Ionel Necula

Uricar la Poarta Moldovei de Jos

Vol.11

Editura StudIS
Iași 2018
Machetare, copertă: Daniel Bradea

Editura StudIS
adicenter@yahoo.com
Iasi, Sos. Stefan cel Mare, nr.5
Tel./fax: 0232 – 217.754

Pre-press, tipar digital şi finisare:

S.C. ADI CENTER SRL
Şos. Ştefan cel Mare, nr. 5
Tel.: 217 754

Copyright © 2018. Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt

rezervate autorului
 Ionel Necula

Uricar la Poarta Moldovei de Jos

Vol.11

Editura StudIS
Iași 2018
 Dedic familiei Miron – Virgil, Claudia,
Miruna, Iarina și Sofia, această carte tensionată,
născută dintr-un capriciu așa de apăsător cât n-a
putut suporta singur autorul, în detașarea lui de
problemele curente și uzuale, și s-a răsfrânt nedrept
asupra celor din preajmă, care nu au nici o vină și
cărora le rămân profund îndatorat pentru felul cum
mi-au suportat însingurarea.
 În loc de prefaţă
Nu mai aveam de gând să continui un travaliu care nu
mi-a adus decât necazuri, goluri mari în sărăcăciosul meu
buget familial şi un disconfort fiinţial greu de vindecat
într-un timp prea apropiat. Probabil c-am mai spus-o şi
altădată, dar îmi place s-o repet şi cu acest prilej: Eu sunt
un critic obişnuit şi mă pronunţ doar asupra scriitorilor
obişnuiţi. N-am organ pentru sesizarea genialităţii şi toţi
cei care cred că sunt geniali şi scriu numai lucrări geniale
trebuie să înţeleagă că nu mă găsesc în calitate de
comentator. Un scriitor care consideră că opera lor
depăşeşte obişnuitul că are un sâmbure de genialitate şi nu
poate fi asociată decât lucrărilor fundamentale din
literatura universală, n-are nici o şansă să fie comentat de
noi. Lucrările geniale, de excepţie, trebuie să-şi caute
criticul genial. Eu nu sunt decât, am mai spus, un critic
obişnuit, ocazional şi nu emit decât opinii, păreri şi puncte
de vedere personale sincere şi nedisimulate.
Sigur că operez şi eu cu criterii, cu principii estetice,
dar câţi dintre creatorii de azi se mai încurcă în asemenea
bagatele? Mai ales piaţa cărţii de poezie este aşa de
aglomerată că depăşeşte cu mult previziunile lui
Alecsandri. O vreme, fenomenul a mai fost descurajat de
Alex Ştefănescu şi emisiunea sa Tichia de mărgăritar,
dar fenomenul a devenit mult prea vast pentru a fi eradicat
printr-o singură emisiune. Nu spun, Doamne fereşte, că
fenomenul este nociv, nu-i deloc o dramă că numărul
poeţilor a proliferat într-o măsură neaşteptată, ci faptul că
mulţi dintre noii creatori – tractorişti, mecanici, fierari-
betonişti - sunt de o subţirime intelectuală îngrijorătoare,

5
că n-au auzit niciodată de Baudelaire, de Verlain, de
Goethe, de Osian şi nu realizează că-n absenţa unor
adăstări serioase prin literatura română şi universală şi prin
absenţa unor noime şi principii estetice bine sedimentate
nu poate rezulta decât o îngălare manelizată, care
perverteşte bunul gust şi îndepărtează cititorii de la piaţa
cărţii. Nu spun că fenomenul trebuie eradicat, că mulţimea
acestor amatori trebuie marginalizată sau eliminată, spun
doar că recunoaşterea lor implică o cunoaştere adâncită a
fenomenului literar, că trebuie, dacă vor cu adevărat să
performeze în domeniu, să facă un efort de asumare
adâncită a fenomenului literar, a principiilor care-l
solemnizează şi a noimelor care legitimează în general
actul de creaţie literară.
S-a înmulţit numărul concursurilor de poezie, în
fiecare judeţ există cel puţin unul, de nu cumva mai multe
concursuri naţionale de poezie şi-am cunoscut concurenţi
care aveau în palmares câte 10-18 premii acordate la
Festivalurile de la Botoşani, Suceava, Adjud, Tulcea etc şi
poezia lor nu spunea nimic, nu aducea nimic nou în
imaginarul liric actual. Toţi le arborau ca pe nişte trofee,
bonus-uri care, chipurile, îi consacră şi-i cadastrează spre
o glorie literară sigură şi bieţii de ei chiar se amăgesc cu
această iluzie. Nu-şi pot imagina că tocmai asupra lor, care
au cumulat atâtea recunoaşteri prestigioase, pot exista
anumite îndoieli şi reticenţe.
Deja se citeşte din ce în ce mai puţin şi chiar mare parte
dintre intelectualii satelor noastre - învăţători, profesori,
medici, ingineri - ignoră dulcea zăbavă a cititului. Nu doar
piaţa cărţii este îngheţată, dar şi situaţia revistelor de
cultură, al căror număr a devenit tot mai generos, trece
printr-o situaţie asemănătoare. Multe dintre ele –

6
România literară, Convorbiri lirterare, Viaţa
românească, Ateneu, Ramuri, Vatra, Contemporanul
– Ideea Europeană - au o istorie, o tradiţie şi o autoritate
înţelenită, dobândită tocmai prin exigenţele impuse în
lungile decenii de apariţie, prin valoarea problemelor
abordate şi a colaboratorilor care semnează în paginile lor.
Sunt puţine judeţe care nu au cel puţin o revistă de cultură,
dar multe au chiar câte 4-6 reviste şi redacţiile, în absenţa
unui program pertinent şi exigent, fac concesii
inadmisibile la calitatea materialelor publicate, la valoare
şi la o anumită înălţime intelectuală.
Se vorbeşte mult despre o iniţiativă parlamentară prin
care corpul didactic să primească o indemnizaţie lunară
destinată special procurării de cărţi şi, probabil de reviste.
Este, desigur, o iniţiativă lăudabilă şi bine venită, dar
măsura aceasta a mai fost activată şi în anii din urmă şi
piaţa cărţii n-a simţit o dinamică mai înviorată, sau un
interes mai crescut. Ştie cineva cât din suma primită
procurării de cărţi era destinată cu adevărat scopului
prevăzut de lege? A discutat cineva cu librarii să vadă la
ce curse cu obstacole erau obligaţi atunci când trebuia să
elibereze solicitanţilor bonuri justificative pentru sumele
respective? Cel puţin la Tecuci nici un cadru didactic n-a
folosit suma primită în scopul prevăzut de lege. Toţi au
luat o carte-două şi restul până la concurenţa sumei i-a
împărţit cu librarul. Dezinteresul pentru carte, pentru
lectură este imens, dar durerea cea mare este că aceeaşi
situaţie se constată chiar şi acolo unde ne aşteptam cel mai
puţin.
Cultura este în declin, nu doar la noi, dar şi în alte ţări
europene se simte aceeaşi situaţie. De asta zic: dacă
instituţiile de cultură şi autorităţile statului au vreo

7
posibilitate de a încuraja actul autentic de cultură, atunci
să chibzuiască bine cine trebuie încurajat. Ar fi interesant,
bunăoară, dacă Biblioteca municipală ar institui un premiu
anual pentru cei mai activi cititori. Ar fi ideal ca la Casa
de cultură din oraş să întâlnim manifestări culturale de
calitatea celor găzduite de Fundaţia Pelin, care face pentru
oraşul nostru mai mult decât toate instituţiile de cultură la
un loc deşi acestea (Casa de Cultură, Biblioteca, Muzeul
de istorie), cu cei peste 40 de salariaţi înseamnă un efort
enorm pentru bugetul local. Nu se poate ca o familie
singură, compusă din trei persoane să realizeze în plan
cultural, mai mult decât cei 40 de bugetivori.

8
 Istoria în dispuneri ocazionale

Costache Negri
Cunoscutul unionist Costache Negri este omul care
m-a intrigat totdeauna; fără să fi fost un mare scriitor, fără
să fi deţinut funcţii supreme de decizie în stat, fără să aibă
mari grade militare sau ecleziastice, fără să dispună de
averi ostensibile a influenţat viaţa politică românească şi
i-a marcat direcţia de
evoluţie într-un moment
astral al evoluţiei sale –
exact când era mai mare
nevoie de el, de prezenţa,
fermitatea şi clarviziunea
lui profetică.
Aniversăm în curând
160 de ani de la Unirea
Principatelor Române sub
sceptrul aceluiaş domnitor
(Unirea Mică) şi puţină
lume ştie că fostul pârcălab
de Covurlui (1851-1855)
putea deveni primul
domnitor al Principatelor
Române. Nu m-aş fi oprit asupra acestui stegar,
providenţial pentru devenirea românească, dacă n-aş fi
constatat că momentului electiv, prin care micul proprietar
al Mânjinii a devenit candidatul preferat al partidei
unioniste la înalta demnitate de domnitor al Moldovei -
spun al Moldovei pentrucă ceea ce se hotăra aici era
esenţial pentru ceea ce urma să decidă şi Ţara Românească

9
- i s-ar fi extras toate semnificaţiile deontice în
monografiile ce i-au fost consacrate. Era evident că un vot
negativ la Iaşi ar fi făcut inutilă orice hotărâre unionistă la
Bucureşti. Aşadar, a fost un moment când istoria
românilor depindea direct de felul cum ieşenii şi, într-o
dispunere mai generoasă toată populaţia moldovenească
reuşeau să-şi înfrângă mândria de a locui într-o ţară
neatârnată şi într-o capitală.
Să menţionăm mai întâi că Mânjina devenise locul
geometric al întrunirii celor mai activi cărturari şi partizani
ai Unirii, că aici, în conacul lui Costache Negri, sub
pretextul zilei sale onomastice, se adunau căuzaşii Unirii,
pentru a stabili strategii şi forme de luptă pentru toată
devenirea românească.
Încă ceva: Convenţia de la Paris din august 1858 (un
fel de Constituţie provizorie) prevedea, printre altele, ca
viitorii candidaţi la tronurile celor două Principate
(momentan problema Unirii nici nu se punea) trebuia să se
fi născut în principatul, la cârmă căruia năzuia, să aibă
vârsta de cel puţin 35 de ani, să poată dovedi că are un
venit anual de 3000 de galbeni pe an şi să fi îndeplinit
anumite funcţii publice în ultimii zece ani. Cum Costache
Negri nu întrunea ultima dispoziţie şi nu dispunea de
venitul prevăzut, evident, nu putea candida la tronul
Moldovei, dar nu putea fi ales nici măcar în Adunarea
Obştească, cea care desemna candidaturile la domnie.
Cum ar fi putut tocmai el, care cerea tuturor respectarea cu
sfinţenie a pravilelor, să consimtă la ignorarea chiar
încălcarea acestor prevederi constituţionale? Numele lui
figura, desigur, printre posibilii candidaţi şi mulţi dintre
confraţii săi îşi puneau nădejdi serioase în candidatura sa.

10
 În aceste condiţii a scris acea scrisoare către
Alecsandri, despre care s-a făcut mai puţin uz, deşi
reprezintă o exemplară conştiinţă cetăţenească şi a fost
publicată de academicianul Alexandru Papadopol Calimah
în Convorbiri literare, din 1 octombrie 1884. Iubite
Vasilică, Am auzit că vreo câţiva din prietenii noştri ar fi
gândit şi la mine, pentru a mă însemna în numărul celor
de pus înainte pentru viitoarea Domnie – atunci chiar
când voi ştiţi cu toţii că pe lângă altele, apoi îmi lipsesc
netăgăduit şi multe din însuşirile prescrise de noua
Constituţie, pentru a ajunge legal la aşa treaptă. Să
pornim însă de la supoziţia, că nu numai această auzire,
dar chiar şi îndeplinirea ei, departe de a fi unul din acele
huete zădarnice, ce pururi resună la aşa timpuri ca acest
de acum, ar fi din potrivă un adevăr sigur şi uşor de
realizat – totuş nu am alta de zis, decât că rog pe prietenii
noştri, întăritor, să înlătureze asemenea combinare, pe
care nici într-un chip nu o pot primi.
Cu toate că nădăjduiesc că nu va ave triste sfârşituri,
dar Convenţia din 19 August mi se pare foarte restrânsă
în privinţa legii electorale. Mulţi prin asprimea zisei legi
se află înlăturaţi din drepturile Ţerii, dintre care şi eu
unul. Poate că judec în felul acesta, din pricină că tocmai
sunt şi eu în causă; dar ce-i un fapt nestrămutat, este că în
prescrisele alegeri de astăzi, eu nu am nici un drit. Deci
de nu pot fi nici ales, nici măcar alegător în deputăţie,
lămurit se înţelege că cu atâta mai puţin, încă pot fi ceva
mai mult; sau spre a vorbi limbagiul scârbos dar positiv
al cifrelor . de nu am şase mii galbeni capital, nu pot ave
trei mii galbeni venit pe an; fiind hotărât chiar în Sfaturile
Împăraţilor că banii să fie un neapărat merit. Totodată, de
vreme ce nu m-am încercat a-mi face drituri pentru

11
deputăţie, când nu le avem, asemine nume voi încerca a
mi le face pentru Domnie, când le am încă şi mai puţin.
Plec dar capul înaintea pravilei şi găsind rele în alţii
încercările de a o călca sau a o încuraja, cu atâta mai rele
trebue să le găsesc aceste pentru mine însumi. Ş’apoi deşi
alegerea Domnului este o chestie de-a dreptul secundară
şi subordonată la alegerea Deputaţilor Naţiei, care
aceasta este totul – dar sunt deajuns bărbaţi Moldoveni
mai vrednici de însărcinat cu povara Domniei, care au şi
adevărate drepturi legale, şi cu care astăzi nu mă pot
asemăna decât în deopotrivă durere pentru binele acestui
al nostru Pământ.
De auzirea cu care-ţi încep scrisoarea de faţă nu este
numai o zadarnică vorbă deşartă, precum atern mai mult
a crede; apoi rogu-te a obşti prietenilor noştri aceste ce-
ţi scriu, ca singurul meu respuns.
Al teu bun prietin
C. Negre
1856, Decembrie 2
T. Ocna
Scrisoarea aceasta urma celei din 30 octombrie prin
care explica lui Vasile Alecsandri că nu corespunde
cerinţelor înscrise în textul Convenţiei de la Paris – text
constituţional pentru că chiar ţinea loc de Constituţie.
Odată cu această scrisoare Negri a trimis lui Alecsandri şi
un document ataşat prin care îl încredinţa că este hotărât
să nu forţeze lucrurile pentru a obţine dreptul de a candida
la alegerile pentru obşteasca Adunare şi în perspectivă,
pentru ocuparea tronului Moldovei. Îl alesese pe
Alecsandri ca destinatar, tocmai pentru că-l bănuia ca
susţinătorul cel mai aprig al ideii candidaturii sale la înalta
funcţie de domnitor al ţării. Acest document taşat scrisorii

12
nu s-a păstrat, dar istoricii cred că nu putea fi radical diferit
de conţinutul scrisorii publicată de Alexandru Papadopol
Calimah - câteva decenii mai târziu.
Ceea ce a urmat se cunoaşte. Alecsandri, împreună cu
Rosetti-Teţcanul, cu Manolache Costache Epureanu şi cu
Lascăr Rosetti fac un legământ între ei şi-i cedează lui
Negri dreptul de proprietate asupra moşiilor Pătrăşcani şi
Teţcani, ambele din judeţul Bacău şi, pentru a fi siguri că
va participa la alegerea deputaţilor, îl şi înscriu, fără ştirea
lui, pe lista alegătorilor.
Istoria de după această dată îşi urmează cursul firesc,
dar Negri va mai interveni la fel de hotărât în derularea ei
şi în momentul următor al Unirii, când s-a pus problema
alegerii domnitorului, el figurând printre candidaţii cei
mai potriviţi şi cu şanse reale de a câştiga sufragiile
electoratului. N-a fost deloc uşor pentru că partida
unionistă deşi era divizată în mai multe fracţiuni şi opţiuni,
Negri figura în continuare drept candidatul cel mai sigur
în alegerea domnitorului. A trebuit să intervină cu toată
fermitatea acelaşi Alecsandri care declară că renunţă la
candidatura sa în favoarea lui Negri şi-i roagă şi pe ceilalţi
candidaţi să-i urmeze gestul. Renunţaţi în favoarea lui
Negri? – a întrebat în cele din urmă Alecsandri şi toţi
ceilalţi candidaţi – Vasile Sturza, Mavrogheni,
Kogălniceanu au răspuns în cor afirmativ – afară de Lascăr
Catargiu care-şi motiva gestul negativ prin faptul că nu
poate da votul aceluia care, odată ajuns domnitor îi va lua
moşiile şi le va împărţi ţăranilor. Aşa au rămas, în cele din
urmă două grupări şi doi candidaţi – Negri şi Lascăr
Catargiu. Exista riscul ca totul să se năruie, căci între cele
două grupări nu părea cu putinţă o înţelegere. În aceste
condiţii, Lascăr Rosetti a închis cu cheia uşa sălii unde

13
avea loc întrunirea, undeva lângă sala Elefant din cadrul
Cabinetului de istorie naturală iar Pisoschi a pronunţat
numele colonelului Alexandru Ioan Cuza. Au urmat
tururile. La primul tur, Negri a obţinut 11 voturi, Cuza 8,
Mavrogheni 5 L. Rosetti 1. A urmat balotajul între Negri
şi Cuza, care îl dă câştigător pe Cuza cu 19 voturi. Negri
n-a mai obţinut acum decât 6 voturi. Imediat s-a întocmit
procesul-verbal care consfinţea drept candidat unic al
partidei naţionale pe Alexandru Ioan Cuza. A urmat
alegerea domnitorului din ziua de 5/17 ianuarie 1859 şi,
fireşte, victoria lui Cuza. Restul istoriei se cunoaşte şi se
găseşte în toate manualele de istorie.

14
 Cocuţa Conachi
(Fişe pentru un medalion)

Există în istoria noastră, mai veche şi mai nouă,

muilte chipuri luminoase şi harice care au marcat cu
personalitatea lor accentuată momentele astrale ale
devenirii româneşti, dar care n-au fost încă aşezate pe
soclul recunoştinţei meritate. Mereu cu privirea fixată pe
bravura marilor bărbaţi ce s-au remarcat în anumite
momente decisive ale învolburatei istorii româneşti
pierdem din vedere că şi româncile noastre, în momentele
imperative, s-au implicat sporitor - cu dăruire şi detaşare

15
de sine - în trendul evoluţiei noastre istorice. Pădureanca
Maria Puia este un exemplu de jertfă liber asumată, dar în
aceeaşi zarişte gratitudinală poate fi integrată şi Cocuţa
Conachi, vrednica fiică a poetului-logofăt Costache
Conachi, a cărei implicare directă sau prin intermediere în
actul de la 24 ianuarie 1859 a contribuit decisiv la
realizarea Unirii celor două principate româneşti, la
înfăptuirea visului din totdeauna al românilor.
Am mai scris despre Cocuţa Conachi şi cu alte ocazii
şi dacă revenim asupra gestului său providenţial într-un
moment crucial pentru ţară, o facem pentrucă în curând
vom aniversa 130 de ani de la naşterea sa şi numele său a
trecut deja într-un anonimat prăpăstios şi nedrept. Nici o
frescă nu-i conservă gestul său curajos, nici o sculptură nu-
i păstrează imaginea şi nici o ocazie omagială (de
aniversare sau comemorare) n-a constituit pretextul unor
rememorări generoase, cu sublinierea apăsată a
intervenţiei sale în drenarea ţării sale spre via moderna.

Borangic pentru o viaţă în spirit conăcheştean.

Dac-ar fi să credităm cercetările istoricului Paul Păltânea,
a cărui rigoare şi acribie documentară n-a fost pusă
niciodată la îndoială, Ecaterina-Catinca (Cocuţa) Conachi
s-a născut la 17 august 1828 la conacul familiei Conachi
din Ţigăneşti (de lângă Tecuci) şi-a fost botezată de
preotul Miron Sachelarie în biserica satului, ctitorie a
familiei Conachi, având ca naşi de botez pe însuşi
mitropolitul Moldovei,Veniamin Costache, reprezentat la
cristelniţă de stareţul Teodosie de la Mănăstirea Adam.
Nimeni nu ştie ce i-au prevestit ursitoarele la naştere,
dar tomnaticul său părinte, logofătul-poet Costache
Conachi, care trecuse de 50 de ani, îi va asigura, desigur,

16
toate condiţiile unei vieţi fericite şi lipsite de griji. Ne
putem imagina bucuria proaspătului tată văzând că, în
sfârşit, are cine să-i moştenească nămolul de avere adunat
numai printr-o repudiere a luxului zadarnic şi printr-o
chivernisită administrare a cheltuielilor, dar la fel de
bucuroasă trebuie să fi fost şi mama, Smaranda Donici,
fostă Negri şi acum devenită Conachi, care era deja mamă
a cinci copii din prima căsătorie cu Petrache Negri, iar
proaspătul nou-născut apăruse pe lume înainte de termen,
la fără de vreme facere, cum îl va înştiinţa pe fratele său,
Iordache Donici. Oricum, totul se terminase cu bine, am
scăpat de mare primejdie şi... sunt sănătoasă după o fără
de vreme facire ce mi s-a întâmplat la şapte luni. Am
câştigat o fetiţă, care trăieşte şi vă sărută mâinile, îşi
anunţa fratele în aceeaşi scrisoare purtând chiar data
evenimentului.
Cine-ar fi putut anticipa atunci, în acele momente de
jubilaţie, că această precipitată venire pe lume a fetiţei
anunţa de fapt o, la fel de grăbită, părăsire?
Oricum, în cele patru decenii de viaţă (a încetat din
viaţă la 22 februarie 1870) s-au suprapus perioadei celei
mai zbuciumate din istoria Moldovei, când ţara, cu o
generaţie paşoptistă de excepţie, se înscria decisiv spre o
modernizare alertă, în speranţa diminuării decalajelor faţă
de ţările apusene. Şi mai subliniem, măcar fugos şi succint
că tatăl său, divanitul-poet Costache Conachi, cel ce avea
ca deviză de viaţă moralul, moralul şi iar moralul a ştiut
să transmită fiicei sale nu doar o imensă avere, dar şi
simţământul iubirii de ţară, un patriotism ductil, pus în
active aplicative, atunci când ţara chiar avea nevoie de
atitudini patriotice ferme.

17
 La vârsta de trei ani a rămas orfană de mamă şi
logofătul-poet a trebuit să suplinească şi rolul celei
dispărute înainte de vreme. După moda timpului, în 1839,
Conachi a înscris-o la pensionul francez din Odesa şi a
angajat o Demoazelă adusă din Franţa special pentru a se
ocupa de educaţia Cocuţei. Fire hotărâtă şi bine
intenţionată, noua educatoare franceză hotăra în toate
problemele ce priveau educaţia şi cultivarea bunelor
maniere, ba până şi în ceea ce priveşte meniul zilnic ce
trebuia pregătit pentru tânăra domnişoară. Retrase la Iaşi,
după absolvirea pensionului din Odesa, Demoazela
franceză are frecvente discuţii cu personalul casei, iar din
corespondenţa lui Conachi cu Dumitru Burduja,
administratorul şi omul de casă al boierului deducem că
logofătul, de regulă, da dreptate educatoarei franceze şi-
ncerca să-şi explice motivul tensiunilor în curtea caselor
sale. Burduja, precizează Paul Păltânea care a cercetat
înscrisurile logofătului din fondul Turcu, este îndemnat să
afle cum de se pricinuesc mulţime de nemulţămiri acolo,
ba chiar îl sfătuieşte ce trebuia să facă pentru a curma
tensiunile. Aşadar, cercetează de vezi ce-i pricina şi de ce-
i vinu nemulţămirile aceste şi mă înştiinţează în adevăr.
Iar, apoi, pentru a nu da acestora pricină, Dumneata
cheamă un bucătar dinaintea Macmuzelii şi-i porunceşte
ca în toată seara de cu vreme, până a nu să culca, să
meargă la Maxmuzălu şi să-i hotărască ce bucate să-i facă
şi diamează şi seara pentru ca să lipsească vorba despre
aceasta (Paul Păltânea, Neamul logofătului Conachi,
Editura Albatros, Bucureşti, 2001, p. 313).
Dintr-o altă scrisoare expediată tot lui Burduja la 16
aprilie 1842 îi recomanda să închirieze o lojă la teatru
pentru învăţătoare şi alumna ei, iar în 1842, după ce

18
petrecuse toată vara acelui an la Ţigăneşti, unde se
onişnuise să consume poamă multă, porunceşte aceluiaş
om de încredere. Dumitru Burduja, ca şi la Iaşi să nu ducă
lipsă de acest produs şi să aducă de la Lungani câte patru
cofe cu struguri pe săptămână.
Probabil că pe atunci fetele se maturizau mai repede,
sau erau considerate mature la vârste care azi ni se par
nefireşti, pentru că logofătul se gândeşte la căsătoria fiicei
sale când abia împînise 15 ani. Ideea că fiul fostului bey
de Samos şi caimacam al Moldocei în timpul zaverei lui
Tudor Vladimirescu
ar putea fi un
candidat potrivit la
mâna fiicei sale i-a
venit, după o lungă
socotinţă, cel mai
probabil pe filiera
domnitorului
Moldovei, Mihai
Sturza cu care se
afla în relaţii
abrazive, încă din
1834, când
candidase amândoi
la tronul Moldovei
şi Conachi pierduse
doar pentru că
Poarta, prin
intermediul lui
Ştefan Vogoride îl susţinuse pe rivalul său, iar Ştefan
Vogoride, pe lângă faptul cî-i împrumutase o sumă mare
de piaştri pentru a cumpăra bunăvoinţa turcilor, şi-l făcuse

19
chiar ginere. Probabi că atunci s-a convins Conachi de
influenţa clanului Vogoride asupra autorităţilor turceşti şi
i-a încolţit ideea că înrudindu-se cu Vogorizii, adoptându-
l ca ginere pe fiul fostului bey de Samos, ba chiar
împământenindu-l în solul Moldovei, atât de fertil pentru
ambiţii politice, ar putea asigura şi fiicei sale o poziţie
privilegiată.

O căsătorie precipitată. Aceasta trebuie să fi fost

socotinţa logofătului Conachi, dar ideea încuscririi celor
două familii convenea în egală măsură şi fostului
caimacan, care urmărea să asigure fiului său, Nicolae
Vogoride, un viitor voievodal la Moldova. Aşa stând
lucrurile, nu ne mai miră că iniţiativa înrudirii i-a apaţinut
lui Conachi. El afost prtimul care a lansat propunerea şi-a
scris despre această plănuită intenţie lui Ştefan Vogoride:
Am socotit că este de trebuinţă, dacă şi Luminarea
Voastră veţi încuviinţa sau să se săvârşească logodire cu
schimbare de ineli prin Preasfinţitul Erinopoleos, iar în
lipsa lui prin bătrânul Veniamin sau să aibu voie a mă
repezi eu în Ţarigrad spre această lucrare.
Să precizăm însă că familia Vogoride nu era deloc bine
văzută în ţările române şi de îndată ce zvonul însoţirii
Cocuţei cu vlăstarul Vogorizilor a devenit public, a
împărţit protipendada Moldovei în două tabere antitetice.
O pondere mai pronunţată o avea partida celor ce se
împotriveau acestei însoţiri, iar Elena Negri, sora lui
Costache Negri devenise un fel de lider ai acestei opinii.
La fel de aprig se împotrivea acestei căsătorii şi
domnitorul Mihail Sturza, care credea că această înrudire
îi conferea lui Conachi un ascendent asupra sa. Scrisorile
adresate de Conachi lui Ştefan Vogoride vorbesc pe larg

20
despre această împotrivire venită din partea celui cu care
urma să se încuscrească.
Mai diplomat, Ştefan
Vogoride n-a răspuns
imediat propunerii lui
Conachi, dar la 7 mai
1844 vine la Iaşi,
împreună cu viitorul
logdnic Nicolae
Vogoride şi pregătirile
de nuntă intră în linie
dreaptă, deşi mai avea de
trecut un prag, acela al
termenului de şapte ani
pentru împământenire,
condiţie esenţială pentru a se săvârşi logodna. De aceea, în
paralel, Conachi solicită domnitorului Moldovei, Mihai
Sturza, împământenirea peste termen a lui Nicolae
Vogoride, care răspundea astfel principalei cerinţe impuse
de legislaţia Moldovei – căsătoria petentului cu o fată
băştinaşă, ba chiar, pentru a fi mai convingător şi-a
adăugat la numele său şi pe acela al lui Conachi, devenind
Nicolae Vogoride-Conachi. A trebuit să se intervină
serios, şi din partea logofătului Conachi şi din partea lui
Ştefan Vogoride, pentru ca Adunarea Obştească să se
pronunţese în cele din urmă asupra acestei cereri, căci
legislaţia Moldovei mai prevedea şi alte condiţii pentru cel
ce solicita împământenirea – cunoaşterea ţării, a legilor şi
a limbii vorbite în ţara pentru care cerea adopţiunea - şi
petentul din Fanar nu le întrunea. Oricum Decretul
domnesc va fi semnat la 7 martie 1846 şi va încheia
această formalitate - cum era privită de domnitor şi chiar

21
de Obşteasca Adunare – în care Conachi reprezenta o
chezăşie fermă şi de netăgăduit în ceea ce priveşte
oportunitatea şi legalitatea împământenirii.
Tocmai el, care trecea drept un apărător neclintit al
legilor ţării intervenise într-o cauză ce contravenea legii şi-
i putem înţelege remuşcările de conştiinţă de care era
încercat. Înţelegerea fiind făcută nu mai putea da înapoi,
dar încerca, pe cât posibil să mai repare câte ceva din graba
cu care s-a dat actul de împământenire. Aşa se explică
frecverntele reveniri epistolare prin care insista ca
proaspătul ginere să devină un desăvârşit moldovean,
adică să înveţe limba bine, să înveţe starea pământului şi
pravilele cu obiceiurile ţării, după care apoi intrând în
slujbe să să arată pururi patriot.
Dacă citim bine, Conachi anticipa, într-un fel, drumul
spre domnia Moldovei a ginerului, deşi îi venea greu să
pună în acord principiile sale moral-patriotice
intransigente cu lenevia, dezinteresul şi frivolitatea
fanariotului. Îl voia, fireşte, ca ginere, dar îl voia adaptat
la problemele ţării, ca iubitor de neam şi ţară şi nu ca
intrus, ca venetic străin de limba, istoria şi obiceiurile
pământului. Cununia s-a oficiat în ziua de 2 iunie 1846 în
mica biserică din Ţigăneşti şi-a avut ca naşi de cununie pe
Sofia Negru, sora defunctului Petrache Negri şi pe însuşi
Costache Conachi.
A fost o nuntă mare, cu invitaţi de seamă, printre care
figura chiar domnitorul Moldovei, Mihail Sturza, iar
logofătul, bucuros că-i ieşise planul întocmai, şi-a reprimat
faima de zgârcit şi-a făcut o risipă de generozitate, cum nu
prea era în firea sa; În prefaţa sa la ediţia de scrieri a lui
Conachi, Eamanoil N. Vogoride Conachi, fiul fostului
caimacan şi al Cocuţei, nu furnizează prea mult amănunte

22
despre această însoţire, dar transcrie mărturiile lui Burduja
– omul de casă al logofătului – care şi-a amintit că mirii s-
au cununat la Ţigăneşti, dimpreună cu cucoana Safta
Negre odată cu douăesprezece perechi de tineri şi tinere
de prin satele sale, pe care le-a înzestrat cu câte doi boi,
o vacă şi câte 1000 lei, bani de fiecare pereche. La
această solemnitate a cununiei a fost de faţă şi domnul
ţării, Mihai Sturza voievod, cumnatul lui Vogoride cu fiul
său Beizadea Dimitrie ce era hatman al miliţiei
întorcându-se de la Silistra.
Momentan toată lumea era mulţumită – atât Stefan
Vogoride care-şi vedea fiul împământenit în solul
Moldovei şi cu şanse a urca treptele afirmării, până la jilţul
voievodal, dar şi logofătul Conachi, care-şi imagina deja
fiica în ţinută de primă doamnă a Moldovei. Sigur,
lucrurile vor evolua altfel, însoţirea celor doi miri va avea
de întâmpinat încă de la început dificultăţi enorme, se va
eroda mult mai repede de cum se putea anticipa, şi asta
numai din cauza simţămintelor diferite faţă de ţara
Moldovei şi faţă de viscolirile cu care ţara se confrunta în
acel ceas astral al evoluţiei sale.

Peste Principatele Române bătea vânt de unitate.

Prin Convenţia de la Paris încheiată după războiul Crimeii,
Ţările Române au fost puse sub protecţia celor şapte state
europene menite să ţină sub o supraveghere directă dorinţa
de unitate teritorială, într-o singură ţară, a celor două
principate. În acest sens, delegaţii celor şapte ţări
protectoare (Turcia, Rusia, Anglia, Franţa Prusia, Austria
şi Regatul Sardiniei) luau deseori pulsul opiniei publice
româneşti.

23
 Era nevoie de un document oficial din care să rezulte
cu claritate că Unirea chiar era o dorinţă împărtăşită de
locuitorii ambelor principate şi nu un moft al câtorva
rătăciţi, dornici de funcţii şi demnităţi publice. De aici şi
nevoia de a se coborî cu consultarea ideii de unire la popor,
la cei mulţi – singurii care puteau hotărî în privinţa
destinului ţării lor. Şi cum s-ar fi putut consulta voinţa unei
comunităţi, altfel decât printr-o acţiune electivă, bunăoară,
prin recursul la referendum?
Deşi unirea era visul secular al românilor, se
constituise totuşi şi o grupare separatistă, alcătuită mai ales
dintre marii dregători, ridicaţi în funcţii de caimacanul
Nicolae Vogoride, cel care visa, ba chiar primise toate
încredinţările din partea Turciei, că dacă va reuşi să
împiedece Unirea, va primi caftanul de domnitor al
Moldovei. Să nu pierdem din vedere că la acea dată,
Moldova se afla într-o relaţie de vasalitate cu Turcia, iar
guvernul de la Constantinopol, care avea încă o mare
influenţă în desemnarea domnitorilor, n-ar fi dorit o ţară
unită şi puternică la gurile Dunării. Ţara era, aşadar,
împărţită în două tabere antitetice – de o parte era partida
unionistă, cu Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza,
Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu şi mulţi-alţii, şi
de cealaltă parte era tabăra separatistă care-l avea în frunte
pe însuşi caimacanul Vogoride, convins că şansa lui de a
deveni domnitorul Moldovei se juca în aceste zile şi
depindea de rezultatul alegerilor ce se pritocea la indicaţia
celor şapte puteri protectoare.
Un prim pretext de confruntare a celor două tabere
opuse l-a constituit alcătuirea listelor electorale pentru
constituirea divanului ad hoc - instituţia care urma să
decidă asupra ideii de unire a celor două principate. Era

24
imperativ pentru separatişti ca pe aceste liste să figureze
câţi mai mulţi separatişti, apropiaţi ai lui Vogoride, astfel
ca viitorul divan, astfel alcătuit să decidă împotriva Unirii
şi mulţi dintre unionişti au fost excluşi de pe liste şi
înlocuiţi cu oamenii caimacanului. Cel care s-a implicat cu
zel şi cu patos în această acţiune de falsificare a listelor
electorale a fost ministrul de interne, Costin Catargiu.
Degeaba au sesizat unioniştii Poarta despre falsificarea
listelor şi despre prigoana lui Vogoride împotriva
unioniştilor că demersurile lor n-au trezit nici un interes la
Stambul. Cine să le asculte păsurile când Poarta însăşi era
interesată în victoria partidei separatiste şi în menţinerea
statu quo-lui actual? Degeaba unioniştii s-au regrupat în
jurul Cocuţei Conachi, că n-au reuşit decât o neînsemnată
victorie de etapă – demiterea lui Costin Catargiu din
funcîia de ministru de interne. De la Ţigăneşti, unde se
retrăsese în semn de protest la abuzurile lui Vogoride, fata
logofătului Conachi a transmis soţului ei (caimacanului
Vogoride) acele vorbe tulburătoare, pe care cneazul Alecu
Moruzi le-a reprodus întocmai caimacanului – vorbe grele
consemnate şi de consulul Victor Place în raportul său
către guvernul francez – reproşuri dure care l-a determinat
pe caimacan să renunţe la serviciile ministrului Costin
Catargiu; Ai venit în urmă cu câţiva ani în Moldova fără
nici un fel de avere; nu ai altă avere decât zestrea ce ţi-a
adus-o fata lui Conachi. Dânsa ţi-a iertat purtarea din
trecut şi risipirea unei părţi a acestei averi uriaşe; dar nu-
ţi iartă o trădare către ţara sa ce ar fi trebuit să devină şi
a ta. Aşadar n-ai altă avere decât aceea ce ai primit de la
dânsa şi ea ţi-o poate lua înapoi prin divorţ şi să te arunce
din nou în pulberea din care te-ai ridicat. Gândeşte-te
dacă vrei să înfrunţi acest risc, de dragul făgăduielilor pe

25
care Turcii ţi le-au făcut! Pentru moment dânsa îţi cere
retragerea lui Catargi şi numai cu acest preţ se va înturna.
Sunt aici, în acest protest-ameninţare al Cocuţei,
câteva aspecte care trebuiesc reţinute şi evaluate corect, în
toată gama semnificaţiilor implicate; în primul rând faptul
că ştia de promisiunea făcută de Poartă, că-l va face domn
al Moldovei în cazul când alegerile vor fi câştigate de
partida separatistă. Apoi faptul că soţul său primise
promisiuni ferme că va primi firmanul de domnie dacă va
împiedica ideea de unire şi va neutraliza pe unionişti. Cum
primise aceste promisiuni? Prin viu grai sau prin scrisori?
Opinia noastră este că ştia de corespondenţa soţului său,
ştia ce sfaturi primea de la Poartă şi a înţeles că în situaţia
de după alegeri, când separatiştii jubilau în urma victoriei
obţinute publicarea acestor scrisori era singura şansă
pentru unionişti să mai poată îndrepta ceva. Peste toate
acestea Vogoride se dovedise un mare cheltuitor şi risipise
deja o parte din moştenirea conăcheşteană. Cocuţa
Conachi nu era străină de aceste înstrăinări, îşi dăduse
acordul, ba chiar îşi delegase soţul pentru vânzarea unor
moşii, dar, probabil, sumele rezultate au fost irosite fără
rost, ceea ce nu era în tradiţia Conăcheştilor. Nicolae Iorga
a identificat, printre arhive, chiar o împuternicire a Cocuţei
dată soţului său pentru vânzarea unor moşii. Paris, 22
octombrie 1851. Catinca Conachi Vogoridi
împuterniceşte pe soţul ei Neculai Conachi Vogoride a
vinde: Mărzăştii (Ţinutul Iaşi), Lunganii (Ţinutul Iaşi),
Sucevenii (Ţinutul Tutova), Puţănii (Ţinutul Tecuciu),
Cişmele şi Şerbeştii Vechi (Ţinutul Galaţi (sic), avere
rămasă de la răposatul părintele meu Logofătul Costachi
Conachi… dreaptă şi netăgăduită a me clironomie, iar nu
zăstre. În Foae Sătească a principatului Moldavie Iaşi, 22

26
aprilie 1851; an. XIII, nr 16 se cuprinde plenipotenţa
pentru moşia Negrişoara, Băltiţa (Ţinutul Covurlui),
Şărbeştii Vechi, crăcma cu locul ei, aflătoare aice în
capitala Iaşi, la uliţa târgului de sus, un loc din Muntenia
de mijloc, aice din capitalie, - ca o avere de iesoprica,
rămasă de la răposatul părinte al Luminării Sale, Logofăt
şi Cavaler Costachi Conachi.
Aşadar, la doi ani după moartea lui Conachi,
moştenitoare de drept, Cocuţa Conachi începuse deja
înstrăinarea unor părţi din ceea ce moştenise. Deocamdată
nu era o problemă, bătrânul logofăt îi lăsase o moştenire
imensă, dar, probabil, moştenise de la tatăl său şi
chibzuiala, chivernisirea, dar nici ea şi cu atât mai puţin
soţul său nu s-a dovedit la fel de neîmpăcăluit vrăjmaş a
luxului zadarnic.
Spuneam că demiterea lui Costin Catargiu din funcţia
de ministru n-a fost decât o firavă izbândă de etapă, ba
chiar una deloc folositoare unioniştilor pentru că noul
demnitar, logofătul Vasile Ghica, s-a arătat mai potrivnic
ideii de unire decât înaintaşul său. Teroarea dezlănţuită
împotriva unioniştilor a fost aşa de aprigă încât rezultatul
alegerilor putea fi lesne anticipat. Spre cinstea lor,
unioniştii n-au dezarmat după victoria partidei separatiste
au continuat lupta, dar şi-au dat seama că trebuia să
găsească alte dovezi şi documente pentru a convinge cele
şapte puteri protecţioniste că alegerile au fost fraudate,
falsificate şi că unioniştii nu s-au putut exprima electoral
în deplină libertate.

O corespondenţă care a schimbat cursul istoriei. Nu

ştim cu exactitate cine a săvârşit furtul scrisorilor
particulare primite de Nicolae Vogoride din Londra, din

27
Viena şi din Stambul, dar ideea folosirii lor cred că i-a
aparţinut Cocuţei Conachi, fiind singura care ştia de
existenţa şi de conţinutul scrisorilor. În portretul creionat
de N. Gane în volumul Portrete de femei, autorul
inventariază mai multe variante în această privinţă - toate
având gradul lor de plauzabilitate, dar niciuna nu poate fi
creditată fără anumite rezerve. Bănuim însă că oricine ar
fi săvârşit gestul, acesta a fost posibil doar cu participarea
şi complicitatea Cocuţei. A convenit să zdruncine însăşi
soarta căsniciei sale, numai să ajute în mod hotărâtor
soarta Unirii principatelor şi pentru înfăptuirea căreia
luptau cu atâta energie apropiaţii ei în frunte cu Al. Ioan
Cuza, Alecsandri, Negri şi ceilalţi căuzaşi ai unirii. N-a
stat pe gânduri când a văzut că este periclitată soarta ţării
şi n-a ezitat să-şi sacrifice însăşi familia ca să salveze ţara
de la un traseu de evoluţie în dispreţ faţă de voinţa
naţională. Cum se vede, bătrânul logofăt i-a transmis fiicei
nu numai o imensă avere, dar şi puternice simţăminte
patriotice, o dragoste infailibilă de ţară şi de popor, puse
acum în act şi în active lucrative. Era evident că fata lui
Conachu nu-şi putea găsi locul decât în partida unionistă,
alături de Cuza cu care, spun gurile rele, se afla în tandreţe
şi-ntr-o episodică relaţie afectivă şi alături de ceilalţi
fruntaşi unionişti.
Evident, căsătoria cu Nicolae Vogoride, după toate
câte s-au întâmplat, era definitiv compromisă, cu toate că
în cei 17 ani, cât a fost activă, produsese patru vlăstare.S-
a despărţit de fostul său soţ, dar n-a divorţat prin hotărâre
judecătorească şi-a adoptat o viaţă retrasă, la adăpost de
zbuciumul ţării sale. Îşi făcuse datoria şi putea fi
mulţumită. În forul său interior ideea de Unire căpătase o
anumită importanţă şi-i de presupus că şi în drumurile sale

28
prin Franţa şi mai ales prin Peninsula Italică aţa o trăgea
tot spre cercurile care luptau pentru unificarea Italiei.
Trecuse printr-o experienţă politică prădalnică şi patrioţii
italieni, care treceau printr-un moment istoric asemănător
cu cel moldovenesc erau interesaţi s-o asculte şi să
înţeleagă cum a fost posibil miracolul unirii la nord de
Dunăre. Aşa l-a cunoscut pe principele italian Ruspoli, la
acea dată ofiţer de ordonanţă a regelui Victor Emmanuel
al II-lea şi-şi va reface restul de viaţă alături de el -
pendulând în timpul scurt ce-l mai avea de parcurs între
palatul de pe malul lacului Como, reşedinţa principelui
Ruspoli şi Palatul de la Ţigăneşti. Aici la reşedinţa de pe
malul lacului Como, cărturarii români în preumblare prin
Europa găseau totdeauna gazdă bună şi pretexte de discuţii
politice privind soarta Principatelor Unite. Un oaspete
obişnuit era Vasile Alecsandri, care a scris şi o poezie
evocatoare Odă la lacul Como în semn de omagiu la
bunăvoinţa arătată de gazdă, ori de câte ori treburile ţării
îl duceau prin această parte de lume.
Mai cu seamă sărbătorile de iarnă le petrecea de regulă
la Ţigăneşti, în cadrul feeric al tradiţiilor de iarnă, unde
primea colindătorii şi se bucura de respectul sătenilor din
sat. Aici îşi va găsi şi sfârşitul, în cadrul unui exerciţiu
matinal de echitaţie. Mai sunt şi alte versiuni referitoare la
moartea Cocuţei, dar cine ajunge la Ţigăneşti, sat
component al comunei Munteni şi va sta de vorbă cu
lumea satului va afla de Movila Cocuţa, locul unde se
presupune că s-a petrecut drama. Din însoţirea ei cu
Emanuel Ruspoli, într-o nouă şi promiţătoare însoţire, va
rezulta alte patru vlăstare, iar între cele două serii de
urmaşi – din spiţa Vogoride şi din saga Ruspoli – va avea

29
loc numeroase procese de moştenire cu avocaţi de faimă şi
cu antrenarea unor instituţii juridice internaţionale.
Cocuţa Conachi într-o nouă însoţire. Cum era de
aşteptat, după realizarea idealului unionist, căsătoria
Cocuţei cu Nicolae Vogoride, era definitiv compromisă.
Fiica lui Conachi a părăsit ţara retrăgându-se în Franţa şi
mai apoi în Italia, unde s-a apropiat de mişcarea unionistă
italiană şi de patrioţii care militau pentru acest ideal. Unul
dintre ei era principele Camillo Ruspoli, ofiţer şi apropiat
al Regelui Sardiniei, Victor Emanuel al II-lea. Nu ştim
dacă s-a implicat în mişcarea
pentru unificarea Italiei, dar e
sigur c-a înţeles legitimitatea
luptei dusă de patrioţii
italieni pentru realizarea unei
Italii unificate. Îl cunoscuse,
cu siguranţă, pe cavalerul
Sardiniei, Benzi, cu ocazia
primirii de către caimacanul
Vogoride a delegaţilor celor
şapte puteri protectoare,
pusese chiar condiţii foarte
severe pentru a accepta să
participe la protocolul primirii înalţilor comisari, dar nu se
ştie dacă înaltul comisar italian a avut vreun rol în
stabilirea Cocuţei în Italia, Îmi imaginez însă că fiica
poetului Conachi n-a avut doar un rol decorativ în
ceremonia primirii celor şapte ambasadori ai ţărilor
protectoare. (Este vorba de Turcia, Austria, Prusia, Franţa,
Anglia, Rusia şi Sardinia). În plus, se cunoaşte că avea o
sănătate precară iar Costache Negri îi recomanda deseori

30
să-şi vadă de sănătate în Italia. Şi la fel de bine se ştie că
fata lui Conachi aprecia opiniile fratelui său vitreg.
Presupunem că în cadrul recepţiei oferită de cei doi
amfitrioni, (soţii Vogoride-Conachi) s-au întreţinut copios
cu înalţii comisari europeni şi dacă soţul său căuta cu
precădere pe reprezentanţii ţărilor care se împotriveau
Unirii, Cocuţa se întreţinea mai mult cu ambasadorii
ţărilor care împărtăşeau idealul de unitate al românilor din
cele două principate, iar trimisul Regelui Victor Emanuel
al Sardiniei, Rafaello (cavaler de Benzi) şi delegatul
francez, Charles, baron de Talleyrand – Perigord, nepotul
faimosului ministru de externe napoleonian, erau, cu
siguranţă, printre cei mai agreaţi. Nu avem raportul
delegatului Sardiniei către regele pe care îl reprezenta,
cum avem raportul comisarului francez către Napoleon al
III-lea, dar nu este nici o îndoială că şi comisarul Sardiniei
şi-a informat Regele de entuziasmul cu care a fost
întâmpinat de populaţia localităţilor prin care, în drum spre
Iaşi, a trecut cu trăsura şi de ardoarea cu care soţia
caimacanului militează pentru Unire. E de presupus că
înaltul comisar şi-a informat regele despre disensiunile
care marcau familia caimacanului, iar regele s-a consultat
cu aghiotantul său, Camillo Ruspoli, aşa că la sosirea sa în
Italia viitorul soţ al Cocuţei avea deja toate datele
trebuincioase despre situaţia ei.
Sigur, noi am mizat în aceste presupuneri pe o
bănuială, care nu are pretenţie de veridicitate, dar poate fi
creditată ca posibilă, verosimilă. Cred că o cercetare mai
aplicată a arhivelor italiene ar putea conferi mai multă
plauzibilitate presupunerilor noastre.

31
 O dublă căsătorie şi o dublă serie de descendenţi.
Unica descendentă a poetului Conachi moştenise de la
părintele său o sensibilitate afectivă productivă, un
sentiment factual al iubirii de ţară şi o moralitate
infailibilă. Vrednica sa urmaşă va prelua deviza bătrânului
logofăt, moralul, moralul şi iar moralul o va continua cu
aceeaşi ardoare vânjoasă şi-o va pune în act şi-n active
lucrative într-un moment crucial pentru ţară şi pentru
înfăptuirea măreţului ei ideal de unitate. Moştenise de la
părintele său nu numai o pătimaşă dragoste de ţară, dar şi
filantropia lui. În 1856 a organizat în casele sale din Iaşi o
loterie la care s-au strâns 500 de galbeni pentru ajutorarea
celor săraci iar în 1861, când partea de jos a Galaţiului a
fost inundată de revărsarea Dunării a contribuit substanţial
la ajutorarea sinistraţilor. O grijă deosebită a purtat-o
Şcolii Centrale de Fete din Iaşi pe care o va ajuta în
repetate rânduri prin gesturi filantropice repetate, iar în
1858 a dăruit o mare cantitate de ţesături pentru
îmbrăcămintea uniformă a tuturor elevelor. Mai
moştenise de la bunul său părinte o imensă avere, nămol
de avere, cum se exprima poetul într-un paragraf din
testament, dar şi dreptul de a dispune de ea după voie.
Degeaba i-a mers vestea de zgârcit, căci n-a fost decât un
neâmpăcăluit vrăjmaş a luxului zadarnic, iar faţă de fiica
sa a arătat o generozitate neaşteptată Din toată această
avere mişcătoare şi nemişcătoare, care alcătuieşte starea
mea, dator sunt, după pravilă, a da copilei mele, Catinca
Konachi Vogoride o a treia parte, după paragraful 968
din Condica Ţivilă, curată şi fără nici o însărcinare, iar
două părţi rămân în a mea deplină dispoziţie; eu însă nu
am făcut aşa, am dat copilei, fiică-mea, toată averea ce
am piste praviliceasca a 3-a parte, afară de legaturile şi

32
anume mai gios scrise (Documente ediţie de Gh.
Ungureanu, D. Ivănescu, Virginia Isac, Editura Minerva,
Bucureşti, 1973, p. 24).
În cei 18 ani de căsătorie cu Nicolae Vogoride au
rezultat patru descendenţi, doi băieţi şi două fete pe care
i-a ţinut pe la şcoli şi pensioane şi le-a vegheat evoluţia cu
dragoste de mamă.
- Emanoil Vogoride-Conachi (n. 10 aprilie 1847,
Iaşi – d. 19 august 1935, Paris)
- Constantin Vogoride-Conachi (n. 1849 – ?)
- Maria Vogoride-Conachi (n. 1851 – d. 1931,
Iaşi)
- Lucia Vogoride-Conachi (n. 26 octombrie 1855,
Iaşi – d. martie 1938,Iaşi).
După ce Înalta Poartă a hotărât anularea alegerilor
măsluite de caimacanul Vogoride şi de oamenii săi,
Cocuţa stă mai mult prin străinătate, prin Franţa şi Italia,
iar în iunie 1864 îşi reface viaţa alături de Emanoil
Ruspoli.
Primul dintre descendenţii Cocuţei şi Nicolae
Vogoride a fost Emanoil N. Vogoride-Conachi (1847-
1935) care a urmat studii (probabil juridice) la Paris şi-a
fost căsătorit prima dată cu Olga fiica beizadelei Grigore
Sturza şi a doua oară cu Sofia, contesă de Peysegur -
văduva unui conte german. Îşi asuma, printre altele şi
rădăcini bulgare şi, în virtutea acestui fapt, a candidat într-
o vreme la tronul Bulgariei. Se considera susţinut, în
această tentativă regală de guvernul rus, dar acesta ori n-a
fost destul convingător, ori a considerat mai potrivit pentru
această demnitate pe principele german Alexandru
Battenberg că planul i-a eşuat. Dintre descendenţii Cocuţei
cu Nicolae Vogoride, Emanoil s-a bucurat de o mare

33
longevitate, şi era singurul care putea duce mai departe
numele lui Conachi. Din păcate însă n-a avut urmaşi şi
linia Conachi se stinge odată cu el. Atunci, când se va
împărţi averea rămasă de la mama sa, lui îi va reveni partea
din stânga râului Bârlad din moşia Ţigăneşti, ceea ce
însemna 3107 fălci (4442 ha), dar ulterior, la 3 mai 1880,
va cumpăra şi partea din dreapta Bârladului de la sora sa,
Lucia, contra sumei de 368 000 franci ajungând astfel să
stăpânească întregul domeniu în care trăise şi-şi
compusese poeziile amoroase bătrânul Conachi. În mod
surprinzător, partea aceasta de moşie, cumpărată de la sora
sa Lucia va fi vândută, la 3 mai 1880, lui Anton Cincu
contra sumei de 88 000 franci, iar la 20 ianuarie 1880 a
vândut lui Tache Anastasiu şi partea sa, cea din stânga
râului Bârlad. Prin acelaşi partaj a mai primit moşia
Domneşti şi o completare de 743 fălci din moşia
Bârgăoani (jud. Neamţ). A făcut politică conservatoare şi-
n 1871 a susţinut guvernul lui Manolache Costache
Epureanu, iar în 1874 a fost ales deputat la colegiul al II-
lea Tecuci.
Maria Vogoride-Conachi a fost căsătorită mai întâi
cu contele de origine greacă Petre de Roma (Roman),
proprietar al moşieri Viziru din judeţul Brăila, pe care o
moştenise de la prima lui soţie. Din zestrea mamei, a
Cocuţei, i-a revenit moşia Nămoloasa – 3081 fălci (4512
ha).

Lucia Vogoride-Conachi Din cercetarea lui Mihai

Dim. Sturza publicată în revista Magazin idtoric nr.6 din
iunie 2000 aflăm că a fost căsătorită prima dată cu Nicolae
Rosetti Roznoveanu, candidatul separatist din 1866 la
tronul Moldovei - când s-a ventilat o firavă idee de a reda

34
Moldovei statutul şi demnitatea de altădată. A rămas
văduvă la 36 de ani şi s-a recăsătorit cu fruntaşul
conservator Dimitrie Greceanu, care a deţinut, în prima
guvernare averescană, din 1920, funcţia de ministru la
Justiţie. A căzut victimă complotului comunist bulgar, pus
la cale în Senatul României la 4 decembrie 1920. Era
recunoscut ca o personalitate puternică a Iaşului, în fruntea
căruia s-a aflat ca prefect, ca primar şi pe care l-a
reprezentat deseori în Parlamentul României. De numele
său se leagă multe înfăptuiri referenţiale din dulcele târg
ieşean, iar ca semn de recunoştinţă ieşenii i-au organizat,
la înmormântare, funeralii naţionale. Lucia Vogoride-
Conache a supravieţuit acestei drame încă 18 ani, până în
1938. Şi mai notăm, măcar succint şi laconic că în timpul
refugiului din 1916, când Iaşul devenise un oraş
supraaglomerat, Guvernul României, refugiat şi el din
Bucureştiul aflat sub ocupaţie germană, îşi ţinea şedinţele
în casele lor. Când s-a înfăptuit partajul moştenirii lăsată
de mama lor, Luciei i-a revenit partea din stânga râului
Bârlad a moşiei Ţigăneşti, pe care n-o va administra ci o
va vinde fratelui ei Emanoil, pentru ca în cele din urmă să
ajungă, tot prin vânzare, în proprietatea fostul prefect
liberal de Tecuci, Tache Anastasiu.

Multe incertitudini privesc persoana celui de al

patrulea descendent al Cocuţei, Constantin Vogoride-
Conachi, care, nu se ştie din ce cauză, fusese înregistrat
la starea civilă sub numele de Constantin Negri, deşi toţi
ceilalţi fraţii ştiau şi recunoşteau că este fratele lor bun şi
are aceleaşi drepturi de moştenire ca şi ei. Încurcătura se
va rezolva până la urmă, dar numai în urma unor procese

35
lungi, cu antrenarea unor Case de avocatură celebre şi cu
implicarea unor instituţii notariale internaţionale.
Să notăm mai întâi că deşi căsătoria Cocuţei cu
Nicolae Vogoride a dat semne de scârţiit de la început şi
s-a accentuat în timpul Unirii, cei doi n-au divorţat şi
căsătoria lor n-a fost desfăcută printr-o hotărâre
judecătorească. Trăiau despărţiţi, iar Cocuţa era mai tot
timpul prin străinătate, cel mai adesea prin Franţa şi Italia.
Ce constantă de fapt Curtea de Apel din Galaţi în
şedinţa din 22 iunie 1899? Că după moartea principesei
Caterina Conachi Vogoride, care pe atunci era căsătorită
de a doua oară cu Emanoil Ruspoli, principe de Paggia
Suasa, averea de succesiune lăsată de numita a fost
împărţită între trei copii rămaşi pe urma ei din întâia
căsătorie cu Emanoil N. Vogoride Conachi (eroare,
Emanoil N. Vogoride Conachi era fiul soţilor Cocuţa şi
Nicolae Vogoride) şi anume: Emanuil, Maria şi Lucia şi
cinci copii din căsătoria de a doua, numiţi: Constantin,
Eugeniu, Marius, Caterina (oponenta de astăzi) şi
Margareta, că mai târziu murind şi Constantin Ruspoli,
fără copii, moştenirea acestuia s-a împărţit între tatăl său,
Emanoil Ruspoli şi fraţii lui cosângeni şi uterini arătaţi
mai sus: că în ambele împărţeli însă intimatul Constantin
Emanoil N Vogoride Conachi, fiul principesei Caterina
Conache Vogoride, născut din prima căsătorie cu
principele Emanoil N. Vogoride Conache (aceeaşi eroare)
a fost omis din cauză că printr-o eroare strecurată în actul
său de naştere se numise Constantin Negri; că în urmă
dânsul stabilindu-şi starea civilă prin hotărâri definitive
date de instanţele judecătoreşti din Ancona (Italia), şi-a
rectificat actul de naştere şi, prin urmare, putea acum să
participe la masa succesorală.

36
 Într-un fel lucrurile fusese lămurite încă din 22
ianuarie 1894, când sora sa, contesa Caterina de la Forest
Divonne semnase o tranzacţie în faţa notarului Iosef
Menati din Florenţa prin care-l recunoştea ca frate uterin
şi că a fost exclus de la împărţirea avereilor lăsate de
mumă şi fratele lor Constantin (rezultat din a doua
căsătorie a Cocuţei cu principele Ruspoli, fără urmaşi,
decedat înainte de vreme) pentru a-i reconstitui din partea
ei dreptul (de moştenitor conform tranzacţiei din
Florenţa), doar că tranzacţia din Florenţa trebuia
omologată de o instanţă judecătorească drept pentru care
se aflau acum în faţa Curţii de Apel din Galaţi şi a
preşedintelui de complet, G. C. Şişman.
Dar aceasta era numai una din pricinile judecătoreşti,
care îi aduceau faţă în faţă pe descendenţii primei căsătorii
ai Cocuţei cu descendenţii spiţei Ruspoli, pentru că
procesele de moştenire vor continua încă multă vreme să
facă deliciul instanţelor judecătoreşti.
Aşadar, În 1864, s-a recăsătorit la Roma cu prinţul
Emanuele Ruspoli⁠(d), cu care a avut cinci copii:
Costantino Ruspoli (n .14 ianuarie 1865, Roma – d. 29
aprilie 1889, Roma)
Eugenio Ruspoli (n. 6 ianuarie 1866, Ţigăneşti – d. 4
decembrie 1893, Somalia)
Mario Ruspoli (16 octombrie 1867, Ţigăneşti – 16
ianuarie 1963, Florenţa)
Caterina Ruspoli (n. 15 noiembrie 1868, Ţigăneşti –
d. 12 august 1912, Berna)
Margherita Ruspoli (n. 7 februarie 1870, Genova –
d. 5 iunie 1970).
După realizarea Unirii, Cocuţa Vogoride sta mai mult
prin străinătate, prin Franţa sau Italia, timp în care l-a

37
cunoscut pe Emmanuel Ruspoli cu care se va căsători la
Torino, la 4 iunie 1864. Constantin s-a născut în acest
interval când Cocuţa încă figura ca soţie a lui Nicolae
Vogoride, aşa că va fi recunoscut ca frate cosângen şi
uterin de ceilalţi trei fraţi concepuţi cu N. Vogoride
Ultimul descendent al Cocuţei, Margherita, s-a născut
cu doar câteva zile înainte de moartea mamei, de unde s-a
creditat ideea că proaspăta mamă a decedat din cauza
lehuziei întârziate (la ultima naştere avea, totuşi, 42 de ani
şi s-a considerat că aceasta ar fi fost şi cauza morţii sale.
Este una dintre ipoteze şi nu cred că-i cea mai plauzibilă.
Alţi biografi au invocat o malarie netratată, iar tradiţia
locului vorbeşte, cum am mai menţionat, despre o căzătură
de pe cal într-un exerciţiu de echitaţie matinal. Oricum, ea
a fost înmormântată în biserica familiei din Ţigăneşti,
unde nefericitul său soţ i-a încrustat, pe cripta de marmură
albă, blazonul familiei, iar fii şi nepoţii participau la
evenimentul depunerii ei în mormânt cu smerenie şi
pietate, deşi unii dintre ei nu înţelegeau nimic din limba în
care preoţii îi psalmodiau troparele şi în care bătrânul
logofăt îşi cântase ofurile erotice.
De bună seamă, relaţiile dintre descendenţii din
neamul Vogorizilor şi cei din spiţa Ruspoli vor fi reci,
abulice, adipoase, şi cu mai multe procese de partaj între
ei. Pe cât de strângător se dovedise bătrânul logofăt în
strângerea de averi, pe atât de risipitori şi nevolnici se
arătau acum moştenitorii din ambele descendenţe. De-ar fi
trăit logofătul s-ar fi îmbolnăvit, cu siguranţă, de inimă rea.

38
 Prezenţa filosofului Ion Petrovici în
guvernul Antonescu
Numit ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor la 5
decembrie 1941, Ion Petrovici avea, printre altele,
obligaţia de a participa la toate şedinţele de guvern şi
vrând-nevtând avea discuţii, uneori contradictorii, cu şeful
executivului de atunci, Ion Antonescu. Urmase în scaunul
ministerial generalului Radu Rosetti – total inoportun
acestui domeniu, dacă avem în vedere mărturia lui
Petrovici despre situaţia învăţământului la preluarea
funcţiei ministeriale.
De fapt, n-a preluat-o direct de la generalul Radu
Rosetti pentru că o vreme, între 12 noiembrie – 5
decembrie 1941 deţinuse această funcţie, ca interimar,
însuşi Ion Antonescu – timp în care a avut mai multe
consultări în vederea identificării persoanei cele mai
potrivite pentru această demnitate.
Mai trecuse pe la acest minister şi în alte guverne
anterioare şi gestionase bine problemele şcolii româneşti,
dobândise chiar o anumită aură de om al şcolii şi cu
vocaţie pedagogică. Acum însă era altceva; avea ca şef de
guvern un om aspru, sever, cu care nu se putea glumi şi
puţini îi intrau în voie. În plus, nu mai era nici el tânăr,
intrase în al şaselea deceniu de viaţă, avea o familie
împlinită şi-i plăcea să petreacă verile pe la mănăstiri sau
staţiuni.
Prima şedinţă de guvern la care a participat în noua sa
calitate ministerială a fost cea din 21 decembrie 1941. în
care s-a discutat, printre altele, şi problema condamnării
celor ce declanşase rebeliunea legionară din ianuarie 1941.

39
Trecuse aproape un an de la eveniment şi problema
pedepsirii celor ce se jucase cu focul era încă actuală.
Problema îl privea şi pe Ion Petrovici, doar în măsura în
care printre rebeli se prinsese destui preoţi şi profesori,
fanatizaţi de propaganda legionară. Antonescu acţionase
atunci ca un militar adevărat şi arătase o fermitate de oţel.
A dispus ca toţi cei ce participase la rebeliune să fie
deferiţi justiţiei şi condamnaţi la pedepse severe.
Acum, în această şedinţă de guvern, Conducătorul
statului ar fi dorit să facă un fel de bilanţ şi-i întreabă pe
cei prezenţi dacă cei condamnaţi de instanţele
judecătoreşti au fost excluşi de la catedră sau din amvon
sau au fost reintegraţi la vechile locuri. Ştie, sau intuieşte
că mulţi dintre rebeli au fost luaţi de furtună şi purtaţi pe
sus, iar acum îi luăm încetul cu încetul şi le dăm
posibilitatea să-şi reia locurile ca să redresăm statul
(Stenogramele şedinţelor Consiliului de miniştri-
Guvernarea Ion Antonescu, vol. V, Bucureşti, 2001, p.
426)
Ne imaginăm că, în această problemă nici poziţia lui
Petrovici nu era prea confortabilă. Noul ministru era un
democrat convins, dar fiul său, Vladimir Petrovici (Japon),
conferenţiar universitar la Facultatea de drept fusese şi el
luat de val, avea chiar o poziţie privilegiată în cadrul
mişcării legionare. Presupunem că Şeful statului cunoştea
acest aspect, dar nu face din asta o problemă. La rândul
său, Petrovici arată şi el destulă diplomaţie; încep să mă
aclimatizez cu chestiunea de la ordinea zilei. Mi se pare
că sunteţi în pragul unui act de clemenţă (Ibidem). La
aceste vorbe, Mareşalul Ion Antonescu începe o lungă şi
patetică tiradă asupra cauzelor care au declanşat
rebeliunea. De ce a explodat această Naţiune? Pentru că

40
a ajuns la scadenţă o poliţă. Care era poliţa? Erau
greşelile făcute pe toate planurile de 30-40 ani în urmă.
Racila era focul de la 1907, când am reprimat-o tot eu pe
o scară mai restrânsă. Am jucat atunci un rol important,
dar niciodată n-am constatat ceea ce am constatat aici.
De astă dată era întreaga Naţiune în stradă, erau
negustori, industriaşi, profesori de la Universitate şi până
la şcoala primară. Şi atunci pe cine pedepsim noi? –
pedepsim Naţiunea întreagă? Aceasta nu putem s-o facem.
Este vinovată ea mai întâi? Nu. Ea este victima. Într-o
măsură este şi ea vinovată, dar nu-i mai puţin adevărat că
dacă ar fi avut conducători buni, nu s-ar fi întâmplat ceea
ce s-a întâmplat (Ibidem).
Sigur că în evoluţia unui popor pot apare momente de
ticăloşire generală, iar alegerea biblică între Iisus şi Baraba
este destul de convingătoare din acest punct de vedere. Dar
Antonescu nu-şi prelungeşte discursul până la învăţăturile
evanghelice. Ştie, sau măcar bănuieşte că, aflat într-un
nivel de cultură scăzut poporul poate cădea uşor sub
influenţa unor factori malefici, iar aceştia trebuiesc
pedepsiţi cu prioritate.
Petrovici nu se intimidează de tonul rechizitorial al
retoricii lui Antonescu şi-şi continuă ideea cu prezenţa
unor intelectuali de bună calitate în cadrul mişcării
legionare; cred că este de prisos să facem în momentul de
faţă o analiză integrală a factorilor care au condus la
această mişcare. Incontestabil, au fost factori de esenţă
mai nobilă şi factori de esenţă vulgară. Cam aşa se
întâmplă şi cam aceasta este componenţa tuturor
revoluţiilor. Sunt câţiva idealişti, sunt câţiva oameni care
suferă realmente, dar printre aceştia se amestecă şi
profitori şi gloata, şi în special, este un factor foarte

41
serios, s-a amestecat tineretul, cu speranţa că va fi
dispensat să mai muncească ani de zile ca să-şi facă o
situaţie. Li s-a oferit perspectiva că imediat şi fără nici o
întârziere vor avea să joace rolul de prim-plan. Au fost
foarte mulţi factori care s-au amestecat. Şi insistă în ideea
care-l interesa cel mai mult, căci şi fiul său se afla în tabăra
celor epuraţi din învăţământ; Sunteţi în preajma unui act
de clemenţă. Incontestabil că aceste acte de clemenţă au
un rezultat admirabil, stârnesc o anume stare de
mulţumire, care mulţumire devine un factor important în
intrarea apelor în matcă. Se poate întâmpla şi invers, ca
actul de clemenţă să ajungă la rezultate contrarii de cele
scontate. Nu dv. aveţi slăbiciuni. Acesta este un lucru cert,
însă cu toţii suntem în funcţiune de opinia publică. Opinia
publică poate să interpreteze un act de clemenţă foarte
larg ca un semn de slăbiciune şi în special să dea curaj
tocmai acelora care ar trebui să fie stăpâniţi. Totul atârnă
de momentul când puneţi în practică dorinţa dv. Evident
că normal ar fi acum, după succesele politice pe care le-a
avut România după succesele militare. Spuneaţi şi făceaţi
o constatare că poporul român fură. Este adevărat. Din
acest punct de vedere nu ştiu dacă n-ar fi în interesul
poporului român să fie mereu pe front (Ibidem, p. 429).
Era, cum se vede, partizanul ideii napoleoniene că
războiul trebuie să se întreţină singur – şi pe sine şi pe cei
care-l poartă – şi nu trebuie să fie o povară pentru bugetul
statului. Oricum, strecurând câte-o vorbă complezentă la
adresa generalului, Ion Petrovici nu pierde din vedere
ideea care îl frământa cel mai mult - nevoia de clemenţă şi
de iertare pentru cei ce s-au lăsat furaţi de val şi ademeniţi
de mişcarea legionară. Pledoaria sa ia o altă turnură, trece
de la corpul didactic la casta preoţimii – şi ea bine

42
înregimentată în mişcarea lui Codreanu. După
cunoştinţele mele, cred că totdeauna Biserica duce casă
foarte bună cu Statul totalitar. Epoca teologică a fost şi
epoca militaristă. Nu-i mai puţin adevărat însă că există
de foarte multe ori la reprezentanţii Bisericii şi oarecare
oportunism.
Cu preoţimea lucrurile erau complicate. Preoţimea nu
este adusă în discuţia guvernului doar din perspectiva
participării la mişcarea lui Codreanu, dar şi ca o tagmă
bântuită de ideea masonică. Este invocată şi Hotărârea
Sinodului din 1937 care conţinea şi o prevedere foarte
dură, aceea de a fi excluşi din corporaţiile bisericeşti. Toţi
cei ce fac parte din masonerie. A fost o hotărâre fără nici
un fel de urmări, de vreme ce, replică Mareşalul
Antonescu, şi-a ales mitropoliţi francmasoni după aceea.
Ajunsă în acest punct discuţia despre preoţime şi
despre apartenenţa lor la francmasonerie, Mareşalul se
lansează într-o altă tiradă despre felul cum a cerut
totdeauna Naţiunii să se întoarcă la credinţă şi la datina ei
străveche. Dar după această lungă pledoarie despre
credinţa Neamului românesc de adresează direct lui
Petrovici; Ce facem cu el?(cu corpul masonic, ad.n.) Cum
vede chestia d-l ministru Petrovici? Pus într-o situaţie
imperativă, Petrovici, care, în tinereţe, trecuse şi el .
vremelnic, prin Loja de Rit Scoţian, nu se pierde cu firea
şi găseşte cea mai potrivită formulă de a răspunde
Mareşalului cu aplomb; D-le Mareşal, părerea mea este
că chestiunea trebuie situată pe un plan mai departe.
Aceasta, mai ales că religia este, în primul rând, o
comoară sufletească a ţărănimii. Ţărănimea nu pricepe ce
înseamnă Masoneria. În ceea ce priveşte pe mitropolitul
Moldovei, eu ştiu chiar de la el, mi-a fost coleg la

43
Universitate, şi ştiu de la el că a fost iniţiat în Masonerie
de Titu Maiorescu, o personalitate atât de însemnată în
istoria Ţării Româneşti.
Reţinem din această declaraţie a lui Petrovici tentaţia,
niciodată erodată în cariera lui ministerială, de a-şi apăra
domeniul şi oamenii peste care păstorea. A fost tot timpul
dăruit lucrului bine făcut şi altruismului dezinteresat.
Aceasta a fost prima şedinţă de guvern, prezidată de chiar
Mareşalul Antonescu, la care Petrovici a participat în
calitate de ministru la Înstrucţiune şi Culte, dar prezenţa sa
la şedinţele de guvern vor continua, numai că ţara fiind în
răboi, problemele militare şi ale nevolor resimţite pe front
vor domina toate şedinţele de guvern.

44
 Ion Petrovici în vizorul siguranţei
Dosarele de la CNSAS întocmite de fosta securitate
pe numele filosofului şi demnitarului Ion Petrovici preia
câte ceva şi din consemnările fostei siguranţe, cea de
dinainte de instaurarea comunismului, articulată pe
numele celui ce va fi condamnat de regimul comunist la
zece ani de temniţă grea. N-au fost preluate dosarele în
întregime, sau poate n-au fost predate în întregime la
CNSAS, dar există un opis cu consemnările principale din
activitatea politică a fostului ministru, semn că era, şi în
vechiul regim, sub o urmărire continuă şi agenţii depuneau
cu regularitate informaţii despre el şi despre purtările sale.
Îl reproducem şi noi, aşa cum figurează în dosarul
penal nr. 18965 din arhivele de la CNSAS, în ideea că
poate ajuta în vreun fel viitorilor biografi interesaţi de
viaţa şi activitatea filosofului. Nu-mi pot explica de ce
lipseşte prima pagină, dar documentul indică provenienţa
fiecărei notaţii, nr. dosarului şi fila de unde a fost extrasă
informaţia
3085, f.299 – Pe 29.IV.1936 se întâlneşte în Cişmigiu
cu prof. Marin Ştefănescu, care anterior vizitase Asoc.
Cultul Patriei, care era supravegheată.
385, f.35-1 – Pe 20.08. 1936, figurează printre
personalităţile propuse ca martori de M. Manoilescu în
procesul ce i se itentase.
3085, f.432 – La 28.09.1936 este arătat că se opune
invitării fruntaşilor partidelor naţionaliste din Germania
şi Polonia la Congresul Partidului Naţional Creştin.
3087, f.278 – La 19.XI. 936 prezidează la sediul
Partidului Naţional Creştin – din str. Câmpineanu nr.4
prima şedinţă a Cercului de studii.

45
 3202, f. 327 – La 1 IV. 1937, participă la restaurantul
Capşa la dejunul dat în onoarea lui Em. de Martore,
geolog francez, filoromân.
3708, f. 6 – La 1 XI.1937, este arătat că face parte din
Asociaţia Tinerimea amică Româno-franceză.
3283, f. 23 – La 18.XI. 1937 candidează pe lista P.N.C.
pentru Senat, în jud. Suceava
4462, f. 1 – La 10.XII. 1937 salută de la şedinţa festivă
de la Fundaţia Carol, în numele Uniunii internaţionale a
Femeilor Române pe ducesa Athol şi parlamentarele
engleze sosite în România.
3087, f. 481. 501 – LA 29.XII. 1937 figurează ca
Ministru al Educaţiei Naţionale în Cabinetul Goga.
3158/4 f. 84 - La 21.II.1938, este arătat că a candidat
în frunte listei de deputaţi a guvernului la Caliacra.
1672, f. 224 – La 5.V1938 este arătat preşedinte al
Asoc. culturale româno-polone.
3087/ 3, f.185 şi 327/3, f. 392 – La 3 VIII. 1938
figurează printre fruntaşii politici cari au fost invitaţi să
ia parte la Congresul Partidului Naţional Socialist de la
Nuremberg.
3087-3 f.247, 267 – La 4. VIII. 1938 este ales vice-
preşedinte în Cercul Cultural Octavian Goga.
4121, f.15-20 – La 23 IX.1938 participă la masa dată
la restaurantul Capşa în onoarea lui I. Gigurtu
385, f.1,2,6, - La 27.XI.1938, este ales preşedinte de
onoare al Cercului Cultural şi Naţional O. Goga
-‘’ – f. 232,255 – La 4 XI. 1939 face parte din Comisia
pentru întocmirea Regulamentului Legii de înfiinţare a
Organizaţiei F.N.R.

46
 - ‘’ – F.287 ŞI 383, F. 32, 33 – La 20.I. 1939 face parte
din Consiliul Superior Naţional al F..R N. –
competiţiunea intelectuală.
12551, f. 10 şi 3091/FG, F.4 În februarie 1939
figurează printer nemulţumiţii Cercului Octavian Goga
deoarece nu s-a ajuns la o colaborare cu guvernul F.R.N.
385, F.18,57 – La 5.IV.1939 figurează printre cei care
vor fi invitaţi la Berlin cu ocazia sărbătoririi lui Hitler,
care împlineşte 50 de ani.
3283, f.347 şi f. 70 – La 16.05.1939 este arătat că
păstrează un strâns contact cu Gigurtu, I. D. Enescu. etc.
3151- 2CB, f. 222 şi 385, f.70/3 – La 26.V.1939 se
arată că este cumnat cu Gustav Reich, administratorul
delegat la firma Otto Hermisch & membru la Comitetul de
conducere al Secţiunii NSDAP din România.
3283/4, f.66, 12551, f.11 ;I 395, f.112,122 În iunie
1939, figurează printre candidaţii reuşiţi la alegerile
electorale pentru Cameră în ţinutul Prut.
3087/4 f. 52, 112, 428P, F.103, 3233a. f. .50 / La 12.X.
1939 este arătat că a avut o întrevedere la redacţia revistei
Gândirea cu Nichifor Crainic şi I. G. Savin.
4867/2 f. 56 – La 21.I. 1940, este arătat că a declarat
lui Lucian Blaga, că va solicita prin Ion Gigurtu numirea
sa în postul de conducere al cercurilor de studii care se va
crea prin Legea modificatoare a F.R.N.
3O87/4 f.131 La 29.I. 1940 are o întrevedere la
locuinţa lui Istrate Micescu cu A. C. Cuza, Robu, Gigurtu
şi Leon Scridon.
3221/ 3 f. 287 şi 1482 f. 414 – La 16.II.1940 ia
cuvântul la Academia Română cu ocazia comemorării lui
Titu Maiorescu, cu care ocazie a fost felicitat de Carol II.

47
 1791/2, f, 180 La 24.III, 1940, participă la desbaterile
parlamentare din Cameră şi ia cuvântul la discuţie la
mesaj.
-‘’ – f. 205 – La 19.IV.1940, face o interpelare în
Cameră referitoare la politica faţă de minorităţi.
532/3, f. 410 / La 9.V. 1940 participă la Jokey Club la
dejunul oferit de ministrul Japoniei la Bucureşti.
3087/4 f. 178 – La 12.VI.1940 este arătat că împreună
cu Eugen Savu a vizitat pe Gh. Cuza, pentru a-l determina
să accepte ideea unei colaborări cu o nouă formulă
ministerială.
3189-5, f. 390 La 6.VIII. 1940 figurează printre
academicienii care au semnat memoriul adresat
conducătorilor Marilor Puteri europene în legătură cu
cedarea Ardealului.
532/4, f.246 / La 6. III, 1941 participă la Jokey club la
masa dată de ministrul Japoniei la Bucureşti, Kipshi
Tsutsui în onoarea generalului Băgulescu.
6071, f.15, 3025/5, f.125, 632-4 f. 313, 8394, f.16,- La
20.III. 1941 face parte din Comitetul executiv al Asociaţiei
Japono-română
10997, f. 1 – La 11.VI.1941 este arătat că a subscris
suma de 250.000 lei la Soc. Inter Radio înfiinţată în
Bucureşti, fiind ales şi membru în Consiliul de
Administraţie.
1829/2, f. 134,142 - La 3 VII. 1941 este ales
Preşedinte al Consiliului de Administraţie de la Soc.
Concordia.

-‘’ – f. 144 şi 2095/7, f. 606 / La 18.IX. 1941 este arătat că

a demisionat din postul de Preşedinte al Consiliului de
Administraţie de la Soc. Concordia.

48
 1446, f. 149, şi 3227/2, f. 28 / La 24 XI. 1941 Este
arătat că a primit conducerea Ministerului Culturii
Naţionale.
11.99, f. 4 La 28 XI.1941, este arătat că a luat masa
cu Iancu Botez, fost senator şi Preşedinte al Camerei de
Comerţ din Iaşi.
2342/6 f. 680, 5191/2 f.163, 11363, f.11 / La 4 XII.
1941 este numit Ministru al Educaţiei Naţionale.
D.P. / La 7 XII. 1941 este arătat profesor de Filosofie
la Universitatea din Bucureşti, cunoscut conferenţiar şi
orator politic, ca unul care face parte din şcoala lui Titu
Maiorescu, ale cărui gesturi şi atitudini de tribună le
imită. Este autorul unor apreciate lucrări de Filosofie şi
are de asemeni o prodigioasă activitate literară. În viaţa
politică, deşi a ocupat cu multă demnitate diverse
funcţiuni – deputat, director al Teatrului Naţional şi
ministru în câteva rânduri – numitul nu se bucură de
autoritate din cauză că a activat pe rând în diferite grupări
politice. A lăsat în jurul său impresia că întotdeauna nu a
urmărit decât portofolii ministeriale. Astfel, a fost
ministru în cabinetul Averescu şi membru fruntaş al
Partidului Poporului, apoi a trecut la naţional-ţărănişti,
de unde neprimind nici o satisfacţie, a trecut la naţional-
creştini sub conducerea lui A. C. Cuza şi Goga. În timpul
ministeriatului său, în guverul Goga-Cuza, a dat loc la
episoade tragi-comice, neştiind ce să mai facă pentru a-
şi salva o serie de amici evrei din învăţământ, literatură şi
presă. Deşi se bucura de un deosebit prestigiu intelectual,
nu are nici un fel de autoritate politică şi conştient de acest
lucru, a declarat în urmă cu câţiva ani că nu a trădat nici
un partid sau idee politică, întrucât întotdeauna nu a făcut
decât să caute necontenit mijlocul de a-şi realiza

49
idealurile sale şi că partidele politice sunt acelea care l-
au îmşelat prin afişarea unor idealuri iluzorii. Cu toate că
are o educaţie filosofică germană, nu s-a putut impune
însă decât la Paris şi aceasta poate şi din cauza
ataşamentului său pentru ideile liberale.
3227/12, f.156 – La 28.XII.1941 este arătat că a luat
contact cu avocatul Philip Chefner, care şi-a luat sarcina
de a înainta lui Antonescu un memoriu lămuritor, prin
care se cere ca la conducerea intereselor evreieşti să se
pună alte persoane decât cele interesate.

4682, f.38, 1793/1 f. 192 / la 19.VI.1942 Este chemat

la telefon de d-na Petit căreia i se interceptau convorbirile
telefonice.
3547, f.193 – La 10 VIII.1942, Este arătat că vizitează
Tiraspolul.
1795/1, f. 490, 7777/3 f. 339, 1793/1 f.239 / La 27.VIII.
1942 Se arată că von Killinger a oferit un dejun în
onoarea lui şi a lui Napoleon Creţu.
3087/5, f. 10 / La 21.X. 1842 Prezidează şi ia cuvântul
la restaurantul Modern, la masa comună a fruntaşilor
fostei organizaţii gogiste.
7127, f.264 – La 7. XI. 1942, Se arată că profesorul
Napoleon Creţu ar fi demisionat din postul de Secretar
General al Min. Ed. Naţionale, deoarece el nu a luat
măsurile care i-au fost cerute de acesta împotriva prof.
Gerota.
1795/1, f. 257, 3227/4 f. 233-234, 4818/A, f. 290,
2342/7. f. 480 / La 5 XII.1942 prezidează o masă la
restaurantul Trocadero la care au participat diferite
elemente foste averescane.

50
 3089/99 f.145 – La 13.XII. 1942 este arătat că a
reintegrat în învăţământ pe prof. N. A. Dumitrescu de la
Facultatea de Agronomie din Bucureşti.
3340/2 , f. 224, 15698, f.7 / La 18.XII. 1942 este arătat
că a insistat foarte mult pe lângă Gh. Brăteanu pentru ca
acesta să revină asupra demisiei din postul de decan al
Facultăţii de Litere din Bucureşti.
3272/15, f.332 / În decembrie 1942 este arătat că a
spus că nu se mai opune la eliberarea prof. Holinger,
directorul Liceului teoretic evreesc nr.8, care fusese
înternat în lagăr.
D.P. F. 5, 3087/5, f.39, 2463/2 f. 107. – La 16.I.1943
este arătat că a sărbătorit la restaurantul Cina ziua sa
onomastică la care au participat toţi fruntaşii organizaţiei
O. Goga. Luând cuvântul a afirmat că soluţia sa pentru
vindecarea tineretului pe cale de convingere şi
persuasiune – în locul măsurilor agresive, a câştigat în
faţa Mareşalului şi a încheiat că: convingerea lui fermă
este că România se va reîntregi şi asta peste în scurt timp.
3272/15, f. 460 - În ianuarie 1943, este arătat că a
primit în audienţă pe dr. N. Ghingold, preşedintele
centralei evreilor români, arătându-i acestuia necesitatea
decretării autonomiei şcolilor evreieşti.
4820/B8, f. 642 – La 27.II ŞI 12. IV. 1943 este invitat
la dejun de Ed. Hj. Pelin ministrul Finlandei la Bucureşti
5191, f. 642 La 9.IV. 1943 este arătat că semnează la
Bucureşti acordul cultural româno-italian.
4885/2, f.221, 0640/2, f. 251, 14713, f. 6,7 La
17.IV.1943 vizitează legaţia Finlandei.
În aprilie 1943 este arătat că a numit în Comitetul
Institutului Economic din Iaşi pe prof. Ievorschi finul şi
omul său de încredere.

51
 5191-4, f. 562, 7225-1 f. 312 La 10. V 1943, Este
arătat că semnează la Bucureşti acordul cultural româno-
slovac
0640-2, f.391, D.P. F.6, 1796-1 F.371, 12482-4 F.
230-237, 1792-4 F. 609. La 27,V.1943, vizitează legaţia
Portugaliei. La 11.06. 1943 s-a exprimat că va demisiona
din postul de ministrual Educaţiei Naţionale, deoarece
Mareşalul nu are încredere în el. La 27.IV. 1943, Este
arătat că va pleca în Germania pentru a răspunde la vizita
făcută în România de Ministrul Culturii Germane – Rust.
f.382 La 1 VIII 1943 este arătat că a sosit la Berlin.
f.396 La 10 VII, 1943 Este arătat că a fost primit la
Bratislava de şeful statului slovac, dr. Tisso, cu care
ocazie i s-a remis Marea Cruce a Ordinului Principele
Prilona.
175/.2D24, F. 197, 1796/1, F. 463 La 11. VII, 1943
este arătat că a intrat în ţară prin punctul de frontieră
Curtici
3232/3 f. 18 În iulie 1943, este arătat că a ţinut la
Munchen un discurs despre influenţa Germaniei asupra
României.
3166/3 f. 147 şii 18999 f.10 La 4 VIII.1943, Este arătat
că a suspendat salariul mitropolitului Gherontie al
Tomisului, care împreună cu alţi preoţi ar fi făcut o
atmosfereă defavorabilă lui, colportând că este
francmason.
D.P.F. 11 La 1 X. 1943, a declarat că a discutat cu
unele personalităţi militare şi politice germane în legătură
cu situaţia de pe frontul de răsărit şi a războiului în
general. El spune că toţi interlocutorii lui l-au asigurat că
frontul va fi menţinut cu orice preţ, la Est şi că armatele
sovietice nu vor reuşi să se reverse în Europa. Puterea

52
militară germană este încă foarte mare iar planurile
Comandamentului german ar mai pregăti încă multe
surprize inamicilor. În privinţa situaţiei din România, ea
er fi asigurată. În cadrul alianţei cu Reichul, care nu va
lăsa niciodată ţara noastră.
03174, f. 297 şi 3202/K, F. 138. La 6 X.1943, figurează
printre miniştri care au semnat o declaraţie prin care se
autoriza Consiliul de Patronaj să cumpere textile din
Italia.
D.P., F.14,15 4444/3, F.146 ;I 3087/5, f. 107 / La 29.X.
1843 este arătat că a participat la o masă dată de ing.
Ştefan Mihîilescu, la care a venit şi Maniu.
D.P. f, 12. La 16.XI. 1943 se arată că cu prilejul
dejunului avut cu Ion Botez, i-a declarat acestuia că a avut
o nouă şi lungă întrevedere cu Suphi Tanrioer, ministrul
Turciei la Bucureşti.
3273/4 f.382 La 26 XI. 1943 Participă la Bucureşti la
deschiderea noului an universitar.
D.P. f, 13. La 2 XII. 1943 a declarat că este cel mai
germanofil membru al guvernului, nu fiindcă ar fi astăzi
animat de credinţe în victoria germană, pe care le-a avut
în trecut, ci fiindcă este singurul care nu neagă aceste
credinţe. El arată că a jucat pe o singură carte – aceea
germană – şi nu înţelege să revină, deşi vede că războiul
este pierdut de nemţi. De altfel, el este singurul care are
astăzi curajul să vorbească în numele guvernului despre
prietenia cu nemţii, când alţii caută să evite acest lucru.
2731,f. 252-16 În 1943 fugurează ca membru în
Consiliul de administraţie al Fabricii de hârtie Zărneşti.
La 10 I. 1944 Se arată că s-a început o acţiune pentru
a facilita alegerea lui în funcţia de Preşedinte al
Academiei Române.

53
 1796/2, f. 28 ;I 02463/10 f. 213 / La 15 I. 1944 este
arătat că a susţinut alegerea ca episcop al Hotinului –
Bălţi pe Arh. Filaret Jocu. La alegere ieşind
Arhimandritul Benedict Ghiuş, numitul a părăsit sala
înainte de a fi citit rezultatul alegerilor, după balotaj.
1744/5 f.416, 02845,f. 156, D.P., F.16 La 27.I.1944
este arătat că şi-a dat agrementul pentru înlocuirea lui
Bruno Manzone, directorul Institutului de cultură italiană
cu un italian fascist.
D.P. f, 17 – La 12 II.1944 Este arătat că şi-a înaintat
demisia din calitatea de Ministru al Educaţiei Naţionale,
Culte şi Arte. Demisia nu i-a fost primită de Mareşal care
într-o audienţă avută cu el s-a făcut că nici nu ştie de acest
lucru şi l-a rugat să se gândească serios la noua
reorganizare şi la pregătirea învăţământului pentru noua
sesiune de toamnă.
1328-17, f. 247 La 23 II.1944, Vizitează legaţia
Franţei.
4820/B9 f. 229 La 25 II. 1944, este invitat de ministrul
Suediei la Bucureşti – Patrik de Reutersward.
1073/5 F.172 La 4 şi 9 III. 1944 este vizitat de
Ministrul Suediei la Bucureşti.
2096/8 f. 14 La 17. III. 1944 este vizitat de ministrul
Turciei la Bucureşti.
4820/B9 f. 244 şi D.P.f.20 La 25 III. 1944 Este invitat
la dejun de Min. Spaniei la Bucureşti – Marchizul
Barzanalle.
17378, f.22 şi 11588 f. 10, 11 La 13 IV 1944 este arătat
că împreună cu alţi miniştri au semnat jurnalul
Consiliului de Miniştri prin care i se retrage
naţionalitatea română lui Dumitru Danielopolu, fost
referent la B.N.R.

54
 3272/21, f. 240 În iunie 1944 este arătat că are ca
prieten personal pe dr. I. Brucăr, directorul Liceului
Evreesc nr. 2 din Bucureşti.
1729/P1 F. 5 La 12 IX 1944 se arată că el a instalat
în postul de director al învăţământului confesional pe
August Celieni.
3222/6 f, 400 La 12 X. 1944, se arată că a fost arestat.
2690, f. 22, 23 La 17 XI. 1944 este exclus din
Societatea Scriitorilor Români.
17291/P2 f.139 La 19 I. 1945 este arătat că şi-a
anunţat deschiderea cursurilor la facultate.
3723 f.7 La 28 I. 1945, figurează printre prof,
universitari epuraţi.
17962/2 f. 350,363, 116 La 1. III. 1945 figurează
printe cei vinovaţi de dezastrul ţării.
17962/1 f. 34 şi 02340 f.124 La 1. III. 1945 este
anchetat la Tribunalul Poporului de acuzatorul public
Em. Angheliu, în legătură cu activitatea lui ministerială.
03084/8 f. 360 La 21. III. 1945 se arată că a avut ca
şef de cabinet pe Lt. col. Capverde Ion.
3189/8 f. 318 / La 1 VI. 1946 se arată că cercurile
liberale diniste afirmă că eliberarea foştilor miniştri
antonescieni printe cei care figurează şi Petrovici se
datoreşte demersului făcut prin intermediul lui Dumitru
Alimănişteanu pe lângă Gh. Tătărăscu care a făcut
intervenţiile necesare.
15112, f. 76 La 15.VI. 1945 se arată că fost
vicepreşedintele activ al Asoc. Româno-Germane.
03084/12 f. 372 La 20 VI. 1946, figurează printe cei
nedemni de a fi alegători.
În Rezumat

55
 Din materialul mai sus expus, rezultă că Petrovici Ion,
născut la 3 VI. 1882 în comuna Funciu – Tecuci căsătorit
cu Maria casnică, născută Solomonescu în Bucureşti la 22
XI. 1903, cu ultimul domiciliu în Bucureşti str. V, Conta
nr. 3-5, este cunoscut după cum urmează :
Din punct de vedere profesional : Dotat cu o
inteligenţă destul de ascuţită, dublată de mult spirit
speculativ, printr-o serie de lucrări în domeniul filosofiei,
puse în lumină şi graţie oportunismului său politic, el a
izbutit să ocupe funcţiuni importante în vechea orânduire
din România.
Astfel, a fost profesor de filosofie şi logică la
Facultatea de Filosofie din Iaşi de unde a fost mutat la
Facultatea de Litere din Bucureşti în august 1940. A mai
fost membru al Academiei Române şi apoi Director
general al Teatrelor din România.
În mai multe rânduri este Ministru al Instrucţiunii
Publice, Cultelor şi Artelor. Din punct de vedere material,
situaţia sa este ilustrată de faptul că a fost acţionar al Soc.
Inter.Radio, Preşedinte al Consiliului de administraţie la
Soc. Concordia şi membru în Consiliul de administraţie
la fabrica de Hârtie Zărneşti.
Din punct de vedere politic. Numitul debutează în
1933 ca membru al Partidului Poporului (averescan).
Ulterior se înscrie în Marea Loja Naţională de rit scoţian
din România. De la Partidul Poporului trece la naţional-
creştini. În cadrul acestui partid candidează în 1937
pentru Senat în jud. Suceava, fiind ulterior numit Ministru
al Educaţiei Naţionale în cabinetul Goga-Cuza. În 1939
face parte din Comisia organizării F.R.N.. In 1940, este
ministru al Educaţiei Naţionale în cabinetul Gigurtu. În
1941, este numit de Mareşalul Antonescu, ministru al

56
Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor. Din acest an şi
până la 23 august 1944 a fost unul din cei mai aprigi
susţinători ai prieteniei româno-germane, precum şi al
regimului antonescian. După 23 August 1944 a fost epurat
din Universitate şi Academia Română. De asemenea, a
fost judecat de Tribunalul Poporului pentru
colaboraţionism.

57
 Constantin Stere
şi actul de la 27 martie 1918

Se întâmplase ca în anul acela, 1918, primăvara să se

instaleze mai devreme. Prin pădurile Orheiului florăresele
ieşise deja la căutare de ghiocei şi toporaşi, iar piţigoiul,
prini grădini, aunţa lumea satelor c-a venit timpul de
plugărie. Se schimbase vremurile. Ţăranii din Năpădeni,
şi din toate satele Basarabiei nu se mai adunau în faţa
conacelor boiereşti
cu plugurile pregătite
pentru intrare în
brazdă şi nici
Smaragda
Teodorovna nu mai
trecea pe la fiecare
ţăran să le pună în
palmă obişnuitul
colăcel şi lingura de
grâu fiert, ca să aibă
spor la arătură şi
recolte bogate în
vară. Încotoşmaţi
încă în şube din stofă
groasă, de aba
maronie, ţesută în
casă şi bătută cu meşteşug în pive speciale, se adunau în
cisle şi-şi arătau neliniştea faţă de tulburările ce cuprinsese
ţara şi faţă de noile rânduieli impuse de autorităţile ruseşti,
constituite din netrebnicii satului, din calicimea şi din
58
scursurile declasate, dispuse oricând să se pună în
subordinea unui alt stăpân.
Peste toată Basarabia bătea un vânt de înnoire
prăpăstioasă, de schimbare perfidă a rânduielile ancestrale
iar ţărănimea vorbea peste tot de înfiinţarea de colhozuri,
de planul autorităţilor bolşevice de a institui mâncarea la
cazan şi la gamelă Nu mai erau vremurile de altădată, noua
cârmuire bolşevică vorbea cu mare însufleţire despre
mecanizare, despre ameliorări, şi ideea reclama, chipurile,
suprafeţe mari, colhozuri şi o parte din pământurile
oamenilor se comasase deja în vederea inaugurării de
colhozuri.
Lumea basarabeană sta cu privirile aţintite spre Sfatul
Ţării din Chişinău, unde câteva personalităţi puternice,
tipuri decupate din granit, reprezentând populaţia
românească majoritară, marcate şi ele de bulversările
istoriei rămăsese traversate, totuşi, de puternice
simţăminte patriotice şi încă mai gândeau la refacerea
vechilor hotare. Nu era uşor, rusofonii se arătau destul de
activi şi trâmbiţau cu energie ideea viitorului luminos
rezervat, chipurile, populaţiei basarabene de viitoarea
putere bolşevică.
Era imediat după încetarea războiului şi recent-
proclamata Republică Democratică Moldovenească era
traversată de numeroase trupe şi grupuri de prizonieri
aflate în retragere, care nu-şi reprimau tentaţia jafului şi a
tâlhăriilor de tot felul provocând atâta haos şi dezordine
încât Sfatul Ţării de la Chişinău s-a văzut nevoit să solicite
guvernului român de la Iaşi să trimită nişte trupe militare
pentru menţinerea ordinii. Cum un regiment de prizonieri
ardeleni era în drum spre ţară venind dinspre Kiev a primit
ordin să staţioneze la Chişinău, să se pună la dispoziţia

59
autorităţilor locale, să ferească ţara de stricăciuni, să
asigure paza populaţiei şi a depozitelor de alimente.
Rusia imperială trecea printr-un moment istoric
derutant iar majoritatea românească din Basarabia fierbea.
La 21 martie 1918 a sosit la Iaşi o delegaţie a Sfatului Ţării
în frunte cu Ion Inculeţ, (preşedintele Sfatului Ţării), dr.
Daniel Ciugureanu şi Pantelimon Halippa pentru a purta
convorbiri punctuale privind viitorul statului basarabean.
Delegaţia de la Chişinău a ţinut mult ca la aceste discuţii
să participe şi C. Stere, care cunoştea bine problemele
Basarabiei şi se putea pronunţa în deplină cunoştinţă a
situaţiei. S-a întâmplat ca trenul dinspre Bucureşti, cu care
Stere trebuia să ajungă la Iaşi a avut un cumplit accident
feroviar în gara Paşcani, accident în care şi-au găsit
moartea 20 de pasageri şi cel aşteptat a întârziat.
Oricum, pe 22 martie la ora 11 era prezent la şedinţa
de guvern ţinută în prezenţa delegaţiei basarabene şi
intervenţiile lui, ca întotdeauna, s-au dovedit la fel de
clarvăzătoare ca şi în vremea când ţinea prefectura Iaşului
şi-a gestionat excelent răzmeriţa din 1907, de nu s-a tras
nici un foc de armă şi nu s-a înregimentat nici un deces.
Nu mai venise de multă vreme la Iaşii nostalgiilor sale, dar
populaţia aflând de prezenţa sa în urbe s-a adunat cu mic
cu mare, cu trăsuri sau automobile în faţa caselor sale
doritoare să-l revadă şi să-l asculte.
Nu s-a stabilit nimic concret la acea întrunire de
guvern, dar la plecarea delegaţiei spre Chişinău s-a
adăugat şi Stere pentru a continua discuţiile începute la
Iaşi. De data aceasta avea de îndeplinit o misiune şi era
preocupat să găsească cele mai convingătoare argumente
pentru revenirea Basarabiei la trunchiul ţării. De fapt,
principala temere a basarabenilor era soarta reformei

60
agrare care se înfăptuise deja sub veghea bolşevicilor şi
noii împroprietăriţi n-ar fi dorit să piardă pământurile
dobândite prin legislaţia noului regim condus de Lenin.
La 24 martie 1918, când trenul ce-l aducea pe Stere s-
a oprit în gara Chişinăului mulţimea adunată special pe
peron l-a primit
şi aclamat ca pe
un adevărat rege.
Urgisitul de altă
dată se bucura
acum de un
triumf cum
numai eroilor şi
marilor
personalităţi le
este rezervat. În
cele două zile şi
două nopţi de
care dispunea
până la 27 martie,
când se
convocase Sfatul
Ţării pentru a se
lua o hotărâre
definitivă privind
soarta Basarabiei
trebuia să găsească soluţii pentru numeroasele probleme
ridicate de marii latifundiari, de noii împroprietăriţi, de
naţionalităţile ce convieţuiau în spaţiul dintre Nistru şi
Prut, şi de partidele politice - fiecare cu propriile sale
programe politice. Simţea c-a venit timpul unei decizii

61
istorice şi că dacă se va pierde acest moment, ideea de
unire va fi compromisă pentru cine ştie câtă vreme.
În deschiderea şedinţei din 27 martie, Stere a rostit un
discurs patetic, vibrant şi înălţător care a electrizat pozitiv
până şi pe cei ce arătau anumite rezerve. L-a rostit în
româneşte, deşi n-au lipsit nici acele pasaje în limba rusă
– dar numai atât cât era necesar. În viaţa unui om şi în
istoria unui popor, spunea Stere în discursul său, nu sunt
multe clipe ca acestea. Sunt mândru şi fericit că mi-aţi dat
putinţa de a mă înjuga la lupta pentru drepturile şi
libertatea Basarabiei al cărei fiu sunt. Înfundat în
temniţele Siberiei de către un despot mă întorc astăzi pe
pământul ţării mele în strălucirea libertăţii pe care aţi
cucerit-o prin sângele dv. Suntem chemaţi astăzi să luăm
o hotărâre istorică, pentru care ne trebuie cuget şi o
conştiinţă curată. Voinţa de fier a istoriei a pus pe umerii
dv. o răspundere pe care n-o puteţi înlătura. Nimeni altul
decât dv. nu poate şi n-are dreptul de a vorbi în numele
Basarabiei. Noi suntem chemaţi la aceasta de acel proces
elementar care sfărâmă Bastiliile şi crează o viaţă nouă:
aici ne-a adus revoluţia noastră. Aţi aprins o făclie care a
ars toate pergamentele feudale, care a nimicit toate
privilegiile de castă, rămânând un popor care se
întemeiază numai pe ogor şi pe muncă intelectuală. Astăzi
noi decretăm drepturile poporului suveran. Vă mulţumesc
pentru cinstea ce mi-aţi făcut-o, ea este o grea povară
pentru mine. Dar deşi am trecut în al şaselea deceniu al
vieţii mele, totuşi voi porni la luptă cu aceeaşi energie şi
credinţă ca şi în tinereţe, care , mi-a deschis porţile
temniţei (…) Gândiţi-vă că nu este vorba numai de dv. ci
şi de copii voştri, de cei ce vă vor urma. Vă vor ierta ei
oare când vor şti că părinţii lor au dat cu piciorul în

62
dreptul şi în fericirea copiilor, nepoţilor şi stră-nepoţilor
lor?Nici o bănuială să nu vă clatine sufletul! În vremile
tulburi de zbucium şi suferinţe, care ne-au abătut ca o
neagră şi fioroasă nenorocire peste neamul nostru s-au
făcut greşeli şi păcate multe. Dar cea mai mare fărădelege
ar fi aceea când munca voastră ar rămâne astăzi
zadarnică, căci multe şiruri de vieţi ar trebui să se mai
stingă ca să vie iarăşi o clipă ca aceasta. Ca unul care am
luptat o viaţă pentru drept şi dreptate am alergat să ne
înălţăm şi să ne mărim ţara în nevoia cea mare.
Şi mai reproducem fraza de încheiere, ticluită după
toate regulile oratoriei, în care mustea un sens profetic
înălţător dar şi unul mântuitor, vindecător al păcatelor
istorice. În numele copiilor, al conştiinţei dv. vă spun să
vă faceţi datoria, fără a privi în dreapta sau în stânga, ci
numai în viitorul urmaşilor căci numai aşa veţi câştiga
uitarea faţă de păcatele care s-au făcut.
Ceea ce a urmat se cunoaşte. Ion Buzdugan,
secretarul Sfatului Ţării citeşte textul declaraţiei de unire,
redactat sub directa supraveghere a doctrinarului Stere,
după care se trece la vot. Se făcuse deja ora 15,30.
În clădirea Cercului Militar aştepta rezultatul, - cu
emoţie şi cu o prădalnică înfrigurare-, primul ministru
Marghiloman, venit special de la Bucureşti pentru ultimele
probleme reziduale. Special a preferat acest loc pentru a
asigura votanţilor deplina autonomie. A fost adoptat votul
prin apel nominal care a durat circa trei ore. În sfârşit, Ion
Inculeţ anunţă rezultatul votului iar asistenţa este în delir.
Cei mai mulţi au lacrimi în ochi şi gurile încleştate de
emoţie. Marghiloman este invitat la tribună şi abia reuşeşte
să improvizeze câteva fraze În numele poporului român şi
al regelui său M.S. Ferdinand iau act de hotărârea

63
Sfatului Ţării şi proclam Basarabia unită, de data aceasta
pentru totdeauna, cu România, una şi nedivizibilă.
Aşa s-a închis o pagină din istoria noastră – una dintre
cele mai frumoase şi mai curate din câte s-au putut
plăsmui în matricea spiritului românesc. Au urmat, fireşte,
îmbrăţişările, dar primul pe care premierul Marghiloman
l-a strâns în braţe a fost Constantin Stere. Erau amândoi
copleşiţi de emoţie şi ochii plini de o fericire înlăcrimată
Puteau acum rosti, ca şi Mihai Viteazul: asta-i pohta ce-
am pohtit. Numai că de data aceasta nu era vorba de un
moft, de un capriciu aleatoriu, ci de o justă îndreptare a
hotarelor smintite de cei puternici pe seama statelor mici
şi neajutorate.
La acea dată Stere scotea la Bucureşti, ziarul Lumina,
fapt pentru care, ulterior, va fi acuzat de trădare –
împreună cu alţi cărturari români care au acceptat să
colaboreze la această publicaţie. Aceleaşi acuzaţii li s-au
adus şi celor doi scriitori cu notorietate - lui Arghezi, lui
Slavici - care au semnat în publicaţia lui Stere. Cei doi au
şi fost condamnaţi şi internaţi o vreme la Jilava. Ba chiar,
Slavici şi Arghezi au împărţit, o vreme aceeaşi celulă. Ce
fel de închisoare au făcut e uşor de înţeles dacă avem în
vedere că atunci când directorul închisorii i-a anunţat că
sunt liberi, că-şi pot strânge lucrurile şi să meargă la
familiile lor, Slavici, asta o mărturiseşte Arghezi, a refuzat
să-şi lase celula, sub cuvânt că se simte bine şi aclimatizat.
A fost nevoie de-o luptă de argumente.(…) Mai lasă-mă o
zi şi o noapte, domnule directot, se ruga Slavici, să-mi
isprăvesc o nuvelă. Directorul nu aflase încă ce era o
nuvelă, nu ştia nici că Slavici era un scriitor şi nici că a fi
scriitor constituia o profesie acceptată, neprevăzută de

64
codul penal (Tudor Arghezi, Tablete de cronicar,
ESPLA, 1960, pp. 156-157).
Insistăm asupra acestui aspect. A fost Stere un
trădător, a cochetat, în calitate de director al publicaţiei
Lumina, cu administraţia germană impusă de Makensen?
Cunoscutul memorialist focşănean, Kalustian, care a
studiat colecţia acestei publicaţii pagină cu pagină, declară
ritos că nu există în toată colecţia un singur articol care să
inducă ideea de trădare şi de complicitate cu administraţia
germană. Mai mult, Stere n-a rămas în Bucureştiul ocupat
de armata germană nu prin voie vegheată, ci la insistenţele
lui Brătianu care lua în calcul - cum stă bine unui politician
cu simţul răspunderii şi al istoriei, să nu excludă nici una
din alternativele posibile, inclusiv ipoteza ca Puterile
Centrale să iasă învingătoare din această primă
conflagraţie mapamondică şi-şi punea ideea pregătirii
unui om care să poată alcătui noul guvern şi să semneze,
în condiţii avantajoase, tratatul de pace. Evident, Stere
urma să primească această misiune, ca fiind omul cel mai
cunoscut de către Mackensen.
Ulterior, după consumarea întâmplării de la Opera
Română din 27 martie 1930, consacrat revenirii Basarabiei
la trunchiul natural al ţării şi ministrul şcoalelor, N.
Costăchescu a pronunţat numele lui Stere iar un grup de
trei generali au părăsit ostentativ sala, ca semn de
dezavuare deschisă, Stere a simţit nevoia să se explice
public. O făcea pentru studenţii săi, pe care îi îndruma
părinteşte, pentru cei ce i-au împărtăşit idealurile politice
şi-o mai făcea pentru fiii săi, cărora trebuia să le lase, ca
moştenire, o imagine de luptător şi de om al dreptăţii.
Veşnic prins în vârtejul luptelor înverşunate, nu mi-a fost
dat să am cu voi contactul firesc între părinţi şi copii.

65
Desigur, adesea nici nu aţi fi putut înţelege pe Demonul
care m-a mânat pe căi vijelioase. Dar hula şi prigoana
împotriva se răsfrânge, după legea de făţărnicie şi laşitate
a turmei omeneşti şi asupra generaţiilor viitoare (apud. L
Kalustian, Simple note, vol. II, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1982, p. 57).
Sigur, istoria s-a derulat altfel de cum se temea
Brătianu. Victoria a revenit Antantei şi România a ştiut
cum să fructifice momentul istoric pentru a-şi aduna
teritoriile - rupte prin vânzări şi sabie – în matca sa
naturală. A fost momentul nostru astral şi-a mai fost la
mijloc, geniul lui Iuliu Maniu, care a dat Adunării de la
Alba Iulia, prin masivitatea participării, valoare de
referendum.

Oricum, ţara s-a mărit atunci, în acel martie 1918, în

nevoia cea mare, una care este actuală şi azi şi domină
realitatea românească. Doar că sistemul nevoilor s-a
multiplicat aşa de mult c-a ajuns să obtureze speranţa.
Nici atunci, nici azi n-am găsit drumul care duce la
propăşire şi la emancipare. Şi azi trecem prin numeroase
lufturi şi lentori, dar vina nu mai aparţine celor ce-au făcut
istorie, ci nouă, celor care n-am ştiut să gestionăm
moştenirea lăsată de ei şi nici să fructificăm numeroasele
oportunităţi dăruite de Dumnezeu prin actul biblic al
Facerii. Şi Stere ştia acest lucru, ştia că politicienii noştri
- şi atunci, în focul acelor evenimente conflictuale, şi
ulterior, când lumea părae aşezată în principii de
competiţie şi competenţă necruţătoare - nu se ridică la
înălţimea aspiraţiilor noastre istorice, îndreptăţite şi reale.
O afirmase chiar el, în paradoxurile sale – grave şi
dureroase pentru destinul românesc. Cercetând statisticile

66
vremii constata un fapt extrem de dureros pentru
politicienii noştri de atunci şi de mai târziu. Oriunde un
teritoriu românesc s-a aflat sub o dominaţie străină,
românii din acel teritoriu se bucurau de un nivel de viaţă
superior românilor liberi, rămaşi să-şi administreze singuri
viaţa, istoria şi resursele. E un paradox aici, dar de la
Decebal încoace hemoragia resurselor noastre a luat
adesea proporţii aşa de prăpăstioase că acum, aproape nu
mai avem ce exporta. Am irosit. am înstrăinat singuri, cu
bună ştiinţă şi cu o nesăbuinţă condamnabilă, resursele
naţionale, dăruite de Dumnezeu prin actul genezic, că n-
avem dreptul să ne plângem. Cineva, sociologul Ilie
Bădescu, a încercat să calculeze valoarea aurului şi altor
resurse indigene jefuite în diferite momente ale devenirii
noastre istorice. A ajuns la o cifră (în dolari) care nu se mai
poate citi.
Astăzi ne aflăm într-o situaţie similară celei invocată
în aceste rânduri. Există toate condiţiile ca actul de la 27
martie 1918 să fie re-editat. Nu ştiu dacă se va înfăptui sau
nu, dar un lucru este evident. Ne lipseşte un Constantin
Stere. Ne lipseşte vizionarul, omul de oţel care nu se
mlădiază după vremi, ci îşi caută de linia sa, de rostul său
şi de ceea ce este cel mai profitabil pentru ţară, pentru
poporul şi naţia sa. Fac roată privirea peste lumea politică
de azi şi nu văd pe nimeni capabil să prea rolul lui Stere
din acei ani furtunoşi, ai afirmării dorinţei de unitate. Ne
lipseşte voinţa, ne lipseşte conştiinţa şi, peste toate acestea,
ne lipseşte clarvederea din care să decurgă actele mari,
temerare şi cu mare impact istoric. În locul lor ne amăgim
cu butaforia unor inocente ospeţii reciproce, sau cu iluzia
unor nevinovate poduri de flori. Stere nu s-ar fi încolonat

67
niciodată unui astfel de demers meschin, lipsit de
substanţă, de conţinut real şi de perspectivă reparatorie.
Încă ceva. L-am trecut pe Stere printre bărbaţii cu care
Ţara şi Tecuciul, pe bună dreptate, se pot mândri şi-am
rămas dator cu o explicaţie. N-a fost tecucean, a trăit retras
la Bucov, într-un conac aşezat în mijlocul unei grădini,
plină de trandafiri multicolori, dar fiica sa, Elena (Lili)
Stere era căsătorită cu deputatul Vasile Beldie din Tecuci,
aşa că doctrinarul nu era chiar străin de spiritul tecucean.
Ne putem imagina că-n cerdacul conacului din Bucov,
socrul şi ginerele se întreţineau deseori în lungi discuţii
politice şi-mpreună frământau spinoasele probleme cu
care se confrunta ţara. Vasile Beldie era liberal, făcea parte
din partidul lui Brătianu, la temelia căruia lucrase, cu ani
în urmă - cu râvnă, cu dăruire şi cu pricepere doctrinară -
însuşi socrul său, Constantin Stere. Din nefericire, tocmai
el, care a învins vitregiile istoriei a fost în cele din urmă
învins de agenţii ei, de politicienii ei mărginiţi şi plini de
ifose. Foarte devreme, mult mai repede decât era de
aşteptat, Stere a devenit cazul Stere şi aşa a rămas încrustat
în istorie.
Din această căsătorie, sfârşită repede prin moartea
neaşteptată a lui Vasile Beldie a rezultat avocatul Şerban
Beldie care trăieşte în Bucureşti. Ce s-a întâmplat cu
jurnalul pe care Lili Stere l-a ţinut într-o vreme şi în care
găsim notate multe din evenimentele timpului, nu mai ştiu,
şi nici Şerban Beldie nu mi-a putut oferi o explicaţie. M-a
încredinţat doar că nu mai este în posesia sa, că nu mai ştie
pe unde se află, dar alte explicaţii suplimentare n-a putut
să dea. Probabil l-a încredinţat cuiva şi nu l-a mai putut
recupera. Istoria îşi are ciudăţeniile ei.

68
 Academicianul Alexandru Papadopol
Calimah în re-editare
De la o vreme,
observăm un interes
sporit al
intelectualilor
tecuceni în re-
editarea unor lucrări
din fondul de aur al
patrimoniului
cultural local – multă
vreme ignorat sau
chiar indexat, din
motive ce n-au nici o
legătură cu valoarea
şi cu noimele
identităţii spirituale
locale. Căci dacă-i
adevărat că o
localitate, şi
comunitatea care o populează, îşi extrage identitatea şi
specificul dintr-un fond spiritual propriu, atunci devine
imperativ ca acest fond să fie explorat, publicat şi cercetat,
ca halou de legitimare culturală şi ca apetenţă pentru un
mod de viaţă cultural.
Am spus-o deseori, şi-mi place s-o repet ori de câte ori
mi se oferă prilejul, că Tecuciul şi tecucenii au tot amânat
acest proces valorificator încât acum va trebui să se
mobilizeze serios pentru a recupera întârzierile. Ne tot
plângem că nu ne cunoaştem înaintaşii, că mulţi dintre

69
făclierii spiritului local ne sunt necunoscuţi, dar faptul în
sine e uşor de explicat dacă avem în vedere că multe din
lucrările lor au rămas fixate în ediţii princeps - editate cu
mai bine de un secol în urmă şi-au devenit între timp
adevărate rarităţi bibliofile. Cine, bunăoară, mai deţine azi
un exemplar din poeziile Nataliei Negru, apărute în 1904?
Sau lucrările filosofice ale lui Ion Petrovici?
Ceva totuşi s-a făcut şi în această direcţie. Dacă
informaţiile mele sunt exacte, au fost deja publicate câteva
manuscrise inedite rămase de la Natalia Negru (Durerile
poeziei, la Editura Muzeului Literaturii Române), a fost
adus în versiune nouă volumul Helianta, două vieţi stinse
la Editura Rafet din Rm. Sărat, au apărut volumele Din
cronica filosofiei româneşti la Editura Institutului
European din Iaşi şi Fulguraţii filosofice şi literare la
Editura StudlS din Iaşi, au fost editate sub titlul
Însemnările unui singuratic panseurile inedite rămase de
la Eugen Boureanu şi, mai recent a fost publicat la Editura
Grapho Press din oraşul nostru, volumul Tecuciul literar
publicat de prof. G. G. Ursu în vremea când funcţiona la
Liceul Dimitrie Sturza din localitate. Dacă la toate acestea
mai adăugăm şi publicarea manuscrisului inedit Viaţa
creştină în pilde a scriitorului Alexandru Lascarov-
Moldovanu, şi ediţiile anastatice a revistelor Provincia
literară şi Viaţa sufletească avem o imagine completă,
sau aproape completă, a eforturilor şi a realizărilor
înregistrate în această direcţie.
Să precizăm însă că realizările menţionate în aceste
succinte rânduri, nu reprezintă decât o mică parte din
patrimoniul spiritual tecucean şi că au rămas încă multe de
făcut în continuare. Sigur că isprava d-lui Viorel Burlacu
în reeditarea unor studii istorice ale academicianului

70
Alexandru Papadopol Calimah, a acelor scrieri care
răsfrâng istoria Tecuciului, se înscrie în această linie
valorificantă şi-l felicităm pe autor pentru trudnicia
depusă.
Scrisoarea despre Tecuci, publicată de istoric în
revista Convorbiri literare rămâne unul din documentele
cele mai preţioase pentru oraşul nostru. Istoricul s-a
dovedit un documentarist destul de riguros în
reconstituirea istoriei tecucene. Sigur că între timp
cercetările istorice au evoluat şi unele din afirmaţiile
reputatului istoric nu mai sunt validate din punct de vedere
ştiinţific, dar ea figura, dacă avem în vedere o mărturisire
a lui Ion Petrovici, în manualul şcolar de geografie, după
care învăţau copii în clasele primare, iar dincolo de
valoarea ei documentară rămâne stilul, grija pentru o
articulaţie rafinată şi pentru o frazare armonioasă care a
impresionat intelectualitatea ieşeană la apariţia lucrărilor
sale. Într-o scrisoare către junimistul I. Ianov, cunoscutul
scriitor convorbirist Samson Bodnărescu se arăta extrem
de entuziasmat de rafinamentul cu care istoricul a scris
studiul intitulat Amintiri despre curtea domnească şi nu
făcea nici o economie de superlative considerând-o, nici
mai mult nici mai puţin, decât un punct de culminaţiune,
care poate să deschidă o nouă epohă în studiul istoriei
noastre critice şi doar nu exagerez în momente de
entuziasm, ci ca unul care m-am trudit pentru dramele
mele să dobândesc lumina istorică pân-acum nicăieri n-
am întâlnit strălucind ca în acest tratat.
Fire blajină, îngăduitoare şi tolerantă, Alexandru
Papadopol Calimah s-a bucurat de prietenia multor
cărturari contemporani şi-a avut o relaţie privilegiată chiar
cu familia regală. La mijloc a fost şi diplomaţia Regelui

71
Carol I, care urmărea să atragă de partea sa pe toţi
colaboratorii fostului domnitor Al. I. Cuza, îmbiindu-i cu
funcţii şi demnităţi bugetare. A şi reuşit, dacă avem în
vedere preţuirea arătată lui Vasile Alecsandri, lui
Kogălniceanu şi altor apropiaţi ai fostului domnitor. Cu
fostul ministru al domnitorului Cuza (Al. Papadopol
Calimah) a fost mai greu, dar până la urmă l-a gratulat şi
pe el cu funcţii înalte din sistemul legislativ.
Prin scrierile şi prin toată activitatea lui politică şi
culturală Papadopol Calimah a contribuit la emanciparea
spirituală a ţării, la înscrierea ei într-o direcţie
concordatară cu evoluţia europeană şi, fireşte, la
construcţia României moderne. A făcut parte din cercul
junimist al lui Maiorescu, iar după unele surse a fost chiar
unul dintre fondatorii acestei societăţi, care a avut pentru
ţara noastră funcţia Sturn und Drang - lui german. A
fost, prin urmare, prin apropierea făclierilor din cultura
românească - a lui Eminescu, Maiorescu, Pogor, Th.
Serbănescu şi alţi protagonişti – şi asta într-o vreme când
în cultura românească erau toate de făcut.
Am înţeles că Diploma Bârlădeană creditată de
Papadopol Calimah nu este recunoscută de istorici, că este
o simplă copie după un presupus act, niciodată identificat.
Ştiu că P. P. Panaitescu a consumat multă energie pentru a
arăta că nu este credibil şi nu trebuie luată în consideraţie.
Sigur, toată dezbaterea pe seama acestui document a
apărut la mulţi ani după trecerea în nefiinţă a lui Calimah,
şi istoricul n-a cunoscut mulţimea argumentelor pro şi
contra acestui document. Dar lumea istoricilor este deja
împărţită în două tabere antitetice – una care consideră
documentul ca veritabil sau măcar credibil, alta care îl
infirmă şi-l repudiază ca pe un fals. Numai că oraşul

72
Bârlad îl consideră veritabil şi-l pune la temelia atestării
sale documentare, iar alţi istorici, admiţând calitatea de
simplă copie îşi prelungeşte logica până la presupunerea
că o copie reclamă în mod necesar şi un original. Se poate
ca în devălmăşiile istoriei, originalul să se fi pierdut, dar
asta nu înseamnă că n-a existat şi n-a stat la baza copiei.
Nu vreau să mă implic într-o discuţie pentru care nu am
suficiente dovezi şi abilităţi, care-mi depăşeşte bruma de
competenţă, dar cred că lucrul mai poate fi gândit, şi că
ultima concluzie încă n-a fost încă exprimată. Dar aceasta
este misiunea istoricilor şi sper să angajeze încă multe
discuţii viitoare.
Deocamdată salutăm ideea d-lui Burlacu de a reedita
câteva din studiile istoricului nostru – deocamdată a celor
legate de arealul tecucean - şi mă amăgesc cu
presupunerea că nu este decât începutul unui demers pe
care l-am dori continuat până la articularea unei ediţii de
Opere complete, astfel încât cititorii de azi şi de mâine să
dispună de întreaga zbatere a istoricului. Va fi o muncă
sisifică, deoarece unele din concluziile istoricului probabil
că nu mai pot fi validate, e nevoie de intervenţia unui
specialist, dar Tecuciul dispune de cărturarii care ar putea
să-şi asume această misiune curajoasă şi delicată.

73
 Natalia Negru
Transcriem în această diviziune câteva bruioane –
textul unor conferinţe sau ciorna unor reclamaţii adresate
de autoare autorităţilor comuniste în care arăta prigoana la
care era supusă fiind considerată pe nedrept o chiaburoaică
provenind din vechea clasă exploatatoare

Universitatea
Prin anul 1904

Ce vaste şi luminoase perspective!... Mulţi profesori…

Numai vreo doi bătrâni… ceilalţi tineri
Titu Maiorescu – bătrânel, dar curat, elegant, studiat.
Sosea la curs întotdeauna însoţit de doamna Maiorescu, şi
ea căruntă, foarte cuviincios îmbrăcată, ca să apară
distinsă, impunătoare!...
Cea mai aglomerată sală de spectacole nu întrecea sala
nr. 4 de la universitate, când miercurea de la cinci la şase
era ora de curs a lui Maiorescu. Veneau studenţi de la toate
facultăţile, venea public din oraş… Trebuia să ajungi cu
mult înainte de (începerea, ad. n.) orei ca să apuci loc. Şi
mai trebuia să te bucuri de protecţia lui moş Marin,
bătrânul servitor cu barbă albă ca să te lase să intri prea
devreme.
Abia reuşea să străbată prin mulţime, însuşi profesorul
când intra, totdeauna zâmbind… Urca la catedră, iar
doamna îşi lua locul pe scaunul din faţa catedrei. Cursul
de istoria filosofiei moderne se cerea să fie între câteva ore
măsura auditoriului.

74
 Ce mult a insistat profesorul asupra prieteniei
spirituale dintre John Stuart Mill şi Frau von Stein! Căuta
anume să arate cel mai demn exemplu pentru ideile
universitare!... Profesorul atât de plăcut ca înfăţişare, cu
barbişonul alb, impecabil ca ţinută vorbea curgător, foarte
sobru în gesturi, îşi împreuna mâinile îngrijite în dreptul
pieptului şi tot timpul rămânea zâmbitor. Descria
atmosfera plăcută, pe cât de spiritualizată pe care John
Stuart Mill o găsea în salonul nobilei femei, Frau von
Stein.
Era cald şi bine acolo!...spunea candid
Maiorescu!...Datorită influenţei ce-a exercitat-o nobila
femeie asupra filosofului el a susţinut drepturile femeii în
marea lui operă.
După curs, în stradă, în dreptul uşii de la intrare aştepta
cupeul cu un cal şi vizitiul ajuta la urcatul profesorului şi
al soţiei. Cupeul ajungea foarte curând la o locuinţă curat
gospodărită, deşi de proporţii modestă, în strada Mercur
din apropierea Ateneului.
Maiorescu a contribuit cu spiritul lui clar, metodic,
logic la disciplinarea scrisului literar. Opera lui de critică
literară va rămâne la loc de cinste în istoria culturii
româneşti. Cu aceeaşi disciplină a minţii, cu ţinuta atât de
demnă ca om, deşi lipsit de-o anumită căldură a inimii,
cum şi de elanurile entuziasmului, e cert că el va fi
contribuit numai în bine şi în politică.
Un om aparţinând numai răstimpului cât a durat viaţa
lui activă, s-a bucurat de un mare prestigiu cultural.
Coco Dumitrescu… Era socotit ca o strălucitoare
inteligenţă, ca un inegalat cap filosofic al zilei de-atunci.
Trecut de vârsta oricărei tinereţi, avea reputaţia că ţinea
încă foarte mult la viaţă. Destui studenţi îi urmăreau

75
cursurile, dând dovadă de o mare răbdare. Pe cât de
punctual, orânduit şi demn era Titu Maiorescu, pe-atât
Coco Dumitreacu nesocotea orice disciplină profesorală,
orice ordine de care şcoala nu se poate lipsi. Uita să vină
la cursuri, amâna examenele perturbând rosturile
programelor. Uneori îşi anunţa cursurile pentru orele de
noapte.
Este sigur că nu a ţinut să-şi lege numele de vreo operă
durabilă
Mehedinţi, Motru, Densuşianu formau un strălucit şi
preţios (cuvânt indescifrabil). Toţi de-o seamă, ceva peste
treizeci de ani, foarte bine pregătiţi, fiecare în materia lui,
la nivelul cel mai înalt ştiinţific
Mehedinţi părea că ţine globul pământului în mână
insistând asupra coordonatelor geografice şi asupra
marilor fenomene de curenţi aerieni şi maritimi. Părea
convins când demonstra că geografia rezumă pe toate
celelalte ştiinţe.
Motru bine legat în statura lui solidă şi proporţională;
era sobru, seios, părea a fi grav şi menţinea un ton cu
adevărat universitar, prin pregătirea metodică ce-o avusese
la şcoala germană.
Psihologia experimentală era expusă cu precauţie de
medic conştiincios. Wundt, Ribot se încetăţeneau în
spiritualitatea românească. În mintea studenţilor se aţâţau
întrebări şi se (ilizibil) şi-n tainele adânci…
Ovid Densuşianu semăna la glas cu Iorga: oarecare
stridenţă şi cu unele accente prea ascuţite. Amândoi
scoteau din gât litera r, greseiau. Era firav – Ovid şi avea
infirmitatea (…) în mersul lui şchiopîtând ritmic. Figura
lui avea fineţe, perfecţie clasică în linii armonioase şi
graţioase realizând tipul de frumuseţe. De asemenea

76
scrisese o istorie a limbii române, operă cu adevărat de
nivelul cel mai înalt ştiinţific. Clară ca un cristal şi foarte
simpatică la citit. Erau însă destul de aride cursurile de
filologie română. Studenţii cei prea buni îl urmăreau strict.
Veneau multe studente ca să admire, să contempleze ca pe
o medalie profilul profesorului. De asemenea a suplinit
într-un an pe un profesor de literatură. Şi-a ales atunci ca
materie literatura în evul mediu. Cine a avut fericirea să-l
urmeze , nu-l mai poate uita… (…) El ştia toate limbile
culte pe lângă cele clasice. A evocat printre foarte mulţi
alţii pe (…) latini şi pe Dante.
Dacă şi el o fi fost ademenit în politică, a rămas extrem
de rezervat şi probabil ironic… A avut revista lui
personală: Viaţa nouă. Scria versuri şi le iscălea Erwin.
După o zguduitoare avalanşă de evenimente sociale,
războaie, revoluţii se va fi convins subtilul profesor că
şcoala literară din Viaţa nouă era o modă hibridă,
artificială, preţiozitate, care nu putea să prindă. De aceea a
fost eliminată din filonul firesc românesc, cel care curge
din străfundurile fiinţei unui neam!...
Când a persiflat şi a combătut literatura cu iţari şi
opinci… a fost un rătăcit, un înstrăinat care se osândea
singur să rămână izolat şi părăsit…
Ovid Densuşianu rămâne posterităţii ca un mare om de
ştiinţă, un adevărat savant de cel mai nobil şi mai înalt
nivel.

Ce făptură aparte, de om, a fost Iorga!... Se ştie că

a depăşit măsura ca înălţime fizică. Avea pe-atunci vreo
treizeci şi doi de ani. Începuse chelia dar nu-i albea părul
Barba era neagră şi fără ea n-ar mai fi fost Iorga.

77
 Ochii prea mari, negri, adânci puternici. Părea destinat
să cuprindă lumea. Avea şi el la cursuri auditor numeros,
însă nu din marele public, ci numai studenţime iubitoare
de ştiinţă. Era Iorga la apogeul lui. Ţinea conferinţe
publice, discursuri, se impusese ca orator.
Ca autor, cărţile lui inundaseră librăriile.
Caricaturile vremii îl arătau scriind cu mâinile şi cu
picioarele totodată. Avea mult patos în vorbă, un
supraabudent temperament enthusiasmos. Cultura,
unanim recunoscută ca formidabilă. În afară de cursul
ştiinţific ţinea onorific duminică dimineaţa o oră de
literatură universală. Presărate cu spirit, pline de haz,
aceste prelegeri erau totuşi prea personale . Părerile
profesorului erau prea subiective. Studenţii cei gravi nu se
lăsau cu totul seduşi, captivaţi.
În sufletul lui, marele om simţea nevoia de a nu lăsa
un vid între el şi restul lumii. Îşi apropia o societate
selectând-o dintre spiritele de elită.
Conducea revista Sămănătorul pe care mai apoi a
trecu-o pe numele poetului Şt. O. Iosif. Redactorii revistei
se întâlneau în casa lui sâmbăta seara. Veneau: Sadoveanu,
Iosif, Scurtu, Lapedatu, Pârvan. În epoca aceea Sandu-
Aldea făcea studii agronomice la Berlin şi trimitea
fragmente din romanele lui apărute mai târziu.
Apărea Nerva Hodoş, deşi nu făcea parte din
colaboratori. Bogdan-Duică, Ion Bogdan – erau cumnaţii
profesorului. Propriu-zis toată grija revistei o purta Iorga
şi după ce pe copertă a figurat ca proprietar Şt. O. Iosif.
Nu mai încăpea şi altcineva acolo unde era Iorga. Arar
consulta şi pe ceilalţi la trierea materialului venit aici prin
poştă la redacţie. E sigur că revista avea o mare variaţiune
şi a înrâurit mult la formarea unui anumit spirit public

78
 Totuşi n-au fost prea mulţi cei care să-l intereseze, să-
l ajute, să-i dea curaj şi mai ales să-l iubească pe Iorga!...
Nicu Filipescu a arătat o prietenească solicitudine pentru
profesor.
Iorga a fost acela care a organizat cursurile de la
Ateneu, pentru ca bisericile României să înveţe româneşte.
Toți profesorii universitari au ţinut acolo cursuri.
Venerabila soţie a nababului antrena pe toate cocoanele
din high-life. Dintre ele s-a remarcat Adina Olănescu
printr-un volumaş de Cugetări care au fost interesante.
Iorga a cărat acolo cărţi mari, cronici psaltiri, Biblia lui
Şerban, documente stampe. Doamnele veneau ca la şcoală.
Uneori le aştepta câte-o serată, după curs.. Atunci apărea
în decolteuri, bijutate, cu blănuri scumpe. E greu de
precizat care a fost rezultatul folositor al acelei inimoase
iniţiative de antrnator cultural a lui Iorga. Doamnele erau
latifundiarele, deţinătoarele pământului Ţării Româneşti.
Ce n-ar fi putut ele să facă!...S-ar fi putut întemeia o
instituţie care să rămână.. Să se fi clădit un edificiu în
amintirea şcoalei de adultă boierime. Cărţile prea vechi s-
ar fi cerut reeditate şi date în circulaţie, răspândite.
Instituţia ar fi rămas amintitoare pentru contribuţia adusă
de acei vrednici profesori ca să trezească înalte cugete şi
nobile elanuri…cu piepturile decoltate, bijutate
îmblănite!...
Mai târziu s-a arătat activitatea Doamnelor ortodoxe,
care a luat o coloratură ostentativă de ortodoxism militant.
Totul a trebuit să ducă la îngustarea, strâmtorarea căilor de
înrâurire culturală lăsând acces politicii, eterna plagă a
vieţii sociale româneşti!...Iorga s-a menţinut în spiritul
marii culturi universale. A avut însă o teză a lui, pe care a

79
cultivat-o cu credinţă pasionată, cu devotament şi cu
marea lui competenţă: Neamul românesc.
Cu ce ardoare a scris el despre cronicari!... E sigur că
a dibuit să găsească urmele lor şi a căutat să păşească pe
ele!... Dar cronicarii au fost boierii de odinioară ai
neamului, acei care au luptat şi au sângerat în războaie,
acei care au pus capăt şi începătură izvodului despre
originea neamului, acei care au avut grijă să lase urmaşilor
poveţe, îndemne, exemple de fapte mari şi opere culturale.
……………………………………………………………
……………………………………
Pentru cei din marea mulţime, Iorga însemna o apariţie
niţel caricaturală, întotdeauna precipitat-grăbit în mersul
lui numai pe jos, trecând de la Universitate la Academie,
până la Fundaţie şi viceversa. Pălăria cu borduri exagerat
de mari, barba agitată în vânt, căutătura încruntată!...
Locuia pe-atunci într-un apartament modest în Buzeşti.
Pereţii se iveau capitonaţi cu cărţi de cum se deschidea uşa
de la intrare. Pretutindeni cărţi!...Din biroul lui de lucru se
deschidea uşa spre salonaşul cu mobilă de catifea bleu-şal;
creanga de cireş înflorit din tabloul lui Grigorescu
împodobea perete deasupra canapelei. Se găsea totuşi în
acel cadru auster şi obiecte de preţ care-l interesează pe el,
achiziţionate poate cu preţul pâinii de toate zilele. Iorga
era un om sărac!... Pe-atunci venitul de la cărţi era o
amăgire. Iorga conducea şi bugetul casei lui. A ţinut să
aibă copii mulţi căci în trecutul neamului românesc
oamenii de seamă ţineau mult la urmaşii lor. Pentru ca
feciorii să apere ţara!...
Era o tacită preocupare intimă a lui de-a strânge cu
greu o economie pentru că la fiecare copil ce-l năştea
incomparabila soţie devotată Catinca Iorga el s-o poată

80
bucura cu un dar mai de preţ: o bijuterie, o bucăţică de
blană, un obiect de artă!...
……………………………………………………………
……………………………………...
Cum trebuie înţeles Iorga ca om politic? Politician în
înţelesul comun al cuvântului nu a fost Iorga!...Nu a ţinut
să saibă clienţi, partizani pe care să-i aducă la putere, să-i
procopsească şi el să consimtă la procesiuni pentru tot
felul de afaceri rentabile. Iorga a avut un mare ideal social
şi dintru început scrisul lui a fost pentru popor şi tineret.
A-nţeles că la temelia ţării stau umerii ţăranului, de la care
toţi cer muncă istovitoare şi pentru care nimeni nu făcuse
mai nimic. A înţeles că marile valori pot fi găsite,
descoperite în mijlocul acelei vieţi de robi ai pământului –
exploataţi şi dispreţuiţi.
A întocmit gazeta Neamul românesc pentru preoţi şi
învăţători!... mereu hulitul preot, în veci nerăsplătitul
învăţător!...
Dar vai!... aceştia mai toţi erau captivi, erau prinşi
înlănţuiţi în angrenagiul politicianismului… pentru ca ei
să-şi poată plasa copii la şcoli şi în definitiv pentru ca să
poată trăi!...
Cine era să se dea cu Iorga odată ce avea siguranţa că
Iorga niciodată nu ajungea la putere, el care îngrozea cu
sarcasmele sale pe toţi fripturiştii şi arăta ce pustiu au în
idei, cât de seci erau toţi acei care se îmbulzeau să pună
mâna pe frâiele statului. Iorga demonstra că aşa-zisa
societate înaltă împărţită în tabere politice are două
anotimpuri: în prima parte a timpului se îngraşă peste
măsură, devenind greţoasă… în a doua parte aleargă pe la
toate staţiunile climaterice şi balneare ca să mai lepede din

81
grăsime, să mai vindece podagra. Între timp petreceri,
distracţii, lux, desmăţ, vanităţi, risipă!...
Oamenii de mijloc maimuţăresc pe cei de sus. Singur
ţăranul munceşte. Excepţiile prea puţine spornice rămân
sterile…
Cei pe care Iorga îi încolţea, se apărau şi atacau la
rândul lor! Dispuneau de toate mijloacele: presă, scribi,
vasali, unii înarmaţi cu cultură, având şi talent… Iorga era
combătut, ridiculizat!... El ceruse odată: daţi-mi ţara
aceasta pe mâinile mele şi veţi vedea ce fac din ea!... La
un moment dat, când carul statului a fost cu totul şi cu totul
împotmolit, au chemat pe Iorga!...Lăsat singur, amăgit în
chipul cel mai viclean, făcându-i-se toate şicanele era
natural să nu poată urni din loc o căruţă pe care nici
Hercule nu ar fi mişcat-o.
Tragedia sfârşitului la fel ca a lui Miron Costin…O va
deplânge în veci de veci acest neam românesc despre care
a scris un stoic ce peuple mysterieur. Ce ignoranţă! Ce
nobilă origine are neamul care curge din cele două mari şi
straşnice popoare ale trecutului!...
Şi acest peuple mysterieur a produs pe un Eminescu şi
a produs pe un Iorga!...
……………………………………………………………
……………………………………...

Iorga a avut sufletul cel mai cristalin! A avut viaţa cea

mai imaculată, cel mai leal caracter Mintea lui a rămas o
culme pe care nimeni nu o mai poate egala!
Temperamentul nervos irascibilităţile copilăreşti
dovedeau revolta care izbucnea ori de câte ori onestitatea
şi seninătatea de copil angelic a lui se izbeau de

82
conştiinţele impure, de caracterele josnice ale multora din
cei ce alcătuiau componenta celor ce ajungeau la cârmă.

*
Precizări circumstanţiale
Textul pe care-l publicăm acum pentru prima dată
a fost recuperat de la Muzeul Literaturii Române şi face o
radiografie a Universităţii din Bucureşti, aşa cum se
profila în anii studenţiei sale, iar faptul că aminteşte şi
despre moartea lui Nicolae Iorga, ne permite să-l datăm
după anul 1940. Nu ştim exact când şi cu ce prilej a fost
redactat de autoare, dar, se vede de departe, se înfăţişează
ca un document memorialistic autentic, autoarea
reconstituind câteva portrete de corifei ai Universităţii
bucureştene, aşa cum i-a cunoscut în anii când o frecventa
ca studentă la Facultatea de Litere având şi o aplecare mai
pronunţată spre creaţia literară.
Ceea ce surprinde în textul acestui manuscris sunt
liniile portretistice sigure şi personale prin care sunt
reconstituite portretele profesorilor săi, audiaţi de nubila
studentă în vremea studenţiei sale şi pe care îi venera ca pe
nişte făclieri ai cunoaşterii şi culturii. Surprinde absenţa
lui Mihail Dragomirescu şi a lui Pompiliu Eliade care
aveau mare trecere în Universitatea acelor vremi şi pe care
bănuim că i-a audiat, fie şi ca prezenţă anonimă în aula de
curs.
La fel surprinde grila aurorală conferită fiecărui
profesor omagiat, reprimarea oricărei reticenţe sau rezerve
faţă de profesori evocaţi, deşi pentru unii dintre ei ar fi avut
motive să folosească un ton mai rezervat.
Maiorescu, bunăoară, îl picase pe St. O. Iosif la examenul
de logică şi autoarea, în mărturiile sale, s-a arătat destul

83
de supărată de tratamentul exigent la care a fost supus
poetul - acelaşi pe care pontiful junimist îl aplica tuturor
studenţilor săi. Ar fi dorit pentru alesul inimii sale un
tratament privilegiat, ceea ce profesorul Maiorescu, cu
vocaţia sa de pedagog neînduplecat, n-ar fi acceptat în
ruptul capului. Mai ales că examenele la el erau publice şi
puteau asista la susţinerea lor oricine – din Universitate
sau din oraş.
Oricum, deşi faţă de profesorii evocaţi de autoare
circulau destule-alte portrete bine articulate, autoarea a
refuzat să reproducă sau să preia câte eva din ceea ce era
bine sedimentat în conştiinţa publică şi-a preferat evocarea
personală, aşa cum i-a cunoscut şi i-a cunoscut, bag seama,
bine, la cursuri, dar şi în anumite circumstanţe şi
împrejurări. Mai cu seamă imaginea lui Iorga este
reconstituită în condiţiile lui obişnuite de lucru insistând
aspra dezordinii, a mulţimii cărţilor şi documentelor din
biroul său.

84
 Ciornă-conferinţă

Oameni buni, femei şi Români,

Domnilor învăţători, Cinstiţi preoţi
Iată-ne pe toţi, adunaţi la un loc să petrecem împreună
câteva ceasuri. Cu inima strânsă de jale, am venit să
pomenim pe cei care şi-au dat sufletul – nu la vremea când
îşi aşteaptă tot omul obştescul sfârşit, după o viaţă trăită,
sătul de zile şi împăcat în cuget că în urma lui rămân
alămurile şi vlăstarele pentru care a muncit şi a trudit ;
ne-am strâns aici să pomenim pe cei care s-au adăugat
ţărnii din care suntem cu toţii zămisliţi, dar nu s-au
adăugat acestei ţărni din satul nostru – bociţi de neamuri
şi petrecuţi la groapă de trista cântare a lăutarilor.
Am venit aici să pomenim şi să plângem pe cei ce s-au
dus în floarea tinereţii – flăcăi, tineri însuraţi, ori oameni
în puterea vârstei, care aveau toată viaţa înaintea lor, am
venit, oameni buni să pomenim şi să plângem pe eroii din
război – pe eroii căzuţi cine ştie unde, în ce şanţ, în ce
tranşee, în ce văgăună în zilele de grea cumpănă, când a
fost războiul pentru întregirea neamului, pentru
statornicirea adevăratelor hotare ale ţării noastre.
Să ne mai întrebăm odată, oameni buni, ce înseamnă
cuvântul erou ? Şi vom şti că erou, va să zică, omul
înzestrat cu daruri neobişnuite, cu iscusinţă, cu vrednicie,
dar mai presus de toate cu virtutea de a fi în stare să se
jertfească, să moară pentru o cauză a dreptăţii, pentru o
idee mare. Eroism înseamnă marele curaj – erou
înseamnă om fără seamăn de viteaz.. Când nu-i trebuie
oare omului curaj ? Fără curaj cum ai putea să înduri
viaţa care ţi-e dată s-o trăieşti pe pământ ? De curaj ai
85
nevoie ca să poţi privi cum îţi moare vita, cum vine huind
grindina şi se repede peste vii, cum dă molima în copii...
Dar, să ne gândim oameni buni de cât curaj este
nevoie ca să te înarmezi, când auzi că năvălesc duşmanii
ţării tale, ca să-ţi ia pământul, să-ţi schimbe legea, să-ţi
nesocotească datina, să-şi bată joc de cinstea casei tale,
să-ţi stoarcă vlaga punându-te la cazne care întrec
puterile omului, şi lăsându-te pe tine, pe copii tăi, neam de
neam în sărăcie, afară din rândurile oamenilor, prigonit,
călcat în picioare, rob neamurilor pe pământul
strămoşesc.
Oameni buni, nu-i nevoie să vă mai spun eu cât de fără
margini e dragostea românului pentru pământ. Aş putea
zice că Dv., plugarii ţineţi în braţe pământul, îl corcoliţi,
îl legănaţi muncindu-l şi-i cântaţi când îi culegeţi roadele.
Tot înţelesul vieţii Dv. E numai pentru pământ... Dar ce să
mai vorbesc despre Dv, când ne vedeţi şi pe noi ăştia,
cărturarii, care am umblat pe la şcolile cele mai înalte şi
ne întoarcem cu toate acestea, tot la pământ, la răzăşia
noastră, moştenită de la străbunici şi strămoşi. Da, fiind
că învăţătura întăreşte dragostea pentru pământ. Ne trage
aici, înapoi un dor puternic căruia nu ne putem împotrivi.
Desprinsă de bucăţica de pământ, fiinţa omenească
rămâne ca planta fără de rădăcini şi viaţa nu mai are un
înţeles adânc, viaţa nelegată de pământ e seacă, fără gust
şi fără trăinicie. Da, oameni buni, aşa este. Căci
sănătatea o sorbi în tine, când îţi miroase a pământ
proaspăt întors de fierul plugului, când vezi că dă colţul
ierbii, şi vezi că înfloresc viorelele şi ciuboţica cucului.
Viaţa vine odată cu ciripitul rândunicii şi ţine cu înfloritul
cireşilor, cu pârgul poamelor şi culesul viilor.

86
 A avea patria ta, a te şti stăpân pe pământul pe care-l
munceşti şi care ţi-e drag este cea mai mare fericire. Şi ca
să ştiţi cât e de rău sub jug străin să vă spună cei ce-au
trăit sub unguri sau sub ruşi. Am să vă aduc eu cărţi, este
o carte straşnică numită Martirii de D-na Constanţa
Hodoş unde stă scris că românii din Ardeal erau puşi la
jug şi bătuţi ca vitele ca să tragă plugul. Scrie acolo că în
vremuri de foamete românii din Ardeal îşi părăseau casa
şi vatra şi îşi luau lumea în cap să găsească încotova
bucătura de dus la gură. De-acolo, din Ardealul robit
ungurilor a venit cântecul :
Munţii noştri aur poartă
Noi cerşim din poartă-n poartă
Valah prost, bun de pus la plug, iată cum era socotit
românul robit ungurilor. Nici o lege nu-i ocrotea pe fraţii
noştri din Ardeal, nici o dreptate nu li se socotea – şi
românul oricât de cărturar – oricât de deştept nu avea
rang şi cinste în rândurile stăpânilor. Înţelegeţi dar,
oameni buni cât trebuie să mulţămim lui Dumnezeu că ne-
am trezit într-o ţară liberă, stăpâni pe brazda noastră.
Dv. Oameni moldoveni din satul Tecucel, care sunteţi
aşa de mândri, aşa de ţanţoşi, aşa de dârji şi aşa de
neadormiţi la treabă, lacomi de muncă ce v-aţi fi făcut
oare dacă în loc să ieşiţi biruitori din război aţi fi fost
răpuşi; ba încă subjugaţi unui norod strein?
Şi să ne întrebăm acum, rotind ochii cât cuprind zările
şi mai departe – de unde ne-au venit nouă răzăşiile
acestea, cum de ni s-au păstrat ? De unde am deprins
graiul nostru? De unde am învăţat ce să facem la naştere,
la nuntă şi la moarte, la zile mari, la sărbători? De unde
ştim să facem moşii, să cinstim şi să pomenim pe morţii
noştri ?

87
 Oameni buni, colo spre răsărit, pe la fundul viilor
noastre din deal, este un val de pământ, care vine de
departe, trece pe la noi şi se duce spre Prut, în Basarabia.
Valului acestuia de pământ, Dv. Ii ziceţi Troian. Numele
de Troian îl mai întâlnim într-un loc ; îl întâlnim în
cântecul plugului... S-a sculat mai an/ bădica Traian.
Ei oameni buni, Troian, numele pământului, cum şi
bădica Traian al cântecului… înseamnă nu numai un
nume scump, un mare număr de împărat, vestit între
împăraţi, căci Troian este numele întru câtva schimbat al
împăratului Traian. Împăratul Traian a domnit între anii
98-117 după Christos, prin urmare vă faceţi socotelile câţi
ani au trecut de-atunci? Vre o mie opt sute de ani.
Acum o mie opt sute de ani, împăratul Traian a adus
sămânţa noastră românească din ţara Italiei, aici pe
locurile României Mari de astăzi. De atunci, de la
împăratul Traian datează drepturile noastre de stăpânire
asupra României Mari. Ca muşchiul de piatră, aşa s-au
căţărat românii de pământul lor. Ţara încă nu s-a putut
păstra întreagă, ştiţi că înainte de război aveam o
Românie Mică, o ţară ciopârţită, şi ne uitam cu jale la
Basarabia noastră răpită de Rus, la Ardeal, la Bucovina,
la Maramureş şi Banat, atâtea pământuri româneşti răpite
de austrieci şi unguri.
Câte vârtejuri, câte prăpăduri, câte urgii nu s-au
abătut asupra noastră în vreme de o mie şi opt sute de ani,
de la împărartul Traian şi până în zilele noastre? Toate
liftele, toate sălbătăciunile pământului veneau ca
puhoaiele de acolo dinspre răsărit, hoarde care la
răstimpuri se chemau când huni, când tătari, când turci.
Hun, tătar, turc e cam aceeaşi sămânţă de om iar
ungurii sunt urmaşii hunilor. Să ştiţi, oameni buni că

88
dintre toate noroadele vecine cu noi numai românul e din
neam mare fiind că se trage din poporul cel vestit în lume
peste care a împărăţit Traian şi de aceea suntem noi
înrudiţi cu cele mai alese neamuri din lume, şi de aceea
învăţăm noi aşa de bine graiurile lor.
Să ne întrebăm acum: oare cum am putut noi să ne
păstrăm fiinţa noastră românească şi o bună parte din
pământul cucerit acum o mie şi opt sute de ani, de
împăratul Traian? Apoi cum? Datorită vitejiei,
eroismului, vredniciei neamului nostru. Sunt nenumărate
războaiele pe care le-am purtat cu duşmanii. Cine n-a
auzit de domnitorii nostri căci n-au făcut decât să poarte
războaie. Dacă numai acum, în războiul din zilele noastre
a dat satul Tecucel atâţia eroi apoi în toate războaiele de
o mie şi opt sute de ani încoace, oare câţi viteji nu vor fi
murit, numai de aici, din satul nostru?
Cine nu ştie de Ştefan vodă cel Mare care a purtat şi
prin hârtoapele Ţarului o bătălie. De bună seamă că o fi
trecut şi pe-aici, prin dealul şi prin valea Tecucelului.
Când zici Buciumeni îţi vine în minte cuvântul bucium şi
te gândeşti că pe vremea lui Ştefan vitejii erau chemaţi cu
buciumul, când venea primejdia. Ce frumos zice cântecul
închinat lui Vodă Ştefan:
De-i suna din corn odată
Ai s-aduni Moldova toată
De-i suna de două ori
Îţi vin codrii-n ajutor…
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară…
Îndrăgi-ar ciorile
Şi privighetorile.

89
 Eroi la fel cu arcaşii lui Vodă Ştefan au fost dar toţi
cei ce s-au stins în războiul pentru întregirea neamului.
Oameni buni,
Dacă odinioară buciumul şi cornul chemau pe viteji la
arme, apoi în războiul acesta din urmă al craiului
Ferdinand şi al Crăiesei Maria – pentru dezrobirea
fraţilor transilvăneni şi basarabeni şi pentru hotărnicia
ţării – strigătul de alarmă, chemarea vitejilor şi eroilor –
se datoreşte poetului Ştefan Iosif, transilvănean de origine
care a murit visând o Românie Mare şi lăsând moştenire
pe lângă multe-alte cântece frumoase şi pe veci
nemuritorul cântec La arme.
Ciorna Conferinţei continuă cu un paragraf pe care
autoarea l-a tăiat cu mai multe linii în diagonală, dar pe
care îl reproducem pentru că gândul o duce spre fiica sa
Corina, moartă la doar 10 ani în Bucureştiul bombardat de
trupele germane. Iar dacă viaţa, averea libertatea Dv de
azi se datoreşte eroilor de acum şi de totdeauna, căzuţi pe
câmpurile de luptă - se cuvine să vă aduceţi aminte că
odată cu eroii din război s-a dus la cer şi un înger frumos
care a trăit câţiva anişori în scumpul Tecucel – s- a dus la
cer, în braţele lui Dumnezeu ca să ceară binecuvântarea
ţării întregite- şi a neamului unit – s-a dus pe veci –
scumpa mea Corina.
Natalia Negru, Tecucel 28 mai 1925.

90
 Când Lia trecea
de Anghel şi Iosif

Când Lia trecea cu ochii de foc

Nu era flăcău să nu stea pe loc
Căci ochii ei fulgerau lumină
Şi pe urma ei tot cădea în ruină.
Mistice miresme umpleau preajma toată
Căci plângând pe urmă-i sufletul murea,
Pe părul ei roşu o vrajă lucea,
Şi rochia-i straniu cânta fermecată
Când Lia trecea

Când Lia cânta, mâinile-i pe clape

Din veacuri pierdute rechemau aproape
Toată adîncimea cântecelor moarte
Şi glasul ei dulce urca mai departe
În nemărginirea viselor ce mint
Şi însufleţirea atunci purta
Până sus la ceruri pe cel ce-asculta
Vocea-i ne-ntreruptă cu sunet de-argint
Când Lia cânta

Când Lia plângea, spadele-n scântei

N-aveau strălucirea lacrimilor ei;
Buzele ei roşii se făceau de pară

91
Şi în deznădejde era ca o fiarî;
Clocotind turbată creştea ca o lavă
Furia ei roză, şi-atunci se părea
Că e o leoaică ce codrii trezea
Răcnindu-şi sălbatec mânia grozavă
Când Lia plângea

Când Lia juca, fusta ei de atlaz

Mergea şi venea viu ca un talaz;
Ca trestia-n vânt se-ndoia pe şold
Sănilor ei albi dându-le imbold
Fulgera în treacăt picioru-i spriţar
Strălucind obraznic sus îşi ridica
Akbele-i splendori şi-un foşnet pornea
Ca un vânt năpraznic noaptea-ntr-un umbrar
Când Lia juca

Când Lia dormea, te făcea buimac

Miresme de-amor ce plutea-n iatac
Sub prostiri conturul formelor divine
Unduia şi-n umbra perdelelor fine
Urca răsuflarea-i în mişcări ritmate
Un somn fericit lin închidea
Ochii ei, şi în taina ce dulce cădea,
Adormeau pe poliţi lucrurile toate
Când Lia dormea

92
 Natalia Negru sub teroarea
comunistă

Ignorată de critica şi istoriografia literară, Natalia

Negru n-a fost niciodată, cu atât mai puţin în perioada
dintre cele două războaie când putea fi întâlnită în
compania unor scriitori importanţi şi cu trecere în viaţa
culturală a ţării. O imagine de epocă o înfăţişează la
aceeaşi masă cu Caragiale, Coşbuc, Ilarie Chendi şi Şt. O.
Iosif, ceea ce înseamnă că se ţinea prin apropierea
oamenilor mari ai ţării, cum îi va striga o doamnă
cătrănită la înmormântarea poetului Dimitrie Anghel. Iar
dacă unii dintre cei apropiaţi au avut un sfârşit tragic, nu
trebuie învinovăţită tot ea, care s-a străduit - cât poate un
om să se opună destinului - să tămăduiască cele două
suflete bântuite de năpastă şi nenoroc.
Totuşi, biografii Nataliei Negru s-au aplecat cu
precădere asupra perioadei interbelice din viaţa sa şi puţini
i-au investigat prigoana îndurată după instalarea
comunismului la putere, când era considerată o
chiaburoaică şi un duşman de clasă periculos pentru noile
autorităţi proletare. Dintr-o ciornă de reclamaţie aflată la
Muzeul Literaturii Române din Bucureşti aflăm despre
cumplitele umilinţe îndurate de autoare şi de indiferenţa
noilor autorităţi comuniste în împărţirea dreptăţii – mai
ales când în cauză se afla un reprezentant al vechii clase
exploatatoare. Redactat într-un caiet de proastă calitate
documentul se descifrează mai greu, dar şi din cât am

93
reuşit să desluşim putem trage o concluzie cu privire la
persecuţiile îndurate din partea noilor tipologii autorizate
doar de împuternicirea ce le-o conferea şapca proletară.
Am mai identificat bruioane de petiţii asemănătoare şi în
alte caiete cu însemnări zilnice rămase de la scriitoare şi
cu alte prilejuri. De data aceasta însă era vorba despre o
adevărată agresiune la care este supusă neajutorata
scriitoare, aşa că întâmplarea trebuia reclamă direct la
Bucureşti
Către Consiliul Provizoriu Central – Bucureşti
Subsemnata Natalia Negru, scriitoare, pensionară a
Fondului Literar am onoarea a vă face cunoscut
următoarele:
Subsemnata posed o mică proprietate 2 şi ¾ hectare
vie şi 3 hectare pământ (cel mai neproductiv în Tecucel,
com. Buciumeni, jud. Tecuci). Subsemnata ţin să declar de
la început că am fost perfect punctuală faţă de planul de
cultură. Am însămânţat 3/4hectare grâu, ba am făcut şi un
supliment de arătură, aproape jumătate de hectar. Nu
posed altă locuinţă în sat sau în vreun oraş, astfel că sunt
nevoită să stau în căsuţa viei, care este situată în vârful
dealului, în marginea pădurii, extrem de izolată, la
distanţă de un km faţă de altă locuinţă omenească, aşa că
în orice moment viaţa mea e în primejdie; iarna când se
aşează troieni de zăpadă urlă şi lupii pe deasupra porţilor
îngropate în zăpadă. Totuşi, de două decenii eu vieţuiesc
aici, îmi cultiv singură via şi pământul şi au fost momente
când gospodăria mea putea fi luată ca model. Cea mai
mare greutate o constituie pentru mine adusul apei. De
aceea sunt nevoită să ţin un cal deşi aceasta constituie o
greutate ce depăşeşte puterile mele. În momentul de faţă
am o iapă care a fost la ferma statului Tecuci şi are mânz

94
întrînsa (armăsarul statului). Se cere cea mai mare grijă
pentru ca iapa să nu stârpească. Eu personal am această
grijă. În ziua de 17 octombrie 1949, într-o împrejurare pe
care o expun mai jos, iapa mea şi atelajul au fost
rechiziţionate de către Comitetul Provizoriu Buciumeni.
De atunci au trecut peste două săptămâni şi ori de câte ori
întreb de soarta iepii nu primesc nici un răspuns Îmi vin
din zvonuri(?) alarmante că iapa e reţinută pentru uzul
personal al tovarăşului vice-preşedinte al Comitetului
Provizoriu, că e maltratată, că a slăbit însă eu nu pot
verifica adevărul. E lesne de înţeles însă îngrijorarea mea.
Apoi la tot momentul eu am nevoie de atelajul meu. Nu am
cu ce să-mi aduc apă, n-am cu ce să trimit la moară şi n-
am cu ce să-mi transport păpuşoii care au rămas pe câmp
şi-i strică vitele. Atelajul meu a fost rechiziţionat în
următoarele împrejurări: în ziua de 17 octombrie am
primit ordin să vin pregătită la percepţia din Buciumeni.
Odată ce aveam îndeplinit planul de cultură am plecat cu
căruţa căci sunt în vârstă, sufăr de picioare şi nu pot
merge pe jos. Aveam vizitiu un băetan care lucra în vie,
numit Gh. Cozma. Pe la jumătatea drumului, urcând un
deal greu am fost ajunşi din urmă de-o bandă de lăutari
care se găseau în stare de completă ebrietate, deoarece ei
se întorceau atunci, în ziua de luni 17 octombrie pe la zece
dimineaţa de la masa mare a unei nunţi din Tecucel, unde
ei cântaseră toată noaptea (16-17/ duminică spre luni).
Muzicanţii au înconjurat căruţa, au sunat cu trompeta în
urechile iepei, unul din ei s-a suit în căruţă la spatele meu
(la deal), altul mergea alături de iapă, o bătea cu furie, a
rupt o nuia, a dat cu pumnul şi cu o măciucă în flancul
iepei şi spunea: iapa trebuie învăţată la drum şi cucoana
la muncă. Şi zicând acestea bătea iapa. În tot acest timp

95
eu eram amorţită de groază şi n-am spus nici un cuvânt.
La un moment dat iapa n-a mai mers. Căruţa s-a oprit în
perfectă stabilitate. Pe nesimţite eu m-am simţit ridicată
cu scaunul căruţei. Am fost aruncată în drum, de-acolo mi
s-a dat un brânci şi m-am rostogolit în şanţ, Peste puţin
scaunul căruţei a căzut cu greutatea aruncată peste şalele
mele. Am avut umărul drept scrântit şi şalele zdrobite.
Disperată am alergat la Zamfira Dragoş şi Ghiţă
Iordache. Zamfira Dragoş fiind pricepută mi-a îndreptat
osul umărului cu dureri grozave pentru mine. Am fost
condusă în ograda lui Ghiţă Iordache. Mi s-a dat un
scaun. Muzicanţii s-au îmbulzit acolo în ogradă, au
vociferat şi au cerut ca eu să plec înainte la Buciumeni sub
escorta lor. Gjiţă Iordache căuta să-i îmblânzească în
felul cel mai delicat: Eşti inteligent, tovarăşe Răducan,
înţelege că doamna nu poate merge în starea în care se
găseşte. Muzicanţii au ameniţat cu bătaia pe vizitiul meu.
Acesta s-a împotrivit ameninţând că îndrăzneşte să dai în
mine şi apoi vei vedea. Până la urmă eu am fost lăsată ca
să mă întorc acasă.
La un ceas după ce am ajuns acasă, a sosit o anchetă
căci muzicanţii reclamaseră tot ei pe Ghiţă Iordache.
Anchetator era tovarăşul controlor agricol Telebaşa.
Muzicantul Răducanu arăta un pantalon sfâşiat cerea ca
să mărturisesc că Ghiţă Iordachi i-a rupt pantalonii şi că
îl insultase. Eu nu am putut face mărturii false. Am tăcut,
nu am reclamat nimic, după cum tăcusem tot timpul până
atunci. S-a refuzat audierea martorei Zamfira Dragoş.
Anchetatorii s-au întors la Buciumeni cu căruţa mea şi de
atunci n-am mai văzut iapa şi căruţa. Este unicul caz când
o singură vită este reţinută pe timp aşa de îndelungat şi
chiar nedefinit fiindcă eu nu ştiu când mi se va da atelajul

96
 În ziua de 29 0ctombrie, încă fiind bolnavă m-am dus
pe jos la Buciumeni. Am găsit (…) pe tovarăşul vice-
preşedinte însă iapa şi căruţa nu erau acolo. Cum era
sâmbătă am cerut ca măcar pentru ziua de duminică să-
mi fie redat atelajul ca să-mi aduc apă. Tovarăşul vice-
preşedinte mi-a răspuns pe ton ridicat şi autoritar că încă
nu s-au terminat corvezile ce are de făcut iapa.
Cu regret mă văd nevoită să reclam aducând acestea
la cunoştinţă pe cale ierarhică în speranţa că se va cerceta
cazul şi se va stabili adevărul şi dreptatea.
Subsemnata fiind scriitoare, fiind pensionara
Fondului nu pot avea altă atitudine politică decât
Sadoveanu, Zaharia Stancu, Gala Galaction. În speranţa
că şi membria de scriitoare este cunoscut vă rog să
apreciaţi că nu merit tratamentul ce mi s-a aplicat de către
muzicanţi şi că e cel puţin nedrept, justificată prin nimic.
Aceasta este reclamaţia. Ultimele două rânduri sunt
complet ilizibile, dar bănuim că sunt cele clişeice prin care
se încheie orice reclamaţie.
Ea dezvăluie un moment dureros din viaţa scriitoarei
în comunism, când scara de valori era complet răsturnată
iar intelectualul era privit ca un contestatar potenţial. Ceea
ce am reprodus în aceste rânduri este un bruion, o ciornă,
dar cred că la transcriere scriitoarea n-a făcut modificări
esenţiale. Răzăşoaia de la Buciumeni ştia să-şi apere
drepturile numai că noţiunile de drept, de adevăr, de
valoare erau scoase din vocabularul noilor autorităţi, iar în
locul lor figura originea muncitorească, devotamentul faţă
de partidul comunist şi dosarul de cadre.
Scriitoarea nu se dezminte. Felul cum se îngrijora de
situaţia calului rechiziţionat pe nedrept constituie deja un
indiciu de căldură umană, cum numai scriitoarea o putea

97
activa, iar invocarea strategică a celor trei scriitori cu
poziţii consolidate în statul comunist avea drept scop
câştigarea unei atitudini binevoitoare din partea celor
desemnaţi să facă cercetarea. Nu ştim care au fost urmările
acestui demers, dar nu-mi fac iluzii, scriitoarea făcea parte
dintr-o clasă socială pe care noua clică bolşevică o
demolase cu huruit greu, lugubru şi nu cred că i-a făcut
dreptate. Mulţi dintre confraţii ei aglomerau deja lagărele
comuniste, iar poeta putea fi mulţumită c-a fost lăsată în
libertate.

98
 Ştefan Petică – un poet al arealului
tecucean

Ignorat sau indiferent, Ştefan Petică n-a fost niciodată

criticilor – nici în timpul vieţii şi nici după repedea
comutare în lumea drepţilor. Trecea drept o doxă şi un
scriitor bine aşezat în caruselul literaturii europene, ba
chiar era la curent cu tot ce se procesa în literatura
universală. Cunoştea mai multe limbi şi era în
corespondenţă cu multe librării din Europa de unde îşi
procura cărţile care să-l
ţină la curent cu moutăţile
literare şi cu tendinţele
care nervurizau literatura
universală.
Totuşi critica
românească - exceptând
câteva nume apropiate
generaţiei sale, precum
Gr. Tăbăcaru, sau O.
Densuşianu - arăta o
anumită rezervă faţă de
tânărul poet tecucean.
Poetul bârlădean George
Tutoveanu chiar
reproşează lui Ilarie
Chendi, în numărul
special al revistei
Freamătul consacrat în
întregime omagierii poetului, că s-a gândit să scrie despre

99
el doar la moartea lui şi că l-a neglijat complet în timpul
vieţii.
În spaţiul cultural al Moldovei de Jos însă, bunăoară în
arealul tecucean şi bârlădean, numele lui Ştefan Petică a
fost deseori evocat de cărturarii acestui spaţiu geografic şi
nu odată mărturiile lor au adus contribuţii serioase la
cunoaşterea vieţii şi operei poetului.
Aminteam mai sus de revista Freamătul, care a apărut
la Tecuci în anul 1911 sub redacţia magistratului
Constantin Doboş şi a avocatului Dimitrie Zbârnea, într-o
frecvenţă lunară şi chiar reuşise să-şi croiască un vad de
afirmare în spaţiul cultural al Moldovei de jos. Din păcate,
a încetat după primul an, mai exact s-a transferat la Bârlad
sub conducerea poetului George Tutoveanu unde se părea
că există condiţii mai prielnice pentru a-i asigura o
anumită longevitate. Aici la Bârlad, sub veghea delicatului
poet G. Tutoveanu s-a pritoct nr. 1-3/1912 al revistei
dedicate în întregime poetului Ştefan Petică, iar G.
Tutoveanu explică şi misterul imaginii reproduse de noi,
în aceste rânduri în care poetul (în picioare) apare
împreună cu fostul lui coleg de şcoală primară din Buceşti,
învăţătorul D. Popa. Institutorul a terminat Normala la
Bucureşti şi-a ajuns învăţător, mai apoi director la Şcoala
primară din Sinaia, unde fostul său coleg de ciclu primar,
în căutare de aer curat, cerea deseori găzduire. Era
interesat de folclor şi tot George Tutoveanu ne
mărturiseşte că a publicat încă de pe când era la Şcoala
de institutori un volum de basme Inelul de izbândă pentru
care T. Speranţia i-a scris Cuvântul înainte plin de laude.
Ce nu spune G. Tutoveanu este că, probabil sub influenţa
lui Petică, s-a înfiinţat un club socialist în chiar casa lui
Ianache Petică (tatăl poetului) şi în aprilie 1897, ce prilejul

100
celui de al IV-lea Congres al Partidului Social-Democrat
al Muncitorilor din România a semnat, împreună cu
Ianache Petică, o telegramă de solidaritate pe adresa
Congresului dorindz-i izbândă strălucită.
Foarte interesante sunt şi mărturiile lui Petru Crăescu,
fostul coleg al lui Petică de la cursul superior al liceului
brăilean, în care vorbeşte despre cercul socialist din Brăila
condus de Isabela Andrei şi despre relaţiile sale afective
cu Petică, faţă de care era mai în vârstă cu cinci ani.
Se ştie că tatăl poetului s-a înduplecat greu să-i achite
taxele şcolare în ultimele clase de liceu şi-a acceptat numai
după făgăduinţa poetului că-i
va restitui suma de 120 lei în
rate de câte 10 lei pe lună.
Poetul spera, probabil, să
scoată ceva bani din
publicistică şi, tot probabil,
din meditaţii. Din mărturia
lui Petru Crăescu aflăm că
Isabel Andrei l-a folosit de
intermediar pentru a-i înmâna
lui Petică suma de 20 lei, fără
a-i trăda adevărata
provenienţă a banilor. Petru
Crăescu s-a folosit atunci de
o strategie, deşi cunoştea bine
relaţia Isabelei Andrei cu
Petică. Este singurul căruia
poetul i-a mărturisit în
scrisoarea din 15 octombrie
1895 că e vorba s-o ia pe I.
Evident, sub iniţiala I. se ascunde numele fiicei lui Morţun,

101
Isabela, căsătorită ulterior cu fratele lui Mihail Sadoveanu,
generalul Alexandru Sadoveanu.
Revista Freamătul dovedeşte, nu doar prin numărul
special consacrat cinstirii memoriei lui Petică, dar prin
toată colecţia o fidelitate neobosită faţă de poetul
buceştean şi de scrierile sale. În general, scriitorii - mulţi-
puţini - câţi s-au ridicat din zariştea spiritului tecucean şi
bârlădean - au fost marcaţi de destinul tragic al poetului şi
l-au evocat în cuvinte calde şi pline de solicitudine ori de
câte ori li s-a oferit ocazia.
A fost şansa Tecuciului ca după excluderea sa de la
Universitate, profesorul-pedagog Grigore Tăbăcaru, un
apostol traversat de gânduri luministe, să ajungă la
Tecuci, la efemera Şcoală Normală din localitate, prilej cu
care a dinamizat întreaga viaţă culturală a oraşului. Printre
altele a avut iniţiativa înfiinţării, în 1924, a unui Ateneu
cultural menit să iniţieze, să organizeze şi să coordoneze
toate acţiunile de cultură mai importantă din oraş. Noul
aşezământ conceput de Grigore Tăbăcaru era prevăzut să
fie secondat de o revistă cu acelaşi nume, Ateneul
cultural, care să dea seama de activitatea Ateneului şi de
implicarea membrilor săi în acte de cultură autentice şi cu
trecere la public. Din păcate (sintagma aceasta a însoţit de
multe ori devenirea istorică şi culturală a Tecuciului)
iniţiatorul acestui proiect a fost transferat la Şcoala
Normală din Bacău şi-a luat cu el şi ceea ce plănuise să
înfăptuiască la Tecuci. Nu mai spun că Buletinul
informativ, conceput ca o prelungire publicistică a
activităţii Ateneului, va căpăta, odată cu transferul lui la
Bacău, statut de revistă de sine stătătoare şi va fi una din
cele mai longevive reviste din ţară, cu apariţii regulate
până în zilele noastre. La Tecuci n-au apărut decât primele

102
două numere ale Ateneului cultural, iar numărul doi chiar
căpătase aspect de revistă independentă şi punea în
dezbatere, pe lângă o evocare a poetului Stefan Petică,
problemele mari ale culturii naţionale.
Un alt scriitor tecucean care a scris despre Ştefan
Petică a fost Constantin Doboş – unul din iniţiatorii
revistei Freamătul din 1910, alături de D. Zbârnea. Prin
1906 făcuse armata la Tecuci, cu un văr de-al poetului şi
acesta îi povestise multe despre poet. După propria-i
mărturisire l-a cunoscut pe Ştefan Petică prin 1902, când
era student în Bucureşti, în cadrul cenaclului ţinut de Al.
Macedonschi, unde l-a însoţit pe George Bacovia. În seara
aceea Şt. Petică a vorbit mult cu Bacovia, pe atunci
necunoscut şi el; autorul volumului de versuri Plumb, nici
astăzi apreciat la justa lui valoare era un fervent simbolist
cu principii socialiste
Scris în 1924, la două decenii de la moarte lui Petică,
articolul-evocare a fost publicat în revista orădeană Cele
trei Crişuri (nr.7 din iulie 1924) şi prezintă încă interes
din mai multe puncte de vedere. Ideea că poetul s-a
apropiat de mişcarea socialistă dintr-o dorinţă de
emancipare a vieţii ţăranilor mi se pare verosimilă
Socialismul lui Petică avea de izvor o dragoste adâncă
faţă de ţăran; dorea din tot sufletul lui să schimbe mai spre
bine soarta ţăranului român, singurul păstrător
credincios al limbii, datinilor şi credinţelor noastre,
singurul izvor inspirator de poezie, singurul menit să
regenereze neamul nostru, deci singurul sprijin al
viitorului ţării acestea. Din acest punct de vedere socot că
poetul a fost un naţionalist.
Nu ştim cât credit am putea acorda ideii lui Constantin
Doboş, dar chiar dacă n-a fost de la început naţionalist, e

103
sigur că va deveni odată cu împărtăşirea doctrinei liberale,
care avea ca deviză prin noi înşine. Interesant este însă
portretul pe care îl face poetului, după ştiinţa noastră cel
mai complet din câte am cunoscut: să fi avut atunci 24-25
de ani; era mic la trup, palid, iar pe umerii obrajilor ieşiţi
în afară, două pete roze diagnosticau surparea zi de zi a
plămânului şubred. Părul îi era în neregulă; nasul puţin
coroiat, urechile străvezii, fruntea lucioasă de parcă ar fi
fost aprinsă o lumânare înăuntrul unui corp de ceară.
Purta o barbă mică, blondă, împărţită în două, care
completa ovalul feţei; doar ochii lui albaştri, floare de
cicoare arşi de frigurile boalei, îţi mai spuneau că ai în
faţa ta un om superior, un visător. Şi era trist în seara
aceea, trist că fără voie te simţeai înfiorat ca de o
nenorocire, ce avea să sosească, iar glasul lui şoptit,
părea că vine din mormânt, ca din altă lume. Dacă ar fi
plâns în clipa aceea, cred că am fi plâns cu toţii.
Să mai notăm, măcar fugos şi succint, că analogia cu
Eminescu este, de asemenea, bine susţinută epistemic.
Autorul ştia despre prietenia ce-l lega de prietenul său D.
Popa din Sinaia şi crede că versurile din Fecioara în alb
nu sunt decât dragostea pe cât de aprinsă pe atât de
subtilă a poetului faţă de una din călugăriţele mănăstirii
Sinaia. Constantin Doboş este unul dintre cei puţini care a
cercetat, cu mijloace estetice adecvate dramaturgia lui
Petică – dramele Solii păcii şi Fraţii – şi conchide pe bună
dreptate că amândouă suferă de o încetinire în mişcare,
dar este convins că regizorul care şi-ar da osteneala a
pune la punct Solii Păcii şi Fraţii ar îmbogăţi repertoriul
teatrului nostru românesc atât de sărac şi ar câştiga un
titlu asupra recunoştinţei publicului.

104
 Este evident că toate constatările lui C. Doboş trădează
o cunoaştere deplină a operei lui Petică şi pot fi creditate
ca rezolubile. Dar fostul redactor al revistei Freamătul
este doar unul dintre cărturarii arealului tecucean care l-au
ţinut în atenţii şi-n graţii receptive pe poetul simbolist. În
acest cadru mai pot fi menţionaţi scriitorul Gabriel
Drăgan, G. G. Ursu, şi - mai aproape de zilele noastre -
Constantin Trandafir, autorul primei lucrări monografice
despre poet.
Un moment important în receptarea postumă a
poetului Ştefan Petică şi în inducerea lui în conştiinţa
publică l-a constituit
toamna anului 1924,
când s-a comemorat
trecerea a două
decenii de la moartea
poetului. Atunci
proaspăt înfiinţatul
Ateneu cultural
tecucean, din
iniţiativa
profesorului Grigore
Tăbăcaru a organizat
o serie de
manifestări omagiale
cu mari rezonanţe în
presa culturală a
vremii. Revista
Cultura Poporului,
bunăoară, nr. 9 din
noiembrie 1924,
care apărea la Cluj îşi anunţa cititorii că la Tecuci, în luna

105
noiembrie, va începe seria din acest an a conferinţelor
Ateneului. Iar cu prilejul împlinirii a 2o de an de la
moartea poetului Ştefan Petică, Ateneul a luat frumoasa
şi lăudabila hotărâre de a ridica un monument la
mormântul poetului din comuna Buceşti, judeţul Tecuci.
Tot cu acest prilej omagial, ziarul independent Clujul
românesc anul II nr. 45 din 9 noiembrie 1924 îşi anunţa
cititorii că prof. G. Bogdan-Duică de la Universitatea din
Cluj şi-a deschis cursul de literatură modernă ce-l ţine
anul acesta, cu o lecţie despre poezia caldă a celui mort.
Poetul nou, Petică a fost tratat de dl Bogdan-Duică cu
riguroasa măsură ce o are d-sa pentru clasicii noştri şi
care o aplică întotdeauna obiectiv. Rezultatul judecăţii
aplicate versurilor lui Petică îl va ghici oricine a citit
versurile pline de simţire intelectualizată ale poetului
răpit de ftizie acum douăzeci de ani. Dl Bogdan-Duică a
vorbit despre Petică simţit. Simţirea lui s-a răspândit în
semiobscurul sălii ca parfumul discret al unei flori
gingaşe. Era parfumul poeziei lui Petică, atât de bine
pricepută de cel ce o lămurea în faţa auditoriului setos de
a cunoaşte tot mai mult din literatura românească nouă,
care tinde din ce în ce mai temeinic spre un loc de frunte
în literatura universală.
Un alt moment important în receptarea lui Petică a fost
cel din 1938, când a apărut şi masivul volum cu scrierile
lui sub îngrijirea statornicului său admirator Nicolae
Davidescu. Evenimentul a fost comentat în mai multe
publicaţii, dar nu reproducem aici decât consemnarea din
publicaţia Înnoirea din 15 iulie 1938: O faptă frumoasă şi
care n-ar trebui să rămână izolată este dezvelirea plăcii
comemorative de pe casa din satul Buceşti Tecuci, în care
s-a născut poetul Ştefan Petică. S-a făcut apoi un pelerinaj

106
la mormântul din curtea bisericii, unde odihneşte autorul
Fecioarei în alb. Cu acest prilej s-au evocat amintiri din
viaţa prea de timpuriu dispărutului, de către membrii
ateneului Ştefan Petică şi de către d. Nicolae Davidescu.
Şi mai menţionăm, măcar succint şi fugos că în anul
1977, când s-a împlinit o sută de ani de la naşterea
poetului, Casa de Cultură din Tecuci a organizat un
simpozion omagial la realizarea căruia şi-au adus
contribuţia Eufrosina Molcuţ, G. G. Ursu, semnatarul
acestor rânduri şi C. D. Zeletin – ultimul consemnând
evenimentul în revista România literară, numărul care i-
a publicat şi comunicarea susţinută în cadrul
simpozionului tecucean.
Nici acum nu cred că poetul este aşezat pe soclul pe
care îl merită, dar am încredere că d-na Nicoleta Presură
Călina – o descendentă a poetului – care a preluat misiunea
redării integrale a poetului prin editarea într-o ediţie
completă a Operelor lui Ştefan Petică ni-l va restitui
integral, cum n-a reuşit s-o realizeze Eufrosina Molcuţ,
într-o altă zodie, mai puţin prielnică lucrului bine făcut.

107
 Servilia Oancea - o memorialistă
tecuceană

Tecuciul a fost şi a rămas un molcom târg

moldovenesc şi tot ce se consideră specific pentru
Moldova şi pentru moldoveni este valabil şi pentru acest
areal geografic de pe malul râului Bârlad. Se consideră,
bunăoară că melancolia este însuşirea esenţială a
moldovenilor şi lucrul acesta poate fi constat cu uşurinţă
şi în firea tecucenilor.
Dar melancolia este o formă de percepere a
interstiţiilor dintre formele existenţei, de alunecare în
prăpăstiile neantului, în abisurile vidului, în genunea
vagului, iar tecuceanul nu se simte prea confortabil în
această stare dizolvantă şi conferă melancoliei obiect,
sens şi direcţie şi o converteşte în nostalgie, o transformă
într-o melancolie cu finalitate.
În starea de melancolie,
moldoveanul ară vidul
(Benjamin Fondane), vede
cum totul în jur se
volatilizează şi se dizolvă
într-o ceaţă nebuloasă, se
pierde în non sens, într-o
stare de acedia, de alean, de
dor indefinit, de plictis
mănăstiresc, în timp ce în
starea de nostalgie omul
tânjeşte şi se înfioară după
ceva, cel mai adesea după un
trecut glazurat, catifelat şi

108
patetic. Traversat de melancolie omul în general se
complace într-o stare de vaporizare senină, devine inactiv
şi improductiv în timp ce starea de nostalgie îi răscoleşte
memoria, îi mobilizează energia şi-l drenează într-o
direcţie evocatoare, adică revigorează reminiscenţa, ş-i
mobilizează memoria afectivă.
S-a spus (G. G. Ursu ) despre scriitorii tecuceni c-au
fost prin excelenţă melancolici, şi că această melancolie a
generat actul reminiscenţei Aşa se explică faptul că
majoritatea scriitorilor ridicaţi din arealul ţinutului
tecucean (Calistrat Hogaş, Ion Petrovici, Iorgu Iordan,
Alexandru Lascarov Moldovanu, Mihail Manoilescu) au
fost, printre altele, şi memorialişti. Chiar literatura multora
dintre scriitorii tecuceni se decontează din supralicitarea
aducerilor-aminte şi evocă momente şi tipologii dintr-o
lume veche şi apusă pentru totdeauna.
Am nişte rezerve serioase în această privinţă. N-au fost
melancolici, au fost nostalgici, au tânjit totdeauna după
ceva, după o stare, după un timp, după un moment, care
le-a învolburat mentalul şi i-a drenat spre masa de scris.
Aşa stând lucrurile, nu ne mai miră că şi vrednica
profesoară tecuceană Servilia Oancea, (născută
Bratoveanu), de la Universitatea din Iaşi a convenit să dea
seama, tot memorialistic, despre Tecuciul de altă dată,
despre lumea de dinainte dar mai cu seamă din timpul
odioasei dictaturi comuniste, când, vorba lui Noica, totul
a intrat în devălmăşie şi n-a mai rămas nimic în adecvaţie.
Volumul său, Nu pune, Doamne, lacăt gurii mele (Opera
Omnia, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2013) se revendică
din vraiştile toposului tecucean instaurate de noua
administraţie comunistă, instalată la putere cu ajutor şi
după model moscovit. Prefaţată de reputatul istoric

109
Gheorghe Buzatu, cartea reconstituie întreaga avalanşă de
persecuţii şi orori la care a fost supusă familia sa, mai ales
tatăl său – preotul Gherasim Bratoveanu care predica
învăţăturile evanghelice şi păstorea creştinii din parohia
Bucureştii Noi, satul Furceni.
Regăsim în cartea Serviliei Oancea galeria
personajelor pitoreşti din peisajul tecucean de după
instalarea puterii comuniste, din care nu lipsesc fostul
militar de geniu, George Mavridi – un tip cu mintea
rătăcită, dar care, în momentele sale de luciditate încă
putea să rezolve grele probleme de matematică, Costică
Nebunu care străbătea Strada Mare îndemnând lumea la
baia oraşului, sau Tinca nebuna a cărei identitate a rămas,
pentru toată lumea, nebuloasă.
Impresionantă este drama măcelarului adventist, a
cărui casă de pe strada principală a intrat în perimetrul
supus demolării şi s-a spânzurat în casa lui, lăsând soţia
şi cei patru copii – 2 fete şi 2 băieţi – pe drumuri (p.11).
Nu insistăm asupra paginilor care reconstituie tabloul
personalităţilor furnizate culturii naţionale de către
toposul tecucean – temă bine bătătorită în publicistica
locului - dar subliniem apăsat asupra preocupărilor
cărturăreşti ale familiei scriitoarei . născută cu doar câteva
luni înainte de abdicarea Regelui Mihai – ultima speranţă
a rezistenţei româneşti la tendinţa de bolşevizare a ţării.
Actul abdicării în sine a avut efectul unui cutremur în
rândurile celor ce mai credeau încă în restabilirea unei
evoluţii fireşti a ţării, în spiritul unei continuităţi a istoriei
şi tradiţiei româneşti. De bună seamă regalitatea, monarhia
reprezenta un reper al speranţei democratice în familia
scriitoarei şi nu-i de mirare că şi autoarea, ca preşedintă a
Alianţei Civice din Iaşi, a rămas o dârză şi neînfricată

110
regalistă. Din această calitate a fost invitată la diferite
manifestări omagiale. a cunoscut întreaga familie regală şi
toată elita intelectualităţii româneşti, în frunte cu Ana
Blandiana, cu Dan Grigore, Doina Cornea, Simina
Mezincescu şi alţi regalişti, statorniciţi în convingerea că
doar monarhia mai poate salva România şi memoria
identitară a românilor. Crede că Majestatea Sa regele
Mihai I este cea mai respectată personalitate a României
în acest moment deoarece contribuie din plin la revenirea
României la democraţie, după dezastrul comunist, prin
activitatea pe care o desfăşoară la nivel naţional şi
internaţional (p.14).
Familia autoarei s-a stabilit în Tecuci, pe o străduţă cu
doar şase case, de fapt o fundătură, venind din Ciamurlia
Dobrogei şi scriitoarea păstrează o amintire pioasă anilor
petrecuţi în patriarhalitatea vieţii tecucene. În fundul
curţii, aveam doi nuci bătrâni, imenşi în care nu am reuşit
în copilărie, să mă urc până spre vârf. Mama mea, în
schimb, care era foarte sprintenă, se urca împreună cu
fraţii mei până sus şi băteau nucii toamna. În podul casei
ţineam nucile iar de grinzi erau atârnaţi struguri, în
special coarnă neagră şi Azuf Ali (căreia noi îi ziceam
Afuzali), care ţineau până la Crăciun şi chiar mai târziu.
Cum atunci în timpul iernii nu erau citrice ca acum, la
Crăciun şi Anul Nou aveam struguri frumoşi puşi pe o
fructieră mare din sticlă cu picior care mai există şi acum
în Tecuci ca şi atunci şi pe care o păstrăm ca amintire (p.
25).
Spuneam despre preotul Gherasim Bratoveanu, tatăl
scriitoarei, c-a avut de îndurat, asemeni multor preoţi
români, prigoana regimului comunist şi ateu şi c-a trecut
prin mai multe lagăre comuniste, inclusiv prin infernul

111
coloniei de la Periprava. Autoarea a cercetat dosarele de la
CNSAS şi-a reprodus toate documentele întâlnite în
dosarele întocmite de fosta securitate pe numele său. Tatăl
meu era un anticomunist convins chiar din timpul tinereţii,
deoarece aflase despre ororile regimului comunist încă
din studenţie la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Nu
era un anticomunism eliminativ, pentru că era bun prieten
cu comunistul domn Cioană, de meserie pietrar (făcea
cruci din piatră) proprietar a două hectare de vie nobilă în
Cernicari în vecinătate cu proprietatea preotului
Bratoveanu. Bietul Cioană, va cunoaşte curând toate
dezamăgirile idealurilor sale comuniste şi va sfârşi
împuşcându-se în casa de la vie cu o puşcă de vânătoare
împrumutată.
Autoarea reconstituie traseul prigonirilor la care a fost
supus tatăl său, dar îl reconstituie, vorba lui Hegel, cu
drum cu tot, cu tot cortegiul de reglementări juridice prin
care securitatea a căpătat puteri enorme şi-a devenit cea
mai temută instituţie a statului comunist român. Aflăm din
carte d-nei Oancea că înfiinţarea securităţii este
consfinţită prin cel mai cumplit decret dat în România,
Decretul nr. 229 din 30 August 1948 ce statua Direcţia
Generală a Securităţii Poporului sub conducerea lui
Gheorghe Pintilie, pe numele său adevărat Pantelei
Bodnarenko. Acesta avea ca directori adjuncţi pe
Alexandru Nicolski. Alias Boris Grunberg, un evreu
basarabean rusofon, agent al NKVD-ului sovietic şi
Vladimir Mazuru, un ukrainian din Bukovina de Nord (p.
33).
Ca preot şi ca presupus legionar, niciodată dovedit,
Gherasim Bratoveanu a intrat şi el în malaxorul securistic
şi-a trebuit să îndure tot ansamblu de tehnici teroriste cu

112
care opera securitatea cu presupuşii duşmani ai poporului.
Cele mai multe acte din dosarul penal de la CNSAS al
tatălui meu, constată autoarea, sunt semnate de Alexandru
Nicolschi, dar şi de Alexandru Drăghici în calitate de
Ministru al Afacerilor Interne (MAI- p. 34).
După tipicul vremii, prigoana asupra tatălui se
prelungea la fel de sever, de aspru şi duşmănos şi asupra
copiilor, iar autoarea şi cei trei fraţi mai mari au suportat
nu doar lipsa tatălui, exact când aveau mai multă nevoie
de îndrumare şi sprijin, dar şi furiile unei ideologii
fanatizate. Daţi afară din şcoli, Cu stigmatul de fiu de
deţinut politic era din capul locului condamnat la tot felul
de privaţiuni şi obstrucţii. Exmatriculaţi de prin licee şi
facultăţi pe considerente de dosar şi origine nesănătoasă,
erau privaţi de copilărie şi de exuberanţa pe care o
presupune vârsta adolescentină. După citirea dosarului
tatălui meu, consider că Securitatea, cu zeci de mii de
membri şi cu sute de mii de informatori infiltraţi în toate
zonele societăţii a fost cea mai feroce, brutală şi cinică
instituţie prin care s-a manifestat dictatura comunistă. Se
pare că Securitatea avea în jur de 700 000 de informatori
într-o ţară de 22 milioane de locuitori (p.35). Copii celor
încarceraţi politic, torturaţi prin închisori şi colonii de
muncă forţată erau obligaţi la o maturizare înainte de
vreme, trebuia să-şi înţeleagă destinul de proscrişi, să
găsească anumite breşe pentru a se împlini profesional,
pentru a-şi împlini apetenţa pentru învăţătură şi pentru
carte.
Consultând dosarul tatălui său autoarea a avut şi
surprize: nu ştiam că tatăl meu mai fusese condamnat sau
arestat înainte, abia prin citirea unui dosar special de la
CNSAS (al cincilea) am aflat că acest lucru se întâmplase

113
chiar la sfârşitul anului 1944. Asta înseamnă că arestarea
din 1952 era a doua experienţă prin care trecea preotul, că
securitatea îl ţinea într-o hărţuire continuă, pentru că din
lipsă de probe este eliberat şi de această dată, fireşte după
ce depune o lungă autobiografie şi, după un tipic obişnuit,
un angajament că nu va mărturisi nimănui cele văzute,
auzite sau întrebate de securitatea Bârlad (p.47).
În paralel cu lectura dosarelor de la CNSAS autoarea
activează actul rememorării şi relatează despre oameni şi
întâmplări, evocă chipuri şi reconstituie evenimente care
animau pentru o vreme viaţa oraşului şi-l scoteau din
monotonia lui obişnuită. Îşi aminteşte, bunăoară, despre
vizitele cunoscutei soliste Maria Tănase la vărul ei, conu
Mimi Kopeţchi de pe aceeaşi stradă, căruia comuniştii,
ulterior, îi va lua întreaga avere şi va trăi modest din
venituri întâmplătoare. Probabil că marea solistă nu mai
era soţia avocatului Sachelarie, cu mai multe moşii în jurul
Tecuciului, şi trăgea la familia Kopeţchi. Era un
eveniment, pentru că noi toţi copii ne ţineam după ea să o
vedem şi să o auzim cântând. Când ea cânta, fără
microfon sau alte instrumente de amplificare, cântecele ei
se auzeau pe toată strada astfel că noi asistam la
adevărate concerte. Era frumoasă şi avea un glas
minunat. Iar când nu cânta, trăgea cu putere fumul dintr-
un portţigaret lung pe care îl ţinea cu o distincţie
desăvârşită (p.51).
Rămas fără avere, Mimi Kopeţchi se va căsători cu
fosta menajeră a casei, cu care va inversa rolurile pentru
că în vremea când aceasta va fi paralizată, va deveni el
menajerul fostei menajere îngrijind-o cu devotament.
Venise vreme grea pentru domni, va constata şi Lucian

114
Blaga într-un roman cu acţiunea decontată din acele
vremuri buimace.
Autoarea reconstituie prigoana tatălui său în pandant
şi în alternanţă cu propria sa evoluţie, ca elevă de excepţie,
dar şi ca marginalizată, atunci când se punea problema
unor recunoaşteri publice. N-a fost pionieră sau utecistă,
deşi învăţătoarea Brumă şi, ulterior profesorii de la liceul
tecucean o declarau, de regulă, ca premiantă a clasei.
De parcă şi-ar propune să rescrie întreaga dimensiune
a suferinţei din lagărele comuniste, autoarea asociază
informaţiile cenesasiste despre părintele său cu alte relatări
despre alţi deţinuţi politici – pilde de demnitate şi de
verticalitate, chiar în condiţiile mizeriilor pe care le
îndurau. Secvenţele despre Valeriu Gafencu sau despre
Vasile Voiculescu sunt, mai mult decât revelatoare pentru
cei ce vor să-şi facă o idee despre ceea ce a însemnat
închisorile comuniste.
Reproducem şi noi fragmentul în care poetul Vasile
Militaru îşi oferă felia de pâine unui deţinut adus proaspăt
la minele de plumb de la Cavnic. La întrebarea acestuia
pentru ce este condamnat şi cine a fost sceleratul care l-a
condamnat, poetul a răspuns cu tonul cel mai firesc:
Dumneavoastră când eraţi magistrat. V-am recunoscut şi
v-am dat să mâncaţi, ca şi acelui om pentru care am fost
condamnat (p.63).
Mai ales după revoluţia din Ungaria, probabil şi pentru
a descuraja orice tentativă de neîncolonare docilă,
securitatea a intensificat arestările şi în ţara noastră. O
vreme, bănuind că urmează să fie arestat, s-a ascuns, fără
să spună familiei unde anume, dar în cele din urmă a fost
găsit în Furceni şi arestat, după o scurtă percheziţie a
încăperii in care locuia. A fost arestat cu ceasul de care nu

115
se despărţea niciodată, cu verigheta şi cu câţiva dinţi de
aur, dar, la eliberare, nu le-a mai recuperat pe toate.
Oricum, atunci când cineva a înmânat familiei ceasul era
semnul sigur că proprietarul murise şi că nu mai aveau ce
aştepta nimic bun de la destin.
Cartea este, fireşte, un omagiu adus suferinţelor
îndurate de tatăl autoarei în vremea dictaturii comuniste,
dar este, în paralel, şi o radiografie a ororilor îndurate de
familia rămasă de izbelişte într-o libertate sever
controlată. Şi autoarea, şi fraţii săi mai mari au avut de
înşelat vigilenţa cerberilor care nu voiau să formeze cadre
de nădejde decât dacă aveau dosar de origine
muncitorească şi probau ataşament faţă de ideologia
partidului comunist. Când a devenit evident că nu va putea
urma cursurile liceale a luat în discuţie cele două
posibilităţi de a dribla veghea partidului, - singurele ce se
profilau în condiţiile impuse de regimul comunist; să fie
adoptată de o familie cu dosar muncitoresc sau ca mama
să divorţeze de soţul său – privit ca duşman al poporului.
Cum nici o familie n-a dorit să-şi încarce situaţia cu o fiică
de deţinut politic a trebuit să recurgă la soluţia divorţului.
Ea, fetiţa în prag de adolescenţă, a scris declaraţia de divorţ
pentru că mama sa era incapabilă s-o redacteze.
Cum fratele său cel mai mare devenise între timp
inginer în Piatra Neamţ, a luat-o la dânsul şi-a înscris-o în
clasa a VII-a, dar când a dat examen de admitere la Liceul
Petru Rareş, numele ei n-a apărut nici la admişi nici la
respinşi, ceea ce însemna că nu putea face nici o
contestaţie. Era evident că dosarul o ajunsese din urmă.
Aflând însă că mai există o sesiune de admitere la Târgu
Neamţ, se înscrie acolo, dar rezultatul este acelaşi şi copila
fără copilărie este nevoită să revină la Tecuci.

116
 Norocul la cei năpăstuiţi de nebuniile lumii vine mai
greu, dar vine exact în momentul decisiv, când prezenţa
lui devenise deja imperativă. Aşa s-a întâmplat şi cu
autoarea cărţii. Timp de un an de zile a stat acasă privind
cum alţi copii de vârsta ei merg la şcoală în timp ce ea are
sub îngrijire puţinele vietăţi ce le rămăsese în curte.
Pământul devenise o povară grea de dus şi mama se
hotărăşte să-l predea statului. Şi aici întâmpină dificultăţi
pentru că Sfatul Popular din localitate refuză să primească
oferte de la nişte duşmani ai regimului şi biata mamă
recurge la un gest plin de îndrăzneală mergând în audienţă
la Gheorghiu-Dej care dispune ca pământul cedat să fie
încredinţa C.A.P-lui Voinţa din localitate, aşa că familia în
toată componenţa ei devine membră şi lucrătoare în CAP.
Ceea ce caracterizează cele mai multe din familiile
decăzute din condiţia lor înstărită datorită unor împrejurări
nefaste este uşurinţa cu care se integrează noilor realităţi
şi nu-şi economiseşte energia în actul de supravieţuirea.
Am cunoscut multe familii căzute din rangul lor social
care au reuşit, chiar în comunism, să-şi reprime
eventualele ifose şi oroarea de muncă şi să se implice
activ, cu toată energia în survolarea noilor realităţi pentru
a supravieţui. Cum să nu admiri această familie care n-a
stat pe gânduri când a văzut că munca, chiar munca grea
din agricultură, este singura posibilitate de a trece prin
încercările impuse de regimul despotic şi odios şi-a
acceptat să se replieze noilor realităţi.
Vorbeam despre norocul care a căzut peste această
familie năpăstuită, şi el s-a irizat în figura unui potentat al
noului regim, care a intervenit pentru rătăcirea dosarului
problematic, ceea ce a permis autoarei să poată intra la
Liceul nr. 2 din Tecuci.

117
 Galeria turnătorilor. Cercetând dosarul de la
CNSAS, autoarea este interesată, printre altele, şi de
identitatea celor ce-au făcut pactul cu diavolul şi-au
acceptat cea mai odioasă dintre slăbiciunile omeneşti –
aceea de-şi denunţa semenii pentru a câştiga bunăvoinţa
noilor autorităţi. Unii dintre ei (Neculai Bejan, Ileana
Ciobotaru, Zamfir Podaru) erau din parohia unde slujea,
părintele Bratoveanu, Furcenii Noi, iar printre acuzaţiile
ce i se aduceau cel mai adesea figurau discuţiile
duşmănoase ce le purta în convorbirile cu enoriaşii şi
convingerea că în cel mai scurt timp vor veni americanii
să ne scape de pacostea comunistă. Cartea redă în facsimil
toate documentele ce compun dosarul securistic al
părintelui Bratoveanu, aşa că cititorii pot evalua
amploarea terorii îndurate de cinstitul părinte în vremea
domniei comuniste.
Nu vreau să reconstitui întreg calvarul prin care a
trecut părintele Bratoveanu în cei cinci ani de detenţie, ştiu
că un confrate se ocupă special de această problemă .
martirajul preoţimii tecucene în anii dictaturii
comuniste şi n-aş vrea să mă suprapun cu demersul său.
Servilia Oancea a scris o carte interesantă în care vorbeşte
despre localitatea noastră, despre un regim despotic şi
despre propriul său destin împregnat de toate viscolirile
unui veac atroce. O felicităm pe autoare pentru această
ispravă literară şi-i recomandăm să-şi continuie travaliul
scriitoricesc cu alte depoziţii despre oamenii şi
evenimentele copilăriei şi tinereţii sale, ceea ce ar ajuta la
reconstituirea atmosferei patriarhale din târgul aşezat pe
voievodala şosea mihăileană care lega Iaşul de Porturile
Galaţi şi Brăila.

118
 Spovedaniile unui scriitor
Ceea ce m-a surprins la Vasile Ghica – şi asta nu de
acum, de dată recentă, ci de multă vreme, din totdeauna –
a fost tentaţia sa constantă de a ieşi din tipic, refuzul de a
merge pe căi bătătorite, opţiunea pentru încercarea unor
maniere şi mijloace de abordare personale, ne-
experimentate de alţi confraţi. Aspectul poate fi sesizat de
oricine îi citeşte aforismele – toate cu doza lor de surpriză
şi inedit – dar şi a interviurilor sale, a celorlalte scrieri cu
care şi-a câştigat deja destule recunoaşteri în cultura
românească, europeană şi chiar mapamondică. Este, orice
s-ar spune, un scriitor reconfortant şi mai greu de încadrat
într-o manieră, într-o direcţie, într-un curent.
Se-nţelege că aspectul în sine poate fi observat şi în
noua sa carte Spovedanie în oglindă (Editura Detectiv,
Bucureşti, 2017), un fel de memorialistică, de mărturisire,
dar, fireşte, dispusă într-o
manieră mai puţin activată în
literatura românească. Toate
memoriile sunt suspectate de
subiectivism, toate, în
măsura în care scotocesc prin
tectonica subiectivă, prin
subteranele umbroase ale
Sinelui, dă şi peste depozitul
cu fapte, întâmplări,
evenimente şi dorinţe
refulate în inconştient, care
nu sunt destinate publicului
larg şi nu dau bine dacă sunt
aduse-n lumină. Conştiinţa

119
impune o cenzură aprigă, iar uşa care duce în această
cameră cu vechituri, spune Gabriel Liiceanu în volumul
său memorialistic Uşa interzisă nu poate fi deschisă, decât
cu două chei: spovedania sub patrafir şi mărturisirea
psihanalitică.
Vasile Ghica pendulează între cele două mijloace şi
optează, în cele din urmă, pentru o combinaţie a celor două
alternative, pentru o combinare a spovedaniei
duhovniceşti cu dialogul psihanalitic - doar că dialogurile
sale nu sunt provocări exterioare, iscodiri urzite de
duhovnic sau psihanalist, ci autoprovocări, un fel de
dispută între Sine şi celelalte două instanţe subiective Eul
şi Supraeul. Evident, partea activă a dialogului revine
Sinelui care face tot felul de tumbe arlechineşti pentru a
smulge celor două instanţe superioare mărturisiri sincere,
neprefăcute şi necenzurate de vigilenţa unei conştiinţe
securizante, nedispusă la deschiderea camerei cu
obscurităţi refulate. Se adresează Eului atunci când
întrebările vizează perioada de afirmare narcisiacă a Eului,
în competiţie cu lumea şi cu ceilalţi, şi se adresează
Supraeului atunci când responsabilitatea căpăta o anumită
preemţiune, iar Eul se subordonează imperativelor şi
normativităţii sociale. Sigur, e o problemă filosofică aici,
iar autorul face literatură, dar am etalat-o tocmai pentru că
autorul este şi el convins că omul netrecut prin filozofie
este iremediabil incomplet (p. 89).
Dacă-i adevărat că viaţa e o competiţie, iar procesul de
afirmare implică nu doar competenţă, valoare dar şi un
dram de noroc, atunci Vasile Ghica, cum singur
mărturiseşte, l-a avut cu asupra de măsură. Am avut un
noroc formidabil, mărturiseşte în Spovedanie… p.83

120
 Aş insista însă mai apăsat asupra momentului când
administraţia Liceului Gheorghe Roşca Codreanu din
Bârlad – unul din liceele faimoase ale epocii – l-a
ameninţat cu excluderea din cauza taxelor şcolare
neachitate. Învăţământul nu era gratuit şi ştim câte eforturi
făceau familiile de la ţară - unde banii se procurau greu
căci produsele agricole aveau preţuri derizorii - pentru
achitarea acestor taxe. Cine citeşte biografia poetului
Ştefan Petică, dar şi a altor intelectuali formaţi la vechile
şcoli româneşti rămâne surprins să afle că taxele unui an
de liceu echivala cu valoarea a două perechi de boi sau a
câtorva hectare de pământ, dar întreb, aşa, în treacăt: mai
putea acel elev să raporteze familiei, la sfârşit de an şcolar,
c-a fost declarat repetent sau corigent? Mai putea elevul
respectiv să-şi permită tot felul de libertăţi, multe din ele
în directă antiteză cu disciplina şi cu principiile didactice?
Mai putea acel elev să sfideze şcoala şi corpul profesoral,
fără nici o teamă de consecinţe? Sigur, între timp
învăţământul a devenit obligatoriu şi gratuit, dar este mai
performant decât cel pe care îl tot hulim şi-l repudiem ca
vetust şi nedemocratic? O democraţie care trece dincolo
de egalizarea de şanse nu mai este decât un surogat
democratic, o privilegiere care maschează privilegierea.
Nu ştiu dacă ideea reintroducerii unor taxe şcolare
rezonabile mai poate avea vreun ecou favorabil, deşi am
tot trâmbiţat-o oriunde şi ori de câte ori mi s-a oferit
ocazia, dar cred că mai devreme sau mai târziu vai fi luată
în serios, fie şi sub forma unor licee de elită cu clase
constituite printr-o selectare riguroasă a cursanţilor. Cred
că numeroşii părinţi, care-şi înscriu copiii prin şcoli din
Europa sau de peste ocean, ar fi bucuroşi să-i ţină la
şcolile din ţară, dac-ar avea certitudinea că rezultatele sunt

121
aceleaşi. După lungile decenii în care am activat un
învăţământ nediferenţiat, gratuit şi obligatoriu, a venit
timpul să-l diferenţiem după competenţe şi abilităţi. Să se
înţeleagă că învăţământul liceal, bunăoară, implică o
caligrafie intelectuală care nu este comună tuturor
copiilor.
Nu mai insistăm asupra tuturor aspectelor de biografie
a autorului, uşor de reconstituit dacă i se consultă site-ul,
dar ne propunem o privire mai insistentă asupra opiniilor
sale în ceea ce priveşte unele problemele zgrunţuroase ale
României contemporane, cele care tulbură şi isterizează
uneori ţara şi pune în discuţie însăşi locul ei în cadrul
comunităţii europene. Trei dintre diviziunile cărţii se
decontează din opiniile autorului faţă de naţionalităţile
conlocuitoare de la noi, cele cu care ne-a fost dat să
vieţuim şi să convieţuim.
Convieţuim cu ţiganii, deveniţi romi - nu se ştie prin
ce recursuri lingvistice – o etnie care adaugă la defectele
noastre cronice, arhetipale şi genezice altele, mult mai
grave şi mai dezonorante pentru firea românească. Mai
grav este că acest plus de defecte şi vicii sunt cărăuşite prin
Europa şi prin lume mult mai activ decât ar fi făcut-o
românii, iar faptul că romii sunt totuşi cetăţeni români
atârnă greu în balanţa recunoaşterilor generale.
Sunt mai multe probleme aici. În primul rând trebuie
revăzută similitudinea seamantică dintre romi şi români
care produce o confuzie regretabilă, extinsă dincolo de
împrejmuirile necesare impuse termenilor, chiar dacă,
vorba autorului, schimbarea denumirii nu spală etnia de
metehnele pe care le are (p.110). În vremea cât am stat în
Germania am putut constata direct, privind ştirile
televizate, panica pe care o răspândea prin localităţile

122
alemanice, de-au speriat populaţia cu crimele şi tâlhăriile
lor nesăbuite. Cât mai poate fi tolerată o etnie care trăieşte
exclusiv din furturi, cerşetorie şi înşelăciuni?
Asociem uneori situaţia ţiganilor de la noi cu situaţia
negrilor din SUA de după Războiul de secesiune. Şi
americanii au avut de luptat cu refractarismul la civilizaţie
şi cultură al negrilor, dar au reuşit pentru că negrii înşişi,
deveniţi poliţişti, judecători medici, s-au aşezat în fruntea
procesului de emancipare, fapt ce nu se întâmplă şi în
cazul ţiganilor noştri. Deveniţi poliţişti, procurori,
parlamentari, miniştri aceştia îşi reneagă obârşia
ţigănească, le este ruşine să se mai afişeze prin
comunităţile ţigăneşti şi să se implice efectiv în procesul
de emancipare. În plus, le este destul de profitabilă situaţia
aceasta de presupusă discriminare care le conferă,
chipurile, tot felul de drepturi – de a cerşi, de a tâlhări, de
a cere azil politic oriunde pe motive de presupusă
discriminare, de a înşela şi de a cumula averi colosale, -
care să permită construcţia unor vile somptuoase, cu zeci
de turnuleţe, cum numai vechii castelani medievali îşi
puteau permite. De unde atâta bănet, că nu-i cred în stare
să se încadreze într-o disciplină oficială de muncă şi să se
mulţumească cu o chenzină şi lichidare.
Câteva pagini sunt consacrate şi comunităţii evreieşti
de la noi, o etnie cu care românii au avut în general relaţii
normale, cu excepţia unor momente episodice când s-au
lăsat antrenaţi în ideologia dominantă a vremii. Nu este o
scuză, pentru acele derapaje, dar chiar şi atunci, în
condiţiile când antisemitismul devenise o modă -
terifiantă, dar totuşi o modă - românii încă au adoptat o
atitudine ocrotitoare faţă de evrei. Vasile Ghica n-o spune
dar dacă cei 790 de evrei de pe vasul Struma ar fi reuşit să

123
se salveze, cu totul alta era faţa pretinsului antisemitism
românesc. Că vasul a fost bombardat şi din cei 790 de
evrei, doar unul singur a reuşit să scape cu viaţă, nu mai
este vina guvernului român care, în cazul cel mai rău, dacă
n-a organizat îmbarcarea în portul Constanţa, măcar a
închis ochii la această tentativă de salvare. Altceva este de
neînţeles; că alte ţări, care au adoptat o atitudine antisemită
mult mai dură şi mai necruţătoare, nu sunt supuse unui
tratament atât de acid şi de acuzator, cum este admonestată
România. Las la o parte faptul că şi noi, asemenea altor
ţări trecute prin iadul comunist a avut într-o anumită
perioadă de circa cinci decenii o conducere preponderent
evreiască. Când majoritatea conducătorilor din fruntea
statului român era de etnie evreiască
O altă etnie cu care românii au trebuit şi trebuie în
continuare să convieţuiască este etnia maghiară, cu care
România are destule neînţelegeri, multe provenind din
istorie şi reactivate frecvent, ori de câte ori s-au considerat
oportune. Din paginile lui Vasile Ghica rezultă cu claritate
că România încă nu are o politică activă şi foarte clară în
problema etniei maghiare şi că de dragul unor parteneriate
politice în constituirea majorităţilor parlamentare se fac
concesii cu urmări pe termen lung. Nu suntem singurii care
avem neînţelegeri cu maghiarii, în aceeaşi situaţie se află
şi Slovacia şi alte ţări. Poate n-ar strica să adoptăm şi noi
măsura Slovaciei ca ungurii care au dublă cetăţenie nu au
voie să ocupe funcţii pe teritoriul Slovaciei (p.134).
Aceasta e cartea, dar dincolo de problemele abordate
este stilul, maniera ironică, uşor caustică şi spumoasă,
care-o face crocantă şi uşor glazurată. Îl felicităm pe autor
pentru această minunată ispravă şi-mi fac nădejdi că va
continua acest demers început atât de promiţător.

124
 Vasile Ghica monografiat

A ajuns pe masa mea de lectură monografia

semnată de harnicul scriitor Petre Isachi, La curţile
Aforismului (Editura Andreas, Bucureşti, 2018), şi o nouă
surpriză - una plăcută
şi ademenitoare - m-a
încercat odată cu
învolburata lume a
cititorilor. Nu spun,
desigur, că Ghica
Vasile e singurul, dar
este unul dintre puţinii
scriitori în viaţă care
se bucură de un
tratament monografic,
iar carte lui Petre
Isachi este încă o
dovadă că tecuceanul
nostru este pe val,
bine cunoscut în
lumea devălmăşită a scriitorilor şi la fel de apreciat în
lumea literară. Nu ştiu dacă Petre Isachi a avut la
dispoziţie toate ediţiile autorului, dar ştiu c-a aflat drumul
care duce la esenţa dispunerilor aforistice şi a ştiut să le
sublinieze apăsat adâncimea, varietatea tematică şi
spontaneitatea lor indelebilă.
Căci dincolo de ademenitoarea lor carcasă ironică
aforismele lui Vasile Ghica afirmă lucruri grave, înţelepte

125
şi demne de înţelenit în îndreptare de viaţă, în norme şi-n
principii protocolare pentru conduita şi comportamentul
uman. Sub forma unor expresii laconice, asemeni
proverbelor româneşti, aforismele conţin şi ele nişte
poveţe, doar că acestea nu condensează numai o observaţie
ancestrală, o mitologie populară şi o reflecţie profilactică,
în bundiţă şi iţari - autorul lor n-a rămas cantonat la
învăţăturile din psaltire şi din vechile calendare, ci a trecut
mai departe la mirările lui Schopenhauer şi
Rochefoucauld,. s-a irizat de adâncimile întâlnite şi s-a
intrigat de gravitatea gândului lor labirintic şi sporitor. N-
a rămas, asemeni românului prototipal, cu privirea pironită
doar la poziţia rariţei de pe cer, ci a căutat Antaresul, s-a
intrigat de întregul cer înstelat de deasupra şi de lumea
morală din noi şi i-a căutat temeiurile, noimele,
fundamentele pe care le-a fixat în formule stenice,
sintetice şi crocante.
Petre Isachi l-a înţeles bine pe autor, l-a cercetat cu
francheţe şi cu rigoare şi i-a decelat troliul din care se trag
firele ce-i optimizează farmecul de pudrieră fără capac. A
înţeles că importanţa unui aforism nu constă atât în ceea
ce spune, cât în ceea ce sugerează şi chiar atunci când
afirmă o banalitate - bine înveşmântată-n brocarturi şi
mătăsuri – de fapt prefigurează o lume. Aforismul, chiar
atunci când bastonează ceva se suportă uşor, fiecare
sperând că e vorba de altcineva. Longevitatea gândirii
aforistice, precizează şi Petre Isachi, este asigurată de
terţiul inclus ce tinde să înlocuiască binaritatea (p.23).
Lumea s-a dezobişnuit să mai gândească dual, în alb-negru
sau bine-rău, şi conferă gândului o anumită subtilitate
aluzivă, ceea ce reclamă terţiul, de regulă cel inclus, mai
spornic decât cel aristotelic.

126
 Are dreptate. Deseori comparăm aforismul cu o floare,
dar uităm adesea să precizăm că la fel de importantă,
pentru punerea în valoare a ansamblului, este şi glastra în
care aşezăm buchetul de anemone. De regulă, aforismele
lui Vasile Ghica - a sesizat lucrul acesta şi A. G. Secară,
prefaţatorul cărţii - redă nu gândul complet, ci o frântură
de gând, dar chiar şi în aceste condiţii poate prefigura un
întreg sistem de gândire, sau, mă rog, poate căpăta orice
altă desfăşurare, cum a şi dovedit-o aşa de convingător
George Bernard Shaw. În măsura în care aforismul nu
reţine decât concluzia unui fapt de viaţă, sau a unei
experienţe personale, am putea admite, vorba lui A. G.
Secară, că prin panseurile sale Vasile Ghica şi-a scris pur
şi simplu romanul vieţii sale spirituale.
Îl felicit pe Petre Isachi pentru această
micromonografie patetică, în care monografistul şi
monografiatul concură deopotrivă, la ilustrarea unei
abilităţi căreia Vasile Ghica i-a conferit excelenţă şi i-a
consacrat chiar un festival anual cu care prilej îşi dau
întâlnire toţi cei ce se încearcă în această ispravă literară,
unde sub masca unei formulări laconice se irizează o lume
aşa cum într-un strop de rouă se reflectă întreg universul.

127
 Vasile Ghica în ediţie bilingvă

Nu este prima dată când aforismele lui Vasile Ghica

apar într-o ediţie bilingvă, dar volumul despre care dorim
să-l comentăm în aceste rânduri este, cu siguranţă, cel mai
importantă dacă avem în vedere că a concurat la realizarea
ei unul dintre cei mai pasionaţi artişti fotografi francezi,
Bruno Toffano, care a complinit panseurile scriitorului
nostru cu imaginile cele mai oportune, astfel încât textul şi
imaginea alcătuiesc un tot unitare, iar aforismele lui Vasile
Ghica împreună cu imaginile artistului francez devin
Photaphorismes (foto-aforisme), şi omologhează,
deopotrivă, clasica Galaxie Gutemberg cu mai noua şi
ademenitoarea Galaxie Mc Luhan, centrată cu precădere
pe imagine şi pe supralicitarea privirii.
Lumea s-a primenit, s-a înnoit şi odată cu această
schimbare s-a
modificat şi gustul
public. Textul scris,
vehicolul milenar al
formării intelectuale
- a fost detronat din
condiţia sa regală şi-
a cedat locul
imaginii. În locul
textului scris
(cartea, presa
culturală) lumea
preferă astăzi
televiziunea,

128
tableta, noile tipuri de smartphone şi încă nu se pot
anticipa toate consecinţele derivate. Toată cultura omenirii
s-a format în universităţi, în chiliile mănăstireşti, în
biblioteci, în sălile de lectură, nicidecum prin butonarea
telecomenzilor sau a telefoanelor mobile şi încă nu ştiu
dacă lumea va ieşi în câştig sau în pierdere din această
nouă turnură, din această dislocuire a Galaxiilor între ele.
Ne vom lămuri mai târziu, de nu va fi cumva prea târziu
Sigur, toate aceste reflecţii dubitative rămân fără
obiect, dacă ne referim punctual la recenta ediţie, unde nu
este vorba de o concurenţă a tendinţelor între ele, ci de o
conlucrare şi cred că îngrijitorul acestei ediţii, Petru
Dumitriu, a găsit formula ideală de punere în circulaţie
publică a reflecţiilor lui Vasile Ghica. Chiar subliniază
apăsat acest aspect în patetica sa prefaţă: Cei doi autori,
artistul fotograf Bruno Toffano şi scriitorul de aforisme
Vasile Ghica par a se revendica din acelaşi impuls. Ei
continuă creaţia, folosind cele două materii promordiale
şi propunând în cartea de faţă o simbioză fertilă între arta
luminii – fotografia şi arta Cuvântului – literatura.
Are dreptate. Ambele pretexte – Lumina şi Cuvântul -
sunt considerate primordiale în Geneza biblică. Dacă
Lumina n-ar fi precedat actul Facerii, n-ar fi existat ziua şi
noaptea şi toată cronologia Facerii biblice rămânea
suspendată, iar Cuvântul, fundamental în Evanghelia lui
Ioan, are funcţii ziditoare. Riscând o banalitate am putea
spune că menirea aforismului este să descărneze gândul de
tot ce este rudiment, inutil şi amorf pentru a releva
esenţialul, dar ceea ce este interesant în această alcătuire
livreşti este tocmai felul în care fotograful reuşeşte să
surprindă acest esenţial şi să realizeze acea combinaţie
simbiotică despre care vorbea şi prefaţatorul ediţiei.

129
 Cartea este structurată în 15 diviziuni tematice
(cunoaştere, natură, educaţie, ideal, artă, glorie, fericire,
iubire, artă, destin, iluzie, istorie, timpul prostia, moarte şi
umor) fiecare capitol fiind ilustrat de grupajul necesar de
panseuri şi, fireşte, de ilustraţiile alb-negru care să
optimizeze înţelegerea sensului adânc şi subcutanat al
gândului aforistic.
Nu mai insistăm asupra meditaţiilor din fiecare
diviziune, care reclamă lectura lor directă şi nu exegezele
marginale.
Felicităm autorul pentru această nouă ispravă livrescă,
felicităm pe cel care a alcătuit această nouă ediţie în limba
lui Voltaire, felicităm artistul-fotograf care a realizat o
ilustraţie de excepţie şi, nu în ultimul rând felicităm
Editura BoNo care a creditat propunerea d-lui Petru
Dumitriu şi a finalizat acest proiect rafinat şi preţios.
Nu ştiu de ce tiraj a beneficiat autorul, dar cartea are
ISBN şi cod de bare şi poate intra în circulaţie publică
pentru a fi achiziţionată de cititori.

130
Un nume nou în lirica feminină
tecuceană: Mirela Ianuş Dinga

Mirela Ianuş Dinga în armistiţii cu

timpul
Mi-o amintesc bine. Era o copilă abia ieşită din ciclul
gimnazial şi frecventa cu regularitate cenaclul literar din
localitate. De regulă, venea mai înainte de ora fixată şi
până se adunau şi ceilalţi mai schimbam câte-o vorbă. Mă
intriga numele ei alcătuit din trei note muzicale (mi-re-la)
pe care, aşezându-le într-un portativ imaginar încercam să
le fredonez, dar nu-mi plăcea, mi se părea că încifrează în
trilul lor un destin ciudat, cu coborâşuri şi cu suişuri şi-aş
fi vrut, pentru ea,
numai înălţări, zboruri
albastre, tocuri înalte,
ridicări pe catalige.
Aş fi vrut, dar, ştie
oricine, nu-i pe voia
omului să-şi croiască
trecerea prin lume şi,
după ce am văzut cu ce
rezultate şi-a trecut
bacul am ştiut că mai
devreme sau mai târziu
îşi va aduna, vorba lui
Arghezzi, numele pe-
o carte.
131
 Apoi vremea a trecut ca zăpada mieilor, am pierdut-o
din vedere, a luat, ca mulţi alţii, drumul spre Apus şi n-a
poposit decât în Cremona, oraşul vechilor lutieri. Multe
visuri s-or fi prăbuşit cu un huruit greu şi răscolitor, multe
alte idealuri s-or fi cuibărit în locul celor expirate, dar jarul
primei iubiri, fervoarea lirică ardea încă potolit şi
persistent.
Când şi-a prezentat primele versuri la un festival de
poezie italian a produs o senzaţie de uluire printre cei ce
alcătuiau juriul manifestării. Italienii descoperise, chiar
acolo, în penisulă, o nouă Emily Dickinson fără
pretenţioasa cetăţenie americană.
Mirela Ianuş Dingă este de loc din Cosmeşti, judeţul
Galaţi şi şi-a făcut debutul în România de curând cu
volumul Armistiţiu cu timpul (Editura Opera Magma,
Iaşi, 2017) - o carte cu multe şanse de a fi luată în seamă,
atunci când se vor decerna viitoarele premii literare. N-a
ştiut nimeni de ea, nici o revistă nu i-a publicat un grupaj
de versuri şi, fireşte, n-a atras atenţia nici unui critic. Rar
se întâmplă să găseşti într-un volum de debut atâta
maturitate şi atâta grijă pentru expresie, pentru imagine,
pentru tot ceea ce poate configura o poezie bună şi la fel
de rar se întâmplă ca un debutant să-şi asume cutezanţa de
a se conecta la subiecte pretenţioase şi cu potenţial
metafizic. Când luna – obosită amazoană - / stătea spre
zori să cadă de pe cal/ cu gândul te trimit înspre prigoană/
pe râul ne-mpăcării în aval// căci învăţaseşi brusc pe
dinafară/ şi trupul meu şi lacrimile mele/ gustând în
despletirea lunii clară/ cenuşa ninsă în zadar de
stele.//struneai fugar în gând şi-n toate cele/ un dor ce se-
nchina luminii-n zori/ parfumul tău îmbrac direct pe piele/
şi mă transform sfios în car cu flori// speranţe se întorc în

132
noua haină/ ca nişte aripi care ieri s-au dus/ ca avocaţi
acoperiţi de faimă/ ce vieţii curajoşi îi fac recurs (Car cu
flori)
Nu trebuie să ne surprindă că precumpăneşte
sentimentul iubirii, erotismul, eternul dor niciodată deplin
împlinit, dar paleta subiectelor se lărgeşte aşa de generos
că nu lipseşte nici una din motivele poetice consacrate. Iată
cum sună un pastel având ca temă anotimpul primăverii:
Ca trenă astăzi flamuri lungi târăsc/ de iarbă, de miresme
şi de flori,/ tăcuţi copacii umbre zămislesc/ când tu, decis
mă strigi de după nori.// e dangătul luminii ce m-aruncă/
spre nechezatul straniu de cocori, spre zarzării purtând ca
la poruncă/ ninsori senine tăinuite-n flori// nu ştiu de ce şi
unde mă alungă/ această teamă trează de cu zori/ mă-
nchin copacilor cu umbră lungă/ adânc supuşi fântânii de
culori// sunt umbre ce mă ţin în somn de mână/ în miezul
nopţii rumegând zefir,/ tămâia stelelor de jar adună/
aroma vinului într-un potir (Primăvara)
Ceea ce surprinde la Mirela Ianuş Dingă este
prospeţimea imaginilor, apetenţa pentru o metaforă grea,
revelatorie, cum o definea Blaga, doldora de sensuri
umbroase, tectonice, dar care ne induce în esenţă şi-n
apriorismul stării care o generează: vântul descheind
nasturii cerului sau: arborii mirarea de pe faţă/ şi-o
spală-n frunzele ce cad în lut.
Ce-ar mai fi de spus? Avem de-a face cu o poetă
adevărată, o poetă care are toate şansele de a se impune în
imaginarul poetic actual. Îi urăm un bun venit în lumea
poeziei româneşti şi-i dorim un traseu cât mai fertil în
procesul recunoaşterii publice.

133
 Purtând tăcerea în desagă

Dintre vocile mai noi care ventilează imaginarul liric

contemporan numele Mirelei Ianuş Dinga suscită, intrigă
şi agită iubitorii de poezie de la noi, şi pe toţi cei obişnuiţi,
vorba lui Heidegger, să locuiască în chip poetic pe pământ.
Despre autoare, această Emily Dickinson cu maramă şi ie
românească, care a intrigat multă lume se cunosc puţine
lucruri. A trebuit să se remarce mai întâi în Italia pentru a
fi recunoscută şi în ţara sa. Este autoarea a două plachete
de versuri şi-am mai scris despre poezia sa şi la prima
apariţie în spaţiul public, când am subliniat apăsat asupra
abilităţilor sale de a înnoi expresia poetică şi de a-şi
înveşmânta gândul
pasager în odăjdii
lirice scumpe, regale.
De curând, a
revenit în circuitul
public cu o nouă
plachetă de versuri,
Alfabetul oglinzilor
(Editura Opera Magna,
Iaşi, 2017), carte
superbă, cu o varietate
de imagini proaspete,
care dau măsura
abilităţilor sale lirice şi
spun câte ceva despre
dispoziţia autoarei de a
scoate la vânt şi la
soare cămaşa lirismului, de a-i conferi înţelesuri adânci.

134
nebănuite şi ne-excavate până acum. Surprinde mai ales
varietatea subiectelor procesate liric şi lejeritatea cu care
le adaugă bemoli afectivi la cheie, le infuzează cu glazură
şi cu o carcasă de vanilie crocantă. Chiar atunci când
cercetează mercurialul târgului de lacrimi versul este
dispus într-o ontologie florală şi împregnat de o emoţie
caldă, simţită şi gingaşă Ne-nduioşăm de fiecare boare/ ce
se-ncâlcea în romaniţe moi/ de lotuşi albi noroiul încă
doare/ nervuri de irişi dorm latente-n noi (Târgul de
lacrimi).
Deşi în mare parte solară, preferinţa poetei merge către
diorama peisajului noptatic, către tainiţele unui anumit
moment din casânca întunecată când carapacea nopţii
scârţie spre zi şi firea se pregăteşte de începutul unei noi
speranţe şi regenerări înnodând tăcerea-n plasa unor
gânduri/ rătăcind pe frontul nopţii fără scut (Pe frontul
nopţii).
Dacă-i adevărat că orice act de creaţie incumbă, fie şi
umbros, tectonic şi subteran şi câte ceva din experienţa de
viaţă a autorului, atunci prezumţia se regăseşte şi în poezia
Mirelei Ianuş Dinga, chiar dacă, de multe ori, într-o formă
disimulată. Satul Cosmeşti, unde s-a născut şi şi-a petrecut
copilăria a rămas în amintirile autoarei ca tărâmul rural
edenic, toposul care i-a procurat primele satisfacţii, dar şi
încredinţarea că viaţa, chiar dacă nu este un pişcot din care
se poate ronţăi fără nici o reţinere, îşi are bucuriile ei şi
trebuie trăită demn, vertical şi personal. Nimeni nu poate
vieţui prin delegaţie. Bucuria, suferinţa singurătate şi
spaima trebuiesc suportate direct şi personal, nimeni nu le
poate prelua şi nimeni nu le poate încerca în locul altuia.
În praful ce-şi sărută cu gingăşie glezna/ tu tălpile
desculţe le laşi să se afunde,/ cu cântecul de greieri te-

135
mbrăţişează bezna/ când somnul vrea în vise încet să te
scufunde// Şi noaptea este lungă, cu briză răcoroasă/ când
ziua se sfârşeşte după… un secol şi…/ iar dimineaţa-
ncearcă din aburi să îşi coasă/ şi se înfioară, s-o poarte
peste zi// Ne legăna şi vântul şi cântecul de mierle/ şi nu
ştiam că timpul goneşte şi nu spune;/ uităm că nu contează
nimic din toate cele/ căci important e numai ce-n suflet îţi
rămâne (Copilărie la Cosmeşti).
Se vede bine că poeta a rămas, din această perioadă
paradisiacă cu un fond afectiv bogat şi cu puternice trăiri
subiective, că din acest fond subiectiv, constituit
aluvionar, îşi va alimenta multe din pritocirile sale lirice şi
la fel de multe se regăsesc, într-o formă sau alta, în multe
din creaţiile sale ulterioare.
Alfabetul oglinzilor este o carte duminicală care
trebuie citită la ceas de sărbătoare şi cu inima curată,
neinfectată de nebuniile lumii. Altfel, integrată în maniera
non-sensului, care vascularizează poezia contemporană,
înţelesul ei, asemeni, jocului de puzzle se sparge în cioburi
greu de recompus şi de adulmecare comprehensivă.
Felicităm pe autoare pentru această bijuterie de carte şi-i
dorim un traseu de afirmare neumbrit de îndoieli indigeste.
Este deja pe val, într-un orizont de recunoaştere cvasi-
unanim şi-ar fi păcat să se dilueze în facil sau în dispuneri
abracadabrante, golite de sens, de substanţă, de idee.

136
 Încă odată despre lirismul feminin
tecucean

N-aş zice că explozia lirismului feminin este un

specific tecucean sau că urmează unei tradiţii înţelenite în
timp şi într-o tradiţie locală. Din totdeauna eternul
feminin, vorba lui Goethe, a ales să ne facă fericiţi şi să ne
ducă spre cer, iar dacă autoarea a ales calea lirismului
înseamnă că şi aceasta este, sau poate fi una dintre
alternativele urcuşului.
Unde ne duce? – e mai
greu de anticipat, dar şi
calea, cărăruia, drumul
se încrustează în
destinul uman.
Cât priveşte tradiţia
Tecuciului în afirmarea
literaturii feminine,
aceasta s-a remarcat
mai mult prin câteva
repere narative rafinate,
precum Hortensia
Papadat-Bengescu,
Georgeta Mircea
Cancicov şi mai puţin
prin arpegii lirice, dacă
avem în vedere că
poeziile Nataliei Negru

137
au impresionat doar critica generaţiei sale şi-au rămas
înţelenite, în general, în ediţie princeps. Poeta care a epatat
o epocă, şi şi-a impresionat contemporanii cu versurile
sale glazurate, care a dat tonul în privinţa eleganţei şi a
modei bucureştene, n-a rămas în istoria literaturii decât
prin câteva mărturii - importante, nici vorbă - despre
viaţa sa învolburată şi despre menajeria mariajelor sale
eşuate cu doi dintre corifeii liricii româneşti. Natalia
Negru a fost un fel de George Sand valahă - fără
nestatorniciile erotice ale scriitoarei franceze. Fixată solid
în principii sămănătoriste sănătoase, nu şi-a permis
libertăţi sau frivolităţi sentimentale care să-i păteze
obrazul de răzăşoaie rămasă cu simţul castităţii nealterat.
Aceasta a fost gloria, dar şi eşecul nefericitei scriitoare,
care a cules atât de puţine satisfacţii într-o viaţă
învolburată, în bătaia tuturor izbeliştilor.
Sigur, între timp lucrurile s-au schimbat, chiar
Benedetto Croce, a refuzat la crezul său poetic iniţial prin
care interzicea preoţilor şi femeilor să scrie versuri. Pentru
preoţi nu, dar pentru femei ridic această interdicţie, a
concedat în cele din urmă reputatul estetician. Apoi,
feminismul a devenit tot mai convingător, iar poezia
feminină şi-a câştigat dreptul de a participa, alături de
jumătatea masculină, la edulcorarea destinului uman,
inclusiv printr-o amăgire lirică.
Noul volum de versuri, al 3-lea, semnat de poeta
Mirela Ianuş Dinga, Arabescuri, (Editura Creator, Baia
Mare, 2018) este, după câte ştim, ultimul din bibliografia
românească a autoarei şi configurează deja un profil de
poet matur şi bine aşezat în poezia contemporană. Am spus
bibliografia românească, pentru că autoarea a mai publicat
şi alte volume în limba italiană, unde s-a bucurat de

138
numeroase recunoaşteri publice – premii şi diplome la
concursuri pretenţioase, pe care mulţi dintre tinerii poeţi
de la noi şi de aiurea şi le-ar dori în palmares.
O urmăresc de mulţi ani – ce zic, de multe decenii - şi
puţin a lipsit să nu-i ratific debutul în 1990, când ţineam
ziarul local Tecuciul – o apariţie bilunară şi efemeră care
conţinea cam de toate. La acea vreme, Mirela Dingă
frecventa cenaclul literar Calistrat Hogaş din localitate,
citise în câteva şedinţe şi-i apreciasem dispunerea clasică
a versurilor, metafora glazurată, grija pentru muzicalitate
şi pentru prospeţimea imaginilor. S-a întâmplat însă ca
linotipistul, (îl scoteam la o tipografie rudimentară din
Focşani), să-i inverseze nişte versuri, ceea ce a echivalat
c-o ratare accidentală şi nedorită.
Respecta, încă de pe atunci, canoanele poeziei clasice
şi nu cred c-a fost vreodată ispitită de teribilisme
moderniste sau postmoderniste. A rămas, văd, şi după mai
bine de două decenii fixată în reguli şi rânduieli exacte şi
nu este indiferentă nici la condiţia declamatorie a poeziei.
Îmi imaginez că de şi-ar propune nişte recitaluri poetice şi-
ar evolua la o faţă de cortină în bătaia reflectoarelor şi-ar
atrage mulţi fani şi şi-ar face mulţi prozeliţi. În imaginea
mea a rămas tot nubila de altădată, care semna cu trei note
muzicale – mi, re, la – îndrăgostită de poezie şi de toate
condiţiile care-i pot optimiza dispoziţia emoţională.
Era, ca multe adolescente, captivată de destinul şi,
fireşte, de poezia lui Serghei Esenin pe care îl descoperise,
la îndemnul meu, într-un număr special al prestigioasei
reviste Secolul XX pe care i-l împrumutasem, tocmai
pentru că adulmecasem şi eu nişte afinităţi cu poetul din
Riazani. Probabil, de atunci a rămas cu convingerea că o
poezie trebuie nu doar să transmită ceva – o emoţie, un

139
simţământ, o idee – dar să fie şi declamatorie, să încânte,
să cucerească şi să nu ignore muzicalitatea.
Am făcut această mai generoasă incursiune în evoluţia
sa literară tocmai pentru a spulbera ideea că şi-a descoperit
vocaţia târziu şi că aventura sa în imaginarul poetic este
întâmplătoare, grăbită – trei volume într-un singur an – şi
de dată recentă. Nici vorbă, Mirela Ianuş Dingă a cochetat
cu poezia încă din adolescenţă, dar cu modestia sa de
provincial complexat n-a bătut redacţiile şi editurile şi nu
s-a grăbit, vorba lui Arghezi, să-şi vadă numele adunat pe-
o carte. De unde mulţi dintre tinerii de azi se grăbesc cu
primele însăilări pe la redacţii şi edituri, Mirela Dingă a
avut răbdare. A aşteptat să-şi decanteze mai întâi beteala
înfrigurărilor, să ia pulsul propriilor sale adâncimi
subiective şi să opteze pentru încadrarea într-un cod, într-
un cadru, într-o direcţie.
Simţământul care predomină în volumul despre care
ne-am propus să vorbim în aceste rânduri marginale este
cel erotic, cu tot cortegiul de aluviuni, de frăgezimi
simptomatice şi de gingăşii sfielnice. Este evident că din
binomul eminescian minte şi inimă poeta a ales termenul
secund, la templul căruia slujeşte cu supuşenie, cu
credinţă curată şi cu o devoţiune nereprimată. Se
împregnează de toate învolburările erotismului şi nu ezită,
atunci când e cazul, să se dezinhibeze, fără să alunece în
truisme şi trivialităţi.
Ne scuturam de pleava unor vise
Când timpul rănile îşi linge scut
Pe urmele de melci agale scrise
Tăcerea îşi cârpea balansul rupt.

Ne răzvrăteam în dansuri cadenţate

140
Cerşeam cuvinte şi crerşeam priviri
În ruptul zorilor pe înfundate
Plângeam cu-aromele de trandafiri
(Sevă amară)
Se vede încă odată că tot curgerea diluvică a
secundelor, şi tot timpul nemilos şi silfid rămâne intrusul
care încurcă cel mai nemilos bucuria îndrăgostiţilor. Sigur,
poeta înclină spre o iubire pozitivă, carnală, o iubire care
conferă Erosului consistenţă şi finalitate. Ieşirea din Eros
echivalează cu o alunecare din noime, din principii, din
fundamente. Dar unde se mai poate evada din lumea plină
şi pozitivă? Prea multe alternative nu sunt. În afara acestei
lumi, pe care ne-a fost dat s-o străbatem, nu mai este decât
niciundele, nicăierele – echivalenţe lirice ale neantului
cosmogonic, sau divinul şi, bineînţeles, moartea. Or, toate
aceste alternative sunt investigate de autoare şi aduse în
partitură lirică prin imagini îndrăzneţe şi lipsite de parti-
pris-uri. Iată, spre exemplu, cum arată setea erotică
dezlănţuită, atunci când autoarea o transpune în portativ
poetic.
Adeseori, cu tălpile pe jar,
Tu, desfătându-te, puneai tăcerea
Când lupi flămânzi urlau din minutar
Şi-n carne rădăcini prindea durerea

Înecăcios râdea pe-afară vântul

Ţesut din fum şi parcă din otravă
Iar de pe corp, tu, straiele cu gândul
Mi le rupeai în clipa de zăbavă
(Ochiul ceasului)
Şi la fel de evident, atunci când, printr-o dezinhibare
curajoasă, dar, fireşte, fără să nesocotească bunul simţ, se

141
abandonează unei dezlănţuiri bezmetice induse într-o
poezie îndrăzneaţă, matlasată doar cu mătăsuri
transparente.
Şi ţipa tăcerea transpirată toată
Îngropată-n carnea clopotelor seci
Pe cearşaful zării nici măcar o pată
Testul castităţii eşuase-n veci
(Arşiţă)
De multe ori, cu sinceritatea sa netrucată, poeta nu-şi
reprimă nici măcar îndrăzneala de a ne face martori şi
observatori la vălmăşagul dorinţelor nebune - văzute ca
prelungiri în real şi în active pătimaşe a îndelungatelor
tatonări onirice. Parcursul de la vis la real nu este
totdeauna unidirecţional, pentru că de multe ori poeta e
dispusă să refacă şi traseul invers, să se refugieze în vis ca-
ntr-o redută mai greu de asediat.
Trupul ars de mâna ta
Când m-adorm şi mi-e ruşine
Lângă pernă l-aş lăsa
Şi-aş fugi din nou la tine…
(Ca o fugă)
Apare, uneori, în poezia Mirelei Dinga şi ideea de
spaimă – totdeauna adâncă, ontologică şi metafizică, cel
mai adesea produsă de conflictele dulci şi noptatice,
întârziate nepermis de mult, riscând surprinderea lor şi
ameninţarea cu inundarea luminii, cu indiscreţia zorilor.
Oricum, poeta care vede cum clorofila curge pe obrazul
verii, iar vântul pângăreşte trandafirii merită, orice s-ar
spune, o atenţie şi o recunoaştere publică decomplexate.
Încheiem. Noul volum de versuri al Mirelei Dingă este
o radiografie sinceră şi nedisimulată a dorinţelor pătimaşe
şi a trăirilor erotice. Ceea ce Eminescu avertizase într-o

142
sentinţă ocazională despre patimă ca fiind sucul învietor al
gândirii – e vorba de o notaţie ocazională rătăcită prin
caietele sale - regăsim cu asupra de măsură transpus în
arpegii lirice de autoarea acestui al treilea volum de
versuri, consacrat celor mai învolburate dintre
simţămintele umane. Regăsim în versurile sale întreaga
galaterie a Erosului năvalnic cum numai la marii poeţi, de
la Văcăreşti şi Conachi la Ion Heliade Rădulescu şi Blaga
mai putem întâlni. Este, putem spune, o Emily Dickenson
valahă, dar parcă mai importantă decât surata sa de peste
ocean, fie şi pentru că poartă ie şi catrinţă româneşti.

143
Triptic Emil Dinga

Poetul

Multă vreme n-am ştiut

nimic despre aptitudinile
literare ale d-lui Emil
Dinga despre care aflasem
doar că este o doxă, că
descinde din zariştea
Tecuciului, c-a adulmecat,
în copilărie, mirozna
fâneţelor din zăvoaiele
Siretului şi că, lucru mai
rar întâlnit, prin felul cum
s-a consacrat studiului
metodic a ajuns să acopere
o plajă problematică destul
de generoasă şi de
diversificată. Eu însumi,
într-o împrejurare, l-am ascultat cu interes şi cu mare
surprindere văzând elocinţa cu care vorbea despre
Proslogionul episcopului Anselm de Canterburi şi de
sofistica indusă argumentului său ontologic. Punea atâta
rigoare şi patos în expunere că nu se putea să nu-i admiri
acurateţea în reconstituirea cât mai exactă a discursului
doctrinar, fineţea argumentaţiei sau plăcerea cinstitului
episcop de a silui până la absurd logica aristotelică.
Vorbind însă despre scriitorul Emil Dinga - am în
vedere cele trei ipostaze cu care m-a onorat prin cele trei

144
volume ajunse pe masa mea de lectură. – cred că pot
afirma o ipoteză, că autorul, dincolo de abilităţile sale
polifonice, este, cu precădere, Poet, ba chiar unul cu şanse
evidente în explorarea imaginarului liric. Recentul său
volum de versuri, având un titlu nefericit, Eu nu am
înţeles (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2018) reprezintă,
cred, un moment referenţial în travaliul său scriitoricesc.
Este, cum a remarcat şi Horia Gârbea în prefaţa ce
deschide volumul, un poet de atitudini îndrăzneţe, un
cartesian, judecând după duplicitatea titlului, căci
neînţelegerea invocată disimulat are aici mai mult sensul
de ultim şi definitiv înţeles.
Volumul este complex, structurat în cinci diviziuni
calofile, dar toate la un loc configurează imaginea unui
poet subtil, labirintic şi bine aşezat în imperativele
exerciţiului liric. O dovedeşte şi avertismentul care
deschide volumul – Cuvânt de complicitate cu cititorii –
un studiu dens, robust şi lămuritor, deşi poetul nu este
obligat să-şi explice creaţia şi nici să dovedească
cititorilor, vorba Maiorescului, că este în chestie. Emily
Dckenson a fost suspectată de analfabetism, dar nu i-a pus
nimeni în discuţie valoarea lirismului. Probabil că Emil
Dinga a dorit, să urmeze modelul conăcheştean care, la fel,
şi-a prefaţat versurile cu o dizertaţie despre Meşteşugul
stihurilor româneşti - act de înţeles pentru vremea sa, dar
complet inutil acum, după lungile veacuri de exerciţiu
poetic. Oricum, autorul nu abordează creaţia lirică din
perspectiva binecunoscutului binom eminescian minte şi
inimă, ci creditează fenomenul intuiţiei şi inconştientului
cărora le conferă funcţii active în producerea fulguraţiilor
de idei – privite ca puncte de plecare pentru procesările
raţionale ulterioare. Nu insistăm în aceste rânduri

145
marginale asupra întregii fenomenologii a procesului de
creaţie, subliniem doar faptul că autorul nu scoate
raţionalitatea din trudniciile actului creator şi nu invocă
harul divin, pentru toate elucubraţiile versificate – îi
promitem însă autorului că ne vom pronunţa mai punctual
şi mai desfăşurat la apariţia unei cărţi speciale pe această
temă - anunţată ca proiect şi aflată momentan în gestaţie.
Revin însă la versuri. Cel puţin în primul florilegiu, cel
care dă şi titlul volumului, poetul face inventarul lucrurilor
rămase neînţelese - din cele multe pe care le cărăuşeşte
prin lume, prin viaţă şi prin timp. Dac-ar fi proiectat
această problemă pe un fundal gnoseologic mai generos, i-
aş fi amintit că între cunoscut şi necunoscut există un
raport invers proporţional, că faptul cunoscut este doar o
mică şi neînsemnată parte din infinitatea existării, dar aici
nu este vorba despre fenomenul cunoaşterii în general, ci
despre inaptitudinea prefăcută a îndrăgostitului de a
pricepe anumite gesturi şi comportamente din purtările
iubitei. Nu înţelege, bunăoară, acea privire/ Ce răzbătea
din eu-l tău tăcut/ Şi-n care se-oglindea o amintire/ venind
din viitor, nu din trecut, şi tot aşa actul neînţelegerii se
structurează într-un decalog ce reconstituie de fapt
întreaga fenomenologie a Erosului. Fidel principiilor
enunţate în eseul care deschide volumul, autorul supune
raţionalităţii gesturi şi atitudini ce reclamă, cu precădere
afectivitatea, pasiunea, emoţia iar acestea nu se
legitimează exclusivdin erotism, ci din alte învolburări
tectonice ale umanului. Oricum, întregul florilegiu este un
imn iubirii nestăvilite şi poate sta alături de marile poeme
înregistrate în istoria poeziei de dragoste.
Următorul grupaj este consacrat lui Mihai Eminescu şi
radiografiază pe poet în diferite ipostaze – toate la un loc

146
refăcând întregul destin al poetului în meteorica sa trecere
terestră. Îl regăsim pe poet trăind, scriind, visând, iubind,
însingurat, aşteptând, întristând şi, fireşte murind. Cum să
nu recunosc că întregul grupaj este cel mai cald şi mai
rafinat omagiu ce s-a adus vreodată poetului? Reproducem
doar ultima ipostază eminesciană, cea de la cumpăna
dintre vremelnic şi veşnicie: Se sparge-n bucăţi orologiul
şi timpul/ Aleargă bezmetic scăpat de măsură/ Se-nvârte
în cerc, fără rest anotimpul/ Cuvintele mor, văduvite de
gură// Din cer plouă aripi, dar pasărea nu e/ Şi râuri se-
ntorc la izvoare tăcute./ Pădurile-n cuiburi de păsări se
suie/ Culorile-s negre şi doinele mute./ Orfanele gânduri
scâncesc într-o doară/ Şi-n firul de iarbă nu pot să mai
urce./ Un crivăţ fierbinte din stele coboară/ Luceafărul
pleacă puţin să se culce. (Eminescu murind).
Într-o tonalitate melancolică şi uşor elegiacă sunr
izvodite poeziile din grupajul Nocturnelor amintind de
compoziţiile lui Chopin, dar fireşte, uzând de mijloacele
literare. În locul clipocitului de lună, cum reţinusem de la
compozitorul polonez, Emil Dinga rezonează la ceea ce s-
ar putea numi Ars poetica, regândeşte menirea şi destinul
omului în lume şi-şi afirmă propria sa profesie de credinţă.
Se-nţelege că paleta nocturnelor sale este mult mai
generoasă. Sub adăpostul pastelat al întunericului, autorul
coboară cu demersul său liric la rădăcini, la străbuni, la
lumea arhetipală, generalul uman este substituit cu neamul
şi poetul concede să dea seama de devenirea sa istorică şi
de raporturile lui cu divinul. Iar gura-ntunecată a timpului
mă-nghite/ Şi-n urmă cu milenii la rând m-aruncă iar/ În
tribul de la poala pădurii adormite,/ Ca într-un fel de
magic şi invers avatar (Nocturnă 9).

147
 De multe ori, în multe din cele 20 de nocturne, poetul
plonjează în lumea de început, în istorie şi chiar în
protoistorie când vânătoarea, era principală sursă pentru
supravieţuire, iar forţa fizică şi agilitatea în mânuirea
suliţei constituiau principalele valori umane recunoscute.
Pornesc prin jungla deasă, când într-un luminiş/ Aud cum
animalul se-ascunde-nfricoşat/ M-aşez atunci pe burtă şi-
ncet şi pe furiş/ M-apropii pân-aproape de a-l fi suliţat
(Nocturnă 19).
Următorul florilegiu Amfibrahe trimite cititorul la o
problemă de teorie literară, la epistemologia unităţilor
metrice uzuale în actul poetic, iar dintre acestea
privilegiază piciorul metric în amfibrah. Amfibrahul este
unitatea metrică formată dintr-o silabă lungă accentuată
încadrată între două silabe scurte neaccentuate. Spunem,
bunăoară, despre versul lui Eminescu făclia ardea pe
umezi morminte că este în amfibrah, că armonia versului
chiar este determinată de ritmica amfibrahului. Înţelegem
că Emil Dinga arată o aplecare mai pronunţată faţă această
ritmică pentru a conferi versului o anumită cadenţă şi
muzicalitate. Nu e singura regulă, dar este cea mai des
folosită, inclusiv de poetul Emil Dinga, pentru care
sentimentul de nostalgie are o anumită prioritate în
economia subiectelor preferate. Prin ceaţa-amintirii mă
strig pe şoptite/ Călcând prin păduri de frig îngheţate/
Cărările vechi ce-s de mult troienite/ Şi nu-mi spun pe
unde-am călcat altădată. (Amfibrah 1 - Nostalgie).
Tot un sentiment de melancolie se degajă şi din alte
amfibrah-uri, dar nu mai cităm decât Amfibrah 2 –
Trecere. Copacii ce-odată erau mici arbuşti/ Acum falnici
‘nalţă coroana în cer,/ şi-aminte-şi aduc cum eram doar
un puşti/ Cătând la o lume străină, stingher//. Nici oameni,

148
nici locuri nu sunt cum au fost,/ Căci toate, ca mine, s-au
fost petrecut,/ Iar timpu-a pus toate-n firescul lor rost,/ Şi
doar amintirea-i a lor martor mut. //Şi plec înc-odată,
copacii-mi zâmbesc/ Şi-mi ţine-vor chipul în minţile lor,/
Şi poate acum despre mine vorbesc/ Spunând altor puşti
cât de mult le e dor (Amfibrah 2 – Trecere).
De multe ori, gândul poetului capătă adâncimi
metafizice şi se prelungeşte într-o filozofie caldă,
glazurată şi crocantă. Şi-un ultim învăţ am acum de făcut,/
Să-mi mistui fiinţa ca fumul, deplin/ Căci viaţa-i o haină
luată-mprumut/ Spre-a merge la balul ce-i dat de destin
(Amfibrah 6 – Îmbătrânind).
M-a surprins – plăcut, fireşte – sprinteneala indusă
celor 30 de poezii care alcătuiesc ciclul Desene, în care
foloseşte o metrică ţinută în mare graţie de Eminescu în
poezia postumă Stelele-n cer. Desenele creionate de poet
în acest florilegiu, nu întruchipează tipuri sau peisaje, ci
reacţii, stări subiective proiectate de regulă într-o
perspectivă cosmogonică. Dar nu perspectiva cosmică a
destinului uman este noutatea acestei diviziuni lirice, ci
nuanţa tragică imprimată, de obicei, discursului poetic
Şirul cuvântului/ De despărţire/ Cade-n neştire-n/ Palma
mormântului// Timpul îngheaţă/ Spaţiul dispare/ Fost-am
eu oare/ vreodată-n viaţă?// Mii de cuvinte/ Încremenite/
Stau pironite/ Peste morminte (Desen 5).
Dezolarea, langoarea, tristeţea provocate de trecerea
Styxului, şi a graniţelor dintre lumi constituie un fel de
leit-motiv în Desenele lui Emil Dinga. Te-ai petrecut/ Ca
o mireasmă/ Catapeteasmă/ Peste trecut// Şi-ai aşteptat/
Fără să ceri/ Şi azi şi ieri/ Neîncetat// Doar un cuvânt/ Dar
n-a venit/ Ce-ai auzit/ Era doar vânt. (Desen 10). Într-o
succintă dispunere triadică, desenele lui Emil Dinga

149
închid, cel mai adesea un gând, o meditaţie, o stare, o
emoţie – toate decupate din destinul tragic al omului -
însingurat într-o realitate spăimoasă, pe care n-o poate
controla. Bătaia metafizică, despre care am mai amintit în
aceste rânduri, rămâne o constantă a demersului liric
îmbrăţişat de poet.
Dar dincolo de diversitatea subiectelor aduse în
partitură lirică, poetul Emil Dinga se profilează ca un
erotic mandolinar şi, de s-ar fi născut în vremuri
medievale, n-ar fi fost nici o mirare să-l vedem ciupind
corzile chitarei, improvizând serenade languroase sub
balconul adoratei. Cum vremurile s-au schimbat radical iar
Julietele folosesc balconul mai mult pentru întins rufele
decât pentru serenade, poetul îşi încredinţează portativului
liric toate dulcile chinuri provocate de săgeţile
neastâmpăratului Eros. Ciclul Pauliene, sugerând o
anumită statornicie a sentimentelor faţă de cea cu care
împarte binele şi răul, care îi mobilizează întreaga energie
lirică pentru a găsi iubirii cea mai potrivită dispunere în
imaginarul poetic. Să ştii că/ te-am auzit când/ ai intrat,/
te-am văzut când/ ţi-ai dat jos aripile/ să nu te-ncurce/
atunci când/ m-ai îmbrăţişat// Apoi dimineaţă/ nu ai mai
vrut/ să ţi le pui/ la loc, de teamă/ să nu te înalţi/ prea sus
şi/ să mă pierzi/ din ochi (Pauliană 1).
N-aş fi vrut să folosesc superlative, dar Emil Dinga
chiar îmbogăţeşte patrimoniul poeziei de dragoste cu
izbutiri dintre cele mai relevante. Sunt convins că
viitoarele antologii ale poeziei de dragoste îi va încredinţa
un spaţiu atât de generos, cât să-l cuprindă în toate
ipostazele imaginate cu asupra de măsură.
Am văzut că eseul care deschide volumul în discuţie
legitimează intuiţia ca sorginte şi temei al actului poetic,

150
dar intuiţia prevăzută de autor nu priveşte haina
lingvistică, împletirile formale ale gândului poetic, ci chiar
gândul întreg, substanţa, ideea ce se procesează într-o
dispunere lirică. Poetul nu se-ncurcă - sub pretextul unui
postmodernism insiduos cochetând cu absurdul - în
formalisme lirice abracadabrante, ci preferă să-şi spună
gândul în întregime şi cu claritate, mizând pe un veşmânt
lingvistic simplu şi totuşi plin de vrajă, de seducţie, de
substanţă. Poezia la Emil Dinga nu este un pretext de
siluire a lexicului, ci o formă de procesare a unei idei, a
unei stări afective, emoţionale, empatice. În vârful
picioarelor,/ tiptil,/ să nu te sperie/ au trecut anii// Anii/
câini negri zbârliţi/ şi flămânzi,/ au muşcat mereu, din
tine, hălci de dorinţe/ şi de credinţe. Acum,/ câinii sunt
sătui,/ şi mulţumiţi,/ şi stau tolăniţi undeva,/ în spatele
tău.// Nu-i vezi / Nici nu te uiţi la ei, aştepţi doar/ să li se
facă foame iar/ şi să smulgă,/ din nou din/ ce-a mai rămas/
din tine. (Pauliană 5).
Insist. Emil Dinga scrie cea mai frumoasă poezie de
dragoste şi cred că de-ar fi tradusă într-o limbă de
circulaţie europeană s-ar bucura de multe distincţii şi
recunoaşteri publice. Eu îl creditez şi-i anticipez o
frumoasă receptare printre cititorii iubitori de poezie bună.
În trenul în care/ ai urcat/ nu mai e nimeni,/ iar trenul/
acesta nu/ are gări.// El nu va opri/ nicăieri, (a oprit
numai/ pentru tine/ o singură/ dată)/ nu va lua pe/ nimeni,/
niciodată/ şi nici tu nu/ vei putea coborâ/ nicăieri.// E un
tren de/ noapte, aşadar,/ deşi nu/ oprteşte niciodată/ el
circulă doar/ noaptea (nu ştiu cum se face/ asta, totuşi).
Trenul acesta/ de noapte, fără/ gări şi în care/ eşti
singură,/ este, cred,/ viaţa ta. (Pauliană13).

151
 Există la Emil Dinga o râvnă extatică şi o dorinţă
subtilă de a ajunge la esenţa lucrurilor, la sensul lor primar,
la semnificaţie şi această tentaţie îl duce, cum era
previzibil, la mit, la o fabulaţie ce transcende realul, dar nu
se prelungeşte, cum am fi tentaţi să concedem, în
transcendent. Ciclul Miturilor este o altă modalitate de a
accesa esnţa lucrurilor şi valoarea lor semnificaţională.
Dac-ar fi să folosim distincţia lui Lucian Blaga între
miturile semnificative, care nu ies din logica lor naturală,
şi cele trans-semnificative cele ce presupun invocarea
unei lumi transcendente, atunci putem preciza că poetul
nostru arată o aplecare mai specială pentru prima
categorie, că plonjarea în mit este o altă cale de
adulmecare a esenţei, dar fără implicarea lumii populată
de zeităţi. Pentru a ajunge la esenţa viziunii despre timp,
bunăoară, nu recurge la miticul Cronos, ci o descoperă prin
analogii terestre şi la fel de credibile. Şarpele orb, timpul/
adulmecă/ crăpăturile schimbării,/ în care se strecoară/
pe nesimţite,/ eternitizându-le.//Cândva, se pare,/ timpul
vedea şi/ chiar avea/ opţiuni,/ dar, într-o zi, a făcut/ o
greşeală/ (nu se mai ştie/ ce greşeală), şi a fost blestemat/
să fie orb.// Şarpe orb, timpul,/ mă adulmecă cu nesaţ, cu
nerăbdare/ şi, cred, cu tandrete. Şarpe orb, timpul (Mit 5
– Timpul).
Un alt pretext mitic, la fel de tulburător şi cu mare
potenţial liric este misterul nopţii, pe care poetul îl
descompune în toate implicatele sale lirice. Noaptea e o/
tăcere/ o tăcere a ochilor,/ aşa cum liniştea e/ o tăcere a
urechilor…// Atunci când tac, ochii se/ inchid/ şi privesc
înăuntru./ Dar ceea ce/ văd ei înăuntru/ nu poate fi spus/
decât/ sub forma poeziei, altfel/ nu ar avea nici un/
înţeles.// Astfel poezia e/ chilimbarul/ nopţii,/ de aceea,

152
desigur, trebuie şi/ ascultată cu ochii/ închişi,/ adică
noaptea (Mit 7 – Noaptea).
Cum era de aşteptat, nu toate subiectele lirice ale
autorului se încadrează în cele cinci diviziuni tematice, aşa
că a trebuit să adauge un Miscelanea, un grupaj de poezii
cu subiecte variate menite să ne convingă că nu există
teme sau fapte de viaţă privilegiate, sau care să nu poată fi
aduse într-un portativ liric. Toate au un potenţial poetic şi
toate pot furniza unui poet adevărat pretextul unei
dispuneri în cadrele imaginarului poetic. Albastru,
Fereastra, Flăcările, Liniştea, Moartea, Oglinda,
Palipsest şi altele sunt tot atâtea dovezi că poetul ştie cum
să ajungă la tensiunea lirică a oricărui motiv şi ştie să-l
înveşmânteze în straie de sărbătoare. Îmbrăţişarea,/
adevărata îmbrăţişare,/ se petrece o/ singură dată,/ pentru
că, atunci/ când te/ îmbrăţişez,/ inima mea se îmbrăţişează
cu‚/ inima ta,/ sufletul meu se/ îmbrăţişează cu/ sufletul
tău,/ gândul meu se-îmbrăţişează cu/ gândul tău.// Încât,
la sfârşit, avem amândoi o/ singură inimă, un/ singur
suflet, un/ singur gând,/ pe care nu le mai/ putem despărţi,/
aşa cum/ au fost la început.// Nu avem decât să/ rămânem/
îmbrăţişaţi, pentru/ totdeauna. (Îmbrăţişarea).
Acesta este poetul Emil Dinga, un poet pentru care
mintea, raţiunea, luciditatea se bucură de o anumită
preemţiune în comparaţie cu inima, cu pasiunea, cu
afectul, cu emoţia dar aceasta, am mai spus şi la începutul
acestor rânduri, este doar o ipostază, căci poetul ţine în
graţie şi-n active lucrative mai multe abilităţi. Una dintre
ele este confiscată de Pseudo-rubaiate, catrene care
închid în numai patru versuri, cel mai adesea o idee, o
frăgezime de afect, de simţire, de emoţie ,

153
 Pseudo-rubaiate

M-am apropiat greu şi

cu rezerve de catrenele lui
Emil Dinga, redenumite,
Pseudo-rubaiate, (Editura
Tracus Arte, Bucureşti,
2018) - după modelul
poetului din Nişapur, Deşi
am o mare admiraţie faţă de
poetul persan Omar
Khayam şi faţă de vechea
poezie persană din valea
Şirazului cald, am o mare
îndoială că epistemologia
sa lirică poate fi activată cu
aceleaşi rezultate şi de
eventualii ciraci moderni.
Omar Khayam a reuşit pentru că n-a fost numai poet, sau
n-a fost în primul rând poet, ci şi filosof, om de ştiinţă,
matematician, astronom, astrolog, teolog – era, pentru
vremea sa, un adevărat enciclopedist, deprins cu ştiinţa
adevărului condensat, concentrat în doar câteva cuvinte
bine alese şi bine aşezate într-o partitură lirică.
Totuşi, am descoperit în cele 400 de pseudo-rubaiate,
câte a numerotat autorul în cele două volume şi câteva
catrene realizate şi demne de subliniat, care pot sta alături
şi fără complexe de cele ale autorului persan. Iată,
bunăoară, cum sintetizează rolul cunoscutului teolog

154
Toma d’Aquino în dialogul filosofiei cu teologia; În
existenţa lumii impune-o ierarhie/ Fiinţă, fiinţare, fiind –
ontologie/ Ce-mbină raţiunea cu ce e relevat/ Teologia-i
astfel, direct filozofie (266-D’Aquino).
Reuşită, şi puţin idilică mi se pare şi felul cum
esenţializează rolul politicii şi a politicienilor într-o
societate: O formă socială, într-o comunitate/ De-a o
conduce ferm, şi în conformitate / Cu ţelul de a face doar
binele comun/ Garant şi-administrator de suveranitate
(366- Politică). Sigur, catrenul d-lui Emil Dinga ar trebui
afişat pe frontispiciul bravului nostru Parlament, dar
poetul nu mai este răspunzător de efectul predicţiilor sale
şi de înrâurirea comunitară a versurilor sale. Menirea lui
nu mai continuă şi dincolo de punctul care îi închide
gândul. Depinde din ce perspectivă sunt privite. Uni cer
alungare lor din cetate (Platon), alţii îi consideră legislatori
ai omenirii (Cioran).
Un lucru e sigur, Pseudo-rubaianele lui Emil Dingă ne
convinge încă odată că nu este aspect, simţământ sau fapt
de viaţă, oricât de banal care să nu poată fi adus în portativ
poetic. Pandant, Trădare, Infatuare, Inefabil, Culoare,
Cuvânt, Regulă, Democraţie şi multe-altele sunt tot
atâtea pretexte de transpunere lirică.
În succinta sa prefaţă, autorul mărturiseşte că intenţia
sa a fost să acorde prioritate dispunerii noţionale,
conceptuale şi-a lăsat în plan secund fixarea emoţională a
ideii din catrene. E un mod personal de a opera cu binomul
eminescian minte şi inimă, deşi, lirismul se revendică mai
mult din emoţie, pasiune, sentiment şi mai puţin dintr-o
tensiune intelectuală şi dintr-o procesare raţională.
Îl înţelegem. Apetenţa sa pentru filozofie, tentaţia de a
da gândului înălţime şi adâncime metafizică este bine

155
cunoscută celor din apropierea sa. Înrudirea dintre
filozofie şi poezie, spunea Tudor Vianu, nu este un efect al
identităţii lor de conţinut, ci al unui elan către totalitate şi
necondiţionat care le străbate deopotrivă (Filozofie şi
poezie, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1973,
p. 27). Or, Emil Dinga se încadrează perfect în această
paradigmă. Nu este o excepţie. La vremea sa, Lessing
considera că poezia, tocmai pentru capacitatea ei de a
condensa un conţinut, de a căuta, cu precădere, esenţa unui
fenomen este mai filosofică decât chiar filosofia.
Dar Vianu mai spunea ceva; opinia sa este că nu rămân
cu adevărat poeţi decât cei ce reuşesc să se despartă de
filozofie. Cu Emil Dingă însă am putea fi mai concesivi.
Filosofia şi poezia în catrenele sale circulă ca printr-un
sistem de vase comunicante, fără să se stânjenească
reciproc. De aceea îl credităm şi-l recomandăm tuturor
cititorilor ca pe un poet ce-şi cunoaşte bine menirea şi cum
să pună în rosturi poetice un gând hoinar, un concept, un
fapt de viaţă, un simţământ.

156
 Emil Dinga şi patima aforismului

O altă ipostază, augustă şi surprinzătoare, activată de

scriitorul Emil Dinga este cea aforistică - dispunerea unei
învăţături în formule succinte, condensate şi pline de
supleţe, de savoar. Într-un fel era de aşteptat ca autorul să
ajungă şi la această formulă concentrată - de a exprima un
gând, o stare, un simţământ. Prea se arătase interesat, chiar
în catrene, de epistemologia esenţei, de accesarea ei
eterată, deparazitată de ambiguităţi ceţoase şi redondante
ca să nu încerce
decorticarea ei şi sub
formă de panseuri, de
maxime, de aforisme.
Cred că autorul a
sesizat bine tehnica
extragerii esenţei dintr-un
noian de rudimente. Aşa
cum un sculptor înlătură
tot ce este de prisos dintr-
un bloc de marmură
pentru a scoate în
evidenţă chipul Afroditei,
la fel aforistul înlătură tot
ceea ce este prisoselnic
pentru a decupa o esenţă.
Aforismele mele, spunea
Cioran într-o convorbire cu publicistul german Fritz I.

157
Raddatz, nu sunt aforisme adevărate, fiecare în parte este
propoziţia finală a unei pagini întregi, punctul final al
unei mici epilepsii. Las totul deoparte şi dau apoi
concluzia, ca la tribunal, unde se spune condamnat la
moarte. Într-un fel asemănător gândeşte aforismul şi Emil
Dinga: un aforism este în opinia mea, mărturiseşte în
laconica sa prefaţă o sentinţă cu… drept de apel.
Asta înseamnă că un aforism nu redă întreaga
desfăşurare a gândului, ci numai esenţa, concluzia,
concentratul epistemic, ceea ce trebuie reţinut din toată
schelăria unei idei. Este exact înţelesul conferit şi de
Lucian Blaga când spunea, despre aforism, că chiar dacă
nu spune tot, spune mai mult decât spune.
Încă ceva. Cele mai multe dintre aforisme, şi nici Emil
Dinga nu face excepţie, vizează domeniul moralităţii, dar,
fireşte poate fertiliza şi alte aspecte problematice asupra
cărora convine să se pronunţe sentenţios; cunoaşterea,
fericirea cultura, dragostea, creaţia, arta – pe care le
optimizează în formule sintetice, dar mustoase, pline de
sevă, de substanţă, de conţinut. Un aforism bine procesat
declanşează în mintea cititorului un întreg întreg orizont
problematic şi-l obligă la o prelungire cu mijloace
personale. Spune autorul: A fi cult înseamnă a deţine la
îndemână modele de înţelegere a lumii. Sau iată cum arată
definiţia ideii în viziunea lui Emil Dinga: Idea este un
gând care lămureşte un alt gând Sau acest aforism care
poate pune pe gânduri orice cititor: E mult mai greu să fii
democrat într-o ne-democraţie, decât ne-democrat într-o
democraţie. Şi încă unul tot cu înţeles politic.
Degenerarea unei societăţi începe cu pătrunderea
corupţiei în rândul administratorilor dreptăţii. Sau: E

158
suficient să respingi ideea vieţii după moarte, pentru ca
întreg decalogul creştin să-şi piardă orice semnificaţie.
Aş fi preferat o dispunere a aforismelor într-un cuprins
tematic, dar chiar şi aşa, aşezate într-o varietate
nestructurată, aforismele lui Emil Dinga ademenesc prin
spontaneitatea şi înţelepciunea lor, trezesc curiozitatea şi-
l obligă pe cititor s-o parcurgă pagină cu pagină. Este cea
mai potrivită lectură de vacanţă, cu condiţia ca cititorul să-
şi rezerve câteva minute de reflecţie după fiecare aforism.
E greu să comentezi o carte de aforisme. Cum să alegi
dintre ele pe cele mai elaborate şi rafinate când toate, sau
aproape toate ar putea fi redate şi reţinute? De asta zic,
cartea trebuie citită din doască-ndoască şi-o recomand
cititorilor cu toată căldura, ca pe o lectură agreabilă şi plină
de înţelepciune.

159
Panopticum
Un debut cu promisiuni
Mai întâi am bănuit,
apoi, după ce o revistă
locală i-a publicat un
grupaj de versuri, m-am
convins că Aida Zaharia
cochetează cu poezia, că
are abilităţi lirice şi că
chiar are ceva de spus în
imaginarul poetic actual.
Recentul volum Fără uşi,
fără ferestre (Poeme
despre noi) este, orice s-
ar spune, un debut curajos,
care îmbogăţeşte
patrimoniul liric feminin
ce s-a procesat în cadrul arealului tecucean. Oraş
patriarhal, parcă decupat dintr-o gravură medievală
germană, cum spunea poetul Ştefan Petică, Tecuciul a
fost dintotdeauna prielnic visării şi iluziei şi nu trebuie să
ne mirăm că poezia a predominat în comparaţie cu alte
genuri literare. Scriitorii, mulţi-puţini câţi au bătut
caldarâmul de-a lungul evoluţiei sale, s-au complăcut într-
o stare de reverie nostalgică şi-au activat cu asupra de
măsură funcţiile reminiscenţei, devenind înainte de toate
memorialişti, evocatori ai altor timpuri la care au fost, în
egală măsură, martori şi actanţi. Că memorialistica lor,

160
evocarea unor oameni şi evenimente locale, s-a intersectat
cu propria lor biografie nu mai surprinde pe nimeni.
Aici, în această dioramă confesivă plonjează şi Aida
Zaharia, urmând, probabil, un trend epistemic încercat
adesea de scriitorii spaţiului de cultură tecucean. Este însă
o problemă: La prima vedere am putea spune că o carte
care se decontează exclusiv din biografia autorului, din
trăirile şi dramele sale ar trebui publicată într-un singur
exemplar, întrucât răspunde doar unui moft personal, unei
plăceri individuale.
La prima vedere, am spus, pentru că judecând lucrurile
mai profund şi cu mai multă detaşare putem spune că şi
într-un fapt de viaţă particular putem surprinde aspecte,
noime şi temeiuri de un interes superior, general, care
interesează omul şi umanitatea şi le pot legitima ca
oportune demersului liric. De vreme ce un strop de rouă
poate reflecta universul, de ce n-am considera că şi un caz
particular poate deveni tipic şi prototipal pentru om şi
umanitate?
Două idei (din cele multe ce se vehiculează frecvent
şi cu o detaşare condamnabilă) mă intrigă, mă
consternează şi mă obligă la reacţii potrivnice, aspre şi
astrigente: ideea că viaţa mea e un roman, dar, bietul de el
n-are timp să-l scrie, de parcă timpul este singura condiţie
pentru scrierea unui roman, şi afirmaţia multor poeţi că
scriu poezie pentru plăcerea sufletului lor şi că nu-şi
propun să facă din asta o rampă de lansare, de afirmare şi
de impresionare. Păi, măi omule, dacă poezia ta trebuie să
răspundă doar unei dorinţe personale, de ce o mai publici,
de ce nu te mulţumeşti cu manuscrisul, sau de ce n-o
publici într-un singur exemplar? Nu mai lungesc pelteaua,
deşi ar fi multe de spus pe această temă, ba chiar cred c-ar

161
putea să constituie pretextul unei şedinţe speciale de
cenaclu.
Acum despre carte. Structurată în două diviziuni –
Declaraţii de dragoste şi Atelier ego (aşa cum nu mă
vede nimeni) - autoarea îşi face intrarea în rândul autorilor
de carte printr-o descindere în propria-i biografie şi se
opreşte mai insistent asupra unor momente sau stări de
spirit care i-au marcat devenirea şi relaţiile cu lumea.
Prima diviziune, cum arată şi titlul, este consacrată stărilor
afective de care este încercată poeta în diferite momente
emoţionale, de trăire intensă a celui mai vechi şi mai des
afirmat în poezia ce s-a scris de la Homer încoace. Un
lucru e sigur, poeta gestionează un patrimoniu afectiv,
emoţional şi empatic neaşteptat de generos, că poeta face
din iubirea sinceră şi curată însăşi fundamentul vieţii sale
şi că, de multe ori, nu i se răspunde cu aceeaşi intensitate.
Sigur, pe noi nu ne interesează simţămintele poetei, ca
problemă individuală, strict subiectivă, ci felul cum sunt
aduse în portativ liric, or, din acest punct de vedere putem
afirma că, în mod surprinzător, chiar găseşte imaginile
cele mai potrivite pentru a reda întreaga temperatură
sentimentală şi emoţională. Iată, bunăoară, poezia care
deschide prima diviziune a volumului: Doi şi noi în cerc
de cifre/ pe sub lună ne ascundem:/ eu sunt cercul/ Tu eşti
doiul/ amâîndoi în douăzeci/ număr neştiut de nimeni/
ne-nţeles decât de…/ ploi de toamnă/ şi de fulgii ce-au
căzut uşor, uşor…/ Eu şi tu/ un doi plus cercul/ sub
acoperişul nopţii/ eu te chem/ tu spui:/ Aşteaptă/
douăzeciul pentru noi ! (20).
Cum să nu apreciez, să nu creditez și să nu mă bucur
că Tecuciul s-a îmbogăţit cu o voce feminină distinctă,
care chiar aduce o prospeţime în imaginarul liric şi al

162
poeziei de dragoste? Şi mai reproduc, tot aşa, pentru a fi
cât mai convingător în evaluările noastre, textul poeziei
care dă titlul întregului volum: Ai transformat toate
durerile în cărămizi…/ Atât de multe cărămizi ai făcut din
sufletul meu/ că mi-aş putea construi o casă/ Fără uşi şi
fără ferestre;/ o casă în care tu să nu mai intri;/ o casă în
pereţii căreia vei zgâria cu unghiile/ pentru a-ţi face un
loc de trecere/. Ai făcut din visele mele cuburi de gheaţă/
mai tăioase decât lama aparatului tău de ras/ uitat pe
etajera din baie (Fără uşi şi fără ferestre).
Cea de a doua diviziune a volumului este plăsmuită
sub semnul unei învăţături parentale: Copile, în viaţă,
trebuie să sădeşti un pom, să creşti un OM şi să-ţi laşi
numele pe o carte. Evident, poeta ţine la loc de cinste
această îndrumare şi, din incursiunile prin propria sa
biografie putem deduce că a-ncercat, pe cât i-a stat în
putinţă, să se ţină în matca acestei învăţături. Cum altfel,
ar fi putut dovedi, celui plecat înainte de vreme la cer, că
i-a urmat cu fidelitate povaţa decât trecându-şi în revistă
momentele importante din viaţă, subliniind apăsat asupra
grăuntelui de semnificaţie şi expunându-l în partitură
lirică? Şi pentru că orice viaţă începe cu naşterea, cu
evocare momentului de intrare în tainiţele ei, nici poeta nu
iese din tipicul înţelenit. Primăvara a ţâşnit printre fire de
iarbă/ a mia oară de la facerea lumii/ copacii se
pregătesc de nuntă/ desenându-şi pe ramuri flori de
mirese/ mirosind a măr//. În zbor rotat/ berzele îşi caută
cuiburile ancestrale/ pentru o nouă lecţie de dragoste// E
primăvară! A câta oară de la naşterea mea? (ne-
Naştere).
Multe din poeziile Aidei Zaharia sunt rezultatul unor
scotociri interioare, a unor scrutări subiective şi de multe

163
ori se uimeşte de liniştea pe care o întâlneşte prin
cotloanele fiinţei sale. Şi dacă uneori mai plâng/ Stau
calm/ Mă gândesc/ Că am o lume a mea,/ Mică cât o
nucă,/ În care îmi găsesc liniştea// Mamă, dă-mi
cartonaşele copilăriei/ Vreau să mă joc de-a magia/ Să
schimb lumea din ochii mei,/ Vreau să o colorez în roz//
Mă-nvălui în neadevăr, Mamă,/ Doar ca să pot merge mai
departe/ Prin noroiul din lume/ Până la susurul din
izvoarele/ adâncului pământului/ ori poate până în
murmurul stelelor (Mi-e teamă).
Încheiem, deşi cronica noastră succintă n-a epuizat,
nici pe departe, mulţimea sensurilor subcutanate ce se pot
desprinde din poezia Aidei Zaharia. Oricum, o felicităm
pentru acest debut onorant şi mă bucur c-a intrat în rândul
autorilor de carte pe uşile mari, cele dinspre lumea în
derută, că poezia sa se resoarbe din duduitul paşilor
urcând treptele care duc spre panteonul sacru al poeţilor.
Dacă-i adevărat că poezia este respiraţia lui Dumnezeu pe
pământ, atunci putem spune că poezia Aidei Zaharia
conţin ambele momente al oxigenării fiinţiale. Atât
inspiraţia acestei lumi poluată de nesăbuinţe şi de tot felul
de metehne, cât şi expiraţia sub formă lirică a ceea ce s-a
metamorfozat în creuzetul subiectiv. O felicităm pe
autoare pentru acest debut neaşteptat şi cum îi promitem
să-i urmărim evoluţia în continuare, mi-ar pare bine să
constat că n-a coborât stacheta exigenţei şi n-a făcut loc
facilului. Felicitări, Aida, şi te aştept, în continuare, şi cu
alte isprăvi literare.

164
Vasile Ghica despre Cocuţa Conachi

Aşteptam această carte. Fără să fi fost un mare

vector al vieţii politice, ştiinţifice sau literar-artistice, fără
să fi strălucit printre personalităţile vremii fiica
logofătului-poet Costache Conachi s-a implicat decisiv
într-un moment astral al devenirii româneşti, cel al Unirii
Principaterlor Române din 1859, când se punea problema
acum sau cine ştie
în ce alt moment
istoric – dacă va
mai exista alt
moment.
Lupta era
înverşunată, aprigă
iar partida
antiunionistă, cu
caimacanul
Nicolae Vogoride-
Conachi, aflată
deja în exerciţiul
puterii exercita o
adevărată teroare
împotriva celor ce
militau pentru
Unire şi la un
moment dat chiar
reuşise să se
impună electoral – fireşte prin falsuri şi ultragieri de tot
felul. Rezultatul alegerilor din vara anului 1857 era clar.
Partida antiunionistă câştigase alegerile. Ideea unirii celor

165
două principate părea definitiv compromisă, iar lupta
părea pierdută.
Ce se mai putea face? Principatele Române se aflau
sub protectoratul celor şapte puteri europene, dar cum
puteau fi convinse că alegerile au fost falsificate,
manipulate şi că se impunea anularea şi reluarea lor sub
veghea comisarilor celor șapte puteri? Istoria abundă de
alegeri mistificate care au fost validate şi recunoscute în
cele din urmă ca veritabile. Era nevoie de nişte dovezi
ferme şi irefutabile pentru a convinge comisarii europeni
de necesitatea anulării alegerilor măsluite şi de reluarea lor
în condiţii de libertate deplină.
Acum a intrat în scenă Cocuşa Conachi şi pune la
dispoziţa unioniştilor corespondenţa secretă primită de
soţul său, caimacanul Nicolae Vogoride, de la cabinetele
din Londra, din Viena şi Stambul prin care era învăţat cum
să împiedice unirea pentru a primi caftanul de domnie în
Moldova. Publicate în l’Etoile du Danube, care apărea la
Bruxelles scrisorile au produs o mare consternare printre
guvernele ţărilor protectoare, iar Turcia, sub suzeranitatea
căreia se aflau ţările române, a trebuit să anuleze rezultatul
alegerilor falsificate şi să stabilească reluarea lor.
Acesta a fost, momentul istoric, expus succint în aceste
rânduri, în care vajnica fiică a poetului Conachi, care avea
ca deviză de viaţă moralul, moralul şi iar moralul s-a
ridicat la înălţimea părintelui său şi-a asigurat - prin gestul
său patriotic şi chiar cu riscul destrămării căminului
familial - drenarea ţărilor române pe via moderna. Fără
intervenţia ei momentul astral al Micii Uniri de la 1859 s-
ar fi pierdut pe cine ştie câtă vreme, de nu cumva chiar
iremediabil. Nu mai spun că fără Mica Unire probabil şi
Marea Unire s-ar fi amânat sine die.

166
 Acestea sunt liniile de profil ale Cocuţei Conachi, pe
care am învcercat să le trasez în aceste rânduri sumare, dar
pe care monografia lui Vasile Ghica le conturează mult
mai elaborat şi cu toate dovezile la vedere. A fost una
dintre cele mai vrednice şi mai demne de recunoştinţa
noastră, dar căreia naţia română i-a rămas atât de
îndatorată. De asta spun, cartea lui Vasile Ghica trebuie să
nu lipsească de pe masa oricărui cititor interesat de istoria
devenirii neamului românesc. Îl felicit pe autor pentru
această minunată ispravă monografică şi-l aşteptăm şi cu
alte izvodiri.

167
 Dan Vâţă
A fost o vreme – dar asta s-a întâmplat cu peste un
sfert de secol în urmă - când Dan Vîţă chiar trecea drept o
speranţă în ceea ce priveşte primenirea imaginarului liric
şi evoluţia poeziei contemporane. Apoi anii au trecut,
promisiunea de altădată s-a dizolvat în trudniciile vieţii
cotidiene şi cei care mai aşteptau un semn de revenire în
matca iubirii dintâi au rămas consternaţi de absenţa unui
semn de continuitate, oricât de mic şi de neînsemnat. A
fost doar un semn de pojar? Şi-a golit de conţinut
rezervele lirice, odată cu
publicarea volumului de
debut Însoţitorul meu,
trupul?
Nu e singurul care se
mulţumeşte cu volumul de
debut şi se autoamăgeşte cu
ceea ce a publicat odată sau
cu ceea ce ar fi putut
deveni. Meteahna e veche.
Puţini dintre poeţii bine
aşezaţi în percepţia publică
s-au putut menţine la
nivelul debutului. Şi Adrian
Păunescu, şi Marin Sorescu
şi alţi autori au intrat în literatură bubuitor, după care nu s-
au mai ridicat la nivelul debutului. Nu s-au mai ridicat, dar
n-au renunţat la exerciţiul poetic, au perseverat, au insistat
şi-au ajuns acolo unde ştim cu toţii. Or, poetul nostru a
renunţat şi vreme de peste un sfert de secol nu ştiu să mai

168
fi publicat vreo poezie sau vreun vers. Intervalul de timp
este prea mare ca să mai fie convingător.
Adevărat este că în frecventele noastre discuţii îmi
spunea deseori că n-a renunţat, că are proiecte îndrăzneţe,
că lucrează în continuare şi că intenţionează să publice o
nouă carte de versuri care să electrocuteze critica literară.
Mărturisesc că-l ascultam sub beneficiul de inventar, căci
nu mi se părea defel convingător, după un aşa de lung
interval de timp inactiv.
Şi totuşi minunea s-a întâmplat. În 2017 revine în
librării, (aluziv vorbind, căci librăriile au cam dispărut din
peisajul nostru cotidian) cu placheta Dosar de beatificare
(Editura Opera magna, Iaşi) – o carte reuşită sub aspect
grafic şi cu un titlu atractiv, ademenitor, ispititor.
Am luat cartea de mai multe ori şi, mărturisesc că
pentru prima dată a trebuit să-mi recunosc inaptitudinea de
a nu înţelege un text. Sigur, asta nu înseamnă că e vorba
de o carte imposibilă, ci doar că-mi lipsesc mie aptitudinile
trebuincioase.
Să ne înţelegem: beatificarea este actul prin care, în
religia catolică, cineva este trecut după moarte în rândul
sfinţilor. Asta înseamnă că în timpul vieţii a perseverat în
smerenie, în evlavie, în pietate şi că merită să facă parte
din calendarul sfinţilor catolici. Nu ştiu dacă actul în sine
reclamă un dosar anume, cel mai adesea se ia în calcul
faptele lui, calitatea de slujitor şi apărător al credinţei şi al
învăţăturilor evanghelice, dar chiar şi aşa, presupunând
nevoia unui dosar acesta trebuie să conţină faptele,
dăruirea şi dreapta credinţă a celui ce urmează a fi
beatificat. Aşadar, dosarul, ar trebui să conţină faptele şi
tot ceea ce justifică actul beatificării. Ne imaginăm
bunăoară, că dosarul Fericitului Augustin sau Toma

169
d’Aquino trebuie să fi fost destul de voluminoase de vreme
ce-au fost trecuţi în ceata sfinţilor catolici. Cred că dacă
autorul le-ar fi răsfoit, filă cu filă, i-ar fi ieşit nu doar o
plachetă, ci un volum destul de voluminos, dacă avem în
vedere exigenţa bisericii catolice în actul de canonizare.
Încerc, fără prejudecăţi şi fără parti-pris-uri la cheie să
descifrez filele unui astfel de dosar imaginat de autor:
trupul ei se propagă înainte de suflet şi lumină/ mai repede
decât privirile pe sâni strânse-n haită/ albastru ca un
reactor nuclear în zăpada sanguină/ plini de lupi trupul
tău scânceşte şi se vaită (Efectul Cerencov cu lupi).
Curios, deşi toată poezia lui Dan Vâţă este
circumscrisă erotismului năbădăios şi dezinhibat, autorul
vorbeşte despre beatificare, ba chiar apelează la efectul
Cerenkov pentru a ne convinge că radiaţiile – cele afective
probabil, emise de corpul uman au o viteză de propagare
mai mare chiar decât viteza luminii. Există vreo
compatibilitate între actul erotic şi fenomenul beatificării?
Tema, cel puţin în ultimul timp, a devenit extrem de
ademenitoare în artă, în literatură, (Mircea Cărtărăscu-
Orbitor), dar şi în dramaturgie, dacă avem în vedere
prestaţiile Alinei Mungiu-Pippidi, din Evangheliştii.
N-am împărtăşit niciodată acest mod de a trata un
subiect aşa de sobru şi delicat cum sunt învăţăturile
evanghelice, n-am împărtăşit viziunile improvizate, care
pot adăuga alte erezii la cele, deja destul de multe
înregistrate, dar compatibilitatea invocată mai sus există
şi-a legitimat-o chiar Goethe când postula că eternul
feminin ne duce spre cer. Dar e vorba de un Cer terestru şi
episodic,accesat prin devălmăşia dorinţelor oarbe,
nicidecum de Cerul la care visează misticii. În Patericul
egiptean, dorinţa figura în tabloul celor opt păcate de

170
moarte la poziţia a şasea şi nu omologa nicidecum o
treaptă a sfinţeniei. Metaforic însă cred că putem spera ca
tot Eva, cea care ne-a exonerat de posibilitatea vieţuirii în
paradisul biblic, să ne ajute în re-dobândirea, sau în
reconstrucţia lui terestră. Doar că pentru accesarea lui, a
Paradisului în care rezidă plăcerea, binele suprem nu este
nevoie de un tratat de beatificare. Ne imaginăm, odată cu
George Topârceanu, cel din Minunile Sfântului Sisoe, cum
sfinţii, plimbându-se în sandale pe aleile Paradisului,
plictisiţi de atâta plăcere şi doritori de puţină suferinţă se
roagă de confraţii săi să-l onoreze cu un pumn de boxer în
figură. (Rogu-te Sfinţia ta, dă-mi un pumn în nas).
Multe din poeziile lui Dan Vîţă au ca pretext motive
preluate din pravoslavnica literatură rusă – cu invocarea
Anei Karenina, a lui Ivan Ilici (fireşte, poetul le scrie fără
majuscule) - şi faptul în sine se explică, doar se ştie că
pentru poporul rus tradiţional, pentru poporul mujicilor de
dinainte ca Rusia să alunece în prăpăstiosul purgatoriu
bolşevic, Dumnezeu şi Ţarul erau singurele repere
considerate indefectibile - fără vicii şi fără prihană.
Deşi admitem că literatura rusă – cu Esenin, Tolstoi,
Dostoievski – şi atâţia-alţi corifei au complexat totdeauna
Occidentul, opinăm că pentru ideea catolică a beatificării
propusă ca generic de autor, mai potrivită era adăstarea în
romanele lui Eco şi a altor scriitori occidentali. Nu spun că
diferenţele dintre ortodoxism şi catolicism ar fi radicale
sau că s-ar revendica exclusiv din Dogmatică sau
Apologetică şi n-ar implica şi o doză de orgolii sau
aroganţe nedepăşite, spun doar că actul catolic al
canonizării implică unele particularităţi care nu se
regăsesc în canonizările ortodoxe.

171
 Oricum, prin plonjarea autorului într-o temă aşa de
exactă şi delicată, precum cea a beatificării şi dispunerea
ei prin invocarea unor modele de credinţă catolică, nu mi
se pare o idee prea oportună. Nu este nici un defect, dar
probează un deficit de logică şi o frizare a absurdului - în
moda veacului.
Ar mai fi ceva: poetul în general este şi un inovator
lexical, inventează cuvinte şi formule lexicale noi,
necunoscute şi nebătătorite în limbajul uzual, dar nu
trebuie să-l trimită pe cititor la tratatele ştiinţifice pentru a
le desprinde înţelesul şi semnificaţia. Şi Eminescu a fost
un inovator lexical, dar noutăţile lui de limbaj se
revendicau din fondul profund românesc, nicidecum din
lecturile lui ştiinţifice. Câmpia este nisipită, iar femininul
cerbului nu este căprioara, cum ştie toată lumea, ci
cerboaica şi nu obstrucţionează în vreun fel posibilităţile
comprehensive ale cititorului. Inovaţie lexicală e un
atribut al scriitorului matur, dar actul în sine nu trebuie să
ocolească eposul românesc. Nu mai insistăm asupra
acestei obiecţii pe care aş putea s-o matlasez cu numeroase
exemple, dar sper ca poetul să ajungă singur la o concluzie
pertinentă.
Mi se pare că am insistat mai mult pe aspectele
discutabile din poezia lui Dan Vîţă, dar dincolo de opiniile
noastre, poate uşor astrigente, rămâne întrebarea dacă
poetul poate pretinde intrarea în Parnasul poeţilor şi
răspunsul nostru este pozitiv şi fără echivoc.
Ce-ar mai fi de spus despre poezia lui Dan Vîţă? Că
din dualitatea spirit – corp privilegiază corpul, simţurile
ipsative, senzaţia voluptoasă în detrimentul spiritului
volatil şi versatil. E o idee continuată din volumul său de
debut, unde tot aşa, parcă l-ar fi ascultat pe Cioran

172
tânguindu-se: Oare cât a suferit o senzaţie până când s-a
transformat în idee?
Îl aştept şi cu alte izvodiri şi cred că va trece uşor peste
această episodică temeritate eruditivă prin care nu doar că
îngreunează lectura, dar îşi zburătăceşte singur cititorii.
Poezia nu reclamă erudiţie – nici de la creator, nici de la
poet, ci doar o deschidere emoţională, afectivă, pasională.
Dar pentru asta ar trebui să renunţe la dualitatea spirit-corp
şi să se revină la binomul eminescian minte şi inimă, ceea
ce până acum n-am observat la Dan Vîţă. Ajunge şi el la
exaltare, la voluptatea trăirii, dar pe scurtătură, direct, prin
privilegierea corpului, nu prin valorificarea capacităţii
afectiv-emoţionale. Oricum, din ceea ce ne oferă prin
această carte, întârziată nepermis de mult, putem întrezări
semnele unei viitoare împliniri.

173
 Lacrima – pretextul unui debut poetic ne-
anunţat

Că familia Pelin şi-a transformat locuinţa într-un

adevărat centru cultural unde sunt găzduite manifestări
culturale rafinate şi bine gustate de public ştie tot oraşul,
ba chiar şi localităţile
mai apropiater şi nu-
mi propun să insist
asupra acestui aspect.
Serile culturale
organizate de această
familie rivalizează cu
orice instituţie
culturală de stat, deşi
acestea consumă o
parte importantă din
bugetul oraşului şi
dispune de un personal
bugetivor excesiv şi
nejustificat, dacă avem
în vedere impactul
minor şi episodic cu
care se implică în viaţa culturală a oraşului.
Ceea ce nu ştiam, nici eu şi probabil multă lume, este
faptul că gazda acestor manifestări, doamna M. N. Pelin
cochetează cu muza poeziei, că se încearcă în abordarea
imaginarului poetic şi că de curând şi-a făcut deja debutul
poetic cu volumul Lacrima, o carte care poartă semnele
începutului, dar spune ceva despre abilităţile autoarei în
domeniul literar. Doamna Pelin scrie poezie dintr-o

174
pornire subiectivă, din dorinţa de a da expresie lirică unor
tensiuni subiective, dar, se vede bine că n-a frecventat un
cenaclu literar şi nici de tentaţiile moderniste sau post-
moderniste nu este prea interesată. A rămas cantonată la
cerinţele clasice ale versificaţiei, ceea ce nu este rău, ba
chiar subscriem cu toată deschiderea la această manieră de
a face poezie, aşa cum subscriem şi la fermentul subiectiv
care generează lirismul şi care reclamă ca formă de
exprimare imaginarul poetic. Poetul Dionisie Duma
(Dumnezeu să-l odihnească) ar fi fost mândru să constate
că există cineva care a dat continuitate manierei sale.
Altfel, se vede de departe că din binomul eminescian
minte şi inimă autoarea, cum stă bine oricărui poet care se
respectă, privilegiază termenul secund, adică inima,
considerată de la Aristotel încoace drept sediu al
sentimentelor, al pasiunii, al emoţiilor – adică exact
materia primă a oricărui poet. O poezie fără pigmetul
erotic, fără picătura de glazură, fără doza de sentiment, de
pasiune, de empatie îşi pierde caracterul ademenitor şi
funcţia de balsam pentru suflete rănite.
Ar mai fi de remarcat titlul volumului; Într-unul din
aforismele sale, Blaga spunea că Dumnezeu n-a avut doar
un fiu, ci şi o fiică, iar aceasta este Lacrima. Sigur, Blaga
n-a făcut nici Apologetică, nici Dogmatică, nici Patristică,
dar ideea sa aforistică, tocmai prin substanţa sa metaforică,
poate fi exploatată poetic şi adusă într-un registru liric. Ar
fi o idee de decodificare, deşi autoarea a ales alte direcţii
izbăvitoare.
Or, poezia d-nei Pelin chiar răspunde acestei imagini
blagiene - a lacrimei ca fiică a divinului - numai că
imaginile prin care se realizează actul poetic al autoarei,
fundamentale în orice dispunere lirică este mai puţin

175
subtilă şi insuficient elaborată artistic. Deşi scotoceşte
adânc prin tectonica umanului şi se împregnează de
tulburările întâlnite aici, felul în care le transpune în
portativ liric nu este destul de convingător. Iată, bunăoară
cum sună poezia care dă şi titlul volumului: Înainte de a-
ţi irosi lacrima/ Gândeşte la naturaleţea sa./ La zbuciumul
ce i-a născut lumina/ Şi la cât de firav tremură. Da?// Apoi
ce-ar fi să se transforme- În cel mai frumos diamant?/ Ai
fi cel mai bogat om din lume/ Cu-asemenea nestemat!/
Căci, dacă doar pentru una…/ Ai fi răsplătit pe măsură,/
Pârâul ce face doar suma- Ar fi cea mai frumoasă
captură!// Cu cât suferinţa-i mai mare/ Cu-atât şlefuit e
mai mult !/ Căci nu are asemănare/ Smaraldul ce te-a
durut! (Lacrima).
E curios, deşi autoarea respectă cerinţele clasice,
formale ale versificaţiei – distribuirea ideii în strofe bine
delimitate şi cadenţate - nu pare prea interesată de
muzicalitatea şi de aspectul declamator al versurilor -
rezultat de regulă din sprinteneala rimelor şi a unităţilor
metrice folosite.
Un lucru e sigur; autoarea dispune de un fond
sentimental destul de bogat, deci dispune de material
poetic suficient pentru a-şi alimenta abilităţile lirice, dar
problema este la aducerea lor într-un portativ liric. Aici
mai are de lucrat autoarea şi vulnerabilitatea aceasta nu
poate fi eradicată decât prin lecturi consistente din poezia
contemporană şi printr-o şlefuire mai atentă a imaginii, a
versului. Cred că frecventarea unui cenaclu literar i-ar fi
de mare folos pentru emanciparea actului de creaţie lirică.
Nu vreau să descurajez, sau să ulcerez anumite sensibilităţi
– mai ales că am o mare apreciere pentru activităţile pe
care Fundaţia Pelin le organizează. Nu ştiu de unde găseşte

176
resurse, dar ştiu că face pentru oraşul nostru mai mult
decât toate instituţiile de cultură la un loc. Vorbind însă
despre poezie şi despre rigorile actului poetic trebuie avut
în vedere că poezia şi imaginarul poetic în general reclamă
anumite noime şi imperative, pe care autoarea va trebui să
le pună la punct. Ar fi dureros să se descurajeze de aceste
rânduri rezervate, iar sensibilitatea sa, aşa de rafinată, să
nu-şi găsească locul într-o dispunere lirică mai elaborată
şi mai convingătoare Îi voi urmări cu interes evoluţia şi mă
voi bucura de fiecare nouă ispravă literară apărută sub
semnătura sa. .

177
 Diana Trandafir

Nu ştiu dacă blândul păstor Abel, cel ucis de Cain într-

un moment de invidie, a avut într-adevăr o fiică, dar dacă
faptul în sine se confirmă biblic, aceasta nu poate moşteni
decât firea tatălui - mereu cu rost în treburi şi cu abilităţi
pentru teme adânci, pentru dispuneri bine gândite şi pentru
fineţuri intelectuale.
Pe Diana Trandafir o
citesc cu interes
nediminuat de mulţi ani şi
fiecare nouă ispravă
calofilă de-a sa îmi procură
alte pretexte de meditaţie
liliană şi alte motive de
jubilaţie lirică. Nu are un
fond privilegiat de subiecte
pe care să le aducă în
portativ poetic, dar
versurile sale se revendică,
cel mai adesea, dintr-o
scotocire prin cotloanele
subiective, prin extragerea
stărilor de graţie întâlnite şi
prin dispunerea lor în
cadrele imaginarului liric. Nu mai ştiu la al câtelea volum
de versuri a ajuns, dar această ultimă alcătuire, Fata lui
Abel, (Editura Pleiade, Satu Mare, 2016), e o dovadă de
maturitate şi de tenacitate - evidente în planul creaţiei
literare. Vorbesc despre creaţia literară în general, pentru
că autoarea se distribuie cu aceleaşi abilităţi fluidice prin

178
imaginarul liric şi narativ, deşi cred că structural este, cu
precădere poetă.
Spuneam că autoarea, prin noul său volum de versuri,
nu pare să aibă un domeniu anume pe care să-l supună
tratamentului liric, dar ştie să convertească în poezie orice
fapt de viaţă sau orice stare subiectivă. De-atâţia ani
femeia/ întinde rufele pe sârmă./ De la o vreme îşi duce
inima la râu/ o limpezeşte o netezeşte şi-o zvântă Mai
demult credea/ că inima i-a fost mâncată de câini/ acum
însă sunt semne clare/ că doar îi bate afară din
piept.(Inima nu a fost mâncată de câini).
Se vede bine că din binomul eminescian minte şi inimă
autoarea ţine în stare de graţie termenul secund, considerat
ca sediul al pornirilor pătimaşe, al afectivităţii, al emoţiei
şi al trăirilor sentimentale – materia primă din care se
întrupează poezia. am aflat o legendă despre originea
lumii/ cu ea aş putea să încropesc mai multe poveşti/ sau
aş putea să-mi spăl fustele/ dintr-odată/ într-o continuă
curăţare ungere şi legare/ până ce straiele se vor face
fluturi/ şi vor fi gata de zbor- E simplu/ dacă ridici
lespedea/ trecerea e tot un fel de plecare (Deschis pentru
inimă).
Cum stă bine unui poet, nu lipseşte nici din volumul
Dianei Trandafir poezia de dragoste, motivul iubirii
tainice şi sincere, asumat de autoare tocmai pentru că se
află în relaţie opusă cu mintea, şi cu raţiunea. Nu în
măsura în care ne aşteptam şi nici cu învolburările
obişnuite, dar erotismul nu este repudiat, ocolit şi ignorat
dintr-o prejudecată pudibondă. Cel mult, atunci când,
totuşi, îl aduce în partitură lirică, îl menţine într-o aparentă
detaşare, sau perversă indiferenţă. Puţin îmi pasă dacă ne
vom iubi/ hoitul străluceşte hipnotic/ ca o poleială lăsată

179
pe plita încinsă/ sfârâie până la ultima urmă de praf/
Direcţia căderii e mereu înăuntru/ de aceea/ priveliştea se
va dovedi mereu unică/ suferinţa atroce/ impactul sublim
(Subliminal).
Spuneam că noul volum de versuri al Dianei Trandafir
dă semnul maturităţii la care a ajuns poeta, tot ucenicind
la templul poeziei. Prefaţat de Gheorghe Grigurcu
volumul, bag seama, înseamnă şi o cotitură în travaliul său
liric.
Ca de obicei, am citit-o şi de data aceasta cu aceeaşi
curiozitate intelectuală, cu acelaşi interes nescăzut şi-o
recomand tuturor iubitorilor de poezie ca pe o lectură
balsamică. O felicit pentru această nouă ispravă lirică şi-o
aştept cu alte izvodiri literare, care să-i consolideze
statutul dobândit printre scriitorii contemporani.

180
 Tecuciul în ilustrate

Omenirea a ieşit de
multă vreme din epoca
Gutemberg. În centrul
formării noastre intelectuale
şi la baza activelor spirituale
nu mai e de multă vreme
litera tipărită, iar cartea,
tiparul, tipografia au căpătat
deja patina desuetudinii, a
vetustului, a caducităţii.
Fără prea multe trâmbiţări şi
semnale claxonate, Galaxia
Mc. Luhan, se pare c-a
dislocuit-o definitiv pe cea
verificată în milenii de
activare sub denumirea de
Galaxie Gutemberg. A
crescut interesul pentru imagine, pentru o cunoaştere
vizualizată iar cartea, documentul scris a pierdut, din
păcate, definitiv din interes în raport cu televizorul, cu
tableta, cu telefonul mobil - cel care-ţi oferă de toate.
Trendul nou luat de omenire, opţiunea pentru
informaţia ecranată, vizualizată îşi are doza sa de
imprevizibil şi nu cred că s-au identificat toate
consecinţele pentru viitor. Dacă va fi mai bine sau mai rău
vor vedea generaţiile viitoare, dar ceea ce este vizibil şi
regretabil pentru moment este cultivarea indiferenţei
pentru carte, pentru presă, pentru buchea scrisă, pentru
formele consacrate de instrucţie şi, în paralel, cultivarea
diletantismului, a mediocrităţii, a manelizării,

181
supralicitarea privirii, orientarea ochiului spre ceea ce
atrage, ademeneşte, dar nu pătrunde la esenţă, la
fundamente, la temelie. Placa fotografică, pelicula filmică,
câştigă teren iar aparatul de fotografiat nu mai sperie pe
nimeni. S-au dus vremurile când lumea – lumea satelor
îndeosebi - fugea din faţa aparatului de fotografiat
înfricoşată că li se fură sufletul. Astăzi lumea s-a schimbat,
fotograful a devenit un tip simpatic, util şi căutat în
anumite momente
Adevărul este că fotografia nu redă un obiect, un chip,
o făptură ci reprezentarea acestora. O imagine fotografică
nu înlătură vălul zeiţei Maya de care se plângea
Schopenhauer, (şi după el mulţi dintre cei ce i-au preluat
învăţăturile). Imaginea redă aparenţa unei figuri, dar nu
pătrunde în fundamente, în temeiuri, în noimele existării.
De asta spun: un fotograf, chiar unul care face din actul
fotografierii o artă, nu poate pretinde că este un om de
cultură. Respectăm realizările reputatului Didi, a
regretatului Olteanu, a fraţilor Chiscop, dar nu cred că
vreunul dintre ei ar emite şi alte pretenţii de ordin spiritual.
Omul de cultură nu umblă cu aparatul, ci stăruie la masa
de lucru, citeşte, fişează şi încearcă să sporească - prin
creaţii, prin ceva nou - volumul cunoaşterii. Omul de
cultură sau de ştiinţă creează, continuă actul genezic,
îmbogăţeşte existarea, nu doar redă ceea ce este deja creat.
Cer iertare pentru această mai generoasă introducere
prilejuită de apariţia cărţii lui Ştefan Andronache,
Tecuciul în cartea poştală (Editura Grapho Press Tecuci,
2017), care rămâne o carte necesară, utilă şi binevenită iar
autorul ei merită tot respectul ce se cuvine unui pasionat
fotograf şi colecţionar de ilustrate, şi nu cred că autorul
pretinde mai mult. Albumul îşi propune să reconstituie, ne

182
încredinţează autorul, pentru întâia oară, un repertoriu
iconografic de cca. 200 cărţi poştale ilustrate dedicate
Tecuciului de-a lungul timpului pe baza unei colecţii
private de 130 de piese, a documentelor interesante, dar
extrem de puţine, descoperite la Cabinetul de Stampe al
Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti, cât şi prin
mijlocirea unor site-uri specializate.
Nu spun, Doamne fereşte, că lucrarea despre care
vorbim în aceste rânduri nu este interesantă şi utilă celor
interesaţi de secvenţele imagistice ale Tecuciului în
diferite etape ale evoluţiei sale, spun doar că autorul ei i-
ar fi putut conferi o ţinută mai elaborată, cu trimiteri la
documente de arhivă, cu semnalarea mai detaliată a
imaginii şi cu relatări mai generoase despre circulaţia
ilustratelor în spaţiul românesc. Ghinionul d-lui
Andronache este că albumul său a apărut în paralel cu o
lucrare similară editată de Nicolae Stan – Starea
ţăranului ilustrată în cărţile poştale. România 1894-
1943 – apărută la Galaţi în 2017, iar cititorii au
posibilitatea să compare cele două lucrări. Diferenţa este
enormă şi din punct de vedere al concepţiei, şi din
perspectiva realizării grafice şi sub aspectul explicaţiei
care însoţeşte fiecare ilustrată. Păcat că autorul a ratat
posibilitatea editării unei lucrări temeinice, referenţiale şi
cu trecere la cititori. Cu atât mai mult cu cât, spre
deosebire de Nicolae Stan, care şi-a finanţat singur
lucrarea, Ştefan Andronache a beneficiat, şi de această
dată, de generozitatea consiliului local. Nu este prima dată
când autorul reclamă şi beneficiază de fonduri locale
pentru nişte alcătuiri diletante, dar, mă rog, este meritul
autorului c-a ştiut să se gudure pe lângă cei ce-i pot finanţa
isprăvile sale ocazionale. În timp ce confraţii săi, dintre cei

183
ce trudesc la masa de scris, îşi cheltuiesc ultimele resurse
pentru a-şi publica lucrările, autorul nostru face din orice
fapt cultural amatoric o afacere, o chestiune de bisnis, Nu
intru în amănunte, dar autorul ştie, şi s-a discutat mult la
vremea respectivă despre milioanele cheltuite pentru
lucrări sale ratate. Poate că primarul şi consiliul local vor
citi şi aceste rânduri şi-şi vor da seama că banul public
trebuie cheltuit cu mai multă zgârcenie şi doar pentru
lucrări elaborate, articulate, decupate din realitatea
tecuceană, nu pentru nişte alcătuiri pripite, propuse doar
pentru pretextul unor abonamente la banul public. Sigur,
nu este el singurul vinovat, dar poate, dac-ar fi cinstit până
la capăt, ar putea să-şi facă nişte procese de conştiinţă. De
asta spun, ar fi trist ca bugetul local să nu mai permită
finanţări; am avea un scriitor mai puţin, căci interesul
pentru cultură şi pentru carte al d-lui Andronache şi a altor
amatori ţine nu de o energie lăuntrică, de un imbold
interior de conştiinţă activă, care nu-i dă linişte până nu se
încorporează într-un proiect, ci de posibilităţile bugetului
local. Se termină cu finanţarea, se termină şi cu interesul
lor pentru spirit, pentru cultură, pentru editare de carte iar
scriitorul nostru improvizat se lecuieşte de tot ceea ce
înseamnă preocupări spirituale. Ştefan Andronache nu
este singurul, dar este cel mai activ şi mai abil în
dobândirea de finanţări pentru nişte însăilări aleatorii.
S-ar părea că rândurile acestea mai abrazive trădează
o adversitate cu d-l Andronache, dar nu-i deloc adevărat.
Într-o adversitate sunt doar cu cei care nu-i recunosc
calităţile de excepţie în arta fotografică. Restul, vorba aia,
e tăcere, o tăcere ce se prelungeşte în infinit - peste
episodica noastră trecere prin viaţă.

184
 Lina Codreanu într-o nouă ipostază

Nu vreau să mă dau
rotund, dar pe Lina
Codreanu o urmăresc cu
interes şi curiozitate
nescăzută de la început,
de la primele sale apariţii
în vitrina cu noutăţi
literare. Conştient că nu
pot ţine pasul cu toate
noutăţile apărute pe piaţa
literară m-am decis să-mi
simplific lecturile la
câteva nume cărora să le
urmăresc evoluţia şi
perspectiva unui loc
meritat în breasla scriitorilor. Evident, numele Linei
Codreanu figurează în această listă redusă şi nu cred că mi-
a scăpat ceva din ceea ce a procesat în ultimii ani.
Ştiam, sau măcar intuiam, că autoarea poate oricând
face saltul de la creaţia genuină la critică rezolubilă şi
aşteptam momentul când urma să ne dea o dovadă
peremptorie în această direcţie, să ne încredinţeze că se
poate pronunţa cu deplină autoritate asupra fenomenului
literar contemporan. Şi mă bucur că aşteptarea s-a împlinit
în aceste zile, cu această carte, (Răsfrângeri critice,
Editura Detectiv literar, Bucureşti, 2018), în care regăsim
opinii şi puncte de vedere asupra fenomenului literar
contemporan, aşa cum este ilustrat în opera a 13 poeţi, 8
prozatori şi 6 critici literari. E o dovadă că autoarea nu s-

185
a rupt de dulcea zăbavă a cititului, ceea ce nu se prea mai
întâmplă în societatea noastră manelizată şi c-a rămas
conectată la piaţa cărţii – lecturând şi dând seama despre
cele lecturate.
Dintre poeţii comentaţi de autoare, la loc de frunte
regăsim numele regretatului poet şi epigramist Ion Alex.
Angheluş pe care, bag seama, autoarea l-a ţinut în graţii
receptive ostensibile, de vreme ce-l comentează în cinci
articole distincte, publicate prin varii publicaţii din ţară şi
de peste Prut. Se-nţelege că din lectura lor aflăm lucruri
interesante despre moştenirea literară a poetului, dar
autoarea nu uită să insiste şi asupra destinului său tragic -
trecut la cele veşnice înainte de vreme.
Din bogata operă a poetului Ion Brad comentează
volumul Cocoarele în ultimul lor zbor – poeme într-un
vers, susţinute însă ideatic prin tonalitatea gravă despre
un zbor al gândirii, al stării sufleteşti, întotdeauna ultimul,
însă repetabil la nesfârşit. (p. 25).
Despre volumul Ceasornicar de curcubeie a
poetului-matematician Gheorghe Păun ne spune că lirica
sa poate fi încadrată modernismului, densă fiind în teme
şi motive, inserări mitice consacrate ori livreşti în care nu
lipsesc împletirile de fineţe cu firul tradiţionalist, defel
desuet şi inoportun (p.30).
Tot un poet cu o bogată bibliografie cumulată este şi
cernăuţeanul Vasile Tărâţenanu- un poet-peregrin, nelipsit
de la nici o manifestare românească şi mereu doritor să-şi
întâlnească fraţii despărţiţi de hotare aleatorii. Autoarea
îşi titulează cronica O pauză de respiraţie şi primul gând
ne duce la presupusul gest fatal al cinicului Diogene
despre care se spune că şi-a provocat moartea prin oprirea
respiraţiei, dar nu de aici derivă înţelesul comentariului, ci

186
din titlului de sorginte mioritică, Şi de-o fi să mor dat de
poet volumului său de versuri din 2014.Cu o linie
portretistică sigură autoarea i-a configurat chipul de
luptător neostenit, în care radiază bucuria de a fi plămadă
din neamul strămoşesc şi de a jubila ori de câte ori se
întâmplă să fie între fraţi. Aşa l-am cunoscut şi eu şi aşa
cred că-i privit peste tot, pe unde se întâmplă să ajungă.
Ceea ce surprinde în evocarea poetului huşean Ion
Gheorghe Pricop este incursiunea generoasă a autoarei
prin arealul Huşilor încercând o reconstituire a traseului de
viaţă parcurs de poet, vorba lui Hegel, cu drum cu tot – cu
pitorescul peisajului, cu bunătatea oamenilor şi cu mirozna
de tămâioasă a podgoriilor. Cartea celor cinci semne
(2016) înseamnă, una peste alta, o reabilitare a senzaţiilor,
o valorizare a substratului lor liric şi o expresie a imploziei
senzoriale, în sensul înţelenit – evident, cu alte mijloace şi
temeiuri - de George Bacovia.
Lirismul despre care dă seama Lina Codreanu, cel
activat de Vasile Macoviciuc, Valentina Teclici, Nicuşor
Darabană, Olguţa Lungaşu Trifan, Martin Cata, Veniamin
V. Boţoroga, Ana Anton fac parte din aceeaşi familie a
poeţilor care chiar au ceva de spus, de transmis şi-şi
ordonează imaginile într-un sens, într-un mesaj, într-o
idee. Autoarea, bag seama, nu agreează poezia
abracadabrantă, care poate fi citită şi de la primul la
ultimul vers şi de la coadă la început cu acelaşi rezultat. S-
a renunţat la ortografie, la punctuaţie, la majuscule (chiar
atunci când este vorba de substantive proprii), dar la un
anumit înţeles şi la funcţia ei emoţională nu consideră că
este bine să se renunţe. Or, Lina Codreanu se arată ca o
cititoare avizată şi răsfrângerile sale critice dovedesc cu
prisosinţă această evidenţă. Fără să insist asupra acestui

187
aspect, recunosc că epistemologia autoarei mă găseşte în
situaţie partizanală.
Aceeaşi apetenţă pentru sublinierea lucrului bine
conceput, bine articulat şi bine structurat o regăsim la
autoare şi atunci când se repliază în domeniul epic şi
abordează imaginarul narativ. Comentariile sale
circumscriu autori şi lucrări bine aşezate în percepţia
publică - de la exotica Lambretta a lui Nicolae Dan
Fruntelată la limpezimea scriiturii arătată de Florentin
Popescu în volumul său de proze scurte, la Dealul lui
Aurel Brumă, la dualitatea întregitoare procesată de
Ştefan Mitroi în dispunerea sa epică, Dacă Dumnezeu ar
muri, la istoriile suprapuse ale lui Ioan Ţicalo din
romanul Zarea de sub amurg.
Nu mai insist asupra paginilor critice ocazionate de
lectura unor confraţi, dăruiţi actului critic, dar subliniem
apăsat că departe de a fi o autoare de dată recentă în
peisajul nostru literar, Lina Codreanu a cumulat în ani, în
decenii de zbatere literară o bogstă recoltă critică, iar
isprava livtrscă la care ne-am referit în aceste rânduri nu
este decât îmbuchetarea între două scoarţe a acestor
cumuluri risipite prin reviste sau uitate prin sertare. Îmi
place să cred că vocea sa critică va fi tot mai căutată de cei
ce aglomerează piaţa creaţiei literare, iar opiniile sale vor
avea un rol izbăvitor în devălmăşia literaturii
contemporane. Am creditat-o de la început şi continui s-o
creditez ca pe o autoare bine înţelenită în fenomenologia
actului literar.

188
Ghiţă Nazare şi criteriile sale critice

Despre Ghiţă Nazare, despre prezenţa sa în viaţa

spirituală gălăţeană – ca om de şcoală, ca pedagog şi ca
director al unei reviste de o neaşteptată longevitate - am
mai avut ocazia să scriu şi să subliniez că profesorul asupra
căruia revin în aceste rânduri, chiar dispune de toate
abilităţile spirituale necesare care să-i permită asumarea de
funcţii dirijorale şi catalitice în ansamblul peisajului
gălăţean. Este, orice s-ar spune, o conştiinţă in nuce, un
om de atitudine şi o prezenţă nelipsită de la activităţile
culturale desfăşurate în oraşul şi judeţul Galaţi.
De data aceasta văd că ne propune o carte care iese din
tipicul obişnuit, pedagogul pe care-l ştie toată lumea ca un
zelos al travaliului educativ, şi-a restrâns pe moment
activele educaţionale şi
face critică literară.
Pentru cei ce-l cunosc
nu este chiar o surpriză;
totdeauna a fost un
devotat al faptului
literar şi totdeauna a fost
în preajma scriitorilor
cărora le-a citit cărţile, a
dat seama despre ele, iar
scriitorii au găsit
totdeauna spaţiu
disponibil în revista sa,
şi dispoziţia de gazdă
bună pentru reacţiile lor
spirituale. Noul volum,

189
Cronici optimiste (Editura Centrului Cultural Dunărea de
Jos, 2017), adună, în cele 250 de pagini, reacţiile sale la
isprăvile literare ale prietenilor săi scriitori faţă de care se
pronunţă cu înţelegere şi bunăvoinţă
La prima vedere, titlul cărţii aminteşte de cunoscuta
rubrică a lui Călinescu din Contemporanul, după ce-a
renunţat la vechea mizantropie şi-a adoptat, cam pe
nemestecate imperativele noului regim comunist, dar,
fireşte, e vorba de altceva. Călinescu devenise el însuşi
optimist, în timp ce optimismul lui Ghiţă Nazare îşi trage
sevele din valoarea scriitorilor pe care îi ţine în graţii
receptive şi a lucrărilor pe care le comentează. Cronicarul
îşi alege cu destulă severitate şi autorii şi cărţile asupra
cărora se pronunţă şi rezultatul nu poate fi decât optimist.
Premiza de la care porneşte autorul este simplă şi
evidentă; în condiţiile când piaţa cărţii literare a devenit
aşa de aglomerată un critic, chiar unul harnic şi cu
bunăvoinţă, nu mai poate ţine pasul cu tot ce apare.
Trebuie, prin urmare, să opereze electiv, să se limiteze la
autorii cu care consideră că se află în relaţii concordatare,
să le urmărească evoluţia, să-i lectureze cu consecvenţă şi
să dea seama despre isprăvile lor literare.
Exact aşa procedează şi Ghiţă Nazare. Autorii pe care
îi urmăreşte constant şi despre care consimte să dea seama
sunt toţi cei ce s-au remarcat în spaţiul cultural românesc
ca nişte promisiuni evidente: Din Nicolae Bacalbaşa,
bunăoară - causticul eseist aflat în topul percepţiei publice
gălăţene tocmai pentru sagacitatea şi ironiile sale
glazurate, comentează patru din isprăvile sale literare, din
Theodor Parapiru, un alt autor pe care-l ţine în graţii
receptive, comentează Grancatriciul, satul global, dar
revine cu comentarea volumului Testis – carte nebună

190
pentru a sublinia apăsat valoarea şi polivalenţa autorului,
căci dincolo de ironie, de umorul negru, de zeflemea,
răzbate conştiinţa civică a autorului, semnalul de trezire
la realitate a contemporanilor. Cartea lui Theodor
Parapiru incită, provoacă îndeamnă la meditaţie,
deschide paranteze şi te obligă să le umpli, face o
radiografie a societăţii româneşti – şi nu numai – a
vremurilor noi, de democraţie originală, la lumina zilei,
îndeamnă la echilibru, implicare şi moralitate.
Alte cronici optimiste mai consacră autorul lui
Theodor Codreanu şi nu ezită să comenteze A doua
schimbare la faţă - carte epocală şi o replică deloc
inferioară oţărârilor lui Cioran - din păcate, insuficient
comentată în presa noastră culturală, ceea ce dă semnul
inaptitudinii noastre pentru lucrările valoroase şi cu impact
pentru evoluţia românească. Cu aceeaşi atenţie
intelectuală sunt comentate şi cărţile Linei Codreanu – o
scriitoare intrată târziu în lumea literară, dar care se
profilează deja ca o mare promisiune pentru proza
românească actuală.
În general, atenţia lui Ghiţă Nazare este atrasă de
lucrările confraţilor săi din arealul Dunării de Jos, unde
fenomenul literar a proliferat, în ultimele decenii, într-o
manieră neaşteptată. Numărul mare de scriitori şi valoarea
incontestabilă a lucrărilor intrate în circulaţie publică
reclamă o altă grilă de evaluare a creaţiei şi a locului pe
care spiritul dunărean îl ocupă în ansamblul culturii
naţionale. Ilie Zanfir, bunăoară, catalizatorul întregii vieţi
culturale dunărene este unul dintre scriitorii ultimelor
decenii, care a devenit un reper şi Ghiţă Nazare nu ezită să
se pronunţe, fireşte optimist, asupra lucrărilor sale, cele
mai multe cu subiecte decupate din toposul gălăţean,

191
marcat, cum cu îndreptăţire spune autorul cronicilor
optimiste, de prezenţa celor trei axe rectangulare: a
Dunării, a teilor de pe Domnească şi a pieţii livreşti - din
ce în ce mai bogată şi cu o mai mare inserţie în viaţa
culturală naţională.
Dintre lucrările medicului Vasile V. Popa, un scriitor
plin de energie creatoare, comentează cărţile Emingranţii
şi Omeni de ieri, de azi, din totdeauna, două cărţi de
mare prospeţime narativă, ceea ce sperăm să-i aducă
autorului recunoaşterile care le merită cu asupra de
măsură.
Ceea ce caracterizează, cu precădere, cronicile
optimiste semnate de Ghiţă Nazare este lejeritatea cu care
autorul găseşte drumul spre esenţa unei lucrări,
sinceritatea, felul personal de a descifra mesajul unei
lucrări şi mijloacele narative de optimizare a ideii epice
Sigur, din cele spuse până acum nu trebuie trasă
concluzia că autorul este cantonat exclusiv la realitatea
spirituală dunăreană - incluzând aici şi ceea ce se
pritoceşte în spaţiul dunărean brăilean - căci comentează
cu aceeaşi acribie şi bunăvoinţă autori şi cărţi din varii
toposuri spirituale. Un loc aparte îi acordă lui Costică
Pricop din ţinutul Vrancei – o minune de intelectual care
ţine ştacheta ridicată pentru tot ceea ce se pritoceşte în
ţinutul bătătorit cândva de legendara Vrâncioaie. El,
Costică Neagu, este cel care a luat iniţiativa celor mai
importante evenimente culturale din spaţiul vrâncean. Cu
o dăruire exemplară s-a ocupat de popularizarea cărţilor
scrise de marele învăţat sovejan Simion Mehedinţi, i-a
publicat opera, a iniţiat un simpozion anual consacrat
marelui geograf, a redactat, printr-un efort sisific trei
volume din jurnalul său inedit, a amenajat Casa memorială

192
a poetului Dumitru Pricop din Negrileşti şi-a alcătuit ediţia
anastatică a celei mai populare reviste interbelice
Duminica poporului. Cum să nu mă bucur că Ghiţă
Nazare l-a ţinut în atenţie i-a sesizat calitatea intelectuală
de excepţie şi n-a rămas indiferent la zbaterile lui?
La fel comentează cartea Morală şi istorie semnată de
Casian Maria Spiridon, Cartea de învăţătură a părintelui
Eugen Drăgoi, Caietele lui Simion Mehedinţi (vol. III) şi
multe-alte lucrări, bunăoară cele ce abordează fenomenul
pictural gălăţean semnate de harnicul critic de artă,
Corneliu Stoica.
Ghiţă Nazare îşi structurează volumul în trei mari
diviziune: prima este consacrată literaturii beletristice, a
doua cărţii ştiinţifice, iar ultima este rezervată revistelor –
pe care le comentează, tot aşa, optimist, ca unul care a
cumulat o bogată experienţă în domeniu. Cum a remarcat
şi scriitorul Ion Manea, prefaţatorul cărţii, prin noua sa
apariţie editorială autorul ne oferă o imagine de
ansamblu a scrisului gălăţean (şi nu numai) contemporan,
ceea ce va face cu siguranţă ca volumul scos la lumină de
Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos să-şi facă loc
încă de pe acum în biblioteca celor care iubesc cu
adevărat noua literatură ce se afirmă aici şi acum.
Îl felicităm pe autor pentru această nouă şi frumoasă
ispravă literară şi-i doresc o bună inserţie în lumea celor
încercaţi de miracolul creaţiei.

193
 Nicolae Mihai retranşarea în
ipostază de cronicar

M-am aplecat deseori

asupra scrierilor semnate de
Nicolae Mihai. Îi urmăresc
evoluţia de mulţi ani, de fapt
de la începuturi, pot spune c-
am fost martorul neoficial al
lungii sale evoluţii
scriitoriceşti şi l-am apreciat
ca pe un poet care şi-a
conturat deja un profil cu
multe distincţii la purtător. L-
am apreciat ca poet şi-am
subliniat deseori abilităţile
sale în metaforizarea
gândului, şi înveşmântarea lui în imagini silfide şi
surprinzătoare.
Acum, cu noile plachete cu care m-a gratulat, observ
că şi-a diversificat maniera şi genul dispunerilor
scriitoriceşti şi, cu timiditatea şi modestia sa cunoscută, se
încearcă, cu aplomb şi sporitor şi în alte direcţii literare.
Una dintre ele conţine însemnările sale critice, autorul
dovedind o hărnicie neaşteptată în abordarea imaginarului
poetic şi narativ, dispus mai apoi să dea seama despre ceea
ce lecturează. Regăsim în această carte, Însemnări critice
(Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2018) cronicile,
comentariile sale marginale la cărţile semnate de scriitori

194
cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi, precum Eleonora
Stamate, Eugen Şendrea, Tincuţa Hornoceanu Bernevic,,
Ion Timaru, Mihaela Mocanu Gâlcă, Vali Voncu
Constantin, Iosif Budău, Ioana Iordache Baltag, (despre
care aflu că descinde din perimetrul spiritual tecucean,
fiind de loc din Furceni),Mihaela Amalanci Băbuşanu,
Octavian Mareş, Cristina Emanuela Dascălu, Daniel
Cuculiuc (un tânăr de numai 17 ani), Traian Vasilcău din
Basarabia, Adrian Lungu, Vasile Simon, Marius Manta
(un tânăr de mare perspectivă pentru spiritualitatea
băcăuană), Speranţa Calimi, Petru Scutelnicu, Ştefan
Dincescu, Eugen Verman, Daniel Corbu, Maria Popescu-
Diculescu, Ion Machidon, Vasile Larco, prozatorul
Gheorghe Ungureanu – un total de 28 de scriitori, fiecare
cu stilul şi maniera sa de a face literatură, pe care Mihai
Nicolae îi ţine în graţie receptivă şi consimte să dea seama
de scrierile lor. Cei mai mulţi dintre scriitorii comentaţi de
autor îmi sunt necunoscuţi, iar opinia mea despre cei câţiva
pe care-i cunosc şi i-am abordat şi eu în diferite ocazii nu
concordă întocmai cu cea propusă de Mihai Nicolae.
Ce concluzii se pot desprinde din lectura comentariilor
semnate de poetul Mihai Nicolae? În primul rând că este
un generos că referinţele sale critice alcătuiesc mai curând
o carte cu prieteni decât o poziţionare aplicată. Îi lipseşte
autorului abilitatea de a dispune actul critic într-o direcţie
sau mişcare literară, îi lipsesc asociaţiile, analogiile şi
încadrarea lucrărilor comentate într-un anumit ansamblu
literar. Şi mai constatăm, măcar fugos şi în treacăt, că-n
absenţa unor criterii indicative de abordare critică
atotprezenţa superlativelor cu care îşi gratulează autorii
comentaţi pare aproape legitimă.

195
 Sigur, toate aceste rezerve nu trebuie să-l complexeze
sau să-l dezamăgească. Actul critic implică o anumită
responsabilitate şi o scară de valori operaţională, dar sunt
semne că-şi poate complini aptitudinile cu ceea ce este
necesar pentru a realiza o critică referenţială pentru
bibliografia autorilor pe care-i lecturează şi-i ţine în atenţie
receptivă. Sunt curios cum va evolua în continuare poetul
Mihai Nicolae în ipostază de critic. Oricum, îi promit că
nu voi conteni să-i urmăresc viitoarele cronici de
întâmpinare, aşa cum îi urmăresc din totdeauna creaţiile
sale lirice.

196
 Mihai Nicolae prozator

O altă ipostază nouă şi nemaiîncercată până acum de

autor este cea de prozator în care plonjează dezinvolt cu
exigenţele creaţiei lirice la cheie. Mireasa din siscriu
(Editura Ateneul Scriitorilor Bacău, 2017), este prima sa
convertire în cadrele imaginarului narativ şi conţine zece
schiţe condensate, de respiraţie scurtă, tăiată fără motiv,
deşi fiecare dintre ele conţin germenii unor prelungiri
rămuroase şi structurate, până la dimensiunea unui roman
dezvoltat şi bine articulat.
Nu discutăm în aceste
succinte comentarii
valoarea lor literară, ele
poartă marca inocentă a
începutului, dar e curios
că autorul care a arătat
atâta răbdare în actul
poetic, în proză se
grăbeşte spre final, de
parcă o dezvoltare mai
generoasă a textului i-ar
dăuna şi i-ar afecta
valoarea. Ne interesează
însă abilităţile narative ale
autorului dispoziţia sa de a
se înstala vreodată în
cadrele imaginarului narativ, ne interesează dacă dispune
de aptitudinile trebuincioase.

197
 Din acest punct de vedere putem răspunde afirmativ.
Sunt sigur că de s-ar drena serios în această direcţie ar
putea înregistra anumite perfomanţe, doar că va trebui să
apeleze mai apăsat la ficţiune, la fabulaţie şi să-şi
întrebuinţeze cu mai mult curaj capacitatea imaginativă.
Or, autorul prea creditează realul, care nu interesează în
proză decât doar în măsura în care este posibil, plauzibil,
verosimil.
Şi-ar mai trebui, dacă se va hotărî să continue travaliul
narativ, să insiste mai mult pe tipizarea personajelor cu
care îşi populează opera, să găsească elementele de
distincţie chiar atunci când acestea nu ies cu nimic din
normalitate. Dar nu ne-am propus, Doamne fereşte, să-i
predau lecţii de compoziţie lui Mihai Nicolae, care a
cumulat deja o bogată experienţă în planul creaţiei literare.
Oricum, eu l-am creditat ori de câte ori am avut ocazia, şi
o fac şi acum, dar n-aş fi sincer, nici cu el, nici cu mine,
dacă nu i-aş spune că are încă multe lucruri de pus la punct.
Îl felicit sincer pentru curajul de a-şi diversifica genul
creaţiei literare şi sper să facă o bună impresie şi în cazul
când se hotărăşte să-şi îmbogăţească activele creaţiei
literare.

198
Daniel Bradea- Tecuciul în anii Primului
Război Mondial
Dacă-i adevărat - şi n-am deloc vre-o îndoială sau
reticenţă . că absolvirea unei facultăţi consacră o
specializare profesională, dar şi un mod de viaţă
intelectual - cu abilităţi evidente pentru actul de cercetare
ştiinţifică, atunci Daniel Bradea, absolvent de excepţie al
Facultăţii de istorie din cadrul Universităţii din Galaţi
confirmă premiza cu asupra de măsură.
Îl cunosc de mulţi ani, ştiu de pasiunea lui pentru
istorie şi mai ştiu că într-o vreme a făcut un fel de ucenicie
cărturărească pe lângă reputatul istoric local Ion T. Sion –
cercetător pasionat, autorul unor studii de istorie -
articulate în volume
referenţiale sau
risipite prin diferite
reviste de cultură -
ştiu, aşadar, c-a avut
de la cine să deprindă
pasiunea, rigoarea şi
acribia muncii de
cercetare. Daniel
Bradea nu ştie şi nici
nu vrea să facă vre-o
concesie facilului,
improvizaţiei, să se
abată de la calitate şi
de la ceea ce numim
corectitudine
publicistică.

199
 Teza sa de licenţă, Tecuciul în anii Primului Război
Mondial este, de departe, o lucrare extrem de bine scrisă,
elaborată după toate regulile lucrului bine făcut, bine
articulat şi bine perspectivat. De unde, pentru mulţi dintre
absolvenţi, licenţa este doar pretextul unor discrete
transcrieri bibliografice, o ispravă oarecare şi cu
împrumuturi, multe şi nemenţionate subsolic, pentru
Daniel Bradea constituie un moment esenţial în devenirea
sa intelectuală şi profesorală. Lucrarea, cum anunţă şi
titlul, se decontează din arealul ţinutului tecucean, locul
plin de semnificaţii pentru acea conflagraţie mapamondică
din care România va ieşi întărită şi întregită.
Cum să nu mă bucur că prima lucrare serioasă a
tânărului absolvent şi a viitorului cercetător Daniel Bradea
îşi extrage sevele şi substanţa dintr-un spaţiu geografic cu
bogate contribuţii la ceea ce a reprezentat prima
conflagraţie mondială. Tecuciul chiar reclama această
carte. Prea a fost în focul evenimentelor şi prea a avut de
suportat multe consecinţe dureroase în vremea acelor
vremuri învolburate ca să nu constituie obiectul unui
tratament articulat şi cu toate dovezile la vedere. Cine nu
ştie că Tecuciul s-a aflat, cum precizează şi autorul, în
epicentrul evenimentelor care au avut loc în vara anului
1917, având un rol important în desfăşurarea marilor
bătălii de la Mărăşeşti, din Oituz şi din ţinutul Vrancei?
Aici, la Tecuci, în casele familiei Cincu îşi avea sediul
Comandamentul Armatei I condusă de generalul Eremia
Grigorescu – un motiv în plus pentru trupele inamice să
supună oraşul unui furios bombardament. Distrugerile şi
toate suferinţele îndurate de populaţia oraşului, dar şi
dăruirea, devotamentul doamnelor din oraş - care şi-au
învins teama de a se contamina cu bolile ce făceau ravagii

200
prin armata română, s-au implicat cu toată dăruirea în
tratarea bolnavilor şi răniţilor aflaţi în supraaglomeratele
spitalele tecucene.
Multe pagini sunt consacrate descrierii vieţii civile
din oraş, restricţiilor de tot felul pe care tecucenii le-au
îndurat cu stoicism, dar şi cu speranţa că sacrificiul lor nu
va fi zadarnic şi că la sfârşitul furtunii, ţara va ieşi mai
puternică şi cu speranţa unei propăşiri promise de regele
Ferdinand şi de bravii comandanţi în tranşeele războiului.
Dar dincolo de rigoarea şi de acribia arătată de autor mai
trebuie subliniat stilul, fluenţa şi cursivitatea discursului,
ceea ce face ca în locul unei lucrări de strictă specialitate,
presupus aridă, să descoperim o lectură agreabilă,
ademenitoare şi plină de informaţii inedite. Îl felicit pe
autor pentru seriozitatea cu care a abordat examenul de
licenţă, pentru această frumoasă ispravă cărturărească şi-l
aştept cu alte abordări şi cu alte implicări sporitoare
inspirate din istoria neamului şi a spaţiului tecucean. Căci
trebuie să spunem, asupra istoriei locale s-au pronunţat
mulţi, dar lucrări redactate ştiinţific, cu trimitere la
izvoare, la documente a făcut doar regretatul profesor Ion
T. Sion şi, mai recent Daniel Bradea. Ştiu că nu se bucură
de respectul şi recunoaşterea pe care o merită, dar el îşi
vede de cercetările sale şi fiecare nouă lucrare semnată de
el reprezintă o piatră în plus la o eventuală monografie
tecuceană. Cum să nu-l apreciez şi să nu-i preţuiesc
trudnicia muncii sale de cercetător avizat şi, vorba
maiorescului, în chestie.
Un gând bun şi plin de recunoştinţă adresăm şi dl.
Conf. univ. dr. Constantin Stan care a vegheat la trudnicia
alumnului său cu o rară competenţă şi dăruire.

201
 Daniel Bradea revine

L-am creditat de la început. Prea dăduse multe

semne că ştie ce înseamnă rigoare şi acribie, când e vorba
de cercetare ştiinţifică şi prea petrecuse multe zile prin
arhivele statului din dorinţa de a aduna cât mai multe
documente şi mărturii pentru a infuza lucrărilor sale toate
dovezile trebuincioase. Prima sa carte Tecuciul în anii
Primului Război Mondial a devenit imediat referenţială
pentru mulţi
intelectuali din
Tecuci –
interesaţi de
istoria şi cultura
locului.
N-a fost,
cu siguranţă,
rezultatul unei
febre episodice,
pentru că, iată, la
puţin timp după
apariţia ei, Daniel
Bradea revine în
librării cu o nouă
lucrare, decupată
tot din istoria
Tecuciului - una
la fel de bine
scrisă şi
documentată care lămureşte definitiv câteva din
secvenţele devenirii sale istorice.

202
 Noua carte este compusă din mai multe studii
distincte, fiecare decupându-se dintr-un anumit moment al
istoriei tecucene. Primul dintre ele, Urme de civilizaţie pe
meleagurile Tecuciului este o dare de seamă despre
semnificaţia unor descoperiri arheologice din istoria
veche şi chiar din protoistoria toposului tecucean. Studiul
(cca 70 de pagini) analizează urmele materiale rezultate
din săpăturile efectuate în împrejurimile oraşului şi
semnificaţia acestora în reconstituirea modului de viaţă
primitiv.
Un alt studiu File din istoria farmaciilor
tecucene (cca 25 de pagini) aduce clarificări definitive
într-o problemă copios dezbătută în publicistica locală, şi
înlătură eventualele confuzii în privinţa reţelei de farmacii
şi a celor ce le deţineau. Cum se-ntâmplă de regulă în
oraşele mici de provincie, farmacistul (şpiţerul) trecea
drept o persoană importantă şi se implica activ în viaţa
comunităţii. Or, din acest punct de vedere, farmaciştii
tecuceni nu făceau nici ei excepţie. Activau în cadrul
partidelor politice locale, deveneau consilieri locali, sau
chiar parlamentari, iniţiau proiecte de interes local, luau
atitudine faţă de problemele urbei, şi nu ezitau să se
contreze cu autorităţile locului în probleme de interes
public.
Informaţii noi şi necunoscute aduce autorul şi în
studiul Despre Grădina publică din Tecuci (cca 50 de
pagini) în care autorul foloseşte un bogat material
arhivistic, documente, adrese între instituţiile vremii,
personalităţile implicate în realizarea acestei oaze de
verdeaţă şi aer curat din centrul oraşului, greutăţile
întâmpinate şi locul lui în ansamblul patriarhal al oraşului.

203
 M-a surprins, plăcut, fireşte, capitolul consacrat
contribuţiei adusă de Preoţii tecuceni în timpul Marelui
Război, şi prinosului de jertfă al clerului tecucean în
timpul războiului pentru întregirea României. Sunt
menţionate numele preoţilor tecuceni, care s-au implicat
efectiv în actul de luminare a ţării, în susţinerea materială
a frontului şi în menţinerea moralului ridicat al populaţiei
faţă de greutăţile acestui război, în urma căreia România
va ieşi întregită în graniţele sale fireşti.
Mai sunt probleme neclare ale Scrisorii domneşti
din 1 septembrie 1435 care conţine prima atestare
documentară a oraşului Tecuci? Una dintre ele, cea care
priveşte confuzia între noţiunile de ocol şi ţinut este
clarificată de tânărul istoric tecucean, care precizează că
noţiunea volost, trebuie tradus prin ţinut. Evident, ideea
este susţinută generos prin documente şi dovezi
irefutabile, care nu pot fi tăgăduite sau puse sub semnul
incertitudinii.
Un alt studiu amplu şi bine documentat se referă
la Participarea regimentelor din Tecuci în Războiul
pentru Întregirea Naţională. Tecuciul a participat la
operaţiile războiului cu Brigada 4 Roşiori, care era
formată din cele două regimente de roşiori tecucene. Era
condusă de col. Nicolae Botea şi va fi integrată în Divizia
2 Cavalerie, aflată în subordinea Armatei de Nord
comandată de generalul de divizie Constantin Prezan.
A mai participat la operaţiile războiului cu
Regimentul 6 Roşiori Tecuci, care avea în momentul
mobilizării 800 de oameni, era comandat de col.
Gheorghe Rusescu şi a participat la ofensiva din
Transilvania. În vara anului 1919, Regimentul a luat parte
la luptele împotriva trupelor bolşevice maghiare, având un

204
rol important în ocuparea Budapestei. Sub comanda
generalului Gheorghe Rusescu a fost printre primele care
au intrat în Budapesta şi-a contribuit la restabilirea ordinii
în capitala Ungariei.
Totodată a mai participat cu Regimentul 11
Roşiori, comandat de col. Constantin Neagu care nu s-a
demobilizat până când nu s-au pus grăniceri pe Nistru şi
Tisa. S-a remarcat, mai cu seamă în luptele purtate pe
teritoriul Ungariei şi-a contribuit decisiv la ocuparea mai
multor localităţi maghiare
Autorul mai menţionează Regimentul 64
Infanterie Tecuci, care era parte componentă a Brigăzii
35 Infanterie din cadrul Diviziei 5 Infanterie, şi integrantă
în Corpul III Armată. La intrarea în război regimentul era
condus de lt.col Ion Costăchescu. Până la urmă se va
contopi cu Regimentul 50 Infanterie Focşani şi va da
naştere Regimentului 50/64 Infanterie. Se va remarca în
Bătălia de la Mărăşeşti din 6-19 august 1917.
Mai este amintit Regimentul 24 Infanterie
Tecuci din care a făcut parte şi avocatul (în viaţa civilă)
acum cpt. Nicolae Ionescu-Darbun, comandantul
companiei de mitraliere, căzut eroic în luptele de peste
Oituz.
Un spaţiu mai generos a acordat autorul Grupului
2 Aeronautic Tecuci, în componenţa căruia activau nu
mai puţin de şase escadrile. Numai în timpul marii
încleştări de la Mărăşeşti a executat 467 de misiuni de
luptă în care şi-au găsit sfârşitul sublocotenenţii Paul
Mogâlea, Eugen Nasta, Maricel Drăguşan - cavaleri ai
Ordinului Mihai Viteazul , clasa a III-a, dar şi alţi cavaleri
ai aerului care au avut un rol imens în victoria armatei

205
române ţi atingerea visului milenar al românilor, acela al
refacerii vechilor hotare ale ţării.
Nu mai insistăm. Cartea d-lui Daniel Bradea este
una dintre cele mai necesare spiritului tecucean şi fixării
locului său în ansamblul evoluţiei româneşti. Această carte
ar fi meritat să fie finanţată de autorităţile locului şi nu ştiu
cu ce criterii operează mai marii oraşului de au acces la
bugetul local doar anumite persoane, mereu aceleaşi şi
mereu pentru aceleaşi improvizaţii livreşti încropite la
repezeală doar pentru a oferi primăriei un pretext de
acordare a fondurilor necesare.
Să ne înţelegem. S-au dus vremurile când editarea
unei cărţi putea aduce autorului respect public şi drepturi
de autor. Acum fiecare îşi poate publica opera pe
cheltuială proprie. Cunosc însă persoane care deşi îşi trec
în C.V. mai multe cărţi publicate, n-au scos nici un ban din
buzunar pentru publicarea lor. Trec drept cărturari
prolifici, dar, ştie oricine, că travaliul lor ţine doar câtă
vreme Primăria îi gratulează cu fondurile necesare. În
momentul când Primăria sau altă instituţie dispusă la acte
de filantropie închide robinetul fondurilor, se năruie şi
toată vocaţia lor cărturărească.
Daniel Bradea nu face parte din această categorie.
Hutuchit din toate direcţiile nu figurează printre cei agreaţi
de autorităţi şi-şi sacrifică puţinele sale resurse îmbogăţind
bibliografia oraşului cu lucrări de mare interes pentru
reconstituirea evoluţiei sale în timp. în istorie şi în lume.
Cum să nu-i apreciez trudnicia, vocaţia evidentă de
cercetător autentic şi dăruirea cu care se apleacă asupra
spiritualităţii tecucene? Ar avea toate motivele să se
descurajeze, să-şi abandoneze miile de fişe rezultate din
cercetarea arhivelor şi mă bucur că a rămas pe aceleaşi

206
poziţii active – la fel de vertical şi la fel de sporitor în
cercetările sale cărturăreşti. Probabil se amăgeşte şi el cu
ideea că recunoaşterea vine mai târziu, uneori prea târziu,
dar şi dacă vine sau nu el îşi vede de treabă.
Cu o documentare riguroasă, după zile întregi
petrecute la Arhivele statului din Galaţi, Daniel Bradea
face lumină în câteva probleme locale, asupra cărora se
pronunţase deja mulţi publicişti diletanţi care ştiau câte
ceva din povestirile celor vechi, fără o acoperire
documentară şi fără rigoarea cerută în abordarea
problemelor de istorie. Or, comunicările lui Daniel Bradea
au, pe lângă funcţia lor izvoditoare şi deplin lămuritoare,
şi această menire, de a înlătura fabulaţia şi amatorismul în
tratarea unor aspecte care reclamă rigoare, acribie şi
răscoliri de arhive.
Insist. Problemele tratate de Daniel Bradea sunt
dispuse într-o formă definitivă. În urma lui nu mai rămân
resturi sau rămăşiţe pentru alte reveniri şi completări
ulterioare. Tot ce se putea spune despre ele le-a spus deja
tânărul cercetător, unul dintre cei mai scrupuloşi din câţi
s-au remarcat în arealul tecucean. Îi mulţumim pentru
această nouă ispravă livrescă şi-l aşteptăm şi cu alte
izvodiri lămuritoare.

207
 Cătălin Dumitrescu

M-am decis greu să scriu

despre cartea de debut a
colegului nostru de cenaclu,
care şi-a învins inhibiţiile şi,
după o îndelungată cochetărie
cu poezia şi o tenace ucenicie la
cenaclul literar din localitate, şi-
a adunat zbaterile şi-a alcătuit
acest cuprins de plachetă.,A
fost, bănuiesc, asistat în tot acest
travaliu selectiv de
generozitatea preşedintelui de
cenaclu, Costică Oancă,
semnatarul, de altfel, al rândurilor prefaţatorii care a
realizat această plachetă după nivelul său îndoielnic, cu
aceleaşi cunoscute precarităţi teoretice, subliniate de noi şi
în alte împrejurări .
S-a neglijat un aspect care s-a tot încetăţenit în practica
noastră literară. Ca scriitor cunoscut şi recunoscut îţi poţi
permite orice elucubraţie, dar debutul literar trebuie să fie
de excepţie, dum-dum. Puţini dintre scriitorii cu o
notorietate ulterioară s-au putut menţine la nivelul
debutului. Sigur, asta se întâmpla odată, când intrarea în
literatură chiar era o temeritate şi puţine edituri îşi puteau
permite acest risc, nu şi în momentul de faţă, când ideea
de profit substituie interesul editurilor pentru calitate,
pentru valoare şi pentru lucru bine făcut. De vreme ce este
loc pentru atâţia deţinuţi de drept comun, care au burduşit
rafturile librăriilor cu fel de fel de improvizaţii manelizate,

208
de ce n-ar fi loc şi pentru alţi aspiranţi la gloria literară –
pentru cei aflaţi într-o libertate provizorie.
Cătălin Dumitrescu frecventează cenaclul literar
Calistrat Hogaş din localitate de mulţi ani şi nu se poate
spune că-n acest lung interval n-a făcut destule progrese
vizibile. Ştiu că i-am propus cândva o pauză în ceea ce
priveşte actul de creaţie, o întrerupere episodică, timp în
care să se, consacre exclusiv lecturilor literare. În primul
rând poezie, dar nu trebuie să lipsească de pe masa lui de
lectură nici lucrările epice, publicaţiile de cultură, revistele
importante unde se fac referinţe asupra fenomenului literar
şi se dezbat marile probleme ale literaturii moderne şi
postmoderne. N-am crezut niciodată în prezenţa unui
talent exclusiv, ca ferment al creaţiei poetice, dar cred că
o anumită apetenţă este necesară, numai că această
propensiune subiectivă, sinceră şi patetică nu mai este
suficientă. Fără o tectonică subiectivă învolburată, fără un
fond de cultură cumulat în timp şi prin conectare directă la
valorile consacrate şi la principalele reviste de cultură nu
se poate face o literatură convingătoare. Va culege,
probabil, în continuare, unele aprecieri ocazionale, dar
literatura nu-i va reţine numele şi nu va recunoaşte nimic
din ceea ce ar trebui să reprezinte bruma de identitate a
autorului.
Cartea este prefaţată de fostul conducător al cenaclului
literar tecucean, Oancă Costică,- o prefaţă generoasă, dar,
ca şi altele semnate de el, tot pedantă, tot didactică, tot cu
preţiozităţi şi cam pe deasupra textelor. Toate textele de
aici (dintr-un florilegiu al cărţii, ad. n.) sunt aproape
superbe. Nu este defel potrivită această folosire abuzivă a
superlativului, şi nu cred că foloseşte autorului, aflat la
prima tentativă de afirmare publică, dar maniera

209
hiperbolizată a prefaţatorului, în totală opoziţie cu ceea ce
Alex Ştefănescu repudia în cadrul dispărutei emisiuni
televizate – tichia de mărgăritar - este bine cunoscută.
Totul este înceţoşat, neguros, de parcă autorul se fereşte
intenţionat să confere textului un înţeles anume, deşi
uneori, cum ar fi Lacrima dimineţii, bunăoară este foarte
aproape, ba chiar se iriza ca viziune cosmogonică, dacă
poetul şi-ar fi dispus imaginile într-o ontologie virginală.
N-aş zice că autorul cărţii nu izvodeşte şi imagini
surprinzătoare şi de efect, dar acestea nu sunt aşezate într-
o direcţie, într-un sens, într-o idee iar cititorul este pus în
derută şi-n imposibilitate de a înţelege ceva. Sigur, un
poet, oricare, nu este obligat să furnizeze cititorului
înţelesul urmărit, dar trebuie să-i încredinţeze un indiciu,
un capăt de fir urmând ca restul ghemului să-l desfăşoare
el singur, cu bruma resurselor sale, prin toate ungherele
labirintice prevăzute de Ariadna.
N-aş fi adoptat un ton aşa de sever dacă n-aş fi
identificat în creaţia lui Cătălin Dumitrescu şi nişte semne
care pot să-l legitimeze în lumea poeţilor. Are încă mult de
muncit, dar asta nu trebuie să-l descumpănească.
Nu ne-am propus, Doamne fereşte, să-l dezamăgim.
Cu potenţialul său imagistic ar putea plăsmui o poezie
interesantă, gustată şi apreciată de cititori dacă va ţine
seama de cele câteva recomandări făcute cândva,
reafirmate şi în aceste sumare comentarii şi dacă se va
conecta serios la lectura publicaţiile de cultură. Altminteri,
cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri, se va tângui
peste tot că nu este înţeles sau că este urgisit de criticii
obtuzi şi insensibili. Aştept să-i citesc plăsmuirile după ce
va petrece un an de adăstare în lecturi serioase şi
temeinice.

210
 Intoarcerea lui Pavel Virgil

Sunt puteri constructive în noi, notase Eminescu la

cursul de filosofie ţinut de Ed. Zeller, în vremea când
tânărul nostru valah îi audia cursurile la Universitatea din
Berlin. Nu-mi propun, Doamne fereşte, să pun la îndoială
ideea gânditorului german sau notaţia studentului
Eminescu.
Cât adevăr conţine această aserţiune ne convingem
singuri în varii momente oferite de viaţă. Problema este,
ce se întâmplă cu aceste puteri constructive existente în
sipetul nostru interior, cum le conferim substanţă,
conţinut, consistenţă? Riscul să rămână în stare latentă,
neintrate în act, în fapte, în active lucrative este real, cel
puţin până când se iveşte un moment prielnic, care să
reclame o valorificare şi o mobilizare mai apretată a
resurselor subiective şi o punere în lucrare a abilităţilor
constructive de care vorbeam.
La profesorul Pavel Virgil momentul acesta l-a
constituit împlinirea vârstei de 80 de ani, când a simţit
nevoia să facă bilanţul celor opt decenii de viaţă. Dacă
fiecare dintre noi ar avea astfel de momente bilanţiere şi
dacă ne-am radiografia, prin voie vegheată, trecerea prin
lume, prin viaţă şi prin istorie poate ne-am cunoaşte mai
bine – sub aspectul calităţilor, dar şi a defectelor noastre
aleatorii sau chiar cronice - de conştiinţă, de conduită, de

211
comportament. Şi, bineînţeles, cunoscându-le mai bine le
putem aboli, neutraliza sau chiar eradica.
Revin însă la subiectul nostru. Pavel Virgil este o
persoană cunoscută în arealul nostru tecucean, dar
cunoscută ca profesor, ca mentor a multor generaţii de
adolecenţi, nu ca scriitor. Şi totuşi, felul cum şi-a marcat
aniversarea a opt decenii de viaţă, cartea Întoarcerea în
timp prin care dă seama de trecerea lui prin viaţă şi de
activitatea sa la catedră, în şcoală şi în afara şcolii este, din
multe puncte de vedere revelatoare. Regăsim în paginile
acestei cărţi omul, profesorul, dar şi cărturarul, cetăţeanul
dispus să dea seama de faptele sale, de parcă ar dori să
urmeze îndemnul cronicarului, care se destăinuia
nonşalant că n-a făcut prin scrierile sale decât să-şi
reconstituie viaţa într-o formulă responsabilă. Nu mai
insistăm asupra acestui aspect, asupra căruia ne-am
pronunţat deja cu altă ocazie.
Am crezut că această rememorare, desfăşurată pe
parcursul a peste 200 de pagini este suficientă, că n-au
rămas resturi sau rămăşiţe neintrate în actul reminiscenţei
şi nici motive de a reveni asupra travaliului.
M-am înşelat, pentrucă, iată, constat că n-a fost
suficient. După ce şi-a încheiat misiunea sa profesorală,
Pavel Virgil s-a repliat în obârşii, a revenit în satul de
unde-a descins în lume şi de care a rămas legat ombilical,
la oamenii cu care şi-a legănat copilăria şi de care a rămas
legat afectiv, emoţional şi sentimental. Aşa cum în
vechime Anteu căpăta puteri invincibile ori de câte ori
atingea pământul, la fel şi profesorul Pavel Virgil se
înzdrăveneşte emoţional, afectiv şi empatic ori de câte ori
descinde în satul obârşiei sale. Actul rememorării nu
exclude nici perioada de profesorat, despre care a vorbit

212
deja în lucrarea amintită anterior . Îşi aminteşte, bunăoară,
de schimbul de experienţă cu Liceul Andrei Şaguna din
Braşov, de pregătirea clasei sale pentru trecerea
examenului de treaptă la Slănic Moldova, de excursia la
Bucureşti, la Pavilionul expoziţional unde era expusă
macheta navei Vostok, de ieşirile sale peste graniţă – în
Maroc, în Ţara Sfântă, la Fatima în Portugalia şi-şi
aminteşte cu aceeaşi emoţie didactică de foştii săi elevi –
azi oameni cu notorietate în viaţa publică românească,
precum Aurel Brumă, Petru Rău sau pictorul Ştefan
Buţurcă.
Este Virgil Pavel un scriitor cu pretenţii, cu morgă sau
cu tupeu? Nici vorbă, deşi ar avea motive să-şi reprime
modestia. Ca şi în volumul anterior, şi în noul volum, 80
de ani în jurul vieţii mele (Editura Sfera, Bârlad, 2016)
ne oferă multe pagini cuceritoare, de literatură autentică şi
de bună calitate, care l-ar îndreptăţi să insiste în această
direcţie, ba chiar să-şi croiască vaduri noi de afirmare
publică. N-o va face, nu acesta a fost în intenţia sa, şi nu-
şi propune să continue acest demers, dar iată o pagină care
ar confirma evaluarea noastră.
În primul său an de învăţământ tânărul profesor a sădit
în faţa şcolii un brăduţ adus special de la Tuşnad. Au
crescut şi s-au dezvoltat împreună, iar timpul a trecut peste
amândoi cu aceeaşi nonşalanţă. De la el, de la acest brad,
devenit acum un copac matur şi impozant a simţit
profesorul nevoia de a-şi lua rămas bun, atunci când a
venit vremea pensionării, dar iată pagina reprodusă în
întregime. Am crescut, m-am maturizat odată cu acest
brad adus de la Tuşnad şi plantat de mine, când era de-o
şchioapă, în faţa liceului -1963.Bradul a crescut şi acum
ne aşteaptă şi ne întâmpină cu drag, ori de câte ori

213
revenim în şcoala de suflet. Prietenul meu statornic mă
salută de fiecare dată când mai vin pe la liceu. Mă va
aştepta mereu, dar timpul va aduce şi vremea când va
trebui să-l îmbrăţişez măcar cu privirea şi să-mi iau rămas
bun de la el spunându-i în şoaptă: eu am să plec pe alte
tărâmuri, tu rămâi aici ca mărturie a preteniei noastre, ca
mărturie că şi eu am trăit în preajma ta, eşti mai puternic,
mai frumos, bucură oamenii cu umbra ta, cu falnicele tale
ramuri, aşa cum ai făcut-o de aproape 54 de ani. Nu te
teme, rămâi pe mâna unor oameni buni care m-au iubit pe
mine şi sunt convins că la fel te vor iubi şi ocroti şi pe tine.
De la tine am învăţat să fiu vertical, să iubesc tot ce-i în
jurul meu, să privesc mereu spre albastrul cerului. Fii
demn şi curajos, mai ai de înfruntat multe ierni cu viscole
şi toamne cu ploi. Vei rezista, ai rădăcini adânci, oamenii
îţi vor da drept hrană dragostea lor, iar de la mine,
prietenul tău, de acolo din depărtări, vei avea destulă
iubire din aceea pe care ţi-am dăruit-o în timpul vieţii
noastre comune. Mă bucur că am reuşit să cresc un aşa
frumos şi falnic bărbat – o scrisoare imaginară, dar plină
de sentimente şi nostalgie, care dovedeşte cât de mare
poate fi apropierea dintre sufletul om şi natură
Inutil să adaug că această pagină dovedeşte abilităţile
scriitoriceşti ale autorului – abilităţi pe care le-am regăsit,
cu multe decenii în urmă, în imaginarul narativ al
basarabeanului Ion Druţă sau în scrierile lui Calistrat
Hogaş- fie atunci când băatea Munţii Neamţului, fie atunci
când îl aducea în prim-plan pe Ioniţă Hrisanti. Nu ştiu
dacă autorul va conferi o anumită prelungire abilităţilor
sale scriitoriceşti, dar ele sunt reale şi l-ar plasa pe autor
într-o galerie cu multe repere – de la noi şi din literatura
universală.

214
 Pavel Virgil este un intelectual rafinat, care n.a uitat de
obârşiile sale rurale, unde a revenit, cu nostalgie, cu
recunoştinţă curcubeică şi cu iniţiative menite să refacă
vechea osmoză a concetăţenilor săi din Strâmba şi să-i
antreneze în acţiuni mustoase, concrescente şi de suflet.
Ca pensionar, s-a hotărât să dea seama de sine, de lumea
prin care a trecut, şi de oamenii cu care viaţa l-a intersectat.
A rămas cu acelaşi simţ al responsabilităţii civice şi după
ce viaţa l-a degrevat de răspunderi concrete şi punctuale.
A făcut-o în volumul anterior şi revine acum cu această
carte 80 de ani în jurul vieţii mele – un titlu ce aminteşte
de romanul lui Jules Verne, doar că nu face ocolul
pământului, ci-şi scrutează propria trecere prin lume şi
prin viaţă.
Conţinutul caleidoscopic al cărţii, nu-i anulează
interesul şi cursivitatea, dimpotrivă, o face crocantă şi
ademenitoare, cu multe evocări şi mărturii semnate de
consătenii şi apropiaţii săi. Regăsim în această carte
evidenţa personalităţilor ridicate, ca şi autorul, din
anonimatul unui sat uitat de lume, a oamenilor importanţi
care au conservat mândria acestei ţări, dar şi mărturiile
unor apropiaţi, care l-au cunoscut şi apreciat pe autor.
Sunt multe pagini care pot fi reproduse în aceste rânduri
marginale, dar alegem dintre mulţimea mărturiilor inserate
în carte un fragment din cea semnată de nepoata autorului,
Mărioara Vlad - trăitoare în Strâmba, care a cunoscut bine
părinţii şi familia lui Pavel Virgil şi care face unchiului un
portret seducător şi exact. Mi-l amintesc pe unchiul Virgil,
cu ochii de atunci, de băieţandru şovăielnic, timid, curios,
tuns zero succesiv din ambiţia tatei. Îl vedeam destul de
des, la Galaţi, acasă, dar şi la Tecuci, unde locuia
dintotdeauna, pe strada Dobrogeanu Gherea, împreună

215
cu mătuşa Lidia. Unchiul era un fel de model al familiei
mele – omul aşezat, serios, cumpătat, care se duce
invariabil la ţintă. Veneam cu părinţii la Tecuci şi
rămâneam singur în sufragerie. Mângâiam bibelourile,
mă iubeam cu rarele animale de pluş, miroseam pernele
şi sticluţele mici cu parfum din baie, îl aşteptam pe unchiul
să vină şi să îmi spună, serios, că nu există bau-bau….
Într-o toamnă, m-a chemat să-mi facă o propunere
tulburătoare: nu vreau să fiu înfiat de el şi mătuşa
Lidia?Am zâmbit ca un liceean ce eram, am declinat
oferta fără să fi strâns la piept o idee atât de măgulitoare.
Spuneam ca autorul a ramas legat afectiv si
sentimental de toposul obarsiei sale. A revenit in sat si s-a
interesat de nevoile sale ori de cate ori a avut ocazia si n-a
ezitat sa se implice activ si sporitor in rezolvarea unor
nevoi mai urgente. Asa s-a intamplat in mai 2016, cand a
avut loc sfintirea clopotnitei noi si a clopotului restaurat
din re-topirea celui vechi, fisurat si batran de o suta de ani.
Sfintirea clopotului si a clopotnitei a fost o adevarata
sarbatoare a satului si un prilej de a se reuni toti fii satului,
plecati si risipiti prin lume. Iata cum descrie aceasta zi
parohul satului, parintele Bulhac Vasile; Afara era o zi de
primavara frumoasa, soarele mangaia placut si gingas
pamantul, iar la biserica din satul Stramba era freamat
mare, organizarea era in toi pentruca oaspetii din toate
satele din jur, si nu numai, sa fie primiti asa cum se cuvine
la aceasta a parohiei. D-l profesor Pavel, pe deasupra
ramei ochelarilor, superviza si coordona ultimile
aranjamente. Ulitele satului s-au umplut cu masini de
peste tot si deja se anunta o impunatoare sarbatoare a
parohie pentru care credinciosii parohiei si ai satului s-
au pregatit indelung. Invitatii sunt primiti cu imbratisari

216
calde si lacrimi de multumire, totul era ca intr-o reuniune
de familie cu frati, surori si parinti care nu s-au mai vazut
de ani buni. La ora 11 s-a tinut slujba de sfintire a
clopotnitei si a clopotului, dupa care s-a multumit
fiecaruia in parte pentru aportul adus inmanandu-se
fiecaruia si scrisoarea de multumire cu bucatica de clopot
drept dovada a efortului fiecaruia.
Sunt convins ca asemenea manifestari neobisnuite
pentru satele noastre subtiate si cu o populatie imbatranita,
constituie evenimente de referinta in viata unei asezari
satesti unde bucuriile vin rar iar putinii sateni care le mai
populeaza se considera uitati, abandonati si sortiti
amarului - lasati in seama Celui de Sus, a pamantului de
sub talpi, pe care l-au trudit din mosi-stramosi si a cerului
instelat de deasupra.
Mă opresc aici, deşi n-am surprins decât aspecte
disparate despre o carte care reconstituie un traseu de
viaţă, un model de om rămas credincios vetrei din care-a
descins şi până la urmă, un destin. Îl felicităm pe autor
pentru carte şi pentru felul cum a ramas deschis lucrului
bine facut, si, dacă tot suntem într-un cadru sărbătoresc, îi
doresc şi eu viaţă lungă, fericită şi plină de alte împliniri,
care să se adauge celor consemnate deja. La multi ani d-le
profesor!

217
 Petre Rău - romancier

De ce a intrat aşa de
târziu în lecturile mele,
nu-mi explic decât doar
prin faptul că lucrările
sale n-au ajuns pe masa
mea de lectură - poate
şi datorită unei îndoieli
ale autorului în ceea ce
priveşte abilităţile mele
critice - fapt întru totul
justificat, pentru că
chiar nu fac o critică
riguroasă, ci-mi spun
părerea ca simplu
cititor, care-a trecut
destul de cuprinzător
prin literatura
contemporană. N-am veleităţi, cum văd la unii diletanţi
care se consideră providenţiali pentru actul critic şi-şi dau
cu părerea despre toţi şi despre toate, nu pentru că ar avea
ceva de spus, ci doar pentru a atrage atenţia asupra lor,
pentru a induce ideea că sunt ţi ei prin preajma
fenomenului literar. Am şi reproşat unei reviste: chiar n-a
văzut nimeni din redacţie că nici o propoziţie, dintr-o
cronică literară, nu este scrisă corect?
Petre Rău nu este doar un scriitor - important, fireşte
- ci ceva mai mult. Aflu abia acum, cu o nefirească
218
întârziere, că a cumulat deja o bogată bibliografie, că este
un scriitor prolific, de referinţă, bine aşezat în
spiritualitatea gălăţeană şi cu multe recunoaşteri printre
confraţi. Mai aflu c-a îmbrăţişat, cu aceleaşi abilităţi
sporitoare atât genul liric, cât şi imaginarul narativ şi c-a
luat atitudine critică ori de câte ori i s-a oferit prilejul. Este,
pot spune, un autor complet, care a îmbrăţişat cam toate
modalităţile de creaţie, că editează o revistă literară,
Boema,şi numai el şie câte eforturi face ca s-o menţină în
viaţă şi-n active lucrative, securizate, neafectate de
precarităţile lumii de azi.
Evanghelia după potop, este un roman oarecum
sibilinic, cum sunt multe dintre cele ce-şi extrag sevele şi
substanţa din haloul vieţii monahale. L-aş asocia cu
Numele trandafirului a lui Umberto Eco cu deosebirea
că acţiunea cărţii lui Petre Rău se decupează mai mult din
împrejurimile vieţii monahale decât din nepătrunsele taine
ale establismentului ei. Autorul pare interesat mai mult de
viaţa satului Buciumeni decât de rânduielile ecumenice ale
mănăstirii din această localitate. Deşi locul geometric al
romanului rămâne acest aşezământ monahal, autorul trece
rar şi mai mult accidental dincolo de poarta care
marchează intrarea în mănăstire pentru a da seama de
rânduielile din interior. Analogia cu romanul lui Eco nu
se susţine nici în ceea ce priveşte atmosfera medievală,
parfumul acela de Ev Mediu întunecat cu tenebrele şi
ispitele lui sardonice, de care e încercată, de regulă, viaţa
din urdinişul închis al aşezământului schivnic, pentrucă
acţiunea îşi extrage sevele din haloul vieţii contemporane,
cu metehnele şi vicisitudinile care ne marchează trecerea
prin lume, prin istorie și prin încercările cu care suntem
confruntaţi.

219
 Personajul principal al cărţii este Oreste, un tânăr din
satul Fântânele - destoinic, dezgheţat şi deschis la minte -
marcat însă de povara unor năpaste şi de suspiciuni
nedrepte pe care neputându-le dovedi ca insinuări, le
îndură cu resemnare şi stoicism, dar îl şi întăresc în lupta
lui cu oamenii şi cu nedreptăţile. Diavolul e aproape,
citise Oreste pe coaja unui stejar, dar ce valoare are
cuvântul aproape, când mai aproape de stejarul astfel
inscripţionat nu era decât mănăstirea de la Buciumeni?
Locul cu pricina chiar dacă se afla în miezul pădurii, nu
era deloc nebătătorit, se afla pe cărarea ce ducea la
mănăstirea din apropiere.
În popor se spune că năpasta, insinuarea, bănuiala au,
de regulă, consecinţe mult mai cumplite şi mai greu de
suportat decât fapta, decât eventuala nesăbuinţă liber
înfăptuită şi asumată, iar Oreste a resimţit cu asupra de
măsură vitregiile nedrepte, şi învinuirile perverse ce i s-au
adus. Cea mai năprasnică dintre ele a fost acuza c-ar fi
aruncat cu bolovani atât de mulţi şi de mari, asupra casei
lui Ilie Barbălată, gospodar de frunte al satului, că şi unui
om matur şi bine legat i-ar fi fost greu s-o facă. Negăsindu-
se nici o altă explicaţie plauzibilă, dar poate şi dintr-o
comoditate miliţienească de a adânci cercetările, toată
bănuiala este trecută în dreptul minorului Oreste, care este
judecat şi trimis într-un centru de reeducare. Este un bun
prilej pentru autor de a descrie atmosfera barbarică din
aceste instituţii – care a constituit, multă vreme, după
revoluţie, pretextul unor imagini catastrofale pentru ţara şi
poporul român.
Aici, în cei trei ani şi jumătate petrecuţi în centrul de
reeducare a cunoscut toată gama ostilităţilor şi a
privaţiunilor de tot felul şi tot aici a aflat de moartea tatălui

220
său petrecută pe un şantier din străinătate, unde-l dusese
nevoile, dar conducerea şcolii nu i-a permis să revină în
sat pentru a-şi petrece părintele pe ultimul drum. A fost
însă momentul unei luminaţii. A plâns cât a putut în zilele
acelea, mai mult pe ascuns. şi-a jurat însă că se va
schimba, că va fi altul, că va reuşi să devină altul (p.84).
Cum să se schimbe când năpastele se ţineau scai de el?
Implicat într-un scandal la şcoala de corecţie din
Tichileşti, este mutat la aşa-zisul batalion disciplinar,
laolaltă cu alţi rău-făcători minori, indivizi înrăiţi, greu de
adus într-un cadru educativ. Trebuia, asemenea celorlalţi
copii, să înveţe o meserie, şi-a ales-o pe cea de tâmplar, iar
la eliberare s-a angajat la un patron, a cărui firmă
contractase o lucrare de construcţii la mănăstirea din
Buciumeni. Locuia într-o garsonieră în Galaţi şi o vreme
a făcut naveta cu microbuzul firmei, care aducea
muncitorii, acasă, în oraş, în fiecare seară, dar în cele din
urmă i s-a dat o chilie în incinta ei, unde putea dormi
peste noapte. Şi-a pliat viaţ pe programul mănăstirii ş-a
devenit unul dintre cei mai neobosiţi mai activi ş mai
devotaţ credincioşi ai aşzământului monahal. Participa la
slujbele de dimineaţ şi de seară, se ocupa de problemele
gospodăreşti şi asculta cu evlavie predicile despre iubire
ca virtute creştinească, rostite de părintele Nicodim în faţa
altarului. Tocmai el, pe care oamenii îl credea bântuit de
diavol şi-l poreclise Modruz nebunul, se încadrase perfect
în programul mănăstirii şi nu pierdea nici un prilej de
rugăciune şi de laudă către Dumnezeu. Uneori,
rugăciunea curgea inspirată şi fără să se împiedice în
vorbe, ca o lacrimă curată care se prelinge pe obraz într-
un plâns pornit pe neaşteptate (p.48).

221
 În gara de unde trebuia să ia trenul spre Galaţi îl
cunoaşte pe Codrin – un tânăr debusolat şi neajutorat care
urmărea să-şi facă un rost la oraş. Îl găzduieşte în
garsoniera sa şi-l ia sub aripa lui protectoare. În acest timp
o cunoaşte pe sora lui Codrin, pe Marieta, şi între ei se
înfiripă o idilă frumoasă, inocentă şi promiţătoare.
Năpastele însă curg în continuare şi se lăbărţează şi
asupra celor din apropierea lui Oreste. De data aceasta, cel
luat în obiectiv a fost Codrin, elevul de numai treisprezece
ani ocrotit de Oreste care, participând la un program
ecumenic la tabăra de la Buciumeni s-a desprins de grup
şi s-a adâncit în inima pădurii, A fost găsit mort, incendiat
şi cu semne de lovituri pe corp la cinci sute de metri de
tabără. Cercetările au descoperit prin apropiere un mic
potir metalic, de fapt arma crimei. S-a demonstrat, în
termeni convingători şi neîndoielnici, că premiza cărţii,
cea înscripţionată pe trunchiul unui stejar, este, dacă nu
adevărată, cel puţin verosimilă. Diavolul a fost, într-
adevăr, pe aproape. Scriitorul nu ne spune explicit ce
înfăţişare a luat vrăjmaşul, dar nici nu mai era nevoie.
Lăsase deja, la locul crimei, destule semne de identificare.
Aceasta e cartea, dar dincolo de textul ei trebuie să
subliniem abilităţile narative ale autorului, dispunerea
epică a secvenţelor şi felul în care i-a conferit o
arborescenţă plauzibilă şi seducătoare. Acţiunea
romanului creşte şi se dezvoltă ca un copac de câmpie, îşi
extinde coroana peste toată întinderea din preajma
aşezământului monahal, asupra satului de pe valea
Tolocului, cu oamenii, cu inundaţiile şi cu ethosul lor
ancestral, statornicit din vechime, în deplină concordanţă
cu natura şi cu armonia cosmică. Fiecare din cele 32 de
secvenţe, care alcătuiesc romanul închide o întâmplare, un

222
eveniment, o stare de fapt, din care autorul extrage toate
sevele narative trebuincioase pentru a conferi cărţii sale
interes, apetenţă şi fior. Scris într-un stil alert şi secvenţial,
romanul lui Petre Rău circumscrie toposul satului
românesc, mai exact al satului din Moldova de jos,
încremenit în forme de viaţă patriarhale, în tradiţii şi
cutume nestricate de avatarurile vieţii moderne.
Aici, în satul tradiţional, biserica ocupă locul central,
iar dangătul clopotelor are o putere de purificare, alungă
duhurile rele sau avertizează de apropierea acestora.
Clopotul era simbolul chemării divine, a supunerii faţă de
cuvântul lui Dumnezeu, era o comunicare unică între cer
şi pământ. Tragerea lui îl face pe om să iasă din rânduiala
cotidiană şi să se afunde totodată într-o realitate mai
presus de aceea care cade sub simţuri (p.95). Menirea
clopotului nu este doar aceea de a chema lumea la biserică,
dar şi de a induce printre credincioşi ideea de rânduială, o
formă de trăire spirituală şi o stare de evlavie, de pietate,
de smerenie.
Cum am mai spus, cronotopul (cronos-timp, topos-loc)
investigat de Petre Rău este satul românesc, cu toate
frământările de care este încercat. Răul sălăşluieşte în
lume, în viaţa cotidiană, dar se cuibăreşte în individ, se
subiectivizează şi până la neutralizarea lui de facto poate
produce efecte prăpăstioase. De văd răul sau de nu-l văd,
el pe lume tot rămâne, spusese Eminescu şi nu-i greu de
constatat că nu există domenii privilegiate, scutite de
efectele acestui flagel.
Mai este ceva: poate şi pentrucă a fost singura
localitate din fostele judeţe Tecuci şi Covurlui cercetat de
echipele lui Dimitrie Gusti, satul Buciumenii, cu oamenii
şi tradiţiile sale, a fost oarecum răsfăţat de literatura mai

223
veche şi mai nouă. Îl întâlnim în memorialistica lui
Constantin Virgil Gheorghiu, dar şi în mărturiile Nataliei
Negru, în Helianta, bunăoară, unde regăsim multe din
personajele romanului semnat de Petre Rău. Îl felicit pe
autor pentru această minunată ispravă narativă şi-o
recomandăm căldurost tuturor celor interesaţi de literatură
bună.

224
 Monografia comunei Ghidigeni

Cu multe decenii în
urmă, filosoful Ion
Petrovici, vorbind
despre verişorul său
Aurel Th. Şerbănescu,
autor al unei piese de
teatru Intr-o vară la
moşie, scrisă în
colaborare cu soţia sa, a
introdus în publicistică
termenul de
monocotiledonat, pentru
autorii care au scris în
toată viaţa lor o singură
operă, dar cred că
termenul poate fi extins
şi la autorii care au
îmbrăţişat un singur gen literar, considerându-se
specializaţi doar într-un singur domeniu de creaţie. Sigur
că un poet rămâne poet, un prozator-prozator, un
dramaturg-dramaturg, dar nu-l împiedecă nimeni să se
implice şi să încerce şi alte genuri colaterale celui pe care,
să zicem, l-a optimizat cu talentul său… monocotiledonat.
N-am avut niciodată prea multă înţelegere pentru acest
tip de creatori. Mă gândesc că Eminescu, chiar dacă i s-ar
fi cerut, n-ar fi putut rămâne înfeudat numai poeziei şi la
fel Ştefan Aug. Doinaş, Nichifor Crainic sau Nichita
Stănescu, care n-au fost şi n-au rămas în exclusivitate

225
numai poeţi, ci s-au încercat, spornic şi promiţător, şi în
alte genuri de creaţie. Nici Camil Petrescu sau Mihail
Sadoveanu n-au rămas înfeudaţi exclusiv genului narativ.
Sunt convins că statornicirea unui autor într-un singur gen
de creaţie e un semn de sărăcie intelectuală şi o dovadă a
deficitului cultural, pe care nu-l poate masca. Sunt fireşte,
şi excepţii, precum Giusepe Tomassi di Lampedusa, dar
ele mai mult justifică decât infirmă o regulă copios
abordată în publicistica noastră mai nouă sau mai veche.
De asta o apreciez pe Mihaela Gudană. I-am citit
volumul de versuri Locuiesc în tine, am şi dat seama
despre el şi despre aptitudinile lirice ale autoarei, şi m-a
surprins plăcut să aflu că este şi autoarea unei monografii
a comunei natale, în care locuieşte şi deţine funcţia de
bibliotecară comunală.
Observ că, după modelul Bibliotecii judeţene
V.A.Urechia din Galaţi, în condiţiile când alte instituţii cu
răspunderi spirituale, precum Căminele Culturale, care
trec printr-o perioadă de tatonare şi de căutare a unor
modalităţi noi de implicare sporitoare în viaţa comunităţii,
în absenţa altor forme de antrenare culturală a adulţilor,
Bibliotecile - şi cele comunale iau exemplul celei judeţene
- preiau rolul de navă amiral în viaţa spirituală a unei
comunităţi rurale.
De vreme ce gestionează fondul de carte al comunei,
Mihaela Gudană şi-a înţeles bine menirea, rostul şi
răspundere faţă de concetăţenii săi. Şi-a luat misiunea în
serios, a înţeles să se facă utilă comunităţii şi s-a angajat
cu bune rezultate în elaborarea unei monografii a satului
în care funcţionează.
Cu mulţi ani în urmă propusesem forurilor culturale
judeţene – Direcţiei de Cultură, Comisiei de cultură a

226
Consiliului judeţean, Centrului cultural – iniţierea unui
concurs cu premierea celei mai articulate monografii. Cu
nişte instruiri tematice şi cu sprijinul instituţiilor care deţin
fonduri arhivistice, directorii căminelor culturale,
bibliotecarii satelor, preoţii puteau fi implicaţi
răspunzător în această activitate şi satele noastre ar fi
dispus până la urmă de aceste dovezi identitare asupra
istoriei şi specificului fiecărei localităţi. Din nefericire,
ideea n-a găsit audienţa necesară la cei ce răspund de
destinele culturale ale judeţului nostru, nici atunci şi nici
ulterior în cursul deselor primeniri determinate electoral.
Acum despre monografia d-nei Gudană Mihaela. Se
înţelege că importanţa unei localităţi, oricare, este direct
proporţională cu personalităţile pe care le-a livrat ţării, cu
rolul asumat în anumite momente devălmăşite din istoria
noastră şi de ponderea ei, a localităţii în ansamblul
economiei naţionale. Mulă vreme, în epoca veche şi
medievală, istoria unei localităţi se identifica simbiotic cu
marii proprietari din localitatea respectivă, aşa cum istoria
ţării se paraleliza cu succesiunile în scaunul voievodal.
Din acest punct de vedere trebuie să admitem că
localitatea Ghidigeni nu s-a remarcat în istorie nici prin
personalităţile furnizate ţării, nici printr-o mare importanţă
economică şi nici printr-o implicare mai deosebită în
anumite momente istorice. Personalitatea acestei aşezări
se resoarbe din prestigiul, reputaţia şi generozitatea
familiei Crissoveloni, şi autoarea a înţeles acest aspect, de
vreme ce şi-a structurat întregul demers monografic pe
structura acestei familii, de numele căreia se leagă toate,
sau majoritatea înfăptuirilor importante din evoluţia
localităţii. Faptul c-a beneficiat de creditul familiei, a
celor puţini câţi au mai scăpat din turpitudinile istoriei, i-a

227
permis să consulte documente de familie, albume cu
imagini, facsimile şi, fireşte, a rezultat o lucrare
interesantă, articulată, elaborată cu acribie şi rigoare şi
scrisă cu aptitudini scriitoriceşti. Palatul familiei de la
Ghidigeni, deşi afectat de abuzul oamenilor şi de
insanităţile istoriei figurează deja în lista clădirilor de
patrimoniu şi constituie şi azi un punct de atracţie şi de
pelerinaj turistic. Amintim doar că în vremea primului
război mondial a fost transformat în Spital de campanie şi
Regina Maria participa frecvent la alinarea suferinţei
răniţilor. Si mai amintim, tot aşa, telegrafic că palatul, în
ansamblul lui adăposteşte între zidurile sale un crâmpei de
istorie naţională şi-ar trebui să i se redea strălucirea de altă
dată.
Nu mai reconstituim întreaga arborescenţă a familiei
Crissoveloni, dar, dincolo de rafinamentul bărbaţilor,
amintind de acea vreme, la belle epoque, dincolo de
nobleţea şi generozitatea lor străluceşte Elena
Crissoveloni, căsătorită a doua oară, după eşecul
mariajului cu Dimitrie Şuţu, cu scriitorul şi diplomatul
Paul Morand – într-o vreme ambasador al Franţei la
Bucureşti, intelectual de mare suprafaţă spirituală, devenit
ulterior membru al Academiei Franceze, autorul unor
lucrări de mare interes pentru români. Elena Crissoveloni
ţinea un salon rafinat la Paris, ca şi Marta Bibescu, Elena
Văcărescu sau Elena Ghica şi mulţi români rătăciţi prin
capitala Franţei le frecventa ca pe nişte trambuline de
lansare în spaţiul public european.
Închei aceste rânduri marginale subliniind un lucru
bine ştiut de la Boileau încoace: că lucrul bine şi durabil
abordat şi împlinit implică o cunoaştere deplină a
fenomenului supus abordării. Dar mai trebuie adăugat

228
ceva:E nevoie şi de o asumare afectivă şi emoţională a
fenomenului supus tratamentului monografic. Or, Mihaela
Gudană chiar îşi iubeşte satul şi concetăţenii săi, şi acest
fapt răzbate din fiecare pagină.
O felicităm pe autoare şi sugerez celor aflaţi în
vremelnice funcţii administrative să nu treacă indiferente
peste eveniment. Ar fi cazul unei recunoaşteri publice care
să compenseze anii de muncă şi documentare, sacrificiile
de tot felul pe care lucrările de acest gen le implică.

229
Valeriu Salcie într-un debut editorial
postum
Cine-şi mai aduce aminte de el? A trecut prin viaţă
meteoric şi discret de parcă i-ar fi fost teamă să deranjeze
pe cineva, iar faptul că prima sa carte de versuri a apărut
postum dă semnul tragic al destinului său, de fiinţă
muritoare înainte de vreme, înainte de a-şi etala abilităţile
sporitoare în plastică şi în planul creaţiei literare.
Recentul volum Iedera albă, apărut postum la editura
Sfera din Bârlad (în 2017) îngrijit şi prefaţat de Vasile
Sevastre Ghican, recuperează câte ceva din zestrea literară
lăsată moştenire de poet şi oferă celor interesaţi o imagine
despre ceea ce a fost şi-ar fi putut deveni, dacă destinul ar
fi fost mai îndurător cu el. N-a fost să fie, dar sentinţa
aceasta dureroasă a fost rostită de atâtea ori în istoria
noastră mai veche şi mai nouă că aproape sună a blestem
şi-a urgisire predestinată.
Recunosc din capul locului că recenta alcătuire livrescă
este nu doar utilă şi binevenită, dar îmbogăţeşte peisajul
tecucean cu un nume nou, care n-a avut timp şi voinţa
necesară ca să-şi treacă primele producţii pe sub şpalturile
vreunei tipografii. Şi mai recunosc - tot aşa, fugos şi
telegramatic - că această alcătuire în ansamblul ei, ca şi
prefaţa cumetrială scrisă în grabă şi doar pe baza unor
amintiri subiective, deci fără aşteptatele consideraţii
estetice, reclamau mai multă acribie, profesionalism şi
discernământ din partea îngrijitorului.
Dar nu aceasta este menirea rândurilor noastre, să
inventarieze defectele unui debut editorial postum -
realizat cu trudă, cu efort şi desigur cu sacrificii – cum sunt

230
toate realizările de factură spirituală, în aceste vremuri
manelizate şi indiferente la isprăvile culturale, ci
oportunitatea ei şi, fireşte, gestul de recuperare a unui poet
despre care lumea tecuceană ştie foarte puţin, deşi mulţi
ani l-au putut vedea pe stradă, la cozile magazinelor din
oraş şi peste tot, pe unde se pritocea un act autentic de
cultură.
Ceea ce caracterizează poezia lui Valeriu Salcie este
tonul grav, vestitor de moarte şi nenoroc, la care se mai
adaugă sensul adânc, de fântână cu mai multe izvoare şi
disconfortul provocat de curgerea diluvică a timpului. De
unde Eminescu asocia poezia cu sărăcia, între timp
lucrurile au evoluat şi la ceea ce ipoteca autorul
Luceafărului s-au mai adăugat şi alte determinaţii - cei
trei S - (Spaima, Suferinţa şi Singurătatea) care întregesc
cvadratura creaţiei poetice. Mai cu seamă Spaima trebuie
să-l fi înstăpânit serios pe poet de vreme ce i-a încredinţat
funcţii dispecerale. Nu este vorba despre o frică banală,
obişnuită, trecătoare, ci de o spaimă subterană, viscerală,
metafizică şi răscolitoare, care nu se vindecă în real, ci prin
transcenderea lui, a realului într-o altă ontologie – una ce
depăşeşte cadrul lumesc.
Nu iese nici el, poetul, din cadrul cercului strâmt
prevăzut de Eminescu, dar îi place să hoinărească pe
circumferinţă, pe graniţa dintre lumi, pe linia ce desparte
existenţa pusă în rosturile existării prin bing-bangul iniţial
şi cea transcendentă care înghite până la urmă totul – un
tot ce include nu doar omul, dar şi lumea lui, lumea
omului. Aşteptând, bunăoară, naşterea fiului nu-şi reprimă
îngrijorarea de destinul pe care i-l rezervă Pronia.
mi-e frică pentru când va păşi
cu ochii deschişi în lumină

231
să nu i se lipească pe gura de lapte
trista spaimă a lumii
de cenuşă şi scrum! (În faţa crinului alb)
Alteori gândul alunecă până la actul genezic al Facerii
biblice, la viscolirile spaimei de început indusă în lume
imediat după încălcarea poruncii divine de a nu consuma
din pomul cunoaşterii.
Spaima, spunea Cioran, este puntea dintre dor şi fire.
Regăsim acest înţeles şi în codul poetic activat de Valeriu
Salcie. E cumplit să asişti neputincios la volatilizarea firii
să nu mai ai
pe cine de spaimă striga! (Uitare II)
Multe din poeziile acestei alcătuiri antologice sunt
infuzate de cel mai cald şi mai uman simţământ,
sentimentul erotic - acelaşi care a alimentat din totdeauna
poezia universală. Îl regăsim peste tot în poeziile lui
Valeriu Salcie, dar cu precădere în ciclul celor opt Scrisori
pentru Elya – toate glazurate şi toate şi învolburate de
străfulgerări pasionale, sentimentale, afective. E un semn
că poetul ascundea în tainiţele patrimoniului său subiectiv
o nestăvilită capacitate afectivă şi deseori era traversat de
dorinţe pătimaşe. Iată, bunăoară, cum sună cea de a şaptea
scrisoare către Elya:

O, clipă de glorie!
Atunci am simţit purpura buzelor tale
Curgându-mi în toate celulele trupului
Cu liliac înflorit, cu privighetori
Cu vişini, cu meri şi caişi
Că de-atâta sărbătoare, gura mea
Ţi-a dat întâiul nume: Elya!

232
Elya – piatra deveghe
Pe care să-mi odihnesc tâmplele
Viscolite de viespilevisului
Astrul de care să-mi sprijin fiinţa
Când se-mbolnăveşte iarba şi frunza
Templul meu înflorit
Când se-nvolbură nordul
Înecând toate zările şi lumea
Până la sânge
Cu frig şi omături…

Elya – corabia mea cu pânze din aripi

Traversând oceanul nopţilor, zilelor
Spre marele ţărm al dorinţei de-a fi,
Al fericirii de-a şti să mori
În fiecare cuvânt
Pentru partea ta de înalt
Pentru partea ta de jertfă
Şi păcat
M-a surprins plăcut prospeţimea şi spontaneitatea
imaginilor plăsmuite de poet, ineditul şi plasticitate
picturală cu care le-a aranjat în glastra subiectivă, ca pe
nişte flori curate culese din zăvoaiele câmpiei tecucene. Să
nu uităm că Valeriu Salcie a fost în egală măsură şi pictor,
ba chiar un pictor cu expertiză, cu ochi de critic plastic
bine exersat. Prin profunzimea gândului, prin
spontaneitatea şi adâncurile imaginilor izvodite cele opt
scrisori către Elya îl situează prin apropierea lui Nichita
Stănescu, cel din Unsprezece elegii. Cu o singură
distincţie; în timp ce poetul din Ploieşti supralicitează C.I-
ul uman, fondul raţional şi comprehensiv pentru aventura

233
sa cosmogonică, poetul din Tecuci îşi extrage sevele din
aptitudinea umanului de a se manifesta afectiv, pasional şi
emoţional. De unde poetul ploieştean reface momentul
biblic al Genezei şi hălăduieşte prin infinitatea
Universului, poetul tecucean scormoneşte prin interioarele
subiective şi se minunează de ceea ce întâlneşte în firidele
lui tainice.
Cum se-ntâmplă cu toate mamele din lume, şi pe el l-
a binecuvântat la naştere, dar nu în sensul unanim bătătorit
de a se împlini în jungla vieţii publice, ci pentru ca Pronia
să-l ferească de maladia grea a singurătăţii. Nu cred c-a
fost ascultată, Valeriu Salcie era un însingurat incurabil. Îl
vedeam deseori mergând pe stradă absent, absorbit de
propriile sale gânduri şi-am înţeles că-i sortit unei
singurătăţi nevindecabile. Altfel, ce să mai spun despre
poetul care frăgezeşte lumina şi simte cum cerul se
îndoaie greu de lumină? Era cineva.
Oricum, cu asemenea poezii ar fi putut atrage atenţia
criticilor asupra sa, numai că, discret până la anonimizare,
n-a dat buzna prin redacţii, n-a încercat să atragă atenţia
asupra lui şi n-a cerşit bunăvoinţa nimănui. A cochetat cu
moartea, dar a trăit discret şi s-a grăbit spre veşnicie
ruşinat parcă de faptul c-a întârziat atât de mult pe pământ.
L-am apreciat de la început, era unul din stâlpii cenaclului
literar tecucean şi l-am simţit alături în toate situaţiile care
reclamau prezenţa privilegiată a poeţilor. Am scris deseori
despre el, dar nu cât aş fi dorit şi cât ar fi meritat
Volumul asupra căruia ne-am aplecat în aceste rânduri
îl restituie publicului, îl scoate din anonimat şi îmbogăţeşte
patrimoniul spiritual local cu un nume faţă de care
Tecuciul avea deja, cel puţin o obligaţie morală, de nu
cumva chiar una de suflet, cărturărească. Şi dacă tot s-a

234
pornit această recunoaştere târzie, n-ar fi rău să se continue
cu alte gesturi de cinstire. O sală a Casei de Cultură ar
putea primi numele său şi la fel poate fi conceput un
concurs poetic pentru amatori care să-i poarte şi să-i
cinstească numele. Păcat că deşi Tecuciul are o revistă
literară editată pe banii contribuabililor, nimeni până
acum, din redacţie, - nume mari şi cu mare suprafaţă
culturală, nu i-a consacrat vreun medalion şi nu şi-a adus
aminte de el, nici măcar la împlinirea cifrelor rotunde de
aniversare sau comemorare. Dar nu vorbesc aici doar de
Valeriu Salcie, ci de fenomenul cultural tecucean în
ansamblu care, din păcate, nu se regăseşte în cuprinsul
amintitei reviste. Şi chiar atunci când se face câte-o
trimitere timidă la istoria şi spiritul locului, cum se-
ntâmplă cu toate revistele de provincie din ţară, momentul
e folosit mai mult pentru achitarea unor poliţe nefericite.
Ar fi cazul ca primarul şi Consiliul Local să privească
aspectul cu mai mult discernământ şi să hotărască dacă
pentru atâta lucru se mai justifică finanţarea ei.
Înţeleg că este o revistă personală, cum sunt multe în
această ţară, dar asta înseamnă că şi resursele pentru
editarea ei trebuie să fie tot personale, să nu angajeze
sărăcăciosul buget local. Abia atunci redacţia îşi poate
îngădui orice, inclusiv tot felul de insurgenţe şi ofuscări.
Cer iertare pentru aceste ultime rânduri, pe care nu le-
am scris cu plăcere sau insidios şi nici nu se leagă în vreun
fel de substanţa şi motivaţia reală a acestei cronici
ocazionale, dar Valeriu Salcie merita, nu doar să fie
amintit aleatoriu, dar chiar un serial de revistă. Şi Valeriu
Salcie este numai unul dintre nedreptăţiţii locului.

235
Varia

Literatura pentru copii ca promisiune

pentru cei mari

Nu mi-am propus să scriu despre această carte –

Catia în casa buclucaşă – ci doar să semnalez existenţa
şi oportunitatea ei, mai cu seamă pentru cei prinşi în
învăţământul preşcolar. Am spus-o de multe ori şi-o repet
ori de câte ori mi se oferă prilejul, că anumite simţăminte
– de duioşie, de gingăşie, de protecţie a fiinţelor mici şi
inferioare nouă – se formează într-o anumită fază a
copilăriei şi, cel mai adesea, în relaţie directă cu
animăluţele mici şi lipsite de apărare.
Cartea pe care o semnalez în aceste rânduri este
semnată de Mihaela Gologan, o tânără de formaţie
politehnică, dar care conservă încă în mentalitate şi chiar
în comportament câte ceva din sensibilitatea, frăgezimea
şi inocenţa copiilor. Nici nu se putea altfel. Nu cred că se
poate scrie literatură pentru copii cu maniere şi conduite
de matur. Trebuie, într-
un fel, ca autorul să se
poată adapta la
cerinţele acestei vârste,
să dea în mintea
copiilor - sigur în
sensul frumos şi
productiv al
cuvântului.

236
 Catia este o pisică, una deosebită, bag seama, o pisică
năzdrăvană cu blăniţă albă, cu un prieten, Tronca şi cu o
poftă nebună de joacă. Cum era de aşteptat, naivitatea este
liantul care coagulează întreaga acţiune a cărţii, dar nu asta
dorim să subliniem în aceste rânduri marginale, ci
mijloacele literare folosite de autoare şi abilităţile literare
cu care încearcă să capteze interesul micilor cititori şi să le
trezească deprinderea de a rămâne în compania cărţilor. E
lucru mare să poţi cultiva patima cititului la o vârstă
timpurie şi această patimă să se extindă, să rămână o
preocupare constantă a adultului, în condiţiile când nici la
noi, nici în lume interesul pentru carte şi pentru lectură a
scăzut îngrijorător. La concurenţă cu televiziunea, cartea a
pierdut de mult pariul, iar lumea este din ce în ce mai
manelizată şi mai puţin dispusă pentru lecturi şi adăstări la
masa de lectură. O ştire prinsă din zbor la o emisiune tv îi
este suficientă şi-l scuteşte de trudnicia lecturii. A trecut
multă vreme de când Galaxia Gutemberg a pierdut
competiţia cu galaxia Mc. Luhan, de când cititul a fost, din
nefericire, dislocuit de imagine. Instituţia televiziunii a
luat locul bibliotecii şi faptul mi se poare iremediabil. De
aici decurge şi sarcina imensă a literaturii pentru copii, de
a le deschide şi cultiva gustul şi deprinderea lecturii şi cred
că tânăra autoare are suficiente abilităţi care ne-ar justifica
urarea de bun venit în rândul autorilor de carte şi cred că o
perseverenţă în genul literar pe care tocmai l-a aşezat în
primele rosturi va fi de bun augur pentru acest gen de
literatură - cel mai căutat şi mai apreciat de cititorii aflaţi
în faza primelor adulmecări literare.

237
 Colț de rai literar

Nu sunt partizanul alcătuirilor antologice cu

primele însăilări semnate de cei ce bat la porţile
consacrării literare. Prezenţa unui autor într-o antologie
presupune o anumită maturitate în actul de creaţie literară
şi nu cred că-i oportun
să consacrăm producţii
de începător, de care,
probabil, ulterior, până
şi autorii se vor dezice.
Or, Aida Zaharia a
editat antologia Colţ
de rai literar care
conţine şi multe lucrări
submediocre, care nu
fac cinste nici măcar
semnatarilor. Graba cu
care unii autori parcurg
distanţa de la creaţie la
tipografie nu înseamnă
totdeauna un reper şi,
cu atât mai puţin o
consacrare.

238
 Ştefan Andronache – un abonat al
bugetului local
Observ că de la o vreme au apărut în spaţiul cultural
tecucean câţiva scriitori noi, pensionari care, dacă tot
dispun de timp suficient şi cunosc toate literele alfabetului
se repliază în trudniciile scrisului şi scot carte după carte.
Sigur că îndeletnicirea scrisului este onorabilă şi-i asigur
pe confraţii că le apreciez sincer trudnicia şi dăruirea cu
care îmbogăţesc bibliografia spiritului tecucean. Ştiu că
nu-i deloc uşor să te implici sporitor într-un domeniu
spiritual care reclamă cercetare, scotocire de arhive,
consultarea unor colecţii de ziare şi reviste vechi, etc.
Altceva mă intrigă şi mă consternează – ca cetăţean şi
ca simplu
contribuabil, faptul
că pentru aceeaşi
carte acelaşi autor
solicită subvenţii de
mai multe ori. Sub
pretextul c-a mai
adăugat câteva pagini
banalului său ghid
tecucean Ştefan
Andronache a
solicitat primăriei
subvenţii pentru a
treia ediţie, care nu se
deosebeşte defel de
cele anterioare. Cu
alte cuvinte, o carte

239
odată publicată constituie pretextul unor alte ediţii, ceea ce
înseamnă alte zeci de milioane din parte primăriei şi din
partea altor conducători de instituţii pe care reuşeşte să-i
păcălească de genialitatea lucrării sale banale. Bunăoară,
de curând a publicat ediţia a treia a ghidului său tecucean,
de parcă s-ar fi epuizat ediţiile anterioare şi lucrarea ar fi
fost cerută de cititori. După câte ştiu, cartea nici n-a ajuns
la cititori, pentru că autorul se fereşte s-o difuzeze public.
Cu ani în urmă era supărat foc pe Vasile Ghica pentru că a
expediat un exemplar cunoscutului profesor de istorie
Horodnic, mutat între timp la Bacău. De unde să ştie,
bietul de el, că menirea unei cărţi este să ajungă pe masa
unui număr cât mai mare de cititori? Se vede de la o poştă
că deşi a lucrat toată viaţa la Bibliotecă n-a ştiut niciodată
care este funcţia acestei instituţii.
Ciudată optică la un om care a lucrat toată viaţa cu
cartea, ca bibliotecar. Probabil că n-a înţeles nimic - nici
atunci, când îşi încasa chenzina şi lichidare ca bibliotecar
şi nici acum când îşi savurează pensia - din menirea
bibliotecii şi a celor ce slujesc această instituţie. Nu mai
insist în aceste rânduri despre monografia Tecuciului din
anul 2001,care a fost un eşec total, iar o sută de milioane
(astăzi ar fi însemnat peste jumătate de miliard) s-au dus
pe apa Sâmbetei.
Să ne înţelegem: totdeauna actul de cultură a presupus
eforturi financiare, dar actul de cultură autentic şi elaborat,
nu improvizaţiile sau pretextele ipocrite, fade şi nevolnice,
inventate special pentru extorcarea sărăcăciosului nostru
buget local. Or, din acest punct de vedere, Şt. Andronache
se dovedeşte o adevărată pacoste pentru bugetul nostru
local.

240
 Am consultat cu mai multă atenţie această presupusă
ediţie a treia şi n-am găsit nici o modificare faţă de ediţia
anterioară, cea din 2016, care presupun că este ediţia
princeps, de vreme ce nu se menţionează nimic pe pagina
tehnică. Când s-au editat cele două ediţii anterioare şi unde
au fost difuzate, de vreme ce nimeni nu ştie de ele? Cât au
costat şi cu cât a contribuit bugetul local la editarea lor?
De ce este trecută drept ediţia a treia de vreme ce nu se
deosebeşte prin nimic de cea din 2016?
Când o carte se trage într-o nouă ediţie înseamnă că s-
a epuizat cea anterioară, că textul a suferit anumite
modificări, ceea ce înseamnă că e vorba de o ediţie
revizuită şi întregită, sau, cum este cazul de faţă răspunde
unui moft al autorului - dacă tot a găsit înţelegere şi-a
îmbrobodit pe unii şi alţi de ce să nu profite? Mi se pare
că lucidul nostru autor a trecut degeaba prin bibliotecă,
pentru că n-a înţeles nimic din ceea ce înseamnă o nouă
ediţie. Toată viaţa a indus în public o înfăţişare falsă – că
este un intelectual, când de fapt n-a fost şi nu este decât un
fotograf. Mulţi au crezut că-şi cunoaşte bine meseria de
bibliotecar, când de fapt n-a fost decât un farsor, un
administrator nepriceput, care şi-a încasat lună de lună
chenzina şi lichidare, fără ştie pentru ce anume. S-a
remarcat prin câteva diaporame – bine realizate şi rafinate
- dar am o îndoială că toate acestea poartă semnul unui
om de cultură, care să acopere o remarcabilă suprafaţă
culturală. Pârvan, Iorgu Iordan, Ion Petrovici s-au
remarcat prin prelungite adăstări în cabinete capitonate cu
cărţi, nu în laboratorul de fotograf. Admit însă, am spus-o
de mai multe ori, că este un fotograf de excepţie, c-a
deprins aşa de bine arta fotografică încât nu cred că-l poate
concura altcineva. E de mirare că în loc să performeze în

241
acest domeniu, unde are toate şansele să strălucească, să
se impună cu autoritate, ţine cu tot dinadinsul să se
remarce în alte domenii colaterale, pentru care nu are
abilităţile necesare.
A mai fi ceva. Am comparat textul actualei ediţii cu
cea anterioară şi-am constatat că nu este nici o diferenţă
între ele, că autorul n-a schimbat nici o pagină, nici o
propoziţie, nici un cuvânt, şi chiar prefaţa este aceeaşi din
ediţia anterioară. Apropo de prefaţă; în câteva propoziţii
vorbeşte despre evenimentele din 1989, de la Tecuci şi m-
am convins încă odată că autorul nostru este incapabil să-
şi reprime egoismul fioros, să fie obiectiv şi ne-pătimaş. A
arătat această imagine de multe ori, şi-a arătat-o, din
păcate, încă odată şi în relatarea acestui moment. Sunt
menţionate aici câteva nume, dar este trecut cu vederea
avocatul Ene Susanu, omul care, din condiţie secundă a
gestionat cu luciditate şi clarvedere întreaga desfăşurare a
momentului. Şi s-a ignorat chiar pe el, care s-a implicat în
acele momente tulburi şi incerte. Mi-l aduc bine aminte,
îşi făcea de treabă cu un aparat de fotografiat gol, fără film
în el, doar aşa să poată pretinde c-a fost şi el pe acolo.
Farsorul dintotdeauna nu s-a putut abţine de a se exprima
încă odată, într-un moment esenţial al devenirii tecucene.
Şi mai este ceva: S-a întrebat oare cineva câţi turişti
au bătut caldarâmul Tecuciului, ademeniţi de costisitoarea
ispravă livrescă semnată de Ştefan Andronache? A avut
trudnicia fostului bibliotecar tecucean vreo influenţă reală
în dezvoltarea capacităţii turistice a oraşului nostru? D-l
Andronache este un om bine plimbat prin lumea
europeană, a bătut Occidentul chiar şi într.o vreme când
beneficiau de paşapoarte numai anumite persoane de
nădejde şi deplin credincioase tătucului şi nu ştiu să se fi

242
întors cu vreo carte despre fondul turistic al oraşelor pe
care le-a străbătut. Bănuiesc însă că s-a întors, ca mulţi-
alţii, cu un braţ de pliante privind obiectivele vizitate. Să
nu fi înţeles că aceasta este forma cea mai uzitată în
informarea eventualilor turişti cu obiectivele ce pot fi
vizitate de cei dispuşi să ne viziteze oraşul? Păi dacă n-a
înţeles acest lucru atât de simplu înseamnă că n-a înţeles
nimic din ceea ce înseamnă propagandă turistică, iar dacă
n-a înţeles acest mod de a face cunoscut valoarea istorică
şi turistică a unui oraş sau a unui obiectiv înseamnă că n-a
înţeles absolut nimic. Turistul care vizitează un oraş sau
un obiectiv turistic nu aşteaptă să-i pui în braţe un tratat,
dar apreciază un pliant cu imagini şi cu datele esenţiale
despre obiectivul vizitat. Or, lucrul acesta, pe care l-a
înţeles foarte bine mănăstirile româneşti - care îşi
gratulează turiştii cu astfel de documente sintetice şi bine
ilustrate, mă surprinde că nu l-a înţeles şi concetăţeanul
nostru. Mai sunt şi alte probleme, tot aşa, delicate şi grave,
asupra cărora sper să mi se ofere ocazia de a reveni.
Îmi pare rău că ceea ce s-a dorit un comentariu la
Ghidul său turistic s-a convertit într-o pagină astrigentă şi
puţin negativă, dar dacă s-a înţeles ceva din aceste rânduri
e bine. N-aş vrea să se înţeleagă că nu recunosc lui Şt. A.
unele calităţi, pe care le-am subliniat apăsat în aceste
rânduri. Dacă va înţelege să le cultive şi să le pună în
valoare, fără să pângărească şi alte domenii colaterale,
pentru care nu are abilităţile trebuincioase sunt sigur că se
va bucura de toate recunoaşterile pe care le merită

243
 Necrolog Dionisie Duma
Noapte bună, Didi, peste lume ninge
Din Parnasul liric înc-o stea se stinge.
Am modificat puţin cele două versuri dragi lui
Dionisie Duma, pe care obişnuia să le recite cu inimitabilul
său timbru gutural, marcat de o gravitate rău prevestitoare
Vorbisem cu el la telefon cu două zile înainte de
eveniment şi nimic din vorbele lui nu prevestea că aceasta
va fi ultima noastră
convorbire. Reţinusem un
vers dintr-o poezie a lui
Octavian Goga – De-oi muri
la primăvară – şi-i spusesem
că trebuie să rezistăm până
vom ieşi la colţul ierbii. Nu-ţi
fă griji, mi-a spus, ştii doar
locul unde ne simţim noi cel
mai bine. Era o aluzie la
grădina unde ne dădeam
uneori întâlnire.
A fost– şi-mi reprim greu
suspinul acestui perfect compus – un poet important
statornicit definitiv în maniera clasică a versificării şi
critica literară a subliniat cu deosebire sensibilitatea şi
muzicalitatea versurilor sale. În câteva rânduri m-a rugat
şi pe mine să mă pronunţ asupra volumelor sale şi-am scris
despre poezia lui cum nu cred că va mai scrie cineva. Am
avut totdeauna convingerea că de-ar fi trăit în Elada lui
Pericle ar fi bătut ţărmurile maritime şi-ar fi urmărit
mersul legănat al nimfelor către locul lor de scaldă.

244
 N-aş zice că şi-a greşit veacul. Cu Ioanid Romanescu
a cercetat toate hrubele Iaşului, iar cu Nichita Stănescu pe
cele bucureştene. Or, în preajma lor şi zeii s-ar fi simţit
onoraţi.
În poezie, a debutat la 35 de ani, în 1975, cu volumul
Ardere, rod al unor vâlvătăi interioare şi-n toate zbaterile
sale ulterioare a invocat ploile pentru stingerea acestor
prime tensiuni adolescentine. A pendulat între apă şi foc,
între Heraclit din Efes şi Tales din Milet, unul încercând
neutralizarea celuilalt, dar din toată gâlceava aceasta, a
principiilor prime, propuse de vechii gânditori, a rezultat
o poezie armonioasă, plină de emoţie şi savoare. A rămas
statornicit în prescripţiile parnasiene care proclamau
muzicalitatea înainte de toate şi nu se poate spune c-a
trădat vreodată aceste principii, îndelung verificate de-a
lungul evoluţiei lirice. Nota de nostalgie, de melancolie
aferată, comună în general poeţilor moldoveni, rămâne o
constantă şi pentru poetul Dionisie Duma.
L-am creditat de la început şi dincolo de nestatorniciile
relaţiilor noastre rămân paginile ce i le-am consacrat şi pe
care le-am inclus în volumul 9 din seria Uricar la Poarta
Moldovei de Jos (pagini de istorie şi cultură tecuceană).
Ele au fost publicate, în prealabil, înainte de a fi integrate
într-un cuprins de carte în diferite reviste de cultură şi
poetul mi-a mărturisit că l-am citit bine, că i-am descifrat
cu aplomb şi clarvedere esenţa demersului său liric.
Totdeauna m-am simţit bine în compania lui, era omul cu
care chiar aveam ce discuta şi mă bucuram ori de câte ori
îl aveam prin apropiere. De fiecare dată, când s-a întâmplat
să fim împreună în dezbaterea publică a unor aspecte din
istoria şi cultura tecuceană, ştiam din capul locului că
manifestarea va fi reuşită. Stăpânea istoria spiritului

245
tecucean, reconstituia cu uşurinţă galeria personalităţilor
locale şi deseori aducea în discuţie chiar aspecte inedite,
cunoscute din relaţiile sale directe cu scriitorii întâlniţi în
viaţă.
Cu Dionisie Duma n-a dispărut un om, ci s-a năruit o
lume, lumea celor vechi, cu melancoliile ei prădalnice şi
cu parfumul salcâmilor japonezi, ale căror flori
multicolore atârnau ca nişte candelabre şi înmiresmau
molcoma lume tecuceană. Dacă-i adevărat că importanţa
unei localităţi este direct proporţională cu numărul şi
importanţa personalităţilor pe care le-a generat şi le-a
furnizat patrimoniului naţional de valori, atunci putem
spune că Tecuciul n-a fost, nici pe departe un oraş
marginal şi anonim. Tecuciul, de fapt fostul judeţ Tecuci,
a furnizat ţării 17 academicieni, dar şi un număr la fel de
mare de scriitori (membri ai S.S.R şi ulterior ai U.S.R.), de
generali, de cercetători şi profesori universitari. Se-nţelege
că printre cei care au pus umărul la prestigiul spiritual al
oraşului Dionisie Duma ocupă un loc important. Şi-a iubit
oraşul cu ardoare, cu pasiune, cu zel şi-a făcut tot ce i-a
stat în posibilităţi pentru ridicarea lui spirituală.
Noapte bună, Didi, şi Dumnezeu să-ţi aşeze sufletul în
apropierea tronului Său de lumină şi îndurare

246
 C.V. IONEL NECULA
Data şi locul naşterii: 12 mai 1940 în comuna Lieşti
din judeţul Galaţi ca fiu al ţăranilor răzeşi Ion şi Elena.
Pregătirea şcolară: După parcurgerea celor 7 clase
elementare în comuna natală a urmat cursurile liceale la
Tecuci. O vreme a lucrat ca profesor suplinitor, iar în
1965 s-a înscris la Facultatea de filosofie din Bucureşti
pe care a absolvit-o în anul 1970. Şi-a susţinut examenul
de diplomă cu o lucrare despre Filosofia cunoaşterii la
Lucian Blaga în 1971. De altfel, filosoful din Lancrăm a
rămas un reper şi o ispită eseistică la care revine deseori
cu alte exerciţii exegetice.
După absolvirea Facultăţii a lucrat în învăţământ
până în anul 1976 când a fost angajat la Casa de
Cultură din Tecuci de unde s-a pensionat în anul 2000.
În anul 2005, după publicarea a 4 cărţi de critică literară
şi filosofie, a fost admis în Uniunea Scriitorilor, filiala
Bacău.

Lucrări publicate

1 Cioran, scepticul nemântuit, Editura Demiurg, 1995

2. Cioran, De la identitatea popoarelor la neantul valah,
Ed. Saeculum I.O., Buc. 2003
3. Căderea după Cioran, Editura Fundaţiei Culturale
Ideea Europeană, Buc. 2005
4. Ion Petrovici în vizorul securităţii, Ed. Saeculum I.O.,
Buc. 2005
5. Ion Petrovici, Un capitol de filozofie românească,
Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Buc. 2006
247
6. Disconfortul de a fi român, - eseuri politice (Premiul
Uniunii Scriitorilor, filiala Bacău) Editura Euro Press
Grup, Buc. 2008
7. Aurel Cioran, fratele din leprozerie, Ed. Publishing-
Criterion, Buc, 2009
8. Uricar la Poarta Moldovei de Jos (Pagini de istorie şi
cultură tecuceană, vol.1, Editura Grapho Press Tecuci,
2009
9. Filosofia românească în secvenţe epistemice, Ed.
Publishing, Buc. 2010
10. Lieşti, satul dintre grinduri şi cuhalm, Ed. Rafet, Rm.
Sărat, 2010
11. Spiritul vrâncean în lecturi elective, vol. I, Editura
Rafet, Rm. Sărat, 2010
12. Ceremonii maieutice (Interviuri acordate), Ed. Rafet,
Rm. Sărat, 2011
13. Ion Petrovici, Recurenţe, Ed. Premier, Ploieşti, 2011
14. Ultimul epistolar, (Corespondenţă), Ed. Rafet, Rm.
Sărat, 2011
15. Uricar la Poarta Moldovei de Jos, vol. II, Editura
Grapho Press, Tecuci, 2011
16. Eminescu în tentaţii metafizice, Ed. Rafet, Rm. Sărat,
2012
17. Uricar la Poarta Moldovei de Jos, vol. III, Editura
Grapho Press, Tecuci, 2012
18. Cioran, Concepte şi idei fundamentale, Ed. Rafet, Rm.
Sărat, 2012
19. Cioran, Mărturii şi referinţe, Ed. Axis libri, Galaţi,
2012
20. Natalia Negru, Dispuneri ocazionale, Ed. Rafet, Rm.
Sărat, 2012

248
21. Cioran în receptări epistemice, Ed. Rafet, Rm. Sărat,
2012
22. Uricar la Poarta Moldovei de Jos, vol. IV, Editura
Grapho Press, Tecuci, 2013.
23. Spiritul vrâncean în lecturi elective, vol.2, Ed. Rafet,
Rm. Sărat, 2013
24. Cioran. Ou de l’identité des peuples, Ed. Le
Brontosaure, Paris, 2013.
25. Uricar la Poarta Moldovei de Jos, vol. V, Editura
Grapho Press, Tecuci, 2014
26. Cioran despre neantul valah, Editura Amurg
sentimental, Bucureşti, 2014
27. Spiritul gălăţean pe treptele afirmării de sine, Editura
Axis libri, Galaţi, 2013
28. Cioran despre identitatea popoarelor, Editura Amurg
sentimental, Bucureşti, 2014
29. Uricar la Poarta Moldovei de Jos, vol VI, Editura
Amurg sentimental, Bucureşti, 2014
30. Ştefan Petică, evadarea în iluzie, Editura Rafet, Rm.
Sărat, 2014
31. Cronici şi eseuri filosofice, vol.I, Editura
Performantica, Iaşi, 2014
32. Cronici şi eseuri filosofice, vol.II, Editura
Performantica Iaşi, 2014
33. Ştefan Petică, evadarea în iluzie, Ediţia a II-a, Editura
Rafet, Rm. Sărat, 2014
34. Uricar la Poarta Moldovei de Jos, vol.VII. Editura
Amurg sentimental, Bucureşti 2015
34. Ceremonii maieutice 2, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2015
35. Basarabia, Editura Performantica, Iaşi, 2015
36. Luca Piţu – cap limpede la devălmăşiile cetăţii,
Editura Rafet, Rm. Sărat, 2015

249
37. Uricar la Poarta Moldovei de Jos, vol.8, Editura Betta,
București, 2015
38. Basarabia, lacrima neuscată a românilor, Editura
Performantica, Iaşi, 2015
39. Uricar la Poarta Moldovei de Jos, vol.9, Editura
Graphotek, Tecuci, 2016
40. Prahova spirituală, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2016
41. Ion Petrovici, Recurenţe, vol.2, Editura Graphotek,
Tecuci, 2016
42. Cronici şi eseuri filosofice, vol.3, Editura Moroşan,
Bucureşti,2016
43. Spiritul buzoian în lecturi aleatorii,Editura Rafet, Rm.
Sărat, 2016
44. Lieşti – satul dintre grinduri şi cuhalm, vol.2, Editura
Rafet, Rm,. Sărat, 2016
45. Uricar la Poarta Moldovei de Jos, vol.10, Editura
Grapho Press, Tecuci, 2017
46.Personalităţi tecucene în Academia Română, Editura
Eikon, Bucureşti, 2017
47 De la critici adunate, Editura StudIS, Iaşi, 2018.
48 Cronici şi eseuri filosofice, vol 4, Editura StudIS, Iaşi,
2018
49.Spiritul ieşean în lecturi ocazionale, Editura StudIS,
Iaşi, 2018
50.Dispuneri literare bucureştene, Editura StudIS, Iaşi,
2018
51.Aurel Cioran – Fratele din leprozerie, Editura
Performantica, Iaşi 2018
52, Erotismul lui Cioran, Editura StudtIS, Iaşi, 2018
53. Filosofia identităţii româneşti, Editura Ideea
Europeană, Bucureşti, 2018

250
54. Spiritul gălăţean pe treptele regăsirii de sine, vol.2,
Editura StudIS, Iaşi, 2018
55. Uricar la Poarta Moldovei de Jos vol.11, Editura
StudIS, Iaşi, 2018

În pregătire
1. Ultimul epistoler, 2
2. Eminescu în tentaţii filosofice vol.2

Ediţii îngrijite
1. Ion Petrovici, Din cronica filosofiei româneşti, Editura
Institutul European, Iaşi, 2005
2. Ion Petrovici, De-a lungul unei vieţi, Editura Fundaţiei
Culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2009
3. Natalia Negru, Durerile poeziei, Editura Muzeului
Literaturii Române, București, 2016
4. C. Rădulescu-Motru, Sufletul neamului nostru (calităţi
bune şi defecte), Editura Grapho Pres, Tecuci 2017.
5. Natalia Negru, Helianta – două vieţi stinse , Editura
Rafet, Rm. Sărat, 2017
6. Ion Petrovici, Fulguraţii filosofice şi literare

Ediţii prefaţate sau post-faţate

1- Gheorghe Mocanu, Trăsnetul lugubru al mărturisirii,
Editura Terra, Focşani, 2014
2 - Aurel Brumă, Adverbul acasă, Editura Performantica,
Iaşi, 2014
3 -Pr. Eugen Drăgoi, Mărturisiri de viaţă bisericească în
ţinutul Tecuciului, postfaţă, Editura Arhiepiscopiei
Dunării de Jos, Galaţi, 2015

251
4 - Nicolae Stan, Introducere în filatelie, Editura Rafet,
Rm. Sărat, 2015
5. - Mioara Bahna, Zig-zag prin literatură, Editura
Junimea, 2015
6. Mariana Stratulat Rogoz, Fantezii lirice în nopţile cu
maci albaştri, Editura Rafet, Rm. Sărat,2016
7. Vasile Sevastre Ghican, Infrastructura păcatului,
versuri, Editura Alma, Galaţi, 1999.
8. Eugen Boureanul, Însemnările unui singuratic,
(panseuri) Editura Grapho Press Tecuci, 2016.
9. C. Rădulescu-Motru, Sufletul neamului românesc
(Calităţi bune şi defecte) Editura Grapho Press, Tecuci,
2017
10. Natalia Negru, Helianta, Editura Rafet, Rm.
Sărat, 2017
11. Daniel Bradea, Tecuciul în anii Primului Război
Mondial, Adi Center, Iaşi, 2017
12. Ion Petrovici, Fulguraţii filosofice şi literare, Editura
StudIS Iaşi, 2017
13.Nicolae Stan, Starea ţăranului ilustrată în cărţi poştale
1894-1943, Galaţi, 2017
14. Gheorghe Dorel Vidraşcu, Verbarul floretist
(Epigrame), Editura Ghepardul, Bucureşti 2017
15. Daniel Bradea, Tecuci, file de istorie, Editura StudIS,
Iaşi, 2018.

252
Cuprins

p.5 Prefaţă
p.9 Istoria în dispuneri ocazionale
p.9. Costache Negri
p.15. Cocuţa Conachi
p.39.Prezenţa filosofului Ion Petrovici în guvernul
Antonescu
p.45. Ion Petrovici în vizorul siguranţei
p.58. C. Stere şi Unirea de la 27 martie 1918
p.69. Alexandru Papadopol Calimah în re-editare
p.74. Natalia Negru
p. 74.Universitatea
p. 85. Conferinţa de ziua eroilor
p. 91. Cînd Lia trecea
p. 93. Natalia Negru sub teroare comunistă
p.99.Panopticum
P.99.Ştefan Petică – un poet al arealului tecucean
p. 108. Servilia Oancea – o memorialistă tecuceană
p. 119. Spovedaniile unui scriitor
p. 125 Vasile Ghica monografiat
p. 128. Vasile Ghica în ediţie bilingvă
p. 131. Mirela Ianuş Dinga
p..131. Poeta în armistiţiu cu timpul
p. 134 Mirela Ianuş Dinga, Purtând tăcerea în desagă
p.137 Iarăşi despre lirismul feminin tecucean
p.144. Triptic Emil Dinga
p.144. Poetul
p.154. Pseudo-rubaiateTecuciul în ilustrate
p.157. Patima aforismului

253
p. 160 Panopticum
p.160. Un debut cu promisiuni
p.165. Vasile Ghica despre Cocuța Conachi
p.168. Dan Vîţă
p.174. Lacrima – pretextul unui debut poetic neanunţat
p.178. Diana Trandafir
p. 181. Tecuciul în ilustrate
p. 185. Lina Codreanu într-o ipostază de critic
p. 189. Ghiţă Nazare şi abordările sale critice
p. 194. Nicolae Mihai – retranşarea în ipostază de
cronicar
p. 197. Nicolae Mihai prozatorul
p. 199. Daniel Bradea – Tecuciul în anii Primului Război
Mondial
p. 202. Daniel Bradea revine
p. 208. Cătălin Dumitrescu
p. 211. Întoarcerea lui Pavel Virgil
p. 218. Petru Rău romancier
p. 225. Monografia comunei Ghidigeni
p. 230. Valeriu Salcie într-un debut editorial postum
p. 235. Varia
p. 235. Literatura pentru copii ca promisiune pentru cei
mari
p.238. Colț de rai literar
p.231. Şt. Andronache – un abonat al bugetului local
p. 236. Necrolog Dionisie Duma
p. 239. C.V Ionel Necula
p. 245. Cuprins.

254