Sunteți pe pagina 1din 442

Ellen G.

White

Viața lui Isus


Cuvânt-înainte ................................................................................. 7

Partea I
PRIVIRE GENERALĂ
1. „Dumnezeu cu noi” .................................................................... 10
2. Poporul ales................................................................................ 18
3. „Împlinirea vremii” .................................................................... 22

Partea a II-a
PRIMII ANI
4. „Vi S-a născut un Mântuitor” ................................................... 30
5. Consacrarea ............................................................................... 35
6. „I-am văzut steaua” ................................................................... 42
7. Ca un prunc .............................................................................. 49
8. Suirea la Ierusalim ................................................................... 56
9. Zile de luptă .............................................................................. 64

Partea a III-a
CEL UNS
10. Glasul în pustie........................................................................ 72
11. Botezul...................................................................................... 83
12. Ispitirea lui Iisus ..................................................................... 88
13. Biruinţa .................................................................................... 98
14. „Noi am găsit pe Mesia” ........................................................ 104
15. La nunta din Cana ................................................................ 115
16. În templul Său ....................................................................... 124
17. Nicodim .................................................................................. 134
18. „Trebuie ca El să crească” ..................................................... 143
19. La fântâna lui Iacov .............................................................. 147
20. „Numai dacă vedeţi semne şi minuni” ................................. 158
21. Betesda şi Sinedriul .............................................................. 162
22. Închiderea şi moartea lui Ioan Botezătorul ......................... 175

Partea a IV-a
ZILE DE FĂGĂDUINŢĂ
23. „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” .............................. 188
24. „Nu este El fiul tâmplarului?” .............................................. 193
25. Chemarea ucenicilor .............................................................. 201
26. La Capernaum ....................................................................... 207
27. „Poţi să mă curăţeşti” ............................................................ 217
28. Levi-Matei .............................................................................. 227
29. Sabatul ................................................................................... 236
30. Alegerea celor doisprezece .................................................... 244
31. Predica de pe Munte .............................................................. 252
32. Sutaşul ................................................................................... 268
33. Cine sunt fraţii Mei? ............................................................. 273
34. Invitaţia ................................................................................. 280
35. „Taci, fii liniştită!” ................................................................. 285
36. Atingerea credinţei ................................................................ 293
37. Cei dintâi evanghelişti .......................................................... 297
38. „Veniţi să vă odihniţi” ........................................................... 307
39. „Daţi-le voi să mănânce” ....................................................... 312

Partea a V-a
IVIREA UMBRELOR
40. O noapte pe lac ...................................................................... 320
41. Criza din Galileea .................................................................. 326
42. Tradiţia .................................................................................. 338
43. Barierele sfărâmate ............................................................... 342
44. Adevăratul semn ................................................................... 347
45. Umbrele crucii ....................................................................... 353
46. Schimbarea la faţă................................................................. 362
47. Servire .................................................................................... 367
48. „Cine este mai mare?” ........................................................... 372

Partea a VI-a
CEL LEPĂDAT
49. La Sărbătoarea Corturilor .................................................... 384
50. Printre curse .......................................................................... 391
51. „Lumina lumii” ...................................................................... 399
52. Păstorul divin ........................................................................ 412
53. Ultima călătorie prin Galileea .............................................. 418
54. Samariteanul milos ............................................................... 428
55. Fără să atragă privirile ......................................................... 434
56. Binecuvântarea copiilor ........................................................ 439
57. „Îţi mai lipseşte un lucru” ..................................................... 444
58. „Lazăre, vino afară!” .............................................................. 449
59. Uneltirile preoţilor ................................................................ 460

Partea a VII-a
APROAPE DE SFÂRŞIT
60. Legea noii Împărăţii ............................................................. 466
61. Zacheu .................................................................................... 471
62. La ospăţul din casa lui Simon............................................... 475
63. „Împăratul tău vine” ............................................................. 486
64. Un popor blestemat ............................................................... 495
65. Templul curăţit din nou ........................................................ 502
66. Controversa ............................................................................ 514
67. Vaiuri pentru farisei.............................................................. 522
68. În curtea de afară .................................................................. 533
69. Pe Muntele Măslinilor ........................................................... 539
70. „Aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei” .............................. 548
71. Un serv al servilor .................................................................. 553
72. În amintirea Mea ................................................................... 562
73. „Să nu vi se tulbure inima” ................................................... 571

Partea a VIII-a
CEL RĂSTIGNIT
74. Ghetsimani ............................................................................. 590
75. Înaintea lui Ana şi a curţii de judecată a lui Caiafa ........... 601
76. Iuda ........................................................................................ 617
77. În sala de judecată a lui Pilat ............................................... 625
78. Golgota ................................................................................... 643
79. „S-a isprăvit!” ......................................................................... 659

Partea a IX-a
LA TRONUL TATĂLUI
80. În mormântul lui Iosif ........................................................... 668
81. „A înviat Domnul!” ................................................................ 679
82. „De ce plângi?” ....................................................................... 685
83. Pe calea către Emaus ............................................................ 691
84. „Pace vouă!”............................................................................ 696
85. Din nou la mare ..................................................................... 702
86. Duceţi-vă şi învăţaţi toate neamurile! ................................. 709
87. „La Tatăl Meu şi Tatăl vostru” .............................................. 721
Cuvânt-înainte

D
acă m-aţi întreba care este cartea care mi-a influenţat cel mai mult viaţa şi gândirea, în
afară de Biblie, v-aş răspunde, fără nicio ezitare, că este chiar cartea pe care o ţineţi în
mâini.
Şi nu aş fi singurul. La fel ca mine sunt multe milioane de oameni care au citit-o în
engleză şi în zecile de limbi în care a fost tradusă. Teologie profundă, aplicaţii
devoţionale, analiză meticuloasă, nobleţe a exprimării şi respect faţă de relatările Evangheliilor
se împletesc în mod fericit şi dau acestei cărţi un loc unic între numeroasele volume inspirate
din viaţa Mântuitorului. Despre El s-a spus: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta”
(Ioan 7:46). Iar despre autoarea acestei cărţi, Ellen G. White (1827-1915), se poate spune foarte
bine: Nimeni n-a scris vreodată ca ea despre Omul acesta.
De ce? Datorită pasiunii ei mistuitoare faţă de Domnul Hristos, exprimată atât în discursuri
celebre, ţinute în faţa a mii de oameni, cât şi în nenumărate convorbiri personale sau în
scrisori trimise colaboratorilor şi prietenilor: „O, Îl iubesc! Îl iubesc! Cât de mult Îl iubesc! Am
descoperit în El un farmec fără pereche” (Schiţe din viaţa mea, p. 292). Citind această carte, fiţi
pregătiţi să trăiţi aceeaşi iubire, aceeaşi transformare. Nu există forţă care să ne schimbe aşa
cum o face iubirea.
Ori de câte ori citesc Viaţa lui Iisus, sunt mişcat de trăsăturile vieţii Mântuitorului. Din
relatările Evangheliilor, aduse şi mai aproape de noi de paginile acestei cărţi, reiese o armonie,
o unitate de caracter cum nu putem găsi în viaţa vreunui alt om. Situaţiile contradictorii,
provocările violente sau tentaţiile subtile nu au făcut decât să confirme cele scrise de apostolul
Pavel: „Iisus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!” (Evrei 13:8). Viaţa Mântuitorului are un
ritm propriu, o energie internă, conducând în paşi tot mai grăbiţi spre marea culminaţie –
crucificarea, învierea şi înălţarea Sa. Scenele de mase, declaraţiile cutremurătoare,
manifestările publice, făcând trimiteri inconfundabile la marile acte istorice ale lui Dumnezeu –
creaţiunea, geneza poporului Israel şi exodul – sau la cele mai prestigioase instituţii ale
poporului ales – regalitatea, preoţia şi profetismul –, alternează cu dialoguri directe, de o
intensitate aproape insuportabilă, încărcate de dezvăluiri dramatice, şi cu perioade de retragere
şi singurătate care vibrează de prezenţa Celui nevăzut. Acţiuni şi cuvinte de foc, în faţa cărora
parcă şi cei din morminte se pun în mişcare, sunt urmate de scene de o simplitate atât de
derutantă şi o naturaleţe atât de umană, încât taina unirii dintre uman şi divin în fiinţa
Mântuitorului devine şi mai misterioasă.
Armonie, ritm şi energie, contraste vii, pasiune şi emoţie, acumulări şi deznodământ, idei
generoase şi trăiri autentice – nimic din ceea ce trebuie ca o viaţă să fie frumoasă nu lipseşte
din această carte. Citind Viaţa lui Iisus, pregătiţi-vă să trăiţi o experienţă a întâlnirii cu
frumuseţea, căci autoarea a invocat şi a primit har ca să scrie despre „Cel mai frumos dintre
oameni”: „Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba!” (Psalmii 45:1).
O, dar nu vă lăsaţi seduşi prea mult de armonie, ritm şi culoare. Pe paginile centrale ale
acestei cărţi, stăm faţă în faţă cu un Iisus derutant şi şocant. În cuvintele profetului Isaia,
„pentru mulţi a fost o pricină de groază – atât de schimonosită Îi era faţa, şi atât de mult se
deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne
atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de
oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El,
şi noi nu L-am băgat în seamă” (Isaia 52:14; 53:2,3). Nu putem să ne eschivăm de la această
întâlnire tulburătoare cu Purtătorul vinovăţiei noastre de moarte, şi numai credinţa ne va ajuta
să străbatem, la oarecare distanţă, drumul crucii pe care l-a urmat singur. Numai iubirea ne
va face în stare să rămânem credincioşi Celui care S-a dat morţii ca să fim siguri că vom trăi o
veşnicie alături de El.
Citind Viaţa lui Iisus, pregătiţi-vă să trăiţi o experienţă autentică de credinţă şi iubire.

Pastor Adrian Bocăneanu


PARTEA 1

PRIVIRE GENERALĂ
CAPITOLUL 1

„Dumnezeu cu noi”

Î
i vor pune numele Emanuel… «Dumnezeu cu noi».”
„Lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu” se vede „pe faţa lui Iisus Hristos”. Din zilele
veşniciei, Domnul Iisus Hristos era una cu Tatăl; El era „chipul lui Dumnezeu”, chipul
măreţiei şi maiestăţii Sale, „strălucirea slavei Lui”. Şi tocmai pentru a manifesta această
slavă a venit El în lumea noastră. El a venit pe acest pământ întunecat de păcat să
descopere lumina iubirii lui Dumnezeu, pentru a fi „Dumnezeu cu noi”. De aceea, despre El s-a
profetizat că „Îi vor pune numele Emanuel”.
Venind să locuiască aici, cu noi, Iisus avea să-L descopere pe Dumnezeu atât oamenilor, cât
şi îngerilor. El era Cuvântul lui Dumnezeu – gândul lui Dumnezeu făcut să se audă. În
rugăciunea pentru ucenicii Săi, El spunea: „Le-am făcut cunoscut Numele Tău” – „plin de
îndurare şi milostiv, îndelung răbdător, plin de bunătate şi adevăr” – „ca iubirea cu care M-ai
iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei”. Dar descoperirea aceasta n-a fost dată numai copiilor Săi de pe
pământ. Mica noastră lume este cartea de studiu a universului. Scopul minunat al harului lui
Dumnezeu, taina iubirii răscumpărătoare, constituie subiectul pe care îngerii doresc să-l
adâncească şi care va fi studiul lor de-a lungul veacurilor nesfârşite. Atât cei răscumpăraţi, cât
şi fiinţele necăzute vor descoperi în crucea lui Hristos ştiinţa şi cântecul lor. Se va vedea că
slava ce străluceşte pe faţa lui Iisus este slava iubirii care se jertfeşte pe sine. În lumina de la
Calvar se va vedea că legea iubirii care renunţă la sine este legea vieţii pentru pământ şi pentru
cer; că iubirea care „nu caută folosul său” îşi are izvorul în inima lui Dumnezeu şi că în Cel
blând şi smerit se manifestă caracterul Aceluia care locuieşte în lumina de care niciun om nu
se poate apropia.
La început, Dumnezeu era făcut cunoscut în toate lucrările creaţiunii. Hristos a fost Acela
care a întins cerurile şi a pus temeliile pământului. Mâna Lui a fost aceea care a aşezat lumile
în spaţiu şi a modelat florile câmpului. „El întăreşte munţii prin tăria Lui.” „A Lui este marea,
El a făcut-o” (Psalmii 65:6; 95:5). El a fost Cel care a umplut pământul cu frumuseţe şi
văzduhul cu cântece. Şi, pe toate lucrurile de pe pământ, din văzduh şi cer, El a scris mesajul
iubirii Tatălui.
Deşi păcatul a mânjit opera desăvârşită a lui Dumnezeu, inscripţia încă rămâne. Chiar şi
acum, toate lucrurile create proclamă gloria Celui Preaînalt. Nu este nimic, în afară de sufletul
egoist al omului, care să trăiască pentru sine. Nicio pasăre care spintecă văzduhul în zborul ei,
niciun animal care se mişcă pe pământ nu trăieşte pentru sine, ci pentru a sluji vieţii altuia.
Nu este nicio frunză a pădurii ori firicel firav de iarbă care să nu aibă de făcut o lucrare.
Fiecare copac, arbust şi frunză pulsează acel element al vieţii fără de care nici omul, nici
animalele n-ar putea trăi; iar omul şi animalele, la rândul lor, slujesc vieţuirii copacului,
arbustului şi frunzei. Florile îşi răspândesc parfumul şi îşi expun frumuseţea pentru fericirea
omenirii. Soarele îşi revarsă lumina spre a înveseli nenumăratele lumi. Oceanul, el însuşi
sursa tuturor izvoarelor şi fântânilor noastre, primeşte torentele de apă de pe întregul pământ,
dar primeşte ca să dea. Aburii care se ridică din adâncul său se transformă şi cad în ploi
pentru a uda pământul, făcându-l să încolţească şi să odrăslească.
Îngerii slavei se bucură atunci când oferă dragostea şi grija lor neobosită fiinţelor căzute şi
nesfinte. Fiinţele cereşti apelează stăruitor la inima oamenilor; ele aduc acestei lumi întunecate
lumină din curţile de sus şi, printr-o slujire stăruitoare şi plină de iubire, mişcă sufletul
omului, pentru a-l aduce pe cel pierdut în comuniune cu Hristos, legătură care este chiar mai
intimă decât cea pe care ele însele o pot cunoaşte.
Dar, lăsând la o parte toate aceste imagini nedesăvârşite, noi Îl vedem pe Dumnezeu în
Iisus. Privind la Iisus, vedem că slava Dumnezeului nostru este de a da. „Nu fac nimic de la
Mine Însumi”, zice Hristos. „Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl.”
„Eu nu caut slava Mea”, ci slava Celui ce M-a trimis (Ioan 8:28; 6:57; 8:50; 7:18). În aceste
cuvinte, se face cunoscut marele principiu, care este legea vieţii pentru univers. Domnul
Hristos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot aşa procedează
El şi în curţile cereşti, în slujirea Sa pentru toate fiinţele create: prin Fiul iubit, viaţa Tatălui se
revarsă peste toţi şi tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă şi de proslăvire, în valuri de
iubire, la Marele Izvor al tuturor. Şi astfel, prin Hristos, circuitul binefacerilor este complet,
reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieţii.
Chiar în cer, legea aceasta a fost călcată. Păcatul a luat naştere prin înălţarea de sine.
Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintâi din cer. El a căutat să câştige controlul
asupra fiinţelor cereşti, să le despartă de Creatorul lor şi să le câştige adorarea pentru sine. De
aceea, el L-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-I dorinţa de înălţare de sine. El a
căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de caracter. În felul acesta i-a
înşelat el pe îngeri. Tot aşa i-a înşelat şi pe oameni. El i-a făcut să pună la îndoială Cuvântul
lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un
Dumnezeu drept şi de o extraordinară măreţie, Satana i-a determinat să-L considere ca fiind
sever şi neiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture în rebeliune
împotriva lui Dumnezeu, şi bezna nenorocirii s-a coborât asupra lumii.
Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca
umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la
Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să
se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui
Dumnezeu. El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă. Ea nu poate fi
câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea. A-L cunoaşte pe
Dumnezeu înseamnă a-L iubi. Caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu
caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Fiinţă din tot universul.
Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face
cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară „Soarele Neprihănirii şi
tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4:2).
Planul pentru răscumpărarea noastră n-a fost un gând venit ulterior, un plan alcătuit după
căderea lui Adam. A fost o descoperire a „tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri”
(Romani 16:25). A fost o dezvăluire a principiilor care, din veacuri veşnice, sunt temelia
tronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu şi Hristos au ştiut de apostazia lui Satana şi
de căderea omului prin puterea înşelătoare a celui rău. Dumnezeu n-a ordonat ca păcatul să ia
fiinţă, dar i-a prevăzut existenţa şi a luat măsuri ca să întâmpine această teribilă situaţie. Atât
de mare a fost iubirea Sa pentru lume, încât S-a hotărât să-L dea pe unicul Său Fiu, „pentru
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).
Lucifer zisese: „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu… voi fi
ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:13,14). Dar Hristos, deşi „avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a
crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi
a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2:6,7).
Acesta a fost un sacrificiu de bunăvoie. Iisus ar fi putut rămâne alături de Tatăl. Ar fi putut
păstra gloria cerească şi închinarea îngerilor. Dar El a ales să dea sceptrul înapoi, în mâinile
Tatălui, şi să coboare de pe tronul universului, ca să poată aduce lumină celor cuprinşi de
întuneric şi viaţă celor ce pier.
Acum aproape două mii de ani, o voce cu o semnificaţie tainică s-a auzit în cer, de la tronul
lui Dumnezeu: „Iată-Mă că vin.” „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup…
Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:5-7).
În aceste cuvinte, se anunţă împlinirea scopului care fusese ascuns din veacuri veşnice.
Hristos era gata să vină în lumea noastră şi să Se întrupeze. El zicea: „Tu Mi-ai pregătit un
trup.” Dacă El S-ar fi arătat în slava Sa, pe care o avea împreună cu Tatăl înainte de a fi
lumea, noi n-am fi putut suporta lumina prezenţei Sale. Ca noi să o putem privi fără a fi
nimiciţi, manifestarea slavei Sale a fost acoperită. Divinitatea Sa a fost învăluită în corp
omenesc – slava invizibilă în chip omenesc, vizibil.
Această ţintă măreaţă fusese prefigurată prin tipuri şi simboluri. Rugul arzând, în care
Hristos i S-a arătat lui Moise, Îl descoperea pe Dumnezeu. Simbolul ales pentru a reprezenta
Divinitatea era un tufiş neînsemnat care, aparent, n-avea nicio atracţie. Acesta însă Îl
cuprindea pe Cel Infinit. Dumnezeul atotîndurător Şi-a ascuns slava într-o înfăţişare foarte
umilă, pentru ca Moise să o poată privi şi să trăiască. Tot aşa, în stâlpul de nor ziua şi în
stâlpul de foc noaptea, Dumnezeu, vorbindu-i lui Israel, le descoperea oamenilor voinţa Sa şi le
acorda harul Său. Slava lui Dumnezeu a fost acoperită şi maiestatea Sa învăluită, pentru ca
vederea slabă a oamenilor mărginiţi să le poată privi. În acelaşi mod, Hristos urma să vină în
„trupul stării noastre smerite” (Filipeni 3:21), „făcându-Se asemenea oamenilor”. În ochii lumii,
El n-avea nicio frumuseţe ca ei să-L dorească, şi totuşi El era Dumnezeu întrupat, Lumina
cerului şi a pământului. Slava Sa era învăluită, măreţia şi maiestatea Sa erau ascunse, ca El
să Se poată apropia de oamenii întristaţi şi ispitiţi.
Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: „Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în
mijlocul lor” (Exodul 25:8) şi El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul
călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenţei Sale a fost cu ei. Tot aşa, Hristos Şi-a
aşezat sălaşul în mijlocul taberei noastre omeneşti. El Şi-a întins cortul alături de corturile
oamenilor, ca El să poată locui între noi şi să ne familiarizeze cu caracterul şi viaţa Sa divină.
„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit
slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).
De când Iisus a venit să locuiască împreună cu noi, ştim că Dumnezeu cunoaşte încercările
noastre şi are compasiune pentru noi în suferinţele noastre. Fiecare fiu şi fiică a lui Adam
poate înţelege că divinul nostru Creator este prietenul păcătoşilor, deoarece în fiecare
învăţătură despre har, în fiecare făgăduinţă a bucuriei, în fiecare acţiune a iubirii, în fiecare
atracţie divină prezentată în viaţa Mântuitorului pe pământ, noi vedem pe „Dumnezeu cu noi”.
Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El susţine că este
imposibil să ascultăm de preceptele ei. El pune în sarcina Creatorului căderea primilor noştri
părinţi, cu toate nenorocirile care au rezultat din ea, determinându-i pe oameni să-L privească
pe Dumnezeu ca autor al păcatului, al suferinţei şi al morţii. Iisus a trebuit să demaşte această
înşelăciune. Ca unul dintre noi, El trebuia să dea un exemplu de ascultare. Pentru aceasta, El
a luat asupra Sa natura noastră şi a trecut prin experienţele noastre. „Prin urmare, a trebuit
să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (Evrei 2:17). Dacă noi am avea de suportat ceva ce
Iisus n-a îndurat, în acest punct, Satana ar prezenta puterea lui Dumnezeu ca fiind
insuficientă pentru noi. De aceea, Iisus „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”
(Evrei 4:15). El a îndurat toate încercările la care suntem supuşi noi. Şi El n-a exercitat în
folosul Său nicio putere care să nu ne fie oferită şi nouă în dar. Ca om, El a înfruntat ispita şi a
biruit cu puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu. El zice: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi
Legea Ta este în fundul inimii Mele” (Psalmii 40:8). În timp ce umbla din loc în loc, făcând bine
şi vindecând pe toţi cei chinuiţi de Satana, El le-a explicat oamenilor caracterul Legii lui
Dumnezeu şi natura slujirii Sale. Viaţa Sa dovedeşte că este cu putinţă ca şi noi să ascultăm
de Legea lui Dumnezeu.
Prin natura Sa omenească, Hristos a venit în legătură cu omenirea; prin divinitatea Sa, El
stăpâneşte pe tronul lui Dumnezeu. Ca Fiu al omului, El ne-a dat un exemplu de ascultare; ca
Fiul al lui Dumnezeu, El ne dă putere să ascultăm. Hristos a fost Cel care, din rugul de pe
muntele Horeb, i-a vorbit lui Moise, zicând: „EU SUNT CEL CE SUNT”… „Vei răspunde copiilor
lui Israel astfel: «Cel ce se numeşte EU SUNT m-a trimis la voi»” (Exodul 3:14). Aceasta a fost
garanţia eliberării lui Israel. De aceea, când a devenit „asemenea oamenilor”, El Însuşi a
declarat: EU SUNT. Pruncul din Betleem, blândul şi umilul Mântuitor, este Dumnezeu „arătat
în trup” (1 Timotei 3:16). Şi nouă ne spune astăzi: „EU SUNT Păstorul cel bun.” „EU SUNT
Pâinea vie.” „EU SUNT Calea, Adevărul şi Viaţa.” „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe
pământ” (Ioan 10:11; 6:51; 14:6; Matei 28:18). EU SUNT chezăşia fiecărei făgăduinţe. EU
SUNT, nu te teme! „Dumnezeu cu noi” este garanţia eliberării noastre din păcat, asigurarea
puterii noastre de a asculta de legea cerului.
Umilindu-Se pentru a lua asupra Sa natura omenească, Hristos a dat pe faţă un caracter
opus caracterului lui Satana. Dar El a coborât încă şi mai jos pe cărarea umilinţei. „La
înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă
moarte de cruce” (Filipeni 2:8). După cum marele-preot punea la o parte strălucitoarele sale
veşminte preoţeşti şi slujea în îmbrăcămintea de pânză albă a preotului obişnuit, tot aşa şi
Hristos a luat înfăţişare de serv şi a adus sacrificiul, El Însuşi fiind preotul şi tot El fiind şi
jertfa. „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.
Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El” (Isaia 53:5).
Hristos a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa cum merita
El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca
noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cu nimic. El a
suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa care era a Lui. „Prin rănile Lui
suntem tămăduiţi.”
Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a făcut chiar mai mult decât să îndrepte stricăciunile
produse de păcat. Scopul lui Satana era acela de a produce o despărţire veşnică între
Dumnezeu şi om, însă, în Hristos, ajungem mult mai strâns uniţi cu Dumnezeu decât dacă n-
am fi căzut niciodată în păcat. Luând natura noastră, Mântuitorul S-a legat de omenire cu o
legătură ce nu se va rupe niciodată. El este legat de noi pentru veşnicie. „Atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16). El L-a dat nu numai ca să poarte
păcatele noastre şi să moară ca sacrificiu pentru noi, ci El L-a oferit neamului omenesc
decăzut. Ca să ne asigure de planul Său de pace, care nu se poate schimba, Dumnezeu L-a dat
pe singurul Său Fiu să devină membru al familiei omeneşti şi să păstreze pentru totdeauna
natura Sa omenească. Aceasta era garanţia că Dumnezeu Îşi va împlini Cuvântul. „Un Copil ni
s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui.” Dumnezeu a adoptat natura
omenească în persoana Fiului Său şi a dus-o în cerul preaînalt. „Fiul omului” este Cel care are
parte la tronul universului. „Fiul omului” este Acela pe care-L vor numi: „Minunat, Sfetnic,
Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9:6). EU SUNT este Mijlocitorul între
Dumnezeu şi neamul omenesc, unindu-i prin mâinile Sale întinse. Acela care este „sfânt,
nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” nu Se ruşinează să ne numească fraţi (Evrei 7:26;
2:11). În Hristos, familia pământească şi familia cerească sunt legate. Hristos glorificat este
Fratele nostru. Cerul este învelit în corp omenesc şi neamul omenesc este strâns la sânul
Iubirii Infinite.
Dumnezeu zice despre poporul Său: „Căci ei sunt pietrele cununii împărăteşti, care vor
străluci în ţara Sa! O, cât sunt de înfloritori! Cât sunt de frumoşi!” (Zaharia 9:16,17). Măreţia
celor răscumpăraţi va fi o mărturie veşnică a îndurării lui Dumnezeu. El va arăta „în veacurile
viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Hristos Iisus”,
„pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin biserică,
înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în
Hristos Iisus, Domnul nostru” (Efeseni 2:7; 3:10,11).
Prin lucrarea de răscumpărare a lui Hristos se recunoaşte justeţea guvernării lui
Dumnezeu. Cel Atotputernic este făcut cunoscut ca fiind Dumnezeul iubirii. Acuzaţiile lui
Satana sunt respinse şi caracterul său, demascat. Niciodată rebeliunea nu se mai poate
declanşa. Niciodată păcatul nu mai poate pătrunde iarăşi în univers. Pentru veacurile veşnice,
toţi sunt asiguraţi împotriva apostaziei. Prin jertfirea de sine a iubirii, locuitorii pământului şi
ai cerului sunt legaţi de Creatorul lor cu legăturile unirii indisolubile.
Lucrarea de mântuire va fi desăvârşită. În locul unde păcatul s-a înmulţit, harul lui
Dumnezeu se înmulţeşte şi mai mult. Pământul însuşi, chiar locul acela pe care Satana îl
pretinde a fi al lui, urmează să fie nu numai răscumpărat, ci şi făcut să strălucească de slavă.
Mica noastră lume, devenită sub blestemul păcatului singura pată neagră în măreaţa Sa
creaţiune, va fi onorată mai mult decât toate celelalte lumi din universul lui Dumnezeu. Aici,
unde Fiul lui Dumnezeu a sălăşluit în corp omenesc, unde Împăratul slavei a trăit, a suferit şi
a murit – aici, când El va face toate lucrurile noi, cortul lui Dumnezeu va fi cu oamenii şi „El va
locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor”
(Apocalipsa 21:3). Iar prin veacurile nesfârşite, când cei răscumpăraţi vor umbla în lumina
Domnului, ei Îl vor preamări pentru darul Său nespus de mare – EMANUEL, „DUMNEZEU CU
NOI”.
CAPITOLUL 2

POPORUL ALES

T
imp de peste o mie de ani, poporul iudeu aşteptase venirea Mântuitorului. Acesta era
evenimentul de care iudeii îşi legaseră speranţele lor cele mai strălucite. Ei puseseră
Numele Lui în cântec şi profeţie, în slujba templului şi în rugăciunea de acasă. Şi, cu
toate acestea, la venirea Sa, ei nu L-au cunoscut. Preaiubitul cerului era pentru ei „ca un
Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire” şi n-au
văzut în El frumuseţea pentru care să-L dorească. „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit”
(Isaia 53:2; Ioan 1:11).
Cu toate acestea, Dumnezeu îi alesese pe copiii lui Israel. El îi chemase ca să păstreze între
oameni cunoaşterea Legii Sale şi a simbolurilor şi profeţiilor care arătau spre Mântuitorul. El a
dorit ca ei să devină izvoare de mântuire pentru lume. Ceea ce a fost Avraam pe pământul
pribegiei sale, ceea ce a fost Iosif în Egipt şi Daniel la curţile din Babilon, poporul evreu trebuia
să fie pentru toate naţiunile. El trebuia să li-L descopere oamenilor pe Dumnezeu.
În chemarea adresată lui Avraam, Domnul a zis: „Te voi binecuvânta… şi vei fi o
binecuvântare… şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:2,3).
Aceeaşi învăţătură a fost redată prin profeţi. Chiar după ce fusese decimat de război şi
captivitate, lui Israel i s-a dat făgăduinţa aceasta: „Rămăşiţa lui Iacov va fi în mijlocul multor
popoare ca o rouă care vine de la Domnul, ca ploaia măruntă pe iarbă, care nu se bizuie pe
nimeni şi nu atârnă de copiii oamenilor” (Mica 5:7). Cu privire la Templul din Ierusalim,
Domnul a declarat prin Isaia: „Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate
popoarele” (Isaia 56:7).
Dar israeliţii şi-au pus nădejdea într-o mărire lumească. De la in­trarea lor în ţara Canaan,
ei s-au depărtat de poruncile lui Dumnezeu şi au umblat pe căile păgânilor. În zadar le-a trimis
Dumnezeu avertizări prin profeţii Săi. În zadar au suferit pedeapsa asupririi păgâne. Orice
reformă era urmată de o şi mai profundă apostazie.
Dacă israeliţii ar fi fost credincioşi faţă de El, Dumnezeu ar fi împlinit planul Său de a le
acorda onoare şi mărire. Dacă ei ar fi umblat în căile ascultării, El le-ar fi dat „asupra tuturor
neamurilor pe care le-a făcut: întâietate în slavă, în faimă şi în măreţie”. „Toate popoarele vor
vedea”, zicea Moise, „că tu porţi Numele Domnului şi se vor teme de tine.” „Popoarele care vor
auzi vorbindu-se de toate aceste legi vor zice: «Acest neam mare e un popor cu totul înţelept şi
priceput»” (Deuteronomul 26:19; 28:10; 4:6). Dar, din cauza necredinţei lor, planul lui
Dumnezeu n-a putut fi adus la îndeplinire decât prin necontenite situaţii de restrişte şi de
umilire.
Ei au fost duşi ca robi în Babilon şi împrăştiaţi prin ţările păgânilor. În suferinţe, mulţi şi-au
reînnoit credincioşia faţă de legământul Său. Atunci când ei îşi agăţau harpele în sălcii şi
plângeau pentru templul cel sfânt, care era pustiit, lumina adevărului se revărsa prin ei şi
cunoştinţa de Dumnezeu se răspândea printre naţiuni. Sistemele păgâne de sacrificiu erau o
pervertire a sistemului pe care-l rânduise Dumnezeu şi mulţi păzitori sinceri ai ritualurilor
păgâne învăţau de la evrei însemnătatea serviciului poruncit de Dumnezeu şi, prin credinţă, se
prindeau de făgăduinţa unui Mântuitor.
Mulţi dintre cei exilaţi au fost persecutaţi. Nu puţini şi-au pierdut viaţa din cauza refuzului
lor de a călca Sabatul şi de a ţine sărbătorile păgâneşti. Cum cei idolatri erau porniţi să
distrugă adevărul, Domnul i-a adus pe servii Săi faţă în faţă cu împăraţii şi cârmuitorii, pentru
ca ei şi poporul lor să poată primi lumina. În repetate rânduri, monarhii cei mari au fost
determinaţi să proclame supremaţia Dumnezeului căruia I se închinau robii lor evrei.
În timpul captivităţii babiloniene, israeliţii au fost vindecaţi pe deplin de închinarea la
chipuri cioplite. În decursul secolelor care au urmat, ei au suferit din cauza asupririi din
partea vrăjmaşilor păgâni, până când s-au convins pe deplin că prosperitatea lor depindea de
ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Dar, la foarte mulţi dintre ei, ascultarea nu era pornită din
dragoste. Motivul era egoismul. Ei aduceau lui Dumnezeu o slujire de formă, ca mijloc de a
ajunge la măreţie naţională. Ei nu au ajuns lumina lumii, ci s-au izolat de lume ca să scape de
primejdia idolatriei. În îndrumările date prin Moise, Dumnezeu pusese restricţii în ce priveşte
legătura lor cu cei idolatri, dar învăţătura aceasta fusese greşit interpretată. Ea avea ca scop
să-i ferească de a se deda la practicile păgânilor. Însă aceasta a fost folosită ca să ridice un zid
de despărţire între Israel şi toate celelalte neamuri. Iudeii considerau Ierusalimul ca fiind cerul
lor şi erau foarte geloşi ca nu cumva Domnul să arate milă faţă de neamuri.
După întoarcerea din Babilon, s-a acordat mare atenţie învăţământului religios.
Pretutindeni în ţară, s-au clădit sinagogi în care legea era explicată de preoţi şi cărturari. S-au
întemeiat şi şcoli care, pe lângă meserii şi ştiinţe, se ocupau cu predarea principiilor
neprihănirii. Dar aceste instituţii s-au schimbat în rău. În timpul captivităţii, mulţi primiseră
idei şi obiceiuri păgâneşti, şi acestea erau introduse în serviciul lor divin. În multe lucruri, ei s-
au conformat practicilor idolatrilor.
Deoarece se depărtaseră de Dumnezeu, iudeii au pierdut din vedere în mare măsură
învăţătura cu privire la slujbele ceremoniale. Aceste servicii fuseseră instituite de Însuşi
Domnul Hristos. În fiecare parte era un simbol al Său, şi acest serviciu fusese plin de vitalitate
şi frumuseţe spirituală. Dar iudeii au pierdut viaţa spirituală din ceremoniile lor şi s-au agăţat
de forme moarte. Ei s-au încrezut în sacrificii şi practici ceremoniale, în loc să se încreadă în
Acela spre care ele arătau. Pentru a pune ceva în locul celor pe care le pierduseră, preoţii şi
rabinii au înmulţit cu de la sine putere cerinţele de împlinire a formelor; dar, cu cât acestea
deveneau mai aspre, cu atât mai puţin se manifesta iubirea faţă de Dumnezeu. Ei îşi măsurau
sfinţenia după mulţimea ceremoniilor lor, în timp ce inimile lor erau pline de îngâmfare şi
ipocrizie.
Cu toată minuţiozitatea şi povara prescripţiilor formale, era cu neputinţă să se respecte
legea. Cei care doreau să-I servească lui Dumnezeu şi care încercau să ţină învăţăturile
rabinice se chinuiau sub o grea povară. Ei nu puteau găsi odihnă din cauza mustrărilor unei
conştiinţe frământate. În felul acesta, Satana lucra să-i descurajeze pe oameni, să diminueze
înţelegerea lor despre caracterul lui Dumnezeu şi să atragă dispreţul asupra credinţei lui
Israel. El spera să-şi dovedească afirmaţiile pe care le-a făcut atunci când s-a revoltat în ceruri
– că cerinţele lui Dumnezeu sunt nedrepte şi nu pot fi ascultate. Chiar Israel, zicea el, nu
respectă legea.
Deşi doreau venirea lui Mesia, iudeii nu înţelegeau cu adevărat misiunea Sa. Ei nu căutau
izbăvirea din robia păcatului, ci eliberarea de sub romani. Ei Îl aşteptau pe Mesia să vină ca un
cuceritor, să sfărâme puterea asupritorului şi să-l înalţe pe Israel în poziţia de autoritate
universală. În felul acesta, se pregătea calea ca ei să-L lepede pe Mântuitorul.
În timpul când S-a născut Hristos, naţiunea era iritată din cauza dominaţiei asupritorilor
străini şi se măcina în lupte interne. Iudeilor li se îngăduise să menţină forma unei guvernări
separate, dar nimic nu putea să ascundă faptul că ei erau sub jugul roman sau să-i facă să fie
mulţumiţi cu limitarea puterii lor. Romanii pretindeau dreptul de a-l numi şi a-l schimba pe
marele-preot, iar acest post era deseori obţinut prin fraudă, prin mită şi chiar prin crimă. În
felul acesta, preoţimea devenea din ce în ce mai coruptă. Preoţii încă aveau mare putere, dar o
foloseau în scopuri egoiste şi pentru profit material. Oamenii erau siliţi să asculte de cerinţele
lor nemiloase şi li se impuneau şi biruri mari de către romani. Această stare de lucruri a
generat o nemulţumire generală. Izbucnirile de revoltă ale gloatelor erau frecvente. Lăcomia şi
violenţa, neîncrederea şi apatia spirituală măcinau însăşi inima naţiunii.
Ura faţă de romani şi îngâmfarea naţională şi spirituală îi determinau pe iudei să se ţină cu
străşnicie de formele lor de închinare. Preoţii căutau să-şi menţină numele de oameni sfinţi,
prin aceea că acordau o scrupuloasă atenţie ceremoniilor religioase. Oamenii, în întunericul şi
asuprirea în care se găseau şi având cârmuitori setoşi de putere, tânjeau după venirea Aceluia
care avea să-i înfrângă pe vrăjmaşii lor şi să refacă împărăţia lui Israel. Ei studiaseră profeţiile,
dar fără pătrundere spirituală. În felul acesta, ei au trecut cu vederea acele texte biblice care
arătau umilinţa lui Hristos la prima Sa venire şi le-au aplicat greşit pe cele care vorbeau despre
slava Sa la a doua venire. Îngâmfarea le-a întunecat înţelegerea. Ei au interpretat profeţia
potrivit cu dorinţele lor egoiste.
CAPITOLUL 3

„ÎMPLINIREA VREMII”

C
ând a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său… ca să răscumpere pe cei
ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (Galateni 4:4,5).
Venirea Mântuitorului a fost prevestită în Eden. Când au auzit prima dată
făgăduinţa, Adam şi Eva aşteptau să se împlinească în foarte scurt timp. Ei au primit cu
mare bucurie pe primul lor născut, sperând că el ar putea fi Eliberatorul. Dar împlinirea
făgăduinţei a întârziat. Cei care au primit-o pentru prima dată au murit fără să-i vadă
împlinirea. Începând de la Enoh, făgăduinţa a fost repetată prin patriarhi şi profeţi, păstrând
vie nădejdea arătării Sale, dar, cu toate acestea, El nu a venit. Profeţia lui Daniel descoperea
timpul venirii Sale, dar nu toţi au interpretat corect solia. Veacurile au trecut unul după altul;
glasurile prorocilor au tăcut. Mâna opresorului apăsa greu asupra lui Israel şi mulţi erau gata
să zică: „Zilele se lungesc şi toate vedeniile rămân neîmplinite” (Ezechiel 12:22).
Dar, ca şi stelele în vastul circuit al drumului rânduit lor, planurile lui Dumnezeu nu
cunosc nici grabă şi nici întârziere. Prin simbolurile marii întunecimi şi ale cuptorului
fumegând, Dumnezeu îi descoperise lui Avraam robia lui Israel în Egipt şi declarase că timpul
rămânerii lui va fi de patru sute de ani. „Pe urmă”, zisese El, „va ieşi de acolo cu mari bogăţii”
(Geneza 15:14). Împotriva acestui cuvânt a luptat în zadar toată puterea mândrului imperiu al
lui Faraon. „Tocmai în ziua aceea”, rânduită de făgăduinţa lui Dumnezeu, „toate oştirile
Domnului au ieşit din ţara Egiptului” (Exodul 12:41). Tot astfel fusese hotărât în sfatul ceresc
ceasul primei veniri a Domnului Hristos. Când marele orologiu al vremii a indicat ceasul acela,
Iisus S-a născut în Betleem.
„Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.” Providenţa divină
îndrumase mişcările naţiunilor, precum şi torentul pasiunilor şi influenţei omeneşti, până când
lumea a fost gata pentru venirea Mântuitorului. Naţiunile erau unite sub o singură cârmuire.
O singură limbă se vorbea aproape peste tot, fiind pretutindeni recunoscută ca limbă literară.
Iudeii împrăştiaţi în toate ţările se adunau la Ierusalim pentru sărbătorile anuale. Când se
întorceau în locurile pe unde trăiau, ei puteau să răspândească în toată lumea vestea despre
venirea Mântuitorului.
În vremea aceea, sistemele religioase ale păgânismului îşi pierdeau influenţa asupra
poporului. Oamenii erau sătui de mituri şi de ceremonii fastuoase, dar deşarte. Ei tânjeau
după o religie care să le mulţumească inima. Atunci când lumina adevărului părea că
dispăruse dintre oameni, existau totuşi suflete care căutau lumină şi care erau pline de griji şi
întristare. Ele însetau după o cunoaştere a viului Dumnezeu, după asigurarea în ce priveşte
viaţa de dincolo de mormânt.
Deoarece iudeii se despărţiseră de Dumnezeu, credinţa se întunecase şi speranţa aproape
încetase de a mai lumina viitorul. Cuvintele prorocilor erau neînţelese. Pentru mulţimi de
oameni, moartea era o taină îngrozitoare – dincolo de ea, nesiguranţă şi întuneric. Nu numai
plânsetul amar al mamelor din Betleem a ajuns la profet prin veacuri, ci şi strigătul din inima
imensă a omenirii – glasul auzit în Rama, „plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii şi nu
voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau” (Matei 2:18). În „ţinutul umbrelor şi al morţii”,
oamenii şedeau nemângâiaţi. Cu ochii plini de dor, aşteptau venirea Eliberatorului, când
întunericul avea să fie înlăturat şi taina viitorului să fie limpezită.
În afara naţiunii iudaice, au existat bărbaţi care au prevestit ivirea unui învăţător
dumnezeiesc. Oamenii aceştia cercetau adevărul şi lor le-a fost împărtăşit Spiritul Inspiraţiei
divine. Asemenea învăţători s-au ridicat unul după altul, ca stelele pe cerul întunecat.
Cuvintele lor profetice aprinseseră nădejdea în inimile miilor de oameni dintre neamuri.
De sute de ani, Biblia fusese tradusă în limba greacă, pe atunci vorbită de toţi în întreg
Imperiul Roman. Iudeii erau răspândiţi pretutindeni şi aşteptarea lor după venirea lui Mesia
era, într-o oarecare măsură, împărtăşită de neamuri. Printre cei pe care iudeii îi numeau
păgâni, erau şi oameni care înţelegeau mai bine profeţiile biblice cu privire la Mesia decât
învăţătorii lui Israel. Erau unii care aveau speranţa în venirea Sa ca eliberator de sub robia
păcatului. Filozofii timpului se străduiau să pătrundă tainele din învăţătura şi ritualurile
iudaice. Dar bigotismul iudeilor împiedica răspândirea luminii. Urmărind menţinerea separării
dintre ei şi celelalte naţiuni, ei nu erau dispuşi să împărtăşească şi altora cunoştinţa pe care
încă o aveau cu privire la serviciile simbolice. Adevăratul Tălmăcitor trebuia să vină. Acela pe
care Îl simbolizau toate aceste reprezentări trebuia să explice însemnătatea lor.
Prin natură, prin tipuri şi simboluri, prin patriarhi şi profeţi, Dumnezeu vorbise lumii.
Trebuia ca învăţăturile să le fie date oamenilor în limbaj omenesc. Solul legământului trebuia
să vorbească. Glasul Său trebuia să fie auzit în templul Său. Hristos trebuia să vină şi să
exprime cuvinte care să fie înţelese cât se poate de limpede şi pe deplin. El, autorul adevărului,
trebuia să separe adevărul de pleava învăţăturilor omeneşti, care îl făceau fără niciun efect.
Principiile guvernării lui Dumnezeu şi planul de mântuire trebuiau să fie clar lămurite.
Învăţăturile Vechiului Testament trebuiau să fie în întregime prezentate în faţa oamenilor.
Printre iudei, se aflau totuşi suflete statornice, urmaşi ai aceluiaşi neam sfânt prin care
fusese păstrată cunoaşterea de Dumnezeu. Aceştia aşteptau încă nădejdea făgăduinţei făcute
strămoşilor. Ei îşi întăreau credinţa, cercetând asigurarea dată prin Moise: „Domnul,
Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un proroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot
ce vă va spune” (Faptele 3:22). De asemenea, ei citeau cum Dumnezeu Îl va unge pe Acela care
avea să aducă veşti bune celor nenorociţi, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să vestească
robilor slobozenia şi să vestească un an de îndurare al Domnului (Isaia 61:1,2). Ei citeau cum
El „va aşeza dreptatea pe pământ”, cum „ostroavele vor nădăjdui în legea Lui”, cum „neamuri
vor umbla în lumina ta, şi împăraţi în strălucirea razelor tale” (Isaia 42:4; 60:3).
Cuvintele rostite de Iacov înainte de a muri i-au umplut de nădejde: „Toiagul de domnie nu
se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo” (Geneza
49:10). Puterea slăbită a lui Israel dovedea că venirea lui Mesia era aproape. Profeţia lui Daniel
descria gloria domniei Sale peste o împărăţie care trebuia să urmeze după toate împărăţiile
pământeşti; şi profetul spunea: „Ea însăşi va dăinui veşnic” (Daniel 2:44). În timp ce puţini
înţelegeau natura misiunii lui Hristos, exista o nădejde larg răspândită că va veni un prinţ
puternic, care avea să-Şi stabilească împărăţia în Israel şi să fie eliberatorul naţiunilor.
Împlinirea vremii venise. Omenirea, decăzând tot mai mult în decursul veacurilor de
neascultare, striga după venirea Mântuitorului. Satana se străduia să adâncească şi să facă de
netrecut prăpastia dintre pământ şi cer. Prin neadevărurile lui, el îi încurajase pe oameni la
păcat. Intenţia lui era de a face să înceteze răbdarea lui Dumnezeu şi de a stinge iubirea Sa
faţă de om, aşa încât El să abandoneze lumea, lăsând-o sub jurisdicţia satanică.
Satana căuta să îndepărteze de la oameni cunoaşterea despre Dumnezeu, să le abată
atenţia de la Templul lui Dumnezeu şi astfel să-şi statornicească propria împărăţie. Lupta lui
pentru supremaţie păruse a fi aproape încununată de succes. Este adevărat că în fiecare
generaţie Dumnezeu a avut reprezentanţii Săi. Chiar şi între păgâni, erau oameni prin care
Hristos lucra pentru a-i ridica din starea lor decăzută pe cei ajunşi în mocirla păcatului. Dar
oamenii aceştia erau dispreţuiţi şi urâţi. Mulţi dintre ei au suferit o moarte violentă. Umbra
întunecată pe care Satana o aruncase asupra lumii devenea din ce în ce mai adâncă şi tot mai
adâncă.
Prin păgânism, timp de veacuri, Satana îi îndepărtase pe oameni de la Dumnezeu, dar
biruinţa lui cea mare o câştigase prin pervertirea credinţei lui Israel. Contemplându-şi propriile
idei şi închinându-se la ele, păgânii pierduseră cunoaşterea de Dumnezeu şi deveniseră tot mai
corupţi. Tot astfel s-au petrecut lucrurile şi cu Israel. Principiul că omul se poate mântui prin
faptele sale stă la baza oricărei religii păgâne şi acum devenise şi principiul religiei iudaice.
Satana îl inspirase şi oriunde se păstrează acest principiu, oamenii nu mai au nici o piedică în
faţa păcatului.
Solia mântuirii li se vesteşte oamenilor prin fiinţe omeneşti. Dar iudeii căutaseră să
monopolizeze adevărul, care este viaţa veşnică. Ei îngrămădiseră mana vie, şi aceasta se
stricase. Religia pe care au încercat să o păstreze numai pentru ei le-a devenit un blestem. Ei
L-au jefuit pe Dumnezeu de slava Sa şi au înşelat lumea prin contrafacerea Evangheliei. Ei au
refuzat să se predea lui Dumnezeu pentru salvarea lumii şi au devenit agenţi ai lui Satana
pentru distrugerea ei.
Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul şi temelia adevărului deveniseră
reprezentanţii lui Satana. Ei făceau lucrarea pe care el dorea ca ei să o facă, ajungând să
reprezinte greşit caracterul lui Dumnezeu şi să determine lumea să-L considere ca fiind un
tiran. Chiar şi preoţii care slujeau în templu pierduseră din vedere însemnătatea serviciului pe
care îl îndeplineau. Ei încetaseră să privească dincolo de simbol, la lucrul pe care acesta îl
reprezenta. Când aduceau darurile de jertfă, se comportau ca nişte actori într-o piesă de
teatru. Actele ceremoniale, pe care Însuşi Dumnezeu le instituise, erau transformate în
mijloace de a orbi mintea şi de a împietri inima. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru om
prin mijloacele acestea. Întregul sistem trebuia să fie desfiinţat.
Înşelăciunea păcatului ajunsese la culme. Toate mijloacele de a strica sufletele oamenilor
fuseseră puse la lucru. Privind la lumea noastră, Fiul lui Dumnezeu a văzut suferinţă şi
mizerie. Cu milă, El a văzut cum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui Satana. El privea
cu compătimire la aceia care erau corupţi, ucişi şi pierduţi. Ei îşi aleseseră un conducător care
i-a pus în lanţuri la carul lui. Deznădăjduiţi şi înşelaţi, ei îşi continuau drumul într-o jalnică
procesiune spre ruină veşnică – spre o moarte în care nu mai este speranţă de viaţă, spre o
noapte în care nu mai apare dimineaţa. Agenţii satanici intraseră în oameni. Trupul fiinţelor
omeneşti, făcut pentru a fi un locaş al lui Dumnezeu, devenise un locaş al demonilor.
Simţurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor erau influenţate de agenţi supranaturali,
prin satisfacerea celor mai josnice plăceri. Pe chipurile oamenilor se imprima chiar pecetea
demonilor. Feţele oamenilor reflectau expresia legiunilor celui rău, de care erau posedaţi.
Aceasta era perspectiva pe care o vedea Mântuitorul lumii. Ce privelişte pentru Infinita
Puritate!
Păcatul devenise o ştiinţă, iar viciul era consacrat ca o parte a religiei. Răzvrătirea îşi
înfipsese rădăcinile adânc în inimă, iar vrăjmăşia omului era foarte puternică împotriva
cerului. S-a demonstrat în faţa universului că, despărţită de Dumnezeu, omenirea nu poate fi
înălţată. Un nou element de viaţă şi putere trebuia să fie dat de Acela care a făcut lumea.
Cu mare interes, lumile necăzute aşteptau să vadă cum Iehova Se ridică şi-i nimiceşte pe
locuitorii pământului. Dar, dacă Dumnezeu ar fi făcut lucrul acesta, Satana ar fi fost gata să-şi
pună în aplicare planul de a-şi asigura supunerea fiinţelor cereşti. El declarase că principiile
de guvernare ale lui Dumnezeu fac imposibilă iertarea. Dacă lumea ar fi fost distrusă, el ar fi
pretins că acuzaţiile lui s-au dovedit adevărate. El era gata să arunce blamul asupra lui
Dumnezeu şi să răspândească spiritul său de rebeliune în lumile de sus. Dar, în loc să
distrugă lumea, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să o salveze. Deşi corupţia şi dispreţul faţă
de Dumnezeu se puteau vedea pretutindeni pe acest pământ înstrăinat, s-a prevăzut o cale
pentru refacerea lui. Chiar în momentul decisiv, când se părea că Satana era pe punctul de a
triumfa, Fiul lui Dumnezeu a venit cu solia harului divin. Iubirea lui Dumnezeu faţă de neamul
omenesc decăzut se manifestase în orice generaţie şi în orice clipă. În pofida răutăţii oamenilor,
semnele îndurării divine se arătaseră fără încetare. Şi, când a venit împlinirea vremii,
Divinitatea a fost glorificată prin aceea că a turnat asupra lumii un potop de har vindecător,
care niciodată nu avea să fie oprit sau retras până când planul de mântuire nu avea să fie
împlinit.
Satana jubila pentru că reuşise să strice chipul lui Dumnezeu în om. Însă atunci a venit
Iisus să refacă în om chipul Creatorului său. Nimeni altul în afară de Hristos nu putea
remodela caracterul care a fost ruinat de păcat. El a venit să alunge demonii care puseseră
stăpânire pe voinţa omului. El a venit să ne ridice din ţărână, să refacă, după modelul
caracterului Său dumnezeiesc, caracterul nostru stricat şi să-l înfrumuseţeze cu propria Sa
glorie.
PARTEA 2

PRIMII PAȘI
CAPITOLUL 4

„VI S-A NĂSCUT


UN MÂNTUITOR”

Î
mpăratul slavei S-a umilit nespus pentru a îmbrăca natura omenească. Mediul pământesc
în care a trăit era neprielnic şi respingător. Slava Sa a fost acoperită, pentru ca maiestatea
înfăţişării Sale să nu devină un punct de atracţie. El a evitat orice strălucire exterioară.
Bogăţiile, onoarea lumească şi mărirea omenească niciodată nu pot să salveze un suflet de
la moarte; Iisus a avut grijă ca nicio atracţie de natură pământească să nu-i determine pe
oameni să se adune în jurul Său. Numai frumuseţea adevărului ceresc trebuia să-i atragă pe
aceia care aveau să-L urmeze. Caracterul lui Mesia fusese prevestit cu mult timp înainte în
profeţie şi El dorea ca oamenii să-L primească pe temeiul mărturiei Cuvântului lui Dumnezeu.
Îngerii se minunară de măreţul plan al răscumpărării. Ei urmăreau să vadă cum avea să-L
primească poporul lui Dumnezeu pe Fiul Său, îmbrăcat în haina naturii omeneşti. Îngeri
cereşti au coborât în ţara poporului ales. Alte naţiuni se ţineau de legende şi se închinau la
dumnezei falşi. În ţara unde se descoperise slava lui Dumnezeu şi unde strălucise lumina
profeţiei, au venit îngerii. Ei au mers nevăzuţi la Ierusalim, la cei rânduiţi să explice profeţiile
sfinte şi la slujitorii casei lui Dumnezeu. Deja lui Zaharia, preotul, în timp ce slujea la altar, i
se vestise apropiata venire a lui Hristos. Deja înainte-mergătorul era născut, iar misiunea sa
era dovedită prin minuni şi profeţie. Vestea despre naşterea lui şi despre minunata
însemnătate a misiunii lui se răspândise pretutindeni. Cu toate acestea, Ierusalimul nu se
pregătea să-şi primească Mântuitorul.
Solii cereşti priveau cu uimire la nepăsarea acestui popor, pe care Dumnezeu îl chemase să
transmită lumii lumina adevărului sfânt. Naţiunea iudaică fusese păstrată ca martoră că
Hristos trebuia să Se nască din seminţia lui Avraam şi din neamul lui David, dar, cu toate
acestea, oamenii nu ştiau că venirea Lui era acum apropiată. În templu, sacrificiul de
dimineaţă şi de seară arăta zilnic spre Mielul lui Dumnezeu, dar nici aici nu se făcea nicio
pregătire pentru primirea Sa. Preoţii şi învăţătorii naţiunii nu ştiau că cel mai mare eveniment
al veacurilor era gata să aibă loc. Ei îşi repetau rugăciunile fără înţeles şi îndeplineau
ritualurile închinării pentru a fi văzuţi de oameni, dar, în goana lor după bogăţii şi onoruri
lumeşti, nu erau pregătiţi pentru arătarea lui Mesia. Aceeaşi indiferenţă stăpânea toată ţara lui
Israel. Inimile egoiste şi lumeşti nu erau mişcate de bucuria care făcea să tresalte tot cerul.
Doar câţiva doreau cu ardoare să-L vadă pe Cel Nevăzut. Acestora le-a fost trimisă solia
cerească.
Îngerii i-au însoţit pe Iosif şi pe Maria în timp ce călătoreau de la căminul lor din Nazaret
până la cetatea lui David. Decretul Romei imperiale pentru înscrierea oamenilor din vastul ei
cuprins se extindea până la cei ce locuiau printre dealurile Galileei. După cum, pe vremuri,
Cirus fusese chemat la tronul imperiului universal, ca să-i poată pune în libertate pe captivii
Domnului, tot astfel Cezar August a fost făcut mijlocul pentru îndeplinirea planului lui
Dumnezeu de a o aduce pe mama lui Iisus la Betleem. Ea era din neamul lui David, şi Fiul lui
David trebuia să Se nască în cetatea lui David. Din Betleem, zicea profetul, „va ieşi Cel ce va
stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele
veşniciei” (Mica 5:2). Dar, în cetatea neamului lor împărătesc, Iosif şi Maria nu au fost
recunoscuţi sau onoraţi. Obosiţi şi fără adăpost, ei au străbătut tot drumul îngust, de la poarta
cetăţii până la extremitatea de răsărit a oraşului, căutând în zadar loc de odihnă pentru
noapte. Pentru ei nu s-a găsit nicio cameră la hanul aglomerat. În cele din urmă, ei au găsit
refugiu într-un adăpost rudimentar, pentru animale, şi aici S-a născut Mântuitorul lumii.
Oamenii nu ştiau lucrul acesta, dar vestea a umplut cerul de bucurie. Cu un interes tot mai
profund şi mai călduros, fiinţele sfinte din lumea luminii erau atrase spre pământ. Lumea
întreagă era mai strălucitoare datorită prezenţei Sale. Deasupra dealurilor Betleemului s-a
adunat o mulţime imensă de îngeri. Ei aşteptau semnalul pentru a aduce lumii vestea cea
bună. Dacă ar fi fost credincioşi în răspunderea încredinţată lor, conducătorii lui Israel ar fi
putut să aibă parte de bucuria de a vesti naşterea lui Iisus. Dar acum ei au fost lăsaţi la o
parte.
Dumnezeu declară: „Voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat” (Isaia
44:3). „Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric” (Psalmii 112:4). Acelora care caută
lumina şi care o acceptă cu bucurie, le vor răsări razele strălucitoare de la tronul lui
Dumnezeu.
Pe câmpiile unde tânărul David îşi condusese turma, păstorii încă mai vegheau în timpul
nopţii. În orele acelea de linişte, ei vorbeau unul cu altul despre Mântuitorul făgăduit şi se
rugau pentru venirea Împăratului pe tronul lui David. „Şi iată că un înger al Domnului s-a
înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare.
Dar îngerul le-a zis: «Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru
tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos,
Domnul».”
La cuvintele acestea, privelişti de slavă inundă inimile păstorilor care ascultă. A venit
Eliberatorul lui Israel! Putere, mărire, triumf sunt legate de venirea Sa. Dar îngerul trebuie să-i
pregătească pentru a-L recunoaşte pe Mântuitorul lor în sărăcie şi umilinţă. „Iată semnul după
care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”
Solul ceresc le liniştise temerile. Le spusese cum să-L găsească pe Iisus. Cu delicată
consideraţie faţă de slăbiciunea lor omenească, le dăduse timp să se deprindă cu strălucirea
divină. Apoi bucuria şi slava nu mai puteau să fie ascunse. Toată câmpia a fost luminată de
puternica strălucire a oştirilor lui Dumnezeu. Pământul a tăcut, iar cerul s-a plecat să asculte
imnul:

„Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte


Şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!”

O, dacă familia omenească ar putea recunoaşte astăzi imnul acesta! Declaraţia făcută
atunci, imnul cântat atunci vor creşte până la încheierea vremii şi vor răsuna până la
marginile pământului. Când Soarele Neprihănirii va răsări cu vindecarea sub aripile Sale,
cântecul acesta va fi repetat de glasul unei mari mulţimi, ca vuietul unor ape multe, zicând:
„Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească” (Apocalipsa
19:6).
După ce îngerii au dispărut, lumina s-a stins şi umbrele nopţii au căzut din nou pe
dealurile Betleemului. Dar în mintea păstorilor a rămas cel mai strălucitor tablou văzut
vreodată de ochi omeneşti. „După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, păstorii
au zis unii către alţii: «Haidem să mergem până la Betleem şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a
făcut cunoscut Domnul». S-au dus în grabă şi au găsit pe Maria, pe Iosif şi Pruncul culcat în
iesle.”
Plecând de acolo cuprinşi de mare bucurie, au început să vestească lucrurile pe care le-au
văzut şi le-au auzit. „Toţi cei ce i-au auzit s-au mirat de cele ce le spuneau păstorii. Maria
păstra toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei. Şi păstorii s-au întors, slăvind şi
lăudând pe Dumnezeu.”
Cerul şi pământul nu sunt astăzi mai departe unul de altul decât atunci când păstorii
ascultau cântecul îngerilor. Omenirea este încă tot aşa de mult obiectul grijii cerului ca atunci
când oamenii simpli, cu ocupaţii obişnuite, au întâlnit îngeri în miezul zilei şi au vorbit cu solii
cereşti prin vii şi pe câmpii. Cerul poate fi foarte aproape de noi pe drumurile obişnuite ale
vieţii. Îngeri din locuri cereşti vor sprijini paşii acelora care vin şi merg la porunca lui
Dumnezeu.
Faptul petrecut la Betleem este un subiect inepuizabil. În el este ascuns „adâncul bogăţiei,
înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu” (Romani 11:33). Admirăm sacrificiul Mântuitorului, care
a schimbat tronul cerului cu staulul şi tovărăşia îngerilor sfinţi cu vitele din grajd. Îngâmfarea
omenească şi mulţumirea de sine se simt mustrate în prezenţa Sa. Dar acesta n-a fost decât
începutul iubirii Sale minunate. Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără
margini să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Iisus a
luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca
orice copil al lui Adam, El Şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. Care erau
consecinţele acestea se poate vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o
ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile şi ispitele şi să ne ofere un exemplu de o viaţă
fără păcat.
În cer, Satana Îl urâse pe Hristos pentru poziţia Sa la tronul lui Dumnezeu. L-a urât şi mai
mult atunci când el însuşi a fost înlăturat. L-a urât pe Acela care Se legase să-i răscumpere pe
păcătoşi. Cu toate acestea, în lumea în care Satana se pretindea stăpân, Dumnezeu I-a
îngăduit Fiului Său să vină ca un prunc slab, supus slăbiciunii omeneşti. El I-a îngăduit să
dea piept cu primejdiile vieţii la fel ca oricare om, să ducă lupta vieţii aşa cum trebuie să o
ducă orice vlăstar omenesc, cu riscul de a da greş şi a pierde veşnicia.
Inima oricărui tată pământesc veghează asupra fiului său. El priveşte faţa copilaşului său şi
tremură la gândul primejdiei pentru viaţa acestuia. El doreşte din toată inima să ferească
scumpa lui odraslă de puterea lui Satana, să-l ţină departe de ispite şi luptă. Pentru a înfrunta
o luptă şi mai înverşunată şi un risc mult mai înfricoşător, Dumnezeu a dat pe singurul Său
Fiu, pentru ca în felul acesta cărarea vieţii să poată fi făcută sigură pentru copilaşii noştri. Aici
este iubirea! Minunează-te, cerule, şi rămâi încremenit, pământule!
CAPITOLUL 5

CONSACRAREA

L
a aproximativ patruzeci de zile după naşterea lui Hristos, Iosif şi Maria L-au dus la
Ierusalim, să-L înfăţişeze înaintea Domnului şi să aducă jertfă. Acest lucru era în
conformitate cu legea iudaică şi, ca înlocuitor al omului, Hristos trebuia să Se conformeze
în totul legii. El fusese deja supus ritualului circumciziunii, ca o asigurare că Se va
supune legii.
Ca jertfă din partea mamei, legea cerea un miel de un an ca ardere-de-tot şi un porumbel
tânăr sau o turturea ca jertfă pentru păcat. Dar legea prevedea că, dacă erau prea săraci ca să
aducă un miel, părinţii puteau aduce o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, unul
pentru arderea de tot, iar celălalt ca jertfă pentru păcat.
Darurile aduse Domnului trebuiau să fie fără cusur. Aceste daruri Îl reprezentau pe Hristos,
de unde rezultă clar că Iisus Însuşi nu avea niciun defect fizic. El era „Mielul fără cusur şi fără
prihană” (1 Petru 1:19). Făptura Sa nu era desfigurată de vreun defect. Corpul Său era
puternic şi sănătos. Şi, în tot timpul vieţii Sale, a trăit în conformitate cu legile naturale. Atât
fizic, cât şi spiritual, El a fost un exemplu de ceea ce vrea Dumnezeu să fie oamenii, prin
ascultare de legile Sale.
Consacrarea întâiului născut îşi avea originea în timpurile cele mai îndepărtate. Dumnezeu
făgăduise să-L dea pe Întâiul născut al cerului pentru a-i salva pe păcătoşi. Acest dar trebuia
să fie recunoscut în fiecare familie prin consacrarea întâiului născut. El trebuia să fie devotat
slujbei de preot, ca reprezentant al lui Hristos printre oameni.
În timpul eliberării lui Israel din Egipt, consacrarea întâiului născut a fost din nou
poruncită. Atunci când fiii lui Israel erau robi la egipteni, Domnul i-a poruncit lui Moise să
meargă la Faraon, împăratul Egiptului, şi să-i spună: „Aşa vorbeşte Domnul: «Israel este fiul
Meu, întâiul Meu născut. Îţi spun: Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei
să-l laşi să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut»” (Exodul 4:22,23).
Moise a transmis solia încredinţată, dar răspunsul îngâmfatului împărat suna astfel: „Cine
este Domnul, ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi
nu voi lăsa pe Israel să plece” (Exodul 5:2). Domnul a lucrat pentru poporul Său prin semne şi
minuni, trimiţând judecăţi grele asupra lui Faraon. În cele din urmă, îngerului pierzător i s-a
poruncit să-i ucidă pe întâii născuţi ai egiptenilor şi ai vitelor lor. Ca să fie cruţaţi, israeliţilor li
s-au dat instrucţiuni să ungă uşorii uşilor cu sângele unui miel înjunghiat. Fiecare casă
trebuia să poarte semnul acesta, pentru ca, atunci când venea să-şi îndeplinească misiunea de
nimicire, îngerul să poată trece pe lângă casele israeliţilor.
După trimiterea acestei judecăţi asupra Egiptului, Domnul i-a spus lui Moise: „Pune-Mi
deoparte, ca sfânt, pe orice întâi născut… atât dintre oameni, cât şi dintre dobitoace: este al
Meu.” „Căci orice întâi născut este al Meu; în ziua când am lovit pe toţi întâii născuţi din ţara
Egiptului, Mi-am închinat Mie pe toţi întâii născuţi din Israel, atât din oameni, cât şi din
dobitoace: ei vor fi ai Mei. Eu sunt Domnul” (Exodul 13:2; Numeri 3:13). După ce a fost stabilit
serviciul în sanctuar, Domnul a ales seminţia lui Levi în locul întâilor născuţi din tot Israelul,
ca să slujească în sanctuar. Dar întâii născuţi urmau totuşi să fie priviţi ca fiind ai Domnului
şi trebuiau să fie răscumpăraţi.
În felul acesta, legea pentru înfăţişarea întâilor născuţi a căpătat o însemnătate deosebită.
Deşi era o amintire a minunatei eliberări a copiilor lui Israel de către Domnul, ea preînchipuia
o eliberare mai mare, pe care avea să o împlinească singurul Fiu al lui Dumnezeu. După cum
sângele stropit pe uşori i-a salvat pe întâii născuţi ai lui Israel, tot astfel sângele lui Hristos are
putere să salveze lumea.
Aşadar, ce profundă însemnătate avea actul înfăţişării lui Hristos! Preotul însă n-a văzut
prin văl, n-a descifrat taina din partea cealaltă. Înfăţişarea copiilor era un act obişnuit. Zi de zi,
preotul primea banii pentru răscumpărare, când pruncii erau înfăţişaţi Domnului. Zi după zi,
el îşi aducea la îndeplinire îndatoririle obişnuite, dând prea puţină atenţie părinţilor sau
copiilor, în afară de cazul că vedea vreun semn al bogăţiei sau al rangului înalt al părinţilor.
Iosif şi Maria erau săraci. Când au venit cu copilul lor, preoţii au văzut doar un bărbat şi o
femeie îmbrăcaţi ca galileenii, în veşminte umile. În înfăţişarea lor nu era nimic care să atragă
atenţia şi nu au prezentat decât darul pe care-l ofereau cei foarte săraci.
Preotul a trecut prin ceremonia slujbei sale oficiale. A luat copilul în braţe şi l-a ridicat în
faţa altarului. După ce l-a înapoiat mamei, a scris numele „Iisus” în registrul întâilor născuţi.
Atunci când pruncul se afla în braţele sale, nici prin gând nu i-a trecut că acesta era
Maiestatea cerului, Împăratul slavei. Preotul nu-şi închipuia că acest Prunc era Acela despre
care Moise scrisese: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un proroc ca
mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune” (Faptele 3:22). El nu s-a gândit că acest Prunc
era Cel a cărui slavă ceruse Moise să o vadă. Dar în braţele preotului se afla Unul mai mare
decât Moise. Şi, când a înregistrat numele copilului, el a scris Numele Aceluia care era temelia
întregului sistem iudaic. Acel Nume avea să fie garanţia desfiinţării acestui sistem, deoarece
sistemul jertfelor şi al darurilor se învechise, tipul aproape îşi ajunsese antitipul, iar umbra,
realitatea ei.
Şechina se depărtase de la sanctuar, dar Copilul din Betleem era învăluit în slava în faţa
căreia îngerii se prosternau. Acest prunc neştiutor era sămânţa făgăduită, către care arăta
primul altar de la poarta Edenului. Acesta era Şilo, Pacificatorul. Era Acela care, Se numise în
faţa lui Moise EU SUNT. Era Acela care, în stâlpul de nor şi de foc, fusese Conducătorul lui
Israel. Era Acela despre care văzătorii prorociseră cu mult înainte. El era Dorinţa tuturor
naţiunilor, Rădăcina şi Vlăstarul lui David şi Luceafărul strălucitor de dimineaţă. Numele
acelui plăpând Pruncuşor, înscris în registrul lui Israel, care-L declara ca fiind Fratele nostru,
era nădejdea neamului omenesc decăzut. Copilul pentru care se plătise răscumpărare era
Acela care trebuia să plătească preţul de răscumpărare pentru păcatele întregii omeniri. Era
adevăratul „Mare-Preot pus peste casa lui Dumnezeu”, conducătorul „preoţiei care nu poate
trece de la unul la altul”, Mijlocitorul de la „dreapta Măririi în locurile preaînalte” (Evrei 10:21;
7:24; 1:3).
Lucrurile spirituale se judecă spiritual. În templu, Însuşi Fiul lui Dumnezeu era acum
consacrat lucrării pe care venise s-o îndeplinească. Preotul privea la El ca la oricare alt copil.
Dar, cu toate că el n-a văzut şi n-a simţit nimic neobişnuit, s-a recunoscut totuşi faptul că
Dumnezeu dădea lumii pe Fiul Său. Această ocazie n-a trecut fără ca Hristos să fi fost
recunoscut. „Şi iată că, în Ierusalim, era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viaţă
sfântă şi era cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era peste
el. Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului.”
Când a intrat în templu, Simeon a văzut o familie înfăţişând preotului pe primul lor născut.
După înfăţişare se cunoştea că sunt săraci; dar Simeon a înţeles îndemnurile Duhului Sfânt şi
a fost profund convins că Pruncul înfăţişat Domnului era Mângâierea lui Israel, Acela pe care
dorea din toată inima să-L vadă. Spre uimirea preotului, Simeon arăta ca un om căzut în extaz.
Copilul a fost înapoiat Mariei, iar el L-a luat în braţe şi L-a înfăţişat lui Dumnezeu, în timp ce
în sufletul lui a pătruns o bucurie pe care nu o mai simţise niciodată. Ridicând copilul
Mântuitor spre cer, Simeon a spus: „Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după
cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea
tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău Israel.”
Duhul profeţiei era asupra acestui om al lui Dumnezeu şi, în timp ce Iosif şi Maria stăteau
lângă el, minunându-se de cuvintele lui, Simeon i-a binecuvântat şi i-a zis Mariei: „Iată,
Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel şi să fie un semn care
va stârni împotrivire. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile
multor inimi”.
Ana, o prorociţă, de asemenea a intrat şi a confirmat mărturia lui Simeon cu privire la
Hristos. În timp ce Simeon vorbea, faţa ei se luminase de slava lui Dumnezeu şi din adâncul
inimii îşi exprima mulţumirea, pentru că i se îngăduise să-L vadă pe Hristos, Domnul.
Aceşti umili închinători nu studiaseră profeţiile în zadar. Dar cei care deţineau poziţii de
conducători şi preoţi în Israel, deşi aveau în faţa lor preţioasele cuvinte ale profeţiei, nu
umblau în căile Domnului şi ochii lor nu erau deschişi să vadă Lumina vieţii.
Tot astfel se petrec lucrurile şi acum. Evenimentele asupra cărora este concentrată atenţia
întregului cer sunt neînţelese şi apariţia lor trece neobservată de conducătorii religioşi şi
închinătorii din casa lui Dumnezeu. Oamenii Îl recunosc pe Hristos în istorie, dar Îi întorc
spatele lui Hristos Cel viu. Hristos, în Cuvântul Său care cheamă la jertfire de sine, în cei
săraci şi suferinzi care cer ajutor, în cauza justă care implică sărăcie, trudă şi defaimă, nu este
primit nici astăzi mai bine decât a fost primit cu secole în urmă, atunci când a fost pe pământ.
Maria medita asupra profeţiei mult cuprinzătoare a lui Simeon. Când privea la copilul din
braţele ei şi îşi amintea cuvintele spuse de păstorii din Betleem, inima ei a fost cuprinsă de
bucurie şi de o speranţă minunată. Cuvintele lui Simeon i-au amintit de profeticele rostiri ale
lui Isaia: „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui.
Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de
tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul… Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale şi
credincioşia brâul mijlocului Său.” „Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină… Căci
un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat,
Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 11:1-5; 9:2-6).
Cu toate acestea, Maria nu înţelegea misiunea lui Hristos. Simeon profetizase despre El ca
fiind o lumină care să lumineze neamurile şi o glorie pentru Israel. Tot aşa şi îngerii vestiseră
naşterea Mântuitorului ca pe un prilej de bucurie pentru toate popoarele. Dumnezeu căuta să
corecteze concepţia îngustă a iudeilor cu privire la lucrarea lui Mesia. El dorea ca lumea să-L
privească nu numai ca Eliberator al lui Israel, ci şi ca Mântuitor al lumii. Aveau să treacă însă
mulţi ani până când chiar mama lui Iisus să înţeleagă misiunea Lui.
Maria aştepta cu nerăbdare domnia lui Mesia pe tronul lui David, dar nu vedea botezul
suferinţei prin care trebuia să-l câştige. Prin Simeon, se făcuse cunoscut faptul că trecerea lui
Mesia prin lume nu era lipsită de greutăţi. În cuvintele adresate Mariei: „Chiar sufletul tău va fi
străpuns de o sabie”, Dumnezeu, în mila Sa duioasă, a înştiinţat-o pe mama lui Iisus despre
suferinţa pe care, din dragoste pentru El, începuse deja să o simtă.
„Iată”, spusese Simeon, „Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în
Israel şi să fie un semn care va stârni împotrivire.” Cei care urmează să fie înălţaţi trebuie ca
mai întâi să cadă. Trebuie să cădem pe Stâncă şi să fim zdrobiţi înainte de a putea fi înălţaţi în
Hristos. Eul trebuie să fie detronat şi îngâmfarea trebuie să fie umilită, dacă vrem să vedem
slava împărăţiei spirituale. Iudeii nu acceptau onoarea care se câştigă prin umilinţă. De aceea
ei nu L-au primit pe Răscumpărătorul lor. El era un semn care stârnea împotrivire.
„Ca să se descopere gândurile multor inimi.” În lumina vieţii Mântuitorului, inimile tuturor,
de la Creator până la domnul întunericului, sunt descoperite. Satana L-a prezentat pe
Dumnezeu ca fiind egoist şi asupritor, ca pe Unul care pretinde totul şi nu dă nimic, care cere
de la toate fiinţele pe care le-a creat să-L slujească pentru gloria Sa şi nu face niciun sacrificiu
pentru binele lor. Însă darul lui Hristos descoperă gândurile din inima Tatălui. Dovedeşte că
gândurile lui Dumnezeu faţă de noi sunt „gânduri de pace şi nu de nenorocire” (Ieremia 29:11).
Demonstrează că, deşi ura lui Dumnezeu faţă de păcat este tot aşa de tare ca moartea, iubirea
Sa faţă de păcătos este mai tare decât moartea. Asumându-Şi lucrarea răscumpărării noastre,
El nu va cruţa nimic, oricât de scump, din ce este necesar pentru desăvârşirea operei Sale. Nu
se reţine niciun adevăr esenţial pentru mântuirea noastră, nu se neglijează nicio minune a
harului, nu rămâne nefolosită niciuna dintre puterile divine. Har este îngrămădit peste har şi
dar peste dar. Întreaga comoară a cerului este pusă la îndemâna celor pe care El caută să-i
salveze. După ce a adunat bogăţiile universului şi a deschis izvoarele puterilor nesfârşite, Tatăl
le predă în mâinile lui Hristos şi zice: „Toate acestea sunt pentru om. Foloseşte aceste daruri ca
să-l convingi că nu există iubire mai mare ca a Mea pe pământ sau în cer. Fericirea sa cea mai
mare o va găsi iubindu-Mă pe Mine.”
La crucea Golgotei, iubirea şi egoismul au stat faţă în faţă. Acolo s-au descoperit în toată
plinătatea lor. Hristos a trăit numai pentru a mângâia şi a binecuvânta, iar Satana, punând la
cale omorârea Sa, a dat pe faţă răutatea şi ura sa împotriva lui Dumnezeu. Prin aceasta,
dovedea că adevăratul scop al rebeliunii sale era de a-L detrona pe Dumnezeu şi de a-L nimici
pe Acela prin care se manifesta iubirea lui Dumnezeu.
Prin viaţa şi moartea lui Hristos, gândurile oamenilor sunt şi ele scoase la iveală. De la staul
până la cruce, viaţa lui Iisus a fost o chemare la înfrângerea eului şi la părtăşie în suferinţă.
Aceasta a dezvăluit intenţiile oamenilor. Iisus a venit cu adevărul cerului şi toţi cei care ascultă
de glasul Duhului Sfânt sunt atraşi de El. Adoratorii eului aparţin împărăţiei lui Satana. Prin
atitudinea lor faţă de Hristos, toţi vor dovedi de ce parte sunt. Şi, în felul acesta, fiecare îşi
hotărăşte soarta.
În ziua judecăţii de apoi, fiecare fiinţă pierdută va înţelege natura propriei respingeri a
adevărului. Jertfa de pe cruce va fi prezentată şi adevărata ei însemnătate va fi înţeleasă de
fiecare minte ce a fost orbită de păcat. În faţa priveliştii de pe Golgota, cu jertfa ei tainică,
păcătoşii vor sta condamnaţi. Se va da la o parte orice scuză mincinoasă. Apostazia oamenilor
se va arăta sub odioasa ei înfăţişare. Oamenii vor vedea ce au ales. Atunci va fi clarificată orice
întrebare cu privire la adevăr şi rătăcire, care a existat în lupta aceasta îndelungată. Întregul
univers va vedea că Dumnezeu nu este vinovat de existenţa sau dăinuirea răului. Se va
demonstra că hotărârile lui Dumnezeu nu au nicio legătură cu păcatul. Nu a existat niciun
defect în cârmuirea lui Dumnezeu, niciun motiv de nemulţumire. Atunci când vor fi date pe
faţă gândurile tuturor inimilor oamenilor, atât cei credincioşi, cât şi cei răzvrătiţi vor afirma
împreună: „Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor. Cine nu se va teme,
Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău?, pentru că judecăţile Tale au fost arătate” (Apocalipsa
15:3,4).
CAPITOLUL 6

„I-AM VĂZUT STEAUA”

D
upă ce S-a născut Iisus în Betleemul din Iudeea, în zilele împăratului Irod, iată că au
venit nişte magi din răsărit la Ierusalim şi au întrebat: «Unde este Împăratul de curând
născut al iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm
Lui».”
Aceşti înţelepţi din Răsărit erau filozofi. Ei aparţineau unei clase mari şi influente,
care cuprindea oameni de viţă nobilă şi care deţinea mare parte din bogăţia şi ştiinţa naţiunii
lor. Printre aceştia, erau mulţi care îi înşelau pe cei creduli. Alţii însă, care erau sinceri,
studiau descoperirile lui Dumnezeu din natură şi erau onoraţi pentru integritatea şi
înţelepciunea lor. Un astfel de caracter aveau şi înţelepţii care au venit la Iisus.
Lumina lui Dumnezeu a strălucit totdeauna în mijlocul întunecimii păgânismului. Atunci
când au studiat cerurile înstelate şi au căutat să pătrundă taina ascunsă în căile lor
luminoase, aceşti magi au contemplat gloria Creatorului. Căutând să înţeleagă mai bine, ei s-
au îndreptat spre Scripturile evreilor. În ţara lor, scrierile profetice care preziceau venirea unui
învăţător divin au fost păstrate ca o comoară. Şi Balaam era considerat mag, deşi cândva
fusese profet al lui Dumnezeu. Inspirat de Duhul Sfânt, el prorocise despre prosperitatea lui
Israel şi arătarea lui Mesia; iar prorociile lui trecuseră prin tradiţie de la generaţie la generaţie.
Dar, în Vechiul Testament, venirea Mântuitorului era mai clar descoperită. Magii au aflat cu
bucurie că venirea Sa era aproape şi că lumea întreagă avea să fie plină de cunoaşterea slavei
Domnului.
În acea noapte, când slava lui Dumnezeu se revărsa pe dealurile Betleemului, magii au
văzut pe ceruri o lumină misterioasă. Când lumina s-a stins, o stea luminoasă a apărut şi
zăbovea pe cer. Nu era nici stea fixă, nici planetă, şi fenomenul a trezit cel mai viu interes. Acea
stea era o grupă depărtată de îngeri luminoşi, dar magii nu ştiau lucrul acesta. Cu toate
acestea, ei simţeau că steaua are pentru ei o deosebită însemnătate. Ei i-au consultat pe preoţi
şi pe filozofi şi au cercetat sulurile vechilor cronici. Profeţia lui Balaam glăsuia astfel: „O stea
răsare din Iacov. Un toiag de cârmuire se ridică din Israel” (Numeri 24:17). Să fi fost această
stea neobişnuită trimisă ca un prevestitor al Celui Făgăduit? Magii au întâmpinat cu bucurie
lumina adevărului trimis din cer. Acum, ea se revărsa asupra lor în raze tot mai strălucitoare.
Prin vise, au fost îndrumaţi să meargă să-L caute pe Prinţul nou-născut.
După cum, prin credinţă, Avraam a plecat la chemarea lui Dumnezeu, „fără să ştie unde se
duce” (Evrei 11:8), după cum, prin credinţă, Israel a urmat stâlpul de nor către Ţara
Făgăduită, tot aşa şi aceşti străini au plecat să-L găsească pe Mântuitorul făgăduit. Orientul
avea din abundenţă lucruri preţioase şi magii n-au pornit la drum cu mâna goală. Era obiceiul
ca prinţilor sau altor personalităţi de seamă să li se ofere daruri, ca un act de omagiu, şi astfel
cele mai valoroase daruri pe care acea ţară le putea oferi au fost aduse ca o jertfă de închinare
înaintea Aceluia în care aveau să fie binecuvântate toate neamurile pământului. Era necesar să
călătorească noaptea, pentru a nu pierde steaua din vedere; iar călătorii foloseau timpul
repetând prorociile tradiţionale şi vestirile profetice cu privire la Acela pe care ei Îl căutau. La
fiecare popas, cercetau profeţiile şi li se întărea convingerea că sunt conduşi de Dumnezeu. Pe
lângă faptul că aveau steaua în faţa lor, ca un semn exterior, aveau şi dovada lăuntrică din
partea Duhului Sfânt care lucra asupra inimii lor şi le insufla speranţă. Călătoria, deşi lungă,
era fericită pentru ei.
Ei au ajuns în ţara lui Israel, unde au coborât Muntele Măslinilor, având Ierusalimul în faţă,
când, deodată, steaua care i-a condus pe drumul lor obositor se opri deasupra templului, iar
după un timp, dispăru dinaintea privirii lor. Cu paşi energici, au pornit mai departe,
nădăjduind cu încredere ca naşterea lui Mesia să fie rostirea fericită a oricărei limbi. Dar
cercetările lor sunt zadarnice. Intrând în cetatea sfântă, ei s-au îndreptat spre templu. Spre
surprinderea lor, nu găsesc pe nimeni care să ştie ceva despre Împăratul nou-născut.
Întrebările lor nu produc nicio expresie de bucurie, ci mai degrabă de surprindere, de teamă şi
de dispreţ.
Preoţii povestesc tradiţii. Ei îşi înalţă în slăvi religia şi sfinţenia, în timp ce pe greci şi pe
romani îi denunţă ca păgâni şi păcătoşii păcătoşilor. Aceşti înţelepţi nu sunt idolatri şi, în faţa
lui Dumnezeu, sunt cu mult mai presus decât aşa-zişii Săi închinători; cu toate acestea, sunt
priviţi de iudei ca păgâni. Nici chiar cei rânduiţi ca păstrători ai Scrierilor Sfinte nu primesc cu
simpatie întrebările lor arzătoare.
Sosirea magilor a fost repede făcută cunoscută prin tot Ierusalimul. Pelerinajul lor ciudat a
produs în mijlocul oamenilor o frământare, care a ajuns până la palatul împăratului Irod.
Vicleanul edomit a fost tulburat de vestea unui posibil rival. Nenumărate crime mânjiseră
drumul său la tron. Fiind de sânge străin, era urât de poporul peste care domnea. Singura lui
siguranţă era protecţia Romei. Dar acest nou Prinţ avea o pretenţie mai mare. Considera că S-a
născut pentru a conduce o împărăţie.
Irod bănuia că preoţii complotează cu străinii, pentru a declanşa o revoltă populară ca să-l
dea jos de pe tron. Cu toate acestea, el şi-a ascuns neîncrederea, hotărât fiind să le
zădărnicească planurile prin iscusinţa lui mai rafinată. Convocând adunarea preoţilor de
seamă şi a cărturarilor, i-a întrebat despre învăţătura din cărţile lor sfinte cu privire la locul
naşterii lui Mesia.
Această întrebare, pusă de uzurpatorul tronului şi făcută la cererea străinilor, a stârnit
îngâmfarea învăţătorilor iudei. Indiferenţa cu care căutau prin cărţile profeţilor l-a exasperat pe
tiranul gelos. El gândea că ei încearcă să ascundă cunoştinţele pe care le aveau în această
privinţă. Cu o autoritate pe care ei nu îndrăzneau să o desconsidere, el le-a ordonat să facă o
cercetare amănunţită şi să declare locul de naştere al Împăratului aşteptat de ei. „În Betleemul
din Iudeea”, i-au răspuns ei, „căci iată ce a fost scris prin prorocul:

«Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda,


Nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată
dintre căpeteniile lui Iuda;
Căci din tine va ieşi o Căpetenie,
Care va fi Păstorul poporului Meu, Israel.»”

Irod îi invită apoi pe magi la o întrevedere secretă. Un uragan de mânie şi teamă vuia în
inima sa, dar el păstra o înfăţişare liniştită şi îi primi pe străini foarte curtenitor. El întrebă
despre timpul când se arătase steaua, făcându-se că salută cu bucurie vestea naşterii lui
Hristos. El îi rugă stăruitor pe vizitatorii săi: „Duceţi-vă şi cercetaţi cu de-amănuntul despre
Prunc şi, când Îl veţi găsi, daţi-mi şi mie de ştire, ca să vin şi eu să mă închin Lui.” Zicând aşa,
el le-a dat voie să-şi continue drumul spre Betleem.
Preoţii şi bătrânii din Ierusalim nu erau aşa de necunoscători cu privire la naşterea lui
Hristos cum se arătau. Vestea despre vizita îngerilor la păstori fusese dusă la Ierusalim, dar
rabinii o socotiseră ca fiind neimportantă pentru a se ocupa de ea. Ei înşişi L-ar fi putut găsi
pe Iisus şi ar fi putut fi gata să-i conducă pe magi la locul Lui de naştere, dar, în loc să se
petreacă lucrurile în felul acesta, înţelepţii aceştia au venit să le atragă atenţia asupra naşterii
lui Mesia. „Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor?” au zis ei. „Fiindcă I-am văzut
steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui.”
În aceste împrejurări, îngâmfarea şi invidia au închis uşa în faţa luminii. Dacă s-ar fi dat
ascultare veştilor aduse de păstori şi de magi, acest fapt i-ar fi pus pe preoţi şi pe rabini într-o
poziţie deloc de invidiat, dovedind falsitatea pretenţiei lor că sunt exponenţii adevărului lui
Dumnezeu. Aceşti învăţători erudiţi n-au fost dispuşi să se plece pentru a fi îndrumaţi de aceia
pe care ei îi numeau păgâni. Nu se putea, ziceau ei, ca Dumnezeu să-i fi dat pe ei la o parte şi
să comunice cu păstori inculţi sau cu neamuri necircumcise. Ei s-au hotărât să-şi arate
dispreţul pentru veştile care l-au agitat pe împăratul Irod şi tot Ierusalimul. Nu voiau nici
măcar să meargă la Betleem, pentru a vedea dacă lucrurile erau astfel. Şi i-au determinat pe
oameni să considere orice interes manifestat pentru Iisus ca o agitaţie fanatică. De aici a
început lepădarea lui Hristos de către preoţi şi rabini. Din acest moment, îngâmfarea şi
încăpăţânarea lor s-au transformat într-o ură înverşunată împotriva Mântuitorului. În timp ce
Dumnezeu deschidea uşa în faţa neamurilor, conducătorii iudei închideau uşa pentru ei înşişi.
Înţelepţii au plecat singuri din Ierusalim. Când au ieşit pe porţi, umbrele nopţii începuseră
să cadă, dar, spre marea lor bucurie, au văzut din nou steaua şi au fost conduşi la Betleem. Ei
nu primiseră nicio înştiinţare cu privire la starea umilă a lui Iisus, aşa cum le fusese dată
păstorilor. După îndelungata lor călătorie, au fost dezamăgiţi de indiferenţa conducătorilor
iudei şi au părăsit Ierusalimul cu mai puţină încredere decât aveau atunci când au intrat în
cetate. La Betleem, nu au găsit nicio gardă regală staţionată pentru a asigura protecţia
Împăratului nou-născut. Niciunul dintre oamenii de vază ai lumii nu era de faţă. Iisus era
aşezat într-un staul. Părinţii Săi, ţărani simpli, needucaţi, erau singurii Lui veghetori. Putea
Pruncul acesta să fie Cel despre care stă scris că trebuia „să ridice seminţiile lui Iacov” şi „să
aducă înapoi rămăşiţele lui Israel”, Cel care trebuia „să fie Lumina neamurilor” şi să ducă
„mântuirea până la marginile pământului” (Isaia 49:6)?
„Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi
I s-au închinat.” Sub înfăţişarea umilă a lui Iisus, au recunoscut prezenţa Divinităţii. Şi-au
predat inimile înaintea Lui, ca fiind Mântuitorul lor, apoi şi-au oferit darurile: „aur, smirnă şi
tămâie”. Ce credinţă aveau oamenii aceştia! Se putea spune despre înţelepţii aceştia din
Răsărit ca despre sutaşul roman de mai târziu: „Nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de
mare” (Matei 8:10).
Aceşti oameni înţelepţi nu înţeleseseră planul lui Irod faţă de Iisus. Atunci când ţinta
călătoriei lor a fost atinsă, ei s-au pregătit să se întoarcă la Ierusalim, intenţionând să-l
înştiinţeze de succesul lor. Dar, într-un vis, au primit un mesaj divin de a nu mai avea nicio
legătură cu el. Evitând Ierusalimul, ei au pornit spre ţara lor pe un alt drum.
Tot aşa şi Iosif a primit înştiinţarea de a fugi în Egipt cu Maria şi Copilul. Îngerul i-a zis:
„Rămâi acolo până îţi voi spune eu; căci Irod are să caute Pruncul să-L omoare.” Iosif a
ascultat fără întârziere şi, pentru o mai mare siguranţă, a pornit la drum noaptea.
Prin aceşti înţelepţi, Dumnezeu a atras atenţia naţiunii iudaice asupra naşterii Fiului Său.
Cercetările lor prin Ierusalim, trezirea interesului din partea oamenilor, chiar şi gelozia lui Irod,
care a atras atenţia preoţilor şi rabinilor, le-au îndrumat mintea către profeţiile cu privire la
Mesia şi către marele eveniment care tocmai avusese loc.
Satana se străduia din răsputeri să înlăture lumina dumnezeiască din lume şi a folosit cea
mai iscusită viclenie pentru a-L distruge pe Mântuitorul. Dar Acela care niciodată nu doarme şi
nici nu dormitează a vegheat asupra Preaiubitului Său Fiu. Acela care a făcut să plouă mană
din cer pentru Israel şi l-a hrănit pe Ilie în timpul foametei S-a îngrijit de un adăpost într-o ţară
păgână pentru Maria şi pruncul Iisus. Şi, prin darurile magilor dintr-o ţară străină, Domnul S-
a îngrijit de mijloacele necesare pentru călătoria în Egipt şi pentru şederea în acea ţară străină.
Magii au fost printre primii care I-au urat bun-venit Răscumpărătorului. Darul lor a fost cel
dintâi dar depus la picioarele Sale. Şi, prin acest dar, ce privilegiu de slujire au avut ei! Lui
Dumnezeu Îi face plăcere să onoreze darul adus dintr-o inimă plină de iubire, dându-i cea mai
înaltă eficienţă în slujirea pentru Sine. Dacă I-am predat lui Iisus inima, atunci vom aduce şi
darurile noastre înaintea Lui. Aurul şi argintul nostru, cele mai de preţ bunuri pământeşti pe
care le avem, cele mai înalte talente intelectuale şi spirituale vor fi consacrate de bunăvoie
Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi.
Irod aştepta cu nerăbdare la Ierusalim întoarcerea înţelepţilor. Pe măsură ce timpul trecea
şi ei nu se arătau, el a devenit suspicios. Îndărătnicia manifestată de rabini pentru a arăta
locul de naştere al lui Mesia părea să indice faptul că îi înţeleseseră planul şi că magii îl
ocoliseră intenţionat. El turba de mânie la acest gând. Iscusinţa lui dăduse greş, rămânându-i
doar să recurgă la forţă. El voia să dea un exemplu cu acest Copil-rege. Iudeii aceia îngâmfaţi
trebuiau să vadă la ce se puteau aştepta în încercările lor de a instala un domn al lor pe tron.
Imediat au fost trimişi soldaţi la Betleem, cu ordin să-i omoare pe toţi pruncii de parte
bărbătească de la doi ani în jos. Locuinţele liniştite din cetatea lui David au fost martore la
scenele acelea îngrozitoare, care, cu şase sute de ani mai înainte, îi fuseseră descoperite
profetului. „Un ţipăt s-a auzit în Rama, plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii şi nu voia
să fie mângâiată, pentru că nu mai erau.”
Iudeii îşi aduseseră singuri nenorocirea aceasta asupra lor. Dacă ar fi umblat cu
credincioşie şi umilinţă înaintea lui Dumnezeu, El, ca o demonstraţie a puterii Sale, ar fi făcut
ca mânia împăratului să fie inofensivă pentru ei. Dar ei înşişi se despărţiseră de Dumnezeu
prin păcatele lor şi respinseseră Duhul Sfânt, care era singurul lor scut. Ei nu studiaseră
Scripturile cu dorinţa de a se conforma voinţei lui Dumnezeu. Ei căutaseră profeţii care puteau
fi interpretate în aşa fel, încât să-i înalţe pe ei înşişi şi să arate că Dumnezeu dispreţuieşte
toate celelalte naţiuni. Mândria lor semeaţă era că Mesia avea să vină ca împărat, care să-i
biruiască pe vrăjmaşii Lui şi, în mânia Sa, să-i calce în picioare pe păgâni. În felul acesta, au
stârnit ura cârmuitorilor lor. Prin faptul că ei prezentaseră greşit misiunea Domnului Hristos,
Satana intenţionase să aducă la îndeplinire distrugerea Mântuitorului, dar, în loc de aceasta,
răul s-a întors asupra capetelor lor.
Actul acesta de cruzime a fost unul dintre cele din urmă care au întunecat domnia lui Irod.
Curând după măcelul pruncilor nevinovaţi, el însuşi a fost constrâns să se plece în faţa acelei
osânde pe care nimeni nu o poate înlătura. El a murit de o moarte groaznică.
Iosif, care era încă în Egipt, a fost acum înştiinţat de un înger al lui Dumnezeu să se
întoarcă în ţara lui Israel. Socotindu-L pe Iisus ca moştenitorul tronului lui David, Iosif dorea
să se stabilească în Betleem; dar, aflând că Arhelau domnea în Iudeea în locul tatălui său, s-a
temut ca nu cumva planul tatălui său împotriva lui Hristos să fie adus la îndeplinire de către
fiu. Dintre toţi fiii lui Irod, Arhelau îi semăna cel mai mult la caracter. Succesiunea sa la tron
fusese deja marcată de o revoltă în Ierusalim şi de omorârea a mii de iudei de către gărzile
romane.
Iosif a fost din nou îndrumat spre un loc sigur. S-a întors la Nazaret, unde locuise mai
înainte, şi aici a locuit Iisus aproape treizeci de ani, „ca să se împlinească ce fusese vestit prin
proroci, că El va fi chemat Nazarinean”. Galileea era sub controlul unui fiu al lui Irod, însă aici
era o mai mare amestecătură de locuitori străini decât în Iudeea. De aceea exista un interes
mai mic pentru lucrurile care îi priveau în special pe iudei şi era mai puţin probabil ca
pretenţiile lui Iisus să stârnească gelozia celor din conducere.
Aşa a fost primit Mântuitorul când a venit pe pământ. Părea că nu este niciun loc de odihnă
sau siguranţă pentru Pruncul Răscumpărător. Dumnezeu nu L-a putut lăsa pe Preaiubitul Său
Fiu pe seama oamenilor nici chiar atunci când Acesta Îşi îndeplinea lucrarea pentru mântuirea
lor. El i-a însărcinat pe îngeri să-L însoţească pe Iisus şi să-L apere până când avea să-Şi
aducă la îndeplinire misiunea pe pământ şi să moară de mâinile celor pe care venise să-i
salveze.
CAPITOLUL 7

CA UN PRUNC

I
isus Şi-a petrecut copilăria şi tinereţea într-un sătuc de munte. Nu exista loc pe pământ
care nu ar fi fost onorat prin prezenţa Sa. Palatele regilor s-ar fi bucurat de privilegiul de a-L
primi ca oaspete. Dar El a trecut pe lângă casele bogate, pe lângă curţile împărăteşti şi
vestitele lăcaşuri ale ştiinţei, ca să-Şi stabilească locuinţa în modestul şi dispreţuitul
Nazaret.
Minunat în semnificaţia lui este scurtul raport biblic cu privire la copilăria şi tinereţea Sa:
„Iar Pruncul creştea şi Se întărea; era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El”.
În lumina strălucitoare a înfăţişării Tatălui Său, „Iisus creştea în înţelepciune, în statură şi era
tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Luca 2:52). Mintea Sa era activă
şi pătrunzătoare, cu o gândire şi o înţelepciune ce depăşeau vârsta Sa. Pe lângă acestea,
caracterul Său era armonios. Puterile minţii şi ale corpului se dezvoltau treptat, urmând legile
naturale ale copilăriei.
În copilărie, Iisus a dat dovadă de o drăgălăşenie deosebită în purtare. Mâinile Sale
binevoitoare erau totdeauna gata să-i ajute pe alţii. El avea o răbdare pe care nimic nu o putea
tulbura şi o credin­cioşie care niciodată nu sacrifica integritatea. Deşi era neclintit ca o stâncă
în privinţa principiilor, viaţa Sa dădea pe faţă gingăşia amabi­lităţii neegoiste.
Mama Domnului Iisus urmărea cu multă seriozitate dezvoltarea puterilor Lui şi vedea în
caracterul Lui chipul desăvârşirii. Cu mare bucurie căuta să încurajeze mintea Lui ageră şi
receptivă. Prin Duhul Sfânt, ea primea înţelepciune ca să conlucreze cu fiinţele cereşti la
creşterea acestui Copil, care Îl putea recunoaşte numai pe Dumnezeu ca Tată al Său.
Încă din timpuri foarte vechi, credincioşii din Israel acordaseră multă grijă educaţiei
tineretului. Domnul dăduse îndrumări ca, din pruncie, copiii să fie învăţaţi despre bunătatea şi
măreţia Sa, aşa cum se descoperea mai ales în Legea Sa şi cum se vedea în viaţa poporului
Israel. Cântarea, rugăciunea şi învăţăturile din Sfintele Scripturi trebuiau să fie adaptate
pentru mintea de copil. Taţii şi mamele trebuiau să-şi înveţe copiii că Legea lui Dumnezeu este
expresia caracterului Său şi că, atunci când primesc principiile Legii în inimă, chipul lui
Dumnezeu se întipăreşte în mintea şi sufletul lor. Mare parte din învăţătură era dată oral; dar
tinerii învăţau să şi citească scrierile ebraice, iar sulurile de pergament ale Scripturilor
Vechiului Testament erau deschise pentru studiul lor.
În zilele Domnului Hristos, oraşul sau cetatea care nu se îngrijea de educaţia religioasă a
tinerilor era socotită ca fiind sub blestemul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, învăţătura se
ocupa mai mult de forme. Tradiţia înlocuise în mare parte Sfintele Scripturi. Adevărata
educaţie i-ar fi determinat pe tineri „să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească
bâjbâind” (Faptele 17:27). Dar învăţătorii iudei acordau atenţie lucrurilor care priveau
ceremoniile. Mintea era încărcată de învăţături care nu-i erau de folos celui care le primea şi
care nu vor fi recunoscute de şcoala mai înaltă din curţile cereşti. Experienţa care se obţine
printr-o acceptare personală a Cuvântului lui Dumnezeu nu avea loc în sistemul lor de
educaţie. Absorbiţi de cele din afară, elevii nu găseau momente de linişte pe care să le petreacă
singuri cu Dumnezeu. Ei nu auzeau glasul Lui vorbind inimii lor. În căutarea lor după
cunoştinţă, se îndepărtau de Izvorul înţelepciunii. Lucrurile de seamă ale slujirii lui Dumnezeu
erau neglijate. Principiile Legii erau întunecate. Ceea ce se considera ca fiind educaţie
superioară era cea mai mare piedică în calea realei dezvoltări. Prin educaţia dată de rabini,
puterile tinerilor erau înăbuşite. Minţile lor deveneau confuze şi înguste.
Copilul Iisus nu a învăţat la şcolile sinagogilor. Mama Lui I-a fost primul învăţător omenesc.
Din gura ei şi din scrierile profeţilor, El a învăţat despre lucrurile cereşti. Chiar cuvintele pe
care El Însuşi i le spusese lui Moise pentru Israel le învăţa acum, stând pe genunchii mamei
Sale. Trecând de la vârsta copi-lăriei la aceea a tinereţii, El nu a studiat la şcolile rabinilor – nu
avea nevoie să obţină educaţia din astfel de izvoare, deoarece Dumnezeu era învăţătorul Său.
Întrebarea pusă în timpul lucrării Mântuitorului: „Cum are omul acesta învăţătură, căci n-a
învăţat niciodată?” nu arată că Iisus nu ştia să citească, ci numai faptul că El nu primise o
educaţie rabinică (Ioan 7:15). El Şi-a obţinut cunoştinţa aşa cum o putem obţine şi noi.
Cunoaşterea profundă a Sfintelor Scripturi arată câtă stăruinţă a depus El în anii copilăriei
Sale pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. În faţa Lui se desfăşura şi marea bibliotecă a
lucrurilor create de Dumnezeu. El, care făcuse toate lucrurile, studia acum învăţăturile pe care
mâna Sa le scrisese pe pământ, pe apă şi pe bolta cerului. Departe de căile nesfinte ale lumii,
El a adunat comori de ştiinţă din natură. El a studiat viaţa plantelor, viaţa animalelor şi viaţa
omului. Chiar din primii ani ai vieţii Sale, a fost stăpânit de o singură ţintă: să trăiască pentru
a-i face pe alţii fericiţi. Pentru lucrul acesta, El a găsit resurse în natură; în timp ce studia
viaţa plantelor şi viaţa animalelor, noi idei de căi şi mijloace Îi veneau în minte. El putea mereu
să scoată ilustraţii din lucrurile văzute, prin care să prezinte Cuvântul viu al lui Dumnezeu.
Parabolele, prin care Îi plăcea să-Şi predea lecţiile despre adevăr, în timpul slujirii Sale, arată
cât de deschisă era mintea Sa faţă de influenţele naturii şi cu cât interes adunase El
învăţăturile spirituale din lucrurile vieţii de toate zilele.
În felul acesta, I s-a dezvăluit lui Iisus importanţa Cuvântului şi lucrărilor lui Dumnezeu, în
timp ce El Se străduia să înţeleagă cauza lucrurilor. El era ajutat de fiinţe cereşti şi cultiva
cugete şi legături sfinte. De la prima scânteiere de inteligenţă, El a crescut necontenit în har
spiritual şi în cunoaşterea adevărului.
Fiecare copil poate dobândi cunoştinţe aşa cum a dobândit Iisus. Atunci când căutăm să-L
cunoaştem pe Tatăl ceresc din Cuvântul Său, îngerii se vor apropia de noi, mintea ne va fi
întărită, iar caracterul nostru va fi înălţat şi înnobilat. Trebuie să ne asemănăm tot mai mult
cu Mântuitorul nostru. Iar când privim frumuseţea şi măreţia din natură, inima noastră începe
să-L caute pe Dumnezeu. În timp ce spiritul este umplut de respect, sufletul este reînviorat
prin intrarea în legătură cu Cel Veşnic, prin lucrările Sale. Comuniunea cu Dumnezeu prin
rugăciune dezvoltă facultăţile intelectuale şi morale, iar puterile spirituale se întăresc atunci
când cultivăm gânduri asupra lucrurilor spirituale.
Viaţa Domnului Iisus a fost trăită în deplină armonie cu Dumnezeu. Cât a fost copil, El a
gândit şi a vorbit ca un copil; dar nicio urmă de păcat nu a întinat chipul lui Dumnezeu din El.
Cu toate acestea, n-a fost scutit de ispite. Locuitorii din Nazaret erau proverbiali din cauza
stricăciunii lor. Proasta reputaţie, pentru care erau în general cunoscuţi, se vede din întrebarea
lui Natanael: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46). Iisus a fost pus în locuri unde
caracterul Său avea să fie probat. Era necesar ca El să vegheze necontenit pentru a-Şi păstra
curăţia. A fost supus la toate luptele pe care trebuie să le ducem şi noi, pentru ca să ne fie o
pildă în copilărie, tinereţe şi maturitate.
Satana era neobosit în eforturile lui de a-L birui pe Copilul din Nazaret. Din primii ani ai
vieţii Sale, Iisus a fost apărat de îngeri cereşti, dar, cu toate acestea, viaţa Sa a fost o continuă
luptă împotriva puterilor întunericului. Faptul că ar putea exista pe pământ o viaţă
nepângărită de păcat era un afront şi o groază pentru prinţul întunericului. El nu a lăsat
nefolosit niciun mijloc de a-L prinde în cursă pe Iisus. Niciun copil al oamenilor nu va fi
vreodată chemat să trăiască o viaţă sfântă în mijlocul unei lupte atât de înverşunate cu ispita
cum a avut Mântuitorul nostru.
Părinţii lui Iisus erau săraci şi depindeau de truda lor zilnică. El era obişnuit cu sărăcia,
sacrificiul de sine şi lipsurile. Experienţa aceasta I-a fost de folos. În viaţa Sa de muncă nu
existau clipe de lenevie, care să invite ispita. Nu au existat ore lipsite de o preocupare, care să
deschidă calea pentru legături corupătoare. Pe cât a fost cu putinţă, El a închis uşa în faţa
ispititorului. Nici câştigul, nici plăcerea, nici laudele, nici mustrările nu L-au putut determina
să consimtă la o faptă rea. Era înţelept în a discerne răul şi puternic pentru a-i rezista.
Hristos a fost singurul om fără păcat care a locuit vreodată pe pământ, cu toate că aproape
treizeci de ani El a trăit printre locuitorii stricaţi din Nazaret. Faptul acesta este o mustrare
pentru aceia care consideră că, pentru a trăi o viaţă curată, depind de loc, de avere sau de
belşug. Ispita, sărăcia şi greutăţile sunt adevărata disciplină necesară pentru dezvoltarea
curăţiei şi tăriei de caracter.
Iisus a trăit într-o casă ţărănească şi Şi-a îndeplinit cu credincioşie şi voioşie partea în
purtarea poverilor familiei. El fusese Conducătorul cerului şi îngerii se desfătaseră în
împlinirea cuvântului Său; acum, El era un lucrător harnic, un Fiu ascultător şi iubitor. El a
învăţat o meserie şi lucra cu mâinile Sale în atelierul de dulgherie împreună cu Iosif. În
îmbrăcămintea simplă a unui muncitor obişnuit, El mergea pe străzile târguşorului, ducându-
Se şi venind de la lucrul Său umil. El nu a folosit puterea Sa dumnezeiască pentru a-Şi
micşora poverile sau pentru a-Şi uşura munca.
În copilărie şi tinereţe, în timp ce muncea, mintea şi corpul Său s-au dezvoltat. El nu Şi-a
folosit puterile fizice cu nepăsare, ci în aşa fel ca să fie păstrate în sănătate, pentru a putea
face cea mai bună lucrare în orice privinţă. El nu voia să fie imperfect nici chiar în mânuirea
uneltelor. El era desăvârşit atât ca lucrător, cât şi în caracter. Prin exemplul Său, ne-a învăţat
că avem datoria să fim harnici, că lucrarea noastră trebuie să fie îndeplinită cu precizie şi
perfecţiune şi că o astfel de lucrare este onorabilă. Exerciţiul care deprinde mâinile să fie
folositoare şi-i formează pe tineri să-şi ducă partea din poverile vieţii dă putere fizică şi dezvoltă
orice însuşire. Toţi trebuie să găsească ceva de făcut, care să fie de folos pentru ei înşişi şi de
ajutor pentru alţii. Dumnezeu a rânduit munca pentru a fi o binecuvântare şi numai
muncitorul harnic găseşte adevărata glorie şi bucurie a vieţii. Aprobarea lui Dumnezeu rămâne
cu o iubitoare asigurare asupra copiilor şi tinerilor care îşi îndeplinesc partea cu bucurie,
împărtăşind poverile tatălui şi ale mamei. Astfel de copii vor intra în viaţă ca membri folositori
ai societăţii.
În tot timpul vieţii Sale pe pământ, Iisus a fost un lucrător zelos şi statornic. El Se aştepta
să realizeze mult, de aceea a lucrat mult. După ce a intrat în lucrarea Sa, El a zis: „Cât este
ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea când nimeni nu mai poate să
lucreze” (Ioan 9:4). Iisus nu S-a sustras de la griji şi răspunderi, aşa cum fac mulţi care pretind
că sunt urmaşi ai Săi. Tocmai pentru că încearcă să ocolească aceste lucruri, aşa de mulţi
sunt slabi şi incapabili. Ei pot să aibă însuşiri preţioase şi plăcute, dar sunt fără râvnă şi
aproape că nu sunt buni de nimic atunci când au de înfruntat greutăţi sau au de învins
piedici. Încrederea şi râvna, statornicia şi tăria de caracter manifestate în Hristos trebuie să se
dezvolte şi în noi, prin aceeaşi disciplină pe care a suportat-o El. Şi harul pe care l-a primit El
ne va fi dat şi nouă.
Tot timpul cât a trăit printre oameni, Mântuitorul nostru a împărtăşit soarta celor săraci.
Din propria viaţă cunoştea grijile şi poverile lor şi putea să-i mângâie şi să-i încurajeze pe toţi
lucrătorii umili. Aceia care au o adevărată concepţie despre învăţătura pe care ne-o dă viaţa Sa
nu vor considera niciodată că trebuie să se facă o deosebire între clase, că bogaţii trebuie să fie
onoraţi mai mult decât săracii valoroşi.
Iisus a pus tact şi voie bună în lucrarea Sa. Se cere multă răbdare şi spiritualitate pentru a
introduce religia Bibliei în viaţa de familie şi în activitatea zilnică, pentru ca în ocupaţiile
vremelnice ochiul să poată rămâne aţintit numai la mărirea lui Dumnezeu. Şi în această
privinţă, Hristos a fost un ajutor. El n-a fost niciodată atât de împovărat de griji lumeşti, încât
să nu aibă timp să Se ocupe de lucrurile cereşti. Deseori Îşi exprima bucuria inimii, cântând
Psalmii şi melodii cereşti. Deseori locuitorii din Nazaret Îi auzeau vocea înălţându-se în laude şi
mulţumiri către Dumnezeu. El întreţinea legătura cu cerul prin cântec, iar când tovarăşii Săi
se plângeau de oboseala muncii, erau învioraţi de sublimele melodii ieşite de pe buzele Sale.
Imnurile Sale de laudă păreau că îi izgonesc pe îngerii cei răi şi, asemenea fumului de tămâie,
umpleau locul cu mireasmă. Mintea ascultătorilor Săi era transportată din exilul ei pământesc
spre căminul ceresc.
Iisus era izvorul harului vindecător pentru lume şi, în tot timpul acelor ani pe care i-a
petrecut retras la Nazaret, din viaţa Sa se revărsau râuri de iubire şi de bunătate. Bătrânii, cei
întristaţi şi împovăraţi de păcat, copiii la joacă în bucuria lor nevinovată, micile făpturi din
crânguri, animalele răbdătoare, purtătoare de poveri – toată suflarea era mai fericită datorită
prezenţei Sale. Acela al cărui cuvânt puternic susţine lumile Se apleca să aline o pasăre rănită.
Nimic nu rămânea neobservat de El, nimic nu era prea neînsemnat pentru ca El să-i acorde
atenţia şi ajutorul Său.
Astfel, în timp ce creştea în înţelepciune şi statură, Iisus era tot mai plăcut înaintea lui
Dumnezeu şi înaintea oamenilor. El atrăgea simpatia tuturor inimilor, arătându-Se în stare să-
i iubească pe toţi. Atmosfera de nădejde şi curaj care-L înconjura Îl făcea o binecuvântare în
orice casă. Adesea, în sinagogă, în ziua de Sabat, El era invitat să citească învăţătura din
Profeţi şi inimile ascultătorilor tresăltau atunci când o nouă lumină strălucea puternic din
cuvintele binecunoscute ale textului sacru.
Cu toate acestea, Iisus Se ferea de îngâmfare. În toţi anii cât a stat la Nazaret, El n-a
dezvăluit nimic din puterea Sa făcătoare de minuni. El n-a căutat poziţii înalte şi nu Şi-a
atribuit titluri. Viaţa Sa liniştită şi simplă şi chiar tăcerea Sfintelor Scripturi cu privire la prima
parte a vieţii Sale ne învaţă o lecţie importantă. Cu cât viaţa copilului este mai liniştită şi mai
simplă, cu cât este mai liberă de emoţii artificiale şi mai în armonie cu natura, cu atât este mai
favorabilă dezvoltării fizice şi mintale, precum şi tăriei spirituale.
Iisus este exemplul nostru. Sunt mulţi care se ocupă cu interes de perioada slujirii Sale
publice, în timp ce trec cu vederea învăţăturile ce decurg din primii Săi ani. Dar tocmai în viaţa
Sa de familie, El este model pentru toţi copiii şi toţi tinerii. Mântuitorul a consimţit să Se
coboare în sărăcie, pentru ca să ne înveţe cât de aproape putem umbla cu Dumnezeu, chiar şi
atunci când avem de dus o viaţă umilă. El a trăit pentru a mulţumi, onora şi proslăvi pe Tatăl
Său în lucrurile obişnuite ale vieţii. Lucrarea Sa a început prin binecuvântarea lucrului umil al
meseriaşilor care trudeau pentru pâinea lor zilnică. El îndeplinea lucrarea lui Dumnezeu tot
atât de mult atunci când lucra la tejgheaua dulgherului, ca şi atunci când făcea minuni pentru
mulţime. Şi fiecare tânăr care urmează exemplul pe care l-a dat Hristos, de credincioşie şi
ascultare în familia Lui umilă, îşi poate însuşi aceleaşi cuvinte spuse despre El de Tatăl, prin
Duhul Sfânt: „Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere
sufletul Meu” (Isaia 42:1).
CAPITOLUL 8

SUIREA LA IERUSALIM

P
entru iudei, vârsta de doisprezece ani marca linia de despărţire dintre copilărie şi
tinereţe. La împlinirea acestei vârste, copilul evreu era numit fiu al legii şi, de asemenea,
fiu al lui Dumnezeu. I se ofereau ocazii deosebite pentru instruirea sa în cele religioase şi
se aştepta de la el să participe la sărbătorile şi ceremoniile sfinte. Potrivit cu acest obicei,
în copilărie, Iisus S-a dus de Paşte la Ierusalim. Ca toţi israeliţii devotaţi, Iosif şi Maria s-
au dus în fiecare an să ia parte la praznicul Paştelor şi, când Iisus a atins vârsta cerută, L-au
luat şi pe El cu ei.
Erau trei sărbători anuale: Paştele, Ziua Cincizecimii şi Sărbătoarea Corturilor, la care toţi
bărbaţii lui Israel erau obligaţi să se înfăţişeze înaintea Domnului, la Ierusalim. Dintre aceste
sărbători, cei mai mulţi luau parte la cea a Paştelor. Mulţi veneau din toate ţările pe unde erau
răspândiţi iudeii. Din toate părţile Palestinei, închinătorii veneau în număr mare. Călătoria din
Galileea ţinea mai multe zile şi călătorii se uneau în grupuri mari, pentru asigurarea unei bune
tovărăşii şi protecţii. Femeile şi bătrânii străbăteau drumurile prăpăstioase şi stâncoase
mergând călare pe măgari sau pe boi. Bărbaţii mai puternici şi tinerii mergeau pe jos. Timpul
Paştelor era la sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie, când toată ţara era plină de flori şi
înveselită de cântecele păsărelelor. Pretutindeni, de-a lungul drumului, erau locuri memorabile
din istoria lui Israel, iar taţii şi mamele le istoriseau copiilor minunile pe care Dumnezeu le
făcuse pentru poporul Său în veacurile trecute. Ei făceau plăcută călătoria lor cu cântece şi
muzică, iar când, în cele din urmă, turnurile Ierusalimului se arătau la orizont, fiecare glas se
unea în melodia de triumf:
„Picioarele mi se opresc
în porţile tale, Ierusalime! (…)
Pacea să fie între zidurile tale
şi liniştea, în casele tale domneşti!”
(Psalmii 122:2,7)

Ţinerea Paştelor a început odată cu naşterea naţiunii iudaice. În ultima noapte a sclaviei lor
în Egipt, când nu se întrezărea niciun semn al eliberării, Dumnezeu le-a poruncit israeliţilor să
se pregătească pentru o imediată eliberare. El îl avertizase pe Faraon cu privire la cea din urmă
judecată asupra egiptenilor şi le dăduse directive evreilor să-şi adune familiile în locuinţele lor.
După ce au stropit uşorii casei cu sângele mielului junghiat, trebuiau să mănânce mielul fript,
cu pâine nedospită şi cu ierburi amare. „Când îl veţi mânca”, a zis El, „să aveţi mijlocul încins,
încălţămintele în picioare şi toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă, căci sunt Paştele
Domnului” (Exodul 12:11). La miezul nopţii, au fost ucişi toţi întâii născuţi ai egiptenilor.
Atunci, împăratul a trimis lui Israel solia: „Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu. Duceţi-
vă de slujiţi Domnului cum aţi zis” (Exodul 12:31). Evreii au ieşit din Egipt ca o naţiune
independentă. Domnul le poruncise ca Paştele să fie ţinut în fiecare an. „Şi când vă vor întreba
copiii voştri: «Ce înseamnă obiceiul acesta?» să răspundeţi: «Este jertfa de Paşte în cinstea
Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul».” În
felul acesta, din generaţie în generaţie, urma să se transmită istoria acestei minunate eliberări.
Paştele era urmat de cele şapte zile ale Sărbătorii Azimilor. În a doua zi a sărbătorii, erau
aduse în faţa Domnului cele dintâi roade din recolta anului, un snop de orz. Toate slujbele
acestei sărbători erau simboluri ale lucrării lui Hristos. Eliberarea lui Israel din Egipt era o
parabolă a răscumpărării, iar Paştele aveau drept scop să o păstreze ca o aducere aminte.
Mielul înjunghiat, pâinile nedospite, snopul primelor roade – toate Îl reprezentau pe
Mântuitorul.
Pentru cea mai mare parte dintre oamenii din vremea lui Hristos, ţinerea acestei sărbători
degenerase în formalism. Dar câtă însemnătate avea ea pentru Fiul lui Dumnezeu!
Pentru prima dată, copilul Iisus privea templul. El i-a văzut pe preoţii îmbrăcaţi în veşminte
albe îndeplinindu-şi slujba solemnă. A privit la victima însângerată de pe altarul de jertfă. A
îngenuncheat în rugăciune împreună cu credincioşii, în timp ce norul de fum de tămâie se
înălţa spre Dumnezeu. A asistat la toată slujba pascală atât de impresionantă. Zi de zi, El
vedea însemnătatea ei tot mai clar. Fiecare act era văzut în strânsa legătură pe care o avea cu
viaţa Sa. Noi îndemnuri se năşteau înăuntrul Său. Tăcut şi adâncit în cugetare, părea că
studiază o mare problemă. Atunci I se descoperea Mântuitorului taina misiunii Sale.
Răpit de contemplarea acestor scene, nu a rămas lângă părinţii Săi. El căuta să fie singur.
Când serviciile pascale s-au sfârşit, El a mai zăbovit prin curţile templului, iar atunci când
credincioşii au plecat din Ierusalim, El a rămas în urmă.
Cu prilejul acestei vizite la Ierusalim, părinţii lui Iisus doriseră să-L pună în legătură cu
marii învăţători din Israel. Deşi era ascultător în totul de Cuvântul lui Dumnezeu, El nu Se
ţinea de obiceiurile şi de formele rabinice. Iosif şi Maria sperau că Iisus va ajunge să-i respecte
pe aceşti rabini erudiţi şi să ia seama cu mai multă râvnă la cerinţele lor. Dar Iisus fusese
învăţat în templu de Dumnezeu. El a început îndată să împartă ceea ce primise.
În ziua aceea, o sală din incinta templului era consacrată pentru învăţământul sacru, după
modelul şcolilor profeţilor. Aici s-au adunat rabinii cei mai de seamă cu elevii lor şi aici a venit
şi copilul Iisus. Aşezându-Se la picioarele acestor oameni învăţaţi şi cu autoritate, El asculta
învăţătura lor. Ca Unul care căuta înţelepciune, le-a pus întrebări acestor învăţători cu privire
la profeţii şi la evenimentele ce aveau loc atunci şi care arătau spre venirea lui Mesia.
Iisus S-a prezentat în faţa lor ca Unul care era însetat să-L cunoască pe Dumnezeu.
Întrebările Sale aduceau la lumină adevărurile adânci care multă vreme fuseseră ţinute în
întuneric, dar care erau vitale pentru mântuire. Deşi dovedea cât de mărginită şi superficială
era înţelepciunea acestor oameni înţelepţi, fiecare întrebare le aducea în faţă câte o învăţătură
dumnezeiască şi aşeza adevărul într-o lumină nouă. Rabinii vorbeau de minunata înălţare pe
care venirea lui Mesia trebuia să o aducă naţiunii iudaice; dar Iisus le-a prezentat profeţia lui
Isaia şi i-a întrebat despre însemnătatea acelor versete biblice, care se refereau la suferinţa şi
moartea Mielului lui Dumnezeu.
Cărturarii au început atunci să-I pună ei întrebări şi au rămas uimiţi de răspunsurile Sale.
Cu umilinţă de copil, El repeta cuvintele Scripturii, explicând şi însemnătatea lor adâncă, pe
care acei oameni învăţaţi nu o pricepuseră. Dacă ei ar fi primit aceste principii ale adevărului,
pe care El le-a arătat, ar fi dat naştere la o reformă în religia de atunci. S-ar fi trezit un viu
interes pentru lucrurile spirituale şi, atunci când Iisus Şi-ar fi început lucrarea, mulţi ar fi fost
pregătiţi să-L primească.
Rabinii ştiau că Iisus nu fusese instruit în şcolile lor, dar, cu toate acestea, El înţelegea
profeţiile cu mult mai bine decât ei. În acest copil galileean, profund gânditor, ei întrezăreau o
mare speranţă. Ei doreau să-L câştige ca elev, ca să poată deveni un învăţat în Israel. Doreau
ca ei să-I facă educaţia, deoarece simţeau că mintea Sa aşa de deosebită trebuie să fie
modelată de ei.
Cuvintele lui Iisus le mişcaseră inimile aşa cum nu fuseseră niciodată mişcate de cuvinte
ieşite de pe buze omeneşti. Dumnezeu căuta să dea lumină acelor conducători ai lui Israel şi
folosea pentru aceasta singura cale prin care se putea ajunge la inima lor. În îngâmfarea lor, li
se părea un lucru înjositor să admită că poate să-i înveţe cineva. Dacă Iisus ar fi arătat că
încearcă să-i înveţe, nu ar fi fost binevoitori să asculte. Dar se măguleau cu faptul că ei Îl
învăţau sau cel puţin că ei Îi verificau cunoştinţele din Sfânta Scriptură. Buna-cuviinţă a lui
Iisus şi modestia Sa de tânăr au biruit prejudecăţile lor. Fără a-şi da seama, mintea lor s-a
deschis în faţa Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a vorbit inimii lor.
Era imposibil să nu vadă că speranţele nutrite de ei cu privire la Mesia nu erau susţinute de
profeţie, dar ei nu voiau să renunţe la teoriile care-i legănau cu speranţe înşelătoare, în setea
lor după mărire. Nu voiau să admită faptul că au înţeles greşit Sfintele Scripturi, din care
pretindeau că numai ei au dreptul să-i înveţe pe alţii. De la unul la altul a trecut întrebarea:
De unde are tânărul acesta cunoştinţe, dacă niciodată n-a învăţat? „Lumina luminează în
întuneric” (Ioan 1:5), dar întunericul nu a primit lumina.
În timpul acesta, Iosif şi Maria erau cât se poate de tulburaţi şi îngrijoraţi. La plecarea din
Ierusalim, Îl pierduseră din vedere pe Iisus şi nu ştiau că El rămăsese acolo. Ţinutul era atunci
locuit de foarte multă lume, iar caravanele din Galileea erau foarte numeroase. Multă
învălmăşeală s-a produs la plecarea lor din cetate. Pe drum, plăcerea de a călători împreună cu
prieteni şi cunoştinţe le-a absorbit atenţia, iar ei n-au observat absenţa Lui până la sosirea
nopţii. Atunci când s-au oprit pentru odihnă, au simţit lipsa ajutorului dat de Fiul lor. Crezând
că Se află împreună cu ceilalţi tovarăşi de călătorie, nu s-au neliniştit. Chiar dacă era doar un
copil, ei se bizuiau pe El, aşteptându-se ca, atunci când vor avea nevoie, El să fie gata să-i
ajute, anticipându-le nevoile, aşa cum făcuse totdeauna. Dar acum a început să-i cuprindă
frica. L-au căutat printre tovarăşii Lui de călătorie, dar în zadar. Cu groază, şi-au amintit cum
încercase Irod să-L omoare, când era prunc. Presentimente întunecate le umpleau inima. Se
căinau acum cu amar.
S-au întors la Ierusalim şi au continuat să caute. A doua zi, pe când se găseau printre cei
care se închinau în templu, o voce cunoscută le-a atras atenţia. Nu se puteau înşela – nicio
altă voce nu era ca a Lui, aşa de serioasă şi de hotărâtă şi totuşi aşa de melodioasă.
L-au găsit pe Iisus în şcoala rabinilor. Deşi erau bucuroşi, nu puteau să uite necazul şi
îngrijorarea. Când El a fost din nou cu ei, mama a zis în cuvinte de mustrare: „Fiule, pentru ce
Te-ai purtat aşa cu noi? Iată că tatăl Tău şi eu Te-am căutat cu îngrijorare.”
„De ce M-aţi căutat?” a răspuns Iisus. „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa Tatălui
Meu?” Şi, pentru că părea că ei nu înţeleg cuvintele Lui, arătă spre cer. Pe faţa Sa strălucea o
lumină de care se mirau. Dumnezeirea strălucea prin corp omenesc. Găsindu-L în templu, ei
au ascultat ce vorbea El cu rabinii şi au rămas uimiţi la întrebările şi răspunsurile Sale.
Cuvintele Sale au stârnit o mulţime de gânduri, care niciodată nu aveau să fie uitate.
Întrebarea pe care El le-a pus-o cuprindea o învăţătură. „Oare nu ştiaţi”, spuse El, „că
trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?” Iisus Se angajase în lucrarea pentru care venise în lume,
dar Iosif şi Maria îşi neglijaseră partea lor. Dumnezeu le arătase mare cinste prin aceea că li-L
încredinţase pe Fiul Său. Îngerii sfinţi îl ajutaseră pe Iosif în drumul lui, ca să apere viaţa lui
Iisus. Dar o zi întreagă ei Îl pierduseră cu totul din vedere pe Acela pe care nu ar fi trebuit să-L
uite nici măcar o clipă. Iar acum, după ce temerile le fuseseră liniştite, nu se mustrau pe ei
înşişi, ci aruncau vina asupra Lui.
Era natural pentru părinţii lui Iisus să-L considere ca fiul lor. El era zilnic cu ei, viaţa Sa era
aproape la fel ca viaţa altor copii şi era greu pentru ei să priceapă că El era Fiul lui Dumnezeu.
Ei erau în primejdia de a nu preţui binecuvântarea care li se acordase, prin prezenţa
Mântuitorului lumii. Durerea despărţirii lor de El şi duioasa mustrare exprimată prin cuvintele
Sale aveau drept scop să-i determine să se gândească mai mult la sfânta lor răspundere.
În răspunsul dat mamei Sale, Iisus dovedea pentru prima dată că ştia care este adevărata
relaţie dintre El şi Dumnezeu. Înainte de naşterea Sa, îngerul îi spusese Mariei: „El va fi mare
şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui
Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci” (Luca 1:32,33). Maria cugetase la cuvintele
acestea în inima ei, dar, deşi credea că Fiul ei urma să fie Mesia pentru Israel, nu înţelegea
misiunea Lui. Nici de data aceasta nu înţelegea cuvintele Lui, dar îşi dădea seama că El nega
legăturile de sânge cu Iosif şi Se înfăţişa ca Fiu al lui Dumnezeu.
Iisus nu a neglijat legătura cu părinţii Săi pământeşti. De la Ierusalim, S-a întors acasă cu
ei şi i-a ajutat în viaţa lor de muncă grea. El ascunsese în inimă taina misiunii Sale, aşteptând
cu supunere timpul hotărât pentru ca El să-Şi înceapă lucrarea. Timp de optsprezece ani, de
când înţelesese că era Fiul lui Dumnezeu, El a recunoscut legătura care-L unea cu familia din
Nazaret şi Şi-a îndeplinit obligaţiile de fiu, de frate, de prieten şi de cetăţean.
De îndată ce I se descoperise în templu misiunea pe care o avea, Iisus S-a ferit de legăturile
cu mulţimea. A dorit ca de la Ierusalim să Se întoarcă în linişte împreună cu cei care
cunoşteau taina vieţii Lui. La serviciul pascal, Dumnezeu căuta să-i scoată pe credincioşii Săi
din grijile lor pământeşti şi să le reamintească de minunata Sa intervenţie pentru eliberarea lor
din Egipt. În această acţiune, El dorea ca ei să vadă o făgăduinţă a eliberării din păcat. După
cum sângele mielului junghiat a ocrotit casele lui Israel, tot la fel sângele lui Hristos avea să
salveze sufletele lor. Dar ei puteau fi mântuiţi prin Hristos numai dacă, prin credinţă, primeau
ca viaţă a lor viaţa Sa. În serviciul închipuitor al simbolurilor, exista putere numai atunci când
acesta îi îndruma pe închinători la Hristos, ca Mântuitor al lor, personal. Dumnezeu dorea ca
ei să fie conduşi la studiu cu rugăciune şi meditaţie cu privire la misiunea lui Hristos. Dar, la
plecarea mulţimilor de oameni din Ierusalim, freamătul călătoriei şi diverse discuţii, mai puţin
însemnate, absorbeau prea adesea atenţia lor, iar slujba închinării la care participaseră era
dată uitării. Mântuitorul nu era atras de o astfel de tovărăşie.
Deoarece Iosif şi Maria trebuiau să se întoarcă de la Ierusalim împreună cu Iisus, El spera
să-i facă să se gândească la cele spuse de profeţi cu privire la suferinţele Mântuitorului. Pe
Golgota, El a căutat să aline durerea mamei Sale. El Se gândea la ea în aceste momente. Maria
avea să fie martoră la ultimele Lui chinuri de moarte, iar Iisus dorea ca ea să înţeleagă
misiunea Lui, ca să primească tăria necesară să poată răbda când sufletul ei urma să fie
străpuns de sabie. După cum Iisus fusese despărţit de ea şi ea Îl căutase plină de întristare trei
zile, tot aşa, atunci când El urma să fie adus ca jertfă pentru păcatele lumii, avea să fie pierdut
de ea timp de trei zile. Şi, când avea să învie din mormânt, întristarea ei avea să se preschimbe
iarăşi în bucurie. Însă cu cât mai bine ar fi suportat ea durerea morţii Lui, dacă ar fi înţeles
cuvintele biblice către care El Se străduia să-i întoarcă acum cugetările!
Dacă şi-ar fi îndreptat mintea spre Dumnezeu prin meditaţie şi rugăciune, Iosif şi Maria ar fi
înţeles sfinţenia răspunderii lor şi nu L-ar fi pierdut din vedere pe Iisus. Prin neglijenţa lor de o
zi, L-au pierdut pe Mântuitorul; şi aceasta i-a costat trei zile de căutare înfrigurată ca să-L
găsească. Şi noi putem ajunge la fel; prin vorbe deşarte, prin clevetiri sau prin neglijarea
rugăciunii, putem pierde într-o singură zi prezenţa Mântuitorului şi va fi poate nevoie de multe
zile de cercetare deznădăjduită pentru a-L găsi şi a recâştiga pacea pe care am pierdut-o.
Trebuie să fim atenţi ca, în legăturile pe care le avem unii cu alţii, să nu-L uităm pe Iisus şi,
fără să ne dăm seama, să rămânem fără El. Când ne lăsăm absorbiţi de lucrurile pământeşti,
încât nu ne mai gândim la Acela în care se adună toată nădejdea noastră de viaţă veşnică, noi
ne despărţim de Iisus şi de îngerii sfinţi. Aceste fiinţe sfinte nu pot rămâne acolo unde prezenţa
lui Iisus nu este dorită şi unde absenţa Sa nu este observată. Tocmai din cauza aceasta,
deseori există descurajare printre cei care se declară urmaşi ai lui Hristos.
Mulţi iau parte la serviciile religioase şi sunt reînvioraţi şi mângâiaţi de Cuvântul lui
Dumnezeu; dar, prin neglijarea meditaţiei, vegherii şi rugăciunii, pierd binecuvântarea şi se
simt mai nenorociţi decât înainte de a o fi primit. Deseori, ei consideră că Dumnezeu Se poartă
aspru cu ei. Nu văd că greşeala este a lor. Despărţindu-se de Iisus, ei îndepărtează lumina
prezenţei Sale.
Ar fi bine pentru noi ca, în fiecare zi, să petrecem o oră meditând asupra vieţii lui Hristos.
Să cercetăm viaţa Sa punct cu punct şi să lăsăm imaginaţia să prindă fiecare scenă şi, în
special, pe cele din partea finală. Când ne ocupăm în felul acesta de jertfa Lui cea mare, pe
care a adus-o pentru noi, încrederea noastră în El va fi mai statornică, iubirea noastră faţă de
El va creşte şi noi vom fi tot mai mult pătrunşi de Spiritul Său. Dacă vrem ca, în cele din urmă,
să fim mântuiţi, trebuie să învăţăm lecţia răbdării şi a umilinţei la piciorul crucii.
Când ne adunăm, putem fi o binecuvântare unii pentru alţii. Dacă suntem ai lui Hristos,
gândurile noastre cele mai plăcute se vor ocupa numai de El. Şi, când vorbim unii cu alţii
despre iubirea Lui, inima noastră va fi îmblânzită de puterile dumnezeieşti. Privind la
frumuseţea caracterului Său, vom fi „schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin
Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).
CAPITOLUL 9

ZILE DE LUPTĂ

D
in primii ani ai vieţii, copilul iudeu era înconjurat de cerinţele rabinilor. Pentru fiecare
faptă, până la cele mai neînsemnate amănunte ale vieţii, se prescriau reguli rigide. Sub
conducerea învăţătorilor din sinagogă, tineretul era instruit în cunoaşterea regulilor
nenumărate, pe care israeliţii credincioşi trebuiau să le păzească. Iisus însă nu era
interesat de lucrurile acestea. Chiar din copilărie, El a fost independent de legile
rabinilor. El studia neîncetat Scripturile Vechiului Testament şi cuvintele „Aşa zice Domnul”
erau totdeauna pe buzele Sale.
Când starea oamenilor a început să se descopere minţii Sale, Iisus a înţeles că pretenţiile
societăţii şi pretenţiile lui Dumnezeu sunt într-o continuă contrazicere. Oamenii se îndepărtau
de Cuvântul lui Dumnezeu şi înălţau teoriile inventate de ei. Ei ţineau la tradiţii, în care nu era
nicio putere. Serviciul lor divin era numai un şir de forme; adevărurile sfinte, pe care urmau să
le înveţe aici, erau ascunse de privirea credincioşilor. El a văzut că în slujbele lor lipsite de
credinţă nu putea găsi pace. Ei nu cunoşteau libertatea spirituală pe care ar fi avut-o dacă L-
ar fi servit pe Dumnezeu în adevăr. Iisus venise să-i înveţe pe oameni ce înseamnă să te închini
lui Dumnezeu şi nu putea să aprobe ca învăţăturile lui Dumnezeu să fie amestecate cu
pretenţiile oamenilor. El nu ataca preceptele sau practicile oamenilor învăţaţi; dar, când era
mustrat pentru purtarea Lui simplă, arăta Cuvântul lui Dumnezeu pentru justificarea purtării
Sale.
Iisus căuta să le fie plăcut celor cu care venea în legătură, purtându-Se cât mai blând şi mai
supus. Pentru că era îngăduitor şi blând, cărturarii şi bătrânii au crezut la început că-L vor
putea influenţa uşor prin învăţăturile lor. Ei stăruiau ca El să primească maximele şi tradiţiile
moştenite de la rabinii de pe vremuri, dar Iisus cerea să I se arate că ele se întemeiază pe
cuvintele Sfintei Scripturi. Era gata să primească orice cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu, dar
nu putea să asculte de invenţiile oamenilor. Părea că Iisus cunoaşte Scriptura de la început
până la sfârşit şi le-o prezenta în adevărata ei însemnătate. Rabinii se ruşinau să înveţe de la
un copil. Pretenţia lor era că doar ei au dreptul să explice Scripturile şi că El n-are altă datorie
decât să primească interpretarea lor. Se mâniau pentru că Iisus Se împotrivea cuvântului lor.
Ei ştiau că în Scriptură nu se putea găsi nicio autoritate în favoarea tradiţiilor lor. Îşi
dădeau seama că Iisus îi întrecea cu mult în înţelegere spirituală. Cu toate acestea, erau
mânioşi că nu ascultă de preceptele lor. Neizbutind să-L convingă, ei se duceau la Iosif şi la
Maria şi se plângeau de nesupunerea Lui. În felul acesta, El suferea mustrări şi critici.
Încă de timpuriu, Iisus începuse să lucreze din proprie iniţiativă la formarea caracterului
Său şi nici chiar respectul şi iubirea faţă de părinţii Săi nu-L puteau face să renunţe la
ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. „Stă scris” era motivaţia Sa, ori de câte ori făcea un
lucru deosebit de cele obişnuite în familie. Însă influenţa rabinilor I-a adus multă amărăciune
în viaţă. Din tinereţe a trebuit să înveţe lecţia grea că trebuie să tacă şi să sufere cu răbdare.
Fraţii Lui, cum erau numiţi copiii lui Iosif, erau de partea rabinilor. Ei insistau că tradiţiile
trebuie să fie ţinute ca şi când ar fi fost cerinţele lui Dumnezeu. Ei priveau chiar preceptele
oamenilor ca fiind mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu şi se supărau văzând cum gândirea
clară a lui Iisus arăta deosebirea dintre rătăcire şi adevăr. Ei condamnau ascultarea Lui strictă
de Legea lui Dumnezeu ca fiind încăpăţânare. Erau însă surprinşi de cunoştinţa şi
înţelepciunea date pe faţă în răspunsurile pe care li le dădea rabinilor. Ştiau că nu fusese
învăţat de oameni înţelepţi, dar nu puteau să nu vadă că El era un învăţător pentru ei.
Recunoşteau că educaţia Lui era mai înaltă decât a lor. Dar nu înţelegeau faptul că El a avut
acces la pomul vieţii, un izvor de înţelepciune pe care ei nu-l cunoşteau.
Hristos nu era exclusivist şi, în privinţa aceasta, iarăşi îi supărase pe farisei, pentru că Se
depărtase de regulile lor aspre. El a găsit domeniul religiei închis cu ziduri de despărţire, ca pe
ceva prea sfânt spre a fi pus în viaţa de toate zilele. El a dărâmat aceste ziduri de despărţire. În
legăturile Lui cu oamenii, nu întreba: Care este crezul tău? Din ce biserică faci parte? El Îşi
folosea puterea pentru a-i ajuta pe toţi aceia care aveau nevoie de ajutor. În loc să Se închidă
într-o chilie de monah, ca astfel să arate ce caracter sfânt are, El a lucrat plin de râvnă pentru
binele omenirii. El a statornicit principiul că religia Bibliei nu constă în mortificarea corpului.
I-a învăţat pe alţii că religia curată şi neîntinată nu este făcută numai pentru anumite zile sau
pentru ocazii speciale. În orice timp şi în orice loc, El Se interesa cu iubire de oameni şi
răspândea în jurul Său lumina unei evlavii fericite. Toate lucrurile acestea erau o mustrare
pentru farisei. Ele dovedeau că religia nu constă din iubirea de sine şi că viaţa lor, închinată
numai intereselor personale, era departe de adevărata temere de Dumnezeu. Faptul acesta a
dat naştere la vrăjmăşie împotriva lui Iisus, aşa că ei căutau să-L oblige să ţină rânduielile lor.
Iisus căuta să-i ajute pe toţi cei în suferinţă, pe care îi întâlnea. Nu avea mulţi bani de dat.
Dar, de multe ori, alegea să rămână flămând ca să-i ajute pe aceia care aveau mai multă nevoie
decât El. Fraţii Lui simţeau că influenţa Lui era cu totul deosebită de a lor. El avea tact, aşa
cum nici unul dintre ei nu avea şi cum nici nu doreau să aibă. Când ei vorbeau aspru cu bieţii
oameni nenorociţi, Iisus îi căuta pe aceşti năpăstuiţi şi le spunea cuvinte de încurajare. Celor
care erau în nevoie, le dădea un pahar cu apă rece sau le dădea în mod discret chiar hrana
Lui. Alinându-le suferinţele, adevărurile pe care le prezenta erau unite cu fapte bune şi, în felul
acesta, erau fixate în minte.
Lucrurile acestea erau neplăcute pentru fraţii Lui. Fiind mai în vârstă ca Iisus, pretindeau
că El trebuie să asculte de ei. Îl acuzau că Se crede superior faţă de ei şi-L mustrau că Se
ridică mai presus de învăţătorii, preoţii şi mai marii poporului lor. Adesea, Îl ameninţau şi
căutau să-L intimideze; dar El trecea mai departe, făcând din Scriptură călăuza Sa.
Iisus îi iubea pe fraţii Săi şi totdeauna Se purta faţă de ei cu o iubire nesfârşită, dar ei erau
geloşi pe El şi îşi manifestau în mod categoric necredinţa şi dispreţul. Ei nu puteau să
înţeleagă purtarea Lui. În Iisus găseau foarte mari contradicţii. Era Fiul lui Dumnezeu şi
totuşi, un copil neajutorat. Era Creatorul lumilor, Stăpân al pământului, şi totuşi sărăcia
marca experienţa vieţii Sale la fiecare pas. Avea o demnitate şi o personalitate cu totul
deosebite de aroganţa şi de închipuirea omenească; nu Se lupta pentru mărire lumească şi era
mulţumit cu situaţia cea mai umilă. Lucrul acesta îi umplea de mânie pe fraţii Lui. Ei nu
puteau înţelege de ce era liniştit atunci când Se afla în greutăţi şi lipsuri. Ei nu ştiau că pentru
binele nostru Se făcuse sărac, „pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să putem fi îmbogăţiţi” (2
Corinteni 8:9). Nu puteau înţelege taina misiunii Lui, aşa cum prietenii lui Iov nu înţeleseseră
umilinţa şi suferinţa acestuia.
Hristos era neînţeles de fraţii Lui pentru că nu le semăna. Idealul Lui nu era idealul lor.
Pentru că se luaseră după oameni, ei se depărtaseră de Dumnezeu şi în viaţa lor nu se
manifesta
puterea Lui. Formele religiei pe care le ţineau ei nu puteau să transforme caracterul. Ei dădeau
„zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen”, dar lăsau nefăcute „cele mai însemnate lucruri
din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia” (Matei 23:23). Exemplul lui Hristos era pentru ei o
provocare continuă. El nu ura decât un singur lucru pe lume, şi acesta era păcatul. El nu
putea să fie de faţă când se săvârşea ceva rău fără să aibă un sentiment de durere, pe care nu-
l putea ascunde. Era izbitor contrastul dintre formalişti, a căror sfinţenie aparentă ascundea
iubirea pentru păcat, şi un caracter în care râvna pentru slava lui Dumnezeu era totdeauna
mai presus de toate. Pentru că viaţa lui Iisus condamna răul, avea adversari atât în familie, cât
şi în afară. Cinstea şi altruismul Lui erau luate în batjocură. Răbdarea şi bunătatea Lui erau
numite laşitate.
Din amărăciunile pe care le suportă oamenii, n-a rămas niciuna pe care Hristos să n-o fi
gustat. Erau şi din aceia care încercau să arunce dispreţ asupra Lui din cauza naşterii Sale şi
chiar din copilărie a trebuit să sufere privirile lor batjocoritoare şi şoptirile lor de rău. Dacă ar fi
răspuns cu o privire sau cu un cuvânt lipsit de răbdare, dacă ar fi făcut o singură dată un
lucru rău, cum Îl îndemnau fraţii Lui, n-ar mai fi fost un exemplu desăvârşit. N-ar mai fi putut
să îndeplinească planul de mântuire. Dacă ar fi admis că există o scuză pentru păcat, Satana
ar fi triumfat, şi lumea ar fi fost pierdută. Pentru motivul acesta căuta şi ispititorul să-I facă
viaţa cât mai grea, ca să fie atras spre păcat.
Dar, la fiecare ispită, El avea un singur răspuns: „Stă scris”. Rareori mustra vreo faptă rea a
fraţilor Săi, dar avea totdeauna să le spună un cuvânt de la Dumnezeu. Adesea, Îl acuzau de
laşitate, dacă nu voia să li Se alăture în vreo faptă oprită, dar El răspundea: Stă scris: „Frica de
Domnul, aceasta este înţelepciunea; depărtarea de rău este pricepere” (Iov 28:28).
Unii căutau să fie aproape de El, pentru că acolo simţeau pace, dar mulţi se fereau de El,
pentru că erau mustraţi de viaţa Lui nepătată. Tinerii stăruiau pe lângă El să facă la fel ca ei.
El era inteligent şi avea o purtare atrăgătoare; se bucurau de prezenţa Lui şi de răspunsurile
Lui vioaie; dar erau iritaţi de scrupulele Lui şi-L declarau îngust şi rigid. Iisus răspundea: Stă
scris: „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău. Strâng
Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Psalmii 119:9,11).
Adesea era întrebat: De ce ţii să fii aşa deosebit de noi toţi? Stă scris, spunea El: „Ferice de
cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei ce
păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor, care nu săvârşesc nicio nelegiuire şi
umblă în căile Lui!” (Psalmii 119:1-3).
Când Îl întrebau de ce nu Se unea cu tinerii din Nazaret la distracţiile lor, El spunea: Stă
scris: „Când urmez învăţăturile Tale, mă bucur de parc-aş avea toate comorile. Mă gândesc
adânc la poruncile Tale şi cărările Tale le am sub ochi. Mă desfătez în orânduirile Tale şi nu uit
Cuvântul Tău” (Psalmii 119:14-16).
Iisus nu Se lupta pentru drepturile Sale. Adesea I se făcea munca mai grea decât era nevoie,
tocmai pentru că El era bun şi nu Se plângea. Cu toate acestea, n-a greşit şi nici nu S-a
descurajat. El a trăit mai presus de toate aceste greutăţi, de parcă era în lumina feţei lui
Dumnezeu. El nu Se răzbuna când oamenii se purtau aspru cu El, ci, plin de răbdare, suferea
insulta.
De multe ori era întrebat: De ce Te laşi să fii dispreţuit chiar de fraţii Tăi? El spunea: Stă
scris: „Fiule, nu uita învăţăturile mele şi păstrează în inima ta sfaturile mele! Căci ele îţi vor
lungi zilele şi anii vieţii tale şi-ţi vor aduce multă pace. Să nu te părăsească bunătatea şi
credincioşia; leagă-ţi-le la gât, scrie-le pe tăbliţa inimii tale. Şi astfel vei căpăta trecere şi minte
sănătoasă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Proverbele 3:1-4).
De când părinţii lui Iisus L-au găsit în templu, purtarea Lui a fost pentru ei o taină. El nu
Se lua cu nimeni la ceartă şi, cu toate acestea, exemplul Lui era o lecţie permanentă. Avea
înfăţişarea unei persoane consacrate pentru ceva deosebit. Clipele Lui de fericire erau atunci
când Se găsea singur cu Dumnezeu şi cu natura. De câte ori avea ocazia, Se retrăgea din locul
muncii Sale, pentru a merge în câmpii, să mediteze în văile înverzite, pentru a fi în strânsă
legătură cu Dumnezeu pe colinele munţilor sau printre copacii pădurii. De multe ori, zorile
dimineţii Îl găseau în vreun loc retras, meditând, cercetând Scripturile sau rugându-Se. După
aceste răstimpuri de linişte, pornea apoi spre casă, unde Îşi relua lucrările şi dădea pildă de
slujire plină de răbdare.
Viaţa lui Iisus a fost caracterizată de respect şi iubire faţă de mama Lui. Maria credea în
inima ei că Pruncul sfânt, născut din ea, era Mesia cel făgăduit de multă vreme, dar nu
îndrăznea să-şi exprime credinţa aceasta. În tot cursul vieţii, ea a împărtăşit suferinţele Lui.
Cu mare durere vedea ispitele la care era supus în timpul copilăriei şi tinereţii. Când Îi lua
apărarea în ceea ce ştia că este bine în purtarea Lui, avea şi ea de suferit situaţii dificile. Ea
înţelegea că ceea ce se petrece în familie şi grija duioasă a mamei pentru copiii ei au o foarte
mare însemnătate pentru formarea caracterului. Fiii şi fiicele lui Iosif ştiau lucrul acesta şi,
folosindu-se de îngrijorarea ei, încercau să corecteze practicile Lui după modelul lor.
Maria vorbea de multe ori cu Iisus şi stăruia pe lângă El să facă cele impuse de rabini. Dar
El nu putea fi convins să-Şi schimbe obiceiul de a contempla lucrările lui Dumnezeu sau să nu
mai caute să aline durerile oamenilor sau chiar pe ale animalelor necuvântătoare. Când preoţii
şi învăţătorii îi cereau Mariei să-L stăpânească pe Iisus, ea avea mult de suferit; dar inima ei
era din nou liniştită când El îi arăta cele scrise în Scriptură, care sprijineau purtarea Lui.
Câteodată oscila între Iisus şi fraţii Lui, care nu credeau că El era trimisul lui Dumnezeu,
dar erau foarte multe dovezi că El avea un caracter divin. Îl vedea cum Se jertfeşte pentru
binele altora. Prezenţa Lui aducea o atmosferă mai curată în familie şi viaţa Lui era ca un aluat
care lucra între elementele societăţii. Blând şi nepătat, umbla printre oameni nepăsători,
neciopliţi şi necuviincioşi, printre vameşi nedrepţi, printre risipitori nesocotiţi, samariteni
păcătoşi, soldaţi păgâni şi ţărani brutali, prin gloata aceea aşa de amestecată. El spunea ici şi
colo cuvinte de mângâiere când îi vedea pe oameni obosiţi şi, cu toate acestea, siliţi să-şi poarte
poverile. El împărtăşea greutăţile lor şi le repeta lecţiile pe care le învăţase din natură despre
iubirea, mila şi bunătatea lui Dumnezeu.
El îi învăţa pe toţi să se socotească înzestraţi cu talente preţioase, care, dacă erau bine
folosite, aveau să le asigure comori veşnice. El a curăţat viaţa de deşertăciuni şi, prin exemplul
Său, i-a învăţat pe oameni că fiecare clipă aduce după sine urmări veşnice, că fiecare clipă
trebuie preţuită ca o comoară şi folosită pentru scopuri sfinte. El n-a trecut pe lângă niciun om
ca şi cum ar fi fost fără valoare, ci a căutat să-i dea fiecăruia leacul mântuitor. Oriunde Se
găsea, El ştia să dea o învăţătură potrivită cu locul şi împrejurările. Căuta să inspire nădejde
celui mai decăzut şi celui lipsit de perspective, asigurându-i că pot ajunge şi ei copii
neprihăniţi şi nevinovaţi ai lui Dumnezeu. Adesea, îi întâlnea pe aceia care se aruncaseră în
stăpânirea lui Satana şi care nu aveau putere să se desfacă din mrejele lui. Unora ca aceştia –
descurajaţi, bolnavi, ispitiţi şi decăzuţi – Iisus le spunea cuvinte de cea mai duioasă milă,
cuvinte de care ei aveau nevoie şi pe care le puteau înţelege. Pe alţii îi găsea în luptă pe viaţă şi
pe moarte cu vrăjmaşul sufletelor. Pe aceştia îi încuraja să stăruie, asigurându-i că vor birui,
pentru că îngerii lui Dumnezeu erau de partea lor şi aveau să le dea biruinţa. Aceia pe care îi
ajuta în felul acesta erau convinşi că în faţa lor era Cineva în care se puteau încrede cu toată
inima. El nu avea să trădeze tainele pe care le ascultase urechea Sa sensibilă.
Iisus vindeca şi corpul, şi sufletul. El Se interesa de orice suferinţă pe care o întâlnea şi
aducea vindecare tuturor suferinzilor, deoarece cuvintele Lui blânde erau ca un balsam
vindecător. Nimeni nu putea zice că El a făcut o minune; dar puterea vindecătoare a iubirii
pornea de la El spre cei bolnavi şi apăsaţi. În felul acesta, discret, a lucrat pentru oameni din
cea mai fragedă copilărie. De aceea s-a întâmplat că, atunci când Şi-a început lucrarea publică,
foarte mulţi L-au ascultat cu bucurie.
Cu toate acestea, în copilărie, tinereţe şi maturitate, Iisus a fost singur. În sfinţenia şi
credincioşia Sa, El a călcat singur teascul şi niciun om n-a fost cu El. A dus povara teribilă a
răspunderii pentru salvarea oamenilor. Ştia că, dacă nu se face o hotărâtă schimbare în
principiile şi ţelurile neamului omenesc, toţi vor fi pierduţi. Această povară apăsa asupra
sufletului Său şi nimeni nu-şi putea închipui cât era de grea. Cu o stăruinţă neabătută Şi-a
îndeplinit planul vieţii Lui, acela de a fi Lumina oamenilor.
PARTEA 3

CEL UNS
CAPITOLUL 10

GLASUL ÎN PUSTIE

Î
nainte-mergătorul lui Hristos s-a ridicat dintre credincioşii lui Israel, care de multă vreme
aşteptau venirea lui Mesia. Bătrânul preot Zaharia şi soţia lui, Elisaveta, „erau amândoi
neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu” şi, prin viaţa lor liniştită şi sfântă, lumina credinţei
strălucea ca o stea în mijlocul întunericului acelor vremuri rele. Acestei perechi evlavioase i
se făgăduise un fiu, care trebuia să meargă „înaintea Domnului, pentru a pregăti căile Lui”.
Zaharia locuia în „ţinutul muntos al Iudeei”, dar se dusese la Ierusalim pentru a servi o
săptămână în templu, o slujire care se cerea de două ori pe an de la preoţii fiecărei cete. „Dar,
pe când slujea Zaharia înaintea lui Dumnezeu la rândul cetei lui, după obiceiul preoţiei, a ieşit
la sorţ să intre să tămâieze în Templul Domnului.”
El stătea în faţa altarului de aur din locul sfânt al sanctuarului. Norul de fum mirositor se
înălţa spre cer împreună cu rugăciunile lui Israel. Deodată, şi-a dat seama de o prezenţă
divină. Un înger al Domnului „a stat în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere”. Locul în
care se aşezase, dovedea că îngerul este binevoitor, dar Zaharia n-a luat seama la lucrul
acesta. Mulţi ani se rugase pentru venirea Răscumpărătorului. Acum, Cerul trimisese un sol,
ca să-l înştiinţeze că rugăciunile lui erau pe punctul de a fi ascultate, dar îndurarea lui
Dumnezeu i s-a părut prea mare ca să poată crede. El era plin de teamă şi se simţea vinovat.
Dar a fost salutat cu o fericită asigurare: „Nu te teme, Zahario, fiindcă rugăciunea ta a fost
ascultată. Nevastă-ta, Elisaveta, îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi
pentru tine o pricină de bucurie şi veselie şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci va fi
mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul
Sfânt… El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Va merge înaintea
lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor la copii şi pe cei
neascultători la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un
norod bine pregătit pentru El”. Zaharia i-a zis îngerului: „Din ce voi cunoaşte lucrul acesta?
Fiindcă eu sunt bătrân şi nevastă-mea este înaintată în vârstă.”
Zaharia ştia bine cum i se dăduse lui Avraam un fiu la vârstă înaintată, pentru că avusese
încredere în Acela care făgăduise. Dar, pentru o clipă, bătrânul preot şi-a întors gândul spre
slăbiciunea omenească. El uitase că Dumnezeu este în stare să aducă la îndeplinire tot ce
făgăduieşte. Ce deosebire între necredinţa aceasta şi credinţa plăcută şi copilărească a Mariei,
fecioara din Nazaret, care, la cuvintele de minunată înştiinţare spuse de înger, a răspuns: „Iată
roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale!” (Luca 1:38).
Faptul că lui Zaharia i s-a născut un fiu, întocmai ca lui Avraam şi Mariei, ne învaţă un
mare adevăr spiritual, adevăr pe care îl învăţăm cu greu şi-l uităm uşor. În noi înşine n-avem
nicio putere de a face vreun lucru bun, dar ceea ce nu putem face noi va fi lucrat prin puterea
lui Dumnezeu în oricare suflet supus şi credincios. Prin credinţă fusese dat copilul făgăduinţei,
prin credinţă ia naştere viaţa spirituală şi ni se dă putere să facem lucrările neprihănirii.
La întrebarea lui Zaharia, îngerul a spus: „Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui
Dumnezeu; am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună.” Cu cinci sute de ani
mai înainte, Gabriel îi descoperise lui Daniel perioada profetică, ce ajungea până la venirea lui
Hristos. Cunoaşterea faptului că această perioadă se apropia de sfârşit l-a făcut pe Zaharia să
se roage pentru venirea lui Mesia. Acum, însuşi solul prin care fusese dată profeţia venise să
anunţe împlinirea ei.
Cuvintele spuse de înger – „Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu” – arată că el
are un loc de mare cinste în curţile cereşti. Când a venit cu înştiinţarea la Daniel, el i-a spus:
„Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru, Mihail (Hristos)” (Daniel
10:21). Vorbind despre Gabriel în Apocalipsa, Mântuitorul a spus: „Le-a făcut cunoscut
trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan” (Apocalipsa 1:1). Iar îngerul i-a declarat lui Ioan:
„Eu sunt împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi proroci” (Apocalipsa 22:9). Ce gând minunat –
îngerul care este întâiul în slavă după Fiul lui Dumnezeu este cel ales să le descopere
oamenilor păcătoşi planurile lui Dumnezeu.
Zaharia se arătase neîncrezător în cuvintele îngerului. De aceea, el urma să nu mai
vorbească până la împlinirea lor. „Iată”, a zis îngerul, „vei fi mut… până în ziua când se vor
întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la vremea lor.”
Datoria preotului în această slujbă era să se roage pentru iertarea păcatelor publice şi
naţionale şi pentru venirea lui Mesia; dar, când a încercat să facă lucrul acesta, Zaharia n-a
putut să rostească nicio vorbă.
Când a ieşit să-i binecuvânteze pe credincioşi, „le făcea semne întruna şi a rămas mut”. Ei îl
aşteptaseră multă vreme şi se temeau ca nu cumva să-l fi lovit mânia lui Dumnezeu. Dar, când
a ieşit din Sfânta, faţa lui strălucea de slava lui Dumnezeu şi ei „au înţeles că avusese o
vedenie în templu”. Zaharia le-a făcut cunoscut ce văzuse şi auzise şi „după ce i s-au împlinit
zilele de slujbă, Zaharia s-a dus acasă”.
Curând după naşterea copilului făgăduit, limba tatălui a fost dezlegată şi „el vorbea şi
binecuvânta pe Dumnezeu. Pe toţi vecinii i-a apucat frica şi în tot ţinutul acela muntos al
Iudeei se vorbea despre aceste lucruri. Toţi cei care le auzeau le păstrau în inima lor şi ziceau:
«Oare ce va fi pruncul acesta?»” Toate acestea aveau scopul de a atrage atenţia asupra venirii
lui Mesia, a cărui cale trebuia să o pregătească Ioan.
Duhul Sfânt a venit asupra lui Zaharia, care a profetizat lucrarea fiului său, spunând aceste
cuvinte frumoase:

„Şi tu, pruncule, vei fi chemat proroc al Celui Preaînalt:


Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui
Şi să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii:
Care stă în iertarea păcatelor lui;
Datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru:
În urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime:
Ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul şi în umbra morţii.
Şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!”

„Iar pruncul creştea şi se întărea în duh. Şi a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui
înaintea lui Israel.” Înainte de a se naşte Ioan, îngerul spusese: „Va fi mare înaintea Domnului.
Nu va bea vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt.” Dumnezeu îl chemase
pe fiul lui Zaharia la o mare lucrare, cea mai mare lucrare încredinţată vreodată oamenilor.
Pentru a face lucrarea aceasta, Dumnezeu trebuia să lucreze cu el. Duhul lui Dumnezeu avea
să fie cu el, numai dacă el asculta de cele spuse de înger.
Ioan trebuia să fie un sol al lui Iehova, pentru a le duce oamenilor lumina lui Dumnezeu. El
trebuia să dea o nouă îndrumare gândurilor lor. Trebuia să-i impresioneze cu sfinţenia
cerinţelor lui Dumnezeu şi cu nevoia lor după dreptatea Sa desăvârşită. Un asemenea sol
trebuia să fie sfânt. Trebuia să fie un templu al Duhului Sfânt. Pentru a îndeplini lucrarea,
trebuia să fie sănătos la corp şi plin de tărie intelectuală şi spirituală. De aceea era nevoie să-şi
stăpânească apetitul şi pasiunile. El trebuia să fie capabil să-şi stăpânească toate puterile, ca
să poată sta în mijlocul oamenilor, neclintit în orice împrejurare, ca şi stâncile şi munţii
pustiei.
Pe timpul lui Ioan Botezătorul, lăcomia după averi şi iubirea de lux şi petrecere erau larg
răspândite. Plăcerile senzuale, petrecerile şi beţiile provocau boli şi degenerare fizică,
întunecând înţelegerea spirituală şi slăbind împotrivirea faţă de păcat. Ioan trebuia să fie un
reformator. Prin viaţa lui cumpătată şi prin îmbrăcămintea lui simplă, el trebuia să fie o
mustrare pentru excesele timpului. De aceea părinţii lui Ioan au primit instrucţiuni cu privire
la o viaţă cumpătată, aduse de un înger de la tronul Cerului.
Caracterul este mai impresionabil în copilărie şi tinereţe. Atunci trebuie să câştige omul
puterea de a se stăpâni. În casă şi la masă, în viaţa de familie, se exercită influenţe ale căror
urmări ţin veşnic. Mai mult decât orice dar natural, obiceiurile formate în primii ani decid dacă
un om va fi biruitor sau biruit în lupta vieţii. Tinereţea este timpul semănatului. Ea stabileşte
ce fel de seceriş vom aduna în viaţa aceasta şi în cea viitoare.
Ca proroc, Ioan urma „să întoarcă inima părinţilor la copii şi pe cei neascultători la
umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit
pentru El”. Prin lucrarea de a pregăti calea pentru întâia venire a lui Hristos, el era
reprezentantul acelora care au să pregătească un popor pentru a doua venire a Domnului.
Lumea s-a dedat la plăceri. Rătăcirile şi minciunile sunt fără număr. Cursele lui Satana pentru
a pierde suflete s-au înmulţit. Toţi aceia care vor să-şi desăvârşească sfinţenia în temere de
Dumnezeu trebuie să înveţe cumpătarea şi stăpânirea de sine. Apetitul şi patimile trebuie puse
sub stăpânirea puterilor mai înalte ale minţii. Această stăpânire de sine este absolut necesară,
ca să avem acea forţă intelectuală şi acea pătrundere spirituală care ne vor face în stare să
înţelegem şi să practicăm adevărurile sfinte ale Cuvântului lui Dumnezeu. Din cauza aceasta,
cumpătarea are locul ei anume în pregătirea pentru a doua venire a lui Hristos.
De fapt, fiul lui Zaharia ar fi trebuit să fie educat pentru preoţie. Dar învăţătura din şcolile
rabinilor l-ar fi făcut nepotrivit pentru lucrarea sa. Dumnezeu nu l-a trimis la profesorii de
teologie, ca de acolo să înveţe cum să interpreteze Scripturile. Dumnezeu l-a chemat în pustie,
ca să înveţe din lucrurile naturii şi de la Dumnezeul naturii.
Locuinţa şi-a ales-o într-o regiune singuratică, în mijlocul dealurilor pustii, cu trecători
sălbatice şi peşteri stâncoase. Dar era voia lui să uite bucuriile şi strălucirea vieţii pentru
disciplina aspră a pustiei. Aici, mediul înconjurător era favorabil obiceiurilor de simplitate şi de
lepădare de sine. Netulburat de zgomotele lumii, el putea să studieze aici învăţăturile naturii,
ale revelaţiei şi ale Providenţei. Cuvintele spuse de înger lui Zaharia i-au fost deseori repetate
lui Ioan de părinţii lui temători de Dumnezeu. Din copilărie, i s-a arătat fără încetare lucrarea
pe care o avea de făcut şi el a primit această sfântă însărcinare. Pentru el, locurile singuratice
ale pustietăţii erau o scăpare binevenită din societatea în care bănuiala, necredinţa şi
stricăciunea ajunseseră să stăpânească aproape totul. Nu se încredea în puterile sale de a sta
tare împotriva ispitei şi se ferea de a fi mereu în apropierea păcatului, ca nu cumva să piardă
simţământul nespusei lui păcătoşenii.
Fiind de la naştere consacrat lui Dumnezeu ca nazireu, el şi-a însuşit acest vot,
consacrându-se pentru viaţa întreagă. Era îmbrăcat ca profeţii de pe vremuri – veşmântul său,
din păr de cămilă, era strâns cu o cingătoare de piele. Se hrănea cu „lăcuste şi miere
sălbatică”, pe care le găsea în pustie, şi bea apă curată din izvoarele dealurilor.
Însă Ioan nu ducea o viaţă de lenevie, de tristeţe ascetică sau de înstrăinare egoistă. Din
timp în timp, căuta să se amestece printre oameni şi totdeauna era un observator interesat de
ceea ce se petrece în lume. Din locul lui retras, el urmărea desfăşurarea evenimentelor. Cu o
putere de pricepere luminată de Duhul Sfânt, el studia caracterul oamenilor, ca să ştie cum să
ajungă la inima lor cu solia cerului. Povara misiunii sale îl apăsa. În singurătate, prin meditaţie
şi rugăciune, căuta să-şi oţelească sufletul pentru lucrarea care-l aştepta.
Deşi stătea în pustie, nu era scutit de ispite. Pe cât era posibil, închidea orice cale pe care
Satana ar fi putut veni. Cu toate acestea, ispititorul îl ataca. Dar sensibilitatea lui spirituală
era trează. El îşi dezvoltase tăria şi hotărârea de caracter şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, putea
să-l recunoască pe Satana când se apropia şi să se împotrivească puterii lui.
Ioan a găsit în pustie atât şcoala, cât şi sanctuarul. Ca şi Moise în Munţii Madianului, el era
înconjurat de prezenţa lui Dumnezeu şi de dovezile puterii Sale. El n-a avut parte, ca marele
conducător al lui Israel, să locuiască în mijlocul solemnei maiestăţi a singurătăţii munţilor, dar
în faţa lui se aflau înălţimile Moabului, dincolo de Iordan, vorbindu-i de Acela care a întărit
munţii şi i-a încins cu putere. Înfăţişarea tristă şi înfricoşătoare a naturii, acolo unde se afla
locuinţa lui din pustie, îi zugrăvea şi mai bine starea lui Israel. Via roditoare a Domnului
ajunsese o ruină întristătoare. Dar, deasupra pustiului, se întindea cerul frumos şi strălucitor.
Norii care se adunau negri şi aducători de furtună erau încoronaţi de curcubeul făgăduinţei. La
fel strălucea deasupra decăderii lui Israel slava făgăduită a domniei lui Mesia. Norii de mânie
erau ţinuţi de curcubeul legământului Său de har.
Singur, în noaptea tăcută, citea făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Avraam cu privire la
urmaşi numeroşi ca stelele. Lumina zorilor, colorând Munţii Moabului, povestea despre Acela
care trebuia să fie „ca lumina dimineţii când răsare soarele în dimineaţa fără nori”
(2 Samuel 23:4). Iar în strălucirea din miezul zilei, vedea splendoarea înfăţişării Lui, „când se
va descoperi slava Domnului şi orice făptură o va vedea” (Isaia 40:5).
Cu inima plină de temere, dar şi de bucurie, el cerceta sulurile profetice, descoperirile cu
privire la venirea lui Mesia – sămânţa făgăduită, care va zdrobi capul şarpelui; Şilo,
„pacificatorul”, care trebuia să vină înainte de a se pune capăt domniei pe tronul lui David.
Timpul venise. În palatul de pe muntele Sion, trona un guvernator roman. Pe temeiul
Cuvântului neînşelător al Domnului, Hristos Se născuse.
Tablourile inspirate din cartea lui Isaia, arătând slava lui Mesia, erau studiul lui ziua şi
noaptea: Odrasla din rădăcina lui Isai, un Împărat care va domni „cu dreptate şi va hotărî cu
nepărtinire asupra nenorociţilor ţării”, „un loc de scăpare împotriva furtunii… umbra unei
stânci mari într-un pământ ars de sete”; naţiunea lui Israel nu va mai fi numită „Părăsită”, nici
pământul său „un pustiu”, ci Domnul o va numi „Plăcerea Mea”, iar pământul său, „Beula”
(Isaia 11:4; 23:2; 62:4). Inima singuraticului exilat era plină de această viziune glorioasă.
El Îl privea pe Împărat în frumuseţea Lui şi eul era uitat. El admira maiestatea sfinţeniei şi
se simţea fără putere şi nevrednic. Era gata să alerge ca trimis al Cerului, fără să se teamă de
vreun om, pentru că privise la Dumnezeu. Putea să stea drept şi fără teamă în faţa monarhilor
pământului, pentru că se închinase înaintea Împăratului împăraţilor.
Ioan n-a înţeles pe deplin natura Împărăţiei lui Mesia. El aştepta ca Israel să fie scăpat de
vrăjmaşii lui naţionali, dar ţinta cea mare a nădejdii lui era venirea Împăratului în dreptate
(neprihănire) şi aşezarea lui Israel ca un neam sfânt. Aşa credea el că avea să se împlinească
prorocia dată la naşterea lui:
„Îşi aduce aminte de legământul Lui cel sfânt…
Că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noştri:
Ne va îngădui să-I slujim fără frică:
În sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele vieţii noastre.”
El vedea pe poporul său înşelat, mulţumit de sine şi dormind în păcate. El tânjea să-l
trezească la o viaţă mai sfântă. Solia pe care o dăduse Dumnezeu trebuia să-i trezească pe
iudei din letargia lor, să-i facă să tremure din cauza marii lor păcătoşenii. Înainte ca sămânţa
Evangheliei să poată fi semănată, ţarina inimii trebuia desţelenită. Înainte să caute vindecare
la Iisus, trebuia să-şi dea seama de primejdia adusă de rănile păcatului.
Dumnezeu nu trimite soli pentru a-l linguşi pe păcătos. El nu trimite solii de pace, ca să-i
legene pe oamenii nesfinţiţi într-o siguranţă falsă. El pune poveri grele pe conştiinţa făcătorului
de rele şi îi străpunge sufletul cu săgeţile convingerii. Îngerii slujitori îi prezintă judecăţile
îngrozitoare ale lui Dumnezeu, ca să adâncească simţul nevoii sale şi să-l facă să strige: „Ce
trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Atunci, mâna care a umilit până la ţărână îl ridică pe cel
pocăit. Glasul care a mustrat păcatul şi a făcut de ruşine îngâmfarea şi ambiţia întreabă cu
cea mai duioasă iubire: „Ce vrei să fac pentru tine?”
Când Ioan şi-a început lucrarea, naţiunea era într-o stare de frământare şi nemulţumire
care ducea la revoltă. La îndepărtarea lui Arhelau, Iudeea fusese pusă sub directa cârmuire a
Romei. Tirania şi jafurile puse la cale de guvernatorii romani şi eforturile lor neîncetate de a
introduce simbolurile şi obiceiurile păgâneşti aprinseseră revolta care fusese înecată în sângele
miilor de viteji ai lui Israel. Toate acestea făceau să crească ura naţională împotriva Romei şi,
odată cu aceasta, dorinţa de a fi eliberaţi de sub stăpânirea ei.
În mijlocul certurilor şi luptei, s-a auzit un glas venind din pustie, un glas neaşteptat şi
aspru, dar plin de nădejde: „Pocăiţi-vă; căci Împărăţia cerurilor s-a apropiat”. Cu o putere nouă
şi neînţeleasă, el i-a mişcat pe oameni. Prorocii profetizaseră despre venirea lui Hristos ca
despre un eveniment din viitorul îndepărtat, dar acum le venea vestea că ea s-a apropiat.
Înfăţişarea neobişnuită a lui Ioan îi făcea pe oameni să se gândească la văzătorii din vechime.
În purtarea şi îmbrăcămintea lui, semăna cu prorocul Ilie. Cu spiritul şi puterea lui Ilie, el
denunţa corupţia naţională şi mustra aspru păcatele vremii. Cuvintele lui erau simple,
pătrunzătoare şi convingătoare. Mulţi credeau că este un profet înviat din morţi. Naţiunea
întreagă a fost pusă în mişcare. Mulţimile alergau la Ioan, în pustie.
Ioan vestea venirea lui Mesia şi îi chema pe oameni la pocăinţă. Ca simbol pentru curăţirea
de păcate, el îi boteza în apele Iordanului. În felul acesta intuitiv, el declara că aceia care se
numeau aleşii lui Dumnezeu erau mânjiţi de păcat şi că, fără o curăţire a inimii şi a vieţii, nu
puteau să aibă intrare în Împărăţia lui Mesia.
Prinţi şi rabini, soldaţi, vameşi şi ţărani veneau să-l asculte pe proroc. Câtva timp,
înştiinţările solemne de la Dumnezeu i-au alarmat. Mulţi ajungeau la pocăinţă şi primeau
botezul. Oamenii de orice rang se supuneau cererilor Botezătorului, ca să poată fi părtaşi la
Împărăţia vestită de el.
Mulţi cărturari şi farisei veneau, mărturisindu-şi păcatele şi cerând să fie botezaţi. Ei voiau
să arate că sunt mai buni decât ceilalţi oameni, determinându-i şi pe alţii să aibă o părere
foarte înaltă despre evlavia lor. Acum, tainele vinovate ale vieţii lor erau dezvăluite. Duhul
Sfânt îi descoperise lui Ioan că mulţi dintre aceşti oameni nu aveau o convingere reală de
păcat. Ei erau oportunişti. Arătându-se prieteni cu profetul, sperau să fie bine văzuţi de Prinţul
care trebuia să vină. Botezându-se prin mâna acestui tânăr, dar cunoscut învăţător, ei
socoteau că vor putea să-şi întărească influenţa asupra poporului.
Ioan i-a întâmpinat cu întrebarea plină de mustrare: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să
fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră. Şi să nu credeţi că
puteţi zice în voi înşivă: «Avem ca tată pe Avraam!» Căci vă spun că Dumnezeu, din pietrele
acestea, poate să ridice pe fiii lui Avraam.”
Iudeii interpretaseră greşit făgăduinţa despre bunăvoinţa veşnică a lui Dumnezeu faţă de
Israel: „Aşa vorbeşte Domnul, care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi
stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui Nume
este Domnul oştirilor: «Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui
Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea!» Aşa vorbeşte Domnul: «Dacă
cerurile, sus, pot fi măsurate şi dacă temeliile pământului, jos, pot fi cercetate, atunci voi
lepăda şi Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul»” (Ieremia 31:35-37).
Iudeii considerau că descendenţa lor naturală din Avraam le dădea dreptul la această
făgăduinţă. Dar ei treceau cu vederea condiţiile pe care le pusese Dumnezeu. Înainte de a da
făgăduinţa, El a zis: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; Eu voi fi
Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu… Căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce
aminte de păcatul lor” (Ieremia 31:33,34).
Binecuvântarea lui Dumnezeu le este asigurată oamenilor care au Legea Lui scrisă în inimă.
Ei sunt una cu El. Dar iudeii se îndepărtaseră de Dumnezeu. Din cauza păcatelor, ei sufereau
sub judecăţile Lui. De aceea erau robi sub stăpânirea unei naţiuni păgâne. Din cauza
păcatelor, mintea le era întunecată şi, pentru că, pe vremuri, Dumnezeu avusese milă de ei, îşi
scuzau păcatele. Se amăgeau că sunt mai buni ca alţi oameni şi că au drept la binecuvântările
Lui.
Lucrurile acestea „au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile
veacurilor” (1 Corinteni 10:11). De câte ori nu interpretăm şi noi greşit binecuvântările lui
Dumnezeu şi ne mângâiem cu gândul că suntem bine văzuţi pentru vreun lucru bun, care este
în noi! Dumnezeu nu poate face pentru noi tot ce ar vrea să facă. Darurile Lui sunt folosite
pentru plăceri personale şi pentru a înăspri inima în necredinţă şi păcat.
Ioan le spunea învăţătorilor lui Israel că îngâmfarea, egoismul şi cruzimea lor dovedeau că
sunt pui de năpârci, un blestem ucigător pentru oameni, şi nu copiii lui Avraam cel drept şi
ascultător. Ţinând seama de lumina pe care o primiseră de la Dumnezeu, erau mai răi decât
păgânii, faţă de care se simţeau superiori. Uitaseră stânca de unde fuseseră tăiaţi şi groapa de
unde fuseseră scoşi. Dumnezeu nu depindea de ei ca să-Şi aducă la îndeplinire planul. După
cum El l-a chemat pe Avraam să iasă dintr-un popor păgân, tot aşa îi poate chema şi pe alţii în
slujba Sa. Inimile lor pot să pară acum fără viaţă ca şi pietrele pustiului, dar Duhul Lui poate
să-i trezească să facă voia Lui şi să primească împlinirea făgăduinţei.
„Iată”, zicea prorocul, „securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor. Deci orice pom care nu
face roadă bună va fi tăiat şi aruncat în foc.” Valoarea unui pom este hotărâtă nu de nume, ci
de roadele lui. Dacă roadele sunt fără valoare, numele nu poate scăpa un pom de la pieire. Ioan
le-a spus iudeilor că situaţia lor faţă de Dumnezeu urma să fie hotărâtă de caracterul şi viaţa
lor. Mărturisirile de credinţă erau lipsite de valoare. Dacă viaţa şi caracterul lor nu erau în
armonie cu Legea lui Dumnezeu, ei nu erau poporul Lui.
Sub cuvintele lui cercetătoare de inimă, ascultătorii se convingeau. Ei au venit la el cu o
întrebare: „Ce să facem?” El le-a răspuns: „Cine are două haine să împartă cu cine n-are
niciuna şi cine are de mâncare să facă la fel.” Pe vameşi îi învăţa să se ferească de nedreptate,
iar pe soldaţi, de brutalitate.
El spunea că toţi cei care deveneau supuşi ai Împărăţiei lui Hristos trebuiau să dea dovadă
de credinţă şi pocăinţă. Trebuia ca în viaţa lor să se vadă bunătatea, cinstea şi credincioşia. Ei
aveau datoria să-i ajute pe cei lipsiţi şi să-şi aducă darurile înaintea lui Dumnezeu, să-i apere
pe cei fără apărare şi să dea pildă de virtute şi împreună-simţire. În felul acesta, urmaşii lui
Hristos vor da dovadă de puterea transformatoare a Duhului Sfânt. În viaţa lor de toate zilele,
se vor vedea dreptatea, mila şi iubirea lui Dumnezeu. Dacă nu luau seama la aceste lucruri, ei
aveau să fie ca pleava care se aruncă în foc.
„Cât despre mine”, le-a spus Ioan, „eu vă botez cu apă, spre pocăinţă, dar Cel ce vine după
mine este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va
boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Matei 3:11). Profetul Isaia spusese că Domnul îl va curăţi pe
poporul Său de nelegiuirile lui „cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii”. Cuvântul lui
Dumnezeu către Israel era: „Îmi voi întinde mâna împotriva ta, îţi voi topi zgura… Toate
părticelele de plumb le voi depărta din tine” (Isaia 4:4; 1:25). Pentru păcat, oriunde s-ar găsi,
„Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12:29). În toţi aceia care se supun puterii
Sale, Duhul Sfânt va mistui păcatul. Dar, dacă se agaţă de păcat, oamenii se identifică astfel
cu el. Atunci, slava lui Dumnezeu, care nimiceşte păcatul, trebuie să-i nimicească şi pe ei.
Iacov, după o noapte de luptă cu Îngerul, a strigat: „Am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi
totuşi am scăpat cu viaţă” (Geneza 32:30). Iacov fusese vinovat de un mare păcat în purtarea
sa faţă de Esau, dar se pocăise. Greşeala lui era iertată, iar păcatul lui, curăţit – de aceea
putea să stea în faţa lui Dumnezeu. Dar ori de câte ori oamenii au venit înaintea lui
Dumnezeu, cultivând de bunăvoie păcatul, au fost nimiciţi. La a Doua Venire a lui Hristos, cei
nelegiuiţi vor fi nimiciţi de „suflarea gurii Sale” şi prăpădiţi de „arătarea venirii Sale” (2
Tesaloniceni 2:8). Strălucirea slavei lui Dumnezeu, care dă viaţă celui neprihănit, îi va nimici
pe cei nelegiuiţi.
Pe timpul lui Ioan Botezătorul, Hristos era aproape să Se arate, pentru a face cunoscut
caracterul lui Dumnezeu. Însăşi prezenţa Lui urma să-i facă pe oameni să-şi dea seama de
păcatele lor. Numai dacă voiau să fie curăţaţi de păcat, puteau să vină în comuniune cu El.
Numai cei cu inima curată puteau rămâne în faţa Lui.
Aşa a dus Ioan Botezătorul solia lui Dumnezeu la Israel. Mulţi au luat aminte la învăţătura
lui. Mulţi au sacrificat totul, numai ca să asculte. Mulţimile mergeau după acest nou învăţător
din loc în loc şi nu erau puţini aceia care nutreau nădejdea că el ar fi Mesia. Dar, când i-a
văzut pe oameni îndreptându-se către el, Ioan a căutat orice ocazie să le îndrepte credinţa
către Acela care trebuia să vină.
CAPITOLUL 11

BOTEZUL

V
estea despre prorocul din pustie şi despre solia sa minunată s-a răspândit în toată
Galileea. Cuvintele acestea au ajuns la locuitorii din satele cele mai îndepărtate de prin
munţi şi la pescarii de lângă mare şi au găsit un ecou favorabil în inimile acelea sincere
şi deschise. În Nazaret, ele au fost duse şi în atelierul de tâmplărie, care fusese al lui
Iosif, şi Cineva a recunoscut chemarea. Timpul Său venise. Lăsând munca de toate
zilele, Şi-a luat rămas-bun de la mama Lui şi a pornit împreună cu semenii Săi, care se duceau
cu grămada la Iordan.
Iisus şi Ioan Botezătorul erau veri, foarte mult legaţi unul de altul prin împrejurările naşterii
lor. Cu toate acestea, nu se cunoşteau unul pe altul. Iisus trăise în Nazaretul Galileei, iar Ioan,
în pustiul Iudeei. În locuri şi împrejurări cu totul deosebite, ei trăiseră izolaţi, fără să comunice
unul cu altul. Mâna lui Dumnezeu rânduise lucrurile aşa. Nu avea să fie dat niciun prilej
pentru acuzaţia că s-ar fi înţeles să se susţină unul pe altul.
Ioan cunoştea evenimentele petrecute la naşterea lui Iisus. Auzise de suirea Lui la Ierusalim
în copilărie şi de cele întâmplate în şcoala rabinilor. Aflase despre viaţa Lui nepătată şi credea
că El este Mesia dar, pentru lucrul acesta, n-avea un temei sigur. Faptul că Iisus rămăsese
ascuns atâta vreme şi nu dăduse niciun semn deosebit în legătură cu lucrarea Lui dădea loc
îndoielii cu privire la faptul că El este într-adevăr Cel făgăduit. Cu toate acestea, Ioan
Botezătorul aştepta în credinţă, sigur că Dumnezeu va descoperi totul la timpul potrivit. I se
descoperise că Mesia va cere botezul din mâinile lui şi că i se va da atunci un semn cu privire
la originea Sa divină. În felul acesta, urma să i se dea ocazia de a-L înfăţişa poporului.
Când Iisus a venit la botez, Ioan a recunoscut în El o curăţie de caracter cum nu mai
întâlnise niciodată la vreun om. Însăşi atmosfera prezenţei Lui era sfântă şi inspira respect. De
la mulţimile care se adunaseră în jurul lui la Iordan, Ioan auzise povestiri de crime îngrozitoare
şi întâlnise oameni greu apăsaţi de povara mulţimilor de păcate; dar niciodată nu se apropiase
de o fiinţă omenească de la care să pornească o influenţă aşa de dumnezeiască. Toate acestea
erau în armonie cu ceea ce îi fusese descoperit lui Ioan cu privire la Mesia. Şi totuşi el s-a dat
înapoi în faţa cererii lui Iisus. Cum putea el, un păcătos, să-L boteze pe Cel fără păcat? Şi
pentru ce să se supună Acela care nu avea nevoie de pocăinţă, la un ritual care însemna
mărturisirea unei vinovăţii ce trebuia spălată?
Când Iisus a venit să fie botezat, Ioan s-a dat înapoi, strigând: „Eu am trebuinţă să fiu
botezat de Tine şi Tu vii la mine?” Hotărât, dar plin de bunătate, Iisus a răspuns: „Lasă-Mă
acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.” Şi Ioan, supunându-se, L-a condus
la Iordan, unde L-a cufundat în apă. În clipa în care ieşea, Iisus a văzut cum „s-a deschis cerul
şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel”.
Iisus n-a primit botezul ca pe o mărturisire a unei vinovăţii proprii. El S-a făcut una cu
păcătoşii, mergând pe calea pe care trebuia să mergem noi şi făcând lucrul pe care trebuia să-l
facem noi. Viaţa Sa plină de suferinţă şi de răbdare de după botez ne este, de asemenea, o
pildă.
Îndată ce a ieşit din apă, Iisus S-a plecat în rugăciune pe malul râului. În faţa Lui se
deschidea o eră nouă şi însemnată. Acum începea lupta vieţii Sale pe o scară mai largă. Cu
toate că era Domnul Păcii, venirea Lui trebuia să fie ca străfulgerarea unei săbii. Împărăţia pe
care venise s-o întemeieze era contrară aceleia dorite de iudei. El, care era temelia ritualurilor
şi organizării poporului Israel, urma să fie privit ca vrăjmaşul şi distrugătorul lui. El, care
proclamase Legea pe Sinai, urma să fie condamnat ca unul care o calcă. El, care venise să
sfărâme puterea lui Satana, urma să fie acuzat ca fiind Beelzebul. Nimeni nu L-a înţeles pe
pământ şi, în timpul lucrării Lui, trebuia să rămână singur. Cât a trăit, nici mama şi nici fraţii
Lui nu I-au înţeles lucrarea. Nici chiar ucenicii nu L-au înţeles. El locuise în lumina veşnică,
fiind una cu Dumnezeu, dar viaţa pe pământ trebuia să o ducă în singurătate.
Fiind una cu noi, trebuia să poarte povara vinovăţiei şi a blestemului nostru. Cel fără păcat
trebuia să sufere ocara păcatului. Iubitorul de pace trebuia să trăiască în mijlocul certurilor,
adevărul să locuiască împreună cu minciuna, iar curăţia, cu ticăloşia. Pentru spiritul Lui,
fiecare păcat, fiecare discordie şi fiecare plăcere murdară, pe care le adusese neascultarea,
erau un chin.
Singur trebuia să urce cărarea, singur trebuia să ducă povara. Asupra Aceluia care Îşi
părăsise slava şi îmbrăcase slăbiciunea omenească urma să apese răscumpărarea lumii. El a
văzut şi a simţit totul, dar ţinta Lui a rămas neclintită. De braţul Lui depindea salvarea
neamului omenesc decăzut şi El a întins mâna ca să prindă mâna Iubirii atotputernice.
Privirea Mântuitorului părea că străbate cerul în timp ce lăuntrul Său se revărsa în
rugăciune. El ştia bine cât de mult împietrise păcatul inima oamenilor şi cât de greu le va fi să
înţeleagă lucrarea Lui şi să primească darul mântuirii. El a cerut cu stăruinţă putere de la
Tatăl să biruiască necredinţa lor, să sfărâme lanţurile prin care Satana îi ţinea în robie şi,
pentru binele lor, să-l învingă pe distrugător. El a cerut o dovadă că Dumnezeu primeşte
omenirea în persoana Fiului Său.
Niciodată nu auziseră îngerii o rugăciune ca aceasta. Ei erau nerăbdători să-I aducă
iubitului lor Conducător un cuvânt de asigurare şi de mângâiere. Dar nu; Tatăl Însuşi va
răspunde la cererea Fiului Său. Direct de la tron au pornit razele slavei Sale. Cerurile s-au
deschis şi asupra frunţii Mântuitorului a coborât un chip de porumbel din cea mai curată
lumină – simbol potrivit pentru El, Cel umil şi blând.
Din mulţimea imensă de lângă Iordan, puţini, în afară de Ioan, au înţeles această
descoperire cerească. Cu toate acestea, întreaga adunare era pătrunsă de prezenţa
Dumnezeirii. Lumea stătea în picioare, privind în tăcere la Hristos. Trupul Lui era scăldat în
lumina veşnică, ce înconjoară tronul lui Dumnezeu. Faţa Lui înălţată spre cer era plină de
slavă, aşa cum niciodată nu văzuseră ei o faţă de om. Din cerurile deschise s-a auzit un glas
zicând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.”
Cuvintele acestea de recunoaştere au fost date pentru a inspira credinţă în inima celor de
faţă şi pentru a-L întări pe Mântuitorul în lucrarea Lui. Cu toate că păcatele unei lumi vinovate
se adunau asupra lui Hristos, cu toate că Se umilise ca să ia asupră-Şi firea noastră decăzută,
glasul venit din cer L-a declarat ca Fiu al Celui Veşnic.
Ioan fusese adânc mişcat văzându-L pe Iisus plecat în rugăciune, stăruind cu lacrimi pentru
aprobarea Tatălui. Când slava lui Dumnezeu L-a înconjurat şi s-a auzit glasul din cer, Ioan a
recunoscut semnul făgăduit de Dumnezeu. Ştia acum că Îl botezase pe Răscumpărătorul
omenirii. Duhul Sfânt a venit asupra lui şi, cu mâna întinsă spre Iisus, a strigat: „Iată Mielul
lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.”
Nici ascultătorii şi nici cel care vorbise n-au înţeles însemnătatea cuvintelor „Mielul lui
Dumnezeu”. Pe muntele Moria, Avraam fusese întrebat de fiul său: „Tată… unde este mielul
pentru arderea-de-tot?” şi el a răspuns: „Fiule, Dumnezeu Însuşi va purta grijă de mielul
pentru arderea-de-tot” (Geneza 22:7,8). În berbecul oferit providenţial în locul lui Isaac,
Avraam a văzut simbolul Aceluia care avea să moară pentru păcatele oamenilor. Prin Isaia,
Duhul Sfânt, folosind aceeaşi ilustraţie, a prorocit despre Mântuitorul: „Ca un miel pe care-l
duci la măcelărie.” „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia
53:7,6). Dar poporul lui Israel n-a priceput învăţătura aceasta. Mulţi socoteau darurile de jertfă
tot aşa cum priveau păgânii la jertfele lor – ca daruri prin care să înduplece Divinitatea.
Dumnezeu dorea să-i înveţe că din iubirea Lui avea să pornească darul care putea să-i împace
cu Sine.
Cuvintele spuse lui Iisus la Iordan – „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc
plăcerea” – cuprind întregul neam omenesc. Dumnezeu I-a vorbit lui Iisus ca reprezentant al
nostru. Oricât am fi de păcătoşi şi slabi, noi nu suntem aruncaţi ca fiind fără valoare. El ne-a
primit „în Preaiubitul Lui” (Efeseni 1:6). Slava aşezată asupra lui Hristos este o chezăşie a
iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ea ne vorbeşte despre puterea rugăciunii – cum poate ajunge
glasul omenesc la urechea lui Dumnezeu şi cum sunt primite cererile noastre în curţile cereşti.
Prin păcat, pământul a fost despărţit de cer şi înstrăinat de legăturile cu el; dar Iisus l-a legat
din nou de tronul slavei. Iubirea Lui l-a înconjurat pe om şi a ajuns la cerurile preaînalte.
Lumina care a venit asupra Mântuitorului nostru prin porţile deschise ale cerului va veni şi
asupra noastră când ne rugăm pentru ajutor, ca să ne putem împotrivi ispitei. Glasul care I-a
vorbit lui Iisus îi spune fiecărui suflet credincios: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi
găsesc plăcerea.”
„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim
că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2).
Răscumpărătorul nostru a deschis drumul, pentru ca şi cel mai păcătos, cel mai nenorocit, cel
mai persecutat şi cel mai dispreţuit om să poată intra la Tatăl. Toţi pot avea un cămin în
locuinţele pe care Iisus S-a dus să le pregătească. „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce
ţine cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va
deschide: Iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide” (Apocalipsa
3:7,8).
CAPITOLUL 12

ISPITIREA LUI IISUS

I
isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie.”
Cuvintele lui Marcu au un înţeles mai adânc. El spune: „Îndată după aceea, Duhul a mânat
pe Iisus în pustie, unde a stat patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo stătea
împreună cu fiarele sălbatice.” „N-a mâncat nimic în zilele acelea.”
Când a fost dus în pustie pentru a fi ispitit, Iisus a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu.
El nu a chemat ispita. S-a dus în pustie ca să fie singur şi să mediteze asupra misiunii şi
lucrării Sale. Prin post şi rugăciune, El avea să-Şi întărească sufletul pentru cărarea
însângerată pe care trebuia să meargă. Dar Satana ştia că Iisus S-a dus în pustie şi a socotit
că acela era timpul cel mai potrivit pentru a se apropia de El.
În lupta care se dădea între Domnul luminii şi mai-marele împărăţiei întunericului, aveau
să se hotărască lucruri mari pentru lume. După ce l-a ademenit pe om la păcat, Satana avea
pretenţia că pământul este al lui şi s-a numit pe sine domn al acestei lumi. Deoarece părinţii
neamului omenesc primiseră firea lui, el voia să-şi aşeze împărăţia aici. El spunea că oamenii
l-au ales ca domnitor. Câştigând stăpânirea asupra oamenilor, el şi-a întins puterea peste
lumea întreagă. Hristos a venit să respingă pretenţia lui Satana. Ca Fiu al omului, Hristos avea
să stea hotărât de partea lui Dumnezeu. În felul acesta, se dovedea că Satana nu stăpânea
întregul neam omenesc, iar pretenţia lui asupra lumii era falsă. Toţi cei care doreau aveau să
fie eliberaţi de sub puterea lui. Stăpânirea pierdută de Adam prin păcat avea să fie recâştigată.
Încă de când i s-a spus şarpelui în Eden: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între
sămânţa ta şi sămânţa ei” (Geneza 3:15), Satana a ştiut că nu are o stăpânire absolută asupra
lumii. Se vedea că în oameni lucrează o putere împotriva stăpânirii lui. Cu interes profund, el a
urmărit jertfele aduse de Adam şi de fiii lui. În ceremoniile acestea, el a întrezărit simbolul unei
legături între pământ şi cer. S-a hotărât să se interpună în această legătură şi să o rupă. El a
prezentat în mod fals atât pe Dumnezeu, cât şi formele care îi duceau pe oameni la
Mântuitorul. Oamenii au fost făcuţi să se teamă de Dumnezeu ca de unul care avea plăcere să-
i distrugă. Jertfele care ar fi trebuit să descopere iubirea Sa erau aduse numai ca să potolească
mânia Lui. Satana îi aţâţa pe oameni la patimi urâte, ca astfel să-i poată stăpâni mai bine.
Când s-a dat Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Satana a studiat profeţiile cu privire la venirea
Mântuitorului. Din generaţie în generaţie, el a lucrat ca să-i orbească pe oameni faţă de aceste
profeţii şi ei să-L lepede pe Hristos la venirea Lui.
La naşterea lui Iisus, Satana ştia că venise Cineva, care avea împuternicire divină să lupte
pentru a-i lua stăpânirea. El a început să tremure când a auzit cuvintele îngerului, care
adevereau autoritatea Împăratului nou-născut. Satana cunoştea foarte bine poziţia pe care o
avea Hristos în cer, ca Preaiubit al Tatălui. Faptul că Fiul lui Dumnezeu trebuia să vină pe
pământul acesta ca om îl umplea de uimire şi de temere. El nu putea să pătrundă taina acestei
mari jertfe. Sufletul lui egoist nu putea înţelege o aşa iubire pentru neamul omenesc înşelat.
Gloria şi pacea din ceruri şi bucuria comuniunii cu Dumnezeu erau slab înţelese de oameni,
dar ele erau prea bine cunoscute de Lucifer, heruvimul acoperitor. De când pierduse cerul, se
hotărâse să se răzbune, făcându-i şi pe alţii să-i împărtăşească soarta. Lucrul acesta căuta el
să-l realizeze, făcându-i să subaprecieze lucrurile cereşti şi să-şi lege inima de lucrurile
pământeşti.
Nu fără piedici urma să câştige Comandantul cerului inimile oamenilor pentru Împărăţia
Lui. El a fost atacat de cel rău fără încetare, chiar de când era un prunc în Betleem. În Hristos,
se manifesta chipul lui Dumnezeu şi, pe motivul acesta, sfaturile diavoleşti luaseră hotărârea
să-L doboare. N-a fost fiinţă în lumea aceasta care să scape de sub puterea înşelătorului.
Forţele confederaţiei răului au fost împinse, după un plan hotărât, să se lupte cu El şi, dacă va
fi cu putinţă, să-L biruiască.
La botezul Mântuitorului, Satana se găsea între cei de faţă. A văzut slava Tatălui umbrindu-
L pe Fiul Său. A auzit glasul lui Iehova, adeverind dumnezeirea lui Iisus. De la căderea lui
Adam în păcat, neamul omenesc nu a mai putut să comunice direct cu Dumnezeu; legătura
între cer şi pământ se făcuse prin Hristos. Dar acum, la venirea lui Iisus, „într-o fire
asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3), Tatăl Însuşi a vorbit. Mai înainte, comunicase cu
omenirea prin Hristos; acum, comunica în Hristos. Satana nădăjduia că dezgus­tul pe care-l
are Dumnezeu faţă de păcat va aduce o despărţire veşnică între cer şi pământ, dar acum se
dovedea că legătura dintre Dumnezeu şi om fusese restabilită.
Satana a văzut că trebuie să învingă sau să fie învins. Problemele disputate erau prea mari
pentru a fi încredinţate îngerilor aliaţi. Trebuia să poarte el însuşi lupta. Toate puterile
apostaziei s-au unit împotriva Fiului lui Dumnezeu. Hristos a fost pus ca ţintă pentru toate
armele vrăjmaşului.
Mulţi privesc la această luptă dintre Hristos şi Satana ca la ceva care n-are nicio legătură cu
viaţa lor şi care nu prezintă interes pentru ei. Dar lupta aceasta se repetă în adâncul inimii
oricărui om. Nimeni nu părăseşte rândurile celui rău pentru a-I sluji lui Dumnezeu, fără să
întâmpine asalturile lui Satana. Ademenirile la care a rezistat Hristos au fost aceleaşi cărora
nouă ne este atât de greu să ne împotrivim. Ele au fost aruncate într-o măsură cu atât mai
mare asupra lui Hristos, cu cât caracterul Lui este superior caracterului nostru. Ducând
povara grozavă a păcatelor lumii, Hristos a biruit ispita poftei, iubirea de lume şi dorinţa după
strălucire, care duce la îngâmfare. Ispitele acestea i-au biruit pe Adam şi pe Eva şi tot ele ne
înving pe noi atât de repede.
Satana arătase spre păcatul lui Adam ca o dovadă că Legea lui Dumnezeu este nedreaptă şi
nu poate fi ascultată. Hristos avea să îndrepte greşeala lui Adam în corp omenesc. Dar, atunci
când Adam fusese asaltat de ispititorul, asupra lui nu era niciunul dintre efectele păcatului. El
se găsea în tăria bărbăţiei desăvârşite, plin de vigoare la spirit şi la trup. El era înconjurat de
slava Edenului şi era zilnic în legătură cu fiinţele cereşti. Nu tot astfel era Iisus când a intrat în
pustie, să se lupte cu Satana. Timp de patru mii de ani, neamul omenesc pierduse din tăria
fizică, din puterea mintală şi din valoarea morală, iar Hristos a luat asupra Sa slăbiciunile unei
omeniri degenerate. Numai aşa putea să-l răscumpere pe om din adâncurile decăderii în care
se afla.
Mulţi spun că ar fi fost cu neputinţă ca Hristos să fie biruit de ispită. În cazul acesta, nu
putea să fie aşezat în locul lui Adam şi n-ar fi putut să câştige biruinţa pierdută de Adam.
Dacă noi am avea de dus o luptă mai grea decât a avut de dus Hristos, El n-ar mai fi în stare
să ne ajute. Dar Mântuitorul nostru a luat corpul omenesc cu toate slăbiciunile lui. El a luat
natura omului cu posibilitatea căderii în ispită. Tot ce avem noi de suportat a fost suportat şi
de El.
Atât la Hristos, cât şi la perechea sfântă din Eden, la temelia primei mari ispite a stat pofta.
Lucrarea pentru mântuirea noastră trebuia să înceapă chiar de acolo de unde a început ruina
noastră. Adam a căzut prin cedarea în faţa poftei. Hristos trebuia să biruiască prin înfrângerea
poftei. În pustie, El a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit.
Ispititorul s-a apropiat de El şi I-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele
acestea să se facă pâini». Drept răspuns, Iisus i-a zis: «Este scris: ’Omul nu trăieşte numai cu
pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.’»”
De la Adam până la Hristos, neînfrânarea a făcut să crească puterea poftelor şi pasiunilor
până când acestea au ajuns să nu mai aibă aproape nicio limită. Din cauza aceasta, oamenii
au decăzut şi s-au îmbolnăvit şi în ei nu se găsea putere pentru biruinţă. Pentru binele omului,
Hristos a câştigat biruinţa, îndurând cea mai grea încercare. Pentru fericirea noastră, El a
exercitat o stăpânire de sine mai tare decât foamea sau moartea. Şi tocmai în această primă
biruinţă erau cuprinse atâtea lucruri care se găsesc în toate luptele noastre cu puterile
întunericului.
Când a intrat în pustie, Iisus era înconjurat de slava Tatălui. Absorbit în comuniunea cu
Dumnezeu, a fost înălţat mai presus de slăbiciunile omeneşti. Dar slava s-a depărtat şi El a
fost lăsat singur să lupte cu ispita. Ea înainta din toate părţile. Natura Sa omenească se
cutremura în faţa luptei care Îl aştepta. Timp de patruzeci de zile, El postise şi Se rugase. Slab
şi sfârşit de puteri din cauza foamei, obosit şi hărţuit de gânduri, „atât de schimonosită Îi era
faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor” (Isaia 52:14). Acum era o
ocazie pentru Satana. Acum, credea el, va putea să-L biruie pe Hristos.
Deodată, a venit la Mântuitorul, ca şi cum ar fi fost un răspuns la rugăciunea Lui, cineva
având înfăţişarea unui înger ceresc. El spunea că a primit poruncă de la Dumnezeu să spună
că postul lui Hristos s-a terminat. După cum Dumnezeu trimisese un înger să oprească mâna
lui Avraam ca să nu-l jertfească pe Isaac, tot astfel Tatăl, mulţumit de voinţa lui Hristos de a
merge pe drumul însângerat, trimisese un înger să-L elibereze; aceasta a fost vestea adusă lui
Iisus. Mântuitorul era istovit de foame, tânjind după hrană, când Satana L-a atacat pe
neaşteptate. Arătând la pietrele presărate în pustie, pietre în formă de pâine, ispititorul a zis:
„Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini”.
Deşi înfăţişarea lui era ca a unui înger de lumină, aceste prime cuvinte – „dacă eşti Fiul lui
Dumnezeu” – i-au trădat caracterul. Era o încercare vicleană de a introduce îndoiala. Dacă
Iisus ar fi făcut ceea ce propunea Satana, ar fi însemnat că primea îndoiala. Planul ispititorului
era acela de a-L doborî pe Hristos prin aceleaşi mijloace care îi aduseseră biruinţa faţă de
neamul omenesc la început. Cu câtă prefăcătorie se apropiase Satana de Eva în Eden! „Oare a
zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină»?” (Geneza 3:1). În ceea
ce priveşte cuvintele ispititorului, ele cuprindeau un adevăr, dar, în felul lui de a le spune, se
simţea dispreţul ascuns faţă de cuvintele lui Dumnezeu. În forma negativă, era o îndoială faţă
de sinceritatea cuvintelor lui Dumnezeu. Satana căuta să infiltreze în mintea Evei gândul că
Dumnezeu nu va face cum a zis, că a reţine un fruct aşa de frumos era în contradicţie cu
iubirea şi mila Sa faţă de om. Aşa a căutat ispititorul şi acum să-I inspire lui Hristos
sentimentele lui: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”. Cuvintele acestea erau amestecate cu
amărăciune. În tonul glasului lui era o expresie de totală necredinţă. Aşa să-L trateze
Dumnezeu pe Fiul Lui? Să-L lase El în pustie cu fiarele sălbatice, fără hrană, fără prieteni, fără
mângâiere? El căuta să insinueze că Dumnezeu n-a dorit niciodată ca Fiul Lui să ajungă într-o
stare ca aceasta. „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”, atunci arată-Ţi puterea, salvându-Te din
cleştele acesta grozav al foamei. Porunceşte ca aceste pietre să se facă pâini.
Cuvintele pornite din ceruri: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”
(Matei 3:17) încă mai răsunau în urechile lui Satana. Dar el era hotărât să-L facă pe Iisus să-Şi
piardă încrederea în această mărturie. Cuvântul lui Dumnezeu a fost pentru Iisus asigurarea
că misiunea Sa era dumnezeiască. El venise să trăiască în mijlocul oamenilor ca om, şi
Cuvântul spunea lămurit care era legătura Lui cu Tatăl. Dar scopul lui Satana era să-L facă să
Se îndoiască de acest cuvânt. Dacă putea să clatine încrederea lui Hristos în Dumnezeu,
Satana ştia că victoria în această luptă va fi a lui. Ar fi putut atunci să-L învingă pe Hristos. El
spera că, sub presiunea disperării şi a foamei grozave, Iisus avea să-Şi piardă încrederea în
Tatăl Său şi să facă o minune în favoarea Sa. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, planul mântuirii ar
fi fost zădărnicit.
Când Satana şi Fiul lui Dumnezeu s-au întâlnit prima dată în luptă, Hristos era
Conducătorul oştilor cereşti, iar Satana, căpetenia răscoalei din ceruri, a fost aruncat afară.
Acum rolurile păreau să fie inversate şi Satana căuta să speculeze cât mai mult presupusul lui
avantaj. Unul dintre cei mai puternici îngeri, spunea el, a fost izgonit din ceruri. Înfăţişarea lui
Iisus arăta ca şi cum El ar fi fost îngerul acela căzut, uitat de Dumnezeu şi părăsit de oameni.
O fiinţă cerească ar fi fost în stare să-şi susţină pretenţiile, făcând o minune: „Dacă eşti Fiul lui
Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine.” Un fapt care dovedeşte putere
creatoare, a spus ispititorul mai departe, ar fi o dovadă suficientă a divinităţii. Aceasta va pune
capăt oricărei discuţii.
Nu fără luptă, a putut Iisus să-l asculte în tăcere pe marele amăgitor. Dar Fiul lui
Dumnezeu n-avea nevoie să-i dovedească lui Satana divinitatea Sa sau să-i explice motivul
umilinţei Sale. Dacă ar fi ascultat de cererile răzvrătitului, nu s-ar fi câştigat nimic bun, nici
pentru slava lui Dumnezeu, nici pentru om. Dacă Hristos ar fi ascultat de sugestia
vrăjmaşului, Satana ar mai fi adăugat: „Arată-mi un semn, ca să pot crede că eşti Fiul lui
Dumnezeu.” Faptele n-ar fi fost în stare să sfărâme puterea revoltei din inima lui. Hristos, pe
de altă parte, nu căuta să folosească puterea dumnezeiască pentru binele Său. El venise să
suporte încercările aşa cum trebuie să le suportăm noi, lăsându-ne o pildă de supunere şi de
credinţă. Nici atunci, nici altă dată cât a fost pe pământ, n-a făcut vreo minune pentru Sine.
Lucrările Lui minunate erau săvârşite pentru binele altora. Cu toate că l-a recunoscut de la
început pe Satana, Iisus nu S-a lăsat provocat la ceartă cu el. Întărit de amintirea glasului din
cer, S-a sprijinit pe iubirea Tatălui Său. El nu stătea de vorbă cu ispita.
Iisus l-a întâmpinat pe Satana folosind cuvintele Scripturii. „Stă scris”, a spus El. În toate
ispitele, arma Lui de luptă a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Satana I-a cerut lui Hristos să facă o
minune, ca semn al dumnezeirii Lui. Dar, mai mult decât toate minunile, o încredere neclintită
într-un „aşa zice Domnul”, era un semn care nu putea fi pus în discuţie. Atâta vreme cât
Hristos Şi-a păstrat această atitudine, ispititorul n-a putut câştiga niciun avantaj.
Iisus a fost asaltat de cele mai grozave ispite tocmai în timpul celei mai mari slăbiciuni.
Satana credea că, în felul acesta, va birui. Cu planul acesta, câştigase biruinţa asupra
oamenilor. Când puterea lor scădea, când voinţa slăbea şi când credinţa în Dumnezeu începea
să cedeze, chiar oameni care timp îndelungat luptaseră ca nişte viteji pentru adevăr erau
biruiţi. Moise obosise din cauza celor patruzeci de ani de mers cu Israel prin pustie şi, pentru o
clipă, credinţa lui n-a mai fost legată cu tărie de puterea cea nemărginită. El a cedat chiar la
hotarul Ţării Făgăduite. La fel şi Ilie, care stătuse neînfricat în faţa regelui Ahab, care dăduse
piept cu întreaga naţiune a lui Israel şi cu cei patru sute cincizeci de preoţi ai lui Baal care o
conduceau. După ziua aceea memorabilă pe muntele Carmel, după ce profeţii mincinoşi
fuseseră ucişi şi poporul recunoscuse că vrea să-L urmeze pe Dumnezeu, în faţa ameninţărilor
idolatrei Izabela, Ilie a fugit, ca să-şi scape viaţa. Aşa a ştiut Satana să profite de slăbiciunile
omeneşti. El va lucra şi de aici înainte la fel. Ori de câte ori este cineva înconjurat de nori,
încurcat de împrejurări sau lovit de sărăcie sau de vreo nenorocire, Satana e şi el acolo, ca să
ispitească şi să necăjească. El ne atacă punctele slabe din caracterul nostru. El caută să
clatine încrederea noastră în Dumnezeu, care îngăduie să existe asemenea stări de lucruri.
Suntem ispitiţi să ne pierdem încrederea în Dumnezeu şi să punem la îndoială iubirea Lui.
Adesea, ispititorul vine la noi, cum s-a dus la Hristos, înfăţişându-ne slăbiciunea şi defectele
noastre. El speră să descurajeze sufletul şi să sfărâme legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci e
sigur de prada lui. Dar, dacă îl vom întâmpina aşa cum l-a întâmpinat Iisus, vom scăpa de
multe înfrângeri. Dacă stăm de vorbă cu vrăjmaşul, îi dăm ocazie să câştige.
Când i-a spus ispititorului: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese
din gura lui Dumnezeu”, Hristos a repetat cuvintele pe care le rostise către Israel cu
paisprezece veacuri mai înainte: „Domnul, Dumnezeul tău, te-a călăuzit în timpul acestor
patruzeci de ani în pustie… te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame şi te-a hrănit cu mană, pe
care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu
trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru (în trad. engl. KJ – „cuvânt”) care iese din gura
Domnului trăieşte omul” (Deuteronomul 8:2,3). În pustie, când se isprăviseră toate merindele,
Dumnezeu a trimis poporului Său mană din cer – în fiecare zi li se dădea israeliţilor hrană
îndestulătoare. Lucrul acesta trebuia să-i înveţe că, atâta timp cât aveau încredere în
Dumnezeu şi urmau căile Lui, El nu-i uita. Mântuitorul practica acum învăţătura pe care o
dăduse lui Israel. Prin Cuvântul lui Dumnezeu se dăduse ajutor poporului evreu şi tot prin
acelaşi Cuvânt trebuia să primească ajutor şi Iisus. El aştepta timpul când Dumnezeu avea să-
I aducă alinare. El Se afla în locurile acelea pustii pentru că ascultase de Dumnezeu şi El nu
voia să obţină hrană prin ascultarea de sfatul lui Satana. În faţa universului, care era martor,
El a dovedit că e mai uşor să suferi orice rău ar veni decât să te desparţi de Dumnezeu cât de
puţin.
„Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”
Deseori, urmaşul lui Hristos e pus în situaţia de a nu putea să-I servească lui Dumnezeu şi să-
şi continue, în acelaşi timp, lucrul său obişnuit. Se poate întâmpla ca ascultarea de unele
cerinţe lămurite ale lui Dumnezeu să pară că ne va lipsi de mijloacele de trai. Atunci Satana îl
va face pe acest urmaş să creadă că trebuie să renunţe la convingerile conştiinţei lui. Dar
singurul lucru din lumea noastră pe care ne putem sprijini este Cuvântul lui Dumnezeu.
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor
da pe deasupra” (Matei 6:33). Chiar şi în viaţa aceasta nu e spre binele nostru să ne depărtăm
de voinţa Tatălui din cer. Când cunoaştem puterea Cuvântului Său, nu trebuie să urmăm
sugestiile lui Satana când e vorba să ne câştigăm hrana sau să ne salvăm viaţa. Singurul lucru
la care trebuie să ne gândim este acesta: Care e porunca lui Dumnezeu şi care e făgăduinţa
Lui? Dacă le cunoaştem, trebuie să ascultăm de cea dintâi şi să ne încredem în cea de a doua.
În ultima mare bătălie a luptei cu Satana, aceia care Îi vor rămâne credincioşi lui Dumnezeu
vor vedea cum li se ia orice mijloc de întreţinere. Pentru că ei refuză să calce Legea Sa, ca să
asculte de puterile pământeşti, li se va interzice să cumpere şi să vândă. În cele din urmă, se
va da un decret ca toţi să fie omorâţi. Vezi Apocalipsa 13:11-17. Dar celui care ascultă de
Dumnezeu i se dă făgăduinţa: „Acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de
scăpare; i se va da pâine şi apa nu-i va lipsi” (Isaia 33:16). Prin această făgăduinţă vor trăi
copiii lui Dumnezeu. În timp ce pământul va fi pustiit de foamete, ei vor fi hrăniţi. „Ei nu
rămân de ruşine în ziua nenorocirii, ci au de ajuns în zilele de foamete” (Psalmii 37:19). Timpul
acesta de mare nenorocire a fost văzut de profetul Habacuc şi cuvintele lui exprimă credinţa
bisericii. „Chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va
lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot
mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” (Habacuc 3:17,18).
Dintre toate învăţăturile pe care le putem lua din ispitirea cea mare pe care a avut-o
Domnul nostru la început, niciuna nu e mai mare ca aceea privind puterea de stăpânire
asupra poftelor şi pasiunilor. În toate veacurile, ispitele care făceau apel la natura fizică au
avut cel mai mare efect pentru a corupe şi a degrada omenirea. Prin necumpătare, Satana
lucrează la distrugerea puterilor mintale şi morale, pe care Dumnezeu le-a dat omului ca pe o
înzestrare preţioasă. În felul acesta, omul nu mai este în stare să aprecieze lucrurile care au
valoare veşnică. Printr-o afundare de bunăvoie în cele senzuale, Satana caută să şteargă din
suflet orice asemănare cu Dumnezeu.
Nebuneasca dedare la plăceri împreună cu bolile şi decăderea aduse de aceste stări, care au
existat la prima venire a lui Hristos, vor exista din nou cu o putere şi mai mare spre rău
înainte de a doua lui venire. Hristos a spus că starea lumii va fi ca în zilele dinaintea potopului
şi ca în Sodoma şi Gomora. Toate întocmirile gândurilor din inimă vor fi îndreptate în fiecare zi
numai spre rău. Noi trăim acum în pragul acestei vremi îngrozitoare şi trebuie să luăm la
inimă învăţătura pe care ne-o dă postul Mântuitorului. Numai prin chinurile de nedescris pe
care le-a suferit Hristos, putem aprecia câte rele aduce după sine dedarea neînfrânată la poftă.
Pilda Lui ne spune că singura noastră nădejde de viaţă veşnică este de a aduce apetitul şi
pasiunile în supunere faţă de voia lui Dumnezeu.
În puterea noastră, este cu neputinţă să aducem la tăcere pretenţiile firii noastre decăzute.
Pe calea aceasta, Satana va aduce ispitele asupra noastră. Hristos ştie că vrăjmaşul va veni la
orice fiinţă omenească, încercând să profite de slăbiciunile moştenite şi să-i ademenească, prin
minciunile şi viclenia lui, pe toţi aceia care nu şi-au pus încrederea în Dumnezeu. Mergând
prin locurile pe unde trebuie să treacă omul, Domnul a pregătit calea pentru ca noi să biruim.
El nu vrea să fim mai slabi în lupta cu Satana. El nu vrea să ne lăsăm intimidaţi, descurajaţi
de atacurile şarpelui. „Îndrăzniţi”, zice El, „Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).
Acela care se luptă împotriva forţelor poftei să privească la Mântuitorul în pustia ispitei, să-
L vadă în agonie pe cruce, când a strigat: „Mi-e sete.” El a suportat tot ce putem suporta şi noi.
Biruinţa Lui este biruinţa noastră.
Iisus S-a sprijinit pe înţelepciunea şi tăria Tatălui Său ceresc. El declară: „Domnul
Dumnezeu M-a ajutat; de aceea nu M-am ruşinat… ştiind că nu voi fi dat de ruşine. Iată,
Domnul Dumnezeu Mă ajută.” Arătând spre pilda pe care ne-o dă, El ne spune: „Cine dintre
voi se teme de Domnul să asculte glasul Robului Său! Cine umblă în întuneric şi n-are lumină,
să se încreadă în Numele Domnului şi să se bizuie pe Dumnezeul lui!” (Isaia 50:7-10).
„Vine stăpânitorul lumii acesteia”, a spus Iisus. „El n-are nimic în Mine” (Ioan 14:30). În El
nu se găsea nimic care să răspundă la amăgirile lui Satana. El nu S-a lăsat ademenit de păcat.
Nici chiar printr-un gând nu S-a supus ispitei. Aşa poate să fie şi cu noi. Natura omenească a
lui Hristos era unită cu cea dumnezeiască; El era pregătit de luptă prin locuirea lăuntrică a
Duhului Sfânt. Iar El a venit să ne facă părtaşi de natura Lui dumnezeiască. Câtă vreme
suntem legaţi de El prin credinţă, păcatul nu mai are putere asupra noastră. Dumnezeu apucă
mâna credinţei noastre şi o ajută să se ţină tare de dumnezeirea lui Hristos, ca noi să putem
ajunge la desăvârşire de caracter.
Şi Hristos ne-a arătat cum se ajunge aici. Prin ce mijloc a biruit El în lupta cu Satana? Prin
Cuvântul lui Dumnezeu. El n-a putut să Se împotrivească ispitei decât prin Cuvânt. „Stă
scris”, a spus El. Nouă ne-au fost date „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele
să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin
pofte” (2 Petru 1:4). Fiecare făgăduinţă din Cuvântul lui Dumnezeu ne aparţine. Noi trebuie să
trăim „prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Când sunteţi atacaţi de ispite, nu
priviţi la împrejurări sau la slăbiciunile voastre, ci la puterea Cuvântului. Toată puterea vi se
dă vouă. „Strâng Cuvântul Tău în inima mea”, zice psalmistul, „ca să nu păcătuiesc împotriva
Ta!” „După cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori” (Psalmii 119:11; 17:4).
CAPITOLUL 13

BIRUINŢA

A
tunci Diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streaşina templului şi I-a zis: «Dacă
eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci este scris:

El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta;


Şi ei Te vor lua pe mâini:
Ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.»”

Satana credea că acum dă lupta cu Iisus pe terenul Lui. Însuşi vrăjmaşul acesta înverşunat
folosea cuvinte care porneau din gura lui Dumnezeu. El încă se mai arăta ca un înger de
lumină şi dădea de înţeles că are cunoştinţe din Scriptură şi că înţelege valoarea celor scrise.
După cum Iisus a folosit mai înainte Cuvântul lui Dumnezeu ca să-Şi susţină credinţa,
ispititorul îl folosea acum cu gândul de a-şi sprijini amăgirea. El pretindea că a vrut doar să
vadă câtă credinţă are Iisus şi acum Îi laudă statornicia. Deoarece Mântuitorul a arătat că are
încredere în Dumnezeu, Satana stăruia ca El să dea o nouă dovadă de credinţă.
Dar ispita este din nou începută prin cuvintele care semănau îndoială: „Dacă eşti Fiul lui
Dumnezeu”. Hristos era ispitit să răspundă la acest „dacă”, dar S-a abţinut şi n-a îngăduit nici
cea mai slabă umbră de îndoială. El nu avea de ce să-Şi pună viaţa în primejdie ca să-i dea o
dovadă lui Satana.
Ispititorul gândea că se poate folosi de natura omenească a lui Hristos şi căuta să-L ducă la
îngâmfare. Cu toate că îi poate ademeni pe oameni, Satana nu poate să-i forţeze să
păcătuiască. El I-a spus lui Iisus: „Aruncă-Te jos”, ştiind că el nu-L putea arunca, pentru că
atunci Dumnezeu ar fi intervenit şi L-ar fi salvat. Satana nu putea nici să-L oblige pe Iisus să
Se arunce. Dacă Hristos nu consimţea la ispită, nu putea fi biruit. Nici toată puterea
pământului sau a infernului nu putea să-L forţeze să Se depărteze cât de puţin de voia Tatălui
Său.
Ispititorul nu ne poate constrânge niciodată să păcătuim. El nu poate să ne stăpânească
mintea, decât dacă ea este predată puterii lui. Întâi trebuie să consimtă voinţa şi credinţa
trebuie să se desprindă de Hristos, şi numai după aceea poate Satana să-şi exercite puterea
asupra noastră. Dar orice dorinţă păcătoasă pe care o cultivăm îi dă lui un punct de sprijin.
Orice punct în care noi nu ajungem la standardul pus de Dumnezeu este o poartă deschisă, pe
care poate să intre vrăjmaşul să ne ispitească şi să ne distrugă. Şi orice greşeală sau înfrângere
a noastră îi dă Diavolului prilej să-L învinuiască pe Hristos.
Când a citat făgăduinţa: „El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta”, Satana a lăsat la
o parte cuvintele: „Să te păzească în toate căile tale”; adică în toate căile în care Îl putem alege
pe Dumnezeu. Iisus a refuzat să lase calea ascultării. Deşi avea o încredere deplină în Tatăl
Său, nu voia să Se aşeze, fără să fie nevoie, într-o situaţie care ar fi făcut necesară intervenţia
Tatălui pentru a-L salva de la moarte. El nu voia să forţeze Cerul să vină să-L scape şi astfel să
greşească şi să nu-i dea omului o pildă de încredere şi supunere.
Iisus i-a spus lui Satana: „De asemenea, este scris: «Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul
tău».” Cuvintele acestea le spusese Moise copiilor lui Israel când însetaseră în pustie şi au
cerut ca Moise să le dea apă, strigând: „Este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu este?”
(Exodul 17:7). Dumnezeu făcuse pentru ei minuni, dar, cu toate acestea, în vreme de încercare,
s-au îndoit şi au cerut o dovadă că El era cu ei. În necredinţa lor, ei căutau să-L pună la
încercare. Satana Îl constrângea pe Hristos să facă acelaşi lucru. Dumnezeu dăduse deja
dovada că Iisus era Fiul Său; şi acum, dacă El ar fi cerut o dovadă că era Fiul lui Dumnezeu,
ar fi însemnat să pună la încercare Cuvântul lui Dumnezeu – să-L ispitească. La fel este dacă
cineva cere un lucru pe care Dumnezeu nu l-a făgăduit. E un semn de neîncredere şi ar fi de
fapt o punere la probă sau o ispitire a Lui. Noi nu trebuie să-I cerem lui Dumnezeu ceva ca să
dovedim că Îşi va împlini Cuvântul, ci pentru că îl va împlini; nu ca să dovedim că El ne
iubeşte, ci pentru că ne iubeşte. „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine
se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei
11:6).
Dar credinţa nu e în niciun fel amestecată cu încumetarea. Numai acela care are adevărata
credinţă este sigur faţă de încumetare. Căci încumetarea este credinţa contrafăcută de Satana.
Credinţa cere împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu şi aduce roade în ascultare. Încumetarea
se întemeiază şi ea pe făgăduinţe, dar le foloseşte la fel ca Satana, pentru a scuza nelegiuirea.
Credinţa i-ar fi făcut pe primii noştri părinţi să se încreadă în iubirea lui Dumnezeu şi să
asculte de poruncile Lui. Încumetarea i-a făcut să calce Legea Lui, crezând că iubirea Lui cea
mare îi va scăpa de urmările păcatului lor. Aceea nu este credinţă, care cere favoarea Cerului,
dar nu împlineşte condiţiile pe baza cărora urmează să se acorde harul. Adevărata credinţă se
întemeiază pe făgăduinţele şi pe rânduielile Sfintei Scripturi.
Deseori, când nu reuşeşte să provoace îndoiala, Satana reuşeşte să ne aducă la încumetare.
Dacă ne poate face să ne aşezăm în calea ispitei fără să fie nevoie, ştie că biruinţa e a lui.
Dumnezeu îi va apăra pe toţi aceia care merg pe cărarea ascultării, dar, dacă te depărtezi de
ea, ajungi pe terenul lui Satana. Acolo cădem cu siguranţă. Mântuitorul ne-a dat porunca
aceasta: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită” (Marcu 14:38). Meditaţia şi
rugăciunea ne vor feri de a ne arunca de bunăvoie în calea primejdiei şi, în felul acesta, vom fi
scăpaţi de multe înfrângeri.
Cu toate acestea, să nu ne pierdem curajul atunci când suntem atacaţi de ispită. Adesea,
când ajungem într-o încercare, ne îndoim că Duhul Sfânt ne-a condus până acolo. Dar Duhul
L-a condus pe Iisus în pustie, ca să fie ispitit de Satana. Când ne duce într-o încercare,
Dumnezeu are un plan de îndeplinit pentru binele nostru. Iisus nu S-a încrezut cu îngâmfare
în făgăduinţele lui Dumnezeu, mergând fără să fie nevoie în ispită, nici nu S-a lăsat pradă
descurajării când a venit ispita asupra Lui. Nici noi să nu facem altfel. „Dumnezeu, care este
credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit
şi mijlocul ca să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” El zice: „Adu ca jertfă lui Dumnezeu
mulţumiri şi împlineşte-ţi juruinţele făcute Celui Preaînalt. Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu
te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi” (1 Corinteni 10:13; Psalmii 50:14,15).
Iisus a biruit şi cea de-a doua ispită. Acum, Satana s-a arătat în adevăratul său caracter.
Dar nu a apărut ca un monstru, cu copite despicate şi cu aripi de liliac. El era un înger
puternic, deşi era căzut. El se considera conducătorul revoltei şi dumnezeul acestei lumi.
Aşezându-L pe Iisus pe un munte înalt, Satana a făcut ca toate împărăţiile lumii, cu toată
slava lor, să treacă în vedere panoramică pe dinaintea Lui. Lumina soarelui strălucea peste
oraşe mari cu temple, cu palate de marmură, peste întinse câmpii roditoare şi livezi încărcate
de fructe. Urmele răutăţii erau ascunse. Ochii lui Iisus, care în ultima vreme întâlniseră numai
tristeţe şi pustietate, priveau acum la scene de neîntrecută frumuseţe şi îmbelşugare. Atunci s-
a auzit şi glasul ispititorului: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie
îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă dar Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.”
Misiunea lui Hristos putea să fie împlinită numai prin suferinţă. În faţa Lui era o viaţă de
tristeţe, de greutăţi şi de lupte şi o moarte de ocară. Trebuia să poarte păcatele lumii întregi.
Trebuia să sufere despărţirea de iubirea Tatălui Său. Iată, acum ispititorul se oferea să predea
puterea pe care o luase pe nedrept. Hristos Se putea salva de viitorul acela îngrozitor,
recunoscând supremaţia lui Satana. Dar, dacă făcea lucrul acesta, ar fi însemnat să renunţe la
biruinţă în lupta cea mare. Satana păcătuise în ceruri, căutând să se înalţe mai presus de Fiul
lui Dumnezeu. Dacă acum câştiga, însemna că revolta va triumfa.
Când I-a spus lui Hristos că împărăţiile şi slava lumii îi sunt date lui şi el le dă oricui
voieşte, Satana a spus adevărul numai în parte şi l-a spus numai pentru a servi cauza lui
printr-o nouă înşelăciune. Împărăţia lui Satana era ceea ce el smulsese de la Adam, dar Adam
nu era decât reprezentantul Creatorului. Stăpânirea lui nu era independentă. Pământul era al
lui Dumnezeu şi El a dat toate lucrurile Fiului Său. Adam trebuia să domnească în calitate de
supus al lui Hristos. Adam şi-a trădat stăpânirea, care a trecut în mâinile lui Satana, Hristos a
rămas încă împărat de drept. De aceea şi spunea Domnul către Nebucadneţar: „Cel Preaînalt
stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui Îi place” (Daniel 4:17). Satana poate exercita
stăpânirea smulsă prin înşelăciune numai atât cât îi îngăduie Dumnezeu.
Când I-a oferit lui Hristos împărăţia şi slava lumii, ispititorul a propus de fapt ca Hristos să
predea adevăratul Lui drept de a împărăţi asupra lumii şi să aibă stăpânirea ca un supus al lui
Satana. O asemenea împărăţie doreau să aibă şi iudeii. Ei doreau împărăţia acestei lumi. Dacă
Hristos ar fi voit să le dea o asemenea împărăţie, L-ar fi primit cu mare bucurie. Dar asupra ei
zăcea blestemul păcatului, cu toate nenorocirile aduse de el. Hristos i-a spus atunci
ispititorului: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi
numai Lui să-I slujeşti».”
Acela care se revoltase în cer Îi oferea lui Hristos împărăţiile acestei lumi, ca să cumpere
omagiul Lui faţă de principiile răutăţii; dar El nu putea fi cumpărat. El venise să întemeieze o
împărăţie a neprihănirii şi nu avea de gând să-Şi părăsească planurile. Cu aceeaşi ispită,
Satana se apropie de oameni, faţă de care are mai mare succes decât faţă de Hristos. El le oferă
oamenilor împărăţia acestei lumi, cu condiţia să-i recunoască supremaţia lui. El le cere să
jertfească cinstea, să desconsidere conştiinţa şi să se lase stăpâniţi de egoism. Hristos îi invită
să caute Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui; dar Satana îi urmăreşte şi le spune:
„Oricât ar fi de adevărate lucrurile despre viaţa veşnică, dacă vrei să ai succes în lumea
aceasta, trebuie să-mi serveşti mie. Eu ţin în mâna mea binele tău. Pot să-ţi dau bogăţii,
plăceri, onoruri şi fericire. Ascultă sfatul meu. Nu te lăsa dus de idei ciudate, de cinste sau
sacrificiu de sine. Calea ţi-o pregătesc eu.” Astfel sunt rătăciţi foarte mulţi oameni. Ei sunt de
acord să trăiască pentru slujirea eului şi Satana este mulţumit. În timp ce-i adoarme cu
nădejdea de a pune stăpânire pe lume, el câştigă stăpânirea asupra vieţii lor. Dar el oferă ceva
ce nu le poate da şi, în curând, va fi luat şi de la el. În schimb, îi momeşte cu dreptul lor la
moştenirea fiilor lui Dumnezeu.
Satana pusese la îndoială faptul că Iisus era Fiul lui Dumnezeu. Dar, când a fost respins, i
s-a dat dovada că el nu putea contesta aceasta. Dumnezeirea a străbătut prin corpul omenesc
suferind. Satana n-a avut putere să se împotrivească poruncii. Scrâşnind de umilinţă şi ură, a
fost silit să se retragă din faţa Răscumpărătorului omenirii. Biruinţa lui Hristos era
desăvârşită, la fel cum a fost înfrângerea lui Adam.
Tot aşa şi noi putem să ne împotrivim ispitei şi să-l obligăm pe Satana să plece de la noi.
Iisus a câştigat biruinţa prin supunere şi credinţă în Dumnezeu, iar prin apostolul ne spune:
„Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu, împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă
de Dumnezeu şi El Se va apropia de voi” (Iacov 4:7,8). Noi nu ne putem salva singuri din
puterea ispititorului. El a biruit omenirea şi, atunci când încercăm să-i stăm împotrivă prin
puterile noastre, ajungem cu siguranţă o pradă a vicleniei lui. „Numele Domnului este un turn;
cel neprihănit fuge în el şi stă la adăpost” (Proverbele 18:10). Satana tremură şi fuge din faţa
celei mai slabe fiinţe care găseşte adăpost în Numele acesta puternic.
După ce vrăjmaşul s-a îndepărtat, Iisus a căzut la pământ sfârşit de puteri, cu faţa palidă,
ca mort. Îngerii cerului vegheaseră asupra luptei, privind la iubitul lor Conducător care trecea
prin suferinţe aşa de mari pentru a ne deschide o cale de scăpare. El a suferit încercarea
aceasta, mai mare decât vom fi chemaţi să suportăm noi vreodată. Îngerii Îi slujeau acum
Fiului lui Dumnezeu, care zăcea ca mort la pământ. A fost întărit cu hrană, mângâiat prin
cuvinte pline de iubire din partea Tatălui Său şi prin asigurarea că tot cerul a triumfat prin
biruinţa Lui. Recăpătându-Şi puterile, inima Lui mare se îndreaptă plină de iubire către om şi
El porneşte mai departe, să termine lucrarea pe care o începuse, cu gândul să nu Se
odihnească până când vrăjmaşul nu va fi înfrânt şi neamul omenesc nu va fi răscumpărat.
Noi nu vom putea pricepe niciodată cât a costat răscumpărarea noastră, până nu vom sta în
faţa tronului lui Dumnezeu, împreună cu Răscumpărătorul nostru. Când slava locuinţelor
veşnice va străluci înaintea ochilor noştri extaziaţi, ne vom aminti că Iisus a părăsit toate
acestea pentru noi şi nu numai că S-a exilat din curţile cereşti, dar a riscat să fie înfrânt şi să
fie pierdut pentru veşnicie. Atunci ne vom depune coroanele la picioarele Sale şi vom cânta:
„Vrednic este Mielul care a fost junghiat să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria,
cinstea, slava şi lauda” (Apocalipsa 5:12).
CAPITOLUL 14

„NOI AM GĂSIT
PE MESIA”

I
oan Botezătorul predica şi boteza la Betabara, dincolo de Iordan. Nu departe de locul
acesta, Dumnezeu oprise pe vremuri apele râului până a trecut Israel. Tot în apropiere,
fusese dărâmată cetatea Ierihon de oştile cereşti. Amintirea acestor evenimente era acum
împrospătată şi făcea ca solia lui Ioan Botezătorul să prezinte un interes deosebit. Oare
Acela, care în timpurile de demult făcuse atâtea minuni, nu Îşi va arăta din nou puterea
pentru eliberarea lui Israel? Astfel de gânduri frământau inima oamenilor care zilnic se
îngrămădeau pe malurile Iordanului.
Predicarea lui Ioan ajunsese să pună stăpânire cu atâta putere asupra naţiunii, încât a
atras atenţia autorităţilor religioase. Primejdia revoltei făcea ca romanii să vadă cu ochi
bănuitori orice adunare mai mare şi, de aceea, orice lucru care ar fi prevestit vreo răscoală a
poporului deştepta temerile conducătorilor iudei. Ioan nu recunoscuse autoritatea Sinedriului
şi nu ceruse autorizaţia acestuia pentru lucrarea pe care o făcea. El îi mustrase pe toţi la fel,
pe conducători şi pe conduşi, pe farisei şi pe saduchei. Cu toate acestea, lumea îl urma plină
de entuziasm. Interesul pentru lucrarea lui părea a creşte fără încetare. Cu toate că nu
avusese nicio legătură cu el, Sinedriul socotea că Ioan, fiind un învăţător public, se găsea sub
jurisdicţia sa.
Acest consiliu era format din membri aleşi din preoţime şi dintre conducătorii şi învăţătorii
neamului. De obicei, preşedintele era marele-preot. Toţi membrii trebuiau să fie înaintaţi în
vârstă, deşi nu prea bătrâni, oameni învăţaţi, cunoscători nu numai în ale credinţei şi istoriei
iudeilor, ci şi în ale ştiinţei în general. Trebuiau să fie fără cusur fizic, să fie căsătoriţi şi să aibă
copii, ceea ce-i făcea mai potriviţi pentru a-i înţelege şi a-i ajuta pe ceilalţi. Locul lor de
întâlnire era într-o sală din incinta Templului din Ierusalim. În zilele de independenţă ale
iudeilor, Sinedriul era instanţa supremă a neamului, având autoritate pământească şi
ecleziastică. Deşi acum era supus guvernatorilor romani, încă mai exercita o influenţă
puternică atât în cele civile, cât şi în cele religioase.
Sinedriul nu mai putea să întârzie cercetarea lucrării lui Ioan. Unii încă îşi mai aminteau
descoperirea dată lui Zaharia în templu şi profeţia tatălui, care îl arătase pe copilul lui ca
înainte-mergător al lui Mesia. În urma tulburărilor şi schimbărilor din cei treizeci de ani
trecuţi, lucrurile acestea se pierduseră în mare parte din vedere. Acum ele veneau din nou în
minte, prin mişcarea adusă de lucrarea lui Ioan.
De multă vreme nu mai fusese un profet în Israel. De multă vreme nu se mai văzuse o
reformă ca aceea care se producea acum. Chemarea la mărturisire de păcate părea ceva nou şi
uimitor. Mulţi conducători n-ar fi vrut să meargă să asculte chemările şi mustrările lui Ioan, ca
nu cumva să fie siliţi să dezvăluie tainele vieţii lor. Cu toate acestea, predica lui era o
proclamare deschisă a lui Mesia. Se ştia bine că cele şaptezeci de săptămâni din profeţia lui
Daniel, în care se cuprindea şi venirea lui Mesia, aproape se sfârşiseră şi toţi aşteptau cu
nerăbdare să aibă parte de timpul acela mult dorit de glorie naţională. Atât de mare era
entuziasmul poporului, încât Sinedriul urma să fie obligat în curând să aprobe sau să respingă
lucrarea lui Ioan. Puterea sinedriului asupra poporului începuse să scadă. Menţinerea poziţiei
lui devenea o problemă serioasă. Sperând să găsească o soluţie, Sinedriul a trimis la Iordan o
delegaţie de preoţi şi de leviţi, ca să discute cu noul învăţător.
O mulţime de oameni erau adunaţi şi ascultau cuvintele lui când au sosit trimişii. Cu un
aer de stăpânitori, anume plănuit ca să-i impresioneze pe oameni şi să-l facă pe profet să ţină
seama de ei, rabinii îngâmfaţi se apropiau. Plină de respect şi chiar de teamă, mulţimea le-a
făcut loc să treacă. Aceşti bărbaţi însemnaţi, îmbrăcaţi în haine bogate, plini de îngâmfare
pentru rangul şi puterea lor, s-au oprit în faţa profetului din pustie.
– Cine eşti tu? au întrebat ei.
Ştiind ce aveau ei în gând, Ioan a răspuns: „Nu sunt eu Hristosul.”
– Dar cine eşti? Eşti Ilie?
– Nu sunt!
– Eşti prorocul?
– Nu.
– Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce zici tu despre tine însuţi?
– Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: „Neteziţi calea Domnului!” cum a zis prorocul
Isaia.
Pasajul amintit de Ioan este din frumoasa profeţie a lui Isaia: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe
poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a
sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită… Un glas strigă: «Pregătiţi în pustie calea Domnului,
neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice
munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile în vâlcele!
Atunci se va descoperi slava Domnului şi, în clipa aceea, orice făptură o va vedea»” (Isaia 40:1-
5).
Pe vremuri, când un împărat călătorea printr-o parte mai puţin umblată din împărăţia lui, o
ceată de oameni mergea înaintea trăsurii, ca să niveleze ridicăturile şi să astupe gropile, pentru
ca împăratul să poată călători în siguranţă şi fără nicio piedică. Acest obicei este folosit de
profet pentru a ilustra lucrarea Evangheliei. „Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal
să fie plecate.” Când Duhul lui Dumnezeu, cu minunata Lui putere de redeşteptare, atinge
sufletul, El face ca mândria omenească să se plece. Plăcerea, poziţia şi puterea omenească
sunt socotite ca fiind fără valoare. „Izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva
cunoştinţei lui Dumnezeu”, sunt răsturnate şi orice gând este făcut „rob ascultării de Hristos”
(2 Corinteni 10:5). Atunci umilinţa şi iubirea gata de sacrificiu, care sunt aşa de puţin
apreciate de oameni, sunt puse mai presus de toate celelalte lucrări. Aceasta este lucrarea
Evangheliei, din care face parte şi solia lui Ioan.
Rabinii au întrebat mai departe: „Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici
prorocul?” Cuvântul „prorocul” se referea la Moise. Iudeii ajunseseră la părerea că Moise
trebuia să învie din morţi şi să fie înălţat la cer. Ei nu ştiau că el înviase deja. Când Ioan
Botezătorul şi-a început lucrarea, mulţi au crezut că el poate să fie Moise, care a înviat din
morţi, deoarece părea să cunoască în amănunţime profeţiile şi istoria lui Israel.
De asemenea, se credea că înainte de venirea lui Mesia se va arăta Ilie. Ioan a împlinit
această aşteptare, lucru care n-a fost recunoscut, dar cuvintele lui aveau un înţeles mai adânc.
Mai târziu, Iisus a spus cu privire la Ioan: „Dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să
vină” (Matei 11:14). Ioan a venit în spiritul şi puterea lui Ilie, ca să facă o lucrare ca aceea pe
care a făcut-o Ilie. Dacă iudeii l-ar fi primit, lucrul acesta s-ar fi împlinit pentru ei. Dar ei n-au
primit solia lui. Pentru ei, el nu era Ilie. El nu putea să împlinească pentru ei lucrarea pentru
care venise.
Mulţi dintre cei adunaţi la Iordan fuseseră de faţă la botezul lui Iisus, dar numai câţiva
observaseră semnul care se dăduse atunci. În timpul lunilor precedente ale lucrării lui Ioan
Botezătorul, mulţi au refuzat să dea ascultare chemării lui la pocăinţă. În urma acestui lucru,
inima lor se împietrise şi mintea lor se întunecase. Când Cerul a mărturisit pentru Iisus la
botezul Lui, ei n-au înţeles nimic. Ochii care niciodată nu se îndreptaseră în credinţă către Cel
Nevăzut n-au văzut descoperirea slavei lui Dumnezeu, urechile care niciodată nu ascultaseră
de glasul Lui nu au auzit cuvintele mărturiei. La fel se întâmplă şi acum. Deseori prezenţa lui
Hristos şi a îngerilor slujitori se manifestă în adunările oamenilor şi, cu toate acestea, mulţi nu
ştiu acest lucru. Ei nu simt nimic deosebit. Doar unora li se descoperă prezenţa Mântuitorului.
Pace şi bucurie străbat în inima lor. Ei sunt mângâiaţi, încurajaţi şi binecuvântaţi.
Delegaţii din Ierusalim îl întrebaseră pe Ioan: „De ce botezi?” Şi acum aşteptau răspunsul.
Deodată, când privirea lui se îndrepta asupra mulţimii, ochii i s-au aprins, faţa i-a fost
luminată şi întreaga lui făptură a fost zguduită de o emoţie profundă. Întinzând mâna, el a
strigat: „Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi. El este
Acela care vine după mine şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua
încălţămintelor” (Ioan 1:26,27).
Mesajul era clar şi hotărât, aşa că putea fi dat ca răspuns Sinedriului. Cuvintele lui Ioan
nu se puteau aplica decât la Cel de atâta vreme făgăduit. Mesia era în mijlocul lor. Plini de
uimire, preoţii şi mai-marii începură să privească împrejurul lor, cu speranţa că Îl vor
descoperi pe Acela despre care vorbise Ioan. Dar nu L-au putut deosebi din mulţime.
La botez, când Ioan L-a numit pe Iisus „Mielul lui Dumnezeu”, o nouă lumină venise asupra
lucrării lui Mesia. Gândul profetului s-a îndreptat spre cuvintele lui Isaia: „Ca un miel pe care-l
duci la măcelărie” (Isaia 53:7). În săptămânile următoare, Ioan a cercetat cu un nou interes
profeţiile şi învăţăturile privitoare la serviciul jertfelor. El n-a deosebit cu claritate cele două
faze ale lucrării lui Hristos – de jertfă care suferă şi de Împărat care biruieşte –, dar a văzut că
venirea Lui are o mai mare însemnătate decât aceea pe care o înţelegeau preoţii şi poporul.
Când L-a văzut pe Iisus în mulţime, la întoarcerea Lui din pustie, Ioan aştepta plin de
încredere ca El să facă un semn care să dovedească adevăratul Său caracter. Era nerăbdător
să audă o declaraţie din partea Mântuitorului cu privire la misiunea Sa, dar nu s-a rostit
niciun cuvânt, nu s-a dat niciun semn. Iisus n-a răspuns la cuvintele prin care Ioan
Botezătorul Îl făcea cunoscut, ci S-a amestecat printre ucenicii lui Ioan şi n-a dat niciun semn
vizibil al deosebitei Lui lucrări şi n-a luat nicio măsură pentru a Se face cunoscut.
A doua zi, Ioan L-a văzut pe Iisus venind. Învăluit de lumina slavei lui Dumnezeu, profetul a
întins mâna, declarând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! El este Acela
despre care ziceam: După mine vine un om care este înaintea mea… Eu nu-L cunoşteam, dar
tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă, ca El să fie cunoscut lui Israel… Am văzut
Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El. Eu nu-L cunoşteam, dar
Cel ce m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: «Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi
oprindu-Se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt». Şi eu am văzut lucrul acesta şi am mărturisit
că El este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1:29-34).
Era acesta Hristosul? Plini de teamă şi uimire, oamenii priveau la Acela care fusese declarat
ca Fiu al lui Dumnezeu. Ei fuseseră adânc mişcaţi de cuvintele lui Ioan. El le vorbise în Numele
lui Dumnezeu. Ei îl ascultaseră zi după zi când le mustra păcatele şi în fiecare zi se întărea în
ei convingerea că el era trimis de cer. Dar cine era Acest „mai mare ca Ioan Botezătorul? În
îmbrăcămintea şi în purtarea Lui nu se vedea nimic după care cineva să-L socotească un om
de rang mare. După înfăţişare, era un om simplu, îmbrăcat ca ei, în haine umile de om sărac.
În mulţime se găseau câţiva care, la botezul lui Hristos, văzuseră slava lui Dumnezeu şi
auziseră glasul Lui. Dar de atunci faţa lui Iisus se schimbase foarte mult. La botez, Îi văzuseră
chipul transfigurat de lumina cerească; acum – palid, epuizat şi slăbit – a fost recunoscut doar
de profetul Ioan.
Dar, în timp ce priveau la El, oamenii au văzut faţa Lui plină de milă dumnezeiască,
amestecată cu o putere de care era conştient. Orice privire a ochilor, orice trăsătură a feţei
avea pecetea umilinţei şi expresivitatea unei iubiri de nedescris. El părea înconjurat de o
atmosferă a influenţei spirituale. În timp ce gesturile Lui erau liniştite şi nepretenţioase, El îi
impresiona pe oameni cu simţământul unei puteri ascunse, dar care nu putea să fie în totul
acoperită. Acesta să fie Cel aşteptat de Israel atâta vreme?
Iisus a venit în umilinţă şi sărăcie ca să ne poată fi atât model, cât şi Mântuitor. Dacă S-ar fi
arătat în strălucire împărătească, atunci cum ne-ar fi putut învăţa umilinţa? Cum ar fi putut
prezenta adevăruri atât de tăioase ca acelea din Predica de pe Munte? Unde ar mai fi fost
nădejdea celor smeriţi în viaţă, dacă Iisus venea să locuiască între oameni ca împărat?
Cu toate acestea, mulţimii i se părea că nu e cu putinţă ca Acela pe care-L arăta Ioan să fie
împlinitorul visurilor lor înalte. De aceea, mulţi au fost dezamăgiţi şi foarte încurcaţi.
Cuvintele pe care preoţii şi rabinii ar fi vrut aşa de mult să le audă, că Iisus va aşeza iarăşi
împărăţia lui Israel, n-au fost rostite. Un asemenea împărat căutaseră şi aşteptaseră ei, un
asemenea împărat ar fi fost primit cu braţele deschise. Dar pe unul care voia să aşeze în inima
lor o împărăţie a păcii şi a neprihănirii nu voiau să-L primească.
A doua zi, când aproape de el se aflau doi ucenici, Ioan L-a văzut din nou pe Iisus în
mijlocul oamenilor. Faţa profetului s-a luminat din nou de slava Celui Nevăzut, când a strigat:
„Iată Mielul lui Dumnezeu.” Cuvintele au mişcat inima ucenicilor. Ei nu le înţelegeau pe deplin.
Ce însemna numele pe care I-l dăduse Ioan – „Mielul lui Dumnezeu”? Ioan nu lămurise.
Lăsându-l pe Ioan, ei s-au dus să-L caute pe Iisus. Unul dintre aceştia doi era Andrei,
fratele lui Simon, iar celălalt era Ioan evanghelistul. Aceştia au fost cei dintâi ucenici ai lui
Hristos. Mânaţi de o putere căreia nu i se puteau împotrivi, ei au mers după Iisus –
nerăbdători să stea de vorbă cu El şi cu toate acestea îngroziţi şi tăcuţi, pierduţi în grozava
întrebare: Este acesta Mesia?
Iisus ştia că ucenicii merg după El. Ei erau primele roade ale lucrării Sale şi în inima
dumnezeiescului Învăţător era bucurie când aceste fiinţe au răspuns harului Său. Cu toate
acestea, întor­cându-Se, El a întrebat numai atât: „Ce căutaţi?” El voia să le dea prilejul să se
întoarcă sau să-şi spună dorinţa.
De un singur lucru îşi dădeau ei seama. O singură persoană umplea gândurile lor. Ei au
strigat: „Rabi, unde locuieşti?” În cele câteva vorbe pe care le puteau schimba pe marginea
drumului, ei nu puteau să primească ceea ce doreau. Doreau să fie singuri cu Iisus, să stea la
picioarele Lui şi să asculte cuvintele Lui.
„«Veniţi să vedeţi», le-a zis El. S-au dus şi au văzut unde locuia şi, în ziua aceea, au rămas
la El.”
Dacă Ioan şi Andrei ar fi avut un spirit necredincios, ca preoţii şi rabinii, n-ar fi ajuns să
înveţe la picioarele lui Iisus. Ei ar fi venit la El cu critici, ca să-I judece cuvintele. În felul
acesta, mulţi oameni închid poarta în faţa celor mai preţioase ocazii. Dar aceşti primi ucenici
n-au procedat aşa. Ei au răspuns chemării adresate de Duhul Sfânt prin predica lui Ioan
Botezătorul. Acum au recunoscut glasul Învăţătorului ceresc. Pentru ei, cuvintele lui Iisus erau
pline de prospeţime, de adevăr şi de frumuseţe. O lumină dumnezeiască se revărsa asupra
învăţăturii din Scripturile Vechiului Testament. Adevărurile cele atât de cuprinzătoare le
apăreau într-o nouă lumină.
Numai căinţa, credinţa şi iubirea ajută unui suflet să poată primi înţelepciune din cer.
Credinţa care lucrează prin iubire este cheia cunoştinţei şi oricine iubeşte „cunoaşte pe
Dumnezeu” (1 Ioan 4:7).
Ucenicul Ioan era un om plin de râvnă, plin de o adâncă iubire, înflăcărat, şi totuşi
contemplativ. El începuse să priceapă slava lui Hristos – nu strălucirea şi puterea lumească, pe
care fusese învăţat să le aştepte, ci „o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”,
„plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14). El era absorbit de contemplarea acestei teme minunate.
Andrei a căutat să le dea şi altora din bucuria care-i umplea inima. Căutându-l pe fratele
său Simon, i-a strigat: „Noi am găsit pe Mesia.” Simon n-a aşteptat să i se mai spună o dată.
Auzise şi el predica lui Ioan Botezătorul şi s-a grăbit să meargă la Mântuitorul. Ochii lui Iisus
Hristos s-au oprit asupra lui, citindu-i caracterul şi istoria vieţii. Firea lui impulsivă, inima lui
iubitoare şi înţelegătoare, ambiţia lui şi încrederea în sine, istoria căderii lui, pocăinţa,
activitatea şi moartea lui de martir, toate acestea le-a citit Mântuitorul şi i-a zis: „Tu eşti
Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa (care tălmăcit înseamnă Petru)”.
„A doua zi, Iisus a vrut să Se ducă în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis: «Vino după
Mine.»” Filip a ascultat porunca şi îndată a devenit lucrător pentru Hristos.
Filip l-a chemat pe Natanael. Acesta din urmă se aflase şi el în mulţime, când Ioan
Botezătorul arătase către Iisus ca Miel al lui Dumnezeu. Când a privit la Iisus, Natanael a fost
dezamăgit. Se putea ca omul acesta, care purta semnele sărăciei şi muncii, să fie Mesia? Cu
toate acestea, Natanael nu se putea hotărî să-L lepede pe Iisus, deoarece cuvintele lui Ioan îi
pătrunseseră în inimă.
În timp ce Filip îl căuta, Natanael era retras într-o livadă liniştită, pentru a medita la cele
spuse de Ioan şi la cele scrise de profeţi cu privire la Mesia. El s-a rugat ca, dacă persoana
arătată de Ioan este Eliberatorul, să i se facă lucrul acesta cunoscut, şi Duhul Sfânt a venit
asupra lui, dându-i asigurarea că Dumnezeu a cercetat pe poporul Său, ridicându-i un
Mântuitor. Filip ştia că prietenul lui cercetează profeţiile şi, în timp ce Natanael se ruga sub un
smochin, Filip a descoperit ascunzişul lui. În locul acesta liniştit, adăpostit de frunziş, se
rugaseră de multe ori împreună.
Cuvintele: „Noi am găsit pe Acela despre care au scris Moise, în lege, şi prorocii” i-au apărut
lui Natanael ca un răspuns direct la rugăciunea lui. Dar Filip avea încă o credinţă şovăielnică.
El a adăugat plin de îndoială: „Iisus din Nazaret, fiul lui Iosif.” Din nou s-au ridicat prejudecăţi
în inima lui Natanael. El a exclamat: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?”
Filip n-a intrat în dispută. El i-a zis: „Vino şi vezi!” „Iisus a văzut pe Natanael venind la El şi
a zis despre el: «Iată cu adevărat un israelit în care nu este vicleşug.»” Surprins, Natanael a
exclamat: „De unde mă cunoşti?” „Drept răspuns Iisus i-a zis: «Te-am văzut mai înainte ca să
te cheme Filip, când erai sub smochin.»”
Era destul. Spiritul dumnezeiesc care venise asupra lui Natanael, ca urmare a rugăciunii lui
sub smochin, îi vorbea acum prin cuvintele lui Iisus. Cu toate că se îndoia şi avea anumite
prejudecăţi, Natanael a venit la Hristos cu o sinceră dorinţă după adevăr şi iată că dorinţa lui
s-a împlinit. Credinţa lui a trecut dincolo de aceea a celui care-l adusese la Iisus. El a răspuns
şi a zis: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel”.
Natanael nu L-ar fi găsit niciodată pe Iisus, dacă s-ar fi încrezut în rabini, ca ei să-l
conducă. El a devenit ucenic numai pentru că a căutat să vadă şi să judece singur. La fel este
şi cazul multora de astăzi, care stau deoparte din cauza prejudecăţilor. Cât de deosebită ar fi
urmarea, dacă ar veni şi ar vedea!
Cât timp îşi pun încrederea în priceperea oamenilor, niciunul dintre ei nu va ajunge la o
cunoaştere mântuitoare a adevărului. Ca şi Natanael, avem nevoie să studiem Cuvântul lui
Dumnezeu pentru noi înşine şi să ne rugăm pentru iluminarea Duhului Sfânt. Cel care l-a
văzut pe Natanael sub smochin ne va vedea şi pe noi în locul tainic al rugăciunii. Îngerii porniţi
din lumea de lumină sunt aproape de aceia care, plini de umilinţă, caută călăuzirea divină.
Prin chemarea lui Ioan, a lui Andrei şi a lui Simon, a lui Filip şi a lui Natanael, a început
întemeierea bisericii creştine. Ioan i-a îndrumat la Hristos pe doi dintre ucenicii săi. Apoi, unul
dintre aceştia, Andrei, l-a găsit pe fratele lui şi l-a chemat la Mântuitorul. După aceea a fost
chemat Filip, şi acesta s-a dus să-l caute pe Natanael. Exemplele acestea trebuie să ne arate ce
importanţă au eforturile personale de a face un apel la rudele noastre, la prietenii şi vecinii
noştri. Sunt oameni care toată viaţa L-au cunoscut pe Hristos, dar n-au făcut niciodată vreun
efort personal să aducă măcar un singur suflet la Mântuitorul. Ei lasă toată lucrarea pe seama
slujitorului Evangheliei. Se poate ca acesta să fie bine înzestrat, dar nu poate face ceea ce
Dumnezeu a lăsat în seama membrilor bisericii.
Sunt mulţi oameni care au nevoie de lucrarea unor inimi iubitoare, de creştini. Mulţi
oameni ruinaţi ar fi putut totuşi să fie salvaţi, dacă vecinii lor, oameni obişnuiţi, ar fi făcut un
efort personal pentru ei. Mulţi aşteaptă ca cineva să li se adreseze direct. Chiar în familie, între
vecini, în oraşul în care trăim, este de lucru pentru noi ca misionari ai lui Hristos. Dacă
suntem creştini, lucrul acesta va fi plăcerea noastră. Un om nu este cu adevărat convertit câtă
vreme în inima lui nu s-a născut dorinţa de a face cunoscut şi altora ce prieten scump a găsit
el în Iisus. Adevărul care mântuieşte şi sfinţeşte nu poate fi ascuns în inimă.
Toţi cei consacraţi lui Dumnezeu vor fi canale de lumină. Dumnezeu face din ei mijloacele
Sale, prin care să dea şi altora din bogăţiile harului Său. Făgăduinţa Lui este: „Le voi face, pe
ele şi împrejurimile dealului Meu, o pricină de binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme, şi
aceasta va fi ploaie binecuvântată” (Ezechiel 34:26).
Filip i-a spus lui Natanael: „Vino şi vezi”. El nu i-a cerut să primească mărturia altuia, ci să
caute personal să-L vadă pe Hristos. Acum, când Iisus S-a înălţat la cer, ucenicii sunt
reprezentanţii Lui între oameni şi una dintre căile cele mai eficiente de a-i câştiga pe oameni
pentru El este exemplificarea caracterului Său în viaţa noastră zilnică. Influenţa noastră
asupra altora nu depinde atât de mult de ceea ce spunem, cât de ceea ce suntem. Oamenii pot
să combată şi să desconsidere logica noastră, se pot împotrivi şi apelurilor noastre, dar o viaţă
plină de iubire dezinteresată este un argument căruia nu i se pot împotrivi. O viaţă în care
faptele se potrivesc cu vorbele, caracterizată prin umilinţa lui Hristos, este o putere în lumea
aceasta.
Învăţătura lui Hristos era exprimarea unei convingeri trăite în viaţă şi cei care învaţă de la
El vor deveni învăţători după modelul dumnezeiesc. Cuvântul lui Dumnezeu, vorbit de cel care
a fost personal sfinţit prin el, are o putere dătătoare de viaţă, care-l face atrăgător pentru
ascultători şi-i convinge că acesta e o realitate vie. Când cineva a primit adevărul din iubire, va
da pe faţă aceasta prin puterea de convingere a comportamentului său şi prin tonul cu care
vorbeşte. El face cunoscut ceea ce el însuşi a auzit, a văzut şi a pipăit cu privire la Cuvântul
vieţii, ca alţii să aibă părtăşie cu el prin cunoaşterea lui Hristos. Cuvintele mărturiei lui,
pornite de pe buze atinse de cărbunele aprins de pe altar, sunt adevăr pentru o inimă
primitoare şi lucrează sfinţirea asupra caracterului.
Omul care caută să lumineze pe altul va fi el însuşi binecuvântat. Va fi o ploaie
binecuvântată pentru toţi. „Cel ce udă pe alţii va fi udat şi el” (Proverbele 11:25). Dumnezeu
putea să aducă la îndeplinire lucrarea de salvare a păcătoşilor şi fără ajutorul nostru; dar,
pentru ca noi să ne formăm un caracter ca al lui Hristos, trebuie să fim părtaşi la lucrarea Lui.
Pentru a putea intra în bucuria Lui, bucuria de a vedea fiinţe răscumpărate prin jertfa Sa,
trebuie să luăm parte la eforturile Lui pentru răscumpărarea lor.
Cele dintâi cuvinte ale lui Natanael, prin care îşi exprima credinţa, atât de pline de zel şi
sincere, au ajuns la urechile lui Iisus ca o muzică plăcută. El i-a zis: „Pentru că ţi-am spus că
te-am văzut sub smochin, crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.” Mântuitorul privea
plin de bucurie în viitor, la lucrarea Sa de a vesti Evanghelia celor umili, de a alina inima
zdrobită şi de a vesti eliberarea celor legaţi de Satana. Gândindu-se la binecuvântările scumpe
pe care El li le adusese oamenilor, Iisus a adăugat: „Adevărat, adevărat vă spun că, de acum
încolo, veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul
omului.”
De fapt, prin aceste cuvinte, Hristos spunea: Pe ţărmurile Iordanului, cerul s-a deschis şi
Duhul S-a coborât asupra Mea ca un porumbel. Scena aceasta n-a fost decât un semn că Eu
sunt Fiul lui Dumnezeu. Dacă veţi crede astfel în Mine, credinţa voastră va fi mai vie. Veţi
vedea că cerurile sunt deschise şi că nu se vor mai închide niciodată. Eu le-am deschis pentru
voi. Îngerii lui Dumnezeu se înalţă, ducând rugăciunile celor înstrăinaţi şi împovăraţi la Tatăl
de sus, şi se coboară cu binecuvântare şi nădejde, curaj, ajutor şi viaţă pentru fiii oamenilor.
Îngerii lui Dumnezeu merg neîncetat de la pământ la cer şi de la cer la pământ. Minunile lui
Hristos pentru cei suferinzi şi întristaţi au fost făcute de puterea lui Dumnezeu, prin slujirea
îngerilor. Şi tot prin Hristos şi serviciul trimişilor Lui din cer e adusă orice binecuvântare de la
Dumnezeu la noi. Îmbrăcându-Se în corp omenesc, Mântuitorul nostru uneşte interesele Sale
cu cele ale copiilor căzuţi ai lui Adam, în timp ce, prin dumnezeirea Lui, El îmbrăţişează tronul
lui Dumnezeu. Şi, în felul acesta, Hristos este mijlocul de comunicare al oamenilor cu
Dumnezeu şi al lui Dumnezeu cu oamenii.
CAPITOLUL 15

LA NUNTA DIN CANA

I
isus nu Şi-a început lucrarea săvârşind vreo faptă deosebită în faţa Sinedriului din
Ierusalim. Puterea Lui s-a manifestat la o întâlnire familială dintr-un mic sat galileean,
pentru a contribui la bucuria unei sărbători de nuntă. În felul acesta, Şi-a arătat iubirea
faţă de oameni şi dorinţa de a lucra pentru fericirea lor. În pustia ispitei, El băuse un pahar
de durere. După aceea, a venit să le dea oamenilor un pahar de fericire, ca, prin
binecuvântarea Lui, să sfinţească relaţiile din viaţa oamenilor.
De la Iordan, Iisus S-a reîntors în Galileea. La data aceea, urma să aibă loc o nuntă în
Cana, un sătuleţ nu departe de Nazaret. Mirii erau rude cu Iosif şi cu Maria, iar Iisus, aflând
despre această adunare în familie, S-a dus la Cana, unde a fost invitat să rămână la masă
împreună cu ucenicii Săi.
Din nou S-a întâlnit cu mama Sa, de care Se despărţise de câtva timp. Maria auzise de cele
petrecute la Iordan, la botezul Lui. Veştile fuseseră duse până la Nazaret şi i-au readus în
minte scenele care timp de mulţi ani fuseseră ascunse în inimă. Ca toţi ceilalţi din Israel, Maria
fusese profund mişcată de lucrarea lui Ioan Botezătorul. Ea îşi aducea aminte de profeţia dată
la naşterea lui. Auzind acum că el s-a întâlnit cu Iisus, speranţele ei s-au reaprins. Dar mai
ajunsese la ea şi vestea că Iisus plecase în mod tainic în pustie şi inima ei era cuprinsă de
presimţiri tulburătoare.
Din ziua în care auzise cuvintele îngerului în casa ei din Nazaret, Maria căutase să adune
toate dovezile că Iisus era Mesia. Viaţa lui blândă şi neegoistă o asigura că El nu putea fi decât
Cel trimis de Dumnezeu. Cu toate acestea, avusese unele îndoieli şi dezamăgiri şi aştepta acum
cu mult dor să vadă clipa în care se va descoperi slava Lui. Moartea o despărţise de Iosif, care
împărtăşise cu ea cunoştinţa şi taina naşterii lui Iisus. Acum nu mai avea cui să-i spună
nădejdile şi temerile ei. Cele două luni trecute fuseseră pline de întristare. Era despărţită de
Iisus, în a cărui iubire găsea mângâiere. Se gândea mereu la cuvintele lui Simeon: „Sufletul tău
va fi străpuns de o sabie” (Luca 2:35) şi şi-a amintit de cele trei zile de durere, când crezuse că
L-a pierdut pe Iisus pentru totdeauna; acum, cu inima plină de nerăbdare, aştepta întoarcerea
Lui.
La nuntă, L-a întâlnit tot ca pe un fiu bun şi serviabil. Cu toate acestea, nu mai era acelaşi.
Faţa Lui era schimbată. Păstra încă urmele luptei pe care o dusese în pustie şi o nouă expresie
de demnitate şi de putere dădea dovadă despre misiunea Lui cerească. Împreună cu El, era un
grup de tineri, ai căror ochi Îl urmăreau cu respect şi care Îl numeau „Învăţător”. Aceştia i-au
povestit Mariei ce văzuseră şi auziseră la botez şi prin alte locuri. Ei au încheiat, declarând:
„Noi am găsit pe Acela, despre care au scris Moise, în Lege, şi prorocii” (Ioan 1:45).
Când oaspeţii s-au adunat, părea că mulţi sunt preocupaţi de lucruri foarte importante. O
emoţie ascunsă stăpânea adunarea. Grupuri mici discutau în şoaptă, dar cu interes vădit şi
priviri întrebătoare se îndreptau spre Fiul Mariei. Când a auzit cuvintele ucenicilor cu privire la
Iisus, Maria s-a bucurat la gândul că speranţele pe care le nutrise ea atâta vreme nu erau
zadarnice. Totuşi ar fi trebuit ca ea să fie mai mult decât om ca să nu se fi amestecat în
această bucurie sfântă şi o urmă de mândrie şi afecţiune de mamă. Când a văzut privirile
îndreptate spre Iisus, ar fi dorit ca El să le dea celor adunaţi acolo o dovadă că era într-adevăr
Cel onorat de Dumnezeu. Ea spera că se va ivi prilejul ca El să facă o minune în faţa lor.
Obiceiul timpului era ca petrecerea de nuntă să ţină mai multe zile. De data aceasta, înainte
ca petrecerea să ia sfârşit, s-a observat că nu mai era vin. Constatarea aceasta a adus multă
îngrijorare familiei. Era un lucru neobişnuit ca la asemenea ocazii să nu fie vin şi lipsa lui ar fi
fost un semn de lipsă de ospitalitate. Fiind rudă cu tinerii, Maria ajutase la pregătirile pentru
masă şi acum I-a spus lui Iisus: „Nu mai au vin.” Aceste cuvinte sunau ca o rugăminte ca El să
le împlinească lipsa. Dar Iisus a răspuns: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă
ceasul.”
Răspunsul acesta, pe cât ni se pare nouă de aspru, nu exprimă răceală sau lipsă de politeţe.
Mântuitorul i S-a adresat mamei Sale în felul în care se vorbea în Orient. Aşa se vorbea faţă de
persoanele cărora voia cineva să le arate respect. Orice faptă a vieţii pământeşti a lui Hristos
era în armonie cu învăţătura pe care El Însuşi o dăduse: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”
(Exodul 20:12). Pe cruce, ultima dată când El a dovedit milă faţă de mama Sa, S-a exprimat în
acelaşi fel când a lăsat-o în grija celui mai iubit ucenic al Său. Atât la nuntă, cât şi pe cruce,
iubirea exprimată prin glas, privire şi gesturi tălmăcea cuvintele Sale.
În copilărie, când a mers la templu, unde I s-a descoperit taina misiunii Sale, Hristos i-a
spus Mariei: „Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2:49). Cuvintele acestea
prezentau cheia întregii Sale vieţi şi lucrări. Totul era secundar faţă de misiunea Lui, lucrarea
cea mare de răscumpărare, pentru împlinirea căreia venise în lume. Acum a repetat învăţătura.
Exista primejdia ca Maria să creadă că legăturile ei cu Iisus i-ar da anumite drepturi asupra
Lui sau că, până la un anumit punct, putea să-L îndrume în misiunea Sa. Timp de treizeci de
ani, El fusese faţă de ea un fiu supus şi iubitor, şi iubirea Lui nu se schimbase; dar acum
trebuia să aibă grijă de lucrarea Tatălui Său. Ca Fiu al Celui Preaînalt şi Mântuitor al lumii,
nicio legătură pământească nu trebuia să-L oprească de la lucrarea Lui sau să-L influenţeze în
purtare. El trebuia să rămână liber pentru a face voia lui Dumnezeu. Trebuie să învăţăm şi noi
lucrul acesta. Cerinţele lui Dumnezeu sunt mai presus chiar decât legăturile omeneşti de
rudenie. Nicio atracţie pământească nu trebuie să ne abată picioarele de pe calea pe care El ne
îndeamnă să mergem.
Singura nădejde de scăpare pentru neamul nostru este în Hristos. Maria nu putea găsi
mântuire decât prin Mielul lui Dumnezeu. În ea însăşi, nu avea niciun merit. Legătura ei cu
Iisus nu o aşeza într-o poziţie spirituală deosebită de a oricărei alte fiinţe omeneşti. Lucrul
acesta voiau să-l spună cuvintele Mântuitorului. El a făcut să se vadă bine deosebirea dintre
legătura Lui cu ea ca Fiu al omului şi ca Fiu al lui Dumnezeu. Legătura de rudenie dintre ei nu
o aşeza în niciun caz pe aceeaşi treaptă cu El.
Cuvintele „nu Mi-a sosit încă ceasul” arată că fiecare faptă din viaţa de pe pământ a lui
Hristos era o împlinire a planului care exista din zilele veşniciei. Înainte ca El să vină pe
pământ, s-a aflat în faţa Lui planul desăvârşit în toate amănuntele. Însă, în timp ce trăia
printre oameni, El era călăuzit pas cu pas de voinţa Tatălui. La timpul hotărât, El nu S-a dat
înapoi de la a lucra cu aceeaşi supunere, El a aşteptat până la venirea timpului.
Spunându-i Mariei că încă nu I-a venit ceasul, Iisus a dat un răspuns gândurilor ei
nemărturisite – un răspuns la aşteptările pe care ea le nutrea, la fel ca tot poporul din care
făcea parte. Ea spera că El Se va descoperi ca Mesia şi va lua în stăpânire tronul lui Israel. Dar
nu venise încă timpul. Iisus primise soarta omului nu ca împărat, ci ca un „Om al durerii şi
obişnuit cu suferinţa”.
Dar, cu toate că nu înţelegea bine lucrarea lui Hristos, Maria se încredea în El fără nicio
rezervă. Iisus a dat un răspuns credinţei ei. Cea dintâi minune a fost săvârşită pentru a onora
încrederea Mariei şi pentru a întări credinţa ucenicilor Săi. Ucenicii urmau să întâmpine multe
şi grele ispite la necredinţă. Pentru ei, profeţiile erau foarte clare şi nu mai putea fi loc de
discuţie asupra faptului că Iisus era Mesia. Ei se aşteptau ca învăţătorii religioşi să-L
primească pe Iisus cu o încredere chiar mai mare decât a lor. Ei spuneau tuturor ce lucrări
minunate săvârşise Hristos şi ce convingeri aveau ei despre misiunea Lui, dar erau surprinşi şi
dezamăgiţi de necredinţa, de multele prejudecăţi şi de vrăjmăşia faţă de Iisus, pe care le
dădeau pe faţă preoţii şi rabinii. Cele dintâi minuni ale Mântuitorului i-au întărit pe ucenici, ca
să poată rezista acestei împotriviri.
Fără a fi cumva tulburată de cuvintele lui Iisus, Maria le-a zis celor ce slujeau la masă: „Să
faceţi orice vă va zice.” Ea a făcut tot ce putea pentru a pregăti calea pentru lucrarea lui Iisus.
La intrare, se aflau şase vase mari de piatră şi Iisus le-a spus slujitorilor să le umple cu apă.
Aşa s-a făcut. Apoi, pentru că aveau nevoie imediat de vin, Iisus a zis: „Scoateţi acum şi
aduceţi nunului.” În locul apei cu care fuseseră umplute vasele, a început atunci să curgă vin.
Nici nunul, nici oaspeţii nu aflaseră că se sfârşise vinul. Când a gustat din băutura adusă de
slujitori, nunul a constatat că era mult mai bună decât cea pe care o avuseseră mai înainte şi
că se deosebea foarte mult de aceea servită la începutul mesei. Îndreptându-se spre mire, i-a
spus: „Orice om pune la masă întâi vinul cel bun şi, după ce oamenii au băut bine, atunci
pune pe cel mai puţin bun, dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.”
După cum oamenii servesc întâi vinul cel bun şi după aceea pe cel rău, la fel face şi lumea
cu darurile ei. Ceea ce oferă poate să fie plăcut ochiului şi să încânte simţurile, dar în cele din
urmă se dovedeşte a fi nesatisfăcător. Vinul se schimbă în amărăciune şi veselia se schimbă în
întristare. Ceea ce s-a început cu cântece şi veselie se încheie cu oboseală şi dezgust. În
schimb, darurile lui Iisus sunt totdeauna noi şi proaspete. Ospăţul pe care El îl oferă sufletului
nu e niciodată lipsit de mulţumire şi bucurie. Fiecare dar nou măreşte capacitatea primitorului
de a aprecia şi a se bucura de binecuvântările Domnului. El dă har peste har. La El nu poate fi
lipsă. Dacă rămâi în El, faptul că astăzi ai primit un dar bogat îţi asigură primirea unuia şi mai
bogat mâine. Cuvintele lui Iisus către Natanael exprimă legea purtării lui Dumnezeu faţă de fiii
credinţei. Cu fiecare nouă descoperire a iubirii Sale, El spune inimii primitoare: „Crezi? Lucruri
mai mari decât acestea vei vedea” (Ioan 1:50).
Darul lui Hristos la nuntă era un simbol. Apa reprezenta botezul în moartea Lui, vinul arăta
sângele Lui care avea să se verse pentru păcatele lumii. Apa cu care au fost umplute vasele era
adusă de mâini omeneşti, dar numai cuvântul lui Hristos a fost în stare să-i dea putere
dătătoare de viaţă. Tot astfel stau lucrurile cu ceremoniile care ţintesc spre moartea
Mântuitorului. Numai prin puterea lui Hristos, care lucrează prin credinţă, ele ajung să
hrănească sufletul.
Cuvintele lui Hristos au asigurat cele necesare pentru sărbătoare. Tot atât de îmbelşugat
este harul Său, care şterge nelegiuirile oamenilor şi care înnoieşte şi susţine viaţa spirituală.
La cea dintâi sărbătoare la care El a luat parte împreună cu ucenicii, Iisus le-a dat paharul
care simboliza lucrarea Lui pentru mântuirea lor. La cea din urmă cină, le-a dat din nou
paharul în instituirea acelei orânduiri sfinte, prin care urma să fie vestită moartea Lui „până va
veni El” (1 Corinteni 11:26). Iar întristarea ucenicilor când s-au despărţit de Domnul lor a fost
alungată de făgăduinţa că se vor întâlni din nou, căci le-a zis: „De acum încolo, nu voi mai bea
din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi nou, în Împărăţia Tatălui Meu” (Matei
26:29).
Vinul pe care l-a făcut Iisus la nuntă era must din struguri, la fel ca acela pe care l-a dat
ucenicilor Săi ca un simbol al sângelui Său. Acesta e vinul despre care aminteşte Isaia când
vorbeşte de vinul nou aflat „în strugure” şi zice: „Nu-l nimici, căci este o binecuvântare în el”
(Isaia 65:8).
Însuşi Hristos a vorbit în Vechiul Testament, când l-a înştiinţat pe Israel că „vinul este
batjocoritor, băuturile sunt gălăgioase, oricine se îmbată cu ele nu este înţelept” (Proverbele
20:1). De aceea, El n-a dat nimănui asemenea băuturi. Satana îi ispiteşte pe oameni să
folosească lucruri care întunecă raţiunea şi slăbesc puterile spirituale, dar Hristos ne învaţă să
ţinem în supunere josnicia firii noastre. Toată viaţa Lui a fost o pildă de lepădare de sine.
Pentru ca să înfrângem puterea poftei, El a suferit pentru noi cea mai grea încercare pe care o
poate suferi omul. Hristos a fost Acela care a dat îndrumarea ca Ioan Botezătorul să nu bea
nici vin, nici băutură îmbătătoare. Tot El a ordonat o abstinenţă asemănătoare pentru soţia lui
Manoah. El a mai pronunţat şi un blestem asupra omului care va da o băutură îmbătătoare
semenului său. Hristos nu Şi-a contrazis învăţătura. Vinul nefermentat, făcut de El pentru
oaspeţii de la nuntă, a fost o băutură sănătoasă şi înviorătoare. Efectul ei a fost acela că a pus
din nou gustul în armonie cu un apetit sănătos.
Când au observat calitatea vinului, oaspeţii au început să vorbească despre el şi să pună
întrebări, aşa că slujitorii au început să povestească minunea. Ei au fost câtva timp aşa de
mult miraţi de lucrul acesta, încât nici nu s-au gândit la Acela care făcuse minunea. Când L-
au căutat, în cele din urmă au descoperit că Se retrăsese atât de liniştit, încât nici ucenicii Lui
nu observaseră.
Atenţia oaspeţilor s-a îndreptat atunci către ucenici. Pentru prima dată, ei au avut ocazia să
dea mărturie despre credinţa lor în Iisus. Ei au povestit ce au văzut şi au auzit la Iordan şi în
inima multora s-a aprins nădejdea că Dumnezeu a ridicat un Mântuitor pentru poporul Său.
Vestea despre această minune s-a răspândit peste tot prin partea locului şi a mers până la
Ierusalim. Cu un interes nou, preoţii şi bătrânii au cercetat profeţiile care arătau spre venirea
lui Hristos. Oamenii doreau să ştie care este misiunea acestui nou învăţător, care se ivise între
ei în chip aşa de puţin pretenţios.
Lucrarea lui Hristos era într-un contrast izbitor cu aceea a bătrânilor iudei. Atenţia pe care
o dădeau tradiţiei şi formelor făcuse să dispară orice urmă de libertate în cugetare şi acţiune.
Ei trăiau într-o continuă groază de a nu se întina. Ca să nu se atingă de cei „necuraţi”, trăiau
retraşi nu numai faţă de neamuri, ci şi faţă de marea mulţime a celor de un neam cu ei,
necăutând nici să le vină în ajutor, nici să le câştige prietenia. Stăruind necontenit numai
asupra acestor lucruri, mintea li se pipernicise, iar cercul vieţii lor devenise foarte strâmt. Pilda
lor încuraja egoismul şi intoleranţa în toate clasele neamului lor.
Iisus Şi-a început lucrarea de reformă, intrând în strânse legături de iubire cu oamenii. În
timp ce arăta cel mai mare respect faţă de Legea lui Dumnezeu, El mustra evlavia plină de
pretenţii a fariseilor şi căuta să-i elibereze pe oameni de rânduielile fără rost cu care erau
legaţi. El căuta să dărâme barierele care despărţeau diferitele clase ale societăţii, ca să-i poată
aduna pe oameni ca membri ai aceleiaşi familii. Participarea Lui la nuntă era plănuită pentru a
face primul pas către această ţintă.
Dumnezeu îl îndrumase pe Ioan Botezătorul să locuiască în pustie, ca să poată fi ferit de
influenţa preoţilor şi rabinilor şi să fie pregătit pentru o lucrare deosebită. Dar viaţa sa aspră şi
izolată nu avea să fie un model de urmat pentru toţi oamenii. Nici Ioan nu le-a spus
ascultătorilor lui să-şi lase ocupaţiile de mai înainte. El le-a poruncit să aducă dovezi că s-au
pocăit, că sunt credincioşi faţă de Dumnezeu acolo unde i-a chemat El.
Iisus mustra îngăduinţa de sine sub toate formele ei, dar era cât se poate de sociabil. El Se
bucura de ospitalitatea tuturor claselor, vizitând familii de bogaţi şi de săraci, de învăţaţi şi de
neînvăţaţi şi căutând să înalţe gândurile lor de la lucrurile obişnuite ale vieţii la cele spirituale
şi veşnice. El n-a îngăduit risipa şi nicio umbră de uşurătate lumească n-a pătat conduita Sa;
cu toate acestea, Se bucura de scenele de fericire nevinovată şi, prin prezenţa Lui, a aprobat
adunările de societate. Nunta la iudei era o ocazie impresionantă şi bucuriile ei nu erau
neplăcute pentru Fiul omului. Luând parte la nuntă, Iisus a onorat căsătoria ca pe o instituţie
divină.
Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, legătura căsătoriei este folosită pentru a
reprezenta unirea sfântă şi iubitoare dintre Hristos şi poporul Său. Pentru Iisus, bucuria
sărbătorii de nuntă vorbea despre desfătarea ce va domni în ziua când El Îşi va aduce mireasa
în casa Tatălui şi când cei răscumpăraţi şi Răscumpărătorul vor sta la masa de la nunta
Mielului. El zice: „Cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa Se va bucura Dumnezeul tău de
tine”. „Nu te vor mai numi «Părăsită»…, ci te vor numi «Plăcerea Mea este în ea»…, căci Domnul
Îşi pune plăcerea în tine.” „Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi
nu va mai putea de veselie pentru tine” (Isaia 62:5,4; Ţefania 3:17). Când i s-a dat o viziune
asupra lucrurilor cereşti, apostolul Ioan a scris: „Am auzit ca un glas de gloată multă, ca
vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: «Aleluia! Domnul,
Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm. Să ne veselim
şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului, soţia Lui s-a pregătit”. „Ferice de cei chemaţi la
ospăţul nunţii Mielului” (Apocalipsa 19:6,7,9).
Iisus vedea în oricine un om căruia trebuia să-i fie prezentată chemarea la Împărăţia Lui. El
câştiga inima oamenilor, trăind între ei ca Unul care le dorea binele. El îi căuta pe străzi, prin
case, pe corăbii, în sinagogă, pe ţărmurile lacului şi la ospăţul de nuntă. Stătea de vorbă cu ei
la ocupaţiile lor zilnice şi Se interesa de nevoile lor pământeşti. El aducea învăţătura Lui în
familii, făcând ca în casa lor să se simtă influenţa prezenţei Lui dumnezeieşti. Iubirea
puternică, pe care o arăta faţă de fiecare om, ajuta la câştigarea inimilor. Adesea, Se retrăgea
prin munţi pentru rugăciune liniştită, dar aceasta era o pregătire pentru activitatea Lui între
oamenii ocupaţi cu grijile vieţii. Totdeauna revenea din acele locuri de linişte pentru ca din nou
să-i vindece pe cei bolnavi, să-i înveţe pe cei neştiutori şi să sfărâme lanţurile celor înrobiţi de
Satana.
Tot prin legături personale şi prin vieţuire laolaltă făcea Iisus şi educaţia ucenicilor. Uneori
îi învăţa stând între ei pe coasta muntelui, alteori le descoperea tainele Împărăţiei lui
Dumnezeu lângă mare sau mergând cu ei pe cale. El nu ţinea predici, cum fac oamenii astăzi.
Oriunde inimile erau deschise să primească solia dumnezeiască, El desfăşura adevărurile
planului de mântuire. El nu le-a poruncit ucenicilor Lui să facă un anumit lucru, ci le-a spus:
„Urmaţi-Mă”. În călătoriile prin sate şi oraşe, îi lua cu El ca să poată vedea cum îi învaţă pe
oameni. El făcea ca interesele lor să fie unite cu ale Sale, iar ei se uneau cu El la lucru.
Pilda lui Hristos, care era preocupat de ceea ce îi interesa pe oameni, ar trebui să fie urmată
de toţi aceia care vestesc Cuvântul Lui şi de toţi aceia care primesc Evanghelia harului Său.
Noi nu trebuie să renunţăm la legătura cu societatea. Nu trebuie să ne separăm de ceilalţi
oameni. Pentru a lucra cu toate clasele, trebuie să-i găsim pe oameni acolo unde sunt. Rareori
ne vor căuta din proprie iniţiativă. Nu numai de la amvon e atinsă inima oamenilor de adevărul
dumnezeiesc. Mai este şi un alt câmp de lucru, poate mai umil, dar îmbelşugat şi roditor, şi
anume în căsuţa celor umili şi în palatul celor mari, acolo unde ni se oferă ospitalitate, şi în
adunările pentru bucurii sociale nevinovate.
Ca ucenici ai lui Hristos, noi nu trebuie să ne amestecăm în lume numai din dorinţa de a
găsi plăceri şi de a ne uni cu ea la nebunii. Asemenea legături nu pot aduce decât rău.
Niciodată nu trebuie să aprobăm păcatul prin cuvintele sau prin faptele noastre, prin tăcerea
sau prin prezenţa noastră. Oriunde am merge, trebuie să-L ducem cu noi pe Iisus şi să le
descoperim şi altora cât de scump este Mântuitorul nostru. Dar aceia care caută să-şi apere
credinţa, ascunzând-o între ziduri de piatră, pierd ocazii preţioase de a face binele. Prin
legăturile sociale, creştinismul vine în contact cu lumea. Toţi aceia care au primit lumina
dumnezeiască trebuie să lumineze cărarea acelora care nu cunosc lumina vieţii.
Toţi trebuie să devenim martori pentru Iisus. Puterea legăturilor sociale, sfinţită prin harul
lui Hristos, trebuie să fie dezvoltată pentru a câştiga suflete pentru Mântuitorul. Să facem
astfel, încât lumea să vadă că noi nu suntem absorbiţi în mod egoist numai de interese proprii,
ci dorim să dăm şi altora din binecuvântările şi privilegiile noastre. Să-i facem să vadă că
religia nu ne face insensibili sau pretenţioşi. Toţi aceia care susţin că L-au găsit pe Hristos să
lucreze ca El pentru binele oamenilor.
Niciodată n-ar trebui să dăm lumii impresia falsă că aceia care sunt creştini sunt oameni
posomorâţi şi nefericiţi. Dacă ochii noştri sunt aţintiţi la Iisus, Îl vom vedea pe
Răscumpărătorul cel atât de milostiv şi vom prinde lumina feţei Sale. Oriunde domneşte Duhul
Lui, acolo se găseşte pacea. Şi acolo va fi şi bucurie, deoarece există o încredere liniştită şi
sfântă în Dumnezeu.
Hristos este bucuros când urmaşii Lui dovedesc că, deşi sunt oameni, sunt totuşi părtaşi de
natură dumnezeiască. Ei nu sunt statui, ci bărbaţi şi femei vii. Inima lor, înviorată de roua
harului divin, se deschide larg în faţa Soarelui Neprihănirii. Prin fapte luminate de iubirea lui
Hristos, ei reflectă asupra celorlalţi lumina care străluceşte asupra lor.
CAPITOLUL 16

ÎN TEMPLUL SĂU

D
upă aceea, S-a coborât la Capernaum împreună cu mama, fraţii şi ucenicii Lui; şi acolo
n-au rămas multe zile. Paştele iudeilor erau aproape, şi Iisus S-a suit la Ierusalim.”
În timpul acestei călătorii, Iisus S-a alăturat uneia dintre marile cete care mergeau
spre capitală. El nu făcuse încă publică misiunea Sa şi S-a amestecat printre oameni
fără a fi observat. În aceste ocazii, venirea lui Mesia, către care fusese îndreptată atenţia
tuturor prin lucrarea lui Ioan Botezătorul, era adesea subiect de discuţie. Se vorbea despre
nădejdea măreţiei naţionale cu un entuziasm înflăcărat. Iisus ştia că această nădejde avea să
fie dezamăgită, deoarece era întemeiată pe o interpretare greşită a Scripturilor. Cu toată
seriozitatea, El lămurea profeţiile şi căuta să-i facă pe oameni să cerceteze mai de aproape
Cuvântul lui Dumnezeu.
Mai-marii iudeilor îi învăţaseră pe oameni că, la Ierusalim, aveau să fie învăţaţi să se
închine lui Dumnezeu. Aici se adunau în timpul săptămânii Paştelor mulţi oameni, venind din
toate părţile Palestinei şi chiar din ţări depărtate. Curţile templului erau pline de o mulţime
amestecată. Mulţi nu puteau aduce cu ei jertfele care aveau să fie prezentate ca simbol al
Marelui Sacrificiu. Pentru a veni în ajutorul lor, se vindeau şi se cumpărau animale în curtea
din afara templului. Aici se adunau toate clasele de oameni, ca să-şi cumpere jertfele. Aici se
schimbau toţi banii străini, în bani ai templului.
Fiecare iudeu trebuia să plătească în fiecare an o jumătate de siclu „pentru răscumpărarea
sufletului”, şi banii astfel adunaţi erau folosiţi pentru întreţinerea templului (Exodul 30:12-16).
Pe lângă aceasta, se aduceau sume mari ca daruri de bunăvoie, pentru a fi depuse în tezaurul
templului. Se cerea ca toţi banii străini să fie schimbaţi în siclul templului, care era primit
pentru slujba de la sanctuar. Schimbarea banilor dădea loc la fraude şi înşelăciune şi se
transformase într-un comerţ dezgustător, care era un izvor de câştig pentru preoţi.
Vânzătorii cereau preţuri grozav de mari pentru animalele vândute şi-şi împărţeau
câştigurile cu preoţii şi conducătorii, care astfel se îmbogăţeau pe seama credincioşilor.
Închinătorii fuseseră învăţaţi să creadă că, dacă nu oferă jertfe, binecuvântarea lui Dumnezeu
nu va veni asupra copiilor şi ţarinilor lor. În felul acesta, se putea obţine un preţ mai mare
pentru animale, deoarece, după ce parcurseseră atâta drum, oamenii nu s-ar fi întors acasă,
fără să fi îndeplinit faptele pioase pentru care veniseră.
La Paşte, se aduceau foarte multe jertfe şi vânzările la templu erau foarte mari. Din cauza
aceasta, mişcarea şi zgomotul dădeau impresia că acolo ar fi mai degrabă un târg de vite decât
un templu sfânt al lui Dumnezeu. Se auzeau târguieli în gura mare, mugete de vite, behăit de
oi, gângurit de porumbei, amestecate cu zornăitul banilor şi cu certuri mânioase. Atât de mare
era confuzia, încât închinătorii erau tulburaţi, iar cuvintele înălţate către Cel Preaînalt se
înecau în tumultul care stăpânea templul. Iudeii erau foarte mândri de evlavia lor. Se bucurau
de templul lor şi priveau ca hulă orice cuvânt care s-ar fi spus în defavoarea lui. Ei erau foarte
riguroşi în îndeplinirea ceremoniilor de acolo, dar iubirea de bani biruise scrupulele. Nici nu le
trecea prin minte cât de mult se rătăciseră de la scopul pe care-l urmărise Dumnezeu prin
instituirea serviciului divin la început.
Când Domnul Se coborâse pe muntele Sinai, locul a fost sfinţit prin prezenţa Lui. Moise
primise poruncă să pună anumite îngrădiri împrejurul muntelui şi să-l sfinţească, şi cuvântul
Domnului a fost auzit avertizând: „Să nu cumva să vă suiţi pe munte, sau să vă atingeţi de
poalele lui. Oricine se va atinge de munte, va fi pedepsit cu moartea. Nicio mână să nu se
atingă de el, ci pe oricine se va atinge să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeţi;
dobitoc sau om nu va trăi” (Exodul 19:12,13). În felul acesta, s-a dat învăţătura că orice loc în
care Se descoperă Dumnezeu cu prezenţa Lui este un loc sfânt. Şi împrejurimile templului lui
Dumnezeu trebuiau socotite ca fiind sfinte. Dar, în goana după câştig, toate acestea se
pierduseră din vedere.
Preoţii şi conducătorii poporului erau chemaţi ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu faţă de
neamul lor şi ar fi trebuit să corecteze abuzurile din curtea templului. Ar fi trebuit să le dea
oamenilor o pildă de cinste şi de milă. În loc să caute câştigul lor, ar fi trebuit să cerceteze
situaţia şi nevoile credincioşilor şi să fie gata să-i ajute pe aceia care nu erau în stare să
cumpere jertfele cerute. Dar ei n-au făcut lucrul acesta. Avariţia le împietrise inima.
La sărbătoarea aceasta veneau oameni suferinzi, săraci şi nenorociţi. Erau acolo orbi,
schilozi şi surzi. Unii erau aduşi pe paturile lor. Mulţi dintre ei erau prea săraci ca să poată
cumpăra măcar cel mai umil dar pentru Domnul, prea săraci ca să poată cumpăra măcar
hrana cu care să-şi astâmpere foamea. Oamenii aceştia erau foarte întristaţi din cauza
cerinţelor preoţimii. Preoţii se făleau cu evlavia lor şi pretindeau că sunt păzitorii poporului,
dar nu aveau nici milă, nici iubire. În zadar cereau săracii şi bolnavii muribunzi să li se dea un
ajutor cât de mic. Suferinţele lor nu trezeau milă în inima preoţilor.
Când a intrat în templu, Iisus a văzut tot ce se petrecea acolo. A văzut tranzacţiile
necinstite. A văzut durerea săracilor, care credeau că fără jertfire de sânge nu puteau obţine
iertare de păcate. El a văzut curtea din afară a templului transformată într-un loc de
negustorie nesfântă. Cuprinsul locului sfânt ajunsese un imens târg.
Hristos a văzut că trebuie să se facă ceva. I se cerea poporului să îndeplinească numeroase
ceremonii, dar nu i se dădea învăţătură ca să înţeleagă însemnătatea lor. Oamenii aduceau
jertfe, fără să priceapă că ele erau numai un simbol al Jertfei desăvârşite. Iar lângă ei,
necunoscut şi neonorat, Se afla Acela care era simbolizat de întregul lor ritual. El dăduse
îndrumări cu privire la jertfe. Înţelegea valoarea lor simbolică şi acum vedea că sunt rău
îndeplinite şi greşit înţelese. Închinarea spirituală aproape dispăruse. Nu exista nicio legătură
între preoţi şi conducători şi Dumnezeul lor. Lucrarea lui Hristos trebuia să aducă o închinare
cu totul deosebită.
În timp ce stătea pe treptele curţii templului, cu o privire cercetătoare, Hristos cuprinde
scena din faţa Lui. Privirea Sa profetică priveşte în viitor şi vede nu numai peste ani, ci şi peste
secole. El vede cum preoţii şi conducătorii urmau să-i îndepărteze pe nevoiaşi de la dreptul lor
şi să împiedice predicarea Evangheliei la cei săraci. Vede cum iubirea lui Dumnezeu urmează
să fie ascunsă de la păcătoşi, iar oamenii să facă negoţ cu harul Lui. În timp ce priveşte aceste
scene, indignarea, autoritatea şi puterea se zugrăvesc pe chipul Lui. Atenţia oamenilor este
atrasă către El. Ochii celor angajaţi în negustoria lor nesfântă sunt pironiţi asupra feţei Lui. Ei
nu pot să-şi desprindă privirea de la El. Simt că Omul acesta le citeşte ascunzişurile inimii şi le
descoperă toate gândurile. Unii încearcă să-şi ascundă faţa, ca şi cum faptele lor rele le-ar fi
fost scrise pe frunte, şi să scape de ochii aceia cercetători.
Larma se stinge. Strigătele negustorilor şi ale târguielilor încetează. Tăcerea devine
dureroasă. Adunarea este stăpânită de un sentiment de groază. Tuturor li se pare că se află în
faţa judecăţii lui Dumnezeu, ca să dea seamă de faptele lor. Privesc la Hristos şi văd cum
dumnezeirea străbate prin veşmântul naturii umane. Maiestatea cerului stă aşa cum va sta
Judecătorul în zilele din urmă – fără nimbul de slavă de care va fi înconjurat atunci, dar cu
aceeaşi putere de a citi în inimă. Ochii Lui aleargă pe deasupra mulţimii, cercetând pe fiecare
în parte. Statura Lui se înalţă cu o demnitate stăpânitoare asupra lor, în timp ce o lumină
dumnezeiască Îi luminează faţa. El vorbeşte, şi glasul Lui lămurit şi răsunător – acelaşi care a
proclamat pe muntele Sinai Legea pe care preoţii şi mai-marii o călcau – se aude lovind
arcadele templului: „Ridicaţi acestea de aici şi nu faceţi din casa Tatălui Meu o casă de
negustorie.”
Coborând încet pe scări şi ridicând biciul, intră în locul acela şi le porunceşte celor ce
stăteau acolo pentru negustorie să plece din templu. Cu un zel şi cu o severitate pe care nu le
manifestase niciodată mai înainte, El răstoarnă mesele schimbătorilor. Banii se varsă, sunând
ascuţit pe marmura pavajului. Niciunul nu îndrăzneşte să pună la îndoială autoritatea Lui.
Niciunul nu îndrăzneşte să se plece pentru a-şi aduna banii câştigaţi prin înşelăciune. Iisus nu
loveşte cu biciul, dar, în mâna Lui, biciul acela simplu pare îngrozitor, ca o sabie de foc.
Slujitorii templului, preoţii speculanţi, samsarii şi negustorii de vite, împreună cu oile şi boii
lor, fug din locul acela cu unica dorinţă de a scăpa de prezenţa Lui acuzatoare.
Un sentiment de panică străbate mulţimea care simte cum trece peste ea umbra
dumnezeirii Lui. Strigăte de groază ies de pe sute de buze palide. Până şi ucenicii tremură,
uluiţi de cuvintele şi purtarea lui Iisus, aşa de neobişnuite la El. Îşi amintesc ce stă scris
despre El: „râvna Casei Tale Mă mănâncă” (Psalmii 69:9). Foarte repede, templul Domnului
este golit de gloata zgomotoasă şi de mărfurile ei. Curţile sunt curăţate de negoţul acela josnic
şi, în locul scenelor de mai înainte, se aşterne o linişte adâncă şi solemnă. Prezenţa Domnului,
care sfinţise pe vremuri muntele, a sfinţit acum templul ridicat în cinstea Sa.
Prin curăţirea templului, Iisus Şi-a anunţat misiunea Sa mesianică şi Şi-a început lucrarea.
Templul acela, înălţat pentru ca Domnul să sălăşluiască în el, avea ca scop să fie o învăţătură
vie pentru Israel şi pentru lume. Scopul lui Dumnezeu din veacurile veşnice a fost ca fiecare
fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care Creatorul să
locuiască. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind
întunecată şi pervertită de rele, inima omului n-a mai descoperit slava Celui Sfânt. Dar planul
cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp
omenesc şi, prin harul salvator, inima omului devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca
Templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre destinul înalt pus în faţa fiecărei fiinţe.
Dar iudeii n-au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au
consacrat pentru a fi temple sfinte ale Spiritului lui Dumnezeu. Curţile Templului din
Ierusalim, pline de zgomot şi negustorie nesfântă, reprezentau prea bine templul inimii, întinat
de prezenţa patimilor senzuale şi de gânduri nesfinte. Prin curăţirea templului de cumpărătorii
şi vânzătorii lumii, Iisus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăţa inima de murdăria
păcatului – de dorinţele pământeşti, de plăcerile egoiste şi de obiceiurile rele care strică
sufletul. „Deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe
care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui?
Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia
nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum
se lămureşte aurul şi argintul” (Maleahi 3:1-3).
„Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?
Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui
Dumnezeu este sfânt, şi aşa sunteţi voi” (1 Corinteni 3:16,17). Niciun om nu poate scăpa
singur de relele care au pus stăpânire pe inima lui. Numai Hristos poate curăţi templul
sufletului. Dar El nu va forţa intrarea. El nu vine în inimă ca în templul de pe vremuri, ci zice:
„Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi
cina cu el şi el, cu Mine” (Apocalipsa 3:20). El va veni nu numai pentru o zi, deoarece spune:
„Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor… şi ei vor fi poporul Meu.” „Va călca în picioare
nelegiuirile noastre şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor” (2 Corinteni 6:16; Mica
7:19). Prezenţa Lui va curăţi şi va sfinţi sufletul, aşa încât să poată fi „un templu sfânt în
Domnul” şi „un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efeseni 2:21,22).
Stăpâniţi de groază, preoţii şi conducătorii au fugit din curtea templului şi din faţa privirii
cercetătoare, care le citea inimile. În fuga lor, au întâlnit pe alţii care mergeau spre templu şi
au stăruit ca ei să se întoarcă, povestindu-le ce au văzut şi auzit. Hristos privea la oamenii
aceştia fugari cu multă milă pentru teama şi neştiinţa lor în ceea ce priveşte adevărata
închinare. În scena aceasta, El a văzut simbolizată împrăştierea întregii naţiuni iudaice din
cauza nelegiuirii şi nepocăinţei ei.
Şi pentru ce au fugit preoţii din templu? De ce nu au stat să se apere? Cel care le poruncise
să plece era fiul unui tâmplar, un galileean sărac, fără titluri şi fără putere pământească. De ce
nu I s-au împotrivit? Pentru ce şi-au părăsit câştigul adunat cu atâta nelegiuire şi au fugit la
porunca Unuia a cărui înfăţişare era atât de umilă?
Hristos a vorbit cu autoritatea unui împărat, iar în înfăţişarea şi în tonul glasului Său era
ceva căruia n-aveau putere să i se împotrivească. Când s-a auzit porunca, şi-au dat seama, ca
niciodată mai înainte, că sunt cu adevărat făţarnici şi hoţi. Când dumnezeirea a strălucit prin
corpul omenesc, nu au văzut numai indignarea pe faţa lui Hristos, ci şi-au dat seama de
importanţa cuvintelor Lui. Ei se simţeau ca în faţa tronului veşnicului Judecător, cu sentinţa
hotărâtă atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru cea viitoare. Câtva timp au fost convinşi că
Hristos este un profet şi mulţi au crezut că El este Mesia. Duhul Sfânt a făcut să se lumineze
brusc în mintea lor înţelesul cuvintelor profeţilor cu privire la Hristos. Se vor supune ei acestor
convingeri?
Să se pocăiască, nu voiau. Ştiau că fusese trezită mila lui Hristos pentru cei săraci. Ştiau
foarte bine că erau vinovaţi de înşelăciune în purtarea lor faţă de oameni. Ei Îl urau acum pe
Hristos, pentru că El le citise gândul. Mustrarea în faţa mulţimii fusese umilitoare pentru
îngâmfarea lor şi îi făcea să fie geloşi pentru influenţa Lui crescândă între oameni. Ei s-au
hotărât să-L provoace să spună cu ce putere i-a dat afară şi cine I-a dat această putere.
Încet şi gânditori, dar cu inima plină de ură, ei s-au întors la templu. Dar ce schimbare se
făcuse acolo în lipsa lor! Când ei fugiseră, săracii rămăseseră pe loc, iar acum priveau la Iisus,
al cărui chip exprima iubire şi milă. Cu lacrimi în ochi, El le-a spus celor din jurul Său: „Nu vă
temeţi, Eu vă voi mântui, iar voi Mă veţi slăvi. Pentru aceasta am venit în lume.”
Oamenii se îngrămădeau în faţa lui Iisus şi-L rugau stăruitor, în cuvinte pline de durere:
„Doamne, binecuvântează-mă”. Urechea Lui auzea orice strigăt. Cu o milă mai mare decât a
unei mame duioase, El Se apleca asupra copilaşilor suferinzi. Toţi erau luaţi în seamă. Toţi cei
de faţă au fost vindecaţi de bolile lor. Muţilor li s-au deschis buzele şi ei au început să-L laude
pe Domnul; orbilor li s-a dat vederea şi ei L-au privit pe Vindecătorul lor. Inima tuturor
suferinzilor a fost umplută de bucurie.
Când preoţii şi slujbaşii templului au privit această mare lucrare, ce revelaţie au fost pentru
ei cuvintele care le-au izbit auzul! Oamenii povesteau ce dureri suferiseră mai înainte,
disperarea în care erau, povesteau despre zilele lor de chin şi nopţile lipsite de somn. Când
părea că ultima licărire de nădejde pierise, le-a venit şi lor vindecarea prin Iisus Hristos.
„Povara a fost prea grea, zicea unul; dar am găsit pe Cineva care m-a ajutat. El este Hristosul
lui Dumnezeu şi eu îmi voi consacra viaţa ca să-L slujesc pe El.” Părinţii le spuneau copiilor:
„El v-a salvat viaţa; acum înălţaţi-vă vocea şi lăudaţi-L.” Glasurile copiilor şi ale tinerilor, ale
taţilor şi ale mamelor, ale prietenilor şi ale tuturor celor care fuseseră de faţă s-au unit în
mulţumire şi laudă. Inima le era plină de speranţă şi de bucurie. Pacea venise în sufletul lor.
Erau vindecaţi la corp şi la suflet şi se reîntorceau acasă, vestind pretutindeni iubirea cea mare
a lui Iisus.
La răstignirea lui Hristos, cei care fuseseră vindecaţi în felul acesta nu s-au unit cu gloata
turbată, când striga: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Ei Îl iubeau pe Iisus, pentru că simţiseră
iubirea Lui cea mare şi puterea Lui era minunată. Ei ştiau că El este Mântuitorul lor, deoarece
le dăduse sănătate la trup şi la suflet. Aceştia au ascultat predica apostolilor şi Cuvântul lui
Dumnezeu, care le-a pătruns în inimă, le-a dat pricepere. Ei s-au făcut purtători ai harului lui
Dumnezeu şi unelte ale mântuirii Sale.
Mulţimea care fugise din curtea templului, după câtva timp, a venit încet înapoi. În parte,
oamenii îşi reveniseră din panica ce pusese stăpânire pe ei, dar faţa lor exprima nehotărâre şi
timiditate. Ei au privit cu uimire la lucrările lui Iisus şi erau convinşi că se împlinesc cu El
profeţiile cu privire la Mesia. Păcatul profanării templului le revenea în mare parte preoţilor.
Numai ei erau vinovaţi pentru că se făcuse din curtea templului un loc de negustorie. Poporul
aproape că nu era vinovat. Oamenii erau impresionaţi de autoritatea divină a lui Hristos, dar
influenţa preoţilor şi a conducătorilor îi stăpânea. Ei au privit misiunea Lui ca pe ceva nou şi
au pus la îndoială dreptul Lui de a Se amesteca în cele rânduite de autorităţile templului. Se
simţeau chiar ofensaţi că se oprise vânzarea şi astfel au desconsiderat convingerile aduse de
Duhul Sfânt.
Mai mult decât toţi ceilalţi, preoţii şi conducătorii ar fi trebuit să vadă în Iisus pe Unsul
Domnului, deoarece în mâinile lor erau cărţile sfinte, care descriau misiunea Lui, şi ei ştiau că
la curăţirea templului s-a manifestat o putere mai mult decât omenească. Oricât de mult L-ar fi
urât pe Iisus, nu puteau să scape de ideea că El era un profet trimis de Dumnezeu, ca să
restatornicească sfinţenia templului. Cu respectul pe care-l aducea teama aceasta, au mers la
El şi L-au întrebat: „Prin ce minune ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?”
Iisus le arătase semnul. Prin faptul că a potopit cu lumină inima lor şi a făcut în faţa lor
lucrările pe care trebuia să le facă Mesia, le dăduse dovada convingătoare despre caracterul
Lui. De data aceasta, când I-au cerut un semn, El le-a răspuns printr-o parabolă, arătând că
El a citit răutatea lor şi a văzut până unde are să-i ducă. „Stricaţi templul acesta”, le-a zis
Iisus, „şi în trei zile, îl voi ridica.”
Aceste cuvinte însemnau două lucruri. El vorbea nu numai de nimicirea templului şi a
serviciului religios iudaic, ci şi de moartea Sa, nimicirea templului corpului Său. Lucrul acesta
îl complotau iudeii chiar de pe atunci. Când s-au întors la templu, preoţii şi conducătorii erau
hotărâţi să-L omoare pe Iisus şi să scape astfel de Acela care-i tulbura. Cu toate acestea, când
El le-a spus ce au ei de gând, nu L-au înţeles. Ei au aplicat cuvintele Lui numai la Templul din
Ierusalim şi, plini de indignare, au strigat: „Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească
templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” Acum au considerat că Iisus le dăduse dovada că
nu trebuiau să creadă în El şi s-au hotărât şi mai mult să-L lepede.
Hristos nu căutase ca vorbele Lui să fie înţelese atunci de iudeii necredincioşi şi nici chiar
de ucenici. El ştia că ele vor fi rău interpretate de vrăjmaşi şi că vor fi întoarse împotriva Lui.
La judecată, cuvintele acestea urmau să fie aduse ca o acuzaţie, iar pe Golgota urmau să Îi fie
azvârlite în faţă, ca o insultă. Dar, dacă le-ar fi explicat acum, ar fi însemnat să le vorbească
ucenicilor despre suferinţele Sale şi să aducă asupra lor o întristare pe care acum n-o puteau
suporta. O explicare a lor ar fi arătat înainte de vreme iudeilor urmările prejudecăţii şi
necredinţei lor. Din clipa aceea, ei au pornit pe o cale pe care urmau să meargă neîncetat,
ducându-L în cele din urmă ca pe un miel la junghiere.
Cuvintele acestea ale lui Hristos au fost rostite pentru binele acelora care aveau să creadă în
El. El ştia că ele urmau să fie repetate. Rostite la Paşte, urmau să fie auzite de mii de oameni şi
să fie duse în toate părţile pământului. După învierea Lui din morţi, însemnătatea lor urma să
fie cunoscută. Pentru mulţi, ele urmau să fie o dovadă hotărâtoare a dumnezeirii Lui.
Din cauza nepriceperii lor spirituale, de multe ori, nici ucenicii lui Iisus nu înţelegeau
învăţăturile Lui. Dar multe învăţături de felul acesta aveau să fie lămurite de evenimentele care
aveau să se petreacă mai târziu. Când n-a mai fost cu ei, cuvintele Lui au fost o îmbărbătare
pentru inima lor.
În ce priveşte legătura cu Templul din Ierusalim, cuvintele Mântuitorului: „Stricaţi templul
acesta şi, în trei zile, îl voi ridica” aveau o însemnătate mai adâncă decât puteau să înţeleagă
ascultătorii. Hristos era temelia şi viaţa templului. Serviciile care se săvârşeau acolo simbolizau
jertfa Fiului lui Dumnezeu. Preoţia era rânduită să reprezinte caracterul de mijlocire al lucrării
lui Hristos. Întregul plan al slujbei, al jertfelor, era o umbră a morţii Mântuitorului pentru
răscumpărarea lumii. Din momentul în care marele eveniment, spre care arătau de atâtea
veacuri aceste sacrificii, urma să fie îndeplinit, ele nu mai aveau nicio valoare.
Întrucât întregul ritual era numai un simbol al lui Hristos, nu avea nicio valoare fără El.
Atunci când au pecetluit lepădarea lui Hristos, dându-L la moarte, iudeii au lepădat tot ce
dădea însemnătate templului şi slujbelor lui. Sfinţenia lui se depărtase. Era sortit distrugerii.
Din ziua aceea, darurile pentru jertfe şi slujbele din templu în legătură cu jertfele nu mai aveau
niciun rost. Ca şi sacrificiul lui Cain, ele nu mai exprimau credinţa în Mântuitorul. Dându-L pe
Hristos la moarte, iudeii distrugeau de fapt templul. La răstignirea lui Hristos, perdeaua
dinăuntrul templului a fost sfâşiată de sus până jos, dând dovadă că marele sacrificiu final
fusese adus şi că sistemul jertfelor se terminase pentru totdeauna.
„În trei zile îl voi ridica.” La moartea Mântuitorului, puterile întunericului păreau că au
câştigat biruinţa şi se bucurau de triumful lor. Dar, din mormântul deschis al lui Iosif, Iisus S-
a ridicat ca biruitor. „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii
după ce a ieşit biruitor asupra lor” (Coloseni 2:15). În virtutea morţii şi învierii Lui, El S-a făcut
slujitor al „adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul” (Evrei 8:2).
Tabernacolul iudeilor a fost înălţat de oameni, oamenii au clădit templul iudeilor; dar
sanctuarul de sus, după modelul căruia fusese făcut cel pământesc, n-a fost ridicat de un
arhitect omenesc. „Iată că un Om, al cărui nume este Odrasla… va zidi Templul Domnului, va
purta podoabă împărătească, va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe
scaunul Lui de domnie” (Zaharia 6:12,13).
Serviciul jertfelor care arătau spre Hristos a trecut, dar ochii oamenilor au fost îndreptaţi
către adevărata jertfă pentru păcatele lumii. Preoţia pământească a încetat, dar noi privim la
Iisus, slujitorul noului legământ, şi la „sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele
lui Abel”. „Drumul în Locul Preasfânt, nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul
dintâi. Dar Hristos a venit ca Mare-Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai
mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini… şi a intrat o dată pentru totdeauna în
Locul Preasfânt… cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei
12:24; 9:8-12).
„De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin
El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25). Cu toate că lucrarea de
mijlocire avea să fie mutată din templul pământesc în cel ceresc, cu toate că sanctuarul şi
Marele nostru Preot urmau să nu mai poată fi văzuţi de ochiul omenesc, ucenicii nu aveau să
sufere prin aceasta nicio pierdere. Din cauza lipsei Mântuitorului, ei nu urmau să simtă vreo
întrerupere a legăturilor şi nici slăbirea puterilor. În timp ce Iisus slujeşte în Sanctuarul de
sus, El este, prin Duhul Lui cel Sfânt, şi slujitor în biserica de pe pământ. Pentru ochiul fizic,
El este departe, dar de fapt se împlineşte făgăduinţa pe care El a dat-o la înălţare: „Iată că Eu
sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20). În timp ce slujitorii Lui mai
mici primesc putere de la El, prezenţa Lui întăritoare este totdeauna cu biserica Lui.
„Astfel, fiindcă avem un Mare-Preot însemnat, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să rămânem tari
în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare-Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile
noastre, ci Unul care, în toate lucrurile, a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem
dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru
ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4:14-16).
CAPITOLUL 17

NICODIM

N
icodim avea o poziţie înaltă şi de mare răspundere în naţiunea iudeilor. Educaţia lui
fusese dintre cele mai alese, avea talente puţin obişnuite şi era un membru onorat al
consiliului naţional. Împreună cu alţii, el fusese mişcat de învăţătura lui Iisus. Cu toate
că era bogat, învăţat şi onorat, fusese atras în mod neînţeles de umilul Nazarinean.
Învăţăturile pornite de pe buzele Mântuitorului îl impresionaseră foarte mult şi dorea să
cunoască mai mult din aceste adevăruri minunate.
Autoritatea manifestată de Iisus la curăţirea templului deşteptase ura neîmpăcată a
preoţilor şi conducătorilor. Ei se temeau de puterea acestui străin. Îndrăzneala aceasta din
partea unui galileean necunoscut nu trebuia să fie tolerată. Ei erau înclinaţi să pună capăt
lucrării Lui. Dar nu toţi erau de acord cu acest plan. Unii se temeau să se împotrivească
Aceluia care era călăuzit în mod vizibil de Duhul lui Dumnezeu. Îşi aminteau cum fuseseră
omorâţi profeţii pentru că mustraseră păcatele conducătorilor lui Israel. Ştiau că robia
neamului iudeu sub o naţiune păgână era urmarea lepădării cu încăpăţânare a mustrărilor lui
Dumnezeu. Se temeau ca nu cumva, uneltind împotriva lui Iisus, preoţii şi conducătorii să
pornească pe urmele părinţilor lor şi să aducă alte nenorociri asupra naţiunii. Şi Nicodim
împărtăşea aceste simţăminte. Într-un consiliu al Sinedriu­lui, când discutau măsurile pe care
considerau că trebuie să le ia cu privire la Iisus, Nicodim a recomandat prevedere şi moderaţie.
El a susţinut că, dacă Iisus era într-adevăr învestit cu autoritate de la Dumnezeu, ar fi fost
primejdios ca ei să respingă avertizările Lui. Preoţii n-au îndrăznit să nesocotească acest sfat
şi, pentru o vreme, n-au luat măsuri pe faţă împotriva Mântuitorului.
De când auzise de Iisus, Nicodim începuse să studieze cu râvnă profeţiile despre Mesia şi,
cu cât studia mai mult, cu atât era mai convins că El era Cel care trebuia să vină. Ca mulţi
alţii din Israel, fusese întristat de profanarea templului. Fusese de faţă când Iisus îi izgonise pe
cumpărători şi pe vânzători; văzuse manifestarea cea minunată a puterii dumnezeieşti; L-a
văzut pe Mântuitorul primindu-i pe cei săraci şi vindecându-i pe cei bolnavi; văzuse privirea lor
plină de bucurie şi ascultase cuvintele lor de laudă şi nu putea pune la îndoială faptul că Iisus
din Nazaret era trimisul lui Dumnezeu.
El dorea din toată inima să stea de vorbă cu Iisus, dar se ferea să meargă la El pe faţă. Ar fi
fost prea umilitor pentru un conducător al iudeilor să dea pe faţă simpatie pentru un învăţător
până atunci atât de puţin cunoscut. Şi dacă vizita lui ar fi ajuns la cunoştinţa Sinedriului, ar fi
făcut ca asupra lui să se reverse dispreţul şi bănuielile lor. Aşa că s-a hotărât să aibă o
întâlnire tainică, scuzându-se pe motivul că, dacă ar fi mers pe faţă, şi alţii ar fi urmat pilda
lui. Aflând prin cercetări anume făcute că locul unde Se retrage Mântuitorul este pe Muntele
Măslinilor, el a aşteptat până când oraşul s-a cufundat în linişte şi după aceea L-a căutat.
În faţa lui Hristos, Nicodim a simţit o stranie timiditate, pe care a căutat să o ascundă sub o
aparenţă de calm şi demnitate. „Învă­ţătorule”, zise el, „ştim că eşti un Învăţător venit de la
Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu
el.” Vorbind de darurile deosebite pe care le avea Iisus ca învăţător, precum şi de puterea Lui
uimitoare de a face minuni, el spera să netezească drumul spre această ocazie. Cuvintele lui
aveau ca scop să exprime şi să producă încredere, dar de fapt exprimau necredinţă. El nu L-a
recunoscut pe Iisus ca Mesia, ci numai ca pe un învăţător trimis de Dumnezeu.
În loc să răspundă la aceste cuvinte de salutare, Iisus Şi-a îndreptat privirea asupra
vorbitorului ca şi când ar fi citit în sufletul lui. În înţelepciunea Sa neţărmurită, a văzut în faţa
Sa un om care căuta adevărul. El ştia pentru ce a venit Nicodim şi, cu dorinţa de a adânci şi
mai mult convingerea care se găsea în mintea lui, i-a vorbit în mod direct, spunând solemn,
dar blând: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea
Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3).
Nicodim venise la Domnul cu gândul să aibă o discuţie cu El, dar Iisus i-a vorbit despre
principiile fundamentale ale adevărului. El i-a spus lui Nicodim: Nu de cunoştinţe teoretice ai
nevoie atât de mult, ci de renaştere spirituală. Nu trebuie să-ţi satisfaci curiozitatea, ci să ai o
inimă nouă. Trebuie să primeşti o viaţă nouă de sus, înainte de a putea aprecia lucrurile
cereşti. Până când nu se produce această schimbare, care face toate lucrurile noi, nu-ţi va fi de
niciun folos să discuţi autoritatea sau misiunea Mea.
Nicodim ascultase predica lui Ioan Botezătorul despre pocăinţă şi botez şi auzise cum îi
îndruma pe oameni către Acela care trebuia să boteze cu Duhul Sfânt. El însuşi simţise că
între iudei era o mare lipsă de viaţă spirituală, că erau stăpâniţi într-o mare măsură de
bigotism şi de ambiţie lumească. Nădăjduise după o stare de lucruri mai bună la venirea lui
Mesia. Dar solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul nu lucrase în el convingerea de
păcat. Era un fariseu dintre cei mai plini de râvnă şi se lăuda cu faptele lui bune. Era mult
stimat pentru binefacerile şi dărnicia cu care susţinea serviciul din templu şi se simţea sigur
de favoarea lui Dumnezeu. Se înfiora la gândul unei împărăţii care era prea curată pentru ca el
să o poată vedea în starea lui actuală.
Vorbirea figurată despre naşterea din nou pe care o folosise Iisus nu era cu totul străină
pentru Nicodim. Cei convertiţi de la păgânism la credinţa lui Israel erau adesea asemănaţi cu
nişte copii de curând născuţi. De aceea, el a înţeles că vorbele lui Iisus nu trebuiau luate în
sens literal. Dar, în virtutea naşterii sale ca israelit, el se socotea sigur de un loc în Împărăţia
lui Dumnezeu. Socotea că nu are nevoie de schimbare. De aceea a fost surprins de cuvintele
Mântuitorului. Mai mult, se simţea iritat de aplicarea lor la persoana sa. Îngâmfarea fariseului
se lupta cu dorinţa sinceră a căutătorului după adevăr. S-a mirat că Hristos îi vorbeşte în felul
acesta, fără a respecta poziţia lui de conducător în Israel.
Luat prin surprindere, i-a răspuns lui Hristos în cuvinte pline de ironie: „Cum se poate
naşte un om bătrân?” Asemenea multora, când li se prezintă adevăruri tăioase, a dat pe faţă
faptul că omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului Sfânt. În el nu este nimic care să răspundă
la lucrurile spirituale, pentru că lucrurile spirituale se judecă spiritual.
Dar Mântuitorul n-a răspuns argumentelor lui cu explicaţii. Ridicându-Şi mâna cu
demnitate solemnă, El a rostit adevărul cu o siguranţă şi mai mare: „Adevărat, adevărat îţi
spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui
Dumnezeu.” Nicodim ştia că Iisus vorbea acum despre botezul cu apă şi despre înnoirea inimii
prin Duhul lui Dumnezeu. El era convins că se află în faţa Aceluia despre care profetizase mai
înainte Ioan Botezătorul.
Iisus a continuat: „Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh.”
Din fire, inima este rea şi „cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate
să iasă niciunul” (Iov 14:4). Nicio născocire omenească nu poate găsi un leac pentru sufletul
păcătos. „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci
ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.” „Din inimă ies gândurile
rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Romani
8:7; Matei 15:19). Mai înainte ca pârâul să devină curat, trebuie curăţit izvorul inimii. Acela
care încearcă să ajungă la cer prin faptele lui de păzire a legii încearcă o imposibilitate. Nu este
nicio siguranţă pentru acela care are o religie legalistă, o formă de evlavie. Viaţa de creştin nu
este o modificare sau o îmbunătăţire a celei vechi, ci o transformare a firii. Se produce moartea
faţă de eu şi faţă de păcat şi apare o viaţă cu totul nouă. Schimbarea aceasta nu se poate
produce decât prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt.
Nicodim era încă nedumerit şi Iisus a folosit vântul ca ilustraţie pentru cuvintele Sale:
„Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa
este cu oricine este născut din Duhul.”
Vântul se aude prin ramurile pomilor, fremătând printre frunze şi flori, dar nu se vede şi
nimeni nu ştie de unde vine sau unde se duce. Tot aşa este şi cu lucrarea Duhului Sfânt
asupra inimii. Nu poate fi explicată mai mult decât mişcarea vântului. Poate că omul nu este în
stare să spună timpul sau locul anumit sau să urmărească toate amănuntele lucrării de
întoarcere la Dumnezeu, dar lucrul acesta nu dovedeşte că nu este convertit. Printr-un mijloc
tot atât de nevăzut ca şi vântul, Hristos lucrează continuu asupra inimii. Puţin câte puţin,
poate fără ca primitorul lor să-şi dea seama, se produc impresii care tind să atragă sufletul la
Hristos. Acestea pot să vină prin meditaţie asupra Lui, prin citirea Scripturilor sau prin auzirea
Cuvântului de la un predicator. Deodată, când Duhul vine cu un apel mai direct, sufletul se
predă lui Iisus, plin de bucurie. Mulţi numesc aceasta o convertire bruscă, dar ea este
rezultatul lucrării îndelungate a Duhului lui Dumnezeu, o lucrare făcută cu multă răbdare.
Cu toate că nu se vede, vântul produce efecte văzute şi simţite. La fel şi lucrarea Duhului
asupra sufletului se descoperă în fiecare faptă a aceluia care a simţit puterea Lui salvatoare.
Când ia inima în stăpânire, Duhul lui Dumnezeu transformă viaţa. Gândurile păcătoase sunt
înlăturate, faptele rele sunt părăsite, iubirea, umilinţa şi pacea iau locul mâniei, invidiei şi
certurilor. Bucuria ia locul întristării, iar faţa oglindeşte lumina cerească. Nimeni nu vede
mâna care ridică povara, nimeni nu vede lumina care se coboară de sus. Binecuvântarea vine
atunci când sufletul se predă prin credinţă lui Dumnezeu. Apoi, acea putere pe care niciun
ochi omenesc nu o poate vedea creează o făptură nouă, după chipul lui Dumnezeu.
Este cu neputinţă pentru o minte mărginită să înţeleagă lucrarea mântuirii. Taina ei întrece
ştiinţa omenească, dar acela care trece de la moarte la viaţă îşi dă seama că aceasta este o
realitate dumnezeiască. Putem cunoaşte începutul mântuirii printr-o experienţă personală.
Urmările se văd în decursul veacurilor veşnice.
În timp ce Iisus vorbea, câteva raze de adevăr au pătruns în mintea conducătorului.
Influenţa mângâietoare şi cuceritoare a Duhului Sfânt i-a impresionat inima. Cu toate acestea,
n-a înţeles pe deplin cuvintele Mântuitorului. El nu se gândea atât la nevoia de a fi născut din
nou, cât la felul în care se poate face lucrul acesta. El a zis cu uimire: „Cum se poate face aşa
ceva?”
„Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu pricepi aceste lucruri?” a întrebat Iisus. Fără îndoială că
un om căruia îi fusese încredinţată instruirea religioasă a altora nu trebuia să fie necunoscător
al unor adevăruri aşa de importante. Cuvintele Sale au transmis învăţătura că, în loc să se
simtă iritat de cuvintele spuse aşa de clar, Nicodim ar fi trebuit să-şi formeze o părere umilită
despre sine, datorită ignoranţei lui spirituale. Cu toate acestea, Hristos vorbea aşa de solemn şi
demn, iar privirea şi glasul Lui exprimau atâta iubire sinceră, încât Nicodim nu s-a simţit jignit
când şi-a dat seama de situaţia umilitoare în care se afla.
Dar, când Iisus i-a explicat că misiunea Sa pe pământ era aceea de a întemeia o împărăţie
spirituală, şi nu una pământească, ascultătorul Său a început să se tulbure. Văzând lucrul
acesta, Iisus a mai adăugat: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum
veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?” Dacă Nicodim nu putea să primească
învăţătura lui Hristos, prin care ilustra lucrarea harului asupra inimii, cum ar fi putut să
înţeleagă natura slavei Împărăţiei cereşti? Pentru că nu înţelegea natura lucrării lui Hristos pe
pământ, nu putea să înţeleagă nici lucrarea Lui din ceruri.
Iudeii pe care îi izgonise din templu pretindeau că sunt fiii lui Avraam, dar ei fugeau din faţa
Mântuitorului, pentru că nu puteau suporta slava lui Dumnezeu care se manifesta prin El. În
felul acesta, dovedeau că nu erau pregătiţi prin harul lui Dumnezeu să ia parte la slujbele
sfinte din templu. Erau plini de râvnă să păstreze înfăţişarea sfinţeniei, dar neglijau sfinţenia
inimii. În timp ce ţineau cu toate puterile de litera legii, ei o călcau continuu în spiritul ei.
Lucrul de care ei aveau mai multă nevoie era tocmai acea transformare de care îi vorbise
Hristos lui Nicodim – o renaştere morală, o curăţire de păcat şi o înnoire a cunoaşterii şi a
sfinţeniei.
Orbirea lui Israel în ce priveşte lucrarea de renaştere n-avea nicio scuză. Sub inspiraţia
Duhului Sfânt, Isaia scrisese: „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune
sunt ca o haină mânjită”. David se ruga şi el: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule,
pune în mine un duh nou şi statornic”. Iar prin Ezechiel se dăduse făgăduinţa: „Vă voi da o
inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi
da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să
păziţi şi să împliniţi Legile Mele” (Isaia 64:6; Psalmii 51:10; Ezechiel 36:26,27).
Nicodim citise cuvintele acestea cu o minte întunecată, dar acum începea să-şi dea seama
de înţelesul lor adevărat. El a văzut că numai ascultarea rece de litera legii, aşa cum era
aplicată la viaţa exterioară, nu poate să dea nimănui dreptul de a intra în Împărăţia cerurilor.
După aprecierea oamenilor, viaţa lui fusese dreaptă şi onorabilă, dar, în faţa lui Hristos, el şi-a
simţit inima pătată şi viaţa nesfântă.
Nicodim era atras spre Hristos. În timp ce Mântuitorul i-a explicat despre naşterea din nou,
el a dorit ca şi în el să se producă această schimbare. Prin ce mijloace se putea realiza? Iisus a
răspuns la această întrebare nerostită: „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa
trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa
veşnică.”
Acum se vorbea despre lucruri cunoscute de Nicodim. Simbolul şarpelui înălţat îi explica
misiunea Mântuitorului. Pe când poporul Israel murea din cauza muşcăturii şerpilor înfocaţi,
Dumnezeu îl învăţase pe Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l înalţe în mijlocul adunării.
După aceea, s-a dat de veste în toată tabăra că toţi cei care vor privi la şarpe vor trăi. Oamenii
ştiau bine că şarpele n-avea în sine nicio putere ca să-i ajute. Era un simbol al lui Hristos.
După cum chipul făcut asemenea şerpilor ucigători a fost pentru vindecarea lor, Cineva „într-o
fire asemănătoare cu a păcatului” trebuia să vină ca Mântuitor al lor (Romani 8:3). Mulţi
israeliţi considerau că slujbele şi jertfele aveau în ele puterea de a-i elibera de păcat, dar
Dumnezeu dorise să-i înveţe că nu aveau mai mare valoare decât şarpele de aramă. Rolul lor
era de a îndruma mintea spre Mântuitorul. Fie că era vorba de vindecarea rănilor, fie că era
vorba de iertarea păcatelor, ei nu puteau face nimic altceva, decât să arate credinţă în Darul
lui Dumnezeu. Trebuia doar ca ei să privească şi să trăiască.
Poate că cei muşcaţi de şarpe întârziau să privească. Poate s-au întrebat cum se făcea că
acel simbol de aramă avea putere. Poate că au cerut o explicaţie ştiinţifică. Dar nu s-a dat nicio
explicaţie. Ei trebuiau să accepte Cuvântul lui Dumnezeu dat lor prin Moise. Dacă refuzau să
privească, piereau.
Nu prin certuri şi discuţii se luminează un suflet. Trebuie să privim şi să trăim. Nicodim a
primit învăţătura şi a luat-o cu el. A cercetat Scripturile într-alt fel, nu ca să discute o teorie, ci
ca să primească viaţă pentru suflet. El a început să vadă Împărăţia cerului pe măsură ce s-a
supus călăuzirii Duhului Sfânt.
Şi astăzi, mii de oameni au nevoie să înveţe acelaşi adevăr care i-a fost dat ca învăţătură lui
Nicodim, prin simbolul cu şarpele înălţat. Ei se încred în ascultarea de Legea lui Dumnezeu ca
să-i recomande pentru cer. Când sunt invitaţi să privească la Iisus şi să creadă că El îi
mântuieşte numai prin harul Său, ei exclamă: „Cum poate să se facă aceasta?”
Asemenea lui Nicodim, trebuie să fim gata să intrăm în viaţă la fel ca şi cel mai mare
păcătos. Afară de Hristos, „nu este alt nume sub cer dat oamenilor, prin care să fim mântuiţi”
(Faptele 4:12). Prin credinţă primim harul lui Dumnezeu, dar credinţa nu este mântuitorul
nostru. Ea nu ne dă niciun câştig. Ea este numai mâna prin care ne prindem de Hristos şi ne
însuşim meritele Lui, ceea ce înseamnă vindecare de păcat. Şi nici măcar nu putem să ne
pocăim fără ajutorul Duhului Sfânt. Scriptura spune despre Hristos: „Pe acest Iisus,
Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel
pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Faptele 5:31). Pocăinţa vine de la Hristos, tot aşa cum vine şi
iertarea.
Prin urmare, cum suntem noi mântuiţi? „După cum Moise a înălţat şarpele în pustie”, tot
aşa a fost înălţat şi Fiul omului şi toţi aceia care au fost înşelaţi şi muşcaţi de şarpe pot să
privească şi să trăiască. „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).
Lumina care porneşte de la cruce descoperă iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Lui ne atrage către
Sine. Dacă nu ne împotrivim acestei atracţii, vom fi conduşi la piciorul crucii, plini de pocăinţă
pentru păcatele care L-au răstignit pe Mântuitorul. După aceea, Duhul lui Dumnezeu produce
prin credinţă o nouă viaţă în suflet. Gândurile şi dorinţele sunt aduse în ascultare de voinţa lui
Hristos. Inima şi mintea sunt create din nou, după chipul Aceluia care lucrează în noi ca să-Şi
supună totul. Apoi se scrie Legea lui Dumnezeu în minte şi inimă şi putem zice împreună cu
Hristos: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule” (Psalmii 40:8).
În convorbirea cu Nicodim, Iisus a descris planul de mântuire şi misiunea Lui în lume. În
nicio altă cuvântare n-a descris El mai complet, pas cu pas, lucrarea ce trebuie să se facă în
inima oamenilor care vor moşteni Împărăţia cerurilor. Chiar la începutul lucrării Lui, Hristos i-
a descoperit adevărul unuia dintre membrii Sinedriului – mintea cea mai receptivă, un
învăţător oficial al poporului. Dar conducătorii lui Israel n-au primit lumina. Nicodim a ascuns
adevărul în inima sa şi, timp de trei ani, nu se părea că va aduce roadă.
Dar Iisus cunoştea pământul în care aruncase sămânţa. Cuvintele spuse unui singur
ascultător, în timpul nopţii, pe dealul singuratic, nu s-au pierdut. Câtva timp, Nicodim nu L-a
mărturisit în public pe Hristos, dar a fost preocupat de viaţa Lui şi I-a cercetat învăţăturile. În
sfatul Sinedriului, s-a opus neîncetat la uneltirile preoţilor de a-L distruge. Când, în cele din
urmă, Iisus a fost înălţat pe cruce, Nicodim şi-a adus aminte de cele învăţate pe Muntele
Măslinilor: „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul
omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Lumina adusă de
întrevederea aceea tainică a luminat crucea de pe Golgota şi Nicodim a recunoscut în Iisus pe
Mântuitorul lumii.
După înălţarea Domnului, în timp ce ucenicii erau împrăştiaţi din cauza persecuţiilor,
Nicodim a ieşit plin de curaj în faţă. El şi-a folosit averea pentru susţinerea bisericii care
tocmai se născuse, atunci când iudeii se aşteptau ca, la moartea lui Iisus, ea să fie desfiinţată.
În timp de primejdie, omul acesta, pe vremuri atât de fricos şi îndoielnic, a fost tare ca stânca,
încurajând credinţa ucenicilor şi ajutându-i cu mijloace materiale pentru a duce Evanghelia
mai departe. A fost batjocorit şi persecutat de aceia care îl onoraseră pe vremuri. A ajuns sărac
în ce priveşte bunurile pământeşti, dar n-a scăzut în ce priveşte credinţa aceea care îşi avea
începutul în noaptea în care a stat de vorbă cu Iisus.
Nicodim i-a povestit lui Ioan istoria acelei întâlniri şi, prin pana lui, a fost scrisă pentru
învăţătura a milioane de oameni. Adevărurile spuse atunci au şi astăzi aceeaşi valoare ca în
noaptea aceea solemnă pe dealul umbrit, când unul dintre mai-marii iudeilor a venit să înveţe
calea vieţii de la Învăţătorul umil din Galileea.
CAPITOLUL 18

„TREBUIE CA EL
SĂ CREASCĂ”

P
entru o vreme, influenţa lui Ioan Botezătorul asupra naţiunii a fost mai mare decât a
conducătorilor, preoţilor şi prinţilor. Dacă ar fi declarat că el este Mesia şi ar fi pornit o
răscoală împotriva Romei, preoţii şi poporul s-ar fi adunat în mare număr sub stindardul
lui. Satana pregătise pentru Ioan Botezătorul felurite onoruri, care fac apel la ambiţia
cuceritorilor. Cu toată dovada puterii pe care o avea, el a refuzat necontenit oferta
aceasta strălucită. Atenţia care fusese aţintită asupra lui o îndreptase către un Altul.
A văzut apoi cum valul popularităţii s-a îndreptat de la el către Mântuitorul. În fiecare zi,
mulţimea din jurul lui scădea. Când Iisus a venit de la Ierusalim în părţile Iordanului, lumea s-
a adunat să-L asculte. Numărul ucenicilor Săi creştea zilnic. Mulţi veneau pentru botez şi,
deoarece Iisus nu boteza, El i-a împuternicit pe ucenici să administreze această rânduială. În
felul acesta, a pus sigiliul Său asupra lucrării înainte-mergătorului Său. Dar ucenicii lui Ioan
priveau cu gelozie popularitatea crescândă a lui Iisus. Ei erau porniţi să critice lucrarea Lui şi,
nu peste multă vreme, au găsit ocazia. Între ei şi iudei a început o discuţie cu privire la botez,
dacă are vreo putere de a curăţi sufletul de păcat. Ei susţineau că botezul lui Iisus se deosebea
cu totul de al lui Ioan. În curând, au început să se certe cu ucenicii lui Hristos în privinţa
formulelor care trebuiau să fie rostite la botez şi, în cele din urmă, şi cu privire la dreptul lui
Iisus de a boteza.
Ucenicii lui Ioan au venit plini de supărare, zicând: „Învăţătorule, Cel care era cu tine
dincolo de Iordan, despre care ai mărturisit tu, iată că botează şi toţi oamenii se duc la El.”
Prin aceste cuvinte, Satana îl ispitea pe Ioan. Deşi misiunea lui Ioan aproape se încheiase, tot
ar fi putut să pună piedici lucrării lui Hristos. Dacă ar fi început să se laude, dacă s-ar fi
supărat sau dacă ar fi exprimat descurajare pentru faptul că a fost lăsat în umbră, el ar fi
semănat seminţele dezbinării, ar fi încurajat invidia şi gelozia şi ar fi împiedicat în mod serios
înaintarea Evangheliei.
Din fire, Ioan avea defectele şi slăbiciunile caracteristice oamenilor, dar atingerea iubirii
dumnezeieşti îl transformase. El locuise într-o atmosferă necontaminată de egoism şi de
ambiţie şi mult deasupra miasmelor geloziei. El n-a aprobat nemulţumirea ucenicilor săi, ci le-
a arătat cât de clar înţelegea legăturile sale cu Mesia şi cu câtă voie bună Îl primise pe Acela
pentru care pregătise calea.
El a zis: „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer. Voi înşivă îmi sunteţi martori, că
am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cine are mireasă este mire, dar
prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui.” Ioan s-
a prezentat ca un prieten care lucra ca sol între cei doi logodnici, pregătind calea pentru
căsătorie. Când mirele şi-a primit mireasa, misiunea prietenului a încetat. El s-a bucurat de
fericirea acelora pentru unirea cărora a stăruit. Tot aşa şi Ioan fusese chemat să-i îndrepte pe
oameni la Iisus şi avusese bucuria de a fi martor la succesul lucrării Mântuitorului. El a zis:
„Această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă
micşorez.”
Fiindcă privise în credinţă la Mântuitorul, Ioan se ridicase până la înălţimea lepădării de
sine. El nu căutase să-i atragă pe oameni la sine, ci să înalţe sufletele lor mai sus şi tot mai
sus, până ce ele vor găsi odihnă la Mielul lui Dumnezeu. El nu fusese decât un glas, un strigăt
în pustie. Acum, cu bucurie, el a acceptat tăcerea şi rămânerea în umbră, pentru ca ochii
tuturor să poată fi îndreptaţi către Lumina vieţii.
Aceia care sunt sinceri în chemarea lor ca soli pentru Dumnezeu nu vor căuta onoarea
personală. Iubirea de sine va fi copleşită de iubirea pentru Hristos. Rivalitatea nu va mânji
scumpa lucrare a Evangheliei. Ei vor recunoaşte că lucrarea lor este aceea de a proclama la fel
ca Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Ei Îl vor
înălţa pe Iisus şi, împreună cu El, întreg neamul omenesc va fi înălţat. „Aşa vorbeşte Cel
Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte
şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să
îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57:15).
Sufletul profetului, golit de eu, a fost plin de lumina Dumnezeirii. În mărturia depusă
pentru slava Mântuitorului, cuvintele lui erau ca o continuare a celor pe care Hristos le rostise
la întâlnirea cu Nicodim. Ioan a zis: „Cel ce vine din cer este mai presus de toţi; cel ce este de
pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de
toţi… Căci Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură.” Iisus putea să zică: „Nu caut să fac voia Mea, ci voia
Tatălui care M-a trimis” (Ioan 5:30). Lui I s-a spus: „Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât
nelegiuirea, de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai
presus decât pe tovarăşii Tăi” (Evrei 1:9). Tatăl „nu-I dă Duhul cu măsură”.
La fel se întâmplă şi cu urmaşii lui Hristos. Noi putem primi lumina cerească, numai dacă
suntem gata să fim goliţi de eul nostru. Nu putem înţelege caracterul lui Dumnezeu, nici nu
putem primi pe Hristos în credinţă, decât atunci când suntem dispuşi să facem orice gând rob
al ascultării de Hristos. Tuturor acelora care procedează astfel li se dă Duhul Sfânt fără
măsură. În Hristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El”
(Coloseni 2:9,10).
Ucenicii lui Ioan spuneau că toţi oamenii veneau la Hristos; dar, având o viziune mai clară,
Ioan a zis: „Nimeni nu primeşte mărturia Lui.” Aşa de puţini erau dispuşi să-L accepte ca
Mântuitor din păcat! Dar „cine primeşte mărturia Lui adevereşte prin aceasta că Dumnezeu
spune adevărul” (Ioan 3:33). „Cine crede în Fiul are viaţă veşnică.” Nu este nevoie de dezbateri
ca să ştim dacă botezul lui Hristos sau al lui Ioan curăţeşte de păcate. Numai harul lui Hristos
dă viaţă sufletului. Lipsit de Hristos, botezul, ca oricare altă slujbă, este o formă fără valoare.
„Cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa.”
Succesul lucrării lui Hristos, pe care Ioan îl primise cu atâta bucurie, a fost vestit şi
cârmuitorilor din Ierusalim. Preoţii şi rabinii fuseseră geloşi datorită influenţei lui Ioan, când
au văzut că oamenii părăsesc sinagogile şi se duc în pustie; dar aici era Cineva care avea o
putere şi mai mare de a atrage mulţimile. Aceşti conducători în Israel nu erau dispuşi să zică
împreună cu Ioan: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.” Ei s-au ridicat cu o nouă
hotărâre de a pune capăt acestei lucrări, care îi îndepărta pe oameni din jurul lor.
Iisus ştia că ei nu vor cruţa niciun mijloc pentru a crea neînţelegeri între ucenicii Săi şi ai
lui Ioan. El ştia că furtuna care se apropia urma să smulgă pe unul dintre cei mai mari profeţi
din câţi au fost daţi lumii. Din dorinţa de a evita orice ocazie de neînţelegeri sau de ceartă, El
Şi-a oprit în linişte lucrarea şi S-a retras în Galileea. Şi noi, rămânând credincioşi faţă de
adevăr, trebuie să evităm orice lucru care ar duce la dezbinare şi la înţelegere greşită. Căci ori
de câte ori se iveşte aşa ceva, urmarea nu este decât pierderea de suflete. Oriunde se ivesc
împrejurări care ameninţă să ducă la dezbinare, trebuie să urmăm pilda lui Iisus şi a lui Ioan
Botezătorul.
Ioan fusese chemat să fie în frunte ca reformator. Din cauza aceasta, ucenicii erau în
primejdie să-şi îndrepte atenţia asupra lui, crezând că succesul lucrării ar depinde de lucrarea
lui şi pierzând din vedere faptul că el era numai o unealtă prin care lucrase Dumnezeu. Dar
lucrarea lui Ioan nu era îndestulătoare pentru a pune temelia bisericii creştine. După
încheierea misiunii lui, trebuia să se facă altă lucrare, pe care mărturisirea lui n-o putea
îndeplini. Ucenicii lui n-au înţeles lucrul acesta. Când L-au văzut pe Hristos venind ca să preia
lucrarea, s-au umplut de gelozie şi nemulţumire.
Şi astăzi există această primejdie. Dumnezeu cheamă un om pentru a face o anumită
lucrare şi, când a dus-o până acolo unde a putut, Domnul aduce pe alţii s-o ducă mai departe.
Dar, ca şi ucenicii lui Ioan, mulţi gândesc că succesul lucrării depinde de primul lucrător.
Atenţia este legată de om, în loc să fie legată de Dumnezeu, începe gelozia şi lucrarea lui
Dumnezeu este compromisă. Cel care este onorat în felul acesta necuvenit este ispitit să cultive
încrederea în sine. El nu-şi dă seama că depinde de Dumnezeu. Oamenii sunt învăţaţi să se
încreadă în om pentru călăuzire; în felul acesta, cad în rătăcire şi ajung departe de Dumnezeu.
Lucrarea lui Dumnezeu nu trebuie să poarte chipul şi amprenta omenească. Din timp în
timp, Dumnezeu va scoate la iveală oameni prin care se pot realiza mai bine planurile Lui.
Fericiţi sunt aceia care sunt atunci gata să spună împreună cu Ioan Botezătorul: „Trebuie ca
El să crească, iar eu să mă micşorez.”
CAPITOLUL 19

LA FÂNTÂNA LUI IACOV

Î
n drum spre Galileea, Iisus a trecut prin Samaria. La timpul prânzului, a ajuns în frumoasa
vale a Sihemului. La intrarea acestei văi se afla fântâna lui Iacov. Obosit de călătorie, S-a
aşezat lângă fântână, în timp ce ucenicii Săi s-au dus să cumpere de mâncare.
Iudeii şi samaritenii erau în mare vrăjmăşie şi, pe cât era cu putinţă, evitau legăturile
unii cu alţii. În caz de nevoie, comerţul cu samaritenii era socotit de rabini ca fiind legal, dar
era con-damnată orice legătură socială cu ei. Un iudeu n-ar fi cerut cu împrumut de la
samariteni şi n-ar fi primit de la ei o binefacere, nici măcar o bucăţică de pâine sau un pahar
cu apă. Mergând să cumpere hrană, ucenicii lucrau în armonie cu obiceiul naţiunii lor. Dar
dincolo de aceasta nu treceau. Să ceară de la un samaritean să le facă bine sau ei să-l ajute nu
intra nici în mintea ucenicilor lui Hristos.
Când S-a aşezat pe marginea fântânii, Iisus era slăbit de foame şi sete. Călătoria începută
dis-de-dimineaţă fusese lungă şi acum soarele de la amiază Îl toropise. Setea Lui creştea şi mai
mult gândindu-Se la apa rece şi înviorătoare, care era atât de aproape şi, cu toate acestea, atât
de inaccesibilă pentru El, deoarece n-avea nici frânghie, nici vas, iar fântâna era adâncă. El era
la fel ca ceilalţi oameni şi aştepta ca cineva să vină să scoată apă.
O femeie din Samaria s-a apropiat şi, părând că nu ia seama la prezenţa Lui, şi-a umplut
urciorul cu apă. Când s-a întors să plece, Iisus i-a cerut să-I dea de băut. Un oriental n-ar fi
refuzat un astfel de lucru. În răsărit, apa era numită „darul lui Dumnezeu”. A da de băut unui
călător însetat era o datorie atât de sfântă, încât arabii din deşert şi-ar fi părăsit drumul numai
pentru scopul acesta. Ura dintre iudei şi samariteni o oprea pe femeie să-I facă un bine lui
Iisus, dar Mântuitorul căuta un drum către inima ei şi, cu tactul izvorât din iubirea Sa divină,
a cerut, nu a oferit, o facere de bine. Un dar oferit ar fi fost refuzat, dar încrederea trezeşte
încredere. Împăratul cerului a venit la această fiinţă dispreţuită, cerându-i un serviciu. Acela
care a făcut oceanul, care stăpâneşte apele adâncului celui mare, Acela care a deschis izvoarele
şi pâraiele pământului Se odihnea la fântâna lui Iacov fiindcă era obosit şi avea nevoie de
bunăvoinţa unui străin pentru a primi apă în dar.
Femeia a văzut că Iisus era iudeu. Surprinsă, a uitat să-I împlinească cererea şi a încercat
să-I ceară un motiv pentru aceasta. „Cum se face”, a zis ea, „Tu, iudeu, ceri să bei de la mine,
femeie samariteană?”
Iisus a răspuns: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-
Mi să beau!» tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie”. Te miri că am cerut de la
tine un bine atât de mic, cum ar fi să scoţi apă din fântână. Dacă ai fi cerut de la Mine, ţi-aş fi
dat să bei din apa vieţii veşnice.
Femeia n-a înţeles cuvintele lui Hristos, dar a simţit importanţa lor solemnă. Purtarea ei
uşuratică şi batjocoritoare a început să se schimbe. Crezând că Iisus vorbea despre fântâna la
care se afla, femeia I-a zis: „Doamne, n-ai cu ce să scoţi apă şi fântâna este adâncă; de unde ai
putea să ai dar această apă vie? Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a
dat fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi?” În faţa ei vedea un biet călător însetat, obosit
de cale şi prăfuit. În minte, L-a comparat cu respectatul patriarh Iacov. Cultiva gândul atât de
firesc că n-ar mai exista o fântână mai bună ca aceea dată de părinţi. Ea privea înapoi, la
părinţi, şi înainte, spre venirea lui Mesia, cu toate că Nădejdea părinţilor, Mesia în persoană,
era lângă ea şi ea nu-L recunoştea. Şi astăzi, atâtea fiinţe însetate se găsesc lângă fântâna de
apă vie şi cu toate acestea caută să se depărteze de Izvorul vieţii! „Să nu zici în inima ta: Cine
se va sui în cer? (Să pogoare adică pe Hristos din cer,) Sau: Cine se va pogorî în adânc? (Să
scoale adică pe Hristos din morţi,)… Cuvântul este aproape de tine, în gura ta şi în inima ta…
Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Iisus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a
înviat din morţi, vei fi mântuit” (Romani 10:6-9).
Iisus n-a răspuns îndată la întrebarea privitoare la Sine, ci, cu seriozitate solemnă, a zis:
„Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu,
în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de
apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.”
Acela care caută să-şi stingă setea la fântânile acestei lumi va bea numai ca să înseteze
iarăşi. Pretutindeni se găsesc oameni nemulţumiţi. Ei doresc ceva care să le umple golul din
suflet. Unul singur este Cel care le poate împlini această lipsă. Dorinţa lumii, Cel de care au
nevoie toate popoarele, este Hristos. Harul dumnezeiesc, pe care numai El îl poate da, este ca o
apă vie, care curăţă, înviorează şi dă putere sufletului.
Iisus nu voia să spună că o singură înghiţitură de apă ar fi îndestulătoare pentru primitor.
Acela care gustă o dată din iubirea lui Hristos va dori mereu să mai primească din ea şi nu mai
caută nimic altceva. Bogăţiile, onorurile şi plăcerile lumii nu-l mai atrag. Strigătul continuu al
inimii sale este: „Mai mult din Tine.” Iar Acela care îi descoperă sufletului nevoile sale este gata
să-i aline foamea şi setea. Toate proviziile şi tot ajutorul omenesc dau greş. Rezervoarele se vor
goli, lacurile vor seca, dar Mântuitorul este o fântână care nu seacă. Putem să bem şi iar să
bem şi de fiecare dată provizia este înnoită. Acela în care locuieşte Hristos are în sine însuşi o
fântână de binecuvântări – „un izvor de apă din care va ţâşni viaţă veşnică”. Din acest izvor,
poate scoate tărie şi har pentru toate nevoile.
În timp ce îi vorbea despre apa vie, femeia privea la El cu atenţie, dar şi cu uimire. El îi
trezise interesul şi dorinţa după darul despre care vorbea. Şi-a dat seama că El nu vorbea de
apa din fântâna lui Iacov, căci ea băuse din aceasta şi însetase mereu. „Doamne”, I-a zis ea,
„dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot.”
Iisus a schimbat deodată conversaţia. Înainte ca fiinţa aceasta să primească darul pe care
El voia să i-l dea, trebuia ca ea să recunoască păcatul şi pe Mântuitorul său. „Du-te”, i-a zis El,
„de cheamă pe bărbatul tău şi vino aici.” Ea a răspuns: „N-am bărbat.” În felul acesta, ea spera
să evite orice discuţie în direcţia aceasta. Dar Mântuitorul a continuat: „Bine ai zis că n-ai
bărbat. Pentru că cinci bărbaţi ai avut; şi acela pe care îl ai acum, nu îţi este bărbat. Aici ai
spus adevărul.”
Femeia s-a cutremurat. O mână misterioasă întorcea paginile din istoria vieţii ei şi scotea la
iveală lucrurile pe care ea le credea ascunse pentru totdeauna. Cine era Acela care putea să
citească tainele vieţii ei? I-au venit în minte gânduri cu privire la veşnicie, la judecata viitoare,
când toate cele ascunse vor fi descoperite. În lumina aceasta, conştiinţa ei s-a trezit.
Nu putea să nege nimic, dar a încercat să ocolească orice aluzie cu privire la un subiect atât
de neplăcut. Cu adânc respect, I-a zis: „Doamne, văd că eşti proroc.” Atunci, nădăjduind să-şi
aducă la tăcere conştiinţa, s-a îndreptat spre probleme de controversă religioasă. Dacă Cel cu
care vorbea era cu adevărat un profet, fără îndoială că putea să-i dea îndrumări asupra acestor
probleme, care fuseseră atât de mult discutate.
Cu răbdare, Iisus i-a îngăduit să ducă vorba acolo unde voia. Dar, în acelaşi timp, a folosit
ocazia pentru a-i aduce la cunoştinţă adevărul. „Părinţii noştri”, a zis ea, „s-au închinat pe
muntele acesta, şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde să se închine oamenii.” Chiar în
faţă se afla muntele Garizim. Templul lui fusese dărâmat şi nu rămăsese decât altarul. Locul
de închinare formase obiectul unei neîntrerupte dispute între iudei şi samariteni. Unii dintre
strămoşii acestora din urmă făcuseră parte pe vremuri din Israel; dar, din cauza păcatelor lor,
Domnul îngăduise să fie înfrânţi de un neam idolatru. Vreme de multe generaţii, ei avuseseră
legături cu oameni idolatri, a căror religie a molipsit treptat credinţa lor. Este adevărat, ei
susţineau că idolii nu făceau decât să le reamintească despre Dumnezeul cel viu, Conducătorul
universului; cu toate acestea, oamenii erau mânaţi să se închine la chipurile lor cioplite.
Când Templul din Ierusalim a fost rezidit, în timpul lui Ezra, samaritenii au vrut să dea şi ei
ajutor. Li s-a refuzat însă acest privilegiu şi de atunci a izbucnit o vrăjmăşie cruntă între cele
două popoare. Samaritenii au clădit un templu rival pe muntele Garizim. Aici se închinau lui
Dumnezeu după ritualul mozaic, deşi nu renunţaseră deplin la idolatrie. Dar peste ei au venit
dezastre, templul lor a fost dărâmat de vrăjmaşi şi părea că se află sub blestem; cu toate
acestea, se ţineau de tradiţiile şi de formele lor de închinare. Ei nu voiau să recunoască
Templul de la Ierusalim ca locaş al lui Dumnezeu, nici să admită că religia iudeilor era
superioară religiei lor.
Răspunzându-i femeii, Iisus i-a zis: „Crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina
Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi, noi ne
închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei.” Iisus îi dovedise că era liber de
prejudecăţile iudeilor faţă de samariteni. Acum căuta să nimicească prejudecata femeii
samaritene contra iudeilor. Deşi amintise faptul că religia samaritenilor era stricată din cauza
idolatriei, El a spus că adevărurile cele mai mari cu privire la mântuire le-au fost încredinţate
iudeilor şi că dintre ei trebuia să vină Mesia. În scrierile sacre, ei aveau o descriere lămurită a
caracterului lui Dumnezeu şi a principiilor guvernării Sale. Iisus Se aşeza între iudei ca între
aceia cărora Dumnezeu le dăduse o dreaptă cunoştinţă despre Sine.
El dorea să înalţe gândurile femeii deasupra lucrurilor care priveau ceremoniile şi formele,
deasupra controverselor. „Vine ceasul”, a zis El, „şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi
se vor închina Tatălui în duh şi adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu
este Duh şi cine se închină Lui trebuie să se închine în duh şi adevăr.”
Aici este făcut cunoscut acelaşi adevăr pe care Domnul Iisus i l-a descoperit şi lui Nicodim
când a zis: „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan
3:3). Oamenii nu ajung în comuniune cu cerul, mergând la un munte sfânt sau la un templu
sacru. Religia nu trebuie să fie mărginită la forme şi ceremonii exterioare. Religia care vine de
la Dumnezeu este singura religie care duce la Dumnezeu. Pentru a-L sluji corect, trebuie să fim
născuţi din Duhul Sfânt. Acesta va curăţi inima şi va înnoi mintea, dându-ne o nouă putere de
a-L cunoaşte şi a-L iubi pe Dumnezeu. Acesta ne va face să ascultăm de bunăvoie de toate
cerinţele Lui. Aceasta este adevărata închinare. Ea este roada lucrării Duhului Sfânt. Toate
rugăciunile sincere sunt inspirate de Duhul şi asemenea rugăciuni sunt plăcute lui Dumnezeu.
Oriunde un suflet caută pe Dumnezeu, se dă pe faţă lucrarea Duhului şi Dumnezeu Se
descoperă acelui suflet. Deoarece asemenea închinători caută, El aşteaptă să-i primească şi să
facă din ei fiii şi fiicele Lui.
În timp ce vorbea cu Iisus, femeia a fost impresionată de cuvintele Lui. Ea nu auzise
niciodată asemenea lucruri nici de la preoţii poporului ei şi nici de la iudei. Când i-a fost
descris trecutul vieţii, şi-a dat seama de lipsa ei cea mare. A simţit setea sufletului, pe care
apele fântânii din Sihar n-o puteau stinge niciodată. Nimic din ceea ce întâlnise până aici n-a
atras-o către o ţintă mai înaltă. Iisus a convins-o că citea tainele vieţii ei şi, cu toate acestea, a
simţit că îi este prieten, că este plin de milă şi de iubire. În timp ce curăţia prezenţei Lui îi
condamnase păcatul, El nu rostise niciun cuvânt de acuzare, dar îi vorbise de harul Lui care-i
putea înnoi sufletul. Ea a început să se convingă despre natura Lui. În mintea ei s-a ridicat
întrebarea: „Nu cumva acesta este Mesia aşteptat de atâta vreme?” Ea a zis: „Ştiu că are să
vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile.” Iisus i-a
răspuns: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.”
Când femeia a auzit aceste cuvinte, în inima ei a răsărit credinţa. Ea a primit vestea cea
minunată din gura Învăţătorului divin.
Femeia aceasta era capabilă să înţeleagă. Era gata să primească cea mai nobilă descoperire,
pentru că se interesa de Scripturi şi Duhul Sfânt îi pregătise mintea pentru a primi mai multă
lumină. Studiase făgăduinţa Vechiului Testament: „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din
mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un proroc ca mine: să ascultaţi de El!” (Deuteronomul 18:15). Ea
dorea să înţeleagă această profeţie. Mintea i-a fost deodată luminată. Apa vieţii, viaţa spirituală
pe care Hristos o dă fiecărui suflet însetat, a început să ţâşnească în inima ei. Duhul Domnului
lucra în ea.
Declaraţia lămurită făcută de Hristos acestei femei nu putea fi făcută unui iudeu plin de
îndreptăţire de sine. Hristos era mult mai rezervat când vorbea faţă de ei. Ceea ce a fost oprit
de la iudei, ceea ce mai târziu chiar ucenicii au păstrat în taină, a fost descoperit faţă de ea.
Iisus a văzut că ea va folosi cunoştinţele câştigate pentru a le face şi altora parte de harul Lui.
Când s-au întors, ucenicii au fost surprinşi văzând că Mântuitorul vorbea cu femeia. El nu
luase apa răcoritoare pe care o dorise şi nici nu S-a oprit să mănânce din hrana adusă de
ucenicii Lui. După ce femeia a plecat, ucenicii L-au rugat să mănânce. L-au văzut tăcut,
absorbit în meditare. Faţa Lui strălucea de lumină şi se temeau să nu-L întrerupă din legătura
cu cerul. Dar ştiau că este obosit şi că-I este foame, aşa că au socotit ca o datorie a lor să-I
reamintească de nevoile Lui fizice. Iisus a recunoscut interesul lor plin de iubire şi a zis: „Eu
am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi.”
Ucenicii s-au întrebat cine I-ar fi putut aduce de mâncare, dar El le-a explicat: „Mâncarea
Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4:34). Când
cuvintele Lui au deşteptat conştiinţa femeii, Iisus S-a bucurat. A văzut că ea bea din apa vieţii
şi atunci foamea şi setea Lui au fost satisfăcute. Împlinirea misiunii, pentru realizarea căreia
părăsise cerul, Îl îmbărbăta pe Mântuitorul în lucrarea Lui şi-L înălţa mai presus de nevoile
omeneşti. Când slujea unui suflet flămând şi însetat după adevăr, era mai plăcut pentru El
decât să mănânce sau să bea. Pentru El, aceasta era o mângâiere şi o înviorare. Facerea de
bine era viaţă pentru sufletul Lui.
Răscumpărătorul nostru însetează după recunoştinţă. El flămânzeşte după simpatia şi
iubirea acelora pe care i-a răscumpărat cu sângele Său. El aşteaptă cu o dorinţă de nespus ca
ei să vină la El şi să aibă viaţă. După cum mama aşteaptă zâmbetul de recunoaştere de la
copilaşul ei, care este un semn că inteligenţa se dezvoltă, aşa şi Hristos caută să vadă expresia
de iubire recunoscătoare, care să arate că viaţa spirituală a început în suflet.
Femeia s-a umplut de bucurie când a ascultat cuvintele lui Hristos. Descoperirea minunată
aproape că a copleşit-o. Lăsând vasul de apă, s-a întors în cetate, să ducă vestea şi altora.
Iisus cunoştea cauza plecării. Faptul că ea lăsase vasul de apă spunea, fără îndoială, ce efect
au avut cuvintele Lui. Dorinţa arzătoare a sufletului ei era să primească apa vie. Ea uitase de
ce venise la fântână, uitase de setea Mântuitorului, pe care dorise să o împlinească. Cu inima
prea plină de bucurie, ea s-a grăbit să ducă şi altora lumina preţioasă pe care o primise.
„Veniţi de vedeţi un Om care mi-a spus tot ce am făcut”, le-a spus ea oamenilor din cetate.
„Nu cumva este acesta Hristosul?” Cuvintele ei le-au atins inimile. Pe faţa ei era o nouă
expresie, întreaga ei înfăţişare se schimbase. Ar fi vrut şi ei să-L vadă pe Iisus. „Ei au ieşit din
cetate şi veneau spre El.”
Pe când stătea încă pe marginea fântânii, Iisus a privit peste holdele întinse în faţa lor;
verdele delicat era mângâiat de auriul luminii soarelui. Arătându-le ucenicilor Săi această
scenă, Iisus a folosit-o ca simbol: „Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş? Iată, Eu
vă spun: Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş.” În timp
ce vorbea, El Se uita la grupele care veneau spre fântână. Mai erau patru luni până la
seceratul grâului, dar aici se găsea o recoltă gata pentru seceriş.
„Cine seceră”, a zis El, „primeşte o plată şi strânge roadă pentru viaţa veşnică; pentru ca şi
cel ce seamănă, şi cel ce seceră să se bucure în acelaşi timp. Căci în această privinţă este
adevărată zicerea: «Unul seamănă, iar altul seceră.»” Aici, Domnul Hristos arată serviciul sfânt
datorat lui Dumnezeu de cei ce primesc Evanghelia. Ei trebuie să fie instrumentele Lui vii. El
cere o slujire individuală. Şi fie că semănăm, fie că secerăm, lucrăm pentru Dumnezeu. Unul
seamănă sămânţa, altul adună recolta şi amândoi – atât secerătorul, cât şi semănătorul –
primesc o plată. Ei se bucură împreună de răsplata muncii lor.
Iisus le-a zis ucenicilor: „Eu v-am trimis să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit; alţii s-au
ostenit şi voi aţi intrat în osteneala lor!” Mântuitorul privea în viitor, la marea adunare din Ziua
Cincizecimii. Ucenicii nu trebuiau să privească aceasta ca pe un rezultat al eforturilor lor. Ei
intrau în osteneala altor oameni. Începând de la căderea lui Adam, Hristos încredinţase
sămânţa Cuvântului servilor Săi credincioşi, pentru a o semăna în inima oamenilor. Un slujitor
nevăzut, chiar o forţă atotputernică, lucrase în tăcere, dar cu succes, pentru a produce recolta.
Roua, ploaia şi lumina harului lui Dumnezeu fuseseră date pentru a împrospăta şi a hrăni
sămânţa adevărului. Hristos era pe punctul de a uda sămânţa cu sângele Său. Ucenicii aveau
privilegiul de a fi împreună-lucrători cu Dumnezeu. Ei erau împreună-lucrători cu Hristos şi cu
bărbaţii sfinţi de pe vremuri. Prin revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, mii de oameni
s-au convertit într-o singură zi. Aceasta a fost urmarea semănatului lui Hristos, recolta lucrării
Lui.
În cuvintele spuse femeii la fântână se semănase sămânţa bună şi cât de repede se ajunsese
la recoltă. Samaritenii au venit, L-au ascultat pe Iisus şi au crezut în El. Adunându-se în jurul
Lui la fântână, L-au asaltat cu întrebări şi au primit cu bucurie explicaţiile Sale cu privire la
multe lucruri pe care nu le înţeleseseră. În timp ce ascultau, neclarităţile lor au început să
dispară. Ei erau ca nişte oameni într-o mare întunecime, care urmăresc o rază de lumină până
găsesc ziua. Dar nu erau mulţumiţi cu această convorbire scurtă. Ei doreau să audă mai mult
şi împreună cu ei să-L asculte şi prietenii lor pe acest minunat Învăţător. L-au invitat în
cetatea lor şi L-au rugat să rămână cu ei. Timp de două zile a rămas în Samaria şi mult mai
mulţi au crezut în El.
Fariseii dispreţuiau simplitatea lui Iisus. Ei nu voiau să ia seama la minunile Lui şi cereau
un semn că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar samaritenii n-au cerut niciun semn şi Iisus n-a
făcut altă minune între ei decât să descopere femeii samaritene la fântână tainele vieţii ei. Şi,
cu toate acestea, mulţi L-au primit. În bucuria lor cea nouă, i-au spus femeii: „Acum nu mai
credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este
în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii”.
Samaritenii credeau că Mesia trebuia să vină nu numai ca Răscumpărător al iudeilor, ci al
lumii întregi. Duhul Sfânt a prevestit prin Moise că Mesia trebuia să vină ca un profet trimis de
Dumnezeu. Prin Iacov, se spusese că la El se vor aduna popoarele; iar prin Avraam, că în El
vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. Locuitorii din Samaria îşi întemeiau credinţa
în Mesia pe aceste pasaje din Scriptură. Deoarece iudeii dăduseră o greşită interpretare
profeţiilor de mai târziu, atribuind primei veniri a lui Hristos slava de la a doua Sa venire,
samaritenii se simţiseră îndemnaţi să desconsidere celelalte Scripturi, făcând excepţie numai
cu cele venite prin Moise. Dar, din moment ce Mântuitorul dăduse la o parte aceste interpretări
greşite, mulţi dintre ei au primit atât profeţiile de mai târziu, cât şi cuvintele lui Hristos spuse
cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu.
Iisus începuse să dărâme zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri şi să predice lumii
mântuirea. Cu toate că era iudeu, a mers foarte bucuros între samariteni, fără a mai lua în
seamă deprinderile fariseice ale neamului Său. În ciuda prejudecăţilor lor, El a primit
ospitalitatea acestui popor dispreţuit. A dormit sub acoperişul lor, a mâncat cu ei la mesele lor
– gustând din hrana pregătită şi servită de mâinile lor – a învăţat pe străzile lor şi i-a tratat cu
cea mai mare amabilitate şi curtenie.
În Templul de la Ierusalim, un zid scund despărţea curtea din afară de părţile celelalte ale
clădirii sacre. Pe zidul acesta erau inscripţii în diferite limbi, făcând cunoscut că numai iudeii
aveau dreptul să treacă de acest hotar. Dacă cineva dintre neamuri ar fi îndrăznit să treacă de
zidul acela, însemna că a desconsiderat templul şi avea să plătească această vină cu viaţa. Dar
Iisus, care rânduise templul şi slujbele lui, a atras neamurile către Sine prin legături de
simpatie omenească, în timp ce harul Lui dumnezeiesc le aducea mântuirea pe care iudeii o
lepădaseră.
Rămânerea lui Iisus în Samaria trebuia să fie o binecuvântare pentru ucenici, care se
găseau încă sub influenţa bigotismului iudaic. Ei gândeau că, din credincioşie faţă de naţiunea
lor, li se cerea să cultive ură faţă de samariteni. Se mirau văzându-L pe Iisus cum Se poartă.
Cu toate acestea, n-au putut refuza să urmeze exemplul Lui şi, în cele două zile cât au rămas
în Samaria, şi-au stăpânit prejudecăţile, din respect faţă de Iisus; dar în inima lor nu erau
mulţumiţi. Înţelegeau cu greu că, în locul dispreţului şi urii, trebuie să cultive mila şi iubirea.
Dar, după înălţarea Domnului, şi-au adus aminte de învăţăturile Lui şi le-au înţeles mai bine.
După revărsarea Duhului Sfânt, ei şi-au adus iarăşi aminte de privirea Mântuitorului, de
cuvintele Lui, de respectul şi de duioşia cu care Se purta faţă de străinii aceştia dispreţuiţi. Mai
târziu, când a mers în Samaria, Petru a arătat acelaşi spirit în lucrarea sa. Ioan, când a fost
chemat la Efes şi la Smirna, şi-a adus aminte de cele întâmplate la Sihem şi inima lui s-a
umplut de recunoştinţă pentru Învăţătorul dumnezeiesc, care, prevăzând dificultăţile pe care ei
urmau să le întâmpine, le-a dat ajutor prin pilda Sa.
Mântuitorul împlineşte acum aceeaşi lucrare ca şi atunci când a oferit apa vieţii femeii din
Samaria. Aceia care se numesc urmaşi ai Lui îi pot dispreţui şi alunga pe cei dispreţuiţi de
oameni, dar nici împrejurările naşterii sau naţionalitatea, nici modul de viaţă nu pot îndepărta
iubirea Lui de la fiii oamenilor. Oricărui suflet, oricât de păcătos ar fi, Iisus îi zice: „Dacă ai fi
cerut de la Mine, ţi-aş fi dat apă vie.”
Chemarea Evangheliei nu trebuie să fie restrânsă şi prezentată numai câtorva aleşi, despre
care noi credem că ne-ar face onoare dacă ar primi-o. Solia trebuie să fie adresată tuturor.
Oriunde se găsesc inimi deschise pentru a primi adevărul, Hristos este gata să le dea
învăţătură. El le descoperă pe Tatăl şi închinarea plăcută Aceluia care citeşte inima. Pentru
unii ca aceştia, nu vorbeşte în pilde. Atât lor, cât şi femeii la fântână, El le zice: „Eu, Cel care
vorbesc cu tine, sunt Acela.”
Când S-a aşezat să Se odihnească la fântâna lui Iacov, Iisus venea din Iudeea, unde
lucrarea Lui adusese puţine roade. El fusese lepădat de preoţi şi de rabini şi înşişi oamenii care
pretindeau că sunt ucenicii Săi nu ajunseseră să înţeleagă caracterul Său dumnezeiesc. Era
obosit şi flămând; cu toate acestea, nu a neglijat ocazia de a vorbi unei singure femei, deşi era
străină, fără legături cu Israel, şi ducea o viaţă de păcat în mod făţiş.
Mântuitorul nu a aşteptat să se adune lume multă. Adesea, începea să dea învăţătură fiind
de faţă numai câţiva, dar, unul câte unul, trecătorii se opreau să asculte, până când o mulţime
de oameni ascultau cu uimire şi temere cuvintele lui Dumnezeu vorbite de Învăţătorul trimis
de sus. Cel care lucrează pentru Hristos nu trebuie să se lase dus de ideea că n-ar putea vorbi
cu aceeaşi râvnă la câţiva ascultători, ca şi la o mare adunare. S-ar putea întâmpla să fie un
singur ascultător al soliei; dar cine poate spune cât de mare va fi influenţa acestuia? Pare un
lucru mic chiar şi pentru ucenici ca Mântuitorul să-Şi petreacă vremea cu o femeie din
Samaria. Dar El a discutat mai serios şi mai elocvent cu ea decât cu împăraţii, sfetnicii sau
marii-preoţi. Învăţăturile pe care i le-a spus acelei femei au fost repetate până în cele mai
îndepărtate părţi ale pământului.
Îndată ce L-a găsit pe Mântuitorul, samariteanca a adus şi pe alţii la El. Ea s-a dovedit un
misionar mai harnic chiar decât ucenicii. Ei n-au văzut nimic în Samaria care să arate că era
un câmp promiţător. Gândurile lor erau aţintite asupra unei lucrări mari, care trebuia să se
facă în viitor. Nu vedeau că în jurul lor chiar era o recoltă care trebuia adunată. Dar, prin
femeia pe care o dispreţuiau, o întreagă cetate a fost adusă la Mântuitorul. Ea a dus îndată
lumina la compatrioţii săi.
Femeia aceasta reprezintă lucrarea unei credinţe practice în Hristos. Fiecare ucenic
adevărat este născut în Împărăţia lui Dumnezeu ca misionar. Acela care bea din apa vie devine
un izvor de viaţă. Primitorul devine un dătător. Harul lui Hristos în suflet este ca un izvor în
pustie, curgând pentru a-i răcori pe toţi şi făcându-i pe cei gata să piară doritori să bea din apa
vieţii.
CAPITOLUL 20

„NUMAI DACĂ VEDEŢI SEMNE ŞI


MINUNI”

G
alileenii care s-au întors de la sărbătoarea Paştelor au adus vestea despre lucrările
minunate săvârşite de Iisus. Cele spuse de conducătorii de la Ierusalim despre faptele
Lui Îi deschideau calea în Galileea. Mulţi deplângeau abuzurile de la templu, lăcomia şi
aroganţa preoţilor. Ei sperau că Omul acesta, care-i alungase pe conducători, ar putea
fi Eliberatorul mult aşteptat. Veştile sosite păreau să confirme aşteptările lor atât de
strălucite. Se spunea că profetul ar fi declarat că El este Mesia.
Dar locuitorii din Nazaret nu credeau în El. Pentru motivul acesta, Iisus n-a vizitat
Nazaretul în drumul Său spre Cana. Mântuitorul le-a spus ucenicilor că un profet nu este
onorat în ţara lui. Oamenii apreciază caracterul după capacitatea lor de apreciere. Cei cu
vederi strâmte şi lumeşti Îl judecau pe Hristos după naşterea Lui umilă, după îmbrăcămintea
Lui simplă şi după munca de toate zilele. Ei nu puteau să aprecieze curăţia spiritului Aceluia
care nu avea nicio urmă de păcat.
Vestea despre revenirea lui Hristos la Cana s-a răspândit prin toată Galileea, dând speranţă
celor suferinzi şi nenorociţi. În Capernaum, veştile au ajuns la un nobil iudeu, care era ofiţer în
slujba împăratului. Un fiu al acestui slujbaş era bolnav de o boală care părea să nu aibă leac.
Medicii îl sortiseră morţii, dar, atunci când a auzit de Iisus, tatăl s-a hotărât să-I ceară ajutor.
Copilaşul era foarte slăbit şi se temeau că nu va trăi până la întoarcerea lui; dar nobilul a
socotit că trebuie să prezinte personal cazul. Spera că rugăminţile unui părinte aveau să
trezească mila Marelui Medic.
Ajungând la Cana, a găsit o mulţime de oameni în jurul lui Iisus. Cu inima nerăbdătoare, şi-
a făcut loc până lângă Mântuitorul. Credinţa lui a început să tremure când a văzut numai un
om îmbrăcat simplu, plin de praf şi obosit de călătorie. S-a îndoit că această Persoană ar putea
face ceea ce el venise să-I ceară; cu toate acestea, a cerut să stea de vorbă cu Iisus, I-a povestit
pentru ce a venit şi L-a rugat pe Mântuitorul să vină cu el acasă. Dar întristarea lui era mai de
mult cunoscută de Iisus. Înainte ca acest slujbaş să plece de acasă, Mântuitorul văzuse
durerea lui.
El mai ştia că tatăl îşi pusese în minte anumite condiţii ca să creadă în Iisus. Dacă cererea
lui nu avea să fie împlinită, nu avea să-L primească drept Mesia. În timp ce slujbaşul disperat
aştepta răspunsul, Iisus a zis: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi”.
În ciuda tuturor dovezilor că Iisus era Hristosul, petiţionarul se hotărâse să creadă în El
numai cu condiţia împlinirii cererii lui. Mântuitorul a văzut contrastul dintre necredinţa
aceasta care ridică întrebări şi credinţa simplă a samaritenilor, care nu ceruseră niciun semn,
nicio minune. Cuvântul Său, dovada mereu prezentă a dumnezeirii Lui, avea o putere
convingătoare, care pătrundea inima lor. Domnului Hristos Îi părea rău că poporul Său, căruia
îi fuseseră încredinţate prorociile sfinte, nu înţelegea glasul lui Dumnezeu, care le vorbea prin
Fiul Său.
Slujbaşul împărătesc avea totuşi oarecare credinţă, pentru că el venise să ceară ceva ce,
după părerea lui, era cea mai preţioasă dintre toate binecuvântările. Iisus avea de dat un dar
mai mare. El dorea nu numai să vindece copilul, ci şi să-i facă, pe slujbaş şi familia lui, părtaşi
la binecuvântarea mântuirii şi să aprindă o lumină în Capernaum, care, în curând, avea să fie
câmpul Său de activitate. Dar slujbaşul împărătesc trebuia totuşi să-şi dea seama de nevoile
sale înainte de a dori harul lui Hristos. Curteanul acesta îi reprezenta pe mulţi alţii din neamul
lui. Ei căutau să aibă legături cu Iisus din motive egoiste. Sperau să aibă un oarecare câştig de
la puterea Lui şi credinţa lor era legată de realizarea acestui câştig; în schimb, nu-şi dădeau
seama de boala lor spirituală şi nu vedeau nevoia harului divin.
Ca un fulger, cuvintele Mântuitorului au făcut lumină în inima slujbaşului împărătesc. El
şi-a dat seama că motivele pentru care Îl căuta pe Iisus erau egoiste. Credinţa lui şovăitoare i-a
apărut în adevăratul ei caracter. Plin de durere, şi-a dat seama că îndoiala sa putea să coste
viaţa fiului său. A simţit că era în faţa Cuiva care putea să citească gândurile şi căruia totul Îi
era cu putinţă. În disperarea sa, a strigat: „Doamne, vino până nu moare micuţul meu!”
Credinţa lui s-a prins de Hristos la fel ca Iacov când, în lupta cu îngerul, a strigat: „Nu Te voi
lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32:26).
La fel ca Iacov, a biruit. Mântuitorul nu poate pleca de lângă un suflet care se prinde de El,
cerând cu stăruinţă ajutor în nevoia lui. „Du-te, i-a zis El, fiul tău trăieşte.” Slujbaşul
împărătesc a plecat de la Mântuitorul cu o pace şi o bucurie pe care nu le cunoscuse niciodată
mai înainte. Nu numai că avea încredere că fiul lui se va face bine, dar, cu o credinţă
puternică, s-a încrezut în Hristos ca Răscumpărător.
În acelaşi ceas, cei care vegheau lângă copilaşul muribund, în căminul din Capernaum, au
observat o bruscă şi tainică schimbare. Umbra morţii a pierit de pe faţa bolnavului. Febra a
făcut loc unei stări plăcute, aducătoare de sănătate. Ochii întunecaţi au început să
strălucească de inteligenţă şi, în corpul lui slăbit şi ros de suferinţă, a revenit vigoarea. Niciun
semn de boală nu mai era în copil. Carnea lui aprinsă s-a făcut moale şi plină de viaţă şi el s-a
cufundat într-un somn liniştit. Febra îl părăsise chiar în zăduful zilei. Familia era uimită şi
bucuria era mare.
Cana nu era aşa departe de Capernaum, iar ofiţerul putea să ajungă acasă chiar în seara
aceleiaşi zile în care se întâlnise cu Iisus; dar el nu s-a grăbit pe drumul spre casă. Abia a doua
zi dimineaţă a ajuns la Capernaum. Ce sosire a fost! Când plecase după Iisus, inima lui era
împovărată de întristare. Lumina soarelui i se părea o cruzime, iar cântecul păsărelelor, o
batjocură. Cât de deosebite erau acum simţămintele lui! Întreaga natură avea o nouă
înfăţişare. El vedea totul cu alţi ochi. Pe când mergea în liniştea zorilor dimineţii, i se părea că
toată natura Îl laudă pe Dumnezeu împreună cu el. Când se afla încă departe de casă, slujitorii
i-au ieşit în întâmpinare cu dorinţa de a-i uşura povara sufletească pe care erau siguri că o
simţea. Nu s-a arătat surprins de vestea adusă de ei, dar cu un mare interes, pe care ei nu-l
înţelegeau, a întrebat la care ceas a început să-i fie mai bine. Ei au răspuns: „Ieri, în ceasul al
şaptelea, l-au lăsat frigurile!” Chiar în clipa în care credinţa tatălui pusese stăpânire pe
asigurarea: „Fiul tău trăieşte”, iubirea dumnezeiască atinsese copilaşul muribund.
Tatăl a dat fuga să-şi vadă fiul. L-a strâns la pieptul său de parcă ar fi fost ridicat dintre
morţi şi Îl lăuda fără încetare pe Dumnezeu pentru această vindecare minunată.
Slujbaşul acesta împărătesc dorea să cunoască mai mult despre Hristos. Mai târziu, după
ce a auzit învăţăturile Lui, el şi toţi din casa lui au devenit ucenici. Durerea lor a fost sfinţită
spre convertirea întregii familii. Vestea despre această minune s-a răspândit în toate părţile, iar
în Capernaum, unde au fost săvârşite multe minuni ale Lui, s-a pregătit calea pentru lucrarea
personală a lui Hristos.
Acela care l-a binecuvântat pe slujbaşul împărătesc din Capernaum vrea tot aşa de mult să
ne binecuvânteze şi pe noi. Dar, la fel ca tatăl îndurerat, noi Îl căutăm pe Mântuitorul de multe
ori din dorinţa de a câştiga bunuri pământeşti; noi avem încredere în iubirea Lui numai când
ni se împlinesc cererile. Mântuitorul vrea să ne dea binecuvântări mai mari decât acelea pe
care le cerem şi întârzie cu răspunsul, ca să ne poată arăta răutatea din inimă şi cât de mult
avem nevoie de harul Lui. El nu vrea să-L căutăm din motive egoiste. Când mărturisim starea
noastră rea şi lipsa noastră de putere, trebuie să ne încredem cu totul în iubirea Lui.
Slujbaşul împărătesc voia să vadă împlinirea rugăciunii sale înainte ca să creadă; dar el a
trebuit să primească asigurarea lui Iisus că rugăciunea lui era ascultată şi binecuvântarea,
dată. Şi noi trebuie să învăţăm acelaşi lucru. Nu trebuie să credem pentru că vedem sau
simţim că Dumnezeu ne ascultă. Trebuie să ne încredem în făgăduinţele Lui. Când venim la El
în credinţă, fiecare cerere ajunge la inima lui Dumnezeu. Când am cerut binecuvântările Lui,
trebuie să credem că le primim şi să-I mulţumim că le-am primit. Apoi să ne vedem de
îndatoririle noastre, siguri fiind că binecuvântarea ne va fi dată atunci când vom avea mai
mare nevoie de ea. Când am învăţat să facem lucrul acesta, vom şti că rugăciunile noastre au
fost ascultate. Dumnezeu va face pentru noi „nespus mai mult”, „potrivit cu bogăţia slavei Sale”
şi „după lucrarea puterii tăriei Lui” (Efeseni 3:20,16; 1:19).
CAPITOLUL 21

BETESDA ŞI SINEDRIUL

Î
n Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare numită în evreieşte Betesda, care are
cinci pridvoare. În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi,
care aşteptau mişcarea apei.”
Din când în când, apele scăldătorii erau agitate şi se credea că lucrul acesta era
rezultatul intervenţiei unei puteri supranaturale şi că oricine ar fi coborât primul în apă
după tulburarea ei se făcea sănătos, orice boală ar fi avut. Sute de suferinzi mergeau acolo,
dar, când se tulbura apa, gloata era aşa de mare, încât în goana lor, oamenii călcau în picioare
bărbaţi, femei şi copii mai slabi decât ei. Mulţi nu puteau să ajungă până la marginea
scăldătorii. Mulţi dintre cei ce ajungeau până acolo mureau alături de ea. Pe locul acela se
ridicaseră adăposturi, pentru ca bolnavii să fie apăraţi de arşiţa zilei şi de răcoarea nopţii. Unii
îşi petreceau noaptea în pridvoarele acestea şi, în fiecare zi, se târau până la marginea
scăldătorii, cu speranţa zadarnică de vindecare.
Iisus era din nou la Ierusalim. Mergând singur şi părând adâncit în meditaţie şi rugăciune,
a ajuns la scăldătoare. I-a văzut pe suferinzii aceia nenorociţi aşteptând ceea ce credeau că
este singura lor nădejde de vindecare. El dorea să folosească puterea Sa vindecătoare, ca să-i
facă bine pe toţi bolnavii. Dar era o zi de Sabat. Mulţimile se duceau la templu să se roage şi El
ştia că un asemenea act de vindecare ar fi stârnit atât de mult prejudecăţile iudeilor, încât ar fi
pus repede capăt lucrării Lui.
Dar Mântuitorul a văzut un caz foarte nenorocit. Era acolo un bolnav neajutorat, paralizat
de treizeci şi opt de ani. Suferinţa lui era în mare măsură urmarea propriilor păcate şi era
socotită ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Singur şi lipsit de prieteni, simţind că nu avea dreptul
la îndurarea lui Dumnezeu, suferindul îndurase ani mulţi de mizerie. Pe când se aştepta ca
apele să fie tulburate, aceia care se milostiveau de nenorocirea lui îl duceau la pridvoare. Dar,
în clipa favorabilă, n-avea pe nimeni să-l ajute. Văzuse el că apa se mişcă, dar nu fusese
niciodată în stare să treacă dincolo de marginea scăldătorii. Alţii, mai puternici decât el, săreau
în apă înaintea lui. El nu putea să lupte ca să biruie gloata egoistă şi gata de ceartă. Eforturile
lui stăruitoare în direcţia aceasta, grija şi continua dezamăgire făcuseră să-i piară şi restul de
puteri.
Bolnavul zăcea pe rogojina lui şi tot ridica ochii să vadă scăldătoarea, când un chip blând şi
milostiv S-a aplecat asupra lui şi cuvintele: „Vrei să te faci sănătos?” i-au atras atenţia.
Nădejdea i-a reînviat în inimă. Simţea că va fi ajutat cumva. Dar valul de curaj a scăzut îndată.
Şi-a adus aminte de câte ori încercase să ajungă până la apă şi acum avea puţină nădejde să
mai trăiască până când să se tulbure apa din nou. El şi-a întors obosit privirea, zicând:
„Doamne, n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa şi, până să mă duc
eu, se pogoară altul înaintea mea.”
Iisus nu i-a cerut acestui bolnav să creadă în El; i-a zis doar: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi
umblă.” Credinţa omului s-a prins de cuvânt. Fiecare muşchi şi fiecare nerv vibrau de viaţă
nouă şi o putere vindecătoare se cobora în picioarele lui paralizate. Fără să mai întrebe, şi-a
supus voinţa să asculte porunca lui Iisus şi toţi muşchii au răspuns voinţei lui. Sărind în
picioare, se simţea ca un om în toate puterile.
Iisus nu-l asigurase cu privire la ajutorul divin. Omul putea să se îndoiască şi să piardă
unica lui ocazie de vindecare. Dar a crezut cuvântul lui Hristos şi, acţionând în virtutea lui, a
primit putere.
Prin aceeaşi credinţă, putem primi şi noi vindecare spirituală. Prin păcat, am fost despărţiţi
de viaţa lui Dumnezeu. Sufletele noastre sunt paralizate. Prin noi înşine, nu suntem în stare să
trăim o viaţă sfântă, cum nici omul neputincios nu era în stare să meargă. Mulţi îşi dau seama
de starea lor de slăbiciune, doresc acea viaţă spirituală care să-i aducă în armonie cu
Dumnezeu şi se luptă în zadar să o câştige. În disperare, ei strigă: „O, nenorocitul de mine!
Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24). Aceşti oameni descurajaţi, prinşi în
luptă, să privească în sus. Mântuitorul Se apleacă asupra acelora pe care i-a răscumpărat prin
sângele Său, zicând cu nespusă duioşie şi milă: „Vrei să te faci sănătos?” El îţi spune să te
ridici în sănătate şi pace. Nu aştepta să simţi că eşti sănătos. Crede cuvântul Lui şi el se va
împlini. Pune voinţa ta de partea voinţei lui Hristos. Slujeşte-L şi, lucrând după cuvântul Lui,
vei primi putere. Oricare ar fi obiceiul rău şi patima cea rea, care din cauza îndelungatei
practicări ţi-a robit sufletul şi trupul, Hristos e în stare şi doreşte să te elibereze. El va da viaţă
sufletului „mort în greşeli” (Efeseni 2:1). El îl va elibera de nenorocire şi de lanţurile păcatului
pe robul prins în slăbiciune.
Paraliticul vindecat s-a plecat să-şi ia patul – o rogojină şi o pătură – şi, cu un sentiment de
uşurare, s-a ridicat iarăşi şi s-a uitat împrejur, ca să-L vadă pe Eliberatorul său, dar Iisus Se
pierduse în mulţime. Omul se temea că nu-L va recunoaşte când Îl va vedea din nou. Pe când
mergea grăbit pe drum, cu pasul hotărât şi uşor, lăudând pe Dumnezeu şi bucurându-se de
sănătatea câştigată, a întâlnit câţiva farisei şi le-a povestit îndată despre vindecarea sa. A fost
surprins de răceala cu care îi ascultau povestea.
Cu fruntea încruntată, l-au întrerupt şi l-au întrebat de ce-şi ducea patul în zi de Sabat. I-
au amintit că în ziua Domnului era interzis să ducă poveri. În bucuria lui, omul uitase că e
Sabat. Cu toate acestea, nu se simţea mustrat pentru faptul că ascultase porunca Unuia care
avea o astfel de putere de la Dumnezeu. El a răspuns plin de curaj: „Cel ce m-a făcut sănătos
mi-a zis: «Ridică-ţi patul şi umblă.»” Ei l-au întrebat cine era Acela care făcuse acest lucru, dar
n-a putut să spună. Aceşti conducători ştiau bine că numai Unul Se dovedise în stare să facă
această minune, dar doreau o dovadă directă că era Iisus, ca să-L poată condamna ca fiind
călcător al Sabatului. După judecata lor, nu călcase legea numai pentru că îl vindecase pe
bolnav în Sabat, ci comisese şi sacrilegiul de a-l pune pe om să-şi ducă patul.
Iudeii denaturaseră legea atât de mult, încât făcuseră din ea un jug de robie. Pretenţiile lor
fără sens deveniseră proverbiale printre celelalte neamuri. Îndeosebi Sabatul era îngrădit cu tot
soiul de restricţii fără rost. El nu era pentru ei o plăcere, sfânt pentru Domnul şi onorat.
Cărturarii şi fariseii făcuseră din ţinerea legii o povară greu de suportat. Unui iudeu nu-i era
îngăduit să aprindă focul în zi de Sabat, nici măcar o lumânare. Din cauza aceasta, ei erau
dependenţi de persoane luate dintre neamuri pentru multe servicii pe care rânduielile nu le
îngăduiau să le facă personal. Ei nu se mai gândeau că, dacă lucrurile acestea constituiau un
păcat, aceia care foloseau pe alţii pentru a le săvârşi erau tot aşa de vinovaţi ca şi când le-ar fi
făcut ei înşişi. Ei socoteau că mântuirea e numai pentru iudei şi că starea tuturor celorlalţi,
fiind oricum fără speranţă, nu putea deveni mai rea. Dar Dumnezeu n-a dat porunci care să
nu poată fi ţinute de toţi. Legile Sale nu aprobă restricţii necugetate sau egoiste.
Iisus l-a întâlnit în templu pe omul pe care-l vindecase. El venise ca să aducă o jertfă pentru
păcat şi o jertfă de mulţumire pentru marea îndurare de care se făcuse părtaş. Găsindu-l
printre închinători, Iisus i S-a făcut cunoscut prin cuvintele acestea de avertizare: „Iată că te-ai
făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.”
Omul vindecat a fost extrem de bucuros când L-a întâlnit pe Eliberatorul său. Necunoscând
vrăjmăşia manifestată faţă de Iisus, el le-a spus fariseilor care îl chestionaseră că Acesta era
Cel care înfăptuise vindecarea. „Din pricina aceasta, iudeii au început să urmărească pe Iisus
şi căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului.”
Iisus a fost adus înaintea Sinedriului, pentru a răspunde la acuzaţia că a călcat Sabatul.
Dacă în timpul acela iudeii ar fi fost o naţiune independentă, o acuzaţie de felul acesta ar fi
constituit un motiv pentru a-L omorî. Lucrul acesta a fost împiedicat de faptul că erau supuşi
romanilor. Iudeii nu aveau putere să condamne cu pedeapsa capitală, iar acuzaţia pe care o
aduceau ei împotriva lui Iisus n-ar fi avut nicio greutate în faţa tribunalului roman. Cu toate
acestea, ei sperau să realizeze alte lucruri. În ciuda eforturilor lor de a pune piedici lucrării Lui,
Hristos câştiga şi la Ierusalim o influenţă chiar mai mare decât a lor asupra poporului.
Mulţimea care nu se interesa de discursurile rabinilor era atrasă de învăţătura lui Hristos.
Oamenii puteau să înţeleagă cuvintele Lui şi inima lor se încălzea şi era mângâiată. El vorbea
despre Dumnezeu nu ca despre un judecător plin de răzbunare, ci ca despre un tată milos şi
descoperea chipul lui Dumnezeu ca fiind oglindit în propria persoană. Cuvintele Lui erau ca un
balsam pentru sufletele rănite. Atât prin cuvinte, cât şi prin lucrările milei Sale, El distrugea
puterea apăsătoare a vechilor tradiţii şi a poruncilor omeneşti şi prezenta iubirea lui
Dumnezeu în bogăţia ei inepuizabilă.
În una dintre cele dintâi profeţii despre Hristos, stă scris: „Toiagul de domnie nu se va
depărta de Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo; şi de El vor
asculta (în tr. engl. KJ: «la El se vor aduna») popoarele” (Geneza 49:10). Oamenii se adunau în
jurul lui Hristos. Inima voioasă a mulţimii prefera să primească învăţăturile Lui pline de iubire
şi îndurare decât ceremoniile reci, pretinse de preoţi. Dacă preoţii şi rabinii nu ar fi lucrat
împotrivă, învăţătura Lui ar fi produs o reformă cum lumea nu mai văzuse până la data aceea.
Dar, pentru a-şi păstra puterea, aceşti conducători s-au hotărât să distrugă influenţa lui Iisus.
Aducerea Lui în faţa Sinedriului şi condamnarea oficială a învăţăturilor Lui aveau să producă
tocmai lucrul acesta, deoarece oamenii aveau încă respect faţă de conducătorii lor religioşi.
Oricine îndrăznea să condamne pretenţiile rabinilor sau încerca să micşoreze poverile puse de
ei asupra poporului era privit ca fiind vinovat nu numai de hulă, ci şi de trădare. Pe temeiul
acesta, rabinii sperau să dea naştere la bănuială faţă de Hristos. Ei Îl prezentau ca şi cum
încerca să distrugă obiceiurile existente, cauzând astfel despărţiri în popor şi pregătind calea
pentru completa lor înrobire de către romani.
Dar planurile pe care aceşti rabini căutau aşa de zelos să le pună în aplicare porniseră din
alt sfat decât cel al Sinedriului. După insuccesul de a-L birui pe Hristos în pustie, Satana şi-a
combinat forţele pentru a I se împotrivi în lucrare şi, dacă ar fi fost cu putinţă, să o
zădărnicească. Ceea ce nu izbutise prin eforturi directe şi personale, se hotărâse să facă prin
vicleşug. Îndată ce s-a retras din lupta dusă în pustie, el a mers în sfatul îngerilor căzuţi şi a
făcut planuri amănunţite de a orbi şi mai departe mintea poporului iudeu, pentru ca oamenii
să nu-L recunoască pe Răscumpărătorul lor. El plănuise să lucreze prin agenţii săi omeneşti
din lumea religioasă, umplându-i cu ura lui împotriva Apărătorului adevărului. El avea să-i
determine să-L lepede pe Hristos şi să-I facă viaţa cât mai amară cu putinţă, nădăjduind să-L
descurajeze în lucrarea Lui. Astfel, conducătorii lui Israel s-au făcut unelte ale lui Satana,
luptând împotriva Mântuitorului.
Iisus venise să „vestească o lege mare şi minunată”. El nu urmărea să-i scadă demnitatea, ci
să i-o mărească. Scriptura zice: „El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa până va aşeza dreptatea pe
pământ” (Isaia 42:21,4). El venise pentru a elibera Sabatul de cerinţele care-l împovărau, care
făcuseră din el un blestem, în loc de binecuvântare.
Din motivul acesta a ales El ca în Sabat să facă lucrarea de vindecare la Betesda. El ar fi
putut să-l vindece pe bolnav în oricare din zilele săptămânii sau ar fi putut să-l vindece fără
să-i spună să-şi ducă patul. Dar aceasta nu i-ar fi dat ocazia pe care o dorea. Fiecare faptă a
lui Hristos pe pământ avea la bază un scop înţelept. Tot ce făcea era important în sine, precum
şi prin învăţătura pe care o dădea. Dintre nenorociţii de la scăldătoare, El a ales cazul cel mai
grav ca să exercite asupra lui puterea Sa vindecătoare şi i-a poruncit omului să-şi ducă patul
prin oraş, ca să vestească lucrarea mare săvârşită asupra lui. Lucrarea aceasta a stârnit
discuţii cu privire la ce anume era îngăduit să se facă în Sabat şi a dat ocazie ca El să denunţe
restricţiile impuse de iudei cu privire la Ziua Domnului şi să declare fără valoare tradiţiile lor.
Iisus a declarat că lucrarea de a-i vindeca pe cei bolnavi era în armonie cu legea privitoare la
Sabat. Era în armonie cu lucrarea îngerilor lui Dumnezeu, care urcă la cer fără încetare şi
coboară pentru a da ajutor omenirii suferinde. Iisus a spus: „Tatăl Meu lucrează până acum, şi
Eu de asemenea lucrez.” Toate zilele sunt ale lui Dumnezeu, ca să realizeze în timpul lor
planurile Lui pentru neamul omenesc. Dacă felul iudeilor de a interpreta Legea era corect,
atunci era greşit Iehova, a cărui lucrare ajută şi ţine orice vieţuitoare din prima clipă de când
au fost puse temeliile pământului, atunci Acela care a zis despre lucrarea Lui că e bună şi a
instituit Sabatul pentru a comemora terminarea ei trebuia să-Şi facă lucrul în răstimpuri şi să
oprească mişcarea nesfârşită a universului.
Să oprească Dumnezeu soarele din lucrarea lui în Sabat, să nu mai trimită razele lui blânde
ca să încălzească pământul şi să hrănească vegetaţia? Să oprească sistemele lumilor în ziua
aceasta sfântă? Să poruncească El apelor să se oprească şi să nu mai ude câmpurile şi
pădurile şi să spună valurilor mării să se oprească din mişcarea lor neîncetată? Grâul şi
porumbul să se oprească din creştere, iar strugurii în pârg să-şi întârzie coacerea? Pomii şi
florile să nu mai dea muguri şi să nu mai înflorească în Sabat?
În cazul acesta, oamenii n-ar mai avea nimic din roadele pământului sau din
binecuvântările care fac viaţa plăcută. Natura trebuie să-şi continue mersul ei neschimbat!
Dacă Dumnezeu Şi-ar opri mâna pentru o clipă, omul ar cădea şi ar muri. Şi omul are o
lucrare de făcut în ziua aceasta. Nevoile vieţii trebuie satisfăcute, bolnavii trebuie îngrijiţi,
lipsurile celor în nevoie trebuie împlinite. Acela care neglijează să-i ajute în Sabat pe suferinzi
nu va fi socotit fără vină. Sfânta zi de odihnă a Domnului a fost făcută pentru om şi faptele de
milă sunt în armonie desăvârşită cu scopul urmărit prin ea. Dumnezeu nu doreşte ca făpturile
Lui să sufere nici măcar o oră fie în Sabat, fie în altă zi, dacă acea suferinţă poate să fie
îndepărtată.
Cererile adresate lui Dumnezeu în ziua de Sabat sunt mult mai numeroase ca în alte zile. În
ziua aceasta, copiii Săi părăsesc lucrurile lor obişnuite şi petrec timpul în meditaţie şi
rugăciune. Ei cer îndurarea lui Dumnezeu mai mult în Sabat decât în alte zile. Ei cer atenţia
Lui deosebită. Ei imploră binecuvântările Lui alese. Dumnezeu nu aşteaptă întâi să treacă
Sabatul, ca numai după aceea să le îndeplinească cererile. Lucrarea cerului nu încetează
niciodată şi nici oamenii n-ar trebui să înceteze să facă bine. Sabatul nu are ca scop să fie un
timp de inactivitate. Legea opreşte lucrările pământeşti în ziua Domnului: munca pentru
câştigarea hranei trebuie să înceteze, nicio osteneală pentru plăcere sau profit lumesc nu este
îngăduită în această zi, ci, după cum Dumnezeu a încetat lucrarea creaţiunii, S-a odihnit în
Sabat şi l-a binecuvântat, tot aşa şi omul trebuie să părăsească ocupaţiile de toate zilele şi să
închine orele acelea sfinte odihnei sănătoase, închinării şi faptelor sfinte. Lucrarea lui Hristos
de vindecare a bolnavilor era în armonie desăvârşită cu Legea. Ea făcea ca Sabatul să fie
onorat.
Iisus afirma că are drepturi egale cu Dumnezeu, făcând o lucrare la fel de sfântă şi de
acelaşi caracter cu a Tatălui din cer. Dar fariseii s-au aprins şi mai mult. După vederile lor, El
nu călcase numai Legea, ci, zicând că Dumnezeu este Tatăl Său, Se făcea astfel deopotrivă cu
Dumnezeu (Ioan 5:18).
Toţi iudeii Îl numeau pe Dumnezeu Tatăl lor, de aceea n-ar fi trebuit să se înfurie aşa de rău
când Hristos a spus că şi El era în aceeaşi legătură cu Dumnezeu. Dar ei L-au acuzat de hulă,
zicând că El pretinde lucrul acesta în înţelesul cel mai înalt.
Aceşti adversari ai lui Hristos n-aveau argumente cu care să întâmpine adevărurile
prezentate de El conştiinţei lor. Ei puteau doar să citeze obiceiurile şi tradiţiile lor, iar acestea
păreau slabe şi serbede când erau comparate cu argumentele aduse de Iisus din Cuvântul lui
Dumnezeu şi din nesfârşita mişcare a naturii. Dacă rabinii ar fi dorit cât de puţin să primească
lumina, ar fi fost convinşi că Iisus rostea adevărul. Dar ei au ocolit cele spuse de Iisus cu
privire la Sabat şi au căutat să stârnească mânia contra Lui, deoarece pretindea că este egal cu
Dumnezeu. Furia conducătorilor nu cunoştea margini. Dacă nu s-ar fi temut de popor, preoţii
şi rabinii L-ar fi ucis pe Iisus pe loc. Dar poporul ţinea la El. Mulţi recunoşteau în Iisus pe
prietenul care le vindecase bolile şi-i mângâiase în întristările lor şi ei considerau ca fiind bună
vindecarea săvârşită la Betesda. Astfel, pentru o vreme, conducătorii au fost obligaţi să-şi
înfrâneze ura.
Iisus a respins acuzaţia de hulă. Autoritatea Mea, a spus El, pentru a face lucrările de care
Mă acuzaţi, provine din faptul că sunt Fiul lui Dumnezeu, una cu El în natură, în voinţă şi în
scop. În toate lucrările Sale de creaţie şi călăuzire, Eu conlucrez cu Dumnezeu. „Fiul nu poate
face nimic de la Sine, El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând.” Preoţii şi rabinii găseau o vină
Fiului lui Dumnezeu tocmai pentru că făcea lucrarea pentru împlinirea căreia fusese trimis în
lume. Prin păcatele lor, ei se despărţiseră de Dumnezeu şi, în îngâmfarea lor, lucrau
independent de El. Se simţeau în stare să facă totul singuri şi nu-şi dădeau seama că au
nevoie de o înţelepciune mai înaltă, care să-i îndrume la lucru. Dar Fiul lui Dumnezeu era
supus voinţei Tatălui şi dependent de puterea Lui. Aşa de mult Se golise Iisus de Sine, încât nu
făcea planuri pentru Sine. Accepta planurile pe care Dumnezeu Tatăl le făcea pentru El şi I le
dezvăluia în fiecare zi. Tot aşa ar trebui să fim şi noi dependenţi de Dumnezeu, astfel încât
viaţa noastră să fie o împlinire a voinţei Sale.
Când era aproape să construiască sanctuarul ca locuinţă pentru Dumnezeu, Moise a fost
îndrumat să facă toate lucrurile după modelul care i se arătase pe munte. Moise era plin de zel
pentru lucrarea lui Dumnezeu şi avea la îndemână oamenii cei mai talentaţi şi mai iscusiţi
pentru a realiza îndrumările lui. Cu toate acestea, el nu trebuia să facă nici măcar un clopoţel,
o rodie, un ciucure, vreo podoabă, o perdea sau un vas al sanctuarului, altfel decât după
modelul ce-i fusese arătat. Dumnezeu l-a chemat pe munte şi i-a descoperit lucrurile cereşti.
Domnul l-a acoperit cu slava Lui, ca să poată vedea modelul, şi după acesta s-au făcut toate
lucrurile. Aşa şi lui Israel, din care voia să facă locuinţa Lui, i-a descoperit strălucitul Lui ideal
cu privire la caracter. Modelul a fost arătat pe munte, când s-a dat legea pe Sinai şi când
Domnul a trecut prin faţa lui Moise, proclamând: „Domnul, Dumnezeu, este un Dumnezeu plin
de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea
până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul” (Exodul 34:6,7).
Israel alesese propriile căi. El nu clădise după model, dar Hristos, adevăratul templu pentru
sălăşluirea lui Dumnezeu, Şi-a modelat fiecare amănunt al vieţii Sale pe pământ după idealul
dumnezeiesc. El a zis: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii
Mele” (Psalmii 40:8). Tot aşa şi caracterele noastre trebuie să fie clădite ca „un locaş al lui
Dumnezeu prin Duhul” (Efeseni 2:22). Noi trebuie să facem totul după exemplul dat chiar de
Acela care „a suferit pentru noi şi ne-a lăsat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui” (Evrei 8:5; 1
Petru 2:21).
Cuvintele lui Hristos ne învaţă că ar trebui să ne considerăm legaţi cu totul de Dumnezeu,
Tatăl nostru din cer. Oricare ne-ar fi poziţia, suntem dependenţi de Dumnezeu, care ţine soarta
tuturor în mâinile Sale. El ne-a dat o lucrare de făcut şi ne-a înzestrat cu puteri şi cu mijloace
pentru această lucrare. Atâta vreme cât ne supunem voinţa lui Dumnezeu şi ne încredem în
tăria şi înţelepciunea Lui, vom fi călăuziţi pe căi sigure, pentru a împlini partea pe care o avem
în marele Său plan. Dar acela care se încrede în înţelepciunea şi în puterea proprie se desparte
de Dumnezeu. În loc să lucreze în armonie cu Hristos, el împlineşte planul vrăjmaşului lui
Dumnezeu şi al omului.
Mântuitorul a zis mai departe: „Tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai… După cum Tatăl
învie morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul, dă viaţă cui vrea”. Saducheii susţineau că nu va fi
înviere a corpului, dar Iisus le-a spus că una dintre lucrările cele mai de seamă ale Tatălui Său
este aceea de a-i învia pe morţi şi că El are putere să facă aceeaşi lucrare. „Vine ceasul, şi
acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-L vor asculta vor
învia.” Fariseii credeau în învierea morţilor. Hristos a declarat că, şi în timpul acela, puterea
care dă viaţă morţilor se afla între ei şi ei n-aveau decât să privească manifestarea ei. Aceeaşi
putere de înviere dă viaţă şi celui „mort în greşeli şi păcate” (Efeseni 2:1). Duhul acela dă viaţă
din Hristos Iisus, „puterea învierii Sale” îi izbăveşte pe oameni de „legea păcatului şi a morţii”
(Filipeni 3:1; Romani 8:2). Stăpânirea răului este sfărâmată, iar, prin credinţă, sufletul este
apărat de păcat. Acela care îşi deschide inima faţă de Duhul lui Hristos devine părtaş al acelei
forţe măreţe, care va ridica din mormânt corpul său.
Umilul Nazarinean Şi-a arătat adevăratul Său titlu de nobleţe. El S-a ridicat deasupra
neamului omenesc, a îndepărtat vălul păcatului şi al ocării şi S-a descoperit ca Slăvitul oştilor
îngereşti, Fiul lui Dumnezeu, una cu Creatorul universului. Ascultătorii Săi stăteau fermecaţi.
Niciun om nu vorbise ca El, nimeni nu se purtase cu o aşa demnitate împărătească. Toate
cuvintele Lui erau clare şi pe înţeles, declarând în întregime misiunea Sa şi datoria lumii.
„Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe
Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte nici pe Tatăl, care L-a
trimis. După cum Tatăl are viaţă în Sine, tot aşa a dat Fiului să aibă viaţă în Sine. Şi I-a dat
putere să judece, întrucât este Fiu al omului.”
Preoţii şi conducătorii luaseră poziţie de judecători, pentru a condamna lucrarea lui Hristos,
dar El S-a declarat Judecătorul lor şi Judecătorul întregului pământ. Lumea este încredinţată
lui Hristos şi prin El se transmit neamului omenesc decăzut toate binecuvântările lui
Dumnezeu. El a fost Răscumpărător atât înainte, cât şi după întruparea Sa. Îndată ce s-a ivit
păcatul, a existat şi un Mântuitor. El a dat şi dă tuturor viaţă şi lumină şi fiecare va fi judecat
după lumina primită. Acela care a dat lumina, care i-a urmărit pe oameni cu cea mai duioasă
stăruinţă, căutând să-i câştige de la păcat la sfinţenie, este în acelaşi timp şi Apărătorul, şi
Judecătorul lor. De la începerea marii lupte în cer, Satana şi-a menţinut lucrarea prin
înşelăciune, dar Hristos a lucrat şi lucrează pentru a-i dezvălui planurile şi a-i distruge
puterea. Acela care S-a luptat cu amăgitorul şi care, în decursul tuturor veacurilor, a căutat
să-i smulgă pe captivi din prinsoarea lui va judeca fiecare fiinţă.
Şi Dumnezeu „I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului”. Întrucât a gustat până
la drojdie durerile şi ispitele oamenilor şi înţelege slăbiciunile şi păcatele lor, întrucât pentru
binele nostru a stat neclintit în faţa ispitelor lui Satana şi Se va purta cu dreptate şi milă cu
fiinţele pentru salvarea cărora a vărsat însuşi sângele Său – pentru toate acestea Fiul omului a
fost rânduit să execute judecata.
Însă misiunea lui Hristos nu era să judece, ci să salveze. „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis
pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). El
declară deci în faţa Sinedriului: „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are
viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24).
Cerându-le ascultătorilor Lui să nu se mire, Hristos a descoperit înaintea lor, într-o
privelişte tot mai cuprinzătoare, taina lucrurilor viitoare. „Vine ceasul”, a zis El, „când toţi cei
din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru
viaţă; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28,29).
Asigurarea aceasta de viaţă veşnică era aşteptată cu mult dor de toţi israeliţii şi ei sperau să
o primească la venirea lui Mesia. Unica lumină care putea să lumineze în întunericul
mormântului strălucea deasupra lor. Dar încăpăţânarea este oarbă. Iisus călcase tradiţiile
rabinilor şi desconsiderase autoritatea lor şi de aceea nu voiau să-L creadă.
Timpul, locul, împrejurarea, sentimentele vii care stăpâneau adunarea, totul se combina
pentru a face şi mai impresionante cuvintele lui Iisus în faţa Sinedriului. Autorităţile religioase
cele mai înalte căutau viaţa Aceluia care Se declarase reziditor al lui Israel. Domnul Sabatului
era în faţa unui tribunal pământesc, pentru a răspunde la acuzaţia că a călcat legea Sabatului.
Când le-a arătat fără teamă care era misiunea Sa, judecătorii L-au privit cu uimire şi cu mânie,
dar n-aveau ce să răspundă la cuvintele Lui. Ei nu puteau să-L condamne. El a respins dreptul
preoţilor şi al rabinilor de a-L interoga sau de a se amesteca în lucrarea Lui. Lor nu li se
dăduse o astfel de autoritate. Pretenţiile lor se întemeiau pe propria îngâmfare şi aroganţă. El a
refuzat să răspundă în vreun fel acuzaţiilor lor sau să Se dezvinovăţească.
În loc să scuze fapta săvârşită sau să explice ce anume a urmărit prin aceasta, Iisus S-a
ridicat împotriva mai-marilor, şi acuzatul a devenit acuzator. El i-a mustrat pentru împietrirea
inimii lor şi pentru ignoranţa lor cu privire la Scripturi. Le-a spus că au lepădat Cuvântul lui
Dumnezeu pentru faptul că-L lepădau pe El, care era trimisul lui Dumnezeu. „Cercetaţi
Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre
Mine” (Ioan 5:39).
În toate paginile, de istorie, de învăţătură sau de profeţie, Scripturile Vechiului Testament
sunt luminate de slava Fiului lui Dumnezeu. Întrucât era o instituţie dumnezeiască, întregul
sistem al iudaismului era o prefigurare concisă a Evangheliei. Despre Hristos, „toţi prorocii
mărturisesc” (Faptele 10:43). De la făgăduinţa dată lui Adam, prin tot şirul patriarhilor şi până
la sistemul legii, lumina slavei cereşti arată clar urmele Răscumpărătorului. Profeţii văzuseră
steaua din Betleem, pe Şilo care trebuia să vină, când lucrurile viitoare le-au trecut în goană
prin faţa ochilor, în tainică procesiune. Moartea lui Hristos se arăta în fiecare jertfă.
Neprihănirea Lui se înălţa la cer odată cu norul frumos mirositor. Numele Lui era rostit prin
trâmbiţa jubiliară. Slava Lui locuia în taina înfricoşată a Sfintei Sfintelor.
Iudeii aveau în stăpânire Scripturile şi credeau că, prin cunoaşterea superficială a
Scripturilor, pot avea viaţa veşnică. Dar Iisus a zis: „Cuvântul Lui nu rămâne în voi.” Pentru că
Îl lepădaseră pe Hristos în Cuvântul Său, Îl lepădau şi în persoană. „Nu vreţi să veniţi la Mine”,
zicea El, „ca să aveţi viaţă.”
Conducătorii iudei studiaseră învăţăturile profeţilor cu privire la împărăţia lui Mesia, dar nu
făcuseră lucrul acesta cu dorinţa sinceră de a cunoaşte adevărul, ci cu scopul de a găsi dovezi
care să le susţină speranţele ambiţioase. Când Hristos a venit într-un mod contrar aşteptărilor
lor, n-au vrut să-L primească şi, pentru a se scuza, au încercat să-L dovedească a fi un
înşelător. Odată ce şi-au aşezat piciorul pe această cărare, i-a fost uşor lui Satana să-i
întărească în împotrivirea lor faţă de Hristos. Chiar cuvintele care ar fi trebuit să fie dovada
dumnezeirii Lui au fost interpretate împotriva Lui. În felul acesta, ei au schimbat adevărul
dumnezeiesc în minciună şi, cu cât Mântuitorul le vorbea mai direct despre lucrările Sale pline
de har, cu atât erau mai hotărâţi să se împotrivească luminii.
Iisus a zis: „Eu nu umblu după slava care vine de la oameni.” El nu căuta nici influenţa
Sinedriului şi nici aprobarea lui. El nu ar fi fost mai onorat, dacă ei Îl aprobau. El era
împuternicit cu onoarea şi cu autoritatea cerului. Dacă ar fi dorit, îngerii ar fi venit să I se
închine, Tatăl ar fi dat din nou mărturie pentru dumnezeirea Lui. Dar, pentru binele lor,
pentru binele naţiunii ai cărei conducători erau, El a dorit ca mai-marii iudeilor să înţeleagă
caracterul Său şi să primească binecuvântările pe care venise să le aducă.
„Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul în numele lui
însuşi, pe acela îl veţi primi.” Iisus venise în baza autorităţii lui Dumnezeu, purtând chipul Lui,
împlinind Cuvântul Lui şi căutând slava Lui şi, cu toate acestea, nu a fost primit de
conducătorii lui Israel. Atunci când urmau să vină alţii, luând înfăţişarea caracterului lui
Hristos, dar mânaţi de propria voinţă şi căutând propria slavă, pe aceia aveau să-i primească.
Şi pentru ce? Pentru că acela care caută slava sa se foloseşte de îngâmfarea care e în alţii. La
asemenea chemări, iudeii ar fi răspuns bucuroşi. Ei urmau să primească pe învăţătorul fals
pentru că le măgulea mândria prin aceea că aproba părerile şi tradiţiile cultivate de ei. Dar
învăţăturile lui Hristos nu se potriveau cu ideile lor. Erau spirituale şi cereau sacrificarea
eului, de aceea nu voiau să-L primească. Ei nu-L cunoşteau pe Dumnezeu şi, pentru ei, glasul
Lui vorbind prin Hristos era glasul unui străin.
Nu se repetă şi astăzi acelaşi lucru? Nu sunt mulţi astăzi, până şi conducători religioşi, care
îşi împietresc inima faţă de Duhul Sfânt şi fac imposibilă recunoaşterea glasului lui
Dumnezeu? Nu leapădă ei Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ţine tradiţia lor?
„Dacă aţi crede în Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă
nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” Hristos era Acela care îi vorbise lui
Israel prin Moise. Dacă ar fi ascultat glasul divin, care vorbise prin marele lor conducător, l-ar
fi recunoscut în învăţăturile Domnului Hristos. Dacă l-ar fi crezut pe Moise, ar fi crezut pe Cel
despre care scrisese Moise.
Iisus ştia că preoţii şi rabinii erau hotărâţi să-I ia viaţa; cu toate acestea, le-a dat explicaţii
lămurite despre unitatea Sa cu Tatăl şi legătura Sa cu lumea. Ei au înţeles că nu aveau scuză
în împotrivirea lor faţă de Hristos, dar, cu toate acestea, ura lor criminală nu s-a stins. Îi
cuprindea teama când vedeau puterea de convingere care însoţea lucrarea Lui, dar s-au
împotrivit chemărilor Lui şi s-au zăvorât în întuneric.
Ei nu izbutiseră să ruineze autoritatea lui Iisus sau să îndepărteze respectul şi atenţia cu
care Îl înconjurau oamenii, dintre care o mare parte erau convinşi de cuvintele Lui. Chiar şi
conducătorii simţeau o mare vină când El le făcuse cunoscute de aproape greşelile lor, dar
lucrul acesta n-avusese altă urmare decât să-i ridice şi mai mult împotriva Lui. Ei erau
hotărâţi să-I ia viaţa. Au trimis soli prin toată ţara, să-i avertizeze pe oameni împotriva lui
Iisus, ca fiind un amăgitor. Au fost trimişi spioni care să-L supravegheze şi să raporteze ce
zicea şi ce făcea El. Scumpul Mântuitor Se găsea acum cu atât mai mult sub umbra crucii.
CAPITOLUL 22

ÎNCHIDEREA ŞI MOARTEA LUI IOAN


BOTEZĂTORUL

I
oan Botezătorul fusese cel dintâi care a vestit Împărăţia lui Hristos şi a fost, de asemenea, şi
cel dintâi la suferinţă. Acum, prin zidurile unei celule de închisoare, era despărţit de aerul
liber al pustiei şi de mulţimea de oameni care ascultaseră cuvintele lui. El a ajuns prizonier
în fortăreaţa lui Irod Antipa. Ioan săvârşise o mare parte a lucrării sale în partea de răsărit a
Iordanului, care era în stăpânirea lui Antipa. Însuşi Irod ascultase predica lui Ioan
Botezătorul. Regele desfrânat tremurase la auzul chemării la pocăinţă. „Irod se temea de Ioan
fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt şi, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neştiind
ce să facă şi-l asculta cu plăcere.” Ioan s-a purtat în mod credincios faţă de el, acuzându-l de
nelegiuita legătură pe care o avea cu Irodiada, soţia fratelui său. O vreme, Irod căutase cumva
să sfărâme lanţul plăcerilor care-l lega, dar Irodiada îl cuprindea şi mai mult în plasa vicleniei
ei. Ea s-a răzbunat pe Ioan, făcându-l pe Irod să-l arunce în închisoare.
Viaţa lui Ioan Botezătorul fusese plină de activitate, iar întunericul, tristeţea şi lipsa de
mişcare din închisoare apăsau tare greu asupra lui. Deoarece săptămânile treceau fără să
aducă vreo schimbare, îndoiala şi deznădejdea au pus stăpânire pe el. Ucenicii săi nu-l
uitaseră. Li se îngăduia să meargă la el în închisoare şi îi aduceau veşti despre lucrarea lui
Iisus şi povesteau cum alergau mulţimile la El. Dar se întrebau de ce, dacă acest nou Învăţător
era Mesia, nu făcea nimic pentru a-l elibera pe Ioan. Cum putea El să îngăduie ca înainte-
mergătorul Lui atât de credincios să fie lipsit de libertate, ba să i se ia chiar viaţa?
Întrebările acestea n-au rămas fără efect. Lui Ioan îi erau sugerate îndoieli, care altfel nu s-
ar fi ivit. Satana se bucura să audă cuvintele acestor ucenici şi să vadă cum sfâşiau sufletul
acestui trimis al Domnului. De câte ori, aceia care se socotesc prietenii unui om bun şi care
sunt gata să-şi arate loialitatea se dovedesc a fi vrăjmaşii lui cei mai primejdioşi! De câte ori, în
loc de a-i întări credinţa, cuvintele lor aduc apăsare şi descurajare!
Ca şi ucenicii Mântuitorului, Ioan Botezătorul nu înţelegea natura Împărăţiei lui Hristos. El
se aştepta ca Iisus să ia tronul lui David şi, pentru că timpul trecea şi Mântuitorul nu ridica
nicio pretenţie la autoritatea împărătească, Ioan a început să se tulbure şi să se neliniştească.
El declarase poporului că, pentru a fi pregătită calea înaintea Domnului, trebuie să se
împlinească prorocia lui Isaia: munţii şi dealurile trebuiau să se coboare, căile strâmbe să se
îndrepte, iar locurile gloduroase să fie netezite. El se aşteptase ca locurile înalte, de mândrie şi
putere omenească, să fie doborâte la pământ. El vorbise despre Mesia ca despre Acela care Îşi
avea lopata în mână şi care urma să-Şi cureţe cu desăvârşire aria, să adune grâul în grânar şi
pleava să o ardă într-un foc veşnic. Întocmai ca profetul Ilie, în spiritul şi puterea căruia venise
la Israel, el aştepta ca Domnul să Se descopere ca un Dumnezeu care răspunde prin foc.
În misiunea sa, Ioan Botezătorul stătuse ca un neînfricat mustrător al nedreptăţii, atât în
locurile înalte, cât şi în cele umile. Îndrăznise să dea ochii cu împăratul Irod, mustrându-l
hotărât pentru păcatul lui. El nu-şi socotise viaţa ca fiind scumpă, cu gândul să poată face
lucrarea care îi fusese încredinţată. Şi acum, din închisoarea în care se găsea, aştepta ca Leul
din seminţia lui Iuda să trântească la pământ îngâmfarea asupritorului şi să-i elibereze pe
săraci şi pe aceia care plângeau. Părea însă că Iisus Se mulţumea să adune ucenici în jurul
Său, să-i vindece şi să-i înveţe pe oameni. Mânca la masa vameşilor, în timp ce jugul roman
apăsa zilnic tot mai greu asupra lui Israel, în timp ce împăratul Irod şi ticăloasa lui concubină
îşi împlineau orice dorinţă, iar strigătele săracului şi ale suferindului se înălţau la cer.
Pentru prorocul din pustie, toate acestea păreau o taină care întrecea puterea lui de
pricepere. Veneau ceasuri când şoaptele demonilor îi chinuiau mintea şi umbra unei temeri
îngrozitoare se întindea asupra lui. Se putea oare ca Eliberatorul de atâta vreme aşteptat să nu
fi venit? Atunci ce însemna solia pe care el însuşi fusese îndemnat să o vestească? Ioan fusese
amar dezamăgit în ce priveşte rezultatul lucrării sale. El se aşteptase ca solia de la Dumnezeu
să aibă acelaşi efect pe care îl avusese citirea Cărţii Legii în zilele lui Iosia şi ale lui Ezra (2
Cronici 34; Neemia 8:9) – o profundă lucrare de pocăinţă şi întoarcere la Domnul. Pentru
succesul acestei lucrări îşi sacrificase întreaga viaţă. Fusese lucrul acesta în zadar?
Ioan era tulburat şi de faptul că ucenicii săi, din dragoste pentru el, cultivau necredinţă faţă
de Iisus. Fusese neroditoare lucrarea lui pentru ei? Fusese necredincios în misiunea sa, ca
acum să fie îndepărtat din lucrare? Dacă Eliberatorul făgăduit Se arătase, iar Ioan fusese găsit
credincios în lucrarea sa, nu urma ca Iisus să răstoarne puterea asupritorului şi să-l elibereze
pe acela care era înainte-mergătorul Său?
Dar Ioan Botezătorul n-a încetat să creadă în Hristos. Amintirea glasului venit din cer şi a
porumbelului care se coborâse, curăţia neprihănită a lui Iisus, puterea Duhului Sfânt, care se
odihnise asupra lui Ioan atunci când a venit în faţa Mântuitorului, şi mărturia dată de
profeţiile Scripturii – totul mărturisise că Iisus din Nazaret era Cel făgăduit.
Ioan nu voia să discute îndoielile şi tulburările cu însoţitorii săi. El s-a hotărât să ceară
lămuriri de la Iisus. Lucrul acesta a fost încredinţat la doi dintre ucenicii săi, nădăjduind că o
întrevedere cu Mântuitorul le va întări credinţa şi le va aduce nădejde fraţilor lor. Mai dorea un
cuvânt de la Hristos, spus numai pentru el.
Ucenicii au venit la Iisus cu o întrebare: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe
altul?”
Cât de puţin timp trecuse de la data când Ioan Botezătorul, arătând spre Iisus, strigase:
„Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” „El este Acela care vine după mine şi
care este înaintea mea” (Ioan 1:29,27). Şi acum întrebarea: „Tu eşti Acela care are să vină?”
Era un lucru amar şi foarte descurajator pentru natura omenească. Dacă nici Ioan,
credinciosul înainte-mergător, nu pricepea lucrarea lui Hristos, ce putea să aştepte de la
mulţimea nepăsătoare?
Mântuitorul nu a răspuns îndată la întrebarea ucenicilor. În timp ce ei se mirau de tăcerea
Lui, bolnavii şi suferinzii veneau la El pentru a fi vindecaţi. Orbii îşi căutau drumul bâjbâind
prin mulţime, bolnavii din toate clasele sociale, unii făcându-şi singuri drum, alţii purtaţi de
prietenii lor, se înghesuiau cu nerăbdare în faţa lui Iisus. Glasul puternicului Vindecător
pătrundea în urechile surde. Un cuvânt sau o atingere a mâinii Sale deschidea ochii orbilor,
pentru a vedea lumina zilei, tablourile din natură, feţele prietenilor şi faţa Mântuitorului. Iisus
mustra boala şi izgonea frigurile. Glasul Lui ajungea la urechile muribunzilor şi ei se ridicau
plini de sănătate şi de vigoare. Demonizaţii şi paralizaţii ascultau de cuvântul Lui, nebunia îi
părăsea şi veneau să I se închine. În timp ce le vindeca bolile, El îi învăţa pe oameni. Ţăranii şi
muncitorii săraci, care erau evitaţi de rabini ca fiind necuraţi, se adunau în jurul Lui, iar El le
vorbea cuvintele vieţii veşnice.
Aşa a trecut ziua şi, în timpul acesta, ucenicii lui Ioan au văzut şi au auzit totul. În cele din
urmă, Iisus i-a chemat lângă El şi i-a invitat să meargă la Ioan şi să-i spună ce văzuseră,
adăugând: „Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire” (Luca 7:23). Dovada
dumnezeirii Lui se vedea în adaptarea la nevoile neamului omenesc suferind. Slava se arăta în
mila Lui faţă de starea noastră umilă.
Ucenicii au dus răspunsul, care a fost îndestulător. Ioan şi-a adus aminte de profeţia despre
Mesia: „Domnul M-a uns să duc veşti bune celor nenorociţi; El M-a trimis să vindec pe cei cu
inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an
de îndurare al Domnului” (Isaia 61:1,2). Lucrările pe care le făcea nu numai că Îl prezentau pe
Hristos ca fiind Mesia, ci arătau şi în ce chip avea să se întemeieze Împărăţia Lui. Lui Ioan i se
descoperise acelaşi adevăr care i se dăduse lui Ilie, când „înaintea Domnului a trecut un vânt
tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi
după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Şi după
cutremurul de pământ, a venit un foc. Domnul nu era în focul acela. Şi după foc”, Dumnezeu i-
a vorbit profetului printr-un „susur blând şi subţire” (1 Împăraţi 19:11,12). Aşa urma să-Şi
facă lucrarea şi Iisus, nu prin zăngănitul armelor şi prin răsturnarea tronurilor şi împărăţiilor,
ci vorbind inimilor oamenilor printr-o viaţă de îndurare şi de sacrificiu de sine.
Principiul vieţii lui Ioan Botezătorul, de lepădare de sine, era principiul împărăţiei lui Mesia.
Ioan ştia bine cât de străin era lucrul acesta de principiile şi nădejdile conducătorilor lui Israel.
Ceea ce pentru el era o dovadă convingătoare despre dumnezeirea lui Hristos nu urma să fie o
dovadă pentru ei. Ei aşteptau un Mesia care nu fusese făgăduit. Ioan a văzut că lucrarea
Mântuitorului nu putea să câştige de la ei decât ură şi condamnare. El însuşi, înainte-
mergătorul, gusta doar din paharul pe care Hristos urma să-l soarbă până la drojdii.
Cuvintele Mântuitorului: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire”
erau o delicată mustrare pentru Ioan. Ele nu au rămas fără efect. Înţelegând acum mai
limpede natura misiunii lui Hristos, el s-a consacrat lui Dumnezeu pentru viaţă sau pentru
moarte, cum era mai bine pentru lucrarea pe care o iubea.
După plecarea solilor, Iisus le-a vorbit oamenilor despre Ioan. Inima Mântuitorului era plină
de milă pentru martorul credincios, îngropat acum în închisoarea lui Irod. El nu voia ca lumea
să creadă că Dumnezeu îl uitase pe Ioan sau că acestuia i-ar fi scăzut credinţa în ziua
încercării. „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie?” a zis El. „O trestie clătinată de vânt?”
Trestiile înalte, care creşteau lângă Iordan, aplecându-se la fiecare adiere de vânt, îi
reprezentau pe rabini, care luaseră poziţia de critici şi judecători ai lucrării lui Ioan
Botezătorul. Ei erau clătinaţi într-o parte şi în alta de vânturile concepţiilor populare. Ei nu
voiau să se umilească pentru a primi solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul, însă,
de teama poporului, nu îndrăzniseră să se împotrivească pe faţă lucrării lui. Dar solul lui
Dumnezeu nu avea un spirit atât de laş. Mulţimile care se adunaseră în jurul lui Hristos
fuseseră martore ale lucrării lui Ioan. Ascultaseră cuvintele lui pline de curaj prin care mustra
păcatul. Pentru fariseii plini de îndreptăţire de sine, pentru preoţii din rândul saducheilor,
pentru împăratul Irod şi curtea lui, pentru prinţi şi soldaţi, pentru vameşi şi ţărani, Ioan
vorbise la fel de lămurit. El nu era o trestie bătută de vântul laudelor sau prejudecăţilor
omeneşti. În închisoare, loialitatea lui faţă de Dumnezeu şi zelul lui pentru neprihănire au
rămas aceleaşi ca atunci când predica solia lui Dumnezeu în pustie. În credincioşia lui faţă de
principii, el era tot aşa de statornic ca o stâncă.
Iisus a continuat: „Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce
poartă haine moi sunt în casele împăraţilor”. Ioan fusese chemat să mustre păcatele şi excesele
timpului său, iar îmbrăcămintea lui simplă şi viaţa lui plină de sacrificiu de sine erau în
armonie cu caracterul lucrării sale. Îmbrăcămintea bogată şi luxul acestei vieţi nu sunt partea
servilor lui Dumnezeu, ci a acelora care locuiesc „în casele împăraţilor”, mai-marii acestei lumi,
cărora le aparţin puterea şi bogăţia ei. Iisus dorea să îndrepte atenţia la contrastul dintre
îmbrăcămintea lui Ioan şi aceea purtată de preoţi şi de conducători. Aceşti slujbaşi se
îmbrăcau în veşminte bogate şi podoabe scumpe. Le plăcea viaţa plină de strălucire şi doreau
să-i uimească pe oameni, pentru a le impune şi mai mult respect. Ei erau mai interesaţi să
câştige admiraţia oamenilor decât să obţină curăţia de inimă, care ar fi primit aprobarea lui
Dumnezeu. În felul acesta, arătau că inima lor nu era predată lui Dumnezeu, ci împărăţiei
lumii acesteia.
„Atunci ce aţi ieşit să vedeţi?” a spus mai departe Iisus. „Un proroc? Da, vă spun, şi mai
mult decât un proroc; căci el este acela despre care este scris:

Iată, trimit înaintea feţei Tale pe solul Meu,


Care Îţi va pregăti calea înaintea Ta.
Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a născut niciunul mai mare decât
Ioan Botezătorul.” Atunci când Zaharia primise vestea despre naşterea lui Ioan, îngerul
spusese: „Va fi mare înaintea Domnului” (Luca 1:15). După aprecierea Cerului, în ce constă
această mărime? Nu ce socoteşte lumea este mărire; nu bogăţia, sau rangul, sau nobleţea de
neam, sau darurile intelectuale în ele însele. Dacă puterea intelectuală, despărţită de oricare
altă consideraţie mai înaltă, este vrednică de onoare, atunci ar trebui să-i dăm cinste lui
Satana, ale cărui puteri intelectuale nu au fost egalate de niciun om. Dar, dacă este pervertit
pentru interesul personal, cu cât darul e mai mare, cu atât devine un blestem mai mare.
Valoarea morală este aceea pe care o preţuieşte Dumnezeu. Iubirea şi curăţia sunt însuşirile pe
care El le apreciază mai presus de toate. Ioan era mare înaintea Domnului atunci când, în faţa
trimişilor Sinedriului, a poporului şi a propriilor ucenici, s-a abţinut să caute onoare pentru
sine şi i-a îndrumat pe toţi la Iisus, ca fiind Cel Făgăduit. Bucuria lui neegoistă în slujba lui
Hristos prezintă cel mai înalt tip de nobleţe care s-a descoperit vreodată în om.
Cei care auziseră mărturisirea lui Iisus spuneau după moartea lui Ioan: „Ioan n-a făcut
niciun semn, dar tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat” (Ioan 10:41). Nu i-a fost
dat lui Ioan să facă să se coboare foc din cer sau să învie morţii, cum a făcut Ilie, nici nu a
purtat toiagul puterii în Numele lui Dumnezeu, ca Moise. El a fost trimis să vestească venirea
Mântuitorului şi să-i cheme pe oameni la pregătire pentru venirea Lui. Atât de credincios şi-a
împlinit lucrarea, încât, atunci când îşi aminteau de cele ce îi învăţase despre Iisus, oamenii
puteau spune: „Tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat.” O mărturisire
asemănătoare despre Hristos trebuie să dea oricare ucenic al Său.
Ca înainte-mergător al lui Mesia, Ioan era „mai mult decât un proroc”. Căci, în timp ce
profeţii văzuseră de departe venirea lui Hristos, lui Ioan i se dăduse să-L vadă, să audă
mărturisirea Cerului în favoarea Lui ca Mesia şi să-L prezinte lui Israel ca trimis al lui
Dumnezeu. Cu toate acestea, Iisus a zis: „Cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare
decât el.”
Profetul Ioan era inelul de legătură între cele două aşezăminte. Ca reprezentant al lui
Dumnezeu, el s-a ridicat să arate legătura legii şi a profeţilor cu dispensaţiunea creştină. El era
lumina mai mică, ce avea să fie urmată de alta mai mare. Mintea lui Ioan a fost luminată de
Duhul Sfânt, ca să poată revărsa lumină asupra neamului său, dar nicio altă lumină n-a
luminat vreodată şi nici nu va lumina aşa de clar asupra omului căzut ca lumina care izvorăşte
din învăţăturile şi pilda lui Iisus. Hristos şi lucrarea Lui fuseseră înţelese numai într-un chip
întunecos din simbolurile şi jertfele umbrei. Nici Ioan nu înţelesese pe deplin viaţa viitoare,
nemurirea prin Mântuitorul.
Afară de bucuria pe care Ioan o simţea în lucrarea sa, viaţa i-a fost plină de întristare.
Rareori a fost auzit glasul lui în alt loc decât în pustietate. Partea lui a fost singurătatea. Nu i
s-a îngăduit să vadă rezultatul lucrării sale. N-a avut privilegiul de a fi cu Hristos şi de a vedea
manifestarea puterii dumnezeieşti, care însoţea lumina mai mare. Nu a avut parte să-i vadă pe
orbi recâştigându-şi vederea, pe bolnavi vindecaţi, pe morţi aduşi la viaţă. El n-a văzut lumina
care strălucea din fiecare cuvânt al lui Hristos, răspândind slavă asupra făgăduinţelor din
profeţie. Cel mai mic ucenic care vedea lucrările puternice ale lui Hristos şi auzea cuvintele Lui
era astfel mai privilegiat decât Ioan Botezătorul şi de aceea se zice că era mai mare decât el.
Prin mulţimile de oameni care ascultaseră predica lui Ioan, faima lui se răspândise în toată
ţara. Un profund interes a fost observat ca urmare a închiderii lui. Totuşi viaţa lui nepătată şi
sentimentul puternic al mulţimii în favoarea lui făceau să se creadă că nu se vor lua măsuri
violente împotriva lui.
Irod credea că Ioan era un profet de la Dumnezeu şi avea de gând să-l pună în libertate. Dar
şi-a amânat planul, de frica Irodiadei.
Irodiada ştia că, prin măsuri directe, niciodată nu va putea să obţină consimţământul lui
Irod pentru omorârea lui Ioan şi s-a hotărât să-şi atingă ţinta printr-o stratagemă. De ziua
naşterii împăratului, urma să aibă loc o petrecere, la care să vină înalţii demnitari ai statului şi
nobilii de la curte. Cu ocazia aceasta, urma să se mănânce şi să se bea. În felul acesta, Irod
avea să-şi piardă judecata sănătoasă şi să fie influenţat după cum voia ea.
Când a venit ziua cea mare şi împăratul cu oamenii lui petreceau şi beau, Irodiada şi-a
trimis fiica în sala de banchet, să danseze pentru distracţia oaspeţilor. Salomeea era în floarea
vârstei şi frumuseţea ei voluptoasă a captivat simţurile acestor petrecăreţi desfrânaţi. Nu era
obiceiul ca femeile de la curte să apară la asemenea petreceri şi lui Irod i s-au prezentat
complimente când această fiică de preoţi şi prinţi ai lui Israel a dansat pentru distracţia
oaspeţilor lui.
Împăratul era orbit de vin. Pasiunile îl stăpâneau şi raţiunea era detronată. A văzut numai
sala de petrecere cu oaspeţii beţi, masa banchetului, vinul sclipitor, luminile scânteietoare şi
pe tânăra aceea dansând în faţa lui. În nesocotinţa clipei, a dorit să facă ceva deosebit, care să-
l înalţe în faţa oamenilor de seamă din împărăţia lui. Cu jurământ, el i-a făgăduit fiicei
Irodiadei că-i va da orice ar cere, chiar şi jumătate din împărăţia lui.
Salomeea s-a dus degrabă la mama ei, să întrebe ce să ceară. Răspunsul era pregătit –
capul lui Ioan Botezătorul. Salomeea nu cunoştea setea de răzbunare din inima mamei şi n-a
îndrăznit să prezinte o astfel de cerere, dar hotărârea Irodiadei a fost mai tare. Fata s-a întors
cu cererea îngrozitoare: „Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul”
(Marcu 6:25).
Irod a rămas încremenit, neştiind ce să răspundă. Veselia aceea desfrânată s-a oprit şi o
tăcere ameţitoare s-a lăsat peste scena de beţie. Împăratul era îngrozit la gândul de a-i lua
viaţa lui Ioan. Cu toate acestea, îşi dăduse cuvântul şi nu voia să pară nestatornic sau pripit.
Jurământul fusese dat în cinstea oaspeţilor săi şi, dacă unul ar fi spus un cuvânt împotriva
făgăduinţei lui, bucuros i-ar fi cruţat viaţa profetului. Le-a dat ocazia să vorbească în favoarea
celui închis. Ei făcuseră drumuri lungi ca să-l audă pe Ioan predicând şi-l ştiau un om fără
nicio vină şi un slujitor credincios al lui Dumnezeu. Deşi loviţi de cererea tinerei, ei erau prea
ameţiţi ca să protesteze. Niciun glas nu s-a ridicat să salveze viaţa trimisului ceresc. Oamenii
aceştia ocupau poziţii înalte şi de încredere în naţiunea lor şi asupra lor planau răspunderi
grele; cu toate acestea, se dedaseră atât de mult la petrecere şi beţie, încât simţurile lor erau
paralizate. Mintea le era ameţită de muzică şi de dansul aţâţător, iar conştiinţa lor adormise.
Prin tăcerea lor, au pronunţat sentinţa de moarte asupra profetului lui Dumnezeu, pentru a
mulţumi răzbunarea unei femei blestemate.
În zadar a aşteptat Irod să fie eliberat de jurământul său; cu părere de rău, a poruncit ca
profetul să fie executat. Imediat a fost adus capul lui Ioan Botezătorul în faţa împăratului şi a
oaspeţilor. Veşnic sigilate erau buzele acelea care, pline de credincioşie, îl avertizaseră pe Irod
să se întoarcă de la viaţa lui de păcat. Niciodată nu avea să mai fie auzit glasul acela care îi
chema pe oameni la pocăinţă. Orgiile unei nopţi costaseră viaţa unuia dintre cei mai mari
profeţi.
De câte ori viaţa celor nevinovaţi a fost jertfită din cauza necumpătării acelora care ar fi
trebuit să fie apărătorii dreptăţii! Cel care duce paharul ameţitor la gură se face răspunzător de
toate nedreptăţile pe care le poate comite sub puterea lui ameţitoare. Adormindu-şi simţurile,
el nu mai este în stare să judece liniştit sau să facă o deosebire clară între bine şi rău. El
deschide o cale pentru ca Satana să lucreze prin el, apăsând şi distrugând pe cel nevinovat.
„Vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase; oricine se îmbată cu ele nu este
înţelept” (Proverbele 20:1). Astfel s-a ajuns până acolo, încât „adevărul s-a poticnit… şi cel ce
se depărtează de rău e jefuit” (Isaia 59:14,15). Cei care au jurisdicţia asupra vieţii semenilor lor
ar trebui să fie consideraţi vinovaţi de crimă atunci când devin sclavii necumpătării. Toţi aceia
care execută legile trebuie să fie oameni care ţin legea. Trebuie să fie oameni care ştiu să se
stăpânească. Ei au nevoie să fie cu totul stăpâni pe forţele lor fizice, mintale şi morale, ca să
poată avea o inteligenţă vie şi un înalt simţ de dreptate.
Capul lui Ioan Botezătorul a fost dus la Irodiada, care l-a primit cu o satisfacţie diabolică.
Ea a tresăltat în răzbunarea ei şi s-a mângâiat cu gândul că, de acum încolo, conştiinţa lui
Irod nu va mai fi tulburată. Dar n-a câştigat nicio fericire prin păcatul săvârşit. Numele ei a
ajuns să fie urât de toată lumea, iar Irod era acum mai frământat de remuşcări decât fusese
tulburat de mustrările profetului. Influenţa învăţăturilor lui Ioan nu a fost adusă la tăcere; ea
trebuia să cuprindă mai departe toate generaţiile, până la sfârşitul timpului.
Irod era urmărit continuu de păcatul său. El căuta fără încetare să găsească scăpare de sub
acuzaţiile conştiinţei sale vinovate. Încrederea lui în Ioan nu fusese zguduită. Când îşi aducea
aminte de Ioan, de viaţa lui plină de sacrificiu de sine, de chemările lui solemne şi stăruitoare,
de judecata lui sănătoasă atunci când dădea un sfat şi când îşi mai amintea şi cum ajunsese la
moarte, Irod nu putea găsi odihnă. Ocupat cu treburile statului, primind onoruri de la oameni,
el păstra o faţă zâmbitoare şi o înfăţişare plină de demnitate, în timp ce inima lui era tulburată
şi apăsată de teama că asupra lui era un blestem.
Irod fusese adânc impresionat de cuvintele lui Ioan că nimic nu poate fi ascuns de
Dumnezeu. Era convins că Dumnezeu era de faţă în orice loc, că El văzuse orgia din sala de
petrecere, că auzise porunca dată pentru a tăia capul lui Ioan şi că văzuse îngâmfarea Irodiadei
şi insulta cu care întâmpinase capul celui care o mustra. Şi multe lucruri pe care Irod le auzise
de pe buzele profetului vorbeau acum conştiinţei lui mult mai limpede decât predica din pustie.
Când a auzit despre lucrările lui Hristos, Irod a fost tulburat peste măsură. El credea că
Dumnezeu îl ridicase pe Ioan dintre morţi şi că-l trimisese, cu o putere mult mai mare, să
condamne păcatul. Trăia într-o frică neîntreruptă că Ioan îşi va răzbuna moartea, aruncând
blestemul asupra lui şi asupra casei lui. Irod culegea acum ceea ce spusese Dumnezeu că vor
fi roadele unei vieţi pline de păcate – „inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa îţi
va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. În groaza care-ţi
va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: «O, de ar
veni seara!» Şi seara vei zice: «O, de ar veni dimineaţa!»” (Deuteronomul 28:65-67). Acuzatorii
păcătosului sunt propriile cugete şi nu poate fi tortură mai chinuitoare decât înţepăturile unei
conştiinţe vinovate, care nu-i dă linişte nici ziua, nici noaptea.
Pentru mulţi oameni, o taină profundă învăluie soarta lui Ioan Botezătorul. Ei se întreabă de
ce a trebuit ca el să zacă şi să moară în închisoare. Viziunea noastră omenească nu poate
pătrunde taina acestei întunecate providenţe, dar încrederea noastră în Dumnezeu nu se poate
clătina, dacă ne amintim că Ioan a fost părtaş la suferinţele lui Hristos. Toţi aceia care Îl
urmează pe Hristos vor purta coroana sacrificiului. Cu siguranţă, ei vor fi greşit înţeleşi de
oamenii egoişti şi vor deveni o ţintă pentru sălbaticele atacuri ale lui Satana. El şi-a întemeiat
împărăţia pentru a distruge principiul jertfirii de sine şi va lupta împotriva lui oriunde acesta
se va da pe faţă.
Copilăria, tinereţea şi viaţa matură a lui Ioan s-au caracterizat prin statornicie şi prin putere
morală. Când glasul lui s-a auzit în pustie, zicând: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I
cărările” (Matei 3:3), Satana a început să se teamă pentru siguranţa împărăţiei lui. Grozăvia
păcatului era descoperită în aşa fel, încât oamenii tremurau. Puterea lui Satana, care pe mulţi
îi ţinuse sub stăpânirea lui, a fost frântă. Fusese neobosit în străduinţele lui de a-l abate pe
Ioan Botezătorul de la o viaţă de predare completă faţă de Dumnezeu, dar nu izbutise. Nu
izbutise să-L biruie nici pe Iisus. În ispitirea din pustie, Satana fusese înfrânt şi mânia lui era
mare. Acum se hotărâse să aducă întristarea asupra lui Hristos, lovindu-l pe Ioan. Dacă nu-L
putuse întina prin păcat, Îi provoca suferinţe.
Iisus n-a căutat să-L elibereze pe slujitorul Său. El ştia că Ioan va rezista în încercare.
Bucuros S-ar fi dus Mântuitorul la Ioan, să lumineze întunericul închisorii prin prezenţa Sa.
Dar nu trebuia să Se arunce în mâinile vrăjmaşilor şi să-Şi primejduiască propria lucrare. L-ar
fi eliberat bucuros pe slujitorul Său credincios. Dar, pentru binele miilor de oameni care în anii
următori urmau să treacă de la închisoare la moarte, Ioan trebuia să bea paharul martirajului.
Când urmaşii lui Iisus aveau să zacă în celule singuratice sau să piară de sabie, pe scaunul de
tortură sau pe rug, în aparenţă părăsiţi de Dumnezeu şi de oameni, ce încurajare avea să fie
pentru inima lor gândul că Ioan Botezătorul, despre a cărui credincioşie mărturisise Însuşi
Domnul Hristos, trecuse printr-o experienţă asemănătoare!
Lui Satana i s-a îngăduit să scurteze viaţa pământească a trimisului lui Dumnezeu, dar
viaţa aceea care „este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” nu putea să fie atinsă de pierzător
(Coloseni 3:3). El se bucura la gândul că Îl întristase pe Hristos, dar nu izbutise să pună
stăpânire pe Ioan. Moartea însăşi nu făcuse altceva decât să-l aşeze pentru totdeauna în afara
ispitei. În lupta aceasta, Satana îşi descoperea caracterul. În faţa universului, care stătea ca
martor, el îşi dovedea vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi de oameni.
Cu toate că nu a fost eliberat printr-o minune, Ioan nu a fost uitat. Totdeauna a avut
tovărăşia îngerilor cereşti, care-i deschideau înţelesul profeţiilor privitoare la Hristos şi al
scumpelor făgăduinţe din Scriptură. Acestea îi dădeau putere, aşa cum aveau să dea poporului
lui Dumnezeu în veacurile viitoare. Pentru Ioan Botezătorul, ca şi pentru aceia care veneau
după el, era dată asigurarea: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”
(Matei 28:20).
Dumnezeu nu-i conduce pe copiii Săi altfel de cum ar alege chiar ei să fie conduşi, dacă ar
vedea de la început sfârşitul şi dacă ar înţelege slava lucrării pe care o îndeplinesc ca
împreună-lucrători cu El. Nici Enoh, care a fost înălţat la cer, nici Ilie, care a fost ridicat într-
un car de foc, n-au fost mai mari sau mai onoraţi decât Ioan Botezătorul, care a pierit singur în
închisoare. „Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi
pătimiţi pentru El.” (Filipeni 1:29). Şi dintre toate darurile pe care Cerul le poate revărsa
asupra oamenilor, împărtăşirea cu suferinţele lui Hristos înseamnă încrederea cea mai mare şi
este onoarea cea mai înaltă.
PARTEA 4

ZILE DE FĂGĂDUINȚĂ
CAPITOLUL 23

„ÎMPĂRĂŢIA
LUI DUMNEZEU
ESTE APROAPE”

I
isus a venit în Galileea şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: «S-a împlinit
vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie»”
(Marcu 1:14,15).
Venirea lui Mesia se vestise mai întâi în Iudeea. În Templul din Ierusalim, naşterea
înainte-mergătorului îi fusese prevestită lui Zaharia, pe când slujea în faţa altarului. Pe
dealurile Betleemului, îngerii au vestit naşterea lui Iisus. La Ierusalim, magii au venit să-L
caute. În templu, Ana şi Simeon au mărturisit despre dumnezeirea Lui. „Ierusalimul şi toată
Iudeea” ascultaseră predicarea lui Ioan Botezătorul, iar delegaţia trimisă de Sinedriu împreună
cu toată mulţimea auziseră mărturia lui despre Iisus. În Iudeea, Hristos îi chemase în slujba
Sa pe cei dintâi ucenici. Aici petrecuse El o mare parte din timp, la începutul lucrării Sale.
Străfulgerarea dumnezeirii Sale la curăţirea templului, minunile Sale de vindecare şi
învăţăturile pline de adevăr dumnezeiesc ce porneau de pe buzele Sale, toate proclamau ceea
ce declarase El în faţa Sinedriului după vindecarea săvârşită la Betesda – că era Fiul Celui
Veşnic.
Dacă L-ar fi primit, Hristos i-ar fi onorat pe conducătorii lui Israel ca soli ai Săi, care să
ducă lumii Evanghelia. Lor li s-a dat întâi ocazia de a deveni vestitori ai Împărăţiei şi ai harului
lui Dumnezeu. Dar Israel n-a cunoscut timpul cercetării lui. Gelozia şi neîncrederea
conducătorilor iudei se transformaseră într-o ură făţişă, şi inima poporului a fost îndepărtată
de Iisus.
Sinedriul lepădase solia lui Hristos şi era hotărât să-L omoare; de aceea, Iisus S-a
îndepărtat de Ierusalim şi de preoţi, de templu, de conducătorii religioşi, de poporul care fusese
învăţat în ale legii şi S-a îndreptat către o altă clasă de oameni, pentru a le vesti solia şi pentru
a-i aduna pe aceia care urmau să vestească Evanghelia la toate naţiunile.
Hristos, Acela care era lumina şi viaţa oamenilor, a fost lepădat de autorităţile ecleziastice
din zilele Lui şi la fel a fost lepădat şi de generaţiile următoare. Iarăşi şi iarăşi s-a repetat
istoria retragerii lui Hristos din Iudeea. Atunci când au predicat Cuvântul lui Dumnezeu,
reformatorii nu se gândiseră să se despartă de biserica existentă, dar conducătorii religioşi n-
au vrut să tolereze lumina, iar aceia care o purtau au fost siliţi să caute pe alţii care tânjeau
după adevăr. În zilele noastre, puţini dintre cei care susţin că sunt urmaşii reformatorilor sunt
mânaţi de spiritul lor. Puţini ascultă de glasul lui Dumnezeu şi sunt gata să primească
adevărul fără să ţină seama de modul în care el poate fi prezentat. Adesea, aceia care merg pe
urmele reformatorilor sunt obligaţi să se îndepărteze de bisericile pe care le iubesc, pentru ca
să poată vesti învăţătura lămurită a Cuvântului lui Dumnezeu. Şi, de multe ori, aceia care
caută lumina sunt obligaţi, chiar de această învăţătură, să părăsească biserica părinţilor lor,
ca să-i poată da ascultare.
Locuitorii Galileei erau dispreţuiţi de rabinii din Ierusalim ca fiind oameni grosolani şi
neînvăţaţi, dar, cu toate acestea, ofereau un câmp mai favorabil pentru lucrarea Mântuitorului.
Ei erau mai zeloşi şi mai sinceri. Fiind mai puţin stăpâniţi de bigotism, mintea lor era mai
primitoare pentru adevăr. Mergând în Galileea, Iisus nu a căutat singurătatea sau izolarea. Pe
vremea aceea, provincia era plină de locuitori şi amestecul de naţionalităţi era mai mare decât
în Iudeea.
Când Iisus a străbătut Galileea, învăţând şi vindecând, mulţi-mile au alergat la El din oraşe
şi din sate. Mulţi au venit chiar şi din Iudeea şi din provinciile învecinate. Adesea, era obligat
să Se ascundă de oameni. Entuziasmul era atât de mare, încât era nevoie să se ia măsuri de
prevedere, ca nu cumva autorităţile romane să se teamă de răscoală. Niciodată nu mai fusese
un timp ca acesta pentru lume. Cerul se coborâse pe pământ. Sufletele flămânde şi însetate,
care aşteptaseră multă vreme mântuirea lui Israel, se ospătau acum din harul unui Mântuitor
milostiv.
Tema predicării lui Hristos era: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este
aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” În felul acesta, solia Evangheliei, aşa cum era
prezentată de Mântuitorul Însuşi, se întemeia pe profeţii. „Timpul” despre care El spunea că s-
a împlinit era perioada făcută cunoscută lui Daniel de către îngerul Gabriel. „Şaptezeci de
săptămâni”, spusese îngerul, „au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei
sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii,
până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la
ungerea Sfântului sfinţilor” (Daniel 9:24). În profeţie, o zi reprezintă un an (Numeri 14:34;
Ezechiel 4:6). Cele şaptezeci de săptămâni, sau patru sute nouăzeci de zile, reprezintă patru
sute nouăzeci de ani. Se dă un punct de plecare pentru această perioadă: „Să ştii dar, şi să
înţelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia),
la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi şaizeci şi două de săptămâni” (Daniel 9:25),
adică patru sute optzeci şi trei de ani. Porunca pentru rezidirea Ierusalimului, aşa cum a fost
completată prin decretul lui Artaxerxe Longimanus (vezi Ezra 6:14; 7:1,9), a fost pusă în
aplicare în toamna anului 457 î.Hr. De la data aceasta, patru sute optzeci şi trei de ani se
întind până în toamna anului 27 d.Hr. După cele spuse în profeţie, această perioadă trebuia să
ajungă la Mesia, Cel Uns. În anul 27 d.Hr., la botez, Iisus a primit ungerea Duhului Sfânt şi,
curând după aceea, Şi-a început lucrarea. Atunci s-a vestit solia: „S-a împlinit vremea.”
Apoi îngerul a zis: „El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână [şapte
ani]”. Timp de şapte ani de când Iisus Şi-a început lucrarea, Evanghelia avea să fie predicată
îndeosebi iudeilor, trei ani şi jumătate prin Hristos personal, apoi prin apostoli. „La jumătatea
săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare” (Daniel 9:27). În primăvara anului 31
d.Hr., adevărata jertfă a fost oferită pe Golgota. Atunci catapeteasma templului a fost sfâşiată
în două, arătând că se retrăseseră sfinţenia şi însemnătatea de la serviciul jertfelor. Venise
timpul să înceteze jertfele şi darurile în templul de pe pământ.
Săptămâna aceasta – şapte ani – s-a încheiat în anul 34 d.Hr. Atunci, prin omorârea lui
Ştefan cu pietre, iudeii au sigilat lepădarea Evangheliei. Ucenicii, răspândiţi în toate părţile din
cauza persecuţiilor, „mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul” (Faptele 8:4) şi, nu mult
după aceasta, s-a convertit Saul, persecutorul, care a devenit Pavel, apostolul neamurilor.
Timpul venirii lui Hristos, ungerea Lui prin Duhul Sfânt, moartea Lui şi vestirea Evangheliei
la neamuri erau arătate cu precizie. Iudeii avuseseră privilegiul de a înţelege aceste profeţii şi a
le recunoaşte împlinirea în lucrarea lui Iisus. Hristos a stăruit ca ucenicii Lui să înţeleagă
însemnătatea studiului profeţiilor. Referindu-Se la profeţia dată lui Daniel cu privire la timpul
lor, El le-a zis: „Cine citeşte să înţeleagă” (Matei 24:15). După înviere, El le-a explicat ucenicilor
din toţi profeţii „ce era cu privire la El” (Luca 24:27). Mântuitorul vorbise prin toţi profeţii.
„Duhul lui Hristos, care era în ei… vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care
aveau să fie urmate” (1 Petru 1:11).
Îngerul Gabriel, următorul în rang după Fiul lui Dumnezeu, a fost acela care a venit la
Daniel cu solia dumnezeiască. Tot Gabriel, îngerul Său, a fost trimis de Hristos să-i dezvăluie
lui Ioan cel iubit viitorul, iar pentru aceia care citesc şi aud cuvintele profeţiei şi ţin lucrurile
scrise în ea, e făgăduită o binecuvântare (Apocalipsa 1:3).
„Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi, proroci.”
Deşi „lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru”, „lucrurile descoperite sunt
ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie” (Amos 3:7; Deuteronomul 29:29). Dumnezeu ne-a
dat aceste lucruri şi cercetarea scrierilor profetice cu respect şi cu rugăciune va fi însoţită de
binecuvântarea Lui.
După cum solia primei veniri a lui Hristos vestea împărăţia harului Său, tot astfel solia celei
de-a doua veniri a Lui vesteşte împărăţia slavei Sale. A doua solie, ca şi cea dintâi, se
întemeiază pe profeţie. Cuvintele îngerului către Daniel cu privire la zilele din urmă aveau să fie
înţelese în timpul sfârşitului. Atunci „mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte”. „Cei răi vor face
răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege” (Daniel 12:4,10).
Mântuitorul a dat semne pentru venirea Lui şi El zice: „Când veţi vedea întâmplându-se aceste
lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.” „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu
cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii
acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră.” „Vegheaţi dar în tot timpul şi
rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să
staţi în picioare înaintea Fiului omului” (Luca 21:31,34,36).
Am ajuns la timpul prevestit de aceste profeţii. A venit timpul sfârşitului, viziunile profeţilor
sunt desigilate şi avertizările lor solemne arată că venirea Domnului nostru în slavă s-a
apropiat.
Iudeii au interpretat greşit şi au aplicat greşit Cuvântul lui Dumnezeu şi n-au cunoscut
timpul cercetării lor. Anii de lucrare ai Mântuitorului şi ai apostolilor Lui – ultimii ani preţioşi
ai harului pentru poporul ales – i-au petrecut complotând nimicirea trimişilor Domnului. Erau
stăpâniţi de ambiţii pământeşti şi darul împărăţiei spirituale le-a fost dat în zadar. La fel şi
astăzi, împărăţia acestei lumi stăpâneşte gândurile oamenilor şi ei nu iau seama cât de repede
se împlinesc profeţiile şi nici nu recunosc semnele grăbitei apropieri a Împărăţiei lui
Dumnezeu.
„Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. Voi
sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului.” Cu toate că nu
putem să ştim ceasul revenirii Domnului, tot putem să cunoaştem apropierea venirii Lui. „De
aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji” (1 Tesaloniceni 5:4-6).
CAPITOLUL 24

„NU ESTE EL FIUL


TÂMPLARULUI?”

A
supra zilelor strălucite ale lucrării lui Hristos în Galileea a coborât o umbră. Oamenii din
Nazaret L-au lepădat. „Nu este El fiul tâmplarului?” ziceau ei.
În timpul copilăriei şi tinereţii Sale, Iisus a luat parte la serviciul de cult împreună cu
fraţii Săi, în sinagoga din Nazaret. De când Îşi începuse lucrarea, nu mai fusese printre
ei, dar ei nu erau în necunoştinţă cu privire la ce se întâmplase cu El. Când S-a arătat
din nou printre ei, interesul şi aşteptările lor au fost stârnite până la încordare. Erau acolo
feţele cunoscute ale acelora pe care îi cunoscuse din copilărie. Erau acolo mama Lui, fraţii şi
surorile Lui şi toţi ochii s-au îndreptat spre El, când a intrat în sinagogă în ziua Sabatului şi a
luat loc între credincioşi.
În slujba obişnuită a zilei, cel mai în vârstă citea din profeţi şi-i îndemna pe oameni să
nădăjduiască şi mai departe în venirea Celui Făgăduit, care va aduce cu Sine o domnie plină
de slavă şi va alunga orice apăsare. El căuta să-i încurajeze pe ascultători, repetându-le
dovezile că venirea lui Mesia era aproape. Descria slava venirii Lui, scoţând în evidenţă ideea
că El avea să Se arate în fruntea unei oştiri, ca să elibereze pe Israel.
Când un rabin era de faţă în sinagogă, se aştepta ca el să ţină predica şi oricare dintre
israeliţi putea citi din profeţi. În Sabatul acela, Iisus a fost rugat să ia parte la săvârşirea
cultului. El „S-a sculat să citească şi I s-a dat cartea prorocului Isaia.” Cuvintele pe care le-a
citit erau socotite ca vorbind despre Mesia:
„Duhul Domnului este peste Mine,
pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia,
M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită,
să propovăduiesc robilor de război slobozirea
şi orbilor căpătarea vederii,
să dau drumul celor apăsaţi
şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.”

„În urmă, a închis cartea şi a dat-o înapoi îngrijitorului… Toţi cei ce se aflau în sinagogă
aveau privirile pironite spre El… Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har,
care ieşeau din gura Lui” (Luca 4:20-22).
Iisus stătea în picioare înaintea oamenilor ca un viu tălmăcitor al profeţiilor care vorbeau
despre El. Lămurindu-le cuvintele pe care le citise, le-a vorbit despre Mesia, descriindu-L ca pe
un mângâietor al celor apăsaţi, un eliberator al celor prinşi în robie, un vindecător al celor
suferinzi, unul care dă vedere orbilor şi descoperă lumii lumina adevărului. Felul impresionant
al vorbirii Lui şi însemnătatea minunată a cuvintelor Sale i-au mişcat pe ascultători cu o
putere pe care ei nu o simţiseră niciodată până atunci. Valul influenţei dumnezeieşti a doborât
orice piedică; asemenea lui Moise, ei au vorbit cu Cel Nevăzut. În timp ce inima le era mişcată
de Duhul Sfânt, ei răspundeau prin călduroase aminuri şi laude la adresa Domnului.
Dar, când Iisus a rostit: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi
auzit”, deodată au început să se gândească la ei şi la cele susţinute de Acela care le vorbea. Ei,
israeliţii, copii ai lui Avraam, fuseseră înfăţişaţi ca robi! Li se vorbise ca unor robi care ar fi
trebuit să fie eliberaţi de sub puterea răului, ca şi cum ar fi fost în întuneric şi ar fi avut nevoie
de lumina adevărului! Mândria lor a fost jignită şi temerile lor au început să iasă la iveală.
Cuvintele lui Iisus au arătat că lucrarea pe care El trebuia să o facă pentru ei era cu totul
deosebită de aceea pe care ei o doreau. Faptele lor puteau fi cercetate prea de aproape. În ciuda
rigurozităţii lor în ceremoniile exterioare, au început să dea înapoi în faţa acelor priviri limpezi
şi cercetătoare.
Cine este acest Iisus? întrebau ei. Acela care pretinsese pentru Sine slava lui Mesia era fiul
unui tâmplar şi lucrase împreună cu tatăl Său, Iosif, această meserie. Îl văzuseră lucrând în
diferite locuri, îi cunoşteau bine pe fraţii şi pe surorile Lui şi nu erau străini de viaţa şi munca
Lui. Îl văzuseră crescând din copilărie la tinereţe şi din tinereţe la vârsta de bărbat. Cu toate că
viaţa Lui fusese nepătată, nu voiau să creadă că El era Cel Făgăduit.
Ce contrast între învăţătura Lui cu privire la noua împărăţie şi aceea pe care o auziseră de
la bătrânii lor! Iisus nu spusese nimic cu privire la eliberarea lor de sub romani. Ei auziseră
despre minunile Lui, speraseră că puterea Lui va fi folosită în interesul lor, dar nu văzuseră
nicio dovadă că se va petrece acest lucru.
Deschizând uşa pentru îndoială, inima lor s-a împietrit cu atât mai mult cu cât se muiase
deja mai înainte. Satana era hotărât ca în ziua aceea să nu se deschidă ochii orbi şi nici să nu
fie eliberate fiinţe care se găseau în robie. Cu mare putere a căutat să-i lege în necredinţă. Ei n-
au ţinut seama de semnul care li se dăduse mai înainte, când ajunseseră la convingerea că
Acela care le vorbea era Răscumpărătorul lor.
Dar Iisus le-a dat acum o dovadă despre dumnezeirea Lui, descoperind gândurile lor tainice.
El le-a zis: „Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi»; şi
Îmi veţi zice: «Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum.»” Dar, a
adăugat El, „adevărat vă spun, că niciun proroc nu este primit bine în patria lui. Ba încă,
adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi
şase luni şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi
Ilie n-a fost trimis la niciuna dintre ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi
leproşi erau în Israel, pe vremea prorocului Elisei, şi totuşi niciunul din ei n-a fost curăţit,
afară de Naaman, sirianul” (Luca 4:23-27).
Amintind aceste întâmplări din viaţa profeţilor, Iisus răspundea la întrebările din inima
ascultătorilor Săi. Slujitorilor lui Dumnezeu, pe care El îi alesese pentru o lucrare deosebită,
nu li se îngăduise să lucreze pentru un popor împietrit la inimă şi necredincios. Dar aceia care
aveau inimă să simtă şi credinţă să creadă fuseseră în mod deosebit favorizaţi cu dovezi ale
puterii Sale care lucra prin profeţi. În zilele lui Ilie, israeliţii se îndepărtaseră de Dumnezeu. Ei
se agăţau de păcatele lor şi lepădau avertizările date de Duhul, prin trimişii Domnului. În felul
acesta, ei îndepărtau chiar mijloacele prin care ar fi putut să primească binecuvântările lui
Dumnezeu. Domnul a trecut pe lângă casele israeliţilor şi a găsit un adăpost pentru slujitorul
Său într-o ţară păgână, la o femeie care nu făcea parte din poporul ales. Dar femeia aceasta a
fost favorizată pentru că urmase lumina pe care o primise, iar inima îi era deschisă să
primească o lumină mai mare, pe care Dumnezeu i-o trimitea prin profetul Său.
Pentru acelaşi motiv au fost trecuţi cu vederea şi leproşii din Israel în timpul lui Elisei. Dar
Naaman, un nobil păgân, fusese credincios faţă de convingerile sale în ce priveşte dreptatea şi
simţise că avea mare nevoie de ajutor. El era în stare să primească darurile harului lui
Dumnezeu. Din cauza aceasta, pe lângă faptul că a fost curăţit de lepră, a fost binecuvântat şi
cu o cunoaştere a adevăratului Dumnezeu.
Starea noastră înaintea lui Dumnezeu nu depinde de mărimea luminii pe care am primit-o,
ci de felul în care ne folosim de ea. De aceea, până şi păgânii care aleg să facă binele în măsura
în care îl cunosc, sunt într-o stare mai favorabilă decât aceia care au avut o lumină mai mare
şi care pretind că Îi slujesc lui Dumnezeu, dar care de fapt dispreţuiesc lumina şi, prin viaţa lor
de toate zilele, contrazic mărturisirea lor.
Cuvintele spuse de Iisus ascultătorilor Săi din sinagogă au lovit la rădăcina neprihănirii lor,
punând în inima lor adevărul amar că se îndepărtaseră de Dumnezeu şi că pierduseră dreptul
de a se mai numi poporul Lui. Fiecare cuvânt tăia ca un cuţit, când li se punea în faţă
adevărata lor stare. Acum ei luau în râs credinţa cu care îi inspirase Iisus la început. Ei nu
voiau să admită că Acela care Se ridicase din sărăcie şi avea o condiţie socială umilă era mai
mult decât un om de rând.
Necredinţa lor a dat naştere la brutalitate. Satana îi stăpânea şi, plini de mânie, au început
să strige împotriva Mântuitorului. Ei se îndepărtaseră de Acela a cărui misiune era de a
vindeca şi de a reface, şi acum dădeau pe faţă însuşirile pierzătorului.
Când Iisus a amintit binecuvântările date neamurilor, apriga mândrie naţională a
ascultătorilor Săi s-a deşteptat şi cuvintele Lui s-au pierdut într-un mare tumult de glasuri.
Oamenii aceia se lăudaseră că ţin legea; dar acum, când prejudecăţile lor fuseseră jignite, erau
gata să facă o crimă. Cei prezenţi s-au ridicat şi, punând mâna pe Iisus, L-au dat afară din
sinagogă şi L-au izgonit din oraş. Toţi păreau grăbiţi să-L omoare. L-au dus în grabă la
marginea unei prăpăstii, voind să-L arunce jos. Ţipete şi blesteme umpleau văzduhul. Unii
aruncau cu pietre în El, când deodată, Iisus a dispărut din mijlocul lor. Trimişii cerului, care
fuseseră lângă El în sinagogă, se găseau lângă El şi în mijlocul mulţimii înfuriate. Ei L-au
ascuns de privirea vrăjmaşilor Lui şi L-au condus într-un loc sigur.
Aşa l-au protejat îngerii pe Lot şi l-au condus în siguranţă departe de Sodoma. Aşa l-au
ocrotit şi pe Elisei în mica cetate de munte, când dealurile din jur erau pline de caii şi carele
împăratului Siriei şi de o mare oştire a oamenilor lui înarmaţi şi când Elisei a văzut colinele din
apropiere acoperite de oştile lui Dumnezeu – cai şi care de foc făcând un zid în jurul
slujitorului Domnului.
Tot la fel au fost îngerii în apropierea urmaşilor credincioşi ai lui Hristos în toate timpurile.
Vasta confederaţie a răului îi atacă pe toţi aceia care vor să câştige biruinţa, dar Hristos
doreşte ca noi să privim la lucrurile care nu se văd, la oştile cereşti, care stau de strajă în jurul
acelora care-L iubesc pe Dumnezeu, ca să-i poată scăpa. Noi nu vom şti de câte primejdii
văzute şi nevăzute am fost feriţi prin mijlocirea îngerilor, decât atunci când, în lumina
veşniciei, vom vedea providenţa lui Dumnezeu. Atunci vom afla că întreaga familie cerească s-a
interesat de familia de aici, de jos, şi că trimişii de la tronul lui Dumnezeu au urmărit zi de zi
paşii noştri.
Când a citit din profeţie în sinagogă, Iisus S-a oprit înainte de sfârşitul cuvintelor spuse
despre lucrarea lui Mesia. După ce a citit cuvintele: „Să vestesc anul de îndurare al Domnului”,
El a lăsat la o parte cuvintele „şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru” (Isaia 61:2). Partea
aceasta a profeţiei era tot atât de adevărată ca şi aceea de la început şi, prin tăcerea Sa, Iisus
n-a negat adevărul. Dar tocmai asupra acestei ultime expresii le făcea mai mult plăcere
ascultătorilor Săi să zăbovească şi aceasta doreau ei mai mult să se împlinească. Ei proclamau
judecăţile împotriva păgânilor, fără a se gândi că vina lor era mai mare decât a altora. Tocmai
ei aveau cea mai mare nevoie de mila pe care cu atâta zel le-o refuzau păgânilor. În ziua aceea,
când Iisus a stat în picioare în sinagoga lor, au avut ocazia de a primi chemarea cerească.
Acela căruia „Îi place îndurarea” (Mica 7:18) ar fi vrut să-i salveze de ruina pe care o chemau
păcatele lor.
Nu putea să-i părăsească fără să-i cheme din nou la pocăinţă. Spre sfârşitul lucrării Sale în
Galileea, Iisus a mai vizitat încă o dată locul copilăriei Sale. De la data când Îl lepădaseră,
vestea despre minunile şi predicarea Lui umpluse ţara. Niciunul dintre ei nu mai putea să nege
acum că El avea mai mult decât o putere omenească. Oamenii din Nazaret ştiau că El a mers
pretutindeni, făcând bine şi vindecând pe toţi aceia care erau apăsaţi de Diavol. În jurul lor
erau sate unde nu se mai auzea niciun geamăt de durere în nicio casă, deoarece El trecuse
prin ele şi îi vindecase pe toţi bolnavii. Îndurarea descoperită în fiecare faptă a vieţii Sale
mărturisea în favoarea ungerii Sale divine.
Din nou au fost mişcaţi nazarinenii de Duhul Sfânt, când au auzit cuvintele Lui. Dar nici
acum n-au vrut să admită că Omul acesta, care crescuse în mijlocul lor, era mai mare decât ei.
Încă îşi mai aminteau cu ură că, atunci când susţinuse că este Cel Făgăduit, El spusese
hotărât că ei n-au parte cu Israel, deoarece le arătase că sunt mai puţin vrednici de îndurarea
lui Dumnezeu decât un bărbat sau o femeie dintre păgâni. Din cauza aceasta, cu toate că se
întrebau: „De unde are omul acesta înţelepciune şi lucrările acestea mari?”, ei nu voiau să-L
primească pe Iisus ca pe Hristosul Domnului. Din cauza necredinţei lor, Mântuitorul n-a putut
să facă multe minuni între ei. Numai câteva inimi au fost mişcate pentru a primi
binecuvântările Lui şi, cu părere de rău, El i-a părăsit pentru a nu mai reveni niciodată.
Odată ce a pus stăpânire pe oamenii din Nazaret, necredinţa a continuat să-i subjuge. Tot
astfel a pus stăpânire pe membrii Sinedriului şi pe popor. Atât pentru preoţi, cât şi pentru
popor, cea dintâi lepădare a dovezilor aduse de puterea Duhului Sfânt era începutul
sfârşitului. Pentru a dovedi că prima lor împotrivire era îndreptăţită, au continuat să
batjocorească cele spuse de Hristos. Lepădarea Duhului Sfânt a ajuns la culme la crucea de pe
Golgota şi apoi, când a fost nimicită cetatea lor şi când au fost răspândiţi pe toată faţa
pământului.
Cât de mult ar fi dorit Iisus să îi dezvăluie lui Israel comorile preţioase ale adevărului! Dar
orbirea spirituală era atât de mare, încât I-a fost cu neputinţă să descopere adevărurile cu
privire la Împărăţia Lui. Oamenii se prindeau de crezul lor şi de ceremoniile fără valoare, în
timp ce adevărul cerului aştepta să fie primit. Cheltuiau argintul pentru pleavă, în timp ce
pâinea vieţii le era la îndemână. De ce n-au mers ei la Cuvântul lui Dumnezeu, ca să cerceteze
cu stăruinţă şi să vadă dacă sunt sau nu în rătăcire? Scripturile Vechiului Testament arătau
lămurit fiecare amănunt al lucrării lui Hristos şi mereu, mereu, El cita din profeţi şi spunea:
„Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit”. Dacă ar fi cercetat
sincer Scripturile şi dacă ar fi examinat teoriile lor în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, Iisus n-ar
mai fi plâns din cauza nepocăinţei lor. N-ar mai fi fost nevoie să spună: „Iată că vi se lasă casa
pustie” (Luca 13:35). Ei ar fi putut să înţeleagă dovezile date de lucrarea Lui ca Mesia şi ar fi
evitat nenorocirea care a făcut din oraşul lor îngâmfat o grămadă de ruine. Dar mintea iudeilor
se strâmtase din cauza bigotismului lor iraţional. Învăţăturile lui Hristos descopereau lipsurile
din caracterul lor şi nevoia lor de pocăinţă. Dacă ar fi primit învăţăturile Lui, ar fi trebuit să-şi
schimbe practicile şi să renunţe la nădejdile pe care le cultivaseră. Pentru a fi onoraţi de
Dumnezeu, ar fi trebuit să sacrifice onoarea pe care le-o dădeau oamenii. Dacă ar fi ascultat de
cuvintele acestui nou rabi, ar fi trebuit să meargă pe altă cale decât aceea arătată de marii
cugetători şi învăţători ai timpului.
Adevărul nu era popular în zilele lui Hristos. Nu este popular nici în zilele noastre. N-a fost
popular de când Satana a rostit pentru prima oară minciuni care să-l ducă pe om la înălţarea
de sine. Nu găsim şi noi azi teorii şi învăţături care n-au nicio temelie în Cuvântul lui
Dumnezeu? Oamenii se agaţă de ele cu aceeaşi încăpăţânare cu care se agăţau iudeii de
tradiţiile lor.
Conducătorii iudei erau plini de mândrie spirituală. Dorinţa lor de slăvire a eului se dădea
pe faţă până şi în serviciul templului. Le plăceau cele mai înalte locuri din sinagogă. La plăcea
să fie salutaţi prin pieţe şi erau măguliţi auzind titlurile lor rostite de buzele oamenilor. În timp
ce adevărata evlavie scădea, ei deveneau tot mai geloşi pentru tradiţiile şi ceremoniile lor.
Pentru că priceperea le era întunecată de prejudecăţi egoiste, nu puteau să armonizeze
puterea convingătoare a cuvintelor lui Hristos cu umilinţa vieţii Lui. Ei nu puteau să aprecieze
faptul că măreţia adevărată poate să se lipsească de strălucirea exterioară. Sărăcia acestui om
părea cu totul nepotrivită cu susţinerea Lui de a fi Mesia. Ei întrebau de ce este El atât de
puţin pretenţios, dacă într-adevăr era ceea ce pretindea că este. Dacă El respingea folosirea
forţei armelor, ce avea să se întâmple cu naţiunea lor? Cum ar putea gloria şi puterea aşa de
mult aşteptate să ducă la supunere naţiunile faţă de cetatea iudeilor? Nu dăduseră preoţii
învăţătura că Israel trebuia să domnească peste întregul pământ? Şi se putea oare ca marii
învăţători religioşi să fie în rătăcire?
Dar nu numai lipsa de strălucire exterioară din viaţa Lui îi făcea pe iudei să-L respingă pe
Iisus. El era întruparea curăţiei, iar ei erau necuraţi. El a locuit între oameni ca pildă de
integritate nepătată. Viaţa Lui neprihănită arunca lumină asupra inimii lor. Sinceritatea Lui
descoperea nesinceritatea lor. Ea făcea să se vadă goliciunea pretenţiei lor de evlavie şi
descoperea nedreptatea din ei, în caracterul ei odios. O asemenea lumină nu era binevenită.
Dacă Hristos ar fi îndreptat atenţia către farisei şi ar fi lăudat învăţătura şi evlavia lor, ei L-
ar fi proslăvit cu mare bucurie. Dar când vorbea despre Împărăţia cerurilor ca despre un
aşezământ de îndurare pentru toată omenirea, El înfăţişa un aspect al religiei pe care ei nu
voiau să îl îngăduie. Pilda şi învăţătura lor nu făceau de dorit slujirea lui Dumnezeu. Când L-
au văzut pe Iisus dând atenţie tocmai acelora pe care ei îi urau şi-i respingeau, s-au deşteptat
în ei cele mai rele patimi ale inimilor lor îngâmfate. În ciuda lăudăroşeniei lor că, sub „Leul din
seminţia lui Iuda” (Apocalipsa 5:5), Israel avea să fie înălţat deasupra tuturor popoarelor, ei
preferau să sufere dezamăgirea pentru neîmplinirea speranţelor lor ambiţioase decât
mustrările lui Hristos pentru păcatele lor şi condamnarea pe care o simţeau chiar prin faptul
că se găseau în faţa curăţiei Sale.
CAPITOLUL 25

CHEMAREA
UCENICILOR

S
e lumina de ziuă deasupra Mării Galileei. Ucenicii, obosiţi după o noapte de muncă
neroditoare, încă se mai aflau în corăbiile lor, pe lac. Iisus venise să petreacă o oră de
linişte lângă apă. Spera ca în zorii zilei să poată găsi puţină odihnă, departe de mulţimea
care Îl urma zi după zi. Dar n-a trecut mult şi oamenii au început să se adune în jurul
Lui. Numărul lor a crescut cu repeziciune, astfel încât El era asaltat din toate părţile.
Între timp, ucenicii au sosit la ţărm. Pentru a scăpa de îmbulzeala mulţimii, Iisus S-a urcat în
corabia lui Petru şi i-a spus să o îndepărteze puţin de mal. De aici, Iisus putea să fie mai bine
văzut şi auzit de toţi şi, din barcă, a început să înveţe mulţimea adunată la ţărm.
Ce privelişte era aceasta pentru îngeri – slăvitul lor Conducător stătea într-o corabie de
pescari, legănată într-o parte şi alta de valurile fără odihnă, predicând vestea cea bună a
mântuirii mulţimii care asculta îmbulzindu-se pe malul apei! Acela care era Proslăvitul cerului
le dezvăluia oamenilor de rând lucrurile mari ale Împărăţiei Sale. Cu toate acestea, nu s-ar fi
găsit un loc mai potrivit pentru lucrarea Lui. Lacul, munţii, câmpiile întinse, lumina soarelui
care se revărsa pe pământ, totul Îi punea la îndemână mijloace de a ilustra învăţăturile Sale şi
de a le imprima în minte. Şi nicio învăţătură a lui Hristos nu a fost rostită fără să aducă rod.
Fiecare solie pornită de pe buzele Lui atingea o inimă, ca un cuvânt al vieţii veşnice.
Cu fiecare clipă, se aduna pe ţărm tot mai multă lume. Bătrâni sprijinindu-se în toiegele lor,
săteni vânjoşi veniţi de la munte, pescari veniţi de la munca lor pe lac, negustori şi rabini,
bogaţi şi învăţaţi, bătrâni şi tineri, aducând pe bolnavii şi pe suferinzii lor, se îmbulzeau să
asculte cuvintele Învăţătorului divin. Prorocii au privit înainte la scene de felul acesta şi au
scris:

„Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali,


înspre mare, dincolo de Iordan,
Galileea neamurilor:
Norodul acesta, care zăcea în întuneric,
a văzut o mare lumină;
şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi în umbra morţii,
a răsărit lumina.”

În afară de mulţimea de pe ţărmurile Ghenezaretului, când ţinea predica la mare, Iisus mai
avea în minte şi alţi ascultători. Privind de-a lungul veacurilor, i-a văzut pe credincioşii Lui
duşi la închisoare şi la judecată, în singurătate, în ispită şi în suferinţă. El vedea clar fiecare
scenă de bucurie, de luptă sau de disperare. În cuvintele pe care le rostea pentru cei adunaţi,
El le spunea şi celorlalte suflete cuvinte potrivite, care aveau să fie solie de mângâiere în
întristare, de speranţă în încercare, de lumină cerească în întuneric. Prin Duhul Sfânt, glasul
acela care vorbea din corabia pescarului pe Marea Galileei urma să fie auzit rostind pace inimii
omeneşti din timpul sfârşitului.
Odată încheiată cuvântarea, Iisus S-a întors către Petru şi l-a rugat să depărteze corabia,
ducând-o la adânc, şi să arunce mrejele pentru pescuire. Dar Petru era descurajat. Toată
noaptea nu prinsese nimic. Cât fusese singur, se gândise la soarta lui Ioan Botezătorul, care
zăcea singur în închisoare. Se gândise la ceea ce îi aştepta pe Iisus şi pe urmaşii Lui, la
rezultatul slab al lucrării din Iudeea şi la răutatea preoţilor şi rabinilor. Până şi ocupaţia pe
care o avea nu-l mai slujea şi, în timp ce se uita la mrejele goale, viitorul i se arăta întunecat şi
plin de descurajare. „Învăţătorule”, a zis el, „toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic,
dar, la Cuvântul Tău, voi arunca mrejele.”
Noaptea era singurul timp favorabil pentru pescuit cu năvoadele în apa limpede a lacului.
După ce muncise din greu toată noaptea, fără succes, părea fără nădejde să arunce năvoadele
ziua, dar Iisus dăduse poruncă şi iubirea pentru Domnul lor i-a făcut pe ucenici să asculte.
Simon şi fratele lui au coborât mrejele. Când au încercat să le scoată, era aşa de mult peşte în
ele, încât începeau să se rupă. Au fost nevoiţi să-i cheme pe Iacov şi pe Ioan în ajutor. După
încărcarea peştelui, amândouă corăbiile erau atât de pline, încât ameninţau să se scufunde.
Dar Petru nu se gândea la belşug sau la corăbii. Minunea aceasta, care le întrecea pe toate
cele la care fusese martor, era pentru el manifestarea puterii dumnezeieşti. În Iisus L-a văzut
pe Acela care ţinea sub stăpânirea Sa toată natura. Prezenţa dumnezeirii dăduse pe faţă cât
era el de păcătos. Iubirea pentru Învăţătorul, ruşinea pentru necredinţa lui, recunoştinţa
pentru îndurarea lui Hristos şi, mai presus de toate, simţul necurăţiei personale în faţa
infinitei purităţi l-au copleşit. În timp ce tovarăşii lui puneau la loc sigur peştele din mreje,
Petru a căzut la picioarele Mântuitorului şi I-a zis: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un
om păcătos.”
Era prezenţa aceleiaşi sfinţenii dumnezeieşti, care îl făcuse pe profetul Daniel să cadă ca
mort înaintea îngerului lui Dumnezeu. El zicea: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat,
faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă.” Tot astfel s-a întâmplat când Isaia a privit slava
Domnului. El a exclamat: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate… şi
am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor” (Daniel 10:8; Isaia 6:5). Natura umană,
cu slăbiciunea şi păcatul ei, ajunsese faţă în faţă cu desăvârşirea Dumnezeirii şi Petru se
simţea cu totul nedemn şi nesfânt. La fel s-au petrecut lucrurile cu toţi cei cărora li s-a
îngăduit să vadă măreţia şi maiestatea lui Dumnezeu.
Petru a zis: „Pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos”, dar s-a agăţat de picioarele lui
Iisus, simţind că nu poate să fie despărţit de El. Mântuitorul i-a răspuns: „Nu te teme; de acum
încolo vei fi pescar de oameni.” Lui Isaia i s-a încredinţat solia dumnezeiască după ce şi-a dat
seama de sfinţenia lui Dumnezeu şi de nevrednicia sa. Petru a primit chemarea în lucrarea lui
Hristos numai după ce a fost dus la lepădare de sine şi la dependenţă desăvârşită de puterea
dumnezeiască.
Până la data aceasta, niciunul dintre ucenici nu se unise deplin cu Iisus ca împreună-
lucrător cu El. Ei fuseseră martori la multe minuni ale Lui şi ascultaseră învăţătura Lui, dar
nu îşi lăsaseră cu totul ocupaţiile lor de mai înainte. Închiderea lui Ioan Botezătorul fusese
pentru ei o amară dezamăgire. Dacă aşa se întâmplase cu lucrarea lui Ioan, speranţa pentru
Învăţătorul lor era foarte mică, deoarece toţi conducătorii religioşi se uniseră împotriva Lui. În
împrejurările acestea, era bine pentru ei să se întoarcă pentru un scurt timp la pescuit. Dar
acum, Iisus i-a chemat să lase viaţa de mai înainte şi să se unească pentru totdeauna cu El.
Petru a primit chemarea. Ajungând la ţărm, Iisus i-a chemat şi pe ceilalţi trei ucenici: „Veniţi
după Mine şi vă voi face pescari de oameni.” Îndată ei au lăsat totul şi L-au urmat.
Înainte de a le cere să-şi lase mrejele şi corăbiile lor de pescuit, Iisus le-a dat asigurarea că
Dumnezeu le va împlini toate nevoile. Folosirea corăbiei lui Petru pentru lucrarea Evangheliei a
fost bogat răsplătită. Acela care este „bogat… pentru toţi cei ce-L cheamă” a zis: „Daţi, şi vi se
va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe
deasupra” (Romani 10:12; Luca 6:38). Cu măsura aceasta a răsplătit El lucrarea ucenicilor.
Orice sacrificiu făcut pentru lucrarea Lui va fi răsplătit după „nemărginita bogăţie a harului
Său” (Efeseni 3:20; 2:7).
În timpul acelei nopţi triste pe lac, atunci când au fost despărţiţi de Hristos, ucenicii au fost
greu apăsaţi de necredinţă şi obosiţi de munca fără reuşită. Dar prezenţa Lui le-a aprins iarăşi
credinţa şi le-a adus bucurie şi izbândă. Aşa se întâmplă şi cu noi – despărţiţi de Hristos,
lucrarea noastră este neroditoare şi e uşor să ajungem la neîncredere şi nemulţumire. Dar
când El este aproape, iar noi lucrăm sub conducerea Lui, ne bucurăm văzând dovada puterii
Lui. Lucrarea lui Satana este aceea de a descuraja sufletul; lucrarea lui Hristos este de a
inspira credinţă şi nădejde.
Învăţătura profundă pe care au primit-o ucenicii prin această minune este valabilă şi pentru
noi, şi anume că Acela, al cărui Cuvânt poate să adune peştii din mare, poate să impresioneze
şi inimile oamenilor şi să-i atragă cu funiile iubirii Sale, aşa încât slujitorii Săi să poată ajunge
„pescari de oameni”.
Pescarii aceştia din Galileea erau oameni umili şi neînvăţaţi, dar viaţa lui Iisus, era în stare
să le dea putere din belşug, în vederea lucrării pentru care fuseseră aleşi. Mântuitorul n-a
dispreţuit educaţia, deoarece, atunci când e cârmuită de iubirea lui Dumnezeu şi consacrată în
slujba Lui, cultura intelectuală este o binecuvântare. Dar El i-a lăsat la o parte pe înţelepţii
timpului Său, deoarece ei erau atât de încrezători în sine, încât nu puteau să aibă milă de
suferinţele oamenilor şi să devină împreună-lucrători cu Omul din Nazaret. În bigotismul lor,
socoteau ca o batjocură să fie învăţaţi de Hristos. Domnul Iisus caută conlucrarea acelora care
vor să devină mijloace desăvârşite pentru transmiterea fără încetare a harului Său. Cel dintâi
lucru pe care trebuie să-l înveţe toţi aceia care vor să devină împreună-lucrători cu Dumnezeu
este lecţia neîncrederii în sine; abia atunci sunt pregătiţi să li se dea caracterul lui Hristos.
Acesta nu se poate primi prin educaţie în şcolile cele mai înalte. Este rodul înţelepciunii care se
poate primi numai de la Învăţătorul ceresc.
Iisus a ales pescari needucaţi, deoarece ei nu fuseseră şcoliţi în tradiţiile şi obiceiurile
greşite din vremea lor. Erau oameni cu daruri înnăscute şi erau umili şi gata să primească
învăţătură – oameni pe care El îi putea educa pentru lucrarea Sa. Pe căile obişnuite ale vieţii,
sunt mulţi oameni care duc cu răbdare povara muncii lor zilnice, dar care nu-şi dau seama că
au anumite capacităţi care, dacă ar fi puse la lucru, i-ar ridica la acelaşi nivel cu oamenii cei
mai onoraţi ai lumii. E nevoie de atingerea unei mâini iscusite pentru a trezi facultăţi adormite.
Iisus a chemat oameni de felul acesta pentru a fi conlucrătorii Lui şi le-a dat privilegiul de a fi
împreună cu El. Cei mai mari oameni ai lumii n-au avut niciodată un asemenea învăţător. La
sfârşitul educaţiei date de Mântuitorul, ucenicii nu mai erau neştiutori şi inculţi. Ei deveniseră
asemenea Lui la minte şi la caracter, iar oamenii şi-au dat seama că fuseseră cu Iisus.
Lucrarea cea mai înaltă a educaţiei nu este numai de a da cunoştinţe, ci şi de a împărtăşi
acea energie dătătoare de viaţă, care este primită prin legătura dintre o minte şi altă minte,
dintre o inimă şi altă inimă. Numai viaţa poate să dea viaţă. Ce privilegiu minunat au avut
ucenicii – timp de trei ani, să fie zilnic în legătură cu acea viaţă dumnezeiască, de la care a
pornit orice impuls dătător de viaţă care a binecuvântat lumea! Mai presus decât tovarăşii lui,
Ioan, ucenicul iubit, s-a predat puterii acestei minunate iubiri. El spune: „Viaţa a fost arătată
şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl şi
care ne-a fost arătată.” „Noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har” (1 Ioan 1:2; Ioan
1:16).
Apostolii Domnului nostru nu aveau nimic care să aducă slavă persoanei lor. Era evident că
succesul lucrării lor se datora numai lui Dumnezeu. Viaţa acestor oameni, caracterul pe care şi
l-au format şi lucrarea cea mare pe care Dumnezeu a adus-o la îndeplinire prin ei constituie o
dovadă puternică de ceea ce va face El pentru aceia care sunt ascultători şi gata de a învăţa.
Acela care Îl iubeşte mai mult pe Hristos va face cel mai mult bine. Nelimitată va fi eficienţa
celui care, dând eul la o parte, dă prilej Duhului Sfânt să lucreze asupra inimii şi trăieşte o
viaţă deplin consacrată lui Dumnezeu. Dacă oamenii vor suporta disciplina necesară fără să se
plângă şi fără să slăbească pe cale, Dumnezeu îi va învăţa în fiecare oră şi în fiecare zi. El
doreşte să descopere îndurarea Sa. Dacă poporul Său va îndepărta piedicile, El va revărsa
apele mântuirii ca pe nişte râuri bogate, care să curgă prin canale omeneşti. Dacă oamenii cu
viaţă umilă ar fi fost încurajaţi să facă tot binele pe care l-ar putea face, dacă nu s-ar fi aşezat
asupra lor mâini care să le înăbuşe zelul, ar fi fost o sută de lucrători pentru Hristos acolo
unde astăzi nu este decât unul.
Dumnezeu îi ia pe oameni aşa cum sunt şi le face educaţia pentru lucrarea Sa, dacă se
supun Lui. Duhul lui Dumnezeu, primit în suflet, va înviora toate puterile. Sub conducerea
Duhului Sfânt, mintea care s-a predat fără rezervă lui Dumnezeu se dezvoltă în chip armonios
şi este întărită să înţeleagă şi să împlinească cerinţele lui Dumnezeu. Caracterul slab şi
nehotărât se transformă într-un caracter plin de putere şi de statornicie. Consacrarea continuă
produce o legătură atât de strânsă între Iisus şi ucenicii Lui, încât creştinul devine asemenea
Lui la minte şi la caracter. Prin legătura cu Hristos, el va avea vederi mai clare şi mai
cuprinzătoare. Puterea lui de înţelegere va fi mai pătrunzătoare, judecata lui, mai echilibrată.
Cel ce doreşte să fie în slujba lui Hristos este atât de înviorat de puterea dătătoare de viaţă a
Soarelui Neprihănirii, încât poate să aducă mai mult rod pentru slava lui Dumnezeu.
Oamenii care au cea mai înaltă educaţie în arte şi ştiinţă au luat învăţături preţioase de la
creştinii cu viaţa smerită, pe care lumea i-a socotit neînvăţaţi. Dar aceşti neînsemnaţi ucenici
primiseră o educaţie în cea mai înaltă şcoală. Ei au stat la picioarele Aceluia care a vorbit cum
nu mai vorbise niciodată vreun om.
CAPITOLUL 26

LA CAPERNAUM

Î
n intervalele dintre călătoriile Sale în diferite locuri, Iisus a locuit în cetatea Capernaum,
care a ajuns astfel să fie numită „cetatea Sa”. Era aşezată pe ţărmul Mării Galileei, aproape
de hotarul frumoasei câmpii a Ghenezaretului.
Depresiunea adâncă a lacului îi asigura acestei câmpii, care începea de la ţărmurile lui,
un climat minunat, ca acela din sud. Pe vremea lui Hristos, creşteau aici palmieri şi
măslini, erau multe livezi şi vii, lanuri roditoare şi flori deosebit de frumoase, toate fiind udate
de pâraiele care ţâşneau din stânci. Ţărmurile lacului şi dealurile care îl înconjurau la o mică
depărtare erau presărate cu târguri şi sate. Faţa lacului era străbătută de multe corăbii de
pescari. Pretutindeni se vedea agitaţia unei vieţi active şi aglomerate.
Însăşi cetatea Capernaum era potrivită să fie centrul lucrării Mântuitorului. Fiind situată pe
drumul cel mare, care ducea de la Damasc la Ierusalim, spre Egipt şi Marea Mediterană, era ca
o răscruce de drumuri. Oamenii din multe ţări treceau prin oraş sau se opreau acolo să se
odihnească din călătoriile lor într-o parte sau alta. Iisus putea să întâlnească aici toate
naţiunile şi toate clasele sociale, pe cel bogat şi însemnat, ca şi pe cel sărac şi umil, iar
învăţăturile Lui puteau să fie duse în alte ţări şi în multe case. În felul acesta, avea să fie
stârnită dorinţa oamenilor de a cerceta profeţiile şi atenţia lor avea să fie îndreptată către
Mântuitorul, iar misiunea Lui avea să fie prezentată lumii.
Fără să ţină seama de acţiunea Sinedriului împotriva lui Iisus, aceşti oameni aşteptau cu
nerăbdare creşterea lucrării Lui. Tot cerul era pus în mişcare. Îngerii pregăteau calea pentru
lucrarea Lui, influenţând inimile oamenilor şi atrăgându-le la Mântuitorul.
În Capernaum, fiul slujbaşului împărătesc, pe care Hristos îl vindecase, era o mărturie a
puterii Lui. Iar slujbaşul împărătesc împreună cu cei din casa lui, plini de bucurie, îşi
mărturiseau credinţa. Când s-a aflat că Învăţătorul Însuşi Se găsea între ei, toată cetatea s-a
pus în mişcare. Mulţimea alerga să-L vadă. În ziua de Sabat, oamenii au venit în număr atât de
mare la sinagogă, încât mulţi dintre ei au fost nevoiţi să se întoarcă, pentru că n-au putut
intra.
Toţi cei care Îl auzeau pe Mântuitorul „erau uimiţi de învăţătura Lui, pentru că vorbea cu
putere”. „El îi învăţa ca Unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Luca 4:32;
Matei 7:29). Învăţătura cărturarilor şi a bătrânilor era rece şi formalistă, ca o lecţie învăţată pe
dinafară. Pentru ei, Cuvântul lui Dumnezeu nu avea putere de viaţă. Ideile şi tradiţiile lor erau
puse în locul învăţăturilor Lui. În slujba obişnuită, făcută după rânduielile lor, pretindeau că
explică legea, dar nici inimile lor, nici ale ascultătorilor nu erau mişcate de o inspiraţie de la
Dumnezeu.
Iisus nu avea nimic de a face cu diferitele învăţături care aduceau despărţire între iudei.
Lucrarea Lui era să prezinte adevărul. Cuvintele Lui revărsau un potop de lumină asupra
învăţăturilor patriarhilor şi profeţilor, iar Scripturile ajungeau la oameni ca o nouă descoperire.
Niciodată mai înainte nu simţiseră ascultătorii Lui o aşa profunzime a înţelesului Cuvântului
lui Dumnezeu.
Iisus îi întâmpina pe oameni pe terenul lor, ca Unul care era obişnuit cu greutăţile lor. El
făcea adevărul să fie frumos, prezentându-l în chipul cel mai direct şi cel mai simplu. Limba
folosită de El era curată, aleasă şi limpede ca apa unui pârâu. Glasul Lui era ca o melodie
pentru cei care ascultaseră rostirile monotone ale rabinilor. Cu toate că învăţătura Lui era
simplă, El vorbea ca unul care avea autoritate. Caracteristica aceasta punea învăţătura Lui în
contrast cu a tuturor celorlalţi. Rabinii vorbeau cu îndoială şi ezitare, ca şi cum Scripturile
puteau fi interpretate ca să însemne o dată un lucru şi altă dată exact invers. Ascultătorii
ajungeau în fiecare zi într-o şi mai mare nesiguranţă. Dar Iisus prezenta Scripturile ca pe o
autoritate ce nu mai putea fi pusă la îndoială. Oricare ar fi fost subiectul, El îl prezenta cu
putere, astfel încât cuvintele Lui să nu fie puse la îndoială.
Însă El vorbea mai degrabă cu ardoare, decât cu patimă. El vorbea ca unul care are de
îndeplinit un obiectiv bine definit. El aducea la lumină realităţile lumii veşnice. În orice subiect,
Îl descoperea pe Dumnezeu. Iisus căuta să destrame farmecul orbirii, care îi ţine pe oameni
absorbiţi de lucrurile pământeşti. El aşeza lucrurile acestei vieţi în adevărata lor relaţie, ca
fiind subordonate celor de interes veşnic, dar nu trecea cu vederea importanţa lor. El învăţa că
cerul şi pământul sunt în strânsă legătură şi că o cunoaştere a adevărului dumnezeiesc îl
pregăteşte pe om să îndeplinească mai bine datoriile vieţii de toate zilele. El vorbea ca unul
care cunoaşte bine cerul, conştient de legătura Sa cu Dumnezeu, şi în acelaşi timp
recunoscând faptul că este unit cu fiecare membru al familiei omeneşti.
Soliile pline de har erau făcute să se potrivească ascultătorilor Lui. Ştia „să învioreze cu
vorba pe cel doborât de întristare” (Isaia 50:4), căci harul era turnat pe buzele Lui, ca să le
poată transmite oamenilor, în chipul cel mai atrăgător, comorile adevărului. El avea tact, ca să
întâmpine mintea plină de prejudecăţi şi îi surprindea pe oameni cu ilustraţii prin care le
câştiga atenţia. Prin imaginaţie, ajungea la inimă. Ilustraţiile Lui erau luate din lucrurile vieţii
zilnice şi, cu toate că erau simple, aveau în ele un înţeles minunat de adânc. Păsările cerului,
crinii de pe câmp, sămânţa, păstorul şi oile – cu aceste exemple a ilustrat Hristos adevăruri
nemuritoare; iar după aceea, ori de câte ori aveau să vadă aceste lucruri ale naturii,
ascultătorii Lui îşi reaminteau de cuvintele Sale. Ilustraţiile lui Hristos repetau neîncetat
învăţăturile pe care le dăduse.
Hristos nu-i linguşea niciodată pe oameni. Niciodată nu spunea ceva care să hrănească
fanteziile şi închipuirile lor şi nici nu-i lăuda pentru iscusitele lor născociri, dar cugetătorii
profunzi şi fără prejudecăţi primeau învăţătura Lui şi vedeau că aceasta le punea la probă
înţelepciunea. Erau plini de uimire pentru faptul că adevărul spiritual era exprimat în vorbirea
cea mai simplă. Oamenii cu educaţia cea mai înaltă erau încântaţi de cuvintele Lui, iar cei
needucaţi aveau totdeauna de câştigat. El avea o solie pentru cei neînvăţaţi şi îi făcea chiar şi
pe păgâni să înţeleagă că are o solie pentru ei.
Duioasa Lui milă venea ca o atingere vindecătoare asupra inimilor obosite şi tulburate.
Chiar şi în mijlocul agitaţiei vrăjmaşilor mânioşi, El era înconjurat de o atmosferă plină de
pace. Frumuseţea înfăţişării Lui, farmecul caracterului Lui şi, mai presus de toate, iubirea
exprimată în privire şi în tonul vorbirii Lui îi atrăgeau pe toţi aceia care nu erau împietriţi în
necredinţă. Fără spiritul acela plăcut şi plin de iubire, care răsărea din orice privire şi din orice
cuvânt, n-ar fi putut să atragă atâta lume. Suferinzii care veneau la El simţeau că Se interesa
de ceea ce îi interesa pe ei, ca un prieten duios şi credincios, şi doreau să afle mai mult din
adevărurile pe care El le învăţa. Cerul era adus aproape. Ei doreau să rămână în prezenţa Lui,
ca să primească fără încetare mângâierea iubirii Sale.
Iisus observa cu multă seriozitate schimbarea feţei ascultătorilor Săi. Chipurile care
exprimau interes şi plăcere Îi dădeau mare satisfacţie. Când săgeţile adevărului pătrundeau în
suflet, sfărâmând porţile egoismului, dând naştere la pocăinţă şi în cele din urmă la
recunoştinţă, Mântuitorul Se bucura din inimă. Când privirea Lui se rotea deasupra mulţimii
ascultătorilor şi recunoştea printre ei feţe pe care le mai văzuse, chipul Lui se lumina de
bucurie. El vedea cu speranţă în ei supuşi ai Împărăţiei Sale. Când adevărul vorbit limpede
lovea vreun idol iubit, observa schimbarea feţei, privirea rece şi împotrivitoare, ceea ce dovedea
că lumina nu era primită. Când îi vedea pe oameni refuzând solia păcii, inima Îi era sfâşiată
până în adâncul ei.
Odată, Iisus vorbea în sinagogă despre Împărăţia pe care venise s-o întemeieze şi despre
misiunea Lui de a-i elibera pe cei legaţi de Satana. Deodată, a fost întrerupt de un strigăt de
groază. Un om cu mintea bolnavă s-a aruncat printre oameni, strigând: „Ce avem noi a face cu
Tine, Iisuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu.”
Toţi s-au tulburat şi s-au alarmat. Atenţia oamenilor a fost atrasă de la Hristos şi cuvintele
Lui nu mai erau ascultate. Tocmai lucrul acesta l-a urmărit şi Satana, îndreptându-şi victima
spre sinagogă. „Dar Iisus a certat demonul, zicând: «Taci şi ieşi afară din omul acesta.» Şi
duhul cel rău, după ce l-a trântit în mijlocul adunării, a ieşit afară din el, fără să-i facă vreun
rău.”
Mintea acestui bolnav nenorocit fusese întunecată de Satana, dar, în prezenţa
Mântuitorului, o rază de lumină a străbătut negura. El a început să dorească eliberarea de sub
puterea lui Satana, dar demonul se împotrivea puterii lui Hristos. Când omul a încercat să-L
roage pe Iisus să-l ajute, duhul cel rău i-a pus alte cuvinte în gură şi el a început să strige
cuprins de groază. Demonizatul înţelegea întrucâtva că era în faţa Unuia care putea să-l
elibereze, dar, când a încercat să se apropie de mâna aceea atotputernică, voinţa altuia l-a
ţinut pe loc, cuvintele altuia i-au venit pe buze. Lupta dintre puterea lui Satana şi dorinţa sa
după eliberare era grozavă.
Acela care îl biruise pe Satana în pustia ispitei era din nou faţă în faţă cu vrăjmaşul Său.
Demonul îşi folosea toată puterea ca să-şi stăpânească mai departe victima. Dacă ar fi pierdut
terenul aici, ar fi însemnat că-I acordă o biruinţă lui Iisus. Părea că omul torturat îşi va pierde
viaţa în lupta cu vrăjmaşul care-i ruinase existenţa. Mântuitorul a vorbit cu autoritate şi l-a
eliberat pe prizonier. Omul care fusese posedat stătea acum, în faţa oamenilor uimiţi, fericit în
libertatea stăpânirii de sine. Până şi demonul mărturisise despre puterea dumnezeiască a
Mântuitorului.
Omul Îl preamărea pe Dumnezeu pentru libertatea lui. Ochii aceia, care luciseră până
atunci de sălbaticul foc al nebuniei, străluceau acum de inteligenţă şi lăsau să curgă lacrimi de
recunoştinţă. Oamenii erau muţi de uimire. Îndată ce şi-au revenit, au zis unul către altul: „Ce
este aceasta? O învăţătură nouă! El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate, şi ele
Îl ascultă!” (Marcu 1:27)
Cauza tainică a suferinţei, care făcuse din omul acesta un spectacol îngrozitor pentru
prietenii lui şi o povară pentru sine însuşi, se afla chiar în viaţa lui. Fusese fascinat de plăcerile
păcatului şi voise să facă din viaţă un carnaval. El nici nu visase că va ajunge o teroare pentru
lume şi o ruşine pentru familia sa. Socotise că putea să-şi petreacă timpul în nebunii
nevinovate. Dar, odată ajuns pe povârniş, piciorul i-a alunecat repede. Necumpătarea şi viaţa
uşuratică au stricat nobilele însuşiri ale fiinţei lui, iar Satana a ajuns să pună stăpânire pe el
cu totul.
Remuşcările au venit prea târziu. Când ar fi fost dispus să sacrifice bogăţia şi plăcerile
pentru a-şi recâştiga sănătatea, devenise o victimă fără putere în ghearele celui rău. Se aşezase
pe terenul vrăjmaşului, şi Satana pusese stăpânire pe toate puterile lui. Ispititorul îl amăgise
cu multe dintre darurile lui fermecătoare, dar, îndată ce omul nenorocit a ajuns în puterea lui,
vrăjmaşul a devenit nemilos în cruzimea lui şi îngrozitor în pretenţiile lui nemiloase. Aşa se va
întâmpla cu toţi aceia care se supun celui rău – plăcerea şi fascinaţia începutului vieţii lor
sfârşesc în negura disperării sau în nebunia unui suflet ruinat.
Acelaşi duh rău, care-L ispitise pe Hristos în pustie şi care avea stăpânire asupra
demonizatului din Capernaum, îi stăpânea şi pe iudeii necredincioşi. Dar faţă de ei acesta îşi
lua un aer de evlavie, căutând să-i înşele în ce priveşte motivele respingerii Mântuitorului.
Starea lor era şi mai deznădăjduită decât a demonizatului, deoarece nu simţeau nevoia de
Hristos şi, din cauza aceasta, erau ţinuţi cu putere de Satana.
Timpul în care Hristos a lucrat personal între oameni a fost timpul celei mai intense
activităţi pentru puterile împărăţiei întunericului. Veacuri de-a rândul, Satana căutase,
împreună cu îngerii lui răi, să stăpânească trupul şi mintea oamenilor, pentru a-i aduce la
păcat şi la suferinţă apoi L-a acuzat pe Dumnezeu de toată nenorocirea aceasta. Iisus le
descoperea oamenilor caracterul lui Dumnezeu. El sfărâma puterea lui Satana şi îi elibera pe
cei prinşi. Viaţa nouă, iubirea şi puterea coborâte din cer lucrau asupra inimilor oamenilor şi
prinţul răului s-a ridicat la luptă, pentru ca împărăţia lui să-şi păstreze stăpânirea. Satana şi-a
adunat toate forţele şi, la fiecare pas, lucra împotriva lui Hristos.
Aşa va fi lupta cea mare de la sfârşit, între neprihănire şi păcat. În timp ce viaţa, lumina şi
puterea nouă coboară de sus asupra ucenicilor lui Hristos, o viaţă nouă izvorăşte şi de jos,
dând putere agenţilor lui Satana. Fiecare element pământesc se manifestă cu o putere sporită.
Cu iscusinţa câştigată în decursul veacurilor de luptă, prinţul răului lucrează sub o înfăţişare
amăgitoare. El se arată îmbrăcat ca un înger de lumină, iar mulţimile „se alipesc de duhuri
înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (1 Timotei 4:1).
În zilele lui Hristos, conducătorii şi învăţătorii lui Israel nu aveau putere să se împotrivească
lucrărilor lui Satana. Ei neglijau tocmai acele mijloace prin care ar fi putut să ţină piept
duhurilor rele. Hristos nu l-a biruit pe cel rău decât prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai-marii lui
Israel pretindeau că sunt interpreţii Cuvântului lui Dumnezeu, dar ei îl studiaseră numai
pentru a-şi susţine tradiţiile şi pentru a impune rânduielile făcute de oameni. Prin
interpretarea pe care o dădeau, ei îl făceau să exprime idei pe care Dumnezeu nu le dăduse
niciodată. Interpretările lor obscure făceau să apară într-o formă neclară lucrările pe care El le
făcuse uşor de înţeles. Se certau pentru detalii lipsite de importanţă, dar în practică negau cele
mai de seamă adevăruri. Din cauza aceasta, necredinţa se răspândea. Cuvântul lui Dumnezeu
era jefuit de puterea lui şi duhurile rele lucrau după bunul lor plac.
Istoria se repetă. Având Biblia deschisă în faţa lor şi susţinând că onorează învăţăturile ei,
mulţi conducători religioşi din timpurile noastre nimicesc credinţa în ea ca fiind Cuvântul lui
Dumnezeu. Ei se ocupă de disecarea Cuvântului şi pun părerile lor mai presus de declaraţiile
lui lămurite. În mâinile lor, Cuvântul lui Dumnezeu îşi pierde puterea regeneratoare. Din cauza
aceasta, necredinţa se dezlănţuie şi nelegiuirea înfloreşte.
Odată ce a subminat credinţa în Biblie, Satana îi îndreaptă pe oameni la alte izvoare pentru
lumină şi putere. În felul acesta, el îşi pregăteşte locul. Aceia care se îndepărtează de
învăţăturile lămurite ale Scripturii şi de puterea convingătoare a Duhului lui Dumnezeu îi
invită pe demoni să-i stăpânească. Examinarea critică şi speculativă a Scripturii a deschis
calea pentru ca spiritismul şi teozofia – forme modernizate ale păgânismului din vechime – să
câştige teren chiar şi în bisericile care pretind că sunt ale Domnului Iisus Hristos.
Alături de aceia care predică Evanghelia, lucrează fiinţe care nu sunt decât unelte ale
duhurilor înşelătoare. Foarte mulţi oameni vin în legătură cu ele mai mult din curiozitate, dar,
având dovada că acolo lucrează o putere supraomenească, ei sunt fermecaţi din ce în ce mai
mult, până când ajung să fie stăpâniţi de o voinţă mai tare decât a lor. Ei nu pot să scape de
puterea ei misterioasă.
Zidurile de apărare ale sufletului sunt dărâmate şi nu mai rămâne nicio oprelişte împotriva
păcatului. Odată ce a lepădat restricţiile Cuvântului lui Dumnezeu şi ale Duhului Său, nimeni
nu ştie până la ce adâncimi ale decăderii va ajunge. Păcate ascunse sau patimi puternice pot
face din el un captiv tot aşa de neajutorat ca demonizatul din Capernaum. Cu toate acestea,
starea lui nu este lipsită de nădejde.
Mijlocul prin care îl putem birui pe cel rău este acelaşi prin care a biruit Hristos – puterea
Cuvântului. Dumnezeu nu ne stăpâneşte mintea fără consimţământul nostru, dar, dacă dorim
să cunoaştem şi să facem voia Lui, ni se dă şi nouă făgăduinţa: „Veţi cunoaşte adevărul, şi
adevărul vă va face slobozi.” „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască…
învăţătura” (Ioan 8:32; 7:17). Prin credinţă în aceste făgăduinţe, oricare om poate fi eliberat de
cursele rătăcirii şi de domnia păcatului.
Fiecare om este liber să aleagă de care putere vrea să fie stăpânit. Nimeni n-a căzut atât de
jos, nimeni nu este atât de ticălos, încât să nu găsească eliberarea oferită de Hristos. În loc de
rugăciune, demonizatul a putut să rostească numai cuvintele lui Satana. Cu toate acestea,
strigătul nerostit al inimii a fost auzit. Nu există strigăt al unei fiinţe în nevoie, chiar fără să fi
fost rostit, care să nu fie ascultat. Aceia care vor consimţi să intre în legământ cu Dumnezeul
cerului nu vor fi lăsaţi în puterea lui Satana sau în slăbiciunile firii lor. Ei sunt invitaţi de
Mântuitorul: „Să caute ocrotirea Mea, să facă pace cu Mine, da, să facă pace cu Mine” (Isaia
27:5). Duhurile întunericului se vor lupta pentru cel care odată a fost sub stăpânirea lor, dar
îngerii lui Dumnezeu îl vor apăra cu o putere care va câştiga biruinţa. Domnul zice: „Se poate
lua prada celui puternic? Şi poate să scape cel prins din prinsoare? «Da, zice Domnul, prada
celui puternic va fi luată şi cel prins de asupritor va scăpa: Căci Eu voi lupta împotriva
vrăjmaşilor tăi şi voi scăpa pe fiii tăi»” (Isaia 49:24,25).
În timp ce oamenii adunaţi în sinagogă erau încă înmărmuriţi de groază, Iisus S-a retras
acasă la Petru, ca să Se odihnească puţin. Dar şi aici se coborâse o umbră. Mama soţiei lui
Petru zăcea bolnavă, lovită de „friguri mari”. Iisus a mustrat boala şi suferinda s-a sculat şi a
început să slujească pe Domnul şi pe ucenicii Lui.
Veştile despre lucrările săvârşite de Hristos s-au răspândit cu repeziciune prin Capernaum.
De teama rabinilor, oamenii n-au îndrăznit să vină în timpul Sabatului pentru a fi vindecaţi;
dar, îndată ce soarele a dispărut sub orizont, s-a pornit o mişcare. Din case, din ateliere, din
pieţe, locuitorii oraşului s-au îngrămădit spre umila locuinţă în care Se adăpostea Iisus.
Bolnavii erau aduşi pe paturi, veneau sprijinindu-se în cârje sau, fiind ajutaţi de prieteni,
veneau tremurând şi şovăind în faţa Mântuitorului.
Oră după oră oamenii veneau şi plecau, căci nimeni nu ştia dacă Vindecătorul va mai fi şi
mâine între ei. Niciodată nu trăise cetatea Capernaum o zi ca aceasta. Văzduhul era plin de
glas de biruinţă şi de strigăte de eliberare. Mântuitorul Se bucura de fericirea pe care le-o
adusese. Când vedea suferinţele celor care veneau la El, inima Lui se umplea de milă şi
tresălta de bucurie, pentru că avea putere să le readucă sănătatea şi fericirea.
Iisus nu Şi-a încetat lucrul până n-a fost vindecat şi cel din urmă suferind. Era noapte
târziu când mulţimea s-a retras şi liniştea s-a aşezat asupra casei lui Simon. Ziua cea lungă şi
plină de agitaţie trecuse şi Iisus căuta odihnă. Dar, pe când oraşul era încă învăluit de somn,
„pe când era încă întuneric de tot, Iisus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu şi Se
ruga acolo”.
Aşa a petrecut Iisus zilele vieţii Sale pe pământ. Adesea le dădea drumul ucenicilor Săi să
meargă acasă şi să se odihnească, dar El refuza cu delicateţe stăruinţele lor de a-L lua de la
lucrările Lui. Toată ziua muncea, învăţându-i pe cei neştiutori, vindecându-i pe bolnavi, dând
vedere celor orbi, hrănind mulţimea, iar la apusul soarelui sau în zorii zilei, ieşea în sanctuarul
munţilor pentru comuniunea cu Tatăl Său. Adesea petrecea noaptea întreagă în rugăciune şi
meditaţie, revenind la lucrul Său printre oameni când se lumina de ziuă.
În zorii zilei, Petru şi tovarăşii săi au venit la Iisus, spunându-I că oamenii din Capernaum
au şi început să-L caute. Ucenicii fuseseră amar dezamăgiţi din cauza primirii care I se făcuse
lui Hristos până aici. Autorităţile de la Ierusalim căutau să-L omoare, până şi oamenii din
oraşul Lui încercaseră să-I ia viaţa, dar la Capernaum fusese primit cu mare entuziasm şi
speranţa ucenicilor a reînviat. Poate că printre galileenii iubitori de libertate se vor găsi
susţinătorii noii împărăţii. Dar cu uimire au auzit cuvintele lui Hristos: „Trebuie să vestesc
Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte cetăţi, fiindcă pentru aceasta am fost trimis.”
În agitaţia care se produsese la Capernaum, exista primejdia ca scopul misiunii Lui să fie
pierdut din vedere. Iisus nu Se mulţumea să atragă atenţia asupra Sa doar ca făcător de
minuni sau ca vindecător de boli ale trupului. El căuta să-i atragă pe oameni la El ca fiind
Mântuitorul lor. În timp ce oamenii se grăbeau să creadă că El venise ca împărat, să întemeieze
o împărăţie pământească, El dorea să le îndepărteze mintea de la cele pământeşti şi să-i
conducă la cele spirituale. Succesul numai în cele lumeşti s-ar fi aşezat în calea lucrării Sale.
Admiraţia mulţimii uşuratice Îl supăra totdeauna. El nu urmărea deloc în viaţă să Se înalţe
pe Sine. Omagiul pe care lumea îl dă rangului, bogăţiei sau talentului era străin de Fiul
omului. Iisus n-a folosit niciunul dintre mijloacele pe care le folosesc oamenii pentru a câştiga
supunerea şi pentru a impune respectul. Cu sute de ani înainte de naşterea Sa, se făcuse
această prorocie: „El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul şi nu-l va face să se audă pe uliţe;
trestia frântă n-o va zdrobi şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după
adevăr. El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ” (Isaia 42:2-4).
Fariseii căutau să se distingă prin împlinirea scrupuloasă a ceremoniilor, precum şi prin
milosteniile şi rugăciunile lor care izbeau privirile. Ei îşi dovedeau râvna pentru religie, făcând
din ea subiect de discuţie. Certurile între sectele adverse erau zgomotoase şi îndelungate şi nu
era ceva neobişnuit să se audă pe străzi glasul înverşunat al cărturarilor certându-se pentru
credinţă.
Viaţa lui Iisus era în contrast izbitor cu toate acestea. În viaţa Lui nu s-a văzut niciodată o
dispută zgomotoasă, o rugăciune bătătoare la ochi sau o faptă menită să-I atragă laude.
Hristos era ascuns în Dumnezeu şi Dumnezeu Se descoperea în caracterul Fiului Său. Către
această descoperire dorea Iisus să fie îndreptate inimile oamenilor şi acesteia să i se dea
cinstire.
Soarele Îndreptăţirii n-a răsărit asupra lumii în strălucire, pentru a copleşi simţurile cu
slava Lui. Stă scris despre Hristos: „El Se iveşte ca zorile dimineţii” (Osea 6:3). În linişte şi
pace, lumina zilei răsare asupra pământului, împrăştiind umbra întunericului şi deşteptând
lumea la viaţă. Aşa a răsărit Soarele Îndreptăţirii „cu tămăduirea sub aripile Sale” (Maleahi
4:2).
CAPITOLUL 27

„POŢI
SĂ MĂ CURĂŢEŞTI”

D
intre toate bolile cunoscute în Orient, lepra era cea mai de temut. Caracterul ei
incurabil şi contagios şi efectul grozav pe care-l avea asupra victimelor îi umpleau de
groază chiar şi pe cei mai curajoşi oameni. Printre iudei, ea era socotită ca o pedeapsă
pentru păcate. Şi din cauza aceasta era numită „lovitura”, „degetul lui Dumnezeu”.
Pătrunzând adânc, fiind cu neputinţă de vindecat şi provocând moartea, era privită ca
un simbol al păcatului. Prin legea ceremonială, leprosul era declarat necurat. Ca şi când ar fi
fost deja mort, el era îndepărtat din locuinţele omeneşti. Tot ce atingea el era necurat. Aerul
era contaminat prin respiraţia lui. Cel bănuit că are boala aceasta trebuia să se înfăţişeze la
preoţi, care aveau datoria să cerceteze şi să hotărască în cazul lui. Dacă era declarat lepros,
era despărţit de familie, alungat din adunarea lui Israel şi sortit să stea numai în tovărăşia
acelora care erau la fel de loviţi ca el. Legea era neînduplecată în cererile ei. Nici chiar împăraţii
sau conducătorii nu erau scutiţi. Un monarh atacat de această boală îngrozitoare trebuia să
predea sceptrul şi să fugă din societate.
Departe de prietenii şi rudele lui, leprosul trebuia să poarte blestemul bolii sale. Era obligat
să-şi strige boala în gura mare, să-şi sfâşie hainele şi să dea semnalul de alarmă, prevenindu-i
pe toţi să fugă de prezenţa lui molipsitoare. Strigătul „necurat, necurat!”, venind în tonuri
jalnice de la exilaţii singuratici, era semnalul pe care oamenii îl auzeau cu groază şi cu oroare.
În regiunea în care lucra Hristos, erau mulţi asemenea suferinzi şi vestea despre lucrarea
Lui a ajuns la ei, aducându-le o rază de speranţă. Dar, din zilele profetului Elisei, nu se mai
auzise ca să se vindece un om de care se prinsese această boală. Ei nici nu îndrăzneau să
spere că Iisus va face pentru ei ceea ce nu făcuse pentru nimeni. Cu toate acestea, s-a găsit
unul în a cărui inimă credinţa a început să încolţească. Dar omul bolnav nu ştia cum să
ajungă la Iisus. Dacă era împiedicat să vină în legătură cu semenii lui, cum ar putea oare să se
înfăţişeze înaintea Vindecătorului? Se întreba dacă Hristos ar vrea să-l vindece. Oare Se va opri
El să Se uite la un om despre care se credea că suferă pedeapsa lui Dumnezeu? Nu cumva, la
fel ca fariseii sau chiar ca doctorii, va rosti un blestem asupra lui şi-i va spune să fugă din
regiunile locuite de oameni? Se gândea la tot ce i se povestise despre Iisus. Niciunul dintre
aceia care căutaseră ajutorul Lui nu fusese izgonit. Bietul om s-a hotărât să-L caute şi să-L
găsească pe Mântuitorul. Cu toate că era alungat din oraşe, putea să-I iasă în cale undeva, pe
o cărare mărginaşă prin munţi, sau să-L găsească învăţându-i pe oameni afară din oraş.
Greutăţile erau mari, dar aceasta era singura lui nădejde.
Leprosul a fost îndrumat către Mântuitorul. Iisus era lângă lac şi îi învăţa pe oamenii
adunaţi în jurul Său. Stând departe, leprosul prinde câteva cuvinte de pe buzele
Mântuitorului. Îl vede punându-Şi mâinile peste bolnavi, îi vede pe ologi, pe orbi, pe slăbănogi
şi pe aceia care erau gata să moară de felurite boli cum se ridică plini de sănătate, lăudându-L
pe Dumnezeu pentru că au fost eliberaţi. Credinţa din inimă i se întăreşte. Vine mai aproape şi
tot mai aproape de mulţimea adunată acolo. Restricţiile care-i erau impuse, protecţia
oamenilor şi teama cu care îl privesc toţi sunt uitate. El se gândeşte numai la fericirea sperată
a vindecării.
Înfăţişarea lui e îngrozitoare. Boala a săpat făgaşe adânci şi corpul lui în descompunere e
îngrozitor la privit. La arătarea lui, oamenii se dau înapoi îngroziţi. Se îmbulzesc unii în alţii,
vrând să scape de atingerea lui. Unii încearcă să-l oprească să se apropie de Iisus, dar în
zadar. Nu-i vede şi nu-i aude. Cuvintele lor de scârbă nu-l impresionează. Îl vede numai pe Fiul
lui Dumnezeu. Aude numai glasul care rosteşte viaţă celor care sunt gata să moară. Înaintând
către Iisus, se aruncă la picioarele Lui cu strigătul: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.”
Iisus îi răspunde: „Da, vreau, fii curăţit” şi întinde mâna şi Se atinge de el (Matei 8:3).
Îndată, cu leprosul s-a petrecut o schimbare. Carnea lui s-a însănătoşit, nervii lui au
început să simtă, iar muşchii au prins putere. Pielea aspră, solzoasă, care caracterizează lepra,
a dispărut şi o piele plină de prospeţime, ca pielea unui copil sănătos, i-a luat locul.
Iisus i-a poruncit omului să nu spună ce lucrare se făcuse cu el, ci să se înfăţişeze îndată
cu un dar la templu. Un asemenea dar nu putea să fie primit până când preoţii nu făceau o
cercetare şi nu se pronunţau că omul s-a vindecat. Oricât ar fi fost ei de lipsiţi de bunăvoinţă
să facă acest serviciu, nu puteau să nu facă cercetarea şi să nu dea verdictul asupra cazului.
Cuvintele Scripturii arată hotărârea cu care Hristos i-a spus omului ce trebuie să facă, dar
şi că trebuie să tacă şi să acţioneze repede. „Iisus i-a poruncit cu tot dinadinsul şi i-a spus să
plece numaidecât, şi i-a zis: «Vezi să nu spui nimănui nimic, ci du-te de te arată preotului şi
adu pentru curăţirea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei.»” Dacă preoţii ar fi
cunoscut faptele legate de vindecarea leprosului, ura lor faţă de Hristos ar fi putut să-i ducă la
o hotărâre necinstită. Iisus dorea ca omul să se înfăţişeze la templu înainte să ajungă la ei vreo
veste despre această minune. În felul acesta se putea obţine o hotărâre nepărtinitoare şi
leprosului vindecat avea să i se îngăduie întâlnirea cu familia şi cu prietenii lui.
Mai erau şi alte motive pe care Hristos le avea în vedere atunci când îi ceruse omului să
tacă. Mântuitorul ştia că vrăjmaşii Lui căutau necontenit să-I restrângă activitatea şi să-i
îndepărteze pe oameni de la El. Ştia că, dacă vindecarea leprosului era popularizată în toate
părţile, alţi oameni care sufereau de aceeaşi boală s-ar fi adunat în jurul Lui şi s-ar fi zis că
oamenii se puteau molipsi venind în atingere cu ei. Mulţi leproşi n-ar fi folosit darul sănătăţii
ca să facă din el o binecuvântare pentru ei şi pentru alţii. Atrăgându-i pe leproşi în jurul Său,
Iisus ar fi dat ocazie să fie acuzat că încalcă restricţiile legii ceremoniale. În felul acesta,
lucrarea de predicare a Evangheliei ar fi fost împiedicată.
Evenimentul a îndreptăţit măsurile luate de Iisus. O mulţime de oameni fuseseră de faţă la
vindecarea leprosului şi ei erau interesaţi să afle hotărârea preoţilor. La întoarcerea omului
între prietenii lui, a avut loc o mare mişcare. Fără să ţină seama de sfatul lui Iisus, omul n-a
făcut niciun efort să ascundă faptul că fusese vindecat. Desigur, ar fi fost cu neputinţă să
ascundă, însă leprosul a răspândit pretutindeni vestea despre ce i se întâmplase. Socotind că
numai modestia lui Iisus era motivul pentru care i se impunea această restricţie, el a mers în
toate părţile, vestind puterea acestui Mare Vindecător. El n-a înţeles că fiecare manifestare de
felul acesta îi făcea pe preoţi şi pe bătrâni şi mai hotărâţi să-L distrugă pe Iisus. Omul vindecat
simţea că darul sănătăţii era foarte scump. El se bucura de vigoare şi de faptul că fusese redat
familiei şi societăţii şi simţea că nu-i era cu putinţă să se oprească de a da slavă Medicului
care-l vindecase. Dar faptul că el trâmbiţa în toate părţile lucrul acesta a făcut ca lucrarea
Mântuitorului să fie împiedicată. Oamenii au venit la El într-un număr atât de mare, încât a
fost obligat să-Şi înceteze lucrarea pentru o vreme.
Fiecare act săvârşit de Hristos în lucrarea Sa avea o ţintă larg cuprinzătoare. Aceasta
cuprindea mai mult decât părea la prima vedere. Aşa era şi în cazul leprosului. În timp ce îi
ajuta pe toţi aceia care veneau la El, dorinţa lui Iisus era să le dea o binecuvântare şi acelora
care nu veneau. În timp ce-i atrăgea pe vameşi, pe păgâni şi pe samariteni, El dorea să ajungă
şi la inima preoţilor şi a învăţătorilor care se închiseseră în prejudecată şi în tradiţie. El n-a
lăsat neîncercat niciun mijloc prin care Se putea apropia de ei. Trimiţându-l pe leprosul
vindecat la preot, El le-a dat o dovadă al cărei scop era să le dezarmeze prejudecăţile.
Fariseii susţinuseră că învăţătura lui Hristos se împotrivea legii pe care Dumnezeu o dăduse
prin Moise, însă îndrumarea dată leprosului vindecat de a duce un dar, aşa cum cerea legea,
dovedea netemeinicia acestei acuzaţii. Aceasta era o mărturie îndestulătoare pentru toţi aceia
care doreau să fie convinşi.
Conducătorii din Ierusalim trimiseseră iscoade să găsească un pretext pentru a-L da pe
Hristos la moarte. El le-a răspuns dându-le o dovadă despre iubirea Lui faţă de neamul
omenesc, despre respectul Lui faţă de lege şi despre puterea pe care o avea de a-i scăpa pe
oameni de păcat şi de moarte. Astfel, El a mărturisit despre ei: „Ei Îmi întorc rău pentru bine şi
ură, pentru dragostea Mea” (Psalmii 109:5). El, care a dat pe munte învăţătura aceasta: „Iubiţi
pe vrăjmaşii voştri”, a dat personal pildă de trăire a principiului, neîntorcând „rău pentru rău,
nici ocară pentru ocară”, dimpotrivă, binecuvântând (Matei 5:44; 1 Petru 3:9).
Aceiaşi preoţi care îl condamnaseră pe lepros la izolare adevereau acum vindecarea lui.
Sentinţa aceasta, adusă la cunoştinţă în mod public şi trecută în registru, era o mărturie de
netăgăduit în favoarea lui Hristos. Şi atunci când omul vindecat a fost din nou primit în
adunarea lui Israel, pe temeiul asigurării preoţilor că nu mai era nicio urmă de boală asupra
lui, el însuşi era o mărturie vie pentru Binefăcătorul său. Plin de bucurie, el a adus darul şi a
proslăvit Numele lui Iisus. Preoţii erau convinşi de puterea dumnezeiască a Mântuitorului. Lor
li se dăduse ocazia să cunoască adevărul şi să fie binecuvântaţi cu lumină. Dacă o lepădau, ea
avea să fie îndepărtată fără să mai revină vreodată. Mulţi lepădaseră lumina, dar ea n-a fost
dată în zadar. Multe inimi au fost mişcate, dar pentru o vreme n-au dat niciun semn. În timpul
vieţii Mântuitorului, lucrarea Lui părea să trezească puţină iubire din partea preoţilor şi
învăţătorilor, dar, după înălţarea Lui, „o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă” (Faptele
6:7).
Lucrarea lui Hristos pentru curăţirea leprosului de această boală grozavă este o ilustrare a
lucrării Lui de curăţire a sufletului de păcat. Omul care a venit la Iisus era „plin de lepră”.
Otrava ei mortală îi cuprinsese tot corpul. Ucenicii căutaseră să-L ferească pe Domnul ca nu
cumva să Se atingă de el, fiindcă oricine atingea un lepros devenea el însuşi necurat. Dar,
aşezându-Şi mâna asupra leprosului, Iisus n-a fost infectat. Atingerea Lui a dat putere de
viaţă. Lepra a fost curăţită. Tot aşa stau lucrurile şi cu lepra păcatului, adânc înrădăcinată,
ucigătoare şi cu neputinţă de a fi curăţită de puterea omenească. „Tot capul este bolnav şi
toată inima suferă de moarte. Din tălpi până în creştet, nimic nu-i sănătos, ci numai răni,
vânătăi şi carne vie” (Isaia 1:5,6). Dar Iisus, venind să locuiască în corp omenesc, nu Se
întinează. Prezenţa Lui are putere vindecătoare pentru păcătos. Oricine cade la picioarele Lui,
spunând în credinţă: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti”, va auzi răspunsul: „Da, vreau,
fii curăţit!” (Matei 8:2,3).
În unele cazuri de vindecare, Iisus n-a dat îndată binecuvânta-rea cerută. Dar în cazuri de
lepră, când I se cerea ajutorul, cererea era ascultată de îndată. Atunci când ne rugăm pentru
binecuvântări pământeşti, răspunsul la rugăciune poate să întârzie sau se poate ca Dumnezeu
să ne dea altceva decât ceea ce cerem, dar nu aşa se întâmplă când cerem să fim scăpaţi de
păcat. Dorinţa Lui este tocmai să ne curăţească de păcat, să facă din noi copii ai Lui şi să ne
dea putere pentru a trăi o viaţă sfântă. Hristos „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre,
ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl” (Galateni 1:4). Şi
„îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă
ştim că ne ascultă orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut” (1
Ioan 5:14,15). „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele
şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
La vindecarea slăbănogului din Capernaum, Hristos a dat aceeaşi învăţătură. El a săvârşit
minunea pentru a da dovadă despre puterea de a ierta păcatele. Vindecarea slăbănogului
ilustrează şi alte adevăruri preţioase. Ea este plină de nădejde şi de încurajare, iar din cele
întâmplate cu fariseii porniţi pe ceartă, ea are şi o învăţătură plină de avertizări.
Ca şi leprosul, slăbănogul pierduse orice speranţă de vindecare. Boala lui era urmarea unei
vieţi de păcat, şi suferinţele lui erau făcute şi mai amare din cauza remuşcărilor. De multă
vreme ceruse el ajutor fariseilor şi doctorilor, sperând să fie scăpat de suferinţele lui spirituale
şi de durerile fizice. Dar ei îl declaraseră cu răceală ca fiind nevindecabil şi fusese lăsat să
sufere mânia lui Dumnezeu. Fariseii priveau suferinţa ca o dovadă a dizgraţiei divine şi se
ţineau departe de cei bolnavi şi de cei suferinzi. S-a întâmplat însă adesea ca tocmai aceia care
se credeau aşa de sfinţi să fie mai vinovaţi decât oamenii suferinzi pe care îi condamnau.
Omul paralizat era cu totul lipsit de ajutor şi, văzând că nu mai e nădejde să-i vină de
undeva scăpare, el a căzut în disperare. Atunci a auzit de lucrările minunate ale lui Iisus, i s-a
spus că alţii, tot aşa de păcătoşi şi deznădăjduiţi ca el, fuseseră vindecaţi, că până şi leproşii
fuseseră curăţiţi. Prietenii care i-au spus lucrurile acestea i-au dat curaj să creadă că şi el ar
putea să fie vindecat, dacă ar fi dus la Iisus. Dar nădejdea lui s-a spulberat când şi-a adus
aminte în ce chip venise boala asupra lui. Se temea ca nu cumva Medicul cel neprihănit să nu-
l suporte în faţa Lui.
Dar, mai mult decât vindecarea fizică, el dorea eliberarea de povara păcatului. Dacă ar fi
putut să-L vadă pe Iisus şi să primească asigurarea iertării şi a păcii cu Cerul, el ar fi fost
mulţumit fie să trăiască, fie să moară, după voia lui Dumnezeu. Strigătul omului pe moarte a
fost: „O, de-aş putea ajunge în faţa Lui!” Nu era timp de pierdut – carnea lui prăpădită începea
să dea semne de descompunere. Cu lacrimi în ochi i-a rugat pe prietenii lui să-l ducă pe pat
până la Iisus, lucru pe care ei l-au făcut cu mare plăcere. Dar mulţimea care se adunase
înăuntrul şi împrejurul casei în care Se afla Mântuitorul era aşa de deasă, încât era cu
neputinţă pentru bolnav şi pentru prietenii lui să ajungă la El sau chiar numai până acolo de
unde să-I audă glasul.
Iisus predica în casa lui Petru. După obicei, ucenicii Lui şedeau acolo. Au venit şi „nişte
farisei şi învăţători ai legii, din toate satele Galileei şi Iudeei şi din Ierusalim”. Aceştia veniseră
ca iscoade, căutând o acuzaţie împotriva lui Iisus. În afară de aceste persoane oficiale, în
mulţimea amestecată se înghesuiau oameni mânaţi de zel, de evlavie, de curiozitate şi chiar
necredincioşi. Erau reprezentate acolo diferite naţionalităţi şi toate clasele sociale. „Iar puterea
Domnului era cu El, ca să vindece.” Duhul vieţii plana asupra adunării, dar fariseii şi
cărturarii nu I-au simţit prezenţa. Ei nu şi-au simţit lipsa şi, pentru ei, nu a fost vindecare. „Pe
cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale” (Luca 1:53).
Cei care îl duceau pe omul paralizat au încercat de nenumărate ori să-şi facă drum prin
mulţime, dar în zadar. Bolnavul privea în jur într-o grozavă disperare. Când ajutorul de atâta
vreme căutat era aşa de aproape, cum putea să renunţe la speranţa sa? După îndemnul lui,
prietenii l-au urcat pe acoperişul casei şi, desfăcând învelişul, l-au lăsat înăuntru, la picioarele
lui Iisus. Cuvântarea Sa a fost întreruptă. Mântuitorul a privit la faţa plină de durere şi a văzut
ochii rugători aţintiţi asupra Lui. A înţeles totul, căci El o atrăsese la Sine pe această fiinţă
deznădăjduită şi îndoielnică. În timp ce omul paralizat era încă acasă, Mântuitorul îi adusese
convingerea în conştiinţă. Când s-a pocăit de păcatele lui şi a crezut în puterea lui Iisus de a-l
vindeca, îndurările dătătoare de viaţă ale Mântuitorului au căzut de prima dată ca o
binecuvântare asupra inimii lui însetate. Iisus urmărise cea dintâi scânteie de credinţă, care
crescuse până la convingerea că El era singurul ajutor al păcătosului şi văzuse cum aceasta
devine tot mai puternică, odată cu fiecare efort de a veni înaintea Lui.
Acum, în cuvinte care au atins urechea suferindului ca o melodie plăcută, Mântuitorul a zis:
„Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!”
Povara disperării cade de pe inima omului bolnav, pacea iertării se aşază asupra duhului
său şi străluceşte pe chipul său. Durerea fizică s-a dus şi întreaga lui fiinţă e transformată.
Slăbănogul nenorocit este vindecat! Păcătosul vinovat este iertat!
În credinţă simplă, el primise cuvintele lui Iisus ca fiind darul unei vieţi noi. El n-a mai
cerut nimic, ci a rămas într-o tăcere plină de fericire, prea plin de bucurie pentru a mai putea
vorbi. Lumina cerească strălucea asupra feţei lui şi oamenii priveau uimiţi la scena aceasta.
Rabinii aşteptaseră plini de nerăbdare să vadă ce hotărâre ia Hristos în cazul acesta. Şi-au
adus aminte că omul venise la ei după ajutor şi că ei refuzaseră să-i dea nădejde sau să-i arate
simpatie. Nemulţumindu-se numai cu atât, declaraseră că omul suferea un blestem
dumnezeiesc pentru păcatele lui. Lucrurile acestea le-au revenit cu putere în minte când l-au
văzut pe omul bolnav înaintea lor. Au observat interesul cu care toţi urmăreau scena şi au
simţit o teamă nespusă că-şi vor pierde influenţa asupra poporului.
Aceşti demnitari n-au schimbat între ei niciun cuvânt, dar, privind unii la alţii, au citit
acelaşi gând, şi anume că trebuie făcut ceva pentru a opri valul simţămintelor. Iisus declarase
că păcatele slăbănogului erau iertate. Fariseii au considerat aceste cuvinte ca o hulă şi au
plănuit să prezinte lucrurile acestea ca pe un păcat vrednic de moarte. Ei şi-au zis în inima lor:
„Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” (Marcu 2:7).
Aţintindu-Şi privirile asupra lor, priviri sub care ei au început să tremure şi să se dea
înapoi, Iisus a zis: „Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?
A zice: «Păcatele îţi sunt iertate» sau a zice: «Scoală-te şi umblă»? Dar, ca să ştiţi că Fiul omului
are putere pe pământ să ierte păcatele, «scoală-te», a zis El slăbănogului, «ridică-ţi patul şi du-
te acasă»”.
Atunci, acela care fusese adus la Iisus pe o targă se ridică pe picioarele sale, care prinseseră
din nou elasticitate şi tăria tinereţii. Sângele dătător de viaţă aleargă prin venele lui. Fiecare
organ al trupului porneşte deodată la lucru. Strălucirea sănătăţii ia locul palorii morţii care
fusese atât de aproape „şi îndată slăbănogul s-a sculat, şi-a ridicat patul şi a ieşit afară în faţa
tuturor; aşa că toţi au rămas uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: «Niciodată n-am mai
văzut aşa ceva!»”
O, minunată iubire a lui Hristos, care Se apleacă să-i vindece pe păcătoşi şi pe suferinzi!
Divinitatea simte împreună cu omul, uşurându-i durerile şi suferinţele! O, minunată putere,
dată astfel pe faţă pentru fiii oamenilor! Cine se mai poate îndoi de solia mântuirii? Cine poate
da la o parte îndurările unui Mântuitor plin de milă?
A fost nevoie de putere creatoare pentru a reface sănătatea acelui trup în stare de
descompunere. Acelaşi glas, care l-a chemat la viaţă pe omul făcut din ţărâna pământului, a
rostit cuvinte de viaţă şi pentru slăbănogul muribund. Şi aceeaşi putere care a dat viaţă
trupului a reînnoit şi inima. Acela care la creaţiune „a zis şi s-a făcut”, care „porunceşte şi ce
porunceşte ia fiinţă” (Psalmii 33:9), rostise o hotărâre de viaţă pentru omul mort în greşeli şi
păcate. Vindecarea trupului era o dovadă a puterii care înnoise inima. Hristos i-a poruncit
slăbănogului să se ridice şi să meargă, „ca să ştiţi”, a zis El, „că Fiul omului are putere pe
pământ să ierte păcatele”.
Slăbănogul a găsit în Hristos vindecare atât pentru suflet, cât şi pentru corp. Vindecarea
spirituală a fost urmată de vindecarea fizică. Învăţătura aceasta nu trebuie să fie trecută cu
vederea. Astăzi sunt mii de oameni care suferă de boli fizice, care, ca şi slăbănogul, ar dori să
audă cuvintele: „Păcatele îţi sunt iertate.” Povara păcatului, cu neliniştea şi cu dorinţele lui
neîmplinite, este cauza bolilor lor. Ei nu pot să afle odihnă câtă vreme nu vin la Vindecătorul
sufletelor lor. Pacea pe care numai El o poate oferi va da putere minţii şi sănătate corpului.
Iisus a venit „să nimicească lucrările Diavolului”. „În El era viaţă”, şi El zice: „Am venit ca
oile Mele să aibă viaţă şi să o aibă din belşug.” El este „duh dătător de viaţă” (1 Ioan 3:8; Ioan
1:4; 10:10; 1 Corinteni 15:45). El are şi acum aceeaşi putere dătătoare de viaţă, ca şi atunci
când vindeca bolnavii pe pământ şi rostea iertare pentru păcătoşi. „El îţi iartă fărădelegile tale,
El îţi vindecă toate bolile tale” (Psalmii 103:3).
Efectul produs asupra oamenilor prin vindecarea slăbănogului era ca şi când s-ar fi deschis
cerul şi s-ar fi descoperit slava unei lumi mai bune. Când omul vindecat a trecut prin mulţime,
binecuvântându-L pe Dumnezeu la fiecare pas şi purtându-şi povara ca şi când ar fi fost
uşoară ca un fulg, oamenii s-au dat înapoi ca să-i facă loc şi, cu faţa înspăimântată, priveau
spre el şoptind unul către altul: „Azi am văzut lucruri nemaipomenite.”
Fariseii erau muţi de uimire şi copleşiţi din cauza înfrângerii. Ei văzuseră că aici nu e loc
pentru ca gelozia lor să aprindă mulţimea. Minunea săvârşită asupra omului pe care ei îl
părăsi-seră sub mânia lui Dumnezeu îi impresionase pe oameni atât de mult, încât pentru un
timp rabinii au fost uitaţi. Ei au văzut că Hristos are puterea pe care ei I-o atribuiau numai lui
Dumnezeu. Cu toate acestea, demnitatea purtării Lui amabile era într-un contrast izbitor cu
purtarea lor îngâmfată. Ei erau dezorientaţi şi umiliţi, recunoscând, dar nemărturisind, că în
faţa lor e o fiinţă superioară. Cu cât era mai puternică dovada că Iisus avea putere pe pământ
să ierte păcatele, cu atât mai mult ei se afundau în necredinţă. Din casa lui Petru, unde îl
văzuseră pe slăbănog vindecat prin Cuvântul Domnului, ei au plecat să născocească noi
planuri pentru a-L aduce la tăcere pe Fiul lui Dumnezeu.
Bolile trupeşti, oricât de rele şi înrădăcinate, erau vindecate prin puterea lui Hristos, dar
boala sufletească îşi înfigea rădăcinile tot mai adânc în aceia care închideau ochii faţă de
lumină. Lepra şi paralizia nu erau atât de îngrozitoare ca bigotismul şi necredinţa.
În familia slăbănogului a fost o mare bucurie când el s-a întors acasă, ducând cu uşurinţă
patul pe care foarte încet fusese luat din faţa lor cu puţin timp mai înainte. Ei s-au adunat cu
lacrimi în ochi în jurul lui, abia îndrăznind să-şi creadă ochilor. El stătea în faţa lor plin de
putere. Braţele pe care ei le văzuseră lipsite de viaţă acum erau gata să se supună voinţei lui.
Carnea lui zbârcită şi vânătă era acum fragedă şi rumenă. El mergea cu pas hotărât şi liber.
Bucuria şi speranţa erau scrise pe fiecare trăsătură a feţei lui şi o expresie de curăţie şi de
pace luase locul urmelor păcatului şi ale suferinţei. Mulţumiri pline de bucurie se înălţau din
casa lor şi Dumnezeu era proslăvit prin Fiul Său, care îi dăduse din nou nădejde celui
dezamăgit şi tărie celui zdrobit. Omul acesta şi familia lui erau gata să-şi dea viaţa pentru
Iisus. Nicio îndoială nu le umbrea credinţa, nicio urmă de necredinţă nu păta încrederea în
Acela care adusese lumină în casa lor întunecată.
CAPITOLUL 28

LEVI-MATEI

D
intre toţi slujbaşii romani ai Palestinei, cei mai nesuferiţi erau vameşii. Faptul că
birurile erau impuse de o putere străină era totdeauna un prilej de iritare pentru iudei,
deoarece le amintea de pierderea independenţei lor. Afară de aceasta, cei care adunau
birurile nu se mulţumeau să fie numai agenţi ai opresiunii romane; ei căutau ca, prin
înşelăciune, să se îmbogăţească în dauna oamenilor. Un iudeu care primea această
slujbă de la romani era privit ca unul care a trădat onoarea neamului său. El era dispreţuit ca
un apostaziat şi aşezat pe cea mai de jos treaptă a societăţii.
Din clasa aceasta făcea parte Levi-Matei, care, după cei patru ucenici de la Ghenezaret, a
fost următorul chemat în slujba lui Hristos. Fariseii îl judecaseră pe Matei după ocupaţia lui,
dar Iisus a văzut în omul acesta o inimă deschisă pentru a primi adevărul. Matei ascultase
învăţăturile Mântuitorului. Când Spiritul convingător al lui Dumnezeu îi descoperise
păcătoşenia, el a dorit să caute ajutor la Hristos, dar fusese obişnuit cu purtarea exclusivistă a
rabinilor şi nu se aşteptase ca Marele Învăţător să-l ia în seamă.
Într-o zi, stând la masa lui, la vamă, Matei L-a văzut pe Iisus apropiindu-Se. Mare i-a fost
uimirea când L-a auzit spunându-i: „Vino după Mine.”
Matei „a lăsat totul, s-a sculat şi a mers după El”. N-a fost nicio ezitare, nicio îndoială,
niciun gând legat de faptul că el urma să schimbe ocupaţia lui bănoasă, cu sărăcia şi
greutăţile. Îi era de ajuns că avea să fie împreună cu Iisus, că putea asculta cuvintele Lui şi că
se putea uni cu El în lucrare.
Aşa se întâmplase şi cu ucenicii chemaţi mai înainte. Când Iisus i-a invitat să-L urmeze,
Petru şi tovarăşii lui şi-au lăsat îndată corăbiile şi plasele lor. Unii dintre aceşti ucenici aveau
prieteni care depindeau de sprijinul lor, dar, când au primit chemarea Mântuitorului, n-au
ezitat şi n-au întrebat: „Cum voi trăi şi cum îmi voi întreţine familia?” Ei au ascultat chemarea
şi, mai târziu, când Iisus i-a întrebat: „Când v-am trimis fără pungă, fără traistă şi fără
încălţăminte, aţi dus voi lipsă de ceva?”, ei au răspuns: „De nimic” (Luca 22:35).
Pentru Matei în bogăţia lui, ca şi pentru Andrei şi Petru în sărăcia lor, a venit aceeaşi
încercare; fiecare dintre ei s-a consacrat la fel. În clipa succesului, când plasele erau pline de
peşti şi când pornirile vieţii vechi erau foarte puternice, Iisus i-a chemat pe ucenici de la mare
să părăsească totul pentru lucrarea Evangheliei. În felul acesta este încercat fiecare suflet,
pentru a dovedi dacă dorinţa pentru bunurile trecătoare e mai tare decât dorinţa după
comuniune cu Hristos.
Principiile au întotdeauna cerinţe severe. Niciun om nu poate să aibă succes în serviciul lui
Dumnezeu, dacă nu e cu toată inima la lucru şi dacă nu socoteşte toate lucrurile ca pe o
pierdere pentru a ajunge la înalta cunoaştere a lui Hristos. Niciun om care îşi face rezerve nu
poate fi ucenic al lui Hristos, cu atât mai puţin colaborator al Lui. Când un om preţuieşte
mântuirea cea mare, atunci jertfirea de sine care s-a dat pe faţă în viaţa lui Hristos se va vedea
şi în viaţa lui. Oricare ar fi drumul pe care El îi conduce, ei vor fi bucuroşi să-L urmeze.
Chemarea lui Matei de a fi unul dintre ucenicii lui Hristos a dat naştere la o mare mânie. Ca
un învăţător în ale credinţei să aleagă un vameş pentru a fi unul dintre ajutoarele lui apropiate
era o jignire la adresa obiceiurilor religioase, sociale şi naţionale. Făcând apel la prejudecăţile
poporului, fariseii nădăjduiau să schimbe curentul sentimentelor poporului împotriva lui Iisus.
Între vameşi se crease un foarte mare interes. Inimile lor erau atrase către Învăţătorul divin.
În bucuria noii sale situaţii de ucenic al Domnului, Matei dorea să-L prezinte pe Iisus şi foştilor
lui colegi. Ca urmare, el a dat o masă mare la el acasă, unde şi-a adunat rudele şi prietenii. Nu
numai că între ei se găseau vameşi, dar erau şi alţii cu o purtare îndoielnică şi care erau
dispreţuiţi de vecinii lor mai evlavioşi.
Masa aceea a fost dată în onoarea lui Iisus şi El nu a stat la îndoială dacă să primească
această invitaţie amabilă. Ştia că lucrul acesta va jigni partida fariseilor şi Îl va compromite în
faţa oamenilor, dar acţiunile Lui nu erau influenţate de considerente politice. Pentru El,
lucrurile exterioare nu aveau nicio valoare. Ceea ce Îi mişca inima era un suflet însetat după
apa vieţii.
Iisus a stat ca un oaspete onorat la masa vameşilor, arătând, prin simpatie şi amabilitate,
că recunoştea demnitatea fiinţei umane, iar oamenii doreau să devină vrednici de încrederea
Lui. Cuvintele Lui cădeau cu putere binecuvântată şi dătătoare de viaţă asupra inimii lor
însetate. Noi imbolduri erau deşteptate şi aceşti lepădaţi ai societăţii îşi dădeau seama că este
cu putinţă să trăiască o viaţă nouă.
La adunări ca acestea, nu puţini au fost mişcaţi de învăţătura Mântuitorului, dar aceştia L-
au mărturisit numai după înălţare. Când S-a revărsat Duhul Sfânt şi trei mii de oameni s-au
convertit într-o zi, între ei se găseau mulţi care auziseră adevărul prima dată la masa
vameşilor, iar unii dintre ei au ajuns vestitori ai Evangheliei. Chiar pentru Matei, pilda dată de
Iisus la masă a fost o învăţătură neştearsă. Vameşul dispreţuit a devenit unul dintre cei mai
devotaţi evanghelişti, urmându-L îndeaproape pe Mântuitorul în lucrarea Lui.
Când au auzit că Iisus Se află la masa dată de Matei, rabinii au folosit ocazia pentru a-L
acuza. Dar ei au ales să lucreze prin ucenici. Deşteptându-le prejudecăţile, sperau să-i
înstrăineze de Domnul. Ei foloseau tactica de a-L acuza pe Hristos faţă de ucenici şi pe ucenici
faţă de Hristos, îndreptându-şi săgeţile acolo unde puteau să rănească mai rău. Aceasta este
calea prin care a lucrat Satana chiar de la despărţirea de cer şi toţi aceia care încearcă să dea
naştere la neînţelegeri şi înstrăinare sunt stăpâniţi de spiritul lui.
„Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?” întrebau rabinii
invidioşi.
Iisus n-a aşteptat răspunsul ucenicilor la această învinuire, ci a replicat El Însuşi: „Nu cei
sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: «Milă voiesc,
iar nu jertfă!» Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi”.
Fariseii pretindeau că sunt sănătoşi în ce priveşte spiritul şi că n-au nevoie de medic, în timp
ce socoteau că vameşii şi neamurile mor din cauza bolilor sufletului. Prin urmare, nu era
lucrarea Lui ca Medic să meargă la aceia care aveau nevoie de ajutorul Său?
Deşi aveau gânduri înalte despre ei înşişi, fariseii erau de fapt într-o stare mai rea decât a
acelora pe care îi dispreţuiau. Vameşii erau mai puţin stăpâniţi de bigotism şi mulţumire de
sine şi, din cauza aceasta, erau mai deschişi faţă de influenţa adevărului. Iisus le-a zis
rabinilor: „Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfă!»” În felul acesta a
arătat că, deşi pretindeau că sunt propovăduitorii Cuvântului lui Dumnezeu, ei nu cunoşteau
deloc spiritului lui.
Pentru o vreme, fariseii au fost aduşi la tăcere, dar numai pentru a deveni şi mai hotărâţi în
vrăjmăşia lor. Ei i-au căutat pe ucenicii lui Ioan Botezătorul şi au încercat să-i aţâţe împotriva
Mântuitorului. Fariseii aceştia nu primiseră lucrarea lui Ioan Botezătorul. Ei vorbiseră cu
dispreţ despre viaţa lui abstinentă, despre obiceiurile lui simple, despre îmbrăcămintea lui
aspră şi îl declaraseră fanatic. Pentru că le demascase făţărnicia, ei se împotriviseră cuvintelor
lui şi începuseră să ridice poporul împotriva lui. Duhul lui Dumnezeu mişcase inima acestor
batjocoritori, convingându-i de păcat, dar ei lepădaseră sfatul lui Dumnezeu şi declaraseră că
Ioan era stăpânit de un demon.
Când Iisus a venit şi S-a amestecat cu oamenii, mâncând şi bând la mesele lor, L-au acuzat
că bea şi mănâncă. Dar tocmai aceia care acuzau erau ei înşişi vinovaţi. După cum Dumnezeu
este rău înfăţişat de Satana, care Îi pune în seamă atributele lui, tot aşa şi trimişii Domnului
au fost prezentaţi greşit de aceşti oameni nelegiuiţi.
Fariseii nu voiau să ia în consideraţie faptul că Iisus mânca împreună cu vameşii şi cu
păcătoşii pentru a le aduce lumina cerului acelora care erau în întuneric. Ei nu voiau să vadă
că fiecare cuvânt dat de Învăţătorul divin era o sămânţă vie, care ar putea să încolţească şi să
aducă roade pentru slava lui Dumnezeu. Ei se hotărâseră să nu primească lumina şi, cu toate
că se împotriviseră lucrării lui Ioan Botezătorul, erau acum gata să caute prietenia ucenicilor
lui, nădăjduind să-şi asigure colaborarea acestora împotriva lui Iisus. Ei Îl reprezentau pe Iisus
ca distrugând vechile tradiţii şi puneau în contrast evlavia aspră a lui Ioan Botezătorul cu felul
în care Iisus mânca împreună cu vameşii şi cu păcătoşii.
Ucenicii lui Ioan erau în vremea aceasta într-o mare întristare. Era tocmai înainte de a
merge la Iisus cu solia de la Ioan. Învăţătorul iubit era în închisoare, şi ei îşi petreceau zilele în
jale. Iisus nu încerca să-l elibereze pe Ioan, ba dădea impresia că aruncă dispreţ asupra
învăţăturii lui. Dacă Ioan fusese trimis de Dumnezeu, pentru ce trăiau Iisus şi ucenicii Lui o
viaţă aşa de deosebită?
Ucenicii lui Ioan nu înţelegeau clar lucrarea lui Hristos. Ei socoteau că acuzaţiile fariseilor
trebuie să aibă temei. Ei ţineau multe dintre rânduielile date de rabini şi chiar nădăjduiau să
fie îndreptăţiţi prin faptele legii. Postul era practicat de iudei ca fiind o faptă de merit şi cei mai
stăruitori dintre ei posteau de două ori pe săptămână. Fariseii şi ucenicii lui Ioan tocmai
posteau, când cei din urmă au venit la Iisus cu întrebarea: „De ce noi şi fariseii postim des, iar
ucenicii Tăi nu postesc deloc?”
Iisus le-a răspuns cu multă bunătate. El n-a încercat să le corecteze concepţia greşită cu
privire la post, ci numai să-i lămurească în ceea ce priveşte lucrarea Sa. Şi El a făcut lucrul
acesta folosindu-Se de aceeaşi imagine de care se folosise Ioan Botezătorul când L-a mărturisit
pe Iisus. Ioan spusese: „Cine are mireasă, este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă,
se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este
deplină” (Ioan 3:29). Nu se putea ca ucenicii lui Ioan să nu-şi aducă aminte de cuvintele
învăţătorului lor atunci când Iisus, folosind aceeaşi ilustraţie, le-a zis: „Oare puteţi face pe
nuntaşi să postească în timpul cât mirele este cu ei?”
Prinţul cerului era în mijlocul poporului Său. Fusese dat lumii cel mai mare dar al lui
Dumnezeu. Bucurie pentru săraci, deoarece Hristos venise să-i facă moştenitori ai Împărăţiei
Lui. Bucurie pentru bogaţi, căci El voia să-i înveţe cum să câştige bogăţiile veşnice. Bucurie
pentru cei neînvăţaţi, deoarece El voia să-i facă înţelepţi pentru mântuire. Bucurie pentru
învăţaţi, căci El voia să le dezvăluie taine mai adânci decât cele pătrunse de ei; adevăruri
ascunse de la întemeierea lumii urmau să fie desfăşurate în faţa oamenilor prin lucrarea
Mântuitorului.
Ioan Botezătorul se bucurase să-L privească pe Mântuitorul. Ce ocazie de bucurie pentru
ucenicii care aveau privilegiul de a umbla şi a vorbi zilnic cu Maiestatea cerului! Acesta nu era
un timp de jelire şi de post. Ei trebuiau să-şi deschidă inima pentru a primi lumina slavei Lui,
pentru a fi în stare să reverse lumină asupra acelora care se găseau în întuneric şi în umbra
morţii.
Tabloul zugrăvit de cuvintele lui Hristos era strălucit, dar peste ei zăcea o umbră deasă, pe
care numai ochiul Lui o putea întrezări: „Vor veni zile”, a zis El, „când va fi luat mirele de la ei;
atunci vor posti în acele zile.” Când urmau să vadă că Domnul lor este trădat şi răstignit,
ucenicii aveau să jelească şi să postească. În ultimele Sale cuvinte din camera de sus, El le-a
zis: „Peste puţină vreme nu Mă veţi mai vedea; apoi iarăşi, peste puţină vreme, Mă veţi vedea.”
„Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; vă veţi
întrista, iar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16:19,20).
La învierea Lui din mormânt, întristarea lor urma să se preschimbe în bucurie. După
înălţare, urma ca El să nu mai fie de faţă în persoană, dar, prin Mângâietorul, avea să fie
mereu cu ei şi atunci nu trebuiau să-şi mai petreacă timpul plângând. Satana ar fi dorit ca
atunci ei să dea lumii impresia că fuseseră înşelaţi şi dezamăgiţi, dar, prin credinţă, ei aveau
să privească la Sanctuarul de sus, unde Iisus slujea pentru ei şi aveau să-şi deschidă inimile
pentru Duhul Sfânt, reprezentantul Său, şi să se bucure în lumina prezenţei Sale. Cu toate
acestea, aveau să vină zile de încercări şi ispite, când ei urmau să fie aduşi în conflict cu mai-
marii acestei lumi şi cu conducătorii împărăţiei întunericului; zile în care Hristos nu avea să
mai fie personal cu ei şi când ei urmau să nu-L mai poată simţi pe Mângâietorul. Atunci avea
să fie mai potrivit pentru ei să postească.
Fariseii căutau să se mândrească prin ţinerea strictă a formelor, în timp ce inima lor era
plină de invidie şi ceartă. „Iată”, zice Scriptura, „postiţi ca să vă ciorovăiţi şi să vă certaţi, ca să
bateţi răutăcios cu pumnul; nu postiţi cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus.
Oare acesta este postul plăcut Mie? Să-şi chinuiască omul sufletul o zi? Să-şi plece capul ca
un pipirig şi să se culce pe sac şi cenuşă? Aceasta numeşti tu post şi zi plăcută Domnului?”
(Isaia 58:4,5).
Adevăratul post nu este numai o slujbă făcută de formă. Scriptura descrie astfel postul ales
de Dumnezeu: „Dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi
şi rupe orice fel de jug”, dă „mâncarea ta celui flămând” şi „satură sufletul lipsit” (Isaia
58:6,10). Aici se arată adevăratul spirit şi adevăratul caracter al lucrării lui Hristos. Întreaga
Sa viaţă a fost un sacrificiu de sine pentru salvarea lumii. Fie că postea în pustietatea ispitirii
sau mânca la masa lui Matei împreună cu vameşii, El Îşi dădea viaţa pentru mântuirea celor
pierduţi. Nu în plângere deşartă, nu doar într-o umilire trupească şi în mulţimea jertfelor se dă
pe faţă adevăratul spirit de devoţiune, ci în predarea de bunăvoie a eului în slujba lui
Dumnezeu şi a omului.
Continuându-Şi răspunsul dat ucenicilor lui Ioan, Iisus a rostit o parabolă, zicând: „Nimeni
nu rupe dintr-o haină nouă un petic ca să-l pună la o haină veche; altminteri rupe şi haina cea
nouă şi nici peticul luat de la ea nu se potriveşte la cea veche.” Solia lui Ioan Botezătorul nu
trebuia să fie amestecată cu tradiţia şi superstiţiile. Încercarea de a amesteca pretenţiile
fariseilor cu evlavia lui Ioan nu făcea decât să arate şi mai mult prăpastia dintre ele.
Nici principiile învăţăturii lui Hristos nu puteau să fie unite cu formele fariseismului.
Hristos nu urma să acopere prăpastia creată de învăţăturile lui Ioan. El urma să arate şi mai
clar deosebirea dintre ce era vechi şi ce era nou. Iisus a ilustrat mai departe lucrul acesta,
zicând: „Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, altminteri vinul cel nou sparge
burdufurile, se varsă, şi burdufurile se prăpădesc.” Burdufurile care se foloseau ca vase pentru
a pune vinul nou se uscau după câtva timp şi se scorojeau şi nu mai erau bune de folosit
pentru acest scop. În această ilustraţie familiară, Iisus arăta starea conducătorilor iudei.
Preoţii, cărturarii şi mai-marii îşi urmăreau neabătuţi şirul de ceremonii şi tradiţii. Inima lor se
strânsese ca burdufurile de vin uscate, cu care El îi comparase. Atâta timp cât ei se
mulţumeau cu o religie legalistă, era cu neputinţă să ajungă depozitarii adevărului viu al
cerului. Ei gândeau că e îndestulătoare neprihănirea personală şi nu doreau să fie adus vreun
element nou la religia lor. Ei nu priveau bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de oameni ca pe ceva
care vine din afară, ci o uneau cu meritul propriu adus de faptele lor bune. Credinţa care
lucrează prin iubire şi care curăţă sufletul nu putea să găsească teren comun cu religia
fariseilor, formată din ceremoniile şi rânduielile omeneşti. Efortul de a uni învăţăturile lui Iisus
cu religia existentă avea să fie zadarnic. Adevărul vital al lui Dumnezeu, la fel ca vinul în
fermentare, urma să prăpădească burdufurile vechi şi stricate ale tradiţiei fariseice.
Fariseii se socoteau prea înţelepţi pentru a mai avea nevoie de învăţătură, prea neprihăniţi
pentru a mai avea nevoie de mântuire, prea onoraţi pentru a mai avea nevoie de onoarea care
vine de la Hristos. Mântuitorul S-a îndepărtat de ei pentru a găsi alţi oameni, care să fie
doritori de a primi solia cerului. În pescarii neînvăţaţi, în vameşul din piaţă, în femeia din
Samaria, în oamenii de rând care Îl ascultau cu plăcere, El a găsit noile Sale vase pentru vinul
cel nou. Instrumentele care urmează să fie folosite în lucrarea Evangheliei sunt acele suflete
care primesc cu bucurie lumina trimisă de Dumnezeu. Aceştia sunt agenţii Lui pentru a duce
lumii cunoştinţa adevărului. Dacă prin harul lui Hristos copiii Săi vor deveni vase noi, El îi va
umple cu vinul cel nou.
Învăţătura lui Hristos, deşi era reprezentată prin vinul cel nou, nu era o doctrină nouă, ci
descoperirea aceleia care se dăduse la început. Dar, pentru farisei, adevărul lui Dumnezeu îşi
pierduse semnificaţia şi frumuseţea de la început. Învăţătura lui Hristos era pentru ei, aproape
în toate privinţele, ceva nou şi era nerecunoscută şi neştiută de ei.
Iisus a atras atenţia asupra faptului că învăţătura falsă are puterea să distrugă capacitatea
de a aprecia şi de a dori adevărul. „Nimeni”, a zis El, „după ce a băut vin vechi, nu voieşte vin
nou, căci zice: «Este mai bun cel vechi.»” Tot adevărul care se dăduse lumii prin patriarhi şi
profeţi strălucea într-o frumuseţe nouă în cuvintele lui Hristos. Dar cărturarii şi fariseii nu
doreau vinul cel nou, atât de preţios. Până când nu se goleau de tradiţiile vechi, de obiceiurile
şi de practicile lor, ei nu mai aveau loc pentru învăţăturile lui Hristos în minte şi în inimă. Ei
se agăţau de formele moarte şi se îndepărtau de adevărul cel viu şi de puterea lui Dumnezeu.
Tocmai lucrul acesta a adus ruina iudeilor şi va aduce ruina multor oameni din zilele
noastre. Mii de oameni fac aceeaşi greşeală pe care au făcut-o fariseii pe care Hristos i-a
mustrat la masa lui Matei. Decât să renunţe la vreo idee cultivată cu plăcere sau să părăsească
vreun idol al părerilor proprii, mulţi refuză adevărul care coboară de la Tatăl luminii. Ei se
încred în propria persoană şi se bazează pe înţelepciunea lor şi nu-şi dau seama de sărăcia lor
spirituală. Ei stăruie să fie salvaţi printr-un mijloc care să le dea ocazia să facă vreo lucrare
însemnată. Când văd că nu este posibil să amestece eul în lucrare, ei leapădă mântuirea
oferită.
O religie a formelor niciodată nu poate să conducă sufletele la Hristos, căci este o religie
lipsită de iubire, lipsită de Hristos. Postul şi rugăciunea care vin dintr-un spirit doritor de a se
îndreptăţi sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Adunarea solemnă pentru rugăciune, şirul
ceremoniilor religioase, umilinţa exterioară, sacrificiile impunătoare arată că acela care face
astfel de lucruri consideră că este neprihănit şi că are drept la cer, dar totul este o amăgire.
Faptele noastre nu pot să plătească niciodată mântuirea.
Cum era în zilele lui Hristos, aşa este şi astăzi. Fariseii nu-şi cunosc lipsa spirituală. Lor li
se spune: „Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic», şi nu ştii că
eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol; te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc,
ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii
tale” (Apocalipsa 3:17,18). Credinţa şi iubirea sunt aurul curăţit prin foc. Dar, în viaţa multora,
aurul şi-a pierdut strălucirea şi comoara cea scumpă a fost pierdută. Îndreptăţirea lui Hristos
este pentru ei ca un veşmânt nepurtat, ca o fântână neatinsă. Lor li se spune: „Ce am
împotriva ta este că ţi-ai pierdut dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut;
pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din
locul lui, dacă nu te pocăieşti” (Apocalipsa 2:4,5).
„Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o
inimă zdrobită şi mâhnită” (Psalmii 51:17). Omul trebuie să fie golit de eul lui înainte de a
putea fi, în înţelesul deplin al cuvântului, un credincios în Iisus. Când s-a renunţat la eu,
Domnul poate face din om o făptură nouă. Vase noi pot să cuprindă vin nou. Iubirea lui
Hristos îl va însufleţi pe credincios cu o viaţă nouă. În acela care priveşte la Începătorul şi
Desăvârşitorul credinţei noastre, se va manifesta caracterul lui Hristos.
CAPITOLUL 29

SABATUL

S
abatul a fost sfinţit la creaţiune. Fiind rânduit pentru om, originea sa este în timpul
acela când „stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie, şi când toţi fiii lui
Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38:7). Pacea odihnea asupra lumii, deoarece
pământul era în armonie cu cerul. „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau
foarte bune” şi El S-a odihnit în bucuria lucrării Sale încheiate (Geneza 1:31).
Deoarece S-a odihnit în Sabat, „Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o” – a
pus-o deoparte pentru un scop sfânt. El i-a dat-o lui Adam ca o zi de odihnă. Era un semn de
aducere aminte a lucrării de creaţiune şi, în felul acesta, un semn al puterii lui Dumnezeu şi al
iubirii Sale. Scriptura zice: „El a lăsat o aducere aminte a minunilor Lui.” „Însuşirile nevăzute
ale Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile
făcute de El” (Geneza 2:3; Psalmii 111:4; Romani 1:20).
Toate lucrurile au fost create prin Fiul lui Dumnezeu. „La început era Cuvântul, şi Cuvântul
era cu Dumnezeu… Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost
făcut fără El” (Ioan 1:1-3). Şi, deoarece este o amintire a lucrării creaţiunii, Sabatul este o
dovadă a iubirii şi a puterii lui Hristos.
Sabatul ne îndreaptă gândurile spre natură şi ne aduce în legătură cu Creatorul. În
cântecul păsărelelor, în foşnetul pomilor, în muzica mării, putem încă să auzim vocea Aceluia
care a vorbit cu Adam în Eden, în răcoarea zilei. Când admirăm puterea Lui în natură, găsim
mângâiere, deoarece Cuvântul care a creat toate lucrurile dă viaţă şi fiinţei lăuntrice. El, „care
a zis: «Să lumineze lumina din întuneric», ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să
strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Iisus Hristos” (2 Corinteni 4:6).
Tocmai gândul acesta a făcut să răsune cântecul:
„Căci Tu mă înveseleşti cu lucrările Tale, Doamne,
şi eu cânt de veselie când văd lucrarea mâinilor Tale.
Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne,
şi cât de adânci sunt gândurile Tale!”
(Psalmii 92:4,5)

Iar Duhul Sfânt, prin profetul Isaia, zice: „Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce
asemănare Îl veţi asemăna?… Nu ştiţi? N-aţi auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu
v-aţi gândit niciodată la întemeierea pământului? El şade deasupra cercului pământului şi
locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o maramă subţire şi le
lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el… «Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?»
zice Cel Sfânt. Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să
meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea
şi tăria Lui, că una nu lipseşte. Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: «Soarta mea
este ascunsă dinaintea Domnului şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului
meu?» Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu
oboseşte, nici nu osteneşte… El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin.”
„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te
întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.” „Întoarceţi-vă la
Mine şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi
nu altul.” Solia aceasta este scrisă în natură şi Sabatul are drept scop să o păstreze în
memorie. Atunci când i-a cerut lui Israel să sfinţească Sabatele Sale, Domnul a zis: „Ele sunt
un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!” (Isaia 40:18-29;
41:10; 45:22; Ezechiel 20:20).
Sabatul a fost încorporat în Legea dată pe Sinai, dar nu atunci a fost făcut cunoscut pentru
prima dată ca zi de odihnă. Israeliţii aveau cunoştinţă de el înainte de a veni la Sinai. Până să
ajungă acolo, ei au ţinut Sabatul. Când unii l-au profanat, Domnul i-a mustrat şi a zis: „Până
când aveţi de gând să nu păziţi poruncile şi legile Mele?” (Exodul 16:28).
Sabatul n-a fost dat numai pentru Israel, ci el a fost dat pentru lumea întreagă. El a fost
făcut cunoscut omului în Eden şi, asemenea celorlalte precepte ale Decalogului, este
obligatoriu pentru totdeauna. „Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau
o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Atâta vreme cât
există cerul şi pământul, Sabatul va fi şi mai departe un semn al puterii Creatorului. Şi atunci
când Edenul va înflori din nou pe pământ, ziua sfântă de odihnă a lui Dumnezeu va fi onorată
de toţi cei ce sunt sub soare. „În fiecare Sabat”, locuitorii pământului nou, slăvit, vor veni „să
se închine înaintea Mea – zice Domnul” (Matei 5:18; Isaia 66:23).
Nicio altă instituţie încredinţată iudeilor n-a urmărit aşa de mult să-i deosebească de
neamurile din jurul lor cum a făcut-o Sabatul. Dumnezeu a intenţionat ca păzirea lui să-i arate
ca închinători ai Săi. Trebuia să fie un semn al despărţirii lor de idolatrie, al legăturii lor cu
adevăratul Dumnezeu. Dar, pentru a sfinţi Sabatul, şi oamenii trebuie să fie sfinţi. Prin
credinţă, ei trebuie să ajungă părtaşi la neprihănirea lui Hristos. Când i s-a dat lui Israel
porunca: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti”, Domnul a mai spus şi „Să-Mi fiţi
nişte oameni sfinţi”
(Exodul 20:8; 22:31). Numai în felul acesta, Sabatul putea să-i deosebească pe israeliţi ca
închinători ai lui Dumnezeu.
Când iudeii s-au depărtat de Dumnezeu şi n-au mai căutat ca prin credinţă să-şi
însuşească neprihănirea lui Hristos, Sabatul şi-a pierdut însemnătatea pe care o avea. Satana
a căutat să se înalţe pe sine şi să-i îndepărteze pe oameni de la Hristos, lucrând la denaturarea
Sabatului, pentru că era semnul puterii lui Hristos. Conducătorii iudei au împlinit voia lui
Satana când au împovărat ziua de odihnă a lui Dumnezeu cu cerinţe apăsătoare. În zilele lui
Hristos, Sabatul devenise atât de pervertit, încât păzirea lui reflecta mai degrabă caracterul
oamenilor egoişti şi despotici, decât caracterul Părintelui ceresc, iubitor. Rabinii Îl prezentau pe
Dumnezeu ca pe unul care dă legi de care oamenii nu pot să asculte. Ei îi determinau pe
oameni să-L vadă pe Dumnezeu ca pe un tiran şi să-şi închipuie că ţinerea Sabatului, aşa cum
o cerea El, îi făcea pe oameni să fie aspri şi cruzi. Lucrarea lui Hristos era tocmai aceea de a
îndrepta părerile lor greşite. Cu toate că rabinii Îl urmăreau cu vrăjmăşie neîmpăcată, El n-a
lăsat nici măcar ca ei să creadă că Se supune pretenţiilor lor, ci a mers înainte, păstrând
Sabatul aşa cum cerea Legea lui Dumnezeu.
Într-o zi de Sabat, când se întorceau de la locul de rugăciune, Mântuitorul şi ucenicii Lui au
trecut printr-un lan de grâu care dădea în copt. Iisus lucrase până târziu şi, când au trecut
prin holdă, ucenicii au început să smulgă spice şi să mănânce boabele, după ce le frecaseră în
palme. În oricare altă zi, lucrul acesta n-ar fi adus nicio discuţie, deoarece un om care trecea
pe lângă o holdă, o livadă sau o vie era liber să ia şi să mănânce după dorinţă (vezi
Deuteronomul 23:24,25). Dar, dacă ar fi făcut cineva lucrul acesta în zi de Sabat, se socotea o
profanare. Nu numai că adunarea spicelor era un fel de seceriş, dar frecarea lor în palme era
un fel de treierat. Aşadar, după părerea rabinilor, Sabatul era de două ori profanat.
Iscoadele I s-au plâns îndată lui Iisus, zicând: „Iată că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să
facă în ziua Sabatului.”
Când a fost acuzat că a călcat Sabatul la Betesda, Iisus Se apărase, susţinând că este Fiul
lui Dumnezeu şi declarând că lucra în armonie cu Tatăl. Acum, când ucenicii au fost atacaţi,
El le aminteşte acuzatorilor, ca exemple din Vechiul Testament, fapte îndeplinite în Sabat de
către aceia care erau în slujba lui Dumnezeu.
Învăţătorii iudei se lăudau cu propriile cunoştinţe din Scriptură, dar în răspunsul
Mântuitorului se cuprindea o mustrare pentru necunoaşterea Scripturilor sfinte. „Oare n-aţi
citit ce a făcut David”, zise El, „când a flămânzit el şi cei ce erau cu el? Cum a intrat în Casa lui
Dumnezeu, a luat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, a mâncat din ele şi a dat şi celor
ce erau cu el, măcar că nu era îngăduit să le mănânce decât preoţii?” Apoi le-a zis: „Sabatul a
fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat.” „N-aţi citit în Lege că, în zilele de Sabat,
preoţii calcă Sabatul în templu, şi totuşi sunt nevinovaţi? Dar Eu vă spun că aici este Unul mai
mare decât templul”. „Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului” (Luca 6:3,4; Matei 12:5,6;
Marcu 2:27,28).
Dacă era drept ca David să-şi astâmpere foamea, mâncând din pâinea pusă de o parte
pentru un scop sfânt, atunci era drept şi pentru ucenici să-şi împlinească nevoile de hrană,
rupând spice în ceasurile sfinte ale Sabatului. Şi iarăşi preoţii din templu lucrau mai mult în
Sabat decât în alte zile. Aceeaşi lucrare în alte scopuri pământeşti ar fi fost un păcat, dar
lucrarea preoţilor era în slujba lui Dumnezeu. Ei săvârşeau ritualul care îi îndruma pe oameni
la puterea mântuitoare a lui Hristos, şi munca lor se împăca foarte bine cu scopul pe care îl
avea Sabatul. Dar acum, Hristos Însuşi venise. Făcând lucrarea lui Hristos, ucenicii se găseau
în slujba lui Dumnezeu şi tot ce era necesar pentru săvârşirea acestei lucrări era drept să se
facă în zi de Sabat.
Hristos voia să-i înveţe pe ucenici şi pe vrăjmaşii Lui că primul loc trebuie să-l ocupe
slujirea lui Dumnezeu. Ţinta lucrării Lui în lumea aceasta este mântuirea omului, prin urmare
tot ce este necesar să se facă în Sabat pentru săvârşirea acestei lucrări este în acord cu legea
privitoare la Sabat. Iisus a încununat apoi argumentaţia Sa, declarându-Se „Domn al
Sabatului” – Unul care era mai presus de orice discuţie şi mai presus de orice lege. Acest
Judecător veşnic îi achită pe ucenici de vină, făcând apel chiar la legea pe care ei erau acuzaţi
că o calcă.
Iisus n-a lăsat să treacă lucrul acesta, fără să-i mustre pe vrăjmaşii Săi. El a spus că, în
orbirea lor, ei înţelegeau greşit rostul Sabatului. El a zis: „Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: «Milă
voiesc, iar nu jertfe», n-aţi fi osândit pe nişte nevinovaţi” (Matei 12:7). Ritualurile lor lipsite de
căldură nu puteau să umple golul adus de lipsa acelei credincioase şi duioase iubiri, care îi va
caracteriza totdeauna pe adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu.
Hristos a repetat adevărul că sacrificiile nu aveau valoare în ele însele. Ele erau un mijloc, şi
nu un scop. Ţinta lor era să-i îndrume pe oameni la Mântuitorul şi în felul acesta să-i aducă în
armonie cu Dumnezeu. Dumnezeu preţuieşte numai un serviciu făcut din iubire. Dacă lipseşte
aceasta, tot şirul ceremoniilor este pentru El o ofensă. Tot aşa este şi cu Sabatul. El avea ca
scop să-i aducă pe oameni în legătură cu Dumnezeu; dar, dacă mintea era stăpânită de forme
obositoare, adevăratul rost al Sabatului era zădărnicit. Păzirea lui exterioară era doar o
batjocură.
Într-un alt Sabat, când Iisus a intrat în sinagogă, a văzut acolo un om cu mâna uscată.
Fariseii Îl urmăreau să vadă ce va face. Mântuitorul ştia bine că, dacă va vindeca pe cineva în
Sabat, va fi privit ca un călcător al Legii, dar El nu a ezitat să dărâme zidul restricţiilor
tradiţionale care împresurau Sabatul. Iisus l-a chemat pe bolnav să stea în mijloc şi apoi a
întrebat: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau
să o pierzi?” Printre iudei, circula maxima că, dacă un om n-a făcut bine atunci când a avut
prilejul, înseamnă că a făcut rău; dacă cineva nu făcea ce trebuia ca să scape o viaţă, însemna
că a ucis. În felul acesta, Iisus i-a întâmpinat pe rabini pe terenul lor. „Dar ei tăceau. Atunci,
rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: «Întinde-
ţi mâna!» El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă” (Marcu 3:4,5).
Când a fost întrebat: „Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat?”, Iisus a răspuns: „Cine
este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie şi-i cade într-o groapă în ziua Sabatului, să n-o
apuce şi s-o scoată afară? Cu cât mai de preţ este, deci, un om decât o oaie? De aceea este
îngăduit a face bine în zilele de Sabat” (Matei 12:10-12).
Fariseii care-L urmăreau n-au îndrăznit să-I răspundă lui Iisus în faţa mulţimii, de teamă
să nu intre în vreo încurcătură. Ştiau că El vorbise adevărul. Ca să nu calce vreo tradiţie, ei ar
fi lăsat pe un om să sufere, dar tot ei ar fi scăpat o vită pentru ca proprietarul ei să nu sufere
vreo pagubă din această pricină. De aceea, ei arătau mai multă purtare de grijă pentru un
animal necuvântător decât pentru om, care e făcut după chipul lui Dumnezeu. Aceasta
ilustrează lucrarea tuturor religiilor neadevărate. Ele îşi au obârşia în dorinţa omului de a se
înălţa mai presus de Dumnezeu, dar urmarea a fost că omul a decăzut mai jos ca animalele.
Orice religie care se luptă împotriva stăpânirii lui Dumnezeu îl jefuieşte pe om de slava pe care
a avut-o la creaţiune şi care trebuie să-i fie redată prin Hristos. Orice religie falsă îi învaţă pe
adepţii ei să fie nepăsători faţă de nevoile, suferinţele şi drepturile omului. Evanghelia pune
asupra omenirii un preţ mare, pentru că este răscumpărată cu sângele lui Hristos, şi
promovează o grijă duioasă faţă de nevoile şi suferinţele omului. Domnul zice: „Voi face pe
oameni mai rari decât aurul curat, şi mai scumpi decât aurul din Ofir” (Isaia 13:12).
Când Iisus S-a îndreptat către farisei cu întrebarea dacă este îngăduit să facă bine în zilele
de Sabat, să scape o viaţă sau să o piardă, El le-a pus în faţă planurile lor nelegiuite. Ei vânau
viaţa Lui cu ură înverşunată, în timp ce El scăpa viaţa oamenilor şi aducea fericire mulţimilor.
Era mai bine să ucizi în zi de Sabat, cum plănuiau ei, sau să vindeci bolnavi, aşa cum făcuse
El? Era mai drept să ai în inimă ucidere în sfânta zi a lui Dumnezeu decât iubire pentru toţi
oamenii, iubire care îşi găseşte expresia în fapte de milă?
Vindecându-l pe omul cu mâna uscată, Iisus a condamnat tradiţia iudeilor şi a făcut ca
porunca a patra să rămână aşa cum o dăduse Dumnezeu. „Este îngăduit a face bine în zilele
de Sabat”, a declarat El. Îndepărtând restricţiile fără rost ale iudeilor, Hristos a onorat Sabatul,
în timp ce aceia care se plângeau de El dezonorau sfânta zi a lui Dumnezeu.
Aceia care susţin că Hristos a desfiinţat Legea învaţă că El a călcat Sabatul şi i-a îndreptăţit
pe ucenicii Lui să facă la fel. În felul acesta, ei iau aceeaşi poziţie ca iudeii care Îl calomniau pe
Iisus. În această privinţă, ei contrazic mărturia dată de Hristos Însuşi, care a zis: „Eu am păzit
poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:10). Nici Mântuitorul, nici urmaşii
Lui n-au călcat Legea privitoare la Sabat. Hristos era un reprezentant viu al Legii. În viaţa Lui
nu s-a găsit nicio călcare a preceptelor ei sfinte. Privind o întreagă naţiune de martori care
căutau ocazia să-L condamne, El putea zice fără ca cineva să-L poată contrazice: „Cine din voi
Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46).
Mântuitorul nu venise să dea la o parte cele spuse de patriarhi şi profeţi, deoarece El Însuşi
vorbise prin aceşti oameni reprezentativi. Toate adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu erau
de la El. Dar aceste pietre preţioase fuseseră greşit zidite. Lumina lor preţioasă fusese
mistificată pentru a servi rătăcirii. Dumnezeu dorea ca ele să fie scoase din templul rătăcirii şi
să fie aşezate din nou în edificiul adevărului. Lucrul acesta putea să-l facă numai o mână
dumnezeiască. Pus în legătură cu rătăcirea, adevărul fusese făcut să ajute lucrarea
vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al omului. Hristos venise să-l aşeze în poziţia aceea de unde să
dea slavă lui Dumnezeu şi să lucreze la mântuirea omenirii.
„Sabatul a fost făcut pentru om, şi nu omul pentru Sabat”, a zis Iisus. Instituţiile pe care le-
a rânduit Dumnezeu sunt pentru binele omenirii. „Toate aceste lucrări se petrec în folosul
vostru.” „Fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie
cele viitoare, toate sunt ale voastre şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui
Dumnezeu” (2 Corinteni 4:15; 1 Corinteni 3:22,23). Legea Celor Zece Porunci, din care Sabatul
este o parte, a fost dată de Dumnezeu poporului Său ca o binecuvântare. „Domnul ne-a
poruncit atunci”, a zis Moise, „să împlinim toate aceste legi, să ne temem de Domnul
Dumnezeul nostru, ca să fim totdeauna fericiţi şi să ne ţină în viaţă” (Deuteronomul 6:24). Iar
prin psalmist s-a dat această solie lui Israel: „Slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi cu veselie
înaintea Lui. Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem: noi suntem
poporul Lui şi turma păşunii Lui. Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile
Lui!” (Psalmii 100:2-4). Şi despre „toţi cei ce vor păzi Sabatul ca să nu-l pângărească”, Domnul
zice: „Îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt şi-i voi umple de veselie în casa Mea de rugăciune”
(Isaia 56:6,7).
„De aceea Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.” Aceste cuvinte sunt pline de
învăţătură şi mângâiere. Deoarece a fost făcut pentru om, Sabatul este ziua Domnului. El
aparţine lui Hristos, pentru că „toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut
n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Deoarece El a făcut toate lucrurile, El a făcut şi Sabatul. El l-a
pus deoparte, ca un semn de amintire al lucrării creaţiunii. Sabatul arată spre El, dovedindu-L
că este Creator şi Sfinţitor. El declară că Acela care a creat toate lucrurile în cer şi pe pământ
şi prin care sunt ţinute toate lucrurile este conducătorul bisericii şi că, prin puterea Lui, noi
suntem împăcaţi cu Dumnezeu. Căci, vorbind către Israel, El a zis: „Le-am dat şi Sabatele
Mele, să fie un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul care-i sfinţesc” – îi
fac sfinţi (Ezechiel 20:12). Prin urmare, Sabatul este un semn al puterii lui Hristos de a ne
sfinţi. El este dat tuturor acelora pe care îi sfinţeşte Hristos. Ca semn al puterii Sale sfinţitoare,
Sabatul este dat tuturor acelora care, prin Hristos, devin o parte a Israelului lui Dumnezeu.
Domnul mai zice: „Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale
în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-
L… atunci te vei putea desfăta în Domnul” (Isaia 58:13,14). Pentru toţi aceia care primesc
Sabatul ca un semn al puterii creatoare şi răscumpărătoare a lui Hristos, el va fi o desfătare.
Văzându-L pe Hristos în Sabat, ei se desfată în El. Sabatul îi îndrumă către lucrările creaţiunii,
ca o dovadă a marii Lui puteri de a mântui. În timp ce ne atrage atenţia către pacea Edenului
care a fost pierdută, el ne vorbeşte despre pacea restabilită prin Mântuitorul. Fiecare lucru din
natură repetă chemarea Lui: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da
odihnă” (Matei 11:28).
CAPITOLUL 30

ALEGEREA
CELOR DOISPREZECE

Î
n urmă, Iisus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut şi ei au venit la El. A rânduit
dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască.”
Chemarea celor doisprezece la apostolat şi Predica de pe Munte au avut loc la adăpostul
copacilor, pe o colină a muntelui, nu departe de Marea Galileei. Câmpurile şi dealurile erau
locurile preferate ale lui Iisus şi mare parte din învăţătura Lui a fost dată sub cerul liber,
mai mult decât în templu sau în sinagogi. Nicio sinagogă n-ar fi putut cuprinde mulţimea de
oameni care-L urma; dar nu numai pentru motivul acesta a ales El să-i înveţe pe oameni în
câmpii şi în crânguri. Lui Iisus Îi plăceau scenele din natură. Pentru El, fiecare loc retras şi
liniştit era un templu sfânt.
Primii locuitori ai pământului îşi aleseseră un sanctuar sub umbra pomilor Edenului. Acolo
comunicase Hristos cu părintele omenirii. Când au fost izgoniţi din Paradis, primii noştri
părinţi încă se mai închinau în câmpii şi crânguri şi acolo i-a întâlnit Iisus, aducându-le
Evanghelia harului Său. Hristos a fost Acela care a vorbit cu Avraam sub stejarii lui Mamre, a
vorbit şi cu Isaac când mergea să se roage pe câmpie, în amurgul serii, cu Iacov pe o colină la
Betel, cu Moise în Munţii Madianului şi cu tânărul David în timp ce-şi veghea turma. Tot sub
îndrumările lui Hristos, timp de cincisprezece veacuri, poporul iudeu îşi părăsea casele pentru
o săptămână în fiecare an şi locuia în colibe făcute din ramuri verzi, „din pomii cei frumoşi,
ramuri de finici, ramuri de copaci stufoşi şi de sălcii de râu” (Leviticul 23:40).
Pentru a-i pregăti pe ucenici, Iisus a ales să-i scoată din larma oraşului în liniştea câmpiilor
şi a dealurilor, care erau mai potrivite cu lecţiile de lepădare de sine pe care El dorea să-i
înveţe. În timpul lucrării Sale, El avea plăcerea să-i adune pe oameni în jurul Său, sub cerul
albastru, undeva pe o coastă înverzită de deal sau pe ţărm, lângă lac. Aici, înconjurat de
lucrările propriei creaţiuni, El putea să îndrepte gândurile ascultătorilor de la cele artificiale la
cele naturale. În creşterea şi dezvoltarea naturii se descopereau principiile Împărăţiei Sale.
Atunci când îşi ridicau privirea către dealurile lui Dumnezeu şi admirau lucrările minunate ale
mâinilor Sale, oamenii puteau să primească învăţăturile preţioase ale adevărului dumnezeiesc.
Învăţătura dată de Hristos urma să le fie repetată de lucrările din natură. La fel se întâmplă şi
cu toţi aceia care ies în natură, avându-L pe Hristos în inima lor. Ei se vor simţi înconjuraţi de
o influenţă sfântă. Lucrurile din natură conţin pildele Domnului şi repetă sfaturile date de El.
Având comuniune cu Dumnezeu prin natură, mintea se înalţă şi inima găseşte odihnă.
Acum s-a făcut primul pas pentru a organiza biserica, pentru ca, după plecarea lui Hristos,
ea să fie reprezentanta Lui pe pământ. Ei nu aveau la dispoziţie un sanctuar somptuos, însă
Mântuitorul i-a condus pe ucenici la locul liniştit pe care-l prefera şi, în mintea lor,
experienţele sfinte din ziua aceea aveau să fie pentru totdeauna legate de frumuseţea muntelui,
a văilor şi a mării.
Iisus îi chemase pe ucenici ca să-i poată trimite ca martori ai Săi, pentru a vesti lumii ce
văzuseră şi ce auziseră de la El. Slujba care le fusese încredinţată era cea mai importantă la
care au fost chemate vreodată fiinţe omeneşti şi era, ca însemnătate, imediat după aceea a lui
Hristos. Ei aveau să fie împreună-lucrători cu Dumnezeu pentru salvarea lumii. După cum în
Vechiul Testament cei doisprezece patriarhi au fost reprezentanţii lui Israel, tot aşa cei
doisprezece apostoli trebuiau să fie reprezentanţii bisericii formate de Evanghelie.
Mântuitorul cunoştea caracterul oamenilor pe care îi alesese, cunoştea toate slăbiciunile şi
nedesăvârşirile lor. El cunoştea toate primejdiile prin care ei urmau să treacă, precum şi
răspunderea care trebuia să fie pusă asupra lor şi inima Lui era plină de grijă pentru aceşti
aleşi. Singur, pe un munte aproape de Marea Galileei, El a petrecut toată noaptea în rugăciune
pentru ei, în timp ce aceştia dormeau la picioarele muntelui. Îndată ce s-au arătat primele raze
ale dimineţii, i-a chemat să vină la El, deoarece avea să le comunice un lucru important.
Ucenicii aceştia fuseseră câtva timp împreună cu Hristos în lucrarea Lui. Ioan şi Iacov,
Andrei şi Petru, împreună cu Filip, Natanael şi Matei fuseseră într-o legătură mai strânsă cu El
decât ceilalţi şi fuseseră martori la mai multe minuni ale Lui. Petru, Iacov şi Ioan se găseau
într-o legătură deosebită cu El. Ei erau aproape totdeauna cu El, fiind martori la minunile Lui
şi ascultând cuvintele Lui. Ioan era şi mai strâns legat de Iisus, aşa încât el era cunoscut ca
fiind ucenicul pe care îl iubea Iisus. Mântuitorul îi iubea pe toţi, dar Ioan avea inima cea mai
primitoare. Era mai tânăr ca toţi ceilalţi şi, cu multă încredere copilărească, îşi deschidea
inima faţă de Iisus. În felul acesta, el a ajuns într-o legătură mai strânsă de iubire cu Hristos şi
prin el s-a transmis poporului Său cea mai profundă învăţătură spirituală a Mântuitorului.
În fruntea uneia dintre grupele în care sunt împărţiţi apostolii se găseşte numele lui Filip. El
a fost cel dintâi ucenic căruia Iisus i-a adresat porunca: „Urmează-Mă!” Filip era din Betsaida,
cetatea lui Andrei şi a lui Petru. El ascultase învăţătura lui Ioan Botezătorul şi auzise cum Îl
prezentase pe Iisus ca Miel al lui Dumnezeu. Filip era un căutător sincer după adevăr, dar, în
ceea ce priveşte credinţa, era zăbavnic cu inima. Deşi se unise cu Hristos, din felul în care a
vorbit cu Natanael se vede că el nu era cu totul convins de divinitatea lui Iisus. Deşi Hristos
fusese proclamat ca Fiu al lui Dumnezeu printr-un glas din cer, pentru Filip, El era „Iisus din
Nazaret, fiul lui Iosif” (Ioan 1:45). Din nou s-a arătat lipsa de credinţă a lui Filip când au fost
hrăniţi cei cinci mii de oameni. Pentru a-l încerca, Iisus a întrebat: „De unde avem să
cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceştia?” Răspunsul lui Filip înclina către necredinţă:
„Pâinile pe care le-am putea cumpăra cu două sute de dinari n-ar ajunge ca fiecare să capete
puţintel din ele” (Ioan 6:5,7). Iisus S-a întristat. Cu toate că Îi văzuse lucrările şi-I simţise
puterea, Filip totuşi nu avea credinţă. Când grecii l-au întrebat cu privire la Iisus, Filip n-a
folosit acest prilej pentru a-i prezenta Mântuitorului, ci s-a dus să-i spună lui Andrei. Până şi
în ultimele ceasuri dinaintea răstignirii, cuvintele lui Filip erau de natură să descurajeze
credinţa. Când Toma I-a spus lui Iisus: „Doamne, nu ştim unde Te duci; cum putem să ştim
calea într-acolo?”, Iisus i-a răspuns: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa… Dacă M-aţi fi
cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu.” De la Filip a venit un răspuns al
necredinţei: „Doamne, arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns” (Ioan 14:5-8). Atât de greoi la
inimă, atât de slab în credinţă era ucenicul acela care timp de trei ani fusese cu Iisus!
În contrast cu necredinţa lui Filip era încrederea copilărească a lui Natanael. El era de fel
un om foarte sincer, un om care vedea prin credinţă realităţile nevăzute. Cu toate acestea, Filip
era un elev în şcoala lui Hristos şi Învăţătorul divin suporta cu răbdare necredinţa şi
încetineala lui. Când S-a revărsat Duhul Sfânt asupra ucenicilor, Filip a devenit un învăţător
după voia lui Dumnezeu. El ştia despre ce vorbea şi-i învăţa pe oameni cu o siguranţă care
aducea convingere ascultătorilor.
În timp ce Iisus îi împuternicea pe ucenici, unul care nu fusese chemat în mod deosebit a
stăruit să fie acceptat între ei. Acesta era Iuda Iscarioteanul, un om care pretindea că este
urmaş al lui Hristos. El s-a prezentat şi a cerut cu stăruinţă un loc în acest cerc intim al
ucenicilor. Cu multă seriozitate şi cu o aparentă sinceritate, el a zis: „Învăţătorule, vreau să Te
urmez oriunde vei merge.” Iisus nici nu l-a respins, nici nu i-a zis bun venit, ci numai a rostit
aceste cuvinte triste: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are
unde-Şi odihni capul” (Matei 8:19,20). Iuda credea că Iisus este Mesia şi, unindu-se cu
apostolii, nădăjduia să-şi asigure o poziţie înaltă în împărăţia cea nouă. Iisus urmărea să
nimicească această speranţă, mărturisindu-Şi sărăcia.
Ucenicii ţineau mult ca Iuda să facă parte din numărul lor. Înfăţişarea lui era impunătoare,
era un om ager la minte şi talentat în lucrările lui şi ei I l-au recomandat lui Iisus ca pe un om
care L-ar fi putut ajuta foarte mult în lucrare. Au fost însă surprinşi că Iisus l-a primit cu atâta
răceală.
Ucenicii fuseseră foarte mult dezamăgiţi pentru faptul că Iisus nu încercase să-Şi asigure
colaborarea conducătorilor lui Israel. Ei considerau ca o greşeală faptul că nu-Şi întăreşte
lucrarea prin asigurarea sprijinului acestor oameni cu influenţă. Dacă El l-ar fi respins pe
Iuda, în mintea lor ei ar fi pus la îndoială înţelepciunea Domnului lor. Cele petrecute mai târziu
cu Iuda aveau să le arate primejdia de a îngădui considerentelor omeneşti să precumpănească
hotărârea cu privire la destoinicia oamenilor pentru lucrarea lui Dumnezeu. Colaborarea unor
astfel de oameni pe care ucenicii erau nerăbdători să-i câştige ar fi făcut ca lucrarea să ajungă
în mâna celor mai înverşunaţi vrăjmaşi ai ei.
Cu toate acestea, atunci când s-a alăturat ucenicilor, Iuda nu era insensibil la frumuseţea
caracterului lui Hristos. Simţea influenţa acelei puteri dumnezeieşti, care atrăgea sufletele la
Mântuitorul. Acela care nu venise să zdrobească trestia frântă, nici să stingă mucul care
fumegă nu voia să respingă acest suflet, chiar dacă doar o slabă dorinţă îl îndemna către
lumină. Mântuitorul a citit în inima lui Iuda; El cunoştea adâncurile nelegiuirii în care avea să
se cufunde Iuda, dacă nu avea să fie eliberat prin harul lui Dumnezeu. Aducându-l pe acest
om în legătură cu Sine, El l-a aşezat în situaţia ca în fiecare zi să fie adus în legătură cu
revărsarea iubirii Sale neegoiste. Dacă şi-ar fi deschis inima faţă de Hristos, harul dumnezeiesc
ar fi îndepărtat demonul egoismului, iar Iuda ar fi devenit un supus al Împărăţiei lui
Dumnezeu.
Dumnezeu îi ia pe oameni aşa cum sunt, cu trăsături omeneşti în caracterul lor, şi îi
pregăteşte pentru serviciul Său, dacă vor să fie disciplinaţi şi să înveţe de la El. Ei nu sunt
aleşi pentru că sunt desăvârşiţi, ci, în ciuda nedesăvârşirilor, sunt aleşi pentru ca, prin
cunoaşterea şi trăirea adevărului şi prin harul lui Hristos, să poată fi transformaţi după chipul
Său.
Iuda a avut aceleaşi ocazii pe care le-au avut şi ceilalţi ucenici. A ascultat aceleaşi învăţături
preţioase. Dar trăirea adevărului pe care o cerea Hristos nu se potrivea cu dorinţele şi scopurile
lui şi el nu voia să-şi sacrifice ideile pentru a primi înţelepciunea dumnezeiască.
Cât de delicat S-a purtat Mântuitorul cu acela care avea să fie trădătorul Lui! În învăţăturile
Sale, Iisus stăruia asupra principiilor binefacerii, care loveau lăcomia la rădăcină. El a făcut să
treacă prin faţa lui Iuda înfăţişarea urâtă pe care o are lăcomia şi de multe ori acest ucenic şi-a
dat seama că i se descrie caracterul şi se arată păcatul lui, dar nu voia să-şi recunoască şi să-
şi părăsească nelegiuirea. Era încrezut în sine şi, în loc să se împotrivească ispitei, a continuat
să-şi urmeze practicile înşelătoare. Hristos stătea în faţa lui ca o pildă vie de ceea ce trebuia să
ajungă el, dacă folosea mijlocirea şi ajutorul dumnezeiesc, dar învăţăturile au ajuns la urechile
lui Iuda una câte una, fără a fi luate în seamă.
Iisus nu l-a mustrat aspru pentru lăcomia lui, ci l-a suportat pe acest om cu răbdare divină,
chiar atunci când îi dădea dovadă că citeşte în inima lui ca într-o carte deschisă. El îi prezenta
cele mai înalte motive pentru a face ce este drept şi, lepădând lumina cerului, Iuda a rămas
fără scuză.
În loc să meargă în lumină, Iuda a ales să-şi păstreze defectele. A cultivat cu plăcere dorinţe
rele, patimi pline de răzbunare, gânduri negre şi urâte, până când Satana a pus deplină
stăpânire pe el. Iuda a devenit reprezentantul vrăjmaşului lui Hristos.
Când I s-a alăturat lui Iisus, el avea câteva trăsături de caracter preţioase, care ar fi putut
ajunge o binecuvântare pentru biserică. Dacă ar fi fost dispus să poarte jugul lui Hristos, ar fi
fost printre apostolii de frunte; dar şi-a înăsprit inima atunci când i-au fost arătate defectele şi,
cu mândrie şi răzvrătire, a ales ambiţiile lui egoiste. În felul acesta, s-a făcut nepotrivit pentru
lucrarea pe care Dumnezeu ar fi dorit să i-o dea.
Toţi ucenicii aveau defecte însemnate atunci când Iisus i-a chemat în slujba Sa. Chiar şi
Ioan, care a avut o legătură mai strânsă cu Cel blând şi umil, nu era din fire blând şi
binevoitor. El şi fratele lui erau numiţi „fiii tunetului”. Când au venit la Iisus, orice manifestare
de dispreţ faţă de El stârnea indignare şi spirit de ceartă. Iritabilitate, dorinţă de răzbunare şi
spirit de critică, toate se găseau la ucenicul iubit. El era mândru şi ambiţia lui era să fie cel
dintâi în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar zi după zi, în contrast cu spiritul său violent, a admirat
blândeţea şi îndelunga răbdare a lui Iisus şi a ascultat învăţăturile Lui despre umilinţă şi
răbdare. Şi-a deschis inima faţă de influenţa dumnezeiască şi a devenit nu numai un
ascultător, ci şi un împlinitor al cuvintelor Mântuitorului. Eul a fost ascuns în Hristos. A
învăţat să poarte jugul lui Hristos şi să ducă povara Lui.
Iisus i-a mustrat pe ucenici şi i-a avertizat, dar Ioan şi fraţii lui nu L-au părăsit; ei L-au ales
pe Iisus în ciuda acestor mustrări. Mântuitorul nu S-a depărtat de la ei pentru că erau plini de
slăbiciuni şi greşeli. Ei au împărtăşit cu El până la sfârşit încercările şi au învăţat lecţiile din
viaţa Lui. Privind la Hristos, caracterul lor a fost transformat.
Apostolii se deosebeau mult unii de alţii prin obiceiuri şi temperament. Între ei se aflau
vameşul Levi-Matei şi Simon, zilotul aprins, vrăjmaşul neîmpăcat al autorităţii Romei;
generosul şi impulsivul Petru şi Iuda cel cu spirit josnic; Toma cel sincer, totuşi timid şi fricos;
Filip, cel zăbavnic cu inima şi înclinat spre îndoială, şi ambiţioşii fii ai lui Zebedei, atât de
direcţi cu fraţii lor. Aceştia au fost adunaţi, fiecare cu greşelile lui diferite, având toţi tendinţe
către rău, moştenite sau cultivate; dar în şi prin Hristos ei trebuiau să rămână în familia lui
Dumnezeu, învăţând să rămână una în credinţă, în învăţătură, în spirit. Ei urmau să aibă
încercările lor, supărările lor şi deosebirile lor de părere; dar, în timp ce Hristos locuia în inimă,
nu puteau fi neînţelegeri între ei. Iubirea Lui avea să-i facă să se iubească unul pe altul;
învăţăturile lui Hristos urmau să-i facă să se împace, în ciuda tuturor deosebirilor dintre ei,
aducându-i pe ucenici la unitate până când aveau să fie un singur gând şi o singură judecată.
Hristos fiind marele centru, ei urmau să se apropie unul de altul exact în măsura în care se
apropiau de centru.
După ce i-a pregătit pe ucenici, Iisus a adunat grupa cea mică în jurul Lui şi, îngenunchind
în mijlocul lor şi punându-Şi mâinile pe capul lor, a înălţat o rugăciune, consacrându-i pentru
lucrarea Sa cea sfântă. În felul acesta, Domnul i-a împuternicit pe ucenici pentru lucrarea
Evangheliei.
Ca reprezentanţi ai Lui între oameni, Hristos nu alege îngeri care n-au căzut niciodată, ci
fiinţe omeneşti, oameni cu aceleaşi patimi ca aceia pe care caută să-i salveze. Hristos S-a
îmbrăcat cu natura omenească pentru a putea ajunge la oameni. Dumnezeirea avea nevoie de
natura omenească, deoarece trebuia să se împletească divinul cu umanul pentru a aduce lumii
mântuirea. Dumnezeu avea nevoie de natura omenească, pentru ca natura omenească să ofere
un mijloc de comuniune între Dumnezeu şi om. La fel stau lucrurile cu servii şi trimişii lui
Hristos. Omul are nevoie de o putere din afara lui şi mai mare decât el care să refacă în el
chipul lui Dumnezeu şi să-l facă în stare să săvârşească lucrarea lui Dumnezeu; dar aceasta
nu face ca lucrarea omului să fie lipsită de importanţă. Natura omenească se bizuie pe puterea
divină. Hristos locuieşte în inimă prin credinţă şi, prin colaborare cu Divinitatea, puterea
omului ajunge în stare să facă binele.
Acela care i-a chemat pe pescarii din Galileea îi cheamă încă pe oameni în serviciul Său. El
este aşa de binevoitor să dea pe faţă puterea Sa prin noi cum a făcut-o cu cei dintâi ucenici.
Oricât am fi de nedesăvârşiţi şi de păcătoşi, Domnul ne oferă părtăşia cu El şi ucenicia lui
Hristos. El ne invită să luăm parte la învăţăturile dumnezeieşti, pentru ca, unindu-ne cu
Hristos, să putem face lucrările lui Dumnezeu.
„Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să
fie de la Dumnezeu şi nu de la noi” (2 Corinteni 4:7). Din cauza aceasta, predicarea Evangheliei
a fost încredinţată unor oameni supuşi greşelii, şi nu îngerilor. Se vede foarte bine că puterea
care lucrează prin slăbiciunea omenească este puterea lui Dumnezeu şi, în felul acesta,
suntem încurajaţi să credem că puterea care poate să-i ajute pe alţii la fel de slabi ca noi poate
să ne ajute şi pe noi. Şi aceia care personal sunt „cuprinşi de slăbiciune” trebuie să fie
„îngăduitori cu cei neştiutori şi rătăciţi” (Evrei 5:2). Deoarece ei înşişi au fost în pericol, cunosc
primejdiile şi greutăţile drumului şi pentru motivul acesta sunt chemaţi să meargă să-i ajute
pe alţii care sunt în aceeaşi primejdie. Există suflete apăsate de îndoială, împovărate de
slăbiciuni, lipsite de tărie în credinţă şi neînstare să-L înţeleagă pe Cel Nevăzut; dar un prieten
pe care îl pot vedea, venind în locul lui Hristos, poate să fie inelul de legătură, care să prindă
de Hristos credinţa lor şovăitoare.
Noi trebuie să fim împreună-lucrători cu îngerii cereşti pentru a-L prezenta lumii pe Iisus.
Cu o ardoare aproape nerăbdătoare, îngerii ne aşteaptă să conlucrăm cu ei, deoarece omul
trebuie să fie mijlocul prin care să se comunice cu omul. Şi atunci când ne predăm lui Hristos
cu devotament, din toată inima, îngerii se bucură că pot să vorbească prin glasul nostru,
pentru a descoperi iubirea lui Dumnezeu.
CAPITOLUL 31

PREDICA
DE PE MUNTE

R
areori I-a adunat Iisus numai pe ucenici pentru a le oferi cuvintele Sale. El nu i-a ales ca
ascultători numai pe aceia care cunoşteau calea vieţii. Lucrarea Lui era de a ajunge la
mulţimile care zăceau în ignoranţă şi rătăcire. El împărţea învăţăturile Sale pline de
adevăr acolo unde puteau ajunge la minţile întunecate. Însuşi Acela, care era Adevărul,
stătea cu coapsele încinse şi cu braţele mereu întinse pentru a binecuvânta şi, prin
cuvinte de avertizare, de îndemn şi de încurajare, căuta să-i înalţe pe toţi cei care veneau la El.
Cu toate că a fost destinată ucenicilor, Predica de pe Munte a fost rostită în auzul mulţimii.
După întărirea apostolilor prin binecuvântare, Iisus a mers cu ei pe malul lacului. Aici, oamenii
începuseră să se adune încă din zorii zilei. În afară de mulţimea obişnuită de prin cetăţile
Galileei, se găseau şi oameni din Iudeea şi chiar din Ierusalim, din Pereea, din Decapole, din
Idumeea, tocmai din sudul Iudeei; de asemenea, erau şi din Tir şi Sidon, cetăţi feniciene de pe
ţărmul Mării Mediterane. „Când au auzit tot ce făcea, au venit”, „ca să-L asculte şi să fie
vindecaţi de bolile lor…, din El ieşea o putere care îi vindeca pe toţi” (Marcu 3:8; Luca 6:17-19).
Ţărmul îngust nu oferea condiţii prielnice ca glasul Lui să fie auzit de cei care doreau, de
aceea Iisus S-a retras pe coasta muntelui. Ajungând la un podiş care oferea un loc plăcut de
adunare pentru mulţimea nenumărată, S-a aşezat pe iarbă, iar ucenicii şi mulţimea I-au urmat
pilda.
Locul ucenicilor era întotdeauna lângă Iisus. Oamenii se îmbulzeau mereu în jurul Lui,
totuşi ucenicii înţelegeau că ei nu trebuie să fie daţi la o parte din faţa Lui. Ei se aşezau chiar
lângă El, ca să nu piardă niciun cuvânt din învăţăturile Lui. Erau ascultători atenţi, doritori să
înţeleagă adevărurile pe care urmau să le propovăduiască în toate ţările şi pentru toate
vremurile.
Cu simţământul că acum trebuie să se aştepte la ceva neobişnuit, s-au strâns lângă
Învăţătorul lor. Ei credeau că împărăţia trebuie să se întemeieze în curând şi, din evenimentele
dimineţii, primiseră asigurarea că acum trebuie să se vestească ceva cu privire la această
împărăţie. Un sentiment de aşteptare stăpânea şi mulţimea, iar feţele oamenilor dădeau
dovadă de marele lor interes. În timp ce oamenii stăteau pe coasta înverzită a dealului,
aşteptând cuvintele Învăţătorului divin, inima le era plină de gânduri despre slava viitoare.
Erau acolo cărturari şi farisei care aşteptau ziua când să stăpânească peste romanii priviţi cu
atâta ură şi să aibă bogăţiile şi splendoarea marelui imperiu universal. Ţăranii săraci şi
pescarii sperau să audă cuvinte de încurajare, şi anume că sărăcăcioasele lor colibe, hrana lor
neîndestulătoare, viaţa lor de muncă, teama lor de lipsă trebuie să fie schimbate în palate pline
de belşug şi zile de viaţă uşoară. În locul hainelor aspre cu care se îmbrăcau ziua şi în locul
învelitorii cu care se acopereau noaptea, ei nădăjduiau ca Hristos să le dea hainele scumpe şi
bogate ale asupritorilor. Inima lor tresălta plină de speranţă îngâmfată că Israel trebuia să fie
onorat în curând în faţa naţiunilor ca popor ales al Domnului, iar Ierusalimul să fie aşezat în
fruntea unui imperiu universal.
Hristos a dezamăgit nădejdea unei măreţii lumeşti. În Predica de pe Munte, El a căutat să
îndrepte ce se stricase printr-o greşită educaţie şi să le dea ascultătorilor Săi o dreaptă
concepţie despre Împărăţia şi despre caracterul Său. Dar El n-a atacat direct rătăcirile
oamenilor. El a văzut mizeria lumii adusă de păcat, dar nu le-a pus în faţă o descriere vie a
stării lor de nelegiuire. I-a învăţat lucruri nemărginit mai bune decât acelea pe care le
cunoscuseră. Fără a combate ideile lor despre Împărăţia lui Dumnezeu, El le-a făcut cunoscute
condiţiile intrării în această Împărăţie, lăsându-i pe ei să tragă concluziile privitoare la natura
ei. Adevărurile pe care El le-a prezentat nu sunt de mai mică însemnătate pentru noi decât
pentru mulţimea care-L urma pe Iisus. Nu mai puţin ca ei, noi trebuie să învăţăm principiile
fundamentale ale Împărăţiei lui Dumnezeu.
Cele dintâi cuvinte ale lui Hristos pentru oamenii adunaţi pe munte au fost cuvinte de
binecuvântare. Fericiţi sunt aceia, a zis El, care îşi recunosc sărăcia spirituală şi simt că au
nevoie de mântuire. Evanghelia trebuie să le fie predicată săracilor. Ea nu le este descoperită
celor îngâmfaţi spiritual, celor care susţin că sunt bogaţi şi n-au nevoie de nimic, ci oamenilor
umili şi întristaţi. Un singur izvor s-a descoperit pentru păcat, un singur izvor pentru cei săraci
în duh.
Inima mândră se luptă să câştige mântuirea, dar atât vrednicia, cât şi titlul nostru pentru
cer se găsesc în neprihănirea lui Hristos. Domnul nu poate face nimic pentru refacerea omului
până când, convins de propria slăbiciune şi scăpat de încrederea în sine, nu se predă
conducerii lui Dumnezeu. Atunci el poate să primească darul pe care Dumnezeu aşteaptă să-l
reverse. Nimic nu este reţinut de la cel care îşi simte nevoia. El poate să vină fără nicio piedică
direct la Acela în care locuieşte toată plinătatea. „Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui
locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt: «Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie,
dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile
zdrobite»” (Isaia 57:15).
„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi.” Prin cuvintele acestea, Hristos nu ne învaţă
că plânsul are putere în sine să ridice vina păcatului. El nu aprobă prefăcătoria sau umilinţa
voită. Plânsul de care vorbeşte El aici nu înseamnă nici deprimare şi nici lamentări. Deşi ne
întristăm din cauza păcatului, noi trebuie să ne bucurăm de preţioasele privilegii pe care le
avem ca fii ai lui Dumnezeu.
Adesea, noi ne întristăm şi plângem din cauză că faptele rele aduc urmări neplăcute pentru
noi, dar aceasta nu e pocăinţă. Adevărata întristare pentru păcat este urmarea lucrării
Duhului Sfânt. Duhul descoperă nerecunoştinţa inimii care L-a dispreţuit şi L-a întristat pe
Mântuitorul şi ne aduce în pocăinţă la piciorul crucii. Prin fiecare păcat, Iisus este rănit din
nou; şi, atunci când privim la Acela pe care noi L-am străpuns, plângem pentru păcatele care
au adus chin şi suferinţă asupra Lui. Un astfel de plâns va duce la renunţarea la păcat.
Omul lumesc poate spune că întristarea aceasta este o slăbiciune, dar ea este puterea care
îl leagă pe omul pocăit de Cel veşnic cu legături ce nu pot fi sfărâmate. Ea arată că îngerii lui
Dumnezeu aduc înapoi binecuvântările pierdute prin împietrirea inimii şi prin neascultare.
Lacrimile celui care se pocăieşte sunt doar picăturile de ploaie ce vin înaintea soarelui
sfinţeniei. Întristarea aceasta prevesteşte o bucurie care va fi ca un izvor viu pentru suflet.
„Recu­noaşte-ţi numai nelegiuirea, recunoaşte că ai fost necredincios Domnului Dumnezeului
tău”; „«nu voi arunca o privire întunecată împotriva voastră, căci sunt milostiv», zice Domnul”
(Ieremia 3:13,12). „Să dau celor întristaţi din Sion”, are El în gând, „să le dau o cunună
împărătească în loc de cenuşă, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit” (Isaia 61:3).
Există mângâiere şi pentru aceia care plâng în timp de întristare şi încercare. Amărăciunea
adusă de durere şi umilinţă e mult mai de preţ decât dedarea la păcate. Prin întristare,
Dumnezeu ne descoperă punctele slabe din caracter, pentru ca prin harul Său să ne putem
înfrânge defectele. Ne sunt descoperite capitole necunoscute ale vieţii noastre şi ni se dă ocazia
să arătăm dacă primim mustrarea şi sfatul lui Dumnezeu. Când suntem aduşi în încercare, nu
trebuie să ne irităm şi să ne plângem. Nu trebuie să ne revoltăm şi să ne smulgem de sub
mâna lui Hristos. Trebuie să ne umilim sufletul în faţa lui Dumnezeu. Căile Domnului sunt
întunecate şi triste pentru acela care aşteaptă ca lucrurile să se desfăşoare potrivit dorinţelor
sale. Pentru firea noastră omenească, ele se arată întunecoase şi lipsite de bucurie. Dar căile
lui Dumnezeu sunt căi pline de îndurare şi sfârşitul este mântuirea. Ilie nu ştia ce face atunci,
în pustie, când zicea că nu-i mai trebuie viaţa şi se ruga să moară. Domnul, în îndurarea Sa,
nu S-a luat după cuvântul lui. În faţa lui Ilie se afla încă o mare lucrare de făcut şi, când
lucrarea lui s-a terminat, el nu trebuia să piară în descurajare şi în singurătatea pustietăţii. El
nu avea să se pogoare în ţărâna mormântului, ci să se înalţe în slavă, cu convoiul carelor
cereşti la tronul de sus.
Cuvântul spus de Dumnezeu pentru cel întristat zice: „I-am văzut căile şi totuşi îl voi
tămădui; îl voi călăuzi şi îl voi mângâia pe el şi pe cei ce plâng împreună cu el.” „Le voi preface
jalea în veselie şi le voi da bucurie după necazurile lor” (Isaia 57:18; Ieremia 31:13).
„Ferice de cei blânzi.” Greutăţile cu care avem să dăm piept pot fi foarte mult uşurate de
umilinţa aceea care se ascunde în Hristos. Dacă avem umilinţa Domnului, ne vom ridica mai
presus de dispreţ, de refuzurile altora, de necazurile la care suntem expuşi în fiecare zi şi ele
vor înceta să răspândească întuneric asupra spiritului nostru. Cea mai înaltă dovadă de
nobleţe la un creştin este stăpânirea de sine. Acela care, atunci când e tratat cu cruzime şi
insulte, nu păstrează un spirit calm şi încrezător Îi răpeşte lui Dumnezeu dreptul de a
descoperi în el desăvârşirea Sa de caracter. Umilinţa inimii este tăria care dă biruinţă
urmaşilor lui Hristos; ea este dovada legăturilor lor cu Cerul.
„Domnul este înălţat; totuşi vede pe cei smeriţi” (Psalmii 138:6). Aceia care dau pe faţă
spiritul blând şi smerit al lui Hristos sunt priviţi cu duioşie de Dumnezeu. Poate că lumea îi
priveşte cu dispreţ, dar în ochii Lui ei sunt de mare valoare. Nu numai cei înţelepţi, cei mari,
cei bogaţi vor câştiga dreptul de a pătrunde în curţile cereşti; nu numai lucrătorul activ, plin de
zel, care munceşte neîncetat. Nu! Cel sărac în duh, care flămânzeşte după prezenţa lăuntrică a
lui Hristos, cel smerit cu inima, pentru care ambiţia cea mai înaltă este să facă voia lui
Dumnezeu – şi aceştia vor câştiga o intrare îmbelşugată. Ei vor face parte din numărul celor
care şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. „Pentru aceasta stau ei înaintea
scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Lui. Cel ce şade pe
scaunul de domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui” (Apocalipsa 7:15).
„Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire.” Simţământul de nevrednicie va face
inima să flămânzească şi să înseteze după neprihănire şi dorinţa aceasta nu va fi dezamăgită.
Aceia care Îi fac loc lui Iisus în inima lor Îi vor simţi iubirea. Toţi aceia care doresc să ajungă la
un caracter asemănător cu al lui Dumnezeu vor fi satisfăcuţi. Niciodată Duhul Sfânt nu îl lasă
neajutorat pe acela care-L caută pe Iisus. El ia din lucrurile lui Hristos şi i le descoperă. Dacă
ochiul este aţintit asupra lui Hristos, lucrarea Duhului nu încetează până când sufletul nu
ajunge să aibă chipul Lui. Elementul curat al iubirii va face sufletul să crească, dându-i
destoinicia să ajungă la ţinte mai înalte şi să aibă cunoştinţe mai mari în lucrurile cereşti, aşa
încât el nu va rămâne neîmplinit. „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei
vor fi săturaţi.”
Cei îndurători vor afla îndurare, iar cei cu inima curată vor vedea pe Dumnezeu. Orice gând
necurat pângăreşte sufletul, distruge simţul moral şi tinde să şteargă influenţele Duhului
Sfânt. El întunecă înţelegerea spirituală, aşa că oamenii nu mai pot vedea pe Dumnezeu.
Domnul poate şi chiar iartă pe păcătosul care se căieşte; dar, cu toate că este iertat, sufletul
rămâne pătat. Acela care doreşte să aibă o vie cunoaştere a adevărului spiritual trebuie să evite
orice necurăţie în vorbire sau în cuget.
Dar cuvintele lui Hristos cuprind mai mult decât eliberare de necurăţiile senzuale, mai mult
decât eliberarea de acele întinări ceremoniale, de care iudeii se fereau cu atâta grijă. Ceea ce ne
împiedică să-L vedem pe Dumnezeu este egoismul. Spiritul egoist socoteşte că Dumnezeu este
asemenea lui. Câtă vreme n-am renunţat la acest spirit, noi nu-L putem înţelege pe Acela care
este iubire. Numai o inimă neegoistă şi numai un spirit umil şi încrezător Îl vor vedea pe
Dumnezeu ca fiind „plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi
credincioşie” (Exodul 34:6).
„Ferice de cei împăciuitori.” Pacea lui Hristos se naşte din adevăr. Ea este în armonie cu
Dumnezeu. Lumea este în vrăjmăşie cu Legea lui Dumnezeu. Păcătoşii sunt în vrăjmăşie cu
Creatorul lor şi, ca urmare, sunt în vrăjmăşie unii cu alţii. Dar psalmistul spune: „Multă pace
au cei ce iubesc Legea Ta şi nu li se întâmplă nicio nenorocire” (Psalmii 119:165). Oamenii nu
pot să producă pace. Planurile omeneşti pentru înnobilarea şi înălţarea oamenilor sau a
societăţii nu vor fi în stare să producă pace, deoarece ele nu pot atinge inima. Singura putere
care creează sau care perpetuează adevărata pace este harul lui Hristos. Când acesta este sădit
în inimă, el va îndepărta patimile care provoacă cearta şi dezbinarea. „În locul spinului se va
înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul”, iar pustietatea vieţii „se va veseli şi va
înflori ca trandafirul” (Isaia 55:13; 35:1).
Mulţimile erau uimite de această învăţătură, care se deosebea atât de mult de preceptele şi
de purtarea fariseilor. Oamenii ajunseseră să creadă că fericirea constă în deţinerea de bunuri
lumeşti şi că renumele şi onoarea oamenilor merită să fie dorite. Li se părea foarte plăcut să fie
numiţi „rabi” şi să fie lăudaţi ca fiind înţelepţi şi evlavioşi, de aceea îşi înşirau virtuţile în faţa
lumii. Acestea erau privite ca o încununare a fericirii. Dar, în faţa acestei mulţimi nenumărate,
Iisus a spus că bogăţiile şi onoarea lumească erau singura răsplată pe care aveau să o
primească asemenea persoane. El vorbea cu siguranţă şi cuvintele Lui erau însoţite de o putere
convingătoare. Oamenii au tăcut, şi un simţământ de teamă i-a pătruns. Tulburaţi, au început
să se privească unul pe altul. Care dintre ei putea să fie mântuit, dacă învăţăturile Omului
acestuia erau adevărate? Mulţi dintre ei erau convinşi că Învăţătorul acesta atât de deosebit
era mânat de Duhul lui Dumnezeu şi că ideile exprimate de El erau dumnezeieşti.
După ce a explicat ce constituie adevărata fericire şi cum poate să fie obţinută, Iisus a
arătat mai clar datoria ucenicilor, ca învăţători aleşi de Dumnezeu pentru a-i conduce pe alţii
pe cărarea neprihănirii şi a vieţii veşnice. El ştia că ei vor suferi adesea dezamăgiri şi
descurajare şi că vor da piept cu o împotrivire hotărâtă, că vor fi insultaţi şi că mărturia lor va
fi lepădată. El ştia bine că, în împlinirea misiunii lor, oamenii umili, care ascultau atât de atent
cuvintele Sale, aveau să sufere calomnie, tortură, închisoare şi moarte şi de aceea a continuat:
„Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va
fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, vor spune tot felul de
lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata
voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.”
Lumea iubeşte păcatul şi urăşte neprihănirea şi aceasta a fost cauza vrăjmăşiei faţă de
Iisus. Toţi aceia care refuză iubirea Lui nemărginită vor socoti creştinismul ca un izvor de
tulburări. Lumina lui Hristos îndepărtează întunericul care acoperă păcatele lor şi nevoia de
reformă să dă pe faţă. În timp ce aceia care se predau influenţei Duhului Sfânt încep să se
lupte cu ei înşişi, aceia care se alipesc de păcat se luptă împotriva adevărului şi a
reprezentanţilor lui.
În felul acesta izbucneşte conflictul, iar urmaşii lui Hristos sunt acuzaţi că provoacă
tulburări. Însă comuniunea lor cu Dumnezeu este aceea care le aduce vrăjmăşia din partea
lumii. Ei suferă ocara lui Hristos. Ei merg pe cărarea urmată de oamenii cei mai nobili de pe
pământ. Ei trebuie să facă faţă persecuţiei nu cu întristare, ci cu bucurie. Orice încercare de
foc este mijlocul folosit de Dumnezeu pentru curăţirea lor. Cu fiecare încercare, ei sunt mai
pregătiţi să fie împreună-lucrători cu El. Fiecare luptă îşi are locul ei în bătălia cea mare
pentru neprihănire şi fiecare va spori bucuria triumfului lor final. Având în vedere lucrul
acesta, încercarea credinţei şi a răbdării lor va fi primită cu voie bună, nu cu teamă şi nici cu
gândul de a o înlătura. Dornici să-şi îndeplinească misiunea faţă de lume şi aşteptând
aprobarea lui Dumnezeu, slujitorii Săi trebuie să-şi împlinească toată datoria fără să ţină
seama de teamă sau de favoarea oamenilor.
„Voi sunteţi sarea pământului”, a zis Iisus. Nu vă retrageţi din lume pentru a scăpa de
persecuţii. Voi trebuie să rămâneţi între oameni, pentru ca gustul iubirii dumnezeieşti să poată
fi ca o sare care să protejeze lumea de stricăciune.
Inimile care răspund influenţei Duhului Sfânt sunt canalele prin care se revarsă
binecuvântările lui Dumnezeu. Dacă aceia care Îl slujesc pe Dumnezeu ar fi luaţi de pe pământ
şi dacă Duhul Lui ar fi retras de la oameni, lumea aceasta ar fi lăsată pradă pustiirii şi
nimicirii, care sunt rodul stăpânirii lui Satana. Deşi cei nelegiuiţi nu recunosc, ei datorează
chiar şi binecuvântările vremelnice prezenţei în lume a poporului lui Dumnezeu, pe care ei îl
dispreţuiesc şi îl apasă. Dar, dacă sunt creştini doar cu numele, ei sunt ca sarea care şi-a
pierdut gustul. Ei n-au nicio influenţă spre bine în lume. Pentru că Îl reprezintă greşit pe
Dumnezeu, ei sunt mai răi decât necredincioşii.
„Voi sunteţi lumina lumii.” Iudeii limitau binecuvântările mântuirii la naţiunea lor, dar
Hristos le-a arătat că mântuirea este ca lumina soarelui. Ea aparţine întregii lumi. Religia
Bibliei nu trebuie să fie mărginită între scoarţele unei cărţi, nici între zidurile unei biserici. Ea
nu trebuie să fie scoasă la iveală cu anumite ocazii pentru folosul nostru şi apoi să fie pusă cu
grijă înapoi. Ea trebuie să sfinţească viaţa de toate zilele şi să se dea pe faţă în toate
tranzacţiile de afaceri şi în toate legăturile noastre sociale.
Adevăratul caracter nu este ceva ce se realizează în afara noastră şi care ne acoperă, ci el
radiază dinăuntru. Dacă dorim să-i conducem pe alţii pe calea neprihănirii, principiile
neprihănirii trebuie să se găsească mai întâi în inima noastră. Mărturisirea noastră de credinţă
poate face cunoscută teoria religiei, dar religia noastră practică este aceea care proclamă
cuvântul adevărului. O viaţă consecventă, o purtare sfântă, o integritate neclintită, un spirit
activ şi binevoitor, o pildă de evlavie, toate acestea sunt mijloacele prin care se dă lumii
lumină.
Iisus nu a insistat asupra prevederilor legii, dar nici nu i-a lăsat pe ascultătorii Săi să tragă
concluzia că El a venit să anuleze cererile ei. El ştia că se găseau acolo iscoade, care căutau să
prindă orice cuvânt pe care l-ar fi putut folosi pentru a sluji scopului lor. El cunoştea
prejudecăţile care existau în mintea multora dintre ascultători şi n-a spus nimic care să clatine
credinţa lor în religia şi instituţiile încredinţate lor prin Moise. Hristos Însuşi dăduse atât Legea
morală, cât şi legea ceremonială. El nu venise pentru a distruge încrederea în învăţătura pe
care o dăduse El Însuşi. Tocmai datorită marelui respect pentru lege şi profeţi căuta El să
dărâme zidul pretenţiilor tradiţionale care îi ţineau în loc pe iudei. În timp ce îndepărta
greşitele interpretări ale legii, El îi avertiza cu grijă pe ucenicii Lui să nu părăsească adevărurile
vitale încredinţate poporului iudeu.
Fariseii se mândreau cu ascultarea lor de lege; cu toate acestea, cunoşteau atât de puţin din
principiile ei în viaţa de toate zilele, încât cuvintele Mântuitorului sunau a erezie. Când El
îndepărta molozul sub care fusese îngropat adevărul, li se părea că dă la o parte chiar
adevărul. Ei şopteau unul către altul că El desfiinţa legea, dar El le-a citit gândurile şi le-a
răspuns zicând:
„Să nu credeţi că am venit să stric Legea şi Prorocii, am venit nu să stric, ci să împlinesc.”
Prin cuvintele acestea, Iisus îndepărta acuzaţia fariseilor. Misiunea Lui în lume era ca să apere
cerinţele sacre ale acestei Legi, pe care ei Îl acuzau că o strică. Dacă Legea lui Dumnezeu s-ar fi
putut schimba sau desfiinţa, n-ar fi fost nevoie ca Hristos să sufere urmările neascultării
noastre. El a venit să explice legătura Legii cu omul şi să ilustreze preceptele ei prin viaţa Lui
de ascultare.
Dumnezeu ne-a dat sfintele Sale precepte pentru că iubeşte omenirea şi pentru a ne apăra
de rezultatele neascultării. El ne descoperă principiile neprihănirii. Legea este exprimarea
gândurilor lui Dumnezeu. Când este primită în Hristos, ea devine gândul nostru. Ea ne înalţă
mai presus de puterea dorinţelor şi a înclinaţiilor fireşti, mai presus de ispitele care duc la
păcat. Dumnezeu doreşte să fim fericiţi şi ne-a dat preceptele Legii, pentru ca, prin ascultare
de ele, să avem bucurie. Când îngerii au cântat la naşterea lui Iisus:

„Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte


şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2:14),

ei făceau cunoscute principiile Legii pe care El venise s-o proclame şi s-o onoreze.
Când a fost dată Legea pe Sinai, Dumnezeu le-a făcut cunoscută oamenilor sfinţenia
caracterului Său, pentru ca, prin contrast, ei să vadă păcătoşenia lor. Legea a fost dată pentru
a-i convinge de păcat şi a le descoperi nevoia de un Mântuitor. Pe calea aceasta, principiile ei
erau sădite în inimă prin Duhul Sfânt. Lucrarea aceasta se face şi astăzi. Principiile Legii sunt
explicate în viaţa lui Hristos şi, când Duhul Sfânt al lui Dumnezeu atinge inima, când lumina
lui Hristos le descoperă oamenilor nevoia lor după sângele Lui curăţitor şi după neprihănirea
Lui îndreptăţitoare, Legea continuă să fie un mijloc care ne duce la Hristos, ca să fim
îndreptăţiţi prin credinţă. „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul” (Psalmii
19:7).
„Câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul”, a zis Iisus, „nu va trece o iotă sau o frântură
de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Soarele care străluceşte în
ceruri, pământul pe care locuim sunt martori din partea lui Dumnezeu că Legea Lui este
neschimbată şi veşnică. Deşi acestea ar putea trece, preceptele divine vor rămâne. „Este mai
lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege” (Luca
16:17). Sistemul simbolurilor care arătau către Iisus ca Miel al lui Dumnezeu avea să fie
desfiinţat la moartea Lui, dar preceptele Decalogului sunt tot aşa de imutabile ca tronul lui
Dumnezeu.
Deoarece „Legea Domnului este desăvârşită”, orice îndepărtare de la ea trebuie privită ca
păcat. Aceia care nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi îi învaţă pe alţii să facă la fel sunt
condamnaţi de Hristos. Viaţa de ascultare a Mântuitorului a susţinut cerinţele Legii; ea a
arătat că Legea poate să fie ţinută de oameni şi a dovedit ce caracter frumos se poate dezvolta
prin ascultare. Toţi aceia care ascultă ca El declară la fel, că Legea este „sfântă, dreaptă şi
bună” (Romani 7:12). Pe de altă parte, toţi aceia care calcă poruncile lui Dumnezeu susţin
pretenţiile lui Satana, că Legea e nedreaptă şi că nu poate fi ascultată. În felul acesta, ei
sprijină amăgirile marelui vrăjmaş şi aruncă dezonoare asupra lui Dumnezeu. Ei sunt copiii
celui rău, care s-a răsculat cel dintâi împotriva Legii lui Dumnezeu. Dacă ar fi primiţi în cer, ei
ar aduce din nou elementele discordiei şi revoltei acolo şi ar primejdui fericirea universului lui
Dumnezeu. Niciun om care desconsideră de bunăvoie un principiu al legii nu va intra în
Împărăţia cerului.
Rabinii socoteau că neprihănirea lor le dădea dreptul să intre în cer, dar Iisus a declarat-o
neîndestulătoare şi fără valoare. Neprihănirea fariseilor se întemeia pe ceremonii exterioare şi
pe cunoaşterea teoretică a adevărului. Rabinii pretindeau că sunt sfinţi prin propriile eforturi
de păzire a legii, dar faptele lor despărţiseră neprihănirea de religie. În timp ce erau foarte
minuţioşi în ţinerea formelor rituale, viaţa lor era imorală şi josnică. Aşa-zisa lor neprihănire
niciodată nu avea valoare în Împărăţia cerului.
Cea mai mare eroare a minţii omeneşti în zilele lui Hristos era aceea că o simplă cunoaştere
a adevărului constituie neprihănirea. În toată experienţa omenească, s-a dovedit că o
cunoaştere teoretică a adevărului nu este îndestulătoare pentru mântuire. Ea nu produce
roadele neprihănirii. Zelul pentru ceea ce se numeşte adevărul teologic este adeseori însoţit de
ură faţă de adevărul curat, aşa cum se manifestă în viaţă. Capitolele cele mai întunecate ale
istoriei sunt împovărate de crime săvârşite de bigoţi religioşi. Fariseii pretindeau că sunt fii ai
lui Avraam şi se lăudau că au în stăpânire cuvintele lui Dumnezeu, dar aceste avantaje nu i-au
ferit de egoism, răutate, lăcomie după câştig şi făţărnicia cea mai josnică. Ei se considerau cei
mai religioşi oameni din lume, dar aşa-zisa lor drept-credincioşie i-a făcut să-L răstignească pe
Domnul măririi.
Aceeaşi primejdie există şi astăzi. Mulţi se socotesc creştini adevăraţi pentru faptul că
subscriu la anumite declaraţii teologice. Dar ei n-au adus adevărul în viaţa de toate zilele. Ei
nu l-au crezut şi nu l-au iubit, de aceea n-au primit puterea şi harul aduse de sfinţirea prin
adevăr. Oamenii îşi pot mărturisi credinţa în adevăr; dar, dacă acesta nu-i face sinceri,
amabili, răbdători, îngăduitori şi cu un caracter ceresc, el este un blestem pentru ei şi, prin
influenţa lor, este un blestem pentru lume.
Neprihănirea vestită de Hristos este conformarea inimii şi a vieţii faţă de voia lui Dumnezeu.
Oamenii păcătoşi pot să devină drepţi, numai dacă au credinţă în Dumnezeu şi dacă păstrează
o vie legătură cu El. Atunci adevărata evlavie înalţă gândurile şi va înnobila viaţa. Atunci
formele exterioare ale religiei sunt în armonie cu adevărata curăţie creştină lăuntrică. Atunci
ceremoniile cerute în slujba lui Dumnezeu nu sunt ritualuri fără rost ca ale fariseilor făţarnici.
Iisus a luat fiecare poruncă în parte şi a explicat adâncimea şi lărgimea cerinţelor ei, fără să
îndepărteze vreo frântură din puterea lor. El arată cât de larg cuprinzătoare sunt principiile lor
şi demască fatala greşeală a iudeilor în manifestarea lor exterioară de ascultare. El spune că,
printr-un gând rău sau printr-o privire poftitoare, Legea lui Dumnezeu este călcată. Acela care
acceptă parţial cea mai mică nedreptate calcă Legea şi îşi înjoseşte propria natură morală.
Uciderea se găseşte întâi în minte. Acela care face loc urii în inimă îşi pune piciorul pe cărarea
ucigaşilor şi jertfele lui sunt o urâciune în faţa lui Dumnezeu.
Iudeii cultivau un spirit de răzbunare. În ura lor faţă de romani, ei rosteau cuvinte aspre şi
făceau jocul celui rău, dând pe faţă atributele lui. În felul acesta, ei erau formaţi să
săvârşească faptele groaznice la care îi condusese el. În viaţa religioasă a fariseilor nu se găsea
nimic care să îndemne neamurile la evlavie. Iisus i-a rugat să nu se lase amăgiţi de gândul că
în inima lor se puteau revolta împotriva opresorilor sau că puteau să cultive dorinţa de
răzbunare pentru răutăţile suferite.
Este adevărat, există o indignare îndreptăţită chiar şi pentru urmaşii lui Hristos. Când ei
văd că Dumnezeu este dezonorat şi slujirea Lui este batjocorită, când văd pe cel nevinovat
apăsat, sufletul lor este mişcat de o dreaptă indignare. O asemenea mânie, născută dintr-o
conştiinţă morală sensibilă, nu este păcat. Dar aceia care la orice presupusă provocare se simt
liberi să se mânie şi să cultive resentimente îşi deschid inima faţă de Satana. Amărăciunea şi
spiritul de ceartă trebuie să fie izgonite din suflet, dacă vrem să fim în armonie cu cerul.
Mântuitorul merge şi mai departe. El zice: „Dacă-ţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci
aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi du-te întâi
de te împacă cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul.” Mulţi sunt plini de zel în servicii
religioase, în timp ce între ei şi fraţii lor sunt nefericite neînţelegeri, pe care le-ar putea rezolva.
Dumnezeu le cere să facă tot ce le stă în putere pentru a readuce armonia. Cât timp ei nu fac
lucrul acesta, El nu poate primi slujirea lor. Datoria creştinilor în această problemă este
arătată clar.
Dumnezeu revarsă asupra tuturor binecuvântările Sale. „El face să răsară soarele Său peste
cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” El este „bun şi cu cei
nemulţumitori şi cu cei răi” (Luca 6:35). El ne invită să fim asemenea Lui. „Binecuvântaţi pe cei
ce vă blestemă”, zicea Iisus; „faceţi bine celor ce vă urăsc… ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care
este în ceruri”. Acestea sunt principiile Legii lui Dumnezeu şi ele sunt izvoarele vieţii.
Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât cel mai înalt gând la care poate
ajunge o minte omenească. „Fiţi desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este
desăvârşit.” Porunca aceasta este o făgăduinţă. Planul de mântuire urmăreşte recuperarea
noastră totală de sub puterea lui Satana. Hristos desparte totdeauna de păcat pe cel zdrobit. El
a venit să nimicească lucrările Diavolului şi a luat măsuri ca Duhul Sfânt să fie dat oricărei
fiinţe care se pocăieşte, pentru a o feri de păcat.
Lucrarea ispititorului nu trebuie să fie socotită ca o scuză pentru vreo faptă rea. Satana
jubilează când aude că aceia care se numesc urmaşi ai lui Hristos aduc scuze pentru
nedesăvârşirile caracterului lor. Tocmai scuzele acestea conduc la păcat. Nu există scuză
pentru păcat. Este posibil ca fiecare copil al lui Dumnezeu pocăit şi credincios să aibă un
caracter sfânt şi o viaţă asemănătoare cu a lui Hristos.
Idealul caracterului creştin este asemănarea cu Hristos. După cum Fiul omului a fost
desăvârşit în viaţa Sa, tot aşa şi urmaşii Lui trebuie să fie desăvârşiţi în viaţa lor. În toate
lucrurile, Iisus a fost făcut asemenea fraţilor Săi. El S-a făcut trup aşa cum suntem şi noi. A
fost flămând, însetat şi obosit. El a fost întărit prin hrană şi înviorat prin somn. El a împărtăşit
viaţa omului, dar, cu toate acestea, a fost Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. El era Dumnezeu în
trup. Caracterul Lui trebuie să fie caracterul nostru. Despre aceia care cred în El, Domnul zice:
„Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (2
Corinteni 6:16).
Hristos este scara pe care a văzut-o Iacov sprijinindu-se pe pământ, cu capătul de sus
ajungând la poarta cerului, tocmai la hotarul slavei. Dacă scara aceasta n-ar fi ajuns la
pământ cu o singură treaptă, am fi fost pierduţi. Dar Hristos vine la noi acolo unde suntem. El
a luat natura noastră şi a biruit, pentru ca şi noi, luând natura Lui, să putem birui. Făcut
„într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3), El a trăit o viaţă fără păcat. Acum, prin
dumnezeirea Sa, stăpâneşte pe tronul cerului, în timp ce prin natura Sa omenească vine la noi.
El ne invită ca, prin credinţă în El, să ajungem la slava caracterului lui Dumnezeu. De aceea
noi trebuie să fim desăvârşiţi, după cum şi Tatăl nostru „ceresc este desăvârşit”.
Iisus arătase în ce constă neprihănirea şi dovedise că Dumnezeu este izvorul ei. Acum S-a
îndreptat către datoriile practice. În milostenie, în rugăciune şi în post, a zis El, să nu se facă
nimic pentru a atrage atenţia sau a câştiga lauda. Daţi cu sinceritate pentru ajutorul săracilor
şi al suferinzilor. În rugăciune, faceţi ca sufletul să comunice cu Dumnezeu. În timpul
postului, omul să nu meargă cu capul plecat şi cu inima plină de gânduri egoiste. Inima unui
fariseu este un ogor gol şi neroditor, în care nu se poate dezvolta nicio sămânţă de viaţă
dumnezeiască. Numai acela care se predă fără rezervă lui Dumnezeu Îi va servi în modul cel
mai plăcut Lui. Căci, prin comuniunea cu Dumnezeu, oamenii devin împreună-lucrători cu El
în a prezenta caracterul Său în natura omenească.
Serviciul făcut din sinceritatea inimii are o mare răsplată. „Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi
va răsplăti.” Prin viaţa pe care o trăim prin harul lui Hristos, se formează caracterul.
Frumuseţea de la început începe să se refacă în suflet. Atributele caracterului lui Hristos ne
sunt dăruite şi chipul dumnezeiesc începe să strălucească tot mai mult. Chipul bărbaţilor şi al
femeilor care merg şi lucrează cu Dumnezeu exprimă pacea cerului. Ei sunt înconjuraţi de
atmosfera cerului. Pentru aceştia, Împărăţia lui Dumnezeu a început. Ei au bucuria lui
Hristos, bucuria de a fi o binecuvântare pentru omenire. Ei au onoarea de a fi primiţi să
servească pe Domnul; lor li s-a încredinţat lucrarea care trebuie să fie făcută în Numele Lui.
„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.” Nu putem sluji lui Dumnezeu cu o inimă împărţită.
Religia Bibliei nu este o influenţă printre multe altele, influenţa ei trebuie să fie supremă,
depăşind şi stăpânind totul. Ea nu trebuie să fie ca nişte pete de vopsea împrăştiate pe pânză,
ci să cuprindă întreaga viaţă, ca şi când pânza ar fi fost cufundată în vopsea, până când fiecare
fir al ţesăturii a prins o culoare intensă, de neşters.
„Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este
rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric.” Curăţia şi statornicia scopului sunt condiţiile
primirii luminii de la Dumnezeu. Acela care doreşte să cunoască adevărul trebuie să fie gata să
primească tot ce îi descoperă acesta. El nu poate face niciun compromis cu rătăcirea. Dacă
cineva este nestatornic şi nehotărât în ceea ce priveşte adevărul, va alege întunericul rătăcirii şi
al amăgirii satanice.
Metodele lumeşti şi principiile neabătute ale neprihănirii nu se amestecă pe neobservate,
asemenea culorilor curcubeului. Între ele, veşnicul Dumnezeu a tras o linie apăsată şi clară.
Asemănarea cu Hristos se deosebeşte tot aşa de mult de asemănarea cu Satana, după cum
miezul zilei este în contrast cu miezul nopţii. Şi numai aceia care trăiesc viaţa lui Hristos sunt
conlucrătorii Lui. Dacă se cultivă în suflet un păcat, sau dacă se păstrează în viaţă un obicei
rău, întreaga fiinţă este întinată. Omul devine o unealtă a nelegiuirii.
Toţi aceia care au ales să-I slujească lui Dumnezeu urmează să se încreadă în grija Lui.
Hristos a arătat păsările care zboară pe cer şi florile de pe câmp şi i-a îndemnat pe ascultători
să mediteze la aceste creaţii ale lui Dumnezeu. „Nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?”
a zis El (Matei 6:26). Măsura grijii dumnezeieşti faţă de un obiect oarecare este proporţională
cu treapta pe care o ocupă pe scara existenţei. Providenţa are grijă de fiecare vrăbiuţă. Florile
câmpului şi iarba care acoperă pământul ca un covor au parte de atenţia şi grija Tatălui nostru
ceresc. Marele Artist S-a gândit la crini şi i-a făcut atât de strălucitori, încât umbresc cu
frumuseţea lor slava lui Solomon. Cu cât mai mult Se îngrijeşte El de om, care este chipul şi
slava lui Dumnezeu. El doreşte ca fiii Săi să manifeste un caracter asemănător cu al Său.
După cum raza soarelui le dă florilor culori delicate şi variate, tot aşa şi Dumnezeu îi dă fiinţei
omeneşti din frumuseţea caracterului Său.
Toţi aceia care aleg împărăţia iubirii, a neprihănirii şi a păcii lui Hristos, punând toate
interesele ei mai presus de orice, sunt legaţi de lumea de sus şi primesc orice binecuvântare de
care au nevoie în această viaţă. În cartea providenţei dumnezeieşti, în volumul vieţii, avem
fiecare câte o pagină. Pagina aceasta cuprinde amănuntele istoriei noastre, până şi perii
capului ne sunt număraţi. Copiii lui Dumnezeu nu sunt niciodată uitaţi de El.
„Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine” (Matei 6:34). Noi trebuie să-L urmăm pe Hristos în
fiecare zi. Dumnezeu nu dă ajutor pentru ziua de mâine. El nu le dă fiilor Săi deodată toate
îndrumările pentru călătoria vieţii, ca ei să nu-şi piardă cumpătul. El le spune numai cât pot
să ţină minte şi să facă. Puterea şi înţelepciunea acordate sunt pentru nevoile actuale. „Dacă
vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea” – pentru ziua de astăzi – „s-o ceară de la
Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” (Iacov 1:5).
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” Nu vă consideraţi mai buni ca alţii şi nu vă faceţi
judecători ai lor. Datorită faptului că nu puteţi să deosebiţi motivele, nu sunteţi în stare să-l
judecaţi pe altul. Criticându-l, aduceţi o sentinţă asupra voastră, deoarece arătaţi că sunteţi
părtaşi cu Satana, pârâtorul fraţilor. Domnul zice: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în
credinţă. Pe voi înşivă cercaţi-vă.” Aceasta e lucrarea noastră. „Dacă ne-am judeca singuri, n-
am fi judecaţi” (2 Corinteni 13:5; 1 Corinteni 11:31).
Pomul cel bun face roade bune. Dacă rodul este fără gust şi fără valoare, pomul este rău.
Tot aşa şi rodul adus în viaţă mărturiseşte despre starea inimii şi despre desăvârşirea
caracterului. Faptele bune nu pot plăti mântuirea, dar ele sunt o dovadă pentru credinţa care
lucrează prin iubire şi curăţă sufletul. Şi cu toate că răsplata nu este acordată pentru meritele
noastre, totuşi va fi în raport cu lucrarea săvârşită prin harul lui Hristos.
În felul acesta, Hristos a subliniat principiile Împărăţiei Sale şi le-a considerat marea regulă
a vieţii. Pentru a face ca învăţătura să se imprime şi mai bine, El a adăugat o ilustraţie. Nu e
de ajuns, a zis El, să auziţi cuvintele Mele. Prin ascultare, trebuie să faceţi din ele temelia
caracterului vostru. Eul nu este decât nisip nesigur. Dacă voi clădiţi pe teorii şi invenţii
omeneşti, casa voastră se va prăbuşi. Ea va fi spălată de vânturile ispitelor şi de furtunile
încercărilor. Dar principiile acestea, pe care vi le-am dat, vor rămâne. Primiţi-Mă, clădiţi pe
cuvintele Mele.
„De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu
judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi
au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (Matei
7:24,25).
CAPITOLUL 32

SUTAŞUL

H
ristos Îi spusese slujbaşului împărătesc căruia îi vindecase fiul: „Dacă nu vedeţi semne
şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!” (Ioan 4:48). El era întristat de faptul că însuşi
poporul Său cerea semne exterioare despre mesianitatea Sa. În repetate rânduri Se
mirase de necredinţa lor. Dar S-a mirat şi de credinţa sutaşului care a venit la El.
Sutaşul n-a pus la îndoială puterea Mântuitorului. Nici n-a cerut măcar ca El să vină în
persoană să săvârşească minunea. „Zi numai un cuvânt”, a zis el, „şi robul meu va fi
tămăduit.”
Robul sutaşului fusese lovit de paralizie şi zăcea în pat, fiind pe moarte. La romani slujitorii
erau sclavi, care se vindeau şi se cumpărau în piaţă şi erau trataţi în chip abuziv şi crud, dar
sutaşul era ataşat de slujitorul său şi-i dorea foarte mult vindecarea. El a crezut că Iisus poate
să-l vindece. Nu-L văzuse pe Mântuitorul, dar veştile auzite îi inspirau credinţă. Fără a ţine
seama de formalismul iudeilor, romanul acesta era convins că religia lor era superioară.
Trecuse de piedicile prejudecăţii naţionale şi ale urii care îi despărţeau pe cuceritori de poporul
cucerit. Arătase respect faţă de slujirea lui Dumnezeu şi se purtase frumos faţă de iudei, ca
unii care erau închinătorii Lui. În învăţătura lui Hristos, aşa cum i se transmisese, el găsea
ceva care împlinea nevoile sufletului. Tot ce era spiritual în el răspundea la cuvintele
Mântuitorului. Dar se simţea nevrednic să vină în faţa lui Iisus şi i-a rugat pe bătrânii iudeilor
să facă cereri pentru vindecarea slujitorului său. Ei Îl cunoşteau pe Marele Învăţător şi, gândea
el, se vor pricepe cum să se prezinte în faţa Lui, pentru a-I câştiga favoarea.
Când a intrat în Capernaum, Iisus a fost întâmpinat de o delegaţie a bătrânilor care I-au
spus despre dorinţa sutaşului. Ei au stăruit, zicând: „Face să-i faci acest bine, căci iubeşte
neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga.”
Iisus a plecat îndată către locuinţa slujbaşului, dar, din cauza mulţimii care era în jurul
Său, înainta încet. Vestea despre venirea Lui L-a precedat şi sutaşul, în neîncrederea sa în
sine, a trimis să I se spună: „Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic să
intri sub acoperământul meu.” Dar Mântuitorul a mers mai departe şi sutaşul, îndrăznind în
cele din urmă să se apropie de El, a completat cele spuse înainte, zicând: „Nici nu m-am socotit
vrednic să vin eu însumi la Tine. Ci zi o vorbă şi robul meu va fi tămăduit. Căci şi eu, care sunt
sub stăpânirea altuia, am sub mine ostaşi. Şi zic unuia: «Du-te!» şi se duce; altuia: «Vino!» şi
vine; şi robului meu: «Fă cutare lucru!» şi-l face.»” După cum eu reprezint puterea Romei şi
soldaţii mei recunosc autoritatea mea ca fiind de netăgăduit, aşa şi Tu reprezinţi puterea
nemărginitului Dumnezeu şi toate câte sunt create ascultă de cuvântul Tău. Tu poţi să-i
comanzi bolii să plece şi ea va asculta de Tine. Tu poţi să le dai ordin trimişilor Tăi cereşti şi ei
vor aduce puterea vindecătoare. Zi numai un cuvânt şi slujitorul meu se va tămădui!
„Când a auzit Iisus aceste vorbe, S-a minunat de sutaş, S-a întors spre norodul care mergea
după El şi a zis: «Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare.»” Iar către
sutaş a zis: „«Du-te şi facă-ţi-se după credinţa ta». Şi robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul
acela.”
Bătrânii iudeilor care îl recomandaseră pe sutaş lui Hristos arătaseră cât de departe erau de
spiritul Evangheliei. Nici ei nu recunoşteau că marea noastră nevoie este aceea de a ne încrede
doar în harul lui Dumnezeu. În îndreptăţirea lor de sine, ei îl recomandau pe sutaş pentru
binele pe care îl făcuse „poporului nostru”. Dar sutaşul a spus despre sine: „Nu sunt vrednic.”
Inima lui fusese atinsă de harul lui Hristos. Şi-a văzut nevrednicia şi totuşi s-a temut să
rămână fără ajutor. Nu s-a încrezut în propria bunătate; argumentul era nevoia lui cea mare.
Credinţa lui s-a prins de Hristos, aşa cum este El cu adevărat. N-a crezut în El doar ca într-un
făcător de minuni, ci ca într-un Prieten şi un Mântuitor al omenirii.
Astfel trebuie să vină orice păcătos la Hristos. „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de
noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3:5). Când Satana îţi spune că eşti păcătos şi
că nu poţi spera să primeşti binecuvântarea lui Dumnezeu, spune-i că Hristos a venit în lume
să-i mântuiască pe păcătoşi. N-avem nimic care să ne poată recomanda lui Dumnezeu; dar
argumentul care putem să-l aducem totdeauna este starea noastră deznădăjduită, care face ca
puterea Lui mântuitoare să fie o necesitate. Renunţând la încrederea în noi înşine, trebuie să
privim la crucea de pe Golgota şi să zicem:

„Neputând s-aduc nimic,


lângă crucea Ta, azi, pic.”

Iudeii fuseseră învăţaţi din copilărie despre lucrarea lui Mesia. Ei aveau cuvintele inspirate
ale patriarhilor şi profeţilor, precum şi învăţătura simbolică a serviciului jertfelor. Însă ei
dispreţuiseră lumina şi acum nu vedeau în Iisus nimic care să-i atragă. Dar sutaşul, născut
între păgâni, educat în idolatria Romei imperiale, instruit ca soldat, după aparenţe despărţit de
viaţa spirituală prin educaţie şi împrejurări şi, mai mult, împiedicat de bigotismul iudeilor şi de
dispreţul concetăţenilor săi faţă de poporul Israel – omul acesta a înţeles adevărul faţă de care
fiii lui Avraam erau orbi. El nu a aşteptat să vadă dacă iudeii aveau să-L primească pe Acela
care pretindea că este Mesia. Când „adevărata lumină care luminează pe orice om venind în
lume” (Ioan 1:9) a luminat asupra lui, el, deşi era departe, a înţeles slava Fiului lui Dumnezeu.
Pentru Iisus, lucrul acesta era un semn care prevestea lucrarea pe care Evanghelia urma să
o săvârşească între neamuri. Plin de bucurie, El a privit în viitor, la strângerea tuturor
neamurilor în Împărăţia Sa. Cu adâncă mâhnire, le-a descris iudeilor urmările lepădării
harului: „Vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam,
Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară,
unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” Vai, cât de mulţi sunt aceia care şi acum se pregătesc
pentru aceeaşi fatală dezamăgire! În timp ce fiinţe din întunericul păgânătăţii primesc harul
Său, în ţările creştine cât de mulţi nu fac decât să dispreţuiască lumina harului care
străluceşte peste ei!
La o depărtare de peste treizeci de kilometri de Capernaum, pe un podiş care priveşte spre
câmpia întinsă şi frumoasă a Ezdraelonului, se găseşte satul Nain, şi către el Şi-a îndreptat
apoi Iisus paşii. Erau cu El mulţi dintre ucenici şi alţi oameni, iar pe parcursul drumului mai
veneau şi alţii, doritori să audă cuvintele Lui de iubire şi de milă, aducându-şi bolnavii să fie
vindecaţi şi având neîncetat nădejdea că Acela care avea o putere aşa de minunată Se va
descoperi odată ca Împărat al lui Israel. O mare mulţime venea după El – oameni plini de voie
bună şi de speranţă urcau împreună pe cărarea stâncoasă, spre poarta satului de munte.
Pe când se apropiau, au văzut un cortegiu funerar ieşind pe poartă. Cu pasul încet şi trist,
se înaintează către locul de înmormântare. În faţă, pe o targă, este purtat trupul celui mort, iar
în jurul lui, jeluitorii umplu aerul cu bocetele lor. Părea că toţi oamenii din localitate s-au
adunat pentru a-şi arăta respectul faţă de cel mort şi împreuna-simţire cu familia.
Priveliştea aceasta trezea milă. Mortul era singurul fiu al unei văduve. Femeia întristată,
rămasă singură, îl însoţea la mormânt pe cel care fusese singurul ei sprijin şi singura ei
mângâiere. „Domnul, când a văzut-o, I s-a făcut milă de ea.” În timp ce ea înainta fără a vedea
nimic, plângând, neobservând prezenţa Lui, El S-a apropiat de ea şi i-a zis cu bunătate: „Nu
plânge!” Iisus era gata să schimbe întristarea ei în bucurie şi n-a vrut să-Şi oprească această
expresie a iubirii Sale duioase.
„S-a apropiat şi S-a atins de raclă.” Pentru El, nici contactul cu moartea nu putea să aducă
o necurăţie. Cei ce o purtau s-au oprit şi plânsul jeluitorilor a încetat. Cele două cete de
oameni s-au adunat în jurul raclei, nădăjduind împotriva oricărei nădejdi. Era de faţă Cineva
care alungase boala şi biruise pe demoni. Era şi moartea supusă puterii Lui?
Cu un glas plin de autoritate, El rosteşte cuvintele: „Tinerelule, scoală-te îţi spun!” Glasul
acesta pătrunde în urechile mortului. Tânărul deschide ochii. Iisus îl ia de mână şi îl ridică.
Privirea lui cade asupra aceleia care plânsese lângă el, şi mama şi fiul se unesc într-o lungă,
nedespărţită şi bucuroasă îmbrăţişare. Mulţimea priveşte în tăcere, uluită. „Toţi au fost
cuprinşi de frică.” Tăcuţi şi plini de evlavie, ei au stat câtva timp ca în faţa lui Dumnezeu. Apoi
au slăvit pe Dumnezeu, zicând: „Un mare proroc s-a ridicat între noi; Dumnezeu a cercetat pe
poporul Său.” Convoiul mortuar s-a întors la Nain ca o procesiune triumfală. „Vestea aceasta
despre Iisus s-a răspândit în toată Iudeea şi prin toate împrejurimile.”
Acela care a stat lângă mama întristată de la poarta satului Nain priveghează lângă fiecare
fiinţă care plânge lângă un sicriu. El este pătruns de milă văzând întristarea noastră. Inima
Lui, care a iubit şi a avut milă, este o inimă de o duioşie neschimbată. Cuvântul Lui, care l-a
chemat pe mort la viaţă, nu e acum mai slab în putere ca atunci când i-a vorbit tânărului din
Nain. El zice: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Matei 28:18). Puterea aceasta
n-a scăzut odată cu trecerea anilor, nici nu s-a epuizat din cauza activităţii neîncetate a
harului Său abundent. Pentru toţi aceia care cred, El este încă Mântuitorul viu.
Iisus a schimbat întristarea mamei în bucurie atunci când i-a redat fiul, dar tânărul a fost
înviat numai pentru viaţa aceasta pământească, să îndure amărăciunile, poverile şi primejdiile
şi să treacă din nou sub puterea morţii. Dar Iisus mângâie întristarea noastră pentru cei morţi
prin cuvinte care ne dau o nemărginită speranţă: „Eu sunt Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt
viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale locuinţei morţilor.” „Deoarece copiii sunt părtaşi
sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să
nimicească pe cel care are puterea morţii, adică pe Diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care,
prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor” (Apocalipsa 1:18; Evrei 2:14,15).
Satana nu-i poate ţine în gheara lui pe cei morţi, când Fiul lui Dumnezeu îi cheamă la viaţă.
El nu poate să ţină în moarte spirituală un suflet care primeşte în credinţă cuvântul puterii lui
Hristos. Dumnezeu le spune tuturor acelora care sunt morţi în păcate: „Deşteaptă-te, tu care
dormi, scoală-te din morţi” (Efeseni 5:14). Cuvântul acesta este viaţă veşnică. Cuvântul lui
Dumnezeu, care l-a chemat la viaţă pe primul om, ne dă şi nouă viaţă. După cum cuvântul lui
Hristos: „Tinerelule, scoală-te, îţi spun” a dat viaţă tânărului din Nain, tot aşa şi cuvântul
„scoală-te din morţi” este viaţă pentru sufletul care îl primeşte. Dumnezeu „ne-a izbăvit de sub
puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui” (Coloseni 1:13). Totul
se dă prin Cuvântul Său. Dacă primim Cuvântul, avem eliberarea.
„Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe
Hristos Iisus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care
locuieşte în voi.” „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa
lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care
vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh,
şi astfel vom fi întotdeauna cu Domnul” (Romani 8:11; 1 Tesaloniceni 4:16,17). Acesta este
cuvântul de mângâiere cu care El ne îndeamnă să ne mângâiem unii pe alţii.
CAPITOLUL 33

CINE SUNT
FRAŢII MEI?

F
iii lui Iosif erau departe de a-L simpatiza pe Iisus şi lucrarea Lui. Veştile care ajungeau la
ei cu privire la viaţa şi lucrarea Lui îi umpleau de uimire şi nelinişte. Au auzit că petrecea
nopţi întregi în rugăciune, că în timpul zilei era înconjurat de mari mulţimi de oameni şi
că nu-Şi lua prea mult timp pentru masă. Prietenii Lui gândeau că El Se oboseşte prea
mult datorită muncii neîncetate, nu înţelegeau atitudinea Lui faţă de farisei, iar unii se
temeau că I s-a tulburat raţiunea.
Fraţii Lui au auzit lucrurile acestea, precum şi acuzaţia adusă de farisei că El izgonea
demonii prin puterea lui Satana. Ei suportau greu ocara aruncată asupra lor din cauza
înrudirii cu Iisus. Ei ştiau ce tulburare provocaseră cuvintele şi faptele Lui şi nu numai că erau
alarmaţi de declaraţiile Lui îndrăzneţe, ci erau supăraţi că El îi mustra pe cărturari şi pe
farisei. Ei au hotărât că trebuia convins sau constrâns să înceteze acest mod de a lucra şi au
făcut-o şi pe Maria să li se alăture, gândind că iubirea Lui pentru ea L-ar putea face să fie mai
prevăzător.
Cu puţin timp înainte de lucrul acesta, Iisus făcuse a doua minune de vindecare a unui
demonizat, orb şi mut, iar fariseii repetaseră acuzaţia: „Cu ajutorul domnului dracilor scoate El
dracii!” (Matei 9:34). Hristos le-a spus lămurit că, dacă pun lucrarea Duhului Sfânt în seama
lui Satana, ei rup legătura cu izvorul binecuvântărilor. Cei care au vorbit împotriva lui Iisus
fără să fie conştienţi de caracterul Lui divin pot primi iertare, deoarece, prin Duhul Sfânt, ei
pot să fie aduşi să-şi vadă greşeala şi să se pocăiască. Oricare ar fi păcatul, dacă sufletul se
pocăieşte şi crede, vina este spălată prin sângele lui Hristos, dar acela care leapădă lucrarea
Duhului Sfânt se aşază într-o situaţie în care pocăinţa şi credinţa sunt cu neputinţă. Numai
prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu în inimă. Când leapădă în mod deliberat Duhul lui
Dumnezeu şi declară că El este de la Satana, oamenii taie legătura prin care Dumnezeu poate
să comunice cu ei. Când Duhul Sfânt este respins definitiv, Dumnezeu nu mai poate face
nimic.
Fariseii cărora le vorbise Iisus şi le dăduse această avertizare, nu credeau nici ei acuzaţia pe
care o aduceau împotriva Lui. Nu era niciunul între aceşti oameni de seamă care să nu se fi
simţit atras de Mântuitorul. Ei auziseră glasul Duhului vorbind în inima lor şi dovedind că
Iisus este Unsul lui Israel, îndemnându-i să se declare şi ei ucenici ai Lui. În lumina prezenţei
Sale, ei îşi dăduseră seama că sunt lipsiţi de sfinţenie şi doriseră neprihănirea pe care nu o
puteau realiza. Dar, după ce L-au lepădat, ar fi fost prea umilitor să-L primească pe Iisus ca
Mesia. Odată ce au pus piciorul pe cărarea necredinţei, erau prea mândri ca să-şi
mărturisească rătăcirea. Iar pentru a evita recunoaşterea adevărului, au încercat cu o violenţă
disperată să combată învăţătura Mântuitorului. Dovada puterii şi a harului Său i-a umplut de
mânie. Nu puteau să-L împiedice pe Mântuitorul să facă minuni, nici nu puteau aduce la
tăcere învăţătura Lui, dar au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-L prezenta greşit şi a
răstălmăci cuvintele Lui. Cu toate acestea, Duhul lui Dumnezeu îi urmărea cu puterea Lui
convingătoare, iar ei trebuiau să ridice multe obstacole pentru a se împotrivi puterii Lui. Duhul
Sfânt, cea mai eficientă forţă care poate să lucreze cu inima omenească, lupta cu ei, dar ei nu
voiau să se supună.
Nu Dumnezeu este acela care orbeşte ochii oamenilor sau care le împietreşte inima. El le
trimite lumină ca să le îndrepte greşelile şi să-i conducă pe cărări sigure, dar, prin lepădarea
acestei lumini, ochii ajung să orbească şi inima să se împietrească. De multe ori, lucrul acesta
se întâmplă încetul cu încetul şi aproape pe nesimţite. Lumina vine în suflet prin Cuvântul lui
Dumnezeu, prin servii Săi sau prin lucrarea directă a Duhului Său. Dar când o rază de lumină
nu este luată în seamă, sensibilitatea spirituală scade, iar o altă descoperire a luminii este
înţeleasă şi mai greu. Şi astfel întunericul se tot întinde, până când noaptea cuprinde tot
sufletul. Aşa a fost şi cu aceşti conducători ai iudeilor. Ei erau convinşi că Hristos era ajutat de
o putere dumnezeiască, dar, pentru a se împotrivi adevărului, ei puneau lucrarea Duhului
Sfânt pe seama lui Satana. Făcând lucrul acesta, ei alegeau în mod deliberat amăgirea, se
predau lui Satana şi de aici încolo erau stăpâniţi de puterea lui.
Strâns legată de avertizarea lui Hristos cu privire la păcatul împotriva Duhului Sfânt este o
avertizare împotriva cuvintelor rele şi fără rost. Cuvintele sunt o dovadă a ceea ce se găseşte în
inimă. „Din prisosul inimii vorbeşte gura.” Însă cuvintele sunt mai mult decât un indiciu al
caracterului – ele au puterea de a influenţa caracterul. Oamenii sunt influenţaţi de propriile
cuvinte. Adesea, mânaţi de un impuls venit pe neaşteptate, aţâţaţi de Satana, ei rostesc
cuvinte de gelozie sau de bănuieli rele, exprimând ceva ce nu cred în realitate, dar cuvintele
acţionează asupra gândurilor. Ei sunt înşelaţi de cuvintele lor şi ajung să creadă cu adevărat
ceea ce au spus la îndemnul lui Satana. Odată ce au exprimat o părere sau o hotărâre, ei sunt
adesea prea mândri pentru a retrage cele spuse şi încearcă să aducă dovezi că au dreptate,
până când ajung să creadă că o şi au. E primejdios să rosteşti un cuvânt de îndoială, e
primejdios să pui semnul întrebării şi să critici lumina divină. Obiceiul de a critica în mod
necuviincios şi cu uşurătate acţionează asupra caracterului, producând lipsă de respect şi de
credinţă. Mulţi oameni care şi-au îngăduit acest obicei au mers inconştienţi către primejdie,
până acolo încât au ajuns să critice şi să lepede lucrarea Duhului Sfânt. Iisus a zis: „În ziua
judecăţii oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care îl vor fi rostit. Căci din
cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit”.
Apoi a adăugat o avertizare pentru aceia care fuseseră impresionaţi de cuvintele Lui, care Îl
ascultaseră cu plăcere, dar care nu se predaseră Duhului Sfânt ca El să locuiască în ei. Un
suflet se ruinează nu numai prin împotrivire, ci şi prin neglijenţă. Iisus a zis: „Duhul necurat,
când a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice:
«Mă voi întoarce în casa mea» şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită.
Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el; intră în casă şi locuiesc acolo.”
Erau mulţi în zilele lui Hristos, cum sunt şi astăzi, asupra cărora părea că stăpânirea lui
Satana a fost sfărâmată; prin harul lui Dumnezeu, ei fuseseră eliberaţi de duhurile rele care le
stăpâniseră sufletul. Ei se bucurau în iubirea lui Dumnezeu, dar, ca şi ascultătorii asemănaţi
în pildă cu pământul pietros, ei nu au rămas în iubirea Lui. Ei nu s-au predat zilnic lui
Dumnezeu, pentru ca Hristos să poată locui în inimă şi, când duhul cel rău s-a întors „cu alte
şapte duhuri mai rele decât el”, ei au ajuns să fie cu totul stăpâniţi de puterea celui rău.
Când sufletul I se predă lui Hristos, o putere nouă ia în stăpânire inima cea nouă. Se
produce o schimbare pe care omul nu o poate face niciodată prin sine însuşi. Este o lucrare
supranaturală, care aduce un element supranatural în natura omenească. Fiinţa care s-a
predat lui Hristos devine fortăreaţa Lui, pe care El o păstrează într-o lume răzvrătită şi vrea ca
nicio altă autoritate să nu fie recunoscută acolo, decât a Sa. Un suflet luat astfel în stăpânire
de puterile cereşti nu poate fi biruit de asalturile lui Satana. Dar, dacă nu ne supunem
stăpânirii lui Hristos, vom fi stăpâniţi de cel rău.
În mod inevitabil, noi trebuie să fim sub controlul uneia sau alteia dintre cele două puteri
care se luptă pentru supremaţia lumii. Nu este necesar să alegem de bunăvoie să servim
împărăţiei întunericului, pentru ca să ajungem sub stăpânirea ei. N-avem decât să neglijăm să
ne aliem cu împărăţia luminii. Dacă nu conlucrăm cu puterile cereşti, Satana va lua în
stăpânire inima şi va face din ea locuinţa lui. Singura apărare împotriva răului este locuirea lui
Hristos în inimă, prin credinţă în neprihănirea Lui. Numai când suntem legaţi strâns de
Dumnezeu putem rezista efectelor nesfinţite ale iubirii de sine, ale îngăduinţei de sine şi
tendinţei spre păcat. Noi ne putem lăsa de multe obiceiuri rele şi, pentru câtva timp, putem da
la o parte tovărăşia lui Satana; dar, fără o legătură vie cu Dumnezeu, prin predarea noastră
faţă de El în fiecare clipă, putem fi biruiţi. Fără o cunoaştere personală a lui Hristos şi o
comuniune continuă cu El, suntem supuşi bunului plac al lui Satana şi până la urmă vom
împlini pretenţiile lui.
„Starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi.” Tocmai aşa, a zis
Iisus, „se va întâmpla cu acest neam viclean”. Nimeni nu este atât de împietrit ca aceia care au
respins chemarea lui Dumnezeu şi au dispreţuit Duhul harului. Cea mai obişnuită manifestare
a păcatului contra Duhului Sfânt este continua neglijare de a asculta invitaţia Cerului la
pocăinţă. Fiecare pas făcut în lepădarea lui Hristos este un pas spre lepădarea mântuirii şi
spre păcatul împotriva Duhului Sfânt.
Lepădându-L pe Hristos, poporul iudeu a comis păcatul de neiertat; refuzând invitaţia
harului, şi noi putem comite aceeaşi greşeală. Noi Îl insultăm pe Domnul vieţii şi-L facem de
ocară înaintea sinagogii lui Satana şi în faţa universului ceresc, atunci când nu mai ascultăm
de solii Lui împuterniciţi şi ascultăm în schimb de agenţii lui Satana, care îndepărtează
sufletul de la Hristos. Atâta vreme cât cineva face lucrul acesta nu poate avea nădejde de
iertare şi, în cele din urmă, va pierde orice dorinţă de împăcare cu Dumnezeu.
În timp ce Iisus îi învăţa încă pe oameni, ucenicii I-au adus vestea că mama şi fraţii Lui
erau afară şi doreau să-L vadă. El ştia ce este în inima lor şi i-a răspuns celui ce Îi adusese
ştirea aceasta: „Cine este mama Mea şi care sunt fraţii Mei?” Apoi Şi-a întins mâna spre
ucenici şi a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei! Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în
ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă.”
Toţi aceia care Îl primeau pe Hristos prin credinţă erau uniţi cu El printr-o legătură mai
strânsă decât aceea a înrudirii omeneşti. Ei deveneau una cu El, după cum şi El era una cu
Tatăl. Fiind credincioasă şi împlinind cuvintele Lui, mama Sa era într-o legătură mai apropiată
cu El decât prin rudenie naturală. Fraţii Lui nu aveau niciun câştig din legătura cu El, decât
dacă Îl primeau ca Mântuitor personal.
Ce sprijin ar fi găsit Hristos în rudele Sale pământeşti, dacă acestea ar fi crezut că El este
trimisul cerului şi dacă ar fi conlucrat cu El pentru a face lucrarea lui Dumnezeu! Necredinţa
lor a aruncat o umbră asupra vieţii pământeşti a lui Iisus. Aceasta era o parte din amărăciunea
paharului cu dureri pe care El l-a sorbit pentru noi.
Vrăjmăşia aprinsă în inima oamenilor împotriva Evangheliei a fost adânc simţită de Fiul lui
Dumnezeu şi a fost cu atât mai dureroasă, cu cât o simţea şi în familia Sa, deoarece inima Sa
era plină de bunătate şi iubire şi avea numai simţăminte plăcute pentru legăturile familiale.
Fraţii Săi doreau ca El să Se supună părerilor lor, dar o asemenea purtare ar fi fost într-un
dezacord total cu misiunea Lui dumnezeiască. Ei socoteau că El are nevoie de sfatul lor. Îl
judecau din punctul lor de vedere omenesc şi gândeau că, dacă El ar fi vorbit numai lucruri
plăcute pentru farisei şi cărturari, ar fi evitat neplăcutele controverse pe care le produceau
cuvintele Lui. Ei socoteau că El Se supraaprecia atunci când pretindea că are autoritate divină
şi când Se aşeza mai presus de rabini şi îi mustra pentru păcatele lor. Ei ştiau că fariseii
căutau ocazia să-L acuze şi părerea lor era că El le dăduse destule ocazii.
Cu priceperea lor mărginită, ei nu puteau cuprinde misiunea pe care El venise s-o
îndeplinească şi de aceea nu puteau să simpatizeze cu El în încercările Lui. Cuvintele lor
aspre, lipsite de apreciere, dovedeau că ei nu înţelegeau aşa cum trebuie caracterul Lui şi nu
pricepeau că natura divină era împletită cu cea omenească. Ei Îl vedeau adesea plin de
întristare, dar, în loc să-L mângâie, spiritul şi cuvintele lor nu făceau altceva decât să-I
rănească inima. Fiinţa Lui sensibilă era torturată, motivele Lui erau greşit înţelese, lucrarea
Lui era neînţeleasă.
Fraţii Lui Îi prezentau adesea filozofia fariseilor, învechită şi încâlcită, şi se încumetau să
creadă că pot să-L înveţe pe Acela care înţelegea tot adevărul şi pricepea toate tainele. Ei
condamnau fără nicio sfială ceea ce nu puteau să înţeleagă. Reproşurile lor Îl necăjeau şi astfel
sufletul Lui era obosit şi întristat. Ei mărturiseau credinţa în Dumnezeu şi socoteau că Îl
apără, deşi Dumnezeu era cu ei în trup, fără ca ei să-L cunoască.
Aceste lucruri făceau ca drumul pe care El îl avea de parcurs să fie o cale spinoasă. Atât de
mult Îl durea pe Hristos faptul că nu era înţeles de familia Sa, încât era o uşurare să meargă
acolo unde nu exista atâta lipsă de înţelegere. Era o familie unde Îi plăcea să meargă – familia
lui Lazăr, a Mariei şi a Martei; deoarece, în atmosfera credinţei şi a iubirii, inima Lui găsea
odihnă. Şi, cu toate acestea, nu era nimeni pe pământ care să poată pricepe misiunea Lui
dumnezeiască sau să cunoască povara pe care El o purta în locul oamenilor. Adesea, El Îşi
putea găsi liniştea numai când Se afla singur, în comuniune cu Tatăl Său ceresc.
Cei chemaţi să sufere pentru cauza lui Hristos, care au de suferit neînţelegere şi neîncredere
până şi în propria familie, pot găsi mângâiere la gândul că şi Iisus a suferit la fel. El îi înţelege,
îi cheamă lângă El, ca să afle uşurare tot acolo unde a aflat şi El, în comuniune cu Tatăl.
Aceia care Îl primesc pe Hristos ca Mântuitor personal nu sunt părăsiţi ca nişte orfani,
lăsaţi să-şi ducă singuri povara vieţii. El îi primeşte ca membri ai familiei cereşti şi îi invită să-
L numească pe Tatăl Lui, Tatăl lor. Ei sunt „cei micuţi” ai Săi, scumpi inimii lui Dumnezeu,
legaţi de El prin legăturile cele mai gingaşe şi mai dăinuitoare. El are faţă de ei o iubire
nespusă, cu atât mai mare decât aceea pe care tatăl şi mama noastră au simţit-o pentru noi
când eram fără ajutor, cu cât cele divine sunt mai presus decât cele omeneşti.
În legile date lui Israel, este o frumoasă ilustraţie cu privire la legăturile dintre Hristos şi
poporul Lui. Când un evreu era silit, din cauza sărăciei, să se despartă de moştenirea lui şi să
se vândă chiar pe sine ca rob, datoria de a-l răscumpăra pe el şi averea lui îi revenea celei mai
apropiate rude (vezi Leviticul 25:25,47-49; Rut 2:20). Tot aşa, lucrarea răscumpărării noastre
şi a moştenirii noastre pierdute prin păcat a căzut asupra Lui, care este ruda noastră cea mai
apropiată. El a devenit ruda noastră pentru a ne putea mântui. Mai aproape decât tata, mama,
fratele, prietenul sau cel ce ne iubeşte, este Domnul şi Mântuitorul nostru. „Nu te teme”, zice
El, căci „Eu te izbăvesc, te chem pe nume, eşti al Meu”. „De aceea, pentru că ai preţ în ochii
Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta”
(Isaia 43:1,4).
Hristos iubeşte fiinţele cereşti care înconjoară tronul Său, dar cum poate fi măsurată
iubirea cea mare cu care ne-a iubit pe noi? Noi nu putem s-o înţelegem, dar putem şti din
experienţă că e adevărată. Iar dacă păstrăm legătura de rudenie cu El, cu câtă iubire vom privi
la aceia care sunt fraţii şi surorile noastre în Domnul! Nu ar trebui să ne grăbim să
recunoaştem pretenţiile rudeniei noastre dumnezeieşti? Fiind adoptaţi în familia lui
Dumnezeu, nu ar trebui să-L onorăm pe Tatăl nostru şi rudenia noastră?
CAPITOLUL 34

INVITAŢIA

V
eniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.”
Aceste cuvinte de mângâiere au fost adresate mulţimii care Îl urma pe Iisus.
Mântuitorul spusese că numai prin El oamenii pot ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu.
El vorbise despre ucenicii Săi ca despre nişte oameni cărora li se dăduse cunoştinţa
lucrurilor cereşti. Dar n-a lăsat pe nimeni să simtă că nu poate avea parte de grija şi de
iubirea Lui. Toţi cei obosiţi şi împovăraţi pot să vină la El.
Cărturarii şi fariseii, cu toată rigurozitatea lor pentru formele religioase, aveau simţământul
unei nevoi pe care ritualurile lor nu o puteau împlini. Vameşii şi păcătoşii puteau pretinde că
sunt mulţumiţi cu cele senzuale şi pământeşti, dar inima lor era plină de neîncredere şi teamă.
Iisus privea la cei deznădăjduiţi şi împovăraţi cu inima, care nu mai aveau nicio nădejde şi care
căutau să-şi liniştească dorinţa sufletului cu desfătări pământeşti, şi îi chema pe toţi să
găsească odihnă în El.
Cu bunătate, El îi invita pe cei apăsaţi: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la
Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.”
Prin aceste cuvinte, Hristos îi vorbeşte fiecărei fiinţe omeneşti. Fie că-şi dau seama sau nu,
toţi oamenii sunt obosiţi şi împovăraţi. Toţi sunt doborâţi de poveri pe care numai Hristos le
poate îndepărta. Povara cea mai grea pe care o ducem este povara păcatului. Dacă am fi lăsaţi
să o purtăm, această povară ne-ar strivi. Dar Cel Nevinovat a luat locul nostru. „Domnul a
făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6). El a purtat povara vinei
noastre. El va lua sarcina de pe umerii noştri obosiţi. El ne va da odihnă. Povara grijilor şi
întristărilor o va duce tot El. Domnul ne invită să aruncăm asupra Lui toate grijile noastre,
deoarece El ne poartă pe inima Lui.
Fratele mai mare al neamului nostru este la tronul cel veşnic. El priveşte la oricare suflet ce-
şi îndreaptă faţa spre El, ca Mântuitor. El cunoaşte din experienţă care sunt slăbiciunile
omeneşti, care sunt lipsurile noastre şi în ce stă tăria ispitelor noastre, deoarece El a fost ispitit
în toate ca şi noi, dar fără păcat. El priveghează asupra ta, fiu şovăielnic al lui Dumnezeu. Eşti
ispitit? El te scapă. Eşti slab? El îţi dă puteri. Eşti neştiutor? El te luminează. Eşti rănit? El te
vindecă. Domnul „socoteşte numărul stelelor” şi tot El îi „tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită
şi le leagă rănile” (Psalmii 147:4,3). „Veniţi la Mine” este chemarea Lui. Oricare ar fi grijile şi
încercările, înfăţişează cazul tău înaintea Domnului. Inima ta va fi întărită, ca să poată rezista.
Se va deschide o cale ca să poţi scăpa din greutăţi şi încurcături. Cu cât îţi dai seama că eşti
mai slab şi mai fără ajutor, cu atât vei deveni mai puternic în tăria Lui. Cu cât este mai grea
povara, cu atât este mai binecuvântată odihna, când le arunci pe toate asupra Purtătorului de
poveri. Odihna oferită de Hristos este condiţionată, şi aceste condiţii sunt clar arătate. Toţi le
pot îndeplini. El ne spune cum putem găsi această odihnă.
„Luaţi jugul Meu asupra voastră”, zice Iisus. Jugul este un instrument al servirii. Vitele sunt
înjugate pentru muncă şi jugul este absolut necesar pentru ca lucrul lor să fie eficient. Prin
ilustraţia aceasta, Hristos ne învaţă că noi suntem chemaţi să servim tot timpul vieţii noastre.
Trebuie să luăm jugul Lui asupra noastră, ca să putem fi împreună-lucrători cu El.
Jugul care ne leagă în slujire este Legea lui Dumnezeu. Marea lege a iubirii, descoperită în
Eden, proclamată pe Sinai, iar în Noul Legământ scrisă în inimă, este cea care îl uneşte pe
lucrătorul omenesc cu voinţa lui Dumnezeu. Dacă am fi lăsaţi să ne urmăm pornirile, să
mergem acolo unde ne duce voinţa noastră, ne-am alinia în rândurile lui Satana şi am ajunge
să avem trăsăturile lui. De aceea Dumnezeu ne conduce prin voinţa Sa, care este nobilă şi
înălţătoare. El doreşte ca noi să ne îndeplinim cu răbdare şi înţelepciune toate îndatoririle
slujirii. Chiar Hristos, în natura Lui omenească, a purtat jugul slujirii, zicând: „Vreau să fac
voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii Mele” (Psalmii 40:8). „M-am pogorât din
cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6:38). Iubirea pentru Dumnezeu,
râvna pentru slava Lui şi iubirea pentru omenirea decăzută L-au adus pe Iisus pe pământ ca
să sufere şi să moară. Aceasta a fost puterea care a condus viaţa Sa. El ne invită să ne însuşim
acest principiu.
Sunt mulţi oameni a căror inimă este chinuită sub povara grijilor, deoarece ei caută să
atingă standardul acestei lumi. Ei au ales slujirea lumii, au acceptat neliniştea ei şi au adoptat
obiceiurile ei. În felul acesta, caracterul le este pervertit şi viaţa lor a ajuns un chin. Pentru a-şi
mulţumi ambiţia şi dorinţele lumeşti, ei îşi rănesc conştiinţa şi se încarcă şi cu o povară în
plus, aceea a remuşcărilor. Neliniştea aceasta continuă le secătuieşte puterea de viaţă. Domnul
doreşte ca ei să lase la o parte acest jug al robiei. Îi invită să primească jugul Său. El zice:
„Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.” El îi învaţă să caute mai întâi Împărăţia lui
Dumnezeu şi neprihănirea Sa şi făgăduinţa Lui este că vor primi pe deasupra toate lucrurile de
care au nevoie în viaţa aceasta. Frământarea este oarbă şi nu poate să deosebească viitorul,
dar Iisus vede sfârşitul de la început. În orice greutate, El are o cale pregătită pentru a aduce
uşurare. Tatăl nostru ceresc are o mie de căi pe care ne poate veni în ajutor şi despre care nu
ştim nimic. Aceia care se călăuzesc după principiul că slujirea şi cinstirea lui Dumnezeu
trebuie să fie ţinta supremă vor constata că necazurile pier şi că înaintea lor se deschide o
cărare netedă.
„Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”, zice Iisus, „şi veţi găsi odihnă.”
Noi trebuie să intrăm în şcoala lui Hristos, pentru a învăţa de la El umilinţa şi blândeţea.
Mântuirea este lucrarea aceea prin care omul este educat pentru cer. Educaţia aceasta
înseamnă cunoaşterea lui Hristos. Înseamnă eliberarea de ideile, obiceiurile şi practicile
învăţate în şcoala domnului întunericului. Sufletul trebuie să fie eliberat de tot ce este în
opoziţie cu credincioşia faţă de Dumnezeu.
În inima lui Hristos, în care domnea o desăvârşită armonie cu Dumnezeu, era pace
desăvârşită. El nu era niciodată măgulit de laude şi nici zdrobit de acuzaţii şi dezamăgiri. Chiar
în timpul celei mai mari împotriviri şi celei mai crude purtări faţă de El, inima Lui era încă
plină de curaj. Dar mulţi dintre cei care se numesc urmaşi ai Lui au inima plină de grijă şi
nelinişte, deoarece se tem să se încreadă cu totul în Dumnezeu. Ei nu se predau Lui cu totul,
deoarece se tem de urmările pe care le-ar avea un asemenea lucru. Fără o predare totală, ei nu
pot găsi pace.
Iubirea de sine aduce nelinişte. Dacă suntem născuţi de sus, vom avea gânduri cum a avut
Iisus, gânduri care L-au făcut să Se umilească, pentru ca noi să putem fi salvaţi. Atunci nu
vom mai căuta lucrurile cele mai de frunte. Vom dori să stăm la picioarele lui Iisus şi să
învăţăm de la El. Vom înţelege că valoarea lucrării noastre nu constă în a face paradă şi
zgomot în lume sau în a fi activi şi zeloşi în propria putere. Valoarea lucrării noastre este
proporţională cu împărtăşirea cu Duhul Sfânt. Încrederea în Dumnezeu ne sfinţeşte puterile
minţii, aşa încât, în răbdare, să ne putem stăpâni sufletele.
Jugul este pus pe gâtul boilor pentru a-i ajuta să ducă povara mai uşor. Tot aşa este şi
jugul lui Hristos. Când voinţa noastră este cufundată în voinţa lui Dumnezeu şi când ne
folosim darurile pentru a fi o binecuvântare pentru alţii, vom vedea că povara vieţii este
uşoară. Acela care umblă în calea poruncilor lui Dumnezeu merge împreună cu Hristos şi, în
iubirea Lui, inima găseşte pace. Când Moise s-a rugat: „Arată-mi căile Tale; atunci Te voi
cunoaşte”, Domnul i-a răspuns: „Voi merge Eu Însumi cu tine şi îţi voi da odihnă.” Iar prin
profeţi s-a dat solia aceasta: „Aşa vorbeşte Domnul: «Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care
sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună; umblaţi pe ea, şi veţi găsi odihnă pentru
sufletele voastre!»” (Exodul 33:13,14; Ieremia 6:16). Şi El zice: „O, de ai fi luat aminte la
poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi fericirea ta ca valurile mării” (Isaia
48:18).
Aceia care Îl cred pe Hristos pe cuvânt şi predau fiinţa lor purtării Sale de grijă şi viaţa lor
ca El să o conducă vor afla pace şi linişte. Nimic din lume nu poate să-i întristeze când Iisus îi
înveseleşte cu prezenţa Sa. În supunere desăvârşită, este odihnă desăvârşită. Domnul zice:
„Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26:3). Viaţa poate
părea încurcată, dar, predându-ne înţeleptului Maestru-lucrător, El va scoate de acolo o viaţă
şi un caracter-model, spre mărirea Lui. Şi caracterul care ajunge să se asemene cu caracterul
slăvit al lui Hristos va fi primit în Paradisul lui Dumnezeu. O omenire nouă va umbla împreună
cu El în alb, căci este vrednică.
Când intrăm în odihna lui Hristos, cerul începe de aici. Noi răspundem chemării Sale:
„Veniţi şi învăţaţi de la Mine” şi, venind, începem viaţa veşnică. Cerul e o neîncetată apropiere
de Dumnezeu, prin Hristos. Cu cât stăm mai mult şi mai aproape de El, cu atât şi chiar mai
mult ni se va descoperi slava Sa; şi cu cât vom cunoaşte pe Dumnezeu mai mult, cu atât mai
intensă va fi fericirea noastră. Dacă mergem cu Iisus în această viaţă, vom fi copleşiţi de
iubirea Lui şi întăriţi de prezenţa Lui. Tot ce poate să suporte natura omenească putem primi
încă de aici. Dar ce sunt toate acestea în faţa celor viitoare? Ei stau acolo, „înaintea scaunului
de domnie al lui Dumnezeu, şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de
domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai
dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie,
va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din
ochii lor” (Apocalipsa 7:15-17).
CAPITOLUL 35

„TACI, FII LINIŞTITĂ!”

F
usese o zi plină de evenimente în viaţa lui Iisus. Lângă lacul Galileei, El rostise primele
Sale parabole, explicându-le oamenilor din nou, prin ilustraţii uşor de înţeles, natura
Împărăţiei Sale şi felul în care ea avea să fie întemeiată. El a asemănat lucrarea Sa cu
aceea a semănătorului, dezvoltarea Împărăţiei Sale cu creşterea seminţei de muştar şi cu
efectul aluatului în măsura de făină. Marea despărţire finală a celor neprihăniţi de cei
nelegiuiţi fusese ilustrată prin parabola cu grâul şi neghina şi prin pilda cu năvodul. Valoarea
nemărginită a adevărurilor vestite de El fusese ilustrată prin comoara ascunsă şi mărgăritarul
de mare preţ, iar în parabola cu stăpânul casei, îi învăţase pe ucenici cum să lucreze ca
reprezentanţi ai Săi.
Toată ziua învăţase şi vindecase, iar la venirea serii, gloatele încă se îmbulzeau în jurul Lui.
Zi după zi lucrase pentru ei, abia luându-Şi timp pentru masă sau odihnă. Criticile răutăcioase
şi răstălmăcirea cuvintelor Lui, cu care fariseii Îl urmăreau continuu, făceau ca lucrarea Lui să
fie cu atât mai grea şi mai obositoare; acum sfârşitul zilei L-a găsit atât de obosit, încât S-a
hotărât să caute adăpost într-un loc retras, dincolo de lac.
Ţărmul răsăritean al lacului Ghenezaret nu era nelocuit, deoarece se mai găseau câteva sate
ici şi colo, pe lângă lac, dar era o regiune pustie în comparaţie cu ţărmul apusean. Avea
populaţie mai mult păgână decât iudaică şi avea legături puţine cu Galileea. În felul acesta, Îi
oferea lui Iisus adăpostul retras pe care-l căuta şi de aceea El i-a îndemnat pe ucenici să-L
însoţească acolo.
După ce a dat drumul gloatei să plece, ei L-au luat în corabie, chiar „aşa cum era”, şi au
plecat cu grăbire. Dar nu aveau să plece singuri. Se mai aflau şi alte corăbii de pescari la ţărm
şi acestea s-au umplut repede cu oamenii care Îl urmau pe Iisus, doritori să-L vadă şi să-L
asculte.
În cele din urmă, scăpat de îmbulzeala mulţimii şi frânt de oboseală şi foame, Mântuitorul
S-a întins pe fundul bărcii şi a adormit repede. Seara fusese calmă şi plăcută şi liniştea
domnea peste lac, dar, deodată cerul s-a întunecat, vântul s-a prăvălit sălbatic prin trecătorile
muntelui, de-a lungul ţărmului de răsărit, şi o furtună îngrozitoare a izbucnit pe lac.
Soarele coborâse la apus şi întunecimea nopţii se lăsase peste apa biciuită de furtună.
Valurile, agitate cu furie de vântul sinistru, se aruncau cu îndrăzneală asupra bărcii ucenicilor
şi ameninţau să o înghită. Pescarii aceştia oţeliţi îşi petrecuseră viaţa pe lac şi îşi conduseseră
barca în siguranţă prin multe furtuni; însă de astă dată, tăria şi priceperea lor n-au ajutat la
nimic. Ei erau neputincioşi în ghearele furtunii şi, când vedeau că barca li se umplea cu apă,
nădejdea i-a părăsit.
Absorbiţi de eforturile lor de a se salva singuri, uitaseră că Iisus era cu ei în barcă. Acum,
văzând că truda le este zadarnică şi că îi aşteaptă moartea, şi-au amintit cine le poruncise să
traverseze marea. Singura lor speranţă era Iisus. În slăbiciunea şi disperarea lor, au strigat:
„Învăţătorule! Învăţătorule!” Dar întunericul cel des Îl ascundea din faţa lor. Glasurile lor au
fost înghiţite de vuietul furtunii şi n-a venit niciun răspuns. Îndoiala şi temerea i-au cuprins.
Oare să-i fi uitat Iisus? El, care biruise boala, demonii şi chiar moartea, nu era în stare să-i
ajute pe ucenicii Lui acum? Nu Se gândea oare că ei sunt într-o asemenea nenorocire?
Au strigat din nou, dar nu s-a auzit alt răspuns, decât urletul apei înfuriate. Barca aproape
se scufunda. O clipă, şi părea că vor fi înghiţiţi de valurile înfuriate.
Deodată, lumina unui fulger străbate întunericul şi ei Îl văd pe Iisus dormind netulburat de
zgomot. Cu uimire şi disperare, ei strigă: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că noi pierim?” Cum se
poate ca El să Se odihnească aşa de liniştit când ei sunt în primejdie şi se luptă cu moartea?
Strigătul lor Îl trezeşte pe Iisus. La lumina fulgerului, ei văd pe faţa Lui o pace
dumnezeiască; citesc în privirea Lui uitare de sine şi iubire duioasă, iar inima lor,
îndreptându-se către El, strigă: „Doamne, scapă-ne, că pierim!”
Niciodată nu a rostit un suflet strigătul acesta fără să fie luat în seamă. În timp ce ucenicii
îşi apucă vâslele pentru a face o ultimă sforţare, Iisus Se ridică. El stă în picioare în mijlocul
ucenicilor, în timp ce furtuna urlă, valurile se sparg peste ei, iar fulgerul Îi luminează faţa. Îşi
ridică mâna, atât de des folosită în fapte de milă, şi îi spune mării înfuriate: „Taci, fii liniştită!”
Furtuna încetează. Valurile se liniştesc. Norii se retrag, se arată stelele. Corabia pluteşte lin
pe apa liniştită. Întorcându-Se către ucenicii Săi, Iisus îi întreabă cu tristeţe: „Pentru ce sunteţi
aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?” (Marcu 4:40).
O tăcere grea s-a lăsat asupra ucenicilor. Nici Petru nu îndrăznea să-şi exprime groaza care-
i umplea inima. Corăbiile care porniseră să-L însoţească pe Iisus fuseseră în aceeaşi primejdie.
Teroarea şi disperarea stăpâniseră şi peste oamenii din ele, dar porunca lui Iisus a adus
liniştea asupra acelei scene îngrozitoare. Furia furtunii adunase corăbiile la un loc şi toţi cei
care erau pe ele văzuseră minunea. În calmul care a urmat, temerea a fost uitată. Oamenii
şopteau între ei: „Ce fel de om este acesta de-L ascultă până şi vânturile, şi marea?”
Când a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, Iisus era perfect liniştit. Nu era nici urmă de
teamă în cuvânt sau privire, pentru că în inima Lui nu era teamă. Dar El nu era liniştit pentru
că puterea Sa era nemărginită. Nu ca un „Domn al cerului şi al pământului” stătea El aşa
liniştit. El renunţase la puterea aceea, pentru că zice: „De la Mine Însumi nu pot face nimic”
(Ioan 5:30). El Se încredea în puterea Tatălui. Iisus Se sprijinea pe credinţă – credinţă în
iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu – şi puterea acelui cuvânt care a liniştit furtuna era
puterea lui Dumnezeu.
După cum Iisus Se sprijinea prin credinţă pe purtarea de grijă a Tatălui, tot astfel şi noi
trebuie să ne încredem în purtarea de grijă a Mântuitorului nostru. Dacă s-ar fi încrezut în El,
ucenicii ar fi rămas liniştiţi. Teama lor în timpul primejdiei le-a descoperit necredinţa. În
strădania lor de a se salva singuri, ei au uitat de Iisus şi, numai atunci când, ajunşi la
disperare, nu s-au mai încrezut în ei înşişi, ci s-au îndreptat către El, Iisus a putut să le dea
ajutor.
De câte ori nu avem şi noi aceeaşi experienţă ca ucenicii! Când se adună furtuna ispitelor,
când fulgerele sălbatice strălucesc şi când valurile se prăvălesc peste noi, ne luptăm singuri cu
furtuna, uitând că este Cineva care ne poate ajuta. Ne încredem în propria putere, până când
pierdem orice nădejde şi suntem aproape de pieire. Atunci ne aducem aminte de Iisus şi, dacă-
L strigăm să ne mântuiască, chemarea noastră nu va fi în zadar. Deşi, plin de întristare, El
mustră necredinţa şi încrederea noastră în noi înşine, niciodată nu ne lasă fără ajutor când
avem nevoie. Fie pe uscat, fie pe mare, dacă-L avem pe Mântuitorul în inima noastră, nu
trebuie să ne temem. Credinţa vie în Răscumpărătorul va linişti marea vieţii şi El ne va scăpa
din primejdie, cum ştie că este mai bine.
Mai e încă o învăţătură spirituală în această minune a liniştirii furtunii. Experienţa fiecărui
om mărturiseşte în favoarea adevărului cuvintelor Scripturii: „Cei răi sunt ca marea înfuriată,
care nu se poate linişti… Cei răi n-au pace, zice Dumnezeul meu” (Isaia 57:20,21). Păcatul ne-a
distrus pacea. Cât timp eul este nesupus, nu putem găsi odihnă. Patimile cele mai mari ale
inimii nu pot fi stăpânite de nicio putere omenească. În privinţa aceasta, suntem la fel de fără
putere ca ucenicii, care nu erau în stare să liniştească furtuna care urla. Dar Acela care a
liniştit valurile Mării Galileei prin Cuvântul Său are un cuvânt aducător de pace pentru orice
om. Oricât de grozavă ar fi furtuna, aceia care se îndreaptă spre Iisus cu strigătul: „Doamne,
mântuieşte-ne!” vor fi eliberaţi. Harul Lui, care împacă sufletul cu Dumnezeu, linişteşte
frământarea patimilor omeneşti şi, în iubirea Lui, inima găseşte odihnă. „A oprit furtuna, a
adus liniştea şi valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat că valurile s-au liniştit şi Domnul i-a dus
în limanul dorit.” (Psalmii 107:29:30). „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă,
avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos.” „Lucrarea neprihănirii va fi
pacea, roada neprihănirii: odihna şi liniştea pe vecie” (Romani 5:1; Isaia 32:17).
În zorii zilei, Mântuitorul şi însoţitorii Lui au ajuns la ţărm şi lumina soarelui răsărind
atingea apa şi uscatul ca o binecuvântare de pace. Dar de abia coborâseră pe ţărm şi au avut
înaintea ochilor o privelişte mai cumplită decât furia furtunii. Dintr-un ascunziş aflat între
morminte, s-au aruncat asupra lor, ca şi cum ar fi vrut să-i sfâşie, doi demonizaţi. De oamenii
aceştia erau agăţate bucăţi din lanţurile pe care le sfărâmaseră când au scăpat din închisoare.
Pe corp aveau răni care sângerau, acolo unde se tăiaseră cu pietre ascuţite. Ochii lor priveau
rătăciţi prin părul lung şi murdar şi orice asemănare cu fiinţele omeneşti părea că fusese
ştearsă de către demonii care îi stăpâneau; semănau mai mult a fiare decât a oameni.
Ucenicii şi însoţitorii lor au fugit cuprinşi de groază, dar deodată şi-au dat seama că Iisus
nu era cu ei şi s-au întors să-L caute. El era acolo unde Îl lăsaseră. El, care liniştise furtuna,
care îl întâmpinase mai înainte pe Satana şi-l biruise, n-a fugit din faţa acestor demoni. Când,
scrâşnind din dinţi şi făcând spume la gură, aceşti oameni s-au apropiat de El, Iisus a ridicat
mâna care poruncise valurilor să se liniştească, şi ei nu s-au putut apropia mai mult. Urlau
fără putere în faţa Lui.
Cu autoritate, El a poruncit duhurilor necurate să iasă din ei. Cuvintele Lui au pătruns în
mintea întunecată a acelor nenorociţi. Slab de tot, ei şi-au dat seama că aproape de ei se afla
Cineva care putea să-i scape de sub stăpânirea chinuitoare a demonilor. Au căzut la picioarele
Mântuitorului, să I se închine, dar, când au deschis gura să-I ceară milă, demonii au vorbit
prin ei, strigând cu putere: „Ce am eu a face cu Tine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt?
Te rog nu mă chinui!”
Iisus a întrebat: „Care îţi este numele?” Şi răspunsul a fost: „Numele meu este «Legiune»,
pentru că suntem mulţi.” Folosindu-i pe aceşti nenorociţi ca mijloace de comunicare, ei L-au
rugat pe Iisus să nu-i alunge din regiunea aceea. Pe coasta muntelui, nu departe de acolo,
păştea o turmă de porci. Demonii au cerut îngăduinţa să intre în ei şi Iisus le-a îngăduit.
Deodată turma a fost cuprinsă de panică. Porcii au alergat nebuneşte spre stânci şi, nefiind în
stare să se oprească pe ţărm, s-au aruncat în apă şi au pierit.
Între timp, o schimbare minunată avusese loc cu demonizaţii. În mintea lor pătrunsese
lumina. Ochii lor străluceau de inteligenţă. Faţa lor, atâta vreme deformată după chipul lui
Satana, s-a îmblânzit deodată, mâinile pătate de sânge s-au liniştit şi, cu vocea veselă, oamenii
preamăreau pe Dumnezeu pentru eliberare.
Din vârful stâncilor, păzitorii porcilor au văzut cele petrecute şi au alergat să ducă veştile
acestea atât stăpânilor lor, cât şi celorlalţi oameni. Cu frică şi uimire, întreaga populaţie a
alergat înaintea lui Iisus. Cei doi demonizaţi fuseseră groaza ţinutului. Nimeni nu avea curaj să
treacă pe unde se aflau ei, căci se puteau arunca oricând asupra trecătorilor cu furie
diavolească. Acum, oamenii aceştia erau îmbrăcaţi şi cu mintea întreagă, stând la picioarele lui
Iisus, ascultând cuvintele Lui şi slăvind Numele Aceluia care îi vindecase. Însă oamenii care au
văzut această scenă minunată nu s-au bucurat. Pierderea porcilor îi afecta mai mult decât
eliberarea acestor captivi ai lui Satana.
Pentru binele stăpânilor acestor porci se îngăduise să vină asupra lor această pagubă. Ei
erau absorbiţi de lucrurile pământeşti şi nu se îngrijeau de marile nevoi ale vieţii lor spirituale.
Iisus dorea să spulbere vraja nepăsării lor egoiste, ca ei să poată primi harul Său. Dar regretul
şi indignarea pentru pierderea trecătoare le-au orbit ochii, aşa că nu au mai văzut îndurarea
Mântuitorului.
Manifestarea puterii supranaturale a stârnit prejudecăţile oamenilor şi a provocat temerile
lor. Puteau să vină nenorociri şi mai mari, dacă Străinul acesta rămânea între ei. S-au temut
de ruină materială şi s-au hotărât să se lipsească de prezenţa Lui. Cei care trecuseră lacul
împreună cu Iisus au povestit tot ce se întâmplase în noaptea trecută: despre primejdia din
mijlocul furtunii şi despre felul în care au fost liniştite vântul şi marea. Dar cuvintele lor erau
fără efect. Cu groază, oamenii s-au strâns în jurul lui Iisus şi L-au rugat stăruitor să plece de
la ei şi El i-a ascultat luând corabia îndată către ţărmul opus.
Oamenii din Gherghesa aveau în faţa lor dovada vie despre puterea şi îndurarea lui Hristos.
Ei i-au văzut pe oamenii cărora le fusese redată puterea de judecată, dar se temeau aşa de
mult să nu-şi primejduiască interesele pământeşti, încât Acela care îl biruise pe domnul
întunericului în faţa lor era tratat ca un nepoftit, şi Darul ceresc a fost alungat de la uşile lor.
Noi nu avem ocazia să ne îndepărtăm de persoana lui Iisus aşa cum au făcut cei din
Gherghesa, totuşi sunt mulţi care refuză să asculte de cuvântul Lui, deoarece ascultarea ar
însemna sacrificarea unor interese lumeşti. Pentru ca nu cumva prezenţa Lui să le
pricinuiască vreo pierdere bănească, mulţi leapădă harul Lui şi îndepărtează Duhul Lui de la
ei.
Dar cu totul altele au fost sentimentele demonizaţilor vindecaţi. Ei doreau să fie în tovărăşia
Eliberatorului lor. În prezenţa Lui se simţeau la adăpost de puterea demonilor, care le
chinuiseră viaţa şi le irosiseră puterile. Când Iisus era gata să urce în corabie, s-au ţinut
strâns de El, au îngenuncheat la picioarele Lui şi L-au rugat să-i lase să rămână aproape de El,
ca să poată asculta mereu cuvintele Lui. Dar Iisus le-a poruncit să meargă acasă şi să
vestească ce lucruri mari a făcut Domnul pentru ei.
Ei aveau ceva de lucru: să meargă acasă, între păgâni, şi să povestească despre
binecuvântările primite de la Iisus. Era greu pentru ei să se despartă de Mântuitorul lor. Cu
siguranţă că urmau să aibă multe greutăţi în mijlocul concetăţenilor păgâni. Şi îndelunga lor
despărţire de societate părea să-i fi făcut neînstare de lucrarea ce le era încredinţată. Dar,
îndată ce Iisus le-a arătat datoria, ei au fost gata să asculte. Ei nu numai că au povestit în
familie şi între vecini despre Iisus, ci au mers prin Decapole, vestind pretutindeni puterea Lui
mântuitoare şi povestind cum au fost eliberaţi de demoni. Făcând lucrul acesta, ei primeau o
binecuvântare mai mare decât aceea pe care ar fi avut-o, dacă ar fi rămas în prezenţa Lui.
Atunci când lucrăm pentru a duce mai departe vestea cea bună a mântuirii, suntem aduşi mai
aproape de Mântuitorul.
Cei doi demonizaţi vindecaţi au fost cei dintâi misionari pe care i-a trimis Hristos să predice
Evanghelia în regiunea Decapole. Oamenii aceştia avuseseră prilejul să asculte învăţăturile lui
Hristos numai câteva clipe. Nu avuseseră niciodată ocazia să asculte o predică a Lui. Ei nu
puteau să-i înveţe pe oameni ca ucenicii care fuseseră zilnic cu Hristos. Dar purtau în propria
persoană dovada că Iisus era Mesia. Ei puteau spune ceea ce ştiau, ce văzuseră, ce auziseră şi
ce simţiseră singuri din puterea lui Hristos. Lucrul acesta îl poate face oricine a fost atins în
inima lui de harul lui Dumnezeu. Ioan, ucenicul iubit, scria: „Ce era de la început, ce am auzit,
ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la
Cuvântul vieţii… Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă” (1 Ioan 1:1-3). Ca martori ai
lui Hristos, trebuie să spunem ce ştim, ce am văzut, auzit şi simţit. Dacă L-am urmat pe Iisus
pas cu pas, vom avea ceva foarte precis de spus cu privire la felul în care El ne-a condus.
Putem spune cum am pus la probă făgăduinţa Lui şi am văzut că este adevărată. Putem
mărturisi ceea ce ştim despre harul lui Hristos. Aceasta e mărturisirea pe care o cere Domnul
şi din lipsa căreia lumea piere.
Deşi oamenii din Gherghesa nu L-au primit, Iisus nu i-a lăsat în întunericul pe care îl
aleseseră. Când L-au rugat să plece, încă nu auziseră cuvintele Lui. Nu ştiau ce resping. Din
cauza aceasta, El le-a trimis din nou lumină, prin aceia pe care nu puteau refuza să-i asculte.
Făcând să piară porcii, Satana avea ca scop să-i îndepărteze pe oameni de la Mântuitorul şi
să împiedice predicarea Evangheliei în ţinutul acela. Dar tocmai întâmplarea aceasta a trezit
toată regiunea aceea, aşa cum nimic altceva nu ar fi fost în stare s-o facă, şi a îndreptat atenţia
tuturor către Hristos. Deşi Mântuitorul a plecat, oamenii pe care El îi vindecase au rămas ca
martori ai puterii Lui. Aceia care fuseseră instrumentele domnului întunericului au devenit
canale de lumină, trimişi ai Fiului lui Dumnezeu. Oamenii se minunau când ascultau aceste
veşti nemaipomenite. În întreaga regiune s-a deschis o uşă pentru Evanghelie. Când Iisus a
revenit în Decapole, lumea s-a adunat în jurul Lui şi, timp de trei zile, nu numai locuitorii unui
oraş, ci mii de oameni din toate împrejurimile au ascultat solia mântuirii. Până şi puterea
demonilor este sub stăpânirea Mântuitorului nostru şi lucrarea răului este întoarsă spre bine.
Întâlnirea cu demonizaţii din Gherghesa cuprindea o învăţătură pentru ucenici. Ea arăta
adâncimea degradării în care caută Satana să târască întregul neam omenesc şi misiunea lui
Hristos de a-i elibera pe oameni de sub puterea celui rău. Fiinţele acelea nenorocite, care
locuiau printre morminte, posedate de demoni, robite de patimi nestăpânite şi de plăceri
scârboase, ne arată ce ar fi ajuns omenirea, dacă ar fi fost lăsată sub stăpânirea lui Satana.
Influenţa lui Satana se exercită necontenit asupra oamenilor, ca să tulbure simţurile, să
stăpânească mintea pentru rău şi să aţâţe la violenţe şi crime. El slăbeşte corpul, întunecă
inteligenţa şi înjoseşte sufletul. Ori de câte ori leapădă invitaţia Mântuitorului, oamenii se
supun lui Satana. În toate domeniile vieţii, în familie, în afaceri şi chiar în biserică, mulţi
oameni fac astăzi acelaşi lucru. Din cauza aceasta s-au răspândit pe pământ violenţa şi crima,
iar întunericul moral, ca o mantie a morţii, învăluie casele oamenilor. Prin ispitele lui iscusite,
Satana îi face pe oameni să se dedea la rele tot mai mari, până când ajung la decădere morală
şi la ruină. Unica siguranţă împotriva puterii lui se află în prezenţa lui Iisus. Înaintea
oamenilor şi a îngerilor, Satana a fost descoperit ca vrăjmaş şi distrugător al omului, iar
Hristos, ca Prietenul şi Eliberatorul omului. Spiritul Său va dezvolta în om ceea ce înnobilează
caracterul şi umple de demnitate fiinţa sa. Îl va înălţa pe om pentru gloria lui Dumnezeu în
corp, suflet şi spirit. „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi
de chibzuinţă” (2 Timotei 1:7). El ne-a chemat ca să căpătăm „slava” – caracterul – Domnului
nostru Iisus Hristos, ne-a chemat ca să fim „asemenea chipului Fiului Său” (2 Tesaloniceni
2:14; Romani 8:29).
Iar oameni care au fost înjosiţi până când au ajuns instrumente ale lui Satana sunt şi acum
transformaţi, prin puterea lui Hristos, în soli ai neprihănirii şi trimişi de Fiul lui Dumnezeu la
fel ca pe vremuri: „Du-te şi spune tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine.”
CAPITOLUL 36

ATINGEREA CREDINŢEI

R
evenind de la Gherghesa pe ţărmul apusean, Iisus a găsit acolo o mulţime de oameni
care L-au primit şi L-au salutat cu bucurie. El a rămas pe ţărm câtva timp, învăţând şi
vin­de­când, apoi S-a îndreptat spre casa lui Levi-Matei, pentru a lua masa împreună cu
vameşii. Aici L-a găsit Iair, mai-marele sinagogii.
Acest conducător al iudeilor a venit foarte întristat la Iisus şi s-a aruncat la picioarele
Lui, spunând: „Fetiţa mea trage să moară; rogu-Te, vino de-Ţi pune mâinile peste ea, ca să se
facă sănătoasă şi să trăiască.”
Îndată, Iisus a plecat spre casa acestui fruntaş. Deşi văzuseră atât de multe fapte de milă,
ucenicii au fost foarte surprinşi de îndeplinirea cererii acestui rabin îngâmfat. L-au însoţit
totuşi pe Domnul lor, iar lumea a venit după ei, plină de curiozitate şi de nerăbdare.
Casa fruntaşului nu era prea departe, dar Iisus şi însoţitorii Lui înaintau încet, deoarece
mulţimea îi înconjura din toate părţile. Tatăl, nerăbdător, nu putea să mai suporte întârzierea;
dar Iisus, milostiv cu oamenii, Se oprea ici-colo să uşureze suferinţele cuiva sau să mângâie o
inimă tulburată.
În timp ce se aflau încă pe drum, un om şi-a făcut loc prin mulţime, aducându-i lui Iair
vestea că fiica lui a murit şi că nu mai avea rost să-L supere pe Învăţătorul. Cuvântul a ajuns
la urechea lui Iisus. „Nu te teme”, a zis El, „crede numai şi va fi tămăduită.”
Iair s-a apropiat mai mult de Mântuitorul şi împreună s-au grăbit spre casă. Bocitorii plătiţi
şi cântăreţii din fluier sosiseră deja şi umpleau văzduhul cu strigătele lor. Prezenţa mulţimii şi
frământarea ei au mişcat inima lui Iisus. El a încercat să-i liniştească pe oameni, zicând:
„Pentru ce faceţi atâta zarvă şi pentru ce plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme.” Ei s-au
supărat auzind cuvintele Străinului. O văzuseră pe copilă în braţele morţii şi au început să-şi
bată joc de El. După ce a cerut ca toţi să iasă din casă, Iisus a luat cu El pe tatăl şi pe mama
fetiţei şi pe cei trei ucenici – Petru, Iacov şi Ioan – şi au intrat împreună în camera copilei.
Iisus S-a apropiat de pat şi, luând mâna copilei în mâna Sa, a rostit încet, în limbajul folosit
în casa ei, cuvintele: „Fetiţo, scoală-te, îţi zic!”
Deodată, un fior a străbătut corpul care zăcea inert. Pulsul vieţii a bătut iarăşi. Buzele s-au
deschis zâmbind. Ochii s-au deschis mari, ca după somn, şi fetiţa a privit cu uimire la grupul
de lângă ea. S-a ridicat, şi părinţii au îmbrăţişat-o şi au plâns de bucurie.
În drum spre casa fruntaşului, Iisus întâlnise în mulţime o femeie care de doisprezece ani
suferea de o boală care făcea ca viaţa ei să fie o povară. Ea îşi cheltuise toţi banii pe doctori şi
pe leacuri, ca în cele din urmă să i se spună că nu se poate vindeca. Dar speranţele ei s-au
redeşteptat când a auzit de vindecările făcute de Hristos. Era sigură că, dacă s-ar fi putut
atinge măcar de El, ar fi fost vindecată. În slăbiciune şi suferinţă, ea a mers la marginea apei
unde învăţa Iisus şi a încercat să se strecoare prin mulţime, dar în zadar. Din nou L-a urmărit
până la casa lui Levi-Matei, dar nici acum nu a fost în stare să se apropie. Începuse deja să
dispere când, făcându-Şi drum prin mulţime, Iisus ajunse aproape de locul în care se afla ea.
Ocazia de aur venise. Se afla în prezenţa Marelui Medic. Dar, în emoţia ei, n-a fost în stare
să-I vorbească şi nici nu a putut decât să-I zărească o clipă faţa. De teamă să nu piardă
singura ocazie de vindecare, s-a înghesuit printre oameni, zicând în sine: „Dacă aş putea doar
să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui”. În timp ce El trecea, ea s-a întins şi a izbutit să-I
atingă doar marginea veşmântului. Dar în clipa aceea a ştiut că era vindecată. În această unică
atingere, era adunată credinţa întregii ei vieţi şi, deodată, durerile şi slăbiciunile au făcut loc
puterii şi sănătăţii depline.
Cu inima plină de recunoştinţă, ea a încercat apoi să se retragă din mulţime, dar deodată
Iisus S-a oprit, şi oamenii s-au oprit odată cu El. S-a întors şi, privind în jur, a întrebat cu o
voce care s-a auzit clar peste murmurul mulţimii: „Cine s-a atins de Mine?” Oamenii au rămas
miraţi de această întrebare. Mântuitorul era îmbulzit din toate părţile şi împins într-o parte şi
alta, aşa că întrebarea părea ciudată.
Petru, gata întotdeauna să vorbească, a zis: „Învăţătorule, noroadele Te împresoară şi Te
îmbulzesc şi mai întrebi: Cine s-a atins de Mine?” Iisus a răspuns: „S-a atins cineva de Mine,
căci am simţit că a ieşit din Mine o putere”. Mântuitorul putea să deosebească atingerea
credinţei de atingerea întâmplătoare a mulţimii nepăsătoare. O asemenea încredere nu trebuia
să fie lăsată să treacă fără a fi luată în seamă. El voia să-i spună femeii umilite cuvinte de
mângâiere, care să fie pentru ea un izvor de bucurie, cuvinte care aveau să fie o binecuvântare
pentru urmaşii Săi, până la sfârşitul timpului.
Privind spre femeie, Iisus a stăruit să afle cine L-a atins. Văzând că e zadarnic să se mai
ascundă, ea a înaintat tremurând şi s-a aruncat la picioarele Lui. Cu lacrimi de recunoştinţă, a
povestit cât a suferit şi cum a fost vindecată. Iisus a zis cu blândeţe: „Îndrăzneşte, fiică,
credinţa ta te-a mântuit, du-te în pace.” El n-a dat ocazia superstiţiei, lăsând să se creadă că
simpla atingere a hainei Lui ar avea putere de vindecare. Nu prin atingerea exterioară de El, ci
prin credinţa care a luat în stăpânire puterea Lui divină s-a făcut vindecarea.
Mulţimea curioasă, care se îmbulzea în jurul lui Iisus, n-a simţit niciun fel de putere venind
de la El. Dar, când a întins mâna pentru a-L atinge, crezând că va fi însănătoşită, femeia
suferindă a simţit puterea vindecătoare. Tot aşa stau lucrurile şi în cele spirituale. Dacă
vorbeşti de religie doar ocazional, dacă te rogi fără foame şi sete sufletească şi fără credinţă vie,
nu ajungi la nimic. O credinţă numai cu numele, care-L primeşte pe Hristos numai ca
Mântuitor al lumii, nu poate aduce niciodată vindecarea sufletului. Credinţa spre mântuire nu
este numai o recunoaştere intelectuală a adevărului. Acela care aşteaptă ca mai întâi să aibă
toată cunoştinţa şi abia după aceea să-şi manifeste credinţa nu poate primi binecuvântări de la
Dumnezeu. Nu e de ajuns să credem despre Hristos, trebuie să credem în El. Singura credinţă
care ne va fi de folos este aceea care-L are pe El ca Mântuitor personal, care-şi însuşeşte
meritele Lui. Mulţi consideră credinţa ca o părere. Credinţa mântuitoare este un contract prin
care cei ce-L primesc pe Hristos se unesc prin legământ cu Dumnezeu. Credinţa adevărată este
viaţă. O credinţă vie înseamnă o creştere a vigorii, o încredere deplină, prin care credinciosul
devine o putere cuceritoare.
După vindecarea femeii, Iisus a dorit ca ea să recunoască binecuvântările primite. Darurile
pe care le oferă Evanghelia nu trebuie câştigate în ascuns sau folosite în taină. De aceea,
Domnul cere de la noi să mărturisim despre bunătatea Lui. „Voi Îmi sunteţi martori, zice
Domnul, că Eu sunt Dumnezeu” (Isaia 43:12).
Mărturia noastră despre credincioşia Sa e mijlocul pe care cerul l-a ales pentru a-L
descoperi lumii pe Hristos. Noi trebuie să recunoaştem harul Său, aşa cum este făcut cunoscut
prin sfinţii din vechime, dar ceea ce are într-adevăr efect este mărturia propriei experienţe.
Suntem martori pentru Dumnezeu atunci când descoperim în noi lucrarea unei puteri
dumnezeieşti. Fiecare om are o viaţă deosebită de a tuturor celorlalţi şi o experienţă cu totul
deosebită de a lor. Dumnezeu doreşte ca laudele noastre să se înalţe către El, purtând
amprenta individualităţii noastre. Toate aceste recunoaşteri preţioase pentru lauda slavei
harului Său, când sunt susţinute de o viaţă curată, creştinească, au o putere de neînvins, care
lucrează pentru salvarea oamenilor.
Când cei zece leproşi au venit la Iisus pentru vindecare, El i-a îndemnat să meargă şi să se
arate preotului. Pe drum, au fost curăţiţi, dar numai unul dintre ei s-a întors să-I dea slavă.
Ceilalţi au mers în drumul lor, uitându-L pe Acela care-i făcuse sănătoşi. Câţi oameni nu fac
astăzi la fel! Domnul lucrează neîncetat pentru binele omenirii. El le împarte fără încetare
bunătăţile Sale. El îi ridică pe bolnavi din patul lor de suferinţă. El îi scapă pe oameni din
primejdia pe care ei n-o văd, El trimite îngeri din cer să-i salveze din nenorocire, să-i apere „de
ciuma care umblă în întuneric” şi „de molima care bântuie ziua namiaza mare” (Psalmii 91:6),
dar inimile lor nu sunt impresionate. El a dat toate bogăţiile cerului pentru a-i răscumpăra,
dar ei nu iau seama la marea Lui iubire. Prin nemulţumirea lor, ei îşi închid inima faţă de
harul lui Dumnezeu. Asemenea buruienilor deşertului, care nu cunosc binele, sufletele lor
locuiesc în locurile uscate ale pustiei.
Este spre binele nostru să ţinem proaspătă amintirea fiecărui dar de la Dumnezeu. În felul
acesta, credinţa este întărită pentru a cere şi a primi mai mult. Este mai mare încurajare
pentru noi în cea mai mică binecuvântare pe care o primim de la Dumnezeu decât în toate
binecuvântările pe care le putem găsi în credinţa şi experienţa altora. Sufletul care răspunde
harului lui Dumnezeu va fi ca o grădină udată. Sănătatea lui va creşte repede, lumina lui va
răsări în întuneric şi slava Domnului se va vedea peste el. Să ne aducem aminte de iubirea
duioasă a Domnului şi de mulţimea îndurărilor Lui. Asemenea poporului Israel, să ridicăm
pietrele noastre de amintire şi să înscriem pe ele istoria preţioasă a celor făcute de Dumnezeu
pentru noi. Şi când revedem felul Lui de purtare în pelerinajul nostru, să spunem din inimi
pline de recunoştinţă: „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine? Voi
înălţa paharul izbăvirilor şi voi chema Numele Domnului. Îmi voi împlini juruinţele făcute
Domnului în faţa întregului Său popor” (Psalmii 116:12-14).
CAPITOLUL 37

CEI DINTÂI
EVANGHELIŞTI

A
postolii erau membri ai familiei lui Iisus, care L-au însoţit în călătoriile Lui pe jos prin
Galileea. Ei au fost părtaşi cu El la munca şi la greutăţile care au venit peste ei. Au
ascultat cuvântările Lui, au umblat şi au vorbit cu Fiul lui Dumnezeu şi, din instruirea
Lui zilnică, au învăţat cum să lucreze pentru înălţarea neamului omenesc. În timp ce
Iisus slujea mulţimii de oameni care se adunase în jurul Lui, ucenicii Săi se aflau între
cei de faţă, doritori să împlinească cererile Lui şi să-I uşureze munca. Ei dădeau ajutor la
aranjarea oamenilor, îi aduceau pe cei bolnavi la Mântuitorul şi contribuiau la mângâierea
tuturor. Ei îi căutau pe ascultătorii interesaţi, le explicau Scripturile şi lucrau pentru binele lor
spiritual pe diferite căi. Îi învăţau pe alţii tot ce aflaseră de la Iisus şi în fiecare zi câştigau o
experienţă mai bogată. Dar aveau nevoie şi de experienţa de a lucra singuri. Mai aveau nevoie
de multă învăţătură, îndelungă răbdare şi blândeţe. Acum, când era cu ei, pentru a le arăta
greşelile, pentru a-i sfătui şi îndrepta, Mântuitorul i-a trimis ca reprezentanţi ai Lui.
Cât fuseseră cu El, ucenicii se găsiseră deseori în încurcătură din cauza învăţăturii preoţilor
şi a fariseilor, dar aduseseră greutăţile lor la Iisus. El le prezentase adevărurile Scripturii în
contrast cu tradiţia. În felul acesta, le-a întărit credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu şi, într-o
mare măsură, i-a eliberat de teama de rabini şi de robia tradiţiei. În pregătirea ucenicilor,
exemplul vieţii Mântuitorului era mult mai eficient decât toate celelalte învăţături doctrinare.
Când au fost despărţiţi de El, fiecare privire, fiecare inflexiune a vocii şi fiecare cuvânt le-au
revenit în minte. Adesea, când erau în luptă cu vrăjmaşii Evangheliei, au repetat cuvintele Lui
şi, când au văzut efectul asupra oamenilor, s-au bucurat foarte mult.
Chemându-i pe cei doisprezece în jurul Său, i-a trimis să meargă doi câte doi prin oraşe şi
prin sate. Niciunul nu a fost trimis singur, ci frate a fost asociat cu frate şi prieten cu prieten.
În felul acesta, se puteau ajuta şi încuraja unul pe altul, se puteau sfătui şi ruga împreună,
tăria unuia venea în ajutorul slăbiciunii celuilalt. În acelaşi fel i-a trimis mai târziu pe cei
şaptezeci. Ţinta Mântuitorului a fost ca solii Evangheliei să fie asociaţi în felul acesta. Chiar în
zilele noastre, lucrarea de evanghelizare ar avea mult mai mare succes, dacă acest exemplu ar
fi urmat mai de aproape.
Solia ucenicilor era aceeaşi ca a lui Ioan Botezătorul şi a lui Hristos Însuşi: „Împărăţia
cerurilor este aproape.” Ei nu trebuiau să intre în dispută cu oamenii cu privire la întrebarea
dacă Iisus din Nazaret este sau nu Mesia, dar, în Numele Lui, trebuiau să facă aceleaşi lucrări
pline de milă pe care le făcuse El. El le-a spus: „Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi
pe leproşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi.”
În timpul lucrării Sale, Hristos a devotat mai mult timp pentru vindecarea bolnavilor decât
pentru predicare. Minunile Lui mărturiseau despre adevărul cuvintelor Sale, că El n-a venit să
nimicească, ci să mântuiască. Neprihănirea mergea înaintea Lui şi slava Domnului era înapoia
Lui. Oriunde Se ducea, veştile despre faptele Sale de milă mergeau înainte. Pe unde trecuse, cei
ce avuseseră parte de mila Lui se bucurau de sănătate şi puneau la lucru puterile pe care le
recâştigaseră. Mulţimi de oameni se adunau în jur să audă de pe buzele lor lucrurile pe care le
făcuse Domnul. Glasul Lui era cel dintâi sunet pe care-l auziseră unii în viaţa lor. Numele Lui
era primul cuvânt pe care-l rostiseră alţii, faţa Lui era cea dintâi pe care o priviseră. Cum să
nu-L iubească pe Iisus şi să nu-L laude? În timp ce trecea prin oraşe şi sate, El era ca un
curent vital, răspândind viaţă şi bucurie prin toate locurile pe unde trecea.
Urmaşii lui Hristos trebuie să lucreze ca El. Noi trebuie să-i hrănim pe cei înfometaţi, să-i
îmbrăcăm pe cei goi, să-i mângâiem pe cei suferinzi şi întristaţi. Trebuie să-i ajutăm pe cei
disperaţi, să le aducem nădejde celor deznădăjduiţi. Şi cu noi se va împlini aceeaşi făgăduinţă:
„Neprihănirea ta îţi va merge înainte şi slava Domnului te va însoţi” (Isaia 58:8). Iubirea lui
Hristos, manifestată printr-o slujire neegoistă, va avea mai mare putere de a schimba pe
făcătorul de rele decât sabia sau tribunalul. Acestea sunt necesare ca să-l îngrozească pe
călcătorul de lege, dar misionarul plin de iubire face mult mai mult. Adesea, sub mustrare,
inima se înăspreşte, dar sub iubirea lui Hristos se îmblânzeşte. Misionarul nu numai că poate
să vindece bolile corpului, ci îl poate conduce pe păcătos la Marele Medic, care curăţeşte
sufletul de lepra păcatului. Prin slujitorii Săi, Dumnezeu doreşte ca bolnavii, nenorociţii, cei
posedaţi de duhuri rele să audă glasul Lui. Prin lucrătorii Săi luaţi dintre oameni, El doreşte să
fie un Mângâietor aşa cum lumea nu cunoaşte.
În prima călătorie misionară, ucenicii trebuiau să meargă numai la „oile pierdute ale casei
lui Israel”. Dacă ar fi predicat Evanghelia la neamuri sau la samariteni, ei şi-ar fi pierdut
influenţa faţă de iudei. Stârnind prejudecăţile fariseilor, ei s-ar fi amestecat în certuri, care i-ar
fi descurajat chiar de la începutul lucrării lor. Chiar apostolii înţelegeau cu greu că Evanghelia
trebuia să fie dusă la toate neamurile. Atâta timp cât ei înşişi nu puteau să înţeleagă acest
adevăr, nu erau pregătiţi să lucreze pentru neamuri. Dacă iudeii primeau Evanghelia,
Dumnezeu intenţiona ca ei să devină solii Săi pentru neamuri. De aceea trebuia ca ei să fie
primii care auzeau solia.
În tot câmpul activităţii lui Hristos, erau persoane care deveneau conştiente de nevoile lor,
flămânzind şi însetând după adevăr. Venise timpul să se ducă vestea despre iubirea Lui şi
acestor fiinţe doritoare. La toţi aceştia, ucenicii trebuiau să meargă ca reprezentanţi ai Lui.
Credincioşii aveau să-i considere învăţători rânduiţi de Dumnezeu şi, când Mântuitorul urma
să fie luat de la ei, nu aveau să rămână fără povăţuitori.
În această primă călătorie, ucenicii urmau să meargă numai acolo unde Iisus fusese mai
înainte şi câştigase prieteni. Pregătirea lor pentru călătorie avea să fie cât se poate de simplă.
Nimic nu trebuia să le abată mintea de la marea lor lucrare sau să trezească în vreun fel
opoziţia şi să închidă poarta pentru lucrarea lor viitoare. Nu trebuia ca ei să adopte
îmbrăcămintea învăţătorilor religioşi, nici să folosească ceva în înfăţişarea lor pentru a se
deosebi de sătenii umili. Nu trebuiau să intre în sinagogi şi să-i invite pe oameni la slujbe
publice; stăruinţa lor trebuia să fie depusă în lucrarea din casă în casă. Ei nu trebuiau să
piardă timpul cu saluturi nefolositoare sau să meargă din casă în casă pentru plăcerea lor. Dar
în fiecare loc aveau să primească ospitalitatea celor ce erau vrednici, aceia care aveau să-i
primească din toată inima ca pe Hristos Însuşi. Ei trebuiau să intre în casă cu frumoasa
salutare: „Pacea să fie peste această casă” (Luca 10:5). Casa aceasta urma să fie binecuvântată
prin rugăciunile lor, prin cântările lor de laudă şi prin desfăşurarea Scripturilor în cercul
familiei.
Aceşti ucenici aveau să fie vestitori ai adevărului şi să pregătească drumul pentru venirea
Domnului lor. Solia care trebuia să fie adusă prin ei era solia vieţii veşnice, şi destinul
oamenilor depindea de primirea sau lepădarea ei. Pentru a-i impresiona pe oameni cu
solemnitatea ei, Iisus le-a poruncit ucenicilor: „Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta
cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea şi să scuturaţi praful de pe picioarele
voastre. Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi
Gomorei decât pentru cetatea aceea”.
Acum, ochiul Mântuitorului pătrunde viitorul. El priveşte la câmpul mai întins în care, după
moartea Lui, ucenicii aveau să mărturisească pentru El. Privirea Lui profetică cercetează toate
experienţele slujitorilor Săi de-a lungul veacurilor, până va veni El a doua oară. El le arată
urmaşilor Săi luptele pe care aveau să le întâmpine. El descoperă caracterul şi planul luptei. El
le prezintă pericolele cu care aveau să se confrunte, sacrificiul de sine care urma să li se ceară.
El doreşte ca ei să ştie cât vor avea de suferit, ca să nu fie luaţi pe neaşteptate de către
vrăjmaşi. Lupta lor nu trebuia să fie dusă „împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile
cereşti” (Efeseni 6:12). Ei se vor lupta cu forţe supranaturale, dar sunt asiguraţi de ajutor
supranatural. Toate fiinţele inteligente cereşti se află în oştirea aceasta. Şi în rândurile ei nu
sunt numai îngeri. Duhul Sfânt, reprezentantul Conducătorului oştirii Domnului, Se coboară
pentru a conduce lupta. Slăbiciunile noastre pot fi multe, păcatele şi greşelile noastre pot fi
urâte, dar harul lui Dumnezeu este pentru toţi cei ce-l caută cu pocăinţă. Tăria Atotputerniciei
e rânduită să le dea ajutor celor care se încred în Dumnezeu.
„Iată”, a zis Iisus, „Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi
fără răutate ca porumbeii.” Hristos Însuşi n-a lăsat nerostit niciun singur cuvânt din adevăr,
dar a vorbit totdeauna cu iubire. El a dat pe faţă cel mai mare tact şi o atenţie deosebită şi
plină de bunătate în legăturile Lui cu oamenii. El n-a fost niciodată aspru, niciodată n-a rostit
vreun cuvânt sever, dacă nu era nevoie, niciodată n-a provocat unei inimi sensibile o suferinţă
care să nu fie necesară. El n-a mustrat cu asprime slăbiciunea omenească. Fără teamă a
demascat făţărnicia, necredinţa şi nedreptatea, dar în glasul Lui erau lacrimi când rostea
mustrările Sale usturătoare. A plâns pentru Ierusalim, cetatea iubită de El, care a refuzat să-L
primească pe Acela care era Calea, Adevărul şi Viaţa. Oamenii L-au lepădat pe Mântuitorul,
dar El i-a privit cu o duioşie plină de milă şi cu o întristare atât de mare, că I se sfâşia inima.
Fiecare fiinţă era preţioasă în ochii Lui. Deşi totdeauna S-a purtat cu demnitate dumnezeiască,
El S-a plecat cu cea mai duioasă purtare de grijă asupra fiecărui membru al familiei lui
Dumnezeu. În toţi, El vedea oameni căzuţi, pe care avea misiunea să îi salveze.
Slujitorii lui Hristos nu trebuie să urmeze îndemnurile inimii lor fireşti. Ei trebuie să aibă o
strânsă comuniune cu Dumnezeu, ca nu cumva, fiind provocaţi, eul să se manifeste şi ei să
verse un torent de cuvinte nefolositoare, care nu sunt ca roua sau ca ploaia liniştită ce
înviorează plantele ofilite. Satana ar dori ca ei să se poarte astfel, pentru că acestea sunt
metodele lui. Balaurul se mânie, duhul lui Satana este acela care se dă pe faţă în mânie şi
acuzaţii. Dar servii lui Dumnezeu trebuie să fie reprezentanţii Săi. El doreşte ca ei să
folosească numai moneda cerului, adevărul care poartă imaginea şi pecetea Sa. Puterea prin
care ei trebuie să biruie răul este puterea lui Hristos. Slava lui Hristos este tăria lor. Ei trebuie
să-şi aţintească ochii spre frumuseţea Lui. Atunci ei pot să prezinte Evanghelia cu tact şi
blândeţe divină. Spiritul care rămâne blând sub provocare vorbeşte cu mai multă forţă în
favoarea adevărului decât oricare argument, oricât de puternic.
Cei care sunt aduşi în conflict cu vrăjmaşii adevărului au de dat piept nu numai cu oameni,
ci şi cu Satana şi agenţii lui. Ei să-şi aducă aminte de cuvintele Mântuitorului: „Iată vă trimit
ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” (Luca 10:3). Ei să se sprijine pe iubirea lui Dumnezeu şi
spiritul va fi păstrat calm, chiar atunci când sunt rău trataţi. Domnul îi va îmbrăca într-o
armură divină. Duhul Său Sfânt va influenţa mintea şi inima, aşa încât glasul lor nu se va
asemăna deloc cu urletul lupilor.
Continuând să le dea îndrumări ucenicilor Săi, Iisus a spus: „Păziţi-vă de oameni.” Ei nu
trebuie să se încreadă fără rezervă în cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi să le dezvăluie
planurile, pentru că lucrul acesta ar da un avantaj agenţilor lui Satana. Adesea, viclenia
oamenilor împiedică planurile lui Dumnezeu. Cei care clădesc templul Domnului trebuie să
clădească după modelul arătat pe munte – după asemănarea divină. Dumnezeu este dezonorat
şi Evanghelia este trădată când servii Săi depind de sfatul oamenilor şi nu se află sub
conducerea Duhului Sfânt. Înţelepciunea acestora este nebunie înaintea lui Dumnezeu. Cei
care se vor sprijini pe ea se vor rătăci cu siguranţă.
„Vă vor da în judecata soboarelor… Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi
înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea neamurilor” (Matei
10:17,18). Persecuţia va contribui la răspândirea luminii. Servii lui Hristos vor fi duşi înaintea
oamenilor mari ai lumii, care altfel n-ar fi putut niciodată să audă Evanghelia. Adevărul le-a
fost prezentat greşit acestor oameni. Ei au ascultat acuzaţii false cu privire la credinţa
ucenicilor lui Hristos. Adesea, singurul mijloc de a cunoaşte adevăratul ei caracter este
mărturia celor aduşi în faţa lor spre a fi judecaţi pentru credinţa lor. Fiind cercetaţi, ei trebuie
să răspundă, iar judecătorii lor trebuie să asculte mărturia adusă. Harul lui Dumnezeu va fi
dat slujitorilor Săi pentru a face faţă nevoilor. „Ce veţi avea de spus”, zice Iisus, „vă va fi dat
chiar în ceasul acela, fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.” Când
Spiritul lui Dumnezeu luminează mintea slujitorilor Săi, adevărul va fi prezentat în valoarea şi
puterea lui divină. Cei care leapădă adevărul vor fi de faţă, ca să-i acuze şi să-i apese pe
ucenici. Dar, chiar dacă trec prin greutăţi şi suferinţe sau dacă înfruntă chiar moartea, copiii
Domnului trebuie să dea pe faţă blândeţea dumnezeiescului lor Model. În felul acesta, se va
putea face deosebire între agenţii lui Satana şi reprezentanţii lui Hristos. Mântuitorul va fi
înălţat în faţa mai-marilor şi a poporului.
Ucenicii nu au fost înzestraţi cu tăria şi curajul de martiri până când nu au avut nevoie de
harul acesta. Atunci s-a împlinit făgăduinţa Mântuitorului. Când Petru şi Ioan au mărturisit în
faţa Sinedriului, oamenii „s-au mirat, întrucât ştiau că erau oameni necărturari şi de rând; şi
au priceput că fuseseră cu Iisus” (Faptele 4:13). Despre Ştefan stă scris că „toţi cei care stăteau
în Sobor s-au uitat ţintă la Ştefan şi faţa lui li s-a arătat ca faţa unui înger.” Oamenii nu erau
în stare „să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el” (Faptele 6:15,10). Şi
Pavel, scriind despre judecata lui la curtea cezarilor, zice: „La întâiul meu răspuns de apărare,
nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit… Însă Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit,
pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin, prin mine, şi s-o audă toate neamurile. Şi am
fost izbăvit din gura leului” (2 Timotei 4:16,17).
Slujitorii lui Hristos nu trebuiau să pregătească discursuri pe care să le rostească atunci
când erau duşi la judecată. Pregătirea lor trebuia să se facă în fiecare zi, adunând adevărurile
preţioase din Cuvântul lui Dumnezeu şi întărindu-şi credinţa prin rugăciune. Când erau aduşi
la judecată, Duhul Sfânt urma să le reamintească exact adevărurile de care aveau nevoie.
O stăruinţă zilnică, plină de râvnă, de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, pe
care L-a trimis El, va aduce putere şi pricepere pentru suflet. Cunoştinţa câştigată prin
cercetarea zeloasă a Scripturilor va veni în minte ca un fulger la timpul potrivit. Dar, dacă unii
au neglijat să ia seama la cuvintele lui Hristos, dacă nu au pus la probă puterea harului Său în
încercare, nu se pot aştepta ca Duhul Sfânt să le amintească de cuvintele Lui. Ei trebuie să-I
servească lui Dumnezeu în fiecare zi cu o iubire neîmpărţită şi apoi să se încreadă în El.
Aşa de înverşunată avea să fie vrăjmăşia împotriva Evangheliei, încât şi cele mai duioase
legături pământeşti aveau să fie nesocotite. Ucenicii lui Hristos aveau să fie daţi la moarte
chiar de către membrii familiei lor. „Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu”, a adăugat El,
„dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit” (Marcu 13:13). Dar El i-a îndemnat să nu se
expună singuri la persecuţii fără a fi nevoie. El Însuşi adeseori a părăsit un câmp de lucru
pentru un altul, pentru a scăpa de cei care căutau să-I ia viaţa. Când a fost lepădat la Nazaret
şi propriii concetăţeni au încercat să-L omoare, El a mers la Capernaum şi acolo oamenii au
rămas uimiţi de învăţătura Lui, „pentru că vorbea cu putere” (Luca 4:32). Tot astfel şi slujitorii
Lui nu trebuiau să fie descurajaţi din cauza persecuţiei, ci să caute un loc unde să mai poată
încă să lucreze pentru salvarea semenilor lor.
Servul nu este mai presus decât stăpânul. Domnul cerului a fost numit Beelzebul şi ucenicii
Lui vor fi calomniaţi în acelaşi fel. Dar, oricare ar fi primejdia, urmaşii lui Hristos trebuie să
mărturisească pe faţă principiile lor. Ei trebuie să dispreţuiască tăinuirea. Ei nu pot rămâne
inactivi până se asigură că nu e nicio primejdie dacă mărturisesc adevărul. Ei sunt puşi ca
santinele, să-i avertizeze pe oameni de primejdia în care se află. Adevărul primit de la Hristos
trebuie împărtăşit tuturor, fără plată şi pe faţă. Iisus a zis: „Ce vă spun Eu la întuneric, voi să
spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptin­du-se la ureche, să propovăduiţi de pe acoperişul
caselor.”
Iisus nu Şi-a cumpărat niciodată pacea prin compromis. Inima Lui era plină de iubire
pentru întregul neam omenesc, dar niciodată n-a fost îngăduitor cu păcatul. El le era prea bun
prieten ca să poată tăcea când ei mergeau pe o cale care le ruina viaţa – viaţă răscumpărată
prin sângele Său. El a lucrat ca omul să fie sincer faţă de sine însuşi, sincer faţă de interesele
cele mai mari şi veşnice. Slujitorii lui Hristos sunt chemaţi la aceeaşi lucrare şi trebuie să se
ferească, pentru ca nu cumva, căutând să evite conflictul, să abandoneze adevărul. Ei trebuie
să urmărească „lucrurile care duc la pace” (Romani 14:19), dar adevărata pace nu poate fi
asigurată prin compromis faţă de principii. Şi nimeni nu poate fi credincios faţă de principii,
fără să provoace împotrivire. Un creştin spiritual va avea de suferit împotrivire din partea fiilor
neascultării. Dar Iisus i-a îndemnat pe ucenicii Săi astfel: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul,
dar care nu pot ucide sufletul.” Cei credincioşi faţă de Dumnezeu n-au motiv să se teamă de
puterea oamenilor, nici de vrăjmăşia lui Satana. În Hristos, viaţa lor veşnică este asigurată.
Singura lor teamă să fie să nu părăsească adevărul, trădând astfel încrederea cu care i-a
onorat Dumnezeu.
Satana lucrează pentru a umple de îndoială inima oamenilor. El îi face să privească la
Dumnezeu ca la un judecător aspru. Îi ispiteşte la păcat şi apoi îi face să se considere prea răi
ca să se mai apropie de Tatăl lor ceresc sau să facă apel la mila Lui. Domnul înţelege toate
acestea. Iisus îi asigură pe ucenicii Săi de iubirea dumnezeiască faţă de ei în nevoie şi
slăbiciuni. Nu există suspin, durere sau întristare a voastră care să nu facă să vibreze inima
Tatălui.
Biblia ni-L arată pe Dumnezeu stând în locul Lui înalt şi sfânt, nu într-o stare de
inactivitate, nu în tăcere şi singurătate, ci înconjurat de o mare mulţime de inteligenţe sfinte –
de zece mii de ori zece mii şi mii – toate aşteptând să facă voia Lui. Pe căi pe care noi nu le
putem pricepe, El este în legătură vie cu fiecare parte a stăpânirii Sale. Dar tocmai în această
parte a lumii, în oamenii pentru care L-a dat pe unicul Său Fiu spre a-i mântui, este
concentrat interesul Lui şi al întregului cer. Dumnezeu Se apleacă de pe tronul Său pentru a
asculta strigătele celor apăsaţi. La fiecare rugăciune sinceră, El răspunde: „Iată-Mă!” El îi
înalţă pe cei întristaţi şi obosiţi. În toate durerile noastre, El simte durerea împreună cu noi. În
fiecare ispită şi în fiecare încercare, îngerul feţei Sale este aproape, ca să aducă eliberare.
Nici chiar o vrabie nu cade pe pământ fără ca Tatăl să nu ştie. Ura împotriva lui Dumnezeu
îl face pe Satana să-i urască pe toţi aceia de care Se îngrijeşte Mântuitorul. El caută să strice
lucrarea mâinilor lui Dumnezeu şi are plăcere să distrugă până şi vieţuitoarele necuvântătoare.
Numai prin grija protectoare a lui Dumnezeu sunt apărate păsările, pentru a ne înveseli cu
cântecele lor de bucurie. Dar El nu uită nici vrăbiile măcar. „Nu vă temeţi deci; voi sunteţi mai
de preţ decât multe vrăbii.”
Iisus spune mai departe: Dacă voi Mă veţi mărturisi înaintea oamenilor, şi Eu voi da
mărturie pentru voi înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor sfinţi. Voi trebuie să fiţi martorii Mei
pe pământ, canale prin care harul Meu poate să se reverse pentru vindecarea lumii. În acelaşi
fel, Eu voi fi Reprezentantul vostru în cer. Tatăl nu vede caracterul vostru plin de greşeli, ci vă
vede îmbrăcaţi în desăvârşirea Mea. Eu sunt Mijlocitorul prin care vin la voi binecuvântările
cerului. Şi toţi cei care mărturisesc despre Mine, luând parte la sacrificiul Meu pentru aceia
care erau pierduţi, vor fi mărturisiţi ca părtaşi la slava şi fericirea celor răscumpăraţi.
Cel care vrea să-L mărturisească pe Hristos trebuie să-L aibă pe Hristos în el. Nimeni nu
poate să dea mai departe ce n-a primit. Ucenicii ar putea să vorbească fluent despre punctele
credinţei, ar putea să repete cuvintele lui Hristos; dar, dacă nu au o blândeţe şi o iubire
asemănătoare cu ale lui Hristos, ei nu mărturisesc despre El. Un spirit contrar spiritului lui
Hristos Îl tăgăduieşte, oricare ar fi cuvintele. Oamenii pot să-L tăgăduiască pe Hristos şi prin
vorbire neînţeleaptă, prin cuvinte neadevărate şi lipsite de iubire. Ei pot să-L tăgăduiască
atunci când ocolesc datoriile vieţii şi când urmăresc plăceri vinovate. Pot să-L tăgăduiască
printr-o asemănare cu lumea, printr-un comportament lipsit de amabilitate, prin iubirea
părerilor personale, prin îndreptăţirea de sine, prin cultivarea îndoielilor, prin adăugarea de
griji de la alţii şi prin rămânerea în întuneric. În toate aceste situaţii, ei declară că Hristos nu
este în ei. „De oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor”, zice El, „Mă voi lepăda şi Eu
înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.”
Mântuitorul i-a îndemnat pe ucenicii Săi să nu spere că vrăjmăşia lumii faţă de Evanghelie
va fi biruită şi că, după câtva timp, împotrivirea faţă de ea va înceta. El a spus: „N-am venit să
aduc pacea, ci sabia.” Cauza acestei lupte nu este Evanghelia, ci împotrivirea dovedită faţă de
ea. Dintre toate persecuţiile, cel mai greu de suportat este neînţelegerea în familie, înstrăinarea
celor mai scumpi prieteni. Dar Iisus declară: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât
pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu
este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine.”
Misiunea slujitorilor lui Hristos este o mare onoare şi o însărcinare sfântă: „Cine vă primeşte
pe voi”, zice El, „Mă primeşte pe Mine, şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a
trimis pe Mine.” Nicio faptă de bunătate, făcută pentru ei în Numele Lui, nu va rămâne
necunoscută şi nerăsplătită. În aceeaşi duioasă recunoaştere, El îi cuprinde şi pe cel mai slab
şi pe cel mai umil din familia lui Dumnezeu. „Oricine va da de băut numai un pahar de apă
rece unuia dintre aceşti micuţi” – cei care sunt ca nişte copii în credinţa lor şi în cunoaşterea
lui Hristos – „în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.”
Astfel Şi-a încheiat Mântuitorul învăţătura. În Numele lui Hristos, cei doisprezece aleşi au
mers, la fel ca El, „să vestească săracilor Evanghelia… să tămăduiască pe cei cu inima
zdrobită, să propovăduiască robilor de război slobozenia şi orbilor căpătarea vederii; să dea
drumul celor apăsaţi şi să vestească anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18,19).
CAPITOLUL 38

„VENIŢI
SĂ VĂ ODIHNIŢI”

R
evenind din călătoria misionară, „apostolii s-au adunat la Iisus şi I-au spus tot ce
făcuseră şi tot ce învăţaseră pe oameni. Iisus le-a zis: «Veniţi singuri la o parte, într-un
loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.» Căci erau mulţi care veneau şi se duceau şi ei n-aveau
vreme nici să mănânce.”
Ucenicii au venit la Iisus şi I-au spus tot. Legătura strânsă pe care o aveau cu El i-a
încurajat să aducă în faţa Lui experienţele lor favorabile şi nefavorabile, bucuria de a vedea
rezultatele aduse de lucrarea lor, precum şi întristarea pentru greşelile săvârşite, pentru
înfrângerile şi pentru slăbiciunile lor. Ei făcuseră greşeli în prima lor lucrare misionară ca
evanghelişti şi, pe măsură ce povesteau cu sinceritate experienţele lor lui Hristos, El vedea că
aveau nevoie de multă învăţătură. El a mai văzut că ei obosiseră din cauza lucrului şi că aveau
nevoie de odihnă.
Dar unde se aflau acum nu puteau să găsească locul acela retras de care aveau nevoie,
„căci erau mulţi care veneau şi se duceau, şi ei n-aveau vreme nici măcar să mănânce”.
Oamenii veneau cu grămada după Hristos, aşteptând cu nerăbdare să fie vindecaţi şi dorind să
asculte cuvintele Lui. Mulţi se simţeau atraşi către El, pentru că vedeau în El un izvor de
binecuvântări. Mulţi dintre cei care se îmbulzeau în jurul Lui pentru a primi darul cel preţios
al sănătăţii, Îl primeau ca Mântuitor al lor. Mulţi alţii, temându-se atunci din cauza fariseilor
să mărturisească despre El, au fost convertiţi la coborârea Duhului Sfânt şi L-au recunoscut
ca Fiu al lui Dumnezeu înaintea preoţilor şi mai-marilor înfuriaţi.
Dar acum Hristos dorea un loc retras, ca să poată fi cu ucenicii Săi, deoarece avea să le
spună multe. În lucrarea lor, trecuseră prin lupte şi întâlniseră împotriviri în diferite feluri.
Până aici, ei se sfătuiseră cu Iisus în toate lucrurile; dar, pentru un timp, fuseseră singuri şi în
anumite ocazii fuseseră în mare cumpănă, neştiind ce trebuie să facă. Ei găsiseră multă
încurajare în lucrarea lor, deoarece Hristos nu-i trimisese fără Duhul Sfânt şi, prin credinţă în
El, săvârşiseră multe minuni, dar acum aveau nevoie să fie hrăniţi din Pâinea Vieţii. Aveau
nevoie să meargă într-un loc retras, unde să poată sta în comuniune cu Hristos şi să
primească îndrumări pentru lucrarea lor viitoare.
„Iisus le-a zis: «Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.»” Hristos
este plin de bunătate şi de milă pentru toţi cei care sunt în serviciul Său. El voia să le arate
ucenicilor Săi că Dumnezeu nu cere jertfă, ci milă. Ei îşi puseseră tot sufletul pentru a lucra
spre binele oamenilor şi aceasta le istovise puterea fizică şi intelectuală. Era datoria lor să se
odihnească.
Când au văzut succesul lucrării lor, ucenicii s-au aflat în primejdia de a se încrede în ei
înşişi, de a cultiva îngâmfarea spirituală şi astfel de a cădea pradă ispitelor lui Satana. În faţa
lor se afla o mare lucrare şi, mai înainte de toate, trebuiau să înveţe că tăria lor nu se află în ei,
ci în Dumnezeu. Asemenea lui Moise în pustia Sinai, asemenea lui David pe dealurile Iudeei
sau asemenea lui Ilie la pârâul Cherit, ucenicii aveau nevoie să se retragă din lucrarea lor
obositoare şi să fie în comuniune cu Hristos, cu natura şi cu propriile inimi.
Pe când ucenicii se aflau în călătoria lor misionară, Iisus vizitase alte oraşe şi sate,
predicând Evanghelia împărăţiei. Cam în acest timp, El a primit veştile despre moartea lui Ioan
Botezătorul. Evenimentul acesta I-a arătat cu claritate care avea să fie sfârşitul drumului Său.
Umbre tot mai întunecate se adunau asupra cărării Sale. Preoţii şi rabinii căutau momentul
potrivit pentru a-L omorî, iscoadele erau pe urmele Lui şi, în toate părţile, se înmulţeau
comploturile pentru distrugerea Lui. Veştile despre predicarea apostolilor prin Galileea au
ajuns până la Irod, atrăgându-i atenţia asupra lui Iisus şi asupra lucrării Lui. „Acesta este Ioan
Botezătorul”, a zis el; „a înviat din morţi”; şi şi-a exprimat dorinţa de a-L vedea pe Iisus. Irod se
temea necontenit ca nu cumva să se facă pe ascuns vreo revoluţie, cu scopul de a-l detrona şi
de a scutura jugul roman care apăsa asupra naţiunii iudaice. Spiritul de nemulţumire şi de
răscoală pusese stăpânire pe întreaga naţiune. Se vedea bine că lucrarea publică a lui Hristos
în Galileea nu mai putea continua multă vreme. Scenele suferinţei Lui se apropiau şi El dorea,
ca pentru o vreme, să fie departe de neliniştea mulţimii.
Cu inima întristată, ucenicii lui Ioan au adus trupul mutilat la locul îngropăciunii. „Apoi s-
au dus şi au dat de ştire lui Iisus.” Ucenicii aceştia fuseseră geloşi pe Hristos, atunci când li s-
a părut că îi îndepărtează pe oameni de la Ioan. Ei fuseseră de partea fariseilor, acuzându-L
atunci când stătuse cu vameşii la masa lui Matei. Ei se îndoiseră de misiunea Lui
dumnezeiască, pentru că nu îl eliberase pe Ioan Botezătorul, dar acum, când învăţătorul lor
murise şi inima lor tânjea după mângâiere în marea lor întristare şi după călăuzire în lucrarea
lor viitoare, au venit la Iisus şi s-au unit cu El. Chiar şi ei aveau nevoie de un timp de linişte
pentru comuniune cu Mântuitorul.
Aproape de Betsaida, la capătul de miazănoapte al lacului, era o regiune singuratică, acum
înfrumuseţată de iarba proaspătă de primăvară, care oferea un loc plăcut pentru Iisus şi
pentru ucenicii Lui. Au plecat către acest loc, străbătând lacul cu barca. Aici urmau să fie
departe de oboselile călătoriei şi de îmbulzeala şi agitaţia oraşului. Scenele naturii erau ele
însele o odihnă, o schimbare plăcută pentru simţurile lor. Aici puteau să asculte cuvintele lui
Hristos, fără să mai audă întreruperile mânioase, ripostele şi acuzaţiile cărturarilor şi ale
fariseilor. Aici puteau să se bucure pentru puţină vreme de o părtăşie preţioasă în tovărăşia
Domnului lor.
Odihna pe care şi-au îngăduit-o Domnul şi ucenicii nu era o odihnă egoistă. Timpul
petrecut în locul acela retras n-a fost dedicat căutării de plăceri. Acolo, Iisus le-a vorbit despre
lucrarea lui Dumnezeu şi despre posibilitatea de a face ca lucrarea lor să fie mai eficientă.
Ucenicii fuseseră cu Hristos şi puteau să-L înţeleagă, lor nu era nevoie să le vorbească în
parabole. El le-a corectat greşelile şi le-a explicat calea cea mai bună pentru a se apropia de
oameni. Ei au primit tărie din puterea divină şi au fost inspiraţi cu nădejde şi curaj.
Cu toate că Iisus putea să facă minuni şi ar fi putut să-i împuternicească şi pe ucenici să
facă minuni, El i-a îndrumat pe sluji­torii Săi obosiţi să meargă la ţară şi să se odihnească.
Atunci când a spus că secerişul era mare şi lucrătorii puţini, n-a stăruit ca ucenicii Săi să
muncească fără încetare, ci a zis: „Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la
secerişul Său” (Matei 9:38). Dumnezeu a rânduit fiecărui om o anumită lucrare, după puterile
lui (Efeseni 4:11-13) şi El nu vrea ca un număr mic de lucrători să fie împovărat cu
răspunderi, iar alţii să nu poarte nicio povară, să nu facă nimic pentru semenii lor.
Cuvintele de compătimire ale lui Hristos sunt rostite către lucrătorii Săi de astăzi tot aşa de
sigur ca şi atunci când au fost spuse ucenicilor Săi. „Veniţi la o parte… şi odihniţi-vă puţin”, le
spune El celor obosiţi şi apăsaţi. Nu este un lucru înţelept să fii fără încetare sub tensiunea
lucrului şi a solicitărilor de tot felul, chiar dacă sunt în slujba nevoilor spirituale ale oamenilor,
pentru că în felul acesta este neglijată evlavia personală, iar puterile minţii, ale sufletului şi ale
corpului sunt istovite. De la ucenicii lui Hristos se cere lepădare de sine şi să facă sacrificii, dar
ei trebuie să aibă grijă ca nu cumva, prin zelul lor exagerat, Satana să se folosească de
slăbiciunile naturii omeneşti şi lucrarea lui Dumnezeu să fie defăimată.
După aprecierea rabinilor, esenţa religiei consta în a fi totdeauna într-o activitate intensă. Ei
se legau de unele fapte exterioare pentru a-şi arăta înalta lor evlavie. În felul acesta, se
despărţeau de Dumnezeu şi se zideau în mulţumirea de sine. Primejdia aceasta există şi astăzi.
Pe măsură ce activitatea creşte şi avem succes într-o ramură oarecare a lucrării pentru
Dumnezeu, apare primejdia de a ne încrede în planurile şi metodele omeneşti. Există tendinţa
de a ne ruga mai puţin şi de a avea credinţă puţină. Ca şi ucenicii, suntem în primejdia de a
pierde din vedere dependenţa noastră de Dumnezeu şi de a căuta să facem un mântuitor din
activitatea noastră. Trebuie să privim fără încetare la Iisus şi să ne dăm seama că puterea Lui
este aceea care săvârşeşte lucrarea. Deşi trebuie să lucrăm cu râvnă pentru mântuirea celor
pierduţi, trebuie să ne luăm timp şi pentru meditaţie, pentru rugăciune şi pentru studierea
Cuvântului lui Dumnezeu. Numai lucrul săvârşit cu multă rugăciune şi sfinţit prin meritele lui
Hristos se va dovedi în cele din urmă a fi folositor spre bine.
Nicio altă viaţă nu a fost aşa de împovărată cu muncă şi răspundere ca viaţa lui Iisus şi, cu
toate acestea, cât de des Se ruga El! Cât de constantă era comuniunea Lui cu Dumnezeu!
Mereu şi mereu, în istoria vieţii Sale pământeşti, se găsesc rapoarte ca acesta: „Pe când era
încă întuneric de tot, Iisus S-a sculat şi S-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga acolo”. „Oamenii
se strângeau cu grămada ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor. Iar El Se ducea în
locuri pustii şi Se ruga.” „În zilele acelea Iisus S-a dus în munte să Se roage şi a petrecut toată
noaptea în rugăciune către Dumnezeu” (Marcu 1:35; Luca 5:15-16; 6:12).
Într-o viaţă cu totul devotată pentru binele altora, Mântuitorul a considerat că este necesar
să Se retragă din oboselile călătoriei şi din mijlocul gloatei care-L urma în fiecare zi. El trebuia
să Se retragă dintr-o viaţă de neîncetată activitate şi din contactul cu nevoile omeneşti, pentru
a căuta un loc liniştit şi o comuniune neîntreruptă cu Tatăl Său. Fiind una cu noi, părtaş la
nevoile şi slăbiciunile noastre, El era cu totul dependent de Dumnezeu şi, în locul tainic al
rugăciunii, căuta putere divină ca să poată merge mai departe înarmat pentru a-Şi împlini
datoria şi pentru a înfrunta încercările. Într-o lume de păcat, Iisus a avut de suportat lupte şi
chinuri sufleteşti. În comuniunea cu Dumnezeu, El a putut să Se despovăreze de întristările
care Îl zdrobeau. Aici, El găsea mângâiere şi bucurie.
În Hristos, strigătul omenirii ajungea la Părintele milei nemărginite. Ca om, înălţa cereri la
tronul lui Dumnezeu până când natura Sa omenească era încărcată de un curent ceresc, care
trebuia să lege natura omenească de cea dumnezeiască. Printr-o continuă comuniune, El a
primit viaţă de la Dumnezeu, ca să poată da viaţă lumii. Experienţa Lui trebuie să fie şi
experienţa noastră.
„Veniţi singuri la o parte”, ne îndeamnă El. Dacă vom lua seama la cuvintele Lui, vom fi mai
puternici şi mai folositori. Ucenicii L-au căutat pe Iisus şi I-au spus totul, iar El i-a încurajat şi
i-a învăţat. Dacă azi ne-am lua timp să mergem la Iisus şi să-I spunem nevoile noastre, n-am fi
dezamăgiţi – El ar fi la dreapta noastră pentru a ne ajuta. Avem nevoie de mai multă
simplitate, de mai multă încredere şi credinţă în Mântuitorul nostru. Acela, al cărui nume este
„Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii”, Acela, despre care stă scris: „Domnia va
fi pe umărul Lui” este Sfetnicul Minunat. Suntem invitaţi să cerem înţelepciune de la El, care
„dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare” (Isaia 9:6; Iacov 1:5).
În toţi aceia care acceptă să fie instruiţi de Dumnezeu trebuie să se descopere o viaţă care
nu e în armonie cu lumea, cu obiceiurile şi practicile ei; fiecare are nevoie de o experienţă
personală în obţinerea cunoaşterii voinţei lui Dumnezeu. Trebuie ca fiecare dintre noi să-L
auzim vorbind inimii noastre. Când orice glas amuţeşte şi aşteptăm în linişte înaintea Lui,
tăcerea sufletului face şi mai clar glasul lui Dumnezeu. El ne îndeamnă: „Opriţi-vă (în trad.
engl. KJ – «Fiţi liniştiţi») şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmii 46:10). Numai aici poate fi
găsită adevărata odihnă. Şi aceasta e pregătirea adevărată pentru aceia care lucrează pentru
Dumnezeu. În mijlocul mulţimii grăbite şi în vâltoarea activităţii intense a vieţii, sufletul astfel
înviorat va fi înconjurat cu o atmosferă de lumină şi pace. Viaţa va răspândi un miros plăcut şi
va descoperi o putere divină, care va ajunge la inima oamenilor.
CAPITOLUL 39

„DAŢI-LE VOI
SĂ MĂNÂNCE”

H
ristos Se retrăsese cu ucenicii Săi într-un loc liniştit, dar această ocazie rară de linişte a
fost curând întreruptă. Ucenicii credeau că s-au retras într-un loc unde nu vor fi
tulburaţi, dar, îndată ce a simţit lipsa Învăţătorului, mulţimea a întrebat: „Unde este?”
Câţiva observaseră direcţia în care plecase Iisus cu ucenicii. Mulţi au plecat pe uscat,
pe când alţii au plecat după ei cu corabia. Paştele era aproape şi, din locuri apropiate
sau depărtate, grupe de pelerini, în drumul lor către Ierusalim, se adunau să-L vadă pe Iisus.
Au mai venit pe lângă ei şi alţii, până când s-au adunat la un loc cinci mii de bărbaţi, în afară
de femei şi copii. Înainte ca Iisus să ajungă la ţărm, o mare mulţime Îl aştepta. Dar El a
coborât fără să fie observat şi a rămas câtva timp la o parte cu ucenicii Lui.
De pe coasta muntelui, El a privit la mulţimea în mişcare şi inima Lui s-a umplut de milă.
Cu toate că era întrerupt şi că I se răpea odihna, nu era lipsit de răbdare. Când S-a uitat la
oamenii care veneau mereu, a văzut că acolo era o nevoie mai mare, care trebuia să fie luată în
seamă. „I s-a făcut milă de ei, pentru că erau ca nişte oi care nu aveau păstor.” Părăsind locul
Său retras, a găsit un loc potrivit de unde putea să le dea ajutor. Ei nu primiseră niciun ajutor
de la preoţi şi conducători, dar de la Hristos porneau valuri de viaţă vindecătoare atunci când îi
învăţa pe oameni calea mântuirii.
Oamenii ascultau cuvintele pline de îndurare care porneau cu îmbelşugare de pe buzele
Fiului lui Dumnezeu. Ei ascultau cuvintele pline de har, dar atât de clare şi de simple, încât
erau ca un balsam din Galaad pentru sufletele lor. Vindecarea dată de mâna Lui dumnezeiască
aducea voie bună şi viaţă pentru muribund, uşurare şi sănătate pentru bolnavi. În ziua aceea,
li s-a părut că cerul s-a coborât pe pământ şi nici nu-şi dădeau seama câtă vreme trecuse de
când nu mai mâncaseră ceva.
În cele din urmă, ziua s-a sfârşit. Soarele cobora spre apus şi, cu toate acestea, lumea
rămânea pe loc. Iisus lucrase toată ziua fără să mănânce sau să Se odihnească. Era palid de
oboseală şi de foame, iar ucenicii L-au rugat să înceteze munca. Dar El nu Se putea retrage din
mulţimea care se îmbulzea în jurul Lui.
În cele din urmă, ucenicii au venit la El şi au stăruit, spunând că este spre binele oamenilor
să fie trimişi acasă. Mulţi veniseră de departe şi nu mâncaseră nimic de dimineaţă. În oraşele
şi satele învecinate puteau să cumpere hrană. Dar Iisus a zis: „Daţi-le voi să mănânce” şi,
întorcându-se către Filip, a întrebat: „De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce
oamenii aceştia?” A spus lucrul acesta ca să încerce credinţa acestui ucenic. Filip a privit spre
marea aceea de capete şi s-a gândit că era cu neputinţă să se procure hrană pentru a împlini
nevoile unei asemenea mulţimi. El a răspuns că pâinile care s-ar fi putut lua cu două sute de
dinari nici n-ar ajunge să primească fiecare câte puţin. Iisus a întrebat ce s-ar fi putut găsi de
mâncare la oameni. „Este aici un băieţel”, a zis Andrei, „care are cinci pâini de orz şi doi peşti;
dar ce sunt acestea la atâţia?” Iisus a cerut să fie aduse la El. Apoi le-a poruncit ucenicilor să
aşeze oamenii pe iarbă în cete de câte cincizeci sau o sută, pentru a ţine ordine şi pentru ca
toţi să fie martori la ceea ce voia să facă. Odată împlinit lucrul acesta, Iisus a luat hrana „Şi-a
ridicat ochii spre cer şi a rostit binecuvântarea. Apoi a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, ca ei
să le împartă norodului. Au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au ridicat douăsprezece coşuri pline
cu firimituri de pâine şi cu ce mai rămăsese din peşti.”
Acela care le arăta oamenilor calea pe care să-şi câştige pacea şi fericirea, S-a îngrijit de
nevoile lor vremelnice în aceeaşi măsură ca de cele spirituale. Oamenii erau obosiţi şi slăbiţi.
Erau acolo mame cu copilaşi în braţe şi copii mici, care se agăţau de hainele lor. Mulţi
stătuseră ore întregi în picioare. Ei fuseseră atât de profund interesaţi de cuvintele lui Hristos,
încât nici nu se gândiseră să stea jos, iar mulţimea era atât de numeroasă, încât exista
primejdia să se calce în picioare. Iisus voia să le dea tuturor ocazia să se odihnească şi i-a
invitat să stea jos. În locul acela era iarbă multă şi toţi se puteau odihni bine.
Hristos nu a făcut minuni decât atunci când a fost absolut necesar şi fiecare minune avea
însuşirea de a-i conduce pe oameni la pomul vieţii, ale cărui frunze sunt pentru vindecarea
neamurilor. Hrana modestă, împărţită de mâinile ucenicilor, cuprindea o mare comoară de
învăţături. Ceea ce se oferise era o hrană simplă – peştii şi pâinile de orz erau hrana zilnică a
pescarilor din jurul Mării Galileei. Hristos ar fi putut să întindă înaintea oamenilor o masă
bogată, dar hrana pregătită numai pentru mulţumirea poftei n-ar fi adus nicio învăţătură
pentru binele lor. Hristos i-a învăţat prin aceasta că proviziile naturale date omului de
Dumnezeu fuseseră folosite rău. Şi niciodată n-au avut oamenii atâta bucurie la ospeţele
strălucitoare, pregătite pentru mulţumirea unui gust stricat, cum s-au bucurat aceşti oameni
de odihna şi hrana simplă, date de Hristos atât de departe de locuinţele omeneşti.
Dacă oamenii de astăzi ar fi simpli în obiceiurile lor, trăind în armonie cu legile naturii, ca
Adam şi Eva la început, ar fi mijloace îndestulătoare pentru nevoile familiei omeneşti. Ar fi mai
puţine nevoi închipuite şi mai multe ocazii de a lucra după voia lui Dumnezeu. Dar egoismul şi
satisfacerea gusturilor necurate au adus în lume păcatul şi mizeria, pe de o parte din cauza
excesului, iar pe de alta, din cauza lipsei.
Iisus n-a căutat să-i atragă pe oameni prin satisfacerea dorinţei după belşug. Pentru
această mare mulţime, obosită şi flămândă după o zi încărcată şi plină de încordare, hrana
simplă era o asigurare nu numai a puterii Sale, ci şi a purtării Sale de grijă pentru nevoile
obişnuite ale vieţii. Mântuitorul nu le-a făgăduit urmaşilor Săi belşugul lumii. Hrana lor poate
să fie simplă şi chiar puţină, partea lor poate să fie sărăcia, dar Cuvântul Lui dă asigurarea că
nevoile lor vor fi împlinite, iar El a făgăduit lucruri mai bune decât bunurile pământeşti, şi
anume prezenţa Lui mângâietoare.
Prin hrănirea celor cinci mii, Iisus a ridicat vălul care acoperă lumea naturală şi a
descoperit puterea care lucrează necontenit pentru binele nostru. În creşterea roadelor
pământului, Dumnezeu face în fiecare zi o minune. Aceeaşi lucrare care s-a produs prin
hrănirea mulţimii se realizează pe cale naturală. Oamenii pregătesc pământul şi seamănă
sămânţa, dar viaţa dată de Dumnezeu este aceea care face să germineze sămânţa. Ploaia, aerul
şi lumina de la Dumnezeu fac să apară „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în
spic” (Marcu 4:28). Dumnezeu hrăneşte zilnic milioane de fiinţe cu roadele pământului.
Oamenii sunt chemaţi să conlucreze cu Dumnezeu la îngrijirea seminţelor şi la facerea pâinii
şi, din cauza aceasta, ei pierd din vedere lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu Îi dau lui Dumnezeu
slava datorată Numelui Său sfânt. Lucrarea puterii Lui este pusă în seama cauzelor naturale
sau a fiinţelor omeneşti, în locul lui Dumnezeu este slăvit omul, iar darurile milostive ale lui
Dumnezeu sunt rău folosite pentru un scop egoist şi ajung un blestem, în loc să fie o
binecuvântare. Dumnezeu caută să schimbe toate acestea. El doreşte ca priceperea noastră
greoaie să fie înviorată, pentru a deosebi bunătatea Lui milostivă, şi noi să-L slăvim pentru
lucrarea puterii Sale. El doreşte să-L recunoaştem în darurile Sale, pentru ca ele să fie aşa
cum au fost plănuite, o binecuvântare pentru noi. Tocmai pentru scopul acesta au fost
săvârşite minunile lui Hristos.
După ce mulţimea a fost hrănită, a mai rămas hrană din belşug. Dar Acela care are la
îndemână toate izvoarele puterii nesfârşite a zis: „Strângeţi firimiturile care au rămas, ca să nu
se piardă nimic.” Cuvintele acestea însemnau mai mult decât a pune pâinea în coşuri.
Învăţătura era dublă. Nimic nu trebuie să se piardă. Nu trebuie să lăsăm nefolosite ocaziile
care trec. Să nu neglijăm nimic ce ar putea fi de folos pentru o fiinţă omenească. Să se adune
tot ce ar putea ajuta la potolirea foamei celor flămânzi de pe pământ. Aceeaşi grijă să fie şi în
cele spirituale. Când s-au adunat coşurile cu firimituri, oamenii s-au gândit la prietenii lor de
acasă. Doreau ca şi ei să aibă parte de pâinea binecuvântată de Hristos. Conţinutul coşurilor a
fost împărţit acelora din mulţime care doreau şi dus prin toate satele din jur. În felul acesta,
aceia care luaseră parte la masă urmau să le dea şi altora pâinea care se cobora din cer,
pentru a potoli foamea sufletului. Ei urmau să repete ceea ce învăţaseră din lucrările minunate
ale lui Dumnezeu. Nimic nu trebuia să se piardă. Niciun cuvânt despre mântuirea veşnică nu
trebuia să cadă la pământ, fără folos.
Minunea cu pâinile ne învaţă lecţia dependenţei de Dumnezeu. Când Hristos i-a hrănit pe
cei cinci mii, hrana nu se găsea la îndemână. În mod evident, Hristos nu avea la dispoziţie cele
necesare. Iată-L în pustie, cu cinci mii de oameni, afară de femei şi copii. El nu-i invitase să
vină după El – veniseră acolo fără să fi fost chemaţi sau obligaţi, dar El ştia că, după ce
ascultaseră atâta timp învăţăturile Lui, oamenii erau flămânzi şi obosiţi, deoarece şi El,
asemenea lor, avea nevoie de hrană. Erau departe de casă şi noaptea se apropia. Mulţi dintre ei
nu aveau mijloace ca să-şi cumpere hrană. Acela care, pentru binele lor, postise patruzeci de
zile în pustie nu voia ca ei să se întoarcă flămânzi la casele lor. Providenţa lui Dumnezeu Îl
aşezase pe Iisus acolo unde Se afla, şi El era dependent de Tatăl Său ceresc pentru mijloacele
care urmau să împlinească nevoile lor.
Când suntem aduşi în situaţii dificile, trebuie să depindem de Dumnezeu. Trebuie să
folosim înţelepciune şi chibzuinţă în orice lucru în viaţă, pentru ca nu cumva, prin acţiunile
noastre necugetate, să ajungem singuri în încercare. Nu trebuie să ne aruncăm în greutăţi,
neglijând mijloacele rânduite de Dumnezeu şi folosind rău darurile pe care El ni le-a dat.
Lucrătorii lui Hristos trebuie să asculte necondiţionat de învăţăturile Lui. Lucrarea este a lui
Dumnezeu şi, dacă vrem să le ducem şi altora binecuvântarea, trebuie să urmăm planurile Lui.
Eul nu trebuie niciodată să fie aşezat în centrul atenţiei, nu trebuie să i se aducă onoruri.
Dacă facem planuri după ideile noastre, Domnul ne va lăsa în greşelile noastre. Dar, atunci
când urmăm îndrumările Lui şi suntem totuşi aduşi în situaţii grele, El ne va elibera. Nu
trebuie să ne lăsăm pradă descurajării, ci în toate cazurile să căutăm ajutor la Acela care are la
îndemână resurse inepuizabile. Adesea vom fi în situaţii grele şi atunci, cu cea mai deplină
încredere, trebuie să depindem de Dumnezeu. El va ocroti orice fiinţă care a ajuns în greutăţi
din cauză că a ţinut stăruitor la calea Domnului.
Hristos ne-a îndemnat prin profetul Isaia: „Împarte-ţi pâinea cu cel flămând” „şi satură
sufletul lipsit”; „dacă vezi pe un om gol, acoperă-l şi nu întoarce spatele semenului tău” şi „adu
în casa ta pe nenorociţii fără adăpost” (Isaia 58:7-10). El ne-a spus: „Duceţi-vă în toată lumea
şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15). Dar de câte ori nu ne simţim inima
grea şi credinţa slăbind, când vedem cât de mari sunt nevoile şi cât de slabe sunt mijloacele pe
care le avem la îndemână! Asemenea lui Andrei, care privea la cele cinci pâini de orz şi la cei
doi peştişori, exclamăm: „Ce sunt acestea pentru atâţia?” Adesea ezităm, nevrând să dăm tot
ce avem, temându-ne să cheltuim şi să fim cheltuiţi pentru alţii. Dar Iisus ne-a invitat: „Daţi-le
voi să mănânce.” Porunca Lui este o făgăduinţă şi în spatele ei se găseşte aceeaşi putere care a
hrănit mulţimea de pe malul lacului.
În lucrarea lui Hristos de a împlini nevoile trecătoare ale mulţimii înfometate, este cuprinsă
o învăţătură spirituală profundă pentru toţi lucrătorii Săi. Hristos a primit de la Tatăl, El a
împărţit ucenicilor, aceştia au dat mai departe mulţimii, iar oamenii au dat unii altora. În felul
acesta, toţi cei care sunt uniţi cu Hristos vor primi de la El pâinea vieţii, hrana cerească, şi o
vor împărţi altora.
Cu deplină încredere în Dumnezeu, Iisus a luat cele câteva pâini şi, cu toate că ele ar fi fost
prea puţine chiar pentru mica grupă a ucenicilor Săi, El nu i-a chemat să mănânce, ci a
început să le împartă, spunându-le să-i servească pe oameni. Hrana s-a înmulţit în mâinile Lui
şi mâinile ucenicilor întinse către Hristos, care este Pâinea Vieţii, nu erau niciodată goale.
Cantitatea aceea mică a fost îndestulătoare pentru toţi. După ce au fost împlinite nevoile
oamenilor, au fost adunate firimiturile, iar Hristos şi ucenicii Săi au mâncat împreună din
hrana aceasta cerească, atât de preţioasă.
Ucenicii erau mijlocul de legătură dintre Hristos şi oameni. Aceasta trebuie să fie o mare
încurajare pentru ucenicii Săi de astăzi. Hristos este marele Centru, Izvorul a toată puterea.
Ucenicii Lui vor primi de la El tot ce le trebuie. Cei mai inteligenţi şi cei mai spirituali nu pot să
dea decât ce au primit. Nu pot să dea nimic de la ei pentru satisfacerea nevoilor sufletului. Noi
suntem în stare să le dăm altora numai ce primim de la Hristos şi nu putem primi, decât dacă
dăm şi altora. Dacă vom da altora, atunci vom primi şi noi fără încetare şi, cu cât dăm mai
mult, cu atât primim mai mult. În felul acesta, putem să avem credinţă şi încredere, putem
primi şi putem da.
Lucrarea de zidire a Împărăţiei lui Dumnezeu va înainta, cu toate că, după toate aparenţele,
se mişcă încet şi cu toate că neputinţa noastră atestă dificultatea înaintării. Lucrarea este a lui
Dumnezeu şi El va da mijloace şi va trimite ca ajutoare ucenici sinceri şi credincioşi, ale căror
mâini se vor umple cu hrană pentru mulţimea înfometată. Dumnezeu nu-i părăseşte pe aceia
care lucrează în iubire pentru a da cuvântul vieţii acelora care pier şi care, la rândul lor, întind
mâinile să primească hrană, ca să poată da şi altor inimi înfometate.
În lucrarea noastră pentru Dumnezeu, există primejdia de a ne încrede prea mult în ceea ce
poate face omul cu talentele şi iscusinţa lui. Din cauza aceasta Îl pierdem din vedere pe unicul
Maestru-Lucrător. Prea des, cel care lucrează pentru Hristos nu-şi dă seama de răspunderea
pe care o are. El este în primejdie să lase poverile sale pe seama organizaţiilor, în loc să se
încreadă în Acela care este izvorul oricărei puteri. Este o mare greşeală să ne încredem în
înţelepciunea omenească sau în numărul celor ce lucrează pentru Dumnezeu. Lucrarea cu
succes pentru Hristos nu depinde atât de mult de numărul de lucrători sau de talent, cât de
curăţia scopurilor, de adevărata simplitate a unei credinţe pline de zel şi care se bizuie cu totul
pe puterea lui Dumnezeu. Trebuie să ne asumăm răspunderi personale, trebuie să ne
îndeplinim fiecare datoria, trebuie făcute eforturi personale pentru aceia care nu Îl cunosc pe
Hristos. În loc să arunci răspunderile personale asupra altuia, pe care-l socoteşti mai înzestrat
decât tine, lucrează potrivit cu propria capacitate.
Când vi se ridică în inimă întrebarea: „De unde să cumpărăm pâine, ca toţi aceştia să poată
mânca?”, nu lăsaţi ca răspunsul vostru să fie răspunsul necredinţei. Când ucenicii au auzit
îndrumarea dată de Mântuitorul: „Daţi-le voi să mănânce”, în mintea lor s-au ivit tot felul de
greutăţi. Ei au pus întrebarea: „Să mergem prin sate să cumpărăm hrană?” Tot astfel şi acum,
când oamenii duc lipsă de pâinea vieţii, copiii lui Dumnezeu întreabă: „Să trimitem după
cineva, care să vină să le dea hrană?” Dar ce a zis Hristos? „Spuneţi oamenilor să stea jos”. Şi
i-a hrănit acolo. Tot astfel, când sunteţi înconjuraţi de suflete în nevoie, să ştiţi că Iisus este şi
El prezent acolo. Comunicaţi cu El. Aduceţi pâinile voastre de orz la Iisus.
Mijloacele pe care le avem noi ar părea că nu sunt îndestulătoare pentru lucru, dar, dacă
vom porni înainte în credinţă, având încredere în puterea atotîndestulătoare a lui Dumnezeu,
izvoare îmbelşugate se vor deschide în faţa noastră. Dacă lucrul este de la Dumnezeu, El Însuşi
va asigura mijloacele necesare pentru aducerea lui la îndeplinire. El va răsplăti încrederea
simplă, cinstită, în El. Puţinul care este folosit cu înţelepciune şi cu economie în slujba
Domnului cerului va creşte chiar prin faptul că este împărtăşit altora. În mâna lui Hristos,
cantitatea cea mică de hrană nu a scăzut până când mulţimea înfometată nu a fost săturată.
Dacă mergem la Izvorul puterii cu braţele credinţei deschise pentru a primi, vom fi susţinuţi în
lucrarea noastră chiar în împrejurările cele mai descurajatoare şi vom fi făcuţi în stare să dăm
şi altora pâinea vieţii.
Domnul zice: „Daţi şi vi se va da.” „Cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă
mult, mult va secera… Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având
totdeauna din toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună, după cum este scris:

«A împrăştiat, a dat săracilor,


neprihănirea lui rămâne în veac.»
Cel ce dă sămânţă semănătorului şi pâine pentru hrană, vă va da şi vă va înmulţi şi vouă
sămânţa de semănat şi va face să crească roadele neprihănirii voastre. În chipul acesta veţi fi
îmbogăţiţi în toate privinţele, pentru orice dărnicie care, prin noi, va face să se aducă
mulţumiri lui Dumnezeu” (Luca 6:38; 2 Corinteni 9:6-11).
PARTEA 5

IVIREA UMBRELOR
CAPITOLUL 40

O NOAPTE PE LAC

Ş
ezând pe câmpia înverzită, în amurgul serii de primăvară, oamenii au mâncat din hrana
pe care le-o dăduse Hristos. Cuvintele pe care le auziseră în ziua aceea ajunseseră la ei
ca glasul lui Dumnezeu. Numai puterea divină putea să îndeplinească lucrările de
vindecare la care ei fuseseră martori. Dar minunea cu pâinile i-a mişcat pe toţi oamenii
din această mare mulţime. Toţi fuseseră părtaşi la binecuvântările ei. În zilele lui Moise,
Dumnezeu hrănise pe Israel cu mană în pustie; dar cine era Cel care-i hrănise în ziua aceea,
dacă nu Mesia despre care prorocise Moise? Nicio putere omenească n-ar fi putut crea din cinci
pâini de orz şi din doi peştişori atâta hrană, pentru a sătura mii de oameni înfometaţi. Şi au
spus unul către altul: „Cu adevărat, acesta este prorocul cel aşteptat în lume.”
Toată ziua, convingerea aceasta sporise şi căpătase putere. Actul acesta suprem era
asigurarea că mult aşteptatul Eliberator era între ei. Nădejdile oamenilor creşteau mereu şi
mereu. Acesta este Cel care va face din Iudeea un paradis pământesc, o ţară în care să curgă
lapte şi miere. El poate să împlinească orice dorinţă. El poate să sfărâme puterea romanilor
atât de detestaţi. El poate să elibereze Iuda şi Ierusalimul. El poate să-i vindece pe soldaţii
răniţi în luptă. El poate să asigure hrană pentru oşti întregi. El poate să cucerească neamuri şi
să dea lui Israel stăpânirea de mult căutată.
În entuziasmul lor, oamenii sunt gata să-L încoroneze ca împărat. Ei văd însă că El nu face
niciun efort pentru a atrage atenţia sau pentru a-Şi atrage onorurile mulţimii. Aici Se
deosebeşte cu totul de preoţi şi de mai-mari, iar oamenii se tem că El nu va cere niciodată să ia
tronul lui David. După ce s-au sfătuit, s-au înţeles să-L ia cu forţa şi să-L proclame împărat al
lui Israel. Ucenicii se unesc cu mulţimea, declarând că tronul lui David Îi revine de drept
Domnului lor. Numai modestia, ziceau ei, Îl face pe Hristos să refuze o asemenea onoare. Însă
oamenii trebuie să-L înalţe ca Eliberator al lor. Preoţii cei aroganţi şi mai-marii trebuie să fie
constrânşi să-L onoreze pe Acela care vine îmbrăcat cu autoritatea lui Dumnezeu.
Cu nerăbdare se pregătesc să-şi aducă planul la îndeplinire, dar Iisus vede ce se pregăteşte
şi înţelege mai bine decât ei care va fi urmarea unei asemenea mişcări. Chiar acum, preoţii şi
conducătorii Îi vânează viaţa. Îl acuză că îi îndepărtează pe oameni de la ei. Urmarea încercării
de a-L pune pe tron ar fi violenţa şi răscoala, iar lucrarea împărăţiei spirituale ar fi împiedicată.
Fără întârziere, mişcarea trebuie oprită. Chemându-i pe ucenici, Iisus le spune să ia corabia,
să se întoarcă de îndată la Capernaum, lăsându-L pe El să le dea drumul oamenilor.
Niciodată nu li se păruse vreo poruncă a lui Hristos mai greu de îndeplinit. De multă vreme,
ucenicii nădăjduiseră într-o mişcare a mulţimii care să-L aşeze pe Iisus pe tron şi ei nu puteau
suporta gândul că tot acest entuziasm urma să se irosească. Mulţimile care se adunau pentru
a sărbători Paştele doreau să-L vadă pe noul profet. Pentru ucenicii Săi, aceasta părea ocazia
de aur pentru a-L pune pe Domnul lor iubit pe tronul lui Israel. În înflăcărarea acestei noi
ambiţii, le era greu să plece de bunăvoie şi să-L părăsească pe Iisus pe ţărmul acela pustiu. Au
protestat împotriva acestei hotărâri, dar Iisus le-a vorbit de astă dată cu o autoritate pe care
niciodată mai înainte nu o folosise faţă de ei. Ştiau că ar fi fost în zadar să se mai
împotrivească şi, în tăcere, s-au îndreptat către lac.
Iisus le porunceşte acum oamenilor să se împrăştie, iar gesturile Lui sunt atât de hotărâte,
încât nimeni nu îndrăzneşte să se împotrivească. Cuvintele de laudă şi de proslăvire li s-au
oprit pe buze. Paşii li se opresc chiar în momentul în care se pregăteau să-L proclame împărat,
iar elanul şi bucuria de pe faţa lor pălesc. În mulţimea aceea sunt oameni cu inteligenţă
puternică şi cu voinţă tare, dar puterea împărătească a lui Iisus şi cele câteva cuvinte liniştite
ale poruncii opresc tumultul şi le împiedică planurile. Recunosc în El o putere mai presus de
autoritatea pământească şi, fără altă întrebare, se supun.
Rămas singur, „Iisus S-a suit în munte, la o parte, ca să Se roage”. Ceasuri întregi a stăruit
în rugăciune către Dumnezeu. Nu pentru Sine erau aceste rugăciuni, ci pentru oameni. El a
cerut putere pentru a le descoperi oamenilor caracterul divin al misiunii Sale, pentru ca
Satana să nu le orbească mintea şi să nu le strice judecata. Mântuitorul ştia că zilele pentru
lucrarea personală pe pământ aproape se sfârşiseră şi că puţini aveau să-L primească drept
Răscumpărător. Cu durere şi luptă sufletească, S-a rugat pentru ucenici. Ei urmau să fie greu
încercaţi. Nădejdile lor, multă vreme cultivate, întemeiate pe o amăgire atât de răspândită,
urmau să fie înşelate în modul cel mai dureros şi mai umilitor. În locul înălţării pe tronul lui
David, aveau să fie martori la răstignirea Lui. Aceasta urma să fie adevărata Lui încoronare.
Dar ei nu înţelegeau lucrul acesta şi, ca urmare, aveau să vină peste ei ispite mari, pe care cu
greu le puteau recunoaşte ca ispite. Fără Duhul Sfânt care să le lumineze mintea, să le
lărgească puterea de înţelegere, credinţa ucenicilor avea să slăbească. Era dureros pentru Iisus
să vadă că părerile lor despre Împărăţia Lui erau în aşa măsură mărginite la mărirea şi
onoarea lumească. Pentru ei avea El o grea povară pe inimă şi Şi-a revărsat rugăciunile cu
strigăte dureroase şi cu lacrimi.
Ucenicii nu s-au depărtat îndată de la ţărm, cum le spusese Iisus. Ei au aşteptat un timp,
nădăjduind că Domnul va veni la ei. Dar, văzând că se lasă întunericul, „s-au suit într-o
corabie şi treceau marea ca să se ducă la Capernaum”. L-au părăsit pe Iisus cu inima
nemulţumită, mai agitaţi ca niciodată de când Îl recunoscuseră ca Domn al lor. Murmurau din
cauză că nu le îngăduise să-L proclame împărat. Se mustrau între ei pentru că se supuseseră
aşa de uşor la porunca Lui şi au ajuns să creadă că, dacă ar fi fost mai insistenţi, şi-ar fi
realizat planul.
Necredinţa punea stăpânire pe mintea şi pe inima lor. Dorul după onoare îi orbise. Ştiau că
Iisus era urât de farisei şi erau nerăbdători să-L vadă înălţat acolo unde socoteau că trebuie să
fie. Să fie în strânsă legătură cu un Învăţător care putea săvârşi minuni puternice şi totuşi să
fie insultaţi ca nişte înşelători era o încercare pe care cu greu o puteau suporta. Urmau să fie
mereu priviţi ca fiind urmaşii unui profet mincinos? Nu-Şi va lua Hristos niciodată autoritatea
de împărat? De ce El, care avea o putere atât de mare, nu Îşi descoperea adevărata identitate,
ca să le facă viaţa mai puţin chinuită? Pentru ce nu l-a scăpat El pe Ioan Botezătorul de la
moarte năprasnică? Astfel au vorbit între ei ucenicii, până au adunat în jurul lor o mare
întunecime spirituală. Se întrebau chiar dacă nu cumva Hristos ar fi un înşelător, cum
pretindeau fariseii.
Ucenicii fuseseră martori în ziua aceea la lucrările minunate ale lui Hristos. Li se păruse că
cerul se coborâse pe pământ. Amintirea acelei zile scumpe şi slăvite ar fi trebuit să le umple
inimile de credinţă şi nădejde. Dacă din prisosul inimii ar fi vorbit despre lucrurile acestea, n-
ar fi ajuns la ispită. Dar dezamăgirea le absorbise gândurile. Nu luaseră în seamă cuvintele lui
Hristos: „Adunaţi ce a rămas, ca nimic să nu se piardă.” Acelea fuseseră ceasuri de mari
binecuvântări pentru ucenici, dar ei le uitaseră. Se găseau în mijlocul apelor frământate.
Gândurile lor erau furtunoase şi nebuneşti, şi Domnul le-a dat altceva pentru a le ocupa
mintea şi pentru a le mişca sufletele. Deseori, Dumnezeu face lucrul acesta atunci când
oamenii îşi creează singuri poveri şi greutăţi. Ucenicii nu aveau niciun motiv real pentru care
să se frământe. Dar primejdia se apropia cu repeziciune.
O furtună violentă s-a năpustit asupra lor, iar ei erau nepregătiţi. Era un contrast izbitor,
căci ziua fusese liniştită şi, când vântul i-a lovit, s-au înspăimântat. Au uitat nemulţumirea,
necredinţa şi nerăbdarea. Fiecare lupta ca barca să nu se scufunde. Erau aproape de Betsaida,
locul unde aşteptau să-L găsească pe Iisus şi, pe vreme obişnuită, călătoria nu le-ar fi luat mai
mult de câteva ore, dar acum erau mânaţi din ce în ce mai departe de locul urmărit. Până la a
patra strajă din noapte au muncit la vâsle. Atunci, oamenii obosiţi s-au predat pierzării. În
furtună şi întuneric, marea i-a învăţat cât erau de fără putere şi doreau prezenţa Domnului lor.
Iisus nu-i uitase. Veghetorul de pe ţărm i-a văzut pe aceşti oameni loviţi de panică
luptându-se cu furtuna. Cu cea mai mare grijă, ochii Lui urmăriseră corabia lovită de furtună
împreună cu valoroasa ei încărcătură, deoarece oamenii aceia aveau să fie lumina lumii. După
cum o mamă veghează cu duioşie asupra copilaşului său, aşa veghea şi Domnul milostiv
asupra ucenicilor. Când inimile lor s-au supus, când ambiţia lor nesfântă s-a stins şi, în
umilinţă, au cerut ajutor în rugăciune, li s-a răspuns.
În clipa în care ei se credeau pierduţi, o rază de lumină le-a descoperit o fiinţă învăluită în
mister venind spre ei pe apă. Dar nu ştiau că este Iisus. Îl credeau vrăjmaş pe Acela care venea
să îi ajute. Groaza a pus stăpânire pe ei. Mâinile care vâsleau cu muşchi ca de fier slăbesc.
Barca începe să joace în bătaia valurilor, toţi ochii sunt aţintiţi asupra acelei fiinţe care calcă
pe valurile albe de spumă ale mării frământate.
Ei cred că este o nălucă şi că le prevesteşte pieirea şi încep să strige de groază. Iisus
înaintează ca şi când ar vrea să treacă pe lângă ei; ei Îl recunosc şi strigă, cerându-I ajutor.
Domnul lor iubit Se întoarce, glasul Lui le potoleşte teama: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!”
În clipa în care ei şi-au dat seama de această minune, Petru aproape şi-a ieşit din fire de
bucurie. Întrucât de-abia îi venea să creadă, a strigat: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi
să vin la Tine pe apă. «Vino», i-a zis Iisus.”
Privind la Iisus, Petru merge cu pasul sigur, dar, când mulţumit de sine priveşte înapoi
către tovarăşii săi din barcă, ochii i se îndepărtează de la Mântuitorul. Vântul este grozav.
Valurile se înalţă tot mai sus şi se aşază chiar între el şi Iisus şi i se face frică. Pentru o clipă,
Hristos este ascuns de ochii lui şi credinţa dispare. Începe să se scufunde. Dar, în timp ce
valurile urlă de moarte, Petru îşi ridică privirea de la apele înfuriate şi, aţintind-o la Iisus,
strigă: „Doamne, scapă-mă!” Îndată Iisus prinde mâna întinsă, zicând: „Puţin credinciosule,
pentru ce te-ai îndoit?”
Mergând unul lângă altul, mâna lui Petru fiind în mâna Domnului, s-au urcat în barcă
împreună. Dar Petru era acum supus şi tăcut. Nu avea motive să se mândrească faţă de
tovarăşii săi, deoarece, prin necredinţă şi înălţare de sine, fusese aproape să-şi piardă viaţa.
Când şi-a întors privirea de la Iisus, şi-a pierdut mersul sigur şi s-a cufundat în mijlocul
valurilor.
De câte ori şi noi, când ajungem în greutăţi, suntem asemenea lui Petru! Privim la valuri, în
loc să ţinem ochii aţintiţi la Mântuitorul. Picioarele ne alunecă şi apele mândriei se înalţă peste
sufletul nostru. Iisus nu l-a chemat pe Petru la El ca apoi să-l lase să piară; El nu ne cheamă
să-L urmăm, ca apoi să ne uite. „Nu te teme de nimic”, zice El, „căci Eu te izbăvesc, te chem pe
nume, eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine, şi râurile nu te vor îneca; dacă vei
merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul
tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău” (Isaia 43:1-3).
Iisus citise caracterul ucenicilor Săi. El ştia cât de greu avea să fie încercată credinţa lor. În
întâmplarea aceasta pe mare, El dorea să-i descopere lui Petru propria slăbiciune – să-i arate
că siguranţa lui era numai în continua dependenţă de puterea dumnezeiască. În mijlocul
furtunii de ispite, el putea să meargă în siguranţă numai dacă, într-o totală neîncredere în
sine, avea să se sprijine doar pe Mântuitorul. Petru era slab chiar în punctul în care se credea
tare şi numai atunci când şi-a dat seama de slăbiciunea sa, a putut înţelege nevoia de a se
sprijini pe Hristos. Dacă ar fi învăţat lecţia pe care Iisus a dorit să i-o dea prin cele petrecute pe
mare, el n-ar fi căzut atunci când a venit asupra lui încercarea cea mare.
În fiecare zi, Dumnezeu îi învaţă pe copiii Săi. Prin împrejurările vieţii de toate zilele, El îi
pregăteşte să facă lucrarea pe un plan mai larg, rânduit de providenţa Lui. Felul în care ei îşi
îndeplinesc micile datorii de toate zilele hotărăşte biruinţa sau înfrângerea lor în crizele mari
ale vieţii.
Aceia care nu-şi dau seama că sunt fără încetare dependenţi de Dumnezeu vor fi înfrânţi de
ispită. Astăzi poate vom zice că piciorul nostru este sigur şi că niciodată nu ne vom clătina.
Poate zicem: „Ştiu în cine am crezut, nimic nu poate să zdruncine credinţa mea în Dumnezeu
şi în Cuvântul Lui.” Dar Satana plănuieşte să folosească trăsăturile de caracter moştenite sau
cultivate şi să ne orbească în aşa fel, încât să nu ne vedem nevoile şi defectele. Numai când ne
dăm seama de propria slăbiciune şi privim tot timpul ţintă la Iisus, putem merge în siguranţă.
După ce Iisus a luat loc în barcă, vântul a încetat „şi corabia a sosit îndată la locul spre care
mergea”. Noaptea aceea înspăimântătoare a trecut şi s-a arătat lumina zorilor. Ucenicii şi
ceilalţi care mai erau în corabie s-au plecat la picioarele lui Iisus cu inimile pline de
recunoştinţă, zicând: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.”
CAPITOLUL 41

CRIZA DIN GALILEEA

C
ând le-a interzis oamenilor să-L proclame împărat, Iisus ştia că ajunsese la un punct
hotărâtor din viaţa Sa. Mulţimea, care astăzi voia să-L înalţe pe tron, mâine avea să-I
întoarcă spatele. Dezamăgiţi de nesatisfacerea ambiţiei lor egoiste, ei urmau să schimbe
iubirea în ură şi laudele în blesteme. Dar, cu toate că ştia lucrurile acestea, El n-a luat
nicio măsură pentru a evita criza. De la început, El nu susţinuse nicio nădejde a
urmaşilor Săi pentru răsplătiri pământeşti. Unuia, care venise cu dorinţa de a deveni ucenicul
Său, El i-a zis: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi
odihni capul” (Matei 8:20). Dacă oamenii ar fi putut să aibă şi lumea împreună cu Hristos,
mulţimile I s-ar fi supus, dar El nu putea să primească o astfel de slujire. Dintre aceia care
acum se aflau în jurul Lui, mulţi erau atraşi de nădejdea unei împărăţii pământeşti. Ei nu
trebuiau să rămână înşelaţi în aşteptările lor. Învăţătura spirituală profundă din minunea cu
pâinile nu fusese înţeleasă. Trebuia să fie acum explicată. Şi această nouă descoperire avea să
aducă după sine o încercare mai mare.
Minunea cu pâinile ajunsese cunoscută peste tot şi, a doua zi dimineaţa, oamenii au alergat
la Betsaida, să-L vadă pe Iisus. Ei au venit în număr mare, pe uscat şi pe apă. Cei care Îl
lăsaseră noaptea trecută au venit iarăşi, sperând să-L găsească încă acolo, deoarece nu se afla
nicio corabie cu care să poată trece apa. Dar cercetarea lor a fost zadarnică şi mulţi au pornit
spre Capernaum, căutându-L fără încetare.
Între timp, El a ajuns la Ghenezaret, după o absenţă de o zi. Îndată ce s-a auzit că a
debarcat, oamenii „au alergat prin toate împrejurimile şi au început să aducă pe bolnavi în
paturi, pretutindeni pe unde se auzea că era El” (Marcu 6:55).
După un timp, El S-a dus la sinagogă şi acolo L-au găsit cei care veniseră de la Betsaida. Ei
au aflat de la ucenici cum trecuse marea. Grozăvia furtunii şi ceasurile îndelungate de luptă
zadarnică împotriva vânturilor, apariţia lui Hristos mergând pe apă, frica lor, cuvintele Lui
liniştitoare, aventura lui Petru şi urmările ei, precum şi brusca încetare a furtunii şi
debarcarea, totul a fost povestit în amănunt mulţimii cuprinse de mirare. Totuşi, nefiind
mulţumiţi cu aceasta, mulţi s-au strâns în jurul lui Iisus, întrebându-L: „Învăţătorule, când ai
venit aici?” Ei sperau să afle din gura Lui o descriere a minunii.
Iisus nu le-a satisfăcut curiozitatea. Cu tristeţe le-a zis: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut
semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea şi v-aţi săturat.” Ei nu-L căutau din cauză că
Îl preţuiau în mod deosebit, ci, întrucât fuseseră hrăniţi cu pâine, sperau să mai primească şi
alte bunuri trecătoare, dacă I s-ar fi alăturat. Mântuitorul le-a zis: „Lucraţi nu pentru
mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne, pentru viaţa veşnică.” Nu căutaţi numai
bunuri trecătoare. Nu căutaţi numai îndestularea pentru viaţa aceasta, ci gândiţi-vă la hrana
spirituală, şi anume la înţelepciunea aceea care rămâne în viaţa veşnică. Aceasta o poate da
numai Fiul lui Dumnezeu; „căci Tatăl, adică Însuşi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea
Lui”.
Pentru o clipă, interesul ascultătorilor a fost trezit. Ei au exclamat: „Ce să facem ca să
săvârşim lucrările lui Dumnezeu?” Ei făcuseră multe eforturi să îndeplinească obligaţii
împovărătoare, pentru a se asigura că sunt plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, şi erau gata să
plece urechea la orice rânduială nouă, pentru a-şi asigura un merit mai mare. Întrebarea lor
voia să zică: Ce trebuie să facem pentru a merita cerul? Care este preţul care ni se cere pentru
a câştiga viaţa viitoare?
„Iisus le-a răspuns: «Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe
care L-a trimis El.»” Preţul cerului este Iisus. Calea spre cer este credinţa în „Mielul lui
Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).
Dar oamenii au preferat să respingă aceste cuvinte ale adevărului divin. Iisus săvârşise
chiar lucrarea pe care profeţia arăta că o va face Mesia, dar ei n-au văzut lucrurile pe care
aşteptările lor egoiste le zugrăviseră ca fiind lucrarea Lui. Într-adevăr, Hristos hrănise o dată
mulţimea cu pâine, dar, în zilele lui Moise, Israel fusese hrănit cu mană patruzeci de ani, iar de
la Mesia se aşteptau binecuvântări şi mai mari. Inimile lor nemulţumite se frământau cu
întrebarea: Dacă Iisus era în stare să săvârşească atâtea minuni cum văzuseră ei, n-ar fi fost
El în stare să dea sănătate, tărie şi bogăţie întregului Său popor, să-l elibereze şi să-l înalţe în
putere şi onoare? Faptul că El pretindea că este trimisul lui Dumnezeu şi totuşi refuza să fie
împăratul lui Israel era o taină pe care ei n-o înţelegeau. Refuzul Lui era greşit interpretat.
Mulţi au ajuns la concluzia că nu îndrăznea să-Şi susţină pretenţiile, pentru că El Însuşi Se
îndoia de caracterul divin al misiunii Sale. În felul acesta, îşi deschideau inima pentru
necredinţă şi seminţele pe care le semăna Satana şi-au adus roadele: înţelegere greşită şi
necredinţă.
Cu un aer dispreţuitor, un rabin a întrebat: „Ce semn faci Tu, deci, ca să-l vedem şi să
credem în Tine? Ce lucrezi Tu? Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, după cum este scris:
«Le-a dat să mănânce pâine din cer.»”
Iudeii îl onorau pe Moise ca fiind cel care a dat mana, aducând astfel laudă uneltei prin care
fusese săvârşită minunea şi trecân­du-L cu vederea pe Acela care era Autorul ei. Părinţii lor
murmuraseră împotriva lui Moise, puseseră la îndoială şi negaseră misiunea care îi fusese
încredinţată de Dumnezeu. Acum, în acelaşi spirit, copiii lor Îl lepădau pe Acela care le aducea
solia lui Dumnezeu. „Iisus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din
cer.»” Cel care dăduse mana Se afla între ei. Hristos Însuşi era Acela care îi condusese pe evrei
prin pustie şi-i hrănise zilnic cu pâine cerească. Hrana aceasta era un simbol al adevăratei
pâini din cer. Spiritul dătător de viaţă, pornind de la nemărginita plinătate a lui Dumnezeu,
este adevărata mană. Iisus a zis: „Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă
lumii viaţa” (Ioan 6:33).
Socotind că Iisus Se referea tot la hrana trecătoare, câţiva dintre ascultătorii Lui au
exclamat: „Doamne, dă-ne totdeauna această pâine.” Atunci Iisus a vorbit lămurit: „Eu sunt
Pâinea vieţii.”
Ilustraţia aceasta pe care o folosise Iisus era cunoscută de iudei. Moise spusese prin
inspiraţia Duhului Sfânt: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din
gura Domnului.” Iar prorocul a scris: „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele
Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele” (Deuteronomul 8:3; Ieremia 15:16). Rabinii înşişi
aveau obiceiul să spună că mâncau pâine; în înţeles spiritual, aceasta însemna studierea legii
şi practicarea faptelor bune. Şi se spunea adesea că, la venirea lui Mesia, tot Israelul avea să
fie hrănit. Învăţătura profeţilor lămurea lecţia spirituală profundă din minunea cu pâinile. Iisus
căuta să facă înţeleasă această lecţie pentru ascultătorii Săi în sinagogă. Dacă ei ar fi înţeles
Scripturile, ar fi înţeles şi cuvintele Lui, când zicea: „Eu sunt Pâinea vieţii”. Numai cu o zi
înainte, mulţimea, slăbită şi obosită, fusese hrănită cu pâinea pe care El o dăduse. După cum
primiseră din pâinea aceea putere şi reînviorare fizică, tot aşa puteau primi de la Hristos
putere spirituală pentru viaţa veşnică. „Cine vine la Mine”, a zis El, „nu va flămânzi niciodată şi
cine crede în Mine nu va înseta niciodată”. Dar a adăugat: „Voi M-aţi văzut şi tot nu credeţi”.
Ei Îl văzuseră pe Hristos prin mărturia dată de Duhul Sfânt, prin descoperirea dată de
Dumnezeu sufletului lor. Dovezile vii ale puterii Sale fuseseră în faţa lor zi după zi, dar cereau
alt semn. Dacă li s-ar fi dat, ei ar fi rămas tot la fel de necredincioşi ca mai înainte. Dacă nu
erau convinşi prin ceea ce văzuseră şi auziseră, ar fi fost fără folos să li se arate minuni şi mai
mari. Necredinţa va găsi totdeauna o scuză pentru îndoială şi va căuta argumente care să
răstoarne chiar şi dovada cea mai clară.
Hristos a făcut un nou apel la aceste inimi împietrite. „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni
afară.” El a spus că toţi cei care L-au primit în credinţă vor avea viaţă veşnică. Niciunul nu va
fi pierdut. Nu e nevoie ca fariseii şi saducheii să se tot certe cu privire la viaţa viitoare. Oamenii
nu trebuie să-şi mai plângă morţii cu durere disperată. „Voia Tatălui Meu este ca oricine vede
pe Fiul şi crede în El, să aibă viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”
Dar mai-marii poporului erau ofensaţi şi ziceau: „Oare nu este acesta Iisus, fiul lui Iosif, pe
al cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum dar zice El: «Eu M-am pogorât din cer»?” Ei căutau să
dea naştere la prejudecăţi, amintind în mod batjocoritor de originea umilă a lui Iisus. Făceau
aluzie cu dispreţ la viaţa Lui de lucrător galileean şi la familia Lui săracă şi umilă. Pretenţiile
acestui tâmplar needucat, ziceau ei, nu meritau atenţie. Iar pentru că naşterea Lui fusese
neînţeleasă, căutau să strecoare ideea că ar exista îndoieli cu privire la legitimitatea ei,
prezentând astfel împrejurările omeneşti ale naşterii Lui ca pe o pată asupra vieţii Sale.
Iisus n-a căutat să explice taina naşterii Sale. El n-a dat niciun răspuns la întrebările
privitoare la coborârea Sa din ceruri, după cum n-a răspuns nici la întrebările cu privire la
traversarea lacului. El n-a atras atenţia asupra minunilor care Îi caracterizau viaţa. De
bunăvoie, S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat asupră-Şi chip de rob. Dar cuvintele şi faptele
Sale erau o descoperire a caracterului Său. Toţi aceia a căror inimă era deschisă pentru lumina
dumnezeiască puteau să recunoască în El pe singurul născut din Tatăl, „plin de har şi de
adevăr” (Ioan 1:14).
Prejudecata fariseilor era şi mai profundă decât voiau să arate întrebările lor, ea îşi avea
rădăcina în perversitatea inimii lor. Orice cuvânt spus de Iisus şi orice faptă a Sa produceau în
ei împotrivire, deoarece spiritul cultivat de ei nu avea nimic comun cu El.
„Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în
ziua de apoi. În proroci este scris: «Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.» Aşa că oricine a ascultat
pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui, vine la Mine.” Nimeni nu va veni vreodată la Iisus Hristos,
dacă nu va răspunde atracţiei iubirii Tatălui. Dar Dumnezeu atrage la Sine toate inimile şi
numai cei care se împotrivesc acestei atracţii vor refuza să vină la Hristos.
În cuvintele: „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu”, Iisus amintea profeţia lui Isaia: „Toţi fiii tăi
vor fi ucenici ai Domnului şi mare va fi propăşirea fiilor tăi” (Isaia 54:13). Iudeii aplicau aceste
cuvinte la poporul lor. Se lăudau că Dumnezeu este Învăţătorul lor. Dar Iisus le-a arătat cât de
zadarnică este această pretenţie, deoarece El zice: „Oricine a ascultat pe Tatăl Meu şi a primit
învăţătura Lui, vine la Mine”. Numai prin Hristos ei puteau să-L cunoască pe Tatăl. Natura
omenească n-ar fi putut să suporte vederea slavei Sale. Cei care învăţaseră de la Dumnezeu au
ascultat de glasul Fiului Său şi, în Iisus din Nazaret, L-au recunoscut pe Acela care, prin
natură şi revelaţie, L-a descoperit oamenilor pe Tatăl.
„Adevărat, adevărat vă spun că oricine crede în Mine, are viaţă veşnică.” Prin Ioan cel iubit,
care a ascultat aceste cuvinte, Duhul Sfânt declară bisericilor: „Mărturisirea este aceasta:
Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţă”
(1 Ioan 5:11,12). Iar Iisus a zis: „Eu îl voi învia în ziua de apoi”. Hristos S-a făcut una în trup
cu noi, pentru ca noi să putem deveni una în duh cu El. În virtutea acestei uniri vom ieşi noi
din morminte, nu numai ca o manifestare a puterii lui Hristos, ci din cauză că, prin credinţă,
viaţa Lui a devenit viaţa noastră. Aceia care Îl văd pe Hristos în adevăratul Lui caracter şi-L
primesc în inimă au viaţă veşnică. Hristos locuieşte în noi prin Duhul, iar Duhul lui
Dumnezeu, primit în inimă prin credinţă, este începutul vieţii veşnice.
Oamenii I-au amintit lui Hristos de mana pe care părinţii lor au mâncat-o în pustie, ca şi
cum asigurarea acelei hrane ar fi fost o minune mai mare decât aceea săvârşită de Iisus, dar El
arătă cât de mic era darul acela în comparaţie cu binecuvântările pe care venise să le reverse.
Mana putea să susţină numai viaţa aceasta pământească, ea nu putea să prevină moartea, nici
să asigure nemurirea, dar pâinea vieţii urma să hrănească sufletul pentru viaţa veşnică.
Mântuitorul a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit.
Pâinea care se pogoară din cer este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară. Eu
sunt Pâinea vie, care S-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în
veac.” La această figură de stil, Hristos a mai adăugat una. Numai murind putea El să dea
viaţă oamenilor şi în cuvintele ce urmează arată spre moartea Sa ca fiind mijlocul de salvare.
El zice: „Pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii.”
Iudeii se pregăteau să serbeze Paştele la Ierusalim, în amintirea nopţii în care a fost eliberat
Israel, când îngerul nimicitor a lovit casele Egiptului. În mielul pascal, Dumnezeu voia ca ei să-
L vadă pe Mielul lui Dumnezeu şi, prin acest simbol, să-L primească pe Acela care Se dăruia
pentru viaţa lumii. Dar iudeii ajunseseră să dea simbolului toată importanţa, în timp ce
însemnătatea lui o treceau cu vederea. Ei nu puteau să deosebească trupul Domnului.
Adevărul simbolizat prin serviciul pascal era prezentat acum în cuvintele lui Hristos. Dar era
încă neînţeles.
De astă dată, rabinii au exclamat cu mânie: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui
să-l mâncăm?” Ei se făceau că înţeleg cuvintele lui Hristos în sens literal, ca şi Nicodim, când a
întrebat: „Cum se poate naşte din nou un om bătrân?” (Ioan 3:4). Până la un anumit punct, ei
înţeleseseră ce voia să zică Iisus, dar nu voiau să recunoască pe faţă. Dând o greşită
interpretare cuvintelor Lui, ei sperau să producă în oameni prejudecăţi împotriva Lui.
Hristos n-a îndulcit reprezentările Lui simbolice. El a repetat adevărul printr-un limbaj şi
mai puternic: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă
nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu
are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi
sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu,
rămâne în Mine, şi Eu rămân în el.”
A mânca trupul şi a bea sângele lui Hristos înseamnă a-L primi ca Mântuitor personal,
crezând că El ne iartă păcatele şi că suntem făcuţi desăvârşiţi în El. Admirând iubirea Lui,
stăruind asupra ei, sorbind-o, devenim părtaşi ai naturii Sale. Ceea ce e hrana pentru corp
trebuie să fie Hristos pentru suflet. Hrana nu este de folos decât atunci când o mâncăm, când
devine o parte din fiinţa noastră. La fel şi Hristos n-are nicio valoare pentru noi, dacă nu-L
recunoaştem ca Mântuitor personal. O cunoaştere a Lui din teorie nu ne este de niciun folos.
Trebuie să ne hrănim cu El, să-L primim în inimă, astfel ca viaţa Lui să devină viaţa noastră.
Iubirea Lui, harul Lui trebuie să fie asimilate.
Dar nici ilustraţiile acestea nu pot să reprezinte pe deplin privilegiul legăturilor
credinciosului cu Hristos. Iisus a zis: „După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu
trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine.” După cum Fiul
lui Dumnezeu a trăit prin credinţa în Tatăl, tot astfel şi noi trebuie să trăim prin credinţa în
Hristos. Iisus Se predase pe deplin voinţei lui Dumnezeu, încât în viaţa Lui nu apărea decât
Tatăl. Deşi ispitit în toate ca şi noi, El a stat în faţa lumii nepătat de relele care Îl înconjurau.
Şi noi trebuie să biruim cum a biruit Hristos.
Eşti tu urmaş al lui Hristos? Atunci tot ce stă scris despre viaţa spirituală este scris pentru
tine şi poate fi realizat prin unirea persoanei tale cu Hristos. A adormit zelul tău? S-a răcit
iubirea ta dintâi? Primeşte iarăşi iubirea oferită de Hristos. Mănâncă trupul Lui, bea sângele
Lui şi vei ajunge una cu Tatăl şi cu Fiul.
Iudeii necredincioşi n-au vrut să vadă niciun alt înţeles în cuvintele Mântuitorului, decât pe
cel literal. Prin legea ceremonială, li se interzicea chiar numai să guste sânge şi au făcut ca cele
spuse de Hristos să apară ca un sacrilegiu şi se certau între ei cu privire la acest lucru. Mulţi,
chiar dintre ucenicii Săi, ziceau: „Vorbirea aceasta este prea de tot, cine poate să o sufere?”
Mântuitorul le-a zis: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi
vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte…? Duhul este acela care dă viaţă, carnea
nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă.”
Viaţa lui Hristos, care dă viaţă lumii, este în Cuvântul Său. Prin Cuvântul Său, Hristos a
vindecat bolile şi a alungat demonii; prin Cuvântul Său, a liniştit marea şi a înviat morţii, iar
oamenii mărturiseau că în Cuvântul Său era putere. El a rostit Cuvântul lui Dumnezeu aşa
cum a vorbit prin toţi prorocii şi prin învăţătorii din Vechiul Testament. Întreaga Biblie este o
manifestare a lui Hristos şi Mântuitorul dorea să lege de Cuvânt credinţa urmaşilor Săi. Atunci
când prezenţa Sa vizibilă urma să se retragă, Cuvântul avea să fie izvorul puterii lor. Asemenea
Domnului lor, ei trebuiau să trăiască „prin orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”
(Matei 4:4).
După cum viaţa fizică este susţinută prin hrană, tot aşa şi viaţa spirituală este susţinută
prin Cuvântul lui Dumnezeu. Şi orice om trebuie să primească viaţă din Cuvântul lui
Dumnezeu. După cum trebuie să mâncăm noi înşine ca să fim hrăniţi, tot astfel trebuie să
primim şi Cuvântul pentru noi înşine. Noi nu trebuie să-l primim numai prin mijlocirea altei
minţi. Trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu cu atenţie, cerând de la Dumnezeu ajutorul
Duhului Sfânt pentru ca să înţelegem Cuvântul Său. Trebuie să luăm un verset şi să ne
concentrăm mintea, ca să înţelegem gândul pe care Dumnezeu l-a pus acolo pentru noi.
Trebuie să stăruim asupra acelui gând până când ni-l însuşim şi ştim „ce zice Domnul”.
Iisus îmi adresează mie făgăduinţele şi avertizările Sale. Dumnezeu a iubit lumea atât de
mult, încât a dat pe unicul Său Fiu, pentru ca eu, crezând, să nu pier, ci să am viaţă veşnică.
Experienţele arătate în Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să devină experienţele mele.
Rugăciunea şi făgăduinţa, învăţătura şi avertismentul sunt ale mele. „Am fost răstignit
împreună cu Hristos, şi trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe
care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a
dat pe Sine pentru mine” (Galateni 2:20). Atunci când credinţa primeşte şi asimilează astfel
principiile adevărului, ele devin o parte a fiinţei, o parte care pune în mişcare viaţa. Cuvântul
lui Dumnezeu primit în suflet modelează gândurile şi determină dezvoltarea caracterului.
Privind necontenit la Iisus cu ochii credinţei, vom fi întăriţi. Dumnezeu va da cele mai
scumpe descoperiri credincioşilor Săi care flămânzesc şi însetează. Ei vor simţi că Hristos e un
Mântuitor personal. Hrănindu-se din Cuvântul Lui, ei constată că este duh şi viaţă. Cuvântul
distruge natura firească, pământească, şi dă o nouă viaţă în Iisus Hristos. Duhul Sfânt vine în
suflet ca un Mângâietor. Prin lucrarea de transformare a harului Său, chipul lui Dumnezeu se
reproduce în ucenici; ei devin o făptură nouă. Iubirea ia locul urii şi inima este refăcută după
modelul divin. Aceasta înseamnă a trăi „prin orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”.
Aceasta înseamnă a mânca pâinea care se coboară din cer.
Hristos a rostit un adevăr sfânt şi veşnic cu privire la legătura dintre El şi urmaşii Săi. El
cunoştea caracterul acelora care pretindeau că sunt ucenicii Lui şi cuvintele Lui au pus la
încercare credinţa lor. El a declarat că ei trebuiau să creadă şi să lucreze după învăţătura Lui.
Toţi aceia care Îl primeau urmau să se împărtăşească de natura Lui şi să se asemene cu
caracterul Său. Aceasta ar fi însemnat renunţarea la ambiţiile cultivate de ei cu plăcere. Ar fi
cerut o deplină predare de sine faţă de Iisus. Erau chemaţi să se sacrifice, să fie blânzi şi umili
cu inima. Ei trebuiau să meargă pe calea îngustă, pe care a umblat Omul Calvarului, dacă
voiau să aibă parte de darul vieţii şi de slava cerului.
Încercarea era prea mare. Entuziasmul celor care căutaseră să-L ia cu forţa şi să-L facă
împărat se răcea. Cuvântarea aceasta ţinută în sinagogă, ziceau ei, le-a deschis ochii. Acum nu
mai erau înşelaţi. Pentru mintea lor, cuvintele erau o mărturisire directă că nu era Mesia şi că
nimeni nu avea să câştige vreo răsplată pământească din legătura cu El. Ei salutaseră cu
bucurie puterea Lui făcătoare de minuni, erau nerăbdători să fie eliberaţi de boală şi suferinţă,
dar nu voiau să aibă nicio legătură cu viaţa Lui de sacrificiu. Nu-i interesa împărăţia spirituală
tainică de care vorbea El. Cei nesinceri şi egoişti, care Îl căutaseră, nu-L mai doreau. Dacă El
nu voia să-Şi consacre puterea şi influenţa pentru a-i elibera de sub romani, nici ei nu voiau să
mai aibă de a face cu El.
Iisus le-a spus lămurit: „Sunt unii din voi, care nu cred”, adăugând: „Tocmai de aceea v-am
spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” El dorea ca ei să
înţeleagă că, dacă nu erau atraşi către El, aceasta se datora faptului că inima lor nu era
deschisă faţă de Duhul Sfânt. „Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci
pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte”
(1 Corinteni 2:14). Numai prin credinţă putem vedea slava lui Hristos. Această slavă este
ascunsă până când se aprinde în suflet credinţa prin Duhul Sfânt.
Pentru că au fost mustraţi în public din cauza necredinţei lor, aceşti ucenici s-au înstrăinat
şi mai mult de Hristos. Ei erau foarte nemulţumiţi şi, dorind să-L rănească pe Mântuitorul şi
să satisfacă răutatea fariseilor, I-au întors spatele şi L-au părăsit cu dispreţ. Ei făcuseră
alegerea, luaseră forma fără spirit, coaja fără sâmbure. Niciodată mai târziu nu şi-au mai
schimbat hotărârea, deoarece nu mai mergeau cu Iisus.
„Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria, şi Îşi va strânge grâul în
grânar” (Matei 3:12). Acesta era un timp de curăţire. Cuvintele adevărului făceau ca neghina să
fie despărţită de grâu. Pentru motivul că erau prea îngâmfaţi şi încrezuţi în propria dreptate
pentru a primi mustrarea, prea iubitori de lume ca să accepte o viaţă de umilinţă, mulţi s-au
îndepărtat de Iisus. Mulţi fac şi astăzi la fel. Oamenii sunt şi astăzi încercaţi ca acei ucenici din
sinagoga din Capernaum. Când adevărul pune stăpânire pe inimă, văd că viaţa nu le este în
acord cu voia lui Dumnezeu. Văd nevoia unei totale schimbări, dar nu vor să primească o
lucrare care cere lepădare de sine. Din cauza aceasta se mânie atunci când li se descoperă
păcatele. Ei pleacă ofensaţi ca ucenicii care L-au părăsit pe Iisus, spunând: „Vorbirea aceasta
este prea de tot; cine poate s-o sufere?”
Lauda şi linguşelile ar fi plăcute urechilor lor, dar adevărul nu este bine primit; ei nu pot să-
l asculte. Când oamenii vin cu grămada şi mulţimile sunt hrănite şi se aud strigăte de biruinţă,
glasurile lor se ridică lăudând, dar când Spiritul cercetător al lui Dumnezeu le descoperă
păcatul şi îi îndeamnă să-l părăsească, întorc spatele adevărului şi nu mai merg cu Iisus.
De îndată ce aceşti ucenici nemulţumiţi s-au depărtat de Iisus, au fost luaţi în stăpânire de
un alt spirit. N-au mai văzut nimic atrăgător în Acela pe care odată Îl găsiseră atât de
interesant. Au mers să caute pe vrăjmaşii Lui, deoarece erau în armonie cu spiritul şi lucrarea
lor. Au interpretat greşit cuvintele Lui, au răstălmăcit declaraţiile Lui şi au combătut motivele
Lui. Ei îşi susţineau purtarea, aducând orice lucru care putea să fie întors împotriva Lui; şi o
asemenea indignare a fost produsă de aceste relatări false, încât viaţa Lui era în primejdie.
S-a răspândit repede vestea că, după propriile mărturisiri, Iisus din Nazaret nu era Mesia.
În felul acesta, curentul simpatiei poporului din Galileea era întors împotriva Lui, după cum se
întâmplase în Iudeea cu un an mai înainte. Vai de Israel! Ei Îl lepădau pe Mântuitorul lor
pentru că doreau un cuceritor care să le dea putere lumească. Doreau hrana care piere, şi nu
pe aceea care rămâne în viaţa veşnică.
Cu inima îndurerată, Iisus i-a văzut pe aceia care fuseseră ucenici plecând de la El, care era
Viaţa şi Lumina oamenilor. Conştienţa faptului că bunătatea Lui nu era apreciată, iubirea Lui
nu era împărtăşită, harul Lui era dispreţuit, mântuirea Lui lepădată L-a umplut de o întristare
ce nu se putea exprima. Lucrul acesta a făcut din El un om al durerii, obişnuit cu suferinţa.
Fără a încerca să-i oprească pe aceia care Îl părăseau, Iisus S-a întors către cei doisprezece
şi le-a zis: „Voi nu vreţi să vă duceţi?”
Petru a răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice”, a adăugat el.
„Şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.”
„La cine să ne ducem?” Învăţătorii lui Israel erau robi ai formalismului. Fariseii şi saducheii
erau în lupte continue. A-L părăsi pe Iisus însemna a ajunge între cei legaţi de ritualuri şi
ceremonii şi între oameni ambiţioşi, care căutau propria slavă. Ucenicii aflaseră mai multă
pace şi bucurie de când Îl primiseră pe Hristos decât în toată viaţa lor de mai înainte. Cum
puteau ei să meargă înapoi, la aceia care Îl batjocoriseră şi Îl persecutaseră pe Prietenul
păcătoşilor? Ei Îl aşteptau de multă vreme pe Mesia – acum venise şi nu puteau să plece din
faţa Lui, să meargă la aceia care voiau să-I ia viaţa şi care îi persecutaseră pentru că
deveniseră ucenicii Săi.
„La cine să ne ducem?” Nu puteau să plece de la învăţătura lui Hristos, de la cuvintele Lui
pline de iubire şi de milă, ca să meargă în întunericul necredinţei, în ticăloşia lumii. În timp ce
Mântuitorul era părăsit de mulţi dintre aceia care fuseseră martori la minunile Lui, Petru a
exprimat credinţa ucenicilor: „Tu eşti Hristosul.” Numai gândul că ar putea pierde această
ancoră a sufletului lor îi umplea de groază şi de durere. Fără Mântuitorul, era ca şi cum ar fi
fost lăsaţi în voia valurilor, pe o mare furtunoasă şi întunecată.
Multe dintre cuvintele şi faptele lui Iisus se arată pline de taină pentru minţile mărginite,
dar fiecare cuvânt şi fiecare faptă au scopul lor anume hotărât în lucrarea mântuirii noastre;
fiecare a fost astfel plănuit, încât să aibă un rezultat bine precizat. Dacă noi am fi în stare să
înţelegem planurile Sale, totul ar apărea ca important, complet şi în armonie cu misiunea Sa.
Deşi nu putem să înţelegem acum lucrările şi căile lui Dumnezeu, putem înţelege marea Lui
iubire, care stă la baza tuturor procedeelor Sale cu oamenii. Cel care trăieşte aproape de Iisus
va înţelege mult din taina evlaviei. El va recunoaşte mila care mustră, care cercetează
caracterul şi scoate la lumină planurile inimii.
Prezentând adevărul care avea să-i pună pe ucenici la probă şi să-i facă pe mulţi să-L
părăsească, Iisus ştia care va fi urmarea cuvintelor Sale, dar El avea de îndeplinit un plan al
îndurării. El a prevăzut că, în ceasul ispitei, fiecare dintre ucenicii Săi iubiţi va fi greu încercat.
Chinurile din Ghetsimani, trădarea şi răstignirea Lui urmau să fie o încercare grea pentru ei.
Dacă nu ar fi existat această încercare mai înainte, mulţi care erau îndemnaţi doar de motive
egoiste ar fi fost încă împreună cu El. Când Domnul lor a fost condamnat în sala de judecată,
când oamenii care Îl proslăviseră ca împărat al lor fluierau după El şi-L batjocoreau, când
gloata batjocoritoare striga: „Răstigneşte-L”, când ambiţiile lor pământeşti erau înşelate, aceşti
egoişti, renunţând la legătura lor cu Iisus, ar fi adus asupra ucenicilor o întristare amară şi
sfâşietoare de inimă, pe lângă durerea şi dezamăgirea lor, produse de năruirea celor mai dulci
speranţe. În ceasul acela întunecat, pilda celor care s-au îndepărtat de la El ar fi fost urmată şi
de alţii. Dar Iisus a provocat această criză în timp ce era încă alături de ei şi prezenţa Sa le
putea întări credinţa urmaşilor Săi sinceri.
Milosul Mântuitor, care cunoştea foarte bine sfârşitul care-L aştepta, a netezit cu duioşie
calea pentru ucenici, i-a pregătit pentru încercarea cea mare şi i-a întărit pentru proba finală.
CAPITOLUL 42

TRADIŢIA

S
perând să-L vadă pe Iisus la Paşte, cărturarii şi fariseii Îi pregătiseră o cursă. Dar, ştiind
lucrul acesta, Iisus a lipsit de la această adunare. „Atunci nişte farisei şi nişte cărturari
din Ierusalim au venit la Iisus.” Fiindcă n-a mers El la ei, au venit ei la El. Câtva timp,
păruse că galileenii L-ar primi pe Iisus ca Mesia şi că puterea autorităţilor religioase în
ţinutul acela ar fi sfărâmată. Misiunea celor doisprezece a arătat însă întinderea lucrării
lui Iisus şi i-a adus pe ucenici în conflict direct cu rabinii, provocând din nou gelozia mai-
marilor din Ierusalim. Iscoadele trimise la Capernaum, la începutul lucrării Lui, care
încercaseră să-L acuze de călcarea Sabatului, fuseseră puse în încurcătură, dar rabinii erau
hotărâţi să-şi înfăptuiască planul. De astă dată, a fost trimisă o nouă delegaţie, să-I
urmărească mişcările şi să găsească vreo acuzaţie împotriva Lui.
Ca şi mai înainte, motivele de plângere împotriva Lui erau că nu lua în seamă tradiţiile care
împovărau Legea lui Dumnezeu. După cum se spunea, aceste tradiţii aveau ca scop să susţină
păzirea legii, dar ajunseseră să fie privite ca fiind mai sfinte decât legea însăşi. Când veneau în
conflict cu poruncile date pe Sinai, erau puse mai presus preceptele rabinilor.
Între datinile asupra cărora se stăruia mai mult era şi aceea a curăţirii ceremoniale.
Neglijarea săvârşirii unor ritualuri înainte de a mânca era socotită ca un păcat foarte mare,
care trebuia pedepsit atât în lumea de acum, cât şi în cea viitoare; omorârea celui care călca
datina era privită ca o mare virtute.
Rânduielile cu privire la curăţire erau nenumărate. Viaţa întreagă de abia ajungea ca cineva
să le cunoască pe toate. Viaţa acelora care încercau să ţină cerinţele rabinice era o luptă
neîncetată împotriva unor întinări ceremoniale şi un şir nesfârşit de spălări şi curăţiri. În timp
ce oamenii erau ocupaţi cu lucruri şi cu detalii lipsite de importanţă şi cu ritualuri pe care
Dumnezeu nu le ceruse, atenţia le era îndepărtată de la marile principii ale Legii Sale.
Hristos şi ucenicii Lui nu respectau aceste spălări ceremoniale şi iscoadele au făcut din
aceasta temeiul acuzaţiilor lor. Cu toate acestea, nu L-au atacat direct pe Hristos, ci au veni la
El criticându-i pe ucenici. Când au ajuns în faţa mulţimii, au spus: „Pentru ce calcă ucenicii
Tăi datina bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă.”
Ori de câte ori solia adevărului cercetează sufletele cu putere deosebită, Satana îşi trimite
agenţii pentru a începe o luptă asupra lucrurilor de mică însemnătate. În felul acesta, el caută
să îndepărteze mintea de la adevărata problemă. Ori de câte ori începe o lucrare bună, se
găsesc şi batjocoritori gata să intre în ceartă cu privire la forme sau amănunte tehnice, pentru
a îndepărta gândirea de la realităţile vii. Când se simte că Dumnezeu lucrează în chip deosebit
pentru poporul Său, acesta să nu se lase atras în controverse care vor aduce numai ruina
sufletelor. Problemele care trebuie să ne preocupe sunt: Am eu credinţă mântuitoare în Fiul lui
Dumnezeu? Este viaţa mea în armonie cu Legea divină? „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică;
dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa.” „Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim
poruncile Lui” (Ioan 3:36; 1 Ioan 2:3).
Iisus n-a făcut nicio încercare să Se apere pe Sine sau pe ucenici. El n-a făcut nicio referire
la acuzaţiile aduse împotriva Sa, ci a căutat să arate spiritul care-i stăpânea pe aceia care se
ţineau de ceremonii omeneşti. El le-a dat o pildă despre ceea ce făceau fără încetare şi chiar
înainte de a veni să-L caute pe El. „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu”, a zis El, „ca
să ţineţi datina voastră. Căci Moise a zis: «Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta»; şi «cine va
grăi de rău pe tatăl său şi pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea.» Voi, dimpotrivă, ziceţi:
«Dacă un om va spune tatălui sau mamei sale: Ori cu ce te-aş putea ajuta, este Corban, adică
dat lui Dumnezeu, face bine, şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru
mama sa.»” Ei dădeau la o parte porunca a cincea, ca şi cum n-ar fi avut nicio valoare, dar se
ţineau cu multă stăruinţă de tradiţiile bătrânilor. Ei îi învăţau pe oameni că dedicarea averii lor
templului era o datorie mai sfântă decât ajutorarea părinţilor lor şi că, oricât ar fi fost de mare
nevoia, era un sacrilegiu să dai tatălui sau mamei vreo parte din ceea ce se consacrase în felul
acesta. Un copil care nu-şi împlinea datoria putea să pronunţe cuvântul „Corban” asupra
proprietăţii sale, consacrând-o în felul acesta lui Dumnezeu, şi putea să o păstreze pentru
folosul propriu toată viaţa, iar după moarte o punea în slujba templului. În felul acesta el era
liber ca, atât în viaţă, cât şi la moarte, să nu-i onoreze pe părinţi şi să-i lipsească de drepturile
lor sub pretextul unei aşa-zise consacrări lui Dumnezeu.
Hristos n-a diminuat niciodată prin cuvânt sau faptă obligaţia omului de a aduce daruri sau
jertfe lui Dumnezeu. Hristos Însuşi a dat îndrumările din lege cu privire la zecimi şi daruri.
Când era pe pământ, a lăudat-o înaintea oamenilor pe femeia sărmană, care a dat în tezaurul
templului tot ce avea. Dar zelul făţarnic pentru Dumnezeu al preoţilor şi rabinilor era o
aparenţă cu care să-şi acopere dorinţa de înălţare. Oamenii erau înşelaţi. Ei purtau sarcini
grele, pe care Dumnezeu nu le impusese. Nici chiar ucenicii lui Hristos nu erau liberi cu totul
de jugul care fusese pus asupra lor prin prejudecăţile moştenite şi prin autoritatea rabinică.
Acum, dezvăluind adevăratul spirit al rabinilor, Iisus a căutat să-i elibereze din sclavia tradiţiei
pe toţi aceia care doreau din toată inima să-I slujească lui Dumnezeu.
„Făţarnicilor”, a zis El, adresându-Se iscoadelor şirete, „bine a prorocit Isaia despre voi,
după cum este scris: «Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de
Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.»”
Cuvintele lui Hristos erau o acuzaţie pentru întregul sistem fariseic. El declară că, aşezând
pretenţiile lor mai presus de principiile divine, rabinii se aşezau mai presus de Dumnezeu.
Delegaţii de la Ierusalim s-au umplut de mânie. Ei nu puteau să-L acuze pe Hristos că a
călcat legea dată pe Sinai, deoarece El vorbea ca apărător al ei împotriva tradiţiilor. Marile
precepte ale Legii pe care El le prezentase se arătau într-un contrast izbitor cu rânduielile
meschine inventate de om.
Atât faţă de mulţime, cât şi mai târziu, mai pe deplin, faţă de ucenici, Iisus a arătat că
întinarea nu vine din afară, ci dinăuntru. Atât curăţia, cât şi necurăţia aparţin inimii. Fapta
rea, cuvântul rău, gândul rău, călcarea Legii lui Dumnezeu îl întinează pe om, şi nu neglijarea
lucrurilor din afară.
Ucenicii au observat mânia manifestată de iscoade, când a fost demascată învăţătura lor
rătăcită. Ei au văzut privirile lor încruntate şi au auzit cuvintele spuse printre dinţi, prin care
îşi arătau nemulţumirea şi dorinţa de răzbunare. Uitând de câte ori Iisus dăduse dovadă că El
citea în inimă ca într-o carte deschisă, ei I-au vorbit despre efectele cuvintelor Sale. Sperând că
ar putea să-i împace pe aceşti funcţionari de stat înfuriaţi, ei I-au spus lui Hristos: „Ştii că
fariseii au găsit pricină de poticnire în cuvintele pe care le-au auzit?”
El a răspuns: „Orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din
rădăcină.” Obiceiurile şi tradiţiile atât de mult apreciate de rabini erau din lumea aceasta, nu
din cer. Oricât de mare era autoritatea lor faţă de popor, ele nu puteau să reziste, dacă erau
puse la probă de Dumnezeu. Orice invenţie omenească pusă în locul poruncilor lui Dumnezeu
va fi socotită ca fiind fără valoare în ziua aceea, când „Dumnezeu va aduce orice faptă la
judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău”
(Eclesiastul 12:14).
Înlocuirea poruncilor lui Dumnezeu prin precepte omeneşti n-a încetat. Chiar şi între
creştini se găsesc aşezăminte şi practici care n-au o temelie mai bună decât tradiţiile părinţilor.
Asemenea întocmiri, întemeiate pe autoritatea omenească, le-au înlocuit pe cele dumnezeieşti.
Oamenii se agaţă de tradiţiile lor, onorează obiceiurile şi cultivă ura împotriva acelora care
caută să le arate greşeala. Astăzi, când suntem invitaţi să atragem atenţia asupra poruncilor
lui Dumnezeu şi a credinţei lui Iisus, vedem aceeaşi vrăjmăşie care s-a dat pe faţă şi în zilele
lui Hristos. Despre poporul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului, stă scris: „Balaurul, mâniat
pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui
Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus Hristos” (Apocalipsa 12:17).
„Dar orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină.” În
locul autorităţii aşa-numiţilor părinţi ai bisericii, Dumnezeu ne porunceşte să primim cuvântul
Părintelui veşnic, Domnul cerului şi al pământului. Numai aici se află adevărul neamestecat cu
rătăcirea. David spune: „Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la
învăţăturile Tale. Am mai multă pricepere decât bătrânii, căci păzesc poruncile Tale” (Psalmii
119:99,100). Toţi aceia care primesc autoritatea omenească, obiceiurile bisericii sau tradiţiile
părinţilor să ia aminte la avertizarea cuprinsă în cuvintele lui Hristos: „Degeaba Mă cinstesc ei,
dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.”
CAPITOLUL 43

BARIERELE SFĂRÂMATE

D
upă întâlnirea cu fariseii, Iisus S-a retras din Capernaum şi, străbătând Galileea, a
mers către ţinutul muntos de la hotarele Feniciei. Privind spre apus, putea să vadă, pe
câmpia de la poale, oraşele vechi, Tirul şi Sidonul, cu templele lor păgâneşti, palatele lor
măreţe, târgurile şi porturile pline de corăbii. În depărtare, se întindea faţa albastră şi
nemărginită a Mediteranei, peste care trimişii Evangheliei aveau să ducă vestea cea
bună până la centrele importante ale marelui imperiu universal. Dar încă nu venise timpul.
Lucrarea care-I stătea înainte avea să-i pregătească pe ucenici pentru misiunea lor. Venind în
această regiune, Iisus spera să găsească locul liniştit şi retras pe care nu-l aflase în Betsaida.
Dar nu numai acesta era scopul pentru care pornise în această călătorie.
„Iată că o femeie canaanită a venit din ţinuturile acelea şi a început să strige către El: «Ai
milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac»” (Matei 15:22).
Oamenii din ţinutul acesta erau din neamul vechilor canaaniţi. Ei erau idolatri şi erau
dispreţuiţi şi urâţi de iudei. Din această clasă făcea parte şi femeia care a venit la Iisus. Era
păgână şi, din cauza aceasta, exclusă de la avantajele de care se bucurau iudeii în fiecare zi.
Printre fenicieni, trăiau mulţi iudei şi vestea despre lucrarea lui Hristos pătrunsese în această
regiune. Unii oameni ascultaseră cuvintele Lui şi fuseseră martori la lucrările Lui minunate.
Femeia aceasta auzise despre profetul care, după cum se spunea, vindeca tot felul de boli.
Când a auzit despre puterea Lui, nădejdea a încolţit în inima ei. Inspirată de iubirea maternă,
s-a hotărât să-I înfăţişeze cazul fiicei sale. Ea şi-a pus ca ţintă să-I prezinte lui Iisus, cu orice
preţ, durerea ei. El trebuia să-i vindece copila. Căutase ajutor la zeii păgâni, dar nu primise
nicio uşurare. Şi, din când în când, era ispitită să se gândească: Ce poate să facă pentru mine
acest Învăţător iudeu? Dar se spunea că El vindecă tot felul de boli, indiferent dacă cei care
veneau la El pentru ajutor erau bogaţi sau săraci. S-a hotărât să nu piardă unica ei ocazie.
Hristos cunoştea situaţia acestei femei. Ştia că ea dorea să-L vadă şi i-a ieşit în cale.
Ajutând-o în necazul ei, putea să dea o exemplificare a lecţiei pe care intenţiona să o lase. Din
cauza aceasta îi adusese şi pe ucenici în această regiune. El dorea ca ei să vadă neştiinţa din
oraşele şi satele vecine cu ţara lui Israel. Oamenii cărora li se dăduse orice ocazie de a înţelege
adevărul nu cunoşteau nevoile celor din jurul lor. Niciun efort nu se făcea pentru a ajuta
sufletele care se aflau în întuneric. Zidul de despărţire pe care-l ridicase mândria iudeilor îi
făcea chiar şi pe ucenici să nu aibă iubire faţă de lumea păgână. Dar aceste bariere trebuiau să
fie sfărâmate.
Hristos n-a răspuns imediat la cererea femeii. El a primit-o pe această reprezentantă a unui
neam dispreţuit aşa cum ar fi făcut un iudeu. El dorea ca ucenicii să fie impresionaţi de
purtarea rece şi fără inimă, pe care iudeii ar fi manifestat-o faţă de această femeie, şi de felul
milostiv în care El voia ca ei să trateze asemenea dureri, cum s-a dovedit mai târziu, când i-a
împlinit cererea.
Cu toate că Iisus n-a răspuns, femeia nu şi-a pierdut credinţa. În timp ce El mergea mai
departe, ca şi cum n-ar fi auzit-o, ea L-a urmat, stăruind în cererile ei. Supăraţi de vorbele ei
plictisitoare, ucenicii I-au cerut lui Iisus să-i spună femeii să plece. Ei vedeau că Domnul o
trata cu indiferenţă şi, din cauza aceasta, gândeau că Lui Îi face plăcere prejudecata iudeilor
împotriva canaaniţilor. Dar femeia se ruga de un Mântuitor milos şi, ca răspuns la cererea
ucenicilor, Iisus a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Deşi acest
răspuns părea să fie în acord cu prejudecata iudeilor, era mai mult o mustrare pentru ucenici,
pe care ei au înţeles-o când şi-au amintit ceea ce le spusese El adesea – că a venit în lume să
mântuiască pe toţi cei care voiau să-L primească.
Femeia a cerut cu şi mai mare stăruinţă să fie ascultată, plecându-se la picioarele lui
Hristos şi strigând: „Doamne, ajută-mă!” Iisus, făcându-Se că încă respinge rugămintea ei, aşa
cum cerea prejudecata nemiloasă a iudeilor, a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-
o arunci la căţei.” Aceasta voia să spună că nu era drept să reverse binecuvântările aduse
pentru poporul favorizat de Dumnezeu asupra celor îndepărtaţi şi străini de Israel. Răspunsul
ar fi descurajat o persoană mai puţin hotărâtă. Dar femeia a văzut că şansa ei venise. Sub
refuzul aparent al lui Iisus, ea a văzut o milă pe care El n-a putut să o ascundă. „Da, Doamne”,
a răspuns ea, „dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor.” În timp ce
copiii stăpânului mănâncă la masa tatălui lor, căţeii nu rămân nici ei flămânzi. Ei au dreptul la
firimiturile care cad de la masa îmbelşugată. Tot astfel, dacă lui Israel i s-au dat multe
binecuvântări, nu se găsea o binecuvântare şi pentru ea? Ea era privită ca un câine, dar atunci
nu putea să aibă pretenţie, ca şi un câine, să primească o fărâmă din belşugul Lui?
Iisus tocmai plecase din câmpul Său de lucru, din cauză că fariseii şi cărturarii căutau să-I
ia viaţa. Ei murmurau şi se plângeau. Dădeau pe faţă necredinţă şi ură şi refuzau salvarea
oferită atât de generos. Aici Hristos întâlneşte pe cineva dintr-un neam nefericit şi dispreţuit,
care nu fusese favorizat cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu; totuşi femeia aceasta se supune
îndată influenţei divine a lui Hristos şi are credinţă în puterea Lui de a-i da ajutorul cerut. Ea
se roagă pentru firimiturile care cad de la masa Stăpânului. Dacă poate să aibă privilegiile
unui câine, e bucuroasă să fie privită ca un câine. Ea n-are prejudecăţi religioase sau
naţionale, nici mândrie care să-i influenţeze conduita, şi Îl recunoaşte îndată pe Iisus ca
Mântuitor şi ca fiind în stare să împlinească tot ce Îi cere ea.
Mântuitorul e mulţumit. A pus la probă credinţa ei în El. Prin purtarea faţă de această
femeie, El a arătat că ea, care era privită ca o îndepărtată de Israel, nu mai e străină, ci un
copil în casa lui Dumnezeu. Fiind copil, are privilegiul să se împărtăşească de darurile Tatălui.
Acum Hristos îi împlineşte rugămintea şi termină învăţătura dată ucenicilor. Întorcându-Se
către ea, cu o privire plină de milă şi de iubire, El zice: „O, femeie, mare este credinţa ta; facă-
ţi-se cum voieşti.” Din ceasul acela, fiica ei s-a însănătoşit. Demonul n-a mai tulburat-o.
Femeia a plecat mărturisindu-L pe Mântuitorul ei, fericită că i s-a împlinit rugăciunea.
Aceasta a fost singura minune săvârşită de Iisus în timpul acestei călătorii. Tocmai pentru
împlinirea acestei fapte a mers El la hotarele Tirului şi Sidonului. El dorea să vină în ajutorul
femeii îndurerate şi, în acelaşi timp, să le lase ucenicilor o pildă a lucrării Sale pline de har faţă
de un neam dispreţuit, de care ei să-şi amintească atunci când El urma să nu mai fie cu ei. El
voia să-i întoarcă de la exclusivismul iudaic la interesul de a lucra şi pentru alţii, nu numai
pentru poporul lor.
Iisus voia să dezvăluie tainele adânci ale adevărului, care fuseseră ascunse timp de veacuri,
şi anume ca neamurile să fie împreună-moştenitoare cu iudeii şi să ia parte „la aceeaşi
făgăduinţă în Hristos, prin Evanghelie” (Efeseni 3:6). Ucenicii înţelegeau greu acest adevăr şi
Învăţătorul divin le-a dat învăţătură peste învăţătură. Răsplătind credinţa sutaşului din
Capernaum şi predicându-le locuitorilor din Sihar Evanghelia, El dăduse şi mai înainte dovadă
că nu împărtăşeşte intoleranţa iudeilor. Dar samaritenii aveau oarecare cunoştinţă despre
Dumnezeu, iar sutaşul făcuse bine lui Israel. Acum Iisus i-a pus pe ucenici în legătură cu o
păgână, pe care o socoteau ca neavând vreun motiv în plus faţă de alţii din neamul ei să
aştepte un bine de la El. Domnul voia să dea o pildă de felul cum trebuie să fie tratate
asemenea persoane. Ucenicii se gândeau că El împărţise prea uşor darurile harului Său. El
voia să le arate că iubirea Sa nu trebuie să fie mărginită la o anumită rasă sau naţiune.
Când a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, El a spus adevărul
şi, în lucrarea Sa pentru femeia canaanită, El Îşi îndeplinea însărcinarea. Femeia aceasta era
una dintre oile pier­dute, pe care copiii lui Israel ar fi trebuit să le salveze. Hristos înde­plinea
tocmai însărcinarea dată lor, lucrarea pe care o neglijaseră ei.
Faptul acesta a deschis mai bine mintea ucenicilor pentru lucrarea pe care urmau s-o facă
între neamuri. Ei au văzut un foarte mare câmp de lucru în afara Iudeei. Au văzut fiinţe
apăsate de întristări necunoscute celor care erau mai favorizaţi. Între aceia pe care fuseseră
învăţaţi să îi dispreţuiască, erau suflete care doreau ajutor de la puternicul Vindecător,
flămânzind după lumina adevărului, care le fusese dată iudeilor cu atâta îmbelşugare.
Mai târziu, când iudeii s-au îndepărtat şi mai mult de ucenici, deoarece declaraseră că Iisus
este Mântuitorul lumii, şi când zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri a fost sfărâmat prin
moartea lui Hristos, învăţătura aceasta şi altele asemănătoare, care arătau către lucrarea
Evangheliei neîmpiedicată de obiceiuri sau de naţionalitate, au avut o puternică influenţă
asupra trimişilor lui Hristos, pentru a-i îndruma în lucrarea lor.
Vizita Mântuitorului în Fenicia şi minunea săvârşită acolo aveau un scop mai mare.
Lucrarea n-a fost săvârşită numai pentru femeia nenorocită şi pentru ucenicii Săi şi aceia care
primeau lucrarea lor, ci şi pentru ca „voi să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu;
şi crezând, să aveţi viaţă în Numele Lui” (Ioan 20:31). Aceleaşi puteri care îi despărţeau pe
oameni de Hristos acum peste o mie opt sute de ani sunt la lucru şi azi. Spiritul care a ridicat
zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri lucrează încă. Mândria şi prejudecata au înălţat
puternice ziduri de despărţire între diferitele clase de oameni. Pentru că Hristos a fost greşit
prezentat, la fel şi misiunea Sa, mulţi oameni simt că sunt despărţiţi cu totul de lucrarea
Evangheliei. Dar ei nu trebuie să se simtă despărţiţi de Hristos. Nu există bariere pe care
Satana să le poată ridica şi pe care credinţa să nu le depăşească.
În credinţă, femeia din Fenicia s-a ridicat împotriva barierelor ridicate între iudei şi
neamuri. Fără a ţine seama de descurajare sau de aparenţele care ar fi dus-o la îndoială, ea s-a
încrezut în iubirea Mântuitorului. Astfel doreşte Hristos ca noi să ne încredem în El.
Binecuvântările mântuirii sunt pentru orice fiinţă. Nimic altceva nu-l poate face pe vreun om
să devină părtaş la făgăduinţa lui Hristos prin Evanghelie decât propria alegere.
Dumnezeu urăşte ideea de clasă privilegiată. El nu vrea să ştie nimic despre lucruri de felul
acesta. Înaintea Lui, viaţa tuturor oamenilor are aceeaşi valoare. El „a făcut ca toţi oamenii
ieşiţi dintr-unul singur să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremi şi a
pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească
bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi”. Fără deosebire de vârstă, rang,
naţionalitate sau privilegiu religios, toţi sunt invitaţi să vină la El şi să trăiască. „Oricine crede
în El nu va fi dat de ruşine, deoarece nu este deosebire.” „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu
mai este nici rob, nici slobod.” „Bogatul şi săracul se întâlnesc; Domnul i-a făcut şi pe unul, şi
pe altul.” „Toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă.
Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Faptele 17:26,27; Galateni 3:28;
Proverbele 22:2; Romani 10:11-13).
CAPITOLUL 44

ADEVĂRATUL SEMN

I
isus a părăsit ţinutul Tirului şi a venit iarăşi prin Sidon la Marea Galileei, trecând prin
ţinutul Decapole” (Marcu 7:31).
În ţinutul Decapole, fuseseră vindecaţi cei doi demonizaţi din Gherghesa. În locul acesta,
alarmaţi de pierderea porcilor, oamenii stăruiseră pe lângă Iisus să plece din mijlocul lor.
Dar ei auziseră între timp cuvintele solilor lăsaţi de El în urmă şi se născuse în ei dorinţa de
a-L vedea. Când a venit din nou în ţinutul acela, oamenii s-au adunat în jurul Lui şi I-au adus
un om surd, care vorbea anevoie. Iisus nu l-a vindecat pe om aşa cum avea obiceiul, numai
prin cuvânt. Luându-l la o parte din mulţime, a pus degetele în urechile lui şi i-a atins limba;
privind spre cer, El a suspinat, gândindu-Se la urechile care nu voiau să se deschidă înaintea
adevărului şi la limbile care refuzaseră să-L recunoască pe Mântuitorul. La cuvântul
„Deschide-te!”, omul a putut din nou să vorbească şi, neţinând seamă de porunca de a nu
spune nimănui, a povestit pretutindeni istoria vindecării lui.
Iisus a urcat pe un munte şi acolo mulţimea a alergat la El, aducându-i pe bolnavi şi pe
schilozi şi aşezându-i la picioarele Lui. El i-a vindecat pe toţi şi oamenii, aşa păgâni cum erau,
preamăreau pe Dumnezeul lui Israel. Timp de trei zile au continuat să se adune în jurul
Mântuitorului, dormind noaptea sub cerul liber, iar ziua îmbulzindu-se, gata să asculte
cuvintele lui Hristos şi să vadă lucrările Lui. După trei zile, hrana lor se isprăvise. Iisus nu voia
să le dea drumul flămânzi şi le-a spus ucenicilor să le dea ei de mâncare. Ucenicii şi-au
manifestat din nou necredinţa. La Betsaida ei văzuseră cum, prin binecuvântarea lui Hristos,
puţinul pe care-l aveau îndestulase cu hrană toată mulţimea, dar acum ei n-au adus tot ce
aveau cu încrederea în puterea Lui de a-l înmulţi pentru gloatele înfometate. Mai mult, cei pe
care îi hrănise la Betsaida erau iudei, dar aceştia erau neamuri şi păgâni. Prejudecata iudaică
era încă plină de putere în inima ucenicilor şi ei I-au răspuns lui Iisus: „Cum ar putea cineva
să sature cu pâine pe oamenii aceştia, aici, într-un loc pustiu?” Dar, ascultători de cuvântul
Lui, au adus ceea ce aveau – şapte pâini şi doi peşti. Mulţimea a fost hrănită şi s-au adunat
şapte coşuri mari de firimituri. Patru mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, au fost întăriţi prin
hrană şi Iisus le-a dat drumul să plece cu inima voioasă şi recunoscătoare.
Luând apoi o corabie, a străbătut marea împreună cu ucenicii spre Magdala, la capătul de
miazăzi al câmpiei Ghenezaretului. În ţinutul Tirului şi al Sidonului, inima Lui fusese
reînviorată de încrederea deplină a femeii siro-feniciene. Locuitorii păgâni din Decapole Îl
primiseră cu bucurie. Acum, când a coborât din nou în Galileea, unde puterea Lui se
manifestase mai mult decât oriunde, unde se săvârşiseră cele mai multe fapte de îndurare ale
Lui şi unde dăduse învăţăturile Sale, a fost întâmpinat cu necredinţă dispreţuitoare.
O delegaţie de farisei se unise cu reprezentanţii saducheilor bogaţi şi semeţi, partid al
preoţilor, al necredincioşilor şi al aristocraţiei neamului. Cele două partide fuseseră într-o
vrăjmăşie grozavă. Saducheii căutau să câştige prin linguşiri favoarea puterii cârmuitoare,
pentru a-şi menţine poziţia şi autoritatea. Pe de altă parte, fariseii cultivau ura poporului
împotriva romanilor, aşteptând cu nerăbdare timpul când puteau să scuture jugul
cuceritorilor. Dar fariseii şi saducheii s-au unit acum împotriva lui Hristos. Cei care se
aseamănă se adună şi răul, oriunde ar exista, se uneşte cu răul pentru nimicirea binelui.
De astă dată, fariseii şi saducheii au venit la Hristos, cerând un semn din cer. Când
israeliţii, în zilele lui Iosua, au mers să se lupte cu canaaniţii la Bet-Horon, soarele s-a oprit la
porunca celui care îi conducea până a fost câştigată biruinţa şi multe minuni asemănătoare se
săvârşiseră în istoria lor. Un semn asemănător se cerea de la Iisus. Dar nu de astfel de semne
aveau nevoie iudeii. Lor nu le era de folos un simplu semn exterior. Ceea ce le trebuia nu era o
iluminare intelectuală, ci o înnoire spirituală.
„Făţarnicilor”, le-a zis Iisus, „faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi” – studiind cerul, ei puteau să
prevadă vremea – „şi semnele vremurilor nu le puteţi deosebi?” Chiar cuvintele lui Hristos,
rostite în pu­terea Duhului Sfânt care îi convingea de păcat, erau semnul pe care Dumnezeu îl
dăduse pentru mântuirea lor. Şi semne direct din cer se dăduseră pentru a adeveri misiunea
lui Hristos. Cântecul îngerilor către păstori, steaua care îi călăuzise pe magi, porumbelul şi
glasul care au venit din cer la botezul Lui erau mărturii date în favoarea Lui.
„Iisus a suspinat adânc în duhul Său şi a zis: «Pentru ce cere neamul acesta un semn?»”
„Nu i se va da alt semn, decât semnul prorocului Iona.” După cum Iona a stat trei zile şi trei
nopţi în pântecele peştelui, şi Hristos trebuia să stea acelaşi timp „în inima pământului”. Şi
după cum predica lui Iona fusese un semn pentru cei din Ninive, tot aşa şi predica lui Hristos
trebuia să fie un semn pentru generaţia Lui. Dar ce contrast în primirea Cuvântului! Locuitorii
metropolei păgâne s-au cutremurat când au auzit avertizarea de la Dumnezeu. Regi şi nobili s-
au umilit, cei mari şi cei mici au strigat împreună către Dumnezeul cerului şi lor le-a fost dat
harul Său. „Bărbaţii din Ninive se vor scula alături de neamul acesta în ziua judecăţii”, a spus
Iisus, „şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este
Unul mai mare decât Iona” (Matei 12:40,41).
Fiecare minune săvârşită de Iisus era un semn al divinităţii Sale. El săvârşea întocmai
lucrarea prevestită despre Mesia, dar, pentru farisei, aceste fapte ale milei erau o reală ofensă.
Mai-marii iudeilor priveau cu o crudă indiferenţă la suferinţele oamenilor. În multe cazuri,
egoismul şi nedreptăţile lor cauzaseră suferinţa pe care o alina Hristos. În felul acesta,
minunile Lui erau o mustrare pentru ei.
Ceea ce-i făcea pe iudei să lepede lucrarea Mântuitorului era tocmai cea mai puternică
dovadă a caracterului Său divin. Însemnătatea cea mai mare a minunilor Sale se vedea în
faptul că ele erau împlinite pentru binecuvântarea oamenilor. Cea mai evidentă dovadă că El
venea de la Dumnezeu era faptul că viaţa Lui descoperea caracterul lui Dumnezeu. El împlinea
lucrările şi rostea cuvintele lui Dumnezeu. O astfel de viaţă este cea mai mare minune.
Când, în zilele noastre, este prezentată solia adevărului, se găsesc mulţi care, asemenea
iudeilor, strigă: „Arată-ne un semn! Fă o minune!” Hristos n-a săvârşit nicio minune la cererea
fariseilor. El n-a făcut în pustie nicio minune, ca răspuns la insinuările lui Satana. Nici nouă
nu ne dă putere pentru a ne răzbuna sau pentru a satisface cererile necredinţei sau ale
mândriei. Dar Evanghelia nu e lipsită de semnul originii ei dumnezeieşti. Nu e o minune faptul
că noi putem să ne smulgem din robia lui Satana? Vrăjmăşia împotriva lui Satana nu izvorăşte
din inima omului, ci este sădită prin harul lui Dumnezeu. Când cineva, care a fost stăpânit de
o voinţă încăpăţânată şi rătăcită, este eliberat şi se supune din toată inima atracţiei puterii lui
Dumnezeu, se săvârşeşte o minune, ca atunci când cineva, care a fost într-o mare rătăcire,
ajunge să înţeleagă adevărul moral. De fiecare dată când o persoană se converteşte şi învaţă
să-L iubească pe Dumnezeu şi să ţină poruncile Lui, se împlineşte făgăduinţa lui Dumnezeu:
„Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou” (Ezechiel 36:26). Schimbarea în inima
omului şi transformarea caracterului constituie o minune care descoperă un Mântuitor
pururea viu, care lucrează pentru a mântui. O viaţă statornică în Hristos este o mare minune.
În predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, semnul care trebuie să se dea pe faţă acum şi
totdeauna este prezenţa Duhului Sfânt, care să facă din Cuvânt o putere de renaştere pentru
aceia care îl aud. Aceasta este mărturia dată de Dumnezeu în faţa lumii despre misiunea
dumnezeiască a Fiului Său.
Cei care doreau un semn de la Iisus îşi împietriseră atât de mult inimile în necredinţă, încât
n-au văzut în caracterul Său chipul lui Dumnezeu. Ei nu voiau să vadă că misiunea Lui era o
împlinire a profeţiilor Scripturilor. În parabola cu omul bogat şi săracul Lazăr, Iisus le-a spus
fariseilor: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede, nici chiar dacă ar învia cineva
din morţi” (Luca 16:31). Nu mai putea fi dat niciun semn în cer sau pe pământ care să-i ajute.
Iisus „a suspinat adânc în duhul Său” şi, întorcându-Se de la grupul batjocoritor, S-a urcat
în corabie cu ucenicii. Într-o tăcere tristă, ei au străbătut lacul din nou. Cu toate acestea, nu s-
au întors la locul din care plecaseră, ci s-au îndreptat spre Betsaida, aproape de locul unde
fuseseră hrăniţi cei cinci mii. În timp ce se apropiau de locul acela, Iisus a zis: „Luaţi seama şi
păziţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor.” Iudeii obişnuiau, din zilele lui Moise, să
îndepărteze aluatul din casele lor în timpul Paştelui, căci fuseseră învăţaţi să-l socotească un
simbol al păcatului. Dar ucenicii nu L-au înţeles pe Iisus. La plecarea lor grăbită de la
Magdala, uitaseră să ia pâine şi nu aveau cu ei decât o singură pâine. De astă dată, au crezut
că Hristos îi avertiza să nu cumpere pâinea fariseilor sau a saducheilor. Lipsa lor de credinţă şi
de pătrundere spirituală îi făcuse de multe ori să înţeleagă greşit cuvintele lui Iisus. Acum,
Iisus i-a mustrat pentru că au crezut că El, care a hrănit mii de oameni cu câteva pâini şi
câţiva peşti, S-ar fi gândit în solemnele Lui avertizări mai mult la hrana pământească,
pieritoare. Exista primejdia ca raţionamentele iscusite ale fariseilor şi saducheilor să-i
influenţeze şi pe ucenicii Săi prin necredinţă, făcându-i să se gândească în mod uşuratic la
lucrările lui Hristos.
Ucenicii erau înclinaţi să creadă că Domnul ar fi trebuit să împlinească cererea pentru un
semn din cer. Ei credeau că El este în stare să facă lucrul acesta şi că un semn i-ar fi redus pe
vrăjmaşii Lui la tăcere. Ei nu observaseră făţărnicia acestor batjocoritori.
După luni de zile, „când se strânseseră noroadele cu miile, aşa că se călcau unii pe alţii”,
Iisus a repetat aceeaşi învăţătură. El „a început să spună ucenicilor Săi: «Mai întâi de toate,
păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia»” (Luca 12:1).
Aluatul pus în făină lucrează pe neobservate, schimbând toată plămădeala, făcând-o
asemenea lui. Tot astfel, dacă se îngăduie făţărniciei să locuiască în inimă, ea pătrunde în
caracter şi în viaţă. Un exemplu izbitor de făţărnicie fariseică, pe care Hristos o mustrase
condamnând-o, era practica prin care se admitea neglijarea datoriilor filiale sub pretenţia unei
dărnicii faţă de templu, care era numită Corban. Cărturarii şi fariseii strecurau învăţături
amăgitoare. Ei ascundeau adevărata tendinţă a învăţăturilor lor şi foloseau orice ocazie pentru
a le strecura cu măiestrie în mintea ascultătorilor lor. Aceste principii false, odată primite,
lucrau asemenea aluatului în făină, pătrunzând şi transformând caracterul. Tocmai învăţătura
aceasta înşelătoare făcea ca oamenii să primească aşa de greu cuvintele lui Hristos.
Aceleaşi influenţe lucrează şi astăzi prin aceia care caută să explice Legea lui Dumnezeu în
aşa fel, încât să se conformeze cu practicile lor. Oamenii aceştia nu atacă legea pe faţă, ci
prezintă teorii speculative, care îi subminează principiile. Ei o explică în aşa fel, încât să-i
distrugă puterea.
Făţărnicia fariseilor era rezultatul egoismului. Ţinta vieţii lor era proslăvirea proprie. Lucrul
acesta i-a făcut să pervertească şi să aplice greşit Scripturile şi i-a orbit faţă de misiunea lui
Hristos. Până şi ucenicii Domnului Hristos erau în primejdia de a cultiva acest rău subtil.
Aceia care se numărau printre urmaşii lui Iisus, dar nu părăsiseră totul pentru a deveni
ucenicii Lui, erau influenţaţi într-o mare măsură de raţionamentele fariseilor. Adesea, ei se
zbăteau între credinţă şi necredinţă şi nu pătrundeau comorile de înţelepciune ascunse în
Hristos. Nici măcar ucenicii, deşi pe dinafară părăsiseră totul pentru Hristos, nu încetaseră în
inima lor să umble după lucruri mari. Spiritul acesta provocase cearta cu privire la cine trebuie
să fie mai mare. Spiritul acesta s-a aşezat între ei şi Hristos, făcându-i să aibă aşa de puţină
simpatie faţă de misiunea Sa plină de sacrificiu de sine şi să înţeleagă aşa de greu taina
mântuirii. După cum aluatul, dacă este lăsat să-şi desăvârşească lucrarea, va produce
stricăciune şi decădere, tot astfel spiritul egoist, dacă e cultivat, produce pervertirea şi ruina
sufletului.
Cât de răspândit este acest păcat subtil şi înşelător între urmaşii de astăzi ai Domnului, ca
şi pe vremuri! De câte ori slujirea lui Hristos şi părtăşia noastră unul cu altul sunt întinate de
dorinţa tainică de a înălţa eul! Cât de grăbit este gândul ca eul să fie satisfăcut şi cât de mare,
dorinţa după aprobarea oamenilor! Iubirea de sine şi dorinţa de a găsi o cale mai uşoară decât
cea rânduită de Dumnezeu duc la înlocuirea preceptelor dumnezeieşti cu teorii şi tradiţii
omeneşti. Chiar pentru ucenicii Săi sunt rostite cuvintele de avertizare ale lui Hristos: „Luaţi
seama şi feriţi-vă de aluatul fariseilor.”
Religia lui Hristos este însăşi sinceritatea. Zelul pentru slava lui Dumnezeu este motivul
sădit de Duhul Sfânt şi numai lucrarea puternică a Duhului îl poate sădi. Numai puterea lui
Dumnezeu poate să izgonească egoismul şi făţărnicia. Semnul lucrării Sale este schimbarea
aceasta. Când credinţa pe care o primim distruge egoismul şi făţărnicia, dacă ne conduce să
căutăm slava lui Dumnezeu, şi nu slava proprie, putem şti că este o religie adevărată. „Tată,
proslăveşte Numele Tău” (Ioan 12:28) a fost nota dominantă a vieţii lui Hristos şi, dacă Îl
urmăm, aceasta va fi şi nota dominantă a vieţii noastre. El ne porunceşte „să umblăm cum a
umblat El” şi „prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui” (1 Ioan 2:6,3).
CAPITOLUL 45

UMBRELE CRUCII

L
ucrarea lui Hristos pe pământ înainta cu grabă către sfârşit. În faţa Lui, se conturau în
mod viu scenele către care se îndreptau paşii Săi. Încă înainte de a lua asupră-Şi natura
omenească, El a văzut în întregime drumul pe care trebuia să meargă pentru a mântui ce
era pierdut. Fiecare durere care-I sfâşia inima, fiecare insultă aruncată asupra capului
Său, fiecare lipsă pe care era chemat să o îndure Îi fuseseră descoperite înainte de a-Şi
lăsa coroana şi haina împărătească şi a Se coborî de pe tron pentru a îmbrăca dumnezeirea cu
natura omenească. Drumul de la staul până la Golgota fusese descoperit înaintea ochilor Săi.
Cunoştea groaza care avea să vină asupra Lui. Ştia totul şi, cu toate acestea, a zis: „Iată-Mă că
vin – în sulul cărţii este scris despre Mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este
în fundul inimii Mele” (Psalmii 40:7,8).
El avea fără încetare înaintea Sa rezultatele lucrării Sale. Viaţa Sa pământească, plină de
trudă şi sacrificiu de sine, era înviorată de gândul că munca aceasta nu va fi în zadar. Dându-
Şi viaţa pentru viaţa oamenilor, El urma să recâştige lumea pentru ascultarea de Dumnezeu.
Cu toate că trebuia să primească mai întâi botezul sângelui, cu toate că păcatele lumii aveau
să apese asupra sufletului Său nevinovat, cu toate că asupra Lui se lăsase umbra unor
suferinţe de nedescris, totuşi, pentru bucuria ce-I era pusă înainte, a ales să sufere crucea şi a
dispreţuit ocara.
Pentru cei aleşi să-I fie conlucrători în lucrarea Sa, scenele care stăteau în faţa Lui erau
încă ascunse, dar se apropia vremea când aveau să privească agonia Lui. Ei trebuiau să-L vadă
pe Acela pe care-L iubeau şi în care se încredeau dat în mâinile vrăjmaşilor Săi şi atârnat pe
crucea Calvarului. În curând, El trebuia să-i părăsească şi ei aveau să dea piept cu lumea, fără
mângâierea prezenţei Sale vizibile. El ştia cât de grozav urmau să-i persecute ura şi necredinţa
şi dorea să-i pregătească pentru aceste încercări.
Iisus şi ucenicii veniseră acum într-unul dintre oraşele din Cezareea lui Filip. Se aflau acum
dincolo de hotarele Galileei, într-o regiune unde predomina idolatria. Aici, ucenicii erau scoşi
de sub influenţa atotstăpânitoare a iudaismului şi puşi în situaţia de a înţelege ce înseamnă
închinarea idolatră. În jurul lor erau reprezentate formele de superstiţie care existau în toate
părţile lumii. Iisus dor