Sunteți pe pagina 1din 210

Universitatea "Nicolae Titulescu" Bucureşti

Învăţământ la Distanţă

Istoria statului şi dreptului românesc

Prof. univ. dr. Ioan Chiş

2010 - 2011
CUVÂNT ÎNAINTE

Istoria, această carte de căpătâi a fiecărei naţii, cum o definea marele


revoluţionar Nicolae Bălcescu, a ocupat întotdeauna un loc aparte în gândirea,
acţiunea şi forţa poporului român. În virtutea istoriei, noi, românii, ne-am desluşit
sensul devenirii, ne-am fundamentat drepturile la vatra străbună, ne-am conservat şi
apărat comorile culturii materiale şi spirituale. Pentru a sluji adevărul, marii cărturari ai
neamului au trudit cu scrisul lor măiestru în apărarea drepturilor imprescriptibile ale
poporului nostru, drepturi pentru care s-au jertfit eroii conducători de ţară şi de oşti, au
luptat masele de târgoveţi, orăşeni şi ţărani, care nu o dată au lăsat în grija femeilor şi
copiilor plugul şi au luat sabia pentru apărarea gliei străbune. Credem, împreună cu alţi
cercetători de ieri şi de azi, că între popor şi personalităţile lui reprezentative a existat
permanent un raport necesar şi reciproc.
Personalităţile istoriei sunt expresia credinţei, nevoilor şi idealurilor maselor,
iar prin acţiunea lor au înrâurit unele evenimente care au croit apoi cursul devenirii
istorice. De-a lungul dezvoltării noastre istorice şi statale, se observă adeseori tendinţa
conducătorilor de a conduce masele spre ridicarea nivelului lor spiritual şi material, în
dorinţa acestora spre libertate. Răscoalele, diferitele mişcări colective, revoluţiile sunt
etape într-un proces unic, proces desfăşurat în timp, profitându-se de conjuncturi
istorice, afirmându-se participarea poporului nostru la istoria civilizaţiei europene.
Întemeietorii statului şi dreptului au arătat permanent că în acest spaţiu s-a
conceput procesul istoric ca o rezultantă complexă a evoluţiei societăţii în ansamblul
său, că evoluţia acestui proces conferă adevărurile fundamente ale înţelegerii
etnogenezei poporului român, a instituţiilor făurite de el şi a dreptului izvorât din morala
creştină, îmbinată cu vechile norme romane şi bizantine. Istoria zilelor noastre este o
continuare a crezului poporului în lupta sa permanentă pentru propăşire, în
împotrivirea cu toate forţele contra asupririi de orice fel. Luptele seculare purtate de
poporul nostru şi-au găsit materializarea în formarea statului naţional modern în 1859
şi realizarea unităţii naţionale în 1918. Această excepţională realizare a românilor s-a
întregit cu importante monumente juridice, printre care o importanţă deosebită a avut
Constituţia din 1923, opera comună a reprezentanţilor tuturor ţărilor surori: Basarabia,
Bucovina, Transilvania, care s-au unit cu vechiul Regat, alcătuind România Mare.
Prezenta lucrare s-a dorit a se adresa studenţilor anului I, care studiază istoria statului
şi dreptului românesc, având o utilitate practică pentru jurişti. Lucrarea se bazează pe
studiul aprofundat al documentelor vremii, pe o bibliografie selectivă care a creat
posibilitatea prezentării materialului într-un mod sintetic.

Autorul

2
CUPRINS

Unitatea de invăţare nr. 1


ANTICHITATEA. STRĂMOŞII....................................................................................10
1. Organizarea politico-socială a daco-geţilor în perioada prestatala..........................12
2. Dromihete primul rege get.......................................................................................14
3. Norme de conduită..................................................................................................15
Test de autoevaluare...................................................................................................17
Bibliografie specifică....................................................................................................17

Unitatea de invăţare nr. 2


STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC............................................................................18

TEMA 1. STATUL GETO-DAC....................................................................................18


1. Burebista şi statul dac în timpul înfloririi sale maxime.............................................18
2. Decebal eroul dacilor. Prăbuşirea statului dac........................................................20
3. Statul geto-dac. Structura economico-socială.........................................................23
4. Organizarea administrativă......................................................................................24

TEMA 2. DREPTUL GETO-DAC.................................................................................25

Test de autoevaluare...................................................................................................27
Bibliografie specifică....................................................................................................27

Unitatea de invăţare nr. 3


DACIA ROMANĂ. STATUL ŞI DREPTUL.................................................................28

TEMA 1. ORGANIZAREA DE STAT PE TERITORIUL DACIEI PROVINCIE


ROMANĂ.....................................................................................................................28
1. Hotarele şi organizarea administrativă....................................................................28
2. Conducerea centrală a Daciei provincie romană.....................................................29
3. Administraţia locală a provinciei Dacia....................................................................31
4. Viaţa economică în Dacia romană...........................................................................33
5. Viaţa socială a Daciei romane.................................................................................34

TEMA 2. DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ...................................................................35


1. Izvoare şi instituţii juridice........................................................................................35
2. Proprietatea.............................................................................................................37
3. Familia.....................................................................................................................38
4. Tabulele cerate........................................................................................................38

Test de autoevaluare...................................................................................................41
Bibliografie specifică....................................................................................................41

3
Unitatea de invăţare nr. 4
STATUL ROMÂNESC FEUDAL.................................................................................41

TEMA 1. DACO-ROMANII ÎN MILENIUL MIGRAŢIILOR............................................43


1. Primele popoare migratoare....................................................................................43
2. Sarmaţii...................................................................................................................44
3. Hunii........................................................................................................................44
4. Gepizii şi Avarii........................................................................................................45
5. Slavii........................................................................................................................46

TEMA 2. EVOLUŢIA ORGANIZĂRII SOCIALE ŞI POLITICE ÎN PERIOADA DE


FORMARE A POPORULUI ROMÂN...........................................................................47
1. Organizarea socială.................................................................................................47
2. Administraţia centrală şi locală în timpul migraţiilor.................................................49
3. Obştea teritorială.....................................................................................................50
4. Forme de organizare feudală prestatală..................................................................51

TEMA 3. AFIRMAREA POPORULUI ROMÂN ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA DOMINAŢIEI


MAGHIARE, A PECENEGILOR, CUMANILOR ŞI TĂTARILOR.................................53
1. Maghiarii..................................................................................................................53
2. Pecenegii şi Cumanii...............................................................................................55
3. Tătarii.......................................................................................................................55

TEMA 4. ORGANIZAREA POLITICO-SOCIALĂ A ROMÂNILOR ÎN SECOLUL AL


XIII-LEA, PREMERGĂTOARE ÎNTEMEIERII STATELOR FEUDALE........................56
1. Organizarea politică.................................................................................................56
2. Organizarea socială.................................................................................................63

TEMA 5. RELIGIA ROMÂNILOR.................................................................................65

TEMA 6. NORME DE CONDUITĂ ÎN CADRUL OBŞTII SĂTEŞTI.............................68


1. Proprietatea devălmaşă...........................................................................................68
2. Norme şi tradiţii ce reglementau relaţiile de muncă.................................................69
3. Norme privitoare la statutul persoanelor..................................................................72
4. Norme privitoare la obligaţiuni şi răspundere penală..............................................72
5. Trăsăturile caracteristice generale ale vechiului drept............................................73
6, Obiceiul pământului la români.................................................................................73

Test de autoevaluare...................................................................................................88
Bibliografie specifică....................................................................................................89

Unitatea de invăţare nr. 5


STATUL ŞI DREPTUL FEUDAL DEZVOLTAT..........................................................89

TEMA 1. FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI.....................................91


1. Întemeierea Ţării Româneşti...................................................................................91
2. Întemeierea Moldovei..............................................................................................92
3. Voievodatul Transilvaniei.........................................................................................94

4
4. Ţara Cavarnei..........................................................................................................95

TEMA 2. PARTICULARITĂŢILE ORGANIZĂRII DE STAT ÎN ŢĂRILE ROMÂNE......95


1. ORGANIZAREA DE STAT......................................................................................96
1.1. Domnia şi prerogativele sale................................................................................97
1.2. Voievodul. Principele. Guvernatorul...................................................................100
1.3. Adunările pe stări, Congregaţiile nobiliare şi Dietele Transilvaniei. Modul lor de
funcţionare.................................................................................................................102
1.4. Organele centrale ale statului feudal. Sfatul Domnesc. Consiliul Principelui.
Guberniul Transilvaniei. Cancelaria Aulică................................................................104
1.5. Dregătoriile centrale. Generalităţi.......................................................................109
1.6. Marii dregători.....................................................................................................109
1.6.1. Dregătorii civili.................................................................................................109
1.6.2. Dregătorii militari..............................................................................................111
1.6.3. Dregătorii de Curte..........................................................................................112
1.6.4. Dregătoriile Transilvănene...............................................................................112
1.7. Bănia Craiovei....................................................................................................113
2. ORGANIZAREA LOCAL-ADMINISTRATIVĂ........................................................114

TEMA 3. ORGANIZAREA JUSTIŢIEI........................................................................116


1. Organizarea judecătorească.................................................................................116
2. Justiţia ecleziastică................................................................................................119
3. Justiţia oraşelor.....................................................................................................120
4. Procedura de judecată..........................................................................................122
5. Administrarea probelor..........................................................................................124
6. Pronunţarea hotărârilor judecătoreşti....................................................................126
7. Căi de atac............................................................................................................127
8. Executarea hotărârilor...........................................................................................128

TEMA 4. REGLEMENTAREA PRINCIPALELOR INSTITUŢII DE DREPT ÎN


FEUDALISMUL DEZVOLTAT...................................................................................129
1. Dreptul de proprietate............................................................................................129
1.1. Proprietatea Domnească....................................................................................129
1.2. Proprietatea Boierească.....................................................................................131
1.3. Proprietatea Ţărănească....................................................................................131
2. Regimul persoanelor.............................................................................................133
3. Rudenia.................................................................................................................134
4. Familia, căsătoria, succesiunea............................................................................134
5. Răspunderea colectivă..........................................................................................135
6. Răspunderea contractuală....................................................................................136
7. Infracţiuni...............................................................................................................137
8. Abateri de la dogmele religioase...........................................................................137
9. Hiclenia, lesmajestatea, calpuzania......................................................................138
10. Pedepsele............................................................................................................139

TEMA 5. EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XVII-LEA..........142


1. Primele pravile şi importanţa lor............................................................................142
2. Conţinutul pravilelor...............................................................................................144
3. Cartea Românească de Învăţătură........................................................................145

5
4. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare.................................................................146
5. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada Voievodatului şi în Principat.................146

TEMA 6. ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA DESTRĂMĂRII


FEUDALISMULUI ÎN ŢARILE ROMÂNE...................................................................148
1. Generalităţi............................................................................................................148
2. Reformele lui Constantin Mavrocordat..................................................................149
2.1. Reforma socială..................................................................................................150
2.2. Reforma fiscală...................................................................................................150
2.3. Reforma justiţiei..................................................................................................151
2.4. Reforma administrativă.......................................................................................151
2.5. Reforma militară.................................................................................................151

TEMA 7. EVENIMENTELE POLITICE ALE SFÂRŞITULUI SEC. AL XVIII-LEA ŞI


PRIMA JUMĂTATE A SEC. AL XIX-LEA. FORME DE GUVERNĂMÂNT................152
1. Principalele evenimente politice............................................................................152
2. Forme de guvernare. Monarhia absolută..............................................................155
3. Funcţiile statului.....................................................................................................157

TEMA 8. DREPTUL ÎN PERIOADA DESTRĂMĂRII ORÂNDUIRII FEUDALE.........158


1. Categorii şi izvoare de drept scris.........................................................................158
2. Legiuirile din Ţara Românească............................................................................159
3. Legiuirile din Moldova............................................................................................161
4. Dreptul din Transilvania.........................................................................................162
5. Începutul modernizării dreptului.............................................................................164

Test de autoevaluare.................................................................................................165
Bibliografie specifică..................................................................................................165

Unitatea de invăţare nr. 6


STATUL NAŢIONAL ŞI SISTEMUL DE DREPT MODERN.....................................166

TEMA 1. FORMAREA STATULUI NAŢIONAL..........................................................167


1. Împrejurările istorice..............................................................................................167
2. Întărirea suveranităţii de stat.................................................................................168
3. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, prima Constituţie a statului naţional
român........................................................................................................................169

TEMA 2. CONSTITUŢIA DIN ANUL 1866.................................................................171

TEMA 3. TRANSILVANIA SUB STĂPÂNIRE STRĂINĂ. DUALISMUL AUSTRO-


UNGAR......................................................................................................................172

TEMA 4. CREAREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR..............................................174

TEMA 5. MONUMENTELE DREPTULUI ROMÂNESC MODERN...........................176


1. Codul civil..............................................................................................................176
2. Codul penal...........................................................................................................179

6
3. Codul de procedură civilă......................................................................................179
4. Codul de procedură penală...................................................................................180

TEMA 6. MONARHIA CONSTITUŢIONALĂ PARLAMENTARĂ ROMÂNĂ..............181


1. Familia regală........................................................................................................181
2. Funcţionarea monarhiei parlamentare...................................................................181
3. Viaţa parlamentară în contextul tendinţei spre autoritarism a Regelui Carol
al II-lea.......................................................................................................................187
4. Dictatura regală.....................................................................................................193
5. Dezmembrarea statului român rezultat al politicii de forţă şi dictat al marilor puteri.
Abdicarea regelui Carol al II-lea................................................................................196

TEMA 7. EVOLUŢIA DREPTULUI ÎN PERIOADA REGALITĂŢII. MODERNIZAREA


LEGISLAŢIEI.............................................................................................................200
1. Constituţia din anul 1923.......................................................................................200
2. Modernizarea dreptului după Constituţia din 1923................................................202
2.1. Dreptul administrativ...........................................................................................202
2.2. Dreptul civil.........................................................................................................204
2.3. Dreptul penal......................................................................................................208
2.4. Schimbări ale procedurii civile şi penale.............................................................209

Test de autoevaluare.................................................................................................210
Bibliografie specifică..................................................................................................211

7
OBIECTIVELE CURSULUI.
CRITERIILE DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR.

Suportul de curs se adresează studenţilor Universităţii „Nicolae


Titulescu”, învăţământ la distanţă, având ca finalitate explicarea
instituţiilor disciplinei „Istoria statului si dreptului romanesc”.
Lucrarea este concepută în vederea tratării aspectelor fundamentale,
astfel încât studenţii să aibă posibilitatea de a-şi însuşi noţiunile generale
din cadrul acestei discipline universitare.

Cursul de faţă are ca obiective:


 reliefarea rolului cunoaşterii istoriei statului şi dreptului
românesc;
 identificarea conceptelor, teoriilor şi instituţiilor specifice istoriei
statului şi dreptului, înţelegerea şi asimilarea acestora;
 realizarea conexiunii între teorie şi practica de specialitate.

Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt


Competenţe de
următoarele:
cunoaştere şi
înţelegere  Cunoasterea si înţelegerea evoluţiei statului român şi a dreptului
românesc;
 Cunoaşterea dinamicii izvoarelor dreptului şi a instituţiilor juridice.

(explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a


conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)

 Explicarea evoluţiei statului sclavagist, feudal şi modern;


 Explicarea şi interpretarea instituţiilor juridice corespunzatoare
epocii sclavagismului, epocii feudalismului şi epocii statului
modern.

(proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice;


utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi
aplicare)
 analiza unor texte juridice;
 explicarea terminologiei utilizate;
 valorificarea lor în sistemele moderne de drept.

(manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de


Competenţe domeniul ştiinţific/cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi
atitudinale relaţii democratice/promovarea unui sistem de valori culturale,
morale şi civice/valorificarea optimă şi creativă a propriului
potenţial în activităţile ştiinţifice/implicarea în dezvoltarea
instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice/angajarea în
relaţii de parteneriat cu alte persoane – instituţii cu responsabilităţi
similare/participarea la propria dezvoltare profesională)

8
 formarea unei atitudini pozitive faţă de istoria statului şi dreptului
românesc;
 dezvoltarea abilităţilor de gândire juridică;
 incitarea pentru o abordare multidisciplinară a instituţiilor;
 înţelegerea genezei şi evoluţiei statului român şi a fenomenului
juridic;
 înţelegerea importanţei fenomenului juridic în sistemul valorilor
sociale;
 formarea spiritului civic.

Însuşirea temeinică a disciplinei Istoria statului şi Dreptului românesc


presupune, pe lângă activităţile didactice programate, un efort consistent
din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual pe baza
bibliografiei recomandate în suportul de curs.

La stabilirea notei finale se iau în considerare răspunsurile la examen


Evaluarea
(80%), testarea continuă pe parcursul semestrului (20%)
cunoştinţelor
Examenul va fi scris - subiecte teoretice/ grilă.

9
Unitatea de învǎţare nr. 1
ANTICHITATEA. STRĂMOŞII

1. PREZENTARE GENERALĂ
Cuprins
2. ORGANIZAREA POLITICO-STATALĂ A DACO-GETILOR ÎN
PERIOADA PRESTATALĂ
3. DROMIHETE PRIMUL REGE GET
4. NORME DE CONDUITĂ
TEST DE AUTOEVALUARE
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

Obiectivele
Obiectivele unitǎţii de învǎţare
unitǎţii de ⇒ aflaţi despre organizarea politico-statală a daco-geţlor în perioada
învǎţare prestatală;
⇒ vă însuşiţi cunoştinţe privind organizarea politico-statala a daco-getilor
în perioada prestatală;
⇒ vă însuşiti cunoştinţe despre Dromihete ca primul rege get;
⇒ vă însuşiţi informaţii privind normele de conduită.

ANTICHITATEA. STRĂMOŞII
Dacii. Strămoşii
poporului Multă vreme s-a vorbit, dar mai ales s-a scris despre daci şi geţi, ca
nostru şi cum aceştia ar fi două popoare diferite. În realitate, dacii şi geţii sunt
unul şi acelaşi popor, denominaţia diferită fiind atribuită de vecini. Grecii le
spuneau geţi, dar şi daci sau dai, iar romanii foloseau denumirea de daci în
mod obişnuit. Dacii sau geţii, strămoşii noştri, fac parte din marea populaţie
indo-europeană a tracilor, la fel cum şi alte populaţii reprezintă ramuri ale
acestor neamuri, aşa cum sunt: ilirii, latinii, grecii, germanii, slavii şi celţii.
Dacii sau geţii, elita numeroasei ramuri a tracilor, au fost evidenţiaţi ca fiind
de o importanţă mai deosebită de părintele istoriei, Herodot: ”Neamul tracic
- afirmă el în cartea a cincea a ISTORIILOR - este, după cel al indienilor,
cel mai mare dintre toate. Dacă ar avea un singur domnitor şi ar fi uniţi
între dânşii, ar fi de neînvins şi, după cum credem, cu mult mai puternici
decât toate popoarele. Obiceiuri au cam aceleaşi toţi, afară de geţi şi de
travsi şi cei care locuiesc mai sus de crestonei”1.
Dintre neamurile trace putem să amintim pe odrizi, care locuiau în
sudul Balcanilor, pe bessi, care locuiau în bazinul superior al fluviului
Hebrus şi pe moessi, care erau aşezaţi între Dunăre şi munţii Balcani,
mai ales în partea de vest. După numele lor, ţinutul a fost numit mai
târziu Moesia.

1
Constantin C. Giurescu ISTORIA ROMÂNILOR, Ed. Ştiinţ. şi Encicl. 1975

10
Istoricul Strabo2 ne arată limpede că dacii şi geţii vorbesc “aceeaşi
limbă“, că ei sunt constituiţi într-un mare număr de triburi, ocupând un
enorm perimetru cuprins între Tisa, Dunăre, Marea Neagră şi Nistru, cu
depăşirea acestor repere înspre Balcani, Bug şi Câmpia Panonică. În
prima jumătate a mileniului întâi înaintea de era noastră, dinspre răsărit
năvălesc sciţii pe patru mari direcţii, prin nordul Moldovei, mijlocul
acesteia, prin câmpia Munteană, Oltenia, Banat şi prin Dobrogea.
Năvălirile sciţilor au dus la organizarea militară a triburilor şi
uniunilor de triburi getice, obligând pe sciţi să se aşeze în mijlocul
populaţiei dacice, superioară numeric, fiind apoi asimilaţi. Numai în
Dobrogea sciţii au rezistat etnic mai mult timp, având aşezări şi chiar mici
state cu câte un “rege” în frunte. Se cunosc numele a şase regi, anume:
Kanites, Sariakes, Tanusa, Aelis, Akrosas şi Charopses.3
Statele lor emiteau monedă şi erau bine organizate, dar nu au
durat mult timp, astfel că poetul Ovidiu găseşte în Dobrogea o ţară a
geţilor. El spunea: ”Iată-n a geţilor ţară-s. Ei bine, să mor printre dânşii !
… Coasta aceasta măcar că-ntre geţi şi-ntre greci e-mpărţită, însă de
geţii rebeli pare că ţine mai mult”.
Amintirea sciţilor va conduce la numirea Dobrogei ca Scytia Minor.
De la sciţi au rămas urme arheologice considerabile, ca de exemplu:
morminte, ceramică, vase de aur şi argint, care au influenţat stilul dacic.
Datorită presiunii invaziei scite, unele ramuri ale dacilor s-au deplasat
spre nord, vest şi sud.
Izvoarele vechi istorice şi geografice, îndeosebi harta lui
Ptolemeu, arată neîndoielnic prezenţa geţilor şi dacilor până la Vistula şi
Oderul de mijloc, spre vest la râurile Marus şi Aravon; spre sud-vest la
Marea Adriatică; spre sud la Marea Egee şi ţărmul Mării Marmara.
Plasarea în timp a acestor mişcări se poate aprecia că a avut ca limite
anii 900 - 500 î.e.n. Concomitent cu expansiunea triburilor getice, a avut
loc şi asimilarea sciţilor.
În legătură cu puterea armată, organizarea şi calităţile strămoşilor
Dacii şi Darius noştri, prima ştire istorică o datorăm lui Herodot, care se referă la
expediţia lui Darius, regele perşilor, în anul 5l4 î.e.n. Darius, vrând să
pedepsească pe sciţii turbulenţi din ţinuturile de miazănoapte ale
regatului, a pornit cu o armată uriaşă de 800.000 soldaţi (cifră probabil
exagerată) şi 600 corăbii, îndreptându-se prin Bosfor spre ţărmurile Mării
Negre, dorind să treacă prin Dobrogea înspre Sciţia.4
Neamurile trace s-au supus imediat lui Darius, în afară de geţi.
Herodot afirmă: “Înainte de a sosi la Istru, primul popor pe care îl supuse
Darius au fost geţii, care se cred nemuritori. 5 Căci tracii care stăpânesc
părţile Salmidesului şi care locuiesc mai sus de cetăţile Apollonia şi
Mesemviria se predară lui Darius fără nici o luptă; iar geţii, hotărându-se

2
Strabonius, Geografia Recognovit August Meineke, vol. I-III, Teubner Leipzig, 1852-1853, original şi
traducere românească în Fontes …,p.237-239.
3
Hanga Vladimir - ISTORIA STATULUI ŞI DREPTULUI, 1955, Univ. Babeş - Bolyai Cluj.
4
Emil Cernea, Emil Molcuţ - ISTORIA STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC, 1994, Bucureşti, Ed.
Şansa - S.R.L.
5
Herodot, Istorii, text stabilit de Ph.E.Legrand, vol. I-IX, Paris, 1932-1958, în Fontes ad Historiam Daco-
romaniae Pertinentes, vol. I, Bucureşti, 1964, p.47-49,65 şi urm.

11
la o rezistenţă îndărătnică, fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei mai
viteji şi cei mai drepţi dintre traci”.

Organizarea 1. Organizarea politico – socială a daco – geţilor în perioada


politico–socială prestatală. Dromihete. Norme de conduită
a daco–geţilor
în perioada Frumoasa şi competenta caracterizare a însuşirilor pe care le
prestatală aveau strămoşii noştri, făcută de Herodot6, ştirile pe care le avem de la
acesta ca urmare a călătoriilor sale, rezultate din contactele cu negustorii
greci din Olbia şi Tyros, ne aduc până azi în imagine modul de
organizare geografică, socială şi politică a dacilor (geţilor), precum şi
modul lor de conduită în cadrul normelor ce funcţionau în acea epocă.
Cunoaşterea de către Herodot a râurilor Piretos, Tiarante, Araros,
Naparis şi Ordessos, care se varsă în Istru, iar pe de altă parte râul
Maris, care se uneşte cu acelaşi Istru, demonstrează acurateţea şi
preocuparea istoricului de a indica zona de aşezare a daco-geţilor.
Piretos sau Porata este Prutul, Ordessos - Argeşul, Maris - Mureşul,
Tiratos - Oltul, Araros şi Naparis - Siretul şi Ialomiţa. Istoricul ne transmite
informaţii cu privire la zona unde trăiau geto-dacii, dar şi cu privire la
cânepa care creşte în această ţară şi la îndemânarea dacilor de a-şi ţese
îmbrăcămintea.
O altă ştire este aceea că locuitorii se ocupau cu creşterea albinelor
şi producerea mierii: “Cât despre albine, ele sunt aşa de multe pe ţărmul
stâng al Dunării, încât împiedică chiar şi pe oameni să treacă fluviul”. Iată de
ce Dacia era numită şi ţara mierii.
În secolul VII-lea î.e.n. pe ţărmul Mării Negre începe perioada de
Coloniile emigrare a grecilor. Ei întemeiază multe oraşe şi cetăţi, cum sunt oraşul
greceşti Olbia (Ucraina), cetatea Tyros (Ucraina), Histria, Tomis, Callatis (cel cu
ziduri puternice), Caliacra (stânca cea bună), Bizone, portul Cavarnei,
Crunoi - apoi Dionysopolis (Balcic), Cranea (Ecrene), Odessos (Varna),
Carsium (Hârşova), Axiopolis (Cernavodă).
Colonii greci au continuat viaţa specifică din metropolele de
provenienţă. Comerţul fiind principala ocupaţie, au intrat în legătură
strânsă cu populaţiile de geţi, cumpărând de la aceştia grâu, miere,
ceară, piei de animale, blănuri, peşte şi sclavi. Histria era renumită în
negoţul cu peşte, mai ales moruni, nisetri şi alţi sturioni. Herodot afirmă
că geţii cultivau grâu nu doar pentru consum, ci şi pentru vânzare. La
Atena, sclavii vânduţi de geţi sau daci erau aşa de numeroşi, încât
numele de Daos, adică dacul, ajunsese nume specific. Geţii cumpărau de
la colonii greci obiecte de podoabă, ceramică, ţesături fine, untdelemn,
vin, într-un cuvânt mărfuri de lux. De aici se poate trage concluzia asupra
puterii economice deosebite a acestei populaţii. De multe ori coloniştii
greci, ca urmare a deselor atacuri din partea populaţiei, se puneau sub
protecţia regelui get sau scit, care în schimbul unei sume de bani le
garanta liniştea.

6
Herodot. ISTORII, IV. ibidem

12
Relaţiile de convieţuire şi comerţ dintre populaţia dacă şi coloniştii
greci au avut ca rezultat asimilarea unor elemente de civilizaţie, cum ar fi
imitarea monedelor macedonene, precum şi realizarea ceramicii cu multe
elemente comune. Influenţe asupra grecilor din partea populaţiei
autohtone se găsesc în adaptarea la condiţiile de viaţă în folosirea
îmbrăcăminţii getice. În domeniul religiei, influenţa constă în adoptarea
de către colonii a zeului Orfeu - patron al muzicii, ca şi a zeului Dionisos -
zeu al vinului, zei aparţinând mitologiei trace.
Pe baza ştirilor existente nu se poate scrie istoria daco-geţilor cu
continuitate. Zone mari de timp sunt neacoperite cu documente sau alte
informaţii, mai ales pentru mileniul întâi î.e.n. Prima ştire de istorie politică
o avem de la Herodot, care descrie expediţia lui Darius. A doua ştire ne-o
transmite istoricul grec Tucidide, care afirmă că în a doua jumătate a sec.
V-lea regele Sitalkes stăpânea pe tracii din peninsula Balcanică, apoi pe
geţii de la miazănoapte de Haemus (Balcani), precum şi ţinuturile locuite
de dincolo de Istru. “Geţii - spune Tucidide - sunt vecini cu sciţii, au
aceleaşi arme şi aceleaşi obiceiuri; toţi trag cu arcul de pe cai”.
Importantă pentru informaţiile pe care le conţine este povestirea
expediţiei din anul 335 î.e.n. a lui Alexandru cel Mare împotriva geţilor.
Regele Macedoniei venise cu trupe împotriva triburilor din dreptul
Olteniei, pentru că aflase despre intenţia lor de a se răscula. Armata
macedoneană urmăreşte pe tribali, dar face şi o incursiune împotriva
geţilor. Trecerea falangei (echivalentul unei legiuni romane) şi a
cavaleriei peste Dunăre, s-a făcut noaptea, cu ajutorul bărcilor luate de
la localnici. Informaţiile martorului ocular Ptolemeu al lui Lagos, transmise
nouă prin istoricii Strabo şi Arrian, ne introduc în mijlocul vieţii
economice, organizării sociale şi militare a geto-dacilor. ”Căci era foarte
mare belşug de astfel de bărci - ne spune Arrian - întrucât riveranii
fluviului se foloseau de ele pentru pescuitul în fluviu, precum şi când
merg unii la alţii şi nu mai puţin, foarte adesea, pentru prădăciuni. Când
se crăpa de ziuă, Alexandru a luat-o prin semănături, poruncind
pedestrimii să înainteze până în locurile necultivate, culcând grâul cu
suliţele aplecate, iar călăreţii urmau îndată prin partea de lanuri pe unde
înaintase falanga, apoi, când au ieşit din semănături, Alexandru luă în
persoană comanda cavaleriei, aşezate la aripa dreaptă, iar comanda
falangei orânduită în careu o dădu lui Nicanor”.7
Geţii aveau o armată formată din 4.000 de călăreţi şi l0.000
pedestraşi. Deoarece armata nu rezistă atacului, geţii s-au retras în
primul oraş, luând cu ei pe cai atâţia femei şi copii câţi au putut duce
spre ţinuturile pustii. Alexandru cuceri oraşul şi luă o pradă bogată,
trecând apoi Istrul. Reţinem datele privind economia agrară, existenţa
unui oraş care avea mai mult de 4000 femei şi copii care au fost
transferaţi, existenţa unei armate formate din peste l4000 ostaşi.8

7
Hanga Calciu, CRESTOMAŢIE pentru studiul statului şi dreptului R.P.R., vol.1, Buc., Ed. Ştiin. 1955 -
1963.
8
Arian, Expediţia lui Alexandru cel Mare, luptele cu geţii din anul 335 î.e.n. : Atunci Alexandru îşi retrase
corăbiile şi hotărî să treacă Istrul împotriva geţilor care locuiau dincolo de Istru, deoarece îi vedea că
sunt adunaţi acolo în număr mare pe malul Istrului. Ei voiau să-l împiedice, dacă ar fi încercat să treacă
la dânşii (erau acolo vreo patru mii de călăreţi, iar pedestraşi peste zece mii). În acelaşi timp pe Alexandru

13
Existenţa unui mare număr de bărci, suficient pentru a traversa
peste Dunăre o armată ca aceea a lui Alexandru, dovedeşte o economie
locală bogată. Organizarea politico-socială dezvoltată a geţilor este
confirmată şi de înfrângerea catastrofală a expediţiei generalului Zopyrion
(334-33o î.e.n.), când geţii distrug întreaga armată, iar generalul cade
ucis. Zona de operaţii militare se pare că a fost Moldova sudică.

2. Dromihete, primul rege get


Dromihete,
primul rege get
Sistemul de realizare a conducerii societăţii şi nivelul dezvoltării
economice şi sociale în cadrul democraţiei militare geto-dace s-au refăcut
în timpul regelui Dromihete, contemporan cu urmaşul lui Alexandru cel
Mare, Lisimah. Dromihete, unul dintre cei mai importanţi regi ai geţilor,
poate fi pus pe acelaşi plan cu Burebista şi Decebal. Conflictul cu
Lisimah a izbucnit ca urmare a pretenţiilor regelui trac de a-şi întinde
stăpânirea asupra teritoriilor şi cetăţilor de pe malul stâng al Dunării,
cuprinse în regatul get. Luptele au avut loc în jurul anului 300 î.e.n.,
având sfârşit tragic pentru Lisimah. Fiul acestuia, Agatocle, a căzut
prizonier.
Dromihete s-a purtat bine cu prizonierul ”în nădejdea - spune
istoricul grec Diodor din Sicilia - de a căpăta înapoi pământul răpit de
Lisimah”9. Lisimah pregăteşte o armată de circa l00.000 oameni şi în anul
292 î.e.n. porneşte împotriva lui Dromihete. Acesta, folosind tactica
secătuirii de provizii a terenurilor înaintea oastei invadatoare, îl înfrânge
pe Lisimah. Regele Lisimah şi familia sa sunt conduşi în oraşul Helis,
unde se procedează la tratative şi banchetul deja celebru.
În urma tratativelor, fiica lui Lisimah devine soţia lui Dromihete, iar
cetăţile Capidava, Carsium şi Genucla din Dobrogea intră în stăpânirea lui
Dromihete. Hotărârile luate în legătură cu conduita faţă de Lisimah în
adunarea poporului, confirmate apoi prin atitudinea regelui, care reprezintă
pe conducătorul militar al geţilor, formează democraţia militară. După
îl cuprinse dorinţa de a trece pe malul celălalt al Istrului. Pe una din corăbii se urcă şi el. Apoi puse să se
umple cu paie burdufuri din corturile sub care se adăposteau ai săi. Adună din regiune cât putu mai multe
luntrii dintr-un singur trunchi (căci acestea se găseau din belşug, deoarece locuitorii de pe malurile
Istrului le foloseau pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alţii pe fluviu, iar mulţi fac cu ele
piraterie). După ce adună foarte multe din acestea, trecu pe ele cât mai mulţi soldaţi. Cei care trecură
împreună cu Alexandru erau ca la vreo mie şi cinci sute de călăreţi şi vreo patru mii de pedestraşi. În
cursul nopţii merseră prin locuri unde holdele de grâu erau îmbelşugate. În felul acesta rămaseră
neobservaţi în înaintarea lor pe mal. Cu ivirea zorilor, Alexandru o porni prin holde. El porunci
pedestraşilor să înainteze, culcând grâul cu lăncile înclinate, până au ajuns la pământ necultivat. Câtă
vreme călăreţii înaintară prin holde, falanga îi urma. Dar abia ieşiră de pe ogoare, Alezandru duse
cavaleria la aripa stângă ,iar lui Nicanor îi porunci să ducă falanga în formaţie pătrată. Geţii nu ţinură
piept nici măcar primului atac al cavaleriei. Ei rămaseră uimiţi de îndrăzneala cu care într-o singură
noapte trecuseră atât de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul de trecere. Îi mai
înspăimânta şi desimea de nestrăbătut a falangei şi puternicul atac dat de călăreţi. Mai întâi ei fugiră spre
un oraş, care se afla la o depărtare de o parasangă (aprox.5500m, n.a.) de Istru. Când văzură că, lăsând
în frunte pe călăreţi, Alexandru duce în grabă falanga de-a lungul fluviului, pentru ca nu cumva
pedestraşii să fie încercuiţi de geţii care stau la pândă, geţii părăsiră şi oraşul, care nu era bine întărit. Îşi
luară femeile şi copii pe cai, cât puteau duce caii. Ei se retraseră cât putură mai departe de fluviu, prin
locuri singuratice. Alexandru cuceri oraşul şi luă toată prada pe care o lăsaseră geţii.
9
Izvoare privind istoria României, vol.1,1964. Buc.

14
epoca de glorie a regelui Dromihete, în istoria politică a dacilor urmează
aproape două sute de ani până la domnia marelui rege Burebista, când
teritoriile geto-dacilor au fost supuse năvălirii celţilor şi bastarnilor. S-a
păstrat o singură ştire - cu caracter anecdotic - privitoare la luptele pe care
le-au purtat dacii cu bastarnii. Scriitorul Iustinus povesteşte că regele get
Oroles, drept pedeapsă că ostaşii săi au fost înfrânţi, i-a obligat să fie
servitorii soţiilor lor şi să se culce cu picioarele la căpătâi, iar nu cu capul.
Textele unor inscripţii descoperite la Histria menţionează numele
regilor Zalmodegicos şi Rhemaxos, care în secolul III î.e.n. şi-au exercitat
autoritatea asupra cetăţii, primind sume de bani pentru a apăra cetatea de
duşmani. În sfârşit, o ştire de la istoricul Pompeius Trogus pomeneşte de
creşterea puterii dacilor prin regele Rubobostes la începutul secolului II
î.e.n. Pe timpul acestui rege, centrul stăpânirii dace se găseşte în
Transilvania. Aşezările lor devin mai bogate, cu o producţie agricolă
crescută, cu multiple meşteşuguri, săpăturile arheologice demonstrând o
intensă viaţă comercială. Ca urmare a ruperii regatului macedonean în 168
î.e.n. în trei părţi şi transformarea acestuia în 148 î.e.n. în provincie romană,
dacii se vor învecina cu Imperiul Roman.
În a doua parte a secolului al II-lea î.e.n. se duc numeroase lupte
între romani, pe de o parte, şi iliri, celţi şi traci pe de altă parte. Aceste
neamuri, prinse între statul roman şi statul dac, îşi vor pierde din importanţă
şi vor înceta să mai joace vreun rol politic, în timp ce statul dacic ajunge sub
Burebista la cea mai înaltă expresie a sa.

Norme de 3.Norme de conduită


conduită
Epoca mileniului I î.e.n. s-a caracterizat printr-o dezvoltare
permanentă a populaţiei geto-dace şi a tradiţiilor sale pe teritoriul ce a
format mai târziu leagănul poporului român. Descoperirile arheologice vin
să documenteze unitatea acestei populaţii şi autohtonia ei. Cultura,
organizarea socială, organizarea militară şi religioasă tind din ce în ce
mai mult, spre a doua jumătate a mileniului întâi î.e.n., să realizeze o
diferenţiere netă a geto-dacilor de popoarele din jur.
Relaţiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin cutume, norme
fără caracter juridic, respectate în consens şi de bună voie de către membri
societăţii.10 În familie, relaţiile gentilice erau dominante, traiul, munca şi
tradiţiile cultural-religioase se realizau în comun. Cu toate acestea, fii puteau
cere părinţilor să le delimiteze partea care urmau să o folosească din
proprietatea comună, aceasta fiind o formulă tranzitorie spre proprietatea
privată.
Pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor între părţi se realizau
învoieli consfinţite prin jurăminte, în cadrul unui ceremonial special: se
consuma vinul dintr-o cupă în care părţile ce se învoiau amestecau
câteva picături de sânge şi în care se înmuiau vârfurile săgeţilor şi ale
săbiilor. Această formă solemnă era o garanţie a înţelegerilor, garanţie ce

10
Emil Cernea, Emil Molcuţ - ISTORIA STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC, 1994, Buc. Ed.
Şansa.

15
se făcea prin însăşi viaţa părţilor. Fiind o formulă solemnă şi realizată în
prezenţa comunităţii, învoiala devenea opozabilă tuturor.
Jurământul cu puterea cea mai mare era considerat a fi cel făcut
pe zeii palatului regal. Atunci când se considera că una din părţi a jurat
strâmb, se instituia o probă cu ghicitori, în număr de trei, care îl indicau
pe cel vinovat. La această probă se putea reclama o formă de “recurs“
prin aducerea unui număr dublu de ghicitori11. Cel ce era găsit vinovat,
chiar dacă era numit dintre părţile în conflict sau dintre ghicitori, îşi
pierdea viaţa, astfel că nimeni nu-şi permitea să dea informaţii false sau
să jure strâmb.
Sancţiunea suplimentară pentru cel găsit vinovat era şi pierderea
bunurilor în favoarea ghicitorilor. Se deţin date cu privire la viaţa de
familie, notificate de Meneandru în comediile sale şi apoi de Strabo, cu
privire la poligamia geţilor. Există date că regii şi membrii clasei nobiliare
ar fi avut mai multe soţii, dar pătura de jos, majoritatea populaţiei, era
monogamă. Femeile aveau o poziţie inferioară în familie, ca urmare a
formării şi consolidării familiei patriarhale.
Regulile de conduită erau întărite prin credinţe în zei şi invocarea
lor pentru apărarea şi consolidarea acestora. Zeul principal în care
credeau geto-dacii era Zalmoxis12, numit de unele triburi Gebeleizis, zeu
al timpului frumos sau al cerului senin. De aceea, dacii trăgeau cu
săgeţile în văzduh spre nori, pe timp de furtună, pentru a-şi ajuta zeul.13
Dacii credeau în nemurire şi că viaţa lor va continua alături de
Zalmoxis şi după moarte. De aceea, ei luptau cu un curaj extraordinar
împotriva duşmanilor şi preferau să se sinucidă decât să fie capturaţi de
aceştia. Alte izvoare amintesc ca zei ai dacilor pe Marte, care după tradiţie
s-a născut chiar în ţara lor, pe Dionisos - zeul vinului, şi pe Bendis,
corespunzătoarea zeiţei Artemis la greci14.
Cultul consta din slujbe şi ceremonii pe vârfurile munţilor, preoţii fiind
păstrători ai regulilor, medici şi judecători. Prin modul lor de viaţă, preoţii
constituiau un adevărat ordin călugăresc. Ei nu se căsătoreau, nu mâncau
carne, ci numai lapte, duceau o viaţă de asceţi, fiind respectaţi foarte mult
de popor, care îi numea “prea cuvioşi“ sau “călători prin nori”. Numele

11
Gogeanu Paul, - CURS DE ISTORIE A STATULUI ŞI DREPTULUI, Partea I-II. Fac. de Dr. Buc.
12
Herodot, Istorii, informaţii despre traco-geto-daci (ca mai sus) : Aşa cum am aflat eu de la elenii care
locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc – fiind doar un
muritor – a fost rob în Samos, şi anume al lui Pitagora, care era fiul lui Mnesarchos. După aceea
ajungând liber, strânse bogăţii mari şi, după ce se îmbogăţi, se întoarse în patria lui. Întrucât tracii erau
foarte nevoiaşi şi săraci cu duhul, Zamolxis acesta – cunoscător al felului de viaţă ionian şi al unor
deprinderi mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii şi cu Pitagora, un însemnat
gânditor al acestora – a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care îi primea şi îi punea să
benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el şi nici oaspeţii săi nici unul dintre urmaşii acestora
nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. În
vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o locuinţă
subpământeană. Când a fost gata Zalmoxis a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând în locuinţa lui de
sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă jelindu-l ca pe un mort. În al
patrulea an el a apărut şi astfel, Zalmoxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui. Iată ce se povesteşte
despre înfăptuirile lui.
13
Ion I. Rusu. Religia geto - dacilor. Zei, credinţe, practici religioase. Anuar... studii clasice, Cluj, V, 1947.
14
Iorgu Iordan şi colectiv. CRESTOMAŢIE ROMANICĂ, Buc. Ed.Acad. R.P.R. vol.1, 1962.

16
preoţilor însemna “întemeietori“. În fruntea preoţilor era marele preot, care
era şi sfătuitor al regelui, pentru popor fiind considerat aproape un zeu.
O altă regulă a dacilor era aceea că din cinci în cinci ani trimiteau
la Zamolxis câte un sol pentru a-i comunica nevoile şi durerile lor. Solul
era învăţat ce să-i comunice zeului, după care era aruncat în sus spre a
cădea în trei suliţe. Dacă murea, faptul însemna că zeul şi-a primit solul,
dacă nu, aceasta însemna că trebuie trimis un alt sol.
Dacă la alte popoare cei jertfiţi erau criminali, hoţi sau prinşi de
război, la daci alegerea se făcea numai dintre oameni liberi, fără pată.
Cel care nu murea străpuns de lănci era alungat din comunitate, aceasta
considerându-se o mare ruşine.
Popor cu o sedentaritate imemorabilă pe pământul care i-a fost
leagăn, legat de acesta prin agricultură, în toate formele ei, ştiind să-l
apere cu un eroism şi o pricepere care excludea orice sentiment de frică
de moarte, cu regi care aveau o conduită de o înaltă ţinută morală şi cu o
diplomaţie care îi aşeza alături de cele mai ilustre personalităţi politice ale
antichităţii, cu o religie superioară, dacii au fost unul dintre cele mai
importante popoare ale lumii antice.
Atunci când Traian i-a cucerit a afirmat că : “Am subjugat chiar şi
pe aceşti geţi, cei mai războinici dintre toate neamurile care au existat
vreodată, nu numai din cauza puterii corpului lor, dar şi din aceea a
învăţăturilor lui Zamolxis, care este între ei aşa de slăvit. Acesta le-a
întipărit în inimă că ei nu mor, ci numai îşi schimbă locuinţa şi, de aceea,
merg la moarte mai veseli decât în orice călătorie”. Constituie un prilej de
mândrie pentru noi că strămoşii noştri au fost apreciaţi de contemporanii
lor ca fiind un popor superior tuturor barbarilor şi “mai asemenea
grecilor“, cum afirmă Dio Chrysostom.

TEST TEST DE AUTOEVALUARE

Exemple de subiecte de sinteză


1. Ce afirmă Herodot și Strabo cu privire la poporul dac?
2. Expediția lui Darius din 514 î.e.n. se referă și la geți. Cum sunt
caracterizați?
3. Care sunt orașele cetăți întemeiate de greci în sec. VII î.e.n.?
4. Ce știri sunt expuse în povestirea lui Arian, despre expediția lui
Alexandru Macedon cu privire la strămoșii noștri?
5. Cum este caracterizată democrația militară din timpul lui
Dromihete?
6. Enumerați cel puțin patru norme de conduită a dacilor, precum și
elementele cultului lor.

BIBLIOGRAFIE BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ:

 CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Wolters


Kluwer, Bucureşti, 2010.

17
 CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Cartea
Universitara, Bucureşti, 2010.

Unitatea de învǎţare nr. 2


STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

TEMA 1. STATUL GETO-DAC


Cuprins 1. BUREBISTA ŞI STATUL DAC ÎN TIMPUL ÎNFLORIRII SALE
MAXIME
2. DECEBAL EROUL DACILOR. PRǍBUSIREA STATULUI DAC
3. STATUL GETO-DAC. STRUCTURA ECONOMICO-SOCIALǍ
4. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVǍ
TEMA 2. DREPTUL GETO-DAC
TEST DE AUTOEVALUARE
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

Obiectivele
Obiectivele unitǎţii de învǎţare
unitǎţii de Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
învǎţare ⇒ aflaţi despre strămoşii poporului nostru şi despre primele atestări
despre aceştia;
⇒ să relataţi care era organizarea politico-socială a dacilor;
⇒ să vă însuşiti informaţii despre Decebal ca erou al dacilor şi despre
războaiele purtate de către acesta;
⇒ să vă însuşiţi noţiuni privitoare la hotarele Daciei Romane;

STATUL ŞI STATUL ŞI DREPTUL GETO - DAC


DREPTUL
GETO - DAC TEMA 1. STATUL GETO - DAC

Statul geto-dac 1. Burebista şi statul dac în timpul înfloririi sale maxime

Statul dac din timpul regelui Burebista consfinţeşte trecerea de la


etapa democraţiei militare, la statul sclavagist, prin unificarea tuturor
Burebista şi triburilor într-un cadru politic stabil şi înfloritor. Statul dac, ridicat pe
statul dac rădăcinile societăţii gentilice, se desăvârşeşte la sfârşitul mileniului întâi,
apariţia sa fiind determinată de creşterea puterii economice a populaţiei
geto-dace şi de apariţia acestei personalităţi, caracterizată de
contemporani ca fiind “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”.
Conjunctura externă favorabilă dezvoltării statului dac a fost
determinată de existenţa conflictelor permanente ce le-au avut romanii
cu celţii, ilirii şi tracii, ceea ce i-a creat regelui Burebista o lungă
domnie, într-o atmosferă relativ calmă. Istoricul Strabo, vorbind de
atmosfera acelor timpuri, afirmă: “Burebista, getul, luând conducerea
poporului său, a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele

18
războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de
porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare stăpânire şi a
supus geţilor aproape pe toţi vecinii. Ba era de mare primejdie şi pentru
romani, pentru că trecea Dunărea fără să îi pese de nimeni şi prăda
Tracia până în Macedonia şi în Iliria, iar pe celţi, cei ce se amestecaseră
cu tracii şi cu ilirii, i-a pustiit cu totul şi pe boyi care ascultau de regele
Critasiros, precum şi pe teurisci i-a şters de pe faţa pământului”15.
Societatea geto-dacă a realizat progrese notabile în producţia de
unelte şi arme, mai ales prin prelucrarea fierului, determinând, pe de o
parte, dezvoltarea economică şi comercială a statului, iar pe de altă
parte, creşterea puterii armate, a eficienţei luptelor, creşterea capturilor
de război şi a numărului sclavilor.
Dezvoltarea economică a dus la stratificarea socială oglindită în
acumulări de tezaure şi obiecte preţioase, construcţii civile de mari
proporţii, evidenţiate cu prilejul descoperirilor arheologice. Ca urmare a
puterii militare, deposedarea de bunuri şi creşterea averii, şi-a făcut
apariţia, în timp, o aristocraţie în jurul regelui, care a dus la dezvoltarea
proprietăţii private. Ca întindere, statul dac avea posesiuni “toate ţinuturile
de dincolo şi dincoace de Dunăre“16, iar oraşele de la Marea Neagră, de la
Olbia la gura Bugului până la Apollonia plătesc tribut regelui. În întinderea
sa maximă statul dac cuprindea toate teritoriile locuite de daco-geţi, dar şi
teritorii locuite de celţi, iliri şi traci, de la Marea Neagră şi Bug la Carpaţii
Păduroşi, de la Cadrilater, Dunărea mijlocie şi Morava, până la Haemus şi
lanţul Balcanilor. Capitala statului era la Argedava, cetate “aşezată” de
istorici, pe Argeş, la Popeşti, iar mai recent în munţii Orăştiei, la Costeşti.
Burebista, ca singur stăpânitor, dispunea de o armată de circa 200.000
ostaşi, ceea ce reprezintă un aparat militar cu o putere maximă pe vremea
antichităţii. În politica sa externă, Burebista a sprijinit toate acţiunile ce
aveau ca rezultat slăbirea Imperiului roman, adversarul cel mai de temut al
statului dac. În anul 48 î.e.n. l-a sprijinit pe Pompei împotriva lui Cezar17.
15
Strabon, Geografia Recognovit August Meineke, vol.I-III, Teubner Leipzig, 1852-1853.
16
H. Daicoviciu şi Jan Trynokowski. Les rois dacesde Burebista a Decebale, în Dacia, XIV - 1970
17
Indro Montanelli, Storia di Roma, Rizzoli Editore, Milano, 1969, Citat, p. 184 :” Cezar s-a născut în
Suburra un cartier popular şi de faimă proastă al Romei, în anul 100 înainte de Cristos. Despre copilăria
lui se cunoaşte că a avut ca educator un gal, un oarecare Antonius Grifon care, în afară de latină şi
greacă, l-a mai învăţat şi altceva foarte folositor despre caracterul compatrioţilor săi. Se pare că la
pubertate a suferit de dureri de cap şi de crize de epilepsie, şi că avea ambiţia să se facă scriitor. A rămas
foarte curând chel şi, fiindu-i ruşine cu asta, a încercat să remedieze necazul pieptănându-şi părul de la
ceafă pe frunte. Pierdea în fiecare dimineaţă mult timp cu o asemenea complicată operaţie.
Suetoniu zice că era înalt, cam grăsuţ, cu tenul alb, cu ochii negri şi vioi. Plutarh, că era slab şi de talie
medie. Probabil că amândoi au dreptate. Unul îl descrie când era tânăr, celălalt la maturitate, atunci
când, de obicei te mai împlineşti un pic. Dar lunga viaţă de militar trebuie să-l fi făcut robust,. Încă de
copil a fost bun călăreţ. Obişnuia să galopeze cu mâinile încrucişate la spate. Dar şi umbla mult pe jos în
frunte ostaşilor săi, dormea în căruţă, mânca frugal, îşi păstra întotdeauna sângele rece şi mintea lucidă.
La faţă nu era frumos. Capul lui chel şi cam masiv avea o bărbie pătrată, o gură arcuită şi amară,
marcată de două riduri drepte şi adânci, cu buza inferioară depăşind-o pe cea de sus. Şi totuşi a avut
succes la femei. S-a căsătorit cu patru şi a avut o mulţime de iubite. Soldaţii săi îi ziceau moechus calvus,
neruşinatul chel. Contrar unor legende care ni-l înfăţişează îngâmfat şi solemn, Cezar, dimpotrivă, era un
desăvârşit om de lume, galant, elegant, fără prejudecăţi, plin de umor, capabil să încaseze glumele altora
şi să răspundă la ele cu sarcasm muşcător. Era înţelegător faţă de viciile celorlalţi, pentru că avea nevoie
ca şi ceilalţi să i le înţeleagă pe ale sale. Curion îl numea “ bărbatul tuturor femeilor şi femeia tuturor
bărbaţilor”. Iar unul din motivele pentru care aristocraţii îl urau atât era şi acela că le seducea cu

19
Ca urmare, Cezar se hotărăşte să organizeze în anul 44 î.e.n. o mare
expediţie împotriva statului dac. Dar şi Cezar, şi Burebista îşi pierd viaţa,
urmare a unor conspiraţii. În urma lui Burebista, statul se împarte în cinci
regate care sunt relativ uşor învinse de împăratul roman Octavianus
Augustus. Unul dintre urmaşii lui Burebista, se pare conspirator la uciderea
sa, a fost Koson, cunoscut pentru monedele de aur emise pe timpul său.
Armata dacică scăzuse ca efective la 40.000 de oameni, ceea ce
demonstrează începutul decăderii statului. Regii următori şi urmaşii lui
Burebista au căutat să realizeze alianţe cu romanii, cum a fost Cotiso,
contemporan cu Octavianus, care a făcut demersuri pentru a se căsători
cu fiica împăratului roman, sau să sprijine pe unii cezari pentru a deveni
“prieten şi aliat” al romanilor, cum a fost Roles. Un alt rege dac, Scorilo,
care a domnit 40 de ani (28-68 e.n.) a încercat o politică plină de tact şi
diplomaţie faţă de romani, tendinţa generală fiind aceea de a nu se
amesteca în certurile interne de la Roma. Alţi monarhi cunoscuţi ai dacilor
au fost Comosicus, care cumula şi demnitatea de mare preot, precum şi
trei regi din Dobrogea, Roles, Dapyx şi Zyraxs, care au stăpânit mici regate
în centrul ţinuturilor înconjurate de oraşele dunărene şi coloniile greceşti.
Aceştia s-au contrapus campaniei din anul 28, condusă de Crasus, şi deşi
înfrânţi, supuşii lor nu au putut fi distruşi sau strămutaţi.
Lupte cu efecte deosebite au avut loc între 11 şi 12 e.n., când consulul
Sextus Aelius Catus îi învinge pe daci şi strămută 50.000 dintre aceştia în
sudul Dunării, în Moesia. O altă strămutare importantă este realizată de
Tiberius Plantius Silvanus Aelianus, care, în calitate de guvernator al Moesiei
timp de 10 ani (57- 67 e.n.), luptă cu dacii şi reuşeşte să strămute 100.000 de
transdanubieni, cu femeile, copiii, principii şi regii lor, silindu-i să plătească
tribut.
În anul 69 e.n. o întreagă armată romană este distrusă de daci, iar
comandantul ei Fronteius Agripa este ucis. Luptele următoare, conduse
de Rubius Gelus, aduc o relativă acalmie timp de 15 ani, până în vremea
lui Domiţian, respectiv Decebal.

Decebal, eroul 2. Decebal, eroul dacilor. Prăbuşirea statului dac


dacilor
Decebal, regele erou al neamului nostru, a avut parte de o domnie
zbuciumată de campanii militare, cu victorii strălucite, precum şi de înfrângeri
zdrobitoare, care i-au adus nemurirea istorică prin încununarea cu jertfa vieţii
sale neînrobite de copleşitorul mecanism roman. Dio Casius, istoricul,
povesteşte că regele dacilor Duros a cedat tronul de bunăvoie lui Decebal,
considerându-l mai capabil de a conduce poporul dac în vâltoarea războiului. El
îl descrie pe erou ca fiind: ”ager în planurile de război ca şi în împlinirea lor, ştia
să-şi aleagă timpul când să năvălească asupra duşmanilor, tot aşa de potrivit
ca şi momentul când să bată în retragere, era dibaci în a întinde curse, viteaz la
luptă, ştiind să se folosească înţelept de biruinţă şi să iasă bine dintr-o
înfrângere, pentru aceste însuşiri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic

regularitate nevestele care, să fim drepţi, se cam băteau să fie seduse. Acest personaj extraordinar, în jurul
căruia a început să se învârtă toată istoria Romei şi a lumii, era deci în ceea ce priveşte moralitatea, fiul
vremurilor sale.”

20
de temut.”18. Primul conflict cu romanii are loc în anul 85 e.n., când armata
romană este zdrobită, iar capul lui Oprius Sabinus, guvernatorul Moesiei, este
purtat ca trofeu. Împăratul Domiţian porneşte o nouă expediţie împotriva lui
Decebal, dar armata condusă de generalul Fuscus este înfrântă într-un mod
atât de ruşinos, încât istoricul Tacitus trece rezultatul luptei sub tăcere,
apreciind doar că situaţia era atât de gravă încât “lupta se da pentru apărarea
graniţelor şi a castrelor legiunilor” (anul 87 e.n.).
O nouă luptă se dă în anul 88 e.n.19 De această dată armata
romană, condusă de generalul Tetius Julianus, îi înfrânge pe daci la Tapae
(Porţile de Fier), obligându-l pe Decebal să se recunoască înfrânt şi să
poarte tratative cu Domiţian. Folosindu-se de diplomaţia sa cunoscută, de
conjunctura externă favorabilă (romanii erau în război cu quazii şi
marcomanii), Decebal obţine recunoaşterea sa ca rege, arme, maşini de
război, meşteri şi ingineri pentru construcţiile militare şi chiar bani anual.20
Pacea durează până în anul 101. Traian, urmaşul lui Domiţian, este un
conducător energic şi viteaz, un bun ostaş şi un mare general, întrecând
chiar pe Cezar 21. El a întronat legea şi respectul acesteia în imensul său
imperiu. Începând cu anul 89 (al încoronării sale), Traian s-a gândit numai
cum să rupă tratatul cu Decebal şi să-i ocupe regatul pentru a-l transforma
în provincie romană.
Prabusirea În primăvara anului 101 Traian şi legiunile sale, trecând în Dacia,
statului dac întâlnesc armata lui Decebal şi-l învinge la Tapae, urmărindu-l pe drumul
Bistrei spre capitala Sarmisegetusa, dar iarna îl opreşte. În timpul iernii s-
au purtat lupte pe malul drept al Dunării. La Adamclisi, romanii înving pe
daci 22. În primăvara anului 102 ofensiva romană se reia, luptele au sorţi
de izbândă pentru romani, obligându-l pe Decebal să ceară pace de două
ori. Traian îl obligă pe Decebal - spune Dio Casius - “să înapoieze toate
18
Cassii Dionis Cocceiani, Historiarum Romanorum que supersunt, editat de Ursulus Philippus Boissevain,
vol.I-V, Weidman, Berlin, 1895 – 1931, Fontes…, vol.Ip.683 – 697.
19
P. Coissin. Les triomphes de Domitien, Rev. Arhivelor XXVIII - 1928.
20
Dio Cassius, Istoria romană, despre luptele dintre daci şi romani : Cel mai însemnat război de atunci al
romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal. Eu îi numesc
daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că
unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept fie pe nedrept. Căci eu îmi dau seama că geţii locuiesc dincolo
de Haemus, de-a lungul Istrului. Domiţian a pornit cu oaste împotriva lor, dar puţin îi păsa de război; el
zăbovi într-un oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevăr, nu numai că
nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frâu şi de ruşine faţă de
femei şi bărbaţii tineri. Trimitea la război în locul său pe alţi conducători de oşti şi de cele mai multe ori
nu izbândea. Decebal, regele Dacilor, a trimis soli la Domiţian şi-i făgăduia pacea. Drept care, Domiţian
îl porni pe Fuscus cu armată multă. Când a aflat de aceasta Decebal, i-a trimis din nou solie, în bătaie de
joc, spunând că va încheia pacea dacă Domiţian are să vrea ca fiecare roman să-i dea lui Decebal, anual,
câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere Decebal spunea că va duce mai departe războiul şi
că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri. Domiţian vru să se răzbune pe cvazi şi marcomani,
fiindcă nu-l ajutaseră împotriva dacilor. După ce fu învins de aceştia în Câmpia Panoniei, Domiţian a
trimis o solie la Decebal, îndemnându-l să încheie un tratat. Decebal primi propunerea de pace, dar nu a
venit la tratative, ci i-a trimis pe Diegis, “împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva
prizonieri sub cuvânt că nu-i avea numai pe aceştia…” Domiţian puse o diademă pe capul lui Diegis, ca
unui învingător, iar soldaţilor le împărţi onoruri şi bani. El cheltui foarte mulţi bani pentru încheierea
păcii şi îi dădu lui Decebal sume de bani, meşteri pricepuţi la felurite lucrări folositoare pe timp de pace şi
de război. Aceste lucruri le-a scos din mobilierul împărătesc.
21
Roberto Paribeni. Optimus princeps. Saggio sulla storia e sui tempi dell Imperatore Traiano, vol.2
Messina, 1926-1927.
22
Gr.G. Tocilescu. Monumentul de la Adam Klissi, Tropaeum Traiani, Viena, 1985.

21
armele, maşinile şi meşterii primiţi, să predea dezertorii, să dărâme toate
cetăţile, să părăsească toate cuceririle făcute în afara ţării, să
recunoască de prieteni şi duşmani pe prietenii şi duşmanii poporului
roman şi să nu primească nici un roman în slujba sa“. Traian anexează
imperiului teritoriile Olteniei, ca şi Muntenia şi Banatul, unde lasă
garnizoane importante. Pacea nu ţine decât până în anul 105. Atât
Decebal cât şi Traian se pregătesc de un război capital. Războiul
reîncepe şi se folosesc metode extreme de luptă. De la încercarea de
suprimare a lui Traian, la luarea ca ostatec a comandantului Longinus, la
lupta supremă s-au folosit toate mijloacele de a înfrânge ofensiva
romană. Rezistenţa dacă este copleşită, capitala ocupată, iar Decebal se
sinucide. Romanii pradă Dacia, de unde iau uriaşe cantităţi de aur, argint,
un număr de vase şi cupe care desfid orice evaluare, turme de vite, arme
şi mulţi prizonieri. Statul dac îşi termină existenţa în perioada sa de
glorie, lăsând în urmă actul de naştere al poporului român, semnat de
viaţa împăratului roman Traian şi de existenţa miraculoasă până în zilele
noastre, în mijlocul Romei, a celebrei sale columne23.

23
Indro MONTANELLI. Storia di Roma. Rizzoli Editore, Milano, 1969. Citat : “ Când a fost anunţat că
a fost proclamat împărat generalul Traian comanda o armată în Germania, nu s-a pierdut prea mult cu
firea, apoi a mulţumit Senatului pentru încrederea acordată şi că avea să vină să preia puterea de îndată
ce va găsi timp. Însă vreme de doi ani, nu l-a găsit, pentru că trebuia să pună la punct câteva controverse
cu teutonii.
Se născuse în Spania cu aproape patruzeci de ani în urmă ( devine împărat în anul 98 şi moare în anul
117- nota red.) dintr-o familie romană de mari slujbaşi; şi slujbaş a rămas şi el toată viaţa, adică jumătate
ostaş, jumătate administrator. Era înalt, robust cu apucături spartane şi cu un curaj neîntrecut, fără
ostentaţie. Soţia sa Plotina, se considera cea mai fericită dintre neveste, pentru că el n-o înşela decât
uneori, cu vreun tinerel; cu alte femei niciodată. Trecea drept un om cult, fiindcă obişnuia să-l aibă lângă
el, în carul său de general, pe Dio Crisostomul, un celebru retor al vremii, care îi vorbea mereu de
filozofie. A mărturisit însă, într-o zi că, din multele cuvinte spuse de Dio, nu a înţeles nimic, ba că nici nu-l
asculta măcar: se lăsa doar legănat de sunetul lor argintiu, cu gândul în altă parte: la conturile de
cheltuieli, la planurile unei bătălii, la proiectarea unui pod.
Puterea nu i s-a urcat niciodată la cap, şi nici chiar ameninţarea cu vreun complot nu l-a transformat într-
un despot bănuitor şi sângeros. Când l-a descoperit pe acela lui Licinus Sura, a luat masa cu el şi, nu
numai că a mâncat tot ce i s-a servit în farfurie, dar s-a mai lăsat şi bărbierit de omul conjuratului.
Era extraordinar de muncitor şi le pretindea acelaşi lucru tuturor din jurul său. A trimis mulţi senatori
comozi să plece să facă ordine în provincii şi din scrisorile schimbate cu ei, rezultă competenţa şi
sârguinţa acestui om. Ideile sale politice erau acelea ale unui conservator înţelept, care credea mai mult
într-o bună administraţie decât în marile reforme; excludea violenţa, dar ştia să recurgă la forţă. De aceea
n-a ezitat să pornească război împotriva Daciei, atunci când regele ei, Decebal, a atacat cuceririle romane
din Germania. A fost o campanie condusă în mod strălucit. Învins, Decebal s-a predat, însă Traian i-a
cruţat viaţa şi tronul, mărginindu-se doar să-l considere un vasal. Atâta mărinimie, ceva nou în analele
istoriei romane, a fost rău răsplătită, deoarece Decebal a pus mâna iar pe arme. Traian a reluat lupta, l-a
învins, a jefuit minele de aur transilvane şi, cu această pradă, a finanţat timp de patru luni de zile jocuri
neîntrerupte în Circ, cu zece mii de gladiatori, pentru celebrarea victoriei; şi a organizat un program de
lucrări publice, destinate să facă din domnia lui una dintre cele mai memorabile domnii din istoria
urbanisticii, a ingineriei şi a arhitecturii. Un apeduct gigantic, un nou port la Ostia, patru mari drumuri,
amfiteatrul de la Verona au fost o parte din cele mai însemnate opere ale sale. Dar cea mai cunoscută a
fost Forul lui Traian, datorat geniului lui Apollodor, un grec din Damasc, care mai construise deja pentru
el, în puţine zile, acel minunat pod peste Dunăre ce-i permisese să-l dea peste cap pe Decebal. Pentru
ridicarea coloanei, care încă se mai înalţă şi azi în faţa bazilicii Ulpia, au fost transportate de la Paros
optsprezece cuburi de marmoră specială, cântărind cincizeci de tone fiecare: un miracol pentru vremurile
acelea. Pe această marmură au fost săpate, în basorelief, două mii de figuri, cu o pronunţată tentă de
concret în scenele reprezentate. În anul 117, în cel de al şaizeci şi patrulea an al vieţii Traian a paralizat,
iar la Roma nu a ajuns decât urna cu cenuşe, care a fost îngropată sub columnă. (Traian învingătorul

22
Statul geto-dac. 3. Statul geto-dac. Structura economico-socială
Structura
economico- Procesul trecerii de la societatea gentilică la organizarea statală
socială porneşte de la unirea triburilor existente în cadrul poporului dac, precum
şi a teritoriilor stăpânite de acestea. Geograful Ptolemeu aminteşte
seminţiile ce existau în Dacia, din care cel puţin douăsprezece erau sigur
dacice: predavensii, biefii, albocensii, saldensii (situate teritorial în
Crişana şi Banat), ratacensii, buridavensii, potulatensii, keiagisii (în
centrul Transilvaniei şi pe Târnave, în Oltenia şi Muntenia de vest),
costobocii, cancoensii, sensii, piefigii (Moldova şi Muntenia de est).
Trecerea de la democraţia militară la organizarea statală a fost datorată
şi transformărilor economice, în concret dezvoltarea producţiei de bunuri
materiale, dezvoltarea unor reţele de ateliere care prelucrau fierul pentru
făurirea de unelte şi arme. Urmarea imediată a fost creşterea activităţilor
de schimb pe plan intern şi extern, în special cu coloniile greceşti şi cu
romanii. Dezvoltarea oraşelor Buridava, Porolisum, Apulum, Potaisa,
Germisara, Azizis, Berzovia, Acidava, Napoca, Drobeta, Dierna,
Sucidava, Amutrium şi altele a fost un proces continuu care s-a continuat
şi ulterior pe timpul stăpânirii romane. Zeci de oraşe dezvoltate şi
semnalate pe timpul regatului geto-dac au fost distruse în timpul
războaielor purtate cu romanii sau tracii. Dokidava, Areobadava,
Trifulon, Patridava, Cersidava, Petrodava, Sargidava, Ufidava,
Marcodava, Ziridava, Singidava, Cumidava sunt exemple tipice de oraşe
dacice a căror soartă nu mai este cunoscută după cuceririle romane, dar
care aveau o înflorire deosebită pe timpul regalităţii dacice, fiind
menţionate de istoricul Ptolemeu 24.
Oraşele erau întărite cu fortificaţii de piatră, apărarea lor
realizându-se cu şanţuri şi valuri de pământ, precum şi cu palisade.
Populaţia oraşelor era numeroasă, Alexandru cel Mare găsind ca
oponenţă la venirea sa în Dacia o armată formată din patru mii de călăreţi
ce aparţinea unui singur oraş. Este de presupus că acesta avea cel puţin
10.000 locuitori.
Cea mai mare parte a populaţiei Daciei locuia la sate, aşezate, ca
şi mai târziu, pe cursurile de apă şi în locuri adăpostite. Casele se făceau
din lemn şi pământ, aveau formă de bordeie, de obicei cu două camere,
având o împrejmuire cu un gard din pari ascuţiţi. La munte, casele erau
de piatră şi nu se deosebeau mult de casele ce au existat şi chiar mai
există în satele de azi. Marea bogăţie acumulată prin exploatarea
agricolă, prin obţinerea aurului din mine, prin comerţul deosebit de activ a
creat o diferenţiere şi o stratificare socială. Societatea era împărţită în
două clase principale: nobilii, cărora li se spunea tarabostes, adică
”domnii de neam” şi purtau ca semn distinctiv o căciulă de pâslă sau
lână, de unde şi numele roman de ”pileati”. Oamenii de rând umblau cu
capul descoperit şi cu părul mare, fiind numiţi “comati”.

dacilor a ajuns să-i aibă veşnic deasupra sa ca unul dintre paradoxurile istoriei n.a.)
24
R. Vulpe. Aşezări getice din Muntenia. Bucureşti, 1966,
N Gostar - Cetăţi dacice din Moldova şi cel de al doilea război dacic. În Memoria, vol. I, 1969.

23
Este sigur că diferenţierea socială s-a realizat în timp prin
deposedarea de pământ şi avere a membrilor societăţii de către
conducătorii militari şi de clasa preoţilor, ca urmare a îmbogăţirii de pe
urma războaielor, vânzarea sclavilor sau exploatarea muncii acestora
prin dezvoltarea activităţii comerciale.
Procesul formării statului dac a fost favorizat şi de conjunctura
externă, de necesitatea apărării împotriva romanilor, dar şi de
capacitatea organizatorică a regelui Burebista, a cărui personalitate a fost
recunoscută de lumea antică.
Prin esenţă, statul dac este sclavagist şi s-a bazat pe existenţa
marilor proprietari de pământ cu averi imense, cu latifundii lucrate cu ajutorul
sclavilor, cu mine proprietate regală, care produceau aurul şi argintul din
care au bătut monede şi s-au confecţionat podoabe deosebit de preţioase,
sau care produceau fierul şi cuprul necesar confecţionării armelor uriaşei
armate dacice.
Statul are toate trăsăturile statului clasic sclavagist, fiind un
instrument în mâna taraboştilor pentru menţinerea masei poporului în
dominaţie şi ascultare, precum şi pentru exploatarea sclavilor şi altor
categorii sociale, dar nu în ultimul rând pentru apărarea libertăţii faţă de
celţi şi mai târziu faţă de romani.

Organizarea 4. Organizarea administrativă


administrativă
În fruntea statului era regele, el reprezentând puterea supremă. El
guverna ţara cu ajutorul unui sfat de nobili, de obicei oamenii săi de
încredere şi comandanţi de armate. În împrejurări excepţionale cerea
sfatul marelui preot. Instituţia regalităţii era ereditară, dar se baza şi pe
principiul electivităţii. Inscripţia lui Acornion din Dionysopolis ne indică
faptul că, înainte de Burebista, a fost rege tatăl său, deci se aplica
principiul eredităţii. Decebal a fost ales rege ca urmare a înlocuirii lui
Duros, deci s-a aplicat principiul electivităţii 25.
Istoricul Dio Crisostom ne spune că dacii alegeau pe rege şi pe
preoţi (reges et sacerdotes) din rândul nobililor (tarabostes). Nu exista, în
aplicarea succesiunii, dreptul de primo-genitură, ceea ce a dus mereu la
lupte interne, conducerea statului fiind disputată de urmaşi. Monarhia
dacică, pe timpul celor două secole de existenţă, şi-a dobândit o
identitate proprie prin aceea că regele era şi vârful nobilimii şi
conducătorul militar suprem, uneori chiar autoritatea religioasă cea mai
înaltă. Deceneu şi Comosycus au fost şi regi şi mari preoţi. Burebista şi

25
Decretul în cinstea lui Acornion din Dionisopolis, Sillage, Ed. III-a.

24
Decebal au deţinut puterea regală, iar Deceneu26 şi Vesinas conducerea
religioasă.
Autoritatea centrală avea stabilitate şi continuitate în timp,
funcţionând şi în interesul regelui. Sfatul regelui era format din dregători cu
funcţii pe plan militar, religios, extern sau intern, cu o ierarhie bine
conturată. Se ştie că Acornion la curtea regelui Burebista era la “cea dintâi
şi cea mai mare cinste”, apoi că marele preot era apropiatul regelui, chiar
locţiitor al său sau în funcţie de vicerege. Acreditarea ideii originii divine a
legilor era în interesul regalităţii. Întrucât exista concepţia că preoţii pot să
interpreteze voinţa zeilor, s-a încetăţenit şi rolul lor de judecători, prin
aceasta realizându-se un sistem de drept geto-dac. Administraţia locală
avea o importanţă deosebită în Dacia. Multitudinea de oraşe, existenţa a
sute şi mii de sate făcea necesară existenţa unei reţele de drumuri de
legătură, sisteme de comunicaţie şi de colectare a veniturilor. Din acest
punct de vedere, importantă ni se pare evocarea istoricului Suidas, care
afirma că înaintea ocupării Daciei de către romani existau o seamă de
funcţionari ”unii puşi mai mari peste treburile agricole, iar alţii, din jurul
regelui, erau îndreptăţiţi la paza cetăţilor”27. Separarea atribuţiunilor
administrative de cele militare era o consecinţă a necesităţii acoperirii
întregului teritoriu cu forţele de control ale statului, iar împărţirea populaţiei
în unităţi administrative realiza controlul mai facil a marilor latifundii şi a
obştilor săteşti.
Existenţa statului dac era asigurată şi de funcţionarea unei armate
capabile să-i apere graniţele şi existenţa, precum şi să se impună ca un
factor de putere în tratativele cu alte state şi imperii vecine. Cei 200.000
de oşteni ai armatei dace de pe timpul regelui Burebista au păstrat
unitatea şi independenţa statului aproape două secole 28.
Armata era formată numai din luptători, dacii nu plecau ca nomazii
la luptă cu întreg neamul - femei, copii, bătrâni. Ei erau luptători de un
curaj extrem, necunoscând frica de moarte. Armata era formată din
cavalerie şi infanterie, armele fiind topoarele, lăncile, suliţele, praştii cu
pietre sau plumb. Erau cunoscute şi armele de luptă ca berbecele şi
26
Iordanes, De origine actibusque Getarum (Getica) Th. Momsen, Berlin, 1882, (1961) Citat: Ei (geţii-
n.a.) socoteau ca noroc şi câştig, drept unica lor dorinţă, îndeplinirea în orice chip a lucrurilor pe care le
sfătuia îndrumătorul lor Deceneu, judecând că este folositor să realizeze aceasta. El, observând înclinarea
lor de a-l asculta în toate, şi că ei sunt din fire deştepţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei;
căci era maestru în acest domeniu. El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit
în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască după legile naturii, transcriind aceste legi, ele se păstrează până
astăzi, sub numele de belagines; i-a învăţat logica, făcându-i superiori altor popoare, în privinţa minţii;
dându-le exemple practice, i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune. Demonstrându-le teoria celor
douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum
creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a
expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede
de la răsărit până la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc. Vezi ce mare plăcere, ca nişte
oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţintel timp liber după
lupte. Putem vedea pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe
acesta studiind descreşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia
cerului, (astrele) care se grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală,
odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită. Astfel a devenit Deceneu în ochii lor o fiinţă miraculoasă,
încât a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar şi pe regi.
27
C. Daicoviciu - Istoria României, vol. 1, Buc.1960.
28
C. Daicoviciu - Din Istoria Transilvaniei. Dacia sclavagistă romană. vol.1, Buc., 1913.

25
balista. Drapelul dacilor era sub formă de balaur cu cap de lup din metal
– aramă sau bronz – care avea un dispozitiv ce scotea un şuierat pe
timpul când bătea vântul.
Dreptul geto- TEMA 2. DREPUL GETO-DAC
dac
În vremea regatului condus de Burebista şi Decebal, cultura, arta,
religia şi cunoştinţele practice se dezvoltă în diversitatea şi complexitatea
lor, ajutate fiind de normarea relaţiilor sociale, de existenţa unor reguli cu
caracter imperativ, de valabilitate generală. Aceste norme au un caracter
juridic, sunt obligatorii şi sunt urmate de sancţiuni impuse de stat. Pe
lângă ele coexistă o multitudine de obiceiuri şi tradiţii din epoca
dominaţiei militare.
Pe lângă dreptul nescris, se presupune că există şi un sistem de
legi de autoritate statală, mai ales că ele sunt menţionate de istoricii
Strabon şi Iordanes, ca fiind elaborate de Burebista, ba, mai mult, că
acestea se pretindeau a fi de provenienţă divină.29 Poruncile regelui erau,
de asemenea, considerate legi obligatorii, fiind sancţionate cu puterea
autorităţii de stat. Instituţiile juridice mai bine cunoscute pentru această
perioadă sunt: proprietatea, familia, precum şi normele penale care le
apărau. Existenţa marii proprietăţi latifundiare, a marilor proprietari de vite
şi sclavi este cunoscută din descrierea vânzărilor de sclavi de pe pieţele
imperiului roman, ceea ce demonstrează aservirea unei largi părţi a
populaţiei
Un alt tip de proprietate cunoscut este acela al obştilor teritoriale
libere, care aveau în stăpânire pământuri, vite, păduri. Poetul Horaţiu ne
descrie recoltele obşteşti de pe glia ”cea făr de hat”. Pământul obştii era
împărţit în loturi, atribuit familiilor pe timp de un an, urmând ca să se
realizeze o redistribuire a acestora în anul următor prin tragere la sorţi.
Familia dacică era monogamă. Atât Herodot, cât şi Ovidiu, mai
târziu, afirmă că monogamia era o regulă păzită cu deosebită severitate.
Femeia era cumpărată de la părinţi în scopul căsătoriei, probabil cu un
preţ fictiv, dar ea avea întotdeauna o zestre care dovedea poziţia socială,
bunăstarea şi diferenţierea între familii. Virtutea femeii era considerată
sacră, din acest punct de vedere existând certe legături de familie între
tată şi fii săi. Deşi existau cu certitudine reguli privitoare la comerţ,
acestea nu s-au păstrat. În domeniul apărării proprietăţii şi vieţii, exista

29
Iordanes, Despre originea şi faptele geţilor,( De origine actibusque Getarum – Getica – în Iordanes
Romana et Getica) de Th. Momsen, Berlin 1882, text stabilit Fontes, vol.II, 1970, p.413, 417-419. Citat:
Geţii au avut drept rege pe Zamolxe, despre care cei mai mulţi scriitori de anale ne spun că a fost un
filozof cu o erudiţie de admirat .Căci şi mai înainte au avut pe învăţatul Zeuta, după aceea pe Deceneu şi
în al treilea rând pe Zamolxe despre care am vorbit mai sus. Geţii n-au fost deci lipsiţi de oameni care să-i
înveţe folozofie. De aceea geţii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu
grecii, după cum relatează Dio, care a compus istoria şi analele lor în limba greacă. El spunea că acei
dintre ei care erau de neam s-au numit Tarabostes, iar apoi Pileati: dintre dânşii se alegeau regii şi
preoţii. Şi într-atât au fost de lăudaţi geţii, încât se spune că la ei s-a născut Marte pe care înşelăciunea
poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune şi Virgilius : Neobositul părinte, care stăpâneşte
câmpiile geţilor. Pe acest Marte geţii l-au înduplecat printr-un cult sălbatic (căci victimle lui au fost
prizonierii ucişi), socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge

26
sistemul răzbunării private, care a fost înlocuit treptat cu atribuţii ale
statului 30.
Judecarea faptelor penale cădea în sarcina regelui sau a marelui
preot, dar uneori aceste două funcţii erau cumulate, astfel că regele
judeca toate cauzele. Este de asemenea cunoscut faptul că judecata era
însoţită de un ceremonial, atât laic, cât şi religios. Încheierea tratatelor şi
convenţiilor între state se făcea în prezenţa unor soli şi reprezentanţi ai
regalităţii, iar ca o chezăşie a îndeplinirii obligaţiilor exista obiceiul
alianţelor matrimoniale dintre familiile regale angajate în tratative.

TEST TEST DE AUTOEVALUARE

Exemple de subiecte de sinteză:

1. Enumerați câțiva dintre regii daci urmași ai lui Burebista.


2. Câte războaie a avut Decebal cu romanii și care sunt cele
mai importante lupte?
3. Enumerați cel puțin 5 orașe cetăți dacice și cinci localități.
4. Care era ierarhia administrativă și nobiliară în statul dac.
5. Cum sunt numite legile naturii după care se conduceau
dacii, conform lui Iordanes?

BIBLIOGRAFIE BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ:

 CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Wolters


Kluwer, Bucureşti, 2010.
 CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Cartea
Universitara, Bucureşti, 2010.

Unitatea de învǎţare nr. 3


DACIA ROMANA. STATUL ŞI DREPTUL

TEMA 1. ORGANIZAREA DE STAT PE TERITORIUL DACIEI


Cuprins PROVINCIE ROMANǍ
1. HOTARELE ŞI ORGANIZAREA ADMINISTRATIVǍ
2. CONDUCEREA CENTRALǍ A DACIEI PROVINCIE ROMANǍ
3. ADMINISTRAŢIA LOCALǍ A PROVINCIEI DACIA
4. VIATA ECONOMICǍ ÎN DACIA ROMANǍ
5. VIAŢA SOCIALǍ A DACIEI ROMANE
30
Ovidiu. Tristele. V, 7, 10, 43-44.

27
TEMA 2. DREPTUL ÎN DACIA ROMANǍ
1. IZVOARELE ŞI INSTITUŢIILE JURIDICE
2. PROPRIETATEA
3. FAMILIA
4. TABULELE CERATE
TEST DE AUTOEVALUARE
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

Obiectivele
Obiectivele unitǎţii de învǎţare
unitǎţii de Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
învǎţare ⇒ prezentaţi organizarea administrativă a Daciei Romane, precum şi
hotarele acesteia;
⇒ să vă însuşiţi noţiuni privitoare la hotarele Daciei Romane ;
⇒ enumeraţi care erau coloniile Daciei, municipiile şi statele Daciei;
⇒ descrieţi viaţa economică, socială, dreptul de proprietate din Dacia
Romana;
⇒ vă însusiţi noţiuni referitoare la tabulele cerate;

DACIA ROMANĂ. STATUL ŞI DREPTUL

TITLUL 1. ORGANIZAREA DE STAT PE TERITORIUL DACIEI


Statul pe PROVINCIE ROMANĂ
teritoriul daciei
provincie Războaiele de cucerire a Daciei au adus, fără îndoială, distrugeri
romană şi moarte, deportarea unei părţi din populaţie, jefuirea unor imense
bogăţii acumulate de regii daci sau membrii loiali ai aristocraţiei. Judecată
din acest unghi de vedere, cucerirea romană poate să apară ca un tragic
episod în istoria poporului dac 31. Pentru noi, însă, cei ce trăim doar ca
moştenitori ai celei de a doua provincii romane din jumătatea orientală a
Imperiului roman, cucerirea Daciei constituie nu un tragic sfârşit, ci un
început, la fel de glorios ca naşterea şi formarea unui nou popor: cel
român.

Hotarele şi 1. Hotarele şi organizarea administrativă


organizarea Aproape toţi cercetătorii sunt de acord că cele mai pertinente
administrativă informaţii cu privire la întinderea provinciei Dacia cucerită de romani le-a
furnizat vestitul geograf al lumii vechi Ptolemeu, care, după patru decenii
de la războaiele purtate de Traian putea să aibă ştiri corecte. Acesta
fixează hotarele provinciei astfel: spre apus Tisa, spre miazănoapte
munţii Carpaţi, spre miazăzi Dunărea, iar spre răsărit râul Hieratos (Prutul
sau Siretul).
Cu toate că romanii au cucerit cea mai mare parte a teritoriului
dacic, în provincia Dacia el nu se regăseşte în totalitate. Muntenia,
Moldova de sud, Transilvania dintre Olt şi Carpaţi au fost cuprinse în

31
Cernea şi Molcuţ - Istoria statului şi dreptului românesc. Buc. 1994.

28
Moesia Inferior, ceea ce a dus ulterior la o romanizare deosebit de
accentuată.
Dacă provincia propriu-zisă Dacia a cuprins Transilvania, Banatul,
Oltenia, Muntenia, sudul şi vestul Moldovei este clar că influenţa romană
s-a întins şi asupra regiunilor limitrofe, Crişana, nordul Transilvaniei până
la Tisa şi asupra restului Moldovei. Potrivit atlasului Hammond cu privire
la întinderea lumii antice, apărut la New York, Dacia romană cuprindea în
anul 117 e.n., anul morţii împăratului Traian, Banatul, Oltenia,
Transilvania, Muntenia întreagă, Moldova până la Siret, o fâşie la nord de
Transilvania, Crişana cum este cunoscută azi 32.
Posibilitatea ca Traian să ocupe un teritoriu atât de mare a fost
dată şi de faptul că pentru cucerirea Daciei el a folosit nouă legiuni a câte
6000 soldaţi fiecare, zece ale (detaşament de cavalerie), treizeci şi cinci
de cohorte (detaşamente de infanterie), cohortele pretoriene ale
împăratului, trupele neregulate şi auxiliare, marinarii a două flote de pe
Dunăre, în total 100.000 soldaţi. Printre generali se afla şi viitorul împărat
Hadrian, conducând legiunea Prima Minervia.
După război, pe teritoriul Daciei au fost încartiruite sau lăsate ca
garnizoane Legiunea XIII-a Gemina la Apulum, Legiunea IV-a Flavia şi
Legiunea I-a Adiutrix. Când dacii au devenit ameninţători, a mai fost
adusă Legiunea V-a Macedonica în 167-168 la Potaisa 33.
În timpul războaielor, dacii au avut pierderi însemnate, mulţi
bărbaţi pierind sau fiind luaţi prizonieri şi trimişi ca sclavi în imperiu, de
unde nu s-au mai întors. Dar aceasta nu înseamnă că populaţia a fost
exterminată, aşa cum Gheorghe Şincai acreditează în “Cronica” sa,
vrând să dovedească latinitatea pură a românilor. Este ştiut că în
războaiele din 105-106 multe populaţii dace s-au supus fără luptă lui
Traian, iar după războaie populaţia retrasă în munţi a revenit la aşezările
dinainte de război. După cucerire, de altfel, creşte o populaţie tânără din
care se recrutează armate romane, cum ar fi : “Ala I Ulpia Dacorum”,
“Cohors II Augusta Dacorum via fidelis veterana militaria eguitata”,
“Cohors III Dacorum eguitata”, “Vexillatio Dacorum Porthica”. Iată, deci, o
populaţie de unde se pot recruta noi soldaţi pentru armata romană34.
La început, Dacia romană a format o singură provincie. Prin anii
118-119, sub domnia lui Hadrian, ca urmare a necesităţilor de apărare, ea
a fost împărţită în Dacia Superior şi Dacia Inferior. Dacia Superior
cuprindea ţinuturile de nord şi centru, iar Dacia Inferior partea de sud. În
anul 123 împăratul Hadrian desprinde din Dacia Superior zona din nordul
Arieşului şi a Mureşului superior, formând Dacia Porolisensis. Între anii
167-169 se pare că împărţirea Daciei în trei părţi se defineşte mai bine,
existând Dacia Porolisensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis. Dacia
Porolisensis cuprindea nordul Transilvaniei şi munţii Apuseni şi avea
centrul la Porolisum (Moigrad) şi Napoca, Dacia Apulensis, numită după
centrul la Apulum, cuprinzând centrul Transilvaniei şi Banatul, iar Dacia

32
M. Macrea - Viaţa în Dacia Romană. Buc. 1969.
33
D.M.Pippidi, Em. Condurachi, R. Vulpe - Stăpânirea romană în Dobrogea, Muntenia şi Moldova, în
Istoria României, vol.I
34
V. Christescu - Istoria militară a Daciei romane, Bucureşti, 1937

29
Malvensis cuprindea Oltenia şi Muntenia, cu centrul la Romula sau Malva,
cum o numeau dacii.

Conducerea 2. Conducerea centrală a Daciei provincie romană


centrală a Daciei
provincie romană Deoarece Dacia se afla într-o zonă de hotar primejduită
permanent de atacurile barbare sau de răscoalele populaţiei autohtone,
Dacia a fost supusă regimului de supraveghere directă a împăratului,
considerându-se o provincie imperială. Ea era condusă de un trimis
personal al împăratului, numit Legatus Augusti Propraetore, faţă de
regiunile din interiorul imperiului, care erau senatoriale. Trimisul
împăratului era de rang consular, adăugându-şi la titlu şi cuvântul
“Dacicarum” sau “Trium Dacicarum” atunci când provincia era întreagă
sau divizată în trei părţi 35.
După prima reorganizare a Daciei, rangul de Legatus Augusti
revenea unui senator cu rang de pretor. El conducea Dacia Superior.
Celelalte provincii dacice erau conduse de “Procurator Augusti” sau
”praeses”. Legatul Augusti conducea în numele împăratului, fiind dregător
suprem, care lua toate măsurile pentru conducerea, apărarea,
gospodărirea şi împărţirea dreptăţii. El era ajutat de trei procuratori, care
strângeau impozitele şi dările către împărat.
În afara dregătorilor supremi exista în Dacia un Concilium
Provinciarum Dacicarum Trium, un parlament sau consiliu format din 100
de cetăţeni. Acest Concilium avea ca atribuţiuni sprijinirea trimisului
împăratului, atribuţiuni de judecată, eliberarea sclavilor, cercetarea
privitoare la dreptul de cetăţenie; vota adresele de mulţumire pentru
împărat, hotăra cu privire la ridicarea statuilor. Un rol important al acestui
Concilium se referea la formularea de plângeri ce se adresau împăratului,
împotriva abuzurilor magistraţilor, precum şi întreţinerea cultului împăratului,
considerat zeu şi simbolul puterii romane. Pentru colectarea veniturilor către
statul roman s-a înfiinţat un impozit pe pământ, numit cens. Acest impozit
era colectat de la toţi proprietarii, cu excepţia veteranilor care
participaseră la războaiele lui Traian şi fuseseră împroprietăriţi la
Sarmisegetusa în baza dreptului italic. Acest cens varia după natura
terenului, reprezentând 1% din valoarea lui.
Mai exista apoi un impozit pe cap de locuitor, care se numea
“capitatio”. Asupra moştenirilor se percepea o taxă de 5%, numită
vicesima hereditatum. La eliberarea sclavilor se plătea o taxă numită
vicesima libertatis sau vicesima umanumisionis.
Mai existau şi obligaţii de transport sau de prestare de muncă în
favoarea romanilor. Pentru încasarea impozitelor, statul roman avea creat
un sistem de funcţionari care trebuiau să-i ajute pe procuratori. Astfel,
exista un inspector financiar, ”vicesimae libertus”, un “procurator
acaducis”, care colecta averile celor care mureau fără urmaşi, un
“librarius ad instrumentis censualibus”, care avea atribuţiuni în legătură
cu înscrierile impozitelor, un ”librarius a rationibus”, funcţionar cu un

35
C. Giurăscu - Transilvania în istoria poporului român, Bucureşti, 1967.

30
statut de ajutor, precum şi un “adjutor oficii“, subaltern pentru biroul
procuratorului 36.
Impozitele nu se strângeau în totalitate de către funcţionarii de
stat. Existau şi impozite arendate, care erau încredinţate unor arendaşi.
Aceştia plăteau impozitul în totalitate la începutul anului, iar apoi îşi
scoteau sumele cuvenite cu un câştig cât mai mare. Astfel, se
menţionează existenţa unor “conductores poscui et salinarum”, care
arendau păşunatul şi ocnele de sare, sau ”conductores ferrarium”, care
exploatau minele de fier ale Daciei.
Capitala Daciei romane era la început la Sarmisegetusa. Începând
din anul 118, capitala se mută la Apulum. Preotul încoronat al celor trei Dacii
(Sacerdos arae Augusti coronatus Daciorum III) care slujea la altarul zeului
împăratului se găseşte la Sarmisegetusa. Împăratului i se ridică temple şi
statui, la fel ca şi celorlalţi zei. În anul 155 e.n. se ridică la Sarmisegetusa un
templu deosebit de impunător, cu o suprafaţă de peste 5500 metri pătraţi37.

Administraţia 3. Administraţia locală a provinciei Dacia


locală a
provinciei Dacia În Dacia, ca în întregul imperiu roman, au existat, din punct de
vedere al structurii administraţiei locale, aşezări cu caracter urban,
constituite în colonii, municipii şi aşezări rurale numite vici sau pagi 38. Ca
importanţă şi drepturi, coloniile ocupau primul loc, urmau apoi municipiile
şi la urmă satele.
COLONIILE39- erau centre urbane cu o puternică populaţie
Coloniile romanizată. Ele erau aşezate în mijlocul populaţiei străine Romei,
exercitând o influenţă cu totul specială asupra celorlalte localităţi.
Locuitorii coloniilor erau cetăţeni romani şi aveau toate drepturile
conferite de jus italicum. Ei puteau să aleagă sau să fie aleşi înalţi
demnitari. Coloniile se bucurau de jus italicum, confereau privilegiul
cetăţenilor romani de a nu plăti impozite pe pământ sau pe persoane.
Acordarea dreptului de “ius italicum” însemna că solul lor era asimilat în
mod fictiv cu cel italic, aşa încât locuitorii aveau proprietate quiritară şi nu
aveau sarcini fiscale de nici un fel.
MUNICIPIILE - acestea erau centre urbane cu rang inferior
Municipiile
coloniilor, locuitorii lor având statut intermediar între peregrini şi colonişti.
Cu vremea, statutul lor se putea schimba în colonii, după cum satele
puteau deveni municipii. Dar chiar şi între municipii erau diferenţieri cu
privire la drepturi, ceea ce crea dorinţa locuitorilor să accepte mai urgent
asimilarea.
Atât coloniile cât şi municipiile erau conduse din punct de vedere
administrativ de un Consiliu format din 20 de consilieri din Ordinul
decurionilor. Dintre aceştia se alegeau în colonii doi administratori, iar în
municipii patru. Aceştia aveau şi putere jurisdicţională, fiind numiţi
“dumivirii” sau “quattuorviri jure discundo”. Dintre quattuorviri, unul era
numit “primus”.
36
R. Vulpe - La Valachie et la basse Moldavie sous les Romains, în Dacia, 1961.
37
C. Giurăscu - Tabula Imperii Romani. Aquincum - Sarmisegetusa - Sirmium.
38
D. Tudor - Oraşe, târguri şi sate în Dacia Romană, Bucureşti, 1968.
39
D. Tudor - Les constructions publique de la Dacie romaine d apres les inscription, în Latomus, XXIII.

31
Ei erau aleşi pe timp de un an. Decurionatul la început era o
funcţie privilegiată prin poziţia şi onorurile cu care persoana respectivă
era înconjurată. Decurionii puteau purta togă cu bandă lată de purpură,
iar la solemnităţi li se ofereau locurile cele mai bune. Ei aveau şi avantaje
materiale. Cu vremea, sarcinile lor au devenit din ce în ce mai mari,
ajungându-se ca în ultima fază decurionii să fie responsabili cu
colectarea impozitelor, funcţia devenind o povară pentru cei ce o aveau.
În municipii şi colonii mai existau şi alţi locuitori cu atribuţiuni
administrative, cum sunt ”aediles”, care se îngrijeau de problemele de
estetică, construcţii şi urbanism, precum şi “qestores”, care corespundeau
funcţiei casierilor. Se mai cunoşteau în oraşe şi unele persoane sus puse
care luau apărarea locuitorilor în faţa romanilor şi care se numeau
“patrones” sau ”defensores”. Capitala romană Ulpia Traiana era o colonie
pe vechiul teritoriu al Sarmisegetusei, fiind locuită de cetăţeni romani pe o
suprafaţă de 32 hectare, având o populaţie de 15-20 mii locuitori. Începând
din timpul lui Alexandru Sever i s-a conferit titlul de metropolă.
Ptolemeu arăta, folosindu-se de izvoare istorice anterioare cuceririi
romane, că în Dacia existau 44 oraşe, dintre ele numeroase fiind atestate
cu inscripţii sau alte izvoare istorice.
Printre cele mai importante se pot aminti: Sarmisegetusa (Ulpia
Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa), apoi Apulum, reşedinţă a
legiunii a XIII-a Gemina, Napoca, amintită ca municipiu de pe timpul lui
Hadrian, iar sub împăratul Marc Aureliu ridicată la rang de colonie,
Drobeta, municipiu din vremea lui Traian, ajunsă colonie sub Septimiu
Sever, Dierna, lângă Orşova de azi, Potaissa (Turda de azi), Romula
(astăzi Reşca în jud. Olt), Aquae - Călanul de azi în jud. Hunedoara.
Despre acestea se cunoaşte că au devenit colonii beneficiind de ius
italicum. Dintre municipiile cu o importanţă mai mare se pot aminti:
Porolisum - astăzi Moigrad, Tibiscum – Jupa, lângă Caransebeş,
Ampelum - Zlatna de azi. SATELE 40- erau locuite în mare majoritate de
populaţia autohtonă. Ele se împart în pagi şi vici. Pagi sunt cele
dependente de colonii, iar vici erau alte localităţi rurale, care prin evoluţie
puteau deveni ulterior municipii. În pagi se puteau aşeza chiar şi colonişti
cetăţeni romani, care dădeau satului respectiv numele lor, obicei păstrat
până în Principatele Române. O altă categorie de localităţi sunt cele
numite “canabe”, care erau formate lângă coloniile romane, fiind locuite
de negustori, meşteşugari, bancheri şi auxiliarii trupelor romane. Dintre
acestea ulterior s-au format chiar oraşe sau colonii, cum este noul oraş
Apulum. Uneori, în regiuni care prezentau o însemnătate mai mare din
punct de vedere strategic sau economic, satele se uneau în jurul unui
centru, formând un organism administrativ propriu, numit Teritorium. În
fruntea unui astfel de Teritorium era ales un Consiliu (ordo), care era
alcătuit din delegaţi (curiales). Dintre aceştia se delegau câţiva numiţi
“quinqvenales”, care reprezentau conducerea teritoriului. Conducătorii
satelor care făceau parte din “teritorium” erau numţi “tri vicorum”- trei
oameni înţelepţi - sau principes locorum - regele locului - şi făceau parte
din consiliu.

40
D. Protase - Observaţii în legătură cu aşezările rurale din Dacia romană, Bucureşti, în Acta, 1968.

32
Puterea supremă în teritoriu o avea comandantul garnizoanei
militare. Se cunosc astfel de teritorii la Sucidava (sud-estul Olteniei),
Capidava (lângă Cernavodă). Astfel de teritorii cuprindeau cel puţin
douăzeci de sate.
Dintre localităţile care erau sate şi au devenit municipii sau au
decăzut din importanţă, devenind din colonii sau municipii sate, sau chiar
s-au pierdut ca fiinţă, putem aminti câteva: În Banat, Sederata pe ţărmul
Dunării, Arcidava, azi Vărădia, Centum Putea, azi Surduc, Berzabis, azi
Bârzava, Azizis, azi Eşeris, Caput Bubali, azi Valea Boului, Potulea şi
Canonia, Ad Mediam, azi Mehadia, Ad Pannonios, azi Cornea, Gazona,
azi Slatina, Mascliane, azi Cârpa, Acmonia, azi Zăvoi.
În Oltenia: Amutria, azi Butoieşti, Pelendava lângă Drobeta, Costra
Nova lângă Craiova, Acidava lângă Piatra Olt, Rusidava lângă
Drăgăşani, Pons Aluti aşezat pe Olt, Buridava lângă Stălniceni, Castra
Traiana lângă Sânbotin, Arutela, Pons Ventus la Câineni, Caput
Stenarum lângă Boiţa.
În Transilvania: Cealonic, azi Guşteriţa lângă Sibiu, Sacidava,
Brucla, azi Aiud, Saline, azi Uioara, Optatiena, azi Gârbău, Sargiana,
Blandiana, azi Cigmău, Petrae, azi Pietrice, Pons Augusti, Agmavia,
Alburmus Major, azi Roşia, Abruttus, azi Abrud, Micia, Duesara,
Kartum,Tsierna, Sclaietae, Tovetae.
În sudul Moldovei: Thira, Tirepsum, Iscina, Capora, Alincum,
Ermarium, Urgum, Sturum, Congri. Unde erau situate cu exactitate
acestea nu se ştie.
În Dobrogea: Histria Tomis, Calatis, Dionysopolis, Transmarisea,
Durostorum, Sucidava, azi Satul Nou, Flaviana, azi satul Mârleanu,
Axiopolis, lângă satul Honogul, Carsium, azi Hârşova, Cius, Berhoe, azi
Ostrov, Troemus, azi Igliţa.
Drumurile DRUMURILE41: Specialişti în drumuri şi castre, legionarii romani
procedau la construirea lor imediat ce cucereau un nou teritoriu, astfel
încât provincia romană era legată de imperiu printr-o reţea de
comunicaţie complexă, pe care veneau, în urma armatei, coloniştii,
negustorii, funcţionarii.
Drumurile aveau o lărgime de şase metri şi erau confecţionate din
bolovani şi prundiş amestecat cu celebrul mortar roman, apoi pavate cu
plăci mari de piatră, astfel încât în unele locuri se mai circulă şi azi pe ele.
Exista un drum principal care unea Porolisum cu Sarmisegetusa, pe
lunga vale a Bistrei. Exista, de asemenea, un drum ce unea capitala cu
Apulum şi Napoca. Acest drum era deja construit în anul 108, dovedind
rapiditatea cu care lucrau romanii.
Din aceste drumuri principale urmau apoi altele pe valea Timişului,
prin regiunea Cazanelor înspre direcţia Drobeta, Bucureşti, Cernavodă.
Un alt drum urca pe valea Mureşului spre Odorhei, Târnave şi trecea
Carpaţii prin pasul Oituz. Exista, de asemenea, un drum ce unea localităţile
din valea Siretului cu ţărmul drept al Dunării

41
Traian Simu - Drumuri şi cetăţi romane în Banat, Lugoj, 1924.

33
În Dobrogea existau trei drumuri principale: unul pe lângă Dunăre,
altul pe lângă ţărmul Mării Negre, iar al treilea străbătea Dobrogea prin
mijloc.

Viaţa economică 4. Viaţa economică în Dacia romană


în Dacia romană
În Dacia romană a continuat şi după cucerirea romană viaţa
economică a regatului lui Decebal. Romanii erau interesaţi să continue
exploatarea populaţiei şi bogăţiilor acestui teritoriu pentru a justifica, pe
de o parte, imensul efort de război, iar pe de altă parte, echilibrarea
finanţelor imperiului.
Viaţa economică s-a bazat pe marile exploatări agricole, creşterea
animalelor şi dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului. Grânele, oile,
vitele mari, produsele animaliere se exportau intens din Dacia 42. Romanii
dădeau o atenţie deosebită minelor de aur, mine care aparţineau
împăratului. Acestea erau supravegheate de un procurator aurarium cu
un întreg corp de funcţionari (Tabularius, adjutor tabularii, ab instrumentis
Tabularii, dispensator, subsequens fibrariorum villici). Funcţionarii
superiori erau liberţi, iar ceilalţi erau sclavi imperiali.
În afară de aur se mai exploata sarea, fierul, arama, marmura,
calcarul, ţiţeiul şi păcura. Nu exista o industrie mare în Dacia, dar se
cunosc ateliere de ceramică, de confecţionat geme (pietre preţioase),
ateliere de croitorie (centonari), de tăbăcari (corieri), de cizmari (caligari),
fierari (dendrofori), lecticari, corăbieri sau luntraşi, uticulari - un fel de
plutaşi.
Dacia a fost un nesecat izvor de bunuri materiale, bogăţii şi forţă
de muncă pentru statul roman, care timp de peste două sute de ani a
dezvoltat-o şi modernizat-o.

Viaţa socială a 5. Viaţa socială a Daciei romane


Daciei romane
Societatea dacică s-a stratificat mai mult decât în perioada
anterioară, când nu existau decât nobili, oameni liberi şi sclavi. Acum
societatea se împarte în mai multe categorii, cu o situaţie juridică
deosebită.
În fruntea claselor sociale erau situaţi cetăţenii romani, care aveau
toate drepturile juridice şi civile. Ei erau coloni sau veterani. După
cetăţenii romani veneau locuitorii din municipii, cetăţeni de mâna a doua,
dar şi aceştia erau recunoscuţi cu drepturi mai mari sau mai mici, în
funcţie de modul de situare al municipiului.
După cetăţenii municipiilor erau situaţi peregrinii, adică locuitorii
autohtoni, dacii. Ei nu erau cetăţeni romani, dar vor deveni după anul 212,
după celebrul edict al împăratului Caracala, care a dat drept de cetăţenie
tuturor locuitorilor liberi ai imperiului.
La urmă veneau liberţii, adică foştii sclavi liberaţi. Sclavii şi robii nu
erau consideraţi cetăţeni sau locuitori, ei erau, din punct de vedere
juridic, doar unelte, instrumente în mâna stăpânilor, nu aveau nici un

42
Traian Simu. Viaţa economică a Daciei romane, Piteşti, 1929,

34
drept. Sclavii proveneau din prinşii de război, din cei răpiţi sau cumpăraţi
de negustori din târgurile publice situate pe ţărmurile Mării Negre, din
Asia şi Africa. În fiecare oraş exista, pe lângă târgul de vite, şi un târg de
sclavi.
Sclavii erau împărţiţi în patru categorii, după sex, vârstă, aptitudini
sau cunoştinţe.
COLONII43 – În afara categoriilor de mai sus, începând cu secolul
Colonii al III-lea există în Dacia categoria de ţărani coloni. Colonii nu trebuie
confundaţi cu locuitorii coloniilor, care erau cetăţeni romani. Colonii sunt
ţărani care munceau pe moşiile marilor proprietari, legaţi de moşia unde
trăiau din tată în fiu, fără să o poată părăsi, având obligaţii de muncă şi
dări faţă de stăpân. Constituţia lui Constantin cel Mare, din 332 e.n.,
confirmă existenţa acestor categorii sociale ca existând din timpuri foarte
vechi. Instituţia colonatului s-a dezvoltat în imperiul roman, în Italia, Asia,
Egipt, Iliria. Era natural ca această instituţie să se transporte şi în Dacia.
Colonii trebuie să fi fost ”barbarii” colonizaţi pe marile moşii.
SĂTENII 44 – Sunt locuitori ai satelor şi formează grosul populaţiei
Sătenii
Daciei romane. Ei erau supuşi la mai multe obligaţii de muncă şi dări.
Sătenii erau siliţi să contribuie prin muncă, corvezi şi sume de bani la
tezaurul statului sau la construirea de drumuri şi edificii diverse. Ei devin
din ce în ce mai mult exploataţi, iar ca urmare produc numeroase
tulburări, răscoale sau părăsiri ale satelor.
COLEGIILE – Sunt asociaţii ale mai multor persoane, având
Colegiile
aceeaşi meserie, loc de origine etnică sau aceeaşi religie. Colegiile au
avut ca scop ajutorarea în comun, cultul religios sau petrecerea timpului.
În fruntea colegiului era ales un "magister", apoi urmau ca importanţă
"decurionii", apoi ”principales” adică fruntaşii şi, în sfârşit, membri.
Colegiile aveau un protector, numit patron sau defensor, care le sprijinea
în caz de nevoie. Colegiile aveau clădiri, temple, săli de ospeţe sau
întrunire, embleme, steaguri şi uneori costume uniforme. Se cunosc mai
multe colegii, din care putem aminti:
 Colegiul centonarilor, al croitorilor, colegiul dendroforilor - al
plutaşilor, colegiul fabrilor - al fierarilor, colegiul corăbierilor sau
luntraşilor, colegiul lecticarilor, colegiul negustorilor, colegiul aurarilor.
Toţi aceştia se asociau pe baza meseriilor practicate.
 Colegiul asienilor - cei originari din Asia, colegiul galaţilor -
originari din Galaţia, colegiul prosomarilor - originari din Prosomaria,
Dalmaţia.
 Colegiul Isidei - adoratorii zeiţei Isis, colegiul lui Jupiter
Cernenus sau Colegiul augustarilor, care celebrau cultul împăratului

Dreptul în TEMA 2. DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ


dacia romană
1. Izvoare şi instituţii juridice
Izvoare şi
instituţii
43
juridice Fustel de Coulanges - Le colonat romain, în Recherches sur quelques problemes d'histoire, ed. '4, Paris,
1923.
44
Iorgu Stoian - Du nouveau sue le plainte des paysans du teritoire d' Histria, în Dacia, 1959.

35
Este cunoscut că în Dacia exista, încă înainte de cucerirea
romană, un sistem de drept local nescris, care reglementa complexa
viaţă economico-socială, raporturile dintre locuitori şi chiar dintre state 45.
Imperiul roman şi-a adus în Dacia nu doar armatele, administraţia
şi sistemul financiar, ci şi dreptul roman scris. Dreptul dac a coexistat cu
dreptul roman, urmându-se principiul că se poate aplica cultura locală
dacă ea nu contravine dreptului roman.
Ca urmare a convieţuirii paralele a două sisteme de drept, cu
timpul acestea au intrat inevitabil în contact, au împrumutat elementele
pozitive, apărând astfel un drept nou daco-roman.
În perioada de început, când amintirea conflictelor era vie în
conştiinţa locuitorilor, romanii şi dacii înclinau să-şi respecte normele,
religiile şi tradiţiile, mai ales că existau raporturi de la învingători la
învinşi, de la stăpâni la dominanţi.
Statutele claselor sociale în această perioadă erau clare, normele de
drept aveau un caracter ferm, fiecărei categorii sau persoane i se atribuia
setul de reguli corespunzător. Cu timpul, apropierea dintre romani şi daci s-a
făcut în limitele convieţuirii normale, populaţia a început să folosească limba
latină ca limbă oficială, iar regulile de drept au început să fie folosite în
comun 46.
În primii ani, cetăţenii romani îşi făceau un crez din folosirea
exclusivă a dreptului quiritar, chiar dacă era rigid, cu multe formule
solemne şi simboluri, şi exclusivist categoriei lor. În virtutea lui ”ius civile”,
cetăţenii aveau toate drepturile politice şi civile. Ei se bucurau de ”jus
comercii” sau “comercium”, în virtutea căruia încheiau acte juridice de
comerţ, schimb şi transfer de proprietate conform dreptului roman
Căsătoriile se încheiau cu folosirea solemnităţilor instituite de
"conubium" sau "jus conubii", care le garanta transferul cetăţeniei
urmaşilor lor ca în metropola romană. Ostaşii legiunilor, veteranii şi
ceilalţi cetăţeni doritori să facă parte din numeroasele legiuni sau
garnizoane militare din Dacia îşi reglementau viaţa după "ius militie",
adevărat cod al onoarei şi demnităţii militare, ce cuprindea reguli privind
întreaga viaţă ostăşească.
Dreptul de a alege, cu toate regulile privind modul cum se realiza
alegerea unor cetăţeni în funcţiile de conducere ale statului, era
reglementat de "jus suffragii". Un drept special se referea la dreptul de a
candida şi de a fi ales într-o magistratură, un drept al onoarei numit ”jus
honorum”.
Aceste reguli romane nu puteau să fie folosite decât de cetăţenii
romani, existând din acest punct de vedere o segregare faţă de întreaga
populaţie, indiferent de condiţia de bogat sau sărac, liber sau sclav. Chiar
şi latinii locuitori ai municipiilor, întemeietorii de pagi şi vici, sau chiar
locuitori ai coloniilor, nu aveau drepturile cetăţenilor romani. Ei foloseau
regulile dreptului comercial, "jus comercii". Pentru încheierea actelor
necesare, latinii se bucurau de o ficţiune juridică, ”latinii fictivi”, în baza
căreia încheiau acte de drept civil.

45
E. Cernea, E. Molcuţ - Istoria statului şi dreptului românesc, Buc. 1994, Ed. Şansa.
46
V. Pârvan. Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, Bucureşti, 1923.

36
Peregrinii, majoritatea populaţiei dace din provincie, precum şi
străinii care nu erau cetăţeni sau latini foloseau la încheierea actelor
juridice ” jus gentinum”. Dintre peregrini, cei care luptaseră direct
împotriva romanilor sau care erau locuitori din cetăţile dace distruse de
romani ca urmare a opoziţiei în război, erau numiţi peregrini dediticii,
aveau o condiţie socială umilă, nu puteau să călătorească la Roma, nu
puteau deveni cetăţeni. Actele juridice încheiate de aceştia se realizau în
formă şi conţinut potrivit cutumei locale.
Dacă fiecare categorie socială avea posibilitatea să folosească un
anumit tip de drept în relaţiile dintre membrii săi, trebuia să se rezolve şi
problema reglementării raporturilor juridice între locuitorii cu statut juridic
diferit. Jus gentium rezolva reglementările relaţiilor dintre autohtoni şi
cetăţeni sau latini. Ins gentium era mai evoluat, era eliberat de formele
solemne ale dreptului civil, considerând ca element principal în realizarea
raporturilor juridice manifestarea de voinţă a părţilor. Fizionomia suplă a
dreptului ginţilor a dus la folosirea sa în schimburile de mărfuri, în comerţ
sau în relaţiile familiale, unde existau probleme de căsătorie sau filiaţie
între locuitori cu statute sociale diferite.
Cu timpul, pe parcursul estompării conflictelor dintre daci şi
romani, în procesul convieţuirii comune, convieţuire din care au apărut
interese provinciale comune, familii mixte de romani şi daci, legături de
rudenie şi filiaţie, raporturi economice strânse, cu interese concrete, care
trebuiau rezolvate într-un mod rapid şi comod, s-a folosit atât dreptul civil,
cât şi dreptul ginţilor, cutumele şi dreptul local. Folosirea unui amalgam
de reglementări într-un timp de peste 170 de ani a dus la crearea în
Dacia a unui sistem de drept nou, daco-roman.

2. Proprietatea
Proprietatea
Instituţie juridică fundamentală a oricărei societăţi, dreptul de
proprietate în societatea daco-romană era exercitat în două forme
principale, şi anume: dreptul de proprietate quiritară şi dreptul de
proprietate provincială 47.
Dreptul de proprietate quiritară era exercitat doar de cetăţenii
romani în virtutea calităţii lor de cetăţeni speciali, care beneficiau de toate
drepturile politice şi civile. Bucurându-se de ius italicum, cetăţenilor
romani li se aplica, printr-o ficţiune juridică, drepturi de proprietate ca şi în
Laţium, considerându-se că pământul provinciei poate fi asimilat cu
pământul Italiei. Acest tip de proprietate conferea drepturi suplimentare
cetăţenilor romani, care nu plăteau taxe sau impozite pe aceste terenuri.
Dreptul de proprietate provincială era exercitat de cetăţenii liberi
din Dacia. Potrivit tradiţiei romane, pământul cucerit de statul roman
devenea pământ public, ”ager publicus”, folosirea lui făcându-se de către
autohtoni doar ca posesiune şi uzufruct. Cu toate acestea, deţinătorii de
terenuri în Dacia aveau drepturi reale asupra pământului, exercitându-şi
prerogative deosebit de largi. Astfel, drepturile locuitorilor din provincii
consfinţeau posibilitatea moştenirii, transmiterea prin vânzare sau alte

47
I. Peretz - Curs de istoria dreptului român, 1930.

37
acte între vii era posibilă, uzucapiunea funcţiona de asemenea. În
provincii exista instituţia ”prescripţio longi temporis”, ca o formă a
uzucapiunii, în baza căreia posesia timp de 10 ani pentru cei prezenţi sau
20 de ani pentru cei absenţi, ducea la respingerea acţiunii de
revendicare.
După anul 212, când majoritatea locuitorilor liberi ai provinciilor
obţin cetăţenia romană, iar pământul provinciei este supus în totalitate
taxelor şi impozitelor, diferenţele dintre proprietatea quiritară şi
provincială se estompează în cadrul unui proces de unificare a celor
două forme. Din moment ce deţinătorii de terenuri plăteau toate taxele şi
impozitele asupra terenului, ideea de proprietate supremă a statului se
reduce în favoarea adevăraţilor proprietari, care îl deţin şi-l exploatează,
pot să-l înstrăineze sau să-l lase moştenire.
Pe lângă forma de proprietate aplicabilă terenurilor, exista
proprietatea peregrină, ce se aplica bunurilor şi lucrurilor aparţinând
populaţiei autohtone. Asupra actelor şi faptelor juridice peregrine
acţionau instituţiile dreptului ginţilor ”jus gentium”, în baza căruia
peregrinii îşi protejau bunurile şi-şi conservau drepturile, ei neavând
beneficiul dreptului comercial. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte furtul
sau unele pagube cauzate pe nedrept, se foloseau, printr-o ficţiune
juridică, prevederile dreptului civil sau comercial, considerându-i pe
peregrini ca cetăţeni romani.

3. Familia
Familia
Regimul juridic al persoanelor era reglementat diferit, în funcţie de
statutul de care beneficia persoana respectivă48. Problemele se ridicau
doar la căsătoria unui cetăţean roman cu o peregrină, sau a unui locuitor
de un anumit statut cu o persoană cu un statut inferior. În mod tradiţional,
atunci când se realizau astfel de căsătorii ele aveau ca efect decăderea
celui cu statut mai înalt în poziţie inferioară.
Între peregrini, relaţiile erau reglementate de ius gentium, dar şi de
legile şi obiceiurile locale. Toate regulile privind căsătoria, adopţia,
înfrăţirea, sclavia între pelegrini erau din cele găsite în dreptul dac şi
tradiţiile locale.
Deoarece viaţa economică şi comerţul se dezvoltă foarte mult,
natura obligaţiilor cunoaşte o reglementare amănunţită şi complicată, ca
urmare a întrepătrunderii elementelor din cele trei forme de drept: quiritar,
provincial şi peregrin. Forma, elementele contractelor şi efectele acestora
diferă de dreptul roman, având finalităţi noi. Succesiunea este cunoscută,
realizându-se fie prin testament, fie ab intestat (fără testament).
Testamentul era de regulă oral. În provincie, un cetăţean roman putea să
aibă ca moştenitor pe un autohton, aceştia având un drept pasiv
(trstamenti actio pasiva).

Tabulele cerate 4. Tabulele cerate

48
C.St. Tomulescu - Drept privat roman. Bucureşti, 1973.

38
Tabulele cerate, numite astfel de istoricii mai vechi, tripticele
numite astfel după forma lor de alcătuire sau tăbliţe cerate – denumire
rezultată din suportul de scriere format dint-o peliculă de ceară,
reprezintă documente inestimabile pentru ştirile şi informaţiile ce le conţin
despre sistemul de drept în secolul al II-lea e.n.49
Tabulele cerate sunt formate din trei suporţi din lemn, cu legătură
între părţile componente. Materialul lemnos este scobit în interior, unde s-
a turnat un strat de ceară, apoi s-a netezit pentru ca să se scrie cu un styl
(obiect cu vârful ascuţit) textul cursiv al actului întocmit. Prin faptul că se
închideau una deasupra celeilalte, tabulele nu se ştergeau, ba se puteau
conserva mai mult timp. Nu credem că iniţiatorii lor au dorit să le păstreze
sute şi sute de ani, dar probabil o întâmplare le-a adus în faţa
cercetătorilor. Ele au fost descoperite între anii 1786 şi 1856 la Alburnus
Maior, devenită între timp Roşia Montană.
Fiind izvoare sigure de informaţii, au fost cercetate cu interes din
punct de vedere istoric, filologic şi juridic. Între anii 164 – l67 e.n. s-au
întocmit o seamă de acte, care ulterior au fost ascunse la Alburnus
Maior, exploatare de aur din vremuri străvechi. La descoperirea lor ele au
fost cercetate în privinţa conţinutului, astfel că Th. Momssen le-a publicat
textul în Corpus Inscripţionum Dacicarum. Din cele 25 de tabule găsite,
numai 14 au putut fi citite şi reconstituite, 11 rămânând indescifrabile,
fiind deteriorate de vreme.
În cele 14 tăbliţe lizibile se regăsesc patru acte de vânzare, trei
contracte de muncă, un contract de societate, un contract de depozit, două
contracte de împrumut, un proces verbal de desfiinţare a unei asociaţii
funerare, lista cheltuielilor pentru organizarea unui banchet şi obligaţia unei
persoane de a plăti o datorie.
Din cercetarea conţinutului şi formei actelor întocmite, raportate la
perioada de timp când s-au realizat acestea, concluzia este că reprezintă
acte juridice de drept daco-roman.
Unul dintre contractele de împrumut menţionat într-o tabulă este între
o femeie dacă, Aduenna lui Boto, în calitate de creditor, care printr-o simplă
convenţie stabileşte împrumutul şi obligaţia de a plăti dobânzi. În dreptul civil
roman femeile nu puteau încheia acte juridice în nume propriu, ceea ce
conduce la ideea că s-au folosit norme de drept local, cutumiar. Cu privire la
obligaţia de a plăti dobânzi prin simplă convenţie, s-a admis că această
prevedere a fost înserată ca urmare a influenţei dreptului grec.
O altă tăbliţă cerată ne dezvăluie adevărate operaţii bancare, în
contractul de asociere din 28 martie anul 167, prin care Cassius Trontius
şi Iulius Alexander fac o societate de împrumut (mai exact o societate de
cămătărie, fiindcă se întrebuinţează expresia ”societas damistoria” -
damista în latină însemnând cămătar), pe termen de 16 luni. Primul
aduce drept capital suma de 5oo de dinari, iar cel de al doilea 267 dinari.
Câştigul şi paguba se vor împărţi în mod proporţional (aecquis
portionibus). Contractul este întocmit în localitatea Duesara din regiunea
auriferă a Munţilor Apuseni. Un act de împrumut mai este întocmit şi în
49
Ion Baltariu - Tablele cerate şi aurul din Ardeal, în Rev. Ist. XXI, 1935.
C. St. Tomulescu - Le droit romain dans les triptyques de Transilvanie. R.I.D.A., 1971
I. Peretz - Curs de istoria dreptului român, Buc.,1926.

39
20 octombrie 162 de Iulius Alexander, prin care el împrumută pe
Alexander Cari cu 60 de dinari.
O altă operaţiune bancară este menţionată într-o tabulă cerată
unde este descrisă realizarea unui depozit prin care bancherul se obligă
să transmită deponentului, cu titlu de proprietate, o sumă pe care a
primit-o în păstrare. Din conţinut reiese că actul a fost încheiat în scopul
de a proba o obligaţie asumată într-un alt act, întocmit probabil după
cutuma locală.
Tot privitor la operaţiuni bancare au fost găsite texte cu privire la
capital, dobândă şi garanţii, ceea ce ne conduce la ideea unei activităţi
financiare intense în această zonă de exploatare auriferă. Ni se
înfăţişează trei stipulaţiuni utilizate pentru o seamă de operaţiuni juridice.
Contractul de locaţiune de servicii ne-a parvenit din conţinutul unei
tabule: "Memnius al lui Asclepios, neştiutor de carte, închiriază lui
Aurelius Adjutor munca braţelor sale pe termen de aproape şase luni,
adică din ziua facerii actului, 20 mai 164, până la 13 noiembrie acelaşi
an”. Va primi în schimb suma de 70 de dinari "şi dacă ar dori să se
retragă sau să înceteze munca fără voia administratorului, adică a lui
Aurelius Adjutor, va trebui să dea de fiecare zi câte 5 resterţi în numerar.
Iar dacă apa ar pătrunde în mină, deci l-ar împiedica să lucreze, se va
socoti în proporţie. Dacă administratorul va întârzia să-i plătească simbria
pe timpul muncit, va fi supus aceleiaşi sancţiuni (plătind deci câte 5
resterţi în numerar zilnic). Făcut la Immenosum Majus, scrie Flavius
Secundiarus. Martori sunt: Titus al lui Beussant, zis şi Bradua, şi Socratio
a lui Socratio”.
In acest contract de locaţiune de servicii ni se enumeră obligaţiile
părţilor, punându-se problema suportării riscurilor, chiar atunci când
obligaţia nu poate fi îndeplinită ca urmare a intervenţiei forţei majore.
Dacă iniţial riscurile sunt pentru muncitor, mai târziu, în dreptul clasic,
cazul forţei majore duce la nesancţionarea locatorului şi la plata preţului.
Dacă prin convenţia părţilor se înlătură o regulă de drept general
privitoare la riscuri înseamnă că muncitorul accepta condiţiile impuse, ca
urmare a necesităţii de a câştiga un salariu chiar în aceste condiţii.
Tabulele cerate ne-au conservat şi patru contracte de vânzare
cumpărare, din care trei au ca obiect vânzarea de sclavi, iar unul
vânzarea unui imobil. Din conţinutul acestor contracte se desprind mai
multe trăsături ale dreptului daco-roman.
In primul rând, cu privire la forma de întocmire a actelor se poate
arăta că diferă de dreptul roman. În dreptul roman vânzarea se făcea ca
urmare a consimţământului, remiterea obiectului şi plata preţului,
existând obligaţia vânzătorului de a garanta pentru evicţiune şi vicii. În
Dacia se găsesc mai multe acte ce se utilizează în vederea vânzării,
astfel: declaraţia de cumpărare, clauza privind preţul, clauza privind
garanţia pentru evicţiune şi vicii, declaraţia garantului.
În al doilea rând, pentru vânzare se realizează două acte distincte:
mancipaţiunea, ca un act de drept civil, şi apoi un contract consensual de
vânzare. Deşi mancipaţiunea este un act de drept civil care se practică
doar între cetăţeni romani, cu forme solemne, asupra unui obiect al
vânzării romane, cu prezenţa cantaragiului şi cântarului, precum şi a cinci

40
martori, totuşi ea s-a folosit în dreptul daco-roman ca o formă nouă, de
inspiraţie romană, formă ce produce efecte juridice.
Deşi noile forme ale dreptului daco-roman nu respectau în
totalitate prevederile dreptului roman, nu există o contradicţie între
manifestarea de voinţă şi efectele ce se produc, ci doar în mod aparent
aceste acte nu sunt concordante cu forma documentelor clasice. Ne
găsim în faţa unor instituţii noi, create pentru a rezolva în mod funcţional
problemele privind transmiterea proprietăţii prin vânzare.
Concluzia cu privire la forma şi conţinutul acestor acte de drept
daco-roman este aceea că ele au asimilat elemente comune atât de la
dreptul civil, cu precădere mai ales la formă, dar şi din dreptul ginţilor şi
cutumele locale, astfel încât s-a ajuns la o tehnică juridică variată, nouă,
care corespundea realităţii vieţii sociale de atunci, necesităţii încheierii
unor acte între locuitori cu un statut juridic total diferit: cetăţeni, coloni,
peregrini, liberţi etc. Dreptul daco-roman, format în timp şi spaţiu cu
poporul daco-roman, a fost un element principal de contopire a două
civilizaţii extrem de bine conturate, contribuind astfel la realizarea unei
sinteze ce cu timpul se va chema poporul român.

TEST TEST DE AUTOEVALUARE

Exemple de subiecte de sinteză:

1. Care erau hotarele Daciei Provincie romană ?


2. Arătați câteva dintre centrele importante din Dacia romană și
modul lor de organizare.
3. Explicați ce sunt coloniile, canabele și municipiile.
4. Cum era organizată viața socială în Dacia Romană?
5. Care erau regulile cu privire la proprietate?
6. Explicați modul de organizare a familiei în Dacia romană.

BIBLIOGRAFIE BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ:

 CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Wolters


Kluwer, Bucureşti, 2010.
 CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Cartea
Universitara, Bucureşti, 2010.

Unitatea de învǎţare nr. 4


STATUL ROMÂNESC FEUDAL

41
TEMA 1. DACO-ROMANII ÎN MILENIUL MIGRAŢIILOR
Cuprins 1. PRIMELE POPOARE MIGRATOARE
2. SARMAŢII
3. HUNII
4. GEPIZII ŞI AVARII
5. SLAVII
TEMA 2. EVOLUŢIA ORGANIZǍRII SOCIALE ŞI POLITICE ÎN
PERIOADA DE FORMARE A POPORULUI ROMÂN
1. ORGANIZAREA SOCIALǍ
2. ADMINISTRAŢIA CENTRALǍ ŞI LOCALǍ ÎN TIMPUL MIGRAŢIILOR
3. OBŞTEA TERITORIALǍ
4. FORME DE ORGANIZARE FEUDALǍ PRESTATALǍ
TEMA 3. AFIRMAREA POPORULUI ROMÂN ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA
DOMINAŢIEI MAGHIARE, A PECENEGILOR, CUMANILOR ŞI
TǍTARILOR
1. MAGHIARII
2. PECENEGII ŞI CUMANII
3. TǍTARII
TEMA 4. ORGANIZAREA POLITICO-SOCIALǍ A ROMÂNILOR ÎN
SECOLUL AL XIII-LEA, PREMERGǍTOARE ÎNTEMEIERII STATELOR
FEUDALE
1. ORGANIZAREA POLITICǍ
2. ORGANIZAREA SOCIALǍ
TEMA 5. RELIGIA ROMÂNILOR
TEMA 6. NORME DE CONDUITǍ ÎN CADRUL OBŞTII SǍTEŞTI
1. PROPRIETATEA DEVALMASǍ
2. NORME ŞI TRADIŢII CE REGLEMENTAU RELAŢIILE DE MUNCǍ
3. NORMA PRIVITOARE LA STATUTUL PERSOANELOR
4. NORME PRIVITOARE LA OBLIGAŢIUNI ŞI RǍSPUNDERE PENALǍ
5. TRǍSǍTURILE CARACTERISTICE GENERALE ALE VECHIULUI
DREPT
6. OBICEIUL PǍMÂNTULUI LA ROMÂNI
TEST DE AUTOEVALUARE
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

Obiectivele
Obiectivele unitǎţii de învǎţare
unitǎţii de Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
învǎţare ⇒ vă însuşiţi cunoştinţe referitoare la daco-getii în mileniul migraţiilor;
⇒ să prezentaţi evoluţia organizării sociale şi politice în perioada de
formare a poporului român;
⇒ vă aprofundaţi cunoştinţe referitoare la organizarea politică şi socială a
românilor în sec. al XIII-lea;
⇒ vă însuşiţi normele de conduită în cadrul obştii săteşti;

42
Statul STATUL ROMÂNESC FEUDAL
românesc
feudal Aproape 1000 de ani, începând cu retragerea romană din Dacia şi
până la formarea statelor feudale româneşti, poporul daco-roman s-a
format şi transformat într-un amplu proces de etnogeneză, sub presiunea
popoarelor migratoare, în popor român50.
Popoarele invadatoare au avut o influenţă mai mare sau mai puţin
importantă în intensitate sau durată asupra formării românilor în ţinuturile
dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. În prima etapă (275 - 566)
migrează popoarele germanice şi hunii (375 - 454). Apoi urmează slavii
(secolele VI - X) care conlocuiesc cu românii şi sunt asimilaţi de aceştia. În
acelaşi interval migrează bulgarii şi-şi întemeiază ţaratul lor la sudul
Dunării şi se produce migrarea ungurilor din Panonia. A treia migraţie
(sec. X - XIII) începe cu pecenegii şi cumanii, odată cu invazia maghiară
în Transilvania şi migraţia tătarilor (1241-1242). În acest mileniu se
formează poporul român, relaţiile feudale, dreptul românesc în cadrul
unor comunităţi politice şi sociale ca târgurile, oraşele, satele, grupate în
cnezate şi voievodate, reunite apoi în state feudale centralizate, cu
instituţii proprii poporului nostru.

DACO – ROMANII ÎN
TEMA 1. DACO – ROMANII ÎN MILENIUL MIGRAŢIILOR
MILENIUL
MIGRAŢIILOR
1. Primele popoare migratoare

Primele După retragerea aureliană din Dacia, în teritoriile de acum libere


popoare de stăpânirea romană continuă să locuiască o populaţie daco-romană
migratoare latinizată51. Convieţuirea acestei populaţii s-a făcut în condiţiile migraţiei
unor popoare germanice 52, vandalii, care s-au aşezat în partea de nord-
vest şi anume în Banat şi Crişana. În zona de est, în Transilvania şi
Muntenia au intrat goţii şi vizigoţii (goţii de apus sau goţii cei buni). În
nordul Daciei trăiau gepizii, care îşi întindeau habitatul până în Carpaţii
Slovaciei. Popoarele germanice au avut conflicte şi războaie cu statul
roman în anii 367 - 369, când împăratul Valens i-a alungat, împingându-i
spre apus. Goţii au luptat şi cu armatele lui Constantin cel Mare în anul
332, fiind înfrânţi de fiul acestuia, conducător al armatei fiind Constantin
al II-lea.
În anul 375 năvălesc în Dacia hunii, care se luptă cu goţii, silindu-i
să le cedeze teritoriile şi să plece înspre vest. Nu trebuie să-i considerăm
pe vandali sau goţi ca fiind popoare unite. Ei erau constituiţi în triburi,
uneori rivale între ele, care adesea se războiau, conflictele lor convenind

50
Constantin C. Giurăscu - Istoria românilor, din cele mai vechi timpuri până la întemeierea statelor
româneşti, Ed. Ştiin. şi Encicl., Buc. 1975.
51
N. Iorga - Le probleme de l'abandon de la Dacie par l'empereur Aurelien ( 270 - 275), Rev. Hist. Sud
-Est, I, 1924.
52
Al. Odobescu - Le tresor de Petrossa, t. I-III, Paris, 1889.
C. Dinulescu - Die Wandalen und die Goten in Ungarn und Rumanien, Leipzig, 1923.

43
romanilor, care le aţâţau sau le sprijineau, pentru a slăbi forţa
migratorilor. Uneori luptătorii goţi erau atraşi spre a fi folosiţi în armatele
imperiale, aşa cum găsim în 323, în armata împăratului Licinus. De la
neamurile germanice ne-au rămas necropole şi tezaure, cel mai
important fiind tezaurul de la Pietroasa, descoperit în anul 1837, cunoscut
în popor drept ”Cloşca cu puii de aur“. În limba română au rămas unii
termeni şi denumiri toponimice.

2. Sarmaţii
Sarmaţii Neamurile sarmaţilor, Iazigii şi Roxolanii, sunt aşezaţi î.e.n. în
partea de est a Donului, de unde încet se mişcă spre câmpia Panonică,
unde sunt semnalaţi prin anul 20, având legături cu dacii53. Chiar în
luptele cu Traian sunt aliaţi cu Decebal, luptând îmbrăcaţi în zale şi cu
spade uriaşe. În timpul lui Constantin cel Mare în zona dintre Prut şi
Nistru se semnalează existenţa sarmaţilor. Ei reprezintă, la marginea
Daciei, un element politic dominant fără să se poată considera că au avut
vreo aşezare cu populaţie numeroasă în Dacia.

3. Hunii
Hunii Popor migrator, au năvălit în anul 375 în Dacia, au luptat cu migratorii
germanici, pe care i-au împins înspre vest. Hunii au aparţinut popoarelor
altaice, după locul de provenienţă, asemănându-se cu mongolii54. Fiind
crescători de vite şi păstori, aveau nevoie de zonă de stepă, astfel că au
ales pentru aşezare Câmpia Dunării şi a Tisei. Amiemus Marcellinus, un
scriitor contemporan cu hunii, le-a făcut un portret rămas de referinţă: “hunii
se hrănesc fără a întrebuinţa nici o pregătire, nici foc, cu rădăcini de ierburi
sălbatice şi cu carne frăgezită între coapsele lor şi spatele cailor. Nu
mânuiesc plugul niciodată; nu locuiesc în case, nici în colibe, căci orice
încăpere li se pare un mormânt şi ei nu se cred în siguranţă sub un
acoperiş. Totdeauna rătăcind, schimbând veşnic locuinţele lor, ei sunt
deprinşi din copilărie cu toate suferinţele: frigul, foamea şi setea. Turmele îi
urmează în aceste rătăciri, târând carele în care sunt închise femeile. Acolo
torc femeile şi cos hainele bărbaţilor lor, acolo dau naştere copiilor şi-i cresc
până ajung mari. Întrebaţi pe aceşti oameni de unde vin, unde au fost
zămisliţi… nu vor şti să răspundă. Ei trăiesc necontenit pe caii lor mici şi
urâţi, însă iuţi şi neobosiţi. Călărind ca bărbaţii sau într-o parte, ca femeile, ei
ţin pe cai adunările lor, cumpără şi vând, beau şi mănâncă, ba chiar şi dorm
înclinaţi pe gâtul animalelor. Hunii sunt nestatornici şi lipsiţi de credinţă,
mişcători după toate vânturile, răpiţi cu totul de furia momentului; limba lor
este întunecată, încurcată şi plină de metafore. Cât despre religie, ei par a
nu avea nici una, sau cel puţin nu practică nici un cult; au o nemărginită
lăcomie pentru aur”.
Cu toate aceste afirmaţii, se poate constata că la curtea regală a
lui Attila, regele lor, existau palate, terme şi o cancelarie. Violenţa şi
distrugerile hunilor făceau parte din tehnica lor de a supune popoarele
îngrozite şi pentru a scurta războaiele. Aceste manifestări nu erau
53
Cătălina Bloşiu - O inscripţie runică descoperită în necropola din secolul al IV-lea de la Leţcani - Iaşi, în
Memoriam, I, 1969.
54
E. A. Thomson - A history of Attila and the Huns, Oxford, 1948.

44
continue, ele încetau o dată cu plata tributului. Luptele hunilor au început
cu Hermanaric, regele ostro-goţilor, apoi se continuă cu armatele goţilor
lui Atanaric, pe care îl înfrâng, împingându-l cu neamurile conduse de el
spre vest. În 378, lângă Adrianopol, romanii sunt înfrânţi de goţii împinşi
de huni spre sud.
Cea mai mare parte a goţilor trece în peninsula balcanică. După
luptele din 402 şi 412, goţii se aşează în Galia, în calitate de federaţi ai
romanilor.
După 433, hunii cuprind zona din stânga Dunării şi pusta
Panonică, sub domnia regelui Rona sau Rugilos. După aceştia urmează
Attila, cunoscut contemporanilor săi prin cruzimea fără margini, încât se
spunea că iarba se usucă unde calcă piciorul calului său.
Attila a fost numit “ciocanul lumii” sau “biciul lui Dumnezeu”. Attila a
avut mai multe expediţii de jaf şi cucerire, astfel că în 443 ajunge până la
Constantinopol. În 447 invadează Singidunum (Belgradul), iar în 451
organizează o expediţie în Galia şi Italia. În 453 Attila moare, iar urmaşii
săi se războiesc pe moştenirea sa. În 454, fiul său este înfrânt la râul
Netao, iar ca urmare hunii sunt scoşi din Dacia, aceasta fiind cucerită de
gepizi. Unii dintre aceştia locuiesc în Dacia până la sfârşitul secolului al
VI-lea. Nu se cunoaşte limba hunilor. Poporul nostru nu are în patrimoniul
cultural nici un cuvânt sau vreo denumire topică. Hunii au trecut ca o apă
vijelioasă prin albia istoriei noastre fiind înlocuiţi de alţi migratori.

4. Gepizii şi avarii
Gepizii şi Potrivit informaţiilor transmise de istoricul Iordanes, gepizii au
avarii ocupat teritoriul dacic de la Tisa la Dunăre şi Siret. Tezaurele găsite în
epoca noastră la Apahida, Coroveni, Şeica Mică demonstrează adevărul
acestor informaţii55. Gepizii, un popor mai paşnic, ”quieta mens”, au
convieţuit ca vecini liniştiţi cu Imperiul Roman până în vremea împăratului
Justinian, care doreşte să ocupe şi zona din nordul Dunării. Înainte de
535, armatele bizantine trec Dunărea şi ocupă unele castele sau cetăţi
ca: Lederata, Arcidava, Drobeta, numite astfel ca în timpul lui Traian,
ceea ce demonstrează continuitatea aşezărilor daco-romane şi după
câteva secole. Gepizii au stăpânit Dacia începând cu anul 488 până în
566, când statul lor este sfărâmat de longobarzi, uniţi cu avarii.
În urma unei manevre diplomatice de învrăjbire a longobarzilor cu
gepizii, aceştia pornesc un război unii împotriva altora în 566, conflict în
care se implică şi avarii stabiliţi în Dobrogea, în estul Prutului, care
reuşesc să cucerească Dacia în folosul lor. De la seminţia gepizilor n-au
rămas în cultura românilor decât câteva cuvinte menţionate de Sextil
Puşcariu: tufă, pungă, nastur, strănut, a cotropi. Verbul a cotropi este
unul dintre cele dintâi cuvinte rămase de la invadatorii germanici şi se
întâlneşte doar la românii din nordul Dunării, de unde se poate
concluziona ideea de continuitate a poporului nostru.
După înfrângerea gepizilor, avarii se stabilesc în Câmpia Tisei şi a
Dunării, unde înainte stătuseră hunii. Avarii pornesc în numeroase
expediţii înspre Imperiul Roman, ajungând să asedieze în 626
55
Allen W.A. Leeper - Germans, Avars and Slavs, în The Slavonic Review, XII.
Petre Năsturel - Torna, torna, fratre. O problemă de istorie şi de linvistică, în S.C.I.V., VII, 1956.

45
Constantinopolul. Deviza avarilor era: ”semănaţi şi seceraţi, noi o să vă
luăm o parte din produse”, deducându-se de aici convieţuirea relativ
paşnică cu populaţia supusă, în scopul procurării de produse şi tribut.
La al VII-lea episod ecumenic din Niceea, ţinut în 787, a luat parte
şi un anume ”Ursus, episcop al avariţilor” . Este clar că acest Ursu era
episcop român care locuia în zona stăpânită de avari. Aceasta
demonstrează existenţa unor episcopii româneşti în secolul al VIII-lea.
Statul avar a fost distrus de Carol cel Mare în anul 796, în urma cuceririi
“ringului” sau capitalei acestora. Poporul avar a fost cucerit şi nimicit în
urma luptelor pe care le-a purtat cu bulgarii, conduşi de regele Krum
(802-814).
Din istoria avarilor, pentru poporul român este de reţinut lupta din
anul 587 dintre aceştia şi bizantini, când se înregistrează celebrele
cuvinte “Torna, torna fratre”, care întorc armata bizantină din drumul său,
primele cuvinte cunoscute în limba română din istorie.

5. Slavii
Slavii După retragerea romană din Dacia, slavii reprezintă poporul
migrator care a avut o contribuţie mai însemnată în istoria formării
noastre ca popor. Românii reprezintă o nuanţă aparte, caracteristică,
precum şi o civilizaţie şi cultură deosebită în mijlocul marii familii
romanice. Istoricul şi slavistul Ion Bogdan, precum şi romanistul Ovid
Densuşianu au apreciat că poporul român apare pe scena istoriei ca un
popor complet doar după asimilarea slavilor56. Ei apreciază că
elementele etnice constitutive ale poporului român sunt dacii autohtoni,
romanii şi la urmă slavii. Slavii s-au aşezat în Dacia, mai întâi în secolul
VI-lea, în grupuri mai mici, iar apoi din a doua jumătate a secolului al VI-
lea cu formaţiunile lor tribale. Erau oameni înalţi, blonzi-roşcovani, cu
ochii albaştri. Se ocupau cu creşterea vitelor, cu vânătoarea, pescuitul şi
cultivau pământul. Aveau prisăci cu stupi de albine, lucrau inul şi
cânepa. Roata olarului au luat-o de la daco-geţi. Trăiau în clanuri
familiale sau triburi. Erau stratificaţi în nobili, oameni liberi şi robi. Slavii
se confruntă cu trupele împăraţilor bizantini în 591 şi 600, dar aceasta nu
a putut împiedeca înaintarea populaţiilor slave. La nord de Dunăre,
procesul etnic s-a desfăşurat prin asimilarea slavilor în masa populaţiei
daco-romane. Aceasta este dovada incontestabilă a vitalităţii, rezistenţei şi
culturii superioare a populaţiei daco-romane, care a asimilat pe cei mai
numeroşi năvălitori: slavii. Moştenirea slavă este deosebită în toponimie,
onomastică şi limba română în general. Râurile Bistriţa - râul repede,
Dâmboviţa - râul stejarilor, Ialomiţa - râul timpului pustiu, Târnava - râul
spinilor, Crasna - râul frumos, Putna - râul cu drum, muntele Negoiul,
oraşul Craiova - reşedinţa craiului, Râmnicul (râu sau iaz cu peşti),
Târgovişte (locul târgului), Slatina (apă sărată), Zlatna (locul aurului),
Ţinutul Vlaşca sau Ţara Vlahilor, Vlăsia sau codrul românilor sunt nume
date de slavi. În onomastică influenţa slavă este însemnată 57.
56
Ion Bogdan- Originea Voievodatului la români, în Analele Ac. Rom. Ist. t.XXIV, 1901 - 1902.
Alf Lombard. Tradition latine et tradition slave. Le roumain, resultat de leur fusion, în Acta congressus
Madvigiani, vol.V, Copenhagen, 1959.
57
Iorgu Iordan - Toponimia românească, Bucureşti, 1963.

46
Radu (veselul), Dan (dăruitul), Vlad (stăpânitorul), Pârvu (primul),
Dobre (bunul) sunt nume de origine slavă. Nume de animale, de însuşiri
diferite, termeni din domeniul religios atestă influenţa unor expresii şi
cuvinte slave58.
Din punct de vedere al organizării sociale şi organizării de stat,
sunt de origină slavă termeni cum sunt: boier - nobil, stăpân, jupân -
conducător de jupă, rob - sclav, cneaz - principe, voievod - conducător de
armată.
În organizarea militară, românii au luat de la slavi denumiri de
funcţii de luptă ca: ceată, pâlc, gloată, strajă. Unele nume de arme, ca:
sabie, suliţă, praştie, topor sunt slave, precum şi steagul sau voinicul în
înţeles de soldat. O sumă de dregătorii sunt denumite cu cuvinte slave:
vornic, postelnic, stolnic, ceaşnic, ispravnic.

EVOLUŢIA
ORGANIZĂRII TEMA 2. EVOLUŢIA ORGANIZĂRII SOCIALE ŞI POLITICE ÎN
SOCIALE ŞI PERIOADA DE FORMARE A POPORULUI ROMÂN
POLITICE ÎN
PERIOADA DE 1. Organizarea socială
FORMARE A
POPORULUI Triburile slave au ocupat Dacia şi apoi Balcanii în ipostază de
ROMÂN cuceritori. Ele au atacat şi provocat distrugeri oraşelor, au robit populaţia
sau au supus-o pentru a plăti tribut. Mult timp s-a acreditat ideea că
populaţia daco-romană s-a retras în munţi după anul 275, pentru a-şi
Organizarea găsi scăparea din faţa năvălitorilor, apoi când aceştia au fost izgoniţi sau
socială au plecat, populaţia ar fi coborât la şes. Adevărul este că adăpostul
populaţiei agresate de valurile migratoare a fost pădurea, care se
întindea pe suprafeţe imense ale teritoriului străbun.
Muntenia, podişul Transilvaniei şi podişul Moldovei erau acoperite
cu imenşi codri care plecau din zona muntoasă şi ajungeau până la
Dunăre. Zonele locuite de populaţia daco-romană erau cele ale văilor
râurilor cu posibilitatea de retragere în pădurea ce oferea adăpost hrană
şi un trai mai lesnicios. Nu este de mirare că lunca Dunării, văile râurilor
Ialomiţa, Mostiştea, Colentina, Dâmboviţa, Neajlov, Glavacioc şi
Teleormanul au fost locuite din timpuri preistorice.
Caracteristic pentru acest mod de viaţă este denumirea de către
slavi a regiunii Vlaşca ca ţară a românilor (valahilor), ţară care se găseşte
pe un teritoriu de şes, dar cu păduri imense cursuri de apă. Codrul Vlăsiei
se întindea din Muntenia până în Dobrogea, oferind în evul mediu un
adăpost util populaţiei greu încercate de furia năvălirilor.
Această populaţie trăia în comunităţi, sub conducerea unor
căpetenii alese, numite juzi sau judici, după termenul latin, moştenit de
judex. Acestor juzi li se subordonau oamenii liberi ai comunităţii, ei având
şi denumirea de “cneaz” sau ”vătăman”, ce desemna conducătorul unui
sat. Populaţia romanică din Dacia, fiind supusă de către slavi, a fost
denumită cu apelativul “rumân”, nume dat ţăranului neliber. Românii, care
aveau această denumire au fost denumiţi “rumâni”- termenul popular - în

58
N.A. Constantinescu - Dicţionar onomastic românesc, Buc., 1963.

47
înţelesul de ţărani supuşi, termen care va fi folosit, în întreg evul mediu
pentru a categorisi pe ţăranii dependenţi. Astfel ”rumânia” devine o
instituţie juridică, care se referă în accepţiunea socială bine stabilită la
condiţia ţăranului neliber, care are un stăpân59.
Procesul prin care numele etnic a ajuns să desemneze pe şerbi a
avut loc în epoca în care slavii au ocupat şi supus Dacia. Se ştie că slavii
au denumit populaţiile romanice cu termenul de valahi, ceea ce însemna
populaţia supusă, adică români.
Un alt însemnat proces în cadrul cuceririi Daciei de către slavi a
fost formarea păturii boierilor, nobilimea românească. Slavii au luat în
stăpânire pământurile daco-romanilor, dar nu în mod individual, ci pe
clanuri sau familii. Aceşti stăpâni sau familii de stăpâni se numeau boieri
faţă de ţăranii care continuau să lucreze, dar plăteau dijmă (cuvânt slav),
sau prestau munci (cuvânt slav) şi anume: cărăuşie, lucru la mori şi
iazuri, conform dictonului slav ”semănaţi şi seceraţi; noi o să vă luăm
numai o parte din produse”.
Aici începe diferenţierea socială şi economică dintre clasa boierilor
şi clasa ţăranilor, diferenţiere ce se adânceşte şi se concretizează pe
plan social în existenţa unor privilegiaţi şi a unor ţărani dependenţi.
Diploma Ioaniţilor din anul 1247 relevă o stare socială preexistentă, pe de
o parte ”majores terrae”, adică “mai marii pământului”, nobili sau boieri,
şi de altă parte ţărani liberi sau dependenţi 60.
Stăpâni ai pământului, slavii au constituit şi elementul conducător
din punct de vedere politic. Cnezii şi voievizii sunt căpeteniile populaţiei
băştinaşe supuse. Ei au drepturi judecătoreşti, sunt conducătorii oastei şi
se războiesc cu popoarele migratoare. Pe văile râurilor se întemeiază
cnezate şi voievodate care sunt compuse dintr-o populaţie mixtă româno-
slavă, în care populaţia română este covârşitoare, iar cea slavă în curs
de asimilare. Procesul de asimilare se încheie în jurul anului l000, astfel
că toate cnezatele şi ducatele (dux = voievod) găsite de regalitatea
maghiară pe teritoriul dacic sunt formaţiuni româneşti.
Conducerea de către slavi a populaţiei din punct de vedere social şi
politic se regăseşte şi în procesul de introducere în biserică a limbii şi scrierii
slavone, limbă a stăpânilor. Chiar după ce slavii au fost asimilaţi, limba
slavonă a rămas în biserică, aceasta fiind o instituţie conservatoare, la fel ca
scrierea. Dacă limba slavonă a fost treptat înlocuită cu limba română,
scrierea slavonă sau cu caractere slavone s-a păstrat mult timp atât în
biserică, cât şi în cancelariile domneşti, până în secolul al XVII-lea.
În procesul de asimilare al slavilor trebuie avut în vedere timpul
lung în care a avut loc acest proces. Deosebirea de situaţie socială şi
drepturi care exista la început între cele două pături de populaţie s-a
estompat, unii dintre conducătorii daco-romanilor, dintre juzii şi judecii lor
au ajuns, prin faptele lor de arme sau prin legături de familie, într-o
situaţie mai înaltă. În procesul de asimilare, o parte deosebită de merit o
au şi femeile daco-romane, care prin căsătorii au realizat în timp
convieţuirea şi asimilarea slavilor.

59
N. Iorga - România dunăreană şi barbarii în secolul VI, în Studii..., Ed. Ştiin. şi Encicl. 1984.
60
N. Iorga - Istoria românilor din peninsula balcanică ( Albania, Macedonia, Epir, Tsalia, etc) Buc., 1919.

48
Pornind de la sat (fosatum), localitate întărită cu un şanţ şi cu
ziduri - s-a ajuns la confederaţii de sate, judeţe, cnezate şi voievodate,
care ulterior, prin extindere şi confederare în lupta împotriva expansiunii
migratorilor, vor duce la organizarea de ţări.

Administraţia 2. Administraţia centrală şi locală în timpul migraţiilor


centrală şi
locală în timpul După retragerea legiunilor romane şi a conducerii administrative
migraţiilor din Dacia, noul popor creat prin contopirea dacilor cu romanii a fost
nevoit să-şi adapteze formele de viaţă şi de organizare la noile condiţii.
Cunoscuta teorie a lui Nicolae Iorga despre “romaniile” populare oferă o
imagine concludentă cu privire la evoluţia vieţii economice şi social-
politice în spaţiul de la nordul Dunării, în perioada valurilor trecătoare ale
populaţilor migratoare. Invaziile repetate, ca şi dominaţia temporară a
unor “barbari” au sfărâmat unitatea Daciei romane, făcând-o să se
fragmenteze în mai multe teritorii, care păstrau trăsăturile etnice. Aceste
“romanii“ sunt denumite de către izvoarele vremii şi de vecini sau chiar
migratori ca fiind vechi, adică ţinuturi locuite de vlahi, populaţia
romanizată. Utilizarea acestui termen a fost făcută în principal de slavi,
care au găsit pe teritoriile nord Dunărene o populaţie numeroasă,
puternic romanizată. Românii nu s-au numit pe ei însăşi vlahi, ci şi-au zis
români, de la “romanus” ceea ce demonstrează puterea conştiinţei etnice.
Printre urmările principale ale retragerii autorităţilor romane din Dacia a
fost aceea a desfiinţării administraţiei centrale a fostei provincii, ceea ce a
avut ca principală consecinţă o întoarcere la modul de organizare
autohtonă, la eliberarea din forţa de constrângere romană şi la
organizarea locală adaptată pentru a face faţă migraţiilor. Organizarea
populaţiei prin mijloace proprii a fost făcută şi ca urmare a faptului că
puterea politică nu a fost cedată de statul roman altui stat 61
Popoarele migratoare, în trecerea lor pe teritoriul nostru, nu au
întemeiat aici state, dar au inclus teritoriile în zona de influenţă “barbară“,
de unde şi denumirea de Goţia, Gepidia sau Sclavinia.
Marile centre urbane rămase pe teritoriul Daciei romane şi-au
continuat viaţa socială şi economică o perioadă îndelungată de timp, mai
ales că erau locuite de o populaţie densă, bine apărată şi organizată.
Atracţia spre aceste oraşe a migratorilor este dată de bogăţiile ce se
găseau aici şi de posibilitatea de a procura rapid hrană, arme, cai şi robi.
Atacurile permanente asupra oraşelor au dus la întărirea lor ca
adevărate cetăţi înconjurate de ziduri de apărare, de turnuri de
observare, de fortificaţii cuprinzând şanţuri cu apă, porţi întărite în faţa
unor poduri mobile, care să oprească hoardele migratoare de a devasta.
Cu toate acestea, oraşele decad. De la mândrele metropole, municipii şi
falnicele colonii, se ajunge treptat la o abandonare sau distrugere a
oraşelor şi ruralizarea lor, existând exodul populaţiei către centre mai mici
sau sate, în care puteau mai uşor să se ascundă din faţa trecerii
devastatoare a migratorilor. Rămân oraşe ca Apulum, Ampelum, Potaisa,
Napoca, Poralisum, dar celelalte se pierd treptat. Pe ruinele fostelor
61
Jovan Cvijie - La peninsule balcanique, geographie humaine. Paris, 1918.
Silviu Dragomir - Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Buc. 1959.

49
oraşe rămân sate, uneori cu denumirea originală a oraşului sau cu
denumiri noi. În procesul de decădere al oraşelor, atribuţiunile
administrative şi de judecată rămân acelor juzi sau judeci, de unde şi
denumirea teritorială de judeţe.
Dacă populaţia se mută în zone de organizare rurală, este firesc
ca satele să ia amploare şi ca număr şi ca dezvoltare economică.
Inexistenţa unei presiuni romane face ca la începutul perioadei satele să
sporească în spaţiu şi populaţie. Formarea ulterioară a satelor pe ruinele
coloniilor şi municipiilor se constată în toate zonele teritoriale româneşti.
Chiar denumirea de sat, de la termenul latin de “fossatum”,
demonstrează existenţa şi continuitatea unor aşezări româneşti. Satele
au o organizare militară proprie, fortificaţii care să le permită respingerea
unor atacuri din partea migratorilor, precum şi o apărare mai temeinică a
averii comune, formată din fondul de case, animale, morile, livezile şi
terenurile agricole. Micile cătune formate din câteva gospodării ţărăneşti
rămân cu denumirea lor dacă, autohtonă.

3. Obştea teritorială
Obştea
teritorială Mutarea centrului de greutate al vieţii economice la sate a
determinat şi modalităţi de organizare a muncii şi vieţii sociale în
comunitatea existentă, astfel încât ea să răspundă din punct de vedere
administrativ nevoilor locuitorilor săi.
Satul românesc a fost organizat ca o unitate de administrare şi
viaţă socială colectivă, obştească. Această organizare solidară s-a
realizat şi, ca urmare, a rudeniei dintre membrii săi, dar şi, ca urmare a
unităţii de limbă, tradiţii, cutume şi religie, precum şi din necesitatea
muncii eficiente pentru exploatarea agricolă a teritoriului. Obştea
sătească are în principal o trăsătură economică, chiar dacă există încă
puternice relaţii de rudenie de sânge, ca şi în obştea gentilică. Stăpânirea
teritorială, agricultura şi creşterea vitelor - baza existenţei comunităţii -
face să se schimbe accentul pe latura economică a tipului de relaţii ce se
stabilesc între membrii colectivităţii 62. Puternicele tradiţii monogame ale
relaţiilor de familie generează o diferenţiere a familiei mari, în frunte cu
“pater familias“, în favoarea familiei individuale, formate din perechea de
soţi şi copii lor.
Totuşi rudenia de sânge se menţine ca o puternică legătură, dar
de această dată de tip economic, familiile care se înrudeau între ele
formând “cetele de neam” care lucrau în comun şi creşteau vite. Cetele
de neam coexistau în obştea sătească, având interese economice
comune şi tradiţii de viaţă şi culturale. Este firesc ca aceste comunităţi
să-şi organizeze o conducere democratică, bazată pe principiul electivităţii
conducătorilor şi pe autoadministrarea treburilor comune.
Autoadministrarea se realiza prin hotărârea majoritară a tuturor
membrilor obştii, adunaţi în “adunarea megieşilor“, care erau stăpânitori
devălmaşi a tuturor teritoriilor aparţinătoare. Adunarea megieşilor îşi
desemna un sfat al bătrânilor din cei mai cu experienţă lucrători, dintre
62
Şt. Olteanu - Cu privire la începuturile Evului Mediu în istoria României, sec. IV- VIII. în Rev. de Ist.,
nr. 10/1986.

50
cei cu putere de convingere şi posibili apărători ai valorilor comune. Ei se
numeau “oameni buni şi bătrâni“, având de cele mai multe ori şi
atribuţiuni jurisdicţionale în cazul unor litigii ce puteau apărea. Şefii
militari ai obştii erau juzii sau judecii, iar în unele cazuri erau numiţi cnezi.
Aceştia, împreună cu bărbaţii vânători, aveau sarcina de a apăra satul de
străini, precum şi de a păstra ordinea în interior, de a veghea la
continuitatea tradiţiilor şi cutumelor63.
Satele au fost aşezate pe văile râurilor, în depresiunile montane,
de-a lungul căilor de comunicaţie şi aveau legături economice între ele.
Înfiinţarea unor sate se făcea ca urmare a sporului natural al populaţiei, a
posibilităţilor de înfiinţare a unor noi exploatări agricole.
Satele existente şi cele nou formate stabileau legături între ele, în
cadrul schimburilor economice şi culturale, precum şi pe timp de
primejdie, când doar lupta comună le putea salva. În aceste condiţii au
apărut uniunile de obşti care nu mai erau legate prin comuniunea de
rudenie sau de viaţă economică zonală, ci erau unite prin interese de
apărare, tradiţie, limbă, viaţă religioasă şi necesitatea punerii în valoare a
unei regiuni mai mari de exploatare agricolă 64.

Forme de 4. Forme de organizare feudală prestatală


organizare Cu vremea, reprezentanţii obştilor, care aveau şi rolul de
feudală intermediari ai acestora, ocupându-se de strângerea dărilor pentru
prestatală domnitorii străini, au ajuns să câştige averi importante, să le crească rolul
în cadrul comunităţii, devenind conducători deasupra obştilor,
transformând funcţia în instrument pentru dominaţia politică.
După opiniile majorităţii istoricilor, formarea unor relaţii de tip
feudal s-a cristalizat în secolele VIII – IX, când acestea coexistau cu
relaţii din cadrul unor obşti teritoriale libere.
Organele de conducere ale uniunilor de triburi de obşti au evoluat
cu timpul de la o reprezentare nominală aleasă democratic, la o familie
sau la un grup de familii care dispuneau de averi şi de un prestigiu social
mai mare, precum şi de cete de războinici. Transformarea funcţiilor
eligibile în funcţii ereditare a constituit motorul apariţiei relaţiilor feudale
timpurii.
În cadrul obştii săteşti, judele, funcţie care există încă de pe
vremea Imperiului Roman, se transformă în cneaz sau voievod începând
cu secolul al VII-lea, concomitent cu asimilarea slavilor. Instituţia cnezatului
a apărut ca o funcţie de subordonare faţă de domn şi stăpânitor, care
este voievodul, proces caracteristic numai la români. Nevoia de
organizare a unei forţe capabile să lupte împotriva duşmanilor (aşa
numiţii hostes - duşmani, de unde vine şi cuvântul oaste) a dus la
confederarea obştilor săteşti, la crearea unor uniuni teritoriale de obşti.
Aceste uniuni de obşti constituiau formaţiuni prestatale, aveau un rol de
apărare împotriva numeroaselor agresiuni străine. Ele erau conduse de

63
Maria Comşa - Consideraţii cu privire la obştea sătească pe teritoriul României în sec. III - V. în Muzeul
Naţional, III - 1970.
64
Geza Bako - Despre organizarea obştilor săteşti ale epocii feudale timpurii din sud - estul României. în
Stiin. şi Cerc. de Ist. veche, 3 / 1975.

51
un voievod care era comandantul oştirii, domn şi stăpân pe plan politic,
judecătoresc şi militar.
Funcţia de voievod a evoluat în timp, dar la începuturile sale
desemna pe conducătorul oastei, formă de organizare a românilor ce se
bazează pe datoria de a lupta a tuturor împotriva duşmanilor. Momentul
istoric de formare a acestor formaţiuni prestatale este dat de slăbirea
presiunii exercitate de migratori în secolele VII – IX, de trecerea slavilor
în sudul Dunării (anul 602) şi de distrugerea statului avarilor de către
Carol cel Mare. Procesul de unire a obştilor teritoriale este evidenţiat în
cele trei forme de organizare socială şi politică.
Cnezatul CNEZATUL65 – Existau cnezi de sat, care stăpâneau de regulă un
sat sau două, şi cnezi de vale, care ajungeau să stăpânească un grup
de patru până la optsprezece sate situate într-o regiune unitară din
punct de vedere geografic. Deoarece cneazul a fost conducător al
satului, el a luat locul politic de judec sau jude. Cnezatul de vale este o
formă intermediară între cnezatul de sat şi voievodat, uneori cneazul de vale
fiind numit jupan, de unde derivă mai târziu denumirea de domeniu -
jupanat.
VOIEVODATUL – Este o formă cu un caracter ereditar mai puţin
Voievodatul consolidat, ca şi cnezatul de vale, dar are atribuţiuni administrative mai
întinse. Voievozii au provenit din familiile cnezilor celor puternici, erau
aleşi şi îndeplineau trei tipuri de atribuţii: militare, judiciare, religioase.
Autoritatea voievodului era limitată de adunarea cnezilor, aşa cum mai
târziu va fi limitată de sfatul boierilor.
ŢARA – Uniunea a şase sau şapte uniuni de obşti, situate din
ŢARA punct de vedere geografic în aceeaşi zonă (vale, depresiune), formează
o ”ţară“; sunt cunoscute în izvoarele istorice: Ţara Bârsei, Haţegului,
Făgăraşului, Oaşului, Loviştei, Vrancei.
Faza finală a etnogenezei româneşti şi începuturile istorice ale
poporului român, constituit ca o entitate distinctă, reprezintă trecerea de
la “romaniile populare“ sau uniuni de obşti, la structuri mai complexe,
cum sunt ţările sau voievodatele. Acestea s-au format şi consolidat şi în
lupta permanentă ce populaţia română a trebuit să o poarte pentru
neatârnarea faţă de migratori.
Se cuvine să arătăm că în secolul al VIII-lea s-a constatat pe
întreg spaţiul de formare al uniunilor de obşti teritoriale, al cnezatelor,
jupanatelor şi ţărilor existenţa unei uniformizări a civilizaţiei locale, care
se evidenţiază mai ales prin formarea limbii române, ceea ce reprezintă
încheierea procesului de impunere a elementului etnic românesc. În
secolele următoare s-a constatat dezvoltarea demografică puternică a
populaţiei româneşti, iar odată cu această creştere a sporit stratificarea
socială proprie feudalismului.
Secolul al X-lea marchează existenţa unor formaţiuni politice
româneşti deja consolidate, răspândite pe teritoriul locuit de români.
Ducatele sau voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut din Transilvania,
jupanatele din Dobrogea, cnezatele de vale din Maramureş şi cetăţile din
nordul Dunării sunt prezenţe istorice deosebite.

65
Constantin C. Giurăscu - Istoria Românilor, Ed. Ştiinţ. şi Encicl., Buc. 1975

52
Lunga etapă care a urmat constituirii unor formaţiuni social politice
a fost marcată de lupta continuă a poporului român împotriva unui val de
AFIRMAREA popoare migratoare (pecenegii, uzii, cumanii şi tătarii), precum şi
POPORULUI împotriva tendinţei de extindere a dominaţiei statului maghiar în
ROMÂN ÎN Transilvania.
LUPTA
ÎMPOTRIVA TEMA 3. AFIRMAREA POPORULUI ROMÂN ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA
DOMINAŢIEI DOMINAŢIEI MAGHIARE, A PECENEGILOR, CUMANILOR ŞI
MAGHIARE, A TĂTARILOR
PECENEGILOR,
1.
CUMANILOR Maghiarii
ŞI
TĂTARILOR
Maghiarii sau ungurii sunt originari din Asia, din regiunea munţilor
Altai, de unde au înaintat succesiv spre apus, ocupând ţinuturile de stepă
între Volga şi munţii Urali, apoi deplasându-se în spaţiul dintre Don şi
Maghiarii Nipru (anul 830), urmându-şi calea timp de 60 de ani până la Atelkuz
(anul 889), unde triburile se unesc sub conducerea lui Arpad. Bulgarii şi
pecenegii îi obligă să se deplaseze spre vest şi astfel, în 896, se coboară
în câmpia Tisei, intrând în conflict cu germanii. Împăratul Otto cel Mare îi
înfrânge într-o luptă decisivă în 955, obligându-i să se aşeze în câmpia
Panonică.
În răsăritul câmpiei Tisei, maghiarii i-au găsit pe strămoşii noştri,
care trăiau alături de slavi, pe cale de asimilare, organizaţi în formaţiuni
prestatale, dintre care unele sunt menţionate în mod explicit de notarul
anonim al regelui Bela66. Acesta menţionează în a sa “Gesta
Hungarorum” existenţa, la finele secolului al nouălea, a trei ducate
(voievodate): unul în Crişana, cu cuprinderea teritoriilor dintre Someş şi
Mureş, cu centrul în cetatea Biharea şi condus de Menumorut 67, al doilea
66
N.Iorga - Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie, vol I, II, 1915 - 1916.
Const. Daicoviciu - Breve histoire de la Transylvanie, Bucureşti, 1965.
67
Anonimy Bele regis notarius - Gesta hungarorum, IX, ediţie G. Popa Lisseanu, Bucureşti, 1934, p. 90-
118. Citat: Şi se lăuda pământul Panoniei ca fiind extraordinar de bun. Căci spuneau că acolo curg
renumite izvoare de ape, Dunărea şi Tisa şi alte vestite ape, pline cu peşte bun. Că această ţară o locuiesc
slavii, bulgarii şi blachii, adică păstorii romanilor. Fiindcă după moartea regelui Atila, pământulul
Panoniei romanii îi ziceau că este păşune, fiindcă turmele lor păşteau în ţara Panoniei. Şi cu drept cuvânt
se spunea că pământul Panoniei ar fi păşunile romanilor fiindcă şi acum romanii pasc pe moşiile
Ungariei. Dar să lăsăm aceasta. Iar ducele Arpad, trecând câteva zile, după ce s-a sfătuit cu nobilii săi, a
trimis soli în fortăreaţa Byhor, la ducele Menumorut, cerându-i ca din drepturile strămoşului său, regele
Athila, să-i cedeze pământul de la fluviul Someş până la hotarul Nirului şi până la Poarta Mezesyna.
Trimişii lui Arpad însă, Usubuu şi Veluc au trecut peste fluvul Tisa la vadul Lucy. Sosind la fortăreaţa
bihor, au salutat pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile pe care i le trimisese ducele lor. În urmă
însă, comunicându-i solia ducelui Arpad, au pretins teritoriul pe care l-am arătat mai sus. Iar ducele
Menumorut încărcându-i cu diferite daruri, a treia zi le-a spus să se întoarcă acasă. Totuşi le-a dat
răspunsul, zicându-la: Spuneţi lui Arpad ducele Ungariei, domnul vostru. Datori îi suntem ca un amic,
unui amic, cu toate ce-i sunt necesare, fiindcă e un om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a
cerut bunei voinţe a noastre nu îl vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă. Şi ne-a părut rău că
ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frică, ceea ce se
tăgăduieşte. Noi însă, nici din dragoste nici de frică, nu-i cedăm din pământ nici cât un deget, deşi a spus
că are un drept asupra lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima că ne-a arătat că descinde din neamul
regelui Athila, care se numea biciul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă acela a răpit prin violenţă această ţară de
la strămoşul meu, acum însă graţie stăpânului meu, împăratul de la Constantinopol, nimeni nu mi-o poate
să mi-o mai smulgă din mâinile mele.

53
în Banat, între Dunăre şi Mureş, cu centrul în cetatea Cuvin, condus de
Glad, al treilea voievodat era în Transilvania de nord-vest, cu reşedinţa
la cetatea Dăbâca, condus de Gelu (Gelou Quidam Blacus).68
Ungurii au căutat să stăpânească voievodatele româneşti intrând
în luptă permanentă cu armatele acestora, dar până la creştinarea lor sub
domnia regelui Ştefan nu au avut succes69. Abia după anul 1001, când
Ştefan, regele maghiar, este îndemnat de papă să lupte împotriva
”necredincioşilor” şi “schismaticilor”, acesta pătrunde în Transilvania şi-l
supune pe Jula, voievodul centrului provinciei, pe Ahtum, urmaşul lui Glad
din Banat, precum şi pe voievodul Kean al sud-estului Transilvaniei.
Supunerea acestor voievozi nu înseamnă încetarea existenţei formaţiunilor
româneşti, care continuă să fie menţionate şi peste 200 de ani, în 1222.
Astfel, există în partea de miazăzi a Transilvaniei o “tera Blacorum” - ţară a
românilor, unde se percepea vamă pentru mărfurile în tranzit. Pentru
apărarea teritoriilor supuse, regii unguri au colonizat în Transilvania pe
secui în zona Mureşului şi Târnavelor şi pe saşi în zona Sibiului, Bistriţei,
Radnei şi apoi în ţara Bârsei.

2. Pecenegii şi cumanii
Pecenegii şi
cumanii
La sfârşitul perioadei de formare au năvălit peste teritoriile
poporului român, pecenegii, din marea familie a neamurilor turcice. Ei
erau constituiţi în 13 triburi, remarcându-se dintre acestea uzii. Ei sunt
68
Anonimi Bele regis notarius, vezi ca mai sus. Citat: “Şi rămânând aici mai multă vreme, Tuhutum, tatăl
lui Horca cum era el om şiret, după ce a prins să afle, de la locuitori bunătatea ţării de dincolo de păduri,
unde domnia o avea un oarecare blac Gelu, a început să ofteze dacă n-ar putea cumva să o dobândească
printr-o favoare din partea ducelui Arpad, ţara de dincolo de păduri, pentru sine şi pentru urmaşii săi.
Ceea ce s-a întâmplat după aceea întocmai. Căci ţara Ultransilvană urmaşii lui Tuhutum au stăpânit-o
până în timpul regelui Ştefan cel Sfânt şi ar fi stăpânit-o şi mai departe dacă Gyla cel Mic ar fi primit să se
facă creştin, împreună cu cei doi fii ai săi Biuia şi Bucna şi n-ar fi lucrat mereu împotriva sfântului rege,
după cum se va arăta în cele ce urmează. …. Şi după ce a sosit (iscoada – n.a.) i-a vorbit lui Tuhutum că a
văzut, pe cât poate să cuprindă cu ochii, bunătatea şi rodnicia pământului şi pe locuitorii săi, că pământul
acela e udat de cele mai bune râuri, al căror nume şi folos le-a amintit pe rând, că din nisipul lor curge
aur, că aurul din acea ţară este cel mai bun aur, că de acolo se scoate sare şi materii sărate şi că locuitorii
din acea ţară sunt cei mai nevoiaşi din toată lumea. Fiindcă sunt blachi şi slavi care nu au alte arme decât
arcuri şi săgeţi şi ducele lor Gelu e puţin statornic şi n-are ostaşi buni împrejurul său şi n-ar îndrăzni să se
împotrivească curajului ungurilor, fiindcă suferă multe neajunsuri din partea cumanilor şi a pecenegilor.
Atunci Tuhutum, aflând bunătatea acelei ţări, şi-a trimis soli la ducele Arpad, ca să-i dea voie să se ducă
dincolo de păduri şi să se lupte împotriva lui Gelu. Ducele Arpad, însă, după consfătuirea avută, a lăudat
propunerea lui Tuhutum şi i-a dat voie să meargă dincolo de păduri să se lupte împotriva lui Gelu. Aflând
aceasta de la solul său, Tuhutum a făcut pregătiri cu ostaşii săi şi, după ce şi-a lăsat tovarăşii acolo, a
plecat peste păduri, spre răsărit, în contra lui Gelu ducele blachilor. Iar Gelu, ducele Ultrasiivan, auzind
de venirea lui, şi-a strâns oastea şi a pornit călare, în cea mai mare fugă, înaintea lui, pentru ca să-l
oprească la porţile Meseşului. Dar Tuhutum, străbătând pădurea într-o singură zi, a sosit la râul Almaş.
Atunci ambele armate au ajuns faţă, găsindu-se între ele numai râul. Iar ducele Gelu, cu arcaşii săi, voia
să-I oprească acolo.”
69
Mircea Dogaru - DE LA ESCULEU LA ALBA IULIA, Bucureşti, 1993, Institutul de Istorie Militară.
pag. 23. Citat: “ Şi ţara aceea era mult prea plină de mulţime de norod ce se sporea acolo, încât nu
ajungea, după cum am mai spus-o mai înainte, nici să-l hrănească nici să-i cuprindă. Din această pricină,
atunci, cele şapte personaje de căpetenie, care se numesc până în ziua de azi hetumoger nemairăbdând
strâmtoarea locului, după ce s-au sfătuit între ei, ca să părăsească pământul natal spre a ocupa pentru
sine, ţări în care să poată să locuiască, n-au mai contenit a le căuta cu armele şi prin război. ( Anonymi
Bele Regis notarii Gesta Hungarorum, în Fontes).

54
strămoşii găgăuzilor din Dobrogea de miazăzi. Pe la 1065 trec în Imperiul
Bizantin. Pecenegii sunt semnalaţi şi în 1224 chiar în Transilvania, unde
se povesteşte despre o “pădure a românilor şi a pecenegilor”. Pe la
jumătatea secolului al XI-lea ei sunt siliţi de cumani să treacă peste
Dunăre.
Cumanii apar în ţinuturile carpato-danubiene în anul 1057, iar
existenţa lor este semnalată până la năvălirea tătarilor din 1241, deci
aproape două sute de ani. Ei sunt înrudiţi cu pecenegii, vorbesc aceiaşi
limbă şi sunt creştinaţi pe la 1227. De la pecenegi şi cumani, care au stat
în ţinuturile româneşti circa trei secole şi jumătate, au rămas doar urme în
toponimie, în onomastică şi în limba română. În ceea ce priveşte influenţa
asupra vieţii politice, se găsesc stăpânitori cu nume pecenege, Toxabă,
Talabă, Tîncabă, care sunt nume de boieri cunoscuţi. Chiar şi
întemeietorul statului Ţara Românească, Basarab, avea nume după
moda timpului, şi anume “părinte cuceritor sau stăpânitor”70. Relaţii de
ajutor a românilor din partea cumanilor sunt cunoscute în 1185, când
căpeteniile Petru şi Aron, conducători ai românilor din Balcani, sunt
sprijiniţi cu armata cumană împotriva bizantinilor. Soţia lui Ioniţă, “regele
românilor şi al bulgarilor“, este, de asemenea, cumană. Ana Camena,
scriitoarea bizantină, ne spune că în expediţiile lor cumanii erau călăuziţi
prin trecătorile Balcanilor de către români.

3. Tătarii
Tătarii
Ultimii năvălitori pe care i-a îndurat poporul român au fost tătarii.
Influenţa tătarilor asupra istoriei vieţii sociale şi politice a întregului răsărit
al Europei a fost importantă, mai ales prin frânarea proceselor de
dezvoltare71. Tătarii erau de neam mongol, erau nomazi, luptători
deosebiţi, mai ales în mânuirea arcului şi în călărie.
Dintre conducătorii lor, cel mai important este Gengishan, născut
în 1162, şi care la vârsta de 27 de ani ajunge împărat, unind toate
triburile mongole. El organizează o armată puternică, cu care începe mari
cuceriri în China, Persia, Turchestan, Urali şi Asia Mică.
După moartea lui Gengishan, în 1226, urmaşul său Ogadai iniţiază
o expediţie în est, cu intenţia de a trece în ţinuturile dinspre Dunăre. În
1241 armata de 150000 luptători înfrânge rezistenţa cnezatelor
Moscovei, Vladimirului şi Kievului, înfrâng pe polonezi, apoi pe Bela al IV-
lea, regele ungurilor, îl zdrobesc cu totul, năvălind în Ungaria şi ocupând
Buda. În aceste condiţii, corpul de armată tătar principal traversează
Moldova, Ţara Românească, Bucovina. O luptă deosebită s-a dat la
Radna, la 31 martie, când oraşul a căzut în mâna mongolilor, care au
omorât 4000 de cetăţeni saşi. Apoi, în trecerea lor, tătarii au ocupat
Bistriţa, Dejul, Clujul, Zalăul şi Oradea. Alte zone ocupate de o altă

70
Geza Kuun - Kodex Cumanicus, Budapesta, 1880.
N. Iorga - Imperiul cumanilor şi domnia lui Basarabă. Un capitol din colaboraţia româno - barbară în Evul
Mediu, în Mem. Secţ. Ist. Ac. Rom., t. VIII, 1927 - 1928.
71
A. Sacerdoţeanu - Marea invazie tătară şi sud - estul european, Bucureşti, 1933.
Aurel Decei - L invazion des tatars de 1241 - 1242 dans nos regionselon la Djami Ot - Tevarikh, Buc.
Rev. Rom Ist., 1973.

55
ramură a armatei tătare au fost ţinuturile Siretului, unde oamenii ieşiseră
la luptă, apoi întreaga Moldovă. Trecând în Transilvania, această armată
ocupă cetăţile Sânzieni, Braşov, Cetatea de Baltă, Sibiu.
Al treilea corp expediţionar tătar a atacat Muntenia şi s-a luptat cu
voievodul Seneslau, şi cu banul Basarab al Severinului. Năvălirea din
1241 a dus la ocuparea ţinuturilor româneşti, care au rămas sub această
dominaţie până la întemeierea statelor feudale. Domnitorii voievodatelor
şi cnezatelor româneşti au fost obligaţi să plătească dijme în vite şi
grâne. Tătarii nu s-au aşezat definitiv în părţile noastre, ci în zona
Bugeacului, de unde iniţiau expediţii de pradă. Fiscalitatea mongolă,
organizarea comunicaţiilor prin curieri olăcari, sistemul de marcare al
vitelor cu “tamgaua” au rămas ca urme în vechea organizare socială şi
economică.
Singurul avantaj al expediţiilor tătare peste teritoriile româneşti a
fost oprirea înaintării ungurilor spre răsărit, ca urmare a loviturilor
puternice primite din partea acestora. Chiar şi în 1330, când Basarab,
întemeietorul Ţării Româneşti, luptă cu ungurii, el este ajutat de tătari. De
asemenea, luptele care s-au purtat împotriva tătarilor au creat
necesitatea întemeierii Moldovei, ungurii fiind nevoiţi să lupte cu ei pentru
a le opri expediţiile de jaf, pe care le organizau prin trecerea lor prin
popasurile Carpaţilor în Transilvania.
ORGANIZAREA
POLITICO -
SOCIALĂ A TEMA 4. ORGANIZAREA POLITICO - SOCIALĂ A ROMÂNILOR ÎN
ROMÂNILOR ÎN SECOLUL AL XIII - LEA, PREMERGĂTOARE ÎNTEMEIERII
SECOLUL AL XIII - STATELOR FEUDALE
LEA
1. Organizarea politică
Organizarea În secolul al XIII-lea, formaţiunile politice, militare şi sociale ale
politică românilor sunt mai bine cunoscute, având în vedere documentele
cancelariei papale, ale cancelariei statului maghiar, precum şi cronicile şi
textele religioase ce sunt izvoare istorice în trecutul secular feudal al
poporului nostru. Din conţinutul acestor documente se concluzionează în
mod sigur că spaţiul Carpato-danubiano-pontic a fost locuit în mod
neîntrerupt de populaţii româneşti, care au evoluat de la comunităţi săteşti
la formaţiuni politice prestatale, iar apoi în forme de organizare superioară.
Aceasta a presupus existenţa unei vieţi social-economice dezvoltate,
existenţa unei stratificări sociale bazate pe diferenţiere de avere şi statut
social, o organizare militară, existenţa unei vieţi culturale şi religioase în
plină creştere şi un sistem de drept coerent, unitar şi bine apărat de forţele
dominante, dar şi de vechile tradiţii ce s-au perpetuat din generaţiile mai
vechi spre cele mai noi. Dintre formaţiunile politico-economice şi militare
sunt cunoscute în secolul al XIII-lea cnezate, voievodate şi ţări, pe întreaga
suprafaţă a ţării noastre. Astfel, în anul 1233 apar în documentele
cancelariei maghiare informaţii cu privire la existenţa unei formaţiuni politice

56
numite Banatul de Severin72. Acest “Banat” este probabil şi denumirea de
mai târziu a regiunii geografice; el era condus de un ban ce se numea
“Luca, banul de Severin“. Întinderea acestui “Banat“ îşi avea graniţe în zona
Caraş Severin şi Mehedinţi din zilele noastre. Această formaţiune politică,
ce avea valoarea unui voievodat, este “dăruită“ Cavalerilor Ioaniţi în anul
124773. Aşa cum sunt motive să credem că stăpânirea nu a avut loc în
mod efectiv, aceasta fiind doar o suzeranitate tipic feudală, mai ales că
Ioaniţii nu s-au stabilit niciodată în zona atribuită documentelor,
considerăm că a fost deosebit de uşor ca “Banatul de Severin“ să intre în
stăpânirea voievozilor munteni în anul 1291.

72
P. Drăgălina - Din istoria Banatului de Severin, vol I, Caransebeş, 1899.
73
Diploma Ioaniţilor 1247 - Text latin, traducere românească în Documenta Romaniae Historica, vol.I,
Bucureşti 1977, p.21-28. În original în Arhivele Vaticanului. Citat:
“În numele Sfintei Treimi, una şi nedespărţită, amin. Bela, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei,
Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei şi Cumaniei de-a pururea. Este o cerinţă a
înălţimii regeşti şi o datorie a mărimii celor de sus, mai presus de toate, să vegheze cu atât mai multă grijă
la sporirea numărului supuşilor, cu cât slava lor se înalţă mai ales prin mulţimea poporului supus, că se
ştie îndeosebi că puterea, pacea şi siguranţa tuturor regilor şi regatelor se întemeiază pe tăria acestora. Şi
încă se mai adaugă pentru o parte nu fără însemnătate din purtarea de grijă a regelui ca să-i privească cu
mai multă blândeţe şi să-l dăruiască cu mai mari binefaceri pe aceştia prin care se nădăjduieşte că se va
isca şi în lumea aceasta folos şi că regele tuturor regilor va fi mai cucerit lăudat. Aşa dar, mînaţi de acest
gând, după o îndelungată sfătuire cu fruntaşii şi baronii regatului nostru, ne-am oprit la această hotărâre,
luată împreună cu venerabilul bărbat Rembald, marele preceptor al caselor ospitalierilor din Ierusalim,
din părţile de dincolo de mare, cu privire la repopularea regatului, care prin năvălirea duşmănoasă a
neamului numit tătari a îndurat mare pagubă, atât prin pierderea bunurilor cât şi prin uciderea
locuitorilor, că deoarece acel preceptor, în numele casei ospitalierilor s-a îndatorat de bună voie, pe sine
şi casa ospitalierilor să ia arme pentru ajutorarea regatului nostru în vederea apărării credinţei creştine,
potrivit cu actul scris mai jos, şi să ne de-a sfat şi ajutor credincios pentru popularea ţării noastre, şi să
supună şi la celelalte îndatoriri ce se vor arăta îndată în această scrisoare, îi dăm şi îi dăruim lui, şi prin
dânsul numitei case, întreaga ţară a Severinului împreună cu munţii ce ţin de ea şi cu toate ce atârnă de
ea, precum şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la râul Olt, afară de pământul cnezatului voievodului
Litovoi, pe care îl lăsăm românilor aşa cum l-au stăpânit aceştia şi până acum. Totuşi le dăm în aşa fel,
încât jumătate din toate foloasele şi veniturile şi slujbele din întreaga ţară a Severinului, amintită mai sus,
din cnezatele numite mai sussă o păstrăm pe seama noastră şi a urmaşilor noştri, cealaltă jumătate
rămânând în seama casei pomenite mai sus, afară de bisericile clădite şi care se vor clădi în toate ţările
sus zise, din veniturile cărora nu păstrăm nimic pe seama noastră – rămânând totuşi neatinse cinstea şi
drepturile arhiepiscopilor şi episcopilor, pe care se ştie că le au, - lăsând deoparte şi toate morile dintre
hotarele ţărilor amintite, atât cele clădite cât şi cele ce se vor clădi, - în afară de cele din ţara Litua –
precum şi toate clădirile şi semănăturile făcute cu cheltuiala fraţilor zisei case, şi fâneţele şi păşunile
pentru vitele şi oile lor, şi pescăriilor care sunt acum în fiinţă şi care se vor face de către dânşii, care toate
vrem să se oprească în întregime în folosul fraţilor acestora, afară de pescăriile de la Dunăre şi iazurile de
la Celeiu, pe care le păstrăm împreună pe seama noastră şi a lor. Şi mai îngăduim ca jumătate din toate
veniturile şi foloasele ce se vor strânge pe seama regelui de la românii ce locuiesc în ţara Litua – în afară
de ţara Haţegului cu cele ce ţin de dânsa – să le culeagă sus – zisa casă. Mai voim ca amintiţii români să
ajute pe sus – zişii fraţi cu mijloacele lor ostăşeşti întru apărarea ţării şi înfrângerea şi pedepsirea
atacurilor ce ni s-ar aduce de către străini, iar din partea lor, aceşti fraţi să fie datori la prilejuri
asemănătoare să le dea lor sprijin şi ajutor, pe cât le va sta în putinţă. Pe lânga acestea din sarea ce le-am
îngăduit, să ducă în chip îndestulător spre folosinţa acestei ţări şi a părţilor din Bulgaria, Grecia, şi
Cumania, din orice ocnă din Transilvania de unde vor putea mai uşor să o scoată cu cheltuiala dinpreună
a noastră şi a lor, fără atingerea întru nimic a dreptului episcopal; tot astfel şi din banii care vor umbla
acolo din voinţa regelui şi hotărârea perceptorului acestei case, ce va fi în slujbă în acea vreme, jumătate
o păstrăm pe seama noastră, precum s-a spus mai sus şi despre celelalte jumătate având a fi îndreptată
spre folosul zisei case, fără atingerea drepturilor bisericilor. De asemenea rânduielile pe care le va fi
hărăzit zisa casă a nobililor şi altora venind din alte părţi să locuiască în ţinuturile amintite, atât în
privinţa libertăţilor lor cât şi a judecăţilor, precum şi hotărârile judecătoreşti pe care le vor fi rostit

57
O altă formaţie politică cunoscută la începutul secolului al XIII-lea
este “Ţara Loviştei”, de la apa Lotrului, care se varsă în Olt 74. Această
“ţară“ cuprinzând teritoriul a 29 sate şi cătune, era menţionată ca
existând chiar începând din 1233. Chiar dacă disputa cu privire la
această formaţiune politică s-a menţionat într-un document fals din 1311,
totuşi existenţa formaţiei politice româneşti este neîndoielnică.
O altă “ţară“ românească este aceea “cu numele Borza, dincolo de
păduri, înspre cumani", ţară care este desigur ţara Bârsei. În anul 1211
regele Ungariei Andrei al II-lea “dăruieşte“ această ţară Cavalerilor
Teutoni, dăruire ce reprezintă în termeni feudali stăpânire şi
suzeranitate, exploatare specifică evului mediu. Cavalerii Teutoni aveau
împotriva acelora, le vom încuviinţa şi întări – fără atingerea părţii noastre din folosinţele ieşind de acolo
– cu acest adaos, că de va rosti osândă ( într-o pricină) vărsare de sânge împotriva mai marilor ţării
( aceleia) şi ei se vor simţi nedreptăţiţi să poată face apel la curtea noastră. Mai adăugăm că dacă ar veni
vreo oaste asupra regatului nostru – lucru de care să ne ferească Dumnezeu – a cincea parte din ostaşii
ţării amintite să fie datori a veni în oastea noastră şi a porni la război pentru apărarea ţării noastre. Iar
dacă vom îndrepta oastea spre Bulgaria, Grecia, şi Cumania, va purcede a treia din cei în stare a merge la
război, şi din prada de război, atât din cea mişcătoare cât şi din cea nemişcătoare numita casă îşi va primi
partea sa după numărul ostaşilor din ţara Severinului precum şi armele lor. Pe lângă aceasta, am dăruit
amintitului preceptor şi printrânsul casei ospitalierilor toată Cumania, de la râul Olt şi munţii
Transilvaniei, sub aceleaşi îndatoriri ce sunt arătate mai sus cu privire la ţara Severinului – în afară de
ţara lui Seneslau, voievodul românilor, pe care le-am lăsat-o acelora, aşa cum am stăpânit-o şi pînă acum
– şi întru totul sub toate acele îndatoriri rânduite mai sus, cu privire la ţara Litua. Însă nu vrem să trecem
cu vederea acest lucru că de la intrarea ( în stăpânire) a despomeniţilor fraţi, timp de douăzeci şi cinci de
ani, numita casă va strânge toate veniturile ţării Cumaniei în întregime, afară de cele de sus amintita ţară
a lui Seneslau, din care vor avea numai jumătate din venituri şi foloase. Iar de atunci încolo, jumătate din
toate veniturile, foloasele şi slujbele încredinţate şi jurate de înălţimea regală vor fi plătite visteriei regale
de către fraţii acelei case, aşa fel ca, din cinci în cinci ani, trimisul nostru osebit să fie dator a socoti
veniturile, foloasele şi slujbele ce vin de acolo. Iar cheltuielile ce se vor face cu paza cetăţilor sau
întăriturilor trebuie să se poarte împreună de noi şi acei fraţi, în afară de alte condiţii din partea noastră
şi excepţii din partea ospitalierilor, privind ţara Cumaniei, ca de pildă cele cu privire la biserici, mori şi
toate celelalte care s-au arătat fiecare în parte în legătură cu Severinul. La ridicarea cetăţilor în amintita
ţară a Cumaniei, precum şi la apărarea ţării Cumaniei împotriva oricărui duşman vom sta în ajutorul
fraţilor cu sfatul şi cu privirea când va fi nevoie şi când vom fi chemaţi de aceşti fraţi, mergând chiar în
persoană, de nu vom fi opriţi în loc de alte piedici. Le mai dăruim lor un pământ de patru sute de pluguri
în Feketig sau în alt loc în Transilvania şi vom împlini acest număr unde vor crede a fi mai de folos
numiţilor fraţi, la intrarea în ţara Cumaniei sau în Severin, iar pentru această danie vom da o scrisoare
deosebită. În sfârşit pentru ca această casă a ospitalierilor să-şi poată duce cu mai mare uşurinţă pe
marea cea ce îi va trebui spre folosul ţării noastre şi al ei, i-am dăruit cetatea Scandona, de lângă mare,
cu toate cele ce ţin de ia şi drepturile ce o privesc, precum şi moşia Paszath, în hotarele sale şi cu
folosinţele sale, aşa cum a stăpânit pre iubitul nostru frate de fericită amintire, regele Coloman, şi aşa cum
se ştie că ţin de această moşie, fără a se atinge de drepturile bisericilor din ele. Pe lângă acestea, am
dăruit sus numiţilor fraţi pământul Woyla, ce se află lângă Dunăre, nu departe de Semlin, pământ pe care
l-am scos de sub atârnarea cetăţii Caraş ,împreună cu toate foloasele, şi cele ce ţin de el, aşa cum l-a
stăpânit ca bun de veci Nicolae, fratele lui Ugolin, iar desnumitul preceptor, pentru daniile noastre pe care
le facem sau le-am făcut din pricinile mai jos amintite, s-a legat limpede şi desluşit în numele zisei case să
ia armele împotriva tuturor păgânilor de ori ce neam ar fi, precum şi împotriva bulgarilor, şi chiar
împotriva altor schismatici dacă ar încerca sănăvălească în regatul nostru, spre slujba noastră şi a
regatului nostru o sută de fraţi bine şi potrivit înzestraţi cu arme ostăşeşti şi cai. Da împotriva unei oşti
creştine, ce ar voi să pătrundă în regatul nostru, s-a legat în numele casei să dea cincizeci de fraţi
înarmaţi, spre paza şi apărarea cetăţilor şi întăriturilor de la hotare, precum sunt în Pojon, Moson,
Sopron, Cetatea de Fier, Cetatea Nouă, şi chiar mai puţin, oriunde va voi regele să-I aşeze, şi şaizeci de
fraţi înarmaţi împotriva tătarilor, dacă s-ar întâmpla ca aceştia să intre în regatul nostru, de care lucru să
ferească Dumnezeu; tuturor acestora pe timpul cât se află în paza cetăţilor şi a întăriturilor, li se vor plăti
cele trebuincioase din veniturile regale. S-a mai adăugat în numele casei ca preceptorul sau magestrul,
care va fi trimis de peste mare sau din alt loc pentru cârmuirea caselor în fiinţă atunci în regatul nostru,

58
dreptul să perceapă “dijma acestui pământ de la locuitorii de acum şi cei
viitori“, ceea ce presupune existenţa unei formaţiuni politice cu o
populaţie care putea fi exploatată. Despre Cavalerii Teutoni se ştie că au
stăpânit ţara Bârsei până la Dunăre75. Această “ţară“ sub suzeranitatea
teutonă cuprinde Prahova, Buzăul, şi Vrancea de azi. Teutonii, în intenţia
lor de a-şi mări stăpânirea, construiesc cetăţile Cruceburg, Braşov,
Feldioara, Bran, Tabla Buţii şi înfiinţează localităţi noi, pe care le
colonizează cu populaţii ce intră în conştiinţa populară românească cu
denumirea de “ungureni“, sate de origine ungurească sau transilvană:
Mâneciu - Ungureni, Popeşti - Ungureni, Homorâciu - Ungureni, Poseşti -
Ungureni şi altle. În anul 1225, între Andrei al II-lea şi Cavalerii Teutoni
se iscă un război care duce la izgonirea acestor călugări din ţinuturile
româneşti, ţinuturi pe care regele maghiar nu va putea să le mai
stăpânească niciodată. Lupta dintre unguri şi teutoni a făcut ca românii
să scape de ambele stăpâniri.
Un document deosebit de important, din 1234, o scrisoare a Papei
Grigore al IX-lea către Bela, principele ungar, dovedeşte existenţa
poporului român în "Cumania”, respectiv ţinuturile dintre estul şi sudul
Carpaţilor, în Muntenia şi Moldova. Papa Grigore al IX-lea spune că “în
episcopatul cumanilor sunt, după câte aflăm, nişte popoare numite vlahi,
care, deşi se socotesc creştini, nu primesc tainele bisericeşti de la
memorabilul frate al nostru, episcopul cumanilor, care are dioceza acolo,
ci de la un oarecare pseudo - episcop ce ţine de ritualul grecilor 76. Şi unii
din regatul Ungariei, atât unguri cât şi germani, şi alţi credincioşi locuind
printre ei, trec la credinţa lor şi făcându-se una cu acei vlahi, un singur
popor, primesc zisele taine dispreţuind pe episcopul cumanilor.” Prin
va fi dator ca la sosirea sa să făgăduiască, jurând după datina ordinului său, că pune să se păstreze întru
totul credinţă regelui şi regatului, şi atât ei cât şi ai săi vor ţine fără înşelăciune toate şi fiecare din cele
spuse mai sus, şi că va avea grijă şi se va strădui să împoporeze nu numai ţinuturi, dar şi alte ţinuturi ale
regatului nostru, şi că nu-l va primi pe ţăranii din regatul nostru de ori ce stare şi neam ar fi, şi pe saşii
teutoni din regatul nostru, să se aşeze în ţinuturile sus numite, decât cu o îngăduinţă regească osebită. S-a
mai adăugat de noi, şi s-a primit de preceptor, în numele amintitei case că, dacă s-ar întâmpla ca cele de
mai sus sau vreunele sau ceva din cele la care s-a legat şi s-a îndatorat casa sus pomenitului preceptor sau
magistrat să nu fie ţinute în seamă de acesta sau de alt preceptor sau magistrat pe atunci în slujbă, şi după
a treia punere în vedere solemnă nu s-ar îngriji de îndreptare – şi marele magistru de peste mare,
încunoştinţat după cum se cuvin din partea regelui de acest lucru, încă s-ar îndrepta timp de un an de la
facerea încunoştinţării ceea ce s-a trecut cu vederea sau nu s-a împlinit de către zisul preceptor sau
magistru în slujbă în acel timp – atunci judecata regească va primi o despăgubire sau pedeapsă prin
luarea din veniturile lor sau în alt chip, potrivit cu bunul plac al voinţei sale, după mărimea şi felul
greşelii. Aşadar pentru ca toate şi fiecare din cele citite înaintea noastră şi a nobililor noştri – şi pe care
noi, dându-ne credinţa şi întinzându-ne dreapta noastră regală, am făgăduit să le păzim neatinse şi să
punem să se păzească cât timp vor dăinui îndatoririle luate din partea sus zisei case – să dobândească
puterea unei întăriri veşnice, întrucât ţine de noi, am dat scrisoarea de faţă întărită cu bula noastră de aur
şi am poruncit ca numitul preceptor, în numele amintitei case a ospitalierilor, să fie pus în stăpânirea de
fapt a celor de mai sus, în temeiul autorităţii regale, de către iubitul şi credinciosul nostru Achile,
prepozitul de Alba, vicecancelarul curţii noastre.
În anul de la întruparea Domnului o mie două sute patruzeci şi şapte, în a patra zi înainte de nonele lui
Iunie, în anul domniei noastre al diosprezecelea.”
74
Ion Conea - Ţara Loviştei. Studiu de geografie istorică, în Buletinul Soc. Geogr., LIII, 1934.
Ion Moga - Problema Ţării Loviştei şi ducatul Amlaşului, Cluj, 1936.
75
Emil C. Lăzărescu - Cavalerii teutoni în Ţara Bârsei, Braşov, 1936.
76
Dr. Ioan Ferenţ - Cumanii şi episcopia lor, Blaj, 1931.
R. Rosetti - Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova, An. Ac. Rom., XXVI, 1904 - 1905.

59
limbajul, de această dată nediplomatic, al papei se recunoaşte existenţa
poporului român, al existenţei credinţei ortodoxe, al ierarhiei bisericeşti
ortodoxe şi influenţa credinţei românilor asupra locuitorilor fără credinţă.
Un alt document de o deosebită importanţă pentru studierea
organizării politice a românilor în secolul al XIII-lea a fost Diploma
Cavalerilor Ioaniţi sau Ospitalieri, din 1247, conferită de regele Bela al IV-
lea, prin care se acordă acestora unele drepturi de suzeranitate feudală
asupra zonelor locuite de români. Acest act demonstrează existenţa unor
formaţiuni politice foarte puternice şi stabile din Muntenia şi Oltenia. Prin
acest act din 1247, regele conferă Cavalerilor Ioaniţi unele drepturi şi
posesiuni la graniţa regatului, în scopul apărării de tătari. În acest context
se aminteşte de existenţa Ţării Severinului, cu munţii şi cu toate
“dependenţele“, despre existenţa cnezatelor lui Ioan şi Farcaş până la
râul Olt, de cnezatul lui Litovoi, de existenţa arhiepiscopiilor şi episcopiilor
din ţinuturile respective, cu marile lor posesiuni. În document se
menţionează existenţa Ţării Haţegului cu “dependenţele“ sale, de
existenţa oastei române, care este chemată să-i ajute pe cavalerii Ioaniţi
în lupta împotriva tătarilor. În amintitul document se menţionează clar
existenţa “Ţării lui Seneslau, voievodul Românilor“, de unde se iau venituri
şi foloase deosebite. Existenţa acestor cnezate şi voievodate româneşti,
confirmate prin documente oficiale, confirmă existenţa unor formaţiuni
politice şi militare deosebit de puternice, mai ales dacă ne raportăm la
faptul că regele maghiar însuşi afirmă că Ţara lui Litovoi şi Ţara lui
Seneslau vor rămâne aşa cum au fost, Ioaniţii percepând doar jumătate
din foloase77.
Situaţia juridică a acestor formaţii politice marchează o deosebire
dintre cnezatele lui Ioan şi Farcaş şi ţările lui Litovoi şi Seneslau, ambii
având rang de voievozi. Dacă primele două au fost cedate Ioaniţilor,
celelalte două rămân în stăpânirea românilor, “aşa cum le-au ţinut ei
până acum”. Ţările lui Litovoi şi Seneslau aveau o independenţă relativă,
fiind vasale regelui maghiar, care le pretindea, conform dreptului feudal,
“venituri şi foloase” pentru curtea sa.
În afara formaţiunilor politico militare menţionate în Diploma
Ioaniţilor din 1247, existau şi alte asemenea formaţiuni în partea centrală
şi de răsărit a viitoarei Ţări Româneşti. Este vorba de o formaţiune din
bazinul Râmnicului Sărat, al Buzăului şi Teleajenului, unde a existat un
voievodat, rămas în conştiinţa locuitorilor şi după întemeierea Ţării
Româneşti. Având în vedere desimea locuitorilor, a aşezărilor şi satelor
din zona Ilfovului şi a Ialomiţei, este sigur că şi în aceste părţi au existat
formaţiuni politice de tipul cnezatelor sau voievodatelor.
În Moldova, deşi nu există documente scrise decât din secolele XIV -
XV, totuşi, ca urmare a desimii şi vechimii unor localităţi, a denumirii lor
străvechi, unele arătând existenţa unui strămoş comun, se concluzionează
existenţa unor formaţiuni politice ce demonstrează continuitatea populaţiei
din secolul al VI-lea până la întemeierea statului. Se presupune că în Ţinutul
Vrancei exista o astfel de formaţiune politică încă din secolul al XIII-lea,
dovadă că ea este atestată la 2 iulie 1431 ca existând de mult timp cu
77
C. C. Giurăscu - Contribuţiuni la studiul marilor dregătorii în secolele XIV- XV, Vălenii de Munte,
1926.

60
denumirea de “Vrancha“. Această formaţiune avea o organizare
administrativă proprie, cu un vornic în frunte, care avea drepturi
jurisdicţionale asupra “moşiei“, respectiv asupra munţilor, apelor şi pădurilor,
regim care nu este întâlnit în restul Moldovei.
O altă formaţiune politică moldovenească este semnalată în zona
Tigheciului, una în ţinutul din jurul stepei Bugeacului, iar o altă formaţiune
era situată la Câmpulung Moldovenesc. Aceste trei formaţiuni erau
voievodate sau cnezate.
În zona Bârladului este cunoscut în mod deosebit un “principat“
condus de Ivanco Rotislavici, principe de Bârlad, formaţiune politică ce
apare într-un act din 1134 şi unde se consemnează existenţa oraşelor
Bârlad şi Tecuci78. Deşi se consideră că acest act este un fals, cert este
că Bârladul exista, fiind pomenit, încă din 1408, ca punct vamal de către
Alexandru cel Bun, deci el exista cu mult timp înainte de anul 1300, ori
sub forma unui cnezat, ori a unui târg foarte important pentru întreaga
zonă, dacă veneau până aici cu marfă negustorii din Liov. În jurul acestui
târg s-a închegat un cnezat sau voievodat.
Un alt voievodat a existat în regiunea Trotuş - Adjud - Sascut –
Bacău, în strânsă legătură cu exploatarea minelor de sare de pe valea
Trotuşului, amintit de documentul papal de la 1234.
În nordul Moldovei exista o formaţiune voievodală în regiunea
Târgu Neamţ - Baia - Suceava - Siret, în legătură cu exploatarea
metalelor preţioase de la Baia79.
Mai spre nordul acestei regiuni a existat, de asemenea, un voievodat
în zona Sipinţi - Ţeţina - Cernăuţi - Hotin. Amintirea acestei “ţări“ este
semnalată în documentele moldoveneşti din prima jumătate a secolului al
XV-lea. Ţara Sepeniţului, cu cetăţile, ocoalele şi satele ei, este cunoscută
până în timpul voievodului Iliaş, care la 23 septembrie 1436 încheie un tratat
cu Vladislav Iagello, în care se aminteşte de existenţa acestei formaţii încă
înainte de anul 1359, când s-a purtat un război pentru moştenirea acestei
ţări.
Această “ţară“ are legătură şi cu “bolohovii“, precum şi cu ţara lor
“Bolohovo“, ţară menţionată de cronica lui Ipatie, care afirmă că în nord-
estul Carpaţilor exista o ţară condusă de cnezi. Ţara bolohovenilor este
ţara românilor, având în fruntea lor cnezi “cu totul deosebiţi de cnezii
ruseşti din vecinătatea lor”, chiar se semnalează existenţa unei “villa
Vachorum dicta“, respectiv satul românilor.
O altă organizaţie teritorială, cu valoare de cnezat sau voievodat,
este semnalată în zona Iaşului, condusă de feudali deosebit de bogaţi,
având în vedere descoperirile arheologice de la Voiteşti şi Oţeleni, care
cuprind podoabe de mare preţ. Izvoare scrise, reprezentând documente
notariale genoveze, demonstrează existenţa unui comerţ deosebit de
activ şi mai ales cu mărfuri de lux pentru clasele nobiliare - majores
terrae. Aceşti “potentes illarum partium“, cum sunt denumiţi în actul
papal din 1332, demonstrează existenţa unei clase dominante ce

78
Ion Bogdan - Diploma bârlădeană din 1134 şi principatul Bârladului, în An. Ac. Rom.,1888 - 1889
79
C. C. Giurăscu - Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al
XVI-lea, Bucureşti, 1967.

61
contravine intereselor maghiare şi care neîndoielnic era formată din
români.
Un voievodat este cunoscut şi în zona Orheiului, unde locuitorii din
toate regiunile învecinate veneau să-şi aducă produsele spre vânzare.
Tot în această perioadă istorică de pregătire a formării statelor
feudale româneşti, se atestă în mare înflorire în Moldova, Cetatea Albă,
în portul întărit de la Nistru, cetate cu o existenţă milenară, punct
strategic şi comercial deosebit.
Tot o cetate importantă, în jurul căreia existau numeroase
localităţi, era şi Tighina, cu portul său care permitea deplasarea navelor
pe apă până la Soroca şi Hotin.
În ceea ce priveşte ţinuturile dobrogene, ele sunt deosebit de
frecventate de neguţători şi călători prin porturile Mangalia, Constanţa,
Sulina, Chilia, Tulcea, Vicina, Măcin, Hârşova, Cernavodă, Dârstor.
Cetăţile Chilia şi Sulina păzeau intrarea pe gurile Dunării, fiind
menţionate încă din anul 95080.
În secolul al XIII-lea, Dobrogea este colonizată pentru prima dată
de turcii anatolieni sub conducerea lui Sery Saltyk, sub suzeranitatea
împăratului Bizanţului. Astfel ia naştere cetatea şi târgul de la Babadag,
care are o importanţă deosebită din punct de vedere militar. De la
întemeietor, Sery Saltyk, cetatea îşi primeşte şi numele - Muntele
Părintelui sau Muntele Moşului.
În Transilvania exista o organizare politică dominantă, în stilul
specific feudal, al regalităţii maghiare, care îşi exercita suzeranitatea
asupra voievozilor secolului XIII. Vechea funcţie românească “voievod“
se impune ca titlu de conducător al Transilvaniei. Astfel, la 1111 şi 1113,
cârmuitorul Transilvaniei apare cu denumirea de princeps, ca apoi să se
revină la vechea denumire tradiţională, începând cu anul 1176, sub
conducerea lui “Eustachius Voivoda Transilvaniae“, denumire ce se
continuă până în secolul al XVI-lea81.
În Transilvania s-au cunoscut mai multe cnezate şi voievodate,
cum sunt cele din Banat, Crişana şi Maramureş. Ştiri cu privire la cnezate
sunt din anul 1205, când aflăm de cneazul Bâlea din Bihor, din anul
1270, când “fii de cnezi nobili“ se luptă cu ostaşii din Cetatea de Baltă. În
124l, călugărul Rogerius aminteşte de conducătorii satelor numiţi de tătari
pentru a aduna dările, numiţi “kaneşi“82.
De asemenea, se pomenesc numele unor cnezi în registrul Oradiei,
care consemna judecata prin proba focului între 1208-1235; juzii Vâlcu şi
Ceapă, ce erau sigur cnezi. În 1315, cnezii Dan şi Sanislau sunt menţionaţi
a avea un conflict pentru moşia haţegană.
În zona Maramureşului sunt cunoscute şapte cnezate, care sunt sub
suzeranitatea unui voievod “Voyvoda Olachorum de Maramurisio“.
În 1350, este menţionat un voievodat în Banat, condus de Lupcin,
numit şi Ioan fiul lui Iuga, care îşi dovedeşte drepturile strămoşeşti în faţa
comitelui de Caraş. Un alt voievod bănăţean este “Radu Voyvoda comes de
80
Ion Barnea, Şt. Ştefănescu - Din istoria Dobrogei, vol. III, Bizantini, români şi bulgari la Dunărea de
Jos.,Bucureşti, 1971.
81
Ştefan Pascu - Voievodatul Transilvaniei, vol I, Cluj, 1972.
82
Sergiu Columbeanu - Cnezate şi voievodate româneşti, Bucureşti, 1973.

62
Kueşd“, menţionat în 1370, care are în suzeranitate mai mulţi cnezi, ca şi
voievodul Maramureşului.
În Ţara Bârsei a existat, de asemenea, un cnezat menţionat încă
din 1211, din donaţia către Cavalerii Teutoni, cnezat care avea influenţă
asupra tuturor localităţilor Braşov, Râşnov, Timiş, Tâmpa şi Poiana.
O seamă de cnezate au intrat în toponimia zonelor unde au avut
centrul de reşedinţă, cum sunt: Satchinez în Banat, Voievozi sau Chiniz
în Crişana, Voievodeni în Huiedin, Kenesy în Dăbâca, Kenez în Oradea,
apărute şi consemnate istoric în prima jumătatea a secolului al XII-lea.

2. Organizarea socială
Organizarea
socială Societatea românească premergătoare întemeierii statelor feudale
s-a diferenţiat prin ceea ce este caracteristic tuturor societăţilor feudale şi
anume poziţia în legătură cu proprietatea asupra pământului, mijlocul
principal de producţie şi resursa cea mai importantă de existenţă şi de
venit83.
Astfel, în secolul al XI-lea exista deja bine definită o diferenţiere
socială în patru categorii, şi anume: nobilii, orăşenii sau târgoveţii, ţăranii
liberi sau dependenţi, precum şi robii84.
Nobilii, voievozii, cnezii, boierii, precum şi vârfurile clerului, formau
Nobilii, clasa proprietarilor de pământ, acei “maiores terrae” pomeniţi în diploma
voievozii, cnezii, Cavalerilor Ioaniţi din 1247, dar existenţi din timpuri mult mai vechi de
boierii şi conlocuire daco-romano-slavă. Cunoscuţi în episcopatul “cumanilor” ca
vârfurile clerului “potentes illarum partium”, în documentul papal din 1332, sau ca “nobiles” în
documentele cancelariei ungare, ei erau stăpâni ai pământului, proprietari
feudali. Având un puternic sentiment de apropiere, ei apărau cu spada în
campanii teritoriul lor, organizând echiparea oamenilor lor şi dotându-i cu
armament şi cai. Nobilii aveau o pregătire superioară, erau în legătură de
vasalitate sau suzeranitate, aveau imunităţi de judecată sau se judecau la
curtea regelui Ungariei.
Procesul de realizare a voievodatelor s-a realizat prin două tipuri
de aservire feudală: înglobarea unor formaţiuni în alta, prin extensie,
îndeobşte a formaţiunii mai puternice asupra celor mai slabe, sau printr-o
metodă paşnică, prin recunoaşterea de bună voie a autorităţii
voievodatului mai puternic. O altă cale era aceea a mezalianţelor, când
pentru unirea unor teritorii se realizau căsătorii între familiile voievodale.
Orăşenii sau ORĂŞENII SAU TÂRGOVEŢII sunt oameni liberi şi au un statut
târgoveţii intermediar între nobilii şi ţărani. În evul mediu, târgurile şi oraşele au
statute diferite, drepturi şi obligaţii scrise, acordate de rege sau de
voievozii pe teritoriul cărora existau aceste aşezări. Un târg muntean sau
moldovean avea în configuraţie o vatră cuprinzând casele şi grădinile, cu
prăvălii şi depozite. Urmau apoi ogoare, livezi, eleşteie, vii şi prisăci, care
erau hotărnicite. În afara hotarului târgului exista un număr însemnat de
83
Emil Cernea, Emil Molcuţ- Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1994, Ed. Şansa.
84
Zamfira Matei - Aspecte de civilizaţie materială rurală românească în sec. XIV - XV pe baza
cercetărilor etnolingvistice, în Rev. de Ist. 9 / 1986.
Mircea D. Matei - Probleme fundamentale ale genezei vieţii urbane medievale în Ţara Românească a
Munteniei şi Ţara Românească a Moldovei, în Rev. de Ist.3 / 1987.

63
sate (între 10-12) aparţinătoare târgului, unde se aplica acelaşi regim
vamal.
În oraşele Transilvaniei, vatra oraşului era înconjurată cu ziduri şi
turnuri. Locuitorii acestor oraşe erau meseriaşi şi negustori organizaţi în
bresle, având obligaţii comerciale şi de producţie stabilite prin statute,
precum şi obligaţii de apărare a unei zone din zidul oraşului.
În Moldova şi Muntenia, în zona târgurilor exista de obicei o cetate
de piatră, pământ şi lemn, cum sunt cele de la Baia, Severin, Giurgiu,
Curtea de Argeş, Bucureşti, Suceava, Scheia, Roman, Hotin.
Orăşenii şi târgoveţii plăteau taxe şi dări locale, dar şi pentru
voievodul de care aparţineau, dacă nu erau scutiţi prin documente de
privilegiere.
Meşteşugarii erau producători de bunuri, dar îşi vindeau propriile
produse. Existau şi negustori care vindeau produsele altora, pe care le
importau. Ţăranii vindeau sau schimbau la troc produsele lor în oboare,
zone organizate în interiorul târgurilor, în anumite zile. Târgurile şi
oraşele erau conduse de un sfat ales de locuitori pe timp de un an.
Consiliul sau sfatul era compus din 12 juraţi, care aveau în frunte unul
sau doi juzi, judeţi în Muntenia, sau şoltuzi în Moldova. Aceştia aveau
drept de jurisdicţie, poliţie, apărare, fiscalitate şi stabilire a urbanismului
localităţii. Populaţia târgurilor şi oraşelor era amestecată. Dacă în
Transilvania saşii aveau pondere importantă în Braşov, Sibiu, Mediaş,
Sighişoara şi Cluj, secuii erau cu o pondere importantă în Târgul-
Secuiesc, Sfântu-Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Târgu-Mureş; ungurii se
aflau în centrele politice şi militare.
În oraşele porturi se găseau greci, armeni, evrei, genovezi şi
veneţieni. În toate aceste locuri predominant era elementul românesc,
oamenii vechi ai acestui pământ, care erau meşteşugari, negustori, cărăuşi,
agricultori, hangii sau crescători de vite.
În acea vreme, apartenenţa etnică nu era aşa de importantă, ea
având un rol secund în raport cu categoria socială şi religie.
ŢĂRANII ŢĂRANII, o clasă veche de proprietari de pământ, vechii moşneni
din Muntenia, sau răzeşii din Moldova, sunt locuitorii vechilor sate libere
care proveneau din vechile întemeieri de localităţi, unde un “moş” comun
făcuse un luminiş în pădure, desţelenise pământul, stabilind un hotar
pentru ceata lui de neam, bazată pe rudenia de sânge şi pe stăpânirea în
comun a roadelor teritoriului obştei. Prin calităţile lor, unii s-au ridicat la
rangul de boieri, de conducători militari, cnezi, sau au devenit megieşi,
adică membri ai comunităţii teritoriului stăpânit de-a valma, numit
“moşie”.
O altă categorie de ţărani o reprezintă “rusticii,” ţărani dependenţi,
ce mai târziu se vor numi rumâni sau vecini, numiţi rustici din 1247 prin
documentele cancelariei ungare. În Transilvania, ţărănimea dependentă
are o dublă aservire: una către “domnul de pământ“, care era stăpânul
pământului şi i se dădea a noua parte din produse, precum şi faţă de
biserica catolică, care primea a zecea parte din produse.
Ţăranii aserviţi trebuiau să presteze o seamă de corvezi, munci,
plocoane, să plătească taxe, iar în cazul în care ţara era ameninţată,
puteau fi incluşi “în oastea ţării”. Ţăranii dependenţi vor încerca forme de

64
protest împotriva exploatării, prin trecerea munţilor şi aşezarea în ţara
vecină sau pe moşia altui nobil, fluctuaţie comentată şi interzisă ulterior,
prin actele cancelariilor regale sau papale. Ca urmare, situaţia ţărănimii
dependente a devenit din ce în ce mai grea, determinând răscoale
repetate.
ROBII erau ţigani originari din India, aveau un statut de slugi sau
Robii de meseriaşi. Prelucrau fierul, argintul şi aurul. Ei erau în puterea
stăpânilor lor, aceştia putând să-i trateze ca pe sclavi, fără însă a putea
să-i omoare.

RELIGIA TEMA 5. RELIGIA ROMÂNILOR


ROMÂNILOR
Toţi istoricii sunt de acord că noţiunile de bază ale credinţei
creştine au fost redate în limba română prin cuvinte latine, de unde se
văd clar modalităţile de pătrundere la noi în perioada stăpânirii daco-
romane şi în perioada următoare, când elementele de organizare
bisericească au fost împrumutate de la slavi.
Terminologia creştină de origine latină din limba română arată că
aproape toate denumirile de bază ale credinţei şi unele forme ale culturii
au fost create până în secolul al IV-lea. În rugăciunea “Tatăl Nostru“
peste 90% din cuvinte au origine latină, cu excepţia cuvintelor greşală,
mântuieşte, ispită. La fel putem vorbi despre ”Simbolul Credinţei”,
formulat în primele Sinoade ecumenice din anii 325 şi 38185.
Răspândirea creştinismului în vechile teritorii daco-romane are loc
mai ales în timpul persecuţiei împăratului Diocleţian, între anii 284-305,
când o mare parte din creştini se retrag în afara graniţelor imperiului, deci
şi în fosta provincie romană Dacia. Împăratul Diocleţian a promulgat patru
edicte împotriva creştinilor. Primul edict, din 24 februarie 303, a dus la
dărâmarea lăcaşurilor de cult, prinderea şi pedepsirea creştinilor, arderea
cărţilor, interzicerea adunărilor. In anul 304, se dă un edict pentru
uciderea tuturor creştinilor, preoţi şi laici, care nu vroiau să se închine
zeilor.
În timpul lui Diocleţian sunt cunoscuţi o seamă de martiri daco-
romani, care au fost înscrişi în “Breviarul” sau “Martirologul Siriac” din 370-
380. Acest Martirolog stă la baza Sinaxarului bisericii din Constantinopol,
ce cuprindea numele sfinţilor ortodocşi de azi. Printre martiri se numărau
mulţi slujitori ai altarului - episcopi, diaconi, citeţi - mulţi soldaţi din armata
romană, funcţionari, negustori, bărbaţi sau femei. Au fost sacrificaţi pe
altarul credinţei în provinciile Panonia Inferior, Moesia Superior, Dacia
Ripensis, Moesia Inferior, Stytia Minor, dar şi în alte provincii, unde au
fost duşi pentru a fi daţi la fiarele circurilor. Ecoul acestor sacrificii a dus
la mai marea răspândire a creştinismului şi la o mai bună organizare a
bisericii strămoşeşti în comunităţile “romanităţii orientale”86.
Primul preot daco-roman creştin cunoscut a fost Montanus, care a
fost martirizat în 26 martie 304, împreună cu soţia sa Maxima. Episcopul
Irineu a murit ca un martir în acel an, urmat de diaconul Dimitrie. Viaţa lui
Dimitrie a devenit cunoscută în toată zona Daco-romană, devenind Sfântul
85
G. Chiţu - Cuvintele creştine în limba română, în Columna lui Traian, an. X, 1882.
86
Paul Allard - La persecution de Diocletian et le triomph de l’Eglise, 2 vol., ed. II-a, Paris, 1908.

65
Dimitrie, sărbătorit de noi în 26 octombrie, ziua morţii sale. Au urmat zeci şi
sute, mii de creştini care s-au sacrificat pentru Hristos şi creştinism,
transmiţând prin moartea lor un puternic imbold tuturor locuitorilor Daciei de
a se creştina. Existenţa unui număr aşa de mare de martiri este dovada
existenţei vieţii creştine cu mult înainte de secolul IV. Persecuţiile au încetat
după anul 305. În anul 311, la 30 aprilie, Constantin cel Mare enunţă un
edict care constată zădărnicia persecuţiilor. Creştinilor li se acordă libertate
de cult, cu condiţia să se roage şi pentru el şi să nu tulbure ordinea publică.
În anul 313, Constantin cel Mare transmite un nou edict (de la Milano) prin
care se proclamă libertatea cultului creştin şi restituirea bunurilor confiscate
de la biserici. Astfel, religia creştină devine o religie licită, chiar favorizată.
Urmează o perioadă de înflorire între anii 3l9-324, până când
împăratul Licinus a început o nouă persecuţie, ca urmare a conflictelor
sale cu Constantin cel Mare.
Împăratul Iulian Apostatul a încercat, între anii 361-363, o nouă
prigoană împotriva creştinilor, împrejurare în care moare ars pe rug
ultimul nostru martir daco-roman, sanctificat cu numele de Emilian, fiul
prefectului Sabbatian din Durostorum.
În perioada secolelor IV-X, exista în nordul Dunării o viaţă creştină
intensă, fiind aici biserici, preoţi, cântăreţi şi credincioşi care prăznuiau
anumite sărbători religioase, ca Învierea Domnului şi Crăciunul. Învăţătura
creştină era atât de răspândită la sate, încât ea a stat la baza formării
regulilor morale şi juridice (monocanoanele) ale societăţii.
Chiar şi păgânii îi priveau cu toleranţă şi simpatie pe creştini pe
care căutau să-i apere de prigonitori. Convieţuirea barbarilor cu daco-
romanii a fost posibilă şi ca urmare a creştinizării acestora.
Creştinii din nordul Dunării, deşi au trăit printre popoarele
migratoare, ţineau rânduielile ortodoxe conform hotărârilor Sinodului I
ecumenic de la Niceea (anul 325). Populaţia daco-romană a rezistat sub
valurile trecătoare ale migratorilor, păstrând, pe lângă legăturile cu lumea
romanică bizantină, şi învăţătura creştină. Din această populaţie s-au
ridicat corifei martirizaţi, cum sunt: Ulfila, Eutihie, Vasile cel mare (373-
374), cei 23 de martiri ucişi, Athanasie, sfântul Nichita, sfântul Sava
(373)87.
În secolele IV şi V au fost şi pe teritoriile daco-romane erezii,
împotriva cărora s-au ridicat sfinţi ca Atanasie cel Mare sau unii episcopi
dunăreni, cum sunt: Dominius din Sirmium, Protogenes din Sardica,
Dacus din Scupi şi Pistus din Marcionapolis. Ei au participat şi la
elaborarea şi propovăduirea primelor texte ale Simbolului Credinţei din
anul 325. Alte tulburări au avut loc în anii 344, 350-351, 357, când
arierismul a încercat fără succes să învingă ortodoxismul. Erezia
nestoriană din anul 427, sau cea monofizită din anul 448 nu au cuprins
marea masă a creştinilor nord dunăreni, deşi unii dintre episcopi s-au
arătat favorabili nestorianismului 88.
Viaţa creştină s-a continuat în întreg secolul al V-lea în jurul
episcopiei Tomisului, cea care a luat fiinţă din hirotonisirea episcopului
87
Carol Auner - Sfinţii din Tracia şi Moesia, în Rev. Catolică, an II, nr.1, 1913.
88
Jacques Zeiller - Les origines chretiennes dans le provinces danubiennes de l’empire romain, Paris,
1918, vol. IV.

66
chiar de sfântul apostol Andrei. Episcopia Tomisului, cea mai veche
instituţie bisericească de la noi, a îndeplinit un rol însemnat în păstrarea
unităţii şi dreptei credinţe ortodoxe. Ea a avut legături cu figurile
reprezentative ale Bisericii vremii, ca Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul
Ioan Gură de Aur şi, mai târziu, cu papa Virgilius al Romei. În acelaşi
timp, trebuie remarcat că ierarhii Tomisului au fost cărturari de seamă,
lăsând opere scrise. Printre aceştia, mai reprezentativi au fost: Teofim
Filozoful, Ioan, Sfântul Ioan Casian, Dionisie Exigul şi alţii, denumiţi
“călugării sciţi”.
În secolul al VI-lea, o mare influenţă asupra creştinilor daco-romani
şi slavi a avut-o Arhiepiscopia Justiniană, prima care se întindea în Dacia
Mediteraneea, Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Prevalitania,
Macedonia, Panonia Inferior. Moesia Inferior şi Scyţia Minor rămâneau
dependente de patriarhul de la Constantinopol.
Secolul al VI-lea duce la întărirea vieţii bisericeşti pe teritoriul ţării
noastre, existând episcopi, preoţi, călugări şi credincioşi, unii dintre ei
contribuind la dezvoltarea limbii şi culturii. Deşi se găseau sub jurisdicţia
Patriarhiei de Constantinopol, bisericile din provinciile dunărene foloseau
în cult limba latină, cu excepţia unora din Moesia Inferior şi Scyţia Minor,
unde se folosea limba greacă, dat fiind faptul că mulţi credincioşi de aici
erau de origine greacă.
La sfârşitul secolului al VII-lea are loc migraţia bulgarilor în sudul
Dunării. La aşezarea lor aici ei erau păgâni, iar opera de creştinare a lor
s-a făcut începând cu anul 864 de către ţarul Boris I, operaţiune pur
politică, în urma unui război cu bizantinii89. Opera de creştinare au
desăvârşit-o fraţii Chiril şi Metodie, care au propovăduit creştinismul în
limba slavonă. Chiril a ajuns comandant al armatei bizantine, iar fratele
său Constantin a ajuns bibliotecar la biserica Sfânta Sofia. Ei au creat
alfabetul slav şi au tradus în limba slavă evanghelia, scrisorile apostolilor
şi altele. În 858, fraţii Chiril şi Metodiu, fiind hirotoniţi preoţi, sunt
semnalaţi în opera de creştinare în Moravia, Boemia şi Panonia, precum
şi în zonele răsăritene. Noua limbă de cult a avut succes la slavii care
convieţuiau pe întregul teritoriu al Daciei şi care erau în plin proces de
asimilare în populaţia autohtonă.
Dacă în procesul de etnogeneză a românilor se poate vorbi de un
proces paralel de creştinare, tot la fel se poate vorbi despre procesul de
asimilare a slavilor, care s-a realizat concomitent cu creştinarea lor.
Liturghia în limba slavonă se introduce la români începând cu secolul X-
lea, secol când această modalitate de cult se introduce atât la sârbi, cât
şi la ruşi.
În Transilvania, limba slavonă90 s-a introdus în biserici înainte de
cucerirea Transilvaniei de către regatul feudal ungar, astfel nu s-ar fi
putut introduce deloc, deoarece regii catolici ai Ungariei şi episcopii latini
nu ar fi permis acest lucru. Începând cu secolul al X-lea, biserica creştină
din teritoriile româneşti se dezvoltă pe baza ritului bizantin în mod
89
Franzis Dvornik - Les Slaves, Histoire et civilisation, de l’antiquite aux debuts de l’epoque
contemporaine. Paris, 1970.
90
I. Bogdan - De la cine şi când au împrumutat românii alfabetul chirilic, în Omagiul lui Titu Maiorescu,
Bucureşti, 1900.

67
deosebit, în contradicţie cu încercarea permanentă a papalităţii de a
converti populaţia la catolicism.

NORME DE
CONDUITĂ ÎN TEMA 6. NORME DE CONDUITĂ ÎN CADRUL OBŞTII SĂTEŞTI
CADRUL OBŞTII
SĂTEŞTI Satul, obştea sătească, uniunile de obşti şi formaţiunile politico-
economice prestatale s-au condus după reguli şi norme de drept care
erau în strânsă legătură cu proprietatea asupra pământului, relaţiile
sociale care se dezvoltau privitoare la folosirea şi exploatarea agricolă şi
tot ce ţinea de producţia naturală închisă, de schimbul de produse şi
practicarea unor meşteşuguri. În acest context, chiar şi regulile de bază
ale convieţuirii sociale s-au numit ”obiceiul pământului” sau” legea ţării”,
terminologie care derivă din timpuri deosebit de vechi şi care continuă
fără întrerupere secole de-a rândul, pe tot parcursul formării poporului
român din punct de vedere etnic şi mai apoi până la jumătatea secolului
al XVII-lea, când apare în societate dreptul scris. Dreptul român feudal
este un drept nescris, el reglementând activităţile sociale în procesul
muncii, stabilind în acest context statutul persoanelor şi modul de
rezolvare a diferendelor dintre acestea, într-o procedură de judecată
unanim acceptată.

1. Proprietatea devălmaşă
Proprietatea În orânduirea feudală, principalul mijloc de producţie a fost pământul,
devălmaşă proprietate în jurul căreia s-au realizat toate relaţiile sociale, culturale,
tradiţiile şi cultura. Pământul satelor, creat cu truda braţelor prin desţeleniri,
amenajări, defrişări sau îndiguiri, a fost obiectul principal, furnizor de
produse necesare traiului comunităţii, de la cereale, legume şi fructe pentru
hrana oamenilor, la furaje pentru animale, minereuri pentru prelucrarea
armelor şi podoabelor, sare, ţiţei şi păcură, materii prime pentru olărit,
construcţii, lemn pentru încălzit şi construcţii. În legătură cu pământul exista
permanent în feudalism disputa cu privire la stăpânirea lui, la formele de
proprietate care au evoluat în timp. Proprietatea asupra pământului a
locuitorilor satelor era o proprietate comună, în devălmăşie91. Pământul
obştesc era denumit ”moşie”, denumire provenind de la “moşul” sau
“strămoşul” comun, constituind proprietatea tuturor membrilor şi generaţiilor
de săteni. Fiind o proprietate neindividualizată, sătenii aveau drept de
folosinţă asupra întregului patrimoniu. Obştea, prin reprezentanţii săi,
”oameni buni şi bătrâni”, avea permanent controlul asupra acestui
patrimoniu, luând măsuri de conservare, apărare şi repartizare pentru
muncă.
Fiind un drept al tuturor generaţiilor de săteni, generaţia ce-l
stăpânea nu-l putea înstrăina în tot sau în parte, tradiţia stabilind regula
unităţii proprietăţii. Cu toate acestea, pentru realizarea practică a
folosinţei pământului, acesta era lotizat şi destinat folosirii îndelungate a
acestor loturi, cum este spre exemplu lotul de casă şi curte, sau folosinţa
pe termen de un an, care se numea "sorţ" sau mai târziu "soarte", care

91
Alexandru Iordache - Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României, 1986, Buc.

68
se exercita asupra lotului de cultură, până la ridicarea recoltei, când intra
din nou în devălmăşie şi era folosit ca loc de pajişte pentru animale.
Putem aprecia că folosinţa personală a pământului a fost un
element primar spre proprietatea privată, elementul care a dus la
realizarea diferenţei de avere, de posibilitatea de a dispune de mai multe
resurse necesare pentru o dezvoltare ulterioară a activităţii comerciale,
sau, de ce nu, pentru reinvestire într-un nou ciclu de producţie.
Tot proprietate devălmaşă era proprietatea comunităţii săteşti
asupra turmelor de oi, hergheliilor de cai sau ciurdelor de vite, care
constituiau rezerva alimentară permanentă. Asupra unei părţi din recoltă,
care se depozita pentru eventuale timpuri de primejdie şi bejenie, sau
pentru anotimpuri de secetă, se exercita proprietatea devălmaşă,
controlul, supravegherea şi paza obştească.
În devălmăşie existau şi unele bunuri constituite cu efortul întregii
comunităţi, cum au fost morile, iazurile, locurile de adăpat vitele,
fântânile, podurile şi drumurile, chiar şi bisericile sau locaşurile de
închinăciune, care, conform cu credinţa ortodoxă, sunt proprietatea
credincioşilor.
Deşi pădurile erau de cele mai multe ori exploatate în mod liber,
totuşi proprietatea devălmaşă a satului se exercita asupra pădurilor
”curăţate”, numite ”curături”. Din aceste defrişări se realizau mai apoi noi
terenuri de exploatare agricolă, vii, livezi şi prisăci. Acolo unde erau
pământuri cultivabile, acestea se creau din desţeleniri de pajişti. Toate
aceste terenuri necesitau un uriaş volum de muncă în comun din partea
sătenilor, muncă în cadrul căreia se stabileau relaţii ce trebuiau conduse
după reguli stricte, sau norme de muncă aplicabile în toate comunităţile
săteşti.
Norme şi 2. Norme şi tradiţii ce reglementau relaţiile de muncă
tradiţii ce În lunga perioadă a mileniului migraţiilor popoarelor, autohtonii
reglementau ţinuturilor străbune s-au format ca popor în procesul vechilor lor
relaţiile de îndeletniciri tradiţionale, desfăşurând fără întrerupere activităţile
muncă economice, la adăpostul munţilor şi dealurilor, ascunzându-se de furia
năvălitorilor în pădurile imense, apoi revenind pe vetrele natale după ce
urgia migratorilor se muta în alte părţi.
Populaţia obştilor săteşti era formată în special din plugari şi
crescători de vite. Perfecţionarea uneltelor de muncă şi mai ales a
plugului cu brăzdar de fier a dus la dezvoltarea culturilor de grâu, mei şi
secară pe întinse terenuri, ce se întindeau din lunci până pe dealurile
subcarpatice. Continua folosire a uneltelor de fier a dus la apariţia unor
meserii de prelucrare a fierului şi exploatare a cărbunelui necesar
producerii şi prelucrării acestuia. Marile exploatări miniere au necesitat
concomitent şi exploatări de lemn şi construcţii deosebite din piatră.
Popoarele migratoare nu aveau interes să distrugă sau să înceteze viaţa
economică, aceasta ducând implicit la diminuarea taxelor şi birurilor lor.
Agricultura, meseriile şi creşterea animalelor sunt deosebit de atent

69
supravegheate de stăpânirile vremelnice abătute asupra locuitorilor ţării,
fiind consemnate chiar şi în documente92.
Diploma Ioaniţilor din 1247 aminteşte de morile, fâneţele,
semănăturile şi păşunile din teritoriile româneşti. Producţia unor sate se
poate constata şi din dările care le erau impuse.
Astfel, în anul 1075, locuitorii unui sat bihorean trebuiau să dea anual
mănăstirii Sf. Benedict ”doisprezece porci de cinci ani, douăsprezece
măsuri de miere (măsura fiind de trei vedre n.a.), precum şi tot atâtea căpiţe
de fân”. Un alt document, din anul 1811, arată obligaţiile unui sat someşan
faţă de comitele Kulcheny constând din: ”un bou de trei ani, un porc de un
an, o găleată de miere, fiecare casă 20 de dinari, o vadră de bere, o găleată
de grâu, o găină şi două pâini.” Un act din perioada 1202-1203 menţionează
că cinci sate arădene aveau în proprietate cincizeci de vii.
Diploma Ioaniţilor pomeneşte de existenţa unor heleştee, ocne de
sare, mine în care se exploata aurul şi calcarul. Dar aurul se obţinea şi
din spălarea nisipului în Baia de Arieş şi Baia de Criş, precum şi în alte
zone geografice româneşti.
Meserii în legătură cu viaţa de toate zilele, privitoare la construcţii,
alimentaţie, îmbrăcăminte, încălţăminte, apărare, s-au exercitat şi
dezvoltat permanent, creând relaţii interumane şi între comunităţi, cu
tradiţii şi norme deosebit de stricte. Printre meseriile mai cunoscute sunt
cele de zidari, dulgheri, tâmplari, olari, vărari, fântânari, morari, brutari,
pescari, tăbăcari, fierari, postăvari, croitori, cizmari, arcari.
Aceşti meseriaşi trăiau în mediul urban sau în târguri, dar şi sătenii
exercitau astfel de ocupaţii pentru rezolvarea problemelor lor de viaţă.
Existau chiar sate specializate în producerea materialelor de construcţii:
lemn, cherestea, var, piatră, precum şi sate de olari, şindrilari, rogojinari,
postăvari sau pescari.
Din satele de agricultori sau de la producătorii individuali,
negustorii români, greci, armeni, saşi, evrei, tătari, italieni sau ruşi
preluau materii prime, produse animale, agricole sau manufacturate,
animale, păsări şi peşte, pentru a le transporta la sute de kilometri
distanţă, în marile târguri ale Europei medievale.
În cadrul unor astfel de meserii şi ocupaţii s-au stabilit norme
speciale, care ţineau de organizarea procesului de muncă în comun, în
legătură cu :
 tragerea la sorţi a câmpurilor de cultură şi repartizarea acestora
fiecărei familii pentru munca în sezonul agricol următor;
 stabilirea numărului de culturi, zonele de ocupare şi asolamentul ;
 timpul de muncă, zilele favorabile începerii semănăturilor,
prăşitului, secerării, adunatului şi modului de depozitare;
 sărbătorile muncii, reguli cu privire la cinstirea locuitorilor harnici ai
satului sau criticarea celor leneşi;
 împărţirea produselor în fondul de consum şi fondul de rezervă,
împărţirea efectivă pe familii şi depozitarea rezervelor;

92
Zamfira Mihail - Aspecte din civilizaţia materială rurală românească în secolele XIV - XV, pe baza
cercetărilor etno - lingvistice, în Rev. de Ist. nr. 9 / 1986.

70
 reguli cu privire la ascunderea recoltelor, distrugerea lor în faţa
năvălitorilor sau realizarea unor cote comune pentru plata ca tribut.
O seamă de reguli şi norme se refereau la creşterea animalelor
mari şi mici, a celor care erau folosite la muncă în agricultură, în consum,
sau pentru plata unor datorii către stăpânitori. Alte reguli se refereau la
transhumanţa turmelor, împărţirea produselor (carne, lapte, brânză, piei,
lână), realizarea de noi generaţii de animale, stabilirea locurilor de iernat
şi păşunat, procurarea furajelor şi cerealelor necesare pentru întreţinerea
lor, reguli cu privire la conservarea produselor, la schimbul acestora, la
vânzarea - cumpărarea unor animale, turme sau produse.
În domeniul mineritului şi obţinerii aurului, fierului, cuprului, pietrei de
var sau de construcţii existau reguli privitoare la munca în comun, modul de
participare cu atelaje de cărăuşie şi zile de muncă cu forţa braţelor, locul
şi modul de realizare a creuzetelor pentru producerea metalelor, precum
şi reguli de păstrare a lingourilor obţinute. Tot în legătură cu mineritul şi
meşteşugul metalelor existau reguli cu privire la confecţionarea uneltelor,
armelor de luptă sau podoabelor, precum şi confecţionarea unor obiecte
de cult sau de lux, din aur şi argint.
Din taxele plătite de comunităţile săteşti s-au acumulat importante
averi de către nobilimea feudală. Numai în acest fel se poate explica
plata unei răscumpărări însemnate de bani de către fratele voievodului
Litovoi, bărbat care fusese capturat în războiul cu ungurii din 1273. Aşa
se explică şi despăgubirea de război de 7000 de mărci de argint,
echivalând cu 1,68 milioane dinari, pe care domnitorul Basarab I i-a oferit
regelui Carol Robert în schimbul recunoaşterii sale înainte de victoria de la
Posada. Tezaurul de la Tulcea, de 23440 de monede de argint din anul
1280, l95 de monede de aur şi 103 lingouri de argint de la începutul
secolului al XIII-lea, descoperite de arheologi, demonstrează puternica
viaţă economică a obştilor săteşti, de unde proveneau aceste sume şi
cantităţi de metal preţios.
Cu privire la munca individuală, ea se dezvoltă mai ales în domenii
unde activitatea se putea acoperi doar cu efortul unei singure familii şi se
referă ori la cultivarea grădinii, viei, prisăcii, la realizarea oalelor de
pământ, a uneltelor de fier, a ţesutului pânzei sau a postavului, la
producerea vinului, mierii, cerii, săgeţilor. Regula principală în legătură cu
aceste produse era aceea că posesia lor rezuma proprietatea.

Norme 3. Norme privitoare la statutul persoanelor


privitoare la Principala normă privitoare la statutul persoanei ca membră a
statutul obştii săteşti este aceea a egalităţii dintre membrii săi. Egalitatea
persoanelor privitoare la participarea în deplină proprietate devălmaşă la munca în
comun, la hotărârile ce se adoptă cu privire la producţie, repartiţie şi
consum îi situau pe membrii obştei într-un statut dependent doar de
adunările megieşilor, precum şi de calităţile morale şi fizice ale fiecăruia.
Dispariţia stăpânirii romane sclavagiste şi necesitatea apărării în comun
împotriva migratorilor au făcut ca locuitorii obştilor să rezolve toate
sarcinile luând hotărâri în comun, fiecare locuitor având dreptul să-şi
exprime în mod liber voinţa. Această egalitate s-a transferat şi pe planul

71
familiei, în îndeplinirea obligaţiilor de educaţie şi creştere a copiilor, în
succesiune, de asemenea între fiii de familie93.
În primele secole ale feudalismului timpuriu, relaţiile de familie
conferă din ce în ce mai mult un rol deosebit familiei mici (soţi şi copii).
Familia mare, în frunte cu pater familias, strămoşul comun, se pierde în
concurs cu relaţiile de muncă şi sociale ce se stabilesc în noile condiţii.
De asemenea, exista o deplină egalitate între soţi, în exercitarea
drepturilor părinteşti. Aceasta se manifesta în îndatorirea de întreţinere
reciprocă între soţi şi copii.
O influenţă covârşitoare asupra normelor de familie a avut-o
biserica creştină, care a reglementat instituţia căsătoriei pe baza liberului
consimţământ între soţi, dar cu binecuvântarea părinţilor. Biserica ortodoxă
a admis divorţul pentru motive de imoralitate sau la cererea femeii
maltratate. În ceea ce priveşte vocaţia succesorală, descendenţii aveau
îndreptăţire egală de moştenire cu soţul supravieţuitor.

Norme 4. Norme privitoare la obligaţiuni şi răspundere penală


privitoare la Capacitatea membrilor obştilor săteşti de a încheia tranzacţii în
obligaţiuni şi diferite forme este liberă. Negoţul în această perioadă nu a încetat să
răspundere existe, mai mult, s-a amplificat, cuprinzând pe lângă piaţa internă şi
penală comerţul extern, precum şi un volum mare de mărfuri în tranzit.
Vânzarea - cumpărarea se realiza în târguri, în anumite zile numite
“nedei“, unde veneau locuitori din mai multe localităţi pentru a-şi valorifica
produsele. În podgorii se ţineau asemenea zile de târg toamna, în
perioada culesului. Sunt menţionate târguri, cum sunt cele de la “Târgul
Dealului” de lângă Piteşti, la Moviliţa - Putna, lângă Buzău se organiza
târgul Drăgaicii, la Muntele Găina, la Câmpulung Muşcel, la Vidra lângă
Vrancea. În aceste târguri existau prăvălii stabile, de unde ţăranii îşi
cumpărau cele necesare şi vindeau produsele lor, colectându-se de către
marii negustori aşa-zisele “partide” pentru export.
Pentru facilitatea activităţilor comerciale au circulat o seamă de
monede de diferite tipuri, valabile în întreg spaţiul românesc,
confecţionate în special de bizantini din materiale valoroase prin ele
însele, cum ar fi aurul, argintul şi bronzul. Circulau monede de aur numite
hiperperi de la Niceea, ducaţi veneţieni numiţi şi zloţi tătărăşti. Monede
de argint erau dinarii emişi de banii Slavoniei, precum şi asprii bizantini.
Privitor la răspunderea pentru faptele în litigiu sau care provocau
daune altora, acestea se rezolvau în cadrul obştilor săteşti pe baza
principiului răzbunării private şi a legii talionului94. Răspunderea solidară a
întregii obşti se realiza doar în reparaţia unei pagube făcute unei obşti
învecinate.
Nu era delimitată răspunderea pentru cauze civile şi penale, astfel
că toate cauzele erau judecate de “jude” sau de “oamenii buni şi bătrâni“,
care hotărau şi pedeapsa ce se aplica, dar şi realizau punerea în
aplicare.

93
Emil Cernea, Emil Molcuţ - Istoria statului şi dreptului românesc, Buc., 1994.
C. Giurăscu - Studii de istorie socială, Bucureşti, 1934.
94
Georges Fotino - Contribution a l'etude des origines de l'ancien Droit coutumier roumain, Paris, 1920.

72
Cu privire la probe, ele sunt “jurământul cu brazda“ şi “cojurătorii”.
Marea majoritate a litigiilor se refereau la întinderea unor suprafeţe de
pământ, de unde vine şi denumirea de “hotărâre”, derivată de la noţiunea
de “hotar”.

5. Trăsăturile caracteristice generale ale vechiului drept


Trăsăturile Toate prevederile normelor juridice ale vechiului nostru drept
caracteristice consuetudinar reprezintă imaginea unităţii noastre etnice, geografice şi
generale ale juridice, fiind, faţă de alte popoare, un element de stabilitate şi unitate.
vechiului drept Principalele caracteristici ale dreptului perioadei de început a
feudalismului sunt autohtonia după izvoarele originare, unitatea după
modul cum s-a regăsit pe întregul spaţiu geografic, caracterul agrar fiind
legat permanent de exploatarea agricolă şi economia naturală, precum şi
imobiliar după modul de organizare structural.
Vechiul drept românesc a fost determinat de normele şi cutumele
populaţiei autohtone daco-romane, care a trăit în continuare sub influenţa
imperiului roman foarte mult timp, influenţă care nu a schimbat caracterul
originar autohton95.
Desigur, în apariţia şi dezvoltarea instituţiilor juridice s-a considerat
în mod firesc că izvoarele şi originea lor se găsesc în dreptul dac, dreptul
roman, în instituţiile trace, precum şi în unele influenţe ale popoarelor
migratoare.

6. OBICEIUL PĂMÂNTULUI LA ROMÂNI


Obiceiul
pământului la Obiceiul pământului la români ca şi datinile şi moravurile unui
români popor, sunt izvorâte din chiar nevoile sufleteşti şi materiale, constituind
astfel cele dintâi norme călăuzitoare ale vieţii sociale. Cunoaşterea
îndeaproape a acestor norme este de o mare importanţă, căci în ele se
răsfrâng cerinţele zilnice ale poporului, ca una dintre formele de
conservare, exprimând într-o formă simplă reguli arhaice legate în special
de fondul funciar, ce sunt ulterior asimilate ca norme juridice
statornicindu-se ca elemente ce susţin viaţa de stat.
Obiceiurile pământului nu există sub formă scrisă, ci sub forma
unor principii ce sunt transmise pe cale orală din generaţie în generaţie.
Pe măsură ce relaţiile sociale se multiplică şi se complică, pe măsură ce
viaţa socială presupune relaţii tot nai interdependente între indivizi, între
aceştia şi puterea dominantă , în viaţa economică , dreptul cutumiar va
da naştere la dreptul scris, domnitorii realizând o legislaţie scrisă, care va
cuprinde la început obiceiurile din ţară, iar mai târziu norme adaptate şi
din alte legislaţii, din alte ţări, ca urmare a influenţei imperiilor învecinate
şi suzerane.
La români se vor găsi norme din obiceiul pământului, începând din
cele mai vechi timpuri izvorâte din nevoile vieţii, din bunul simţ şi
înţelepciunea poporului , norme împrumutate de la alte popoare vecine
sau cu care au venit în contact, dar transformate în reglementări

95
N. Iorga - Anciens documents de droit roumain, vol I, 1930, Rev. Ist.

73
româneşti, cu toate că cele mai multe reguli le vom găsi în forma
obiceiurilor moştenite de la strămoşii noştri romani.
Chiar atunci când au început să apară legiuiri scrise sub forma
„Bazilicalelor” emise sub marii domnitori Alexandru cel Bun, Matei
Basarab, Vasile Lupu acestea au fost folosite alături de dreptul
consuetudinar, iar mai apoi au căzut în desuetudine, obiceiurile fiind mult
mai puternic înrădăcinate în conştiinţa populară. Obiceiurile au fost
conservate în practica maselor de ţărani, fiind preluate de dreptul scris în
hrisoave, anaforale, pravile şi orânduieli scrise de pa timpul domniilor,
referindu-se în principiu la procese, danii, vânzări, afaceri referitoare la
pământ, recolte, animale, probleme familiale cum sunt căsătoriile,
înfierea, moştenirea şi altele.
Importanţa obiceiului pământului a avut o deosebită importanţă în
viaţa juridică a poporului nostru uneori instituţiile sale având putere mai
mare decât legea scrisă, lege ce de multe ori era incompletă ori neputând
fi aplicată la multitudinea de situaţii concrete ce apăreau. Iată de ce
obiceiul pământului s-a folosit în cadrul rezolvărilor posibile de situaţii şi
raporturi juridice concomitent cu legile scrise până chiar la începutul
secolului al XIX-lea.96
În Ţările române de pe timpurile romanilor exista un jus
consuetudinarium. Acest drept va fi preluat în dreptul bizantin numit „i
sunitheia tu topu” ce reglementa o mulţime de obiceiuri ale pământului,
obiceiuri preluate de domnitori în hrisoavele de învăţătură97. Un exemplu
este reglementarea în „Pravilniceasca Condică” elaborată din ordinul
domnitorului Alexandru Ipsilanti a poruncilor dumnezeieşti sau a
obiceiului pământului : „ să judece pricinile ce se întâmplă, urmând cu
totul poruncile pravilelor şi obiceiurile pământeşti”.
Domnitorul Vasile Lupu, în „Cartea Românească de învăţătură „ la
anul 1646 confirmă încă o dată că obiceiurile aveau o covârşitoare
importanţă, stabilind ca regulă că: ”Giudeţul trebuie să judece după
obiceiurile pământului”.
Românii din zona Făgăraşului aveau un drept românesc bazat pe
obiceiuri şi tradiţii după care se judecau, drept ce a fost ulterior consfinţit
în „Statutele” Ţării Făgăraşului după care s-au judecat toate ţinuturile
româneşti.98 Deşi obiceiurile nu au fost scrise sau însemnate în
documentele vremii ele ne-au parvenit din izvoare ulterioare care au
reglementat diferite raporturi juridice până la apariţia legilor moderne.
96
Iată un exemplu : Ori ce chiriaş care are un contract cu proprietarul său până la sărbătoarea Sfântul
Gheorghe sau Sfântul Dimitrie, ca un obicei, mai are voie trei zile după trecerea sărbătorii respective să mai
locuiască în casa respectivă ca o regulă nescrisă care se păstrează până la sfârşitul secolului al XIX-lea n.a.
În Franţa înainte de codificarea legislaţiei de către Napoleon , fiecare dintre provincii avea drepturile
cutumiare sancţionate şi publicate încă de pe vremea regelui Louis al XII-lea în anul 1506 pentru oraşul
Melun, în anul 1057 pentru provincia Tourrain, în anul 1510 pentru Paris. Succesorul său regele Francois I
i-a continuat opera. De asemenea în Germania feudală fiecare oraş avea legislaţia sa , a cărei origini se
regăsesc în principiile dreptului cutumiar local.
97
Domnitorul Caragea în Hrisovul de promulgare a celebrei sale „Condici” amintea : ” Ţara Românească
avea din vechime canoane, pentru cele în parte a dreptăţei ale locuitorilor săi, şi ale sale nescrise şi
nedesluşite obiceiuri”.
98
ISTORIA ROMÂNILOR - Tocilescu p. 119 , paragraful 120 arată că : “Pe la anul 1222, românii din
Ţara Făgăraşului aveau un drept românesc după care se judecau. În Maramureş la începutul secolului
XIII-lea, existau asemenea judecători prin sate, judecând toţi după dreptul românesc”.

74
Obiceiurile au avut putere de lege aşa cum este stipulat în definiţia
dată acestora de Enecone în Pandecte, partea I, paragraful
101 :”Obiceiul este o dreptate care fără publicarisire din obişnuinţă s-a
statornicit şi prin tăcută primire a prea înaltei ocârmuiri, s-au dobândit
pravolnicească putere în curgere de mulţi ani, păzinduse cu tăcuta tăcere
a orăşenilor”.
În Pravilele Împărăteşti – pentru deosebitele obşteşti obiceiuri
a oricărui neam, se prevede în volumul I , pag.2 , Cap. 44, I. 32 : „ cele
prin învechită obişnuinţă cercate, şi în curgere de mulţi ani urmate, n-au
mai puţină putere îndatoritoare ca cele nescrise în tâlcuirea pravilelor;
trebuie a se lua aminte la obiceele pământului şi la hotărârile ce de a
pururea s-au dat pentru asemenea pricini; învechita obişnuinţă să ţine şi
se păzeşte ca o pravilă”. Din expunerea acestui principiu se poate
înţelege cu claritate că obiceiurile pământului au putere mai mare decât
pravilele scrise. Istoricul polon Streikowschy analizând caracterul
deosebit de paşnic şi de cultivat în respectul datinilor a poporului român
arată că „viaţa românilor era deosebit de simplă până în veacul al XVIII-
lea când s-au înmulţit străinii şi până la introducerea domniilor fanariote
care au schimbat şi pângărit obiceiurile pământului băştinaş cu năravurile
asiatice. Neştiind mai de mult ţăranul român ce va să zică încuietori de
fier (lacăte pe uşă); afară numai un semn piund la pragul lui de din afară
vestind nefiinţa sa acasă; domiciliul îi era respectat, până la
reîntoarcerea sa, fără a se atinge cineva de un capăt de aţă de la
dânsul”.
Dreptul consuetudinar are probe incontestabile de existenţă pentru
că el stabilea modul echitabil de rezolvare a tuturor pricinilor,
diferendelor, înţelegerilor, rezolvarea unor evenimente cu consecinţe
juridice cum ar fi naşterea, căsătoria, înfierea, moartea, moştenirea, iar
modul de reglementare era cunoscut de către întregul popor nu doar de
cei specializaţi a aplica legea. Cu drept cuvânt în această perioadă de
existenţă a societăţii se poate aprecia că legea era cunoscută şi că se
aplica principiul latin, după care nimănui ni-i este îngăduit a nu cunoaşte
legea. În zilele noastre ca urmare a densităţii deosebit de mari a
reglementărilor existente nici măcar judecătorii nu mai cunosc legile în
totalitate fiind nevoie de o strictă specializare a acestora în domeniile
principale ale dreptului.
Obiceiurile juridice au avut o evoluţie istorică, chiar dacă au avut o
existenţă seculară în aplicarea lor, moştenite fiind de la romani, apoi din
dogmele creştine, influenţate fiind de dreptul canonic, de vechile izvoare
slavone, dar fiind şi creaţii proprii ale geniului popular românesc, format
în jurul dreptului pământesc în strictă interpretare a trăsăturilor sale
funciare ori în legătură cu ceea ce ţine de exploatarea pământului.
Dreptul roman codificat de pe timpul Republicii şi Imperiului
Roman de marii jurisconsulţi ai timpului : Ulpian, Papinian, Modestin,
Paulus, Gaius, s-a transmis în Provincia Romană Dacia unde a fost
folosit peste 160 de ani în mod curent alături de dreptul gintei dace,
dreptul peregrinilor, astfel încât s-a format un melanj ce a putut rezista
sute de ani după ce Dacia a redevenit teritoriu liber. În perioada formării
poporului român aceste reguli de drept se vor aplica transformându-se în

75
obiceiuri şi tradiţii ca urmare a inexistenţei unui stat care să le confere
puterea sancţionatoare ori o aplicativitate strict obligatorie, sancţiunile
fiind date de comunitate, de morala colectivă ori religioasă, în cadrul unei
îndelungate aplicativităţi.
Unele tradiţii necreştine de la naşteri, nunţi, înmormântări s-au
păstrat o vreme îndelungată cum ar fi dispoziţia dreptului roman 99 după
care „rodul roabei (sclavei) este al mamei, iar nu al tatălui, iar proprietarul
acesteia dobândeşte şi copilul, iar nu proprietarul robului –sclavului ce
are calitatea de tată”. Această tradiţie s-a păstrat până în feudalismul
dezvoltat, astfel încât se găsesc prevederi chiar de pe timpul lui
Alexandru Ipsilanti care conchid că „ ţiganii ce se vor naşte fără de
cununie, să urmeze norocul mamei lor, după vechiul obicei”.
Preluarea dreptului roman şi prelucrarea de pe timpul lui Iustinian
în lucrări fundamentale cum sunt Institutele, Digestele, Pandectele,
Novelele, au creat bazele dreptului în vechiul occident după căderea
imperiului roman sub presiunea popoarelor migratoare, chiar în cadrul
acestor popoare. Edictum Theodorici a fost dreptul ostrogoţilor
începând de la anul 500, Breviarum Alaricianum pentru vizigoţi, după
anul 506, Papiani responsaa constituit baza dreptului burgunzilor după
anii 517. Românii au asimilat dreptul roman Iustinian, ca un drept ce a
funcţionat 1000 de ani în cel mai puternic imperiu, Imperiul bizantin, şi
care avea legătură directă cu teritoriile noastre, cu populaţia acestor
locuri, cu credinţa creştină şi cu apropierea culturală. Basilicalele
cuprinse în cele 60 de cărţi , lucrate între anii 906 şi 911 au codificat tot
ceea ce era mai important în viaţa juridică a acestor locuri, aplicându-se
în toate şcolile de drept din Bizanţ.
Cele 113 Novele ale împăraţilor bizantini, publicate pe timpul
împăratului Leon între anii 887 şi 893, apoi Compendiile de legi de pe
timpul lui Constantin Harmenopolo de la anul 1343 ce a întemeiat o
adevărată şcoală de drept la Constantinopol a creat baza de unde au
plecat spre ţările din jurul imperiului reglementările ce au devenit
modele ce s-au aplicat vremuri îndelungate transformându-se în tradiţii,
cutume şi obiceiuri pentru poporul nostru ce avea un drept popular
transmis din generaţie în generaţie pe cale orală, sau pe cale religioasă
sub forma nomocanoanelor – considerate cărţi de inspiraţie divină, alături
de cărţile sfinte ale cultului creştin.
Astfel una dintre novelele împăratului bizantin Romanus
Lecapenus din anul 922, a descris instituţia dreptului de protimis.
Această novelă nu a fost promulgată niciodată în Ţările române şi nu a
avut nici o forţă juridică, dar dreptul de protimis se găseşte din cele mai
vechi timpuri în legea ţării după care îl găsim preluat de către condicile
feudale şi legile domnitorilor din timpul lui Matei Basarab, Al. Ipsilanti,
Vasile Lupu, Caragea ş. a. dreptul de protimis în varianta dreptului
românesc are o arie de întindere mult mai mare precum la vânzarea de
ţigani, arendarea de pământ, dovedindu-se că o instituţie bizantină a fost
preluată creator şi s-a transformat pentru a servi trebuinţelor populaţiei
româneşti.

99
Gaius, I, 82, 84, 85, după care „ partus ancilae matris conditionum, non patres”

76
Dreptul românesc oral , legea ţării a creat instituţii juridice care
apoi au fost preluate de dreptul scris, instituţii mai cunoscute până în
zilele noastre fiind: înfrăţirea, indiviziunea între fraţi, căminul
părintesc, înzestrarea surorilor, cojurătorii, puritatea căsătoriei,
adălmaşul, plocoanele la autorităţi şi boieri, protimisul, copii
naturali, depararea, procedura veche, concubinajul, dreptul de a tăia
lemne din pădure, îmbourarea în frunte, obiceiurile mistico
religioase, regimul străinilor, jurământul , răbojul, donaţii şi vânzări
de moşii şi ţigani robi, schimbarea stăpânului unei moşii,
descoperirea unei crime cu autor neidentificat, miedul, bătrânii
satului, hotărnicia moşiilor, naturalizarea străinilor, boierii haini,
deseatina, logodna, gardul comun, principiul masculinităţii,
practicarea medicinii.

Înfrăţirea a) ÎNFRĂŢIREA
În zona Orientului exista obiceiul de a se transforma o legătură
prietenească deosebită în legătură frăţească printr-un procedeu religios
şi anume frăţia de cruce. Procedeul era numit la bizantini „adelfoia”
existând cazuri în care chiar şi unii împăraţi au folosit procedeul pentru a-
şi apropia unele persoane de familia lor, persoane care nu erau rude dar
care erau preţuite în mod deosebit. Constans, Michail, Basilius toţi
împăraţi ai Bizanţului erau înfrăţiţi cu diferite persoane din anturajul lor
pentru a le conferi un statut deosebit.
Fraţii de cruce îşi datorau credinţă unul altuia şi erau obligaţi să
răzbune moartea fratelui ucis. Românii se „prindeau fraţi de cruce” într-un
ceremonial în care mâncau o pâine tăiată în formă de cruce, după care
se crestau la mâna dreaptă cu semnul crucii şi sorbeau câteva picături de
sânge unul din rana celuilalt. Chiar şi femeile puteau deveni „surate de
cruce”.
Acest statut primit de o anumită persoană producea efecte
juridice, în sensul că atunci când cineva voia să facă o donaţie, deoarece
în acea perioadă nu existau forme scrise şi nici proceduri, forma juridică
de „a înfia sau de a lua de suflet ori de a se înfrăţi sub denumirea de fraţi
de cruce” era o metodă rafinată şi la îndemână de a împărţi averea şi de
a confirma acest lucru printr-un hrisov domnesc.
Într-o procesiune solemnă donatorul şi cel ce trebuia să primească
donaţia se ”înfrăţea ca frate nedespărţit” lăsându-şi din timpul vieţii
averea drept danie unul altuia, astfel încât, după moarte intra în
stăpânirea averii în cazul în care nu existau copii moştenitori. Acest
obicei juridic este de origină slavonă, conform unui înscris (din anul 1526)
citat de A.D.Xenopol în a sa „Istorie a românilor”. 100
Din acest document rezultă următoarele aspecte juridice :

100
Iată HRISOVUL : „ Cu mila lui Dumnezeu, Eu Radu Voievoda şi Domn a toată ţara Ungro Vlahiei, fiul prea bunului şi
marelui Radu Voievoda, dă Domnia mea lui Jupan Nan Pitaru şi fiilor lui, câţi Dumnezeu îi va da, ca să fie lui în Berevoieşti, a treia
parte de peste tot hotarul şi din toată siliştea, şi din râuri şi din munte, care este muntele ce se chiamă Berivoiescu a treia parte. Şi în
Drăgăneşti de la Slănic a treia parte, cît a ţinut reposatul Jupan Harvat Logofătul şi în Berivoieşti şi în Drăgăneşti, ce s-a chemat
partea lui Berivoiu, pentru că s-şa înfrăţit Jupan Harvat Logofătul pe sluga lui Nan Pitarul, pentru sufletul său, pentru că au fost ale
lui Harvat Logofătul bătrân şi drepte moşii. Pentru aceasta a miluit şi fiul jupanului Harvat Logofătul , Barbu, la moartea lui pe Nan
Pitarul cu a treia parte din satele de mai sus din Berevoieşti şi din Drăgăneşti a treia parte şi cu tot hotarul...”

77
- un logofăt se înfrăţeşte cu un alt boier pitar în scopul de a-i dona
a treia parte din Berevoieşti şi Drăgăneşti, avere ce o avea de la părinţii
săi;
- fiul logofătului, Barbu recunoaşte după moartea părintelui său, şi
confirmă donaţia făcută prin înfrăţire de tatăl său;
- Domnul ţării întăreşte aceste înţelegeri prin Hrisov Domnesc şi
recomandă ca testamentul să se facă în favoarea fraţilor, testament
cuprins chiar în Hrisovul Domnesc;
- înfrăţirea se putea realiza şi de cei care aveau moştenitori direcţi,
dar moştenirea era doar a treia parte din avere nu jumătate cum era
obiceiul pământului.

Indiviziunea b) INDIVIZIUNEA ÎNTRE FRAŢI


între fraţi Acest obicei al pământului presupunea ca fraţii să nu împartă în
parcele între ei pământul moştenit de la părinţi, ci să continue
exploatarea întregii moşii, locuind în continuare împreună în casa
părintească, în aceeaşi curte, toate familiile fraţilor şi având deplină
folosinţă comună asupra întregii administrări a averii. Fratele cel mai
mare având autoritate asupra celorlalţi era numit în Moldova şi Bucovina
„bădiţă, bădică, leliţă, ţâţacă, ţiţae” iar în Muntenia „nene, nea” iar în
Transilvania „bade, bădiuc, bădiţă” şi era considerat conducătorul moral
al familiei. Această regulă a obiceiului pământului a stat la baza
constituirii comunităţilor de răzeşi în Moldova şi de moşneni în Muntenia
întreţinând veacuri de-a rândul sentimentul proprietăţii imobiliare şi
solidaritatea etnică şi mai apoi naţională la români.
Caracterul comunităţii şi indiviziunii proprietăţii era posibil şi ca
urmare a faptului că existau întinse locuri necultivate, care aparţineau
celui care le ocupase mai întâi. Domnii prin daniile ce le făceau vitejilor ,
au creat clasa boierilor de ţară , boieri care şi-au întins moşiile cu drept
sau cu forţa, moşiile ţăranilor liberi suferind un proces de fărâmiţare,
astfel că obiceiul de „stăpânire în devălmăşie” a dispărut încetul cu
încetul făcându-se loc tot mai mult stăpânirii individuale.

Casele de c) CASELE DE LOCUIT


locuit În evul mediu, în Occident, sistemul dreptului roman de a împărţi
succesiunile în mod egal între toţi copiii – fii sau fiice – a produs efecte
negative, astfel încât multe familii deosebit de bogate s-au stins în câteva
generaţii. În ţara noastră se permitea crearea de diviziuni succesorale,
astfel încât Codul Calimah a consfinţit ordinea succesiunilor atât între
descendenţi, cât şi între celelalte rude în lipsa descendenţilor. O
dispoziţie a vechiului „obicei”, consfinţită în legiuirile Caragea şi Calimah
era aceea că moştenirea casei şi imobilelor construite se acorda numai
fiului, de obicei celui mai mic, iar fetele erau plătite cu un echivalent al
părţii ce li se cuvenea. Acest obicei exista şi în Transilvania până la
mijlocul secolului al XV-lea, după cum este amintit şi în Tripartitul lui
Verboczi. De asemenea, savantul ceh PIKE în călătoriile sale prin
Bucovina a constatat existenţa acestui obicei până la începutul secolului
XX.

78
Ideea moştenirii de către fratele cel mai mic, era echitabilă în evul
mediu, deoarece acesta era cel mai nevoiaş, fraţii trebuind să-i ofere un
ajutor în condiţiile în care ei deja aveau propria gospodărie. În Bucovina
exista obiceiul de a acorda dreptul de moştenire primului născut, urmând
ca acesta să-şi despăgubească fraţii pentru părţile egale ce li s-ar cuveni
în concurenţă cu acesta.

Înzestrarea d) ÎNZESTRAREA SURORILOR


surorilor Ca obicei al pământului exista dispoziţia juridică a obligării fraţilor
de a avea grijă de zestrea surorilor, creându-le o dotă care se colaţiona
din indiviziunea bunurilor familiei.
În Codul Ipsilanti de la 1780 se stipula obligaţiunea fraţilor de a
înzestra surorile, iar Condica lui Caragea la fel obliga să se realizeze o
dotă fetelor de măritat din averea fraţilor.
Această zestre avea ca efect faptul că la moartea părinţilor fiica nu
mai avea dreptul să ceară o parte din succesiunea pământului, chiar
dacă ar înapoia la masa succesorală dota primită. În Moldova prin
Condica Calimah s-a adoptat acest vechi obicei al ţării, prin care fata ce
primea zestre să nu mai aibă dreptul de a participa la succesiune chiar
când averea era mult mai mare, astfel că partea de moştenire ar fi mai
mare ca dota primită.

e) COJURĂTORII
Cojurătorii
Cojurători sunt acei martori care veneau în faţa judecăţii pentru a
desemna prin jurământul lor – deliberativ sau consultativ – partea care
avea dreptate.
În vechiul drept consuetudinar pe lângă proba testimonială prin
martori, mai exista instituţia cojurătorilor care era diferită de martori.
Martorii depun în faţa judecătorului ceea c3e ştiu, fiind selectaţi din ori ce
clasă socială , mai ales după regula că au fost la faţa locului atunci când
s-a produs fapta. Depoziţia lor în faţa judecătorului putea să producă
decizia asupra pricinii, chiar dacă martori erau ţărani sau locuitori din
clasele de jos.
Cojurătorii erau deosebiţi de martori, aceştia aducând la proces o
mărturie subiectivă, deoarece nu se refereau la fapte obiective, ci
întăreau jurământul unei părţi din proces. Împuternicirea unui jurământ a
unui individ, prin puterea depoziţiei cojurătorilor era mai mare ca puterea
depoziţiei martorilor, deoarece jurământul lor putea să răstoarne
declaraţia martorilor. Din Hrisovul din anul 1633 a lui Matei Basarab, este
cunoscută judecata dintre Vasile Spătarul şi soţia sa Maria, deoarece
primul o acuzase că „este muere ră şi neînţeleaptă”. Din document reiese
că Vasile Spătarul mituise martorii, şi „ o împiedicase casă-şi iee legea”,
cu toate că soţia sa încă sub domnia lui Leon Vodă ceruse „legea ţării ca
să se derepteze”. Soţul ei scoase şi „cărţi de dispărţenie” , iar ca urmare
soţia Maria pe timpul domniei lui Matei Voievod, se adresează soborului
întreg din capitală în ziua de Blagoveştenie cerând să i se acorde „lege
pentru a se îndrepta” . În Hrisovul domnesc se arată că „ şi nu am putut
opri Domnia mea, să nu-şi iee jupâneasa Maria legea, girători jupânese
pe ravaşe domneşti, ca să pue pe sufletul lor pe sfânta Evanghelie,

79
înaintea părintelui nostru Kir Vlădica Grigore, cum nu este jupâneasa
Maria, nimic vinovată de acele cuvinte cu năpastă şi asupriciune”.
Jupâneasa Maria a găsit 12 prietene pentru a apăra onoarea se, atacată
de soţul ei jurând „ ea jură împreună cu cele 12 jupânese că este
nevinovată” . Pe timpul lui Ştefan cel Mare , s-a emis un Hrisov unde se
găseşte fraza :” jurând el cu 12 boieri, că nu este fecior de domn”,
Acest obicei este prezent şi în Transilvania , astfel că o cronică
săsească, aminteşte de un preot bănuit având relaţii cu o femeie, Vlădica
român cere ca popa Constantin „să jure împreună cu alţi 6 popi, că nu
este întru nimic vinovat cu nimica”.
Cojurătorii nu depuneau mărturie cu privire la un fapt petrecut, ci
erau sprijinitorii unuia dintre împricinaţi cu jurământul lor. Martorii arătau
adevărul obiectiv căruia se opunea prestanţa şi onoarea subiectivă a
jurământului cojurătorilor.
Cojurătorii trebuiau să fie de aceeaşi profesie, sau de aceeaşi
categorie socială cu împricinatul, iar ca număr cel puţin şase, dar şi 12,
24 şi chiar 48. Dacă nu se puteau aduce un număr de cojurători care era
fixat de domn, condiţia esenţială a probei nu era îndeplinită şi cauza
cădea după cum este menţionat într-un hrisov :” şi nu a putut nici unui să
jure, şi au rămas de lege şi judecată”. Pentru autentificarea calităţii de
cojurător trebuiau emise „răvaşe domneşti” în care se indicau persoanele
ce trebuiau să jure. Jurământul se depunea ca şi cel al martorilor „pe
Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce, în Sfânta Biserică”. În cazul în
care cojurătorii erau dovediţi ca mincinoşi erau pedepsiţi cu „gloaba a 6
boi” care înlocuiau moneda în acele timpuri. (Un document de pe timpul
lui Constantin Şerban din anul 1654 arată că „am globit Domnia –Mea,
pe aceşti 12 giurători, de le-am luat 6 boi, precum este legea, pentru că
au jurat strâmb”.
La 17 ianuarie 1673, Duca vodă a judecat un proces pentru moşia
Fătuleşti (Fălciu) între mai mulţi răzeşi, dar partea adversă a pierdut
procesul deoarece nu a putut să găsească numărul de cojurători
necesar.
În situaţia când o parte nu era mulţumită cu rezultatul judecăţii
putea invoca „lege peste lege” adică să folosească o procedură de
răsturnare a valorii depoziţiei cojurătorilor prin aducerea în faţa judecăţii
a unui număr dublu de cojurători. Această creaţie a poporului nostru se
deosebeşte de sistemul cojurătorilor din sistemul de drept feudal german
unde este de asemenea întâlnit. În acest din urmă caz cojurători nu mai
puteau fi din aceeaşi categorie socială cu împricinatul ci numai boieri. În
acest caz reclamatul devenea reclamant şi se servea de proba
cojurătorilor, aplicându-se principiul latin că cel care reclamă trebuie să şi
dovedească.
Cu timpul cojurătorii din martori cu statut special devin judecători
deoarece domnitorul lăsa soluţia la aprecierea lor. Domnitorul în loc să
trimită un judecător la faţa locului, hotăra ca cojurătorii să stabilească
adevărul şi dreptatea judecând pe megieşi şi martori . Aceasta este o
inovaţie de drept românesc după cum rezultă din documentele de la
1591, a vel Banului din Craiova, către megieşi giurători care sunt
cojurători transformaţi de fapt în judecători.

80
f) Puritatea căsătoriei
Puritatea
Obiceiul pământului era în legătură cu păstrarea castităţii fetelor
căsătoriei
înainte de a se căsători, obicei care a statornicit legătura morală dintre
tinerii căsătoriţi , pe de o parte şi consecinţele juridice ale încălcării
purităţii dinaintea căsătoriei. Poporul prin moravurile sale realiza în
noaptea nunţii o comisia nuptialis care constata existenţa -petelor de
sânge virgin pe cămaşa de nuntă – semn al onoarei nepătate a familiei.
În cazul vinovăţiei fetei, în a treia zi de la nuntă, părinţii acesteia
erau făcuţi de mare ruşine, mai ales că vestea parcurgea cu iuţeală
întreaga localitate. Mirele chema a doua zi după nuntă toate rudele sale,
pentru a arăta faptele cum au fost, apoi căuta o căruţă care era mai
deteriorată şi înhăma la ea pe socrii ce veneau în vizită, punând pe
mireasă în căruţă şi înapoind-o astfel batjocorită părinţilor săi, dar oprind
toată zestrea câştigată la nuntă pentru a se despăgubi de cheltuielile
făcute. În alte zone socrii erau înjugaţi la un car cu trei roate, mireasa
fiind pusă în car şi înapoiată familiei sale. Pe timpul lui Vasile Lupu şi
Matei Basarab în vechea Condică civilă la paragraful 143 pct.5 se arată
că : „ dacă bărbatul nu va afla fecioară pe aceea care a primit-o ca
fecioară, şi va vedea aceasta fără să o mai cunoască” , respectiv
legătura căsătoriei se va desface, instituţia fiind recunoscută ca un divorţ.
În situaţia în care mireasa era fecioară primea un dar care venea să
confirme moralitatea şi puritatea acesteia.
Acest obicei se uzita mai ales în comunităţile rurale, precum şi în
clasele de mijloc, boierii având o moralitate mai lejeră, în cazul în care
mireasa nu rea fecioară, părinţii adăugeau zestrea conform unei învoieli
ulterioare, ori îşi luau fata acasă.
Începând cu secolul al XIX-lea obiceiul s-a pierdut mai ales ca
urmare a posibilităţii create tinerilor de a se vedea fără greutate în ori ce
zi în activităţile din sat învoindu-se pentru a se realiza căsătoria, ori
concubinajul cunoscut ca „luna de miere” , o variantă a căsătoriei de
probă, după care tinerii se căsătoreau sau se despărţeau.

g) ADĂLMAŞUL
Adălmaşul Un obicei hazliu al pământului care avea consecinţe juridice era
adălmaşul în situaţia când în cadrul învoielilor nu se produceau acte.
În situaţia când exista o învoială de vânzare de mobile – lucruri
sau vite, ori chiar imobile – case, păduri, moşii, şi nu se întocmeau acte
de vânzare-cumpărare care să consfinţească actul translativ de
proprietate, se bătea palma în mijlocul târgului, fapt care era perceput de
cunoscuţii şi prietenii care erau de faţă, se remitea bunul şi se achita
preţul, iar pentru aducere aminte de către persoanele martori se bea
adălmaşul obligator la hanul , cârciuma ori în locul de popas.
Acest obicei a rămas în conştiinţa poporului nostru, astfel că atunci
când se cumpără ceva nou se cere a „fi udat” pentru ca să nu se
deterioreze, să nu ruginească etc., prilej de „cinstire” a prietenilor.

81
Acest obicei juridic al pământului exista chiar la finele secolului al
XIX-lea, deşi a căzut în desuetudine de pe timpul lui Mihail Sturza, când
astfel de învoieli trebuiau să aibă formă scrisă.101

h) ARVUNA
Arvuna Arvuna era un obicei juridic al românilor în cazul în care se realiza
o înţelegere de transport de persoane ori de cărăuşie de mărfuri, ca o
garanţie că serviciul stabilit se va realiza. În Moldova arvuna era dată de
birjar ori de cărăuş, iar în Muntenia de către client. Dacă birjarul sau
cărăuşul nu se ţinea de cuvânt ori de angajament, pierdea arvuna ce
consta dintr-o sumă de bani. În acele timpuri când nu erau trenuri,
mijloace de transport, drumuri şi orare de călătorie care să deservească
populaţia, existau vehicule care asigurau urgenţele ori nevoile de
cărăuşie a mărfurilor. Garanţia executării prestaţiei era arvuna.
Arvuna exista şi în raporturile de schimb ori învoielile de vânzare
de proprietăţi, când era făcută doar promisiunea de vânzare, obişnuindu-
se ca să se dea o arvună pentru realizarea actului juridic. În caz de
nerespectare ori de neexecutare a obligaţiilor, arvuna se restituia în sumă
dublă, ori se pierdea, de către cel ce a dat-o dacă era de vină şi nu-şi
executa obligaţiile în 24 de ore.

i) PLOCOANELE LA AUTORITĂŢI ORI STĂPÂN


Plocoanele la Cadourile ori plocoanele la autorităţi sau la boieri ori stăpâni erau
autorităţi ori obiceiuri ce dovedeau statutul celui care face ploconul, sentimentele sale
stăpân patriotice şi civice, ori sentimentele de devotament pentru o anume
autoritate. Plocoanele date cu anumite prilejuri, spre exemplu cu ocazia
sărbătorii de Sfântul Gheorghe - obicei de a aduce un miel stăpânului,
era considerat ca o legătură sufletească a celor doi, şi nu se considera o
mită, sau un mijloc de a se câştiga încrederea autorităţilor, deoarece cea
mai mare parte a serviciilor publice se făceau de către boieri fără a avea
o retribuţie. Acest obicei sub stăpânirea fanariotă, a devenito aspră
povară, deoarece plocoanele şi mita ce se dădea înalţilor funcţionari ai
Porţii Otomane a atins apogeul şi a devenit o regulă, de unde s-a
încetăţenit hatârul - denumit protecţie de fuste, realizarea unor doleanţe
cu ajutorul soţiilor funcţionarilor, şpaga - sau mita naţională, dată
poliţiştilor, adevărate instituţii cu denumirile originale turceşti. Aceste
obiceiuri din străbuni, când reprezentau sentimente curate, au devenit în
vechiul drept producătoare de efecte juridice, deşi nu erau menţionate
undeva. Bacşişul se practica ca o regulă la scoaterea unei copii după un
act, pentru un serviciu făcut de funcţionarii ministerelor, la locurile de
deservire a populaţiei - pentru slugi, chelneri, când bacşişul nu mai este
benevol ci este cerut pentru un serviciu fără şicane.
Cuvântul plocon este de origină slavă şi la începutul orânduirii
feudale simboliza închinăciune, plecăciune, cu timpul s-a transformat în
mită directă pentru a căpăta o favoare legală sau ilegală de la autorităţile
101
Theodor Burada – „O călătorie la Românii din Moravia” – descrie următorul episod : În spre seară s-a
adunat la hanul unde poposeau multă lume, parte din lucuitori stăteau de vorbă, iar parte închinau
paharele, bând după obiceiu, adălmaş fiindcă în acea zi se făcuse mai multe vânzări de vite. Iaşi, ed.
Goldner, 1894, pag. 243.

82
juridice. Plocoanele date judecătorilor au devenit subiecte de anecdote şi
folclor. Obiceiuri de acest fel se mai păstrează şi în zilele noastre ca un
„obicei balcanic”.

Dreptul de j) DREPTUL DE PROTIMIS


protimis Un obicei juridic deosebit l-a constituit dreptul de protimis
cunoscut în doctrină ca drept de precumpărare. Acest drept se exercita în
momentul în care o proprietate devenea vandabilă ca urmare a dorinţei
de vânzare, ca urmare a datoriilor contractate de proprietar, sau din alte
cauze, când proprietarul avea datoria să întrebe mai întâi pe fii săi,
apoi neamurile şi mai apoi pe răzeşii vecini, iar în măsura în care
aceştia nu pot ca să cumpere, proprietarul va putea face oferta la alte
persoane din afara comunităţii.
În cazul în care proprietarul nu a anunţat pe cei care aveau drept
de protimis, atunci aceştia vor putea acţiona în judecată pe ori cine va
cumpăra proprietatea respectivă, în ideea răscumpărării102. Acest obicei
era cunoscut între răzeşii şi moşnenii moldoveni şi munteni, ca o
rămăşiţă a vieţii juridice de pe timpul ocupaţiei romane, aşa cum afirmă
A.D.Xenopol, cercetând documentele şi hrisoavele vremii.
Gh. Ghibănescu ne relatează că :”Atunci când Vodă C.Cantemir a
cumpărat vama Silişteni de pe valea Elanului (Fălciu) era în vârstă de 77
de ani, toţi răzeşii vânzători erau rude cu el, deoarece nici un zapis nu
specifica că Vodă-Cantemir ar cumpăra ca străin, căci s-ar fi pomenit în
zapise că „şi-au întrebat rudele” şi răzeşii. Ridicat domn prima grijă avu
de a-şi mări proprietăţile în jurul satului de naştere şi cumpără de pe la
1686 până la 1689 tot satul, în timp ce „un bătrân din cete două” din satul
Urlaţi cu 12 lei bătuţi de la fetele Ştefana, Antimia şi Tudora lui Ion
Morarul, poate cumpăra pe baza protimisului, deoarece Cantemir Vodă
nu era răzeş ci străin în zapisul întocmit specificându-se că vânzătoarele
au afirmat că :”s-au întrebat răzeşii şi n-au cumpărat nimenea”103.

Copii naturali k) COPII NATURALI


În dreptul consuetudinar copii nelegitimi, numiţi „copii din flori” erau
înzestraţi la căsătorie la fel ca şi copii legitimi, iar copii naturali crescuţi de
mamă vor participa doar la succesiunea acesteia.

Depararea l) DEPARAREA
Un obicei juridic pierdut în negura timpurilor era acela de a
„fabrica” martori siguri pentru unele tranzacţii ori pentru hotărnicii. O
astfel de probă se realiza astfel :
Se luau de faţă la tranzacţie ori la hotărnicia moşiei, copii până la
vârsta de 12 ani, şi la fiecare punct unde se aşeza piatra de hotar li se
aplica câte o zdravănă păruială de unde şi expresia juridică a „deparării”
(adică tragerea de chică), pentru a se întipării în minte pentru viitor
semnele puse ori tranzacţia făcută. Într-un document de pe timpul
domnitorului Caragea se află următoarea însemnare :”precum am apucat
din stariţii şi părinţii noştri cei bătrânicari ne-au purtat pe acele vremi pe
102
A.D.Xenopol, - Istoria Românilor, vol.IV, pag 96.
103
Gh.Ghibănescu - Cuzeştii, ed. 1912, pag . XXII.

83
la semne, fiind copii, de ne-au deparat, ca să ţinem minte semnul
hotarelor”.
Exista şi un alt sistem – este adevărat mai puţin uzitat – de a se
călugări copii mai mici ca vârstă, pentru a li se întipări în mintea lor
semnele hotărniciei unei moşii, călugăria fiind la mare trecere pe
vremurile de demult.

Concubinajul j) CONCUBINAJUL
Poporul nostru având obiceiuri caste şi conforme cu morala
creştină, precum şi în respectarea legilor pământului, s-a considerat
concubinajul „luarea de ţiitoare” nu numai imorală, contra legilor
dumnezeieşti şi lumeşti , dar şi un mare păcat. Femeia care nu era
cununată la biserică şi trăia în concubinaj, nu era primită la joc în horă,
preotul nu o împărtăşea la biserică, pomana ambilor concubini era
considerată ca ne fiind dată, concubinii nu erau primiţi la sfat, petreceri
sau solemnităţi.
În evul mediu concubinajul era cunoscut la familiile de ţigani,
nomazi sau chiar stabili, poporul apreciind că „ţiganul şi-a mâncat
biserica fiind construită din caş”. Începând de la mitropolitul Ghenadie s-a
început cununia religioasă a ţiganilor, fiind cununaţi cu miile, mai ales în
Muntenia .
În înţelesul concubinajului sunt două variante numite în popor cu
termenii de „curvie „ şi „prea curvie”.
În primul înţeles acest tip de legătură era cea pasageră – ce se
repeta sau chiar era stabilă – a unei femei fără obligaţii matrimoniale,
necununate, care întreţinea legături pentru un interes material ( în
general bănesc), cu unul sau mai mulţi parteneri.
În cel de al doilea sens, era descrisă legătura de acelaşi fel însă a
femeii măritate, cu un alt bărbat însurat, ori fără obligaţii matrimoniale.
Chiar şi bărbaţii însuraţi erau denumiţi cu acest apelativ.
În târguri şi oraşe, unde moralitatea era mai lejeră, lumea femeilor
de moravuri uşoare, avea protagoniste pe „cocote, demi-mondene, şi
mondene” care erau întreţinute de protipendada locală.

Dreptul k) DREPTUL ŢĂRANILOR DE A TĂIA LEMNE DIN PĂDURILE


ţăranilor de a ÎNVECINATE
tăia lemne din Ţăranii ce se învecinau , în zonele montane cu codrii domneşti, ori
pădurile ai statului, considerau de drept că li se cuvine să taie lemne din pădure
învecinate pentru trebuinţele zilnice precum şi pentru construcţia caselor de locuit.
Lemnele exploatate astfel erau fără altă cheltuială, decât munca
personală ori a familiei; folosirea în acest fel a codrilor nu prejudicia
fondul forestier, avându-se în vedere mărimea codrilor şi răspândirea
relativ mică a satelor muntene.

Pedeapsa cu l) PEDEAPSA CU MOARTEA


moartea Pedeapsa cu moartea era cunoscută în legea ţării, când pentru
fapte deosebit de grave aceasta se aplica de către călău. La capitolul

84
corespunzător executării pedepselor vom aminti despre felurile
pedepselor şi a pedepsei capitale, arătând aici că în firea poporului
român nu era aplicarea unei astfel de sentinţe, ci numire într-o astfel de
„funcţie” defăimătoare a unui răufăcător.
Este cunoscut cazul vestitului călău Gavril Buzatu, un ţigan din
banda lui „Voicu” un hoţ renumit care săvârşise mai multe omoruri. Şeful
său a fost executat dar Gavrilă a fost iertat de Grigore Ghica Vodă cu
condiţia de a deveni călău. El locuia în închisoare „criminalul din Iaşi”,
avea ca uniformă – pantaloni roşii cu lampas negru de un lat de palmă,
spenţer (vestă) roşie de postav cu guler negru, şi nasturi de metal. Pe
cap avea un fel de chivără (vizieră) căzăcească – rusească din blană
neagră de miel, cu fundul de postav roşu, iar pe partea dreaptă cu un
ciucur negru.
El îşi făcea meseria folosind ştreanguri ori frânghii, securi sau alte
instrumente, pentru condamnaţii la moarte. Pentru cei pedepsiţi cu
„îmbourare” îi însemna cu fierul roşu pe frunte cu semnul bourului, pentru
identificarea lesnicioasă a celor „înpătimiţi în rele”.

Condiţia m) CONDIŢIA STRĂINILOR


străinilor În trecutul Ţărilor Române cei loviţi de incapacităţi juridico-politice
au fost armenii, grecii, evreii şi turcii.
Armenii erau mai emancipaţi, grecii veniţi în general din
mahalalele Constantinopolului (mai cu seamă din Fanar) şi din Grecia,
ţara lor de baştină, au constituit o comunitate de religie cu românii cerând
cu timpul „posesiunea de stat română” un gen de naturalizare, care cu
timpul va fi realizată. Unii dintre armeni şi greci vor obţine chiar demnităţi
în Adunarea obştească.
Turcii au locuit foarte puţini ca număr în ţara noastră, din cauza
restricţiilor seculare statornicite prin capitulaţii şi tratate, pierzându-se
printre ceilalţi locuitori. Situaţia evreilor, deşi aceştia erau locuitori vechi ai
ţării, era anormală în sensul că nu aveau drepturi la fel ca populaţia
română.
A.D.Xenopol considera că străinii în ţările române se bucurau de
accesibilitate la dregătorii, puteau să devină – prin mila Domnitorului, cu
ranguri sau boierii, mai cu seamă dacă erau de religie creştină ortodoxă.
Nu exista o formă juridică de „împământenire”- naturalizare, ci cel mult
căsătoria cu o româncă ce aducea zestre o moşie ori cumpărarea de
moşii realiza statutul de naturalizat. De îndată ce străinul era boierit,
având moşii, în virtutea acestui titlu putea să considere că are legătură cu
pământenii.
În acest sens se poate arăta că pe timpul lui Constantin
Brâncoveanu Vodă, un Proca Cămăraşul împreună cu soţia sa ce se
numea Chirco, ambii străini originari din Rumelia au cumpărat o moşie a
vistiernicului Hrizea şi după aceea retrăgându-se din Muntenia în ţara lor
au trimis pe ginerele lor Gheorghe Saulea ( român), să vândă moşia lui
Constantin Brâncoveanu. În anul 1725 este consemnată o ştire într-un
document de vânzare-cumpărare prin care Dracea Armaşul, om străin de
această ţară cumpără o moşie pe apa Bâcului lângă Chişinău.

85
S-ar putea ca numai străinii ce aveau statut de boieri să aibă
dreptul de a cumpăra moşii ori imobile. Totuşi se întâlnesc cazuri când
chiar şi turci au putut să cumpere moşii. Un document din anul 1560 ,
conţine „întărirea” făcută de Domnitorul Petru fiului lui Mircea, ce
„dăruieşte bisericii din Târgoviştea satul Aninoasa şi vlădica Efrem de la
acest sfânt lăcaş, având judecată înaintea domniei mele cu Hamza
turcul şi cu neamul lui pentru acel sat zicând Hamza că ar fi
proprietatea lui, iar Domnia mea, am judecat şi am pus pe Hamza, să
aducă 24 de boieri să jure ( a se vedea obiceiul cojurătorilor n.a.)că satul
Aninoasa este întradevăr al său. Apoi împreună cu cei 24 boieri pus-am
Domnia mea, a căuta cauza acelui sat, şi am cetit hrisoavele tuturor
domnilor precedenţi, şi am adeverit cum că moşul lui Hamza perduse
satul Aninoasa pentru hiclenie în zilele răposatului Voevod Călugărul,
care dete acel sat jupânului Milco”.
Dacă în ceea ce priveşte dobândirea de moşii de către străini este
un obicei juridic îndoielnic, dobândirea de vii şi case în oraşe este un fapt
divers. Un document din anul 1669 arată că Chiriţă şoltuzul armenesc din
Suceava şi feciorul său Drăghici scrui şi mărturisesc cu zapisul lor că de
nimic siliţi şi nici asupriţi au vândut de bunăvoie ocină şi moşie o falce de
vie la târg la Cotnari, în dealul Mândru între via lui Ioan protopopul
armenesc, din jos şi lui Marcu armeanul din sus.
Printr-un act din anul 1671, Iorga fiul lui Isaia Jitnicerul, vinde lui
Gaspar Caille Franţuzul casele sale din Iaşi de pe Uliţa Mare.
Chiar dacă străinii dobândeau proprietăţi imobiliare ori moşii,
obiceiul pământului reglementa drepturile asupra acestora numai pentru
titular şi copii acestuia, dreptul la moştenire ne extinzându-se asupra altor
rude, Domnitorul însuşindu-şi averile şi moşiile ce proveneau de la străinii
ce nu aveau descendenţi direcţi. Într-un document din timpul domnitorului
Mihail Racoviţă, din anul 1725 se arată că : „Dracea om străin în această
ţară, în viaţa lui a trăit şi a fost cumpărat o moşie pe Bâc, şi şi-au făcut
moară pe apa Bâcului lângă târgul Chişinăului şi tâmplându-se moarte, şi
neavând pe nimeni în ţară, şi fiind obiceiul, pentru cei străini când li se
întâmplă moarte şi nu au copii, ce ar ave să ia pe samă gospod; care
după moartea lui rămânînd acea moşie şi cu moara pe apa Bâcului, am
socotit Domnia Mea, macar că este obiceiul acesta, n-am vrut, nici n-am
primit să se iee pe sama gospodci m-am milostivit şi am dat această
moşie şi moară Monăstirii Neamţului”.
Acest drept numit dreptul de albinaj stabileşte că o moşie care
rămânea fără stăpân ori vacantă trecea de drept în patrimoniul domniei
conform obiceiului juridic românesc.
După cum se poate constata străinii se bucurau în evul mediu,
după obiceiul pământului de cea mai mare toleranţă; slujbele,
dregătoriile, chiar şi calitatea nobiliară (boieria) le erau accesibile, se
puteau căsători cu pământence, puteau cumpăra, vinde, lăsa prin
testament moşii, vii, precum şi case. Cu toate acestea, turcii, ruşii,
armenii şi evreii nu au avut drepturile arătate mai sus decât în mod
sporadic, şi atunci doar în consideraţia unor servicii aduse domniei.
Din feudalismul timpuriu, pentru conservarea naţională în toate
tratatele cu turcii – Capitulaţii – sunt dispoziţii ce nu dau drepturi de

86
stabilire acestora în Ţările române, nu aveau dreptul de a face comerţ
stabil, de a cumpăra imobile, de a clădi geamii104. Acest fapt se explică
prin aceea că Islamul era în acele timpuri temut de creştinătate ca o
religie agresivă şi cuceritoare, iar sultanii nu se temeau de creştini în
Turcia. Principalii vasali se temeau ca regimul militar mahomedan să nu-i
ameninţe în cazul în care o populaţie mahomedană s-ar stabili în ţară.
Românii nu puteau să-şi menţină guvernarea, administraţia şi autonomia
– decât numai asigurând masa populaţiei contra islamismului în aşa fel
ca să rămână creştine. Cu toate acestea în locuri anume fixate se puteau
face schimburi de mărfuri dar în cazul în care se isca un diferend între un
musulman şi un indigen procesul se judeca în Divanul Domnesc
conform obiceiului ţării.

n) DONAŢII
Donaţii Obiceiurile juridice cuprinse în Legea Ţării, au fost incluse în
legiuirile scrise începând din timpurile domnitorilor Alexandru Cel Bun,
Matei Basarab, până la Calimah ori Caragea , urmând ca mai apoi să se
codifice în acte normative cu caracter modern.
Obiceiuri juridice existau şi cu privire la donaţii de mori, de vii, de
case ori de locuri de case, livezi şi chiar de ţigani robi. Se donau şi averi
diferite, uneori dania ascunzând luarea în contul datoriei unui debitor, în
special luarea pământurilor ţăranilor care erau datori boierilor.
Uneori donaţia era o vânzare mascată , preţul vânzării fiind cu
mult mai mare decât valoarea obiectului sau bunului donat.
Donaţiile celor săraci către cei bogaţi a fost sistată la anul 1785
prin Sobornicescul Hrisov al domnitorului Alexandru Mavrocordat prin
care s-a interzis a se face danii de către cei săraci şi de starea de jos, la
cei bogaţi şi puternici, în ideea de a nu se realiza stăpâniri în mod ilegal
pe averile altora.

o) STĂPÂNIREA ŢIGANILOR
Stăpânirea Împărţirea familiilor de ţigani robi se realiza conform obiceiului
ţiganilor pământului, ţiganii fiind consideraţi de condiţie inferioară, lor aplicându-li-
se regulile din sfera bunurilor.
În situaţia în care prin căsătorii se realizau familii mixte românii
decădeau din drepturile lor, fiind consideraţi robi la fel ca ţiganii. În
situaţia în care asupra unui ţigan aveau drept de moştenire două sau mai
multe persoane urma ca persoana robului să fie atribuită unuia dintre
moştenitori, ceilalţi105 trebuind să fie despăgubiţi.
104
Capitulaţia lui Mircea Vodă cu Sultanul Baiazet- Ilderim din anul 1393, Capitulaţia lui Vlad V Vodă,
domn al Munteniei cu Sultanul Mahomed II, din anul 1468, Capitulaţia lui Bogdan Domnul Moldovei cu
Baiazet II din anul 1511, Capitulaţia lui Vasile Lupu Domn al Moldovei cu Sultanul Mahomed IV ( n.a)
105
Un document din 1767, 15 iunie ( Acad, Română. CV- 2007) : „Eu Constantin Cuzaşi eu Vasile Cuza şi
eu Safta şi feciorii răposatului Toader Cuza Biv vel stolnic, precum să se ştie că ţiind un ţigan al dmsale
Dumitrachipe o ţigancă a noastră Luţa, au făcut trei feciori: Gheorghe, Ştefan şi Iodach, Şi împărţindu-i a
rămas Iordache jumătaet şi pentru aceasta ce am să luăm am dăruit-o dmsale de a noastră bunăvoie de
nime siliţi, de nime asupriţi să-i fie ţigan în vecie....”

87
p) BĂTÂNII SATULUI
Bătrânii În vechile denumiri se găsesc înscrise pentru noţiunea de „bătrânii
statului statului” pe cei care au întemeiat localităţile devenind moş mare ori moş
mic în raport de proprietatea ţărănească a răzeşilor.
Am arătat că proprietatea răzeşască-moldovenească nu era
divizată pe teren, decât cel mult în vatra satului şi în jirebiile (porţiunile de
pământ) ce cuprindeau grădinile din spatele casei de locuit. Ţăranii liberi
îşi cunoşteau drepturile lor la pământ după spiţa neamului lor. Primul
descălecător al unui sat, al cărui nume era dat chiar satului respectiv,
stăpânea la început întreaga moşie, construindu-şi pentru el şi copii săi
casa de locuit. Urmaşii primilor stăpâni ori cei care cumpărau de prima
dată moşia erau mai mulţi fraţi, veri ori alte rude, aceştia formând
bătrânii satului. În această idee bătrânii satului se confundă cu
fondatorii, dar şi cu trei sau patru generaţii de stăpânitori, astfel că
numărul bătrânilor nu era stabil, amestecându-se bătrâni dintr-o
generaţie cu alţii din generaţii mai noi. Iată de ce atunci când era vorba
de judecată în Divanul Domnesc era necesar ca să se prezinte şi
documente adeveritoare cu privire la spiţele de răzeşi, acestea având
valoare istorică doar pentru 3-4 generaţii.

TEST TEST DE AUTOEVALUARE

Exemple de subiecte de sinteză:

1. Care au fost primele popoare migratoare?


2. Prezentaţi evoluţia organizării sociale şi politice în perioada de formare a poporului
român.
3. Caracterizaţi proprietatea devălmaşă.
4. Obiceiul pământului – definiţie, caracterizare.
5. Caracterizaţi în ce constă „înfăţişarea” şi „înzestrarea surorilor” ca instituţii juridice.

BIBLIOGRAFIE BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ:

 CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Wolters


Kluwer, Bucureşti, 2010.
 CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Cartea
Universitara, Bucureşti, 2010.

Unitatea de învǎţare nr. 5

88
STATUL ŞI DREPTUL FEUDAL DEZVOLTAT

Cuprins TEMA 1. FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI


1. ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI
2. ÎNTEMEIEREA MOLDOVEI
3. VOIEVODATUL TRANSILVANIEI
4. ŢARA CAVARNEI
TEMA 2. PARTICULARITĂŢILE ORGANIZĂRII DE STAT ÎN ŢĂRILE
ROMÂNE
1. ORGANIZAREA DE STAT
1.1. DOMNIA ŞI PREROGATIVELE SALE
1.2. VOIEVODATUL. PRINCIPATELE. GUVERNATORUL
1.3. ADUNĂRILE PE STĂRI, CONGREGAŢIILE NOBILIARE ŞI
DIETELE TRANSILVANIEI. MODUL LOR DE FUNCŢIONARE.
1.4. ORGANELE CENTRALE ALE STATULUI FEUDAL. SFATUL
DOMNESC. CONSILIUL PRINCIPELUI. GUBERNIUL TRANSILVANIEI.
CANCELARIA AULICĂ.
1.5. DREGĂTORIILE CENTRALE. GENERALITĂŢI.
1.6. MARII DREGĂTORI
1.6.1. DREGĂTORII CIVILI
1.6.2. DREGĂTORII MILITARI
1.6.3. DREGĂTORII DE CURTE
1.6.4. DREGĂTORIILE TRANSILVĂNENE
1.7. BĂNIA CRAIOVEI
2. ORGANIZAREA LOCAL-ADMINISTRATIVĂ
TEMA 3. ORGANIZAREA JUSTIŢIEI
1. ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ
2. JUSTIŢIA ECLEZIASTICĂ
3. JUSTIŢIA ORASELOR
4. PROCEDURA DE JUDECATĂ
5. ADMINISTRAREA PROBELOR
6. PRONUNŢAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTORESTI
7. CĂI DE ATAC
8. EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR
TEMA 4. REGLEMENTAREA PRINCIPALELOR INSTITUŢII DE
DREPT ÎN FEUDALISMUL DEZVOLTAT
1. DREPTUL DE PROPRIETATE
1.1.PROPRIETATEA DOMNEASCĂ
1.2.PROPRIETATEA BOIEREASCĂ
1.3. PROPRIETATEA ŢARANEASCĂ
2. REGIMUL PERSOANELOR
3. RUDENIA
4. FAMILIA, CĂSĂTORIA, SUCCESIUNEA
5. RĂSPUNDEREA COLECTIVĂ
6. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ
7. INFRACŢIUNI
8. ABATERI DE LA DOGMELE RELIGIOASE
9. HICLENIA, LESMAJESTATEA, CALPUZANIA

89
10. PEDEPSELE
TEMA 5. EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XVII-
LEA
1. PRIMELE PRAVILE ŞI IMPORTANŢA LOR
2. CONŢINUTUL PRAVILELOR
3. CARTEA ROMÂNEASCĂ DE INVĂŢĂTURĂ
4. ÎNDREPTAREA LEGII SAU PRAVILA CEA MARE
5. DREPTUL SCRIS AL TRANSILVANIEI ÎN PERIOADA
VOIEVODATULUI ŞI ÎN PRINCIPAT
TEMA 6. ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA
DESTRĂMĂRII FEUDALISMULUI ÎN ŢĂRILE ROMÂNE
1. GENERALITĂŢI
2. REFORMELE LUI CONSTANTIN MAVROCORDAT
2.1. REFORMA SOCIALĂ
2.2. REFORMA FISCALĂ
2.3. REFORMA JUSTIŢIEI
2.4. REFORMA ADMINISTRATIVĂ
2.5. REFORMA MILITARĂ
TEMA 7. EVENIMENTE POLITICE ALE SFARSITULUI SEC. AL XVIII-
LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE A SEC. AL XIX-LEA. FORME DE
GUVERNĂMÂNT
1. PRINCIPALELE EVENIMENTE POLITICE
2. FORME DE GUVERNARE. MONARHIA ABSOLUTĂ
3. FUNCŢIILE STATULUI
TEMA 8. DREPTUL ÎN PERIOADA DESTRĂMĂRII ORÂNDUIRII
FEUDALE
1. CATEGORII ŞI IZVOARE DE DREPT SCRIS
2. LEGIUIRILE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ
3. LEGIUIRILE DIN MOLDOVA
4. DREPTUL DIN TRANSILVANIA
5. INCEPUTUL MODERNIZĂRII DREPTULUI
TEST DE AUTOEVALUARE
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

Obiectivele
Obiectivele unitǎţii de învǎţare
unitǎţii de Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
învǎţare ⇒ prezentaţi întemeierea Ţării Româneşti, a Moldovei, Voievodatul
Transilvaniei şi Ţara Cavarnei;
⇒ să definiţi particularităţile organizării de stat în ţările române;
⇒ definiţi modalităţile de organizare a justiţiei;
⇒ vă însuşiţi cunoştinţe referitoare la reglementarea principalelor instituţii
de drept în feudalismul dezvoltat;
⇒ aprofundaţi cunoştinţe privitoare la organizarea de stat şi drept în
perioada destrămării feudalismului în ţările române;
⇒ vă însuşiţi noţiuni privitoare la drept în perioada destrămării orânduirii
feudale.

90
STATUL ŞI DREPTUL FEUDAL DEZVOLTAT

Formarea statelor TEMA 1. Formarea statelor feudale româneşti


feudale româneşti
Apariţia statelor feudale româneşti reprezintă un moment de
însemnătate majoră în istoria României, precum şi în istoria europeană.
Formarea lor a constituit dovada evoluţiei societăţii româneşti din punct
de vedere politic, economic, social, cultural şi militar.
Pe plan economic s-a creat o legătură între toate regiunile şi
zonele locuite de români, datorită creşterii producţiei şi legăturilor
comerciale deosebite.
Ofensiva maghiară în Transilvania a creat un surplus de populaţie,
care s-a deplasat atât în Moldova, cât şi în Muntenia, din Ţara
Maramureşului, Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului, când o parte a
locuitorilor, în frunte cu voievozii locali, a trecut munţii şi s-a aşezat în
teritoriile în plin proces de unificare. Trecerea lui Bogdan în Moldova sau
a lui Negru Vodă în Muntenia sunt fapte consemnate de istorie şi în acest
sens trebuie înţeles “descălecatul“ ţărilor române.
În statele nou create, viaţa economică şi socială s-a putut dezvolta
mai bine, potenţialul acestora punându-se în valoare în lupta împotriva
expansiunii otomane, pentru libertate şi independenţă.
Cucerirea independenţei duce la consolidarea hotarelor,
dezvoltarea economico-comercială, precum şi la apariţia unor norme de
drept care vor forma structura pe care se va construi mai târziu sistemul
juridic românesc.

1. Întemeierea Ţării Româneşti


Întemeierea Ţării Tradiţia istorică a poporului nostru consacră întemeierea Ţării
Româneşti Româneşti pe faptul descălecării voievodului Negru Vodă la sfârşitul
secolului XIII-lea în Muntenia, unde ar fi înfiinţat oraşe, biserici, curţi
domneşti106. Reunirea unor teritorii româneşti s-a realizat în mai multe
decenii, fiind precedată de o încercare a voievodului Litovoi, apoi a
voievodului Bărbat, urmată de biruinţa de la Posada a voievodului Basarab
cel Mare107, care devine domn. Ocuparea cetăţii Severinului în 1247 de
către Litovoi atrage intervenţia maghiară în 1272, apoi în 1277, când
acesta îşi pierde viaţa pe câmpul de luptă, iar fratele său Bărbat este
prins şi silit să se răscumpere pe o sumă mare de bani. Este posibil ca,
profitând de această înfrângere, ungurii să fi ocupat şi Banatul de
Severin, condus de Micud, precum şi Ţara Haţegului, condusă de
voievodul Petru.
În 1324, documentele cancelariei maghiare îl amintesc pe Basarab
“voievodul nostru transalpin”, fiul lui Tihomir. Se presupune că el a domnit
începând cu 1310, până în 1352.
Posesiunile pe care ungurii le aveau în sudul Carpaţilor au fost
cucerite de Basarab cu sabia108. Voievodatul Câmpulungului a fost cucerit
în 1300, Banatul Severinului în 1291, care a rămas în stăpânirea sa, apoi
106
Gh. I. Brătianu - Tradiţia istorică a descălecatului Ţării Româneşti în lumina noilor cercetări, în An. Ac.
Rom. Mem., XXIV, 1942 - 1943.
107
Radu Popescu - Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Bucureşti, Ed. Ac., 1963.

91
cnezatele unde stăpâniseră Ioan şi Farcaş. Realitatea istorică este aceea
că Ţara Românească s-a întemeiat în jurul Voievodatului de Argeş, iar
desăvârşirea acestei întemeieri are loc sub Basarab I, în anul 1330.
În crearea statului muntean a existat şi o conjunctură istorică
favorabilă, aceea a luptelor pentru tronul Ungariei, rămas vacant prin
moartea lui Andrei al III-lea, care lăsase urmaş o fată ce nu putea ocupa
conducerea regatului. Luptele pentru tron între Carol Robert de Anjou şi
Venceslav, amândoi susţinuţi de partide nobiliare şi chiar încoronaţi, apoi
implicarea lui Otto de Bavaria ca succesor a lui Venceslav, care
renunţase, implicarea voievodului Ladislau Borşa al Transilvaniei în
arestarea lui Otto şi trimiterea spre a fi închis la “voievodul valahilor“ sunt
evenimente ce au favorizat procesul de lărgire a hotarelor din partea lui
Basarab109. Tătarii îşi mutaseră centrul de putere înspre răsărit, iar
bulgarii erau antrenaţi în lupte interne, care au dus la dezmembrarea
statului. În aceste condiţii, pe care le-a exploatat în mod favorabil
Basarab I, se întemeiază prima formaţiune politică românească sub
forma statului feudal.
Autoritatea sa se întinde de la Carpaţi la Dunăre, în dreapta Oltului
până la Porţile de Fier, în spre est până la Brăila şi Bugeac. Celelalte
popoare au denumit noul stat Vlahia, Valahia, Ungro - Vlahia.
Românii întotdeauna au denumit-o Ţara Românească sau
Muntenia, având în vedere nucleul de formare al statului în jurul
voievodatelor de la munte.

2. Întemeierea Moldovei
Întemeierea În “Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă” i se atribuie
Moldovei întemeierea statului lui Dragoş, voievod de Maramureş. Este reală
venirea lui Dragoş în Moldova, unde a participat la o expediţie împotriva
tătarilor, în anii 1343-1345, împreună cu secuii conduşi de Andrei, fiul lui
Laţco, expediţie iniţiată de regele Ludovic al Ungariei 110.
Apărarea regatului ungar împotriva tătarilor se finalizează cu
înfiinţarea, în 1353, a unei mărci de apărare a regatului, marcă ce era dată
în sarcina de cârmuire a voievodului Dragoş de Maramureş. În această
fază se poate considera că spaţiul moldovean de pe văile Siretului şi
Prutului, cu afluenţii lor, spaţiu ce reprezenta Moldova, nu delimita un stat
independent, ci o marcă dependentă de regele Ungariei. Dragoş a avut doi
ani de domnie, cronicile româneşti arătând că el a murit în 1355, iar după
el a urmat ca voievod fiul său Sas, a cărui domnie a durat patru ani.
În anul 1359, la tronul Moldovei urmează fiul lui Sas şi anume
Balc111, pe care îl detronează voievodul Bogdan de Maramureş, care
câştigă prin luptă independenţa Moldovei faţă de regele Ungariei şi devine
capul unei dinastii moldovene.

108
Ion Mihnea - Războiul lui Basarab cel Mare cu regele Carol Robert ( noiembrie 1330), în Cerc. Ist. V-
VII, 1929 - 1931.
109
Maria Holban - Despre raporturile lui Basarab cu Ungaria Angevină şi despre reflectarea campaniei din
1330 în diplomele regale şi în "Cronica pictată ", Studii XX, 1967.
110
Romul Vuia - Legenda lui Dragoş. Contribuţii pentru explicarea originii şi formării legendei privitoare la
întemeierea Moldovei, Anuar Ist. Cluj, I, 1921 - 1922.
111
V. Motogna - Urmaşii lui Dragoş (un document necunoscut), în Rev. Ist. XI, 1925.

92
Bogdan, voievodul Maramureşului, este cunoscut dintr-un
document al cancelariei Ungariei din 1343, ca fiind “infidel notoriu“, în
antagonism cu regele, antagonism ce se va accentua şi care îl face să
treacă în Moldova în 1359 şi să-l determine pe Balc să fugă în
Maramureş. În 1359 şi 1365 regele Ungariei iniţiază expediţii împotriva lui
Bogdan, dar fără succes.
Izbânda lui Bogdan de a crea statul feudal Ţara Moldovei este
consemnată în cronicile contemporane, cum sunt documentele din 2
februarie 1365 sau Cronica Dubnicensă. Aceasta afirmă: “În timpul lui
Ludovic, Bogdan, voievodul românilor din Maramureş, adunând pe românii
acelui district, a trecut în taină în ţara Moldovei, care era supusă coroanei
ungureşti… şi deşi el a fost combătut adeseori de oastea regelui, totuşi
crescând numărul românilor locuitori în acea ţară, ea s-a întins şi s-a
constituit ca stat “.
Recunoaşterea implicită de către regele Ungariei a independenţei
Moldovei, în anul 1365, este un moment de referinţă privind existenţa
celui de al II-lea stat feudal românesc.
Ţara Moldovei, fiind acum independentă faţă de regele Ungariei,
profită de criza Hoardei de aur şi înlătură dominaţia tătară în anul 1386,
cu toate că în sudul Moldovei această dominaţie este cunoscută şi mai
târziu.
Graniţele noului stat cuprind teritoriile moldovene în limita Carpaţilor,
vecinătatea cu Polonia, teritoriile până la Nistru, Dunăre şi Marea Neagră.
Popoarele vecine au numit Moldova: Terra Wallachorum, Terra
Moldovana, Moldovalahia, Rusovalahia, Ţara Vlahilor, Vlahia cea Mică.
Românii au numit-o întotdeauna Moldova sau Ţara Românească a
Moldovei112.

3. Voievodatul Transilvaniei
Voievodatul Transilvania, fiind cucerită de maghiari, a făcut parte din regatul
Transilvaniei Ungariei, unde şi-a păstrat o individualitate distinctă. Faptul că
Transilvania avea un cadru natural deosebit, un podiş înalt înconjurat de
munţi, a creat posibilitatea organizării unui voievodat, care s-a moştenit
din generaţie în generaţie, de la “Gelu”, ducele românilor, apoi Glad în
Banat şi Menumorut în nord-vestul Transilvaniei şi Crişana. Voievodatul
lui Menumorut nu a fost ocupat efectiv niciodată, chiar dacă era sub
suzeranitate maghiară, la fel cum unii voievozi români din sudul
Carpaţilor erau dependenţi de regele Ungariei.
Primul voievod al întregii Transilvanii a fost “Leustachius Voivoda
Transilvaniae”, în 1176. Puterea voievodului Transilvaniei era atât de mare,
încât ea o egalează pe cea a unui domnitor independent.
Funcţia de voievod al Transilvaniei a fost ocupată de peste 90 de ori
de voievozi români, unguri, saşi sau secui, de episcopi sau mireni, dar toţi
aceştia au stăpânit Transilvania cu o putere detaşată de coroana Ungară,
chiar dacă îi erau supuşi mai mult sau mai puţin 113. Astfel, un principe cum a
112
Şt. Ştefănescu - Întemeierea Moldovei în istoriografia românească, în Studii, XII, 1959.
113
Istoria lumii în date - Ed. Didact. şi Ped. Bucureşti, 1972.

93
fost Roland Borşa, care a domnit de trei ori între 1282-1293, s-a manifestat
cu mare îndrăzneală şi nesupunere faţă de regele Ungariei, după cum
voievodul Ladislau Kan, ce a domnit între 1294-1315, l-a arestat pe regele
Ungariei Otto de Bavaria, proaspăt ridicat pe tron, şi l-a trimis voievodului
român de dincoace de munţi pentru a-l ţine prizonier.
Voievodatul Transilvaniei era o individualitate economică, făcând comerţ
cu celelalte state româneşti, între acestea existând 16 trecători mari şi mici, pe
unde mărfurile ajungeau în Moldova şi Muntenia.
Cnezatele şi voievodatele româneşti din Transilvania au existat ca mod
de organizare mai mult de 150 de ani, până când s-au introdus comitatele, ca
formă de organizare împrumutată de la saşi şi secui. Totuşi, unele zone cum
sunt Hunedoara, Turda, Maramureş, Făgăraş, continuă să aibă forme proprii
de organizare până la mijlocul secolului al XIII-lea. Ca urmare a tradiţiilor
româneşti deosebit de puternice, unele teritorii se vor organiza în districte.
Cnezate şi voievodate româneşti continuă să existe în Crişana şi Banat,
amintite în documente: cnezii obişnuiţi (communis cnezus) şi cnezii confirmaţi
de rege, care aveau dreptul cnezial ereditar (cnezus per nostras litteras regales
in suo cnezatu laboratus).
În timpul luptelor cu turcii, mulţi dintre ei s-au distins prin acte de
vitejie, fiind făcuţi nobili sau dregători. În anul 1406, Sigismund îl confirmă
pe Dionisie Ciucă în calitate de cneaz al comunei Mihălenţi, pentru
serviciile aduse. În anul 1420, castelanul Severinului îl confirmă pe
Bogdan în calitate de cneaz al mai multor comune în districtul
Corniatului, pentru vitejia sa.
Nicolae Csaki, voievodul Transilvaniei, îl confirmă cneaz pe Costea
în ţinuturi din Ţara Haţegului, unde a luptat cu turcii şi şi-a pierdut toţi fraţii.
Regele Sigismund (l386-l437), regele Albert (l438-l44o), regele Vladislau I
(l44o-l444), precum şi Iancu de Hunedoara în calitate de guvernator (1446-
l452) confirmă pe scară întinsă o serie de cnezi114.
Înnobilarea ostaşilor care se disting în lupte are un efect deosebit,
răpind poporului român elemente valoroase, care trec în nobilimea maghiară,
adoptă limba acestora şi credinţa catolică. Atât regele Ludovic cât şi
Sigismund au dat ordine foarte categorice în privinţa condiţiilor de înnobilare a
unor români. Mai mult, cei ce primeau, odată cu titlul nobiliar, şi moşii şi sate
dependente, erau obligaţi să nu mai ţină pe moşiile lor “preoţi schismatici“ şi
să-i silească pe locuitori să treacă la catolicism.
Restul cnezilor, neconfirmaţi şi neînnobilaţi, rămân într-o situaţie
modestă, sau decad până la a ajunge iobagi.
Nobilimea română continuă să se menţină sute de ani, fiind
menţionat un număr mare de cnezi în dieta din 1291. Ei sunt cnezi de
Maramureş, din Ţara Moţilor, Banat sau Făgăraş. Ei sunt întâlniţi şi în
dieta din 1355, dar ulterior nu mai apar, procesul de maghiarizare fiind
realizat 115.
Cu toate acestea, nobilii din ţara Făgăraşului se menţin, deoarece
această formaţiune politică a trecut sub stăpânirea unor domni munteni,
cum sunt Vlaicu Vodă (l364-l377) sau Nicolae Alexandru (1352-1364),
114
Şt. Meteş - Contribuţie nouă cu privire la voievozii români din Ardeal şi părţile ungureşti în veacurile
XVI - XVIII, Cluj, 1922.
115
C. Giurăscu - Transilvania în istoria poporului român, Buc., 1967.

94
condiţii în care nobilii îşi văd moşiile întărite, nefiind nevoiţi a trece la
catolicism.

4. Ţara Cavarnei
Ţara Cavarnei Între Dunăre şi Marea Neagră, pe tot timpul secolelor XI-XIII au
existat formaţiuni politice, dintre ai căror conducători sunt cunoscuţi Tatos,
Sestlav, Satza. Continuă să existe marile porturi Constanţa şi Mangalia,
precum şi porturile fluviale Sulina, Chilia, Tulcea, Vicina, Măcin, Hârşova,
Cernavodă şi Dîrstor. Teritoriul dobrogean a format un stat feudal sub
autoritatea împăraţilor bizantini, sub numele de Paristrion. După ce o
perioadă se află sub suzeranitatea ţaratului bulgar, profitând de
destrămarea acestuia se întemeiază Ţara Cavarnei, în 1346, când această
formaţiune politică este condusă de Balica, apoi de Dobrotici. Aceştia aveau
titlu de despot şi erau recunoscuţi de împăraţii Constantinopolului. După
Dobrotici, de la care se moşteneşte şi toponimia regiunii, urmează la tron
Invanco, în anul 1386. Domnii munteni se vor lupta pentru a apăra
Dobrogea şi a o include în Ţara Românească, aşa cum reuşeşte Mircea în
1386 şi în 14o4, dar mai apoi, Dobrogea cade sub stăpânire turcească timp
de patru secole şi jumătate116.

PARTICULARITĂŢILE
ORGANIZĂRII DE TEMA 2. PARTICULARITĂŢILE ORGANIZĂRII DE STAT ÎN ŢĂRILE
STAT ÎN ŢĂRILE
ROMÂNE
ROMÂNE
1. Organizarea de stat
Organizarea de Ca tip istoric de stat, ţările române au fost state feudale până la
stat începutul secolului al XV-lea, perioadă în care aceste state s-au dezvoltat
independent, dar ameninţarea pericolului turcesc, precum şi a altor
imperii, a dus la organizarea în comun a luptei împotriva dominaţiei
străine.
Acest destin comun a pus amprenta sa pe istoria celor trei ţări,
obligate la sacrificii deosebite pentru libertate şi unitate.
Atitudinea faţă de Imperiul Otoman a fost aceea a unui permanent
armistiţiu cu obligaţii bilaterale, constând din plata unui “haraci” începând
cu 1417, sub domnia lui Mircea cel Bătrân, fără însă a însemna aceasta
o supunere necondiţionată faţă de Poarta Otomană117.
Domnitorii au urmărit permanent conjunctura externă favorabilă,
pentru consacrarea libertăţii faţă de otomani 118.
Transilvania s-a dezvoltat ca o ţară cu deosebită autonomie. În
anul 1257, în urma presiunilor lui Ştefan, fiul lui Bela al IV-lea cedează
Transilvania, pe care acesta o conduce 13 ani ca un rege independent.
Între cei doi a izbucnit un război care se termină în 1266, ca între doi
suverani cu ţări independente. Voievozii ulteriori au accentuat această
autonomie prin creşterea rolului lor în numirea demnitarilor, acordarea de
116
Ioan Caragiani - Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, Buc., 1891.
117
Liviu P. Marcu - Constituirea statelor feudale româneşti de sine stătătoare, în Istoria dreptului românesc,
Bucureşti, Ed. Ac., 1980.
118
Cronici turceşti privind Ţările Române, vol I, Bucureşti, 1966.

95
privilegii, numirea capilor bisericii, precum şi creşterea rolului adunării
generale ale nobilimii. În timpul lui Ioan de Hunedoara, voievodatul a
cunoscut o putere deosebită pe plan intern şi extern.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea, aservirea de către turci a
ţărilor române s-a concretizat prin obligativitatea haraciului,
peşcheşurilor, prestaţiilor în muncă şi monopolul asupra comerţului
exterior.
Din punct de vedere politic, ţările române nu devin paşalâcuri nici
în secolele XVI-XVII, imperiul exercitând o dominaţie indirectă,
caracterizată prin autonomia Ţării Româneşti şi Moldovei, dar sub
suzeranitatea turcească, în aceeaşi situaţie fiind şi Transilvania după
1541. O intensificare a dominaţiei otomane se constată în secolul al XVII-
lea, când se încearcă o aservire accentuată politică şi economică, ceea
ce determină o creştere a luptei împotriva subjugării.
Noua formă de aservire a Ţării Româneşti şi Moldovei s-a concretizat
în instaurarea regimului turco-fanariot (1711 în Moldova şi 1716 în Ţara
Românească). În Transilvania, dominaţia austriacă se statorniceşte prin
Diploma Leopoldină din 1691. Din punct de vedere politic, Transilvania a fost
încorporată ca Principat în imperiul austriac; i se atribuie o nouă organizare şi
i se lichidează autonomia.
Din punct de vedere al formei statului, în toate secolele
feudalismului dezvoltat Ţara Românească şi Moldova au fost monarhii
centralizate, fără să se atingă stadiul absolutismului, cu excepţia
perioadei fanariote, când această tendinţă absolutistă se manifestă.
În timpul trecerii Transilvaniei sub dominaţia habsburgică, aici s-au
impus formele absolutiste de conducere şi guvernare.
În secolul al XVI–lea, regimul statal a fost unul boieresc, în care
boierii de neam şi-au subordonat domnul, iar secolul al XVII-lea este
dominat de regimul nobiliar, regim creat prin înnobilarea unei clientele
subordonate turcilor, ce duce în final la crearea unui absolutism fanariot.
În ceea ce priveşte Transilvania, ea parcurge perioada
voievodatului până în 1541, timp în care voievozii sunt adevăraţi monarhi
feudali, având o putere centralizată. Urmează apoi perioada Principatului
autonom de la 1541-l542 până la 1691, când forma de stat era
“organizarea pe stări” - Dieta Transilvaniei fiind organul stărilor
privilegiate - ca după 1691 să fie inclusă în Imperiul Austriac.
Deşi, toate cele trei ţări au fiinţat separat, ele au avut sentimentul
comunităţii de neam, de limbă, de cultură, religie şi interese economice.
Anumite personalităţi, dorind să se opună duşmanilor externi, au încercat
să unească cele trei ţări sub o singură conducere. Aşa se cuvine să
amintim unirea lui Mihai Viteazul prin “Hrisovul de la Iaşi din 27 mai
1600“, planul pentru ”regatul Daciei” al lui Gabriel Bethlen la 1626 şi
încercarea de confederare a ţărilor române din timpurile domnitorilor
Matei Basarab, Vasile Lupu şi Gheorghe Rakozi I, care urmau să
transforme această alianţă în luptă antiotomană.

Domnia şi 1. 1. Domnia şi prerogativele sale


prerogativele Statele româneşti s-au format în jurul unor familii de voievozi foarte
sale puternici, care au unit, în jurul voievodatelor lor, toate formaţiunile politice,

96
luându-şi titlul de “voievod întemeietor”, apoi “mare voievod” şi “domn” 119.

Domnia a folosit în dezvoltarea sa unele trăsături şi elemente


bizantine, cum sunt: titulatura domnului, puterea, concepţia teoretică,
virtuţile imperiale, asocierea la domnie.
Titlul de domn derivă de la “dominus”, ce reprezintă stăpânul
domeniului feudal ce învederează stăpânirea absolută a ţării şi totalitatea
puterilor.
Domnul exercita o putere care se pretindea că vine de la
Dumnezeu, ceea ce impunea respect şi veneraţie. Ungerea cu mir de
către patriarhul Constantinopolului sau mitropolitul ţării,
încoronarea în cadrul bisericii, însoţită de rugăciuni, aveau o
încărcătură mistică deosebită. Încoronarea domnului s-a realizat
până în secolul al XVI-lea, când coroana a fost înlocuită cu "cuca",
dar ceremonialul s-a păstrat.
Domnul presta un jurământ pe cruce şi evanghelie, îndeplinind şi
unele prerogative de drept bisericesc şi îndatoriri de ctitor de aşezăminte
religioase.
Puterea domnului era necontrolabilă, dar nu absolută, despotică,
ci îngrădită de regulile obiceiului pământului şi de pravile, iar din secolul
al XVI-lea de suzeranitate otomană.
Puterea domnului era personală, indivizibilă şi netransmisibilă.
Voievozii întemeietori au creat dinastii (Basarabii şi Bogdăneştii), optând
pentru principiul eredităţii, succesiunea la tron fiind realizată pe principiul
mixt al electivităţii şi eredităţii. Domnii erau aleşi pe viaţă de către boieri şi
de “ţară“, formată din adunarea tuturor stărilor sociale, dintre fiii, chiar şi
nelegitimi, ai domnului120. În Ţările Române, principiul primogeniturii nu a
fost recunoscut. Integritatea fizică era o condiţie necesară pentru accesul la
domnie. Femeile nu aveau acces la tron.
Principiul ereditar a fost schimbat în secolul al XVI-lea, când
regula alegerii pe viaţă a fost înlocuită de turci şi când domnii trebuiau să
fie "întăriţi" de Poartă o dată la trei ani, iar din secolul al XVII-lea în
fiecare an. Din secolul al XVII-lea, principiul electivităţii domnului este
considerat cel de bază, el menţinându-se până în secolul al XVIII-lea,
ultimul domnitor ales fiind Constantin Mavrocordat în 1730, după care
regula este aceea ca domnul să fie numit de turci.
Pentru ca voinţa domnitorului să fie certă şi după moartea sa, s-a
procedat la asocierea la domnie a fiului sau fratelui domnului, astfel
ocolindu-se competiţia.
Printre prerogativele domnului se pot aminti cele politice, militare,
legislative, judecătoreşti, executive, financiare şi bisericeşti.
Domnul era comandantul suprem al armatei, urmând tradiţia
voievodală. Oştenii şi comandanţii depuneau jurământ înaintea domnului
la încoronarea sa, precum şi înaintea luptelor. Domnul numea pe
comandanţii armatelor, ai cetăţilor şi mobiliza oastea ţării în caz de
primejdie.

119
Istoria românilor în chipuri şi icoane, Craiova, 1921.
120
98 Documente privind istoria României, Veacul XVI, B, Ţara Românească, Buc., Ed. Ac., 1951.

97
Domnul reprezenta statul în raport cu alte state, declara război sau
pace, încheia tratate de alianţă, primea şi trimetea soli. Aceste atribute de
politică externă au fost exercitate cu avizul Sfatului Domnesc şi, uneori,
chiar cu avizul membrilor stărilor. Aceste atribute se vor reduce pe timpul
dominaţiei otomane, Poarta interzicând exercitarea unei politici externe
proprii, determinând pe domnitor să încheie tratate secrete.
Domnul exercita dreptul de legiuitor, urmând exemplul împăraţilor
bizantini, prin aceasta reprezentând “voinţa divină”121. Prerogativele
legislative erau exercitate prin acte normative ce se numesc hrisoave,
aşezăminte, testamente sau legătură122. Exista şi un mod de receptare
indirectă a dreptului bizantin, prin “pravilele bisericeşti“ şi “pravilele
împărăteşti”, precum şi rezolvarea unor raporturi juridice prin “Legea
ţării”, dreptul nescris.
Domnul era judecătorul suprem chiar înaintea întemeierii statului,
voievozii având drept de judecată asupra supuşilor. El avea dreptul să
judece în ultimă instanţă, să evoce de la orice instanţă judecarea unor
pricini, să retracteze propria hotărâre, să pronunţe orice pedeapsă, să
ierte pe vinovat, să dea “învăţături” judecătorilor în legătură cu
modalităţile de judecată. El stabilea hotarele ţării şi ale moşiilor.
Judecata se realiza împreună cu Sfatul (Divanul) Domnesc, dar
hotărârea o dădea el în materie penală sau civilă. Condamnarea la moarte
pentru hiclenie, drept exercitat de domn, va fi permanent contestat de boierii
care doreau ca astfel de proceduri să se realizeze doar prin Sfatul (Divanul)
Domnesc. Aplicând principiul filantropiei, domnul ierta, uneori de fapte foarte
grave, cu diverse prilejuri (sărbători, nunta sau moartea unui membru al
familiei, naşterea unui copil) pe cei vinovaţi. Domnul împărţea dreptatea în
numele său, nu al sultanului şi după legile ţării, nu ale Porţii. Singurele
restrângeri erau cele privitoare la pricinile mixte între musulmani şi pământeni.
În exercitarea prerogativelor executive, domnul avea dreptul de a
lua măsuri pentru păstrarea ordinei interne feudale. În acest scop, el
numea şi revoca pe toţi dregătorii curţii şi ai ţării. Poruncile sale verbale
sau scrise erau “cărţi de poruncă“, “pitace“, “hrisoave“ sau “cărţi de
judecată“123. Prin dregători, domnul impunea dările, executarea muncii
ţărăneşti, executarea hotărârilor, reprimarea răzvrătiţilor, urmărirea
răufăcătorilor sau a ţăranilor fugiţi din sate.
Atribuţiunile financiare se concretizau în perceperea dărilor fixate
la înscăunarea domnului, stabilindu-se şi taxa fiecărei colectivităţi la plata
haraciului. Privilegiile şi scutirile de dări şi taxe erau avantaje create de
domn unor categorii sociale, boieri sau preoţi, precum şi unor oraşe şi
târguri sau negustori.
În legătură cu treburile bisericeşti, domnul şi-a luat prerogative de
patronat în probleme organizatorice, dar nu de dogmă. El înfiinţează
mitropolii, episcopii şi mănăstiri, numeşte şi revocă pe capii bisericii, dă
drept de judecată unor organe bisericeşti, reglementează activitatea
121
Mircea Păcurariu - Istoria bisericii ortodoxe române, Ed. Instit. Biblic, Buc., 1992.
122
Radu Popescu - Istoriile domnilor Ţării Româneşti, op. cit. p.35.
123
N. Iorga - Învăţăturile bunului şi credinciosului domn al Ţării Româneşti, Neagoe Basarab, către fiul său
Teodosie voevod, îndreptate de sfinţia sa, părintele Ion, eclesiarhul Curţii, Vălenii de Munte, 1910, p. 336
şi urm.

98
cultelor străine. În exercitarea acestor atribuţii, domnul cere permanent
acordul adunării boierilor sau stărilor.
Când domnitorul nu putea să-şi exercite prerogativele sale, din
cauze cum sunt: vacanţa tronului, minoritatea domnitorului sau lipsa sa
de responsabilitate sau când domnul lipsea din ţară, se instituia
locotenenţa domnească (regenţă pentru minoritate). Termenii pentru
desemnarea locţiitorilor au fost echivalenţi, putând să exemplificăm prin
“ocârmuirea domniei“, “ispravnic de scaun“, “caimacam“, “epitrop al ţării”,
“cârmuitor al domniei”. Aceşti termeni se folosesc şi în Moldova şi în Ţara
Românească.
În Ţara Românească se cunosc regenţe în cazul lui: Teodosie, fiul
lui Neagoe Basarab, regentă fiind mama sa, Despina şi unchiul Preda
Craiovescu (1521-1522), Petru cel tânăr, regentă fiind Doamna Chiajna
(l559-1568), Mihnea Turcitul, regentă fiind mama sa, Ecaterina
Solvaresso (l577-1583).
În Moldova, cazuri de regenţă au fost mai multe: Alexăndrel Vodă
(1449), care a domnit de trei ori sub regenţa mamei sale, Marinca; Stefăniţă
Vodă (1517-1527), care a domnit sub regenţa lui Luca Arbore; Bogdan
Lăpuşneanu (1568-l572), care a domnit sub regenţa mamei sale, Ruxandra
ş.a.
Regenţii, funcţie îndeplinită de obicei de mamele domnitorilor minori,
nu întocmeau documente, care permanent erau elaborate în numele
domnului şi semnate cu numele acestuia. Regenţa, ca şi domnia, a funcţionat
după reguli de drept consuetudinar. Din a doua jumătate al secolului al XVI-
lea, sunt numeroase cazuri de locotenenţă, ca urmare a mazilirii frecvente a
domnitorilor de către turci.
Locţiitorii domneşti aveau dreptul să exercite toate prerogativele
domnului, cu excepţia celor personale (ex: danii), limitate fiind în timp sau de
anumite instrucţiuni domneşti. Sarcinile principale ale locţiitorilor domneşti
erau cele privind apărarea tronului de uzurpatori, preluarea şi sigilarea
vistieriei domnului mazilit, strângerea dărilor şi trimiterea haraciului puterii
suzerane.

1. 2. Voievodul. Principele. Guvernatorul


Voievodul.
Principele.
Conducerea politică a Transilvaniei s-a realizat prin intermediul
Guvernatorul
instituţiei voievodale, atât timp cât provincia s-a găsit sub stăpânirea
Ungariei. Numit de regele Ungariei, voievodul exercita o parte din
prerogativele suveranităţii regale, încercând permanent să-şi lărgească
aceste prerogative şi să devină independent 124.
Începând din secolul al XIII-lea, voievozii au încercat să
transforme această instituţie într-una cu caracter ereditar, tendinţă ce
există până în secolul al XV-lea. Cazul voievozilor Borşa şi Laczkfi, care
au reuşit să întemeieze adevărate dinastii, ridică instituţia voievodatului la
nivelul puterii suveranităţii supreme. De altfel, această formă de
organizare, voievodatul, este specifică numai Transilvaniei, pe tot
cuprinsul regatului maghiar.
124
Şt. Meteş - Contribuţie nouă cu privire la voievozii români din Ardeal şi părţile ungureşti în veacurile
XVI - XVIII, Cluj, 1922.

99
Voievodul numea, dintre slujbaşii săi cei mai apropiaţi, pe
vicevoievod şi pe comiţi. El avea dreptul să convoace Congregaţiile
generale, pe care le conducea. Voievodul era şef al armatei din
Transilvania, era cel mai mare nobil feudal, reprezentantul şi
administratorul veniturilor regale, din care îşi lua a treia parte.
Autoritatea jurisdicţională a voievodului este întinsă asupra
comitatelor de Hunedoara, Alba, Târnava, Cluj, Dobâca, Solnocul
Interior, Dej, Turda. Nu erau supuse jurisdicţiei voievodale. Ţinuturile
săseşti şi ale secuilor, care manifestau o puternică tendinţă autonomistă.
Existenţa unor feude ale domnitorilor Moldovei sau Ţării Româneşti
(Amlaşul, Făgăraşul, Ciceul, Cetatea de Baltă), care nu sunt supuse
jurisdicţiei voievodului Transilvaniei, vor duce la strângerea legăturilor
tradiţionale dintre ţările române.
După despărţirea Transilvaniei de regatul Ungar, în anul 1541, şi
transformarea acesteia în Principat autonom, "ţara" Transilvaniei este
condusă de un principe125. Principatul autonom cuprindea, pe lângă cele
şapte comitate din fostul voievodat, scaunele săseşti şi secuieşti,
districtele Braşov, Bihor, Solnocul Exterior, Solnocul de Mijloc, Crasna,
Satu Mare şi Maramureş, Banatul şi câteva comitate din Ungaria de Sus.
Principele Transilvaniei este ales de Dietă, căreia i se recunoaşte
dreptul de a alege “orice principe ar voi”, aşa cum este Dieta Clujană din
1543. Primul Principe ales este Ioan Sigismund, în 1541. Dreptul de
alegere fiind nestingherit, urma confirmarea de către Poarta Otomană,
ceea ce se concretiza prin trimiterea steagului, sceptrului, armelor, unei
pălării de paradă şi a unui cal cu întreg harnaşamentul. În fapt, de multe
ori alegerea principelui se făcea cu amestecul direct al sultanului.
Înscăunarea avea loc la Alba Iulia, capitala ţării şi reşedinţă princiară.
Dietele din 1542 şi 1545 au stabilit îndatoririle principelui, de a asigura
privilegii claselor nobiliare, precum şi înfiinţarea unui "Concilium Intimum",
format din câte şapte nobili maghiari, saşi şi secui, care să-l ajute în
întreaga activitate.
Principele conducea ţara după obiceiuri şi legi numite "Compilates
constitutionis". În calitate de şef al statului, principele convoca Dietele,
fixându-le locul şi data întrunirii, având drept de iniţiativă legislativă. După
votarea proiectelor de legi dezbătute în Dietă, aprobarea o dădea
principele, acestea devenind obligatorii.
Principele era obligat să nu întrerupă relaţiile cu Poarta otomană,
să fie supus şi loial acesteia şi să se manifeste ca un aliat permanent.
În materie judecătorească, principele era judecătorul suprem în
cauzele penale şi civile, acorda drept de paloş (ius gladii) unor obşti,
ceea ce reprezenta posibilitatea pedepsirii cu moartea a vinovaţilor,
putea graţia, amnistia sau comuta pedepsele. Tot lui îi revenea dreptul de
a înnobila diferite persoane, de a legitima pe copiii născuţi nelegitim,
putea moşteni pe nobilii fără urmaşi, avea dreptul de a înfiinţa târguri,
cetăţi şi localităţi.
În perioada trecerii Transilvaniei sub stăpânire habsburgică,
împăratul Leopold al II-lea a dat o nouă constituţie (colecţie legislativă),

125
Şt. Pascu - Transilvania în epoca Principatului. Timpul suzeranităţii turceşti 1541 - 1691, Cluj, 1948.

100
numită “Diploma Leopoldină”, în anul 1691126. Potrivit acesteia,
conducerea Transilvaniei o avea împăratul, care este şi principe şi care
numeşte un guvernator (Supremus Status Director) ales dintre nobili.
Guvernatorul şi locţiitorul său trebuiau să aibă una dintre religiile recepte,
excluzând pe ortodocşi.
Guvernatorul era sfătuit de un Concilium Intimum, era retribuit
potrivit cu veniturile vistieriei regale şi cu veniturile din taxe.
Puterea legislativă era împărţită între împărat şi Statusurile din
Dietă. Puterea executivă o avea împăratul, care o exercita prin constituţie,
prin intermediul guvernatorului. Puterea judecătorească era independentă,
împăratul fiind obligat să respecte organizarea făcută prin Aprobatele,
Compilatele, Decretele regale, Tripartitul lui Werboczi, Statutele
municipale săseşti şi secuieşti.
În timpul stăpânirii habsburgice, Banatul era condus de
“Administraţia imperială şi regală a ţării“, care avea în fruntea sa un
Preşedinte şi şase consilieri.

Adunările pe stări, 1.3. Adunările pe stări, Congregaţiile nobiliare şi Dietele


Congregaţiile Transilvaniei. Modul lor de funcţionare
nobiliare şi Dietele
Transilvaniei. Existenţa unui stat organizat nu se poate concepe fără Adunări
Modul lor de Generale sau Diete, care să discute şi să ia măsurile impuse de
funcţionare împrejurări deosebite. Aceste Adunări ale Stărilor s-au numit în
documente “Sobor“, “Mare Sobor“, “Sfat de Obşte“, “Adunare
Obştească“, “Sfat cu toată Ţara“ sau “Adunare a toată Ţara“127. Această
Mare adunare a Ţării este un organism specific orânduirii feudale, alături
de Domnie şi de Sfatul Domnesc.
Adunarea Mare a Ţării este cunoscută în două modalităţi: când se
adună “toată ţara“, dar fără ţărani şi orăşeni, se vorbeşte de Marea
Adunare, iar când aceasta cuprinde doar boierii şi clerul înalt, i se dă
denumirea de “Sfat de Obşte“. Adunarea de tip lărgit sau restrâns
oglindeşte structurarea societăţii pe stări. Aceste adunări au rol de
instituţie fundamentală a statului, cu accente constituţionale.
Adunarea nu este constituită din reprezentanţi aleşi de stările
respective, ci, de cele mai multe ori, din membri desemnaţi de către
domn. Cu toate aceste limite, Adunările Ţării sunt organisme cu cea mai
largă bază socială. În ceea ce priveşte originea acestei instituţii, aceasta
se poate afla în tradiţia vechilor Adunări obşteşti din uniunile de obşti,
precum şi din Adunările bisericii în soboare mixte de clerici şi mireni.
În Transilvania, manifestarea autonomistă a ducilor şi voievozilor
faţă de conducerea de la Alba Iulia sau Buda s-a concretizat în sistemul
Congregaţiilor şi Dietelor provinciale. Nobilii care aveau dreptul să
participe la viaţa publică se organizau în Congregaţii sau “Adunări ale
Naţiunilor Privilegiate“, la care participau şi reprezentanţi ai populaţiilor
săseşti şi secuieşti. O structură deosebită s-a realizat în 1437, cunoscută
sub numele de “Dieta vel Congregaţio generalis trium partium“, ce avea

126
C. C. Giurăscu - Transilvania în istoria poporului român, Bucureşti, 1967
127
Valentin Al. Georgescu, Al. Herlea - Adunările pe stări, în Istoria dreptului românesc, Buc. vol 1, 1980.

101
la bază înţelegerea dintre nobilii unguri, secui şi saşi, numită “Unio Trium
Nationum“128.
Dietele erau adunări deliberative pentru probleme de legiferare,
justiţie şi administraţie, constituind dovada unei autonomii reale. Ioan
Zapolya a convocat şapte diete separat de cele ale Ungariei, precum şi
un număr de adunări generale.
În perioada principatului autonom au avut loc 299 Diete, care au
realizat baza constituţională a Transilvaniei. Aceste legi trebuiau
sistematizate, activitate ce s-a realizat prin lucrarea din anul 1653,
“Aprobate Constitutiones Regni Transilvanie et Partium Hungariae eidem
annexarum“.
Aceste texte cuprind 5 cărţi: Cartea I - Dreptul ecleziastic; Cartea
II-a - Dreptul de stat; Cartea III-a - Dreptul staturilor şi ordinelor; Cartea
IV-a - Dreptul procedural; Cartea V-a - Edicte.
În etapa când s-au desfăşurat următoarele 33 de Diete,
codificarea şi sintetizarea a continuat, astfel că va apărea o lucrare nouă
în anul 1669, cu titlul “Compilatae Constitutiones Regni Transilvaniae et
Partium Hungariae eidem annexarum“. După apariţia Compilatelor, s-au
mai ţinut lucrări în cadrul a 39 de Diete, iar în perioada Marelui Principat
al Transilvaniei au avut loc încă 101 diete (1691-1867)129.
În Ţara Românească şi în Moldova, rolul Adunărilor pe stări era
precumpănitoare privind alegerea domnitorului de către o bază socială
mai largă, dar formată din privilegiaţi, cu excluderea ţăranilor. Astfel de
Adunări sunt cunoscute în Ţara Românească în anii 1418, l512, l583, iar
în Moldova mult mai numeroase, şi anume în anii 1457, 1504, 1517,
1527, 1546,1552,1561, l600.
În ceea ce priveşte atribuţiunile judiciare ale Adunărilor, sunt
cunoscute hotărâri luate cu prilejul reglementării unui conflict de frontieră
dintre cele două ţări, cu o largă participare a boierilor mari şi mici,
împreună cu dregătorii domneşti şi egumenii mănăstirilor.
Un alt caz este cunoscut în 6 ianuarie 1633, când domnitorul Matei
Basarab judecă într-un Sobor larg, din care fac parte mitropolitul,
egumenii mănăstirilor, episcopii, boierii mari şi “toată ţara“, cazul unei
boieroaice, Maria, învinovăţită de desfrâu de către soţul ei. Un alt caz
cunoscut este acela din 1636, când acelaşi domnitor ia o hotărâre,
împreună cu boierii, preoţii şi “toţi orăşani mari şi mici“, în legătură cu
stabilirea unui hotar. În 2 noiembrie 1636, un caz judecat tot în Adunarea
tuturor stărilor, la care participă mitropolitul, boierii şi biserica, priveşte pe
capuchehaia Dumitru Dudescu, ce deturnase fondurile din haraciul trimis
la Constantinopol.
La 18 ianuarie 1651, obiectul judecăţii în Adunarea tuturor stărilor
era o delapidare comisă de marele vistiernic Stroe, unde se
consemnează o hotărâre luată de “domnul şi noi toţi şi toată ţara“.
În ceea ce priveşte modul de formare, Adunările de stări se pot
defini în funcţie de mai multe criterii, astfel:
- după obiectul hotărârilor, Adunările pot avea caracter intern şi
extern. Cele cu caracter intern hotărau cu privire la alegerea domnitorului,
128
Şt. Pascu - Istoria Transilvaniei, Blaj, Tip. Lumina 1944
129
Hanga Vladimir - Istoria dreptului românesc, 3 vol., Ed.Ac. R.S.R. 1980.

102
organizarea bisericească, probleme militare, fiscale sau juridice. Cele cu
caracter extern hotărau cu privire la încheierea tratatelor de alianţă,
raporturile de vasalitate şi omagiu, convenţii şi comerţ, plata tributului,
declararea stării de pace şi război;
- după compoziţia lor, Stările pot fi "generale", atunci când erau
prezenţi reprezentanţi din toate categoriile sociale, şi de “obşte“, când
erau prezente o stare sau două (boieri sau clerici);
- în raport de teritoriu, aceste Adunări pot fi "generale,
regionale sau provinciale";
- după modul de convocare, Adunările se deosebesc în cele
realizate din iniţiativa domnului, sau cele sub presiunea grupărilor
interesate (1631,1668);
- după natura activităţilor desfăşurate, sunt Adunări elective,
juridice, fiscale, de politică externă.
Convocarea membrilor stărilor pentru a participa la dezbateri se face
formal de către domn, apoi se realizează şi prin crainici, care aveau obligaţia
să anunţe oraşele pentru desemnarea reprezentanţilor.
Dezbaterile se concretizează în acordarea sfatului pentru domnitor şi
“ajutorului“, care se consfinţeşte într-un hrisov domnesc.
În Transilvania, elementele ce alcătuiau dietele erau: scaunul
guvernamental cu consilierii şi prelaţii, tabla regească, înalţii funcţionari ai
comitatelor, provinciilor şi scaunelor secuieşti, provinciilor săseşti,
precum şi a oraşelor libere. În primele perioade, Dieta număra 127
membri, pe lângă care existau “oficiali regali“, care erau magnaţii, nobilii
şi un grup de înalţi funcţionari convocaţi prin Scrisoare regală. În secolul
al XVII-lea, Dietele aveau circa 200 membri. Ele erau fixate la termene şi
locuri stabilite de principe, dar şi cu ocazia unor sărbători, obligaţia fiind
ca principele să convoace dieta cel puţin o dată pe an.
Dietele s-au ţinut aproape în toate oraşele, dar în majoritatea
cazurilor la Alba Iulia - 94, la Cluj - 46, la Sibiu - 38, la Turda - 35 ş.a.
De obicei, obiectul Dietei îl constituia dezbaterea legilor,
abrogarea sau modificarea lor, îndreptarea unor reguli şi privilegii
nobiliare, stabilirea cuantumului dărilor, alegerea funcţionarilor superiori,
obţinerea cetăţeniei, probleme de hotar, probleme fiscale sau anularea
unor fapte ilegale.
Dieta hotăra, de asemenea, cu privire la muncile gratuite, prescripţia
şi amnistia, cazurile de lesmajestate, reformele religioase, precum şi în
procesele pentru terenuri.
Ceremonialul dezbaterilor şi desfăşurării şedinţei propriu-zise era
stabilit de consilierii suveranului. Limba folosită în documentele dietei era
latina, uneori germana medievală, cum este de exemplu în 1556, când
Dieta a avut loc la Sebeşul săsesc.

1. 4. Organele centrale ale statului feudal. Sfatul Domnesc. Consiliul


Principelui. Guberniul Transilvaniei. Cancelaria Aulică

a). SFATUL DOMNESC


Sfatul domnesc este un organ consultativ al domnului, format din
Sfatul domnesc marii boieri şi vârfurile clerului, care apare ca organ al puterii centrale în

103
statele feudale independente. Deşi el are o origine mai veche, primele
menţiuni despre sfatul domnesc apar în anul 1400, în expresia “Sfatul
boierilor mari şi credincioşi“130. În Moldova, acest organism este denumit
"Svat“, iar în Muntenia “Sfatul ţării“. Din a doua jumătate a secolului al
XVI-lea, odată cu accentuarea dominaţiei otomane, acesta ia denumirea
de “Divan”131, denumire introdusă în Ţara Românească în 1580, iar în
Moldova în 1603, de către domnitorul Mihnea Turcitul.
Înţelesul termenului, începând cu secolul al XVIII-lea, este acela de
Sfat Domnesc, Sfat Lărgit, la fel cu sala unde se desfăşura şedinţa,
lucrările acesteia sau lucrările judecăţii. Membrii sfatului erau numiţi de
regulă boieri, dar şi dregători, jupani, vlastelini, sfetnici, pani, iar în
documentele latine erau pomeniţi cu termenii de “consiliarii, supremi
consiliari barones sau senatores“.
În compoziţia sfatului intrau de regulă boierii de neam fără
dregătorii, între secolele XVI-XV, apoi au apărut treptat şi s-au consolidat
funcţiile dregătorilor până în a doua jumătate a secolului al XV-lea, după
care, din secolul următor, în Sfatul Domnesc vom găsi doar boieri cu
funcţii de dregători. Numărul membrilor sfatului era între 10-15 în Ţara
Românească şi de 15-3o în Moldova, dar la acest Sfat mai participă şi alţi
boieri, în calitate de martori ai învoielilor realizate.
Între secolele XVI-XVIII, numărul membrilor era de 12, din care
patru erau ierarhii bisericii. Această cifră s-a menţinut în aproape întreg
evul mediu.
În general, în Sfatul Domnesc intrau boierii de rangul cel mai înalt,
numiţi “Marele”: ban, vornic, logofăt, spătar, vistier, comis, paharnic,
stolnic, postelnic, clucer, sulger şi pitar. În Moldova, pe timpul lui Ştefan
cel Mare, intrau în Sfatul Domnesc şi pârcălabii cetăţilor.
În secolele XVI-XVII, mai intrau în sfat şi marele vornic al Ţării de Jos
şi marele vornic al Ţării de Sus, hatmanul, pe lângă cei amintiţi mai sus. În
Ţara Românească în secolul al XVII-lea intrau în divan şi dregători de rangul
al doilea, cum sunt: aga, pitarul, şetrarul, portarul şi armaşul. În secolul al
XVIII-lea, Divanul cuprindea: membrii sfatului, boierii mari (stolnicul,
comisul, medelnicerul, clucerul, serdarul, sulgerul, jitnicerul, pitarul, şetrarul,
armaşul, logofătul II, uşarul, aga, postelnicul II, logofătul III, căpitanul de
dorobanţi, vameşul şi căminarul), alţi boieri de starea a II-a, în număr de 13,
precum şi unii boieri din starea a III-a (postelnicul, paharnicul, vistiernicul,
comisul, sulgerul, jitnicerul, cămăraşul de jitniţă, patru vornici de poartă,
marele cămăraş şi vătaful de aprozi). În total, divanul cuprindea 53 de
dregători mari şi mici.
În doctrina politică propagată prin “Învăţăturile” domnitorului
Neagoe Basarab sau cronicile scrise de Azarie, Grigore Ureche,
Mitropolitul Matei şi Miron Costin se induce ideea că domnitorul nu poate
conduce singur, el trebuind să fie ajutat de un Sfat, care să aibă rolul de
consiliere şi, de asemenea, să fie exponentul clasei feudale, căreia să-i
apere drepturile.

130
Paul Gogeanu - Istoria statului şi dreptului, Vol. II, Univ. Buc. 1970.
131
Florescu George - Divane domneşti din Muntenia în secolul XV. Dregători şi boieri. Bucureşti, 1927 -
1928.

104
Sfatul a avut atribuţiuni politice, judiciare, financiare, bisericeşti şi
militare.
În atribuţiunile politice intrau cele legate de informarea domnului cu
privire la starea de spirit din rândul boierilor şi a ţării. Cu privire la
întocmirea tratatelor, rolul Sfatului era acela de a însoţi pe domnitor în
ceremoniile de vasalitate sau de a garanta prin semnătură unele tratate
de alianţă. În relaţiile cu turcii, domnitorul Petru Aron, spre exemplificare,
a consultat Sfatul cu privire la plata haraciului, iar Mihai Viteazul cu privire
la încetarea plăţii acestuia şi declararea războiului.
În ceea ce priveşte atribuţiunile judiciare, domnul consulta Sfatul
în legătură cu tehnica juridică şi conţinutul normelor din Legea ţării sau
din Pravile, precum şi cu privire la împărţirea dreptăţii în interesul clasei
feudale. Sfatul nu era un organ de judecată, el fiind doar un for
consultativ pentru domnitor, care avea permanent răspunderea pentru
hotărârile şi sancţiunile pe care le dădea. Într-un document din 1662, se
arată că “luând domnia mea… împreună cu toţi cinstiţii boierii Divanului
domniei mele, aşa am hotărât domnia mea şi cu Sfatul domniei mele”.
Domnitorul era organul suprem de judecată, el judeca singur, atât
procese civile sau penale, chiar şi unele procese importante de trădare
sau delapidare, deci avea nevoie în mod necesar de practica utilă a
boierilor din Sfatul domnesc, care cunoşteau legile şi mai participaseră la
astfel de procese. În anumite cazuri, domnitorul judeca împreună cu
Sfatul, deşi această practică este o excepţie. Întâlnim astfel de cazuri,
spre exemplificare, la 15 iulie 1631, când domnitorul Leon Tomşa trimite
un "Hrisov" prin care opreşte pe domn să condamne la moarte pe boieri
fără judecata Divanului, precum şi documentul din 18 august 1668,
elaborat din iniţiativa boierilor, prin care se arată că “domnitorul trebuie să
judece împreună cu boierii divanului, precum este Legea şi Obiceiul ţării”.
În secolul al XVIII-lea, Divanul participă direct la judecata cauzelor,
prin împuternicirea unor membri ai acestuia din partea domnitorului, cu
privire la cercetare şi la propunerea de soluţie printr-un “Zapis de
mărturie sau Zapis de judecată“. În acest act se prevedea şi sancţiunea
pentru fapta respectivă, dar aceasta devenea executorie doar când era
confirmată de domnitor. Divanul mai era chemat să judece împreună cu
domnul în cazurile de maximă importanţă, cum sunt cele privind
stăpânirea moşiilor, cauze ce privesc direct pe boieri, străini sau
problemele de trădare.
Frecvent, Sfatul domnesc sau Divanul era chemat să judece
anumite cauze privind anularea unor danii, vânzări, testamente, dreptul
de protimis, reconstituirea de acte furate, pierdute sau distruse. Sfatul
domnesc avea şi atribuţiuni notariale, boierii interesaţi putând încheia
"zapise" sau "cărţi de mărturie", întărite apoi prin semnătura domnitorului
pentru o mai mare putere de autentificare.
Cu privire la atribuţiunile financiare ale Sfatului domnesc, acesta
trebuia să identifice mijloacele cele mai potrivite pentru efectuarea plăţii
haraciului, fixarea unor taxe noi, având în acest sens o putere
consultativă. Sfatul domnesc nu se putea opune fixării unor noi biruri şi
dări, chiar dacă uneori era convocată şi Adunarea stărilor. Astfel,
domnitorul Vasile Lupu, în 1636, declară că a hotărât “cu tot Sfatul nostru,

105
cu vlădicii, cu boierii şi cu mazilii“ cu privire la mărimea haraciului. În
secolul al XVIII-lea, Sfatul domnesc supraveghează şi gestiunea
vistieriei, după catastifele marelui vistier, care prezenta trimestrial situaţia
trezoreriei.
Cu toate acestea, domnitorul nu dădea socoteală cu privire la
cheltuirea banilor vistieriei şi putea cere reîntregirea sumelor prin zapis
de diferenţă.
Sfatul domnesc era consultat de domn şi în problemele bisericeşti.
El participa la înfiinţarea unei eparhii, mutarea unei mitropolii sau
episcopii. Astfel, la mutarea Mitropoliei de la Curtea de Argeş în
Târgovişte, sau a Mitropoliei Sucevei în Iaşi, domnitorii s-au consultat cu
toţi boierii mari şi mici. Alegerea ierarhilor bisericeşti, mitropoliţi sau
episcopi, se făcea de un "Sobor" convocat de domn şi compus din
episcopi, Sfatul domnesc şi egumenii principalelor mănăstiri. La fel şi
"caterisirea", sau scoaterea din scaunul episcopal, se făcea tot cu avizul
Sfatului domnesc. În acest mod s-a procedat de către domnitorul Matei
Basarab când l-a caterisit pe mitropolitul Ştefan pentru uneltire, sau cazul
caterisirii lui Antim Ivireanu de către Nicolae Mavrocordat în 1716, pentru
uneltire împotriva Porţii otomane şi a domniei sale.
Închinarea unor mănăstiri către locurile sfinte sau scoaterea din
această situaţie era tot un apanaj al Adunării pe stări, conduse de domn.
Chiar şi organizarea vieţii călugăreşti era asigurată prin “Aşezăminte
domneşti”, cum este cel din 20 septembrie 1626, al domnitorului Miron
Barnovschi, cu care ocazie s-a cerut şi părerea Sfatului Domnesc.
Cu privire la problemele militare ale statului, Sfatul domnesc este
completat cu unii membri viteji, care au dovedit calităţi militare deosebite
şi care au fost cooptaţi în calitate de pârcălabi. Marele vornic, marele
spătar şi hatmanul deliberau împreună cu domnitorul asupra planurilor
strategice, în timp de război. Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru
Movilă au folosit Sfatul domnesc lărgit pentru deliberarea în legătură cu
unele decizii de război importante. Domnitorul Vasile Lupu, înainte de
lupta de la Ojogeni, consultându-se cu Sfatul, "au ales cu Sfatul să nu
treacă Prahova şi au pierdut lupta“.
Cu privire la modul de lucru al Sfatului Domnesc, locul şi timpul în
care se ţineau şedinţele, se poate arăta că acestea au fost, până în
secolul al XVIII-lea, dependente în mod direct de deplasarea domnitorului
prin ţară sau la războaie. Tradiţia românească făcea ca domnitorul să se
deplaseze prin ţară pentru rezolvarea diferitelor probleme, documentele
menţionând că Sfatul domnesc avea loc în localităţile de staţionare a
domnului sau în tabăra militară, în cazul unor campanii de război.
Sfatul se putea ţine şi în capitală, la reşedinţa domnului, în sălile
destinate acestui scop sau în sălile "Spătăriei". Sfatul se ţinea zilnic în
secolul al XVII-lea, apoi cu o frecvenţă mai mică, dar boierii şi mitropoliţii
erau obligaţi să vină zilnic la Curte. Şedinţele aveau o solemnitate
deosebită, erau de cele mai multe ori secrete, dar existau şi şedinţe cu o
participare mai largă, sau şedinţe publice. La lucrările Sfatului puteau să
participe şi persoane care aveau un rol auxiliar. Documentele ce se
încheiau erau scrise de grămătici, dieci sau logofeţi şi erau păstrate într-o
cancelarie. Cu timpul, cancelaria domnească şi-a amplificat rolul şi

106
activitatea, fiind necesari mai mulţi logofeţi, într-un adevărat serviciu,
organizat ierarhic, care redactau documentele domneşti şi păstrau
Marele sigiliu.

b) CONGREGAŢIILE GENERALE. CONSILIUL PRINCIPELUI.


CONGREGAŢIILE GUBERNIUL. CANCELARIA AULICĂ
GENERALE.
CONSILIUL Voievodul Transilvaniei era ajutat în îndeplinirea atribuţiunilor sale
PRINCIPELUI. de mai mulţi subalterni, cunoscuţi sub numele de “familiares”, ei fiind
GUBERNIUL. legaţi de persoana voievodului prin raporturi de vasalitate.
CANCELARIA În situaţii mai importante, erau convocaţi toţi subordonaţii şi vasalii
AULICĂ în Congregaţii Generale, Adunări ale Comitatelor, ce urmau să soluţioneze
problemele statului132. De obicei, în componenţa Congregaţiilor intrau nobilii
celor şapte comitate, saşii, secuii şi vârfurile ecleziastice, fiind excluşi
ţăranii liberi sau iobagi. Românii nu participau la aceste Congregaţii,
nefiind recunoscuţi ca "naţiune". În conformitate cu prevederile Dietelor
din 1542 şi 1545, principele conducea toate treburile statului cu ajutorul
unui “Consilium“ format din 21 persoane, câte şapte din fiecare naţiune
privilegiată. Dieta de la Turda, din 29 martie 1542, statorniceşte că “se
vor trimite de către domnii nobili unul din fiecare comitat până la numărul
de şapte… pentru a ţine sfat împreună pentru binele, folosul şi păzirea
ţării… Domnii secui să aleagă din cele şapte scaune, şapte bărbaţi buni
şi chibzuiţi“.
Consiliul era alcătuit din: magister curiae - prefectul curţii; gladiter -
spătarul; şeful gărzii personale a principelui şi comandantul oştilor
Transilvaniei; summus cancelarius et secretarius - logofătul, şeful
cancelariei voievodale; thesaurarius - vistiernicul; camerarius aut
cubicularius - postelnicul, secretarul principelui, mai marele camerelor de
locuit; magister mensarum - stolnicul, mai marele bucătăriilor; iudex
palatinus curiae - vornicul, mai marele justiţiei; magister pincenarum -
paharnicul; magister agasomum - comisul, şeful grajdurilor statului. Mai
existau funcţii, cum ar fi intendentul - şeful aprovizionării, un căpitan de
aprozi, ce se ocupa de educaţia militară a fiilor nobililor, precum şi un şef al
poştelor, în a cărui grijă se găseau primirea şi distribuirea scrisorilor şi
mesajelor.
Aprobatele şi Compilatele, ca acte oficiale ale principatului,
stabileau regulile privind funcţionarea Consiliului principelui. Astfel,
numărul membrilor era de 12, aceştia fiind obligaţi să depună un
jurământ solemn faţă de principe, iar datoria lor principală era aceea de
a-i consilia pe aceştia în conformitate cu legile existente şi cu practica
aplicării lor. Principele era dator să ţină seamă de sfaturile Consiliului,
pentru a prezerva drepturile nobililor. Odată cu instaurarea stăpânirii
austriece, Diploma Leopoldină prevedea că pe lângă guvernator va
funcţiona un Consiliu Intim, alcătuit din 12 persoane, ca şi Consiliul
principelui. După anul 1693, acest Consiliu se transformă în Gubernium,
un organ mai larg, în frunte cu guvernatorul. Acest organism este alcătuit

132
Emil Cernea, Emil Molcuţ - Istoria statului şi dreptului românesc, Buc., 1994. Ed. Şansa.

107
din comandantul suprem al trupelor, şeful cancelariei, trezorierul,
preşedintele Dietei (statuum praesidens) şi 12 consilieri intimi.
Gubernium este organul executiv central, el administrând ţara în
numele împăratului, are reşedinţa permanentă la Sibiu şi dezbate
problemele statului sub conducerea guvernatorului. De cele mai multe
ori, Gubernium analizează problemele politice, economice şi religioase în
numele principelui moştenitor, în măsura în care există un interes al
clasei nobiliare. Pentru mai buna supraveghere a Transilvaniei, în anul
1694 habsburgii înfiinţează la Viena o Cancelarie Aulică - Kaiserliche
Hofkanzelei. În fruntea acestei Cancelarii a fost numit de către împărat un
cancelar, care avea în subordine referenţi şi consilieri aulici, secretari,
registratori de taxe, expeditor, protocolist, mai mulţi notari şi alţi
funcţionari. Cu timpul, rolul acestei Cancelarii creşte, iar pe timpul
împărătesei Maria Tereza devine cel mai important organ de conducere
al Transilvaniei, putând să dea ordine Guberniului fără a cere
încuviinţarea împăratului.

Dregătoriile 1. 5. Dregătoriile centrale. Generalităţi


centrale. La începutul întemeierii statelor feudale, aparatul central de stat
era format dintr-un număr redus de dregători, care serveau la curtea
domnitorului, precum şi un număr de dregători mai mici ca importanţă,
răspândiţi pe plan local. La început, atribuţiunile unui dregător nu erau
rigid stabilite, domnul putând delega îndeplinirea unor sarcini care intrau
în atribuţiunile altui dregător. Unii cumulau mai multe atribuţiuni în
consideraţia persoanei, în raport de gradul de încredere al domnitorului în
aceştia, vârsta şi vechimea, precum şi afinităţile dintre domnitor şi
dregător133. Cu timpul, dregătorii importanţi au cedat unele atribuţii
subalternilor, ei rămânând cu o atribuţie principală.
Până la reforma domnitorului Constantin Mavrocordat, dregătorii
erau răsplătiţi pentru serviciile aduse prin "mila domnească" ce consta în
donaţii, scutiri de dări, daruri, concedarea unor venituri ale domniei strânse
chiar de cei în cauză. După reforma domnitorului Constantin
Mavrocordat, dregătorii vor primi leafă fixă, limitându-se marile abuzuri
ale acestora.
Dregătoriile centrale serveau şi domnului şi ţării, după cum se
îndeplineau atribuţiunile încredinţate. Domnitorul avea posibilitatea să-i
numească şi să-i revoce după bunul său plac în caz de vacanţă a funcţiei
sau la dorinţa sa. Clasificarea funcţiilor dregătoreşti se făcea după
criteriul însemnătăţii poziţiei persoanei în raport de domnitor, în dregători
mari şi mici, după modul de participare la Sfatul restrâns al domnitorului,
în boieri de sfat sau de divan, precum şi după caracterul predominat civil
sau militar al dregătoriei.
Astfel, există dregători civili, cum sunt: banul, vornicul, logofătul,
vistiernicul, postelnicul şi portarul; dregători militari, cum sunt: spătarul,
hatmanul, pârcălabul, aga, armaşul, serdarul, şetrarul, precum şi

133
Petre Strihan - Dregătoriile centrale, în Istoria dreptului românesc, vol. 1, Buc. op.cit.

108
dregători de curte, cum sunt: paharnicul, stolnicul, comisul, medelnicerul,
clucerul, sulgerul, jitnicierul, pitarul, cămăraşul, căminarul şi vameşul.

1. 6. Marii dregători 134


Dregătorii civili
1. 6. 1. Dregătorii civili 135
MARELE VORNIC
Marele vornic În Ţara Românească este menţionat ca existând dintr-un
document din 4 septembrie 1389, iar în Moldova dintr-un document din
1387. Vornicul avea atribuţiuni judecătoreşti. În principal, el judeca furturi,
încălcări de hotare, răniri, stricăciuni ale turmelor. Vinile mari, ce erau
pedepsite cu moartea, erau trimise înspre judecata domnului. În
Moldova, începând cu secolul XVI-lea, exista un vornic în Ţara de Jos şi
unul în Ţara de Sus, primul cu reşedinţa la Bârlad, celălalt la Dorohoi.

MARELE LOGOFĂT
Marele logofăt Această funcţie apare în documentele anilor 1390-1400 şi are ca
atribuţiune principală păstrarea sigiliului statului, redactarea
documentelor domneşti, precum şi îndeplinirea sarcinilor de referent. În
Moldova, atribuţiunile marelui logofăt erau mai largi, acesta putând
judeca unele pricini de pământ şi hotar. Putea, de asemenea, aplica
amenzi pentru mutarea însemnelor de hotar sau uz de documente false.
Printre atribuţiunile sale se înscriau şi cele de notariat, unde era ajutat de
logofătul II şi III.
MARELE VISTIER
Marele vistier Această funcţie este consemnată într-un document din Ţara
Românească din 8 ianuarie 1392, iar în Moldova din 11 februarie 1400.
Ca atribuţiuni principale, marele vistier se ocupa de: strângerea dărilor şi
veniturilor, tezaurizarea banilor şi contabilizarea cheltuielilor, procura şi
păstra obiectele de lux (coroana, sceptrul, bijuteriile), precum şi
veşmintele de protocol ale domnului şi familiei sale, ţinea registrele cu
datoriile fiecărei localităţi şi judeca pricinile ce aveau ca obiect
problemele financiare. În Moldova, atribuţiunile sale au fost menţionate în
“Aşezământul“ din 1741 al domnitorului Constantin Mavrocordat. Şi
marele vistier avea subalterni pentru îndeplinirea sarcinilor curente, cum
au fost vistiernicii II şi III şi logofeţii de vistierie, birarii, globnicii şi
vistierniceii. După înfiinţarea cămării domneşti, atribuţiunile privind
păstrarea banilor personali şi obiectelor de lux ale domnitorului şi familiei
sale trec în atribuţiunile marelui cămăraş.
MARELE POSTELNIC
Marele
În Ţara Românească, această funcţie apare menţionată pentru
postelnic
prima oară în 18 iulie 1437, iar în Moldova într-un document din 8 martie
1407. Atribuţiunile marelui postelnic se exercitau în legătură cu camera
de culcare a domnitorului, precum şi cu accesul la domn şi introducerea
în audienţe particulare a trimişilor statelor străine. Cu timpul, acesta
îndeplinea şi rolul de tălmaci – traducător în/şi din limbi străine, precum şi
134
Dimitrie Cantemir - Descriptio Moldavie, op cit.
135
N. Stoicescu - Sfatul domnesc şi marii dregători în Ţara Românească şi Moldova, sec. XV - XVIII,
Bucureşti, 1968.

109
acela de mareşal al curţii domneşti. Rolul său a crescut mereu, astfel că
a devenit al patrulea demnitar ca importanţă în Sfatul Domnesc, având o
mulţime de subalterni şi slujitori. În secolul al XVII-lea, avea drept de
judecată asupra membrilor curţii, aprozi, curieri şi chiar supuşi turci.
MARELE PORTAR
Marele portar Această funcţie apare în secolul al XV-lea şi are ca obiect primirea
turcilor la Curtea Domnească. Cu timpul, atribuţiunile s-au extins în
domeniul judecătoresc, marele portar judecând pricini cu privire la
hotărnicii. El era acela care avea ca sarcină consemnarea jurământul în
cazul unui proces cu jurători. În Moldova, o funcţie similară era marele
uşar, care primea delegaţii turceşti la curtea domnească, fiind şi
translatorul acestora. În timpul lui Dimitrie Cantemir, marele uşar era
socotit al doisprezecelea mare dregător în Divan.
VĂTAFUL DE APROZI
Vătaful de aprozi Astfel de funcţii sunt atestate din secolul al XV-lea, fiind vorba despre
slujitori domneşti personali, cu înţelesul de paji. Aceştia aveau atribuţiuni
de curier şi agenţi judecătoreşti.

ari
1.6. 2. Dregătorii militari
Dregatorii
militari
MARELE SPĂTAR
Dregătoria aceasta apare în documentele Ţării Româneşti în 10
Marele spătar iunie 1415, având o conotaţie solemnă, prin aceea că spătarul era
purtătorul sabiei domnitorului. Începând din secolul al XVII-lea, marele
spătar este comandantul armatei, rangul său este foarte înalt, al treilea în
rândul dregătorilor, iar atribuţiunile sale sunt complexe, incluzând
judecata subalternilor după dreptul ostăşesc bizantin şi dreptul disciplinar
stabilit în Legea Ţării. În Moldova, este al şaselea rang dregătoresc, are
mai mulţi subordonaţi numiţi spătărei, precum şi jurisdicţia în stărostia
Cernăuţilor.
Hatmanul HATMANUL
Este o dregătorie specific moldovenească, ce datează din anul
1541, când Petru Rareş numeşte pe boierul Vartic, portar al Sucevei, cu
titlul de hatman. El comandă întreaga oştire, având drept de judecată
asupra tuturor subordonaţilor, în afara celor cercetaţi pentru trădare, care
urmau să fie judecaţi de domnitor. În Ţara Românească, această funcţie
apare la mijlocul secolului al XVIII-lea.
PÂRCĂLABUL
Pârcălabul Despre funcţia de pârcălab există menţiuni încă din 1411 în
Moldova şi din 1368 în Ţara Românească, deşi aici nu are o însemnătate
deosebită. În Moldova, pârcălabii, în calitate de comandanţi ai cetăţilor,
participau la Sfatul domnesc, încă din timpul lui Alexandru cel Bun,
precum şi pe tot timpul domniei lui Ştefan cel Mare. În fiecare cetate erau
numiţi doi pârcălabi care asigurau ordinea feudală, aveau câte o
închisoare, precum şi dreptul de a judeca pricinile civile şi penale, putând
chiar să pronunţe pedepse cu moartea. Începând din secolul al XVIII-lea,
ei devin şefi de ţinuturi şi nu mai fac parte din Sfatul Domnesc, funcţia
devenind de importanţă locală.

110
MARELE ARMAŞ
Marele armaş În Ţara Românească, prima menţiune despre această funcţie este
din 1478, iar în Moldova din 1489. Atribuţiunea principală a marelui
armaş era aceea de a prinde, cerceta şi întemniţa pe cei vinovaţi de
crime, precum şi de a executa hotărârile privind pedeapsa capitală. În
acest scop, avea în subordine o închisoare cu personalul necesar,
precum şi armaşii II şi III, la fel ca şi alţi subalterni, organizaţi în structură
militară. Pe timpul războiului, el comanda artileria, veghea să nu fie
dezertori şi primea în grijă şi supraveghere pe robii domneşti.
MARELE AGĂ
Marele agă În Ţara Românească, această funcţie este specifică şi apare
menţionată în documente din anul 1567. Sub domnia lui Mihai Viteazul,
aga devine mare dregător, conducând oştile de dorobanţi, iar din secolul
al XVII-lea are conducerea seimenilor şi călăraşilor. Marele agă asigura
ordinea internă, apăra capitala şi capitalele de judeţe. Pe lângă aceste
atribuţii, avea drept de judecată în unele procese civile. În Moldova,
apare menţionat din anul 1592, în calitate de comandant al oştilor
pedestre.
Marele serdar MARELE SERDAR
Este cunoscut în Ţara Românească în documentele cancelariei
domneşti încă din anul 1646. Marele serdar are ca subalterni pe boierii
mazili, respectiv pe foştii dregători scoşi din funcţii. Este membru în Sfatul
domnesc şi are drept de judecată asupra subordonaţilor săi. În Moldova,
funcţia sa este mai complexă, cuprinzând sarcini de apărare a graniţelor
răsăritene, fiind comandantul oştilor de călăraşi “de margine“.

Dregătorii de 1. 6. 3. Dregătorii de Curte


curte
Dregătorii de curte aveau rolul de a-l sluji pe domnitor, fiind de
cele mai multe ori în suita sa şi în imediata apropiere.
Marele paharnic era cel ce degusta băutura domnului, să se
convingă că nu este otrăvită, în acele vremuri de lupte pentru putere. El
era, în acelaşi timp, şi responsabil cu aprovizionarea pivniţelor domneşti
şi administratorul viilor.
Marele stolnic avea grija mesei domneşti, având atribuţiuni de
aprovizionare a Curţii cu alimente, colecta dijmele în produse şi peşte
cuvenite domnitorului.
Marele comis avea responsabilitatea grajdurilor de cai, procura
furajele necesare, se ocupa de ceremonii pentru prezentarea cailor
domneşti şi făcea tranzacţii de vânzare şi cumpărare de herghelii pentru
armatele domnului.
Marele medelnicer avea atribuţiuni privind aprovizionarea cu apă a
curţii domneşti, marele clucer aproviziona curtea cu alimente şi grâu,
marele sluger era responsabil cu aprovizionarea cu carne, marele jitnicer
era şeful depozitelor de cereale, marele pitar răspundea de pâinea curţii
şi de carele şi caleştile domnului.
O funcţie mai deosebită era aceea de mare cămăraş, care apare
între dregătorii curţii începând din 1638 în Ţara Românească şi din 1646
în Moldova. Marele cămăraş a preluat atribuţiunile vistiernicului cu privire

111
la averea personală a domnului, banii şi bijuteriile domneşti, colectarea
veniturilor din vămi, ocne şi deseatine. El era responsabil şi cu controlul
instrumentelor de măsură.
Marele căminar este o funcţie atestată la mijlocul secolului al XVII-
lea în Ţara Românească şi după anul 1610 în Moldova. El era
responsabil cu colectarea dijmelor de ceară, în vederea iluminării curţii
domneşti, dărilor pe cârciumi, prăvălii şi cazanelor de ţuică.

Dregătoriile 1. 6. 4. Dregătoriile Transilvănene 136


Transilvănene În epoca Voievodatului, voievodul dispunea de un aparat de stat
format din nobili subordonaţi în ierarhie feudală şi care în documentele
vremii se găsesc cu denumirea de “familiares“. Acest termen
desemnează raportul dintre şeful statului şi subordonaţi, ca şi dintre
aceştia şi nobilii subordonaţi lor în raport de vasalitate.
Primul subordonat pe cale ierarhică al voievodului era
vicevoievodul, care conducea problemele ţării, şeful statului fiind cel mai
adesea ocupat cu problemele conducerii oştirii.
Dintre dregătorii cei mai importanţi sunt cunoscuţi: notarul, judele
curţii voievodale, protonotarul ţării, care lucrau la curtea voievodului şi la
actele cancelariei.
În epoca Principatului, şeful statului conducea ţara cu un Consiliu
format din 12 membri. În cadrul Consiliului existau mai multe funcţii, cum
sunt prefectul curţii, spătarul, logofătul, vistiernicul, postelnicul, stolnicul,
vornicul, paharnicul, comisul, intendentul, căpitanul aprozilor, precum şi şeful
poştelor. Obligaţiile şi răspunderile lor se aseamănă cu cele ale omologilor
din Muntenia şi Moldova, fiind reglementate prin “Aprobatae et Compilatae“.
Aceşti dregători depuneau un jurământ faţă de principe, de ţară şi de
legile ei, având îndatorirea sacră de al consilia pe principe cu sfaturile cele
mai competente, în vederea luării unor decizii favorabile statului şi clasei
nobiliare. Dacă aceste sfaturi se dovedeau ilegale, dregătorii erau pedepsiţi
cu pedeapsa infidelităţii, care atrăgea îndepărtarea din funcţie sau chiar
pedeapsa capitală. Principele era obligat să respecte sfaturile dregătorilor săi
şi să nu rezolve problemele statului fără acordul comun al membrilor
Consiliului.
Sub dominaţia habsburgică, “Diploma Leopoldină“ din 1691 devine
“constituţia“ Transilvaniei, actul fundamental după care se conduce
activitatea statului. În această perioadă, conducerea statului o are
guvernatorul, care, împreună cu locţiitorul său, viceguvernatorul, este numit
de împărat; ei sunt sprijiniţi de un Gubernium, din care făceau parte
generalul comandant al armatelor din Transilvania, cancelarul suprem,
ministrul de finanţe, Dieta şi 12 consilieri intimi. Ei erau retribuiţi din vistieria
statului, erau mari magnaţi, aveau religia catolică sau una dintre religiile
recepte, iar generalul armatelor era austriac. Pe lângă Gubernium funcţiona
şi un Comisariat, care avea îndatorirea de a încasa dările, de a
supraveghea cenzura cărţilor, de a controla activitatea edilitară şi alte tipuri
de construcţii, precum şi activitatea medicilor.

Bănia Craiovei
136
C. C. Giurăscu - Transilvania în istoria poporului român, op. cit.

112
1. 7. Bănia Craiovei
Marea Bănie a Ţării de peste Olt constituia o importantă
dregătorie, ce cumula atribuţiuni administrative şi judecătoreşti137. Deşi nu
se conducea după legi sau obiceiuri separate, totuşi Bănia reprezenta o
dregătorie complexă, similară domniei.
Marele Ban apare ca un reprezentant al domniei, uneori ca locţiitor
al domnului, un dregător imediat după domn în ierarhia feudală, sau chiar
al doilea domn al ţării. Documentele din 1641 şi 1654 îl denumesc pe
Ban ca judecător al întregii Ţări a Severinului, Banatul Olteniei numindu-
se şi Ţara de Jos.
Banul avea un locţiitor cu funcţie de ispravnic, precum şi o
adevărată Curte, o cancelarie pentru întocmirea numeroaselor acte
notariale şi a actelor de judecată sau a cărţilor de jurământ, precum şi de
mărturie. B. P. Haşdeu îl definea pe "Ban" prin aceea că, începând de
prin anii 1300, el era ca un prinţ suveran din "Mica Valahie", care între
anii 1300 şi 1600 avea rang de domn, ca un vicedomnitor al aceleaşi
ţări, iar între 16oo şi 17oo ca primul boier din Valahia.
Competenţa judecătorească a Banului se întindea în cinci judeţe
de peste Olt, iar judecata sa avea aceeaşi competenţă şi putere ca a
domnitorului, cu excepţia judecăţii pentru trădare sau pentru vinile
pedepsite cu moartea. Banul putea emite anumite "cărţi" de privilegiere,
de autorizare pentru înfiinţarea unor aşezări, târguri şi sate. Pentru
închiderea vinovaţilor, el dispunea de o închisoare la Craiova.
Competenţa judecătorească şi puterea administrativă a acestuia
scade odată cu ocupaţia austriacă, când Curtea de la Viena este
interesată să introducă propriile metode de administrare, dar nu schimbă
întru totul vechile instituţii. Astfel, împăratul devine principe al “Valahiei
cisalutane“, iar poziţia Băniei şi boierimii scade semnificativ după anul
1726. Actele cancelariei sunt redactate în numele împăratului, iar Oltenia
este supusă comandantului suprem de la Sibiu, ce purta titlul de
“Principatus Valachiae Supremus Director”. Au existat cinci astfel de
directori, care în îndeplinirea atribuţiunilor lor foloseau un Consiliu
subordonat format din boieri, în fruntea cărora era numit un Preşedinte
austriac. De asemenea, s-a înfiinţat un tribunal al "auditoriului", care mai
târziu va sta la baza măsurilor luate de domnitorul Constantin
Mavrocordat pentru înfiinţarea judecătoriilor şi departamentelor.

Organizarea 2. Organizarea local-administrativă


local- Ţările româneşti au cunoscut pe linia organizării local-
administrativă administrative o conduită proprie, în raport de modul de organizare politică
a ţării 138. Astfel, în Ţara Românească “Judeţul” era o unitate local-
administrativă ce s-a dezvoltat din uniunile de obşti teritoriale. În
Moldova, “Ţinuturile“ au fost unităţi administrative care au depins la
început de o cetate, apoi de curtea domnului. Conducătorii judeţelor sau

137
Mihai T. Oroveanu - Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Ed. Cerma,
Bucureşti, 1992.
138
Mihai T. Oroveanu - Istoricul organizării administrativ - teritoriale în România, Bucureşti, Ed. Ştiinţ. şi
Encicl.,1986.

113
ţinuturilor care depindeau de o cetate erau numiţi pârcălabi, iar cei care
ţineau de conducerea domnească erau denumiţi sudeţi.
În secolul al XVII-lea, ca urmare a sporirii numărului judeţelor,
apare o nouă funcţie, şi anume de "Căpitan de judeţ", iar ţinuturile sunt
organizate sub conducerea unor mari vătafi sau pârcălabi. Cu timpul,
vătafii vor fi înlocuiţi cu "Căpitanii de ţinut".
Satele aveau în continuare o organizare proprie, fie că erau cu o
populaţie liberă sau aveau în componenţă ţărani dependenţi. Continuă să
conducă în satele libere cnejii, vătămanii, juzii săteşti, iar în satele
dependente conducerea administrativă o are boierul, biserica sau
domnul, în raport de persoana căreia îi aparţine satul. Unele teritorii
formate din sate dependente, învecinate şi care aparţineau domniei s-au
numit “Ocoale” şi erau conduse şi subordonate unui dregător al curţii.
În Transilvania, au fost cunoscute unităţi de organizare locală
denumite districte româneşti, comitate nobiliare, scaune secuieşti,
scaune săseşti, oraşe şi sate.
Districtele româneşti erau organizaţii administrative ale teritoriilor
Banatului, Făgăraşului, Hunedoarei, Maramureşului, Văii Rodnei, Văii
Chioarului, Beiuşului şi altele. Aceste unităţi administrative aveau o
autonomie proprie, concretizată în existenţa unor conduceri proprii,
organe de judecată şi privilegii distincte, precum şi un sistem de legi şi
cutume în aplicarea dreptului românesc - Legea Ţării.
Comitatele erau organizate ca unităţi administrative conduse de
voievod sau principe, care încredinţa îndeplinirea atribuţiunilor unui
comite, care era ajutat de un vicecomite şi de către doi juzi nobiliari.
Începând din secolul XIV-lea, există şi şase asesori nobiliari, care îi ajută
în activitatea administrativă pe comite, iar din secolul al XVI-lea apare şi
funcţia de notar al comitatului.
Scaunele secuieşti sunt organe administrativ-judecătoreşti, în
număr de şapte, fiind conduse de către două căpetenii: căpitanul şi
judele scăunal. Din secolul al XV-lea, apare o nouă funcţie şi anume
judele regal, care avea datoria de a supraveghea justiţia. Toate scaunele
aveau în frunte un comite, care era numit şi revocat de regele Ungariei
din rândul nobililor maghiari, în scopul subordonării populaţiei secuieşti
regalităţii.
Scaunele săseşti apar ca urmare a organizării din anul 1224 şi
apoi între 1302 - 1349, când se realizează o conducere şi o organizare
similară scaunelor secuieşti. Cele opt scaune săseşti aveau o conducere
unitară la Sibiu, formată din “Congregaţia scaunelor săseşti”, care avea
în frunte un comite al Sibiului. Normele de conducere ale scaunelor
săseşti se regăsesc în Diploma Andreiană din anul 1224, sau în Statutele
orăşeneşti ale saşilor, aprobate în anul 1583 de principele Transilvaniei
Ştefan Bathory.
Existau ca formaţiuni administrative distincte şi două districte
regale: Braşovul şi Bistriţa. Aceste districte erau conduse de un jude sau
comite, erau proprietatea şi posesiunea reginei şi din acest motiv aveau
privilegii speciale începând din secolul al XIII-lea. Aceste districte
urmează să fie înglobate în sec. al XV-lea în “ Universitatus Saxonum”.

114
În Transilvania, oraşele sunt bine dezvoltate pe vetrele vechilor
cetăţi, au o organizare proprie, în frunte cu un Sfat sau Consiliu
orăşenesc, care alege un primar. În Ţara Românească şi Moldova,
oraşele sunt organizate în mod similar, fiind conduse de un pârgar sau
şoltuz, împreună cu un Consiliu format din 12 membri consilieri.
Satele sunt, de asemenea, libere sau dependente şi organizate în
mod similar ca în Ţara Românească, chiar dacă aparţin vremelnic
dominaţiei habsburgice sau turce. Formele de organizare şi conducere
sunt cele amintite, cu deosebirea că există o dublă exploatare socială şi
naţională, care duce adesea la izbucnirea unor împotriviri violente,
precum şi la dese răscoale.

TEMA 3. ORGANIZAREA JUSTIŢIEI


ORGANIZAREA
JUSTIŢIEI 1. Organizarea judecătorească

În orânduirea feudală dezvoltată, justiţia a fost exercitată, aşa cum


Organizarea
am amintit, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, de către
judecătorească
domnitor, Sfatul domnesc sau Divan, anumiţi dregători cu atribuţiuni pe
plan central sau local, corespunzător cu competenţele acordate de
domnitor şi evoluţia funcţiei lor în timp. Justiţia a fost exercitată şi de
către organele de conducere ale oraşelor sau târgurilor, de către stăpânul
feudal, laic sau bisericesc, în ceea ce priveşte supuşii săi. "Adunarea
megieşilor" sau "Sfatul oamenilor buni şi bătrâni" exercitau justiţia asupra
membrilor obştilor libere, iar înalţii clerici asupra preoţilor şi călugărilor,
precum şi asupra ţăranilor din satele ce le stăpâneau139.
O astfel de organizare judecătorească a complinit nevoia de
rezolvare a pricinilor civile şi penale, în primul rând cu privire la dreptul de
proprietate, dar şi în ceea ce priveşte raporturile sociale. Era nevoie de
reglementarea unor raporturi ce se stabileau cu prilejul actelor civile, cum
sunt cele de căsătorie, testimoniare, danii, jurământ, sperjur, infracţiuni
cum sunt cele contra bunelor moravuri, sau împotriva vieţii şi integrităţii
corporale, infracţiuni de răpiri de persoane (fecioare), infracţiuni de
lesmajestate, hiclenie sau contra intereselor claselor nobiliare.
Din analiza modului de organizare şi exercitare a justiţiei se
constată că aceasta a avut o serie de trăsături pe întreaga perioadă
feudală, unele dintre ele accentuându-şi influenţa sau, dimpotrivă,
estompând-o în raport cu evoluţia societăţii. Dintre aceste trăsături se pot
aminti:
 justiţia avea un pronunţat caracter de clasă, apărând privilegiile
nobiliare, ale feudalilor laici şi ecleziastici, devenind un instrument de
guvernare şi de opresiune;
 separarea puterii legislative de cea judecătorească şi executivă
nu era cunoscută, domnitorul sau cei ce judecau în numele său
realizând cercetarea, judecata şi uneori chiar şi aducerea la îndeplinire a

139
P.P. Panaitescu - Documentele Ţării Româneşti, Vol.1, Buc., 1939

115
hotărârii. Spre sfârşitul epocii feudale, se vor statornici unele elemente de
separare a puterilor în stat, ca urmare a dezvoltării instituţiilor şi dreptului;
 confuzia jurisdicţiei civile cu cea penală, care se va rezolva odată
cu apariţia departamentelor criminaliceşti, ce vor stabili tehnicile de cercetare
a cauzelor penale;
 venalitatea, justiţia realizată în mod interesat în scopul obţinerii de
venituri pentru domn şi judecători;
 inexistenţa autorităţii lucrului judecat. O cauză judecată putea fi
reluată chiar de acelaşi domnitor, şi cu atât mai mult sub domnia
următorului, instituţia domniei având un caracter personal. Totuşi, apare
tendinţa de a nu se mai aproba redeschiderea unui proces, în timp, mai
mult decât trei domnii;
 autonomia faţă de puterea suzerană (otomană, maghiară sau
habsburgică). Deşi existau raporturi de vasalitate faţă de Poarta
Otomană sau a Transilvaniei faţă de Regatul Ungar, domnitorii şi
voievodul sau principele exercitau prerogativele judecătoreşti în nume
propriu, hotărârile lor nefiind supuse unei aprobări prealabile sau
ulterioare.
Justiţia domnească a fost exercitată de către domnitor, în calitate
de judecător suprem. El era obligat, conform cu obiceiul pământului, să
se consulte cu Sfatul Domnesc, precum şi cu boierii din Divan, păstrând
dreptul de a hotărî singur. Dată fiind întinderea teritoriului şi numărul
proceselor, domnul dădea delegaţie sau împuternicire, “drept de paloş“
unor dregători.
Competenţa jurisdicţională a fost diferită, de la o funcţie la alta,
diferenţiind competenţa materială dintre unii boieri dregători cum sunt
banul, vornicul sau pârcălabul, precum şi după natura pricinii judecate şi
pedeapsa ce se aplica infracţiunilor de hiclenie, încălcare de hotare sau
proprietate, care se judecau numai de domnitor. Cu privire la pricinile
mărunte, competenţa de judecată o aveau şi “oamenii buni şi bătrâni “.
 Drept de judecată aveau pârcălabii şi căpitanii de judeţe
sau ţinuturi asupra târgurilor şi oraşelor, constituind instanţe de judecată
împreună cu conducătorii acestora, şoltuzii şi pârgarii. Atribuţii
judecătoreşti le erau încredinţate şi subalternilor marilor dregători, numiţi
“bănişori, vornicei sau armăşei”. Aceşti subalterni erau denumiţi şi slugi ai
domniei şi puteau judeca pricini administrative. Justiţia stăpânului feudal
era exercitată de boieri sau marii ierarhi ecleziastici care erau stăpâni de
moşii, asupra locuitorilor acelui pământ. Justiţia stăpânului feudal s-a
suprapus, în satele aservite, vechii justiţii a obştii din timpul de dinainte a
constituirii statelor feudale româneşti.
După întemeierea acestora, dreptul de judecată al domnului este
permanent subminat de autonomia locală, deşi justiţia domnească se
aşează deasupra ambelor tipuri de judecată: obştească sau a boierului.
În Transilvania, organizarea judecătorească a cunoscut în
perioada feudală două mari categorii de instanţe:
♦ instanţe specific transilvănene, laice sau ecleziastice, în
compunerea cărora intrau numai elemente româneşti autohtone, pe de o
parte, precum şi alte instanţe, cu elemente româneşti şi maghiare sau

116
săseşti. Pe teritoriile locuite de maghiari, saşi sau secui, au existat
instanţe aparţinând direct de regat sau imperiu;
♦ instanţele statului feudal, din cadrul căruia Transilvania a făcut
parte un anumit timp.
Toate instanţele au purtat denumirea de “scaun”, având atribuţii ce
delimitau categoria fiecăreia. Complexitatea organizării judecătoreşti din
Transilvania în cursul perioadei feudale se datorează diversităţii
populaţiilor, structurii sociale, organizării administrative, transformărilor ce
au intervenit în cursul timpului celor trei subîmpărţiri ale istoriei acestei
provincii româneşti.
În perioada voievodatului au funcţionat ca instanţe obişnuite, cu
similitudini de atribuţii şi competenţe în întregul regat:
♦ instanţe ale domeniului, prin intermediul cărora feudalii, laici sau
ecleziastici, exercitau jurisdicţia seniorială asupra ţăranilor de pe moşiile
lor, instanţe instituite de pe timpul voievodu-lui Toma de Szecseni (1322-
1342) prin Diploma privilegiată dată în 8 mai 1342, prin care se stabileau
competenţe judecătoreşti mai mari sau mai reduse, în raport de ”dreptul de
paloş“ acordat sau nu, de către rege, în temeiul căruia nobilul putea să
judece chiar şi cazuri penale grave şi să aplice pedeapsa cu moartea;
♦ instanţele comitatelor, superioare instanţelor domeniului, ce
judecau apelurile împotriva hotărârilor acestora şi, în primă instanţă,
diferitele cauze până la o anumită valoare, chiar dacă îi priveau pe nobili;
♦ instanţele orăşeneşti, constituite în urma obţinerii unor astfel de
privilegii, în cadrul autonomiei administrative şi judecătoreşti, în secolul al
XIII-lea, instanţe compuse din judele şi juraţii oraşului, organe alese
anual în cadrul unor alegeri şi care aveau competenţă în pricini civile şi
penale;
♦ instanţe ecleziastice cu competenţă specială, ce judecau pe clerici
dar şi pe laici în probleme de divorţ, testament, jurământ, blestem,
vrăjitorie, amestecarea sângelui etc;
♦ instanţa voievodală, sau scaunul de judecată al voievodului sau
vicevoievodului, unde se judecau nobili şi alţi supuşi, cu excepţia clericilor
sau persoanelor scoase de sub jurisdicţia sa printr-un privilegiu regal. Aici
se judecau şi apelurile împotriva hotărârilor forurilor din comitate. Fiind
unul dintre judecătorii cei mai importanţi din regatul ungar, se poate
aprecia că voievodul a fost o instanţă generală a statului, dar şi locală,
având în vedere că instanţa supremă în stat era regele.
În epoca Principatului, organizarea judecătorească este mai
complexă, principele devenind instanţă supremă în stat. Principele
poseda şi dreptul de graţiere şi avea ca ajutor în cadrul Consiliului intim
pe “iudex curiae”, palatinul curţii, cu atribuţiuni similare cu vornicul din
Ţara Românească şi Moldova.
Principele, deşi are puterea judecătorească supremă, o exercită prin
delegaţii săi, motiv pentru care scaunul suprem a devenit “Officium
Palatinale”, numit şi "Tabla principelui". El este prezidat de “primarius
iudex” şi alcătuit din juraţi nobili. Acest for judecă apelurile făcute
împotriva hotărârilor instanţelor inferioare, precum şi în fond şi ultimă
instanţă asupra problemelor privind proprietatea moşiilor.

117
În materia crimelor de înaltă trădare se judecă în primă şi ultimă
instanţă în cadrul Dietei nobiliare Transilvane. Ca instanţe inferioare au fost
cunoscute: "scaunul de judecată" din sat, compus din judele sătesc şi juraţi,
apoi "scaunul nobilului stăpân" de moşie, ce judecă pe supuşii moşiei sale,
"scaunul de plasă", prezidat de pretor, scaunul cetăţii, compus din căpitanul
cetăţii şi asesori.
În teritoriile populate numai de români, scaunele de judecată erau
prezidate de un preşedinte, care avea în subordine 12 membri. Preşedintele
scaunului era voievodul regiunii, vicevoievodul, comitele, banul sau
castelanul din respectivul district.
Secuii aşezaţi de regii Ungariei la extremitatea estică a regatului
au beneficiat de unele privilegii acordate pentru serviciile militare.
Teritoriile lor s-au bucurat de o cârmuire autonomă, aici neexistând
comitate, ci scaune secuieşti, la fel ca şi scaunele săseşti, cu o jurisdicţie
proprie.

Justiţia 2. Justiţia ecleziastică


ecleziastică În Ţara Românească şi Moldova, raporturile dintre stat şi biserică
s-au împletit în spiritul tradiţiei romano-bizantine. Consfinţind atât
integrarea bisericii în organizarea statală, cât şi cooperarea dintre justiţia
laică şi cea ecleziastică în sensul "Nomocanoanelor" bizantine, Pravila de
la Govora din anul 1640 interzicea laicilor judecarea preoţilor, stabilind
că, pentru ori ce vină “ori trupească, ori sufletească“, preotul va fi supus
judecăţii bisericeşti 140. Preoţii puteau fi judecaţi în procese civile doar cu
privire la locurile de arătură sau vie şi numai cu încuviinţarea episcopului.
Totodată, sub sancţiunea destituirii, preoţii nu se puteau adresa domnului
cu reclamaţii pentru care nu ar fi avut încuviinţarea mitropolitului.
Exista şi o imixtiune a episcopilor în activitatea de judecată laică,
Pravila de la Govora din 1640 stabilind ca “fiece judecătoriu să asculte de
judecata episcopului“, ba chiar şi în judecarea unor fapte de către Sfatul
domnesc sau domnitor, “pentru îndreptarea cea bună şi judeţul
împărătesc şi boieresc să stea sub puterea bisericii “.
În secolul al XVII-lea, prin Nomocanonul lui Malaxos, cât şi prin
Pravila aleasă, redactată de călugărul Eustraţie în anul 1632 în Moldova,
şi prin conţinutul Îndreptării legii din anul 1652 se interzice ca monahii şi
clericii să fie judecaţi de către o altă instanţă în afara arhiereului lor, cu
excepţia unor pricini strict laice, dar şi cu această ocazie adresarea spre
o astfel de instanţă se realiza cu încuviinţarea acestuia.
Aceste reguli se menţin pe întreg parcursul secolelor XVII-XVIII,
dar cu toate acestea din secolul al XVIII-lea există o judecată canonică
chiar pentru infracţiunile de drept comun şi/sau crime împotriva statului,
după care, dacă clericul era demis, urma să fie predat justiţiei laice.
În spiritul tradiţiei bizantine, hotărârile ecleziastice erau opozabile
judecătorilor laici, mai ales dacă “au legiuit drept”. S-a statornicit totuşi
dreptul judecătorului civil să verifice orice judecată bisericească pe baza

140
Mircea Păcurariu - Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1972.

118
mărturiilor, pentru a încuviinţa punerea ei în aplicare, mai ales dacă
executarea se realiza de slujbaşi ai statului şi în special în cazul executării
pedepsei capitale. În caz de erezie, pravilele bisericeşti nu permiteau
judecătorului laic să verifice procesul, pedeapsa urmând a fi adusă la
îndeplinire de către autoritatea laică “fără de nici o întrebare, cum au fost
tocmeala”. În secolul al XVII-lea începe o procedură de dublă judecare, atât
ecleziastică cât şi laică, a unor infracţiuni sau pricini, caz în care pravilele
consacră colaborarea statului cu biserica.
Cu timpul, satele aparţinătoare mănăstirilor, episcopiilor şi
mitropoliei au trecut din sfera de influenţă juridică ecleziastică în cea a
vornicilor sau dregătorilor numiţi de egumen, fără ca acesta să aibă alt
rol în judecată. Astfel, în actele privitoare la privilegiul de judecată al
mitropolitului, episcopilor şi egumenilor figurează slujbaşi laici, numiţi
vornici, în subordinea acestora, având atribuţiuni judiciare. Dreptul de
jurisdicţie asupra satelor aservite a constituit o sursă importantă de
venituri pentru clerici, aşa cum menţionează documentele începând din
secolele XIV-XVII, când se arată în mod frecvent că mănăstirile aveau
dreptul de “a globi” pe locuitorii satelor mănăstireşti. În acest sens, chiar
şi actele domneşti, referitoare la imunităţile judiciare, precizează că
mănăstirile aveau “judecata cu tot venitul”. Privilegiile de judecată ale
mănăstirilor, episcopiilor sau mitropoliei se acordau ca o danie de către
domnitor, aveau caracter patrimonial, puteau fi chiar vândute sau
înstrăinate în alt mod.
Ca şi boierii pe moşiile lor, egumenii, episcopii şi mitropoliţii erau
competenţi să judece şi pe robii aflaţi în stăpânirea lor, având dreptul să-i
pedepsească, cu excepţia infracţiunilor de furt şi omucidere. Astfel,
infractorii vinovaţi de “vini ţigăneşti“ erau închişi în “grosuri şi închisori”, cu
acordul stăpânilor.
În Transilvania, competenţa instanţelor bisericeşti a fost stabilită în
cadrul unui privilegiu denumit “privilegium fori”. În virtutea acestuia, nu se
putea porni un proces împotriva persoanelor clericale decât în faţa
instanţelor de acest tip. Judele nu avea dreptul să citeze pe clerici în faţa
instanţei de judecată. Procesele cu privire la moşii sau dreptul de
proprietate al mănăstirilor se judecau doar la curtea suveranului. La
început, procesele erau judecate doar de către episcop, apoi competenţa
a trecut şi la arhidiacon. Gradele de jurisdicţie erau bine definite: în primul
rând judeca arhidiaconul, urma o cale de atac în compe-tenţa de
judecată a episcopului, iar împotriva hotărârilor acestuia se exercita o
cale de atac la superiorul său.

Justiţia oraşelor 3. Justiţia oraşelor


Comunităţi în general libere, oraşele şi târgurile aveau locuitori ce
se bucurau de libertate personală, de dreptul de a-şi alege organele
administrative – şoltuzii şi pârgarii. Pe măsura dezvoltării oraşelor,
acestea şi-au impus norme proprii de drept, recunoscute de către
organele locale sau centrale ale statului, uneori având privilegiul scoaterii

119
de sub jurisdicţia dregătorilor, iar prin aceasta recunoscându-se o tradiţie
preexistentă încă dinaintea formării statelor feudale141.
Garantându-le diferite privilegii, inclusiv dreptul de jurisdicţie
proprie, domnitorii au atras de partea lor această categorie socială, ca
contrapondere împotriva boierimii. Dregătorii principali ai comunităţilor
urbane s-au numit în documentele scrise în limba latină “iudex” sau
“cives iurati”. Atribuţiunile lor principale pe linia promovării autonomiei au
fost în primul rând judiciare, apoi fiscale şi de apărare.
Justiţia urbană, având organizare proprie, se adresa oricărui
membru al comunităţii care depindea în mod direct de judecata unei
instanţe, ce era prezidată de şoltuz. În complet intrau de drept şi pârgarii
şi foştii demnitari. O asemenea instanţă avea competenţă de a judeca
procese civile sau penale, avea ca atribuţii aplanarea neînţelegerilor
dintre negustori şi meseriaşi, garanta buna circulaţie a mărfurilor şi
achiziţia în bune condiţii a bunurilor. Dacă cetăţenii străini de localitate
erau nemulţumiţi de hotărârile instanţelor locale, puteau apela la
domnitor, care era în măsură să dispună sancţiuni împotriva dregătorilor
abuzivi.
Reciprocitatea regimului străinilor în oraşe diferite se poate vedea
din scrisoarea domnului moldovean Ştefan al II-lea Tomşa (1611-1615)
către administraţia Braşovului, în care arată că “cei ce dintre oamenii noştri îi
va face vreo strâmbătate oamenilor voştri, el să vie la voi şi să-i faceţi
dreptate şi noi asemenea la ai voştri”.
Din cauza plângerilor numeroase din partea negustorilor străini, în
special din oraşele transilvănene, cu privire la nedreptăţile ce le sufereau
în cadrul judecăţii în instanţele locale, domnul Alexandru al II-lea (1574-
1577) a dispus ca, atunci când ei doreau, să solicite judecarea la
domnitor: “deci nimeni să nu cuteze să-i judece… fără voia lor”.
În Ţara Românească, Moldova şi Transilvania existau oraşe care
şi-au instituit o seamă de relaţii şi reguli cu aplicare reciprocă în
cercetarea litigiilor şi depunerea probelor. Sub patronajul domnitorilor,
oraşele şi-au luat o atitudine prevenitoare faţă de negustorii şi meseriaşii
străini, aceştia din urmă putând fi puşi să execute unele hotărâri sau
sancţiuni în locurile lor de baştină142.
Completele de judecată urbane puteau, totuşi, să judece şi pe
străini, anunţând administraţia localităţii de origine, iar în cazul când cel
judecat era de familie nobiliară se anunţa familia acestuia. Totodată,
şoltuzii şi pârgarii, împreună cu “oamenii buni şi bătrâni“, judecau în primă
instanţă neînţelegerile dintre membrii comunităţilor lor şi orăşeni, iar pe cei
vinovaţi îi pedepseau cu amenzi sau închisoare. Ei puteau dispune chiar
şi torturarea inculpatului pentru a afla adevărul. Completele de judecată
puteau fi conduse de pârcălabi, ca o formă de apel.
Începând din secolul al XVIII-lea, atribuţiile judecătoreşti ale
instanţelor urbane au fost limitate, şedinţele fiind conduse de un delegat
local, dar din partea puterii centrale. Rolul şoltuzilor şi pârgarilor devine
auxiliar în cadrul instanţelor locale, aceştia trebuind să depună mărturie
pentru lămurirea completelor, similar unor experţi. Unele procese au
141
Vladimir Hanga - Organizarea locală a târgurilor şi oraşelor, în Istoria dreptului românesc, op. cit.
142
Anibal Teodorescu - Tratat de drept administrativ, II, Buc., Ed. Marvan, 1935.

120
început să fie judecate de domnitor sau delegatul său pentru întărirea
autorităţii puterii centrale asupra negustorilor, în vederea subordonării
oraşelor.
De la începuturile existenţei jurisdicţiei urbane, aceste instanţe
aveau competenţe şi în pricinile de ocol şi chiar din ţinutul de
apartenenţă. În aceste procese, instanţele primeau indicaţii de la domnie
cu privire la proceduri, hotărâri şi pedepse. Se judecau “sfada din târg” şi
“furturile care se vor întâmpla de faţă (flagrant) în târg”. Cercetarea se
putea face şi la faţa locului, pentru informarea mai bună a instanţei,
împrejurare în care şoltuzii şi pârgarii, împreună cu alţi orăşeni, erau
consultaţi special cu privire la neînţelegerile dintre boieri. Se judecau în
principal litigiile de hotar între proprietăţile din apropierea oraşelor,
asupra cărora trebuiau să hotărască în final Sfatul domnesc sau
pârcălabul ţinutului. După o anchetă la faţa locului, judecătorii comunicau
în scris procedura urmată, concluziile ce se desprindeau, precum şi
jurămintele ce s-au luat în considerare. Toate datele şi observaţiile se
consemnau într-un raport, pe care îl înaintau instanţei care-i delegase să
facă cercetările.
În oraşele feudale şi în târguri funcţionau, de asemenea, Sfatul
bătrânilor şi Adunarea generală a comunităţii, care au avut şi atribuţiuni
judecătoreşti. Sfatul bătrânilor a fost solicitat să-şi dea avizul cu ocazia
unor transferuri de proprietăţi mobiliare şi imobiliare, reconstituirea unor
drepturi în baza reconstituirii unor documente distruse. Încă din secolul al
XVI-lea, puterea centrală, dorind să restrângă autonomia oraşelor, a
încredinţat treptat dregătorilor proprii o mare parte din atribuţiunile
judecătoreşti locale.
Cei mai importanţi dintre aceşti dregători au fost vornicii “de târg”,
denumiţi şi "ureadnici". Pentru că sarcina iniţială a acestora era încasarea
dărilor cuvenite statului, ei au trebuit să judece plângerile făcute de
locuitorii oraşelor împotriva impunerilor incorecte, sau, cum se exprimau
ei, când li se făcea “mare strâmbătate”.
Staroştii sau pârcălabii, împreună cu şoltuzii şi pârgarii, constituiţi
în instanţă, la cererea autorităţilor centrale de stat sau a unor reclamanţi,
puteau judeca pricini care mai fuseseră judecate de alte instanţe, fără
însă a fi putut da o hotărâre acceptabilă. Pârcălabii puteau îndeplini şi
oficiul de arbitri. În oraşe existau închisori, în care pârcălabii sau staroştii
îi puteau deţine preventiv pe infractori, până la judecarea proceselor. Tot
acestora li se cerea să aducă la îndeplinire şi în oraşe hotărârile ce
emanau de la domn. După executarea hotărârii, ei întocmeau rapoarte pe
care le înaintau Cancelariei Domneşti pentru a fi prezentate domnitorului.
În Transilvania, justiţia orăşenească a urmat principiul organizării
administrative şi jurisdicţionale autonome. În fruntea justiţiei orăşeneşti
stătea judele, numit şi jude principal, care era de obicei şi primarul
oraşului. În activitatea jurisdicţională el era asistat de 12 juraţi, într-un
adevărat complet. Cu timpul apare şi judele pentru datorii băneşti,
funcţiile divizându-se după competenţă materială.

Procedura de 4. Procedura de judecată


judecată

121
Pentru declanşarea unei proceduri de judecată era necesar să
existe un litigiu, adică un conflict de interese susceptibil de a fi judecat.
Judecata este denumită în documente şi sub denumirile de "pricină,
gâlceavă sau treabă". Reclamantul este denumit "tras, jeluitor sau
prigonitor", iar pârâtul se cheamă "prigonit" în procesele civile, iar în
procesele penale "învinuit sau învinovăţit"143. Dacă în faţa judecăţii toţi
oamenii liberi puteau să aibă deplină capacitate de a-şi reprezenta
interesele, cu privire la ţăranii dependenţi situaţia era schimbată, în sensul
că aceştia puteau să stea în justiţie numai privitor la situaţia lor de
dependenţă.
În legătură cu alte probleme legate de îndeplinirea obligaţiilor
ţăranilor dependenţi, acestea erau rezolvate pe domeniul feudal, ţăranul
fiind obligat să-i dea ascultare boierului. Robii ţigani nu aveau capacitate
juridică, ei fiind reprezentaţi în instanţă de către stăpânii lor. În cazul unor
fapte penale, stăpânii puteau să le “răscumpere capul”, plătind gloaba
sau despăgubirea, sau să-i abandoneze părţii vătămate sau statului.
Femeile necăsătorite şi văduvele puteau să-şi reprezinte
interesele în instanţă, dar femeile căsătorite erau reprezentate de soţii
lor, sau se prezentau împreună cu aceştia la proces. Femeile căsătorite
aveau capacitate să stea singure în faţa judecăţii în procese de divorţ sau
în acţiuni cu privire la persoana lor, spre exemplu în legătură cu zestrea.
“Îndreptarea legii” şi “Cartea românească de învăţătură” dădeau dreptul
bărbatului, tatălui, socrului, ginerelui sau logodnicului “să pârască la
judecător pe cel ce le va fi suduit soţia, fiica, nora, soacra sau logodnica,
întrucât sudalma ei … trece şi până la dânşii”.
Împricinaţii se puteau prezenta personal în instanţă, dar începând
cu secolul al XVI-lea documentele atestă existenţa unor reprezentaţi,
numiţi “omul unui împricinat, cel care a fost în locul acestuia, vătaf sau
ispravnic”. Până în secolul al XIX-lea, reprezentarea unei colectivităţi în
justiţie se făcea de către un reprezentant, numit “cetaşul” respectivei
comunităţi. Plângerea pentru repararea unei pagube sau împotriva unui
fapt penal era orală sau scrisă şi se înmâna de obicei domnului, prin al
treilea spătar al Curţii. Din secolul al XVIII-lea, plângerile sunt numai
scrise, procedura în continuare fiind doar orală, ceea ce face cercetarea
unor astfel de proceduri mult mai greoaie şi necunoscută până în zilele
noastre.
Sfatul domnesc sau Divanul, sesizat printr-o plângere, fixa un
termen de judecată pentru soluţionarea litigiului. La termenul stabilit, sau
la cele următoare, se ascultau susţinerile părţilor, se administrau probe,
iar la sfârşit se proceda la judecată. Dacă un împricinat nu se prezenta la
termenul stabilit în faţa instanţei, el putea fi adus prin intermediul forţei
publice, cu ajutorul unei “cărţi” date unui aprod sau slujbaş domnesc
În Transilvania, în afara cazurilor penale pentru care legea a
prevăzut pornirea din oficiu a procesului, cum au fost infracţiunile de
lesmajestate sau omorul, în majoritatea cazurilor deschiderea procesului
avea loc pe baza reclamaţiei părţii lezate sau păgubite prin fapta
pârâtului.

143
V. Hanga şi colectiv - Tratat de istoria statului şi dreptului românesc, Buc., Ed. Ac., 1987.

122
În dreptul procesual transilvănean, reclamantul era denumit “actor”.
Procedura de judecată începea cu înaintarea de către reclamant a unei
acţiuni în care se formula pretenţia contra pârâtului, exprimându-se
împrejurările de fapt şi, eventual, argumentele de drept pe care se întemeia.
Urma apoi trimiterea unei citaţii către pârât, chemat să se prezinte înaintea
instanţei. Termenele de judecată se fixau în raport cu unele sărbători sau
evenimente. Astfel, "octavele" erau zile de judecată fixate în a opta zi
după o sărbătoare religioasă, "qvindenele" erau zile de judecată fixate
după a cincisprezecea zi de la lăsarea la vatră a oastei, pentru a putea
participa la procese cei ce au luptat în războaie. Unele procese erau
judecate la termene scurte, fiind numite “brevis processus” şi aveau rolul
de a soluţiona cauze civile sau penale în interesul statului feudal.
Reprezentarea la procese era acceptată şi reglementată, la fel ca şi în
Ţara Românească şi în Moldova, având chiar o vechime mai mare ca
instituţie a dreptului decât în celelalte două provincii.

5. Administrarea probelor
Administrarea În Ţara Românească şi în Moldova, procesul se putea termina la
probelor primul termen dacă existau probele, mărturia pârâtului şi părţile erau
prezente la proces. În cazul în care era necesar să se administreze
probe, cazul se amâna până când acestea puteau fi aduse în faţa
completului de judecată. După administrarea probelor şi contraprobelor,
procesul se dezbătea în fond, chiar în cazul când părţile în proces erau
reprezentate. După dezbateri, urma pronunţarea hotărârii şi executarea
acesteia.
Pretenţiile valorificabile în bani se executau asupra averii pârâtului.
Prin probele ce se administrau se stabilea temeinicia unei afirmaţii sau
realitatea unui fapt ce era adus în faţa instanţei, prin aceasta creându-se
convingerea judecătorului asupra adevărului.
Mijloacele de probă în perioada feudalismului dezvoltat erau:
mărturisirea împricinatului, declaraţiile martorilor, cojurătorii, jurământul
împricinatului, blestemul şi cartea de blestem pentru împricinat sau martori,
înscrisurile, prezumţiile, expertiza, cercetarea la faţa locului, tortura,
precum şi conştiinţa personală a judecătorului. Aceste mijloace de probă
au evoluat în timp ca structură şi importanţă. Cojurătorii, cu timpul, vor
dispărea, în schimb va creşte rolul probelor scrise, blestemul şi tortura
vor fi abandonate în timp, iar rolul martorilor se va apropia de ceea ce
este acesta în dreptul modern.
Mărturisirea a). MĂRTURISIREA. Este recunoaşterea de către un împricinat a
afirmaţiilor celeilalte părţi din proces. În cazul când persoana este în
deplinătatea capacităţilor mintale şi are capacitate de a sta în instanţă,
mărturia este o dovadă completă împotriva celui ce a făcut-o şi este
irevocabilă. În cazul în care împricinatul nu mărturiseşte în mod spontan,
se recurge la jurământ. Jurământul atrage asupra celui ce nu spune
adevărul o dublă responsabilitate, şi anume faţă de Dumnezeu şi faţă de
autoritatea constituită, care sancţiona penal acest fapt.

123
În procesul civil, jurământul putea fi prestat de un împricinat ca
urmare a declaraţiei celuilalt împricinat, care înţelege să lege soluţia
litigiului de acest jurământ, sau ca urmare a cerinţei judecătorului pentru
a completa probele pe care le găseşte insuficiente. De obicei, în vechiul
nostru drept, jurământul se folosea din oficiu împotriva pârâtului.
Împricinatul putea să refuze jurământul, să-l accepte sau să-l refere
celeilalte părţi. Ca procedură, jurământul se lua în biserică pe evanghelie,
de unul sau mai mulţi preoţi, iar în anumite cazuri era întărit prin blestem.
Martorii b). MARTORII. În vechea obşte sătească, martorii fac parte dintr-o
structură de tip colectiv, numită ceată de megieşi, de mahalagii, de boieri,
care erau egali social sau superiori împricinatului. Uneori, cetele de martori
erau în număr impresionant, de 150 de persoane, sau 100 de oameni şi
şase sate, sau 12 sate. Cu timpul, cetele de martori se împuţinează,
trecându-se la procedura martorilor individuali, care mărturisesc în nume
propriu. Chiar şi grupele colective de martori, precum şi martorii
individuali, prestau mărturia sub jurământ. Procedura cu martori se
foloseşte şi în timpul întocmirii unor acte de drept civil, precum vânzările,
zălogirile, înzestrările şi în special testamentele, unde se ia act de voinţa
părţilor pe care martorii o pot comunica într-un eventual proces. Martori
pot fi chiar şi domnul ţării, boierii, cei care judecau procesul, femeile sau
orice persoană liberă.
c). COJURĂTORII. Erau persoane de obicei din aceeaşi categorie
Cojurătorii socială cu partea din proces pentru care depuneau jurământ. Procedura
consta în aceea că un număr de 6-28 persoane stabilite numeric şi
nominal de către domn, înscrise pe răvaşe, depuneau jurământ în cadrul
proceselor penale, cu privire la reputaţia unei persoane, iar în cadrul
proceselor civile arătau de partea cui este dreptatea. Hotărârea care se
dădea era în funcţie de afirmaţiile făcute în cadrul jurământului lor. Partea
care a câştigat procesul era considerată că “s-a apucat de lege”, deci “s-
a îndreptat”, iar partea care a pierdut procesul era “rămasă de lege“.
Partea care nu era mulţumită de hotărârea judecătorească putea cere
reluarea procesului pe baza unor probe noi, sau cu un număr dublu de
cojurători, procedură denumită “lege peste lege”, caz în care prima
hotărâre putea fi confirmată sau infirmată.
d). BLESTEMUL ŞI CARTEA DE BLESTEM. Blestemul
Blestemul şi reprezenta modalitatea practică de a da putere de convingere unor
Cartea de afirmaţii ale martorilor, cojurătorilor sau unei părţi din proces, în scopul
Blestem creării unui mijloc de presiune care să ducă la obţinerea unei hotărâri
judecătoreşti. Blestemul şi cărţile de blestem conţineau imprecaţii cu
privire la ceea ce se va întâmpla în cazul în care nu se spune adevărul
sau faptele sunt prezentate denaturat, precum şi consecinţele ce şi le-ar
atrage cel în cauză sau neamul său “pe lumea aceasta sau cea de apoi”.
Blestemele se pronunţau în biserică în prezenţa preoţilor, iar
cărţile de blestem erau întocmite şi semnate de episcop, mitropolit sau
patriarhi. Această procedură era folosită în orice fel de pricini, dar mai
ales cu privire la hotărnicii, cartea fiind trimisă direct în faţa Divanului sau
dregătorilor ce erau delegaţi să facă cercetări. Remiterea cărţii de
blestem se realiza prin intermediul unui ispravnic, care îi chema pe cei
interesaţi în biserică, îi punea să jure, după care citea respectiva carte,

124
punându-le în vedere consecinţele sperjurului. Apoi le lua din nou
jurământul şi întocmea un act semnat de martori, pe care îl trimitea
judecătorului, fiind luat în considerare cu ocazia dezbaterii. La întărirea
unor acte juridice particulare, în special în beneficiul mănăstirilor, domnul
obişnuia să pună blesteme groaznice care să cadă asupra celor ar ataca
aceste acte. Testatorii, de asemenea, ameninţau cu blestem pe cei ce nu
respectau dispoziţiile lor de ultimă voinţă. Au fost întâlnite cazuri de
blesteme chiar în cărţile de judecată penală, date împotriva unor
eventuali judecători care ar avea curajul să revină la hotărârea dată.
e). ÎNSCRISURILE. Înscrisurile emanate de la domnitor sau de la
Înscrisurile alte autorităţi sunt numite cărţi, ipisoace, hrisoave, urice, zapise, dresuri,
sineturi şi pravile. Înscrisurile au fost folosite ca mijloace de probă, fiind
folosite în special pentru dovedirea stăpânirii proprietăţilor imobiliare, cât
şi pentru probarea voinţei părţilor la încheierea unor acte. Înscrisurile au
primit în timp valoare din ce în ce mai mare ca probe, faţă de jurământ
sau blestem. În cazul când unele înscrisuri se distrugeau, ele puteau fi
reconstituite la cererea celor interesaţi, prin discutarea şi aprobarea în
cadrul Divanului a altora cu aceeaşi valoare.
Cercetarea la f). CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI. Domnitorul sau cel ce
faţa locului judeca, sau un delegat al acestora putea să se deplaseze la faţa locului
pentru a cerceta faptele la locul înfăptuirii ori în condiţiile concrete,
precum şi împrejurările comiterii acestora, pentru o mai bună edificare.
Uneori, delegatul domnesc, conform poruncii domnitorului, cerceta,
judeca şi punea în executare hotărârea. Cercetări cu privire la starea
unor moşii, la întinderea unor hotare, starea unor imobile şi altele se
puteau realiza în bune condiţii doar la faţa locului. O procedură la faţa
locului era şi aceea de a aduna “oamenii buni şi bătrâni, precum şi
megieşii dimprejur“, care să fie consultaţi cu privire la faptele petrecute.
Dacă delegatul nu avea decât împuternicirea pentru cercetare, el
întocmea un raport care se înainta la domnie sau la Divan, în scopul
judecării ulterioare.
Prezumţiile g). PREZUMŢIILE. Sunt probe folosite mai rar, mai ales când nu
se descoperea autorul unor infracţiuni. În dreptul nostru feudal, un sat
răspundea pentru o infracţiune săvârşită pe teritoriul său, în cazul în care
nu se descopereau vinovaţii sau urmele se pierdeau în acea localitate.
Această prezumţie nu acţiona dacă răufăcătorii erau descoperiţi
sau se realiza o procedură de jurământ a cel puţin doi oameni “de
ispravă“, care declarau că “nu ştiu ei să fie tâlhari în satul lor”.
Tortura h). TORTURA. Era considerată în procedura feudală drept regina
probelor. Tortura a fost pe larg folosită pentru aflarea adevărului, dar şi
pentru pedepsirea vinovaţilor. De obicei, pedeapsa capitală era precedată
de torturarea osânditului, ca o formă de sporire a pedepsei. Cercetarea
infracţiunilor nu începea automat cu torturarea inculpaţilor, dar aceasta se
putea folosi când existau şi alte probe şi infracţiunea era dovedită, dar
lipsea recunoaşterea sau mărturisirea. În feudalism, nobilii, fruntaşii şi
orăşenii nu erau supuşi torturii, decât în cazul crimelor de lesmajestate,
vrăjitorie şi hiclenie. Autorităţile transilvănene au aplicat tortura şi faţă de
cei scutiţi, începând cu secolul al XVI-lea până în secolul XVII-lea. În

125
secolul următor se va interzice tortura, ca urmare a politicii iluministe, dar
în practică ea s-a folosit în mod abuziv.
i). CONŞTIINŢA JUDECĂTORULUI. În vechiul nostru drept se
Conştiinţa admitea ca probă şi conştiinţa juridică a judecătorului, formată pe faptele
judecătorului cu care venise în contact personal şi pe care le cunoştea nemijlocit, fiind
de faţă la producerea lor, sau având la cunoştinţă împrejurări sau probe
care duceau la cunoaşterea pricinii de către acesta. Se considera o probă
de cea mai mare crezare atunci când cunoaşterea faptelor era realizată
chiar de judecător.
Pronunţarea
hotărârilor 6. Pronunţarea hotărârilor judecătoreşti
judecătoreşti În Ţara Românească şi în Moldova, pronunţarea hotărârii
cuprindea două faze:
- În primul rând, se realiza pronunţarea;
- Apoi redactarea şi comunicarea hotărârii, în care se specificau:
numele împricinaţilor, dacă au fost prezenţi la judecată sau au fost
reprezentaţi, obiectul plângerii, susţinerea părţilor, probele cu analiza lor,
soluţia care a fost adoptată şi întărirea domnească.
Asemenea întăriri erau necesare atunci când se judeca de către
Divan sau unii dregători, în virtutea calităţii lor sau fiind delegaţi de către
domnitor, pentru ca hotărârile să fie definitive şi executorii. Dacă
anaforalele Divanului erau conduse de mitropolit, puteau fi atacate de
către un împricinat, procesul putând fi judecat doar sub conducerea
domnitorului. Dacă anaforalele dregătorilor erau atacate în scopul
rejudecării, şedinţa de rejudecare se realiza sub conducerea
domnitorului. Când şedinţa nu era condusă de domn, hotărârea nu era
executorie, în sensul că se putea rejudeca şi cu domnitorul.
Dacă iniţial procedura era orală, odată cu apariţia procedurii scrise
aceasta ia o amploare din ce în ce mai mare, iar redactarea hotărârilor
devine din ce în ce mai amplă. Dregătorii delegaţi recurg la o procedură
scrisă, ei fiind obligaţi să comunice domnului cele ce au constatat.
Soluţiile instanţelor obşteşti continuă să fie pronunţate sub formă orală,
de unde şi lipsa de documente.

Căi de atac 7. Căi de atac.


În perioada feudalismului nu sunt cunoscute căi de atac cum sunt
cele moderne, dar împotriva unei hotărâri se poate iniţia o plângere în
faţa unui organ superior. Această plângere nu duce la suspendarea
hotărârii organului inferior, dar poate avea ca urmare o nouă judecată.
Recursul nu a fost reglementat în vechea procedură judiciară, el fiind
creat de dreptul procesual modern. Nici principiul autorităţii lucrului
judecat nu-şi face apariţia decât la începutul secolului al XIX-lea.
Hotărârile judecătoreşti pronunţate de un domn puteau fi anulate de
domnul următor, care putea proceda la o nouă judecată. Această
instabilitate a hotărârilor a avut consecinţe negative, mai ales în materie
de proprietate imobiliară, creând nesiguranţă în ceea ce priveşte
apartenenţa pământului. A fost nevoie să se găsească soluţii în acest
sens, prin apariţia unor instituţii juridice ca "blestemul, zavesca, prada şi

126
gloaba", care sunt menţionate în hotărâri cu scopul declarat de a nu se
mai redeschide procesele.
Zavesca este o instituţie aplicată numai în Moldova şi constă în
obligaţia pusă părţii participante la un act juridic sau la un proces, de a
plăti domnitorului o sumă de bani stabilită prin act sau hotărâre, în cazul
în care, nerespectând voinţa stipulată în actul juridic sau hotărârea
respectivă în care figura clauza, cerea domnitorului sau noului domnitor
să redeschidă procesul. Prin această procedură se suplinea autoritatea
lucrului judecat. Apare pentru prima dată într-un act domnesc de întărire
a unei danii şi apoi într-o hotărâre a Divanului în secolul al XV-lea, iar
pentru ultima dată la 1550. Această instituţie s-a aplicat puţin timp,
datorită ineficacităţii ei şi a înlocuirii cu gloaba.
Prada, ca instituţie juridică, a apărut în Ţara Românească şi se
realiza prin înserarea unei clauze într-un act, care cuprindea înţelegerea
intervenită între părţi, sau printr-o hotărâre judecătorească, constând în
obligaţia părţilor de a da o sumă de bani domniei, în cazul în care nu şi-ar
respecta angajamentul şi ar redeschide procesul. Prada a avut
aplicabilitate de la începutul secolului al XVII-lea până în mijlocul
secolului al XVIII-lea.
Gloaba este o sancţiune patrimonială aplicabilă persoanei care nu-
şi respectă propriul său angajament sau ordinul autorităţii. Pentru ca
eficacitatea hotărârilor să fie întărită, gloaba asigura funcţiunea vechii
prăzi de a îngreuna reluarea judecăţii. S-a aplicat din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea. În Moldova, gloaba se
dădea în animale, de unde şi numele, iar în Ţara Românească şi
Transilvania reprezenta o sumă în bani.

8. Executarea hotărârilor
Executarea
Hotărârile civile se puteau executa asupra bunurilor debitorului sau
hotărârilor
asupra persoanei lui, posibilitate care prilejuia abuzuri şi pentru a cărei
abolire s-a dus o luptă îndelungată. În secolul al XVIII-lea, debitorul
putea fi închis până se recunoştea dator sau îşi plătea datoria sa, a
autorului, sau până când aducea chezaşi care garantau plata datoriei.
Procedura executării silite începea cu o somaţie întărită de o ameninţare
a domnitorului. Ordinul de executare se trimitea mitropolitului sau
dregătorului care a judecat cauza, pentru a-i da curs. În afară de
hotărârile definitive, domnul mai ordona executarea poruncilor sale, la
cererea unei părţi, în cazuri urgente, fără a mai cita cealaltă parte.
Uneori, o parte într-un proces putea fi trimisă să execute silit pe cealaltă
parte. Spre deosebire de dreptul modern, organul de judecată putea face
şi executarea, mai ales când era vorba despre interesele unei mănăstiri.
Se întâmpla adesea ca Divanul să dea o hotărâre cu o soluţie alternativă.
El punea în vedere unui dregător să facă cercetări la faţa locului, să
audieze martorii, să examineze probele şi apoi să procedeze într-un fel
sau altul, după cum rezulta din probatorii. Spre sfârşitul epocii feudale, se
întâlnesc documente din care rezultă că se luau şi măsuri asiguratorii, în
scopul păstrării situaţiei existente, până la terminarea procesului.
În Transilvania, procesul se putea încheia, atât în materie civilă cât
şi penală, printr-o tranzacţie între părţi, care intervenea în cursul procesului

127
sau după începerea acestuia, dar înainte de pronunţarea sentinţei. Ideea
de bază era posibilitatea împăcării părţilor, conform textului "Constituţiei"
din 4 august 1298, care reglementa un obicei mai vechi. Dacă iniţial
împăcarea părţilor se făcea cu permisiunea judecătorului, ulterior acesta
nu mai poate interveni în tranzacţie, dar în schimb încasează o sumă
denumită “iudicium pacis”, al cărei cuantum era de trei mărci în anul 1351.
După anul 1435 această taxă este abolită, iar tranzacţia se putea realiza în
faţa judecătorului sau a unei notabilităţi credibile. Executarea tranzacţiei se
făcea sub ameninţarea unei pedepse sub formă de amendă. Iniţiativa
tranzacţiei putea să o aibă judecătorul, iar efectuarea acesteia să se facă
prin intermediul unor conciliatori. În legătură cu instituţia împăcării exista şi
judecata prin arbitraj.
Aceasta se efectua de arbitri, care alcătuiau o instanţă aleasă ad-
hoc, pentru fiecare pricină în parte. Arbitrajul s-a dezvoltat din obiceiul ca
la încheierea tranzacţiei să se efectueze o conciliere de către “boni viri,
probi viri sau arbitrii”. Aceşti intermediari ai înţelegerii au devenit, în timp,
judecători, în locul instanţei oficiale, ei asigurând şi executarea sentinţei.
Redactarea sentinţei în Transilvania devine obligatorie începând din
secolul al XII-lea. Şi în această provincie au funcţionat instituţii
asemănătoare cu zavesca şi gloaba, având în vedere inexistenţa
autorităţii lucrului judecat. Prin tranzacţie se stabileau sumele de bani
REGLEMENTAREA care trebuiau plătite pentru reînceperea procesului. În Transilvania a fost
PRINCIPALELOR recunoscut oficial şi dreptul unei persoane, nemulţumite de o hotărâre, de
INSTITUŢII DE a se adresa scaunului judecătoresc imediat superior, ceea ce însemna
DREPT ÎN consacrarea dreptului la apel.
FEUDALISMUL
DEZVOLTAT TEMA 4. REGLEMENTAREA PRINCIPALELOR INSTITUŢII DE DREPT
ÎN FEUDALISMUL DEZVOLTAT
Dreptul de 1. Dreptul de proprietate
proprietate
În feudalismul timpuriu, normele şi instituţiile juridice au fost
înglobate în cadrul sistemului de drept denumit la noi Legea Ţării144. În
feudalismul dezvoltat, tot Legea Ţării continuă să aibă instituţiile sale bine
definite, dar acestea, cum este firesc, capătă forme noi, conforme
dezvoltării sociale, păstrându-se totuşi vechile denumiri din terminologia
de pe timpul constituirii lor.
Dreptul de proprietate în orânduirea feudală urmăreşte, după
complexitatea reglementării, existenţa structurii politice şi juridice, precum
şi stratificarea socială realizată după forma de stăpânire a pământului. În
raport de titularii dreptului de proprietate asupra pământului, există o
proprietate domnească, o proprietate nobiliară şi o proprietate ţărănească.

1. 1. Proprietatea domnească
Proprietatea
domnească
Domnitorul ţării avea un drept de proprietate feudală, fiind vârful
ierarhiei sociale, asupra întregului pământ al ţării, denumit “dominium

144
Emil Cernea, Emil Molcuţ - Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1994, Ed. Sansa.

128
eminens”, în calitate de reprezentant al statului. Acest drept era absolut şi
se exercita de către domn prin încredinţarea sau recunoaşterea unui
“dominium utile” pentru boieri, dregători şi înaltul cler ca nobili feudali,
asupra moşiilor lor provenite din moşteniri, danii sau uzurparea dreptului
obştilor libere. Ţăranii aserviţi aveau doar un drept de folosinţă asupra
”delniţelor” pe care lucrau şi trăiau.
Domnul mai stăpânea, în numele statului, printr-un drept de
supraveghere şi control, bunurile ce nu aparţineau cu un titlu juridic unei
persoane, precum şi terenurile care nu erau stăpânite cu un titlu valabil.
El putea dispune scoaterea acestor bunuri sau terenuri din fondul public
şi atribuirea lor unor persoane cu merite, în scopul înnobilării lor, boieri,
dregători, precum şi mănăstiri, sau să le transforme în stăpâniri
personale. Pădurile seculare, care nu aparţin decât statului, terenurile şi
apele de dimensiuni mari, ce nu pot fi individualizate ca stăpânire, sunt în
proprietate domnească.
Terenurile publice, numite impropriu “pustii”, sunt cele care nu au fost
în stăpânire individuală nici o perioadă de timp. Acestea sunt zone unde se
găsesc, totuşi, case izolate, fântâni, prisăci şi pajişti, care au fost create din
iniţiativă particulară “din pădurea verde”. În astfel de locuri sunt întemeiate,
prin danie domnească, proprietăţi particulare, cum ar fi “locul lui Oancea şi
a lui Piatră, prisaca lui Chiprian, fântâna Peducelului, Mânăstirea Voroneţ
ş.a.” precum şi o mulţime de mori şi poieni. Aceste terenuri scoase din
proprietatea statului sunt hotărnicite chiar de domnitor sau de un dregător
domnesc, împreună cu “oamenii buni şi bătrâni”, tocmai pentru a fi
opozabile tuturor. Aceste danii stau la baza întemeierii unor localităţi, târguri,
oraşe, fiind întărite de domnitor cu titluri şi hrisoave de stăpânire ereditară,
adevărate titluri de proprietate. Aceste documente se păstrau din neam în
neam cu deosebită grijă şi erau prezentate în cazul contestării dreptului de
proprietate. Unele terenuri au fost ocrotite, pentru a fi exploatate sau
stăpânite de diverse persoane, în afara celor care au primit hrisov
domnesc special. Astfel, sunt braniştele (păduri amenajate), unde nu era
permisă intrarea fără autorizaţie, pentru vânătoare sau pescuit,
întemeiere de prisăci sau cules de fructe de pădure, realizare de curături
sau cosit fân. Terenuri pustii, în alt înţeles al noţiunii, sunt şi moşiile
abandonate, a căror proprietari nu au avut urmaşi, sau au plecat din
cauza năvălirii tătarilor, a birurilor, a sărăciei sau abuzurilor. Astfel de
“moşii făr de om“ sau moşii pustii, “până vor veni rudeniile lor din robie”,
pot fi dăruite de domn unor boieri sau mănăstiri în vechile lor hotare.
Apele curgătoare, bălţile şi iazurile de peşte fac parte din
proprietatea statului şi sunt folosite în comun pentru navigaţie, adăpat
turmele sau pentru pescuit. Pe malurile acestora era interzisă construirea
unor aşezări care ar stingheri scopului comun. Construirea podurilor şi
fântânilor, pentru folosul oamenilor şi pentru animale, sunt realizate din
veniturile domniei, dar taxele ce se percep pentru această folosire sunt,
de asemenea, un drept domnesc, uneori cedat celor care le îngrijesc.
Astfel, mitropolitul Matei al Mirelor amintea, într-un document,
necesitatea construirii de poduri fixe şi “umblătoare”, care puteau fi date
în grija unor sate, boieri sau mănăstiri pentru reparaţii; cei ce le îngrijau
erau scutiţi de taxe.

129
Tot un drept al domnitorului era acela de a aproba vadurile de
moară, săparea unui iaz sau a unei gârle. Beneficiarii unor astfel de
privilegii trebuiau să aibă o carte domnească prin care se stipulau reguli,
cum ar fi interdicţia de a schimba cursul apelor, de a stânjeni sau a
primejdui pe vecini, norme privind construirea zăgazurilor. În cazul unor
divergenţe cu privire la dreptul de vad, împricinaţii se adresau unui “vătaf
de gârlă”, care restabilea situaţia de normalitate. În cazul în care unii
boieri erau condamnaţi pentru trădare, acestora li se confiscă terenurile,
care trec în proprietate domnească - “pe seamă domnească“. La fel, în
cazurile de răscoală, răsturnarea domnului prin forţă, fuga acestuia din
ţară, însuşirea banilor vistieriei sau a altor bunuri domneşti, se
procedează, pe lângă pedeapsa principală ce se aplică, la confiscarea
moşiilor şi bunurilor celui judecat şi trecerea lor în patrimoniul domniei.
Uneori, aceste bunuri şi moşii erau date ca “danii” unor boieri credincioşi
sau bisericii. Cu toate acestea, cei ce le primeau încercau să realizeze
contracte de vânzare-cumpărare cu cei deposedaţi, pentru ”ca să nu fie
păcat“, sau să nu existe vreo revendicare în cazul schimbării
domnitorului.

1. 2. Proprietatea boierească
Proprietatea
boierească Proprietatea nobiliară provine din moduri originare de formare,
precum şi din acapararea unor proprietăţi ţărăneşti. Proprietatea
boierească145 s-a constituit din moştenirea familială, întărită de domnul
feudal prin înscrisuri şi hrisoave. Ea datează din timpul existenţei cnezilor,
prin exploatarea muncii ţărăneşti, prin cumpărare, schimb, donaţii, precum şi
uzucapiune. “Miluirea” de către domnitor pentru serviciile aduse, sau ca
urmare a actelor de caritate sau evlavie pentru mănăstiri, a fost
principalul mijloc de dobândire a moşiilor ecleziastice.
De obicei, donaţiile domneşti se făceau cu condiţie, în sarcina
boierului sau bisericii intrând îndeplinirea unor sarcini. Neducerea la bun
sfârşit a obligaţiilor atrăgea după sine retragerea donaţiei, prin procedura
numită “preadalica”.
În anumite cazuri, domnul renunţa la condiţia retractivă prin
preadalică, beneficiarul rămânând moştenitor de drept. În aceste condiţii,
dobânditorul era obligat să “mulţumească domnului“ prin acordarea unui
dar simbolic (un cal cu tot echipamentul sau o cupă preţioasă).
Domnitorul ţării putea dărui boierilor moşii din domeniul statului, în
special branişti, vaduri de mori, sate aservite sau sălaşuri ţigăneşti.
Aceste daruri purtau denumirea de "ohabă" în Ţara Românească şi de
"uric" în Moldova, ambele tipuri de proprietăţi fiind scutite de impozite sau
de alte servituţi.
Prin abuz de putere, boierii şi-au constituit mari latifundii,
cuprinzând câmpuri agricole, curături, vii, poiene, mori, înfiinţând sate cu
ţărani aserviţi sau cu meseriaşi morari, olari, dulgheri, cărămidari etc.

145
Emil Cernea - Contribuţii la istoria instituţiilor, în Revista Arhivelor, anul LXVI.

130
Proprietatea bisericii s-a format prin danii domneşti sau din partea
unor credincioşi, în scopuri pioase. Mănăstirile aveau în proprietate
munţi, păduri, mori, sate, grădini, prisăci şi vii. Aceste proprietăţi erau
scutite de impozite, nu puteau fi înstrăinate sau scoase din circuitul şi
destinaţia lor. Domnitorii mai dăruiau bisericilor sau mănăstirilor
“obroace”, ce reprezentau cantităţi de miere, vin, ceară, sare, bani din
birurile puse pe sate, atât în scopul întreţinerii ecleziaştilor, cât şi pentru
procurarea de bani. Având drepturi de judecată, mănăstirile au perceput
şi taxe de pe urma celor ce se judecau. Unele din veniturile mănăstirilor
erau trimise la muntele Athos, pentru mănăstirile superioare, unde
acestea erau închinate.

1. 3. Proprietatea ţărănească
Proprietatea
ţărănească
Proprietatea ţărănească corespunde stadiului de dezvoltare a
acestei clase sociale, urmând statutul obştilor libere, stăpânirii personale,
precum şi dreptul obştilor aservite.
Dreptul de proprietate în obştea liberă asupra pământului are un
caracter mixt, pe de o parte existând un drept devălmaş asupra unor
terenuri (păşunea, pădurea, braniştile), precum şi stăpânirea personală
asupra casei de locuit, curţii, câmpului de arat, curăturilor, asupra
prisăcilor şi viilor, livezilor cu pomet, grădinilor de legume şi fâneţelor,
poienilor, iazurilor ca şi vadurilor de mori şi morilor146.
Obştea sătească are un drept de supraveghere a întregului hotar
al obştei, exercitându-şi proprietatea asupra tuturor terenurilor în
stăpânire personală, pe care le poate relua în folosul colectivităţii, dând
alte terenuri în schimbul lor. Dreptul de stăpânire devălmaşă se exercită
în limita folosinţei, fără a schimba destinaţia naturală a terenului. În cadrul
dreptului de proprietate devălmaşă intra şi dreptul de păşunare cu
turmele pe izlazul, munţii şi pădurile obştii. Un drept adiacent este acela
de islăşire, ce cuprinde posibilitatea de a folosi în comun, pentru
păşunatul turmelor, terenurile de pe care s-a ridicat recolta anuală. Acest
drept este recunoscut şi românilor din Transilvania de către domnitorul
Mihai Viteazul, prin reglementarea Dietei din 20-27 iulie 1600, de la Alba
Iulia.
Dreptul de stăpânire personală era al fiecărui membru al obştei
asupra unor porţiuni de teren desprinse din devălmăşie. Asupra acestuia,
ţăranul acţiona în sensul îmbunătăţirii productivităţii, prin aceasta
sporindu-i valoarea. Munca de început, de desţelenire şi de defrişare, se
continua cu amenajarea de livezi, vii grădini, ogoare, prisăci, vaduri de
moară sau vetre de casă. Câmpul se repartiza anual pentru lucru şi
folosinţă prin tragere la sorţi, fiind denumit “delniţă, soarte sau jirebie”. Cu
timpul, s-a statornicit regula transmiterii aceleaşi suprafeţe, pentru
aceeaşi familie în mod ereditar, terenul devenind astfel “ocină, dedină
sau baştină”, cuvinte slave care au înţelesul de proprietate moştenită de
la părinţi.

146
E. Cernea, E. Molcuţ - Istoria......, op. cit.

131
Asupra acestor terenuri exista în obştea liberă un drept de protimis, în
conţinutul căruia intra interzicerea accesului unor străini în proprietatea
respectivă, astfel că, în cazul în care terenul devenea fără stăpân, sau urma a
fi vândut, obştea avea prioritate la cumpărare.
Dreptul de proprietate ţărănească în obştea aservită se exercita în
cadrul hotarelor stabilite de către boier, stăpânul feudal sau domnitor,
în raport de persoana care era proprietar direct. Obştea aservită era o
comunitate de muncă provenită din aservirea forţată a unei obşti libere,
sau întemeierea unei “slobozii” cu aprobare domnească. Proprietatea
obştilor libere a decăzut în timp, transformând pe săteni în ţărani
dependenţi (rumâni, vecini sau iobagi). În catastiful de cisle al
domnitorului Petre Şchiopul, din anul 1591, ţăranii cu pământ erau de opt
ori mai mulţi decât cei aserviţi. În Condica Liuzilor din anul 1802 se
menţionau 1165 sate aservite, faţă de 546 sate libere, care mai rămaseră
la acea dată.
Ţăranul aservit avea casa de locuit în proprietatea sa, dreptul de
folosire al pământului al cărui proprietar fusese, având şi dreptul asupra
unor bunuri create de el, ca inventarul agricol, vitele de muncă sau
întreţinere. El era obligat să dea zeciuiala tradiţională boierului în muncă,
bani şi produse, având în vedere că lucra pe teren străin.

2. Regimul persoanelor
Regimul
persoanelor Persoanele fizice sau juridice sunt investite cu capacitate juridică
de la naştere şi cu capacitate de exerciţiu în raport cu reglementările în
vigoare. În feudalism, inegalitatea de statut social plasează persoana
într-o sferă a capacităţii juridice diferită, în raport de încadrarea într-o
categorie sau alta147.
BOIERII aveau capacitate juridică deplină, se bucurau de
privilegiile recunoscute clasei lor. Chiar şi în Transilvania, nobilii români
aveau un statut privilegiat, cu condiţia să treacă la religia catolică şi să se
maghiarizeze. Stratificarea boierimii duce la o diferenţiere a drepturilor
publice, statornicirea unor trepte diferite în cadrul aceleiaşi clase: boierii
mari şi mici, de curte sau de ţară, dregători sau fără slujbe.
CLERUL avea întreaga capacitate juridică, privilegii, putea
participa la rezolvarea treburilor ţării, în Sfatul domnesc, în adunările pe
stări, în procese civile, penale sau canonice, conform cu ierarhia
bisericească. În Transilvania, clerul ortodox avea o restrângere a
drepturilor şi privilegiilor, religia ortodoxă fiind considerată tolerată şi
schismatică.
ORĂŞENII şi TÂRGOVEŢII aveau dreptul de a participa la
administrarea oraşelor şi târgurilor, dispuneau de bunurile şi averea lor,
puteau să fie prezenţi în instanţă pentru apărarea intereselor lor. Uneori,
pentru merite deosebite, puteau să promoveze pe scara socială,
devenind dregători.

147
V. Hanga şi colectiv - Tratat........, op cit.

132
ŢĂRANII LIBERI, moşneni sau răzeşi, aveau libertăţi în
administrarea satelor lor, puteau să stea în instanţă pentru rezolvarea
intereselor comunităţii lor, dar şi pentru interese personale. Ei erau numiţi
simplu ţărani, pentru a fi deosebiţi de ţăranii aserviţi. Dintre ei s-au ridicat,
ca urmare a meritelor personale, în special pe timpul războaielor la care
participaseră, boieri cu rang de dregători.
ŢĂRANII ASERVIŢI, rumâni sau vecini, săraci, siromahi,
posluşnici, mişei, vlahi, horani, ţărani de istov, iobagi, aveau denumiri
diferite în raport de zona geografica unde trăiau, raporturile în care se
găseau cu stăpânii, dacă aveau în folosinţă pământ sau lucrau doar cu
braţele. Aceştia puteau să dispună de bunurile pe care le posedau, dar
erau excluşi de la exercitarea unor drepturi publice. Uneori, puteau reveni
la condiţia de oameni liberi, în cazul în care erau "iertaţi" sau se
răscumpărau.
STRĂINII erau toleraţi în ţările române, mai ales dacă erau
creştini. Ei puteau să aibă proprietăţi, biserici, comunităţi proprii, aveau
dreptul să facă comerţ. Străinii se puteau considera ca fiind "
împământeniţi " dacă se căsătoreau în ţările române şi deveneau creştini.
Turcii nu puteau să se stabilească în ţările române, nu puteau dobândi
moşii sau să-şi construiască geamii.
ROBII, tătari sau ţigani, trăiau fără drepturi civile, sub regimul unui
"drept ţigănesc".
Erau lipsiţi de libertate, consideraţi obiecte asupra cărora stăpânii
puteau face tranzacţii. Robii aveau puţine bunuri în stăpânire şi trăiau la
limita cea mai de jos a existenţei, suferind o exploatare cruntă. Robii
puteau aparţine domniei, boierilor sau mănăstirilor, după locul unde
aveau sălaşurile. Robii puteau să scape din această stare numai dacă
erau "iertaţi ", altfel ei şi copii lor rămâneau în proprietatea unui stăpân,
care putea dispune de persoana lor, cu singura excepţie că nu puteau
să-i ucidă ca pe sclavi.

Rudenia 3. Rudenia
Rudenia este relaţia dintre persoane, bazată pe rudenia de sânge,
pe legăturile de alianţă sau cele izvorâte din apartenenţa la ritualurile
spirituale ale botezului şi cununiei.
Rudenia naturală este bazată pe existenţa unor ascendenţi
comuni pe linie directă suitoare, pe linie descendentă între părinţi şi
copii, precum şi colaterală, între treptele numerotate după numărul
generaţiilor. Rudenia de sânge a creat în dreptul feudal obligaţii de ajutor
reciproc şi întreţinere, precum şi vocaţie succesorală. În acelaşi timp,
rudenia de sânge este un impediment la căsătorie, pentru păstrarea
acurateţii generaţiilor şi moralităţii. Biserica a întărit impedimentele la
căsătorie a rudelor de sânge, condamnând incestul şi căsătoriile între
rude până la gradul al patrulea. Normele morale împiedicau şi căsătoria a
doi fraţi cu două surori.
Rudenia spirituală, realizată între naşi şi finii de botez sau cununie,
creează impedimente la fel de puternice ca şi cele naturale.
În dreptul feudal românesc există şi rudenie derivată din voinţa
părţilor, prin înfiere şi înfrăţire. Căsătoria realizează o rudenie prin alianţă,

133
care se produce prin consimţământul ambilor tineri, dar cu încuviinţarea
părinţilor şi numai prin formele solemne religioase. În feudalism nu se
încheie căsătoria pe baza unor acte scrise, ceremonialul ţinând de
procedura peţitului, încuviinţarea părinţilor şi constituirea zestrei. Zestrea
este dreptul tinerilor, ea reprezentând echivalentul muncii acestora în
familiile lor. Acest drept se constituie prin strigări publice în timpul
sărbătorii şi petrecerii de nuntă, la care se adaugă darurile făcute de
rude, prieteni şi naşi.
Tinerii proveniţi din familii de ţărani aserviţi primeau o înzestrare
de la stăpânul feudal pentru care lucrau, faţă de robi, care nu primeau
nici o înzestrare la căsătorie.
În secolul al XVIII-lea apar "foile de zestre", ce reprezintă o listă cu
inventarul bunurilor mobile şi imobile primite de fată de la părinţi, tradiţia
fiind abandonată în scopul realizării unei afaceri maritale. În scopul
protejării averii fetei, s-au elaborat norme privind regimul dotal modern.
Un impediment la căsătorie era starea de robie, care împiedica realizarea
unei căsătorii mixte, situaţie care conducea la căderea în robie a soţului
Familia, liber.
căsătoria, 4. Familia, căsătoria, succesiunea
succesiunea Familia este formată din părinţi şi copii. Dreptul românesc cutumiar
stabileşte egalitatea între soţi, rezultată din egalitatea membrilor obştii
săteşti. Ambi soţi au drepturi egale cu privire la copii, soţia
supravieţuitoare putând să exercite singură tutela asupra copiilor minori.
Părinţii nu aveau drepturi absolute asupra copiilor şi nici nu-i puteau
vinde148. Ei aveau aveau obligaţia de întreţinere, protecţie şi educaţie. În
conformitate cu preceptele religiei ortodoxe, soţii puteau să solicite
divorţul, în acest domeniu soţii fiind egali în invocarea motivelor.
Căsătoria era o instituţie caracterizată prin egalitate între soţi,
bazată pe consimţământul liber al tinerilor, precedat de "vederea în fiinţă"
şi "urmarea de vorbă", realizarea unei logodne, spre deosebire de
prevederile legiuirile bizantine, unde căsătoria era decisă numai de
părinţi, din raţiuni de ordin patrimonial sau de alianţă.
Succesiunea este instituţia prin care se transmite patrimoniul
"mortis causa", reglementată în dreptul românesc prin moştenire,
termenul derivând de la transmiterea moşiei. Se cunosc în dreptul feudal
moştenirea legală, precum şi cea testamentară. Potrivit moştenirii legale,
au vocaţie succesorală egală toţi copiii legitimi şi adoptivi, băieţi şi fete.
Copiii naturali o moştenesc doar pe mamă. Copilul vitreg are drept de
succesiune la fel ca şi cel legiuit, dar numai cu privire la moştenirea
tatălui natural, nu şi cu privire la bunurile soţului. Legea Ţării acordă
soţului supravieţuitor un drept de moştenire în concurs cu copiii. Datoriile
succesorale treceau asupra moştenitorilor, în măsura în care aceştia
acceptau moştenirea.
În cazul moştenirii testamentare, forma testamentului era orală,
fiind denumită şi limbă de moarte, defunctul exprimându-şi ultima voinţă.
În acest caz, se cerea ca să existe luciditatea normală transmiterii actului
de voinţă, precum şi martorii necesari confirmării celor expuse ca voinţă
148
Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului R.P.R., Vol I - III, Buc., Ed. de St. pt. Lit.ec. şi
jur., 1955 - 1963.

134
testamentară. Testamentul putea să fie redactat şi în formă scrisă, actul
numindu-se "diată".
Răspunderea 5. Răspunderea colectivă
colectivă În epoca feudală sunt cunoscute trei forme de răspundere
colectivă: cisla, duşegubina şi despăgubirea de la altul.
CISLA era un sistem de impozitare din materia fiscală în care o
localitate, un sat, un târg sau o cetate, respectiv un oraş, erau obligate să
plătească o sumă globală. Apoi, această sumă era împărţită în mod
proporţional pe gospodării, în raport de puterea economică a fiecăreia.
Situaţia economică a gospodăriilor se inventaria o dată la trei ani de către
slujitorii domneşti, numiţi "răbojari". Abuzurile şi creşterea permanentă a
cislei a adus pe mulţi ţărani în situaţia de "săraci", precum şi în situaţia
"de a da bir cu fugiţii", adică de a nu-şi plăti impozitul. În acest caz cei
rămaşi trebuiau să plătească întreaga cislă, cu dreptul de a se despăgubi
din bunurile rămase de pe urma datornicilor.
DUŞEGUBINA era una dintre formele răspunderii colective, care se
concretiza în plata unei amenzi, percepută de la săteni prin confiscarea
unui număr însemnat de vite. Această duşegubină se aplica satului unde
se constata că s-a produs un omor, iar făptuitorul nu a fost găsit. Deşi
după întemeierea statelor feudale româneşti, urmărirea unor infractori
periculoşi intra în atribuţiunea slujbaşilor domneşti, "gonitorii din urmă",
totuşi şi satele erau răspunzătoare să-l predea pe făptuitor, în caz contrar
trebuind să suporte plata duşegubinei. Acest procedeu a fost folosit de
multe ori în mod abuziv, duşegubinarii ajungând să însceneze omoruri la
hotarele unor sate, pentru ca apoi să-i spolieze pe locuitori.
DESPĂGUBIREA DE LA ALTUL era o modalitate de răspundere
colectivă, cu elemente de extraneitate. Această măsură s-a aplicat
negustorilor în trecere printr-o ţară străină, care ulterior, întorşi în propria
ţară, urmau să fie despăgubiţi de adevăraţii debitori. Sunt cunoscute
cazurile de despăgubire de la altul ordonate de domnitorul Alexandru cel
Bun, cu ocazia stabilirii unui venit de 1200 de galbeni soţiei sale, cu
răsplătirea în mod reciproc a nobililor lituanieni care erau în slujba sa.
Aceştia erau plătiţi de "negustorii noştri şi ai pământului" pentru serviciile
făcute domniei pe timpul cât soţia sa a beneficiat de renta amintită. O
procedură similară se folosea pe plan extern la achitarea unor datorii ale
clerului.

Răspunderea 6. Răspunderea contractuală


contractuală Răspunderea personală civilă se realiza mai ales în cadrul
îndeplinirii obligaţiilor stabilite între părţile contractante. În general,
contractele au aceleaşi denumiri ca şi azi, dar conţinutul lor diferă, având
în vedere epoca respectivă.
CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE este cel mai des
întâlnit, fiind translativ de proprietate. Elementele sale principale sunt
consimţământul, obiectul şi preţul. Consimţământul trebuie să fie liber,
nesilit, fără vicii şi irevocabil. În dreptul feudal, contractul care era încheiat
prin forţă sau "silă", sub forma "aruncării preţului" sau a "lepădării
preţului", era considerat nul. În cazul vânzării pământului în conformitate

135
cu dreptul de protimis, pe lângă voinţa cumpărătorului şi a vânzătorului
era nevoie şi de consimţământul rudelor şi vecinilor care aveau drept de
precumpărare. Obiectul contractului de vânzare era de obicei un bun
susceptibil de înstrăinare, care era cota parte din pământul obştii săteşti
"neales", adică neindividualizat, sau alte bunuri, ca prisăci, mori, vii,
poieni sau grădini. Acestea sunt determinate în contract prin hotarul
natural, precum şi borne sau îngrădiri, şi mai puţin sunt măsurate
suprafeţele terenurilor. Alte bunuri materiale de mai mică valoare se
schimbau în mod direct, într-un adevărat troc, în cadrul economiei
naturale închise.
În caz de lipsuri materiale, foamete, biruri sau pribegie datorată
războaielor, unii ţărani îşi puteau vinde libertatea, devenind rumâni sau
vecini, deci în dependenţă faţă de stăpânul feudal. De asemenea, şi robii
puteau fi vânduţi de la un proprietar la altul, fără ca aceştia să poată avea
vreo manifestare de voinţă care să fie luată în considerare.
Preţul era remis în banii care circulau în ţările române, cum sunt
asprii, unghii, talerii, zloţii, florinii şi leii. Plata putea fi făcută şi în natură,
prin vite sau produse stipulate în contract. În legătură cu achitarea
preţului exista instituţia "zălogului", ca o garanţie pentru plata la termen,
precum şi "întoarcerea preţului" sau înapoierea preţului pentru evicţiune.
Există şi instituţia garanţilor, numiţi "chezaşi", care se angajează să
plătească în locul cumpărătorului, în caz de plată restantă "avem să dăm
seamă ".
De obicei, contractele au o formă de concretizare orală, forma
scrisă fiind introdusă mult mai târziu, dar pentru a fi opozabile sau
cunoscute de cei interesaţi, la realizarea acestora erau prezenţi martori,
garanţi şi adălmăşari (persoane care primeau un pahar de băutură pentru
a-şi aduce aminte de încheierea înţelegerii).
Când contractul avea şi o formă scrisă, se încheia un "zapis", iar
când documentul avea o importanţă cu totul deosebită (ex. vânzarea unei
moşii), zapisul era trimis la cancelaria domnească pentru a fi întărit cu un
hrisov domnesc. Contractul de donaţie, de împrumut, comodat, zălogul,
aveau în general aceleaşi trăsături ca şi contractul de vânzare-
cumpărare. Donaţiile se făceau de obicei de către domnitor, către boierii
loiali sau către mănăstiri, pentru motive cucernice, iar în aceste cazuri se
întocmeau hrisoave în Sfatul Domnesc, întărite prin semnătura domnului.
Contractul de împrumut bănesc se încheia cu specificarea unui termen -
zi, soroc, vadea, precum şi a unei dobânzi, "baş", care se putea capitaliza
- baş peste baş. Zălogul conferea vânzătorului sau creditorului garanţia
remiterii preţului sau banilor şi bunurilor împrumutate. Zălogul putea fi un
bun mobil de valoare, dar şi imobile sau chiar libertatea. Condiţia
zălogului era ca, la trecerea termenului, acesta să treacă în proprietatea
vânzătorului sau a creditorului, bunurile fiind considerate "peitoare,
prăpădite sau pierdute".

7. Infracţiuni
Infracţiuni Reglementări penale se găsesc în Legea Ţării, în timpul
feudalismului dezvoltat acestea urmând să fie incluse în textele pravilelor,

136
hrisoavelor, nomocanoanelor, precum şi învăţăturilor149. Se încearcă să se
interpună intervenţia statului între faptele penale şi răzbunarea privată,
acesta având rolul de apărător al persoanelor. Cu toate acestea, se mai
găsesc numeroase cazuri de răspundere a unor oameni nevinovaţi, dar
cu o legătură cu persoana infractorului (părinţi, fraţi, rude, consăteni), mai
ales pentru despăgubirea ce se pretindea. Infracţiunile se numeau "fapte"
sau "vini" şi se clasificau după gravitate în "mari şi mici".
Abateri de la 8. Abateri de la dogmele religioase
dogmele Erezia este o infracţiune intenţionată, ce constă din abaterea de la
religioase dogmele bisericii dominante, printr-o faptă sau o convingere mărturisită.
Fapta era considerată "mare păcat" şi era pedepsită, după constatarea
acesteia, în "giudeţul besearicii". Toate confesiunile noi sau sectele ce
vor apărea vor fi considerate erezii de către biserică şi popor. În ţările
române au fost practicate reguli de toleranţă faţă de diferitele confesiuni,
spre deosebire de Transilvania, unde, deşi tolerată, credinţa ortodoxă era
considerată schismatică, nefăcând parte din religiile recepte.
Apostazia este lepădarea călugărului de cinul călugăresc şi
reintrarea în viaţa laică. Pravilele îl socotesc "hiclean şi vrăşmaş cinului
călugăresc".
Ierosilia era o infracţiune îndreptată împotriva bisericii - "toate
fealurile de greşeale cu câte se atinge omul de besearică". Cunoscute
sunt "împreunarea trupească în besearică sau cu o călugăriţă, furturi de
lucruri sfinţite sau din locuri sfinte", acestea fiind pedepsite de pravile cu
"cumplită moarte".

Hiclenia, 9. Hiclenia, lesmajestatea, calpuzania


lesmajestatea,
calpuzania Hiclenia, sau trădarea comisă de boieri, avea şi variante, cum sunt
viclenia, vicleşugul sau hainia. Această infracţiune se producea împotriva
domnului, personificare a statului, prin încălcarea jurământului de
credinţă faţă de acesta şi trădarea la Poarta Otomană, în scopul
detronării sau schimbării acestuia. Sultanul îi considera trădători pe
domnitorii care rupeau legătura feudală de credinţă sau pe cei care
părăseau ţara în faţa pericolului de a fi prinşi şi duşi la Poartă. De
asemenea, era considerat trădător şi domnul care refuza extrădarea
boierilor uneltitori la Istambul, apărându-şi autonomia judiciară prin
executarea acestora în ţară şi trimiterea doar a capetelor lor la sultan.
Lesmajestatea era insulta sau "sudalma" la adresa domni-torului sau
a familiei sale. Pravila pedepsea pe cel ce vorbise "cât de puţin şi micşor
cuvânt ce va fi de ruşine şi de hulă asupra domniei". Pedeapsa se aplica în
mod arbitrar, "după voia giudeţului". Nu erau pedepsiţi cei ce vorbiseră de
rău pe domnitor din cauza stării de nebunie sau beţie. Ceilalţi erau pedepsiţi
"foarte cumplit".
Calpuzania era o infracţiune ce atenta la dreptul domnitorului de a
bate monedă, prin imitarea acestora sau falsificare. Pravilele prevăd
pedepse foarte crude pentru falsificatori, şi anume decapitarea, urmată
149
Ioan D. Condurachi - Trăsăturile caracteristice ale vechiului drept penal românesc, Buc., Tip. Văcăreşti,
1934.

137
de arderea cadavrului şi confiscarea averii şi bunurilor. Deşi nu s-a găsit
vreun document care să ateste aplicarea unor astfel de măsuri, începând
cu secolul al XVII-lea unii vinovaţi de calpuzanie au fost iertaţi.
OMORUL, denumit "moarte de om" sau "ucidere", a fost pedepsit
penal de către toate formele de justiţie. Judecarea unor astfel de cazuri
se făcea doar de domn, fiind deosebit de grave. Pravilele cereau, ca o
condiţie pentru existenţa acestei infracţiuni, să fi fost săvârşită cu intenţia
de a ucide. De obicei, pedeapsa pentru această infracţiune era moartea,
însoţită de pedepse de sporire a suferinţei făptuitorului, cum au fost
mutilarea, tortura, precum şi confiscarea averii, iar pentru boieri,
surghiunul sau ocna. Legea Ţării îngăduia să se aplice principiul
compoziţiunii, prin care ucigaşul putea să-şi răscumpere vina de la rudele
victimei, "plătindu-şi capul sau gâtul". Pentru infracţiunea de paricid,
constând în uciderea părinţilor, copiilor, fraţilor sau soţiei, pedeapsa era
arderea pe rug.
RĂNIRILE se numeau "sânge" şi se pedepseau cu gloabe, la fel
ca şi infracţiunile de lovire. Dacă prin rănire se producea moartea
victimei, pedeapsa era moartea sau închisoarea şi pierderea ocinelor.
Alte infracţiuni împotriva persoanei erau sudalma precum şi răpirea de
fete, care se pedepseau cu moartea, sau în mod alternativ cu plata unor
duşegubine.
FURATUL era o infracţiune mai frecventă şi consta din "luarea pe
ascuns" a unui bun mobil aparţinând altei persoane. Furtul era pe "din
dos" sau "furt pe faţă", respectiv flagrant. Furturile erau pedepsite cu
spânzurătoarea.
TÂLHĂRIA era infracţiunea ce consta din deposedarea unei
persoane de bunurile sale prin folosirea forţei sau ameninţării. De obicei,
această infracţiune era comisă de făptuitori constituiţi în cete sau bande,
numiţi "tâlhari la drumul mare", iar infracţiunea era denumită "jac, jăcuire,
jaf, tălhuşag şi tâlhărie". Tâlharii atacau caravanele negustorilor, pe care
le jefuiau, dar exista şi o tâlhărire în scop de răzbunare împotriva
exploatării sociale, când unii ţărani luau calea codrului şi se făceau
haiduci. Atât tâlharii, cât şi gazdele lor, erau pedepsiţi cu spânzurătoarea
şi confiscarea averii, sau cu surghiunul.
Alte infracţiuni mai cunoscute contra proprietăţii au fost
incendierea, hotărnicia falsă şi mutarea hotarelor, ce se pedepseau cu
despăgubirea victimelor şi alte pedepse penale corporale.

Pedepsele 10. Pedepsele


Lista pedepselor prevăzute de pravile în dreptul feudal este lungă
şi denotă dorinţa de a crea suferinţe fizice cât mai mari, care să
îngrozească pe făptuitori şi ceilalţi locuitori, în scopul prevenirii comiterii
de fapte negative150. Pedepsele erau împărţite în patru mari grupe:
pedepse corporale, privative de libertate, pecuniare şi accesorii sau
complementare.
PEDEPSELE CORPORALE constau în "punerea în furci" sau
"spânzurarea în furci", ce se făcea într-un loc anume destinat din periferia

150
Ioan Chiş - Istoria Penitenciarelor, în Reforma Penitenciară din România, lucr. doctorat, 1997.

138
localităţilor, numit "locul de pierzare". Decapitarea, tăierea capului cu
sabia, sau lovirea cu buzduganul erau pedepse rezervate boierilor
trădători. Tragerea în ţeapă, arderea de viu, înecarea, îngroparea de viu,
sugrumarea, mutilarea, înfierarea şi bătaia sunt doar câteva dintre
variantele de pedepsire. De obicei, asemenea pedepse erau poruncite de
domnitor, înconjurat de Sfatul Domnesc sau Divan. Judecata era atât de
dură - ne spune Dimitrie Cantemir în lucrarea Descrierea Moldovei - încât
însuşi logofătul cel mare dacă era pârât de un ţăran "îndată ce-şi auzea
numele pomenit trebuia să se scoale de la locul său şi să se aşeze la
stânga ţăranului până ce acesta isprăvea plângerea". Domnul hotăra
dacă lăsa liber pe pârât, îl osândea la moarte sau la altă pedeapsă. Când
domnitorul era convins de consimţământul Divanului, se făcea o judecată
rapidă şi de formă, execuţia fiind la fel de rapid realizată. Aşa a procedat
Ştefan cel Tânăr (1517-1527) cu hatmanul Luca Arbore, pe care l-a
condamnat şi executat în anul 1527. Tot în Moldova, în timpul celei de a
doua domnii, Alexandru Lăpuşneanu (1563-1568) a dispus, din raţiuni
politice, tăierea capetelor a 47 boieri. În Muntenia, Vlad Ţepeş (1456-
1462) a fost o adevărată legendă în cea ce priveşte pedeapsa aplicată
celor ce încălcau legile pământului.
PEDEPSELE PRIVATIVE DE LIBERTATE. În evul mediu,
numeroase documente atestă soluţionarea conflictelor dintre persoane şi
pedepsirea celor vinovaţi prin trimiterea celor "răi" în temniţe sau la ocne,
dacă nu cumva li se aplica pedeapsa capitală. În acest sens, menţionăm
documentul din 1421, din timpul lui Alexandru cel Bun, prin care au fost
pedepsiţi hoţii care au jefuit pe cavalerul franc Guillber de Lannoy, în timp
ce călătorea prin Moldova, la Cetatea Albă. Hoţii, în număr de nouă, au
fost prinşi şi aduşi cu ştreangul de gât în faţa cavalerului, iar domnitorul i-
a lăsat posibilitatea de a-i ierta sau omorî.
Închisorile funcţionau pretutindeni, la mănăstiri, sub clopotniţele
bisericilor, pe lângă administraţii, dar nicăieri nu erau organizate în vreun
fel. Primele legi care reglementau această problemă au fost elaborate în
secolul al XVII-lea: "Pravila Mică" de la Govora în 1640, din ordinul
domnitorului Matei Basarab, şi "Cartea Românească de Învăţătură a
pravilelor împărăteşti", tipărită la mănăstirea Trei Ierarhi, din porunca
domnului Vasile Lupu. Cu toate că nu se poate vorbi despre organizarea
închisorilor româneşti până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
pedeapsa închisorii este mult mai veche. Tratamentul celor închişi nu
diferea de cel al sclavilor, dreptul la viaţă sau moarte era a celui ce dicta
măsura. Până în secolul al XV-lea, gropniţele şi salinele erau locurile
unde erau osândiţi infractorii. La 1380, era pomenită ca existând o ocnă
aparţinând "ocolaşilor", la Trotuş, unde avusese loc o răscoală a
tâlharilor, care a dus la surparea acesteia, îngropând sub dărâmături pe
tâlhari şi pe cei ce îi păzeau. Având în vedere că pedepsele erau foarte
severe, adesea pentru fapte minore aplicându-se pedeapsa cu moartea,
este de presupus că aruncarea în grosuri sau ocne avea un caracter
foarte dur. Un document din 1391, emis de despotul Ştefan, domnul părţii
dunărene a Serbiei, dispune, între altele, că oricine poate fi îngăduit să
se aşeze pe moşiile sale, cu excepţia criminalilor cărora trebuie să li se
dea o învoire specială din partea domnitorului. Începând cu secolul al

139
XIV-lea, se menţionează existenţa unor "aşezăminte de binefacere",
precum şi a unui ospiciu în zona Câmpul Lung, dar şi în Moldova,
începând din secolul al XVI-lea.
Cu privire la rolul preoţilor în administrarea pedepselor cu
închisoarea, este cunoscut faptul că domnul putea să le încredinţeze
jurisdicţia, aşa cum a făcut Ştefan cel Mare prin actul de danie din 1472
mănăstirii Prahova. Rolul preoţilor în jurisdicţie va fi aşa de mare, încât
vor ajunge să aibă grosuri în casele lor particulare, ceea ce va determina
pe domnitorul Constantin Mavrocordat să oprească acest abuz.
Unele mănăstiri au servit ca locuri de închisoare, de cele mai
multe ori pentru condamnaţii politici, femei şi copii. Cea mai veche
mănăstire destinată acestui scop a fost cea de la Snagov, zidită de Vlad
Ţepeş în secolul al XV-lea, unde erau închişi boierii adversari. Începând
cu secolul al XVII-lea, informaţiile despre pedeapsa închisorii se
înmulţesc. Astfel, cronicarul Nicolae Muste face o descriere a închisorii
de sub turnul bisericii de la curtea domnească zidită pe timpul lui Ştefan
Tomşa (1612-1623), domnul Moldovei: "Era un turn mai înainte în chip de
clopotniţă şi sub turn era visterie, şi sub visterie, temniţa, în care se
închideau tâlharii şi ucigaşii". El aseamănă acest turn cu închisoarea
"Edicula" de la Ţarigrad.
Feudalismul este epoca în care litigiile de la curţile domneşti au
făcut să cadă capul a sute de boieri. Din cauza ambiţiei de a fi domn în
una dintre ţările române, comploturile erau numeroase, iar executările de
asemenea. Aruncaţi în beciurile curţilor domneşti, bătuţi crunt şi
nemâncaţi, ei îşi aşteptau acolo sfârşitul. Osândele trupeşti nu aveau
limite şi conteneau doar când nefericitul murea. Tăierea narei drepte de
către călău era curentă, dar mai ales suprimarea peretelui despărţitor
dintre nări. Cu privire la astfel de mutilări, un călător Sommer, ce a venit
în Moldova, spune: "cu astfel de obiceiu îşi însemnau ei pe acei despre
care se credea că, fiind din neam domnesc, trăgeau nădejdea să ia
scaunul, căci nimeni care ar fi suferit o sluţire trupească nu se primeşte la
această cinste".
Cu toată asprimea pedepselor din acea vreme, în Moldova
numărul infractorilor nu scădea. Astfel, domnitorul Vasile Lupu, în cei 23
ani ai domniei, a condamnat la moarte peste 40.000 de tâlhari, iar
această pedeapsă era aplicată pentru a patra infracţiune comisă. Pentru
a stăvili numărul infractorilor, cronicile amintesc alte suplicii inventate de
călăii timpului, uneori de o violenţă şi o cruzime inimaginabile, cum ar fi:
scoaterea ochilor, otrăvirea, spânzurarea câte doi de păr, punerea la
plug, arderea în foc, purtarea de cozile cailor, ocna, surghiunul, tăierea
vreunui membru al trupului, însemnarea nasului, pecetluirea cu fierul roşu
la mână, bătaia cu toiege, confiscarea averii, închiderea la gros sau ocnă
şi multe altele, care de care mai înfiorătoare. Despre închisorile
româneşti se vorbeşte şi pe timpul lui Duca Vodă, care a domnit de trei
ori în Moldova şi o dată în Muntenia (1665-1683), amintindu-se că
acestea erau populate cu bărbaţi şi femei, unele dintre ele având şi copii,
într-o promiscuitate şi mizerie înfiorătoare. Pedeapsa închisorii, în
concluzie, era anticamera morţii, un răgaz de cele mai multe ori nedorit

140
de cei condamnaţi, care ştiau că este mai uşor a muri decât a trăi în
acele locuri de expiaţiune.
PEDEPSELE PECUNIARE. Sunt cunoscute din expunerea de mai
sus pedepse ca duşegubina, răspunderea penală colectivă pentru omor.
Cu timpul, duşegubina a fost extinsă şi cu privire la alte infracţiuni, spre
exemplu la tâlhărie, furt, incest, adulter. În secolele XV - XVII, instituţia şi-
a schimbat conţinutul, în sensul că exista o răspundere colectivă a
satelor din jurul locului infracţiunii, numite în termen generic
"împrejuraşi".
O altă pedeapsă pecuniară este confiscarea bunurilor şi averii în
folosul victimei sau a rudelor acesteia, sau chiar în folosul domniei.
Confiscarea averii se aplică, ca pedeapsă complementară, în cazul unor
infracţiuni cum ar fi: omor, incest, sodomie, capulzanie, răpire, defăimare,
viol şi hoţie. În cazul boierilor condamnaţi la moarte pentru hiclenie,
averea acestora devenea "domnească". Pentru moşiile dăruite unor
boieri necredincioşi, se elaborează hrisoave de "retract de hiclenie".
Gloaba, ca pedeapsă penală, a evoluat şi ea în timp. Denumirea
se schimbă în secolul al XVII-lea, în "certare cu bani sau dobitoc",
conţinutul dezvoltându-se în diferite variante, cum sunt hatalmul,
osluhul, tretina şi pripasul. "Hatalmul" a fost, începând cu secolul al XV-
lea, o amendă aplicată pentru distrugerea sau strămutarea de hotare. Se
percepea ca o amendă plătită în vite, de obicei în număr de 12. "Osluhul"
este pedeapsa pentru infracţiunea cu acelaşi nume, aplicată celor
vinovaţi de neascultarea poruncilor domnului. Se practică de-a lungul
sec. XV-XVII şi este aplicată de un corp de slujbaşi domneşti, numiţi
osluhari. "Tretina" este o pedeapsă ce a funcţionat în Moldova, în secolul
al XV-lea, reprezentând o treime din valoarea bunului pierdut prin
infracţiune. În secolul al XVI-lea, regula a fost ca bunurile furate să fie
înapoiate victimei, iar vinovatul să plătească o amendă egală cu o
zecime din valoarea acelor bunuri. "Pripasul" a fost o pedeapsă penală,
sub forma unei amenzi aplicate pentru nesupravegherea vitelor, care au
fost găsite păscând în locuri ce nu aparţin proprietarului acestora. O
astfel de gloabă apare menţionată în 24 februarie 1452.
PEDEPSELE ACCESORII. Între pedepsele accesorii sunt folosite
în feudalism tortura, degradarea civică, raderea bărbii, bătaia cu biciul,
legarea la stâlpul infamiei, pierderea calităţii de nobil sau a funcţiei de
dregător, cererea iertării în condiţii ruşinoase (desculţ sau cu cenuşă în
cap). Aceste pedepse au fost folosite în mod accesoriu, dar şi ca
pedepse principale în anumite cazuri. De obicei, pedepsele corporale şi
cele infamante nu se aplicau boierilor, nobililor sau clerului.
EVOLUŢIA
DREPTULUI TEMA 5. EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SECOLUL
SCRIS PÂNĂ ÎN AL XVII -LEA
SECOLUL
AL XVII -LEA 1. Primele pravile şi importanţa lor

După formarea statelor feudale româneşti, domnitorii au realizat o


unitate organizatorică religioasă, fiind preocupaţi ca biserica să le acorde
Primele pravile un sprijin deplin în susţinerea şi propagarea relaţiilor ierarhice

141
statornicite. Ca urmare, toţi domnitorii au căutat să-şi atragă vârfurile
clerului, precum şi activitatea bisericească, alături de opera de legiferare
şi normare a relaţiilor sociale, a normelor de conduită şi a raporturilor
juridice, în scop de sprijinire a puterii domneşti şi a statului feudal.
Pe lângă mănăstirile existente la Neamţ, Moldoviţa, Putna,
Voroneţ, Bistriţa din Oltenia şi Cozia, s-au înfiinţat în cursul secolului al
XVI-lea şcoli de caligrafi, care au ajuns adevărate şcoli de artă şi
răspândire a cuvântului bisericesc, urmând tradiţia începută în timpul lui
Ştefan cel Mare151. Pe lângă aceste şcoli, care au fost susţinute material
şi financiar de către domnitori, s-au scris numeroase cărţi, necesare nu
numai bisericii respective, ci şi pravile cu caracter oficial. Dispoziţiile
imperative din pravile sunt aplicabile atât clericilor cât şi laicilor, pentru
folosinţe bisericeşti şi pentru domeniul juridic.
Se cunosc nume de copişti celebri, cum sunt Macarie, Evloghie,
Silvan, Mihai, Isaia şi Mateiaş, care au realizat la mănăstirile la care
lucrau peste 40 de manuscrise slavone, în prima jumătate a secolului al
XVI-lea. Aceştia şi-au înfiinţat adevărate şcoli în Moldova, de unde cărţile
lor au ajuns în toate cele trei ţări române, dar şi la Moscova, Petersburg
şi Riga. În Ţara Românească, Dragomir, Gavriil, Macarie şi Onufrie,
Iacob şi Ioan sunt copişti celebri, care au realizat opere de artă
religioasă, dar şi pravile pentru popor. Toţi aceşti ecleziaşti au ajuns în
timpul vieţii lor episcopi sau chiar mitropoliţi, continuând să sprijine pe
domnitori din scaunele cele mai înalte ale autorităţii bisericii ortodoxe152.
Cele mai vechi pravile sunt cele scrise în limba slavonă, având o
puternică influenţă bizantină, mai ales prin folosirea limbii şi a instituţiilor
specifice. Printre primele pravile care au fost scrise în limba slavonă şi care
s-au păstrat sunt Pravila de la Târgovişte, scrisă în anul 1452 de grămăticul
Dragomir, din porunca şi cheltuiala domnitorului Vladislav, Pravila de la
Putna (1581), Pravila de la Mănăstirea Bistriţa din Moldova, scrisă în anul
1618, Pravila de la Galaţi, scrisă la începutul secolului al XVII-lea, şi Pravila
de la Mănăstirea Bistriţa din Oltenia, scrisă în anul 1636.
Toate aceste scrieri cuprind reguli necesare desfăşurării vieţii
monahale şi bisericeşti, având ca izvoare scrieri cu mult mai vechi,
bizantine, scrise de "părinţii bisericii" primare. Un astfel de izvor ar putea
fi "Sintagma alfabetică" a lui Matei Vlastares, scrisă la Salonic în anul
1335.
Deoarece limba slavonă folosită în cult şi biserici era improprie
poporului român, atât scrierile bisericeşti cât şi pravilele au fost traduse în
limba română. Prima pravilă românească în manuscris a fost scrisă sub
îngrijirea ritorului şi scolasticului Lucaci. În anul 1581, la cererea fostului
episcop de Roman, Eustraţie a întocmit o Pravilă în româneşte şi în
slavoneşte. Textul este alcătuit din 354 de file şi reprezintă "Pravila
sfinţilor apostoli", "Sinoadele ecumenice", precum şi fragmente din
Nomocanonul lui Ioan Zonara. Un interes deosebit îl reprezintă filele 204-
210, care cuprind o Pravilă românească prelucrată după Sfîntul Ioan
Ajunaşul (postitorul). Această pravilă este un manual practic de norme,

151
Alexandru Vallimărescu - Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1999.
152
Al. Grecu, P.P.Panaitescu - Începuturile dreptului scris în limba română, Studii, VII, 1954.

142
din care s-au scos textele slavone aplicabile bizantinilor, dar s-au
prelucrat problemele necesare poporului nostru.
În Transilvania, preotul Ioan Românul din Sânpetru (judeţul
Hunedoara) a realizat prin copiere, între anii 1620-1621, "Pravila sfinţilor
Părinţi 318 şi după învăţătura Marelui Vasile". În secolul al XVI-lea au
apărut primele tipărituri de pravile, începutul fiind realizat cu "Pravila
Sfinţilor apostoli", care în anexele sale, "Molitvelnicul" din anul 1545,
conţine mai multe prevederi cu caracter laic153. Această pravilă a fost
publicată din iniţiativa şi pe cheltuiala domnitorului Radu Paisie. Tot
Pravila Sfinţilor apostoli a fost tipărită de diaconul Coresi la Braşov, între
anii 1560-1562, din care un exemplar s-a descoperit în anul 1921 în
Maramureş, devenind Pravila de la Ieud. Aceste pravile au fost copiate
de alţi călugări şi au circulat sub formă de manuscrise pe tot cuprinsul
Munteniei şi Moldovei, în tot secolul al XVII-lea.
În secolul al XVII-lea, s-au tipărit şi au circulat marile pravile
româneşti cu caracter laic, dintre care cele mai importante au fost :
- Pravila Sfinţilor apostoli după învăţătura Marelui Vasile, care are
un conţinut identic cu cel al pravilei tipărite de Diaconul Coresi ;
- Pravila aleasă, scrisă de logofătul Eustraţie în anul 1362, după
Nomocanonul lui Mihail Malaxos, pe care l-a tradus din limba greacă în
limba română, dar cu unele ajustări ;
- Pravila de la Govora, denumită şi Pravila Mică, din anul 1640, o
legiuire bisericească, cu multe elemente laice, o traducere din limba
slavonă făcută de Mihail Moxalie;
- Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti,
tipărită la Iaşi în anul 1646, din porunca domnitorului Vasile Lupu, prima
lege laică oficială, promulgată şi investită cu autoritate legală. La
redactarea ei s-a folosit legea agrară bizantină, un tratat de drept penal
din limba italiană şi Obiceiul pământului;
- Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare, tipărită în anul 1652, din
porunca domnitorului Matei Basarab, autor fiind un călugăr erudit, Daniil
Panoneanul, care ajunge ulterior şi mitropolit al Ardealului.
Odată cu apariţia pravilelor manuscrise sau tipărite, sfera dreptului
s-a lărgit, acesta primind din ce în ce mai mult o aplicabilitate teritorială şi
o uniformitate în aplicarea conţinutului normelor. Pravilele traduse din
limba slavonă în limba română au putut fi cunoscute mai bine în
conţinutul lor şi aplicate în cunoştinţă de cauză. Printre trăsăturile
comune tuturor pravilelor româneşti, care le definesc în calitate de drept
scris, putem aminti adresabilitatea către acelaşi popor, circulaţia în toate
cele trei ţări române şi conţinutul aproape identic, cuprinzând norme de
drept bisericesc bizantin, dar şi norme aplicabile domeniului laic.

Conţinutul 2. Conţinutul pravilelor


pravilelor Pravilele bisericeşti se adresează în primul rând clericilor,
cuprinzând texte religioase, date despre sinoadele ecumenice, despre
părinţii bisericii, cronici istorice şi tabele de calculare a timpului.
Dispoziţiile juridice ce însoţesc pravilele nu sunt sistematizate pe instituţii
153
Mircea Păcurariu - Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Pravila de la Bisericani, ritorul Lucaci, Sfinţii
Părinţi, Ioan Românul, Sfinţii Apostoli, Coresi., Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1992.

143
sau ramuri, existând alternanţe între dreptul canonic şi laic, civil şi penal.
Există numeroase dispoziţii privind condiţia persoanelor şi texte cu privire
la contractele de vânzare, împrumut, emfiteoză, zălog sau depozit.
Faptele infracţionale sunt considerate, în spiritul dreptului canonic,
"păcate", iar pedepsele sunt fizice sau duhovniceşti.
Fiind inspirate din izvoare scrise, aceste pravile au marcat
receptarea dreptului roman prin filieră bizantină. Prin aceasta, există o
continuitate a penetrării dreptului roman în ţările române, de la dreptul
daco-roman, iar apoi la dreptul scris romano-bizantin.
Pravilele s-au caracterizat prin consacrare a inegalităţii între
persoane cu statut social diferit. Boierimea sau, după cum s-a scris în
pravile, cei de rudă bună, cei de rudă aleasă, mai marii altora, oamenii de
folos, domnii bogaţi, se diferenţiază net de clasa ţăranilor, numiţi săraci,
ţărani groşi şi proşti, cei mici sau oameni de jos.
Această discriminare se face şi în materie de probe, în materie de
răspundere şi pedepse. Cu toate limitele lor, date de discriminările de
clasă sau avere, redactarea unor astfel de legiuiri, ca şi străduinţa de a fi
aplicate, au avut o deosebită importanţă pentru ţările române, au dus la
consolidarea autorităţii monarhice, la posibilitatea întocmirii şi tipăririi
"Cărţii româneşti de învăţătură" din anul 1646.

Cartea 3. Cartea românească de învăţătură


românească de Cartea românească de învăţătură este prima legiuire laică
învăţătură oficială154. Primele 94 de paragrafe au ca izvor o lege "colonariae,
agrariae, rusticae" ce datează din secolele VIII-IX. Celelalte paragrafe
sunt opera tradusă a romanistului italian Prosper Farinaccius, denumită
"Praxiset theoricae criminalis ". Conţinutul acestei pravile este variat,
începând de la izvoarele dreptului, care sunt considerate legea şi
obiceiul, şi continuând cu diviziunile dreptului. Astfel, pravila conţine trei
diviziuni principale: ius humanum (pravila lumească), ius divinum (pravila
dumnezeiască) şi ius naturale (pravila firii omeneşti), în care se detaliază
dreptul clasei feudale. Pravila stabileşte obligativitatea aplicării dreptului
pozitiv, adică a legii locului. Prin pravilă se stabileşte obligaţia cunoaşterii
şi respectării normelor de drept de către toţi locuitorii, indiferent de rangul
social.
Drepturile persoanelor sunt pe larg tratate: felurile, exerciţiul,
dobândirea şi pierderea lor. Persoanele fizice sunt tratate în raport de
statutul lor şi de poziţia de clasă. Pravila cuprinde şi reglementări cu
privire la familie şi persoane, poziţia fiului de familie, capacitatea
persoanelor, poziţia lor în funcţie de clasă, religie, vârstă, stare mintală,
înrudire, profesiune, domiciliu şi stare civilă. Pravila cuprinde reguli cu
privire la proprietatea bunurilor, posesiune şi uzufruct. Un alt domeniu se
referă la problema obligaţiilor (izvoare, garanţii, contracte), a faptelor
ilicite (dolul şi culpa), a actelor juridice şi a reprezentării. Calea
judecătorească de apărare a drepturilor subiective este tratată în mod
deosebit, vorbindu-se despre judecători, împricinaţi, instanţe, înscrisuri,
martori, experţi, jurământ, prezumţii, hotărâri şi executarea acestora.

154
Şt. G. Longinescu - Cartea Românească de Învăţătură, 1646., Buc., 1961.

144
Prevederi privind dreptul penal sunt înscrise, numindu-se
pedepsele "certare" şi infracţiunile "vini". Pentru aprecierea pedepsei se
ţinea seama de persoana infractorului, de locul şi vremea înfăptuirii
infracţiunii.
Sunt reglementate, de asemenea, tentativa, recidiva,
complicitatea, cumulul de infracţiuni, cauzele care apără de pedeapsă
(nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima apărare,
denunţul). Printre circumstanţele care micşorează pedeapsa, sunt
prevăzute: mânia, vârsta, beţia, obiceiul locului, ignoranţa,
somnambulismul, somnul, dragostea, iscusinţa sau destoinicia făptaşului
şi aprecierea judecătorului.
Pravila se ocupă în amănunt de unele infracţiuni, cum sunt:
trădarea, rebeliunea, ultragierea solilor, calpuzania, omorul, paricidul,
otrăvirea, bigamia, biandria, adulterul, hotria (proxenetismul), răpirea,
atentatul la pudoare, sodomia şi injuria. Acţiunea penală porneşte la
iniţiativa victimei sau a reprezentantului acesteia şi se încheie sau se
pierde prin prescripţie, executarea hotărârii sau prin împăcare.

4. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare


Îndreptarea Legii
Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în anul 1652.
sau Pravila cea
La fel ca şi "Cartea românească de învăţătură de la pravilele
Mare
împărăteşti şi de la alte judeţe cu zisa şi cu toată cheltuiala a lui Vasile
voievodul şi domnul Ţării Moldovei, den multe scripturi tălmăcite den
limba italienească pre limba românească"155.
Porunca lui Matei Basarab determină această "Îndreptare a
156
legii" să aibă acelaşi conţinut. Întregul cuprins al lucrării este mai bine
sistematizat, iar traducerea este mai bună. Partea a doua, cea cu privire
la partea penală, este luată întocmai din Cartea românească de
învăţătură.
Pravila este împărţită în 417 articole sau "glave", fiecare articol
fiind divizat în "zaceale", care reprezintă aliniatele. Faţă de modelul
moldovean, sunt şi unele prevederi noi cu privire la închiriere, asociere,
donaţie, căsătorie, divorţ, moştenire şi unele prevederi procedurale.
Dreptul scris al 5. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada Voievodatului şi în
Transilvaniei în Principat
perioada
Voievodatului şi În perioada feudalismului timpuriu şi în prima perioadă a
în Principat feudalismului dezvoltat (voievodatul), dreptul scris a cuprins o seamă de
norme prevăzute în "Decretele regale"157. Dacă la început aceste decrete
emanau de la Regatul feudal maghiar, în perioada Principatului acest
izvor de drept se completează cu legile elaborate de principi în
colaborare cu Dietele, iar sub împăraţii Habsburgi, prin legile generale ale
imperiului şi cele particulare ale Transilvaniei. Decretele regale au
reglementat atât dreptul public, cât şi cel privat. Cele mai importante
155
Tr. Valdman - Principalele probleme de drept bisericesc cuprinse în vechile legiuiri ale Ţării Româneşti,
Ed. Glasul Bisericii, XXX, 1974.
156
Gh. Cronţ - Îndreptarea Legii, 1652. Ed. Crt., Bucureşti, 1962.
157
E. Cernea, E. Molcuţ - Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1994, Ed. Şansa.

145
decrete regale au fost elaborate în timpul regilor Ştefan I, Ladislau I,
Coloman, Andrei al II-lea, Bela al IV-lea, Carol Robert, Ludovic I,
Sigismund şi Matei Corvin. Decretele regale au consolidat drepturile şi
privilegiile clasei nobiliare, dar au cuprins şi norme procesuale de drept
civil, drept administrativ şi bisericesc. Cele mai multe decrete au fost
elaborate în timpul regelui Sigismund şi pe timpul Huniazilor. Ele au fost
reunite în "Corpus Iuris Hungarici"158. Regele Matei Corvin a fost cel care
a pus problema perpetuităţii decretelor, a alcătuirii de statute şi decrete
permanente.
În timpul Voievodatului, în Transilvania, ca urmare a tendinţei de
autonomie, au apărut, ca o desfacere de autoritatea centrală, activităţi
intense de legiferare, conduse de voievozi. Totuşi, decretele au fost
principalul izvor de drept până la desprinderea de statul ungar. După
constituirea Principatului Transilvania, autonom, rolul decretelor a fost
luat de "Hotărârile Dietale". Aceste hotărâri au fost aprobare de principi,
în calitate de suverani. Reunirea tuturor acestor lucrări a creat
posibilitatea apariţiei, în secolul al XVII-lea, a unor coduri de drept cu
aplicabilitate generală pe tot teritoriul, numite "Aprobatae Constitutionis"
şi "Compilatae Constitutiones"159. Decrete şi Patente s-au emis şi în
perioada dominaţiei habsburgice de către împărat, în diferite probleme de
importanţă majoră pentru viaţa socială şi politică a Transilvaniei.
Alte izvoare de drept scris sunt şi "Privilegiile regale" sau
"princiare" acordate unor persoane, corporaţii, straturi sociale sau grupuri
de populaţie, bresle, oraşe, grupuri etnice, stabilite într-un adevărat "ius
singulare". Statutele au constituit izvoare formale speciale de drept,
având aplicabilitate într-o zonă locală sau într-o comunitate, fiind expresie
a autonomiei locale, îngăduită de puterea centrală în anumite limite.
Unele statute se refereau la provincii, teritorii privilegiate, oraşe sau cu
privire la bresle.
Dintre statutele Transilvănene, o importanţă specială au avut-o cele
săseşti, codificate în secolul al XVI-lea în lucrarea "Statua Iurium
Municipalium Saxonum", elaborată după statutele oraşelor germane
Magdeburg şi Viena şi folosite de această comunitate în oraşele Cluj şi
Mediaş. Uneori, normele sunt înmănunchiate sub formă de "Convenţie",
cum a fost cea din şase iulie 1437 între reprezentanţii ţăranilor răsculaţi şi
cei ai claselor dominante, după răscoala de la Bobâlna, sau cea încheiată
între clasele dominante sub denumirea de "Unio Trium Nationum", în
toamna aceluiaşi an.
Unul dintre cele mai importante coduri scrise este cel apărut
în anul 1571, după răscoala lui Gheorghe Doja, întocmit de Stefan
Werboczi, numit "Tripartitum".
Pentru populaţia română, de o importanţă excepţională,
reprezentând tendinţa de autonomie şi conducere după norme proprii,
sunt "Statutele Ţării Făgăraşului", întocmite în anul 1508, precum şi
"Constituţiile Ţării Făgăraşului", din anii 1657 şi 1690, care conţin norme
multiple ale dreptului cutumiar, codificate în limba latină, cu referire la
158
Al. Herlea - Relaţii de drept între Ţările Române în secolele XV - XVIII, Rev. Rom. Ist., X, 1971.
159
Al. Herlea şi colectiv - Aptobatae Constitutiones, Compilatae Constitutiones, Corpus Juris Hungariae,
1540 - 1848, Budapesta, 1900.

146
dreptul penal, organizarea judiciară şi procedură. Aceste statute sunt
traduse după documente româneşti anterioare, provenite de la scaunele
de judecată locale.
În secolele XVI-XVIII au fost colecţionate şi alte norme şi acte de
reglementare a unor raporturi juridice, cum sunt cele ale populaţiei
secuieşti, care s-au cuprins în "Constituţiile secuilor" din anul 1555, în
cetăţile de la Sibiu, Odorhei şi Zărand.
Colecţia de legi denumită "Corpus Iuris Hungarici" cuprinde
decretele din tot cuprinsul secolelor XVI-XVII, fiind realizat sub această
formă în anul 1699. Documentul a fost folosit de populaţia maghiară din
Transilvania, precum şi de administraţia maghiară în raporturile sale cu
celelalte categorii de populaţii, respectiv saşii, secuii şi românii.
Începând din anul 1691 şi ulterior în întreaga perioadă de
destrămare a feudalismului, care coincide în Transilvania cu dominaţia
habsburgică, legile sunt conservate prin Diploma Leopoldină. Aceasta
recunoaşte valabilitatea Tripartitului, Aprobatelor şi Compilatelor, Statutelor şi
Decretelor, precum şi a Constituţiilor existente. În această perioadă apar
ca izvoare noi de drept Diplomele şi Patentele, care sunt emise până în
secolul al XIX-lea de către forul superior al statului, dar fără a se mai
consulta Dieta Transilvaniei.

TEMA 6. ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA


ORGANIZAREA DESTRĂMĂRII FEUDALISMULUI ÎN ŢĂRILE ROMÂNE
DE STAT ŞI
DREPTUL
1. ÎNGeneralităţi
PERIOADA
DESTRĂMĂRII În secolul al XVIII-lea au avut loc, în Ţările Române, transformări
FEUDALISMULUI în toate domeniile vieţii economice şi sociale, în cultură, transformări care
ÎN ŢĂRILE au dus la destrămarea relaţiilor feudale şi apariţia relaţiilor capitaliste de
ROMÂNE producţie160. S-a adâncit diviziunea socială a muncii, s-a dezvoltat
economia de schimb, odată cu lărgirea pieţei interne şi legăturilor dintre
cele trei ţări române. Procesul de trecere la relaţiile capitaliste a avut un
caracter contradictoriu, cu sinuozităţi date de dezvoltarea istorică precum
şi de conjuncturile externe.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea apar întreprinderi
manufacturiere, de tip naval, de produse de consum alimentar şi casnic.
Tratatul de la Adrianopol, din anul 1829, a deschis posibilităţi de
dezvoltare a mii de întreprinderi, care au început să folosească mijloace
mecanizate, mai ales forţa aburului.
Activitatea porturilor Brăila şi Galaţi se dezvoltă în regim de porto-
franco, pe Dunăre circulă vapoare dotate cu motoare cu aburi, se
înfiinţează "societăţi de agricultură" şi "şcoli de arte şi meserii". Cererea
de grâne la export duce la dezvoltarea interesului boierimii pentru
sporirea economiei agrare. Începe exploatarea sistematică a cărbunelui
şi petrolului, introducerea capitalului străin prin "casele de bancă".
În anul 1846 începe construirea sistemului de drumuri Bucureşti -
Orşova, Sibiu - Braşov, Focşani - Brăila, precum şi introducerea

160
C. C Giurăscu - Istoria Românilor, vol.3, partea 1, ed. II - a, Bucureşti, 1944.

147
sistemului de telegraf ce va lega, din anul 1854, principatele de
Transilvania.
În Transilvania se dezvoltă industria, dar cu paşi modeşti, ca
urmare a înfiinţării "uniunii vamale" în anul 1850, instituţie creată în
scopul facilitării pătrunderii capitalului străin şi mai ales a mărfurilor din
Austria şi din Germania. Cu toate acestea, se dezvoltă mineritul,
industria textilă şi alimentară. În anul 1769, începe la Reşiţa
construirea marilor ateliere de prelucrare a fierului, astfel că în anul 1846
intră în funcţiune primele laminoare de prelucrare cu forţa aburului.
Perfecţionarea căilor de comunicaţie se concretizeză în demararea
construcţiilor de căi ferate pe linia Jimbolia - Timişoara.
Din punct de vedere social, în Ţara Românească şi Moldova,
clasa dominantă este boierimea, stratificată în trei categorii: marii
dregători, până la rangul de velcomis, urmau apoi dregătorii obişnuiţi, de
la marele serdar până la clucerul de arie, iar în al treilea rând erau boierii
fără dregătorii. Ca o reminiscenţă a epocii fanariote, dregătoriile se
înmulţesc şi se primesc pe bază de merite personale, în scopul
contracarării vechii boierimi. În Transilvania se recurge chiar la vânzarea
unor titluri nobiliare (conţi, baroni, consilieri), nobilimea crescând de la
4,4% din populaţie, la 6,7 % la începutul secolului al XVIII-lea, fiind cea
mai numeroasă din Europa.
Clerul continuă să aibă poziţii importante, privilegii şi proprietăţi,
deşi rolul său nu mai este acelaşi ca în feudalismul dezvoltat.
Ţărănimea liberă reuşeşte să se menţină, cu toate impozitele şi
presiunea unei fiscalităţi excesive. Majoritatea o formează "ţăranii foşti
dependenţi", care acum sunt denumiţi "lăcuitori, clăcaşi, săteni, aşezaţi
pe moşia altora, plugari sau oameni". Ei îşi dobândesc libertatea
personală prin măsurile luate de Constantin Mavrocordat în anul 1746 în
Ţara Românească şi în anul 1749 în Moldova, iar în Transilvania prin
măsurile aprobate de împăratul Iosif al II-lea în anul 1785. Obţinerea
libertăţii nu a însemnat şi obţinerea pământului necesar ţărănimii. Vechea
dependenţă a ţăranului aservit este înlocuită cu o aservire contractuală,
intervenită între părţi cu totul inegale.
Populaţia orăşenească creşte nu doar numeric, ci şi ca importanţă
economică şi politică. Meseriaşii şi comercianţii formează elementele
incipiente ale burgheziei. Spargerea monopolului politic al nobilimii
maghiare în Transilvania şi al regimului corporatist al breslelor va duce la
dezvoltarea unei clase burgheze importante. Prin sporirea burgheziei,
oraşele vor deveni încet, dar sigur, centre muncitoreşti. La apariţia unei
clase muncitoreşti va contribui şi desfiinţarea iobăgiei după revoluţiile de
la 1848. Burghezia şi muncitorii iau parte la revoluţiile de la 1821 şi 1848,
momente care duc la dezvoltarea conştiinţei de clasă şi la organizarea
profesională şi a luptei împotriva exploatării.

Reformele lui 2. Reformele lui Constantin Mavrocordat


Constantin
Mavrocordat Gravele crize din deceniile patru şi cinci ale secolului al XVIII-lea,
caracterizate prin exploatarea sălbatică a ţăranilor şi încercarea boierilor
de a-i transforma în robi, au avut ca efect fuga ţăranilor de pe moşii şi

148
depopularea unor zone. Sarcinile fiscale grele, datorate nesfârşitelor
schimbări de domnii, care se cumpărau de la Poarta Otomană, au dus la
degringoladă economică. La acestea s-a adăugat şi criza sistemului
judiciar, datorată sistemului desuet şi inegalităţilor dintre părţile din
procese, multitudinea sistemelor de drept (obicei, drept canonic şi laic,
drept domnesc, boieresc, ţărănesc).
Ideologia reformistă s-a concretizat în Ţările Române în varianta ei
conservatoare, numită "despotism luminat". Cei doi domni Mavrocordaţi,
Nicolae şi fiul său Constantin, pe timpul domniei lor în Ţara Românească
şi Moldova, au introdus o serie de reforme ce le poartă numele161.
Acţiunea a început în a treia domnie a lui Constantin Mavrocordat
(1739-1749), când s-a elaborat un plan ce a fost aplicat în anul următor
alipirii Olteniei de Ţara Românească, în anul 1739. Acest plan avea
forma unei "constituţii" de ansamblu, care a fost transbordată şi în
Moldova în domnia următoare (1741-1743). La această "constituţie" s-au
adăugat unele hrisoave, porunci domneşti, hotărâri soborniceşti sau ale
Adunărilor pe stări până în anul 1749. "Constituţia" a fost promulgată în 7
februarie 1741 şi este aplicată prima dată în Moldova fiind supusă
dezbaterii şi îmbunătăţirii conţinutului în cadrul Adunărilor pe stări, în anii
1741, 1745 şi 1749. Activitatea ce l-a propulsat pe Constantin
Mavrocordat în filele istoriei luminate a reprezentat o adevărată reformă
cu conţinut social, fiscal, judiciar, administrativ şi militar162.

Reforma 2. 1. Reforma socială


socială Reforma socială s-a iniţiat prin desfiinţarea "rumâniei şi veciniei".
În Ţara Românească, rumânia a fost desfiinţată şi înlocuită cu starea de
clăcaş, prin Hotărârea Obşteştii Adunări din 5 august 1746. Prin această
hotărâre, boierii rămâneau proprietari ereditari, iar rumânii primeau
dreptul de a se răscumpăra, plătind câte zece taleri "de cap". Astfel,
ţăranii deveneau liberi, dar fără pământ în proprietate, care urma să fie
folosit în schimbul a douăsprezece zile de clacă. Desfiinţarea veciniei în
Moldova s-a făcut la 6 aprilie 1749, dar dreptul de strămutare de pe moşii
era limitat, iar zilele de clacă erau stabilite la douăzeci şi patru; în schimb,
ţăranii moldoveni nu plăteau taxe pentru eliberare. Se poate aprecia că
prin această reformă ţăranii deveniţi "liberi" au rămas în continuare pe
moşii, iar zilele de clacă au fost mărite din ce în ce mai mult, exploatarea
ţărănimii începând să aibă trăsături capitaliste.

Reforma fiscală 2. 2. Reforma fiscală


Prin măsurile fiscale, marii boieri ai ţării, dregătorii şi mazilii au fost
scutiţi de impozite şi dări către stat. În acelaşi timp, ţăranii erau obligaţi să
plătească "banii steagului" şi "capitaţia", într-o sumă fixă de 105 parale pe
fiecare familie, sau 35 parale pentru nefamilişti, sumă care se achita în
patru rate anuale numite "sferturi". Ţăranii au primit fiecare, în urma unui
161
Nicolae Iorga - Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VI,
162
Constitution faite par S.A.M. le Prince Constantin Mauro Cordato, Prince des deux Valachies et de
Moldavie, le 7 fevrier 1740. Portant Supression de plusieurs Impositions onereuses aux Habitants de la
Valachie et prescrivant plusieurs Regles utiles au Gouvernement de cette Province. Rev. de Dr. Public, nr.
1, 1938.

149
recensământ, o fişă de impunere, prin aceasta fiind feriţi de abuzurile
agenţilor fiscali. Dregătorii şi agenţii fiscali primeau leafă pentru serviciile
de strângere a dărilor şi nu puteau cere dări abuzive de la ţărani, toate
sumele fiind vărsate la trezoreria statului. Chiar şi preoţii care nu ştiau
carte erau trecuţi la impozitare, prin aceasta obligându-i să se ridice din
punct de vedere al pregătirii. Fiecare localitate era recenzată, iar
slujbaşul vistieriei, vatamanul sau vornicelul, întocmea o listă de
"cisluire", în urma căreia fiecare cap de familie primea o "pecete",
respectiv o fişă cu impozitul ce trebuia achitat. Ispravnicii trebuiau să facă
ulterior un control, "cercătură", pentru a vedea dacă toţi locuitorii aveau
fişele de impozitare. Ei făceau, de asemenea, recensăminte fiscale, pe
care le raportau cancelariei domneşti. În Moldova, inspectorii fiscali se
numeau "zapcii". Cele mai mari perturbări erau în cazurile în care ţăranii
îşi schimbau domiciliul, domnitorul cerând limitarea unor asemenea
tendinţe.

Reforma 2. 3. Reforma Justiţiei


Justiţiei După anul 1741, organizarea justiţiei centrale şi locale a intrat în
atenţia domnitorului pentru a fi reformată. Ca urmare, s-au înmulţit
instanţele de judecată şi s-a renunţat la normele Obiceiului pământului,
care erau interpretate în mod subiectiv. Dintre boierii fără dregătorii au
fost numiţi judecători, funcţie care a devenit o profesie ce depindea de o
pregătire ştiinţifică. Între septembrie 1741 şi martie 1743, domnitorul a
trimis tuturor ispravnicilor "circulare" cu privire la atribuţiunile
judecătorilor, procedura scrisă ce trebuia folosită în mod obligatoriu,
modul de redactare şi consemnare a hotărârilor, precum şi procedura de
ascultare a părţilor. Domnul a hotărât ca "dreptatea să nu se vândă",
procedura să fie consemnată în "cartea de judecată", care urma să fie
întocmită în două exemplare. S-a stabilit pentru toate instanţele ca
judecata să se facă la termen, iar "cărţile de judecată", respectiv,
hotărârile instanţelor, să fie înscrise în registre duble, din care unul era
trimis la domnie, iar celălalt era lăsat la isprăvnicie.
Judecătorii nu puteau refuza judecarea unei pricini, iar judecata
din capitalele de judeţ s-a stabilit să fie de fond. Divanul era instanţă de
apel, dar putea judeca unele pricini şi în fond. Atribuţii judecătoreşti
aveau şi marii dregători, iar pentru decongestionarea Divanului a fost
constituită la Iaşi o instanţă formată din trei judecători, cu competenţe
similare cu cele ale Divanului. Între funcţiile domnului intra şi aceea
de a studia, tria şi repartiza plângerile adresate Divanului, trimiţându-le
către judecători. Punerea în executare a unei hotărâri a Divanului se
realiza printr-o "dispoziţie domnească", care era înscrisă într-o "carte
domnească".

Reforma 2. 4. Reforma administrativă


administrativă Măsurile luate de domnitorul Constantin Mavrocordat pe linia
activităţii administrative urmăreau să elimine suprapunerea atribuţiunilor
administraţiei centrale şi locale. În aceste condiţii, ispravnicii au luat locul
pârcălabilor, cărora li s-au fixat atribuţiunile în mod clar. Ispravnicii
trebuiau să întocmească rapoarte către domnitor, în limba română, în

150
care să detalieze modul cum se aplică măsurile luate de domn. Prin
aceasta s-a format un limbaj şi o terminologie specifice administraţiei în
limba română, s-a uniformizat practica elaborării actelor administrative şi
notariale, au fost create arhive unde se puteau găsi copii autentice ale
unor acte importante ale persoanelor fizice şi juridice. Faptul că
înlocuirea ispravnicilor din funcţie crea obligaţia acestora de a lăsa
înlocuitorilor toate instrucţiunile a statornicit principiul continuităţii în
administraţie, eliminându-se marile abuzuri din acest domeniu.

Reforma 2. 5. Reforma militară


militară În primul rând trebuie avut în vedere că domnitorul Constantin
Mavrocordat a fost un fanariot sprijinit de Poartă, având interesul să
dispună măsuri convenabile acesteia. În acest context, desfiinţarea
armatei permanente este pe deplin în concordanţă cu interesele
otomane, care vedeau în această măsură eliminarea unei surse de
primejdie. Odată cu micşorarea costurilor întreţinerii unei armate,
domnitorul a luat măsura diminuării aparatului de stat, prin reducerea
numărului slujitorilor de la curte, care măreau cheltuielile. Pentru
realizarea ordinei interne, în fiecare judeţ funcţiona câte un "steag",
respectiv o formaţie poliţienească subordonată ispravnicului, precum şi în
capitală, cu rol de apărare a domnitorului. Aceste steaguri erau plătite din
cisle, nu din vistieria statului163.

EVENIMENTELE
POLITICE ALE TEMA 7. EVENIMENTELE POLITICE ALE SFÂRŞITULUI SECOLULUI
SFÂRŞITULUI AL XVIII - LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX - LEA.
SECOLULUI AL FORME DE GUVERNĂMÂNT
XVIII - LEA ŞI
PRIMA 1. Principalele evenimente politice
JUMĂTATE A Sub influenţa războaielor austro-turce şi ruso-turce, se constată o
SECOLULUI AL slăbire a dominaţiei otomane în Principatele române, în condiţiile în care
XIX - LEA. stăpânirea austriacă este nevoită să facă faţă avântului naţionalităţilor din
FORME DE care era compus imperiul. Suveranii luminaţi, care au încercat să salveze
GUVERNĂMÂNT feudalismul prin reforme, nu au reuşit să creeze decât o atmosferă de
luptă mai mare din partea popoarelor164. Decretul de toleranţă religioasă al
împărătesei Maria Tereza, acordat românilor transilvăneni în 1759, a fost un
rezultat al luptei de 20 de ani a mitropolitului Ardealului, Inochentie Micu.
Înfiinţarea regimentelor grănicereşti, două româneşti şi trei secuieşti,
completate cu alte două mixte în Banat au produs efecte necalculate de
habsburgi, şi anume tulburări în rândul populaţiei, care s-a văzut înşelată
în aşteptările ei, datorită nerespectării promisiunilor făcute.
În anul 1784, în luna noiembrie, izbucneşte în Munţii Apuseni
răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, o adevărată revoluţie
populară ce se extinde cu repeziciune în Banat, Maramureş, Sibiu şi
Făgăraş. Programul din 11 noiembrie, adresat nobilimii din Deva, cerea
desfiinţarea iobăgiei, împărţirea pământurilor, nobilii să nu mai fie plătiţi
163
Nicolae Grigoraş - Reformele lui Constantin Mavrocordat, în Istoria Dreptului românesc, II, Bucureşti,
Ed. Ac., 1984.
164
Istoria României, vol. III, Buc., Ed. Ac., 1964.

151
decât pentru dregătorii, iar plata dărilor către stat să fie impusă tuturor
locuitorilor, indiferent de poziţia socială. Succesele răsculaţilor,
concretizate în alungarea nobililor şi instaurarea unor organe proprii ale
puterii, au obligat autorităţile la tratative şi la patru armistiţii. În decembrie,
răscoala a fost înfrântă şi reprimată cu deosebită cruzime. Rezultatele
răscoalei s-au concretizat în Patenta din 22 august 1785, care desfiinţa
dependenţa personală, legarea de glie, conferea ţăranilor dreptul de a
dispune de bunuri şi de a avea o meserie, dădea libertatea păşunatului
turmelor românilor pe terenurile de pe care se ridicase recolta, precum şi
în alte locuri de utilitate comună, reducea obligaţiile de cărăuşie.
În anul 1790, Dieta Clujeană respinge aceste măsuri înnoitoare,
determinând populaţia română să continue lupta de emancipare. Românii
se adresează în anul 1791 Curţii din Viena, prin "Suplex-ul" definit ca un
program "iacobin".
În anul 1821, În Ţara Românească masele populare se ridică, în
frunte cu Tudor Vladimirescu, care, împreună cu moşnenii şi pandurii,
întocmeşte un program - Proclamaţia adresată în 23 ianuarie 1821 din
Padeş, către "tot norodul omenesc". În 21 martie răsculaţii ocupă
Bucureştiul, şi timp de două luni guvernează ţara cu ajutorul "Adunării
norodului" - organ reprezentativ cu caracter popular. Un plan de reforme
mai larg este cuprins în "Cererile norodului românesc", în care se
prevedea chiar dorinţa de unire cu populaţia moldovenească, ceea ce nu
s-a putut concretiza din cauza neînţelegerii cu eteriştii, precum şi ca
urmare a intervenţiei trupelor turceşti în ţară. Asasinarea lui Tudor
Vladimirescu, la 21 mai, a dus la înfrângerea mişcării, pe care
revoluţionarul şi istoricul Nicolae Bălcescu a numit-o "revoluţie
democratică". Delegaţia celor şapte boieri munteni şi delegaţia formată
din şase boieri moldoveni se prezintă la Istambul în 17 aprilie 1822 şi
reuşesc să negocieze un rezultat relativ pozitiv, şi anume revenirea la
conducerea Principatelor a domniilor pământene, recunoaşterea unor
drepturi şi privilegii pentru aristocraţia autohtonă. Tronul Munteniei este
ocupat de domnitorul Grigore al VI-lea Ghica (1822-1828), iar cel al
Moldovei de domnitorul Ioan Sandu Sturza (1822- 182).
În anul 1828, Principatele sunt ocupate de Rusia, care a pus capăt
acestor domnii, introducând o conducere pe baze "regulamentare". Noii
domnitori, Alexandru Ghica (1834-1842) în Ţara Românească şi Mihail Sturza
(1834-1849) în Moldova, au aplicat măsurile de modernizare a vieţii politice
şi juridice a celor două ţări.
În ansamblul lor, evenimentele revoluţionare ale anului 1848 din
Europa au constituit, pentru elementele progresiste, un prilej favorabil de
a iniţia şi dezvolta revoluţii burghezo-democratice în cele trei ţări române.
Revoluţia de la 1848 s-a dezvoltat aproape simultan în toate ţările
române, fiind condusă de burghezie, care şi-a asumat rolul de
conducător, antrenând la această luptă şi masele ţărăneşti interesate de
desfiinţarea orânduirii feudale.
În general, burghezia a avut două orientări: o orientare liberal-
democratică, cu tendinţe de desfiinţare a feudalismului şi instaurarea
relaţiilor capitaliste, precum şi o orientare liberală, ce-şi propunea
iniţierea unor reforme care să ducă treptat la transformarea societăţii.

152
În Moldova, la 27 martie 1848, are loc la Iaşi o adunare în hotelul
Petersburg, unde elementele burgheze şi boierimea liberală au elaborat
un program moderat, acceptat formal de Mihail Sturza, care peste două
zile ordonă reprimarea mişcării. Fugiţi peste hotare, revoluţionarii
încearcă să redacteze programe, dar fără rezultate.
Revoluţia din martie 1848, din Viena, nu aduce transilvănenilor o
îmbunătăţire a situaţiei lor. Mai mult, revoluţionarii de la Pesta hotărăsc
anexarea Transilvaniei şi unirea cu Ungaria, ceea ce a îndepărtat pe
români de la idealurile comune şi i-a transformat în oponenţi ai revoluţiei
maghiare. În adunările de la Blaj din 3/15 - 5/17 mai 1848 au fost
formulate principii şi dorinţe de independenţă şi libertate. În perioada 4/16
- 15/27 iunie, au avut loc la Lugoj adunări româneşti care au cerut
drepturi naţionale, introducerea limbii române în administraţie şi formarea
unei armate naţionale.
Preluarea puterii politice în Munţii Apuseni de către Avram Iancu a
permis organizarea acestei regiuni ca "ţară românească" şi conducerea
acesteia de către tribuni şi prefecţi români. Neînţelegerile cu ungurii au
dus la înfrângerea mişcării şi intervenţia masivă a trupelor habsburgice şi
ruseşti.
În Ţara Românească, unde activa din anul 1843 societatea
secretă "Frăţia", au avut loc în luna mai 1848 întruniri secrete ale
"Comitetului revoluţionar", care a întocmit un Program al revoluţiei burghezo
- democratice. În 9/21 iunie s-a prezentat acest program poporului adunat
şi s-a constituit un Guvern provizoriu. În 11/23 iunie, guvernul astfel
alcătuit, având sprijinul maselor, a obligat pe domnitorul Gheorghe
Bibescu să recunoască "Constituţia" şi să abdice de la tronul ţării. După
preluarea puterii, liberalii radicali au luat măsuri de desfiinţare a rangurilor
boiereşti, a robiei, cenzurii, de reorganizare a armatei. S-a convocat
Adunarea constituantă şi s-a trecut la rezolvarea "chestiunii sociale",
respectiv la împroprietărirea ţăranilor cu pământ, dar amânarea succesivă
a rezolvării problemei, datorată elementelor conservatoare, a dus la
îndepărtarea maselor de revoluţie. În acelaşi timp, forţele armate ale
imperiilor vecine au intervenit şi au reuşit să înăbuşe mişcarea.
Deşi înfrântă, revoluţia de la 1848 din ţările române a reprezentat
momentul istoric de declanşare a marilor schimbări burghezo-
democratice, a înfăptuirii năzuinţelor de secole a poporului român de a
trăi liber şi unit165.
După înăbuşirea revoluţiei, prin Convenţia de la Balta Liman din
anul 1849, s-a stabilit numirea unor domnitori pe timp de şapte ani,
respectiv Barbu Ştirbei în Ţara Românească şi Grigore Ghica în
Moldova, ambii având un rol deosebit în modernizarea vieţii sociale şi
publice. Problema cea mai importantă rămăsese unirea celor două
principate, unire ce era întrezărită ca o posibilitate după războiul Crimeii
din anul 1853, încheiat cu Congresul de pace de la Paris, din
13/25februarie - 18/3 martie 1856.

165
N. Iorga - Istoria românilor, VIII, Revoluţionarii, Bucureşti, 1938

153
Ca urmare a Tratatului de pace încheiat cu această ocazie, în
Principatele dunărene urma să aibă loc o consultare a poporului cu
privire la viitorul lor statut, în cadrul unor adunări ad-hoc.
În anul 1857, aceste adunări şi-au început activitatea, încă din
luna septembrie, adoptând rezoluţii privind "Unirea" celor două principate.
Cu toată opoziţia internă şi externă, această unire s-a realizat prin
alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, sub forma unei uniuni
personale, apoi într-o uniune reală la 24 ianuarie 1859.
Actul unirii a marcat intrarea ţării noastre pe treapta superioară a
dezvoltării sale economice şi sociale.
În Imperiul Habsburgic, după înfrângerea revoluţiei de la 1848, s-a
instaurat absolutismul centralizat excesiv. În ţările coroanei, deci şi în
Transilvania, s-au desfiinţat Dietele, au fost înlocuite comitatele cu
sistemul districtelor şi cercurilor, în fruntea cărora au fost numite
persoane străine de Transilvania, dar loiale împăratului. Cele 25 de
provincii ale imperiului, locuite de zece naţiuni, însumând peste 39 de
milioane de locuitori, au fost conduse direct de la Viena prin decrete
imperiale şi ordonanţe ministeriale. În anul 1851 a fost înfiinţat un
Consiliu Imperial compus din nouă membri, care prezenta diverse
propuneri împăratului.
La 31 decembrie 1851, împăratul şi-a făcut cunoscute unele dintre
principiile guvernării, cum sunt indivizibilitatea monarhiei, împărţirea
teritoriului în districte şi cercuri, numirea unor guvernatori în provinciile
coroanei direct de împărat. De asemenea, au fost numite de împărat şi
organele de conducere ale oraşelor şi satelor, precum şi magistraţii. Au
fost anulate dietele provinciale, în administraţie s-a introdus limba
germană, la fel şi în armată şi şcoli.
La data de 19 ianuarie 1853 au fost dictate pentru Ungaria,
Transilvania, Banat, Voivodina şi Croaţia ordonanţe privind funcţionarea
guvernatorilor şi oficiilor locale administrative. Guvernatorul Transilvaniei
rezolva atât problemele civile, cât şi pe cele militare, având
posibilitatea să acţioneze pe proprie răspundere. Mai mult, guvernatorul
Ludwig Wohlgemuth (1849- 1851) a primit o instrucţiune specială secretă
pentru ca "Transilvania să fie încadrată cu totul în monarhia austriacă, aşa
încât situaţiunea excepţională, cât şi drepturile ei speciale să nu mai fie
luate în seamă". În timpul guvernatorului Carol Schwartzenberg (1851-
1858) s-a urmărit şi mai mult limitarea acţiunilor revoluţionare ale
românilor, care priveau cu cel mai mare interes şi speranţă spre unirea
cu românii din principate.

Forme de 2. Forme de guvernare. Monarhia absolută


guvernare. Monarhia absolută a apărut în perioada de tranziţie de la
Monarhia feudalism la capitalism, când relaţiile feudale au decăzut, ca urmare a
absolută luptei maselor pentru libertate şi egalitate, dar şi ca urmare a
imposibilităţii preluării tuturor noilor principii şi idei de burghezia în
formare. În aceste condiţii, monarhii, sprijiniţi pe armate puternice, pe
venituri obţinute prin impozite regulate, ajung să concentreze întreaga
putere, având posibilitatea de a "conduce după cum cred de cuviinţă, de

154
a da legi şi de a numi personal pe slujitorii care aplică aceste legi "166.
Viaţa politică se desfăşoară în preajma curţii, nobilii feudali devin înalţi
funcţionari şi nobili de curte, fiind plătiţi din vistieria statului şi nu din
veniturile obţinute pe propriile domenii.
Existenţa monarhiei absolute este bine definită în Transilvania, ca
şi în Ţara Românească şi Moldova, dar aici prezintă particularităţi
determinate de dependenţa faţă de Poarta Otomană. Tendinţe de tip
absolutist se consemnează la domnitorul Şerban Cantacuzino, precum şi
la Dimitrie Cantemir, dar cel mai pregnant la domnitorii fanarioţi. Nicolae
Mavrocordat şi Mihail Racoviţă sunt domnitori care reduc puterea
boierilor de neam, încurajează unele plângeri ale ţăranilor împotriva
boierilor, ajung până acolo încât introduc pedepse corporale împotriva
acestora, tocmai pentru a le slăbi autoritatea şi poziţia, în scopul întăririi
propriilor autorităţi.
Reformele domnitorului Constantin Mavrocordat au dus în primul
rând la întărirea bazei materiale a absolutismului monarhic 167. Abolirea
servajului a creat posibilitatea acaparării rentei feudale prin impozite, iar
sistemul scutelnicilor i-a făcut pe boieri dependenţi de domnitor. Aparatul
birocratic creat se bucura de avantaje materiale deosebite, fiind definitiv
în opoziţie cu marea boierime.
În timp ce în Moldova şi Ţara Românească monarhia de tip
absolutist exista în cadrul regimului fanariot, în Transilvania ea s-a
concretizat prin regimul habsburgic. O variantă a formei de guvernare
absolutiste a fost "absolutismul luminat", cu caracter reformist, de
dezvoltare social economică pe linie capitalistă, perioadă de formare a
noii clase burgheze. Argumente în favoarea reformatorilor luminaţi, fie ei
chiar fanarioţi, au formulat cronicari ca N. Muste, Enache Kogâlniceanu,
pitarul Hristache şi Zilot Românul.
Lupta împotriva regimului absolutist a fost concepută de marii
boieri ca o variantă de înlocuire a acestuia cu guvernarea reprezentativă
pe stări, sub forma regimului nobiliar. Această luptă, dusă prin delegaţii şi
memorii la curtea din Petersburg, Viena sau la Poarta Otomană, a
preconizat schimbarea regimului fanariot şi absolutist, în scopul de a
dispune de puterea politică, într-o formă de republică "aristo-
democraticească", concepută de logofătul D. Sturdza.
Regulamentele organice au însemnat, de fapt, o revenire la
regimul nobiliar, dar într-o formă nouă. Aceste regulamente, întocmite de
boierime, aprobate de Poarta Otomană, reflectau dorinţele vechii boierimi
de neam, revenirea la marea Adunare a ţării, la un organ reprezentativ pe
stări, dar de data aceasta incluzând şi starea a treia. Funcţionarea
acestei Adunări avea o periodicitate prestabilită, ca şi în statele
europene. Regulamentele organice nu au reuşit decât în parte să
diminueze puterea domnului, având un caracter de " contract normativ".
Instaurând un regim oligarhic, aceste regulamente concentrează puterea
în mâinile marii boierimi, care devine stăpână pe Adunarea obştească şi
întreaga administraţie.

166
Gh. Platon - Istoria modernă a României, Bucureşti, Ed. Did. şi Ped., 1985.
167
N. Iorga - Istoria industriilor la români, Bucureşti, 1927.

155
În Transilvania, după perioada împăratului Iosif al II-lea, sub
Leopold al II-lea marea nobilime încearcă să recapete vechile privilegii
dinainte de anul 1784, dar pe baza unor precepte şi idei noi. Printre
acestea sunt amintite principii constituţionale, cum ar fi: contractul social,
drepturile omului şi ale cetăţeanului, egalitatea şi suveranitatea poporului.
Neexistând o burghezie bine dezvoltată ca clasă, nobilimea şi-a aservit
aceste principii, confundând poporul suveran doar cu clasa nobilimii, iar
egalitatea în drepturi limitând-o la egalitatea dintre rangurile nobiliare.
Monarhia absolută şi absolutismul luminat au existat în toate cele
trei ţări române, în secolul al XVIII-lea şi până în prima jumătate a
secolului al XIX-lea, manifestându-se în forme variate, în raport de
particularităţile fiecărei ţări. În toate aceste ţări, caracteristica principală
este aceea că nobilimea feudală s-a transformat în funcţionărime de stat.
De asemenea, s-au luat măsuri pentru dezvoltarea sistemului juridic,
desfiinţarea barierelor vamale, crearea unei armate permanente, iar
impozitele au devenit o sursă importantă şi sigură de venituri ale
domnitorilor, care nu au precupeţit nimic pentru a concentra întreaga
putere la curtea lor. În Ţara Românească şi Moldova, Poarta Otomană a
impus guvernări autoritare, fanariote, care au aplicat un despotism
asiatic, combinat cu unele principii avansate pentru acea epocă.
Ca urmare a decadenţei acestor sisteme, spre sfârşitul perioadei
apar idei de organizare a unor republici burghezo-democratice la
gânditori cum au fost: I.B. Deleanu, revoluţionarii de la 1848, marii patrioţi
români participanţi la mişcările lui Horia sau Tudor Vladimirescu.

3. Funcţiile statului
FuncţiiIe statului
În principal, funcţia internă a statului şi-a evidenţiat întâietatea
datorită necesităţii reprimării rezistenţei acerbe a ţărănimii împotriva
exploatării şi fiscalităţii. Reprimarea răscoalelor, dintre care celebră rămâne,
pentru cruzimea ei, cea a lui Horea, Cloşca şi Crişan, de către trupele
austriece, a constituit o latură a mecanismului statului, în care forţa armată
este completată cu închisori şi agenţi informatori.
Aparatul central şi local al statului avea ca o caracteristică
principală birocraţia şi fiscalitatea. Aparatul fiscal era deosebit de abuziv
şi spoliator, iar justiţia era părtinitoare în realizarea dreptăţii, egalitatea în
faţa justiţiei rămânând doar la nivel de deziderat168.
Biserica ortodoxă îşi pierde rolul ce-l deţinea în cadrul
mecanismului statului, deşi marii clerici aveau încă poziţii privilegiate.
Biserica ortodoxă transilvăneană şi-a sporit rolul de exponent politic în
lupta de eliberare naţională şi socială, sprijinind populaţia românească
majoritară.
Funcţia externă a statului este diminuată, ca urmare a dominaţiei
otomane şi a amestecului marilor puteri în chestiunile interne ale ţărilor
române. Cu toate condiţiile externe nefavorabile, statele româneşti şi-au
continuat existenţa proprie, creându-se un statut de "nebeligeranţă" cu
Imperiul Otoman, în schimbul plăţii tributului.

168
Mihai Oroveanu - Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale. Buc., 1992, Edit.
Cerma.

156
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, odată cu înfiinţarea
consulatelor, s-au introdus şi în ţările române regimul capitulaţiilor, iar
odată cu acestea jurisdicţia consulară169.
În perioada anilor 1774-1856, asupra Principatelor române s-a
exercitat un drept de protectorat din partea Rusiei, care la început a avut
un caracter diplomatic, s-a continuat cu un drept de supraveghere şi
garanţie, sfârşind cu un adevărat protectorat170.
Protectoratul, ca formă de conducere a Ţărilor Române, a fost
expresia unui abuz al marilor puteri asupra teritoriilor româneşti, care
mergea până la schimbarea inclusiv al legislaţiei ţării, mai mult decât şi-
au permis chiar turcii pe timpul regimului fanariot. Regimul introdus de
Rusia a fost nepopular încă de la început, dar Regulamentele organice
au fost introduse cu acordul Porţii Otomane.
Cu toate că la Congresul de la Liubliana, din anul 1821, marile
puteri au stabilit un "drept de intervenţie" în ţările române pentru
restabilirea echilibrului european, drept exercitat în anul 1821, precum şi
în 1848, statele române au rămas suverane şi subiecte de drept în
relaţiile internaţionale.
Comunitatea de limbă, conştiinţa de sine şi mişcările ample de
masă au trezit în poporul român dorinţa de unificare într-un stat naţional.
Ideea naţională a fost exprimată cu deosebită pregnanţă în documentul
"Supplex Libellus Valachorum", întocmit în anul 1791 şi trimis împăratului
Leopold al II-lea, prin care românii transilvăneni au cerut o recunoaştere
egală a naţiunii lor cu celelalte naţiuni.
Regulamentele organice au avut şi un rol pozitiv prin aceea că au
creat premisele unificării instituţionale a ţărilor române, prin organizarea
de stat identică, dezvoltarea legăturilor comerciale, formarea unei pieţe
unice şi realizarea unei vieţi economice comune.
Revoluţionarii de la 1848 au cerut, în toate programele lor de
acţiune, unirea celor trei ţări române, ce era prezentată ca o necesitate
DREPTUL ÎN istorică de primă mărime.
PERIOADA
DESTRĂMĂRII TEMA 8. DREPTUL ÎN PERIOADA DESTRĂMĂRII ORÂNDUIRII
ORÂNDUIRII FEUDALE
FEUDALE
1. Categorii şi izvoare de drept scris
Principalele categorii de acte juridice 171 folosite în perioada de
care ne ocupăm sunt:
Categorii şi ♦ Pravili de temelie - ce sunt constituite din legi de organizare sau
izvoare de constituţii întărite de domn, care s-au aplicat efectiv sau au rămas în
drept scris stare de proiecte;
♦ Coduri - ce cuprind ramuri de drept, sau coduri specializate pe
câte un domeniu;
♦ Manuale de drept - ce conţin materiale valabile pentru aplicare,
coduri generale sau private;
169
L. Baicu - A doua jumătate a secolului al XVIII – lea începutul epocii moderne a României., Anuar A.
D. Xenopol, IX, 1972.
170
V. A. Urechia - Tratat de istoria statului şi dreptului românesc. II, 1, 1984.
171
I. Minea - "Reforma" lui Constantin Mavrocordat, Cercetări istorice, II - III, 1925 - 1927.

157
♦ Culegeri de obiceiuri şi hotărâri - aplicate de Divan, unele dintre
acestea fiind întărite de domnitor şi care au circulat ca legi scrise;
♦ Hrisoave simple sau hrisoave domneşti.
Printre principalele izvoare documentare privind organizarea şi
funcţionarea statului, putem aminti următoarele:
♦ Constituţia elaborată pe timpul lui Constantin Mavrocordat, în anul
1741, care s-a aplicat în ambele Principate;
♦ "Oblăduirea republicească aristo-democraticească" realizată în
timpul domnitorului Dimitrie Sturdza în Moldova, în 1802, dar care a
rămas în proiect, nefiind urmată de aplicare;
♦ Programul revoluţiei de la 1821 şi mai ales "Proclamaţia" Cererile
poporului românesc;
♦ Programele revoluţiilor de la 1848 din toate cele trei ţări române şi
mai ales:
♦ Proclamaţia de la Izlaz, din 9/21 iunie 1848, şi Proiectul de
"Constituţie" al lui M. Kogălniceanu, din acelaşi an;
♦ Regulamentele organice din Ţara Românească, din 1 iulie 1831,
precum şi din Moldova, din 1 ianuarie 1832;
♦ Actele Divanurilor ad-hoc din 1857, din ambele principate;
♦ Convenţia din 2/18 august 1858 de la Paris, pentru organiza-rea
constituţională a principatelor.
Toate aceste acte de importanţă deosebită pentru dezvoltarea
sistemului de drept au avut ca rezultat elaborarea unor adevărate coduri
legislative generale şi de ramură, care au dus la modernizarea rapidă a
dreptului românesc. Procesul de sinteză şi selecţionare a documentelor
elaborate a creat în Ţara Românească, Moldova şi Transilvania o seamă
de coduri, care au combinat reglementările interne cu experienţa în
legiferare a sud-estului european, precum şi francez şi austriac172.
Legiuirile din Ţara
2. Legiuirile din Ţara Românească
Românească
a). Pravilniceasca Condică. Această lucrare apare în anul 1780 şi
reprezintă primul cod de sinteză, elaborat sub influenţa şi conducerea lui
Alexandru Ipsilanti. Lucrarea conţine patruzeci de titluri şi două sute de
"puncte", respectiv articole, care reglementează organizarea
judecătorească şi procedura, pe linia reformei lui Constantin
Mavrocordat. Codul cuprinde, pe lângă instituţii ale dreptului civil, şi
instituţii de dreptul familiei. La elaborarea efectivă a acestui cod au lucrat
M. Fotino şi Ienăchiţă Văcărescu, primul în materia dreptului cutumiar, iar
cel de al doilea în elaborarea atribuţiunilor şi funcţionarea domniei ca
instituţie.
Codul a fost "reîntărit", respectiv reinvestit cu aplicabilitate
generală, de domnitorul Nicolae Caragea, în anul 1784. Cel care a cerut
abrogarea acestui document a fost Tudor Vladimirescu, la 16 februarie
1821, în cadrul "Adunării Poporului".
b). Hrisovul pentru Iothesie. Este elaborat în anul 1800, sub
domnia lui Alexandru C. Moruzi, şi este un cod specializat pe procedura
înfierii, iothesia fiind acel procedeu de "luare de suflet".
172
Tratat de Istoria statului şi dreptului românesc, II, 1, 1984.

158
c). Legiuirea Caragea 173. Lucrarea apare în anul 1818 şi
reprezintă rodul muncii vel clucerului St. Nestor Craiovescu şi boierului
Hristopol, care întocmiseră fiecare câte un proiect, care apoi au fuzionat.
Această legiuire a fost revizuită de o comisie formată din patru mari
boieri, a fost avizată de domnitor şi de Sfatul de Obşte, a fost promulgată
la data de nouă august şi apoi a fost pusă în aplicare începând de la data
de întâi septembrie 1818.
Acest adevărat cod conţine 630 paragrafe, care se împart în patru
lucrări specializate: codul civil, partea 1-4 (obraze, lucruri, tocmeli,
daruri), codul penal, partea a cincea (vini) şi încă două lucrări şi anume
codurile de procedură civilă şi penală, partea a şasea (ale judecăţilor).
Codul a fost elaborat într-un limbaj clar, desigur cu terminologia de
epocă, având reale calităţi şi progrese de structurare. Codul a fost
condamnat la abrogare de către Revoluţia de la 1848, iar Regulamentul
organic a înlocuit partea comercială cu reglementări mai moderne. Partea
de drept penal şi procedură a fost înlocuită mai târziu, respectiv în anii
1841 şi 1851, prin coduri speciale, iar celelalte reglementări au fost
aplicate până la întâi decembrie 1865.
d). Condica de Comerciu. Este o traducere a codului comercial
francez, realizată de profesorul Constantin Moroiu în anul 1808. Lucrarea
conţine 595 articole din cele 647 ale codului francez, fiind excluse cele ce
nu se potriveau cu starea ţării. A fost discutat în Adunarea obştească, în
anul 1834, precum şi în 1837, apoi a fost întărit de domn. A intrat în
vigoare la întâi ianuarie 1841 şi s-a aplicat până în anul 1866.
e). Codul penal şi codul de procedură penală din anii 1841 şi
1851. Având în vedere că dispoziţiile Legiuirii Caragea nu erau
îndestulătoare, chiar dacă erau completate prin "bazilicale", s-a trecut,
sub domnia lui Alexandru Ghica, în anul 1841, la alcătuirea Condicilor de
"procedură criminalicească", respectiv de drept penal. În anul 1851, sub
domnia lui Barbu Ştirbei, ele au fost înbunătăţite şi juxtapuse. Aceste
lucrări au format împreună "Condica criminalicească", care avea în
conţinut prevederile codurilor franceze din anii 1810 şi 1832, dar
adaptate la nevoile ţării. La alcătuirea lor într-o formă modernă au lucrat
juriştii cei mai de seamă ai momentului, care aveau o largă recunoaştere
europeană : C. N. Brăiloiu, B. D. Ştirbei, G. Bibescu. Ca urmare a
epuizării ediţiilor anterioare, a fost necesar ca lucrarea să fie reeditată în
anul 1862.
f). Condica Penală Ostăşească. Această lucrare, împreună cu
procedura specifică şi suplimentul pentru starea de "împresurare", a fost
alcătuită în anul 1852, sub domnia lui Barbu D. Ştirbei. Este o lucrare de
inspiraţie franceză şi cuprinde 254 articole pentru partea penală, 221
articole pentru partea de procedură şi 15 articole pentru starea de asediu.
A fost reeditată, în anii 1861 şi 1871, rămânând în vigoare până în anul
1875.
g). Proiectele de coduri generale au reprezentat o seamă de
lucrări ample, redactate la cererea unor domni, dar care din diverse
motive nu au fost adoptate. Cu toate acestea, ele au reprezentat

173
N. Camariano - Legiuirea Caragea, ediţie critică, Bucureşti, 1955, Studii, X.

159
încercări reuşite de sistematizare a dreptului şi au fost folosite ca
manuale juridice sau chiar ca legi.
Astfel a apărut "Proiectul de cod general" al lui Mihail Fotino din
anul 1764, elaborat sub domnia lui Ştefan Racoviţă, care a fost folosit ca
manual juridic în mod permanent. Acelaşi cod a fost reeditat şi în anul
1766, de către acelaşi autor, dar dedicat succesorului la tron, respectiv lui
Scarlat Ghica.
În anul 1777, un alt Proiect de cod general este alcătuit de M.
Fotino pentru Alexandru Ipsilanti, în cadrul programului legislativ al
acestui domnitor. În aceste proiecte de coduri generale sunt
reglementate: dreptul de stat, dreptul vistieriei, dreptul orăşenesc,
culegerile de obiceiuri aprobate de Divan, dreptul agrar, dreptul penal şi
dreptul ostăşesc.
Alte lucrări, cum sunt "Arta judecătorească", alcătuită în anul 1793
de către Dumitrache Panaiotache, şi "Proiectul legiuirii Caragea", text
anonim alcătuit între anii 1816-1817, au fost folosite fără a fi întărite de
domn, ca proiecte personale şi încercări de sistematizare a procedurii
judecătoreşti, încercări de îmbogăţire a ştiinţei dreptului174.

3. Legiuirile din Moldova


Legiuirile din a). Sobornicescul Hrisov 175. Lucrarea a fost întocmită din
Moldova ordinul domnitorului Alexandru C. Mavrocordat, care a şi promulgat-o în
28 decembrie 1785. Textul are la bază două "Anaforale" ale Sfatului de
obşte din 15 august şi 15 septembrie 1785. Partea I-a a reglementat
regimul protimisului, al schimbului şi al zălogirii de moşii cu interzicerea
"daniilor" de la săraci la bogaţi. Partea a II-a se ocupă de o problemă
specifică, şi anume căsătoria robilor între ei şi a robilor cu oameni liberi.
Sobornicescul Hrisov, cu modificările ce au survenit în anii 1835 şi 1839,
s-a aplicat până în anul 1865.
În anul 1835, doi jurişti angajaţi ai statului, Flechtenmacher şi
Bojincă, au sistematizat textul, împărţindu-l pe articole şi "lămuriri", după
care textul astfel modificat a fost supus aprobării Sfatului administrativ,
fiind promulgat de domn. În această formă a circulat în 150 exemplare,
până la reelaborarea sa din anul 1939, printr-o lege de 12 articole cu text
nou.
b). Codul Calimach176, elaborat între anii 1816 - 1817, denumit şi
"Condică ţivilă" sau "Condică politicească", reprezintă primul cod civil de
ramură. Prima variantă a fost încredinţată spre elaborare lui Ananias
Cuzanos, care a redactat textul în limba greacă (1813), după care
lucrarea a fost realizată de juristul braşovean Christian Flechtenmacher.
Codul a adoptat structura şi planul codului austriac din anul 1811, s-a
inspirat şi din codul Iustinian, dar şi din Obiceiul Pământului românesc.
Codul avea 80 articole de "scolii lămuritoare", o "tablă" - tabelă cu "spiţa
neamului", care putea să lămurească modalitatea de calculare a rudeniei.
Codul a fost revizuit în anul 1833, din iniţiativa unor boieri conservatori, în
174
N. Camariano - O traducere în limba română a manualului de legi al lui Mihail Fotino. Rev. Arh., 1972.
175
ib. idem.
176
Codul Calimah, Bucureşti, 1958.

160
scopul de a concorda cu "Bazilicalele". În anul 1851, Mihail Kogălniceanu
realizează o nouă revizuire, care rămâne valabilă până în întâi ianuarie
1865. Cu toate acestea, Curtea de Casaţie l-a aplicat în luarea unor
decizii până în anul 1929.
c). Condica Criminalicească şi Procedura ei. Această importantă
lucrare a fost alcătuită sub formă de cod sub domnia lui Scarlat Calimah,
iar sub cea a lui Mihai Şuţu s-a tipărit procedura penală în anul 1820.
Domnitorul Ion Sandu Sturdza a dispus, în anul 1826, întocmirea
"Criminaliceştii condici", care reprezenta dreptul penal material.
Condica criminalicească a fost întocmită în două părţi, respectiv
166 şi 97 articole, într-o numerotare continuă. Partea de procedură a avut
la început un caracter experimental, până la terminarea capitolului privind
pedepsele. Cei ce au lucrat la elaborarea textului s-au folosit de
traducerea românească a codului penal austriac din anul 1803, realizată
de Ion Budai Deleanu la Cernăuţi, în anul 1807.
d). Condica de Comerţ a Moldovei. Reprezintă o traducere a
codului de comerţ francez, realizată în anul 1833 de Iacovache Veisa şi
Emilian Drăghici. Ediţia moldoveană a fost folosită şi în Muntenia, între
anii 1850-1863. Despre ea se cunoaşte că a fost elaborată din poruncă
domnească, prin Anaforaua din anul 1819, care, ocupându-se de pravile
şi obiceiurile pământului, a cerut întocmirea unei "Condici neguţătoreşti".
e). Hexabiblul lui Armenopol este un manual tradus de Toma Cara
în anul 1804, din limba greacă. Manualul are şase cărţi şi este important
pentru că reprezintă întregul drept Iustinianeu, cu o prelucrare
modernizatoare. Această lucrare va deveni mult mai târziu, în anul 1835,
Codul General al Greciei.
f). Pandectele lui Toma Cara. În anul 1806, Toma Cara editează
prima carte despre persoane, dintr-o lucrare ce se voia mai mare, un cod
general numit "Pandecte". Cartea are ca sursă de inspiraţie lucrări din
acel timp, de origine bizantină şi franceză, reprezentând tendinţele din
dreptul românesc şi încercarea de sinteză a realităţilor vremii. Izbucnirea
războiului ruso-turc a oprit desfăşurarea planului legislativ pentru
Moldova.
g). Regulamentele Organice. Aceste lucrări regulamentare sunt
acte cu caracter fundamental, care s-au întocmit ca urmare a unor
necesităţi de reformare a statului, îndeosebi după înfrângerea Revoluţiei
de la 1821. Întocmirea unor Regulamente organice figura în Actul
adiţional al Convenţiei de la Ackerman, din anul 1826, şi în Tratatul de la
Adrianopol, din anul 1829. Regulamentele Organice au fost întocmite în
ambele Principate, în Bucureşti de o comisie formată din banul Gr.
Bălăceanu, vornicul Gh, Filipescu, Şt. Bălăceanu, hatmanul Al. Vilara şi
Vornicul Barbu Ştirbei, iar în Iaşi comisia cuprindea pe vistiernicul C.
Păşlanu, vornicul M. Sturdza, vornicul C. Conachi, vistiernicul Iordache
Catargi şi Gr. Asachi.
Adunările Obşteşti Extraordinare au aprobat proiectele de
regulamente, la Bucureşti în 29 aprilie 1831 şi la Iaşi la 20 octombrie
1831, urmând să intre în vigoare în iulie, respectiv în ianuarie anul
următor. Regulamentele Organice au fost aprobate de Poarta Otomană
printr-un "Hatişerif", în anul 1834. Ele au funcţionat până în timpul

161
Revoluţiilor de la 1848, când revoluţionarii le-au abrogat, dar le-au şi ars
în public în Muntenia, pierzându-se originalul, iar în Moldova originalul nu
mai există din anul 1872.

Dreptul în 4. Dreptul în Transilvania


Transilvania În Transilvania, pe întreaga perioadă a destrămării relaţiilor
orânduirii feudale, continuă să existe o structură a dreptului feudal, alături
de reglementări de natură burgheză. Legislaţia scrisă are un rol din ce în
ce mai mare faţă de dreptul cutumiar177.
Se menţin în vigoare, prin Diploma Leopoldină din anul 1691,
Aprobatele, Compilatele, Tripartitul lui Verboczi, Constituţiile şi Statutele
districtelor şi municipiilor. Pe lângă acestea se mai emit "Articole Dietale",
care sunt aprobate de împărat, devenit acum şi Mare Principe al
Transilvaniei.
Unele acte elaborate cu intermitenţă de Dieta Transilvaniei,
cuprinse în "Articuli novellares", între anii 1744 – 1848, şi "Articuli
Provisionales", din anul 1791, au fost aprobate de împăratul Francisc al
II-lea.
Pe linie penală se aplică codurile penale emise pe timpul
împărătesei Maria Tereza, din anul 1768, şi de pe timpul împăratului Iosif,
din anul 1787. Pe baza primului, au fost condamnaţi Horea, Cloşca şi
Crişan, precum şi participanţii la răscoală. Împotriva codului Iosefin au
protestat chiar şi nemeşii, în anul 1787, ca urmare a faptului că se dictau
pedepse fără proceduri diferite în raport de condiţia de nobili sau nenobili.
Alte acte normative au fost Diplomele, Edictele, Rescriptele şi
Ordonanţele. Diplomele au fost date de Maria Tereza şi Iosif al II-lea, în
vederea rezolvării unor probleme administrative. Astfel, în anii 1746,
1747 şi 1767 s-au elaborat Diplome privind dreptul nobililor români "uniţi",
respectiv ale celor care au trecut la religia catolică, de a ocupa funcţii
publice. În anul 1754, se dă o Patentă numită "Certa puncta", prin care
se stabileau raporturile iobagilor cu domnii de pământ, iar în anii 1774 şi
1777 se semnează două Patente pentru reformarea învăţământului. În
anul 1781 se elaborează o Ordonanţă de reglementare a activităţii privind
presa, care introducea cenzura unor lucrări neconvenabile casei
imperiale, precum şi un Edict de toleranţă pentru diferitele religii, ca
urmare a deselor revolte şi lupte ale maselor pentru cucerirea acestor
libertăţi. În urma Răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, în anul 1785 şi
apoi în 1790 se elaborează o Patentă şi un Decret pentru abolirea
dependenţei personale şi libertatea de mutare a iobagilor.
În 16 martie 1764 se edictează o importantă Patentă privind
înfiinţarea regimentelor grănicereşti, care a fost urmată de zece
Ordonanţe în anii următori, pentru reglementarea situaţiei social - juridice
a populaţiei libere din Transilvania.
Dintre unele manuale sau culegeri tipărite, pot fi amintite
Regulamentul din anul 1776, ce reglementează activitatea regimentelor de
graniţă, Legea fundamentală din anul 1807 pentru graniţa vestică, precum şi

177
Hanga Vladimir - Istoria dreptului românesc. Iaşi, Ed. Fundaţia Chemarea, 1993.

162
"Dietae sive rectius comitia Transilvanica" - un studiu privind organizarea
Transilvaniei, ce a fost publicat la Cluj în anul 1791.
În anul 1816 s-au tipărit la Buda, în Ungaria, "Regulile scholastice,
care sunt rânduite şi aşezate pentru ţinerea şi procopseala schoalelor
româneşti celor din Ţara Ungurească", ce reglementează activitatea de
învăţământ din Maramureş, Crişana şi Banat.
În anul 1818 s-a tipărit la Cluj o Colecţie conţinând formulare de
acte oficiale pentru uzul instanţelor judecătoreşti, deoarece limba folosită
în faţa completelor şi întreaga procedură scrisă era obligatoriu în limba
germană. Această lucrare s-a retipărit în anul 1824 şi la Târgu-Mureş, în
limba maghiară. În anul 1848, la Pesta, în Ungaria, apare o broşură, care
este difuzată ulterior în Transilvania, intitulată "Sfetnicul împăratului
tălmăceşte poporului legile cele nouă", care urmărea să capteze
bunăvoinţa unei populaţii române excluse de la folosirea propriei limbi în
administraţie, justiţie, învăţământul mediu şi superior, precum şi în
relaţiile oficiale cu reprezentanţii statului.

Începutul 5. Începutul modernizării dreptului


modernizării Modernizarea dreptului începe în Ţările române din secolul al
dreptului XVIII-lea, ca urmare a tendinţei generale de modernizare a întregii vieţi
sociale, economice şi politice, în contextul de modernizare a tuturor ţărilor
europene. În Ţările române, modernizarea dreptului are interferenţe
deosebite cu formarea conştiinţei naţionale, emanciparea şi eliberarea
naţională şi socială, afirmarea identităţii culturale, precum şi cu lupta
pentru independenţă politică şi unitate statală.
Modernizarea dreptului începe chiar cu opera lui Constantin
Mavrocordat, "Constituţia"178, ce a avut rolul de a înnoi şi moderniza
tehnica dreptului, de a aduce valorile europene în Ţările române. După
anul 1774, programul şi opera lui Alexandru Ipsilanti realizează o reformă
legislativă şi juridică, ce culminează cu codificarea dreptului. Codul
Calimah, recunoscut ca cel mai occidental text până la anul 1821, este o
operă de modernizare a tradiţiilor juridice bizantine, precum şi
valorificarea Obiceiului pământului şi suprimarea unor sisteme de drept
anacronice feudale. Este tendinţa ce se va resimţi mai târziu, ca opera de
legiferare să fie apanajul exclusiv al statului pe cale de a deveni stat
naţional. Legiuirea Caragea este ultimul cod general, după aceasta
codurile urmând a se specializa, într-o amplă activitate de modernizare în
coduri de ramură: civil, penal, comercial, militar, procedură civilă şi
penală.
În această perioadă apare şi limbajul juridic, precum şi
terminologia necesară definirii exacte a instituţiilor, ce se perfecţionează
de la o lucrare la alta, de la un cod la altul.
O importanţă deosebită o are învăţământul juridic, elaborarea de
proiecte personale, manuale şi culegeri în cadrul unor adevărate şcoli
conduse pe timpul lui Alexandru Ipsilanti, Alezandru Moruzi, Grigore
Ghica sau mitropolitul Iacob al II-lea, de către profesori români cu o înaltă
pregătire, ca Şt. N. Craiovescu, Gh. Lazăr, C. Chrysokefalos. Cei mai mulţi
178
Constituţia Prinţului Constantin Mauro Cordato, Prinţul celor două Valahii şi al Moldovei, 7 febr. 1740.
Rev. dr. publ. 1. 1938. versiune în limba franceză.

163
dintre profesorii de drept studiază la Paris sau la Viena, iar unii îşi iau
doctoratul în drept, cum este cazul profesorului Bogdan, care îşi ia un
strălucit doctorat la Paris în anul 1802.
De la anul 1821 la 1831, modernizarea dreptului cunoaşte o
trecere de la Obiceiul pământului şi textele Bazilicalelor la Codul
Calimach. În această perioadă se editează proiectul de constituţie al
"cărvunarilor" din anul 1822 şi Criminaliceasca condică din anul 1826,
care sunt opere ce împrumută ideile constituţio-nalismului englez şi ale
juristului penalist şi criminolog C. Becaria. Tot în această perioadă,
profesorul Constantin Moroiu este însărcinat să întocmească, pentru
prima dată, o lucrare vizionară de ansamblu asupra realităţilor din
închisorile şi aşezămintele de deţinere româneşti.
Între anii 1831 - 1848 orientarea în modernizarea dreptului are şi
influenţe austriece. De asemenea, lucrările şi autorii francezi sunt traduşi
şi folosiţi în elaborarea unor lucrări româneşti, care selectează
problematica adecvată realităţilor. În cadrul Academiei Mihăilene,
înfiinţată în anul 1839, se dezvoltă şi se consolidează un învăţământ
universitar, iar noul drept apărut se cristalizează în domeniul dreptului
local. În această perioadă se formează "baroul de avocaţi", care
foloseşte modelul francez, îndreptându-se spre profesionalismul
universitar şi oratoria de bară a vremii.
Domnitorul Mihail Sturdza încearcă să transforme, împreună cu
rectorul Maisonnabe, Academia Mihăileană într-o şcoală de limbă
franceză, dar nu reuşeşte, limba română având deja implementate
noţiunile necesare unei "limbi de drept".
Revoluţionarii paşoptişti N. Bălcescu, E. Murgu, S. Bărnuţiu,
Alexandru Papiu Ilarian, Avram Iancu, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo
şi fraţii Goleşti au avut o formaţie juridică deosebită, ideile lor fiind
transpuse în Programele şi documentele revoluţiei.
Între anii 1848 - l859, modernizarea este continuată prin activitatea
domnitorului Barbu Ştirbei, doctor în drept la Paris, care a fost şi
secretarul Comisiei de redactare a Regulamentului Organic, precum şi a
profesorilor de la Facultatea de Drept, cum au fost Constantin Bosianu -
Drept Roman şi Gheorghe Costaforu - Drept Civil. În preajma Unirii
Principatelor, procesul de modernizare a dreptului şi-a adus contribuţia la
rezolvarea marilor probleme naţionale, cum au fost organizarea statului
şi afirmarea culturii naţionale.

TEST TEST DE AUTOEVALUARE

Exemple de subiecte de sinteză:

1. Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei.


2. Modul de funcţionare a Adunării de Stat, Congregaţiilor nobiliare.
3. Organizarea judecătorească în orânduirea feudală dezvoltată.
4. Modul de administrare al probelor în Ţara Românească şi în Moldova.
5. Dreptul de proprietate în feudalismul timpuriu.
6. Primele pravile – importanţa lor, conţinut

164
7. Cartea românească de învăţătură.

BIBLIOGRAFIE BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ:

 CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Wolters


Kluwer, Bucureşti, 2010.
 CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Cartea
Universitara, Bucureşti, 2010.

Unitatea de învǎţare nr. 6


STATUL NAŢIONAL ŞI SISTEMUL DE DREPT MODERN

TEMA 1. FORMAREA STATULUI NAŢIONAL


Cuprins 1. ÎMPREJURĂRILE ISTORICE
2. ÎNTĂRIREA SUVERANITĂŢII DE STAT
3. STATUTUL DEZVOLTATOR AL CONVENŢIEI DE LA PARIS, PRIMA
CONSTITUŢIE A STATULUI NAŢIONAL ROMÂN
TEMA 2. CONSTITUŢIA DIN ANUL 1866
TEMA 3. TRANSILVANIA SUB STĂPÂNIRE STRĂINA. DUALISMUL
AUSTRO-UNGAR
TEMA 4. CREAREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR
TEMA 5. MONUMENTELE DREPTULUI ROMÂNESC MODERN
1.CODUL CIVIL
2.CODUL PENAL
3.CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ
4. CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ
TEMA 6. MONARHIA CONSTITUŢIONALĂ PARLAMENTARĂ
ROMÂNĂ
1.FAMILIA REGALĂ
2.FUNCŢIONAREA MONARHIEI PARLAMENTARE
3.VIAŢA PARLAMENTARĂ ÎN CONTEXTUL TENDINŢEI SPRE
AUTORITARISM A REGELUI CAROL AL II-LEA
4. DICTATURA REGALĂ
5. DEZMEMBRAREA STATULUI ROMÂN REZULTAT AL POLITICII DE
FORŢĂ SI DICTAT AL MARILOR PUTERI. ABDICAREA REGELUI
CAROL AL II-LEA
TEMA 7. EVOLUŢIA DREPTULUI ÎN PERIOADA REGALITĂŢII.
MODERNIZAREA LEGISLATIEI.
1.CONSTITUŢIA DIN ANUL 1923
2. MODERNIZAREA DREPTULUI DUPĂ CONSTITUŢIA DIN 1923
2.1.DREPTUL ADMINISTRATIV
2.2.DREPTUL CIVIL
2.3. DREPTUL PENAL
2.4.SCHIMBĂRI ALE PROCEDURII CIVILE SI PENALE

165
TEST DE AUTOEVALUARE
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

Obiectivele
Obiectivele unitǎţii de învǎţare
unitǎţii de Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
învǎţare ⇒ precizaţi împrejurările istorice ale formării statului naţional;
⇒ să vă însuşiţi noţiuni referitoare la Convenţia de la Paris, prima
Constituţie a Statului naţional român;
⇒ vă însuşiţi informaţii despre Constituţia din anul 1866, despre Codul
civil, Codul penal, Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală;
⇒ aprofundaţi noţiuni privitoare la evoluţia dreptului în perioada regalităţi;

STATUL NAŢIONAL ŞI SISTEMUL DE DREPT MODERN


Formarea statului
TEMA 1. FORMAREA STATULUI NAŢIONAL
naţional
1. Împrejurările istorice
Convenţia de la Paris din anul 1858 a dat posibilitatea
Principatelor române să-şi statornicească instituţiile statale politico-
juridice, ele căutând chiar să cucerească şi restul libertăţilor ce nu au fost
consacrate în acest act constituţional. Adunările elective instituite prin
Convenţie aveau sarcina să-l aleagă pe domnitor. Adunarea electivă din
Moldova, constituită la 28 decembrie 1858, a rezolvat mai întâi situaţia
alegerii ca deputat a principelui Grigore Sturdza, care era contestat de
alegători deoarece slujise Porţii Otomane cu grad de general de divizie,
după care, în şedinţa din 5 ianuarie 1859, a ales pe colonelul Alexandru
Ioan Cuza, fostul prefect, iar ulterior, deputat de Covurlui, cu unanimitate
de voturi, în funcţia supremă de Domn. În aceeaşi şedinţă, Domnul A. I.
Cuza a depus următorul Jurământ: "Jur, în numele Prea Sfintei Treimi şi
în faţa Ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei,
că voi fi credincios Constituţiei în textul şi spiritul ei, că în toată Domnia
mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând
toată prigonirea şi toată ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe
cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea
naţiunii române. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie
de ajutor"179.
În Muntenia, Adunarea Electivă se constituie între 8 şi 12 ianuarie,
iar întrunirea are loc în 20 ianuarie. În data de 24 ianuarie 1859, prin
voinţa deputaţilor, Principatul Muntenia alege în funcţia de Domn pe
domnitorul Moldovei, reuşind să depăşească cu mult prevederile
Convenţiei de la Paris.
Domnia lui A. I. Cuza începe cu dificultăţi şi excepţii ridicate de
Comisia centrală, care punea problema validării alegerii domnitorului
conform Legii electorale180. De asemenea, pe plan politic Cuza conducea

179
Istoria României - vol. III, Bucureşti, Ed. Ac. 1964.
180
C. C. Giurăscu - Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, Ed. Ştiinţ. 1966,

166
de fapt două state, cu două parlamente, cu două guverne, având ca
instituţii comune Comisia centrală de la Focşani, Curtea de casaţie şi
armata. În scopul creării unui singur stat, prin Proclamaţia din 11
decembrie 1861, el prorogă Adunările Moldovei şi Munteniei, alese potrivit
Legii electorale stabilite de Convenţia de la Paris până la 24 ianuarie 1862,
când trebuiau să se reunească, ca un adevărat Parlament, în capitala ţării,
la Bucureşti. Dubla alegere a lui A. I. Cuza nu a fost recunoscută imediat de
puterile garante. Franţa, Sardinia şi Rusia aveau interese care favorizau
unirea, Anglia a manifestat o atitudine inconsecventă, Austria şi Turcia erau
opuse procesului unificator.
Domnitorul A. I. Cuza nu a cerut confirmarea sa de către Poartă,
decât după ce, la Conferinţa din august 1859, Turcia şi Austria au
recunoscut dubla alegere. Trecând peste prevederile Convenţiei de la
Paris, A. I. Cuza a procedat la unificarea treptată a organelor centrale ale
statului. În cele două guverne a numit persoane originare din cele două
state, iar ministerele moldovene au fost transformate în Directorate
subordonate celor bucureştene. În Adunările elective ale fiecărui principat
au fost aleşi deputaţi în mod alternativ, dintr-un principat sau celălalt.
În privinţa armatei, domnitorul a stabilit ca modul de instruire şi
regulamentele militare să fie identice, armamentul de acelaşi tip, iar
ministrul şi statul major să fie unice pentru întreaga oştire. Întărirea
armatei a fost necesară pentru cazul intervenţiei puterilor străine, ca
urmare a încălcării prevederilor Convenţiei de la Paris, precum şi
pentru o eventuală reizbucnire a revoluţiei în Transilvania, care ar fi putut
crea posibilitatea unirii acesteia cu ţara mamă.
În ceea ce priveşte unificarea administrativă, s-au întreprins
măsuri pentru crearea unei reţele extinse de telegraf, de transport şi a
unei reţele sanitare. S-a simplificat procedura de transmitere a ordinelor
şi directivelor de la organele centrale la cele locale, corespondenţa fiind
trimisă direct celor interesaţi, nu prin intermediul ministerelor de externe.
În vederea unirii spirituale a bisericii ortodoxe, s-a trecut la
înlăturarea egumenilor greci şi s-a realizat secularizarea averilor
mănăstireşti. La Poarta Otomană s-a trecut la un singur organism de
reprezentare pentru ambele principate, activitatea diplomatică rezolvând
problemele tuturor românilor din Moldova şi Muntenia.
Turcia, ca putere suzerană, a acceptat cu multă greutate aceste
măsuri, dar la Conferinţa de la Constantinopole, din septembrie 1861,
puterile garante au fost de acord cu toate măsurile, dar condiţionându-le
aplicabilitatea pe timpul domniei lui A. I. Cuza.
Ca urmare, domnitorul a proclamat constituirea statului România şi
a anunţat unirea Guvernelor în anul 1861 şi a Adunărilor Elective în anul
1862.

Întărirea 2. Întărirea suveranităţii de stat.


suveranităţii Pentru realizarea prerogativelor statului şi asigurarea suveranităţii
de stat acestuia, s-a trecut la asigurarea autonomiei legislative, judecătoreşti şi

167
administrative a statului181. Convenţia de la Paris stabilea necesitatea
revizuirii întregii legislaţii, pentru a o pune de acord cu cerinţele relaţiilor
capitaliste din acel timp. Realizarea operei legislative a domnitorului A. I.
Cuza a echivalat cu recunoaşterea autonomiei legislative. Tot în timpul
realizării reformelor, s-a avut în vedere întărirea sistemului judecătoresc
prin renunţarea la sistemul capitulaţiilor. Capitulaţiile reprezentau
posibilitatea ca cetăţenii străini să fie judecaţi după sistemul legislativ din
ţara de origine, ceea ce constituia o ştirbire a suveranităţii de stat. Unele
state europene au pretins ca aceste capitulaţii, aplicabile în Turcia, să
funcţioneze şi în principate. Pentru eliminarea acestor neajunsuri, A. I.
Cuza a desfiinţat activitatea judiciară a consulatelor străine şi a trecut la
punerea în executare a sentinţelor date de instanţele româneşti. Tot
pentru întărirea suveranităţii de stat, s-a trecut la eliberarea paşapoartelor
proprii şi interzicerea folosirii unor astfel de documente eliberate de
Turcia pentru Principate, sau de către alte state pentru Turcia, cu
valabilitate pentru Principate.
Pentru exercitarea atributelor de suveranitate, statul român a
început să încheie, în virtutea drepturilor proprii, tratate şi convenţii, fără
a recurge la Ministerul de externe al Turciei. Astfel, s-au încheiat
convenţii privind comunicaţiile poştale, telegraful, precum şi extrădarea
infractorilor.
Exercitarea suveranităţii statului s-a făcut simţită şi în ceea ce
priveşte secularizarea averilor mănăstireşti, în anul 1863, când statul,
neţinând seama de decizia conferinţei marilor puteri, a readus în
patrimoniul statului un sfert din terenurile arabile ale ţării. Deşi
exproprierea urma să fie făcută cu despăgubire, ce trebuia plătită
călugărilor străini şi Patriarhiei de la Constantinopole, problema
despăgubirilor nu a fost acceptată de statul român.

3. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, prima


Convenţia de la Constituţie a statului român
Paris Folosindu-se de calea legislativă, poporul român a reuşit să
depăşească prevederile Convenţiei de la Paris şi să înfăptuiască Unirea
celor două principate, ca primă etapă în făurirea statului naţional român.
Adunarea electivă a Ţarii Româneşti a votat, în 22 martie 1860,
"Legea pentru instrucţiunea armatei Principatelor Unite". Au urmat alte
legi importante, cum sunt cele cu privire la organizarea Curţii de Casaţie,
votată tot în martie, succesiv în Moldova şi în Ţara Românească, Legea
cu privire la saline, Legea cu privire la drumuri şi căi ferate, cea privind
anularea concesiunii ocnelor şi vămilor care au trecut în administrarea
statului, Legea cu privire la organizarea Curţii de conturi, apoi cea
referitoare la organizarea ministerelor şi a serviciului financiar (în anul
1861), Legea de organizare a contabilităţii statului şi Legea de înfiinţare a
Consiliului de districte.
Actul intern de consacrare a politicii de unire a fost "Proclamaţia
către ţară din 11/23 decembrie 1861" a domnitorului, prin care au fost

181
Ioan Muraru - Constituţiile României. Culegere, Bucureşti, Tip. Univ., 1980.

168
convocate, pentru data de 24 ian./5febr. 1862, cele două Adunări elective
într-o singură Adunare legislativă.
Prin acte administrative au fost întreprinse acţiuni de creare a unor
instituţii burgheze. Astfel, a fost desfiinţată frontiera de la Milcov, s-a
reorganizat Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală a Poştelor de la
Bucureşti, au fost unificate serviciile sanitare, sistemul penitenciar, a fost
înfiinţat Corpul inginerilor civili. Prin lege s-au secularizat averile
mănăstireşti, s-a reglementat activitatea şi atribuţiunile Consiliului de
Stat, s-a reorganizat administraţia centrală şi locală, armata, biserica,
activitatea judecătorească şi învăţământul.
Consiliul de Stat, organism nou înfiinţat prin Legea din 8/20
ianuarie 1864, era condus de domnitor, era organ consultativ al
Guvernului şi avea sarcina principală de a pregăti proiectele de legi şi de
regulamente, precum şi sarcina de a studia problematica trimisă de
domnitor. În acelaşi timp, el rezolva unele probleme de contencios
administrativ, funcţionând ca un tribunal cu astfel de atribuţii. Până la
aprobarea proiectelor de legi în Adunarea legislativă, Decretele emise de
domnitor, la propunerea Consiliului de Stat, aveau putere de lege. Pe
această bază au fost aprobate Legea rurală, Codul civil, precum şi Codul de
procedură civilă.
Proiectul Legii electorale şi proiectul Legii rurale, de reformă
agrară, au fost respinse cu deosebită înverşunare de Adunarea electivă,
fapt ce a determinat pe domnitor să dizolve această Adunare în 2/14 mai
1864 şi să supună poporului, prin plebiscit, Statutul Dezvoltător al
Convenţiei de la Paris din 7/19 august 1864, însoţit de legea electorală,
iar mai târziu de un Decret de aprobare a reformei agrare182.
Statutul din anul 1864 a consacrat consolidarea statului naţional
român, principiile şi normele burgheze, separaţia puterilor în stat,
împreună cu creşterea rolului puterii executive.
Puterea legiuitoare era exercitată de domn, Adunarea electivă şi
Senat (constituit ca un Corp ponderator), deci cu o funcţionalitate de
sistem bicameral. În acest sistem, iniţiativa legislativă o avea domnul,
proiectele de legi fiind elaborate de Consiliul de Stat. Domnitorul putea,
de asemenea, să refuze promulgarea proiectelor deja votate de adunările
legiuitoare.
Adunarea Electivă era compusă din deputaţi aleşi conform legii
electorale, care aveau dreptul de a vota proiectele de legi şi de buget.
Senatul era compus din 64 membri, din care 32 erau numiţi dintre
persoanele cu un venit de peste 800 galbeni. Ceilalţi 32 de deputaţi erau
aleşi de Consiliile generale ale judeţelor, dintr-o listă cu propuneri de câte
trei candidaţi pentru fiecare judeţ, întocmită de către domnitor. În mod
practic, în Senat intrau doar cei numiţi într-un fel sau altul de domnitor.
Senatul dezbătea proiectele de Legi trecute prin votul Adunării elective,
cu excepţia bugetului, având rolul de corp moderator.
Puterea executivă era exercitată de domnitor şi Guvern, ale căror
atribuţii au fost extinse. Măsurile cu caracter normativ, luate de miniştri

182
M. Kogălniceanu - Acte relative la 2 mai 1864, ediţia II-a, Buc. 1894.

169
între sesiunile Adunării elective, erau supuse de către aceştia votului la
prima sesiune a acesteia.
Legea reformei agrare a fost mai generoasă decât prevederile
Convenţiei de la Paris, adresându-se mai multor cetăţeni, care au fost
împroprietăriţi cu pământ.
Prin stabilirea unui cens de avere destul de ridicat, dreptul de vot
era exercitat numai de cetăţenii cu stare materială mai bună de la oraşe
şi sate, iar dreptul de a fi ales era rezervat doar moşierilor şi păturii înalte
a burgheziei.
Însemnătatea Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
trebuie apreciată pentru efectele ce le-a produs în reformele
constituţionale ce au desăvârşit unirea, recunoscută pe plan
internaţional183.

Constituţia TEMA 2. CONSTITUŢIA DIN ANUL 1866


din anul
1866 Odată cu venirea la tron a principelui Carol I, Locotenenţa
domnească a desfiinţat Adunarea Electivă şi a convocat corpul electoral
pentru alegeri noi în Cameră. Noua Adunare electivă a primit un proiect
de Constituţie elaborat de Consiliul de Stat şi acceptat de Guvern.
Proiectul a fost amendat, discutat şi ulterior votat de Adunarea Electivă,
Senatul nefiind convocat184.
Constituţia României din anul 1866185 s-a elaborat sub influenţa
textului constituţional belgian din anul 1831, care reglementa tot o formă
de guvernare monarhic-constituţională. Principiile şi normele de drept
consfinţite erau cele burgheze şi se refereau la: drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, suveranitatea statului, guvernarea reprezentativă, separaţia
puterilor în stat186. Se stipula principiul supremaţiei constituţionale, cu
coexistenţa principiului monarhiei ereditare.
În Titlul I se tratau problemele teritoriului, consacrându-se
indivizibilitatea şi inviolabilitatea acestuia, admiţându-se corectări de
frontieră doar pe bază de legi speciale. Se stipula interdicţia de
colonizare a teritoriului cu populaţie de gintă străină, se concretiza
împărţirea teritoriului în judeţe, plăşi şi comune, ce nu puteau fi
schimbate decât prin lege.
În Titlul al II-lea, în tratarea drepturilor şi libertăţilor, se făcea
trimitere la legi organice, prin aceasta drepturile şi libertăţile cetăţeneşti
aveau doar un caracter declarativ, nefiind garantate de stat, în afară de
dreptul de proprietate, care era declarat prin constituţie drept sacru şi
inviolabil. Deşi era prevăzută în mod declarativ obligativitatea
învăţământului primar, acesta nu era garantat şi nici nu exista o bază
materială pentru realizarea sa în practică.

183
Mihai T. Oroveanu - Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, 1992, Buc., Ed.
Cerma.
184
Paul Henry - L'abdication du prince Cuza et l'avenement de la dynastie de Hohenzollern au tron de
Roumanie, Paris, 1930
185185
Ioan Murariu - Constituţiile României. Culegere. Buc. 1980.
186
Titu Maiorescu - Discursuri Parlamentare. I, Bucureşti, 1879.

170
Principiul suveranităţii de stat rezulta din principiul emanaţiei
puterilor de la naţiune, care le exercita prin delegare, în conformitate cu
Constituţia. În conformitate cu aceasta, alegerea deputaţilor se realiza
prin împărţirea corpului electoral din fiecare judeţ în patru colegii,
constituite după avere şi origine socială. Prin legile electorale din anii
1866, 1884 şi 1917, accesul în Adunarea deputaţilor s-a făcut în mod
discriminatoriu, în folosul marilor proprietari şi capitalişti.
În conformitate cu Constituţia, suveranitatea naţională era
exercitată prin delegare, iar puterea era separată în trei direcţii principale:
legislativă, executivă şi judecătorească, declarate ca puteri independente
una faţă de alta. Puterea legislativă era exercitată de domnitor, de
Adunarea deputaţilor şi Senat, care aveau iniţiativă legislativă. Puterea
executivă era încredinţată domnitorului, care o exercita cu sprijinul
miniştrilor, pe care putea să-i numească sau să-i revoce. Domnul se
bucura de principiile irevocabilităţii, inviolabilităţii şi neresponsabilităţii,
dar actele sale trebuiau contrasemnate de miniştri de resort. Domnul
avea drept de iniţiativă legislativă, sancţiona şi promulga legile, putând să
se opună fără motivare promulgării lor printr-un drept de "veto". El
convoca, proroga sau chiar putea să dizolve parlamentul, împiedicând
partidele să dobândească o putere mai mare, care ar fi contravenit
intereselor sale. Pentru răspunderea în actul de guvernare, domnul putea
revoca pe miniştri şi avea dreptul de a-i acuza şi trimite înaintea Curţii de
Casaţie şi Justiţie. Printre alte prerogative, domnitorul avea dreptul să
numească persoanele în funcţii publice, să emită regulamente, să dea
amnistii şi graţieri. El era capul oştirii şi în numele său se dădeau şi
executau sentinţele judecătoreşti.
Prin aceea că era proclamat principiul supremaţiei Constituţiei,
aceasta nu putea fi suspendată, nici în totalitate nici în parte. Judecătorii
aveau obligaţia să verifice permanent constituţionalitatea legilor şi să dea
prioritate aplicării prevederilor sale, toate normele fiindu-i subordonate.
Constituţia de la 1866 a fost modificată de mai multe ori.
Prima modificare s-a făcut în anul 1879, când a fost pusă de acord
cu prevederile Tratatului de la Berlin din anul 1878. În 9/21 iunie 1884, s-
au efectuat mai multe modificări, ca urmare a proclamării Regatului,
modificări necesare la dispoziţiile privind capul statului, teritoriu, regimul
presei, sistemul electoral şi proprietatea rurală. Ca urmare a alipirii
Dobrogei la statul român, a fost necesară o dispoziţie privind acest fapt.
De asemenea, o deosebit de importantă modificare s-a realizat în 29
iunie/12 iulie 1917, cu privire la împroprietărirea cu pământ a ţăranilor,
modificare ce stipula modul de vânzare a terenurilor către aceştia.
Prin decretul lege din 10/23 noiembrie 1918 s-a introdus o nouă
prevedere constituţională excepţională pentru dezvoltarea democratică a
statului român şi a vieţii publice, şi anume "votul obştesc, obligator, egal,
direct şi secret", care va fi preluat şi în viitoarea Constituţie, din anul
1923.

Transilvania TEMA 3.TRANSILVANIA SUB STĂPÂNIRE STRĂINĂ. DUALISMUL


sub stăpânire AUSTRO - UNGAR
străină.
Dualismul
austro – ungar.
171
Începând cu anul 1867, se poate vorbi despre stăpânirea străină a
Transilvaniei, într-un sistem de organizare politico-administrativă specific
acestui dualism dintre Austria şi Ungaria187.
După proclamarea acestei forme de guvernare, în Transilvania au
avut competenţe legislative, judecătoreşti şi executive, atât organele
centrale ale Monarhiei maghiare, cât şi organele dualiste ale Imperiului
austro-ungar.
În conformitate cu Legea asupra afacerilor comune, din anul 1867,
se prevedea că se vor trata în mod comunitar problemele politicii externe,
în care se includeau şi semnarea tratatelor internaţionale, comerţul,
navigaţia, poşta, extrădarea, ce trebuiau ratificate de Parlamentul
Austriei188. De asemenea, se considerau probleme comune cele de ordin
militar, financiar, impozitele şi sistemul monetar, căile ferate şi stabilirea
sistemului defensiv al ţării.
Ca organe centrale comune, imperiul avea instituţia împăratului, care
era şi rege al Ungariei, Parlamentul comun, format din două delegaţii ale
parlamentelor de la Viena şi Budapesta, care concretiza interesele comune
printr-o legislaţie aplicabilă asupra întregului teritoriu. Aveau drept de
iniţiativă legislativă ambele delegaţii, dar legile erau votate în comun şi
purtau semnătura împăratului pentru a fi valabile, în dubla sa calitate.
Existau şi ministere comune, la "afacerile externe, război şi
finanţe". Miniştrii comuni participau la dezbaterile din Adunarea
Delegaţiilor pentru a-şi susţine propunerile.
Organele centrale ale statului maghiar erau:
♦ Regele, care era şi Împăratul Austriei, având drept de "veto"
asupra legilor votate în Parlamentul Ungariei
♦ Parlamentul, care era compus din două Camere: a magnaţilor şi a
deputaţilor. Camera magnaţilor era formată din mari demnitari numiţi de
rege, iar Camera deputaţilor avea în componenţă 447 de membri. Dintre
aceştia, 75 de membri reprezentau Transilvania şi oraşul Fiume.
♦ Guvernul, compus din miniştri numiţi pentru fiecare domeniu de
activitate, era condus de rege, fiind organ executiv.
Legea din 21 decembrie 1867 a enunţat principiul egalei
îndreptăţiri a naţionalităţilor din imperiu. Cu toate acestea, guvernul de la
Budapesta a făcut tot ce a putut pentru a denatura această lege, în
scopul vădit de "a topi toate naţionalităţile în naţionalitatea maghiară".
Politica opresivă a guvernanţilor de la Budapesta s-a manifestat
pe mai multe planuri, îndeosebi politic, economic şi cultural. Deşi Austria
a introdus votul universal, în Ungaria votul a fost censitar, dezavantajând
flagrant naţiunea română189.
În privinţa dreptului de a alege la sate, s-au instituit două
reglementări diferite pentru satele din Ungaria şi pentru satele din
Transilvania, în sensul că venitul obligatoriu pentru alegătorii din
Transilvania trebuia să fie cu mult mai mare, excluzându-i, astfel, pe mulţi
români de la vot.
187
E. Cernea, E. Molcuţ - Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1994, Ed. Şansa.
188
S. Retegan - Dieta Românească din Transilvania ( 1863 - 1864 ), Cluj, 1979.
189
S. Retegan - Eforturi şi realizări politice ale românilor din Transilvania în anii premergători dualismului,
Cluj - Napoca, 1978.

172
Dreptul de a fi ales îl aveau toţi alegătorii, de la vârsta de 24 ani
împliniţi, dar numai "dacă cunoşteau limba maghiară", limbă ce a fost
impusă ca obligatorie începând din anul 1868, prin Legea XLIV, pentru
toţi locuitorii, indiferent de naţionalitate190.
Modalitatea de organizare a unităţilor administrative, numite
"cercuri", ce corespundeau circumscripţiilor electorale, şi întocmirea listelor
cu alegători au dezavantajat net pe români. În Ungaria, la o sută de
locuitori erau desemnaţi cinci alegători, iar în Transilvania doar trei. În cele
cinsprezece comitate ale Transilvaniei, unde populaţia era majoritar
românească, la 2000 alegători se alegea un deputat, faţă de 1400 de
alegători în comitatele cu populaţie maghiară, unde se alegea tot un
deputat. Prin aranjarea cercurilor electorale, se ajungea ca unele localităţi
maghiare mici să-şi aleagă deputaţi, iar un oraş cum este Caransebeşul,
care avea 5272 de alegători, să aleagă doar un singur deputat. Aceste
abuzuri şi presiuni politice s-au exercitat asupra românilor pentru ca
naţiunea română să nu poată fi reprezentată în mod corespunzător în
Parlamentul de la Budapesta. Ca urmare, numărul deputaţilor de
naţionalitate română a scăzut în mod continuu. Dacă în anul 1884 au fost
aleşi în Parlamentul ungar trei reprezentanţi ai Partidului Naţional
Român, precum şi nouă guvernamentali, în anul 1887 a fost ales un
singur deputat, care a renunţat la această demnitate în semn de protest.
După acţiunea "Memorandumului", din 1892, reprezentarea românilor în
Parlamentul ungar se realiza cu un singur deputat. Ca urmare a
presiunilor făcute de masele româneşti, în anul 1905 românii au obţinut
opt mandate, iar în 1910 doar cinci.
Pentru îndeplinirea obiectivelor deznaţionalizării românilor, s-a
instituit un regim de asuprire naţională şi de maghiarizare forţată. Limba
maghiară a fost decretată limbă oficială a statului, fiind folosită în mod
exclusiv la deliberările şi discuţiile Parlamentului, în redactarea legilor, în
raporturile dintre organele administraţiei, comitate, comune, sate, deşi în
Transilvania, din 63 de comitate, doar 28 aveau populaţie maghiară
majoritară. Cercetarea penală, judecata şi hotărârile ce se dădeau erau
exclusiv în limba maghiară, la fel şi procedura de la curţile de apel.
Legea naţionalităţilor a permis deznaţionalizarea prin şcoli, unde s-
a trecut la înlocuirea limbii române cu limba maghiară în învăţământul
obligatoriu (1879-1906), iar după anul 1907 s-a trecut la desfiinţarea
şcolilor româneşti191.
Accesul românilor la funcţiile publice a fost limitat, chiar şi acolo
unde populaţia era în număr zdrobitor majoritară. Între anii 1906-1907,
deşi românii formau populaţia majoritară în 12 comitate din cele 15
existente în Transilvania, numărul funcţio-narilor români era de 5,4% din
totalul funcţionarilor.

TEMA 4. CREAREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR


Crearea
statului
naţional190unitar
T. Păcăţian - Cartea de aur sau luptele politice - naţionale ale românilor sub Coroana ungară, Sibiu,
1906.
191
D. Suciu - Acţiuni politice româneşti împotriva suprimării autonomiei Transilvaniei între 1848 - 1888,
St. Pascu. Românii din Transilvania împotriva dualismului austro - ungar. Cluj - Napoca, 1968.

173
În condiţiile prăbuşirii marilor imperii europene, la 1 Decembrie 1918 s-a
realizat Statul naţional unitar român, visul secular al poporului nostru.
Soarta unirii într-un singur stat a fost decisă ca urmare a actelor realizate
de provinciile ocupate, astfel: la 27 martie/9 aprilie 1918 la Chişinău, la
15/28 noiembrie 1918 la Cernăuţi, la 18 noiembrie/l decembrie 1918 la
Alba Iulia. Naţiunea română, reprezentată de "Sfatul Ţării" la Chişinău,
"Congresul general" al Bucovinei, precum şi "Marea adunare naţională"
de la Alba Iulia a decis în numele său, elaborându-şi prin aceste organe
constituante documentele necesare actului unirii192.
Astfel, marile adunări constituante din provinciile istorice ale ţării
au elaborat: Rezoluţia Sfatului Ţării de la Chişinău, Rezoluţia Congresului
General la Bucovinei şi Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba
Iulia193.
Toate aceste documente au exprimat dorinţa tuturor românilor de
a trăi într-un singur stat, fiind declaraţii de drepturi, decretate ca principii
pentru noul stat român.
În articolul III. Pct.1 din Rezoluţia de la Alba Iulia se prevede
deplina libertate naţională pentru toate naţionalităţile conlocuitoare, care
urmau a se instrui, administra şi judeca în limba lor proprie, "prin indivizi
din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile
legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie şi cu numărul indivizilor ce-l
alcătuiesc".
La punctul 2 art. III. se acorda libertate deplină confesiunilor de stat,
iar la punctul 6 din Rezoluţia de la Chişinău se preconiza respectarea
drepturilor minorităţilor din Basarabia.
Regimul democratic al statului urma a se înfăptui prin vot obştesc,
direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional pentru ambele sexe,
la vârsta de 21 ani. Libertatea presei, asocierii şi întrunirii, libera
propagare a ideilor urmau să fie garantate de stat prin Constituţie.
De asemenea, la Alba Iulia s-au stabilit şi drepturile economice de
care urmau să se bucure cetăţenii noului stat, exprimate în principii, cum
ar fi "reforma agrară radicală" şi "aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt
legiferate în cele mai avansate state industriale din apus".
Recunoscându-se valoarea lor deosebită, actele Marii Uniri au fost
confirmate prin actele oficiale ale statului român. Astfel, la 9 aprilie 1918
s-a elaborat Decretul de Unire a Basarabiei cu România, la 13 decembrie
1918 s-a emis Decretul nr. 3631 pentru Unirea Transilvaniei şi a celorlalte
ţinuturi româneşti din Ungaria cu România, iar la 19 decembrie 1918,
Decretul nr. 3744 privitor la Unirea Bucovinei cu România.
S-au elaborat documente de organizare a Transilvaniei şi
Bucovinei, acestea trimiţând la Bucureşti "miniştri fără portofoliu" în
guvern. Rezoluţia de la Alba Iuia a instituit un organism de conducere,
denumit Marele Sfat Naţional, care urma să reprezinte naţiunea română.
Acesta a ales lista celor cincisprezece membri numiţi şefi de resoarte ai
Consiliului Dirigent (organe executive cu sediul la Sibiu)194.
192
Ştefan Pascu - Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, încununarea ideii, a tendinţelor şi a luptelor de
unitate a poporului român, Cluj, 1968.
193
N. Filipescu - Pentru România Mare. Cuvântări din război. 1914 - 196, Bucureşti, 1925.
194
Stelian Neagoe - Marea Unire a românilor în izvoare narative, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1984.

174
În anul 1920 s-a elaborat Legea privind Unirea Basarabiei cu
România, Legea privind Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi
Maramureşului cu România, precum şi Legea pentru Unirea Bucovinei cu
România, stabilindu-se că aceste provincii "sunt şi rămân de-a pururea
unite cu România". Urmare acestor legi, s-a desfiinţat Consiliul Dirigent,
Directoratele din Basarabia şi Secretariatele de serviciu din Bucovina,
atribuţiunile lor fiind preluate de organele centrale ale României. Prin
aceasta, statul român a devenit, aşa cum va fi consacrat prin Constituţia
din 1923, "Stat naţional unitar şi indivizibil, cu teritoriu inalienabil".

Monumentele TEMA 5. MONUMENTELE DREPTULUI ROMÂNESC MODERN.


dreptului CODURILE CIVIL, PENAL ŞI DE PROCEDURĂ CIVILĂ ŞI PENALĂ
românesc
modern Din ordinul şi iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a
trecut pe timpul domniei sale la elaborarea codului civil, codului penal,
codului de procedură civilă şi de procedură penală.
Instituţiile introduse prin aceste coduri în viaţa social-economică a
României s-au aliniat exigenţelor instituţiilor burgheze europene, au
consfinţit relaţiile de producţie capitaliste şi au reuşit să devanseze cu
mult epoca în care ele au fost întocmite, fiind din acest punct de vedere
promotoarele unor relaţii ce urmau să apară.
De la apariţia lor, în câteva decenii, aceste importante izvoare de
drept au determinat schimbări deosebite în relaţiile dintre persoane,
dintre instituţiile statului şi cetăţeni, au dus la modificări în mentalitatea şi
moravurile poporului. Toate acestea au însemnat o adevărată
revoluţionare a sistemului juridic, crearea unui sistem judiciar nou, a unei
ştiinţe a dreptului, promovând gândirea românească în materie de drept
şi practică juridică, ceea ce a dus la o mai bună activitate a instanţelor
judecătoreşti.

Codul civil 1. Codul civil


Domnitorul A.I. Cuza a cerut Comisiei Centrale de la Focşani să
elaboreze acest document, care a fost întocmit în fază de proiect până în
anul 1864. Comisia a trebuit să ţină seama de faptul că normele de drept
civil existente până atunci erau perimate, depăşite mai ales în conţinut şi
forma de exprimare juridică, erau dispersate într-un noian de
reglementări care nu ţineau seama de legăturile naturale dintre diferite
instituţii.
Pentru aceasta, Comisia Centrală de la Focşani avea nevoie de
modele, iar acestea au fost găsite în codurile civile italian şi francez.
Codul italian al juristului Pisanelli a fost studiat mai ales din perspectiva
situaţiei similare a Italiei şi a Principatelor, care erau în perioada de
consolidare a statelor naţionale şi de făurire a unificării politice,
adminstrative şi legislative. De aceea, Comisia a folosit acest model până
în anul 1863, după care s-a orientat spre codul civil a lui Napoleon, din
anul 1804, care avea deja o jumătate de secol de aplicare şi care îşi
arătase viabilitatea, fiind model şi altor coduri burgheze.

175
Codul civil a fost dezbătut în Adunarea electivă şi Senat şi adoptat
în anul 1864, iar în vigoare a intrat la 1 decembrie 1865195. Codul civil s-a
numit "Codul civil A.I. Cuza", iar după abdicarea acestuia a fost republicat
pe timpul domnitorului Carol I, desigur cu unele modificări de formă,
primind numele acestuia sau acela de "Cod civil român", sub care este
cunoscut.
Dispoziţiile codului civil nu sunt o copiere după o traducere în
limba română a codului civil francez, ci o prelucrare şi o adaptare a
textului la nevoile noastre, folosindu-se şi codul italian şi cel belgian 196.
Unele texte au fost eliminate, altele modificate, iar cele rămase au fost
sistematizate, codul român având cu aproape trei sute de articole mai
puţin decât cel francez. Dintre reglementările diferite de codul francez,
codul român stabileşte regimul comun pentru copiii naturali, regimul egal
de tratament al soţilor în invocarea motivelor de divorţ, precum şi unele
precizări privind durata contractelor de emfiteoză, care mai existau. Din
codul Pisanelli (proiect) s-au folosit unele reglementări mai noi cu privire
la regimul bunurilor şi la reglementarea obligaţiilor, iar din legislaţia
belgiană s-au folosit, fiind mai moderne, reglementările privind unele
privilegii şi ipotecile.
Ca structură, codul civil este deosebit de sistematizat, cuprinzând
un preambul din cinci articole, ce se referă la activitatea legii civile în timp
şi spaţiu. Urmează apoi trei "Cărţi" ce se referă la persoane, bunuri şi
modurile de dobândire şi transmitere a proprietăţii, precum şi dispoziţiile
finale.
Partea cea mai consistent reglementată este aceea a Cărţii a
doua, ce tratează problema proprietăţii bunurilor, precum şi a Cărţii a
treia, ce reglementează modul de dobândire şi transfer al proprietăţii, din
care cauză codul civil este denumit şi "Codul patronilor şi al
proprietarilor".
Dacă reglementarea privind interzicerea încheierii contractelor de
muncă pe timp nedeterminat era progresistă, îngrădind posibilitatea
încheierii unor contracte pe viaţă, proprii relaţiilor de muncă feudale,
reglementarea litigiilor de muncă, în care patronii erau crezuţi pe cuvânt,
defavoriza pe muncitori, dovedindu-se caracterul de privilegiere a clasei
burgheze.
În Cartea I-a, unde se reglementează condiţia juridică a persoanei
fizice, este subliniat un principiu deosebit de modern, acela a egalităţii
tuturor în faţa legii. Se prevede existenţa capacităţii de folosinţă separat
de capacitatea de exerciţiu, care începe din momentul naşterii copilului
viu, faţă de codul francez, care prevede şi condiţia ca născutul să fie
viabil. Majoratul este prevăzut la 21 ani, dar unele acte de drept civil pot fi
încheiate şi înainte de împlinirea acestei vârste, când persoana are un
statut de "emancipat".
Cu privire la rudenie, există multiple reglementări preluate din
legislaţia noastră anterioară. Se consacră egalitatea soţilor la încheierea
şi desfacerea căsătoriei, se interzice cercetarea paternităţii, pentru
temeinica apărare a familiei legitime, efectele unei recunoaşteri din
195
M. Cantacuzino - Drept civil. ed. II., Codul civil.
196
C. Stătescu - Tratat de drept civil. Bucureşti, 1981.

176
partea tatălui se răsfrâng doar asupra stării civile a fiului natural, fără a-i
crea celui din urmă drepturi de altă natură. Drepturi şi obligaţii au fost
stabilite doar între mamă şi copilul natural.
Privitor la bunurile cu care vin soţii în căsătorie s-au stabilit trei
regimuri diferite: separaţia bunurilor, comunitatea de bunuri şi regimul
dotal. Principiul ce se aplica în toate situaţiile când nu se specifica la
încheierea căsătoriei ce fel de regim urmează să aibă bunurile din
căsătorie, era acela al separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi
administrându-şi averea, creând bunuri personale, care erau sau puteau
fi dovedite ca sursă de provenienţă. Actul dotal sau Lista dotală
cuprindea totalitatea bunurilor care erau aduse în căsătorie de soţie, ce
urmau a fi administrate de soţ, într-o manieră de a nu putea fi
înstrăinate decât în cazul în care s-ar cumpăra bunuri echivalente, care
deveneau componente ale Listei dotale.
Cu privire la persoanele juridice, ele se împart în două categorii:
cu scop lucrativ, ce urmau să fie reglementate prin codul comercial, şi
cele fără scop lucrativ, de tipul asociaţiilor culturale, sportive, de
binefacere şi partide politice, ce urmau să se înfiinţeze prin decret
domnesc, fiind considerate o ficţiune a legii.
În Cartea a II-a, codul se referă la clasificarea bunurilor în "mobile
şi imobile". Ocrotirea bunurilor imobile, cu reglementări adecvate, s-a
realizat în ideea că acestea ar avea o valoare mai mare. Dreptul de
proprietate este deosebit de bine reglementat, făcându-se deosebiri între
nuda proprietate, posesie şi detenţie, reglementându-se şi altele unele
drepturi reale, cum sunt servituţile şi uzufructul.
În Cartea a III-a, un loc central îl ocupă modul de transmitere şi
dobândire a proprietăţii. Este reglementat în mod deosebit contractul,
precum şi răspunderea civilă contractuală şi delictuală. Este reglementată
amănunţit răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin
contract, precum şi răspunderea pentru fapte ilicite prin care se aduce un
prejudiciu unei persoane. Prejudiciul, în ambele situaţii, trebuia să fie
acoperit în mod integral, pentru a repune pe contractanţi în situaţia
anterioară.
Răspunderea a fost consacrată prin principiul faptă proprie -
răspundere proprie. Răspunderea pentru altul funcţionează doar în cazul
părinţilor pentru copiii lor minori, sau a proprietarului pentru daunele
cauzate de animalele sau lucrurile sale. Şi în acest caz, răspunderea se
consideră a fi tot personală, ca urmare a neîndeplinirii sarcinii proprii de
supraveghere.
Cu privire la manifestarea de voinţă la încheierea contractelor,
acestea trebuie să fie de natură a valida un consimţământ liber şi neviciat
prin eroare, dol sau violenţă.
Codul civil prevede şi modalităţi de transmitere a proprietăţii prin
acte pentru cauză de moarte. Sunt reglementate succesiunile cu şi fără
testament, modul de deschidere a succesiunii, categoriile de succesori,
ordinea şi cota dobândirii bunurilor, opţiunea succesorală şi modul de
lichidare a succesiunii.
În cazul succesiunii fără testament, sunt reglementate ordinea
relaţiilor de rudenie susceptibile de a avea drepturi succesorale din punct

177
de vedere legal: descendenţi, ascendenţi, colaterali, succesorii naturali şi
soţul supravieţuitor.
Succesiunea testamentară este reglementată prin diferite tipuri de
testamente: olograf, scris, semnat şi datat de către testator; autentic,
semnat de autorul testamentului şi remis judecătorului pentru a fi citit în
şedinţă publică, prin aceasta conferindu-i caracter de autenticitate; mistic
sau secret, întocmit din timp, sigilat în aşa fel încât nimeni nu cunoaşte
conţinutul, iar caracterul de autenticitate se stabileşte printr-un proces
verbal.
Unele aspecte colaterale privind respingerea moştenirii sau plata
datoriilor succesorale sunt cuprinse în Partea finală a acestei Cărţi.

Codul penal 2. Codul penal


Codul penal s-a adoptat tot în anul 1865, fiind valabil şi aplicându-
se până în anul 1937. A avut ca surse de inspiraţie Codul penal prusian
din anul 1851 şi Codul penal francez din anul 1810. A existat de la
început concepţia vremii, potrivit căreia individul săvârşeşte o faptă
antisocială rupt de contextul social; persoana infractorului şi
personalitatea sa nu contau prea mult în aprecierea şi pedepsirea
faptelor, considerându-se că infractorul a fost pe deplin conştient şi
responsabil pentru faptele sale, iar ca urmare trebuia ca infractorii să fie
excluşi din societate, izolaţi pe diferite perioade de timp sau exterminaţi.
Pedepsele, ca urmare a acestei concepţii, sunt aplicate în scopul
intimidării persoanelor care sunt predispuse la astfel de fapte, precum şi
pentru excluderea din societate a celor care au comis fapte infracţionale.
Pe parcursul dezvoltării concepţiei privitoare la factorii sociali de
determinare a caracterului infracţional, precum şi cu privire la rolul
mediului, ca factor criminogen, s-au modificat şi unele prevederi ale
codului penal, în legătură cu necesitatea reeducării infractorilor şi
integrarea lor în viaţa socială.
Codul penal era sistematizat şi structurat în trei "Cărţi".
Cartea I cuprinde dispoziţii de clasificare a pedepselor în trei tipuri:
criminale, corecţionale şi poliţieneşti. În raport de pedepsele ce se aplică,
infracţiunile sunt crime, delicte şi contravenţii.
Cartea II-a asamblează normele cu privire la crime şi delicte,
grupându-le după gravitate şi pericolul social ce-l prezentau. În
sistematizarea grupelor de infracţiuni, pe primul loc se găsesc crimele şi
delictele împotriva statului, cum sunt trădarea şi răsturnarea ordinei de
stat, apoi urmează crimele şi delictele împotriva Constituţiei, infracţiuni
împotriva sistemului parlamentar şi sistemului electoral, iar în continuare
urmează crimele şi delictele împotriva intereselor publice, cum sunt de
exemplu: abuzul de putere, delapidarea, ultrajul, opunerea faţă de
ordinele autorităţilor. În sfârşit, sunt enumerate crimele şi delictele
îndreptate împotriva intereselor personale, cum sunt cele împotriva vieţii, a
integrităţii corporale, a onoarei şi a patrimoniului.
În continuare, în Cartea a III-a sunt reglementate unele instituţii de
drept penal, cum sunt: participaţia, tentativa, cauzele care exonerează de
răspundere penală, minoritatea etc.

Codul de
procedură
civilă 178
3. Codul de procedură civilă
Codul de procedură civilă a fost elaborat în acelaşi timp cu codul
civil şi a intrat în vigoare concomitent cu acesta. Ca modele şi izvoare
pentru întocmirea textului s-au folosit dreptul procesual al Cantonului
Geneva, Codul de procedură civilă francez, unele dispoziţii procedurale
belgiene, dar şi unele prevederi ale legiuirilor noastre mai vechi.
Codul de procedură civilă a fost sistematizat şi structurat în şapte
"Cărţi": Procedura înaintea judecătorului de plasă, Tribunalele de judeţ,
Curţile de apel, Arbitrii, Executarea silită, Procedurile speciale şi
Dispoziţiile generale.
Deşi prevederile procedurale erau moderne, ele nu se puteau aplica
din cauza măsurilor organizatorice ce nu s-au întreprins la timp. Astfel,
procedura înaintea judecătorului de plasă nu s-a putut aplica, neexistând
suficient personal specializat, atribuţiunile fiind încredinţate subprefecţilor, iar
după anul 1879 procedura s-a schimbat, aceste atribuţiuni fiind trecute
judecătoriilor comunale şi de ocoale. Tribunalele aveau competenţe
generale, funcţionând în toate judeţele, dar fiind limitate de cauzele cu un
anumit plafon valoric, care schimbau aceste competenţe înspre instanţa
superioară. Existau patru curţi de apel la: Bucureşti, Iaşi, Craiova şi Focşani
(care ulterior s-a mutat la Galaţi).
Procedura civilă respecta principiile privitoare la cunoaşterea
adevărului juridic, oralitatea, publicitatea şi contradictorialitatea proceselor.
S-a continuat cu administrarea unor probe folosite şi în trecut în
procedura civilă română, cum au fost actele scrise, martorii, experţii,
cercetătorii, jurământul judiciar şi prezumţiile.
Procesul se desfăşura în două activităţi de judecată de fond, la
prima instanţă şi la curtea de apel, după care urmau căile de atac, care
erau apelul (o nouă judecată de fond), opoziţia (împotriva hotărârilor
pronunţate în lipsă), contestaţia şi recursul, prin care se repuneau pe rol
interpretarea corectă a legii şi aplicarea sa. Procesele se judecau după
achitarea unor taxe judiciare şi a unor taxe de timbru.

Codul de 4. Codul de procedură penală


procedură Codul de procedură penală a fost adoptat concomitent cu Codul
penală penal, având ca izvor şi model Codul de instrucţie criminală francez din
anul 18o8.
Codul de procedură a îmbinat vechea experienţă în materia
cercetării penale şi noua procedură în faza de judecată.
Pentru faza de cercetare, s-a menţinut urmărirea poliţienească,
combinată cu acte procedurale scrise, fără dezbateri contradictorii ale
probelor.
În faza de judecată penală s-au adoptat unele principii moderne
privitoare la publicitatea dezbaterilor, oralitatea şi contradictorialitatea
părţilor în proces.
Codul de procedură penală cuprinde două "Cărţi". În Cartea I se
reglementează descoperirea, urmărirea şi instrucţia infracţiunilor şi este
partea ce se ocupă de activitatea ofiţerilor de poliţie judiciară, de
strângerea probelor şi descoperirea autorilor infracţiunilor până la
înaintarea dosarului către procuratură, care avea atribuţiunea de

179
începere a urmăririi penale. În unele cazuri, procurorul înainta dosarul
cauzei unui judecător de instrucţie, după care se derula o anchetă. În
concluzie, în Cartea I se reglementa activitatea premergătoare judecăţii.
În Cartea II-a, regăsim reglementări privind activitatea procedurală a
organelor de judecată. Ca instanţe de judecată existau: judecătoriile de
plasă, tribunalele de judeţ, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Delictele erau judecate la tribunale, iar crimele erau de
competenţa materială a Curţilor cu juri. Juriul era format din cetăţeni
fără o pregătire juridică specială, dar care erau chemaţi la proces pentru
a se pronunţa prin "da" sau "nu" asupra vinovăţiei persoanei inculpate,
precum şi asupra beneficiului circumstanţelor atenuante.
Ca urmare a intereselor statului, s-au reglementat prin legi
speciale unele modificări ale legislaţiei penale, astfel încât să se scoată
din competenţa Curţilor cu juri infracţiunile împotriva statului. Aceste
infracţiuni urmau să fie judecate de Tribunale, unde funcţionau judecători
de carieră, care aplicau legea cu severitate şi în litera ei. Aceasta a dus
la schimbarea unor pedepse criminale în pedepse corecţionale, dar, în
acelaşi timp, la schimbarea nivelului minim al acestor pedepse, prin
creşterea semnificativă a acestui plafon.
MONARHIA TEMA 6. MONARHIA CONSTITUŢIONALĂ PARLAMENTARĂ
CONSTITUŢIONA ROMÂNĂ

PARLAMENTARĂ 1. Familia regală
ROMÂNĂ Familia regală se constituie din regii pe care i-a avut România în
perioada cuprinsă între anii 1866-1947, împreună cu familiile acestora 197.
Primul rege al României a fost Carol I de Hohenzollern Sigmaringen,
Familia regală principe al României încă din mai 1866. Acesta a domnit până la 10
octombrie 1914, când la tron a urmat nepotul de frate al acestuia,
Ferdinand I, care a domnit, la rândul său, până la 20 iulie 1927, când s-a
stins din viaţă. După regele Ferdinand a urmat, între iulie 1927 şi 6 iunie
1930, ca rege al României Mihai I, dar fiind minor a fost îndrumat de o
Regenţă alcătuită din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi
Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, Gheorghe Buzdugan (înlocuit din
anul 1929 cu Constantin Sărăţeanu). A urmat la tron, începând din 8
iunie 1930 şi până în 5 septembrie 1940, regele Carol al II-lea, iar după
abdicarea acestuia, revine la tron regele Mihai I, începând din 6
septembrie până la 30 decembrie 1947.
Funcţionarea
2. Funcţionarea monarhiei parlamentare
monarhiei
După impunerea abdicării domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în
parlamentare
data de 11/23 februarie 1866, la conducerea statului s-a instalat o
Locotenenţă Domnească, alcătuită din generalul Nicolae Golescu, Lascăr
Catargiu şi Nicolae Haralambie, care au convocat prin preşedintele
Consiliului de Miniştri, Ion Ghica, întregul parlament, unde a fost
proclamat ca Domn al României contele Filip de Flandra, fratele regelui
Leopold al II-lea al Belgiei198.
197
Regina Maria, Povestea vieţii mele, vol. III. N. Iorga. Istoria românilor, vol.X, 1939.
198
N. Iorga - Istoria contimporană a României de la 1904 la 1930. Supt trei regi., Bucureşti, 1932.

180
Această mişcare politică a fost total neinspirată, noul domnitor
refuzând tronul, refuz transmis în 17/29 martie, contele având ambiţii mai
mari, deoarece provenea din familia de Orleans, pretendentă la tronul
Franţei.
De altfel, alegerea unui principe străin, la tronul României,
contravenea intereselor Imperiului Otoman şi Rusiei, care pretindeau că
Unirea principatelor s-a realizat doar pe timpul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza, după aceasta cele două ţări urmând să revină la vechiul lor statut.
Franţa, Anglia şi Italia acceptau posibilitatea alegerii unui nou
principe, realizând că procesul de unificare era înfăptuit, chiar în afara
fostului domnitor, iar Austria şi Prusia nu şi-au exprimat nici o decizie în
legătură cu acest fapt199.
Conferinţa marilor puteri, convocată la Paris în legătură cu această
problemă, adoptă la 23 martie/4 aprilie un punct de vedere permisiv, cu
condiţia alegerii unui domnitor originar din România, precum şi ţinându-
se seamă de voinţa moldovenilor, care ar fi putut ieşi din uniune. De
aceea, considerăm că poziţia marilor puteri era concretizată în atitudinea
de lichidare a statului român şi anularea actului de la 24 ianuarie 1859.
În aceste condiţii, diplomaţii români au făcut demersuri pentru
găsirea unei persoane agreate de marile familii domnitoare, atât la curtea
Angliei, cât şi în Franţa şi Prusia.
Prin demersurile întreprinse de I.C. Brătianu, la recomandarea
diplomatului francez Galhau, cu acceptul Angliei, s-a reuşit contactarea
familiei Hohenzollern. La 19/31 martie, la Dusseldorf, s-a discutat cu
principele Carol Anton de Hohenzollern şi cu cel de al doilea fiu al său,
Carol.
Carol s-a născut la 8/20 aprilie 1839, avea deci 27 ani, era ofiţer
de geniu şi artilerie, cunoştea bine literatura franceză şi avea experienţă
de război, deoarece participase ca voluntar în războiul Prusiei împotriva
Danemarcei din anul 1864200.
Bunica lui Carol, regina Hortensia, îşi crescuse cei doi copii, deci
şi pe Iosefina, mama principelui Carol, împreună cu vărul lor Napoleon al
III-lea, care în condiţiile date sprijinea pe tânărul său nepot.
De altfel, I. C. Brătianu a acţionat pentru captarea bunăvoinţei curţilor
europene prin mai multe personalităţi importante ale vremii.
La 30 martie / 11 aprilie, Locotenenţa Domnească dă o
Proclamaţie către popor pentru alegerea principelui Carol ca Domnitor al
României, iar între 2/14 - 8/20 aprilie se organizează un plebiscit, care dă
o "legalizare" loviturii de stat.
Plebiscitul, precum şi folosirea întregului aparat de stat şi a
bisericii, a dus la eliminarea unor stări tensionale sau de rezistenţă, la
realizarea alegerii noului domn, precum şi la crearea unui context
internaţional favorabil din partea marilor puteri, mai ales din partea Rusiei
şi Imperiului Otoman.
Deşi în sesiunea parlamentului din 28 aprilie / 10 mai s-au purtat
discuţii aprinse cu privire la alegerea unui principe străin, prin votul celor
109 deputaţi favorabili alegerii, împotriva celor 6 care s-au abţinut,
199
I. Brătianu - La politique exterieure du Roi Charles I- er de Roumanie, Bucureşti,1940.
200
Dimitrie Onciul - Alegerea principelui Carol I al României, Bucureşti, 1906.

181
principele Carol Ludovic de Hohenzollern va domni sub numele de Carol
I.
Sosind în capitală la 10/22 mai 1866, Carol I s-a prezentat în faţa
Parlamentului şi a depus următorul jurământ:
"Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea românilor, precum şi
integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn constituţional".
Pentru a da satisfacţie puterilor garante, Adunarea deputaţilor a
hotărât acordarea naturalizării familiei princiare de Hohenzollern.
Cu Carol I începe în România perioada monarhiei constituţionale.
El a domnit până în 27 septembrie / 10 octombrie 1914, când s-a stins
din viaţă la Castelul Peleş şi a fost înmormântat la 2/15 octombrie la
Curtea de Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab, refăcută în timpul domniei
sale.
Domnia regelui Carol I, ce a durat 48 de ani, a fost marcată de o
mare dezvoltare economică a statului român, de o organizare socială,
politică şi administrativă deosebită, de elaborarea Constituţiei din 1866,
care a susţinut structura unui mecanism legislativ viabil şi dinamic, într-un
regim burghezo-democratic înaintat pentru perioada respectivă.
În testamentul său, Carol I afirma că în mod permanent "m-am