Un antic proverb chinezesc spunea “să te ferească zeii să trăieşti

vremuri interesante”.
Poate părea ciudat, dar la ora actuală noi trăim vremuri interesante. La
împlinirea a 90 de ani de la marea unire, la noi se discută doar de politică, iar
la comemorarea victimelor din Timişoara şi din întreaga ţară, despre
formarea guvernului. Azi, politica se face la TV, vedem fel de fel de analişti,
de experţi, care îşi dau cu părerea la ore de maximă audienţă. Nu mai este
nici timp, nici loc, pentru amintirea evenimentelor care au marcat cu
adevărat istoria ţării.
Mai demult, politica se făcea altfel. Se făcea cu arma în mână, se lupta
şi se murea pentru un ideal, un ideal suprem, împlinit în acel an de graţie,
Anul Domnului 1918. România Mare a fost realizată de luptători, mai puţin
de politicieni. Au fost oameni d erând, purtând uniforma armatei române, ce
şi-au vărsat sângele la Turtucaia, la Sibiu-Câineni, pe Jiu sau pe Neajlov, la
Oituz, Mărăşti sau Mărăşeşti, la Cireşoaia cea plină de sânge, sau în multe
locuri ce au înscris cu litere de glorie şi sânge vitejia celor ce se afirmau
lumii întregi ca purtând nobilul nume de români. 1 Decembrie 1918 a fost
doar o proclamaţie, au urmat apoi lupte grele, în Apuseni, pe Nistru, pe Tisa,
apoi la Szolnok, Berecsaba şi până la Budapesta.
Printre aceşti zeci de mii de eroi, s-au aflat şi cei ce au purtat la piept,
ca şi un nepreţuit tezaur, steagul României reîntregite la mii de km de Patria
Mamă. Aceştia au fost voluntarii români, ce au luptat încă multă vreme după
ce idealul naţional de sute de ani era înfăptuit, departe de casă, pentru
România, ţara pe care o visau în anii lungi de prizonierat.
Sub stindardul bicefal al monarhiei austro-ungare, românii din
Transilvania şi Bucovina au fost nevoiţi să-şi verse sîngele împotriva voiţei
şi chemării fraţilor de neam, pe câmpurile de luptă ale Galiţiei şi Italiei, chiar
şi ale Franţei, pentru păstrarea acestui imperiu anacronic condus de Casa de
Habsburg.
Ce tragedie mai mare ar putea fi descrisă în istoria universală decât
cea a transilvănenilor sub steagul austro-ungar, siliţi să lupte împotriva
fraţilor români, în Galiţia, români basarabeni înrolaţi sub drapelul însângerat
al Imperiului Rus? Câţi fraţi români s-au ucis unii pe alţii, câte gloanţe sau
câte baionete au sfârtecat şi curmat atâtea vieţi româneşti, ucise chiar de
români, în numele imperiilor care i-au aruncat unii împotriva altora?
În acele cumplite bătălii, mulţi români au fost luaţi prizonieri şi
internaţi în lagăre pe tot cuprinsul Imperiului Rusesc. Odată cu intrarea

1
României în război de partea Antantei, s-a pus problema înrolării de
voluntari din aceste lagăre în armata română. Totuşi, Rusia nu privea cu ochi
buni o întărire a armatei române, care ulterior ar putea avea pretenţii asupra
Basarabiei, ocupată de ruşi încă de la 1812. Cu toate piedicile puse, mai bine
de trei mii de voluntari transilvăneni şi bucovineni vor participa la
crâncenele bătălii de la Mărăşeşti şi Oituz, înscriind o nouă pagină de glorie
în istoria zbuciumată a neamului românesc.
Restul, care nu au putut fi înrolaţi, au fost prinşi în vâltoarea revoluţiei
ruse şi a războiului civil ce a răvăşit întreg cuprinsul imperiului muribund al
ţarilor ruşi. Dar imperiul se va reface sub mâna de fier a noilor ţari roşii, a
lui Lenin şi apoi a lui Stalin. Împotriva lui, în acele zile, nu vor lupta numai
ruşii albi, conduşi de Vranghel, Denikin şi Kolceak, dar şi trupele de
voluntari constituiţi din prizonieri cehoslovaci, polonezi, iugoslavi,
lituanieni, letoni şi, bineînţeles, români.
Cu tricolorul în frunte, românii s-au dovedit, ca întotdeauna în
decursul istoriei, nişte luptători admirabili, impunând teamă şi respect chiar
şi adversarilor, bolşevicii roşii, care au supranumit divizia românească
“Dikaia divizia” sau “Divizia sălbatică”. La geruri de – 45 grade Celsius,
prin troienele învârtoşate de cumplitul viscol siberian, soldaţii români au dat
încă o probă de curaj şi dăruire, făcând incursiuni de o aprte şi de alta a căii
ferate transsiberiene, încredinţată lor ca şi pază, incursiuni în adîncime de
peste 300 km în adâncul taigalei nepătrunse, în urmărirea bandelor de
partizani comunişti.
Toate acestea le-au făcut cu credinţă către Patria Mamă, de care se
simţeau indisolubil legaţi, aşa cum le-au răspuns bolşevicilor care cereau un
armistiţiu după ce au fost striviţi în bătălia de la Şeragul şi Kuitun: “Nu
putem încheia un armistiţiu cu bolşevicii, deoarece astfel am jigni trupele
din Armata Regală Română, cu care vă aflaţi în război pe Nistru!”
Într-adevăr, în acele zile, România şi Uniunea Sovietică se aflau într-
un război nedeclarat pe graniţa de pe Nistru. Ciocnirile erau frecvente, bande
de bolşevici de până la câteva sute de luptători înarmaţi treceau în Basarabia
dedându-se la jafuri şi atrocităţi, încercând să răscoale populaţia. Armata
noastră intervenea ajungându-se la lupte grele, de uzură, în cursul uneia
dintre acestea căzând la datorie generalul Poetaş.
Dar în Siberia, voluntarii români, majoritatea grade inferioare şi
simpli soldaţi, aveau nevoie de instruire şi conducere militară profesionistă.
Lipsa ofiţerilor era acut simţită.
Ca şi în alte momente de restrişte, românii şi-au găsit conducătorii.
Ofiţeri români, majoritatea ardeleni, au ascultat chemarea fraţilor de neam şi
sânge. Au renunţat la confortul relativ al încetării luptelor din Moldova în

2
urma păcii de la Buftea-Bucureşti, au demisionat din armată şi au purces la
aventura vieţii lor: în grupuri mici, de 3-6 oameni, au început traversarea
imperiului rus în descompunere, de cele mai multe ori pe jos. Au străbătut
teritorii cuprinse în vâltoarea revoluţiei şi războiului civil, au îndurat lipsuri,
au traversat linii de front volatile aflate în cumplite încleştări, au fost luaţi
prizonieri de bolşevici, au reuşit să scape ca prin minune şi să ajungă acolo
unde îi chema neamul românesc şi datoria faţă de de patrie. Ajunşi în
mijlocul fraţilor, după primejdii de neînchipuit, nu au avut nicio clipă de
odihnă. Au luat conducerea plutoanelor şi companiilorromâneşti şi le-au
condus la luptă şi la izbândă, făcându-l pe istoricul Constantin Kiriţescu să
numească această aventură unică în istoriografia noastră “O Annabassis
românească”, o superbă paralelă cu epopeea celor zece mii de greci ce şi-au
croit drum prin inima Persiei, atât de magistral descrisă de Xenofon.
Elie Bufnea a fost unul dintre aceşti ofiţeri. La fel şi Simion Ghişa.
Lor le datorăm nu numai recunoştinţă faţă de meritele dovedite, dar şi faţă
de faptul că au trăit să povestească, cu un talent extraordinar.
Ceea ce aveţi în faţă este relatarea aventurii lor şi a miilor de români
aflaţi atât de departe de casă şi care nu au uitat nicio clipă unde bate inima
de român: acasă, la Patria Mamă, la Alba Iulia, unde s-a înfăptuit visul
nostru de veacuri, România Mare.
Închei aici, cu cuvintele lui Elie Bufnea, în clipa în care a trecut
Nistrul avântându-se în necunoscut, în cenuşa mocnită a ruinelor imperiului
rus în descompunere:
“Rămâi cu bine, ţara mea, rămâi cu bine!
În drumul nostru am întâlnit cruciaţi pentru ideea libertăţii, sângerând
şi muşcând pământul în numele ei; tirani fără suflet şi fără Dumnezeu,
sfâşiind o Împărăţie şi asmuţind, înnebuniţi de ură, bestialitatea oamenilor
pentru a se sugruma unii pe alţii; bandiţi sângeroşi jefuind şi omorând în
numele unui ideal de umanitate, pe care niciodată nu l-au priceput,
batjocorindu-l cu sălbăticia lor inconştientă.
Apără-mi Doamne, Neamul şi Patria de o aşa îngrozitoare nebunie!”
Dar, din păcate, douăzeci şi cinci de ani mai târziu, România, patria
pentru care Elie Bufnea şi camarazii săi au luptat şi au sângerat, va cădea
pradă hoardelor bolşevice. Chiar autorul acestor rânduri, Elie Bufnea, alături
de toţi marii bărbaţi ai neamului, va plăti scump, cu preţul libertăţii şi al
vieţii, dragostea lor neţărmurită faţă de patria şi neamul românesc.
Dumnezeu să-i odihnească în pace şi să le dea liniştea de care nu s-au putut
bucura în timpul vieţii lor jalonate de cumplite încercări. De asemenea,
Dumnezeu să-i odihnească pe toţi acei români ce s-au jertfit în tăcere,

3
făcându-şi datoria faţă de Patria Mamă, fără să aştepte vreo recompensă,
doar din cel mai simplu şi mai pur patriotism.
Şi fiindcă astăzi se împlinesc 19 ani de la Revoluţia din Decembrie
1989, fără de care nu am fi putut vorbi despre aceste lucruri acum, vă propun
un moment de reculegere pentru toţi cei care au murit pentru România,
pentru toţi acei nenumăraţi eroi fără nume, eroi ce s-au jertfit doar ca să ne
dea nouă o şansă, o şansă pe care noi nu avem dreptul să o irosim, trebuie să
o folosim, deoarece dacă nu o vom face, ne vor blama nu numai milioanele
de eroi necunoscuţi din morminte fără nume, ci chiar urmaşii noştri, acum şi
în vecii vecilor!
Vă mulţumesc!

O ultimă intervenţie:
Cartea e structurată astfel, în introducerea volumului I, textul unei
broşuri informative despre activitatea voluntarilor români în Siberia, rezultat
al unor conferinţe pe această temă din 1928. Urmează memoriile lui Elie
Bufnea pe această temă, în două volume, “Prin Rusia sovietelor” şi “În
Siberia lui Kolceak”. În încheierea volumului II, ni s-a părut potrivit să
adăugăm o altă scriere a lui Elie Bufnea, “Transilvania şi românismul”,
apărută în 1943, în plin război mondial, atunci când o parte a Ardealului era
sub ocupaţie maghiară în urma Dictatului de la Viena. În încheiere, un scurt
articol apărut în revista “Memoria” sub semnătura domnului senator Sabin
Ivan, fost deţinut politic, despre destinul acestui mare patriot român care a
fost Elie Bufnea.