Stimaţi cititori,
Îmi revine plăcuta misiune de a anunţa auzit până în prezent şi de care trebuie să fim
reapariţia, după 13 ani, în publicistica
istoriografică sătmăreană, sub egida Asociaţiei
judeţene “Cultul Eroilor”, Muzeului Judeţean şi
Asociaţiei Civice “Tempora” Satu Mare, a revistei
de cultură şi educaţie patriotică “EROII
NEAMULUI”.
În primul rând, doresc să felicit autorii
acestei iniţiative şi colectivul redacţional conform
cărora revista se doreşte a fi atât un instrument de
informare a cetăţenilor cu privire la ceea ce
înseamnă activităţile legate de păstrarea memoriei
celor ce şi-au jertfit viaţa pe altarul patriei, adică a
tot ceea ce înseamnă “CULTUL EROILOR”, cât şi
de sensibilizare a factorilor judeţeni şi locali
abilitaţi în păstrarea şi conservarea cimitirelor şi
operelor comemorative de război, în sensul
neprecupeţirii niciunui efort pentru această cauză.
Nu în ultimul rând, prin adevăratele lecţii
de istorie, unele trăite pe viu de autori, se doreşte
păstrarea conştiinţei naţionale, transmiterea în
rândul tinerei generaţii a sentimentelor de dragoste
şi preţuire a gliei strămoşeşti, de respect şi
recunoştinţă pentru faptele milenare de vitejie ale
înaintaşilor care şi-au dat sângele şi viaţa pentru ca
urmaşii lor, printre care ne numărăm şi noi, să
trăiască liberi şi neasupriţi în ţara lor.
Consider a fi o idee importantă hotărârea
autorilor de a prezenta detaliat în numerele viitoare
monumentele şi cimitirele închinate eroilor, inclusiv
unele stări de lucruri negative constatate pe alocuri,
deoarece acestea constituie mărturii indubitabile
peste timp ale luptelor şi sacrificiilor făcute de cei
mai buni fii ai patriei pe întreg cuprinsul judeţului
nostru, fiind necesar ca, acolo unde nu se acordă
atenţia cuvenită, să se intervină, chiar prin măsuri
administrative mai aspre, pentru remedierea
deficienţelor.
De asemenea, consider deosebit de utilă şi
educativă intenţia de a scoate la lumină diferite
momente importante din istoria judeţului, dar mai
puţin cunoscute, precum cel legat de eliberarea
Sătmarului în aprilie 1919, prezentat în acest
număr, precum şi popularizarea activităţii unor
personalităţi locale în astfel de momente,
descoperind astfel, prin strădania specialiştilor
adevăraţi eroi ai neamului de care prea puţini am
mândri, noi şi generaţiile viitoare.
Un alt argument în favoarea lecturării
acestei reviste de către toţi sătmărenii constă în
preocuparea manifestată în direcţia păstrării,
conservării şi transmiterii peste generaţii a valorilor
istorice, culturale şi spirituale autentice, în speţă a
monumentelor aflate în patrimoniul naţional,
precum şi a repunerii în valoare sau refacerii din
temelii ale celor distruse sau dispărute pur şi simplu
în vâltoarea evenimentelor secolului trecut.
În acest context, salut iniţiativa autorilor
de a distribui primul număr al noii serii al revistei
“EROII NEAMULUI”, cu titlu gratuit, tuturor
şcolilor din judeţ, precum şi unor instituţii şi
organizaţii cu valenţe culturale, istorice, spirituale ,
fapt ce, sunt convins, va contribui la difuzarea
mesajului transmis de aceste pagini, în rândul unui
număr însemnat de cetăţeni ai judeţului, în special
al tinerilor, care, sperăm, vor fi atraşi de această
lectură, dorindu-şi în bibleoteca personală fiecare
număr ce va apărea în viitor.
În încheiere, le mulţumesc încă o dată
iniţiatorilor că mi-au oferit prilejul de a deschide
acestă nouă serie a revistei căreia îi doresc o
existenţă cât mai îndelungată, asigurându-i,
totodată, de sprijinul meu şi al instituţiei pe care o
conduc şi dorindu-le mult, mult succes în realizarea
scopurilor propuse.
Radu Giurca,
Prefectul judeţului Satu Mare
 Cuprins

Pag. 3 Argument

Pag. 4 Pr. Alexandru TINCU - Veşnică pomenire eroilor neamului!

Pag. 5 Col. (r) Voicu ŞICHET - Evocarea unor file dramatice de istorie.
Aprilie 1919 - moment de cumpănă în istoria Sătmarului

Pag. 10 Prof. dr. Ioan VIMAN - „Operaţiuni militare pentru eliberarea părţii de
vest a Transilvaniei (aprilie - mai 1919)”

Pag. 13 Dr. Ioan Liviu TĂUT - “Eliberarea judeţului Satu Mare - operaţiuni
militare”

Pag. 18 Dr. Lucian CUCUIET - „Eliberarea judeţului Satu Mare (aprilie 1919).
Însemne comemorative de eroi”

Pag. 24 Drd. Viorel CÂMPEAN - “Izidor Silaghi, un martir sătmărean al Marii

Uniri”

Pag. 27 Drd. Gheorghe TODUŢ - „O restituire necesară Sătmarului. Statuia

Eroului Necunoscut”

Pag. 28 Angela CĂDAR - „Aspecte documentare reflectate în fondurile

arhivistice sătmărene privind administraţia românească în
perioada 1919-1928”

Pag. 32 Col. (r) Mihai MAREŞ - „Cimitirul militar românesc de la Soultzmatt-

Alsacia - Franţa”

Pag. 35 Col. (r) Mircea BLIDERAN - ,,Cultul Eroilor“ - Asociaţie naţională cu

profunde valenţe morale, civice şi militare

Pag. 37 L E G E A nr. 379 din 30 septembrie 2003 privind regimul mormintelor şi

operelor comemorative de război

Pag. 40 Imnul eroilor

 ARGUMENT
n acest an, abia după 90 de ani de la
eveniment, s-au organizat în judeţul Satu Mare
primele manifestări de evocare a eliberării
acestui colţ de ţară de sub teroarea bolşevică
maghiară instaurată de Bela Kun la Budapesta,
fapt ce a permis ducerea la îndeplinire a
hotărârilor Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia
din 1 Decembrie 1918.
Reuşita manifestărilor, mesajul transmis
sătmărenilor, dar nu numai lor, ne-au convins că
ar fi benefică dăinuirea peste timp a celor evocate
cu acest prilej, materialele prezentate constituind
adevărate lecţii de istorie locală şi zonală, atât
pentru tânăra generaţie, cât şi pentru cei care, din
diverse motive, nu au luat la cunoştinţă despre
faptele petrecute în judeţul Satu Mare în aprilie
1919. Ca atare, ne-am gândit că strângerea
tuturor materialelor prezentate la Simpozionul
ştiinţific de la Muzeul Judeţean şi de la Obeliscul
din Carei, în 21.04.2009, precum şi mesajele
transmise de invitaţii de onoare prezenţi la
manifestări, alături de fotografii mai vechi şi mai
noi, ar fi un pas important spre realizarea acestui
deziderat.
Pe parcursul derulării acestor
manifestări, s-a amintit faptul că, prin 1996, un
grup de oameni inimoşi, de români cu simţ
patriotic şi civic deosebit, la iniţiativa şi sub
directa coordonare a regretatului colonel în
rezervă Dumitru Percea şi cu sprijinul Consiliului
Judeţean, a pus bazele unei reviste dedicate
memoriei celor care şi-au dat sângele şi viaţa
pentru libertatea, independenţa, neatârnarea şi
demnitatea acestei ţări, începând de la Burebista
şi Decebal, până în zbuciumatul secol XX,
intitulată sugestiv „EROII NEAMULUI - Revistă
de cultură şi educaţie patriotică”.
Din păcate, iniţiatorul ei s-a stins din viaţă
prea repede, fiind scoase doar patru numere
(însă cu un conţinut deosebit), iar ceilalţi
colaboratori (colegiul de redacţie mai
cuprinzându-i pe Lucian Cucuiet, lt.col. Mircea
Blideran, Viorel Ciubotă, Bujor Dulgău, Virgil
Enătescu, Ioan Vădan, Ioan Viman şi George
Vulturescu, alături de Gheorghe Lazin secretar
de redacţie, Mircea Zelea fotograf şi Nicu
Ferchiu tehnoredactor, alături de alte
personalităţi locale care au publicat în paginile
revistei), fiind prinşi în activităţile profesionale, nu
au reuşit să ducă mai departe această frumoasă
şi pioasă iniţiativă, astfel că cei mai mulţi au uitat
de ea. Nu însă şi directorul Arhivelor Naţionale,
filiala Satu Mare, domnul Lucian Cucuiet, fostul
redactor adjunct, care ne-a arătat celor mai tineri
exemplarele apărute în urmă cu mai bine de un
deceniu.
Aşa se face că ne-am gândit că ar fi mai
mult decât util a readuce la viaţă această revistă o
dată cu evocarea evenimentului amintit. Mai ales că
am constatat, fie direct la faţa locului, fie în discuţiile cu
diverse persoane avizate, că situaţia cimitirelor şi
operelor comemorative de război de pe raza judeţului
nu este prea roză, fiind necesare eforturi pentru
reabilitarea multora din aceste obiective, în paginile
numerelor viitoare ale revistei urmând să prezentăm
pe larg aceste probleme.
În plus, în această zonă s-au mai desfăşurat
multe evenimente cu rezonanţă istorică, civică şi
cultural-spirituală ce merită a fi evocate şi prezentate
de specialişti, de oameni aplecaţi spre cercetare, spre
cunoaştere şi scoatere la lumină a multor lucruri
despre care marea majoritate a sătmărenilor este în
necunoştinţă de cauză.
Desigur, revista „EROII NEAMULUI” nu se va
limita doar la cimitire şi opere comemorative de război,
ci va aborda şi alte aspecte istoriografice locale sau
naţionale, preocupându-se şi de promovarea unor
valori autentice ale culturii şi spiritualităţii româneşti
din Sătmar şi zonele limitrofe, aici gândindu-ne şi la
românii din Maramureşul Istoric (unde cercetătorii
Muzeului Judeţean Satu Mare, în colaborare cu
specialişti din Ucraina, au scos la lumină importante
vestigii dacice, care infirmă, pentru a câta oară, teoriile
hungariste cu privire la primatul maghiar în zonă) şi din
Ungaria, care şi-au păstrat peste veacuri, în ciuda
opresiunii imperiilor şi regatelor stăpânitoare de-a
lungul istoriei, limba, credinţa, tradiţiile şi tot ceea ce
înseamnă să fii ROMÂN. În plus, suntem convinşi, şi
acolo îşi dorm somnul de veci eroi ai neamului
românesc care merită cinstiţi precum cei de pe
teritoriul actual al României.
Totodată, facem apel la toţi cititorii, militari sau
nu, care au avut sau mai au în familie, ori printre vecinii
şi cunoştinţele lor eroi, veterani, văduve sau orfani de
război şi au date, documente, istorioare etc. despre
faptele de arme ale acestora, despre eroismul de care
au dat dovadă pe front sau în alte împrejurări, ori care
cunosc aspecte interesante ale luptelor purtate pe
raza judeţului în timpul celor două războaie mondiale,
să ne contacteze pentru a le publica. În acest sens,
rugăm şi preoţii din judeţ care deţin mărturii scrise
(însemnări, registre, cronici parohiale etc.) referitoare
la faptele petrecute pe raza localităţii respective în
perioada celor două războaie mondiale sau despre
eroi locali ce au luptat pe diverse fronturi, să ne
contacteze pentru o viitoare colaborare.
Ne exprimăm speranţa că şi membrii, din
păcate tot mai puţini, ai Asociaţiei Naţionale a
Veteranilor de Război filiala Satu Mare se vor alătura
acestui demers prin publicarea de materiale (articole,
documente, fotografii) inedite despre ceea ce au trăit
ei personal pe front în timpul celui de-al doilea război
mondial. Le stăm la dispoziţie tuturor.
Colectivul de redacţie
3
 Veşnică pomenire eroilor neamului!
dresându-se unui grup de creştini din
vremea sa, Sf. Apostol Pavel le cere cu
stăruinţă: „aduceţi-vă aminte de mai marii voştri
care v-au grăit vouă prin cuvântul lui Dumnezeu;
priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi
urmaţi-le credinţa” (Evrei 13,7).
Îndemnul Apostolului Neamurilor le sună
tuturor creştinilor, până la sfârşitul veacurilor,
deci şi nouă, românilor, deoarece prin acesta
suntem îndrumaţi a ne aminti, cu adâncă
evlavie, de faptele celor ce şi-au pecetluit viaţa
cu propriul sânge, apărând pământul sfânt al
ţării.
De-a lungul vremii, popoarele au ştiut să
eternizeze numele eroilor, cinstindu-le memoria
prin ridicarea de monumente fastuoase şi
organizarea de comemorări pe măsura faptelor
vitejeşti. Monumentele şi mormintele eroilor
sunt acoperite de florile recunoştinţei pentru
jertfa supremă ce au dat-o pe Altarul Neamului.
Eroismul reprezintă credinţa desăvârşită
în Dumnezeu şi într-un ideal sfânt, dând dovadă
de o voinţă de neînfrânt.
Monumentul Eroului Necunoscut
simbolizează credinţa, curajul şi viaţa celor ce
nu sunt cunoscuţi cu numele decât numai de
bunul Dumnezeu. Mormintele Eroilor
Necunoscuţi sunt adevărate locuri de pelerinaj,
unde sunt cinstite faptele de vitejie ale acelora
care şi-au sacrificat bunul cel mai de preţ, viaţa,
pentru sfântul ideal al libertăţii şi demnităţii.
Mormintele Eroilor Neamului sunt
cinstite precum, în primele veacuri creştine,
mormintele martirilor creştini. Aceste locuri
sfinte, sfinţite prin sânge mucenicesc, nu trebuie
uitate niciodată. Ele trebuie îngrijite căci cei ce
se odihnesc acolo ne-au apărat leagănele,
copilăria, viaţa. Prin jertfa lor, după cuvântul
4
Pr. Alexandru TINCU
Părintelui Stăniloaie, eroii martiri au devenit
asemenea sfinţilor. Un motiv în plus pentru
îngrijirea monumentelor şi mormintelor lor!
Citim în Cartea Macabeilor că după ce
Iuda a învins taberele vrăjmaşilor, pentru cei
căzuţi în aceste lupte, a adunat bani şi „a trimis
la Ierusalim să se aducă jertfă. Foarte bun şi
cuvios lucru!” (II Macabei 12,43). În acest fel a
înţeles el să cinstească memoria celor ce şi-
au pierdut viaţa în lupte.
Dacă în antichitate şi nu numai,
omenirea s-a străduit să-şi cinstească eroii
prin ridicarea unor monumente şi morminte
ale eroilor, Biserica ridică un monument
nepieritor, care înfruntă veacurile şi nu se
destramă niciodată: rugăciuni şi pomeniri la
toate Sfintele Liturghii, îndemnându-şi
credincioşii să nu-i uite niciodată pe cei care
se numără în ceata aleşilor lui Dumnezeu
pentru faptele lor de vitejie. Dacă încă în
antichitate pomenirea morţilor era soscotită
„foarte bun şi cuvios lucru”, cu atât mai vârtos
creştinii de azi au sfânta datorie de a se ruga
pentru eroii a căror oseminte, asemeni unor
sfinte moaşte, stau în Pământul Neamului,
sfinţit prin sângele lor curat.
Aceste rânduri constituie un APEL DE
SUFLET pentru toţi creştinii, să-şi cinstească
după propria tradiţie eroii, căci pe câmpul de
luptă, gloanţele ucigaşe n-au ales după neam
şi lege. Pentru toţi creştinii, Mormintele şi
Monumentele Eroilor să fie loc de meditaţie,
loc de aleasă cinste şi, de ce nu, chiar un loc
sfânt!
VEŞNICĂ POMENIRE,
VREDNICILOR DE FERICIRE, PURUREA
POMENIŢILOR PĂRINŢI ŞI FRAŢI AI
NOŞTRI!
Evocarea unor file dramatice de istorie
Aprilie 1919 - moment de cumpănă
în istoria Sătmarului
Col. (r) Voicu ŞICHET

n 21-22.04.2009, pe raza judeţului

Satu Mare, s-au desfăşurat o serie de
manifestări dedicate evocării evenimentelor
din aprilie 1919, respectiv luptele Armatei
Române cu trupele maghiare ale lui Bela Kun,
în urma cărora acest colţ de ţară a fost eliberat
efectiv, creându-se premisele unirii sale
efective cu patria-mamă.
Activităţile au debutat la Muzeul
Judeţean unde, începând cu ora 10:00, a avut
loc un simpozion ştiinţific intitulat sugestiv
„Eliberarea Sătmarului de sub regimul
comunist maghiar - 19 aprilie 1919”, organizat
de Consiliul Judeţean, Inspectoratul Şcolar
Judeţean, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului,
Muzeul Judeţean şi Direcţia Judeţeană a
Arhivelor Statului Satu Mare, cu sprijinul
Asociaţiei Civice „Tempora”, la care au fost
invitaţi senatorul Valer Marian, subprefectul
Gabriel Leş, vicepreşedintele Consiliului
Judeţean - Adrian Ştef, directorul Bibliotecii
Judeţene - Voicu D. Rusu şi alte personalităţi
dintre care unele au prezentat referate cu
privire la tematica propusă.
În cuvântul de deschidere,
moderatorul şi, totodată, gazda
simpozionului, Viorel Ciubotă directorul română prin cucerirea Budapestei. A precizat
Muzeului Judeţean, a precizat că este pentru că aniversarea acestui eveniment nu este
prima dată când eliberarea Sătmarului de sub îndreptată împotriva cuiva, întrucât trupele
regimul comunist maghiar este sărbătorită la române au eliberat şi populaţia maghiară de
Satu Mare, menţionând că şi în anul 1919, 19 sub teroarea bolşevică. Arătând că eliberarea
aprilie a fost în ziua de Paşti, după care a dat ţinuturilor sătmărene a fost ţinută sub tăcere de
cuvântul invitaţilor pentru a transmite mesajul autorităţi şi de istorici, atât în perioada regimului
lor şi al instituţiilor pe care le reprezintă. comunist, cât şi după decembrie 1989,
Astfel, senatorul Valer Marian a senatorul a afirmat că după 90 de ani are loc un
subliniat că a fost marcat în premieră un moment de recuperare istorică şi că nu trebuie
eveniment important din istoria judeţului să ne fie ruşine de istoria noastră, mai ales de
nostru, petrecut cu 90 de ani in urmă, după paginile sale luminoase si glorioase. Totodată,
patru luni şi 19 zile de la istorica hotărâre a a solicitat autorităţilor ca asemenea
Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, evenimente să fie marcate mai semnificativ în
eliberarea ţinuturilor sătmărene reprezentând viitor, dând exemplul de la Oradea, unde s-a
şi o victorie împotriva armatei bolşevice a lui sărbătorit cu fanfară şi defilare militară, în
Bela Kun, care a fost zdrobită de armata prezenţa unui numeros public.

5
 Cuvinte elogioase au exprimat şi
invitaţii Gabriel Leş şi Adrian Ştef, iar Mariana
Popa, inspector şcolar general, a adresat un
îndemn către numeroşii elevi din sală de a nu
uita faptele importante pentru istoria judeţului
şi de a se preocupa pentru aducerea la lumină
a celor ţinute în umbră până în prezent.
În continuarea manifestărilor, în jurul
orei 12:30, în Cimitirul Ortodox din Carei a fost
dezvelit un obelisc închinat ostaşilor români
căzuţi pentru eliberarea Sătmarului,
eveniment organizat de Muzeul Judeţean Satu
Mare, Casa de Cultură Carei şi Asociaţia
“Unirea 2009” Carei, ultima fiind cea care a
finanţat lucrările de reamenajare a celor 4
morminte de eroi.
Momentul s-a bucurat de prezenţa a
circa 200 de persoane printre care un număr
impresionant de oficialităţi, celor ce au
participat la simpozion mai alăturându-li-se
prefectul Radu Giurca, subprefectul de la acea
dată Aurelia Fedorca, deputatul Gheorghe
Ciocan, consilierii judeţeni Valentin Macec,
Liviu Ciucos, Mircea Govor, Mircea Ardelean,
Vasile Paşca şi Octavian Petric, primarul
municipiului Carei - Kovacs Eugen,
preşedintele de onoare al Societăţii Cultural
Patriotice “Avram Iancu” - Ioan Bâtea şi alţi
conducători de instituţii publice din Carei.
Manifestările au debutat prin
dezvelirea monumentului de către
preşedintele Asociaţiei “Unirea 2009” - Cornel
Ţoca, primarul Kovacs Eugen, senatorul Valer
Marian, deputatul Gheorghe Ciocan şi Valentin
Macec. Obeliscul a fost ridicat la iniţiativa şi cu
sprijinul financiar al Asociaţiei „Unirea 2009”
Carei, costurile ridicându-se la aproximativ
5.000 de lei, Cornel Ţoca declarând că îşi
doreşte ca ideea să constituie un exemplu
pentru autorităţi şi societatea civilă.
În cuvîndul său, prefectul Radu Giurca a
ţinut să sublinieze că „obeliscul este un gest de
valoare deosebită, care demonstrează că mai
există oameni cu suflet”,
exprimându-şi speranţa că
exemplul careienilor va fi urmat
şi de alte localităţi unde există
morminte ale celor care şi-au
jertfit viaţa pentru ţara noastră
şi pentru locuitorii judeţului
nostru. În acelaşi registru s-au
adresat participanţilor şi ceilalţi
vorbitori, respectiv Valer
Marian, Valentin Macec şi
primarul Kovacs Eugen.
Totodată, vice-
preşedintele Asociaţiei „Unirea
2009” Carei, Radu Ţenter, a
susţinut un scurt discurs, pe
care-l redăm în continuare:
„Aniversăm astăzi 90 de
ani de la un eveniment prea puţin cunoscut de
opinia publică românească şi anume eliberarea
părţii de vest a Transilvaniei (inclusiv judeţul
Satu Mare) de sub ocupaţia bolşevică
maghiară.
Deşi cei 117 delegaţi români sătmăreni
şi-au exprimat la 1 Decembrie 1918, la Alba
Iulia, dorinţa de unire cu patria-mamă România,
jocurile politice ale vremii au făcut ca procesul
de unire al Sătmarului românesc să fie întârziat
cu aproape 5 luni, populaţia de aici cunoscând
ororile unui regim care a lăsat urme tragice în
istoria noastră naţională.
A fost nevoie ca România să folosească
încă o dată armele ca să elibereze partea de
vest a Transilvaniei, începând cu data de 16
aprilie 1919, dar mai mult ca, printr-un efort
enorm, să declanşeze o ofensivă zdrobitoare
ducând la căderea regimului comunist al lui
Bela Kun şi la alungarea din centrul Europei a
comunismului (din păcate doar pentru două
decenii).
Lupta dusă de armata română nu a fost
una uşoară, ofensiva ei fiind presărată de
nenumărate cruci de viteji cu nume cunoscute
sau necunoscute, în judeţul nostru amintim de
monumentul de la Hodod şi sfârşind aici, la
Carei unde, până acum o lună, patru cruci de
6
fier şi un mic obelisc aminteau că şi aici îşi
aşteaptă <<Învierea>> patru bravi ostaşi
căzuţi în luptele pentru eliberarea
meleagurilor noastre dragi.
În semn de cinstire şi preţuire a armatei
române şi a jertfelor ei, Asociaţia „Unirea
2009” a hotărât ca pe locul celor patru cruci
uitate, să înalţe un monument care să
perpetueze peste veacuri numele celor care s-
au jertfit pentru neam şi ţară. Amintim aici
numele lor, fie memoria lor în veci
binecuvântată: Seleş Iosif, Drăghici Radu,
Taropu Nicolau, Dala Ioan.
Mulţumirile noastre se îndreaptă acum
la sfârşit, în primul rând, către toţi membrii
asociaţiei noastre, iar în al doilea rând către
toate instituţiile şi persoanele care ne-au ajutat
în iniţiativa noastră. Tuturor, mulţumirile şi
recunoştinţa noastră”.
După slujba religioasă, oficiată de un
sobor de preoţi, în frunte cu protopopul Marian
Crainic, participanţii au depus jerbe de flori în
cinstea eroilor neamului.
A doua zi, 22.04.2009, în organizarea
Şcolii Generale din Hodod, a avut loc un
moment festiv la monumentul din localitate,
ridicat în anul 1922, în cinstea celor 19 eroi
români căzuţi aici în luptele cu trupele lui Bela
Kun, în chiar prima zi a ofensivei Armatei
Române, 16 aprilie 1919, pentru eliberarea
părţii de vest şi nord-vest a ţării de sub
ocupaţia maghiară.
Alături de cadrele didactice şi elevii din
Hodod şi Giurtelecu Hododului, la manifestări
au mai fost prezenţi vicepreşedintele
Consiliului Judeţean Adrian Ştef, directorul
Muzeului Judeţean Viorel Ciubotă, consilierul
judeţean p r o f e s o r I o a n Vi m a n ş i
reprezentantul Asociaţiei Civice „Tempora”
colonel (r) Voicu Şichet.
În cuvântul său, Ioan Viman a evocat pe
scurt evenimentele ce au avut loc pe aceste
meleaguri în urmă cu 90 de ani, cerându-le
elevilor să vină cât mai des la acest monument,
atât pentru a-l întreţine, cât şi pentru a aduce un
omagiu eroilor căzuţi în luptele pentru
neatârnarea neamului prin organizarea unor
astfel de momente festive cu prilejul diferitelor
sărbători specifice.
În continuare, elevii au susţinut un scurt
moment artistic adecvat momentului, iar în
final, Adrian Ştef şi-a manifestat disponibilitatea
de a sprijini comunitatea locală pentru o mai
bună întreţinere a monumentului şi a locului în
care este amplasat, urmând a fi identificate
resursele financiare necesare.
Ca un corolar, trebuie să subliniem că
anul 1919 este şi anul primei prezenţe a familiei
regale la Satu Mare, dar şi a atribuirii numelui
marelui poet naţional actualului Colegiu
Naţional „Mihai Eminescu” din municipiul Satu
Mare, evenimente care nu s-ar fi putut realiza
fără jertfa ostaşilor români de la Hodod, Carei
sau alte localităţi din judeţ, dar şi din tot nord-
vestul României, precum şi de pe teritoriul
Ungariei.
De aceea, considerăm că este timpul ca
acele evenimente tragice să fie scoase la
lumină şi să ne plecăm în faţa eroismului şi
jertfei celor care au inspirat crearea imnului
„Treceţi batalioane române Carpaţii”.
Şi aceasta pentru că istoriografia
comunistă, precum şi, parţial, cea
postdecembristă, a evitat acest subiect. Înainte
de 1989, relaţiile româno-ungare nu erau prea
roze deşi ambele erau state partenere ale
aceluiaşi bloc politico-militar, astfel că subiectul
nu a fost abordat pentru a nu apărea noi
dispute, mai ales că Bela Kun era considerat un
pionier al comunismului ungar. Totodată,
România afirma mereu că nu a dus niciodată
lupte de cucerire împotriva vecinilor, or ofensiva
până la Budapesta putea fi oricând opusă
acestei teorii de către istoriografii hungarişti. În
plus, înlăturarea de la putere a lui Bela Kun a
deschis drumul spre putere altui aventurier
revizionist, Horty Miklos, care putea fi defăimat
de ambele istoriografii ca fiind anticomunist,
însă românii puteau fi acuzaţi că tocmai ei l-au
sprijinit. Aşa că episodul a rămas „mort” în toată
acea perioadă.
După 1989, tot datorită relaţiilor
7

tensionate dintre cele două ţări (a se vedea
luna martie 1990), se pare că nu s-a dorit
deschiderea unui alt „dosar”, considerându-se
ca puţin important în devenirea istorică a
românilor şi ungurilor. „Îngroparea” în lada de
gunoi a istoriei a acestui eveniment a mers atât
de departe încât, cu prilejul realizării unei
lucrări monografice despre comuna Hodod,
deşi condusă de maghiari, s-a omis să se
amintească măcar faptul că aici s-a născut şi a
copilărit Bela Kun, cel în cauză fiind şters şi din
cărţile de istorie ale poporului vecin.
Însă pentru ca astfel de fapte să nu se
mai repete, generaţiile de azi şi de mâine
trebuie să le cunoască pe cele petrecute în
zbuciumatul secol XX, indiferent dacă ne
place sau nu cum s-au comportat unii din
conaţionali în anumite momente-cheie ale
istoriei acestei zone. Acesta este motivul
pentru care am făcut eforturi în vederea
apariţiei acestor materiale grupate într-o
revistă ce se vrea a fi un omagiu adus de
generaţia noastră memoriei tuturor eroilor
căzuţi pentru libertatea şi independenţa ţării.
Şi tot pentru a nu uita, publicăm un
succint portret al aventurierului bolşevic Bela
Kun: pe numele său originar Béla Cohen, s-a
născut la 20 februarie 1886, în Lelei, fostul
Comitat Sălaj, actualmente aparţinând de
judeţul Satu Mare, comuna Hodod, de profesie
jurist, activând şi ca ziarist, a condus în anul
1919 revoluţia bolşevică din Ungaria.
Provine dintr-o familie de funcţionari din
oraşul Cehu Silvaniei, tatăl evreu activa ca
notar public, iar mama era protestantă. A urmat
cursurile şcolii reformate, apoi ale universităţii
din Cluj, devenind avocat, profesie pe care a
abandonat-o apucându-se de ziaristică,
activînd într-un grup de simpantizanţi ai
Partidului Social Democrat Ungar, fiind de mai
multe ori judecat din cauza articolelor pe care
le-a publicat, făcând şi un an şi jumătate de
închisoare, după care s-a angajat funcţionar la
o bancă.
În 1906, şi-a maghiarizat numele din
Cohen în Kun (Khon), iar în 1913 s-a căsătorit
cu Gál Irén, provenită din mediile intelectuale
maghiare din Transilvania, în care fusese
introdus de către poetul Ady Endre, deşi avea o
reputaţie proastă, fiind implicat în mai multe
scandaluri şi dueluri.
În primul război mondial, s-a înrolat în
armata austro-ungară, iar în 1916 a fost luat
prizonier de ruşi care l-au trimis într-un
campament militar din Munţii Urali unde, alături
de Nagy Imre, s-a convertit la bolşevism, fiind
integraţi în “Armata Roşie" pentru care au luptat
în revoluţia civilă rusă din 1918. În acest timp, şi-
a făcut planuri detaliate pentru a exporta
comunismul în Ungaria, creând în martie 1918,
la Moscova, "Grupul Ungar" al Partidului
Bolşevic Rus, ocazie cu care îl cunoaşte pe
Lenin, dar, fiind mai radical decât acesta (Lenin
i-a şi numit pe adepţii concepţiei radicale drept
“kunerişti”, cei mai cunoscuţi fiind “Băieţii lui
Lenin”, care au semănat teroare în Ungaria,
anihilând orice fărâmă de împotrivire la regimul
pe care avea să-l instaureze Kun la Budapesta),
se apropie mai mult de Grigori Zinoviev şi Karl
Radek.
La 4 noiembrie 1918, constituie, la un
hotel din Moscova, nucleul Partidului Comunist
Ungar P.C.M, după care, pe 17 noiembrie
1918, Kun, cu câteva sute de unguri comunişti
şi cu mulţi bani primiţi de la ruşi (conform altor
surse, banii ar fi provenit din devalizarea băncii
la care lucra) s-a întors în Ungaria, unde a
început să recruteze persoane din rândul
sărăcimii şi a foştilor soldaţi din armata austro-
ungară (în februarie 1919 având deja 30-40 de
mii de membri), profitând de situaţia
8
dezastruoasă în care se afla ţara, politic,
economic, militar şi social.
Mişcarea comunistă condusă de Bela
Kun, acum preşedinte al Comitetului Central al
P.C.M., îndreptată împotriva primului ministru
Mihály Károlyi şi a partidului Social Democrat,
a agitat lumea, toţi cei care erau împotriva lui
fiind chinuiţi sau împuscaţi, iar ziariştii
cenzuraţi. Ziarul „Comunist roşu” („Voros
Ujsag”) din Ungaria a dus o propagandă
sângeroasă care a avut ca rezultat numeroase
crime, inclusiv greviştii fiind împuşcaţi. Astfel,
pe 22 februarie 1919, în urma discursurilor lui
Kun ce au creat o atmosferă imposibil de
suportat, comuniştii au început să tragă în
cetăţenii care au demonstrat împotriva sa,
lângă redacţia ziarului „Népszava”, fiind ucişi 4
poliţişti şi mulţi cetăţeni nevinovaţi. La 21
martie 1919, în urma unei manevre căreia i-au
căzut victime social-democraţii, Kun preia
puterea în fruntea unui commando de
comunişti, anunţând noua formă de guvernare
a statului: Republica Sovietică Ungaria care
9
devine al doilea stat bolşevic după Rusia,
apărut în Europa.
De menţionat că P.C.M. şi Bela Kun
căpătaseră un grad puternic de simpatie din
partea cetăţenilor ungari datorită faptului că
propovăduiau emanciparea claselor sociale
nevoiaşe, dar, mai ales, că promiteau
refacerea Ungariei Mari. Ca urmare, acţiunile
antiromâneşti şi antiunioniste s-au accentuat în
frecvenţă şi gravitate, asfel că, începând cu 16
aprilie 1919, Armata Roşie Maghiară şi câteva
companii ruseşti roşii au fost nevoite să lupte
cu Armata Română în ofensivă, care, în final, a
trecut Tisa pe 4 august şi a cucerit Budapesta,
regimul lui Bela Kun fiind înlăturat de la putere
două zile mai târziu.
Între timp, la Szeged, Horty Miklós se
pregătea pentru preluarea puterii, devenind, la
14 noiembrie 1919, conducătorul temporar al
Ungariei, iar Bela Kun, fugar în Austria, este
luat prizonier, dar „recuperat” ulterior de ruşi,
decedând în 1938 sau 1939 în Uniunea
Sovietică.
 Operaţiuni militare pentru eliberarea
părţii de vest a Transilvaniei
(aprilie - mai 1919)
nsemnătatea anului 1919 pentru istoria
românilor, dar mai ales pentru zona de nord-
vest a României a fost trecută mult timp sub
tăcere, atât de către regimul comunist, cât şi de
către guvernele ce au condus ţara după 1989,
inclusiv istoriografia românească actuală, cu
mici excepţii, ocupându-se prea puţin de cele
petrecute în Transilvania după Marea Unire de
la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 care a
consfinţit visul de secole al multor vizionari şi
patrioţi din toate regiunile locuite în majoritate
de români.
Importanţa covârşitoare a lui 1919 (de la
care se împlinesc 90 de ani), în special pentru
noi, sătmărenii, dorim să vi-o desluşim pe scurt
în aceste rânduri, având în vedere că, pentru
Satu Mare, Unirea a avut loc în primăvara şi
vara anului 1919, şi nu la 1 Decembrie 1918.
Un obstacol cu totul nedorit în
pregătirile, şi mai ales în acţiunile concrete de
preluare şi apoi de organizare a administraţiei
româneşti în Transilvania l-a constituit
convenţia militară încheiată la Belgrad, în 13
noiembrie 1918, între generalul francez
Franchet d'Esperey, comandantul trupelor
aliate din Orient şi guvernul maghiar condus de
contele Károlyi. Convenţia militară de la
Belgrad care se voise, în concepţia guvernului
francez, o completare a armistiţiului general
încheiat cu monarhia dualistă la 3 noiembrie
1918, la Villa Giusti, prin prevederile sale, nu
numai militare, a cauzat multe neajunsuri
poporului român. Aceasta stipula că trupele
maghiare trebuiau să se retragă în termen de 8
zile la nord de o linie demarcaţională care
pornea de pe cursul superior al Someşului
Mare, trecea prin Bistriţa, Mureş-Sat (cătun
contopit comunei Suseni, jud. Mureş), urma
cursul Mureşului până la confluenţa cu Tisa. De
asemenea prevedea că administraţia civilă ”va
rămâne în mâinile guvernului actual“ (n.n.:
maghiar).
Aşadar, pentru românii din nordul
Transilvaniei, actul de le 1 Decembrie 1918,
10
Prof. dr. Ioan VIMAN
deşi realizat şi prin prezenţa propriilor delegaţi
la Alba Iulia şi fiind recunoscut pe plan
internaţional, nu a avut urmări imediate şi mai
ales benefice, ba, dimpotrivă, a constituit un
calvar, din cauza faptului că zona era încă sub
ocupaţie ungară, conducătorii maghiari şi
secui opunându-se unirii prin orice mijloace,
inclusiv şi mai ales urmărirea, anchetarea şi
pedepsirea participanţilor la Marea Adunare,
asasinate, crime în masă, schingiuri şi orori,
într-un cuvânt teroare. Şi aceasta pentru că la
sfârşitul Primului Război Mondial, după
prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, în
absenţa unei autorităţi cât de cât credibile,
haosul şi confuzia politică şi socială au cuprins
o bună parte din Europa de Est. Acestea au
permis ca, la Budapesta, să apară o Republică
Sovietică Ungară, care a funcţionat între 21
martie si 6 august 1919, în total 133 de zile. În
acest foarte scurt interval, în Ungaria s-a
instalat un regim care a proclamat oficial
„Teroarea Roşie”, având „vârful de lance” în
gruparea paramilitară „Băieţii lui Lenin”, al
cărei simbol a fost, fără îndoială, liderul Bela
Kun, născut în satul Lelei, lângă Hodod, dintr-o
familie de evrei. În baza înţelegerii secrete
avute cu Lenin, care prevedea graniţă comună
a celor două state sovietice pe Carpaţi (prin
desfiinţarea Cehoslovaciei şi României) la 25
martie 1919 Bela Kun a mobilizat Armata
Roşie Ungară, atacând Cehoslovacia, pentru
ca, în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919,
concomitent cu agresiunea bandelor teroriste
sovietice peste Nistru, să declanşeze, forţând
Tisa, ofensiva împotriva României.
Trebuie să menţionăm aici faptul că
acţiunile antiromâneşti, de blocare a realizării
de facto a unirii Transilvaniei cu România, au
început şi s-au derulat şi înaintea instalării lui
Bela Kun la conducerea Ungariei, aşa după
cum rezultă dintr-un articol publicat în „The
New York Times”, din 27 martie 1919, care
sublinia că această practică era folosită şi de
liderii de dreapta şi de cei de stânga, mai mult,
pentru a-şi atinge scopul comun, colaborau în trimiţând noi forţe militare în zonă, provocând
acţiunile antiromâneşti, afirmând: „Toţi aceşti ciocniri şi vărsări de sânge, declarând că
«granzi», aceşti «Măria Sa» de unguri sunt unul Ungaria se află în stare de război cu toate
ca şi celălalt. Nici mai buni, nici mai răi. Dacă statele vecine de la care are ceva de
cochetează cu bolşevismul o fac cu scopul să revendicat.
frângă, dacă pot, pe cehoslovaci, români şi Astfel, legendarul general Traian
slavii de sud şi din distrugerea generală să Moşoiu care conducea armata română câtă
recreeze vechiul stat unguresc, atâta de era cantonată în Transilvania (Divizia a 7-a,
intolerant şi de meşteşugit, cu un guvern din, cantonată la Sibiu din 24.12.1918, după ce a
prin şi pentru unguri”. trecut în plină iarnă
A nu se crede că Carpaţii cu scopul de a
presa românească nu duce la bun sfârşit
era la curent cu ceea ce hotărârile Mari Adunări
se întâmpla în de la Alba Iulia, marele
Transilvania şi că nu erou proclamând:
semnala în permanenţă „Români! Cu noi aducem
şi cu promptitudine libertatea, iar dreptatea
abuzurile şi atrocităţile este scrisă pe steagurile
bandelor maghiare, prin noastre”), şi Gărzile
menţionarea articolului Naţionale făceau tot mai
din presa americană greu faţă situaţiei, fapt ce
dorind să subliniem că a impus luarea de măsuri
toate acestea erau corespunzătoare.
cunoscute de opinia Astfel, Consiliul
publică internaţională, Dirigent, cu sprijinul
astfel că amintim aici generalului Moşoiu,
ştirea din „Neamul începe reorganizarea
Românesc” din 20 jandarmeriei şi poliţiei în
februarie 1919, despre Ardeal. Acelaşi general
arestarea de către secui pregăteşte armata şi
a vicarului Romulus întocmeşte planul de
Marchiş din Careii Mari şi operaţiuni, însă, fiind
a protopopului Anton considerat prea tânăr, la
Băliban din Unimăt şi comanda trupelor
încarcerarea lor la române din Transilvania
Debreţin, împreună cu Generalul TRAIAN MOŞOIU este numit generalul
alţi 16 preoţi din zonă, Mărdărescu, dar românii
pentru a ne referi doar la judeţul nostru şi numai ardeleni au rămas cu sufletul alături de
la două evenimente. viteazul general Moşoiu, care a devenit
Totodată, au fost semnalate cazuri în „simbolul dezrobirii naţiei româneşti”.
care trupele regulate maghiare au atacat Pe acest fond şi-a făcut apariţia la
localităţi româneşti de pe graniţă, în special din cârma destinelor ţării vecine Bela Kun şi aşa-
Arad, Bihor şi Satu Mare, încă în perioada în zisa sa armată bolşevică, gata să anihileze şi
care contele Karoly era preşedintele guvernului să înece în sânge orice tentativă a românilor
ungar, acesta refuzând să-şi retragă trupele din ardeleni de a se organiza şi integra în noua şi
această zonă, profitând de convenţia încheiată adevărata lor ţară, România, astfel că războiul
în 13 noiembrie 1918, la Belgrad, considerând dintre cele două state era iminent.
Mureşul „linie demarcaţională între cele două Vizând ocuparea regiunii dintre Tisa şi
state”. Munţii Apuseni, neprotejată total de trupele
În urma protestelor româneşti a fost române, Béla Kun a trimis 2 divizii şi o brigadă,
mutată linia de demarcaţie pe aliniamentul căii dispunând de 137 de tunuri şi 5 trenuri
ferate Satu Mare - Oradea Arad, dar guvernul blindate care au înaintat adânc pe văile
lui Karoly a preferat să demisioneze, decât să se Someşului şi Crişului Repede.
retragă, iar următorul, prezidat de Şandor Prevăzând ofensiva, dispozitivul
Garbai, a emis un decret de mobilizare generală român era întărit la flancul drept pentru

11
împiedicarea înaintării agresorului spre Cluj circulau, anume că bandele roşii se apropiau de
şi declanşarea contraofensivei, în teren oraş, ca forţe mari inamice vin în marş forţat,
muntos, prin acţiuni frontale şi manevra spre a se ciocni cu trupele române... Autorităţile
flancului stâng. În dimineaţa zilei de 16 şi o parte a populaţiei se refugiase spre trupele
aprilie, practic, armata română a trecut la române... Deodată un nor de praf şi un automobil
contraofensivă pe un front de 200 km îşi făcu apariţia. În el era un general. Cine să fie?
lungime, remarcându-se îndeosebi acţiunile Mii de braţe se ridicară aclamând pe viteazul
Diviziei 2 vânători de munte în lungul văilor general, care înfruntând orice pericol pentru a da
Crişului Alb şi Crişului Negru. După numai 4 şi mai mare impuls armatei sale, se avântase
zile, la 20 aprilie, armata înainte de a ajunge
română a atins armata în oraş, spre a
aliniamentul Oradea- vesti populaţiei că
Carei-Satu-Mare, apoi, mântuirea a sosit”.
în ciuda unei rezistenţe „Trupele române
îndârjite, a alungat continuă înaintarea,
Armata Roşie Ungară ocupând Debreţinul şi
peste Tisa, restabilind svârlind resturile armatei
frontiera în conformitate ungureşti peste Tisa.
cu decizia de la Alba Cea mai îndârjită
Iulia, ca supremă rezistenţă a pus-o divizia
umilinţă în chiar ziua de l de secui de sub
Mai muncitoresc, comanda lui Kratochwil.
sărbătorită cu fast... roşu Cinstea prinderii acestei
la Budapesta. divizii, care se lupta
În ziua de 16 vitejeşte, se datoreşte
aprilie 1919, ora 3,30 diviziei a II-a de
dimineaţa, armata cavalerie. A fost o
noastră ia ofensiva. operaţie celebră ca o
Lovitura de trăsnet dată divizie de cavalerie să
de grupul generalului înfrângă şi să prindă o
Moşoiu a zdrobit divizie de infanterie.
rezistenţa inamicului, Generalul Davidoglu,
care a luat-o la fugă. Prin colonelul G. Maruzzi şi
lupte îndârjite, înaintarea colonelul Resel erau
a continuat zi cu zi, aşa bravii comandanţi ai
că în ziua de 19 aprilie Generalul GHEORGHE MĂRDĂRESCU c a v a l e r i e i , c a r e a
trupele noastre, luând o câştigat această
considerabilă pradă de război şi un mare strălucită victorie”.
număr de prizonieri, au atins linia: Tisa - La 1 mai 1919 trupele noastre ating pe tot
Uylak - Sătmar - Careii Mari - Aleşd Beiuş, frontul dintre Csap şi Szegedin obiectivul final
după cum scria presa vremii. Armata Tisa, pe care se opresc. Numai că armata
română eliberează Satu Mare şi Carei la 19 comunistă ungară nu a acceptat situaţia reală şi
aprilie, Oradea şi Salonta la 20 aprilie, atacă din nou România pe Tisa în iunie 1919, cu
Debreţin - 23 aprilie, pentru ca la data de 1 scopul de a recuceri toate provinciile care au
mai 1919 să se stabilizeze frontul de-a aparţinut Ungariei. Această ofensivă se
lungul Tisei. prăbuşeşte însă, tot datorită efortului armatei
„În ziua de 20 aprilie 1919 s-a ocupat române, care a luat contraofensiva în 26 iulie
Oradea Mare”. I. R. Abrudeanu preia din 1919. Trupele române au înfrânt şi respins
ziarele „Patria” şi „Viitorul” următoarele: trupele ungare peste Tisa, le-a capturat, iar la 4
„Intrarea triumfătoare în Oradea Mare: august 1919 au ocupat capitala Ungariei,
tunurile bubuiau asurzitor, împrăştiind Budapesta, şi Béla Kun demisionează.
moartea în rândurile risipite ale duşmanului
ce fugea speriat din faţa dorobanţului. În
oraş enervare mare; diferite svonuri

12
 Eliberarea judeţului Satu Mare -
operaţiuni militare
ezoluţia Marii Adunări Naţionale de la
Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 a decretat
unirea definitivă a Transilvaniei, Banatului,
Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu
Regatul României.
În regiunile sătmărene, sălăjene,
maramureşene şi bihorene situaţia
administraţiei a cunoscut schimbări
semnificative din luna aprilie 1919, când s-a
instaurat administraţia românească(1).
Consiliul Diligent (2 decembrie 1918 10
aprilie 1920), al cărui preşedinte a fost Iuliu
Maniu, reprezenta „ un organ politic şi
administrativ, cu caracter provizoriu, care
trebuia să instituie în fapt autoritatea statului
13
Dr. Ioan Liviu TĂUT
român pe teritoriul Transilvaniei şi să acţioneze în
vederea uniformizării statale”(2).
Fiind situat la vest de linia provizorie de
demarcaţie: Sighet-Jibou-Ciucea-Hălmagiu-
Zam, stabilită prin convenţia de la Belgrad, din 13
noiembrie 1918, în fapt, în armistiţiul încheiat cu
Ungaria de către aliaţi, judeţul Satu Mare a
cunoscut semnificative aspecte militare până la
instaurarea administraţiei româneşti din 27 aprilie
1919.
În judeţ erau instalate Regimentele 5 şi 12
infanterie maghiare, precum şi Divizia de secui
care s-a retras în Ajunul Crăciunului anului 1918,
de la Cluj la Satu Mare. Autorităţile civile şi
militare maghiare au introdus un regim de teroare
împotriva populaţiei româneşti. Acest regim s-a
caracterizat prin „asasinate, arestări, refugierea
unor fruntaşi ai mişcării naţionale din judeţul
Satu Mare”(3).
Noua mobilizare a armatei care trebuia
acum să treacă Carpaţii pentru împlinirea
misiunii sale istorice, începută în 1916 şi
întreruptă de dezastrul militar, trebuia să dea
fraţilor noştri eliberaţi putinţa să-şi organizeze
viaţa politică în cadrul statului unitar român şi să
desăvârşească în fapt unirea cea mare pentru
care ne avântaserăm cu doi ani înainte în
vâltoarea groaznicului război şi care ne fusese
consfinţită prin tratatul încheiat cu marii noştri
aliaţi, ca preţ al colaborării noastre pentru
triumful cauzei comune, preciza istoricul
Constantin Kiriţescu(4).
În cartea „Istoria războiului pentru
reîntregirea României 1916 - 1919”, apărută în
anul 1922, Constantin Kiriţescu consemna
„greutatea cea mare nu venea deocamdată de
la puterea duşmanului, ci de la propria
slăbiciune. Armata noastră fusese ca şi
desfiinţată prin pacea de la Bucureşti. Singurele
forţe serioase erau unităţile detaşate în
Basarabia: diviziile 9 şi 10 de infanterie şi
diviziile 1 şi 2 de cavalerie. Acestea erau
efectivele de război, dar nici nu putea fi vorba să
fie clintite de acolo. Cinci divizii au fost
desfiinţate cu totul, iar restul de opt erau grupate
în diferite localităţi din Moldova, cu efective de
pace, foarte slabe, reduse numai la
contingentele 1916 - 1919, ele însele împuţinate
prin pierderile suferite în decursul
campaniei”(5).
Trei divizii, a 8-a, a 7-a şi 1 de vânători,
alcătuind Corpul 4 de Armată, cu garnizoana în
14
Moldova, au fost cele dintâi unităţi mobilizate.
Diviziile din Muntenia şi Oltenia nu puteau fi
deocamdată mobilizate, deoarece soldaţii lor
erau demobilizaţi şi trimişi la vatră. Divizia a 8-a
opera în Bucovina, iar celelalte două în
Transilvania. Astfel, la 16 noiembrie 1918, divizia
a 7-a, condusă de generalul Traian Moşoiu, a
intrat în Borsec, unde a fost atacată de către
jandarmii unguri, la 25 noiembrie a intrat în Târgu
Mureş, iar la 28 noiembrie în Reghin. În 24
decembrie, trupele române intrate în Cluj erau
primite în cadrul unor manifestări grandioase de
entuziasm şi bucurie ale populaţiei româneşti(6).
În urma pierderii unui teritoriu din
Transilvania, „ungurii organizau rezistenţa, pe de
o parte pregătind revolte înlăuntrul teritoriului
eliberate de către armata română, iar pe de altă
parte strângând trupe în vecinătatea liniei de
demarcaţie, unde provocau conflicte cu
detaşamentele româneşti. Astfel, la nord-vest de
Cluj, trupe ungureşti se adunau în valea Crişului
şi mai la nord, în regiunea Jibou Zalău. Încurajaţi
de vecinătatea trupelor ungureşti, locuitorii
maghiari din regiune au început să devină
agresivi faţă de români. În noaptea de 4/5
ianuarie 1919, 800 de lucrători de la minele de aur
din Baia Mare au atacat cu arme de foc şi cu
grenade de mână pe români; un batalion de trupe
de infanterie din Cluj a fost trimis să apere pe
români şi să pună în siguranţă minele de aur.
Divizia a 7-a a organizat două detaşamente
mixte, compuse fiecare dintr-un regiment de
infanterie cu artilerie şi cavalerie, care să
opereze, unul în direcţia Baia Mare Sighet, iar al
doilea în direcţia Jibou - Zalău” se menţionează în
cartea lui Constantin Kiriţescu(7).
Cel dintâi detaşament, alcătuit din
regimentul 14 infanterie, a intrat în
Baia Mare la 14 ianuarie 1919 şi a
pornit în marş spre Sighet. În timpul
marşului s-a prezentat o delegaţie
v o r b i n d î n n u m e l e
„comandamentului gărzii
ucrainene” din Sighet şi a anunţat
pe comandantul detaşamentului
român, că Sighetul fiind ocupat de
ucraineni, românii să se oprească
pe loc, rămânând ca o comisiune
mixtă să stabilească linia de
demarcaţie pe temeiul dreptului
naţionalităţilor. Comandantul român
n-a ţinut seama de această
pretenţie şi a continuat înaintarea.
La 4 kilometri sud de Sighet,
parlamentarii români, trimişi ca să
someze pe ucraineni să evacueze
regiunea, au fost primiţi cu focuri.
Atunci românii au atacat, iar la 18 ianuarie 1919 enumerate în cartea aceluiaşi prestigios militar,
Sighetul şi regiunea înconjurătoare erau în Constantin Kiriţescu.
mâinile noastre(8), fapte consemnate cu Forţele române erau dispuse în două mari
aceeaşi bună-cunoaştere de către apreciatul grupuri:
istoric Constantin Kiriţescu. 1. Grupul de nord, sub comanda
Al doilea detaşament român era alcătuit generalului Traian Moşoiu, era format în linia
din regimentul 16 de infanterie, al cărui întâia din:
comandant, primind asigurări de la a) detaşamentul mixt, condus de
comandamentul ungur prin parlamentari că generalul Olteanu, în regiunea Sighet, constituit
Zalăul a fost evacuat de trupele ungureşti, a dintr-o brigadă de roşiori, două batalioane
trimis de la Jibou pe calea ferată două companii infanterie şi o baterie de artilerie;
şi două secţii de mitraliere, pentru a-l elibera. b) divizia 2-a de cavalerie, în regiunea
Eliberarea regiunii Zalău-Sighet a asigurat Baia Mare pe Someş;
trupelor române atât stăpânirea văii Someşului c) divizia a 7-a de infanterie în regiunea
Mijlociu şi a căilor de comunicaţie din această Zalău;
vale, precum şi protecţia flancului drept al d) divizia a 6-a de infanterie în regiunea
diviziei a 7-a contra eventualităţii unui atac Huedin Ciucea, pe Crişul Repede.
îndreptat dinspre nord. Astfel, la 22
ianuarie 1919, trupele române au
ocupat tot teritoriul până la linia de
demarcaţie fixată de aliaţi, linia
ocupată de trupele româneşti începea
de la nord de pe Tisa şi se cobora spre
sud prin Recea, Dealul Secătura,
Caprei, Glăvoiul, Bihor, Găina, apoi:
Zam, Pozoaga, Fintoag, Runcul,
Bucova(9).
Încurajaţi de liniştea în care se
ţineau trupele române ce păzeau linia
de demarcaţia, detaşamente de trupe
ungureşti au început să atace posturile
româneşti sau să facă incursiuni prin
intervalele dintre posturi. În noaptea
de 8/9 martie 1919, două batalioane
de secui, cu numeroase mitraliere şi
În linia a doua, ca rezervă a grupului de
susţinute de focurile a două baterii de artilerie,
nord, era divizia ardeleană, a 16-a, concentrată la
au atacat trupele române de la aripa stângă a
spatele diviziilor 6 şi 7, pe valea Almaşului, la vest
diviziei a 7-a, în regiunea Ţigani, actuala
de Dej şi Gherla.
localitate Crişeni, de lângă Municipiul Zalău.
2. Grupul de sud, sub ordinele directe ale
Populaţia maghiară, înarmată de trupe, a luat
comandantului trupelor din Transilvania, era
parte la atac. A trebuit să intervină rezervele
constituit în linia întâia din divizia a 2-a vânători, la
brigăzii a 13-a cu artilerie ca să reocupe
care era alipit şi regimentul ardelean Beiuş,
localităţile. Zalăul a suferit mult din cauza focului
cavalerie, pe valea Crişului Alb, în regiunea
artileriei. Populaţia maghiară a oraşului, care se
Hălmagiu Roşia. În spatele ei era divizia 1-a de
asociase cu năvălitorii, a fugit spre Cehu
vânători, în regiunea Brad Deva. În linia a treia
Silvaniei, menţiuni relatate de către Constantin
era divizia 18-a ardeleană, ca rezervă generală,
Kiriţescu.
dislocată în regiunea Cluj Albe Iulia.
Armata română din Transilvania era
Astfel, divizia a 7-a trebuia să străpungă
compusă, în ajunul ofensivei din 16 aprilie 1919
frontul inamic, având ca obiectiv Careii Mari,
din 4 divizii din vechiul regat (1 şi 2 vânători, 6 şi
începutul ofensivei române fiind fixat pentru
7 de infanterie), o divizie şi o brigadă de
dimineaţa zilei de 16 aprilie(10).
cavalerie şi două divizii ardeleneşti. În total erau
„În noaptea de 15/16 aprilie 1919,
64 de batalioane de infanterie, 28 escadroane,
maghiarii au atacat cu violenţă trupele române în
152 tunuri, 32 obuziere, 8 autotunuri, un tren
trei puncte: în valea Someşului, Cicârlău, la
blindat şi un grup de motomitraliere; ca trupe
Crişeni şi la Ciucea. Intervenind rezervele de
speciale era un grup de aviaţie, format pe trei
sector, atacurile au fost respinse, iar poziţiile
escadrile şi două batalioane de geniu,

15
române menţinute. Ca o replică a atacului
maghiar, s-a dezlănţuit la ora 3 dimineaţa
ofensiva română. În lungul Munţilor Apuseni, de
la Hodod, la nord de Zalău până la Mureş, pe un
front de peste 200 km, s-au pus în mişcare ca un
val impetuos, soldaţii celor trei divizii de atac
româneşti: a 7-a, a 6-a, a 2-a de vânători. O
mulţime de lucrări de apărare, prevăzute cu
numeroase mitraliere, au întărit aceste defileuri.
În special, defileul de la Ciucea, în valea Crişului
Repede şi defileul de la Ciuci, în valea Crişului
Alb, erau socotite de către maghiari ca
inexpugnabile. Zilele de 16, 17 şi 18 aprilie au
fost zile de lupte crâncene”(11).
Divizia a 7-a a operat în zona Hodod-
Zalău pe trei coloane, de aproximativ un
regiment fiecare, luptând împotriva
regimentelor 23 şi 32 Honvezi care îşi
construiseră poziţii puternice de rezistenţă în
pădurile Bulzului şi Aranok. Trupele
regimentului român 27 Bacău au reuşit să ocupe
în noaptea de 16/17 Borla, iar în 17 seara,
coloana de sud a ocupat Sălagiul, pe când
coloana de nord ocupa Supurul. Astfel s-a atins
aliniamentul Supurul de Sus-Supurul de Jos-
Derşida-Şimleul Silvaniei. Brigada a 2-a a
început înaintarea şi seara a ajuns în Corund şi
Hodod(12).
Divizia a 6-a română trebuia să forţeze
defileul de la Ciucea. Puternicele poziţii
duşmane din această regiune erau apărate de
brigada 39 de infanterie ungară. Trupele diviziei
s-au dispus pe trei coloane din care coloanele
de nord şi de sud au executat o învăluire la
distanţă mare a defileului, pe când coloana din
centru a atacat direct. În coloana de nord,
regimentul 24 Tecuci a atacat concentric satele
Boian şi Stârciu, ocupându-le spre seară, după
o luptă vie. Înaintarea a continuat, s-a forţat a
doua zi intrarea în valea Crasnei, stabilind
legătura cu divizia a 7-a, la Şimleul Silvaniei.
Coloana de sud, formată din regimentul 12
Cantemir, a făcut un mare ocol pe la sudul
defileului, ocupând satul Lucşa şi dealul
Scoroşeţului, la 25 km sud de Ciucea. De aici s-
a îndreptat spre Bulz, în valea Crişului Repede,
spre a cădea pe limba de retragere a inamicului
de la Ciucea. În seara zilei de 17 aprilie 1919,
Ciucea, poarta de intrare în Crişana, era în
mâinile trupelor diviziei a 6-a române. La 18
aprilie, întâia parte a ofensivei noastre era
terminată(13).
În extremitatea nord-vestică,
detaşamentul generalului Olteanu a început
înaintarea de-a lungul Tisei, având ca obiectiv
16
oraşul Hust. „În seara zilei de 18 aprilie s-a ajuns
în satul Moişeni”(14). Divizia a doua de cavalerie
a înaintat cu una din brigăzile sale de-a lungul văii
Someşului, iar cu cealaltă brigadă, întărită cu
infanterie şi artilerie, a înaintat pe valea Crasnei.
Ţelul acesteia era să intercepteze legătura de
cale ferată dintre Careii Mari şi Satu Mare,
ameninţând să taie linia de retragere a trupelor
maghiare din valea Someşului şi ocupând
localităţile Seini Crucişor şi Roşiori(15). În sud,
până în seara zilei de 18 aprilie, a fost atins
aliniamentul Tăşnad-Santău-Giungi(16). Tot în
seara zilei de 18 aprilie 1919, detaşamentul
generalului Olteanu a ajuns în localitatea Teceu,
în drumul spre Hust. Batalionul 3, regimentul 14
infanterie, un escadron cavalerie şi una secţie
artilerie din bateria a doua a regimentului 4
artilerie au fost lăsate pentru menţinerea
localităţii Sighetu Marmaţiei şi apărarea defileului
Tisa şi Trebuza(17). La 19 aprilie 1919, în
Sâmbăta Mare a Paştelui, detaşamentul
generalului Olteanu a ocupat Hustul(18), iar la
amiază primele trupe din avangarda diviziei a
doua cavalerie, conduse de către colonelul
Ressel, au traversat podul de peste Someş(19).
La orele 3 după-amiaza, a sosit la Satu
Mare şi generalul Lascăr Davidoglu,
comandantul armatelor române din nord-vestul
Ardealului, „făcându-i-se o frumoasă primire în
sala festivă a oraşului de către primarul maghiar
Istvan Lenard. În răspunsul dat de către generalul
Lascăr Davidoglu, s-a arătat misiunea armatei
române, asigurând populaţia oraşului. Peste
două zile a sosit la Satu Mare generalul
Constantinidi, care prim activitatea sa a ajutat la
întemeierea autorităţilor româneşti în părţile
sătmărene”.
În aceeaşi zi de 19 aprilie 1919, trupele
diviziei a 7-a infanterie au ocupat Careii Mari.
După 5 zile de operaţiuni, armata stăpânea
marile centre: Satu Mare, Careii Mari, cu
importanta cale ferată ce unea aceste centre;
linia frontului român se întindea spre nord până la
Hust, pe Tisa, iar spre sud până la Mureş.
Maghiarii au fost nevoiţi să se retragă pe a doua
linie jalonată de centrele mari: Nyiregyhaza,
Debrecen, Bekescsaba(20).
Trebuie amintit că acţiunile militare
stabilite pentru eliberarea judeţului Satu Mare, a
oraşelor Carei şi Satu Mare, precum şi pentru
oprirea retragerii trupelor maghiare pe
aliniamentul menţionat, s-a desfăşurat în
perioada 16-19 aprilie 1919.
În direcţia Satu Mare, dinspre sud-vest au
pătruns două coloane militare româneşti, una de
la Sătmărel şi a doua dinspre Doba, ambele
făcând parte din divizia a 2-a cavalerie. În
apropiere de Doba a încetat din viaţă la data de
19 aprilie 1919, colonelul Paulian Constantin
(1874 - 1919), cel în a cărui memorie s-a dat
numele localităţii înfiinţată la data de 1 ianuarie
1926, în apropiere de Doba.
În anii ce au urmat, comemorarea zilei de
19 aprilie a fost evocată în presa locală, respectiv
în ziarul „Satu Mare” din care cităm: „(…) sunt 5
ani de când, într-o splendidă zi de primăvară cu
raze calde şi cer albastru, bicicliştii armatei
române îşi fac apariţia maiestuos pe piaţa
centrului. Trupele româneşti nu veneau numai să
revendice un pământ al lor, dar veneau şi cu
misiunea sfântă de a scăpa populaţia oraşului de
aspra stăpânire bolşevică.
Peste tot au fost primiţi ca armată
desrobitoare. După ciclişti, au sosit trupele de
cavalerie în frunte cu generalul Davidoglu. Tot
aici, în piaţă, o delegaţie a oraşului a ieşit întru
întâmpinarea armatei arătând impunătorului
general că, cetăţenii vor da dovadă de cea mai
desăvârşită supunere…Trupele din Satu Mare,
au prăznuit Sfântul Paşti laolaltă cu trupele
formate în cea mai mare parte din românii tocmai
de pe ţărmurile legendarei Dunări sau din vesela
Moldovă. Se întâlniseră frate cu frate într-o dulce
armonie. Se regăsiseră acei despărţiţi deolaltă
secole (…)”(21).

Note

(1) Lucian Cucuiet, Eliberarea Judeţului Satu Mare (aprilie 1919). Aspecte inedite din biografia col.
Paulian Constantin (1874 - 1919) în „Satu Mare. Studii şi comunicări” vol. XIV, 1997, pag. 229.
(2) Gheorghe Iancu, Contribuţia Consiliului Diligent la consolidarea statului naţional român (1918 -
1920), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, pag. 292.
(3) Doru Radosav, Viorel Ciubotă, 1918 în Sătmar, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 1996, Pag. 115.
(4) Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României 1916 1919, vol. II, Institutul
de arte grafice „România nouă” Th. Voinea, Bucureşti 1992, pag. 536.
(5) Ibidem, pag. 537.
(6) Ibidem, pag. 537 539.
(7) Ibidem, pag. 542.
(8) Ibidem, pag. 542.
(9) Ibidem, pag. 543.
(10) Ibidem, pag. 553.
(11) Ibidem.
(12) Viorel Ciubotă, Lupta românilor sătmăreni pentru unire (1918 - 1919), Editura Muzeului
Sătmărean 2004, pag. 273.
(13) Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României 1916 1919, vol. II, Institutul
de arte grafice „România nouă” Th. Voinea, Bucureşti 1992, pag. 557.
(14) Viorel Ciubotă, Lupta românilor sătmăreni pentru unire (1918 - 1919), Editura Muzeului
Sătmărean 2004, pag. 273.
(15) Ibidem, pag. 273.
(16) Ibidem.
(17) Jurnal de operaţiuni al Comandamentului Trupelor din Transilvania (1918 - 1921), ediţie îngrijită
de Viorel Ciubotă, Gheorghe Nicolesco şi Cornel Ţucă, Editura Muzeului Sătmărean, 1998, pag.
151.
(18) Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României 1916 1919, vol. II, Institutul
de arte grafice „România nouă” Th. Voinea, Bucureşti 1992, pag. 557.
(19) Lucian Cucuiet, Eliberarea Judeţului Satu Mare (aprilie 1919). Aspecte inedite din biografia col.
Paulian Constantin (1874 - 1919) în „Satu Mare. Studii şi comunicări” vol. XIV, 1997, pag. 230.
(20) Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României 1916 1919, vol. II, Institutul
de arte grafice „România nouă” Th. Voinea, Bucureşti 1992, pag. 557 559.
(21) Satu Mare, anul IV, nr. 30 din 20 aprilie 1924, pag. 1.

17
 Eliberarea judeţului Satu Mare (aprilie 1919).
Însemne comemorative de eroi
ezoluţia Marii Adunări Naţionale de la
Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 a decretat
unirea definitivă a Transilvaniei, Banatului,
Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu
Regatul României.
De fapt, pentru o perioadă de câteva luni
(decembrie 1918-aprilie 1919), localităţile din
judeţul Satu Mare(1) nu s-au aflat sub
autoritatea directă a Consiliului Dirigent, în
răstimpul menţionat, continuând să rămână
sub controlul guvernului maghiar. În regiunile
sătmărene, sălăjene, maramureşene şi
bihorene, situaţia s-a schimbat din luna aprilie
1919, când s-a instaurat administraţia
românească.
Consiliul Dirigent (3 decembrie 1918-10
aprilie 1920), al cărui preşedinte a fost Iuliu
Maniu, reprezenta „un organ politic şi
administrativ, cu caracter provizoriu care să
instituie în fapt autoritatea statului român pe
teritoriu Transilvaniei şi să acţioneze în vederea
uniformizării statale”(2).
În data de 3 decembrie 1918, s-a
discutat la Alba Iulia problema preluării
administraţiei locale, ordonându-se consiliilor
naţionale judeţene româneşti să instituie
controlul asupra administraţiei din judeţele lor.
Fiind situat la vest de linia provizorie de
demarcaţie: Sighet-Jibou-Ciucea-Hălmagiu-
Zam, stabilită prin Convenţia de la Belgrad din
13 noiembrie 1918, în fapt armistiţiul încheiat cu
Ungaria de către aliaţi, judeţul Satu Mare a
cunoscut următoarele aspecte militare până la
instaurarea administraţiei româneşti din 27
aprilie 1919. În judeţ erau instalate
Regimentele 5 şi 12 Infanterie maghiare,
precum şi Divizia de secui care s-a retras în
ajunul Crăciunului anului 1918 de la Cluj la Satu
Mare. Autorităţile civile şi militare maghiare au
introdus un regim de teroare împotriva
populaţiei româneşti. Acest regim s-a
caracterizat prin: asasinate, arestări,
refugierea unor fruntaşi ai mişcării naţionale din
judeţul Satu Mare(3).
Într-un raport al oficiului parohial greco-
catolic din Bicău, redactat în 7 mai 1936, s-a
18
Dr. Lucian CUCUIET
menţionat moartea tragică din luna februarie
1919, la Seini, a preotului Isidor Silaghi: „pe
malul Someşului a fost împuşcat şi aruncat în
apă, unde l-au păzit legat cu rădăcina unei
sălcii, mutilat în chipul cel mai îngrozitor”(4). La
Hotoan, au fost ucişi fraţii Mesaroş Emilian, în
vârstă de 34 de ani, care în ziua de 18 aprilie
1919 a fost împuşcat în odorul casei sale de
către un ostaş secui pentru că s-a împotrivit să
dea carul şi caii, iar fratele său, Valentin, de 23
de ani, vrând să-şi apere fratele, a fost şi el
împuşcat, aşa cum a fost consemnat de preotul
locului, Vasile Pătcăşiu(5).
Din registrele parohiale de la Pomi şi
Bârsău de Sus, reies alte cazuri la fel de
dramatice. La 16 aprilie 1919, în localitatea
Pomi, Boitor Ioan de 48 ani, „prin trădare a fost
prins de secui, după aceea groaznic chinuit,
împuşcat şi străpuns în mai multe locuri şi
aruncat în Someş, cadavrul său s-a găsit în
hotarul Pomi la 9 mai 1919”(6). În aceeaşi zi, în
casele lor din localitatea Bârsău de Sus „au fost
ucişi prin împuşcare de către soldaţi secui
comunişti, Vasile Crişan de 41 de ani şi
Grigoreasa Ciocan, născută Ana Criste, de 46
ani, căsătorită cu Griga Ciocan”(7).
Au fost arestaţi, între alţii, protopopul
Dumitru Coroianu din Santău, Petru Cupcea,
protopop din Supuru de Jos, studenţii Ioan şi
Augustin Gherman din Pomi(8).
La cererea Antantei, armata română a
trecut linia de demarcaţie în ziua de 16 aprilie
1919. Primele trupe române au intrat în judeţul
Satu Mare dinspre Sălaj, ocupând Şomcuta şi
Baia Mare, apoi zona Carei. Trupele române
au trecut linia de demarcaţie pentru a pune
capăt omorurilor săvârşite de soldaţii secui şi
pentru a înainta spre Tisa(9) cu misiunea de a
elibera zona de nord-vest a ţării.
În Sâmbăta Mare a Paştelor, 19 aprilie
1919, la amiază, au traversat podul de peste
Someş primele trupe române din avangarda
Diviziei a 2 a Cavalerie(10), fiind conduse de
către colonelul Ressel(11).
La ora trei după-masă a sosit la Satu
Mare şi generalul Lascăr Davidoglu,
comandantul armatelor române din nord-
vestul Ardealului, „făcându-i-se o frumoasă
primire în sala festivă a oraşului de către
primarul maghiar István Lénárd. În răspunsul
dat de către generalul Lascăr Davidoglu, s-a
arătat misiunea armatei române, asigurând
populaţia oraşului. Peste două zile a sosit la
Satu Mare generalul Al. Constantinidi, care
prin activitatea sa a ajutat la întemeierea
autorităţilor româneşti în părţile
sătmărene”(12). În ziua de 22 aprilie 1919,
Primăria oraşului Satu Mare a primit o nouă
conducere, românească, fiind numit primar
avocatul Augustin Ferenţiu(13). Este deosebit
de important faptul că în data de 27 aprilie
1919, Iuliu Maniu, preşedinte al Consiliului
Dirigent, împreună cu prefectul Alexandru
Racoţi Filip, avocat din Remetea Chioarului, s-
au deplasat la Carei, fiind reşedinţa judeţului
Satu Mare, unde au preluat prefectura, ai cărei
funcţionari numărând 135 de persoane şi toţi
maghiari(14), în marea lor majoritate au jurat
credinţă statului român.
20
Discursul primului primar român al
municipiului Satu Mare, Augustin Ferenţiu,
rostit la iniţiativa Casei Culturale Române, la
teatrul orăşenesc, în ziua de 19 aprilie 1924, la
cinci ani după intrarea trupelor române(15) în
localităţile Satu Mare şi Carei, se constituie într-
o sursă de cunoaştere deosebit de importantă
pentru înţelegerea manifestărilor locale. Sunt
prezentate succesiv, momente importante din
zilele de 16, 17, 18 şi 19 aprilie 1919. Se
dezvăluie cu emoţie aşteptarea armatei
române, primirea acesteia, intrarea triumfală în
oraşul Satu Mare, tabloul impunător al
manifestării istorice din ziua de 19 aprilie 1919.
Discursul a fost publicat în ziarul „Satu Mare” în
numerele sale din 20 aprilie, 27 aprilie şi 4 mai
1924. În primul articol se consemnează „Sunt
cinci ani de când, într-o splendidă zi de
primăvară cu raze calde şi cer albastru,
bicicliştii armatei române îşi fac apariţia
maiestuos în piaţa centrului I. Brătianu (n.n.
azi, piaţa Libertăţii). Lume multă de toate
naţionalităţile le-a ieşit întru întâmpinare.
Trupele româneşti nu veneau numai să
revendice un pământ al lor, dar veneau şi
cu misiunea sfântă de a scăpa populaţia
oraşului de aspra stăpânire bolşevică
(n.n. Directoriul comunist maghiar). Peste
tot au fost primiţi ca armată
desrobitoare”(16).
Pentru izbânzile şi jertfele eroilor
români căzuţi să împlinească lucrarea
istorică pentru eliberarea şi întregirea ţării
s-au ridicat monumente şi cruci
comemorative. În judeţul Satu Mare, în 25
de localităţi se află monumente, morminte
şi cruci amintind „semnătura de suflete”
de eroi şi de martiri ai neamului.
Din relatările generalului Victor
Popescu (1896-1986), reiese „numărul
masiv de morţi şi răniţi care i-a determinat
pe ai noştri să se retragă înafara urbei
(n.n. Carei). Revenind, inamicul a fost
anihilat, după cum s-a putut sărbători
eliberarea. Ne-am instalat apoi în oraş, la
sediul comandamentului”(17).
Întemeindu-se pe planurile de
operaţiuni „Divizia a 7-a Infanterie a eliberarea judeţului Satu Mare, a oraşelor Carei
operat în zona Hodod-Zalău pe trei coloane, iar şi Satu Mare, precum şi pentru oprirea
Divizia a 2-a de Cavalerie a înaintat cu una din retragerii trupelor maghiare pe aliniamentul
brigăzile sale de-a lungul Văii Someşului, iar cu menţionat, s-au desfăşurat în perioada 16-19
a doua brigadă, întărită cu infanterie şi artilerie, aprilie 1919. În direcţia Satu Mare, dinspre sud-
a înaintat pe Valea Crasnei”(18). Scopul vest au pătruns două coloane militare
acestei brigăzi întărite era să se atingă calea româneşti, una de la Sătmărel şi a doua dinspre
ferată dintre Carei şi Satu Mare pentru a stopa Doba, ambele făcând parte din Divizia a 2 a
retragerea pe această linie a trupelor maghiare Cavalerie.
de pe valea Someşului. În apropiere de Doba, „a încetat din
Valoarea eroismului înscris în lăcaşul viaţă pe câmpul de luptă Butyn, Transilvania, în
etern al existenţei noastre naţionale a constituit ziua de 17 aprilie 1919; colonelul Paulian
o dimensiune esenţială a unor evenimente Constantin”(19).
istorice. Acţiunile militare stabilite pentru Amintirea veşnică a personalităţii
militare a colonelului Paulian
Constantin (1874-1919) se regăseşte
în denumirea localităţii ce s-a înfiinţat
la 1 ianuarie 1926(20), în apropiere
de Doba, purtându-i cu veneraţie
numele: colonel Paulian.
Dezvelirea obeliscului din
marmură albă închinat memoriei
eroilor, colonel Constantin Paulian şi
sergent Nedelcu Bosingeanu, în
localitatea Paulian, comuna Doba, a
reprezentat un act de recunoştinţă
eroilor neamului căzuţi în părţile
sătmărene.
Mormintele eroilor „ca o
amintire a celor căzuţi pentru
patrie”(21) au reprezentat în temeiul

21
Decretului Lege 1693/1920 ce acorda teren
pentru cimitire de eroi, un loc ce trebuia bine
îngrijit, un semn de recunoştinţă atât a Brigăzii
44 Infanterie Satu Mare, cât şi a Societăţii
„Mormintele Eroilor” sprijinite de către primarul
Augustin Ferenţiu, aşa cum reiese din
documentele vremii.
La 15 noiembrie 1922, a fost întocmit şi
semnat de către arhidiaconul Romul Marchiş
un tablou cu eroii îngropaţi în cimitirul bisericii
greco-catolice din Carei, de la 1914 până în
anul 1922(22).
La 1 Decembrie 1922, s-a dezvelit la
Satu Mare, monumentul comemorativ cu
valoare artistică al „Soldatului Român”(23),
amplasat în Piaţa
Victoriei (azi Piaţa
Libertăţii), pe locul
troiţei de astăzi, fiind
flancat de două
tunuri de epocă.
Soldatul ce-şi
dezbracă tunica
simbolizează în
concepţia autorului
sculptor Tudor
„ d o r i n ţ a
nestrămutată de
descătuşare”. O
dată cu deschiderea
Bulevardului
Eliberării (Ioan I. C.
Brătianu de azi), s-a
amplasat şi a existat
în Grădina Romei,
până la sfârşitul anului 1939.
Aflat în cimitirul din municipiul Carei,
situat pe strada Cimitirului, având o placă de
granit pe care era scris textul:
„Noi ne-am făcut datoria
Ca voi să fiţi fericiţi
Fraţilor nu ne uitaţi
Eroii neamului 1919”,
mormântul comemorativ de eroi
menţionat în anul 1985, cu prilejul inventarierii
însemnelor comemorative de eroi din judeţul
Satu Mare, a fost refăcut în anul 2009. Cele
patru cruci din faţa monumentului
comemorativ sunt închinate eroilor români.
Numele acestor eroi: Seleş Iosif, sergent, 23
ani(24), Daia Ion, soldat, 42 ani(25), Drăghici
Radu, soldat, 24 ani(26), Toropu Nicolau,
soldat, 38 ani(27), sunt consemnate în registre
parohiale de stare civilă şi în registre de stat
22
ale stării civile. Daia Ion din Târgu-Jiu şi Toropu
Nicolau din Bătăueşti sunt menţionaţi şi într-un
tabel al eroilor îngropaţi „în cimitirul bisericii
greco-catolice române din Carei, întocmit în
data de 24 martie 1923”(28).
Refăcut în anul 1988, monumentul de la
Santău, cu un vultur în partea superioară, se
înscrie ca o realizare artistică comemorativă.
Un însemn comemorativ deosebit se
află în localitatea Hodod, având următorul text:
„În memoria eroilor căzuţi pe câmpul de onoare
în luptele pentru întregirea neamului la Hodod
şi jur, în ziua de 16 aprilie 1919, închinat celor
19 eroi”. A fost amplasat în deceniul al treilea
prin strădania autorităţilor locale în frunte cu:
Grofu Petru, Ciuta
(învăţător), Budea
(fost director de
şcoală). Acest
monument în
formă semisferică
are deasupra un
obelisc în formă
de trunchi de
piramidă, cu placă
din marmură şi o
cruce în partea
superioară.
Monument
ul din municipiul
Satu Mare, situat
în cimitirul eroilor
de pe Bulevardul
Cloşca, a fost
construit în
deceniul al patrulea al secolului trecut, de către
autorităţile administraţiei locale. Incinta cu
coloane masive din beton legate între ele cu
grinzi duble este prevăzută cu un obelisc,
având o cruce şi o placă din marmură. Pe
laturile din stânga şi din dreapta ale obeliscului
este aşezată câte o frunză de stejar. Obeliscul
este împodobit cu un vultur, având o ramură de
stejar în cioc. Pe grinzile superioare ce leagă
coloanele incintei sunt medalioane cu
inscripţia 1914-1919.
Existenţa celor 47 de însemne
comemorative de eroi monumente, morminte
şi cruci, amintind „semnătura de suflete” de
eroi căzuţi în primul război mondial, în multe
localităţi din judeţul Satu Mare, constituie o
expresie firească a „recunoştinţei naţionale”
pentru „Generaţia de eroi”.
 Note

(1) Judeţul Satu Mare cuprindea în perioada decembrie 1918- aprilie 1919, 10 plăşi: Satu Mare, Baia
Mare, Şomcuta Mare, Carei, Ardud, Seini, Oaş, Cinghir, Fehérgyarmat şi Mátészalka.
(2) Gheorghe Iancu, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional român (1918-
1920), Editura Dacia, Cluj Napoca, 1985, p. 292.
(3) Doru Radosav, Viorel Ciubotă, 1918 în Sătmar, Editura Presa Universitară, Cluj Napoca, 1996, p.
115.
(4) Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Satu Mare (în continuare A.N.D..J.S.M.), fond Prefectura
Judeţului Satu Mare, dosar nr. 28/1936, f. 13.
(5) A.N.D..J.S.M., Colecţia Registrelor parohiale de stare civilă, Hotoan, registru nr. 779, f. 54-55, poz. 7
şi 8.
(6) Ibidem, Pomi, registru nr. 1149, f. 70, poz. 14.
(7) Ibidem, Bârsău de Sus, registru nr. 214, f. 144, p. 5 şi 6.
(8) Apud Doru Radosav, Viorel Ciubotă, op.cit.,p. 117 şi 119.
(9) Octavian Ardelean, În serviciul patriei, 1933-1937, Satu Mare, 1937, p. 28.
(10) Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. II, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989. 427 p.
(11) Octavian Ardelean, op.cit.,p. 28.
(12) Ibidem, p. 28.
(13) Ibidem, p. 29.
(14) Ibidem, p. 106.
(15) A.N.D..J.S.M., fond personal Popp S. Aurel, dosar nr. 301/1924 (în care figurează discursul în
întregime).
(16) Satu Mare, anul VI, nr. 30, din 20 aprilie 1924, p. 1.
(17) Mircea Traian Gozaru, General Victor Popescu. La răspântia imperiilor, Editura Dacia, Cluj Napoca,
1996, p. 76.
(18) Constantin Kiriţescu, op.cit., p. 424 şi 427.
(19) Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, dosar personal, Paulian Constantin, dosar nr. 259.
(20) Octavian Ardelean, op.cit., p. 125.
(21) A.N.D..J.S.M., fond Primăria municipiului Satu Mare, Acte confidenţiale, dosar nr. 4/1921, f. 7 şi 13.
(22) A.N.D..J.S.M., fond Primăria Carei, Acte confidenţiale, dosar nr. 129/1921, f. 15.
(23) Satu Mare, anul IV, nr. 97 din 3 decembrie 1922, p. 1 şi 2.
(24) Primăria municipiului Carei, Colecţia Registre de stat ale stării civile, 1919, nr. act.146.
(25) A.N.D..J.S.M., Colecţia Registre parohiale de stare civilă, Carei, registru nr. 298, f.4, poz.8.
(26) Primăria municipiului Carei, Colecţia Registre de stat ale stării civile, 1919, nr. act.322.
(27) A.N.D..J.S.M., Colecţia Registre parohiale de stare civilă, Carei, registru nr. 298, f.5, poz.17.
(28) A.N.D..J.S.M., fond Prefectura Judeţului Satu Mare, dosar nr. 11/1923, f.3

23
 Izidor Silaghi,
un martir sătmărean al Marii Uniri
Viorel CÂMPEAN

ărintele martir s-a născut în 28 ianuarie Szilagyi. Socrul său, de asemenea fiu de
1878 la Giungi, în familia cantorului-învăţător învăţător, era originar din Răteşti, o localitate
Vasile Silaghi şi a Mariei Botoş(1). La Giungi s- foarte apropiată de Giungi. A fost hirotonit în
au mai născut anul 1901, în data de
surorile Elena (n. 19 decembrie, de
1872, m.1882), către ep. Mihai Pavel.
Vilma (n. 1874) şi A funcţionat ca
Elisabeta (n. 1876, preot în părţile
căsătorită cu Zarandului, la Nadăş
învăţătorul (Arad), în perioada
A u g u s t i n 1902-1906. În
Maiorean). Tatăl această perioadă s-a
părintelui Izidor a născut, în 1902, fiul
funcţionat după Coriolan Ignaţiu, la
plecarea din Giungi Terebeşti, în casa
la Pişcari. socrilor săi. În 1904,
D u p ă s-a născut, în Nadăş,
studiile primare fiul Paul, ajuns
efectuate în satul aşijderea preot, iar, în
natal, a urmat 1906, tot pe plaiurile
vreme de şapte ani nadăşene, fiul Victor,
şcoala la piarişti în membru marcant al
Carei, fiind coleg de Mişcării Legionare.
clasă, printre alţii, A funcţionat
cu scriitorul Ady apoi la Nojorid (Bh),
Endre şi cu viitorii între 1906-1911. Din
preoţi Alexandru 1911, până la tragicul
Pteancu sau Ioan lui sfârşit, a păstorit
Darabant(2). Ultima credincioşii din
clasă de liceu a Bicău, jud. Satu
urmat-o la Beiuş, Mare. Venea aici pe
absolvind în urmele unor vrednici
generaţia 1895- parohi, patrioţi
1896 la “Samuil precum Moise Sora
Vulcan”, fiind coleg, printre alţii, cu viitorii preoţi Noac, Chiriac Barbul sau Lazăr Iernea.
sătmăreni Victor Cinca, Ioan Darabant şi I.D. În 29 nov. 1918, a fost ales ca membru al
Szilagyi(3), diriginte („ordonator”) al clasei fiind C.N.R. cercual Seini, alături de doi ţărani din
preotul-profesor Coriolan Ardelean. Izidor Bicău, de tânărul jude comunal Ioan Silaghi şi
Silaghi se număra între elevii care locuiau la de Ştefan Chindriş(7).
Internatul Pavelian(4). A fost arestat la 18 febr. 1919 de către o
Teologia a studiat-o la Facultatea de patrulă a secuilor bolşevici, fiind închis la
profil din Budapesta(5) (cel puţin pe parcursul castelul lui Ujfalusy Miklós din Pomi, sub
anului universitar 1896/1897), alte surse acuzaţia că i-a jurat pe oameni pe România
precizând că ar fi urmat aceste studii la Mare şi pe regele Ferdinand şi că a colectat bani
Oradea(6) sau Ungvár. S-a căsătorit cu Maria de la oameni pentru un steag românesc. Lui
Szilagyi, fiica parohului din Terebeşti, Ignaţiu Ştefan Chindriş, învăţătorul local, i s-a „stors

24
prin forţă o declaraţie” în acest sens(8). soţie a bătut la porţile închisorilor din Satu Mare,
Uciderea lui este prezentată în diferite Debreţin, Arad şi Seghedin. Dar nu mai putea
feluri, unii autori afirmând că ar fi fost împuşcat, să-l găsească pe cel ucis printre cei vii! Înainte
„când voia să treacă Someşul”(9). însă, protopopul locului, pr. Pamfil Ossian(13) a
A fost împuşcat a doua zi, deci în 19 urmat drumul soţiei martirului, la Pomi, cerând
februarie, în drum spre Seini, aproape de malul comandantului bolşevicilor eliberarea părintelui
Someşului. A fost apoi aruncat în apele râului, Izidor. A fost şi el întâmpinat cu un refuz. De data
de viu se pare, moartea survenind în urma aceasta „întemeiat”: părintele Izidor fusese deja
înecului. Fusese mutilat şi jefuit de bunurile de asasinat(14).
valoare pe care le avea asupra sa. Un autor Corpul neînsufleţit a fost găsit după 100
spune că „a fost înecat cu forţa în Someş”(10). de zile, în dreptul localităţii Seini, în al cărui
A rămas închis în beciul casei lui cimitir a şi fost îngropat în data de 31 mai 1919.
Ujfalussy, în casa căruia era sediul Episodul găsirii cadavrului este legat de o vizită
administraţiei zonei, a părintelui Coriolan
căci postul de Târnovean la Seini(15).
jandarmi din Ardusat Acesta a auzit de la nişte
era ocupat de către copii că în Someş este
trupele române, până un om legat de o răchită.
la sosirea patrulei de A fost identificat, familia
jandarmi condusă de constatând că i-au fost
către Jaksa István. luaţi şi banii, ceasornicul
Acesta a refuzat să-l şi chiar inelul de
preia, motivând că logodnă(16). A fost
postul de jandarmi nu recunoscut numai după
era încă instalat. „o bucată din albituri pe
După declaraţiile care se găsea
jandarmilor, la un monogramul său”(17).
moment dat, soldaţii Au participat la
împreună cu preotul slujbă toţi preoţii din
au dispărut. Varianta protopopiat, în frunte cu
prezentată de soldaţi Alexiu Berinde,
era că profitând de protopopul de atunci. A
neatenţia paznicilor, rămas în urma părintelui
părintele Izidor a Izidor văduva şi cei şase
evadat, reuşind să copii minori. Statul
treacă la armata român sau poate
română. Anchetatorii oficialităţile judeţului
nu au putut afla Satu Mare s-au îngrijit
numele soldaţilor care de soarta văduvei şi
l-au arestat pe orfanilor, oferindu-i
părintele Silaghi. S-a aflat că banda de asasini acesteia administrarea celei mai mari tutungerii
era condusă de plutonierul Rapolti. din Carei(18).
De fapt, secuii l-au dus în seara zilei de În perioada interbelică, familia i-a ridicat
19 februarie spre bacul de peste Someş, unde un impunător monument funerar la Seini. Înalt
înainte de a-l trece râul l-au bătut cu sălbăticie, de 390 cm, lucrat în piatră nisipoasă, are un
după cum a mărturisit podarul. După trecerea soclu ornat cu mulură şi listele. Peste soclu se
râului, la un interval de 20 de minute, s-a auzit o află crucea răstignire de 225 cm înălţime. Pe
împuşcătură, secuii întorcându-se fără placa dinspre nord este săpată următoarea
preot(11). inscripţie: „Aci se odihneşte Izidor Silaghi paroh
Aidoma Victoriei Lipan, văduva a bătut de Popbicău trădat inimicului în 19 februarie
în zadar mai întâi la porţile conacului Ujfalussy 1919 şi repus nevinovat în anul 40 al etăţii. În
unde i s-a spus că soţul urma „să fie escortat la veci pomenirea lui. O-a ridicat nemângâiata
Curtea Marţială din Satu Mare şi dacă s-ar afla soţie”, iar pe placa din nord: „Acest monument
nevinovat va fi eliberat”(12). Apoi, credincioasa este totodată s. cruce a temeteriului -şi ca

25
atare- pus sub scutul bisericii”(19). Astăzi,
abia mai putem desluşi importanţa de care
se bucura la momentul ridicării crucea-
monument.
Este zguduitoare soarta acestei
familii. Fiul Victor (comandant legionar,
prefect al judeţului Prahova în timpul
guvernării antonesco-legionare) a murit
împuşcat pe treptele Prefecturii din Ploieşti
în timpul evenimentelor din ianuarie 1941,
când a curs sânge românesc, din păcate, în
urma unor lupte între fraţi.
Fiul Paul, ajuns şi el preot greco-
catolic, a fost arestat pentru nelepădarea de
credinţa sa. Hirotonit în 1928, s-a căsătorit în
acelaşi an cu Irina Margareta Chiş din Tarcea
(Bh), secretară de liceu în Carei. A debutat prin
administarea parohiei Soconzel, unde a slujit din
20 septembrie 1928. Apoi, pe perioada anilor
1929-1930, a slujit în parohia Stâna şi filia Bolda,
suplinind şi la Soconzel. Între 1934-1938, era
administrator parohial în Sântlazăr, lângă
Salonta. După 1948, a refuzat lepădarea credinţei
sale, fiind arestat împreună cu soţia sa. Au rămas
trei copii între 15-18 ani să se întreţină singuri(20).
Dacă nu se vor lua de urgenţă măsuri,
monumentul de la Seini se va degrada în aşa
măsură încât poate într-o zi va dispărea total.
Astfel, va rămâne neştiută o jertfă sătmăreană
depusă la altarul Marii Uniri din 1 Decembrie
1918.

Note

(1) D.J.A.N. Satu Mare, Colecţia registrelor parohiale şi de stare civilă, dosar 717, f. 21.
(2) Anuarul Liceului piarist din Carei pe anii 1888-1895.
(3) Dr. C. Pavel, Şcoalele din Beiuş. 1828-1928. Cu o privire asupra trecutului Românilor din Bihor,
Beiuş, 1928, p. 253.
(4)Programa Gimnaziului Superior Gr. Cat. şi a Şcoalelor Elementare din Beinşi pre anul şcolastic
1895-1896, Beiuş, 1896, p. 86.
(5) Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti, Cluj-Napoca, 2000, p. 349.
(6) Petru Tămaian, Istoria Seminarului şi a educaţiei clerului diecezei române-unite de Oradea,
Oradea, 1930, p. 55.
(7) Viorel Ciubotă, Lupta românilor sătmăreni pentru unire (1918-1919), Editura Muzeului
Sătmărean, Satu Mare, 2004, p. 374.
(8) Ciubotă, V.; Doru Radosav, 1918 în Sătmar, Cluj, 1996, p. 115.
(9) Traian Cavassi, O viaţă dedicată muzicii şi idealului naţional (1891-1989), Bucureşti, 1996, p.
29.
(10) A. Doboşi, Din istoria Sătmarului, Satu Mare, 1938, p. 58.
(11) V. Ciubotă, Lupta românilor sătmăreni pentru unire (1918-1919), Satu Mare, 2004, p. 217-
218.
(12) Traian Ursu, Monumentul memorial,din Seini, pentru preotul-martir Izidor Silaghi (1878-
1919), în A.M.P., XXIII, vol.II/2000, Zalău, 2000, p. 239.
(13) Născut în 1861 într-o familie preoţească la Sălsig (azi în jud. Maramureş), a slujit succesiv la
Homorodu de Mijloc, Cărăşeu şi Roşiori.
(14) Tr. Ursu, art.cit., p. 240.
(15) Născut în 1862 la Sânlazăr (Bihor), a slujit în mai multe parohii sătmărene: Moftinu Mic, Amaţi,
Borleşti, Necopoi. A avut şi el de suferit în acea cumplită iarnă a anului 1919, fiind nevoit să se
refugieze din calea bandelor secuieşti la „fraţii din Ardusat”.
(16) Ioan Georgescu, Momente din viaţa Bisericii Unite în ultimii zece ani (1918-1928), “Sfânta
Unire”, Societate de editură, Blaj, 1929, p. 20.
(17) Pr. Dr. Mircea Păcurariu, Politica statului ungar faţă de Biserica românească din Transilvania
în perioada dualismului 1867-1918, Sibiu, 1986, p. 207.
(18) I. Georgescu, op. cit., p. 20.
(19) Tr. Ursu, art. cit., p.237.
(20) Paul Caravia; Virgiliu Constantinescu; Flori Stănescu, Biserica întemniţată. România 1944-
1989, Bucureşti, 1998, p. 395.

26
 O restituire necesară Sătmarului.
Statuia Eroului Necunoscut
unicipiul Satu Mare este unul sărac
din punct de vedere al monumentelor de for
public de mari dimensiuni. Practic, există doar
statuia lui Vasile Lucaciu, un monument cu
reale calităţi artistice şi statuia ostaşului
român, o lucrare imitată după un model
sovietic şi lipsită de valoare artistică.
După Revoluţie, s-au realizat şi
amplasat în municipiu mai multe busturi dar
acestea se încadrează într-o altă categorie.
Prin urmare, municipiul are nevoie de un
monument cu adevarăt grandios, iar dorinţa
refacerii pe vechiul amplasament a unui
monument care a existat şi a fost emblematic
pentru oraş este una firească.
În întreaga perioadă interbelică,
Statuia Eroului Necunoscut a reprezentat
principalul monument de for public al oraşului,
locul în care s-au desfăşurat toate
ceremoniile, kilometrul zero al oraşului.
Iniţiativa realizării monumentului
Eroului Necunoscut a avut-o, la puţin timp
după Unire, generalul, scriitorul şi publicistul
Andrei Butunoiu, un timp comandant al
garnizoanei Satu Mare, membru al Asociaţiei
„Cultul Patriei”.
La 24 septembrie 1922, a avut loc
festivitatea de punere a pietrei de temelie a
monumentului. Au fost prezenţi miniştrii
Constantinescu şi Moşoiu, primarul Ferenţiu,
corpul profesoral împreună cu elevii, militari.
După serviciul religios, au urmat cuvântări.
Colonelul Abegg a spus: „...monumentul este
opera cetăţenilor din Satu Mare...” Ziua s-a
încheiat cu un banchet unde s-a deschis o
listă de subscripţie; ministrul Constantinescu
a donat 1000 lei, generalul Moşoiu 500 lei, iar
exemplul lor a fost urmat de mulţi alţii. Băncile
din Satu Mare au promis că vor completa
restul sumei necesare.
Monumentul a fost realizat în scurt
timp, fiind opera sculptorului Gheorghe Tudor,
un artist bine cotat în epocă. La 1 decembrie
27
Drd. Gheorghe TODUŢ
1922, a avut loc dezvelirea monumentului. Din
păcate, festivităţile au fost unele cernite,
moartea lui Vasile Lucaciu semănând doliu în
inimile sătmărenilor. Participarea a fost extrem
de numeroasă, mulţi venind din satele din jur şi
din întregul judeţ. După serviciul religios,
generalul Butunoiu a dat monumentul în primire
primarului Ferenţiu. Acesta a depus o cunună de
lauri şi a luat în primire monumentul. S-a depus
o coroană de flori şi din partea lui Nicolae Iorga.
Au luat cuvântul profesorul universitar Marin
Ştefănescu, preşedintele Asociaţiei “Cultul
Patriei”, profesorul Gocan, directorul regional al
învăţământului din Oradea, colonel Rădulescu,
deputaţi din Bihor, ţăranul Trifu din Chiuzbaia.
Profesorul Florea a spus: “suntem cei dintâi pe
graniţă care am imortalizat în bronz o epocă de
lupte şi glorie”. După discursuri a urmat defilarea
şcolilor din oraş şi a militarilor din garnizoană.
Festivităţile s-au încheiat la teatru, cu un
concurs de coruri (cel din Boghiş era condus de
Traian Cavaşi, iar cel din Tătărăşti de Octavian
Pop).
Zilele tulburi ale celui de-al doilea război
mondial au dus şi la dispariţia monumentului, el
nemaiputând fi recuperat ulterior.
Initiaţiva Asociaţiei Naţionale “Cultul
Eroilor” Filiala Satu Mare şi a Asociaţiei
Ofiţerilor în Rezervă şi în Retragere Satu Mare,
având sprijinul a numeroşi oameni de cultură,
politicieni, jurnalişti şi oameni de afaceri, de a
reamplasa statuia eroului necunoscut în inima
oraşului Satu Mare, se încadrează într-un efort
de redare a unei imagini proprii oraşului, de
punere în valoare a trecutului istoric, a
monumentelor istorice.
La fel ca in urmă cu 87 de ani,
reamplasarea acestui monument se va face prin
contribuţia privată a cetăţenilor oraşului.
Punerea în valoare a patrimoniului istoric ne va
conferi propria individualitate, de oraş ce
aparţine acestui spaţiu central-european, cu o
istorie atât de zbuciumată.
 Aspecte documentare reflectate în fondurile arhivistice
sătmărene privind administraţia românească
în perioada 1919-1928
a sfârşitul Primului Război Mondial, pe
ruinele vechilor imperii multinaţionale au apărut
noi state, s-a întregit unitatea teritorială a altora.
În 1918, se forma România Mare prin unirea cu
patria-mamă a Basarabiei, a Bucovinei şi
Transilvaniei, desprinzându-se din vechile
imperii multinaţionale, respectiv Imperiul Rus şi
Imperiul Austro-Ungar.
O dată cu Marea Unire din 1918,
românii au formulat şi principiile care au stat la
baza funcţionării noului stat.
La Marea Adunare Naţională de la Alba
Iulia din 1 Decembrie 1918, Iuliu Maniu afirma:
„Nu voim ca din asupriţi ce am fost, să devenim
asupritori. Voim să asigurăm libertatea pentru
toţi şi dezvoltarea pentru toate popoarele
conlocuitoare. […] Noi voim pe acest pământ al
României Mari să întronăm libertatea naţională
pentru toţi. Voim ca fiecare naţiune să se poată
cultiva în limba ei, să se roage lui Dumnezeu în
credinţa ei şi să ceară dreptate în limba ei. Noi
care am vărsat lacrimi văzând limba noastră
scoasă din şcoli, biserici, justiţie, nu o vom lua
altora. […] Numai printr-un regim democratic
putem întări ţara noastră românească, mai ales
când trebuie să ţinem seama de cerinţele vieţii
moderne de stat. Numai având un regim de
drepturi şi libertăţi înlăuntrul ţării, vom avea tărie
să validăm cauza noastră în afară”(1).
În acest sens, autorităţile s-au preocupat
de crearea cadrului legal care să asigure
deplina egalitate între toţi cetăţenii României.
Într-un ordin al Ministerului de Interne,
Angela CĂDAR
Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale din
06.02.1922, se preciza: „Foştii supuşi unguri,
conform tratatelor de pace, au devenit cetăţeni
români şi nu vor putea fi sub nici un motiv
îndepărtaţi de pe teritoriul României şi vor fi liberi a
exercita toate drepturile lor cetăţeneşti”(2).
În „Gazeta Oficială”, publicată la Sibiu
de Consiliul Dirigent al Transilvaniei, nr. 48, din 16
august 1919, era înscris următorul motto:
„Aşteptăm de la toţi funcţionarii să se poarte cu
poporul aşa ca acesta să vadă şi să simtă că se
află sub stăpânire părintească şi nu străină.
Cunoştinţe juridice extinse nu fiecine poate avea,
dar simţ de dreptate poate avea. De la popor
aşteptăm să fie muncitor şi să păstreze ordinea.
Plângerile drepte să şi le arate şi fie sigur că i se va
face dreptate, dar să nu încerce a-şi face dreptate
cu mâna sa. Numai aşa se poate clădi România
Mare, spre fericirea tuturor”(3).
Cu toate acestea, instaurarea
administraţiei româneşti în teritoriile
aflate până în 1918 sub dominaţie
străină s-a realizat în condiţii dificile,
iar integrarea minorităţilor naţionale
în cadrul statului român a fost un
proces complex, marcat de elemente
pozitive, dar şi momente tensionate.
”Unele tensiuni erau create
de liderii minorităţilor naţionale care
tindeau spre obţinerea unor drepturi
suplimentare pentru comunităţile
respective, pe lângă cele de care se
bucurau toţi cetăţenii României. O
asemenea atitudine a provocat
reacţia negativă a forţelor politice
româneşti”(4).
28

Astfel, însuşirea limbii române, limba
oficială a statului, era o necesitate şi o obligaţie
legală. Însă, la nivel local, s-a înregistrat o
rezistenţă în ceea ce priveşte cunoaşterea limbii
române în rândul populaţiei minoritare maghiare,
îndeosebi a funcţionarilor publici.
Într-un ordin circular către toate
prefecturile de judeţe din Bucovina, prefecturile
şi subprefecturile de judeţe, primpretorilor de
plasă, primăriile oraşelor cu municipii şi
prefecturile de poliţie din Ardeal, Banat şi părţile
ungurene, al Ministerului de Interne, semnat de
către ministrul R. Franassovici, din 23.12.1922,
adresat şi subprefectului judeţului Satu Mare, se
menţionau următoarele: „S-a întâmplat şi se
întâmplă şi acum că din unele judeţe, chiar unde
majoritatea populaţiunii este română, sosesc la
minister, spre examinare în forul al III-lea, dosare
redactate exclusiv în limba maghiară, procese-
verbale, diferite adrese, precum şi sentinţele
p r i m p r e t u r e l o r, c o n s i l i i l o r o r a ş e l o r,
subprefecturilor de judeţe şi ale comisiunii
administrative a oraşelor municipale sunt
redactate în limba maghiară. În privinţa aceasta
dispunem ca, cu începere de la 1 Ianuarie 1923,
să se redacteze în româneşte toate procesele
verbale ale dezbaterilor,
precum şi toate sentinţele şi
deciziunile aduse de către
instanţele I şi II cunoscând că,
în caz de nerespectare a
acestei dispoziţiuni, se vor lua
măsuri în consecinţă”(5).
De asemenea, într-o
adresă către primarul oraşului
Satu Mare, din partea
Direcţiunii Siguranţei
Generale, Serviciul Special de
Siguranţă Satu Mare din cadrul
Ministerului de Interne, datată
28.04.1921, se afirmă: „În dese
rânduri ni se prezintă sau ni se
trimit din partea Prefecturii sau
Subprefecturii cereri pentru
29
paşapoarte dintre a căror acte anexate, unele
sunt redactate în ungureşte cu toate că au dată
recentă. […] La cercetarea actelor s-au găsit […]
certificate oficiale eliberate de Perceptoratul
orăşenesc Satu Mare (Szatmar Nemeti) în
ungureşte, având timbru orăşenesc unguresc,
ştampilă românească şi ungurească. […] Vă
rugăm, domnule primar, să binevoiţi a da ordine în
consecinţă pentru a se respecta ordinele în
vigoare şi ca orice act oficial să fie scris numai în
limba românească, pentru ca să nu se dea ocazie
la conflicte între noi şi celelalte autorităţi”(6).
În răspunsul din 30.04.1921, dat de către
primarul oraşului Satu Mare se spune: „În urma
acestei adrese, am dat ordin perceptoratului de
dare că de acum înainte să elibereze asemenea
certificate numai în limba română şi să utilizeze în
locul ştampilelor ungureşti, ştampile româneşti.
Totodată, am invitat perceptoratul să se justifice
deoarece ordonanţele referitoare la folosirea
limbii oficioase au fost comunicate şi cu
perceptorul”(7).
Într-un ordin al subprefectului din
21.06.1920, adresat tuturor primpretorilor, se
cerea câte un tabel nominal al primarilor şi
secretarilor din fiecare plasă a judeţului Satu
Mare în care să se arate naţionalitatea şi dacă ştie
româneşte(8).
Astfel, dintre situaţiile trimise ca răspuns
la acest ordin al subprefectului, unele erau scrise
în limba maghiară, nu toate fiind în limba română,
limba oficială a statului.
Din aceste situaţii, datând din anul 1920,
reiese faptul că marea majoritate a primarilor şi
secretarilor din judeţ de naţionalitate maghiară nu
ştiau româneşte nici scris, nici vorbit.
De exemplu, în plasa Satu Mare
cuprinzând localităţi ca Vetiş, Amaţi, Ambud,
Petin, Doba, Boghiş, Cărăşeu, Corod, Livada, face cunoscut că, cu multă părere de rău, am
din 52 primari şi secretari, 30 erau maghiari, iar constatat că cele prescrise de jurnalul Consiliului
dintre aceştia, doar 3 ştiau româneşte(9). de Miniştri din 09.07.1920, nici până astăzi nu s-a
Tot aşa, în plasa Careii Mari, cuprinzând aplicat întrucât pe sălile şi uşile birourilor din
localităţi ca Petreşti, Sanislău, Berveni, Portiţa, localul D-voastră se găsesc încă inscripţiuni
Andrid, Tiream din 38 de primari şi secretari, 26 numai în limba maghiară. Pentru care, cu onoare,
erau maghiari, iar din aceştia numai 3 ştiau vă rog să binevoiţi a dispune îndreptarea răului de
româneşte(10). îndată”(14).
În plasa Halmeu sau localităţile Turţ, Totodată, cu privire la vechile denumiri
Dabolţ, Porumbeşti, Cidreag, Gherţa Mică, maghiare ale localităţilor, într-o hotărâre din
Gherţa Mare, din 19 primari şi secretari, 15 erau 15.04.1922, a prefectului judeţului Satu Mare, prin
maghiari, dintre care doar 2 ştiau româneşte(11). care se stabileau denumirile româneşti ale
De altfel, statul român a cheltuit localităţilor, se afirma că: „Schimbarea numirii
importante resurse, în comunelor Arded, Beltiug,
primul rând financiare, Mădăras, Ghirişa, Sâi,
pentru a ajuta populaţia Bolda, Stâna din plasa
minoritară să înveţe limba Arded, Chechiş
română, organizând românesc, Rus-băi,
cursuri pentru funcţionarii Unguraşu-băi, Sindreşti-
oraşului. băi din plasa Baia Mare,
Aşa de exemplu, Sătmărel din plasa Satu
în 02.01.1920, se anunţa Mare, Mănăşturul de
de către Primăria oraşului Someş (Merişor) din plasa
Carei organizarea de Seini, Valea Chioarului din
cursuri gratuite de limba plasa Şomcuta Mare,
română pentru adulţi, mai Halmi din plasa Ugocea s-
ales pentru „angajaţii au admis pe baza
oficiilor publice”, adică motivelor aduse în
funcţionarii statului(12). hotărârile reprezen-
În anii următori, tanţelor comunale.
1924-1928, s-au luat însă Schimbarea numirii
măsuri cu privire la comunelor Cavnic din
înlocuirea din funcţii a plasa Baia Mare, Urziceni,
celor care nu cunoşteau Foieni din plasa Careii
limba română, după cum Mari, Ambud, Petin,
reiese din documentele Păuleşti, Balcan, Cetatea
Arhivelor Naţionale, Veche, Peleşul, Atea,
Direcţia Judeţeană Satu Lazuri, Noroieni din plasa
Mare şi din publicaţiile Satu Mare, Băbeşti din
vremii, cum a fost şi plasa Halmi nu s-au admis
Gazeta Oficială a judeţului deoarece aceste comune
Satu Mare(13). au cerut menţinerea
De altfel, nu numai numirii comunei cea
că s-a manifestat o ungurească care în
rezistenţă din partea populaţiei minoritare în împrejurările de azi […] nu se poate admite”(15).
ceea ce priveşte însuşirea limbii române, dar a De asemenea, în ceea ce priveşte
persistat mult timp practica de a se folosi în folosirea sigiliilor, o adresă către primpretorii şi
continuare limba maghiară în actele oficiale şi, primarii oraşelor, din 29.11.1921, din partea
de asemenea, de a se păstra vechile simboluri subprefectului judeţului Satu Mare, sublinia faptul
ale statului maghiar, cum ar fi: sigiliile ungureşti, că: „Sigiliile de metal întrebuinţate pentru
inscripţiile în limba maghiară, vechile denumiri ştampilarea cărnei, alocurea poartă chiar şi azi
maghiare ale localităţilor, arborarea drapelului inscripţii ungureşti. De aceea vă atragem
maghiar etc. atenţiunea asupra acestei anomalii cu acea
Astfel, referitor la inscripţiile în limba invitare să binevoiţi a controla situaţia din plasa
maghiară, într-o adresă către Primăria Satu sub conducerea dumneavoastră, dispozând ca
Mare din partea Garnizoanei Satu Mare, din textul unguresc să fie înlocuit în timpul cel mai
22.11.1920, se menţiona că: „Am onoare a vă scurt posibil cu textul potrivit românesc”(16).

30
 O problemă spinoasă era şi aceea a
arborării vechilor drapele ungureşti. Într-un
ordin al subsecretariatului de stat de pe lângă
M i n i s t e r u l d e I n t e r n e , o r d i n u l n r.
4965/19.07.1921, transmis către primpretorii şi
primarii oraşelor se arăta că: „În diferite rânduri
mi s-a semnalat că societăţile particulare şi
persoanele individuale poartă steaguri ungare
sau austriece, în special în zilele în care sunt
aniversări naţionale ale unei naţiuni din care
făceau în trecut parte. Unele societăţi au ca
emblemă culorile naţionale ungare sau
austriece. După cum cunoaşteţi din
instrucţiunile anterioare primite de la noi, dorim
ca autorităţile să acorde cea mai largă
toleranţă minorităţilor în tot ceea ce constituie
cererile lor întemeiate, materiale şi
intelectuale”.
Consiliul de Miniştri, luând în cercetare
această importantă chestiune a hotărât
următoarele:
“1. Nu este permis societăţilor
particulare de orice natură să aibă ca emblemă
stema naţională a unui stat străin.[…]
2. Se vor admite culorile naţionale ale
unui stat străin, cu condiţiune ca să fie
completate, cu culorile naţionale române. La
steaguri se vor supune, după anumite norme,
culorile noastre peste celelalte culori.
3. Faţă de particulari vă rugăm să luaţi
măsuri foarte tolerante. Numai în cazurile când
purtarea culorilor naţionale constituie o vădită
provocare, va interveni autoritatea”(17).
Totodată, în completare la această
problemă, un alt ordin al Subsecretariatului de Stat
de pe lângă Ministerul de Interne, ordinul nr.
10750/8.10.1921 menţionează următoarele:
„1. Edificiile tuturor autorităţilor vor fi
prevăzute cu ocazia acestor serbări cu drapele
naţionale.
2. Societăţile particulare, comercianţii şi
restul populaţiei nu pot fi constrânse la arborarea
drapelului, neexistând o astfel de obligaţiune
legală; vor fi invitaţi să participe la aceste
manifestaţiuni naţionale, arborând drapelul
românesc. Se va atrage atenţia populaţiunei
neromâne, prin mijloacele ce vă stau la dispoziţie şi
cu cea mai mare urbanitate, că drapelul naţional
reprezintă ideea suveranităţii statului şi că
abţinerea de la astfel de manifestaţiuni naţionale
mâhneşte şi chiar jigneşte populaţia română şi ar
putea fi privită ca o atitudine ostilă”(18).
Dincolo însă de anumite greutăţi şi tensiuni,
anii 1919-1928 au marcat integrarea noilor
provincii, precum şi a minorităţilor naţionale în
structurile existente şi totodată redefinirea
instituţiilor unui stat naţional modern.
Evoluţia României după 1918, ca stat
naţional unitar, a fost rodul activităţii tuturor
cetăţenilor, atât a celor de naţionalitate română cât
şi a celor aparţinând minorităţilor naţionale.

Note

(1) Discursul rostit de Iuliu Maniu, în numele Partidului Naţional Român, la Adunarea Naţională de la Alba
Iulia, în Minorităţile din România 1918-1925, p. 121, Bucureşti, 1995.
(2) Direcţia Judeţeană Satu Mare a Arhivelor Naţionale (în continuare D.J.A.N. Satu Mare) fond Prefectura
judeţului Satu Mare, dosar nr. 56/1921, f. 40
(3) D.J.A.N. Satu Mare. fond Primăria oraşului Carei, dosar nr.31/1919, f .1.
(4) Ioan Scurtu Minorităţile naţionale din România 1918-1925, Studiu introductiv, p.13, Bucureşti, 1995.
(5) D.J.A.N. Satu Mare. - fond Prefectura judeţului Satu Mare, dosar nr.56/1921, f. 149.
(6) D.J.A.N. Satu Mare. fond Primăria municipiului Satu Mare, dosar nr. 5/1921, f.14.
(7) Ibidem, f. 14v.
(8) D.J.A.N. Satu Mare. fond Prefectura judeţului Satu Mare, dosar nr. 1/1919, f.56.
(9) Ibidem, f.68- f .68v.
(10) Ibidem, f.66v- f.67.
(11) Ibidem, f.69- f.69v.
(12)D.J.A.N. Satu Mare- fond Primăria oraşului Carei, dosar nr. 55/1920, f.1v-f.3.
(13) D.J.A.N. Satu Mare fond Primăria municipiului Satu Mare, dosar nr. 9/1924, f.9.
(14) Idem, dosar nr. 1/1920, f.12.
(15) D.J.A.N. Satu Mare, fond Prefectura judeţului Satu Mare, dosar nr. 47/1921, f. 192- 192v.
(16) Idem, dosar 59/1921, f.1.
(17) D.J.A.N. Satu Mare - fond Primăria oraşului Carei, dosar nr. 66/ 1921, f.1.
(18) Idem, dosar nr. 6/ 1921, f.1.

31
 Cimitirul militar românesc
de la Soultzmatt - Alsacia - Franţa
Col. (r) Mihai MAREŞ

roii români nu-şi dorm somnul de eroilor îngropaţi acolo, departe de ţara lor.
veci doar în glia străbună. Mulţi dintre ei pe A urmat apoi o perioadă de uitare, pînă
care vitregiile istoriei i-au purtat în lupte cînd, la iniţiativa unor români din Paris, s-a reluat
dincolo de hotarele patriei şi-au găsit tihna în tradiţia acestor emoţionante comemorări. În anul
pământ străin. Un exemplu în acest sens 1986, însăşi Familia Regală a participat la
este şi Cimitirul militar românesc de la comemorarea Zilei Eroilor la Soultzmatt.
Soultzmatt, regiunea franceză Alsacia, unde La 18 mai 1991, citîndu-l pe Thomas
odihnesc 678 de ostaşi români din Ardeal, Carlyle, Regele Mihai a transmis participanţilor,
care au luptat împotriva acestei ţări în
rândurile armatei austro-ungare.
Modul cum este întreţinut acest
cimitir şi, mai ales, atenţia cu care este
înconjurat nu doar de francezi, ci şi, mai ales,
de românii din diaspora ar trebui să se
constituie într-o pildă elocventă pentru noi,
cei de acasă, în privinţa propriilor noastre
opere comemorative de război.
Soultzmatt, satul francez din Valea
Apei Minerale, ce are ca efigie Cocoşul
Trîmbiţînd pe Trei Coline, atrage prin
pastoralul peisajului şi atmosfera bucolică ce
îndeamnă la linişte şi reculegere. Poate de
aceea, în anul 1922, cimitirul românesc a
fost înfiinţat aici de Regele Ferdinand I şi
inaugurat în prezenţa Reginei Maria, ale
cărei cuvinte în limba franceză sînt înscrise
pe placa comemorativă de pe monument:
”SOLDAŢI ROMÂNI, DEPARTE DE PATRIA
V O A S T R Ă P E N T R U C A R E V- A Ţ I
SACRIFICAT, ODIHNITI-VĂ ÎN PACE, SUB
O AUREOLĂ DE GLORIE, ÎN ACEST
PĂMÂNT CARE NU VĂ ESTE STRĂIN.
Maria, Regina României”.
Cimitirul este considerat de către
statul şi autorităţile franceze un „Monument
al istoriei Franţei”, dar şi un simbol al bunelor
relaţii, al colaborării şi înţelegerii, al prieteniei
dintre Franţa şi România. Este întreţinut cu
atenţie şi grijă deosebite, atât de către prin Principesa Sofia, care a citit mesajul regal,
autorităţile franceze, cât şi de către corpul că „O ţară care nu păstrează cultul eroilor, nu
diplomatic român acreditat la Paris. are dreptul să supravieţuiască”, apelînd astfel
Pînă în preajma celui de-al doilea la cei prezenţi să depună un jurămînt că „jertfa
război mondial, Ambasada română acestor eroi nu a fost zadarnică”.
împreună cu Biserica Ortodoxă Română din Tot timpul, Cimitirul militar românesc de la
Paris au organizat pelerinaje cu Te-Deum-uri Soultzmatt este bine întreţinut de organele
de aducere-aminte şi de cinstire a memoriei locale. În cimitir sunt arborate permanent

32
drapelele celor două ţări, iar anual, pe
data de 11 noiembrie, autorităţile
franceze şi Ambasada României de
la Paris organizează manifestări
comemorative şi aduc omagii
ostaşilor români. La aceste
manifestări participă şi români ce
trăiesc în Franţa şi ţările vecine, fiind
o bună ocazie de a se întălni şi
depăna amintiri despre ţara de
origine, România. De altfel, Franţa
consideră data de 11 noiembrie ca
fiind o a doua zi naţională a poporului
francez, acordându-i atenţie pe
măsura acestui statut.

Ceea ce, poate, se ştie mai

puţin, este că cei 678 de ostaşi de
etnie română căzuţi în luptele de pe
Râul Marne din Franţa sunt originari
din Ardeal, majoritatea moţi din Munţii
Apuseni, trimişi pe front, în linia întâi,
de Imperiul Austro-Ungar, ca urmare
a politicii autorităţilor maghiare, care
urmăreau un dublu scop, respectivr
reducerea numărului de români din
Ardeal şi slăbirea rezistenţei în
special a moţilor din Munţii Apuseni
faţă de politica lor de asuprire, lipsire
de drepturi şi libertăţi, deposedare de
bunuri şi proprietăţi, teroare şi
înrobire.
De altfel, se ştie că Primul Război
Mondial s-a desfăşurat cu mari sacrificii de
sânge ale populaţiei româneşti ardelene, în
timp ce România nu participa încă la război,
astfel că mulţi români din Ardeal au murit sau
au devenit prizonieri în luptele cu Rusia,
Franţa, Italia şi alte ţări aflate în stare de
beligeranţă cu Germania şi Imperiul Austro-
Ungar.
România a intrat în război, ca aliat al
Franţei, numai în august 1916 şi doar în
urma „Tratatului de la Bucureşti”, alături de
Marea Britanie, Serbia, Italia şi Rusia,
împotriva Germaniei, Austro-Ungariei,
Bulgariei şi Turciei. Ca urmare, s-a ajuns
până acolo încât, pe front, românii din Ardeal
să lupte împotriva fraţilor din România, iar
prizonierii, sârbi, italieni şi ruşi, bătuţi şi
torturaţi, să lucreze pe moşiile grofilor
unguri, alături de românii deposedaţi,
transformaţi în robi pe propriile lor
proprietăţi.
Astfel, sate şi comune întregi de moţi au
fost luate în stăpânire de grofii unguri,
semnificativ fiind cazul magnatului Ioan
Urmanczy care şi-a trecut în proprietate 23.000
de hectare de păduri de brad, pe care le-a
exploatat cu sălbăticie, sfârşind prin a împuşca
sute de moţi nemulţumiţi cărora ulterior le-a dat
foc pentru a li se pierde orice urmă.
În luptele crâncene de pe teritoriul Franţei
din prima parte a războiului, au căzut mulţi ostaşi
ai Imperiului Austro-Ungar de origine română din
Ardeal. Mulţi au căzut prizonieri şi au fost
internaţi în lagăre, inclusiv de muncă, unde au
lucrat şi trăit câţiva ani buni, fiind trataţi
omeneşte.
Pe Râul Marne din Franţa, au participat la
război, murind sau căzând prizonieri, mulţi
oameni din comuna de baştină a părinţilor mei,
Mărişel, judeţul Cluj, localitate de moţi din inima
Munţilor Apuseni. Unii dintre cei ce au scăpat cu
viaţă şi s-au întors acasă, alături de alţi veterani
de război, de văduve şi copii ai eroilor şi
veteranilor de război, printre care şi părinţii mei,
au fost colonizaţi în anii 1924-1925 pe frontiera

33
de nord-vest a României. Sub influenţa
unora dintre cei ce au luptat pe Râul Marne,
cei colonizaţi au hotărât ca noua localitate
înfiinţată de ei să se numească MARNA
NOUĂ.
Printre moţii din Mărişel şi satele
vecine colonizaţi la Marna Nouă am
cunoscut, încă din copilărie, pe Rus Ştefan
cu multe cunoştinţe dobândite în perioada
prizonieratului şi pe Ghic Dumitru întors de
pe front ca invalid de război, fiind împuşcat
într-un picior. Desigur că au fost şi mulţi alţii,
poate chiar tatăl meu Purcel Ioan, dar nu am
date despre altcineva, cert este că Rus
Ştefan şi Ghic Dumitru devin primii primari ai
satului-colonie Marna Nouă.
Merită, în mod deosebit, să apreciem
poziţia Franţei, care cinsteşte memoria
ostaşilor români până în ziua de azi, deşi
aceştia, făcând parte din armata austro-ungară,
au luptat împotriva sa în timpul primului război
mondial.
Franţa şi România păstrează neştearsă
amintirea luptelor ostaşilor români, francezi şi de
alte etnii, purtate în primul război mondial,
respectiv victoriile obţinute pe frontul comun de
către mareşalul francez Joffre în septembrie
1914 Bătălia de la Marne.
Franţa omagiază şi memoria eroilor
căzuţi în luptele de apărare din 1917 de la
Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, situaţie ce a condus
la înfrângerea puternicelor armate germane şi
austro-ungare comandate de generalul von
Mackensen. Astfel, în 1920, mareşalul Joffre
înmânează autorităţilor oraşului Mărăşeşti
decoraţia „Crucea franceză de război”, ca un
omagiu adus de poporul francez eroilor căzuţi
aici pentru cauza României şi a aliaţilor săi.
34
 ,,Cultul Eroilor“ - Asociaţie Naţională
cu profunde valenţe morale, civice şi militare
Col. (r) Mircea BLIDERAN
prim-vicepreşedinte al A.N.C.E. - Filiala Satu Mare
n toate timpurile şi la toate popoarele,
cultul eroilor a fost religia căreia i s-au inchinat
toţi, atât cei mari şi puternici, cât şi cei mici şi
umili.
Au fost ridicate monumente care să
veşnicească numele eroilor, de cea mai mare
cinste bucurându-se cei căzuţi pe timpul luptelor.
Şi la noi, tradiţia românească a
rememorării eroilor a avut şi are o dublă
semnificaţie -religioasă şi laică- rădăcinile
acesteia având profunde valenţe morale, civice
şi militare.
La noi, cultul eroilor l-au început patrioţii
noştri scriitori, în frunte cu Vasile Alecsandri,
artişti plastici, în frunte cu Nicolae Grigorescu,
marii noştri istorici şi cărturari în frunte cu Nicolae
Iorga, bravii noştri comandanţi de oşti ca regele
Ferdinand I, mareşalii Prezan şi Averescu,
conducătorii oştirii române în perioada 1941
1944 şi mulţi, foarte mulţi alţii.
Toţi aceşti mari patrioţi români au avut ca
deviză următoarele cuvinte: ,,statuile,
mormintele şi lăcaşurile de odihnă ale eroilor
şi martirilor neamului sunt pentru trupul ţării
ca şi icoanele în casele noastre”.
Caracterul organizat al ,,Cultului eroilor“
se datorează unor personalităţi marcante ale
istoriei noastre, precum Octavian Goga, Nicolae
Iorga, Iuliu Maniu, Mihail Sadoveanu, Virgil
Madgearu, generalul Artur Vaitorianu şi mulţi alţii,
având ca iniţiatori pe regina Maria, care a
patronat înfiinţarea unui organism legal şi
I.P.S.S. mitropolitul-primat Miron Cristea, devenit
apoi Patriarhul României Mari.
Tuturor acestora li s-au adăugat biserica,
şcoala şi armata care, întotdeauna, au insuflat
tinerilor şi adulţilor respectul şi recunoştinţa faţă
de cei care şi-au dat viaţa pentru Ţară şi Neam.
Forma legislativă a activităţilor dedicate
cultului eroilor este iniţiată prin Decretul Lege nr.
4106 din 12 septembrie 1919, cand ia fiinţă
Societatea „Mormintele Eroilor”.
Prin Decretul Lege nr. 3530 din 2 august
1920 s-a stabilit ca zi de comemorare a eroilor
Ziua Înălţării Domnului, devenită sărbătoare
naţională.
La 31 mai 1927, potrivit Înaltului Decret
35
nr. 1699, ia fiinţă Societatea „Cultul Eroilor”
continuatoarea Societăţii „Mormintele Eroilor”,
chemată ca prin opera sa să vorbească viitorimii
despre jertfele şi izbânzile noastre, ale
românilor, despre frumuseţea şi virtuţile ostaşilor
noştri, despre nezdruncinata tărie a sufletului
românesc.
În anul 1948, Societatea ,,Cultul Eroilor”
este desfiinţată, patrimoniul acesteia fiind preluat
de Muzeul Militar Central.
În anii 1967-1970, s-a încercat
revigorarea activităţii dedicate cultului eroilor,
responsabilitatea revenind organelor locale ale
administraţiei de stat, mai ales după apariţia
Decretului nr. 117 din 25 octombrie 1975, dar
abia în perioada 1984-1985 s-a procedat la
cercetarea, fotografierea şi fişarea tuturor
mormintelor, cimitirelor şi operelor comemorative
de război româneşti şi străine din România.
Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor”,
organism neguvernamental, non-profit, apolitic,
care se bazează pe participarea benevolă a
membrilor săi la îndeplinirea prevederilor
statutului, continuatoare a misiunii nobile de
cinstire a eroilor patriei dusă de Societăţile
,,Mormintele Eroilor” şi ,,Cultul Eroilor “, a fost
înfiinţată la puţin timp după Revoluţia din
Decembrie 1989, ca o necesitate impusă de
starea de părăsire şi degradare în care se
găseau mare parte din cele 6200 de opere
comemorative de război şi cimitire de război şi de
nevoia refacerii urgente şi întreţinerii acestora.
 EROII NEAMuLUI

Filiala Satu Mare a Asociaţiei eroismului românesc vor sta şi în viitor în atenţia
Naţionale ,,Cultul Eroilor” a luat fiinţă membrilor asociaţiei noastre şi prin colaborare
concomitent cu filialele judeţene similare din ţară, cu alte asemenea organisme, în mod sigur
activitatea fiind începută de un Comitet de rezultatele vor fi pe măsura aşteptărilor noastre.
Iniţiativă condus de col. (r) Dumitru Percea şi a
desfăşurat o amplă activitate de popularizare a
sarcinilor rezultate din statut şi a scopurilor Bibliografie:
asociaţiei. col.(r) Petre Stoica „80 de ani de la
În scurt timp, beneficiind şi de sprijinul înfiinţarea Societăţii Mormintele Eroilor”
unităţilor militare din garnizoană, s-a procedat la col.(r) ing. Miron Laza „Arhiva
organizarea de structuri şi s-a început Asociaţiei Naţionale <<Cultul Eroilor>> Un
inventarierea şi îngrijirea mormintelor şi adevărat tezaur”
cimitirelor, pentru a comemora eroii căzuţi la
datorie fără nici o deosebire de religie sau origine
etnică.
Alte obiective ale asociaţiei sunt:
- restaurarea şi ocrotirea monumentelor;
- construirea sau participarea la
construirea de noi monumente;
- cultivarea dragostei şi ataşamentului
faţă de Patrie;
- organizarea şi participarea la activităţi
omagiale şi comemorative;
- colaborarea cu alte organisme şi
asociaţii cu obiective similare.
Asociaţia funcţionează sub patronajul
Ministerului Apărării Naţionale şi a Patriarhiei
Bisericii Ortodoxe Române .
Organizarea şi desfăşurarea de acţiuni
pentru revigorarea şi propagarea cultului

36
 L E G E A nr. 379 din 30 septembrie 2003
privind regimul mormintelor şi operelor
comemorative de război

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Art. 1. Mormintele şi operele comemorative de război româneşti, precum şi cele străine
situate pe teritoriul României sunt considerate aşezăminte social-culturale, fiind supuse regimului
juridic stabilit de prezenta lege.
Art. 2. (1) În sensul prezentei legi, mormintele de război sunt locurile de înhumare ale
persoanelor care au decedat în timpul şi din cauza conflictelor armate ca urmare a îndeplinirii unui
serviciu comandat sau voluntar în interesul statului ai căror cetăţeni au fost, precum şi alte locuri
unde se păstrează rămăşiţele pământeşti ale acestora.
(2) Mormintele de război pot fi individuale sau comune, izolate sau grupate în cimitire de
onoare, parcele de onoare, osuare sau mausolee.
(3) Cimitirele militare sau parcelele militare din cimitirele civile, administrate de către
comenduirile de garnizoană, nu sunt considerate, potrivit legii, cimitire sau parcele de onoare.
Art. 3. Sunt asimilate mormintelor de război:
a) Mormântul Ostaşului Necunoscut;
b) mormintele cetăţenilor români prizonieri, internaţi civili de război sau deportaţi;
c) mormintele membrilor formaţiunilor de Cruce Roşie şi ale corespondenţilor de război,
decedaţi în timpul şi din cauza conflictelor armate, îndeplinind o misiune;
d) mormintele militarilor sau ale persoanelor civile, cetăţeni români, care au murit în timp
de pace îndeplinind un serviciu comandat în domeniile apărării naţionale, ordinii publice şi
siguranţei naţionale;
e) mormintele persoanelor decedate în alte situaţii prevăzute de lege.
Art. 4. (1) Mormintele de război străine situate pe teritoriul României au acelaşi regim ca şi
mormintele de război româneşti.
(2) Sunt asimilate mormintelor prevăzute la alin. (1) şi cele ale prizonierilor şi internaţilor
civili de război, cetăţeni străini.
Art. 5. Sunt considerate opere comemorative de război edificiile, monumentele de artă,
plăcile şi altarele comemorative, troiţele, crucile, cenotafurile sau orice alte construcţii sau lucrări
realizate în memoria celor prevăzuţi la art. 2-4.
Art. 6. Mormintele şi operele comemorative de război care sunt înscrise în Lista
monumentelor istorice se supun regimului juridic stabilit prin Legea nr. 422/2001 privind
protejarea monumentelor istorice, cu modificările ulterioare, precum şi dispoziţiilor prezentei legi.
Art. 7. (1) Activităţile şi măsurile de protejare a mormintelor şi operelor comemorative de
război se realizează în interes public şi pot constitui cauză de utilitate publică, în condiţiile legii.
(2) În sensul prezentei legi, prin protejarea mormintelor şi operelor comemorative de
război se înţelege ansamblul de măsuri cu caracter ştiinţific, juridic, administrativ, financiar, fiscal
şi tehnic menite să asigure cercetarea, identificarea, inventarierea, clasarea, evidenţa,
conservarea, marcarea, inclusiv paza şi întreţinerea, restaurarea, strămutarea şi punerea în
valoare a acestora.
(3) Asupra imobilelor pe care sunt amplasate morminte sau opere comemorative de război
se pot aplica servituţi de utilitate publică, instituite conform legii.

37
 Art. 8. (1) Mormintele şi operele comemorative de război aparţin fie domeniului public sau
privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, fie sunt proprietate privată a persoanelor
fizice sau juridice.
(2) Mormintele şi operele comemorative de război proprietate publică a statului sau a
unităţilor administrative teritoriale sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.
Acestea pot fi date în administrarea instituţiilor publice, pot fi concesionate sau închiriate,
în condiţiile legii, cu avizul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor.
Art. 9. (1) Mormintele şi operele comemorative de război aparţinând domeniului privat pot
face obiectul circuitului civil fără a li se schimba destinaţia, în condiţiile stabilite de prezenta lege.
(2) Imobilele pe care sunt amplasate mormintele şi operele comemorative de război aflate
în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condiţiile
exercitării dreptului de preempţiune al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz,
prin Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzării. Fac excepţie
imobilele cu destinaţie de locuinţă pe care sunt amplasate plăci comemorative.
(3) Proprietarii, persoane fizice sau juridice, care intenţionează să vândă imobilele pe care
sunt amplasate morminte sau opere comemorative de război vor înştiinţa în scris consiliului local
al unităţii administrativ-teritoriale în raza căruia se află imobilul în cauză.
(4) Consiliile locale ale unităţilor administrativ-teritoriale vor transmite Oficiului Naţional
pentru Cultul Eroilor înştiinţarea prevăzută la alin.(3) în termen de 7 zile de la primirea acesteia.
(5) Termenul de exercitare a dreptului de preempţiune al statului este de 30 de zile de la
data înregistrării înştiinţării prevăzute la alin.(3) la Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor.
(6) În cazul în care Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor nu-şi exercită dreptul de
preempţiune în termenul prevăzut la alin.(5), acest drept se transferă autorităţilor administraţiei
publice locale, care-l pot exercita într-un termen de 15 zile, calculat de la expirarea termenului
prevăzut la alin.(5).
Art. 10. În cazul în care imobilul pe care se află dispuse morminte şi opere comemorative
de război nu are proprietar cunoscut, obligaţiile ce decurg din prezenta lege revin autorităţilor
administraţiei publice locale sau centrale, după caz, din unitatea administrativ-teritorială pe al
cărei teritoriu este situat imobilul.
Art.11. Pentru înfiinţarea sau protejarea mormintelor şi operelor comemorative de război,
la propunerea Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor pot fi expropriate imobile, în condiţiile legii.

CAPITOLUL II
Înfiinţarea şi protejarea mormintelor şi operelor comemorative de război
Art. 12. Înfiinţarea de cimitire şi parcele de onoare cu morminte româneşti se face, în
condiţiile legii, cu aprobarea Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor.
Art. 13. Înfiinţarea pe teritoriul României a cimitirelor sau parcelelor de onoare cu
morminte străine se face în conformitate cu prevederile tratatelor internaţionale în domeniu la
care România este parte, iar în lipsa acestora prin hotărâre a Guvernului.
Art. 14. (1) Operele comemorative de război se realizează cu respectarea legislaţiei în
domeniul autorizării construcţiilor şi cu avizul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor.
(2) Construcţia operelor comemorative de război străine pe teritoriul României se face cu
aprobarea Guvernului.
Art. 15. Modificarea sau strămutarea mormintelor sau a operelor comemorative de război
se face cu avizul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor.
Art. 16. Modificarea suprafeţelor pe care sunt amplasate, strămutarea sau reamenajarea

38
mormintelor de război străine, precum şi orice intervenţie asupra operelor comemorative de
război străine aflate pe teritoriul României se fac numai cu aprobarea Guvernului şi sub
supravegherea Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, în conformitate cu tratatele internaţionale,
iar în lipsa acestora, prin hotărâre a Guvernului, după ce a fost înştiinţat statul interesat şi s-au
stabilit pe cale diplomatică detaliile unor asemenea intervenţii.
Art. 17. Rămăşiţele pământeşti ale persoanelor decedate în condiţiile prevăzute la art.2-
4 se înhumează în mod individual, cu excepţia cazurilor de forţă majoră care impun un mormânt
comun. La fiecare mormânt se aşează un însemn de căpătâi pe care sunt înscrise date minime de
identificare a persoanei decedate. Însemnul de căpătâi este specific religiei celui înhumat şi are
forma şi dimensiunile precizate în normele tehnice prevăzute de Regulamentul de organizare şi
funcţionare a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor.
Art. 18. (1) În scopul asigurării unei adecvate protejări a mormintelor de război se poate
proceda la strămutarea acestora.
(2) La reorganizarea, extinderea sau construirea cimitirelor de onoare se vor respecta
normele tehnice prevăzute în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Oficiul Naţional pentru
Cultul Eroilor.
(3) Este interzisă înhumarea în cimitirele sau parcelele de onoare a altor persoane
decedate decât cele prevăzute la art.2-4.
Art. 19. Toate mormintele de război vor avea asigurată o zonă de protecţie. În zona de
protecţie pot fi instituite servituţi de utilitate publică şi reglementări speciale de construire prin
planurile şi regulamentele de urbanism aprobate şi avizate conform legii.
Art. 20. (1) Evidenţa generală a mormintelor şi operelor comemorative de război se ţine
de către Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor.
(2) Instituţiile publice şi autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să ţină propria
evidenţă a mormintelor şi operelor comemorative de război aflate în administrarea sau
proprietatea lor, după caz.
(3) Ministerul Afacerilor Externe, prin reprezentanţele diplomatice sau oficiile consulare,
organizează, păstrează şi actualizează permanent evidenţa mormintelor şi operelor
comemorative de război româneşti din străinătate.
Art. 21. Evidenţa, inventarierea, marcarea, întreţinerea, conservarea şi restaurarea
mormintelor şi operelor comemorative de război se realizează în conformitate cu normele tehnice
prevăzute în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor.
Art. 22. Finanţarea activităţilor de înfiinţare şi protejare a mormintelor şi a operelor
comemorative de război româneşti se face astfel:
a) pentru cele din străinătate, prin bugetul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor şi potrivit
tratatelor internaţionale la care România este parte;
b) pentru cele dispuse pe teritoriul naţional şi care aparţin domeniului public sau privat al
statului, din bugetele instituţiilor publice în a căror administrare se află, iar pentru cele care aparţin
domeniului public sau privat al unităţilor administrativteritoriale, din bugetele acestora.
Art. 23. Întreţinerea şi marcarea mormintelor şi operelor comemorative de război străine
aflate pe teritoriul României se realizează de către autorităţile administraţiei publice, potrivit legii şi
în conformitate cu tratatele internaţionale la care România este parte.
Art. 24. În funcţie de importanţa şi amploarea lucrărilor de înfiinţare sau protejare a
mormintelor şi operelor commemorative de război româneşti şi străine aflate pe teritoriul naţional,
Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor poate susţine finanţarea sau cofinanţarea acestora din
bugetul propriu.

39
 IMNUL EROILOR
Versuri: I. Dormidond
Muzica: I. Brătianu

Presăraţi pe-a lor morminte Pe copii la sânul vostru

Ale laurilor foi, Alintaţi-i cu-acest cânt
Spre a fi mai dulce somnul Povestiţi-le cu fală
Miilor de luptători Al eroilor avânt.

Ridicaţi pe piramida Dezveliţi tot adevărul

Nemuririi faima lor Şi le spuneţi tuturor,
Scrieţi în cîrţile de aur Cum muriră fraţii noştri
Cântecul nemuritor. Pentru neam şi ţara lor.

Şi pe sacrele morminte
Puneţi lacrime şi flori,
Spre a fi mai dulce somnul
Miilor de luptători.

40