George Curinîi

DE-DEMONIZAREA
CREȘTINILOR
Critică asupra cărţii
„Vindecare prin eliberare”
şi alte subiecte conexe

București, 2023
 George Curinîi

De-demonizarea creştinilor
Critică asupra cărţii

„Vindecare prin eliberare”

şi alte subiecte conexe

Bucureşti, 2023
Cuprins

Începuturi 1
În aşteptarea unei treziri 8
Ceva nou, dar atât de vechi 18
Păcatul – călcâiul lui Ahile 27
Isus - ţapul ispăşirii şi ţapul pentru Azazel 36
Marele preot al mărturisirii noastre 46

Evanghelizarea evanghelizaţilor 54
„O Evanghelie completă” 54

„Aşa cum Cristos… tot astfel şi voi…” 78

Spălarea mâinilor şi alte spălări 84
Apa consacrată, aghiazma 97
De ce nu ne vindecăm „ca-n Biblie”? 102
„Credinţa ta te-a mântuit/vindecat” 102

Fii si fiice ale lui Avraam 112

Iuda, urmaş al lui Isus, demonizat? 119
Hula împotriva Duhului Sfânt 126
Contract de comodat 133
Cuiul lui Pepelea 133

Cel născut din nou nu mai păcătuieşte 144

Demonizarea actuală 152

Atacăm sau ne apărăm 166

„Dovezi istorice” ale demonizării creştinilor 176
A fi în parteneriat cu dracii 186
Paharul dracilor 186

Lumea zace în cel rău 197

Viaţa de după gard 197

„Duşmanul din interior” 206

 Singura dovadă
a prezenţei diavolului
era înflăcărarea cu care toţi
doreau neapărat să-l vadă la lucru
(Umberto Eco)
Abrevieri:

Vechiul Testament Iov – Iov Dan - Daniel

Gen - Geneza Ps - Psalmi Os - Osea

Ex - Exod Pilde - Il – Ioel

Pildele lui
Lv - Levitic Solomon Am - Amos

Dt - Deuteronom Ecl - Obd - Obadia

Eclesiastul Ia - Iona
Ios - Iosua
Cant - Mi - Mica
Jud - Judecatori
Cântarea
Rut - Rut Cântarilor Na - Naum

Sam - Samuel Is - Isaia Hab -

Habacuc
Rg - Regi Ier - Ieremia
Tef - Ţefania
Cr – Cronici Pl. Ier. -
Plângerile lui Hag - Hagai
Ezr - Ezra Ieremia
Mal -
Ez - Ezechiel Maleahi
Noul Testament Gal - Galateni Fm - Filimon

Mt - Matei Ef - Efeseni Ev - Evrei

Mc - Marcu Fil - Filipeni Iac - Iacov

Lc – Luca Col - Coloseni Pt - Petru

In - Ioan Tes - Iuda - Iuda

Tesalonicen
Fa - Fapte Ap - Apocalipsa
Tim- Timotei
Rom - Romani
Tit - Tit
Cor - Corinteni
Începuturi

Povestea acestei scrieri a început în toamna lui 2009, în

Oradea, într-o duminică seară. Tocmai se terminase
slujba la biserică şi am fost invitat de un grup de fraţi să
facem o vizită unui bolnav. Deşi nu sunt înclinat spre o
astfel de lucrare, am acceptat din dorinţa de a aduce o
mică bucurie acelui frate, despre care aveam să aflu că
era paralizat. Am cântat, ne-am rugat şi am împărtăşit
câteva experienţe menite să îl încurajeze atât pe el cât şi
pe soţia acestuia, care ducea povara de a-l îngriji
permanent. A fost, însă, un lucru care mi-a atras atenţia
şi care a pus în mintea mea o curiozitate şi o căutare.
Fratele acesta era paralizat de la gât în jos, doar mâinile
şi capul şi le putea mişca. Pe faţa lui era vădită bucuria
că eram mai mulţi în preajma lui, chiar soţia acestuia
spunându-ne că de foarte multă vreme nu îi mai vizitase
nimeni. Bucuria lui se manifesta aproape ca un râs, la
anumite intervale de timp, fără ca acel râs să denote un
anumit incontrol sau vreo problemă. Din cauza faptului
că era înţepenit de la gât în jos şi doar mâinile şi capul
putând să şi le mişte, râsul acela era singura libertate pe
care omul acesta şi-o putea permite într-un acces
puternic de bucurie.
Una din persoanele cu care venisem în vizită a considerat
că „are un duh rău” şi că ar trebui să ne rugăm „pentru
eliberare”. M-a surprins siguranţa cu care trăgea această
concluzie, care mi s-a părut extrem de pripită. De la soţia
acestui om aveam să aflu că aceste accesuri de bucurie se
întâmplau la fiecare astfel de ocazii, deci nimic ieşit din
comun, nimic care să dea de înţeles că ar fi ceva fără
precedent.

Am plecat de la această întâlnire gândindu-mă cam ce

anume ar determina pe cineva să creadă că în spatele
unei astfel de manifestări de bucurie s-ar ascunde cumva
forţe rele, duhuri rele, cu atât mai mult cu cât frecventam
aceeaşi biserică şi nimic din învăţătura de care aveam
parte nu inducea în această direcţie. O săptămână mai
târziu, tot duminică, aveam să aflu răspunsul. În geanta
persoanei care acuzase „duhul”, am zărit un facsimil pe
care scria „modúl de vindecare”. În colţul unei pagini era
scris numele organizaţiei care distribuia aceste cursuri
modulare.

La câteva luni după această chestiune, după un

eveniment nefericit a cărui protagonist am fost chiar eu,
cineva mi-a împrumutat o carte cu intenţia sinceră de a-
mi fi de ajutor în problemele cu care mă confruntam. Nu
mică mi-a fost mirarea când am văzut că această carte
era scrisă chiar de preşedintele de onoare al organizaţiei
Ellel Ministries care distribuia acele cursuri. Cartea se
numea „Vindecare prin eliberare”, scrisă de Peter
Horrobin, iar mesajul era considerat a fi fundamental în
„practica slujirii de eliberare”.

Am început să citesc această carte din dorinţa de a găsi

în ea un ajutor, dar am găsit, în schimb, tot felul de
afirmaţii confuze şi dubioase, cu explicaţii foarte vagi
sau cu termeni prost folosiţi, fapt care m-a făcut să îmi
pun serios întrebări cu privire la conţinutul întregii cărţi.
Am continuat să citesc şi să îmi notez toate acele fraze,
propoziţii, afirmaţii care mi se păreau incorecte,
ambigui, sau orice lucru care mi-a atras atenţia în mod
deosebit. Rezultatul acestui procedeu este această critică
pe care o citiţi şi care sper să vă fie de folos. În ciuda
faptului că nu am atins toate ideile şi concepţiile eronate
pe care autorul le-a scris în carte, am convingerea că
citirea cu atenţie a criticii mele poate avea menirea de a
descoperi în ochii cititorului o alternativă sănătoasă la
această perspectivă a lui Horrobin.

În mare parte mesajul cărţii lui Horrobin pleacă de la

premisa că creştinii pot fi demonizaţi, locuiţi de duhuri
rele, iar autorul încearcă în fel şi chip să demonstreze
acest lucru. De fapt, acesta e scopul primar al cărţii lui,
căci dacă creştinii pot fi convinşi că pot fi demonizaţi,
următorul pas nu poate fi decât apelarea la organizaţia lui
Horrobin care pretinde că are antidotul la această
problemă.
Autorul foloseşte cu ambiguitate termenul de „creştin”,
într-un fel care acoperă toate categoriile posibile. Nu ştii
niciodată sigur dacă e vorba de un „creştin” în sensul
larg întâlnit (cum sunt milioanele din ţara noastră), dacă
e vorba de un „convertit” de la o altă religie, la
creştinismul tradiţional sau neoprotestant, sau dacă se
referă la un om „născut din nou”, adică la un creştin în
sensul biblic vorbind. Cum această învăţătură a pătruns
în mediul evanghelic, neoprotestant, practic autorul şi-a
atins scopul de a influenţa orice mediu religios de factură
creştină, creând impresia că învăţătura lui se aplică
oricărei categorii.

Deasemenea, autorul foloseşte foarte des şi variat

expresii ca: „slujire de vindecare”, „slujire de eliberare”,
„lucrare de vindecare” etc, termeni care sunt definiţi
foarte vag sau deloc creând confuzie. Foarte greu îţi dai
seama dacă atunci când foloseşte termenul de
„vindecare”, se referă la vindecarea de vreo boală fizică,
de vreo afecţiune emoţională sau pur şi simplu de
efectele unei eventuale demonizări.

La fel, când foloseşte termenul „biserică”. Deşi mai toate

evenimen-tele descrise de autor au de-a face cu biserici
istorice (catolice, anglicane), autorul nu explică la ce
categorie se referă atunci când foloseşte acest termen,
decât foarte rar, ceea ce creează impresia falsă că
învăţăturile lui sunt aplicabile în orice „biserică” şi
oricărui „creştin”.
Pentru ca textul să fie mai uşor de înţeles, citatele din
cartea lui Horrobin le-am scris cu bold, cele mai multe la
începutul fiecărui capitol. Nu am reuşit să ating toate
textele la care Horrobin făcea referire, pentru că cele mai
multe dintre idei se repetă în favoarea obsesiei lui pentru
acest subiect al demonizării. Practic, Horrobin priveşte
Biblia doar cu aceşti ochelari ai demonizării.

Deasemenea, l-am citat de câteva ori şi pe Iosif Ţon,

pentru că, din punctul meu de vedere, el a reuşit să
articuleze mai bine credinţa şi învăţăturile lui Horrobin şi
a mişcării Străjerii, cel puţin la vremea când am început
eu să scriu. Posibil că în timp lucrurile s-au mai nuanţat,
pentru că s-au pliat şi ei în funcţie de auditoriu. Şi-au dat
seama ce merge mai bine, mai ales în mediul evanghelic.
Într-unul din capitole am scris despre faptul că Horrobin
folosea apa sfinţită în aşa-zisa lucrare de vindecare. La
evenghelici nu merge treaba asta, şi nici nu se foloseşte
apa în alt scop decât la botezuri, strict simbolic. Astăzi
dacă asculţi mesaje de ale celor implicaţi în astfel de
lucrări, foarte greu îţi dai seama de aventuale derapaje,
mişcarea a reuşit practic să se confunde extrem de bine
în neoprotestantismul românesc.

În cartea criticată de mine, dar şi în practica celor care

propagă genul acesta de învăţătură, se poate observa un
amestec de magie, ezoterism, impresia că unii deţin nişte
secrete ale vindecării care, în fond, sunt un amestec de
elemente de psihanaliză, de psihiatrie amestecate cu
versete biblice. Cine n-a pus mâna în viaţa lui pe o carte
de psihologie sau care a citit numai Biblia, şi aia în mod
prost, are impresia că Horrobin şi echipa lui deţin tainele
cunoaşterii universului. Şi, da, metoda funcţionează,
dacă n-ar funcţiona, n-ar atrage atâţia adepţi! Psihologia
funcţionează. Dar nu vor recunoaşte niciodată că ei
folosesc psihologia. Adepţii trebuie să ştie că ei fac
„descoperiri” cu ajutorul Duhului Sfânt, că ei deţin nişte
chei ale cunoaşterii direct de la Dumnezeu. Cei care,
până mai ieri, blamau psihologia ca venind „de la
satana”, sunt cele mai sigure victime ale acestui gen de
lucrare. Aceiaşi oameni astăzi sunt fermecaţi de
metodele lui Horrobin.

M-am uitat de curiozitate pe pagina Ellel Ministries

România şi am văzut cărţile puse la vânzare: psihologie
religioasă. Nu e vorba de „o nouă lucrare iniţiată de
Duhul Sfânt”, cum spunea un pastor în urmă cu vreo 10
ani, ci cu o altă abordare. Iar problema acestei noi
abordări e că alimentează nevoia falsă de scoatere a
demonilor acolo unde aceştia nu există.

Ultimul lucru din această lungă introducere pe care vreau

să îl menţionez e faptul că eu nu reprezint şi nu fac parte
în prezent din nici un cult sau vreo asociere religioasă.
La momentul acesta sunt mai degrabă un cercetător al
religiei creştine, un critic, iar lucrarea de faţă am scris-o
din perspectiva a ceea ce eu aş numi „un creştinism
echilibrat”. Din punctul meu de vedere, învăţătura asta a
demonizării e un pas în spate, un regres, o involuţie în
materie de credinţă. Ce am scris nu reprezintă neapărat
punctul meu de vedere, ci e ceea ce cred că ar trebui să
gândească orice credincios care cunoaşte Biblia, în
raport cu acest subiect al demonizării.
În aşteptarea unei treziri

Organizaţia Ellel Ministries a pătruns în Romania în

urmă cu un timp relativ scurt, după informaţiile mele, şi
s-a extins cu repeziciune în toată ţara. Eu m-am întâlnit
cu ea în zona Bihorului. Organizaţia a acaparat nu doar
credincioşi simpli şi, de aici, mai puţin pregătiţi, ci şi
păstori şi lideri de biserici locale. Curiozitatea
amestecată cu imaturitatea i-a făcut pe mulţi să creadă că
au de-a face cu o nouă trezire spirituală iniţiată de
Dumnezeu Însusi.

Majoritatea celor care aderă la această organizaţie şi la

învăţăturile ei, mărturisesc şi scot la iveală o lipsă acută
de spiritualitate, manifestate prin sintagme de genul:
„Simţeam că am nevoie de ceva mai profund în viaţa
mea”. Nimic rău să îţi doreşti „ceva mai profund”, ba
chiar e indicat. Problema începe atunci când ceea ce vine
ca „profund” are în spate nişte practici dubioase. De
dragul unor experienţe mai deosebite, creştinii sinceri,
dar slabi în cunoaştere, înghit pe nemestecate, fără
discernământ, tot felul de învăţături.

Deşi, iniţial, această organizaţie a avut în vedere mediile

tradiţionale religioase (biserici catolice sau episcopaliene
din Anglia), ea s-a extins şi în mediul neoprotestant.
Astăzi, în România, ea pescuieşte lacomă din acest
acvariu neoprotestant prinzând în plasa ei pe toţi aceia
care au aplecat urechea la învăţăturile lui Horrobin
„flămânzi” după acest gen gen de experienţe.

Nu neg faptul că Biserica a trecut şi va mai trece prin

perioade de declin spiritual. Însă practica şi gândirea
unora de a aştepta permanent „o trezire” îi pune în
situaţia de a accepta cu repeziciune şi fără discernământ
orice manifestări, care trec de pragul experienţelor
comune şi naturale ale bisericii. La ora actuală sunt
numeroşi păstori şi lideri de biserică locală care au
îmbrăţişat această învăţătură şi participă regulat la
strângerile lor.

Sunt creştini care resping din capul locului ideea că

oamenii lui Dumnezeu ar putea ajunge în situaţia de a fi
demonizaţi. Sunt alţii, care au auzit din diverse surse
despre această învăţătură „deosebită” despre
demnonizare şi nu mai ştiu ce să mai creadă. Şi alţii care
deja au trecut de partea acestei învăţături, prin
organizaţia Ellel Ministries, sau mişcarea „Străjerii” sau
prin alte împrejurări. Astăzi sunt şi adunări care aparent
n-au nici o legătură cu Ellel Ministries dar care învaţă
aceleaşi lucruri. Această carte se adresează tuturor: celor
care resping hotărât această variantă, pentru a şti de ce o
fac; celor care sunt în dubii, pentru a-şi consolida sau
reconsolida poziţia faţă de Scriptură, cât şi pentru aceia
care au îmbrăţişat deja învăţătura aceasta.
În ce priveşte cel de-al treilea caz, al celor care deja au
aderat la această învăţătură, trebuie să le atrag atenţia că
deseori, organizaţiile şi mişcările religioase dubioase îşi
sfătuiesc sau chiar impun adepţilor să nu citească sau să
caute alte variante, folosind diverse metode de
intimidare. Şi în această carte, pe care am criticat-o,
autorul spune că vor fi unii care vor nega sau critica
această învăţătură. E felul lor de a spune că „se aşteptau
ca acest tip de lucrare să nască critici”. Altfel spus, e
imposibil ca ceva valoros, de calitate să nu întâlnească
piedici, iar aceste piedici sunt tocmai dovada că această
lucrare ar fi conformă voii lui Dumnezeu. Convenabil,
nu?!

În cazul celor care critică şi neagă această organizaţie şi

pun sub semnul întrebării calitatea învăţăturilor ei,
autorul foloseşte texte din Scriptură pentru a-i acuza pe
aceştia de „hula împotriva Duhului Sfânt” sau că ar fi
împotriva lui Isus, pe ideea „cine nu e cu Mine, e
împotriva Mea”. În treacăt fie spus, şi unele adunări
creştine au astfel de apucături sectare, tocmai de aceea
unor credincioşi le vine foarte greu să facă diferenţa
dintre adevăr şi minciună. De aceea, atunci când unii
păstori se miră de ce le pleacă membrii către astfel de
organizaţii, ar trebui să se întrebe dacă nu cumva ei înşişi
alimentează în adunarea lor această mentalitate de tip
sectar, de absolutism religios care împiedică mintea să
discearnă cu flexibilitate lucrurile. Oamenii nu sunt
încurajaţi să gândească critic, dialectic, doar li se spune
ce anume să gândească şi sunt ţinuţi, voit sau
inconştient, într-o stare permanentă de infantilitate. Şi
aşa cum un copil poate fi atras cu uşurinţă de indivizi
dubioşi doar cu o bomboană sau cu o jucărie, tot astfel
indivizii infantili pot fi atraşi uşor de tot felul de oferte
„deosebite” pe plan religios.

Mai jos aveţi o variantă de interpretare a textului „Cine

nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu strânge cu
Mine, risipeşte” (Mt 12:30; Lc 11:23) în accepţiunea lui
Horrobin:

„Cine nu este cu Mine în lucrarea de eliberare la care

M-a chemat Tatăl Meu, ca parte a evanghelizării,
vindecării şi eliberării, este împotriva Mea, deoarece
se opune, direct sau indirect, unei părţi vitale din
lucrarea care Mi-a fost dată de Duhul Sfânt şi care
dovedeşte că Împărăţia lui Dumnezeu a venit”. (Peter
Horrobin. Vindecare prin eliberare. p. 240)

„Pe scurt, Isus afirmă că cei care nu sprijină lucrarea

de eliberare, se împotrivesc lui Cristos şi că acei lideri
care nu se implică în slujirea de eliberare de fapt
risipesc turma!” (Ibidem. p. 141)

Acest text mi-aduce aminte de vremea când frecventam

un cerc religios, unde se credea, naiv, că orice
manifestare „duhovnicească”, oricât ar fi fost de ciudată,
trebuia acceptată de frica ca nu cumva să huleşti pe
Duhul Sfânt. Mai mult de atât, din cauza aceleiaşi frici,
oamenii se temeau să pună întrebări sau să cântărească
aceste manifestări. Şi în cele mai dese cazuri această
atitudine venea chiar de la liderii adunării, care
împrăştiau în jur aceasta frică de a nu spulbera „taina”
care stătea în spatele acestor manifestări.

În citatul de mai sus, autorul atinge punctul cel mai

fierbinte al unei adunări: liderii. Există un „mit” al
liderului, căruia i se transferă inconştient o anumită doză
de infailibilitate. E suficient liderul să împărtăşească un
crez, o idee, oricât ar fi de ciudată…şi turma pleacă după
el. Acelaşi mecanism a avut loc şi în ce priveşte
mişcarea „Străjerii”. A fost suficient ca unii lideri de
biserici locale să facă acest pas, şi mulţi din turmă i-au
urmat orbeşte.

Şi dacă spuneam că indivizii care au aderat la această

mişcare şi învăţăturile ei sunt din cei care voiau „ceva
mai profund”, recu-noscându-şi prin aderarea lor lipsa de
spiritualitate, şi crezând naiv că această mişcare le va
dărui această împlinire, acelaşi lucru e valabil şi cu
liderii: simţindu-se falimentari în ce priveşte conducerea
turmei, au aderat la această învăţătura văzând-o ca pe o
„salvare” a adunărilor lor.

Iosif Ţon, în mesajul în care îşi apără poziţia privind

aderarea la această mişcare spune:
„Pot să rezum totul spunând că întristarea mea venea
din faptul că vedeam că o mare parte a credincioșilor
evanghelici nu se lasă convinși să o rupă cu păcatul și
să urmărească cu pasiune o trăire în sfințenie.

Pe fundalul acestei întristări am ajuns să fac

cunoștință cu mișcarea „Străjerilor”.

Lucrarea lor principală a căpătat numele de

„vindecare prin eliberare”. Ea a început prin doi
predicatori englezi, Derek Prince și Peter Horrobin.
Acesta din urmă a descris această lucrare într-un
volum masiv, întitulat chiar așa: „Vindecare prin
eliberare” (publicat și în românește la Oradea în
2009).

(…) Gândiți-vă că eu eram preocupat de fenomenul

trăirii în păcat a multor credincioși din bisericile
noastre și nu știam cum să-i conving să se oprească
din a nu mai păcătui! Și iată că, prin ceea ce făceau
„Străjerii”, descopeream cel mai puternic argument
împotriva „jocului” cu păcatul!

Iată de ce m-am asociat cu această mișcare!”

Mentalitatea asta a lui Iosif Ţon o întâlnim frecvent în

mediul evanghelic. Există această concepţie eronată că a
nu mai păcătui reprezintă o stare de spiritualitate
avansată. Oamenii păcătuiesc din diverse motive.
Credincioşii păcătuiesc din diverse motive. Simplul fapt
de a găsi o metodă de a-i face să nu mai păcătuiască (fapt
imposibil, dar haideţi să acceptăm prin absurd), asta nu
rezolvă problema de bază care îl face pe un om să se
refugieze în ceva păcătos. Cu atât mai mult când ceea ce
l-ar determina să nu mai păcătuiască e frica; frica de a nu
se îmbolnăvi, frica de iad, frica de a nu afla comitetul,
biserica, nevasta etc.

„Viaţa spirituală - spunea Vladimir Soloviov – nu

înseamnă încă viaţa perfectă ferită de păcate. Subzistă în
ea, în stare latentă, sursele păcatului şi risipirile ce au
născut lumea noastră spirituală”.

Când eram în facultatea de teologie, rectorul ne-a

povestit o întâmplare despre un tânăr seminarist care se
încurcase cu o prostituată. Cică s-au dus împreună la un
hotel şi au petrecut acolo toată noaptea. Când tânărul s-a
trezit dimineaţa, fata plecase demult. A intrat în baie să
se spele pe faţă şi a zărit pe oglindă scris cu ruj: „Bine ai
venit în lumea celor bolnavi de SIDA”. Bineînţeles că o
astfel de povestire, mai mult ca sigur închipuită, ar fi
trebuit să sperie nişte băieţi de la teologie să nu
curvească sau să nu se încurce cu „fetele filistenilor”.
Dar e infantilă aceasta „sperietoare de ciori”. Dacă pe
oameni îi ţii cu frica, tot cu frica îi şi poţi pierde. Frica
devine radarul cu care credinciosul se va ghida în viaţa
lui de credinţă. Cel care îi va induce o frică mai mare
credinciosului, acela îl va şi conduce. Tu îl sperii cu
SIDA, altul îl sperie cu demonizarea.
Iosif Ţon, la fel ca si alti păstori, confundă „umblarea în
lumină” cu moralitatea şi lipsa păcătuirii. Ioan ne spune
că „dacă umblăm în lumină, după cum el însuşi este
lumină, avem părtăşie unii cu alţii şi sângele lui Isus
Cristos ne curăţeşte de orice păcat”. (1 In 1,7) Dacă a
umbla în lumină înseamnă lipsa păcătuirii, de ce spune
Ioan că sângele lui Isus Cristos ne curăţeste de orice
păcat? Care păcate, dacă umblând în lumină noi nu mai
păcătuim, după cum cred unii?! Din contră, a umbla în
lumină înseamnă recunoaşterea greşelilor şi păcatelor,
fapt care întăreşte părtăşia frăţească. A umbla în lumină
înseamnă să fii sincer cu tine însuţi, să eviţi să devii
ipocrit prin ascunderea realităţii despre tine însuţi şi
slăbiciunile tale. O comunitate de oameni de acest gen,
sunt oameni care se iubesc şi se acceptă, pentru că ei
sunt conştienţi că numai Dumnezeu e perfect şi că
fiecare are nevoie în permanenţă de înţelegere şi
acceptare. Asta e „umblarea în lumină” care duce
automat la părtăşia frăţească, nu moralitatea stearpă care
ne transformă în nişte ipocriţi. Şi atunci, nu vom mai
fugi la tot felul de exorcişti sau vindecători ca să ne
scape de păcate sau adicţii, ci le vom mărturisi şi le vom
pune în lumină, pentru că nu e atât de importat în primul
rând să scăpăm de păcate, ci mai degrabă să înţelegem de
ce le facem. Şi nu e atât de important să scăpăm de o
adicţie, cât mai important e să înţelegem ce anume ne
conduce către ea. Pentru că altfel riscăm să vindecăm
simptomele, iar problema reală să rămână. Nu e vorba
aici de draci sau de spirite, e vorba despre a ne înţelege
pe noi înşine, de a nu ne mai ascunde de noi înşine, de a
crea comunităţi deschise în care să nu îţi fie ruşine să
spui ce simţi, ce nevoi ai, ce probleme te apasă sau ce
păcate te urmăresc. Să creăm, cu adevărat, o comunitate
care să fie „un spital pentru păcătoşi”. cum spunea
Brennan Manning, nu un „club al sfinţilor”.

Ceea ce nu recunoaşte nici Iosif Ţon şi nici ceilalţi

păstori, e eşecul lor propriu, ca lideri, în ce priveşte
conducerea adunărilor către adevărata spiritualitate la
care fac ei referire. În urmă cu caţiva ani, atît Iosif Ţon,
cît şi alţii, ar fi afirmat că maturizarea e un proces, că
naşterea din nou e începutul unei lungi prelucrări pe care
Duhul Sfânt o face în viaţa credinciosului, treptele
maturizării fiind diferite de la individ la individ.
Învăţătura acestei organizaţii, „trezirea” oferită de ea, i-a
pus, ciudat! pe toţi în aceeaşi oală şi la acelaşi nivel!
Practic, oferta acestei organizaţii a venit ca o pilulă. Li s-
a oferit posibilitatea unei spiritualităţi imediate, dar
confuză şi eronată. Cum autorul cărţii pretinde că
„Dumnezeu face întotdeauna lucruri noi” (Ibidem, p.
127), mirajul noului va deveni însăşi spiritualitatea cu
care aceştia vor defila pentru a-şi ascunde eşecul. Şi cu
cât bisericile se vor adânci în plafonare, faţă de lucrurile
pe care le au deja, cu atât acest miraj al noului va cuceri
mereu şi mereu noi membri.