în bucăţi. L-au denunţat cu glas tare pe Pilat şi l-au
ameninţat cu condamnarea din partea autorităţilor romane. L-au acuzat că refuză să-L
condamne pe Iisus, care, declarau ei, S-a ridicat împotriva cezarului.
 Se auzeau acum voci mânioase, declarând că influenţa lui Iisus, care îndemna la răzvrătire,
era cunoscută în toată ţara. Preoţii spuneau că El „întărâtă şi învaţă pe oameni prin toată
Iudeea, din Galileea, unde a început, până aici.”
În momentul acela, Pilat nu avea de gând să-L condamne pe Domnul Hristos. Ştia că iudeii
L-au acuzat datorită urii şi prejudecăţii lor. El îşi cunoştea datoria. Dreptatea cerea ca Domnul
Hristos să fie imediat eliberat. Dar Pilat se temea de răutatea mulţimii. Dacă ar fi refuzat să-L
dea pe Hristos în mâinile lor, s-ar fi iscat tulburare, şi el se temea de acest lucru. Când a auzit
că Domnul Hristos era din Galileea, a hotărât să-L trimită la Irod, conducătorul acelei
provincii, care se afla atunci la Ierusalim. În felul acesta, Pilat gândea să transfere
responsabilitatea procesului de la el asupra lui Irod. El considera, de asemenea, că aceasta
este o bună ocazie de a vindeca o veche dispută dintre el şi Irod. Şi lucrul acesta s-a adeverit.
Cei doi magistraţi au redevenit prieteni datorită procesului Mântuitorului.
Pilat L-a dat din nou pe Domnul Hristos pe mâna soldaţilor şi, în mijlocul ocărilor şi
insultelor gloatei, El a fost dus în grabă în sala de judecată a lui Irod. „Irod, când a văzut pe
Iisus, s-a bucurat foarte mult” (Luca 23:8). El nu-L întâlnise niciodată până atunci pe
Mântuitorul şi „de mult dorea să-L vadă, din pricina celor auzite despre El; şi nădăjduia să-L
vadă făcând vreo minune.” Acest Irod era acela ale cărui mâini erau pătate de sângele lui Ioan
Botezătorul. Când a auzit pentru prima dată de Domnul Hristos, Irod a fost îngrozit şi şi-a zis:
„Ioan acela, căruia i-am tăiat capul, a înviat din morţi”; „… de aceea se fac minuni prin el”
(Marcu 6:16; Matei 14:2). Şi totuşi, Irod a dorit să-L vadă pe Hristos. Acum avea ocazia să-I
salveze viaţa acestui Profet şi regele spera să alunge pentru totdeauna din minte amintirea
acelui cap însângerat ce i-a fost adus pe tipsie. El dorea să-şi satisfacă, de asemenea,
curiozitatea şi credea că, dacă I se va oferi o perspectivă de eliberare, Domnul va face pentru el
orice avea să I se ceară.
Mulţi preoţi şi bătrâni L-au însoţit pe Domnul Hristos la Irod. Şi când Mântuitorul a fost
adus în sală, aceşti demnitari, vorbind cu toţii în mod agitat, şi-au adus acuzaţiile împotriva
Lui. Dar Irod a dat puţină atenţie acuzaţiilor lor. Dorind să folosească ocazia de a-L interoga pe
Domnul Hristos, el a cerut să se facă linişte. A poruncit să I se scoată legăturile şi, în acelaşi
timp, i-a acuzat pe vrăjmaşii Săi de faptul că L-au tratat cu brutalitate. Privind cu compasiune
la faţa liniştită a Răscumpărătorului lumii, el a citit în ea numai înţelepciune şi curăţie. Ca şi
Pilat, a fost convins de faptul că Domnul Hristos a fost acuzat datorită răutăţii şi invidiei.
Irod L-a interogat pe Domnul Hristos în multe privinţe, dar în tot acest timp Mântuitorul a
păstrat o tăcere profundă. La porunca regelui, au fost aduşi înaintea sa oameni neputincioşi şi
schilozi, poruncindu-I-se Domnului Hristos să facă dovada pretenţi­ilor Sale, făcând o minune.
Oamenii, a spus Irod, spun că îi poţi vindeca pe bolnavi. Sunt foarte nerăbdător să văd că
faima Ta, care este foarte răspândită, n-a fost o înşelăciune. Dar Domnul
Hristos n-a răspuns, deşi Irod a continuat să-L determine la aceasta: Dacă poţi face minuni
pentru alţii, atunci fă acum pentru Tine, şi aceasta Îţi va servi spre bine. Şi din nou el a
poruncit: „Arată-ne un semn care să dovedească faptul că ai puterea cu care Te-au acreditat
zvonurile.” Dar Domnul Hristos parcă nu auzea şi nu vedea. Fiul lui Dumnezeu luase asupra
Sa natura omului. Şi El a procedat aşa cum trebuie să procedeze omul în asemenea
împrejurări. De aceea, nu va săvârşi o minune pentru a Se scuti de durerea şi umilinţa pe care
trebuie să le îndure omul, atunci când se află în împrejurări asemănătoare.
Irod I-a făgăduit lui Isus că Îl va elibera, dacă va face nişte minuni în prezenţa sa. Acuzatorii
Domnului Hristos văzuseră ei înşişi lucrările minunate făcute prin puterea Sa. Îl auziseră
poruncind mormântului să-l elibereze pe mort. Văzuseră morţi ieşind din morminte, ascultând
de cuvântul Său. S-au temut ca nu cumva El să înfăptuiască vreo minune. Dintre toate
lucrurile, cel mai mult se temeau de o manifestare a puterii Lui. O astfel de manifestare s-ar fi
dovedit a fi o lovitură de moarte dată planurilor lor şi probabil că i-ar fi costat viaţa. De aceea,
preoţii şi mai-marii norodului au început într-o mare agitaţie să-şi aducă acuzaţiile împotriva
Lui. Ridicându-şi glasurile, ei au declarat că este un trădător şi un hulitor. Au declarat că
minunile pe care le săvârşeşte le face prin puterea care-I este dată de Beelzebul, domnul
dracilor. Sala de judecată a devenit o scenă în care domnea confuzia, unii strigând una, alţii
alta.
Conştiinţa lui Irod era acum mult mai puţin sensibilă decât atunci când tremurase de
groază la cererea Irodiadei de a i se aduce capul lui Ioan Botezătorul. Un timp, el a îndurat
înţepăturile tăioase ale remuşcării pentru actul său teribil, dar această sensibilitate morală a
fost degradată din ce în ce mai mult, datorită vieţii sale stricate. Acum, inima sa era atât de
împietrită, încât ajunsese să fie mândru de pedeapsa administrată lui Ioan Botezătorul pentru
îndrăzneala de a-l mustra. Şi acum, el Îl ameninţa pe Domnul Hristos, declarând în mod
repetat că are puterea de a-L elibera sau de a-L condamna. Dar Domnul Hristos n-a făcut
niciun gest care să arate că a auzit vreun cuvânt.
Această tăcere l-a mâniat pe Irod. Părea că arată o totală indiferenţă faţă de autoritatea sa.
Pentru vanitosul şi îngâmfatul rege, mustrarea deschisă ar fi fost mai puţin jignitoare decât
faptul de a fi ignorat în acest fel. Din nou, plin de mânie, el L-a ameninţat pe Domnul Hristos,
care stătea încă nemişcat şi tăcut.
Misiunea Domnului Hristos în această lume nu a fost aceea de a satisface curiozitatea
bolnăvicioasă. El a venit să aducă vindecare celor cu inima zdrobită. Dacă ar fi trebuit să
rostească vreun cuvânt pentru vindecarea sufletelor de boala păcatului, atunci n-ar fi tăcut.
Dar nu avea niciun cuvânt pentru aceia care aveau să calce adevărul în picioarele lor nesfinte.
Domnul Hristos i-ar fi putut adresa lui Irod cuvinte care să-i străpungă urechile împietrite.
El ar fi putut să-l înspăimânte şi să-l facă să tremure, punându-i înainte toată nelegiuirea vieţii
lui, precum şi groaza apropierii zilei judecăţii pentru el. Dar tăcerea Sa a fost cea mai aspră
mustrare pe care o putea rosti. Irod respinsese adevărul care i-a fost adresat de către cel mai
mare dintre profeţi şi de aceea nu avea să mai primească nicio altă solie. Pentru el, Maiestatea
cerului nu mai avea niciun cuvânt. Urechea aceea, care fusese totdeauna deschisă faţă de
nenorocirile omeneşti, nu mai avea acum niciun loc pentru poruncile lui Irod. Ochii aceia, care
totdeauna fuseseră aţintiţi cu o iubire plină de milă şi iertare asupra păcătosului pocăit, nu
mai aveau acum nicio privire pe care să i-o acorde lui Irod. Buzele acelea, care rostiseră cele
mai impresionante adevăruri şi care, în accente pline de gingăşie, au pledat pe lângă cel mai
decăzut şi mai degradat păcătos, erau acum închise faţă de trufaşul rege, care nu simţea
nevoia de un Mântuitor.
Faţa lui Irod s-a întunecat de furie. Întorcându-se spre mulţime, L-a denunţat cu mânie pe
Domnul Hristos ca fiind un impostor. Apoi, adresându-se Domnului Hristos, I-a spus: „Dacă
nu vei aduce nicio dovadă pentru demonstrarea pretenţiilor Tale, atunci am să Te dau în
mâinile soldaţilor şi gloatei. Ei poate că vor reuşi să Te facă să vorbeşti. Dacă eşti un impostor,
atunci moartea din mâinile lor nu este decât ceea ce meriţi; dacă eşti însă Fiul lui Dumnezeu,
atunci salvează-Te, săvârşind o minune.”
Nici n-a terminat bine de rostit aceste cuvinte, că mulţimea a şi năvălit asupra Domnului
Hristos. Asemenea unor fiare sălbatice, cei din mulţime s-au aruncat asupra prăzii. Domnul
Hristos a fost târât când într-o parte, când în alta, iar Irod s-a alăturat gloatei şi a căutat să-L
umilească pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi intervenit soldaţii romani, obligând gloata
cuprinsă de nebunie să se dea înapoi, Mântuitorul ar fi fost sfâşiat în bucăţi.
„Irod cu ostaşii lui de pază se purtau cu El cu dispreţ; şi, după ce şi-au bătut joc de El, L-au
îmbrăcat cu o haină strălucitoare” (Luca 23:11). Soldaţii romani s-au alăturat implicându-se în
această maltratare a Domnului Hristos. Tot ceea ce aceşti soldaţi răi şi corupţi, încurajaţi fiind
de Irod şi de conducătorii iudei, puteau născoci era folosit împotriva Mântuitorului. Şi cu toate
acestea, răbdarea Sa divină n-a cedat.
Persecutorii Domnului Hristos încercaseră să măsoare caracterul Său după caracterul lor; ei
Îl prezentaseră ca pe un netrebnic, cum erau ei. Dar, dincolo de toată această scenă, un alt
tablou se înfăţişa privirii – o scenă pe care, într-o zi, ei o vor vedea în toată slava. Erau unii
care tremurau în prezenţa Domnului Hristos. În timp ce gloata necioplită se pleca în batjocură
înaintea Lui, unii dintre cei ce veniseră cu acelaşi scop s-au întors înspăimântaţi şi tăcuţi. Irod
a fost convins. Ultimele raze ale harului au strălucit asupra inimii lui împietrite de păcat. El şi-
a dat seama că Acesta nu era un om obişnuit, căci divinitatea străfulgera prin corpul Său
omenesc. Chiar în timpul acela, în care Domnul Hristos era înconjurat de batjocoritori, de
oameni adulteri şi criminali, Irod şi-a dat seama că privea un Dumnezeu pe tronul Său.
Aşa împietrit cum era, Irod n-a îndrăznit să ratifice condamnarea Domnului Hristos. El a
dorit să scape de această teribilă răspundere şi L-a trimis pe Domnul Hristos înapoi, în sala
romană de judecată.
Pilat a fost dezamăgit şi foarte nemulţumit. Când iudeii s-au întors, aducându-L pe Arestat,
Pilat i-a întrebat nervos ce anume vor să-I facă. Le-a amintit că-L cercetase deja pe Hristos şi
că nu găsise nicio vină în El; le-a amintit faptul că ei au adus acuzaţii împotriva Lui, dar că n-
au fost în stare să aducă probe nici măcar pentru o acuzaţie. El Îl trimisese pe Iisus la Irod,
tetrarhul Galileei, unul din neamul lor, dar nici el nu L-a găsit vrednic de moarte. „Eu deci,
după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul”, a spus Pilat.
Aici Pilat şi-a dat pe faţă slăbiciunea. El declarase că Domnul Hristos era nevinovat şi, cu
toate acestea, era dispus să pună să-L biciuiască, numai pentru a-i linişti pe acuzatorii Lui. El
avea să sacrifice dreptatea şi principialitatea numai pentru a fi pe placul mulţimii. Acest lucru
l-a pus într-o situaţie critică. Mulţimea, dându-şi seama de nehotărârea lui, a cerut mai
insistent viaţa celui arestat. Dacă ar fi rămas de la început hotărât, refuzând să condamne un
Om pe care L-a găsit nevinovat, Pilat ar fi rupt atunci lanţul fatal care avea să-l lege în
remuşcare şi vinovăţie cât timp avea să mai trăiască. Dacă ar fi adus la îndeplinire convingerile
lui despre dreptate, atunci iudeii n-ar fi îndrăznit să-i dicteze. Domnul Hristos ar fi fost dat
morţii, dar vina nu avea să cadă asupra lui Pilat. Pas cu pas, Pilat a păşit pe drumul violării
conştiinţei sale. El s-a sustras judecăţii după dreptate şi adevăr şi acum s-a trezit aproape fără
putere în mâinile preoţilor şi conducătorilor. Şovăiala şi nehotărârea s-au dovedit a fi ruina lui.
Chiar şi în situaţia aceasta, Pilat n-a fost lăsat să acţioneze orbeşte. Un mesaj din partea lui
Dumnezeu l-a avertizat despre fapta pe care era gata s-o comită. Ca răspuns la rugăciunea
Domnului Hristos, soţia lui Pilat a fost vizitată de un înger din ceruri şi, într-un vis, ea L-a
văzut pe Mântuitorul şi a vorbit cu El. Soţia lui Pilat nu era din neamul iudeilor, dar, privind în
vis la Domnul Hristos, nu s-a îndoit nicidecum de caracterul şi misiunea Sa. Ea ştia că El este
Prinţul lui Dumnezeu. L-a văzut în sala de judecată, pe când era judecat. I-a văzut mâinile
strâns legate, ca mâinile unui criminal. I-a văzut pe Irod şi pe ostaşii lui cum îndeplineau
oribila lor lucrare. I-a auzit pe preoţi şi pe conducători, plini de mânie şi răutate, acuzându-L
nebuneşte. A auzit cuvintele: „Noi avem o lege, şi după legea aceasta El trebuie să moară.” L-a
văzut pe Pilat, dându-L pe Iisus să fie biciuit, după ce a declarat că nu găseşte nicio vină în El.
L-a auzit pe Pilat pronunţând condamnarea şi l-a văzut predându-L pe Domnul Hristos
omorâtorilor Săi. A văzut crucea ridicată pe Golgota. A văzut pământul cuprins de întuneric şi
a auzit misteriosul strigăt: „S-a sfârşit!” Privirea ei a mai văzut un alt tablou. Ea L-a văzut pe
Domnul Hristos stând pe un nor mare şi alb, în timp ce pământul se învârtea în spaţiu, iar
omorâtorii Săi fugeau din faţa slavei Sale. Cu un strigăt de groază s-a trezit şi de îndată i-a
scris lui Pilat cuvinte de avertizare.
În timp ce Pilat ezita, neştiind ce să facă, un sol îşi făcu loc prin mulţime şi îi înmână
scrisoarea din partea soţiei sale, care spunea: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta; căci
azi am suferit mult în vis din pricina Lui.”
Faţa lui Pilat a devenit palidă. El era confuz din cauza propriilor emoţii, care se luptau între
ele. Dar, în timp ce amâna luarea unei hotărâri, preoţii şi mai-marii norodului aţâţau mai
departe minţile oamenilor. Pilat a fost forţat să acţioneze. El s-a gândit la un obicei de care se
putea folosi pentru a asigura eliberarea Domnului Hristos. Era obiceiul ca la această
sărbătoare să fie eliberat un arestat ales de popor. Acest obicei era o invenţie păgână; în el nu
se afla nici măcar o umbră de dreptate, dar era foarte mult apreciat de iudei. Autorităţile
romane aveau la data aceea un deţinut numit Baraba, care era condamnat la moarte. Acest om
pretinsese că este Mesia. El îşi arogase autoritatea de a stabili o nouă ordine a lucrurilor
pentru a îndrepta lumea. Amăgit fiind de Satana, el pretindea că tot ce obţinea prin furt şi jaf
era proprietatea lui. Prin mijloace satanice, el făcuse lucruri extraordinare, îşi câştigase
simpatia poporului şi stârnise revolta împotriva conducerii romane. Sub masca entuziasmului
religios, era un tâlhar gata de orice şi împietrit, dedat la răscoală şi cruzime. Dându-le
oamenilor ocazia de a alege între acest om şi nevinovatul Mântuitor, Pilat a crezut că le trezeşte
simţul dreptăţii. În opoziţie cu preoţii şi mai-marii norodului, el spera să le câştige simpatia
pentru Hristos. Astfel, întorcându-se spre mulţime, el spuse cu mare seriozitate: „Pe care…
voiţi să vi-l slobozesc? Pe Baraba sau pe Iisus, care este numit Hristos?”
Răspunsul gloatei veni asemenea răcnetului fiarelor sălbatice: „Slobozeşte-ne pe Baraba!”
Din ce în ce mai tare creştea strigătul: Baraba! Baraba! Gândind că mulţimea n-a înţeles
întrebarea, Pilat a spus: „Vreţi să vă slobozesc pe Împăratul iudeilor?” Dar ei au strigat din
nou: „La moarte cu omul acesta şi slobozeşte-ne pe Baraba!” „Dar ce să fac cu Iisus, care Se
numeşte Hristos?” a întrebat Pilat. Din nou mulţimea agitată a început să urle ca demonii.
Chiar demoni în chip omenesc se aflau acolo, în mulţime, şi ce altceva putea fi aşteptat decât
răspunsul: „Să fie răstignit”?
Pilat era tulburat. Nu gândise că lucrurile vor ieşi astfel. El ezita să predea un Om nevinovat
celei mai ruşinoase şi mai crude morţi din câte puteau fi. După ce urletul vocilor s-a domolit, el
s-a întors spre mulţime spunând: „De ce, ce rău a făcut?” Dar lucrurile merseseră prea departe
pentru a se mai putea aduce argumente. Ei nu doreau să vadă dovada nevinovăţiei Domnului
Hristos, ci osândirea Lui.
Pilat încă se străduia să-L elibereze. „El le-a spus pentru a treia oară: «Dar ce rău a făcut?
Eu n-am găsit nicio vină de moarte în El. Aşa că, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da
drumul.»” Însă numai menţionarea faptului că I se va da drumul i-a aţâţat pe oameni de zece
ori mai mult. „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” au strigat cu toţii. Mai tare şi tot mai tare creştea
furtuna pe care o dezlănţuise nehotărârea lui Pilat.
Sfârşit de oboseală şi plin de răni, Domnul Hristos a fost luat şi biciuit în faţa mulţimii.
„Ostaşii dregătorului au dus pe Iisus în pretoriu şi au adunat în jurul Lui toată ceata ostaşilor.
L-au dezbrăcat de hainele Lui şi L-au îmbrăcat cu o haină stacojie. Au împletit o cunună de
spini, pe care I-au pus-o pe cap. Apoi îngenuncheau înaintea Lui, îşi băteau joc de El şi ziceau:
«Plecăciune, Împăratul iudeilor.» Şi scuipau asupra Lui.” Din când în când, câte o mână
nelegiuită smulgea trestia ce-I fusese aşezată în mână şi lovea cu ea coroana de spini de pe
fruntea Sa, făcând ca spinii să se înfigă în tâmplele Sale, iar sângele să se prelingă pe faţa şi pe
barba Sa.
Minunaţi-vă, o, ceruri, şi rămâi încremenit pământule! Priveşte pe asupritor şi pe Cel
asuprit! O gloată înnebunită L-a înconjurat pe Mântuitorul acestei lumi. Cuvintele de batjocură
se amestecau cu blesteme josnice şi pline de hulă. Naşterea Sa din clasa de jos şi viaţa Lui
umilă erau discutate de mulţimea nesimţitoare. Declaraţia Sa că este Fiul lui Dumnezeu era
luată în râs şi glume grosolane şi rânjete batjocoritoare treceau din gură în gură.
Satana era acela care conducea mulţimea cea crudă în comportarea ei abuzivă faţă de
Mântuitorul. Era scopul lui Satana acela de a-L provoca – dacă era posibil – să Se răzbune sau
de a-L determina să facă o minune spre a Se elibera singur, nimicind astfel planul de
mântuire. O singură pată asupra vieţii Sale omeneşti, o singură greşeală a naturii Sale
omeneşti de a îndura teribila încercare, şi Mielul lui Dumnezeu avea să fie o jertfă
nedesăvârşită, iar mântuirea omului, un eşec. Dar El, care, printr-o poruncă, putea aduce în
ajutorul Său oştile cereşti, care ar fi putut alunga mulţimea îngrozită din faţa Sa, prin
străfulgerarea maiestăţii divine, S-a supus cu un desăvârşit calm insultelor şi batjocurii celei
mai josnice.
Vrăjmaşii Domnului Hristos ceruseră o minune ca dovadă a divinităţii Sale. Ei aveau dovezi
cu mult mai mari decât cele pe care le căutau. După cum cruzimea i-a degradat pe chinuitorii
Săi, făcându-i neoameni, făcându-i asemenea lui Satana, tot astfel umilinţa şi răbdarea L-au
înălţat pe Domnul Hristos mai presus de oameni, dovedind originea Sa dumnezeiască. Umilinţa
Sa era garanţia înălţării Sale. Picurii de sânge ai agoniei Sale, ce se scurgeau pe faţa şi pe
barba Sa din rănile făcute în tâmple, erau garanţia ungerii Sale cu „un untdelemn de bucurie”
(Evrei 1:9), ca minunatul nostru Mare-Preot.
 Furia lui Satana era mare văzând că toate violenţele săvârşite asupra Mântuitorului n-au
putut stoarce nici cel mai mic murmur de pe buzele Sale. Deşi luase asupra Sa natura omului,
El a suportat totul cu o răbdare dumnezeiască şi nu S-a abătut cu nimic de la voinţa Tatălui
Său.
Când L-a dat pe Iisus să fie biciuit şi batjocorit, Pilat s-a gândit că, făcând astfel, va trezi
mila celor din mulţime. El spera că ei vor socoti că pedeapsa aceasta era suficientă. Chiar
răutatea preoţilor, gândea el, avea să fie acum satisfăcută. Dar, cu puterea lor ascuţită de
observaţie, iudeii au văzut slăbiciunea unei astfel de pedepsiri a unui Om care fusese declarat
nevinovat. Ei ştiau că Pilat căuta să salveze viaţa Arestatului şi erau hotărâţi ca Iisus să nu fie
eliberat. Pilat a pus să-L biciuiască pentru a fi pe placul nostru, să ne dea satisfacţie, gândeau
ei, şi dacă vom forţa lucrurile ca să se ia o hotărâre, atunci cu siguranţă vom obţine ceea ce
dorim.
Pilat a trimis după Baraba, să fie adus înaintea tribunalului. Apoi el i-a înfăţişat mulţimii pe
cei doi arestaţi, unul lângă altul, şi, arătând spre Mântuitorul, a spus cu o voce solemnă,
stăruind: „Iată Omul.” „Iată că vi-L aduc afară, ca să ştiţi că nu găsesc nicio vină în El” (Ioan
19:4,5).
Fiul lui Dumnezeu Se găsea acolo, purtând haina batjocurii şi cununa de spini. Dezgolit
până la brâu, pe spatele Său se vedeau dungile lungi şi nemiloase ale loviturilor de bici, din
care sângele curgea din belşug. Faţa Sa era pătată de sânge şi avea întipărite pe ea urmele
istovirii şi ale durerii, dar niciodată nu fusese mai frumoasă ca acum. Faţa Mântuitorului n-a
fost desfigurată pe când Se afla înaintea vrăjmaşilor Săi. Fiecare trăsătură a feţei exprima
bunătate şi resemnare, precum şi mila cea mai gingaşă pentru cruzii Săi vrăjmaşi. În
comportarea Sa nu se vedea nicio slăbiciune pornită din laşitate, ci tăria şi demnitatea
îndelungatei suferinţe. Într-un izbitor contrast, se înfăţişa deţinutul de lângă El. Fiecare
trăsătură a feţei lui Baraba îl arăta a fi un tâlhar împietrit, ceea ce, de fapt, şi era. Contrastul
acesta era grăitor pentru oricine privea la ei. Unii dintre cei ce priveau scena plângeau. Privind
la Domnul Hristos, inimile lor erau pline de simpatie pentru El. Chiar preoţii şi conducătorii
erau convinşi de faptul că El era exact ceea ce spunea că este.
Nu toţi soldaţii romani care Îl înconjurau pe Domnul Hristos erau cu inima împietrită; unii
dintre ei căutau cu stăruinţă să găsească o dovadă că El nu este un criminal sau o persoană
periculoasă. Din când în când, ei se întorceau să arunce o privire plină de dispreţ asupra lui
Baraba. Nu era nevoie de o minte pătrunzătoare pentru a-l cunoaşte pe deplin. Apoi din nou se
întorceau spre Cel judecat. Ei priveau la divinul Suferind cu simţăminte de profundă milă.
Supunerea tăcută a Domnului Hristos a fixat în mintea lor scena, pentru a nu mai fi ştearsă
niciodată, până când, fie că Îl vor recunoaşte ca fiind Hristosul, fie prin lepădarea Lui, îşi vor
hotărî pentru totdeauna destinul.
Pilat era uluit în faţa răbdării pline de resemnare a Mântuitorului. El nu s-a îndoit de faptul
că înfăţişarea acestui Om, în contrast cu aceea a lui Baraba, avea să le trezească iudeilor
simpatie pentru El. Dar n-a înţeles ura fanatică a preoţilor împotriva Aceluia care, ca Lumină a
lumii, a făcut ca întunericul şi abaterile lor să iasă în evidenţă. Ei au aţâţat gloata cuprinsă de
o furie turbată şi din nou preoţii, conducătorii şi mulţimea şi-au ridicat glasul acela
înspăimântător: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” În cele din urmă, pierzându-şi cu totul
răbdarea faţă de cruzimea lor lipsită de orice raţiune, Pilat a strigat disperat: „Luaţi-L voi şi
răstigniţi-L, căci nu găsesc nicio vină în El.”
Guvernatorul roman, deşi obişnuit cu astfel de scene pline de cruzime, a fost mişcat şi plin
de simpatie pentru Suferindul arestat, care, condamnat şi biciuit, cu fruntea însângerată şi
spinarea numai răni deschise, avea încă înfăţişarea unui împărat pe tronul său. Dar preoţii au
răspuns: „Noi avem o lege şi, după legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe
Sine Fiul lui Dumnezeu.”
Pilat era contrariat. El n-avea o idee clară despre Hristos şi misiunea Lui, dar avea o
credinţă nedefinită în Dumnezeu şi în fiinţe superioare celor omeneşti. Un gând, care cândva îi
trecuse prin minte, lua acum o formă mult mai precisă. El se întreba dacă nu cumva Cel ce
stătea în faţa sa, îmbrăcat în haina purpurie a batjocurii şi purtând pe cap cununa de spini,
era o Fiinţă divină.
S-a întors iarăşi în sala de judecată şi I-a zis lui Iisus: „De unde eşti Tu?” Domnul Hristos
nu i-a dat niciun răspuns. Mântuitorul vorbise deschis cu Pilat, explicându-i lucrarea Sa,
aceea de a da mărturie despre adevăr. Dar Pilat a nesocotit lumina primită. El a abuzat de
înalta sa funcţie de judecător prin aceea că, în faţa cererilor gloatei, a renunţat la principiile şi
autoritatea sa. De aceea, Domnul Hristos nu mai avea pentru el nicio altă lumină. Ofensat de
tăcerea Sa, Pilat spuse cu aroganţă:
„Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc şi am putere să-Ţi dau drumul?”
Domnul Hristos a răspuns: „N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de
sus. De aceea, cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat.”
Astfel, milostivul Mântuitor, în mijlocul suferinţei şi al durerii Sale teribile, a căutat să scuze
atât cât a fost posibil acţiunea guvernatorului roman, care L-a dat să fie crucificat. Ce scenă a
fost aceasta, scenă care a fost transmisă lumii din toate timpurile! Ce lumină aruncă ea asupra
caracterului Aceluia care este Judecător al întregului pământ!
„Cine Mă dă în mâinile tale”, a spus Domnul Hristos, „are un mai mare păcat.” Prin aceasta,
Domnul Hristos îl viza pe Caiafa, care, ca mare-preot, reprezenta naţiunea iudaică. Iudeii
cunoşteau principiile cu care guvernau autorităţile romane. Avuseseră lumină în profeţiile care
mărturiseau despre Hristos, precum şi în învăţăturile şi minunile Sale. Judecătorii iudei au
avut dovezi incontestabile despre divinitatea Aceluia pe care ei L-au condamnat la moarte. Şi
vor fi judecaţi după lumina pe care au avut-o.
Vina cea mai mare şi răspunderea cea mai grea zăceau asupra acelora care se aflau în
poziţiile cele mai înalte ale naţiunii, care erau depozitari ai datoriilor sacre, pe care le trădau
acum atât de josnic. În comparaţie cu aceştia, Pilat, Irod şi soldaţii romani aproape că nu-L
cunoşteau pe Iisus. Ei căutau să fie pe placul preoţilor şi al conducătorilor atunci când se
comportau violent faţă de Domnul Hristos. Nu aveau lumina pe care naţiunea iudaică o
primise din abundenţă. Dacă această lumină le-ar fi fost dată şi soldaţilor, atunci aceştia nu L-
ar fi tratat pe Domnul Hristos atât de crud cum L-au tratat.
Din nou Pilat a făcut propunerea ca Mântuitorul să fie eliberat. „Dar iudeii strigau: «Dacă
dai drumul Omului acestuia, nu eşti prieten cu cezarul.»” Astfel, aceşti ipocriţi se prefăceau că
sunt zeloşi în ceea ce priveşte autoritatea cezarului. Dintre toţi adversarii conducerii romane,
iudeii erau cei mai înverşunaţi. Când le venea bine, ei erau cei mai tirani în a impune cerinţele
lor naţionale şi religioase, dar, când urmăreau îndeplinirea unor scopuri pline de cruzime,
atunci înălţau puterea cezarului. Pentru a aduce la îndeplinire nimicirea Domnului Hristos, ei
erau gata să facă declaraţii de loialitate faţă de cârmuirea străină, pe care o urau.
„Oricine se face pe sine împărat este împotriva cezarului”, au continuat ei. Aceasta l-a atins
pe Pilat în punctul slab. El era deja bănuit de autoritatea romană şi era conştient de faptul că
un astfel de raport despre el ar fi însemnat ruina lui. Ştia că, dacă li se împotrivea iudeilor,
atunci toată mânia lor avea să se întoarcă împotriva lui. Ei nu se vor da înapoi de la nimic
pentru a se răzbuna. El avea înaintea sa un exemplu al îndârjirii, cu care căutaseră să ia viaţa
Aceluia pe care Îl urau fără motiv.
Pilat şi-a ocupat locul pe scaunul de judecător şi L-a prezentat din nou pe Domnul Iisus
poporului, spunând: „Iată Împăratul vostru!” Din nou s-a auzit strigătul turbat: „Ia-L, ia-L,
răstigneşte-L!” Cu un glas ce s-a făcut auzit de toţi, Pilat a întrebat: „Să răstignesc pe
Împăratul vostru?” Dar de pe buzele profane şi hulitoare au ieşit cuvintele: „Noi n-avem alt
împărat decât cezarul.”
Alegându-şi un conducător păgân, iudeii au renunţat la teocraţie. Ei Îl respinseseră pe
Dumnezeu ca Împărat al lor. De aici înainte, nu mai aveau niciun eliberator. Nu aveau alt
împărat decât pe cezar. La aceasta îl conduseseră preoţii şi învăţătorii pe popor. De aceea erau
răspunzători şi de teribilele consecinţe ce aveau să urmeze. Păcatul naţiunii şi ruina ei se
datorau conducătorilor religioşi.
 „Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, şi-a
spălat mâinile înaintea norodului şi a zis: «Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului
acestuia. Treaba voastră.»” Plin de teamă şi condamnându-se singur, Pilat a privit la
Mântuitorul. Dintre toate feţele acelea ce priveau în sus, numai El era netulburat. În jurul
capului Său părea că străluceşte o lumină blândă. Pilat şi-a spus în inima sa: „El este
Dumnezeu.” Întorcându-se spre mulţime, Pilat a declarat că este nevinovat de sângele Său.
„Luaţi-L şi răstigniţi-L. Dar reţineţi, voi, preoţi şi conducători, eu am declarat că El este un om
drept. Fie ca Acela despre care spune că este Tatăl Său să vă judece pe voi şi pe mine pentru
cele întâmplate astăzi.” Apoi I-a spus Domnului Iisus: „Iartă-mă pentru fapta aceasta. Nu Te
pot salva.” şi, după ce a pus să-L bată pe Iisus din nou cu nuiele, L-a dat să fie răstignit.
Pilat dorea foarte mult să-L elibereze pe Domnul Hristos, dar şi-a dat seama că nu va putea
face acest lucru şi totuşi să-şi păstreze poziţia şi onoarea. În loc să-şi piardă puterea lumească,
a preferat să aleagă sacrificarea unei vieţi nevinovate. Câţi nu îşi sacrifică principiile în acelaşi
fel, pentru a nu pierde ceva sau pentru a nu suferi! Conştiinţa şi datoria arată o cale, iar
interesele personale, o altă cale. Curentul merge cu putere în direcţia cea rea şi acela care
acceptă compromisuri cu răul este spulberat în întunericul dens al vinovăţiei.
Pilat a cedat în faţa cerinţelor gloatei. Ca să nu-şi piardă poziţia, L-a dat pe Domnul Hristos
să fie crucificat. Dar, în ciuda măsurilor sale de precauţie, lucrul de care se temea cel mai mult
s-a abătut după aceea asupra lui. I s-au luat toate onorurile şi a fost îndepărtat din înalta sa
poziţie şi, ros de remuşcări şi cu mândria rănită, şi-a sfârşit viaţa nu la mult timp după
crucificarea Domnului. În acelaşi fel, toţi aceia care fac compromis cu păcatul nu vor culege
decât necaz şi ruină. „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte”
(Proverbele 14:12).
Când Pilat s-a declarat nevinovat de sângele Domnului Hristos, Caiafa a răspuns în mod
sfidător: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.” Aceste cuvinte
îngrozitoare au fost preluate de preoţi şi conducători şi repetate de mulţime într-un urlet
inuman de voci. Întreaga mulţime a răspuns: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra
copiilor noştri.”
Copiii lui Israel făcuseră alegerea. Arătând spre Domnul Hristos, ei spuseseră: „Nu pe Omul
acesta, ci pe Baraba.” Baraba, un tâlhar şi un ucigaş, era reprezentantul lui Satana. Domnul
Hristos era reprezentantul lui Dumnezeu. Domnul Hristos a fost lepădat, Baraba a fost ales. Ei
aveau să aibă parte numai de Baraba. Făcând această alegere, l-au acceptat pe acela care de la
început a fost un mincinos şi un ucigaş. Satana era conducătorul lor. Ca naţiune, vor acţiona
la porunca sa. Vor face faptele lui. Vor trebui să îndure stăpânirea lui. Aceia care l-au ales pe
Baraba în locul Domnului Hristos aveau să simtă cruzimea lui Baraba de-a lungul tuturor
timpurilor.
Privind la Mielul înjunghiat al lui Dumnezeu, iudeii strigaseră: „Sângele Lui să fie asupra
noastră şi asupra copiilor noştri.” Strigătul acela îngrozitor s-a urcat la tronul lui Dumnezeu.
Sentinţa aceea pronunţată de ei a fost scrisă în ceruri. Rugăciunea aceea a fost ascultată.
Sângele Fiului lui Dumnezeu a căzut asupra copiilor lor şi asupra copiilor copiilor lor, ca un
blestem permanent.
Îngrozitoare a fost împlinirea lui la distrugerea Ierusalimului. Îngrozitor s-a manifestat în
situaţia naţiunii iudaice de-a lungul veacurilor, de atunci încoace – o mlădiţă tăiată, despărţită
de butuc, o ramură moartă, lipsită de roade, ce urmează a fi strânsă şi aruncată în foc. Din
ţară în ţară, în toată lumea, şi din veac în veac, morţi, morţi în vinovăţie şi păcat!
Îngrozitor va fi împlinită rugăciunea aceea în ziua cea mare a judecăţii! Când Domnul
Hristos va veni iarăşi pe pământ, nu ca un arestat înconjurat de drojdia societăţii, oamenii Îl
vor vedea ca Împărat al cerului. Domnul Hristos va veni în slava Sa, în slava Tatălui Său şi în
slava sfinţilor îngeri. De zece mii de ori zece mii şi mii de mii de îngeri, fiii minunaţi şi biruitori
ai lui Dumnezeu, de un farmec şi o slavă inegalabile, Îl vor însoţi în drumul Său. Apoi El va sta
pe tronul slavei Sale şi înaintea Sa vor fi aduse toate naţiunile pământului. Atunci orice ochi Îl
va vedea, chiar şi cei care L-au străpuns. În locul unei coroane de spini, El va purta o coroană
de slavă – coroană în coroană. În locul acelei vechi haine regale de purpură, El va fi îmbrăcat
cu haine de cel mai imaculat alb, „de o albeaţă pe care niciun nălbitor de pe pământ n-o poate
da” (Marcu 9:3). Pe haina şi pe coapsa Lui va fi scris un nume: „Împăratul împăraţilor şi
Domnul domnilor” (Apocalipsa 19:16). Aceia care şi-au bătut joc de El şi L-au lovit vor fi şi ei
prezenţi. Preoţii şi conducătorii vor privi iarăşi scena din sala judecăţii. Fiecare amănunt va fi
adus înaintea lor, ca şi când ar fi scris cu litere de foc. Atunci, aceia care s-au rugat: „Sângele
Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” vor primi răspuns la cererea lor. Iar lumea
întreagă va şti şi va înţelege. Îşi vor da seama împotriva cui au luptat ei, nişte fiinţe sărmane,
slabe şi trecătoare. Într-o agonie şi o groază teribilă, vor striga la munţi şi la stânci: „Cădeţi
peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului,
căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6:16,17).
 CAPITOLUL 78

Golgota

C
ând au ajuns la locul numit «Căpăţâna», L-au răstignit acolo.” „De aceea şi Iisus, ca să
sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă” (Evrei 13:12). Din
cauza călcării Legii lui Dumnezeu, Adam şi Eva au fost izgoniţi din Grădina Edenului.
Domnul Hristos, Înlocuitorul nostru, trebuia să sufere dincolo de hotarele Ierusalimului.
El a murit dincolo de poartă, acolo unde erau executaţi tâlharii şi ucigaşii. Pline de
însemnătate sunt aceste cuvinte: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se
blestem pentru noi” (Galateni 3:13).
O mare mulţime L-a urmat pe Iisus de la sala de judecată la Golgota. Vestea cu privire la
condamnarea Sa se răspândise în tot Ierusalimul, şi oameni din toate clasele s-au îndreptat cu
grămada spre locul crucificării. Preoţii şi conducătorii se legaseră printr-o înţelegere să nu le
facă nimic urmaşilor Domnului Hristos, dacă El avea să fie dat în mâinile lor şi de aceea
ucenicii şi credincioşii din oraş şi din împrejurimi s-au alăturat mulţimii care Îl urma pe
Mântuitorul.
Când Domnul Iisus a trecut de poarta curţii lui Pilat, crucea care fusese pregătită pentru
Baraba a fost pusă pe umerii Săi zdrobiţi, care sângerau. Doi tovarăşi de tâlhărie ai lui Baraba
aveau să sufere moartea odată cu Domnul Hristos şi asupra lor au fost, de asemenea, puse
crucile pregătite pentru ei. Povara Mântuitorului era prea grea pentru El, în starea Lui de
slăbiciune şi suferinţă. De la Cina Paştelui luată cu ucenicii Săi, El nu mâncase şi nu băuse
nimic. În conflictul cu forţele satanice din grădina Ghetsimani, El fusese în agonie. Îndurase
durerea teribilă a trădării şi îi văzuse pe ucenicii Săi părăsindu-L, fugind de El. Fusese dus la
Ana, apoi la Caiafa şi la Pilat. De la Pilat, fusese trimis la Irod şi înapoi la Pilat. Din insultă în
insultă şi din batjocură în batjocură; de două ori torturat, bătut cu bice – toată noaptea
avuseseră loc scene după scene de un caracter atât de aspru, încât ar fi fost o încercare
extremă pentru oricine. Domnul Hristos însă n-a cedat. El n-a rostit niciun cuvânt, decât
pentru slava lui Dumnezeu. În tot timpul acelei dezgustătoare farse a procesului, El S-a
comportat cu statornicie şi demnitate. Dar când, după ce a fost a doua oară bătut cu bice, a
fost pusă crucea asupra Sa, natura omenească n-a mai putut suporta. El a leşinat sub povara
ei.
Mulţimea care Îl urma pe Mântuitorul a văzut paşii Săi slabi ce se clătinau, dar n-a
manifestat niciun pic de milă faţă de El. Oamenii îşi băteau joc pentru că nu putea să ducă
acea cruce grea. Din nou povara a fost pusă asupra Sa şi El iarăşi a căzut la pământ sub
greutatea ei. Persecutorii Săi au văzut că Îi era imposibil să-Şi ducă mai departe povara. Ei
erau în încurcătură, neştiind pe cine să găsească să ducă mai departe povara aceea umilitoare.
iudeii nu puteau face lucrul acesta, pentru că întinarea avea să-i împiedice să ia parte la
sărbătoarea Paştelui. Nimeni deci, nici măcar gloata care Îl urma, nu era de acord să poarte
crucea.
În acest moment, un străin, Simon din Cirene, venind de la ţară, se întâlneşte cu mulţimea.
El aude batjocurile şi înjurăturile gloatei; aude repetându-se cuvintele dispreţuitoare: „Faceţi
loc pentru Împăratul iudeilor!” El se opreşte plin de uimire în faţa scenei şi, în timp ce îşi
exprimă compasiunea, îl prind şi pun crucea pe umerii săi.
 Simon auzise despre Hristos. Fiii săi credeau în Mântuitorul, dar el însuşi nu era un ucenic
al Său. Purtarea crucii spre Golgota a fost o binecuvântare pentru Simon şi, de aici înainte, el
avea să fie totdeauna recunoscător pentru această providenţă. Faptul acesta l-a făcut să
considere luarea crucii Domnului Hristos ca o favoare şi a rămas totdeauna cu bucurie sub
povara ei.
Nu puţine femei se aflau în mulţimea care Îl urma pe Cel Nevinovat la locul execuţiei.
Atenţia lor era aţintită asupra Domnului Hristos. Unele dintre ele Îl văzuseră mai înainte. Altele
aduseseră la El pe bolnavii şi suferinzii lor. Altele fuseseră ele însele vindecate. Acum se făceau
auzite istorisiri ale celor petrecute. Ele erau uimite de ura pe care mulţimea o manifesta faţă de
Cel pentru care inimile lor erau înduioşate şi zdrobite. Şi, în ciuda acţiunii gloatei turbate şi a
cuvintelor pline de mânie ale preoţilor şi conducătorilor, aceste femei au dat glas simpatiei lor.
Şi în timp ce Domnul Hristos cădea leşinat sub povara crucii, ele izbucneau în vaiete jalnice.
Acesta a fost singurul lucru care a atras atenţia Domnului Hristos. Deşi copleşit de
suferinţă, în timp ce purta păcatele lumii, El nu era indiferent faţă de această exprimare a
durerii. A privit la aceste femei cu o delicată simpatie – ele nu credeau în El; ştia că ele nu-L
plângeau ca pe Cineva trimis de Dumnezeu, ci erau mişcate de sentimente de milă omenească.
Dar n-a dispreţuit simpatia lor, ci faptul acesta a trezit în inima Sa o profundă milă: „Fiice ale
Ierusalimului”, a spus El, „nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii
voştri.” De la scena din faţa Sa, Domnul Hristos a privit în viitor, la timpul nimicirii
Ierusalimului. În scena teribilă, multe dintre femeile care Îl plângeau acum aveau să piară
împreună cu copiii lor.
De la căderea Ierusalimului, gândurile Domnului Hristos au trecut la o judecată mai amplă.
În distrugerea oraşului plin de nelegiuire, El a văzut un simbol al nimicirii finale, ce avea să
vină asupra lumii. El spusese: „Atunci vor începe să zică munţilor: «Cădeţi peste noi!» şi
dealurilor: «Acoperiţi-ne!» Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui
uscat?” Prin copacul verde, Domnul Hristos Se reprezenta pe Sine, Răscumpărătorul
nevinovat. Dumnezeu a îngăduit ca mânia Sa manifestată împotriva păcatului să se abată
asupra Fiului Său iubit. Domnul Hristos avea să fie crucificat pentru păcatele oamenilor. Ce
suferinţă va suporta atunci păcătosul care stăruie în păcat? Toţi cei nepocăiţi şi necredincioşi
vor cunoaşte necazul şi suferinţa pe care nicio limbă nu le poate exprima.
Din mulţimea care-L urma pe Mântuitorul la Golgota, mulţi Îl însoţiseră cu osanale pline de
bucurie şi fluturaseră ramuri de palmier atunci când a intrat triumfător în Ierusalim. Dar nu
puţini dintre cei care-I adresaseră osanale, pentru că atunci aşa făceau toţi, acum se alăturau
strigătului: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Când Domnul Hristos a intrat în Ierusalim,
speranţele ucenicilor crescuseră în cel mai înalt grad. Ei stătuseră strâns lângă Învăţătorul lor,
considerând că era o mare onoare să fie în legătură cu El. Acum însă, în umilirea Sa, ei Îl
urmau de la distanţă. Erau plini de durere şi zdrobiţi, dezamăgiţi în speranţele lor. Cât de
exact se împlineau cuvintele Domnului Hristos: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o
pricină de poticnire, căci este scris: «Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite»” (Matei
26:31).
Sosind la locul execuţiei, osândiţii au fost legaţi de instrumentele de tortură. Cei doi tâlhari
se zbăteau în mâinile celor care-i aşezau pe cruce, dar Domnul Hristos n-a opus nicio
rezistenţă. Mama Domnului Hristos, sprijinită de Ioan, ucenicul iubit, urmase paşii Fiului ei în
drum spre Golgota. Ea Îl văzuse căzând sub povara crucii şi dorise foarte mult să-I sprijine cu
mâna capul rănit şi să-I şteargă fruntea care cândva se odihnise la pieptul ei. Dar nu i s-a
îngăduit acest dureros privilegiu. Asemenea ucenicilor, ea încă mai nutrea speranţa că Domnul
Hristos avea să-Şi manifeste puterea şi să Se elibereze din mâinile vrăjmaşilor Săi. Din nou
inima i s-a strâns când şi-a adus aminte de cuvintele prin care El prevestise chiar scenele ce
aveau loc atunci. În timp ce tâlharii erau legaţi de cruce, ea privea scena într-o aşteptare
chinuitoare. Va îngădui oare El, care dăduse viaţă morţilor, să fie răstignit? Va îngădui oare
Fiul lui Dumnezeu să fie ucis într-un mod aşa de crud? Oare va trebui ea să renunţe la
credinţa că Iisus este Mesia? Va trebui oare să fie martoră a ocării şi durerii Lui, fără să aibă
măcar privilegiul de a-L ajuta în durerea Lui? Ea a văzut cum mâinile Sale se întind pe cruce;
ciocanul şi cuiele fuseseră aduse, erau acolo. Şi, în timp ce piroanele erau bătute în carnea
moale, ucenicii, cu inima zdrobită, au dus departe de scena aceea plină de cruzime trupul
leşinat al mamei lui Iisus.
Mântuitorul n-a scos niciun murmur de durere. Faţa Sa a rămas calmă şi senină, dar stropi
mari de sudoare erau pe fruntea Lui. Nu s-a găsit atunci nicio mână milostivă, care să şteargă
sudoarea morţii de pe faţa Sa, niciun cuvânt de simpatie sau de credincioşie neclintită, care să
mângâie inima Sa omenească. În timp ce soldaţii îşi aduceau la îndeplinire îngrozitoarea lor
lucrare, Domnul Hristos Se ruga pentru vrăjmaşii Săi: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”
Mintea Lui trecea dincolo de propria suferinţă, la păcatul persecutorilor Săi şi la plata teribilă
care va fi partea lor. Niciun blestem n-a fost rostit asupra soldaţilor care-L tratau atât de
aspru. Nicio răzbunare n-a fost invocată asupra preoţilor şi conducătorilor, care jubilau la
vederea împlinirii planurilor lor. Domnului Hristos I-a fost milă de ei, în ignoranţa şi vinovăţia
lor. El şopti, pentru iertarea lor, scuza „căci nu ştiu ce fac.”
Dacă ar fi ştiut că Îl torturau pe Cel care a venit să salveze din ruină veşnică neamul
omenesc căzut în păcat, atunci ei ar fi fost cuprinşi de remuşcare şi de groază. Dar
necunoaşterea nu le-a îndepărtat vinovăţia, căci ei au avut privilegiul de a-L cunoaşte şi a-L
primi pe Domnul Hristos ca Mântuitor al lor. Unii dintre ei aveau să-şi recunoască păcatul, să
se pocăiască şi să fie convertiţi. Alţii însă, prin nepocăinţa lor, aveau să facă imposibil ca
rugăciunea Domnului Hristos să primească un răspuns pentru ei. Totuşi, chiar aşa, scopul lui
Dumnezeu ajungea să fie împlinit. Domnul Hristos câştiga dreptul să devină apărătorul omului
în prezenţa lui Dumnezeu.
Rugăciunea aceea a Domnului Hristos pentru vrăjmaşii Săi a cuprins lumea. Ea îl include
pe orice păcătos care a trăit sau va trăi, de la începutul lumii şi până la sfârşitul timpului.
Deasupra tuturor zace vinovăţia crucificării Fiului lui Dumnezeu. Iertarea este oferită tuturor
în dar. „Toţi cei ce vor” pot avea pace cu Dumnezeu şi pot moşteni viaţa veşnică.
De îndată ce Domnul Iisus a fost pironit pe cruce, aceasta a fost ridicată de bărbaţi
puternici şi trântită cu violenţă în groapa mai dinainte pregătită. Faptul acesta L-a făcut pe
Fiul lui Dumnezeu să sufere cea mai cumplită durere. Pilat a scris apoi o inscripţie în evreieşte,
greceşte şi latineşte şi a aşezat-o pe cruce, deasupra capului Domnului Hristos: „Iisus din
Nazaret, Împăratul iudeilor.” Inscripţia aceasta i-a enervat pe iudei. În sala de judecată a lui
Pilat ei strigaseră: „Răstigneşte-L!” „Noi n-avem alt împărat decât pe cezarul” (Ioan 19:15). Ei
declaraseră că oricine va recunoaşte un alt împărat va fi un trădător. Pilat a scris sentimentele
pe care ei le exprimaseră. N-a fost amintită nicio altă vinovăţie, decât aceea că Iisus era
Împăratul iudeilor. Inscripţia era de fapt o virtuală recunoaştere a supunerii iudeilor faţă de
puterea romană. Ea declara că oricine va pretinde că este împăratul lui Israel avea să fie
judecat de ei ca fiind vrednic de moarte. Preoţii se întrecuseră pe ei înşişi. Pe când puneau la
cale moartea Domnului Hristos, Caiafa declarase că este mai de folos să moară un om pentru a
salva întreaga naţiune. Acum, ipocrizia lor a fost dată pe faţă. Pentru a-L distruge pe Domnul
Hristos, ei fuseseră gata să sacrifice existenţa lor naţională.
Preoţii au văzut ce făcuseră şi, de aceea, i-au cerut lui Pilat să schimbe inscripţia. Ei au
spus: „Nu scrie: «Împăratul iudeilor», ci scrie că El a zis: «Eu sunt Împăratul iudeilor.»” Pilat
însă era supărat pe sine pentru slăbiciunea de care dăduse dovadă şi, în mod categoric, îşi
manifestă dispreţul faţă de preoţii şi conducătorii pizmaşi şi vicleni. El le răspunse rece: „Ce
am scris, am scris.”
O putere mai mare decât Pilat sau decât iudeii a îndrumat aşezarea acelei inscripţii
deasupra capului Domnului Hristos. Era în planul lui Dumnezeu ca ea să îndemne la cugetare
şi la cercetarea Scripturii. Locul unde a fost crucificat Domnul Hristos era aproape de oraş. Mii
de oameni din toate ţările se aflau atunci la Ierusalim, iar inscripţia care Îl declara pe Iisus din
Nazaret ca Mesia avea să fie cunoscută de toţi. Ea era un adevăr viu, transmis de o mână pe
care Dumnezeu o îndrumase.
 În suferinţele Domnului Hristos pe cruce, profeţia a fost împlinită. Cu veacuri înainte de
răstignire, Mântuitorul profetizase felul tratamentului la care avea să fie supus: „Căci nişte
câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul Meu, Mi-au străpuns mâinile
şi picioarele; toate oasele aş putea să Mi le număr. Ei însă pândesc şi Mă privesc; îşi împart
hainele Mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa Mea” (Psalmii 22:16-18). Profeţia cu privire
la hainele Sale a fost împlinită, fără să fie nevoie de sfatul sau intervenţia prietenilor sau a
vrăjmaşilor Celui Crucificat. Hainele Sale au fost date soldaţilor care Îl pironiseră pe cruce.
Domnul Hristos a auzit cum se certau atunci când împărţeau între ei hainele Lui. Tunica Lui
fusese ţesută de-a-ntregul, fără cusătură, şi ei au zis: „Să n-o sfâşiem, ci să tragem la sorţi a
cui să fie.”
Într-o altă profeţie, Mântuitorul declara: „Ocara Îmi rupe inima, şi sunt bolnav; aştept să-i
fie cuiva milă de Mine, dar degeaba; aştept mângâietori şi nu găsesc niciunul. Ei îmi pun fiere
în mâncare şi, când Mi-e sete, Îmi dau să beau oţet” (Psalmii 69:20,21). Acelora care sufereau
moartea pe cruce le era îngăduit să li se dea o băutură care-i făcea să nu mai simtă durerea.
Acest amestec I-a fost oferit şi Domnului Hristos, dar, gustând, a refuzat să-l ia. El n-a primit
nimic care I-ar fi întunecat mintea. Credinţa Sa trebuia să se ţină puternic de Dumnezeu.
Aceasta era singura Lui tărie. Dacă şi-ar fi întunecat simţurile, faptul acesta i-ar fi oferit un
avantaj lui Satana.
Vrăjmaşii Domnului Hristos au dat frâu liber mâniei lor furioase, în timp ce El atârna pe
cruce. Preoţii, conducătorii şi cărturarii s-au unit cu gloata în a-şi bate joc de Mântuitorul
muribund. La botez şi la schimbarea la faţă, vocea lui Dumnezeu fusese auzită proclamându-L
pe Hristos ca Fiu al Său. Şi din nou, chiar înaintea trădării lui Iisus, Tatăl vorbise dând
mărturie despre divinitatea Fiului. Dar acum vocea din ceruri tăcea. N-a fost auzită nicio
mărturie în favoarea Domnului Hristos. El a suferit singur comportamentul abuziv şi batjocura
din partea oamenilor răi.
„Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu”, spuneau ei, „pogoară-Te de pe cruce!” „Să se mântuiască
pe Sine Însuşi, dacă este El Hristosul, alesul lui Dumnezeu.” În pustia ispitirii, Satana
spusese: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.” „Dacă
eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos”, de pe streaşina templului (Matei 4:3,6). Satana şi
îngerii săi, în chip omenesc, erau prezenţi la cruce. Arhivrăjmaşul şi oştirile sale conlucrau cu
preoţii şi conducătorii. Cei care trebuiau să înveţe poporul aţâţaseră gloata neştiutoare, ca să
ceară pronunţarea condamnării împotriva Aceluia pe care mulţi nu-L văzuseră niciodată, până
la data când au fost aduşi să depună mărturie împotriva Lui. Preoţii, conducătorii, fariseii şi
gloata înrăită erau uniţi într-un delir satanic. Conducătorii religioşi s-au unit cu Satana şi cu
îngerii săi. Ei aduceau la îndeplinire cele poruncite de el.
Domnul Hristos, suferind şi muribund, a auzit fiecare cuvânt rostit de preoţi: „Pe alţii i-a
mântuit, şi pe Sine Însuşi nu Se poate mântui! Hristosul, Împăratul lui Israel, să Se pogoare de
pe cruce, ca să vedem şi să credem.” Domnul Hristos ar fi putut coborî de pe cruce. Dar numai
pentru faptul că El nu S-a mântuit pe Sine, păcătosul are nădejdea iertării şi a milei lui
Dumnezeu.
În batjocura lor la adresa Mântuitorului, oamenii care mărturiseau a fi tâlcuitori ai
profeţiilor repetau chiar cuvintele pe care inspiraţia profetizase că le vor spune cu ocazia
aceasta. Şi cu toate acestea, în orbirea lor, ei nu şi-au dat seama că împlinesc profeţia. Cei
care, în bătaie de joc, au rostit cuvintele: „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum
Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: «Eu sunt Fiul lui Dumnezeu»” nu îşi dădeau seama că
mărturia lor avea să răsune de-a lungul veacurilor. Deşi rostite în bătaie de joc, aceste cuvinte
i-au determinat pe mulţi oameni să cerceteze Scripturile aşa cum n-o făcuseră niciodată mai
înainte. Bărbaţi înţelepţi au auzit, au cercetat, au judecat şi s-au rugat. Ei au fost aceia care n-
au cunoscut odihna până când, comparând text cu text, au înţeles misiunea Domnului
Hristos. Niciodată mai înainte n-a existat o cunoaştere atât de larg cuprinzătoare a Domnului
Hristos ca atunci când El atârna pe cruce. În inimile multora dintre cei care au privit scena
crucificării şi au auzit cuvintele Domnului Hristos a strălucit lumina adevărului.
 Pentru Iisus, în agonia Sa pe cruce, a venit o rază de mângâiere. A fost rugăciunea
tâlharului pocăit. Amândoi tâlharii, care au fost crucificaţi cu Domnul Hristos, mai întâi şi-au
bătut joc de El. Unul dintre ei, cu cât suferea mai mult, cu atât era mai disperat şi mai
batjocoritor. Dar nu aşa au stat lucrurile cu tovarăşul său. Acest om nu era un criminal
împietrit; fusese dus pe căi păcătoase de tovărăşii rele, dar era mai puţin vinovat decât mulţi
dintre aceia care stăteau lângă cruce şi îşi băteau joc de Mântuitorul. El Îl văzuse pe Iisus şi-L
ascultase, fusese convins de învăţăturile Lui, dar fusese îndepărtat de la El de către preoţi şi
conducători. Căutând să-şi înăbuşe convingerile, el se cufundase din ce în ce mai adânc în
păcat, până când a fost arestat, judecat ca un criminal şi condamnat să moară pe cruce. În
sala de judecată şi pe drumul spre Golgota, fusese în tovărăşia Domnului Hristos. Îl auzise pe
Pilat declarând: „Nu găsesc nicio vină în El” (Ioan 19:4). El reţinuse comportarea Lui
dumnezeiască şi iertarea plină de milă acordată chinuitorilor Săi. Pe cruce, a văzut pe mulţi
aşa-zişi mari oameni ai religiei scoţând limba cu dispreţ şi bătându-şi joc de Domnul Hristos.
El i-a văzut clătinând din cap. A auzit cuvintele mustrătoare repetate de tovarăşul său de
vinovăţie: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!”
Printre trecători a auzit pe mulţi luându-I apărarea Domnului Hristos. I-a auzit repetând
cuvintele Sale şi povestind lucrările Sale. Din nou a pus stăpânire pe el convingerea că Acesta
este Hristosul. Întorcându-se către tovarăşul său de crime, el spuse: „Nu te temi tu de
Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă?” Tâlharii muribunzi nu mai aveau de ce să se
teamă de oameni. Dar asupra unuia dintre ei apăsa convingerea că există un Dumnezeu de
care trebuie să te temi, un viitor ce-l făcea să tremure. Iar acum, aşa cum era, în totul mânjit
de păcat, istoria vieţii sale se apropia de încheiere: „Pentru noi este drept”, suspină el, „căci
primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre, dar Omul acesta n-a făcut niciun rău.”
Acum nu mai exista nicio întrebare. Nu mai existau nici îndoieli, nici reproşuri. Când a fost
condamnat pentru crimele sale, tâlharul ajunsese într-o stare de deznădejde şi disperare, dar,
lucru ciudat, acum au început să apară gânduri duioase. El şi-a amintit de tot ce a auzit
despre Domnul Hristos, cum Acesta i-a vindecat pe bolnavi şi le-a iertat păcatele. El a auzit
cuvintele acelora care credeau în Iisus şi-L urmau plângând. A văzut şi a citit inscripţia de
deasupra capului Mântuitorului. I-a auzit pe trecători cum repetau aceste cuvinte, unii cu
buzele îndurerate şi tremurânde, alţii în râs şi batjocură. Duhul Sfânt îi lumina mintea şi,
puţin câte puţin, lanţul dovezilor se lega. În Domnul Iisus, zdrobit, batjocorit şi atârnând pe
cruce, el L-a văzut pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Nădejdea era amestecată
cu durerea în glasul său, când sufletul neajutorat şi muribund s-a sprijinit pe un Mântuitor
care era pe moarte. „Doamne, adu-Ţi aminte de mine”, strigă el, „când vei veni în Împărăţia
Ta.”
Răspunsul a venit imediat. Tonul era plăcut şi melodios, cuvintele, pline de iubire, de
compasiune şi putere: „Adevărat îţi spun astăzi, că vei fi cu Mine în Paradis.”
În decursul lungilor ore de agonie, la urechile Domnului Hristos au ajuns numai cuvinte de
ocară şi batjocură. Acum, când atârna pe cruce, sunetul râsetelor şi al blestemelor mai
ajungea încă până la El. Cu inima plină de dor, El a fost atent să audă vreo expresie a credinţei
din partea ucenicilor Săi. Dar a auzit numai cuvinte de jale: „Noi trăgeam nădejde că El este
Acela care îl va izbăvi pe Israel.” Cât de mângâietoare a fost atunci pentru Mântuitorul
exprimarea credinţei şi a iubirii din partea tâlharului muribund! În timp ce conducătorii
iudeilor Îl tăgăduiau şi chiar ucenicii se îndoiau de divinitatea Lui, sărmanul tâlhar, aflat pe
pragul morţii, Îl numeşte Domn pe Iisus. Mulţi au fost gata să-L numească Domn atunci când
făcea minuni sau după ce S-a ridicat din mormânt, dar nimeni altul, în afară de tâlharul
pocăit, care a fost salvat în ceasul al unsprezecelea, nu L-a recunoscut atunci când, muribund,
atârna pe cruce.
Cei care se aflau în jur au auzit cuvintele prin care tâlharul Îl numea pe Iisus Hristos Domn.
Tonul cu care vorbea omul pocăit le-a atras atenţia. Aceia care se certaseră la piciorul crucii
pentru hainele Domnului Hristos şi trăseseră la sorţi pentru cămaşa Lui s-au oprit să asculte.
Vocile lor aspre au amuţit. Cu respiraţia reţinută, ei au privit la Hristos, aşteptând răspunsul
de pe buzele acelea muribunde.
În timp ce rostea cuvintele de făgăduinţă, norul cel negru ce părea că înconjoară crucea a
fost străpuns de o lumină vie şi strălucitoare. Pacea desăvârşită, care vine în urma acceptării
lui Dumnezeu, a pus stăpânire pe tâlharul pocăit. Domnul Hristos, în umilinţa Sa, a fost
proslăvit. El, care în ochii tuturor apărea ca un înfrânt, era un biruitor. El a fost recunoscut ca
Purtător de păcate. Oamenii puteau să-şi exercite puterea asupra templului Său omenesc.
Puteau să străpungă tâmplele Lui sfinte cu o coroană de spini. Puteau să-I smulgă hainele de
pe El şi să se certe pentru împărţirea lor. Dar nu-L puteau jefui de puterea de a ierta păcatele.
Murind, El a dat mărturie despre divinitatea Sa şi pentru slava Tatălui Său. Urechea Lui nu
este obosită ca să nu ne poată auzi şi nici braţul Său prea scurt ca să nu ne poată mântui.
Este dreptul Lui împărătesc acela de a mântui în chip desăvârşit pe toţi aceia care vin la
Dumnezeu prin El.
„Îţi spun astăzi, tu vei fi cu Mine în Paradis.” Domnul Hristos nu i-a făgăduit tâlharului că
va fi cu El în Paradis în ziua aceea. Nici chiar El nu mergea în ziua aceea în Paradis. El a
dormit în mormânt, iar în dimineaţa învierii a spus: „Nu M-am suit la Tatăl Meu” (Ioan 20:17).
Dar în ziua răstignirii, ziua aparentei înfrângeri şi întunecimi, a fost dată făgăduinţa. „Astăzi”,
pe când murea ca un răufăcător pe cruce, Domnul Hristos îl asigura pe bietul păcătos: „Tu vei
fi cu Mine în Paradis.”
Tâlharii crucificaţi odată cu Domnul Hristos au fost aşezaţi „unul de o parte şi altul de
cealaltă parte, iar Domnul Hristos la mijloc.” Poziţia Domnului Hristos între tâlhari trebuia să
arate că El era cel mai mare criminal dintre cei trei. În acest fel s-au împlinit Scripturile: „A fost
pus în numărul celor fărădelege” (Isaia 53:12). Dar preoţii n-au văzut însemnătatea deplină a
actului lor. După cum Domnul Hristos, crucificat împreună cu tâlharii, a fost aşezat în mijloc,
tot astfel crucea Sa a fost aşezată în mijlocul unei lumi care zace în păcat. Iar cuvintele de
iertare, adresate tâlharului pocăit, au aprins o lumină care va străluci până la cele mai
îndepărtate margini ale pământului.
Îngerii priveau cu uimire la iubirea nemărginită a Domnului Hristos, care, suferind cea mai
grozavă agonie în corp şi suflet, Se gândea numai la alţii, încurajând sufletul pocăit să creadă.
În umilinţa Sa, El, ca profet, Se adresase fiicelor Ierusalimului; ca Preot şi Apărător, El
mijlocise înaintea Tatălui pentru iertarea omorâtorilor Săi; ca Mântuitor iubitor, El iertase
păcatele tâlharului pocăit.
Pe când Îşi rotea ochii peste mulţimea din jurul Său, o figură Îi atrase atenţia. La piciorul
crucii stătea mama Sa, sprijinită de ucenicul Ioan. Ea n-a putut suporta să rămână departe de
Fiul său; şi Ioan, ştiind că sfârşitul era aproape, a adus-o iarăşi la cruce. În ceasul morţii Sale,
Domnul Hristos şi-a adus aminte de mama Sa. Privind la faţa ei lovită de durere şi apoi la Ioan,
El i-a spus: „Femeie, iată fiul tău”, apoi lui Ioan: „Iată mama ta!” Ioan a înţeles cuvintele
Domnului Hristos şi a primit însărcinarea. De îndată, a luat-o pe Maria la el acasă şi din
ceasul acela a avut grijă de ea cu multă duioşie. O, ce Mântuitor milostiv şi iubitor! În mijlocul
durerilor fizice şi al chinurilor sufleteşti, El S-a gândit la mama Sa! Nu avea niciun ban cu care
să Se îngrijească de nevoile ei, dar, pentru că Ioan Îl iubea din toată inima, El i-a încredinţat-o
pe mama Lui ca pe o comoară de preţ. În acest fel, El i-a dat lucrul de care avea cel mai mult
nevoie – simpatia plină de gingăşie a aceluia care o iubea, pentru că ea Îl iubea pe Iisus.
Primind-o ca pe o comoară de preţ, Ioan a primit o mare binecuvântare. Ea a fost o amintire
mereu prezentă a preaiubitului său Învăţător.
Exemplul desăvârşit al iubirii filiale a Domnului Hristos străluceşte cu putere neînfrântă
prin negura veacurilor. Timp de aproape treizeci de ani, Domnul Hristos, prin munca Sa de
toate zilele, ajutase la purtarea poverilor căminului. Şi acum, chiar în clipa ultimei Sale agonii,
n-a uitat să Se îngrijească de mama Sa văduvă şi întristată. Acelaşi spirit va fi văzut în fiecare
ucenic al Domnului nostru. Aceia care Îl urmează pe Domnul Hristos vor simţi că este o parte a
religiei lor aceea de a-i respecta şi a-i îngriji pe părinţii lor. Inima în care este cultivată iubirea
Lui va oferi întotdeauna tatălui şi mamei o îngrijire atentă şi plină de o duioasă iubire.
 Şi acum, Domnul slavei era pe moarte, o jertfă de răscumpărare pentru neamul omenesc. În
jertfirea preţioasei Sale vieţi, Domnul Hristos nu era susţinut de o bucurie a biruinţei. Totul
era un întuneric apăsător. Nu frica de moarte apăsa greu asupra Lui. Nu durerea şi ocara
crucii I-au provocat chinul de nedescris. Domnul Hristos a fost prinţul celor ce au suferit, dar
suferinţa Sa provenea din faptul că era conştient de răutatea păcatului, de faptul că, prin
familiarizarea cu răul, omul devine orb faţă de grozăvia lui. Domnul Hristos a văzut cât de
înrădăcinată este puterea păcatului în inima omenească şi cât de puţini vor fi dornici să se
rupă de sub puterea lui. El ştia că, fără ajutorul lui Dumnezeu, omenirea avea să piară şi
vedea mulţimile pierind, deşi aveau la îndemână un ajutor îmbelşugat.
Asupra Domnului Hristos, ca Înlocuitor şi Garant al nostru, a fost aşezată nelegiuirea
noastră, a tuturor. El a fost aşezat în rândul celor fărădelege, ca să ne poată răscumpăra de
sub condamnarea Legii. Vinovăţia fiecărui urmaş al lui Adam apăsa asupra inimii Sale. Mânia
lui Dumnezeu asupra păcatului, manifestarea teribilă a neplăcerii Sale faţă de nelegiuire
umpleau inima Fiului Său de groază. În toată viaţa Sa, Domnul Hristos vestise unei lumi
căzute vestea cea bună a îndurării şi iubirii iertătoare a Tatălui. Tema Sa era mântuirea pentru
păcătosul cel mai mare. Dar acum, sub povara teribilă a vinovăţiei ce apăsa asupra Sa, nu
putea vedea faţa dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii dumnezeieşti de la Mântuitorul
în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea niciodată
să fie înţeleasă de către om. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de-abia mai
era simţită.
Satana frământa inima Domnului Hristos cu ispitele lui îngrozitoare. Mântuitorul nu putea
vedea prin porţile mormântului. Speranţa nu-I înfăţişa ieşirea din mormânt ca biruitor şi nici
nu-I spunea că Tatăl a primit sacrificiul Său. El Se temea de faptul că păcatul era atât de
neplăcut înaintea lui Dumnezeu, încât despărţirea Lor avea să fie veşnică. Domnul Hristos
simţea groaza pe care o va simţi păcătosul atunci când harul nu va mai mijloci deloc în
favoarea neamului omenesc vinovat. Sentimentul păcatului era acela care aducea mânia
Tatălui asupra Sa, ca înlocuitor al omului, şi care făcea ca paharul pe care El l-a băut să fie
atât de amar – aceasta a frânt inima Fiului lui Dumnezeu.
Cu uimire, îngerii erau martori la agonia plină de disperare a Mântuitorului. Oştile cerului
şi-au acoperit feţele înaintea acestei scene îngrozitoare. Natura neînsufleţită şi-a manifestat
împreuna ei simţire cu batjocoritul şi muribundul ei Autor. Soarele a refuzat să privească la
această teribilă scenă. Razele lui strălucitoare de la amiază luminau pământul, când, deodată,
parcă cineva le-a luat. O întunecime adâncă, asemenea unui giulgiu de înmormântare, a
îmbrăcat crucea. „Şi s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea.” N-a avut
loc nicio eclipsă şi întunericul acesta n-a fost determinat de nicio altă cauză naturală; a fost
atât de adânc, ca întunericul de la miezul nopţii, fără lună şi stele pe cer. Aceasta a fost o
mărturie miraculoasă, pe care a dat-o Dumnezeu, pentru ca astfel credinţa generaţiilor
următoare să poată fi întărită.
În întunericul acela dens, era ascunsă prezenţa lui Dumnezeu. El face din întuneric
acoperământul Său şi Îşi ascunde slava de ochii oamenilor. Dumnezeu şi îngerii Săi sfinţi se
aflau în jurul crucii. Tatăl era cu Fiul Său. Cu toate acestea, prezenţa Sa nu era descoperită.
Dacă slava Sa ar fi străfulgerat din nor, orice fiinţă omenească ce ar fi privit scena ar fi fost
nimicită. Şi în clipa aceea îngrozitoare, Domnul Hristos nu putea fi mângâiat de prezenţa
Tatălui. El a călcat singur în teasc şi, dintre cei ce se găseau acolo, nimeni n-a fost cu El.
Cu întunericul acela dens, Dumnezeu a acoperit ultima agonie omenească a Fiului Său. Toţi
aceia care Îl văzuseră pe Hristos în suferinţa Sa au fost convinşi de dumnezeirea Lui. Faţa
aceea, privită odată de oameni, avea să nu mai fie uitată. După cum faţa lui Cain exprima vina
sa ca ucigaş, tot astfel faţa Domnului Hristos descoperea nevinovăţia, liniştea şi bunăvoinţa –
chipul lui Dumnezeu. Dar acuzatorii Săi nu voiau să ia seama la acest semn al cerului. În
timpul lungilor ore ale agoniei Sale, Domnul Hristos fusese privit de către mulţimea
batjocoritoare. Acum, El a fost ascuns cu milă de mantia lui Dumnezeu.
 Tăcerea mormântului se părea că a căzut peste Golgota. O groază necunoscută a pus
stăpânire pe mulţimea care era adunată în jurul crucii. Blestemele şi batjocurile au încetat în
mijlocul frazelor exprimate pe jumătate. Bărbaţi, femei şi copii au căzut cu faţa la pământ.
Fulgere strălucitoare se iveau din când în când pe cer, luminând crucea şi pe Răscumpărătorul
crucificat. Preoţii, conducătorii, cărturarii, cei ce-L crucificaseră şi gloata, toţi au socotit atunci
că sosise momentul să-şi primească răsplata. După câtva timp, cineva a şoptit cu spaimă că
acum Hristos avea să coboare de pe cruce. Alţii au început să caute drumul spre cetate,
bâjbâind şi poticnindu-se, bătându-se cu pumnii în piept şi bocindu-se plini de teamă.
La ceasul al nouălea, întunericul s-a ridicat de deasupra mulţimii, dar Îl mai acoperea încă
pe Mântuitorul. Era un simbol al agoniei şi groazei care apăsau asupra inimii Sale. Niciun ochi
nu putea străpunge întunericul ce învăluia crucea şi nimeni nu putea pătrunde întunericul
adânc ce cuprindea sufletul în suferinţă al Domnului Hristos. Era ca şi când fulgere mânioase
erau aruncate asupra Lui în timp ce atârna pe cruce. Atunci, „Iisus a strigat cu glas tare: «Eli,
Eli, Lama Sabactani!» … Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” În timp ce
întunericul de afară se aşezase asupra Mântuitorului, multe voci s-au auzit exclamând: „Mânia
răzbunătoare a cerului este asupra Lui. Fulgerele mâniei lui Dumnezeu sunt aruncate asupra
Lui, pentru că a pretins că este Fiul lui Dumnezeu.” Mulţi dintre cei care au crezut în El au
auzit strigătul Său disperat. Speranţa i-a părăsit. Dacă Dumnezeu L-a uitat pe Domnul
Hristos, în cine ar mai putea să se încreadă urmaşii Săi?
Când întunericul s-a ridicat de pe duhul apăsat al Domnului Hristos, El şi-a revenit,
simţind suferinţa fizică, şi a zis: „Mi-e sete!” Unul dintre soldaţii romani, mişcat şi plin de milă
la vederea buzelor Lui arse, a luat un burete, l-a înfipt într-o nuia de isop şi, înmuindu-l într-
un vas cu oţet, I l-a oferit Domnului Hristos. Dar preoţii îşi băteau joc de suferinţele Lui. Când
întunericul a acoperit pământul, ei s-au înspăimântat; când groaza lor s-a mai risipit, i-a
apucat din nou temerea că Hristos avea să le scape. Ei au interpretat greşit cuvintele Lui: „Eli,
Eli, Lama Sabactani.” Cu dispreţ înverşunat şi scârbă, ei au spus: „Iată, îl cheamă pe Ilie.” Au
respins ultima ocazie pe care au avut-o de a-I uşura suferinţele. „Lăsaţi să vedem dacă va veni
Ilie să-L pogoare de pe cruce!”
Fiul nevinovat al lui Dumnezeu atârna pe cruce, trupul Său era sfârtecat în bătăi, mâinile
acelea, atât de des întinse pentru binecuvântare, erau pironite pe cruce, picioarele acelea,
neobosite în a sluji din iubire, erau ţintuite pe lemn, acel cap împărătesc era străpuns de
coroana de spini, buzele acelea tremurânde erau gata să strige de durere. Şi toate suferinţele
îndurate – picăturile de sânge care se prelingeau din cap, din mâinile şi din picioarele Sale,
chinurile care au zguduit fiinţa Sa şi durerea de nedescris care I-a umplut sufletul atunci când
Tatăl şi-a ascuns faţa de El – vorbesc fiecărui copil al neamului omenesc, declarând: Pentru
tine, Fiul lui Dumnezeu a consimţit să poarte această povară a vinovăţiei; pentru tine, El a
nimicit împărăţia morţii şi a deschis porţile Paradisului. El, care a liniştit valurile furioase şi a
umblat pe crestele înspumate ale valurilor, care i-a făcut pe demoni să tremure şi boala să
înceteze, El, care a deschis ochii orbilor şi care i-a chemat pe morţi la viaţă, S-a oferit pe Sine
ca jertfă pe cruce şi a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine. El, Purtătorul de păcat, a
îndurat mânia judecăţii divine şi, pentru tine, S-a făcut păcat.
Tăcuţi, privitorii urmăreau sfârşitul acestei scene îngrozitoare. Soarele strălucea, dar crucea
era încă învăluită în întuneric. Preoţii şi conducătorii priveau spre Ierusalim şi iată că norul cel
des se aşezase deasupra oraşului şi a câmpiei Iudeei. Soarele Neprihănirii, Lumina lumii, Îşi
retrăgea razele de la Ierusalimul care fusese cândva un oraş favorit. Fulgerele
înspăimântătoare ale mâniei lui Dumnezeu erau îndreptate împotriva cetăţii blestemate.
Deodată, întunericul s-a ridicat de deasupra crucii şi, în tonuri clare, asemenea unei
trâmbiţe ce părea să răsune prin toată creaţiunea, Domnul Iisus a strigat: „S-a sfârşit!” „Tată,
în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” O lumină a înconjurat crucea şi faţa Mântuitorului
strălucea ca lumina soarelui. Apoi El Şi-a plecat capul pe piept şi a murit.
În mijlocul întunericului înspăimântător, în aparenţă uitat de Dumnezeu, Domnul Hristos a
băut ultimele drojdii din cupa durerii omeneşti. În ceasurile acelea îngrozitoare, El S-a sprijinit
pe dovezile acceptării Sale de către Tatăl, care I-au fost date mai înainte. El cunoştea
caracterul Tatălui Său, înţelegea dreptatea, mila şi marea Sa iubire. Prin credinţă, El Se baza
pe Acela pe care totdeauna L-a ascultat cu bucurie. Şi, în supunere, El S-a încredinţat pe Sine
lui Dumnezeu, iar sentimentul pierderii aprobării Tatălui Său a dispărut. Prin credinţă,
Domnul Hristos a fost biruitor.
Niciodată până atunci, pământul nu mai fusese martor la o asemenea scenă. Mulţimea
stătea ca paralizată şi privea la Mântuitorul cu respiraţia întretăiată. Din nou întunericul s-a
lăsat asupra pământului şi un bubuit asemenea unui trăsnet puternic a fost auzit. Un
puternic cutremur a avut loc. Oamenii au fost zguduiţi şi trântiţi la pământ. A avut loc o scenă
de nemaiauzită confuzie şi panică. Stânci s-au desprins din munţii din împrejurimi,
prăvălindu-se şi sfărâmându-se jos, în câmpie. Morminte s-au deschis şi morţii au fost
aruncaţi afară din locurile lor. Creaţiunea părea că este pe punctul de a fi spulberată. Preoţii,
conducătorii, soldaţii, cei ce L-au omorât şi gloata, muţi de groază, zăceau cu faţa la pământ.
Când strigătul „S-a sfârşit!” a ieşit de pe buzele Domnului Hristos, preoţii oficiau în templu.
Era ceasul jertfei de seară. Mielul, reprezentându-L pe Domnul Hristos, fusese adus ca să fie
junghiat. Îmbrăcat în hainele sale frumoase şi pline de însemnătate, preotul stătea cu cuţitul
ridicat, asemenea lui Avraam când era gata să-l aducă jertfă pe fiul său. Cu un interes
deosebit, poporul privea scena. Dar pământul începe să se zguduie şi să tremure; căci Domnul
Însuşi Se apropie. Cu un zgomot puternic, perdeaua dinăuntru a templului este ruptă de sus
până jos de o mână nevăzută, permiţând mulţimii să privească un loc ce era odată umplut de
prezenţa lui Dumnezeu. În acest loc sălăşluia Şechina. Aici şi-a manifestat Dumnezeu slava,
deasupra milostivitorului. Nimeni, în afară de marele-preot, n-a ridicat vreodată perdeaua care
despărţea această parte a sanctuarului de restul templului. Aici, el intra o dată pe an pentru a
face ispăşire pentru păcatele poporului. Dar iată, perdeaua este ruptă în două. Locul cel mai
sfânt din sanctuarul pământesc nu mai era deloc sfânt.
Totul este cuprins de groază şi confuzie. Preotul era gata să înjunghie victima, dar cuţitul
cade din mâna sa fără putere şi mielul scapă. În moartea Fiului lui Dumnezeu, simbolul
întâlneşte Marele Original. Marele sacrificiu a fost adus. Drumul spre Sfânta Sfintelor este
liber. Se pregăteşte o cale nouă şi vie pentru toţi. Nu mai era deloc nevoie ca toţi cei păcătoşi şi
întristaţi să aştepte venirea marelui-preot. De aici înainte, Mântuitorul avea să oficieze ca preot
şi apărător în curţile cereşti. Era ca şi când un glas ar fi spus închinătorilor: Acum s-a
terminat cu toate jertfele şi darurile pentru păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul
Său: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” „Cu
însuşi sângele Său”, „El a intrat în Locul Preasfânt…, după ce a căpătat o răscumpărare
veşnică” (Evrei 10:7; 9:12).
 CAPITOLUL 79

„S-a isprăvit!”

D
omnul Iisus nu Şi-a încheiat viaţa până când n-a adus la îndeplinire lucrarea pe care a
venit s-o facă şi, odată cu ultima Sa răsuflare, El a exclamat: „S-a isprăvit!” (Ioan
19:30). Bătălia a fost câştigată. Mâna Sa dreaptă şi braţul Său cel sfânt I-au asigurat
biruinţa. Ca biruitor, El şi-a înfipt stindardul pe înălţimile veşnice. N-a fost oare atunci
şi acolo bucurie printre îngeri? Tot cerul a triumfat odată cu biruinţa Mântuitorului.
Satana a fost înfrânt şi şi-a dat seama de faptul că şi-a pierdut împărăţia.
Atât pentru îngeri, cât şi pentru lumile necăzute în păcat, strigătul „S-a isprăvit!” a avut o
profundă semnificaţie. Pentru ei, ca şi pentru noi, marea lucrare de răscumpărare fusese
înfăptuită. Împreună cu noi, ei se împărtăşesc din roadele biruinţei lui Hristos.
Caracterul lui Satana n-a fost în mod clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în păcat
până la moartea Domnului Hristos. Arhiapostatul s-a înveşmântat în aşa fel în înşelăciune,
încât chiar fiinţele cereşti n-au priceput principiile lui. Ele n-au văzut în mod clar natura
răzvrătirii lui.
El a fost o fiinţă de o minunată putere şi slavă, care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu.
Despre Lucifer, Domnul spunea: „Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de
înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe” (Ezechiel 28:12). Lucifer fusese heruvim ocrotitor. El
stătuse în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Dintre toate fiinţele create, fusese pe treapta cea
mai înaltă, având un rol proeminent în a descoperi universului planurile lui Dumnezeu. După
ce a păcătuit, puterea sa de a înşela a fost cu atât mai amăgitoare şi descoperirea caracterului
său cu atât mai dificilă, datorită poziţiei înalte pe care o avusese la Tatăl.
Dumnezeu i-ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum
cineva poate arunca o pietricică pe pământ, dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să
fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana.
Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate,
milă şi iubire şi prezentarea acestor principii este mijlocul folosit de El. Cârmuirea lui
Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă.
A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de veşnică siguranţă,
iar în consfătuirile din cer, se hotărâse să i se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta
principiile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El susţinuse că acestea sunt
superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse
în aplicare, ca ele să poată fi văzute de universul ceresc.
Satana i-a dus pe oameni la păcat şi planul de mântuire a fost pus în aplicare. Timp de
patru mii de ani, Hristos a lucrat pentru ridicarea omului, iar Satana, pentru ruina şi
degradarea lui. Universul ceresc a privit toate acestea.
Când Domnul Iisus a venit în lumea aceasta, puterea lui Satana a fost îndreptată împotriva
Sa. De la data când El S-a arătat ca prunc la Betleem, uzurpatorul s-a străduit să-L
nimicească. El a căutat pe toate căile posibile să-L împiedice pe Iisus să aibă o copilărie
desăvârşită, o vârstă a maturităţii nepătată, o slujire sfântă şi un sacrificiu fără cusur. Dar el a
fost înfrânt. N-a putut să-L ducă pe Hristos în păcat. N-a putut să-L descurajeze sau să-L
îndepărteze de la lucrarea pe care venise s-o aducă la îndeplinire pe pământ. Din pustie la
Golgota, furtuna mâniei lui Satana s-a abătut asupra Lui, dar, cu cât aceasta lovea mai
nemilos, cu atât mai categoric S-a prins Fiul lui Dumnezeu de mâna Tatălui şi a continuat să
meargă înainte, pe cărarea stropită cu sânge. Toate eforturile lui Satana de a-L apăsa şi
înfrânge n-au făcut decât să aducă într-o lumină şi mai curată caracterul Său nepătat.
Cerul întreg şi lumile necăzute în păcat fuseseră martore la această luptă. Cu ce interes viu
au urmărit ele scenele de încheiere a conflictului! L-au văzut pe Mântuitorul intrând în
Grădina Ghetsimani, cu sufletul apăsat de groază şi întuneric mare. Au auzit strigătul Său
amar: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta” (Matei 26:39). Când
prezenţa Tatălui s-a retras, L-au văzut întristat, o întristare plină de o amărăciune ce o
întrecea pe aceea a ultimei lupte cu moartea. Sudoarea de sânge era împinsă afară prin porii
pielii Sale şi cădea în picături pe pământ. De trei ori a izbucnit de pe buzele Lui rugăciunea de
scăpare. Cerul nu mai putea să îndure scena şi un sol al mângâierii a fost trimis la Fiul lui
Dumnezeu.
Cerul a văzut Victima vândută în mâinile gloatei ucigaşe şi în mijlocul batjocurii şi violenţei,
târâtă de la un tribunal la altul. El a auzit glumele murdare ale persecutorilor lui Iisus pe tema
naşterii Sale umile. A auzit tăgăduirea cu blesteme şi jurăminte a unuia dintre cei mai iubiţi
ucenici ai Săi. A văzut lucrarea turbată a lui Satana şi puterea lui asupra inimii oamenilor. Ce
privelişte înspăimântătoare! Mântuitorul prins în miez de noapte în Ghetsimani, târât într-o
parte şi alta, de la palat în sala de judecată, adus de două ori înaintea preoţilor, de două ori
înaintea Sinedriului, de două ori înaintea lui Pilat şi o dată înaintea lui Irod, batjocorit, biciuit,
condamnat şi dus să fie crucificat, purtând povara cea grea a crucii, în mijlocul vaietelor
fiicelor Ierusalimului şi al insultelor gunoiului omenirii.
Cerul Îl privea cu durere şi surprindere pe Hristos atârnând pe cruce, cu sângele şiroind din
rănile din tâmplele Sale, iar sudoarea amestecată cu sânge stând pe fruntea Lui. Picătură cu
picătură, sângele curgea din mâinile şi picioarele Sale pe stânca găurită pentru a se pune în ea
piciorul crucii. Rănile făcute de cuie se lărgeau tot mai mult datorită greutăţii corpului.
Răsuflarea Lui chinuită devenea din ce în ce mai rapidă şi mai adâncă, pe măsură ce sufletul
Său se zbătea sub povara păcatelor lumii. Tot cerul era plin de uimire, atunci când rugăciunea
Domnului Iisus a fost înălţată în mijlocul groaznicelor Lui suferinţe: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu
ce fac!” (Luca 23:34). Şi cu toate acestea, se aflau acolo oameni făcuţi după chipul lui
Dumnezeu, unindu-se pentru a zdrobi viaţa singurului Său Fiu. Ce privelişte pentru universul
ceresc!
Stăpânirile şi puterile întunericului se adunaseră în jurul crucii, aruncând umbrele
necredinţei şi ale iadului în inimile oamenilor. Când Domnul a creat aceste fiinţe ca să stea
înaintea tronului Său, ele erau frumoase şi pline de slavă. Frumuseţea şi sfinţenia lor erau în
armonie cu poziţia lor înaltă. Ele erau bogate în înţelepciune dumnezeiască şi încinse cu
armură cerească. Erau slujitorii lui Iehova. Dar cine putea recunoaşte în îngerii căzuţi pe
serafimii slăviţi, care au slujit cândva în curţile cereşti?
Agenţii lui Satana s-au unit cu oamenii răi pentru a face poporul să creadă că Hristos este
cel mai mare dintre păcătoşi şi pentru a stârni toată ura împotriva Lui. Aceia care şi-au bătut
joc de Hristos, în timp ce atârna pe lemnul crucii, erau plini de spiritul primului mare rebel. El
i-a umplut cu vorbe stricate şi murdare. Le-a inspirat batjocurile. Dar, din toate acestea, n-a
avut nimic de câştigat.
Dacă un singur păcat s-ar fi aflat în Hristos, dacă El S-ar fi supus măcar într-un singur
lucru lui Satana, pentru a scăpa de acea îngrozitoare tortură, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al
omului ar fi triumfat. Hristos şi-a plecat capul şi a murit, dar Şi-a păstrat cu tărie credinţa şi
supunerea faţă de Dumnezeu. „şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: «Acum, a venit
mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că
pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat
jos»” (Apocalipsa 12:10).
Satana a văzut că masca sa a fost smulsă. Guvernarea sa fusese descoperită înaintea
îngerilor necăzuţi şi înaintea universului ceresc. El se descoperise ca ucigaş. Vărsând sângele
Fiului lui Dumnezeu, el se rupsese cu totul de simpatia fiinţelor cereşti. De aici înainte,
lucrarea lui avea să fie restrânsă. Indiferent de atitudinea pe care avea s-o ia, el nu-i mai putea
întâmpina pe îngerii ce veneau din curţile cereşti şi înaintea lor să-i acuze pe fraţii lui Hristos
că sunt îmbrăcaţi în hainele întunecate şi murdare ale păcatului. Ultima verigă a simpatiei
dintre Satana şi lumea cerească a fost ruptă.
Cu toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au înţeles tot ce
era cuprins în lupta aceea mare. Principiile în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai
bine lămurite. Şi, pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Omul, ca şi
îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul vieţii şi prinţul întunericului. El trebuie să
aleagă cui vrea să slujească.
La începutul marii lupte, Satana declarase că Legea lui Dumnezeu nu poate fi ascultată, că
dreptatea şi mila nu se pot împăca şi că, dacă Legea ar fi călcată, ar fi cu neputinţă ca
păcătosul să fie iertat. Satana susţinea că orice păcat trebuie să fie pedepsit şi că, dacă
Dumnezeu ar ierta vreun păcat, atunci n-ar putea fi un Dumnezeu al adevărului şi al dreptăţii.
Când oamenii au călcat Legea lui Dumnezeu şi au nesocotit voinţa Lui, Satana a jubilat. Se
dovedea, spunea el, că Legea nu poate fi ascultată, iar omul nu poate fi iertat. Pentru că el,
după răzvrătire, fusese îndepărtat pentru totdeauna din cer, Satana pretindea ca neamul
omenesc să fie pentru totdeauna exclus de la mila divină. Dumnezeu nu putea fi drept şi totuşi
să manifeste milă faţă de păcătos.
Dar chiar şi aşa, ca păcătos, omul era într-o poziţie cu totul diferită de aceea a lui Satana.
În ceruri, Lucifer păcătuise în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Lui – ca niciunei alte fiinţe
create – i-a fost descoperită iubirea lui Dumnezeu. Cu toate că înţelegea caracterul lui
Dumnezeu şi cunoştea bunătatea Lui, Satana a ales să urmeze calea propriei voinţe egoiste şi
independente. Alegerea aceasta a fost definitivă. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru
salvarea lui. Dar omul a fost înşelat, mintea sa a fost întunecată de sofismele lui Satana. El nu
a cunoscut înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu. Pentru el, nădejdea consta în
cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu. Adâncindu-şi privirea în caracterul Său, el putea să fie atras
înapoi la Dumnezeu.
Prin Hristos, oamenilor li s-a descoperit mila lui Dumnezeu, dar mila nu înlătură dreptatea.
Legea descoperă atributele caracterului Său şi nicio iotă sau o frântură de literă din ea nu
poate fi schimbată pentru a se potrivi omului în starea sa căzută. Dumnezeu n-a schimbat
Legea, dar S-a jertfit pe Sine, în Hristos, pentru răscumpărarea omului: „Dumnezeu era în
Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19).
Legea cere neprihănire – o viaţă neprihănită, un caracter desăvârşit –, şi omul nu poate da
aşa ceva. El nu poate satisface cerinţele Legii sfinte a lui Dumnezeu. Dar Iisus Hristos, venind
ca om pe pământ, a trăit o viaţă sfântă şi a dezvoltat un caracter desăvârşit. El le oferă pe
acestea ca un dar de bunăvoie tuturor celor care vor dori să le primească. Viaţa Sa stă pentru
viaţa oamenilor. În acest fel, ei au iertarea păcatelor din trecut, prin îndurarea lui Dumnezeu.
Mai mult decât atât, Hristos îi umple pe oameni cu atributele lui Dumnezeu. El reface
caracterul lor după chipul caracterului divin, o ţesătură dumnezeiască de putere şi frumuseţe
spirituală. În acest fel, adevărata neprihănire cerută de Lege este împlinită în cel ce crede în
Hristos. Dumnezeu poate „să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede
în Iisus” (Romani 3:26).
Iubirea lui Dumnezeu a fost exprimată atât în dreptatea, cât şi în mila Sa. Planul lui Satana
a fost acela de a despărţi mila de adevăr şi de dreptate. El a căutat să demonstreze faptul că
neprihănirea Legii lui Dumnezeu este un vrăjmaş al păcii. Dar Hristos a arătat că în planul lui
Dumnezeu ele sunt în mod indisolubil legate, că una nu poate exista fără cealaltă. „Bunătatea
şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută” (Psalmii 85:10).
Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a dovedit că dreptatea lui Dumnezeu nu nimiceşte mila Sa
şi că păcatul poate fi iertat, că Legea este dreaptă şi că poate fi în mod desăvârşit ascultată.
Acuzaţiile lui Satana erau astfel respinse. Dumnezeu îi dăduse omului dovezi de netăgăduit
despre iubirea Sa.
 O altă rătăcire avea să fie adusă la iveală acum. Satana a declarat că mila nimiceşte
dreptatea, că moartea lui Iisus Hristos a desfiinţat Legea Tatălui. Dacă ar fi fost posibil ca
Legea să fie schimbată sau desfiinţată, atunci n-ar mai fi fost nevoie ca Iisus Hristos să moară.
Dar desfiinţarea Legii ar însemna ca păcatul să fie veşnic şi ca lumea să ajungă sub controlul
lui Satana. Dar pentru că Legea nu putea fi schimbată şi pentru că omul putea să fie salvat
numai prin ascultarea de preceptele ei, de aceea Hristos Iisus a fost ridicat pe cruce. Şi totuşi,
chiar mijlocul prin care Hristos a întărit Legea este prezentat de Satana ca însemnând
desfiinţarea Legii. Aici, în acest punct, se va da marea bătălie între Hristos şi Satana.
Pretenţia pe care Satana o ridică acum este aceea că Legea, care a fost rostită de Dumnezeu
cu glasul Său, este plină de greşeli şi că unele părţi din ea au fost date la o parte. Aceasta este
ultima mare amăgire pe care el o va aduce asupra lumii. El n-are nevoie să atace întreaga Lege;
dacă el îi poate face pe oameni să nesocotească numai un singur precept, scopul său este
atunci atins. Căci „cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat
de toate” (Iacov 2:10). Consimţind să calce o singură poruncă, oamenii sunt aduşi sub puterea
lui Satana. Înlocuind Legea lui Dumnezeu cu legea oamenilor, Satana caută să controleze
lumea. Lucrarea aceasta este prevestită în profeţie. Despre puterea marelui apostat, care este
reprezentativă pentru Satana, se spune: „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va
asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea, şi sfinţii vor fi
daţi în mâinile lui” (Daniel 7:25).
Fără îndoială că oamenii vor aşeza propriile legi, care să lucreze împotriva Legii lui
Dumnezeu. Ei vor căuta să constrângă conştiinţa altora şi, în zelul lor de a impune aceste legi,
îi vor asupri pe semenii lor.
Lupta împotriva Legii lui Dumnezeu, care a început în ceruri, va fi continuată până la
sfârşitul timpului. Fiecare om va fi încercat. Ascultarea sau neascultarea este problema asupra
căreia lumea întreagă va trebui să hotărască. Va trebui ca toţi să aleagă să asculte ori de Legea
lui Dumnezeu, ori de legile oamenilor. Aici se va trage linia de demarcaţie. Nu vor exista decât
două clase. Fiecare fiinţă îşi va defini poziţia; şi toţi vor arăta dacă au ales să fie de partea
loialităţii sau de partea răzvrătirii.
Atunci va veni sfârşitul. Dumnezeu va răzbuna Legea Sa şi va elibera pe poporul Său.
Satana şi toţi cei ce i s-au alăturat în răzvrătire vor fi nimiciţi. Păcatul şi păcătoşii vor pieri cu
rădăcină şi ramuri (Maleahi 4:1) – Satana fiind rădăcina, iar urmaşii săi, ramurile. Atunci se va
împlini cuvântul rostit în dreptul prinţului răutăţii: „Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi
Dumnezeu… te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare… eşti nimicit…
eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată.” „Încă puţină vreme, şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la
locul unde era şi nu va mai fi.” „Vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată” (Ezechiel 28:6-19;
Psalmii 37:10; Obadia 16).
Acesta nu este un act al puterii arbitrare din partea lui Dumnezeu. Cei ce au respins mila
Sa vor culege ce au semănat. Dumnezeu este izvorul vieţii, iar atunci când cineva alege să
slujească păcatului, el se desparte de Dumnezeu şi, în acest fel, nu mai are legătură cu viaţa.
El este „străin de viaţa lui Dumnezeu.” Hristos spune: „Toţi cei ce Mă urăsc pe Mine, iubesc
moartea” (Efeseni 4:18; Proverbele 8:36). Dumnezeu le dă pentru un timp viaţă, pentru ca ei
să-şi poată dezvolta caracterul şi să-şi manifeste principiile pe care le au. Odată înfăptuit acest
lucru, ei culeg rezultatele propriei alegeri. Printr-o viaţă de răzvrătire, Satana şi toţi cei care se
unesc cu el ajung în aşa măsură să nu mai fie în armonie cu Dumnezeu, încât chiar prezenţa
Lui ajunge să fie pentru ei un foc mistuitor. Slava Lui, care este iubire, îi va nimici.
La începutul marii lupte, îngerii nu înţelegeau aceasta. Dacă Satana şi oştile sale ar fi fost
lăsaţi să culeagă pe deplin roadele păcatului lor, ei ar fi pierit, dar fiinţele cereşti n-ar fi înţeles
pe deplin că acesta a fost rezultatul inevitabil al păcatului. În mintea lor, ar fi rămas o îndoială
cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, ca o sămânţă a răutăţii, care ar fi dat naştere la
ucigătoarele roade ale păcatului şi ale nenorocirii.
Dar lucrurile nu vor fi astfel când marea luptă se va sfârşi. Atunci, planul de mântuire fiind
încheiat, caracterul lui Dumnezeu va fi descoperit tuturor fiinţelor create. Se va vedea că
preceptele Legii Sale sunt desăvârşite şi neschimbătoare. Păcatul îşi va descoperi natura, iar
Satana, caracterul său. Nimicirea păcatului va da satisfacţie iubirii lui Dumnezeu şi va
restabili onoarea Sa înaintea unui univers de fiinţe care îndeplinesc cu plăcere voia Sa şi în a
căror inimă se află Legea Sa.
De aceea, pe bună dreptate, îngerii puteau să se bucure când priveau la crucea
Mântuitorului, căci, deşi nu înţelegeau totul, ştiau că nimicirea păcatului şi a lui Satana era pe
deplin sigură şi că răscumpărarea omului era neîndoielnică, iar universul era de acum într-o
veşnică siguranţă. Hristos Însuşi înţelegea pe deplin rezultatele jertfei Sale aduse pe Golgota.
El privea înainte la toate acestea, când, pe cruce fiind, a strigat cu glas tare: „S-a isprăvit!”
PARTEA 9

LA TRONUL TATĂLUI
 CAPITOLUL 80

În mormântul
lui Iosif

Î
n sfârşit, Iisus Se odihnea. Ziua cea lungă de ocară şi tortură se terminase. Pe când ultimele
raze ale soarelui în apus anunţau ivirea Sabatului, Fiul lui Dumnezeu Se afla liniştit în
mormântul lui Iosif. Lucrarea Sa fiind terminată, cu mâinile încrucişate în pace, El S-a
odihnit în cursul orelor sacre ale zilei de Sabat.
La început, Tatăl şi Fiul S-au odihnit în Sabat după lucrarea Lor de creaţiune. Când „au
fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor” (Geneza 2:1), Creatorul şi toate fiinţele
cereşti s-au bucurat în contemplarea scenei pline de măreţie, „când stelele dimineţii izbucneau
în cântări de bucurie” (Iov 33:7). Iisus Se odihnea acum de lucrarea mântuirii; şi, deşi printre
aceia de pe pământ care-L iubeau era întristare, în ceruri era totuşi bucurie. Glorioasă era în
ochii fiinţelor cereşti făgăduinţa cu privire la viitor. Dumnezeu şi îngerii vedeau o creaţiune
refăcută, un neam de oameni răscumpăraţi, care, după ce au biruit păcatul, nu mai aveau să
cadă niciodată – şi toate acestea, ca rezultat al lucrării desăvârşite a lui Hristos. Ziua în care
Iisus S-a odihnit este pentru totdeauna legată de această scenă. Căci „lucrările Lui sunt
desăvârşite” şi „tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci” (Deuteronomul 32:4; Eclesiastul
3:14). Când vor veni „vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit
Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Faptele 3:21), Sabatul
creaţiunii, ziua în care Iisus a fost aşezat la odihnă în mormântul lui Iosif, încă va fi o zi de
odihnă şi bucurie. Cerul şi pământul se vor uni în laude când, în „fiecare Sabat” (Isaia 66:23),
mulţimile celor mântuiţi se vor pleca în fericită adorare înaintea lui Dumnezeu şi a Mielului.
Prin evenimentele de încheiere ale zilei răstignirii, s-a dat din nou dovadă de împlinire a
profeţiilor, aducându-se noi mărturii ale dumnezeirii lui Hristos. Când întunericul s-a ridicat
de deasupra crucii, după ce strigătul Mântuitorului muribund fusese rostit, de îndată s-a auzit
o voce spunând: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27:54).
Aceste cuvinte n-au fost rostite în şoaptă. Toţi ochii s-au îndreptat să vadă de unde vin.
Cine vorbise? Era sutaşul, ostaşul roman. Răbdarea divină a Mântuitorului şi moartea Lui
subită, cu strigătul biruinţei pe buze, îl impresionaseră pe acest păgân. În trupul acela
sfărâmat, zdrobit, atârnând pe cruce, sutaşul a recunoscut chipul Fiului lui Dumnezeu. El nu
s-a putut abţine să-şi mărturisească credinţa. În acest fel se făcea din nou dovada că
Răscumpărătorul nostru avea să vadă roadele muncii sufletului Său. Chiar în ziua morţii Sale,
trei oameni, care se deosebeau foarte mult unul de celălalt, şi-au declarat credinţa – cel care a
comandat garda romană, cel care a purtat crucea Mântuitorului şi cel care a murit pe cruce
alături de El.
Pe măsură ce seara se apropia, o linişte nepământeană s-a lăsat asupra Golgotei. Mulţimea
s-a împrăştiat şi mulţi s-au întors la Ierusalim foarte mult schimbaţi în spirit, faţă de felul în
care veniseră dimineaţa. Mulţi se îngrămădiseră la locul răstignirii din curiozitate, şi nu din
ură faţă de Hristos. Ei încă mai credeau acuzaţiile preoţilor şi priveau la Hristos ca la un
răufăcător. Cuprinşi de o înflăcărare nenaturală, ei s-au unit cu gloata, bătându-şi joc de El.
Dar, când pământul a fost învăluit în întuneric şi ei au început să fie acuzaţi de propria
conştiinţă, şi-au dat seama că erau vinovaţi de un mare păcat. În mijlocul acelui întuneric
îngrozitor, nu se mai auzeau nicio glumă murdară şi niciun râs batjocoritor; iar când
întunericul s-a ridicat, au pornit spre casele lor într-o tăcere solemnă. Ei erau convinşi că
acuzaţiile preoţilor erau neadevărate şi că Iisus nu era un pretendent la tronul lui Israel; iar
câteva săptămâni mai târziu, când Petru a predicat în Ziua Cincizecimii, ei au fost printre miile
care s-au întors la Hristos.
Conducătorii iudei au rămas însă neschimbaţi în urma întâmplărilor la care fuseseră
martori. Ura lor pentru Iisus nu se stinsese. Întunericul care învăluise pământul cu prilejul
răstignirii nu era cu mult mai dens decât acela care cuprindea încă minţile preoţilor şi
conducătorilor. La naşterea Sa, steaua Îl recunoscuse pe Hristos şi îi călăuzise pe înţelepţi la
staulul în care Se afla El. Oştile cereşti Îl recunoscuseră şi Îi cântaseră laude pe câmpiile
Betleemului. Marea Îi recunoscuse glasul şi ascultase porunca Sa. Boala şi moartea Îi
recunoscuseră autoritatea şi îşi abandonaseră prada în mâna Lui. Soarele Îl recunoscuse şi, la
vederea chinului Său de moarte, şi-a ascuns faţa de lumină. Stâncile Îl recunoscuseră şi se
sfărâmaseră la strigătul Său. Natura neînsufleţită Îl cunoscuse pe Hristos şi depusese mărturie
despre divinitatea Lui. Dar preoţii şi conducătorii lui Israel nu L-au cunoscut pe Fiul lui
Dumnezeu.
Cu toate acestea, preoţii şi conducătorii nu erau liniştiţi. Ei şi-au adus la îndeplinire scopul,
dând pe Hristos morţii, dar n-au avut sentimentul biruinţei pe care îl aşteptaseră. Chiar în
ceasul aparentului lor triumf, erau chinuiţi de îndoieli cu privire la ceea ce urma să se
întâmple. Auziseră strigătul: „S-a sfârşit!” „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Ioan
19:30; Luca 23:46). Ei văzuseră cum s-au sfărâmat stâncile, simţiseră cutremurul cel puternic
şi erau neliniştiţi şi tulburaţi.
Ei fuseseră geloşi pe Hristos pentru influenţa pe care o avusese asupra oamenilor cât trăise;
erau geloşi pe El chiar şi după ce murise. Se temeau mult mai mult de Hristos cel mort decât
se temuseră de Hristos cel viu. Se temeau ca nu cumva atenţia! poporului să fie în continuare
îndreptată spre evenimentele care au avut loc la răstignirea Lui. Se temeau de rezultatele
lucrărilor din acea zi. Cu niciun preţ nu doreau ca trupul Său să rămână pe cruce în ziua
Sabatului. Sabatul se apropia acum şi ar fi fost o profanare a sfinţeniei lui, dacă trupurile ar fi
atârnat pe cruce. Astfel, folosind aceasta ca un pretext, conducătorii iudei i-au cerut lui Pilat
ca moartea victimelor să fie grăbită, iar trupurile lor să fie date jos de pe cruce înainte de
apusul soarelui.
Pilat era tot atât de interesat ca şi ei ca trupul lui Iisus să nu rămână pe cruce. Odată
obţinut consimţământul său, celor doi tâlhari le-au fost zdrobite fluierele picioarelor, pentru a
le grăbi moartea; dar Iisus era deja mort când au ajuns la El. Soldaţii cei cruzi fuseseră
înduioşaţi de cele ce auziseră şi văzuseră la Hristos şi s-au sfiit să-I mai zdrobească picioarele.
În acest fel, în jertfirea Mielului lui Dumnezeu, s-a împlinit legea referitoare la mielul pascal:
„Să nu lase din ele nimic până a doua zi dimineaţa şi să nu frângă niciun os din ele. Să le
prăznuiască după toate poruncile privitoare la Paşte” (Numeri 9:12).
Preoţii şi conducătorii au rămas uimiţi când au auzit că Hristos murise. Moartea pe cruce
era un proces lent; era dificil de stabilit momentul în care viaţa se termina. Era un lucru
nemaiauzit ca cineva să moară în şase ore de la răstignire. Preoţii au dorit să se convingă de
moartea lui Iisus şi, la îndemnul lor, un soldat a înfipt suliţa în coasta Mântuitorului. Din rana
făcută au curs două izvoare distincte şi îmbelşugate, unul de sânge şi celălalt de apă. Acest
lucru a fost observat de toţi cei ce priveau scena, iar Ioan înfăţişează foarte lămurit cele
întâmplate atunci. El spune: „… unul din ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit
din ea sânge şi apă. Faptul acesta este adeverit de cel ce l-a văzut; mărturia lui este adevărată
şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi. Aceste lucruri s-au întâmplat ca să se
împlinească Scriptura: «Niciunul din oasele Lui nu va fi sfărâmat.»” Scriptura mai zice: „Vor
vedea pe cine au străpuns” (Ioan 19:34-37).
După înviere, preoţii şi conducătorii au răspândit vestea că Hristos n-a murit pe cruce, că a
fost numai leşinat şi că, după aceea, Şi-a revenit. Alte veşti susţineau că în mormânt nu fusese
pus un corp adevărat din carne şi oase, ci numai asemănarea unui trup. Comportarea ostaşilor
romani respinge aceste neadevăruri. Ei nu I-au sfărâmat picioarele, pentru că El deja murise.
Pentru a-I mulţumi pe preoţi, ei I-au străpuns doar coasta. Chiar dacă n-ar fi fost mort,
această rană I-ar fi adus imediat moartea.
Dar nici împunsătura suliţei, nici chinurile crucii n-au provocat moartea lui Iisus. Strigătul
rostit în clipa morţii, „cu glas tare” (Matei 27:50; Luca 23:46), şuvoiul de sânge şi apă care a
curs din coasta Sa dădeau mărturie despre faptul că El a murit de sfâşiere de inimă. Inima Lui
s-a frânt din cauza chinului sufletesc. El a fost omorât de păcatul lumii.
Odată cu moartea lui Hristos, a pierit şi nădejdea ucenicilor Săi. Ei au privit la pleoapele
Sale închise şi la capul Său prăbuşit, la părul Său năclăit de sânge, la mâinile şi picioarele Sale
străpunse şi chinul lor a fost de nedescris. Până în ultima clipă, ei n-au crezut că El avea să
moară; cu greu puteau crede că într-adevăr El era mort. Copleşiţi de durere, nu-şi mai
aduceau aminte de cuvintele prin care El, în mod profetic, vorbise chiar despre aceste scene.
Nimic din ce a spus El nu-i mângâia acum. Ei nu vedeau decât crucea şi Victima ei
sângerândă. Viitorul părea disperat de întunecos. Credinţa lor în Iisus pierise, dar niciodată
nu-L iubiseră ei pe Domnul lor ca acum. Niciodată mai înainte nu înţeleseseră cu adevărat
valoarea Lui şi nevoia lor de prezenţa Lui.
Chiar mort fiind, trupul lui Hristos era foarte preţios pentru ucenicii Săi. Ei doreau foarte
mult să-I facă o înmormântare onorabilă, dar nu ştiau cum să facă lucrul acesta. Trădarea
împotriva cârmuirii romane constituia crima pentru care a fost condamnat Iisus, dar
persoanele executate pentru acest delict trebuiau să fie îngropate într-un loc anume rânduit
pentru astfel de criminali. Ucenicul Ioan şi femeile din Galileea rămăseseră lângă cruce. Nu
puteau lăsa trupul Domnului lor, pentru ca ostaşii cei nesimţitori să-l ia şi să-l îngroape într-
un loc de necinste. Dar nici nu se puteau împotrivi. Nu puteau obţine nicio favoare din partea
autorităţilor iudaice şi nu aveau nicio influenţă pe lângă Pilat.
În aceste împrejurări deosebite, Iosif din Arimateea şi Nicodim au venit în ajutorul
ucenicilor. Aceşti oameni erau membri ai Sinedriului şi deci erau cunoscuţi de Pilat. Amândoi
erau oameni avuţi şi cu influenţă. Ei erau hotărâţi ca trupul Domnului Iisus să aibă parte de o
înmormântare onorabilă.
Iosif a mers plin de îndrăzneală la Pilat şi i-a cerut trupul lui Iisus. Pentru prima dată, Pilat
a aflat că Iisus era într-adevăr mort. Veşti contradictorii ajunseseră la el cu privire la
evenimentele ce au însoţit răstignirea, dar faptul că Hristos a murit îi fusese ascuns în mod
intenţionat. Pilat fusese avertizat de către preoţi şi conducători împotriva unei înşelăciuni din
partea ucenicilor lui Hristos, în legătură cu trupul Său. Auzind cererea lui Iosif, el l-a chemat
pe sutaşul sub comanda căruia avuseseră loc evenimentele de la cruce şi s-a încredinţat că
Iisus a murit cu adevărat. De asemenea, sutaşul i-a descris lui Pilat evenimentele petrecute la
Golgota, confirmând mărturia lui Iosif.
Cererea lui Iosif a fost împlinită. În timp ce Ioan se frământa în legătură cu îngroparea
Învăţătorului său, Iosif s-a întors cu ordinul lui Pilat cu privire la trupul lui Hristos; Nicodim a
venit aducând cu sine un amestec scump, de aproximativ o sută de litri de smirnă şi aloe,
pentru pregătirea trupului Său. Chiar şi celui mai onorat om din tot Ierusalimul nu i se dăduse
mai multă cinste după moarte. Ucenicii au fost surprinşi să-i vadă pe aceşti conducători bogaţi
tot atât de interesaţi ca şi ei de îngroparea Domnului lor.
Nici Iosif, nici Nicodim nu-L primiseră pe faţă pe Mântuitorul în timp ce Acesta era în viaţă.
Ei ştiau că un asemenea pas avea să-i excludă din Sinedriu şi au sperat că-L puteau proteja
prin influenţa lor în consfătuirile acestuia. Pentru un timp, se părea că izbutiseră; dar preoţii
cei şireţi, văzând că ei Îl favorizează pe Hristos, le-au dejucat planurile. Iisus a fost condamnat
şi dat să fie răstignit în absenţa lor. Acum, văzând că era mort, cei doi nu şi-au mai ascuns
deloc ataşamentul faţă de El. În timp ce ucenicii se temeau să se arate pe faţă ca fiind urmaşii
Săi, Iosif şi Nicodim au venit plini de curaj în ajutorul lor. Ajutorul acestor oameni bogaţi şi
respectaţi a fost de mare folos în timpul acesta. Ei puteau face pentru Învăţătorul lor mort ceea
ce sărmanilor Săi ucenici le era imposibil să facă; iar averea şi influenţa lor i-au apărat în mare
măsură de răutatea preoţilor şi a conducătorilor.
 Delicat şi cu respect, ei au luat cu propriile mâini trupul Domnului Iisus de pe cruce.
Lacrimile lor de simpatie curgeau şiroaie când au privit trupul Lui zdrobit şi sfâşiat. Iosif avea
un mormânt nou, săpat într-o stâncă. Păstrase acest mormânt pentru el, dar era aproape de
Golgota şi acum el l-a pregătit pentru Iisus. Trupul, uns cu mirodeniile aduse de Nicodim, a
fost învelit cu grijă într-o pânză şi Răscumpărătorul a fost dus la mormânt. Acolo, cei trei
ucenici au îndreptat picioarele ghemuite şi au încrucişat pe pieptul lipsit de viaţă mâinile
zdrobite. Femeile galileene au venit să vadă dacă s-a făcut tot ce se putea pentru trupul
neînsufleţit al iubitului lor Învăţător. Ele au văzut apoi cum piatra cea grea a fost rostogolită la
intrarea mormântului, iar Mântuitorul a fost lăsat să Se odihnească. Femeile au rămas
ultimele atât la cruce, cât şi la mormântul lui Hristos. În timp ce umbrele nopţii începeau să se
lase, Maria Magdalena şi celelalte Marii mai zăboveau încă lângă locul de odihnă al Domnului
lor, vărsând lacrimi de durere pentru soarta Aceluia pe care-L iubeau. „S-au întors… Apoi, în
ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege” (Luca 23:56).
Acel Sabat a fost de neuitat pentru ucenicii întristaţi, precum şi pentru preoţi, conducători,
pentru cărturari şi popor. La apusul soarelui, în seara zilei de pregătire, trâmbiţele au sunat,
semn că Sabatul începuse. Paştele a fost ţinut aşa cum fusese ţinut timp de veacuri, în timp ce
Acela către care el arăta fusese omorât de mâini nelegiuite şi aşezat în mormântul lui Iosif. În
ziua Sabatului, curţile templului erau pline de închinători. Marele-preot care fusese la Golgota
era acolo, înveşmântat strălucitor în veşmintele sale preoţeşti. Preoţii cu turbanele lor albe, în
plină activitate, îşi aduceau la îndeplinire îndatoririle. Dar, în timp ce sângele taurilor şi al
ţapilor era adus ca jertfă pentru păcat, unii dintre cei prezenţi nu erau liniştiţi. Ei nu erau
conştienţi de faptul că simbolul se întâlnise cu Cel simbolizat şi că o jertfă infinit mai preţioasă
fusese adusă pentru păcatele omenirii. Ei nu-şi dădeau seama că nu mai avea nicio valoare
continuarea serviciului ritual. Însă niciodată până acum, slujba aceasta nu fusese urmărită cu
stări sufleteşti mai pline de frământări. Atât trâmbiţele şi instrumentele muzicale, cât şi vocile
cântăreţilor erau tot aşa de clare şi puternice ca de obicei. Dar un simţământ straniu stăpânea
totul. Unul după altul întrebau despre un lucru neobişnuit ce avusese loc. Până atunci, Sfânta
Sfintelor fusese păzită cu grijă, ca nu cumva să intre acolo vreun străin. Dar acum ea era
deschisă privirii tuturor. Perdeaua cea grea, frumos ornamentată, făcută din in subţire şi
lucrată frumos cu aur, cu stacojiu şi purpuriu, era sfâşiată de sus şi până jos. Locul în care
Iehova Se întâlnise cu marele-preot, pentru a revărsa slava Sa, locul care fusese camera sacră
de audienţă a lui Dumnezeu, era acum deschis pentru orice ochi – un loc care nu mai era
recunoscut de Domnul. Cu presimţiri sumbre, preoţii slujeau înaintea altarului. Dezvelirea
tainei sacre a Locului preasfânt îi umplea de spaima nenorocirilor viitoare.
Mai multe minţi erau preocupate de gândurile pe care scenele Golgotei le treziseră. De la
crucificare şi până la înviere, mulţi ochi care nu mai aveau somn au cercetat stăruitor
profeţiile, unii pentru a învăţa însemnătatea deplină a sărbătorii pe care o celebrau atunci, alţii
ca să găsească dovezi că Iisus nu era ceea ce pretinsese a fi, iar alţii, cu inimi pline de tristeţe,
căutau dovezi că El este într-adevăr Mesia. Cu toate că cercetarea lor urmărea scopuri diferite,
toţi erau convinşi de acelaşi adevăr – că, în evenimentele ce avuseseră loc în cursul ultimelor
zile, se împlinise profeţia şi Cel crucificat era Răscumpărătorul lumii. Mulţi dintre aceia care,
în acel timp, au luat parte la slujbă n-au mai participat niciodată la slujbele pascale. Chiar
dintre preoţi, mulţi erau convinşi despre adevăratul caracter al lui Iisus. Ei n-au cercetat în
zadar profeţiile şi, după învierea Lui, L-au recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu.
Când L-a văzut pe Iisus înălţat pe cruce, Nicodim şi-a amintit de cuvintele Sale pe care le-a
rostit în noaptea aceea pe Muntele Măslinilor: „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie,
tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă
viaţă veşnică” (Ioan 3:14,15). În acel Sabat, pe când Hristos zăcea în mormânt, Nicodim avea
ocazia să cugete. O lumină clară ilumina acum mintea sa, iar cuvintele pe care Iisus i le
adresase nu mai erau acum taine. Îşi dădea seama cât a pierdut, din cauză că nu se unise cu
Mântuitorul în timpul vieţii Lui. Acum, îşi reamintea evenimentele de la Golgota. Rugăciunea
Domnului Iisus pentru ucigaşii Săi şi răspunsul Său la cererea tâlharului muribund au vorbit
inimii sfetnicului învăţat. El L-a revăzut pe Mântuitorul în chinul agoniei Sale; a auzit din nou
strigătul de pe urmă: „S-a sfârşit!”, rostit asemenea cuvintelor unui biruitor. El a văzut din nou
pământul care se zguduia, cerurile întunecate, perdeaua sfâşiată, stâncile prăbuşite şi credinţa
sa a fost statornicită pentru totdeauna. Chiar întâmplările care nimiciseră speranţele ucenicilor
i-au convins pe Iosif şi pe Nicodim de divinitatea lui Iisus. Temerile lor au fost înfrânte prin
curajul unei credinţe puternice şi neclintite.
Niciodată nu atrăsese Hristos atenţia unui număr atât de mare de oameni, ca atunci când
El S-a aflat în mormânt. După obiceiul lor, oamenii îşi aduseseră bolnavii şi suferinzii în curţile
templului, întrebând: „Cine ne poate spune unde este Iisus din Nazaret?” Mulţi erau veniţi de
departe, ca să-L caute pe Acela care îi vindecase pe bolnavi şi îi înviase pe cei morţi. Din toată
părţile se auzea strigătul: „Vrem pe Hristos, Vindecătorul!” Cu ocazia aceasta, aceia care
prezentau indicii că sunt bolnavi de lepră erau cercetaţi de către preoţi. Mulţi erau siliţi să
audă cum soţii lor, soţiile sau copiii lor erau declaraţi leproşi şi nevoiţi să părăsească
adăpostul căminului lor, avertizând pe oricine cu jalnicul strigăt: „Necurat, necurat!” Mâinile
prietenoase ale lui Iisus din Nazaret, care n-au refuzat niciodată să atingă cu vindecare lepra
cea dezgustătoare, erau acum încrucişate pe piept. Buzele acelea care răspunseseră cererilor
lor prin cuvinte pline de mângâiere: „Da, vreau, fii curăţit” (Matei 8:3) erau acum tăcute. Mulţi
apelau la preoţii cei mai de frunte şi la conducători pentru ajutor şi înţelegere, dar în zadar.
După cât se vedea, erau hotărâţi să-L aibă din nou pe Hristos printre ei. Cu stăruinţă
neobosită, întrebau de El. Nu puteau fi făcuţi să plece. Dar au fost alungaţi din curţile
templului şi soldaţi au fost postaţi la porţi, ca să nu lase să intre mulţimea care venea cu
bolnavii şi muribunzii ei.
Suferinzii, care veniseră să fie vindecaţi de Mântuitorul, se simţeau zdrobiţi în dezamăgirea
lor. Străzile erau pline de jale. Bolnavii mureau din lipsa atingerii vindecătoare a lui Iisus.
Medicii erau consultaţi în zadar – nimeni nu avea puterea Aceluia care zăcea acum în
mormântul lui Iosif. Strigătele de jale ale celor suferinzi aduceau în mintea a mii de oameni
convingerea că o mare lumină pierise din lume. Fără Hristos, pământul era negru şi întunecos.
Mulţi dintre aceia a căror voce făcuse să crească strigătul: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” îşi
dădeau seama acum de nenorocirea ce căzuse asupra lor şi ar fi strigat cu aceeaşi râvnă:
„Daţi-ni-L pe Hristos!”, dacă El ar mai fi fost viu.
Când poporul a aflat că Iisus fusese dat morţii de către preoţi, s-au făcut cercetări în
legătură cu moartea Sa. Amănuntele judecării Sale au fost ascunse cât mai mult cu putinţă;
dar, în timpul când El Se afla în mormânt, numele Său era pe buzele a mii de oameni şi vestea
despre batjocura de judecată la care fusese supus, precum şi despre atitudinea inumană a
preoţilor şi a conducătorilor s-a răspândit pretutindeni. Acestor preoţi şi conducători li s-a
cerut din partea unor oameni inteligenţi să explice profeţiile Vechiului Testament cu privire la
Mesia şi, în timp ce încercau să răspundă, ticluind o minciună, păreau că şi-au ieşit din minţi.
Ei nu puteau explica profeţiile care arătau spre suferinţele şi moartea lui Hristos şi mulţi dintre
cei care întrebau erau convinşi că Scripturile s-au împlinit.
Răzbunarea, despre care preoţii gândiseră că avea să fie atât de dulce, ajunsese deja să fie
amară pentru ei. Erau conştienţi de faptul că întâmpină mustrarea aspră a poporului; ştiau că
tocmai aceia pe care ei i-au aţâţat împotriva lui Iisus erau acum îngroziţi de fapta lor
ruşinoasă. Aceşti preoţi încercaseră să-i facă pe oameni să creadă că Iisus era un înşelător, dar
fusese în zadar. Unii dintre ei stătuseră lângă mormântul lui Lazăr şi îl văzuseră pe mort
readus la viaţă. Ei au tremurat de teama ca nu cumva Hristos să învie dintre morţi şi să Se
arate iarăşi înaintea lor. Ei Îl auziseră declarând că are putere să-Şi dea viaţa şi are putere s-o
ia din nou. Şi-au adus aminte că El zisese: „Stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”
(Ioan 2:19). Iuda le spusese cuvintele pe care Iisus li le adresase ucenicilor în timpul ultimei
călătorii spre Ierusalim: „Iată că ne suim la Ierusalim şi Fiul omului va fi dat în mâinile
preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâinile
neamurilor ca să-L batjocorească, să-L bată şi să-L răstignească; dar a treia zi va învia” (Matei
20:18,19). La auzirea acestor cuvinte, ei râseseră şi făcuseră glume, dar şi-au amintit că toate
profeţiile cu privire la Hristos se împliniseră până acum. El spusese că avea să învie a treia zi şi
cine putea spune că şi acest lucru nu avea să se împlinească? Ei doreau să înlăture aceste
gânduri, dar nu puteau. Asemenea tatălui lor, Diavolul, ei credeau şi se cutremurau.
Acum, când nebunia exaltării trecuse, imaginea lui Hristos le pătrundea tot mai puternic în
minte. Ei Îl vedeau aşa cum stătuse senin şi fără să Se plângă în faţa vrăjmaşilor Săi, suferind
batjocurile şi maltratările lor fără să murmure. Toate evenimentele judecării şi crucificării Lui
le veneau în minte cu o putere de convingere copleşitoare că El era Fiul lui Dumnezeu. Aveau
simţământul că, în fiecare clipă, El ar putea să stea înaintea lor, Acuzatul să devină acuzator,
Condamnatul să condamne, Cel ucis să ceară dreptate prin condamnarea la moarte a
ucigaşilor Săi.
Puţin au putut ei să se odihnească în ziua Sabatului. Cu toate că n-ar fi trecut pragul unuia
care nu era iudeu, de teamă să nu se întineze, totuşi au ţinut o consfătuire cu privire la trupul
lui Hristos. Trebuia ca moartea şi mormântul să-L păstreze pe Cel pe care ei L-au răstignit. „A
doua zi, care vine după ziua pregătirii, preoţii cei mai de seamă şi fariseii s-au dus împreună la
Pilat şi i-au zis: «Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a
zis: «După trei zile voi învia!» Dă poruncă dar ca mormântul să fie bine păzit până a treia zi, ca
nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea, să-I fure trupul şi să spună norodului: «A înviat din
morţi!» Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.» Pilat le-a zis: «Aveţi
o strajă; duceţi-vă de păziţi cum puteţi»” (Matei 27:62-65).
Preoţii au dat porunci pentru asigurarea mormântului. O piatră mare fusese pusă la
intrarea lui. De-a curmezişul acestei pietre, au pus frânghii, legând bine capetele de stânca cea
solidă şi sigilându-le cu sigiliul roman. Piatra nu putea fi mişcată fără ca sigiliul să fie rupt. O
gardă de o sută de soldaţi a fost pusă în jurul mormântului, pentru a împiedica pe oricine ar
încerca să se atingă de el. Preoţii au făcut tot ce au putut ca să păstreze trupul lui Hristos
acolo unde fusese pus. El a fost sigilat cu atâta siguranţă în mormântul Său, ca şi când
trebuia să rămână acolo pentru totdeauna.
Aşa au plănuit şi s-au sfătuit oamenii cei slabi. Prea puţin îşi dădeau seama aceşti ucigaşi
de zădărnicia eforturilor lor. Dar, prin acţiunile lor, Dumnezeu a fost glorificat. Chiar
strădaniile lor de a împiedica învierea lui Hristos sunt cele mai convingătoare argumente
pentru dovedirea ei. Cu cât era mai mare numărul de ostaşi din jurul mormântului, cu atât era
mai puternică dovada că El a înviat. Cu sute de ani mai înainte de moartea lui Hristos, Duhul
Sfânt spusese prin psalmist: „Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele
lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună
împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său… Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc
de ei” (Psalmii 2:1-4). Gărzile romane şi armele romane nu aveau putere să-L reţină pe Domnul
vieţii în mormânt. Ceasul eliberării Sale era aproape.
 CAPITOLUL 81

„A înviat Domnul”

N
oaptea zilei dintâi a săptămânii trecuse încetul cu încetul. Ora cea mai întunecată, chiar
înainte de revărsatul zorilor, venise. Hristos încă era captiv în strâmtul Său mormânt.
Piatra cea mare era la locul ei, sigiliul roman era încă nerupt, străjerii romani făceau
mereu de pază. Mai erau şi paznicii nevăzuţi. În jurul acelui loc erau adunate oşti de
îngeri răi. Dacă ar fi fost cu putinţă, domnul întunericului, cu oştirea lui decăzută, ar fi
ţinut pentru totdeauna sigilat mormântul în care Se afla Fiul lui Dumnezeu. Dar o oaste
cerească înconjura mormântul. Îngeri care excelau în putere păzeau mormântul şi aşteptau să-
L salute pe Domnul vieţii.
„Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ; căci un înger al Domnului s-a pogorât
din cer.” Îmbrăcat cu armura lui Dumnezeu, îngerul acesta a părăsit curţile cereşti. Razele
strălucitoare ale slavei lui Dumnezeu mergeau înaintea lui şi-i luminau cărarea: „Înfăţişarea lui
era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. Străjerii au tremurat de frica lui şi au
rămas ca nişte morţi.”
Acum dar, preoţi şi conducători, unde este puterea străjii voastre? Ostaşi încercaţi, care nu
s-au temut niciodată de puterea omenească, sunt acum ca nişte prinşi de război luaţi fără să
se fi folosit spada sau suliţa. Faţa pe care o privesc ei acum nu este faţa unui luptător pieritor,
ci este faţa celui mai tare înger din oştirea Domnului. Solul acesta este cel care ocupă poziţia
din care a căzut Satana. Este acela care, pe dealurile Betleemului, a vestit naşterea lui Hristos.
Pământul tremură la apropierea lui, oştile întunericului pier şi, atunci când rostogoleşte piatra,
se pare că cerurile coboară pe pământ. Ostaşii îl văd cum îndepărtează piatra ca şi cum ar fi o
pietricică şi-l aud cum strigă: „Fiul lui Dumnezeu, vino afară; Tatăl Tău Te cheamă.” Acum, ei
Îl văd pe Iisus cum iese din mormânt şi-L aud cum rosteşte asupra mormântului deschis: „Eu
sunt Învierea şi Viaţa.” În timp ce vine afară în măreţie şi slavă, oastea îngerilor se pleacă până
la pământ în adorare înaintea Răscumpărătorului şi-L salută cu cântări de laudă.
Un cutremur de pământ a marcat momentul în care Hristos şi-a depus viaţa şi un alt
cutremur a semnalat clipa când şi-a reluat-o în triumf. Acela care biruise moartea şi
mormântul a ieşit din mormânt având însemnele unui biruitor, în mijlocul zguduirii
pământului, al fulgerelor care alergau în toate părţile urmate de bubuitul tunetelor. Când va
reveni pe pământ, El va zgudui „nu numai pământul, ci şi cerul.” „Pământul se clatină ca un
om beat, tremură ca o colibă.” „Cerurile sunt făcute sul ca o carte”, „trupurile cereşti se vor
topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.” „Dar Domnul este scăparea
poporului Său şi ocrotirea copiilor lui Israel” (Evrei 12:26; Isaia 24:20; 34:4; 2 Petru 3:10; Ioel
3:16).
La moartea lui Iisus, ostaşii văzuseră pământul înfăşurat în întuneric la miezul zilei; dar, la
înviere, ei au văzut strălucirea îngerilor luminând în noapte şi i-au auzit pe locuitorii cerului
cum cântă cu mare bucurie şi în triumf: „Tu ai biruit pe Satana şi puterile întunericului; Tu ai
făcut ca moartea să fie înghiţită de biruinţă.”
Hristos a ieşit din mormânt proslăvit şi garda romană a putut să-L privească. Privirea
soldaţilor a rămas aţintită la faţa Aceluia pe care ei, cu puţin înainte, Îl luaseră în râs şi
batjocură. În această Fiinţă proslăvită ei Îl vedeau pe Captivul pe care-L văzuseră în odaia de
judecată, pe Acela pentru care ei împletiseră o coroană de spini. El era Acela care, fără să Se
împotrivească, a stat în faţa lui Pilat şi a lui Irod şi a lăsat ca trupul Lui să fie sfâşiat de
loviturile biciului. El era Acela care fusese pironit pe cruce, la care preoţii şi conducătorii, plini
de mulţumire de sine, dăduseră din cap, zicând: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate
mântui!” (Matei 27:42). Acesta era Cel care fusese pus în mormântul cel nou al lui Iosif.
Decretul cerului Îl eliberase pe Captiv. Dacă munţi ar fi fost îngrămădiţi peste munţi deasupra
mormântului Său, tot nu L-ar fi putut împiedica să iasă.
La vederea îngerilor şi a Mântuitorului în slavă, păzitorii romani au leşinat şi arătau ca nişte
morţi. Când strălucirea cerească s-a ascuns de ochii lor, ei s-au ridicat şi, cât de repede puteau
să-i ducă picioarele lor tremurânde, şi-au făcut drum către poarta grădinii. Clătinându-se ca
nişte oameni beţi, s-au grăbit spre cetate, spunându-le celor pe care-i întâlneau noutăţile
minunate. S-au dus la Pilat, dar cele spuse de ei au fost raportate autorităţilor iudaice şi mai-
marii preoţilor şi conducătorii au trimis după ei ca să fie aduşi mai întâi înaintea lor. Ostaşii
aceştia aveau o înfăţişare ciudată. Tremurând de spaimă, cu faţa palidă, au mărturisit că
Hristos a înviat. Ostaşii au spus totul aşa cum văzuseră; nici nu au avut timp să gândească
sau să spună altceva decât adevărul. De-abia vorbind, ei au spus: „Cel care a fost răstignit a
fost Fiul lui Dumnezeu; am auzit cum un înger Îl numea Maiestatea cerului, Împăratul
măririi.”
Feţele preoţilor erau ca ale unor morţi. Caiafa încerca să spună ceva. Buzele i se mişcau,
dar nu ieşea niciun sunet. Soldaţii erau gata să părăsească sala de consiliu, când un glas îi
opri. În cele din urmă, Caiafa şi-a regăsit glasul. „Staţi, staţi”, spuse el, „să nu spuneţi nimănui
ce aţi văzut.”
În gura soldaţilor a fost pus un raport mincinos. „Spuneţi aşa, au zis preoţii: «Ucenicii Lui
au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au furat.»” Aici, preoţii s-au încurcat rău. Cum
puteau spune ostaşii că ucenicii au venit şi au furat trupul în timp ce ei dormeau? Dacă
dormeau, cum au putut să ştie? Iar dacă ucenicii ar fi fost vinovaţi de furtul trupului lui
Hristos, n-ar fi fost preoţii cei dintâi care să-i învinuiască? Iar dacă santinelele ar fi dormit la
mormânt, nu s-ar fi dus preoţii la Pilat să le pârască?
Ostaşii erau îngroziţi la gândul de a se acuza singuri că au dormit în post. Vinovăţia aceasta
se pedepsea cu moartea. Era bine ca ei să ducă mărturia aceea mincinoasă, înşelând poporul
şi punându-şi viaţa în primejdie? Nu stătuseră ei de pază toată noaptea aceea obositoare, fără
să doarmă? Cum ar fi putut să stea la judecată, dacă acum minţeau, chiar dacă făcuseră
aceasta de dragul banilor?
Pentru a face să nu se mai răspândească lucrurile de care se temeau, preoţii le-au făgăduit
străjerilor că vor avea grijă să nu fie pedepsiţi, zicând că nici Pilat n-ar fi dorit să se vestească
lucrurile în felul acesta, cum nici ei nu doreau. Ostaşii romani şi-au vândut cinstea pentru
bani. Au venit în faţa preoţilor încărcaţi cu povara celui mai surprinzător adevăr şi au plecat de
la ei încărcaţi cu bani şi cu un raport mincinos, născocit de preoţi.
Între timp, vestea despre învierea lui Hristos fusese dusă la Pilat. Cu toate că era
răspunzător pentru faptul că Îl dăduse pe Hristos la moarte, Pilat era destul de nepăsător. Deşi
Îl osândise pe Domnul fără să vrea şi cu un sentiment de milă, până acum nu simţise nicio
mustrare. Îngrozit, acum el s-a închis în casă, hotărât să nu vadă pe nimeni. Dar preoţii au
reuşit să ajungă în faţa lui, i-au povestit lucrurile aşa cum le născociseră ei şi au stăruit să nu
ţină seama de neglijenţa în serviciu a soldaţilor. Înainte de a consimţi la aceasta, el i-a luat
deoparte pe străjeri şi i-a cercetat. Temându-se pentru viaţa lor, aceştia n-au îndrăznit să
ascundă ceva şi i-au povestit lui Pilat tot ce se întâmplase. El nu a mai continuat cercetările,
dar de atunci nu a mai avut linişte.
Când Iisus a fost pus în mormânt, Satana a triumfat. El îndrăznea să creadă că Mântuitorul
nu-Şi va mai relua viaţa. Pretindea trupul lui Hristos ca prizonier. S-a înfuriat grozav pentru că
îngerii lui au fugit la apropierea trimisului ceresc. Când L-a văzut pe Hristos ridicându-Se plin
de biruinţă, şi-a dat seama că împărăţia sa va avea sfârşit şi că el va trebui să moară în cele
din urmă.
 Prin faptul că Îl dăduseră pe Hristos la moarte, preoţii se făcuseră unelte ale lui Satana.
Acum erau cu totul în puterile lui. Se prinseseră într-o cursă din care nu vedeau altă scăpare
decât să lupte mai departe împotriva lui Hristos. Când au auzit vestea despre învierea lui
Hristos, s-au temut de furia poporului. Şi-au dat seama că însăşi viaţa lor era în primejdie.
Singura lor nădejde era aceea de a face să se creadă că Iisus era un înşelător, tăgăduind
învierea Lui. I-au mituit pe soldaţi şi au câştigat tăcerea lui Pilat. Ei au răspândit ştirile lor
mincinoase pretutindeni. Dar au fost şi martori pe care nu-i puteau face să tacă. Mulţi
auziseră cele spuse de soldaţi cu privire la învierea lui Hristos. Şi unii dintre morţii care au
înviat odată cu Hristos s-au arătat la mulţi şi au declarat că El a înviat. Preoţilor li s-au adus
rapoarte despre oameni care îi văzuseră pe cei înviaţi şi auziseră mărturisirea lor. Preoţilor şi
conducătorilor le era continuu teamă ca nu cumva, mergând pe stradă sau fiind în locurile
tainice din casele lor, să-L întâlnească pe Hristos. Simţeau că pentru ei nu exista un loc sigur.
Zăvoarele şi drugii erau apărători slabe împotriva Fiului lui Dumnezeu. Zi şi noapte le stătea în
faţă scena aceea îngrozitoare din odaia de judecată, când ei strigaseră: „Sângele Lui să fie
asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25). Niciodată nu avea să mai fie ştearsă din
mintea lor amintirea acelei scene. Niciodată nu aveau să mai poată să doarmă liniştiţi.
Când glasul îngerului puternic s-a auzit la mormântul lui Hristos zicând: „Tatăl Tău Te
cheamă”, Mântuitorul a ieşit din mormânt prin viaţa care era în Sine Însuşi. Acum s-a adeverit
ceea ce El spusese mai înainte: „Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau… Am putere s-o dau şi am
putere s-o iau iarăşi.” Acum s-a împlinit profeţia pe care El o rostise în faţa preoţilor şi
conducătorilor: „Stricaţi templul acesta şi, în trei zile, îl voi ridica” (Ioan 10:17,18; 2:19).
Deasupra mormântului deschis al lui Iosif, Hristos proclamase biruitor: „Eu sunt Învierea şi
Viaţa.” Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeirea putea rosti. Toate făpturile create trăiesc
numai prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viaţa lui Dumnezeu. De la
serafimul cel mai de sus şi până la cea mai neînsemnată fiinţă însufleţită, toate îşi primesc
viaţa de la Izvorul vieţii. Numai Acela care este una cu Dumnezeu putea să spună: „Am puterea
să-Mi dau viaţa, şi am putere să o iau din nou.” În dumnezeirea Sa, Hristos avea puterea de a
rupe legăturile morţii.
Hristos a înviat din morţi ca cel dintâi rod al celor adormiţi. Pe El Îl reprezenta snopul de
legănat, iar învierea Lui a avut loc tocmai în ziua în care snopul de legănat trebuia să fie adus
înaintea Domnului. Timp de mai mult de o mie de ani s-a făcut această ceremonie simbolică.
Se adunau din câmpurile gata de secerat primele spice de grâu copt, iar, când oamenii
mergeau la Ierusalim pentru Paşte, snopul din cele dintâi roade era legănat înaintea Domnului
ca un dar de mulţumire. Numai după ce se aducea acest dar se putea secera grâul, ca apoi să
poată fi adunat în snopi. Snopul înfăţişat Domnului preînchipuia secerişul. Tot astfel şi
Hristos, ca întâiul rod, înfăţişa marele seceriş spiritual ce trebuia să se adune pentru Împărăţia
lui Dumnezeu. Învierea Lui este o reprezentare, dar şi garanţia învierii tuturor celor
neprihăniţi, care au adormit. „Căci, dacă credem că Iisus a murit şi a înviat, credem şi că
Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Iisus, pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni
4:14).
Atunci când a înviat, Hristos a eliberat din mormânt o mulţime de captivi. Cutremurul de la
moartea Lui deschisese mormintele şi, când El a înviat, ei au venit afară cu El. Aceştia fuseseră
conlucrători cu Dumnezeu şi, cu preţul vieţii lor, mărturisiseră despre adevăr. De astă dată,
urmau să fie martori pentru Acela care îi înviase din morţi.
În timpul lucrării Sale, Iisus readusese morţii la viaţă. Înviase pe fiul văduvei din Nain, pe
fiica unui bărbat de frunte şi pe Lazăr. Dar aceştia nu erau îmbrăcaţi în nemurire. După
înviere, erau încă supuşi morţii. Dar aceia care au ieşit din mormânt la învierea lui Hristos
erau înviaţi pentru viaţă veşnică. Ei s-au înălţat cu El, ca trofee ale biruinţei Sale asupra morţii
şi mormântului. „Aceştia”, a spus Hristos, „nu mai sunt robii lui Satana, i-am răscumpărat. I-
am adus din mormânt ca cel dintâi rod al puterii Mele, pentru a fi cu Mine acolo unde sunt şi
Eu, să nu mai vadă niciodată moartea şi să nu mai guste suferinţa.”
 Aceştia au mers în cetate şi s-au arătat multora, spunând: „Hristos a înviat din morţi şi noi
am înviat cu El.” În felul acesta, a fost imortalizat adevărul sfânt al învierii. Sfinţii înviaţi au
mărturisit că sunt adevărate cuvintele: „Morţii Tăi vor învia! Împreună cu trupul Meu mort se
vor scula!” (trad. engl,). Învierea lor a fost o ilustrare a împlinirii profeţiei: „Treziţi-vă şi săriţi de
bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viaţă şi pământul va
scoate iarăşi afară pe cei morţi” (Isaia 26:19).
Pentru cel credincios, Hristos este învierea şi viaţa. În Mântuitorul nostru s-a recâştigat
viaţa care se pierduse prin păcat, deoarece El are viaţă în Sine pentru a-l învia pe acela pe care
El voieşte. El este învestit cu dreptul de a da nemurire. Viaţa pe care a depus-o în firea
omenească o ia din nou şi o dă omenirii. „Eu am venit”, zicea El, „ca… să aibă viaţă şi s-o aibă
din belşug.” „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va mai fi sete, ba încă
apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa
veşnică.” „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în
ziua de apoi.” (Ioan 10:10; 4:14; 6:54).
Pentru credincioşi, moartea este ceva de mică însemnătate. Hristos vorbeşte despre ea ca şi
cum ar fi o clipă. „Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea.” Pentru
creştini, moartea nu este decât un somn, o clipă de tăcere şi de întuneric. Viaţa este ascunsă
cu Hristos în Dumnezeu şi, când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi
împreună cu El în slavă.” (Ioan 8:51,52; Coloseni 3:4).
Glasul care a strigat de pe cruce: „S-a isprăvit!” a fost auzit de cei morţi. El a străbătut
zidurile mormântului şi i-a îndemnat pe cei adormiţi să se ridice. Tot aşa se va întâmpla şi
atunci când glasul lui Hristos se va auzi din cer. Glasul acela va pătrunde în morminte şi le va
deschide încuietorile, iar cei morţi în Hristos vor învia. La învierea lui Hristos, s-au deschis
câteva morminte, dar la a doua Lui venire, toţi morţii cei scumpi vor auzi glasul Lui şi se vor
trezi la viaţă, o viaţă plină de slavă nepieritoare. Aceeaşi putere, care L-a înviat pe Hristos din
mormânt, va învia şi biserica Lui şi o va proslăvi împreună cu El, punând-o mai presus de
toate domniile, de toate puterile, de orice nume care se numeşte, nu numai în lumea aceasta,
dar şi în lumea viitoare.
 CAPITOLUL 82

„De ce plângi?”

F
emeile care stătuseră lângă crucea lui Hristos au urmărit şi au aşteptat să treacă
ceasurile Sabatului. În ziua întâi a săptămânii, foarte devreme, au plecat către mormânt,
ducând cu ele mirurile de preţ pentru a unge trupul Mântuitorului. Ele nu se gândeau la
învierea Lui dintre cei morţi. Soarele nădejdii lor apusese şi asupra inimii lor se
aşternuse noaptea. În timp ce mergeau, îşi aminteau faptele de milostenie ale lui Hristos
şi cuvintele Lui de îmbărbătare. Dar nu-şi aminteau de cuvintele Lui: „Vă voi vedea iarăşi”
(Ioan 16:22).
Neştiind ce se petrecea chiar atunci, se apropiau de grădină, zicându-şi pe când mergeau:
„Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?” ştiau că nu puteau să dea piatra la o parte,
dar au mers mai departe. Şi iată, deodată, cerurile s-au luminat de o strălucire care nu venea
de la soarele ce răsărea. Pământul s-a cutremurat. Ele au văzut că piatra cea mare era
rostogolită. Mormântul era gol.
Femeile nu veniseră la mormânt toate din aceeaşi parte. Maria Magdalena a fost cea dintâi
care a ajuns în locul acela şi, văzând că mormântul este gol, a fugit să le spună ucenicilor.
Între timp, au venit şi celelalte femei. Deasupra mormântului strălucea o lumină, dar trupul lui
Iisus nu era acolo. Pe când zăboveau prin jurul mormântului, deodată au văzut că nu erau
singure. Un tinerel îmbrăcat în veşminte strălucitoare stătea lângă mormânt. Era îngerul care
îndepărtase piatra. Luase înfăţişare de om ca să nu le sperie pe aceste prietene ale lui Iisus.
Dar asupra lui încă mai strălucea lumina slavei dumnezeieşti şi femeile s-au înspăimântat. S-
au întors să fugă, dar cuvintele îngerului le-au oprit paşii. „Nu vă temeţi”, le-a zis el, „căci ştiu
că voi căutaţi pe Iisus, care a fost răstignit. Nu este aici, a înviat după cum a zis. Veniţi de
vedeţi locul unde a fost pus Domnul şi duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat
dintre morţi.” Au privit din nou în mormânt şi au auzit din nou vestea aceasta minunată. Un
alt înger în chip de om era acolo şi le-a zis: „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?
Nu este aici, ci a înviat. Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în Galileea, când zicea
că Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoşilor, să fie răstignit şi a treia zi să învie!”
A înviat! A înviat! Femeile rosteau mereu aceste cuvinte. Acum nu mai era nevoie de miruri
de uns. Mântuitorul este viu, nu este mort! Ele îşi amintesc acum de cuvintele Lui când,
vorbind despre moartea Sa, zicea că va învia. Ce zi era aceasta pentru omenire! Repede, femeile
au plecat de la mormânt „cu frică şi cu mare bucurie, şi au alergat să dea de veste ucenicilor
Lui.”
Maria nu auzise vestea cea bună. Ea s-a dus la Petru şi Ioan cu solia tristă: „Au luat pe
Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-au pus.” Ucenicii s-au dus repede la mormânt şi au
descoperit că lucrurile erau aşa cum le spusese Maria. Au văzut pânza şi ştergarul, dar pe
Domnul nu L-au găsit. Dar tocmai acestea dovedeau că El înviase. Pânzele de înmormântare
nu erau aruncate cu nepăsare, ci erau împăturite cu grijă, fiecare separat. Ioan „a văzut şi a
crezut.” El încă nu înţelesese Scriptura care zicea că Hristos trebuia să învie dintre cei morţi;
dar acum şi-a adus aminte de cuvintele Mântuitorului care prevestise învierea Sa.
Însuşi Hristos a fost Acela care aşezase veşmintele de îngropăciune cu atâta grijă la locul
lor. Când îngerul cel puternic a coborât la mormânt, el s-a unit cu altul care, împreună cu
tovarăşii lui, păziseră trupul Domnului. Când îngerul din cer rostogolise piatra, celălalt a intrat
şi a desfăcut legăturile de pe trupul lui Iisus. Dar însuşi mâna lui Iisus fusese aceea care le-a
împăturit, pe fiecare în parte, şi le-a pus la locul lor. Înaintea Aceluia care călăuzeşte atât
steaua, cât şi atomul, nu e nimic fără însemnătate. Ordinea şi desăvârşirea se văd în toate
lucrările Lui.
Maria îi urmase pe Ioan şi pe Petru la mormânt; când ei s-au întors la Ierusalim, ea a rămas
acolo. Pe când privea la mormântul gol, inima ei a fost umplută de durere. Privind înăuntru, i-a
văzut pe cei doi îngeri, unul la căpătâiul şi altul la picioarele locului unde fusese aşezat Iisus.
„Femeie, pentru ce plângi?” au între-bat-o ei. „Pentru că au luat pe Domnul”, răspunse ea, „şi
nu ştiu unde L-au pus.”
Apoi ea a plecat de la îngeri, gândind că trebuie să găsească pe cineva care să-i poată spune
ce s-a făcut cu trupul lui Iisus. O altă voce i se adresă: „Femeie, pentru ce plângi? Pe cine
cauţi?” Printre lacrimi, Maria a văzut chipul unui om şi, crezând că este grădinarul, a zis:
„Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau.” Dacă mormântul
acestui om bogat ar fi fost considerat o onoare prea mare pentru Iisus, ea însăşi ar fi găsit un
loc pentru El. Era un mormânt pe care însuşi glasul Lui îl eliberase, mormântul unde fusese
aşezat Lazăr. Nu s-ar fi găsit acolo un loc de înmormântare pentru Domnul ei? Se gândea că
pentru ea ar fi fost o mare mângâiere, în întristarea ei, să poarte de grijă scumpului trup
răstignit.
Dar iată că, pe tonul cunoscut de ea foarte bine, Iisus îi zice: „Marie!” De astă dată, ea a
ştiut că nu un străin i se adresa şi, întorcându-se, L-a văzut în faţa ei pe Hristos cel viu. În
bucuria ei, a uitat că El fusese răstignit. Sărind către El ca şi cum ar fi vrut să-I îmbrăţişeze
picioarele, ea zise: „Rabuni!” Dar Hristos Îşi înălţă mâna, zicând: „Nu Mă ţine, căci încă nu M-
am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei, şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru,
la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Şi Maria s-a dus la ucenici cu vestea aceea
îmbucurătoare.
Iisus a refuzat să primească închinarea alor Săi înainte de a se fi asigurat că jertfa Lui era
primită de Tatăl. S-a suit la curţile cereşti şi chiar de la Dumnezeu a auzit asigurarea că
ispăşirea Lui pentru păcatele oamenilor fusese îndestulătoare şi că, prin sângele Lui, toţi pot
câştiga viaţa veşnică. Tatăl a întărit legământul făcut cu Hristos, că El îi va primi pe oamenii
care se pocăiesc şi sunt ascultători şi că-i va iubi aşa cum Îl iubeşte pe Fiul Său. Hristos urma
să-Şi desăvârşească lucrarea şi să-Şi împlinească legământul de a-i „face pe oameni mai
preţioşi decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir” (Isaia 13:12). Toată puterea în
cer şi pe pământ a fost dată Domnului vieţii şi El S-a întors la urmaşii Săi, în lumea păcătoasă,
ca să le poată da din puterea şi slava Lui.
Pe când Mântuitorul era înaintea lui Dumnezeu, primind daruri pentru biserica Sa, ucenicii
se gândeau la mormântul gol, se tânguiau şi plângeau. Ziua care pentru tot cerul era o zi de
bucurie, pentru ucenici, era o zi de nesiguranţă, tulburare şi nelinişte. Neîncrederea lor în
mărturia femeilor dovedea cât de mult le scăzuse credinţa. Vestea despre învierea lui Hristos se
deosebea aşa de mult de ceea ce îşi închipuiseră, încât nu puteau să creadă. Era prea frumos
ca să fie adevărat, gândeau ei. Auziseră atât de mult despre aşa-zisele teorii ştiinţifice ale
saducheilor şi despre învăţăturile lor, încât ceea ce aflaseră despre înviere lăsase o impresie
prea slabă asupra minţii lor. Cu greu îşi puteau imagina ce ar însemna învierea dintre cei
morţi. Nu erau în stare să admită lucrul acesta minunat.
„Duceţi-vă”, le spuseseră femeilor îngerii, „de spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge
înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea, cum v-a spus.” Îngerii aceştia fuseseră cu Iisus
ca îngeri păzitori în toată viaţa Lui pe pământ. Ei fuseseră martori la judecarea şi răstignirea
Lui. Auziseră cuvintele Sale adresate ucenicilor. Lucrul acesta s-a dovedit prin ceea ce le-au
spus ucenicilor, iar aceştia ar fi trebuit să fie convinşi că aşa stau lucrurile. Asemenea cuvinte
nu puteau veni decât de la trimişii Domnului lor înviat.
„Spuneţi ucenicilor şi lui Petru”, spuseseră îngerii. De la moartea lui Hristos, Petru fusese
copleşit de remuşcări. Felul ruşinos în care Îl trădase pe Domnul său şi privirea plină de iubire
şi de durere a Mântuitorului nu i se puteau şterge din minte. Dintre toţi ucenicii, el suferise cel
mai grozav. Lui i s-a dat asigurarea că pocăinţa lui este primită şi păcatul lui este iertat. El a
fost amintit pe nume.
„Spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge înaintea voastră în Galileea: acolo Îl veţi vedea.”
Toţi ucenicii Îl părăsiseră pe Iisus şi chemarea de a-L întâlni îi cuprindea pe toţi. El nu-i
lepădase. Când le spusese că L-a văzut pe Domnul, Maria Magdalena le-a repetat chemarea de
a merge la întâlnirea cu El în Galileea. Chiar şi a treia oară le-a fost trimisă solia aceasta. După
ce S-a înălţat la Tatăl, Iisus S-a arătat femeilor zicând: „Bucuraţi-vă!” Ele s-au apropiat să-I
cuprindă picioarele şi I s-au închinat. Atunci, Iisus le-a zis: „Nu vă temeţi; duceţi-vă de spuneţi
fraţilor Mei să meargă în Galileea; acolo Mă vor vedea.”
Cea dintâi lucrare a lui Hristos pe pământ, după învierea Sa, a fost aceea de a-i convinge pe
ucenicii Lui de iubirea Sa nemicşorată şi de grija Lui duioasă pentru ei. Pentru a le dovedi că
era Mântuitorul lor viu, că sfărâmase lanţurile mormântului şi că nu mai putea fi reţinut de
vrăjmaşul numit moarte; pentru a le dovedi că are aceeaşi inimă plină de iubire ca atunci când
era cu ei ca Învăţător al lor iubit, El li Se arătă de nenumărate ori. Dorea să strângă şi mai
mult legăturile iubirii în jurul lor. „Mergeţi şi spuneţi fraţilor Mei”, a zis El, „că Mă vor întâlni în
Galileea.”
Când au auzit invitaţia aceasta atât de precisă, ucenicii au început să se gândească la
cuvintele lui Hristos, când le prevestise învierea Lui. Dar nici acum nu se bucurau. Nu puteau
să scape de îndoială şi de tulburare. Chiar şi atunci când femeile au declarat că L-au văzut pe
Domnul, ucenicii nu voiau să creadă. Gândeau că ele au închipuiri.
Părea că necaz se îngrămădeşte peste necaz. În a şasea zi a săptămânii, Îl văzuseră pe
Învăţătorul lor murind, în ziua întâi a săptămânii următoare, s-au văzut lipsiţi de trupul Lui şi
mai erau şi acuzaţi că L-au furat ca să-i înşele pe oameni. Nu mai ştiau ce să facă pentru a
îndrepta falsa impresie care câştiga tot mai mult teren împotriva lor. Se temeau de vrăjmăşia
preoţilor şi de mânia poporului. Ardeau de dor după prezenţa lui Iisus, care-i ajutase în toate
împrejurările grele.
Ei repetau mereu cuvintele: „Noi nădăjduiam că El era Acela care va mântui pe Israel.”
Singuratici şi plini de dor, îşi reaminteau de cuvintele: „Dacă se fac lucrurile acestea copacului
verde, ce se va face celui uscat?” (Luca 24:21; 23:31). S-au adunat în odaia de sus, au închis şi
au zăvorât uşa, ştiind că soarta iubitului lor Învăţător putea să fie şi a lor oricând.
Totuşi s-ar fi putut bucura în tot acest timp, cunoscând faptul că Mântuitorul înviase. În
grădină, Maria plângea în timp ce Mântuitorul stătea lângă ea. Ochii ei erau atât de orbiţi de
lacrimi, încât nu era în stare să-L recunoască. Iar inima ucenicilor era aşa plină de durere,
încât nu credeau vestea îngerului şi nici cuvintele rostite chiar de Hristos.
Câţi oameni nu fac şi astăzi ce au făcut aceşti ucenici! Câţi nu fac să răsune din nou
cuvintele de disperare ale Mariei: „Au luat pe Domnul… şi nu ştiu unde L-au pus!” Cât de
mulţi sunt aceia cărora li s-ar putea spune cuvintele Mântuitorului: „Pentru ce plângi? Pe cine
cauţi?”! El este chiar lângă ei, dar ochii lor orbiţi de lacrimi nu-L cunosc. El le vorbeşte, dar ei
nu pricep.
Să se ridice capul plecat, să se deschidă ochii pentru a-L privi, urechile să asculte glasul
Lui! „Mergeţi repede şi spuneţi ucenicilor Lui că a înviat.” Îndemnaţi-i să nu privească la
mormântul nou al lui Iosif, care a fost închis cu o piatră mare şi pecetluit cu sigiliul roman.
Hristos nu este acolo. Nu priviţi la mormântul gol! Nu vă jeliţi ca aceia care n-au nici nădejde,
nici ajutor! Iisus trăieşte şi, pentru că El trăieşte, vom trăi şi noi. Din inimi recunoscătoare, de
pe buze atinse de un foc sacru, să se înalţe imnul de bucurie: Hristos a înviat! El trăieşte
pentru a mijloci spre binele nostru. Agăţaţi-vă de nădejdea aceasta şi ea va ţine sufletul ca o
ancoră sigură, încercată. Credeţi şi veţi vedea slava lui Dumnezeu!
 CAPITOLUL 83

Pe calea către Emaus

T
ârziu, în după-amiaza zilei învierii, doi dintre ucenici erau pe calea către Emaus, un
orăşel aflat la vreo cincisprezece kilometri de Ierusalim. Ucenicii aceştia nu avuseseră un
loc de frunte în lucrarea lui Hristos, dar aveau o vie credinţă în El. Veniseră la oraş să
serbeze Paştele şi erau foarte mult tulburaţi de evenimentele care avuseseră loc de
curând. Auziseră veştile de dimineaţă, în legătură cu luarea trupului lui Hristos din
mormânt, precum şi cuvintele spuse de femeile care îi văzuseră pe îngeri şi Îl întâlniseră pe
Iisus. Acum se întorceau acasă pentru a cugeta şi a se ruga. Plini de întristare, ei îşi urmau
drumul vorbind despre cele văzute la judecată şi la răstignire. Niciodată nu fuseseră atât de
deznădăjduiţi. Lipsiţi de nădejde şi credinţă, mergeau în umbra crucii.
Nu ajunseseră departe în călătoria lor, când li s-a alăturat un străin, dar erau aşa absorbiţi
de necazul şi deznădejdea lor, încât n-au privit la el de aproape. Şi-au continuat conversaţia,
destăinuindu-şi gândurile inimii. Meditau la învăţăturile pe care li le dăduse Hristos, învăţături
pe care se părea că nu sunt în stare să le înţeleagă. În timp ce vorbeau despre evenimentele
care avuseseră loc, Iisus dorea să-i mângâie. El le văzuse durerea. El înţelegea ideile
contradictorii, pline de teamă, care-i tulburau şi le aduceau mereu gândul: Se poate ca acest
Om, care a îngăduit să fie atât de mult înjosit, să fie Hristosul? Ei nu mai puteau să-şi reţină
durerea şi plângeau. Iisus ştia că inima lor era legată de El în iubire şi ar fi dorit să le şteargă
lacrimile şi să-i umple de veselie şi voie bună. Dar mai întâi trebuia să le dea o lecţie pe care să
n-o uite niciodată.
„El le-a zis: «Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum?» şi ei s-au oprit,
uitându-se trişti. Drept răspuns, unul dintre ei, numit Cleopa, I-a zis: «Tu eşti singurul străin
aici, în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele acestea?»” I-au povestit despre
dezamăgirea cu privire la Învăţătorul lor, „care era un proroc puternic în fapte şi în cuvinte,
înaintea lui Dumnezeu şi înaintea întregului norod”; dar „preoţii cei mai de seamă şi mai-marii
noştri”, au spus ei, „L-au dat să fie osândit la moarte şi L-au răstignit.” Cu inima plină de
dezamăgire şi cu buzele tremurânde, ei au adăugat: „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care
va izbăvi pe Israel; dar… iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat toate acestea.”
Curios este faptul că ucenicii nu-şi aminteau cuvintele lui Hristos şi nu-şi dădeau seama că
El prevestise evenimentele care se întâmplaseră. Nu-şi dădeau seama că cea din urmă parte a
descoperirilor Lui trebuia să se împlinească tot aşa de bine ca întâia parte şi că a treia zi El
urma să învie. Aceasta era partea pe care ei ar fi trebuit să şi-o reamintească. Preoţii şi
cărturarii nu uitaseră lucrul acesta. În ziua „care vine după ziua pregătirii, preoţii cei mai de
seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat şi i-au zis: «Doamne, ne-am adus aminte că
înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: ’După trei zile voi învia’»” (Matei 27:62,63).
Dar ucenicii nu-şi aminteau cuvintele acestea.
Atunci, Iisus le-a zis: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot
ce au spus prorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?”
Ucenicii se întrebau cine putea fi acest Străin, care le pătrundea chiar în suflet şi le vorbea cu
atâta seriozitate, duioşie şi simpatie şi cu atâta nădejde. Pentru prima dată de la trădarea lui
Hristos, speranţa renăştea în inimile lor. Deseori priveau la Însoţitorul lor şi gândeau că
vorbele Lui erau tocmai cele pe care le-ar fi spus Hristos. Erau plini de uimire şi inima lor a
început să tresalte de bucuria aşteptării.
Începând de la Moise, adevăratul Alfa al istoriei biblice, Hristos le prezenta din toate
Scripturile lucrurile cu privire la Sine Însuşi. Dacă mai întâi li S-ar fi descoperit, inima lor ar fi
fost satisfăcută. În plinătatea bucuriei lor, nu ar mai fi flămânzit după nimic. Dar era nevoie ca
ei să înţeleagă mărturia adusă în favoarea Lui de simbolurile şi profeţiile din Vechiul
Testament. Pe acestea trebuia să se întemeieze credinţa lor. Hristos n-a săvârşit nicio minune
pentru a-i convinge, ci primul lucru a fost să le tălmăcească Scripturile. Ei priviseră la moartea
Lui ca la nimicirea tuturor nădejdilor lor. Acum, El le arăta din profeţi că aceasta era dovada
cea mai puternică în favoarea credinţei lor.
Învăţându-i pe aceşti ucenici, Iisus arătă însemnătatea Vechiului Testament ca mărturie în
favoarea misiunii Lui. Mulţi pretinşi creştini leapădă Vechiul Testament, zicând că nu mai este
de niciun folos. Dar Hristos nu ne învaţă aşa. Atât de mult l-a preţuit, că odată a spus: „Dacă
nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi” (Luca
16:31).
Glasul lui Hristos este cel care vorbeşte prin patriarhi şi profeţi, din zilele lui Adam şi până
la scenele de încheiere ale timpului. Mântuitorul este descoperit în Vechiul Testament tot aşa
de clar ca în Noul. Ceea ce viaţa lui Hristos şi învăţăturile Noului Testament scot în evidenţă cu
claritate şi frumuseţe este tocmai lumina din trecutul profetic. Minunile lui Hristos sunt o
dovadă a dumnezeirii Lui; dar o şi mai puternică dovadă că El este Răscumpărătorul lumii se
găseşte comparând profeţiile Vechiului Testament cu istoria Noului Testament.
Pornind cu raţionamentul de la profeţie, Hristos le-a dat ucenicilor Săi o corectă înţelegere a
ceea ce trebuia să fie El în omenire. Aşteptările lor după un Mesia care să pună mâna pe tronul
şi puterea împărătească, în conformitate cu dorinţele oamenilor, duseseră la rătăcire. Aceasta
nu s-ar fi potrivit cu o dreaptă înţelegere a coborârii Lui de la poziţia cea mai înaltă la poziţia
cea mai de jos pe care ar fi putut să o ocupe. Hristos dorea ca ideile ucenicilor Săi să fie curate
şi adevărate în toate privinţele. Ei trebuiau să înţeleagă pe cât era cu putinţă toate cele
privitoare la paharul suferinţelor care Îi fusese rânduit. El le-a arătat că lupta îngrozitoare pe
care ei nu o puteau încă pricepe era împlinirea unui legământ încheiat încă înainte de
întemeierea lumii. Hristos trebuia să moară, după cum orice călcător al Legii trebuie să moară
dacă trăieşte mai departe în păcat. Toate acestea trebuiau să se împlinească, dar nu trebuiau
să se sfârşească în înfrângere, ci în biruinţă măreaţă şi veşnică. Iisus le-a spus că trebuie să se
facă orice efort pentru a scăpa lumea de la păcat. Urmaşii Lui trebuie să trăiască aşa cum a
trăit El şi să lucreze aşa cum a lucrat El, cu străduinţe intense şi neobosite.
Aşa le vorbea Hristos ucenicilor Săi, deschizându-le mintea ca să poată înţelege Scripturile.
Ucenicii erau obosiţi, dar discuţia nu lâncezea. De pe buzele Mântuitorului porneau cuvinte de
viaţă şi de asigurare. Dar ochii lor încă nu puteau să priceapă. Când El le vorbea despre
nimicirea Ierusalimului, ei au privit plângând la cetatea condamnată. Dar nici acum nu
bănuiau cine putea fi Cel care îi însoţea pe drum. Ei nu se gândeau că Acela care era subiectul
conversaţiei mergea alături de ei, deoarece Hristos Se referea la Sine, ca şi cum ar fi fost o altă
persoană. Credeau că El era unul dintre cei care participaseră la sărbătoarea cea mare şi acum
se întorcea acasă. El mergea tot atât de atent pe stâncile colţuroase ca şi ei, oprindu-Se când şi
când să Se odihnească puţin. Astfel ei înaintau pe drumul de munte, în timp ce Acela care în
curând trebuia să-Şi ia locul la dreapta lui Dumnezeu şi care putea să spună: „Toată puterea
Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” mergea alături de ei (Matei 28:18).
Pe când călătoreau, soarele asfinţise şi, înainte ca drumeţii să ajungă la locul lor de odihnă,
lucrătorii de pe câmp lăsaseră lucrul. Când ucenicii erau gata să intre în casă, se părea că
Străinul vrea să-Şi urmeze drumul. Dar ucenicii se simţeau atraşi către El. Sufletul lor
flămânzea să audă ceva mai mult de la El. „Rămâi cu noi”, au zis ei. Părea că El nu vrea să
primească invitaţia, dar ei au stăruit, zicând: „Este spre seară, şi ziua aproape a trecut.” Iisus
S-a lăsat înduplecat şi a „intrat să rămână la ei.”
 Dacă nu ar fi stăruit cu invitaţia, ucenicii n-ar fi ştiut că Acela care îi însoţise era Domnul
care înviase. Hristos nu Îşi impune niciodată prezenţa. El Se interesează de aceia care au
nevoie de El. Bucuros va intra în casa cea mai umilă şi va umple de voie bună şi inima celui
mai umil. Dar, dacă oamenii sunt prea nepăsători ca să se gândească la Oaspetele
dumnezeiesc sau să-L roage să rămână cu ei, El trece mai departe. În felul acesta, mulţi au de
suferit pagube mari. Ei nu-L cunosc pe Hristos mai mult decât L-au cunoscut ucenicii pe când
mergea cu ei pe cale.
Repede, se pregăteşte masa uşoară pentru seară. Ea este aşezată înaintea Oaspetelui care
Şi-a luat locul în capul mesei. Iată că El întinde mâinile pentru a binecuvânta hrana. Ucenicii
se dau înapoi cu mirare. Însoţitorul lor întinde mâinile întocmai cum obişnuia să facă
Învăţătorul lor. Privesc din nou şi, iată, văd în mâinile Lui semnele cuielor. Amândoi strigă
deodată: „Este Domnul Iisus! A înviat dintre cei morţi!”
Se ridică să se arunce la picioarele Lui şi să I se închine, dar El dispăruse dinaintea lor. Ei
privesc la locul care fusese ocupat de Acela al cărui corp cu puţin înainte zăcuse în mormânt şi
îşi zic unul altuia: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea
Scripturile?”
Dar, având de transmis vestea aceasta mare, ei nu mai pot să stea pe loc şi să vorbească
unul cu altul. Oboseala şi foamea dispar. Ei lasă mâncarea neatinsă şi, plini de bucurie,
pornesc îndată din nou la drum, pe aceeaşi cărare pe care au venit, grăbindu-se să le
povestească aceste lucruri ucenicilor din oraş. În unele părţi, drumul nu este sigur, dar ei se
caţără prin locurile prăpăstioase, alunecând pe stâncile netede. Ei nu văd şi nu ştiu că sunt
apăraţi de Acela care a mers pe drum împreună cu ei. Cu toiagul de drum în mână, merg
înainte, dorind să păşească mai repede de cum îndrăznesc. Îşi pierd cărarea, dar o găsesc din
nou. Câteodată alergând, câteodată împiedicându-se, ei merg înainte, avându-L pe Însoţitorul
nevăzut mereu lângă ei, pe tot drumul.
Noaptea este întunecată, dar Soarele Neprihănirii luminează asupra lor. Inima lor tresaltă
de bucurie. Li se pare că sunt într-o lume nouă. Hristos este un Mântuitor viu. Ei nu-L mai
jelesc ca pe un om mort. Hristos a înviat – repetă ei mereu şi mereu. Aceasta e solia pe care ei
o aduc celor întristaţi. Trebuie să le povestească întâmplarea minunată de pe drumul către
Emaus. Trebuie să le spună cine li S-a alăturat pe cale. Ei duc solia cea mai mare care s-a dat
vreodată lumii, vestea bună, de care depind nădejdile neamului omenesc, atât pentru
vremurile acestea, cât şi pentru veşnicie.
 CAPITOLUL 84

„Pace vouă!”

A
jungând la Ierusalim, cei doi ucenici au intrat pe poarta de răsărit, care era deschisă în
timpul sărbătorilor. Casele erau întunecoase şi tăcute, dar călătorii îşi făceau drum pe
străzile strâmte, la lumina lunii care răsărea. Au mers în odaia de sus, unde Hristos
petrecuse ceasurile ultimei seri, înainte de moartea Sa. Ei ştiau că aici îi vor găsi pe fraţii
lor. Oricât era de târziu, ştiau că ucenicii nu vor dormi atâta vreme cât nu vor şti sigur
ce s-a făcut cu trupul Domnului lor. Au găsit uşa de la odaie închisă cu multă grijă. Au bătut
la uşă pentru a li se da drumul, dar n-au primit niciun răspuns. Tăcerea era deplină. Apoi au
spus cine sunt. Uşa a fost deschisă cu multă băgare de seamă, ei au intrat şi, împreună cu ei,
a intrat şi un Altul, nevăzut. Apoi uşa a fost din nou închisă cu grijă, de teama spionilor.
Călătorii i-au găsit pe toţi cuprinşi de o surprinzătoare înflăcărare. Glasul celor din încăpere
a izbucnit în mulţumiri şi laude, zicând: „A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Petru.”
Apoi, cei doi călători, de-abia suflând de graba cu care veniseră, au povestit felul minunat în
care li Se arătase Iisus. De-abia au isprăvit de povestit şi unii ziceau că nu pot crede, pentru că
ar fi prea frumos să fie adevărat, când, deodată, o altă Persoană li S-a înfăţişat. Toţi ochii erau
aţintiţi asupra Străinului. Nimeni nu bătuse la uşă pentru a cere voie să intre. Nu se auzise
niciun zgomot de paşi. Ucenicii erau surprinşi şi se întrebau cine-ar putea fi. Apoi au auzit un
glas care nu era altul decât glasul Învăţătorului lor. Cuvinte clare şi distincte veneau din gura
Lui: „Pace vouă!”
„Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: «Pentru ce sunteţi
tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele,
Eu sunt, pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh nu are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.» Şi
după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.”
Ei au privit mâinile şi picioarele vătămate de piroanele nemiloase. Au recunoscut glasul
Său, care nu se asemăna cu al nimănui pe care să-l fi auzit vreodată. „Fiindcă ei, de bucurie,
încă nu credeau şi se mirau, El le-a zis: «Aveţi aici ceva de mâncare?» I-au dat o bucată de
peşte fript şi un fagure de miere. El le-a luat şi a mâncat înaintea lor.” „Ucenicii s-au bucurat
când au văzut pe Domnul.” Credinţa şi bucuria au luat locul necredinţei şi, cu sentimente pe
care niciun cuvânt nu ar fi fost în stare să le exprime, L-au recunoscut pe Mântuitorul lor
înviat.
La naşterea lui Iisus, îngerul vestise: „Pace pe pământ, şi între oameni bună învoire.” Iar
acum, la cea dintâi arătare în faţa ucenicilor după învierea Sa, Mântuitorul le-a spus cuvintele
binecunoscute: „Pace vouă!” Iisus este gata totdeauna să aducă pace sufletelor împovărate de
îndoieli şi temeri. El aşteaptă să deschidem uşa inimii înaintea Lui şi să zicem: „Rămâi cu noi!”
El zice: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la
el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).
Învierea lui Iisus era o preînchipuire a învierii de la sfârşit a tuturor celor care adorm în El.
Înfăţişarea Mântuitorului înviat, felul Lui de a Se purta, felul Lui de a vorbi, toate acestea le
erau familiare ucenicilor Săi. După cum Iisus a înviat dintre morţi, tot astfel trebuie să învie şi
aceia care au adormit în El. Îi vom recunoaşte pe prietenii noştri tot aşa cum ucenicii L-au
recunoscut pe Iisus. Poate că ei au fost deformaţi, au fost bolnavi sau desfiguraţi în viaţa
aceasta trecătoare, totuşi învie într-o stare fizică desăvârşită şi o sănătate deplină; cu toate
acestea, în trupul lor proslăvit, identitatea lor se va păstra în totalitate. Atunci vom cunoaşte
chiar aşa cum suntem cunoscuţi (1 Corinteni 13:12). Pe feţele care vor reflecta lumina ce vine
de la Iisus noi vom recunoaşte trăsăturile celor iubiţi ai noştri.
La întâlnirea cu ucenicii, Iisus le-a adus aminte de cuvintele pe care li le spusese înainte de
moartea Sa, anume că toate lucrurile care au fost scrise cu privire la El în legea lui Moise, în
profeţi şi în Psalmii trebuiau să se întâmple. „Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă
Scripturile. Şi le-a zis: «Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învie a treia zi
dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi
iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri.”
Ucenicii au început să-şi dea seama de natura şi întinderea lucrării lor. Aveau să vestească
lumii adevărurile minunate pe care li le încredinţase Hristos. Evenimentele vieţii Sale, moartea
şi învierea Sa, profeţiile care arătau către aceste evenimente, sfinţenia Legii lui Dumnezeu,
tainele planului de mântuire, puterea lui Iisus de a ierta păcatele – ei erau martori la toate
acestea şi urmau să le aducă la cunoştinţa oamenilor. Ei trebuiau să vestească Evanghelia
păcii şi a mântuirii prin pocăinţă şi prin puterea Mântuitorului.
„După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta
păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.»” Duhul Sfânt încă nu Se
manifestase pe deplin, deoarece Hristos încă nu fusese proslăvit. Revărsarea mult mai bogată a
Duhului Sfânt urma să aibă loc numai după înălţarea lui Hristos. Numai după primirea Lui ar
fi fost în stare ucenicii să-şi îndeplinească însărcinarea de a vesti Evanghelia în lumea aceasta.
Dar acum Duhul era dat cu un anumit scop. Înainte ca ucenicii să ajungă să-şi îndeplinească
datoriile slujbelor pe care le aveau în biserică, Hristos a suflat peste ei Duhul Său. El le dădea
una dintre cele mai sfinte îndatoriri şi dorea să scrie în inima lor gândul că fără Duhul Sfânt
lucrarea aceasta nu putea să fie îndeplinită.
Duhul Sfânt este adierea vieţii spirituale în suflet. Împărtăşirea Duhului este împărtăşirea
vieţii lui Hristos. Pe cel care-L primeşte, îl umple cu însuşirile lui Hristos. Numai aceia care
sunt învăţaţi în felul acesta de Dumnezeu, aceia care se bucură de lucrarea lăuntrică a
Duhului şi în a căror viaţă se descoperă viaţa lui Hristos urmează să stea ca reprezentanţi între
oameni, pentru a sluji în folosul bisericii.
„Celor ce le veţi ierta păcatele”, a zis Hristos, „vor fi iertate… şi celor ce le veţi ţine, vor fi
ţinute.” Astfel, Hristos nu îi dă voie nimănui să-i judece pe alţii. În Predica de pe Munte, El a
interzis acest lucru.
Acesta este dreptul lui Dumnezeu. Dar asupra bisericii, ca organizaţie, El pune o
răspundere cu privire la membrii ei. Faţă de cei care cad în păcat, biserica are o datorie, să-i
avertizeze, să-i înveţe şi, dacă e cu putinţă, să-i îndrepte. „Mustră, ceartă, îndeamnă”, zice
Domnul, „cu toată blândeţea şi învăţătura” (2 Timotei 4:2). Tratează cu credincioşie relele
făptuite. Avertizează orice suflet care se află în primejdie. Nu lăsa pe nimeni să se înşele
singur. Spune păcatului pe nume. Arată ce a zis Dumnezeu cu privire la minciună, călcarea
Sabatului, furt, idolatrie şi orice alt rău. „Cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia
lui Dumnezeu” (Galateni 5:21). Dacă ei stăruie în păcat, judecata pe care biserica o rosteşte
din Cuvântul lui Dumnezeu se rosteşte asupra lor în cer. Dacă aleg să păcătuiască, se despart
de Hristos; biserica trebuie să arate că nu aprobă faptele lor, căci altfel ea însăşi aduce ocară
asupra Domnului ei. Ea trebuie să spună despre păcat exact ce spune Dumnezeu despre el. Ea
trebuie să se poarte cu păcatul aşa cum a dat Dumnezeu îndrumări şi acţiunea ei este întărită
în cer. Cine dispreţuieşte autoritatea bisericii dispreţuieşte însăşi autoritatea lui Hristos.
Dar tabloul are şi o parte mai luminoasă. „Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate.”
Gândul acesta să fie păstrat totdeauna viu în mintea noastră. Lucrând pentru cei greşiţi, toate
privirile să se îndrepte spre Hristos. Cu duioşie, păstorii să îngrijească de turma păşunii
Domnului. Să le vorbească celor rătăciţi despre mila iertătoare a Mântuitorului. Să-l încurajeze
pe păcătos să se pocăiască şi să creadă în Acela care poate să ierte. Să declare, pe temeiul
autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept
ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Toţi cei care se
pocăiesc au următoarea făgăduinţă: „El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare
nelegiuirile noastre; şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor” (Mica 7:19).
Pocăinţa păcătosului să fie primită cu o inimă plină de îndurare de către biserică. Cel care
se pocăieşte să fie scos din întunericul necredinţei la lumina credinţei şi neprihănirii. Mâna lui
tremurândă să fie pusă în mâna iubitoare a lui Iisus. O astfel de iertare este întărită în cer.
Numai în felul acesta poate biserica să elibereze de păcat pe un păcătos. Iertarea de păcate
se câştigă numai prin meritele lui Hristos. Puterea de a elibera sufletul de vinovăţie nu îi este
încredinţată niciunui om şi niciunei grupări de oameni. Hristos i-a însărcinat pe ucenicii Săi să
predice iertarea de păcate în Numele Lui, la toate neamurile, dar ei n-au fost împuterniciţi să
îndepărteze nicio pată a păcatului. Numele lui Iisus este singurul nume dat oamenilor sub cer
în care trebuie să fim mântuiţi (Faptele 4:12).
Când Iisus i-a întâlnit prima dată pe ucenicii Săi în odaia de sus, Toma nu era cu ei. El a
auzit cum ceilalţi povesteau lucrurile acestea şi a primit destule dovezi că Iisus înviase, dar
întunericul şi necredinţa îi umpluseră inima. Cu cât îi auzea pe ucenici po-vestind mai mult
despre descoperirile minunate ale Mântuitorului înviat, cu atât el se adâncea într-o şi mai
grozavă disperare. Dacă Iisus a înviat cu adevărat dintre morţi, nu mai putea să fie nicio
nădejde cu privire la o reală împărăţie pământească. Afară de aceasta, vanitatea lui era rănită
când se gândea că Învăţătorul li Se arătase tuturor ucenicilor, numai lui nu. Era hotărât să nu
creadă şi, timp de o săptămână întreagă, s-a frământat, iar nefericirea lui i se părea cu atât
mai întunecată, cu cât vedea nădejdea şi credinţa fraţilor lui.
În decursul acestor zile, el a zis de mai multe ori: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul
cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în
coasta Lui, nu voi crede.” El nu voia să vadă prin ochii fraţilor săi sau să exercite credinţa care
se întemeia pe mărturia lor. El Îl iubea cu ardoare pe Domnul său, dar îngăduise geloziei şi
necredinţei să pună stăpânire pe mintea şi inima lui.
Câţiva ucenici au făcut din cunoscuta odaie de sus locuinţa lor pentru un timp, şi seara toţi
se întâlneau acolo, în afară de Toma. Într-o seară, Toma s-a hotărât să meargă şi el acolo,
pentru a se întâlni cu ceilalţi. În ciuda necredinţei lui, avea o slabă nădejde că vestea cea bună
era adevărată. În timp ce luau masa de seară, ucenicii vorbeau despre dovezile pe care Hristos
li le dăduse din profeţie. „Pe când erau uşile încuiate, a venit Iisus, a stătut în mijloc şi le-a zis
«Pace vouă!»”
Întorcându-Se către Toma, i-a zis: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-
ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.” Cuvintele acestea
dovedeau că El cunoştea gândurile şi cuvintele lui Toma. Ucenicul îndoielnic ştia că niciunul
dintre prietenii săi nu Îl văzuse pe Iisus timp de o săptămână. Ei n-ar fi putut să-I spună
despre necredinţa lui Toma. L-a recunoscut în Cel care stătea în faţa sa pe Domnul său. Nu-i
mai trebuiau alte dovezi. Cu inima tresăltând de bucurie el s-a aruncat la picioarele lui Iisus,
strigând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Iisus a primit recunoaşterea lui, dar, cu duioşie, i-a mustrat necredinţa: „Tomo, pentru că
M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut.” Credinţa lui Toma ar fi fost mult
mai plăcută Domnului, dacă el ar fi fost gata să creadă bazându-se pe mărturisirea fraţilor lui.
Dacă în zilele noastre lumea ar urma pilda lui Toma, nimănui credinţa aceasta nu i-ar fi spre
mântuire, deoarece toţi cei care Îl primesc pe Hristos trebuie să facă lucrul acesta pe temeiul
mărturisirii altora.
Mulţi dintre cei îndoielnici se scuză, zicând că, dacă ar avea dovada pe care a avut-o Toma
de la prietenii lui, ar crede. Nu-şi dau seama că au nu numai dovada aceea, ci mult mai mult.
Mulţi dintre aceia care, la fel ca Toma, aşteaptă să fie dată la o parte orice pricină de îndoială
nu vor ajunge niciodată la aşa ceva. Încetul cu încetul, ei se întăresc în necredinţa lor. Aceia
care caută să privească partea întunecată, să cârtească şi să se plângă nu ştiu ce fac. Ei
seamănă sămânţa îndoielii şi vor avea de adunat roadele îndoielii. În vremuri când credinţa şi
neîncrederea vor fi indispensabile, mulţi vor vedea că sunt lipsiţi de puterea de a nădăjdui şi a
crede.
 În felul în care l-a tratat pe Toma, Iisus le-a dat urmaşilor Lui o învăţătură. Exemplul Lui ne
arată cum trebuie să-i tratăm pe aceia a căror credinţă este slabă şi care scot mereu în
evidenţă îndoielile lor. Iisus nu l-a copleşit pe Toma cu mustrări, nici nu S-a luat la ceartă cu
el. El S-a descoperit celui îndoielnic. Toma fusese destul de nechibzuit când şi-a impus
condiţiile pentru a crede, dar Iisus, în generoasa Lui iubire şi consideraţie, a sfărâmat toate
barierele. Rareori poate necredinţa să fie biruită prin discuţii contradictorii. Ea îmbracă mai
degrabă forma unei autoapărări, găsind totdeauna sprijin şi noi scuze. Dar faceţi ca Iisus, în
iubirea şi îndurarea Lui, să fie descoperit ca Mântuitor răstignit şi, din multe guri, în vremuri
potrivnice, se va auzi recunoaşterea dată de Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu.”
 CAPITOLUL 85

Din nou la mare

I
isus spusese că vrea să-i întâlnească pe ucenicii Săi în Galileea şi, îndată ce a trecut
Paştele, ei şi-au îndreptat paşii într-acolo. Lipsa lor de la Ierusalim, în timpul sărbătorilor ar
fi fost socotită drept indiferenţă şi rătăcire, de aceea au rămas până la sfârşitul lor; dar,
odată trecute sărbătorile, s-au întors bucuroşi acasă pentru a-L întâlni pe Mântuitorul, aşa
cum le spusese El.
Şapte dintre ucenicii Lui erau în grup, îmbrăcaţi în hainele umile de pescari; erau săraci în
ce priveşte bunurile lumii acesteia, dar bogaţi în cunoaşterea şi trăirea adevărului, lucru care
înaintea
Cerului le dădea locul cel mai de frunte ca învăţători. Nu fuseseră elevi în şcolile profeţilor, dar
timp de trei ani fuseseră învăţaţi de cel mai de seamă Educator pe care lumea L-a cunoscut
vreodată. Sub îndrumările Lui, deveniseră nobili, inteligenţi, cultivaţi, ajungând unelte prin
care oamenii puteau să fie îndrumaţi în cunoaşterea adevărului.
Cea mai mare parte a lucrării lui Hristos fusese săvârşită aproape de Marea Galileei. Îndată
ce ucenicii s-au adunat într-un loc unde să nu fie tulburaţi, s-au găsit înconjuraţi de amintiri
despre Iisus şi lucrările Lui cele mai mari. Pe marea aceasta, pe când inima lor era cuprinsă de
spaimă, iar furtuna aprigă se năpustea asupra lor ca să-i nimicească, Iisus a mers pe valuri
pentru a-i scăpa. Tot aici, furtuna a fost liniştită prin cuvintele Lui. Se putea vedea ţărmul
unde peste zece mii de oameni fuseseră hrăniţi din câteva pâinişoare şi câţiva peşti. Nu departe
era cetatea Capernaum, locul unde se făcuseră atâtea minuni. Pe când ucenicii priveau la toate
acestea, mintea lor era plină de cuvintele şi faptele Mântuitorului lor.
Seara era plăcută şi Petru, care încă era atras de corăbii şi de pescuit, le-a propus să
meargă pe mare şi să arunce mrejele. Toţi au fost de acord, aveau nevoie de hrană şi de
îmbrăcăminte, pe care munca unei nopţi cu izbândă la pescuit li le-ar fi adus. Aşadar, au
plecat cu corabia, dar n-au prins nimic. Au muncit toată noaptea, dar fără niciun spor. În
timpul orelor obositoare, vorbeau despre Domnul lor, care le lipsea, şi îşi aminteau de lucrările
minunate la care ei fuseseră martori, în lucrarea Lui de lângă mare. Se întrebau ce va fi cu ei
în viitor şi se întristau când se gândeau la ceea ce-i aştepta.
În tot timpul acesta, un Supraveghetor singuratic, dar nevăzut, i-a urmărit de pe ţărm. În
cele din urmă, când s-au revărsat zorile, barca era la mică depărtare de ţărm şi ucenicii au
văzut stând pe mal un Străin, care i-a oprit cu întrebarea: „Copii, aveţi ceva de mâncare?”
Când ei au răspuns: „Nu”, El le-a zis: „«Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi
găsi.» Au aruncat-o deci, şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor.”
Ioan L-a recunoscut pe Străin şi i-a spus lui Petru: „Este Domnul.” Petru era aşa de
încântat şi de bucuros, încât, în nerăbdarea lui, s-a aruncat în apă şi curând a ajuns lângă
Învăţătorul său. Ceilalţi ucenici au venit cu barca, trăgând plasa cu peşti după ei. „Când au
coborât pe ţărm, au văzut acolo jăratic de cărbuni, peşte pus deasupra şi pâine.”
Ei erau prea încântaţi ca să mai întrebe de unde erau focul şi mâncarea. „Iisus le-a zis:
«Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum.»” Petru a dat fuga după plasa pe care o lăsase şi i-a
ajutat pe fraţii săi să o tragă la ţărm. După ce s-a terminat lucrul şi s-au făcut pregătirile, Iisus
i-a chemat pe ucenici să vină şi să mănânce. El a frânt hrana şi a împărţit-o între ei şi a fost
cunoscut şi recunoscut de toţi cei şapte. Acum le-a revenit în minte minunea cu hrănirea celor
cinci mii pe coasta muntelui; dar o temere misterioasă i-a cuprins şi priveau în tăcere la
Mântuitorul înviat.
Le-a revenit cu putere în minte întâmplarea de lângă mare, atunci când Hristos îi chemase
să-L urmeze. Şi-au amintit cum, la porunca Lui, se avântaseră spre larg şi aruncaseră plasa şi
cum năvoadele erau atât de pline, încât erau gata să se rupă. După aceea, Iisus îi chemase să
lase corabia lor de pescari şi le făgăduise că-i va face pescari de oameni. El săvârşise din nou
aceeaşi minune tocmai pentru ca să le readucă în minte întâmplarea aceea şi să adâncească
impresia ei. Faptul acesta era o înnoire a însărcinării date ucenicilor. Ea arăta că moartea
Învăţătorului lor nu le-a micşorat datoria de a săvârşi lucrarea pe care le-o încredinţase. Cu
toate că urmau să fie lipsiţi de tovărăşia Lui personală şi de mijloacele pe care le câştigaseră
prin ocupaţia lor de mai înainte, Mântuitorul înviat urma să aibă şi mai departe grijă de ei. În
timp ce vor face lucrarea Sa, El Se va îngriji de cele necesare. Iisus avea un anumit scop când
i-a îndemnat să arunce plasa în partea dreaptă a bărcii. Pe partea aceasta stătea El pe ţărm.
Aceasta era partea credinţei. Dacă lucrau în legătură cu El – unind puterea Lui divină cu
străduinţele lor omeneşti –, nu se putea să nu aibă succes.
Hristos trebuia să mai dea o lecţie, care îl privea în mod deosebit pe Petru. Tăgăduirea
Domnului său fusese în contrast ruşinos cu pretinsa credincioşie de mai înainte a lui Petru. El
Îl dezonorase pe Hristos şi atrăsese asupra sa neîncrederea fraţilor săi. Ei se gândeau că nu i
se va mai îngădui să ocupe locul pe care îl avusese înainte între ei şi el însuşi îşi dădea seama
că nu mai inspira niciun fel de încredere. Înainte de a fi chemat să-şi reia lucrarea apostolică,
trebuia să dea dovadă de pocăinţă înaintea lor. Fără această dovadă, deşi se pocăise, păcatul
lui ar fi putut să-i nimicească influenţa ca serv al lui Hristos. Mântuitorul i-a dat ocazia să
câştige încrederea fraţilor săi şi, pe cât posibil, să îndepărteze ocara pe care o adusese asupra
Evangheliei.
Aici se dă o învăţătură pentru toţi urmaşii lui Hristos. Evanghelia nu face niciun compromis
cu răul. Ea nu poate să scuze păcatul. Păcatele ascunse trebuie să fie mărturisite în ascuns
înaintea lui Dumnezeu; dar, în ce priveşte păcatele făţişe, trebuie să se facă mărturisire pe
faţă. Ocara păcatelor ucenicilor este aruncată asupra lui Hristos. Ele îl fac pe Satana să
tresalte, iar sufletele îndoielnice, să se poticnească. Dând dovadă de pocăinţă, ucenicul, pe cât
îi stă în putinţă, trebuie să îndepărteze această ocară.
Pe când Hristos şi ucenicii mâncau împreună la marginea mării, Mântuitorul i-a pus lui
Petru întrebarea: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti mai mult decât aceştia?”, referindu-Se la
fraţii lui. Petru spusese odată: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu
niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire” (Matei 26:33). Dar acum, el se preţuia mai
drept. „Da, Doamne”, zise el, „ştii că Te iubesc.” Nu se vede aici nicio susţinere înflăcărată că
iubirea lui este mai mare decât a fraţilor lui. El nu îşi exprimă părerea în ce priveşte
devoţiunea sa. El face apel la Acela care poate să citească toate gândurile inimii, să judece
sinceritatea lui – „Tu ştii că Te iubesc.” Iisus i-a zis iarăşi: „Paşte mieluşeii Mei.”
Iisus l-a încercat din nou pe Petru, repetând cuvintele de mai înainte: „Simone, fiul lui Iona,
Mă iubeşti?” De data aceasta, El nu l-a mai întrebat pe Petru dacă Îl iubeşte mai mult decât
fraţii lui. Şi cel de-al doilea răspuns a fost ca şi cel dintâi, lipsit de orice asigurări pline de
închipuire: „Da, Doamne, ştii că Te iubesc.” Iisus i-a zis iarăşi: „Paşte oiţele Mele.” Mântuitorul
a pus din nou întrebarea cercetătoare: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” Petru s-a întristat; el
gândea că Iisus Se îndoieşte de iubirea lui. El ştia că Îl făcuse pe Domnul să nu mai aibă
încredere în el şi, cu inima îndurerată, a spus: „Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc.”
Iisus i-a zis iarăşi: „Paşte oile Mele!”
De trei ori Petru Îl tăgăduise pe faţă pe Domnul său şi de trei ori Hristos a obţinut de la el
asigurarea iubirii şi a credincioşiei lui, îndreptând întrebarea aceea hotărâtă ca pe o săgeată
înfocată către inima lui rănită. Înaintea ucenicilor Săi, Iisus descoperise adâncimea pocăinţei
lui Petru şi dovedise cât de umil era acum ucenicul încrezut de altădată.
Din fire, Petru era pornit şi înflăcărat şi Satana se folosise de aceste trăsături ale lui, pentru
a-l doborî. Chiar înainte ca Petru să cadă, Iisus îi spusese: „Satana v-a cerut să vă cearnă ca
grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce
la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22:31-32). Acel timp venise şi schimbarea lui
Petru era evidentă. Întrebările cercetătoare şi precise ale Domnului nu primiseră un răspuns
înflăcărat şi înfumurat; iar din cauza umilinţei şi pocăinţei lui, Petru era mai bine pregătit
decât înainte să lucreze ca păstor al turmei.
Cea dintâi lucrare pe care Hristos i-a încredinţat-o lui Petru, după ce l-a reaşezat în slujbă,
era aceea de a paşte mieluşeii. Aceasta era o lucrare în care Petru avea prea puţină experienţă.
Era nevoie de multă grijă şi bunătate, multă răbdare şi stăruinţă. Petru era chemat să se
îngrijească de cei tineri în credinţă, să-i înveţe pe cei neştiutori, să le deschidă Scripturile şi să-
i înveţe cum să fie de folos în slujba lui Hristos. Până acum, Petru nu fusese pregătit să facă
lucrul acesta, nici să-i înţeleagă însemnătatea. Dar tocmai aceasta era lucrarea pe care îl
chema acum Iisus să o îndeplinească. Suferinţele prin care trecuse şi pocăinţa îl pregătiseră
pentru aceasta.
Înainte de cădere, Petru vorbea totdeauna necugetat, pripit. Era totdeauna gata să-i
corecteze pe alţii, să-şi spună părerea, fără să înţeleagă el însuşi despre ce este vorba sau ce
trebuia să spună. Dar Petru cel pocăit era altfel. Şi-a păstrat râvna de pe vremuri, dar harul lui
Hristos i-a călăuzit zelul. Nu mai era nici pripit, nici încrezut, nici îngâmfat, ci liniştit, stăpân
pe sine, gata să se lase învăţat. Astfel, el putea să pască atât mieluşeii, cât şi oile turmei lui
Hristos.
Modul în care Mântuitorul lucrase cu Petru avea o învăţătură atât pentru el, cât şi pentru
fraţii lui. Îi învăţa că trebuie să-l întâmpine pe cel greşit cu răbdare, simpatie şi iubire
iertătoare. Cu toate că Petru Îl tăgăduise pe Domnul său, iubirea pe care Iisus i-o purta nu se
stinsese. Tot o astfel de iubire trebuie să simtă şi subpăstorul pentru oile şi pentru mieii
încredinţaţi îngrijirii lui. Amintindu-şi de slăbiciunea şi greşeala lui, Petru trebuia să se poarte
tot aşa de blând cu turma sa cum Se purtase şi Hristos cu el.
Întrebarea pe care Hristos i-a pus-o lui Petru era plină de însemnătate. El a amintit numai o
condiţie pentru a fi ucenic sau pentru a sluji. „Mă iubeşti?” a zis El. Aceasta este însuşirea cea
mai de seamă. Petru ar fi putut să aibă oricare altă însuşire, dar, fără iubirea pentru Hristos, el
nu putea să fie un păstor credincios peste turma Domnului. Cunoştinţele, bunăvoinţa,
elocvenţa, recunoştinţa şi râvna sunt toate mijloace pentru a săvârşi o lucrare bună; dar, fără
a avea în inimă iubirea lui Iisus, lucrarea unui serv al lui Hristos este numai o înfrângere.
Iisus a mers numai cu Petru, pentru că avea să-i spună anumite lucruri numai lui. Înainte
de moartea Sa, Iisus îi spusese: „Tu nu poţi veni acum după Mine, dar unde Mă duc Eu, vei
veni mai târziu.” La aceasta, Petru a răspuns: „Doamne, de ce nu pot veni după Tine acum? Eu
îmi voi da viaţa pentru Tine” (Ioan 13:36,37). Când a zis lucrurile acestea, el nu ştia pe unde
vor merge picioarele lui Hristos. Petru fusese înfrânt când venise încercarea, dar acum urma să
i se dea un nou prilej să-şi dovedească iubirea faţă de Hristos. Hristos i-a descoperit viitorul, ca
să poată fi întărit când va veni încercarea cea din urmă a credinţei. El i-a spus că, după ce va
trăi o viaţă folositoare, când vârsta va influenţa puterile lui, va urma cu adevărat pe Domnul
său. Iisus i-a zis: „«Când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când
vei îmbătrâni îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi.» A zis
lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu.”
În felul acesta, Iisus i-a făcut cunoscut lui Petru cum urma să moară; chiar îi precizase că
va întinde mâinile pe cruce. Apoi îl invită din nou pe ucenicul Său: „Vino după Mine!” Petru n-a
fost descurajat de această descoperire. Era gata să sufere orice fel de moarte pentru Domnul
său.
Până acum, Petru Îl cunoscuse pe Iisus cel întrupat, aşa cum mulţi Îl cunosc astăzi; dar nu
trebuia să se limiteze la atât. El nu-L cunoştea decât din legăturile pe care le avusese cu El în
cele pământeşti. Îl iubise ca Om, ca pe un Învăţător trimis de cer; acum Îl iubea ca Dumnezeu.
Învăţase că, pentru el, Hristos era totul în tot. Acum, era gata să ia parte la misiunea
Domnului plină de sacrificiu. Când în cele din urmă a fost dus la cruce, el a cerut să fie
răstignit cu capul în jos. Socotea că este prea mare cinstea să sufere la fel ca Domnul lui.
 Cuvintele adresate lui Petru: „Vino după Mine!” erau pline de învăţătură. Învăţătura aceasta
era dată nu numai cu privire la moarte, ci şi cu privire la orice pas făcut în viaţă. Până atunci,
Petru fusese înclinat să lucreze independent. Încercase să facă planuri pentru lucrarea lui
Dumnezeu, în loc să aştepte să urmeze planul lui Dumnezeu. Dar nu putea să câştige nimic
luând-o la fugă înaintea Domnului. Iisus l-a îndemnat: „Vino după Mine!” Nu alerga înaintea
Mea. Aşa nu vei da singur piept cu oştile lui Satana. Lasă-Mă să merg Eu înaintea ta şi nu vei
fi înfrânt de vrăjmaş.
Pe când Petru mergea alături de Iisus, l-a văzut pe Ioan că îi urmează. A vrut atunci să
cunoască viitorul acestuia şi „a zis lui Iisus: «Doamne, dar cu acesta ce va fi?» Iisus i-a
răspuns: «Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine!»”
Petru ar fi trebuit să se gândească la un lucru, şi anume că Domnul i-ar fi descoperit tot ce i-ar
fi fost lui de folos să ştie. Datoria fiecăruia este de a-L urma pe Hristos, fără să se îngrijoreze cu
privire la lucrarea încredinţată altora. Spunând despre Ioan: „Dacă vreau ca el să rămână până
voi veni Eu”, Iisus nu dădea asigurarea că ucenicul acesta va trăi până la a Doua Venire a
Domnului. El nu a făcut decât să afirme puterea Sa supremă şi, chiar dacă ar fi voit să facă
lucrul acesta, n-ar fi afectat cu nimic lucrarea lui Petru. Atât viitorul lui Ioan, cât şi cel al lui
Petru erau în mâinile Domnului. Fiecăruia i se cerea să-L asculte şi să-L urmeze pe Domnul.
Câţi oameni nu fac şi astăzi la fel ca Petru! Ei se interesează de treburile altora şi sunt
nerăbdători să ştie care este lucrarea acestora, în timp ce sunt în primejdie să-şi neglijeze
propria lucrare. Datoria noastră este să privim la Hristos şi să-L urmăm. Vom vedea greşeli în
viaţa altora şi lipsuri în caracterul lor. Firea omenească este cuprinsă de slăbiciuni. Dar în
Hristos vom găsi desăvârşirea. Privind la El, vom fi şi noi transformaţi.
Ioan a trăit până la adânci bătrâneţi. A trăit în timpul distrugerii Ierusalimului şi al nimicirii
templului măreţ – o preînchipuire a nimicirii finale a lumii. Până în ultimele clipe, Ioan L-a
urmat îndeaproape pe Domnul său. Povara mărturiei lui către biserici era: „Preaiubiţilor, să ne
iubim unii pe alţii”; „Cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el”
(1 Ioan 4:7,16).
Petru fusese pus din nou în apostolia lui, dar cinstea şi puterea pe care le-a primit de la
Hristos nu i-au dat supremaţie asupra fraţilor lui. Lucrul acesta a fost bine lămurit de Hristos
când Petru a întrebat: „Cu acesta ce va fi?” El a zis: „Ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine.” Petru
nu a primit cinstea de a fi cap al bisericii. Favoarea pe care Hristos i-o arătase, iertându-i
abaterea şi încredinţându-i hrănirea turmei, şi însăşi credincioşia lui Petru de a-L urma pe
Hristos i-au câştigat încrederea fraţilor săi. El avea o mare influenţă în biserică. Dar ceea ce
Hristos l-a învăţat la Marea Galileei a dus cu el toată viaţa. Scriind bisericilor prin Duhul
Sfânt, el zicea:
„Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca şi ei, un martor al patimilor
lui Hristos şi părtaş al slavei care va fi descoperită: Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este
sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig
mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală,
ci făcându-vă pilde turmei. Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa, care nu
se poate veşteji, a slavei.” (1 Petru 5:1-4).
 CAPITOLUL 86

Duceţi-vă şi învăţaţi toate neamurile!

F
iind numai la un pas de tronul Tatălui Său, Hristos le-a dat ucenicilor Săi însărcinarea
de a lucra. „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ”, a zis El. „Duceţi-vă şi
faceţi ucenici din toate neamurile” (Matei 28:18,19). „Duceţi-vă în toată lumea şi
propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15). Mereu, mereu au fost repetate
aceste cuvinte, pentru ca ucenicii să le poată înţelege. Lumina cerului trebuia să
strălucească în raze clare şi puternice asupra tuturor locuitorilor pământului, de sus şi de jos,
bogaţi şi săraci. Ucenicii aveau să fie conlucrători cu Răscumpărătorul în lucrarea de mântuire
a lumii.
Însărcinarea aceasta fusese dată celor doisprezece când Hristos Se întâlnise cu ei în odaia
de sus, dar, de data aceasta, trebuia să fie încredinţată unui număr mai mare. La adunarea de
pe munte, în Galileea, au venit toţi credincioşii care au putut fi chemaţi. Hristos Însuşi arătase
locul acesta, precum şi timpul întâlnirii, chiar înainte de moartea Sa. Îngerul de la mormânt le
reamintise ucenicilor făgăduinţa Lui de a Se întâlni cu ei în Galileea. Făgăduinţa aceasta
fusese repetată credincioşilor care erau adunaţi în Ierusalim, în cursul săptămânii Paştelui şi,
prin ei, a ajuns la mulţi dintre cei răspândiţi, care deplângeau moartea Domnului lor. Ei
aşteptau întâlnirea aceasta cu un mare interes. Au mers la locul întâlnirii pe căi ocolite, venind
din toate părţile, pentru a evita bănuiala iudeilor invidioşi. Cu inima nerăbdătoare, veneau
vorbind despre veştile care ajunseseră la ei cu privire la Hristos.
La timpul stabilit, aproximativ cinci sute de credincioşi erau adunaţi în mici grupuri pe
coasta muntelui, doritori să afle tot ce se putea de la aceia care Îl văzuseră pe Hristos după
înviere. Ucenicii treceau de la un grup la altul, spunând tot ce văzuseră şi auziseră despre
Iisus şi aducând dovezi din Scriptură, aşa cum făcuse El cu ei. Toma povestea mereu cum se
întâmplase cu necredinţa lui şi arăta cum i se spulberaseră toate îndoielile. Deodată, Iisus Se
arătă în mijlocul lor. Nimeni n-ar fi putut să spună de unde sau cum venise. Mulţi dintre cei de
faţă nu-L mai văzuseră înainte; dar în mâinile şi picioarele Lui au observat semnele răstignirii;
chipul Lui era asemenea chipului lui Dumnezeu şi, când L-au văzut, au căzut la pământ şi I s-
au închinat.
Dar unii se îndoiau. Aşa va fi totdeauna. Sunt unii oameni cărora le este greu să-şi exercite
credinţa şi care se aşază de partea îndoielii. Aceştia pierd mult din cauza necredinţei lor.
Aceasta a fost unica întâlnire a lui Iisus cu un grup mare de credincioşi după învierea Sa. El
a venit şi le-a vorbit, zicându-le: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” Ucenicii I
se închinaseră chiar înainte de a fi vorbit, dar aceste cuvinte, venind de pe buzele acelea care
fuseseră închise de moarte, îi impresionau cu o putere deosebită. El era acum Mântuitorul cel
înviat. Mulţi dintre ei Îl văzuseră cum Îşi foloseşte puterea pentru a-i vindeca pe bolnavi şi a
ţine în frâu puterile diavoleşti. Ei au crezut că El are putere să-Şi stabilească împărăţia la
Ierusalim, să înfrângă orice opoziţie şi să biruiască puterile naturii. El liniştise apele înfuriate;
umblase pe valurile cu coama înspumată; înviase morţi. De astă dată, El spune că „toată
puterea” I-a fost dată. Cuvintele Lui au îndreptat mintea ascultătorilor Lui de la lucrurile
pământeşti şi trecătoare la cele cereşti şi veşnice. Au fost ridicaţi la cea mai înaltă înţelegere a
demnităţii şi slavei Lui.
 Cuvintele lui Hristos, rostite pe coasta muntelui, anunţau că jertfa Lui pentru binele omului
fusese deplină şi desăvârşită. Condiţiile ispăşirii fuseseră împlinite, lucrarea pentru care venise
în această lume fusese săvârşită. El era pe calea către tronul lui Dumnezeu, pentru a fi onorat
de îngeri, stăpâniri şi puteri. El începuse să săvârşească lucrarea Sa de mijlocire. Îmbrăcat cu
puteri nemărginite, El le-a dat ucenicilor Săi această însărcinare: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici
din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i
să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului” (Matei 28:19,20).
Iudeii fuseseră făcuţi depozitarii adevărului sacru, dar fariseismul făcuse din ei poporul cel
mai exclusivist şi cel mai bigot din toate neamurile. Tot ce era legat de preoţi şi conducători –
îmbrăcămintea, obiceiurile, ceremoniile şi tradiţiile – i-a împiedicat să fie lumina lumii.
Considerau că ei înşişi, naţiunea iudaică, reprezintă lumea întreagă. Dar Hristos i-a însărcinat
pe ucenicii Săi să vestească lumii acel fel de credinţă şi de închinare care să nu depindă de
vreo castă sau de vreo ţară, adică o credinţă care să fie potrivită pentru toate popoarele, toate
neamurile şi toate clasele de oameni.
Înainte de a pleca de la ucenicii Săi, Hristos le-a arătat în mod clar care este natura
Împărăţiei Sale. Le-a readus în minte ceea ce le spusese mai înainte despre ea. Le-a declarat că
scopul Lui nu era acela de a întemeia în lumea aceasta o împărăţie trecătoare, ci o împărăţie
spirituală. El nu trebuia să domnească pe tronul lui David ca un împărat pământesc. Le-a
deschis din nou Scripturile, arătându-le că toate prin câte trecuse El fuseseră rânduite în cer,
în consfătuirile dintre Tatăl şi El Însuşi. Totul fusese prevestit de bărbaţi inspiraţi de Duhul
Sfânt. „Vedeţi”, a zis El, „că tot ce v-am spus cu privire la lepădarea Mea ca Mesia s-a împlinit.
Tot ce am spus cu privire la umilirea şi la moartea de care trebuia să mor s-a făcut întocmai. A
treia zi am înviat. Cercetaţi Scripturile cu mai multă atenţie şi veţi vedea că, în toate aceste
lucruri, cele spuse de profeţie cu privire la Mine s-au împlinit.”
Hristos i-a împuternicit pe ucenicii Lui să îndeplinească lucrarea pe care le-o încredinţase,
începând din Ierusalim. Ierusalimul fusese scena uimitoarei Lui bunăvoinţe faţă de neamul
omenesc. Acolo suferise, fusese lepădat şi osândit. Ţinutul Iudeei era locul naşterii Lui. Acolo,
îmbrăcat în trup omenesc, a umblat printre oameni şi puţini şi-au dat seama cât de aproape
era cerul când Iisus era printre ei. În Ierusalim trebuia să înceapă lucrarea ucenicilor.
Gândindu-se la tot ce suferise Hristos acolo şi la lucrarea neapreciată pe care o săvârşise,
ucenicii ar fi putut să ceară un câmp mai promiţător, dar ei n-au făcut o astfel de cerere.
Ucenicii trebuiau să cultive chiar terenul acela unde El răspândise sămânţa adevărului, şi
sămânţa aceasta urma să aducă un seceriş bogat. În lucrarea lor, ucenicii aveau să sufere
persecuţia venită din cauza geloziei şi a urii iudeilor, dar lucruri de felul acesta îndurase şi
Învăţătorul lor şi ei nu voiau să fugă de ele. Cele dintâi revărsări de har trebuiau să vină
asupra ucigaşilor Mântuitorului.
În Ierusalim erau mulţi care crezuseră pe ascuns în Iisus şi mulţi care fuseseră duşi în
rătăcire de preoţi şi conducători. Şi acestora trebuia să li se prezinte Evanghelia. Ei trebuiau să
fie chemaţi la pocăinţă. Adevărul minunat că numai prin Hristos se putea obţine iertarea de
păcate trebuia să fie făcut clar. În timp ce tot Ierusalimul era frământat de întâmplările
zguduitoare din ultimele săptămâni, predicarea Evangheliei urma să producă acum impresiile
cele mai adânci.
Dar lucrarea nu trebuia să se oprească acolo. Trebuia să se întindă până la marginea
pământului. Hristos le-a zis ucenicilor Săi: „Aţi fost martori şi aţi văzut viaţa Mea de jertfă
pentru binele omenirii. Aţi fost martori ai lucrării Mele pentru Israel. Cu toate că nu au vrut să
vină la Mine şi să aibă viaţă, cu toate că preoţii şi conducătorii au făcut cu Mine ce le-a plăcut,
cu toate că M-au lepădat, aşa cum au profetizat Scripturile, totuşi să mai aibă un prilej de a-L
primi pe Fiul lui Dumnezeu. Aţi văzut că, pe toţi aceia care vin la Mine, mărturisindu-şi
păcatele, Eu îi primesc cu drag. Pe cel care vine la Mine nicidecum nu-l voi da afară. Toţi cei
care doresc aceasta pot să fie împăcaţi cu Dumnezeu şi să primească viaţa veşnică. Vouă, care
sunteţi ucenicii Mei, vă încredinţez această solie de har. Întâi trebuie să fie dată lui Israel şi
apoi tuturor neamurilor, popoarelor şi limbilor. Trebuie dusă şi iudeilor, şi neamurilor. Toţi cei
care cred trebuie să fie adunaţi într-o singură biserică.”
Prin darul Duhului Sfânt, ucenicii urmau să primească o putere minunată, mărturia lor
urma să fie întărită prin semne şi minuni. Urmau să fie săvârşite minuni nu numai de către
apostoli, dar şi de către aceia care primeau solia. Iisus zice: „În Numele Meu vor scoate afară
draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va
vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi” (Marcu 16:17,18).
Pe vremea aceea, otrăvirea se practica adesea. Oamenii fără scrupule nu ezitau să-i
îndepărteze pe aceia care stăteau în calea ambiţiilor lor. Iisus ştia că viaţa ucenicilor Lui va fi
primejduită în felul acesta. Mulţi gândeau că-L slujesc pe Dumnezeu, dacă îi omoară pe
martorii Lui. De aceea, El le-a făgăduit că-i va apăra în vremuri de primejdie.
Ucenicii urmau să aibă aceeaşi putere pe care o avea Iisus, de a vindeca „orice boală şi orice
neputinţă care era în norod.” Vindecând în Numele Lui bolile trupului, dădeau dovadă că El
avea puterea să vindece sufletul (Matei 4:23; 9:6). Li s-a făgăduit şi un dar nou. Ucenicii
urmau să predice printre neamuri şi trebuiau să primească puterea de a vorbi în alte limbi.
Apostolii şi tovarăşii lor erau oameni fără multe studii, dar, prin revărsarea Duhului în Ziua
Cincizecimii, vorbirea lor, fie că era în limba lor, fie într-o limbă străină, a fost curată, simplă şi
fără greşeală atât în cuvânt, cât şi în accent.
În felul acesta le-a încredinţat Hristos ucenicilor marea lor misiune. El a luat măsuri
îndestulătoare pentru săvârşirea lucrării Lui şi a luat asupra Sa răspunderea pentru succesul
ei. Atâta vreme cât ascultau de cuvântul Lui şi lucrau în legătură cu El, nu puteau să dea greş.
„Mergeţi la toate neamurile”, le spusese El. „Mergeţi până la marginile cele mai îndepărtate ale
lumii locuite şi să ştiţi că Eu voi fi acolo. Lucraţi cu credinţă şi încredere, căci nu vă voi părăsi
niciodată.”
Însărcinarea pe care Mântuitorul le-a dat-o ucenicilor îi cuprinde pe toţi credincioşii. Îi
cuprinde pe toţi cei care vor crede în Hristos până la sfârşitul timpului. Este o mare greşeală să
crezi că lucrarea de mântuire a sufletelor depinde numai de predicatorul întărit prin
binecuvântare pentru acest lucru. Însărcinarea de a predica Evanghelia le este dată tuturor
acelora care au simţit chemarea cerească. Toţi cei care primesc viaţa lui Hristos sunt sfinţiţi
pentru lucrarea de mântuire a semenilor lor. Biserica a fost întemeiată pentru lucrarea
aceasta, şi toţi aceia care iau asupra lor sfânta ei răspundere se leagă prin aceasta să fie
conlucrători cu Hristos.
„Duhul şi mireasa zic: «Vino!» şi cine aude să zică: «Vino!»” (Apocalipsa 22:17). Cel care aude
trebuie să repete invitaţia. Oricare ar fi chemarea pe care cineva o are în viaţă, cea dintâi grijă
a lui va fi să câştige suflete pentru Hristos. S-ar putea să nu fie în stare să vorbească înaintea
unei adunări, dar poate lucra pentru câţiva. Acestora le poate destăinui ce a învăţat de la
Domnul său. A servi lui Hristos nu înseamnă numai a predica. Este serv cel care îl ajută pe
bolnav şi pe suferind, îl sprijină pe cel nevoiaş şi spune cuvinte de mângâiere pentru cel
întristat şi cel cu credinţă slabă. Aproape şi departe, se găsesc oameni copleşiţi de simţul
vinovăţiei. Omenirea nu este înjosită de greutăţi, de muncă şi de sărăcie, ci de vinovăţie şi de
făptuirea de rele. Lucrul acesta aduce nelinişte şi nemulţumire. Hristos doreşte ca servii Săi să
slujească sufletelor bolnave de păcat.
Ucenicii trebuiau să-şi înceapă lucrarea de acolo de unde se aflau. Nici câmpul cel mai
puţin promiţător nu trebuia să fie trecut cu vederea. Tot aşa, fiecare lucrător pentru Hristos
trebuie să înceapă de acolo de unde se află. Chiar în familia noastră pot fi suflete care
flămânzesc după simpatie, care mor de foame din lipsă de pâinea vieţii. Pot fi copii care trebuie
să fie educaţi pentru Hristos. Sunt păgâni chiar la poarta noastră. Să facem cu credincioşie
lucrarea care este cel mai aproape de noi. Apoi să întindem eforturile noastre până acolo unde
ne va conduce mâna lui Dumnezeu. Se poate ca lucrarea multora să pară a fi strâmtorată de
împrejurări; dar, oriunde ar fi, dacă e săvârşită cu credinţă şi sârguinţă, se va simţi până la
marginea pământului. Atunci când Hristos Se afla pe pământ, se părea că lucrarea Lui este
restrânsă la o regiune mică, dar mulţi din toate locurile au auzit solia Lui. Adesea, Dumnezeu
foloseşte mijloacele cele mai simple ca să ajungă la rezultatele cele mai mari. Planul Lui este ca
fiecare parte a lucrării Lui să depindă de celelalte, ca roţile unui angrenaj, toate lucrând în
armonie. Lucrătorul cel mai umil, dacă este mânat de Duhul Sfânt, va atinge coarde ce nu se
văd, ale căror tresăriri vor răsuna până la marginea pământului şi vor da naştere la cântări în
decursul veacurilor veşnice.
Dar porunca: „Mergeţi în toată lumea” nu trebuie să fie pierdută din vedere. Noi suntem
chemaţi să ne îndreptăm privirile către locurile îndepărtate. Hristos sfărâmă zidurile
despărţitoare, prejudecăţile naţionale, care îi deosebesc pe oameni, şi vesteşte iubire pentru
toată familia omenească. El îi înalţă pe oameni din cercul strâmt pe care îl prescrie egoismul
lor. Desfiinţează toate graniţele şi deosebirile artificiale din societate. Nu face deosebire între
vecin şi străin, prieten şi vrăjmaş. Ne învaţă să privim la fiecare suflet împovărat de nevoi ca la
fratele nostru, iar lumea să o privim ca fiind câmpul nostru de activitate.
Când a zis: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile”, Mântuitorul a mai zis: „Iată
semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede. În Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi
noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile
peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi.” Făgăduinţa este tot atât de mult cuprinzătoare ca
însărcinarea. Aceasta nu înseamnă că toţi vor primi toate darurile. Duhul „dă fiecăruia în
parte, cum voieşte” (1 Corinteni 12:11). Darurile Duhului sunt făgăduite fiecărui credincios
potrivit cu nevoia lui pentru lucrarea Domnului. Făgăduinţa aceasta este tot atât de puternică
şi vrednică de încredere astăzi ca pe timpul apostolilor. „Semnele acestea vor însoţi pe cei ce
vor crede.” Acesta este privilegiul copiilor lui Dumnezeu şi credinţa trebuie să ia în stăpânire
tot ce poate ca aprobare a credinţei.
„Îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi.” Lumea aceasta este o
uriaşă leprozerie, dar Hristos a venit să vindece pe bolnavi şi să vestească eliberarea celor luaţi
captivi de Satana. El era izvorul sănătăţii şi al puterii. Dădea din însăşi viaţa Sa celor bolnavi,
suferinzi şi stăpâniţi de demoni. Nu alunga pe nimeni care venea la El după putere
vindecătoare. Ştia că aceia care veneau după ajutor îşi atrăseseră singuri boala, cu toate
acestea, n-a refuzat să-i vindece. Şi atunci când puterea de la Hristos pătrundea în aceste biete
suflete, ele erau convinse de păcat şi mulţi erau vindecaţi atât de boala lor spirituală, cât şi de
bolile trupeşti. Evanghelia încă mai păstrează această putere şi pentru ce n-am fi şi noi martori
astăzi la aceleaşi rezultate?
Hristos simte durerile fiecărui suferind. Când duhuri rele sfâşie trupul omenesc, Hristos
simte nenorocirea. Când febra usucă izvorul vieţii, El simte agonia. Şi astăzi este tot atât de
dispus să-i vindece pe bolnavi cum a fost pe vremea când era El Însuşi pe pământ. Servii lui
Hristos sunt reprezentanţii Lui, uneltele prin care lucrează. El doreşte ca prin ei să-şi exercite
puterea vindecătoare.
În felul de vindecare folosit de Mântuitorul, au fost învăţături pentru ucenicii Săi. Cu o
ocazie, El a uns ochii unui orb cu tină şi i-a spus: „Du-te de te spală în scăldătoarea
Siloamului… El s-a dus, s-a spălat şi s-a întors văzând bine” (Ioan 9:7). Vindecarea s-ar fi
putut face şi numai prin simpla putere a Marelui Vindecător, totuşi Hristos a folosit mijloacele
simple ale naturii. El nu a încurajat folosirea medicamentelor, dar a aprobat utilizarea
leacurilor simple şi naturale.
Multora dintre suferinzii care se vindecau, Hristos le zicea: „Să nu mai păcătuieşti, ca să nu
ţi se întâmple ceva mai rău” (Ioan 5:14). În felul acesta, El ne învaţă că boala este urmarea
călcării legilor lui Dumnezeu, atât a celor naturale, cât şi a celor spirituale. Nenorocirea cea
mare din lumea aceasta n-ar exista, dacă oamenii ar trăi în armonie cu planul Creatorului.
Hristos a fost Călăuza şi Învăţătorul vechiului Israel şi l-a învăţat că sănătatea este răsplata
ascultării de legile lui Dumnezeu. Marele Medic care i-a vindecat pe bolnavi în Palestina vorbise
poporului Său din stâlpul de nor, arătându-i ce trebuie să facă şi ce va face Dumnezeu pentru
el. „Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău”, a zis El, „dacă vei
face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui,
nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul, care te
vindecă” (Exodul 15:26). Hristos le-a dat israeliţilor îndrumări hotărâte asupra felului lor de
viaţă şi apoi i-a asigurat: „Domnul va depărta de tine orice boală” (Deuteronomul 7:15). Când
au împlinit condiţiile, au văzut că făgăduinţa era întemeiată: „Niciunul n-a şovăit dintre
seminţiile Lui” (Psalmii 105:37).
Învăţăturile acestea sunt pentru noi. Toţi cei care vor să-şi păstreze sănătatea trebuie să
împlinească anumite condiţii. Toţi trebuie să înveţe şi să cunoască aceste condiţii. Domnul n-
are plăcere când oamenii nu cunosc legile Lui, fie cele naturale, fie cele spirituale. Noi trebuie
să lucrăm împreună cu Dumnezeu atât pentru vindecarea corporală, cât şi pentru cea
sufletească.
Afară de aceasta, ar trebui să-i învăţăm şi pe alţii cum să-şi păstreze şi să-şi refacă
sănătatea. Pentru cei bolnavi, ar trebui să folosim leacurile pe care Dumnezeu le-a aşezat în
natură şi să le îndreptăm mintea către Singurul care poate să vindece. Lucrarea noastră este
aceea de a-i aduce pe bolnavi şi pe suferinzi la Hristos pe braţele credinţei noastre. Să-i
învăţăm să creadă în Marele Vindecător. Să ne prindem puternic de făgăduinţa Lui şi să ne
rugăm pentru manifestarea puterii Lui. Însăşi esenţa Evangheliei înseamnă refacere şi
Mântuitorul doreşte ca noi să-i îndemnăm pe cei bolnavi, deznădăjduiţi şi suferinzi să se
prindă de puterea Lui.
Puterea iubirii se dovedeşte în toate actele Lui de vindecare şi, numai dacă suntem părtaşi,
prin credinţă, la această iubire, putem fi unelte pentru lucrarea Lui. Dacă neglijăm să ne unim
cu Hristos, curentul de energie dătătoare de viaţă nu poate să se reverse în valuri bogate de la
noi la oameni. Erau locuri unde Însuşi Hristos nu putea să facă multe lucrări mari din pricina
necredinţei. Tot astfel acum, necredinţa desparte biserica de Ajutorul ei divin. Ea nu se prinde
cu putere de realităţile veşnice. Din cauza lipsei de credinţă, Dumnezeu este dezamăgit şi jefuit
de slava Lui.
Numai când lucrează pentru Hristos biserica are făgăduinţa că El este împreună cu ea.
Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, a zis El; „şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele,
până la sfârşitul veacului.” Una dintre primele condiţii pentru a primi puterea Lui este aceea de
a lua jugul Lui. Însăşi viaţa bisericii depinde de credincioşia cu care îndeplineşte această
însărcinare dată de Domnul. A neglija această lucrare înseamnă, cu siguranţă, a invita
slăbiciunea şi decăderea. Acolo unde nu este lucrare vie pentru alţii, iubirea se stinge, iar
credinţa slăbeşte.
Hristos vrea ca servii Săi să fie educatori ai bisericii în lucrarea de răspândire a Evangheliei.
Ei trebuie să-i înveţe pe membrii bisericii cum să caute şi să mântuiască ce este pierdut. Dar
fac ei această lucrare? Vai, cât de mulţi caută să ţină trează scânteia de viaţă din comunitatea
care este gata să moară! Cât de multe comunităţi sunt îngrijite ca nişte mieluşei bolnavi de
către aceia care ar trebui să caute oile pierdute! Şi, în timpul acesta, milioane şi milioane pier
fără Hristos.
Iubirea dumnezeiască a fost mişcată până în adâncul ei de nepătruns de preocuparea
pentru binele oamenilor şi îngerii se miră când îi văd pe cei care au primit o iubire atât de mare
cum au o recunoştinţă atât de superficială. Îngerii se miră cât de puţin apreciază oamenii
iubirea lui Dumnezeu. Cerul este indignat de neglijenţa dovedită faţă de oameni. Am vrea să
ştim cum o priveşte Hristos? Ce ar simţi o mamă şi un tată, dacă ar şti că fiul lor, pierdut în
zăpadă şi frig, a fost trecut cu vederea şi lăsat să piară de aceia care ar fi putut să-l salveze? N-
ar fi întristaţi îngrozitor şi peste măsură de indignaţi? Nu i-ar denunţa ei pe ucigaşii aceia cu o
mânie aprinsă ca lacrimile lor şi fierbinte ca iubirea lor? Suferinţele oricărui om sunt
suferinţele copilului lui Dumnezeu şi aceia care nu întind o mână de ajutor semenilor lor gata
să piară provoacă mânia Lui îndreptăţită. Aceasta este mânia Mielului. Acelora care spun că au
părtăşie cu Hristos, dar sunt indiferenţi faţă de nevoile semenilor lor, El le va zice în ziua
judecăţii: „Nu ştiu de unde sunteţi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi lucrătorii fărădelegii” (Luca
13:27).
În însărcinarea pe care le-a dat-o ucenicilor Săi, Hristos nu numai că a schiţat lucrarea lor,
dar le-a dat şi o solie. „Învăţaţi pe oameni”, a zis El, „să păzească tot ce v-am poruncit.”
Ucenicii trebuiau să vestească ce îi învăţase Hristos. Se cuprinde aici nu numai ce spusese El
în persoană, ci şi ce spusese prin toţi profeţii şi învăţătorii Vechiului Testament. Învăţătura
omenească este exclusă. Nu e loc pentru tradiţie, pentru teoriile şi concluziile omului sau
pentru legislaţia bisericească. În însărcinarea aceasta nu sunt cuprinse legile rânduite de
autoritatea ecleziastică. Servii lui Hristos nu trebuie să predea nimic din toate acestea. „Legea
şi profeţii”, împreună cu tot ce ne e raportat din cuvintele şi faptele Lui formează comoara
încredinţată ucenicilor pentru a fi predată lumii. Numele lui Hristos este deviza lor, semnul lor
distinctiv, legătura lor de unire, autoritatea care hotărăşte felul lor de purtare şi izvorul izbânzii
lor. Împărăţia Lui nu va recunoaşte nimic din ceea ce nu are inscripţia Lui.
Evanghelia trebuie să fie vestită nu ca o teorie lipsită de viaţă, ci ca o putere vie, care
schimbă viaţa. Dumnezeu doreşte ca primitorii harului Său să fie martori ai puterii Lui. El îi
primeşte cu plăcere chiar pe aceia a căror purtare L-a supărat mai mult; dacă se pocăiesc, El le
dă Duhul Său cel Sfânt, îi pune în locurile de încredere cele mai însemnate şi-i trimite în
tabăra celor necredincioşi, pentru a vesti mila Lui nemărginită. El ar vrea ca servii Săi să dea
mărturie despre faptul că, prin harul Său, oamenii pot avea un caracter asemenea cu al lui
Hristos şi se pot bucura de asigurarea marii Lui iubiri. Ar vrea ca noi să dăm mărturie despre
faptul că El nu poate să fie mulţumit până când neamul omenesc nu este recâştigat şi repus în
sfintele drepturi de copii ai Lui.
În Hristos se vede duioşia păstorului, iubirea părintelui şi mila nemărginită a unui
Mântuitor plin de îndurare. El prezintă binecuvântările Sale în cuvintele cele mai îmbietoare.
El nu e mulţumit numai să înşire binecuvântările Sale; le prezintă în chipul cel mai atrăgător,
pentru a trezi dorinţa de a le avea. Tot în felul acesta trebuie să prezinte şi servii Lui bogăţiile
slavei Darului nemărginit de mare. Iubirea minunată a lui Hristos va înduioşa şi va supune
inimile acolo unde simpla înşirare a doctrinei nu va izbuti nimic. „«Mângâiaţi, mângâiaţi pe
poporul Meu», zice Dumnezeul vostru.” „Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului
vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-
ţi glasul, nu te teme şi spune cetăţilor lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru!… El Îşi va paşte turma
ca un Păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui»” (Isaia 40:1,9-11). Vorbiţi-le
oamenilor despre Acela care este „întâiul între mii” şi a cărui fiinţă este „plină de farmec”
(Cântarea cântărilor 5:10,16). Numai cuvintele nu pot să dea adevărata descriere. Faceţi ca
aceasta să se reflecte în caracter şi să se manifeste în viaţă. Hristos stă ca model pentru a I se
reproduce portretul în fiecare creştin. Dumnezeu a predestinat pe oricine „să fie asemenea
chipului Fiului Său” (Romani 8:29). În fiecare trebuie să se manifeste faţă de lume iubirea cea
îndelung răbdătoare a lui Hristos, sfinţenia, blândeţea, îndurarea şi adevărul Lui.
Primii ucenici au plecat şi au vestit Cuvântul. Ei L-au descoperit lumii pe Hristos în viaţa
lor. Iar Domnul lucra împreună cu ei „şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau” (Marcu
16:20). Ucenicii aceştia s-au pregătit pentru lucrare. Înainte de Cincizecime, ei s-au adunat şi
au îndepărtat orice divergenţă. Erau o inimă şi un gând. Ei au crezut făgăduinţa lui Hristos că
le va da binecuvântarea şi s-au rugat în credinţă. Au cerut nu numai ca ei să fie binecuvântaţi;
ei erau apăsaţi de povara pentru salvarea sufletelor. Evanghelia trebuia să fie dusă până la
marginile pământului şi ei au cerut revărsarea puterii lui Hristos, care fusese făgăduită. Atunci
S-a revărsat Duhul Sfânt şi mii de suflete s-au convertit într-o zi.
Aşa poate să fie şi acum. În loc de a fi vestite speculaţiile omeneşti, să se predice Cuvântul
lui Dumnezeu. Creştinii să îndepărteze neînţelegerile dintre ei şi să se predea lui Dumnezeu
pentru mântuirea celor pierduţi. În credinţă, să ceară binecuvântarea, şi ea va veni. Revărsarea
Duhului pe timpul apostolilor a fost „ploaia timpurie”, şi urmările ei au fost măreţe. Dar „ploaia
târzie” va fi mai îmbelşugată (Ioel 2:23).
Toţi aceia care Îi predau lui Dumnezeu sufletul, trupul şi spiritul lor vor primi fără încetare
noi valuri de puteri corporale şi mintale. Depozitele inepuizabile ale cerului le stau la dispoziţie.
Hristos le insuflă duh din duhul Său, viaţă din viaţa Sa. Duhul Sfânt scoate la iveală puterile
Lui cele mai de seamă pentru a lucra asupra inimii şi minţii. Harul lui Dumnezeu sporeşte şi
înmulţeşte însuşirile lor şi orice desăvârşire a naturii dumnezeieşti vine în ajutorul lor în
lucrarea de salvare a sufletelor. Prin conlucrarea cu Hristos, ei sunt desăvârşiţi în El şi, în
slăbiciunea lor omenească, sunt făcuţi în stare să facă faptele Atotputerniciei.
Mântuitorul doreşte să manifeste harul Său şi să imprime caracterul Său asupra lumii
întregi. Ea este stăpânirea răscumpărată de El şi Iisus doreşte să-i facă pe oameni liberi, curaţi
şi sfinţi. Deşi Satana caută să împiedice acest lucru, prin sângele care s-a vărsat pentru
oameni, urmează să se câştige biruinţe care vor aduce slavă lui Dumnezeu şi Mielului. Hristos
nu va fi mulţumit până când biruinţa nu va fi desăvârşită şi „va vedea rodul muncii sufletului
Lui şi Se va înviora” (Isaia 53:11). Toate neamurile de pe pământ vor auzi Evanghelia harului
Său. Nu toţi vor primi harul Său, dar „o sămânţă de oameni Îi va sluji şi se va vorbi despre
Domnul către cei ce vor veni după ei” (Psalmii 22:30). „Domnia, stăpânirea şi puterea tuturor
împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt” şi
„pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă.” „Atunci
se vor teme de Numele Domnului cei de la apus, şi de slava Lui cei de la răsăritul soarelui”
(Daniel 7:27; Isaia 11:9; 59:19).
„Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea,
picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului:
«Dumnezeul tău împărăţeşte!» Izbucniţi cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături. Căci
Domnul mângâie pe poporul Său. Domnul Îşi descoperă braţul Său cel sfânt înaintea tuturor
neamurilor; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru” (Isaia
52:7-10).
 CAPITOLUL 87

„La Tatăl Meu

Şi Tatăl vostru”

V
enise timpul ca Domnul Hristos să Se înalţe la tronul Tatălui Său. Ca un biruitor
dumnezeiesc, El era gata să Se întoarcă în curţile cereşti cu trofeele biruinţei. Înainte de
moartea Sa, El spusese înaintea Tatălui Său: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o
fac” (Ioan 17:4). După înviere, a mai zăbovit un timp pe pământ, pentru ca ucenicii să se
poată obişnui cu El în trupul Său înviat şi proslăvit. Acum era gata să-Şi ia rămas-bun.
El dovedise faptul că este un Mântuitor viu. Ucenicii Lui nu mai trebuiau să vorbească despre
El ca fiind în mormânt. Ei puteau să se gândească la El ca la o Persoană proslăvită înaintea
universului ceresc.
Ca loc pentru înălţarea Sa, Iisus a ales acel colţişor de atâtea ori sfinţit de prezenţa Sa, pe
când locuia printre oameni. Nici muntele Sion, locul cetăţii lui David, nici muntele Moria, locul
unde se găsea templul nu avea să fie cinstit în felul acesta. În locurile acelea, Domnul Hristos
fusese batjocorit şi lepădat. Acolo, valurile milei, deşi veneau printr-o tot mai crescândă
revărsare a dragostei, au fost respinse de inimi tari ca stânca. Din locurile acelea, Domnul
Hristos, istovit şi împovărat, plecase să găsească odihnă pe Muntele Măslinilor. Sfânta
Şechină, înainte de a se îndepărta de cel dintâi templu, se oprise pe muntele din răsărit, ca şi
cum i-ar fi părut rău să părăsească cetatea aleasă; tot aşa, Domnul Hristos S-a oprit la
Măsliniş, privind la Ierusalim cu inima plină de dor. Dumbrăvile şi vâlcelele muntelui fuseseră
sfinţite de rugăciunile şi de lacrimile Lui. Văile lui răsunaseră de strigătele de biruinţă ale
mulţimii care-L proclama împărat. Pe coastele lui, de cealaltă parte, găsise un adăpost în casa
lui Lazăr din Betania. În Grădina Ghetsimani, situată la poalele muntelui, El Se rugase şi Se
chinuise singur. De pe muntele acesta urma să Se înalţe la cer. Şi tot pe vârful acestuia se vor
odihni picioarele Sale când va veni a doua oară. El va sta pe Muntele Măslinilor nu ca un om al
durerilor, ci ca un împărat plin de slavă şi biruitor, în timp ce strigătele de aleluia ale evreilor
se vor contopi cu osanalele neamurilor, iar glasurile celor răscumpăraţi, întocmai ca o oaste
numeroasă, vor face să răsune puternic aclamaţia: „Încoronaţi-L ca Domn al tuturor!”
Şi acum, împreună cu cei unsprezece ucenici, Iisus înainta către munte. Pe când treceau
prin poarta Ierusalimului, multe priviri mirate se îndreptau către mica grupă, condusă de
Acela pe care, cu câteva săptămâni mai înainte, conducătorii Îl condamnaseră şi-L
crucificaseră. Ucenicii nu ştiau că aceasta avea să fie ultima lor întâlnire cu Învăţătorul. Iisus a
petrecut timpul vorbind cu ei, repetând învăţăturile Sale de altădată. Pe când se apropiau de
Ghetsimani, El S-a oprit ca ei să-şi poată reaminti învăţăturile pe care li le dăduse în noaptea
marelui Său chin sufletesc. A privit din nou la viţa prin care înfăţişase legătura dintre biserica
Sa, El şi Tatăl Său; din nou a repetat adevărurile pe care le explicase mai înainte. Totul în jurul
Său amintea de iubirea Sa nerăsplătită. Chiar şi ucenicii, care erau atât de scumpi inimii Sale,
Îl mustraseră şi Îl părăsiseră în ceasul umilinţei Sale.
Hristos locuise în lume treizeci şi trei de ani; El suferise dispreţul, insultele şi batjocura ei;
fusese lepădat şi răstignit. Acum, când era gata să Se înalţe la tronul slavei Sale, în timp ce
privea din nou la nerecunoştinţa oamenilor pe care venise să-i salveze, nu cumva va retrage de
la ei simpatia şi iubirea Sa? Nu cumva afecţiunea Sa va fi concentrată asupra acelui loc unde
este preţuit şi unde îngeri nevinovaţi aşteaptă să facă ce le spune El? Nu! Făgăduinţa Sa
pentru cei iubiţi, pe care-i lasă pe pământ, este: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până
la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
Ajungând la Muntele Măslinilor, Iisus i-a condus pe drum, dincolo de vârful muntelui, până
în apropiere de Betania. Aici S-a oprit, iar ucenicii se adunară în jurul Său. Raze de lumină
păreau că pornesc de la faţa Sa pe când privea plin de iubire la ei. Nu i-a certat pentru greşelile
şi vinovăţiile lor; ultimele cuvinte rostite de Domnul lor au fost cuvinte de cea mai dulce
duioşie. Cu mâinile întinse pentru binecuvântare, ca şi cum i-ar fi asigurat de grija Sa
protectoare, El Se înălţa încet din mijlocul lor, atras către cer de o putere mai mare decât orice
atracţie pământească. Pe când Se ridica spre cer, ucenicii, înmărmuriţi, urmăreau cu ochii
încordaţi să poată prinde şi cele din urmă raze de la Domnul lor care Se înălţa. Un nor de slavă
L-a ascuns de privirea lor; şi, când carul de nor al îngerilor L-a primit, au venit la ei cuvintele:
„Şi iată că Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.” În acelaşi timp, veniră la ei undele celei
mai dulci şi mai vesele muzici cântate de corul îngerilor.
În timp ce ucenicii priveau încă spre cer, li s-au adresat nişte glasuri plăcute, ca cea mai
frumoasă muzică. S-au întors şi au văzut doi îngeri în chip de oameni, care le-au vorbit,
zicându-le: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Iisus, care S-a înălţat la cer
din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”
Îngerii aceştia erau din ceata care aşteptase într-un nor strălucitor să-L însoţească pe Iisus
către casa Lui cerească. Fiind cei mai de frunte din ceata îngerilor, ei erau cei doi care veniseră
la mormântul lui Hristos, la învierea Sa, şi care fuseseră cu El în tot cursul vieţii Sale pe
pământ. Cu dorinţă arzătoare, tot cerul aşteptase să se termine şederea Sa într-o lume
pervertită de blestemul păcatului. Venise timpul ca universul ceresc să-L primească pe
Împăratul lui. Oare cei doi îngeri nu doreau şi ei să fie în mulţimea celor care Îl salutau pe
Iisus? Dar, din simpatie şi iubire pentru aceia pe care El îi părăsise, au mai zăbovit ca să-i
mângâie. „Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să înde-plinească o slujbă pentru cei ce
vor moşteni mântuirea?” (Evrei 1:14).
Hristos Se înălţase la cer având chip de om. Ucenicii văzuseră norul care-L primise. Acelaşi
Iisus care umblase, vorbise şi Se rugase cu ei, care frânsese pâinea împreună cu ei, care fusese
cu ei în bărcile lor pe lac şi care în ziua aceea Se ostenise urcând împreună cu ei Măslinişul –
acelaşi Iisus mergea acum să şadă pe tron cu Tatăl Său. Şi îngerii i-au asigurat că Acelaşi pe
care ei L-au văzut mergând la cer va reveni tot aşa cum S-a înălţat. El va veni „pe nori; şi orice
ochi Îl va vedea” (Apocalipsa 1:7). „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel
şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos” (1
Tesaloniceni 4:16). „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe
scaunul de domnie al slavei Sale” (Matei 25:31). În felul acesta, se va împlini însăşi făgăduinţa
dată de Domnul ucenicilor Săi: „şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce
şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:3). De aceea, ucenicii se
puteau bucura pe deplin în nădejdea revenirii Domnului lor.
Când ucenicii s-au întors la Ierusalim, oamenii îi priveau cu surprindere. După judecarea şi
răstignirea lui Hristos, se crezuse că ei vor arăta abătuţi şi ruşinaţi. Vrăjmaşii lor se aşteptau
să vadă pe feţele lor o expresie de întristare şi înfrângere. Dar, în loc de aceasta, vedeau numai
veselie şi biruinţă. Feţele lor străluceau de o fericire care nu era de natură pământească. Ei nu
se tânguiau pentru nădejdi spulberate, ci erau plini de laudă şi de recunoştinţă pentru
Dumnezeu. Cu bucurie, ei relatau minunea învierii lui Hristos şi înălţarea Sa la cer, iar
mărturia lor era primită de mulţi.
Ucenicii nu mai aveau nicio îndoială cu privire la viitor. Ei ştiau că Iisus este în cer şi că El
continuă să-i iubească. Ei ştiau că au un prieten la tronul lui Dumnezeu şi erau nerăbdători
să-I prezinte Tatălui cererile lor în Numele lui Iisus. În temere sfântă, şi-au plecat capetele în
rugăciune, repetând asigurarea: „Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da. Până
acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie
deplină” (Ioan 16:23,24). Ei au înălţat mâna credinţei mai sus şi tot mai sus, cu argumentul
puternic: „Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!
(Romani 8:34). Iar Ziua Cincizecimii le-a adus plinătatea bucuriei prin prezenţa
Mângâietorului, exact aşa cum făgăduise Hristos.
Tot cerul aştepta să-L salute pe Mântuitorul în curţile cereşti. Pe când Se înălţa, El era în
frunte, urmat de mulţimea captivilor eliberaţi la învierea Lui. Oastea cerească lua parte la
cortegiul acela plin de veselie cu strigăte şi aclamaţii de laudă şi cântări cereşti. Când s-au
apropiat de cetatea lui Dumnezeu, îngerii care alcătuiau escorta au strigat:

„Porţi, ridicaţi-vă capetele,

ridicaţi-vă, porţi veşnice,
ca să intre Împăratul slavei!”

Plini de voie bună, îngerii păzitori au răspuns:

„Cine este acest Împărat al slavei?”

Ei spun cuvintele acestea nu pentru că n-ar şti cine este El, ci pentru că doresc să audă
răspunsul solemnei preamăriri:

„Domnul cel tare şi puternic,

Domnul cel viteaz în lupte.
Porţi, ridicaţi-vă capetele,
ridicaţi-le, porţi veşnice,
ca să intre Împăratul slavei!”

Din nou se aude întrebarea: „Cine este acest Împărat al slavei?”, deoarece îngerii niciodată
nu obosesc auzind cum Numele Său este înălţat. Îngerii însoţitori dau răspunsul:

„Domnul oştirilor:
El este Împăratul slavei!”
(Psalmii 24:7-10)

Atunci porţile cetăţii lui Dumnezeu se deschid larg, iar mulţimea îngerească intră pe porţi
într-o revărsare de armonii încântătoare.
Iată tronul şi, în jurul lui, curcubeul făgăduinţei! Iată heruvimii şi serafimii! Conducătorii
oştirilor îngereşti, fiii lui Dumnezeu, reprezentanţii lumilor necăzute, toţi sunt adunaţi. Sfatul
ceresc, înaintea căruia Lucifer Îl acuzase pe Dumnezeu şi pe Fiul Său, reprezentanţii acelor
ţinuturi neatinse de păcat asupra cărora Satana gândise să-şi întindă domnia, toţi sunt de faţă
pentru a-L saluta pe Răscumpărătorul. Ei doresc cu ardoare să sărbătorească biruinţa Sa şi
să-L proslăvească pe Împăratul lor.
Dar El le face semn să se dea înapoi. Nu încă. El nu poate să primească acum coroana
slavei şi haina împărătească. Merge înaintea Tatălui Său. Îi arată fruntea Sa rănită, coasta
împunsă, picioarele vătămate; Îşi înalţă mâinile, care poartă urmele cuielor. Arată semnele
biruinţei Sale; înfăţişează înaintea lui Dumnezeu snopul de legănat, pe aceia înviaţi cu El, ca
reprezentanţi ai acelei mulţimi de oameni care vor învia din mormânt la a doua Sa venire. El Se
apropie de Tatăl, care Se bucură pentru fiecare păcătos pocăit, chiar şi pentru unul singur.
Înainte de a se fi aşezat temeliile pământului, Tatăl şi Fiul Se uniseră într-un legământ pentru
răscumpărarea omului, dacă el ar fi fost biruit de Satana. Ei Îşi strânseseră mâna într-un
solemn legământ că Hristos Se va face garant pentru neamul omenesc. Legământul acesta a
fost împlinit de Domnul Hristos. Atunci când a strigat pe cruce: „S-a sfârşit!”, El S-a adresat
Tatălui. Înţelegerea fusese pe deplin adusă la îndeplinire. Acum El zice: Tată, s-a sfârşit. Am
împlinit voia Ta, o, Dumnezeul Meu. Am săvârşit lucrarea de răscumpărare. Dacă dreptatea Ta
este satisfăcută, „vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai
dat Tu” (Ioan 19:30; 17:24).
Glasul lui Dumnezeu se aude confirmând că dreptatea este împlinită. Satana este înfrânt.
Cei ai lui Hristos de pe pământ, care trudesc şi se luptă, sunt „primiţi în Preaiubitul Lui”
(Efeseni 1:6). Înaintea îngerilor din cer şi a reprezentanţilor lumilor necăzute, ei sunt declaraţi
îndreptăţiţi. Unde este El, acolo va fi şi biserica Sa. „Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc,
dreptatea şi pacea se sărută” (Psalmii 85:10). Braţele Tatălui Îl cuprind pe Fiul Său şi se dă
porunca: „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” (Evrei 1:6).
Cu o bucurie de nedescris, cârmuitorii, stăpânirile şi puterile recunosc supremaţia
Domnului vieţii. Oastea îngerilor I se închină, în timp ce strigătul de bucurie umple curţile
cereşti. „Vrednic este Mielul care a fost junghiat să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea,
tăria, cinstea, slava şi lauda” (Apocalipsa 5:12).
Cântările de biruinţă se unesc cu sunetele harfelor îngereşti, până când pare că însuşi cerul
se revarsă de bucurie şi laudă. Iubirea a biruit. Cel pierdut a fost găsit. Cerul răsună de glasuri
care proclamă cu tărie: „Ale Celui ce şade pe scaunul de domnie şi ale Mielului să fie lauda,
cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!” (Apocalipsa 5:13).
De la scena aceea de bucurie cerească, ne vine pe pământ ecoul minunatelor cuvinte ale lui
Hristos: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl
vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Familia din cer şi familia de pe
pământ sunt una. Domnul nostru S-a înălţat pentru noi şi tot pentru noi trăieşte. „De aceea şi
poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că
trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25).