Latinitate Si Dacism

LATINITATE
SI
DACISM
Proiect realizat de:

 Banu Alexandru Cristian
 Bogdan Maria-Alexandra
 Boștineanu Alexia Maria
 Brandiburu Daria Alexandra
 Chiriac Maria-Alexandra
 Ciocan Gabriel Cristian
CUPRINS
I. Romanii..................................................................5
1. Organizarea social-administrativӑ a romanilor....7
2. Religia romanilor.................................................9
3. Arta și cultura.....................................................13
 Muzica romanilor....................................13
 Literatura romanӑ....................................15
 Pictura și sculptura...................................16
 Arhitectura romanӑ..................................18
 Arta mozaicului roman............................20
4. Îmbrӑcӑmintea romanilor...................................22
5. Divertismentul în Roma Anticӑ..........................23
II. Geto-dacii...........................................................26
1. Organizarea social-administrativӑ a dacilor.......28
2. Religia dacilor....................................................30
3. Arta și cultura.....................................................34
 Muzica dacilor.........................................34
 Arhitectura dacicӑ....................................36
 Cunoștințele științifice ale dacilor............38
4. Îmbrӑcӑmintea dacilor........................................39
5. Tradițiile dacilor.................................................40
III. Etnogeneza poporului român...................42
1. Rӑzboaiele daco-romane....................................44
2. Dacia romanӑ și procesul de romanizare............48
Bibliografie.............................................................51
ROMANII
5
Ciocan Gabriel Cristian
Organizarea social-administrativӑ a romanilor
Organizarea administrativӑ
În Roma Anticӑ, organizarea politicӑ avea forma republicii, care reprezenta
de fapt, prin intermediul teritoriilor cucerite un adevӑrat imperiu, autoritatea
regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistraţi, numiţi la început praetori, iar
apoi consuli, aleşi dintre patricieni, de către adunarea poporului. Senatul, alcătuit
din patricieni, a devenit organul suprem al puterii în republica romană.
Fiind destabilizată de o serie de războaie civile și conflicte politice dintre
generali ambițioși, în secolul I d. Hr, Iulius Cezar a ajuns împӑrat al imperiului,
fiind numit de cӑtre senat tribun pe viațӑ, dar a fost asasinat în anul 44 î.Hr. în urma
unui complot al senatorilor. Au reizbucnit astfel războaiele civile care s-au încheiat
cu victoria lui Octavianus Augustus, nepotul și fiul adoptiv al lui Cezar. După
anexarea Egiptului Ptolemaic a luat sfârșit oficial epoca elenistică, marcată de
cuceririle lui Alexandru cel Mare în Orient. Octavianus și-a asigurat controlul total
asupra imperiului, iar Senatul Roman i-a garantat puteri executive nelimitate, titlul
de Imperator (comandant suprem al armatei) și titlul de Augustus, devenind astfel
primul împărat al Imperiului Roman.
În primele două secole imperiul a cunoscut o perioada de stabilitate și
prosperitate fără precedent, cunoscută în istorie ca Pax Romana („Pacea romană”).
Maximul teritorial a fost atins în timpul domniei împăratului Traian. A urmat apoi
o perioada instabilă și astfel, declinul imperiului a început sub domnia
împăratului Commodus. În secolul al III-lea, imperiul a traversat o perioada de
criză ce i-a amenințat existența și integritatea teritorială, dar a fost reunificat de
împăratul Aurelian. În efortul de a stabiliza imperiul, Dioclețian a împărțit imperiul
între două curți imperiale diferite în estul grecesc și vestul latin.
Societatea romanӑ și clasele sociale

În epoca republicanӑ, societatea romanӑ era organizatӑ în cinci clase
sociale, dar, în timp, sistemul a devenit mai flexibil, mai ales în urma conflictelor
dintre patricieni și plebei, care au dus la obținerea unor drepturi sociale și politice
pentru cei din urmӑ: din rândul plebeilor se alegeau doi tribuni și doi edili, mai
târziu au avut acces și la magistraturile de consul și praetor, precum și la funcții
religioase superioare. Prin Legea celor XII Table, aceștia au obținut recunoașterea
principiului egalitӑții tuturor cetӑțenilor în fața legii.
Spre sfârșitul epocii republicane, s-a constituit o nouӑ clasӑ, nobilitas, care
îi cuprindea pe patricieni, plebeii bogați, membri ai senatului, magistrați. Nobilii
aveau dreptul sӑ poarte toga cu o bandӑ latӑ de purpurӑ, încӑlțӑminte de culoare
7
roșie, simboluri ale nobleței. Cavalerii (equites), inițial exclusiv militari, au

constituit o nouӑ clasӑ socialӑ, din care fӑceau parte alți cetӑțeni bogați – mari
proprietari de pӑmânturi, oameni de afaceri, avocați și alții, care nu aveau dreptul
de a fi aleși în Senat și de a accede la magistraturi. Ca semne distinctive, aceștia
purtau un inel de aur și toga cu o fașie ingustӑ de purpurӑ.
Clasa cea mai numeroasӑ era cea a țӑranilor liberi, care, cu timpul, au
sӑrӑcit, prin pierderea proprietӑții asupra pӑmântului, mai ales din cauza
administrӑrii arbitrare a domeniului public, ce era constituit din jumӑtatea sau
treimea din pӑmânturile cucerite, date în arendӑ marilor proprietari funciari,
senatorilor și cavalerilor. Unii dintre țӑranii sӑrӑciți deveneau coloni, prin
atribuirea de pӑmânt în coloniile romane, unde se stabileau definitiv, dupӑ
serviciul militar de 16 ani.
Sclavii erau recrutați dintre prizonierii de rӑzboi, infractori, dezertori,
debitori insolvabili, copii vânduți de pӑrinți. La început, regimul acestora era
foarte dur, puteau fi vânduți, dӑruiți, lӑsați moștenire prin testament de cӑtre
stӑpânii care aveau drept de viațӑ și de moarte asupra lor. Spre sfârșitul epocii
republicane și în cea imperialӑ, situația lor s-a îmbunӑtӑțit într-o oarecare mӑsurӑ:
erau folosiți ca mânӑ de lucru la lucrӑri publice, treburi administrative, iar cei care
aveau acces la educație, deveneau medici, literați, oameni de științӑ, pedagogi,
muzicieni etc.
Familia în societatea romanӑ

Familia a fost instituția de bazӑ a societӑții romane prin care se transmiteau
generațiilor urmӑtoare moralitate și un statut social. Familia era condusӑ de
stӑpânul casei, pater familias, care deținea autoritatea deplinӑ asupra tuturor
membrilor. El era în casa sa judecӑtor, stabilind dupӑ bunul plac dacӑ își
recunoaște copiii, nӑscuți de soția lui. Acesta avea dreptul, de asemenea, sӑ dea
pedepse și sancțiuni grave familiei precum expluzarea, sclavia sau chiar moartea.
Femeia romanӑ avea un statut diferit, existența ei fiind condiționatӑ de cea
a unui bӑrbat: era fiica, soția sau mama unui cetӑțean. Datoria ei este de a se îngriji
de casӑ, coordonând munca sclavilor, și de a naște moștenitori (bӑiat), prin care
sӑ perpetueze numele și averea familiei.
Soarta copilului depindea, încӑ de la naștere, de recunoașterea tatӑlui. Dacӑ
acesta nu îl recunoștea, copilul era fie înecat, fie expus în stradӑ pentru a fi
ridiculizat și ridicat de altcineva care sӑ-l creascӑ pentru a-l transforma în sclav.
Din cauza condițiilor precare în care se fӑceau nașterile, bӑieții erau declarați la 9
zile, iar fetele la 8 de la naștere, pentru a se asigura cӑ vor supraviețui. Copilul
urma, apoi, sӑ fie trecut în registrul orașului, iar nașterea acestuia era sӑrbӑtoritӑ
printr-un sacrificiu.
8
Chiriac Maria-Alexandra
Religia romanilor
Religia romană este ansamblul fenomenelor religioase tipice Romei

Antice considerate în evoluția lor ca o varietate de culte, acestea fiind legate de
dezvoltarea politică și socială a orașului și a oamenilor săi.
Evoluția religiei romane

Dezvoltarea istoricӑ a religiei romane a trecut prin patru mari faze:
protohistoricӑ, arhaicӑ, republicanӑ și imperialӑ.
Epoca protoistoricӑ se referӑ la epoca ce a precedat construcția orașului
Roma (pânӑ în sec. VIII î.Hr.), atunci când pe teritoriul Lazio existau doar triburi.
Oamenii care locuiau aici și-au imaginat zeitӑțile ca pe niște forțe, niște puteri
supranaturale în numӑr foarte mare, care se implicau în viața lor de zi cu zi. În
aceastӑ perioadӑ, zeitӑțile romane nu aveau forma unor divinitӑți, nefiind
antropomorfizate sau aflate în legӑturӑ cu diferite ființe. Acestea erau vӑzute ca
niște entitӑți aparte, imposibil de perceput prin simțurile umane și fӑrӑ nume,
romanii folosind cuvântul numen sau numina (la plural) pentru a face referire la
acestea.
Epoca arhaicӑ (sec. VIII î.Hr. – sec VI î.Hr.) a fost caracterizată de o
tradiție religioasă legată mai ales de mediul rural, tipic cultelor indigene
mediteraneene, pe care a fost inserat nucleul de origine indo-europeană. Conform
tradiției romane, se datorează lui Numa Pompilius , al doilea rege al Romei,
aranjarea și inscripția normelor religioase într-un singur corp de legi
scrise, Commentarius, care ar fi condus la definirea a opt ordine
religioase: Curiații, Flamini, Celeres, Vestalele, Auguri Salii, Feziale și Pontifii.
În aceastӑ perioadӑ, au început sӑ fie menționate și venerate pentru prima datӑ
zeitӑți precum: Jupiter, Marte, Quirino, Liber Pater, Fauno, Janus, Saturn, Neptun,
Iuno, Ceres, Flora, Fortuna, Agenoria etc. Ca și pânӑ acum, numӑrul zeitӑților era
foarte mare, romanii considerând cӑ fiecare obiect avea zeul lui, iar aceștia
interacționau zilnic cu ei, pozitiv sau negativ. Romanii credeau în fenomenul pax
deorum, adicӑ pacea zeilor încercând sӑ-i pӑstreze pe aceștia permanent fericiți și
privind orice eșec sau eveniment negativ ca mânie a zeilor.
Epoca republicanӑ reprezintӑ perioada în care, prin cuccerirea teritoriilor
grecești, romanii intrӑ în contact cu etruscii și împrumutӑ multe elemente
religioase de la aceștia. Lipsa unui „panteon” definit a favorizat absorbția
divinităților etrusce și, datorită marii toleranțe și capacității de asimilare tipice
religiei romane, unii zei romani au fost asimilați celor greci, schimbându-le, însӑ,
numele și uneori trӑsӑturile fizice, ca în cazul lui Juno asimilatӑ Herei. Aceste
împrumuturi fac ca un numӑr foarte mic de zitӑți romane sӑ fie autentice. Tot în
9
aceastӑ perioadӑ, romanii preiau de la etrusci ideea reprezentӑrii fizice a zeitӑților

sub formӑ umanӑ. În ultimele trei secole înaintea lui Hristos scriitori ca Virgil și
Ovidiu au gravat numele și funcțiile zeilor romani în librăriile grecești și în tradiția
artistică creând o mitologie hibridă, greco-romană care a inspirat poeții și pictorii
din antichitate și până azi.
Epoca imperialӑ marcheazӑ apogeul crizei religioase de la Roma, cauzatӑ,
în principal, de acceptarea mai multor culte misterioase din Orientul Mijlociu ca
parte a bogatului patrimoniu religios roman. De-a lungul timpului, noile religii și-
au asumat din ce în ce mai multă importanță pentru caracteristicile
lor eshatologice și soteriologice, ca răspuns la cerințele crescânde ale religiozității
individului, căruia vechea religie le oferea doar ritualuri lipsite de sens. Critica
religiei tradiționale a venit și din curentele filozofice ale elenismului , care oferea
răspunsuri în jurul unor teme tipice sferei religioase, precum concepția sufletului
și natura zeilor. O altӑ caracteristicӑ a perioadei a fost aceea a cultului imperial,
atunci când mai mulți împӑrați au fost divinizați ca reprezentanți ai zeilor, așa
cum se practica și în alte state precum Egiptul.
În primul secol al erei noastre, în Imperiul Roman apare o nouӑ religie:
creștinismul. Iniţial, acesta nu părea să aibă vreo şansă în lumea romană, având în
vedere că adepţii săi erau priviţi ca o sectă ciudată, despre care au apărut multe
prejudecăţi. Ei erau considerați bizari, chiar periculoși având în vedere că nu erau
dispuşi să adopte cultul împăratului şi se eschivau de la serviciul militar. Tocmai
de aceea, cu diferite ocazii, împotriva lor au fost lansate persecuţii violente. Cu
toate acestea, creştinismul s-a răspândit şi chiar a biruit reuşind să se impună ca
religie oficială a Imperiului. În curând, vechea religie romanӑ a fost denumitӑ
„pӑgânӑ” și a fost sancționatӑ prin închiderea tuturor templelor și pedeapsa capitalӑ
pentru orice practicant al altei religii decât cea creștinӑ. Flavio Claudio Giuliano,
descendent al împӑratului creștin Constantin I, a încercat să restaureze religia
romană într-o formă elenizată la Constantinopol, dar moartea sa prematură în 363
a pus capăt proiectului. Teodosie I a emis în 380 edictul de la Tesalonic pentru
partea de răsărit, făcând creștinismul singura religie de stat, apoi în 391-392 cu
decretele Teodosiene au început persecuțiile împotriva păgânilor din Imperiul
Roman, care s-au extins, în cele din urmă, în partea de vest, unde avea loc o trezire
păgână mai ales la Roma.
Zeitӑțile Romei Antice

Câțiva dintre cei mai importanți și venerați zei principali ai romanilor sunt:
 Jupiter – zeul fulgerului și al tunetului, tatӑl și conducӑtorul tuturor zeilor.
Jupiter era considerat bunicul lui Romulus și Remus, fondatorii Romei.
Primi regi și apoi împărații au fost zeificați, iar Jupiter a fost cunoscut ca
apărătorul republicii romane, și vreme de multe secole, venerat ca ”Jupiter
Liber” (”liber” sau ”care aduce libertate”). Numele zeului a fost adoptat
drept numele planetei Jupiter și a fost punctul de plecare pentru numele
zilei de joi a săptămânii (rădăcina etimologică este mai vizibilă în limba
10
franceză jeudi, de la Jovis Dies). În trecut, se considera cӑ acesta era zeul

dreptӑții cosmice și apӑrӑtorul legilor. Acesta este corespondentul roman al
lui Zeus.
 Iuno/Iunona – soția credincioasӑ a lui Jupiter, zeița cӑsӑtoriilor și a
nașterilor, protectoare femeilor mӑritate, regina zeilor. Legenda spune cӑ,
atunci când cetӑțenii romani au fost surprinși de un atac al galilor, aceasta
a fost prima care a dat vestea, salvând orașul și populația acestuia, motiv
pentru care a devenit patroanӑ protectoare a Romei fiind veneratӑ pe
Capitoliul din oraș. Pentru cӑ monedele romane erau bӑtute în templele
acesteia, ea a fost asociatӑ și cu o protectoare a finanțelor. Iunona este
corespondenta Herei.
 Venus – zeița vegetației și a primӑverii, a iubirii și frumuseții. Inițial o
veche divinitate de origine latinӑ, protectoare a vegetației și fertilitӑții, ea a
fost identificatӑ mai târziu cu Afrodita. Era consideratӑ strӑmoașa
romanilor datoritӑ întemeietorului legendar, Aeneas, și juca un rol
important în mituri și festivitӑți romane.
 Ceres – echivalentul zeiței Demetra, patroana recoltei și a grâului. Numele
ei provine de la cuvântul folosit de sabini pentru pâine și grâne.
 Diana – zeița lunii și a vânӑtorii, omologul lui Artemis în mitologia
romanӑ. Era fiica lui Jupiter și a Latoniei și, deși la început era o divinitate
rea, rӑzbunӑtoare, ea capӑtӑ caracteristici de divinitate binefӑcӑtoare:
protectoare a câmpurilor și animalelor, zeitate a vindecӑrilor miraculoase.
 Marte – zeul roman al rӑzboiului, echivalentul lui Ares din mitologia
greacӑ. Era al doilea zeu ca putere dupӑ Jupiter.
 Neptun – zeul apelor, râurilor, mӑrilor și oceanelor, corespondentul lui
Poseidon. Potrivit tradiției de influență grecească, Neptun era fratele
lui Jupiter și Pluto; frații stăpâneau Cerul, lumea pământească și lumea
subterană.
 Pluto – conducӑtorul lumii subterane, asimilat cu Hades. În mitologia
antică greco-romană, Pluton reprezenta conceptul pozitiv al unui zeu care
prezidează peste lumea „de dincolo”. Ploutōn era deseori confundat
cu Ploutos, zeul bogățiilor, deoarece bogățiile minerale au o natură
subterană și din cauză că se credea că unii factori necesari pentru o recoltă
reușită proveneau din subteran.
 Minerva – echivalentul Atenei, patroana înțelepciunii și a rӑzboiului drept,
zeița meșteșugarilor, breslelor, poeților și învӑțӑtorilor.
 Mercur – omologul lui Hermes, zeul hoților, al negustorilor și mesagerul
tuturor zeilor.
 Saturn – zeul agriculturii, asociat cu titanul grec Cronos.
 Vesta – prima fiicӑ a lui Saturn, protectoarea focului și a cӑminului,
omoloaga zeiței Hestia.
Rolul religiei în societatea romanӑ
11
Religia a avut un rol important în societatea romanӑ, fie cӑ vorbim de

perioada de început atunci când romanii credeau cӑ interacționând cu diferite
obiecte, interacționau și cu forțele din spatele acestora, fie de perioada
creștinismului atunci când împӑratul roman Constantin I a fost ridicat la gradul de
sfânt al religiei creștine pentru rolul pe care l-a avut în rӑspândirea acesteia. Zeii
romani jucau rolul unor oameni cu superputeri, așa că, în timp, a devenit normal
ca puternicii conducători ai Romei să fie tratați ca niște zei. Cezar a fost primul
zeificat și tratat ca zeu după moartea sa. Mai târziu, unii dintre cei mai buni
împărați au fost declarați zei de către Senat, dar numai după moartea lor, în timpul
vieții fiind simplii muritori.
12
Banu Alexandru Cristian
Muzica romanilor
Format în decursul secolelor de cuceriri şi de asimilări ale altor popoare,

poporul roman manifestă un spirit lucid, raţional şi practic. Geniul roman a avut
mai puţine înclinaţii spre speculaţii teoretice iar viaţa lor artistică era de
provenienţă preponderent greacă. Cultura greacă s-a extins în ţinuturile romane
încă înainte de cucerirea Greciei de către romani, punând apoi cu totul stăpânire
pe cultura lor. Învinşi pe tărâm politic şi militar, grecii i-au biruit pe cuceritori în
cultură.
Rolul muzicii în civilizația romanӑ

După cum afirmă Atenaios, muzicanţii etrusci din secolul al V-lea î. Hr.
practicau muzica nu numai la ospeţe sau la diferite ceremonii, ci şi la jocurile
atletice, în ocupaţiile casnice (frământatul pâinii) sau în activitatea meşteşugarilor.
Pasiunea etruscilor era îndreptată, în special, spre instrumentele de suflat,
cunoscând diferite tipuri de trompete, destinate anumitor ocazii. Trompeta etruscă
(lungă şi curbată la extremitatea de jos) şi flautul dublu (cu un tub pentru sunete
grave şi altul pentru cele acute) sunt considerate a fi invenţii ale etruscilor.
Cele mai vechi izvoare vorbesc despre folosirea instrumentului băştinaş,
tibia (un fel de aulos), în timpul cortegiilor şi al sacrificiilor. În manifestările de
cult religios de provenienţă străină se foloseau lire, tamburine şi cinele. Faţă de
greci, romanii foloseau des cornul şi trâmbiţa. Muzica era practicată în timpul
muncii pentru uşurarea efortului şi creşterea producţiei. Exerciţiile pugiliştilor se
desfăşurau în sunetul fluierului, iar sclavii erau biciuiţi în sunetul tibiei.
Tranziția spre muzica vocalӑ

În perioada imperiului, marile ansambluri produc o impresie deosebită în
manifestările muzicale, dar calitatea lor este îndoielnică, virtuozitatea vocală şi
instrumentală tinzând tot mai mult să înlocuiască expresivitatea. Muzica vocală şi
cea instrumentală devin apanajul aristocraţiei, iar profesorul de muzică un
personaj foarte căutat. Chiar şi împăraţii sunt preocupaţi de muzică iar cântăreţii
şi instrumentiştii sunt răsfăţaţi cu multe daruri şi onoruri. Diodorus şi Terpnus
sunt răsplătiţi cu largheţe de împăratul Vespasian (69-79), iar lui Mesomede din
Creta, împăratul Hadrian îi ridică o statuie. La rândul lor, împăraţii Marc Aureliu
(161-180) şi Aurelian (270-276) au studiat muzica cu Andronicus şi, respectiv, cu
Geminus Comoedus. Şi împăratul Iulian Apostatul (361-363) a studiat muzica.
Cel mai înverşunat practician al muzicii dintre împăraţi a fost însă Nero, ale
cărui aptitudini nu erau însă pe măsura ambiţiilor sale. Pe patul de moarte, el a
13
promis că va cânta în locuri publice la orgă hidraulică şi la cimpoi, dacă se va

însănătoşi.
Teoria Ethosului
Cicero se ocupă în scrierile sale de practica muzicală şi teoria greacă a
ethos-ului, prezentă în ideile estetice ale romanilor. În unul dintre volumele sale,
arată că fiecare mişcare sufletească se exprimă prin sunete adecvate, ce vin din
natură, modul lor de emitere şi nuanţele acestora corespunzând stărilor sufleteşti.
În privinţa ethos-ului, admite că omul este înrâurit de diferite cântece şi
menţionează ca întăritoare melodiile frigiene. Ca şi Platon, susţine faptul că în
practicarea „cântecului şi a muzicii instrumentale trebuie procedat cu moderaţie”.
La rândul său, Seneca reia cu convingere tema ethosului, ilustrând-o cu
aspecte ale impactului timbrurilor instrumentale asupra ascultătorului. Atribuia
unor cântece efecte corupătoare: „Cine ascultă pe symphonici, păstrează
moliciunea lor în ureche şi este împiedicat să se ocupe de lucruri serioase.”
Recunoaşte că „lira calmează sufletul, în schimb trâmbiţa îl agită”.
Decӑderea muzicii
Gânditorii manifestă o atitudine dispreţuitoare faţă de muzică, socotind-o a
fi o artă bună doar pentru a însoţi petrecerile, marşurile sau luptele din arenele
circurilor, fapt ce oglindeşte stadiul precar al culturii muzicale. Aceştia considera
muzica fiind aptă doar de a incita simţurile şi de a produce efecte nedorite asupra
caracterului şi comportamentului uman.
Concepţiile despre muzică ale filosofilor din ultimele trei secole ale
Antichităţii (sec. II-IV d. Hr.) oglindesc, pe de o parte, decadenţa culturii antice,
pe de altă parte, înfiltrarea concepţiilor mistice orientale şi, mai ales, configurarea
unei noi culturi, în care spiritul bisericii creştine tinde să dea un caracter religios
creaţiei artistice.
14
Boștineanu Alexia Maria
Literatura romană
Literatura romană a cuprins patru etape însă cea mai importantă este “
Epoca de Aur” în timpul domniei lui Augustus și în partea timpurie a imperiului
roman. Latina a fost principala limbă folosită în scrierile literare însă din cauza
influențelor grecești și limba greacă a fost regasită în destul de multe scrieri.
Romanii au scris foarte multă poezie și istorie, însă și oratoria a fost tratată
cu o mare importanță la acea vreme.
Poezia
Poezia este cel mai cunoscut gen literar de către romani. Trei dintre cei mai
cunoscuți scriitori care au uimit prin lucrările sale sunt:
• Virgil este cunoscut pentru scrierea poemului epic “Eneida”. “Eneida”
spune povestea unui erou troian pe nume Enea. Incorporează multe
evenimente istorice din istoria Romei.
• Horace este cunoscut pentru o colecție de poezii lirice numite “Odes”. Alte
lucrări ale lui Horace include “Satirele și Epistole”.
• Ovidiu, cea mai faimoasă lucrare a lui fiind “Metamorfoze”. Acesta spune
istoria lumii de la creație până când Iulius Cezar a fost făcut zeu. Ovidiu a
fost, de asemenea, renumit pentru că a scris poezii de dragoste.
Istoria
Literatura romană include, de asemenea, mulți scriitori care au înregistrat
istoria Romei. Cel mai faimos istoric roman a fost Livy. Liviu a scris 142 de
volume de istorie care au acoperit evenimente de la întemeierea Romei până la
domnia lui August. Alți istorici importanți includ Pliniu cel Bătrân, Salust, Tacit
și Quintus Fabius Pictor.
Oratoria
Arta retoricii a fost considerată o abilitate importantă în Roma Antică.
Mulți oameni de stat romani și-au notat ideile și discursurile. Scrierile unora dintre
acești bărbați au avut un impact major asupra utilizării limbii latine și a literaturii
romane. Cel mai faimos dintre acești oameni a fost Cicero care a scris scrisori,
discursuri și lucrează la filozofie. Ideile lui Cicero l-au făcut în cele din urmă să
fie ucis când a vorbit împotriva lui Mark Antony.
Genul satirei este considerat în mod tradițional ca o inovație romană, iar
satirele au fost scrise de Juvenal și Persius. Comediile au fost, de asemenea, foarte
populare în timpul Republicii, în special cele ale lui Publius Terentius Afro , un
sclav eliberat capturat de romani în timpul Primului Război Punic.
15
Brandiburu Daria Alexandra
Pictura și sculptura romanӑ
Arta romană se dezvoltă pe teritoriul Imperiului Roman. Este o expresie a

societății romane, a puterii statului, având ca scop principal propaganda în
favoarea politicii oficiale. De asemenea, arta exprimă și pasiunea romanilor
pentru ornament, gustul lor pentru fastuos și dorința de a-și înfrumuseța
locuințele, palatele, templele și locurile publice.
La început, arta romană este dominată de influențe etrusce și grecești (încât
unii o consideră chiar o copie a acestor arte), ca apoi să devină o artă originală, cu
trăsături specifice, care a supraviețuit de-a lungul istoriei, exercitând influențe
asupra perioadelor ulterioare. Având un caracter statal, este o artă unitară, bazată
pe talentul organizatoric, spiritul utilitar și simțul practic al romanilor. De
la Roma pornesc principiile, soluțiile, noutățile, pentru a se extinde apoi în toate
provinciile.
Sculptura
Sculptura romană își trage influența atât din civilizația etruscă, cât și din
cea elenistică. Datorită copiilor romane știm despre multe originale grecești care
au dispărut acum (exemplu Venus din Arles care ar fi o copie a unei opere
dispărute a marelui sculptor grec Praxiteles ). Fascinați de sculpturile grecești pe
care le jefuiesc și le copiază din abundență, sponsorii romani evoluează ulterior
pentru a da artei lor particularități care vor deveni un nou ideal pentru generațiile
următoare.
În special Grecia din perioada clasică (499-336 î.Hr.) a avut o mare
influență asupra statuilor romane, pentru stilurile, tehnicile și materialele folosite.
Astfel, sculptorii romani se străduiesc să reprezinte prin posturi, mișcări sau
trăsăturile feței „spiritul, emoțiile, experiența existențială a personajelor” .
Dincolo de influența sculpturii grecești , sculptura romană are
particularitățile sale: individualizarea portretului, invenția bustului și preocuparea
pentru realism, mergând atât de departe încât să păstreze trăsături neflatante. În
plus, moravurile Republicii Romane echivalează nuditatea descrisă în sculptura
greacă ca impudicitie dezonorantă, astfel că acest regim favorizează inițial o
iconografie care reprezintă valorile republicane.
În Roma , jus imaginum „dreptul la imagini” permite aristocraților să
grupeze împreună, în dulapurile atriului lor, portretele strămoșilor lor. Acestea
sunt imagini tridimensionale, în ceară, tencuială sau teracotă, care reprezintă
genealogia aristocratului. Cu ocazia unor evenimente mari, precum înmormântări
sau triumfuri, stăpânul casei ieșea la pragul său pentru a expune aceste portrete
pentru ca toți să le vadă.
16
Prin urmare, este o utilizare aproape politică, un mod de a-și revendica locul
foarte înalt. Portretele aristocratice se sprijină pe trăsăturile vârstei și caută să
redea imaginea unui personaj extrem de dur, sever. Ei nu caută să transmită un
portret adevărat sau o emoție. Există câteva portrete rare de sex feminin care
urmează aceleași principii.
În ceea ce privește portretele împăraților, acestea sunt indicative ale unui
program politic. Astfel, Augustus își găsește inspirația în Grecia din perioada
clasică. Chipul său este complet idealizat, impasibil, tânăr (va fi supranumit și
„împăratul care nu îmbătrânește”), trӑsӑturi de care se vor folosi și alți împӑrați
romani precum Tiberiu, Caligula (care își reprezintӑ, însӑ, câteva defecte fizice),
Nero și Vespasian pentru a-și exprima supeioritatea, puterea și caracterul divin
în fața poporului sӑu și a generațiilor viitoare.
Pictura
Pictura romană a ajuns până la noi aproape exclusiv sub formă de picturi
murale. În acest sens, majoritatea operelor de artă se află încă în locul pentru care
au fost create și unde sunt păstrate în condiții, adesea, dificile. Dovezi importante
ale picturii romane sunt decorațiunile mormintelor și caselor private, ale templelor
și sanctuarelor din întregul imperiu.
Influența greacă a predominat inițial și în pictura romană. Un sit specific
roman a fost găsit din secolul al III-lea î.Hr. C. în aşa-numitele picturi triumfale.
Pentru a onora generalii învingători, picturile au fost purtate ca reportaje populare
în procesiunea triumfală și apoi expuse în public. Din păcate, acestea nu au
supraviețuit și sunt atestate doar în literatura antică.
Obiceiul pictării pereților interiori ai caselor a intrat în orașele romane în
secolul al II-lea î.Hr. din orașele grecești din sudul Italiei, dar pictorii decoratori
romani, bazându-se pe tehnicile grecești, și-au dezvoltat creativ sistemul bogat de
decorare a pereților.
Pictura romanӑ a fost împӑrțitӑ în 4 stiluri: stilul „încrustație”, o imitație a
interioarelor palatelor și caselor bogate din orașele elenistice, unde sălile erau
căptușite cu pietre multicolore (marmură); stilul „perspectivei arhitecturale”, stil
asemӑnӑtor primului în care coloane, cornișe, pilaștri și capiteluri erau folosite
pentru a creea o iluzie opticӑ; stilul ornamental, în care, în locul decorațiunilor
pitorești, cu scopul de a separa și înlocui zidurile regale, există picturi care
decorează peretele fără a-i rupe planul și al patrulea stil, mai sofisticat și
exuberant, combinând construcțiile arhitecturale promițătoare ale celui de-al
doilea stil cu decorațiunile ornamentale ale celui de-al treilea stil.
Interioarele clădirilor romane au fost adesea decorate generos, cu culori și
modele îndrăznețe. Picturile murale, frescele și utilizarea stucului pentru a crea
efecte de relief au fost folosite în clădiri publice, case private, temple, morminte
și chiar instalații militare din întreaga lume romanӑ.
17
Bogdan Maria-Alexandra
Arhitectura romanӑ
Romanii, cunoscuți pentru iubirea lor pentru artă, au ridicat unele dintre
cele mai grandioase clădiri din antichitate până în prezent.
Influențele etrusce și grecești

Romanii au adoptat multe elemente arhitectonice de la greci
transformându-le pentru scopurile lor. Viziunea lor asupra spațiilor era, totuși
foarte diferită față de cea a Greciei și formele arhitectonice reflectă perfect acest
concept. Diferența principală este de tip politico-social: statul grec era format
dintr-o multitudine de orașe-stat, deseori în război între ele; romanii, în schimb,
cucereau teritoriile și le asimilau, din acest motiv aveau nevoie de mai multe
construcții publice și de control (ca de exemplu străzile romane sau apeductele).
Aceștia au preluat coloanele de la grecii antici, ordinul doric, ionic și
corintic, adăugând alte două mai târziu, cel toscan, asemănător celui doric, și
ordinul compozit, o compoziție elaborată între cel ionic și corintic. Diferența
dintre modul de lucru a romanilor față de greci este că aceștia foloseau mai mult
de un ordin pentru o construcție, exemplu este fațada Colosseumului din Roma.
Însă arhitectura lor se remarcă prin cele trei elemente, arcul roman, bolta și cupola.
Odatӑ cu inventarea betonului, tot de cӑtre aceștia, au putut face construcții care
sӑ reziste sute de ani, până în prezent.
De la etrusci au preluat: unele principii urbanistice (strӑzi drepte și trotuare,
porți monumentale de acces, sisteme de canalizare), camera centralӑ (atrium) în
case, modul de construcție a templelor, iar de la greci: conceptul de piațӑ publicӑ
(agora care la romani devine forum), structura și componența teatrelor, utilizarea
picturii și mozaicului pentru decorarea caselor și palatelor.
Tipuri de construcții
 comemorative
 arcuri de triumf – Arcul lui Constantin
 colane comemorative – Columna lui Traian
 mausolee – Mausoleul lui Hadrian
 religioase
 temple – Panteonul
 edicule(sanctuare mici)
 bazilici – Bazilica lui Constantin și Maxențiu
 bӑi publice – Termele lui Dioclețian
 teatre, amfiteatre – Colosseum
 domestice
18
 domus(casă mai mare)

 villa(reședință la țară)
 insula(bloc de locuințe închiriate)
Locuințele romane
Domus este locuința individuală tradițională a familiei romane, situată în
mediul urban; avea plan rectangular și numeroase încăperi cu destinație specială
pentru folosința membrilor familiei. Era confortabilă (avea apă, încălzire centrală)
și cu spații largi pentru odihnă și recreere (peristylum, hortus) și era decorată cu
statui, mozaicuri, fântâni.
Partea din spate a casei era centratӑ pe peristil, la fel ca frontul centrat pe
atrium. Peristilul era o grădină mică, adesea înconjurată de un pasaj coloidal,
modelul mănăstirii medievale. În jurul peristilului au fost băile, bucătăria și
tricliniul de vară. Bucătăria era de obicei o cameră foarte mică, cu o mică sobă de
ardere a lemnului. Bogații aveau un sclav care lucra ca bucătar și își petrecea
aproape tot timpul în bucătărie. În timpul unei zile de vară fierbinți, familia și-a
mâncat mâncarea în triclinium de vară pentru a evita căldura. Cea mai mare parte
a luminii a venit de la compluviu și peristiliu deschis.
Nu au existat spații separate clar definite pentru sclavi sau pentru femei.
Sclavii au fost omniprezenți într-o gospodărie romană, iar femeile au folosit atriul
și alte spații pentru a lucra odată ce bărbații au plecat la forum. Nu exista, de
asemenea, o distincție clară între camerele destinate exclusiv pentru uz privat și
încăperilor publice, deoarece orice cameră privată ar putea fi deschisă oaspeților
la un moment dat.
O mare parte din ceea ce este cunoscut despre Domul Roman provine de la
săpăturile de la Pompeii și Herculaneum. Deși există săpături de case în
orașul Roma, niciuna dintre acestea nu a păstrat integritatea originală a
structurilor. Casele de la Roma sunt în mare parte fundații goale, biserici
convertite sau alte clădiri comunitare. Cel mai faimos domus roman este Domusul
lui Livia și Augustus, dar din aceasta au supraviețuit puține structuri și, chiar și în
starea sa inițială, Casa Livia și Augustus nu este o reprezentare bună a unui domus
tipic, deoarece locuința aparținea unuia dintre cei mai puternici, bogați și influenți
cetățeni ai Romei.
19
Arta mozaicului roman
Mozaicurile romane reprezintă o formă antică de artă, alcӑtuită din imagini

geometrice și figurale, construite din aranjamente de piese mici de piatră și sticlă.
Mii de fragmente existente și mozaicuri întregi au fost găsite pe pereți, pe tavane
și pe etajele ruinelor împrăștiate în fostele teritorii ale Imperiul Roman.
Evoluția și aspectul mozaicului

Deși primele forme ale mozaicului au fost realizate în Mesopotamia și mai
apoi în Egipt, mozaicul, aşa cum este cunoscut acum, din pietre colorate sau
monocrome, a apărut în secolul IV i.Hr., în Grecia. Romanii sunt cei care l-au
preluat de la greci, odatӑ cu cucerirea teritoriilor acestora, și l-au ridicat la rang de
artă.
Deși inițial, mozaicurile romane erau lucrate doar în combinația alb-negru,
tehnica se rafinează și se trece la o gamă vastă de nuanțe. Fie că este vorba de
pietricele de râu, marmură, pietre semiprețioase sau email, acestea sunt utilizate
în placarea băilor romane, a coloanelor și plafoanelor vilelor.
Motivele din mozaicuri au pornit de la modele geometrice simple și
ajungeau până la unele destul de complexe, cu modele repetate ale unei varietăți
de rozetă, margini răsucite cu panglică sau simboluri precise, cunoscute sub
numele de ghiloche. Scenele figurate au fost adesea luate din istorie sau mitologie,
cum ar fi povești despre zei și eroi în luptele din Odiseea lui Homer. Populare
erau și imaginile inspirate din viața de zi cu zi: sӑrbӑtori, festivale, evenimente
importante din viața unui individ sau familii, imagini ale orașelor, imagini de la
malul mӑrii, acestea din urmă găsite adesea în băile romane.
În perioada romană, au existat două stiluri principale de artă mozaică:
occidental și oriental. Ambele au fost folosite în diferite părți ale Imperiului
Roman, iar extremele stilurilor nu sunt neapărat reprezentative pentru produsele
finite. Stilul occidental al artei mozaicului era mai geometric, servea la distingerea
zonelor funcționale ale unei case sau ale unei încăperi. Conceptul decorativ a fost
acela de uniformitate - un model dezvoltat într-o singură cameră sau pânӑ la prag
ar fi repetat identic sau destul de asemӑnӑtor în alte părți ale casei. O mare parte
a pereților și podelelor în stil occidental erau acoperiți de mozaicuri bicolore:
negru și alb. Stilul oriental era mai complex, incluzând mai multe culori și modele,
adesea aranjate concentric, în jurul unui panou central care reprezenta o imagine.
Numele stilului provine, în principal, datoritӑ asemӑnӑrii dintre aceste tipuri de
mozaicuri și covoarele orientale.
20
Construcția unui mozaic

Unele mozaicuri sunt alcătuite din mici bucăți de material numite tesserae,
adicӑ bucӑți de piatrӑ sau sticlӑ tӑiate în formӑ de cuburi de mici dimensiuni (0,5
– 1,5 cm), în timp ce altele foloseau bucӑți tӑiate, în mod special, în alte forme
geometrice regulate (de exemplu hexagoane) sau neregulate pentru a reprezenta
mai bine și mai ușor detaliile din imagini. Unii artiști au folosit ca materiale și o
sticlӑ mai groasӑ și opacӑ, asemӑnӑtoare celei folosite pentru lentilele de ochelari,
sau faianțӑ, iar în casele oamenilor înstӑriți se foloseau chiar și metale prețioase,
atât pentru cadrane cât și pentru a realiza, de exemplu, ramurile aurii de dafin
purtate de zei și de campionii olimpadelor.
Cea mai bunӑ sursӑ pentru informații legate de arhitectura romanӑ este
scriitorul Vitrivius, care a explicat pașii urmați în construcția unei podele mozaic.
Întâi se testeazӑ soliditatea și rezistența terenului, care este apoi spӑlat, nivelat și
acoperit cu un strat de moloz peste care se toarnӑ beton. Peste acestea se adaugӑ
stratul rudus de 17 cm grosime, iar apoi stratul nucleu reprezentat de un tip de
ciment obținut din pudrӑ de cӑrӑmizi sau var și țiglӑ, care avea minim 11 cm
grosime. După toate acestea, muncitorii puneau bucӑțile de piatrӑ/sticlӑ în stratul
nucleu (sau, probabil, au puneau un strat subțire de var pe el în acest scop).
Tesseraele erau presate în mortar pentru a fi așezate la un nivel comun și apoi
suprafața era netezită și lustruită, iar la final, se folosea un amestec de var și nisip
pentru a se umple orice spațiu rӑmas între pietre.
21
Îmbrӑcӑmintea romanilor
Pentru romani, aspectul era important, acesta determinând statutul social.

Totuși vestimentația lor era simplă, nefiind nevoie de o croială dificilă. Cel mai
folosit material era lâna, iar cele mai scumpe erau cele importate din India și
China, bumbacul și mătasea, la care aveau acces doar cei bogați. Aceștia iubeau
culorile aprinse, învățând să prepare vopsea pentru textile.
Pentru bărbați, haina oficială era toga, un material de stofă, în formă eliptică
sau semicerc, ce putea să ajungă în diametru până la 6 metrii. Aceasta era interzisă
țăranilor și sclavilor, și existau diferite norme respectate de societate, precum:
împăratul purta toga roșie, generalii victorioși purtau toga purpură, cu broderii
aurite, iar copiii sub 17 ani o purtau tivită cu o fâșie de purpură. Un alt articol
indispensabil este tunica, făcută din două bucăți de stofă cusute împreună, lăsând
loc pentru membre și cap, la început fără mâneci, mai târziu urmează să apară și
tunica cu mâneci lungi. Bărbații purtau o tunică mai scurtă, cea lungă fiind
destinată femeilor. Pe timpul rece aceștia purtau mai multe tunici suprapuse.
Aceasta era prinsă la mijloc cu o centură. Peste ea se purta toga, rezervată doar
celor înstăriți. Ei purtau și pelerine, numite pallium sau paenula, cu glugă pentru
ploaie. Cea purtată de militari se numea lacerna. Cea mai prestigioasă mantie era
cea roșie, purtată de comandanții supremi, consuli, dictatori sau împărați.
Femeile nu purtau togӑ. Ele îmbrăcau o cămașă de in, direct pe piele, strânsă
o fâșie de pânză în jurul bustului. Peste cămașă purtau o tunică lungă până în
pământ, numită stola. Peste aceasta aveau un șal de lână colorata, palla, ce
acoperea umerii și era înfășurată pe un braț, în cealaltă parte cӑzând până la
pământ. Cu un fald al pallei, femeia își acoperea capul, acesta fiind standardul
unei femei respectate. Aranjarea faldurilor șalului pentru un drapaj frumos și
elegant era la fel de important ca purtatul de togă pentru bărbați. Accesoriile lor
erau evantaiul și umbrela de soare, importante pentru o femeie elegantă din
societatea Romei Antice.
Încălțămintea nu diferă mult între bărbați și femei, sandalele fiind una dintre
cele mai comode și practice, dar și puțin costisitoare. Bărbații ce purtau toga se
încălțau cu niște ghete din piele subțire, fără tocuri, fixate pe picior cu șase curele.
În casă, femeile și bărbații purtau papuci de stofă, iar țăranii și soldații purtau
saboți.
Bijuteriile arătau atât statutul, cât și bunul-gust al purtătorului. Erau făcute
în special pentru femei, din metale prețioase, inele, agrafe, diademe, brățări la
încheietura mâinii și glezne, cei mai căutați fiind cerceii și pandantivele. Singura
podoabă a bărbatului era inelul.
22
Divertismentul în Roma Antica
De-a lungul timpului, modul în care oamenii își ocupau timpul liber s-a tot
schimbat și a evoluat, singurul lucru care a ramas neschimbat fiind nevoia
oamenilor de a avea parte de divertisment in viata lor.
Sportul romanilor
Activitatea fizica a fost apreciata înca de pe vremea romanilor. Sportul
roman a avut multe încercari de a prelua caracteristici grecești din cauza
infuențelor acestora, cu toate acestea romanii nu au avut același simț brutal și lipsit
de empatie pentru lumea sportului precum grecii. Romanii au avut un impact
masiv în dezvoltarea imaginii sportului și au reușit să îl facă să fie văzut ca un fel
de divertisment și nu ca o strânsă legatură cu semnificațiile religioase și cu dorința
de a demonstra proeminența clasei nobile. Grecia vedea sportivul ideal foarte
diferit de romani: corpul gol reprezenta un ideal pentru greci, scoțând la iveala
motivele greșite pentru care grecii îl dezvoltau pe acesta. Modestia romanilor a
căutat să schimbe asta și a cautat să găsească sportivul ideal prin abilitățile pe care
le avea.
Principalele sporturi în Roma Anticӑ au fost: luptele, boxul și o variantă
care le combina pe cele două, numită “Pancrazio”, câștigătorul fiind declarat în
momentul în care își imobiliza complet adversarul, dar și sporturi precum
aruncarea suliței, aruncarea discului sau impușcarea de pune.
Orașul Antic Roma avea un loc numit “Campus”, un fel de teren de paradă
pentru soldații romani, loc care se afla langă Tibru. Mai tarziu, campusul a devenit
loc de joacă la Roma, ulterior apărând și în alte orașe mai mici. Aici romanii
puteau să practice luptele, boxul, chiar și înotul și călăria. În mediul rural, oamenii
se bucurau si de activități ca pescuitul și vânătoarea, femeile neavând voie să
participe la niciuna dintre aceste activități. Totuși, odată cu introducerea jocurilor
cu mingea, cum ar fi handbalul, hocheiul pe câmp și precursorul fotbalului
modern, au existat câteva femei care au participat, ceea ce este impresionant
pentru respectiva perioadă de timp. Cu timpul aceste sporturi s-au dezvoltat și au
fost create baloane și terenuri speciale pentru fiecare. Roma Antica a reprezentat
baza sportului pe care toți îl cunoastem și urmarim astazi: “... Romanii ... probabil
au creat sportul modern, cu divertismentul în masă, cluburile sale puternice și
problemele sale financiare colosale”.
Teatrul în Roma Anticӑ

Ținând cont că nu toți romanii au fost înzestrați cu abilități fizice uimitoare,
aceștia aveau și alte forme de divertisment, teatrul reprezentând una dintre cele
mai mari expresii ale culturii Romei Antice, și a fost caracterizat puternic în
direcția divertismentului, fiind folosit chiar și în luptele cu gladiatori. Pe atunci,
23
teatrul era gratuit și destinat întregii populații, motiv pentru care multe texte erau
cenzurate când se vorbea despre viața civilӑ și politică, însă gesturile și mimica
nu au fost restricționate de nimeni.
Comedia în Roma Antica a avut un drum tumultos. Gneo Nevio a fost un
poet și dramaturg roman care a fondat eposul național latin, care, din dorința de a
aduce noutate și bogăție limbajului în operele sale, a ajuns să creeze o comedie în
care a integrat o satiră a personajelor contemporane, lucru care l-a băgat în
închisoare și care a interzis prin lege satira personală. Acestea încep să prindă
contur prin imitarea comediilor lui Menander (dramatur grec), însă comediile cu
temă romană încep cu adevarat să se afirme când, pe langă decorul grecesc,
acestea vin cu inovații precum eliminarea corului și introducerea elementului
muzical. Un alt lucru care a făcut diferența dintre comedia greacă și cea romană,
a fost includerea femeilor în lucrӑrile romane ca personaje active și analiza lor
psihologică. Cu timpul, influențele grecești au fost acoperite de cultura romană
din scrieri, fapt care s-a făcut vizibil când acestea au început să reprezinte timid
problemele legate de oameni, de familie și problemele de zi cu zi, având mare
grijă să nu jignească reguluile și obiceiurile sociale, dând viață unei dramaturgii
care respectă traiul romanilor.
Pe langă interesul pe care romanii l-au prezentat pentru comedie, tragedia
a fost și ea vizată de aceștia, ajungând la elita intelectualilor. Genul tragic a fost
și el preluat tot de modelele grecești și a fost numită “fabula conthurnata”,
chonturni fiind niște pantofi cu pene înalte de actorii greci sau “palliata” dacă
aceasta conținea decor grecesc. Și-a schimbat numele când tragedia romanӑ a
început să vizeze temele cu aluzii la evenimentele politice actuale vremii, fiind
numită “praetexta”, care însemna “taiată în purpuriu”, cu referire la magistați.
Singura praetexta, “Octavia”, care a reușit să ajungă în zilele noastre a fost
compusă la scurt timp dupa moartea împaratului Nero și a fost fals atribuită lui
Lucio Anneo Seneca, care totuși s-a remarcat prin minunatul lui talent de a deplasa
nodul tragic de la umanitate la divinitate. Cu toate astea, Lucio Accio este
considerat cel mai mare tragic latin, scriind aproximativ patruzeci de tragedii.
Chiar dacă comedia și tragedia sunt adevarata frumusețe a teatrului, această
frumusețe nu a putut fi inteleasă de toată lumea, așa că, odată cu creșterea
populației, interesul pentru aceste două categorii ale genului dramatic scade
semnificativ și revin la modă farsele, obscuritățile, chiar și satira politică.
Dansul și mimica au atras atenția publicului, cererea pentru interpretarea în
moduri grotești, însoțite de muzică, a vieții de zi cu zi, fiind foarte mare. Mimica
a excelat datorită actorilor care s-au conformat și au prestat fără pantofi pentru a
le fi mai ușor să danseze, s-au lipsit de mӑști pentru a lӑsa expresivitatea să joace
propriul rol și au inclus femei în actele lor artistice. Decimo Laberius și Publilius
Siro au fost două nume care au demonstrat că dansul, muzica și gesturile au
acaparat puterea cuvântului, aceștia făcând mima să devină foarte populară. Cu
toate astea, comedia și tragedia au fost puse în luminӑ din nou, iar executarea lor
era cu adevărat spectaculoasă. Acestea erau ținute în săli imense, cu coregrafii
24
grandioase compuse din sute de oameni, acompaniate de adevărate focuri și fiare

pe scenă. Din păcate, toate eforturile depuse de admiratorii acestor genuri, nu au
împiedicat stingerea comediei și dorința populației de a vedea altele, precum
luptele cu gladiatori sau cursele cu cai în detrimentul tragediei, teatrul nemaifiind
în topul formelor de divertisment.
Toate aceste lucruri nu au scăzut importanța teatrului în Roma Anticӑ;
spectacolele de teatru aveau loc în timpul jocurilor și petrecerilor, cu ocazia
ceremoniilor religioase, a triumfurilor militare, și chiar la înmormântările unor
personalități publice.
25
GETO-DACII
26
Organizarea social-administrativӑ a dacilor
Dacia era, în Antichitate, țara locuită de geto-daci, care ocupau un teritoriu

cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru și Marea Neagră (est), Dunărea (sud)
și Carpații Păduroși (nord). În anumite părți chiar depășeau aceste hotare: spre est
peste Nistru, „înaintând până spre Bug”, iar spre vest, „ajunseră până la Dunărea
panonică”.
Organizarea administrativӑ
Geto-dacii trăiau organizați în triburi și uniuni de triburi conduse de șefi
militari care aveau drept centru de reședintă o așezare fortificată numită dava.
Istoricii și sociologii vorbesc despre forme de "monarhie federală" la Daci, în
perioadele când mai multe triburi se uneau sub conducerea unui singur șef militar.
În mod curent, funcțiile de coordonare, de arbitrare, de guvernare și de
administrare erau exclusiv și direct împlinite de șefii fiecărui trib. Dacii, ca popor,
puteau întruni armate puternice, construi cetăți sau poduri, dar numai ocazional,
pentru a pregăti o acțiune militară. Sărbătorile și cultul erau alte ocazii de a întruni
mulțimi și triburi diferite, dar și aici formele de organizare colectivă dispăreau
odată încheiate festivitățile.
Cel care se afla în fruntea statului și în vârful ierarhiei feudale era regele.
Ca o particularitate a succesiunii la tron observӑm cӑ aveau dreptul de a succede
nu numai fii acestuia, ci și frații lui și marele preot. Acesta din urmӑ ocupa locul
unui vice-rege și avea puteri aproape regale. Tot el era și judecator suprem așa
cum se întampla și în Roma Anticӑ și în celelalte state ale Antichitӑții unde preotul
avea totodatӑ și calitate de judecӑtor.
Curtea regalӑ, alcӑtuitӑ din dregӑtori și sfetnici, executa poruncile regale și
era, probabil, constituitӑ dupӑ modelul elenistic. Nu avem prea multe informații
despre aceasta, însӑ știm cӑ, atât timp cât dregatorii onorau cu succes sarcinile lor,
ei se bucurau de stabilitate și continuitate. Exemplu : Aconion - primul sfetnic a
lui Burebista, grec de origine , cinstit de cetatea sa Dionisopolis printr-o inscripție
din care aflӑm aceste informații.
Societatea dacӑ și clasele sociale

După Herodot, societatea dacilor era împărțită în trei categorii care se
regăsesc sub diferite forme și denumiri la alte popoare de limbi și origini indo-
europene:
 Poliștii – regi-preoți, intermediari între lumea divină și lumea pământeană;
 Tarabostes/pileații – nobili care luptau călare, aducând la luptă propriile
arme și proprii cai;
 Comații – țărani care luptau pe jos, cu arme aduse de Poliști și Taraboști.
28
Poliștii și taraboștii formau clasa privilegiatӑ. Ei purtau tradițional barbă și

părul scurt (astfel și sunt reprezentați pe Columna lui Traian și pe arcul lui
Constantin) și aveau dreptul sӑ-și acopere capul cu o cușmӑ, în timp ce comații,
își puteau rade barba și lăsa părul lung, de unde și denumirea lor (cuvântul coma
având aceiași etimologie cu "coamă" și "cometă"). Comații reprezentau grosul
armatei, oamenii de rând, fiind simplii țӑrani, agricultori liberi sau meșteșugari.
Existӑ divergențe și diferite teorii cu privire la existența sclavilor în Dacia.
Deși nu existӑ izvoare istorice care sӑ ateste prezența sclavilor sau a unui sistem
sclavagist clasic de tip greco-roman în societatea dacicӑ, mulți istorici și sociologi
considerӑ cӑ aceștia existau, dar erau în numӑr foarte mic și ajutau fie la munci
domestice și agricole, fie ajungeau în preajma regilor și a nobililor, dacӑ prezentau
diferite talente și știau carte.
Familia în societatea dacicӑ

Dupӑ cum știm, femeile aveau o situație inferioarӑ, realitate confirmata și
de Ovidius care aratӑ muncile grele la care erau supuse femeile în cadrul
gospodӑriilor. Din Odele lui Horațiu rezultӑ cӑ geto-daci pӑzeau cu strictețe
monogamia, cӑ era cunoscutӑ instituția dotei, dovadӑ fiind cuvantul dacic zestre
care s-a pӑstrat alӑturi de cuvântul latinesc dota. Însӑ tot Horațiu afirma cӑ cea
mai importanta zestre era virtutea unei femei, deci zestrea spiritualӑ și nu cea
materialӑ.
29
Religia dacilor
Pânӑ sӑ ia contact cu romanii pentru prima datӑ, dacii obținuserӑ deja un

oarecare grad de civilizație între popoarele barbare și aveau o culturӑ asociatӑ
perioadei La Tène din Epoca Fierului.
Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, reprezintӑ unul
dintre cele mai pasionante subiecte, atât prin fascinația proprie, cât și prin
literatura și obiectele de cult religios pe care le-a lӑsat în urmӑ. În ciuda acestui
lucru și al aportului adus pânӑ acum de istorici, suntem departe de a avea o
imagine completӑ și general acceptatӑ a religiei dacilor.
Monoteism sau politeism?

Printre problemele de bazӑ ale religiei geto-dacice se înscrie caracterul
acesteia. În prezent, în urma multor dispute între specialiști, ipoteza care pare sӑ
se impunӑ este cӑ religia geto-dacӑ a fost o religie politeistӑ, la început, devenind
eventual henoteistӑ, adicӑ o religie în care este veneratӑ în mod special o singurӑ
divinitate, în acest caz Zamolxis, fӑrӑ a nega, însӑ, existența altora, care sunt însӑ
inferioare divititӑții principale.
Teoria conform cӑreia dacii ar fi avut o religie monoteistӑ, iar unicul lor zeu
era cunoscut sub mai multe nume, printre care Zamolxis și Gebeleizis pornește de
la un pasaj al lui Herodot care vorbește despre cultul dacilor pentru nemurire:
„Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care
piere se duce la Zamolxis - divinitatea lor -, pe care unii îl cred acelaşi cu
Gebeleisis. Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi întotdeauna pe acel dintre ei pe
care cade sorţul îl trimit ca solie la Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată
toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se
la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare
pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă
peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân
încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol,
hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit după un altul. Tot
ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii despre
care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu
recunosc vreun alt zeu afară de al lor".
Deși însӑși Herodot spune cӑ doar un numӑr mic de contemporani ai sӑi
considerau cӑ Gebeleizis și Zamolxis erau unul și același zeu și în ciuda faptului
cӑ mulți istorici considerӑ cӑ nu se poate avea prea multӑ încredere în afirmațiile
lui Herodot, existӑ chiar și în ziua de azi mulți susținӑtori ai teoriei monoteismului
dacic.
30
În secolul al XIX-lea, prin mediile intelectuale evreieşti din Transilvania

circula o altă ipoteză, care spunea că monoteismul presupus al dacilor ar fi fost
influenţat de evrei. Aceştia ar fi ajuns în Transilvania după distrugerea
Ierusalimului de către romani și l-ar fi ajutat pe regele Decebal sӑ fortifice
Sarmisegetuza și sӑ lupte împotriva Imperiului Roman. Evident, această teorie
era o simplă poveste romantică, fără baze reale, însă, în acea epocă în care
curgeau râuri de cerneală în efortul de a demonstra „cine au fost primii în
Ardeal", povestea evreilor lui Decebal avea rolul de a arăta anterioritatea
evreilor în această provincie.
În ciuda tuturor teoriilor monoteiste, de la cele ale unor savanţi precum
Vasile Pârvan până la cele abracadabrante cu extratereştrii, există o opinie
majoritară, referitoare la politeismul dacilor.
Deocamdată, nimeni nu a putut demonstra într-o manieră de necontestat
vreuna dintre teoriile legate de religia dacilor. Motivul este legat de faptul că
există foarte puţine înscrisuri despre aceste aspecte. Puţinii autori antici care au
făcut referire la sistemul de credinţe, la religia dacilor au lăsat fragmente de o
întindere modestă. De la daci nu există urme scrise în acest domeniu. Aşa că
interpretările puţinelor dovezi care au răzbătut prin milenii sunt bazate pe
similarităţi cu alte sisteme de credinţe ale unor popoare indo-europene, ale căror
mentalităţi şi religii sunt mai bine cunoscute, datorită faptului că există urme
documentare mai bogate.
Zeitӑțile dacilor
Un lucru interesant este legat de faptul că dacii aveau un Munte Sfânt,
Kogaion, unde credeau că trăiesc zeii, întocmai cum grecii credeau că zeii lor
trăiesc pe Muntele Olimp. Astfel de munţi sacri sunt întâlniţi în multe dintre
mitologiile popoarelor antice. Au fost propuse zeci de localizări pentru muntele
sfânt al dacilor; unii au considerat că acesta ar fi Ceahlăul, alţii au propus munţii
din jurul Grădiştei Muncelului de azi, care era odinioară Sarmisegetuza Regia.
Însă nu există un consens în această privinţă.
Întreaga credințӑ a dacilor se baza, așa cum au descoperit numeroși
istorici, pe ideea de nemurire a sufletului, dacii netemându-se de moarte, ci
vӑzând-o ca pe o trecere între lumi, motiv pentru care zeul suprem al acestora
era Zamolxis, zeul tӑrâmului de dincolo, al morților și al viilor, reprezentând
lumea subteranӑ și viața de dupӑ moarte. Numele sӑu și originea acestuia sunt
incerte, existând 2 mari teorii principale: prima, propusӑ de Mircea Eliade, prin
care numele real al zeului ar fi Zalmoxis, provenind din cuvântul trac zalmos
(piele/blanӑ), care se acordӑ cu un mit conform cӑruia la nașterea lui Zalmoxis
ar fi fost aruncatӑ o blanӑ de urs peste acesta și a doua, referindu-se la origine
htonicӑ a zeului, numele sӑu fiind considerat un derivat al cuvântului zamol sau
al termenului zemelen (pӑmânt), care fac referințӑ la ideea lumii de dincolo, fiind
asemӑnat cu mai mulți zei europeni precum zeul grec, Hades.
31
Un lucru interesant despre Zamolxis este faptul cӑ grecii (și nu numai)

considerӑ cӑ acesta ar fi existat în realitate sub diferite forme: fie ca sclav al lui
Pitagora, fie ca un bӑtrân pusnic sau șarlatan care profita de pe urma ofrandelor
și jertfelor oferite zeului. Alte legende povestesc cӑ acesta ar fi fost un fel de profet
care i-a instruit pe daci în diferite domenii precum medicinӑ, astronomie și
matematicӑ așa cum este menționat de Platon alӑturi de concepția zalmoxianӑ
„nu poți sӑ vindeci trupul fӑrӑ a ține seama de suflet”.
Alte divinitӑți ale dacilor au fost și:
 Gebeleizis – zeul fulgerului, tunetului și al orizontului, zeu uranian (celest),
care, mai târziu a fost confundat cu Zamolxis. Acesta era reprezentat ca un
bărbat chipeș, uneori cu barbă, așezat pe tron sau cӑlare, cu un arc în mâna
stângă, însoțit de un șarpe care coboară spre capul calului și de un vultur cu
corn care ține în cioc un pește, iar în gheare un iepure. Se presupune cӑ
forma originalӑ a numelui sӑu era Zebeleizis, nume care provine din z(i)bel
(luminӑ, fulger), motiv pentru care a fost probabil confundat cu Zamolxis.
 Bendis – zeița Lunii, a pӑdurilor, a nopții și uneori a farmecelor și magiei.
Unele reprezentӑri plastice o aratӑ ca având un bust mare, ceea ce conduce
la presupunerea cӑ era o zeițӑ adoratӑ, în primul rând de femei: patroanӑ a
dragostei, maternitӑții și cӑsniciei. Numele ei este derivat din indo-
europeanul bhendh- care se traduce prin legӑturӑ, ea veghind asupra
legӑturilor matrimoniale. Aceasta a fost preluatӑ și de alte popoare trace și
chiar de un cult statal atenian. Pe reliefuri și statuete mici, Bendis este
reprezentată purtând veșminte trace și un coif ascuțit (frigian). Adesea are
o suliță în mâna stângă și o cupă sacrificială în mâna dreaptă. Însă pe
diverse monezi ea apare fie ținând două sulițe și un pumnal, fie purtând
două torțe sau o torță și o patera.
 Drezelas – zeul sӑnӑtӑții, cu trӑsӑturi grecești. El apare în diferite izvoare
arheologice la Histria, Odessos (Varna) și Limanu (Constanța), fiind
reprezentat cӑlare și semӑnând Cavalerului trac. Acest zeu s-a contopit
eventual cu Zamolxis formând un singur zeu.
 Dionis/Dionysos – zeu grec și trac al vegetației, al pomiculturii, al vinului,
al extazului și fertilitӑții. Dionis era una dintre cele mai importante
divinități cunoscute în antichitate. Acesta a fost preluat de diferite popoare,
inclusiv de romani și interpretat sub forme, mituri și nume diferite.
Mitologia sa și cultul său fac referire la reînnoire, coborâre în Infern
(katabază) și ciclicitate. Un astfel de exemplu sunt imnurile lui Plutarh,
unde Dionis era invocat să se ridice din mare. Multe astfel de rituri
subliniază legătura dintre agricultură, moarte și reînnoire; ca atare mulți,
printre care Heraclit, consideră că Dionysos este considerat o entitate în
oglindă a lui Hades.
 Kotys – zeița mamӑ, simbol al fertilitӑții. Se crede că numele Kotys ar fi
însemnat război, sacrificare. Cultul său s-a bucurat de o largă răspândire,
32
nu doar pe teritoriul trac, el fiind atestat de izvoare la Atena și Corint, dar

și în Peninsula Italică și Sicilia.
 Pleistoros – zeu trac adorat de daci și tribul absinthi ca zeu al rӑzboiului.
 Sabazios – este numele frigian dat de greci unui zeu venerat la traci ca
"Eliberatorul" de anotimpul rece. Acest zeu avea atributul htonic al
șarpelui, fiind în același timp patronul solar al cailor. Sanctuarele sale din
munți aveau forma unei rotonde cu acoperișul deschis, care permiteau
soarelui să lumineze altarele. Noaptea, pe acestea ardeau făclii. Zeul a fost
adoptat la sfârșitul sec. V î.C. de atenieni, cultul lui răspândindu-se apoi, în
perioada Imperiului Roman, și în vestul Europei. Urmele cultului zeului se
pot descoperi și azi.
Rolul religiei în societatea dacicӑ

Dupӑ mӑrturiile mai multor istorici, religia juca un rol extrem de important
în societatea dacicӑ. Așa cum menționeazӑ și Criton, doctorul lui Traian, în
Getica, „regii geți au impus frică de zei și concordie prin abilitați și magie,
bucurându-se astfel de un statut înalt”. Astfel, în Dacia s-a ajuns la un model
politic de co-guvernare rege-preot, regele având putere mai mare și privilegiu de
decizie în anumite cazuri, model politic similar cu al altor popoare și triburi de la
acea vreme: la sciiți Enaree-rege, la celți druid-rege, la indieni chakravartin-yogin.
Cei mai mari preoți care au fost ridicați chiar la rang de zeitӑți dacice au
fost: Deceneu, mare preot, filozof și sfӑtuitor al regelui dac Burebista, dupӑ
moartea cӑruia devine rege; Comoscius, rege și mare preot al dacilor, urmaș direct
al lui Deceneu; Coryllus/Scorilo, rege și mare preot al dacilor în timpul
împӑratului Octavian, presupus frate al lui Duras-Diurpaneus și tatӑ al lui Decebal
și, probabil, Vezina, unul dintre cei doi mari generali ai lui Decebal, atestat de
Dio Cassius în „Historia Romana” ca rege, preot și, înainte de moartea lui
Decebal, al doilea om ca rang în statul dacic.
33
Muzica Dacilor
Dacii au fost însoţiţi de muzică de-a lungul timpului în toate momentele

importante ale vieţii lor. Ca întreaga lor cultură, muzica este proprie poporului lor
şi vitală, păstrând ramura tracică. Specialişti care s-au ocupat de studiul muzicii
geto-dace, precum Liviu Pandele, vorbesc despre faptul că vocea umană
reprezenta factorul principal al interpretărilor lor. În timp, aceştia apelează la
acompaniamentul instrumental, precum majoritatea popoarelor, fără a se
îndepărta, totuşi, prea mult de linia melodică.
Rolul muzicii în civilizaţia dacă

Spre deosebire de alte popoare, dacii nu foloseau muzica ca o formă de
divertisment. Pentru aceştia muzica avea un caracter cultic și ancestral, fiind
folosită în cadrul evenimentelor importante ale vieții: războiul, moartea, cultul
religios, etc. În plus, dacii erau de părere că un cântec le poate influenţa
activităţile: munca, vânătoare, chiar şi lupta, aceştia folosind muzica înaintea
fiecărei bătălii. Cea mai importantă funcţie a muzicii în viaţa dacilor era
acompanierea cultului divin. În cadrul cultului dedicat lui Zamolxis, zeul preot,
aveau loc ceremonii ce constau în rugăciuni și cântece, acestea fiind, de cele mai
mult ori, interpretate vocal.
Efectul supranatural al muzicii

Dacii erau de părere că muzica este indispensabilă în practicile magice
legate de viaţă şi de moarte, muzica având capacitatea de a îmblânzi forţele
supranaturale. În plus, Mitul lui Orfeu, mit dezvoltat de greci îşi are bazele în
contextual religios al vechilor traci. Orfeu coboară în infern pentru a o salva pe
Euridice, iubirea sa. Totodata, există “Teoria Etosului”, care constă în
convingerea strămoşilor noştri că muzica are puterea de a transforma oamenii în
persoane mai bune, mai integre.
Acest popor avea încredere deplină în forţele supranaturale ale muzicii. Ei
erau de părere că muzica deţine o încărcătură supranaturală şi miraculoasă,
capabilă să purifice orice boală sufletească şi trupească, credinţă impărtăşită de
toate civilizaţiile mari ale lumii: Grecia, China, Egipt. Mai mult, exista scrieri în
care culţii greci au fost învătaţi de vraci de origine tracă o melodie care l-ar face
nemuritor pe om.
Instrumentele dacilor
Există mai multe surse care atestă folosirea instrumentelor de către geto-
daci. Printre ele se numără Teopomp, care remarcă “Geţii fac soliile cu chitare şi
34
cântând tot timpul din aceste instrumente“ şi istoricul Iordanes care povesteşte
cum regele Macedoniei, Filip, se afla cu oastea la porţile cetăţii Odyssus (Varna),
care pe atunci le aparţinea geţilor, şi a fost impresionat de gestul preoţilor geţi care
i-au ieşit în cale cu chitare şi veşminte albe, “rugându-i în cântece pe zei să se
îndure de ei”, dorinţa lor de pace fiind exprimată prin muzică. În plus, Aristotel
spunea despre oamenii din Transilvania (Mureş) că îşi ,,verifică legile şi le cântă
pentru a le ţine bine minte“, iar Pomponius Mela precizează obiceiurile dacilor de
a cinsti funerariile prin cântece și jocuri.
Principalele instrumente cu care dacii acompaniau cântecele erau: flautul,
cornul, fluierul, naiul, instrumentele de percuţie şi chitările care semănau cu nişte
lăute cu gâtul lung. Instrumentele de percuţie erau folosite în cadrul riturilor
agrare, iar cele de suflat în timpul rituarilor funerare, acestea constituind un
simbol al respiraţiei, principiul vital al vieţii umane. Istoricul Xenofon relata
faptul că tracii obişnuiau să danseze înarmaţi, fiind acompaniați de flaute, iar
Strabon aminteşte ritualul prin care femeile geto-dace aduceau jertfă zeilor de
cinci ori pe zi, stând intr-un cerc în timp ce cinci femei loveau în chimvale, iar
altele scoţând strigăte.
Moştenirea dacilor
Multe dintre obiceiurile din religia creştină, precum ritualurile magice
străvechi si descântecele, au fost preluate de la daci. Însă un alt lucru esenţial luat
de la aceştia îl constituie intrumentele muzicale, pe baza cărora s-au dezvoltat cele
folosite în folclorul românesc de astăzi.
35
Arhitectura dacilor
Geto-dacii erau o nație de oameni muncitori și liniștiți, dar cu o gândire

realistă și practică. Aceștia au reușit să ridice cea mai importantă capitală din
punct de verede militar, religios și economic, Sarmisegetuza. Începând construcția
ei încă din domnia lui Burebista, au trecut mulți ani pânӑ ce s-a finalizat.
Cetӑți și clӑdiri publice

Efortul depus de daci a fost imens, fiind necesar săpatul în mine de calcar,
cât și transportul acestora pe munte. Datoritӑ influențelor externe, mai ales elene,
modul de construi al geto-dacilor de pânӑ atunci, ale caror materiale de bazӑ erau
pӑmântul și lemnul, a fӑcut loc în acea perioadӑ de vârf turnurilor și pietrei de
clacar folositӑ la bazele construcțiilor. Piatra era inclusiv cioplitӑ, ceea ce
sugereazӑ atenția pentru o construcție monumentalӑ.
Sarmisegetusa a avut, însӑ, și propriile simboluri arhitecturale religioase.
Acestea țin de o cosmologie complexӑ care nu își are locul aici, totuși se poate
spune cu certitudine cӑ dispunerea sanctuarelor e legatӑ de religie și astronomie.
Arhitecții greci și romani au lucrat în strânsӑ legaturӑ cu preoții daci.
Din punct de vedere arhitectural și al fortificațiilor militare, aceasta
colaborare cu siguranțӑ a fӑcut ca marile construcții ale dacilor din acea perioadӑ
sӑ le devanseze cu mult pe cele ale vecinilor nordici. Edificii cu planuri complexe,
sanctuarele cu absida dedicate tutror zeilor nu lipsesc nici din alte zone dacice.
Cele șase cetăți din Munții Orăștiei, Sarmizegetusa Regia, Luncani - Piatra
Roșie, Costești - Blidaru, Costești - Cetățuie, Căpâlna și Bănița, au reprezentat un
sistem de apărare al lui Decebal împotriva cucerii romanilor. Acestea se afla în
patrimoniul cultural mondial UNESCO.
Din pacate, odata cu cucerirea romana, distrugerea cetӑților înfloritoare
cumulatӑ cu reîntoarcerea la vechile tradiții constructive, la materiale precum
pӑmântul și lemnul, revenirea la ideologii mai vechi, au stopat evoluția dacilor în
aceastӑ direcție.
Locuințele geto-dacilor
Locuințele dacilor erau construite din lemn, lut și piatrӑ, folosindu-se un
material sau altul în cantitate mai mare în funcție de poziționarea geograficӑ a
așezӑrii studiate. În zona munților Orӑștiei, de pildӑ, construcțiile civile erau
realizate, în mare parte din lemn, folosindu-se mai ales fagul și bradul, în timp ce
în cazul construcțiilor de la Arpașu și Slimnic a fost folosit mai ales stejarul.
Lemnul era folosit, în aceste cazuri, pentru realizarea “scheletului” locuinței, dar
și pentru armӑturile pereților, ce urmau a fi realizate din lut. Acoperișurile, în cele
36
mai multe cazuri, erau realizate din șindrilӑ, iar ușile din lemn, asemeni
mobilierului de interior.
Pentru a obține un lut rezistent, argila era amestecatӑ cu nisip, pleavӑ sau
paie. Lutul era folosit atât la realizarea pereților caselor și anexelor acestora
(hambare, grajduri), dar și la tencuirea și etanșeizarea lor. În același timp, lutul
mai era folosit pentru construcția cuptoarelor casnice și a podelelor locuințelor.
La fel ca în cazul lemnului, folosit în funcție de resursa naturalӑ localӑ, lutul avea
rețete diferite de realizare de la o zonӑ la alta.
Cӑrӑmizile arse apar rar în cazul construcțiilor civile dacice. Cercetӑrile
arheologilor au relevat cӑ acestea erau utilizate cu predilecție în cazul trunurilor-
locuințӑ, pentru realizarea etajelor superioare, dupӑ cum atestӑ descoperirile de la
Costești și Piatra Roșie. Tot destul de rar erau întrebuințate și țiglele, descoperite
pe șantiere arheologice precum cele de la Popești sau Barboși.
Accesul luminii naturale în interiorul locuințelor se fӑcea cu ajutorul unor
“ferestre”, care erau reprezentae fie de simple orificii în pereții acestora, fie
utilizându-se foițe sau chiar sticlӑ prinse în rame de plumb. În alte cazuri, aceste
elemente lipseau cu desӑvârșire, iluminatul natural fiind realizat prin
deschizӑturile din acoperiș.
37
Cunoștințele științifice ale dacilor
Medicina dacilor
Geto-dacii au fost un popor care a crezut cu tărie în puterea farmaceutică a
plantelor. Dacii dețineau aceaste vaste cunoștințe despre efectele vindecatoare ale
buruienilor,cunoștinșe care i-au ridicat pe treapta medicinei alături de greci și
romani, unele denumiri fiind trecute în glosare botanice și în limba dacî. Aceștia
erau oameni spirituali care vindecau trupul făra a pierde sufletul, considerând ca
plantele aveau puteri supranaturale, leacurile muritorilor fiind ocorotite de zeița
Bendis, după spusele lui Herodot. Exemple de artefacte din domeniul medicinei
au fost găsite la Sarmisegetuza unde a fost descoperită o trusă medicală, care
conținea printre altele și o tabletă medicamentoasă din cenușă de la vulcanii
mediteraneeni, cenușă folosită ca absorbant pentru răni. La Poiana s-a găsit un
craniu dac cu urme de trepanații.
Astronomia dacilor
Dacii au excelat când vine vorba de domeniul astronomiei. Calendarul
utilat de aceștia prezenta 365,242197 de zile în timp ce anul astronomic modern
a fost calculat la 365,242198, diferența fiind aproape nesemnificativă, gândindu-
ne la diferența de vremuri care exista între cele două calcule realizate. De altfel,
calendarul dacic era mult mai precis decat cel iulian, utilizat de romani. Eroarea
calendarului dacic era de 1,78 zile la 34 de ani, adică 1h15’3″pe an, în timp ce
calendarul roman avea o eroare de 6h 48′ si 46″ pe an. De asemenea, Handrian
Daicoviciu pe baza teoriilor lui Constantin Daicoviciu presupune că la
Sarmizegetusa, pe lângă construcții religioase există și un ”templu-calendar”.
Scrierea dacilor
Tracii erau catalogaîi ca un popor care ducea lipsa invățăturii, spunându-se
despre aceștia că nu cunoșteau tainele scrierii. Claudius Aelianus: “se spune că
dintre vechii traci nimeni nu cunoștea scrierea.” Arheologul și istoricul
român Constantin Daicoviciu consideră că pe vremea lui Burebista, scrisul era
folosit pentru însemne religioase, politice, cu litere grecești, iar în vremea
lui Decebal s-a trecut la caracterele latine. Constantin Daicoviciu consideră
însemnările de pe unele balustrade ale unui zid de la Gradina
Monetorul reprezintă un album de nume de regi, mari preoți și alți demnitari. Pe
un vas descoperit la Ocnita-Cosota apare inscripția în greacă Regele Thiamarcos.
Pe un alt vas găsit la Grădiștea Muncelului scrie cu litere latine DECEBALUS
PER SCORILO, interpretat ca Decebal, fiul lui Scorilo sau o simplă marcă de
olar.
38
Portul dacilor
Portul geto-dacilor reprezintă sursa de inspirație principală în portul

tradițional românesc, diferind de la zonă la zonă. Majoritatea informațiilor legate
de hainele lor sunt păstrate în monumentele romane, Adamclisi și Columna lui
Traian.
Clima temperat-continentală din țara noastră a determinat o varietate largă
a vestimentației dacice, haine groase pentru vremea rece și haine subțiri pentru
vremea caldă.
Bărbații aveau un port destul de simplu: pantaloni mai largi sau mai strâmți
pe picior, ce se numeau cioareci sau ițari, o cămașă despicată în pӑrți, purtată peste
pantaloni, ce era legată cu un brâu lat din piele sau pânză groasă. Veșmintele de
deasupra erau constituite dintr-o haină cu mâneci cu crețuri, o mantie scurtă fӑrӑ
mâneci, dar uneori cu franjuri, sau o șubă cu blană, nu prea lungă. Mantia era
cusută special cu o glugă pentru vreme rea. Pe cap, bӑrbații purtau căciuli ușor
recunoscute, cu vârful aplecat în față, de culori închise, negru-cafeniu și gri-
brumăriu, nicioadată alb. Acestea erau purtate doar de aristocrați, tarabostes, și
războinici, în timp ce comatii, cei săraci, aveau capul descoperit.
În timp ce femeile aveau tot o cămașă încrețită de pânză,ia de astăzi, acestea
purtau o fustă numită poale, peste care purtau un șorț, decorat mai simplu sau
complicat, denumit în funcție de zonă: catrință, valnic, fotӑ sau opreag. Pe cap,
acestea purtau un batic colorat, frumos decorat. Femeile purtau în jurul gâtului
colane, mărgele de bronz, din sticlă, iar pe mâini brățări spiralice și lanțuri. Nu
era comun portul inelelor și al cerceilor printre daci. Cel mai comun obiect
decorativ era agrafa din argint pentru prinderea pelerinelor, atât la bărbați, cât și
la femei.
Toți dacii, femei și bărbați, tarabostes sau comatii, purtau opincile,
încalțăminte tradițională, confecționată din piele porcină sau de bovină, care, în
timp, a început să preia diferite forme și au fost înlocuite de cizme, bocanci și
pantofi. Opincile nu se purtau pe piciorul gol. Oamenii iși puneau obiele, material
din pânză sau țesătură de lână în care se învelea piciorul. Este totuși presupus că
cei din pătura inferioară a societӑții umblau desculți pe timpul verii.
În ianuarie 1894, badea Cârțan a călătorit pe jos, timp de 45 de zile, până la
Roma, pentru a vedea cu proprii săi ochi Columna lui Traian și celelalte mărturii
ale vechimii și latinității poporului român. Cum era singur și al nimănui și se
făcuse seară, s-a așezat pe trotuar și s-a culcat la picioarele Columnei. A doua zi
dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un dac la picioarele
Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua următoare: “Un dac a coborât
de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci.
39
Tradițiile dacilor
Geto-dacii au fost descrişi de contemporanii lor ca fiind, printre altele, o

seminţie cu multe ritualuri bizare chiar şi pentru acele vremuri. ”Deşi erau un popor
barbar, ei totuşi se deosebeau mult de celelalte neamuri, cari mişunau în ţinuturile
învecinate, ducând un traiu neaşezat, nestatornic şi fără astâmpăr. Pe când celelalte
neamuri barbare trăiau numai din jafuri sălbatice, rezemând fiinţa lor numai pe
săgeată. În firea lor aveau ceva neobicinuit: porniri svăpăiate şi un vecinic
neastâmpăr. Le plăcea să cutreere cu turmele lor dealurile şi munţii, unde se simţiau
în largul lor şi se fereau de locurile strimte, mai ales de fumul oraşelor, fiindcă că
nu le plăcea nici decum să li se curme viaţa lor slobodă şi avântată. Iubeau mai mult
viaţa zbuciumată şi gâlceava, decât traiul paşnic şi liniştit”, aflăm din cartea
”Romanii şi Dacii - Luptele lor şi obârşia neamului românesc”, autor dr. I. Lupaş.
Geţii plângeau când li se năştea un copil și chefuiau la înmormântӑri

Cronicarii antici au fost impresionaţi de atitudinea geţilor în faţa morţii. Ei
credeau în nemurirea sufletului pentru că unul din zeii lor, Zamolxis, „i-a învăţat
că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora nu vor murii în veci, ci se vor
muta într-un loc, unde trăind de-a pururi, vor avea parte de tot felul de
bunătăţi”(Herodot, Istorii, IV, 10-15).
Această credinţă îi facea pe geţi, atât pe bărbaţi cât şi pe femei, să nu aibă
teamă de moarte şi să considere ”o vale a plângerilor, ca o trecere întunecoasă şi
plină de dureri către lumea cealaltă, unde sufletul va duce o viaţă de veci”.
”Nu puneau mare preţ pe viaţă, căci o socotiau numai ca o vale a plângerilor,
ca o trecere întunecoasă şi plină de dureri către lumea cealaltă, unde sufletul va
duce o viaţă de veci. Din felul acesta de a privi viaţa isvorea un obiceiu ciudat:
plângeau, când li se năştea un copil, înşirând în bocetele lor toate suferinţele şi
suferinţele, prin cari are să treacă ori-ce muritor, iar la înmormântări, benchetuiau
şi se veseliau împreună toate neamurile celui mort. De aceea despreţuiau viaţa, iar
moartea o căutau pe toate căile. Împrejurarea aceasta a sădit în piepturile lor dorul
vecinic de luptă şi curajul nesăbuit, cu care întâmpinau toate primejdiile.”
(”Romanii şi Dacii - Luptele lor şi obârşia neamului românesc”)
Sacrificiu uman pentru zeul Zalmoxis

Sacrificiile umane, spun istoricii, ocupau un loc important în ritualurile
religioase geto-dace deoarece ele realizau comuniunea pământenilor cu divinitatea.
Pentru că regii daci îşi sacrificau fiii, pentru a-i trimite zeului lor, linia de succesiune
nu era cea paternă, ci de la unchi la nepot.
”Regalitatea nu se transmitea de regulă din tată în fiu dintr-un motiv ce ţine
de viaţa spirituală. De exemplu, cam o dată la patru ani, fiecare trib sau uniune de
40
triburi aveau obiceiul să trimită la Zalmoxe pe cel mai dotat dintre tineri, cu
dorinţele lor. Îi cereau să li se facă nişte lucruri, îi spuneau acestui tânăr dorinţele
respective, îl ridicau pe o treaptă din teren, la baza căreia erau înfipte în pământ trei
suliţe iar acest tânăr era aruncat în aceste suliţe. Murea în acest fel trebuind să ducă
mesajul la Zalmoxe. De regulă, cel mai bun şi cel mai dotat, cel mai potrivit pentru
acest sacrificiu era fiul regelui, pentru că acesta primea cea mai bună educaţie,
mânuia cel mai bine armele, avea cele mai bune informaţii. De aceea, fiind
sacrificat fiul regelui, urmaşul la tron era nepotul regelui”, precizează istoricul
Eugen Marius Constantinescu.
Obiceiuri ale dacilor în cultura româneascӑ

Cu toate că trecerea timpului afectează şi memoria, dar şi obiceiurile unui
popor, ca şi în alte cazuri, poporul român a păstrat de-a lungul vremii o serie de
obiceiuri şi tradiţii care, chiar dacă sunt considerate păgâne, astăzi mai sunt
întrebuinţate în viaţa de zi cu zi, dar sub o altă formă.
Deși dacii nu îşi îngropau morţii, acestora le era adus în clipa cea de pe
urmă un pumn de pământ, pe care îl strângeau la piept. Astăzi, în ritualul creştin,
pământul strâns în pumn este aruncat în groapa în care este aşezat sicriul. Pumnul
de pământ reprezintă, ca şi pe vremea dacilor, respectul cuvenit adus mamei Geea.
O altă practică străveche ce datează tot de pe vremea dacilor o reprezintă
spălatul rufelor la râu. Dincolo de utilitatea lui, acest obicei are ca efect risipirea
tuturor bolilor, relelor şi neputinţelor trupeşti şi sufleteşti prin spălarea în apă
curgătoare. Baterea rufelor cu maiul (lemnul fiind esenţa vieţii, a trăiniciei)
reprezintă scoaterea tuturor afecţiunilor din corpul celui în cauză. Pietrele pe care
erau spălate rufele reprezintă memoria înmagazinată a tuturor celor ce sunt,
informaţia transmisă şi înscrisă în Legile firii.
41
ETNOGENEZA
POPORULUI
ROMAN
42
Rӑzboaiele daco-romane
Primele ciocniri
În timpul domniei împăratului Domițian, izbucnesc o serie de războaie cu
dacii. Conform lui Iordanes, în Getica, goții/geții au încetat alianța „foedus”
încheiată cu romanii și au devastat malul Dunării sub comandă lui Duras,
nimicind armatele și pe comandanții lor, în provincia Moesia condusă de
Agrippa și Oppius Sabinus. Romanii au fost învinși, iar Oppius Sabinus a fost
decapitat. "Goții" au năvălit asupra castrelor și orașelor și le-au prădat din cauza
măsurii lui Domițian de reducere a stipendiilor plătite regilor acestora, o măsură
determinată de dificultățile economice pe care le traversa imperiul. Dacii au
trecut Dunărea, pe gheață, în iarnă anilor 85/86, iar Domițian a condus trupele
în Illyricum, încredințând comandă armatei lui Cornelius Fuscus, prefect
pretorian, unul dintre suporterii împăratului Vespasian în războiul civil din 69,
în timp ce Duras a încredințat conducerea armatei sale lui Diurpaneus, fiind
„dibaci în a întinde curse, un bun luptător, știind să aleagă prilejul pentru a-i
atacă pe romani și a se retrage la timp”(Cassius Dio).
Domițian a rămas o vreme în orașul Naissus, de unde trimitea la război alți
comandanți de armate, dar aceștia nu biruiau armatele geților. Împăratul a decis
să separe provincia Moesia, mult prea întinsă că să fie apărată, în Superior și în
Inferior. Se baza pe câteva legiuni: I Italica la Novae, V Macedonica la Oescus,
VII Claudi la Viminacium, și V Alaudae, precum și trupe auxiliare, astfel, grosul
forțelor romane era stabilit spre Oltenia și Banat, pentru a feri Moesia de un atac
al dacilor din munți. Punctul slab defensiv roman era în sectorul dobrogean al
Dunării. Astfel, dacii au condus cu ușurință atacul.
Diurpaneus i-a trimis o solie comandantului Fuscus, spunând că va încheia
pace dacă Domițian le va ordona romanilor să le dea fiecare, câte doi oboli
(Cassius Dio). Fuscus refuză, și orgolios, se aruncă în lupta fără precauție. În
primăvară anului 87, armata romană a traversat Dunărea pe un pod de vase, între
Vidin și Orlea, urcând pe Olt. Armata romană a înaintat prin zona de dealuri
subcarpatice din Mehedinți, trecând râurile Motru și Jiu. Intenționau să
traverseze munții prin pasul Vălcan, pentru a se îndrepta spre Sarmizegetusa.
Diurpaneus își valorifica calitățile de strateg militar, se retrage din calea armatei
romane și îi pregătește o ambuscadă, lăsându-l pe general să se aventureze prin
munți. L-a atacat pe neașteptate, reușind sӑ doboare una dintre cele mai bune
legiuni romane și ucigându-l pe Cornelius Fuscus ucis. De atunci, Diurpaneus a
primit numele de „Decebal” ce însemna „un om mai puternic decât zece oameni
sălbatici”.
Eșecul dezastruos al generalului Fuscus a produs o puternică panică la Roma.
Romanii reiau ofensivă anul următor, la comanda armatei fiind pus Tettius
44
Iulianus, fost consul, general prudent și experimentat, veteran al războaielor de la
Dunăre. A ales să înainteze prin Banat. Lupta s-a produs tot la Tapae, învingându-
i pe daci. Decebal, pentru că nu putea scăpa cu fuga, s-a trântit la pământ,
prefăcându-se mort, fugind în timpul nopții. Temându-se ca romanii să nu ajungă
în capitala sa, a poruncit să fie tăiați copaci și puse arme pe trunchiuri, ca romanii
să creadă că sunt soldați daci și să se retragă înspăimântați.
Domițian a venit în Pannonia să se lupte cu dacii. Dar între timp, Lucius
Antonius Saturninus , comandant al armatei romane în Germania Superior,
trimitr soli care cereau ajutor marcomanilor împotriva dacilor. Acesta este
refuzat și pornește o campanie de pedepsire împotriva cvazilor și marcomanilor
ce i-au sprijinit pe daci. Decebal i-a trimis soli de pace, dar Domițian a poruncit
uciderea acestora. A plecat peste Rin unde forțele sale au fost învinse de
marcomani.
Fiind presat, Domițian a trimis o solie lui Decebal, îndemnându-l să
încheie un tratat de pace. Decebal a primi propunerea, trimițându-i pe Diegis și
alți câțiva bărbați, că să-i predea armele și câțiva prizonieri. Diegis a primit o
diademă pe cap de la Domițian, iar soldaților le împărți onoruri și bani.
Împăratul Domițian nu și-a permis să-și ia titlul triumfal, dar a sărbătorit
un triumf conform lui Statius, în Silvae. Decebal, conștient fiind de amenințarea
permanentă a populațiilor de sarmați iazygi și roxolani ce trăiau la est de Dacia,
precum și de populațiile germanice din nord-vest, a acceptat ușor pacea. A primit
ingineri romani care să construiască fortificații defensive. Ca rege aliat al Romei,
cu sprijin financiar anual de 8 milioane de sesterți și sprijin militar roman,
Decebal putea face față primejdiei, iar în spiritul „foedus”-ului, o trupă romană,
condusă de Vellius Rufus, staționa în regatul său pentru o expediție împotriva
populațiilor de dincolo de Dacia.
Primul rӑzboi (101-102)

Pe tot parcursul secolului I, strategia politicii romane dicta că amenințările
din partea statelor vecine Imperiului să fie eliminate cât mai repede. În ciuda
unei oarecare cooperări de natură diplomatică cu Domițian, după o invazie
anulată, Decebal a continuat să se opună Romei. Regatul Dac rămăsese prin
urmare considerat la Roma ca o puternică amenințare. În acea
perioadă, Roma avea de luptat cu problemele financiare provocate de campaniile
de cucerire din Europa, în parte datorate conținutului redus de aur din monedele
romane stabilit de împăratul Nero. Zvonurile confirmate despre aurul dacic și
despre alte bogații ale acestei țări au contribuit și ele la conflictul romano-dac.
Alt motiv a fost cel al poziției strategice a Daciei. Ca urmare, noul
împărat, Traian, el însuși un soldat și tactician experimentat, a început
pregătirile pentru un război decisiv împotriva Daciei.
La 25 martie 101, împăratul Traian a părăsit Roma și s-a îndreptat cu forțele
romane spre Moesia Superior, ce reprezenta baza de pornire a operațiilor militare.
45
Armata romană era alcătuită din patru legiuni panonice, trei legiuni
moesice din Moesia Inferior și altele aduse de la Rin, în total fiind 13-14 legiuni
(70 000 de soldați), plus trupele auxiliare. În total, numărul celor care participau
la forța de invazie era de 150 000 de oameni. Comanda trupelor a fost
încredințată unor generali și ofițeri veterani, ca Iulius Sabinus, Terentius
Scaurinus, Iulius Quadratus Bassus, care vor fi guvernatorii Daciei.
Armata dacilor era alcătuită din 50 000 de soldați, din călăreți ce luptau
cu arcuri și pedestrași înarmați cu paloșe curbe - siccae, săbii drepte sau curbe -
falces, și aveau că stindard balaurul-draco. Decebal s-a coalizat cu bastarnii și
sarmatii, ba chiar a trimis în dar un sclav regelui Parthiei, Pacorus al II-lea. A
trimis soli la nord de Marea Neagră, la sarmați, roxolani și alani pentru a le cere
sprijinul.
Armata romană înainta fără incidente, iar Decebal s-a decis să-i aștepte
într-un loc prielnic, la Tapae, unde dacii și-au stabilit tabăra. Conform lui Cassius
Dio, Traian primește un sol care îi aduce o ciupercă mare pe care scria cu litere
latine că romanii să se retragă. Traian a refuzat dur și a continuat înaintarea.
Dacii au rezistat în față ofensivei romane, dar, la izbucnirea unei furtuni, aceștia,
considerând-o un semn de la zei, au hotărât să se retragă. Din cauza apropierii
iernii, Traian a hotărât să aștepte primăvară pentru a-și continua ofensiva
asupra Sarmizegetusei. Decebal se retrage spre un cuib de vulturi din munți și
rezistă în cetățile întărite cu ziduri de piatră.
În iarna 101-102, Decebal a organizat o diversiune. A trimis trupe dacice
împreună cu sarmați, roxolani și burii germanici asupra Dobrogei. Atacurile au
surprins garnizoanele romane, iar invadatorii prăduiesc. Traian ordonă
participarea la lupta numai a auxilierilor germani. Armata dacică, împreună cu
roxolanii și iazigii, a traversat Dunărea înghețată, dar, deoarece nu era destul de
frig, gheața s-a rupt sub greutatea lor și mulți au murit în apa înghețată. Traian a
plecat cu armata din munți, urmându-i pe daci în Moesia. O prima ciocnire a
avut loc în timpul nopții, cu pierderi nesemnificative de ambele părți, și fără un
rezultat decisiv. Fiind atacați de pretutindeni, dacii sunt învinși. Bătălia s-a
desfășurat la Adamclisi pe locul unde împăratul va fonda "Orașul Victoriei",
purtând numele de Nicopolis ad Istrum. Tratativele eșuează, iar luptele se reiau.
Dacii sunt copleșiți de armata romană, mai numeroasă și dotată cu o tehnică
militară adecvată pentru asedierea cetăților. Decebal a trebuit să accepte
condițiile impuse în schimbul păcii.
Al doilea rӑzboi (105-106)

Decebal nu respectӑ condițiile impuse de romani și astfel, Senatul l-a
decretat pe Decebal din nou ca "inamic al Romei", iar Traian a pornit cu generalii
la un nou război.
Trupele romane au părăsit Roma la 4 iunie 105, îmbarcându-se la
Brundisium. Traian este întâmpinat de o solie dacă, care îi cere pace. Traian nu
46
acceptă condițiile impuse de regele dac. Decebal încearcӑ sӑ forțeze mâna
împӑratului roman, capturându-l pe Longinus, comandantul uneia dintre legiuni,
îmsӑ planul eșueazӑ atunci când acesta refuzӑ sӑ îi ofere informații militare, iar
împӑratul se aratӑ indiferent de soarta comandantului.
Ostilitățile au reizbucnit. Decebal cere pace după ce a observat că mulți
nobili-comati daci au trecut de partea romanilor. În vara anului 105, romanii au
atacat Dacia în mai multe direcții: din vest, prin Banat până spre Valea Mureșului
și pe valea Apei Orașului; dinspre sud, de la Drobeta, prin pasul Vâlcan, și apoi,
pe valea Oltului. Ultimele cetăți sunt treptat cucerite în vara anului 106, printre
care și Sarmizegetusa, unde apărătorii rezistă cu înverșunare. Primul atac a fost
respins de apărătorii daci. Romanii au bombardat orașul cu armele lor de asediu
și, în același timp, au construit o platforma pentru a ușura intrarea în cetate. Ei
au încercuit orașul și cu un zid circumvallatio. În cele din urmă, romanii au
distrus conductele de apă ale Sarmizegetusei și au obligat pe daci să se predea
înainte să dea foc la oraș. Forțele romane au reușit să între în incinta sacră dacică,
unde l-au salutat pe Traian că împărat și apoi au nivelat (distrus) întreagă cetate.
Ca urmare a încheierii asediului, Bicilis, un apropiat al lui Decebal, și-a
trădat regele și a condus pe romani la comoara dacică, ascunsă sub râul Sargetia.
Decebal și mulți dintre oamenii săi au scăpat de legiuni în timpul asediului. Ei
au fugit spre est, probabil spre fortificația de la Ranisstorum, a cărui localizare
exactă nu se mai știe astăzi, doar pentru a fi prinși de către cavaleria romană.
Cunoscând tratamentul adesea brutal pe care îl sufereau prizonierii de război
luați de romani, se sinucide, în timp ce era urmărit de cavaleria romană, printre
aceștia fiind veteranul Tiberius Claudius Maximus, comandant care va prezenta
capul și mâna dreaptӑ a lui Decebal lui Traian.
47
Dacia romanӑ și procesul de romanizare
Dacia romană a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de

către Imperiul Roman sub conducerea lui Traian în 106 și a durat până în 271,
deci un total de 165 de ani. Cum Dacia nu fusese cucerită complet, deseori aveau
loc incursiuni ale dacilor liberi cu scopul de a hărțui legiunile romane din această
zonă. De asemenea, au existat și multe revolte împotriva stăpânirii romane în
interiorul provinciei, astfel că ocupația romană nu a fost deloc ușoară. În
aproximativ 100 din cei 165 de ani au existat conflicte armate.
Procesul de colonizare/romanizare
Dupӑ cucerirea Daciei de cӑtre Traian a început treptat şi procesul de
romanizare. Nu a fost însӑ vorba de o romanizare purӑ, aşa cum a dorea sӑ susţinӑ
o aripӑ a culturii româneşti din perioada iluminismului care, prin multe lucruri
bune, a vrut sã introducã în vocabularul românesc ,,latinisme“ forţate creând un
vocabular de lemn, pe alocuri chiar caraghios. Bineînţeles cӑ aceste extremisme
nu s-au pӑstrat pentru cӑ limba românӑ vie şi bunul simţ au biruit în cele din
urmӑ.
Istoricul antic Eutropius spune cӑ, dupӑ rӑzboaie, în Dacia au fost aduşi
colonişti ,,din toatӑ lumea romanӑ“. Conform datelor furnizate de acelaşi autor
mulţimile coloniştilor au fost ,,nesfîrşite“. Vorbim despre o colonizare masivӑ, un
plan strategic pus la punct de cӑtre autoritӑţile romane pentru ca administraţia sӑ-
i poatӑ ţine mai bine în frâu pe dacii care se rӑsculau deseori şi pentru a
,,romaniza“ provincia. Colonizarea a cuprins atât centrele urbane cât şi regiunile
rurale ale noii provincii.
Coloniile au constituit o lovitură grea pentru viața tradițională autohtonă,
deoarece pe ele se sprijinea întreaga viață constituțională iar dacii au trebuit în cei
170 de ani să se adapteze prezenței zecilor de mii de romani, sau astfel spus,
venirii printre ei a atâtor vorbitori de limbă latină. Colonizatorii erau de două
tipuri: civili și militari. Colonizarea cu civili în Dacia e aproape caz unic în vremea
împăraților romani. Cei mai mulți coloniști au venit, firesc, din împrejurimile
Daciei, și foarte puțini din inima imperiului, din Italia de astăzi, deoarece
populația se rărise acolo, iar împărații au interzis colonizările cu cetățenii născuți
în Peninsula Italică. Cei veniți din apropierea Daciei erau de obicei traci, înrudiți
cu geții (dacii), vorbeau aceeași limbă, fapt ce a dus la o apropiere între ei. Din
Imperiu au mai venit cei mai prigoniți, mai ales creștinii și preoții lor. Deși a avut
o perioadă relativ scurtă, colonizarea Daciei cu oameni proveniți din toate
provinciile imperiului a fost cea mai intensă, iar limba latină s-a impus ca lingua
franca.
48
Administrația provinciei romane Dacia
Provincia romană Dacia cuprindea Transilvania (fără partea sud-estică
dintre Olt și Carpați), Banatul și vestul Olteniei, restul teritoriilor ocupate fiind
alipite Moesiei Inferioare. Noua provincie era una imperială, subordonată
împăratului, fiind administrată de un guvernator numit de Senat și purta titlul de
"legatus Augusti pro praetore", fiind de rang consular. Capitala provinciei era
Ulpia Traiana Sarmizegetusa, fondată în 108-110 din ordinul guvernatorului
Daciei romane, Decimus Terentius Scaurianus.
După ce o revoltă autohtonă sprijinită de dacii liberi și sarmați a fost
suprimată, împăratul Hadrian a abandonat sudul Moldovei și o parte din Muntenia
pentru a se ocupa de reorganizarea provinciei. Din celelalte teritorii ce aparțineau
provinciei Moesia Inferioară împreună cu vestul Olteniei, a format provincia
Dacia Inferioară, pe când provincia organizată de Traian era denumită Dacia
Superioară. În Dacia Superioară, guvernatorul senatorial era de rang pretorian căci
trupele ce staționau erau mai puține numeric decât înainte.
Dacii „liberi” și rӑscoalele

Dacii "liberi" erau geți din Muntenia, carpi în Moldova, costoboci din
Carpații Nordici și dacii "mari" din nord-vest ce nu se aflau sub stăpânire romană
și nu intrau în componenta provinciei romane Dacia. Dar s-au aflat în diferite
sisteme de dependența fațӑ de Imperiul Roman, fiind regate clientelare ce
întrețineau relații dinamice cu Dacia romanӑ și imperiul, precum și cu celelalte
populații vecine ca sarmați, goți și vandali, asimilând elemente de cultura romanӑ
provincialӑ. O mare parte trăiau dincolo de limesul nordic, răsăritean și vestic al
provinciei romane: geto-dacii și tracii liberi septentrionali ca biefii, arsietai, carpii
și costobocii. Erau cunoscuți pentru acțiunile lor războinice.
Dacii (geții) s-au răsculat de mai multe ori. Prima răscoală începe după
moartea lui Trăian și începutul domniei succesorului său, împăratul Hadrian.
Răscoala a antrenat și dacii liberi și neamurile vecine. Alte două răscoale au avut
loc în timpul împăratului Antonius Pius (138 – 161). Cea mai lungă și puternică
răscoală a fost între 166 – 175, amenințând la un moment dat capitala Colonia
Ulpia Traiana Augusta Dacica.
Declinul
Scriitori antici ca Aurelius Victor, Orosius, Eutropius, Rufius Festus și
Iordanes au scris despre abandonarea Daciei sub împăratul Gallienus. Ultimii trei
scriu că Dacia a fost părăsită sub împăratul Aurelian în timpul incursiunilor goților
după 271. Flavius Vopiscus, biograf al lui Aurelian scria : "Văzând Illyricul
devastat și Moesia pierdută, (Aurelian) a părăsit provincia întemeiată de Traian
peste Dunăre, Dacia, disperând de a o mai putea menține, și a retras din ea armata
și pe provinciali. Oamenii luați de acolo i-a așezat în Moesia și a numit (nouă
așezare) Dacia sa Aureliană, care acum desparte cele două Moesii".
49
Vizigoții, ramura apuseana a goților, au fost primii migratori ce și-au făcut
apariția în teritoriul Daciei părăsite de Aurelian, lăsând vestigii materiale ca
cimitirul de la Santana de Mureș și tezaurul de la Simleul Silvaniei, ce aparțin
culturii Santana de Mureș-Cerneahov, cimitirele de inhumație de la Spantov și
Tirgsor. Goții au fost învinși de huni în 376, ceea ce ii vor determina să migreze
la sud de Dunăre. Puținii goți rămași vor dispărea în masa populației autohtone.
Conform descoperirilor arheologice, prezența goților era ca o tabără militară,
percepând tribut de la populația autohtonă. Goții nu au avut o influență însemnată
asupra populației din Dacia romană. Iazygii de neam sarmatic și vandalii au
pătruns în Banat, iar ceilalți s-au așezat în zona Crișei fără a traversa munții.
Ostrogoții, ramura estică a goților, au lăsat în urma lor tezaurul de la Pietroasa din
Buzău, ce datează din secolul V.
Pătrunderea goților în zona nord-pontica a determinat apariția unei noi
noțiuni etno-geografice: Gothia, fiind atestata în inscripția de la Frigia, în care
este menționata Gothia si Carpia, făcând referire la ținuturile de la Bug și Nistru,
de unde își porneau raidurile de prada. Pe emisiunile monetare lui Constantil de
la Trier, apare legenda Gothia alături de Alamania, Francia si Sarmatia,
populațiile respective recunoscând stăpânirea romana. Goții erau catalogați ca
populații getice, și ajungând la Dunărea de jos, sunt numiți "geți", făcându-se o
confuzie dintre geți și goți. Unele edificii au căpătat rol de fortificații, ca
amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Interiorul vechilor castre de la
Slӑveni, Rӑcari, Micia, Apulum, Potaissa au prezenta urme de locuire civilă.
Viața urbană a continuat să existe, orașele romane păstrându-și parțial
menirea ca centre meșteșugărești, locuri de schimb, centre bisericești ca cele de
la Sucidava si Porolissum, castrul de la Slaveni si termele de la Apulum serveau
ca adăpost pentru personalitățile creștine, iar basilicile creștine sunt atestate la
Recidava si Litterata, în zona Biertan, precum și târgurile de la frontieră, acestea
fiind deschise pentru romani și pentru huni de către Attila. Navalirile duc la
distrugera centrelor urbane de către huni, afectând legăturile economice și
spirituale dintre Dacia carpatica și lumea romana, viața urbană primind lovitura
decisivă în arhitectură și în funcțiile ei umane cotidiene. Mișcările de populații
antrenate de năvălirile hunice au produs modificări esențiale în organizarea și
funcționarea așezărilor umane. Își fac apariția slavii în ținuturile de la Dunăre și
Carpați, rămânând impresionați de zidurile vechilor orașe și cetăți romane,
numindu-le Gradiste, Jidova si Balgrad.
50
Bibliografie
https://historia.ro/sectiune/general/structuri-sociale-in-dacia-antica-566192.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_zei_geto-daci
https://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia#Limb%C4%83
http://politici.weebly.com/turism/cati-zei-aveau-dacii
http://www.mixdecultura.ro/2017/08/zeii-dacilor/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Religia_dacilor
http://dacia.8m.net/Cultura/Spiritualitatea/Religia/religia.html
https://koaha.org/wiki/Religione_romana
http://www.interferente.ro/zeii-romani.html
http://mythologica.ro/zeii-romani-si-mitologia-romana/
https://www.libertatea.ro/lifestyle/zei-romani-corespondenta-mitologia-greaca-
4057530
https://roma-antica.weebly.com/zeii-romanilor.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mitologia_roman%C4%83
https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_zei_romani
https://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia
https://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia_roman%C4%83
https://koaha.org/wiki/Cultura_romana
https://ro.eferrit.com/roman-mozaic-arta-antica-in-bucati-mici/
https://www.piatraonline.ro/istoria-mozaicului
http://historia.ro/
http://donnaalba.ro/
http://istoriiregasite.wordpress.ro/
http://scritub.com/
51

Latinitate Si Dacism

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Latinitate Si Dacism

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LATINITATE

Proiect realizat de:

Organizarea social-administrativӑ a romanilor

Societatea romanӑ și clasele sociale

roșie, simboluri ale nobleței. Cavalerii (equites), inițial exclusiv militari, au

Familia în societatea romanӑ

Religia romană este ansamblul fenomenelor religioase tipice Romei

Evoluția religiei romane

aceastӑ perioadӑ, romanii preiau de la etrusci ideea reprezentӑrii fizice a zeitӑților

Zeitӑțile Romei Antice

franceză jeudi, de la Jovis Dies). În trecut, se considera cӑ acesta era zeul

Religia a avut un rol important în societatea romanӑ, fie cӑ vorbim de

Format în decursul secolelor de cuceriri şi de asimilări ale altor popoare,

Rolul muzicii în civilizația romanӑ

Tranziția spre muzica vocalӑ

promis că va cânta în locuri publice la orgă hidraulică şi la cimpoi, dacă se va

Pictura și sculptura romanӑ

Arta romană se dezvoltă pe teritoriul Imperiului Roman. Este o expresie a

Influențele etrusce și grecești

 domus(casă mai mare)

Arta mozaicului roman

Mozaicurile romane reprezintă o formă antică de artă, alcӑtuită din imagini

Evoluția și aspectul mozaicului

Construcția unui mozaic

Pentru romani, aspectul era important, acesta determinând statutul social.

Divertismentul în Roma Antica

Teatrul în Roma Anticӑ

grandioase compuse din sute de oameni, acompaniate de adevărate focuri și fiare

Organizarea social-administrativӑ a dacilor

Dacia era, în Antichitate, țara locuită de geto-daci, care ocupau un teritoriu

Societatea dacӑ și clasele sociale

Poliștii și taraboștii formau clasa privilegiatӑ. Ei purtau tradițional barbă și

Familia în societatea dacicӑ

Pânӑ sӑ ia contact cu romanii pentru prima datӑ, dacii obținuserӑ deja un

Monoteism sau politeism?

În secolul al XIX-lea, prin mediile intelectuale evreieşti din Transilvania

Un lucru interesant despre Zamolxis este faptul cӑ grecii (și nu numai)

nu doar pe teritoriul trac, el fiind atestat de izvoare la Atena și Corint, dar

Rolul religiei în societatea dacicӑ

Dacii au fost însoţiţi de muzică de-a lungul timpului în toate momentele

Rolul muzicii în civilizaţia dacă

Efectul supranatural al muzicii

Geto-dacii erau o nație de oameni muncitori și liniștiți, dar cu o gândire

Cetӑți și clӑdiri publice

Cunoștințele științifice ale dacilor

Portul geto-dacilor reprezintă sursa de inspirație principală în portul

Geto-dacii au fost descrişi de contemporanii lor ca fiind, printre altele, o

Geţii plângeau când li se năştea un copil și chefuiau la înmormântӑri

Sacrificiu uman pentru zeul Zalmoxis

Obiceiuri ale dacilor în cultura româneascӑ

Primul rӑzboi (101-102)

Al doilea rӑzboi (105-106)

Dacia romană a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de

Dacii „liberi” și rӑscoalele

S-ar putea să vă placă și