SINAIA,

ARMURA DE CUVINTE

Volumul I

ANTOLOGIA
CENACLULUI LITERAR
”LUCIAN BLAGA” DIN SINAIA
1959-2019

Editura Amanda Edit, 2019

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Sinaia - armura de cuvinte. - Sinaia : Amanda Edit, 2019
2 vol.
ISBN 978-606-979-177-6
Vol. 1. - 2019. - ISBN 978-606-979-178-3

821.135.1

Caseta tehnică

Colectiv de selecție și coordonare: Octavia Floricică, Felicia

Mîrza, Virgil Nicolae, Cristina Nicolae, Claudiu Istrate
Redactare: Claudiu Istrate
Corectură: Octavia Floricică și Claudiu Istrate
Tehnoredactare: Vasi Istrate
Coperta: Blue Masters Marketing

2
 Cuvânt înainte

Sinaia a găzduit mereu artiștii și iubitorii de frumos.

„Sinaia, armura de cuvinte” exprimă cele șase decenii
ale Cenaclul „Lucian Blaga” și dragostea cenacliștilor
pentru oraș, manifestată în miile de lucrări create în
comunitate.
Vă mulțumim pentru că faceți Sinaia mai bună!
Lectură plăcută,

Vlad Oprea,
Primarul orașului Sinaia

3
 Cenaclul „Lucian Blaga” din Sinaia
la 60 de ani

Octavia Floricică
Suntem, fiecare, o părticică din memoria lumii.
Avem, în consecință, datoria să transmitem mai
departe ceea ce am trăit.

Astăzi, când, printr-o carte de amintire, îi serbăm a 60-a ani-

versare, Cenaclul „Lucian Blaga” din Sinaia este, ca prezență culturală,
altceva decât ceea ce a fost odinioară. Dintre membrii fondatori au
mai rămas puțini. Aurel Ivan Brezeanu este exilat la București și în lu-
mea literaturii. A publicat două cărți și o gândește pe a treia. O
construiește mental în răstimpuri, căci vederea îl părăsește, în ciuda
operațiilor și a optimismului doftoricesc. L-am întâlnit de mai multe
ori, în 2017, când soțul meu era internat la Fundeni. I-am admirat cu-
rajul de a se deplasa prin Bucureștiul, haotic ca așezare și bezmetic ca
circulație, primejdios pentru un om aproape orb, așa cum era el. Ne
povestea că drumul spre spital era un calvar, se împiedica și cădea, se
ridica și mergea mai departe, venind de câteva ori pe săptămână
să-și revadă prietenul. Cel mai adesea tăceau sau își împărtășeau
amintiri din copilărie și adolescență. Temerile de atunci și speranțele,
crezul și visurile și le regăseau identice. Viața îi reunise sporadic, dar
toate cuvintele esențiale fuseseră rostite sonor ori tăcut în mintea fi-
ecăruia dintre ei. Le rămăsese tăcerea ce îi ținea două-trei ore împre-
ună. Chiar dacă nu știau în detaliu cum se vor desfășura întâmplările
viitorului, cunoșteau finalul, ajuns tot mai aproape. În preajma lui, pă-
rea să nu mai fie nimic de spus. Aurel nu vorbea nici despre cele două
cărți ale sale. Le abandonase vieții, așa cum lăsase să se piardă tine-
rețea, iubirile, anii de profesorat, existența însăși.
Radu Moise, un alt supraviețuitor, s-a izolat în familie și în pro-
pria-i casă. Poate că scrie ori, poate, că tăcerea asumată este spațiul
dintre viață și moarte, răgazul pe care ni-l acordăm singuri spre a în-
văța să murim cu demnitate, chiar și atunci când captivitatea bolii ne
vulnerabilizează acut. „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată...”, spune
Eminescu și cuvintele reverberează, poate, în tăcerea ultimului nostru

4
ceas pe pământ. Cunoscut astăzi prin pseudonimul literar Radu Ghica
Moise și prin cărțile publicate, a fost, mulți ani după înfiriparea cena-
clului literar din Sinaia, „banca din mijlocul mării” (Marin Sorescu), pe
care poposeau pescărușii obosiți de zbor. Fiind director al Casei de
Cultură, a oferit cenaclului un spațiu-reper de întâlnire, o bibliotecă
(cea a orașului), și prestigiul unei instituții de cultură cu numeroase și
frumoase inițiative: cerc de teatru, de pictură, de muzică, expoziții și
lansări de carte, întâlniri cu scriitorii și conferințe, concerte și specta-
cole, în perioada 1959-1976, în splendida clădire ”Casino Sinaia”.
Chiar și atunci când Casa de Cultură a fost mutată într-o vilă abando-
nată de pe strada Cuza-Vodă, Radu Moise a perseverat în demersurile
sale culturale, oferind cenacliștilor locul și ambianța necesare creati-
vității și prieteniei. Căci, este un adevăr tulburător, faptul că cenaclul
sinăian a fost, mai presus de toate, un spațiu-timp al înțelegerii și al
comuniunii de idei dintre reprezentanții elitei intelectuale a orașului
nostru. Cenaclul a fost un refugiu în fața vremurilor necruțătoare, a
perioadei agresiv colectivizatoare, impunând oamenilor implicare so-
cială și disciplină mentală. Intelectualii autentici, cei ai minții, nu nu-
mai ai diplomelor, au fost întotdeauna rebeli și opozanți ai regulilor
impuse cu forța, au căutat libertatea interioară și au păstrat-o, cu pre-
țul autoizolării, uneori al ocultării sau al pătimirii chiar, precum profe-
soara Ileana Vintilă, adeptă a unei mișcări de spiritualitate ezoterică.
În consecință, în cenaclu nu au poposit pentru mai lungă vreme scrii-
torii, chiar înzestrați cu har, dar aflați în slujba ori în căutarea puterii
politice.
Ceilalți corifei ai începuturilor au plecat, rând pe rând, pe tă-
râmul celălalt, spre a păstra vie tradiția scrisului în oglinzi paralele. Pe
Stelian Tăbăraș l-am cunoscut puțin și superficial. Părea să fie prins
de tumultul vieții și de întâmplările ei, chemat dintr-un loc în altul,
aspirat de toate punctele cardinale. Despre peisajele/orașele văzute
povestea în cărți, iar la întâlnirile cu cenacliștii ieșeau la suprafață
tihna și răbdarea omului de la țară, liniștea interioară și profunda re-
culegere a celui care nu mai are nevoie să explice nimic, căci se află
între cei de-o seamă și de-o simțire cu dânsul.
Theodor Nicolae Poiană a fost unul dintre întemeietori, voce
avizată a poeziei la începuturile cenaclului. Înzestrat cu har poetic,

5
versifica ușor și avea cuvântul potrivit pentru orice împrejurare. Nici
pe el nu l-am cunoscut cu adevărat, deși era prezent la toate întâlni-
rile. Prefera însă un loc în umbra prietenilor, pe care îi asculta cu ne-
sfârșită răbdare. Discreția intervențiilor sale era cunoscută, motiv
pentru care era rugat, cel mai adesea, cu insistență să citească sau să
recite. S-a stins cu aceeași discreție, după ce, cu câțiva ani înainte, își
pierduse memoria. Uitarea este și ea o formă de apărare în fața vieții,
care ne obligă să conștientizăm faptul că nu pierdem numai ceea ce
am iubit, ci și ceea ce ne-a definit ca oameni.
Pe Nicolae-Paul Mihail l-am întâlnit adesea, la cenaclu, la
CMC, la noi acasă, cu prilejuri diverse, cotidiene sau aniversare. M-a
impresionat Omul care a reușit să-și ferece sufletul în interiorul unor
nenumărate armuri. Am avut mereu o rezervă în a-i citi opera, închi-
puindu-mi că și ea nu face decât să-l protejeze iar și iar, în forme di-
verse, de intruziunea mulțimii profane în spațiul vulnerabil al unei
inimi rănite. Mi s-a părut mereu că spiritul său puternic a preluat con-
trolul total al ființei, că nu și-a putut permite niciodată să lase garda
jos, că poezia de iubire, epigrama, sonetul, romanul, dramaturgia spu-
moasă și versul satiric, multitudinea eurilor oferite cititorilor nu au
fost decât grăunțe, unele de aur, aruncate păsărilor de pradă spre
a-și salva sufletul. E o idee ridicol-romanțioasă, știu, dar asta nu mă
împiedică nici astăzi să cred că omul cult și fermecător, care ne recita
deopotrivă în franceză și în română, care găsea cuvântul potrivit spre
a-ți corecta „zicerea poetică”, fără a jigni, care părea să cunoască as-
pectul profan al vieții, dar și sensul ei spiritual mai înalt, care inter-
preta expresiv orice rol, care discuta cu lejeritate despre filosofie, mu-
zică, pictură, literatură și film, omul acela își confecționa, noapte de
noapte și clipă de clipă, măștile care îi ascundeau tristețea existențială
și singurătatea.
Orest Masichievici impunea prin eleganța făpturii și a minții.
Casa lui de pe strada Avram Iancu a găzduit întâlnirile cenacliștilor
multă vreme. Înalt, uscățiv, cu o ținută desăvârșită, a fost mentorul
din umbră, a cărui cultură și discreție ofereau un model de existență,
cu mult înainte de a-i asculta poezia. În casa lui Orest și a Orestei, soția
lui, am înțeles, pentru prima dată că cenaclul se definește ca un grup
de prieteni, de vârste diferite, care se ascultă reciproc cu respect și
considerație. Un pahar de vin și niște prăjiturele mici, cu gust exotic
6
(amândoi soții erau din Ucraina) însoțeau mereu versurile ori prele-
gerile cenacliștilor despre poezie, cultură, istorie. Sunt oameni pe
care regreți că nu i-ai cunoscut mai bine, iar Orest Masichievici face
parte dintre aceștia. Îl asociam atunci cu lecturile mele din literatura
rusă, cu personaje similare din Tolstoi, Cehov sau Dostoievski, despre
care discutasem cu minunata mea profesoară de limba rusă, Ileana
Vintilă, și mi se părea că știu cum gândește și chiar ce are să spună.
Mă înșelam, desigur, iar suficiența acelor momente m-a împiedicat să
cunosc un om deosebit, care zăvorâse în suflet o întreagă lume în pro-
fundă transfomare. Tot atunci și de atunci, am avut prilejul să întâl-
nesc și altfel de oameni, al căror rol (și prezență) nu le-am înțeles la
vremea aceea, dar care s-au decriptat în timp, pricepând eu mai târ-
ziu, nu răul pe care l-au făcut prin informările lor periodice (pe acesta
nu-l cunosc), ci rostul apropierii lor, nesemnificative literar, de unii
oameni pe care i-am admirat.
În țara fără dor a plecat apoi, în anul 2000, doctorul
Constantin Petcu, al cărui bunic dinspre mamă, Ioan C. Luncan, a pus
bazele învățământului laic în Sinaia, ca director al Gimnaziului
„Sf. Nicolae”. Doctorul C. Petcu a absolvit Institutul Medico-Sanitar
din București și s-a specializat în ftiziologie adultă, lucrând la Sanato-
riul TBC „Olga Bancic”, apoi la Secția de Ftiziopediatrie din oraș. A fost
veteran de război, medic primar ftiziolog, șef de secție și președinte
al Crucii Roșii din Sinaia. Om de cultură, cunoscător al mai multor
limbi străine: latină, franceză, germană și engleză, s-a apropiat firesc
de cenaclul sinăian, unde și-a împărtășit pasiunea pentru literatură.
Deținem un fragment de proces-verbal de la o activitate de cenaclu,
scris de mâna sa, dar și câteva proze și o piesă de teatru. L-am întâlnit
pe doctorul Petcu în casa de pe strada Furnica, o ambianță altfel pri-
mitoare, aidoma stăpânului ei, om puternic, cu un umor aparte, cu o
inteligență vie și iscoditoare. Casa aceea, cu sobe de teracotă și multe
tablouri, cu o bucătărie spațioasă, în care întârziam adesea cu alți pri-
eteni ai familiei, mi s-a părut adesea „acasă”, căci doctorul Petcu, cu
nesfârșitele sale povestiri despre întâmplările zilelor de spital, despre
pacienții copii și despre părinții lor, îmi părea un izvor nesecat de
umor și înțelepciune, iar faptele căpătau substanță și sens prin însuși

7
actul rostirii. Prima antologie a cenaclului, „Timp îndrăgostit de cu-
vinte”, Ploiești, 2005, cuprinde câteva fragmente din ceea ce a scris.
Pe Dumitru Almaș l-am cunoscut prin cărțile sale și prin prie-
tenia cu soții Daniela și Constantin Roman-Tămăduianu, medici în
Sinaia, oameni de suflet și de cultură. Vasile Nistor, eminent avocat,
și Vasile Tache, pictor și poet, au apărut în Antologia cenaclului din
2005 cu materialele disponibile la vremea aceea și altele nu am reușit
să procurăm. Vasile Nistor este amintit însă și în secțiunea de jurna-
lism a acestei antologii. Mircea Nedelciu și Paul Țârău au fost reparti-
zați ca profesori de română, respectiv matematică la Sinaia. Au parti-
cipat la cenaclu doar în primii ani de activitate, după care au făcut
splendide cariere în critica literară și în literatură, primul, și în lingvis-
tica matematică, al doilea. Ambii sunt prezentați în volumul „Timp în-
drăgostit de cuvinte”.
Marius Daniel și Cortez Constantinescu erau elevi prin dece-
niile 8-9 ale secolului trecut sau, poate, ceva mai târziu. Marius își scri-
sese versurile sub îndrumarea profesoarei Svetlana Baz de la CMC și
mi-a adus caietul să le văd. L-am îndrumat către cenaclu și am avut
bucuria de a-i vedea o carte publicată, volumul „Mai presus”, Craiova,
2000. Cortez a fost „copilul de aur” al cenaclului, până la plecarea lui
din Sinaia. A fost elevul profesorului Ion Floricică, ce a adus la întâlni-
rile situate sub semnul literaturii un adolescent rebel, interiorizat, in-
teligent, autodidact, uneori barbian în limbajul poetic, alteori aplecat
blagian asupra sensurilor adânci ale existenței, dar, cel mai adesea,
profund original. A publicat un singur volum de poezie, deși a conti-
nuat să scrie. Interiorizarea s-a adâncit, căutarea de sine și-a găsit căi
noi de pătrundere în labirintul ființei și al vieții, drumuri dificile, unele
fără putința de întoarcere în lumea, căreia îi dăruiește sporadic câte
o frântură de poem, un haiku de inalterabilă frumusețe. A păstrat, mai
ales după revenirea lui la Sinaia, o legătură de suflet cu profesorul Ion
Floricică, căruia i-a oferit câteva poeme inedite spre publicare. Elevul
meu și al CMC a fost și Bogdan Nicolai, a cărui activitate culturală a
inclus și creația literară și o relație cu cenaclul sinăian, motiv spre a-l
păstra și în volumul actual al antologiei.

8
 Pe poeta Mioara Iarchi-Leon și pe soțul ei, Andrei, i-am cunos-
cut personal. Plecaseră în Israel dintr-un impuls patriotic, abando-
nându-și casa din București și viața din România. Veneau în fiecare
vară, pentru o lună, la Hotel ”Sinaia”, unde erau cazați evreii români,
sosiți să-și revadă țara de adopție temporară. S-ar putea scrie un ro-
man despre patimi și pătimiri, cu referire la experiențele acestor oa-
meni, confruntați cu ei înșiși și cu alegerile lor. Mioara și Andrei vor-
beau rar și reținut despre opțiunea lor esențială, motivele și conse-
cințele ei. Le dădea putere iubirea, metamorfozată în grija reciprocă.
Mioara scria versuri cu imagini încântătoare, poeme adolescentine de
iubire. Își mântuise viața și vârsta regăsind în imaginație paradisul
pierdut. Trimitea periodic scrisori voluminoase cu evocări ale acestui
paradis interior, dar și cu articole și versuri publicate în jurnalele isra-
eliene. După moartea profesorului Ion Floricică, care le fusese prie-
ten, nu au mai venit la Sinaia. Sunt amândoi prea bolnavi spre a mai
face o lungă și grea călătorie. Vor muri acolo, în țara lor sacră, pe care
au clădit-o cu răbdare, în minte și în realitate, în anii dăruiți lor de
divinitatea unei bimilenare credințe.
Un timp, au frecventat cenaclul sinăian Marta și Simion
Bărbulescu, ea poetă de mare sensibilitate, el filosof și critic literar,
ambii cu mai multe volume publicate. Deși locuiau în Bușteni, soții
Bărbulescu și-au lansat, în cadrul cenaclului și al Colegiului „Mihail
Cantacuzino”, mai multe cărți. O colaborare interesantă și de lungă
durată a avut cenaclul cu Hotelul „Sylva” din Bușteni, la conducerea
căruia se aflau doi foști elevi ai prof. Ion Floricică, care organizau bilu-
nar expoziții de arte plastice, medalioane literare și dezbateri pe teme
culturale. De asemenea, Casa Memorială „Cezar Petrescu” din
Bușteni, condusă de Traian Trufin, afiliat mai târziu cenaclului din Si-
naia, a fost gazda unor întâlniri de poezie, a unor concursuri literare
școlare și a marilor întreceri în arta epigramelor și a haiku-urilor. O
legătură puternică a fost conservată cu Cenaclul „Simion Stolnicu” din
Comarnic, prin Dan Rădulescu, Codruț Radi și Florin Bârsan, ultimul
deschizând mai multe expoziții de pictură la Centrul Cultural „Carmen
Sylva”, în prezența cenacliștilor. Au fost, apoi, și alți scriitori, din Galați
și Ploiești, din București și Brașov, din Câmpina și din alte orașe, care

9
au participat temporar la activitățile Cenaclului „Lucian Blaga” din
Sinaia, unii dintre ei fiind reținuți în prima antologie, alții rămânând
înscriși în procesele-verbale ale activităților.
Dintre cei 43 de autori ai primului volum, mulți au încetat să
scrie, alții și-au pierdut urmele în lume și încercările noastre de a-i găsi
sau de a obține de la ei alte dovezi literare ale existenței lor spirituale
s-au soldat cu triste eșecuri. Nu-i mai menționez acum, respectându-le
dreptul la tăcere. Cei care au rămas și-au publicat alte și alte cărți, dintre
care, peste o sută de exemplare cu dedicații, aflate în colecția prof. Ion
Floricică, vor fi dăruite Bibliotecii Orașului Sinaia, cu ocazia lansării pre-
zentei antologii, spre permanentă aducere aminte.
O dată cu plecarea întru cele veșnice a corifeilor, Cenaclul
„Lucian Blaga” din Sinaia a cunoscut momente de oscilație existenți-
ală. Îi rămăseseră credincioși câțiva cenacliști din vechea gardă de
onoare: Iulia Badea, Codruț Radi, Ion Ruxanda, Doru Cernescu, Florin
Rădulescu, Roxana Manciulea, dar era nevoie de un centru magnetic,
care să le polarizeze energiile creatoare. La cenaclu veniseră oameni
noi, unii doar în trecere precum Constantin Petrea și Valeria Sanda
Ioniță, alții pentru un timp mai îndelungat, precum: Claudiu Istrate,
Virgil Nicolae, Felicia Mîrza, Elisabeta Bianu, Cristina Nicolae, Cecilia
Frîncu, Dumitru Badea, Radu Cosma, Adela Conciu, Lucica Ristea,
Andrei Mocanu (oaspete mai rar) și Marius Bratosin. Gazdă primi-
toare a cenaclului a fost de câteva ori Marieta Pietroșanu, apropiată
mai ales cenacliștilor profesori și elevi la Sinaia. Din 2014 au fost tes-
tate mai multe formule de conducere, Radu Moise și Ion Floricică pre-
ferând să păstreze poziții onorifice. Cei aleși au încercat, după puterile
lor, să ofere vitalitate și idei cenaclului, să inițieze și să modereze dez-
baterile, să armonizeze temperamentele și, uneori, orgoliile cenacliș-
tilor. Au fost, totuși, ani cu notabile realizări. Mai întâi, au fost accep-
tate și finalizate câteva dintre proiectele ASPE, susținute de Claudiu
Istrate, el însuși membru al cenaclului și, temporar, manager. Om de
cultură, jurnalist și editor de carte, cu o vastă experiență managerială
și spirit creativ original, Claudiu Istrate a lansat inițiativa unei plat-
forme culturale comune pe Valea Superioară a Prahovei și nu numai,

10
denumite ”Autostrada Culturală Comarnic-Brașov”. Ideea a fost sus-
ținută practic de către poetul Codruț Radi, care a promovat relații de
colaborare și prietenie nu doar cu formațiunile similare din Ploiești,
Câmpina, Comarnic, Predeal și Brașov, dar și cu instituții culturale și
gazete literare din întreaga țară. Scurtă vreme la conducerea cenaclu-
lui, Codruț Radi a fost, temporar, și redactor-șef al unei reviste a ce-
naclului, apărute cu sprijinul ASPE în 2014 și numite ”Sinaia Excelsior”.
Cu apariție lunară la început, realizată în condiții tipografice exce-
lente, ”Sinaia Excelsior” a devenit, în timp, revistă on-line cu apariții
trimestriale bogate și elegante, fiind sursă de texte literare și pentru
actuala antologie.
Venirea la Cenaclul „Lucian Blaga” din Sinaia a scriitorului
Dinu Grigorescu, unul dintre cei mai importanți dramaturgi contem-
porani, a reprezentat un moment esențial și substanțial. Om de vastă
cultură și experiență scenică, autor de poezie, proză, memorialistică,
dar, cu precădere, de piese dramatice, Dinu Grigorescu era el însuși o
achiziție prețioasă pentru un cenaclu de provincie, fie el situat geo-
grafic la Sinaia. A venit însă, în 2016, cu ideea înființării unei trupe de
teatru, „Zamora”, al cărei scop era de a oferi orașului Sinaia un reper-
toriu de piese originale care să devină spectacole jucate la Casino și la
Centrul Cultural „Carmen Sylva”, la Cafeneaua Muzeului Sinaia și „pe
stradă”, cu ocazia Festivalului Sinaia Forever, de către actori neprofe-
sioniști, selectați local. Ideea a prins și mai mulți membri ai cenaclului
și-au descoperit o pasiune târzie, dar foarte puternică, pentru arta
spectacolului. Trupa „Zamora” și Dinu Grigorescu, în momentele lui
de răgaz, căci scenele bucureștene îi absorb timpul și energia crea-
toare, au devenit parte a activității cenaclului, proiectele și „execuțiile
scenice” fiind pe larg discutate. Momente importante pentru actorii
amatori au fost și spectacolele de muzică și poezie, dedicate persona-
lităților și evenimentelor culturale, realizate în parteneriat cu Centrul
Cultural „Carmen Sylva”. Trebuie amintite, în acest context, numele
colaboratorilor Ion și Isabel Bănică, dar și al realizatoarelor acestor
spectacole-eveniment, Felicia Mîrza și Cecilia Frîncu. Felicia Mîrza,
profesoară de limba engleză, este coordonatoarea dialogului cultural

11
cu orașul Thame din Anglia, înfrățit cu Sinaia, care a inclus membri ai
cenaclului, dar și personalități artistice ale orașului.
O realizare notabilă este și înființarea unui grup vocal, botezat
simbolic, la 1 decembrie 2017 la Mănăstirea Sinaia, ”SinArmonia”.
Grupul vocal a pornit la drum cu câțiva cenacliști: Cristina Nicolae, Iu-
lia și Dumitru Badea, Elisabeta Bianu, Cecilia Frîncu, Marius Bratosin,
dar și cu reprezentanți ai corului creștin de la Biserica catolică din
Sinaia, convinși să colaboreze de către Mariana Cojoc Wisernig, ea în-
săși membră a grupului și președinte de onoare a ASPE.
Ideea elaborării unei alte antologii a Cenaclului Literar „Lucian
Blaga” nu era nouă. Rămăsese ca o promisiune după primul volum.
Realizarea ei practică a fost facilitată de disponibilitatea familiei
Felicia și Nicu Mîrza de a găzdui întâlnirile de lucru ale celor cinci ce-
nacliști: Octavia Floricică, Claudiu Istrate, Felicia Mîrza, Cristina și
Virgil Nicolae (responsabil al activității cenacliere din anul 2016, când
a acceptat „ingrata misiune”, la rugămintea prof. Ion Floricică), care
și-au propus să revadă cărțile și dosarele, jurnalele și revistele literare
disponibile ale ultimilor 30 de ani, spre a realiza o monografie literară
a orașului.
După știința mea, Sinaia nu are încă o carte de cultură și civi-
lizație locală, care să înregistreze încercările și împlinirile unora dintre
locuitorii ei în literatură, muzică, pictură, filosofie, teologie, arhivis-
tică, estetică, fotografie, arhitectură etc. Este adevărat că Muzeul oră-
șenesc Sinaia a adunat vestigii, documente, materiale și nume ale per-
sonalităților ce au reprezentat istoria orașului nostru, dar, dincolo de
acestea, au existat oameni de seamă ale căror căutări spirituale au
vizat alte domenii și s-au îndreptat în alte direcții, mai mult sau mai
puțin ezoterice.
Trebuie să ne gândim, în primul rând, la Mihail Cantacuzino și
la neamul său de cărturari, care au ales construcția unei mănăstiri sub
muntele Furnica, semnalând în felul acesta înrudirea de spirit și de
funcție a celor două spații sacre, Sinai și Sinaia. Au urmat, apoi, Regele
Carol I și Regina Elisabeta și conducătorii cunoscuți și necunoscuți ai
Eforiei Spitalelor Civile, fiecare dintre ei posesor al unor informații de
natură ezoterică, fiecare dintre ei învestit cu o misiune relativ sacră.
A treia generație de cunoscători (mai puțin in/formați de centrele
12
ezoterice și mai mult intuitivi, poate) ai misterelor au fost arhimandri-
tul Nifon, stareț al Mănăstirii Sinaia la început de secol XX, Tache
Ionescu, Bucura Dumbravă, Iosif Sângeorzan, Mihai Haret, Alceu și
Nestor Urechia, Regele Ferdinand și Regina Maria etc. Au fost, apoi,
aproape o sută de oameni de cultură care și-au construit case la Sinaia
sau au stat cu chirie în vacanțe regulate în orașul regal, apoi sute de
scriitori și artiști găzduiți la Cumpătu, la Casa de Creație, în perioada
comunistă, ca și alții, nu foarte mulți, dar foarte învățați, care au pre-
ferat bibliotecile și arhivele Metocului Mănăstirii Prislop, din Tirul cu
Porumbei, și ale Mănăstirii Sinaia, păstrând discreție aproape totală
asupra căutărilor lor spirituale.
Aș putea aminti, în altă ordine de idei, și Grupul antroposofic
de la Sinaia, adunat în jurul personalității charismatice a lui George
Bălan, teolog, filosof și muzicolog, doctor în estetica muzicală, plecat
după 1977 în Germania, unde a fondat o școală de muzicosophie. În-
tre 1968-1977, Sinaia a reprezentat un centru ocult important pentru
viața antroposofică din țara noastră, parte dintre scrierile memoria-
listice ale lui George Bălan fiind redactate aici. Dintre adepții de atunci
și de mai târziu pot fi menționați Ileana Vintilă, Gheorghe Paxino și
Virgil Nicolae. Studiile lui Rudolf Steiner nu erau străine elitei intelec-
tuale a orașului, dar impactul intervenției securității spre a confisca
documente și cărți de antroposofie, arestarea și judecarea unora din-
tre cei implicați reprezintă și astăzi o istorie doar parțial cunoscută. O
poveste editorială ar putea cuprinde marile personalități artistice din
domeniul muzical, și-l amintesc acum doar pe violonistul și compozi-
torul George Enescu, precum și pe cele din domeniul artelor plastice,
Pârvu Mutu și G. Tattarescu, Nicolae Grigorescu și Theodor Aman. La
fel, cărțile și însemnările celor care au scris despre istoria sacră și pro-
fană a orașului Sinaia nu au fost încă sistematizate și publicate într-o
lucrare de sinteză.
Firesc, în aceste condiții, s-a insinuat ideea unei cuprinderi
mai largi a peisajului cultural sinăian, a unei pătrunderi mai profunde
în spiritualitatea locului. Până la urmă, din cauza volumului imens de
documente, referințe, inscripții, surse, texte, relații, fotografii, mărtu-
rii, înscrisuri, monumente și clădiri, am optat pentru neintegrarea
acestor informații în actuala carte și structurarea lor, mai târzie,
într-un ciclu de volume circumscrise fenomenului cultural sinăian, în
13
toate aspectele sale particulare. Am gândit, în consecință, un proiect
cultural vast (realizabil prin implicarea locuitorilor și a Primăriei), în
care acest volum (a doua antologie a Cenaclului Literar „Lucian
Blaga”) să cuprindă doar creația literară și jurnalistică a locuitorilor,
să fie numai monografia literară a orașului Sinaia.
Am început, în consecință, cu un capitol de prezentări, evocări
și amintiri despre momentele semnificative ale devenirii cenaclului,
în cei 60 de ani de existență fără întrerupere, și despre membrii fon-
datori. Am considerat că ei reprezintă și prima generație de creatori,
așa că le-am consacrat un capitol special, în care am încercat să ofe-
rim fragmente mai puțin cunoscute din operele lor. Am selectat, apoi,
peste 20 de scriitori, majoritatea cu cărți publicate, care frecventează
cenaclul în mod aproape regulat. Ei au alcătuit capitolul: cenacliști în
activitate. Pentru a zugrăvi o imagine completă a activității cenacliere,
am realizat o secțiune de jurnalism, care cuprinde două materiale de
sinteză și mai multe articole publicate în gazetele locale de către
membrii actuali ai cenaclului. Am preferat teme legate de Sinaia, dar
am oferit și libertate de opțiune autorilor. Am inaugurat un capitol de
critică, eseistică, studii literare și cronici de carte și de spectacole, din
dorința de a completa tabloul de ansamblu al creativității locuitorilor
din Sinaia, atât prin subiectele alese, cât și prin demersurile critice.
Secțiunea de traduceri și-a propus să ofere orașelor înfrățite cu Sinaia,
versiuni în limbile franceză, italiană și engleză ale unora dintre creați-
ile cenacliștilor.
O secțiune cu totul specială este constituită din prezențe lite-
rare locale, neafiliate oficial cenaclului. Secțiunea îi cuprinde, în pri-
mul rând, pe elevii CMC, care au publicat, spre finele liceului, cărți în
Colecția „Constelații”, colecție aflată sub egida cenaclului și a ASPE.
Unii dintre ei au venit ocazional la cenaclu, spre a-și prezenta opera,
alții au publicat pasaje în „Sinaia Excelsior” sau au citit în cadrul unor
întâlniri literare. Am vrut să prindem și să fixăm, prin ei, chiar frag-
mentar și superficial, tumultul vital și literar al adolescenței. Am cerut,
de asemenea, acceptul unor autori locali de a le prelua fragmente din
cărțile publicate. Cu episoade din opera lor și a cenacliștilor, am cre-
ionat aspecte diverse ale existenței spațio-temporale a orașului și a
relațiilor sale cu împrejurimile și depărtările: Valea Prahovei și Parcul

14
Natural Bucegi (Adrian Ciorbă, Mariana Frățilă), monumente și vesti-
gii istorice (Codruț Radi, Roxana Manciulea), istoria orașului și Festi-
valul Toamnei la Sinaia (G. Nistorescu, Emanoil Bellu, Dan Manea), o
cronică Salvamont și munții Bucegi (Mihai Sârbu), Mănăstirea Sinaia
(Protos. dr. Mihai Harbuzaru, Dumitru Badea), Muzeul Mănăstirii și
arhivele sale (Protos. dr. Mihai Harbuzaru, Claudiu Istrate), Muzeul
Peleș și Regina Maria (Dr. Narcis Dorin Ion), învățământul local și pri-
mele școli (Eugen Grivescu, Emanoil Bellu), Muzeul orașului Sinaia
(Octavia Floricică), evenimente culturale importante (Ion Ruxanda,
Claudiu Istrate, Marius Bratosin), gazete literare și jurnale locale
(Octavia Floricică), orașe înfrățite (Felicia Mârza, Mariana Cojan
Negulescu, Florin Dorian Cezar Rădulescu), alte zone și comunități
(Dana Mîrza, Octavia Floricică, Sergio Alexandru Peștișanu) etc.
Un capitol special am dedicat creativității școlare, înregistrate
în revistele „Zodiac”, Floare de colț”, „10 Vertical” și altele, influen-
țate în mod direct de seniorii CLLB. Experimentele poetice ale elevilor
au fost urmate, poate, de cărți, cum a fost cazul lui Dragoș Schenkel,
care a debutat editorial cu o nuvelă în „Al doilea desant. Proză
scurtă”, București, 2003, s-a stabilit apoi la Paris, ca fotograf profesi-
onist, și a publicat, în colaborare cu Răzvan Bică și Luca Dinulescu o
carte-experiment: „Istoria alternativă a literaturii române în benzi de-
senate. Un furt odios.” Un album de fotografie, „Sinaia 365”, a publi-
cat Maria Floricică. Alina Huzui-Stoiculescu este autoarea cărții „Pei-
sajul urban montan”, apărute în 2015, iar, în colaborare cu Robert
Stoiculescu și Emanuel Bădescu, a publicat „Sinaia în vremea regilor”,
2017. Informații despre creația literară sau plastică a altor absolvenți
CMC, în afara celor prezentați deja, nu posedăm, deocamdată. Poate
că volumele ulterioare ale proiectului cultural dedicat orașului Sinaia
vor semnala și le vor publica cărțile și albumele, întregind mereu și
mereu, neasemuita imagine a orașului nostru.
Intenționasem să-i cuprindem, într-un capitol de prezentare,
pe artiștii plastici locali, de la profesorul Tănase Mocănescu, membru
activ al cenaclului în perioada lui de glorie, la Vasile Tache, George
Avanu, Codruț Radi, Mircea Doinaru și Cătălina Mehedinți. Sperăm ca,
în scurtă vreme, să apară o carte-album, care să le cuprindă sintetic
pictura, grafica, fotografia, dăruindu-i orașului Sinaia ceea ce îi apar-
ține, imaginea de slavă a celor mai talentați dintre locuitorii lui.
15
 În final, se cuvine să mulțumim, în primul rând, primarului
orașului, Vlad Oprea, pentru înțelegerea și sprijinul acordate, apoi vi-
ceprimarului Gheorghe Bădăran și city managerului Marian Panait,
care au răspuns favorabil diverselor noastre solicitări. Mulțumirile
noastre se îndreaptă și către Centrul Cultural „Carmen Sylva” (Anca
Hogea și Irina Avramescu, „directoarele de odinioară”, Dana Șuvaină
și întreaga echipă), către Muzeul Sinaia (Petruța Drăcea), care ne-au
oferit spații pentru desfășurarea activităților obișnuite de cenaclu și
parteneriate în cazul organizării unor evenimente, apoi către Casino
(Ana Maria Târșu și Cristian Negulescu) și Castelul Peleș (Dr. Narcis
Dorin Ion, Anca Hogea) către școlile din Sinaia, în special către CMC
(Aurora Arieșan, Alexandra Veronica Stroe, Cătălina Stanciu, Geno-
veva Cerchez, Simona Tudor, Rodica Rădulescu etc.) și către toți aceia
(colaboratori, invitați, spectatori) care, într-un mod sau altul, i-au fost
alături, în acești 60 de ani, Cenaclului Literar „Lucian Blaga”.
Închei, firesc în ordinea gândului aniversar, cu câteva fraze din
prefața la prima antologie, cuvinte potrivite de scriitorul Nicolae-Paul
Mihail:
„Antologia pe care o edităm acum reprezintă însă și un dar
pe care i-l oferim orașului în care existăm. Este un act de reprezen-
tare, un document diplomatic care ne înnobilează pe toți și pe care
îl putem arăta, cu demnitate, vizitatorilor noștri de pe alte melea-
guri.”

16
 Capitolul I

AMINTIRI
EVOCĂRI
MESAJE

Capitolul cuprinde amintiri despre începuturile cenaclului,

evocări ale unor momente și figuri emblematice din istoria lui,
dar și mesaje semnificative din străinătate.

17
 Acolo, atunci, un cenaclu „înmugurea”
Aurel Ivan Brezeanu

Prin toamna anului 1957 prietenia mea cu Stelian Tăbăraş era

pe deplin consolidată. Această prietenie se baza pe bucuria noastră
de a cutreiera pădurile şi mirificele zone alpine din munţii Bucegi.
Aproape la fiecare sfârşit de săptămână făceam câte o excursie. Dar
şi pasiunea pentru literatură îşi spusese cuvântul. Cochetam amândoi
tot mai mult cu poezia, iar el chiar scrisese o poezie frumoasă intitu-
lată „Prahovă bătrână”, căreia îi adaptase o melodie molcomă, ame-
ricană, pe care o ascultase la un post de radio. Mai întâi o fredona
singur, mai apoi am început să-l acompaniez şi eu, chiar dacă eram un
afon cu diplomă. Rezultatele acestui duet? Era o interpretare de tot
hazul şi de toată „minunea”. Dar nu ne păsa. Cântam în legea noastră,
eram singuri şi altceva nu mai conta…
De la o vreme, lucrurile aveau să se schimbe. Împreună cu alţi
colegi de muncă şi activitate şcolară la liceul seral „George Enescu”
din Sinaia – şi ei iubitori ai drumeţiilor prin munţi – am constituit un
grup de 7-8 holtei, care în loc să se preocupe de dans, chefuri şi alte
asemenea trăsnăi, preferau să-şi petreacă timpul liber în „sânul natu-
rii”, bucurându-se de soare, vânt, ploi şi privelişti minunate, la fel de
încântătoare şi pe vreme bună şi pe vreme rea. În plus, aveam şi be-
neficiul de a cânta în cor, câţiva dintre noii veniţi având voci foarte
frumoase.
Cei mai frecvenţi participanţi la asemenea manifestări „de su-
flet” erau câţiva tineri seralişti de la liceul „George Enescu”, toţi fiind
muncitori în Întreprinderea de Mecanică Fină Sinaia şi alte unităţi eco-
nomice locale. Mă gândesc la electricianul Ovidiu Constantinescu şi
strungarul Radu Hoisan, ambii ajunşi tehnicieni de clasă în domeniile
lor de activitate. Îi am în vedere pe lăcătuşul Ghiţă Moldoveanu şi pe
laborantul Nicolae Slavu care, după absolvirea liceului seral, au intrat
la Academia de Ştiinţe Economice din Bucureşti (ASE) şi s-au întors la

18
Sinaia cu diplome de economişti cărora, în întreprinderile de unde
plecaseră la studii înalte, li s-au încredinţat funcţii de mare răspun-
dere. Mă mai gândesc la fostul frezor Stelian Berteanu, asupra căruia
aş insista cu câteva amănunte, ca să zic aşa, amuzante. În toamna lui
1957, deşi începuse anul şcolar, ne-am pomenit în clasă cu un vlăjgan
înalt şi slab. A intrat în clasă, a dat bună ziua, s-a prezentat, şi-a arun-
cat privirea prin încăpere, a văzut o bancă goală şi s-a aşezat în ea.
După care, spre surprinderea noastră a tuturor – a zis cu vorbă tare,
ca pentru sine: „Aşa!... După anii grei, de armată, uite-mă şi aici în
banca asta. Dacă am ajuns lângă dumneavoastră – şi a ridicat capul,
uitându-se semeţ către noi – înseamnă că voi ajunge şi la medicină!”
Unii am râs. Alţii s-au făcut că nu aud, dar Stelică Berteanu a ştiut
să-şi păstreze cuvântul. În vara lui 1959 am încheiat cele 11 clase de
liceu, câţiva dintre noi ne-am repezit către unele facultăţi, dar el, mult
mai prevăzător, a făcut un an de pauză, pentru a se pregăti mai teme-
inic. Abia în 1960 s-a prezentat la Bucureşti, a dat examen şi, peste 6
ani de studii medicale, avea să primească diploma de medic neurolog.
A fost repartizat la spitalul de boli nervoase Săpoca din judeţul Buzău,
unde, până la pensionare, a condus o secţie specială din comuna
Ojasca.
Între noii noştri prieteni aveau să se numere şi câţiva tineri
din oraşul Buşteni. Întrucât Stelică Tăbăraş lucra la fabrica de hârtie
din acest oraș unde urma liceul seral, s-a împrietenit cu Aurelian
Chivu, Traian Steriu, Teodor Poiană şi alţi câţiva iubitori de literatură.
Chivu, un atlet nu prea înalt, însă veritabil „pachet de muşchi”, se
mândrea cu tatăl său care presta munca de „gospodar al incintei fa-
bricii” – cum îi plăcea moşului să se recomande. „Este tata măturător
la fabrică, declara, fără ocol, fiul cel mare al moşului – dar a muncit
cinstit şi a crescut doi băieţi zdraveni, de toată isprava. Vasile, fratele
meu cel mic, este un destoinic producător de hârtie, iar eu voi folosi
produsul său pentru a scrie versuri; cel puţin o mie de poeme şi poezii
am de gând să realizez”. Şi iată că, după seral, dând examen la filolo-
gie a intrat „din prima”, la absolvire a fost numit lector în editurile
„Cartea Românească”, „Litera” şi altele. Totodată, a reuşit să publice
aproape 20 de volume cu versuri foarte apreciate de admiratorii

19
creaţiilor literare criptice, cu sensuri aşa-zis „absconse”, mai greu de
înţeles fără o pregătire specială. Traian (Ică) Steriu, tot micuţ de sta-
tură, dar slăbuţ, era un brunet oacheş, destul de plăcut vederii, cu o
structură sufletească destul de complicată: isteţ, dar aproape analfa-
bet (nu dădea doi bani pe învăţătură), săritor la nevoie dar neserios
cu cei care îl ajutau, nu era perseverent şi nici nu excela prin produc-
tivitate. În plus – ceea ce era foarte trist – din cauza băuturii şi altor
vicii, şi-a ratat viitorul, deşi promitea să fie un sclipitor autor de proză
scurtă. Se apucase şi de unele „găinării” pentru a-şi procura bani de
pâine şi băutură. Aşa se face că a avut şi câteva „reprize” de detenţie,
ceea ce l-a îndepărtat cu totul de frumoasa activitate literară, care îi
stătuse în faţă. Cât îl priveşte pe Toader Poiană, era un poet aproape
afirmat. Stelică Tăbăraş îi arăta un mare respect, atât pentru poezia
simplă şi încântătoare pe care o scria, cât şi pentru „caracterul serios
pe care te puteai baza în orice împrejurare”.
Uneori, toţi aceşti prieteni – tineri muncitori şi elevi la cursu-
rile liceale serale din cele două oraşe prahovene, fie prin parcul
„Ghica”, fie la o bere pe terasa „Bucegi”, discutam vrute şi nevrute,
dar totdeauna ne opream şi la poezie, la creaţia literară în general.
Într-o asemenea împrejurare Nicu Slavu a propus să ne facem şi noi
un cenaclu literar, aşa cum constatase el că există în Bucureşti, în
Ploieşti şi chiar la Câmpina, unde participase şi el la şedinţa unui ce-
naclu. Ideea a prins. Stelică Tăbăraş şi cu mine am fost însărcinaţi să
găsim soluţia pentru materializarea acestei propuneri. Ceea ce s-a şi
întâmplat graţie existenţei Casei de cultură din Sinaia și directorului
acesteia, Radu Ghica Moise.
Cu doi ani în urmă, în primăvara lui 1955, fostul Cazino din
localitate îşi schimbase profilul. Din loc de pierzanie – unde milionarii
îşi riscau averile şi chiar soţiile la jocuri de poker şi la ruletă, iar amă-
răştenii visători îşi lăsau până la ultimul gologan, sperând în „cai verzi
pe pereţi” – Cazinoul a devenit locaş de cultură, cu activitate perma-
nentă şi multilaterală: spectacole cinematografice şi de teatru, con-
certe de muzică populară, uşoară şi clasică, bibliotecă, universitate
populară etc. Şi iată că, în curând, în cadrul aceluiaşi locaş avea să
funcţioneze şi cenaclul nostru. Eu şi Stelică Tăbăraş l-am căutat pe tâ-
nărul director al instituţiei, să-i prezentăm propunerea. Era un bărbat

20
cu câţiva ani mai răsărit decât noi, înalt, suplu, cu părul blond şi o faţă
tare blândă, care semăna cu Făt-Frumosul meu din basmele copilăriei.
A înţeles ideea, s-a bucurat şi ne-a promis că va acţiona pentru mate-
rializarea ei cât mai curând. Peste două săptămâni primise toate apro-
bările de la autorităţile locale, găsise şi un spaţiu potrivit pentru des-
făşurarea activităţii cenaclului chiar în cadrul Casei de cultură, deci
urma să ne punem planul în aplicare.
În contextul acesta, al preocupării pentru înfiinţarea cenaclu-
lui, de mare importanţă a fost şi rolul lui „moş Tuduri”, octogenar,
care profesase avocatura, dar avea şi alte licenţe obţinute la Paris, in-
clusiv în istorie, fapt pentru care îi spuneam „domn profesor”. Era
descendent al Movileştilor, familie de boieri moldoveni, cu important
rol istoric, care a dat ţării domnitori, un mitropolit şi mai mulţi dem-
nitari cu ranguri înalte. Părinţii săi deţinuseră o moşie şi în judeţul
Vaslui, la Todireşti, comună în care „domn profesor” văzuse lumina
zilei. După cel de-al doilea război mondial a revenit de la Paris, unde
practicase avocatura, preferând să „închidă ochii în ţară”. S-a instalat
la Buşteni, un loc drag inimii lui încă din tinereţe. Ajungând la o vârstă
atât de înaintată se refugiase la Buşteni pentru un trai mai ieftin şi mai
liniştit. Îşi închiriase o cămăruţă în centrul oraşului, plătea o chirie des-
tul de mică, aşa că din banii obţinuţi prin valorificarea unor piese de
mobilier, covoare şi alte asemenea obiecte depozitate la nişte prie-
teni din Capitală îşi permitea să se autocinstească cu câte un pahar de
băutură; mai ales vin, rareori bere.
L-am cunoscut pe domn profesor la terasa Bucegi, unde era
singur la o masă. Fiindcă localul era cam aglomerat, eu şi Stelică
Tăbăraş l-am rugat să ne permită să stăm lângă dânsul. A acceptat cu
plăcere, şi, fireşte, am intrat în vorbă. S-a interesat ce facem, ce pre-
ocupări avem, după care ne-a povestit şi despre dânsul. Studiase la
Paris, cunoscuse o mulţime de personalităţi din perioada interbelică,
atât din ţară, cât şi din străinătate. Ne-a vorbit despre Sadoveanu,
despre fraţii Ionel şi Păstorel Teodoreanu, precum şi despre alţi mari
scriitori ai vremii, iar la Cezar Petrescu, care locuia în Buşteni, am în-
cercat să facem o vizită, dar n-am reuşit. Când marele prozator vroia
să ne invite în casă, o voce de damă s-a auzit, poruncindu-i: „Să nu-mi
aduci nespălaţii ăia în casă!”.
21
 Dar să ne întoarcem şi la importanţa pe care o prezintă
„moşul” pentru înfiinţarea cenaclul nostru. Aflând că iubim poezia şi
că suntem pe cale să constituim un grup de tineri scriitori, s-a oferit
să ne dea câteva îndrumări, ceea ce am acceptat cu mare bucurie. În
primul rând ne-a asigurat că pentru a deveni poeţi trebuie să citim
multă poezie, să o înţelegem, dar să nu imităm pe nimeni, pentru a
reuşi să avem propria noastră creaţie, cât mai originală. Ne-a mai în-
demnat să ne apropiem de îndrumători vârstnici, profesori sau chiar
scriitori, cărora să le arătăm „operele” noastre şi să ascultăm cu multă
atenţie observaţiile critice fără de care „în vremea de azi e greu să te
realizezi ca om al scrisului”. Ne-a mai spus cum trebuie aleasă tema-
tica şedinţelor, diferită de la un cenaclu la altul, să vorbim şi despre
scriitorii moderni şi clasici care ne puteau oferi modele, dar pe care
să nu îi imităm şi, în sfârşit – dar nu în ultimul rând – chiar el după
câteva zile de la berea aceea, a început să ne dea îndrumări privitoare
la interpretarea propriilor noastre creaţii, fiindcă „cine poate recita
mai frumos decât creatorul însuşi!”.
Din păcate, întrucât eu eram în anul terminal la liceul seral şi
doream să intru la Facultatea de filologie din Bucureşti, m-am aşter-
nut cu burta pe carte, convins că nu trebuia să mă fac de ruşine în faţa
colegilor şi a celorlalţi cunoscuţi din uzină şi din tot oraşul. Aşa se face
că n-am putut participa la inaugurarea cenaclului „Nicolae Labiş”,
cum s-a numit la început. Mai mult, întrucât şedinţele erau trimestri-
ale, nu mi-a fost dat să particip nici la următoarele şedinţe, iar în
toamna lui 1959 am plecat la examen, l-am luat şi de atunci, prin
Sinaia am trecut din ce în ce mai rar. Stelică Tăbăraş îmi cerea să vin
măcar în vacanţă la cenaclu, dar eu trebuia să găsesc de lucru, să fac
bani pentru încălţări, lenjerie şi alte obiecte de îmbrăcăminte, fiindcă
hrana o aveam asigurată ca bursier de stat, la una din cantinele
Centrului Universitar Bucureşti. De-a lungul celor cinci ani de facultate
am ţinut totuşi o legătură continuă cu Radu Moise, care s-a ocupat
nemijlocit de bunul mers al cenaclului. După facultate, întâmplarea a
făcut ca unul dintre cei mai buni colegi ai mei, profesorul Ion Floricică,
să-şi ia repartiţia la liceul „George Enescu” din Sinaia, unde, în mod
firesc, s-a integrat printre cenaclişti. Experienţa noului profesor de

22
limba şi literatura română – clasat pe locul întâi la învăţătură în anul
nostru, promoţia 1964 – avea să fie de bun augur pentru activitatea
cenaclului în care a activat până în momentul ieşirii sale la pensie şi
chiar al regretatului deces produs nu mult după aceea.
În încheiere aş vrea să spun că Stelian Tăbăraş, „sufletul ce-
naclului”, deşi a avut perioade de activitate şi în străinătate, a fost tot
timpul alături de cenaclu şi de numeroşii săi membrii, pe care s-a stră-
duit să-i ajute, să se consacre şi despre care a scris în publicaţiile de
specialitate.
În schimb, cu profesorul Floricică şi cu Radu Ghica Moise, fos-
tul director al Casei de cultură Sinaia, am ţinut o legătură aproape
permanentă, ceea ce se întâmplă şi astăzi în cazul Ghica Moise, dar,
din nefericire, nu şi cu bunul meu prieten Floricică, pe care l-am
pierdut în toamna trecută. Dumnezeu să-l odihneasă şi pe el, şi pe
ceilalţi colegi – Nicu Slavu, Ghiţă Moldoveanu, Stelian Berteanu,
Stelian Tăbăraş, precum şi „moş Tuduri”, care au plecat în lumea de
dincolo. Îmi place să cred că, regăsindu-se prin grădinile Edenului, şi-
au reluat activitatea literară în cadrul unui cenaclu la fel interesant şi
productiv, ca acel pe care l-au lăsat pe pământ, pentru a-i continua
activitatea atât tineri muncitori din noile generaţii, cât şi alţi lucrători,
tot tineri, din oraşele Sinaia şi Buşteni…

Un domn-poet: Nicolae Theodor Poiană

Roxana Manciulea

Pe domnul Theodor Nicolae Poiană îl cunosc, aş putea

spune, încă din copilărie. Tatăl meu mi-a făcut, demult, indirect,
cunoştinţă cu dânsul. Mi-a spus: “Uite, domnul acela înalt este po-
etul nostru local; îl cheamă Theodor Poiană. Aşa am aflat că noi,
cei din Poiana Ţapului, avem un DOMN-POET. Mai târziu, când am
început să frecventez şedinţele cenaclului “Cezar Petrescu”, m-am
bucurat uneori de plăcute conversații cu domnul Poiană. Pe noi,
cei mai tineri cenaclişti, ne privea cu blândeţe şi, sfătos, ne antrena
în discuţii pe teme literare.

23
 Glumeţ şi mereu născocind un catren vesel, cu tâlc, făcea
ca întâlnirile literare la care se afla să fie savurate cu plăcere…
Amintiri…, dar iată că destinul mi-a oferit ocazia să mai stăm de
vorbă.
A face un portet unui DOMN-POET nu-i tocmai uşor, aşa că
stabilesc o întâlnire cu dumnealui, telefonându-i. Vocea este aceeaşi,
mi-o reamintesc, blândă, vioaie (deşi se mândreşte cu o frumoasă vâr-
stă). Hotărâm sa ne vedem în după-amiaza următoare. Ziua întâlnirii
soseşte, emoţiile sunt mari. Mă întreb: cum va decurge această între-
vedere?
Afară e rece şi înnourat. Munţii aproape că nu se zăresc bine
din negura ce-a coborât peste ei. Vineţiu, Caraimanul se lupta să iasă
din nori, dar forţa nu-i este suficientă. Sfârşitul de octombrie e mai
puternic. Privind spre munţi, îmi amintesc câteva versuri din poezia
“Munţii mei” a domnului Poiană, din volumul “Culori Alpine”, 1999:
”Mă readun cu iernile la sfat / Privirile Zamorei de zăpadă / Se
înfaşoară-n crengi de ger uscat / Uliţa mea sub dealuri să mă vadă.”
Ajunsă pe “uliţa” dumnealui, caut numărul 5. O casă fru-
moasă, de curând renovată. Intru în curte şi bat cu sfială la uşă. Dom-
nul Poiană mă aştepta. Pătrund într-o cameră micuţă plină de cărţi, e
cald în interior şi miroase frumos a mere şi gutui, mirosul toamnei.
Domnul Poiană mă priveşte blând şi îngândurat în acelaşi
timp. Îmi mărturiseşte că de ceva vreme nu mai vede bine. O supără-
toare cataractă, ce nu poate fi operată, nu-i dă pace.
Înalt, cu părul alb ca neaua munţilor pe care-i iubeşte atât de
mult, se apleacă asupra unei foi albe şi notează cu litere mari numele
meu. Mâna-i tremurândă naşte litere colţurate, se simte jenat, of-
tează şi spune ca pentru sine: “Asta-i viaţa!”
Ne reîntoarcem la scopul vizitei mele şi aflu că de curând a
împlinit vârsta de 83 de ani, născut fiind în 1931, în Poiana Ţapului (de
aici îşi trage şi pseudonimul literar “Poiană”).
A urmat clasele primare tot în Poiana Ţapului, sub îndrumarea
învăţătorului Dinu, apoi clasele gimnaziale în Sinaia, la gimnaziul
“Principele Nicolae”. În Braşov urmează Școala tehnică metalurgică,
meserie pe care o desăvârșeşte mai apoi la Uzina de Mecanică Fină
Sinaia.
24
 Acum privirea i se abate, parcă priveşte departe, undeva,
unde numai dânsul poate ajunge, apoi se ridică şi iute, îmi pune pe
masă un vraf de cărţi şi alte publicaţii în care i-au apărut poeziile. Îmi
spune : “Poezia a fost pretutindeni cu mine, scrisul a fost aer, viaţă,
dar am mai avut şi alte pasiuni.”
O mână fină, deprinsa cu tocul, îmi arată cealaltă pasiune. O
sumedenie de rădăcini de copac transformate în statuete, întruchi-
pând diverse personaje: tablouri cu flori făcute din pene de păsări, un
crucifix sculptat în lemn cu Iisus turnat în metal, pietre cu diverse
forme transformate şi ele în statuete. Rămân surprinsă. Ce frumuseţi!
“Dar scrisul mi-a fost cel mai drag!”, îl aud spunând şi mă trezesc din
reverie.
Cu siguranţă aşa a fost, căci poezia “Portret” (din volumul
Pianina de aer”, 1984) spune: “Rimele îl târau în nemoarte.”
A debutat în anul 1958, în ziarul “Drum Nou” şi în “Tânărul
Scriitor” din Braşov, că mai apoi, în anul 1962, printr-un grupaj de po-
ezii, apărut în culegerea “Pagini Contemporane” a Filialei Uniunii Scri-
itorilor din Braşov, să devină şi membru al acesteia. Domnul Poiană,
ca scriitor-poet, s-a aflat în mijlocul mişcărilor literare din zonă. În
1974, în Culegerea Literară a Cenaclurilor Prahovene îi apar poeziile
“Cântec” şi “Împliniri”.
A fost vicepreşedintele cenaclului “Lucian Blaga” din Sinaia,
fiind prezent în culegerea aceluiaşi cenaclu, din 1977, “Gând lângă
inima ţării”. De asemenea, a fost şi membru activ al cenaclului “Cezar
Petrescu” din Buşteni (unde am avut şi eu plăcerea să-l cunosc, cu
mulţi ani în urmă).
Îl regăsim, în acelaşi an, 1977, în Antologia “Litera” din co-
lecţia “Tezaur prahovean”.
Nenumărate reviste şi antologii din ţară şi chiar din străină-
tate primesc in paginile lor creaţiile domnului Nicolae Theodor Po-
iană. Un grupaj de poezii vede lumina tiparului în 1995, în cadrul pu-
blicaţiei programului Phare-Democracy “Ecoul Bucegilor”, program fi-
nanţat de Comunitatea Europeană, editat de Clubul Intelectualilor (fi-
liala Buşteni), aparţinând Fundaţiei “Episcopul Grigorie Leu”.
În iunie 2009, “Univers Românesc”, publicaţie din Bruxelles, îi
publică poezia “Amintiri”.
25
 Din toate aceste apariţii, fie ele reviste, ziare şi volume perso-
nale iese la iveală un spirit profund, un om al muntelui, un iubitor al
naturii.
Neîndoielnic, domnul Theodor Poiana a venit pe lume cu vo-
caţie de scriitor, de poet.
Poezia sa este echilibrată, cu aer nostalgic, romantic şi, în ace-
laşi timp, o poezie realistă.
Desprindem toate acestea şi din “Autobiografie”, apărută în
volumul “Pianina de aer” (1984): “Eu mergeam, mergeam / Acolo în
munţi / În ritmul aceleiaşi / Căderi de zăpadă. / Stâncile se arătau pri-
mitoare / Scoteau în stive / Jocuri înalte / Cu mărturii vânate în timp
/ De arcaşi. / Eu mergeam, mergeam / Tot mai aproape de oră / Când
soarele scrie cel mai frumos / Pe întinderea zilei.”
Au urmat volumele “Semnele Scorpionului” (1994), “Culori al-
pine” (1999), “Oglinzile timpului” (2003).
Toate acestea au făcut un “mare tot” şi l-au propulsat în rân-
dul membrilor Uniunii Scriitorilor din România.
În aşteptare, spre a fi publicate stau şi alte creații: catrene
umoristice şi epigrame: “Dacă m-ar mai ajuta ochii, le-aş publica şi pe
acestea, m-aş ocupa de ele”, îmi spune domnul Poiană.
Ne amuzăm împreună, citind un catren, două. “Nesiguranţa:
Că a trăit o viaţă singur / Acum, de-o vreme, s-a-nsurat / Vorbind cu
tine, nu e sigur / De stau în doi cu-adevărat.” Și “Zicătură: Pe la colţuri
de uluci / Merge-o vorbă nu prea nouă. / Că-ntre două nu te plouă, /
Mulţumesc! Dar te usuci.”
Timpul s-a scurs cu repeziciune. În apropierea dumnealui, nici
nu am realizat ce târziu se făcuse.
M-am aflat în lumea poeziei şi creaţiei. Timpul s-a comprimat
în splendoarea literaturii la care domnul Poiană m-a făcut părtaşă şi
am simţit, cu adevărat, aşa cum spune şi dânsul că poetul e: “… un
parc zdrenţuit de fluturi” (poezie apărută în volumul “Pianina de aer”)
Văd pe faţa dumnealui o mare satisfacţie, dar şi o mare tris-
teţe în acelaşi timp. Încerc să-mi lămuresc aceste trăiri. Satisfacţia de
mai-nainte mi-e lămurită atunci când îmi mărturiseşte că a fost
emoţionat că noi, cei care mai activăm, pe ici, pe colo, prin mişcările
literare, nu l-am uitat.
26
 Mi-a mulţumit nostalgic pentru această întrevedere. Dar tris-
teţea din ochi? De unde această tristeţe? Poate din neputinţa de a
mai vedea clar, poate din cauza vârstei care nu-l lăsa să mai cutreiere
pădurile şi munţii, poate că cerul e mai aproape ca niciodată” şi “soa-
rele scrie cel mai frumos” la 83 de ani. Cine poate şti?
Îmi iau respectuos “la revedere”, îi mulţumesc pentru timpul
acordat şi promit solemn că o să-l mai vizitez. Părăsesc locuinţa încăr-
cată de aceeaşi emoţie cu care am sosit, dar şi de plăcerea cu care
acest DOMN-POET mi-a dezvăluit o parte din viaţa sa, acea parte
caldă, care te ţine mereu tânăr şi care îţi dă cele mai umane satisfacţii,
partea literară a vieţii.

Să nu ne uităm valorile! Scriitorul Stelian Tăbăraș

(cronică de cenaclu)
Codruț Radi

Într-o vineri, însorită ca de toamnă timpurie, deși suntem în

21 ale lui noiembrie 2014, ne-am adunat, membri și invitați ai Cena-
clului “Lucian Blaga” din Sinaia, pentru a-l evoca pe cel care a fost co-
legul nostru de cenaclu, unul dintre întemeietorii acestuia, scriitorul
Stelian Tăbăraș, născut pe aceste meleaguri în urmă cu 75 de ani (20
noiembrie, 1939), personalitate marcantă a locurilor și oamenilor cu
care a relaționat.
Au răspuns prezent invitației domnii Radu Ghica Moise, Ion Flo-
ricică, Vasile Ioan Ciutacu, Ion Ruxanda, Virgil Nicolae, Dinu Grigorescu,
Claudiu Istrate, Titel și Iulia Badea, Ștefania Constantinescu, Roxana
Manciulea, Codruț Radi, precum și doamna Mariana Cojoc Wisernig,
președintele ASPE (Asociația socio-culturală ”Prahova Excelsior”).
Cuvântul introductiv îi aparține domnului Radu Ghica Moise,
decan de vârstă al cenaclului, care își amintește, cu emoție vãdită, pri-
mele întâlniri cu “Stelică” și debutul acestuia “prin anul 1959” la ce-
naclul care se închega din mers. Trece apoi în revistă perioade succe-
sive din existența lui Stelian Tăbăraș, locurile pe unde își face ucenicia,
aspru și realist, ceea ce îi va marca scrisul de mai târziu, școlile săvâr-
șite până la absolvirea facultății, bineînțeles de limbă și literatură ro-
mână, repartiția la postul național de radio, unde va zăbovi cca 8 ani,
27
lunga carieră din televiziune, mai apoi, la fiecare dintre aceste răstim-
puri de viață rememorând câte un episod inedit al întâlnirilor cu scri-
itorul.
Domnul profesor Ion Floricică face, înainte de evocarea pro-
priu-zisă a lui Stelian Tăbăraș și a scrierilor sale, referire la cel care “a
pus la cale” întrunirea noastră, domnul Aurel Ivan, mare admirator al
scriitorului și al omului Stelian Tăbăraș, care i-ar fi fost “mai mult de-
cât un frate”, un deschizător de orizonturi în cariera de scriitor și jur-
nalist. Subliniază apoi, decisiv, chiar dacă în treacăt, evenimentul care
a marcat viața ulterioară, pe toate planurile, a lui Stelian Tăbăraș: ex-
matricularea în clasa a IX-a “din toate școlile românești”, după cum ar
fi sunat decizia consiliului profesoral, pentru o năzbâtie copilărească,
poate printre primele încercări literare, epigrame la adresa profesori-
lor săi. Este recunoscut apoi, asociat diverselor meserii pe care le în-
cearcă, spiritul tehnic și inovator cu care era înzestrat Stelian Tăbăraș,
povestitor înnăscut, pe de altă parte, și prozator desăvârșit în scrierile
sale “fără cusur”, cum le apreciază domnul profesor Floricică, eviden-
țiindu-le totodată – debutul târziu, în 1981, cu romanul “Zilele cele
scurte”, urmat de “Cumpenele”, roman, 1986, “Filmare la două apa-
rate”, roman, 1988, “Atelier de tatuaje”, nuvele, 2002, “Loc deschis”,
roman, 2004, “Weekend pe continent”, roman, 2007, pe lângă activi-
tatea susținută de publicistică, mai ales în revista “Luceafărul”, dar și
la radio și în televiziune.
Vasile Ioan Ciutacu, “prietenul dintotdeauna” al lui Stelian
Tăbăraș, începe prin a aminti că în anii 1964-1965 a locuit împreună
cu scriitorul în casa acestuia de la Sinaia, la poala pădurii, unde veneau
veverițele să-ți ia nucile din mână, că în preajma și împreună cu dum-
nealui a redescoperit lumea magică a satelor de munte în care s-au
născut, vecini de fapt “de-o parte și de alta a Gâlmei”. Urmează po-
vestea “lupului singuratic”, cum se considera însuși scriitorul, nu în-
tâmplător, această karmă pornind de la întâlnirea cu un astfel de lup
în ziua botezului, odată cu prorocirea mamei lui cum că “acest copil
va alerga toată viața ca un lup”. Spicuiește, în continuare, din intervi-
urile și reportajele sale cu scriitorul Stelian Tăbăraș, publicate la vre-
mea respectivă în diverse gazete, insistând asupra întâlnirii cu elevii
28
școlii din Poiana Comarnic, ca o rememorare a vremii copilăriei,
într-un timp dizolvat din real și recompus mitologic altei lumi, de
basm.
Virgil Andrei, colegul de bancă al scriitorului, începând din
clasa a VII-a, când acesta s-a mutat din Secăria natală la Sinaia, îm-
preună cu familia, evocă anii respectivi de școală, cu preponde-
rență personalitatea în formare a lui Stelian Tăbăraș, înclinațiile lui
spre literatură, spre natură, în special flora montană, dar și cele de
la polul opus, cum ar fi fost muzica (la unele ore de muzică profe-
sorul chiar îl trimitea “să culeagă floricele”), amintește de primele
lor iubiri, de întâlnirile lor de mai târziu, când scriitorul se întoarce
invariabil la Sinaia.
Domnul Dinu Grigorescu, parcă dintotdeauna membru al ce-
naclului nostru, fără să-l fi cunoscut personal pe scriitorul Stelian
Tăbăraș, face o incursiune în viața domniei sale legată de Sinaia, punc-
tând similitudini biografice, dar și intersecții posibile cu acesta, în tim-
puri și locuri comune, cu extrapolări emoționante, de la școala pri-
mară (“nu țin minte profesorii de la București, ca și pe cei de la Sinaia”)
până la prezentul cultural și social, declarând că se simte solidar cu
Stelian Tăbăraș.
Într-o intervenție finală a evocării omului și scriitorului Stelian
Tăbăraș, pe care l-am simțit din nou printre noi, răstimp de-o ședintă
de cenaclu, domnul Radu Ghica Moise propune implicarea noastră în
demersurile necesare pentru montarea unei plăci memoriale la casa
din Sinaia a scriitorului, la poala muntelui căruia i-a fost mereu
aproape.
Eu, care doar consemnez evenimentul, îmi asum privilegiul de
a fi ajuns astfel mai aproape de sufletul unui om pe care l-am venerat
chiar, din umbră, pentru solitudinea lui misterioasă, a unui scriitor că-
ruia i-am înțeles greu crezul artistic, pendulatoriu între ascunzișurile
cele mai adânci ale realității și posibilele ecouri mitice care le-ar însoți
regăsirea.

29
 Profesorul
La dispariția prof. Ion Floricică
Codruț Radi

Dincolo de întâlnirile întâmplătoare prin Sinaia anilor ‘90, în

noua eră culturală, promiţătoare dar nu prea, am ajuns în apropierea
Profesorului odată cu descinderea la cenaclul ”Lucian Blaga” din oraş.
De ce Lucian Blaga, când pe aici s-au perindat şi s-au format o sume-
denie de personalităţi culturale româneşti, n-am înţeles niciodată. O
alegere conjucturală, s-a motivat la un moment dat, poate chiar de
către persoana distinsă şi sobră, şarmantă totodată, faţă de care am
resimţit mereu un sentiment de inferioritate, invariabil stânjenitoare,
a elevului novice în faţa profesorului atotştiutor. Profesor care avea
să devină, mai repede decât afectivitatea însăși, mentorul meu, co-
vârșitor determinant în alegerea unui drum artistic pe care să pot hă-
lădui, încă.
Întâlnire providențială, recunosc după atâta vreme, poate to-
tuși prea târziu pentru cel puțin unul dintre noi, care n-a apucat să
spună tot ce era de spus. Dintr-o latență necreativă aparent, pe care
doar recunoașterea altora o mai poate salva. Ori încăpățânarea de a
marșa pe simțirea artistică intrinsecă, simțire pe care Profesorul a
știut, mai bine ca nimeni altul din preajmă, să o descopere și să o di-
rijeze, după caz, la atâtea generații de elevi, ucenici sau discipoli.
Prea surprins de îngăduinţa timpului, la primele intersecții cu
Profesorul, în cadrul ședințelor de cenaclu desfășurate pe ici, pe colo,
în diverse locații și locuri cu rezonanţe culturale pe măsură, am con-
simţit tacit demolării frustrărilor de inadecvare temperamentală, pro-
pusă şi impusă discret, de către Profesor. A-şi lua rolul în serios, în
orice împrejurare cu posibile valenţe artistice, a fost menirea aces-
tuia, ceea ce a dus, mai mereu, la adevărate introspecţii universale,
pe lângă şuetele literare. Erudiția desăvârșită îl repune, invariabil, pe
cel care o acceptă prin propria descoperire și, pe cât posibil, prin asi-
milare, la locul cuvenit, în umbra ei adică, presupunând fie revelația
gratitudinii, fie melancolia însingurării. Stări complementare uneori,
într-o prezență ce impune respectul cuvenit, ca măsură a cotidianului.

30
Așa l-am perceput și aș vrea să-l păstrez printre amintiri, pe cel ales
să plece dintre noi mai devreme decât în orice anticipație a minții. Un
model, pentru toţi ceilalţi, în primul rând pentru colegii care am
strâns, nu cât ar fi trebuit, rândurile în jurul Domniei Sale, un exemplu
demn, poate mult prea greu de urmat, dar din care să fi învăţat ceva.
Cele mai fericite ocazii, pentru mine, de a-l vedea pe Profesor
la înălțimea șarmului dar și a profesionalismului său au fost lansările
de carte la care a participat cu tot sufletul, amfitrion și moderator de
fiecare dată, încurcându-mă și descurcându-mă din ițele poeziei. Îmi
spunea mereu, nici drastic, nici discret, că pot scrie și altfel, dar pe
acest ,,altfel” m-a lăsat să îl caut, încă de la început, până la metamor-
fozarea lui ca o curgere, ca un cântec. Cravașarea continuă pe un
drum fără capăt, de cele mai multe ori, seamănă a utopie, una atât de
profundă că ar surprinde până și Mecca în perspectiva ei. Calea de
urmat, o alegere nu neapărat a destinului, cum se dovedește adesea,
are nevoie de un protector al luminii care nu se trezește întotdeauna
singură după răsărit. La fel cum însele cuvintele nu sunt de ajuns pen-
tru a făuri o poezie, o proză, un discurs, învățătură primită indirect de
la Profesor, împărțită altruist fiecăruia-n parte.
Nu-i ușor, pitit în umbra cuiva, să fii martor al dispariției aces-
teia, odată cu desperecherea de matcă. Și s-au dus, cu umbre cu tot,
lăsându-ne goi pe dinăuntru pentru amintirile neconturate, ori pe di-
nafară cât nu putem fi umbrele altora, deci, s-au dus pe rând, titanii
cenaclului nostru. Chiar şi atunci când sănătatea a început să-l ţină
departe de colegi, Profesorul a fost preocupat de soarta cenaclului,
de continuitatea acestuia, după aproape 60 de ani de la înfiinţare. Re-
crutarea de noi membri, înfiinţarea unei reviste a cenaclului, cu o im-
plicare majoră în redactarea ei, l-au ţinut în prim plan, în ciuda stării
de sănătate tot mai şubrezite.
O ultimă reuniune a cenacliștilor împreună cu Profesorul avea
să se desfășoare în preajma datei de 4 iulie, când împlinea 76 de ani,
acasă la Domnia Sa, într-o atmosferă mai tristă decât aparențele, dar
și cu o brumă de speranță în suflete. Mi-a trecut prin gând că, după
fiecare întâlnire, căpătând curajul necesar, reveneam la căutarea per-
fecțiunii, a unui absolut individual, nici nu mai contează dacă posibil.

31
Ucenic în curtea Maestrului obosit, am înțeles de ce binecuvântare și
privilegiu am avut parte, să-i fiu, uneori, atât de aproape, strecurat în
umbra lui. Înțelesul, nelaîndemâna tuturor, s-a pliat mereu esențelor,
iar prin suprafirescul expresiei capătă alte dimensiuni. Poate despre
acesta a fost dilema permanentă a existențialismului meu, resimțită
cel puțin la fel de acut de Profesor, într-o suferință a rătăcirii printre
oameni și a revenirii, acolo unde-i este locul, printre zei. Închei, spu-
nâdu-i abia acum cât mi-a fost de drag și cât de mult regret că nu mai
este printre noi, muritorii de rând, cu un citat din multele analize lite-
rare, fine și profunde la adresa poeziei mele: ,,Poezia lui Codruț Radi
este o cetate cu multe intrări, determinantele eului său liric sunt apro-
piate imaginii romantice a poetului damnat, imagine tratată într-o vi-
ziune modernă. În plan ideatic, poetul își rămâne credincios, el ex-
primă, ca și în alte volume, starea de spirit a omului modern strivit de
o lume fără sens. Nu se revoltă, poate nici nu se resemnează, o pre-
zintă în realitatea ei”. ( Din prelegerea lansării volumului ,,Celălalt, ho-
tar cu mine”, 2015).

Când pietrele vorbesc. La comemorarea a 104 ani de la

naşterea scriitorului Orest Masichievici
Iulia Badea

Era prima oară când treceam pragul Cenaclului literar ”Lucian

Blaga” din Sinaia, sfioasă şi neîncrezătoare, totuşi încercam să mă
confrunt în tainele poeziei cu experienţa, cultura şi măiestria celor
câţiva membri, vreo cincisprezece la număr, care frecventau de mult
timp acest cenaclu. Aici am avut revelaţia unică de a cunoaşte omul şi
poetul Orest Masichievici.
La debutul în acest cenaclu trebuia să citesc câteva poezii, dar
cum majoritatea poeziilor mele, pe vremea aceea, când nu împlini-
sem încă douăzeci de ani, îmi aparţineau ca factură psihică şi tematică
numai sufletului meu, am considerat că e mai bine să ”confecţionez”
o poezie a tuturor, cu care să mă produc ca debutantă în acest cenaclu
şi am scris poezia ”Terra”. Pe aproape două pagini preaslăveam şi in-
criminam etapele prin care trecuse această Planetă Albastră de-a
lungul vremurilor, folosind mai mult epitete şi comparaţii, neglijând

32
partea metaforică a versurilor. Era acolo, la această şedinţă şi fostul
meu profesor de limba română, domnul Floricică Ion, care, contrariat
de banalitatea versurilor mele, după ce m-a criticat fără menaja-
mente, m-a sfătuit să scot de prin sertar şi celelalte poezii pe care,
dintr-un sentiment de ridicol, ezitasem să le aduc. Eram foarte abă-
tută de eşecul primei mele ieşiri în public cu poezia, dezarmată şi ho-
tărâtă să nu mai calc pe la cenaclu... Dar chiar vis-à-vis de locul pe
care-l ocupam la masa de lucru a şedinţei de cenaclu, se afla cineva
care, nu bănuiam în acea seară de sfârşit de ianuarie, rece şi întune-
coasă pentru mine, că îmi va schimba convingerile mele literare şi de
viaţă. Impozant, cu gesturi largi, elegante, se deosebea total de restul
membrilor acelui cenaclu şi, am observat mai târziu, de toţi ceilalţi
oameni; dezinteresat, onest şi cu un suflet foarte mare. Chiar în acea
seară, luând cuvântul la discuţia pe marginea versurilor citite, mi-a
remarcat sensibilitatea artistică şi faptul că există o substanţă poetică
primară, care nu este folosită încă în mod strălucit, dar care, cu tim-
pul, prin strădanie şi exerciţiu, efectul ei va fi salutar. Începuse să îmi
vină inima la loc, dar oricum eram hotărâtă să nu mai trec pe la Cena-
clu, cel puţin o perioadă de timp. Am remarcat şi mai târziu, cu alţi
tineri, că nu-i plăcea să descurajeze omul, chiar dacă erai la un pas de
eşec; găsea totdeauna formule pentru a te scoate din impas, lăsând
loc de pătrundere a unei raze de soare în sufletul celui descumpănit.
Îl vedeam deseori înconjurat de tineri novici, iubitori de poezie şi fru-
mos care, avizi de cunoaştere, îi cereau părerea, se sfătuiau şi se
simţeau extraordinar în prejma sa. Unii dintre ei realizându-se salutar
pe tărâmul literar şi artistic...
Cu poezia ”Terra” descoperisem, de fapt, o ”terra nova”, un
om, un univers, de o factură psihică cu totul deosebită, nemaiîntâl-
nită, dotat cu o sensibilitate vibratoare care făcea ca şi cele mai inerte
lucruri să vibreze. ”Când pietrele vorbesc”, spunea poetul Orest
Masichievici într-una din poeziile sale.
De sub arcada stufoasă a sprâncenelor ţâşnea, din ochii cu re-
flexe de smarald, o lumină dură, dar blândă, calmă şi scânteietoare în
acelaşi timp, care scruta dincolo de posibilităţile de pătrundere ale
cunoaşterii normale. Vedea din interior în afară cu calmul şi răbdarea
sa demne de invidiat.

33
 Când greşeai cu ceva, deşi nu-ţi adresa cuvinte grele, avea un
fel de a te mustra încât efectul era şfichiuitor.
Regret că n-au existat timp şi posibilităţi îndeajuns de a fi în
preajma sa, el fiind un bagaj enciclopedic şi un izvor de poezie din
care te puteai adăpa fără rezerve, deschizându-şi sufletul oricui, ca o
carte aleasă, în care să citeşti cu nesaţ. De aceea, inima sa a suferit şi
a sângerat, atât la propriu, cât şi la figurat, destul de timpuriu. Con-
strucţia ei anatomică nu putea cuprinde aria imensă a trăirilor sale, a
evenimentelor prin care trecuse, a suferinţelor îndurate. Numai opti-
mismul, bunătatea, calmul şi răbdarea au ţinut-o să mai bată încă din-
colo de puterile ei fiziologice, căci avea un suflet nealterat, curat, ca
al unui copil, el care trecuse prin sabie şi foc în viaţă, înfruntând eve-
nimente neîndurătoare.
Era un exemplu de etică în societate, de maniere alese, plin
de solicitudine, înţelegându-se bine cu el şi copilul mic şi adultul. Orice
părere o împărtăşea cu sinceritate, etalându-şi cu abilitate cu-
noştinţele sale vaste în diverse domenii, că îţi era jenă să-l fi întrebat
ceva, atât de cuprinzător şi binevoitor îţi răspundea.
Fiind el însuşi un optimist, nu accepta căderile celor din jur,
psihologic vorbind, sfătuindu-i să-şi ridice inimile (”sursum corda”) şi
să ocolească ochiurile murdare de apă privind spre cerul senin sau în-
stelat. ”Per aspera ad astra” (printre asperităţi spre stele) erau dictoa-
nele după care poetul însuşi învinsese în viaţă.
Faptul că, după câţiva ani de când îl cunoscusem atât eu, cât
şi, mai târziu, soţul meu, a părăsit Sinaia, stabilindu-se la Bucureşti şi
apoi la Buftea, ne-a mâhnit mult. Ne vizitam din ce în ce mai rar, căci
timpul şi distanţa ne copleşeau, dar mai vorbeam la telefon. Am vor-
bit la telefon chiar cu două zile înainte de vestea zguduitoare a înce-
tării din viaţă, când stabilisem să-i facem o vizită la casa de la Buftea,
unde se mutase în ultimii ani ai vieţii sale, cu inima sfâşiată de colţii
nevăzuţi ai destinului său implacabil.
În semn de omagiu, ca un prinos de recunoştinţă, la puţin
timp de la aniversarea a 104 ani de la naşterea sa (9 august 1911) şi a
apropiatei zile în care a părăsit această lume (8 octombrie 1980), să
ne reamintim de el citindu-i versurile sale atât de profunde şi delicate.

34
 Poetul Orest Masichievici trăieşte încă prin ceea ce a scris, fi-
ind o prezenţă discretă şi vie totodată, supravieţuind tuturor vremu-
rilor, asemenea artiştilor și Oamenilor adevăraţi.

Scriitorul Nicolae-Paul Mihail și strada care îl aşteaptă să-i

poarte numele
Radu Ghica Moise

A doua jumătate a lunii martie 2013. Maestrul a plecat „să se

odihnească" niţeluş şi să poată continua discuţiile cu prietenii dispă-
ruţi. Unul dintre ei ar fi scriitorul Eugen Barbu, fostul său coleg de
școală militară, colaborator de mai târziu.
Nicolae-Paul Mihail era născut în anul 1923, la 3 iulie, în oraşul
Caracal, fostul judeţ Romanaţi. Cursurile liceale au fost urmate în
Bucureşti, la colegiul ”Sfântul Sava”, apoi la Colegiul ”Ioniţă Asan” din
localitatea natală, între 1942-1945 a urmat cursurile Facultăţii de
Drept din Capitală, apoi pe cele ale Şcolii militare, cu specialitatea
Jandarmerie. A participat activ la manevrele militare desfăşurate în
anul 1944. Mai târziu, starea sănătăţii l-a obligat să se pensioneze,
devenind ofiţer de rezervă, colonel – veteran de război.
Pe scriitorul Nicolae-Paul Mihail l-am cunoscut, în urmă cu
mai bine de o jumătate de secol. Era salariat la Staţiunea de Odihnă şi
Turism Sinaia şi corespondent voluntar la ziarul ”România Liberă”. Vi-
zitându-ne cenaclul literar de la Casa de Cultură, prezenţa lui a sporit
calitatea întâlnirilor. Autoritatea lui Nicolae-Paul Mihail a determinat
şi o creştere a interesului din partea altor grupuri literare de a face
schimburi cu cei de la Sinaia. Maestrul devenise cunoscut şi prin faptul
că, pe ecranele cinematografelor din ţară rulau filme realizate după
scenariile scrise de el în colaborare cu Eugen Barbu. Pentru început,
filmele respective au fost: „Haiducii" (lung metraj - 1966), „Urmări-
rea" (serial TV), „Un August în flăcări" (serial TV), „Drumul Oaselor"
(lung metraj), „Trandafirul Galben" (lung metraj) ş.a. Pe lângă aces-
tea, publicul interesat îl cunoştea pe Nicolae-Paul Mihail şi din activi-
tatea sa de prozator; romanul satiric „Femeia cibernetică", Editura
”Tineretului”, 1969; „Demascarea lui Turnesol", Editura ”Ion

35
Creangă”, 1971; „Potirul Sfântului Pancraţiu", Editura ”Eminescu”,
1971. Foarte interesantă a fost colaborarea lui Nicolae-Paul Mihail şi
la unele publicaţii, cum a fost revista „Săptămâna", unde a publicat o
serie de comentarii pe teme de arte plastice. În aceeaşi revistă a pu-
blicat peste 100 de rezumate concentrate, din Volumul „Dacia preis-
torică" de Nicolae Densuşianu. A mai colaborat şi la revistele
„Cronica", „Viaţa militară", „Urzica", „România liberă", „Revista
Jandarmeriei". Nicolae-Paul Mihail este cunoscut şi ca autor al unor
cronici literare şi prefeţe, la volume de poezii şi epigrame. Pe lângă
acestea, maestrul a fost solicitat să facă parte şi din juriile unor con-
cursuri literar-artistice, din diferite zone ale ţării.
În cadrul Cenaclului literar din Sinaia, înfiinţat la Casa de
Cultură în anul 1959, când respectiva instituţie funcţiona în localul
Casinoului, Nicolae-Paul Mihail a constituit o adevărată coloană ver-
tebrală. Caracterul și capacitatea i-au atras respectul nu numai al ce-
lor care frecventau cenaclul literar, dar şi al autorităţilor locale, ju-
deţene şi nu numai. Nicolae-Paul Mihail este cetăţean de onoare al
oraşului Sinaia şi al oraşului Caracal. În toamna anului 1975, Cenaclul
literar din Sinaia a fost invitat la un concurs literar organizat la Tulcea.
Răspunzând invitaţiei, în frunte cu maestrul, care avea să facă parte
din juriul concursului respectiv, am pornit la drum. După popasul de
o noapte la Galaţi, a doua zi ne-am îmbarcat pe o cursă navală, unde,
probabil că ne aşteptau gazdele. Nimeni dintre noi nu s-a gândit să
schiţeze un jurnal al deplasării noastre, în acel oraş dunărean. Sur-
priza a fost când, după încheierea misiunii a venit la cenaclul următor
cu 12 pagini dactilografiate, ce oglindeau aspecte din deplasarea res-
pectivă, sub titulatura „Un judeţ sub formă de inimă". Exemplele ur-
mează: „De Tulcea nu ştiu nimic precis / Mi-a pomenit, cândva, doar
alde tata / Şi, iată fraţilor că m-am decis: / îmi iau bilet, mă sui în tren
şi gata!” // Pornirăm şase cu un căpitan / Florin, Poiană, Floricică –
Ceata– / La Câmpina se-adăugă şi Dan / Eu după ei: pâş-pâş şi gata! //
Nu suntem din Sascut, nici din Mizil / Nici din Buşteni, Lehliu, Glâm-
bocata / V-o spun pe-onoarea mea de Mihail / Nici dracu nu-i ca noi.
Am zis şi gata! // E o plăcere să călătoreşti / Şi-n locul tău Florin să
facă plata / la astfel de-ntâlniri tovărăşeşti / Pe viitor şi nechemat vin:

36
gata! / Sosirăm noaptea la Hotel Galaţi / Deasupra cerul alb şi dens ca
vata / Alături se băteau nişte gealaţi... / Chemaţi miliţia şi gata! // La
cameră, Poiană maiestuos / Le sforăie ca-n glas de ”Traviata” / De-
geaba stau şi rabd, mărinimos / îi dau cu perna-n cap; şi gata!"
Dar cum vasul „Săgeata" a zburat înainte de a reuşi să ne ur-
căm, am fost nevoiţi să-l luăm pe următorul. Până atunci, echipajul
nostru a folosit timpul pentru micul dejun, unde: „ Dar mai întâi, asalt
la - Zalhana - / Ciorbă de burtă, o cafea şi plata / Cinci lei de om!
De-o ţinem tot aşa / Ne pricopsim, ne luăm Trabant şi gata! // Pe
Dunăre, plutind în ritm domol / Gândeam în cea din vară – revărsata
– / Când i-a lăsat pe mulţi cu capul gol / Dar totul e trecut; ajunge –
gata! // Pe vasul zis „Banat" cei cinci fârtaţi / Iau câte-un rom, ca să-şi
plătească rata / La prânz, o să-i dezbrac îmbălsămaţi / De luni, însă, la
treabă. Gata!"
***
„Toată lumea să trăiască, numai noi să nu murim”, spune o
zicală oltenească. După cum se ştie, unii dintre noi au băut rom pe
corvetă şi ar mânca ceva care începe cu „pe" şi se termină cu „eşte".
Vrăjitorii ăştia de la Tulcea parcă ne-au ghicit gândurile: suntem încăr-
caţi într-un autobuz cu perdeluţe şi duşi la un liceu cu aspect de ca-
zarmă, ale cărui chiuvete funcţionează, din două în două, iar cabinele
telefonice interurbane sunt secrete, fapt care ne obligă să ne des-
curcăm cum vom şti. În sfârşit, ne sedimentăm... Vine cu ciorba! Dom-
nilor, ciorba de peşte se serveşte cu mujdei. Aţi ştiut? Pui mujdei în
ea şi, pardon de expresie, glojdeşti.
Sub ochii mei, Larian face praf două porţii. ÎI ajung din urmă
abia la peşte prăjit. Terminăm la egalitate, cu un uşor avantaj în ceea
ce-l priveşte. Aferim! Când ne-o fi mai rău, aşa să ne fie!...
Iau tetraciclină, fiindcă mi s-a umflat o măsea, în timp ce res-
tul lumii bea vin pe săturatele. Sunt ispitit ba de unul, ba de altul, dar
mă ţin tare. Cu durere în suflet, însă. Din ochii mei albaştri (sau negri),
o lacrimă îmi cade, din când în când, în ciorbă, diluând mujdeiul. Am
o voinţă de fier!... Ne sculăm de la masă ghiftuiţi. Parcă sunt un şarpe
Boa care a înghiţit un alt şarpe Boa, care la rândul său înghiţise un alt
şarpe Boa".

37
 ...„Programul e sublim... dar cere sacrificii. Trebuie să re-
nunţăm la siestă... treacă de la noi. Urcăm în autobuz, cu direcţia
ăcin. Intrăm cu mult curaj în sala Căminului Cultural, unde sunt adu-
naţi o mulţime de tineri."
Primul citeşte Larian, vulpe bătrână, în sensul bun al cuvântu-
lui. O poezie în dulcele stil clasic, care cucereşte auditoriul.
Urmează tovarăşul meu de cameră Dan, cu două poezii tari.
Dintre ceilalţi îl remarc pe Viorel Dinescu, un tânăr profesor de mate-
matică, pe Ana Fenoghen, o frumoasă pasăre exotică, pe Carmen, o
stranie libelulă de Târgovişte. Geniile noastre de la Sinaia, fac faţă mai
mult decât onorabil. Încheie Traian Lalescu, dovedind o cunoaştere a
acestui gen de întâlniri. Câţiva elevi cer autografe. Dau şi eu unei mai
tinere copile cu codiţe şi am o clipă iluzia că sunt Ilie Năstase sau
Florin Piersic."
Cam în acest stil a zugrăvit maestrul memorabila noastră de-
plasare, în judeţul Tulcea.
Răspunzând la un interviu luat de V. I. Ciutacu pentru una
din publicaţiile locale, N.P. Mihail spunea că ar fi putut exista şi în
afara scrisului, pentru că până acum nu a avut nevoie să se gân-
dească la acest lucru, fiind obligat să cugete cum poate trăi în pre-
zent. ”A trăi în prezent nu este o treabă uşoară. A fost greu pentru
generaţia mea, care a trebuit să treacă prin furcile caudine ale unor
mari imperii, care şi-au impus destinele lor şi asupra acestei popu-
laţii româneşti, care după cum vezi, nici acum nu este liberă. Dar
am ştiut, domnule, întotdeauna, că am avut de la naştere un colac
de salvare – înclinaţia spre artă. Şi, pe care am valorificat-o în mai
multe feluri, mai bine sau mai rău.”
De scris, maestrul spunea că n-a scris la comandă, întot-
deauna a scris numai din plăcerea de a scrie. Este autorul a peste 20
de volume, dar şi a unui număr de 19 scenarii de filme, în colaborare
cu Eugen Barbu – Barbone, cum i se adresa maestrului uneori. Eugen
Barbu, pentru N.P. Mihail folosea apelativul „Hogeo" (la mahome-
dani: preot, învăţător sau dascăl). Ne povestea maestrul că pe Eugen
Barbu l-a cunoscut în anul 1943, când au devenit cursanţi la Şcoala
Militară de ofiţeri, cu specialitatea Jandarmerie. Prietenia dintre cei

38
doi a durat până când autorul romanului „Groapa" s-a stins din viaţă,
în toamna anului 1993.
Autorul acestor rânduri a cunoscut atmosfera dintre cei doi
scriitori. A asistat la discuţiile lor, fie acasă la Eugen Barbu, la vila pro-
prie din Poiana Ţapului, situată pe însorita Zamora, noi şezând în faţa
unei ceşti de cafea sau a unui pahar de suc din flori de soc, preparate
de actriţa Magda Barbu, consoarta scriitorului gazdă. Asemenea con-
vorbiri au avut loc şi în faţa unui păhărel, la vreun local public, din
zona Prahovei superioare. Din atitudinile celor doi amici mi-am dat
seama că între ei exista o prietenie frăţească; fiecare lucra pentru el.
Eugen Barbu având domiciliul în Capitală, ocupând şi o anumită
poziţie, a avut ocazia să-i ofere şi lui N.P Mihail o posibilitate mai ex-
tinsă de manifestare.
Revenind la atmosfera din Cenaclul literar din Sinaia, în cali-
tatea lui de preşedinte, N.P. Mihail era un eficient organizator; asculta
cu multă atenţie pe fiecare participant, când îşi citea lucrarea, iar
după lectură şi discuţii intervenea cu cele necesare. De fiecare dată
avea noutăţi literare de comunicat, sau din propriile creaţii, ceva de
citit sau măcar de anunţat. Maestrul ar fi mai avut multe de spus. Pre-
supunem că îndelungatele lui lecturi sunt stocate într-o mulţime de
fişe, cu gândul de a le mai folosi... încă! Dar Timpul... în graba lui...
Atât fişele anunţate, cât şi jurnalul care se presupune că este
întocmit, până la o dată nu prea îndepărtată, anumite manuscrise,
desene şi alte obiecte personale cred că trebuie protejate cu stricteţe.
În calitatea lui de scriitor şi de cetăţean de onoare al oraşului
Sinaia, se cuvine ca o stradă sau o alee din această localitate să-i
poarte numele. Operele şi alte obiecte care i-au aparţinut se cuvin
să-şi găsească locul în Muzeul Oraşului, care va fi deschis în curând.
(Din cartea ”Din nou la Sinaia – Oameni, locuri, întâmplări”)

Relatare despre ultima ședință de cenaclu cu Nicomah

Ion Floricică
Cine ar fi bănuit că întâlnirea de cenaclu din acea sâmbătă de
octombrie a lui 2012 avea să fie ultima la care a participat MAESTRUL
(Nicolae-Paul Mihail)?
39
 În vara aceea, Nicomah – pseudonimul sub care Maestrul și-a
semnat creațiile umoristico-sentimentale și epigramele, în ultimele
două decenii de viață – fusese plecat din Sinaia în câteva rânduri, ba
la Caracal, ba la Buzău, ba la Galați, ba la Cluj, pretutindeni, acolo
unde era invitat de prietenii săi, umoriștii, la saloane de umor sau tur-
niruri de epigrame. În ciuda sănătății sale șubrede, răspundea cu en-
tuziasm la asemenea convocări. Era însoțit mai întotdeauna de prie-
tenul său devotat Geco de la Brașov, om de mare caracter și epigra-
mist de top.
În absența lui Nicomah, ședințele de cenaclu se suspendau,
căci fără el lipseau sarea și piperul întâlnirilor noastre. Când revenea
în Sinaia, Maestrul ne relata, cu exactitate și umor, cele întâmplate în
călătoriile sale literare. Ne racorda, în felul acesta, și pe noi, la viața
cenaclieră de prin țară.
La întâlnirea pe care încerc s-o evoc, au participat, dacă-mi
amintesc bine, cei câțiva mohicani care rămăseseră fideli aripii nico-
mahiene: soții Badea (Iulia și Titel), Ion Ruxanda, Codruț Radi, Florin
Pătrașcu, Margareta și Mihai Amza și, cu voia dumneavoastră, Ion
Floricică, ”scrietorul” acestor rânduri.
La început, Maestrul ne-a evocat călătoria sa la Buzău, unde
era primit ca un oaspete de seamă de toți umoriștii locului, în frunte
cu poetul și epigramistul Mihai Sălcuțan. La Galați fusese găzduit, ca
de obicei, de discipolul său, poetul Viorel Dinescu, care îi luase și un
interviu pentru o televiziune locală.
În continuare, Florin Rădulescu ne-a prezentat nucleul epic al
dramei la care lucra de ceva vreme. S-a discutat despre problematica
viitoarei piese de teatru, despre particularitățile și exigențele genului
dramatic.
Ca întotdeauna, timpul a trecut extrem de repede. La ora 13,
ședința s-a încheiat. Ne-am luat rămas bun și am năvălit în lumina mi-
nunatei zile de toamnă. Ca de obicei, am rămas cu Nicomah, urmând
să-i chem un taxi. Dar, cum vremea blândă și însorită ne ispitea să mai
facem câțiva pași, Nicomah a hotărât să ia un taxi de la intrarea în
parc. Am pornit ușurel pe aleea străjuită de bustul lui Eminescu, pe a
cărui frunte soarele așeza o cunună de raze.

40
 Curând, același gând ne-a ispitit pe amândoi. Ce-ar fi dacă am
prelungi bucuria acelei zile de toamnă la un pahar de bere, pe terasa de
la Caraiman? Și iată-ne așezați comod la o masă, de unde aveam o
perspectivă minunată asupra parcului: lumina mierie, strecurându-se
printre ramurile stropite policrom ale copacilor, pajiștile mijind discret în
ruginiu, copii zbenguindu-se peste tot, sub privirile atente ale bunicuțe-
lor. O larmă discretă ne învăluia de peste tot. Paharele de ”Ursus”, gule-
rate alb, așteptau să fie savurate pe îndelete. Am făcut-o în tihnă, preț
de aproape o oră, discutând despre multe și mărunte.
Un gând îl obseda însă pe Nicomah: „Profesore, trebuie să în-
tinerim cenaclul!” Își exprimase de mai multe ori, în diferite ocazii,
această dorință. Este, într-un fel, dorința testamentară a Maestrului
în ceea ce privește cenaclul inimii noastre, Cenaclul „Lucian Blaga”.
Ne-am despărțit după ce Nicomah s-a urcat într-un taxi, pro-
mițându-ne să păstrăm legătura. Am făcut-o, dar o altă întâlnire de
cenaclu cu Nicomah n-a mai fost să fie.

Mesaj din Praga: cinci motive pentru care ar trebui să frec-

ventezi cenaclul “Lucian Blaga” din Sinaia
Ana-Maria Ciubotaru (ca elevă a CMC),
Ana-Maria Pleșcău (astăzi)

1. Ai nevoie de critică.
Am intrat pe ușa cenaclului „ Lucian Blaga”, în urma unui con-
curs local de proză scurtă al cărui juriu fusese compus din membrii
numitului cenaclu. Nu câștigasem niciunul din premiile concursului,
dar cineva remarcase povestirea mea și mă invitase să particip, îm-
preună cu alți câțiva colegi.
Lucrarea era una din scrierile mele preferate din tot ce lucra-
sem până atunci și am citit-o mândră și plină de pasiune. O poveste
suprarealistă despre periplul nocturn al unei Morți umanizate. Primul
care a luat cuvântul atunci când am terminat de citit a fost domnul
Nicolae-Paul Mihail. Din felul în care i se adresau ceilalți am dedus că
era cel mai respectat membru al cenaclului. Mi-a desființat scrierea.
Nu atât povestea, cât felul în care era scrisă. M-am simțit neînțeleasă.

41
„ Ce știe moșul ăsta?”. S-a dovedit, însă, că “moșul” știa multe. Îmi
spusese că lucrarea era impersonală, sterilă, cu o esență ce putea fi
exploatată, dar numai prin adăugarea unei autenticități pe care doar
experimentarea personală a ceea ce descrii ți-o poate da. Am obiec-
tat. Apoi, cu răbdarea pe care numai înțelepciunea anilor ți-o poate
da, domnul Mihail a rugat-o pe eleva care câștigase premiul I să ne
citească scrierea ei. Când aceasta și-a terminat povestea, țineam deja
capul plecat, rușinată. Povestirea ei mișca prin imagini și realism, a
mea era doar o înșiruire de vanități.
Asta a fost prima lecție. M-am întors și sâmbăta următoare și
apoi și în altele. Am ascultat deopotrivă critici și cuvinte de laudă. Un
an mai târziu obțineam un premiu II la un concurs național de proză.

2. Ai ocazia să stai la masa rotundă a unor cavaleri ai culturii.

Domnul pe care mintea mea de licean veșnic neînțeles se gră-
bise să îl numească „moș” era nimeni altul decât scenaristul Nicolae-
Paul Mihail – Nicomah, așa cum se semna – cel din al cărui condei
ieșiseră textele filmelor cu Mărgelatu. Cu o eleganță din alte vremuri
(purta mereu papion), vorbea rar și de cele mai multe ori cu tâlc. Era
stâlpul critic al Cenaclului, cu acele cuvinte potrivite mereu la înde-
mână, abordând cu franchețe și luciditate lucrările celorlalți. Era el în-
suși un scriitor valoros, recitându-ne des din epigramele domniei sale,
pilule de inteligență și umor. Mi-a încredințat într-o zi o colecție de
poeme burlești despre lumea circului pe care am promis că le voi
pune într-o interpretare scenică. S-a stins din viață, din păcate, iar eu
i-am rămas și azi datoare cu respectarea promisiunii.
La aceeași masă am avut onoarea să îl ascult și pe Vasile Ioan
Ciutacu, un poet vibrant și un om energic, cu o sete culturală fară saț
(îmi amintesc că lucra pe-atunci la un proiect ce urma să-i reunească
pe tinerii comărniceni interesați de cunoaștere la schitul Lespezi și îi
luceau ochii de satisfacție de fiecare dată când vorbea despre el); pe
Codruț Radi și ale sale “Punți dinspre deșert”; pe jovialul profesor Ion
Floricică, pe care nu am avut norocul de a-l avea la catedră, dar m-am
bucurat să-l cunosc în acest cerc literar, vorbind mereu cu dăruire și
entuziasm despre literatură și abordându-ne pe noi, novicii, cu acea

42
răbdare și generozitate de care doar un profesor cu exercițiu poate
da dovadă; precum și pe amabilul și blândul domn Radu-Ghica Moise,
gazda întâlnirilor noastre.

3. Are o lumină și o aromă unică.

Reuniunile cenaclului se țineau sâmbătă dimineața. Locația
era Centrul Cultural Sinaia, uneori în incinta bibliotecii, printre cărți
prăfuite, alteori strânși într-o încăpere ceva mai mică, pe lângă soba
de teracotă, poate chiar în balconul însorit în zilele cand Zibelthiurdos
nu-și arăta fața. Se servea, în mod negreșit, o ceașcă de cafea. Proba-
bil, una din cele mai bune cafele pe care am avut plăcerea să le savu-
rez, iar asta nu datorită aromei, ci companiei.
Mi-a rămas special întipărită în minte o sâmbătă în care lu-
mina arămie a lui Răpciune se juca în cârlionții blonzi ai colegei mele
Mădălina, în timp ce vocea carismatică a profesorului Floricică trecea
în revistă recente evenimente literare. Sunt momente în viață care te
modelează – pentru mine acesta a fost unul din ele.

4. Te educă.
Cele mai importante lecții pe care le-am primit de la membrii
cenaclului, cele pe care la folosesc și azi, zi de zi, nu au fost cele legate
de literatură sau de scrierea creativă. Au fost cele de bun simț, des-
prinse dintr-un tip de educație pe care azi nu știu cine îl mai predă,
dar care prisosea printre membrii cenaclului și pe care am încercat să-
l deprind în compania lor.
Când să taci și când să vorbești, respectul față de cei care au
experiență, disciplină – toate le-am învățat acolo. Chiar și atenția la
postura fizică se cerea atunci când luai cuvântul. Poate trivial, dar și
în ziua de azi, de fiecare dată când cineva amestecă zgomotos în
ceașca de cafea, îl aud pe domnul profesor Floricică spunându-mi cât
de lipsit de delicatețe este gestul de a lovi ceașca de cafea cu lingurița.

5. Îți dă rădăcini.
N-am mai fost de mult pe la Sinaia. A trecut și mai mult timp
de când n-am mai fost pe la Cenaclu. Dar știu că o să mă întorc într-o
zi. Am o datorie neplătită cu o serie de poeme despre circ.

43
 Mesaje din Tel Aviv: cenaclul din inima muntelui
Iosef Eugen Campus

Stimați colegi,
Acum o săptămână, Mioara Iarchi-Leon mi-a vorbit despre
Cenaclul ”Lucian Blaga”, la care a participat în repetate rânduri în tim-
pul vacanțelor ei de vară, petrecute la Sinaia. Surpriză plăcută pentru
mine, mi-a propus chiar să-mi dea spre lectură trei plachete de poezie
ale membrilor cenaclului. Am primit cu plăcere propunerea și am citit
cărțile lui Nicomah, Poiană și Radu Moise.
Așa cum obișnuiesc să fac întotdeauna de-a lungul celor peste
60 de ani de activitate critică, voi spune răspicat adevărul, atât cât îl
pot vedea eu, conștient că există riscul aprecierii greșite, dar că dato-
ria criticului literar este să-și asume răspunderea.
În plachetele dvs. am întâlnit multe versuri ce mi se par ba-
nale, clișee preluate. Dar am descoperit și destule poezii reușite artis-
tic. Cu voia dvs., am să scriu un articol în revista ”Minimum”, al cărei
cronicar sunt. Din păcate, până la apariția articolului, vor trece multe
luni, căci articolele mele anterioare stau la coadă și își așteaptă rân-
dul. Până atunci, dați-mi voie să-mi exprim bucuria de a vă trimite de
aici, de la mii de kilometri distanță, din Israel, de la cenaclul ”Punct”,
felicitările mele.
Vă urez spor la muncă și viață îndelungată cenaclului Blaga.
Cu cele mai bune sentimente,
Dr. Iosef Eugen Campus
Tel Aviv, 7.11.2003

La poalele munților Bucegi (fragment)

… La poalele munților Bucegi, în Sinaia, există nu numai tu-
riști, ci și poeți. Se iau la întrecere cu munții sub al căror semn trăiesc
și scriu. Revin, impresionante, imaginea pietrei dure, de neclintit, și
imaginea zăpezilor copleșitoare, a frigului. Care nu este numai fizic, ci
și, ca în poezia lui Theodor Nicolae Poiană, metafizic: ”Cercetez dosa-
rele iernii, / Sângele schivnic / Calcă încet prin noapte / Și mi-e frig /
Acum Iov îmi locuiește casa / Umblă-n el viermele fără trup / Și ornicul

44
bate tot mai rar / Fiecare ducem mesajul / Călătorului anonim / Târziu
mă înveselesc cu gândul / Până ce adorm / Visez cum trec prin iarnă.
/ Această teroare / Seamănă cu un cataclism / În spațiul încătușat /
Atârnă de noapte capul învinsului” (”Frig”).
Aflători sub umbra copleșitoare a muntelui de piatră, poeții
nu se lasă doborâți de neclintirea amenințătoare. Caută. Caută me-
reu. Un drum, o cărare spre înalt. Chiar dacă drumul e greu, printre
stânci colțoase, dușmănoase. Radu Ghica Moise recunoaște în ”Căra-
rea mea”: ”Cărarea mea / Urcă printre stâncile abrupte / Cioplite cu
ascuțiș de priviri”.
Am întâlnit la poeții din Sinaia multe versuri pedestre, clișee
preluate. Dar esențiale sunt năzuința spre culmi și încununarea ei,
măcar din când în când, cu reușita artistică. Așa, în volumul lui Radu
Ghica Moise ”Un gram de echilibru” (Ed. Libertas”, Ploiești, 2003), po-
ziile frumoase: ”Tăcere”, ”Insistența”, ”Stanța IV”, ” Drumurile toate”,
”Popas”, ”Un gram de echilibru”. Iar în volumul lui Poiană ”Oglinzile
timpului” (Ed. „Pro Transilvania”, București, 2003), poemele ”Alerg”,
”Timp”, ”Moment”, ”Priveliști astrale”, ”Amintiri III”; ”Căutări”, ”Altă
speranță”, ”Muzica sferelor”, ”Deșert”, ”Sfârșit”.
Precum bine spune prefațatorul volumului, Nicolae-Paul
Mihail, poetul Poiană a străbătut cu perseverență un drum lung ”ple-
când de la luminișurile cu daci bărboși sprijiniți în sulițe și scuturi, cu
brazi cât niște coloane ale infinitului, sau cu izvoare în care ciutele vin
să se adape, el a năzuit spre alte luminișuri ale cerului.”. Astfel, a
ajuns în actualul volum la priveliști astrale impresionante. În neisto-
vita căutare a sensurilor ascunse, a ajuns la viziuni mistice. Revin în
poezia sa, imagini semnificative, ca aceea a călătorului, a ”călătorului
simplu”, ”cel ce vine pe jos de la facerea lumii”. Îl caracterizează însă
și ”așteptarea unor noi începuturi”.
La un alt pol se situează poezia lui Nicomah (pseudonim for-
mat prin alăturarea celor trei nume adevărate). Se poate spune că,
precum eroul lui Alecsandri, Peneș Curcanul, tot astfel autorul de față
și-a schimbat pseudo-numele în renume. Parada înfruntătoare începe
din afișarea îndrăzneață a titlului țipător, pus în fruntea volumului:
”Ce mi-ai pus, fă nebuno, în cafea?”… Continuă prin inspiratele lui

45
ilustrații caricaturale. Și culminează prin proclamarea sa ca poet umo-
rist, urmaș al neuitaților Topârceanu, Minulescu, Al. O. Teodoreanu și
Cincinat Pavelescu. Iată un exemplu de epigramă: ”Strigăm lozinci
contradictorii / Sărim adesea peste cal / Sub steaua unor false glorii /
Se naște Clovnul național / (…) Seduși cum suntem de aporii / Privim
în al străzii val / Sub sceptrul mat al non-valorii / Se naște Clovnul na-
țional!” (”Clovnul național”).
Și, alături de alte poezii reușite, asemenea unor giuvaiericale
lucrate cu mână de meșter (”Părul ei”, ”Apusul Dulcineei”, ”Țigă-
neasca”, ”Oboiul”, ”Reverii pantagruelice”), un exemplu de romanță
ironică ”În mâna fină, ca o vază, / În care mirodenii ard / Ascunsă ține
ca de pază / Cinci gheare mici de leopard // Și totuși, inima cutează /
Să-i cânt în versuri ca un bard, / Mânuța-i fină ca o vază / În care mi-
rodenii ard / Ea stă tăcută ca-ntr-o oază / Privește lumea peste gard /
Și-o pierd din ochi, când, ca un fard / lumina lumii i se-așează / Pe
mâna fină, ca o vază”. (”Ca o vază”).
Merită subliniată, în volumul lui Nicomah, varietatea versifi-
cării. Tiparul multor poezii constă din 3 strofe de câte 4 versuri, plus
a patra strofă de numai un vers, dar în alte poezii există un refren care
revine în final, sau versuri care se repetă insistent, sau chiar forma
dificilă a glossei, preluată de la Eminescu. Variat este și lexicul, stilul
romantic, cu bogăție de imagini, pe alocuri. Dar altă dată modernist,
cu includeri de neologisme și nume proprii, ca la Minulescu, Dacă nu
chiar grosolan, ca la unii poeți contemporani.
Acești trei poeți și alții se întâlnesc regulat, o dată la două săp-
tămâni, în cadrul cenaclului ”Lucian Blaga”. Am aflat aceasta din gura
Mioarei Iarchi-Leon, care a participat la ședințele cenaclului, în timpul
vacanței de vară la Sinaia. De la ea am primit, spre lectură, cele trei
plachete de poezii. Și acum, de la distanță de mii de kilometri, de
peste țări și mări, tocmai din Israel, de la Cenaclul literar ”Punct”, ne
alăturăm lor, ca niște frați întru credință. Ca niște frați în dragostea
adâncă, veșnic vie, pentru poezie. Dragoste fără de care nu ne-am
simți oameni întregi.
(articol apărut în revista ”Minimum”din Tel Aviv, Israel, nr.202/2005)

46
 Capitolul II

PRIMA GENERAȚIE

Capitolul reunește lucrări literare și jurnalistice ale celor care

au constituit prima generație de anvergură a cenaclului, prin opera
lor bogată și valoroasă, precum și prin alte contribuții în plan cultural.

47
 ION FLORICICĂ

Născut la 4 iulie 1941, într-un sat din Mehedinți (Magheru).

După absolvirea Liceului ”Traian” din Turnu-Severin urmează cursurile
Facultății de Limba și Literatura Română din București. În 1964 este
numit, prin repartiție guvernamentală, profesor la Liceul „George
Enescu” din Sinaia, unde va preda până la pensionare. Frecventează,
din același an, cenaclul „Lucian Blaga”.
În 1978 este selectat de către Ministerul Învățământului pen-
tru un post de lector-profesor de limba română în China, la catedra
corespondentă a Universității de Limbi Străine din Beijing, Beiwai.
Amintindu-și de acei ani, Prof. univ. dr. romanist Ding Chao, Decan al
Facultății de Limbi Est Europene din Universitatea Beiwai, scria „La
câteva zile după ce a sosit la Beijing, profesorul Ion Floricică, în com-
pania domnului Zhang Zhipeng, a avut o primă întâlnire cu noi în sala
de curs. Pe atunci oaspetele avea puțin peste treizeci de ani, dar era
deja un profesor cu gradul didactic I și o bogată experiență în activi-
tatea de predare. Înalt și bine făcut, bărbierit curat, avea ochi mari,
sclipitori și o voce de bariton. Era un bărbat chipeș, care se mișca în
largul său... După venirea profesorului Floricică, în 1978, la Beiwai,
acesta a lucrat cu noi într-o nouă perspectivă didactică, introducând
un nou curriculum specific și materiale bogate, concepute și selecțio-
nate cu grijă. În urma unor consultări cu colegii chinezi de la Catedră,
a redactat în colaborare cu domnul profesor Zhang Zipeng vreo 7-8
manuale noi... Profesorul Ion Floricică a lucrat trei ani cu noi și ne-a
pus bazele carierei. Magistrul ne-a spus de multe ori că nu vrea să ne
mulțumim doar cu munca de translator, dintr-o limbă în alta, ci că aș-
tepta să contribuim cât mai mult la dezvoltarea schimburilor culturale
dintre China și România, să putem realiza ceva pe plan profesional.
Transformând predarea unei limbi străine în înălțarea conștiinței cul-
turale, ne-a transmis în contactele de zi cu zi sentimente general uma-
niste. Era pasionat de lectură, mai ales de poezie, și ne-a adus în aten-
ție mulți mari poeți români și poeziile lor. A desfășurat o activitate re-
marcabilă la Beiwai, cu corectitudine, autoexigență și exigență, efica-
citate și spirit pilduitor de responsabilitate. Iubitor de tot ce-i frumos

48
în viață, a rămas un om demn ce nu accepta lucrul de mântuială și nu
ceda în fața vulgarității de niciun fel. Concepțiile și manierele sale
m-au influențat în mod evident și pe timp îndelungat în formarea unei
viziuni asupra valorilor și în determinarea opțiunilor proprii de viață.”
(„Evantaiul celor o mie de gânduri. România și China: trei veacuri de
istorie”, vol. IV, pag. 214-218.)
Cerințele profesorului Ion Floricică și calitatea deosebită a stu-
denților chinezi a făcut ca toți cei zece licențiați ai promoției 1982, de
la Beiwai, să lucreze în diplomație, câțiva dintre ei, Su Yanwen (Consul
general al Chinei la Constanța), Zhen Shuqin (Consilier la Ambasada
Chinei la Chișinău) și Yan Jianwu (Consilier cultural al Ambasadei Chi-
nei la București) rămânându-i aproape până la moartea sa, în 2017.
La solicitarea părții chineze, profesorul Ion Floricică a mai fost invitat
în 1994 ca expert, profesor de limba română, la Benwai, dar nu a pu-
tut rămâne, din cauza unor probleme de familie, decât un an, în care
a realizat cu fostul student eminent Ding Chao, devenit conferențiar
universitar cu doctorat în limba română și șef al Catedrei de limba ro-
mână de la Beiwai, un „Ghid de conversație român-chinez”, Beijing,
1995. Ghidul, având peste 300 de pagini, un CD, oferind pronunția lim-
bii române de către prof. Ion Floricică, dar și explicațiile în limba chi-
neză date de conf. dr. Ding Chao, (varianta sonoră a fost înregistrată
la studioul UNESCO din cadrul Universității), o concepție nouă, o struc-
tură modernă și expresii traduse în premieră din română în chineză, a
fost o lucrare de pionierat, la vremea respectivă, fiind publicat, câțiva
ani mai târziu, și în România, în câteva versiuni, unele pirat. În această
a doua perioadă de activitate la Beiwai, a definitivat „Cursul practic
de limba română pentru studenții chinezi din anii II-IV”, realizat în șase
volume, împreună cu prof. Zhang Zipeng, care a asigurat traducerea
cuvintelor și expresiilor în limba chineză. A colaborat, de asemenea, la
stilizarea și corectura variantei în limba română a revistei „China”.
Revenit în Sinaia, scrie și publică sporadic poezii, proză și pu-
blicistică. Se implică în viața orașului prin alegerea sa ca director al
Școlii „George Enescu”, prin activitatea de consilier al Primăriei Sinaia
și prin publicarea unor articole pe teme culturale, sociale și politice,
în publicațiile cenaclului: „Gazeta de cultură și turism SINAIA”, „Alter-
nativa”, „Alternativa culturală” precum și în alte jurnale. La Cenaclul
49
„Lucian Blaga” își asumă rolul „îndrumător literar”, vocea critică au-
torizată.
Este ales Cetățean de onoare al orașului Sinaia.
De-a lungul timpului, în cenaclu, i s-au dedicat poezii și epi-
grame. Spicuiesc câteva: „Certitudine” (Nicu Poiană, pentru 4 iulie
2006) „Fără Nelu la cenaclu / E ca fără pește lacul. / Precum iarba, la
adică, / N-ar avea o Floricică.”; „Domnului profesor Floricel”
(Gheorghe Zarafu, 2003) „Are părul ghiocel / Și-o mustață albă-nea...
/ Deci e-n primăvara sa !”; „Din partea unor învățăcei ai D-sale:
Nicomah, Regeme, Poiană” (pentru 4 iulie 2007) „N-o spun acuma
pentru prima oară: / C-o floare nu se face primăvară. / Dar, dacă flo-
ricica are har, / Se naște ditamai banchetul literar.”; „În amintirea
domnului profesor Floricică” (Doru Cernescu) „De nu ți-am scris, Ma-
estre, nimică pân-acuma / Să știi, nu-i delăsare și nici nu te-am uitat.
/ Dar vremurile aste incerte și cutuma, / M-au absorbit cu totul, vezi
dar că nu-s ingrat. / Totuși, de o vrea Domnul, de astăzi încerca-voi /
Să pun ce mai rămas-a din viața-mi fără rost, / În ordinea firească, și,
după, corecta-voi / Că nu mai are cine, și de-o voi face prost. / Oricum,
de la plecare, să știi, Maestre dragă, / Nu s-au schimbat prea multe și
dacă am rămas. / Cert e că de cenaclu tot mai puțin ne leagă / Lip-
sindu-ne balanța și-un ferm, dar critic glas. / Însă..., cât se mai poate,
ne-om face datoria / Să nu trăim degeaba și să lăsăm o urmă / Chiar
dacă, pentru unii, aici, în România, / E de dorit, aș zice, să vegeteze-n
turmă.”
Expoziția
Ziarele de dimineață anunțaseră cu titluri de-o șchioapă cel
mai important eveniment al toamnei: deschiderea, în după-amiaza
acelei zile, la ora 18 precis, a expoziției retrospective de sculptură a
maestrului X, a cărui celebritate trecuse de mult de fruntariile țării.
Expoziția avea să fie, la cei 70 de ani ai sculptorului, un bilanț strălucit
al unei cariere artistice prodigioase.
Deși organizatorii se dovediseră foarte zgârciți cu informați-
ile, se știa, din surse demne de toată încrederea, că vor fi adunate
laolaltă, pentru prima oară, cele mai de seamă opere ale maestrului.
Chiar British Museum autorizase scoaterea din țară pentru această
50
retrospectivă a „Fetei cu țigară”, operă considerată unanim de critica
de specialitate ca deschizătoare de noi drumuri în arta contemporană
și care-i adusese autorului laurii bienalei de la Veneția în 196... Alături
de ea, mai urmau să fie expuse și alte lucrări, la fel de celebre, ca
„Nisip pe plaja de la Mamaia”, „Sisif”, „Nud chinezesc fără evantai”,
„Infinitul mic”, „Coexistență”, lucrare care împodobea una dintre să-
lile Palatului Națiunilor etc. Centrul de interes al expoziției avea să-l
constituie ultima lucrare a maestrului, care-i răpise anii din urmă și
despre care nimeni, nici chiar cei mai apropiați prieteni – de altfel
foarte puțini la număr – nu știau aproape nimic. E drept că apăruseră,
în câteva gazete obscure, care sperau ca în felul acesta să-și mărească
spectaculos tirajul, tot felul de informații fanteziste și contradictorii,
dar cum se știa că maestrul nu permitea nimănui să intre în atelierul
său, numai naivii sau amatorii de senzațional le puteau da crezare.
Oricum, se știa, dintr-un interviu pe care artistul îl acordase cu ani în
urmă televiziunii franceze, că avea în proiect o lucrare pe care o con-
sidera opera sa capitală. Și, cum în ultima vreme maestrul nu mai ex-
pusese nicio lucrare nouă, se credea că, fără îndoială, surpriza actua-
lei retrospective nu putea fi alta decât această capodoperă. Iată de ce
lumea artistică aștepta cu nerăbdare deschiderea expoziției și de ce,
în după-amiaza acelei zile, încă de la ora 16, sala de recepție a Galeriei
Naționale devenise neîncăpătoare pentru mulțimea invitaților, grăbiți
să nu scape extraordinarul eveniment. Cu câteva minute înainte de
ora 18 sosi, în sfârșit, într-o elegantă limuzină Dacia, ultimul tip, ma-
estrul. Era însoțit de ministrul culturii, un bătrânel chel și scund, cu
barbișon și monoclu, care făcea un cuplu comic cu artistul, a cărui sta-
tură atletică și ținută impunătoare nu-i trădau în niciun fel vârsta. So-
sirea celor doi stârni o furtună de aplauze. Un „pst!” țâșnit de undeva
potoli însă mulțimea, care fremătă spre intrarea marii Galerii. După
ceremonialul inaugural, prilej pentru ministru de a rosti câteva fraze
incolore despre „marele nostru compatriot, mândria artei autoh-
tone”, mulțimea se revărsă printre exponate. Toate privirile căutau
lacome capodopera, misterioasa capodoperă. După iscodiri zadar-
nice, toți ochii se îndreptară mustrători spre maestru. Acesta, puțin
fâstâcit – era de mirare emoția la un colos ca el – tuși ca pentru a-și
drege vocea și spuse: „Urmați-mă!”

51
 Porni apoi grăbit, cu pași uriași, spre unul dintre ungherele
sălii. Mulțimea se înghesui după el. Artistul se opri în fața unui soclu
modest, pe care se înălța o sculptură pe care nimeni nu o băgase în
seamă. Cei mai mulți crezuseră că e vorba de o lucrare rătăcită cine
știe cum pe acolo, o lucrare a unui ucenic fără har. De altfel, cu câteva
zile în urmă, își închisese porțile Expoziția artiștilor plastici amatori,
pe care o găzduise Marea Galerie. Sculptura – un nud cuminte – purta
titlul „Primăvara”, frumos caligrafiat pe un cartonaș lipit de soclu:
– Domnilor! orice zgomot încetă.
– Domnilor, iată opera pe care o căutați. Este lucrarea cea mai
scumpă mie. Pentru că..., pentru că o port în suflet de multă, de foarte
multă vreme. Încă din tinerețe..., e visul tinereții mele. Acum e gata,
s-a întrupat, priviți-o!
Cele câteva vorbe ale artistului, rostite cu vocea sugrumată
de emoție, nu avură însă darul să-i impresioneze pe auditori. Zecile
de perechi de ochi priveau fix, inexpresiv sculptura și tăcerea devenea
din ce în ce mai stânjenitoare, materială, sufocantă. Atunci, un bătrâ-
nel cu nas coroiat și cu burtă, se apropie de sculptură, o privi din față,
o ocoli și bătând-o repetat pe coapsă, zise subțiindu-și buzele:
– Strașnică muierușcă!
Exclamația avu efectul unui trăznet. Imediat mulțimea se des-
făcu în grupuri și un vacarm groaznic umplu încăperea. Impresiile se
întretăiau, șfichiuind urechile maestrului, rămas de piatră lângă lucra-
rea sa:
– Revoltător, draga mea! Moșul ăsta libidinos ar trebui inter-
nat într-un ospiciu!
– O, desigur! Auzi, „Primăvară”! Privește ce șolduri, ce sâni.
Târfă, nu primăvară.
– Dumnezeule, sunt oare orbi? Târfă, auzi, târfă! Nu se poate
să nu-i impresioneze robustețea sublimă a acestei tinere care pășește
grațios, dar sigur, implacabil ca însăși succesiunea ciclică a anotimpu-
rilor, ținând într-o mână o floare, iar pe palma întinsă a celeilalte o
pasăre. Câtă vigoare, câtă siguranță, cât optimism degajă!
– Trebuie neapărat un afiș: „Accesul tinerilor sub 18 ani –
strict interzis!”

52
 – Și unde mai pui că n-are nici coroniță! Ce să vezi?! Primăvară
fără coroniță.
– Este, fără îndoială, un eșec. Niciun pic de fantezie, niciun pic
de transfigurare...
– De ce te miri? Se zice că de la o anumită vârstă talentul se-
cătuiește...
– Compozițional, lucrarea e ratată. Un nud, o floare și o pa-
săre! E de neconceput!
– Ca și cum cu o floare s-ar face primăvară. Ha, ha!
– Trebuie neapărat fotografiată și reprodusă pe coperta unei
reviste sexi...
– Voi face un memoriu la Ministerul educației. E un pericol
pentru tânăra generație...
– Vezi dumneata, stilizarea, stilizarea este o axiomă a artei
contemporane, or...
Glasurile se îndepărtară tot mai mult și peste lumea de piatră
din sala expoziției se așternu tăcerea. Numai maestrul mai stătea
lângă soclul „Primăverii”, mut și nemișcat, cu privirea pierdută în gol:
„Accesul tinerilor sub 18 ani – strict interzis! Niciun pic de fantezie!
Opera e ratată! Sexi – tânăra generație – stilizare...”
Ziarele de seară publicară neutru pe pagina I: „Retrospectiva
maestrului X – eșec total”. A doua zi, cei câțiva curioși care, atrași de
scandal, doreau să vadă expoziția, găsiră pe ușă un anunț prins cu
sfoară: „Închis”.
Trecuse toamna, trecuse și iarna, primăvara era și ea pe sfâr-
șite și în această după-amiază de mai, maestrul aștepta în sala Marilor
Galerii redeschiderea retrospectivei sale. Cele șase luni care trecuseră
de la tristul eșec lăsaseră amprente de neșters asupra sa: spinarea i
se încovoiase ușor, aerul de siguranță îi dispăruse și, o dată cu el, și
robustețea aceea atletică. Avea acum înfățișarea unui ascet. Atunci,
într-un acces de furie, hotărâse irevocabil închiderea pentru întot-
deauna a expoziției. În zilele care urmaseră meditase îndelung la cele
întâmplate. Lucrase apoi toată iarna și acum, iată: expoziția avea să
se redeschidă și prietenii săi, oamenii, aveau să-și desfete privirile cu
noua ”primăvară”. Într-adevăr, în mijlocul sălii, pe un postament

53
uriaș, se înălța noua lucrare cu titlul „Primăvara”. Se îndepărtă câțiva
pași de ea, se opri, o privi și-și spuse mulțumit: „Bine, bine... Fantezie,
transfigurare, stilizare, compoziție... Bine, de data asta bine!”
Se îndreptă spre intrare, deschise larg ușile și, cu un gest so-
lemn, invită înăuntru mulțimea fremătătoare. Aceasta îl urmă tăcută
și încercui grăbită monumentul.
– Priviți!
Aceleași priviri reci și sfredelitoare, aceeași contemplație
mută răsuci un burghiu în inima maestrului. Și același bătrânel de data
trecută făcu trei pași în față, își vârî degetele în gură și fluieră de câ-
teva ori, ascuțit și prelung. Din toate părțile îi răspunseră zeci de flu-
ierături, care se amestecară cu strigăte de „Huo! Huo!...” și, ca la o
comandă, spre artistul aflat lângă statuie se îndreptară, transformate
în proiectile, programe mototolite, portocale, sticle de colonie, cea-
suri de buzunar, tocuri de ochelari, manșoane, umbrele, poșete și
chiar ouă clocite.
Se clătină sub avalanșa de obiecte și căzu jos, lângă soclu. Mulți-
mea se împrăștie, huiduind și fluierând. În marea sală a Galeriilor
Naționale bătrânul plângea domol, și plânsul lui aducea a bocet.

Călătoriile lui Făt-Frumos (2)

– Rămâi cu bine, tată, că eu plec în lume.

– Dar ce-ți veni așa, dintr-o dată, fătul meu?
– Mă duc s-o găsesc pe Ileana Cosânzeana și s-o scot din mâna
hoțului de zmeu.
– Ți-ai pierdut mințile, dragul tatii, și vrei să-ți albească ciola-
nele pe unde și-a-nțărcat dracul copiii. Atâția voinici ca tine, ba poate
mai viteji, au plecat după Sânziana asta și nu s-au mai întors. Cată-ți
de treabă!
– Mi-e dragă Ileana, tată. De când am auzit de numele ei, nu-
mai pe ea o port în inimă și-n gând.
– Prostii! Să te-ndrăgostești de-o fantoșă! Nu sunt destule
fete în împărăția mea?! N-au craii, vecinii noștri, atâtea fete fru-
moase?! Vină-ți în fire, dragul tatii, c-acuși mă-nfurii.

54
 – Ascultă-mă, tată, și mă înțelege. Știu că și ție mama ți-a fost
dragă și-ai să mă-nțelegi. Pentru mine lumea asta n-are nicio noimă
fără ea. Rămâi cu bine! Am să mă-ntorc curând! Și fără să mai aștepte
răspunsul împăratului, părăsi în fugă palatul, încălecă și porni la drum.
Și merse el, merse, cale lungă de poveste, și zilele treceau ca
anii, și drumul parcă nu se mai sfârșea, căci era tare departe hornul
acela, pe unde se trecea pe tărâmul celălalt. Într-o zi se opri obosit să
se odihnească la marginea drumului, pe malul unui pârâu limpede ca
cristalul. Îmbucă ce-mbucă și, când se plecă să se răcorească cu apa
pârâului, își văzu chipul și o undă de tristețe îl cuprinse: la tâmple ră-
săriseră – când? – câteva fire argintii.
– Ai îmbătrânit, Făt-Frumos, ai îmbătrânit, murmură el ca
pentru sine. Prostii! Mai bine sus și la drum. Odihna multă e viață pu-
țină. Ileana așteaptă.
Porni mai departe și-n drumul său ajută un roi de albine, salvă
de la moarte un pește aruncat de furtună pe uscat, trecu pe la Sf.
Miercuri și pe la Sf. Vineri, care îl ospătară și îl binecuvântară
și-ntr-un târziu, îndreptat de Sf. Duminică, ajunse la locul unde se tre-
cea pe tărâmul celălalt. Era un capăt de lume, într-un loc întins și pus-
tiu, în care se căsca o gaură strâmtă, adâncă și întunecoasă. I-ar fi tre-
buit o funie groasă și lungă – de unde s-o ia acum? –, să se-ntoarcă nu
poate – e atât de departe până la Sf. Duminică. Se așeză amărât pe
marginea gropii, din care ieșea un abur de fum și pucioasă.
– Stăpâne, las-o naibii de neputință! Mai bine sai pe mine și
țin-te bine, căci, cât ai clipi, vom fi acolo unde ți-e gândul. Făt-Frumos
încălecă și n-apucă să prindă bine frâul în mână, că se pomeni dincolo,
pe celălalt tărâm. Straiele-i miroseau a fum de pucioasă, dar în jurul
lui firea strălucea verde și-nflorită ca-ntr-o zi de primăvară lumească.
Printre câmpurile verzi șerpuia albă panglica unui drum, care se ter-
mina la poalele unui deal, pe coama căruia se ridica un palat mândru,
cu acoperișurile strălucind în aur și pietre scumpe. Trepte de mar-
mură, bătute-n diamante, duceau la poarta castelului.
Făt-Frumos descălecă, își priponi de un copac calul care în-
cepu să pască liniștit iarba grasă, își pipăi cingătoarea – sabia era
acolo! – și, cu ochii în patru, începu să urce, una câte una, treptele.

55
Cizmele-i țintuite sunau strident pe marmura albă, ecoul amplifica
cumplit zgomotul pașilor săi, dar locurile păreau pustii. Poarta era larg
deschisă, dar lângă ea, alături de o groapă adâncă, săpată de multă
vreme, cu mâna pe-o cazma ruginită, dormea sforăind, sub soarele
blând de aprilie, zmeul. Unu, două, trei..., douăsprezece..., douăzeci
și patru de capete, murmură Făt-Frumos și părul i se-ncreți sub că-
ciulă.
– Curaj, își spuse, nu uita că ești Făt-Frumos, iar în castel aș-
teaptă, ferecată, Ileana Cosânzeana.
– Hai, scoală-te, câine de zmeu, că ți-a venit sfârșitul, zise voi-
nicul și-mboldi cu vârful cizmei pe zmeul care, în somn, zâmbea vise-
lor. Acesta deschise un ochi, apoi și pe celălalt, apoi și pe ceilalți pa-
truzeci și șase și repede se ridică, stânjenit.
– Gătește-te de luptă, spurcăciune!
– O, grăbit mai ești, voinice! Iartă-mă că nu te-am primit îm-
părătește. M-a prins somnul! Te-aștept de-atâta amar de vreme.
– Lasă vorba, zmeu afurisit! Și spune cum vrei să ne luptăm:
în săbii să ne lovim sau în buzdugane să ne tăiem?!
– Ușor, ușor, voinice! De ce să ne mai luptăm? Știi tot atât de
bine ca mine că tu vei învinge. De altfel, i-am spus corbului care tre-
buia să-ți aducă apă să nu mai vină. Nu mai e nevoie de el.
– Îți bați joc de mine, porc de câine?!
– Nicidecum, băiete! Iată! Așteptându-te, mi-am săpat și
groapa în care tu trebuie să mă bagi până la gât și să-mi zbori cape-
tele. De ce să te mai obosești?! Și-așa, povestea are, oricum, un singur
sfârșit. Și, zicând acestea, zmeul se și aruncă în groapa uscată, pe care
o săpase cu ceva vreme în urmă.
– Hai, Făt-Frumos, ce te holbezi?! Erai doar grăbit! Scoate-ți
frumușel sabia – așa, așa, cu mai mult curaj și lovește! Unu! Gata, s-a
dus! Doi. Bine! Trei! Dă-i mai cu putere, nu mă chinui. Patru! Cinci.
Bravo! Șase, șapte. Un moment, voinice! Ileana, Ileana Cosânzeana te
așteaptă în turnul de cleștar. Fiți fericiți!
– Opt, nouă, zece..., douăzeci și patru! continuă Făt-Frumos
numărătoarea și apoi, istovit, se așeză să se odihnească pe ultima
treaptă a scării. Broboane de sudoare îi năpădiseră fruntea, soarele

56
arunca valuri de foc asupră-i, îi era sete și-și duse mâna la buzunar,
să-și caute batista. O trase afară și din ea căzură pe lespedea
bătută-n diamante o aripă de albină, alta de furnică, un solz de pește,
o năframă. O adiere ușoară, stârnită tocmai atunci, ca din senin, le
prinse într-un vârtej, risipindu-le pe treptele albe.
El se ridică, pătrunse-n castel și urcă gâfâind scara ce ducea în
turnul de cleștar. Acolo era întuneric, căci grele draperii de catifea
obloneau ferestrele. El le smulse grăbit și lumina de afară inundă în-
căperea, în mijlocul căreia, pe un tron ce strălucea de-ți lua ochii, se
odihnea Ileana Cosânzeana.
– M-ai speriat, iubitul meu. Ațipisem. Dac-ai ști de când
te-aștept! Vino! Și dintre voaluri și mătăsuri se întinseră spre el două
brațe descărnate.
– Vino, iubitul meu! mai molfăi, printre gingiile goale, Ileana
și căzu neputincioasă pe strălucitoru-i tron.
– Doamne! Pentru ce am străbătut eu atâta cale?! se întrebă
zguduit Făt-Frumos și-și duse mâna la frunte. Mâna lui era însă mâna
ei, zbârcită și albă, cu venele groase, încolăcite ca niște șerpi pe oasele
descărnate.
– Bătrân, mai șopti el, și se lăsă zdrobit, într-un fotoliu.
– Și ce frumoasă era fata Craiului Verde, vecinul nostru! Și
pleoapele-i se-nchiseră, și el zâmbi gândului din urmă.
Pe fotoliu zăcea un schelet alb, frumos, de pe tronul său
Ileana mai șoptea „Vino, vino, vino!”, iar afară, amestecat cu ciripitul
păsărilor, se auzea nechezatul unui cal.

OREST MASICHIEVICI

S-a născut la 5 august 1911, în comuna Nepolocăuţi din nor-

dul Bucovinei (Ucraina). Studiile liceale şi universitare le urmează la
Cernăuţi. Începe să scrie de la o vârstă fragedă.
După terminarea studiilor, se consacră literaturii şi publicisti-
cii. În 1940 se stabileşte la Bucureşti. Din 1958 pânâ în 1974 trăieşte
alături de soţie la Sinaia. După patru ani petrecuţi la Bucureşti, îşi sta-
bileşte reşedinţa la Buftea, unde trece în nefiinţă la 8 octombrie 1980.

57
 În anul 1971 a primit premiul Uniunii Scriitorilor, pentru volu-
mul de versuri “La răspântia lunii“ (în limba ucraineană). Au urmat
volumele de poezii “Flori de furtună” (1979) și „Iarba fiarelor” (1981).
A lăsat în manuscris numeroase poeme, eseuri, memorialistică și tra-
duceri.

Joc nocturn

Umbrele nopţii păşesc sub umbrele

– noaptea nu are somn, noaptea se mişcă.
Mi-am umplut sânul şi pumnii cu stele,
şi-n crucea nopţii – cu noaptea joc rişcă.
Dacă eu pierd, noaptea mută din locuri
vântul şi apele şi toţi copacii;
fură din pumnii mei auru-n stocuri;
stelele, luna – le-nghit vârcolacii.

Dacă se-ntoarce la mine norocul,

mut la loc apele, vântul copacii...
Am pumni cu stele, începem jocul
şi, când trişăm, ne zâmbim ca ortacii.

Noaptea nu doarme, e oră târzie,

umbrele nopţii arare se mişcă;
noaptea nu ştie că nu sunt stafie,
şi până-n zori, amândoi jucăm rişcă.

Noaptea și eu

Pe un drum fără capăt sfâşie colţii de lup

umbra mea ruptă din trup,
urma proaspătă-n treacăt, urma fără de rouă.
Colţii de lup se ţin scai,
lupii rânjesc să nu tai veşnicia în două.
Ca un câine la lună latră neliniştea mea:

58
noaptea de toamnă ar vrea visul meu să răpună.
Visul meu nu se curmă-n nopţile toamnei silhui.
Urma e a nimănui, a celui fără urmă.

Dincolo de prag

Oraş cu pieţe mari, lungi trotuare

şi străzi în toate sensurile, fără număr.
Mă plimb şi nu mi-e milă de picioare,
căci depărtările şi anii-mi sar pe umăr.

Ca un căţel chelălăie mişcarea

ce muşcă clopotul albastru, cu nesaţiu:
eu duc pe umeri cerul, depărtarea
şi clipele târzii, rotindu-le în spaţiu.

îmi taie faţa-n două o vioară

cu un arcuş întins, fierbinte şi subţire.
Cad flori pe ochi, pe suflet. Se-nfioară
o floare pe arcuş, ţâşnind în prelungire ...

La răspântie

La răspântie, Iuda mă aşteaptă. Mă va săruta.

Gloata rea, spre Golgota mea o să mă cheme.
Voi striga atunci timpului meu: Fie deci... voia ta!
Domnul meu în zadar ne aruncă blesteme.
Fiecare, cu autorizaţia lui de călău,
va scuipa în ulcele cu lacrimi şi rouă.
Te iubesc, neamul meu și-sfinţească-se numele tău!
Dumnezeule, liniştea nu ne-o da nouă!
Ridicând gulerul pardesiului vechi,
mă închin vântului şi alerg – pe o ploaie de sânge –
prin desişul de târfe şi proprietari de maşini,
poate un ford sau un mercedes gâtu-mi va frânge.

59
Cântec păgân

Nu te mişca! Stai, soare-n loc,

Vreau să-ţi sărut fruntea de foc.
Să nu te-ascunzi, aur rotat,
Să nu mă minţi c-ai scăpătat.
De-aş fi şi orb, te voi căta,
Tot am să dau de urma ta.
Te fur din cer, aur rotund,
în ochi te-nchid, în piept te-ascund.

Am un cuţit ce nu dă greş –
Din vârfu-i curg flori de măceş.
De mă trădezi, în asfinţit
în tine-nfig acest cuţit;
Cuţitu-i lung pentru amândoi;
Vom fi un sloi şi-un roş şuvoi.
Şi vom intra în toamnă grea,
Şi vei muri în moartea mea.

În continuare

Soarele stă răstignit la amiază,

dârele roşii se scurg de pe cer,
inimi de alături se rup, sângerează,
nu pot iubi cu de-a sila şi pier.

De se răstoarnă şi stane de piatră

peste biserici şi cuiburi şi flori,
şi dacă lupii se-apropie, latră,
şi-n trupul meu îşi înfig colţii lor,

dacă se pierde, cu alarma-mpreună,

liniştea rece a gândului meu,
voi aştepta, cu o credinţă nebună,
reînvierea ucisului zeu.

60
Tremură-n albia lor trădătoare
zilele strânse-n damnat arăbesc,
iar pe deasupra lor, arse de soare,
nopţile negre, rebele, plutesc ...

Singurătate

Tac tobele şi goarnele furtunii, iar cetatea –

Asediată n-a căzut nici azi.
Pe-o muche-a râpei eu îmi încălzesc singurătatea
în codrul meu, sub norii verzi de brazi.
M-afund în sihla mută ca-ntr-o mânecă de ceaţă,
Mă-mbrac în frunze, în linişte, în amurg;
Când harfa frunzelor adoarme, până dimineaţă
Ascult cum lin tăcerile se scurg.
Prietenii, vecinii dorm. N-am musafiri la cină.
Doar unul rătăcit pe-aici – un dor.
Ne potoleşte foamea grea mireasmă de răşină,
Ne stinge setea vinul din izvor.
O dragoste de om străbate liniştea de piatră.
Calmat de zâmbetul din ochi cereşti,
Sigurătatea mi-o-ncălzesc, lângă izvor, la vatră,
Şi-ascult legenda lui şi-mi spun poveşti...

Inscripție pe cer

Aş vrea ca-n clipa grea, când ultima din parce

va crede că-ntr-o noapte cu intemperii
la vers şi muzică eu nu mă pot întoarce,
să nu mă-ntorc din zbor, ca Saint-Exupery.

În asfinţit să treacă un fior prin iarbă,

aeroportul să m-aştepte în zadar;
să zică luna că a fost o noapte oarbă
şi m-am ciocnit în cer cu ultimul pătrar.

61
Când noaptea, pe furtună, când dau valma norii,
iubita mea va fi zărită-ntâmplător,
scrutând văzduhul şi întrebând când vin cocorii,
prietenii să-i spună că eu zbor... mai zbor ...

Când pietrele vorbesc

Te-ai poticnit şi te-ai lovit de mine.

Îţi cer iertare, omule, că m-ai lovit.
Sunt piatră. Sunt pietroiul veşnic dojenit
că stau în locul ce mi se cuvine.

Nu-mi reproşa că sunt fără simţire.

N-am suflet şi nici inimă de piatră. Ştiu
că nu-mi justifici traiul sec şi cenuşiu;
neavând nimic uman, te scot din fire.

Dar crăp de frig, mă ninge şi mă plouă...

Tu ia-mă de pe inimă ştiind că eu
pun temelia cuibului de om şi zeu,
strâng colb astral şi îl ascund sub rouă.

Plecarea

Pe un lung portativ de traverse

două linii albastre îmbină doi poli:
întâlniri în diezi, despărţiri în bemoli
lângă drumuri cu sensuri inverse.

Tot ce-a fost s-a redus la o gară.

Semaforul de vorbe rămâne închis
când păcatul sau crima sugrumă un vis
şi în craterul stins îl coboară.

62
 Stihuri scrise, nescrise, neşterse –
ca şi umbre seci de pe sticlă – dispar,
când în zori pleacă-mpinse de-un tainic acar
două trenuri în sensuri inverse.

Instantaneu

Uitase să coboare roata lunii.

La marginea pădurii roase de rugină,
un cerb încremenit de chinul suspiciunii
bea liniştea, ţinând în coarne luna plină.

NICOLAE-PAUL MIHAIL (NICOMAH)

Născut în anul 1923, iulie 3, în oraşul Caracal, jud. Romanaţi.

Studii juridice si militare. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1976,
membru al Uniunii Cineaştilor din România, secţia dramaturgie, mem-
bru fondator şi de onoare al Uniunii Epigramiştilor din România.
Prozator, autor a 21 volume editate, realizator și coautor a 20
de scenarii de film realizate. Critică literară, critică de arte plastice,
colaborator la reviste cu epigrame, foiletoane, articole diverse (istorie,
literatură, anticipaţie). Premiul revistei „Săptămâna” pentru eseu, 38
diplome pentru creaţii epigramistice. Director onorific al revistelor
„Păcală” (Craiova) şi „Cacealmaua” (Ploieşti).
Cetăţean de onoare al oraşelor Caracal şi Sinaia.

Poemele Circului (pantomimodramă)

Cadru ambiental unic: o scenă nu prea înaltă față de nivelul

stalului, ca să nu se rupă contactul psihologic cu publicul. Nici prea
adâncă. Reflectoarele în cele două arlechinuri, eventual cu schimbări
de culori și la înălțimi diferite, pentru a se putea focaliza, când e cazul,
asupra personajului care deține rolul sau replica de prim plan.
Câteva mici estrade de dimensiuni reduse, dacă este posibil. În
scopul de a denivela spațiul scenic și de a crea impresia de basorelief.

63
 Pe fundal, afișe electorale, eventual contradictorii, unele li-
pite cu capul în jos. Printre ele și afișe western cu „wanted”, adică
pentru urmărirea infractorilor. În mijlocul acestor afișe, un mare pa-
nou, acoperit cu un drapel sau mai bine cu un cearceaf alb, ca să poată
fi dat jos ușor când se va vernisa tabloul. Atunci se va vedea că este o
oglindă. Pe cearceaf pot fi lipite, de asemenea, afișe electorale.
Un fotoliu într-o parte, poate și un trapez de acrobat care
pendulează în aer, dar se vede și umbra lui proiectată pe fundal.
Muzică la magnetofon, majoritatea în ” tempo di marcia” din
opere și operete, dar și câteva fanfare de bâlci, necesare pentru a se
crea varietatea sonică și contrastul umoristic. Ex. ”Ridi Pagliaccio”,
”Rigoletto”, ”Figaro”, ”Petrică și lupul” de Prokopiev, dar și ”Sârba în
căruță”, ”Trecea fanfara militară” sau ”Ionel, Ionelule”. Bandă cu ră-
păieli de tobă și cu trompete.
Personaje
Directorul de circ – chelie, frac cu pantaloni de cizmă, cizme,
crizantemă la butonieră, bici în mână ca la dresura de cai. Culoare do-
minantă – negru
Toboșarul – fată, iși pune în valoare picioarele. Îmbrăcată în
roșu ca un soldat de jucărie, cu chipiu înalt cu papion, veston cu mari
branderburguri, eghileți. Epoleți, pantaloni colanți roșii sau scurți. Vi-
pușcă lată, aurie. Tobă mică de gât. Bețe pentru tobă. Chipiul cu sub-
bărbie. Prefer păr blond.
Acrobatul – în costum „superman” albastru, cu stele argintii.
Cagulă. Scurtă pelerină. Mască detașabilă. Brațe goale. Colanți al-
baștri. Culoare dominantă – albastru. Nuanțe de albastru diferite.
Poate fi și femeie.
August Prostu – costum de Arlechino, cu petece. Guler înfo-
iat, scrobit. Mască fardată gen râsu’-plânsu’. Nas roșu, gura până la
urechi.
Toți cu pantofi de balet în picioare, negri sau la culoare. Se
mișcă în pas de balet.
Sugestii asupra mișcării
Se începe cu intrarea Acrobatului, poate lansat scurt pe tra-
pezul care va rămâne să se bălăbănească singur. În timp ce recită,

64
Acrobatul aruncă masca și la terminare rămâne câteva clipe în reve-
rență. În „tempo di marcia”, intră și restul trupei și-și ocupă locurile.
Directorul în stânga, Toboșarul lângă el, un pas mai înapoi. Acrobatul
la mijloc și în dreapta, August-Prostu.
Replica „dacă e prost să-l dăm afară” trebuie rostită de fiecare
dată de altă persoană decât recitatorul. Poate, o dată, chiar din sală.
Nu și de Clovn.
”Moartea elefantului” va fi rostită de Acrobat. Ceilalți mi-
mează o falsă suferință. La „Epigonii cu vipușcă”, Toboșarul ia „drepți”
și duce mâna la chipiu.
„Pantere în cușcă” va fi rostită de Clovn dând gesturilor sale o
semnificație malefică-diabolică, adică sugerând subtextul. Replica ”Să
nu dea drumul la pantere” va fi totdeauna rostită de altcineva, nu de
recitator. Ultima dată ar fi bine dacă s-ar ridica din public câțiva, care
să o spună în cor.
”Clovnul național” va fi spusă de Toboșar. Ultimul vers va fi
rostit de celelalte personaje, iar Toboșarul va răpăi în tobă. În acest
timp, Clovnul va face pași de dans în prim-plan, apoi se va cățăra pe
fotoliu, cu o marotă în mâini și va scoate limba la public. La ultima
strofă, Directorul va trage pânza de pe tabloul cel mare, care va fi pu-
țin înclinat cu marginea de sus, ca să prindă sala. Este de fapt o oglindă
în care publicul își poate vedea fața. ”Clovnul național” suntem fie-
care dintre noi. Finalul e pe muzică de bâlci, care însă nu trebuie să
sufoce textul. Versurile se distribuie la diferiți actori, unele urmând a
fi spuse de doi sau trei în același timp. Se iese din scenă în ritm de
„Trecea fanfara militară”, în pas de marș, numai Clovnul greșește ca-
dența, sau face roata în mâini, dacă poate și dacă e loc.
După ce toată trupa a dispărut, Clovnul reintră în scenă și cer-
șește aplauze.
Vezi muzica din paranteze.

ACROBATUL (muzică Fanfara de la Izbiceni: ”Căpitanul

Roberto”)
În seara asta lepăd orice mască,
Doar pentru voi, prieteni, voi zbura,

65
Sunt acrobat, venit din altă stea,
Dorind, în zbor, cu el să se-ntâlnescă.

Deși-s cuprins de-o teamă nefirească,

Un triplu salt-mortal voi încerca.
Doar pentru voi, prieteni, voi zbura,
În seara asta lepăd orice mască.

O pasăre plutește-n ființa mea,

Ce alte păsări vrea să recunoască.
Cu gingășia voastră omenească
Aplaudați și nebunia mea...

În seara asta lepăd orice mască.

AUGUST-PROSTU (pe melodia ”Târgul nostru”)

Apare-n scenă-un August-Prost,
Cu-o mască, ce e drept, hilară,
Spunând cuvinte fără rost...
– Dacă e prost, să-l dăm afară!

Cu-n repertoriu deșucheat

Poate c-ar merge-n altă țară,
La noi se face de rahat!
– Dacă e prost, să-l dăm afară!

Voind s-ajungă Director,

– Măi, ce pretenție bizară –
El trage sforile de zor…
– Dacă e prost, să-l dăm afară!

Sunt și în staluri proști destui

Ce-aplaudă seară de seară…
Dar noi nu-i ridicăm statui!
– Dacă e prost, să-l dăm afară!

66
L-a păcălit pe spectator
Și-o să ne facă de ocară,
Dar noi, dacă avea umor…
– Dacă e prost, să-l dăm afară!

MOARTEA ELEFANTULUI (Acrobatul, pe melodia ”Titanic”)

Azi a murit în cușcă-un elefant.
Știam de mult, că, bietul, nu mai mușcă,
Era tăcut, politicos, distant...
– La noi toți elefanții mor în cușcă!

În tinerețe fu mai arogant,

Spunea că toți ceilalți sunt o plevușcă,
Cita din Marx și uneori din Kant...
– La noi toți elefanții mor în cușcă!

Ades se comporta extravagant,

Căci era dus de nas de-o muierușcă,
Acuș zace-ntins, lungit, pe cant...
– La noi toți elefanții mor în cușcă!
La căpătâiul lui, spre-al prohodi,
S-au strâns toți epigonii cu vipușcă. (Toboșarul salută)
Da-n locul lui alt elefant veni!
– La noi toți elefanții mor în cușcă!

PANTERA ÎN CUȘCĂ (Clovnul, într-o Piață persană)

A apărut un circ în vreme,
Prilej de glorii efemere,
Și populația se teme
– Să nu dea drumul la pantere. (din sală)

Se-agită clovni și balerine,

Jongleuri cu cercuri și cu sfere.
Eu zic că până acum e bine...
– Să nu dea drumul la pantere!
67
Cu-un râs mimat, la orice trampă,
Toți acrobații, în cădere,
Cerșesc aplauze la rampă...
– Să nu dea drumul la pantere!

Atleții goi s-au strâns ciorchine,

Fac demonstrații de putere.
(Și-n cuști adulmecă feline!)
– Să nu dea drumul la pantere!

A apărut un circ în vreme

Și noi plătim oricât ne cere
Aceleași farse, aceleași scheme...
– Să nu dea drumul la pantere! (din sală cîțiva spectatori)

CLOVNUL NAȚIONAL (Toboșarul, pe ”Marșul” din ”Faust”)

Strigăm lozinci contradictorii,
Sărim adesea peste cal,
Sub steaua unor false glorii
– Se naște … CLOVNUL NAȚIONAL ! (răpăit de tobe, Clovnul
vine în față, se cațără pe fotoliu, scoate limba)

Uitând de vechile victorii

Ne-am depărtat de ideal
Și, din dărâmături și scorii
– Se naște … CLOVNUL NAȚIONAL !

Seduși cum suntem de aporii

Privim cum în al străzii val,
Sub sceptul mut al non-valorii
– Se naște ... CLOVNUL NAȚIONAL !

Nu vom rămâne în Istorii,

Căci ne-am lăsat furați de val
În timp ce, crainic al erorii,

68
 – Se naște... CLOVNUL NAȚIONAL !
(Muzică final ”Trecea fanfara militară”. Se iese din scenă în
pas de marș , Clovnul greșește cadența și face roata în mîini. După ce
trupa a ieșit, reintră Clovnul și cerșește aplauze).

SUBLIMI ISTRIONI (Clovnul, pe melodia ”Toreador”)

Ne-am întâlnit cu Arta sub prelate,
Rămânem triști, sublimi și uriași!
Chiar de ne-om trage și picioare-n spate,
– Să respectăm arena cu talaș!

Să risipim, în fiecare oraș,

Cu amândouă mâinile – carate!
Ne-am întâlnit cu arta sub prelate,
– Să respectăm arena cu talaș!

N-am cucerit redutele visate,

Deși noi o secundă n-am fost lași,
Intrăm în scenă... râdem... facem pași...
C-am învățat în luptele purtate
– Să respectăm arena cu talaș!
CROCODIL LA FRIGIDER ( Ad libitum – cum se dorește – pe
melodia ”Ecaterina vedea-te-aș moartă”)
N-are talent și nici umor,
Se-nvârte-n scenă indolent,
Crezându-se ambasador
– Fiindcă-i venit din Occident.
Acest ciudat aligator
Înoată-n sediul transparent
Ca-ntr-un verset din Maldoror
– Fiindcă-i venit din Occident.

E elegant, seducător,
Își dă cu pudră permanent,

69
Și chiar cu ”Christian Dior”
– Fiindcă-i venit din Occident.

Privește-n staluri cu amor,

Dar de te-apropii, imprudent,
Te și înșfacă de-un picior,
– Fiindcă-i venit din Occident.

E susținut de-un armator

Care-i oferă un procent
Să joace rol de scamator,
– Fiindcă-i venit din Occident.

Unii pretind că-i impostor

Vor să-l înțepe cu-n trident,
Alții că-i coadă de topor
– Fiindcă-i venit din Occident.

Deși e bun gladiator,

Nu-l vom urca pe postament,
Ci poate-ntr-un congelator.
– Fiindcă-i venit din Occident.
(29 octombrie 1999, Sinaia)

Nunta iedului flăcău (fabulă-baladă)

Ca o pâine albă luna strălucea

Și pe-o vale verde turma se trezea,
Caprele și țapii părăseau tufișuri
Și-și sculară iezii ca să facă pișuri,
Apoi o porniră spre altă tarla
Unde, cică, iarba are gust de-alva.

Numai iedul Niță, fire de artist,

Nărăvit cu somnul și neconformist

70
(Ba chiar – după tat-său – nițeluș candriu)
Și nedându-și seama cât e de târziu,
Se trezi în iarbă singur-singurel,
Că turma n-așteaptă pentru un tembel:
La ora fixată pleacă fără el…

Însă Niță-al nostru de-aia nu mai poate,

Că-l lăsară singur?… Zău că-l doare-n coate!
Că la libertate ne-ncetat visează
Orice ied din neamul alor Căcărează.
Fără cicăleleala ambilor părinți:
„Niță fă cutare…, spală-te pe dinți…,
Mai deschide cartea, că începe școala!”
Și când calci în străchini, hop! cu altoiala…

Dar asta nu-nseamnă că se răzlețește

De a turmei ceată, pe care-o iubește,
De căprița-mamă și de țapul-tată,
Care-n toamna asta vor s-o facem lată…
Dar de ce zic „toamna”?... luna viitoare!
C-au pus bani deoparte ca să ni-l însoare
Cu frumoasa Capry, tânăra domniță,
Dulce și suavă ca o garofiță.
Iar Niță, care nu-i un tăntălău,
Știe ce câștigă nemaifiind flăcău,
Dar nici nu-ndrăznește să ridice glasul,
Că ei și făcură de vreo lună pasul!...

Ei, și-acuma, gata! Gata cu visarea,

Că avem probleme cu organizarea,
Fiindcă la o nuntă ca a noastră-mare
N-o să lase nimeni totul la-ntâmplare:
Unde punem masa, să nu stăm în soare,
Când aducem vinul, oala cu mâncare,
Iar printre tacâmuri să plasăm și-o floare.

71
De „barbec” nu-mi pasă, nici de vreo frigare
Deoarece la masa noastră din poiană
Toată lumea e vegetariană.
Asta nu înseamnă c-ar fi vreo făptură
Care să se-abțină de la băutură,
Dar la cei mai tineri să le dăm doar pepsi
C-așa li se pare că devin mai sexi,
Dar pe „dinozauri”, după cum se știe,
Dacă-i chemi la masă, să le dai „tărie”!

E vreme luminoasă,
Soarele lucea pe cer,
Iar lui Niță-n iarba grasă,
Tolănit ca un boier,
I se năzări-n cătare
Masă lungă, masă mare,
De feștile luminată,
De-un sobor de popi cântată
Și-n cădelniți tămâiată,
Iar în capătul de masă
El și cu a lui mireasă,
Mândră ca o-mpărăteasă
Lângă Niță-Împărat,
Ras și tuns și-mparfumat,
În fireturi îmbrăcat,
Într-un buzdugan proptit.
Și de îngerași servit,
Iar în dreapta, mândrul Soare,
Respectat ca un Naș Mare
Și alături Doamna Luna,
Să le pupe mirii mâna!...

Niță se trezește și pleacă grăbit

Ca să selecteze locul potrivit…
De necazuri însă nimeni nu te scapă:

72
Când s-apuce Niță la un mal de apă,
Se aude-o voce groasă și hapsână
Pe care o știe încă de la stână
(Lupul în persoană, vânător cumplit):
„De ce-mi tulburi apa, oaspe nepoftit!
Că am luat-o-n lizing și bani am plătit!”

„Ce spui tu, străine?... Noi, de generații

Ne păscurăm iarba prin aceste spații,
Nu știm ce e lizing, șpiluri și iordane,
Nu trăim cu mode nord-americane,
Iar raționamentul tău e anormal:
Cum să-ți tulbur apa, când sunt în aval?...

Și-i răspunse lupul: „De faci pe nătângul

Să te pui cu mine… ai călcat cu stângul.
Iar literatura fabulei ca gen
Ți-e necunoscută! Chiar și Lafonten!
Află că-n domeniul stărilor fluide
Legile sunt, culmea! cele mai solide!
Tu îmi tulburi apa chiar și în aval,
Gestul tău e, sigur, gest infracțional,
Definit de dreptul internațional
Care e valabil și-n legea română!
Deci zic: iobt foi mati! Pașol curvasână!”
Niță se retrage, nu face pe durul,
Arătând în treacăt, celuilalt, conturul,
Or fi și-alte locuri, poate lângă vie,
Bune să le-aleagă pentru sindrofie…

„Hop! Nu-ți fă iluzii (strigă-o voce cruntă),

Pe tarlaua asta nu faci nicio nuntă!
Că e luată-n lizing chiar de la Tokes-Popa,
Doar așa intrarăm, toți, în Europa.
Eu sunt Ianoș-baci și aici sunt paznic,
Nu e loc în preajmă pentru nici un praznic.

73
Din moment ce-n forinți am plătit chiria,
Stăpânim cu acte pajiștea și via
Și-n curând vom cere și-autonomia!...
Du-te, plimbă ursul, valah nepoftit !
Meni, acum oz oniad și-oz opad iștenit!”

Niță se retrage ca un Stan Pățit,

Că-l știa pe Ianoș iute de cuțit.
Iar ca să evite ș-alte angarale
O să cate locuri mai din jos de vale,
Fiindcă-ai Europei Mari Judecători
Tot pe noi ne-ar scoate țapi ispășitori!
Dar într-o parcelă cu mărar și știr
Dete de un pașă ce-l luă cu sictir
Și-i ceru ciubucuri, cu toptanul,
Cică-n loc de „lizing” scoate iataganul!

Și atunci Niță schimbă iarăși planul…

Dar unde se duce sare câte-un mahăr :
Ce se rățoiește ușchea, mazăr-fakăr!
I-au zis și „farfluhtăr”, du-te-n… un te-oi duce!
Și chiar „kiș-mă-n tuhăs” (fără a mai traduce).
Pentru poieniță toți aveau contracte,
„Lizinguri” solide și blindate-n acte,
Dar patronii-înșiși, după a lor lege,
Nu erau pândarii proptiți în toiege,
Ci o escadrilă neagră de ereți
Ce pândeau din arbori, totdeauna beți,
Care-au luat în „holding” ditamai vâlceaua:
Nu dădeai chiria, hop cu bombardeaua!
Lăsând în poiană numai găinați!
Că ei, în afaceri, n-au nici veri, nici frați!
Iar turmele noastre pasc pe la vecini
Dacă-am dat pământul, gratis, la străini…
Iar în cazul acesta, bietul ginerică,
Fie de rușine, dar mai mult de frică,

74
Părăsi poiana-n pas alergător,
Ocărât de păsări și de gașca lor…

Lasă, frate Niță, nu-i mai blestema,

C-o să-i bată Domnu-n mare mila Sa!
Du-te, cată-ți turma, că-i pe undeva
Unde, cică, iarba are gust de-alva.
Locu-i moștenire de la traco-daci
Și acolo nuntă cred că poți să faci.

Merge Niță, merge

Și-urma i se șterge
Pe cărări pierdute,
Prin frunze căzute,
Drum fără hotare,
Fără semafoare
Și loc de parcare,
Dar turma n-apare
Nici în depărtare…
Dar la cotitură,
Lâng-o arătură,
Sta cam într-o rână
Căpriță bătrână
Cu brâul de lână
Care-l așteptase
De la ora șase,
Să-i spună curat
Ce s-a întâmplat…

Toate mergeau strună. Turma lui sosise,

Iarbă ca alvaua nu prea mai găsise,
Dar dăduse peste un american
Mare om de-afaceri la ei, peste-Ocean!
Mister John Casapu, nou venit din State
Spre-a lansa proiecte foarte minunate.

75
El angajamente, de-altfel și-a și luat,
Cică vrea să scoată țara din rahat,
Fiindcă el nu vine doar să viziteze,
Ci vrea societatea s-o modernizeze
Și-n ograda noastră să implementeze
Bănci care s-aducă trainic capital
Percepând un minim „lizing” rațional,
Douăzeci la sută la un curs legal.
Și-n afară de-asta, ca un om prudent,
O s-aducă mărfuri chiar din Occident,
Mărfuri foarte bune, toate „second hand ”,
Sau și niște arme, doar cu mici rateuri,
Plus conservărie, carne și pateuri,
Bine ambalate și cu multe E-uri,
Care-or să ne umfle ca pe niște pneuri,
De-o să mergi prin casă numai pe bombeuri.
Însă prețul mărfii este convenabil,
Fiindcă scopu-n sine este caritabil…
Iară Lord Casapu, duce de Farwell,
Se mai oferise ca să-i ia cu el
La a sa moșie, undeva în Sud,
(Capry poate merge chiar la Holivud),
Dar pe cei mai tineri îi duce-n Dubai,
La Bab-el Maroga și-o trăi ca-n Rai.
Acolo-i așteaptă cu mese întinse,
Cu gustări grozave și făclii aprinse,
Cu arome sfinte și cu-n cor de popi,
Cu flori cu duiumul, poți să te și-ngropi
În petale albe, mov sau rozalii,
Acolo te-așteaptă ca și tu să vii,
Că în mijloc fi-va Capry cea iubită,
Pe saltea de ramuri șezând neclintită,
În lumini scăldată, printre trandafiri
Oglindind tot cerul nopții în priviri…

76
 Și atuncea Niță machea ce-mi făcea?
Pe o iapă-albastră că-mi încăleca,
Spre Dubai la nuntă pinteni că îi da.
Dar în graba asta nici că se-ntreba
Dacă-n toiul nopții s-o aprinde-o stea
Și la masa mare de-or veni să stea
Doar boieri, domnițe, și feți-logofeți
Sau apar și stoluri negre de ereți,
Să-njure mesenii, să-i ia cu sictiruri,
Să pretindă „lizing” sau și alte biruri…

Da’ în cazul acesta, Niță și fârtații

Vor pleca în Lună, printre constelații!...

RADU GHICA MOISE

Născut la data de 15.07.1934, în satul Săreni, comuna

Mânzăleşti, judeţul Buzău. A lucrat ca pedagog, între 1953-1955, şi
referent cultural (1955-1962), iar din 1962 până în 2001 (la pensio-
nare), a fost directorul Casei de Cultură din Sinaia. Întemeietor al
Cenaclului literar al Casei de Cultură din localitate. Absolvent al Facul-
tăţii de Limbă şi Literatură Română.
Doctorat în sociologie. A publicat versuri în reviste judeţene şi
centrale. Poeziile sale au fost prezentate pe posturile naţionale de ra-
dio şi televiziune şi în volume colective, editate de Casa Creaţiei Popu-
lare a judeţului Prahova. În seria de „îndreptare turistice” a publicat
volumele „Buşteni” (1983) şi „Sinaia” (1989). În 1998, a publicat mo-
nografia „Sinaia – Perla Carpaţilor”. Alte lucrări apărute: „Un gram de
echilibru”, versuri (2002) şi „Planeta îngândurată”, Editura Prahova,
2004, ”Sinaia – oameni, locuri, întâmplări”, Editura Rawex Coms,
București, 2011; ”Din nou la Sinaia – oameni, locuri, întâmplări”,
Editura Rawex Coms, București, 2013

77
 Mihail Sebastian, pe schiuri, la Sinaia

La data de 11 aprilie 1936, autorul „Stelei fără nume” nota în jur-

nalul său că, împreună cu Carol (Carol Grumberg) şi Camil, pleacă la
Sinaia, iar la întoarcere intenţiona să rămână la Breaza, până la
„Duminica Tomii”. Ar fi dorit ca la Breaza să poată lucra, pentru a isprăvi
actul I, probabil la „Steaua fără nume”. A doua zi, aflându-se în Sinaia,
nota că sosise în staţiune cu automobilul şi „drumul a fost frumos”. Po-
pasul îl făcuse la Hotel, probabil la Hotelul ”Palace”, unde a întâlnit un
confort „somptuos şi o lume deprimantă”: Lulu Nicolae, Eugenia Zaharía,
ziarişti (Horia Rings), peşti (Polizu), femei bătrâne, jucători de club.
În seara respectivă, Sebastian a pierdut la ruleta de la Casino
suma de 200 lei, promiţându-şi că-l va ocoli din silă, nu din prudenţă.
După revelionul făcut acasă la Mircea Eliade, care a fost „des-
tul de cenuşiu”, vineri 1 ianuarie 1937 nota că se află în oraşul „Perla
Carpaţilor” şi era găzduit la Vila ”Roman”, unde atmosfera începuse
să devină agreabilă. Aici, considera că ar putea trăi toată viaţa. Deşi
venise în Sinaia cu intenţia de a folosi timpul pentru scris, condeiul
său era „plin de obstacole, plin de scrupule, plin de ezitări. A doua zi,
a plecat să schieze, cu un fel de vanitate copilăroasă de a se simţi
instalat pe schiuri în perfecta lui ţinută reglementară, pe care şi-a im-
provizat-o în ziua plecării din Bucureşti”. A urcat la Stâna Regală, un
loc adecvat pentru amatorii de schiat. Pe cunoscuta pantă de aici, scri-
itorul a pornit la vale „străbătând-o vijelios, fără nici un fel de căză-
tură”. Este drept, notează scriitorul, că şi instructoarea lui, în materie
de schiat, Wendy, soţia lui Constantin Noica, a avut un rol hotărâtor,
în instruirea lui. În urma rezultatului pozitiv, doamna Wendy a excla-
mat un ”Bravo! Ai talent!”
La 30 ianuarie 1937, scriitorul sosit la Sinaia cu trenul de la
București, a fost așteptat de Dinu (Constantin) Noica. El avea domici-
liul în Sinaia, fiind căsătorit cu Wendy Muston. De data aceasta, scrii-
torul a locuit într-un imobil, în apropierea Parcului Central, probabil
la Vila ”Muston”. Camera închiriată pe o durată de cinci zile, pentru
a-și folosi timpul în ale scrisului era ”modestă, curată și agreabilă”.
Toată ziua a scris, dar autorul nu era mulțumit de rezultatele obținute,

78
arătând că ”merg foarte încet. Fiecare frază îmi ia un timp enorm.
Nu-mi dau seama dacă sunt prea leneș, sau prea scrupulos.”
În perioada respectivă Mihail Sebastian lucra la romanul
”Accidentul”. În 1 februarie 1937, nota în jurnalul său că nu era sigur
dacă ar fi trebuit să-și rezerve o dimineață de schiat, iar dacă a rezer-
vat-o, nu regretă. Așa că în dimineața respectivă a fost în Poiana
Opler, foarte aproape de Sinaia; este o zonă în care pantele sunt
(erau) mai scurte și mai ușoare, față de cele de la Stâna Regală. Auto-
rul relatează: ”Nu am avut impresia amețitoare a începutului, totul mi
s-a părut mai puțin fantastic decât atunci. Dar sunt destul de copil,
pentru a fi fericit, cu atât de puțin. Cât privește lucrul, ieri am scris
mai bine de șase pagini, în exact șapte ore și jumătate. Nu e un record,
desigur, este un randament potolit și normal.”
În stațiune, scriitorul este găzduit la familia Dinu și Wendy
Noica (vilele respective există și în zilele noastre, situate în str.
Octavian Goga). Scriitorul Mihail Sebastian era un mare admirator al
întregii zone montane; el a vizitat în dese rânduri staţiunile Predeal şi
Poiana-Braşov. Impresionat de frumuseţea Predealului, la 28 februa-
rie 1936, nota: „O impresie de soare, de multă lumină, de mare copi-
lărie – ceva care seamănă cu fericirea. Nimic nu mai rămâne din amă-
răciunea mea obişnuită, din întrebările mele simple, regretele mele
fără sens, nimic din viaţa asta făcută din petice, din promisiuni căl-
cate, din aşteptări fără termen, din mulţumiri confuze, din mici spe-
ranţe obosite”. Mai târziu, la 3 aprilie 1939, nota: „Două zile în Sinaia,
la vila Roman... am citit, am dormit, am lenevit. Mă întorc dispus să
lucrez”.
Din alte însemnări aflăm că în anul 1944, la 22 decembrie, ar
fi dorit să plece spre Diham cu „Herta, Andrei (numele conspirativ al
lui Lucrețiu Pătrăşcanu), Lena şi Hary; 23 august nu e totuşi o ficţiune
– cum mi se pare uneori – dacă mi-a dat măcar libertatea de a pleca
în munţi. Aş vrea să fiu fericit acolo şi sper că voi fi”. El a descris, plin
de emoţie, cum arătau Bucegii, revăzuţi la vremea respectivă: „O lu-
mină albă, clară dădea relief peisajului de iarnă, abia în ultimele două
zile acoperit de ceaţă... Vorbele nu mă ajută. Rămâneam uneori pe
loc, să privesc cu atenţie priveliştea cu gândul să-i fixez în memorie

79
conturul, dar totul e mai variat, mai complex şi mai misterios decât
pot ţine minte” 1.

SPIRU C. HARET – portretul de neuitat de pe peretele Şcolii

,,Carmen Sylva’’ din Sinaia

La timpul respectiv, făcând parte din guvern, prezenţa lui

Spiru Haret în Sinaia, Capitala de vară a ţării, nu avea cum să lipsească.
Matematicianul, pedagogul, bărbatul politic, ,,liberalul de
nuanţă poporanistă’’ a trăit între anii 1851-1912. El este considerat pri-
mul dintre sociologi care a aplicat matematica în studierea societaţilor
umane. Tot Spiru Haret este autorul teoriei de ,,mecanică socială’’.
Născut la Iaşi, în ziua de 15 februarie, era fiul lui Costache şi
al Smarandei Haret. Primul an de şcoală primară l-a urmat la Dorohoi,
apoi a continuat, la Iaşi, clasele a II-a, a III-a, precum şi începutul clasei
a IV-a, pe care avea s-o absolve la Bucureşti, unde părinţii săi îşi mu-
taseră domiciliul. În urma examenului de admitere, în anul 1862,
toamna, a devenit elev al liceului ”Sfântul Sava” din Capitală, unde
şi-a susţinut şi bacalaureatul, în anul 1869. În continuare, a urmat
cursurile Universităţii din Bucureşti, unde a obţinut licenţa în specia-
litatea fizică-matematică. În 1874 a primit o bursă pentru Facultatea
de matematici din capitala Franţei, unde a obţinut o a doua licenţă în
,,ştiinţe fizice’. În anul 1878 şi-a susţinut doctoratul la Sorbona, cu
teza intitulată ,,Sur l’invariabilité des grands axes des orbites plane-
taires. ’’
După venirea în ţară, a fost încadrat profesor de matematici
la un gimnaziu din Bucureşti, după care a trecut în rândul cadrelor
didactice universitare, la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, apoi, în
septembrie 1876, la Universitatea din Iaşi. După un an a devenit
membru corespondent al Academiei Române, în urma prezentării stu-
diului asupra proiectului de răscumpărare a căilor ferate.

1 din cartea ”Sinaia – oameni, locuri, întâmplări”, Editura Rawex Coms, 2011

80
 În anul 1880 a prezentat, la Academia Română, comunicarea
intitulată ,,Acceleraţia seculară a lunii’’. Între 1881-1886 a fost profe-
sor de mecanică raţională în cadrul Şcolii de ofiţeri de artilerie şi geniu
din Bucureşti, apoi, între 1882-1912, a fost profesor la Şcoala de po-
duri şi şosele din Capitală (Institutul Politehnic). În ianuarie 1883,
Spiru (Spiridon) Haret s-a căsătorit, la Buzău, cu Ana, fiica pitarului
,,Ghiţă Popescu, din Lipia Buzăului, boier straşnic, cu mare trecere la
oameni şi autorităţi’’, dar pe care, din păcate, Dumnezeu îl chemase
la el, în 1848. Nunta boierească a avut loc la Buzău, în casele lui Gri-
gore C. Monteoru, ,,al doilea ginere cu cea de a doua fiică a lui Ghiţă
Popescu’’ 2.
În 1888 a publicat ,,Aritmetica elementară, pentru clasele pri-
mare’’, în 1889 i-a ieşit de sub tipar ,,Localele de şcoli primare. Propu-
neri, reguli şi consilii practice, pentru clădirea şi dotarea lor’’. În con-
tinuare, a publicat broşura ,,Şcolile noastre săteşti’’. A fost ales depu-
tat de Ilfov, în anul 1895. La şedinţa deputaţilor, a prezentat raportul
cu privire la Legea învăţământului primar şi Legea Casei Şcolilor,
iniţiată de Petru Poni în 1896. Între 1897-1899 a fost ministrul In-
strucţiei şi cultelor, în guvernul D.A. Sturza, el fiind şi membru al Aca-
demiei Române din anul 1892. Funcţia de ministru, cu acelaşi porto-
foliu, a mai ocupat-o între anii 1901-1904, 1907-1910. Având această
calitate, a acţionat dinamic pentru dezvoltarea reţelei de şcoli pri-
mare la sate şi a dat o mare importanţă şcolilor de meserii. Datorită
lui Spiru Haret au fost atraşi învăţătorii la activitatea culturală, în rân-
dul populaţiei rurale. În anul 1896 a efectuat reforma învăţământului
secundar, superior şi profesional. Printre altele, reformele iniţiate de
Spiru Haret au urmărit ,,organizarea unitară a învăţământului de cul-
tură generală şi orientarea lui realistă’’.
Vila din Sinaia, de la capătul străzii Furnica, nr.73, colţ cu
Calea Codrului, a fost proprietatea lui Spiru Haret, care, prin înfiere, a
fost moştenită de Mihai-Gold Haret. În calitate de ministru al In-
strucţiunii publice şi cultelor, în anul 1907, Spiru Haret i-a adresat un
raport regelui, cu privire la acţiunea învăţătorilor şi preoţilor rurali, în

2 Nicolae Peneş, ”Oraşul cu castani şi amintiri”, Buzău, Editura Editgraph, 2010

81
Răscoalele ţărăneşti. În şedinţa Senatului din ianuarie 1908, i-a răs-
puns la interpelare lui Titu Maiorescu, în legătură cu activitatea ex-
traşcolară a învăţătorului. În anul 1910 a părăsit catedra, prin pensio-
nare; în acelaşi an, i s-a publicat, la Bucureşti şi Paris, lucrarea intitu-
lată ,,Mecanique sociale’’. În anul 1912, ultimul an din viaţă, a partici-
pat activ la înfiinţarea Ligii ,,Deşteptarea’’, care a avut o filială în
funcţiune şi în Sinaia. După un an de la încetarea lui din viaţă, profe-
sorul Ion C. Luncan, directorul Şcolii Carmen Sylva din Sinaia, înştiinţa
primăria locală că doamna Ana Haret a donat şcolii un număr de 295
de volume. 3

Brad uscat

Cumpătu de-o vreme e trist și pustiu,

Duhul lui Enescu îl mai ține viu.
Unde-a cântat cucul, bradul s-a uscat,
Că ploaia pe-acolo de mult n-a mai dat.

Soarele și el trimițând o rază,

Pe cei ce-i știa, unde să-i mai vază.
Cumpătu de-o vreme pustiu a rămas,
Nici privighetoarea nu mai are glas.

Limpezite gânduri pe acolo nu-s,

Razele luminii câte-au fost, s-au dus
Chiar și înțeleptul de la Vila ”Cinci”
E pe altă lume, pribegit de-aici.

E prea tulburată apa din izvoare,

Florile și ele se-opăresc sub soare.
Întruna de veghe, la Caraiman, sus,
Sfânta Mare Cruce, cu multe de spus.

Cumpătu de-o vreme plânge, că-i pustiu,

Duhul lui Enescu îl mai ține viu.

3 din cartea ”Sinaia – oameni, locuri, întâmplări”, Editura Rawex Coms, 2011

82
De Patrie

Gândurile mele, toate câte sunt,

Mi-amintesc, întruna, de-acel legământ
Ce îl am cu țara, de când m-am născut,
Atunci când firul vieții-mi era la început.
Și mă urmăresc cu-această întrebare:
Mama Românie ce viitor are?
Fiii ei jurat-au prin muncă s-o respecte,
Progres după progres, să urce noi trepte.

Înaintașii noștri rostit-au cu glas tare:

Sfânta Românie nu e de vânzare!
Cei ce vor cumva s-o vândă la străini,
Vor ajunge iute, hrană pentru câini!

Permanență

Suntem aici, mileniile aicea ne-au găsit!

Străbunii daci n-au poposit de undeva, de-aiurea;
Ei vatra și-au păstrat-o cu pieptul și securea.
Cel ce-a-ncercat ca fața să ne-o pună la pământ,
În trăznet l-am trimis și pe blestem de vânt!
Aici suntem, mileniile aicea ne-au găsit,
Chiar Soarele, când prima dată a răsărit!

Nu mai știu

Nu mai știu de unde vânturile bat

Cine-și amintește de când n-au mai stat?
Năpustite într-una în vieți obosite
Lung e drumul, Doamne, pe căi ocolite.
De-ncetează vântul, altă vijelie…
Cât rabdă Pământul, spună cine știe!
83
 Vânt de primăvară

Iarăși bate vântul spre Vârful cu Dor,

Copacii șoptesc din tainele lor,
Bucegii visează la vremuri trecute
Doinele din fluier curg încet și mute.
Mândru Caraimanul iscodește zarea,
Iarna-mbătrânită nu-și mai vrea plecarea
Și vântul tot bate-nspre Vârful cu Dor,
Alte anotimpuri – un alt viitor!

THEODOR NICOLAE POIANĂ

Născut în 1931 la Poiana Ţapului, pe însorita Zamora, din

oraşul turistic Buşteni, Prahova. Studii gimnaziale şi liceale la Sinaia și
la Braşov. Din anul 1961 a frecventat statornic Cenaclul literar „Lucian
Blaga” din Sinaia. A publicat versuri în volume colective ale cenacluri-
lor literare prahovene, în „Luceafărul”, „România Literară”, „Sinteze”,
„Pagini literare” ş.a. Volume publicate „Insomnia Pământului” (1977),
„Pianina de aer”(1984), „Semnele Scorpionului” (1994), ”Culori al-
pine”, „Oglinzile Timpului” (2003). A fost membru al Uniunii Scriitori-
lor din România.

Ciclul zăpezii
Din alt veac zăpada
Se dăruie pe liniştea mea.
S-a lăsat o iarnă cumplită
Mă doare frigul din oasele păsărilor
Corbii au în aripi gheţari de la poli.
Mă ning ostenitele gânduri
Că-n unghia ciutei s-a înfipt un colţ
Dintr-un ţurţur mare

84
Cremenea lată izbind.
În timpanele sângelui
Dau deoparte urmele atinse de neguri
Când munţii-mi deschid altă carte
Parcă s-a întors cineva din moarte.

Vămile iernii
Înaintam ca deschisul
Ce sună dinadins peste toate
În nesfârşitul îndemn
Muntele îşi ascundea lacrima
Numai dangăt izbind
În orbitele celui fără de ochi
Cât drum până la noi
Printre necuvinte şi încă
Plecări fără-ntoarceri
Mai mult decât ştim
Despre cei ce apropie
Noaptea aceluiaşi punct
Semna fiecare la fel de albastru
Printre arbori ieşind
La vămile iernii.

Griji
S-au ocupat toate lojile lumii
Stau în picioare în fața poemului meu
Mă închin rănilor,
Alfabetul de piatră se năruie,
Cel nerostit se află în preajmă
La fel de singur
Munții au venit să-l întâmpine,
Dintre toți doar unul îl va putea locui
Cuvintele își plimbă rostul printre țancuri roind
Nu cumva să rămână în afară vreun templu.

85
Floarea de colț
Pândar la ușa clipei,
Cu semnul Scorpionului în carne
Privesc în urmă anii cheltuiți pe nimic,
Amintirile mă urmăresc
Până ce fixez pe versantul din față Ideea,
Ca atunci când am văzut piatra cum naște
Iar puii ei aleargă pe firul văii
După un fulger rănit.
Mâine mă voi împrieteni cu sentimentele de calcar
Îmi vor povesti mai mult
Despre floarea de colț.

Pustnicul
Îl știam acolo, trăitor printre arbori bătrâni,
lângă sfinții de lemn și de piatră,
Știa pe de rost întreaga arhivă sentimentală a lumii
Împărțea păsărilor semințele clipelor,
Urmărind în depărtare norii ce alergau sfâșiați de ulii.
Munții mi-au vorbit despre el
Într-o limbă foarte veche, aproape nepământeană
Cum trecea printre ei,
Deschizându-le porțile cu iarba fiarelor ce-l însoțeau,
Ca o trenă,
Ca să ajungă la cele șapte izvoare.
O lumină albastră plutea deasupra,
Ce semăna cu lacrima Lui,
Dar despre asta ar trebui să scriu o întreagă poveste.

Între două amieze

Eram la fel ca atunci,
Cumpănă între două amieze,
Vameșii mei drămuiau cu răbdare
Partea de fulger și de împăcare cu sine,

86
Toți puteau să găsească aici sălaș
Așa că locul se împăcase cu oamenii
Care veniseră să-l ia în arendă,
Iar eu visam mai departe,
Visam.

Somn

Dormi
Un ochi te veghează
Celelalt te arată
Când somn, când iederă
În vis aștepți
Până ce crește iarba
Și-auzi cum se dezleagă
Limbile cailor
În vremea ce cremenea scapără-n oase,
Cu liniște multă,
Și dacă astrele te-au numit domn
Al acestor ținuturi,
Nicăieri nu vei avea loc
Mai bun decât în vis
Când peste roțile sacre
Ziua va înfășura fărâma ta de apus.

Insule

Iată cuvintele
Primitoarele insule
Pe care poți ateriza oricând
Ca-n niște catedrale, rugându-te.
Târziu, mă vor răstigni
Între doi munți,
Între două mări,
Pe mormanul meu de cuvinte.

87
 STELIAN TĂBĂRAȘ

Născut la 20 noiembrie 1939, în comuna Secăria, jud. Pra-

hova, de la vârsta de 7 ani a locuit în Sinaia. A fost absolvent al Facul-
tăţii de Limbă şi Literatură Română a Universităţii din Bucureşti şi al
Cursurilor postuniversitare de ziaristică.
A devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. Încă din
anii de liceu a fost unul din principalii întemeietori ai cenaclului din
Sinaia. A fost membru al Societăţii literar-artistice din această locali-
tate. Timp de 8 ani a lucrat ca redactor la Radiodifuziunea Română şi
25 de ani la Postul Central de Televiziune din Bucureşti, unde s-a re-
marcat prin profesionalism şi colegialitate.
Scrieri principale: „Zilele cele scurte“ (roman), Editura „Cartea
Românească” 1981; „Cumpenele” (roman), Editura Eminescu, 1986;
„Filmare la două aparate” (roman), Editura Eminescu, 1988; „Atelierul
de tatuaje” (nuvele), Editura Cartea Românească, 2002, Bucureşti. A
publicat frecvent în revista „Luceafărul”, unde a deţinut rubrica săp-
tămânală „Nocturne”.

Aiuritoare ştire despre om (fragment)

În orice caz, neverosimilă! Cum că omul ar fi seara mai scund

cu doi-trei centimetri din cauza mersului biped de peste zi, din cauza
tasării muşchilor, a cartilagiilor. Aşa-i trebuie, cine-l obligă să tră-
iască... vertical? Iar voi, antropologilor (sau antropometrilor)
acuma-mi veniţi cu noutatea asta? Ce mama dracului aţi păzit vreo
zece milenii? Tot ştirea asta aiuritoare („—Ce înălţime aveţi, dom-
nule?” „—La ce oră anume, domnule?”) mai adaugă şi că după um-
blătură, labele picioarelor ne sunt mai lăţite (spre „lebădă” sau spre
„gâscă?” ); de unde şi simţim seara o imensă eliberare la descălţat...
Şi eu care înjurasem zilnic, an de an „şi în proporţie de masă”, pe ro-
mâneşte, firmele „Dâmboviţa”, „Clujeana”, „Dermata” şi... Când, mai
târziu, trecând eu pe pantofi Ted Lapidus sau Bally (iată, mă deconspir
că afacerile îmi merg!), ar fi trebuit cineva să-mi traducă înjurăturile
în limbile de origine ale faimoaselor firme: înjurături din fondul meu
de rezistenţă, acumulate de pe la orfelinatele prin care am trecut.

88
 La sfârşitul zilei, serii aceleia, când m-am decis brusc s-o sun
pe Ioana – poate eram nevorbit, în ciuda atâtor discuţii cu alţii şi cu
mine însumi – deci, la sfârşitul zilei aceleia cred că eram cel mai scund
Alexandru din toţi Alexandrii, am fost eu, şi cu tălpile cele mai late
dintre toate tălpile mele. Sigur, mi-ar fi greu să le rememorez – chiar
şi în doi nu mi-a fost uşor.
— Alo? Ioana-Cumana? Te-aş ruga – nu te supăra... Vrei să-mi
ţii de urât în seara asta? Să ieşi cu mine la un restaurant?
— Oo! Sigur, cum nu. Dar... cine mai vine? Se discută afaceri?
Ca să ştiu cum mă îmbrac.
—Vom fi numai noi. Aşa că... îmbracă-te lejer. (Îi spunea asta
un ins deja cu labe „de lebădă”). Te iau la nouă cu un taxi din faţa
blocului.
Relaţia noastră se închegase destul de greu, cu mari întreru-
peri, şi, cine ştie, dacă n-aş fi luat-o cu mine în săptămâna aceea de
sfârşit de mai, la Amara... Era extraordinară în proiectarea pe compu-
ter, ori eu tocmai aveam de semnat un contract de construcţie în an-
trepriză. Pe un teren chiar pe malul lacului ( cum l-o fi procurat, fi-
re-ar al dracului) al unui învârtit, fost înainte pe la judeţeana de partid.
O poreclisem „Cumana”, atunci, la sfârşitul acelor două zile şi
două nopţi cumplite când a apărut în visul meu, şi nu doar în vis,
groaznica arătare. Şi până la lămuririle de azi, de la cimitir, crezusem
că e doar o criză ontică – făcusem cincizeci de ani, o luam în mod cert
pe aripa coborâtoare a curbei. De altfel, încă de la patruzeci de ani, o
cărticică primită cadou („Bărbatul la patruzeci de ani”) mă zguduise
abrupt chiar de la prima frază: „La patruzeci de ani, bărbatul coboară
dintr-un tren rapid şi se urcă într-unul personal...”
O poreclisem „Cumana” şi pentru că numele „Ioana” nu-mi
plăcea (aşa se numise şi sora mea cea nouă), dar şi privindu-i chipul
ţinut de mine între palme, cum ţii o cărticică de rugăciuni... O faţă
prelungă, pomeţi proeminenţi, ochi oblici şi cumva triunghiulari. De
fapt, habar n-am cum vor fi arătat femeile cumanilor, n-am găsit ni-
căieri, nici măcar schiţat de antropologi, vreun desen despre compo-
nenţii acestui meteoric popor. (Citisem de curând un studiu despre
„Kaganatele cumane din Moldova”, dar nici acolo nu era vreo ilus-
traţie cu „chip de om”. Doar hărţi). Dar, dacă e adevărat că ne-a rămas
89
de la ei „deli orman” (pădure nebună!) atunci, ei, mie unuia îmi fac o
impresie deosebită; auzi alăturare de cuvinte!
La poartă, Alexandru Moldoveanu fusese realmente basculat
din taxi. Se lăsase sărbătorit prosteşte, de cine nu trebuie, unde nu
trebuie, cu ce nu trebuie – o porcărie băută în cantităţi insuportabile.
Îl convinsese Marcu – cel ce-i făcea contabilitatea. Îi venise greu să-l
refuze, scotea foarte bine bilanţul anual, să nu îmbogăţească statul ca
să aibă alţii de unde fura, dar nici să nu-l scoată nimeni aproape falit.
(„Bine, bine, domnule, atunci din ce te tot extinzi?”). Într-adevăr, se
„extinsese” frumos, de la un început mai mult decât modest, cu un
dozator de sucuri (italienii distribuiau pe atunci concentrate de kiwi şi
de portocale – azi n-ar mai pune nimeni gura pe aşa ceva), la un do-
zator de îngheţate şi un chioşc pentru gogoşi, la vânzări de biscuiţi
turceşti („kremali – cum vor intelectualii”).
Dacă nu i-ar fi fugit nevasta în Italia cu un importator de pi-
xuri, poate că nici el, Alexandru, nu s-ar fi gândit la alte afaceri. Cu
licenţa în sociologie nu mai era mare lucru de făcut după ’89. A intrat
într-o combinaţie de afaceri imobiliare, apoi s-a separat. Au urmat
construcţiile. Atunci a angajat-o pe Ioana, computeristă. Parcă o
aude, în primele clipe: „Nu-mi cereţi să fiu şi foarte tânără, să am şi
un chip plăcut, şi o îndelungată experienţă? ” El nu ştiuse cum sunase
textul dat de Marcu la „Anunţul telefonic”. I-a răspuns: „Păi, mai tâ-
nără de atât? Cât despre experienţă, o să ai tot timpul în următorii
vreo douăzeci şi cinci de ani. Iar chipul plăcut... ei bine, azi e marţi; eu
marţea nu fac complimente”.
În seara aceea, la aniversare, şi-a pus pentru prima oară pro-
blema dacă alţii ştiu despre el că e singur... „Şi ce vor mai fi ştiind de-
spre mine. Şi oare Ioana, cât de singur mă crede?”
Eram desigur bârfit pe la birou, pe la barăci. Dar atunci, la în-
cheierea serii insipide, nu mi-am pus problema cum a reuşit Ioana,
luându-mi cheile din mână, s-o descopere între ele (destul de multe)
pe cea potrivită la intrarea principală, apoi pe cea de la apartament.
Şi înăuntru – cum a găsit imediat întrerupătorul, dormitorul. Unde
m-am prăbuşit în pat ca un copac, într-un somn imediat.
Foarte puţin îmi mai amintesc – poate doar am dedus – că ea
m-a descălţat, mi-a pus pijamaua (ce jenant!), ca o infirmieră unui

90
handicapat. Şi obsedantul miros al unui ester cu gust de brad, de la
porcăria aia de gin autohton, ce mi-a stăruit pe gât vreo câteva zile –
şi care avea să mă urmărească apoi, prin refuz, câţiva ani. Poate că
dacă n-ar fi fost arătarea aia din vis (şi nu doar), toate acestea ar fi
fost azi uitate. După cum meritau.
Rememora: nu mai ştia cine descoperise „acum două zile” că
ieri ar fi împlinit cincizeci şi cinci de ani. Niciodată nu-şi dorise sărbă-
torirea zilei de naştere, nici nu era prea sigur în ce dată s-a născut. Iar
aşa-zisele „aniversări” i se păreau nu doar triste, ci şi evocări ale unui
destin nedrept. „L-am botezat Alexandru fiindcă era aproape de Sfân-
tul Alexandru”, spusese maică-sa când îl lăsase în grija unei familii de
ţărani din Mestecăniş, „pentru vreo două luni”, până „s-o mântui lu-
mea de foamete pe la noi”.
Aşa că ziua de naştere n-a fost niciodată ştiută, doar aproxi-
mată. „Aproape de Sfântul Alexandru”. Dar dacă părinţii lui or fi fost
dintre cei care n-au adoptat noul calendar la 1919? Altceva, alte lu-
cruri esenţiale, mama lui dintâi nu spusese. De pildă: anul, luna, ziua,
comuna, din părinţii cutare şi cutare. Măcar cât să încropească un în-
ceput de biografie.
Adormisem, în cele din urmă, în prezenţa Ioanei. Apucasem
să-i spun să-şi ia o pernă din debaraua din hol şi să se odihnească şi
ea. N-a reacţionat nicicum, dar la următoarea mea trezire era cu tăl-
pile spre mine, întinsă alături.
Dincolo, în somn. Ajunsese pe malul unei gârle mari, largi, în-
sorite... Ştia, cărţile de vise spun că dacă apa e limpede, înseamnă la-
crimi. Aceea nu era adâncă, înfiorătoare; dar foarte sclipicioasă şi mă-
runt ondulată, copiind relieful prundişului. Traversau încolo şi încoace
câţiva oameni, câteva femei. Tocmai voise să se descalţe şi el, când
auzi alături:
— Hei, omule, nu te grăbi să treci singur. Mai ai de făcut din-
coace o faptă bună. Ţi-oi fi şi eu cândva de folos. Trece-mă şi pe mine!
Un bine în plus făcut dincoace, un rău mai puţin pe malul celălalt!
Întoarse capul, contrariat. Dumnezeule, vorbea un schelet
viu: cu piele măslinie, întinsă pe nişte oase analizabile bucată cu bu-
cată. Cum nu-l văzuse la venire? Poate atenţia îi fusese concentrată

91
spre cele câteva femei traversând apa spre el: „frumoase toate şi în-
trulpi / cu rochii scurte până-n pulpi”. Sau poate că el nu fusese până
în clipele acelea nici acolo, nici în altă parte... nici altcândva. Deloc!
Arătarea se afla în poziţia şezând – părea o mumie din Peru, cu ge-
nunchii la gură, îmbrăţişaţi. Mâinile şi ele analizabile – vedeai os cu
os, cubitusul, radiusul, „arşicele” de la încheieturi, falangele, falange-
tele . Cum se întâmplă des în vise, faţa i s-a amănunţit ultima. Ce po-
meţi, ce orbite, ce frunte! Şi ce maxilare! Ţinea gura întredeschisă,
avea doi dinţi sus şi doi jos, aşezaţi astfel că nu se vor întâlni niciodată.
Chel, sută la sută; ba i se vedeau şi încheieturile cutiei craniene, în zig-
zag, ca nişte fermoare pe sub piele...
Mesajul lui nu era rugăminte (de ce să se mintă?); era po-
runcă. S-a apucat să-l ridice. Aşa descâlcit se dovedea mai înalt cu un
cap decât purtătorul: l-a luat în spate, ţinându-l pe sub genunchi. Şi
ciolanele sale erau anatomice: rotule mari în comparaţie cu oasele.
Labele picioarelor, late şi lungi. De ce o fi trebuit neapărat să
„treacă”? Încotro se îndrepta, oare? De ce era rău malul pe care se
afla? (Hm! „Rău” şi „mal” înseamnă acelaşi lucru). Atârna mai greu
decât se aşteptase. Îl apăsa tare de tot cu tăişul palmei pe mărul lui
Adam. S-a scuturat ca sub un sac greu, strânsoarea n-a slăbit. Pe la
jumătatea gârlei îi zise:
— Dacă mă mai strângi aşa, omule, te las în mijlocul apei!
— Îmi eşti dator vândut! Trece-mă!
„Dator?” Există o mai mare obrăznicie a bătrânilor?
— Uite, du-mă la capătul de dincolo al drumului ce se vede.
Într-adevăr, se vedea un drum lung şi plin de cotituri exage-
rate, ca un intestin. Simţea cum îl apasă pe gât şi mai tare. Se sufoca.
— Dă-mi drumul! Şi du-te dracului! Aaah! Aah!
L-a trezit Ioana, fie binecuvântată.
— Alexandre, ţi-e foarte rău? Să chem o „Salvare”? Abia mai
respiri.
— Nu. Răul era acolo, în coşmar.

92
 TRAIAN TRUFIN

Născut la 4 martie 1944, în Vlăsineşti, judeţul Botoşani. După

absolvirea claselor de liceu a urmat cursurile Facultăţii de Geografie,
la Universitatea „Alexandru loan Cuza” din Iaşi.
A lucrat ca muzeograf în reţeaua de muzee istorice din judeţul
Prahova, ultimul loc de muncă fiind acela de director al Muzeului
”Cezar Petrescu” din Bușteni. A cultivat publicistica socială, colabo-
rând statornic la câteva gazete centrale. În cenaclul sinăian a citit și
proză, manifestând un interes special pentru nuvelă. În ultima vreme
a abordat literatura confesivă, maximele, reflecțiile.

Moarte la Paris

Mai avea încă doi ani până când trebuia să se pensioneze, dar
nu-şi facea probleme. Munca ei era plină de împliniri, vrafuri de do-
cumente, atât acasă, cât şi la serviciu, aşteptând să fie rezolvate zilnic.
Uneori însă o apuca un fel de lehamite. Atunci îşi zicea că n-ar fi rău
să se pensioneze mai devreme, aşa cum făcuseră alte colege, sau să
o lase ceva mai moale. ”În fond, ce-mi mai trebuie?”, cugeta ea în
acele clipe. Şi avea dreptate din punctul de vedere al colegilor de ser-
viciu, mulţi din ei pizmuind-o pentru poziţia socială în care ajunsese.
De soţ divorţase, se mutase într-un apartament nou, mobilat cu tot
ceea ce îi plăcuse, potrivit celor văzute în catalogul Neckerman, îşi
cumpărase un Mercedes, e drept la mâna a doua, îşi tocmise un şofer
de ocazie... şi se îngrăşase. Se îngrăşase enorm de mult, asta neîm-
piedicând-o să fie elegantă şi chiar atractivă, capul de păpuşă întor-
când privirile admirative ale bărbaţilor de pe stradă. O colegă de ser-
viciu, care o aprecia pentru inteligenţă, dar şi pentru frumuseţea sa,
încă verde, îi sugerase să facă fitness, cel puţin o dată pe săptămână.
„Fitness, hmmm... nu-i de mine, n-am timp nici să dorm, nici să mor”.
Alexandrina H. nu avea decăt o singură preocupare, s-ar putea zice
zilnică: să facă bani. Cât mai mulţi bani. Cu ajutorul cărora cumpăra
cu nemiluita, pe lângă alte bunuri de îndelungată folosinţă, bijuterii
de valoare cu lucrături cât mai vechi. În taină râvnea după unul din

93
cele mai faimoase diamante ale coroanei britanice, deşi era ferm con-
vinsă că nu va fi niciodată în poesesia unei astfel de comori. Asta n-o
impiedica să-şi mărească propria comoară, compusă în primul rând
din bani şi bijuterii. Avea două conturi grase, în dolari, în două bănci
aproape sigure, şi o grămadă de bijuterii, după aprecierea ei aproape
două kilograme, achiziţionate în ultimii ani, îndeosebi de la consignaţii
şi case de amanet, fiind deja o clientă fidelă a unor patroni ce se ocu-
pau cu vânzarea obiectelor preţioase.
Doamna Alexandrina H. se considera o persoană aproape lip-
sită de griji. Ceva îngrijorări veneau, totuşi, în ultimile luni, din partea
stării sale de sănătate. Cărora însă nu le prea acorda atenţie, la medi-
cul personal neapelând de o bună bucată de vreme. Într-o seară, în
timp ce lucra, a simţit că are o stare generală pe care nu o mai avusese
niciodată.
Era sigură ca e altceva decât obişnuita stare de oboseală care,
după un somn bun, o făcea să se simtă ca nou-născută. De astă dată
îşi dădea seama că ceva nu e în regulă cu organismul ei.
Care o avertizase cu un prim semnal de alarmă. „Mă duc mâi-
ne să fac nişte analize şi apoi la doctor” îşi zise.
Dar au trecut aproape două săptămâni şi ea nu s-a sinchisit
nici cel puţin să treacă pe la medicul personal, deşi în câteva rânduri
au apărut noi avertismente. Se scuza că e prea prinsă de maldărele de
documente contabile care se cereau urgent rezolvate. Totuşi, într-o
dimineaţă, l-a contactat telefonic pe doctorul personal şi i-a descris
simptomele pe care le avea. Dumitrescu a chemat-o la cabinetul său,
a examinat-o minuţios şi în final a decretat sec: „Diabet, doamnă
Alexandrina! Trebuie să facem un set de analize complete. Urgent!”.
Şi i-a dat număul de telefon şi adresa unui laborator de analize medi-
cale, bine dotat cu tehnică modernă. Prinsă de munca ei intensă în
cifrăraie, Alexandrina H. mai lăsă să treacă câteva zile, până când o
apucă din nou o stare de rău, care o făcu să se oprească din lucru. Era
la biroul ei de la minister, doar la câteva zeci de minute de la începe-
rea serviciului. Abia atunci l-a chemat pe Vasile, şoferul tocmit, s-a
suit în Mercedesul personal şi a purces să facă analizele la acel labo-
rator indicat de doctorul Dumitrescu.

94
 În după amiaza aceleiaşi zile avea rezultatul analizelor, cu care
se prezentă glonţ la doctorul Dumitrescu, care avea cabinetul într-o
imensă vilă din Cotroceni („Glicemie mare, doamna Alexandrina, şi
mai sunt şi aşa câteva analize deasupra limitei admise. Trebuie să ne
punem pe un regim sever, alimentar şi de viaţă, în paralel cu trata-
mentul pe care vi-l prescriu”. Şi adăugă sentenţios : „Ceva mai multă
odihnă. Prea v-aţi obosit în ultimul timp, e cazul să o lăsaţi mai domol
cu activitatea dumneavoastră”). În timp ce cobora scările somptuoa-
sei vile, doamna Alexandrina căzu pe gânduri. „O fi chiar aşa de grav?
Bineînţeles, doctorul Dumitrescu exagerează, că aşa sunt doctorii, fac
din ţânţar armăsar, iar necioplitul ăsta vrea să mă mai tapeze de nişte
bani”.
S-a întors în vastul ei apartament din strada Speranţei şi a pus
un CD cu muzică clasică, la ultima combină Sony care apăruse în urmă
cu un an în cel mai luxos magazin de electronice, cu patronul acestuia
având nişte relaţii speciale, încercase de câtăva vreme să asculte mu-
zică clasică. Şi îi plăcuse, chiar o calma; o prietenă zicându-i să asculte
Haendel si Debussy, când e stresată şi foarte obosită. Şi, într-adevăr,
după ce asculta „Muzica apelor”, parcă devenea mai relaxată. De astă
dată se cufundase într-o bucată muzicală de Mozart, pe care singură
îl descoperise, deseori lucrările acestuia provocându-i somnolenţă.
Tocmai era pe punctul de a aţipi puţin, când telefonul de pe hol sună
prelung. Se sculă, vizibil deranjată, de pe sofaua moale în care deseori
se cuibărea ca o pisică. În ea se simţea foarte confortabil când făcea
audiţii muzicale şi dorea să se relaxeze. Pe fir era o doamnă care lucra
la o a agenţie de turism, la care aveau acces numai cei cu pungă grasă,
datorită preţurilor piperate. „Vă fac o surpriză plăcută, doamna
Alexandrina. Peste zece zile veţi fi la Paris, vi s-a aprobat viza de ple-
care. Când puteţi, treceţi pe la agenţia noastră pentru a plăti diferenţa
şi a primi paşaportul”. Închise telefonul, satisfăcută de obţinerea ra-
pidă a vizei, pe care tot ar fi obţinut-o prin intermediar, dacă ar fi fost
cazul. Renunţă să se mai aşeze pe sofaua moale şi primitoare.
Gîndul îi zbură la maldărul de documente contabile, ce aştep-
tau în sertarele din impozanta bibliotecă de mahon sculptată, în care
nu-şi pusese decât cărţi de specialitate, câteva romane, printre care

95
„Cel mai iubit dintre pământeni”, scos într-o nouă ediţie la Chişinău,
şi mai multe reviste pe care în cea mai mare parte doar le răsfoise,
interesată îndeosebi de paginile cu modă și bijuuri. Calculatorul îi lua
aproape toate serile, după ce se întorcea de la minister, 4-5 ore, în
fiecare seară, de aproape 4 ani, robotea la evidenţele contabile ale
unor firme bunicele.
Dar merita, pentru că şi ce obţinea de la patronii acestora era
substanţial: mai bine de 1000 de dolari pe lună. Cu care îşi dotase casa
şi conturile grase din bănci, în lei şi mai ales dolari. Că erau cei mai
siguri şi cu infimă devalorizare, comparativ cu leul românesc. Faţă de
care începuse să aibă o adevarată alergie, îndeosebi cînd făcea cum-
părături şi trebuia să numere minute în şir.
Născută în familia unui modest ceferist, Alexandrina H. avusese
o copilărie banală, mai mult în colonia de pe lîngă staţia CFR, unde lucra
tatăl său ca scriitor de vagoane. Când era în clasa a 4-a, tatăl fu promovat
în funcţie, graţie perspicacităţii native, un an mai târziu întreaga familie
mutându-se într-o staţie mai mare, nod de cale ferată. Alexandrina se
remarcase în şcoala primară prin pasiunea deo-sebită pentru matema-
tică şi fizică, aşa încât, când veni vremea să opteze pentru intrarea la fa-
cultate, o făcu destul de repede. Intrarea la ASE nu fu o problemă, cla-
sându-se în lista de admitere printre primii zece, motiv pentru care se
încadra între studenţii cărora li se acordau burse. Şi bursieră a fost pînă
la terminarea facultăţii. Din timida fată care era pe vremea şcolii primare
şi a liceului, devenise o femeie conştientă atât de valoarea ei intelectuală,
cât şi de frumuseţe. Atât doar că avea tendinţă spre îngrăşare. Asta nu-i
împiedica pe colegii de an sau studenţi de Ia alte facultăţi, îndeosebi pe
căminişti, să-i facă o curte asiduă, la care ea rămânea aproape impasibilă.
În locul întâlnirilor cu băieţii sau a unei prietenii mai serioase, Alexandrina
H. prefera lectura, vizionarea de filme şi piese de teatru. Pentru teatru
avea o atracţie deosebită şi aproape că nu-i lipseau premierele, asta şi
pentru că, săptămânal, i se ofereau bilete cu preţul redus. Aproape că
era o enciclopedie în domeniul teatral. Când era în anul 4, pentru faţa ei
de păpuşă, fusese selecţionată să participe cu un rolişor în filmul „Panto-
ful cenuşăresei”.
Regizorul secund, cu siguranţă sedus de frumuseţea ei, îi propu-
sese să abandoneze și să intre la IATC. Între ei se înfiripase deja ceva, de
96
vreme ce regizorul îi spusese că are asigurată intrarea, singurul lucru pe
care ar fi trebuit să-l facă fiind învăţarea unei poezii şi declamarea unui
monolog. Ceea ce şi reuşi să realizeze în scurt timp, înainte de examenele
pentru semestrul doi. Nimeni nu ştie în ce împrejurare Alexandrina H.
renunţă atât la intrarea în IATC, cât şi la prietenia cu regizorul secund,
deşi acesta o bombarda zilnic cu buchete de flori şi cu invitaţii la diverse
ceremonii, urmate invariabil de o cină în doi la ”Lido” sau ”Boema”. Co-
lega de cameră, faţă de care se confesa, observă că Alexandrina devenise
mută şi se adâncea tot mai mult în studiul cursurilor. Rezultatul final fu
obţinerea unei burse republicane pentru anul următor. Pe care îl termi-
nase cu brio ca şef de promoţie. La repartiţie fu curtată să rămână ca
asistentă, pe lângă profesorul Mărgineanu, cariera de universitar fiind
pentru toţi colegii ei o certitudine.
Contrar aşteptărilor, în dimineaţa cînd au avut loc repartiţiile,
Alexandrina H. opta pentru un post de funcţionar la Ministerul de
Finanţe. Cel care o influenţase să ia această hotărâre nu era altcineva
decât cel ce urma sa-i devină soţ peste puţin timp. Domnul Viscopo-
leanu terminase cu doi ani înainte dreptul şi era deja funcţionar în
Ministerul Justiţiei, unde se bucura de o apreciere deosebită, urcând
destul de repede treptele ierarhice. Când i-a cerut mâna Alexandrinei,
era deja proprietarul unei Dacii şi al unei repartiţii într-un apartament
de pe bulevardul Magheru. Ceremonia căsătoriei a fost extrem de
simplă, având drept martori doi colegi de serviciu.
După care a urmat o masă festivă, în apartamentul de pe
Magheru, la care participară doar părinţii şi câţiva colegi de serviciu.
Fiind iarnă, luna de miere se rezumă la o săptămână petrecută la ho-
telul ”Palace” din Sinaia, timp în care vizitară Muzeul Peleș şi colindară
fiecare potecă, cu o ascensiune până la Cota 1400. Trăiseră clipe de
extaz, deseori având impresia că se cunosc de la începutul lumii.
Acele momente fericite au fost suficiente pentru ca Alexan-
drina să se îndrăgostească pentru totdeauna de Sinaia, în care îşi fă-
cură concediile în anii următori. La Sinaia şi-au făcut proiecte mari şi
au revenit în Capitală cu convingerea că sunt legaţi pe vecie. Capitala
îi înghiţise ca pe nişte anonimi, deoarece în scurt timp deveniră nişte
roboţi. Fiecare se dedicase muncii sale atât de mult, încât cu mare
greutate reuşeau să iasă în oraş pentru vizionarea unui film, a unei
97
piese de teatru sau pentru o masă Ia un restaurant select. În patru ani
reuşiseră să-şi agonisească o avere bunicică în apartamentul de pe
Magheru. În rest, viaţa lor se desfăşura destul de monoton. După un
an se produse un eveniment deosebit, de pe urma căruia drumurile
lor se despărţiseră. Dar care era adevărata motivaţie a separării lor,
nimeni nu ştia. Divorţul se derulase fără prea multe probleme, dom-
nul Viscopoleanu lăsându-i Alexandrinei apartamentul de pe Ma-
gheru.
Mai în glumă, mai în serios, o colegă mai tânără de birou o între-
base: „Doamna Alexandrina, ce faceţi cu atâţia bani, de ce nu vă recăsă-
toriţi, sau să vă luaţi un amănţel că, har Domnului, încă aveţi trecere la
bărbaţi?!” Se mulţumi să dea din mâini a lehamite şi să concluzioneze cu
acreală: „Mai bine un câine, că ăla e mai vrednic şi mai credincios şi în
plus îmi păzeşte apartamentul când nu sunt acasă”. Ideea asta îi încolţise
de mai multă vreme. Dar nu-şi cumpărase nici câine, deşi cineva îi oferise
un lup de toată frumuseţea, în vârstă de un an.
Când, prin telefon, a aflat că trebuie să dea 500 de dolari pentru
patruped, a abandonat repede această idee. „În fond, ce-mi trebuie mie
câine, când am trei perechi de yale şi uşă dublă, cea de la intrare, meta-
lică?" De fapt, doamna Alexandrina făcea alergie la câini şi pisici. Mai ales
la câini, când îi vedea pretutindeni pe străzile Capitalei.
A doua zi, după primirea telefonului de la agenţie, Alexandrina
H. trecu din nou pe la medicul ei curant. Doctorul Dumitrescu o examină
cu mare atenţie, se mai uită o dată peste analize şi spuse cu o oarecare
amărăciune în glas:
– Nu e bine deloc, doamnă, faceţi cum credeţi, dar eu vă re-
comand să amânaţi plecarea la Paris. „Ars longa, vita brevis. De Paris
mai e timp, dacă suntem sănătoşi”. Şi îi prescrise un tratament supli-
mentar, cu ceva sedative pentru un somn mai liniştit.
– Decizia o luaţi dumneavoastră, îi spuse la despărţire doctorul
Dumitrescu. Alexandrina H. ieşi tulburată din cabinetul doctorului, se îm-
piedică pe trepte şi mult nu lipsi să se adune de pe jos, se aruncă uşor
dezamăgită în Mercedesul personal şi cu glas stins se adresă şoferului:
– Vasile, mergem până la agenţia de pe 6 Martie, renunţ la
excursie. În tulbureala minţii uitase că bulevardul purta acum alt
nume, de Regină.

98
 Capitolul III

CENACLIȘTI
ÎN ACTIVITATE

Acest capitol cuprinde exclusiv opere literare (proză, poezie,

dramaturgie) ale membrilor cenaclului care au activat, fie și sporadic,
în cadrul acestuia, în perioada ultimilor 15 ani de la precedenta anto-
logie intitulată ”Timp îndrăgostit de cuvinte” (2005). De regulă, cei
cuprinși în prima antologie au intrat în cea de a II-a cu creații noi. Pre-
zentările aparțin cenacliștilor.

99
 MARGARETA AMZA

Margareta Amza, născută Vasilescu, urmașă a cunoscutului

pictor târgoviștean, s-a născut în anul 1929, zodia Săgetătorului.
După studii în agronomie, care nu corespondeau în niciun fel
profilului ei emotiv, și având preocupări literare, a urmat o perioadă
de lucru profesional intens, ce a facut-o să uite de eșecul unei vieți fără
orizont. Trebuie totuși amintită literatura juvenilă anterioară, sortită
din păcate sertarului; în genul poetic, cu accente emoționale, anun-
țând un talent nativ în devenire.
De remarcat momentul liberalizării fizice și emoționale, o dată
cu emigarea în Canada. Acest moment a marcat declanșarea creației
literare întârziate, pe tărâmul mult visat al literaturii. La o vârstă a
tinereții tardive, cu o energie ce uimește, a produs atunci mai multe
romane consistente, în limbile română și franceză, editate în Canada,
Franța și la București. ”Întoarcerea în poveste”, ”Simfonia bucolică”,
”Demult, ca și ieri”, ”Râul care curge spre izvor”, ”Amintiri din po-
veste” etc. Operele sale au caracter memorialistic și socio-istoric, în
care se regăsește atmosfera oazei de fericire și a unui nivel cultural
inegalabil ce erau pe atunci în Sinaia, dând amănunte despre locuri și
obiceiuri, cu multă dragoste. Așa cum declara în una din cărțile sale,
acest loc este și va rămâne pentru ea ”Sinaia inimii mele”.
A avut o participare activă la cenaclul literar din Sinaia, cu fine
analize și comentarii ale operelor prezentate. În acest mediu select, a
avut mai multe intervenții, a publicat fragmente din operele sale, a
făcut lansări ale unora din cărțile sale, una fiind în limba franceză, o
premieră poate în cadrul cenaclului. În Canada este membru activ al
Uniunii Scriitorilor cu numele UNEQ, cu sediul la Montreal.

Sinaia inimii mele! (fragment)

În anul când am ajuns eu la Sinaia, în cură de reabilitare ner-

voasă, fiul lui tanti Lily, Georgel, lucra pe şantierele de pe munte, la
hotelul de la Cota 1400, la instalarea viitoarelor funiculare și a releelor
de pe Coştila; el povestea multe despre aceste lucrări pe care le dirija.
Pe timpul copilăriei mele, hotelul de la Cota 1400 fusese început, apoi

100
zăcuse aşa ani de zile, ridicat pe jumătate, cu uşile şi ferestrele astupate
cu blăni groase de scândură. După război, cam în jurul anului ‘50, au fost
reluate lucrările de Sovromconstrucţii. Hotelul nu a fost nici atunci ter-
minat, dar s-a dat totuși în exploatare parterul şi o parte din camere la
etaj. La parter erau săli de mese, săli de lectură, de gimnastică, de jocuri
şi aşa mai departe. Era de fapt prima casă de odihnă cu caracter inter-
naţional care se deschidea la noi în ţară. Şi pentru ca toate să fie nec plus
ultra, la bucătărie a fost angajat bucătar principal Gică Nestorescu, fosta
mână dreaptă a bucătarului Strassman de la Palat.
Primii invitaţi de guvernul de atunci, păşind pragul acestui hotel
considerat de lux, au fost așa-zis muncitori finlandezi, încântaţi că li se
dă o importanţă atât de mare. Meniurile, începând cu micul dejun până
la cină se compuneau din mâncăruri deosebite, într-un timp când pe pia-
ţă se stătea la coadă pentru 300 de grame de carne de persoană, pe
cartelă. Astfel, lor li se servea la masa de dimineaţă: batog uscat, şuncă
de Praga, unt, caşcaval, 3-4 ouă şi un sfert de votcă, toate astea pentru
un singur mâncău.
Şantierul hotelului a continuat cu Georgel încă un interval care
s-a măsurat în ani şi nu ştiu dacă Sovromul nu s-a desfiinţat între timp,
luându-şi catrafusele şi retrăgându-se în patria mamă.

***
Ca ordin de frecvenţă, de două ori pe săptămână, făceam o
vizită poruncită la familia Costinescu pe Calea Codrului. Doamna
Costinescu, născută Ştirbey, locuise cu toată familia, inclusiv cu soţul,
inginerul Costinescu, fostul proprietar al fabricii de cuie de la Sinaia,
(cuiele s-au transformat ulterior în pompe de injecţie și alte mecanici
fine; acum pe cale de dispariţie) într-o vilă splendidă, ca un castel, ri-
dicată în secolul nouăsprezece, printre primele construcţii edificate în
timp ce se mai lucra încă la Peleş şi mascată mai târziu de hotelurile
de pe Bulevard (decada ’60-‘70). Castelul a trecut în subordinea ad-
ministraţiei oraşului iar pe ei i-au mutat într-o vilă pe Calea Codrului,
colţ cu vechiul drum al Cotei. Inginerul Costinescu fusese menţinut o
vreme în funcţie, ca director tehnic la fabrică, ca și Guban la propria
lui fabrică de încălţăminte din Timişoara.

101
 Soseam la poarta lor, încărcată cu tot felul de pesmeţi sau bis-
cuiţi «made» în Şoimului numărul 10 şi citeam pe uşă – şi aveam să ci-
tesc mulţi ani de-acum în colo – scris pe o hârtie de împachetat galbenă,
atârnată într-un cui : «bateţi foarte tare în uşă cu un lemn!»
Cei ce locuiau în casă nu prevăzuseră însă şi ustensila, sau poate
o furau trecătorii s-o pună pe foc, aşa că trebuia să căutăm un retevei
de cealaltă parte a drumului, pe sub brazii care mărgineau poiana ”Plaiul
Vacii”. Într-un târziu, după bătăi repetate cu lemnul în tablier, se ivea
Peţu, cel mai mic dintre fiii Costinescu (avea pe-atunci 16 ani) şi deschi-
dea uşa. Plecam de la ei mai încărcată decât venisem, fiindcă doamna
Costinescu era specialistă în baclavale şi în alte prăjituri minunate, şi bă-
nuiesc că şi mama ei, femeie de nouăzeci de ani cu figură fină de boie-
roaică super rasată, participa la confecţionarea acestor delicatese.
De multe ori mă întâlneam pe drumul de întoarcere, care tăia
pădurea în curmeziş, cu Cazimir. Cazimir era un polonez înalt, cam bă-
trâior şi care trăia din mila oamenilor. Nu prea era zdravăn la cap, îi
cam fila o lampă, dar el făcea tot felul de servicii celor care-l solicitau:
ne ducea la gară, ne aducea de la gară, spărgea lemnele prin curţile
oamenilor, sosea cu pâine şi lapte de dimineaţă şi când ne însoţea cu
bagajele, nu-i tăcea gura nicio secundă. Începea poveştile cum plecam
din deal şi nu se oprea decât când ne urca în tren. Subiectul lui prefe-
rat era legea conversiunii din anii ‘20, insista foarte mult asupra ei,
dar era confuz, într-un cuvânt nu înțelegeai nimic din ce spunea, dar
nu puteai să te plângi că preopinentul nu întreţine o conversaţie. Din
când în când, se plictisea vorbind de unul singur, cu toate că se adresa
persoanei cu care era alături şi începea tam-nisam să cânte: Adieu
mein kleiner garden-ofizier, adieu, adieu, und vergiess mich nicht, und
vergiess mich nicht.
Cu toate că a negat când l-am întrebat odată, scriitorul Radu
Tudoran i-a împrumutat nu numai numele, dar şi anumite trăsături de
caracter eroului principal din romanul său ”Ultima Poveste”. Radu venea
câteodata pe atunci la Sinaia, împreună cu actriţa şi colega mea de şcoală
Usi Iordache, îi era soţie şi locuiau sub acelaşi acoperiş cu Cazimir, la fa-
milia Voitescu, ei la etajul unu, iar Cazimir într-o cameră la subsol.
Prin împrejurimi se mai afla un personaj interesant care stă-
tea la o vilă, în coasta pădurii de deasupra noastră: ţaţa Miţa. Ţaţa

102
Miţa fusese îngrijitoare la familia Cristea, căreia îi aparţinuse vila şi cu
ocazia preluării casei de municipalitatea sinăiană, ea rămăsese s-o în-
grijească în continuare. Ţaţa Miţa ghicea în cărţi şi în cafea şi de multe
ori treceam drumul cu câte o ceaşcă întoarsă, ca să afle tanti Lily ce-o
mai aşteaptă în viitor. Când suna sau bătea cineva la uşă, nu deschi-
deam până nu dădeam telefon la ţaţa Miţa care supraveghea de la
fereastră împrejurimile şi ea ne informa cine e pe cale să ne calce pra-
gul. Ba de multe ori telefona din proprie iniţiativă, când vedea vreo
figură insolită pe podul din spatele casei, fiindcă ea nu se mişca de la
fereastră cât era ziulica de lungă.

***
Dar nu numai dulceaţa sejurului meu în strada Şoimului nu-
mărul 10, mă scotea din marasmul ce se subţia pe fiecare zi, ci şi plim-
bările mele la Castel. Castelul Peleş nu era încă deschis publicului, nu
se terminaseră pregătirile pentru demonstraţiile cu vizitatorii autoh-
toni şi străini. În schimb, Pelişorul şi Casa Cavalerilor se transforma-
seră în «Case de creaţie» pentru oamenii de artă: scriitori, actori, mu-
zicieni şi mulţi alţi băgători de seamă pe lângă ei, care alcătuiau alaiul.
Aici, după ce ieşeam de la sere, străbătând parcul frumos în-
treţinut, zăream de cele mai multe ori artiste cunoscute de pe scena
Naţionalului sau chiar şi de la alte teatre. Aşa am văzut-o pe Marioara
Voiculescu aşezată pe o bancă şi repetând un rol cu o elevă de-a ei, din
păcate urâtă şi neagră; pe Mimi Botta, încă frumoasă cu toate că înce-
puseră să se vadă primele semne ale bolii de care va muri câţiva ani mai
târziu, pe Ion Vasilescu, compozitorul atâtor melodii minunate printre
care şlagărul Plouă. Ion Vasilescu era posesorul unui Wartburg beige, pe
care-l conducea personal şi în care va sucomba, cu capul pe volan, la un
stop, nu chiar mult după vacanţa mea sinaiotă.
Vizionarea acestor personalităţi, precum şi plimbarea prin par-
cul Castelului, eu le făceam la modul cel mai clandestin, fiindcă nimeni
în afară de cei aleşi n-avea permisiunea să circule în voie pe unde-l tăia
capul sau îl duceau paşii. Dar eu uzam de un subterfugiu, spuneam per-
soanei care păzea intrarea în curtea fostelor edificii regale, că mă duc la
domnul Savu şi era suficientă această parolă ca argument convingător.
Domnul Savu avea în grijă sera palatului. Nu făcea treaba asta de mulţi

103
ani. Îl înlocuise pe domnul Jugănaru, scos la pensie, cu sau fără voia lui.
Era un bărbat înalt şi frumos, cu zâmbetul facil şi cu o amabilitate per-
manentă. Avea dezlegare să vândă oricui reuşea să intre până la seră şi
voia să cumpere flori. Îmi dădea cele mai frumoase gladiole, cele mai
învoalte garoafe şi chiar câteva fire de busuioc pe care le creştea într-un
colţ al paturilor calde. Eu plecam fericită cu enormul buchet pe braţe şi
chiar aşa, mă plimbam pe unde se plimbau cei autorizaţi de soartă şi de
administraţia castelului.
***
Atmosfera la Sinaia în acea perioadă era ca un «sfârşit de veac
în Bucureşti». Mai rămăseseră câteva edecuri adăpostite în spaţii
construite dinainte de război, de exemplu cinematograful de la Gară
(care s-a desfiinţat prin anii ‘60), atelierul de fotografiat Pilescu tatăl şi
fiul şi printre altele Riegler-ul, cofetăria cu produse delicioase.
În jurul anilor cotiţi: 1949-‘50, cofetăria Riegler s-a închis prin
naţionalizare, ca peste câtva timp să se deschidă sub formă de cârciu-
mioară etatizată, apoi să se închidă din nou, fiindcă era prea aproape de
Batalionul 1 Vânători de Munte. Rieglerul a fost apoi transformat
într-un fel de vilă ultra-modernă cu bucătărie proprie, unde un timp şi
într-o anumită perioadă (până în 1956) veneau generali sovietici care
făceau acolo chefuri grozave. După aceea, se pare că obiceiurile s-au
moştenit datorită exemplului.
Hotelul Caraiman, din parc, construit pe vremea regelui Carol I,
se transformase în casă de odihnă sindicală, ca şi multe alte hoteluri mai
mici. Pe majoritatea vilelor intrate în decretul de naţionalizare apăruseră
nişte plăcuţe albastre cu nume de flori, de păsări, de fete şi alte obiecte
colorate, dar cu toate apelativele lor optimiste, casele se cam părăgini-
seră, se degradau şi municipalitatea n-avea bani să le repare.
***
În prima decadă după război, Sinaia denumită şi ”Perla
Carpaţilor” îşi pierduse mult din strălucire, era ca o cenuşăreasă uitată
în bucătarie. Dar cine o iubise şi o iubea mereu nu ţinea cont că Sinaia
nu mai era ce a fost. Cine o iubea se bucura în continuare de mi-
reasma brazilor care creşteau falnici şi nepăsători la schimbările
timpurilor şi ale stăpânilor, de coamele munţilor scăldate în lumina
104
portocalie a amurgurilor, de ”Crucea de pe Caraiman” care se ridica
solitară, dar semeaţă, cu toate că nu mai purta lumină decât rar. Cine
iubea Sinaia nu ţinea seamă de această semi-decrepitudine, fiindcă
orașul îşi păstra totuşi farmecul deosebit.
Şi eu umblam atunci prin Sinaia ca într-un vis, îmi căutam paşii
copilăriei, voiam să descopăr în fiecare colţ o imagine de altă dată. Pe
ici pe colo regăseam trecutul, de multe ori însă urmele se şterseseră.
Tot timpul cât stăteam la Sinaia înainte de schimbări, mă uitam fasci-
nată de dimineaţă până seara la o poieniţă de pe versantul unei coline
din ”Valea Rea”. Am urmărit-o ani şi ani. Voiam să ajung acolo, ca pe
un tărâm al poveştilor. Când am locuit la tanti Lily, aşa cum istorisesc
mai înainte, poieniţa nu mai era. O acoperise pădurea. În schimb, pe
versanţii împăduriţi de pe strada Carol, acolo unde exista o altă po-
ieniţă şi în spatele vilei doctorului Ureche, pădurea fusese tăiată
aproape până în vârful dealului. Poate s-a refăcut acum, au trecut des-
tui ani, dar poate au pândit-o să o taie din nou!
Dar totul era încă în picioare, vechile curţi cu vechile vile de
cărămidă aparentă mai păstrau plantaţiile de brazi centenari, pietrele
care pardoseau străzile în pantă erau la locul lor, nu le desrădăcina-
seră puhoaiele şi nici muntele pe care e clădită Sinaia nu începuse să
curgă la vale, fiindcă stânca era ţinută de rădăcinile copacilor înfipte
bine în străfundul pământului. Mai dăinuiau încă cele două pisici de
piatră de pe acoperişul vilei Madgearu, uitându-se tot atât de înfuri-
ate una la alta, gata să se încaiere (mai târziu au dispărut, cine le-o fi
răpit şi în ce scop?). Mai trăia şi nu îmbătrânise călugărul econom care
ducea aproape în fiecare dimineaţă căruciorul cu zarzavaturi proas-
pete, cumpărate în piaţă, pentru bucătăria Mânăstirii. Şi mai erau
multe, multe şi aceleaşi, ca micul post trafo construit din piatră, aşe-
zat la răspântia străzii Carol cu Bulevardul, pe care se căţăra iederă
verde sau roşie în zilele toamnelor. Când eram de patru, cinci ani mă
întrebam de câte ori treceam pe lângă el şi-i vedeam uşa grea de fier
ferecată cu lacăte, oare ce pitic o locui acolo? Şi mai erau şi măreţii
pini roşii de Canada, străjuind fundul curţii casei din strada Furnica nr.
8, proprietatea doamnei Popescu-Nedea, care s-a luptat până la
sfârşitul vieţii sale ca să-i salveze de la secure, argumentând că sunt
foarte rari în ţara noastră.

105
 IULIA NICOLETA BADEA

Născută la Buzău, în 1947, a fost o elevă strălucită a Liceului

„George Enescu”, promoția 1965. În perioada studiilor liceale, a înce-
put să frecventeze cenaclul „Lucian Blaga”. Poetă de aleasă sensibili-
tate, Iulia Nicoleta Badea a fost prezentă cu creațiile ei în media ju-
deţeană (”Flamura Prahovei”, ”Ziar de Sinaia”, ”Sinaia Excelsior” etc.),
la radio (în emisiunea ”Moment literar” realizată de Stelian Tăbăraș)
și în culegeri colective. În anul 2014 a publicat volumul de versuri ”Sus-
pinul tăcerii”, la editura ”Amanda Edit” din Sinaia.

La chindie
Bolta cerului se-nalţă pentru rugă
De chindie, tot mai sus ...
Păsărilor le e teamă să nu fugă
Cerurile spre apus.
Iureşul de păsări negre. Fiecare
A ajuns la steaua ei;
Cad pe frunte-mi şi pe buze ploi stelare,
Iar pe ochi – colb de scântei.

Nu ştiu ce-o fi: pasăre sau astru?

Mă înalţ într-una, ca un brad,
Mă agăţ de brâul cerului albastru
Să nu fugă, să nu cad.

Să crezi
Când şi acordurile ultimelor seri
Se vor izbi de geamuri surde şi închise,
Va fi ca florile acestei primăveri
Să moară la răscruci de insomnii şi vise.

Acordul rupt – cuvântul n-are niciun rost;

Şi aşteptările vor fi ca o povară,
Iar ceea ce putea să fie şi n-a fost
Să crezi că nu va-nmuguri şi-a doua oară.

106
Va trece paralel un gând pe lâng-un gând,
Purtând pecete falsă şi haină.
Tu întâlnindu-mă pe stradă repede trecând
Să crezi că-mi eşti străin, să ştii că-ţi sunt străină.

Pâinea
Milă aveţi când luaţi în palme pâinea
Și-o acoperiţi
Ca pe-o ofrandă, cu privirea.
Tăişul cuţitului să nu ucidă
Urmele degetelor ce-au plămădit-o.
Ci frângeţi-o încet, cu luare-aminte,
Încă viu, grăuntele de grâu
Grăieşte cele sfinte.

Hoţul
Timpul fuge ca un hoţ, pe furiş,
Cu zilele noastre cărate în spate.
Odată am încercat să-l păcălesc
Şi m-am prefăcut moartă...
Atunci s-a-ncumetat să-mi fure veşnicia
Şi-am renunţat îndată.

Colind
Steaua sus răsare; uit să bat mătănii
Domnului să-i cer,
Ci înham în grabă cai bălani la sănii –
Lerui, Doamne, ler.
Caii mei nechează, rup tăcerea-adâncă
Galopând în sus, spre cer,
Iar ecoul surpă stâncă după stâncă -
Lerui, Doamne, ler.
Caut sfânta iesle-n albele coclauri,
Grajdul cel stingher,
Nu am nici tămâie, niciun gram de aur.
Lerui, Doamne, ler.
107
Maică-Născătoare, ţine-mă-ntre stele
Să nu îngheţ de ger;
Lacrima să fie una dintre ele,
Lerui, Doamne, ler.

Spovedanie
Am rătăcit din gară în gară,
M-am rispit pe drumuri de ocară.
Cu inima zdrobită, nu m-am plâns.
Doar în tăceri și-n rugi m-am aprins.
La trântă m-am luat cu soarta
Am doborât definitiv și poarta
Ce mi se-mpotrivea în cale.
Istovită, m-am prăbuşit
la picioarele Tale,
Doamne!

Hoinară
N-am strâns comori în viaţă
Doar argintul de la tâmple
Şi ducaţii ce-i păstrez în suflet.
Întotdeauna am pribegit
Spre zările dimineţii
Grăbită să alerg
prin roua rece a ierburilor,
Să netezesc cu privirea
Întinderea pajiştilor
Să urmăresc primii fluturi
Amorţiţi, încă, în zborul lor
De somnul nopţii
În cupa florilor.
Iubesc libertatea întinderilor
Şi plutesc fără ţintă
Purtată de vântul
Ce-nteţeşte focul meu.

108
Miracol
Am tresărit când s-a deschis o floare,
Am tresărit când un fluture sta să zboare.
Când iarba am simţit-o
Crescându-mi la picioare.
Şi-am înţeles ce drum uşor şi scurt
Avem spre Tine, Doamne!

Tu Te cobori în toate...
Şi-n crucea vieţii noastre
Te furişezi ascuns să uşurezi poveri
Ce greu le-avem de dus.
... am tresărit când Te-am simţit
Purtat în mine, Doamne.

Criza de măsură
Un pas, un zâmbet, iar minciuni
Şi izbucneşte focul sub arsură;
Tot timpul scazi şi iar aduni
Un pic de dragoste, un pic de ură.

Culeg cuvinte grele din pereţi

În cercul liniştii răscoapte
Şi las în urma paşilor înceţi
Regretele zbătându-se în noapte.

Acum o toamnă cu furtuni şi ploi,

De focul verii vrea să mă despartă,
Îmi reazăm umbra de copacii goi,
Jucându-mă cu cheia de la poartă...

Întâlnirea
N-am rostuit mereu cu luare-aminte
Genunchii n-am plecat îndeajuns.
M-am rispit adesea în cuvinte,

109
Chilia sufletului n-am zăvorât-o în ascuns.
Am aşteptat mereu un timp să vină
Să te-ntâlnesc, cumva, din întâmplare,
Dar nu ştiam atunci că port o vină
De-a nu-ţi ieşi în cale, călătoare.

Un drum prea lung am măsurat greşit.

Nu trebuia să ostenesc atât;
Pe cale Tu mă aşteptai spăşit,
Atat de aproape, că nu Te-am văzut.

Dezamăgire
Fug de raza soarelui hoinară
Suflu-n bucurii ca-n păpădie;
Astăzi, cine ştie, cine ştie,
Poate alte brațe te-nconjoară...

Codrul freamătă, îl rog să tacă,

În genunchi îl rog ca să-ţi dea pace;
Numai gândul te invită-ncoace
Dacă drumu-l mai cunoşti şi dacă...

Scot din casă aurul luminii

Netezesc cu ochii flori culese;
Astăzi, poate soarta griji îţi ţese,
Iar pe drum te-ntâmpină ciulinii...

Poate, totul, nu-i decât poveste.

Dacă râzi de nori şi de furtună;
Ca singurătatea mea să-mi spună:
Nu m-auzi şi totuna îţi este.

Mistuire
Rătăceşte-n noapte neliniştea mea
Ca vântul, ca o nălucă
Acolo unde paşii nu pot să mă ducă.

110
Din ungherul întunecat mă chemi,
Dar tot singură sunt.
Între noi, o cărare strâmtă
Şi anevoioasă s-a aşternut.

În liniştea care cântă, te chem din trecut

Şi te ridic în slăvi, pământ şi cer şi flori
Să tremure-n fiori.

Noaptea-i tăcută, întunecată şi rece

Numai noi ardem şi ardem
Fără foc şi cenuşă, numai scrum...

Autumnală
Dincolo de fereastră freamătă castanii;
În zadar, când cerul e găurit ca o sită.
Veştile s-au oprit
O dată cu frunzele umede în geam.
Plouă în diagonală
Verde, cenuşiu, mărunt, des.

Drumuri
Drumurile mele sunt fără de număr:
ale copilăriei, ale tinereţii,
cele de acum,
Se pierd
în mirajul intens al vieţii.

Numai pe înălţimile vinete

ale munţilor,
acolo unde-nfloreşte noaptea
floarea destinului,
acolo, se opresc toţi paşii...

De stânci colţuroase
se agaţă visele

111
 apoi flutură deasupra înălţimilor
Speriate dimineaţa
de strigătul cocorilor
primăvăratic.

Visul
Spaima mea s-agită în ungher, tresaltă;
Spaima mea tot bate din aripă...
Eu mă strîng şi liniştea mea ţipă,
Că eu astăzi vreau să fiu cu totul altă.
Vântul geme, vântul gâfâie ca omul,
Printre gene se înalţă crinii;
Peste mine ceruri trec şi linii,
Se rostogoleşte ca o minge, somnul.
La fereastră văd cum trece-o ploaie verde.
Pe pereţii încăperii mele
galben-roşu înfloresc umbrele...
Mă întorc, zic soarelui:
tu nu te pierde!

VASILE IOAN CIUTACU

Am văzut lumina zilei pe 17 iulie 1948 în oraşul Comarnic,

într-un paradis al lui Dumnezeu, numit Poiana. Strămoşii mei din Ţara
Bârsei, luaţi de „fluviul” transhumanţei – obicei cosmic aproape – au
crezut de cuviinţă, izbiţi de frumuseţea spinărilor de bivoli a dealurilor
prahovene, să-şi pună tabăra la poalele Codrului Boncului, ce „rupe”
cerul în două, separând astfel pentru totdeauna Şotrile de Poiana
Comarnic.
Părinţii mei au fost şi ei nişte gospodari milenari, ca oricare
alţii, între hotarele fireşti ale traiului. Prin ei rămân legat înalt de glie
şi de timpul care a trecut prin frumuseţea lui între cele două paran-
teze: naştere și moarte. Dar şi prin acele lacrimi lungi numite războaie
(bunicul meu, Gheorghe, şi-a sfârşit zilele, tânăr, căzând la datorie în
112
tranşeele Primului Război Mondial, în luptele de la Predeal, iar un văr
de-al tatei – Petre – a fost „măcinat” în concasorul blestemat al celei
de-a doua conflagraţii mondiale din secolul trecut).
Şcoala primară am „săvârşit-o” la Şcoala Generală din Poiana-
Comarnic, unde am avut ca dascăli, printre alţii, pe Ion Bulei, actualul
nostru istoric de prestigiu, profesor universitar şi pe Ion Fuică, nimeni altul
decât acela care a fost cândva asistentul lui Mihai Ralea.
Liceul l-am absolvit la „George Enescu” din Sinaia (nu ştiu
dacă pot să dau un singur nume de profesor dintre cei care m-au
instruit, ca nu cumva să nu se supere ceilalţi). Cu alte cuvinte, am avut
privilegiul să am profesori ”de primă mînă”. Pe mine m-au fascinat
toţi, dar, ca să fiu sincer până la capăt, şi astăzi îmi bate inima mai
repede cînd îmi aduc aminte de domnul profesor Corneliu Vilt şi de
domnul profesor Ion Floricică.
Am absolvit apoi cursurile de calificare pentru laboranţi
(reţeaua hidro), tehnicieni constructori şi am fost pe rând muncitor-
lăcătuş pentru agregate grele, tehnician constructor, laborant,
funcţionar şi – de ce nu? – un fel de publicist (Premiul pentru publicis-
tică al Societăţii Academice „Titu Maiorescu”, Revista „Palatul de
Justiţie” a Uniunii Juriştilor din România – Bucureşti – anul 1991).
Până o să dispar şi eu în pământul definitiv al părinţilor mei, mă „hră-
nesc” cu parfumul de netăgăduit şi tămăduitor al limbii române.

Porți de mătănii
Porţi de mătănii, Poiană-ţi voi zidi
Din tot atâtea focuri şi din şoapte,
Când cearcăne de iarbă-ţi vor porni
Să-ţi secere din umbre şi din noapte...

Precum asediul unei mari cetăţi

De nepătruns în lupte-ncrâncenate,
Să nu primeşti la sânu-ți vietăţi
în trupul cărora se-ascund armate
De crini învolburaţi şi puşi s-atace
Făptura ta de nuntă şi fierbinte,

113
De-ai duce-apoi tratatul greu de pace
Pe gura-ţi pustiită de cuvinte

Ce-n scâncet totuşi mai auzi cum cere

Din sufletul a celor ce-au plecat...
E-un ţipăt surd, la margini de durere
Ce bântuie fantomă peste sat...

Eu ţi-l mai ştiu, tu mi-l repeţi mereu,

Vom fi uniţi de-această aspră soartă,
Când cearcăne de iarbă şi din greu
Porţi de mătănii ne-or zidi în poartă.

Nu mai știu să-ți deschid

Uite fereastra cu genele arse
de unde ne uitam după îngeri
printre coloanele cerului
ce o geană şi-n noi
înălţase...

Şi uite patul în care n-am încăput de atâte vise,

de ni s-au ciuntit de gânduri
şi ne-am lepădat umbrele
cum fac şerpii, de le rămân solzii
ca nişte armuri ninse
printre pietrele verii...

Mai uite şi ziua

când la această masă am mâncat dintr-un blid
o câmpie de grâu
şi-un munte de sare
şi tot n-am aflat de ce tace între noi mereu bănuit
acelaşi aspru semn de întrebare...

Şi mai uite
genunchii noştri

114
căzuţi sub icoane
din care de-abia acum ne scoatem
aşchiile pietrelor de altare,

cu mâinile adâncite-n piroane,

de ne-nchinăm în cerul gurii,
să nu mai îmbrac vreodată
cămaşa mea de sânge sărată...

Şi încă mai uite,

lângă nopţile tale de-atunci
stau cuvintele-mi pietre de moară
şi pe care un veac de furnici
le scoate unul câte unul afară
şi le aşază precum cărămizile
într-un zid,
iar eu dinăuntru,
chiar de-ţi aud bătăile în uşă,
nu mai ştiu să-ţi deschid...

De-atâta depărtare
Motto: „Mamă, tu ai fost odat’ mormântul meu”
Lucian Blaga
De-atâta depărtare nu mai mor, mamă!...
Mi-e frică, uneori, că şi moartea a fugit de mine,
când, din departe,
îmi face nişte semne ciudate,
de parcă nu-mi aparţine...
Şi mai încolo de ieri,
mi-a tăiat drumul un prunc
ce zbura c-un zmeu
printr-un timp ce astăzi
încă-şi mai agaţă aripile de umărul meu...

De-atâta depărtare nu mai mor, mamă,

moartea a devenit mult mai bătrână decât tine

115
şi tânăr de ea
mi se usucă privirea în urzicile lăptoase
ce-au crescut de la poartă până la şarpele casei
peste urmele tale
ca un blestem de care li-e frică
şi pietrelor să nu le stea în cale,
când le-auzi cum crapă de-atât netimp,
de-atât pustiu pe sub pleoapă...

Sunt atât de departe, mamă, încât aici

nici vântul nu bate,
nici apa nu spală,
nici focul nu arde,
nici zborul pasăre n-are,
doar mâinile mele ţin în ele
vârsta, un contur de lumânare...

... Şi număr orele, noapte de noapte ,

din memoria cocoşilor din sat,
de trei ori strigate...
De-atâta depărtare nu mai mor, mamă,
şi uneori vorbele tale le scriu
ca pe cele sfinte.
Şi parcă şi-atunci mi-e frică
să nu-mi arate obrazul,
să nu le-apese timpul
şi de-abia strămoşii strămoşilor tăi
să-şi aducă de ele aminte...

De-atâta depărtare parcă sunt

ultimul om rămas pe pământ
ce nu te cunoaşte decât pe tine
în privirea sa,
Mamă, ce mi-ai fost mormânt cândva!...

116
Să n-aud
Nu-mi căta nod în papură tocmai acum,
Când bruma se-agaţă de urme-mi şi tâmple!
A mai rămas parcă o stea în vânătul prun,
Nu mă-ntreba ce-i va fi scris să se-ntâmple!...

... Poate, cândva, urşii mai mari ca bârlogul

S-or repezi în noaptea lor s-o răpună...
încă mai trage-ţi lângă mine şezlongul
Şi sărutarea-ţi fulgerată de lună,

Să n-aud cum pomul e-aproape înfrânt,

Când timpu-n coroană-i ascunde din cer...
Unde rămăsesem să-ţi spun că mai sunt,
Când Carul Mare parcă mă uită-n ger...

Nu mă-ntreba nicicând ce-o să se întâmple

Cu steaua rămasă în vânătul prun,
Când bruma îmi arde din urme şi tâmple
Şi neaua degeaba încerc să ţi-o spun!...

Zurgălăii
Când vechi poteci prin mine dau în clocot,
Iar zarea fără capăt mă descântă,
Aud în poartă cum nechează calul
Potcovit de iarnă, înşăuat de nuntă.

De aceea mă reped spre sfântul loc

Unde măicuţa-mi nu poate să doarmă,
Ştiindu-mă ce repede iau foc,
Când zurgălăii-n clinchete dau larmă,

De-am să-ngenunchi în faţa ei – altar –

Şi mâna-i s-o sărut ca pe-o icoană...
Nu-mi spuneţi astăzi că e prea târziu,
C-aud prin veac cum glasu-i alb mă cheamă,

117
Iar dacă murgul înşăuat de nuntă
Mai e în poartă, plin de zurgălăi,
M-arunc cu totul dincolo de lună,
Să cad ninsoare blândă-n ochii tăi...

Vin către tine…

...Vin către tine,
nu pregăti prea multe bucate
şi nu spune la tot satul
vestea cea mare...
Pune pe masă doar sufletul tău
în pumnul de soare
şi colţul de pâine
rupt din trupul lui Dumnezeu!...

...Vin către tine

şi cineva mă-ntreabă-ngândurat
cum pot să trec cu trupul prin lume,
jumătate în pământ
şi jumătate în cer îngropat,
când bucăţi de lespezi se desprind
din oasele-mi pasăre,
prin iarba albastră, cu spor de argint...

...Vin către tine

şi cu cât m-apropii de sat
cineva îmi scoate urmele
din apă, din aer,
şi mi le pune pe spate, de pe uscat
cu toate drumurile neumblate... ca să rămân iar.

Şoaptă târzie
... Aş fi vrut să-ţi zic că iată-i primăvară,
dar parcă n-aveam prea multe dovezi
în afara grădinilor
ce aşteptau din cer să vină

118
– precum fetele la horă –
şi pe care tu de sub clopotul ninsorii
n-aveai cum să le vezi...

Şi totuşi, aş fi dorit să-ţi aduc nişte flori

– bineînţeles, de corn, ori de liliac sălbatic –
dar prin dreptul iernii din parc
buchetul s-a stins ca un felinar
în care se aruncă o pală de vânt,
de mi-a rămas braţul
un ciot singuratec...

Ningea cu nădejde demult şi aici

şi tot mergând cu ochii plini de zăpadă
m-am pomenit că bat
iarăşi la mine în poartă...

Primăvara parcă nu mai avea vreme,

iar eu tocam înverşunat iarna
cu joagărul, într-o stivă de lemne.

Apoi,
apoi după un zbor de cocoare
(oare câte ninsori să fi trecut?...
oare şi tu l-ai văzut?...)
mi-am luat din nou toate oasele-mi cruce-n spinare
şi, ducându-mi povara,
o s-ajung devreme, demult,
să-ţi spun că, iată, a sosit primăvara!...

Când ai plecat
Când ai plecat, în mine culorile s-au spart
Şi uşa cum o cruce s-a răstignit pe urme,
Iar poarta stă surpată şi n-are niciun gard,
Mai umblă iar prin casă lumina ta din umbre,

119
 De-aud arzând prin ceasuri vibraţiile tale,
De mai întoarce capul şi veacul să te vadă...
Când ai plecat, prin rana-mi s-au răsturnat brutale
Balanţele din ceruri cu talere din piatră.

Şi Dumnezeu pe urme-ţi urmându-şi alba cale

Din mine parcă fuge cu fiecare zi...
Când ai plecat, poteca-ţi s-a prăbuşit din soare,
Năpraznica-i cădere de tâmple-mi se izbi,

De sângeră prin casă lumina ta din umbre,

Iar poarta răsturnată n-are niciun gard
Şi uşa ca o cruce s-a răstignit pe urme...
Când ai plecat, în mine culorile s-au spart!

ADELA CONCIU

Început de activitate literară în octombrie 2016, cu valorificări

ale creațiilor în zona cultural-editorială din Maramureș, mai ales cu
sprijinul editurii și revistei ECREATOR (coordonator Ioan Romeo
Roșiianu), care m-au adoptat spiritual. Primele poezii publicate au
apărut în revista ECREATOR, în iulie-august 2017, ca peste două luni
să debutez cu volumul ,,Destin de poezie”, la editura ECREATOR. Un
an mai târziu deja aveam publicate alte două volume de poezii
,,Jucând șotron cu răsăritul’’și ,,Sete de lumină’’, la aceeași editură.
Apariții în publicațiile ,,Conferințele Unirii”, ,,Ambasadorii
Maramureșului’’ (ECREATOR) și în altele, precum: ,,Marmația lite-
rară’’, ,,Oltart’’ (revistă și antologie), ,,Metafora’’, ,,Freamăt’’, ,,Sin-
tagme literare’’, ”Sinaia Excelsior”.
Am participat în 2017-2018 cu grupaje de versuri în antologi-
ile editurii ECREATOR (,,Cenaclul Ecreator 1”, ,,Cenaclul Ecreator 2’’,
,,Lacrima dragostei’’, ,,Primăvara cuvântului’’ etc.), precum și în an-
tologia ,,Iubirea ca o poezie’’, la editura ,,LIRIC GRAPH’’
Am fost prezentă la festivaluri, caravane literare, concursuri,
tabere de poezie și alte manifestări culturale ale unor publicații sau
autorități locale din Maramureș (revistele ,,ECREATOR” și

120
,,MARMAȚIA LITERARĂ”, Consiliul Județean Maramureș etc.), care
mi-au acordat premii, diplome și titlul de ambasador literar al Mara-
mureșului.
Am devenit în 2018 membru al ”Ligii scriitorilor români’’, fili-
ala Maramureș și al Cenaclului literar ”Lucian Blaga” din Sinaia.

Frica
De frica foamei de moarte,
mi-am ascuns umbra într-un ochi de lumină.
Fără ea, spinarea zidului nu se va deschide
să-mi arate oasele raiului.
Aștept să pășești pe ața ce mă ține legată de viață,
să rupi din mine gurile spovedaniei,
să-mi redai pecetea buzelor, rătăcite în gustul tău.
De frica foamei de moarte,
mi-am lăsat ochii, pasărilor,
pe pervazul dimineții, să-ți zidească cerul aducerilor aminte,
mi-am sădit palmele în colbul privirii tale,
să-ți îmbrac visul dorinței.

De frica foamei de moarte

am învățat... să te împart!

Liniștea ta
Salvează-mă iubite din ochiul în care-ți înot,
atunci când vei plânge neatingerea zborului din mine!
Caută-mi îngerul zidit în lutul catedralei,
săpând cu palme goale adâncul oaselor din suflet.

Deschide-mă iubite din carapacea nepăsării,

așează-mă pe piedestalul foamei din tine,
să-ți fiu liniște!

Cutreieră-mă!
Mi-e carnea insulă pustie
ce așteaptă încleștarea palmelor tale,

121
rătacite în naufragiul dorințelor!
Cutreieră-mă iubite!
Cutreieră-mi malul tâmplelor,
însetate de talpa piciorului tău!
Odihnește-ți oboseala oaselor în pântecul lianelor mele,
legănate în ochii iubirii!
Soarbe-ți delta din însetarea venelor mele!
Hrănește-te cu desfrâul coastelor din golful abandonărilor!
Și, când va fi prea mult, aruncă-mă iubite,
aruncă-mă în valul regăsirii.
Voi fi mereu catargul viselor tale!

Noi... cei ce iubim!

Tălpile mele calcă firul subțire dintre două lumi îmbătrânite.
Încă însetată de sângele vieții, arunc ochii călăului
ce își șterge securea de amprenta ultimului condamnat
și nu mă tem!
Îmi spune că încă nu a venit clipa,
deși sufletul este un cer handicapat și slut,
ce are nevoie de un cărucior cu cât mai multe roți,
să poată trece linia de finiș!
Fiecare roată cu propria durere, cu propria moarte!
Memoria mă ține trează și sapă în adâncul cuvintelor
ce-mi inundă urechile,
ca o mântuire a singurătăților mute!
Și gura vorbește!
Doar cu El, cel ce a creat-o
din lutul răsărit în pacea universului,
pe vremea când toți eram mai sfinți, mai liberi,
pe vremea când nu muream atât de des,
noi... cei ce iubim!

Condamnată în iubire
Drumul mi l-ai desenat în talpă, ca pe un tatuaj.
Condamnată în iubire, mă ascund în interiorul tău,
de teama călăului ce nu va ști

122
să-mi decapiteze inima
ce s-a născut în ochiul tău, rănită.
Încerc să o vindec, legând-o cu lanțuri
De gratiile ce-ți acoperă sufletul,
să o coafez în cămașă de cuvinte,
să-i lipesc ochi sărutați cu guri de catifea,
să o rujez cu maci născuți în coapse,
apoi, s-o îmbrac cu aripa pierdută
spre a-ți fi întregire!

Alzheimer
Încă ești!
Stai agățată de ultima creangă,
ultima secundă a spânzuratului.
Jos, gura neagră a uitării te așteaptă flămândă,
un dumicat în plus la masa tăcerii și apoi... nimic!
Nimicul ca o boală, ca alzheimerul
în care secunda fericirii este că poți duce
bucata de pâine la gură!
O sete, o durere crește, udată de buzele singurătății
și crește și crește, pănă va plesni în așchii ce străpung.
Și până la urmă, viața ce este?
Nimic mai mult, decât ora de alzheimer,
căreia încerci să-i furi secunda de luciditate!

Vânătoare de viață
Înainte să-ți pese nu vânai viața
nu știai să mulțumești firimiturilor de pâine,
cuiului ce-ți înnobila rana,
tălpilor spălate în lumină.
Înainte să fii vânătorul crucii
nu știai să săruți icoana
până buzele pârguiau în sânge,
să înalți sufletul pe piedestal
ridicat din lacrima pietrei,
nu știai să-ți îneci inima cu gustul tămâiei!

123
Înainte să-ți pese, nu știai că te-ai născut când cerul
plana în cădere liberă!

Te-am iubit!
Te-am iubit!
Te-am iubit din vremea în care gustam întunericul.
Dumnezeu nu pusese prima cărămidă
Pentru întâia zi a lumii,
nu inventase șarpele și mărul,
nu-mi deschisese ochii.
Eram legați într-o singură viață,
ce avea să nască pârguirea luminii.
Te-am iubit pipăind gândul și visul,
în ziua în care înflorea cerul și ploua păpădie.
Te-am iubit când marea îndrăgostită
săruta primul mal crescut din nisipul clepsidrei.
Te-am iubit în privirea mângâierilor din palme,
în lacrima răstignită, în zenitul pleoapelor,
te-am iubit în crucea îmbrățișărilor!

Femeie
Cu fiecare centimetru de piele, carne, os, ești femeie!
Evă plămădită din lutul patimilor,
cănd ochiul Lui a rătăcit prima lacrimă,
în iarba raiului
și a rodit din sângele tău mărul dorinței.
Te scurgi în palmele dragostei
ca un balsam al rănilor deschise,
ești ofranda gurilor flămânde,
precum miezul pâinii
în îmbucătura săracului!
Îți deschizi petelele pentru îmbrățișări surde,
secătuindu-te de mireasma parfumului!
Coastele tale sunt culcușul șarpelui
ce-ți devorează mândria cu măselele iubirii,
brațele se prăbușesc la picioarele ispitei,
124
 ce te gustă fără a simți suspinele abandonării
și nici măcar nu îți vor crește aripi!
Rămâi un înger cu zborurile sparte,
prizonier în rădăcina jumătății
și toate astea,
doar pentru că ești femeie!

CORTEZ CONSTANTINESCU

Născut în Bucureşti, şcoala la Sinaia, facultatea la Ploieşti,

apoi inginer petrolist la Timişoara. În prezent, a revenit pe meleagurile
natale. Şi-a descoperit vocaţia în primii ani de liceu, fiind elev al pro-
fesorului Ion Floricică. Membru foarte tânăr al cenaclului literar
„Lucian Blaga” din localitate. Contactul cu poezia lui Baudelaire, în ul-
timii ani de liceu, l-a pus pe direcţia marii literaturi, cele mai bune po-
ezii ale sale fiind scrise în această perioadă şi în primii ani de facultate.
Lansat în presa literară centrală de Nicolae-Paul Mihail, a fost
premiat pentru poeziile publicate. În 1995 a scos volumul intitulat
„Hărţi pentru marile descoperiri”, Editura ”Marineasa” din Timișoara.
În ultimii ani, absorbit de extracţia petrolului şi a gazelor naturale, a
pus lira-n cui. Să sperăm că o va regăsi la bătrâneţe, chiar plină de
praf, căci începutul a fost cu adevărat de excepţie.

Se reîntoarce CORTEZ ?...

de Ion Floricică

Să fi fost prin o mie nouă sute șaptezeci și ceva, când am aflat

că eminentul meu elev Constantin Constantinescu scria versuri. Și nu
orice fel de versuri. Poezii perfect articulate, care nu trădau prin nimic
ezitările unui începător. Am fost extaziat în fața acestei descoperiri și
l-am invitat pe Cortez la ședințele Cenaclului literar „Lucian Blaga”.
Aici a citit un grupaj de poezii care au fost primite cu entuziasm una-
nim. A fost, cu siguranță, cel mai spectaculos și valoros debut poetic
din cenaclul sinaiot, din 1965 până astăzi. Pseudonimul Cortez i-a fost
atribuit de Nicolae-Paul Mihail, care i-a devenit și mentor. Noi, cei din
cenaclu, îi prevedeam un viitor strălucit în poezia românească.

125
Într-un climat artistic, dominat de experimente de mult fumate în
Apus sau de sechele ale „angajării”, Cortez putea fi acuzat de evazio-
nism, căci universul lui era atât de particular, încât nimic din viața ce-
tății nu răzbătea în el. A publicat cu zgârcenie în gazetele vremii și a
primit chiar și un premiu de la o revistă centrală.
Și iată că, în mod surprinzător, după ce ia bacalaureatul,
Cortez nu se îndreaptă spre Litere, ci (spre uimirea tuturor) spre
Petrol și Gaze. Devine un apreciat inginer petrolist și se drapează în
mister. Veștile despre el sunt tot mai puține și mai inconsistente.
Aflăm totuși că, în 1995, publică la Editura Marineasa din Timișoara,
volumul de debut „Hărți pentru marile descoperiri”.
Și, spre sfârșitul verii trecute, se întâmplă o minune. Îl reîntâl-
nesc pe elevul meu de odinioară la Sinaia, unde se refugiază aproape
în fiecare weekend, pentru a-și reîncărca bateriile. Și-a edificat aici, în
imediata vecinătate a munților și a codrului, într-o zonă de liniște și
de nealterată frumusețe, un turn de fildeș, pe care l-a decorat în func-
ție de înaltele exigențe ale spiritului său. Am petrecut împreună cea-
suri de aducere-aminte, de discuții despre artă mai ales, dar și despre
viață, în general.
L-am rugat pe Cortez să-mi răspundă la trei întrebări, care să
dezvăluie cumva misterul legat de surprinzătoarea sa traiectorie exis-
tențială. A acceptat cu plăcere și, la cele trei întrebări (Ce a determi-
nat opțiunea de la sfârșitul liceului? Ce l-a făcut să renunțe la poezie?
Intenționează să mai revină cândva în slujba Muzei?) Cortez mi-a răs-
puns imediat, într-o manieră specifică, totalmente neconvențională.
Răspunsul său, construit pe formula 3 în 1, oferă, cu subtilitate, clari-
ficări la nedumeririle mele.
Oferim alături mesajul lui Cortez, însoțit de patru poeme se-
lectate din volumul amintit.

”CORTEZ CONSTANTINESCU: De ce aș mai fi scris ?...

De ce nu am mai scris? Ar trebui să știu, mai întâi de toate, de

ce am scris. Nu cred că a fost limpede vreodată. Nici n-ar fi trebuit să
fie, mă gândesc acum.
Atunci însă era un timp în care taifunuri de cuvinte, de sensuri
spulberau orizonturile. Câteva cuvinte se așezau. Ca păsările. Era un
126
timp în care scriam cu cerneală, pe hârtie. Cuvintele aveau parfum,
culoare, ca mătasea ori ca pânza de corabie. Alteori, în ninsori apoca-
liptice pe crengi. Devorau pădurile, munții. „Les neiges d’antan”... „nu
ninge – scuipă peste noi plictisiții din Paradis...”
Versurile pluteau ca frunzele toamna pe lacuri. Aveam impre-
sia că scriu poezie. Eram doar un corector de noapte. „Amfion cân-
tând, zidurile Ierihonului se ridicau singure...”
Așadar nu eu scriam. Eram în stăpânirea poeziei. Nu sunt de-
loc rare defecțiunile poeților de pe câmpul de luptă, atunci când o
cavalerie zornăitoare stârnește în zare pulberile vanităților. Unii din-
tre ei se mai întorc, târziu... „Mult timp după aceea, în fața plutonului
de execuție...” să jefuiască leșurile unor momente luxuriante. „Lumea
pe care am înțeles-o fulgerător și apoi am uitat-o la fel de ușor...”
De ce nu am mai scris? De ce aș mai fi scris?...
Sub lespezile memoriei („lespezile recunoștinței”, spunea
Domnul Profesor Floricică) se ascund de multe ori vipere. De care ne
place să fim mușcați.
Îmi aduc aminte că eram în anul întâi sau al doilea de liceu.
Într-o după-amiază am scris dintr-o răsuflare câteva versuri: ”De nu
va fi să ningă, zăpadă o să-ți cumpăr. / Conducte moi transportă mi-
resme din Eden. / Sprânceana ta, iubito, e-o frunză de ienupăr, / Bă-
taia pleoapei tale e singurul refren. // Când iarna se va sparge ca o
oglindă scumpă, / Vom sta într-o cabană, păziți de urși și reni / Și her-
ghelii albastre din foc au să irumpă, / Va fulgera în ceruri și-n ochii tăi
eterni. // Și clopote de gheață vor răsuna sub noapte. / Orașul e o
mare cu pești fosforescenți. / Pe muzică de Beatles vom îmbrăca în
șoapte / Iluziile noastre de douăzeci de cenți. // Iar sânul tău, iubito,
va fi o albă sferă / În care viitorul se coace ca un fruct, / În timp ce
Zeul Morții cu-o mână îmi oferă / Doar ochii tăi narcotici și fraze fără
punct. // Și mă voi sinucide, căci nu vreau să te supăr, / Sunt gentle-
man, iubito, ca orișice poet. / Sprânceana ta îmi pare o frunză de ie-
nupăr, / Bătaia pleoapei tale m-acoperă încet.”
Cum am terminat ultimul vers, am alergat imediat la Domnul
Profesor (eram vecini de bloc, pe atunci) să-i arăt magnifica realizare.
Cu exigența și cu rigoarea pe care le cultiva tot timpul: „Bine, dragă,

127
înțeleg că trebuie să ne mai și distrăm, dar aștept lucruri serioase de
la tine.” Așa și trebuia... Dar, orice-ar fi, nu pot să renunț la aceste
ingenuități...
Experimentam, sigur, eram un tigru de Bengal printre silabe
și ritmuri. Scriam haiku, de pildă Sens: Cuvinte captive / Spre-ntuneric
se scurge / Ochiul cometei. (primul vers are o monstruoasă silabă în
plus, dar nu se putea altfel). Nicomah: „Scrie, domnule, o dată volu-
mul ăla de versuri. După aia poți să te joci cât vrei, să scrii orice, toți
le vor considera geniale !”
Mi s-a întâmplat odată să visez o poezie. Literalmente. Ima-
gine cu imagine. Aproape cuvânt cu cuvânt. M-am trezit și nu am făcut
altceva decât să o scriu pe hârtie. Nu o mai redau aici. Primul vers:
„Păienjeni albi ca fulgii cad din lună.”
Dacă voi mai scrie? Dacă voi mai visa? Cine poate ști?...

Contratimp
Agonizează-n ierburi ceasul
Ca de săgeată – ceasul viu.
Șovăitor vânat, arcașul
Invocă bronzuri. Duce ceasul

Cu el un cifru timpuriu.
Inexprimabilul – îl știu
Dar cresc Antarctici peste mine.
Ramifică plecări compasul

În care or să se imprime
Candorile alexandrine
Și vocile de mai târziu.
Se-ntoarce zarea-n loc și vine.

Maeștri în stânci
Calotele veacurilor se retrag.
Ghețari mai rămân – nori friabili, marini.
În stânci cu nervuri mișcătoare, profund
Sunt sculptori pindarici, goniții din cer

128
Iar dălțile lor răsunând depărtat
Statuile inverse cresc către noi
Și către lumini litofage și reci.
Memoria formelor. Goluri. Pulsări.
Supreme fragmente în care târziu,
Aproape văzând vor dispărea deplin.

Din stânci izbucnesc uneori pâlpâiri

Și ochi aripați ce se pierd spre apus.

Întoarcerea în trupuri
Se-ntorc în trupuri oamenii pe rând
Aproape vii și aș putea să-i sperii
Rupând sonor sigiliile serii
La marginea de nord a unui gând.
Prin piețe părăsite de fântâni
Vânez închis cu alte simulacre
În cutele văzduhului ca-n racle
Lunare cratere de ochi păgâni.

Ogive ciclic zarea o deschid,

Orașul cade-n iederi și uitare;
Înconjurat de flăcări fiecare
Se-ntorc în trupuri oamenii din vid.

Golf
Boltind depărtările gânduri încep
În alcătuiri provizorii.
Clipind ca un semn al comorii
Vedenia ne încorporează încet.

De mult traversez ca pe o mare

Cuvântul ostil către golful cu zei.
În plasa de raze a aștrilor mei
Se prind doar planete sumare.

129
 Hiperbole-n simple mișcări îmi desfac
Din ani privilegii intacte.
Un sens în prelungi cataracte,
Răsfrângerea lor pe hubloul opac.

Plutesc cu vederea-nghețată
De păsări morgane aduse de vânt
Din stepele incantatoriu crescând
Cu hula și munții odată.

RADU COSMA

Inginer geolog-geofizician, Universitatea din București, speciali-

zare în tehnologia mediului, RWTH Aachen, Germania. Proiecte în peste
20 țări din Europa, Africa și Asia. Membru al societăților științifice din
Franța, Germania, România și SUA. Titlul de ”European Geologist” (Paris,
1997). Peste 30 lucrări științifice publicate în Anglia, Austria, Belgia,
Germania, România, SUA.
Activitate literară
1966-1968: Redactor revista ”Zodiac”, Liceul ”George Enescu”
din Sinaia, coordonator prof. Ion Floricică
Din 2014 membru al Cenaclului literar ”Lucian Blaga”
2016 cartea ”Pietrele care rămân”, AmandaEdit, Sinaia
2017 cartea ”Dor de Europa”, AmandaEdit, Sinaia
2019 cartea ” Sinaia regală și culturală”, AmandaEdit, Sinaia

În căutarea sensului vieții : „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”

(fragment din "Pietrele care rămân")
De multe ori viața ne duce ca un val. Și tot revenim la Emi-
nescu: „Dintre sute de catarge / Care lasă malurile / Câte oare le vor
sparge / Vânturile, valurile ?” Și eu, precum mulți din generația 1950,
am fost dus de firescul vieții: școală, facultate, serviciu, familie, copii,
până când nefirescul sistemului comunist m-a făcut „să las malurile”,
să emigrez în Germania. A început un nou capitol, sub îndemnul lui
Coșbuc: „O luptă-i viaţa; deci te luptă / Cu dragoste de ea, cu dor / Pe
seama cui? / Eşti un nemernic / Când n-ai un ţel hotărâtor”. Țelul a
130
fost o viața mai bună pentru Alexandra și Stefan. Suntem catarge, în-
toarse la mal, nesparte, ba chiar întărite de vânturi și valuri. Dar anii
trec și întrebările se înmulțesc. „Omul în căutarea sensului vieții” este
o carte scrisă de Viktor Frankl (Meteor Press, 2009), o minte luminată
și un om remarcabil, care a supraviețuit Holocaustului, ca să ajungă la
concluzia că, până și în cele mai crunte circumstanțe, tot suntem liberi
să ne alegem destinul. Cartea lui Frankl conține istorisirea vieții unui
om care, dintr-un număr, a redevenit o persoană. Autorul a trăit ex-
periența a trei ani de teroare în lagărele naziste de la Auschwitz și
Dachau. În timpul suferinței îndurate și parțial din cauza acesteia,
și-a dezvoltat viziunea psihoterapeutică, cunoscută sub numele de lo-
goterapie. În centrul teoriei sale stă convingerea că forța motivatoare
fundamentală a omului este căutarea sensului existentei.
O parte a sensului vieții este, după părerea mea, împlinirea
afectivă, dragostea. Cum spunea Marin Preda (oare vom afla vreodată
adevărul asasinării sale?), în „Cel mai iubit dintre pământeni” (Cartea
Româneasca, 1980): „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Mai are marele
scriitor, în același roman, încă o vorba de duh: „Când faci dragoste,
moartea îşi ia tălpăşiţa”. Și, 'pour la bonne bouche', o ultimă întrebare
răscolitoare a lui Marin Preda: „Iubirea poate să fie oricum, numai să
fie! Poţi să arăţi ca un chimval răsunător, dar dacă dragoste nu e...
spune evanghelistul. E vorba, desigur, de dragostea divină, dar a noas-
tră, cea profană, are oare vreo limită care s-o împiedice să atingă gra-
niţa divinului? Lăcaşul ei nu e tot inima umană?”
Cu frumoasa punte a lui Marin Preda, desigur că dragostea
divină, căutarea lui Dumnezeu reprezintă o parte importantă a
sensului vieții. Unii oameni sunt credincioși prin educație, alții de-
vin ca-n Germania, care au ieșit din Biserică, nu atât legat de cre-
dință, cât de „Kirchensteuer”, impozitul pe biserică, ca să nu-l mai
plătească. Eu unul fac parte din a doua categorie, am început să-l
caut pe Dumnezeu mai târziu, în toamna vieții. Toate vin la timpul
lor. Căutările mai târzii au farmecul lor, sunt mai deosebite, pre-
cum prieteniile sau vinul vechi. Îndreptarea mea către Dumnezeu
e firească, înceată, dar sigură. Vine simplu din interior, nu în urma
unui șoc sau decepție în viață. Mă simt precum Adam, cu

131
mâna întinsă spre Dumnezeu, precum în minunata frescă a lui
Michelangelo, de la Capela Sixtină a Vaticanului. Ca și în pictura lui
Michelangelo, Dumnezeu are o mână hotărâtă către mine, cu de-
getul arătător întins. Eu însă mai stau pe gânduri, ca mana lui Adam
și a mea e nehotărâtă, parca mi-e teamă să-L ating pe Dumnezeu.
Mi se întâmplă ca în frumoasa poveste a lui Rabindranath Tagore,
în care credinciosul ajunge după ani de pelegrinari la o „casă de pe
o stea foarte îndepărtată, care avea o mică tăbliță în fața ei, pe
care scria “Aici locuiește Dumnezeu”. Frica mea era: “Dacă această
casă este cu adevărat a lui Dumnezeu, ce voi mai face după ce ÎL
voi întâlni?” Căutarea lui Dumnezeu devenise însăși viața mea” (În
căutarea lui Dumnezeu, file de lumina.ro, 26 februarie 2014).
M-au impresionat încă din școală psalmii lui Tudor Arghezi. Psal-
mul VI are versuri cutremurătoare: „Singuri, acum în marea ta po-
veste / Rămân cu tine să mă mai măsor / Fără să vreau să ies biru-
itor / Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!" Simt că drumul apropierii
de Dumnezeu e lung și cere efort. Mă simt ca un alpinist aflat abia
la tabăra de bază a Muntelui Everest, adică la 5.365 m. Însă până
la vârf, adică la 8.848 m mai e foarte mult și din ce în ce mai greu.
Dar, răspunsul lui Mallory la întrebarea de ce trebuie urcat
Everestul: „because it's there!” se potrivește de minune și dorinței
de a-L căuta pe Dumnezeu.
Viața mai are, cred eu, un sens esențial: acela de a lăsa ceva
în urma noastră, de a nu face doar umbră Pământului. Și ce putem
lăsa noi, oamenii obișnuiți, mai deosebit: desigur copiii! Contează mai
puțin împlinirile profesionale, în afara celor cărora Dumnezeu le-a dat
harul, de a fi mari pictori, sculptori, scriitori sau artiști. Realizările ma-
teriale reprezintă ceva doar pentru cei vanitoși, meschin-orgolioși sau
corupți scăpați nemeritat de DNA. Însă împlinirea prin familie, copii,
nepoți, dă un sens existențial. Ne simțim în continuitate față de bunici
și părinți, la rândul nostru devenim părinți și bunici. Parafrazându-l pe
Winston Churchill cu celebrul aforism „Democraţia este un sistem po-
litic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat
până acum”, am putea spune că și familia este problematică, însă cea
mai viabilă formă socială, inventată de omenire până în prezent. Legat

132
de morala creștină, familie și îmbătrânire, Winston Churchill mai are
un aforism înțelept: „Nu-ţi face griji despre evitarea ispitelor. Pe mă-
sură ce îmbătrâneşti, te evită ele”.
Și cu înțelepciunea lui Sir Winston Churchill ajungem la un as-
pect mai puțin înălțător, dar uman al sensului vieții, acela de hedo-
nism, de a ne bucura de prieteni, de o carte bună, de o seară la Ateneu
sau la teatru, de o masă savuroasă, de un vin bun și de o hetairă
(vorba înțeleptului Andrei Pleșu). Nu ar fi păcat să vizitezi Japonia, fără
a cunoaște o gheișă? Iar pentru un bărbat în toamna vieții, ce-ar putea
fi mai minunat decât sa fii alături de ”Frumoasele adormite”, precum
minunatul roman omonim al lui Yasunari Kawabata (Humanitas Fic-
tion, 2014).
„Ca o piesă de teatru, așa este viața: nu contează cât de mult
a ținut, ci cât de frumos s-a desfășurat” spunea Seneca. În acest spirit
am descoperit și bucuria de a scrie această carte.

Emigrare. Dor de Europa (fragment din cartea "Dor de Eu-

ropa")
Damian și Lorelei se simțeau bine la Londra: aveau amândoi
job, câștigau dublu față de Germania, respectiv mult mai bine decât
în România, se bucurau de prieteni și vacanțe. Până când – neașteptat
– a venit ceea ce nimeni din anturajul lor n-ar fi crezut posibil: Brexit,
ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, lebăda neagră în jargon
jurnalistic. După zile de șoc a urmat momentul de reflecție: ce facem?
Inițial, s-au gândit să emigreze în America, aveau prieteni la
San Francisco, probabil și-ar fi găsit amândoi joburi bune. Mai ales pe
Lorelei o atrăgea posibilitatea de a lucra în cercetare microbiologică,
la un nivel superior vestului Europei, eventual în echipa unui premiu
Nobel pentru medicină. Și Damian spera, că după eliminarea vizelor
pentru Canada, obținută inteligent de Guvernul Cioloș, va urma și cea
pentru SUA. Dar a venit ca o bombă detonată de ură și resentimente
a doua lebădă neagră, mai șocantă decât Brexit, alegerea lui Trump,
ca președinte al SUA. Damian si Lorelei au fost imediat la unison: cu
Donald Trump, Statele Unite devin o țară, din care oamenii de bun
simț doresc să plece, nu să vină. Au uitat de America, gândind alte
variante de emigrare.

133
 – Eu cred, că mai bine rămânem aici, iar dacă se impun res-
tricții pentru cetățeni UE, să ne întoarcem în Germania, unde ne
poate ajuta mama cu copilul, spuse prudent Lorelei.
– Știi că e problematic cu joburile artistice pentru mine, în
Germania, replică Damian. Pe mine mă trage ața acasă, în Romania,
mai ales de când e Guvernul Cioloș.
– Bine, dar cum am putea să ne păstram un nivel de trai de-
cent, la salariile mici din România?
– M-am interesat deja, Mihai Eminescu Trust, fundația prin-
țului Charles, caută un Design Manager, pentru restaurarea caselor
săsești din Transilvania. Iar tu ai putea lucra la o clinică privată, pre-
cum Regina Maria, unde dotarea și plata sunt civilizate. Sau ai putea
preda în limba germană la Medicină, Universitatea Babeș-Bolyai din
Cluj.
– OK, tatonăm, dar nu ne pripim, nu uita că vom fi trei, iar tu
va trebui să ne asiguri traiul vreo 2-3 ani, până când voi relua lucrul.
Prudența lui Lorelei s-a dovedit o alegere înțeleaptă. Pe 11
decembrie 2016 au avut loc alegeri parlamentare în România, unde
slaba participare a tinerilor din țară și a diasporei, combinată cu votul
influențat de televiziuni de propagandă, au permis venirea la putere
a unei coaliții penale. Damian, care votase la Londra pentru Uniunea
Salvați România, având o prețuire pentru Clotilde Armand și Cristian
Ghinea, era șucărit foc pe prietenii de pe facebook, care preferaseră
să-i dea like, în loc să meargă la vot. Era clar, că ideea de a se întoarce
într-o Românie dominată de minciună și măsuri anti-justiție, nu mai
avea sens. Prieteni de la București, precum Ștefan și mulți alții, se gân-
deau serios să emigreze din România.
De Crăciun și Anul Nou 2017 au fost alături de Regine în
Germania. S-au bucurat de a fi împreună, Regine și Damian aveau o
relație foarte bună. Lorelei profită de prezența mamei, aducând din
nou în discuție ideea revenirii în Germania. Regine s-a declarat încân-
tată să-i ajute la creșterea copilului. Și profesorul de la Universitatea
din Frankfurt i-a oferit lui Lorelei, posibilitatea revenirii în colectivul
de cercetare. Dar pe 19 decembrie 2016, teroristul Anis Amri a intrat
cu un camion în mulțimea de la Târgul de Crăciun din centrul Berlinu-
lui, omorând 12 oameni și rănind alți 48.
134
 – Oh Gott (Dumnezeu), nu mai pot să văd așa ceva, mi-aduce
aminte de Nisa și Paris, izbucni Lorelei în plâns.
– Mi-e teamă, că în Europa vom trăi o vreme cu teama aten-
tatelor, spuse Damian.
– Gândește-te că vom avea un copil! Cum aș putea să risc,
mergând cu el la un Târg de Crăciun, de exemplu?
– M-am gândit la asta, Lorelei. Cred că decizia înțeleaptă ar fi
să emigrăm într-o țară liniștită, departe de Europa, devenită nesigură.
– Unde, Damian? Ai văzut că nici în America nu mai e de emi-
grat...
– Există alternative: Canada, Australia, Noua Zeelandă.
Din ianuarie 2017, Damian și Lorelei, reveniți la job-urile lor la
Londra, s-au pus serios pe căutat. Atât Canada, cât și Australia ofereau
excelente oportunități pentru Lorelei, în cercetare medicală sau far-
maceutică. În schimb, șansele lui Damian, în domeniul artă, foto-de-
sign apăreau mai subțiri. Damian și-a trimis CV-ul la mai multe muzee
de artă din țările căutate. A primit o serie de răspunsuri negative, dar
a continuat să aplice. Perseverența i-a fost răsplătită, într-o seară a
primit un e-mail de la directorul muzeului național și galeriei naționale
de arte din Noua Zeelandă, Te Papa Tongarewa. Era invitat la un in-
terviu în Wellington, pentru postul de European Art Director la Natio-
nal Art Gallery. Muzeul intenționa să achiziționeze lucrări de arta mo-
dernă europeană, de aceea optau pentru un expert din vechiul conti-
nent. A luat-o pe Lorelei seara de la job, invitând-o la unul din rarele
restaurante cu specific maori din Londra.
– Liebling, am șansa unui job foarte bun la Wellington, Muzeul
Te Papa.
– Nu este prea departe? Tu ai părinții la București, mama e la
Frankfurt...
– Da, dar vezi că situația în Europa se degradează, acolo pu-
tem trăi în siguranță, Noua Zeelandă este o țară civilizată, ca natură e
raiul pe pământ, oamenii sunt prietenoși.
– Bine, dar admițând că tu primești jobul de European Art
Director, eu ce voi face?
– Vei sta o perioadă acasă cu copilul, din salariul meu vom
putea trăi decent toți trei. Între timp ai putea căuta job, spre exemplu

135
la Malaghan Institute, ce aparține de Universitatea Victoria din
Wellington, centrul de cercetare nr. 1 pentru imunologie din Noua
Zeelandă. Caută specialiști cu doctorat, cred că ai șanse bune, direc-
toarea are nume franțuzesc, Anne la Flamme.
– La toate te-i gândit și știi o grămadă de lucruri, nebunati-
cule, semeni cu bunicul!
– Dumnezeu să-l odihnească! O să ne meargă bine, ai încre-
dere! Nu mai e de trăit în Europa, dacă după amenințările lui Putin,
Brexit și imprevizibilul Trump, alegerile din 2017 în Olanda și Franța
vor aduce extremiștii de dreapta la putere, Uniunea Europeană va fi
în pericol. Doar că, fiind la capătul Pământului, ne vor lipsi cei dragi ai
noștri. Ne va fi tare dor de Europa!

”Sinaia regală și culturală” (cuvânt înainte)

Orice carte își are povestea ei, nici aceasta nu face excepție.
La o întâlnire a cenaclului literar "Lucian Blaga" din Sinaia, spre finele
anului 2017, prietenul Virgil Nicolae ne-a împărtășit din istoria fasci-
nantă, dar tumultoasă a cercului antroposofic din Sinaia, asociat mu-
zicologului George Bălan, în anii 1968-1974. Am exprimat părerea că
lucrările antroposofice, urmate de intervențiile brutale ale Securității
ar merita așternute pe hârtie.
Ulterior, ideile au început să se coacă. Oare întâmplător au înflo-
rit atâtea experiențe și personalități spirituale la Sinaia? Prin stabilirea
reședinței de vară la Castelul Peleș, Casa Regală a devenit Mecena și
magnet pentru multe din marile spirite ale României din anii 1870, până
la abdicarea forțată a Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947.
Încet, treptat, cartea a început să prindă contur. Desigur, ale-
gerea personalităților spirituale din prezentul volum aparține autoru-
lui, fiind ca atare subiectivă. Eu însumi am fost plăcut surprins, dar
m-am bucurat să descopăr atâția oameni extraordinari, care au locuit,
chiar și temporar la Sinaia. Editorul Claudiu Istrate l-a indicat și pe ma-
rele filosof Constantin Noica, de care nu știam. Tot editorul a venit cu
propunerea ca extraordinara viață spirituală a orașului Sinaia să facă
obiectul mai multor volume. Ca atare, istoria deosebită a grupului an-
troposofic va fi scrisă și publicată într-un alt volum. De asemenea, ră-
mâne deschisă includerea altor personalități în volume ulterioare.
136
 Volumul arhitectului Dan Manea, "Sinaia, Orașul Elitelor", apă-
rut la editura ”Princeps Publishing”, este una dintre cele mai cuprinză-
toare cărți despre istoria și arhitectura orașului Sinaia. Aflată la granița
dintre monografie și album de fotografie, cartea are peste 1000 de ilus-
trații, fotografii vechi și noi, unele dintre ele publicate în premieră. Este
o carte cu parfum de cronică, scrisă de un arhitect îndrăgostit de orașul
său, motiv pentru care cititorul are parte de o perspectivă specială, cu
totul inedită. Destinul localității se leagă implicit de destinul Casei Regale
a României. Iar Sinaia a jucat un rol important în felul magistral în care
înaintașii noștri au așezat România pe harta lumii.
Dar Sinaia nu înseamnă doar Regalitate, istorie, frumusețe
montană sau arhitectură. Cu asupra de măsură, înseamnă spirituali-
tate, focar de cultură, sursă de inspirație. În paginile cărții mele apar
pe lângă Regele Carol I, ctitorul României moderne, Regele Ferdinand
Întregitorul, Regina Elisabeta, reinventată Carmen Sylva, protectoa-
rea artelor, Regina Maria, adevărata zână a României Mari, uriașe
personalități, precum George Enescu sau Arsenie Boca. De asemenea,
sunt incluse alte mari spirite aflate temporar la Sinaia: Ion Luca Cara-
giale, Nicolae Iorga, Neagu Djuvara, Constantin Noica, Andrei Pleșu,
Marin Cazacu.
Sinaia practic nu a existat până la 1695, când spătarul Mihai
Cantacuzino, impresionat de călătoria la Muntele Sinai și la Mănăsti-
rea Sfânta Ecaterina, ctitorește Mănăstirea Sinaia.
Să nu uităm că localitatea a început să se dezvolte începând
cu anii 1870-1880, la inițiativa Eforiei Spitalelor Civile, după ce Carol I
de Hohenzollern-Sigmaringen, devenit Regele României, a hotărât
construirea aici a Castelului Peleș, ca reședință de vară. Prezența su-
veranilor, mai cu seamă a Reginei Elisabeta, iubitoare și Mecena a
scriitorilor, pictorilor și muzicienilor, a constituit magnetul pentru po-
liticieni, mari boieri, importanți oameni de afaceri, remarcabile per-
sonalități culturale și științifice din toate domeniile, veritabili oameni
de elită și spirite deosebite, amintite în această carte și în cele ce vor
urma. Magia spirituală a continuat în perioada Reginei Maria, apoi nu-
anțat în timpul Regilor Carol al II-lea și Mihai, până la abdicarea for-
țată a celui din urmă la 30 decembrie 1947.

137
 În pofida celor 45 de ani de comunism, Sinaia și-a păstrat par-
fumul regal și de elită, a conservat tradiția de oraș al artelor și de sta-
țiune turistică și balneară, atrăgând în continuare personalitățile, mai
ales prin funcționarea Domeniului Peleș ca muzeu și Casă de Creație
sau prin utilizarea Casinoului drept Casă de Cultură.
După 1989, comunitatea și autoritățile orașului Sinaia au în-
ceput recuperarea memoriei culturale a orașului, mai ales a celei din
perioada regalității. Un moment astral s-a produs în anul 2007, când,
după cinci ani de negocieri între Statul român şi Casa Regală, se
ajunge la un acord, prin care Castelul Peleş, Castelul Pelişor, precum
şi întregul domeniu Peleş alcătuit din fostele dependinţe regale, au
reintrat în proprietatea Regelui Mihai/Casei Regale, dar continuă să
fie administrate de statul român, ca ansamblu muzeal.
Muzeul Național Peleș este și astăzi un focar de cultură, prin
numeroasele colecții, expoziții, cataloage de artă și conferințe, cu o
semnificativă creștere calitativă, îndeosebi după preluarea manage-
mentului de către istoricul dr. Narcis Dorin Ion, în anul 2016.
Tot după 2007 trebuie să remarcăm perioada de modernizare
urbanistică și dezvoltare a patrimoniului cultural, turistic și de agree-
ment al orașului, cu influențe majore în păstrarea și augmentarea
identității spirituale a comunității. Astfel, a avut loc o reabilitare ma-
sivă a zonei centrale și de promenadă, atât prin punerea în valoare a
unor clădiri emblematice și înființarea în cadrul lor a unor instituții cu
misiuni culturale (Muzeul Orașului, Centrul Cultural ”Carmen Sylva”),
cât și prin dezvoltarea spațiilor de natură expozițională, de conferință
și de eveniment artistic în cele existente (Casinoul, Parcul ”Dimitrie
Ghica”, Casa memorială ”George Enescu”) sau aflate în proiect (Ca-
pela Știrbey, parcul dendrologic și scena în aer liber, Centrul cultural
pentru seniori etc.).
Este important că Primăria acționează pentru a repune Sinaia
pe harta culturală a țării și chiar a continentului (prin Concursul de
Eleganță Automobilistică, Festivalul Internațional de Chitară Clasică,
Europa Summer Edition/Summer Music Academy, Festivalul George
Enescu și Muzica Lumii, Film 4 Fun, Festivalul Sinaia Forever etc.), iar
instituțiile amintite mai sus, precum și Asociația culturală ”Prahova
Excelsior” (ASPE) sau structurile de profil cultural sprijinite de aceasta
138
(Cenaclul literar "Lucian Blaga", Teatrul Zamora, grupul coral SinAr-
monia) organizează și sprijină periodic evenimente menite să dez-
volte dimensiunea spirituală a orașului nostru.

OCTAVIA FLORICICĂ (CERGĂU OCTAVIA GHIOCEL)

Născută la 5 aprilie 1950, la Sinaia. A urmat cursurile școlii și

liceului „George Enescu ” din Sinaia, apoi Facultatea de Filologie a Uni-
versității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A fost profesoară de limba
și literatura română la Colegiul „Mihail Cantacuzino” din Sinaia, timp
de peste treizeci de ani. A fost detașată, patru ani, la Beijing, împre-
ună cu soțul său, Ion Floricică. La Universitatea de Limbi Străine,
Beiwai, a predat limba și literatura română studenților chinezi, în ca-
drul orelor de seminar. A realizat o „Antologie de proză românească”
și o „Antologie de poezie românească” pentru familiarizarea studen-
ților chinezi cu limba și literatura română.
Revenită în țară a publicat numeroase articole în „Tribuna”,
„Axioma”, „Dialog Info-Sind”, „Ziar de Sinaia”, „Expresul de Sinaia”,
„Sinaia Excelsior”, „Ciripit de păsărele” etc. În 2015 a publicat „Scrii-
tori în labirint”, un volum de eseuri, ale cărui capitole au fost gândite
spre folosul elevilor și al profesorilor. Sunt abordați, din perspectiva
situărilor arhetipale ale omului în labirint, mai mulți scriitori din pro-
grama școlară obligatorie: Mihai Eminescu – În centrul labirintului,
Lirica blagiană – refuzul labirintului, Lucian Blaga – Meșterul
Manole, Lucian Blaga – Zamolxe, Motivul dublului. Oglinda din cen-
trul labirintului, Trecerea prin oglindă. Dragostea peste fire, Vasile
Voiculescu – obsesia labirintului, Vasile Voiculescu – Lostrița, Mircea
Cărtărescu – Levantul. Metafora Turnului Babel. Eseul despre Mircea
Cărtărescu a fost publicat și la Editura Caiete Silvane, Zalău, 2017, ca
urmare a faptului că a fost „carte câștigătoare a celei de-a doua ediții
a Concursului de debut, secțiunea Critică și istorie literară, organizat
de Editura Caiete Silvane...”
Lucrează, de câțiva ani, la o carte despre natura și funcția sim-
bolului în civilizația chineză, cu corespondențe în cultura populară și
sacră românească. Cartea, „Ghid pentru turiști deștepți”, aflată în

139
etapa finală de redactare, și-a propus să abordeze obiectivele turistice
din capitala Chinei într-o manieră modernă și originală: „Beijing – tu-
rism și meta-turism”.
La finalul activității didactice, i-a fost acordată, de către
Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, prin semnătura minis-
trului Cristian Mihai Adomniței, Diploma de excelență pentru în-
treaga carieră didactică, pentru activitatea impecabilă desfășurată
la limba română.

Răsfrângeri (fragmente)
Țigăncușă frumoasă și proaspătă, cel mult 14 ani; rochiță
scurtă și decoltată, sâni ridicați sub dantelă, contrast incitant cu pielea
bronzată. Încearcă să urce la etaj, dar e oprită de o infirmieră masivă
și autoritară.
– Tu unde te duci?
– La o radiografie sau... ceva de genul...
– La o ecografie?
– Ceva de genul...
***

Coridor cu oameni plimbându-se rar, cu mâini prelungindu-se

cu furtunuri înfipte în pungi de dimensiuni și forme ciudate. Sonde de
urină, de fecale, de sânge rezidual. Hibrizi. Oameni-aliens cu tentacule
diferit colorate, ieșite din abdomene, sub pansamente umflate, lipite
cu scotch. Margini înflorite de fire subțiri, albe, ca un păienjeniș pal,
haotizant, ascunzând tăieturi proaspete. Una sau două, căci, uneori,
o tumoră de colon anulează definitiv funcția anusului. Un nou anus,
obscen în senzuala lui prospețime, înflorește deasupra coapsei stângi.
După sondă urmează stoma. În urmă a rămas tumora, mare, palpi-
tând încă de sânge, inconștientă de mortala ei desprindere de trupul-
gazdă.
***
Bărbat singur, interiorizat, furios. Aproape că nu vorbește. Nu
pare să aibă tratament. Un antibiotic, un anticoagulant, uneori o per-
fuzie. Ignorat oarecum de personalul medical. Tăcut, plin de mânie și
resentimente. Se deplasează cu greutate. Soția vine la câteva zile cu

140
noutăți. Așteaptă rezultatul unei analize. Tremură pentru el. Îi aduce
mâncare și roșii de grădină. Zăgăzuită, furia lui izbucnește în răstim-
puri asupra ei. Ea tace o vreme, apoi răbufnește reținut, cu vorbe pu-
ține și gesturi apăsate. El redevine tăcut. Apoi..., apare rezultatul.
Pentru că nu are procură, ea îl obține greu. Îl aduce și cere externarea.
Înainte de plecare, pe coridor, îl roagă hohotind pe Dumnezeu să o
ierte că s-a rugat ca analiza lui să fie pozitivă. El a fost operat de cancer
la prostată cu ani în urmă. Are metastaze osoase. Tratamentul pentru
cancer costă 5 000 lei. Periodic este nevoie de internare pentru con-
firmarea diagnosticului. De fiecare dată se teme că sonda ar putea
găsi în prostată o zonă curată.
***
Un pas pe Lună! Un pas mic pentru om, un pas mare pentru
Omenire! Prin contrast, victoriile de aici sunt aparent mizere. După
operație, întrebările esențiale alternează între vulgaritate și diminuti-
vare, de parcă s-ar fi produs o inversare de funcții. Ai făcut căcuță? își
întreabă fiica de 50 de ani tatăl. Răspunsul, în sfârșit afirmativ, o face
să dea rapid zece telefoane, anunțând vestea cea mare: tata a făcut
caca! Ar fi hilar și este, dacă ignorăm cadrul de referință. Revenirea la
firescul insignifiant e miza operației, a durerii și a așteptării. Miza vie-
ții, în fond.
***
– Ai răbdare, tata!
– Am, că doar eu stau aici!
– Fii cuminte, tata, și ascultă!
– Ce vrei să fac?! Stau toată ziua în pat! Cum să nu fiu cu-
minte?!
– Bea apă, ca să ai scaun...
– Beau, beau numai apă, dar cât să beau?!
– E bine să bei apă...
– Bea tu, dacă e așa de bine! Eu m-am săturat! Beau numai
apă și scursură de fasole! Lături! Și porcii mănâncă mai bine! N-am și
eu o bucățică de pâine, un covrig... Apă! Apă și lăturile pe care le nu-
miți supă strecurată...
– Ai răbdare, tată!

141
 – Răbdare? Eu vă spun că mor de foame și voi îmi cereți răb-
dare? Să am răbdare să mor? Sunt nemâncat, mi-e foame, amețesc
când mă ridic...
– Bea apă, tata!
– Tu ai surzit? N-auzi ce spun eu? Apă! Apă! O ții una și bună!
Nu mi-e sete, nu vreau să beau apă și nu vreau nici lăturile voastre!
M-am săturat!
– Fii cuminte, tată! Ascultă ce-a spus doctorul...
– Doctorul?! De parcă el rabdă de foame! El mănâncă, bea...
Și, nu-mi spune mie de doctor!
***
– Cară ca proștii, degeaba! Doar știe că nu mănânc. Eu nu mă-
nânc prostii d-astea! Supă pasată?! Cumpărată! Păi ce, ea știe să gă-
tească? Nu știe nici pentru ea! Cumpără de la magazin! Ce, eu mă-
nânc de la magazin, eu mănânc toate prostiile?! Acum o arunc pe
geam! Să n-o mai văd! Da, ce sunt eu?! Le spui românește, le vorbești,
degeaba. Bani cheltuiți! Mi-a adus mămăligă cu brânză! Ce-i asta?!
Asta o dau la ciori, afară! Mănânce și ciorile! Și aici, ce panoramă e
aista ?! Le-am spus să o ieie acasă și s-o mănânce ei. Dar n-au vrut, că
ei nu mănâncă. Păi ce, să manânc eu, că eu îs mai prost?
– Ce lapte e ăsta ? De unde atâta lapte în București? Vezi vreo
vacă pe stradă? Au crescut copiii mari și nu știu cum arată o vacă!

***
Pe Corso se plimbă bolnavii. Cu excrementele în jurul trupu-
lui, cu sondele de urină și sânge în mâini sau târându-se după ei
într-o foșgăială stranie, înspăimântătoare. Bărbați și femei cu chipuri
cadaverice, cu firele perfuziilor agățate de suporți, pe care îi cară după
ei, sfeșnice din care picură apa vieții în arterele gâtului sau în venele
mâinilor. Chipuri îndurerate, ochi măriți de boală, buze uscate, siluete
diforme, coborâte parcă din zugrăveala mănăstirească a împărăției
morților sau, poate, din imaginația dantescă. După un timp se des-
prind și intră în rezerve. Se așază pe spate în paturile aliniate alb, an-
ticipând veșnicia. În tăcerea lor se mai aud doar vocile medicale:
– Tată, unde te doare?

142
 – Mamă, nu ai voie să mănânci după operație! – Mămică, stai
liniștită să-ți pun perfuzia! – Tăicuțule..., Mamă..., Măicuță... Îți vine
să crezi că toți părinții lumii s-au adunat aici în noaptea asta !

***
– M-o tăiet degeaba!
– Nu, Moșule, ți-au aranjat mațele cum trebuie!
– Da, ce-aveau mațele mele?
– Păi, n-ai spus tu că te-o lovit un lemn în burtă și noaptea ai
auzit o plescăială ca o surpare, ca și cum ar fi căzut într-o găleată ma-
țele porcului?!
– Am spus și ce-i cu asta? A fost acum douăj’ de ani!
– Păi, asta o fost! Ți s-or încurcat și or căzut pe-o parte și s-or
legat ca niște ațe, de nu mai puteai să faci caca...
– Nu puteam decât cu clismă, la trei zile...
– Păi, vezi, acum ți le-or pus la loc!
– Păi, cum le-or pus, că tot nu pot să fac?!
– O să faci, stai să vezi...
– Ce să stau, că nu fac! Și m-or tăiet degeaba!
................................................................................................
– Dom’ doctor, or trecut trei zile și n-am făcut nimic...
– Mai stai o zi-două și, dacă tot nimic, o să-ți fac o clismă mică!
***
Alt interlocutor :
– M-or tăiet degeaba!
– Cum degeaba, au văzut că nu-i tumoră!
– Cum nu-i, dacă era în poză?!
– Nu-i!
– S-or uitat bine?
– S-or uitat că doar ți-or tăiet burta!
– Și n-or văzut tumora?!
– Ce-ai, bunicule, nu-ți spusei?
– Îmi spuseși, dar de ce m-or mai tăiet?
– S-o scoată, bunicule!
– Ce să scoată, dacă spui că nu-i!

143
 – S-o scoată, dacă iera...
– Voi sunteți nebuni sau vreți să mă-nnebuniți și pe mine?!
Cine spuse că iera ? De ce m-ați adus aici? De ce m-o tăiet?
– Bunicule, la județ o ieșit tumoră...
– Și de ce n-or găsit-o?
– Nu știu, bunicule, ziseră că nu-i!
– Și ce facem noi acu?
***
– Comoară, comoara mea! Ia, acum vin peste tine!
Apariția insolită a unei infirmiere trupeșe, cu fusta verde
scurtă și strâmtă, cu talia încinsă precum Scarlett O’Hara, cu sâni ge-
neroși sub bluza albă. Părul negru, vopsit. Emană energie senzuală. Se
apropie de patul pe care un bolnav își expune funcțiile interne ca pe
niște trofee. I-a fost anulat anusul și se recompune încet, mai întâi ca
bunic, ca tată, ca întreținător de familie. Apariția ei exotică îi amin-
tește că este bărbat și, într-o mișcare pripită, încearcă să ascundă do-
vezile neputinței sale. Ea se face că nu vede și îl privește provocator,
înviindu-l. Un scurtcircuit mental! El își redescoperă bărbăția, ea îi po-
trivește delicat cearșaful și pleacă.
Mai târziu îmi povestește: Am trecut de 50 de ani. Îmi cresc
strănepotul de 4 ani. Fiica mea a născut la 16 ani, ne-a lăsat fata și a
plecat cu unul în lume. Nu mai știm de ea. Ne-am crescut nepoata. La
16 ani a făcut și ea un copil. Se chinuia cu serviciul și viața necăjită. A
chemat-o o prietenă la muncă în Anglia. Nu știa dacă să se ducă sau
nu. Am făcut un împrumut la bancă și am îmbrăcat-o din cap până-n
picioare. Nu se putea duce acolo ca o sărăntoacă! Are 20 de ani! I-am
spus: du-te, fetițo, vezi lumea, învață, muncește, caută un pic de feri-
cire! Noi am rămas să creștem băiatul. Bărbatu-meu îmi spune că eu
sunt de vină pentru tot. El stă acasă, n-are servici. Când își spală ne-
potul la coadă i se pare că e greu. Eu ce să mai zic?! Lucrez de 20 de
ani cu Domnul Profesor.
Când ne-a ales, ne-a zis:
– Știu că aveți greutăți și probleme, dar când intrați în rezerve
zâmbiți și glumiți. Cancerul este adevărata problemă și... voi nu-l
aveți!
***
144
 – Singurul medicament e mâncarea! Doar ea vindecă! Îmi
spune asta un țigan mustăcios din rezerva alăturată. A fost operat la
colon și s-a ridicat gemând și văicărindu-se aproape imediat ce s-a ri-
sipit binecuvântarea anesteziei. Și-a luat parizer din frigider și a mân-
cat. Apoi s-a târât cu greutate, văicărindu-se amarnic, către bucătărie.
A mâncat o ciorbă acră, cu roșii, cartofi și varză. A revenit la pat și a
început să țipe în răstimpuri. Ațipea, se trezea și țipa: Au!, Mor! ...
Moor!... Mooor! A dus-o așa o vreme, apoi a început să vomeze. Au
sosit într-un suflet asistentele, apoi infirmierele, apoi și doctorul de
gardă. Voma întruna, iar stoma era umflată de aer. Injecții, perfuzii,
întrebări... El gemea și voma... A fost dus la blocul operator și deschis.
Curățat și cusut. A dormit o zi și o noapte cu scurte întreruperi. Când
s-a trezit căuta din nou mâncarea. Parizer, muștar și pâine, însoțite de
gemete lungi, amarnice. Gemea și înfuleca. Mâncarea vindecă!

***
Terapie intensivă! O doamnă devenită femeie simplă zace
sfârșită pe un pat special, conectată cu fire multiple la aparate. A ieșit
de ceva timp din amețeala anesteziei și ar vrea să știe în ce stare e.
Cum nimeni nu pare să fie disponibil, mă cheamă cu vocea înecată de
lacrimi:
– Vă rog să-i sunați pe copii să vină să mă ia de aici. Vreau să
mor acasă. O întreb dacă i-a spus cineva că va muri în câteva ore, altfel
de ce i-ar speria pe copii. Îmi spune că nu i-a spus nimeni asta, dar
asistenta avea lacrimi în colțul ochilor, iar infirmiera a întrebat-o dacă
vrea să mănânce înghețată.
– Sau ce vreți dumneavoastră, a spus ea, ce vă place cel mai
mult.
– Ori, întrebarea acesta, dragă doamnă, se pune doar con-
damnaților, înainte de moarte. Știți, ultima masă!

***
Femeie tânără, frumoasă, cu cârlionți prinși neglijent în
agrafe. Obosită și șleampătă. A dormit în spital pe unde-a apucat. În
patul bărbatului, cât a fost la terapie, pe patul de alături, când a fost

145
adus în rezervă, pe coridor sau pe scaun când n-au mai fost paturi
libere. Obosită și speriată. Soțul nu s-a trezit încă din anestezie. A su-
nat-o din Italia că îi e rău, că nu poate să mănânce, vomează tot. Avea
un contract bun. Când au început durerile crâncene, a venit acasă.
Analize. În burtă se vedeau mărgele. La control, i-au spus că a înghițit
un colier. El se jura că nicio femeie n-a fost în viața lui. Îi vorbea de
vrăji, de blesteme vechi, poate. Era acolo o țigancă... Jinduia la con-
tractul lui, pesemne... Ei, de-acum poate să-l aibă! Cine știe dacă va
mai munci vreodată! Poate vreun post de paznic în orașul natal, dacă
tumora asta ciudată n-avea să-l omoare...
Ea nu știa ce să creadă. Un colier, o tumoră cu degete albe...?!
Tumoră, i-au spus la Tulcea. Au venit la București. L-au operat. Au gă-
sit sâmburi mari de cireșe albe, așezați în șiruri de-a lungul colonului,
blocându-l. Câțiva erau și în vezică...
El s-a trezit și ea și-a reluat veghea. Devotată.
***
Cruciuliță simplă, prinsă la gât cu ață de undiță. Nodul, acolo
unde trebuie să fie capul lui Iisus pe cruce. Pieptul christic, emanciat
de suferință și credință. Ochii albaștri, barba în fuior subțire și mustă-
țile lungi, albe de lipovean din bălți. Își neagă ascendența acvatică, se
vrea brăilean de bloc, de pe bulevard. Vorbește rar, ca într-o limbă
străină, și mult. Reia precum o litanie întâmplarea. I-au descoperit o
tumoră. Pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcate neștiute, căci el a fost
drept înaintea Domnului. A vrut să sufere și să moară în pace, la
Brăila. Dar fata lui, Ana, și-a chemat bărbatul de la București și l-au
adus aici. Ce caută el aici ? se întreabă retoric, printre rugăciuni și în-
chinăciuni.
Vine ginerele. Tânăr, versat, ambițios, dedicat. Aparent, un
Stănică Rațiu mai tânăr.
– Ce-ai mâncat? Ce-ai băut? Ce-a fost la masă? Ce-ai mân-
cat? Ai băut apă? Ce-ai mâncat? Ce-ai băut? Ce s-a dat la masă?
Întrebările nu lasă răgaz pentru răspunsuri. Ele urmăresc să dove-
dească culpa.
– Ce-ai mâncat? Ce-ai băut? Ai fost la masă? Ce mâncare s-a
dat? Moșul adus de spate, mergând greu cu bastonul vecinului de pat,

146
își privește înspăimântat ginerele și încearcă să se dezvinovățească,
dar întrebările au tir de mitralieră.
– Ce-ai băut? Ce-ai mâncat? Ce s-a dat la masă ? Ginerele
ne informează succint că el e tată și mamă, soție și fiică pentru cel
internat și a promis că se ocupă... Are servici, nu-i permite timpul
să asculte și răspunsuri. Mai ales că Moșul vorbește mai fluent ru-
sește.
– Ce-ai mâncat? Ce-ai băut? Socrul tace învins. Cred că s-ar
vrea în bălțile Dunării, nu pe bulevardul Brăilei, întrebîndu-l pe Dom-
nul dacă moartea i-ar aduce izbăvirea...
A doua zi, ginerele îl ia de la spital fără explicații. Moșul se
supune fără cuvânt. Ia cruciulița în mână și o duce la buze.

DINU GRIGORESCU

Născut la 4 iunie 1938 la Ploiești, ca fiu al Ioanei Popescu și al

avocatului Paul Grigorescu, un apropiat al lui Iuliu Maniu, condamnat
la 20 de ani muncă silnică de comuniști, fapt ce avea să-i marcheze
nefast tinerețea.
Eliminat din liceu, (când locuia la Sinaia), evacuat din case și
obligat să devină muncitor pentru a-și putea completa studiile univer-
sitare, lui Dinu Grigorescu, după absolvirea Facultății de Științe
Juridice, i se refuză accesul în justiție. Devine șomer, apoi lucrează ca
funcționar mărunt la un spital și ca jurist la Primăria Capitalei. Blocat
de dosarul prost, nu poate accede în redacții și în viața culturală. A
devenit și a rămas tot timpul un singuratic.
A debutat în 1978 cu o comedie domestică, ”Ciripit de păsă-
rele”, la Teatrul de Comedie din București, care s-a jucat cu săli pline
de peste o sută de ori. A urmat piesa care l-a consacrat: ”Fluturi de
noapte” la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (1982-1985) și o altă
premieră oprită de cenzură, ”Plimbare cu telescaunul”, la Teatrul
”Maria Filloti” din Brăila, regia Constantin Codrescu.
În decembrie 1992 este numit Secretar General al Municipiu-
lui București. A lucrat cu 4 primari generali (1991-1999) experiențe
descrise în volumul de proză memorialistică “Divina Primărie”. În anul

147
2002 devine Consilier Personal al noului Premier Adrian Năstase și
apoi Subprefect al Capitalei, fiind ulterior demis cu întreaga conducere
a prefecturii, momente ce sunt incluse în cartea ”Farse la Palatul Vic-
toriei”. La 65 ani părăsește definitiv munca administrativă de pe pozi-
ția de Director la Cabinetul Președintelui Agenției Naționale a Funcți-
onarilor Publici.
Meritele din cariera sa administrativă au fost răsplătite cu
medalii, ordine, diplome. A primit numeroase premii pentru opera sa
din partea Asociației Scriitorilor din Capitală, asociației umoristice
“Păcală”, a revistei umoristice “Harababura” etc.
A publicat zeci de cărți de poezie, proză, teatru, memorii, iar
piesele sale s-au jucat în țară și în străinătate, precum și la teatrul ra-
diofonic, fiind recunoscut de breaslă, de critici și de public drept unul
din cei mai mari comediografi ai României.
În ultimii 20 de ani scrie și activează cu o energie debordantă:
concepe și i se joacă numeroase piese satirice, înființează și conduce
”Fundația Spirit Românesc Pro Arte și Caritate”, evoluează frecvent la
Clubului Dramaturgilor, scrie cronică teatrală și deține o rubrică per-
manentă la ”Luceafărul de dimineață”, coordonează editura de tea-
tru ”Ghepardul” și lansează revista culturală ”Ciripit de păsărele”. De
zece ani activează în cenaclul ”Lucian Blaga” și participă la eveni-
mente culturale pe Valea Prahovei, iar din 2016 este fondatorul și
mentorul trupei de teatru ”Zamora”, pe care a antrenat-o și a scos-o
”în lume”, la spectacole în Sinaia, Bușteni, Comarnic, Câmpulung, Bu-
curești etc.

Sus cortina! (scene din viața mea)

Primele afișe
Pe la 13 ani, locuiam cu chirie într-o casă la Sinaia din care
urma să fim aruncaţi în stradă. Şi acum văd casa, minus curtea su-
perbă, unde creşteau singurii trandafiri japonezi de pe Valea
Prahovei. Întâi au fost distruşi pomii, apoi curtea. Un privatizat, cu re-
laţii la primărie, a obţinut autorizaţia de urâţire a zonei şi construcţia
unui restaurant cu parcaj semi-aerian. Acolo, în acea fostă curte de
vis, înfiinţasem un prim teatru de familie cu vărul meu primar, Sandu

148
Naumescu, azi inginer pensionar în Princeton, oraşul lui Einstein. Pro-
gramul teatrului conţinea recitări de poezii, mici snoave zise la rampă
şi numere de circ. Eliberam bilete contra cost şi aveam spectatori –
familia. Era un lucru serios, care a durat o stagiune. Păstrez câteva
afişe regăsite în maldărul de amintiri.
Familia noastră de jurişti şi profesori discuta la masă politică
şi istorie, teatru deloc. Dramele familiei nu aveau nimic comun cu
starea de comedie care avea să mă inunde la finele adolescenţei.
Arestarea tatălui şi fuga la Bucureşti au adâncit drama familiei până
la tragedie. Locuiam în subsolul blocului Victor Eftimiu, lângă
Cişmigiu, într-o cămăruţă de servitori, locaţie care reflecta exact
starea noastră socială şi financiară pentru o foarte lungă durată de
timp. Se juca Baranga. Cu mare succes. Între noi, o prăpastie! Autorii
sovietici ne aduceau pe scenă romantica Siberie cu oamenii muncii
dedicaţi construcţiei comunismului. La Teatrul Bulandra mă duceam
îmbrăcat în hanorac. N-am ştiut că apartamentul din intrarea Bre-
zoianu, al bunicii mele materne, de unde am fost iar alungaţi, la o casă
cu gândaci pe jos, a fost locuit interbelic şi de marea actriţă Lucia
Sturdza Bulandra.
Numai ghinioane mi-a adus numele de Bulandra. La Filipeştii
de Târg, Prahova, leagănul ramurii materne a familiei, am lovit cu
umărul, de pe bicicletă, un septuagenar pentru a mă feri de coasa
ce-mi putea reteza gâtul. Acel om care şi-a rupt şoldul în cădere, a stat
trei luni în spital, m-a dat în judecată şi neputând obţine banii ceruţi
şi meritaţi pentru suferinţă, m-am ales cu o condamnare, cu suspen-
darea executării pedepsei, care a fost prima tinichea de coadă. Vic-
tima era farmacistul Bulandra, fratele lui Toni. Abia împlinisem majo-
ratul. Fug de acest teatru deşi se află astăzi la mică distanţă de lo-
cuinţa mea actuală din Bucureşti. Sunt semne prevestitoare de care
trebuie ţinut seama toată viaţa.
Jocul de-a istoria
Reţin foarte exact sentimentul lespedei. Originea socială
burgheză. Nu te ierta nimeni de ea, nimeni dintre cei care înhăţaseră
puterea. Comuniştii erau dogmatici, necruţători şi aveau aliaţi mulţi.
Sentimentul de paria nu-l pot uita, convingerea că nimeni şi nimic nu

149
mă va poate scoate din condiţia inferioară, că nu am în faţă decât un
viitor banal, mediocru. Şi eram slab la matematici. Ingineria doar
m-ar fi salvat, în nici un caz dreptul. Şi aşa s-a şi întâmplat. La liceul
Sfântul Sava am intrat cu mare noroc, după ce fusesem eliminat de la
Liceul din Sinaia şi trimis să mă fac ucenic minier în Valea Jiului. Des-
tinul a vrut să mă duc acolo după 20 de ani în postură de dramaturg.
Vedeţi, destinul mai şi repară ceea ce tot el a stricat. Bunicii paterni,
neevacuaţi din casa unde avem teatrul, mă adăposteau verile la man-
sardă. Eram fericit, natura e balsam. Uiţi. Intrasem muncitor la
Bucureşti şi vopseam gardul parcului Libertăţii ca să pot urma Ştiinţele
Juridice, pitit la fără frecvenţă. La zi învăţau domnul preşedinte
Constantinescu şi viitorul ministru Victor Babiuc.
Fiecare cu etajul lui.
În 1957 pe scena de la Casino a venit teatrul de amatori de la
Poşta Română, cu Jocul de-a vacanţa. Pe Bogoiu îl juca un necunoscut
– Gheorghe Dinică. Ne-am amintit amândoi, la Târgovişte, de acel
spectacol care pe mine m-a fascinat. A doua zi am cumpărat cartea cu
piesele lui Mihail Sebastian. Citeam textele cu voce tare... Din acea
vară am început să scriu teatru. Şi nu m-am mai oprit.
Eșec mare la Teatrul Mic
Dumneata vei debuta peste vreo zece ani, mi-a spus cu prie-
tenie secretarul literar al Teatrului Tineretului din Sărindar. Beno
Dumitrescu trecea în epoca aceea drept un mare specialist, citise pie-
sele. Observase că am replică bună dar... „Unii autori se nasc cu expe-
rienţa vieţii şi debutează repede. Dumneata trebuie să capeţi această
experienţă...” Gură aurită. Aşa a şi fost.
Dorel Dorian, autor en vogue, era preşedintele cenaclului de
dramaturgie al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde
avusesem un prim spectacol-lectură cu o piesă studenţească, care
avea multe elemente de prospeţime, dar şi clipuri ideologice penibile,
după modelul de reuşită al timpului. Rectorul institutului, George
Dem. Loghin a promis că va juca piesa la Cassandra. Ce bine ar fi fost!
Dar rectorul a rămas în Canada şi proiectul a căzut. M-am ales cu o
primă semnalizare în ”Gazeta literară”! Ce bucurie! Să-mi văd numele
la ziar. Intrasem puţin în lumea teatrului. După ce fusesem eliminat
dur din lumea juridică.
150
 Piesele mele circulau pe la teatre. Un text a ajuns la Teatrul
Tineretului, şi directorul, un munte de om, regizorul, D.D. Deleanu
m-a trimis pe şantierul din Floreasca să mă documentez. Am scris
două piese false. Nu rele, false. Deleanu avea intenţia să mă joace
neapărat, altfel nu-mi oferea dactilografa şi biroul l directorial la dis-
poziţie. Trebuia să predau Corăbierii. Era duminica aducerii în familie
a viitoarei mele soţii, frumoasa şi buna mea Despina. Am aruncat
piesa la coş, am închis uşa biroului directorial, ca să aduc la îndeplinire
pronosticul, lui Beno. Peste 10 ani.
Primul pas
În anii șaizeci ai secolului trecut frecventam boema bu-
cureşteană în așa-zisele ceaiuri, petreceri dansante, în casele unor
boieri scăpătaţi, neevacuaţi, nearestați, tolerați sau agreaţi de regi-
mul comunist – medici, ingineri, prinţi intelectuali, academicieni.
Aveam momente de tristă luciditate, cum să ajung eu pe o scenă de
comedie precum Caragiale?!
O doamnă cultivată, rafinată, Polixenia Karamani, traducă-
toare a lui Girodoux, secretar literar-doi la Teatrul de Comedie în-
fiinţat în 1962, mi-a citit o piesă și m-a recomandat lui Radu Beligan.
Ce noroc! Şi ce ghinion pentru mine, ca tocmai atunci, întreaga con-
ducere a teatrului să fie angajată în relansarea lui Teodor Mazilu,
căruia i se oprise specacolul cu piesa Proştii sub clar de lună la Teatrul
Bulandra și se repeta alta. Era în joc un mare destin.
Văzusem Proştii la Bulandra, sala Grădina Icoanei, la memo-
rabila premieră cu Octavian Cotescu în Gogu, Gina Patrichi şi Rodica
Tapalagă în Clementina şi Ortansa. Se monta și Somnoroasa aven-
tură. Ce titlu superb! Numai eu lipseam din cârdul aspiranţilor la
scena inabordabilă, deschisă numai consacraților și geniilor!
Radu Beligan mi-a achiziţionat piesa, cu contract! Era un
prim pas foarte important pentru mine, aprope de nevisat. Naiv
am fost, când am crezut sincer că voi putea face tot ce mi s-a cerut,
de catre B. Elvin, un mare teatrolog, pe baza listei de observaţii,
foarte pertinente, vizând îmbunătăţirea lucrării. După un an de
muncă în gol, am capotat. Groaza a fost imensă. Trebuia să restitui
3000 de lei.

151
 Spiritul meu liber în interior nu reușea să se conformeze cu
cerința exteriorului. Treisprezece ani am scris îndârjit, fără succes, și
nu am mai avut curajul de a reveni la Teatrul de Comedie, de care
totuși, mă va lega soarta, la un moment dat.
Gestapoul culturii
În cazul pieselor mele autocenzura se dovedea mai tare decât
cenzura. Norocul meu – atât cât a fost – s-a datorat instinctului care
m-a ferit să decad în capcane. Foarte puţine replici cochetau cu nor-
mele magiei comuniste. Scăpam instinctiv din chingile unor percepte.
Nu eram prezent în presa de omagiere, foarte târziu am căzut în păca-
tul câtorva articolaşe. În familiile unde au existat eroi adevăraţi – şi la
mine ei erau prezenţi de două generaţii – urmaşii, ca în cazul supra-
vieţuitorilor fraţilor Kennedy – devin circumspecţi cu actele de bra-
vură.
Gestapoviştii noştri erau negociabili, mai ales după trecerea
primului val stalinist. Societatea românească evoluase, deschiderea
spre Occident schimbase optici şi metehne, turneele din străinătate,
cel de la Paris al Teatrului de Comedie cu ”Rinocerii”, apoi repre-
zentarea ”Rinocerilor” la Bucureşti (în absenţa ostentativă a lui Io-
nescu), dar şi includerea în repertorii a marilor autori europeni Sa-
muel Becket, Durrenmatt, Max Frisch, Eugen Ionesco, constituiau ve-
ritabile lecţii.
În comedia românească, după Aurel Baranga, reuşise să se
impună ziaristul Alexandru Mirodan, graţie talentului viguros de a
smulge realităţii imediate câteva teme acceptate oficial, dar tran-
scrise cu har scenic, deosebit, cu replică inteligentă şi suculentă. Pie-
sele lui în care strălucea Beligan au fost mari succese – Celebrul 702,
Şeful sectorului suflete. Deştepţii care au oprit Proştii sub clar de lună
ai lui Mazilu ne arătau că de fapt, ei nu erau proşti deloc.
Din ghetourile ideologice nu scapi cu uşurinţă şi, desigur, fără
complici la evadare.
Vizigoții
Comedie, comedie, dar nu era de glumit. Trei vizionări a avut
Ciripitul la Bucureşti, şi şapte la Petroşani comedia Ulciorul nu merge
de multe ori la apă. Croitorii ideologici mi-au tăiat replici banale, total

152
inofensive. Cearta hiperbolică a lui Iurie Darie cu soţia scenică,
doamna Stela Popescu, cuprindea şi replica Vizigoto! ideologii s-au
gândit la un atac, sub centură, la adresa ungurilor. S-a periat şi garde-
roba personajului Adrian, care avea prea multe cămăşi şi din 50 au
rămas 5. Ca să nu se încurajeze bogăţia vestimentară.
Dupa 20 de ani, la Teatrul Naţional, cu prilejul lansării volu-
melor mele Iadul Vesel şi Estul sălbatic – 12 comedii, regizoarea Sanda
Manu şi-a amintit cu nostalgie de acele tăieturi ridicole ale cenzorilor
stupizi.
La avanpremieră, toată lumea răsuflă uşurată. Primăria
scăpase de un autor ciudat, cenzura de câteva replici cheie, distribuţia
de muncă în zadar şi directorul teatrului de sancţiuni.
Acum se taie elanul dramaturgilor, textele de către regizorii
geniali, şi, bine-nţeles, drepturile de autor – achiziţia. Dramaturgii cei
mai inspirați aduc, o dată cu replicile, banii lor de acasă. Comedie!
Dulcea vrajă a debutului
”Divina” primărie a Capitalei, unde lucram în deceniul al şap-
telea ca jurist a respins din start propunerea teatrului de Comedie de
a juca Ciripit de păsărele. Lovitura a fost ca de măciucă. Respingerea
nu viza doar latura, să-i zicem, ideologică – adică lipsa de concreteţe
social-politică a eroilor mei – ci punea în discuție și vocația, talentul
autorului.
Refuzul a deranjat cumplit orgoliul directorului, marele re-
gizor Lucian Giurchescu. Secretarul literar al prestigiosului teatru, cri-
ticul Andrei Băleanu m-a impulsionat să scriu imediat altă comedie
satirică de actualitate. Am scris-o. Era o piesă de şantier, dar nu era
vorba de şantierul clasicizat din piesele de circumstanţă, cu secretari
de partid şi cifre de plan, era cu totul altceva. O piesă cu șefi corupți,
cu demolați aruncați în blocuri nefinisate. Culmea tupeului, i-am zis
Reparaţii capitale. Citită în cenaclul de comedie al teatrului, unde am
beneficiat de lectura unor monştri sacri: Cornel Vulpe, Ștefan
Tapalagă, Pussy Băltăreţu, Iarina Damian, Liliana Țicău și nu mai păs-
trez în memorie alte nume celebre dintre cele care mi-au rostit re-
plicile. Satira viza la suprafaţa lecturii deficienţele unui bloc. Dar în
fond, era vorba de ”blocul socialist”, dar eu nu eram Bulgakov, eram
numai Grigorescu, nu aveam pe Stalin în cârcă, doar cenzorii locali.
153
Șeful șefilor pe nume, nu Scăunaș ori Scăunel (în tradiția comediei), ci
Tronaru, iar pe soţie nu o chema Elena, ci Elvira. Aghiotanţii erau de-
finiţi ca fiind, unul, mâna dreapta a şefului, Vulpache, iar celălalt,
mâna stângă a Șefului, dar nimeni nu se gândea atât de sus.
Piesa a urcat spre aprobare la Ministerul Culturii, care se nu-
mea Comitetul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Pentru mine, era para-
disul interzis. Veneam de nicăieri! Nu făceam parte din zeităţile re-
dacţiilor, din sfera suprastructurii, funcţia de la primărie nu spunea
mare lucru şi nici nu era ceva nemaipomenit. Directorul general al
teatrelor din România, boier, care nu ştiu cum ajunsese el acolo, m-a
vizionat şi mi-a spus că mă aflu foarte aproape de a intra în fluxul
tehnologic (reţin expresia ad litteram).
În 1977 s-a cerut şi acordul oamenilor muncii adică al specta-
torilor adunaţi ca într-o şedinţă plenară la teatru şi care au votat, me-
canic, lista pieselor propuse pentru a avea premiera în stagiunea
următoare.
Dar n-a fost sa fie
Ne-a zguduit pe toţi marele cutremur din 4 martie. De come-
die nu ne mai ardea! Trăiam sentimentul devastator al pieirii, când
nici arta nu mai contează. Implicat în identificarea cadavrelor, (come-
die foarte neagră), aveam sufletul bulversat. Nu pot uita acea
apăsătoare senzaţie a apocalipsei trăită în direct. Trupurile sfârtecate
la morgă. Viscerele pământului nu oferă senzaţii comice niciodată.
A fost seism şi la vârful organizaţiei de partid a Capitalei. La
propagandă a venit tovarăşul Dinu, tatăl viitoarei scenografe cu
acelaşi nume de familie, care a purces la a vizita toate teatrele din
Bucureşti. La Comedie, d-l Giurchescu, care nu dorea să monteze
piesa aprobată cu subiect de şantier, s-a plâns că i se pun strâmbe la
repertoriu şi a cerut și a obținut aprobarea Ciripitului
Cum a fost să fie
Pe Andrei Băleanu, stabilit la Koln, îl consider mamoșul naș-
terii mele ca dramaturg. El mi-a scris ceea ce veți citi mai jos. E mica
mea istorie de unde a pornit lungul meu drum.
”Întâlnirea cu Dinu Grigorescu a fost unul din evenimentele
existenţei mele ca om de teatru. Înainte de a-l cunoaşte, i-am

154
cunoscut scrisul. Lucram pe atunci la ”Teatrul de Comedie” şi răspun-
deam de repertoriul acestui teatru. Într-o bună zi, primesc două texte
însoţite de scrisoarea unui necunoscut. Trebuie să spun că, în lumea
întreagă, piesa unui necunoscut, sosită la teatru pe această cale, are
mai puţin de o şansă la un milion ca să ajungă vreodată pe scenă. Di-
rectorul o trece dramaturgului (aşa se numeşte în Occident secretarul
literar), acesta o frunzăreşte în grabă, dinainte convins că are de-a
face cu unul din numeroşii grafomani care aspiră zadarnic la luminile
rampei şi o aruncă în dulapul cu maculatură uitată. Cu Dinu Grigo-
rescu s-a petrecut aproape un miracol. Nu este meritul meu, ci al lui.
Textul său m-a uimit de la primele pagini. Înainte de a spune că mi-a
plăcut, m-a uimit. Nu există debutant, chiar talentat, care să nu în-
cerce să imite modele consacrate sau dogme noi, socotite de scandal.
Legea teatrului este succesul, debutantul vrea să aibă succes, el se
orientează, deci, spontan, după succesele verificate. Acestui debutant
însă părea că nu-i pasă de succes. El scria aşa cum simţea nevoia să
scrie. Cu o candoare care m-a cucerit. L-am invitat la teatru şi atunci
s-a produs cea de a doua surpriză. Judecând după texte, mă aşteptam
să fac cunoştinţă cu un personaj original. În faţa mea stătea un om
absolut normal, cu familie, cu copil, un om care avea un serviciu se-
rios, unde se ducea în fiecare zi la ora 8 dimineaţa. Nebunia lui era
înăuntru, adânc de tot. Nu o căuta, venea de la sine, aşa cum zboară
pasărea, pur şi simplu că s-a născut cu aripi.
Actorii au fost remisivi când le-am propus să joace Ciripit de
păsărele. Actorul vrea să aibă succes (am spus că legea teatrului este
succesul şi deci el tinde instinctiv să facă ce ştie că a adus altora suc-
cesul). Iar o vedetă (căci am dorit să facem o distribuţie de vedete)
are şi un prestigiu personal de apărat. Cum să se arunce într-o aven-
tură? Cine o să vină să vadă asemenea trăsnaie şi încă semnată de un
autor necunoscut? ”Ciripit de păsărele”? Nu cumva omul o fi având…
sticleţi? Cu atât mai bine dacă are sticleţi, le-am spus. De ciocănitori
eram cu toţii sătui. Şi de păuni. Aşa, că, până la urmă, stele de primă
mărime ale scenei româneşti au acceptat să ciripească pe limba lui
Grigorescu. Şi nu avea să le pară rău.

155
 Munca la definitivarea textului pentru spectacol a fost un cal-
var. Teatrul, fireşte, voia să-i impună debutantului regulile şi clişeele
sale bine stabilite, dar Dinu Grigorescu nu se lăsa, ne scăpa printre
degete. I se cerea să modifice două replici, iar ne schimba peste
noapte un act întreg. Să te iei cu mâinile de cap, nu alta! Ce puteai să
faci cu un autor care accepta docil toate observaţiile noastre, dar nu
se lăsa modelat şi făcea textul pe dos? A trebuit să-l lăsăm să fie el
însuşi. Din această chinuitoare luptă colaborare – măcinare de nervi,
bucurii, blesteme, dragoste – a rezultat o trăsnaie încântătoare care
a depăşit 100 de reprezentaţii cu sălile pline.
Scriu aceste rânduri în seara zilei de 13 mai 1995, când se îm-
plinesc exact 17 ani de la premiera din 13 mai 1978 a Ciripitului de
păsărele! la Teatrul de Comedie. Şi aştept noul volum de teatru al lui
Dinu Grigorescu, cu speranţa şi cu convingerea că el, în ciuda
nenumăratelor sfaturi de specialitate (probabil şi ale altora între
timp) a rămas tot el însuşi!”
***
Andrei Băleanu m-a sunat după trei zile, lucru rarisim (Eram de-
taşat pe un şantier, rupt de teatru într-o lume pe care aveam, s-o aduc
comic, pe scene, în anii următori). Pierdusem speranţa, dar nu şi
încrederea în scrisul meu. Telefonul mi-a dat aripi. Alţii mi le-au retezat.

Primăvara la Sinaia
Iarna scurtă, blândă tare
Fără lupi la poarta mea
Și zăpada nu prea mare
S-a topit pe Valea Rea.
Și factura de la sobe
E mai blândă la plătit,
Meteo cu-ale ei cobe
Nu mereu s-au potrivit.
Încălzirea e globală
Și mai sus, spre 2000
Nu mai e înghesuială
De adulți și de copii.

156
Și revine pe coline
Primăvara și-n poieni,
Au sclipiri diamantine
Ghioceii mei eterni.
Adunați în mici buchete
Clopoței pe capul lor,
Destinate pentru fete
Se preschimbă al meu decor.
Lepăd blănuri în cuiere
Și bocancii mei de schi,
Scot rapid din șifoniere
Odihnitele scufii.
Și mă simit din nou mai june,
Bucuros că ziua crește
Și ca vine mai și iunie
Când adaug un an la creste.
Prunii, merii din grădină
Coc noi muguri în tăcere
Și descopăr o tulpină, fină!
Prima floare iese la lumină!
Freamătă ceva în mine
Și în tine,
Iar la sol e miracol
Plantele se re-ncarnează,
Dumnezeul lor veghează
Patru vrăbii vorbărețe!
Câinii-s veseli în cotețe,
Veverițe săltărețe,
Mici, agile, cum sunt ele
Iar s-au pus pe alergate.
Ciripit de păsărele
Și la ora ics, fix,
Pasărea Phoenix
Primăvară! Iară!
Se dezgheață lacul,

157
 Pitpalacul,
Ursul se trezește,
Iarba înverzește...
Prahova zglobie
Cum îmi place mie,
Ție –
Altă veselie!
Dragii mei,
Oaia naște miei,
și renaște,
Noul Paște
Iarna-i amintire
La înzăpezire
La Florii, la Mânăstire
Iară,
Primăvară!..
Eu, în iarna vieții
Scriu, și-n fața mea sunt Jepii.
Noua carte,
Fără moarte.

MIOARA IARCHI-LEON

Născută în Bucureşti, la 3 iunie 1936. A urmat cursuri la Facul-

tatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
A colaborat la revista “Cultul Mozaic”. Din 1987 se află cu fa-
milia în Israel, unde colaborează la toate publicaţiile apărute în limba
română. Frecventează cenaclul literar „Punct” din Tel-Aviv.
Este membră a Asociaţiei scriitorilor israelieni de limbă ro-
mână și a Uniunii Scriitorilor din Israel. Este autoare a opt volume de
versuri. Mulți ani, aflată în vacanţă, la Sinaia, împreună cu soţul său,
a frecventat cenaclul „Lucian Blaga“.

158
Stress
Pădure de liniște
între cer și pământ.
Murmur de frunze
și iezi.
Umbră și liniște.
Beție și liniște
și vis.
Să nu mă trezesc.

Măslinii
Marea mugurilor sparge
privirea ferestrelor.
În lumea petalelor
repetiții febrile,
greierii au modificat
imnul primăverii.
În catalogul comorilor,
tablouri celebre,
pomi în rame
de frunze aurite.
Starea speranțelor noi
în sufletul măslinilor
încărunțiți în așteptare...

Stelele, frumusețea
Singură cu inima mea.
Aici este lumea cuvintelor
Muzica lor.
Singură cu inima mea.
Văd, simt, aud ceea ce altora
Li se refuză.
Singură cu inima mea.
Aici sunt stelele, frumusețea.
Aici, plătind tribut singurătății.

159
Nemărginire
Toate sunt la fel,
Și iarba și plaja
Și noaptea și luna
Și liniștea și zâmbetul.
Numai păsările se deosebesc.
Zboară sus, tot mai sus.
Ca o chemare.
Ca o speranță.
Semn că nu trebuie
Să renunț.
Să cred în adevărul meu.
Semn că există lumina.

Sinaia, vara
Arborii cresc din muguri
și frunze îmbrățișate.
Furnicile se plimbă prin parc,
Veverițele sprințare culeg alune
din mâinile copiilor.
Stelele au adormit visând.
Luna, stăpână pe întunericul
nopții, surâde enigmatic.

Din dragoste
Pentru tine am apropiat
Cerul și stelele
Să-ți odihnești fruntea,
Am cules flori și frunze
Și un bulgăre de lună
Să-ți luminezi serile.
Am împodobit castelele
De la marginea mării
Cu coliere de scoici
Și de mărgele.

160
 Gândurile tale, toate
Să-mi aparțină.
Din dragoste pentru tine..

Noi doi
Privesc în ochii munților
Tu privești valurile mării
Rămânem împreună.
Uneori departe, alteori aproape.
Timpul ne acordă o șansă.

Melancolie
Trupul toamnei lovit de vântul nebun
Frunzele presimt sfârșitul tragic,
Marea aripilor, zbor amețitor spre Lună
Veverițele sprințare și-au pierdut pomii.
Dezlănțuită, ploaia, ca o eliberare.

VALERIA SANDA IONIȚĂ

Valeria Sanda Ioniță este originară din București, licențiată în

litere la Universitatea București, cu o lucrare despre teatrul absurd. A
lucrat în învățământ, în producția de filme și în activitatea muzeală.
S-a mutat cu domiciliul și munca pe Valea Prahovei, dar și-a găsit timp
și pentru voluntariat cultural la ASPE, Cenaclul literar ”Lucian Blaga”
și Trupa de teatru ”Zamora”.
Ca scriitor, a debutat în 2015 cu romanul "Exilat în România",
apărut la Editura Edit-Tip din Câmpina și lansat la Salonul de carte și
muzică de la Casino Sinaia. Are totodată un bogat portofoliu de tra-
duceri: din limba italiana în limba engleză (Mario Ruffini) și din ro-
mână în engleză (Dinu Grigorescu, M.M. Ionescu, Candid Stoica, Ionel
Necula). Cele mai cunoscute apariții editoriale de acest gen sunt pie-
sele de teatru "Chirping comedies", "Last Coffee with Iuliu Maniu",
"Grandmother in Istanbul", scrise de Dinu Grigorescu, fondatorul și
mentorul teatrului ”Zamora”.
161
 A lansat la Târgul de carte ”Gaudeamus” 2018 a doua ediție a
romanului propriu "Exilat in România”, iar la Salonul de carte ”Bookfest”
2019 cărțile "Fenomenul teatral Zamora" și "Doina Ghițescu, actrița Jolly
Joker, periplu printre roluri", scrise împreuna cu Vlad Lungu.
Ca jurnalist, a colaborat cu publicațiile ”Sinaia Excelsior”,
”Ziar de Bușteni”, ”Blasting News Romania”. Actualmente, activează
în Cenaclul ”Simion Bărbulescu” din Bușteni și în Asociația culturală
”Lespezi 2004” din Comarnic. Totodată, este freelancer și manager al
Teatrului ”Casino”. Are în lucru romanul "Un film de Oscar".

”Exilat în România” (fragment)

Am ajuns să trăiesc printre oameni cu care nu am nimic în
comun, împinsă de jocul absurd al supraviețuirii. Poate așa trebuie să
fie. Din moment ce este așa. Sau poate așa este într-o țară în care
totul se măsluiește. Viața mea nu mai este, și libertatea mi-e furată.
Ce demon neghiob face ca răul să învingă? Cândva, în facultate, au-
zeam că binele întotdeauna învinge și mă bucuram. Cred că am avut
în viața mea, ca idee călăuzitoare, o minciună. E greu să trăiești aici,
și nu cred că este o părere pur subiectivă. Ce este de făcut? Când știi
care este soluția, ești salvat, dar când nu se întrevede niciuna, atunci,
ce e de făcut? Toată viața m-am ferit să vină unul sau altul să-mi spună
ce am de făcut. Mi-a plăcut întotdeauna ca atunci când trebuie să iau
o decizie să o iau după capul meu, iar acum decizia mă ia ea pe mine.
Și oameni net inferiori îmi râd în nas și-mi fac, cu fărâma lor de creier,
și aia bolnavă, jocul. Sau, mă rog, au pretenția să o facă. Încerc de
atâta timp să mă salvez și să mă pun la adăpostul normalului. Inutil.
Ca pe nisipuri mișcătoare trăim cu toții. Ferice de cei care nu conști-
entizează… „Câtă luciditate, atâta existență, și deci atâta dramă”… scria
Camil Petrescu. Dacă mai ai și o dramă personală în tot acest infern,
ești gata, vorba cuiva.
Și totuși, care e soluția?
Orice problemă își are soluția în chiar interiorul ei. Trebuie să
devii așa de abil, încât, într-o fracțiune de secundă să găsești o cale.
Asta ține de inspirație și de exercițiu. Dar destul cu teoria. Azi m-am
hotărât să fac munca asta de scriitor pe cont propriu. Fără critic, fără
referent, fără spate. Doar eu și gândul meu...

162
 Inspirația și soarta m-au adus în Sinaia, pentru ca de aici să
ajung în Poiana Țapului. Aici și acum. Am fost întrebată, citind anu-
mite fragmente din cartea mea „Exilat în Romania,” dacă există un fir
epic al acestei creații literare, dacă există o atmosferă de roman, per-
sonaje. Am început să scriu cartea în 2008, plecând într-o călătorie
eliberatoare în care intenționam să îmi recâștig șapte ani din viață,
pe care îi consideram, la acel moment, pierduți.
Călătoria este doar un pretext al scrierii. În realitate, în centru
este povestea unui dosar de la Tribunalul București, dosar în care este
comprimată viața mea afectată de sistem. Un sistem care la vremea res-
pectivă mă aruncase în marginalizare și chiar excluziune socială, deși
eram un intelectual, profesor de engleză ca pregătire, cu o experiență
diversă în învățământ, cinematografie, translații, într-un birou de avo-
catură, traducător. Devenisem, în urma instituirii curatelei pe numele
meu, în numele tatălui meu, paralizat fiind, un caz social. Despre asis-
tența socială făcută prost, ineficientă în astfel de cazuri, despre drep-
tul la viață și la demnitate este vorba în dosarele mele, și au fost so-
luționate de așa manieră de justiția română, încât au ajuns la
Strassbourg, art.1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.
În primul rând, dreptul la viață.
Am început să scriu, spre a demonstra oamenilor că se poate
să-ți aperi drepturile, având în minte totul ca pe o lecție. Povestea
dosarelor se împletește cu povestea călătoriei, apoi cu crâmpeie de
existență măcinate de conflicte secundare, care apar inerent în astfel
de situații, din Călărași, Oltenița, Sinaia, Poiana Țapului. Atât în călă-
torie, cât și în alte împrejurări, am redat viața și omul de azi, cu pro-
blemele lui și lupta pentru supraviețuire. Pentru cine vrea să vadă,
pentru cine vrea să audă. Încă sunt în corespondență cu grefa de la
Strassbourg. Încă de la Tribunalul București, de la secția Contencios
Administrativ mi se spune de la Arhivă că nu se găsesc dosarele. Nu e
imaginație, nu e paranoia, e realitatea. O realitate, ca o moluscă întin-
zându-se să te cuprindă, să devii asemeni ei, tenebroasă și inutilă. Re-
fuz, cu o îndârjire din ce în ce mai slabă, uneori constat. Mi-e dor de
mine cea de altădată, pe care o regăsesc, ca pe o veche cunoștință,
agreabilă, asta tot uneori.

163
 E o criză a identității care te pândește la tot pasul și un colaps
psihic în care, dacă nu te aruncă gândurile tale, se găsește întot-
deauna cineva cu mare sârguință și cu o perserverență demnă de o
cauză mai bună să încerce să te arunce acolo. O muncă sisifică, doar
spre a-ți păstra un echilibru, care altădată venea de la sine. Asta-s eu
acum, și încerc să-mi controlez viața buimacă, ea, poate și eu, îmi
scapă de cele mai multe ori din mână.
Numai Dumnezeu știe ce va fi, un singur lucru pot să pun
mâna pe el și să-l arăt: ce a fost.
Sunt în Poiana Țapului, m-am măritat, nu era în plan, dar s-a
întâmplat. Circumstanțele le voi povesti mai târziu. Voi spune doar că
el, la un moment dat, m-a adus acasă și am început să trăim ca soț și
soție. Casa e a părinților lui, și prin urmare, nu suntem singuri. O în-
treagă tărășenie, de aici. Acum au trecut aproape doi ani de când sunt
în Poiana Țapului. Voi reda câteva impresii de început, lucruri care se
întâmplau sau nu se întâmplau la venirea mea aici. E vară, o zi de
marți, și aceeași rutină se aude afară. Părinții lui trebăluiesc pe la bu-
cătărie. Probabil cu toții se așteaptă de la mine să particip, sau oricum
să fac numai asta, vreau să spun, menaj. Pot să fac și asta, dar nu nu-
mai asta. În ochii lor poate par inactivă. Eu știu că nu e așa. E un mod
de a supraviețui, ghidat de context, de conjunctură.
Uneori, viața îți oferă anumite elemente, ca la un puzzle, care
nu-ți plac toate, sau în totalitate, din care însă trebuie să faci, să con-
struiești ceva care îți place. Și de fiecare dată când încerci, se găsește
cineva să vrea să-ți dărâme tot eșafodajul, sau și pe tine. Din nepu-
tință, din invidie, din orice. Și tu continui să încerci și, dacă ai har, con-
tinui să-ți iasă, spre disperarea celor care doar se uită. A fi doar un
spectator pe scena vieții, iată ceva frustrant, cu adevărat frustrant. Că
am fost sau nu doar un simplu spectator, voi vedea într-un final, însă
în sinea mea știu că am acționat atunci când a trebuit și cât a trebuit.
Cred că de aici vine împăcarea.
E toamnă, se spune că toamna se numară bobocii. Astă-vară
a fost relativ frumos. Ca pe niște boboci pe care îi adun aici și acum,
redau fierbințeala verii în zilele de toamnă, prin textele mele. La vre-
mea la care le-am scris, eram în mod deliberat în relaș. Veneam după

164
un proces, după lupte, după agresiuni, chiar fizice, după multe situații
aberante și infecte pe alocuri, uneori mi se pare că este un vis urât și
am ajuns în Sinaia. Fusesem în Călărași, unde încercasem să inițiez și
să finalizez apoi o succesiune, voi relata în alt loc infernala experiență,
evadasem dintr-un univers urât, brutal, iar Sinaia era ca un miraj.
Sfâșiată sufletește și trupește, ca un animal care își linge rănile, stă-
team la soare și încercam să îmi revin. Întotdeauna mi-am revenit în
natură, după încleștările de junglă, care acum au loc la tot pasul. Și se
întâmplă mai ales când vrei să faci ceva, e ca și cum o forță ostilă,
exterioară, uneori chiar interioară, care acționează prin tine și prin alți
oameni, o forță care se opune evoluției, cu o agresivitate telurică. O
încercare teribilă.
Ca printre roci, aidoma unui râu, tu trebuie să curgi, împotriva
tuturor opreliștilor. Oare chiar asta o fi rostul vieții? Înclin să cred că
așa e. Îmi trăgeam deci sufletul după încleștările anterioare, lupte ab-
surde cu niște tâmpiți ale căror interese erau altele decât ale mele.
Mă întâlneam cu un băiat, stăteam la soare în parcul din Sinaia, mer-
geam cu băiatul acela, cu care acuma sunt, în excursie. Era pentru
prima oară, după atâta timp, când aveam un prieten. Prieten în ade-
văratul sens al cuvântului, un om cu care să pot să comunic și să mă
ajut, un om căruia să îi pese. După atâta timp, după atâta dușmănie,
chiar cu rudele apropiate, aveam un prieten ,,un om care să mă pro-
tejeze.” Era un lucru relaxant, reconfortant. Relația a crescut și s-a
dezvoltat cu suișuri și coborâșuri. Dar nu despre asta vreau să vorbesc
aici, acum. Pe fundalul acesta, am scris despre anumite stări și le voi
reda aici, acum. E ca o cronică a timpurilor noastre. De fapt, întreaga
mea carte e o cronică, la scară personală a timpurilor noastre, nu o
cronică de familie, și nu a unei țări, ci una personală, deși, precum
oceanul, se poate simți într-o picătură de apă din el, așa se simte și
contextual social uman, din relatarea mea pur personală. Pentru cine
vrea să vadă, pentru cine vrea să audă. Într-una din zile, în parcul din
Sinaia am scris despre cum văd eu România și s-ar putea ca și tu să o
vezi la fel. Pe o vreme însorită, pe bancă stând, gândurile îmi veneau
liber, în ritmul unei adieri de vânt, blânde și benefice.

165
 CLAUDIU ISTRATE

S-a născut la Sinaia, în 1952, de mic ”devorând” volumele din

biblioteca familiei, cărțile împrumutate de la prietenii de joacă și apoi
lecturile recomandate de inegalabilul profesor de limba și literatura
română, Ion Floricică. Sub îndrumarea sa, începe să scrie versuri și
participă încă din 1967 la ședințele Cenaclului literar ”Lucian Blaga”.
În școala militară și în facultatea de drept pe care le-a urmat, conti-
nuă să citească, să scrie și să participe la întâlnirile cenaclurilor bucu-
reștene. Treptat, devine un consumator frecvent de evenimente cul-
turale, teatrale, muzeale și, mai ales, editoriale. Alege o carieră în
structurile de cultură și comunicare ale Ministerului de Interne, încu-
nunată de numirea la conducerea Editurii Ministerului de Interne, în-
tre anii 1992-2000.
Apoi, după trecerea în rezervă, devine director al Uniunii
Editorilor din România și vicepreședinte al Uniunii Generale a
Industriașilor din România – UGIR 1903, conduce revista ”Universul
școlii”, coordonează Secția Națională a Consiliului Internațional al
Cărții pentru Copii și Tineret. Acumulează o vastă experiență în indus-
tria cărții și înființează propria editură, Amanda Edit, la care au debu-
tat mulți creatori din Sinaia sau de pe meleagurile prahovene.
Din 2014 revine în orașul natal, fiind ales președinte al ASPE,
manager al cenaclului literar ”Lucian Blaga” și redactor șef al revistei
”Sinaia Excelsior”. Publică versuri și articole în diverse publicații, dar
pregătește un volum reprezentativ de creații proprii intitulat ”Exerciții
de respirație” și o lucrare despre Sinaia și oamenii ei.

Exerciții de respirație
Scriu ca o respirație,
ca o eliberare,
ca o dovadă a bunului simț,
– a bunului nostru simț –
scriu direct în șpalt
– manuscrisele mele sunt
ziarele și revistele lumii –
scriu grăbit, furibund,
166
scurtcircuitat de gândul nereușitei,
să nu mi-o ia altul înainte,
să nu scrie tocmai această poezie;
de la o vreme îi suspectez pe toți
că îmi fură ideile
chiar înainte de a le desluși eu;
iată, acum, mușcând dintr-un măr cu amintiri
– ce ziceți de acest vers –
dictând poeme la telefonul din hol,
îmi supraveghez discret umbra
care umblă cu un șperaclu
la biroul meu de lucru.

Lumea tăcerii (privire din adânc)

Locuiesc de la o vreme printre pești,
mă neliniștește liniștea lor,
tăcerea lor sumbră,
lipsa de optimism;
îi suspectez de o conspirație împotriva scoicilor
pe care le văd la rându-le, șușotind;
ascuns printre alge și corali,
fotografiez scene de luptă și de dragoste,
ședințe, răzbunări, comerț cu sclavi, procese,
redactez știri preluate
de toate agențiile de presă spațiale;
încep să le înțeleg limba,
învăț pe dinafară pagini întregi din literatura lor
(mai ales din cea a răpitorilor)
le cunosc preferințele, necazurile, aventurile;
mă tem doar de caii de mare
care au apariții neașteptate în preajma mea
și mă privesc mustrător;
de curând,
m-am îndrăgostit fulgerător de o meduză
și imediat am simțit

167
cum pe corp
îmi luceau,
dureros,
solzii.

Puțină tandrețe

Gândul meu te va găsi

Numărând amintirile despre mine
O atingere ușoară a mâinii
Un trandafir roz,
Câteva versuri,
O sticluță cu parfum,
Un dejun în oraș și, din păcate,
Puțină,
Prea puțină tandrețe.

Poem cu halebardă

Mi-a fost frică întotdeauna

de porțile întredeschise,
ispititoarele porți întredeschise,
pe care le împingeam
cu degete tremurătoare
ca pe medievale porți
din hrubele castelelor părăsite.
Mi-era teamă de o ghilotină a neîncrederii
sau de vreo năruire de amintiri,
că aș putea călca într-o groapă întunecată
Cât o tăcere de moarte.
Mă înspăimânta spațiul acela
de după poartă,
în care putea încăpea foarte bine
o halebardă ruginită,
sprijinită de umărul unei tristeți.
Și-acum, când pășesc pragul acestei porți

168
 mi-e teamă ca, închizându-se,
să nu-mi prindă mâna în care țin,
într-o pânză albă,
răspunsul la întrebarea lui Hamlet.

ROXANA-MARIA MANCIULEA

Roxana Manciulea s-a născut, a copilărit și a învățat la Bușteni.

Frecventează ca elevă Cenaclurile “Cezar Petrescu” din Bușteni și “Astra”
din Brașov. Se mută timp de opt ani în Cernavodă, unde activează ca re-
dactor la ziarul local. Cochetează în același timp cu cenaclurile
bucureștene “Destine” și “Amurg sentimental”. Publică poezie în reviste
și antologii, precum și în placheta personală ”Gânduri prin cuvinte”. Con-
tinuă să scrie și să activeze la manifestările cultural-literare ale orașelor
Sinaia și Bușteni.

Descântec la gura sobei

Șuieră vântul turbat
Și se zbate printre brazii întunecați
Vrea să-i culce la pământ,
dar nu poate
Se tot tânguie, se vaită
Se învârte-n jurul casei mele
Zici c-ar vrea s-o ia pe sus
Se-nfășoară pe gardurile înalte
Și se aruncă din înalt
spre grădina troienită.
Iar eu rostesc
descântec de iarnă grea:

“Mama zmeilor de-ar fi

Prinsă-n lațuri
și strânsoare

169
și rănită de-ar cădea,
pe cea gheață lucitoare,
n-ar plânge și n-ar urla,
precum se vaită nebun,
Vântul nopții,
văr de mamă,
cu ilustrul Domn Taifun.
Mi-am închis fereastra bine,
Trag perdelele de sus
și în cana cea albastră
ceai fierbinte mi-am adus
Poa'să urle-acum nebunul
poa' să fie și turbat
că m-am cuibărit în perne,
mă închin și…
m-am culcat!”

Amintire de Crăciun
Crăciunul se apropie încet,
pe vârfurile brazilor
și beteala
de stele
o așază pe umerii nopții.

Copiii se pregătesc
și repetă colinde, cu voci zglobii.
E cântec azi
în casa mea
dar nu știu de ce,
o lacrimă se adună
sub pleoapă:
să fie bucuria sărbătorii
sau tristețea
despărțirii de încă un an
din viața noastră…

170
Sub vrajă
Picură sublimă vraja,
Din paharul ce-ai întins
Clipele de ieri, de mâine
Peste buze s-au prelins
Dulcea ta chemare, sfântă
Catifea de necuprins.
Mult mă jelui de-ntristare
Am greșit? Făcut-am rău?
Că din ce am fost odată
Nu mă recunosc nici eu.

Să fie
Să fie noaptea temnicer
Al șoaptei de iubire
Minune-ntre pămant și cer
Cu stele-n amintire.

Să fie totul legământ

Făcut pe-altar de floare
Minune-n cer și pe pământ
Cu amintiri de soare.

Să fie doar, atât ce-a fost

Să fie irealul
Pe buze gustul unui vis
Și-n cupa de cristal, banalul!

Eu știu
Eu știu să te chem nebunește
Prin fiece gând ce-ți închin.
În somn mă amestec cu vise
Ce ard de dorințe și chin.

Eu știu să plutesc în speranțe

Prin dreptul la viață ce-l cer

171
 Mi-e sufletul plin de iluzii
Și gândul încins de mister.

Fantasticul abis
Iubire!
Mai adu-mi și azi
emoția și visul,
dă-mi
iarăși puterea,
nesațul, abisul.

Iubire!
Mai fă-mă să simt
mult-aprinsul fior,
iar gura și trupul
să soarbă abisul.

Iubire!
mai stai!
neatinsul
să-l faci să se vadă,
să coboare din noi
Necuprinsul.

FELICIA MÎRZA

Am crescut și m-am format în Sinaia, și chiar dacă am plecat

la studii filologice în București, m-am întors în orașul natal, pentru a
mă dedica învățământului, ca profesor de limba și literatura engleză.
Cred că am fost mereu sensibilă la spectacolul lumii. M-au fascinat
viața, ideile, subiectele filosofice, istoria, mitologia... Din poșetă nu
mi-au lipsit niciodată sonetele lui Shakespeare sau poezia lui Emily
Dickinson, dar nici... trusa de machiaj. Îmi asortam ținuta în culorile
optimismului și m-am bucurat de discuții interesante cu toată lumea
din cancelarie. Nu era ”ignorat” niciun scriitor, dar trebuie să recu-
nosc, predominau poeții: Eminescu și Blaga – lirica filosofică.

172
 Dupa 30 de ani ca dascăl la Școala ”George Enescu”, am ple-
cat pe un alt drum; era acela pe care Robert Frost îl numea ”The road
not taken” –”Drumul pe care nu l-am ales”. Am ajuns la București, la
”Școala Cambridge”, ca profesor de limba și literatura engleză, pre-
dând limba engleză ca limbă maternă. Experiența mea s-a diversificat
și am încercat să devin profesorul ideal. Am învățat permanent, am
studiat la Universitatea Oxford Brookes și am urmat cursuri de meto-
dologia predării limbii engleze la Cambridge și Beirut.
După încheierea activității la catedră, m-am dedicat domeni-
ului cultural și asociativ. Am devenit membru în Asociația socio-cul-
turală ”Prahova Excelsior” (ASPE), în grupul coral ”SinArmonia” și în
Cenaclul ”Lucian Blaga”. Organizez și prezint lansări de carte, specta-
cole cultural-artistice, teatru-lectură, scriu și traduc, public în reviste
din Sinaia și din Thame (oraș din Marea Britanie înfrățit cu Sinaia). În
calitate de direcțional al ASPE în relația culturală cu structuri similare
din Thame, asigur legătura cu Asociația de prietenie Thame-Sinaia și
cu organizatorii TAL (un important festival local de artă și literatură),
promovez valorile românești, dar și britanice. Îmi place să fac volun-
tariat, spre exemplu predau săptămânal sinăienilor interesați un curs
de cultură generală și de conversație în limba engleză. Încă mă mai
bucur de calitatea de profesor...

Crăciunul, sărbătoarea mea preferată

“Crãciunul este perioada când ai dor de acasã –
chiar dacã eşti deja acasã.” Carol Nelson

Probabil cea mai frumoasã, cea mai aşteptată, cea mai doritã
sãrbãtoare din an rãmâne Crãciunul. Sãrbãtorit în toatã lumea,
pregãtit cam cu o lunã înainte şi celebrat timp de două zile.
Este vremea colindelor, este vremea când deschidem larg
poarta sufletelor şi intrãm în atmosfera de sãrbãtoare: împodobim
bradul, decorãm casa şi grãdina cu luminiţe multicolore, candeluţe ce
simbolizeazã Pacea, Credinţa, Iubirea şi mai ales … Speranţa. Decorãm
birourile, strãzile, mall-urile. Invitãm familia, prietenii, vecinii pentru
a ne bucura de darurile aduse de Moş Crãciun, oferim cadouri,
cântãm şi ne bucurãm de cina de Crãciun.
173
 Viaţa mi-a oferit şansa sã cãlãtoresc. Şansa de a întâlni oa-
meni de peste tot. Şansa de a vedea altã lume, şansa de a mã redes-
coperi. Şansa de a spune, precum Alfred Tennyson: “Sunt o parte din
tot ceea ce am gãsit în drumul meu.”
Am avut şansa sã sãrbãtoresc Crãciunul şi intrarea în noul mi-
leniu la Oxford. Mã întrebam cum avea sã fie Crãciunul departe de
casã, de familie, de colindele noastre. Mi-am amintit de serbãrile mi-
nunate de Crãciun, pregãtite cu drag de elevii Şcolii Generale “George
Enescu” sub atenta grijã a devotaţilor dascãli. Mi-am amintit de poe-
zia lui Eminescu – “Colinde, colinde”: “Colinde, colinde! E vremea co-
lindelor, / Cãci gheaţa se-ntinde / Asemeni oglinzilor / Şi tremură bra-
zii / Mişcând rãmurelele, / Cãci noaptea de azi-i / Când scânteie ste-
lele. // Se bucur’ copiii, / Copiii şi fetele, / De dragul Mariei / Îşi piap-
tãnã pletele, / De dragul Mariei / Şi-al Mântuitorului / Luceşte pe ce-
ruri / O stea cãlãtorului.”
Mi-am amintit de “Sculaţi gazde, nu dormiţi / Am plecat sã
colindãm” de grupuri de elevi care veneau an de an sã ne colinde. Ca
într-o peliculã revedeam momente din Crãciunul petrecut acasã, când
priveam pe geam micii colindãtori care ne deschideau poarta, şi sfioşi,
urcau cele 55 trepte. Apoi, trãgându-şi sufletul pe terasa ne-
încãpãtoare, începeau sã ne umple sufletul de bucurie cu urarea “Şi
la anu’ când venim / sãnãtoşi sã vã gãsim”. Şi voioşi, luau din coşul
bogat mere, nuci, portocale sau covrigi şi le sclipeau ochişorii când
primeau şi un bãnuţ.
Dar eu eram la Oxford, invitatã la bunii mei prieteni. Mã
pregãteam pentru o nouã experienţã, Crãciunul în Anglia. Ştiam cã
Anglia fusese creştinatã în anul 596, când Sfântul Augustin, însoţit de
un grup de cãlugãri, a poposit în acele locuri spre a-i creştina pe anglo-
saxoni. Sãrbãtoarea Crãciunului a venit mai târziu, în perioada medi-
evalã, când a apãrut pantomima. Actori, cu vestite mãşti, interpretau
scena naşterii lui Christos. Obiceiul “pieselor mute” s-a pãstrat şi este
întâlnit şi astãzi în oraşele şi sãtucele de pe teritoriul Angliei. Cât de-
spre Moş Crãciun, la începuturi, el nu aducea daruri pentru copiii mici,
nici nu cobora pe horn. Se zice cã bãtea la uşã, mergea din casã în
casã, stãtea la masã cu familiile, se bucura de naşterea Domnului şi
apoi îşi continua drumul.

174
 În zilele de astãzi, cel care vine, cu daruri multe, este acel
Bãtrân Moş Crãciun. Obiceiul cere ca el, Moşul, sã vinã îmbrãcat
într-o mantie lungã, roşie sau verde şi sã lase cadourile în ciorãpeii
atârnaţi cu grijã deasupra şemineului din sufragerie, în ajun de
Crãciun.
În anumite locuri, mai ales în satele mici, copiii lasã o faţã de
pernã agãţatã la capul patului, în speranţa cã dimineaţa ea va fi plinã
de jucãrii şi cadouri minunate.
Darurile de la Moş Crãciun se deschid a doua zi dupã-amiaza,
când, în jurul bradului se aduna toatã familia. Felicitãrile de Crãciun
sunt pe primul loc. Darurile pot sã fie simbolice dar felicitãrile trebuie
sã te reprezinte, sã fie cu grijã alese şi cu drag dãruite. Poţi sã le trimiţi
prin poştã, poţi sã le duci personal, poţi sã le oferi în seara de Crãciun.
Ele vor fi citite, expuse timp de 12 zile şi pãstrate cu grijã pânã la
urmãtoarea sãrbãtoare de Crãciun. Şi, dacã nu vei mai petrece Crãciu-
nul cu aceiaşi prieteni în anii care vor urma, felicitarea ta îşi va gãsi loc
alãturi de celelalte felicitãri pe şemineu sau va fi agãţatã pe o sforicicã
pentru a ţine companie noilor felicitãri şi a le face “sã se simtã acasã”.
Spiritual vei avea locul tãu între prieteni prin felicitarea care este cu
drag recititã. La bisericã se merge în ajun de Crãciun, la 12 noaptea şi
drumul spre bisericã este luminat de candeluţe care te duc spre in-
trare. Credincioşii ascultã lecturi din Evanghelie, urmate de psalmi şi
colinde. Slujba de la miezul nopţii se încheie cu binecuvântarea de
Crãciun. Bãtrânii care nu pot merge la slujba de noapte, pot sã parti-
cipe la slujba de dimineaţã.
Cel mai frumos moment al Crãciunului este masa de Crãciun.
Toţi aşteaptã cu nerãbdare curcanul bine rumenit, umplut cu legume
şi stropit cu sos de vin. Prãjituri bogate în ciocolatã, foarte dulci, fructe
uscate fac deliciul copiilor. Astãzi, tradiţionalului curcan i s-a adãugat
gâsca. Este o bunãtate dacã se respectã reţeta de preparare, dacã
este bine rumenitã şi servitã cu sos de prune. Unele familii preferã
curcan în prima zi de Crãciun şi gâsca a doua zi. Gâsca se umple cu
mere, castane dulci, prune şi se serveşte cu varzã roşie. Urmeazã mo-
mentul magic, momentul în care trãieşti Crãciunul cu adevãrat! Toţi
sunt gata sã cânte in acordurile pianului, ale cãrui clape sunt cu
mãiestrie mângâiate de gazdã. “Veniţi voi credincioşi” . Ascultã: …

175
cântã îngerii “Noaptea de vis”, “Micul toboşar”, “Tot ce-mi doresc de
Crãciun”, “Mã-ntorc acasã de Crãciun”.
Copiii recitã poezii. O poezie care ne aduce aminte de “Brãdu-
leţ, brãdut, brãduţ / Ninge peste tine…”, este spusã cu emoţie de cei
mai mici copii. Vã dau în dar traducerea acestei poezii. “Brad de
Crãciun, tãcut şi mic / Atât de mic, încât aduci a floare, / Cine te-a
gãsit în pãdurea verde? / Ai plâns când te-am dus departe? / Ştii, am
sã te strâng în braţe/ pentru cã ai un miros plãcut. / Îţi voi sãruta
scoarţa rece, / te voi îmbrãţișa strâns / Aşa cum ar face şi mama ta, /
ca sã nu-ţi fie teamã./ Priveşte beteala care a dormit un întreg an, /
Într-o cutie închisã visând sã fie iarãşi lãsatã sã sclipeascã, / Priveşte
la globuleţe şi beteala dantelatã, roşie şi aurie. / Întinde-ţi braţele mi-
cuțe, / Şi ți le voi dãrui pe toate. / Fiecare rãmuricã va fi un degeţel
împodobit cu un inel / Şi nu se va ivi niciun locşor neluminat sau trist.
/ Şi când vei fi împodobit, / Te voi aşeza la fereastrã sã te admire
trecãtorii. / Şi ce te-or mai privi! / Şi tu vei fi mândru. / Iar eu şi suri-
oara mea ne vom prinde de mânã. / Şi ridicându-ne privirea la bradul
nostru frumos / Vom cânta şi vom dansa / Crãciun! Crãciun!”
(”Brãduţul” – de E.E. Cummings)
Se şi bea… nu în exces: vin alb, vin roşu, vin fiert cu turtã
dulce. Noaptea târziu, dupã ce trãieşti în atmosfera de sãrbãtoare
a Crãciunului, te îndrepţi spre casã, fericit cã ai avut o “noapte de
vis”.
A doua zi, protocolul cere sã trimiţi gazdei o scrisoare sau o
felicitare de mulţumire. Este obligatoriu sã arãţi cã te-ai simţit bine,
cã ai fost onorat sã fii parte din familia gazdei – chiar pentru câteva
ore –, cã preparatele au fost pregãtite cu dragoste şi cã eşti recu-
noscãtor cã ai avut şansa sã te bucuri de un moment din TIMP… Ziua
de 26 Decembrie poartã numele de BOXING DAY. Este o sãrbãtoare
tradiţionalã, de pe vremea când servitorii şi negustorii primeau şi ei
daruri de la stãpâni, daruri împachetate într-o cutie cunoscutã sub
numele de “Cutia de Crãciun” (box=cutie). Obiceiul se pãstreazã şi
astãzi, angajatorii oferã angajaţilor cadouri în Regatul Unit al Marii
Britanii, Canada, Barbados, Hong Kong, Australia, Bermuda, New
Zealand, Kenya, South Africa, Guyana, Trinidad şi Tobago, Jamaica şi
alte foste colonii britanice.

176
 Boxing Day a devenit, în timp, ziua când se fac cumpãrãturi
datoritã fabuloaselor reduceri de preţuri. Suprinzãtor, sau nu, englezii
merg dimineaţa devreme şi aşteaptã politicoşi la rând, sã se deschidã
marile şi micile magazine. Vã vine sã credeţi cã unele magazine des-
chid la 5 dimineaţa, sau poate mai devreme? Este minunat,
credeţi-mã! Atmosfera este atât de animată, de bucurie, de voie
bunã, încât devii parte a tot ce te înconjoarã, a tot ce vezi, a tot ce
auzi, a oamenilor care “umãr la umãr”, cu zâmbetul pe buze, trec prin
experienţa cumpãrãturilor… febrile.
27 Decembrie este sãrbãtoarea Sfântului Ştefan, unul din uce-
nicii lui Iisus Hristos care îl urmau pretutindeni. Fiind ales sã îi conducã
pe diaconi, a fost numit arhidiacon. Aceastã zi este sãrbãtoritã doar la
bisericã, printr-o mica slujbã religioasã, mai ales în Irlanda.
Gândul m-a adus iar acasã, la prietenii care erau “sfinţi” o
dată pe an. Cei care fac o sãrbãtoare din ziua numelui. Oricât de fru-
mos, oricât de minunat, oricât de bine primit eşti, oricât de apreciat,
vine acel moment când rãmâi singur, tu cu tine, tu cu gândurile tale.
Te gândeşti acasã. La bradul care te aşteaptã. Te întrebi dacã este bra-
dul perfect. Apoi îţi spui “Toţi brazii de Crãciun sunt perfecţi”. Totul
trebuie sã fie perfect de Crãciun. Simţi miros de cozonac. Cozonac cu
nucã, cozonac cu mac, prãjiturele cu rãvaşe. Ţi se pare cã din
bucãtãrie vine miros de sarmale. Da, sãrmãluţe în foi de viţã sau varzã.
Mãmãliguţă. Tobă, cârnaţi afumaţi. Totul stropit cu ţuicã fiartã sau vin
fiert. Este Crãciunul! Cu siguranţã, cad fulgi de nea la Sinaia. În Oxford
nu ninge, dar este frig. Un frig care pãtrunde pânã la oase. Acasã este
o searã magicã. Stelele sclipesc mai intens. Auzi colindãtorii. Adormi
în gând cu cei dragi. Ţi-e dor de ei, de casã.

Ferestre spre viață

Da, v-ați putea întreba de ce textul meu pornește de la un
simbol: cel al banalei ferestre. Și totuși, continuați să citiți. Poate că
veți vedea cum am văzut un simbol al deschiderii spre lume, spre
viață, spre lumină. Așa am perceput eu Cowley Road Festival, Oxford,
iulie 2016. O fereastră deschisă spre receptivitate, prin care Lumina
pătrunde din afară în suflet, o cale de evadare: în lumea mea, în lu-
mea ta... în lumea largă.
177
 Festivalul din Cowley Road aduce împreună oameni atât de
diferiți, din și dimprejurul Oxfordului, locuitori veniți din Africa, Asia,
Europa de Est, America Latină. O zi în care se sărbătoresc diversitatea,
comunitatea, artele frumoase: dansul, muzica, pictura, fotografia,
gastronomia, arhitectura etc. Un prilej de ”explozie culturală și de
talent”. Un eveniment în care participanții la carnaval dar și vizitatorii
vor ”erupe de viață” și vor ”pulsa în ritmul muzicii și al dansului” –
samba, rumba, tango – învăluiți în culori exotice.
Printre ”vedete”, 110 câini de carton, mari și mici, veseli și viu
colorați, creați special pentru această zi de sărbătoare de artistul Tom
Campbell în colaborare cu ”The Mill”, centru care ajută persoanele cu
probleme de sănătate mintală.
Dar ce putea să fie mai frumos pentru mine, vizitatorul, decât
parada Universității Oxford Brookes, universitate la care am studiat
și unde mă numar printre alumni students. Parcă îmi tresaltă sufletul
de bucurie la vederea profesorilor și studenților, frumoși, plini de via-
ță și sărbătorind 125 de ani de la înființarea școlii de infirmiere. Un
moment distins prin acțiunile și serviciile oferite pentru o viață sănă-
toasă și de întreținere fizică armonioasă .
Mâncare delicioasă și băutură. Mirosuri și arome care parcă
te imbie să te oprești și să te bucuri de un gust aparte: restaurante și
baruri, pubs și chioșcuri expun cu mândrie mâncăruri din Indonezia,
India, China, Peru. Mirosul ”se revarsă” pe străzi, sunetele muzicii te
invită la concert, costumele colorate îți încântă privirea.
45 000 de vizitatori într-o singură zi. Cea mai mare petrecere
de stradă din Marea Britanie. O zi de călătorie pe harta lumii, o zi de
dialog multicultural, o fereastră către frumusețea vieții.
Ultimul ”punct de manifestare culturală” a fost Biserica
”Sfânta Maria și Sfântul Ion”. Biserica, stil gotic, vitralii, orgă, răsu-
nând de muzică bisericească sau clasică.
O scenă imensă, simbolic denumită World Stage – Scena Lu-
mii –, pornind de la celebrele, de acum, cuvinte ale marelui bard
Shakespeare: ”All the world's a stage, and all the men and women
merely players; They have their exits and their entrances”. (Toată lu-
mea este o scenă și toți bărbații și femeile sunt doar actori. Toți au

178
intrările și ieșirile lor în/din viață...). O scenă în aer liber te invită să fii
spectator la un ultim popas de înțelepciune.
Elevii școlilor oxfordiene, îmbrăcați în ținute din vremea lui
Shakespeare, au interpretat fragmente din ”Visul unei nopți de
vară” și ”A douăsprezecea noapte”. Scena a fost simbolic aleasă:
curtea și cimitirul bisericii ”Sfânta Maria și Sfântul Ion”. Printre
flori și morminte, printre copaci seculari și movile de pământ,
în atmosfera de epocă s-a retrăit și s-a recreat momentul Shakes-
peare. Dar eu m-am gândit că această scenă nu a fost aleasă în-
tâmplător. La biserică ne începem viața – primind botezul. La bise-
rică revenim să primim ultimul sărut. Curtea bisericii este deodată
transformată în scena vieții și a trecerii într-o altă viață. Crucile
noastre au inscripționați anii în care ne bucurăm de viață. Dar nici
aici nu e o întâmplare: nu perioada trăită contează. Contează cum
trăim. Cum ne bucurăm de viață.
În ultimii ani, mă opream la o cafea pe care o savuram pe
băncuțele dintre morminte. Anul acesta scena a fost deschisă doar
actorilor. Așa că noi, Daniela și cu mine, am urcat în turla bisericii.
Scări înguste, săpate în piatră, ferestre mici. Semi-întuneric. Mă
grăbesc să ajung cât mai repede la lumină. Urc anevoie, fiecare
treaptă pare a fi un obstacol. Pașii care au călcat de-a lungul anilor
pe scările spiralate au lustruit piatra, devenită alunecoasă. Zăresc
o rază de lumină. Este lumina care ne ajută să cunoaștem lumea
în care trăim. Mă bucur. Grăbesc pasul. Dar, vai! Mai am de urcat.
Scara pare a fi interminabilă. Mai trebuie să fac un efort. În sfârșit,
ajung pe o mică terasă, un mic loc de odihnă. Sunt așa de sus, că
pot atinge cerul. Cel puțin, așa cred. Întind mâinile să primesc
binecuvântarea lui Dumnezeu. Sunt mai aproape de albastrul ce-
rului. Abia atunci realizez cât de neînsemnată sunt. Nu, nu am atins
cerul. Dar am urcat pe treptele cunoașterii: Dumnezeu, Lumina, În-
cercarea. Și mă întorc de unde am plecat. Înapoi în biserică, înapoi
printre oamenii aflați în sărbătoare.

179
 CRISTINA NICOLAE

Este născută în localitatea Slon, jud. Prahova, la 18.03.1950.

A absolvit liceul teoretic, secția umanistă, la Văleni de Munte, în anul
1969. A activat în cenaclul literar al unității școlare și a publicat poezii
în revista "Ecoul" a acesteia. A urmat facultatea ASE București și a lu-
crat în turism.
În ultimii cinci ani a devenit un membru activ al comunității
culturale sinăiene. Astfel, face parte din cenaclul literar "Lucian Blaga"
și din colectivul de redacție a revistei "Sinaia Excelsior", ocupându-se
de secretariatul acestora. A participat la fondarea trupei de teatru
"Zamora", inițiată de dramaturgul Dinu Grigorescu, jucând în mai
multe spectacole; de asemenea, este unul din fondatorii grupului vo-
cal " SinArmonia", cu care a participat la spectacole și alte eveni-
mente artistice. A publicat poezie în revista ”Sinaia Excelsior”.

Fiul risipitor
Într-o zi, m-ai privit
Și mi-ai spus:
“Ai ochi frumoși!”
Și eu te-am crezut…
Când îmi pieptănam părul
În razele soarelui,
mi-ai dăruit o floare
“ești frumoasă ca ea!”
Și eu te-am crezut…
M-ai cuprins, apoi cu brațele tale puternice
și mi-ai spus: ‘’te iubesc!’’
și eu te-am crezut…
Când, din nou te-ai apropiat de mine
și mi-ai spus: ’’plec!’’,
eu nu te-am crezut…

De atunci, viața mea

este numai o așteptare…
Aștept ziua, când, simplu,
180
îmi vei spune: ‘’m-am intors!’’
și eu să te primesc,
cu brațele întinse,
ca pe un fiu risipitor…

Micul Prinț
Un punct luminos
Proiectat în mijlocul unei constelații…
O stea ce pare mică
În ochiul limitat al muritorului.
Dar, de unde știm
Că nu este minuscula și neuitata
Planetă a Micului Prinț,
În care, fragilul trandafir
Așteaptă în orice clipă
Să fie mâncat de o oaie
(puțin cam caraghioasă),
Care nu se teme de nevinovatele
arme ascuțite ale florii?!
Oricum ar fi, iubesc această stea,
Chiar dacă, poate, nu este decât
Un corp ceresc rătăcit, luminat de soare.

Primăvara
Primăvara…
Cuvânt de parfum și de flori,
Cuvânt de început de vârstă,
Cuvânt umezit de apele binefacătoare ale cerului,
Cuvânt verde
De prospețimea reînnoirii,
Cuvânt albastru
De azurul înălțimilor,
Cuvânt vrăjit
În mintea îndrăgostiților,
Închipuirea paradisului pe pământ…

181
 Și, totuși
E numai începutul unei clipe
Din teribila și inimaginabila veșnicie…

VIRGIL NICOLAE

Născut la 12.12.1948 în București, absolvent al Politehnicii

București în anul 1971 și master în managementul organizațiilor eu-
ropene, în 2007. A avut o carieră tehnică: cercetător științific, profesor
și inginer în diferite instituții bucureștene.
Începând din anul 1973, studiază știința spirituală orientată
antroposofic, întemeiată de Rudolf Steiner la începutul sec. XX. Tra-
duce din limba franceză cărți și conferințe ale lui Rudolf Steiner și ale
altor autori din cele mai diferite domenii ale științei spirituale: medi-
cină, agricultură biodinamică, pedagogie Waldorf, sociologie, ezote-
rism ș.a. Între 1973-1977 participă la conferințele de la Ateneul
Român ale muzicologului George Bălan, mentorul său spiritual, și la
fondarea ramurii antroposofice din Sinaia, perioadă în care se traduce
și se redactează o bună parte din literatura antroposofică în samizdat.
După 1989, reia activitatea antroposofică, alaturi de confrații sină-
ieni, fiind membru al Societății Antroposofice Generale cu sediul la
Dornach, Elveția și se stabilește în Sinaia.
Colaborează cu scriitorul Nicolae Paul Mihail și cu profesorul
Ion Floricică la editarea revistei ‘’Alternativa’’, publicând articole în
domeniul social-politic și, de asemenea, scrie articole referitoare la
doctrinele politice în rubrica ”Idei în mișcare” din revista ‘’Sinaia
Excelsior’’. Din anul 2014 devine membru al Cenaclului literar ‘’Lucian
Blaga’’ din Sinaia, al cărui manager este la ora actuală. În anul 2016
se alătură cu entuziasm comediografului Dinu Grigorescu, care în-
ființează trupa de teatru ‘’Zamora’’, activând ca actor și susținând
diferite spectacole în Sinaia, Bușteni, Câmpina, Câmpulung și la Tea-
trul Dramaturgilor din București. Scrie fantezia satirică ‘’Turnul
Babel’’, piesă de teatru în trei acte. Este vicepreședinte al Asociației
Socio-culturale ”Prahova-Excelsior” (ASPE).

182
 Turnul Babel
– fantezie comică în câteva milenii și trei acte –

Personaje:
SHMIL – alesul (pălărie și zulufi)
OMAR – omul cu cartea (costum șeic)
XIAO LING – negustor (cu pălărie de pai)
SAM – un samsar la modă (pălărie texană)
BOND– cu pedigree în politică (papion)
JOHANN – un idealist ‘’pragmatic’’ (caschetă militară)
IVAN – un ursuleț, nu de pluș (rubașcă);
PIETRO – ‘’italiano vero’’ (costum roman)
PIERRE – dar nu piere (elegant, cu tricorn)
GICĂ – pescuiește de pe mal (căciulă)
BILL și MARC – new generation (șapcă, pantaloni scurți).
(Personajele sunt descendenții de azi ai unor strămoși iluștri; in-
dicațiile scenice și muzicale sunt doar sugestii)

ACTUL I
SCENA 1
( în deșert, dune de nisip, muzică veche evreiască , apoi arăbească, în
surdină. Intră SHMIL cu un rucsac în spate, din care scoate obiecte:
ace, brice și o cărticică în două volume; intră Omar cu o carte mare în
mână).
SHMIL: M-am întors, în sfârșit din exil. Văd că nu e nimeni pe aici!
OMAR: Ce spui, vere?! Eu ce sunt?
SHMIL: Am de vânzare ace, brice și un mit!
OMAR: Briciul mă interesează. Mitul, nu. Îl am pe al meu.
SHMIL: Treaba ta… oricum, eu sunt alesul! Iată, scrie în carte, tu nu ai
parte!
OMAR (arată o carte mare): Depinde ce carte citești. A mea este car-
tea “unică’’.
SHMIL: Eu am o ediție veche și una nouă. Recomand doar ediția
veche. Cea nouă este prea simplificată, nu are dacât o singură lege,
chiar dacă, acum, o citește mai toată lumea.

183
OMAR: Nu cumpăr. Eu am ediția mea specială (arată cartea). Sunt
sigur că va fi citită de toți! Daca nu, mai vedem… (scoate briciul și îl
arată).
SCENA 2
(În scenă rămân SHMIL și OMAR, intră XIAO LING, pe fond de muzică
chinezească).
XIAO LING: Lăsați prostiile! Sunteți depășiți! Eu am marfă pentru
toate gusturile; praf de pușcă, dragoni și droguri, opium. Vând și ziduri
armate (fără plasă de Buzău), sunt ieftine, la ofertă. Se bagă cineva?
SHMIL: De unde a mai apărut și ăsta??
XIAO LING: Ești prost? Cum de unde? De la Soare-Răsare. După ce vă
vând toată marfa, fac economii, după care vă cumpăr cu totul sau la
bucată! Simplu! Am și carte!
SHMIL: Hopa!!! Ăsta nu e prost. E harnic, negustorie știe, face
economii, are răbdare… E periculos!
OMAR: Dar cartea lui nu poate fi citită! Scrisul este ilizibil. (privește
textul cu mirare.)
SHMIL: Dacă ăsta traduce cartea și o scoate pe piață, cine știe ce sur-
prize avem.
XIAO LING: Cartea mea este o traducere dintr-o carte veche de po-
vești. Eu am citit-o, mi-a plăcut, am memorat-o și, uite, toți suntem
fericiți. Nu mai suferim, suntem ZEN. V-o vând și vouă, se citește ușor,
este cu poze, cu posturi… Ce ziceți, cumpărați?!
OMAR : Nu ne interesează, vinde-o altora, mai fraieri sau mai tineri!
Eu am cartea mea! (arată cartea).
XIAO LING : Bine… o să regretați, nici nu știți ce pierdeți! Mai vorbim…
( cade cortina)

ACTUL II
SCENA 1
PIETRO: Pierre, ești pregătit să cucerim piața? A venit vremea
noastră. Eu, chiar și fără tine, am reușit să vând deja lumii, două ediții
de lux cu războaiele punice. Am reușit să cuceresc mare parte din lu-
mea cunoscută, dar cel mai bine am vândut Codexul Roman și Pax
romana. E drept că, între timp, am vândut și sclavi, bijuterii, apeducte
și, mai ales, multe, multe războaie.

184
PIERRE : Bine, Pietro, eu vin din urmă. Tipăresc ediții noi, adăugite și
îmbunătățite. Știi cum este în viață, ‘’Jeana se transformă’’, am intrat
și pe piața lui Johann, și, în fine, am ajuns și la Ivan acasă, în plină
iarnă. Nu prea m-au primit frumos, dar viața e frumoasă, ‘’scapă cine
poate’’. (Cântă mărșăluind cu un steag în mână): ‘’Allons enfants de
la patrie, le jour de gloire est arrivé!’’.
SCENA 2
( Intră JOHANN, BOND și SAM)
JOHANN (muzică – marș german): Lume, lume! Vindem două ediții
noi, secolul XX, ultimul răcnet! Cucerim piața, cumpărați vol. 1 și vol.
2, ediții de lux, ’’Blitz Krieg’’, legată cu sârmă ghimpată ( se suie pe o
trotinetă și face un tur în jurul celorlalți care, inițial se sperie, după
care izbucnesc în râs).
SAM : Gata, băieți! OK, boys, intru și eu! Cumpăr tot ce este pe piață,
apoi vând ediții populare cu femei, sex non-stop, pistoale și portocale,
multă violență fără consistență! Eu sunt regele vânzărilor, împăratul
marketing-ului, vă învăț pe toți ce înseamnă negustoria! Vindeți tot,
dar îmi dați un procent și mie, OK?
BOND (cu joben și papion, intră pe muzică – imnul britanic): Măi
nepoate, mai ușor ‘’cu pianul pe scări’’, tu ți-ai pornit afacerea după
ce te-ai desprins din Editura mea Universală și acum, vrei să iei tot?
SCENA 3
(Rămân SAM, IVAN, BOND și intră GICĂ)
SAM ( muzică Louis Amstrong): Hai să ne înțelegem între noi, frați ne-
gustori, ăștia care am mai rămas în piață, să fie bine, să nu fie rău!
IVAN (intră alergând pe imnul ”Internaționala”): Am sosit și eu la
masa bucatelor, nu vă faceți că plouă! Vin cu noutăți. Am pregătit o
ediție nouă romanțată despre fericirea în comun. Va avea un succes
total, v-am tras-o! I-am vândut-o și lui Xiao Ling, într-o ediție specială,
originală, Revoluția Culturală.
SAM: Bine, OK! Dă-te aproape, dar ia-o mai ușor, la noi nu ține cu
vrăjeala ta! Noi cântăm rock, nu ”Internaționala”! (se aude muzică
rock).
GICĂ (se strecoară printre ei): Eu am apărat Editura voastră cu sânge,
timp de secole. Acum, eu cu cine percutez?

185
BOND (privindu-l de sus): Tu rămâi pe tarlaua lui Ivan, că tot îți place
fericirea, pacea, înțelegerea. Ivan se pricepe la marfa asta! Și, la urma
urmei, ești cam mic…
GICĂ (cu obidă, se aude o doină): Bine, atunci îl aștept pe SAM cu
avioanele de hârtie, să-mi aducă libertăți, sex și violență, să fiu și eu
în rândul lumii… libere.
BOND: Mai așteaptă o tură! Deocamdată, treci în turbinca lui Ivan!
Descurcă-te și tu cum poți! Bye, bye! See you later!
GICĂ (dezamagit): Bine, bine… Aștept până explodează mămăliga. Am
pus-o pe foc mic. Om vedea…

ACTUL III
(Intră din diferite direcții: SAM, JOHANN, BOND, PIERRE și GICĂ, fie-
care cu tablete, telefoane mobile )
SCENA 1
SAM (muzică veselă country): Gata! S-a terminat experimentul cu car-
tea fericirii în comun! Ne-am înțeles cu Ivan, a renunțat, pur și simplu,
cărțile lui nu se mai vând. A devenit puțin depresiv, dar își revine. De
azi vindem numai cărți comerciale, toată lumea râde, cântă și dan-
sează… ca pe Titanic… Eu conduc ceremonia! (muzică hard-rock –
Ozzy Osborne, havy metal).
JOHANN (muzică – Wagner): Cum adică?! Eu sunt o Editură mare,
veche, cu prestigiu, m-am refăcut financiar, produc și vând cărți
tehnice, la asta mă pricep; lumea cumpără, îi vând și lui Xiao Ling!
BOND (cu morgă): Eu am pedigree și experiență! V-am dat Magna
Charta acum o mie de ani. Ce?! Ați uitat?! Între timp v-am cucerit,
v-am impus limba!
PIERRE: Și eu sunt cu voi! Allons!
JOHANN (”Oda bucuriei”): Ja wohl! Facem o Uniune E… Editorială cu
sediul aici, la botul calului. Îi primim și pe cei mici: șapte, zece,
douăzeci și șapte, câți or fi… Pierre, tu stai lângă mine, doar suntem
veri! Pietro, tu la fel! Bond, tu dă-te mai încolo că ai pedigree. Ha, ha!
Și, oricum, văd că îți faci semne pe sub masă cu Sam, pișicherule!
Mâine-poimâine faci fenta și strici Uniunea E-Editorială!
SAM (”My way”): Nu prea îmi convine aranjamentul vostru! Făceți-o!
Îmbătați-vă cu iluzii, dacă nu vreți să mai rămâneți în Editura MEA

186
Universală! Vă las, dar rămân cu voi! Oricum, tipografia, manage-
mentul și armamentul rămân la mine!
JOHANN: Uite că s-a supărat Sam! Haideți băieți la treabă, nu la întins
mâna! Tu de colo, Gică, treci aici! Deocamdată servești la masă! Ești
piccolo!
GICA ( vesel și trist, muzică – nai, Gheorghe Zamfir): Bine, bre! Dacă
mă primiți, e bine și piccolo.
SCENA 2
IVAN (intră țanțoș – fragment din Dansul sabiilor)
IVAN: Bravo, vericilor! Vă strânserăți toți fără mine! Am căpătat o
mică bronșită la Cernobâl, dar, vedeți că m-am refăcut în Crimeea!
Vin din urmă. E drept ca sunt puțin mahmur, dar mai am vână. Jo-
hanne, ce zici? Noi doi ne-am înțeles, chiar dacă ne-am mai ciondănit,
așa de ochii lumii. Știi bine că avem interese editoriale comune. Hai,
tragem o beție… și o conductă!
JOHANN (muzică tiroleză): Da, adevărat, interese avem, conductă fa-
cem, viața e frumoasă, scapă cine poate! Dar în Uniunea E-Editoriala
nu te primesc, ești prea nervos! Și cine știe ce idei despre fericirea în
comun îți mai vin! Deocamdată, facem doar afaceri!
GICĂ (muzică de mahala – Mihai Mărgineanu): Tovarăși, pardon,
domnilor, sunt onorat că m-ați primit în Uniunea E-Editorială, dar aș
dori să am drepturi depline! Nu vreau o E-Editură cu două viteze! Nu
este democratic! Ce ziceți?
JOHANN ( privindu-l de sus): Bine, bine! Mai vedem… Altă întrebare!
SCENA 3
(Intră OMAR, SHMIL, SAM și XIAO LING)
OMAR: Dragă Sam, ca semn de prețuire pentru prietenia ta cu Shmil,
ți-am trimis două colete cu cărți Par avion. Le-ai primit?
SAM: În plin!!! Au fost explozive, de-a dreptul! Și, ca răspuns, am
să-ți trimit mai multe cadouri diverse: avioane, soldăței cu plumbi,
drone ș.a., am de toate pentru toți.
OMAR: Ascultați comanda la mine! (se aude o chemare la rugăciune).
Citește: versul 1: ‘’toți credem în cine credem’’; versul 2: ‘’cine nu
crede, treaba lui’’; versul 3: ‘’asta e!’’.

187
XIAO LING: Chiar dacă nu sunt de acord în totalitate cu Omar, admit
că el a ridicat primul val peste Uniunea voastră E-Editorială și v-a tul-
burat apele!
SAM: Eu sunt bossul! Eu am tehnologia și democrația și demagogia!
Vă apăr din satelit! Ivane, vezi că e liber la alegere, la reculegere și
totul e la promoție!
JOHANN: Urcați în turn în ordine, nu vă buluciți! Nu vedeți că turnul
se clatină??
SAM (muzică de reclamă): Black friday! Aveți acces numai dacă v-ați
tatuat codul de bare, pe mână, pe picior, pe unde ați apucat fiecare.
Dacă nu, rămâneți pe dinafară!
(Intra BILL și MARC )
BILL (muzică rapp): Fără tehnologia mea, fără IT, fără NET, nu vă mai
globalizați în veci! Vi le-am dat, acum spălați-vă cu ele pe cap!
MARC (muzica hip-hop): Iar eu v-am dat Facebook, Instagram, alea-
alea, totul e instant, revoluția, contra-revoluția, instituția, constituția,
prostituția… Ha, ha, ha!
XIAO LING: Pornesc ultimul val. Suntem doi din trei care merg pe
două picioare! Ne vedem în vârful turnului, câți oți mai rămâneee!
(Se cațără toți pe treptele turnului, în devălmășie, pe muzică rock.
Sus, în vârful turnului, un personaj maiestuos, în robă albă îi așteaptă
cu o sabie de foc în mână. Se oprește muzica rock și se aude o muzică
de Mozart).
Cortina.

BOGDAN NICOLAI

S-a născut la 23 septembrie 1985, în Câmpina. A absolvit Co-

legiul „Mihail Cantacuzino” din Sinaia, apoi Facultatea de Jurnalism şi
Ştiințe ale Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti. Face radio,
televiziune şi presă scrisă de la vârsta de 14 ani. A fost scenarist al
show-ului "Vocea României", directorul postului de televiziune MTV,
cel mai longeviv prezentator al matinalului de la Pro FM România şi
realizator/producător de emisiuni la Europa FM. Este prezentator de
evenimente corporate şi endorser pentru brand-uri celebre. A scris
anchete, editoriale, reportaje, texte umoristice, precum și scenarii
188
pentru spoturi publicitare, filme de lung şi scurt metraj, seriale online
şi de televiziune. Scrie poezie şi colecționează lucrări de artă. A publi-
cat volumele de versuri „International Dream” (2004), „Mame în um-
bră pentru copiii nenăscuţi” (2005) și pregătește volumul "Jumătatea
mea de pat"

Mi s-a-ncurcat...
Mi s-a-ncurcat inima-n sfori,
Trasă-i de-o iapă pe şosea.
Trântită pe asfaltul înfocat,
îmi urlă sentimentele din ea.
De ritmuri jamaicane poluată,
Aud o melodie deocheată:
Pentru-nceput copitele, apoi un nechezat prea scurt
Şi în final povestea... unui amor demult trecut.
La-la-la, la-la-la cânta o iapă despre...
dragostea nostră efemeră.
La-la-la, la-la-la m-am agăţat şi eu...
cu dinţii de-o arteră.

Tribul de sticlă
De ce m-au prins și m-au înconjurat
oameni cu corpuri ca de sticlă?
Şi de ce nu puteam să scap? De ce?
(Nu erau înarmaţi, iar pielea lor absolut
transparentă îi făcea vulnerabili. Vedeam
totuşi în ei fericirea sănătăţii: sângele!
Sângele plimbându-se vesel şi indecis
prin vene, inima bătând şi... un stomac.
Un stomac ce părea să suporte fără efort
câteva oase imense de poeţi îngălbeniţi de vreme.
Uimit am fost de cele ce se ascundeau
sub craniile transparente:
creiere şi gânduri, toate multicolore şi
toate în formă de păsări, maimuţe, şerpi, elefanţi.)

189
În mijlocul lor m-am văzut dintr-o dată prins,
fără scăpare... şi-am hotărât să fug din junglă.
Dar armele invizibile m-au trântit la pământ.

Fără trompetă, fără aripi, fără liră...

Fără trompetă, fără aripi, fără liră,
costumul de cerşit multă iubire
te-a însoţit doar până la intrare.
Bacşiş i-ai dat ultima răsuflare.

Iată-te goală şi neruşinată

în Infern, la Departamentul Artă.
Însuşi Satan, ca restaurator,
te-a cercetat puţin bănuitor:

„E perfectă sau ochii mei se-nşală?

Chiar mi-ai adus ceva fără greşeală!”
Se învârtea, se scărpina-ntre coarne,
iar te privea, iar se mira: „Oh, Doamne!”

Încuie ușa
Când dai totul pe libertate
şi-apoi vrei totul înapoi,
ajungi ca noi. Încuie uşa!
Pune şi-un dulap în ea,
o masă şi o canapea.
Nu-s sfinţi şi, la asfinţit, mii
vor veni,
vom vedea,
vom plăti
că n-am ucis ce am rănit:
agonizau vulpi în cuţit,
fluturii albi, dacă-i chemam,
râdeam că se izbeau de geam.
Încuie uşa! Pune şi un dulap în ea.

190
 Dinții de jos
Din copil, brusc, te-ai făcut mare
atunci când, ca din întâmplare
sau pentru că erai molâu,
mingea ți-a scăpat într-un râu.
Ai urmărit-o de pe mal,
ai alergat, dar e-n zadar
când apa-nghite ca un foc
lucruri ce nu se mai întorc.

Dinții de jos, mici și timizi,

devin de-acuma ascuțiți,
ridică priviri de gargui
spre cerul gurii. Nesătui

se-nfig în el și strâng și strâng

până-l străpung și până când
limba toată îți înoată
în sânge de mamă și tată.

CODRUŢ RADI

Codruț Radi s-a născut în 05.10.1957 la Sinaia. A absolvit fa-

cultatea de Energetică din cadrul Politehnicii București. După 1991
s-a dedicat activității de librar, actualmente asociat librăriei ,,Flower
Power" din Sinaia. Este membru fondator al cenaclului ,,Simion
Stolnicu" din Comarnic, în 1981, membru din 1995 al cenaclului
,,Lucian Blaga "din Sinaia, al Societății Scriitorilor ,,Costache Negri"–
Filiala Ploiești, al Societății Scriitorilor Prahoveni, al Cercului Literar
,,Geo Bogza" din Câmpina. A fost membru corespondent la ,,Tansilva-
nia Expres" Brașov (1991-1992), secretar de redacție la revista
,,Sinteze Literare" Ploiești (2004-2006), redactor-șef la revista ,,Sinaia
Excelsior" (2014-2015), colaborator la ,,Revista Nouă" și ,,Urmuz"
Câmpina, din 2012, respectiv 2013, la ,,Ciripit de păsărele" București,
din 2015, la ,,Ecreator’’ Baia-Mare, ,,Neuma’’ Cluj-Napoca, autor la
revista ,,Literatura de azi’’.
191
 A publicat poezii, poeme, eseuri, cronici literare, plastice și
muzicale, proze scurte, reportaje culturale în reviste diverse, precum
”România literară” Bucureşti, ”Luceafărul de dimineață” București,
”Convorbiri literare” Iași, ”Argeș” Pitești, ”Acolada” Satu-Mare,
”Conta” Piatra Neamț, ”Dunărea de Jos” Galați, ”Mișcarea Literară”
Bistrița-Năsăud, ”Cafeneaua Literară” Pitești, ”Ecreator” Baia Mare,
”Neuma” Cluj-Napoca, ”Oglinda Literară” Focșani, ”Axioma” Ploiești,
”Sinteze Literare” Ploiești, ”Revista Nouă” Câmpina, ”Urmuz”
Câmpina, ”Euphonia” Pitești, ”Sinaia Excelsior”, ”Literatura de azi”
București, ”Ciripit de păsărele” București, ”Helis” Slobozia, ”Clavia-
turi” Braşov, ”Impact” Târgovişte, în paginile de cultură din diverse
ziare.
A publicat volumele de versuri: „Răspântia zeilor”, 2002, „Au-
toportret metafizic”, 2002, „Punţile dinspre deşert”, 2004 (toate la
Editura Anima, Bucureşti), „Dincolo de-a fi”, 2008 și „Porţi de… vreme
închise”, 2013 ambele la Editura Premier Ploieşti, „În…treimea
ocultă”, Editura Arania Braşov, 2014, „Celălalt, hotar cu mine”, Edi-
tura Tracus Arte Bucureşti, 2015, „Nesfârșitul prag”, Editura Rafet
Râmnicu Sărat, 2016, ,,Ecoul dintre umbre’’, Editura Detectiv Literar,
Bucureşti, 2017.
Este cuprins, de asemenea, în zece antologii de poezie şi în
„Dicţionarul scriitorilor ingineri”, editura AGIR Bucureşti, 2017.
A avut mai multe expoziții personale de grafică, desen, pic-
tură, ilustraţie de carte şi de reviste.

Ricoşeuri
Contrar nemărginirii
m-ascund în unghiuri moarte
ce-astâmpără-a cădere
de ochi căutătura
să nu mai bată ceasul
secundele-ntr-o parte
când noaptea se tot vaită
că nu-mi adorm tortura,
De-a arde printre stele

192
cu gândul mai departe
tăcerii din cuvinte
ce nu-şi găsesc măsura
în geometrii mărunte
ori lucrurile moarte
scornite să nu doarmă
deodată cu natura.

Iarăşi prag
Nu mai ştiu
vremelnic
cum să ies din mine
adulmec realul
vieţilor ce-am fost
printre cenuşare
bob de-aprins ruine
îndurându-mi focul
singur
altui rost,

Ars din temelii

devorat la cine
nopţii m-a ales
dup-atâta post
confundat
cu-n nimeni
să nu-mi fie sine
temniţei şederea
fostului anost,

Să rămân ce-n mine

n-are adăpost.

O…frandă
Mă ascund de cuvinte
fiecăruia-n parte

193
înţeleg necuprins
altceva când să fiu
mai departe
repetând ce n-am fost
deghizat timpuriu
în erou fără carte,

Mă ascund
uneori reuşesc
umbrei sparte
să-i înşel chipul meu
aşternut pământiu
pe o coastă de-adânc
regăsirii-napoiei deşarte
la un loc unde sfinţii
m-adulmecă viu
durerilor moarte.

Când prim…eşti
Adulmec şoapte
ce n-aş gânguri
fără de crez
mereu improvizat
aceleaşi lacrimi
susuri timpurii
sub ochii adormiţi
de zei la sfat,

Adulmec zvonuri
vremii c-aş muri
orb dintr-un crest
luminii refuzat
în spectrul ferecând
ani plumburii
şi sufletul prin ei
tot mai plecat,

194
Spre zeii care
mor cu-adevărat.

D-alean
O seară la fel
niciodată cu ea
mă petrece-n nesomnul
aducerii-aminte
spinărilor goale
deasupra-mi în şea
să le-mbrac
altui munte-n cuvinte,
Nori cu ei
că l-au luat înainte
inundând zdrenţuroşi
Valea Rea – scurtătura
ce-ntruna mă minte –
că la capăt moartea
începe cu-o stea,
Totdeauna aceeaşi
niciodată a mea.

Zbor tăcerii
Ce mai contează lumii
un sihastru
prin ochii lui deja
recunoscând
lumina că îl umple
de albastru
pe faţă zilei
doar
din când în când,

Că-n universul
cu un singur astru

195
hotarele tocmindu-se
prin gând
nu-i va rămâne locul
câtuşi castru
să vadă cum se cade
tot arzând,

În orice foc ce seamănă

dezastru.

Zorit defel
Iarăși am sărit aceeași carte
rămășag fugarul fără zestre
într-un ochi luminii prea departe
să-mi întoarcă asfințitul prin ferestre,

Iarăși am căzut de-aceeași parte

înainte să ajung pe creste
rătăcindu-mi viețile cu-o moarte
despre care nu știam ce este,

Iarăși timpul trecerea să-mi poarte

și durerile de-o ploaie peste
închegate răni ce le-ar desparte
hăului același fără veste.

Scobite pe rând
M-ați spart în coaja mea de om
să nu trec vârstei pe-ndelete
durerilor prin alt sindrom
când rănile mă dor prea-ncete,
Dispers la ultimul atom
cândva și el vieții-n perete
m-alătur umbrei până vom
răbda-ntunericul de sete,
Scriind mereu ca ultim tom

196
cel condamnat la căi ascete
pe-ntinsul extirpat monom
al cicatricei dintre spete.

Firește-ne

E vremea când păcatelor m-adun

pe seama celor niscai gânditori
ce s-au grăbit trezirii în ajun
din noaptea vinovată de palori,

E vremea când pedepsele se pun

în cârca celor singuri muritori
ce s-au ales destinului comun
dintre atâția martori viitori,

E vremea când greșelii mă supun

crezând că sunt iertat de două ori
oricâte uit asemeni să vă spun
vedenii amânate până mor

Milostivire

Pământul ne rabdă defel suferinzi

din orice-ntâmplare se trage o boală
s-o duci mai departe pe unde descinzi
ori scrisă în piele de nu se mai spală,

Nici timpul nu trece cât poți să-l cuprinzi

cadranelor vremii tocmite cu scală
c-un preț de secunde să știi cui te vinzi
căzând înapoi pe o treaptă domoală,
Repeți rugăciunea genunchii-i aprinzi
mai sus de aceasta privirea-i sfială
n-ai voie-ndoielii durerea să tinzi
din groapa promisă nimic nu se scoală.

197
Vămuitoare
Constrâns depărtării îi strivesc ce minte
strânse-ntre țâțâne depotrivă zale
nu mai e nimic formei ca-nainte
pravilă căderii să-ntretaie-n cale,

Las în urmă zidul dintre oseminte

nicio curmătură nu mai are poale
ochiul să se plângă plin al celor sfinte
după întregirea marginilor sale,

Să-i întorc culoarea precum mi-e aminte

dintre necuprinse însemnele d-ale
ultimei priveliști ecou de morminte
dincolo plecării c-ar mai fi o vale.

Iz mormântal
Uită pentru mine glasu-afară
uneori să-ți port deochiu-n cânt
gropile deschise într-o doară
focului să iasă din pământ,

Curge-mi amintirii trupu-n ceară

să mă-nchini vreodată altui sfânt
de-o cenușă cerului prea rară
margine luminii prin mormânt,

C-am murit din nou să mi se pară

într-al regăsirii ev descânt
lumilor ce vraiște se-mpresoară
zborului că-i sunt mereu înfrânt.

Acoladă
Al câtelea ochi
mai clar
ca ghiocul

198
învârte tot cerul
în juru-mi mărunt
împrăştie norii
să nu-şi afle locul
ori chipul din spate
cât e de cărunt,

Din petice rare

ce barbă-i e smocul
să nu-şi afle faţa
pe cât să-l înfrunt
când lacrima nopţii
va stinge tot focul,
Al câtelea ochi
mai vede că sunt.

Escorta firii

M-am rătăcit în mine altui capăt

aducerii aminte pe făgaș
răspunsului prin care timpu-l scapăt
iluziei că nu-i pot fi urmaș,

În nesfârșirea lumii printr-un treacăt

al câtelea meleag din nou pripaș
m-am învoit sclaviei fără lacăt
străin pe urme granițelor laș,

Să nu-mi ascund tăcerile prin freamăt

statorniciei simțul mai trufaș
mă tot întorc prezentului un geamăt
de parcă vieții nu sunt eu făptaș.

199
 CEZAR RĂDULESCU (FLORIN-DORIAN RĂDULESCU)

Am debutat în viaţă la 9 ianuarie 1959, în Sinaia, într-o iarnă

geroasă şi generoasă cu zăpezile de altădată. Mai târziu, aveam să
aflu că sunt Capricorn cu ascendent în Leu.
Am avut o copilărie fabuloasă, cu prieteni buni, cu care is-
păşeam viaţa de şcolar şi petreceam lungile zile de vară pe gârla
Dorului sau prin păduri, precum şi scurtele zile de iarnă, cu sania, pe
Sinica sau pe Carbonit.
Doamna educatoare Natalia Haralambie mi-a purtat mâna şi
tocul pe foaia albă de caiet tip I, iar dirigintele Ştefan Capră mi-a fost
ca un coleg mai mare. Sanda Podoabă, Rodica Murgășanu, Veronica
Ciucă, Constantin Cojoc şi alţi profesori ne-au făcut un voluminos și
valoros bagaj de cunoştinţe în gimnaziu, cu care am purces la liceul
“George Enescu” din Sinaia, plini de speranţe. Am muncit din greu, am
învățat mult, dar ne-am și trăit vârsta, pentru că așa era tradiția lice-
ului. De aceea, exerciţiul meu de admiraţie s-a îndreptat către profe-
sori de excepţie: Corneliu Vilt, Constantin Cojoc, Aurelian Sandulescu,
Victoria Ghioca, Ion Bucur şi alţii, care mi-au marcat pozitiv adoles-
cența. A.S.E.-ul a fost apoi reduta care m-a licenţiat ca economist şi
am putut să lucrez în MEFIN, primăria Sinaia şi A.T.S. Târgovişte, unde
activez acum.
Aventura literară am început-o la “Semafor”-ul şcolii generale
şi la gazeta din armată. Am scris apoi la “Ziar de Sinaia” şi “Expresul
de Sinaia”, iar mai recent la revista culturală ”Sinaia Excelsior”. În
1990 am aderat la cenaclul literar “Lucian Blaga”, unde am învăţat
meseria scrisului de la Nicomah, Vasile Ciutacu, Radu-Ghica Moise,
Ion Floricică şi Dinu Grigorescu.
M-a atras dramaturgia, așa că am scris mai multe piese de
teatru: ”Badea Cârțan”, ”Demnitarul curcilor”, ”Singurătatea culegă-
torului de crabi”, ”Cosa nostra”.
Am publicat volumul de teatru “Trei comedii” în 2016 şi nu mă
opresc.

200
 Singuratatea culegătorului de crabi

Singurul act. Personaje: Adam – român, casnic, în postnatal,

candidat la examen; Eva – altă nație, vânzătoare de bijuterii ieftine,
soţie în stare de orice… Cameră semiluminată. O masă şi două scaune
cu spătar. În faţa mesei, un pătuc de nou-născut. Apare Adam, din
stânga scenei.
ADAM: (îşi lasa geanta sub masă, îşi desface nodul la cravată) Hello,
e cineva acasă?
EVA: Bună, sunt în baie, vin acuşica! (Apare din dreapta, în sutien, cu
periuţa de dinţi în mâna dreaptă şi gura plină de pastă de dinţi, conti-
nua să frece) Cum a fost?
ADAM: (sictirit) Fppp… fppp… Vorbeşte, dracului… ”lizibil”, ca să
te-nţeleg!
EVA: (se duce-n baie și se întoarce, cu mâinile-n şold): Bun moment ai
găsit de ceartă, în baie, când mă spălam pe dinți!
Copilul plânge
ADAM: Degeaba faci spume, adică ai făcut până acum (se uită la ceas,
aşteaptă) … un minut.
EVA: Te-am întrebat ce-ai făcut, atâta tot! Puteai să mă pupi, aşa cum
face un soţ iubitor cu consoarta…
ADAM: Să te pup când ai spume la gură?
EVA: Pupă-mă acum!
ADAM: Ai ratat momentul. Ce-ar zice spectatorii să te pup acum,
netam-nesam?
EVA: Da, domnul are numai acţiuni planificate, bifează numai gesturi
plauzibile. Te-am întrebat ce-ai făcut la concurs!
ADAM: Am făcut! Ce-am făcut?... Am făcut ce-am făcut!
EVA: Vorbeşti în dodii! Eu mă duc la dentist, am programare la unu’…
ADAM: (insinuant) Te vezi la unu’?
EVA: Toată viaţa ai fost un gelos insinuant. Da, mă văd cu unu’! N-am
dormit toată noaptea de durere! Mai ies şi eu, ca de când sunt cu tine
nu ştiu decât servici şi casă. Mi-ai turnat plodu’ ăsta, ca să fiu agăţată!
Şi vroiai să stau acasă doooi ani! Noroc cu frati-miu care te-a angajat
fictiv un an, cu salariu bun şi acum eşti casnică, bonă la copil. Nu eşti
bun de nimic! Toată viaţa ai fost un parazit, nu eşti bun de nimic! Dacă

201
pe timpul lui Ceauşescu nu era tac’tu secretar de partid, nici atunci
n-aveai slujbă bună.
ADAM: Să ştii că a fost bine cu comuniştii! Toată lumea avea serviciu.
Nimeni n-a murit de foame, lucrurile bălteau în matca lor, fiecare ştia
ce-avea de făcut…
EVA: Iar când nu ştia, apărea tatucu’ şi dădea indicaţii…
ADAM: Să ştii că nu-i uşor să ai grijă de un copil mic!
EVA: Am zis eu că-i uşor? Dar tu ţi-ai bătut joc! Ţi-am adus-o pe aia de
20 de ani, îi dădeam două milioane pe lună…
ADAM: Hai, măi iubi, ce-a fost, a fost (încearcă să o cuprindă de mijloc)
EVA: Lasă-mă! La-să-mă!
Copilul plânge
EVA: V-am prins încârligaţi şi am dat-o afară în pielea goală, de se uita
lumea ca la urs! M-ai făcut de râs!
ADAM: (nervos) Şi pe urmă, mi-ai adus-o pe aia de 70 de ani care scula
copilul cu sforăitul ei…
EVA: Eram şi eu curioasă ce-ai făcut, dar văd că nu pot să discut cu
tine. (înşfacă o bluză de pe scaun)
ADAM: (se aşază pe scaun şi se întinde) Am făcut o lucrare perfectă!
Per-fec-tă!
EVA: (se domoleşte, se apropie şi se aşază, pune bluza pe spătarul sca-
unului, îl priveşte admirativ) Daaa? Bravo! Hai, povesteşte!
ADAM: Am intrat în clădire! Salut, Adriene! Alea-alea, ce mai faci?
Bine, tu? Şi eu bine, discuţii de-astea convenţionale… În sală, şase inşi,
cu mine, care-i şi întrece! Nu rimează, dar trebuie să cred măcar eu
că-s cel mai bun. Patru tocilare, unu’ din Sinaia şi eu. El era lângă şeful
comisiei.
EVA: A-ntrebat de mine?
ADAM: Nu, dar i-am transmis eu salutări din partea ta, aşaaa, ca să se
simtă bine. S-a înroşit şi m-a dus mai încolo, pe hol… Am intrat în sală.
Două plicuri, două seturi de subiecte. Trageţi un bilet, a zis şefu’. Se
repezise ăla din Sinaia, era lângă catedră. Dar şeful comisiei s-a ridicat,
a venit lângă mine şi am tras plicul cu numărul…
Amândoi, în cor: Doooi!

202
ADAM: Da, măi Evita, şi am scris de mi-au sărit capacele. Am avut şi
copiuţa la atribuțiile şi răspunderile alea, că era mult de învăţat. Eh,
m-am descurcat!
EVA: Cred şi eu, cu subiectele pe tavă, pe care ţi le-am adus de la el…
după ce i-am dat 8.000 de euro…
ADAM: (consternat) Nu i-ai dat zece, cât a cerut?
EVA: Nu, mama n-a avut acum decât opt! Opt a avut, opt mi-a dat…
ADAM: Şi restul?
EVA: Păăăi, am negociat!
ADAM: (se ridică vijelios) Te-a regulat. Te-a regulat? (Îi apucă maxila-
rul între degetul mare şi arătător) Spune că n-ai făcut-o!
Copilul plânge
EVA: (se ridică, belicos) Da, am făcut-o! I-am dus banii, i-am dat banii,
i-am zis că nu-s toţi şi… am cedat.
ADAM: (se întoarce, se plimbă nervos) De-aia era el fâstâcit când i-am
transmis salutările tale, trebuia să-mi dau seama… dar a fost prea re-
pede, n-am sesizat atunci. Dacă-l priveam în ochi. Dar eu nu privesc
lumea în ochi…
EVA: Haaai, nu fii supărat! Am făcut-o pentru tine. Pentru noi!
ADAM: Ai făcut-o să te simţi tu bine, târfă! Egoisto!
EVA: Toţi suntem egoişti!
ADAM: Ai dreptate, suntem egoişti, ne-am exilat interior şi avem pre-
tenţia că convieţuim; în realitate, vieţuim, suntem nişte animale… sin-
gure, hăituite, vulnerabile.
EVA: (preia inițiativa, în crescendo) Ce nu-ţi convine, măi trântorule?
Am făcut-o ca să ai şi tu un serviciu, ca să iei examenul!
Copilul plânge.
ADAM: (sec) Dar nu l-am luat!
EVA: (se apropie şi-l priveşte vultureşte) Cuuum? Păi nu ai zis c-ai făcut
perfect, că ai copiat? Nu ţi-au picat subiectele pe care ţi le-am adus?
Plicul 2?
ADAM: Ba da! Ba da!
EVA: Atunci de ce mama dracului mă fierbi? Ca pe copil în mămăligă?
ADAM: Am dat-o-n bară! Eu sunt de vină! Am cunoscut o fată la în-
scriere, mi-a zis că îşi creşte singură copilul cu dizabilităţi, că este

203
disperată, ca alea-alea. Am trecut numele ei pe lucrarea mea, ea a
trecut numele meu pe lucrarea ei, am scris tot, dar când vor desface
colţul cu numele, ea va fi admisă şi eu… că ea n-a scris nimic, am văzut
în sală…
EVA: Ai înnebunit?
ADAM: Da, aşa am făcut! Voiam să divorţez de tine şi să încerc să-mi
refac viaţa cu ea! Tac’su e preşedinte de judeţ la partid… Când am
ieşit, o aştepta unul cu un Touareg negru. Mi-a trimis bezele… I-aaam
trimis şi eu…
Tăcere, un minut.
EVA: (se apropie de Adam) Mi-au amorţit mâinile, uite, sunt reci!
ADAM: (se întoarce cu spatele) Ai circulaţia (se întoarce) proastă!
EVA: (iritată) Pe cine faci tu proastă, măi neghiobule?
Copilul plânge
EVA: (răcneşte) Proastă că merg la serviciu…
ADAM: Abia aştepţi să ieşi din casă, din cloaca asta, să fii liberă…
EVA: (ignoră )… ca să stea domnu’ acasă. Şi vin, obosită frântă şi fac
mâncare… şi spăl…
ADAM: Maşina spală… şi eu le calc! (ofensiv) şi de două luni vii ca mu-
safir, eu merg la băcănie, la măcelărie, eu fac mâncare. Ştii ceva? De-
cât să arzi cratiţa urmărind telenovelele, mai bine fac eu: în cratiţa
şi-n oală cu ciorbă trebuie să pui ingredientul principal: dragoste. Şi tu
nu ai aşa ceva. Pentru tine e doar sex! Concurs de călărie. E şi-asta o
boală, du-te de te tratează!
EVA: Nu ţi-ar fi ruşine! Tratează-te tu la cap, că ai uitat să fii un genti-
lom. De când nu m-ai mai dus la ”Riegler”, eh? Toate colegele îmi po-
vestesc lunea ce week-end-uri de pomină au petrecut…
ADAM: Mda, sex picant, cu amănunte…
EVA: … eu stau între patru pereţi (țipă) cu tine!
Copilul plânge.
ADAM: Avem copilul ăsta, săptămâna trecută am fost pe Valea
Oltului, a avut grijă de copil mama…
EVA: Mă-ta, mă-ta şi iar mă-ta! Şi pe Valea Oltului m-ai dus la Cozia,
la popa ăla slinos să-mi facă nu-ştiu-ce! Că ai farmece, argint viu şi alţi
gărgăuni în capul ăla sec.

204
Linişte.
EVA: Nu mai zici nimic? Păi, sigur, vorbesc singură. Singurătate în doi,
aia e! Parcă nici n-aş fi în casă, parcă nici n-ai fi acasă! Nu vezi că re-
laţia noastră nu mai merge? Mă gândesc serios la divorţ! Ţi-l las pe
bebe şi-mi refac viaţa, sunt tânără, ce să caut lângă un boşorog ca
tine?
ADAM: Sunt cu doi ani mai mic ca tine. Pari mai tânără pentru că, la
două săptămâni, te vopseşti roşie ca focu’ (încet) să te ardă!
EVA: Ei, şi ce-oi vrea? Să te vopseşti şi tu (râde) Îmi şi imaginez cum
ţi-ar sta! Cu părul roşu, ca un evreu. Şi cu nişte zulufi învârtiţi pe la
tâmple. Ultrareligios! Degeaba stai în genunchi, seara, când îţi faci ru-
găciunea! Gata! Nu mai stau, plec la mama! M-am săturaaat!
Copilul plânge
EVA: Îţi dau pensie alimentară!
ADAM: Crezi că doar banii contează? Un copil trebuie să aibă dragos-
tea ambilor părinţi. Eu nu pot să-l cresc singur. Îl dau la centrul de
plasament!
EVA: Ai înnebunit? Să mă ştie lumea că sunt mamă denaturată? Să-l
bată ăia şi să ajungă un vagabond, fără căpătâi? … Hai, bine, vorbesc
cu soru-mea, ca ea are cinci copii, dar mai vor să înfieze unul mic, că
ai ei şi-au luat zborul şi ei stau singuri cuci în casă. Ca noi!
ADAM: Eva, hai să fim lucizi şi să găsim o soluţie!
EVA: Soluţia e una: ori îţi iei serviciu, ori plec!
ADAM: Îmi iau serviciu. Găsesc eu ceva, undeva! Vreau să păstrăm
relaţia, să creştem copilul, să ne plimbăm, bătrâni, de mână. Ştii, Eva,
câteodată, mă visez pasăre. Vreau să zbor şi chiar dau din mâini, când
sunt singur… Dar nu mă desprind. Rămân ţintuit pe pământ, rob al
gravitaţiei.
EVA: Al gravităţii!
ADAM: Nu, al gravitaţiei!
EVA: Al gra-vi-di-tă-ții! (se amuză) Ştii, mi te-am imaginat cu părul
roşu, de ce n-ai fi şi burtos, să porţi în pântece un copil, să-ţi crească
burta aia şi, după nouă luni, să naşti. Ue…Ue… (se apleacă deasupra
pătuțului, se depărtează, ţâfnoasă) Ce ştiţi şi voi, bărbaţii, cum sunt
chinurile naşterii..

205
ADAM: (distrat) Ca o durere de măsea… pe care o tratezi la dentistul
preferat…
EVA: Sanchi, aia e floare la ureche! Simţi că…
ADAM: Nu vreau să ştiu!
EVA: Păi, sigur, domnul nu vrea să ştie! Ştie doar frichi-frichi, şi-o scu-
tură şi… (țipă) basta!
Copilul plânge
EVA: Toţi sunteţi la fel!
ADAM: Şi el?
EVA: Care el?
ADAM: Cu… subiectele…
EVA: Nu ţi-ar fi ruşine! M-am sacrificat pentru tine, m-am prostituat
să-ţi dea postul şi tu l-ai dat lu’ fufa aia, ca un naiv ce eşti!
ADAM: Da, recunosc, am greşit! Ce vrei, să-mi iau zilele?
EVA: (tună) Da, laşule, ia-ți-le!
Copilul plânge
EVA: Că ai făcut destul umbră pământului…
ADAM: Eva, tu vorbeşti serios?
EVA: Ascultă, tu crezi că fabulez? E cea mai bună soluţie, crede-mă!
Demnă şi convenabilă pentru amândoi!
ADAM: Nu te credeam atât de cinică!
EVA: Viaţa m-a înrăit!
ADAM: Ai fost rea de la început! M-ai despărţit la petrecerea aia şi
de-atunci mi s-au năruit toate visurile. Soţul tău ne-a prins, m-a rănit
la picior şi n-am mai dat proba fizică la Marina Comercială.
EVA: Hooopa! După ce zboară în văzduhul tamâiet, domnul vrea să fie
pe mare, pește. Păi pește ai fost atunci când m-ai aruncat în braţele
lui pentru un amărât de subiect la concurs. N-ai văzut ce ocheade îmi
făcea, încă de la prima întâlnire! Adică tu nu vezi, că mereu te uiţi în
jos, nu priveşti omul în ochi, n-ai curaj! Puteai să iei examenul şi aveai
și tu un post bun la bugetari, şapte sute de euro pe lună, într-un an
rambursam datoria şi pe urmă trăiam boiereşte! Dar tu faci acte de
generozitate. Ce-o fi râs fufa aia când s-a trezit admisă. Nu poţi să faci
contestaţie, o expertiză grafologică, să zici că e scrisul tău şi ai trecut
alt nume?

206
ADAM: Şi ce să zic, că nu ştiu cum mă cheamă?
EVA: Oof, mototolule! (se aprinde) Dar poate nu ia interviul. Şi se mai
scoate o dată postul la concurs…
ADAM: Şi de unde facem rost de subiecte?
EVA: Mă descurc eu, îi spun că e criză, că să mănânce şi gura lui, îmi
mai trimite mama, de la Budapesta, 5.000 de euro şi completez…
ADAM: … Şi completezi, a cam început să-ţi placă. Ce nenoroc am avut
eu cu tine! Până să te cunosc, am avut cinci ani de fericiri expeditive.
Eu eram merceolog, ea agent de vânzări, ne vedeam de două ori pe
lună, prin gări, prin moluri, prin moteluri, prin mansarde, trăiam in-
tens, ne aveam unul pe celălalt, nici prin gând nu ne trecea să ne înşe-
lăm. Vorbiserăm să ne facem un rost, să nu mai batem drumurile, să
ne stabilim în Capitală (înverşunat)… şi ai apărut tu, scorpie!
EVA (tace)
ADAM: “Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş / Copac pribeag cu două
lumi pe poale //” Nu mă ajuţi să trăiesc/ Dar mă împiedici să mor, am
zis acum un an. Acum nu mai sunt sigur că mă împiedici să mor. Chiar
ţi-ar conveni, ar fi…
EVA: Convenabil pentru amândoi.
ADAM: Şi copilul?
EVA: Să-l crească soru-mea! Ei îi plac copiii. Mie – nu!
ADAM: Atunci, de ce l-ai făcut?
EVA: L-ai făcut! L-am făcut! Şi, dacă vrei să ştii, (cutezător, jubilând)
nici nu e al tău!
ADAM: (pe gânduri, încet) Ştiu!
EVA: Cum ştii? De unde ştii? Şi de ce nu ai zis nimic până acum, moto-
tolule?
Copilul plânge
ADAM: E-n grădina mea, îmi convine! Ce era să spun? Ca o faci cu
dentistul, cu tâmplarul, cu zugravul, cu poştaşul? Tu ştii cu cine l-ai
făcut? (se ridică şi o bruschează) Ştii?
Copilul plânge
EVA: Ho, nebunule, că scoli copilul!
Adam se plimbă nervos, îşi frânge mâinile.

207
ADAM: Cum am putut să trăiesc în minciuna asta? Am fost orb, toată
lumea îmi spunea, dar eu te-am iubit, te-am iubit ca un nebun, dacă
puteam, te puneam în vitrină, să stai acolo şi să te admir. Asta-mi
ajungea. Să te ştiu aproape, să ştiu că eşti a mea, numai a mea…
EVA: Sigur, proprietate personală, a ta şi numai a ta, sclava ta, să nu
mă vadă nimeni, să nu vorbesc cu nimeni, să-mi consumi imaginea
numai tu! La magazinul meu de bijuterii…
ADAM: Acolo unde vinzi tu de toate, ieftine, poleite…
EVA: Da, unde muncesc… lumea e pestriţă. Şi oameni cu bani, şi mai
sărăntoci. Dar în ochii lor luceşte speranţă şi dragoste!
ADAM: Ştii tu ce-i aia?
EVA: (impasibilă) Se vede că iubesc persoanele cărora le dăruiesc. La
tine, doar simţul proprietăţii!
ADAM: Pentru că te iubesc, Eva! (cade în genunchi, deznădăjduit)
EVA: (țipă) Termină cu prostiile!
Copilul plânge
EVA: În lume nu există iubire, totul e poleială, interese şi iar interese…
ADAM: Ba există, iubirea este peste tot, tu nu o vezi, iubire e şi când
te sărut în somn, că atunci când eşti trează nu mă laşi, iubire e şi când
încălzesc lăpticul lui bebe şi îi dau cu biberonul, iubire e şi când gătesc
şi îţi spun poftă bună şi să-ţi fie de bine, fără mulțumescul tău, din
iubire pentru tine aş fi în stare să mor…
EVA: Nu-i adevărat! Nu te cred! Interese şi iar interese, să iei șpagă
pentru subiecte, să ai nevasta altuia, să bei gratis de la un prieten, să
te uiţi în ochii lui şi să te gândeşti cum să-l furi! Aşa a fost dintot-
deauna, de ce să ne amăgim? Aşa va fi şi de-acum înainte! Peste tot
colcăie minciuna şi dispreţul. Pentru mine, nu eşti decât un gunoi cu
ochi, asta eşti!
ADAM: (cu vocea stinsă) Deci, nu mai e nimic de făcut?
EVA: Mă tem că da! Dă-te la fund! Şi să ştii că omu’ cu subiectele e de
viitor. Mi-a dat numărul să-l sun de câte ori am nevoie. Să ştii că e o
partidă bună! Face bani! Oricând se vor da examene, oricine este dis-
pus să dea şpagă! Şi dentistul, la fel. N-am prieten popă şi gropar, dar
am tot timpul, sunt tânără (râde) şi neliniştită…
Adam iese din scenă.
Întuneric.
208
Se aprinde lumina.

Scena finală.
Eva cu bebe în braţe, dă ocol mesei şi patului de nou-născut.
Radio din off: “În dimineaţa zilei de azi, a fost descoperit trupul înecat
al unui bărbat. S-a constatat decesul şi a fost transportat la spital. Băr-
batul s-a înecat alunecând de pe stabilopozi, încercând să culeagă
crabi. Nu este exclusă o tentativă de sinucidere, pe fondul unui eşec
sentimental. Din actele lăsate pe mal, este vorba de Adam”.
Eva scapă copilul din braţe.
CORTINA

ION RUXANDA

Născut la 12 martie 1949, în localitatea Runcu, din judeţul

Dîmboviţa, urmează cursurile liceului „George Enescu” din Sinaia. Ul-
terior este student al Facultăţii de Drept. Scrie mult – poezie, proză,
eseu, cronică plastică şi muzicală –, dar, extrem de sever cu sine, ci-
tește foarte rar în Cenaclul literar ”Lucian Blaga”, deși este nelipsit de
la ședințele acestuia. Câteva din textele sale au apărut pe un blog și
în revista ”Sinaia Excelsior”.

Colții de nisip
Întotdeauna copilăria şi adolescenţa îşi au ţinuturile lor mi-
tice, pe care adultul de mai târziu le poartă în sine de-a lungul împre-
jurărilor schimbătoare ale vieţii. Aceste locuri devin embleme spaţiale
ale unui imaginar fabulos şi intră în jurisdicţia exclusivă a celui care a
aflat cândva în ele porţi deschise ale cerului.
Un toponim care apare adesea în scrierile unui om sensibil –
om pe care am să-l numesc Poetul – a devenit cu timpul atât de pro-
vocator prin puterea misterului pe care-l presupune, încât m-a deter-
minat să pornesc în drumeţie spre acest necunoscut plin de chemări
şi de făgăduinţe. Eu mă aflu în această a doua ipostază, dar ineditul
ademenitor pe care mi-l promite orice depărtare şi orice sursă de tră-
iri în premieră îmi asigură cel puţin motivul sustragerii de la măruntele
ritualuri cotidiene.
209
 Pornesc la drum. Un drum care începe undeva aproape de
centrul Comarnicului, pentru a-şi strecura apoi serpentinele spre cul-
mea dealului şi spre păşunile de dincolo de zare.
Prima constatare pe care o fac este că vara se apropie de
sfârşit. Seamănă cu o zi ajunsă la apus şi care aşteaptă cu nerăbdare
ivirea schimbului, adică a serii. Aerul este saturat cu parfumurile apro-
piatei toamne. Pe strada proaspăt asfaltată se dau de-a dura prune
coapte şi alte fructe din prea-plinul pomilor de pe margine.
Undeva prin acest mare cartier a copilărit şi locuieşte în continu-
are Poetul. Pentru el, ambianţa acestor locuri este familiară; pentru
mine, un străin de oraş, fiecare cotitură a drumului deschide privirii noi
orizonturi şi-mi potenţează elanul. Alternanţa caselor mari şi moderne cu
cele vechi şi modeste, curţile pline de flori, maşini de ultimă generaţie
disputându-şi spaţiul stradal cu străvechile căruţe, grădinile şi fâneţele,
ici-colo câte-o găină plictisită, vaci şi oi păscând otava livezilor, mulţimea
troiţelor instalate la intersecţii sau în curbele uneia şi aceleiaşi lungi
străzi, pozează ochiului meu flămând de imagini.
Din când în când, mă opresc să scrutez cu privirea orizontul în
căutarea stâncii, ţinta mea, locul unde Poetul îşi amenajează luminişuri
de reculegere în care să devină rezonatorul propriilor gânduri. Dar stânca
nu se vede; se pare că mai am de mers. Depărtarea însă nu mă sperie, ci
mă incită, ca orice traseu parcurs pentru prima dată. Şi-apoi ştiu din ex-
perienţa diverselor mele căutări că drumul străbătut până la un obiectiv
este mai important decât obiectivul însuşi.
Deocamdată profit în continuare de bogata ofertă senzorială
a dealului şi a străzii lui principale, Poiana. Din când în când, îmi vin în
minte imagini descrise de Poet în scrierile sale; de pildă a calului alb
al lui Gură de Lup, sau a colnicenilor care-şi cheltuiesc timpul la câr-
ciumă pe rotocoalele de fum ale ţigărilor, sau teribila imagine a vacii
cu toporul înfipt în şold. Iar ceea ce văd şi aud eu, cel puţin în această
porţiune a drumului, este o lume paşnică, în care vestigiile unui altă-
dată îngăduie cu generozitate – dar şi cu neputință – insurecţia mo-
dernului. Dacă împing cu privirea o poartă aplecată-ntr-o rână, apoi
uşa mâncată de cari a unei case, sau îngrăditura de nuiele a unui
şopron, nu se poate să nu mi se impună imaginaţiei bătrâna, uitată de

210
lume, care meditează la cele veşnice; sau relicvele unui inventar cas-
nic sau agricol nemaifolosit de decenii; sau pereţii coşcoviţi ai odăilor
de care mai stau încă prinse-n cuie nelipsita icoană şi vechi imagini
foto ale unei lumi apuse.
Trecând din nou din universal secund (al imaginarului) în cel
primar (al senzorialului), mă las asaltat de alte senzaţii care-mi oxige-
nează creierul. Din curţi, daliile şi trandafirii îşi înalţă capetele peste
ulucile gardurilor să iscodească animaţia străzii, cotcodăcitul galina-
ceelor se combină într-o polifonie străveche cu hămăitul câinilor şi cu
mugetul şi sunetul tălăngilor vitelor, în faţa unei cârciumi, stând chiar
pe bordura trotuarului şi cu paharul de tărie alături, un pierde-vară
hirsut a uitat câte degete are la mâini şi începe, cu adâncă preocu-
pare, să le numere o dată, apoi încă o dată… Ce-ar fi de spus? Doar că
oamenii bizari înfrumuseţează şi ei universul. Ceva mai departe, o
fetiţă mă acostează intrigată:
– Nene, uite un iepule în pom!
Uitându-mă în pomul cu pricina, care se dovedeşte a fi un fra-
sin, zăresc o veveriţă făcându-şi obişnuitul număr acrobatic sub privi-
rile furioase ale unei bufniţe deranjate din somn, bufniţă care-şi mai
şi expune impudic nădragii ei pestriţi. Zâmbesc, mângâi căpşorul bălai
al fetiţel, scot din rucsac şi-i ofer un mic baton de ciocolată, apoi intru
în pielea unui improvizat profesor de zoologie.
Drumul sinuos mă conduce mai departe spre destinaţie. Cu
cât mă apropii mai mult de culmea dealului, cu atât casele devin mai
rare, uliţele ce se desprind din şosea se convertesc în şleauri şi poteci,
iar grădinile şi fâneţele îşi sporesc întinderea. Zgomotele repetate şi
familiare de mai devreme se transformă în linişte. Doar trenurile se
mai aud din când în când, duduind cadenţat în vale. Şi doar în văzduh
corbii îşi fâlfâie aripile şi comentează starea vremii. După o curbă am-
plă îmi apare, în sfârşit, în faţă, uriaşa stâncă botezată de localnici
Colţii de Nisip, obiectivul care se insinua are câţiva ani printre năzu-
inţele escapadelor mele solitare. Pare o emblemă a durabilităţii pro-
iectată pe ecranul infinitului spaţial. Până să ajung însă la ea, mă
bucur mai departe de generozitatea cu care sfârşitul de vară îşi răs-
pândeşte comorile peste tihna locurilor. Un sentiment de veşnicie se

211
mistuie în aer. Soarele străpunge cu săgeţile lui aprinse frunzişul dens
al pomilor şi al arborilor. Imaginile şi scenele întâlnite până acum sunt
din capul locului decodate, rostul şi funcţiile lor fiind perfect inteligi-
bile. Dar, dintr-o grădină, o imagine şocantă mă opreşte brusc în loc,
aşa cum pe Poet l-a şocat vaca aceea cu toporul înfipt în şold. Mie mi
se oferă percepţiei o oaie moartă urcată între crengile unui nuc. Parcă
nu-mi vine să-mi cred ochilor. Mai repede m-aş fi aşteptat să mai văd
un “iepule“ în pom, sau chiar un poet “spânzurat de-un fir de iarbă“,
dar nu o oaie spânzurată într-un nuc. Să fie vorba de un ritual recupe-
rat din tenebrele vreunei străvechi magii? Puţin probabil. Este mai de-
grabă gestul teribilist al vreunui localnic.
O dată imaginea aceasta asimilată, pornesc mai departe.
Colţii de Nisip sunt tot mai aproape. Zăresc un nor scărpinându-şi
burta de crestele lor cenuşii. Iar mai sus, urmăresc cum un avion cu
reacţie zgârie cu peniţa bolta cerului. Ca să ajung însă la ei trebuie să
părăsesc drumul, devenit tot mai îngust şi mai sinuos, pentru a intra
pe o cărare denivelată, străjuită de urechile blegi ale brusturilor, apoi
pe o potecă tot mai strâmtă, de cele mai multe ori barată de hăţişurile
rugilor de mure şi ale arbuştilor de cătină, dovadă că natura nu ce-
dează nicăieri fără luptă vreun drum de acces spre tainele ei. De-
păşesc şi aceste mici şi ultime obstacole şi iată-mă, în sfârşit, la baza
acestor pereţi verticali de stâncă, înconjuraţi la sud şi vest de mără-
cinişuri, iar la nord şi est de păşuni. În pofida denumirii lor, Colţii de
Nisip sunt bastioane de rocă dură. Doar la poalele lor disting un strat
dens de nisip, semn că şi fortăreţele naturale sunt supuse eroziunii
timpului şi intemperiilor. Însă, privindu-le ţancurile semeţe cufundate
în apele cerului, nu pot să nu fiu sigur că multe alte generaţii umane
se vor bucura de existenţa lor liniştitoare.
Revenind la omul care mi-a insuflat interesul pentru aceste
locuri, încerc să intuiesc ce reprezintă pentru el monumentul natural
pe care îl contemplu. Şi ipotezele încep să apară una după alta. Aici ai
posibilitatea să auzi zgomotul de fond al universului, aripile pegasului
şi şoaptele muzelor; aici orăşeanul de azi – cel avut în vedere de mine
– se poate întoarce cu emoţie asupra obârşiei sale, cea care imprimă
substanţă scrisului său şi care-i creează posibilitatea recuperării artis-
tice a unei lumi patriarhale; aici te poţi bucura în linişte de parfumul
212
lucrurilor revolute, de imaginea copilăriei pierdute şi de consistenţa
eului tău; aici poţi evada din captivitatea unei identităţi comune către
alterităţi capabile să-ţi asigure împrospătarea şi renaşterea. Aici Poe-
tul îşi poate converti tăcerea în cuvinte.
Ţelul meu a fost atins. Colţii de Nisip nu m-au ignorat, nu
m-au expulzat ca pe un corp străin, ci m-au primit în tăcere, chiar dacă
eu mă simţeam un intrus. M-am bucurat şi eu, asemenea Poetului, de
pacea locului, de acea tăcere care alcătuieşte cel mai bogat dialog al
meu – şi al lui – cu lumea. În ultimele minute de şedere în acest colţ
de paradis, profit de delicioasa ofertă a rugilor de mure, iar din când
în când mai arunc câte-o privire impozantelor metereze care sfidează
vremelnicia. Apoi mă pierd în faldurile însorite ale zilei.

„Diplomatul” și caprele

Zăresc întâmplător în halta Valea Largă pe Fane cu trei capre

lângă el. Fostul meu coleg de serviciu se îndrepta spre puntea de
peste Prahova. Îl urma supusă femeia lui. Aceasta avea în mână un
buchet de iasomie. Florile au atras atenţia a două capre care rătăceau
pe peron şi imediat animalele s-au repezit spre buchet. Neputând
scăpa de capre, femeia a cerut ajutorul lui Fane, iar Fane a început
să-şi balanseze servieta „diplomat” şi să strige la ele:
– Ţa! Lua-v-ar boala să vă ia! Treci tu, fă, înainte, îi spune el
concubinei, ca să nu mai vadă florile. Caprele însă nu aveau în faţă
decât perspectiva unui desert înmiresmat.
– Staţi că v-arăt eu vouă!
Şi cu diplomaţia-i caracteristică, Fane şi-a pus în funcţiune „di-
plomatul ” izbind cu el spinarea bietelor animale pofticioase. N-a fost
însă chip să scape de ele: a trebuit să le accepte compania. Şi aşa au
trecut puntea în şir indian. Mai întâi bipeda, apoi Fane, iar după ei
patrupedele. Ce s-a întâmplat mai departe nu mai ştiu. Dar după ani
de muncă în acelaşi birou am aflat şi eu, în sfârşit, la ce-i slujeşte lui
Fane servieta de care era atât de mândru şi cu care se căznea să ne
impresioneze.

213
 De-ale senectuții

De la geamul meu văd la o fereastră de apartament a blocului

de peste drum figura imobilă a unui om în vârstă intrat în relaţie
vizuală cu lumea şi cu neantul. Zi de zi, ore întregi, indiferent de
vreme, bătrânul urmăreşte, golit parcă de expresie, animaţia mai
mare sau mai mică a colţului de cartier accesibil privirii lui, sau poate
îndepărtatul tărâm al amintirii şi uitării.
Dau timpul înapoi. Cu câteva decenii în urmă, bunicul îmi oferea
o imagine similară. Numai că bunicul nu şedea în casă, ci ieşea la gardul
de la drum. La umbra falnicului nuc de la poartă, el îşi prindea palmele
de extremităţile superioare ale unor uluci şi rămânea aşa, în picioare,
scrutând orizontul şi planurile mai apropiate ale perspectivei. Ce îi oferea
lui orizontul acelor ani? Păi, în planul îndepărtat dealurile cu veşnica lor
schimbare de colorit, cu încărcătura lor de roade, cu crângurile de
mărăcini, cu întinsele lor fâneţe, cu micile turme de oi şi de capre, cu
serpentinele potecilor şi şleaurilor pe care oamenii scurtau drumul spre
satele de dincolo de zare, cu sătenii aflaţi la munca unor mici parcele de
teren cultivat, la cules de poame sau la păscut vacile, cu iepurii care se
zbenguiau pe lângă desişurile impenetrabile de cătină sau cu păsările
care planau în înaltul cerului.
Într-un plan mai apropiat, bunicul vedea malul gârlei marcat
de sălcii şi de răchite, vara plin de copii aflaţi la scăldat. Iar mai
aproape, el vedea drumul, puţin animat pe vremea aceea. Mai
treceau din când în când copii care se duceau sau veneau de la şcoală,
câte-o căruţă, câteva maşini pe zi, femei stând la taifas pe la porţi,
câte-o creştină trecând spre cooperativă să-şi cumpere gaz, fitil de
lampă, pâine sau un kil de roşii de la aprozar, câte un câine scăpat din
lanţ, găini scormonind în colbul drumului. Dacă imaginile care i se
perindau pe retină nu puteau fi decât acestea, la ce se gândea
unchiaşul nu pot intui. La copilăria lui pierdută în negura timpului? La
vreo idilă din tinereţe? La străbunii lui care trebuie să fi avut o viaţă la
fel de simplă şi mereu identică cu ea însăşi? La copiii care făceau
gălăgie pe uliţă şi îi tulburau liniştea şi meditaţia? La viaţa care se
scursese fără să-i ofere cine ştie ce bucurii? La baba lui care robotea
în bătătură ? La nebuloasele unui viitor fără viitor?

214
 După o oră-două de şedere se întorcea încet în casă, pentru
ca mai târziu, după căteva ore, să-şi reia în primire postul de
observaţie şi de întâlnire cu el însuşi.
Mă întorc în prezent. Bătrânul de vis-à-vis este acolo unde
l-am lăsat. Pare un vestigiu uitat al unei generaţii dispărute. Iar eu, cu
bărbia sprijinită în podul palmelor şi cu coatele pe genunchi, sunt
parcă imaginea lui răsfrântă în oglindă. Privesc pădurea fără să o văd,
ascult agitaţia cartierului fără să o aud. Golul din mine se contopeşte
cu imensul gol al lumii.

Scenă în parc

Şir de bănci proaspăt vopsite în verde. O ţigancă din soiul

celor care monopolizează o întreagă alee cu gabaritul şi cu limbajul
lor primitiv se trânteşte pe una din bănci, deşi mai multe texte de
avertisment sunt lipite prin preajmă. Ţiganca nu-şi dă seama.
Câţiva oameni aflaţi pe un alt rând de bănci din apropiere, încă ne-
vopsite, îşi întrerup lectura ziarelor şi rămân în aşteptarea reacţiei
femeii la desprinderea de bancă, în acelaşi timp aruncându-şi pri-
viri complice. Evenimentul nu întârzie să se producă. Când purade-
lul ei aflat prin apropiere se împiedică şi cade, iar ţiganca dă să se
ridice pentru a-i administra o scatoalcă, constată surprinsă că ro-
chia opune rezistenţă. Mai opintindu-se o dată, reuşeşte să se ri-
dice. Pe rochia ei galbenă sunt acum imprimate două verze dolo-
fane şi un dovlecel de toată frumuseţea.
– Lua-v-ar dracu’ cu vopseaua voastră! începe ea să suduie pe
reprezentanţii absenţi ai ADP. Spectatorii (printre care şi eu) încep să
zâmbească. Asta aşteptam cu toţii.
– Este un anunţ cu “Vopsit proaspăt“ chiar lângă dumneata, îi
atrage atenţia unul dintre spectatori.
– N-am văzut, domnule, răspunde ea în timp ce îşi admiră încă
o dată legumele obţinute gratis. S-o lua cu gaz? mai întreabă ea în
timp ce dă un ghiont progeniturii care arăta cu degetul verzele şi
ţopăia, prăpădindu-se de râs.
– Dar lasă-le aşa, cucoană! Eşti mai sexy, îi sugerează un mucalit.
– Du-te dracu’!
– Bahto delo.
215
 Portret

În ultimii ani am făcut numeroase portrete, unele obiective și

serioase, altele caricaturale, mai ales oamenilor în mijlocul cărora tră-
iesc, atunci când doream să mă distrez de unul singur. În biroul nostru
lucrează un individ de care însă nu am îndrăznit să mă ating până
acum. Dar nu pentru că individul ar fi un personaj tabu, ci pentru că
particularitățile lui psihice și comportamentale, precum și motivațiile
acestor particularități sunt mai complexe și mai greu de surprins și de
decodat. Ca să nu introduc prea des în text clauze relativizante («mi
se pare ...», «eu cred că …») am să precizez de la bun început că toate
aprecierile care urmează sunt conjuncturale.
Din punct de vedere fizic, colegul meu n-are nimic deosebit:
este slab ca un țâr, gălbejit, timpul i-a cam albit și defrișat podoaba
capilară – de altfel, a trecut cu mult de jumătatea vieții –, doar privirea
și gesturile mai lasă să se întrevadă câte ceva din adevărurile pe care
le ascunde.
Pe stradă merge de cele mai multe ori singur, iar când i se
alătură cineva suportă cu greu compania considerând-o imixtiune în
singurătatea și în derularea procesului lui de gândire. Ca să evite com-
paniile nedorite merge foarte repede, depășește în viteză și salută,
neinteresându-l răspunsul la salut sau – în funcție de împrejurări –
încetinește pasul sau trece pe celălalt trotuar. Tot ce face în limitele
politeții și fără să trădeze eventuala lui iritare. Se-ntâmplă adesea
să-l apese și singurătatea. Atunci nu mai este o întruchipare a strigă-
tului «Lăsați-mă în pace!», ci tânjește după dialog, după animația stră-
zii, după compania oamenilor, indiferent cine ar fi aceștia. Acest com-
portament contradictoriu mă face să cred că eroul meu practică de-
dublarea personalității sau că este, pur și simplu, un pustnic ratat.
La birou nu i s-a reproșat niciodată nimic. Este exigent cu sine,
nu ia parte la obișnuitele schimburi de confidențe, nu suportă să stea
degeaba. Și când stă, el... nu stă; navighează prin lumi fictive. Deși
este concentrat mai tot timpul asupra sarcinilor de serviciu, el înregis-
trează și ce se petrece în ograda noastră, dar selectează cu grijă amă-
nuntele și reține numai numai ceea ce l-ar interesa. Pentru ce le re-
ține? N-aș putea spune.

216
 Relaxarea și-o asigură – când și-o asigură – scriind ceva, dar
nimeni nu știe ce se ascunde în hîrțoagele lui, care în niciun caz nu par
a fi lucrări de serviciu. Și acum, când m-am încumetat să-i schițez por-
tretul, el scrie de zor. Suferă, se pare, de grafomanie. Uneori privește
munții, care îl interesează mai mult decât flecăreala colegilor.
Dealtfel, este alergic la trăncăneală. În cazurile în care se discută ceva
interesant pentru el, intervine pertinent în discuții, chiar cu entu-
ziasm. Din aceste intervenții ale lui deduc că este preocupat de tot
ceea ce privește viața spirituală.
Cu colegii întreține relații bune, chiar dacă uneori îi mai în-
țeapă cu ironii subtile când ceva nu-i convine sau când acel ceva nu
se încadrează în tiparele lui de viață, de muncă și de conduită. Potrivit
propriei opinii, mediul uman în care lucrează nivelează individualită-
țile – și asta vrea el să evite. Principalul etalon pentru compararea oa-
menilor este el însuși.
Are câțiva prieteni care îl vizitează din când în când la birou,
dar din discuțiile pe care le surprind la aceste întâlniri deduc că nu
pune prea mare preț pe prieteniile respective – poate cu o singură
excepție. El năzuiește la un alt soi de prietenie mai adâncă, mai legată
de preocupări comune, de afinități spirituale, de trăiri intense, dar nu
prea are șanse s-o găsească. De aceea, trăiește un acut sentiment al
neapartenenței la colectivitate, sentiment care îl face trist, necomu-
nicativ. Rar l-am văzut râzând. Oare așa o fi și în compania nevestei și
copiilor lui?
Ca orice bărbat, privește și el cu interes femeile frumoase, iar
dacă descoperă că frumusețea fizică a acestora nu este dublată și de
o frumusețe spirituală, femeile respective devin doar obiecte de de-
cor. Și totuși, visează la afecțiune, la prietenie, la comunicare – și
astfel rămâne suspendat între veghea telurică și dulcea fantezie a
visărilor. Izolarea lui este consecința probabilă a unor vechi traume
pe care le ascunde cu grijă.
Acest individ contradictoriu, care joacă parodia vieții în regie
proprie, sunt eu.

217
 Capitolul IV

JURNALISTICĂ

Capitolul cuprinde materiale jurnalistice (articole, anchete,

sinteze) ale cenacliștilor, apărute exclusiv în revista ”Sinaia Excelsior”,
realizată cu contribuția substanțială a Cenaclului literar ”Lucian
Blaga”. Documentarul introductiv, scris de Octavia Floricică, investi-
ghează și alte publicații în care apar semnături mai vechi sau mai noi
ale membrilor cenaclului. Un material aparte este destinat moștenirii
jurnalistice a marelui gazetar care a fost profesorul Ion Floricică.

218
 OCTAVIA FLORICICĂ

Membri ai cenaclului „Lucian Blaga” din Sinaia

în publicații literare proprii și în colaborări

Trebuie să recunosc că prezentarea va fi incompletă, precum

Colosseum-ul. Nu am avut acces la toate materialele care au existat,
se pare, în ultimii 30 de ani, dar care s-au pierdut în timp, prin nepă-
sarea oamenilor, ce s-au crezut nemuritori, ca memorie și prezență
fizică. Adun astăzi crâmpeie, fără să am viziunea întregului. Așa că nu
pot completa colosseumul cenaclier sinăian, precum mi-a spus
cândva o fostă elevă că se face virtual în Occident. Mulțumesc, Oana
Ivan, albumul pe care mi l-ai arătat la liceu mi-a fost un îndreptar spre
a completa realitatea, mereu și mereu amputată de timp și întâm-
plare.
SINAIA, Publicație Literar-Artistică și de Turism, Serie nouă, an
I, nr.1, martie-aprilie 1990. Colegiul de redacție este alcătuit integral
din cenacliști: Ion Floricică, Ioan Mihuț, Nicolae-Paul Mihail, Nicolae
Theodor Poiană, Radu Ghica Moise. Editorialul se numește „Gânduri
de început” și definește demersul jurnalistic și scopul său: revista se
vrea independentă politic, „potrivit principiului că nu poate exista o
cultură de partide, ci numai una a întregii țări. Suntem pentru ordine
și stabilitate, pentru muncă și democrație. /.../ Vom publica poezie și
proză, articole de critică literară, teatrală, plastică și de sport, creații
care își propun să valorifice frumusețile naturale ale acestei zone, tu-
rismul atât de apreciat de noi, personalități culturale (scriitori, pictori,
muzicieni, actori de teatru și de cinema etc.), rubrici de satiră și umor,
epigrame, rubrici de atitudine cetățenească, de informare asupra
spectacolelor și a altor manifestări artistice. Ne interesează, de ase-
menea, preocupările tinerilor, muzica modernă și clasică, modalitățile
în care localnicii, precum și toți cei veniți la odihnă în stațiune, își pot
petrece timpul liber.” Primarul orașului Sinaia, arh. Petre Niculescu
semnează articolul mobilizator „Bine-ai venit, LIBERTATE!” („Azi va
trebui să veghem cu toții, conștiință lângă conștiință, la dezvoltarea
democrației, la păstrarea pentru totdeauna a libertății pe pământul

219
românesc. Suntem obligați, suntem datori să stăm cu fruntea sus nu
numai în fața noastră, ci și în fața întregii lumi civilizate. Trebuie să
veghem necontenit să nu ni se fure tot ce-am dobândit cu atâta sacri-
ficiu, cu atâtea jertfe... Toți trebuie să facem astfel, încât niciodată
abuzul, dictatura și tot ce-a fost înglobat într-un vis urât, de-o jumă-
tate de veac, să nu mai revină în țara noastră.”). Ioan Mihuț, om po-
litic cu doctorat în filosofie, deputat și consilier prezidențial, cere „Pu-
țină liniște” („Se constată azi un fel de competiție a celor care cer mai
multe drepturi. Cantitativ și pe sorturi. Căci e greu de spus dacă și ca-
litativ. Un câștigător e greu de ghicit, dar cineva poate pierde: poporul
român. Am uitat să cerem oferind? Dreptul la obligații este atât de
ușor de uitat? /.../ Puțină decență și puțină demnitate se impune.
Oare cei care s-au jertfit în Revoluție au făcut-o pentru zarva de
acum?”), Theodor Nicolae Poiană publică poeziile „Recviem”, „22 De-
cembrie”, „Gânduri”. Radu Moise semnează articolul „Sinaia în
aceste clipe”, cu referire la viața culturală a orașului: „Iar dacă Sinaia
este cunoscută astăzi ca o importantă stațiune turistică, nutrim con-
vingerea că ea poate redeveni și o localitate cu o bogată și autentică
viață culturală.” Ion Floricică își începe un ciclu lung de articole, inti-
tulat generic „Suferințele limbii române”, al cărui prim episod pre-
zintă „Cuvinte mutilate”, Dan Rădulescu, membru al cenaclului și mu-
zeograf, șef de secție la Castelul Peleș, în timpul lăsat liber de pasiu-
nea pentru poezie, publică întâiul capitol din articolul „Misterele
Peleșului. Un furt care nu s-a comis” cu trimitere la colecția de pictură,
în special la tablourile lui El Greco, aflate/dispărute de la Peleș. Ioana
Sandu, membră astăzi a Uniunii Scriitorilor Români, autoare a nume-
roase volume de poezie, și Vasile Ion Ciutacu semnează versuri, iar
Nicolae-Paul Mihail completează pagina a patra cu epigrame, un ar-
ticol satiric și un altul, din seria „Interferențe plastice”, despre Tănase
Mocănescu, „Pictor și profesor”.
SINAIA, nr. 4, noiembrie 1990, păstrează același colegiu de re-
dacție, la care se adaugă însă, pentru grafică, Tănase Mocănescu. Edi-
torialul, semnat de dr. Vasile Nistor, se intitulează „Societatea Sinaia
contra Eforia Spitalelor Civile – Un proces celebru”, procesul jocurilor
de noroc la Casino Sinaia, condamnate în Parlament. Înfruntarea din-
tre parlamentari, antrenând nume importante, precum I.G. Duca și
220
Grigore Cantacuzino la Cameră, D. Gussi și Titu Maiorescu la Senat,
este relatată într-un mod interesant și etic. Vasile Nistor, care și-a luat
doctoratul în drept în 1941, a fost și el membru al Cenaclului literar
„Lucian Blaga”, scriind poezie și ținând conferințe pe teme juridice,
culturale și filosofice. Radu Moise scrie despre „Caragiale la Sinaia
(III)”, reproducând o scrisoare a dramaturgului, din 21 iulie 1905,
adresată unui prieten din Sinaia, doctorul Alceu Urechia, prin care îl
ruga să trimită bune urări la vreo 30 de persoane din oraș: Gh.
Matheescu („Paradis”), măcelarii, pescarii și precupeții, hamalul, bir-
jarul, șeful și casierul gării, popa nemțesc, pungașul cu franzele, șeful
poștei și băiatul, precum și la numeroase familii indicate prin nume
sau prin locul unde staționează îndelung: „Pe ăștia doi îi găsești la bo-
degă, la Matheescu-pelin albastru”.
Dr. Constantin Roman-Tămăduianu, oaspete frecvent al ce-
naclului, poet el însuși, de o sensibilitate aparte și de o discreție
aproape totală în această privință, mulțumește, într-un articol, spita-
lului Bleuland din Gouda/Olanda și soților Ioan și Marie-Jose Cergău
pentru intermedierea unei relații cu spitalul din Sinaia și pentru „un
ajutor umanitar de amploare, constând în donații de aparatură medi-
cală, medicamente etc.”
Dumitru Almaș scrie, cu verva și înțelepciunea cunoscute de
cititori, articolul „Noi, europenii!” („S-au ivit, nu știm de unde, niște
unii care ne includ și ne exclud din Europa după propria lor fantezie
și, mai ales, după propriul interes. Ca geograf, ca istoric și om de cul-
tură socot că prezența sau absența noastră din acest continent este o
discuție absurdă, aberantă. Prin strămoși, românii sunt europeni,
atestați de acum 2500 de ani de Herodot, Strabon, Dio Cassius ori
Tacit. Ne-am născut aici, în Carpați și la Dunăre, cum nu sunt născuți
nici unii dintre megieșii veniți din stepele Asiei, în besmetice năvăliri
până la Câmpiile Catalanice sau până la râul Lech și întorși iar cu fața
către punctul cardinal de unde au venit. Suntem în Europa pentru că,
veacuri și veacuri am apărat-o la Nistru și la Dunăre, prin Mircea cel
Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare ori Mihai Viteazul, recu-
noscuți de toți europenii cinstiți drept eroi ai acestui continent, trăi-
tori tocmai în locul cel mai bătut de toate vânturile și primejdiile isto-
riei. /.../ Iar dacă prin europenism se înțelege cultură, știință, artă, să

221
se știe că Dimitrie Cantemir, Bălcescu, Alecsandri, Eminescu, Coșbuc,
Iorga, Enescu, Grigorescu, Brâncuși sunt români, ca și Aurel Vlaicu și
Racoviță. /.../ Stăm prin obârșie, prin faptă și simțire în acest conti-
nent..., pentru că nu venim din neștire, ca alții, ci de-aici suntem și
stăm precum Carpații, cu fruntea în sus, demni, liberi.”). Dumitru
Almaș a fost profund implicat în viața culturală a orașului Sinaia, sus-
ținând încă din 1967 conferințe la Casino, participând la întâlniri cu
elevii școlilor din Sinaia ori cu cei aflați în tabere școlare, frecventând
Cenaclul „Lucian Blaga”, fiind, între 1983-1985, Rectorul Universității
Populare din Sinaia, conform istoriei „oamenilor, locurilor și întâm-
plărilor” din Sinaia, alcătuită de Radu Ghica Moise. De altfel, scriitorul
Dumitru Almaș este preluat și în antologia cenaclului, Timp îndrăgos-
tit de cuvinte, (2005), unde se menționează, în plus, participarea sa la
activitățile cenacliere și calitatea de membru al Societății Literar-
Artistice Sinaia.
Al. I. Bădulescu publică un articol extrem de bine documentat
despre „George Enescu și Sinaia”, iar Ion Floricică îi ia un interviu de-
putatului Ioan Mihuț. Theodor Nicolae Poiană publică poezie: „Răb-
dare”, „Peregrin”, „Într-o zi” și „Sfârșit” („Ar fi putut să se întâmple /
Într-o zi de ianuarie / Mugetul spărgea apa țăndări / Peștii de cremene
/ Aveau pe solzi încă lavă / Torceau fire de umbre / Peste ochii
aproape închiși / Trofeul atârna / De laringele vântului / În vreme ce
apa declama / Un poem amar de decembrie / Tocmai în noaptea
aceea / Clipa se rupse în două.”) și Liviu Mayer Ardeleanu semnează
poemul „Dumnezeiasca toamnă”. În pagina a patra, apare o informa-
ție despre „Cursurile de vară și colocviile științifice – Sinaia 1990”
(„Programul cursurilor conduse de prof. Dan Horia Mazilu a cuprins
interesante prelegeri susținute de: acad. Ion Coteanu, Ov. S.
Crohmălniceanu, Răzvan Teodorescu, Paul Cornea, G. Gană, Nicolae
Manolescu, Alec Hanță, Grigore Brâncuș, Sanda Râpeanu, Eugen
Simion, Silviu Angelescu... Cei peste 70 de cursanți, începători și avan-
sați au venit din Anglia, Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, China, Coreea
de Sud, Finlanda, Franța, Grecia, Germania, Italia, Iugoslavia, Japonia,
Norvegia, Olanda, Polonia, Spania, SUA, Suedia, Ungaria și URSS. În
încheierea cursurilor, participanții au susținut, în limba română, o

222
interesantă șezătoare culturală, care s-a desfășurat în sala hotelului
Sinaia”) și un fragment al unui „mini-roman în șapte capitole”, intitu-
lat „Un surâs enigmatic”, semnat de Nicolae-Paul Mihail.
SINAIA, nr. 5, decembrie 1990 - ianuarie 1991, conservă cole-
giul de redacție. Se deschide cu o lucrare grafică a lui Tănase Mocă-
nescu, înfățișând Nașterea Domnului, și un fragment, intitulat „Au că-
zut pentru libertate” din lucrarea „Memoriale” a lui Vasile Pârvan. Du-
mitru Almaș semnează reconstituirea istorică: „Ziua cea mare a desă-
vârșirii Unirii” („ 1 Decembrie 1918 a fost, este și va fi, cea mai mare,
mai patetică, mai luminoasă și mai plină de consecințe din toată isto-
ria poporului român. Atunci a rodit cântul cel mai înalt din epopeea
națională, scrisă vreme de două milenii, în cadența de luptă și jertfă
întru împlinirea visului suprem: unirea tuturor celor de-un neam,
de-un grai și de-o lege, în cuprinsul rotund al acelorași hotare. /.../
Atunci, întâia oară, pe harta Europei, țara noastră avea hotarele ei
firești, hotarele Daciei strămoșului Decebal și cele scrise cu sabia de
eroicul Mihai Viteazul. /.../ Prin sute de mii de jertfe umane, nefires-
cul hotar de pe Carpați dispărea pentru totdeauna, prin prăbușirea în
hăuri a bornelor cu chipul pajurei bicefale ale împărăției austro-ma-
ghiare. Dispărea prin lupta și voința de veacuri a tuturor românilor,
de pretutindeni. În cadență de vers dur, Octavian Goga scanda: Te-a
dărâmat hotar de-odinioară, / Brâu împletit din lacrimi și din sânge, /
Veriga ta de foc nu mă mai strânge, / Și lanțul tău a încetat să doară.
/.../ ...după două milenii de luptă, după două milenii de strădanii,
după două milenii de speranțe, după ce au curs Mureșuri și Olturi,
Sireturi și Pruturi de sudoare și sânge, visul acesta, cel mai mare vis
românesc s-a împlinit...”).
Iulia Nicoleta Badea, membră a cenaclului de la începuturile
sale, adică de prin 1966-67, când era elevă la liceu, semnează poezia
„Colind” („Steaua sus răsare; uit să bat mătănii / Preasmerită – în un-
gher, / Ci înham degrabă cai bălani la sănii / Lerui, Doamne, ler / Caii
mei nechează, rup tăcere-adâncă, / Galopând în sus, spre cer, / Iar
ecoul surpă stâncă după stâncă / Lerui, Doamne, ler. / Caut sfinte
iesle-n albe coclauri, / Sunt în cer un om stingher, / Nu am nici tămâie,
nici un gram de aur / Lerui, Doamne, ler. / Maică născătoare,

223
ține-mă-ntre stele / Ca să nu îngheț de ger; / Dacă nu se poate, rupe-
mă-n mărgele / Lerui, Doamne, ler”). În pagina a doua, dr. Vasile
Nistor continuă relatarea procesului celebru, care a avut ca obiect jo-
curile de noroc de la Casino Sinaia, comentând pledoariile avocaților
în instanță: „S-au întâlnit, în acest proces, trei genuri ale elocvenței
noastre judiciare din perioada cea mai strălucită a baroului românesc:
- retorica inteligentă, ironică și fascinantă a lui Istrate Micescu, - eloc-
vența savantă, didactică și rece a lui Toma Stelian, - expunerea sobră,
masivă și convingătoare a lui Emanuel Pantazi. /.../ Eforia Spitalelor
Civile a câștigat cauza, dar poziția ei morală a rămas în discuția opiniei
publice.” Ion Floricică abordează, în ciclul de articole închinate limbii
române, neologismul revelion, intrat prin izvoare franceze scrise în
limba română, și forma reveion, intrată în limba noastră pe cale orală,
tot din franceză. Darie Caraiman publică articolul „Idealurile Revolu-
ției trebuie să triumfe” cu trimitere la proliferarea răului – funcționari
hoți, leneși și bișnițari, care au ajuns la bani și la putere după Revolu-
ție, dar și la clădirea Casino Sinaia, care a fost interzisă locuitorilor
orașului în 1976 – până atunci fusese Casa de Cultură Sinaia – și care,
acum ar trebui să-și recapete funcția de lăcaș de cultură, conform
semnăturilor a 3 000 de locuitori ai orașului.
Sina Spurcaciu-Teleor, membră a cenaclului sinăian din 1972,
publică mai multe poezii: „Rugăciune”, „Speranță” și „Vis de noapte”
(„La răspântie de cântec / Printre maluri fără umblet / Printre stelele
de os / Rătăcește Făt-Frumos. / S-a pierdut în noaptea grea / Rătăcit
în ploi de stea / Nopți de-argint cu Sânziene / Întrupate-n Cosânzene.
/ Galopează ne-ncetat / Peste munți de matostat / La răspântie de
cântec / Neștiut de-atâta umblet”), Paul Țîrău și el membru al Cena-
clului „Lucian Blaga” și profesor de matematică la Sinaia, specializat
în lingvistică matematică, publică poezia „Tânăr poet, în oglindă”,
George Mărginean semnează poemul „În cercul stins” („Copac bătrân
în pasul tău / Aduni cărarea nesfârșită / Pe umeri porți căderi de stele
/ În cercuri stins sculptezi inele...”). Radu Ghica Moise oferă o prezen-
tare a personalității lui Nicolae Iorga, pe care îl pune în relație cu ora-
șul nostru: „În Sinaia, savantul a ținut prima conferință la 28 noiem-
brie 1926, în cadrul Gimnaziului, iar la 22 august 1930 a început aici

224
seria prelegerilor despre Cititul și înțelegerea artei. În Casa de la
Sinaia, savantul avea să-și trăiască ultima dimineață din clocotitoarea
sa viață, pusă în slujba culturii.” Pagina a patra îi aparține lui Nicolae-
Paul Mihail: umor, epigrame, „Un surâs enigmatic” etc.
SINAIA, nr 8, februarie 1992, își păstrează orientarea și cole-
giul de redacție, deși materialele literare sunt mai puține, cedând spa-
țiu alegerilor electorale. Editorialul, semnat de Ioan Mihuț, se nu-
mește „Un viitor pentru Sinaia” și se referă la alegerile locale. Dumitru
Almaș scrie „Pledoarie pentru arbori”, Nicolae-Paul Mihail ia, sub ti-
tlul „Un om pentru Sinaia”, un interviu candidatului la funcția de pri-
mar, din partea PNL-AT, Nicolae Cristescu. Radu Ghica Moise face o
prezentare a prof. Adrian Ghioca, ce candidează la funcția de consilier
independent. Ion Busuioc publică „Sinaia – fereastra spre Europa”,
articol din care reproduc: „Nu știu de ce, dar am convingerea că Eu-
ropa va veni în România prin Sinaia. Și tot prin Sinaia – cel puțin turis-
tic – vom ajunge să fim recunoscuți în lume.” Iulia Nicoleta Badea
semnează poemul „A fost noapte”.
SINAIA, nr 9, februarie 1992 are o notiță „Către cititori”, în
care redacția își informează cititorii că va reveni, începând cu numărul
viitor, la preocupările propuse în primul număr, după ce, preț de trei
apariții, a oferit spațiu editorial electoratului local, publicând platfor-
mele candidaților și rezultatele alegerilor. Editorialul se numește „Re-
zultate și opțiuni electorale” și este semnat de Ioan Mihuț. „De la co-
misia electorală” ni se prezintă date precise: 9 candidați la funcția de
primar, niciunul nu a întrunit voturile necesare spre a fi desemnat.
Deși nu e literatură, ar fi bine, poate, să ne amintim vremurile de
atunci: 3 046 voturi candidatului FSN, Gică Alexandru, 1 346 voturi
candidatului Alianței Civice, Andrei Nicolae, 1 266 voturi candidatului
Convenției Democratice, Boghici Mihaela-Adriana, 742 voturi candi-
datului Partidului Social Democrat Tradițional, Vivarelli Roman, 734
voturi candidatului PNL-AT, Cristescu Nicolae, 727 voturi candidatului
Partidului România Mare, Teodorescu Valentin, 394 voturi candidatu-
lui Mișcării Ecologiste Române, Strasman Vasile, 258 de voturi candi-
datului independent Tudoran Viorel, 109 voturi candidatului indepen-
dent Raita Ioan. O notă a Opoziției unite îi informează pe cititori că 11

225
partide au decis să sprijine, în al doilea tur de scrutin, candidatura lui
Andrei Nicolae. Ele (le amintesc doar pentru varietatea politică a mo-
mentului) erau: PNȚCD, președinte Ion Țigău, PNL, președinte
Mihaela Boghici, Mișcarea Ecologistă Bucegi, președinte Constantin
Cojoc, Partidul Alianței Civice, vicepreședinte Ovidiu Marian, PNL-AT,
președinte Cristescu Nicolae, PSD Tradițional, președinte Vivarelli Ro-
man, Partidul Liberal Monarhist, președinte Negrescu Gheorghe,
Asociația Foștilor Deținunți Politici, președinte Ponor Constantin,
Uniunea Mondială a Românilor Liberi, vicepreședinte Baz Raul, Liga
Muncitorilor, președinte Cernescu Doru și Partidul Republican, preșe-
dinte Costache Sorin.
Un pamflet al vremii publică Nicolae-Paul Mihail, motivând ab-
sența personalităților culturale autentice de pe scena politică: „În fața re-
toricii pătimașe, cultura își formulează propriul ei pamflet, într-o tăcere
adâncă și mustrătoare, care o să ne doară mai târziu.”. Tot el îndeamnă
la recitirea „Țiganiadei” lui Ion Budai-Deleanu, oferind citate comentate
și discursuri ale personajelor. Ion Floricică realizează un interviu cu Gică
Alexandru, Radu Ghica Moise îl prezintă pe Cincinat Pavelescu în relația
lui cu Sinaia, iar Vasile Ion Ciutacu semnează câteva poeme: „Peisaj cu
zimbri”,„Prin cântec”,„Izvorul”, „Întrebări de iarnă”. Pagina a patra cu-
prinde un nou episod din „Un surâs enigmatic” și „August prostul” din
„Poemele Circului”, semnate de Nicomah.
Membrii Cenaclului literar „Lucian Blaga” din Sinaia au cola-
borat și la alte publicații, dar, din nefericire, nu dețin decât puține ari-
cole decupate. Voi menționa, totuși, câteva:
Ion Floricică: Filarmonica „George Enescu” în R.P.Chineză,
Beijing, 10 nov. 1978, articol apărut în „Contemporanul”, nr. 47, 24
nov., 1979 („...În acest context de elevată viață artistică a capitalei
chineze a început turneul Filarmonicii „George Enescu” din București.
Spectacolul de gală, la care au participat înalte persoane oficiale chi-
neze, în frunte cu Li Siennien, vicepreședinte al Comitetului Central al
Partidului Comunist Chinez, vicepremier al Consiliului de Stat al
Republicii Populare Chineze, a avut loc în sala Hong Ta, în seara zilei
de 6 noiembrie. Sub bagheta lui Mihai Brediceanu, artiștii români au
cucerit sala de la prima piesă pe care au interpretat-o – piesă foarte

226
dragă publicului chinez – Cântecul sărbătorii de primăvară, de Li
Huanzhi, căreia i-au conferit o rară forță emoțională. Cu același inte-
res au fost urmărite și celelalte piese din programul serii: Simfonia I
de George Enescu și Simfonia a IV-a de Brahms. Răspunzând solicită-
rilor publicului, orchestra a interpretat Rapsodia română de George
Enescu, creație bine cunoscută și îndrăgită de melomanii chinezi din
emisiunile posturilor de radio. /.../ Succesul din prima seară s-a ree-
ditat și în următoarele zile, când Filarmonica bucureșteană, avându-i
ca soliști pe pianistul Dan Grigore și pe violonistul Varujan Cozighian,
a mai urcat de două ori pe scena sălii Hong Ta, de data aceasta sub
bagheta lui Iosif Conta, oferindu-i publicului un program de înaltă ți-
nută, al cărui apogeu l-au reprezentat Simfonia a V-a de Beethoven și
atât de cunoscuta și apreciata aici, în China, Baladă a lui Ciprian
Porumbescu.”); articolul „Opinia publică” la Beijing, Beijing, nov.
1980, publicat în „Contemporanul”, 5 dec. 1980 („Comedia Opinia pu-
blică de Aurel Baranga, în excelenta traducere a lui Feng Zhichen, pu-
blicată anul trecut în revista Dramaturgia străină, a reținut îndată
după apariție atenția reputatului regizor, Fang Guande de la Teatrul
de Artă al Poporului din Beijing, care a hotărât să o pună în scenă. Și,
iată, în prima decadă a lunii noiembrie, comedia satirică a lui Baranga
a trecut cu brio examenul susținut în fața spectatorilor chinezi. /.../
Bucuria noastră, a românilor, care am cunoscut direct acest veritabil
triumf artistic, este cu atât mai mare, cu cât este vorba despre prima
piesă românească pusă vreodată în scenă, în China.”); Un fluture în
oglindă – Impresii de lectură, Sinaia, nr. 3, 1990; Vis în timp de grevă,
Ziar de Sinaia, 2005; In memoriam – Constantin Rapcea, interviu dat
de prof. Ion Floricică de publicația ”Ziar de Sinaia”, 2010.
Radu Ghica Moise a fost intervievat în 2005 de un reporter al
publicației „Ziar de Sinaia”despre viața culturală a orașului. Și-a amin-
tit atunci de deschiderea, în palatul Casino, a Casei de Cultură, în
1955, de „Teatrul de vacanță, devenit Teatru popular, condus timp
îndelungat de regizorul Traian Ciuculescu, de formația de estradă, de
orchestra semi-simfonică, de ansamblul artistic Rapsodia Bucegilor...”
Apoi, de Cinematograful 1 Mai, administrat de Casa de Cultură, care
a funcționat într-un spațiu adecvat, situat lângă gara oficială a orașu-
lui, de biblioteca bogată a Casei de Cultură și de Cercul de pictură,
227
„condus o perioadă de profesoara Cristina Schlund, apoi de pictorul
Vasile Tache”, de Universitatea Populară, deschisă la Sinaia în 1970,
al cărei curs inaugural a fost ținut de acad. Ștefan Milcu, apoi de acti-
vitățile organizate pentru seriile de turiști, grupuri compacte venite la
Sinaia din 12 în 12 zile.
Codruț Radi a dat, tot în 2005, un interviu publicației „Ziar de
Sinaia”. Completează înformația despre Casa de Cultură, arătând că,
pe lângă Cenaclul literar „Lucian Blaga” își desfășoară activitatea în
incintă și „Societatea Literară Sinaia”. Consideră cenaclul nu numai un
spațiu al creației, ci și un adevărat cămin „în care ne apropiem spiri-
tualicește de ceilalți membri”. Mărturisește că pasiunea pentru lite-
ratură „a început în perioada premergătoare liceului, ulterior am în-
vățat să discern ceea ce citesc, în general sunt axat pe literatura exis-
tențialistă. Deși am terminat un liceu industrial și o facultate tehnică,
pe lângă marea mea pasiune pentru literatură și pentru filosofie, mai
am o pasiune pentru muzică, începută firesc, în anii adolescenței. As-
cult rock progresiv și jazz progresiv, fiind un colecționar bolnav.”
Nicolae-Paul Mihail, Cartea nu poate fi înlocuită, interviu pu-
blicat în Ziar de Sinaia, 2005. Din nefericire, reporterul nu a insistat
asupra răspunsurilor la unele întrebări, așa că informația obținută
este relativ redusă, în ceea ce ne privește. Și, totuși: „Membrii cena-
clului sunt foarte vechi toți, ne întâlnim de 40 de ani...”
Vasile Ioan Ciutacu rememorează, în Gazeta Prahovei, 2005,
lansarea antologiei „Cenaclului literar „Lucian Blaga” Timp îndrăgostit
de cuvinte. Lansarea a avut loc la Casino „într-o toamnă ușor bacovi-
ană, cu lumina oftând prin cetina ce începuse să miroasă ușor a bob
de brumă și a spic de nea... La început am fost puțini. Câțiva cenacliști,
oficialitățile locale de rangul doi și nimeni, nimeni, nimeni de la
Direcția de Cultură și Culte a județului Prahova... dar eram și speriați
că era puțină lume... Apoi, am fost nevoiți să căutăm o cameră mai
mare, datorită detașamentului de intervenție rapidă al elevilor de la
Colegiul „Mihai Cantacuzino” din localitate. /.../ Plină de emoție deli-
cată, Anca Hogea, directoarea Casei de Cultură din Sinaia, un pumn
cu suflet, a enumerat eforturile care s-au depus pentru tipărirea aces-
tei cărți (umane și financiare), apărută prin luna mai ac. /.../ Scriitorul

228
Nicolae-Paul Mihail punctează că, aproape săptămânal, nucleul sta-
tornic al cenaclului, în ciuda vicisitudinilor vremilor, s-a întâlnit unde i
s-a deschis o ușă, ținând astfel vie flacăra spirituală a acestui oraș.
Perseverenți, modești, foarte exigenți cu lucrările artistice prezen-
tate, cenacliștii au respins din capul locului producțiile literare lipsite
de sens... Profesorul Ion Floricică, omul care a trudit practic la această
carte, aduce mulțumiri celor prezenți, menționând aportul deosebit
al fostului director al Casei de Cultură, scriitorul Radu Ghica Moise,
care a păstrat tot ce s-a citit în această jumătate de secol de existență
a cenaclului. /.../ Scriitorul Stelian Tăbăraș, tocmai sosit de la Atena,
ca unul ce-a pus un umăr zdravăn la începuturile acestui cenaclu...
remarcă, în stilu-i caracteristic... fapte și oameni ce-au stat la baza
acestui cenaclu. Radu Ghica Moise... prezintă istoria cenaclului, subli-
niind meritul diferitelor grupuri, care s-au afiliat și au creat, în de-
cursul timpului, coloana vertebrală a acestei școli literare din amfitea-
trul Bucegilor. După care, scriitorii prezenți au citit din rândurile lor,
rămase să trăiască singure în această carte. De fiecare dată, în pauze,
după prestația fiecărui autor: aplauze, aplauze, aplauze...”
CARTEA menționată adesea până acum, cartea ce prezintă și
reprezintă partea cea mai importantă a activității cenacliere din
Sinaia, se definește editorial astfel: Casa de Cultură Sinaia, Cenaclul
literar „Lucian Blaga”, Timp îndrăgostit de cuvinte. Antologie 1959-
2004, Editura Printeuro, Ploiești, 2005, Coperta și ilustrația Tănase
Mocănescu, Selecția textelor Ion Floricică și Radu Ghica Moise, lu-
crare apărută sub îngrijirea Societății Literar-Artistice Sinaia, 271 pag.
Volumul se deschide cu un Cuvânt înainte – „Un șirag de pia-
tră rară”, semnat de Nicolae-Paul Mihail: „Ca autori de fapt ai anto-
logiei de cenaclu pe care o prezentăm în cele ce urmează, se cuvine
să-i considerăm pe toți cei aproape patruzeci de membri ai cenaclului
literar „Lucian Blaga” din Sinaia, care, printr-o participare constantă
la reuniunile săptămânale de la Casa de Cultură, au reușit să valorifice
în mod satisfăcător vocația creatoare a locuitorilor din această cunos-
cută zonă montană. Nu puțini sunt cei care, anterior înființării cena-
clului nostru, au frecventat și alte formații similare și, de asemenea,
mulți dintre colegii care ne-au părăsit și-au continuat activitatea în

229
alte orașe, dar părerea generală este că perioada sinăiană a fost de-
terminantă pentru destinul literar al celor mai mulți dintre cei ce au
perseverat.” În privința selectării textelor literare, scriitorul arată că
nu factori exteriori creației, precum apartenența autorilor la diferite
bisericuțe literare, „ci autenticitatea, sinceritatea și consonanța cu
marile orientări ale culturii universale, precum și aderența spontană
la spiritul autohton” au fost factorii decizionali în opțiune. În ceea ce
privește stilurile de creație, spune Nicolae-Paul Mihail, a fost lăsată o
totală libertate autorilor, căci cenaclul însuși a fost și este deschis „tu-
turor tendințelor și direcțiilor originale și productive. Se cultivă o po-
ezie de factură clasică, ceea ce nu e un defect, versul liber, creațiile
filozofice conceptualiste, filonul blagian, arghezian, sorescian și al-
tele.” În final, autorul prefeței subliniază valoarea volumului: „Oficia-
litățile orașului tutelar Sinaia privesc, de la o vreme, cu interes cres-
când eforturile micului grup de intelectuali, care se străduiesc de
aproape o jumătate de secol să adauge strălucirii naturale a acestor
locuri și ceva din aura, nu mai puțin valoroasă, a spiritualității și crea-
ției perene românești.” /.../ Antologia pe care o edităm acum repre-
zintă însă și un dar pe care i-l oferim orașului în care existăm. Este un
act de reprezentare, un document diplomatic care ne înnobilează pe
toți și pe care îl putem arăta, cu demnitate, vizitatorilor noștri de pe
alte meleaguri.”
Radu Ghica Moise și Stelian Tăbăraș completează prezenta-
rea activității de cenaclu, adăugând amintiri și nume: primii entuziaști,
spune Radu Ghica Moise, au fost: Stelian Tăbăraș, Aurel Ivan, Stelian
Berteanu, Ovidiu Constantinescu, Radu Hăisan, Dumitru Ivan, Ion
Ciutacu (altă persoană, nu Vasile Ioan Ciutacu, venit mai târziu în ce-
naclu). Li s-au adăugat, în timp, Ion Segărceanu, absolvent al Facultății
de filologie, Nicolae Toader Poiană (devenit Theodor Nicolae Poiană),
poet consacrat într-un cenaclu brașovean, Nicolae-Paul Mihail, cu o
valoroasă experiență în domeniul creației literare, dr. Constantin
Petcu, ing. C. Mihăilescu, dr. Petre Dumitriu, pictorul Vasile Tache,
Gheorghe Costescu, Orest Masichievici și mulți alții. Apoi prof. Ion Flo-
ricică, venit la cenaclu în 1964. O dată cu transformarea Cenaclului
literar „Lucian Blaga” în „Societatea Literar-Artistică Sinaia”, realizată,

230
prin hotărâre judecătorească, în 1991, au aderat la aceasta „de la în-
ceput, scriitorul Dumitru Almaș și acad. Ștefan Milcu, mari îndrăgostiți
de acest colț al țării. Prezențe agreabile și eficiente, la cenaclul nostru,
s-au dovedit și scriitorii Marta și Simion Bărbulescu din Bușteni, dar și
mulți scriitori, oaspeți ai Casei de Creație din Sinaia”, situată în carti-
erul Cumpătu, celebră nu numai literar, ci și culinar, restaurantul de
acolo fiind deschis și localnicilor. Stelian Tăbăraș își amintește de pro-
zatorul Traian Steriu din Zamora, de Aurelian Chivu, mai târziu redac-
tor la editura Eminescu, de Andrei Pandrea – care „debutase cu o sim-
patică broșură literar-turistică, Hoinar prin Bucegi, plină de citate din
romanticii germani privitoare la munți” – și de Nicolae Savu de la
Cumpătu.
De la acel început, aproape legendar, s-a desfășurat activita-
tea de o jumătate de secol a membrilor Cenaclului Literar „Lucian
Blaga” / Societății Literar-Artistice Sinaia (denumire ce s-a pierdut pe
parcurs), activitate pe care o oglindește în mod direct prima antolo-
gie, și, ca joc secund, ca „oglindire de oglindire”, o reia, parțial, volu-
mul acesta, cel pe care îl răsfoiți dumneavoastră acum.

Gazetar al cetății – prof. Ion Floricică

Cetatea înseamnă cultură, învățământ, educație, limbă, dar și

politică, viață, sănătate, instituții și oameni. Am căutat să vedem cum
se reflectă toate acestea în activitatea de jurnalist a prof. Ion Floricică,
optând pentru articolele din perioada 2005-2006 (cu foarte puține ex-
cepții, precum articolul despre Constantin Rapcea), publicate în „Ziar
de Sinaia”.
Cultură. Având în vedere contextul acestei prezentări, este fi-
resc să începem mai întâi cu câteva mărturisiri despre Cenaclul
„Lucian Blaga” integrate unui interviu, pe care l-a dat prof. Ion Flori-
cică unui redactor de la publicația amintită: „Am descoperit acolo un
grup de împătimiți de frumos, creatori de literatură, poezie, proză și,
dacă în timp unii au venit la cenaclu și alții au plecat, a existat un grup
de cenacliști care au asigurat permanența în timp a acestei forme de
creație artistică locală.” Amintindu-i mai întâi pe întemeietori, fiecare

231
nume fiind însoțit de o caracterizare sintetică, autorul îi prezintă apoi
pe: Orest Masichievici, Vasile Tache, Petre Dumitriu, Gheorghe
Costescu și pe cei foarte tineri prin 1970, precum „poetul de un talent
remarcabil, Cortez Constantinescu, care a și obținut pentru volumul
lui de debut un premiu literar al unei prestigioase reviste culturale din
acea vreme.” Întrebat în legătură cu proiectele de viitor, prof. Ion
Floricică menționează dorința de a scrie literatură și speranța de a
realiza o a doua ediție, îmbogățită, a antologiei.
În privința instituțiilor și a vieții culturale din Sinaia, își ex-
primă aprecierea față de Centrul European de Cultură din Cumpătu,
„centru care-și are sediul la vila „Luminiș – Casa „George Enescu”.
Săptămânal se desfășoară acolo activități artistice extrem de intere-
sante: recitaluri, expoziții, simpozioane etc. În realizarea unora dintre
acestea se implică și Casa de Cultură Sinaia.” Își însoțește vorbele cu
un afiș: CENTRUL EUROPEAN DE CULTURĂ SINAIA vă invită la un spec-
tacol de muzică și poezie „DOR DE EMINESCU”, realizat în parteneriat
cu: Cenaclul literar „Lucian Blaga” al Casei de Cultură Sinaia, cu Cena-
clul literar „Mihai Eminescu” al Colegiului „Mihail Cantacuzino”, și cu
Grupul vocal „Armonia”, dirijor prof. Marin Gușter. Duminică, 15 ia-
nuarie, 2006, ora 11, Casa Memorială „George Enescu” Sinaia. Sun-
tem, deci, într-o perioadă, când Casa de Cultură pierduse clădirea
Casino și când Centrul Cultural „Carmen Sylva” nu fusese reabilitat și
deschis, iar Muzeul orașului Sinaia era doar un vis frumos al primaru-
lui Vlad Oprea, departe încă de splendida-i împlinire. Tot în 2006,
prof. Ion Floricică are numai cuvinte de laudă pentru Biblioteca oră-
șenească Sinaia. Dialogul cu Emilia Spânu, bibliotecara, pune în evi-
dență greutățile instituției (deși fondurile financiare pentru achiziția
de carte există, scumpirea exorbitantă a cărților face ca numărul titlu-
rilor să fie mai mic; mutarea cărților în noul sediu destinat bibliotecii
este o acțiune dificilă și îndelungată, presupunând și inventare ale
fondului de carte), dar și realizările: un număr mare de cititori, mai
ales tineri, și o colaborare fructuoasă cu Casa de Cultură.
Mai multe articole marchează momente de sărbătoare, înso-
țite de acțiuni culturale: „165 de ani de la nașterea lui Eminescu”,
„Eminescu – 117 ani de la trecerea în nemurire”, „Sărbătorindu-l pe

232
Eminescu” (merită să evocăm, chiar parțial, omagierea, preluând cu-
vintele prof. Ion Floricică: „Cu flori în mâini și în suflete, au pornit, pe
aleea centrală, spre statuia lui Eminescu. M-am alăturat cu bucurie
grupului de liceeni cantacuzini, mai ales că, printre ei, erau destui
aceia care mă însoțiseră, în pelerinaj similar, și în anii dinainte. /.../
Florile ajung lângă bustul lui Eminescu. Se fac și fotografii. Cuvinte ur-
mează a se rosti la Casa „Enescu” din Cumpătu, unde, la inițiativa
doamnei Cristiana Cauteș, directoarea Centrului European de Cultură,
se va desfășura a doua ediție a întâmplării omagiale Dor de Eminescu.
Pornim spre vila „Luminiș” la pas. Radu Moise, enciclopedia noastră
vorbitoare, ne oferă nouă, celor din ariergardă – Nicu Poiană și sub-
semnatul – informații inedite despre locurile pe lângă care trecem:
prima clădire din țară cu planșee de beton, moara de lemn a unor că-
lugări, biserica în construcție de la Pompieri, ariniștea – rezervație na-
turală ș.a. Sala care va găzdui evenimentul este arhiplină. Sosise, între
timp, și maestrul Nicolae-Paul Mihail.” După cuvântul de deschidere
al doamnei Cristiana Cauteș, urmează Cenaclul „Lucian Blaga” prin
membrii săi de referință, care dovedesc cu citate actualitatea operei
eminesciene, recită sau citesc din creația proprie. „Urmează Cenaclul
„Mihai Eminescu” al elevilor de la Colegiu. Mădălina Costea și Cezara
Spurcaciu recită sensibil și interpretează cântece pe versuri eminesci-
ene. Dintre recitatori, o remarcăm pe Anamaria Ciubotaru care elec-
trizează sala, demonstrând reale virtuți actoricești. Un recital muzical
susținut la orgă, chitară și voce este interpretat de Alexandru Gâlicel,
Matei Frățilă și Alexandru Moșoi. Spre prima oră a amiezii, întâmpla-
rea omagială se încheie cu un program de excepție. Grupul vocal
„Armonia”, condus de prof. Marin Gușter, din Bușteni, interpretează
cântece create, de-a lungul vremii, pe versuri de Eminescu.”).
„Nichita la Sinaia”, marchează sărbătorirea, la Casino, a celei
de-a 73-a aniversări, „în absența marelui poet, dar în umbra creației
sale”, sărbătorire organizată de Casa de Cultură și de „inițiatoarea și
gazda evenimentului, domnișoara Anca Hogea”, ce a creionat un
„sensibil portret liric” al poetului: „La 31 martie ar fi împlinit 73 de ani.
S-a stins însă abrupt, lăsând în urmă cuvinte și necuvinte de un roșu
vertical, elegii construite pe dreptul la timp și, mai ales, un sentiment

233
greu, inventat pentru a fi sublim: râsu’-plânsu’... Încerc să-i spun
Nichita... Încerc să-l descifrez. Îi citesc sufletul și fug. Revin și-l citesc
iar. Uneori parcă îmi regăsesc la El privire și gând, și gust și cele mai
întortocheate sensuri și cei mai ascunși ochi. Nu l-am înțeles. Este fi-
resc, pentru că mereu oboseam citindu-l. M-am pedepsit și l-am
abandonat, înghesuindu-i trăirea între cărțile din bibliotecă. Îmi zâm-
bea sfidător, dar nu știu de ce îi intuiam stropul vital de indulgență.
Inteligent, mă zgândărea zgâriindu-mi geamul cu colțuri ascunse de
vers. Și totuși îi iubeam poezia de dragoste, acea rostogolire mereu în
cerc, înainte și-napoi. Era ca un film al cărui regizor îți oferea, El, iluzia
că ești. Nu l-am înțeles. Și m-am trezit educată în El, învățată să iubesc
cu tot firescul și cu toată forța inimii mele. Creierul, mi-ar fi spus, este
obligat să se supună în numele iubirii. Folosește-ți circumvoluțiunile
ca pe o autostradă pe unde iubirea să aibă prioritate, de dreapta, de
stânga și de mereu. A trebuit să treacă multe toamne, ca să-l recu-
nosc. Și, la un sfârșit de marte, l-am zărit. Era printre cei care l-au știut.
Spectacol uluitor. Nichita s-a împărțit în zeci de cuvinte, cuvintele în
sute de litere și literele în mii de sunete. Îl zăream ascunzându-se
după colțuri de inimi, unde cuvintele se topeau. Cineva a deschis o
fereastră spre primăvară și literele au plecat în bejenie spre alte țări,
unde Nichita se scrie altfel, dar se trăiește la fel. Unde sunt sunetele?
Le-a văzut cineva? ”Bine c-ai venit, prietene al meu – m-a întâmpinat
– stai jos și taci. Lucra. Nichita trăiește. Nichita lucrează. TACI !” (ini-
țial, am preluat doar începutul evocării Ancăi Hocea, apoi ne-am în-
tors și am rescris totul, chiar dacă pare prea lung. Evocăm spirituali-
tatea orașului Sinaia și textul acesta, preluat integral și de prof. Ion
Floricică, nu poate să lipsească.)
Un interviu luat de prof. Ion Floricică, în 2006, directoarei
Casei de Cultură este interesant prin nuanțările sale. Problema, spune
Anca Hogea, este „adaptarea ofertei culturale la profilul oarecum ati-
pic al orașului nostru. Sinaia este jumătate a sinăienilor și jumătate a
turiștilor. Trebuie să încercăm să creionăm acea ofertă care să întru-
nească așteptările ambelor grupuri-țintă.” Prezintă apoi informații
despre viitorul Centru Cultural „Carmen Sylva” și încheie, răspunzând
la o altă întrebare: „Anca Hogea își dorește sănătate, putere și price-
pere, pentru a-și realiza visele. Îmi doresc să învăț să fiu înțeleaptă, să
234
învăț să iert răutățile și să trec peste neîmpliniri fără încrâncenare...”
Sărbătorilor de iarnă le este închinat un lung articol, care le desci-
frează înțelesurile milenare și rosturile actuale. Articolul se numește
„Cronică personală a trecutelor sărbători”. Un interviu îi este luat și
prof. Marin Gușter „Practica spirituală yoga te apropie de Dumne-
zeu”, dialog care se oprește, mai întâi asupra activității profesionale a
lui Marin Gușter, profesor de muzică și fondator al grupului
„Armonia”, creat în 1996, prin participarea a 30 de coriști. Având un
repertoriu de aproximativ 100 de piese, corul Armonia a cântat la
„Catedrala Notre Damme din Paris, la Opera Garnier (chiar în sala
operei am cântat Oda bucuriei) și într-o Sală a ecourilor...”, apoi la
Salzburg, în „Catedrala de la Musique”, iar, în țară, la Cluj, Brașov,
Sinaia, Câmpina, București, Ploiești.
Învățământ și educație. Este greu de făcut o selecție a artico-
lelor pe aceste teme, deoarece sunt numeroase, chiar în condițiile în
care ne referim la o perioadă de timp de numai doi ani. Le-aș aminti,
în primul rând, pe cele dedicate Școlii „George Enescu”, în care a fost
profesor 41 de ani, și oamenilor școlii. Articolul „Pentru o mai dreaptă
cinstire” își propune să împlinească datoria morală de „a recupera
grabnic valorile strălucite care l-au ilustrat (e vorba de învățământul
local n.a.) în a doua jumătate a secolului trecut, perioadă care a fost,
după părerea noastră, cea mai rodnică din întreaga istorie a școlii de
pe aceste meleaguri prahovene.” Sunt amintiți, spre neuitare, mai
mulți oameni ai școlii. „Străluceau, prin desăvârșita lor competență
didactică și prin moralitatea exemplară, dascăli de excepție, precum
prof. Laurențiu Nemeș (limba română), prof. Corneliu Vilt (filosofie,
franceză, latină), prof. Gheorghe Scorțea (fizică), prof. Traian Ionescu
(istorie), prof. Ileana Vintilă (franceză). Prin personalitatea lor, cople-
șitoare, dar, în același timp, modelatoare pentru mai tinerii colegi, cei
amintiți au creat în școală o atmosferă propice studiului fertil și crea-
tivității. Cu preocupări intelectuale dintre cele mai înalte, cu o liber-
tate a gândirii totală, iubiți de elevi și respectați de întreaga comuni-
tate, ei n-au fost niciodată mânați de deșarte ambiții comune. N-au
vânat posturi și funcții, n-au jinduit după diplome și tinichele.” Vor-
bind despre colegii pe care i-a admirat, prof. Ion Floricică descoperă

235
că „niciunul dintre ei nu a fost membru PCR. Cu siguranță nu e o în-
tâmplare! Nimic nu era mai de nesuportat pentru partidul comunist
ca libertatea spiritului și verticalitatea coloanei vertebrale. Iar toți
acești mari dascăli au fost oameni cu adevărat liberi. Și demni. Și n-au
putut fi niciodată îngenuncheați. Chiar dacă, de pildă, pentru gândul
ei liber, Ileana Vintilă a cunoscut o pedeapsă mai grea decât închisoa-
rea: alungarea din școală, despărțirea de elevii pe care îi iubea ca și
cum le-ar fi fost mamă naturală. Lui Traian Ionescu i s-a refuzat gradul
I, pentru că – atenție! – în lucrarea susținută a introdus citate din...
Nicolae Iorga.” Condeiul mai întârzie un pic asupra dascălilor, orien-
tându-se apoi spre un alt om al școlii, Marieta Pietroșanu, căreia i se
face portretul, alcătuit din fapte de eroism cotidian, încununate, în
final, de numele său. „A fost elev al Școlii „George Enescu”. A devenit
om al muncii la „George Enescu”. S-a pensionat după o viață de acti-
vitate normală de la „George Enescu”... Nu-și concepe nici acum exis-
tența derulată altfel. Uneori, mai trece pe la școală. Pentru a modera
o activitate, pentru o vorbă, pentru un sfat. Alteori așa, fără niciun
motiv anume. Să mai vadă oamenii, să mai vadă copiii, să mai vadă ce
e nou, ce e bine, ce nu... Să-și mai vadă casa. Pentru că Școala „George
Enescu” i-a fost casă. Și, dacă ne gândim bine, poate că a petrecut mai
multe ceasuri din viață la „Enescu” decât în casa-i casă. /.../ Labora-
toarele de fizică și de chimie sunt temple ale științei. Ajutorul de preț
e mereu la datorie. Nu o dată știe tipicul mai bine decât preotul însuși.
Ce frumos au înflorit, și anul acesta, cireșii japonezi! Iar am fost foarte
buni: și la schi, și la fotbal, și la fizică... Se putea și mai mult! Data vii-
toare. Mâine e întâlnirea promoției de acum 30 de ani. Totul este pus
la punct. Banda cu imnul e la locul ei. Parter, etajul II... Terenul de
sport, Cimitirul Eroilor... Reciclare... Substanțe cu regim special... Nu,
de certat nu s-a certat cu nimeni. De supărat, s-a mai supărat. A mai
lăcrimat în sine. I-a trecut. Sau a crezut că i-a trecut. Pe școală nu s-a
supărat niciodată. A fost casa ei. Și așa o simte și acum, că doar a fost
și a rămas un OM AL ȘCOLII. Ea, cadru didactic ajutător, laborant o
viață la „George Enescu”. Om. Caracter. Devotament. Corectitudine.
Omenie. Derivat esențial de la OM. MARIETA PIETROȘANU. Doamna

236
Marieta, cum au știut-o și o știu toți: copii, părinți, colegi, locuitori ai
Sinăii. Un cetățean de onoare al urbei noastre. Primăria nu are de în-
deplinit decât o formalitate: să pună de acord forma cu esența.”
„În memoriam. Constantin Rapcea” conservă portretul unuia
dintre cei mai importanți directori ai Școlii „George Enescu”, realizat
prin rememorarea începuturilor, în 1964, de către prof. Ion Floricică.
La vremea aceea, școala era slujită de profesori intrați astăzi în le-
genda locurilor (ale căror nume le-am amintit deja), la care autorul
i-a adăugat pe: Viorica Gheorghe (chimie), Ion Matei (educație fizică),
Romeo Caracaș (matematică), Ioana Țigău (matematică), Dumitru
Paraschiv și Olga Lepădatu (învățători). Lor li s-au alăturat câțiva tineri
profesori, proaspăt absolvenți, veniți la Sinaia prin repartiție guverna-
mentală: Marcela Popa (istorie), Filofteia Păunescu (fizică), Victoria și
Adrian Ghioca (chimie și matematică), Ligia Popescu (limba franceză)
și Ion Floricică. Profesorul de biologie, Constantin Rapcea a venit în
1965 la „George Enescu” ca director. „Era fantastic! A transformat
Consiliile profesorale în foruri de nivel academic în care se dezbăteau
probleme de mare actualitate ale metodologiei didactice. Invitați
erau somități în materie din țară, dar și din străinătate.” A fost direc-
tor aproape 15 ani, „cea mai vastă perioadă a învățământului liceal
din Sinaia. Știind să îmbine experiența și competența veteranilor cu
entuziasmul tinerilor, promovând cu înverșunare noul, profesorul
Constantin Rapcea a oferit o nouă strălucire și valoare liceului
„George Enescu” /.../ Manager pentru mileniul III, om total,
Constantin Rapcea rămâne un reper al învățământului sinăian. Și nu
numai...”
„La o despărțire.” Adrian Ghioca. „Am fost elevul profesorului
Adrian Ghioca! Este o afirmație care certifică valoarea și înnobilează
blazonul intelectual și moral, căci profu de mate și dirigu a știut, ca
nimeni altul, să modeleze caractere integre, personalități puternice și
demne. De altfel, competența sa profesională și managerială a fost
recunoscută nu numai pe plan local și județean, ci și la nivel național.
Autor al unor valoroase studii și volume de specialitate, Adrian Ghioca
a fost un perfecționist în sensul înalt al acestui cuvânt. Nu cunosc nicio
activitate girată de numele său, care să nu se fi materializat la cote

237
superlative. Ca director, a transformat modestul grup școlar din Sinaia
într-un colegiu de referință națională. Rețeta a fost simplă, dar extrem
de dificilă, căci a implicat dinamitarea multor prejudecăți și inerții:
și-a îmbolnăvit și colegii de spiritul său novator, bazat pe dăruire,
competență, autoexigență, competiție corectă, optimism pedagogic.
A determinat adeziuni entuziaste și totale, dar și contestări violente.
Iar, dacă prietenii l-au divinizat, inamicii – ce-i drept, puțini la număr
– n-au putut să nu-i recunoască meritele și să nu-l respecte”, scrie
profesorul Ion Floricică în 2005, încheind: „Profesorul Adrian Ghioca
a părăsit lumea cu dor. Va trăi însă mereu în inimile celor ce l-au cu-
noscut și prețuit, pentru care va continua să fie un autentic reper pro-
fesional și moral. Iar legenda Adrian Ghioca, cristalizată încă din tim-
pul vieții sale, se va consolida și va birui timpul, dinspre părinți către
copii și nepoți. Căci, a fost odată la Sinaia…” Într-un alt articol, consa-
crat directorului CMC, „Pe marginea unui cros – Să dăm cezarului ce
este al cezarului” își mărturisește speranța că un concurs național ori
chiar internațional de matematică ar putea purta numele profesoru-
lui Adrian Ghioca, reprezentând esența personalității sale în mai mare
măsură decât un cros.
Viața școlii este abordată în multe articole: „Începe testarea
națională”, „Rezultate remarcabile obținute de elevii din Sinaia la tes-
tarea națională – iunie, 2006”, „Succes de prestigiu al tinerilor proza-
tori din Sinaia - Au ras toate premiile” - „La concursul de proză scurtă
„I.L.Caragiale”, ediția a III-a Ploiești, mai 2006, toate premiile au fost
obținute de elevi ai Colegiului „Mihail Cantacuzino” din Sinaia. Con-
cursul a fost organizat de Uniunea Scriitorilor din România și de Casa
de Cultură „I.L.Caragiale” din Ploiești. Lucrările au fost evaluate la
București, de un juriu format din scriitori și critici literari, membri ai
Uniunii. Dar iată-i pe câștigători: Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor:
ANDREI GHERASIM, cl. a IX-a B; Premiul I: DIANA BONCIU, cl. a IX-a D;
Premiul al II-lea: ALEXANDRU OLTEANU, cl. a XI a A; Premiul al III-lea:
ANAMARIA CIUBOTARU, cl. a XI-a A. Elevii și profesoara lor, Octavia
Floricică, au fost felicitați de către reprezentanții Uniunii Scriitorilor
prezenți la festivitatea de premiere, de prefectul județului Prahova și
de primarul municipiului Ploiești. Succesul colegiului – absolut la con-
cursul de proză scurtă! – a fost completat de Premiul pentru cel mai

238
bun actor, obținut de Liviu Chițu, din clasa a X-a D, membru al trupei
de teatru „Oglinzi”, conduse de d-na prof. Cătălina Stanciu. A fost pre-
zentată, în cadrul Concursului de teatru școlar, piesa lui Eugen
Ionescu „Vicontele”. Trupa a primit și o Diplomă de participare”, con-
semnează prof. Ion Floricică, adăugând „Aflăm cu bucurie că eleva
Diana Bonciu, din clasa a IX-a, bilingv, franceză, a Colegiului „Mihail
Cantacuzino” din Sinaia, a obținut Premiul I, în mod absolut, la faza
națională a Olimpiadei de limba și literatura franceză. Felicitări și pen-
tru Diana Bonciu și pentru profesoara sa, Corina Popa! La faza națio-
nală a Olimpiadei de matematică, elevul Bogdan Nuțu, din clasa a IX
a obținut Premiul al III-lea, profesor Mihaiela Doinaru. Elevul Theodor
Cojoianu a obținut, tot la faza națională, dar la fizică, o mențiune,
prof. Nicolae Ivașcu. Tuturor, sincere felicitări!”
Dincolo de realizări, sunt firesc și neîmpliniri, pe care prof. Ion
Floricică la abordează cu tristețe și descurajare, alteori cu ironie și umor:
problema salariilor în învățământ, greva generală a cadrelor didactice,
măsura guvernului de a asigura securitatea și un climat de nonviolență în
școli prin serviciul pe unitate al profesorilor, serviciu de 8 ore efectuat în
ziua metodică. Ceva mai târziu, într-un alt articol, problema viitorului șco-
lii românești este abordată dur și tranșant: „În orice epocă școala este
așa cum este și societatea. Criza generală pe care o traversează societa-
tea românească de aproape 16 ani n-a ocolit nici școala. Condus de ama-
tori și de carieriști, de la minister și până la școlile rurale, învățământul
românesc – în ciuda unor intenții declarative de reformare și de moder-
nizare – a cunoscut o decădere lentă, dar continuă, ajungând astăzi pe
buza prăpastiei. Se fac eforturi disperate pentru cosmetizarea cadavru-
lui, pentru a da privitorului iluzia că este viu și rumen în obraji. În reali-
tate, miroase cumplit a formol. /.../Programele pentru examene – baca-
laureat și testare națională – sunt foarte rarefiate, pregătirea candidați-
lor se face prin metoda dopaj. Se înmagazinează rapid texte prefabricate,
care au invadat până la suprasaturație piața cărții școlare, texte care se
reproduc papagalicește la examen, pentru ca, după încheierea probei,
creierul elevului să rămână curat și nealterat de nicio informație nece-
sară pentru viață... Să nu mai spunem că subiectele concepute de SNEE
pentru examene sunt penibil de ușoare. Se spune că au grad mediu de
dificultate. Fals! Sunt concepute pentru un elev-țintă de nivel 5-6, dar se

239
minte cu nerușinare, pentru a se întreține iluzia că mortul trăiește.” În-
trebat despre posibilitatea unei vindecări a sistemului, prof. Ion Floricică
afirmă. „Cadrului didactic trebuie să i se reconstituie statutul. Să i se
ceară enorm – profesionalism, moralitate exemplară, chiar și spirit de sa-
crificiu – și să i se ofere pe măsură.”
Nu știm dacă astăzi, februarie 2019, salarizarea în învățământ
este decentă și dacă ea poate vindeca sistemul. Ne temem că nu. Re-
comandarea făcută, în 2006, de prof. Ion Floricică ar fi trebuit sau tre-
buie extinsă la întreaga viață politică și social-economică a țării. Dar
cine să o facă?! Societatea românească, ca și „Școala românească mai
are și dascăli de modă veche, oameni care își împlinesc menirea cu har
și pasiune. Din nefericire, numărul acestora scade dramatic, iar pădu-
rea tânără încă nu se vede. Să nu ne pierdem însă optimismul” spu-
nea, la început de secol și de mileniu, în 2006, autorul analizelor jur-
nalistice, pe teme de învățământ.
Limba română. Articolele din ciclul „Suferințele limbii ro-
mâne” sunt foarte numeroase, realizându-se ca dialoguri savuroase,
ca lecții erudite, ca scrisori ale unor foști elevi ori ca prelegeri savante
despre subiecte aparent teoretice, de fapt, extrem de practice, căci
limba este principalul instrument al comunicării între oameni. Titlurile
articolelor sunt, la rândul lor, structuri metaforice sintetizatoare de
idei și de conținut: „Filmul care/pe care l-am văzut”, „Clasa a doispre-
zecea sau clasa a douăsprezecea?”, „În ceea ce privește rezultatele
sau în ceea ce privesc rezultatele?”, „Un târg lucrativ, într-o zi... nelu-
crătoare”, „Calul troian este în cetate – tendințe actuale în folosirea
verbului a trebui”, „Te pupic, persona grata!”, „Trăstariu sau Trăista-
riu?!”, „Dragobete versus Sf. Valentin”, „Mucenici și... măcinici”, „Și
un elev poate să aibe tot felul de amărăciuni”, „Paște sau Paști!”, „Cio-
cănitul ouălor sau ciocănitul ouălelor?”, „La Paștele Cailor...”, „O săr-
bătoare aproape uitată – Paștele Blajinilor”, „Datorită incompetenței
medicului-chirurg, pacientul a murit ”, „Aniversăm..., comemorăm...”,
„Să dăm bani de expediție zăpăcitului ăla de Columb”, „O perlă de
(in)cultură în cultură”, „Numai, doar, decât...”, „Flori și precipitații pă
metrul pătrat”, „Legende cu proroci”, „Cu stimă și respect”, „Poeți și
scriitori. Căldură mare!...”, „Bunicul și scenarita”, „De Rusalii”, „Un

240
oaspete de case mari: Cacofonia”, „O frumoasă vârstă sau despre cli-
șeele lingvistice”, „Trebuie să ne facem temele! sau despre clișee lin-
gvistice și mentalități”, „Enigmele limbii române – Un cuvânt (încă)
nedescifrat: CRĂCIUN”, „Numeralele”, „Tot despre numerale”, „Și
verbele migrează” etc.
În cazul dialogurilor, interocutorul este, de obicei, Mihai, stu-
dent sau absolvent recent al Universității de Limbi Străine din Beijing.
Este un personaj, nu o persoană, deși a existat și ca persoană, având
aceleași calități ca și personajul: inteligență, curiozitate intelectuală,
dorință de cunoaștere, intuiție, spirit de observație (scormonitor,
spune profesorul, care adaugă „Este, de pe acum, un spirit foarte li-
ber...), perseverență în muncă. Uneori, nu cunoaște obiceiurile româ-
nești, alteori este asimilat locului și timpului, în funcție de necesitățile
compoziționale ale dialogurilor. Problema de limbă abordată este re-
zolvată în cadrul mai larg al unei discuții despre existență și demni-
tate, devenind o lecție morală, o parabolă. „– Domnule profesor, nu
numai noi, elevii, avem teme de făcut! Și bieții politicieni – parlamen-
tari, miniștri ș.a. – gem striviți de mulțimea temelor pe care le au de
făcut. Nu e emisiune, la radio sau la televizor, în care să nu apară
vreun lider politic, strivit de importanța „misiei”, care să nu lanseze
apeluri disperat-imperative: Trebuie să ne facem temele! Nu ne pu-
tem duce la... cu temele nefăcute! Dacă nu ne facem temele la timp...
Și dă-i cu temele, făcute sau nefăcute, că-ți vine ție, ”biet școler”, să
plângi de mila politicienilor neputincioși, care parcă-s repetenții cla-
sei. Nu vi se pare jenant, zău așa?... – E mai mult decât jenant, Mihai!
Îți înțeleg nedumerirea! Expresia asta, trebuie să ne facem temele, de-
venită obsesie pentru clasa politică – în special, pentru cei aflați la
putere –, este un clișeu lingvistic care, din nefericire, trădează o ati-
tudine descalificantă a marilor noștri bărbați politici în relațiile cu mai-
marii Europei și ai lumii. – Nu m-am gândit la asta, dar cred că aveți
dreptate! – Știu eu?... Oricum, gândește-te de acum încolo! Iar, dacă
vei avea șansa să ajungi cândva printre cei care decid destinele comu-
nității din care faci parte, să ai grijă să nu faci decât temele pe care ți
le vor da dascălii tăi. Iar în relațiile cu alții, mare atenție la coloana
vertebrală! – Ceva, ceva, parcă pricep eu. – Cugetă, Mihai, cugetă!
Numai așa o să pricepi din ce în ce mai multe.”

241
 Introducerile la problemele de limbă română au, în cadrul di-
alogurilor, aproape întotdeauna, un scenariu etic, în limitele căruia
sunt abordate probleme general-umane sau specifice timpului și țării
noastre: „– Nu te-a impresionat nimic în mod special? ( Mihai vine de
la Târgul Drăgaicei din Buzău. n.a.) – Ba da, forfotă, negoț, bere, miti-
tei, manele, gură-cască... – Ca la iarmaroc! – Firește! Tata însă regretă
faptul că din vechea sărbătoare a Drăgaicei n-a mai rămas decât nu-
mele. – Adică? – Au dispărut, zice tata, obiceiurile străvechi, care dă-
deau farmec inconfundabil acelei sărbători populare. – Tatăl tău are
dreptate, dar asta se întâmplă cu aproape toate sărbătorile noastre
tradiționale care, dacă n-au fost date cu totul uitării, atunci s-au de-
gradat cumplit, devenind de nerecunoscut. – Cauza?... – Ignoranța și
mercantilismul. – Și nu-i nimic de făcut? – Ba da! Specialiștii în folclor
și etnografie, alături de intelectualii satelor, pot revitaliza tradițiile ru-
rale, înlăturând denaturările și adăugirile falsificatoare.” Și dialogul
continuă, explicând originea și sensul denumirii, structura și rostul
sărbătorii, interdicțiile impuse de zânele solstițiului de vară, diferen-
țele dintre divinitățile feminine: drăgaice, sânziene, rusalii, ajungând
firesc la tema articolului, care este rezolvată în final.
Politică. Suntem la un an și jumătate de la alegerile locale, ce
au adus la conducerea orașului Sinaia un consiliu nou și pe primarul
Vlad Oprea. Articolul „Realizări, neîmpliniri, speranțe. (După închide-
rea ședinței din 28.12.2005 a Consiliului Local Sinaia, am solicitat
scurte opinii câtorva dintre participanții la eveniment)” – este semnat
de prof. Ion Floricică și Adriana Vâjeu. Întrebat de prof. Ion Floricică
în legătură cu realizările și nerealizările anului 2005, dar și în legătură
cu proiectele de viitor, d-l primar răspunde: „Cea mai bună realizare
din acest an a fost reabilitarea străzii Mihail Kogălniceanu. /.../ N-am
reușit să montăm centrale termice pentru familiile cu venituri mo-
deste. Am promis acest lucru și, din păcate, nu am reușit să-l realizăm.
N-am găsit cadrul legal să o facem. /.../ Am câteva priorități. În primul
rând, vom continua programul de refacere a infrastructurii rutiere. În
al doilea rând, vom continua programul de dezvoltare a domeniului
schiabil, pentru care am făcut primii pași. În al treilea rând, relansarea
Brandului „Sinaia – Perla Carpaților” și, în al patrulea rând, vom

242
rezolva problema parcărilor.” Au fost intervievați consilierii Nicolae
Andrei, Marius Nicolai, Alexandru Matei și Constantin Șincă. Întrebat
care a fost, în opinia sa, cea mai valoroasă hotărâre luată de Consiliul
Local în 2005, tânărul consilier PRM a răspuns: „Cea mai importantă
hotărâre a fost cea referitoare la proiectul pe care l-am inițiat pentru
obținerea de fonduri de la Comunitatea Europeană pentru dezvolta-
rea domeniului schiabil al orașului Sinaia. Păcat că varianta inițială de
proiect nu s-a realizat. Am fost nevoiți să mai tăiem din acel proiect,
pentru că implica o forță financiară foarte mare, pe care primăria a
considerat că nu și-o poate asuma la ora actuală. Să sperăm că acest
proiect se va și concretiza, pentru că, deocamdată, este în faza de
evaluare. Nu știm dacă el s-a aprobat sau nu, dar e ceva benefic pen-
tru orașul Sinaia, unde, de foarte mulți ani, nu s-a mai făcut nimic în
domeniul respectiv. Dacă ar fi să vorbim din punctul de vedere al ce-
tățeanului, poate că cel mai valoros proiect a fost reabilitarea străzilor
Mihail Kogălniceanu și Theodor Aman.”
Articolul „Ședința ordinară a Consiliului Local Sinaia n-a fost
ce părea să fie: o ședință-maraton” trece în revistă ordinea de zi și
abordează atitudinea unor consilieri: „... există în consiliul nostru des-
tul de mulți consilieri, spune prof. Ion Floricică, a căror voce aproape
că nu se aude niciodată. Cum să ne explicăm această opțiune pentru
figurație? Exces de timiditate? Indiferență? Lipsă de personalitate?
Curaj, distinși consilieri! Aveți în spate sute de sinăieni care v-au votat
și care așteaptă să-și audă vocea... prin glasul dumneavoastră. Cre-
dem sincer că aveți idei și interesante, și judicioase, și personale. Ex-
primați-le!”și problema societății civile: „Important ar fi să fie pre-
zenți în sala de consiliu cetățeni reprezentând toate cercurile socio-
profesionale și culturale, oameni care, prin prestanța lor, i-ar putea
determina pe consilieri să abordeze, cu maximă seriozitate și corecti-
tudine, în spiritul legii, toate componentele ordinii de zi. Și nu numai
pe acelea. Ar fi, dacă vreți, o formă de participare, concretă și efici-
entă, a societății civile locale la luarea celor mai bune decizii. Dar
există oare o societate civilă la Sinaia?”
Alte articole: „Consilierul liberal Anca Hogea” (punctează pre-
cis exercițiul politic: „Sub lumina puternică, dar nemiloasă a reflectoa-
relor este fiecare persoană care-și asumă anumite responsabilități în

243
diferite domenii de activitate. Știu acest lucru din anul 2001 și încerc
din acel moment să înscriu unitatea pe care o administrez, Casa de
Cultură, în realitățile comunității în care trăim. În ceea ce privește po-
liticul, eu consider că doar la alegeri este vorba despre o competiție.
În rest se lucrează pe proiecte și programe și așa ar trebui să fie.”) sau
ciclul de materiale despre traseismul politic completează imaginea,
creionată de prof. Ion Floricică, a vieții politice a orașului, în anul
2006. Tema „Traseismul politic” cuprinde mai multe articole de inves-
tigație: „Redescoperire de sine sau oportunism?” (I și II), „Traseismul
politic, fatalitate sau accident de parcurs?”, „Ecouri la un articol”, în
care câțiva dintre „principalii actori politici din orașul nostru” răspund
la întrebări subsumate subiectului: Ioan Bosco „Membru PCR din pri-
măvara anului 1971, când eram student în anul II și am fost propus și
admis în organizația de partid a profesorilor din facultate, urmare a
rezultatelor foarte bune la învățătură... În anul 1996 m-am înscris în
PAC. Am optat pentru acest partid, datorită domnului Nicolae
Manolescu, domnului Nicolae Andrei și, firește, datorită doctrinei
acestui partid. Da, prin fuziunea PAC cu PNL, dar nu am activat în acest
partid. În anul 1996 am fost chemat la PSDR, pentru a reprezenta par-
tidul la alegerile 2000. Din nou s-a făcut fuziunea cu PDSR. Dezertările
au fost determinate de orientarea liderilor de partid de la vârf, care
urmăreau obținerea unor funcții în parlament sau în guvern.../.../ Este
necesară o lege care să stăvilească traseismul, pentru că altfel vom
avea aceleași persoane în funcțiile de conducere și cred că este nevoie
ca generațiile tinere să participe efectiv la schimbarea mentalității ro-
mânilor.” Nicolae Andrei „În decembrie 1989 eram membru PCR. Nu
aveam alte funcții în organizație... / În 1991, atunci când a fost fondat
Partidul Alianței Civice. Am ales PAC pentru că nu mă regăseam nici
în FSN, nici în cadrul partidelor istorice. Structura mea sufletească era
apropiată spiritului PAC. În 1997, PAC s-a dizolvat. Am optat pentru
Partidul Democrat și vreme de câțiva ani nu am dorit nicio funcție,
deși veneam din poziția de membru în Comitetul Național al PAC și
președinte al organizației Prahova a PAC. Partidul Democrat. Este,
probabil, ultima opțiune. Dacă PD-ul nu va hotărî altfel.” Marius
Nicolai „Înainte de Revoluția din 1989 am fost simplu membru UTC,

244
fără funcții sau responsabilități organizatorice sau politice. În 1999
m-am înscris în PSD (partid aflat în opoziție) determinat fiind de con-
junctura politică de la acea dată. În 2004 am trecut la PD, determinat
fiind de evoluția celor două formațiuni politice. Actualmente sunt tot
membru PD... / Am fost ales consilier pe listele PSD și am fost propus
în funcția de viceprimar de către PD, obținând acceptul Consiliului
Local, adică al celor cinci formațiuni politice.” Alexandru Matei „Mem-
bru PCR. 2000 – PUR. – sprijinirea unui prieten candidat la funcția de
primar; am demisionat în ianuarie 2001. Nu. 2004 – PNL. PNL. Nu co-
mentez” Răspunsurile au fost, după cum se vede, scurte și precise.
Anca Hogea „Membru UTC – fără funcții. M-am înscris în 2001 în PSD.
În acest moment sunt consilier independent. Am fost ales în Consiliul
Local Sinaia pe listele PSD. /.../ În momentul când se va hotărî legea
votului uninominal, după părerea mea problema traseismului politic
va fi depășită.” Constantin Șincă „În 1989 am fost simplu membru
UTC. Eram elev în clasa a XII-a... / Prima dată m-am înscris în ianuarie
2003 în partidul pe care îl reprezint și astăzi – PRM. Nu a fost o opți-
une legată de o doctrină sau de o convingere, ci am întrezărit oportu-
nitatea de a intra într-un partid care să poată fi făcut după chipul și
asemănarea mea... / această opțiune este marea și ultima mea iubire
politică.” Gheorghe Vasile „În 1989 eram membru PCR și aveam func-
ția de secretar al organizației de bază la Oficiul de Telecomunicații
Sinaia. După 1989 am stat puțin în rândul doi. Fiindcă făcusem parte
din PCR, eram sătul de politică impusă, dar în anul 2000, văzând că
rezultatele așteptate după 1989 întârziau să apară, fiind om cu expe-
riență și dinamic, m-am hotărât să mă implic în soluționarea proble-
melor specifice orașului. Atunci, în anul 2000, m-am înscris prima dată
într-un partid, după 1989, al cărui membru sunt și în momentul de
față. Deci nu am fost în alt partid... / Nu am alte opțiuni și consider că
în acest partid mă regăsesc cel mai bine.” Gheorghe Dumitrașcu „În
decembrie 1989 eram membru PCR. Primul partid pentru care am op-
tat a fost PNL – Convenția Democrată. Am fost atras de ideile și aspi-
rațiile liberale ce erau promovate în acest partid. Prin dizolvarea
PNLCD-ului am optat pentru Partidul Alianța pentru România, partid
nou înființat. Din păcate, nici acest partid nu a avut o viață foarte

245
lungă... La nivel județean, Partidul Alianța pentru România a fuzionat
cu Partidul Democrat și astfel am devenit membru PD.../ Este ultima
mea opțiune politică.” Gheorghe Bădăran „Înainte de decembrie
1989 eram membru PCR, în organizația MEFIN. După 22 decembrie
1989 m-am înscris la PNL, chiar de la înființarea organizației din Sinaia,
în februarie 1999... Am ales PNL pentru istoria sa în modernizarea
României și din dorința de a crea o opoziție ideii de a transforma FSN
într-un nou partid unic, condus de liderii din linia a doua ai fostului
PCR. Mi-am păstrat aceste idei și, în prezent, sunt printre membrii
PNL cu cea mai mare vechime neîntreruptă din Sinaia și poate din
țară.../ Am fost ales consilier local pe listele PNL.” Prof. Ion Floricică
arată că au existat și consilieri care au răspuns prin tăcere: Mihai
Buzea, Ionel Dan, Remus David, Ion Dilirici, Gheorghe Stan-Lascu și
Eugen Strafalogea. „Sinceri să fim, ne pare rău că s-a întâmplat așa.
Oricum, și tăcerea este un răspuns. /.../ În sfârșit, alți câțiva consilieri
n-au fost contactați, din vina noastră. Îi rugăm să ne scuze și îi asigu-
răm că data viitoare nu-i vom mai ignora.”
În comentariul la ciclul de articole, Ion Floricică își propune să
nu discute cazurile particulare, ci problema traseismului politic, ca te-
orie și practică. Cu ironie și umor îl definește, stabilindu-i originea:
„Cuvântul traseism a intrat în vocabularul politic – toată lumea o știe!
– împrumutat fiind din sfera lexicală a termenilor ce definesc exis-
tența amară a celor mai puțin norocoase dintre practicantele celei
mai vechi meserii din lume. Cum n-au avut șansa suratelor lor de lux,
traseistele bătătoresc șoselele de centură așteptând clienți de ocazie,
de regulă, mereu alții. Preluat de media și transferat în zona politicu-
lui, cuvântul traseist a avut de la început o nuanță peiorativă, deloc
pe placul practicanților acestui sport ignobil. El definește persoana
care își face un stil de existență – în plan politic, desigur, dar și în plan
moral, credem noi – din schimbarea partidului gazdă, în funcție de
scorul înregistrat în lupta pentru putere.” În continuare, arată că op-
țiunea pentru o reorientare spre un partid câștigător al alegerilor nu
este proprie numai indivizilor, ci și partidelor politice, care își deschid
larg porțile migratorilor din dorința de a-și consolida poziția și a-și
lărgi sfera de putere. În ultimul articol al ciclului, soluția problemei
pare să fie votul uninominal.

246
 Sunt abordate și subiecte ale politicii guvernamentale: „Haos
și revoltă generate de noile reglementări privind acordarea indemni-
zațiilor pentru creșterea copiilor sub doi ani”, „Amendament la legea
pe viciu” („...oricum, prețurile la tutun și la alcool sunt, și fără majorări
suplimentare, atât de mari, încât devin, prin ele însele, sancțiuni dras-
tice pentru viciile respective. Și apoi, legea în discuție este profund
descriminatorie... De ce să nu fie taxat drastic, să zicem, păcatul prea-
curviei, înfierat până și de Cartea Sfântă?! Sau minciuna? Vă dați
seama ce frumos ar crește bugetul țării, dacă s-ar institui o taxă do-
doloață pe minciună? Ar contribui pe măsură cei dintâi mincinoși ai
patriei: parlamentarii, miniștrii, secretarii de stat – într-un cuvânt, toți
înalții demnitari (și mulți dintre cei mai mici) –, politicienii de la centru
și din teritoriu ș.a. În felul acesta, cei în cauză ar face și ei o faptă cu
adevărat patriotică...”), „Cocoașa și antrenamentul” (scumpirea gaze-
lor pentru populație, în procent de 3,6%, începând cu 1 aprilie 2006),
„Facturile disperării”, „Bucurii pentru pensionari” (plata unei contri-
buții de 6,5% din pensii pentru fondul de asigurări de sănătate), „O
bucurie care pe vecinul meu îl lasă indiferent” (Consiliul Național pen-
tru Studierea Arhivelor Securității va avea o nouă structură și o nouă
conducere), „Jenante pomeni guvernamentale” (anunțul făcut în
aprilie că pensiile se vor majora în septembrie sau octombrie cu trei
procente. „Că tot se scumpiră toate cele de la 1 aprilie: gazele cu
7,6%, electricitatea crescu și ea binișor, prețul la pâine stă și el să se
umfle...”), „O propunere sau Țara arde și baba se piaptănă” (Legea
lustrației. „Cele mai luminate capete ale nației vor elebora un docu-
ment perfect, ale cărui prevederi vor înlătura din viața publică, pentru
ani buni, pe toți activiștii comuniști din PCR și UTC, ca și pe odioșii
securiști și pe sinistrele lor soții. La fel se va întâmpla cu comandanții
de nave, de aeronave, de tractoare și de alte atelaje, agricole sau
ne.”), Minunea din taloane” (creșterea punctului de pensie de la
295,56 în 2005 la 329,1 în 2006), „Zahărul devine tot mai amar”
(scumpirea produselor de bază), „Mitingurile umilinței”(cozile la
poștă, pentru încasarea pensiilor), „Dacă love nu e, nimic nu e ” („Sf.
Valentin – marea sărbătoare a dragostei..., căsătorii pentru o zi..., pe-
treceri nupțiale..., plăceri mai mult sau mai puțin păcătoase, la munte

247
sau la mare. /.../ Monicuța și Irinel. Cum care Irinel? Cum care Moni-
cuță? Cosânzeana fără bacalaureat, curtată pentru angajare de toate
televiziunile, săgetată iremediabil de Cupidon în toate auriculele și
ventriculele inimioarei ei și îndrăgostită mortal de frumosul sexage-
nar Irinel, visul ei din stadiul de increat. Când îi vezi, lăfăindu-se gro-
tesc prin toate publicațiile de doi bani, mai că-ți vine să-l parafrazezi
pe Topârceanu: Le stă bine laolaltă / El cu bani și ea înaltă./.../ Și-apoi
nouă chiar ne lipsește un patron oficial al destrăbălării fără limite, al
amorului dezinhibat și total. Valentin vine chiar la țanc... Că avem noi,
românii, o divinitate străveche a iubirii curate, Dragobete? Pleacă,
domnule de aici...”), „La noi, românii, și nenorocirile devin surse de
profit” (gripa aviară și micșorarea prețurilor la importurile de carne
de pasăre), „Cum era să ni se ia o piatră de pe inimă” (votarea ratată
a legii statutului parlamentarilor, care prevedea „măsuri care să-i
pună la adăpost de amenințările viitorului: pensii fabuloase în raport
cu acelea ale românilor obișnuiți, un soi de plăți compensatorii astro-
nomice”) etc.
Viața de zi cu zi a orașului. Sub titlul generic „Necazuri și bu-
curii ale oamenilor de rând” au fost abordate numeroase probleme:
„Proiectul Penny – bucurie și îngrijorare”, „La piață. Piața într-un oraș
mic”, „Blestemul apei” („În toamna anului trecut, concitadinii noștri
din zona de nord-vest, str. Th. Aman, Kogălniceanu, Pustnicului și cele
aferente, au fost martorii unei minuni, care – credeau ei – le-a schim-
bat, într-un moment în care orice speranță murise, viața în bine. După
decenii întregi în care, pe conducte, apa le-a fost furnizată cu program
(3-4 ore dimineața, 3-4 ore seara), lichidul vital a început să fie furni-
zat (semn de normalitate pentru care noul primar a fost binecuvântat)
nonstop. Zile la rând oamenilor nu le-a venit a crede că minunea va
dura, așa că n-au avut curajul să se descotorosească de bidoanele,
gălețile și butoiașele în care păstrau, pentru orice eventualitate, re-
zerve de apă. Treptat însă recipientele cu pricina au fost înlăturate din
băi și bucătării, căci se dovedeau inutile. /.../ Și-au venit sărbătorile
de iarnă. Și, o dată cu ele, calvarul anilor dinainte. În perioada
Crăciunului și a Anului Nou, în zona amintită, apa a ajuns la robinete
după un program absolut aleatoriu... După sărbători, programul de
248
livrare a apei s-a mai îmbunătățit... Oricum, locuitorii din zona respec-
tivă s-au săturat de blestemul apei. Există vreo speranță că vor scăpa
de el cândva, domnule primar?”), „Se poate și așa !” („Ei, chiar dacă
ninsorile au fost – după cum ziceam – pentru decor, am constatat că
primăria a fost mai prezentă la datorie, față de ceilalți ani. Personalul
specializat a ieșit pe străzi la timp, împrăștiind nisip. Scările care asi-
gură accesul spre zonele mai înalte ale orașului au fost curățate de la
primele ceasuri ale dimineții și date cu materiale antiderapante. Iată
că se poate. Să le țină Dumnezeu obiceiul și atunci când iarna își va
năpusti nămeții și viscolele asupra noastră.”), „Du-mă acasă, măi
tramvai!” (maxi-taxiurile spre Bușteni sau Azuga, întârziate și supraa-
glomerate), „Ce se mai fură la Sinaia”(segmente importante din ca-
blurile telefonice), „Zăpezi murdare și jocuri de artificii” („De unde
provine atunci vălul ăsta, murdar și desigur nociv, care acoperă ză-
pada? Doar de la coșurile caselor, pe care ies reziduurile gazelor arse?
De la curenții atmosferici care pot aduce asemenea daruri, din veci-
nătăți sau din depărtări? Simple presupuneri... Și noi, care ne conso-
lăm cu ideea că, în ciuda traiului extrem de costisitor, avem aici, la
munte, aer curat și, în general, un mediu mai puțin poluat”), „Verde
crud” („Este de toată lauda inițiativa Primăriei din Sinaia, inițiativă de-
venită deja o tradiție, de a propune tuturor locuitorilor urbei un pro-
gram de curățenie de primăvară, așezat sub genericul „Verde crud”,
o sugestivă și cunoscută metaforă bacoviană...”), „O idee” („... ar fi
bine ca undeva, la primărie, într-un loc vizibil, dar protejat, să se
instaleze o cutie în care oamenii să-și depună, așternute pe hârtie,
ideile despre bunul mers al orașului. Ideea poate părea anacronică
sau bizară. Dar dacă s-ar dovedi o cale eficientă de a păstra o legătură,
cumva de la om la om, între primar și cetățean?”), „De Paște ca de
Florii?...” („Spre orele prânzului, străzile freamătă de lume. Sunt și tu-
riști de week-end, mai puțini, parcă, decât în alți ani, dar sunt, mai
ales sinăieni de toate vârstele, cei mai mulți dintre ei purtând în mâini,
cu gesturi calde, ocrotitoare, ramuri de salcie și multicolore flori de
primăvară, narcise și lalele. Se întorc spre casă, de la Mănăstire sau
de la Biserica „Sf. Ilie” și e, în făptura lor, atâta frumusețe și discretă

249
evlavie, încât îmi dau seama că, în ciuda tuturor dezamăgirilor, spe-
ranța n-a murit. Și cum ar trăi altfel, dacă nu s-ar sprijini pe
Credință?”), „Minunile dintr-o cutie poștală” („Ei bine, biata mea
minte n-ar fi putut să creadă niciodată că o cutie poștală poate fi fo-
losită drept coș de gunoi!”), ”Sărbători noi, năravuri vechi” (creșterea
artificială a prețurilor în preajma sărbătorilor), „Șoferi abuzivi pe mij-
loacele de transport în comun” („Deși au urcat mulți pasageri..., ni-
mănui nu i s-a eliberat bilet de călătorie pe ruta Sinaia-Predeal.”), „La-
udă bălăriilor” („De decenii, în aceleași zone, aceleași familii de sină-
ieni poluează nestingherite orașul și-i afectează imaginea.”), „Edificii
triste” (case retrocedate, în prag de ruină, clădiri centrale cosmetizate
parțial: „... bătrâna clădire a Poștei și-a modernizat doar un segment
de fațadă – acolo unde s-a mutat filiala locală a Bancpost –
creându-se un violent contrast între stiluri: cel modern-kitsch-ist, al
băncii, și cel vetust-stalinist, al anilor 50.”), ”O inițiativă aberantă: Mi-
titeii... de Sinaia” (apariția, în fața hotelului Sinaia, a „unui obiect ciu-
dat, un fel de cuptor ca acelea pe care le întâlnești în curtea sau în
pridvorul bisericilor și al mănăstirilor și în care credincioșii pun lumâ-
nări pentru sufletele morților sau ale viilor... Să se pregătească inau-
gurarea unei capele în incinta faimosului hotel din buricul târgului?!...
Stimați comercianți, ce-ar fi să nu mai sacrificăm distincția urbei noas-
tre pe altarul zeului-ban? Pretindem că trăim în ”Perla Carpaților”. Să
n-o întinăm, în consecință, în chiar inima ei, cu funinginea grătarului
de mititei. Oricât ar fi ei de gustoși.”), „Statuile din parcul Dimitrie
Ghica au nevoie de ajutor”, „Maidanul din parcul „Dimitrie Ghica”
(„Din păcate, iarna a trecut, gheața s-a topit, iar organizatorii și-au
luat instalația și au plecat spre alte zări. Nu știm cine avea obligația să
amenajeze terenul cu pricina, aflat la intrarea principală în parc, pe
stânga, dar acum... locul fostului patinoar arată mizerabil, în contrast
violent cu restul grădinii publice, amenajate cu succes în sezonul tre-
cut, după moda vieneză”), „Chioșcul sau statuia?”, „Biruit-au chioș-
cul...” (foișorul pentru fanfară, din centrul parcului), „Perla Bucegilor
sau fața nevăzută a lunii” (norocul de a trăi la Sinaia o viață: salarii
normale și prețuri turistice, iarna începe în octombrie și se sfârșește

250
în mai, la treizeci de ani ești căptușit cu reumatism, nu mai există ci-
nematograf, Agenția de voiaj CFR din centrul orașului a dispărut, am-
bulanțele trebuie contactate prin dispeceratul județean, la poșta
Sinaia nu există un birou de mesagerie externă și „pentru orice fleac
trebuie să te duci până la Ploiești”), „Străzi care au fost străzi”, „Aleea
Gării”, „De la Rowa Dany, pe Alexandru Vlahuță și Cuza Vodă până la
Capela Florescu/Știrbey” („... va ajunge la scara dublă care-l va ajuta
să treacă din Vlahuță în Cuza Vodă. Nu va putea rămâne indiferent.
Scările gemene sunt marcate de timp și de indiferență: trepte uzate,
știrbe, murdare. Terasele dintre scări, plantate impropriu cu arbuști
care întrețin umezeala..., n-au mai cunoscut de multă vreme hârlețul,
grebla și mătura. /.../ Pașii o cotesc spre dreapta, pe Cuza Vodă. Scara
cu 200 de trepte, care face legătura cu Mihai Kogălniceanu, a ieșit
bine și din ultima iarnă. /.../ A ajuns în poienița din jurul Capelei... Ca-
pela contemplă an de an spectacolul. Privește și se ruinează și ea, cu
fiecare zi care trece. Uneori, o năpădesc amintirile. Ce mândră era în
tinerețe! Și ce frumos o împodobeau picturile lui Tattarescu. Zâm-
bește amar, când își amintește de potemkinadele de dinainte de
1989. La fiecare început de vară, autoritățile vremii o înconjurau cu
schele. Vezi, Doamne, începea renovarea! Nu se întâmpla nimic.
Toamna schelele erau ridicate. Până când începea vara viitoare. În de-
cembrie 89 s-a bucurat! Credea că va trăi o nouă tinerețe. N-a fost să
fie! A continuat să se ruineze. Acum își plânge de milă...” )
Imaginea orașului, creionată în 2005-2006 de prof. Ion
Floricică în articolele sale, are, ca toate imaginile, spații de lumină și
umbră. Descriindu-le, autorul, conchide: „În rest, îl asigurăm pe dom-
nul primar de toată considerația noastră, căci, vrea – nu vrea (de fapt,
trebuie să vrea, că de-aia s-a prins în horă), până la alegerile din 2008,
cel puțin, ne va fi paratrăsnet pentru nemulțumiri și suport pentru
speranțe.”
Astăzi, februarie 2019, când facem această retrospectivă jur-
nalistică, știm că previziunea aceasta s-a adeverit: au existat nemul-
țumiri ale cetățenilor înregistrate, în timp, pe agenda și în mintea pri-
marului Vlad Oprea, așa cum au existat și speranțe împlinite. La vre-
mea scrierii acestor articole, multe dintre speranțele exprimate de
251
prof. Ion Floricică păreau niște utopii, mai ales că trecuseră 16-17 ani
de la Revoluție și se perindaseră mai mulți primari prin administrația
locală a orașului. Și, totuși, astăzi, le vedem împlinite, unele mai cu-
prinzător și mai frumos decât au fost visate.
De la speranțele anilor 2005-2006 la realitatea anului 2019.
Reales mandat după mandat, ultima oară, în 2016, cu un procent de
63,38 % și cu majoritate în Consiliul Local, Vlad Oprea, inginer con-
structor ca profesie, a reușit să dinamizeze proiectele și oamenii spre
a reface aproape întreaga infrastructură rutieră a orașului Sinaia. Pro-
iectul „Via Sinaia Design - VERDE-DESCHIS”, derulat între anii 2012-
2014, a presupus modernizarea sistemului rutier și a trotuarelor din
zona centrală (bulevardele Republicii, Carol I și Ferdinand, ca și a stră-
zilor care le intersectează: str. Aosta, drumul spre piața orașului, str.
Octavian Goga ș.a.), cu executarea unor sensuri giratorii, montarea în
subteran a tuturor firelor de cablu, electricitate, telefonie etc., reali-
zarea unor spații de parcare și instalarea unor toalete publice, repa-
rarea și extinderea rețelelor de apă și de canalizare, schimbarea și îm-
bogățirea mobilierului stradal (au fost dispuse, pe lângă bănci, chioș-
curi info, cișmele retro și cabine telefonice decorative, pe trotuarele
mult lărgite, imense vase de bronz, pentru arbuști exotici și flori, vase
care au și funcția de a bloca accesul mașinilor pe trotuare, funcție în-
deplinită și de gardurile din fier forjat, care îi protejează, în zonele mai
expuse accidentelor rutiere, pe pietoni), sistematizarea și recondițio-
narea spațiilor verzi (micul parc din fața Școlii „George Enescu”, de
exemplu), modernizarea în stil retro, amintind de Sinaia regală, a ilu-
minatului public în centru, prin opțiunea pentru stâlpii-felinar. Alte
proiecte au vizat străzile amintite de prof. Ion Floricică: str. A. Vlahuță
și Cuza Vodă, ca și scările ce fac legătura cu zonele mai înalte ale ora-
șului. Aleea Gării și-a recăpătat aspectul, implicit eleganța de odini-
oară, a fost sistematizată Piațeta Gării și au fost reparate scările ce o
leagă de bulevard. În fața clădirilor-monumente istorice, au fost fixate
panouri cu informațiile istorice de identificare. Au fost montate, pe
bulevard, și câteva cutii poștale (ale primăriei), în stil retro, pentru a
facilita o comunicare directă a cetățeanului cu primarul.

252
 Domeniul schiabil Sinaia, administrat de Consiliul Local prin
S.C. Transport Urban Sinaia, este astăzi unica realitate românească
premiată de trei ori la „singura inițiativă mondială de recunoaștere,
recompensare și cerebrare a excelenței în turismul de ski” WORLD SKI
AWARDS, de la Kitzbuhel, Austria. Premiul, trofeul și titlul de Cea mai
frumoasă stațiune de ski din România au încununat 11 ani de investi-
ții, dintre care trebuie amintite măcar datele minime. 2007: inaugu-
rarea primului tronson de transport pe cablu – Gondola Sinaia, 34 de
gondole roz a câte opt locuri, capabile să transporte 1500 de turiști
pe oră la Cota 1400; 2011: extinderea domeniului schiabil prin inau-
gurarea celei mai moderne instalații de telescaune din Bucegi, în
Valea Soarelui; 2012: construcția unei instalații de producere a zăpezii
artificiale în Valea Soarelui; 2016: inaugurarea tronsonului 1400-
2000, Gondola Carp, cea mai spectaculoasă instalație de transport pe
cablu din România... Noua gondolă stabilește o serie de recorduri na-
ționale: ajunge la cea mai înaltă altitudine din România, 2050 m, mar-
chează cea mai mare înălțime față de sol, 120 m în Valea cu Brazi,
este construită pe cel mai abrupt segment de transport pe cablu, 45
de grade la primii trei piloni. Instalația are 42 de gondole turcoaz, a
câte opt locuri, putând să transporte turiștii pe o distanță de 2000 m.
Domeniul schiabil are 17 pârtii, repartizate pe trei nivele de altitudine:
zona alpină, zona de abrupt (1400 m-2000 m) și zona sub-alpină (1400
m-1000 m). La baza Gondolei Sinaia este amenajată o pârtie de înce-
pători, deservită de un baby-ski. În 2018 s-a deschis Bistro-Carp, res-
taurant situat la peste 2000 m altitudine, la punctul de sosire a Gon-
dolei Carp.
Inaugurat la 10 aprilie 2008, Centrul Cultural „Carmen Sylva”
a fost prima instituție destinată culturii, încă din primul mandat al pri-
marului Vlad Oprea. A fost deschis într-o clădire istorică a orașului,
aceea a școlii primare „Carmen Sylva” din Sinaia. A integrat Biblioteca
orășenească, cu 45 000 de volume, și a inaugurat Clubul seniorilor,
Sala „George Enescu”, Clubul tinerilor etc. A organizat și organizează
acțiuni proprii și în parteneriat cu școlile din Sinaia, cu Cenaclul „Lu-
cian Blaga”, cu Trupa de teatru „Zamora” a dramaturgului Dinu

253
Grigorescu și a actorilor tineri și foarte tineri pensionari, a găzduit și
găzduiește concerte, expoziții, lansări de carte, vernisaje, concursuri,
audiții muzicale, conferințe, activități de cenaclu etc.
„Muzeul orășenesc Sinaia” a fost inaugurat în 2015. Și el
ocupă una dintre cele mai vechi și mai elegante clădiri din Sinaia,
Palatul Florescu/Știrbey, construcție splendidă, cu două turnuri-foi-
șor, ce flanchează o terasă semicirculară acoperită, cu aripi simple și
o intrare monumentală, cu două scări simetrice, desfășurate în ghir-
landă, mărginite de vase din bronz cu picior, pentru flori, și de doi lei,
în mărime naturală, tot din bronz. Muzeul adăpostește fascinanta is-
torie a unei așezări cu peste 500 de ani de locuire, ce a cunoscut în
devenirea sa o perioadă de existență religioasă, sub auspiciile
Mănăstirii Sinaia, o perioadă regală, a cărei amintire s-a păstrat prin
Castelul Peleș, palatele Foișor și Pelișor, zeci de vile risipite prin oraș,
marile hoteluri din centru, Grădina publică, Casinoul, și o perioadă co-
munistă, când Sinaia a devenit un centru industrial, specializat în me-
canică fină, păstrându-și însă și dimensiunea turistică. Muzeul, inge-
nios și elegant restaurat, păstrând la demisol zidurile de piatră și ten-
cuiala originară, integrate unei viziuni moderne de reconstituire isto-
rică a arhitecturii, oferă vizitatorilor mai multe săli tematice: sala per-
sonalităților, a orașelor înfrățite cu Sinaia, a cetățenilor de onoare ai
orașului, a cercetașilor, a istoriei sporturilor de iarnă în Sinaia, a natu-
rii, cu o machetă interactivă a zonei montane și numeroase informații
despre floră și faună, o sală a pionierilor, șoimilor patriei și uteciștilor,
împărțită cu amintirile locale ale Revoluției de la 1989, un apartament
aristocratic cu mobilier și obiecte decorative aduse de la Peleș, o sală
vastă cu documente din arhiva primăriei Sinaia, unele de mare va-
loare istorică, un spațiu elegant pentru conferințe și filme etc. În mu-
zeu s-au adunat, ca într-un tezaur, comorile de suflet și de memorie
ale sinăienilor: obiecte religioase din argint, icoane și cărți de cult, do-
cumente monahale, regale și civile, donații ale locuitorilor, menite să
păstreze peste timp imaginea de slavă a unei așezări ce poartă nu-
mele unui munte sacru spre a indica existența, în munții noștri, a unui
alt spațiu de sacralitate. Muzeul deține și o cafenea culturală, în care
se pot desfășura ședințe de cenaclu, lansări de carte, dezbateri, expo-
ziții etc. Acest spațiu de cultură i-a găzduit adesea pe cenacliști, dar și

254
pe actorii teatrului „Zamora”, îndrăgostiți de Spectacol, fie el de mu-
zică și poezie, fie de teatru.
„Capela Știrbey” a fost integrată inițial, adică în 1878, unui
parc natural terasat, ce înconjura Palatul Știrbey, având în față un mic
lac aproape circular. A fost construită în stil neoclasic, în plan pătrat,
cu latura de opt metri. Este acoperită de o boltă semicirculară, peste
care este amplasată o mică turlă lanternă, finalizată cu o cruce. În in-
terior, a fost integral pictată, asemenea bisericilor ortodoxe, cu scene
religioase, executate de G. Tattarescu. Adăpostește două casete fu-
nerare, de câte 2x0,90 m. Nu au fost descoperite informații istorice
privitoare la mobilierul interior (se presupune că ar fi existat un altar
din lemn și câteva strane), la temele religioase pictate și nici despre
cei care ar fi fost îngropați acolo ori ar fi trebuit să o locuiască post-
mortem. Situată într-o poiană din spatele Palatului Știrbey, la jumăta-
tea distanței dintre palat și str. M Kogălniceanu, ea a fost de timpuriu
ascunsă de construcția stației de pornire a Telecabinei Sinaia. Traver-
sată de pârâul Cășăriei și asediată de arbuști crescuți la întâmplare,
poiana a devenit un fel de maidan, loc de joacă al copiilor din cartier,
plajă de duminică, spațiu de abandonare a puilor de pisici și de câini,
iar capela s-a ruinat, fiind folosită ca toaletă publică. În perioada co-
munistă era, în fiecare primăvară, înconjurată de schele din lemn ce
sugerau iminenta ei restaurare, dar schelele erau luate toamna. Mas-
carada aceasta era pentru turiștii care treceau cu telecabina chiar pe
deasupra ei. Între 1989 și 2016, Capela Știrbey a continuat să se rui-
neze, în ciuda intenților, inițiativelor și proiectelor de restaurare ale
persoanelor publice sau private ce-și doreau, mai ales la alegeri, o in-
tegrare istorică în Sinaia.
Capela Știrbey, monument istoric, a fost restaurată exterior
în 2016, de către Primăria Sinaia, în urma unui studiu de specialitate,
comandat în martie 2015, în scopul conservării valorii istorice și arhi-
tecturale a clădirii de patrimoniu. La 8 februarie 2019 a intrat într-un
proiect de „Amenajare a Grădinii Publice – Parc Știrbey”, inițiat de
Primăria Sinaia, proiect care se întinde pe durata a 61 de luni și vi-
zează transformarea poieniței, abandonate de un secol, într-o minu-
nată grădină cu alei terasate.
255
 Parcul „Dimitrie Ghica” a intrat, în 2011, într-un nou program
de recondiționare, care a avut în vedere degajarea și sistematizarea
intrărilor, înlocuirea băncilor cu unele noi, multe chiar copii după băn-
cile de epocă ale versiunii inițiale a parcului, restaurarea băncii de pia-
tră a lui Carol I, care datează din 1905, repararea și modernizarea cir-
cuitului de apă în fântâna arteziană din fața hotelului Caraiman, pre-
cum și construirea unei noi fântâni în fața clădirii Casino (după mode-
lul vechii structuri a parcului), montarea unor suporturi cu panouri in-
formative (referitoare la istoria grădinii publice și a clădirilor monu-
ment istoric ce o încadrează), recondiționarea soclurilor statuilor din
incintă (Iancu Brezeanu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale,
Nicolae Bălcescu și Dimitrie Ghica, doi lei și nimfe, considerate copii
după Rodin, sculpturi turnate în bronz. Adrian Ciorbă rectifică infor-
mația, arătând că statuia din centrul parcului este „o copie de pe o
lucrare numită Venus, realizată de sculptorul francez Christophe
Gabriel Allegrain, 1710-1795.” Ea ar fi fost achiziționată de către ge-
neralul Emanoil Florescu pentru palatul său din Sinaia, de unde a fost
dusă în parc, împreună cu minunatele ghivece din bronz, fixate pe so-
cluri în jurul Casinoului), schimbarea iluminatului (becuri și led-uri) cu
felinare montate pe stâlpi metalici, care, ca formă, înălțime și decora-
ție, amintesc de perioada regală a orașului, restructurarea locului de
joacă pentru copii, fixarea în parc a 15 căsuțe pentru păsări și a două
cantine pentru ele, cantine vizitate, uneori, și de veverițe curioase. Au
fost montate, de asemenea, două panouri cu imagini și informații des-
pre păsările din zona noastră. Foișorul rotund din centrul parcului,
realizat și el după desenele originale ale grădinarului-peisagist belgian
Elder, a găzduit, anual, – din iunie în septembrie – concerte de pro-
menadă ale fanfarelor din țară. Casinoul, aflat în subordinea Consiliu-
lui Local, s-a deschis ca Centru Internațional de Conferințe, oferind
cele 13 spații elegante și grădina interioară organizării de simpozi-
oane, seminarii, cursuri, conferințe, expoziții, vernisaje, saloane și
lansări de carte, concerte, cocktail-uri și recepții, aniversări, decernări
de premii. Este deschis anual pentru marile sărbători ale locuitorilor:
Balul majoratului, Nunta de aur, Academia Sinaia – Gala AS, Trofeul

256
Sinaia, dar și pentru spectacole de teatru și festivaluri, devenite o tra-
diție la Sinaia, precum: „Festivalul internațional de chitară clasică”,
„Festivalul de film 4 Fun”, „Festivalul Enescu și muzica lumii”, „Festi-
valul internațional de muzică clasică și jazz” etc.
Au intrat în tradiția orașului: campania de igenizare și ecolo-
gizare „Verde crud”, premierea olimpicilor (profesori și elevi) în științe
și în sport, organizată prin „Gala AS – Academia Sinaia”, Crosul
„Adrian Ghioca”, proiecte demarate în 2005-2006. Au fost construite
blocuri ANL pentru tineri și blocuri sociale pentru persoanele evacu-
ate din case, în urma Legii retrocedărilor. Transportul urban Sinaia a
intrat în administrația Consiliului Local. Școlile și grădinițele au fost
recondiționate, în anumite cazuri chiar extinse, și au intrat sub o con-
ducere unică, cea a Colegiului „Mihail Cantacuzino”. A fost construit
un Centru de Urgențe lângă Spitalul orășenesc Sinaia. S-a deschis un
cinematograf și urmează inaugurarea celui de-al doilea. Ar mai fi încă
multe de adăugat la capitolul „speranțe împlinite” ori probleme rezol-
vate, dar am vrut să ne rezumăm doar la speranțele exprimate în ar-
ticolele prof. Ion Floricică.

DUMITRU BADEA

Născut în satul Dealul Frumos, com. Pietroșița (jud. Dâmbovița),

la 11 iulie 1947. Actualmente locuiește în Sinaia. După absolvirea liceului
”George Enescu” din Sinaia, în perioada 1972-1974 a susținut cursuri
pentru diferența de seminar la Institutul Teologic Universitar Sibiu. A fost
angajat la MEFIN Sinaia, serviciul Investiții și a absolvit cursurile tehnice
ale Institutului de proiectări din cadrul Ministerului Industriei și Construc-
țiilor de Mașini din București.
Activează în cadrul Cenaclului literar ”Lucian Blaga” din Sinaia
și publică în revista ”Sinaia Excelsior”. Are și alte preocupări culturale:
studiază simboluri vechi, heraldică și istorie, colecționează filatelie și
numismatică, cântă (de peste 40 ani) în corala Sf. Mănăstiri Sinaia și
este unul din fondatorii grupului coral ”SinArmonia” (2017).

257
 Sfinți și pelerinaje

Din veacuri, de când a apărut nevoia de a împărtăși și a apăra

Cuvântul lui Dumnezeu, precum și jertfa Mântuitorului Iisus Cristos
pe cruce, au apărut și sfinții. Sfințenia este un dar de la Dumnezeu, iar
viața noastră o călătorie continuă pentru dobândirea acesteia. Sfinții
pe care îi cinstim și apreciem au fost și ei oameni ca și noi, care prin
viața lor deosebită s-au învrednicit a fi bine plăcuți lui Dumnezeu. Au
fost și sunt oameni-sfinți și printre noi, de la mucenicii primelor vea-
curi până la sfinții martiri ai închisorilor, prigoniți și întemnițați. Vene-
rând pe sfinți și martiri, devenim și noi mărturisitori ai credinței creș-
tine și toți laolaltă suntem mai apropiați de Dumnezeu, căci ”Minunat
este Dumnezeu între sfinții Săi”.
Trupul omului este înduhovnicit, are o consistență dumneze-
iască; el este trup și slavă, făcut după chipul și asemănarea Lui. Sf.
Grigore de Nisa ne spune că ”între suflet și trup există legături tainice
și după moarte. La sfinți, trupul este de obicei nedescompus și cu mi-
resme bineplăcute. Firea omului tinde spre a imita și a căuta pe sfinți.
Astfel, putem spune că sfinții sunt și rămân repere de referință într-o
lume confuză. Prima responsabilitate a creștinilor este aceea de a
urma duhovnicește învățătura sfinților pilduitori și rugători care s-au
jertfit și au împlinit plenar slujirea lui Dumnezeu.
Pelerinajul este un un drum al vieții. Este un drum anevoios al
călătoriei. Primul autor creștin care a folosit termenul de pelerin ”pe-
regrinus” (în sensul de călător) a fost Tertulian. Pe parcursul drumu-
lui, pelerinul se roagă și invocă numele sfântului respectiv, ca ajutor
pentru împlinirea cererilor sale. Este o procesiune, un fel de prelun-
gire a marșului care conduce la punctul final al pelerinajului. Nu
există, practic, pelerinaj fără această rugăciune în picioare, care sem-
nifică mersul fizic pe urmele pașilor lui Cristos. Omul trăiește pe
Pământ, dar aspirațiile sale se împlinesc în Cer. Rugăciunea pelerinu-
lui este un demers, o cerere pentru împlinirea unui lucru dorit, înde-
osebi vindecare de o boală sufletească sau trupească. Multe lucruri
sfinte și-au aflat renumele tocmai datorită minunilor împlinite acolo.
Începuturile pelerinajului își au originea, istoric vorbind, în
”pașii Profetului”, pașii lui Cristos, fiul lui Dumnezeu-Tatăl pe acest

258
Pământ, mergând și propovăduind Cuvântul Adevărului, prin nume-
roase predici, prin minunile făcute, arătându-și dumnezeirea până la
crucificare, inclusiv Înălțarea la Cer însoțit de sfinții săi îngeri. Chiar și
în Vechiul Testament, în Canaan, Dumnezeu se arată în chipul a trei
oameni pelerini care vin la Avraam și sunt primiți cu ospitalitate de
acesta. În cei trei pelerini de la Manusi tradiția creștină a contemplat
prezența misterioasă a trei ființe cerești, întruchipând Sfânta Treime.
Această imagine a celor trei pelerini-îngeri a fost imortalizată de cele-
brul pictor rus Andrei Rubliov, în icoana ”Sfânta Treime”, transpusă
și-n bisericile noastre de zugravul bisericesc Pârvu Mutu.
A urmat apoi pelerinajul misionar al Sfinților Apostoli, care au
propovăduit neamurilor Cuvântul Evangheliei, îndurând greutăți și su-
ferințe până la martiriu.
Întreaga ființă a Pelerinului este expresia căutării lui Dumne-
zeu. Drumul unui pelerinaj nu este deloc ușor, dar Cristos fiind pre-
zent dă pelerinilor forța să treacă peste greutățile călătoriei, încura-
jându-i pe cei deznădăjduiți, pe bolnavi, pe cei osteniți de drum, care
oricum nu renunță.
Pelerinajul este un fenomen religios de mari dimensiuni, în
timp și spațiu, raportat aproape la scară planetară, un act important
în viața credinciosului. Pelerinajul este o experiență personală a vieții
religioase, în același timp individuală și colectivă, caracterizată
printr-o nevoință continuă.
Pelerinajele au o însemnătate mult mai profundă decât ne
sunt înfățișate de multe ori de mass-media. A devenit o practică a jur-
naliștilor de a subaprecia fenomenul în sine, prezentându-l tenden-
țios prin expunerea cu precădere a unor cazuri izolate de manifestări
negative (îmbulzeală, disperare etc.). În acest fel, lasă să se înțeleagă,
în mod eronat, că aceste manifestări sunt practicate de oameni
simpli, naivi și neinițiați.
Întreaga ființă a pelerinului este expresia căutării și întâlnirii
cu Dumnezeu. Cel mai important loc de pelerinaj rămâne Cetatea
Sfântă Ierusalim. Alte locuri sfinte căutate sunt în Grecia: Muntele
Athos, Meteora, Patras, Egina, biserica Sf. Dimitrie din Salonic. Peleri-
naje celebre sunt și la Constantinopol (Turcia), Lourdes (Franța),
Santiago de Compostella (Spania).
259
 La noi în țară, principalele locuri de pelerinaj sunt la Iași (Sf.
Parascheva), București (Sf. Dimitrie Basarabov), Cluj (Mănăstirea
Micula), Tismana (Sf. Nicodim), Curtea de Argeș (Sf. Filofteia)
Pelerinajul este căutarea și experiența sensului sacru al exis-
tenței. În pelerinaj, Dumnezeu și Omul se caută reciproc și se întâlnesc
în mod spontan și misterios. Chiar dacă suntem pelerini pe acest Pă-
mânt, încercăm să ne aflăm locul și rostul pe care Dumnezeu ni l-a
pregătit fiecăruia dintre noi

ELISABETA BIANU

Născută în orașul Sinaia în anul 1952. După terminarea studi-

ilor liceale se înscrie la Facultatea de chimie din cadrul Universității
București. Lucrează o perioadă în domeniul controlului alimentelor
destinate consumului uman, după care coordonează activitatea labo-
ratorului de toxicologie din cadrul Institutului Național de Diagnostic
și Sănătate Animală București. Publică peste 30 de lucrări în revistele
de specialitate. Obține titlul de Doctor în Științe Medicale Veterinare.
Iubitoare de literatură, după reîntoarcerea în orașul natal se
înscrie, în anul 2015, în Cenaclul literar ”Lucian Blaga”, pe care-l frec-
ventează cu regularitate. În anul 2016 publică un articol în revista
Sinaia Excelsior cu mențiunea ”Debut publicistic”.
Face parte, încă de la înființare, din trupa de teatru ”Zamora”
și din formațiunea corală ”SinArmonia”. Participă la spectacolele de
muzică, poezie și teatru organizate de cenaclul literar pentru publicul
interesat de fenomenul cultural.

Sicilia – impresii de călătorie

La sfârşitul lunii septembrie 2016 am fost într-o excursie de
șapte zile în Sicilia, insulă pe care o vizitam pentru prima oară şi unde
îmi dorisem de mult timp să ajung, ascultând povestirile prietenilor
care fuseseră pe acele meleaguri.
Ziua 1. După aterizarea pe aeroportul Fontanarossa din Cata-
nia, în jurul orei 20.00, am fost preluaţi de ghidul român şi îmbarcaţi
în autocarul care ne ducea la hotelul din Calabernardo, o localitate

260
din sud-estul Siciliei, situată la malul mării. Pe parcursul drumului,
care a durat o oră şi jumătate, ghidul ne-a prezentat câteva informaţii
despre Sicilia.
Este cea mai mare insulă din Marea Mediterană şi, tototdată,
una dintre cele mai frumoase insule ale Italiei, cu o suprafaţă de 25
700 de km2 (aproximativ a noua parte din suprafaţa României) şi o
populaţie de 5,1 milioane de locuitori. Din punct de vedere economic,
este o regiune relativ săracă, mai ales în comparaţie cu opulentul nord
al țării, întrucât guvernele italiene nu s-au întrecut în a face prea
multe investiţii în zonă.
Insula a avut, de-a lungul timpului, o istorie extrem de zbuciu-
mată, fiind cucerită pe rând de greci, fenicieni şi cartaginezi, romani,
bizantini, arabi şi mauri, normanzi, germani, francezi şi spanioli. În
anul 1860 Sicilia a fost eliberată de Giuseppe Garibaldi prin “Expediţia
celor 1000” şi unită cu Italia.
Dominațiile succesive ale atâtor civilizații au lăsat urme re-
marcabile ale istoriei și culturii lor, astfel încât insula oferă turistului
din ziua de azi un număr impresionant de vestigii dintre cele mai dife-
rite (temple şi teatre greceşti, amfiteatre şi mozaice romane, superbe
edificii arabo-normande etc.).
Ziua a 2-a, Vulcanul Etna. Pornim, încă de dimineaţă spre
muntele Etna, cel mai mare vulcan activ din Europa. Pe drum întâlnim
livezi de portocali, lămâi, migdali şi măslini. Din loc în loc, cactuşi
uriaşi, cu cele mai diferite forme, îţi încântă privirea. Apropiindu-ne
de Catania, de departe vedem vulcanul Etna, al cărui vârf este învăluit
într-un fum alb, care dispare constant în jurul orei 11. Ghidul a făcut
o glumă, spunându-ne că „Doamna este liniştită astăzi, îşi bea cafeaua
şi fumează o ţigară”. Fumul emanat de Etna este de trei feluri: alb,
când vulcanul este liniştit, roşu, când începe să emane sulf şi negru
când erupe. Legenda spune că Etna a fost atelierul lui Hefaistos, zeul
focului. Are o înălţime de 3329 metri, dar aceasta este variabilă, da-
torită distrugerii periodice și parțiale a conului central.
După ce ieşim din autostradă, drumul spre vulcan este de o
frumuseţe rar întâlnită. Trecem prin localităţi unde vilişoare cochete
se înşiră pe ambele părţi ale şoselei. În faţa caselor vedem grădini cu

261
vegetaţie luxuriantă: leandri albi şi roz, ficuşi uriaşi, palmieri, ghir-
lande de boungavillea multicoloră, totul creând un peisaj de vis. Pe
măsură ce altitudinea creşte, peisajul se schimbă. Locul leandrilor şi
al palmierilor este luat de păduri de foioase (stejar şi fag), iar apoi de
conifere, crescute pe craterele mai vechi. Trecem pe lângă ruinele
unei case acoperite aproape în întregime de lavă, iar imaginea ne în-
fioară pe toţi. Ne continuăm drumul spre Refugio Sapienza (cota
1900) şi ne trezim într-un peisaj selenar. Cât vezi cu ochii, lava este
atotstăpânitoare. Peisajele create de erupţiile vulcanului sunt unice.
Munţi de lavă neagră-cenuşie, de diferite forme, domină peisajul. Te-
merarii pot urca la 2500 de metri cu un teleferic şi apoi cu maşini 4x4
până la 3000 de metri, iar de acolo drumul spre craterul central se
face pe jos, trecând prin zone cu gheaţă, care nu se topeşte nici în
timpul verii. În urma fiecărei erupții apar cratere noi (sunt aproxima-
tiv 400 de cratere în jurul celui central), care modifică spectaculos îm-
prejurimile, dând impresia unui peisaj nepământean şi sinistru.
În zilele noastre vulcanul este monitorizat permanent,
erupţiile sale pot fi prevăzute, iar locuitorii au creat chiar trasee pe
unde să se scurgă lava fierbinte.
Deşi este responsabilă de erupţia cumplită din 1663, când
lava scursă a acoperit suprafeţe uriaşe, ajungând până în Catania
(unde a distrus în mare parte oraşul), precum şi de alte erupţii mai
mici (şi când erupe, lava se scurge mai multe luni de zile), Etna este
iubită de localnici, deoarece cenușa răspândită în timpul erupțiilor
face ca terenul din jurul vulcanului să devină foarte mănos. Ei folosesc
lava şi în construcţii, multe case fiind ridicate din acest material neo-
bișnuit (am văzut apoi în Catania asfel de clădiri construite din lavă
pietrificată).
Neavând echipamentul de rigoare, rămân, împreună cu alţi
turişti, la cota 1900. Avem la dispoziţie trei ore. Facem o incursiune
de o oră şi jumătate pe Monti Silvestri, nişte cratere mai noi, apropi-
ate de refugiu. Se poate vizita şi un crater din 2001. Nu ajungem prea
departe, deoarece urcuşul pe straturile de lavă este dificil (mai ales
dacă nu ai încălţăminte adecvată). Ne întoarcem la Refugio Sapienza.

262
 Aici este amenajată o parcare imensă, cu multe buticuri, unde
se vând produse tradiţionale: miere, gem de mure, pastă de migdale,
de fistic, limoncello (o băutură uşor alcoolizată făcută din coajă de lă-
mâie), mărgele şi cercei din lavă etc. Facem câteva cumpărături, după
care o pornim spre Calabernardo, unde ajungem după aproximativ
trei ore.
Ziua a 3-a, Taormina. Ne îndreptăm spre Taormina, cea mai
frumoasă staţiune a Siciliei. Este un oraş bogat şi cosmopolit, vizitat
de un număr impresionant de turişti veniţi din toate colţurile lumii.
Taormina, fosta capitală a Siciliei bizantine, a fost întemeiată
în anul 396 î. Ch. de refugiaţii greci din localitatea învecinată Naxos,
cea mai veche colonie greacă din Sicilia.
Oraşul este construit pe muntele Tauro, la aproximativ 200
metri deasupra nivelului mării. Urcăm cu autocarul până la o anumită
altitudine, după care ne continuăm drumul cu microbuze, deoarece
îngustimea şoselei nu permite accesul autocarelor. Acolo unde facem
transferul, o mică madonă sculptată în mamură ne priveşte dintr-o
nişă săpată în munte.
Staţiunea te încântă prin splendida panoramă asupra mării.
Apa Mării Ionice are o culoare de un verde straniu, incredibil
de frumoasă. Departe, în zare, se înalță maiestuoasă și atotstăpâni-
toare, Etna. De sus, de la înălțimea stâncilor și până la plaja unde se
poate ajunge cu o telecabină, versantul muntelui este îmbrăcat
într-o vegetație bogată, plină de culori în tonurile cele mai variate, iar
vilele opulente și elegante completează armonios peisajul. Intrăm în
oraşul vechi prin Porta Messina şi îl străbatem mergând pe Corso
Umberto I, principala arteră a oraşului, până ajungem la cealaltă
poartă, Porta Catania. Staţiunea, plină de turişti, are un aspect pito-
resc. La tot pasul întâlneşti biserici, magazine de lux, multe flori, buti-
curi cu ceramică de Caltagirone (ceramica locală, foarte frumoasă). Te
încântă multitudinea de străduţe în pantă, extrem de înguste, cu ta-
blouri, suveniruri, produse locale (fistic, miere, migdale, măsline, ulei
de măsline, fructe), care te conduc la terase şi restaurante elegante,
cu vedere la mare.
Prima piaţă în care ajungem este Piazza IX Aprile, pavată cu
bucăţi de lavă pietrificată. De aici poţi admira priveliştile superbe spre

263
Isola Bella, Capul Sant Andreea sau Capul Taormina. Aici se află şi bi-
serica Sfântul Augustin, construită în 1486. În piaţă sunt câteva terase
unde poţi servi o cafea sau o îngheţată şi de unde poţi să te bucuri din
plin de frumuseţea muntelui şi a mării.
Un alt punct de atracţie este Palatul Corvaja, un edificiu me-
dieval ce datează din secolul X. A fost construit de arabii care, la acel
moment, stăpâneau oraşul. A fost botezat după familia Corvaja, una
dintre cele mai importante familii de aristocraţi din Taormina, care
l-a şi avut în proprietate până în anul 1945. În secolul al XV-lea a servit
ca sediu pentru Parlamentul sicilian. Palatul are influenţe arhitectu-
rale arabe vizibile. Curtea interioară este tipică arhitecturii arabe, iar
ferestrele şi porţile au arcade în partea superioară.
Torre dell Orologio, un alt reper important al oraşului vechi,
este un turn cu ceas care datează din secolul al XII-lea şi care a fost
reconstruit în secolul al XV-lea, după invazia franceză din timpul lui
Ludovic al XIV-lea, care l-a distrus. Fundaţia este din piatră veche vul-
canică de Taormina.
Trecem pe lângă Palazzo Municipale, construit în secolul al
VI-lea, unde acum se află primăria oraşului şi admirăm Piaţa Domului.
Domul din Taormina, Basilica San Nicolo, este o frumoasă bi-
serică medievală ce datează din secolul al XIII-lea. Aici se află o icoană
a Maicii Domnului cu pruncul în braţe. Legenda spune că pictorul care
a primit comanda nu a putut să termine lucrarea pentru că nu reuşea
să redea figurile celor doi, dar cu o zi înainte de expirarea termenului,
îngerii au venit noaptea şi au pictat chipul Maicii Domnului şi al prun-
cului. Din păcate, chipurile celor doi nu se văd nici în ziua de azi. Tot
aici există, în faţa altarului, o sculptură cu Iisus şi cu cei 12 apostoli,
ce datează de pe la 1400.
O fântână barocă, construită în 1635, înfrumuseţează şi ea
Piaţa Domului. Fântâna este simbolul oraşului şi are în centru figura
mitologică a centaurului.
Vedem şi Palazzo Ducal, o clădire construită în secolul al
XIII-lea şi care a aparţinut unei familii nobile spaniole. Ferestrele sunt
construite în stil normand şi gotic, dar sunt prezente şi elemente de
arhitectură arabă.

264
 Principala atracţie a oraşului o reprezintă însă Teatrul grec,
suspendat parcă între mare și cer. A fost construit în secolul al VII-lea
î.Ch. (din cărămidă) şi s-a păstrat foarte bine până în zilele noastre.
Aici se desfășoară numeroase spectacole de teatru şi concerte de mu-
zică clasică. Ne așezăm și noi în tribune si cum avem noroc de o minu-
nată zi însorită, admirăm încântați panorama de neuitat ce se des-
chide spre Etna, bucurându-ne din plin de fascinanta frumuseţe a lo-
cului.
Ziua a 4-a, Noto. Mergem să vizităm renumitul orăşel Noto,
capitala barocului. După cinci secole de dominaţie spaniolă (1302-
1815), aproximativ 200 ani sub stăpânirea Coroanei de Aragon şi pen-
tru alţi 300 ani posesiune a Spaniei unificate (prin unirea Aragonului
cu Castilia), perioadă lungă şi frustrantă, când insula a devenit o pro-
vincie mărginaşă a monarhiei spaniole, Sicilia a rămas totuşi cu mag-
nificele edificii ale barocului târziu din estul insulei, aşa-numitul baroc
sicilian. Acesta a apărut după cutremurul din 1693, când o aristocraţie
extrem de bogată şi iubitoare de frumos a cerut arhitecţilor locali să
conceapă planurile pentru reconstrucţia oraşelor distruse. Barocul si-
cilian, extrem de decorativ şi fastuos, a avut perioada maximă de în-
florire între anii 1830-1870 şi a conferit insulei nota sa arhitecturală
specifică.
Regiunea Val di Noto, situată în sud-estul Siciliei, este înscrisă
pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Ea cuprinde 8 oraşe baroce,
dintre care Noto este cel mai important.
Vechiul Noto a fost complet distrus de cutremurul devastator
din anul 1693, care a provocat pagube imense în toată insula. Noul
oraş a fost construit la 10 km de vechiul Noto şi este realizat aproape
în totalitate în stil baroc, stilul la modă în Sicilia în acea perioadă.
Intrarea în oraşul vechi se face prin Poarta Regală, construită
în 1838, cu ocazia vizitei regelui Ferdinand al II-lea. Ea are forma unui
arc de triumf. De aici intrăm pe Corso Vittorio Emanuele, principalul
bulevard al oraşului și ajungem într-o piață impunătoare, Piazza
Municipio. De o parte a pieţei se ridică Palatul Ducal, o clădire impre-
sionantă, unde se află astăzi primăria orașului, iar pe partea opusă se

265
ridică splendida Catedrală, la care se ajunge prin urcarea unei scări
imense, mărginită de două potcoave de gard viu.
De-a lungul străzii principale se află biserici impunătoare, cu
interioare de o rară frumuseţe şi clădiri de la care nu mai poţi să-ţi iei
ochii urmărind detaliile superbe ale arhitecturii.
Bulevardul este presărat cu mici terase, unde poţi să te bucuri
de o îngheţată (foarte bună, mai ales cea de migdale, fistic sau porto-
cale roşii), o bere siciliană (mai scumpă decât cea germană) sau de
desertul preferat al sicilienilor, canoli, nişte rulouri umplute cu ricotta
(un fel de urdă). Se pot prepara şi cu pastă de fistic, migdale sau cio-
colată. Gustul este incredibil de bun.
Ziua a 5-a. Siracusa. Siracusa este supranumită oraşul grecesc
al Siciliei, fiind renumită pentru istoria şi cultura sa. Trebuie menţio-
nat şi faptul că aici s-a născut celebrul matematician Arhimede.
Siracusa a fost fondată de greci în 734 î.Ch. A fost cucerită
apoi de romani, bizantini, arabi, normanzi şi spanioli. În anul 1870 a
fost anexată Italiei.
Primul obiectiv pe care-l vizităm este Parcul arheologic Nea-
polis, care este imens (240.000mp). Aici se află Teatrul Grec (construit
în a 2-a jumătate a secolului al 5-lea î.Ch.), complet săpat în stâncă.
Este unul dintre cele mai mari teatre construite de greci şi care s-a
păstrat foarte bine până în zilele noastre. Mai sus de teatru se află
Grota cu nimfe. O altă zonă pe care o vizităm este Latomia del Para-
diso, o veche carieră, de unde se scoteau blocuri mari de piatră nece-
sare pentru construcţia templelor şi a monumentelor, acum acoperită
cu livezi de lămâi şi portocali. Aici se află şi o mică peşteră numită
Urechea lui Dionisos. Se pare că numele i-a fost dat de Caravaggio. Se
spune că de aici conducătorii Siracuzei, în speţă Dionisos, ascultau dis-
cuţiile prizonierilor care erau încarceraţi şi aceasta datorită bunei
acustici a peşterii. Tot în parc, într-o zona laterală, se află şi presupu-
sul mormânt al lui Arhimede.
Vedem apoi Amfiteatrul Roman şi ruinele Altarului roman al lui
Heron II (sec. IV d.Ch.), altar folosit pentru sacrificiile închinate zeilor.
Un alt obiectiv vizitat în Siracusa a fost Santuario Della Madona
Delle Lacrime, aflat în apropierea Parcului arheologic. Este o biserică

266
uriaşă, construită sub formă de con, copleşitoare prin dimensiunile sale.
Are o înălţime de 74 de metri şi un diametru interior de 72 de metri. Adă-
posteşte o icoană a Fecioarei Maria, care, se spune, în anul 1953 a lăcri-
mat timp de câteva zile şi este văzută ca făcătoare de minuni.
Dar frumuseţea absolută a Siracusei o reprezintă insula Orti-
gia, centrul vechi al oraşului, legat de uscat prin trei poduri. Primul
obiectiv vizitat este templul lui Apollo (sec.VI î. Ch.). Ruinele dăinuiesc
peste ani, fiind cel mai vechi vestigiu din Sicilia.
Mergem apoi pe străduţe străjuite de un număr impresionant
de biserici, mânăstiri, monumente, fiecare loc din oraş având o istorie.
Ajungem în Piazza Domo, care este de o frumuseţe fabuloasă. Ea se află
pe locul unui templu doric din timpul aşezării greceşti. Domul a fost
construit în anul 480 î. Ch. de greci. După cutremurul din 1693, clădirea
a fost serios afectată. Faţada în stil baroc, reconstruită între 1752-1753,
şi care păstrează coloanele corintiene, este copleşitoare prin frumuseţe
şi eleganță. Din epoca normandă au rămas pereţii navelor, decorate cu
mozaicuri superbe, o parte dintre ele păstrându-se până în zilele noastre.
Catedrala este unică prin îmbinarea atât de perfectă a unor stiluri arhi-
tectonice total diferite (influenţe ale culturilor greacă, bizantină, arabă şi
normandă).
În catedrală se află o parte din osemintele Sfintei Lucia, patroana
spirituală a oraşului, care s-a născut în 285 d. Ch. în Siracuza, într-o familie
de nobili foarte bogaţi. Pentru credinţa ei şi pentru dragostea pentru
Hristos a fost schingiuită și decapitată în cele din urmă, murind ca o mar-
tiră în anul 304 d. Ch.
Lângă catedrală se află şi Basilica Santa Lucia, construită în se-
colul VI, în stil bizantin. Ea a fost ridicată pe locul unde patroana
Siracusei a fost martirizată. În interior îţi poţi încânta ochii şi sufletul
cu picturile lui Caravaggio, pe care le poţi admira în toată splendoarea
lor. Tot in Piața Domului se află o altă clădire monumentală, Palazzo
Episcopal medieval.
Vizităm apoi Piazza Arhimede cu statuia şi fântâna reprezentând
legenda Arethusei. Coborâm spre mare, unde ne întâmpină Lungomare
Alfeo, o faleză înaltă, presărată cu restaurante şi terase cochete şi de
unde avem o perspectivă încântătoare asupra mării şi portului.

267
 Ziua a 6-a. Messina. Plecăm spre Messina, situată în nord-es-
tul insulei, acolo unde strâmtoarea cu acelaşi nume desparte Sicilia
de zona continentală (regiunea Calabria a Italiei). Ajungem după un
drum de aproximativ două ore şi jumătate. Prima oprire o facem în
port, unde admirăm celebra statuie Madonna della Lettera, inaugu-
rată printr-o ceremonie solemnă în 1934 de către Papa Pius al XI-lea.
În partea de jos a statuii este scris în latină mesajul VOS ET IPSAM
CIVITATEM BENEDICIMUS (Vă binecuvântez pe voi şi oraşul vostru).
Legenda spune că Apostolul Pavel a venit în Messina şi i-a convertit
pe aceştia la creştinism. Un grup de localnici au dorit să-l însoţească
într-o călătorie în Palestina, unde s-au întâlnit cu Maica Domnului.
Aceasta, pentru a le mulțumi pentru credința lor, a trimis locuitorilor
oraşului o scrisoare în care îi lua sub protecţia ei şi care conținea
această binecuvântare.
Ne continuăm drumul de-a lungul coastei prin localităţi mici
şi cochete încărcate de verdeaţă, flori viu colorate şi livezi de lămâi şi
portocali. Vedem şi câteva crescătorii de midii.
Ajungem apoi la strâmtoarea Messina, care are numai 3 km
lăţime şi unde apele mării Ionice se întâlnesc cu cele ale mării Tireniene.
Diferenţa de salinitate între cele două mări face ca şi culorile lor să fie
diferite, iar zona de demarcaţie este perfect vizibilă.
Ne îndreptăm apoi spre Piazza del Duomo, străjuită de su-
perba catedrală, construită în 1100 de normanzi. Aici se află osemin-
tele împăratului Conrad, conducătorul Germaniei şi al Siciliei în seco-
lul al 13-lea. Catedrala a fost grav avariată în urma devastatorului cu-
tremur din 1908, care a distrus și o mare parte din oraș. A fost recon-
struită aproape în întregime între 1919-1920, şi din nou în 1943, după
un incendiu distrugător provocat de bombardamentele din timpul ce-
lui de-al Doilea Război Mondial.
Tot în piaţa domului se află şi Fântâna lui Orione, construită
în 1547 de un discipol al lui Michelangelo. Bazinul mare este sprijinit
de cariatide şi coloane în formă de om, iar în exteriorul fântânii se află
opt piedestaluri pe care se înalță statui din piatră neagră, reprezen-
tând monştri mitologici.
În partea stângă a catedralei se află un turn uriaş, înalt de 60
de metri, a cărui turlă maiestuoasă găzduieşte unul dintre cele mai

268
faimoase ceasuri astronomice din lume, construit de firma Ungerer
Strasbourg în anul 1933. În fiecare zi, la ora 12, se poate vedea un
spectacol ce nu trebuie ratat dacă te afli în Messina. Pe faţada turnu-
lui se află figurine aurite care încep să se mişte pe fondul musical al
piesei lui Schubert “Ave Maria”. Spectacolul începe cu leul uriaş, care
poartă steagul Messinei, şi care începe să se mişte şi să ragă cu pu-
tere, amintind oamenilor că va veni ziua judecăţii de apoi. Acţiunea
continuă timp de 15 minute cu alte figuri care se mişcă şi care suge-
rează etapele trecerii efemere a omului prin această lume.
Pe partea laterală a turnului dinspre catedrală, un uriaș ca-
dran indică fenomenele astronomice corespunzătoare zilei curente
(calendar, fazele lunii, planetariu).
Vizităm apoi Santissima Annunziata dei Catalani, o altă bise-
rică importantă din Messina, construită în secolul al XII-lea, tot în stil
normand, unde te încântă materialele multicolore folosite în con-
strucţie. Mergem apoi în Piazza Antonello, unde admirăm Palazzo
Zanca, o clădire foarte frumoasă în care se află primăria oraşului. De
reţinut în periplul nostru prin Messina şi Fântâna lui Neptun, o operă
de artă superbă, care-l reprezintă pe zeul Neptun aflat între Scylla şi
Caribda, cei doi monştri care păzeau strâmtoarea Messina. A fost
sculptată de același discipol a lui Michelangelo care a creat și Fântâna
lui Orione.
După ce ne delectăm cu o pizza pe terasa unui mic restaurant,
o pornim înapoi către hotel.
Ziua a 7-a. Se organizează excursie la Palermo. Cum drumul
dus-întors durează aproximativ 9 ore, iar pentru vizitarea oraşului ră-
mân câteva ore, renunţ. Descurajator este şi preţul, 70 euro, plus ta-
xele de intrare la câteva obiective. Hotărăsc, împreună cu alţi turişti,
să mergem la plajă. După un drum de aproximativ un kilometru, ajun-
gem la o plajă sălbatică, unde ne bucurăm de soare şi de baia în marea
Ionică. Apa este caldă şi datorită salinității ridicate îţi dă o senzaţie
plăcută de învăluire catifelată.
Prânzul îl luăm la o mică terasă de pe malul marii. Bucătăria
siciliană este excelentă, iar preţurile sunt moderate. Peştele (ton,
peşte spadă, fructe de mare ), brânzeturile, pastele, citricele,

269
măslinele, uleiul de măsline, vinetele, rucola, anghinarea, reprezintă
alimentele de bază. Foarte bună este caponata, un fel de tocăniţă cu
roşii, vinete şi măsline. Găseşti apoi fistic, migdale, vestitele portocale
roşii, smochine şi alte delicatese, care, datorită solului vulcanic, au un
gust aparte.
Sicilienii respectă cu sfințenie orele de masă, mai ales masa
de prânz, pe care o iau numai acasă, în familie, și unde se bucură de
o hrană proaspătă și sănătoasă. Între orele 14 şi 16.30 totul este închis
(magazine, muzee, biserici etc.), acest interval de timp fiind dedicat
obligatoriu siestei tradiţionale.
Ziua a 8-a. Catania. Este ultima zi pe care o petrecem în
Sicilia. La ora 12 ne îmbarcăm în autocar şi pornim spre Riviera ciclo-
pilor, care se află în partea de nord a Cataniei, între localităţile Aci
Castello, cu renumitul său castel normand şi Acirale. Peisajul te im-
presionează prin măreţia celor opt stânci vulcanice uriaşe care răsar
din mare.
Legenda Rivierei ciclopilor spune că Ulisse, în drumul său de
întoarcere spre casă, după căderea Troiei, a ajuns în zona insulei ci-
clopilor (uriaşii cu un singur ochi în frunte). Unul dintre ciclopi, Poli-
fem, fiul lui Poseidon, i-a prins pe Ulisse și pe oamenii săi, pe aceștia
din urmă mâncându-i unul câte unul. Ulisse a reușit să scape, dar în
furia lui cumplită Polifem a smuls roci vulcanice imense pe care le-a
aruncat în mare pentru a-i scufunda corabia.
Oamenii de ştiinţă sunt însă de altă părere. Ei presupun că
aceste stânci uriaşe sunt rezultatul unor puternice erupţii vulcanice
submarine.
La înapoierea de pe Riviera Ciclopilor vizităm timp de câteva
ore şi oraşul Catania, al doilea oraş al Siciliei după Palermo. Oraşul te
încântă prin îmbinarea de arhitectură romană, bizantină şi barocă.
A fost fondat de greci în secolul VIII î.Ch. Ajunge apoi sub do-
minaţie romană şi arabă, iar în sec. XV d. Ch. intră sub stăpânirea
Regatului de Aragon şi este integrat în vastul Imperiu Spaniol. În anul
1669 împrejurimile orașului au suferit pagube materiale imense da-
torită erupţiei vulcanului Etna. Orașul propriu-zis a fost parțial salvat
datorită zidurilor înconjurătoare, care au dirijat cea mai mare parte a

270
lavei spre port. Mai apoi, în 1693, oraşul, cândva înfloritor, a fost com-
plet distrus de un cutremur foarte puternic. A fost reconstruit în stil
baroc, așa cum s-a întâmplat cu cea mai mare a localităţilor din estul
şi sud-estul insulei.
Pentru a câştiga timp, am luat un autobuz turistic cu care am
străbătut oraşul timp de 40 de minute, reuşind să ne facem o impresie
generală. Am plecat din zona laterală a catedralei oraşului, văzând
Palazzo Biscari, zona portuară Porto (Vecchia dogana, Piazza dei
Martiri şi apoi Teatro Massimo “Vicenzo Bellini”). Ghidul ne spune că
Vicenzo Bellini s-a născut în Catania la 3 noiembrie 1801. A fost în-
mormântat iniţial (1835) în cimitirul parizian Pere-Lachaise, lângă
mormântul lui Frederic Chopin. În 1876 a fost exhumat, îmbălsămat
şi transferat în Domul din Catania. Teatrul care îi poartă numele a fost
construit de un arhitect milanez în stil baroc sicilian şi a fost inaugurat
în 1890. Sala teatrului are 1200 de locuri şi o acustică perfectă. În cei
peste 100 de ani de existenţă a fost centrul vieţii muzicale din Catania,
locul unde au cântat unii dintre cei mai mari muzicieni ai lumii.
Ne continuăm călătoria pe Via Etnea, unde vedem Amfiteatro
Romano şi Villa Bellini, precum si parcul cu acelasi nume. Parcul
Bellini este cel mai vechi dintre cele 4 parcuri ale oraşului. Se întinde
pe o suprafaţă de 72.000 mp. Prinţul Castello, care făcea parte din
puternica familie Biscari, a inaugurat, în sec. XVIII, partea cea mai ve-
che a grădinii actuale. Flora este spectaculoasă, fiind alcătuită din
cactuşi, ficuşi, palmieri de diferite soiuri, platani, magnolii.
Parcul este presărat cu statui, fântâni şi jocuri de apă, cu labi-
rinturi de garduri vii. Ne continuăm drumul prin Piazza Dante Alighieri
spre Teatro Greco, după care ne întoarcem la catedrala Santa Agata,
aflată în Piazza Duomo, piaţa centrală a oraşului. Osemintele Sfintei
Agata, patroana spirituală a oraşului, sunt înmormântate în catedrală.
S-a născut într-o familie de nobili catanezi de religie creştină în 230 d.
Ch., când oraşul era sub dominaţie romană, iar creştinii erau persecu-
taţi. Tânără, frumoasă și bogată, și-a consacrat viața lui Iisus Christos.
În anul 250, proconsulul de atunci al Cataniei s-a îndrăgostit de ea.
Fiind refuzat, a trimis-o într-un bordel condus de o femeie diabolică,
curtezana Aphrodisia, care a încercat să-i distrugă credinţa. Dar toate

271
eforturile acesteia s-au dovedit zadarnice. Agata a fost încarcerată şi
torturată prin tăierea sânilor. A murit în închisoare în anul 251.
Tot în Piața Domului îşi au sediul Primăria şi Seminarul. Lângă
catedrală poate fi admirată şi statuia elefantului care poartă un obelisc.
Elefantul este simbolul oraşului, exprimând forţa care se opunea invada-
torilor străini.
Ne încheiem vizita în oraşul Catania şi ne îndreptăm către au-
tocarul ce ne va duce la aeroport. Părăsim Sicilia cu dorinţa de a ne
reîntoarce pentru a explora şi alte zone minunate ale insulei.
Cu istoria sa de 2700 de ani, cu legendele ei atât de frumoase,
Sicilia are un farmec aparte, oferindu-ţi încântarea de a-i descoperi
bogăţiile naturale, istorice şi culturale.

MARIUS BRATOSIN

Nãscut pe 11.12.1980 în Buşteni, a urmat studii liceale în lo-

calitate și universitare de drept la Târgovişte. A lucrat ca jurist la
Muzeul Național Peleș, absolvind între timp două masterate: "Dreptul
Afacerilor" la Universitatea "Valachia" din Târgoviște, Facultatea de
Ştiinte Juridice, Sociale şi Politice (2006) şi "Medierea conflictelor în
drept" – Universitatea " Titu Maiorescu" din București, Facultatea de
Drept (2007). Este membru al Colegiului Consilierilor Juridici din Pra-
hova din anul 2005.
Activ în domeniul asociativ din anul 2001, ca vicepreşedinte al
Fundației "Cezar Petrescu" Buşteni (2001-2002), preşedinte al
Clubului Cultural Studenţesc "Ion Heliade Radulescu" Târgovişte
(2002-2003), director adjunct şi manager de proiecte – Asociaţia de
prietenie Sinaia-Athis-Mons ( 2009-2013), consilier juridic şi cenzor –
Asociaţia Reţeaua Naţionalã a Muzeelor din România (RNMR) – Bu-
cureşti (2010 – pânã în prezent), consilier juridic la Fundația "Fii Om
Bun" din Buşteni (2015), vicepreşedinte și apoi președinte al Asocia-
ției socio-culturale Prahova Excelsior din Sinaia (2016 –prezent).
S-a implicat în viața culturală și artistică în calitate de organi-
zator de evenimente, jurnalist la revista ”Sinaia Excelsior”, actor
amator, membru al Cenaclurilor literare “Lucian Blaga” din Sinaia și
272
“Simion Barbulescu” din Buşteni, component al Grupului Coral
“SinArmonia” şi membru fondator al Clubului Foto ASPE Sinaia.

Scurtă cronică a unui eveniment de succes

Salonul de carte și muzică 2015 a cuprins numeroase expoziții,

dezbateri, mese rotunde, lansări și prezentări de carte. Au rămas în amin-
tirea publicului:“Maratonul de poezie pe Autostrada Culturalã Comarnic-
Braşov” moderat cu măiestrie de Florin Dochia, Codruț Radi și Mariana
Cojoc Negulescu; “Zestrea culturalã a oraşului Sinaia – concurs de cul-
turã generalã” pregătit și organizat cu migală de Florin Rădulescu; avan-
premiera cărții “Sinaia, oraşul elitelor”, scrisã de arh. Dan Manea şi pre-
zentarea cãrţilor “Exilat în România”, autor Valeria Sanda Ioniță şi “Diana
cu vanilie – The Book” (volum comemorativ).
Timp de patru zile, programul a cunoscut și momente cultu-
ral-artistice deosebite, prezentate de Ansamblul “Kymata” al Comu-
nitãţii Elene, eleva Raluca Anghel, fraţii Ivanov din comunitatea
ruşilor-lipoveni. Recitaluri muzicale de neuitat au oferit Horia
Bârleanu şi invitaţii sãi, precum și inepuizabila interpretă Viorica
Tudorache Machedon. M-au impresionat dansurile din westernul în-
depãrtat şi din zona Orientului, puse în scenă de ansamblul Asociaţiei
“Şcoala Altfel” din Buşteni.
Alte momente artistice pe care doresc sã le evoc sunt: recitalul
la clarinet şi vioarã susţinut de Aurelian Octav POPA şi Sanda Crãciun
POPA, programul artistic susţinut de comunitatea polonezã şi seara cul-
turală prezentată de Asociaţia Macedonenilor din România.
Alături de edituri, ne-au atras atenția standurile realizate de
ISU Prahova, Muzeul Naţional Peleş, Castelul Cantacuzino Buşteni,
Domeniile FRANCO-ROMÂNE, Uniunea Bulgarã din Banat România,
Federaţia Comunitãţilor Evreieşti din România, Uniunea Croaţilor din
România, Uniunea Elenã din România, Asociaţia Italienilor din Româ-
nia – RoAsit, Forumul Democrat al Germanilor din România, Uniunea
Polonezilor din România “Dom Polski” , Asociaţia partida Romilor –
Pro Europa, Comunitatea Ruşilor-Lipoveni din România, Uniunea Sâr-
bilor din România, Uniunea Democratã Turcã din România, Uniunea

273
Ucrainienilor din România, Uniunea Democratã a Tãtarilor Turco-
Musulmani din România, Asociaţia Macedonenilor din România,
Uniunea Culturalã a Rutenilor din România şi Uniunea Democratã a
Maghiarilor din România.
Expoziţiile de artã plasticã ale artiştilor Codruţ RADI, Florin
BÂRSAN şi Florentina STAN au înnobilat Sala “Foaier” din incinta
Casino Sinaia.
Pe aceastã cale, reprezentanţii ASPE mulțumesc sponsorilor
şi partenerilor evenimentului – Librãrie Net, DNC Business Braşov, S.C
Zamora Estate S.R.L Buşteni, Ave Diana Trans Câmpina, Domeniile
FRANCO-ROMÂNE, Uniunea Editorilor din România, “Casino Sinaia”,
Muzeul Naţional Peleş din Sinaia, Centrul Cultural “Carmen Sylva”
Sinaia, Cenaclul Literar “ Lucian Blaga” din Sinaia.
Un eveniment cultural de succes!

“Omul ca muntele albastru”

“Omul ca muntele albastru“ este omagiul adus scriitorului-pilot

Doru Davidovici de o mânã de oameni în incinta Centrului Cultural
“Carmen Sylva” din Sinaia. În faţa unui pahar de ceai, amestecat cu rom,
aflu alãturi de cei prezenţi cine este pilotul-scriitor Doru Davidovici.
Locotenent-colonelul aviator Doru Davidovici (n. 6 iulie 1945-
d. 20 aprilie 1989) a fost în anii '80 unul din cei mai îndrăgiţi scriitori
de ficţiune din România.
Datorită cărţilor sale, a profesiei, dar şi a modului în care a
trecut în nefiinţă, a fost deseori comparat cu Antoine de Saint – Exu-
péry. În cartea ”Lumi galactice” (titlu original ”Colegii mei din
neştiut”), Davidovici dezvoltă într-un stil propriu şi cu o competenţă
conferită de profesia sa de pilot militar, o serie de teorii asupra pro-
babilităţilor şi implicaţiilor existenţei civilizaţiilor extraterestre. Prin
această carte şi-a arătat o altă faţă, aceea de cercetător împătimit al
teoriilor despre lumi paralele şi al fenomenului OZN.
O confirmare în acest sens sunt şi discuţiile pe această temă
pe care le-a avut cu bunul său prieten, cosmonautul Dumitru
Prunariu. În după-amiaza zilei de 20 aprilie 1989, Doru Davidovici a
zburat pentru ultima oară. În al şaselea zbor din acea zi, avionul MIG-
274
21, pilotat de Davidovici împreună cu elevul său, locotenentul major
Dumitru Petra, s-a prăbuşit de la 1.000 de metri, din motive necunos-
cute, la revenirea dintrun zbor de antrenament.
Dintre cărțile sale, le enumerăm pe urmãtoarele: ”Caii de la
Voroneţ” (1973) – Premiul I la Concursul pentru debut al Editurii
Eminescu, ”Ultima aventură a lui Nat Pinkerton” (1975), ”Insula nevă-
zută” (1976), ”Intrarea actorilor” (1977), ”Zeiţa de oricalc” (1977),
”Celula de alarmă” (1979), ”Culoarea cerului” (1981), ”Aripi de argint”
(1983), ”Lumi galactice” (1986), ”V de la Victorie” (1987), ”Ridică-te şi
mergi” (1991), ”Dezminţire la Mit” (1991).
Scriitorul Doru Davidovici a trecut şi prin Sinaia! Cunoştea
foarte bine “Perla Bucegilor”, traseele montane din aceastã zonã,
unde muntele şi cerul albastru erau de multe ori sursa de inspiratie a
operelor sale. Chiar alãturi de bunii sãi prieteni salvamontişti şi de
cockerul sãu de nedespãrţit participã la misiuni de salvare în Munţii
Bucegi sau în alți munți, relatate acum de Mihail Sârbu, prieten și ce-
lebru salvamontist sinăian.
Închei, prezentând, cu ajutorul lui Codruţ Radi, una dintre po-
eziile lui Doru Davidovici, ”Pe o piatră încălzită de soare”: ”Mai bine
aşează-te strâmb pe o piatră încălzită de soare şi judecă-mă drept. /
Nu încerca să fii prea înţelept / Mai bine decât binele, binelui strică şi
orice lucru judecat în pripă / Se-ntoarce împotrivă-ţi.// Eşti încă prea
crud să ştii ce e de ştiut, / Ce se întâmplă, şi cum se întâmplă, / Apa
din alţii cât e de adâncă / Vârtejul nebun cât e de nebun / Cum vine
pârjolul, cum lasă doar scrum, / Cum trebuie din scrum să renaşti, po-
căit şi iar te întorci de unde ai pornit / Când trebuie să uiţi, sau să-ţi
aminteşti / Când trebuie să ierţi, sau să pedepseşti / Trecând peste
tine. / Când singur rămâi, până unde să ajungi / Când spui ce ai de
spus, sau când praf să arunci / În ochi de prieten, de părinţi, de soţie /
Ce ţii pentru tine, ce alţii să ştie / Ce-i bun şi ce-i rău, eterna problemă.
/ Să poţi rezolva savanta dilemă / În care, / Prin legile firii, atât de
încurcate, / Pe rând şi deodată, cu toţii au dreptate.// Cu omul din
tine, pustiit, fărâmat / Să poţi să te scoli de nimic rezemat, / Doar de
omul din tine care încă rezistă. / Să poţi să prefaci în surâs ziua tristă
/ Să treci marea-not, chiar de nu ştii să-noţi / Când pleci, să nu laşi

275
doar urme de roţi...// şi eu aş vrea să fiu turnat / În bronzul tare şi
durabil / Ce corespunde admirabil / Solidului portret de tată / Din min-
tea ta întortocheată... / Hai, dă-te jos de pe piatră...”

ȘTEFANIA CONSTANTINESCU

Născută în Constanța, la 3 ianuarie 1951. Urmează Liceul

”George Enescu” din Sinaia și Facultatea de Limbă și literatură ro-
mână-franceză din cadrul Universității București. Profesor de limba și
literatura română la Colegiul ”Mihail Cantacuzino” din Sinaia, unde
alături de orele de la catedră a desfășurat și activități culturale, îndru-
mând elevii talentați în domeniul literar sau jurnalistic. Din 2010 este
pensionară și colaborează cu diferit publicații socio-culturale locale și
ia parte sporadic la ședințele Cenaclului literar ”Lucian Blaga” din Si-
naia.

Despre Diana Sorescu, cu dragoste

Pare că ţin în palmă sâmburele de aur din care repetitiv se

nasc lumi. Trecutul, reconstituit acum prin investiţii imaginative, şi
prezentul, dintr-un noiembrie când copacii se înşiră în culoarea ară-
mii, după cea dintâi brumă care a dat o altă faţă şi un alt zvon pădu-
rii... Și Sinaia, un oraş „al plecărilor şi al despărţirilor”, care devine un
oraş al regretelor tăcute şi al aducerilor aminte şi unde isoria şi vieţile
oamenilor se repetă, iar clipele, când scriu, devin mai grele decât
stânca lui Sisif. Ştiu că toate zilele şi clipele, şi secundele, şi cărţile, şi
scriitorii, şi sentimentele, şi oamenii dragi, şi noi înşine, despre care
am vorbit cândva cu Diana Sorescu, nu se vor mai repeta niciodată,
melancolia singură dând impresia că nu vrea să le justifice.
Diana Sorescu, eleva mea de suflet, Diana Sorescu, adoles-
centa care ţinea în palmă poezia şi picăturile de ploaie surâzând nori-
lor, Diana Sorescu jurnalista de monden, Diana Sorescu, prietena mea
cea tânără şi omul drag din edificiul meu sufletesc... Constat că
nuanţele tristeţii se manifestă diferite: printr-o atitudine de suferinţă
frântă, de refugiu în cuvânt, de nostalgie amară, pentru că marile şi

276
adevăratele prietenii sunt pândite întotdeauna de tristeţe, iar singu-
rătatea începe cu o rarefiere a timpului ...
Un pictor, George Braques, afirma odată că viaţa e o rană
transformată în lumină şi că pentru a o preţui şi a-i da o justificare,
este necesar să vorbeşti despre trecerea limitată prin lume şi despre
oamenii care te-au ajutat să-i dai sens.
Un fluture există numai o clipă în vântul de mătase. Diana
Sorescu există în clipa de faţă şi în cele ce vor urma, ştiind că miracolul
amintirii este că poate păstra viu un om şi după ce viaţa lui s-a sfârşit
la 26 de ani.
Diana Sorescu a fost copilul răsfăţat al unor părinţi minu-
naţi care trăiesc şi acum cu imaginea ei uimită, cu o căciuliţă în
mână, ieşind din grădiniţă şi îmbrăţișându-i ca după o lungă ab-
senţă, strigând de bucurie. Împreună cu sora sa a cunoscut căldura
unei familii reuşite, bucuria jocului, nevoia răspunsurilor la între-
bări care zidesc lumea. A ţinut în palmă o buburuză, urmărindu-i
zborul, a zâmbit la popasul unui fluture multicolor pe o petală de
floare, a visat la prinţese şi palate de cleştar, a crescut şi a crezut
în legenda personală.
În liceu a descoperit că „lumea nu e ceea ce vezi”, că „univer-
sul se află în inima ta” şi şi-a deschis sufletul şi l-a lăsat inundat de
sentimente irepetabile de colegialitate responsabilă, de prietenie du-
rabilă, de iubire vulnerabilă. A descoperit poezia şi a înţeles că a crea
poate fi un act festiv. S-a aventurat pe marea cuvintelor, ca un argo-
naut, a scris versuri şi... la un cerc pedagogic al Colegiului şi-a lansat
placheta intitulată „Ploaia din mine”, asemenea unui zid care opreşte
„secundele ce trec”. „Tresar, lacrimi curg şi plouă”.
A fost premianta, a fost olimpica clasei, a râs, a plâns, a citit şi
a scris. Am descoperit-o prin sensibilitate şi am câștigat-o din lumea
cuvântului citit şi scris, pentru mine, ca profesor şi om. A fost, de
atunci, o bucurie, o certitudine a frumuseţii lumii. Certitudinile susţin
viaţa, îi menţin stabilitatea şi îi leagănă modestele prestigii. N-am
înţeles atunci că timpul poate fi o maladie gravă a omului şi că suntem
purtaţi şi apăraţi de clipe efemere!

277
 Acum, când scriu, vântul îmi aruncă fire de nostalgie peste cu-
vintele ce vor să conserve emoţia. Aşa se întâmplă. Plecăm şi sosim
undeva. În marea călătorie a vieţii nu ne întrebăm dacă sosim la timp,
dacă sosim unde trebuie sau unde am vrut. Şi azi, acum, aici, între
mine şi ea, nu mai există timp, există doar emoţia întoarcerii la ceea
ce am trăit, la ceea ce a fost. Am trăit alături de ea o poveste cu ado-
lescenţi care n-au drept la mizantropie, care n-au putut rezolva con-
tradicţiile, dar, care încercând să fugă de timpul istoric, s-au refugiat
într-un timp etern, al poveştilor, într-un timp mitologic.
A plecat la Bucureşti. A absolvit o facultate trecând printr-un
examen de licenţă ce demonstra posibilitatea salvării individuale şi
colective prin redescoperirea capacităţii de a povesti. Pentru aceasta,
a poposit la un han sadovenian şi s-a bucurat de o „toamnă aurie”, de
frumuseţea poveştilor şi de harul povestitorilor. A mers mai departe
în lume, în lumea arabă a celor 1001 de nopţi şi a ascultat alături de
şeic poveştile tulburătoare ale Şeherezadei.
S-a angajat, a devenit ziaristă de monden. A cunoscut reuşita
şi a înţeles că singura satisfacţie adevărată este aceea de a spori su-
fleteşte neîncetat.
A vrut să fie adevărată pentru cei ce au crezut şi au ţinut la ea.
A fost prietenă pentru toţi, a dăruit şi a uitat că a făcut-o. A trăit cu
modestie. A căutat eleganţa şi nu luxul, rafinamentul şi nu strălucirea.
A privit spre înalt, a râs, a iubit, a plâns, a scris ... Paginile de pe blogul
ei vorbesc atât de bine despre ea, despre sufletul ei, despre frumu-
seţea credinţei, despre slăbiciuni, despre curaj, despre iubire, despre
răbdare. Ne-a învăţat să umplem cu flori craterele vulcanilor, să ne
ducem departe de tristeţe, să nu regretăm nimic, să cultivăm tranda-
firi, să fixăm sărbători şi să nu deranjăm cu tristeţile noastre pe ni-
meni.
A vorbit despre iubire, pentru că nu întâmplător cele mai fru-
moase ceasuri din viaţa fiecărui om au fost când a iubit mult. A vorbit
despre iubire ca despre un act de curaj în care îţi este îngăduit zborul,
într-un timp fragil, în care accepţi să te prăvăleşti cu vântul pe cărări
necunoscute, peste zări.
Lecţia de viaţă a Dianei Sorescu este un îndemn la bunătate:
să faci cât mai mult bine străduindu-te să fii bun, să ai capacitatea de

278
a dura şi îndura, voinţa şi putinţa de a nu face compromisuri şi de a te
salva individual prin cultul frumosului, al echilibrului, al simplităţii şi
al căldurii din familia ta.
Pentru mine, Diana Sorescu nu va muri niciodată. A plecat
spre zări senine şi eu voi încerca să o regăsesc, cu timiditate, în gin-
găşia unei flori, într-o rază de soare, într-o dimineaţă senină, într-un
cuvânt nerostit, într-o carte de suflet şi într-o poveste fără sfârşit.
Luându-l pe Hristos de mână, ştiu că moartea nu-i decât un popas.
Ceea ce pare un sfârşit nu-i decât un alt început. Îi caut şi acum pre-
zenţa şi sufletul în pagina scrisă a cărţii ei „Diana cu vanilie” şi o aştept
... poate, cine ştie, îi va fi dor şi va veni...

Iulia Nicoleta Badea şi emoția poeziei

Sunt mii de variante ale întâlnirii cu o poetă, dar în toate in-

tervine un lucru, spune Octavio Paz, pe care „câteodată îl numim ha-
zard, altă dată întâmplare, altă dată destin sau predestinare”. Întâlni-
rea cu poezia Iuliei Nicoleta Badea este o întâmplare, o alt fel de în-
tâmplare. Este o întâlnire cu o sensibilitate fragilă, cu o delicatețe tă-
cută, cu discreția aparte a poetei. Este întâlnirea cu un suflet care în-
floreşte „cerşind un soare dimineața”, cum afirmă poeta, nu în sigu-
ranță de sine, ci în nesiguranță.
Dacă este adevărată afirmația lui J.L. Borges că „poezia se
naşte din emoțiile rememorate în linişte”, atunci se poate spune că
Iulia Nicoleta Badea are curajul să publice o plachetă de versuri care
a crescut şi s-a cristalizat în timp, o dată cu iubiri întâlnite, cu oamenii
cunoscuți şi înțeleşi, cu scrisul şi cititul, de la poveştile copilăriei, de la
cărțile care i-au marcat existența şi au devenit bucurii permanente şi
până la propriile poezii. Aşa a apărut „Suspinul tăcerii”, delicată pla-
chetă de versuri şi trăire.
Se spune că poetul se deosebeşte de omul obişnuit nu prin ceea
ce încearcă să exprime, nici prin faptul de a se exprima, ci prin faptul de
a crea, prefăcând suferința sau bucuria, ura sau iubirea în cântec.
Iulia Nicoleta Badea este poeta care exprimă emoția imedia-
tului, a clipei ce surprinde sufletul ei de copil, căruia, în zbor, o rându-
nică îi desenează „conținutul zilei” („Schiță de autoportret”). Poeta

279
răsfiră deasupra realului grăbit idei esențiale „pentru ca să dos-
pească-n veşnicie” („Clipa”). Alteori, poezia ei confirmă blând pre-
zența divinului şi, posedând harul expresiei, îi închină ruga de seară,
îl acceptă, îl ascultă, îl caută şi îl aşteaptă declarat ca o posibilă salvare
când „rătăcim orbiți /de strălucirile deşarte” („El”).
Iulia Nicoleta Badea invocă tandru copilăria, casa bunicilor,
drumurile buzoiene, serile de mai, nopțile cu ploaie şi vânt, dar şi
dimineți fără de soare, încercând să se elibereze de sine şi de lume.
Prin vers coboară la ele spre a le redescoperi imaginar, cum le lă-
sase, la locul lor, în atmosfera în care s-au născut. Poeta face din
imaginile trecutului o privelişte prezentă şi eternă, un scut împotriva
temerilor de care se simte, uneori, amenințată. („Criza de măsură”
şi „Dincolo”).
Cu „argintul de la tâmple” şi fără comori materiale, poeta ră-
mâne o hoinară în existența văzută ca miracol al naturii, cu „roua rece
a ierburilor”, cu „primii fluturi/Amorțiți încă în zborul lor”, cu „somnul
nopții / În cupa florilor” şi iubind „libertatea întinderilor”.
Artistă a decorurilor şi a atmosferei care te învăluie şi care îți
sugerează permanent taina, atunci când Dumnezeu locuieşte în sufle-
tul tău, Iulia Nicoleta Badea s-a regăsit poetic în experiențele literare
ale înaintaşilor, la granița dintre curente şi orientări poetice, în expe-
riențe de limbaj şi de expresivitate, reuşind nu numai să se exprime,
dar şi să-şi creeze un mod personal de a fi printre poeți, într-un spațiu
nou, salvator, dincolo de viață şi de moarte.
Imaginarul ei poetic va învinge timpul prin frumusețea
unor metafore („iureşul de păsări negre”, „brâul cerului albastru”,
„roibul toamnei”, „cuvintele... acorduri rupte”), prin insolitul per-
sonificărilor sau al comparațiilor, dar şi prin unirea cunoaşterii cu
simțirea, a frumosului cu adevărul, a drumului cu aspirația, ca o
mărturie a faptului că poeta are pasiunea vieții totale. Aşa cum J.
Keats mărturisea într-una din scrisorile sale: „Am iubit în toate lu-
crurile Principiul Frumosului”, aşa ar putea mărturisi Iulia Nicoleta
Badea prin placheta de versuri. „Suspinul tăcerii” devine astfel acel
spațiu privilegiat în care poeta s-a căutat, s-a găsit şi s-a pierdut de
atâtea ori pe sine, pentru a se căuta şi redescoperi iarăşi şi iarăşi,

280
ştiind că lumea cuvântului citit şi scris este aceea a posibilului infi-
nit, iar poezia este un act de iubire.

OCTAVIA FLORICICĂ

Cu pânzele sus! Către Alaska!

Conferința lui Eduard Wisernig intitulată „Cu pânzele sus! Că-

tre Alaska” a fost un moment cu adevărat deosebit, organizat de
ASPE, la a X-a aniversare, pentru cei îndrăgostiți de mări albastre și
foarte nordice, de ținuturi pline de vegetație și mai rare în civilizație
(sudică), de munți înalți, de o sălbatică frumusețe, cu pereți pentru
alpinism înălțându-se abrupt aproape din mare, de păduri pline de
urși și căprioare, de cascade spectaculoase în trepte, de ape cu so-
moni, cu crabi și cu balene.
Și, dacă este cineva care nu visează la astfel de peisaje, atunci
trebuie că visează la existența supraumană a singurătății între cer și
mare, la libertatea deciziei esențiale, cea care desparte viața de
moarte. Oamenii care au cunoscut astfel de clipe, suspendați cu o
coardă deasupra unei prăpăstii sau coborând pe schiuri într-o noapte
cu lună, atunci când Calea Lactee îți strălucește sub picioare și se
oglindește pe cer, sau manevrând solitar o ambarcațiune ușoară, cu
pânze, în singurătatea mării, toți cei care au fost măcar o clipă zeii
propriului destin au simțit, desigur, nostalgia acelei clipe trecute, la
această întâlnire.
Iar cei care, între casă și serviciu, au renunțat să mai viseze,
au descoperit în ziua aceea că este posibil să alegi viața care ți se po-
trivește, că este un lucru relativ simplu să fii fericit. Nu ai nevoie, pen-
tru asta, de foarte mulți bani, este suficient să știi ce vrei și să te im-
plici în existența ta. Să nu lași lucrurile să se întâmple fără tine.
Eduard Cojoc Wisernig și-a făcut singur alegerile. Fiu și nepot
de profesori, singur la părinți, absolvent al Colegiului ”Mihail Canta-
cuzino” din Sinaia, admis la Facultatea de automatică din București,
Edi avea destinul gata proiectat. Termina facultatea, își găsea un ser-
viciu de birou, cu un salariu bun, o casă, un anturaj, o fată și așa mai
departe. Intra în destinul previzibil al celor care acceptă alegerile

281
făcute de alții pentru ei. Se adapta vieții alese de acel gen de părinți
care vor să păstreze controlul și care știu că tiparul este confortabil.
La un moment dat însă, Eduard și-a făcut propriile alegeri.
A urmat Facultatea de filosofie și un masterat de jurnalism și a ple-
cat din țară. Motivul era începerea unui doctorat în automatică la
Universitatea din Victoria, Canada. Un alt motiv, poate mai impor-
tant, era opțiunea pentru libertate, libertatea deciziilor, a vieții, a
alegerilor.
Despre un sentiment suveran de libertate a fost vorba în pre-
zentarea expediției sale spre Alaska. Dar și despre responsabilitate.
În prima parte ni s-au oferit informații despre pregătirea ex-
pediției. Mai întâi, căutarea unui velier nu prea mare, care să poată fi
pilotat de un singur om. Trebuia să aibă chila adâncă și pânze ușor de
manevrat. Apoi, când Moon Shadow a fost găsit, a trebuit cumpărată
o bărcuță, cu care să se poată ajunge la țărm, dacă apa nu era sufici-
ent de adâncă.
Șase luni au fost necesare pentru adunarea informațiilor de-
spre traseu, curenți marini, condițiile meteo în diferite perioade ale
anului, strâmtori, vânturi, diferențe de temperatură sau de nivel a
apelor dintre insula Vancouver și continent sau la ieșirea în Pacific. A
urmat informația despre pilotarea velierului, apoi cea despre echipa-
ment și hrană. Pe traseul expediției existau puține magazine, iar spre
nord dispăreau total. 500 kg de alimente, gândite să suplinească ab-
sența fructelor și a legumelor proaspete, pentru câteva luni, repre-
zentau o problemă serioasă. O responsabilitate era și echipamentul
electronic, stabilirea modalităților prin care ar fi putut primi ajutor în
cazul unui accident. Telefoanele mobile nu funcționează, iar apara-
tura de comunicare are nevoie de baterii încărcate. Apoi, desigur, cu-
noașterea perfectă a componentelor vasului, în vederea unor virtuale
reparații, care au devenit realitate destul de repede.
Atât de multe au fost de pregătit, încât ni s-a întărit convinge-
rea că măsura libertății este și măsura responsabilității. Libertatea
fără responsabilitate este anarhie și generează distrugere și moarte.
În partea a doua a întâlnirii au fost prezentate câteva filme des-
pre traseul expediției, munți, râuri și cascade, vegetația luxuriantă,
animale sălbatice de uscat și de apă: urși, căprioare, vidre, delfini, ba-

282
lene, vulturi, așezările umane, mijloacele de transport și de aprovizi-
onare în zonă, pescuitul somonilor, vasele pescărești etc. Câteva ima-
gini au fost surprinzătoare: un muzeu pe jumătate scufundat, alcătuit
din carcasele de fier ale vapoarelor de luptă din Primul Război Mon-
dial, orășele plutitoare, construite pe barje enorme, ancorate nu de-
parte de țărmuri, preparate tradiționale din pește, o pădure-parc pe
Insula Digby.
Filmele, în desfășurarea lor, au fost însoțite de informații in-
teresante despre comunitățile de indieni, afectate profund, în ființa și
cultura lor, de contactul cu albii, despre comunități de americani, care
au ales viața în sălbăticie, ca alternativă la participarea la Războiul din
Vietnam sau la alte războaie, despre alți americani care refuză for-
mele civilizației de consum, despre pescari și marinari, despre oameni
mândri și singuratici, dar și despre curaj și prietenie.
A fost o prezentare frumoasă despre oameni și despre alege-
rile lor.
(09 01 2015, ora 16,30. – Centrul Cultural ”Carmen Sylva”).

Muzeul Orașului Sinaia – Marea Deschidere

Muzeul Orașului Sinaia a fost deschis oficial joi, 17 decembrie

2015, la orele 19, când peste 300 de invitați: personalități din oraș și
din țară, oameni de cultură, reprezentanți ai Mănăstirii Sinaia și ai bi-
sericilor locale, directori de școli și așezăminte culturale (Colegiul
„Mihail Cantacuzino”, Școala „George Enescu”, Școala „Principesa
Maria”, Castelul Peleș, Casino, Centrul Cultural „Carmen Sylva” etc. ),
donatori și cetățeni implicați în viața orașului au avut posibilitatea de
a vedea cum se poate materializa un vis.
Spunea Primarul Vlad Oprea, în discursul de inaugurare, că, în
întregul său mandat, muzeul a fost visul cel mai greu de împlinit, mai
greu chiar decât refacerea infrastructurii orașului, penultimul dintre
proiectele abordate, ultimul, deocamdată, fiind tronsonul telegondo-
lei, la altitudinea 1 400-2 000 m.
A fost greu și minunat, în același timp !
A fost greu, pentru că Muzeul trebuia să ofere o istorie a si-
năienilor și a instituțiilor, istorie similară și totuși diferită de vechile

283
legende ale așezămintelor monahale, care au constituit cea mai tim-
purie cronică a orașului nostru. Crucea de pe Molomoț, Schitul Sfântul
Nicolae, visul Spătarului Mihail Cantacuzino de a clădi o biserică ai-
doma celei de pe Muntele Sinai și structurarea acestui vis în piatră și
icoană erau întâmplări deja consemnate și păstrate la Muzeul
Mănăstirii Sinaia.
A fost greu, pentru că Muzeul trebuia să ofere o istorie si-
milară și totuși diferită și față de frumoasa și incredibila poveste
regală a unui prinț străin vrăjit de frumusețea locurilor și de liniștea
mănăstirii protejate de codri, prinț care visează să ridice un castel
și găsește în locul destinat fundației o comoară dacică, poveste în-
registrată în documentele scrise ale Castelului Peleș și ale muzeului
său.
Muzeul Orașului Sinaia trebuia să cuprindă atât istoria sacră,
cât și pe cea regală, dar și multe alte istorii și povești ale oamenilor și
ale instituțiilor religioase și profane din oraș. Și, în acest punct, totul
a devenit și mai greu.
Sinăienii sunt, în general, pasivi și reticenți, având, cred eu,
motive... istorice. Construirea Peleșului și a stațiunii de lux Sinaia, tre-
cerea majoritară a terenurilor de la Eforia Spitalelor Civile la marii pro-
prietari de pământ și de capital, unii străini, alții descendenți ai vechi-
lor familii boierești neaoșe sau fanariote, transformarea interbelică a
orașului, dezvoltarea turismului montan prin construirea unor case în
munți și marcarea traseelor, în vederea descoperirii Bucegilor de că-
tre străini, restricționarea terenurilor și chiar a unor versanți sau pă-
șuni etc. nu au fost de natură să schimbe viața sinăienilor în mai bine.
Localnicii au devenit furnizori de servicii și martori la spectacolele pro-
tipendadei bucureștene, fie ele evenimente ale Casei regale, baluri la
Casino, raliuri automobilistice, concursuri de eleganță, escapade în
natură sau altele. Puțini negustori sinăieni puteau face față concuren-
ței marilor comercianți bucureșteni, care deschiseseră filiale la Sinaia.
Și mai puțini puteau concura cu industriașii străini, care puseseră ba-
zele unor afaceri imobiliare, de alimentație publică și turism în oraș,
astfel că Sinaia devenea tot mai puțin a sinăienilor.

284
 Rezerva locuitorilor orașului s-a păstrat și în perioada socia-
listă, deși motivația, dincolo de un anume conservatorism de sub-
stanță, a fost cu totul alta. Socialismul românesc a implicat și o revo-
luție culturală, chiar dacă ea nu a avut dimensiunile destructive ale
celei chineze. A însemnat însă adoptarea, cel puțin în prima fază, a
unui punct zero de început cultural, care a creat atât o ruptură tem-
porară cu civilizația trecutului, cât și câteva generații, pentru care ide-
ile și obiectele își pierduseră valoarea simbolică, culturală și estetică,
păstrând doar funcția utilitară. Este drept că lucrul acesta nu a fost
general valabil în Sinaia. Dar intelectualii orașului, scriitori, pictori,
muzicieni, avocați, arhitecți, doctori, profesori etc. au ales nonimpli-
carea socială ca formă de conduită existențială. Rezistența la demer-
sul social și chiar umanitar a devenit tot mai puternică în anii de după
decembrie 1989, când raporturile de proprietate și putere s-au schim-
bat din nou și nu în avantajul majorității. Mulți și-au pierdut locurile
de muncă și/sau locuințele, mulți și-au văzut familiile împrăștiate în
lume. Fenomenul nu e singular, așa s-a întâmplat peste tot. Dar, în
primii 15 ani de libertate, nici Primăria Sinaia nu a făcut nimic vizibil
pentru locuitorii orașului sau, poate, a făcut, dar nu știu eu.
În consecință, a fost greu și a necesitat timp să-i convingi pe
oamenii din Sinaia să doneze obiecte, amintiri de familie, documente
oficiale eliberate bunicilor și străbunicilor, broșuri vechi despre Sinaia,
fotografii, insigne, veșminte, vase de porțelan sau de metal, obiecte
importante subiectiv, material sau sentimental. A fost greu și a nece-
sitat timp să-i faci pe oameni să creadă că acele acte și obiecte nu se
vor pierde, ci vor avea o existență în lumină, admirate de alți oameni,
purtate în amintire și devenite subiect de discuții despre o istorie par-
țial ignorată a orașului. Mulți dintre donatori nici nu au lăsat obiectele
la biroul de donații, unde ar fi fost, poate, oameni necunoscuți, ci
le-au pus direct în mâna Primarului Vlad Oprea, vrând să fie asigurați
încă o dată, de omul pe care îl cunoșteau și în care aveau încredere,
că documentul, fotografia sau lucrul încredințat va ajunge la muzeu.
Iar, la deschidere, dincolo de admirația pentru frumusețea și origina-
litatea viziunii muzeale, a existat și dorința secretă de a descoperi ex-
pus obiectul donat, pentru a împărtăși apoi prietenilor bucuria și
mândria descoperirii lui.

285
 Nu a fost ușor și a necesitat timp să convingi instituțiile im-
portante din Sinaia, câteva dintre ele cu propriile lor muzee, că tre-
buie să fie reprezentate prin donații și în Muzeul orașului. Mânăstirea
Sinaia și Biserica Sf. Ilie Tesviteanu, cea mai veche biserică de mir din
Sinaia, și-au onorat însă numele și renumele prin obiectele prețioase
donate muzeului, ca și Castelul Peleș, care s-a implicat activ și în struc-
turarea spațiilor expoziționale.
Sunt expuse în muzeu trei icoane mari, Sfânta Treime, Icoana
Maicii Domnului (lemn pictat, îmbrăcat în metal și argint) și Sfântul
Prooroc Ioan Botezătorul (pictură pe pânză), dăruite Bisericii Sf. Ilie
Tesviteanu în 1939. Câteva cărți de cult de o excepțională valoare, ti-
părite în 1873, în 1909, în 1933 și în 1939, și un splendid chivot cu care
a fost înzestrată biserica la sfințirea ei, în 1939, provin din aceeași
sursă. De la Mănăstirea Sinaia au poposit în Muzeul orașului un disc
de argint din 1863, folosit pentru Sf. Împărtășanie, o Evanghelie fere-
cată în argint, din 1845, o Coroană de cununie, o ștampilă și un potir
de argint, din sec. al XIX-lea, un exemplar al Noului Testament, tipărit
în 1818. A fost expus și Actul comemorativ din 15 august 1895, la 200
de ani de la întemeierea „Monastirii Sinaia”, semnat de câteva zeci de
personalități politice și culturale, în frunte cu conducerea Eforiei
Spitalelor Civile. Mai multe vase tip Galle și documente au fost dăruite
muzeului de Casino. De la Peleș au venit donațiile în mobilier de
epocă, podoabe, veșminte, obiecte de toaletă etc.
Nu a fost ușor și a fost nevoie de o întreagă echipă pentru a
aduna din arhiva Primăriei Sinaia documentele, hărțile, imaginile și
informațiile care să ofere verigile lipsă ale lanțului de evenimente
constituite ca istorie. Panourile cu primarii orașului de la întemeierea
sa, cu personalitățile culturale și politice a căror viață a intersectat is-
toria localității, cu consilierii locali, cu fotografii și documente oficiale
referitoare la istoria profană a orașului: acte de proprietate, autori-
zații de construcție, proiecte și planuri, realizate de marii arhitecți ai
vremii pentru construcția splendidelor vile din Sinaia, acte oficiale da-
tând din 1912, 1913, 1916, 1936 sunt oferite în original, la fel și docu-
mente de corespondență cu Primăria Sinaia, semnate de Tache
Ionescu, Emil Costinescu, Paul Smărăndescu etc. M-a impresionat pla-
nul de construcție a unei vile din 1912, plan realizat nu pe hârtie, ci
286
pe pânză. Este expusă și o pagină din Registrul Stării Civile din 12 oc-
tombrie 1921 în care este înregistrată nașterea viitorului Rege Mihai,
eveniment confirmat de Mihai Antonescu, Ministrul Justiției. O sală
specială este dedicată prezentării orașelor înfrățite cu Sinaia și expu-
nerii de fotografii și documente de la ceremoniile de înfrățire sau din
lunga istorie a schimburilor reciproce. Panourile de prezentare isto-
rică a orașului și a Familiei Știrbey, sintezele inspirate din diversele
perioade ale existenței localității, hărțile tridimensionale interactive,
Sala multimedia, toate acestea și multe altele reprezintă numai o
parte din munca, timpul și dăruirea sufletească a unor oameni care
au făcut voluntariat, timp de doi ani și jumătate.
A fost și este minunat însă că toate aceste demersuri, muncă,
timp și dăruire s-au concretizat în imaginea absolut inedită a Muzeului
Sinaia, care beneficiază de o locație de excepție, în care hrubele unui
castel au devenit elegante și rafinate spații expoziționale, în care vizi-
unea de ansamblu a muzeului a suplinit și împlinit lipsurile inerente
oricărui început.
La o primă vizită, impresionează ordinea și rigoarea traseului
istoric, apoi minunata alcătuire a ansamblului muzeal, care echili-
brează spațiile și structurile expoziționale și, imediat ce ai pornit la
drum, splendida restaurare a Castelului Florescu-Știrbey. Este mai
mult decât o restaurare, este o incredibilă operă de artă, care dezvă-
luie și învăluie zidul de piatră brută și cioplită, vechi de aproape 150
de ani, descoperind privirii fragmente de tronsoane originare, situate
la baza sau în partea superioară a construcției. E atâta gust și atâta
frumusețe în acest joc de învăluire-dezvăluire, ca și în repartiția lumi-
nilor și a umbrelor, încât îți vine greu să-ți fixezi privirea pe panouri
sau pe exponate.
Dar, dacă reușești să o faci, nu vei fi dezamăgit, căci vei putea
vedea splendidele orhidee din Bucegi, primele echipamente de
drumeție în munți și schiurile subțiri din lemn având curele de piele,
rezemate de pereții de scânduri ai Cabanei Sf. Ana, a cărei fațadă a
fost reconstituită după modelul originar, dând iluzia unei primitoare
așteptări, apoi o săniuță, tălpici de zăpadă, un colțar de fier pentru
cățăratul pe gheață, bocanci de zăpadă, o sanie, un rucsac, un felinar
și multe alte obiecte vechi, dar și cupe, medalii, diplome câștigate la

287
concursuri, toate alcătuind secțiunea Sport și timp liber, ce mai cu-
prinde și sălile Salvamont, Istoria sporturilor de iarnă, Automobilul în
istoria orașului, Sala Cercetașilor.
În Sala personalităților se află obiecte personale, docu-
mente și fotografii ale lui Nicolae Iorga, dar și mașina de scris a
prozatorului, poetului, epigramistului, criticului de artă... Nicolae-
Paul Mihail, mentorul Cenaclului literar „Lucian Blaga”, cenaclu
care și-a sărbătorit jumătatea de veac încă de acum câțiva ani, în
prezența Maestrului, aflat acum în zona de umbră a existenței. Se
poate vedea, în Sala Munților Bucegi, o hartă interactivă, unde
printr-o simplă apăsare, poți obține informații de Speologie și Hi-
drologie, dar și situarea în spațiu a monumentelor istorice, a punc-
telor Salvamont, a vârfurilor și a munților, a potecilor și a drumu-
rilor, primind și sugestii pentru drumeții tematice. În aceeași sală,
un perete este decorat cu secțiuni de trunchi de lariță, brad, molid
și fag, un alt perete este împodobit cu o falnică blană de urs și cu
numeroase trofee vânătorești, iar în zonele rămase libere sunt pa-
nouri cu explicații și fotografii referitoare la floră și faună, la pășu-
natul oilor și la produsele alimentare preparate la stână.
Structura simbolică a unui bloc de ciment ocupă centrul unei
săli complexe, dedicate unei perioade moderne din istoria orașului.
Abdicarea regelui, construirea socialismului, imagini ale IMF-Sinaia,
prototipul unei pompe de injecții, cărți și reviste de tehnică și meca-
nică, fotografii, un carnet de partid, mai multe insigne, un panou cu
activități pionierești, multe desfășurate la Casa pionierilor, adică în
aceste săli, o uniformă PTAP, Drapelul Național în mai multe ipostaze
istorice, Cartea de impresii ale vizitatorilor Casei de Cultură din Sinaia,
un exemplar din ziarul ”Scânteia” precum și alte obiecte și informații
fac trecerea spre imaginea concetățenilor noștri în balconul Revolu-
ției de la Sinaia.
La prima vizită vom mai reține, poate, Salonul aristocratic și
Stâncile Franz Josef, de unde se deschid minunatele priveliști ale
Munților Bucegi.
Indiferent ce vom vedea, rămân încă foarte multe de văzut
acum și în viitor, căci Muzeul Orașului Sinaia se vrea un organism viu,

288
care să schimbe periodic tematica expozițiilor și să fie în directă co-
municare cu locuitorii orașului, ale căror fapte, întâmplări și povești
să le păstreze pentru generațiile următoare. Trebuie să venim să-l ve-
dem și să-l revedem, să ne creăm în el imaginea pe care am dori să o
păstreze posteritatea, căci Muzeul va rămâne, poate, singura mărtu-
rie publică a existenței noastre ca indivizi sau ca familie.
Muzeul Orașului Sinaia este încă o piesă în lungul și dificilul
proces prin care Sinaia devine a sinăienilor.
Alte piese sunt Centrul Cultural „Carmen Sylva”, deschis ori-
cărei inițiative culturale locale, Casinoul care oferă splendida Sală a
oglinzilor liceenilor cantacuzini pentru Balul Majoratului, deschizând
Sala de spectacole și sălile laterale nu numai pentru derularea acestui
eveniment, ci și pentru multe alte momente de sărbătoare, precum
serbările de sfârșit de an școlar, cele dedicate lui Moș Crăciun, Ziua de
8 Martie, Nunta de Aur, Festivalul „Sinaia Forever”, Balul automobi-
liștilor, premierea olimpicilor și a campionilor, spectacole de teatru,
concerte, filme tematice, târgurile de produse meșteșugărești și ex-
pozițiile de carte, galeriile de pictură etc., acțiuni în care primăria se
implică sau le organizează integral. Restaurarea orașului istoric și a
Parcului „Dimitrie Ghica”, organizarea transportului local și gratuita-
tea lui pentru pensionari reprezintă alte forme prin care deviza „Si-
naia pentru sinăieni!” își sporește realitatea.
Spuneam cândva că, într-un oraș mic, e mai ușor să critici,
decât să lauzi, deoarece, printr-o ciudată răsturnare de valori, cri-
tica este receptată ca fiind obiectivă, iar lauda este considerată su-
biectivă, implicit interesată. Așa că mă feresc să laud, chiar dacă
există motive pentru asta. Știu că greșesc, fiindcă lauda este mai
eficientă decât critica, atunci când urmărești realizarea unui pro-
gres. Acum, însă, nu laud. Descriu o realitate la care s-a ajuns prin
munca de doi ani și jumătate a unor oameni care nu au primit sa-
larii pentru asta.
Realitatea aceasta se numește Muzeul Orașului Sinaia, iar cei
care au creat-o merită respectul și admirația noastră.

289
 CECILIA FRÂNCU

Având calități artistice, încă din copilărie este preocupată de

povești, lecturi, muzică, teatru. Cu toate acestea, face clasa de real în
liceu și urmează Facultatea de Automatică și Calculatoare București.
Aici are ocazia să facă parte din prima generație de studenți ai
Grupului ”Song”, să vizioneze spectacole de teatru, să participe la eve-
nimente culturale.
Dupa finalizarea studiilor, lucrează timp de 6 ani în Suceava,
unde, în afara activităților strict profesionale, se preocupă de organi-
zarea unor excursii culturale .
Revenind în Sinaia, din anul 1990 devine membru și apoi pre-
ședinte al Asociației de prietenie Sinaia-Athis-Mons și se ocupă de or-
ganizarea unor schimburi culturale între orașele Sinaia si Athis-Mons,
precum și de activități pentru copiii cu probleme sociale.
Din 2012 se înscrie în Asociația socio-culturală ”Prahova
Excelsior”, fiind la ora actuală vicepreședinte al acesteia. În anul 2014
se integrează în Cenaclul literar ”Lucian Blaga” și în trupa de teatru
”Zamora”, iar doi ani mai târziu devine componentă a grupului coral
”SinArmonia”. Iubește natura, muntele, sprijină și participă la acțiu-
nile culturale locale.

O bibliotecă de cartier din Grenoble

Sunt de câteva zile în acest cartier al orașului Grenoble. De
la Primărie am luat harta orașului și ziarul pe care aceasta îl edi-
tează în fiecare lună. În cuprinsul lui regăsesc cuvântul Primarului,
evenimentele din luna trecută, precum și evenimentele ce vor avea
loc în luna ce urmează, indiferent de cine le organizează (Primărie,
instituții, asociații etc.). Îmi atrage atenția rubrica "Expoziția de flu-
turi", organizată în spațiul unei biblioteci din cartier. Invitat este
un specialist care se ocupă de plante și animale protejate în Parcul
natural Chartreuse, aflat la mică distanță de Grenoble.
Peste o oră începe această expunere și mă gândesc că în acest
timp pot vizita biblioteca. Nici nu intru bine, și o bibliotecară mă

290
întâmpină cu un salut. Îi explic pentru ce am venit și îmi prezintă ex-
poziția, formată din câteva planșe ce cuprind: ciclul de viață al flutu-
rilor, părțile componente, specii mai cunoscute, precum și pe cei pro-
tejați în parcul natural Chartreuse. În fața acestor planșe sunt mese,
pe care sunt expuse cărți despre fluturi, sau cu eroi-fluturi, așezate
pe cicluri de vârstă.
Aproape în fiecare lună este organizată câte o expoziție pe o
anumită temă, îmi explică bibliotecara. De exemplu, luna trecută a
fost o expoziție intitulată "Paris". Sunt curioasă să aflu cum este orga-
nizată biblioteca. Sunt patru săli care comunică între ele printr-un hol
mare. În prima sală se află biroul bibliotecarei și al celor care fac vo-
luntariat. Tot aici este un raft pe care sunt așezate cărți care au fost
returnate de cititori în ultima zi, pliante, anunțuri culturale, ziarul edi-
tat de Primărie, cd-uri.
Sala următoare conține rafturile cu cărți pentru adolescenți,
organizate pe genuri, în ordine alfabetică, precum și cărțile pentru
adulți, organizate în același fel.
Altă sală are cărți de cultură generală – istorie, muzică, pic-
tură, gastronomie, psihologie, economie, geografie, reviste etc.
Tot aici se află și expoziția. Este o sală ceva mai mare decât cele-
lalte și aici sunt scaune pregătite pentru momentul când va veni
specialistul.
Ultima sală este dedicată copiilor mici. Aici sunt mese joase
cu scaunele și banchete colțar, două cutii joase cu câte două compar-
timente cu cărți pentru copiii cei mai mici, rafturi mai joase cu cărți.
Cărțile sunt aranjate pe vârste 0-3 ani, 3-6 ani, 6-8 ani, 8-10 ani, în
ordine alfabetică, după numele autorului și pe categorii.
Pe banchete sunt copii mici care își aleg cărți din aceste cutii,
iar mamele lor le citesc. Este o atmosferă plăcută aici. Vezi cititori care
stau de vorbă, răsfoiesc cărți. Mă alătur grupului de mămici tinere
care își dau întâlnire peste două zile aici, în bibliotecă, la ora 17. Va fi
ora de povești pentru copii.
Biblioteca se umple parcă dintr-o dată de copii și părinți, se
așează pe scaune, studiază expoziția, stau de vorbă. Bibliotecara pune
pe masă un laptop, un videoproiector, un set de foi, o cutie cu cre-
ioane colorate, apoi face prezentarea expoziției și a specialistului.
291
Specialistul este un bărbat cam de 45 de ani, îmbrăcat sport, care din
primele clipe a cucerit publicul, copiii spun ce știu ei despre fluturi,
întreabă ce nu știu ... Îmi amintesc de d-na Castravete și de dl. Ciubuc,
care m-au primit cu grupul de copii cu atâta drag și le-a explicat aces-
tora ce înseamnă să fii cercetător.
Această prezentare nu durează mult, cam 30-40 minute. Apoi
urmează un fel de atelier despre fluturi. Copiii primesc câteva foi: una
pe care este imprimat ciclul de viață al fluturelui, a doua cu cei patru
fluturi protejați, alta cu contururi de fluturi abia schițați.
Din câte îmi dau seama, fiecare foaie cuprinde și câteva între-
bări, la care trebuie să răspundă fiecare. Sunt aduse două mese lungi.
Copiii își așază scaunele în jurul lor și încep să completeze formula-
rele. Cu creioane colorate pictează fluturii. Specialistul îi ajută să
aleagă culorile potrivite pentru fiecare fluture, le explică și răspunde
la întrebări.
Peste o săptămână va fi organizată o excursie în parc, unde
pot vedea acești fluturi protejați. Fiecare copil este încântat că are
acum aceste foi cu fluturi colorați.
Expunerea s-a terminat, câțiva copii își aleg câte o carte cu
fluturi, unii părinți se înscriu pentru excursie, se interesează despre
detalii. Este deja ora 19 și fiecare se pregătește să plece acasă, înțeleg
că mâine dimineață este ziua în care clasa d-nei Pereti va veni la bibli-
otecă. Așa că voi veni și mâine aici.
Dimineața mă grăbesc să fac câteva cumpărături în cartier.
Când ajung în dreptul brutăriei, remarc un grup de copii cu o învăță-
toare. Îmi dau seama că aceștia sunt cei care merg la bibliotecă. Merg
și eu cu ei. Bibliotecara îi primește și îi îndrumă către sala pentru copii,
unde sunt așezate acum cele două mese lungi cu scaune în jur. Copiii
se așază, pun pe masă câte o carte. Bibliotecara le spune ce cărți pot
împrumuta, dupa ce fiecare spune câteva cuvinte despre cartea pe
care a adus-o: autorul, titlul cărții, personajele, editura și expune pe
scurt povestea. Aflu că lunar, fiecare clasă trece pe la bibliotecă și as-
tfel copiii împrumută cărți pe care le returnează luna următoare. Din
discuțiile bibliotecarei cu copiii aflu că aceasta face și două ateliere la
școală: lectură teatrală și cercul de lectură.

292
 Copiii întreabă când va fi donația de carte. Am remarcat încă
din prima zi că sunt cutii de carton pe care scrie "donație de cărți".
Persoanele care doresc să doneze cărți le aduc aici, cu condiția să fie
în bună stare. Anual, în ultima vineri din luna septembrie este organi-
zată aceasta donație de carte in piața din apropiere.
Biblioteca este parteneră și în proiectul "Livres a vous".
Prin intermediul acestui proiect sunt cunoscute ultimele cărți edi-
tate, autorii, graficienii, iar pe parcursul a două săptămâni sunt or-
ganizate lansări de carte, prezentări făcute de scriitori, ateliere
pentru copii.
Aici sunt, dupa cum am amintit, și voluntari care lucrează,
precum și două persoane "conteuses" – povestitori –, care colabo-
rează cu biblioteca la organizarea orei de povești, a orelor de lectură
teatrală și a cercului de lectură.
Sunt surprinsă de câte activități se organizează în biblioteca
aceasta, voi reveni, fără îndoială, spre a acumula experiență și a o
transmite celor din țară.

Protosinghel dr. MIHAIL HARBUZARU

Protosinghel dr. Mihail Harbuzaru, viețuitor al Sfintei

Mănăstiri Sinaia din 1996, a publicat mai multe cărți și studii, valori-
ficând bogata moștenire culturală a Mănăstirii Sinaia, după cum ur-
mează: ”Manuscrisele psaltice de la Mănăstirea Sinaia”, București,
Editura Cuvântul Vieții, a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, 2012;
”File din istoria învățământului sinăian” (coautori prof. Eugen Gri-
vescu, Simona Tudor, Mihaiela Doinaru), București, Editura Amanda
Edit, 2012; ”Protopsaltul George Ucenescu” (coautor conf. univ. dr.
Constantin Catrina), București, Editura Basilica, 2014; ”Catalogul ma-
nuscriselor Mănăstirii Sinaia” (coautor conf. univ. dr. Dragoș Șesan),
București, Editura Basilica, 2017.
De asemenea, are zeci de articole în reviste de specialitate și
bisericești. Sfinția sa a colaborat la revista ”Sinaia Excelsior”, a găzduit
vizitele Cenaclului literar ”Lucian Blaga” la Mănăstirea Sinaia și a par-
ticipat la unele acțiuni culturale ale acestuia.

293
 Însemnări din cărțile Mănăstirii Sinaia
Mănăstirea Sinaia posedă mii de cărți valoroase, iar unele
sunt inestimabile. Cartea cea mai veche din Mănăstirea Sinaia este
un Nou Testament grecesc tipărit la Leipzig în 1564, iar cea mai valo-
roasă din punct de vedere cultural-religios este ”Biblia de la Bucu-
rești”, 1688, în limba română, literă chirilică, expusă în muzeul mă-
năstirii. Valoarea lucrărilor este dată și de textele scrise de cei care
le-au avut în grijă sau le-au citit, cu evlavie. Iată câteva însemnări din
cărțile bătrâne:
,,Acest Minei al lunii lui Aprilie este al Sfintei Mînăstiri Si-
naia de supt muntele Bucegi. Dat de Mihail Spătar Cantacuzino” –
în chirilică, pe un Minei grecesc, tipărit la Veneția în 1685. Expus în
muzeu.
,,Și am scris eu, Parthenie egumenul ot (de la) Lespezi,
Sinaitul, Noiemvrie 30 7253 (1744)” – în chirilică, Ms. 3460, astăzi în
Biblioteca Academiei Române.
,,Albina, carea iaste făcută de Antonie Călugărul. După orân-
duiala cuvintelor sfinţilor dascăli şi filosofi care sânt într-însa ca întru
o liveade plină de toate rodurile. Scrisu-s-au în Sfânta M. Sinaia la
curgerea anilor 1820 de Dometie monah” – în chirilică, Ms. rom. 9 din
Biblioteca mănăstirii.
„Scrisu-s-au această Sfântă şi Dumnezeiască carte de muzi-
chia cea nouă bisericească ce să numeşte Tomul Anthologhiei în zilele
binecredinciosului şi de Dumnezeu iubitoriului Domn a toată Ţara Ro-
mânească Io Alexandru Dimitrie Ghica voevod. Purtând cârma cea bi-
sericească Preao Sfinţiia Sa Kiriu Kir Neofit, la anii de la mântuirea lu-
mii 1840. Şi s-au scris prin mine nevrednicul şi mai micul între cântă-
reţi Nicolae Ivanovici, când mă aflam candidat dascăl şi logofăt al sa-
tului Comarnic din judeţul Prahovei. Şi s-au scris cu mâna de ţărână.
Eu voi muri şi degetele mele vor putrezi, iar cei ce vor ceti mă vor
pomeni. Şi mă rog cei ce vă veţi întâmpla a paradosi acest tom, aflând
vreo greşeală, să o îndreptaţi cu duhul blândeţilor că şi înşivă să câşti-
gaţi iertare de la lesne iertătoriul şi răsplătitoriul a toată fapta bună,
Dumnezeu, a căruia este slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii veci-
lor AMIN” în chirilică, Ms. 17 din Biblioteca mănăstirii. Urmat de

294
însemnarea, cu litere latine: „Ace(a)stă Carte fiind posesiunea mea,
rămasă mie de la bătrânul monah Neofit (Nicolae) Ivanovici, mort în
Monastirea Sinaia la anul 1894 - pe care o ofer Bibliotecei Mî(năsti)rei
Sinaia archim. Nifon 1897 ian.1”.
,,Posed această carte de când eram Ierodiacon în monastirea
Căldăruşani. O ofer bibliotecei Monastirei Sinaia, bibliotecă pe care
am înfiinţat-o prin cărţi căpătate de la unii şi de la alţii, începând a
colecta la anul 1895. Iar azi posedă 3000 volume şi 600 obiecte la mu-
zeul ce am înfiinţat totodată. 15 iulie 1902, Archim. Nifon, Stareţ” –
litere latine, Ms. nr. 46 din Biblioteca Mănăstirii Sinaia.

VALERIA SANDA IONIȚĂ

De Moș Ajun, acasă la Dinu Grigorescu

''Dar eu îmi văd de scrisul meu”
(''Șarpele Boa'', comedie cu puțin venin, de Dinu Grigorescu)

În preajma Crăciunului, membrii cenaclului ”Lucian Blaga” au

fost invitați acasă la Dinu Grigorescu binecunoscut dramaturg, jur-
nalist, critic teatral, memorialist și animator de cultură, legat prin lo-
cul nașterii, prin copilărie și prin tinerețea creatoare de meleagurile
prahovene, cu precădere de Sinaia.
De altfel, maestrul recunoaște că ”Sinaia este un oraș care te
poate inspira și îți poate stimula creativitatea și avântul artistic, prin
natura, prin solemnitatea și un nu știu ce al ei.” Dovezile sunt palpa-
bile: dramaturgul cu peste 40 de piese și zeci de cărți vine periodic la
ședințele Cenaclului literar ”Lucian Blaga” și și-a construit o frumoasă
reședință de vacanță, în marginea de nord a orașului, la frontiera cu
pădurea și cu Poiana Țapului, având sub ochi panorama splendidă a
Bucegilor.
Ne-am organizat ca o adevărată expediție culturală și, într-un
grup masiv, i-am bătut în poartă la ceas de seară. Sursele noastre (li-
terare) ne avertizaseră că aveam să fim la rândul nostru colindați, așa
că am venit cu covrigi, cu mere, cu bomboane și, respectând profund
tradiția și gazda, am adăugat și oarece sticle cu ”antigel” tradițional
de Pietroasele, să nu înghețe colindătorii.

295
 Am ajuns, printr-un periplu nelipsit de suspans, dar și de amuza-
ment, la destinație. Dinu Grigorescu ne-a primit bonom și deschis,
într-un firesc pe care îl au numai oamenii conștienți de propria valoare.
Am ascultat colindele grupului condus de Titi Spurcaciu (directorul
Centrului cultural ”Aurel Stroe” din Bușteni), am dat covrigi colindători-
lor, apoi am fost invitați de gazdă în living, unde ne-am așezat în fotolii
confortabile, lângă măsuțe cu dulciuri colorate și cafele aburinde.
Atmosfera și maestrul ne-au îmbiat la vorbă și uite așa, prin-
tre amintiri, vorbe de duh, s-au prezentat și creații diverse: o piesă de
teatru semnată Cezar Rădulescu, răvașe și ''Plugușor'', în ritmul ca-
dențat, specific lui D. Cernescu, precum și un alt ''Plugușor al
Cenaclului'', semnat ”anonim” de Claudiu Istrate.
Într-o atmosferă de sărbătoare dramaturgul Dinu Grigorescu
ne-a povestit, la invitația noastră, despre activitatea și despre premi-
ile anului 2015. Cel puțin unul dintre ele a fost cu totul surprinzător,
pentru că era un premiu pentru critică teatrală.
Este vorba de cronica făcută de dramaturg la piesa ''Scrisoa-
rea'', după I.L.Caragiale, în varianta și regia lui Horațiu Mălăele. Deși
punerea în scenă a fost controversată, în ceea ce privește cronica fă-
cută de dramaturgul Dinu Grigorescu, aceasta a fost nu doar apreci-
ată, ci chiar premiată.
Un alt premiu despre care ne-a vorbit Dinu Grigorescu a fost
cel intitulat ”Opera Omnia” pentru dramaturgie, alături de Ecaterina
Oproiu, fapt întâmplat, uimitor, și în urmă cu 25 de ani. Cu șarmul
caracteristic, Dinu Grigorescu ne-a mai povestit cât de importante au
fost și sunt femeile în viața și în cariera sa. Mi-aduc aminte că și regi-
zorul Cristi Puiu susținea același lucru. Probabil, atât teatrul, cât și
filmul au nevoie de astfel de întâlniri fatale, între creatori și femei
providențiale.
Dintre amintirile depănate, mi s-a părut extraordinar că Dinu
Grigorescu l-a văzut pe Camil Petrescu, marele romancier interbelic,
autorul romanului ''Patul lui Procust''.
După dialoguri spumoase și poante artistice, am încheiat
seara vizitând o colecție muzeală realizată în camerele și pe spațiile
de trecere din casa maestrului Grigorescu. La etaj, într-o vastă încăpere

296
plină cu obiecte semnificative, diplome, afișe, cărți, Maestrul ne-a
oferit fiecăruia autografe pe lucrările sale, povestindu-ne clipe de ne-
uitat din viața sa…
Plăcută seară și interesantă... Să ieși dintr-un cotidian prozaic
și, aflat în alertă maximă, să te rupi de banal, să vii la maestru în vizită,
totul a fost ca o intrare într-o sală de spectacol. O vizită ca o piesă de
teatru. De la început până la sfarșit. Dinu Grigorescu te frapează prin
forța verbului, limbajul extrem de bogat și de divers, într-un stil aparte
Și asta, cred că este marca unui creator de valoare.
Am plecat de la Maestru spre seară, târziu, încă emoționată
de inițiativa maestrului de a se implica mai mult în viața teatrală pra-
hoveană, prin înființarea la reședință a unui teatru particular, intitulat
Teatrul ”Zamora”, care să joace piese și în Sinaia, Bușteni etc. Îmi ră-
măsese în minte și titlul unei piese de succes: ''Ciripit de păsărele'',
pe care mi-am propus să o citesc. Și chiar să o văd jucată, poate chiar
aici, la viitorul Teatru ”Zamora”.
Sinaia ar înflori și și-ar întregi profilul cutural, sub vraja tea-
trului, care știm că a avut o tradiție îndelungată pe aceste meleaguri,
cu trupe profesioniste în stagiuni de vacanță, cu echipe locale de ama-
tori, de elevi și de adulți, sprijinite de autorități și de instituțiile edu-
caționale și de cultură.
O reînviere a mișcării teatrale ar fi binevenită. Cu atât mai
mult sub vraja teatrului scris de sinăianul Dinu Grigorescu...

CLAUDIU ISTRATE

Salonul de carte și muzică de la Sinaia – Jurnal de bord

Salonul de carte și muzică de la Casino Sinaia, ediția a VI-a s-a

desfășurat în perioada 10-14 august 2016, având ca expozanți edituri
importante (All, Corint, Diana, Erc Press, Revista Femeia, Hasefer,
Humanitas, Integral, Niculescu, Orizonturi, RAO, Teora, alți producă-
tori și distribuitori de bunuri culturale și creative precum și asociații
diverse (Federația Comunităților Evreiești, Asociația Macedonenilor,
Uniunea Culturală a Rutenilor, Uniunea Polonezilor, Fundația
”Manuela Golescu”. Organizatori au fost Amplus Int. Ltd și Primăria

297
Orașului Sinaia, în parteneriat cu Asociația socio-culturală ”Prahova
Excelsior”, cea care a conceput și coordonat programul de
evenimente. Încercăm să facem un rezumat al activităților.
Miercuri 10 august, la ora 17.00, în Foaierul central al Casi-
noului a avut loc deschiderea oficială. Au rostit alocuțiuni și mesaje
Gigi Bădăran, viceprimarul orașului Sinaia, Mariana Stancu, manage-
rul companiei Amplus – organizator principal –, Mariana Cojoc-
Wisernig, președinte de onoare al ASPE, Mariana Cojan-Negulescu,
autor și traducător care activează la Paris, deputatul Dragoș Gabriel
Zisopol, președintele Uniunii Elene din România. Au urmat un frumos
moment cultural-artistic, realizat de formațiunea de dansuri a
Comunității Elene din Prahova, un recital de muzică folk cu liceeni de
la Colegiul ”Mihail Cantacuzino” și cu prof. Ion Bănică de la Centrul
Cultural ”Carmen Sylva”. În final, s-a desfășurat vernisajul expozițiilor
din salon, realizate de Tănase Mocănescu, Codruț Radi, Florin Bârsan
(arte plastice) și de Asociația pentru Performanță și Cultură (cele mai
frumoase cărți).
Joi 11 august a debutat cu un moment cultural-artistic rea-
lizat de Uniunea Polonezilor din România. După două ore, în ace-
eași sală am asistat la masa rotundă: Biblioteca Județeană ”Nicolae
Iorga” la aniversarea a 95 de ani de existență (1921 –2016). Pentru
început am vizionat Periplu prin Biblioteca Județeană ”Nicolae
Iorga” – film documentar. A urmat ”Gazeta cărților” – serie nouă –
ediție digitală realizată de Florin Negoescu), prezentată de redac-
tor șef Bogdan-Lucian Stoicescu. În final s-a prezentat filmul docu-
mentar ”Biserica Ortodoxă Română de la Ierusalim” (realizator Flo-
rin Negoescu). Totul a fost moderat cu profesionalism de Mihaela
Radu, manager Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga” din Ploiești.
Masa rotundă ”Monografia orașului Sinaia, un proiect nece-
sar”, moderată de Virgil Nicolae a suscitat un interes deosebit, mai
ales în rândul membrilor cenaclului literar ”Lucian Blaga”, care au ve-
nit în număr mare la eveniment. Intervenții mai substanțiale au avut
Dan Manea, autorul cărții ”Sinaia, orașul elitelor”, Mariana Cojan-Ne-
gulescu, Radu Cosma, Claudiu Istrate etc.
Lansarea de carte ” ''Nu știu de ce nu pot să dorm'' de Vasile
Ciutacu, prezentată de d-na prof. Constantinescu, a fost pigmentată

298
cu audiția a trei cântece pe versurile lui Vasile Ciutacu, de pe CD-ul
recent lansat de folkistul Raul Cârstea.
Ziua a fost încheiată cu patru lansări: volumul de teatru ”Trei
comedii” de Cezar Rădulescu, ”Chirping comedies – plays from
Dracula Country” de Dinu Grigorescu, traducere în limba engleză de
Valeria Sanda Ioniță, ”Secretul de sub pălărie – dezvăluiri poetice la
spartul târgului” de Dinu Grigorescu, ”Enigme și ghicitori” de Vlad
Lungu. Amfitrion a fost Dinu Grigorescu (dramaturg, critic teatral,
poet și jurnalist cultural).
Vineri 12 august a cuprins alte momente importante ale sa-
lonului. Pentru început, atenția specialiștilor și a publicului a fost
atrasă de prezentarea făcută de Mariana Cojan Negulescu (autor și
traducător), unui proiect editorial propriu: ”Ecaterina Teodoroiu,
acestă Jeanne D’Arc a României”. Este o carte la care autoarea se
documentează și scrie de ani buni, dar care poate deveni realitate în
această perioadă, când se împlinesc 100 de ani de la intrarea
României în Primul Război Mondial și când pregătim Centenarul Marii
Uniri.
A urmat o conferință interesantă “Campania diplomatică în
Franța și SUA a Reginei Maria, pentru reîntregirea țării ”, susținutã de
Monica Andreea Vasiliu, consilier juridic la Academia Românã și
jurnalist.
Am avut și oaspeți pe Autostrada culturală Comarnic-Bra-
șov, prezentați de Florin Dochia, președintele Societății Scriitorilor
Prahoveni, care a girat două lansări de carte: ”Cântece de lăutar
pribeag” de Alexandru Al-Sașa și ”Fiica lui Abel” autoare Diana
Trandafir.
Seara a fost destinată teatrului și folclorului. La Casino –”Ca-
feneaua Regală” și-a făcut debutul trupa de teatru ”Zamora” cu un
spectacol-lectură: ”Bunica la Istanbul”, de Dinu Grigorescu, în regia
autorului. Distribuția: Valeria Sanda Ioniță, Cezar Rădulescu, Roxana
Manciulea, Cristina Nicolae, Marius Bratosin, Virgil Nicolae, Horia
Bârleanu, Cristina Achim, Andrei Boarcăș, Vlad Lungu, Dinu Grigo-
rescu. Am remarcat numărul mare de membri ai Cenaclului literar
”Lucian Blaga” implicați în spectacol și uriașul interes al sinăienilor

299
pentru tea cafeneaua. Spectacolul, precedat de o prezentare din par-
tea Marianei Cojoc Wisernig, a constituit un real succes.
Iubitorii de folclor au putut urmări ansamblurile de tineret
“Floricica” şi “Cãluşarii” din comuna Bârla (judeţul Argeş), precum și
ansamblul “Zestrea Carpaţilor” din Comarnic (jud. Prahova), în două
spectacole pline de dinamism.
Sâmbătă 13 august. Ziua a început cu Maratonul de poezie
”Poeți pe Autostrada Culturală Comarnic-Brașov”. Moderatori au fost
Florin Dochia și Codruț Radi. În deschidere s-a derulat un moment mu-
zical coordonat de Marin Cazacu, organizatorul Festivalului ”Enescu
și muzica lumii”, organizat pentru o lună la Sinaia, urmat de un grupaj
de lansări și prezentări de carte: ”Brațe de apă” de Ioana Sandu,
”Suspinul tăcerii” de Iulia Badea, ”Cartea de apă” de Adrian
Lesenciuc, ”Inelul de aur” de Ion Popescu Topolog”.
Apoi s-a intrat în maratonul anunțat, de poezie și muzică folk,
la care au fost prezenți: Adrian Berinde, Adrian Lesenciuc, Ion
Popescu Topolog, Adrian Munteanu, Florin Dochia, Ioana Sandu, Dinu
Grigorescu, Victoria Milescu, Codruț Radi, Luminița Potîrniche, Angi
Melania Cristea, Coca Popescu, Adela Efrim, Ion Calotă, Daniela
Toma, Alex Povarnă, Valentin Irimia, Serghie Bucur, Mioara Atanasiu,
Ana Hâncu, Cezara Răducu, Aneta Pioara, Mircea Teculescu, Maria
Dobrescu, Ştefan Alexandru-Saşa, Elena Glodean, Dan N. Minoiu,
Diana Trandafir, Cornel Cubleșan, Călin Dengel, Romița Mălina
Constantin, Iulia Badea, Valeria Sanda-Ioniță ș.a. Iată cum prezintă
momentul Serghie Bucur într-o publicație prahoveană: ”Sâmbătă, 13
august 2016, pentru al cincilea an consecutiv, Societatea Scriitorilor
Prahoveni a organizat Maratonul Poeziei – ediţia de Vară – în sala pu-
blică din aripa dreaptă a Casinoului din Sinaia. ”
La ora 14.00, în Foaierul central a fost organizat un moment
deosebit: lansarea cărții "Enigme pe portativ – Rebusuri din versurile
cântecelor artiştilor români" (Editura Propeller). Au prezentat prof. Octa-
via Floricică, rebusistul Ion Mazilu și autorul, prof. Alexandra Veronica
Stroe, cadru didactic la Colegiul ”Mihail Cantacuzino”. Cartea a fost pre-
zentată anterior și la Festivalul de muzică folk IlvaFest, iar cantautorii au
fost extrem de impresionați de această realizare.

300
 Un moment cultural și artistic de mare intensitate l-a con-
stituit prezentarea de către Mariana Cojan Negulescu (scrii-toare
și traducătoare), a conferinței și a filmului: „Anonim fla-mand” de
Constantin Mateescu – povestea unei traduceri”. Am aflat cu acest
prilej cum autoarea traducerii a decis să-l promoveze în Franța pe
scriitorul Constantin Mateescu, care deși avea peste 20 de cărți
apărute în România, la venerabila vârstă de 80 de ani nu cunoscuse
recunoașterea criticilor și a breslei, poate și din cauză că nu a făcut
parte din nicio gașcă literară și n-a fost în siajul niciunui critic care
să-l propulseze.
În fine, seara s-a încheiat cu lansarea cărții ”Pietrele care
rămân” de Radu Cosma, apărută în această vară la Editura Amanda
Edit. Zecile de participanți, din care majoritatea îl cunoșteau pe
autor, au subliniat calitatea profesională și umană a lui Radu
Cosma, sinăian plecat de tânăr în străinătate, pe care a stăbătut-o
în dese călătorii de afaceri și turistice. Cartea are pronunțat
caracter autobiografic, dar are și o valoare de reper în dezvoltarea
personalității tinerilor, deoarece prezintă țări, pelerinaje, situații
de viață, valori morale.
Duminică 14 august. Salonul se deschide cu un eveniment in-
ternațional: Conferința susținută de Jean-Luc Messager (col.r fran-
cez) și prezentarea filmului realizat de Marcela Feraru, pe tema:
"Français et Roumains dans la Grande Guerre – Mission Berthelot"
(”Francezi și Români în Marele Război – Misiunea Berthelot). Răspun-
zând uneia din temele majore ale Salonului (100 de ani de la intrarea
României în Primul Război Mondial) manifestarea a fost propusă și
moderată de Mariana Cojan Negulescu, care a asigurat și interpreta-
riatul pe durata ei. Jean Luc Messager, fost șef al Arhivelor Militare
Franceze, căsătorit cu Marcela Feraru, o jurnalistă româncă de pres-
tigiu, a dovedit că este un bun cunoscător al relațiilor istorice, militare
și diplomatice între țările noastre și că e un mare prieten al României.
După conferință, oaspeții au vizitat în Sinaia Cimitirul Eroilor Militari
din Primul Război Mondial și Castelul Peleș.
Alte evenimente editoriale și cultural artistice ale zilei s-au de-
rulat în Tabăra Șoriceilor de Bibliotecă, spațiu de lectură, desen, joc
pentru copii. Tabăra a fost asigurată de prof. Gabi Popa și de eleve ale

301
Liceului ”Simion Stolnicu” din Comarnic, pe post de voluntari: Ruxan-
dra Popescu, Alexandra Boboacă, Tania și Andra Stanciu, Minodora
Cocă. Alți voluntari din Sinaia s-au remarcat și ei prin sprijinul în or-
ganizarea evenimentelor: Alexandru Simionescu, Maria Elena Șuteu,
Bianca Nedelcu ș.a.
Salonul a avut ca vedetă cartea ”Sinaia –orașul elitelor”,
pe baza căreia s-au organizat două activități importante, zilnic: un
ciclu de conferințe intitulat ”Sinaia la pas”, prezentat de chiar au-
torul cărții, arh. Dan Manea, precum și un concurs de cultură ge-
nerală pe baza cuprinsului cărții, realizat de Cezar Rădulescu. Mi-
rela Mathyas directorul Editurii Princeps Publishing a fost, la rân-
dul ei, zilnic, în Salon, contribuind la promovarea cărții ”Sinaia, ora-
șul elitelor”. Ca un ecou al acestor preocupări s-a conturat și ideea
de a realiza și o ediție în limba engleză. “Sinaia, Oraşul Elitelor”
poartă semnătura arhitectului Dan Manea, un fin cunoscător al is-
toriei acestui oraş, un iubitor al muntelui, un pionier al multora
dintre demersurile de repunere în valoare a clădirilor şi monumen-
telor istorice de pe Valea Prahovei.
Pe ansamblu, Salonul a fost încă un argument că Sinaia poate
fi un oraș cultural și creativ, un reper pe Autostrada Culturală Comar-
nic-Brașov.

ROXANA MANCIULEA

Ultima grenadă

M-am întrebat deseori unde începe Gloria și unde se sfârșește

uitarea. Ce este biruința și unde începe mândria. Pentru cine a fost
onoare și pentru cine eroism. Întrebări care îmi vin în minte ori de
cate ori trec pe lângă falnica statuie a soldatului Mușat. Privirea lui,
ațintită spre Caraimanul care străjuiește orașul Bușteni, mă face să
tresar și să înțeleg parcă de ce a vrut soldatul Mușat să continue lupta,
chiar și numai cu un singur braț.
Puțini sunt cei care, încărcați de bagaje și de emoția întâlnirii
sau reîntâlnirii cu muntele, mai aruncă o privire fugară spre statuia
care-i salută în gara orașului Bușteni. Statuia ce-l reprezintă pe

302
soldatul-erou Mușat “îi salută” cu singura-i mână, mâna cu care
arunca “o ultimă grenadă”, spunând parcă prin tăcerea-i statuară:
’’Priviți ! Voi sunteți azi, fiindcă eu am fost ieri”!
Constantin Mușat s-a născut la 10 septembrie 1890 în satul
Clinceni, comuna Domnești, din județul Ilfov. Școala elementară
și-a făcut-o în comuna Rasa, satul Bogata, din județul Călărași, în
apropierea căruia (satul Smârdan) se mutase cu familia, mutare
care, probabil, fusese determinată de împroprietăririle de după
Războiul de Independență. După moartea tatălui său, pleacă la
București și-și completează studiile, învățând meseria de croitor.
Pentru satisfacerea stagiului militar, Constantin Mușat este
înmatriculat la 1 noiembrie 1911 la Cercul de Recrutare Ialomița,
numele său găsindu-se alături de tinerii contingentului 1912. A fost
repartizat mai întâi la Regimentul de Infanterie ”Matei Basarab”
din Dobrogea, ca mai apoi să primească ordin de mutare în Bata-
lionul 1 al Regimentului II Graniceri.
Trebuia să fie lăsat la vatră pe 1 noiembrie 1914, dar
declanșarea Primului Razboi Mondial i-a schimbat dramatic cursul
vieții. Când negura războiului s-a abătut crâncen și peste țara noastră,
soldatul Mușat se afla concentrat pe Muntele Susai, în Batalionul 1 al
Regimentului II Grăniceri. Pe 28 august 1916 Batalionul 1 a coborât
spre Defileul Oltului, zona în care soldatul Mușat a fost rănit de mai
multe ori. A luptat apoi la Predeal, Brașov, Câineni (Vâlcea) și, ulterior,
în Munții Vrancei. Rănile suferite l-au îndârjit și mai tare, a refuzat să
fie clasat și trecut în spatele frontului. A continuat lupta. În zona
Soveja (Râpa Roșie) din Vrancea, o schijă i-a spintecat brațul stâng.
Gravitatea rănii a impus amputarea brațului, operația având loc la
Spitalul Militar din Iași.
La numai 8 luni de la amputare, în fața unei comisii medicale,
insistă să continue lupta, dar de data aceasta ca grenadier. Atunci este
citat prin Înalt ordin de zi și avansat la gradul de caporal. Se reîntoarce
pe front, la Oituz, și luptă aruncând grenadele cu mâna dreaptă.
Tovarașii îl auzeau des, îmbărbătându-i, cu vocea care acoperea
răpăiala armelor: ”Grenade băieți, dați grenade!” Apărând cu
dârzenie Cota 789 Coșna la 13/14 august 1917, caporalul Mușat își
găsește sfârșitul străpuns de un glonte, în timp ce arunca o ultimă
303
grenadă cu brațul rămas sănătos. A fost înmormântat cu onoruri în
cimitirul din Bogdănești, județul Bacău, în apropiere de Oituz, alături
de mulți tovarăși de-ai săi.
Inspirat de acest sfârșit tragic al bravului soldat, sculptorul G.
Dimitriu-Bârlad (1890-1964) a realizat din bronz, la recomandarea
autorităților militare, imaginea caporalului erou în trei statui,
amplasate în Brăila, Bușteni și Bârlad. Statuia, situată în fața gării din
Bușteni, pe un soclu din marmură de formă rectangulară, s-a realizat
și prin implicarea directă a patronului Fabricii de hârtie, Otto Schiel.
La inaugurarea din 9 decembrie 1928 a participat și Regina Maria.
Pe fața dinspre gară a soclului se poate citi: “Ridicatu-s-a
acest monument întru slava și memoria eroilor din Bușteni, căzuți în
Primul Război Mondial, 1916-1918”. Pe fața dinspre șosea a soclului
sunt trecute numele a 52 de eroi din localitate, căzuți la datorie.
Figura încrâncenată a caporalului, cu trupul torsionat în efortul
de a arunca grenada face ca statuia să pară vie. Deși singur și demn pe
soclul său, este de neclintit, așa cum a fost și în dorința de a-și apăra țara.
Caporalul Mușat este, pe drept cuvânt, un simbol al dragostei de țară, al
vitejiei și al spiritului de sacrificiu. O lecție de învățat, un gând respectuos
de închinat. Pentru înaltele-i virtuți militare, caporalul Mușat a fost
înălțat post-mortem la gradul de sergent.
“Triunghiul de foc” reprezentat de localitățile Mărăști,
Mărășești, Oituz este considerat un punct de cotitură miraculos, unde
românii, cu o voință de fier, au cuprins cu dârzenie “glia” și nu i-au
mai dat drumul. Aici este locul unde un simplu soldat s-a înălțat la
stele, privindu-ne pe noi acum, de pe soclul său, parcă îngândurat, dar
brav și plin de dramatism.
Să nu trecem nepăsători pe lângă el și să-l salutăm cu respect,
mulțumindu-i în gândurile noastre pentru ceea ce suntem azi –
Oameni liberi.

O duminică la Șinca Veche

Cu mulți ani în urmă, o dragă prietenă (acum foarte în vârstă)

mă sfătuia: "bucură-te și fă-ți amintiri, vei trăi din ele la bătrânețe".
Mult timp n-am perceput valoarea acestui sfat dar, cu cât adaug ani

304
vârstei mele, sunt tot mai dornică să pun (cât mai des) în aplicare sfa-
tul prietenei mele. Vara și toamna trecută am adăugat memoriei mele
câteva amintiri de neuitat. Duminici cu amintiri pentru minte și suflet,
alături de soțul meu, în expediții sau simple plimbări în natură, pe me-
leaguri apropiate Văii Prahovei.
Iată-ne la o plimbare de duminică în satul Șinca Veche de
lângă Zărnești-Brașov. Ce am găsit și am aflat despre aceste locuri
ne-a bucurat și ne-a încălzit sufletul, mai mult decât soarele din acea
zi. Un cer albastru, fără nori, un soare cald și blând și multe mușcate
roșii în pridvorul Schitului Sf. Nectarie de la Șinca Veche. În comuna
Șinca, din care face parte și acest sat, se pare că în perioada împăra-
tului Tiberius, era un centru foarte populat, deoarece pe aici trecea
"Drumul Roman", ce lega Râșnovul (Cumidava) de Dacia Superioară.
Prima atestare documentară a localității face referire la documente
de proprietăți emise în timpul domnitorului Laiotă Basarab cel Bătrân
(de patru ori, între 1473-1477).
În acea perioadă a fost oferit muntele Nemaia boierilor din
zonă, ca răsplată, pentru implicarea lor în luptele teritoriale de peste
munți. Prin 1640 comunitatea avea vreo 74 de familii de țărani iobagi,
pe proprietatea lui Francisc Masskasi, iar spre finalul sec XVI localita-
tea era sub ocupație habsburgică cu o clară orientare occidentală. În
1772 se înființează aici prima școală de sat, la inițiativa cărturarului,
istoricului, filologului, preotului greco-catolic Gheorghe Șincai, ale că-
rui origini se află aici. În 1908 este inaugurată calea ferată ce făcea
legătura dintre Brașov și Făgăraș, prin localitatea Șinca Veche și via-
ductul Podul Ilii, primul pod din beton armat, devenit astăzi cel mai
vechi viaduct de cale ferată din România.
Nu departe de centrul satului Șinca Veche se găsește Grota
din Dealul Pleșu, înscrisă pe lista monumentelor istorice, datată în do-
cumente abia prin sec. XVIII. Grota reprezintă un lăcaș vechi de cult,
încărcat de legende și mister. I s-a dus vestea că ar fi Templul Ursitelor
sau Templul împlinirii dorințelor bune. Are o vechime de peste 7000
de ani și se presupune că ar fi aparținut aceleiași civilizații care ar fi
întemeiat Templul Alb din Insula Șerpilor.

305
 Locului i s-a dus vestea și pentru niște presupuse fenomene
paranormale ce s-ar petrece pe aici, dar nimeni nu poate certifica
aceasta.
Pe vremea când lăcașurile de cult ortodoxe erau interzise în
Ardeal, deci și aici, la marginea lui, în Șinca, despre această grotă se
vorbea cât mai puțin sau deloc. Însă localnicii cunoșteau că era acolo
încă de pe timpul dacilor sau mai de mult și veneau cu teamă, dar și
cu dragoste să se închine aici. Grota-templu are două altare, fapt ce
face ca mulți să afirme că tocmai acest lucru i-ar da o nota mai puțin
creștină, deși locul a fost folosit de călugări în timpul prigonirii lor de
către oamenii împărătesei Maria Tereza a Imperiului Habsburgic, pe
la 1700, când se dorea catolicizarea lor.
Deși s-au adăpostit aici călugări creștini, în interiorul de piatră
nu e întâlnit nicăieri semnul creștinătății: crucea. Tăiată în piatră de
gresie, fără acoperiș, cu ferestre mici, care aduc prin ele o lumină
slabă, unii istorici susțin că ar fi un lăcaș unic în lume. Lipsa acoperi-
șului face ca în unele momente ale zilei soarele să pătrundă în incintă,
ai senzația că acolo a fost cândva un clopot mare, care în locul sune-
tului a lăsat lumina. Când pătrunzi în incinta Grotei-Templu, cu pereții
ei de piatră de gresie și cu miile de inscripții ciudate și tainice scrijelite
de jur împrejur, când vezi mulțimea de iconițe și biletele cu gânduri
de bine și de sănătate lăsate de pelerini în toate fisurile, ai dorința
aprinsă că trebuie să revii acolo, ca la o Mecca a românilor.
Nu departe de acest loc, puțin mai sus pe deal, i s-a mai adă-
ugat încă o frumusețe creștină, Schitul Sf. Nectarie, care a primit în-
cuviințarea existenței lui în 2006. Înconjurat de verdeață și de flori, cu
un drum ce șerpuiește printre pomi, cu liniștea ce te înconjoară, acest
schit micuț de lemn te face să simți că pășești pe un tărâm de basm.
Simți prezența lui Dumnezeu în fiecare fir de iarbă și cu pioșenie îți
pleci fruntea în rugăciune, în fața micuțului altar. Ferestrele cu sticlă
pictată cu sfinți și flori permit să pătrundă înăuntru o lumină blândă
care întregește momentul rugăciunii. Pelerinii găsesc aici o oază de
liniște. Curtea, poteca ce urcă la schit, frumos și cu gust amenajate,
împreună cu atmosfera misterioasă a Grotei-Templu din apropiere,
fac din locul acesta și din satul Șinca Veche un punct de atracție, de
încântare a minții și o hrană a sufletului în zi de duminică.

306
 NICOLAE PAUL MIHAIL

Îndrăgostit de Sinaia

Puține sunt orașele care se pot mândri cu un artist de talia lui

TACHE VASILE. Văzându-l în fiecare zi printre noi, ne-am obișnuit cu
el și-i spunem „nea Vasile”, ca unui unchi cumsecade. El însă a fost și
a rămas un Maestru pe care l-au apreciat câteva personalități ca
Dimitrie Gusti, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu sau importanți artiști
plastici precum Steriadi, Stoenescu, Jalea, Maxy, Ciucurencu.
Astăzi, la cei 86 de ani pe care-i mărturisește, maestrul TACHE
VASILE vădește aceeași siguranță de altădată în traseele penelului,
aceeași claritate și spirit de sinteză în alegerea temelor, același gust
fin în decantarea culorilor. Ceea ce ne impresionează mai mult în
acest moment închinat orașului Sinaia, este dragostea și înțelegerea
artistului pentru orașul al cărui cetățean fidel este. Privindu-i tablou-
rile, regăsim în ele nu doar un oraș durat din cărămizi și piatră, ci ora-
șul pe care îl iubim, un loc al oamenilor, plin de istorie și de poezie.
Desigur, mai sunt artiști care au închinat o mare parte a operei lor
locurilor natale sau celor în care s-au stabilit definitiv. Creațiile lui TA-
CHE VASILE ni se par diferite de ale celorlalți și prin faptul că nu se vor
autobiografice, nu sunt, deci, un produs al orgoliului, ci exprimă o bu-
curie împărtășită de toți cei care trăim pe aceste meleaguri, și chiar
de cei care vin să ne viziteze.
TACHE VASILE este un clasic în felul său și refuză să pună mus-
tăți Giocondei, spre disperarea snobilor care nu înțeleg arta decât pri-
vită prin monoclu franțuzesc. Noi însă îi mulțumim lui TACHE VASILE
că a rămas credincios lui însuși într-un secol mințit și batjocorit de toți
impostorii. Nu ne pierdem speranța că vom apuca ziua când opera lui,
organizată într-o expoziție permanentă, va primi din partea orașului
Sinaia clădirea pe care o merită.

DANIELA MÎRZA

Într-o zi de iulie am venit pe lume… Mi-am modelat persona-

litatea la Școala ”George Enescu” și la Colegiul ”Mihai Cantacuzino”
din Sinaia, apoi la Universitatea ”Lucian Blaga” din Sibiu – Facultatea

307
de Limba și literatura engleză și română. Inițial, am lucrat ca transla-
tor/interpret și am cochetat cu turismul, apoi am predat la Școala
Internațională Libaneză. Am urmat în Marea Britanie cursul CELTA
(Certificate of English Language Teaching to Adults) și, revenind în
țară, am pornit pe drumul diplomației, în cadrul Ambasadei Indiei la
București, ca translator oficial și coordonator pentru secția culturală
a ambasadei.
După câțiva ani de diplomație, am predat la Școala Cam-
bridge, București, în calitate de Coordonator Academic (AQC- Aca-
demic Quality Controller). Din 2013 sunt profesor la Oxford (Marea
Britanie). Mai nou, am fost numită corespondent în Marea Britanie
pentru revista ”Sinaia Excelsior”. Îmi place să călătoresc, să visez
cu ochii deschiși, să scriu, să pictez, să simt, să transpun pe hârtie
gânduri, să privesc oamenii și locurile din jurul meu într-o lumină
care mă inspiră…

Testul Creionului

O seară cu miros de iarnă și câțiva fulgi rătăciți printre frun-

zele care dansau în vânt. M-am uitat la ceas și am grăbit pasul… mai
aveam câteva minute până să ajung la întâlnirea cu Chris Lubbe. Cu
câteva zile în urmă primisem o invitație la acest eveniment și, când
am văzut numele oaspetelui, mi-am pus întrebarea pe care multe
persoane ar avea-o pe buze: “Dar cine este Chris Lubbe?” Am intrat
grăbită în sală și am fost servită cu o ceașcă de ceai. Nu am refuzat
băutura caldă, perfectă pentru degetele înghețate de frigul de afară.
Atunci l-am văzut pentru prima dată, înalt, cu o ținută impună-
toare, dar în același timp emanând un aer de modestie, înclinându-se în
fața publicului. Următoarele nouăzeci de minute au fost pline de vorbe
de înțelepciune, o întreagă poveste de viață și istorie.
Chris Lubbe a făcut parte din paza de corp a lui Nelson
Mandela, din momentul în care acesta a devenit președinte al Africii
de Sud și până s-a retras, în 1999. Povestea personală a lui Chris este,
pe cât de interesantă, pe atât de plină de lecții de viață. S-a născut
într-o familie cu amestec rasial, într-o epocă ce urma să marcheze is-
toria contemporană a Africii de Sud… în perioada regimului apartheid.

308
Când părinții s-au prezentat cu el să îi obțină cerificatul de naștere,
din cauza faptului că autoritățile nu au putut decide dacă era negru
sau alb (datorită mixului rasial) i-au făcut câteva teste pentru a solu-
ționa dilema: i-au măsurat grosimea buzelor și lățimea nasului și pen-
tru că acest test nu a fost concludent, i-au făcut și “testul creionului”.
I-au băgat un creion în păr. Testul consta în următoarea procedură:
dacă creionul cădea din păr, atunci copilul era declarat “alb”, părul
fiindu-i moale și aproape drept. Dacă creionul rămânea în păr, atunci
copilul era declarat “negru”. Creionul i-a rămas în păr și Chris a fost
înapoiat părinților, împreună cu certificatul de naștere pe care se sta-
bilise: “negru”.
“Certificatul de naștere îți va determina viitorul, va decide lo-
curile unde poți și unde nu poți ajunge“ i-a spus tatăl lui când Chris a
ajuns la vârsta de școală. La opt ani a avut prima confruntare cu miș-
carea apartheid. Ieșind cu mama lui în oraș, a văzut pentru prima dată
afișele rasiste și cât de bine determinate erau zonele pentru albi și
negri… autobuze, ambulanțe, bănci în parcuri, zone rezidențiale și
cartiere numai pentru albi și altele doar pentru negri. Negrii nu aveau
voie să circule pe stradă după o anumită oră. Zonele de pe plajă erau
la fel determinate, cu afișe și semne grafice…
Chris a început să înțeleagă că regulile erau făcute în așa fel
încât negrii să fie puși mereu în inferioritate. Într-o zi, când avea nouă
ani, a cunoscut un student care le preda câteva ore la școală. Chris
l-a întrebat ce poate face pentru a schimba soarta celor care se aflau
în aceeași poziție ca și a lui. “Poți scrie o scrisoare marilor conducători
ai lumii și să le ceri ajutorul”, i-a răspuns studentul. Împreună cu un
grup de prieteni, Chris a luat o hartă a lumii și a împărțit-o, stabilind
cine și cui va scrie câte o scrisoare, cerând suportul marilor puteri.
Chris a scris Reginei Elisabeta II-a Marii Britanii. A așteptat un răspuns
mult timp, dar nu l-a primit. Ajuns adolescent și mai târziu un tânăr
cu dorința de a-și vocaliza propriile trăiri, a participat la diferite de-
monstrații organizate împotriva apartheidului. A fost prins, bătut, tor-
turat și închis. A fost eliberat și a reluat demonstrațiile, dorința de li-
bertate fiind și mai arzătoare. Chris a fost din nou prins, închis și tor-
turat.

309
 Câțiva ani mai târziu a primit o invitație de la Nelson Mandela,
care ieșise din închisoare și organiza o întâlnire cu cei care luptaseră
pentru aceleași principii ca și el. Când l-a văzut pe Chris, l-a felicitat și
l-a întrebat “Ce înălțime ai? Ce număr porți la pantofi? Vrei să lucrezi
pentru mine și să faci parte din garda mea de corp?” Chris i-a răspuns
că visul lui era să devină pilot și să călătorească. Apoi a acceptat să
lucreze pentru Nelson Mandela. Răsfoindu-și pașaportul ulterior, a
numărat șase sute de ștampile. Șase sute de locuri cu oameni, povești
și istorie. A avut șansa de a cunoaște multe personalități din lumea
politică precum și celebrități.
La întâlnirea pe care a avut-o Nelson Mandela cu Regina
Elisabeta a II-a la Palatul Buckingham, a fost prezent și Chris. Înainte
de dineul ținut cu ocazia acestei vizite, regina a cerut, în șoaptă, să i
se aducă ceva. Acel ceva a venit pe o tavă de porțelan care i-a fost
prezentată lui Chris. Pe tavă era un plic. Când l-a deschis, Chris a găsit
scrisoarea pe care i-o trimisese reginei, cu mulți ani în urmă. Total ui-
mit și cu lacrimi în ochi, a privit-o pe regină. “Sper că ai primit răspun-
sul meu” i-a spus regina. Chris a realizat că răspunsul nu ar fi ajuns
niciodată la el, fiind probabil interceptat și oprit de către autoritățile
din Africa de Sud. Regina i-a prezentat o copie a acelui răspuns, copie
pe care o păstrase în toți acești ani…
Chris a cunoscut-o și pe Prințesa Diana, în timpul vizitei aces-
teia în Africa de Sud. A dansat cu ea la petrecerea organizată în cin-
stea acestei vizite. A avut onoarea să îl cunoască pe Papa Ioan Paul al
II-lea, “o adevarată personalitate”. Într-una din discuțiile pe care le-a
avut cu Nelson Mandela, Chris l-a întrebat: “Ce schimbare putem
aduce în lume când suntem atât de mici?“ Nelson Mandela i-a replicat
“Încearcă să dormi cu un țânțar în cameră o noapte întreagă și vei
înțelege ce diferență poate face o creatură atât de mică.”
Atunci când Chris a acceptat să lucreze pentru Nelson
Mandela, i s-a pus la dispoziție o echipă de profesioniști care să îl pre-
gătească pentru postul respectiv. Printre cei care urmau să-l instru-
iască, l-a recunoscut pe unul din cei care, cu ani în urmă, îl torturase
în închisoare. Total nedumerit de situația în care a fost pus, s-a în-
dreptat spre biroul lui Nelson Mandela, care semnase acel document,

310
fiind convins că fusese o greșeală. Nelson Mandela i-a replicat “nu
poți să fii o persoană liberă până nu înveți să ierți. Încearcă să ierți.”
Chris nu putea concepe iertarea și i-a trebuit mult timp să în-
țeleagă esența acestui cuvânt, esența iertării… Dar a încercat… În vii-
tor, cel care cândva îl torturase și-a cerut iertare și a devenit un bun
amic. A devenit apoi nașul unuia din copiii lui Chris. Și doar atunci
Chris a înțeles că iertarea nu este doar un cuvânt, este o întreagă că-
lătorie… spre tine, spre cei din jur, spre adevărata esență a verbului
”a ierta.”
Aplauzele au izbucnit când Chris a închis microfonul și s-a în-
clinat în fața noastră. Ceașca de ceai era rece, aducându-mi parcă de-
getele la realitate. Mi-au dat lacrimile și am realizat că atunci când
ceva ni se pare la prima vedere “imposibil”, durează mai mult timp
până să-l transformăm în ”posibil”, fiind de fapt călătoria în sine din
care învățăm să ne cunoaștem pe noi, pe cei din jur, să așteptăm, să
nu renunțăm și să iertăm…

Gânduri de viață într-o ceașcă de cafea

O dimineață rece de ianuarie, de duminică. Cu degete înghe-

țate am apăsat pe sonerie. Jaluzelele de la geam s-au mișcat și apoi
i-am auzit pașii apropiindu-se de ușă. O privire caldă, albastră, m-a
poftit în casă. M-am așezat pe canapeaua cu model scoțian, lângă șe-
mineu. Mi-a oferit o cafea, cu specificația “preparată așa cum o beau
eu în fiecare dimineață”.
Anne are 102 ani și 5 luni, iar cafeaua este preparată cu
Baileys și frișcă. O combinație perfectă de gust, de viață, cu gust de
viață. I-am spus că aș vrea să stăm de vorbă despre ea, despre amin-
tirile ei. Mi-a zâmbit și cu un accent puternic scoțian mi-a răspuns:
“Cine ar putea fi interesat de amintirile mele?” I-am răspuns că ar fi
probabil surprinsă câtă lume ar vrea să asculte poveștile unei per-
soane care are frumoasa ei vârstă.
– Care este prima dumneavoastră amintire?
– Mă întorc în timp, mult timp… și văd o fetiță mică alergând
printre scaunele din bucătarie, jucându-se cu frații ei. Sunt unul din
cei doisprezece copii. Am avut 6 frați și 5 surori. Am început să merg
până să împlinesc vârsta de un an.
311
 – Ce amintiri aveți din anii copilăriei?
– Am început să merg la școală când am împlinit 5 ani. Locu-
iam la o fermă și mergeam 3 mile pe jos, până la școală. Era o plimbare
lungă, în ciuda vremii care de multe ori era definită de ploaie, grin-
dină, vânt… Îmi amintesc o pereche de saboți roșii pe care mama îi
cumpărase pentru mine. Mereu mă încălțam cu ei când mergeam la
școală. În timpul iernii aveam o pereche de cizmulițe maro, cu fer-
moar lateral. Îmi plăcea mult să merg la școală, indiferent de vreme,
nu lipseam niciodată. O dată am întârziat… un cățel s-a luat după mine
și m-a urmărit până în curtea școlii. A început să mă latre și să sară la
mine. Am început să strig și profesoara mea a ieșit din clasă și a alun-
gat cățelul. Eram tare speriată și nu am știut atunci că de fapt el vroia
doar să se joace cu mine.
– Ce v-a plăcut cel mai mult la școală?
– Îmi plăcea foarte mult să citesc și să scriu. Aveam o imagi-
nație bogată și mereu inventam povești pe care le scriam pentru
școală. Geografia a fost una din materiile mele preferate. Când am
mai crescut, profesoara mă ruga să merg să îi ajut pe copiii mai mici
din școală să citească. Mereu îmi făceam temele și de multe ori colegii
îmi căutau în bancă tema și o copiau.
În Scoția, în perioada copilăriei mele, puteai încheia anii șco-
lari la vârsta de 13 ani. Eu am rămas în școală până la vârsta de 14 ani,
apoi am început să îmi caut un serviciu. M-am gândit să încep o cari-
eră de asistentă medicală, dar la scurt timp după ce am început să
urmez acest drum, a izbucnit epidemia de scarlatină. M-am îmbolnă-
vit de o răceală puternică, iar mama mea, crezând că ar putea fi scar-
latină, nu m-a mai lăsat să merg la școală. Atunci m-am gândit că aș
putea avea grijă de copii. Și asta am început să fac.
Am avut o copilărie fericită. Tatăl meu avea o fermă, făcea
unt și alte produse lactate din laptele pe care îl aduna. Toți aveam
atribuțiuni și ajutam la fermă. Mi-am ajutat de multe ori tatăl să
mulgă vacile. Cred ca aș fi reușit să fac și brânză, dar nu m-a lăsat
niciodată.
– Care este cea mai fericită amintire a dumneavoastră?

312
 – Cea mai fericită amintire… ce aș putea spune? Am multe
amintiri frumoase din perioada copilăriei. Îmi plăcea să merg în plim-
bări lungi, pe câmpuri și dealuri. De multe ori îmi însoțeam tatăl când
aducea vacile de la păscut. Câinele ne urma peste tot. Când am mai
crescut, în perioada adolescenței, a început să îmi placă dansul.
Mama a trimis toate fetele din familie la cursuri de dans, dans tradiți-
onal scoțian. Eram foarte bună la dans, nu știu dacă aș mai putea
dansa acum… În perioada vacanțelor de vară, mama organiza multe
picnicuri. Aveam un coș mare, în care punea multe bunătăți, scones*
cu brânză și alte plăcinte făcute în casă. Eram plecați ore întregi, iar
când ne întorceam eram foarte obosiți și fericiți. Drumul spre casă era
presărat cu copaci pitici și tufișuri în care păsărelele își făceau cuibul.
Eu și frații mei căutam mereu în cuiburi să vedem dacă sunt ouă.
Mama obișnuia să ne spună că, dacă atingem ouăle, trebuie să suflăm
în palmă mai întâi, altfel păsările nu vor mai avea grijă de ouăle din
cuib. Niciodată nu am uitat să suflăm în palmă în timp ce ne bucuram
de micile comori întâlnite pe parcurs. Casa unde locuiam era pe malul
mării. Îmi plăcea să mă plimb pe țărm împreună cu frații și surorile
mele și să prindem peștișori. Îi puneam în borcane cu apă și îi duceam
acasă, însă mama ne trimitea înapoi cu ei, să îi redăm mării.
Mereu ne fixam ceasul din bucătărie după orarul vaporașului
poștal care traversa de pe coasta Scoției pe coasta Irlandei de Nord.
Mă uitam mereu pe geam să îl văd, când eram acasă.
Îmi amintesc cu drag de perioada Crăciunului. Mama mergea
într-un orășel apropiat și cumpăra tot felul de lucruri pentru noi, pe
care le ascundea ca noi, copiii, să nu le găsim. Nu te gândi că erau
lucruri grandioase, erau lucruri simple, care pentru noi însemnau
foarte mult. O dată am primit o coardă, îmi plăcea tare mult să sar
coarda. Una din surorile mele a primit o căniță plină de ciocolată, iar
alta a primit un șirag de mărgele. Nu îmi mai amintesc ce au primit
frații mei, dar pot spune că toți ne bucuram de orice cadou primit.
– Copil fiind, ai avut o jucărie preferată?
– Îmi plăcea foarte mult să citesc, cărțile erau jucăriile mele.
Îmi plăceau toate tipurile de cărți, dar cele care istoriseau aventuri
erau preferatele mele. Ar fi trebuit să scriu o carte…
– Dacă ar fi să scrii o carte, despre ce ai scrie?

313
 – Aș scrie o carte pentru copii, o carte despre copilărie și mo-
mentele de bucurie trăite alături de părinți, despre micile plăceri ale
vieții. Mama mea era o bucătăreasă nemaipomenită. Am învățat să
gătesc de la ea. Nu plecam de acasă în perioada vacanțelor, dar erau
atâtea locuri frumoase lângă casă, pe care le exploram. Nu trebuia să
plecăm departe ca să ne bucurăm de aventurile copilăriei. Mereu
aveam grijă de noi și ne ascultam părinții și când ne întorceam spre
casă îi culegeam întotdeauna mamei un buchet de flori. Toți o iubeam
tare mult pe mama. Ea ne pregătea la cuptor tot felul de bunătăți și
ne aștepta cu focul în vatră. Noi veneam de la joacă și gustam din tot
ce ne făcea ea… scones cu cartofi, cu brânză, clătite, tot felul de mi-
nuni care ne plăceau. Când se coceau fructele, le adunam împreună
cu frații mei și i le aduceam mamei acasă. Ea pregătea dulceață din
ele și o punea în borcane, la păstrare.
– Dacă ar fi să dai un sfat unei persoane tinere, care ar fi me-
sajul tau?
– Să se bucure de viață, de fiecare moment. Am crescut
într-o familie modestă, dar am știut să ne bucurăm de tot ce am avut,
de locurile de lângă casă, de țărmul mării și plimbările însoțite de
vânt, de viața la fermă. Crescând la țară, am avut probabil mult mai
multe decât copiii care au crescut la oraș. Viața în aer liber, viața la
fermă… a fost minunată.
Îmi plăcea tare mult să dansez și… așa l-am cunoscut pe
Eric, cel care urma să-mi fie soț. Eric lucra pentru Forțele Aeriene
și împreună cu un grup de colegi, fusese trimis în Scoția. Eu aveam
18 ani și eram foarte timidă. Ne-am întâlnit la o serată dansantă.
Era un concurs de dans și premiul cel mare era o pereche de ciorapi
de mătase. Ciorapii de mătase erau foarte rari în perioada aceea.
El a venit spre mine și mi-a spus că sunt cea mai frumoasă domni-
șoară din sală și că ar trebui să particip la concurs. Eram atât de
timidă încât mi-a fost rușine să particip. Un coleg de-al lui a primit
premiul și i l-a dat lui Eric. El mi l-a dat mie. După acea seară am
început să ne întâlnim. Nu după foarte mult timp, Eric mi-a spus că
urma să fie trimis în Plymouth, în sud-vestul Angliei. M-a întrebat
dacă aș vrea să-l însoțesc și am acceptat entuziasmată. Am plecat
314
împreună spre Plymouth și curând dupa aceea ne-am reîntors în
Scoția, să ne căsătorim. A fost o ceremonie scurtă, la primărie. La
puțin timp după aceea, am aflat că sunt însărcinată. Margaret a
fost primul meu copil și a fost botezată în Scoția.
Anne face o pauză și bea restul ceaiului, care aproape s-a ră-
cit. Mă privește și așteaptă următoarea întrebare.
– Cum a fost să trăiești în perioada războiului?
– Am avut momente frumoase. Împreună cu familia lui Eric
am plecat într-o vacanță de șase săptămâni în Weston-super-Mare, o
stațiune la malul mării. Margaret avea probleme astmatice și aerul de
acolo i-a făcut bine. Timpul a trecut repede. Când a izbucnit războiul,
Eric a fost trimis în Africa. Eu am luat-o pe Margaret și am plecat în
Scoția. Singura cale de comunicare cu Eric a fost prin scrisori. Marga-
ret îi scria și ea mesaje, îi trimitea desene cu păpușile ei.
– Ce schimbări majore ai văzut în lume în decursul vieții?
– Oooo… îmi amintesc momentul când familia mea a cumpă-
rat primul televizor. Era un meci de box și mama s-a speriat, ne-a spus
să închidem televizorul. Tata însă era fascinat.
Războiul a trecut, Eric s-a întors acasă și ne-am reluat viața de
familie. Al doilea copil s-a născut, Iain. Apoi a urmat Cristopher. Am
avut o căsnicie foarte fericită.
–Dacă ai putea schimba ceva în viața ta, ce ai schimba?
–Viața mea a fost un amestec de momente de bucurie și de
tristețe. Când eram copil, îmi plăcea tare mult să scriu, să inventez
povestioare. Pe vremea accea nu existau caiete, scriam pe tăblițe, cu
creta. Mereu visam la locuri îndepărtate și inventam povești care se
petreceau acolo. Cred că, dacă aș fi scris o carte de povești, ar fi avut
mare succes. Acum e prea tarziu și nu mai am aceeași putere de con-
centrare…
Mi-ar fi plăcut ca Eric să fi părăsit Forțele Aeriene mai devreme,
să îl avem alături mai mult timp, să fim împreună ca familie. După ce a
părăsit Forțele Aeriene, Eric a lucrat pentru o firmă britanică. La sfârșitul
carierei, când s-a pensionat, a primit un ceas de aur.
Am avut trei copii, o fată și doi băieți. Cristopher, cel mai mic
dintre copii se întorcea de la serviciu într-o după-amiază și a avut un

315
accident groaznic. A stat în comă o perioadă lungă de timp, apoi l-am
pierdut.
Anne privește melancolic spre ecranul televizorului, unde se
transmite în direct un meci de rugby Scoția-Italia. “Hai, Scoția!“ strigă
Anne și apoi mă întreabă dacă mai vreau un ceai sau o cafea. Conti-
nuăm conversația…
– Dacă ar fi să poți călători oriunde în lume, unde ai vrea să
mergi?
– În Canada. Am rude din partea mamei acolo. Canada este
un loc frumos, mi-ar plăcea să o vizitez. Scoția este un loc de suflet,
mi-ar plăcea să revizitez Scoția. Ferma unde am crescut, mirosul mân-
cării preparate de mama… am multe amintiri frumoase. În vremea ti-
nereții eram fascinată de dansul tradițional scoțian.
– Ai o rețetă preferată?
– Prăjitura tradițională de Crăciun este una din cele preferate.
Am învățat-o de la mama mea, care prepara multe bunătăți. Îmi amin-
tesc de una din plăcintele pe care le făcea ea, era o plăcintă cu prune.
Punea tot felul de mirodenii în ea și, atunci când o mâncam, avea un
miros divin.
–Când erai copil, cum te visai ca adult?
–Îmi plăceau foarte mult pălăriile, îmi plăceau hainele ele-
gante și pantofii asortați. Îmi doream să fiu o domnișoară frumoasă și
elegantă.
– Care este rețeta secretă de viață, o viață de aproape 103
ani?
– Am luat fiecare moment al vieții așa cum a fost. Am gândit
pentru mine, am fost mereu stăpână pe ce decizii am luat. Nu am re-
nunțat niciodată, oricât de greu mi-a fost. Au fost multe dimineți în
ultimul timp, când mi-a fost greu să mă mobilizez și să încep o nouă
zi. Dar, mi-am dat singură putere, m-am încurajat să mă ridic, să mă
îmbrac elegant – chiar dacă nu plecam nicăieri –, să îmi fac o cafea cu
Baileys și frișcă, să urmăresc știrile, să îmi încep fiecare zi.
Când am împlinit 100 de ani, am primit o felicitare de la Re-
gina Angliei. Am avut o petrecere atunci, alături de familie și prieteni.
O admir foarte mult pe Regină. Am iubit-o tare mult și pe Regina

316
Mamă, era mereu elegantă și cu pălării asortate. Am ținut tare mult
la ea…
– Dacă ai putea să iei masa cu oricine din lume, pe cine ți-ar
plăcea să inviți?
– Mi-ar plăcea să iau masa cu familia mea… să mă întorc în
timp și să iau masa cu părinții mei… am iubit-o tare mult pe mama
mea și am învățat multe de la ea… cum să țin o gospodărie, cum să fiu
tolerantă, cum să mă înțeleg cu oamenii…
– O ultimă întrebare… Daca ar fi să dai un sfat generației vii-
toare, ce le-ai spune?
– Să nu renunțe niciodată… oricât de greu ar fi câteodată, nu
trebuie să renunțe. Uite-te la mine… sunt multe dimineți în care nu
mă simt bine, dar tot mă ridic din pat și îmi încep dimineața cu o cafea
bună – un strop de Baileys în ea, frișcă și zahăr. Cei de la Baileys ar
trebui să îmi dea un premiu…
Îi mulțumesc lui Anne pentru poveștile de viață, iar ea îmi
oferă încă o ceașcă de ceai. Se îndreaptă spre un sertar din bucătărie
și îmi dă cărțile ei de rețete …”Ia-le tu”, îmi spune pe un ton blând…
”aici vei găsi rețetele pentru scones 4 și alte prăjituri despre care ți-am
vorbit.” Îi mulțumesc și bem împreună încă o ceașcă de ceai. Mă gân-
desc cât de norocoasă sunt că am avut șansa să o cunosc, să stăm de
vorbă, să bem o cafea cu povești… Plec și o aștept să apară la geam.
Jaluzelele se mișcă și privirea ei caldă, albastră apare. Îmi zâmbește și
îi mai fac o poză. Plec, plină de gânduri, sfaturi de viață și… gust de
cafea.

4 scone – prăjitură dulce sau sărată cu făină, unt și lapte. Acea cafea băută cu Anne a

fost ultima… Anne și-a dat ultima suflare la câteva zile după întâlnirea noastră. A fost
un șoc când am primit vestea. O vârstă frumoasă, plină de amintiri, de întâmplări, de
viață, de gust de viață.

317
 FELICIA MÎRZA

Conversație cu Sir Roger Moore

Pe măsură ce călătorim prin viață și prin lume, ne schimbăm

și schimbăm, lăsăm urme sau asupra noastră sunt lăsate amprente
care se transformă în amintiri.
Sfârșit de noiembrie. Mult așteptata reîntâlnire cu Oxfordul,
pregătit de sărbătoare. Ziua este o adevărată agitație și orașul se
zbate să își păstreze calmul binecunoscut. Seara, o mantie argintie de
lumini te invită să vizitezi străzile animate de studenți, vizitatori și,
bineînțeles, localnici. Turlele colegiilor se profilează pe cer. Turnul
Carfax, care străjuiește centrul orașului își aprinde scara interioară
spre orologiu. Ajutat de clopote imense, orologiul bate din oră în oră
și îți atrage atenția că magazinele au ”late shopping” (poți face cum-
părături până la ore târzii). Pub-urile te îmbie la socializare. Taxiurile
așteaptă în liniște pe eventualii călători întârziați. Din loc în loc, colin-
dători, chitare, mici orchestre te ademenesc la un popas înălțător de
muzică tradițională într-o noapte de vis.
Oxfordul te vrăjește. Te fascinează. În lumea sărbătorilor te
transformi în Moș Crăciun. Pașii te poartă prin piețele viu colorate,
magazinele elegante sau spre micii producători stradali. O adevărată
aventură prin care fiecare încearcă să aducă daruri, bucurie, zâmbete
nu numai familiei, dar și celor singuri, care au nevoie de iubire, de
câteva clipe de atenție. Sunt oameni care simt nevoia să discute, să
spună ceva, să îți povestească ceva, să îți împărtășească o amintire. Și
sunt și acei devotați, sensibili și dăruiți tineri care stau liniștiți pe o
bancă și oferă ”Free conversations” (Conversații gratuite).
Eu am avut șansa să ascult povestea vieții unui om rămas sin-
gur de un an. Soția a pierdut-o în preajma sărbătorilor. Acum își găsea
alinare în preajma copiilor, dar nu uita să menționeze adesea: primul
Crăciun fără soția mea. Mai sunt și acei oameni care își fac timp să
cumpere o cafea sau un ceai fierbinte, un sandwich sau un fruct și să
îl ofere celor care stau umili pe lângă o clădire, pe o străduță mai în-
gustă și te binecuvântează pentru că nu i-ai ignorat.

318
 În drum spre casă, nu poți să nu admiri grădinile și casele
parcă luate din povești: brazii cu mii de luminițe privesc spre cer.
Mândri că sunt îmbrăcați în haine de sărbătoare, își înălța capul în de-
corul înghețat și așteaptă să audă glasuri de copii sau părinții care le
șoptesc: ”Crăciunul nu este doar pentru o zi: Dragostea și Generozita-
tea nu pot fi puse într-o cutie, precum globurile, beteala, clopoțeii.
Binele pe care îl faci altora, ți-l faci și ție”.
În fiecare seară am admirat căsuțele luminate, renii înhămați
la săniuță sau pe Moș Crăciun care știe tot, care adună scrisorile copi-
ilor și se pregătește să ”discute” cu părinții. Moșul vine la toți copiii,
chiar și la cei năzdrăvani.
Dar sunt și alte momente care m-au marcat. Ziua de 27 no-
iembrie a fost darul meu, pe care Moș Crăciun, după o interesantă
discuție cu Daniela, a decis că îl merit: ”One moment in time – O clipă
în eternitatea Timpului”.
Londra Southbank Centre. Eveniment cultural. Al treilea an în
care se organizează festivalul ”Being A Man –A fi Om”.
Aveam să particip la ”Special Events: Sir Roger Moore in con-
versation (Conversație cu Sir Roger Moore)”.
Legendarul Roger Moore reflectând asupra uimitoarei cariere
care se întinde pe 70 de ani. Conversație condusă cu mult tact de bi-
ograful actorului, Gareth Owen. Când a trecut o oră și jumătate? Nu
știu. Dar știu că vorbele lui Roger Moore își vor găsi locul în acel sertar
al memoriei unde le pot păstra cu drag: ”Dacă nu poți spune ceva bun
despre o persoană, atunci nu mai spune nimic.” Sir Roger Moore a
povestit despre Audrey Hepburn, ambasadorul UNICEF la Națiunile
Unite pentru ajutorarea copiilor din America Latină și Africa, funcție
pe care actrița a deținut-o până în 1993, când s-a stins din viață. Ea
este cea care l-a rugat pe Roger Moore să continue munca ei pentru
UNICEF. Actorul i-a promis că va duce mai departe această muncă de
dăruire pentru ajutorarea copiilor.
Sir Roger Moore nu a uitat să spună audienței despre vorbele
înțelepte ale actriței Audrey Hepburn, pentru ca valoarea lor metafo-
rică să te facă pe tine, cititorul sau spectatorul, să cugeți. Vă redau
frumoasele cuvinte, așa cum au fost ele spuse, precum și o variantă
în limba română:
319
 ”Remember, if you ever need a helping hand, it's at the end
of your arm. As you get older, remember you have another hand: the
first is to help yourself, the second is to help others.” ”Amintește-ți că
dacă vei avea vreodată nevoie de o mână de ajutor, ea se află în con-
tinuarea brațului tău. Pe măsură ce te maturizezi, amintește-ți că mai
ai o mână: prima este ca să te ajuți pe tine, a doua este ca să îi ajuți
pe ceilalți”.
Decembrie, câteva zile până la Crăciun. Să fim și noi buni, dar-
nici și să aducem măcar un zâmbet pe chipul celor din jurul nostru și
care au nevoie de o vorbă caldă, de atenție, de înțelegere. Călătoria
mea a continuat. Mai multe despre locuri, oameni și evenimente în
curând. Acum am să desfac mâinile și am să las locurile vizitate acolo,
departe, cu promisiunea că voi reveni. Voi lăsa chipurile oamenilor
întâlniți să se bucure de magia Crăciunului. Voi spune ”Sărbători feri-
cite!”

Pelerin prin Thame

Decembrie, 2, 2016. Sunt la Oxford. Mă trezesc și-mi spun:

”Bună dimineața. Îmi plac diminețile însorite și cafeaua neagră. Am
timp să mă gândesc și la destinația călătoriei mele: Thame, orașul în-
frățit cu Sinaia. Simt că ceva minunat se va întâmpla, doar mă întâl-
nesc cu prietenii.
Am decis să merg cu autobuzul, să trec prin sătuce pictate
parcă pe câmpul unde tocmai a brumărit, cu copaci singuratici, înghe-
țați, inerți, părăsiți de cântătoare. Oare ce gândesc acești copaci? Co-
roana lor mi se pare că ia forme diverse: chip de femeie, trup de copil,
brațe puternice de bărbat. Și parcă toți șoptesc cu o voce secretă:
”Suntem aici…”. Crengile parcă se îmbrățișază. O pădure de copaci, o
pădure de gânduri. Părăsesc Abingdon-ul, cu copacii lui atât de înalți,
încât eu mă simt precum Gulliver în țara Uriașilor.
Autobuzul, cu mers lent, parcă ar fi un bătrân care vrea să se
bucure de soarele ”cu dinți” se oprește des, ca și cum trebuie să-și
tragă sufletul. Gâfâie după ce merge preț de câteva minute. Ușa se
deschide și alți călători urcă pregătiți, cu umorul englezesc inconfun-
dabil. Zâmbesc, vorbesc, spun glume, interacționează, se bucură că
merg la cumpărături. Doar se apropie Crăciunul.
320
 Las în urmă Tamisa cea întunecată. Până în 1895, fluviul era
transformat în timpul iernii într-un imens patinoar sau era traversat
de pe un mal pe celălalt. Se organizau târguri pe gheață: ”Târgul Ge-
rului”. Refac drumul călătorilor de odinioară, drum parcurs în dili-
gențe, cu hanuri vechi, unde se schimbau caii și unde te odihneai și te
bucurai de o mâncare tradițională caldă.
Hanul își păstrează și astăzi farmecul, cu iz de istorie, parfum
de secol al XVI-lea, cu ferestre ce dau spre stradă, cu o curte interioară
pietruită cu pavele și cu un meniu irezistibil.
Gândul îmi zboară deodată către poetul W.B.Yeats. Poate
pentru că o perioadă a trăit în Thame. Mereu m-a obsedat una din
poeziile lui: ”When you are old / Când vei îmbătrâni”. Uite, am de
gând să vă las să citiți poezia pe care am tradus-o în limba română
pentru voi. ”Când vei fi bătrână, căruntă și vei simți apropiindu-se
sfârșitul, / Când somnoroasă, lângă foc, capul pe piept îl vei pleca, /
Apucă această carte încet, / Citește și visează la acea privire blândă
ce ai avut cândva, / Acei ochi nevinovați , misterioși, adânci. / Cât de
iubită ai fost în clipele de strălucire! / Iubită pentru frumusețea-ți; o
iubire nesăbuită, iubire plină de fervoare. / Dar... doar un singur om
te-a iubit pentru sufletul tău adânc, de nepătruns / Un singur om te-a
iubit în timp ce îmbătrâneai și farmecul ți s-a risipit. / Atunci, să spui
în șoaptă ”S-a dus Iubirea”. / Iar eu voi fi departe, pe creste de munți
/ Sau prin mulțimea de astre, / Acolo unde lumina ta s-a stins încet.”
Inevitabilul din viață devine umbra noastră.
A trecut timpul! Mă apropii de Thame.
Știu că este un oraș vechi, de pe vremea anglo-saxonilor, iar
povestea orașului Thame este povestea Angliei. Totul a început pe
malurile întunecate ale Tamisei, de unde orașul își ia numele. Dovezi
ale civilizației saxone găsite în zonă sunt piese de bijuterii răzlețe și
ceramică.
Urmele istorice ne poartă în timp, pe la 1138, când s-a con-
struit Catedrala, a cărei soartă este ea însăși o poveste. Ea ne vorbește
despre cultură și credință. Biserica, așa cum este ea astăzi, datează de
la 1240, când a fost reconstruită de episcopul Grossteste de Lincoln.
De atunci încoace, cu fiecare epocă istorică, catedrala și-a adăugat

321
cele mai frumoase opere de artă, începând cu lojele ce aparțineau
Dinastiei Tudorilor, o colecție monumentală de alamă și, nu în ultimul
rând, Mormântul Lordului William de Thame, unicul mormânt în care
trupul Lordului și cel al soției sale sunt poziționate cu picioarele spre
apus.
În Biserica Sf. Maria se organizează anual o slujbă religioasă
în memoria polițiștilor care și-au pierdut viața făcându-și datoria. Eve-
nimentul este cunoscut și sub numele de Memorialul “Drumul Mor-
ții” și este organizat de Thames Valley Police.
Interesant este faptul că această catedrală este întreținută și
îngrijită de voluntari: ”Prietenii Bisericii Sf.Maria”. Ei se ocupă de re-
pararea acoperișului, a turnului bisericii sau curățarea interiorului. Or-
ganizația funcționează din 1992 și joacă un rol important în viața co-
munității. Evenimentele religioase sunt anunțate prin tragerea clopo-
telor, care te cheamă la slujbă, botez, cununie și, din păcate, și la în-
mormântări. Prietenii Bisericii organizează evenimente sociale, BBQ
anual, concerte la care participă și biserica, prin oferirea de băuturi
răcoritoare și cafele.
Lordul William a fondat în 1559 prima școală ”Grammar
School”, școala care a fost preferată de monarhia Tudorilor, inclusiv
Elisabeta I. Turla bisericii se proiectează pe albastrul cerului și nu de-
parte se află Hanul “Cușca cu Păsări”, construit în sec. al XV-lea și care
a adăpostit prizonieri francezi din timpul războaielor cu Napoleon și
care își așteptau judecata. Ofițerii de rang înalt erau ținuți în aripa
”Vulturul cu aripile larg deschise”.
Motto-ul latin ”Vetus Tamen Vivet” poate fi interpretat fie ad
literam, fie ca un ”pun” (joc de cuvinte). Cuvântul latin ”tamen” în-
seamnă ”încă”. Deci, am putea spune ”cei antici trăiesc”. ”Vechiul
Thame trăiește”. Elementele istorice ale orașului Thame se bazează
pe o cruce găsită în 1940 și care avea un snop de grâu în partea stângă
și o foarfecă de tuns oi în partea dreaptă. Și, poate vă intereseaza
două dintre evenimentele culturale anuale:
Spectacolul orașului Thame (în luna septembrie). Festivalul
Comitatului Oxfordshire și al orașului Thame este un eveniment care

322
se întinde pe durata unei singure zile. Evenimentul include: expoziție
de produse tradiționale de patiserie și prăjituri; târg de ovine și bo-
vine; expoziție de păsări; unelte vechi; camioane și tractoare folosite
în agricultură și industria forestieră; produse industriale și mașini cla-
sice; expoziție de obiecte din sticlă însoțite și de mici demonstrații
pentru producerea sticlei; produse din piele naturală; produse de uz
casnic din lemn prelucrate pe strung de lemn.
Thame Festival de Arta și Literatură (TAL) cu deviza ”Parti-
cipă, bucură-te, inspiră”. Are loc în octombrie și cuprinde diverse ma-
nifestări culturale, cu performeri din toată lumea. Avem începând din
acest an și participanți din Sinaia.
Cobor din autobuz și privirea îmi este atrasă de o clădire‚ la
răscruce de drumuri. Clădire veche, impresionantă. Ceasul, pus stra-
tegic parcă, la înălțimea de la care poți vedea ora de la depărtare,
arată 11.45. Este Primăria din Thame.
Ce bucurie! Am timp să fac câteva fotografii, să merg pe stră-
duțele atât de înguste încât clădirile mici par rupte dintr-o poveste
fără de sfârșit, ferestrele caselor sunt niște ochi mari deschiși, în care
se oglindește spiritul Crăciunului.
Ușile magazinelor? Mi se părea că s-au schimbat într-o gură
zâmbitoare, larg deschisă, care te invită să intri și să arunci o privire
spre decorațiunile irezistibile prin culoare, formă, miros. Grădinile –
un adevărat paradis. Oare de Crăciun grădinile devin Edenul pe Pă-
mânt? Nu știu, dar priviți la acest minunat copac, verde, veșnic impu-
nător, mereu atrăgător. Simbolul Crăciunului.
Privindu-l, mă las purtată în lumea colindelor: ”Deck the halls
with boughs of holly/Tis the season to be jolly” (Împodobește-ți casa
cu crenguțe veșnic verzi!/ Este timpul să te bucuri).
Urmează să mă întâlnesc cu prietenii mei. Va fi o după-amiază
minunată. Luăm prânzul la un vechi ”pub”, un restaurant mic, într-o
clădire veche, de la 1550. Acoperiș de stuf, ferestre mici, o ușă pe care
aștepți să intre niște elfi îmbrăcați în robe de culoarea verde, precum
renumitul arbore ilex. Pe zidul care înconjoară ”The Thatch”, precum
un brâu brodat în verde și roșu se întind rămurelele copacului ilex,

323
împodobit la rândul lui cu ciorchini de un roșu aprins, care parcă te
hipnotizează.
Meniul? Ce ați zice de bibilică cu paste sau coaste de porc cu
piure de ceapă albă și usturoi?
La câțiva pași depărtare, în acest istoric orășel, o altă clădire
veche ”îmi face cu ochiul”. O clădire ce amintește de un vechi han,
unde poposeau drumeții la o cană de cidru și o friptură de clapon.
Astazi, pub-ul .”La Șase Clopote”( Six Bells PUB) este renumit pentru
cidru, bere, vinuri selecte și meniuri variate.
Timpul parcă are aripi. Gata. În câteva clipe, mă văd cu prie-
teni dragi. Am emoții, pentru că sunt nu numai prietena lor. Astăzi
sunt și Ambasador al culturii sinăiene la Thame. Deodată, zeci de gân-
duri dau năvală spre scara imaginară a prieteniei. Privesc în jur, să văd
de unde ar putea veni prietenii mei. Zăresc o căsuță cu o fereastră
rotundă, ce seamănă cu un semn de punctuație: punct. Da, sugestiv,
trebuie să pun punct. Câteva minute, și are loc întâlnirea organizată
din timp.
Și uite așa, așteptând, mi-a venit ideea (nu știu cât o să vă
placă), să vă ofer o rețetă care se prepară cu foarte multă grijă și
muncă: rețeta Prieteniei. Ingrediente:
• 1 ceașcă de fericire
• 1 mână de bunătate
• 2 linguri de amabilitate
• 1 cană de ajutor
• 50 grame de zâmbete
• 1 linguriță de înțelegere
• 1 căniță de iertare

Se amestecă ingredientele bine, cu Răbdare și Sensibilitate.

Se pune la copt, într-o inimă caldă și se servește cu ceai sau cafea...
Și restul e tot o poveste, care se scrie acum și care va conti-
nua...

324
 MARIANA COJAN NEGULESCU

Mariana Cojan Negulescu locuiește deopotrivă la Sinaia, unde

a fost profesoară de Limba și literatura română, dar și la Paris, unde
activează încă din anii 90’ ca traducător, interpret și expert în dome-
niul judiciar.
După absolvirea Universităţii București, Facultatea de Limbi
romanice, clasice şi orientale (limba franceză-limba română), a deve-
nit profesoară de limba şi literatura franceză, fiind și autoarea unei
”Metode de predare a limbii franceze în România”. După instalarea
în Franţa, în paralel cu cercetarea întreprinsă pe parcursul celor 6 ani
de doctorat, a urmat cursul de master în Litere moderne la Universi-
tatea Sorbona Paris III, iar câţiva ani mai târziu, a susţinut teza de
doctorat în litere franceze medievale, obţinând titlul ştiinţific de Doc-
tor în litere acordat de Universitatea Sorbona Paris IV.
Renunţând la învăţământ, ea îşi consacră energia şi timpul
traducerii. Exercită profesia de traducător şi interpret pe lângă insti-
tuţiile judiciare, fiind numită Expert judiciar pe lângă Curtea de Apel
PARIS, apoi Expert naţional la Curtea de Casaţie (Franţa); în afară de
aceasta, devine interpretă de conferinţă, în cadrul unor misiuni ofici-
ale încredinţate de Ministerul Afacerilor Externe francez, precum şi de
alte instituţii de stat, ministere, grupuri multinaţionale, societăţi eco-
nomice şi organisme franceze.
Mariana Cojan Negulescu este, de asemenea, traducător lite-
rar, autoarea unui roman şi a mai multor culegeri de poveşti tradiţio-
nale româneşti adaptate în limba franceză, precum şi a traducerilor
unor opere literare de scriitori români, publicate de edituri din Franţa
(a se vedea lista pe site-ul www.negulescu.fr). Devine membru al
U.S.R. (Uniunea Scriitorilor din România), S.G.D.L. (Societatea Oame-
nilor de Litere – Franţa) şi A.T.L.F. (Asociaţia Traducătorilor Literari din
Franţa).
Actualmente, după ce a asigurat subtitrarea în limba franceză
a DVD-ului ”Sinaia la pas în 60 de minute”, scrie la ediția bilingvă a
cărții ”Ecaterina Teodoroiu, la Jeannne D’Arc de Roumanie”, ce ur-
mează să apară la Editura Princeps Publishing din București și publică,

325
în calitate de corespondent al revistei ”Sinaia Excelsior”, articole de-
spre orașul nostru și despre relația culturală cu Athis Mons (Franța),
localitate înfrățită cu Sinaia.
Are la activ numeroase inițiative de promovare și sprijinire a
valorilor sinăiene și a culturii româneşti în Franţa, susţinând confe-
rinţe, lansări de carte, intervenţii, la invitaţia organizatorilor, din
iniţiativă personală sau în calitate de membru al ASPE. În perioada
vacanțelor petrecute la Sinaia a participat la ședințe ale cenaclului,
întâlniri cu scriitori de pe Valea Prahovei, dezbateri și mese rotunde
organizate cu prilejul saloanelor de carte și al altor evenimente privind
cartea, cultura, educația.

Athis-Mons sau dragostea, pentru unii, de tip “je t’aime, moi

non plus”

Mărţişorul! Ce prilej mai potrivit pentru o întâlnire între prie-

tenii oraşului Sinaia şi localnicii noştri? De ani de zile, serata dedicată
acestui obicei românesc (şi bulgăresc, se pare) a devenit tradiţie. Ami-
cii athegieni – cum se numesc ei potrivit nomenclaturii locuitorilor –
plănuiesc din timp cine cu ce contribuie şi ce face fiecare pentru un
festin la ceas de seară, la care, de regulă, participă şi sinăienii invitaţi
sau românii din diaspora, prieteni vechi. Să nu vă închipuiţi că doar se
mănâncă şi se bea la acea masă! Corala „Les Carpathos” se produce
cu nelipsitul imn al asociaţiei, după ce intonează unele şansonete nos-
talgice, se organizează jocuri de societate, o tombolă, cu muzică şi
dans. Nu am participat în acest an, dar am fost prezentă în toţi ceilalţi,
şi, chiar dacă momentele sunt diferite, căldura prieteniei nu diferă.
Anul acesta, am aflat cu stupefacţie că primăria nu a mai permis or-
ganizarea acestei serate şi nici a evenimentelor din săptămâna ce a
urmat în sala de festivităţi a Gimnaziului Delalande. După câte am
înţeles, niciun membru din conducerea primăriei nu a asistat, aşa cum
era cazul înainte, la serata dedicată Mărţişorului. Nepermiţându-mi
vreo critică, aş spune doar că este păcat.
Probabil că vă sunt deja cunoscute detaliile cu privire la suc-
cesul expoziţiei de pictură a profesorului Mocănescu, îmbogăţită de

326
expunerea colecţiei particulare a soţilor Thiery, compusă din tablouri
ale aceluiaşi pictor.
A fost şi o competiţie de tenis, câştigată, dacă am înţeles bine,
de echipa de amatori din Sinaia. În seara de miercuri 15 martie, a avut
loc premierea echipelor participante.
Şi ajung la subiectul meu. Nu era pentru prima oară când vor-
beam despre literatura română, împreună cu Marie Rousseau, artistă de
teatru, în faţa prietenilor de la Athis-Mons, dar trebuie să recunosc că
interesul cu care urmăresc ei conferinţa, entuziasmul lor, mă emoţio-
nează la fel de mult de fiecare dată. Evident, nu pot trece peste senti-
mentul de amărăciune pe care l-a stârnit plecarea din sală, în timp ce
evocam opera eminesciană, a amatorilor de sport din Sinaia, pentru care
lucrurile păreau că sunt arhicunoscute şi, aşadar, plictisitoare!
De data aceasta, ne-am intitulat intervenţia „Lectură – spec-
tacol” întrucât am dat prioritate recitării, interpretării teatrale a tex-
telor traduse în limba franceză din autorii aleşi, în dauna explicaţiilor
istorice, biografice şi societale cu care considerăm că auditorii noştri
erau în mare parte familiarizaţi. Şi, pe urmă, a trebuit să ţinem seama
şi de deviza non multa sed multum, dat fiind timpul care ne era alocat.
Eminescu, Creangă, Caragiale au constituit fundamentul. Am agre-
mentat, aşa cum am putut, lecturile, cu proiecţii, imagine şi muzică şi
am fost aplaudate, cum se spune, la scenă deschisă, de asistenţă.
Printre cei din sală, am remarcat prezenţa unor foşti elevi, emoţionaţi
să asiste, în Franţa, la încă o lecţie în limba lui Molière… Au fost făcute
şi ceva fotografii, cred că le puteţi cere participanţilor sinăieni.
Christine Thiery mi-a mărturisit că a fost deosebit de emoţio-
nată când românii din sală – cei fideli – au interpretat odată cu artistul
din filmul proiectat ca ilustraţie romanţa „Pe lângă plopii fără soţ”
într-un fel de karaoke spontan şi colectiv.
Recitalul nostru s-a terminat pe o notă umoristică, întrucât am
interpretat – fiecare cu talentul său, evident! – împreună cu Marie R., un
fragment din piesa „O scrisoare pierdută”, ca o aluzie la evenimentele
din actuala campanie prezidenţială în plină desfăşurare în Franţa.
După congratulările de rigoare, am băut un pahar de kir în-
soţit de o porţie de pizza, şi ne-am despărţit, ca de fiecare dată, buni
prieteni.

327
 CODRUȚ RADI

Crucea de pe Molomoț, la locul ei

Ziua de sâmbătă, 6 decembrie 2014, ar trebui să rămână, pen-

tru cât mai mulţi dintre sinăieni, una memorabilă, nu numai prin da-
rurile numărate sau nenumărate ale lui ,,Moş Nicolae”, ci și, mai ales,
printr-un eveniment care consfinţeşte repunerea în drepturi, ,,unde-i
este locul”, a ,,Crucii de la Molomoţ”.
Această cruce a fost ridicată şi sfinţită de către smeritul Victor
Mimonahu din Mănăstirea Sinaia, la 1 septembrie 1858, în Cartierul
Furnica din Sinaia, pe locul unde a fost schitul Sfântul Nicolae de pe
Molomoţ, ,,ruinat în răsmiriţia anului 1788…, mai înainte de epoca
spătarului Mihai Cantacuzino, cel care a zidit Sfânta Mănăstire Sinaia,
în anul 1695; muntele pe care se găseşte zidită mănăstirea se numia
Molomoţ, mai târziu primi denumirea de Furnica, după numele ce
purtau vârfurile care-l dominau. Probele istorice… ne dovedesc pe de-
plin cum că, cu mult timp înainte de zidirea mănăstirei Sinaia, se aflau
călugări trăind prin părţile locului, pustiu pe acele vremuri, călugări
care au construit din bârne de lemn schitul numit Sfântul Nicolae, care
se găseşte… pe piciorul muntelui Molomoţ (platoul aflat ceva mai sus
de cazarma batalionului de vânători). Acestui schit, în anul 1581, i se
face danie două vaduri de moară de către Domnitorul Mihnea Voie-
vod, iar în anul 1626 se confirmă schitului alte danii de către Ioan
Alexandru, fiul lui Radu Voievod”.
La începutul secolului XVI a fost reconstruit ,,de unul Nicolae
Grozea, supranumit haiducul, locuitor din Breaza care, după ce a trăit
o viaţă întreagă prin munţi şi păduri, haiducind la drumul mare cu o
ceată de 12 inşi, apoi la bătrâneţe, dobândind iertare de la Domn, s-a
retras în aceste locuri, a reconstruit biserica, tot din lemn, dar mai
solid, şi apoi s-a călugărit şi el şi a sfârşit viaţa în sihăstrie…”
,,Modul de vieţuire a monahilor din schitul Sfântul Nicolae sau
Molomoţ era cu totul pustnicesc, şase zile ei trăiau risipiţi prin văile
sălbatice ale munţilor şi numai sâmbătă seara se adunau în schit la
rugăciunea comună şi petreceau în deobşte până luni dimineaţa,
când, din nou , fiecare din ei apuca drumul pustiei” (am citat din

328
Monografia Sfintei Mănăstiri Sinaia, scrisă de Arhimandritul Serafim
Georgescu şi publicată în 1936; datele ne-au fost furnizate de părin-
tele Mihail de la Mănăstirea Sinaia, unul dintre cei care au participat
la sfinţirea ,,Crucii de pe Molomoţ”, împreună cu colegii de breaslă
din parohiile zonei şi cu părintele protoiereu Costică Dumitru).
La această ceremonie au fost prezente oficialităţile locale,
domnul primar Vlad Oprea şi domnul viceprimar Gheorghe Bădăran.
Au asistat mai mulţi localnici, printre care şi câţiva membri ai cenaclu-
lui nostru, ,,Lucian Blaga”, dar şi turişti, în trecere spre munte prin
această răspântie importantă a oraşului Sinaia (intersecţia străzilor
Furnica, Schiori şi Cazărmii). Vremea potrivnică a fost oarecum îmbu-
nată de către doamnele de la Primăria Sinaia, care au oferit celor
prezenţi, amabil şi generos, ceai fierbinte.
După oficierea slujbei de sfinţire a ,,Crucii de pe Molomoţ” în
noua-i aşezare, părintele Mihail a prezentat un scurt istoric al acesteia
şi al schitului Sfântul Nicolae, cu o incursiune în timp dincolo de ates-
tarea documentară a locului, semnalând prezenţa călugărilor sihaştri
refugiaţi pe aceşti munţi, de la Muntele Athos, după căderea
Constantinopolului, în anul 1453, ceea ce ar putea însemna că Schitul
Sfânta Ana, altă ,,cetăţuie spirituală” a munţilor noştri a fost cel dintâi
așezământ de acest fel.
Domnul Primar Vlad Oprea, în cuvântul său, a mulţumit celor
prezenţi, cu o remarcă specială pentru cei implicaţi în recuperarea
crucii, aruncate, la un moment dat, undeva pe Valea Peleşului, dar
care a rezistat, intactă, timpului, precizând că nu întâmplător s-a ame-
najat piaţeta care o găzduieşte, în acel loc de interes turistic local, dar
şi cât mai aproape de locul iniţial şi că însăşi ziua aleasă, a Sfântului
Nicolae, este pentru cinstirea celui care a dat numele schitului de odi-
nioară.
Urează ,,La mulţi ani” celor care-şi celebrează ziua, dar şi
,,Crucii de pe Molomoţ”care, sfinţind locul, îi va călăuzi pe toţi cei care
trec prin dreptu-i, deopotrivă localnici şi turişti.
În final, cunoscuţii schimbă impresii, pun la cale întâlniri de
Sărbători și, încet-încet, adunarea se destramă, dar ,,Crucea”
rămâne… acolo unde-i este locul.
329
 Profesor, poet și mentor
,,În amintirea celui care, călăuzindu-mă printre oameni,
mă veghează dintre zei – Domnul profesor Dan Rădulescu”

Aşa începe volumul meu de debut editorial, din anul 2002,

,,Răspântia zeilor”, care cuprinde cele mai multe dintre poeziile con-
cepute în perioada cenaclului ,,Simion Stolnicul” din Comarnic (1981-
1987), avându-l alături, ca mentor literar, profesor şi prieten, pe dom-
nul profesor Dan Rădulescu.
Debarcarea Domniei Sale la Comarnic, pe ruta Câmpina –
Posada – Sinaia (de acasă la serviciu), a însemnat instaurarea ordinii
de cenaclu într-un grup de tineri entuziaşti, cu vederi şi înclinaţii lite-
rare, eterogene sau în formare.
Venind dintr-o altă lume parcă, a cunoaşterii absolute, dar
şi a muzelor totodată, s-a impus de la bun început prin profesiona-
lismul desăvârşit în a conduce cenaclul nostru şi printr-o atitudine
bonomă faţă de cei din jur. O prezenţă întotdeauna impunătoare,
în prelungirea staturii, altfel medii, de-o ţinută vestimentară impe-
cabilă, invariabil asezonată cu o geantă diplomat, de care, o dată
eliberat, devenea alt om, lăsând în urmă tristeţea ancestrală pe
care o ducea cu dumnealui. Sociabil şi plin de şarm, avantajat de o
cultură remarcabilă, era imediat îndrăgit de ceilalţi. Visător şi apa-
rent detaşat de contextul social, utopic chiar, în convingeri şi în
previziuni, revenea rapid la realităţile imediate, dojenea construc-
tiv şi îmi tempera și elanul existenţialist, deşi dumnealui însuşi era
un existenţialist, mai tot timpul preocupat şi interiorizat.
Am pregătit împreună grupaje de poezii, pentru a fi trimise la
nu mai ştiu care revistă de cultură de la Iaşi, nu ştiu nici să fi fost vre-
odată publicate, chiar modificate formal, după cum atenţiona domnul
profesor. Întâlnirile de cenaclu se desfăşurau, de obicei, într-o anexă
a bibliotecii din Comarnic, dar şi în sala de consiliu a Fabricii de ciment
(din care am reconstituit şi o poză, pe spatele căreia scrie data, 15
aprilie 1984, şedință a cenaclului ,,Simion Stolnicul”).
Au fost şi evenimente mai deosebite, precum întâlniri cu
alte cenacluri, spectacole de poezie şi muzică, de teatru ori expe-
rimentale, care se desfăşurau în sala de festivităţi a Fabricii
330
,,Cimentul” Comarnic, de regulă plină de spectatori. Am participat
la asemenea întâlniri până în anul 1987, când am părăsit oraşul
Comarnic şi, implicit, cenaclul şi compania specială a domnului Dan
Rădulescu.
Aveam să-l revăd la începutul anului 1990, când la Sinaia fiind,
reîntors pe meleaguri natale, am început să ne întâlnim, aproape săp-
tămânal, la terasa cofetăriei de sub scară, la demisolul hotelului
Sinaia, depănând amintiri, dar, mai ales, punând ţara la o nouă cale,
crezând într-o cauză ce se va fi dovedit o utopie, la fel ca şi multe din-
tre cele dinainte de 1989.
Sensibilitatea şi delicateţea poetului Dan Rădulescu se trans-
formaseră într-o atitudine vehementă, imprudentă uneori, care va fi,
se pare, cauza morţii tragice şi misterioase, petrecute spre sfârşitul
aceluiaşi an. Simţeam nevoia să încerc eu, de data aceasta, să-l tem-
perez, în timp ce legam ţigară după ţigară, dumnealui tot Snagov eu
încă, aceleaşi Carpaţi fără.
Avea o sumedenie de proiecte pe care n-a apucat să le vadă
înfăptuite, visa în continuare o lume mai bună, pe care, îmi place să
cred, a găsit-o acolo unde este acum, bucurându-se că poezia Dom-
niei Sale, puţină, dar consistentă şi valoroasă, a văzut lumina tiparului,
datorită încăpăţânării unor nostalgici care trăiesc prin amintiri.

Nostalgii şi amnezii

Începutul de octombrie, controversat meteorologic tot mai

puțin, pe măsura apropierii de soroc, avea să se dovedească mai ge-
neros decât închipuirea. Gândindu-mă că încalc nevinovat, deci iertat,
sanctuarul Marthei Bibescu, am ales să-mi invit prietenii pe Calea Po-
sadei, într-o mirifică poiană la poala muntelui, stăpân al luminii. Învă-
luită de misterele creației artistice și consecințe ale istoriei, o treaptă
a infinitului posibil, palpabil doar prin recunoașterea omenească.
O carte nouă, încifrată ,,nouă" în panoplia mea poetică, era
unul din motivele întâlnirii, dar și colecția de grafică ,,Nostalgii de
Comarnic",răbufnire artistică la preaplinul amintirilor și la firavul per-
spectivei. Cartea ,,Ecoul dintre umbre’’, venind dinăuntrul creației ne-
programate, avea, pe de altă parte, o sumedenie de motivații și, mai

331
ales, corespondențe. Ar fi trebuit prefațată de mentorul meu într-ale
poeziei, profesorul Ion Floricică, care, între timp a fost ales unei alte
lumi, de unde mă veghează, sunt convins, ca un zeu, așa cum m-a ve-
gheat printre oameni și cuvinte.
Dedicațiile și omagiul ,,Ecoului" rămân, ca întotdeauna, tardiv
de târziu în conștiința noastră. Am înlocuit atunci prefața, refuzând
alternativele, cu un fragment din cartea de microeseuri promisă.
,,Pretextele poeziei", atașament voluntar, ori detașare creaționistă,
stârnind comentarii pro și contra, ceea ce n-ar fi o noutate în contex-
tul provocator de limbaj propus. Pe de altă parte, dualitatea ecou-
umbră, imaterială până la identificarea cu ea însăși, are corespondent
formal în succesiunea de poeme-poezii din volum, ca un periplu prin
schemele de construcție și regăsire implicită, poetică până la limita
intransigenței.
Toate acestea n-am fost în stare să le spun atunci, în cadrul
,,șuetei" literare bine... cuvântată de critici cu renume. În mijlocul că-
rora am redevenit cel mic și inhibat de obicei, cu o răspundere sub
așteptări, oricum în afara lor. Paralel traiectoriei cuvenite, pierdut
printre uzanțe și ezitări, am resimțit încărcătura tuturor amneziilor
posibile, cu ecouri cu tot.
Poate că nu m-am expus evidenței pe cât percepției în sine,
ceea ce îmi lasă o portiță deschisă altor întâlniri, viitoare cândva. De-
turnarea de la normalitatea percepției a fost, însă, amplificată de un
minor și previzibil amănunt sentimental, reîntâlnirea peste timp a
unora dintre cei implicați în nostalgiile mele. N-a fost să fie așa, numai
bibliotecara dintotdeauna a Comarnicului a reînviat anumite amintiri,
a umplut atâtea goluri câte doar cărțile sunt în stare.
Totodată, începutul acestui octombrie urma să însemne îm-
plinirea a 60 de toamne răzbite pe meleagurile natale. S-a întâmplat
așa cum a decurs până acum, unui eu confundat decorului, echidis-
tant poate doar spațiilor, dar marginalizat timpului. De parcă, un ase-
menea popas existențial, îngăduit altfel fărădeștirii, nici nu ar fi fost
necesar pe cât de bine primit. Disocierile temporale, deja un tertip al
cuvântării prin prisma mentală, pot dirija atenția oriunde exceptând
subiectul.

332
 Și dacă subiectul am fost eu, înseamnă că nesfârșite începu-
turi, de priveliști, de contururi, de păreri, mi-au rămas suspendate,
într-o fluență rezonabilă, înăuntrul crezului artistic. Cel care reglează,
uneori chiar nefiind cazul, derapajele și poticnirile conjuncturale. Pa-
rametrii lumii în care vrem să încăpem necondiționați libertății noas-
tre și, mai ales, a celorlalți. Prieteni și alții care îmi vor fi iertat, sper,
întâmplarea de-a nu fi fost eu atunci când trebuia să fiu.

CEZAR RĂDULESCU (FLORIN-DORIAN RĂDULESCU)

Sinaia-Athis Mons: 20 de ani de înfrățire

Să fim împreună!
Încă din toamna lui 1989, operaţiunea “Villages Roumains” a
început ca o misiune de protest împotriva “sistematizării satelor ro-
mâneşti” elaborată de regimul Ceauşescu. A urmat înfrăţirea unor lo-
calităţi din Belgia, Franţa, Elveţia cu sate româneşti, într-o acţiune de
ajutor umanitar. După mişcarea din 1989, s-au organizat acţiuni de
sensibilizare care s-au tradus în convoaie umanitare sub direcţia (pen-
tru Sinaia) Comitetului “Solidarite Roumanie Athis-Paray”.
În acest context au apărut, începând cu anul 1990, relaţiile
între Sinaia şi Athis Mons, o prezență constantă în viaţa “Perlei
Carpaţilor”. Nume ca Michelle Brun, M. Mombrun, Patricia Giraud, C.
Thiery, P. Trobat, Nicole Vaucheret, Michel Jeanlin, Liliane Sizaire,
Marie-Nöelle Linemann, François Garcia, Christine Rodier, Gérard
Morisse sunt pionierii înfrăţirii franco-române, ca și Gabriel
Constantinescu, Nicolae Andrei, Ovidiu Marian şi alţii…
Emisarii vestului ne-au cotropit într-o dulce condescendenţă
şi s-au legat prietenii durabile. Ţinta voluntarilor olandezi, francezi sau
nemţi a fost comunităţile defavorizate: copii, bătrâni, bolnavi. Şiruri
neîntrerupte de ajutoare au ajuns la Sinaia, chiar dacă unele au nime-
rit la cei care nu aveau nevoie. Acordul de înfrăţire între Sinaia şi Athis
Mons a fost semnat în anul 1994, la Athis Mons, între Nicolae Andrei,
primarul oraşului Sinaia şi Marie-Noelle Linemann, primarul oraşului
Athis Mons.

333
 La Sinaia, în anul 1995, Ion Scăunaş şi Daniele Brust au semnat
înfrăţirea pe pământ românesc.

Să acționăm împreună!
Au trecut, iată, 20 de ani de-atunci, timp în care s-au cimentat
relaţii, s-au legat prietenii, s-au făcut paşi importanţi în schimburile
culturale şi sportive, numeroşi români vizitând Franţa, francezii întor-
cându-le vizita.
Jacques Delbreil este un sufletist prin excelenţă. Neobosit, nu
pregetă să vină în România, în Sinaia, “cartierul general” fiind Centrul
de Plasament, unde orfelinii se bucură din plin de dragostea lui
Jacques, Marco, Janine, Françoise, Sylvie, Isabelle şi a altor voluntari
francezi care îi consiliază cu dragoste pe copii, îi învaţă limba franceză,
poezii, cântece şi alte achiziţii lingvistice necesare pentru deplasarea
în Franţa, pentru că, în fiecare an, zece orfelini petrec bună parte din
luna iulie, la Athis Mons.
Asociaţia ”Amitie Athis-Sinaia”, animată cu entuziasm de
Jacques Delbreil, cuprinde oameni de mare valoare sufletească:
Isabelle Royer, Marco Thiery, Janine Riviere, Gérard Morisse, Sylvie,
Françoise, Michel, Joel, Liliane, Christine, Monique…
La noi, fiinţează ”Asociaţia de Prietenie Sinaia-Athis Mons”, a
cărei preşedintă este Camelia Avanu, secondată de Florin-Dorian Ră-
dulescu, vicepreşedinte şi Rodica Rădulescu, secretar. Cecilia Frâncu,
Marius Bratosin, Andi Bădescu, Claudia Toma, Geta Ojovan, Violeta
Mierliță, Vera Iordache asigură continuitatea unei bogate activităţi
(un gând pios pentru regretatul Mihai Ghergariu, un entuziast care
făcea să pulseze inima asociației).
Scopul asociaţiei, conform statutului, este de a favoriza şi or-
ganiza schimburile şi cooperarea în toate domeniile, între locuitorii
francezi şi români din Athis Mons şi din Sinaia, precum şi ajutorul
umanitar în legătură cu organismele specializate şi acceptate; ajutor
umanitar și artistic pentru tinerii talentaţi, dar fără posibilităţi. În pri-
vința schimburilor, trebuie amintite: schimburi sportive (echipe de te-
nis, baschet, gimnastică ritmică), schimburi culturale (echipe de dans,

334
teatru bilingv), turism (persoane care doresc să viziteze România pe-
trec câteva zile la familii din Sinaia, iar acestea petrec câteva zile în
Athis-Mons).
Bunele auspicii sub care se desfăşoară legăturile durabile în-
tre Sinaia şi Athis Mons se concretizează în participarea prietenilor
francezi, constantă, în fiecare an, la Festivalul “Sinaia Forever”, aju-
toarele de Paşti pentru familiile nevoiaşe, prezenţa la Centrul de Pla-
sament Sinaia, schimburile culturale şi sportive. Corina Popa, Claudia
Toma, Rodica Rădulescu şi Leonida Baciu se dedică activităţilor cultu-
ral-sportive, învăţând elevii şi asigurând continuitatea prezenţei ro-
mâneşti pe meleaguri pariziene.

Să ne bucurăm împreună!
Împlinirea a două decenii de colaborare trebuia marcată, iar
prilejul a fost realizarea unei expediții în Franța, în perioada 3-8 sep-
tembrie 2014, la care au participat mulți tineri, sub egida Primăriei
Sinaia. După o selecție riguroasă și după ce s-au stabilit rolurile și
obiectivele, misiunea putea începe.
Mai întâi, grupul de emisari români a putut să cunoască ne-
mijlocit Parisul și ale sale mirifice atracții: Turnul Eiffel, Montmartre
cu a sa Sacre-Coeur, Place du Tertre, Moulin Rouge (ziua, pe-afară!),
Champs Elysee, Muzeul Luvru, Sena (în Bateau-Mouche!), dar, mai
ales, Disneyland, fără de care, pentru micuţele noastre sportive-dan-
satoare, sejurul ar fi fost incomplet…
Ah, nu v-am spus! Echipele care s-au deplasat la Athis Mons
au fost: dansatoarele pregătite de Leonida Baciu: Greta Ciubuc Szabo,
Bibi Mândru, Georgiana Grancea, Vivi Negoescu, Andra Ştefan, Maria
Marinoiu, Andreea Părăuţă şi Alex Baciu care au prezentat suite de
dansuri româneşti şi gimnastică ritmică.
Apoi, echipa de baschet, antrenată de Gabriel Baciu: Bogdan
Boncoi, Tiberiu Avanu, Cătălin Zota, Alex Peticilă, Bogdan Vlahu, Dra-
goş Dinu şi Mihnea Botorogea, care şi-a împărţit victoriile cu baschet-
baliștii locali. Dar, mai presus de încrâncenarea de sub panou a fost
prietenia…

335
 Foarte populari, oficialii francezi s-au întreţinut cu delegaţia
română amical, de parcă se cunoşteau de când lumea… Christine, An-
toine, Julienne, Julien, Kevin, Thierry au apreciat tinerii români care
au participat la “Sărbătoarea asociaţiilor” şi s-au integrat în tumultul
mulţimii adunate (ca în Parcul “Dimitrie Ghica”, la “Sinaia Forever”),
identificându-se până la confuzie cu poporul francez… Este un senti-
ment special, mai ales acum, când emoţia ne racordează la întâmplă-
rile tragice prin care trece Franţa…
Vizita la nivel înalt cu ocazia Festivalului “Sinaia Forever”
din 26-28 septembrie 2014 a consfinţit importanţa legăturii bilate-
rale, primarul Christine Rodier, adjunctul primarului Antoine Gui-
seppone, consilierul Thierry Petetin şi două distinse doamne din
stafful francez participând la eveniment şi apreciind ospitalitatea
sinaiotă.
Este o durabilă şi ardentă înfrăţire, ce va dăinui, prin osârdia
celor datori să întreţină vie flacăra prieteniei româno-franceze!

ION RUXANDA

Un misterios scriitor sinăian

Înainte de a-mi exprima opiniile legate de o carte sau alta, ţin

să precizez că acestea ar putea fi puţin subiective. Se ştie că gustul
personal nu este un criteriu de evaluare axiologică şi că fiecare om îşi
găseşte satisfacţia estetică în limitele propriei percepţii şi ale propriu-
lui context cultural. Max Seydlitz este camuflajul onomastic al proza-
torului sinăian Mihnea Dinu, autorul romanului “Anotimpul lupilor“.
Animat de patriotism local şi de curiozitate intelectuală, nu m-am lă-
sat până nu am intrat în posesia cărţii respective pentru a pătrunde în
universul ei virtual. Dar, de cum i-am trecut pragul, dezamăgirea a în-
ceput treptat să mă cuprindă. Prin vocea narativă a unui personaj se-
cundar şi printr-o altă voce, a unui narator omniscient, cititorul este
introdus într-o lume a crimei organizate. Jefuirea unei case, o trecere
frauduloasă a frontierei de stat, descrierea unui centru de pregătire
paramilitară din fosta U.R.S.S., gustul pentru spectaculos de serie

336
mare, un scenariu narativ tributar tiparelor m-au convins că am pă-
truns într-un thriller de duzină, în creaţia unui autor îndrăgostit pro-
babil de filmele cu Silvester Stalone sau cu Claude van Damme.
Şi-ntr-adevăr, asta oferă “Anotimpul lupilor”: o artificialitate specta-
culoasă, roboţi umani gata în orice moment să ucidă şi să jefuiască,
teatre de acţiune în Afganistan, Italia, Franţa şi România, personaje
inconsistente, din care nu ramâi cu nimic după ce acestea ies din
scenă. Dacă din roman lipsesc ideile, lipsesc caracterele şi idealurile
nobile, în schimb nu lipsesc descrierile tehnicilor de filaj şi ale reglări-
lor de conturi.
Trebuie să recunosc totuşi că Max Seydlitz este foarte bine
documentat în ceea ce priveşte armamentul şi tehnicile de luptă. Fra-
zele scurte conferă un ritm alert naraţiunii. “Anotimpul lupilor” este
un roman dinamic, dar de unică folosinţă; un roman în care autorul
face concesii gustului consumatorilor de subcultură populară. Cine
caută în el satisfacţie estetică nu găseşte. Un om instruit îl aruncă,
după ce l-a parcurs din curiozitate. Astfel de romane-thriller se scriu
în toată lumea. I-aş aminti, din literatura română, pe Dumitru
Ţepeneag cu al său “Hotel Europa” sau, din literatura universală, pe
Mario Roccasi, cu romanul “Luptătorul de la Stonehenge” şi pe spani-
olul Arturo Perez-Reverte, cu o capodoperă a genului, “Regina Sudu-
lui”. Excluzând acest ultim roman din aprecierea care urmează, con-
chid că creaţiile de acest gen sunt destinate publicului stadioanelor
sau unui mic grup de rude, colegi şi prieteni. Max Seydlitz are calitaţi
reale de scriitor, este o bună maşinărie de născocit şi reprodus scena-
rii, dar opţiunea sa tematică, autenticismul standardizat şi uzul şa-
bloanelor la modă îl vor reţine la periferia artei verbale.
O a doua carte publicată de scriitorul sinăian Mihnea Dinu
(alias Max Seydlitz) este “Noaptea cea mai lungă”, carte care se vrea
a fi o reconstituire artistică a operaţiunilor militare desfăşurate pe
Valea Prahovei în timpul Primului Război Mondial. Comparând roma-
nul (căci este vorba de un roman) cu produse similare ale altor autori
preocupaţi de arhetipala temă a războiului, apreciez că Mihnea Dinu
se află cam pe la jumătatea distanţei dintre amatorism şi profesiona-
lism. Şi asta pentru că nu este uşor să pui evenimentele trecutului în

337
cadre romaneşti, atunci când eşti instalat comod în existenţă. Alţi ro-
mancieri care au tratat tema Primului Război Mondial au cunoscut ne-
mijlocit realitatea de pe câmpurile de luptă. Exemplele oferite de
Henri Barbusse, de Erich Maria Remarque sau de Liviu Rebreanu sunt
edificatoare. Dar, şi în cazul acestora, formele empirice cunoscute di-
rect nu s-ar fi putut transforma în forme estetice fără să fi existat o
bază solidă în interiorul fiinţei lor. “Noaptea cea mai lungă” este un
roman dinamic, fluent, are la bază o bună documentare istorică, geo-
politică şi militară, reuşeşte să imprime o atmosferă adecvată acţiuni-
lor. În afara referinţelor circumstanţiale, istorice şi militare, benefici-
ază şi de precise coordonate toponimice, care oferă plăcute surprize
cititorului sinăian. Dar dinamismul romanului este rezultatul descrierii
unor necontenite mişcări de trupe, unor gesturi multiplicate la ne-
sfârşit, unei interminabile învălmăşeli; or, descrierile repetate și prea
puţin diferenţiate de scene de luptă ajung la un moment dat să creeze
o senzaţie de saţietate.
Mihnea Dinu uzează de şabloanele romanului de război fără
a reuşi să dea adâncime actului de creaţie. Motorul său narativ şi de-
scriptiv dă din când în când rateuri. Astfel, potrivit afirmaţiilor nara-
torului, în limitele uneia şi aceleiaşi nopţi, când ninge, când zăpada
s-a topit; când strălucesc stelele, când nu se vede nici la zece metri în
față din cauza ceţii. Şi această ceaţă, asupra căreia se insistă prea
mult, îl duce pe cititor la exasperare. Oricât de lungă ar fi noaptea,
aceasta n-ar putea găzdui atâtea fenomene meteorologice. La fel se
întâmplă şi cu lupii, o altă obsesie a scriitorului: pădurile prahovene
sunt un areal al haitelor de lupi, iar coşmarurile şi halucinaţiile unor
personaje sunt bântuite tot de lupi. Personajele romanului – fiindcă
tot veni vorba de ele – sunt prea puţin diferenţiate şi n-au adâncimea
care să le asigure asimilarea din ficţional în verosimil. Această bidi-
mensionalitate a personajelor îl scuteşte pe cititor de regretul de-
spărţirii de ele, atunci când trece de punctul final al scrierii. Dacă
poziţia cititorului faţă de personaje rămâne distantă, rezervată, cea a
autorului pare a fi neutră, căci nu face efortul de a angaja simţămin-
tele receptorilor săi în favoarea sau în detrimentul personajelor, în
baza trăsăturilor lor morale sau de altă natură. Capacitatea inventivă

338
a lui Mihnea Dinu te mai face să zâmbeşti şi atunci când te pune în
faţa unor situaţii neverosimile. De pildă: soldaţi care abia dacă au cu
ce să-şi astâmpere foamea, dar care au mereu la îndemână absint (ab-
sint, nu ţuică!) cu care să se trateze. Sau: personajul narator al roma-
nului, sublocotenentul Mihai Grigorescu, începe la un moment dat să
descrie cum trec nemţii Dunărea. Dacă naratorul ar fi fost din clasa
celor anonimi şi omniscienţi, afirmaţiile i-ar fi fost acceptate, conform
convenţiilor literare, dar el este un personaj cu identitate precisă, se
află nu în culise, ci în teatrul de operaţiuni de la Sinaia şi nu dispune
de însușiri paranormale. Astfel de inadvertenţe anulează sentimentul
vieţii reale. Ş-apoi, într-o operă de ficţiune, interesează mai puţin în-
tâmplările narate (epicitatea) şi mai mult calitatea estetică a transfi-
gurării. O altă observaţie pe care vreau s-o fac este legată de suportul
real al ficţiunii. Apreciam mai sus calitatea documentării istorice şi
geografice. Toponimia zonei, de la localităţi şi culmi muntoase până
la străzi şi obiective de interes public cum sunt Casinoul sinăian şi ho-
telul Palace, este foarte precisă. În contradicţie cu această rigoare şi
spre deruta cititorului, apare în roman râul Prahoviţa, nu Prahova.
Oare de ce să fi folosit scriitorul o altă denumire pentru un râu pe
care-l cunoaşte toată lumea? Răspunsul ar putea fi că acesta a vrut să
epateze cu profunzimea documentării care a precedat elaborarea ro-
manului. Căci a mai existat o folosire deformată a numelui râului –
chiar Prahoviţa – într-o carte de memorii din secolul optsprezece a
generalului austriac De Baur. Numai că austriacul a deformat hidroni-
mul din greșeală. (Acest amănunt legat de râul nostru l-am descoperit
în cartea lui Gheorghe Nistorescu “Din Plaiul Prahovei la Sinaia”). În
încheierea acestor însemnări, apreciez că în “Noaptea cea mai lungă”
Max Seydlitz a marcat un progres faţă de romanul “Anotimpul lupi-
lor”. Datele realitaţii au fost mai bine ficţionate, autorul a reuşit să
creeze în roman un efect de epocă, sporind gradul de verosimilitate
al multor întâmplări narate, astfel că majoritatea cititorilor săi pot re-
zona la vibraţiile cărţii.
M-aş bucura să citesc în viitor cărţi şi mai bune ale misterio-
sului nostru concitadin, să constat ca acesta nu s-a pierdut în uitare,
cum s-au pierdut alţi confraţi sinaieni – am în vedere pe Rodica Padina
şi pe Mihai Bogdan – şi că, prin talentul său, numele îi va începe să
crească la bursa valorilor culturale.
339
 Cuprins

Cuvânt înainte, Vlad Oprea, Primarul orașului Sinaia .................................... 3

Cenaclul „Lucian Blaga” din Sinaia la 60 de ani, Octavia Floricică................. 4

CAPITOLUL I. AMINTIRI, EVOCĂRI, MESAJE ............................................... 17

Acolo, atunci, un cenaclu ”înmugurea”, Aurel Ivan Brezeanu ..................... 18
Un domn-poet: Nicolae Theodor Poiană, Roxana Manciulea ...................... 23
Să nu ne uităm valorile! Scriitorul Stelian Tăbăraș,
(cronică de cenaclu), Codruț Radi ................................................................ 27
Profesorul. La dispariția prof. Ion Floricică. Codruț Radi ............................. 30
Când pietrele vorbesc. La comemorarea a 104 ani de la naşterea
scriitorului Orest Masichievici , Iulia Badea ................................................. 32
Scriitorul Nicolae-Paul Mihail și strada care îl aşteaptă să-i poarte
numele. Radu Ghica Moise .......................................................................... 35
Relatare despre ultima ședință de cenaclu cu Nicomah
Ion Floricică .................................................................................................. 39
Mesaj din Praga: cinci motive pentru care ar trebui să frecventezi
cenaclul “Lucian Blaga” din Sinaia, Ana-Maria Ciubotaru …………………..….. 41
Mesaje din Tel Aviv: cenaclul din inima muntelui. Iosef Eugen Campus ...... 44

CAPITOLUL II. PRIMA GENERAȚIE .............................................................. 47

ION FLORICICĂ ............................................................................................. 48
OREST MASICHIEVICI ................................................................................... 57
NICOLAE-PAUL MIHAIL (NICOMAH)............................................................. 63
RADU GHICA MOISE ..................................................................................... 77
THEODOR POIANĂ ....................................................................................... 84
STELIAN TĂBĂRAȘ ........................................................................................ 88
TRAIAN TRUFIN ............................................................................................ 93

CAPITOLUL III. CENACLIȘTI ÎN ACTIVITATE ................................................. 99

MARGARETA AMZA ................................................................................... 100
IULIA NICOLETA BADEA ............................................................................. 106
VASILE IOAN CIUTACU ............................................................................... 112
ADELA CONCIU........................................................................................... 120
CORTEZ CONSTANTINESCU ........................................................................ 125
RADU COSMA ............................................................................................ 130
OCTAVIA FLORICICĂ (CERGĂU OCTAVIA GHIOCEL) .................................. 139
DINU GRIGORESCU .................................................................................... 147

340
MIOARA IARCHI-LEON ............................................................................... 158
VALERIA SANDA IONIȚĂ ............................................................................. 161
CLAUDIU ISTRATE ...................................................................................... 166
ROXANA-MARIA MANCIULEA .................................................................... 169
FELICIA MÎRZA ............................................................................................ 172
CRISTINA NICOLAE ..................................................................................... 180
VIRGIL NICOLAE ......................................................................................... 182
BOGDAN NICOLAI ...................................................................................... 188
CODRUŢ RADI ............................................................................................ 191
CEZAR RĂDULESCU (FLORIN-DORIAN RĂDULESCU) .................................. 200
ION RUXANDA ............................................................................................ 209

CAPITOLUL IV. JURNALISTICĂ ................................................................... 219

Membri ai cenaclului „Lucian Blaga” din Sinaia în publicații literare
proprii și în colaborări. OCTAVIA FLORICICĂ ............................................. 220
Gazetar al cetății – prof. Ion Floricică. OCTAVIA FLORICICĂ ...................... 232
DUMITRU BADEA ....................................................................................... 258
ELISABETA BIANU....................................................................................... 261
MARIUS BRATOSIN .................................................................................... 273
ȘTEFANIA CONSTANTINESCU ..................................................................... 277
OCTAVIA FLORICICĂ ................................................................................... 282
CECILIA FRÂNCU......................................................................................... 291
Protosinghel dr. MIHAIL HARBUZARU ....................................................... 294
VALERIA SANDA IONIȚĂ ............................................................................. 296
CLAUDIU ISTRATE ...................................................................................... 298
ROXANA MANCIULEA ................................................................................ 303
NICOLAE PAUL MIHAIL ............................................................................... 308
DANIELA MÎRZA ......................................................................................... 308
FELICIA MÎRZA ............................................................................................ 319
MARIANA COJAN NEGULESCU ................................................................... 326
CODRUȚ RADI ............................................................................................ 329
CEZAR RĂDULESCU (FLORIN-DORIAN RĂDULESCU) ................................. 334
ION RUXANDA ............................................................................................ 337

341