Revistă sătească de ştiinţă şi cultură

Anul IV. Nr. 15. Septembrie 2016

În acest număr : M. Ifrim,

D. Scoroşanu, C. Costea,
Gh. Postelnicu, I. Nedelea, A. Drugău,
I. Mândricel, Radu Gyr, A. Ciurunga,
V. Milescu, T. Cicu, I. Ion,
N. Gâlmeanu, T. Damian, D. Dănăilă,
Al. Ţene, I. Tăbăcaru, E. Otavă,
M. Nicoară, E. Necula, M. Vlăsceanu,
I. Postelnicu, P. Dimitrie, G. Rizescu
ÎNTREZĂRIRI 2

JURNAL PÂRSCOVEAN
Redacţia ÎNTREZĂRIRI a luat parte (joi, 28 iulie 2016) la Centrul Cultural “Alexandru Marghiloman”, la
lansarea cărţii “În sângele ploii”, de Marin Ifrim. Vorbitorii au scos în evidenţă valoarea artistică a versurilor
acestui haiduc al publicisticii buzoiene.

Miercuri, 3 august 2016, redacţia revistei “Origini”, publicaţie editată de Fundaţia “Origini carpatice”, s-a
întâlnit, într-un schimb de opinii, cu redacţia “Întrezăriri” (Gh. Postelnicu, D. Scoroşanu, M. Urse), la Biblioteca
Comunală din Pârscov. S-a convenit asupra realizării unui parteneriat cultural.
DESCHIDEREA FESTIVĂ A NOULUI AN ŞCOLAR
Redacţia ÎNTREZĂRIRI a luat parte la festivitatea deschiderii noului an şcolar la Şcoala Gimnazială „Vasile
Voiculescu” din Pârscov (director Aurora Mihalcea), unitate şcolară cu 350 de elevi şi 30 de cadre didactice.
ÎNTREZĂRIRI 3

INTERVIU
“Mulţumesc Marelui Păstor pentru darurile revărsate asupra mea”

Marin Ifrim: Stimate domnule Gheorghe Postelnicu, sunteţi unul dintre puţinii membri buzoieni ai Uniunii
Scriitorilor din România. Nimeni nu vă poate contesta acest merit obţinut prin muncă şi seriozitate. V-ar
interesa o viitoare Filială a USR aici, la Buzău?
Gheorghe Postelnicu: Eu nu am nimic împotrivă să existe o filială în oraşul Buzău, personal aş deveni mai activ,
m-aş implica mai mult, dar acest lucru trebuie construit, poate prin dezmembrarea altor filiale, poate printr-un
lobby puternic la conducerea US, care numai de dragoste faţă de scriitorii buzoieni, nu poate fi bănuită. Cine să
strângă din jur, 50 de membri cu rădăcini buzoiene? Şi dacă s-ar face filială la Buzău, s-ar aproba şi o revistă
subvenţionată?

Marin Ifrim: Care dintre cărţile dumneavoastră credeţi că vă reprezintă cel mai bine. De ce?
Gheorghe Postelnicu: Am început să scriu din îndemnul propriului cuget. La 12 ani citeam romane-fluviu, toate
cumpărate de fratele meu: „Toate pânzele sus”, „Pe Donul liniştit”, „Cei trei muşchetari”. Din acea vreme s-a
aprins sufletul în a imita pe scriitori şi a sluji slova scrisă. Citeam sub plapumă, supravegheat de buna mea mamă,
întâia călăuză şi sfătuitoare literară. Ea împlinea cu vorba şi cu fapta făgăduinţele chipului Maicii Domnului.
Cărţile mele (12), multe din ele apărute la edituri prestigioase, au fost primite bine. Se găsesc în librării, dar nu şi
în bibliotecile din Pârscov, pentru că, nu-i aşa, nimeni nu e profet în ţara lui. Dumnezeu m-a îndemnat să scriu
despre dascălii şi preoţii pârscoveni, despre poetul-martir Vasile Voiculescu, despre opera Marelui Bazileu Ion
Gheorghe, despre vechile noastre familii, teme care bucură pe oamenii alături de care îmi duc zilele. În 2017,
dacă mi se va îngădui, voi împlini 70 de ani. Nu mă aştept ca autorităţile locale sau judeţene să observe acest
lucru, preocupate profund cu realizarea unor măreţe obiective cetăţeneşti. A trecut neobservat jubileul Pârscov
500, şi atunci, instituţiile culturale şi şcolare cum să fie emoţionate de o cifră de 7 ori mai mică? Ar fi prea de tot,
când plictiseala le-a stins definitiv flacăra recunoştinţei! Dacă nu mă vor sărbători ceilalţi, mă voi sărbători singur,
pentru că timpul, inamicul sublim, nu se mai întoarce. Îmi vor fi aproape copiii, nepoţii şi cei 5-6 prieteni
nemuritori. Ca să închei pe întrebare: dacă aş avea timp, aş reciti „Minunata Adela”, ca să mă încarc de revoltă şi
de sarcasm.

Marin Ifrim: Aţi publicat şi un volum despre opera lui Ion Gheorghe. Noi, cei care-l preţuim enorm pe
marele nostru poet, vă apreciem şi vă respectăm pentru acest demers. Care credeţi că ar putea fi rolul
determinant al criticii literare actuale: de promovare, de recunoaştere sau de consacrare a scriitorilor?
Gheorghe Postelnicu: Critica literară nu mai e ce-a fost. Nu din cauza ei, ci a unor funcţionari din literatură.
Cum să stabileşti 5 sau 6 critici din toată ţara, şi acelaşi număr de reviste care să publice fără oprire cronică
literară despre cărţile aspiranţilor la US? Se vor organiza licitaţii? Se va trage la sorţi? Întrucât se scrie haotic,
haotică e şi activitatea unui critic literar, care, oricât ar vrea, nu poate urmări zi de zi drumul unui creator.
Promovează şi el ce îi cade în mână. Să cumpere singur cărţile pe care le comentează? Orice autor, ca să fie
recunoscut ca atare, trebuie să se bucure de prietenia a 2-3 critici cu ochii buni şi cu mintea întreagă, şi, evident,
cu rubrici permanente. Altfel, unde să publice: în baie sau pe scara blocului? Dar şi criticul scrie cărţi. Are şi el
nevoie să fie promovat, recunoscut, consacrat. Poate fi ordine în asta? E un joc superb cu mărgele de sticlă.
Criticul are prieteni scriitori, nu fotbalişti. Prietenii scriitori sunt prieteni cu alţi scriitori, deoarece toţi vor să-şi
vadă numele pe o carte. Poate criticul să spună ceva rău, fără să primească un potop de injurii, insinuări şi replici
neamicale? Să nu uităm un lucru: suntem înconjuraţi de capodopere şi de genii. Dacă ne intră asta în cap, avem o
viaţă liniştită şi o tensiune arterială normală. Pe de altă parte, dacă Ionescu şi Popescu scriu despre un autor
consacrat, e ca un bâzâit de ţânţar, petrecut la Bârlad sau la Tulcea. Nu se aude de la Bucureşti. Ce e de făcut?
Criticul, dacă îl ţine cureaua, scrie eseuri despre autori care nu mai sunt în viaţă. Asta, pentru amorul propriu, fără
să fie sigur că eseurile vor avea prea mulţi admiratori.

Marin Ifrim: Realizaţi la Pârscov o revistă foarte profesionist concepută. Ştiu cât de greu e să tipăreşti o
astfel de publicaţie lunară. Cum vă descurcaţi, care ar fi micul secret al apariţiei revistei „Întrezăriri” ?
Gh. Postelnicu: Ca redactor-şef al revistei „Întrezăriri”, care apare, fără întrerupere, de 4 ani, am cel puţin o
bucurie: că am atras un număr mare de colaboratori cu origini buzoiene (25), unii tineri şi foarte tineri, cu toţii
ÎNTREZĂRIRI 4
animaţi de a scoate la lumină fibra creştină a locuitorilor Văii Buzăului. Fiecare se osteneşte să împlinească, după
putere, făgăduinţele omului de cultură, care nu sunt uşoare, să se jertfească pentru călăuzirea cititorilor de
pretutindeni, ţinând departe gândul mândriei şi al gloriei deşarte, căci ce daruri mai mari ne dorim în viaţă decât
fărădegrija, nădejdea şi pacea inimii? Fără acestea, societatea se pustieşte. Le urez tuturor să meargă mai departe
în duhul modestiei, al dăruirii şi al iubirii, să nu slăbească râvna pentru cuvântul viu care trezeşte inima din
împietrire şi duhul din somn. Revistele de cultură, chiar dacă au tiraje mici, chiar dacă sunt citite de puţini
oameni, sunt lumina şi stâlpii de întărire ai societăţii. Atunci când se nasc, trebuie sprijinite pentru a ţine pe
drumul adevărat paşii poporului. Ne trebuie o cultură clocotitoare, plină de râvnă şi sinceritate, care să facă faţă
atacurilor înverşunate ale inculturii.
„Spaţii culturale”, „Cartelul metaforelor”, „Caietele de la Ţinteşti”, „Continuu”, „Uscând o lacrimă”,
„Întrezăriri” – cetăţi de salvare spirituală, dar de ce numai acestea?

Marin Ifrim : Faptul că sunteţi născut în satul lui Vasile Voiculescu, şi că aţi slujit, aici, la Şcoala
Gimnazială Pârscov, o viaţă întreagă, ca profesor de română, are vreo legătură de suflet cu marele poet?
Gh. Postelnicu: După căsătoria cu Maria Mitescu, în familia tânărului medic au venit, unul după altul, copiii, trei
fete şi doi băieţi, între 1911 şi 1920. Prins cu grijile familiei, cu multiplele activităţi profesionale, a intrat din ce în
ce mai rar în satul natal. În 1911 a murit Sultana, iar 5 ani mai târziu, s-a prăpădit şi Costache Voicu. În casa
părintească a rămas fratele cel mare, Filipache. Două surori, Maria şi Florica, locuiau în Bucureşti. La cine să mai
fi venit în Pârscov? Străvechea gospodărie a sibianului Ion Voicu se degrada. Copiii făceau ei traseele turistice şi
itinerariile de vacanţă. Gârbovit de muncă şi de răspundere, V. V. nu-i mai însoţea. Cu un cancer la un ochi, apoi
la celălalt, Maria Mitescu aproape că s-a mutat la Paris, urmându-le pe fetele cele mari. Pârscovenii uitaseră de
studentul care le oferise consultaţii medicale şi medicamente. Amintirile deveneau inconsistente. Se prăpădiseră şi
prietenii din adolescenţă, cu care bătuse, în vacanţe, drumurile mănăstirilor din jur. Nu am dovezi că vreun dascăl
sau preot pârscovean era la curent cu succesele literare ale scriitorului: Premiul SSR pentru „Poeme cu îngeri”
(1927), Premiul Naţional de Poezie (1941), Premiul Editurii Fundaţiilor Regale (1939), Premiul Teatrului
Naţional (1936), Meritul cultural în grad de ofiţer, pentru litere şi opere literare.
Am făcut această introducere lungă, pentru a se înţelege că, aşa cum am demonstrat şi în „Viaţa şi opera
lui Vasile Voiculescu”, răceala a fost reciprocă. În anii detenţiei şi după aceea, numele Voiculeştilor nu prea mai
era pomenit în sat. Repulsia bolşevică lucra din plin. După 1964, moştenirea culturală voiculesciană a început să
fie valorificată de fiii săi, până la epuizarea şi ultimei file de manuscris. Reporterii veneau la Pârscov ca la Mecca,
dar ce găseau nu era de dat în presă: o gospodărie ruinată, un nepot (Teodor, „nea Dorel”), bărbos, jerpelit, ţinând
vaca de funie pe marginea drumului. Elanul reportericesc a adus, totuşi, un mare câştig: construirea casei
memoriale. Un rol important l-au avut atunci Gheorghe Petcu, Eugen Sandu şi Dumitru Dumitraşcu. Sunt în viaţă
şi trebuie să le scriem numele în piatră.
Între mine şi Vasile Voiculescu s-a creat o puternică legătură sufletească, începând cu 2010, când, la
îndemnul unor persoane apropiate, am cercetat sistematic, an cu an, istoria acestei străvechi familii pârscovene,
scoţând la lumină zeci de informaţii inedite. La capătul unui drum frumos, am putut crea portretul literar al
martirului creştin.
Încă ceva: Dile nu a învăţat nicio zi la Pârscov, deşi şcoala se afla peste drum, şi avea un învăţător
eminent, Gheorghe Manolache. Copilul şi-a luat zborul de pui spre Buzău şi Bucureşti.

Marin Iffim: Ce planuri literare imediate aveţi, la ce carte lucraţi? Aveţi vreo obsesie a vreunei cărţi pe
care tot amânaţi să începeţi s-o scrieţi?
Gh. Postelnicu: Mulţumesc Marelui Păstor pentru darurile revărsate asupra mea. La aproape 70 de ani de viaţă,
am, fireşte, câteva proiecte, dar îndeplinirea lor nu depinde numai de dorinţa mea, ci de voia Domnului. Cred că e
bine să te bucuri de notorietate, în primul rând, din partea celor lângă care trăieşti. Dincolo de borna kilometrică a
localităţii e discutabil că te apreciază cineva. În urmă cu 4 ani am început să citesc din nou Voiculescu. Rând cu
rând, pagină cu pagină, în vederea întocmirii unei lucrări monumentale: „Repertoar lexicografic: regionalisme,
termeni populari, arhaisme”. Volumul „Proza” se află în manuscris. Când ne-am apucat să trecem pe calculator,
m-am îngrozit: sunt sute şi sute de trimiteri, citate şi explicaţii, care, mie ca autor îmi puteau tulbura iremediabil
mintea, iar soţiei, ca tehnoredactor, să-i înţepenească degetele. Am hotărât să luăm o pauză şi să ducem la bun
sfârşit „Vechi familii pârscovene”, care e cu totul altceva…
ÎNTREZĂRIRI 5
INTERVIU
“Cadrul didactic este un model pentru omul viitorului”
Redacţia ÎNTREZĂRIRI: Vă rugăm să vă prezentaţi biografic şi profesional pentru cititorii noştri..
Constantin COSTEA: Am văzut lumina zilei în mai 1950, în satul Gloduri, comuna Cozieni, judeţul Buzău. Aici
am urmat şcoala primară avându-i ca dascăli pe soţii Veronica şi Dragomir Gavrilă, învăţători de excepţie,
oameni cu mult har, pe care mereu îi pomenesc cu veneraţie. Am urmat cursurile gimnaziale în satul Trestia,
perioadă în care mi-am clarificat opţiunile pentru istorie şi literatură, în primul rând, sub înrâurirea unui mare
profesor, a cărui memorie o cinstesc totdeauna cu mare respect. Mă refer la regretatul dascăl Sorin Badea,
originar din satul Robeşti de Pârscov, dascăl cu vocaţie şi cu un inegalabil talent de a-i atrage şi vrăji pe cei
visători ca dânsul. Aveam cu profesorul Badea discuţii foarte serioase pe teme de istorie şi literatură. Am urmat
liceul la Pătârlagele în perioada 1965-1969, secţia umanistă. In această perioadă am citit foarte multă literatură
universală sub imboldul profesorului de limbă rusă, Ştefan Teodoreanu care mi-a deschis şi alimentat gustul
pentru marea literatură rusă. Acum i-am cunoscut pe Puşkin, Lermontov, Esenin, Tolstoi, Gogol, Cehov,
Dostoievski, chiar şi pe Maxim Gorki. Am rămas plăcut impresionat de literatura acestui popor. In perioada 1969-
1972 am urmat cursurile de zi ale Facultăţii de Istorie din Bucureşti, Secţia istorie-geografie. Astfel, la 22 de ani
m-am trezit profesor titular de istorie-geografie la Scoala cu clasele I-VIII din satul Posobeşti, comuna Odăile,
judeţul Buzău. După ce şcoala a intrat în restrângere de activitate, din 1975 am funcţionat ca profesor la Şcoala
cu clasele I-VIII din Odăile, până în anul 2007. O perioadă de 34 de ani am slujit ca profesor în comuna Odăile.
In acest interval am cunoscut oamenii, locurile, istoria şi tradiţiile comunităţii de aici. Aşa am putut scrie şi edita,
în anul 2012, volumul „Tărâm de taină şi dor”- File din monografia comunei Odăile. In anul 2007 m-am stabilit
definitiv în comuna Măgura, judeţul Buzău, iar din anul 2009 am devenit profesor titular pe catedra de istorie-
geografie la Şcoala Gimnazială Măgura, de unde m-am pensionat la 1 septembrie 2015.
Redacţia ÎNTREZĂRIRI: Ce rol au lecturile, cărţile, revistele în desfăşurarea orei de istorie?
C. COSTEA: In ceea ce priveşte istoria, fie că este vorba de istoria universală, fie că vorbim de istoria românilor,
cred că rămâne valabilă celebra maximă latină, „Historia magister vitae” (Istoria este învăţătorul vieţii). Ea nu
poate fi privită ca o înşiruire seacă de date şi fapte. Am întâlnit profesori pedanţi pentru care datele istorice
înregistrate mecanic erau hotărâtoare în acordarea notei, neglijând total faptele, procesele sau fenomenele istorice,
în ansamblul lor. Problema este cât de pregătit este cele care are misiunea de a preda istoria. Profesorul trebuie să
ştie carte, cum se spune în lumea dascălilor. Trebuie să posede o cultură generală solidă, cu elemente din
literatură, religie, ştiinţă, filozofie, muzică (nu să ştie să cânte!?), arte plastice, politică. O asemenea construcţie
intelectuală se realizează în timp prin lectură şi exerciţiu intelectual permanent. Profesorul trebuie să ştie să-şi
capteze auditoriul prin metode simple, atractive şi eficiente. Lecturile, cărţile de specialitate, revistele,
publicaţiile, în general, au un rol deosebit în pregătirea şi desfăşurarea orelor de istorie. Generaţiile de elevi din
zilele noastre sunt foarte informate, dar informaţiile pe care le primesc nu sunt ordonate. Din presă, de la TV, de
pe Internet, copiii primesc informaţii în cantităţi uriaşe dar nu sunt informaţii universal valabile ci păreri ale unor
aşa-zişi formatori de opinie. Profesorul trebuie să aibă har, dăruire şi dragoste faţă de disciplina pe care o predă în
şcoală. Pe lângă manualele de istorie care sunt aşa cum sunt, el trebuie să recomande copiilor lecturi istorice dar şi
literare, în acelaşi timp, cu mari valenţe educative. Elevilor din clasa a V-a care sunt, de obicei, mai ascultători şi
mai harnici decât cei din clasele mai mari, pentru a înţelege mai bine lumea antică, li se poate recomanda ca
lectură suplimentară Legendele Olimpului, admirabil prezentate de Al. Mitru, Iliada, Odiseea sau fragmente din
operele altor scriitori greci ai Antichităţii. Lumea romană poate fi mai uşor înţeleasă dacă se recomandă copiilor
Eneida lui Virgilius, Tristele şi Ponticele lui Ovidius, Vieţile paralele ale lui Plutarh, „Ab urbae condita”(De la
fondarea Romei) a lui Titus Livius, etc. Lectura acestor opera este uşoară şi atractivă. Pe măsură ce înaintăm spre
epoca medievală sau cea modernă şi contemporană, lecturile istorice devin mult mai bogate şi mai variate. Aici
există culegeri de texte care pot fi prezentate şi analizate cu elevii la clasă. Apoi există revistele de specialitate
cum sunt: „Magazin istoric”, “Historia”, “Cultură şi civilizaţie”. Profesorul este primul care le citeşte, face
selecţia şi pentru a ilustra un fapt sau un fenomen istoric, poate folosi la oră articole, citate, exemple din
publicaţiile amintite. Si mai este o problemă. In facultate, apoi de-a lungul carierei, profesorul îşi formează un
vocabular de specialitate pe care îl utilizează la clasă. Limbajul nu trebuie să fie sec, găunos, încărcat cu expresii
greoaie şi cu termeni de specialitate. Limbajul profesorului de istorie, dar nu numai al său, trebuie să fie suplu,
diversificat, plin de rafinament încât să-i atragă pe copii. Să fie cât mai literar şi mai expresiv. Am avut
întotdeauna grijă să folosesc la orele mele un limbaj autentic, mai literar şi mai expresiv. M-am gândit că sunt
prea mulţi nemernici în lumea românească şi aiurea pentru care limba noastră veche, dulce ca un fagure de miere,
ÎNTREZĂRIRI 6
vorba Poetului, nu mai este un instrument eficient de comunicare şi fiecare „pitecantrop” intră cu bocancii
murdari de noroi în limbă, o supun unui permanent supliciu şi unui sacrilegiu permanent. Este o crimă. Limba
trebuie salvată, ocrotită şi îngrijită. Deci, modul cum te adresezi copiilor la oră, cum discuţi cu ei, cum organizezi
desfăşurarea lecţiei, contează foarte mult. Păcat că se utilizează Internetul în exces. Copiii nu mai citesc ca pe
vremea când eram noi copii, nu mai citesc nici lecţiile din manual ci apelează la Internet pentru că este mai
simplu, dar nu şi mai eficient. De aceea, se pare că asistăm la afirmarea unor generaţii de semianalfabeţi dacă nu
ne trezim la timp. Iată de ce, cred eu, că Internetul moleşeşte gândirea, subjugă voinţa şi spontaneitatea şi
promovează impotenţa intelectuală. Ii rog pe cititorii mai tineri să nu mă judece prea aspru dar acestea sunt
opinile unui om care a trăit şi trăieşte cu pasiunea lecturii pure, curate, adevătare.
Redacţia ÎNTREZĂRIRI: Care sunt cele mai bune metode de educare patriotică a generaţiilor de elevi?
C. COSTEA: Vedeţi dumneavoastră, educaţia patriotică este o componentă fundamentală a educaţiei generale a
copiilor şi a adolescenţilor. Şcoala este instituţia care are cea mai mare responsabilitate în ceea ce priveşte acest
deziderat, alături de biserică. Înainte mai era armata care, iată, nu mai este ce a fost. Nu poţi fi un bun român, un
bun cetăţean, dacă nu îţi iubeşti patria mumă, locul unde te-ai născut, rudele, prietenii şi pe conaţionalii tăi.
Dragostea de ţară, apartenenţa la un neam se înfiripă, prinde contur şi devine un sentiment puternic în anii
copilăriei şi ai adolescenţei, sub înrâurirea şcolii. La inocularea acestui nobil sentiment contribuie părinţii,
educatoarea, învăţătorul şi profesorii, toţi, dar absolut toţi factorii educaţionali. In perioada trecută exista în multe
şcoli acea concepţie comunistoidă care, din păcate, se mai păstrează şi azi în unele unităţi şcolare, potrivit căreia,
profesorul de istorie este cel care realizează educaţia patriotică în şcoală, iar ceilalţi rămân simpli spectatori. El
trebuia să vorbească despre semnificaţia politico-ideologică a unor evenimente istorice, de ziua tovarăşului sau a
tovarăşei despre semnificaţia unor vizite interne sau externe care nu erau puţine. Profesorul de istorie era, să-mi
fie iertată expresia, un fel de sac de box. Revenind la întrebare, consider că o metodă eficientă privind educaţia
patriotică pe care eu am experimentat-o pe parcursul a celor 45 de ani de activitate didactică o reprezintă
activităţile artistice organizate cu elevii, închinate unor evenimente cu rezonanţă în istoria naţională: 1
Decembrie, 9 Mai, 10 Mai, Înălţarea Domnului, când se comemorează şi Ziua Eroilor, etc. Aceste activităţi, care
sunt, de fapt, nişte serbări şcolare, nu au nicio eficienţă asupra copiilor dacă nu sunt pregătite cu grijă şi nu au un
mesaj convingător. Trebuie realizată o selecţie riguroasă a cântecelor patriotice, a versurilor, a copiilor care
manifestă talent la muzică sau la recitare. Montajul literar-muzical este cea mai răspândită modalitate de a fixa în
conştiinţa elevilor sentimente de înaltă trăire şi simţire patriotică. Imi amintesc că în materialul prezentat copiilor
la 1 Decembrie, apărut şi în numărul 13 al revistei „Întrezăriri” am introdus şi poezia lui Radu Gyr „Ridică-te
Gheorghe, ridică-te Ioane!”. Nu mare mi-a fost surpriza când, a doua zi, copiii din clasa mea m-au rugat să le
multiplic poezia şi să le vorbesc despre autorul ei. Prin urmare, educaţia patriotic se realizează prin efortul
conjugat al tuturor celor implicaţi în procesul instructiv-educativ. In ceea ce priveşte eficienţa educaţiei patriotice
a copiilor şi a tineretului este nevoie de o strategie pe termen lung. Nimeni nu are în vedere acest obiectiv de care,
în cele din urmă, depinde viitorul nostru ca naţiune. Manualele, care ar trebui să conţină elemente de bază ale
obiectivului despre care vorbim, sunt depăşite. Ele păcătuiesc din cauza conţinutului ştiinţific precar, al lipsei de
claritate, al abordării educative incerte, al inexistenţei mesajului patriotic şi mobilizator. Practic, manualele de
istorie, la toate nivelele de învăţământ, sunt lipsite de claritate şi substanţă, sunt greoaie, adesea inaccesibile. Cei
care au câştigat licitaţiile pentru editarea, sau mai bine zis reeditarea unor astfel de manuale, pentru că unele sunt
elaborate în ultimii ani ai secolului trecut şi nu au mai cunoscut modificări, au avut în vedere aspectul comercial,
al câştigului. Aşa că nu ne este greu să descoperim printre autorii de manuale indivizi cu studii şi doctorate
obţinute la “foc automat” care operează cu dexteritate de felcer în probleme majore ale istoriei naţionale. Se poate
să fie plătiţi să anestezieze sentimentul naţional pentru că, orice s-ar întâmpla, acesta nu poate fi distrus, în ciuda
jocurilor pe care le fac „agenturili”străine. Dacă abordăm problema din punct de vedere al situaţiei învăţământului
de azi, observăm (să fiu iertat dacă greşesc!) că unii slujitori ai îmvăţământului de azi se prezintă aidoma unor
funcţionari publici. Vin la şcoală, îşi fac datoria la catedră şi se grăbesc spre tren sau microbuz. Activităţile
didactice, metodice sunt, adesea, formale. Generaţia mea era altfel. Menţionez că am avut colegi absolut implicaţi
în procesul de învăţământ şi preocupaţi de permanenta perfecţionare didactică. Pe Valea Bălănesei exista un
nucleu de profesori de istorie profund devotaţi profesiei lor. Amintesc aici pe următorii profesori: Chiţu Stefan de
la Bozioru, un distins profesor şi un adevărat „boier”, Nistor Dumitru de la Cozieni, un admirabil cadru didactic
şi un îndrăgostit de istorie, Badea Sorin de la Lunca Frumoasă, despre care am vorbit, Scoroşanu Dumitru de la
Pârscov, un profesor profund, bun cunoscător al istoriei Văii Buzăului, o fire blândă, cuceritoare. Împreună
organizam activităţi pline de substanţă, cu un bogat fundament educativ. O altă modalitate de realizare a educaţiei
ÎNTREZĂRIRI 7
patriotice o reprezintă excursiile la diferite obiective istorice, locuri pline de încărcătură istorică, de semnificaţie
şi tradiţie. Dar şi aici ne lovim de un formalism excesiv. Intenţionam anul acesta să organizez o excursie cu clasa
a V-a la vulcanii noroioşi din zona Berca-Arbănaşi. Nu am reuşit datorită formalităţilor, a birocraţiei. Mi se
cereau o mulţime de documente, aşa că am renunţat. Ceea ce este important pentru comuna Măgura este faptul că
pe raza sa teritorială sau în apropiere se află o serie de obiective istorice, artistice ori monumente naturale cum ar
fi: mânăstirile Ciolanu şi Nifon, schitul Cetăţuia, Tabăra de sculptură în aer liber, Sarea lui Buzău, etc.
Conducerea Şcolii Măgura a organizat numeroase vizite la aceste obiective iar copiii au primit informaţiile care i-
au interesat din partea unor cadre didactice competente. Evident că gama metodelor şi a procedeelor de realizare a
educaţiei patriotice este multiplă, însă eu m-am referit doar la câteva.
Redacţia ÎNTREZĂRIRI: Care este ponderea exemplului personal al cadrului didactic în ecuaţia educativă?
C. COSTEA: Problema exemplului personal al cadrului didactic în ceea ce priveşte procesul instructiv-educativ
a suscitat discuţii aprinse. In primul rând, educatorul este cel care are rolul cel mai important în ceea ce priveşte
modelarea, cizelarea caracterului elevului. Acest lucru se realizează cu răbdare, cu bunătate, cu înţelegere. Şcoala
are rolul de a forma la copii priceperi şi deprinderi pe care societatea în care trăim le solicită. Societatea are
nevoie de oameni adevăraţi, de cetăţeni care gândesc şi care acţionează în virtutea unor principii sănătoase. Nu
are nevoie de roboţi sau de oameni uşor de manipulat. Cadrul didactic este un model pentru omul viitorului.
Copiii selectează ceea ce este bun din atitudinea şi comportamentul învăţătorului sau dirigintelui. Educatorul
trebuie să-i trateze pe copii în mod egal, fără discriminare, fără patimă, să utilizeze un limbaj civilizat, să
dovedească un comportament decent. Câţi dintre noi, cei care am îmbrăţişat cariera didactică nu am preluat de la
învăţătorii sau profesorii noştri modalităţi de comportament care ni s-au părut deosebite?
Redacţia ÎNTREZĂRIRI: Cunosc elevii vestigiile şi monumentele locale, numele eroilor ultimelor războaie?
C. COSTEA: Cu siguranţă! Am amintit anterior că, în general, cadrele didactice se preocupă de istoria locală şi
se organizează activităţi cultural-educative prin care se popularizează obiectivele istorice sau de altă natură de pe
raza unei localităţi. In ceea ce priveşte numele eroilor din ultimele războaie, mă îndoiesc ca elevii să cunoască
numele acestora, dar ei ştiu că pe monumentele din incinta lăcaşurilor de cult sunt menţionaţi cei care s-au jertfit
pentru patrie şi o viaţă mai bună şi le cinstesc în fiecare an memoria.
Redacţia ÎNTREZĂRIRI: Ce propuneri personale aveţi privind cunoaşterea, într-o măsură mai mare, a
trecutului istoric al localităţii?
C. COSTEA: Socotesc că trebuie o implicare mai mare a autorităţilor locale, alături de şcoală, biserică şi alţi
factori educaţionali în ceea ce priveşte păstrarea şi conservare monumentelor istorice, ale naturii sau de artă. Este
necesară apoi publicarea unor materiale pentru popularizarea monumentelor istorice, ghiduri, hărţi turistice,
broşuri, etc.
Redacţia ÎNTREZĂRIRI: Sunteţi autorul unei cărţi importante: „Tărâm de taină si dor, file din monografia
comunei Odăile”apărută în 2012 la Editura Omega din Buzău. Aveţi în gând şi alte proiecte editoriale?
C. COSTEA: Proiectele sunt temerare însă nu ştiu în ce măsură vor fi îndeplinite. In primul rând mă pasionează
istoria localităţii Măgura şi, pe baza unei bibliografii bogate şi a unor cercetări în arhivele locale şi centrale, mi-
am propus elaborarea unei lucrări ştiinţifice despre Măgura. Cercetările sunt într-un stadiu avansat. De asemenea,
lucrez paralel la monografia satului meu natal, Gloduri, din comuna Cozieni, pe care am intitulat-o “Sălaşul
îngerilor”. Mi-am propus să refac lucrarea mea de gradul I intitulată “Invăţământul sătesc în judeţul Buzău în
perioada aplicării Legii Instrucţiunii Publice din 1864”. Ar fi o contribuţie deosebită la istoria învăţământului
rural din judeţul Buzău. Pentru a da atractivitate orelor de istorie, în perioada când eram profesor am scris o serie
de materiale istorice (studii de caz, comentarii istorice, medalioane istorice, etc.) pe care le citeam la ore şi apoi
le comentam cu elevii. Doresc să fac o selecţie a acestora şi să le public pentru a veni în ajutorul copiilor, a
tinerilor şi a celor pasionaţi de istorie, în general.
Redacţia ÎNTREZĂRIRI: Aveţi în publicaţia noastră o rubric intitulată “Obiceiuri, datini şi tradiţii populare
româneşti”, foarte apreciată de cititori. Mergeţi mai departe?
C. COSTEA: Doresc să-i asigur pe cititori că voi continua să public articole la această rubrică. Fac o pauză
pentru că am numeroase materiale culese cu copiii pe vremea când eram profesor la Odăile. Ele presupun o
selecţie şi o interpretare ştiinşifică pentru a vedea lumina tiparului. Am în vedere publicarea unor obiceiuri, datini,
credinţe populare, tradiţii specifice zonei de la Curbura Carpaţilor sau, mai précis, din zona subcarpatică a
Buzăului.
Doresc colectivului de redacţie al revistei “Intrezăriri”, colaboratorilor şi cititorilor acesteia multă sănătate
şi numai bine!
ÎNTREZĂRIRI 8
INTERVIU

„La temelia fiecărei familii pârscovene se află multă suferinţă şi sânge, fapt trecut cu vederea de-a lungul
timpului, de autorităţile locale”
Redacţia ÎNTREZĂRIRI: Aţi străbătut, uman şi profesional, a doua jumătate a veacului trecut. Cum caracterizaţi social,
economic şi politic perioada 1970-1989 pentru localitatea noastră?
Dumitru SCOROŞANU: În deceniile terorii politice şi economice (50-60) Pârscovul îşi pierduse statutul din perioada
interbelică, când era centru administrativ de Plasă, devenind o localitate uitată, neglijată, ocolită de investiţii. Anii 70 au fost cei
mai buni din epoca comunistă, ideologic simţindu-se o relaxare, iar în economie, efectele unor investiţii masive de capital
împrumutat. Industrializarea şi investiţiile din agricultura etatizată au influenţat pozitiv viaţa oamenilor. Apar obiective industriale
noi: Întreprinderea de in şi cânepă, Atelierul de bare trase, secţiile modernizate ale Fabricii de conserve, care produceau, în mare
parte, pentru export. Este vremea când schimburile de lucru erau anunţate de sirena care se auzea până în satele de sus.
Comerţul, cu limitele impuse de regim, se organizează mai bine, înfiinţându-se magazine noi în toate satele, depozit de materiale
pentru construcţii, restaurant şi carmangerie. Spitalul funcţiona în acei ani cu secţiile de interne, pediatrie, chirurgie, radiologie,
laborator şi farmacie, cu medici, asistente, laboranţi şi farmacişti. Şcoala nouă, inaugurată în 1964, se extinde, iar din 1980 sunt
înfiinţate primele două clase de liceu (treapta I). În mare parte, tinerii părăsesc satele şi urmează şcoli profesionale, licee, cursuri
superioare de învăţământ. Se menţine ponderea crescută a celor ocupaţi în agricultura de stat şi cooperatistă, dar apare un
echilibru cu profesiile industriale şi intelectuale. Mulţi pârscoveni lucrează la întreprinderi şi instituţii din Buzău, practicând naveta
zilnică cu trenul şi autobuzele. În anii 70 se depopulează masiv satele Târcov, Trestieni, Pârjoleşti, Runcu, Oleşeşti, unde
funcţionaseră şcoli primare şi gimnaziale.
Deceniul 1980-1990, ultimul sub rânduielile comuniste, a fost marcat de curba de sacrificiu impusă de PCR pentru plata în
avans a datoriei externe. Se simt din plin efectele încetinirii economice şi ale birocraţiei statului totalitar. Umilitoare, pentru cei mai
mulţi din locuitorii comunei, au fost măsurile de limitare a consumului alimentelor de bază şi produselor de larg consum, prin
impunerea raţiilor la pâine, ulei şi zahăr. Cozile la magazine au devenit ceva obişnuit pentru pârscovenii de rând. Totuşi, ei îşi
asigură resursele pentru construcţia de case, achiziţionarea de autoturisme (Dacia, Aro, Lada, Skoda, Trabant). Ca de atâtea ori
în istorie, oamenii s-au adaptat la noul mod de viaţă, existând şi o anumită toleranţă faţă de încălcarea „normelor eticii socialiste”.
Modelul de succes al statelor dezvoltate din Europa şi acumularea nemulţumirilor în rândurile unei populaţii care nu se mai supune
orbeşte comenzii politice au creat condiţiile schimbării din decembrie 1989. Din păcate, preţul eliberării a fost scump. Pierdeam
atunci un război neconvenţional, dar în care fusesem angajaţi fără voia noastră, din decembrie 1947. Construisem şi la Pârscov,
ca în toată ţara, cu muncă şi sacrificii, toate cele pomenite mai înainte. Din nou am pierdut totul la marea ruletă a istoriei,
rămânând în ultimii ani mai săraci decât la începuturile experienţei comuniste. Fără graniţe, fără vreo speranţă de salvare pentru
cei căzuţi sub tăvălugul vremurilor, putem doar să ne bucurăm că suntem mai liberi ca oricând. Speranţa însă, moare ultima!
Poate că puţinii rămaşi şi cei care se vor întoarce acasă o să reînnoade firul existenţei noastre pe aceste locuri.

Redacţia ÎNTREZĂRIRI: Dar cultural?

Dumitru SCOROŞANU: Cultural, epoca comunistă a înmormântat definitiv ocupaţiile şi tradiţiile vechilor familii
pârscovene, legate de proprietatea ţăranului asupra pământului, vitelor şi celorlalte bunuri personale. Redusă, după 1960, la locul
de casă, şi-n unele cazuri, la lotul aflat în folosinţă, averea ţăranului este sărăcită şi în ceea ce priveşte moştenirea spirituală.
Dispare definitiv portul popular, proces început odată cu „modernismele” secolului al XX-lea. Obiceiurile de peste an, multe legate
de viaţa religioasă şi de biserică, se reduc la cotele unui ateism acceptat în multe din familiile tinere. Ici, colo, se mai ţes preşuri şi
covoare, se coase de mână sau se împletesc ciorapi de lână. La şcoală, doar la serbări, copiii sunt îmbrăcaţi în costumele
moştenite de la bătrâni. Viaţa culturală ţine de necesităţile de comunicare şi informare ale oamenilor. În acelaşi timp, politica dusă
de autorităţile comuniste era centrată pe obiectivele propagandei de partid, cu excesele cunoscute. În lipsa unor mijloace moderne
de informare şi divertisment, se citea mult. În 1971 erau înregistraţi la Biblioteca comunală din Pârscov peste 2500 de cititori, cu
23 de mii de cărţi împrumutate. Spre comparaţie, în ultimii ani, numărul cititorilor nu trece de 400, cu aproximativ 6 mii de volume
citite. În anii 70-80 erau la modă balurile pentru tineri organizate la căminele culturale, în sălile şcolilor din Trestieni şi Bădila sau în
saloanele particulare. Cinematograful funcţiona la Pârscov încă din 1950, ajungându-se după 1970 la 4-5 proiecţii pe săptămână,
cu peste 3 mii de spectatori lunar. În aceşti ani a funcţionat o reţea de difuzare a emisiunilor radio, cu difuzoare răspândite în
comună, la care puteau fi ascultate şi emisiuni locale.
Activitatea unor formaţii artistice (cor, teatru, brigadă artistică, fluieraşi), în mare parte alcătuite şi conduse de cadre
didactice, s-a menţinut până în anul 1989. Pe scena Căminului cultural s-au prezentat spectacole cu interpreţi îndrăgiţi, la care au
asistat numeroşi spectatori. După anul 1970, viaţa culturală pârscoveană a cunoscut cote mai înalte de manifestare, odată cu
organizarea activităţilor dedicate scriitorului martir Vasile Voiculescu. După reconstruirea casei memoriale, Pârscovul a devenit un
punct de atracţie pentru turişti. Nu putem uita lipsa de interes a autorităţilor locale de atunci şi de astăzi pentru promovarea unor
iniţiative care aveau drept scop protejarea şi valorificarea patrimoniului cultural local: monumente, vestigii de interes istoric şi
geografic.

Redacţia ÎNTREZĂRIRI: Din tinereţe v-a preocupat dovedirea locuirii neîntrerupte a Văii Pârscovului. Detaliaţi.
Dumitru SCOROŞANU: Pot spune că m-am născut sub o zodie norocoasă, pe malul stând al Bălănesei, la Brăeşti, şi
am vieţuit până acum la 20 de km în aval, la Pârscov, la aceeaşi distanţă de firul apei ce vine de sub culmea Ivăneţului. Şi în
munte, ca şi la Pârscov, casele vieţii mele au fost construite peste urmele unor trăitori de acum 5 mii de ani. Acestea mi s-au
limpezit, după ce, în 1973, m-am întors de la Iaşi, unde am urmat Facultatea de istorie. Primele cioburi de vase mi le-a adus tata,
ÎNTREZĂRIRI 9
în primăvara anului 1974, când plugul a scos la suprafaţă urmele unei aşezări din epoca bronzului, cultura Monteoru (mileniul II
î.Hr.). A urmat colaborarea cu regretatul arheolog Vasile Drâmboceanu de la Muzeul Judeţean de istorie Buzău, un film la TV şi,
rămânând colaborator, am avut acces în lumea „căutătorilor de comori”. De aici totul a curs firesc, începând cu Brăeştiul natal,
unde un vecin din neamul Ciuculanilor mi-a pus în mână o traistă de cioburi şi unelte din os, din aceeaşi epocă a bronzului. Din
temelia casei vechi până în marginea abruptă a Sărăţelului, vieţuiseră neamurile celor care locuiau şi la Pârscov, dependenţi de
un centru puternic cum era cel de la Sărata Monteoru.
Povestea a continuat frumos, cu generoasa contribuţie a elevilor care au prins gustul scormonirii locurilor în care trăiau.
Într-o zi, Costache Iulian, din clasa a VII-a, m-a dus la bunicul lui, Costache Tache Ion, din Târcov, care păstra într-o polată o
grămadă de cioburi căzute din versantul sudic al Pietrei cu Lilieci. Era ceramică dacică lucrată la roată, dintr-o aşezare fortificată
cercetată începând cu anul 1989 de o echipă de arheologi de la Muzeul Naţional Bucureşti. La fel s-a întâmplat şi în cazul aşezării
străvechi româneşti, cultura Dridu, de pe la anul 1000, aflată în Lunca Buzăului, pe terasa înaltă de la intrarea în Robeşti. Elevul
Vasilică Simion a venit la şcoală cu o sacoşă plină cu cioburi de vase găsite într-o groapă săpată pentru plantarea stâlpilor reţelei
electrice. Tot atunci, o femeie inimoasă, plimbată prin lume, Claudia Ştefănescu, ne-a arătat fragmentele unei amfore bizantine,
scoase la iveală în urma plantării viei pe dealul ce domină platoul locuit cu peste 1000 de ani în urmă. Vasul se află în prezent la
Muzeul Judeţean de istorie şi este legat de necropola aşezării amintite. Au urmat perieghezele din partea de sus a Bădilei (la
Grajduri) şi incursiunile cu alţi colegi arheologi, inclusiv cele prilejuite în 1979-1980 de cercetările făcute pentru editarea lucrării
„Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului”. Pregătirea lucrării pentru gradul didactic I (1986) şi comunicările realizate în sesiuni
ştiinţifice anuale mi-au permis să-mi conturez o imagine asupra locuirii umane pe Valea Pârscovului.
De sub munte, unde se află Golul Brăeştiului, pe Podul Fundăţii, la limita N-E, spre Budeşti, au ieşit la iveală urmele unei
aşezări locuite din epoca bronzului până la cultura Dridu, deci 3 mii de ani. În 1988 ne-au fost oaspeţi câţiva arheologi de la
Muzeul Naţional de Istorie, printre care cercetătorii George Trohani, Dragomir Popovici, Radian Andreescu şi doamna Bolomei,
antropolog de renume în lumea științifică. Vizitând aceste locuri am fost impresionaţi de mulţimea dovezilor de locuire şi mai ales
de perspectiva de comunicare pe care o aveau locuitorii acelor aşezări cu cei aflaţi în centre vizibile până la Cârlomăneşti-
Cândeşti-Piatra cu Lilieci. În 2015, tinerii muzeografi de la Buzău au alcătuit harta punctelor semnalate de noi în zonă şi continuă,
an de an, cercetările, pe micul platou de la Târcov. Prin grija altor cercetători, precum profesorul Ilie Mândricel, care ne oferă
tezaurul inestimabil de documente pentru sec. XIV-XX, se întregeşte tabloul unei miraculoase existenţe, milenare, a neamurilor
noastre în aceleaşi vetre de locuire.

Redacţia ÎNTREZĂRIRI: Sunteţi o persoană optimistă, echilibrată. Carismatică. Oamenii de acest fel nu sunt nici ei ocoliţi
de decepţii. Vă amintiţi câteva?
Dumitru SCOROŞANU: Mulţumesc pentru portretul făcut, apropiat de ce mi-am dorit să fiu. Mă întrebaţi, aşadar, despre
decepţiile pe care le-am avut în cei trei ani de la pensionare. Dacă mă gândesc la relaţiile cu semenii, vă rog să mă credeţi că nu
am încetat să-i accept aşa cum sunt şi, în unele cazuri, să-i îndrăgesc. De fapt, cred că fericirea mea a fost condiţionată
întotdeauna de convieţuirea cu cei din jur, alimentându-mi sufletul din această comunicare. Acum, în apropierea vârstei de 70 de
ani, ar fi păcat să încarc negativ tocmai aceste relaţii. O întâmplare din ultimele zile ale anului şcolar trecut, în curtea şcolii, mi-a
relevat că am încă destule motive să mă bucur. Coborând, parcă simbolic, nişte trepte recent construite, ca de nicăieri mi-a ieşit în
faţă o fetiţă din clasele mici, cu ochii luminoşi, care m-a întrebat: „Ce mai faci?” „Bine, dar de unde mă cunoşti?” „De la grădiniţă!”
A fost de ajuns pentru a-mi umple clipa de fericire…

Redacţia ÎNTREZĂRIRI: Retrospectiv: ce realizări notabile aţi avut în plan personal de-a lungul vieţii?
Dumitru SCOROŞANU: Vă spun că am avut o copilărie minunată, petrecută într-o familie cu părinţi înţelepţi, trecuţi prin
necazurile războiului şi prin anii grei care au urmat. Fraţii şi rudele care coborau la noi din munte, de la Brăeşti şi Scoroşeşti, m-au
înconjurat de la început cu dragostea lor, întărindu-mi încrederea în oameni. Au urmat clasele primare cu Afrodita Ungureanu, o
persoană demnă, ambiţioasă şi frumoasă, clasele gimnaziale cu Ligia Giurescu, Viorica Pietraru, soţii Popescu, Tamara Coban,
Liceul Haşdeu, cu Modoveanu, Olaru, Vencov, Sânpetru, Cristescu etc., armata la 01172 Caransebeş (infanterie motorizată),
colegii fantastici de la Iaşi. Acesta este parcursul! În urmă cu 50 de ani am predat primele ore la gimnaziul din Pârscov. 20 de ani
am păstorit un grup didactic cu totul admirabil. Fără excepţie, dacă parcurgeţi portretele realizate de Gh.Postelnicu în „Dicţionarul
dascălilor pârscoveni”, ajungeţi la concluzia că am trăit epoca de aur a şcolii pârscovene, în care s-au împletit în mod fericit două
generaţii. Notabil este că am reuşit să fac politică 22 de ani, după 1989, fără câştig personal. A fost bine pentru cei aflaţi alături de
mine în tot acest răstimp. Împreună cu profesorii Nica şi Postelnicu am scos prima monografie a comunei Pârscov în anul 2004.
De câţiva ani, graţie aceleiaşi comunicări fantastice, putem „întrezări” viitorul, privind în trecut.

Redacţia ÎNTREZĂRIRI: Sunteţi coautorul lucrării „Vechi familii pârscovene”. Este o carte importantă? De ce?
Dumitru SCOROŞANU: Apariţia volumului „Vechi familii pârscovene” încununează peste 15 ani de muncă ai cuplului
Gheorghe şi Elisabeta Postelnicu, care lucrează la o operă unică: „spaţiul pârscovean”, cu geografia, istoria şi oamenii săi.
Monografia dedicată lui V. Voiculescu, romanele şi chiar opera critică au ca fir roşu spiritualitatea acestui spaţiu, frumuseţea
nebănuită a vieţuirii umane. Colaborarea mea la scrierea şi editarea acestei cărţi m-a onorat în modul cel mai înalt. Contribuţia a
fost, presupun, cea intuită de bunul meu coleg Gheorghe Postelnicu, care a ţinut să răsplătească ataşamentul meu necondiţionat
faţă de comunitate în care trăim de aproape 7 decenii. Împreună am fost primiţi de sute de oameni în casele lor, cu interes şi
bunăvoinţă. Puţini au fost cei care au evitat să ne împărtăşească amănuntele existenţei lor şi ale întregii familii. Personal, am trăit
o experienţă imposibil de realizat în condiţii obişnuite, înţelegând cât de mult ne apropie trecutul trăit de neamurile noastre în
ultimele două secole şi cât de multă suferinţă şi sânge stau la temelia existenţei fiecărei familii. Am certitudinea că cele prezentate
în cartea „Vechi familii pârscovene” nu reprezintă decât o treaptă în opera scriitorului Gheorghe Postelnicu şi de aceea privesc
viitorul cu încredere.
ÎNTREZĂRIRI 10
VORBE ŞI TÂLCURI

VALURI ŞI ALUVIUNI
Ion NEDELEA

MĂRIRE ŞI DECĂDERE
Exagerată ori minimalizată nu numai în virtutea unor convingeri ştiinţifice, ci şi
în temeiul unor orientări politice, influenţa slavă asupra limbii române reprezintă o
realitate ale cărei dimensiuni sunt atestate (şi) de statistici lingvistice (oricât ar fi ele de
controversate). Au existat prin veacuri, momente de mărire ori de decădere ale acestei
înrâuriri, dar şi ale recunoaşterii ei.
La timpul respectiv şi după aceea, au provocat ample dezbateri şi ajustări cifrele
avansate în 1961 de Dimitrie Macrea, care, folosindu-se de Dicţionarul limbii române
moderne – DLRM apărut cu vreo trei ani mai înainte, ajungea la concluzia că aproape
4000 dintre cuvintele şi variantele înregistrate de acesta ar fi vechi slave (7,97%).
Oricum, nu poate fi negată corectitudinea unor asemenea etimologii pentru lungi liste de
cuvinte alcătuite de specialişti reputaţi. Fie că avem în vedere apartenenţa la vocabularul
religios (elemente pătrunse în special în epoca aşa-numitului slavonism cultural:
apostol, arhiereu, candelă, cazanie, călugăr, denie, diacon, duh, duhovnic, proroc, rai,
sobor, stareţ, strană etc.), la cel, mai vechi şi foarte bogat, al agriculturii ( brazdă, ogor,
plug, pogon, a sădi etc.) sau la alte domenii, fie că ţinem seama de clasele gramaticale de care aparţin, inventarul
elementelor slave preluate în limba română este considerabil. Să amintim, şi din perspectiva criteriului morfologic mai sus
invocat, câteva substantive: babă, boier, ceas, ceată, coajă, glas, izvor, muncă, nădejde, pagubă, prieten, spor, trup, veac,
zid etc.; adjective: bogat, drag, lacom, mândru, scump, straşnic, vesel, voinic etc.; verbe: (a) boli, clădi, dărui, dovedi, izbi,
îndrăzni, năvăli, păzi, pândi, trăi, trăsni etc. (după Theodor Hristea, Sinteze de limba română, l984). De notat că unor astfel
de cuvinte strict utile li se alătură altele remarcabile prin expresivitate şi prin etimologii interesante, de genul lui bazaconie
(din sl. bezǔ-zakonije „fărădelege”) sau bâzdâganie (din sl. bezdyhanǐnǔ „neînsufleţit”).
Fără a-i afecta vreodată structura romanică, elemente din limbile slave vecine s-au strecurat în română şi în perioade
mai apropiate de noi, de când datează împrumuturi din bulgară, sârbo-croată, rusă, ucraineană, polonă.
În ceea ce priveşte împrumuturile româneşti din limba rusă modernă, este de amintit că acestea au fost vizibil
determinate de factori politici. O arată, de pildă, debitul fluxului de intrări din prima etapă a regimului comunist, structurat
pe baze sovietice, şi semantica neologismelor respective. Aşadar, un nou şi puternic val slav, aducător şi de aluviuni
lexicale...
Nu ne propunem însă să ne întoarcem la acea epocă în care se spunea apăsat metaforic (cu o formulă de sorginte
sadoveniană; după unii, masonică) că „Lumina vine de la Răsărit” şi când ne-am pricopsit cu termeni ca activist, agregat,
colhoz, comsomol, combinat, cvartal, desant, dezinsecţie, empiriocriticism, exponat, iarovizare, instructaj, mecanizator,
sovhoz, stahanovist, procuratură (care l-a înlocuit pe vechiul parchet, readus în uz după 1989), radioficaţie şi altele care au
rezistat ori au dispărut. La acea vreme, Iorgu Iordan (inclusiv în „Limba română contemporană”, 1954) alcătuia liste
consistente de rusisme (termenul, mai ales în R. Moldova, are astăzi conotaţii negative, din cauza împestriţării cu ele a
românei vorbite în acel spaţiu). Mai târziu, acelaşi cunoscut etimologist numit anterior, Theodor Hristea, avea să remarce (în
lucrarea citată) că multe dintre cuvintele înşirate imediat mai sus „conţineau rădăcini sau alte elemente formative de origine
latină”, ceea ce le-a uşurat asimilarea de către limba română. Altele au dispărut din uz (ori chiar din dicţionare) odată cu
realităţile de care erau legate şi cu schimbările politice din ultima parte a secolului trecut.
DE LA RĂSĂRIT, PRIN APUS
Neologismele ruseşti au devenit în România, după perioada extrem de prielnică lor de după Al Doilea Război
Mondial (la care ne-am referit mai sus), adevărate rarităţi în procesul îmbogăţirii lexicale a limbii noastre. Ele – după cum
se ştie – au fost învinse categoric (aproape eliminate ca sursă) de cele franţuzeşti şi – cu deosebire în ultimii ani – de cele
englezeşti. Acestea, evident, nu lipsiseră nici în „anii de glorie” ai limbii ruse, care se învăţa în şcoală din clasa a IV-a
(amănunt cunoscut, probabil, multor copii şi tineri doar din amintirile părinţilor ori bunicilor).
Şi totuşi, câte un cuvânt venit din această limbă – de altfel, a unei mari literaturi – se mai strecoară în vorbirea
actuală (e drept, unele ajungând aici pe căi ocolite, trecând mai întâi prin Occident). Iată câteva:
>gulag-gulaguri (din rus. Gulag); lipseşte din DEX (1996), dar este prezent în Dicţionarul ortografic, ortoepic şi
morfologic al limbii române – DOOM2 (2005) şi în Noul dicţionar universal al limbii române – NDULR (2006), cu
definiţia: „loc de deportare, de detenţiune în care se practică degradarea sistematică a fiinţei umane (specific practicii
sovietice de distrugere a opoziţiei intelectuale)”. Creat în ruseşte ca acronim de la numele unei ramuri a poliţiei interne şi
serviciilor de securitate sovietice, şi anume cea care controla lagărele de muncă forţată (Glavnoe Upravlenie Ispravitelno –
Trudovîh Lagerei), cuvântul, folosit în URSS din 1930, a cucerit lumea occidentală odată cu apariţia în Vest, în 1973, a
cărţii lui Alexandr Soljeniţîn (scrisă între anii 1958 şi 1968), „Arhipelagul Gulag”. Termenul a intrat în limbile de mare
ÎNTREZĂRIRI 11
circulaţie, şi-a lărgit aria semantică şi a ajuns să desemneze orice sistem concentraţionar, întemeiat pe lipsa libertăţilor şi pe
represiune politică („gulagul nu e ceva ce a fost, ci ceva ce există permanent: formele de represiune se regenerează
încontinuu” – „Cotidianul, 25 noiembrie 2008; „Povestea lui Aurel State, supravieţuitorul din Gulag, ucis de securiştii lui
Ceauşescu” – adevarul.ro, 6 iunie 2016; „...un Gulag norvegian al copiilor” – culturavietii.ro, 6 februarie 2016 ).
>samizdat-samizdaturi apare de multe mii de ori în paginile de pe internet scrise în limba română. Ca şi în cazul
precedent, lipseşte din DEX, fiind înregistrat de DOOM2 şi NDULR. Definindu-l ca „ansamblu de mijloace folosite în
spaţiul sovietic şi în ţările comuniste pentru a difuza clandestin lucrările literare, ştiinţifice etc. interzise de cenzură; operă
astfel difuzată”, NDULR notează ca etimologie, mai întâi, fr. samizdat şi, apoi, rus. sam izdat', sugerând filiera franceză a
împrumutului. În ruseşte cuvântul este compus din sam- „auto, singur” şi izdatelstvo „editură” („...făcusem un fel de
samizdat....o revistă în două exemplare, scrisă de mână” – adevarul.ro, 23 iulie 2016).
>perestroika – perestroikăi / perestroicii (din rus. perestroika „restructurare”, fr. perestroïka) are aceleaşi prezenţe în
dicţionarele româneşti, ca şi cuvintele de mai sus. S-ar părea că termenul, fiind legat de o anumită etapă istorică („nume dat
politicii de reconstrucţie socio-economică a URSS, iniţiată de M. Gorbaciov în 1985”), are puţine şanse de a rezista în alte
limbi decât rusa. Pentru paginile româneşti de pe internet erau totuşi atestate, la un moment dat, nu mai puţin de 25 400 de
prezenţe (existând chiar formulări de genul „începerea perestroikăi în SUA”, „perestroika chineză” etc.; „au condamnat
România la o perestroikă ba întârziată, ba nereformată” – adevarul.ro, 28 februarie, 2016). În limbajul politicii
gorbacioviste, a înlocuit anterioarele uskorenie („accelerare”) şi povorot („cotitură”).
>glasnost (fr. glasnost, rus. glasnost' – notează NDULR, lăsându-ne să înţelegem că şi acest cuvânt ne-a parvenit pe
filieră franceză. Ceea ce este uşor de motivat, dacă ne amintim de condiţiile de informare din România anilor când în
Occident se făceau frecvente referiri la „dezgheţul” sovietic. Deşi pentru acest termen există un corespondent românesc (tot
neologism: transparenţă), familiar vorbitorilor, cel cu rezonanţă rusească este utilizat pentru expresivitate şi trimiterile
cultural-politice („până la apariţia politicii de glasnost a lui Mihail Gorbaciov” – observatorcultural.ro, 3 iunie 2016).
Deşi n-au ajuns la noi pe căi ocolite, prin limbi vestice, adăugăm în lista rusismelor alte două cuvinte destul de
frecvent auzite:
>drujbă – drujbe (din rus. družba). Oricine ştie că este vorba de denumirea comercială („Prietenia”) a unui „fierăstrău
mecanic manual” importat preferenţial (înainte de 1990) din URSS pentru lucrări forestiere. Din nume de marcă, a devenit
nume de unealtă, fiind folosit frecvent (adesea în texte publicitare) chiar şi pentru fierăstraie provenite de la producători din
Vest („Preotul satului, drujba lui Dumnezeu” – despre un preot acuzat de tăieri în pădurea parohiei – romaniatv.net, 17 iulie
2016). Cuvântul este prezent în DOOM2 şi NDULR.
>matrioşca. Deşi absent din dicţionarele tipărite (la care am avut acces), apare în paginile româneşti de pe internet de
peste o mie de ori (inclusiv în publicaţii: „Matrioşca şi dosarul”; „o matrioşcă politică” – „România liberă”, 8 septembrie
2005; „Matrioşca a funcţionat: Bush a ieşit din vila lui Putin fără scutul antirachetă” – titlu în „Gardianul”, 4 aprilie 2008;
„Îmi place să o compar cu o matrioşka. Poţi avea o companie inclusă în altă companie, care-i inclusă în altă companie,
făcând aproape imposibil de înţeles cine e în spatele acestor structuri.” – capital.ro, 29 mai 2016). Are formă de plural
articulat, de genitiv-dativ etc.(matrioştile, matrioşcăi) şi este inclus în formulări precum „matrioşca politică”, „matrioşca
fiscală”, „matrioşca fondurilor structurale”, „mătuşa-matrioşca” etc. Termenul se referă, cum se cunoaşte, la seria de păpuşi
viu colorate, goale în interior, care încap succesiv una în alta. De aici generoasele lui resurse simbolice.
Să amintim aici, pentru cuvenita clarificare, şi un cuvânt cu false origini ruseşti: bistrou „mic restaurant cu clientelă
relativ stabilă”. Mulţi (inclusiv francezi) au îmbrăţişat ipoteza că acest neologism, provenit la noi din fr. bistro / bistrot, ar fi
legat de prezenţa, în 1814, a cazacilor în Paris şi de comenzile lor (în localuri) însoţite de îndemnul bîstro („repede”).
Dicţionarele îi menţionează însă originea necunoscută (obscure), iar un lingvist şi om de televiziune de talia lui Bernard
Cerquiglini, într-o emisiune a sa de la TV5 („Merci professeur!”), „desfiinţează” legenda cu pricina, precizând că acest
cuvânt, căruia nu i se cunoaşte etimologia, a intrat în franceză de-abia la sfârşitul secolului al XIX-lea.
DIN LEGENDĂ, ÎN IDEOLOGIE
În rândurile consacrate neologismelor româneşti de provenienţă rusească (unele venite pe ocolite, prin Apus) nu ne-
am propus, fireşte, să facem un inventar exhaustiv al acestora. S-ar putea spune însă că, ignorându-l, pe unul dintre ele l-am
nedreptăţit, dată fiind încărcătura sa culturală şi ideologică. De fapt, aşa cum se va vedea în continuare, i-am rezervat un
tratament preferenţial...
De la început trebuie precizat că perechea neologică la care ne referim – mancurt, mancurtizare – îşi are originea
în romanul „O zi mai lungă decât veacul” al scriitorului kirghiz (kîrgîz) Cinghiz Aitmatov (născut în 1928 şi mort în iunie
2008). Susţinător al perestroikăi şi apropiat al lui Mihail Gorbaciov, deţinător al unor importante premii literare, cel care a
fost autorul uneia dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din literatura universală („Djamila”, 1958) lansa, în 1980,
odată cu romanul menţionat, care avea să-i consolideze celebritatea, o tulburătoare legendă a populaţiilor turcice din zona sa
de origine: povestea transformării unui om liber într-o slugă desăvârşită printr-un procedeu de o cruzime extremă. Tânărului
supus procesului de mancurtizare i se aplica strâns pe capul ras o piele crudă de cămilă, apoi era lăsat mai multe zile sub
soarele stepei, cu mâinile legate şi cu un fel de jug în jurul gâtului ca să nu ajungă la cap. Uscându-se, pielea înfăşurată pe
ţeastă se strângea, obligând părul în creştere să se întoarcă spre scalp pentru a provoca dureri suplimentare de neîndurat. Din
pricina suferinţelor, tânărul îşi pierdea memoria şi identitatea, devenind un rob perfect, depersonalizat şi gata să
ÎNTREZĂRIRI 12
îndeplinească orice poruncă. În roman, un astfel de mancurt îşi ucide, la ordinul stăpânilor, mama, fiindcă n-o mai
recunoaşte.
Odată lansat, conceptul de mancurt – mancurtizare (termenul e de origine turcică, dar s-a impus prin limba rusă) s-a
răspândit în republicile sovietice din Asia Centrală, dar „a prins” şi în alte ţări membre ale fostei URSS, ai căror cetăţeni
erau sensibili la idei exprimând fenomene de spălare a creierului, robotizare, depersonalizare, supunere necondiţionată la
comanda autorităţilor şi alte stări şi însuşiri cultivate de regimul totalitar.
Bucurându-se de o circulaţie intensă în publicaţiile în limba română de peste Prut (în special în săptămânalul
„Literatura şi Arta”), termenul a trecut graniţa, ajungând în Occident şi – poate chiar mai uşor datorită publicaţiei
moldoveneşti menţionate – la noi („cea mai bine camuflată dintre formele de mancurtizare: racolarea” – revista22.ro, 3
iunie 2014; „Ea expune anumite stări de fapt. Nu am întâlnit, astfel, cuvântul mancurt. Ea nu pare a fi preocupată de o boală
grea ce domină societatea de dincolo de Prut – mancurtizarea.” – convorbiri-literare.ro, 15 iunie 2015).
În româneşte se pare că n-a fost greu ca, din substantiv (mancurt), să se ajungă la verb (a mancurtiza), iar de la
infinitivul lung al acestuia la alt substantiv, denumind procesul / fenomenul şi rezultatul lui (mancurtizare). DEX (1996) nu
a înregistrat aceste cuvinte, în schimb DOOM2 şi NDULR le oferă intrări. Acesta din urmă îl explică pe mancurt prin
„persoană căreia i-a fost anulată conştiinţa de sine, care s-a depersonalizat, s-a mancurtizat” (din rus. mankurt). Tot aici se
dau definiţii pentru a mancurtiza, mancurtism, mancurtizant, mancurtizare, mancurtizat, acreditându-se, implicit, ideea că
neologismul în discuţie şi-a format o numeroasă familie de cuvinte.
Concept (clişeu ideologic) generos, termenul (chiar dacă nu şi-a cucerit peste tot poziţii în dicţionare) a fost adoptat
în limbile importante ale Europei, cu înţelesuri uneori mai largi, dar justificate semantic. În Turcia, de exemplu, el este
folosit cu referire la tendinţa de adoptare necritică (fără discernământ) a ideilor Vestului şi de aderare cu orice preţ la UE.
Este posibil ca ultimele evenimente din această ţară să-i favorizeze răspândirea.

N-AM UITAT
Aida-Oana DRUGĂU

Se poate spune, oare că primele amintiri ne revin la fiecare pas cu adevărat important al vieţii?! Cred că da...
O voce caldă, într-o melodie pe care mai târziu am recunoscut-o ca aparţinând lui Ştefan Hruscă..."Frunze"...mi-a
revenit adeseori în minte. Apoi celebrele melodii populare româneşti care ajungeau la noi dintr-un îngălbenit "difuzor"... "S-
au scuturat toţi trandafirii, în seara când te-am cunoscut"...Cu fiecare ascultare ochii mi se inundă de lacrimi...chiar şi acum,
după atâta timp...
În seri de toamnă când via-şi lasă dulcele must şi pastrama sfârâie o voce masculină melodioasă, tare blândă dar
fermă cânta de fiecare dată "Măi nevastă, măi muiere..."
Memoria vocilor, căldura sufletească ce se revarsă dintr-un glas drag sau poate din mai multe, către noi, cei
care... N-am uitat, se pare...

EU IUBESC JOCUL ŞI
PORTUL...

Războiul de ţesut,
ghergheful, ia - model de
frumuseţe fără pereche,
carul cu boi din curte,
mirosul de cozonac care
inundă zarea până la vecini, cuptorul din curte care a produs aceste minunăţii culinare, plăcinta din lubene dulce...toate
acestea sunt ce avem mai "al nostru, mai curat, mai sfânt".
Gustul se educă, dar el vine din trecut şi străbate timpul, din generaţie, în generaţie, de la voi, la noi, de acolo, aici,
de atunci, acum...
Cum ai putea crede cu adevărat că tu eşti tu, când te îndepărtezi de origini, când uiţi cine sunt ai tăi, de unde ai
venit, cum ai crescut?!
La gura sobei, în curte, simţi gustul şi mirosul porumbului copt pe jar în timp ce pe "maşină" pâlpâie puiul cu roşii
şi mămăliguţa care "se tipăreşte degrabă"...căci bunicul se întoarce de la pădure şi-i musai "să înghită mâncare bună, pe
gustul lui". De la masă nu lipsesc nicidecum în zilele "de dulce" laptele bătut şi bucata de brânză tare....e tare bună mai ales
dacă nu ai stat locului toată ziulica şi acum "eşti mort de foame"...Aşa că ceapa şi roşiile care însoţesc brânza au devenit şi
ele nelipsite...Uneori bunicul prepara "cea mai bună PRĂJITURĂ din ouă cu roşii pe care am mâncat-o vreodată"...O
pregăteşte cu economie, aşa cum ştie de pe vremuri, când ouăle şi brânza erau "comoară pe masa omului"...
Cu toate astea n-am putut nicioadată reface gustul copilăriei însă, cred cu tărie că ceea ce iubeşti cu adevărat te face
mai puternic, mai bun, mai frumos...
ÎNTREZĂRIRI 13

100 DE ANI DE LA INTRAREA ROMÂNIEI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

LA ARME, CAMARAZI, LA ARME!

Constantin COSTEA
Se împlinesc în această vară 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial
(1914-1918), eveniment care a dus la realizarea unității depline a statului român, prin înfăptuirea
României Mari, deziderat de veacuri al neamului românesc. După doi ani de neutralitate (1914-
1916), perioadă în care s-au purtat lupte aprige pe plan politic și diplomatic între cele două
tabere, cea antantofilă și cea germanofilă, la istoricul Consiliu de Coroană din ziua de 14/27 august
1916 s-a hotărât intrarea României în război de partea Antantei (Franța, Marea Britanie, Rusia,
Italia și, mai târziu, S.U.A), care garanta realizarea idealului național prin intrarea în componența patriei mamă a teritoriilor
încadrate în Imperiul Austro-Ungar și Tarist. Iată, câteva fragmente din Proclamația regelui Ferdinand către țară din ziua de
15/28 auguat 1916: „ Români, Războiul care de doi ani a încins mai strâns hotarele noastre a sdruncinat adânc vechiul
așezământ al Europei și a învederat că pe viitor numai pe temeiul național se poate asigura viața pașnică a popoarelor.
Pentru neamul nostru el a adus ziua așteptată de veacuri de conștiință națională, ziua unirii lui. După veacuri îndelungate
de nenorociri și de grele încercări, înaintașii noștri au reușit să întemeieze Statul Român prin Unirea Principatelor, prin
războiul independenței, prin munca lui neobosită pentru renaștere națională… Români, Insuflețiți de datoria sfântă ce ni se
impune, hotărâți să înfruntăm cu bărbăție toate jertfele legate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al
unui popor care are credința neclintită în menirea lui. Ne vor răsplăti roadele glorioase ale izbândei. Cu Dumnezeu înainte!
(Historia, anul XVI, nr.175, august, 2016, p. 15). Dincolo de cursul evenimentelor trebuie să evidențiem drama sfâșietoare
prin care trece Regele, proaspăt uns pe tronul țării, după domnia lungă și rodnică a lui Carol I (1866-1914). In sufletul
proaspătului monarh se dădea o luptă cumplită. El trebuia să scoată sabia din teacă pe care o dobândise ca ofițer al
armatei prusace, atât împotriva țării sale, Germania, cât și a familiei sale. Iată cum explica marele Rege această frământare
lăuntrică: “Am simțit o mare mâhnire, căci am înțeles de ce avea să mă îndepărteze acea cale pentru totdeauna de familia
mea, de amicii mei de odinioară, de amintirile din copilărie. A fost în mine o luptă a conștiinței și a inimii. Conștiința a
învins. Atunci am putut păstra neclintită speranța de a învinge pe Mackensen deoarece reușisem să înving în mine pe un
Hohenzollern.”(Ibidem). Un rol decisiv în influențarea hotărârii regelui l-a avut Regina Maria care menționa: “Domnilor,
Nimeni dintre dumneavoastră nu își dă atât de bine seama ca mine cât îl costă pe el aceasta. Sunt mândră de el, și la fel
trebuie să fie și România”.(Ibidem). In acest fel, în noaptea de 15/28 august 1916, în acordurile înălțătoare ale celebrului
cântec de luptă “Trece-ți batalioane române Carpații”, armata română trece Carpații pentru dezrobirea Transilvaniei.
Românii din toate colțurile țării au răspuns cu entuziasm la chemarea regelui lor și participarea la război a reprezentat un
sacrificiu enorm, o jertfă de sânge ce trebuiau plătite de România în schimbul reântregirii. Armata română s-a acoperit de
glorie, mai ales în vara fierbinte a anului 1917 în memorabilele bătălii de la Mărășești, Mărăști și Oituz. Românii au dovedit
că viețuind cu amintirea curată și la înălțimea slăviților străbuni pot trăi liberi, necomplexați de strălucirea altor neamuri
ale lumii, iubind zbaterea strămoșilor și închinându-se credinței lor. S-a dovedit în timpul acestor încleștări dramatice că
țara are nevoie de oameni întregi, așezați, oameni organic legați de istorie și de tradiție, de tot ce am moștenit noi prin
vreme, sănătos, luminos și pilduitor. După fiecare luptă, asemenea marelui popor al geților, învingător sau învins, brațul
plin încă de sânge al războinicilor are nevoie de răgaz ca să se curețe și să se înnobileze pentru a prinde noi puteri. Iată că,
locuind într-o vatră, cea românească, omul se confruntă permanent cu vitregiile sorții; vin alții peste el și atunci trebuie să
lupte să-și adeverească dreptul la statornicie și pașnică viețuire râvnite de alții peste vrerea sa. Mai întâi cu bolovanul,
apoi cu ciomagul. Mai târziu, când au apărut tunurile și armele, a trebuit să le mânuiască cu dibăcie pentru a face față altor
barbarii și cotropiri abătute peste noi, apărându-ne existența, jertfindu-ne până la unul, într-un efort suprem, dovedindu-
ne capacitatea de a ne apăra ființa și credința în fața cotropitorilor, de orice neam ar fi ei. Din fragedă pruncie, iată că
acești țărani, care mulți nu știau a desluși buchiile, au înțeles că au datoria de a-și apăra vatra și pruncii, credința și glia
strămoșească. Iată de ce spun că dascălii și cărturarii trebuie să privegheze mersul norodului prin istorie, să-l lumineze de-
a lungul și de-a-naltul pentru fiecare generație, să poposească la izvoarele cele mai tihnite și-n umbra lor împuternicit să
pribegească mai departe. Târziu am înțeles îndemnurile unui cântec vechi de luptă pe care mi-l îngâna bunicul meu,
Nicolae Costea, contigent 1916, sergent în armata română, participant la războiul de reântregire: “La arme, camarazi, la
arme!/ La arme toți de-un sânge și de-o lege/ La arme pentru neam și pentru rege/Când patria ne cheamă sub
drapel/Datori sunt toți românii/ Să-l apere, să moară pentru el”. Generațiile de astăzi trebuie să ia aminte la vorbele unui
mare român, Nicolae Bălcescu: “ Românii au trebuință astăzi să se întemeieze în patriotism și curaj și să câștige statornicie
în caracter”.
ÎNTREZĂRIRI 14

LUPTA DE LA PÂRSCOV DIN 29 NOIEMBRIE 1916

Gheorghe POSTELNICU
Atacată puternic de inamic, Brigada XII din
Armata a III-a, se retrăgea pas cu pas, spre Buzău, pe
malul drept al râului. În zorii zilei de 29 noiembrie
1916, la ora 4:30, Regimentul 11 Siret „s-a pus în
marş” pe malul celălalt, cu direcţia Ruşavăţ-Bădila,
sosind la Pârscov la ora 10.
45 de minute mai târziu, conform ordinului
Brigăzii XII Infanterie, batalionul II „a fost trimis în
direcţia debuşării văii Sărăţelului”, „cu însărcinarea
de a face o recunoaştere ofensivă”. În această zonă se
instalase inamicul, sosit prin Pănătău-Pietraru-Lunca Frumoasă cu intenţia de a bloca retragerea armatei române
spre Buzău. Regimentul 333 german avea două tunuri de munte. Lupta s-a angajat pe Crivină, între actualul pod
peste Bălăneasa şi confluenţa acesteia cu râul Buzău şi a ţinut 8 ore. Românii au instalat o mitralieră în clopotniţa
bisericii din Pârscovul de Sus, care a fost năruită de obuzele germane. Prin vitejia soldaţilor români, inamicul s-a
repliat spre Pietraru. Drumul de retragere al divizionului din Regimentul 3 Artilerie (de obuziere), ca şi al
celorlalte unităţi româneşti, a fost deschis, acestea ajungând, fără pierderi, la Cândeşti, în ziua de 30 noiembrie
1916, ora 3 dimineaţa.
După luptă, pârscovenii au putut vedea o mulţime de cadavre pe prundul gârlei, multe dintre ele, în spatele
tufelor de răchită. Şi-au pierdut viaţa 30 de români şi 20 de nemţi. Printre eroii noştri s-au aflat medicul ajutor
Leibovici Iosef şi soldaţii Trifan Nicolae, Pileandru Isac, Mihalcea Constantin, Marcu Panait, Bălan Stavăr,
Panait Constantin, Tudor Constantin, Zontea Ion (din Compania a 6-a), Sângealb Petre, Calciu Paraschiv, Ioneanu
Androne (din Compania de mitraliere), Dascălu Simion şi Vitanof Cosma (din Compania a 9-a), Dingă Toma,
Ioan S. Ioan, Tăbăcaru Toader şi Orăşanu Nicolae (din Compania a 3-a). Sublocotenentul Mandrea Constantin a
fost rănit şi evacuat. Din păcate, nu am reuşit, până astăzi, să identificăm şi pe ceilalţi combatanţi români care şi-
au dat viaţa la Pârscov. Pe monumentul ridicat la scurt timp de Compania 4 de drumuri aparţinând Batalionului 10
Erbach, se menţionează: „30 soldaţi români căzuţi pentru a lor Patrie”. Locotenentul german Leon Hetzer,
comandantul Batalionului 1 din Regimentul 333 care a luptat la Pârscov, a recunoscut că „ar însemna a ne
dezonora pe noi înşine şi a necinsti memoria celor căzuţi, dacă nu am recunoaşte că aceşti români s-au bătut ca
nişte lei”. În ziua de 14 septembrie 1919, la biserica din Pârscovul de Sus a avut loc slujba re reînhumare a
românilor căzuţi pe 29 noiembrie 1916. Au luat parte două companii din Regimentul 48, însoţite de muzică
militară. În prezenţa autorităţilor civile din Buzău şi din Pârscov, ca şi a unui mare număr de localnici, s-au
acordat onorurile cuvenite celor 30 de eroi. Învăţătorul Ilie Manolache, umilit şi ameninţat cu moartea de către
ocupantul german în decembrie 1916, a ţinut un discurs înălţător.
Regimentul 11 Siret, înfiinţat în 1913, avea cazarma la Galaţi, pe dealul Ţiglina, pe actuala stradă (în
formă de semicerc) numită „Regimentul 11 Siret”. Aici s-a ridicat un modest monument, în 1915, după conflictul
româno-bulgar. Ca parte a Armatei a III, Regimentul 11 Siret a pătruns în Transilvania, pe 27-28 august 1916.
Sub presiunea trupelor germane şi austro-ungare s-a retras pe Valea Buzăului spre Râmnicu Sărat, ocupând
poziţie pe linia Galaţi-Nămoloasa-Tecuci, pe care a apărat-o cu vitejie, până la terminarea conflictului. În tot acest
timp a pierdut 8000 de ostaşi. Datorită curajului soldaţilor şi clarviziunii comandanţilor a fost considerată o
unitate de elită.
După instaurarea regimului bolşevic în Ungaria, trupele acesteia au atacat dincolo de linia de demarcaţie
stabilită de Conferinţa de pace de la Paris. Trupele române, comandate de generalul Gheorghe D. Mărdărescu
(1866-1938) au început ofensiva generală peste Munţii Carpaţi, în noaptea de 15-16 aprilie 1919. Soldaţii români
au avut de înfruntat tot timpul hăţuirea miliţiilor secuieşti din Harghita şi Covasna. Cei care erau capturaţi în
ambuscade sau în atacuri de noapte erau supuşi unor torturi oribile, specifice evului mediu unguresc: tragerea în
ţeapă şi pe roată, jupuirea, arderea de vii, orori nemaiîntâlnite de la marile răscoale din Transilvania. Până la
anihilarea miliţiilor secuieşti, bravii ostaşi ai Regimentului 11 Siret au pierdut 500 de camarazi, cei mai mulţi
torturaţi şi ucişi în chip bestial.
Odihnă veşnică şi recunoştinţă eroilor români!
ÎNTREZĂRIRI 15
DOCUMENTELE PÂRSCOVULUI
Ilie MÂNDRICEL
3.

(1568) decembrie 2
Alexandru Mircea Vv. porunceşte lui Vlaicu din Rumciani să cerceteze cu megiaşii dacă Neniul şi
Muşat din Blestematele s-au cnezit în zilele lui Mircea Ciobanul.

Din mila lui Dumnezeu, Io Alexandru voievod şi domn. Scrie domnia mea slugii
domniei mele, lui Vlaicul din Rumciani şi dpă aceasta îţi spunem domnia mea pentru rândul acestor oameni,
anume Neniul şi Muşat din Blestematele, pentru că astfel s-au plâns domniei mele că i-a stăpânit Frăţilă postelnic
în zilele lui Mircea voivod. Astfel, mai sus-zişii oameni, ei întru aceasta, au dat lui Frăţilă postelnic fiecare dintre
dânşii câte 300 de aspri, de s-au cnezit. Iar când este acum, iar tu iarăşi le-ai luat câte 300 de aspri.
De aceea, din ceasul în care vei vedea această carte a domniei mele, iar tu să cercetezi cu megiaşii, oameni
buni, iar dacă le va fi luat Frăţilă postelnic acestor oameni câte 300 de aspri în zilele lui Mircea voievod, precum
au spus domniei mele, iar tu într-acel ceas să le întorci tot ce le-ai luat acum a doua oară. Şi mai mult să nu se
plângă ei de tine domniei mele. Altfel să nu fie, după spusa domniei mele.
Ispravnic, Radul mare logofăt.
Am scris eu, Pătru, luna decembrie 2 zile.
Io Alexandru voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.
A.N.I.C. Buc., S. I., nr. 807. Orig. sl., hârtie, 30,5 x 21 cm., pecete aplicată; trad. din 1850; altă trad. ib., Ms. 173,
f. 25v-26. Datat după domn şi ispravnic. Ediţii: trad. D.I.R. B., XVI/III, 299; sl. şi trad. D.R.H. B., VI, 1985, 153-154

(1571 – 1574) iunie 5, Bucureşti

Alexandru Mircea Vv. întăreşte lui Bălan şi fraţilor lui ocini în Pârscov, cu stână, stupină şi moară.

Din mila lui Dumnezeu, Io Alixandru voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi
preabunului Mircea voievod, fiul lui Mihnea voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Bălan
şi fratelui său, Stoica şi cu fiii lor, câţi le va da Dumnezeu, ca să le fie un loc de vatră în sat, în Pârscov, din izvor
până în izvor şi de aici pe răzor până la vale şi din câmp iarăşi un loc de stupină şi (de, rupt) stână, pentru că le-au
cumpărat Bălan şi fratele său, Stoica, de la Neagul, fiul lui Ion din sat, pentru 290 de aspri turceşti.
Şi iar au cumpărat Bălan şi fraţii săi, Stoica şi Radul şi Oancea, un vad de moară cu moară în apa
Pârscovelului, de la Radul şi Oprea din sat, pentru 500 aspri gata. Şi iar să fie lui Stoica cu fraţii săi, Radul şi
Oancea, ocină în Pârscov, partea lui Radul al lui Dobrovoe toată, cât se va alege de peste tot hotarul, pentru 450
aspri gata. Şi iar să fie lui Bălan cu fraţii săi un ogor de la Mânea, pentru 100 aspri turceşti. Şi iar au cumpărat
Bălan şi Stoica un ogor de la Manea, pentru 100 aspri turceşti. Şi iar au cumpărat Bălan (şi Sto, rupt)ica un ogor
de la Oprea, (pentru ..., rupt) aspri gata. Şi iar au cumpărat Bălan (şi Stoica un, rupt) ogor de la Dobroslav, pentru
100 aspri gata. (Şi iar au cumpărat Bălan şi Sto, rupt)ica un ogor de la (..., loc rupt) pentru 80 aspri gata.
Şi au vândut aceşti oameni (care sunt, rupt) mai sus-scrişi, de a lor bună (voie, rupt) şi cu ştirea tuturor
megieşilor, din sus şi din jos.
De aceea, am dat şi domnia mea lui Bălan cu fraţii săi, Stoica şi Radul şi Oancea, ca să le fie aceste mai
sus-zise ocini, de ocină şi de ohabă, lor şi fiilor lor şi nepoţilor şi strănepoţilor lor şi de nimeni neclintit, după
porunca domniei mele.
Iată şi martori am pus domnia mea: jupan Dragomir mare vornic şi jupan Ivaşco mare logofăt şi Stan
spătar şi Dumitru vistier şi Badea stolnic şi Mitrea comis şi Gonţea paharnic şi jupan Stoica mare vornic.
Ispravnic, Dragomir mare vornic.
Şi eu, Mircea, am scris-o în cetatea Bucureşti, luna iunie 5 zile, cursul anilor de la Adam până acum, în
anul 7070 (1562).
Io Alixandru voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.
A.N.I.C. Buc., S. I., nr. 859. Orig. sl., hârtie, 32 x 20,5 cm., pecete aplicată; trad. din 1907; altă trad. ib.,
Ms. 441, f. 16, 36. Datat după domn şi divan. Ediţii: trad. D.I.R. B., XVI/IV, 25-26; sl. şi trad. D.R.H. B., VII, 1988,
p. 46-47, facs. 423

1571 (7079) iunie 19, Bucureşti

Alexandru Mircea Vv. întăreşte lui Tihu ocini în Pârscov, cu loc de stână şi de stupină.
ÎNTREZĂRIRI 16

Cu mila lui Dumnezeu, creştin Alixandru voievod şi domnu a toată ţara Rumânească, fecior marelui şi
preabunului Mircei voevod, nepot Mihnei vodă. Dat-am domnia mea această poruncă a domniei mele Tihului cu
feciorii, câţi Dumnezeu îi va da, ca să-i fie lui ocină în Pârscov, 6 pământuri, pentru că au cumpărat Tihul de la
Bădilicea, dreptu 360 aspri gata. Şi iar au cumpărat Tihul de la Cega 2 pământuri în Pârscov, dreptu 160 dă aspri
gata. Şi iar au cumpărat Tihul den plasa Tătulească, de la Ion şi de la frate-său, 3 pământuri, dreptu un cal bun. Şi
iar au cumpărat Tihul de la Mogoş un pământu den plasa Bădilicii în Pârscov, dreptu 95 aspri gata. Şi iar au
cumpărat Tihul de la Baiu şi de la frate-său, Balea, ocină în Pârscov, un loc dă stână şi dă fătăciuni şi dă stupină,
dreptu 100 aspri gata. Şi aceşti ce mai sus zice numiţi oameni, toţi au vândutu de a lor bunăvoe, dennaintea
domnii mele şi cu ştirea tuturor megiiaşilor dupre împrejurul locului.
Dreptu aceasta, am dat şi domniia mea Tihului cu feciorii lui, ca să-i fie lui ocină şi ohabnică, lui şi
feciorilor lui, nepoţilor şi strănepoţilor şi de cătră nimenilea neclătit, preste zisa domnii mele.
Iată şi mărturii pus-am domniia mea pre: jupânul Dragomir marele dvornec şi jupânul Ivaşco marele
logofăt şi Stan spătar şi Dumitru vistiiar şi Badea stolnicul şi Mitrea comisul şi Gonţea paharnicul şi Stoica vel
postelnic. Şi ispravnic, Dragomir marele dvornic.
Şi iaste scrisă de un Dragomir logofăt în scaunul cetăţii Bucureştilor, luna lui iunie 19 dni, vă leat 7079
(1571).
B.A.R., Doc. ist., CXXVI/200, trad.; altă trad., A.N.I.C. Buc., Ms. 172, f. 12. Ediţii: D.I.R. B., XVI/IV, 31;
D.R.H. B., VII, 57

1579 (7087) iunie 12, Bucureşti

Mihnea Turcitul Vv. întăreşte Zoicăi, Stoicăi şi altora din Pârscov ocini în sat.

Din mila lui Dumnezeu, Io Mihnea voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului
Alixandru voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele Zoicăi cu fiii săi, câţi îi va da Dumnezeu, ca
să-i fie ocină la Pârscov din partea fratelui său Nan, numai 2 ogoare, care au fost cumpărate acele 2 ogoare de
fratele său Nan şi de la care şi vitele şi sculele şi toată marfa lui să fie în mâinile Zoicăi şi o grădină, pentru că, la
moartea lui, cu limba lui, singur Nan le-a dat surorii sale Zoica dinaintea tuturor megiaşilor şi din sus şi din jos, ca
să aibă Nan pomană de la ea în veci. Iar cealaltă ocină, care a fost a lui Nan dedină de la tatăl său Cârstian, să fie a
Neacşăi şi a Stancăi, deoarece au întocmit 12 boieri.
Iar apoi, iarăşi a cumpărat Stoica şi Răcnea şi Oancea şi Tatul şi Stan două ogoare de la Stoica din
Pârscov, pentru 270 aspri gata. Şi iar au cumpărat Stoica şi Răcnea şi Oancea şi Tatul şi Stan un ogor de la Stoica,
pentru 140 aspri gata. Şi iar au cumpărat Stoica şi Răcnea şi Oancea şi Tatul şi Stan un ogor de la Godeanu,
pentru 100 aspri gata. Şi iar au cumpărat Stoica şi Răcnea şi Oancea şi Tatul şi Stan toată partea de ocină a lui
Tatul, de peste tot hotarul, pentru 200 aspri gata. Şi iar au cumpărat Stoica şi Răcnea şi Oancea şi Tatul şi Stan
ocină la Pârscov, toată partea lui Manea, oricât se va alege, pentru 200 aspri (gata. Şi iar au cumpărat, rupt) Stoica
şi Oancea şi Răcnea şi Tatul şi Stan toată partea de ocină a lui Crăciun, oricât se va alege, pentru 180 aspri gata.
Şi iar au cumpărat Stoica şi Oancea şi Răcnea şi Tatul şi Stan toată partea de ocină a lui Drăgnea, de peste tot
hotarul, pentru 170 aspri. Şi iar au cumpărat Stoica şi Oancea şi Răcnea şi Tatul şi Stan toată partea de ocină a lui
Necula, pentru 180 aspri. Şi iar au cumpărat Stoica şi Oancea şi Răcnea şi Tatul şi Stan ocină, toată partea lui
Radul, pentru 180 aspri.
Şi au vândut aceşti mai sus-zişi numiţi oameni de a lor bunăvoie şi cu ştirea tuturor megiaşilor din sus şi
din jos şi dinaintea domniei mele.
Pentru aceasta, am dat şi domnia mea lui Stoica şi lui Oancea şi lui Răcnea şi lui Tatul şi lui Stan, ca să le
fie ocini de ohabă, lor şi fiilor şi nepoţilor şi strănepoţilor şi de nimeni neatins, după porunca domniei mele.
Iată martori punem domnia mea: jupan Mitrea mare vornic şi jupan Miroslav mare logofăt şi Dumitru
spătar şi Costandin vistier şi Harvat stolnic şi Stan comis şi Gonţea paharnic şi Stoica postelnic. Ispravnic,
Miroslav mare logofăt.
Şi am scris Stă(nilă în cetatea de scaun, rupt) Bucureşti, luna iulie 12 zile şi de la Adam până la această
scriere cursul anilor, în anul 7087 (1579).
Io Mihnea voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.
A.N.I.C. Buc., S. I., nr. 1115. Orig. sl., hârtie, 42 x 27,5 cm., pecete timbrată; trad. din 1850; altă trad. ib.,
Ms. 172, f. 12v-13. Ediţii: trad. D.I.R. B., XVI/IV, 392-393; sl. şi trad. D.R.H. B., VIII, 1996, p. 341-343
ÎNTREZĂRIRI
POEZIA ÎNCHISORILOR
Radu GYR (1905 - 1975)
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Îndemn la luptă
Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
Cât inima în piept îţi cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus ?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus ?
Infrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunţările la vis.
17
Andrei CIURUNGA (1920 - 2004)
Noi nu tăcem
Cu dinţii strânşi de aspra suferinţă
urcăm pe brânci Golgotele, cădem
ne ridicăm, scrâşnind de neputinţă
şi iar ne prăvălim – dar nu tăcem.
Pe-a ţării noastre darnică moşie
târâm de-un car de ani acelaşi jug
cum oare să tăcem, când de sub glie
răcneşte osul dezgropat de plug?
De-a lungul zării noastre de cărbune
paharul plin ne-am învăţat să-l bem
dar gura ştie bine-o rugăciune
şi-o geme printre dinţi – căci nu tăcem.
Cum să tăcem când fiecare ghindă
căzută din stejarul secular
se-ntoarce din adâncuri, să cuprindă
tot plânsul ţării într-un nou stejar?
Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată
în trupul nostru oase ce s-au frânt
şi strigă morţii ce-au tăcut odată
cu gura caldă plină de pământ.
De s-ar surpa în cesul nefiinţei
pe toate-aceste guri câte-un Negoi,
l-am sfărâma necruţători cu dinţii
şi-ar da năvală răcnetul din noi.
Urcăm Golgote aspre de credinţă,
venim spre piscuri tari, îngenunchem
şi iar ne scuturăm de neputinţă
cu pumnii strănşi în trup – dar nu tăcem.
Atac
Toamna descărnată scurmă-n puşcării.
Tulbure pe suflet burniţa se cerne
pieptul îşi aprinde stinsele caverne.
Petele de sânge în infirmerii
parc-ar pune frunze ruginite-n perne,
parcă, pe cearşafuri, trandafiri târzii.
Poate chiar la noapte, fraţii mei pustii,
când afară vinul suferă-n taverne,
vom porni lunateci pe poteci eterne
să ciocnim cu sfinţii cupe străvezii.
ÎNTREZĂRIRI 18
POEŢI CONTEMPORANI
ȘI CUM VOR TRECE ANII...
Tudor CICU

Mai deunăzi, în brațe, tu m-ai luat ca-n vis

„Te-aștept la fel, o viață”- când te-ai desprins mi-ai zis.
Dar iată, pe câmp macii din nou vor da în floare...
Departe eu, de toate, trag pașii prin frunzare.
Și cum vor trece anii! Ca stele reci pe cer
De-s trist când nu se-arată... Când freamătă, exult.
Ca-n visele de noapte ce-n zori mai toate pier
Și nu mai știu... Îmi pare, ori am murit demult?
Trec zilele întruna, în van, mereu-mereu
DUMNEZEU La ochi voi duce mâna să-ți prind contur ființa
Cum vei ciopli cuvinte-n poemul minereu;
Dumnezeu vede că nu mă tem Şi dorul să nu-mi stingă, un vers îşi dă silinţa.
De nicio fiară, de niciun blestem Iar şoimii mei, din piept, iar liberi au să zboare
Captivi o viaţă-ntreagă nu vor mai fi. Au fost
Dumnezeu vede că nu risipesc Vei poposi-n pădurea, mult poleită-n soare
Nicio secundă să nu mă zidesc Spunând: „Trecut-au anii! Avut-au toate-un rost?”

Dumnezeu vede că nu îmi pasă STRIGĂT

Dacă sunt dulce ori fioroasă IJI

Ori dacă aş fi aşa norocoasă Tot mai stingheri rămânem,

Iarbă fiindu-i să scap de coasă Mai singuri, mai frustraţi:
Copiii ce ne pleacă
Dumnezeu vede că nu jinduiesc Ne lasă-ndureraţi…
După nimic ce-i în lume lumesc Ţara e-n haos mare
Şi tot mai sărăcită,
Dumnezeu vede că singură sunt Că n-am trăit vreodată
Şi mai aruncă un pumn de pământ… O viaţă mai cumplită!
Lingăi cu limbi de şarpe
Ne fură viitorul,
Cultura, demnitatea,
Nesocotind poporul.
CE DULCE, CE SUBLIM... Pirat pe mări străine,
C-un ochi debusolat,
Aida DRUGĂU Aflat în vârful ţării,
Metodic…ne-a tăiat
Din pensii şi salarii, Îmi vin acum în minte
Din fabrici, din păduri, Trei versuri (ca un crez),
Imunizându-şi viaţa Dintr-un poet postum
Ce dulce, ce sublim...în liniştea de seară Cu grupul lui de furi… Pe care-l venerez :
Să vezi acel senin...de vară, primăvară, „Când nu vom mai putea răbda,
Să simţi mirosul proaspăt al ierbii verde-crud Când foamea ne va răscula,
Să ştii că viaţa toată e-un zâmbet de demult. Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!”
Şi glasul este tainic, frumos mirositor
Şi vorba-i este dulce, senină ca un nor DISCREŢIA UNIVERSALĂ
Şi strângerea de mână e caldă tot mereu Nicolae GÂLMEANU
Alină-n adiere un dor oricât de greu...
Mă întreabă „de ce se nasc oamenii dacă
Un "Astăzi sunt aici!" te-mbărbătează-n grabă trebuie să moară”, tac, aşteptând, în lipsă,
Şi ştii mereu că vorba-i e vorbă şi chiar faptă să mi se pună mâinile împreunate pe piept,
Şi vezi privirea lină şi dorul nepătruns şi întreb şi eu mai departe, păstrând aceeaşi discreţie, universală.
Şi munca cea nestinsă de suflet necuprins.
ÎNTREZĂRIRI 19
CĂRŢI ŞI REVISTE PRIMITE LA REDACŢIE

Nicolae GÂLMEANU: „Contorsiuni. Ieşirea”, 2016. „O adiere de poezie îl zăvorăşte” pe autor, care urmează, fără ostenire,
„cunoaşterea prin întuneric”. Ca şi în alte volume, calamburul modifică lexicul, procedeu iubit de poeţii care îşi spuneau suprarealişti
(„se deflorează florile”, „în faţa zidului face zid de apărare a zidului”). Obstinarea lexicală, biciuirea semanticii aduc versul pe culoarul
cerut de artist: exprimarea unui adevăr maculat de reziduuri, tenebros, malefic. Angoasa, caricaturalul, întăresc autenticitatea acestui
poet care a împlinit de curând 70 de ani şi căruia îi urăm tărie în toate.
Marin IFRIM: „În sângele ploii”, 2016. „Gândim doar cu literele” şi din dilema „cuvântul sau scrisul”, nu putem ieşi. Cu
acest volum, individualitatea lui M. I. pare a se preciza mai bine în raport cu volumele anterioare. El pune în lumină linia unui lirism
istoricizat, ca document al virtuţilor sale de pamfletar şi polemist. M. I. cel nou trebuie căutat la intersecţia dintre fantezia prodigioasă
din alegorii şi inventarea de stări de spirit care debordează de sarcasm.
Elena STROE-OTAVĂ: „Enigma pietrei de smarald”, 2016. Cel de-al patrulea roman al prozatoarei născute în Pârscov, în
1950, este dedicat mamei Elena, fiinţa devotată întregii familii, până la sacrificiul personal, îngerul cel bun care veghează duios deasupra
tuturor, preţuită insuficient, trădată când şi când în dragostea ei fără margini. Povestea unei familii din zilele noastre, cu conflicte şi
prejudecăţi, cu diformităţi morale, cu vanităţi şi excese care obturează cursul vieţii.
Tudor CICU şi Mihaela Roxana BOBOC: „Tătăruşca”, 2016. O poveste de dragoste fierbinte, cu alte ramificaţii erotice
incandescente, pline de candoare şi simplitate, într-un cadru social, istoric şi lingvistic exotic. Un experiment reuşit, pentru că norocul îi
ajută, în artă şi în viaţă, pe cei curajoşi.
Iorgu GĂLĂŢEANU: „Magia destinului”, 2016. Prolificul scriitor din Bârlad, de profesie medic, îşi continuă cronica Ţării
de Jos, de data asta, cu un roman complex, debordând de vitalitate. Ca şi în scrierile anterioare, dialogul viu şi autentic potenţează
resursele psihologice ale unei lumi aflate în suferinţă.
Floarea DIMIAN: „Recunoştinţă Domnului Iisus Hristos”, 2013. Bună creştină şi versificatoare, autoarea dedică această
carte „Marii şi inegalabilei sărbători a Învierii Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul nostru”, dar şi unor instituţii bisericeşti, slujitorilor
acestora şi unui lung pomelnic de rude şi cunoştinţe. Poeziile-rugăciuni îşi au izvorul în Sfânta Scriptură şi prelucrează literar momente
şi simboluri creştine, folosind metrica şi prozodia cântecului popular.
Victoria MILESCU: „Cenuşa verii”, 2015. Un florilegiu bilingv, cuprinzând 58 de poeme scurte, având ca autoare pe
delicata Victoria Milescu. Traducerea este realizată de polivalentul Ion Roşioru şi supervizată de o altă artistă prestigioasă, Paula
Romanescu, autoarea inestimabilei antologii bilingve, „Poezia închisorilor”. Versurile reconfirmă un pictor al universului armonios şi
elegiac, în care stăpânul absolut este timpul. Sunt ode şi litanii izvorâte dintr-o frenezie a tristeţii şi singurătăţii, câteva publicate de noi
în ÎNTREZĂRIRI. Varianta franceză aduce, de fiecare dată, mai multă lumină.
„În ritmul vieţii”, volum aniversar consacrat comandorului aviator doctor Marius-Adrian Nicoară,
la împlinirea vârstei de 50 de ani, proiect iniţiat, coordonat şi realizat de Jipa ROTARU, Aurel
PENTELESCU şi Daniel STAN. Lucrare masivă, de 806 pagini, în trei
părţi: Repere umane şi profesionale, Mărturii şi evocări, Studii şi
comunicări. Un album, dacă avem în vedere şi numărul mare de fotografii
care alcătuiesc „Mărturiile iconografice” ale unei familii pârscovene
remarcabile. Urările noastre de bine, valorosului nostru colaborator.
„Horincea” este „revista de cultură materială şi spirituală a tuturor
horincenilor, oriunde s-ar află”. Apare de 5 ani, ca un elogiu adus localităţii
Cavadineşti şi satului Găneşti, de pe valea râului Horincea, afluent al
Prutului, sub îngrijirea profesorului bârlădean Ghiţă Cristian. Numărul
primit de noi este deschis cu editorialul „Perenitate, continuitate,
diversitate” şi se continuă cu rubrici foarte documentate (Medalioane, Anuarul judeţului Covurlui,
Listele eroilor locali căzuţi în războaie). De mare interes sunt paginile de jurnal ale învăţătorului Jurist
Talaşman, din Puricani, şi ale Emiliei Felea-Angelescu („Povestea familiei Tăune”). O pagină care nu
ar trebui să lipsească nici din ÎNTREZĂRIRI este intitulată „Case care plâng”. Reportajele,
fotografiile, consemnează momente înălţătoare din viaţa spirituală a satului Găneşti.
ÎNTREZĂRIRI 20
ŞCOALA AZI
GÂNDURILE UNEI DĂSCĂLIŢE
Iuliana TĂBĂCARU

Început de toamnă. Un nou an şcolar. Dăscăliţa aşteaptă cu nerăbdare să-şi revadă pruncii, să
le întâlnească privirile şi să-i îmbrăţişeze cu drag. Ei mişună pe lângă ea şi care mai de care vrea să o
atingă primul. Altul mai timid o priveşte dintr-o parte, nedespărţit de mama. Unii încep deja joaca, dând
ocol grupului, şi râsul fără grijă răsună în văzduh. O frunză pluteşte în adierea uşoară a vântului,
străjuind festivitatea începutului de an şcolar. Festivitatea e pe sfârşite – o formalitate ce se repetă, se
repetă, dar care nu aduce nimic nou.
În România actuală se încearcă depăşirea perioadei totalitarismului, fără să se reia firele rupte
ale tradiţiei din şcoala interbelică. Fiecare unitate şcolară are o viziune promiţătoare, însă învăţământul
românesc ar fi reformat cu adevărat dacă ar funcţiona peste tot celebrele cuvinte ale lui Mihail
Sadoveanu: „Nu. Domnul nostru nu ne-a învăţat niciodată din pricină că se temea de cei mari…Îi era drag să ne înveţe şi
parcă eram copiii lui.”
În şcoala noastră e necesară o reformă adevărată, până acum experimentând modele şi modele. Pentru a străbate cum se
cuvine drumul învăţării e nevoie de cunoaştere, dar şi de caractere puternice pentru a transforma dificultăţile în bucuria întâlnirii
cu generaţiile care cresc sub ochii noştri. Întreg aparatul de învăţământ trebuie să-şi repete obsesiv că „fără trăirea acestei bucurii,
orice reuşită rămâne doar o iluzie”.
Mi-aş dori ca domnul Trandafir, invocat cu mult patos de „Ceahlăul literaturii române”, să reînvie în sufletul fiecărui
coleg care pretinde că a îmbrăţişat profesia de dascăl din dragoste şi pasiune.

FIECARE LECTURĂ A UNEI CĂRŢI REÎNNOIEŞTE TEXTUL ÎN IMAGINAŢIA NOASTRĂ

Al. Florin ŢENE

În general, biblioteca este o lume văzută prin miile de ochi ale autorilor. Iar Emerson spunea că este un
cabinet magic în care există multe spirite vrăjite. Înţelegem lumea prin ochii autorilor şi prin spiritul de percepere
al cititorului. Când citim o carte, este o întâlnire a acesteia cu cititorul său, atunci se declanşează actul estetic.
Altfel cartea este un obiect mort. Însă, remarcăm, că aceeaşi carte se schimbă, din moment ce noi suntem în
permanentă schimbare. Vorba lui Eminescu din Glossa: „Vremea trece, vremea vine/ Toate-s vechi şi nouă
toate “, sau cum zicea Heraclit: „Omul de ieri nu este omul de azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine”. Iar dacă
noi, cititorii, ne schimbăm necontenit, pot spune că fiecare lectură a unei cărţi, fiecare recitire, fiecare
rememorare despre această carte în imaginaţia noastră reînoieşte textul. Când eram la vârsta de 14 ani citeam
cu plăcere cărţile lui Jules Verne, iar la 21 de ani „Martin Eden” ,de Jack London. Carte pe care am citit-o până
la 30 de ani de cinci ori. Azi, nu mai am aceleaşi emoţii estetice la cărţile autorului romanului „Insula misterioasă
“, iar romanul „Martin Eden “ nu mă mai îndeamnă la experienţe scriitoriceşti. În concluzie şi o carte, nu numai noi, poate fi considerată
„râul schimbător”, de care făcea vorbire Heraclit.
Această constatare ne poate conduce la doctrina lui Benedetto Croce - şi anume ideea că literatura este expresie. Iar aceasta
ne duce la o altă doctrină a criticului italian, care, spune: dacă literatura este expresie, iar literatura este alcătuită din cuvinte. Atunci şi
limbajul este un fenomen estetic. Spunem, spre exemplu, că spaniola este o limbă sonoră, că româna o limbă semi-sonoră, că rusa îşi
formează cuvintele în cerul gurii, că engleza este o limbă cu sunete variate, că latina are o distincţie aparte la care aspiră toate limbile
apărute după aceea. În concluzie, aplicăm la limbi categorii estetice. În general, se presupune, în mod eronat, că limbajul corespunde
realităţii - acest fapt atât de misterios căruia îi spunem realitate. Dar, limbajul este altceva. Este o creaţie estetică. Nu este nicio îndoială,
dovadă este că atunci când studiem o limbă, când suntem obligaţi să vedem cuvintele de aproape, le simţim ca fiind frumoase sau nu.
Este ca atunci când studiem o limbă, când aprofundăm cuvintele şi gândim că acest cuvânt este urât, sau celălalt frumos, acesta este
greoi...
Croce spunea că poezia este o expresie şi pentru faptul că un vers este o expresie şi fiecare din părţile din care este alcătuit
versul, fiecare cuvânt, este expresiv prin sine însuşi. Poezia este întâlnirea cititorului cu cartea, lectura cărţii, descoperirea cărţii ca text şi
nu ca obiect. Există altă experienţă estetică şi anume momentul, destul de surprinzător, în care poetul concepe opera, în care el
descoperă sau inventează opera.
Bradley spunea că unul din efectele poeziei este să fie acela de a da senzaţia, nu de a fi găsit ceva nou, ci de a ne fi amintit
ceva uitat. Când citim un poem bun, să zicem „Castelul” de Alexandru Macedonski, gândim că şi noi am fi putut să-l scriem după ce-am
văzut Castelul Bran, deci acest poem preexista în noi. Astfel, ajungem la definiţia platoniană a poeziei: „Acest lucru gingaş, înaripat şi
sacru”.
Când poezia este ceva ce se simte, la fel şi proza, şi dacă cineva nu o simte, dacă nu aveţi sentimentul frumosului, dacă o
relatare nu vă stârneşte dorinţa de a şti ce s-a întâmplat după aceea, atunci acel autor nu a scris pentru dumneavoastră.
ÎNTREZĂRIRI 21
PROZĂ
Fragment din RUINA, volumul IV, al romanului MUSCELENII
Titi DAMIAN
(volum aflat în pregătire)

ULTIMUL MECI CU VIAŢA

-Ai auzit, Marițo?

-Ce s-aud, fă Ileano?
-’cică dom Toma, sanitarul, e tare bolnav!
-Ce să aibă, fă?
-Da’ ce n-are? Nu l-ai văzut cum mergea în ultimul timp?
-S-a șubrezit de tot după operația aia de prostată. Umbla, sărmanul, cu plosca legată de curea, pe dedesubt.
-Și tot se ducea la om acasă, așa cum putea, să-i facă o injecție. El era doctorul nostru. Pe cine n-a salvat de la
necaz în sat? Dacă nu te putea ajuta, măcar te sfătuia ce să faci!
-Acum a dat alta peste el, cică are încurcătură de mațe.
Nici n-au apucat să termine discuția așteptând să li se umple gălețile cu apă de la Ciuciur, în Drumu ăl Mare, că,
dinspre Boerești cobora căruța cu păcănele a lui Ion al lui Neculai al Linii. Se vedea că omul, mergând la pas pe lângă
căruță, mâna cu mare grijă boii, îndemnându-i cu vârful biciului, când pe unul, când pe celălalt, astfel ca roțile căruței să
ocolească, pe cât se poate, bolovanii, unii cât pumnul sau chiar mai mari, cât un cap de om. Ajungând la podișcă, Ion îi
opri. Se duse de mai așeză fânul și perna de la spatele bolnavului. Acesta încercă să se ridice, parcă vrând să-și ia rămas
bun de la lumea care se strânsese ciucure în jurul căruței. Omul arăta palid, se strângea cu mâinile de burta umflată, parcă
ascundea sub haină o minge de fotbal.
-Cică are încurcătură de mațe, chiar el a spus. Măcar să ajungă cu bine până la Bălănești, dar pe zdruncineala
asta...
-Săracu’ de el, că mult bine a făcut în satu’ ăsta! Venea sâmbătă noaptea de la Buzău, cu ultimul tren până la
Pătârlagele, apoi pe Goșa, singur, zece kilometri, cu felinarul, fără nicio teamă de vreo jiganie. Apoi, dimineața, era lumea
la ușa lui, care mai de care cu ce-l durea.
-Aoleo! Domn’ Toma, cine are să ne facă nouă injecții de acum încolo? începu să scâncească Ileana lui Toader, cu
ochii înlăcrimați, aplecați asupra lui. Că matale te sculai cu noaptea-n cap, fierbeai seringile o jumătate de oră și nu
pregetai să ajungi până la mine în Muche!
Lângă ea, Sofica lui Lanche al lui Gheorghică își ștergea lacrimile cu colțul basmalei și plângea cu vorbe.
-Domn’ Toma, cine are să ne mai scoată nouă măselele? Matale erai salvarea noastră!
-Dacă nu te brodeai matale acasă, Fănică al meu era acum oale și ulcele! se apleca peste dricul de la căruță, bocind
cu vorbe, mângâindu-l cu palma umedă de lacrimi, pe frunte, Ioana lui Fotache.
Așa era, femeia nu-l plângea degeaba. Fănică strângea fânul într-o grădină, spre Lacuri. Luase cu el și tăurașii, încă
neînvățați la jug. Pusese în gând să-i învețe la jug chiar din primăvară, deși a tot dat rând zilelor. „Lasă-i” își zicea el, că tot
au să tragă la jug, îi hrănea uneori pe ascuns de nevastă-sa cu boabe, îi ducea la fâneața cea mai bună, cu iarbă crudă,
mustind, din grădină, dar îi și scărpina sub burtă pe rând, sub gât. Juncanii întindeau gâturile a plăcere. Atunci îi mângâia
între coarne. Unul dintre ei Dumanu, îl vedea el că tot scutura din cap când îl scărpina. „Lasă animalul în pace, nu-l mai
scărpina între coarne. În felul acesta îl înveți să împungă oamenii”, îi strigă de peste gard vecinul de grădină, Găteajă. Într-o
zi, copilul mijlociu al lui Ilie Cârlig, Sterie, trecu pe poteca ce traversa grădina cu găleți cu apă în mână, peste izvor, la niște
oi. Fănică vede că boul se cam încornorează la el și începu să scormonească din picior, apoi cu botul în pământ se
pregătea, mormăind, să se repeadă înspre el. La început, a crezut că se ia după gălețile cu apă, dar când l-a văzut alergând,
a luat furca să-l întâmpine înainte de a-l lua pe copil în coarne, dar boul nu renunță. Atunci și-a dat seama că băiatul avea o
bluză roșie pe el. În momentul când boul, dezmeticit de lovitură, își făcu vânt să se repeadă a doua oară, avu timp să-l
tragă pe băiat la pământ, să-l scoată din fața animalului, dar s-a lăsat expus pe el, și fără să-și dea seama că avea pe el un
flaner cărămiziu. S-a repezit a doua oară cu furcoiul, să-l lovească între coarne. Furcoiul a ricoșat, pur și simplu alunecând,
el s-a pomenit la pământ, iar animalul deasupra lui încerca să-i înfigă coarnele în burtă. Norocul lui a fost că lângă el era o
ciutură de prun tăiat și coarnele boului se tot opinteau în ea. Toți cei care erau prin grădini, prin apropiere sau pe drum au
sărit și l-au atras înspre drum, fluturându-i baticul roșu al Ilenei lui Vlad. În acel moment, trecea pe acolo domn’ Toma care
tocmai încărcase un car cu fân din țarnă. Se aflau toți strânși în jurul rănitului care mai apucase doar să ducă mâna dreaptă
la burtă, galben ca ceara la față, se strâmba de durere.
ÎNTREZĂRIRI 22
-Lăsa-ți-l așa, să-l mișcăm cât mai puțin. Are leziuni interne! Cât mai repede la spital! Puneți repede în căruță
câteva brațe de fân.
Își lăsă căruța încărcată în drum, își dejugă boii, apoi îl luă în brațe și-l așeză. Haideți cu mine unul, poate nu moare
până ajungem la Pătârlagele la spital. Cum i-or fi zilele!
Fănică a ajuns la spital. Doctorii l-au desfăcut, i-au oprit hemoragia internă. Avea o parte din ficat zdrobit.
-Măi omule, să-i mulțumești cât oi trăi felcerului de la voi din sat, de două ori! O dată că a știut să-ți dea primul
ajutor, a doua oară că te-a adus repede la noi!
Acum Toma Boerescu le privea pe femeile care-l boceau în jurul căruței cu un fel de compătimire, parcă nu-i părea
rău pentru el, cât pentru lumea aceea pe care el nu mai putea să o ajute.
-Haide, Ioane, dă-i drumul, că așa se face seară! Ne așteaptă fecioru-meu cu mașina la Bălănești, numai mână
încet, mai mult pe unde-i fâneață, să nu mă zdruncine prea tare. Poate avem noroc.
Ajunși în Muche la Cruce, cu vederea slabă, din fundul căruții, îi șopti:
-Oprește boii puțin și ridicâ-mă pe fundătura căruței cât să mai mai văd odată casa, satul și Fagul nostru!
Își sprijini coatele de fundătura căruței, își ridică cu greu jumătatea corpului, își dădu pălăria neagră, de fetru, pe
spate și își roti privirile îmbrățișând pe rând Vârful Ceciliei, Vârful Goților, Vârful Vătraiului, Vârful Goșii, Vârful Boșoveiului.
Mai fixă în ei satul, ca și cum ar fi vrut să facă zeci de fotografii suprapuse, care să le ia cu el, apoi fixă Fagul de deasupra.
-Vezi tu, Ioane, Fagul nostru? Așa cum este el acum de bătrân, are să trăiască mai mult decât satul nostru. Pe el îl
mai țin rădăcinile alea groase cât un trup de om înfipte adânc în pământ, mai are și doi fâșlagi lângă el, dar satul nostru nu
mai are vlagă, nu mai are tineri. Fagul ăsta și-a lăsat urmași, dar la noi, nu mai e niciun tânăr. I-a înghițit parcă pământul
altora! Acum câțiva ani, chiar după revoluția aia, era o forfotă pe țarna asta, de ziceai că nu mai au loc, se certau pe
răzoare. Cum au trecut de Muchea Ulmetului, nu s-au mai întors. Ia spune, mai este vreo căruță în sat? Dacă nu erai tu cu
juncanii ăștia, eu ce mă făceam? Cu ce plecam? Nemernicii ăștia de-acum nu mai au nevoie de satul ăsta, numai de
pământurile lor. Hai, acum, dă-le bice, că mai e nițel și se înnoptează de-a binelea.
Au ajuns într-un târziu, la Bălănești, unde îi aștepta fiul său, Dragoș, cu mașina. S-au dus direct la Buzău, la spital.
-Gata, pregătiți-l de operație! Comanadă medicul de gardă. Ai dibuit bine diagnosticul. Te facem bine, tataie!
Flăcău te facem!
Când se apropie mai bine de el, o asistentă îl recunoscu.
-Dar este domn’ Boerescu, felcerul nostru de la Spitalul C.F.R!
-Cu atât mai bine, pregătiți-l! am zis.
Dintr-un cabinet alăturat, unul mai tânăr, într-un halat alb, forfăind, îl trage în cabinet pe doctorul Diaconu, în timp
ce-i comanda asistentei.
-Bagă-l în salonul 12, îl operăm mâine, nu moare până atunci. Poate să fie și mama pe masă, poți să lași așa meci
pentru o operație? Cine dracul l-a pus să-și încurce mațele?
De dincolo răsuna imnul României, la televizor. Echipa de fotbal a țării juca în America sferturile de finală ale
Campionatului mondial de fotbal.
Urale. Comentarii. Vocea crainicului spărgea culoarele spitalului. Televizor dat la maximum. Dezamăgiri. Frustrări.
Mai erau doar câteva minute până echipa țării să producă marea surpriză în confruntarea cu Suedia. Printre ușile deschise,
de pe culoare, vuietul și vibrația meciului, la început păreau să-i spargă timpanele, acum ajungeau până la el din ce în ce
mai slab. „Măcar de s-ar termina meciul mai repede! Simt că burta mi se umflă să-mi plesnească, nu mai am aer și nici nu-i
nimeni pe aici să-mi deschidă larg ușa și să-mi dea ceva să-mi șterg sudoarea de pe față.” Și, dintr-o dată, o boare rece îl
lovi, de parcă cineva ar fi deschis brusc ferestrele și ușa și el s-ar fi găsit într-un curent generat de un vânt care ar fi pătruns
cu forța în încăpere și un întuneric se făcu în jurul lui și se simțea învârtindu-se parcă într-un vârtej cu turație ca la
centrifuga lui când scotea mierea din faguri. Cu tot iureșul și cu tot vârtejul reuși să mai și gândească, agățându-se de o
idee: „Doamne, mai sunt trei minute din meci. Dacă echipa României învinge, scap și eu, dacă nu, meciul se duce în
prelungiri.” Atât mai auzi: „Goool!” în tot spitalul. Nu mai realiza cine l-a dat. O tăcere sinistră se lăsă pe spital. „S-a dus
meciul în prelungiri?” apucă să rostească mai mai mult pentru el. Privirea i se agățase de ușa pe care nu o mai deschidea
nimeni. O mână îi atârna parcă odihnindu-se pe marginea patului, cu degetul arătător întins înțepenit, de parcă ar fi vrut să
vorbească și să strige odată cu doctorii din salonul alăturat: „Gooool! Gooooool!! Gooooooool!!!”
A doua zi, Clopotul cel Mare de la biserica de sub deal din Muscel își începuse dis-de-dimineață bocetul tânguitor:
Bang! Bang!! Bang!!!, iritat parcă de sunetul dogit, chinuit al Clopotului celui Mic: Bing! Bing!! Bing!!!
Trei zile a obosit clopotele bietul Ilie Cârciagu, Clopotarul, până când muscelenii l-au adus pe doctorul lor să se
odihnească între ei.

A apărut : Gheorghe Postelnicu şi Dumitru Scoroşanu – „Vechi familii pârscovene”, Editura SFERA, Bârlad
ÎNTREZĂRIRI 23

BUŞTEANUL

(Fragment din romanul în pregătire „URMĂTORUL”)

Dumitru DĂNĂILĂ

N-are timp Mirică să mediteze la rugămintea frumoasei intrate intempestiv în viaţa lui.
După ce îi deschide uşa cu sfială, chiar cu teamă, nu apucă să îi sărute mâna, să o ajute să-şi lase
la cuier pardesiul, să ia loc pe fotoliu şi să o audă vorbind despre trecutul, despre dragostele ei, s-
o înţeleagă mai bine, să ştie alături de cine va petrece următoarele zile. Tot intempestiv se
dezlănţuie Amelia şi după ce părăseşte holul şi trece pragul camerei de hotel. Deschide larg
braţele, zice voioasă „Bine te-am găsit, iubitule!”, se aruncă la pieptul lui Mirică, năucit de ce se
întâmplă, stă aşa, lipită de el, parcă numărând secundele, apoi îi ia capul în mâini, îi priveşte ochii
speriaţi şi, asemenea viperei care atacă pe neaşteptate, îi aplică un sărut ucigător. După ce pune
pardesiul în cuier, vine cu pas felin la marginea patului şi începe să îndepărteze încet, senzual şi
tacticos, precum dansatoarele de striptis, câte o piesă din vestimentaţie.
- Vino, dragule, să mă ajuţi, îi spune în şoaptă şefului de Cabinet. Ori te pomeneşti că
vrei să pui muzică, să fie spectacol total? N-am de gând să mă dau în spectacol! Vreau doar să îl simt aproape pe omul care
m-a fermecat din prima clipă. De mult, de tare mult nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva... Am refuzat tot până acum, cu un fel
de furie pe bărbaţi am refuzat, poate pentru că nu găseam unul pe placul meu. E ceva timp de când refuz întruna, cam
ojumătate de an… Acum... Hai, vii?
Mirică e, pur şi simplu, o statuie, nu-şi imaginează cum ar putea să facă un pas fără să se dezintegreze. Ce luptă se
declanşează în interiorul statuii! De o parte, Mirică cel îndrăgostit peste urechi de neasemuita Sabinica, cel care i-a jurat
iubire sinceră şi înfocată pe viaţă, bărbatul legat pentru totdeauna de o singură femeie, căreia îi e, de bună voie, supus. De
cealaltă parte, masculul ademenit de o damă apetisantă care ştie prea bine ce vrea. Cu îndrăzneala, cu voinţa ei îl
ademeneşte, cu ochii ei pătrunzători, cu foamea ei de dragoste, cu trupul fremătând, cu sânii obraznici, aruncaţi spre
marginea bustului, parcă supăraţi unul pe altul.
Lupta din interiorul statuii nu durează mult. Pentru a scurta chinul lui Mirică, demascat de chipul lui schimonosit,
Amelia vine spre el, îl ia fin şi drăgălaş de mijloc şi îl duce cu paşi lascivi spre pat. Ca la un semnal aşteptat de luni bune,
înfometata de iubire dezlănţuie toate graţiile asupra nefericitului fiu al lui Paganini care, asaltat din toate părţile, nu ştie cum
să se apere. Şeful de Cabinet e, nu încape îndoială, cuprins de o frică teribilă. „Ce fac eu aici? se întreabă într-un moment de
luciditate. Gust dintr-un petic de fericire sau destram o familie bine închegată, cu rostul ei, cu liniştea ei?” În zadar îl
rostogoleşte domniţa Costei în latul patului, îl mângâie duios şi îl sărută cu patimă pe proaspătul venit de la munte, Mirică
pare un buştean care, oricât ar fi dat de-a dura, nu se însufleţeşte. Supărată foc, poate şi obosită de lupta cu buşteanul,
Amelia izbucneşte:
- Am refuzat atâţia bărbaţi până acum... Şi nu de orice fel, din cei înzestraţi fizic şi foarte bine plasaţi pe scara
socială. Să nu ai impresia că dacă ai apărut tu... Tu cine te crezi? Şi pe tine te refuz, şi pe tine, fără niciun regret te refuz!
Degeaba eşti frumos dacă n-ai suflet! Nu am nevoie de unul care să se gândească la nevastă când e în braţele mele! De ce te
uiţi aşa zăpăcit la mine? Nu am dreptate?
- Ai, cum să nu? mormăie buşteanul.
„Ai dreptate, zice apoi în sinea lui, numai că nu ştiu cum am ajuns să ne rostogolim în pat doar după un singur
dialog, sumar şi el. Nu ai nevoie de mine, stimabilă Amelia Costei? Nu-i bai! Nici eu nu am nevoie de tine, nu am nevoie de
o femeie care îşi urmăreşte doar scopul erotic, pentru atingerea căruia e în stare de orice! Eu am femeie, domniţă dragă, de-
asta mă lasă rece îmbrăţişările tale!”
Rece a rămas Mirică până spre finalul mesei servite la cameră, deschise cu whisky şi încheiate cu şampanie scumpă.
Abia atunci, după ce, îmbiat de atât de simpatica vizitatoare, a sorbit nesăţios din preţioasele licori, abia atunci s-a încălzit şi
i s-a descleştat limba.
- Vezi, domniţă Amelia, că e frumoasă, până la urmă, prima seară a noastră? întreabă, cuprins de euforie. Şi mai
ziceam să mergem la un alt local... E minunat aici... Sigur, e minunat dacă dăm la o parte scena când m-ai refuzat ca pe
atâţia alţii... Cum, adică, m-ai refuzat? N-am cerut nimic! Sau nu-mi amintesc eu bine... M-o fi luat şampania de cap! Şi
dacă m-ai refuzat ce? Doar nu m-a refuzat regina Angliei! Nu regina am vrut să spun...Domniţa aia mică, aia frumoasă, a
prinţului, aia de mor toţi bărbaţii după ea...
- Îmi cer scuze, dragule! A fost o răbufnire fără rost...Uite că acum nu te mai refuz, spune spăşită Amelia şi iar se
apropie de cel care a dat-o pe spate din prima clipă, iar începe să-l drăgălească aşa cum ştie mai bine. Mirică nu mai e acum
cel neimpresionat de atacul erotic la care e din nou supus, parcă s-a însufleţit, nu mai pare buştean.
Dimineaţa, zâmbitoare, Amelia îi spune celui cu care a împărţit bucuroasă perna:
ÎNTREZĂRIRI 24
- Nu aveam cum să nu fim împreună, dragule! Dincolo de atracţia fizică, ne aduc unul lângă altul afacerile. Fiind
împreună, vom câştiga mult mai mult din ele.
- Poate, zice Mirică fără convingere, dar eu nu prea mai sunt interesat de afaceri. Am intrat fără voia mea în ele, nu
ştiu unde mi-a fost capul... Mereu îmi zicea tata, Paganini, aşa îi spun prietenii, e violonist de mâna întâi, mereu îmi zicea să
fiu curat ca lacrima...
- Şi te-ai afundat în afaceri atât de mult, încât nu mai poţi nici măcar să te retragi, aşa-i?
- Da, de unde ştii?
- Crezi că mie nu mi se întâmplă la fel? Numai că eu nu vreau să dau înapoi. Am prins gustul afacerilor şi nu mă
mai pot debarasa de ele. Pentru mine, sunt ca un drog. Îmi place riscul şi voi risca până la capăt. Nu mă sperie represiunea
pornită împotriva mea, a ta, a deputatului, a celor care suntem certaţi cu legea. Până vor ajunge cu represiunea la noi, dacă
vor ajunge, vom câştiga bani mulţi, mulţi bani vom câştiga şi îi vom pune la adăpost. Dacă va fi să ne alegem totuşi cu unu,
doi sau trei ani la răcoare, îi facem, asta e, apoi revenim acasă şi avem cu ce să trăim liniştiţi până când va suna gongul final.
- Tot mai bine ar fi să ne retragem, zice Mirică.
- Şi să-i lăsăm pe alţii să câştige în locul nostru? Nu-i e de ajuns lui Dodel cât câştigă de pe urma mea, a ta şi a
altora ca noi, pe care i-a agăţat de nas? Zilele astea vreau să ne atragem o mai mare parte de bani, să nu-i rămână lui sume
fabuloase pe riscul nostru. Ştiu eu cum să procedăm, nu trebuie decât să mă urmezi. Vei fi alături de mine, ia spune?
- Sunt, cum să nu? Dacă am pornit la o treabă...
- Vezi că şi în raporturile de dragoste avem o pornire! Să nu mă dezamăgeşti, dragule! Am avut prea multe
dezamăgiri până acum... Încă una m-ar răvăşi total.
- Mă cam forţezi să fac promisiuni... Încă nu e timpul promisiunilor. Încă sunt zăpăcit, cum ziceai, lasă-mă să-mi
adun gândurile împrăştiate odată cu întâlnirea noastră.
- Am să te duc deseară într-un loc liniştit, numai bun de adunat gânduri. Le vom aduna împreună, ca pe flori. „Din
câmpul presărat cu flori, / Una tu, una eu, vom culege surâzând”, cum spune un cântec. Până atunci, avem de mers astăzi la
mai multe adrese. Am să-ţi arăt jongleria prin care putem să câştigăm mai mulţi bani, să nu-i lăsăm să se ducă încolonaţi
doar la Ciocoban, iar el să ne dea nouă, celor care ne expunem la riscuri mari, ce-i trece printre degete. Şi are degetele aşa
de apropiate...
Seara târziu, după ce noul cuplu a sfârşit treburile în care este angrenat, Amelia oftează ca în urma unui efort
extraordinar, apoi zice:
- Gata, am scăpat teferi pe ziua de azi! Grea zi, a naibii de grea! Ce a mai rămas din ea vom folosi doar pentru noi!
De-asta te şi duc la locul liniştit despre care aminteam dimineaţă. Să nu te poarte gândul, Doamne fereşte, la locul cu
verdeaţă, din ceruri, nu ne vedem noi acolo, noi suntem păcătoşi! Eu mai ales... Dar uite că mai avem puţin, foarte puţin şi
ajungem, e situat într-o poziţie bună locul, nu prea departe de inima capitalei.
Vila în care s-a mutat de vreun an Amelia nu are rivale în măreţie pe o suprafaţă întinsă din jurul ei. Cum treci de
gardul înalt, care nu lasă ochiul să vadă ce e dincolo de el, apare în faţă o clădire la ridicarea căreia s-au folosit cele mai
moderne tehnici de arhitectură şi de construcţie. „Asta da vilă, domnule, bravo minţilor şi mâinilor care au înălţat-o! zice,
plăcut surprins, Mirică. Nici nu se compară cu ce am reuşit eu să încropesc la mine, la munte. Vorbeşte lumea că îmi înalţ
vilă... Aia e vilă? Uite colea model, risipă de imaginaţie, nu alta! Cum o sta noua mea prietenă singură aici, în curtea asta
imensă, în casa asta monumentală? Hm! Prietenă... Amantă, amantă, Mirică, ai o amantă, recunoaşte! Mai ţii minte cât îţi
doreai să ai o frumoasă? Aşa spuneai, că vrei să ai o frumoasă. Te-a ajutat Domnul să o ai, să fie pe gustul tău, pe sufletul
tău. O ai, îţi e soţie, te iubeşte şi nu ştie altceva decât să- i fie pe plac. Şi tu? Tu cum răspunzi iubirii ei? Strângând-o în braţe
pe paţachina de Amelia despre care se spune că ar fi frumoasă? Cine spune aşa nu a văzut-o pe Sabinica.”
- La ce meditezi, dragule? Ai toate motivele să explodezi de bucurie, dar tu, ca unul care nu ştie ce înseamnă să
trăieşti cu adevărat, ai pus bărbia în piept şi îţi porţi gândurile cine ştie pe unde...
- Le port pe unde mă duc ele. Barem pe gânduri să rămân stăpân, că altceva nu ştiu dacă o să mai stăpânesc de acum
încolo. Mă gândeam şi eu: la ce ne trebuie nouă, oamenilor, mai mult decât ne este necesar pentru a trăi omeneşte?
- Să rămână ceva în urma noastră...
- Da, o casă, o carte, un copil, aşa spunea Iorga, el se pare că spunea aşa. Înţeleg, o casă... Dar de ce aşa de mare?
- Să avem loc pentru iubirea noastră!
- Atât de mult?
- Da! Am de gând să ne rostogolim în fiecare cameră. Nu în seara asta, nu te speria, în fiecare seară în câte una.
- Dacă ar fi aşa, m-ar prinde vara pe aici...
- Oricum, n-o să te întorci acasă prea repede. Am vorbit cu Ciocoban şi am primit încă o comandă de la el. Una
substanţială, zice cu satisfacţie Amelia şi face semnul numărării de bani.

Această publicaţie apare în format electronic (scoalapirscov.ro) şi tipărit.

ÎNTREZĂRIRI 25
CRONICĂ LITERARĂ
ORAŞUL ŞI MUNTELE
Elena STROE-OTAVĂ
În romanul ”La umbra Vezuviului”, publicat la Editura ”Salonul literar” din Odobești,
Vrancea, în 2016, scriitorul Ion Lazăr da Coza reconstituie viața orașului Pompei dinaintea
erupției vulcanului Vezuviu, în anul 79 d. Hr, la ”umbra” și amenințarea căruia se află.
După cum însuși autorul afirmă, opera sa este un roman ”de factură clasică”, unde ”nu
aspectul religios primează, ci supraviețuirea, rivalitatea, dragostea!...”
Acțiunea romanului se deschide cu un ”țipăt de durere, de speranță, dar și de
gratitudine”, pierzându-se ”în noaptea ce se arăta speriată și mai tenebroasă ca oricând,
acoperind mirosul dulce-amărui al florilor de leandro.”
Bănuim că o femeie este pe punctul de a aduce pe lume un copil, dar autorul introduce
câteva elemente menite să înfricoșeze prin sugestia și presentimentul unei nenorociri. Abordând tehnica scrierii la
persoana a III-a, fiind omniscient și omniprezent, scriitorul pătrunde cu privirea, atent la detalii, în toate ascunzișurile
nopții din parc și din vila, în care Flavia Antonia, soția tânără a nobilului Caecilius Antonius Rincianus, se zbate în chinurile
unei nașteri grele, vegheată de sclava Saphira și de moașă. Toate speranțele legate de nașterea unui moștenitor mult
așteptat sunt spulberate la apariția copilului. Așa cum îl descrie autorul, copilul are ”piciorușul stâng, îndoit, stătea lipit de
abdomen, căci avea șoldul și genunchiul blocate; celălalt picioruș, un pic mai slobod, își îmbrățișa perechea, presându-i cu
călcâiul tibia strâmbă; coșul pieptului era excesiv de bombat, anula orice tentativă de prezență vizibilă a gâtului...”
Pentru că nu se concepea să i se arate un asemenea monstru stăpânului, la revenirea din campania din Palestina,
ca să nu fie aruncat, ca un rebut uman, la ”cloaca orașului”, credincioasa sclavă, Saphira, hotărăște uciderea moașei și
substituirea acestui copil cu al său. Toate acestea se petrec până la revărsarea zorilor și, cu dificultate, Flavia Antonia este
convinsă de Saphira să accepte schimbul, pentru ca soțul ei să nu o repudieze.
Așa cum se așteaptă cititorii, totul se desfășoară normal, la suprafață, și cu mult zbucium, pe plan sufletesc.
Caecilius Antonius Rincianus revine în orașul părăsit de mai multă vreme și este fericit că are moștenitorul dorit, care, așa
cum se cuvenea, este sănătos, fără defecte fizice. În schimb, Flavia Antonia trăiește cu spaima de a nu fi descoperită. Doar
ajutorul Saphirei o împiedică să nu se dea de gol. Dar, cum prezența acesteia constituia un permanent pericol, o
eliberează, o înzestrează, îi cumpără o casă la marginea orașului, iar aceasta se mută acolo împreună cu Teodoros, să-l
crească pe copilul nedorit de nimeni, dar pe care, afirmă Saphira (care devenise creștină în Palestina) : ”Zeul meu o să-l
iubească mai mult ca pe orice prunc.”
Cu un talent deosebit în realizarea descrierilor (peisaje, portrete, întâmplări), Ion Lazăr da Coza ne face părtași la
serbările din parcul și vila lui Rincianus, menite să sublinieze bucuria că are un moștenitor, imensa lui bogăție, dar și
orgoliul că și la Pompei se pot organiza spectacole grandioase, asemenea celor de la Roma.
Serbările celor șapte zile sunt tematice: viața bucolică, viața într-un castru, zeul Neptun, viața agrară, seară
dedicată înțelepciunii Heladei sau despre Cetatea Eternă, ultima fiind cu specific iudaic.
Invitații sunt impresionați de opulența și varietatea felurilor de mâncare și de vinuri, nerepetate, specifice fiecărei
teme. Se remarcă lăcomia, dezmățul, frivolitatea, cruzimea participanților, care sunt invitați și la reprezentațiile anume
pregătite pentru fiecare seară. Asistăm și noi, cititorii, la scene de luptă ale gladiatorilor (închiriați de la școlile de gladiatori
din oraș) cu animale sălbatice, unde sângele curge spre desfătarea spectatorilor, la regizarea unor lupte dintre barbari și o
legiune romană, la o decimare, o răstignire, dar și la petreceri mai rafinate, ce reproduc dezbateri ca în Academia din
Atena lui Platon, ori cele privind noua religie, creștinismul, din acestea fiind excluse femeile.
Până la pagina 106, autorul, care povestește întâmplările cronologic, cu rare evocări, descrie decăderea morală a
Flaviei Antonia, care devine amanta tânărului Quintus Valerius, ”bărbat înalt, frumos, cu trăsături etrusce”, bogat,
celibatar, plin de foc lăuntric. Zadarnic încearcă Saphira (care era diacon și aspira să devină episcop) să-i salveze sufletul,
(Flavia Antonia era, de asemenea, creștină), aceasta nu se mai întoarce de pe drumul pierzaniei: „A convertit şi a adus pe
calea Mântuitorului, cu vorbe puţine, sute şi sute de necunoscători ai noii învăţături, iar pe ea, pe cea care l-a ascultat pe
Apostol în catacombele Romei, pe cea care a călcat desculţă pe Calvar, nu a reuşit. Eşecul acesta îi apăsa zilele, lunile,
anii.” Saphira se roagă pentru mântuirea ei, dar își vede și de treburile sale: își cumpără o familie de sclavi, pe care îi pune
să-i lucreze via și să facă și cărămizi, iar pe Puerum (îi botezase pe toți) îl închide în locuința bine păzită de lacăte și
zăvoare, să aibă grijă de fiul său, Teodoros.
Diferența dintre credința, concepțiile Saphirei, dar și felul în care își face afacerile și dezinteresul față de Teodoros,
lăsat doar în grija lui Puerum, este de neînțeles pentru cititori, dacă nu s-ar ține cont de epoca reconstituită. Creștinismul
era abia la început, se lupta să devină o religie, adepții erau prigoniți, nevoiți să se adune la Râpa Arsă, în tuneluri şi
catacombe, noaptea. Societatea sclavagistă era atât de polarizată! Bogăția adunată într-o parte, sărăcia la celălalt pol,
unde oamenii, ”plebs”, nu aveau nici măcar îmbrăcăminte ori locuințe. Se părea că sclavii, care produceau, de altfel, toate
ÎNTREZĂRIRI 26
bunurile, au o viață protejată prin faptul că, deși stăpânii aveau drept de viață și de moarte asupra lor, având statut de
animale, le erau asigurate hrana și un acoperiș.
Pentru că asta învățase Saphira, la fel se comportă și ea, străduindu-se să adune bogăție, urmărind să-i aducă la
sărăcie pe cei bogați, pe cei care au umilit-o, intrând în posesia averilor acestora.
Dar cei doi copii, Puerum și Teodoros, trăiau în mizerie, mâncând cu porția, dormind pe paie îmbibate cu urină.
Până la vârsta de 4-5 ani, Teodoros a crescut numai în poziția culcat pe spate, până când Puerum l-a ridicat și l-a rezemat
de perete, l-a învățat numele obiectelor din jur, apoi l-a învățat să se târască, ajutându-se de mâini, deoarece picioarele
nu se dezvoltaseră și rămăseseră chircite. El i-a povestit despre lumea de afară, fiindcă Saphira îi permitea să-și viziteze,
uneori, părinții.
Într-o zi, Teodoros s-a ridicat, bucuros că-i poate arăta mamei progresele sale. Reacția acesteia a fost imprevizibilă
și greu de înțeles: ”Păcatele a șapte generații de înaintași s-au abătut asupra ta. Ai fost ales, fericitule, să le
răscumperi!”[...] Ia-ți crucea, oricât ar fi de grea, și urmează-l pe Mântuitor! scrâșni Saphira.”
Această ură a Saphirei față de Teodoros îl făcu pe Puerum să izbucnească: ”Zici că asta-i crucea pe care i-a dat-o
Zeul acela unic s-o poarte? Așa o fi! Dar de ce noi, oamenii din jurul lui, să i-o facem și mai grea!? Crucificatul, de care ne
tot vorbești, nu a fost ajutat și el pe Calvar ?”
Saphira, care predica în fața creștinilor, alături de episcopii Agulus și Severus, și care nu aplica principiile și în casa
ei, încremenește la această revelație. Pleacă la Roma să-l întâlnească pe apostolul Petru și să-i ceară sfat. Întâlnim aici o
parte din atmosfera capitalei din ”Quo vadis?”, romanul lui Henryk Sienkiewicz. Saphira îl cunoaște, cu prilejul altei vizite la
Roma, pe apostolul Marcu, după crucificarea lui Petru. Acesta este mai radical, îndemnâdu-i pe creștini să purifice, prin
foc, drumul Mântuitorului, a cărui venire se apropia. Autorul nu ne spune dacă Nero a pus foc Romei, să admire, de
departe, spectacolul, ori creștinii, care au fost învinuiți, prigoniți, uciși.
De fapt, Ion Lazăr da Coza nu insistă pe evenimente istorice, nu spune numele împăraților, amintind doar la sfârșit
pe Vespasian, deși acțiunea romanului se întinde în perioada în care au domnit cel puțin doi: excentricul și diabolicul Nero
și Vespasian.
Nici locuri și date exacte nu apar în carte, autorul dându-i, astfel, un caracter general și repetabil, oriunde și
oricând. Numele orașului Pompei apare o singură dată, când Marcu o întreabă pe Saphira în ce eparhie predică. De
asemena, Teodoros, care ajunge să candideze pentru o funcție importantă, își adaugă la numele său Pompeianus, derivat
de la numele orașului.
Scriitorul își propune să urmărească formarea, dezvoltarea lui Teodoros, copilul născut sub auspicii defavorabile,
menit de zei să plătească, prin suferință, păcatele familiei sale. Din această perspectivă, ”La umbra Vezuviului” este un
bildungsroman.
Dezmeticită, Saphira se ocupă de îngrijirea și educația lui, îi pune profesori, îi cumpără papirusuri, îi creează
condiții mai bune de viață. El rămâne tot cu Puerum, care, fire voluntară, îl rănește cu observații crude privind handicapul
său, dar îl și inițiază, inclusiv în dragoste trupească, până la fuga acestuia pe mare. În schimbul lui, Teodoros dobândește
prietenia gladiatorului Leopardus, pe numele său real Mkog, (sclav adus din Africa). Acesta îl antrenează, pentru
dezvoltarea fizică, îl învață să lupte pentru autoapărare, lucruri ce-i vor folosi atunci când este atacat în amfiteatrul
circului. Tot el îi aduce o prostituată, iar Teodoros face diferența dintre Erotrice și Puerum, pe care îi iubește, totuși, cu
durere.
Saphira este convinsă de către Lepidus Clodius să-l mute pe Teodoros într-o vilă din centru, pe timpul campaniei
electorale, el fiind propunătorul candidaturii acestuia şi conducătorul campaniei. (Lepidus Clodius era fratele Flaviei
Antonia şi ştia că Teodoros este nepotul lui.) Din chioșcul aflat în parcul vilei, Teodoros vedea strada, pe care, într-o zi,
apare o vestală a templului Vestei, de care se îndrăgostește. Saphira ar fi dorit să o cumpere și să i-o dea de soție, dar
evenimentele se derulează prea repede și nu mai este timp.
Agitația electorală, unde contracandidatul lui Teodoros era „fiul” Flaviei Antonia, Laurențius Caecilius Rincianus, se
desfășoară sub manifestările periculoase și neluate în seamă ale muntelui. Acesta este, uneori, înconjurat de nori albi, apoi
partea de sus fumegă asemenea unui coș, ca să arunce, în final, gaze irespirabile, ucigătoare, cenușă fierbinte și pietre.
Speriați, unii locuitori fug spre port, alții spre Roma, numai Puerum se întoarce să plătească niște ofense, dar piere
în casa unde copilărise, ars de cenușă fierbinte.
Saphira îl părăsește pe Teodoros, lăsându-l în grija sclavilor, mergând la Râpa Arsă, să se roage alături de creștini.
Peste tot zbuciumul se așterne tăcerea morții: „După un timp, din lipsă de aer, făcliile aveau să se stingă încet-încet. La fel
şi rugăciunile...”
Scriitorul Ion Lazăr da Coza este un adevărat maestru în alcătuirea portretelor. Aproape toate pornesc de la
statură, culoarea pielii, a ochilor, dezvăluind trăsături morale. Sunt surprinse amănunte semnificative, precum gesturi,
mimică, tonul vorbirii etc.
ÎNTREZĂRIRI 27
Saphira: „Ochii ei albaştri, adânci şi limpezi ca două safire, umbriţi de sprâncene subţiri, negre, frumos arcuite...”
„Rotundul feţei, nasul fin, bărbia uşor voluntară, gura potrivit de mare, cu buzele roşii, cărnoase şi părul lung, de abanos,
cu reflexe albăstrii.”
Caecilius Antonius Rincianus: „un nobil trecut de a doua tinereţe”, cu „ţinuta demnă”, „toga violetă cu faldurile
impecabil aşezate.” „bărbat înalt, suplu, cu gesturi scurte, cazone, niciodată în exces...” „Ars de soarele uscat al
deşerturilor, chipul măsliniu cu trăsături nobile, brăzdat parcă prea devreme de riduri adânci...” „Ochii negri, cu priviri
grave...” „Părul alb, atent pieptănat...” „Puternic, era capabil de gesturi tandre, generoase, dar şi de urgii...”
Flavia Antonia Rincianus: „năltuţă şi graţioasă”, „avea formele uşor plinuţe ascunse elegant sub stola maiestuoasă,
lungă şi largă. Ovalul perfect al feţei cu tenul alb, încadrat de părul bogat, castaniu deschis, prins cu agrafe din aur bătute
cu mărgăritare mari, emana tinereţe. Obrajii, palizi acum, dădeau un aer fragil. Nasul puţin dus în vânt, seducător,
copilăros...” „Ochii mari, verzi, surâzători doar pentru a ascunde neliniştea din ei complotau discret cu zâmbetul abia
schiţat din colţul buzelor senzuale, inocente.”
Apostolul Petru (Pontifex al Romei): „bărbat în vârstă, înalt, uşor adus de spate, ascetic, cu ochi blajini, dar
cercetători, cu barba colilie. Fiinţa toată parcă emana o aură tainică, dincolo de epuizarea vădită.” (Apostolii Petru şi
Marcu scriau despre viaţa lui Iisus, ai cărui ucenici au fost.)
Descrierile, mai ales peisajele, îl dezvăluie pe poet. De remarcat epitetele, metaforele, dar, mai ales, comparațiile:
„un pârâiaş subţire ca un gând rătăcit”; „un zâmbet suav ca înfiorarea unei petale de nufăr”. Apoi versurile atribuite lui
Teodoros, pe care, în mod vizibil, autorul îl iubește, dezvoltând teza că mediul are mare importanță în modelarea
caracterului. Laurențius este educat în familia Rincianus și, deși este fiul natural al Saphirei, este arogant și crud, ca și
părinții săi presupuși. De asemenea, scriitura este îngrijită, frazele construite cu atenție, cuvintele latinești incluse firesc,
fără a fi traduse, ci explicate uneori.
Tot ceea ce se descrie ori se întâmplă are valoare simbolică. Începutul este ”ex abrupto”, sugerând renaștere,
finalul este plasat sub semnul tăcerii asupra unei comunități urbane, îngropate pentru multe secole. Iată cum este descrisă
erupţia vulcanului: „Poate că deja zeul Vulcan, stăpânul metalelor, venise şi nu era în toanele lui bune. Forţând foalele,
arunca afară nu numai zgura, ci şi cărbunii încinşi, prăpădind hornul. Sub greutatea capitelului, care se tot înălţa, se tot
înălţa ca într-un joc nechibzuit, stâlpul din funingine şi foc, din şperlă, zgură şi fum începu să se turtească şi să se
prăvălească peste pământ, împrăştiind nemilos neantul, ca pe o aripă imensă a morţii, într-un huruit cumplit.” Deși autorul
nu ne dă indicii temporale, știm din cultura noastră generală că erupția vulcanului Vezuviu s-a produsla mijlocul zilei de 24
august anul 79 d. Hr.
Terminând de citit, lectorul cade pe gânduri și înțelege că totul este zădărnicie: Vanitas vanitatum et omnia
vanitas!...

VECHI FAMILII PÂRSCOVENE

MANOLACHE – GUŢĂ – GAGIU

Un binecuvântat duhovnic spunea că omul se poate mântui oriunde pe pământ, nu numai în mănăstire, ci şi acasă la
el, în sat, în oraş, pe câmp, pe apă, în pădure, dacă are trei lucruri: credinţa dreaptă, fapte curate şi modestie. Dacă lipseşte
unul din acestea, nu se poate mântui. Un teolog celebru adăuga: să fim ca fiii faţă de Mântuitor, ca o mamă faţă de semenii
noştri şi judecători cu noi înşine. Pe de altă parte, bărbatul şi femeia formează un întreg, fiecare având propriile însuşiri. Ei
ÎNTREZĂRIRI 28
alcătuiesc familia creştină, baza dezvoltării sociale la români. Când bărbatul devine preot, el caută cele mai bune mijloace
de întărire a vieţii duhovniceşti în parohie, propovăduind cumpătarea şi înfrânarea. Face tot ce-i stă în putinţă pentru
mântuirea credincioşilor săi, de care depinde şi mântuirea lui.
Nu cunoaştem o altă familie pârscoveană cu cinci generaţii de preoţi, în afara celei numite, de-a lungul timpului:
Manolache – Guţă. Ca să uşurăm lectura îl amintim mai întâi pe întemeietorul Manolache (Manole), cu preoteasa Arghira,
pomenit în documente din timpul Unirii Principatelor Române, apoi pe fiul acestora, preotul Vergu (Manolache, Manolescu,
Mănăilă). Vatra familiei era în capătul dealului Gorgane, vecini cu moşia Marinescu. Preotul Vergu era frate cu Nicolae,
care s-a căsătorit cu Ioana Cojocaru, din străvechea familie de negustori din Pârscovul de Sus, cu ramificaţii în Afumaţi şi
zona Bârsănescu. Nicolae şi Ioana au avut mai mulţi copii, printre care, pe Ecaterina, Nicolae şi Constantin.
Constantin Manolache s-a născut în 1883 şi s-a stins din viaţă 87 de ani mai târziu. Împreună cu Elena Stătulescu
(1895-1968) fiica unor legumicultori renumiţi (Oprina şi Nicolae) din Cândeşti, aveau prăvălie la gara Pârscov, unde luau
masa şi se răcoreau italienii care stăpâneau afacerea cu lemne (funicular, gater, depozit). Aveau menajeră la copii (Florica,
Arghira, Marioara, Aurica, Nicolae, Alexandru) pe o femeie, Toşoaia. Pe aceasta am identificat-o a fi Mariţa lui Ion Banu şi
a Anicăi lui Ion Muşat, din neamul Zbârciu. Florica Manolache (n. 1923) a urmat clasele primare în Pârscovul de Sus, cu
soţii Georgescu, iar clasele gimnaziale, „peste gârlă”, cu Nicolae Pietraru. Şi-a mai amintit un nume, Ştefan Ion, învăţător în
Pârscovul de Sus, probabil suplinitor. Florica a stat trei ani la pension la Buzău, până când a deprins menajul, bunele
maniere şi limbile străine. Fratele Nicolae a urmat comerţul şi contabilitatea la Bucureşti, având coleg şi prieten pe
Gheorghe Guţă (n. 1919), un oltean din Urecheşti (Gorj), pornit să-şi încerce norocul în capitala României Mari, împreună
cu doi veri primari. Gheorghe era fiul Paraschevei şi al lui Alexandru Guţă, care mai aveau un fiu, Aristică, rămas în casa
părintească.
A izbucnit războiul. Tânărul sublocotenent Guţă a privit neputincios cum s-a sfârşit sub privirea sa ordonanţa,
hotărând ca, dacă se va întoarce cu viaţă de pe front, să devină preot. Dumnezeu l-a ocrotit şi l-a ajutat să urmeze teologia la
Bucureşti. Avea 31 de ani când a cunoscut-o pe Florica, sora lui Nicolae Manolache. Impresionat de atmosfera sacră din
această familie, a cerut-o în căsătorie. Au fost cununaţi religios de preotul Constantin Stătescu. A primit parohie în
Episcopia Aradului, la Visca şi la Câmpuri Surduc, sate mici, cu oameni săraci, dar săritori şi milostivi, aflate pe linia Deva-
Arad. Aveau casa parohială lângă biserică. Trăiau cu ce le da Dumnezeu. A venit pe lume o fetiţă care a murit, din cauza
cadrelor medicale. Precaută tânăra mamă i-a născut la Pârscov pe Ioan (1953) şi pe Nicolae (1954). Într-una din zile, mica şi
neînsemnata parohie Câmpuri a primit vizita Episcopului de Arad, Înalt Preasfinţitul Teoctist, viitorul Patriarh al României.
Prin satele româneşti începuse prigoana comunistă împotriva ţăranilor care se opuneau colectivizării. Biserica a pierdut
pământul şi vitele. Nu mai era de trăit. Teoctist a înţeles situaţia tinerei familii şi a aprobat plecarea ei la Buzău. Preotul
Gheorghe Guţă a fost instalat la Ruşavăţu – Muscel, unde a rămas 4 ani, după care a fost promovat consilier episcopal, de
către Luminatul Antim, funcţie în care a rămas până la pensie. Familia Guţă a pierdut al doilea copil, pe Ioan, împuşcat
mortal de un subofiţer, în Vinerea Mare (1973), când asigura paza podului de la Cernavodă. În 1989, Mântuitorul l-a chemat
la El pe dârzul preot Gheorghe, învins de o scurtă şi aprigă suferinţă.
Florica Manolache–Guţă, moştenitoarea gospodăriei părinteşti de la gară, a vândut-o
lui Gheorghe Ion, din Runcu, mutat mai aproape de calea ferată, împreună cu soţia şi fiul.
Gheorghe Ion (Georgică) este fiul lui Nicolae Gagiu, unul din ultimii moşneni runceni, care
au rezistat duşmanilor de tot felul, mai puţin colectivului de tip sovietic. Soţia lui Nicolae a
fost Chiriachiţa, dintr-o familie înstărită din Zoreşti. I-au mai avut pe Vasilichia, Dumitru şi
Constanţa, cu toţii stabiliţi în Braşov. Georgică Ion, tehnician în prelucrarea lemnului la
Nehoiu, s-a căsătorit cu Steluţa Stroe, fiica Ioanei Băceanu şi a lui Toader Stroe, din
Trestieni. Învăţase croitorie de la fratele Gheorghe, care şi el învăţase de la un unchi, Ene
Grosaru, din Policiori. Georgică şi Steluţa au trăit bucuria venirii pe lume a fiului dorit,
Vasile-Viorel, în 1963. La îndemnul unchiului Dumitru Ion de la Braşov, mecanic de
locomotivă, a învăţat tainele prin care se ţin în frâu cei 2000 de cai putere ai locomotivelor
Diesel. Coincidenţele nu lipsesc din această veche familie pârscoveană. Viorel şi unchiul Dumitru s-au născut în aceeaşi zi
şi aceeaşi lună (2 mai), la distanţă de…22 de ani. Viorel a cunoscut-o pe frumoasa Mariana Tănase (n. 1968) într-un sat
unde nu se auzea şuieratul locomotivelor, Odăile. S-au căsătorit şi au avut-o, în 1987, pe Oana, copil excepţional, în prezent,
economistă la Buzău. Mariana a învăţat meserie de la buna sa soacră şi au devenit împreună, cele mai apreciate croitorese
din zonă.
În vremea aceasta, respectabila familie Guţă se îngrijea de creşterea fiului Nicolae, cu şcoala generală la Pârscov,
liceul la Pătârlagele şi teologia la Sibiu. În 1981 s-a căsătorit cu Cornelia Rădulescu, din Buzău, şi a fost muzeograf şi
diacon la Episcopie. A fost preoţit la biserica Sfântul Nicolae, urmându-l aici pe bunul său tată. În 1982 a fost dăruit cu un
fiu, Alexandru (preluând numele străbunicului din Gorj) şi cu o fiică, Teodora, în 1987. Tânărul Alexandru, petrecându-şi
duminicile şi sărbătorile în Sfântul altar, alături de bunicul şi de părintele său, a continuat, în mod fericit, activitatea
acestora, urmând Seminarul teologic şi Facultatea de teologie şi Facultatea de drept, din Bucureşti. O altă coincidenţă (s-au
întâmplare fericită) a fost cunoştinţa cu delicata Oana Ion, din Pârscov. Şi-au unit destinele în 2009 şi s-au stabilit în
Cotorca (Glodeanu Siliştea) unde şi-au bucurat sufletul cu două fetiţe, Anastasia şi Sofia, adică „Învierea” şi
ÎNTREZĂRIRI 29
„Înţelepciunea”. În 2015, preotul Alexandru Guţă s-a transferat în Pârscovul de Sus, înlocuindu-l pe părintele Enache
Necula, pensionat. Bunica Florica Manolache şi fiul Nicolae şi-au recuperat, cu voia lui Dumnezeu care le pune pe toate pe
făgaşul lor, de multe ori neînţeles de oameni, şi-au recuperat, aşadar, pacea inimii şi amintirile pârscovene. Circumferinţa
cercului s-a închis în mod fericit. Ca şi povestea noastră.
Părintele Alexandru poate fi păstorul care să cârmuiască în următorii ani corabia Bisericii cu hramul Sfântul
Dimitrie, învăţându-i pe pârscoveni dreapta credinţă, blândeţea şi râvna pentru rugăciune. Este al cincilea preot dintr-o
străveche familie ale cărei rădăcini ne duc într-o epocă îndepărtată. Dumnezeu l-a înzestrat cu multă blândeţe şi smerenie,
răbdare şi exigenţă duhovnicească, cu dragoste devotată pentru preoţie şi slujbele bisericii. Dar nu se cuvine să fericim
faptele nimănui cât este în viaţă. Suntem doar datori să ne rugăm unii pentru alţii, cât suntem aici pe pământ. Căci fericiţi
sunt cei ce tac şi lasă faptele lor să vorbească… Fericit este ciobănaşul care îşi păstoreşte turma cu fluierul, iar nu cu bâta.

BUZOIANUL IULIUS TETRAT, SUBLOCOTENENT OBSERVATOR AERIAN,

PRIMUL OFIŢER AVIATOR ROMÂN CĂZUT LA DATORIE ÎNTR-O LUPTĂ AERIANĂ

Comandor av. dr. Marius-Adrian NICOARĂ1

S-a născut la 14 august 1896 în oraşul Râmnicu Sărat. A primit o educaţie deosebită,
tatăl său fiind general de cavalerie. Iniţial, fiul a urmat cariera părintelui său, absolvind
Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie la 1 iulie 1916. Avansat la gradul de sublocotenent (slt.), a fost
repartizat la Regimentul 5 Roşiori.
Atras de miracolul cerului, a cerut transferul la aviaţie, armă care ducea lipsă de
personal navigant şi de deservire. A urmat un curs sumar de observator aerian, fără să
primească brevetul, fiind repartizat la Grupul 2 Escadrile, unitate care se subordona Armatei
2 Române. La 28 septembrie 1916 s-au prezentat la grup. „…Am primit trei ofiţeri
observatori formaţi în pripă la şcoală constituită ad-hoc la Băneasa. Aceştia au fost:
locotenentul Ferderber şi sublocotenenţii Beştely şi Tetrat din cavalerie,” nota în memoriile
sale generalul (gl.) aviator(av.) inginer(ing.) Gheorghe Negrescu, comandantul Grupului 2
Sublocotenent observator
aerian Iulius Tetrat, 14 Escadrile.2
august 1896 –13/26 După o întrerupere de câteva zile necesară reaprovizionării şi pregătirii unei noi acţiuni,
octombrie 1916.
Corpul 1 Rezervă German a reluat ofensiva în ziua de 8/21 octombrie 1916, atacând cu
violenţă în direcţia Nămăeşti şi flancurile dispozitivului român. Printr-o manevră învăluitoare, trupele Puterilor
Centrale au reuşit să cucerească în ziua de 13/26 octombrie 1916 o parte a localităţii Lereşti, care a fost eliberată
de trupele române a doua zi.
Personalul navigant al Grupului 2 Escadrile a primit ordin să survoleze zona localităţii Câmpulung Muscel,
spre care înaintau forţele inamice, mai ales că în ultimele două zile o ceaţă deasă pusese în imposibilitate
echipajele grupului de a mai executa un zbor, deşi Comandamentul Armatei 2 Române cerea mereu
supravegherea în special a regiunii de la nord de Câmpulung spre Rucăr, unde inamicul dădea atacuri furibunde.
În ziua de 13/26 octombrie 1916, vremea s-a ameliorat către amiază, cerul rămânea punctat cu nori mari
cummulus, cu luminişuri între ei. Fiind rândul comandantului de grup, locotenentul (lt.) av. ing. Gheorghe
Negrescu s-a hotărât să supravegheze zona de nord a oraşului Câmpulung. A luat ca observator pe tânărul slt.
Iulius Tetrat care de la venirea în escadrilă „…îmi reproşa zilnic că este desconsiderat, nefiind luat în misiune şi
că va cere plecarea din aviaţie dacă va continua să rămână nefolosit…”, nota gl. av. ing. Gheorghe Negrescu în
memoriile sale.3
Faţă de zelul său tineresc, comandantul grupului a căutat să-l tempereze, asigurându-l că-i va veni şi lui
rândul, întrucât erau 5 observatori aerieni şi numai 3 piloţi. În zilele cu ceaţă, a insistat mult, încât lt. av.
Gheorghe Negrescu i-a promis că la prima ieşire pe front, îl va lua la bord ca observator, deşi după experienţa din
4/17 octombrie 1916 cu slt. Beşteley, comandantul grupului, ar fi dorit să plece cu unul dintre observatorii cu
experienţă aşa cu erau lt. Ioan Chiriţescu sau cu slt. Ermil Gheorghiu, care se acomodaseră repede cu zborul şi
învăţase multe din secretul acestei specialităţi. Lt. av. ing. Gheorghe Negrescu a trebuit să se ţină de cuvânt.

1 Comandantul Centrului de Instruire pentru Forţe Aeriene, Ziliştea-Boboc, Buzău

2 Valeriu Avram, „Generalul av. ing. Gheorghe Negrescu. Viaţa şi opera”, Editura, Thalia, Vaslui, 2004, p. 55.
3 General av. ing. Gheorghe Negrescu, „Amintiri Necenzurate”, Editura Elisavaros, Bucureşti, 2011, p. 73.
ÎNTREZĂRIRI 30
În acea zi, căpitanul (cpt.) de cavalerie av. Andrei Popovici luase dejunul cu lt. av. Gheorghe Negrescu,
prieteni şi camarazi de mulţi ani. La ora 13.00, echipajul format din lt. pilot Gheorghe
Negrescuşislt.observatorIuliusTetrat, a decolat. DupăceavionulFarman (F.) - 40 armat cu o mitralieră Hotchkiss
de calibru 8 milimetri a luat înălţime, s-a îndreptat spre Câmpulung. Ceea ce s-a întâmplat în timpul zborului a
fost notat de pilotul Gheorghe Negrescu. Vomcita din însemnările sale.4
După ce Farman-ul 40 a trecut de Târgovişte, a urcat mereu urmând Valea Dâmboviţei, care ducea direct în
zona ce trebuia explorată. Altitudinea era de 2800 metri (m.) şi pilotul s-a oprit la 3000 m. spre a fi sub plafonul
norilor cummulus, care produceau serioase goluri de aer. La nord de defileul Stoeneşti se vedea dealul Materiaşul,
în jurul căruia se observau licăriri ce nu puteau fi decât exploziile unor proiectile de artilerie. Spre apus, deasupra
Văii Târgului, „…mi s-a părut că zărescun punct mobil la aceeaşi înălţime cu mine pe care l-am urmărit câtva
timp spre a mă convinge dacă nu era un avion, atrăgând atenţia lui Tetrat, instalat în faţa mea în locul
observatorului. El însă n-a înţeles ce vroiam să-i spun. Vedeam la stânga Câmpulungului, căci eram aproape la
verticala dealului Măţău, când am auzit din spate o răpăială sacadată, nemaiauzită până atunci şi pe care nu
puteam să o confund cu o proastă funcţionare de motor.
Întorc instinctiv capul şi zăresc în spate un avion inamic, care atacase prin surprindere. Virez imediat la
stânga cât mai scurt, să-i fac faţă şi strig observatorului meu: „Mitraliera, trage!”. În timpul virajului s-a auzit o
a doua răpăială, care a fost a doua salvă trasă de inamic în noi, după care am observat fluturând bucăţele din
pânza avionului meu. Apoi, avionul inamic degajează şi dispare, în timp ce trepidaţii serioase la avion şi
neregularităţi în funcţionarea motorului, mă obligă să reduc gazele şi încep a coborî în lungul văii Dâmboviţei
spre sud, apoi să tai contactul de teama vreunui incendiu şi să zbor planat…
Scoboram deci, dar nu vedeam nicăieri un loc unde aş fi putut aşeza avionul fără să-l sfărâm şi odată cu el
şi echipajul. M-am îndreptat în lungul Văii Dâmboviţei hotărât a pune avionul chiar în patul râului unde speram
să scap mai ieftin, şi-l menţineam la panta limită de planare spre a mă apropia mai mult de locurile unde valea
se lărgea. După ce am depăşit defileul Stoeneşti, altimetrul meu mai marca încă 1000 metri. Am zărit atunci în
depărtare un sat şi la marginea de nord un loc, o arătură ceva mai mare, unde am apreciat că voi putea ateriza...
Atingând aproape vârful dealului împădurit de la răsărit, strecurându-mă printre pomi şi aproape de
pământ culcând câţiva pomi mai mici, am reuşit să pun avionul pe pământ şi să-l opresc la câţiva metri de râpa
Dâmboviţei. Din cauza unul muşuroi mai mare, o roată de la trenul de aterizare a cedat şi avionul s-a oprit totuşi
aplecat pe o parte şi în bot. Sărind repede din avion, am strigat la Tetrat să sară şi el, dar văzând că nu
răspunde, l-am scuturat şi atunci…am trecut prin cel mai greu moment din viaţa mea. Sublocotenentul Tetrat
zăcea neînsufleţit la locul lui. La a doua rafală, un glonţ inamic intrând prin umărul stâng, traversând tot trupul
său tânăr la nivelul inimii, a ieşit prin umărul drept. Moartea fusese fulgerătoare!.
Ajutat de oamenii din satul Voineşti, căci la marginea acestui sat găsisem loc de aterizare, l-am scos din
carlinga avionului şi l-am transportat la spitalul aflat în acel sat, după ce am examinat avionul care era atins de
peste 40 de gloanţe, din care două avariaseră ventilatorul motorului, producând trepidaţii puternice, care m-au
determinat să opresc motorul. Numeroase gloanţe sfârtecaseră jumătate din longeronul din faţa aripei
superioare a avionului, longeron care era pe jumătate tăiat ca de un ferăstrău. A fost o minune că aripa nu a
cedat în zborul de coborâre…
Astfel s-a încheiat primul şi ultimul zbor al tânărului şi nerăbdătorului sublocotenent observator Tetrat
Iulius, fiul generalului Tetrat care lupta în Oltenia.
Am telefonat la aerodromul de la Băicoi de unde a venit o camionetă cu care am transportat rămăşiţele
pământeşti ale lui Tetrat la Băicoi şi de aici la familia sa la Râmnicu Sărat, unde a fost înmormântat. Împlinise în
august 20 de ani…”5
A fost citat prin Înaltul Ordin de Zi nr. 16/1916, care sublinia printre altele: „…Sublocotenentul observator
Tetrat Iulius în cursul unei lupte aeriene cu un avion inamic deasupra Carpaţilor, a dovedit bravură fără seamăn
şi un mare dispreţ de moarte. Dat la Marele Cartier General, azi 7 noiembrie 1916, Ferdinand I.”.6Această citare
echivala cu decorarea cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa III-a, căci pe atunci nu se acordau decoraţii„post-
mortem”.

4Documentul seaflă în arhiva ing. Răzvan Negrescu.

5General av. ing. Gheorghe Negrescu, „Op. Cit.”, Editura Elisavaros, Bucureşti, 2011, pp. 76-77.
6„Monitorul Oastei” nr. 2 din 18 ianuarie 1917.
ÎNTREZĂRIRI 31
PELERINAJ ÎN ŢARA SFÂNTĂ
Preot ENACHE NECULA

Prin Ţara Sfântă înţelegem ţara biblică, Ierusalimul, Palestina de astăzi, „pământul
făgăduinţei făcute de Dumnezeu poporului ales, prin care s-a descoperit taina mântuirii neamului
omenesc”. Prin Ţara Sfântă înţelegem locurile sfinte, patria pământească a lui Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, unde S-a întrupat, a pătimit şi a înviat „pentru noi oamenii şi pentru a noastră
mântuire”, patria Maicii Domnului, a sfinţilor Apostoli, întemeierea Bisericii, toate cuprinse în istoria
Noului Testament. Putem spune că este centrul lumii creştine, patria creştinismului, Ierusalimul
devenind cel mai sfânt loc de pe pământ, inima dătătoare de viaţă a Bisericii lui Hristos care de
două milenii păstrează credinţa, lumina Învierii şi speranţa multor popoare creştine. Cercetăm
istoria şi analizăm prezentul ca să înţelegem mai bine evlavia românilor, a părinţilor şi înaintaşilor
noştri pentru Ţara Sfântă, pentru Ierusalim şi
Betleem, pentru Galileea şi Iordan, pentru
muntele Tabor şi muntele Măslinilor şi mai ales pentru Golgota şi sfântul Mormânt.
Dorinţa unei călătorii am avut-o în inimă încă din anii tinereţii. Mi-am dorit
să păşesc pe aceste meleaguri, să-mi plec fruntea şi genunchii prin toate locurile
sfinte, dar Dumnezeu a rânduit ca după ce am împlinit 68 de ani, în perioada 14-21
iunie 2016, dorinţa inimii mele să fie împlinită. Aşadar, smerenia mea preote
Necula Enache împreună cu doamna preoteasă Genoveva şi două credincioase
ale parohiei Pârscovul de Sus, doamnele Maria Sturzu şi Tincuţa Bolocan, prin
intermediul Centrului de pelerinaj al Arhiepiscopiei Iaşi, ne-am înscris în acest
pelerinaj în Ţara Sfântă. Ne-am prezentat pe aeroportul Iaşi miercuri 14 iunie, orele
5, curioşi să vedem grupul de pelerini condus de preotul Gabriel Roman. Pe chipul
tuturor se vedea marea bucurie şi fericire. Eram tineri, maturi, persoane în vârstă,
un număr de 47 de turişti din Moldova, din Chişinău şi din Buzău. Ne-am urcat în
avion şi fiecare a ocupat locul repartizat. Am avut loc la fereastră, pe
partea dreaptă de mers. Aveam emoţii. Nu mai călătorisem pe calea
aerului. La 7 dimineaţa avionul şi-a făcut cale spre cer, prin ceaţă şi
straturi de nori. Pământul se îndepărta şi noi ne îndreptam spre cerul lui
Dumnezeu. Cu 800 de km pe oră am ajuns la o altitudine de 10 mii de
metri. Aveam de străbătut 2000 de km în trei ore. Cu crucea în faţă, în
numele Sfintei treimi, cu Dumnezeu în inimă, am ajuns pe aeroportul
din Tel Aviv, mare şi foarte aglomerat. Era Ţara Sfântă, leagănul celor
două testamente, pământ binecuvântat, sfinţit de paşii, de cuvântul şi
de sângele Domnului nostru Iisus Hristos, pe pământul în care a
învăţat, a pătimit, a murit şi a înviat Fiul lui Dumnezeu. La ieşirea din
aeroport ne-a aşteptat un autocar modern, la volanul căruia se afla un
şofer palestinian. În cele 8 zile de pelerinaj acesta s-a dovedit un bun
profesionist, cunoscător al meleagurilor sfinte, binevoitor şi amabil. Ne-am ocupat locurile şi sub îndrumarea preotului-ghid am ascultat
primele explicaţii. Prima destinaţie a fost oraşul Haifa, din nordul Israelului, mare port la Marea Mediterană. Am fost cazaţi în oraşul
Nazaret. În zilele următoare am parcurs toate ţinuturile istorice: Galileea, Samaria şi Iudeea, fiecare cu poveştile lor. Mai mari sau mai
mici, toate oraşele aminteau evenimente petrecute în decursul timpului. De exemplu, Cana Galileii, locul unde Mântuitorul a făcut prima
minune, prefăcând apa în vin. Am admirat lacul Ghenizaret, Marea Galileii, muntele Tabor, muntele Fericirilor, Betania cu mormântul lui
Lazăr, Valea Iordanului unde a fost botezat Iisus, sicomorul lui Zaheu, Marea Moartă, Grădina Ghetsimani. Cele mai sfinte şi mai cinstite
locuri se află în Cetatea Ierusalimului: Via Dolorosa sau Drumul Crucii, cu cele 14 opriri, ajungând la Golgota, Piatra Ungerii şi Mormântul
Domnului.
Am vizitat aproape toate locurile sfinte menţionate de marii Evanghelişti. Au fost 8 zile şi 7 nopţi pe pământul sfânt. 6 nopţi am
fost cazaţi în Betleem, într-un hotel din apropierea peşterii în care s-a născut Mântuitorul. De aici a plecat creştinismul în lume. Ne-a
învrednicit Dumnezeu şi pe noi, păcătoşii, să venim de departe, ca magii şi păstorii de atunci şi să intrăm în peştera Betleemului. Am
părăsit pământul pustiu şi deşertul de piatră şi nisip şi ne-am întors în ţara noastră bogată şi frumoasă şi pe drept cuvânt numită Grădina
Maicii Domnului.
Îndemn pe toţi slujitorii bisericii să meargă să păşească şi să vadă tot ceea ce propovăduiesc în activitatea lor pastoral-
misionară. Îndemn pe toţi creştinii să citească istoria Noului Testament şi pe cei patru Evanghelişti, apoi să meargă în Ţara Sfântă,
pentru a căpăta mai multă credinţă, nădejde şi dragoste.
Slavă Ţie Doamne, că ne-ai îngăduit să călcăm pe pământul sfânt!
ÎNTREZĂRIRI 32

SFÂNTA TAINĂ A BOTEZULUI

Preot Mădălin VLĂSCEANU

Sfânta Taină a Botezului, una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii, este
uşa prin care se intră în Sfânta Biserică. Şi numai ajungând membri ai Bisericii lui
Hristos ne putem învrednici şi de primirea celorlalte Sfinte Taine.
Taina Sfântulul Botez a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos prin cuvintele:
«Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh» (Matei XXVIII, 19). Acestea le-a grăit după învierea Sa din morţi. Dar
Taina Sfântului Botez nu este numai uşa prin care se intră în Sfânta Biserică a lui Hristos,
ci şi pentru câstigarea împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum ne încredinţează însuşi
Mântuitorul, zicând : «De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în
împărăţia lui Dumnezeu» (Ioan III, 5). Şi înaintemergătorul Mântuitorului Hristos, sfântul
Ioan, a botezat la Iordam. Dar botezul lui nu era Taină, ci închipuia doar curăţirea. de
păcate prin credinţă şi pocăinţă; el era mai mult un îndemn la pocăinţă, un semn văzut şi
pregătitor spre cele ce aveau să vină, cum mărturiseşte chiar sfântul Ioan Botezătorul: «Eu
unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc
încălţămintea. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc» (Matei III, 11).
Sfântul Botez instituit de Mântuitorul Iisus Hristos nu este doar un semn pregătitor pentru cele ce ar fi să vină, ci
este o Sfântă Taină a Bisericii lui Hristos.
Partea văzută a Tainei Sfântului Botez constă din afundarea de trei ori în apa sfinţită a celui ce se botează şi în
rostirea cuvintelor : «Se botează robul lui Dumnezeu (numele), În numele Tatălui, amin, şi al Fiului, amin, şi al Sfântului
Duh, amin.; acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin».
Sfânta noastră Biserică face Botezul prin afundare, nu prin turnare sau prin stropire, chiar cuvântul botez înseamnă
«a afunda", «a cufunda». Sub formă de turnare sau prin stropire se săvârseste doar în împrejurări cu totul deosebite, când, de
pildă, cineva este grav bolnav sau când nu se află la îndemână apă din destul. Apa care se foloseşte la Taina Sfântului Botez
trebuie să fie naturală, curată, cu nimic amestecată.
Efectele primirii Tainei Sfântului Botez sunt: iertarea păcatului strămosesc şi a tuturor păcatelor săvârsite înainte de
Botez în situaţia celor ce se botează mai târziu; renaşterea, sau naşterea la o viaţă nouă duhovnicească, viaţă de curăţie şi
sfinţenie; de asemenea, primirea în sânul Sfintei Biserici, adică numărarea celui botezat între fiii ei, putându-se împărtăşi de
toate celelalte Sfinte Taine şi de bunurile sufleteşti pe care Sfânta Biserică le dăruieşte membrilor ei. De aici şi denumirile
date Tainei Sfântului Botez: «baie», «izvor sfânt», «luminare», «renaştere», «naştere din nou», «sfinţire», «pecetea lui
Hristos», «baia vieţii», «baia renaşterii», «baia pocăinţei». Botezul şterge şi vina şi pedeapsa pentru păcate, dar el nu
nimiceşte şi urmările păcatului strămosesc, cum sunt: slăbirea voinţei şi înclinarea spre rău, pofta inimii, suferinţele, bolile şi
moartea.
Săvârşitorii Tainei Sfântului Botez sunt episcopii şi preoţii, căci lor le-a încredinţat Mântuitorul Iisus Hristos
puterea de a săvârşi Sfintele Taine. Numai în caz de nevoie poate boteza şi diaconul, iar în cazuri cu totul deosebite poate
face acest lucru şi un simplu credincios, având însă grijă să rostească cuvintele care arată că lucrarea se face în numele
Sfintei Treimi. În acest caz, dacă cel botezat trăieşte, trebuie chemat preotul pentru citirea rugăciunilor din rânduiala
Botezului şi administrarea Tainei Mirungerii şi Împărtăşaniei.
Dacă sunt unii creştini din afara Bisericii Ortodoxe care spun că nu trebuie să botezăm pe prunci, pentru că ei nu au
păcate şi, mai ales, pentru că nu pot să mărturisească credinţa lor, noi rămânem la practica noastră, veche cât Biserica, de a
boteza pe prunci, practică întemeiată şi pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie şi pe raţiune. Aceasta, pentru că Taina
Sfântului Botez este absolut necesară pentru mântuire, de la care nu pot fi excluşi nici copiii. Primitorii Tainei Sfântului
Botez sunt toţi cei nebotezaţi, de orice vârstă ar fi ei, toţi fiind întinaţi de păcatul strămosesc (Fapte XVI, 14 15; XVI, 33; 1
Cor. I, 16, 14 15 ; XVI, 23). Necesitatea Botezului pentru toţi este arătată de Mântuitorul prin cuvintele: «Adevărat zic, de
nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu» (Ioan III, 5).
Este socotită sărbătoare mare pentru orice familie de creştin ziua în care copiii nou-născuţi primesc Taina Sfântului
Botez şi intră prin ea în rândul credincioşilor creştini. Potrivit rânduielilor sale, Biserica noastră botează pe prunci, curând
după naşterea lor. Aşa a făcut ea de la început.
Dacă botezul ne curăţeşte în primul rând de păcatul strămoşesc, oare trebuie să uităm că şi copiii se nasc cu acest
păcat ? Ştim ce spune psalmisitul: «Intru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea» (Ps. L, 6). Acest
lucru cunoscându-l, că toţi ne naştem cu păcatul strămoşesc, avem noi siguranţa că un prunc va trăi până la vârsta când
poate să cunoască şi să mărturisească credinţa în Hristos, pentru ca atunci să-l botezăm? Putem noi să riscăm ca el să moară
nebotezat, sub osânda păcatului strămosesc? Iar dacă ne referim la vremurile străvechi, la Tradiţia Bisericii, vedem că de
ÎNTREZĂRIRI 33
atunci, din secolele I,II şi III se practica botezul copiilor. Sfinţii părinţi arată în scrierile lor că Biserica a primit de la
apostoli obişnuinţa de a administra botezul şi pruncilor.
În ceea ce priveşte faptul că pruncii nu pot să-şi mărturisească credinţa creştină, Biserica are ca garant pe naşii care-
i primesc la botez, care mărturisesc pentru aceştia credinţa creştină rostind Crezul şi care îşi iau îndatorirea ca finii lor să fie
crescuţi de ei în credinţa Bisericii. De altfel, noi cunoaştem tot din Sfintele Scripturi atâtea cazuri când pentru credinţa cuiva
Dumnezeu S-a îndurat de cel pentru care acesta se ruga. Să ne amintim că Mântuitorul a vindecat pe sluga sutasului din
Capernaum pentru credinţa stăpânului său; a vindecat pe fiica femeii canaanence pentru credinţa mamei sale, şi a înviat pe
fiica lui Iair pentru credinţa tatălui său, şi pe fiul văduvei din Nain pentru credinţa mamei sale. Şi atunci să nu credem noi că
botezul poate fi săvârşit pruncilor pe temeiul credinţei naşilor lor?
Ca să facă mărturisirea de credinţă, naşului i se cere să fie bun credincios, să fie mai în vârstă; de asemenea, să fie
de acelaşi sex cu pruncul care se botează. Părinţii pruncului nu pot fi naşi. Este bine ca pentru fiecare nou botezat să fie
numai un naş.
Naşul are îndatorirea să îngrijească de viaţa sufletească a finului său, învăâându-l, la vremea cuvenită, adevărurile
dreptei noastre credinţe spre a face din el un bun credincios al Sfintei Biserici. Dar şi finul este dator cu ascultare şi cu
respect faţă de naş, în aceeaşi măsură cum îi ascultă pe părinţii săi trupeşti..
Taina Sfântului Botez nu se repetă. Căci «este un Domn, o credinţă, un botez» (Efes. IV, 5)...
«Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor», rosteşte cel ce primeşte Sfânta Taină a Botezului (Art. 10 din
Simbolul Credinţei). Intr-adevăr, după cum cineva nu se naşte trupeşte decât o singură dată, tot asemenea naşterea
sufletească nu poate fi decât una singură. De aceea, cine nu botează pe copii şi amână botezul lor pentru mai
târziu, face mare păcat.

COMUNE DISPĂRUTE DIN FOSTUL PLAI PÂRSCOV

COMUNA TRESTIA

Constantin COSTEA

La sfârşitul secolului al XIX-lea, plaiul Pârscov, unitate administrativ-teritorială a

judeţului Buzău, situată în partea de nord şi centrală a judeţului, era format din 16 comune:
Bălăneşti, Bozioru, Brăeşti, Căneşti, Goideşti, Gura-Aninoasei, Măgura, Odăile, Pâcle,
Pârscov, Pleşcoi, Policiori, Robeşti, Târcov, Trestia şi Trestioara (Basil Iorgulescu, Dicţionar
geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, Bucureşti, Stabilimentul Grafic I. V.
Socecu, 1892, p. 397). Dintre aceste comune, unele mai există şi astăzi, altele au fost
desfiinţate din iniţiativa autorităţilor comuniste. Printre comunele dispărute sunt şi comunele
Trestia şi Bălăneşti care aparţin astăzi de comuna Cozieni din judeţul Buzău.
In prezentul articol ne vom ocupa de comuna Trestia, una dintre cele mai prospere
comune din judeţul Buzău la cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Din punct de vedere al aşezării geografice era
situată pe ambele maluri ale pârâului Sărăţelul- Bălănesei, adică Bălăneasa de azi ( George Ioan Lahovary, Marele Dicţionar
Geografic al României, vol. V, p. 640.), la o distanţă de 37,6 km de oraşul reşedinţă de judeţ. Limitele comunei erau
următoarele: la nord, hotarul începea din Fundul-Lazului, urca pe dealul Tenţea şi continua pe plai până în vârful Dâlma de
unde cobora în valea Murătoarei (Posobeasca, aşa cum era numită atunci) şi urca, apoi, pe plai, urmând hotarul moşiei
Zăpodia pâna ajungea în dealul Bârza; în partea de vest cobora pe plaiul Bârzei, până pe malul Sărăţelului-Bălănesei, trecea
apa şi urca peste coline până în dealul Pănătău, apoi cobora pe creasta Pănătăului, ajungea în vârful Dintelui, cobora pe
vârful Denimiezi până la obârşia izvorului Pietraru; la sud, urma albia izvorului Pietraru până la Piatra Albă, apoi urca în
vârful Chiciura şi cobora în apa Sărăţelului Bălănesei; la est urca pe Sărăţel până la gura izvorului Cimpoiaşu, urma, în sus,
malul acestui izvor, mergea în muchea Colţenilor, străbătea cam 3 km. drumul de la Valea-Seacă şi ajungea în Fundul
Lazului. Vecini erau: comuna Odăile, la nord, comuna Bălăneşti, la vest, comuna Pănătău, la sud şi comunele Pârscov şi
Târcov, la est (B. Iorgulescu, op. cit. p.640).
Fosta comună Trestia, cu reşedinţa în satul Trestia avea în componenţa ei următoarele sate şi cătune:
1. Satul Ciocăneşti, situate pe malul drept al Bălănesei, era alcătuit din 15 gospodării cu 89 de locuitori (Ibidem, p. 165)
2. Colţeni, sat situat la extremitatea estică a comunei, spre Pârscov. La vremea aceea mai era numit şi Valea-Seacă. Era
compus din 31 de gospodării cu 180 de suflete. Era dominat de Muchea Colţenilor sau Muchea Staicului, deal cu pădure şi
islaz ( Ibidem, p. 189).
3.Glodurile se afla la hotarul de nord al comunei şi era fomat din 36 de gospodării cu 160 de locuitori. Era străbătut de
Izvorul Glodurilor care izvorăşte de pe Vale (Fundul Trestiei). Se uneşte cu izvorul Valea Dracii şi se varsă în Murătoare
(Ibidem, pp.254-255).
ÎNTREZĂRIRI 34
4. Izvorul, sat situat aproape în centrul comunei, între Izvorul Glodurilor şi Murătoare. Era compus din 35 de gospodării, cu
190 de locuitori (Ididem, p.277).
5. Lungeşti, un fel de cătun situat pe malul drept al Bălănesei, alcătuit din 6 gospodării cu 20 de locuitori (Ibidem, p.297).
6. Nistoreşti, un cătun mai mare, situat pe malul drept al Murătoarei, format din 15 gospodării şi 90 de suflete (Ibidem, p.
363)
7. Pietraru era, poate, cel mai vechi sat al comunei. In trecut era cunoscut sub numele de Moşeşti. Se afla situat în partea de
sud a comunei şi era compus din 69 de gospodării, cu 380 de locuitori. In vechime a fost sat de moşneni. Primele cete
moşneneşti au fost Moşeştii şi Pietrărenii din care au derivat, mai târziu, Pietrăreştii, Posmagii, Mărgăriteştii şi Hârbăşeştii
(G. I. Lahovary, op. cit. p. 640). Este străbătut de pârâiaşul Pietraru care izvorăşte din cătunul Punga, punctual Malu-roşu, se
uneşte cu izvoarele Tisea şi Punga şi se varsă în Bălăneasa pe teritoriul satului Lunca Frumoasă din comuna Pârscov. Apa
era foarte sărată iar izvorul se mai numea și Sărăţelul-Pietrar (Basil Iorgulescu, op. cit. p. 385).
8. Pietrele alcătuiau un cătun mai mic format din 9 case şi 50 de locuitori. Cătunul era situat în partea de sud a comunei, pe
malul drept al Bălănesei (Ibidem, p. 386).
9. Punga eraun sat prosper şi bine populat la vremea aceea. Se mai numea şi Durbăceşti. Era situat la limita sudică a
comunei, spre comuna Pănătău. Avea 60 de gospodării şi o populaţie de 320 de locuitori. Satul era străbătut de izvorul
Punga care se scurgea în pârâul Pietraru (Ibidem, p.417 ).
10. Teiş, sat poziţionat tot în partea de sud a comunei; număra 64 de gospodării şi o populaţie de 290 de locuitori (Ibidem, p.
491).
11. Trestia era satul de reşedinţă al comunei. Avea 22 de gospodării şi o populaţie de 130 de locuitori. Satul îşi avea obârşia
la poalele dealului Dâlma, pe locul numit “La Saegi”, apoi locuitorii lui s-au mutat mai jos, acolo unde se află şi astăzi satul
Trestia, luându-şi acest nume după numele plantei care creştea din abundenţă aici (Ibidem, p. 504)
12. Valea Roatei era un fel de cătun mai răsărit situat pe malul dreapt al Bălănesei, vecin cu satul Pietraru.
13. Satul Zăpodia, mai era numit şi Valea Banului şi se afla aşezat în partea de vest a comunei, pe malul drept al
Murătoarei. Avea 38 de gospodării şi o populaţie de 170 de locuitori. Era situat la poalele dealului Zăpodia, distingându-se
“prin vederi frumoase, fâneaţă excelentă şi înălţime însemnată, având ramificaţiune: Malul-Zăpodiei”. Aici se afla moșia
Zăpodia cu o întindere de 290 ha. din care 40 ha. pădurea Bârza, restul arături, fâneață, livezi și islaz (Ibidem, p.535).
La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Trestia avea o populație de 2220 locuitori. Comuna era alcătuită din
populație pur românească: pe raza ei teritorială nu se afla niciun cetățean străin. Ocupațiile de bază ale locuitorilor erau
agricultura și creșterea animalelor. Suprafața comunei era de 3.294 ha. din care 670 ha. teren arabil, 329 ha. pădure, 580 ha.
fâneață, 824 ha. islaz, 167 ha. livezi, 722 ha. teren neproductiv (Ibidem, p. 502). Oamenii își asigurau existența, în primul
rând, din creșterea animalelor. Pe raza comunei se creșteau: 306 boi, 164 de vaci, 63 viței, 5 bivoli, 10 cai, 7 iepe, 1200 oi,
51 capre, 315 porci și 13 stupi (G.I. Lahovary, op. cit. p.640). In comună mai exista un număr de meseriași care practicau
diverse meserii: 24 lemnari, 11 tâmplari, 7 rotari, 11 butnari, 1 croitor, 1 cismar,1 fierar, 1 cojocar, 1 boiangiu și 1 brutar
(Ibidem). Se înregistra o creștere a populației cu 24 de nașteri pe an. Bugetul comunei era de 2624.15 lei/an. In comună
existau 2 localuri de școală, la Trestia și la Pietraru, din care una era închisă, probabil cea de la Pietraru, iar una funcționa
cu 54 de elevi. Ceea ce este surprinzător este faptul că dintr-o populație oarecum numeroasă, doar 64 de locuitori erau
știutori de carte (Basil Iorgulescu, op. cit. p. 503). De asemenea, în comună existau 2 biserici cu 2 preoți, 2 cântăreți și 2
paracliseri. Biserica de la Trestia avea hramul „Sfinții Impărați Constantin și Elena”. Această biserică era deservită de
preotul Teodor Vasilescu care era și învățător la Trestia. In comună funcționau 6 cârciumi. Basil Iorgulescu menționează că
această comună a devenit una dintree cele mai frumoase comune ale județului în urma administrării ei de către locotenent
colonelul N. Trestianu. Comuna Trestia este locul natal al lui Eugeniu Stătescu, personalitate marcantă a vieții politice și
administrative de la acea vreme. (Basil Iorgulescu, op. cit. p. 397). Legătura cu comunele de pe valea Bălănesei se realiza
prin șoseaua vecinală Pârscov-Goidești. In comună se tineau anual 4 târguri: pe 21 mai, pe 27 iunie, pe 8 septembrie și în
Duminica Mare.
Locuitorii comunei au parcurs, alături de toți românii, marile evenimente ale istoriei moderne a României și au
participat efectiv la remarcabilele înfăptuiri ale epocii: dobândirea Independenței de stat, crearea României Mari, războiul
împotriva bolșevismului. In războiul pentru Independență și-au sacrificat viața pentru înfăptuirea acestui nobil ideal
următorii eroi: Buturugă Gheorghe, soldat - Regimentul 8 Dorobanți, Gruia Vasile, soldat-Regimentul 4 Călărași, Prunău
Dumitru, soldat- Batalionul 2 Vânători (Tabelă cu ostașii morți în războiul din 1877-1878, București, 1898, p.132).
La efortul pentru înfăptuirea statului român unitar, în războiul din 1916-1918 și-au dat prinosul de sânge numeroși
eroi din comuna Trestia, înscriși pe monumentele din incinta bisericilor din satele Trestia și Piatraru. De asemenea, foarte
mulți combatanți din această comună, participanți la cel de-al doilea război mondial (1941-1945) nu s-au mai întors la
vetrele lor, sacrificându-și viața pentru salvarea ființei naționale. In perioada interbelică (1918-1945) comuna a înregistrat
progrese economice deosebite, urmând un curs ascendent în dezvoltarea sa. Se observă o creștere sensibilă a populației. In
anul 1943, comuna Trestia avea o populație de 2776 de locuitori, toți români. După ultimul război mondial, în viața acestei
comunități pașnice se produc transformări dramatice.
ÎNTREZĂRIRI 35
IN MEMORIAM
A PLECAT O DOAMNĂ

In vara acestui an a trecut la cele veșnice o mare slujitoare a școlii, doamna

învățătoare Anișoara Poterașu (1937-2016). Este firesc să plângem din toată inima
când se stinge cineva dar și plânsul este un fel de mulțumire, de smerenie și de
cinstire față de cineva drag care, după ce și-a petrecut viața în onoare, cinste și
demnitate, pleacă acolo departe, în lumea fără de hotare, lăsându-ne nouă, truditorii
acestei lumi, amintiri dragi și pilde prețioase. S-a născut în comuna Măgura și a
înțeles să trăiască și să petreacă viața în localitatea natală. A urmat școala primară și
pe cea gimnazială aici, iar ucenicia, ca viitor dascăl, a urmat-o la Scoala Normală de
Fete din Buzău. După absolvirea școlii a funcționat, ca învățătoare, la școlile
Rușavățu și Pârscov. Incepând cu anul 1958 devine învățătoare titulară la Scoala
Măgura, unde va funcționa până la pensionare, în anul 1989. Vreme de peste 20 de
ani, Doamna, își va dedica talentul, munca și harul copiilor din Măgura cărora le-a
lăsat o prețioasă amintire.
S-a căsătorit în anul 1956 cu domnul Gheorghe Poterașu, un om serios și
atent, iubitor de familie, afectuos cu cei apropiați. Are două fete, doamnele Rodica,
reputat medic și Luminița, apreciat economist, care au moștenit caracterul mamei:
simplitate, discreție, bunăcuviință. Paralel cu activitatea la catedră s-a ocupat, cu
pasiune și dragoste, și de educația nepoților săi, Cătălin, Irinuca și Andreea,
persoane realizate și respectabile.
Toți foștii elevi îi păstrează o vie amintire doamnei lor învățătoare, o doamnă corectă, conștiincioasă și
nepărtinitoare, înzestrată cu un har și o viziune didactică mai rar întâlnite. Am cunoscut-o pe doamna Anișoara ca pe o
persoană distinsă, discretă și foarte modestă, calități pe care, astăzi, le întâlnim din ce în ce mai rar. Marele caracter al
Doamnei ne-a dat o pildă încotro să ne îndreptăm pașii, cum să rămânem în zodia bucuriei creatoare, cum să luptăm
împotriva istovirilor, tristeților și deznădăjduirilor ce ne dau mereu târcoale. Dumnezeu să-i călăuzească pașii în lumea
celor fără de vină și fără de prihană!

UN ÎNGER S-A RIDICAT ÎN SLAVĂ

Nimic nu este mai dureros pentru scurta noastră viețuire pe această

lume decât plecarea bruscă, abruptă, neașteptată a unui frate sau soră care ne
era aproape. Un tragic accident de automobil petrecut în noaptea de 24 iulie
2016 a răpit dintre noi pe Magda Grigoraș (1985-2016), la numai 31 de ani,
distinsă profesoară de religie la Scoala Gimnazială Măgura, soție devotată,
mamă a doi copii minunați, colegă și prietenă exemnplară.
S-a născut la Policiori (Scorțoasa) și s-a orientat, de la o vârstă fragedă,
spre credința creștină, ajungând profesoară de religie. Se părea că soarta i-a
dăruit tot ceea ce își dorea: căldura familiei, ochii ocrotitori și blânzi ai maicei
revărsați asupra pruncilor, bucuria divină de a fi laolaltă, deslușirea tainelor
acestei lumi care este foarte frumoasă. Inalta evlavie, dragostea nemărginită
pentru umiliții și ofensații acestei lumi, căldura cu care se apleca asupra
școlarilor, răbdarea și înțelegerea, iată marile comori morale și spirituale pe
care le slujea Magda. Mai presus de toate a abordat cu toată responsabilitatea
rostul de făuritor și șlefuitor de caractere prin mijlocirea cuvântului, a gestului
și a exemplului personal, a slovei scrise ori rostite.
A fost de ajuns o clipă ca un fulger năpraznic în beznă. Totul s-a năruit. A rămas un soț veșnic în suferință, părintele
Daniel, doi copilași care vor tânji mult timp după mama, plecată undeva într-o lume a tăcerii și a eternității. Acolo, sus,
departe, mama veghează la soarta lor și, sigur, îngână, împreună cu soborul de îngeri din ceruri acest tulburător cântec-
rugăciune: „ Doamne, Doamne, bune/ Trimite pe lume/ Ingerașii tăi/ La copiii mei/ Ploaia de-o cădea/ Pe ei i-o scălda;/
Zăpada de-o ninge/ Pe ei îi va unge;/ Frunza de-o pica/ Pe ei i-o-nfășa;/ Vântul de-o sulfa/ Mi-i-o legăna;/ Soare de-o luci/
Ii va încălzi;/ Să-ajungă feciori/ Legănați de flori/”(Folclor). Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pace!

Prof. Constantin Costea – Şcoala Măgura.

ÎNTREZĂRIRI 36
DEBUT

PLIMBĂRI ŞI POVEŞTI DIN TECHIRGHIOL

(July 21, 2016) Irina-Nicoleta POSTELNICU

Cred că sunt câteva săptămâni de când am sunat o prietenă din Bucureşti care mi-a spus că este la o pizza
în... Techirghiol. Şi am rămas surprinsă că şi-a amintit cineva de micuţul oraş (da, oraş!) de pe malul lacului sărat
şi a mers direct acolo la recomandarea cuiva. Noi în fiecare an mergem la o plimbare în Techirghiol pe faleza
lacului. În mijlocul verii este ca o ieşire din haosul şi aglomeraţia care se desfăşoară de-a lungul drumului
european 87. Uneori mergeam cu bicicletele din Eforie, şoseaua care leagă Eforie Nord de Techirghiol nu este
deloc aglomerată, sau direct cu maşina.
De când am vorbit cu prietena mea am mai fost de vreo patru ori la plimbare în Techirghiol. Sunt sigură că
renumele staţiunii nu este unul cool, nu este o destinaţie directă pe care să o aleagă turiştii interesaţi de plajă, unii
probabil au auzit de Techirghiol de la vreo bunică sau mătuşă care a fost ”la băi” şi înţeleg la ce se gândesc. Dar
nu trebuie să te cazezi la sanatoriu în Techirghiol sau musai să mergi la băi, orăşelul acesta s-a schimbat
surprinzător în ultimii ani şi arată chiar bine iar dacă te afli deja pe litoral, în apropiere, merge luat în calcul
pentru o plimbare atunci când cerul este înnorat, sunt valuri foarte mari iar briza a ajuns să fie un vânt nebun,
când vremea nu este chiar potrivită pentru plajă. Alt moment de grea încercare, mai ales pentru părinţi, este după
amiaza când iar nu se poate sta pe plajă, soarele e puternic şi căldura toropitoare iar copilul nu doreşte să doarmă.
Ştiu că, în general, sunt puţine variante la ”a merge la plajă” sau a te plimba pe faleză, puţine parcuri şi
locuri de joacă gratuite, aglomerat şi foarte aglomerat, nici vorbă de spaţiu suficient şi în siguranţă pentru o
plimbare cu rolele, cu trotineta sau cu bicicleta. În Techirghiol găsim şi pistă de role şi biciclete, loc de joacă
pentru copii, parc, umbră, terase faine, străzi libere. Nu e chiar foarte mare, poate nu chiar cât un parc din
Bucureşti dar eu am fost super fericită când am parcat în Techirghiol, lângă promenada de pe faleza lacului, am
scos rolele mele şi bicicleta lui Marcian şi am văzut că ne putem plimba destul, câţiva kilometri pe marginea
lacului. Pista porneşte din parc, de lângă locul de joacă şi ajunge până aproape de Eforie Nord. Fără maşini sau
alte vehicule comerciale. Când am mai ajuns prin Techirghiol? Când era ambuteiaj pe toate cele trei străzi care
străbat Eforie Nord şi ca să nu stăm în trafic am făcut un detur prin Techirghiol, apoi spre Agigea pe DN 38.
Eu simt o bucurie imensă când mai scap din aglomeraţie iar Marcian mai are nevoie şi de chill, verde, zen.
Activitatea de pe plajă, atracţiile de pe faleză, mulţimile de oameni, muzică, hamsii, ponei, sunt intens solicitante
şi stimulante pentru copiii mici. Dar nu numai pentru ei. Aşa că eu mai caut şi alte zone, învecinate cu litoralul,
unde putem să mai petrecem nişte timp, altfel. De Techirghiol îmi amintesc din copilărie, mă uitam la vederi
vechi cu o staţiune cel puţin bizară pentru mine în anii 90 când într-adevăr în Techirghiol nu prea era cine ştie ce.
Mergeam la mătuşile mamei şi pe drum treceam pe lângă gospodării cu vaci şi oi, mirosea a bălegar, cum putea fi
o staţiune, mă gândeam eu, când nu au nici măcar disco Orizont sau o terasă cu muzică? Dar cândva, în 1930-40,
Techirghiol era foarte cool pentru nonconformiştii vremii, veneau pentru plaja de pe marginea lacului, nămol,
linişte. Sigur era un fel de spa al vremii, unul popular, chiar şi Camil Petrescu în ”Patul lui Procust” alege să îl
”trimită” pe Ladima acolo pentru o vară, din ce îmi amintesc eu din lecturile din liceu.
M-am plimbat de multe ori aiurea pe străzi prin Techirghiol, sunt multe vile vechi, unele ruinate, altele
părăsite, care fac dovada staţiunii care a fost. Şi acum sunt vile, hoteluri şi pensiuni noi în Techirghiol dar toate
foarte aproape de Băile Reci şi de sanatoriul balnear. Casele vechi de vacanţă, de odihnă cum scrie pe unele dintre
ele, sunt pe străzile din centru, frumoase, mari şi luminoase, merită admirate din stradă, chiar şi aşa dărâmate
cum sunt, sunt mici comori arhitecturale unele dintre ele, le-am văzut şi în vederi vechi, pline de viaţă, și doamne
cu pălării şi rochii vaporoase care se pozau în faţă, pe trepte. Îmi şi imaginez ”Jocul de-a vacanţa” doar că la
Techirghiol, într-o vilă de odihnă, nişte cetăţeni cu pălării şi geamantane care au venit pentru două săptămâni...
În afară că sunt eu nostalgică şi mă plimb pe străzi, în Techirghiol mai este de văzut şi o grădină botanică, tot
pe malul lacului, deschisă în 2016, deci foarte tânără dar sunt convinsă că o să fie superbă în ceva timp. În spatele
sanatoriului, priveliştea de acolo, de la grădina botanică este minunată, se văd toate malurile stâncoase şi pustii
ale lacului sărat, turnul de televiziune, despre care mulţi prieteni au spus că arată misterios, aşa singuratic, pe mal,
lângă câmp. Aparent, grădina botanică din Techirghiol este inspirată din cea de la Balcic, chiar şi clădirea din
interiorul său are ceva bulgăresc, într-adevăr. Dar mie mi se pare că întreg Techirghiolul, faleza cea nouă, terasele
cu ghivece de flori roşii, semănă cu orăşelele din Bulgaria, dar cred că doar pentru că arată bine şi lipseşte
ÎNTREZĂRIRI 37
amalgamul de nimicuri prezent în absolut toate locurile de pe litoralul nostru. Lunea şi marţea este închisă grădina
botanică, se poate vizita de miercuri până duminică, de dimineaţă până la ora 19. Adulţii plătesc o taxă de 10 lei.
Copiii cred că ar aprecia o măzgăleală cu nămol, lui Marcian i-a plăcut anul acesta, singur mi-a spus că ar
vrea să mergem la nămol. Anul trecut, când încâ nu avea 2 ani, nu a vrut să atingă nămolul dar acum ne-am distrat
împreună. La băile reci sunt zone separate, nu toată lumea stă nud, astfel la zona de familii toată lumea are costum
de baie iar zonele nud barbaţi/femei nu pot fi zărite deloc, sunt despărţite de gard. Apa în lac este caldă mai
mereu, fără valuri, peşti sau alte vietăţi în afară de minusculii viermişori din care se face nămolul (absolut deloc
deranjanţi) dar este foarte sărată aşa că trebuie extra atenţie pentru ca ustură tare ochii şi nasul dacă se întâmplă
scufundări accidentale. Dacă nu ştii să înoţi poţi pluti în siguranţă în apa din lacul Techirghiol pentru că te ţine la
suprafaţă, este mai uşor, zice tradiţia la noi, să înveţi să înoţi aici în lac. Nămolul este la dispoziţie în cădiţe
speciale, e alunecos, gros ca o cremă, e numai bun de activităţi senzoriale pentru copii. În mod normal trebuie să
îl aplici pe piele, întins şi să aştepţi să se usuce pentru ca abia apoi să te speli în apa sărată şi să repeţi chestia asta
vreme de vreo zece zile ca să fie tratament pentru diverse afecţiuni. Noi ne-am bucurat să ne măzgălim în toate
felurile şi să ne bălăcim imediat. Preţul biletului pentru o intrare la Băile Reci este de 13 lei pentru adulţi, Marcian
nu a plătit.
Cofetăria din centru, da zahăr, brrr, duşman, ştiu, pizzerii, terase, clubul nautic român, exact lângă Băile Reci,
cu ambarcaţiuni de mai multe feluri şi o mănăstire faimoasă mai sunt de văzut prin Techirghiol. În centru este şi
statuia turcului şi a măgarului, personajele legendei lacului, copiii călăresc fericiţi măgarul, părinţii fac poze. La
intrare în Techirghiol mai găsim o plajă frumoasă, amenajată, cu intrare gratuită, cu salvamar şi un mic ştrand cu
piscine şi ceva de joacă pentru copii, cu taxă, cu şezlonguri, muzică etc. Uitam să spun că Jean Constantin a fost
născut în Techirghiol iar poza lui mare este în centru, pe Teatrul de Vară care îi poartă numele, unde cred că nu se
mai joacă niciodată nimic, din păcate.
Este un loc frumos Techirghiolul, plin de poveşti şi istorie şi foarte drăguţ aranjat, bun de plimbare şi popas şi
foarte aproape de drumul nostru printre staţiuni şi spre autostradă, merită un pic de timp şi recunoştinţă pentru
vedeta care a fost.
Photo credits: Dimitrie - Studioul colorat
PS: am adăugat şi două poze din cutia cu amintiri cu oameni care trăiau fericiţi în Techirghiol, cândva prin 1940.
ÎNTREZĂRIRI 38

PARISUL ... ZILELE ASTEA

August 11, 2016
Cu multă nerăbdare și câteva schițe de planuri am așteptat vacanța din vara asta, vacanța din vacanța, a se înțelege
plecarea noastră în Franța din lunga vacanță de vară. Nu sunt eu genul chiar super organizat dar când călătorești cu un copil
mic... te transformi și m-am transformat și eu în genul mai organizat prin experiența mea și a altora. Organizat, frumos am
cumpărat biletele de avion cu vreo 2 luni înainte, zbor de linie, nu low cost, am preferat compania mai mare, aeroportul mai
aproape de Paris deci mai puțin timp de așteptat prin trenurile/busurile de legătură. Mie mi se pare important, la nici 3 ani
este obositor să te muți dintr-un mijloc de transport în altul, mai ales că destinația noastră finală nu era Paris, deci erau mai
multe drumuri în discuție.
Când călătorești cu un toddler (îi mai spun toddler doar pănă împlinește 3 ani, apoi altă etapă. Trebuie să ai mai
multe lucruri cu tine. Părinții informați deja cunosc faptul că poți lua cu tine un cărucior de copil, chiar până la intrarea în
avion, că poți lua gustări și lichide în bagajul de mână al copilului, că după 2 ani copilul plătește bilet întreg și are locul lui
în avion. Noi nu am luat căruț, am avut sistem de purtare și un mini troler pe care Marcian și l-a umplut singur cu cărticele,
caiete, carioci, stickere, gustărelele pregătite de mine, ștampile, mașinuțe, am strecurat noi și un rănd de haine de schimb și
înainte de plecare s-a hotărât că mare nevoie ar avea și de locomotivă și un vagonel și 4 șine... celebrele de la Ikea, exact. I-
a plăcut să plimbe singur trolerul sau să îl plimb eu și pe el și pe troler sau el sus pe troler, diverse combinații. Comparând
cu anul trecut când Marcian era mai mic (1 an și 9 luni), vara asta am călătorit mult mai ușor. El a înțeles mult mai multe
lucruri și informații, tantrumurile s-au redus considerabil și nu a mai dorit să exploreze în detaliu avionul sau trenul ceea ce,
recunosc, a fost mult mai simplu pentru noi. Cred că deja știa diverse iar acum s-a mulțumit să stea pe scaun (da, incredibil)
și să vorbim despre ce vedem, oameni, mecanisme sau peisaje.
14 iulie nu ne-a adus vești plăcute, este bizar ce se întâmplă, starea de urgența se prelungise pentru toată luna iulie.
Asta însemna extra măsuri de securitate, zone securizate, zone publice închise, proceduri mai îndelungate la aeroport deci
posibile întârzieri etc. Am hotărât atunci ca Parisul (oh, ce păcat) să rămână doar de tranzit, respectiv câte o după amiază și
câte o noapte la venire și la plecare. Îmi tot aminteam la diverse intervale de timp că odată, pentru vreo 2 minute, m-am uitat
pe asta . E bine de știut, e important, de fapt, dar nu e deloc confortabil.
Am rezervat hotelul și am hotărât să nu fim panicați ci vigilenți și să urmăm planurile la fel cum, am observat, toată
lumea o face în Paris sau în altă zonă din Franța. În mod normal am fi închiriat un apartament dar pentru 2 zile nu părea
nimic ok și hotelul l-am ales într-o zonă destul de securizată, da, din păcate tocmai pentru că avusese loc un incident acolo,
în urmă cu ceva timp. Mixed feelings cum se spune... eu sunt destul de emotivă. Dar a fost bine, la urma urmei statisticile
spun că incidența rănirii într-un accident rutier este de multe ori mai mare decât a uneia într-un...nu-vroiam-să-spun...atac
terorist.
Pază, poliție și jandarmerie peste tot începând cu aeroportul dar m-am simțit în siguranță și am uitat repede pentru
că oamenii în uniforme erau prietenoși (poate doar aparent) și te ajutau cu informații, indicații, nu am mai văzut așa spirit
voluntar, sigur era dictat de situația specială.
Aveam o listă mai lungă cu locuri pe care aș fi vrut să le revăd și altele noi pe care vroiam să le cunoaștem
împreună cu Marcian: cu vaporașul pe Sena, muzeele pentru copii, Ferris Wheel, le 104 etc. Am evitat, totuși.
Dar Parisul era cum îl știam...aglomerat, fermecător și cu același aer permanent, nepieritor. După ce am ajuns la
hotel, am evaluat rapid distanțele și am plecat către Jardin du Luxembourg. E un loc foarte bun să întâlnești mai mulți
parizieni decât turiști, mai ales într-o zi lucrătoare, după amiază. Am profitat de drumul către și ne-am plimbat și prin fața
Pantheonului, pe străzile înguste și pustii vara, de lângă Sorbona. Jardin du Luxembourg este un parc mare cu grădini
frumoase, franțuzești tipice - doar o zonă unde poți sta pe iarbă - cu praf alb care se așează pe picioare, praf sau nisip?
Oricum și asta e tipic, l-am văzut și în Tuileries pe stilettos sau pe alți pantofi ai momentului din picioarele oamenilor
frumosi care beau vin spumant pe scaunele verzi din fier, la sfarșit de zi, vorbind despre ce s-a mai întâmplat și urmărindu-
se unii pe alții. Acum ceva timp nu vedeam copiii din peisaj, credeam că nu sunt pe acolo copii. Dar sunt. Acum știu. Se
joacă prin praf sau hrănesc peștii imenși din bazinele fântânilor. Ceea ce am făcut și noi. Am mâncat înghețată și ne-am
dorit, Marcian mai mult, să intrăm într-un loc de joacă cu tobogane, leagăne, unul tipic de București. Am remarcat chiar și
obiecte asemănătoare doar că, cel din Jardin du Luxembourg, la orele 19 era închis. Și așa a rămas iar noi ne-am bucurat de
multe alei libere. O nouă zi și o altă destinație despre care voi povesti separat.că la câteva minute după 19 parcul era
aproape gol.
Patiserie Parisul la întoarcere, într-o zi de duminică era puțin agitat, ceva linie de metrou închisa, ceva știri și alerte.
Am mers la același hotel iar după amiază nu am mai luat metroul ci am mers pe jos până pe malul Senei, am bifat câteva
carusele :) iar apoi ne-am lăsat controlați în gență, rucsac și punga de patiserie de către jandarmi și ne-am plimbat alături
de...tot orașul ieșit după program pe așa zisa plajă de pe Sena. Simțeam din nou că suntem în siguranță. Apoi am prins
ÎNTREZĂRIRI 39
curtea din spatele Notre Dame de Paris neobișnuit de liberă și ne-am bucurat ca niște turiști...norocoși?! Și am mers tot pe
jos înapoi, spre hotel, pe străzile deloc aglomerate.
Patiserie și ceva Laduree și a doua zi înapoi către București, deși mai aveam ceva timp la dispoziție, am mers direct
spre aeroport.
Eram super fericita să mă plimb din nou prin Paris, mi-a părut rău de planuri dar cred că e important să
conștientizăm ce se petrece și fiecare să luăm cea mai bună decizie. Mie nu îmi place atitudinea ”nu mi se întâmplă mie, nu
are cum”, nici paranoia nu e bună, la celălalt pol. Acesta a fost planul nostru și l-am descris tocmai pentru că ne-au întrebat
câteva persoane, altele s-au îngrijorat pentru noi dar a fost bine și frumos, after all.

Fotograful este Dimitrie - Studioul colorat

Copertele 1 şi 4 sunt ilustrate cu creaţii ale artistei Georgiana RIZESCU

ÎNTREZĂRIRI
Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată în
comuna Pârscov, judeţul Buzău.
intrezariripirscov@yahoo.ro
Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),
Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,
Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.
Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu
Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.

ISSN 2343 – 7324

ISSN – L 2343 - 7324