Mercina 3

Contribuţii la cunoaşterea spiritualităţii
Văii Caraşului - Mercina
Cuprins
Introducere………………………………………………………………………………. 5
Capitolul I: Cadrul geografic…………………………………………………………… 9
1.1. Aşezarea geografică………………………………………………………………….. 9
1.1.1. Microtoponimia satului ……………………………………………………………. 9
1.2. Condiţii fizico-geografice……………………………………………………………. 10
1.2.1. Relieful……………………………………………………………………………... 10
1.2.2. Clima ………………………………………………………………………………. 11
1.2.3. Hidrografia…………………………………………………………………………. 11
1.2.4. Vegetaţia şi fauna………………………………………………….……………….. 12
1.3. Economia tradiţională a localităţii Mercina …………………………………………. 13
1.3.1. Agricultura ………………………………………………………………………… 14
1.3.2. Creşterea animalelor………………………………………………………………... 14
1.3.3. Viticultura………………………………………………………………………….. 14
1.3.4. Alte ocupaţii………………………………………………………………………... 15
1.4. Populaţia……………………………………………………………………………… 16
Capitolul II: Istoricul localităţii………………………………………………………… 21
2.1. Satul Mercina în preistorie .………………………………………………………….. 22
2.1. Satul Mercina în preistorie …………………………………………………………... 23
2.3. Satul Mercina în epoca modernă şi contemporană ………………………………….. 25
Capitolul III: Principalele instituţii…………………………………………………….. 29
3.1. Biserica ortodoxă ……………………………………………………………………. 29
3.2. Biserica baptistă ….………………………………………………………………….. 37
3.3. Şcoala………………………………………………………………………………… 38
3.4. Primăria………………………………………………………………………………. 41
3.5. Căminul cultural……………………………………………………………………… 43
3.5.1. Corul din Mercina………………………………………………………………….. 44
3.5.2. Fanfara……………………………………………………………………………… 57
3.5.3. Compozitori şi dirijori de excepţie din Mercina…………………………………… 63
3.5.3.1. Nestor Miclea…………………………………………………………………….. 63
3.5.3.2. Vidu Guga………………………………………………………………………... 67
3.5.3.3. Iancu Mitrofan…………………………………………………………………… 69
3.5.4. Teatrul……………………………………………………………………………… 70
3.6. Oficiul poştal…………………………………………………………………………. 73
Capitolul IV: Etnografia………….……………………………………………….……. 74
4.1. Locuinţa ……………………………………………………………………………... 74
4.2. Portul popular ……………………………………………………….……………….. 76
4.3. Obiceiuri legate de principalele evenimente din viaţa omului ………………………. 78
4.3.1. Obiceiuri legate de naştere şi botez ………………………………………………... 78
4.3.2. Obiceiuri de căsătorie ……………………………………………………………… 79
4.3.3. Obiceiuri legate de moarte ………………………………………………………… 81
4.4. Obiceiuri legate de sărbătorirea Crăciunului …………………………………… 82
4.5. Obiceiuri legate de trecerea din vechiul an în noul an ………………………………. 83
4.6. Obiceiuri legate de Bobotează şi Sf. Ioan Bătezătorul ……………………………… 84
3
4.7. Obiceiuri la Învierea Domnului……………………………………………………… 84

4.8. Obiceiuri şi sărbători de primăvară şi vară ………………………………………..… 85
Concluzii…………………………………………………………………………………. 87
Bibliografie………………………………………………………………………………. 88
Anexe……………………………………………………………………………………... 92
INTRODUCERE
Cuvinte cheie: Valea Caraşului, Mercina, Banat, românesc, cor, fanfară, biserică, preot,
şcoală, Nestor Miclea, Vidu Guga, descoperiri arheologice, obiceiuri, datini.
Localitatea Mercina înseamnă pentru mine locul care mi-a înfrumuseţat o parte din
copilărie, petrecută în această localitate aşezată la câmpie şi într-o depresiune, înconjurată de
dealurile din Republica Serbia, partea dinspre localitatea Vărădia şi dealurile Oraviţei, Movilei şi
Bozoviciului, cu imagini de vis, cu copaci înfloriţi, ce se scuturau peste căpşoarele copiilor, cu
4
râul Caraş veşnic călător ce străbate satele bănăţene cu oameni gospodari care cresc animale, cu
tradiţii şi obiceiuri.
Am legat prietenii cu băieţi şi fete din sat ca şi când am fi trăit în familie. Această
perioadă foarte frumoasă pentru mine a fost un timp în care am reuşit să observ viaţa sătenilor,
de zi cu zi, care munceau pământul, creşteau animale, dar se bucurau şi de momente de repaus, la
rugi, festivaluri corale şi reuniuni ale corurilor şi fanfarelor, deci toate aspectele vieţii
comunitare.
Din acest motiv am considerat că este nevoie să-mi aduc contribuţia la întocmirea
monografiei satului, deşi există şi alte persoane ce au făcut acest lucru, cum sunt pr. Ion Doru
Găvădina şi Radu Mitrofan, de ale căror lucrări m-am folosit şi cărora le mulţumesc.
Începând a aduna material bibliografic, am strâns peste 15 lucrări ale autorilor români
sau străini ce vorbesc despre aceste meleaguri ale Banatului de Sud, atât de lovite de vitregiile
vremii, de stăpânirile turceşti, ale popoarelor migratoare, austro-ungare, sârbeşti. Am fost
motivat de acest lucru pentru a lucra cu şi mai mult zel la întocmirea acestei lucrări, încercând să
cuprind cât mai multe aspecte ale vieţii săteşti în capitolele dedicate.
Uitarea este duşmanul cel mai mare al istorie. Foarte multe fapte şi date din istoria
satului s-au pierdut atunci când ele se transmiteau prin viu grai şi multe devenind legende, fără o
valoare istorică.
Această regiune a fost pe rând sub ocupaţia şi subjugarea puterilor turceşti, ungureşti,
austriece, nepermiţând o dezvoltare culturală armonioasă.
Locuitorii satului au fost în mare parte băştinaşi din această zonă a Caraşului, însă între
ei s-au infiltrat în timp şi alţii, veniţi din părţile Blajului, din Oltenia sau chiar din alte ţări,
precum cehii, maghiarii, evreii sau germanii.
Locuitorii satului Mercina s-au ocupat din totdeauna cu cultivarea pământului, creşterea
animalelor şi viticultura. Pe lângă aceste ocupaţii de bază ale sătenilor, în timp au mai învăţat
diverse meşteşuguri, precum covăcia, tâmplăria, zidăria etc. Produsele obţinute din agricultură
sau creşterea animalelor erau folosite atât uzul propriu, cât şi pentru comercializare la pieţele din
oraşele din împrejurimi, ceea ce a făcut ca starea economică a satului să crească vertiginos.
Satul a avut o altă vatră, în zona Bogdăneşti, în documentele vremii satul Mercina
apărând sub mai multe denumiri: Mercsez, Mzrsinch, Marsina, Mercina, Mârcina. Prima atestare
documentară a satului este din 28 aprilie 1421, printr-un act de zestre dat de Ioan Nnagylaki lui
Nicolae şi Gheorghe Ksaki.
5
Când satul s-a mutat, a fost mutată şi biserica din lemn, aceasta dăinuind până în anul
1762, când s-a început ridicarea noii biserici, din piatră şi cărămidă, ridicarea ei durând 30 de
ani. Biserica din piatră a început a se construi în 1762 şi va fi sfinţită în 1793, în 3 septembrie de
către episcopul Iosif Ioanovici de Şacabent, aşa cum reiese din placheta de lemn care se
păstrează la oficiul parohial Mercina, ctitori fiind credincioşi.
Biserica avea în administrare Casa naţională (Căminul Cultural). Acesta va fi locul
unde vor funcţiona corul şi fanfara din Mercina.
În 1864 unitatea de credinţă a fost zdruncinată când o parte din locuitori în frunte cu
preotul paroh au părăsit credinţa strămoşească, trecând la uniaţie, formând o parohie unită fără
biserică. În locul viran din faţa casei parohiale a fost zidită biserica. Uniaţia a durat până în 1948,
când credincioşii împreună cu preotul au revenit în sânul bisericii.
Datarea şcolii din Mercina este de peste 232 de ani, din 1776.
În satul Mercina începând cu anul 1862, a luat fiinţă primăria locală şi notariatul
comunal, fiind numită de către autoritatea austro-ungară Merseny Koszeg. Primăria a funcţionat
până în 1960, când s-a desfiinţat comuna, trecând sub administrarea comunei Vărădia.
Corul din Mercina s-a înfiinţat la 23 de ani de la înfiinţarea celui mai vechi cor ţărănesc
din ţară, anume cel din Chizătău. La înfiinţare, repertoriul corului a fost strict bisericesc, apoi s-a
îmbunătăţit cu cântări laice cu caracter popular, patriotice etc. acest cor va avea pe rând numele
de „Corul Reuniunii de cântări şi muzică Mercina”, „Corul plugarilor din Mercina”, „Doinitorii
Caraşului”, „Corul Căminului Cultural Mercina”, apoi în 1999 revine la vechea denumire de
„Doinitorii Caraşului”.
Pe lângă activitatea corală, în Mercina a funcţionat şi funcţionează şi în prezent şi o
fanfară. Prima fanfară înfiinţată în Mercina a fost în 1892 de către dirijorul Nestor Mioc. În
1900-1920 ea a fost reactivată şi dirijată de marele dirijor şi compozitor ţăran Nestor Miclea.
De asemenea, în satul Mercina a funcţionat şi o trupa de teatru.
În descrierea satului bănăţean şi a locuitorilor acestuia nu pot fi trecute cu vederea
arhitectura locuinţelor, portul popular, precum şi credinţele, datinile şi obiceiurile legate de
principalele evenimente din viaţa omului şi de peste an.
Pentru întocmirea acestei lucrări am avut nevoie şi am primit sprijinul multor persoane
şi instituţii. Doresc să mulţumesc în primul rând părinţilor mei care m-au sprijinit şi mi-au fost
alături, vecinilor mei, tuturor locuitorilor satului Mercina, care mi-au oferit informaţii, care au
trecut prin multe încercări şi au fost exemple demne de urmat. Bunica mea Armanca împreună cu
6
bunicul Ion au plecat din judeţul Bihor, din Meziad, în Banat în anul 1948, pentru a-şi căuta un
loc de muncă. Bunicul a fost angajat la Rreşiţa fierar betonist, apoi în mină la Anina.
Îmbolnăvindu-se în mină, a fost sfătuit de medici să-şi schimbe viaţa, devenind agricultor. Astfel,
în anii 1951-1952, când mulţi locuitori din Mercina au fost deportaţi în Bărăgan, bunicii mei s-au
stabilit aici, la început stând cu chirie, apoi, cu timpul cumpărând actuala casă de la săteni.
În anul 1957 au păzit oile locuitorilor comunei Vărădia, reuşind să strângă bani pentru
a-şi ridica anexe pe lângă casă, aceasta şi cu ajutorul vecinilor, luându-şi animale. Şi-au cultivat
grădina, muncind mult, inventând un sistem de irigaţii cu capace, mulţi vecini minunându-se de
invenţia bunicului meu. După înfiinţarea CAP-ului, bunicul s-a angajat ca paznic pentru a
beneficia de pensie. Deşi sănătatea nu îi permitea, iarna se ducea să lucreze sezonier în mină, de
unde primea cartele pentru pâine, zahăr etc. În anul 1980 bunicul a trecut în veşnicie, după grele
suferinţe, zăcând la pat paralizat.
Un alt eveniment tragic s-a petrecut prin moartea mătuşii mele la vârsta de 30 de ani.
Rămânând văduvă şi pierzându-şi şi fiica, bunica a fost ajutată de mama mea şi de nepoţi. Ce am
învăţat noi e că munca era ceva esenţial vieţii. Deşi era femeie, pentru bunica plugul şi coasa
erau ceva obişnuit, le mânuia la fel de dibace ca un bărbat. Deşi avea suficiente mijloace
materiale, pentru a se descurca, ea muncea ca să-şi ajute şi vecinii, la masă nu se punea până nu-
şi făcea rugăciunea, iar la biserică mergea mereu. Mulţi o lăudau pentru că şi la bătrâneţe mâna
caii la fel ca un bărbat.
Deşi la bătrâneţe nu a mai putut face mare lucru, fiind bolnavă de Parkinson, mereu
dorea să facă ceva ca să simtă utilă.
La înmormântare părintele Găvădina a descris-o ca fiind o femeie bună, care ajuta pe
toată lumea, în special oameni care se descurcau mai greu cu ale traiului, iar noi urmaşii ei,
încercăm să- urmăm exemplul. Cu siguranţă Domnul a primit-o într-un loc de odihnă. Dumnezeu
s-o odihnească!
Mari mulţumiri părintelui paroh Benta Constantin, care şi-a luat din timpul dumnealui
pentru a mă ajuta să caut date în arhiva parohiei, domnului Martin Staia, Domnului Iosif
Micşoni, Tanti Vuţa, domnului Aurică şi multor altor săteni ce m-au ajutat cu plăcere.
De asemenea, mulţumesc celor de la Biblioteca Judeţeană Reşiţa, domnului Aurel Mioc
şi părintelui Ion Doru Găvădina, care m-a ajutat mult cu materiale, profesorului Radu Mitrofan,
cântăreţului Ion Ioniţă Sculici şi bunului Dumnezeu care mi-a dat sănătate, viaţă, pricepere
pentru întocmirea acestei lucrări.
7
Doresc să-i mulţumesc doamnei profesor Virginia Ardelean, care m-a sprijinit foarte
mult şi fără de care această lucrare nu ar fi fost realizată în mod ştiinţific.
Mulţumesc Primăriei Vădăria, care mi-a pus la dispoziţie date recente despre comuna
Vărădia şi implicit satul Mercina. Tuturor, Dumnezeu să le ajute şi lor, să fie cu ei.
8
CAPITOLUL I
CADRUL FIZICO-GEOGRAFIC
1.1. Aşezarea localităţii

Satul Mercina se află la extremitatea sudică a judeţului Caraş-Severin, în partea stângă
a râului Caraş, la o distanţă de circa 15 km de oraşul Oraviţa.
Din punct de vedere administrativ, satul Mercina este încadrat în următoarele repere
geografice:
La est satul Greoni, la sud-est satul Broşteni, la sud satul Răcăşdia şi Vrăniuţ, la sud-
vest Iertof, în vest Vrani, la nord Vărădia, unde se găseşte şi centrul politic-administrativ al
comunei din care face parte şi satul Mercina.1
Căile de comunicaţie ale satului sunt şoselele, cea mai importantă şosea asfaltată în
anul 1972-1974 ce vine de la Oraviţa, înainte de intrarea în satul Greoni spre stânga merge
înainte până la Jam, străbătând Mercina de la un capăt la altul în linie aproape dreaptă, circa 13
km. Pe lângă această şosea modernizată mai există un drum secundar, ce porneşte de la biserica
de jos (fostă unită) spre biserica de sus, mergând spre cimitir, aceasta fiind asfaltată între anii
1992-1993 de către primarul din localitate Ioan Cioantă. Mai există şi alte drumuri de ţară ce fac
legătura cu satele limitrofe. Aşa e cazul drumului de pământ ce merge la dreapta peste râul Caraş,
unde există u pod de lemn, ducând direct spre Vărădia. Altul duce peste locuri la Broşteni.
În trecut în sec. XIX s-a pus problema construirii unei căi ferate care să taie satele de la
Cacova (Grădinari) până la Jam, însă cel dintâi care s-a opus acestei hotărâri a fost baronul Boich
care avea moşie în hotarul Vărădiei şi al Mercinei, alăturându-se şi alţi înstăriţi care aveau o
autoritate oarecare, motivând că linia ferată i-ar păgubi o bună parte din teren, pe care l-ar pierde.
În felul acesta Mercina ca şi celelalte sate limitrofe, a rămas fără linie ferată.
1.1.1. Microtoponimia satului

Odăi loc situat la întâlnirea drumurilor dintre satul Mercina şi comuna Vărădia.
Staion loc situat către satul Broşteni.
Găileni loc situat către satul Vrăniuţ.
1
I. Uzum, Harta turistică a judeţului Caraş-Severin, Reşiţa 1987.
9
Daban loc situat la hotarul dintre satul Mercina şi comuna Vărădia.

Peste Mărşina, loc situat către comuna Vrani, pe partea stângă a şoselei principale care
leagă Mercina de Vrani.
Aloarz, loc situat către comuna Vărădia.
Cotul Popii, loc situat între locurile Daban şi Aloarz,care odată a fost pădurice de
frasin.
Ţopa Şcolii, loc situat între locurile Şiră şi Şumig.
Şirăce, loc situat către satul Broşteni.
Şumig, loc situat către satul Broşteni.
Ogaş, un pârâiaş care se varsă în râul Caraş.
Spăie, loc situat după morminte.
Traunisi, loc situat către comuna Vrani.
Bogdăneşti, loc situat în partea de vest, la hotarul dintre Mercina şi comuna Vrani. În
acest loc s-ar fi aflat un sat cu acelaşi nume.
Rovine, loc situat către comuna Vărădia.
Prăgoi, loc situat în dreapta şoselei spre comuna Vrani.
Andra, loc situat la graniţa cu satul Broşteni. În acest loc ar fi fost situată localitatea
Hondra.2
1.2. Condiţii fizico-geografice

1.2.1. Relieful
Localitatea Mercina se încadrează în Depresiunea Oraviţei, care reprezintă cea mai
sudică unitate joasă de relief de pe rama carpatică din partea de vest a ţării, constituind o regiune
deluroasă şi de câmpie axată, în principal, pe bazinul hidrografic al râului Caras, evidenţiindu-se
următoarele unităţi de relief:
 Dealurile cu altitudini cuprinse intre 125-365 m;
 Câmpia subcolinară a Carasului este o câmpie de terase care
începe la 160-170 m sub Dealurile Oraviţei şi coboară, în trepte, până la 90-115 m,
terminându-se deasupra luncii râului printr-o pantă domoală, prezentând, în final,
un aspect neted, întrerupt de văi largi şi puţin adânci;
2
O. Răuţ, V. Ioniţă, File de istorie şi toponimie, Reşiţa 1976, p. 13.
10
 Lunca are o lăţime ce oscilează între 20 m în partea de est şi 900-

2000 m, în partea de vest a teritoriului. Prin regularizarea şi îndiguirea râului Caraş
lunca nu mai este expusă inundaţiilor din trecut, ea prezentându-se ca o suprafaţă
cvasiorizontală, propice agriculturii, ca urmare a nivelării fostelor meandre ale
râului şi a executării unei reţele gravitaţionale de canale de desecare. Acestei
formaţiuni i se adaugă si lunca râului Mercina, relativ îngustă, chiar daca la
confluenta cu râul Caraş are o lăţime ceva mai mare, cuprinsă între 100-200 m.
Câmpia râului Caraş este în trepte. Începe la poalele dealurilor Oraviţei, fiind aşadar o
câmpie subcolinară.3
1.2.2. Clima
În zona comunei Vrani întâlnim climat continental-moderat, subtipul bănăţean cu
influenţe mediteraneene. În zona satului Mercina se întâlnesc frecvente perioade de încălziri în
timpul iernii, primăveri timpurii, toamne târzii şi veri caniculare. Vara este mai mult secetoasă, în
afară de ploile Rusaliilor, Sfântul Ilie, care sunt binefăcătoare pentru natura întreagă. Pentru
pământul din hotarul satului nu sunt necesare ploi permanente, fiind rezistent la secetă.4
Toamna este obişnuită în ploi câteodată auzindu-se urlete, ceea ce este o caracteristică
primăveri şi veri, dar în schimb bogată în vânturi puternice, care provoacă multe pagube
materiale, care descoperite, pomi smulşi din pământ.
Iernile sunt blânde, cu zăpezi normale, în afară de timpul când bate vântul şi viscoleşte
zăpada ce se îndreaptă spre sud-vest, pre Vrani, făcând mormane de zăpadă de nu se poate
circula pe acel drum.5
Temperatura medie anuală este de 110 C, ca de altfel în tot Banatul de câmpie şi colinar.
Temperatura medie anuală e situează în timpul iernii la valoarea de 0-8 0 C, iar vara temperatura
este de 200 C. Cantitatea medie anuală de precipitaţii este în câmpia Caraşului de 800 ml. Cele
mai mari cantităţi de ploi e înregistrează în această câmpie în lunile mai şi iunie. Iarna numărul
mediu anual al zilelor cu sol acoperit de zăpadă este de 52,4.
1.2.3. Hidrografia
3
Timotei Jurjică (coordonator), Caraş-Severin. Monografie, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981, p. 17.
4
Ibidem, p. 20.
5
Ion Văran, Monografia Protopopiatului Ortodox Români Oraviţa, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, p. 57.
11
Hotarul satului este străbătut de râul Caraş, ce izvorăşte din Munţii Aninei, în
apropierea localităţii Caraşova, ca şi râul Nera. Străbate teritoriul României pe o distanţă de 85
km. De la ieşirea din localitatea Vărădia teritoriul pe care-l udă în lunca Mercinei este de circa 4
km.
Lunca Trauniciului, cum i se spune, este o mare producătoare de fâneţe, fiind din destul
nu numai localnicilor, ci şi pentru nevoile altor sate, care veneau şi cumpărau primăvara fân de la
Mercina.
Un alt pârâu al satul este Mercina, care îşi strânge apele sale de câmp mai ales
primăvara şi iarna, când este din abundenţă, vara de multe ori albia este secată, ca urmare a
secetei.
În interiorul comunei mai există două pârâiaşe care funcţionează la fel, toamna şi
primăvara, numite ogaşe. Primul este Ogaşul lui Penţa, la doilea este Ogaşul Bisericii, care deşi
nu sunt adânci, atunci când ploile sunt dese şi în cantităţi mari de apă, cele două ogaşe se revarsă,
pricinuind mari stricăciuni în grădinile cu zarzavaturi ale gospodarilor.
În câmpia Caraşului se întâlnesc soluri de luncă, hidromorfe, aluvionale.
În perimetrul vetrei satului se regăsesc un număr de 33 de fântâni, după cum urmează:
Fântâna de lângă Luiza, Penta, Buton, Niţă oşteanul, din spatele bisericii unite, Mităr
pruncul, Petrica Rugoane.
Prima stradă pe stânga de şosea, fântâna lui Iaşcu Mihai, paul Sava, Erno Petricoane, în
a doua stradă pe partea stângă a şoselei: fântâna de lângă Floarea Jurca, Iosif Craia, Niţă Pană,
Ignat Blaga.
A treia stradă din stânga şoselei, pe lângă Petru Bolohan, Iosif Drăgilă, Maria, Bodău,
Paul Bălan, dintre grădini.
A patra stradă din stânga şoselei: fântâna de lângă Iosif Scoboda, Romul Jimbra, din
capătul curţii.
A cincea stradă din stânga şoselei: fântâna de lângă Ioan Negru, Ioan Filip, Sânziana.
Prima stradă locuită în dreapta şoselei: fântâna de lângă Ioan Stoi şi Frasin.
A doua stradă locuită din dreapta şoselei: fântâna de lângă ghermin.
A treia stradă a Morii, partea dreaptă a morii: fântâna morii, una în faţa carei lui Petru
Covăcin.
Aceste fântâni din vatra satului au funcţionat cu cumpănă şi recent cu roată manuală. Pe
lângă acestea au mai existat şi se folosesc fântâni plasate în câmp, care se folosesc şi astăzi, la
12
diferite distanţe una de alta pentru a servi oamenii ce se găsesc la câmp. Astfel este fântâna din
Bogdăneşti, una la cazanul lui Paul Soba, alta în Şumig, una în drumul Oraviţei, una în Stioan,
două în Găileni, două peste Mercina, una pe Goi, una în Trainici şi una în Daban. Vechimea lor
nu se cunoaşte, dar faptul că sunt în număr aşa de mare denotă că au existat fântânari localnici,
cunoscând doar unul, Iosif Linţa, acesta săpând fântâni în curţile locuitorilor, pe drum şi în sat
unde există cumpănă. Aceasta era formată dintr-un lemn cu furcă, în furcă fiind pus un alt lemn
în formă de T. de lemnul din furcă atârnă alt lemn, unde era legată găleata tot din lemn, iar la
celălalt capăt avea legată o greutate din lemn sau din piatră ca să uşureze efortul scoaterii apei.6
1.2.4. Vegetaţia şi fauna

Datorită factorilor relief-climă vegetaţia în această zonă este de stepă, unde întâlnim
salcâm, salcie, plopi, frasin, tei, carpen, pin, cât şi vegetaţie specifică stepei.
În pământul Mericinei se mai cultivă pomi fructiferi necesari pentru consumul familiei:
pruni de vară, roşii sau verzi, de toamnă, corcoduşul, cireşul, vişinul, mărul, părul, viţa-de-vie,
smochinul. Direct din rodul acestor pomi cultivaţi se folosesc fructele pentru consum, proaspete,
în compoturi şi gemuri şi, în plus, din prune se fabrică ţuica. De menţionat, faptul că vinul de
Mercina era foarte apreciat şi cunoscut de locuitorii din împrejurimi. Viile mercinenţilor erau
plasate în două părţi, una în apropiere de Sălciţa, din Serbia, numită Negora, pe Dealul Mercinei,
şi cealaltă, în altă parte, înspre miazăzi, numită Grădini. Comercianţii vremii cumpărau acest vin
şi îl trimiteau la export bucurându-se de aceleaşi aprecieri în faţa străinilor.
În ce priveşte fauna şi ea este bogată, aici trăind iepurele, vulpea, nevăstuica, ariciul,
cârtiţa. Iarna vin la hotar mistreţul, căprioara, lupul. Dintre păsări, raţa sălbatică, fazanul, dintre
insecte, fluturi diferiţi, ţânţarul de baltă, greierul, furnica de muşuroi. Alte păsări: ciocănitoarea,
sticletele, sturzul cântător, egreta albă şi cenuşie, guguştiucul, bufniţa, cioara. Animale
domestice: vaca de rasă Simental şi Bălţata românească, calul folosit în munca câmpului, oaia
Ţurcană, câinele, iepurele de casă, gâsca, raţa, capra, porumbelul de casă şi biblica. În timpul
verii se pot vedea barza şi rândunica, care se întorc primăvara.7
1.3. Economia tradiţională a localităţii Mercina

Fiind înconjurată de o câmpie mănoasă, înconjurată şi scăldată de apele Caraşului,
Mercina a devenit una din localităţile de frunte din Valea Carasului. Oameni gospodari,
6
Ibidem, p. 44.
7
Ion Doru Găvădină, Monografia parohiei ortodoxe române Mercina, 1982, manuscris, p. 40.
13
mercinenţii s-au dovedit extrem de meticuloşi în ridicarea localităţii lor, ceea ce le-a adus
aprecierea unanimă din partea vecinilor, dar şi multă suferinţă în anii de dictatură comunistă.
Economia satului Mercina a fost bazată pe ocupaţiile ţăranilor, care din zori până în
seară muncesc pământul moştenit din moşi-strămoşi în vederea valorificării resurselor lui cu
scopul asigurării existenţei comunităţii umane. Locuitorii satului s-au ocupat din totdeauna cu
agricultura, creşterea animalelor şi viticultura.
Iată ocupaţiile locuitorilor Mercinei în anul 19108:
TOTAL Populaţia activă ocupată în

Activă
Comerţ, credit
Serv. Publice
Armată
Pasivă
Agricultură
Alte ocupaţii agricole
Industrie
Alte ocupaţii
1004 695 819 - 45 9 8 5 113
1.3.1. Agricultura
Duăp cum se poate observa şi din tabelul de mai sus, la loc de frunte se găsea cultivarea
pământului care răsplătea pe deplin munca omului. Cea mai mare parte din teren era cultivată cu
grâu, porumb, ce era folosit pentru nevoile proprii, iar surplusul era vândut la piaţă, mai ales
celor de la munte, Anina, Sasca, satele de deal, unde nu se puteau cultiva astfel de cereale.
1.3.2. Creşterea animalelor

Pe lângă cultivarea pământului locuitorii se ocupau cu creşterea animalelor: vaci, cai,
oi, porci. Caii erau renumiţi, selectaţi din cele mai bune rase, care participau la diferite expoziţii
de animale, unde crescătorii, mai ales familia Lazăr Golea, erau întotdeauna premiaţi.
Numărul animalelor existente în gospodării între 1895-19109:
Cornute Cai Capre Porcine Oi

1895
191911 1895 1911 1895 1911 1895 1911 1895 1911
795 793 291 360 1 - 35 208 409 632

8
Ioan Munteanu, Banatul istoric. 1869-1918. Ocupaţii. Economia., vol. II, Editura Excelsior Art, Timişoara 2006, p.
92.
9
Ioan Munteanu, Banatul istoric. 1869-1918. Ocupaţii…., p. 282.
14
Caii erau folosiţi în munca câmpului, vaca era crescută pentru laptele necesar în
alimentaţie, dar şi ca sursă de venit, căci viţeii erau predaţi unor măcelari din Oraviţa şi din
localitate pentru sacrificare, sau erau vânduţi străinilor italieni la preţ foarte avantajos. Porcul se
folosea în gospodăria proprie şi pentru vânzare.
1.3.3. Viticultura
Viticultura era o preocupare veche a locuitorilor, care deţineau vii de hibrizi, care cu
timpul au fost înlocuiţi cu soiurile nobile. Soiurile hibride mangiorcă bătrână şi cinchiană nu
necesită o îngrijire deosebită, rezistând la diferite boli de vie. S-au ales terenuri prielnice pentru
cultivarea viţei de vie, cumpărând pământ de la vecinii lor din Vărădia, în partea de n-v a satului,
anume terenul numit Negura şi Dealul Mărcinii. Aceste terenuri erau expuse soarelui şi căldurii,
dând recolte bogate, dar şi un vin de calitate superioară. Astăzi, aceste vii au rămas în paragină,
terenurile fiind libere, unde îşi păşunează turmele de oi cei din comuna Vărădia.10
Toate aceste produse erau folosite atât în gospodărie, cât şi pentru a fi comercializate,
ceea ce a făcut ca starea economică a comunei să crească vertiginos. Prin câştigurile realizate din
vânzarea produselor pe piaţă oamenii îşi ridicau case noi, rezistente, din materiale durabile, apoi
îşi impuneau dobândirea unor cunoştinţe vaste în legătură cu agricultura şi viticultura, ceea ce a
făcut să nască interesul pentru cultură. Mulţi se abonau la ziare, reviste, alţii îşi procurau cărţi de
literatură, formându-se cu timpul şi o bibliotecă publică atestată documentar prin anul 1872.11
1.3.4. Alte ocupaţii

Pe lângă aceste ocupaţii de bază, în satul Mercina au mai existat cojocari, pantofari,
tâmplari, zidari, fierari.
Îi amintim mai jos pe câţiva dintre cei care au practicat aceste meserii.12
Cojocari:
1.Isof Păuţu;
2.Ion Ogriu;
3.Gheorghe Crega;
4.Iacob Muşa-Boşcu;
10
I. D. Găvădină, op. cit., p. 27.
11
Petru Oallde, Lupta pentru limba română în Banat, Editura Facla, Timişoara, 1983, p. 292.
12
I. D. Găvădină, op. cit., p. 17-18.
15
5.Petru Creţu;
6.Andrei Daba;
7.Ion Muşa;
8.Coriolan Crega.
Pantofari
1.Ion Mioc;
2.Iosif Creţu;
3.Ion Cipu;
4.Ion Claia.
Zidari:
1.Gheorghe Mioc;
2.Ion Mioc;
3.Todor Bobolea;
4.Iosif Golea;
5.Pau Simion;
6.Ion Micşa;
7.David Sava;
8.Ion Lupşosca;
9.Klistor Mitrofan.
Tâmplari:
1.Francisc Havlicek;
2.Ion Cîrdu.
Fierari:
1Toma Muşa;
2.iancu Muşa;
3.Pavel Cotreanţ;
4.Iosif Ghişă;
5.Francisc Blaha;
6.Iosif Beranek.
Din păcate astăzi nu se mai practică aceste meserii ca altădată, rămânând puţini cei care
mai fac tâmplărie sau covăcie, iar meşteri zidari nu mai există nici unul, casele fiind construite
de meşteri din Vărădia şi alte localităţi învecinate.
16
De asemenea, în sat există cazane de aramă pentru fabricarea răchiei la locuitorii Ion
Şovrea, Ion Galea, Alexandru Lupşeanca, în asociere cu Vidu Mioc. Cazanele erau împrumutate
şi în satele Cârnecea, Broşteni, Comorişte şi alte localităţi în schimbul de cantităţi de ţuică. În
comună existau comercianţi care practicau comerţul mixt, ori că erau valorificatori numai de
băuturi alcoolice. Dintre deţinătorii de prăvălii amintim: Ion Crăciun – prăvălie mixtă, Nistor
Mioc, Ştefan Mioc, Petru Dragomir, Samoilă Söbl, Gavrilă Söbl. În prăvăliile acestora se găseau
alimente, dulciuri, textile, cherestea şi metalo-feroase. Pe lângă aceste prăvălii, existau
cârciumile unde se ofereau băuturi alcoolice şi diferite gustări calde unde cei din sat şi trecătorii
ocazionali (în drum spre târg la Ciclova, Vrani, Oraviţa) se opreau să consume vinuri alese şi
mâncăruri calde pregătite de proprietarii cârcimelor.
1.4. Populaţia
Locuitorii satului Mercina sunt în bună parte băştinaşi din aceste părţi ale Caraşului,
însă între ei s-au infiltrat şi alţii, veniţi din jurul Blajului, care pornind în pribegie din cauza
asupririi străine, s-au oprit aici, găsind ca ocupaţie agricultura.13
Această afirmaţie se bazează pe faptul că în sat există în prezent circa 6 familii care
poartă numele Mitrofan, avându-şi originea în una din familiile aşezate aici probabil după anul
1600. Iancu Mitrofan, unul din locuitorii satului, s-a interesat dacă în părţile Blajului mai sunt
asemenea nume de familie şi spre satisfacţia lui, a găsit mai multe familii ce poartă acest nume.
Tot aici pornind în căutarea de lucru s-au aşezat şi câteva familii venite din părţile
Olteniei, lucru neatestat în scris, dar păstrat în tradiţia locală. Aceste familii foloseau în trecut ca
şi astăzi expresia „alde Ion”, „alde Maria”, lucru ce băştinaşilor le-apărut curios şi neobişnuit
pentru ei. Aceste aspecte dovedesc că populaţia Mercinei este formată din locuitori băştinaşi din
Valea Caraşului în mare parte, la care se adaugă ardelenii şi oltenii. Aceştia din urmă fiind puţini
la număr, s-au integrat perfect în preocupările celor de aici, asociindu-şi limbajul specific
cărăşenilor, portul lor etc.
Toţi aceşti locuitori aveau aceeaşi credinţă până la 1864, când o parte din localnici
părăsesc credinţa ortodoxă şi trec, la intervenţia preoţilor uniţi din Vărădia Vichentie Popovici şi
Paul Iorgovici, la unire, reuşind să-l corupă în acest sens şi pe preotul Mercinei, David Mioc.
13
Informaţie culeasă de la ţăranul cărturar şi dirijor de cor Iancu Mitrofan, nr.1.
17
Aşa cum rezultă dintr-o statistică din 1872 a comitatului Caraş, elaborată pe baza
articolului de lege 42, aliniatul 91 din 1870, populaţia din Mercina număra 2056 de suflete,
având un teren de 4.546 de jugăre de pământ.14
Conform recensământului din 1891 avea 1779 locuitori, toţi români.15
Dacă în 1869 erau 398 de case a 410 familii, în anul 1910 numărul caselor din Mercina
sacade, ajungând la 36316:
An 1869 Case existente Diferenţa Anul 1910
case case
construite acoperite
din cu
Cărămidă
Lemn/Altele
Ţiglă
Şindrilă
Case Familii 1880 1900 1910 1869/1910
1869
398 410 435 361 363 -35 66 278 251 112
De asemenea, se observă o scădere a numărului de locuitori, de la 2056 în 1869 la 1694

în 191017:
Populaţia civilă existentă în anul An 1910 Emigraţi

1869 1880 1890 1900 1910 Cetăţeni Militari Anul
străini 1900 1910
2056 1842 1779 1670 1694 - 5 4 2
Structura populaţiei pe sexe şi vârstă în anul 191018:
Total Sexul Grupe de vârstă Stare civilă
14
I. Stoilă, Valea Caraşului, Districtul Ilidia secolele XIV-XVII, Reşiţa, 1986, p. 51.
15
Ion Lotreanu, Monografia Banatului, Institutul de arte grafice „Ţara”, Timişopara, 1935, p. 279.
16
Recensământul din 1910 în Tranilvania, în „Studia Censualia Transsilvanica”, Ed. Staff, 1999, Cluj-Napoca, p.
236-237; Ioan Munteanu, Banatul istoric. Aşezările. Populaţia 1869-1918., vol. I, Editura Excelsior Art, Timişoara
2006, p. 146.
17
Ibidem, p. 246257.
18
Ibidem, p. 303; Recensământul din 1910 în Tranilvania, în „Studia Censualia Transsilvanica”, Ed. Staff, 1999,
Cluj-Napoca, p. 236-237.
18
12-14
15-19
20-39
40-60
Bărbaţi
Femei
Până la 6 ani
Nedeclarată
Văduvi
6-11
Peste 60
Civili şi militari
Necăsătoriţi
Căsătoriţi
Divorţaţi
1699 853 846 138 129 42 139 475 478 298 - 727 764 206 2
În 1916 erau 1300 de locuitori ortodocşi, uniţi erau 170, 98 romano-catolici, 15 baptişti
şi 2 evrei.19
Începând cu anul 1929 aici s-au stabilit şi alţi locuitori veniţi din diferite sate locuite de
cehi şi slovaci, cum este cazul celor veniţi din comuna Gârnic, Sfânta Elena, Şumiţa, Eibenthal
etc.20
Redăm mai jos un tabel întocmit de fostul notar al Mercinei Leonţiu Polgan, cuprinzând
proprietarii de pământ cehi, germani şi maghiari domiciliaţi în Mercina în perioada 1918-1940.21
Nr. Numele şi prenumele Nr. Nr. Posedă pământ Anul stabilirii în

crt. proprietarului casei membrilor Jug. Stj. localitatea Mercina
familiei
1 Gross Engelbert 1 4 - - 1940
2 Merhaut Carol 3a 6 4 - 1933
3 Merhaut 3 7 4 505 1933
4 Aloisiu 4a 4 7 840 1933
5 Riede Maria 4 - 5 250 1933
6 Vrba Veronica 45 3 2 800 1934
7 Matias Iosif 86 4 - - 1929
8 Swoboda Iosif 140a 3 5 800 1937
9 Houska Iosif 86a 3 5 80 1940
10 Ştika Petru 147a 4 4 - 1936
11 Vrba Iosif 168 5 5 800 1934
12 Merhaut Francisc 169 6 2 - 1928
13 Hoffmann Veuţel 181 4 1 800 1938
14 Beranek Iosif 189 7 3 - 1937
15 Cipera Francisc 200 6 6 - 1931
16 Oswald Ioan 201 5 3 - 1931
17 Nemecek Emanuil 214 5 1 - 1934
18 Merhaut Iosif 215 4 7 - 1933
19 Merhaut Venţel 228 5 2 - 1931
19
Nicolae Cornean, Monografia Eparhiei Caransebeşului, Caransebeş, 1940, p. 408.
20
Ion Doru Găvădina, op. cit., p. 14.
21
Ibidem.
19
20 Glaser Ioan 229 4 9 - 1930

21 Swoboda Iosefina 240 3 7 - 1937
22 Glaser Venţel 245a 4 1 - 1933
23 Blaha Francisc 249a 7 10 - 1931
24 Kohout Francisc 274 9 3 800 1936
25 Havlicek Ioan 275 5 6 300 1935
26 Piecek Francisc 278 6 1 - 1939
27 Blaha Ferdinand 278a 4 - - 1931
28 Merhaut Venţel 300 6 - - 1930
29 Glaser Ioana 303 5 4 - 1933
30 Banda Venţel 362 2 - - 1933
31 Schweniert Francisc 381 2 3 - 1938
32 Dobrin Iosif 415 5 3 - 1936
33 Herkal Laurenţiu 419 3 - - 1941
34 Altman Carol 427 1 1 800 1931
35 Fike Gavrilă 430 2 4 - 1935
36 Maşek Francisc 431 6 2 - 1934
37 Krist Henrik 135 4 - - -
38 Iacobovsky Iosif 436 6 5 - 1926
39 Ioiart Mihai 432 5 6 - 1918
Total 174 215
Din cele 39 de familii din tabelul de mai sus, 34 erau de naţionalitate cehă, 3 de
naţionalitate germană şi 1 familie de maghiari, având domiciliul în Mercina. În anul 1947, din
cele 34 de familii de naţionalitate cehă, au plecat în Cehoslovacia 14 familii, apoi de-a lungul
timpului au mai plecat în alte părţi, rămânând în prezent 9 familii, cu un număr de 26 membri.
După întocmirea acestui tabel, în localitatea Mercina s-au mai stabilit: o familie de
unguri, 3 familii de evrei şi o familie de origine turcă (din Ada-Kaleh, Orşova).
Pe lângă aceste naţionalităţi, s-au mai stabilit la Mercina şi rromii, stabiliţi la început în
corturi mobile în locul dintre moara actuală şi sat, iar cu timpul stabilindu-se în case pe care le-
au cumpărat de la cei ce se mutau sau construite de ei.
În anul 2002, după religie, populaţia satului Mercina se prezenta astfel: 598 ortodocşi, 3
catolici şi 11 baptişti.
În prezent sunt 623 locuitori, dintre care 610 aparţinând cultului ortodox, 11 baptişti şi
2 penticostali. Dintre cei 623 de locuitori, 148 sunt rromi, 26 cehi, 4 unguri şi 445 români.
20
CAPITOLUL II
REPERE ISTORICE
Cercetările şi descoperirile arheologice întâmplătoare sau care au avut un plan bine pus
la punct de către oamenii însetaţi de cunoaştere au cos la iveală vestigii aparţinând marilor
diviziuni ale istoriei, înfăţişându-se în toată splendoarea mileniilor sale un Banat care s-a făcut pe
sine, sălaş diferitelor civilizaţii. Acestea au îmbogăţit teritoriul cu tot ceea ce au lăsat în urmă,
21
dăruindu-ne fărâme din înţelepciunea lor, de a lupta pentru supravieţuire, din credinţele lor, în
ceva mai presus de ei. Toate aceste descoperiri arheologice vin să dovedească faptul că acest
teritoriu a fost locuibil şi locuit din cele mai vechi timpuri.22
Poporul român format în spaţiul carpato-danubiano-pontic, a locuit pe aceste meleaguri
de la începutul mileniului I al erei creştine fără să le părăsească niciodată. Deşi constituie un tot
unitar, ca puţine alte popoare, totuşi din cauza condiţiilor vitrege provinciile româneşti au fost
obligate să ducă o existenţă politică separată, ceea ce a determinat ca fiecare să se dezvolte cu
trăsăturile sale specifice.
Aflat la graniţele de vest ale pământului românesc, teritoriul ce poartă numele de Banat,
a constituit prin numeroasele şi variatele sale bogăţii, prin poziţia geografică admirabilă, un loc
propice pentru dezvoltarea societăţii omeneşti. Banatul a avut o istorie zbuciumată, a cunoscut
stăpâniri diferite, ca întregul pământ românesc. Românii bănăţeni au rămas în ţinutul de baştină
tot timpul. Au trecut peste ei popoare migratoare, goţi, huni, gepizi, avari, apoi slavii, bulgarii,
sârbii, apoi asuprirea turcească, dominaţia austro-ungară. Ei şi-au păstrat totuşi limba, credinţa,
naţionalitatea în ciuda acestor condiţii vitrege ale istoriei.
Ca de altfel peste tot cuprinsul românesc, şi în Banat urmele istoriei se văd la tot pasul,
de la obiectele de cultură materială de provenienţă dacică, de la tezaurele de origine romană la
cetăţile medievale şi burgurile orânduirii capitaliste. Toate acestea ne arată hărnicia şi priceperea
românilor bănăţeni, dorinţa de a trăi liberi şi nestingheriţi pe meleagurile pe care s-au născut.
În decursul istoriei, stăpânirile străine asupra Banatului au căutat, prin masive
colonizări ale unor populaţii străine, să-i schimbe caracterul românesc.
Ponderea însemnată a populaţiei româneşti în Banat este adeverită şi de faptul că acest
teritoriul a fost împânzit în secolele XIV-XV cu districte româneşti numeroase şi bine organizate.
Opt dintre ele erau districte privilegiate. Diploma lui Vladislav V din 1457 menţionează că
atribuţiile administrative şi judecătoreşti de pe teritoriul acestor districte se aflau în mâinile
cnezilor şi nobililor români, în conformitate cu vechiul drept românesc. Dintre acestea, districtul
Caransebeşului va avea un rol conducător. Alte 15 districte bănăţene aveau o situaţie
asemănătoare cu a celorlalte districte româneşti din Transilvania.
Creşterea primejdiei otomane la graniţa de sud a regatului maghiar a impus sporirea
capacităţii de apărare a Banatului. În acest scop sunt aduşi numeroşi colonişti sârbi, bulgari,
începând cu secolul al XV-lea.
22
Nicolae Gudea, Observaţii în legătură cu istoria Banatului în epoca romană, în „Banatica”, nr. VII, Reşiţa, 1983,
p. 158.
22
2.1.Satul Mercina în epoca antică

Localitatea Mercina aşa cum arată descoperirile arheologice, a fost locuită din cele mai
vechi timpuri. În apropiere de sat este menţionată o aşezare preistorică necercetată şi o aşezare
neolitică.23
În hotarul satului nu se ştie precis locul, în deceniul opt al secolului al XIX-lea s-a
descoperit o monedă de aur cu efigia lui Alexandru cel Mare, pe verso având înfăţişată o victorie
cu lauri, cu inscripţia „Alexandroi”. Această monedă a fost achiziţionată de Johann, iar de la
acesta a ajuns la muzeul de la Bela Crkva.24
Marian Gumă menţionează în hotarul satului, descoperiri arheologice din prima vârstă a
fierului (Halstadt).25
În a doua jumătate a secolului a XIX-lea s-a descoperit un coif de bronz 26 de tip
calcidic, variantă tracică, datat de la sfârşitul secolului al V-lea, început de secol IV în. Hr.,
aflându-se la muzeul din Vârşeţ. Coiful prin starea lui de conservare este unicat în Banat, un
astfel de coif s-a descoperit în stare fragmentată la Cuptoare, judeţul Caraş-Severin.
În stânga drumului spre Greoni, în lunca Caraşului, se găseşte o aşezare dacică în care
s-au descoperit fragmente ceramice dacice lucrate cu mâna.27
În hotarul satului Mercina, în secolul a XIX-lea se vedeau urmele drumului roman
imperial Liderata-Tibiscum-Morisena-Cenad.28 La nord de satul Mercina se află aşezarea daco-
romană din secolele IV-V.29
Mai este menţionată o aşezare romană din care s-a cercetat un semibordei în care s-a
descoperit bârne şi ceramica tipică. Aşezarea a fost semnalată încă din anul 1976. 30 la intrarea în
satul Mercina, venind din comuna Vărădia, este semnalată o altă aşezare daco-romană.31
23
M. Bizerea, Ghidul judeţului Caraş-Severin, Reşiţa, 1971, p. 62-63.
24
Sabin Adrian Luca, Repertoriul arheologic al judeţului Caraş-Severin, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.
243.
25
Marian Gumă, Civilizaţia primei epoci a fierului în sud-vestul României, în „Banatica”, nr. 4, Bucureşti 1993, p.
292.
26
Sabin Adrian Luca, op. cit.,, p. 243.
27
Eugen Iaroslavski, Gheorghe Lazarovici, Aşezări de secol Iv în sudul Banatului, în „ActaMN” 15/1978, p. 256.
28
Ibidem, p. 454.
29
Mircea Mare, Banatul între secolele IV-IX, Timişoara, 2004, p. 188.
30
O Răuţ, V. Ioniţă, op. cit., p. 13.
31
Ibidem.
23
Menţionăm, de asemenea, că a fost descoperit un tezaur monetar, cu monede romane

găsit de septuagenarul Adam Petricoane, el făcându-şi astfel un mic muzeu cu acele obiecte
găsite.32
2.2. Satul Mercina în Evul Mediu

În documentele vremii satul Mercina apare sub mai multe denumiri: Mercsez,
Mzrsinch, Marsina, Mercina, Mârcina.33 Nu se cunoaşte precis de unde vine denumirea satului,
în acest sens existând mai multe păreri.
În rândul bătrânilor există o legendă, potrivit căreia numele satului provine de la
mercenarii care aveau aici o cetate, numită „cetatea mercenarilor”. 34 Aceştia aparţineau politic şi
administrativ de castrul sau cetatea Arcidava care se găseşte la o distanţă de 2,5 km depărtare, pe
partea stângă a Caraşului. Cetatea mercenarilor de aici avea rostul de a înştiinţa pe cei din
Arcidava atunci când erau ameninţaţi de vreun pericol străin.
Se cunoaşte existenţa unor asemenea soldaţi numiţi mercenari mai ales în secolul XV,
dar cele spuse se referă la vremuri mult mai îndepărtate.
Nu ştim cât adevăr poate fi în această legendă, cert este faptul că la ieşirea din sat
înspre Vrani, în partea stângă la 20, 25 m de actualul sediu al Staţiunii de maşini Agricole, se
poate observa o ridicătură de pământ ca nişte ziduri acoperite de pământ, având forma
dreptunghiulară, unde se ştie de către toţi bătrânii că a existat cetatea respectivă.
La 500 m în această direcţie, înspre grădinile legumicole, aceeaşi informatori susţin că
a fost cimitirul mercenarilor. Cu câţiva ani în urmă s-au descoperit de sub brazdele adânci ale
plugului tras de tractor, urme de cioburi arse, achiziţionate de un oarecare inginer Oancea (fiul
poetului vasiovean Petru Oancea). Cât despre cetatea mercenarilor nu e cunoaşte vreun
cercetător, istoric sau arheolog să fi făcut săpături la faţa locului.
Dintre părerile emise cu privire la numele satului cea mai plauzibilă este cea potrivit
căreia numele ar proveni de la guvernatorul şi comandantul militar de origine franceză pus în
slujba habsburgilor, Claudiu Florimund Mercy.35 Acesta a fost guvernatorul Banatului în perioada
1718-1734. Acesta a întreprins o serie de măsuri menite ă îmbunătăţească starea de fapt a satelor
32
Florin Medeleţ, Contribuţii la repertoriul numismatic al Banatului. Epoca Laténe. Secolul IV în. Hr.-106, în
„AnB”, 3/1994, p. 269.
33
Coriolan Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1968, p. 390.
34
Informaţie culeasă de părintele Ion Doru Găvădina de la Toma Oşteanu în 1983.
35
***, Dieceza Lugojului, Şematism istoric, Lugoj, 1903, p. 333, apud Ion Doru Găvădina, op. cit., p. 15.
24
bănăţene, ale căror locuitori au devenit iobagi obligaţi la robotă şi muncă neplătită. Printre aceste
lucrări întreprinse de Mercy, amintim construirea de drumuri publice, întărirea unor cetăţi,
săparea de canale descărcări de bălţi, exploatarea pădurilor, ridicarea unor clădiri publice,
cazărmi şi dezvoltarea creşterii viermilor de mătase. Pentru a putea creşte viermii de mătase, al
căror produ era trimis în străinătate pentru prefabricare, era necesară plantarea de duzi sau
ioguzi cum îi numeşte poporul pentru a avea hrană necesară acestora. Asemenea plantaţii exisă şi
la Mercina unde la intrarea în sat pe partea dreaptă, între râul Caraş şi îngrădirile caselor au mai
rămas câţiva duzi, iar alţii sunt la ieşirea din sat, unde pârâul Mercina se varsă în Caraş la o
distanţă de 500 m depărtare. Pe şoseaua ce face legătura între Mercina şi Vrani, de asemenea sunt
duzi pe o parte şi alta a şoselei, plantaţi din 10 în 10 m, completaţi din loc în loc cu duzi tineri.36
În trecutul îndepărtat vatra localităţii Mercina nu era pe locul unde se află în prezent, ci
peste rât, adică înainte de intrarea în sat pe ridicătura de pământ ce se numeşte şi astăzi
Bogdăneşti.37 Astfel, satul se chema Bogdăneşti, aici există şi azi grădini aranjate cu străzi
pătrate. În faţa grădinilor se aflau fântâni a căror apă este potabilă şi astăzi, satul fiind la o
distanţă de 150 m. preotul Eugen Popovici afirmă că înaintaşii au explicat desfiinţarea satului
Bogdăneşti la insistenţa preoţilor de atunci care în timpul iernii şi primăverii nu putea trece în
partea de vest din cauza apei care a stat mereu în locul numit rât şi astfel nu putea se lucreze
pământul.
Localitatea Bogdăneşti este amintită în documente în anul 1548, Bogdanfalu, în 1598
Bogdanffwo, Bozvorral şi Marzsinaval, (Mercina). În secolul al XV-lea este menţionată într-un
document o localitate Mirschincz, care probabil era Mercina actuală.
Cu timpul unii locuitori au început să-şi transporte casa din vatra satului, în partea
vestică nu la mare distanţă de aceasta ca apoi ă se mute pe locul unde e găseşte actualul sat.
În 21 septembrie 1370, un document redat în Mezen Sampli (Şemlacul Mare, jud.
Timiş), arată un Radu Voyvoda de Kues (Coştei) de unde rezultă că acest district era condus de
un voievod, fiind o organizaţie teritorială de tip slavo-român.38
Prima atestare documentară a satului este din 28 aprilie 1421, printr-un act de zestre dat
de Ioan Nnagylaki lui Nicolae şi Gheorghe Ksaki. Un alt document, din 1427, menţionează
donarea Câmpiei din Mirghinch unui nobil de către capitlul din Cenad.39
36
P. Radu, D. Onciulescu, Contribuţii la dezvoltarea învăţământului din Banat până la 1800, Editura Litera,
Bucureşti, 1977, p. 20.
37
Ion Doru Găvădina, op. cit., p. 5.
38
Marius Bizere, Viorel Selăjan, Monografia corului din Coştei, Coştei, 1969, p. 14.
39
Ion Lotreanu, op. cit., p. 280.
25
În anul 1445 Mârşina, Cogya (Coştei) şi Socziczo (Sălciţa) trec de la districtul

Kuesdului (Coşteiului) la districtul Almăj (Holmoşd), deoarece necesitatea apărării contra
atacurilor dese ale turcilor impunea desfiinţarea micilor districte şi unirea lor în organizaţii mai
puternice.
La recensământul din 1717 este menţionat numele satului (Mercina) aparţinând
districtului palanca Nouă, iar la 1734 aparţinea cercului Răcăşdia din Judeţul Caraş.40
În anul 1819 satul Mercina este donat contelui Bissingen împreună cu comuna Jam
făcând parte din judeţul Caraş41 plasa sau cercul Răcăşdia, apoi intră în componenţa fostului
raion Oraviţa până la desfiinţarea în 1965, când intră în componenţa Judeţului Caraş-Severin,
având centrul politic administrativ la Vărădia.
2.3. Satul Mercina în epoca modernă şi contemporană

Lupta pentru eliberare a cărăşenilor de sub dominaţia turcilor a fost încununată de
războiul austro-turc din 1788, dar cu toate acestea existau unii colonişti germani care îi asupreau,
punându-i la munci grele şi dări cărora cu greu le-au putut face faţă. Din această cauză în ziua de
28 septembrie 1788 a pornit răscoala ţăranilor cărăşeni din Vărădia, Mercina, Greoni, Mârcovăţ,
Comorişte şi Lătmaş sub conducerea bătrânului Popa Breuca din Comorâşte împotriva
coloniştilor din Oraviţa şi de la Kudritz (fosta R.S.F. Iugoslavia) cu care aveau vechi socoteli.
Îndrăzneaţa mişcare a preotului Breuca a sfârşit la Vârşeţ,. Când cei 300 de ţărani ai săi, surprinşi
de cuirasierii căpitanului Hofnungwald, au fost înfrânţi, datorită superiorităţii de armament a
acestora. O sută treizeci de ţărani au fost ucişi, treizeci şi nouă luaţi prizonieri, restul fugind prin
păduri. Printre cei ucişi a fost şi bătrânul preot Breuca. Prizonierii, alţi doi preoţi şi 14 ţărani din
Valea Caraşului, au fost spânzuraţi în zilele de 11 şi 13 octombrie, călăii căznindu-se două zile
„până ce i-au înălţat pe toţi cei 55 pe furcile construite în pripă pe câmpul de lângă Denta”.42
Printre cei ucişi cu siguranţă că au fost şi locuitori din Mercina, care au jertfit totul
pentru a scăpa de greutăţile cu care se întâlneau zilnic. Nu se ştie numele celor ucişi în această
răscoală, dar se vorbeşte intens de participarea celor de aici la ea.
În perioada primului război mondial, 1914-1918, satul Mercina a participat cu un
număr sporit de soldaţi, dintre care 56 nu –au mai întors la familiile lor, pierzându-şi viaţa eroic
pe câmpul de luptă. Acestora sătenii recunoscători le-au ridicat în centrul satului un impunător
40
Johan Jakob Ehrler, Banatul de la origini până acum (1774), Editura Facla, Timişoara, 1982, p. 149.
41
Ioan Lotreanu, op. cit.,, p. 280.
42
Vasile Vărădeanu, Monumente bisericeşti şi culturale din zona Oraviţei, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara,
1981, p. 19.
26
monument din marmură albă, aşezat pe u postament din ciment, având o înălţime de 3 m, iar
grosimea la bază de 1/0,5 m.
Monumentul are 4 feţe,. Fiecare având înscris un text, iar în partea dinspre stradă
numele eroilor.
Pe partea dinspre stradă este inscripţionat în marmură cu litere de tipar următorul text:
„1914-1918
S-a ridicat acest monument în anul Domnului 1923 întru prea mărirea lui Dumnezeu
pentru pomenirea eroilor martiri ai neamului din comuna Mercina.
1. Baica Ion 19. Golea Gheorghe 37. Minea Streiu 55. Vlădica Ion
2. Baica Lazăr 20. Golea Ioif 38. Mioc Iosif 56. Augustin Trifan
3. Bunda Păun 21. Gulup Vidu 39. Miter Ion
4. Butan Pavel 22 .Greluş Ilie 40. Mitrofan Ion
5. Cărăbaş Ion 23. Guga Gligorie 41. Mitrofan Iosif
6. Cîrdu Drăghia 24. Guga Ion 42. Moisiţă Ion
7. Cheva Streiu 25. Guga Ion 43. Muşa Ion
8. Ciuta Ion 26. Guga Mioc Ion 44. Muşa Mihai
9. Chişereu Păun 27. Guga Iosif 45. Megiu Ion
10. Cocora Adam 28. Jima Ion 46. Orza Ilie
11. Cocora Mihai 29. Lazăr Aron 47. Pardoş Ioif
12. Cocora Păun 30. Luca Iancu 48. Roşca Ion
13. Covaciu Gheorghe 31. Lupşescu Pau 49. Radu Iosif
14. Covaciu Petru 32. Lupşescu Ion 50. Sava Ion
15. Crega Manea Ion 33. Măgariu Nestor 51. Sculici Ilie
16. Frăţilă Iancu 34. Manea Pau 52. Sculici Ion
17. Frăţilă Ion 35. Miclea Vidu 53. Sculici Iosif
18. Frăţilă Vidu 36. Minea Ion 54. Turcoane Teodor
Precum şi a soldaţilor martiri fără nume.
Sătenii recunoscători
E. Gazzoli, Oraviţa”.
Pe peretele dinspre apus scrie:
„Învăţaţi iubirea de patrie de la cei care au jertfit totul pentru voi”.
Sub acest text este fotografia eroului sătean Iancu Frăţilă.
27
Pe peretele dinspre miazăzi sunt scrise nemuritoarele versuri:

„Iarba rea din holdă piară
Piară duşmănia-n ţară
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie
Alexandri”.
Pe peretele dinspre răsărit:
„Înainte luptătorilor pentru întregirea neamului veşnică pomenire şi recunoştinţă”, sub
care este trecut numele Adam Cocora şi fotografia sa.
În timpul celui de-al doilea război mondial (1940-1944) 16 soldaţi din Mercina şi-au
dat viaţa pentru apărarea patriei. Acestora, în anul 1982, Consiliul parohial a hotărât s le ridice alt
monument care a fost amplasat în curtea bisericii de sus, între căminul cultural şi biserică.
Construcţia este din ciment armat, având o înălţime de 2,5 m. placa din faţă este din marmură
albă, unde sunt înscrise numele eroilor, fără a avea o altă inscripţie.
Iată textul inscripţionat pe placa de marmură:
„Eroi din satul Mercina căzuţi în cel de al doilea război mondial 1940-1944
1. Belia Iosif
2. Cioloca Ion
3. Ciută Păun
4. Havlicec Venţel
5. Hercal Anton
6. Luca Ion
7. Luca Coreolan
8. Moşec Alois
9. Miclea Ion
10. Munteanu Alexandru
11. Nistoran Ştefan
12. Ochean Iosif
13. Radu Ştefan
14. Tîrbenca Păun
15. Turcoane Nicolae
16. Turcoane Ionel”.
28
Monumentul a fost ridicat prin contribuţia familiilor urmaşe a celor înscrişi aici şi prin
munca mai multor tineri, printre care amintim: Ion Liuţa-Giuică – meşter zidar, Aurel Mioc,
Nicolae Rîta, Ion Sculici-Tomiţă, lor alăturându-li-se membrii consiliului parohial şi preotul
paroh.
În faţa bisericii de sus se găseşte amplasată o troiţă din stejar, sculptată artistic în anul
1988 de către preotul sculptor Plinius Oancea, fiul poetului ţăran Petru Oancea, zi „Tata Oancea”
din Bocşa Română. Lemnul este adus din pădurea Foroticului, locul numit „Târsoane” şi lucrat
în atelierul poetului Oancea din Surducul Mare, în prezent pensionar. Această troiţă evocă
jertfele ostaşilor români din Mercina având încrustată în partea de jos „Casca militară” şi sub ea,
cruciş, sabia şi crucea.
Suferinţele mercinenţilor nu s-au terminat odată cu sfârşitul celui de-al doilea război
mondial, căci fiind incapabili să se supună dictaturii comuniste instalată prin fraudă în ţara
noastră, locuitorii satului Mercina au intrat în conflict cu organele puterii de stat încă de la
început. Opunându-se vehement tendinţei de colectivizare forţată, foştii membri ai partidelor
istorice au avut de suportat arestări în masă şi dislocarea a treizeci şi nouă de familii care au
ajuns în Bărăgan, în iunie 1951. Astfel, în 1958 au fost arestaţi un grup de 15 locuitori ai satului
Mercina43: Mioc Aurel, Boseica Ioan zis Iovământu, Crist Ioan, Ştefan Ioan zis David, Guga Ioan
zis Moise, Guga Roman zis Gracea, Bâra Ioan zis Pâcu, Sculici Ioan zis Micsoni, Barac Ioan zis
Soric, Cioloca Aurel zis Jâma, Osteanu Toma zis Tomiţă Spiridon. Radu Constantin zis Ginu,
Mitrofan Iosif zis Baica, Toma Pavel, Crăciun Aurel zis Aurică Chirilă.
Arestările au continuat şi aproape două treimi din populaţia masculină a satului Mercina
va ajunge în închisorile răspândite pe teritoriul ţării : Manea Ioan zis Foafă, Manea Rozalia (singura
femeie din grup, mamă a doi copii, va fi trimisă dincolo de gratii cu o condamnare de 15 ani muncă
silnică. După obişnuitul periplu, la Văcăreşti va împărţi aceeaşi celulă cu Elisabeta Rizea), Râtă Păun zis
Păunită, Anghel, Frăţilă Iancu zis Cuţu, Cioloca Ştefan zis Jima, Bufanu Ioan zis Victor, Ogrin Ioan zis
Pârciu, Ogrin Iosif, Ochianu Ioan zis Ciuca, Murgu Ioan zis Cercea, Musa Ioan zis Sima, Ştefan Ioan zis
Gălanu, Sculici Ioan zis Tâtanu, Popovici Brutus zis Bubu, Ştefan Pal zis Păun David, Ivaşcu Traian zis
Pita, Sireca Vasile, Musa Ioan zis Papuc, Râţa Nicolae zis Jurca, Ogrin Ioif zis Rumir, Râţa Pua zis Jurca,
Gaiţă Ioan zi Trăilă.44
În memoria eroilor din Valea Caraşului care au luptat pentru eliberarea de sub regimul
comunist, s-a ridicat un monument din marmură, care are următoarea inscripţie:
43
Ileana, Silveanu, Cărările speranţei. Destine ale rezistenţei anticomuniste din Banat, vol. X, Editura Învierea,
Timişoara, 2010, pp. 96-97.
44
Ibidem, pp. 97-98.
29
„În memoria eroilor căzuţi în lupta contra comunismului în Valea Caraşului, morţi în
achetele din închisori, în deportări şi după eliberarea din cauza suferinţelor grele prin care au
trecut.
Aceşti eroi au luminat pământul strămoşesc cu sufletele lor aduse jertfă în speranţa
libertăţii. Ei au crezut nelimitat în adevărul creştin al neamului.
Suflete fără prihană, moştenirea voastră va dăinui în veci.
Dezveliţi tot adevărul
Şi le spuneţi tuturor
Cum muriră fraţii noştri
Pentru neam şi ţara lor
Ridicaţi pe piramide
Nemuririi faima lor
Scrieţi în cărţile de aur
Cântecul nemuritor.”
CAPITOLUL III
PRINCIPALELE INSTITUŢII
3.1. Biserica ortodoxă

Nu se cunoaşte cu exactitate când a luat fiinţă parohia Mercina, însă se cunoaşte faptul
că în vechiul sat, Bogdăneşti, a existat o biserică de lemn care a fost mutată apoi în noua vatră a
satului, cea actuală, dăinuind până în anul 1762, când s-a început construcţia noii biserici. Nu se
cunoaşte să fi existat ctitori, ei fiind cu siguranţă obştea credincioşilor ortodocşi de aici. 45 Alte
schituri şi mănăstiri nu au existat în hotarul satului, deoarece nu la mare distanţă, aproximativ 4
km, a existat mănăstirea Chilii din Vărădia, unde mergeau şi credincioşii din Mercina.
Biserica actuală a fost zidită între anii 1762-1793, când s-au terminat lucrările, fiind
sfinţită de către arhiereu.46 Istoricul Ion Lotreanu susţine că biserica a fost sfinţită în anul 1780 47,
însă dintr-o plachetă de lemn ce se păstrează la oficiul parohial din Mercina reiese că a fost
sfinţită în 3 septembrie 1793 de către Iosif Ioanovici de Şacabent. Iată textul inscripţiei:
45
Ion Doru Găvădina, Viaţa bisericească în localitatea Mercina, mss., Mercina, 1973, p. 6.
46
Vasile Vărădeanu, op. cit., p. 19.
47
Ion Lotreanu, op. cit., p. 279.
30
„Întru mărirea celui în trei ipostasuri şi deofiinţă Dumnezeu sau sfinţit beserica şi
prestolul acesta în cinsta Adormirei Născătoarei de Dumnezeu cu lucrarea de sfinţenie a
provoslavnicului episcop al Caransebeşului, Verşeţului, Logoşului şi al Orşova Mehadiei Iosif
Ioanovici Şacabent, pe vremea stăpânirei Împăratului Rinului şi craiului celui unguresc,
domnului Franciscus al doilea în satul provinţialnic Mîrcina în luna lui septembrie în a 3-a zi,
anul 1793.”
Placheta are dimensiunea de 0,30/0,20 m, din lemn de tei. În partea de jos a inscripţiei
(fondul negru, scrisul alb) se află pictată stema eparhiei în formă ovală. O altă inscripţie în limba
română cu litere cirilice se află pe dosul uşilor împărăteşti (partea dreaptă) cu următorul conţinut:
„Uşile acestea împodovite cu cheltuiala a toatei obşciei pravoslavnicilor creştini din
satul Kameralnic Mîrcina în vremea fericitei stăpâniri a împăratului românesc şi a craiului
unguresc Domnului Franţiosucus al doilea supt preasfinţitul pravoslavnicul episcop al
Caransebeşului, Verşeţului, Logoşului şi Orşova-Mehadiei Domnului Iosif Ioanovici de Şacabent
în anul 1795, aprilie în 1-a zi”.
În partea stângă (pe spate) se află pictată stema eparhiei Caransebeşului din acel timp.
Din aceste date rezultă că biserica a fost terminată şi sfinţită, lucrarea de zidire durând
31 de ani. Nu se ştie numele preotului care a îndrumat lucrarea, şirul preoţilor păstrându-se în
pomelnic abia din anul 1795. Ctitori au fost credincioşii. De asemenea, nu se cunosc numele
meşterilor constructori, în schimb se cunoaşte data sfinţirii ei şi numele episcopului Iosif
Ioanovici de Şacabent.
Biserica este construită din piatră, pereţii având o grosime de 1 m, în stil bizantin cu o
singură turlă. Bolta este din cărămidă, iar acoperişul din 2 ape, fiind acoperită cu ţiglă mică.
Clopotele noi s-au aşezat în turn abia în 1925, două fiind cumpărate din fondurile
parohiei, iar cel de-al treilea de către familia credinciosului Vasile Lupşoşca. Clopotul cel mare
are imprimată următoarea inscripţie:
„S-a făcut prin dărnicia credincioşilor ortodocşi din Mercina în anul 1925. Turnat de
fiul lui Antoniu Novotny prin maestrul de turnare Meduhal în Timişoara, nr. 4869.”
Inscripţia de pe clopotul mijlociu:
„Pe cei vii îi strâng
Pe morţi îi deplâng
Fulgerile frâng.
31
Mercina anul 1925. Turnat de fiul lui Antoniu Novotny prin maestrul de turnate
Meduhal în Timişoara, nr. 4870”.
Inscripţia de pe clopotul mic:
„S-a dăruit acest clopot de soţi Vasile şi Maria Lupşoşca întru amintirea fiilor lor
răposaţi Ecaterina şi Pau. Mercina anul 1925. Turnat de fiul lui Antoniu Novotny prin maestrul
de turnate Meduhal în Timişoara, nr. 4871”.
Faptul că soţii Vasile şi Maria Lupşosca au suportat cheltuiala acestui clopot se
datorează în primul rând lipsei de fonduri a bisericii de aici, iar în al doilea rând situaţiei
materiale bune de care a dispus această familie rămasă fără urmaşi în amintirea cărora a
cumpărat respectivul clopot. Nu se cunoaşte greutatea nici unuia din cele trei clopote, dar se ştie
că sunt executate din aliaj de bronz, aramă şi argint la preţul de 157.423 lei (3 bucăţi).
Turnul s-a refăcut de lemn, acoperit cu tablă de aramă, în anul 1888, an ce este scris pe
el, de către meşterul Ernest Gran din Oraviţa la preţul de 1185 florinţi şi 72 cruceri. Biserica este
împărţită obişnuit, în pronaos, naos şi altar. Pardoseala este din plăci de marmură de culoare
galben închis.
Prima pictură nu se ştie cine a executat-o, dar între anii 1793-1795 a fost executată
pictura, aşa cum reiese dintr-o strană cu trei jilţuri, unde este pictat pe spate chipul cuvioasei
Paraschiva ţinând în mâna dreaptă crucea, iar alături în stânga inscripţia:
„Iată m-am îndelungat şi m-am sălăşluit în pustie”. În spate se află pictată o biserică cu
un turn mare şi două mici.
Cele trei picturi de pe spatele celor 3 jilţuri sunt identice şi au aceleaşi caracter şi formă
ca şi inscripţiile de la sfinţirea bisericii şi de pe uşile împărăteşti. Aceste jilţuri, uşile împărăteşti
şi tronurile arhieresc şi al Maicii Domnului sunt datate din perioada anilor 1792-1795, când a
fost pictată biserica pentru prima dată. Concluzia ca biserica a mai fost pictată până în anul 1881,
când se repictează, se poate trage şi din protocolul şedinţelor sinodului parohial din 8 mai 1881, 48
când unul dintre membrii sinodului Iosif Lupşosca este însărcinat să meargă la Biserica Albă spre
a căuta un pictor care să „repicteze locurile reparate”. Este vorba de locurile care au fost tencuite
din nou şi trebuiau completate cu pictură în forma celei existente.
Iosif Lupşosca s-a deplasat la Biserica Albă şi a discutat acolo cu pictorul Marişescu
care a promis că vine pentru a prelua lucrarea, dar lucrurile au luat altă întorsătură, aşa cum
reiese din procesul verbal încheiat la 17 mai 1881. Iată textul procesului verbal:
48
Arhiva parohiei Mercina, dosar Şedinţele Sinodului Parohial Mercina, 1881, p. 2.
32
„…Totu preisdiulu încunoscincează comitetului cum că Dsa după o aşceptare lungă

neci pane adi nu a primit de la Dlu Marişescu pictoru în Biserica Albă, nici o avisu precum a
fostu promisu epitropului primariu Iosif Lupşosca că va veni spre a întreprinde pictura bisericii
noastre – afirmă mai departe a fi înţelesu: că ar fi şi elu arestatu pentru crima de falsificare de
bancnote dimpreună cu ceilalţi complici din Biserica Albă. Drept aceea elu a scrisu Dlui Filip
Matei pictoru în Bocşa-mont. Şi a rogatu pre parentele Teodosiu Popovici ca se scrie şi elu Dlui
Gottlieb Güntzel pictoru din Budapesta carele se află de presente în Srediştea mică ocupatu cu
pictura bisericii de acolo, invitându-i pre ambii la licitaţiunea ce e va ţine în privinţa picturei
bisericii noastre în Mercina 7 iunie 1881 în biserica greco ortodoxă din locu şi aşcepta responsu
de la aceştia”.49
De aici rezultă că în acest an 1881 s-a hotărât pictarea din nou a bisericii la care au fot
invitaţi pictorii menţionaţi mai sus, iar la data fixată pentru licitaţie s-au prezentat pictorul
Gottlieb Güntzel din Budapesta şi Filip Matei din Bocşa-montană. În procesul verbal încheiat s-
au notat următoarele: „… s-au prezentat ambii pictori, licitaţia rămânând cu preţulu celu mai
scădiutu de 1080 fl. cartelu liberu şi 4 trăsuri până la Bocşa-mont. Gratisu, dînd arvuna 80 fl.
v.a.”.50 Lucrarea a fost preluată de pictorul Filip Matei în 1881, fiind terminată în acelaşi an.
Lemnele pentru schelă şi scândurile au fost date de Vidu Mioc fără nicio plată.51
Numele pictorului şi anul picturii se găseşte înscris în două locuri: în colţul din stânga,
jos, pe tabloul din Altar unde este pictată scena „Coborârea de pe cruce”, iar al doilea loc, cel
dintre două rame din jurul a două scaune, pe peretele dintre uşa diaconească din stânga şi uşile
împărăteşti. Pictura a fost executată peste tot, nu numai părţile reparate, deoarece este aceeaşi
mână peste întreaga suprafaţă. Întreaga pictură a fost restaurată în anul 1945 pentru suma de
23.000 lei, de către pictorul Nicolae Popovici, acesta adăugând elemente noi în registrul
decorativ.52
Unitatea de credinţă nu era zdruncinată până în anul 1854 când o parte din locuitori în
frunte cu preotul de atunci al satului, influenţaţi şi de cei aproximativ 125 de credincioşi romano-
catolici, au părăsit parohia şi a trecut la uniaţie, formând o parohie unită fără biserică sau capelă
şi fără şcoală confesională. În anul 1866, o parte din credincioşii ortodocşi, , au trecut la Biserica
Unită cu Roma. Aşa se explică prezenţa în Mercina a două biserici, ambele aflate astăzi în
administrarea parohiei ortodoxe.
49
Ibidem, p. 3
50
Ibidem, p. 8.
51
Ibidem.
52
Prot. Ion Văran, op. cit., p. 152.
33
Primii greco-catolici sunt consemnaţi în şematismele episcopiei Lugoj în anii 1871,

1891 şi 1903. în anul 19000 populaţia satului Mercina avea următoarea alcătuire: 1328 români
ortodocşi, 286 români greco-catolici, 41 romano-catolici, 1 reformat şi 12 iudei.
Cu timpul acest preot şi-a pus la dispoziţie o parte din casă unde s-a amenajat în 1909 o
capelă, preot greco-catolic fiind Ioan Mioc 53, şi mai târziu şcoala confesională unită. Cu timpul
şi-au zidit o biserică mare, în locul viran din faţa fostei capele.
Şi la Mercina a funcţionat şcoala confesională (1795-1923) şi de asemenea casa
culturală a bisericii, naţionalizată în anul 1948.
Uniaţia a durat până în 1948, când credincioşii împreună cu preotul de atunci Iona
Opreanu au revenit la sânul bisericii mame, formând cu cei ortodocşi o singură parohie sub
păstorirea preotului ortodox Eugen Popovici şi pentru scurt timp Radu Vulişici care în 1950 a
plecat în Vărădia.
Între anii 1977-1985 bisericile parohiale din Mercina au primit o haină nouă, prin grija
preotului Ion Găvădină. Astfel, biserica veche a cunoscut o nouă restaurare a picturii din interior,
iar biserica fostă greco-catolică a fost împodobită cu pictură nouă în stil bizantin. Lucrările de
restaurare a picturii de la biserica veche au fost executate de pictorul Cristian Samuilă din
Bucureşti, iar pictura în stil bizantin de la biserica a doua a fost executată de pictorul State Guriţă
Dumitru (1981-1985) tot din Bucureşti.
În anii 1978 şi 1985 la Mercina au poposit cei doi ierarhi ai Banatului, P. S. Sa Dr.
Timotei Seviciu (actualul ierarh al Episcopiei Aradului), la vremea respectivă episcop vicar al
Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului şi Î. P. S. Sa Dr. Nicolae Corneanu — Mitropolitul
Banatului, care au binecuvântat şi sfinţit lăcaşurile de cult din Mercina.54
Dintre preoţii ortodocşi ai Mercinei s-au remarcat doi preoţi şi anume preotul profesor
Eugen Popovici, care a fost bun latinist şu unul din primii profesori de la Liceul Drăgălina din
oraşul Orvaiţa, şi preotul Ion Doru Găvădina, care în perioada 1970-1991 a realizat lucrări
importante atât pe plan cultural, cât şi pe plan spiritual, pictând amândouă bisericile, dând
dovadă de muncă jertfelnică în slujba Bisericii. A făcut şi un cor de copii care dau răspunsurile la
slujba utreniei, a realizat unitatea în credinţă. 55
Pictura bisericii
53
I. Lotreanu, op. cit., p. 279.
54
Prot. Ion Văran, op. cit., p. 153.
55
Ibidem, p. 154.
34
În altar se găsesc următoarele scene: pe bolta centrală – Maica Domnului cu pruncul

Iisus în braţe, în partea stângă se află scena „Spălarea picioarelor”, iar în dreapta „Cina cea de
Taină”. În faţă, pe peretele dinspre răsărit „Coborârea de pe cruce”, iar la Tronul cel Înalt, Iisus
având paharul în faţa mâinii drepte cu care binecuvântează, iar în stânga pâinea. Tot în altar se
află, la spălător, pictată scena „Spălarea” – un diacon turnând apă, dintr-un pocal, altuia.
La proscomidiar este pictată scena „Naşterea”, unde se vede Pruncul Iisus în iesle,
Fecioara Maria şi bătrânul Iosif având mâinile încrucişate şi Steaua ale cărei raze pătrund până în
ieslea unde se găseşte pruncul. În partea dreaptă a prosocomidiarului este pictat chipul ierarhilor:
Spiridon, Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur. În scobitura
din partea dreaptă a altarului este pictat chipul Sfântului Arhidiacon Ştefan având în mâna
dreaptă orarul, ridicat în sus.
Pe peretele din spatele iconostasului se află pictată „jertfa lui Avraam”, unde se vede
însuşi Avraam, fiul său Isac, jertfelnicul din lemne aprinse, ieşind în sus para de foc, berbecul
pentru sacrificare şi îngerul. Avraam are în mâna dreaptă, care este ridicată, un cuţit pentru
înjunghiere. Pictura este înconjurată de ghirlande de flori puternic colorate, dând impresia că iese
în relief ca o ramă.
Pe iconostasul din cărămidă şi piatră se găsesc, în registrul de sus proorocii Vechiului
Testament după cum urmează, de la stânga spre dreapta: Miheia, Naum, Iezechiel, Ghideon,
Aron, Moise, tabloul „Coborârea de porunci”, David, David, Solomon, Daniel, Isaia, Ilie, Osea.
În registrul al doilea se găsesc Apostolii în chenare dreptunghiulare, partea de sus în
semicerc spre deosebire de chipurile proorocilor care sunt în cerc. De la stânga la dreapta sunt:
Iacob, Matia, Andrei, Bartolomeu, Toma, Petru, Sfânta Treime în cerc mare, Pavel, Iacob, Iuda
Tadeu, Filip, Ioan.
În registrul trei sunt înşirate praznicele mari din perioada anului bisericesc, începând de
la stânga spre dreapta cu: naşterea preacuratei, Intrarea în Biserică, naşterea Domnului Iisus
Hristos, Tăierea împrejur, Botezul Domnului Iisus Hristos, Întâmpinarea Domnului, Bunavestire,
Iisus ducându-şi crucea, Intrarea în Ierusalim, Învierea Domnului, Înălţarea Domnului,
pogorârea Sfântului Duh, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, Schimbarea la faţă, Adormirea
maicii Domnului.
Registrul al patrulea, de la stânga la dreapta: Sfântul Nicolae, Maica Domnului cu
pruncul în braţe, Iisus Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul în pustie.
35
Registrul cinci, de la stânga la dreapta: Primirea fiului celui rătăcit, Fuga în Egipt,
Iisus la fântâna lui Iacob, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.
Uşile împărăteşti au pictate: cea din stânga Arhanghelul Gavril, iar cea din dreapta
maica Domnului primind vestea cea Bună. Uşile diaconeşti lipsesc, în locul lor fiind puse
perdele.
Pe pereţii dintre uşi este pictată viţa de vie cu frunze şi struguri de diferite culori (roşii,
albaştri, verzi), iar ramele din jurul icoanelor sunt din var şi nisip aplicate pe perete.
Deasupra iconostasului se găseşte crucea cu „Răstignirea Domnului”, iar în stânga
Fecioara Maria ştergându-şi faţa cu o mahramă, iar în dreapta Sfântul Apostol Ioan.
La baza crucii este pictat capul de mort (craniu) şi două oase în formă de cruce a
Sfântului Andrei. În jurul crucii este imprimat din mortar de nisip, var şi ciment un şarpe ce are
în gură un măr.
Şarpele, mărul, ramele fiecărui chip şi scene picate sunt poleite cu foiţă de şlag metal.
Începând de la Altar, pe arca de deasupra iconostasului, de la stânga spre dreapta este
pictată în chenar dreptunghiular scena „Iisus sub povara crucii”, la mijlocul arcadei, deasupra
crucii, „Pironirea lui Iisus pe cruce”, iar în dreapta „Judecata lui Iisus înaintea lui Pilat în
Pretoriu”.
Urmează bolta din faţa iconostasului unde sunt pictaţi cei patru evanghelişti cu
simbolurile lor. În partea de nord, în dreapta este evanghelistul Matei, având alături îngerul, iar în
stânga evanghelistul Marcu, având alături capul de leu.
În partea dreaptă a bolţii se găseşte evanghelistul Luca, cu simbolul său (cap de taur),
iar în stânga Ioan cu simbolul-vultur.
În mijlocul bolţii este reprezentat Dumnezeu tatăl (cel vechi de zile), având părul alb şi
barba albă, stând pe norii cerului, înconjurat de sfinţii îngerii. În jurul capului este pictat un
triunghi cu raze – simbolul Sfintei Treimi, având inscripţia Α-Ω-Ν.
Arcada a doua are tot trei tablouri, primul din stânga reprezentând pe Iisus în curtea
judecătorului Ponţiu Pilat, având în mâna dreaptă trestia şi cununa de spini pe cap.
Tabloul din mijloc îl reprezintă pe Iisus căzut sub povara crucii, iar Sfânta Veronica ăl
şterge cu mahrama pe faţă. Tot aici sunt înfăţişaţi şi câţiva soldaţi romani ce făceau parte din
convoiul ce îl urma pe Iisus în drumul spre Golgota.
Ce de-al treilea tablou, în dreapta reprezintă întâlnirea lui Iisus cu mai-marele
vameşilor, Zaheu din Ierihon.
36
Pe bolta a doua se găsesc două tablouri, primul, cel din stânga, reprezentând scena
„Vindecarea slăbănogului de la locul Vitezda”, iar al doilea, din dreapta, „Învierea fiului văduvei
din Nain”.
Lipseşte scena din mijlocul bolţii, unde este agăţat lanţul de susţinere al policandrului
mare. Pe arcada a treia se găsesc următoarele scene: în stânga se află scena judecăţii
Mântuitorului în faţa lui Pilat.
Scena a doua din mijloc reprezintă momentul judecăţii lui Iisus în curtea arhiereului
Amia, unde Petru stătea şi se încălzea la foc alături de celelalte slugi şi slujitori ai arhiereului.
Ultimul tablou, cel din dreapta, de pe arcada a doua, reprezintă biciuirea lui Iisus în
curtea dregătorului Ponţiu Pilat.
În bolta a treia sunt trei tablouri. Primul se găseşte deasupra uşii laterale (uşa
bărbaţilor), care reprezintă scena întâlnirii lui Iisus cu copiii pe care-i binecuvântează.
Scena a doua reprezintă o vindecare din Galileea aşa cum rezultă din textul de la matei
Cap. 4, versetul 23, fără a indica precis despre care minune este vorba.
În scena a treia este prezentată vindecarea soacrei lui Petru ce era cuprinsă de friguri.
Pe arcada a patra se găsesc tablourile. „Rugăciunea lui Iisus în Grădina Ghetzimani”, şi
scena „Sărutarea lui Iuda în Grădina Ghetzimani”.
Pe bolta a patra, care se găseşte sub podul corului, a exista pictură, însă prin anii 1935-
1936, când, fiind fisurată, a fost refăcută această parte din boltă, pictura a fost distrusă.
Bolta a fost refăcută din ciment armat şi a stat nepictată până în anul 1977, când s-a
renovat pictura existentă şi completat locurile nepictate. Aici s-a pictat, în stânga prorocul Isaia,
la mijloc Sfântul Ioan Botezătorul având aripi, iar în dreapta Sfântul proroc Ilie. Spre deosebire
de restul bisericii unde scenele sunt în chenar dreptunghiular cu semicerc în partea de sus, aceste
tablouri sunt în formă de cerc.
Sub cafas (podul corului), la mijloc este pictată Maica Domnului, având în stânga pe
Maria Egipteanca, iar în dreapta pe Maria Magdalena în cerc mare.
Pe spatele jilţurilor de la strana dreaptă sunt pictate chipurile Arhanghelului Mihail, ale
cuvioşilor Macarie, Eftimie şi Eugeniu.
Pe peretele din dreapta, între spatele jilţurilor şi geamuri este pictat Sfântul Gheorghe,
apoi Înmulţirea celor cinci pâini şi doi peşti, sfântul Proroc Iona, Sfântul ierarh Ilie Iorest şi Sava
Brancovici, mitropoliţii Ardealului, aceştia fiind pictaţi în 1977, iniţial peretele fiind liber.
37
Pe spătarul scaunelor din partea dreaptă a bisericii de la stânga spre dreapta sunt
pictaţi:Sfântul Ierarh Nicolae, Maica Domnului, Sfânta Prorociţă Ana, Maria Magdalena, Sfântul
Arhanghel Mihail, Cuvioasa Paraschiva, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de
Aur, Sfânta Maria, Sfântul Arhanghel Gavril şi Sfântul Arhanghel Mihail.
Pe peretele din partea stângă a bisericii, de la dreapta spre stânga, sunt pictaţi: Sfântul
Ierarh Nicolae, Sfântul Arhanghel Mihail, Sfântul Arhanghel Gavril, Cuvioasa Paraschiva, iar pe
peretele dintre spatele jilţurilor şi geamuri Sfântul Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, apoi
scena întâlnirii Mântuitorului cu fariseii.
Pe spatele jilţurilor din partea stângă, începând de la altar spre ieşire: Sfântul Arhanghel
Mihail, Cuvioasa Paraschiva, maica Domnului, Sfântul Mc. Şi Arhid. Ştefan, Sfântul Arhanghel
Mihail şi Maica Domnului.
Atât sfinţii reprezentaţi în picturile de pe spatele jilţurilor aşezate în partea dreaptă, cât
şi în partea stângă a bisericii, nu reprezintă decât praznicele caselor sau patronii sun a căror
oblăduire este pusă casa respectivului deţinător de jilţ.
Aceste jilţuri au fost vândute pe viaţă unor credincioşi, iar aceştia, în 1881, au dorit ca ă
aibă pictat praznicul casei pe el. în prezent aceste scaune sunt atribuite în mare parte tot
familiilor urmaşe a celor ce au plătit aceste picturi.
Pe peretele cafasului, sunt pictaţi sfinţii mucenici, după cum urmează de la ud la nord:
Sfântul Mucenic Pantelimon, Sfântul Mucenic Nestor, Sfântul Mucenic Mina, Sfântul Mucenic
Teodor Tiron, Sfântul Mucenic Cosma şi Sfântul Mucenic Damian.
Chipul (în but) al acestor sfinţi mucenici este pictat în cerc în anul 1977, iniţial şi acest
loc fiind liber. Pe peretele de la ieşirea din biserică sau mai precis de la pronaos, sunt pictaţi
Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Banatului, Nicolae Corneanu
şi Sfântul Calinic de la Cernica.
În coridorul închis de la intrarea în biserică se află pictat chipul, în bust rotund, al
Sfântului Dimitrie Basarabov, mucenicul Oprea Miclăuş şi Sfântul Antonie cel Mare.
În bolta coridorului se află, în centru, Iisus Emanoil, iar în partea dreaptă Sfintele
Muceniţe Filofteea şi Ecaterina.
Cele mai vechi cărţi bisericeşti din satul Mercina au fost un Triod din anul 1761 şi un
Penticostar din 1764, amândouă fiind de la Râmnic.56
56
N. Cornean, op. cit., p. 408.
38
Şirul preoţilor57:
Martin Bundanovici - 175758
Petar Popovici – 1794-1795;
Pavel Marianovici –1794-1795;
David Popovicxi – 1795-1829;
Ioan Popovii – 1795-1844;
Ion Frenţ – 1802-1831;
Trifon Popovici – 1830-1851;
Iosif Popovici – 1831-1849;
Nicolae Tincu Velia – 18…
Efrem Mioc – 1844-1869;
Ioan Popovici – 1848-1881
Teodosie Popovici – 1871-1890;
Alexandru D. Popovici – 1888-1915;
Terenţiu Bugariu – 1894-1895;
Aureliu Popovici – 1895-1908;
Iosif Caragea – 1910-1940;
Eugen Popovici – 1918-1964;
Radu Vuleşici – 1941-1950;
Ştefan lazăr – 1964-1969;
Ion Doru Găvădina – 1970-1991;
Pavel Toc – 1992-2007;
Constantin Benţa – 2007-prezent.
3.2. Biserica baptistă

Conform mărturiilor bătrânilor satului ce frecventează această confesiune, biserica
veche baptistă s-a ridicat în 1975 de către constructorul Ion Lupşeaca, pastor fiind la momentul
respectiv un anume Suvet. La început erau doar vreo 7-8 credincioşi, apoi numărul lor a crescut,
ajungând la 30 credincioşi.
57
Arhiva Parohiei Mercina, Pomelnicul preoţilor care au slujit la parohia Mercina.
58
I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. I, Editura Mitropoliei
Banatului, Timişoara, 1980, doc. 119, p. 220.
39
Construcţia bisericii noi s-a început în anul 2003. la construcţia acestei biserici au ajutat
atât credincioşii baptişti din localitate, cât şi credincioşii baptişti din America. Echipa de zidari a
fost condusă de Nicolae Mitrofan. Cel care a iniţiat acest proiect a fost pastorul Petru Gruia, care
păstoreşte această biserică din mai 1989, fiind originar din Pojejena.
Vraniul este centrul de care se leagă biserica din Mercina, fiind o filie a acestuia, făcând
împreună slujbele religioase. Numărul credincioşilor a scăzut, ajungând la 14 membri.
3.3. Şcoala
În 1739 este amintit un dascăl cu numele de Dascăl Damaschin între anii 1739-1742. 59
Se menţionează în anul 1776 o serie de memorii cu privire la necesitatea rechizitelor în şcolile
neunite din Banat, astfel în Mercina erau necesare 24 ustensile de scris, 6 foarfeci pentru hârtie,
36 de creioane şi un sul de hârtie. 60 În anul 1781 învăţător în satul Mercina era Iacob
Gheorghevici, care era român ortodox, având în şcoală şi o chilie.
În 1791 învăţător era Trăilă Iancovici, şcoala avea 37 de băieţi şi 17 fete. În anul 1792
învăţător era Păun Nucşescu, apoi Ioan Popovici, fiind 31 de băieţi şi 11 fete.61
În localitatea Mercina a funcţionat şi şcoala confesională între anii 1776-1948. Şcoala
confesională ortodoxă a fost fondată la 1 octombrie 1776 62, aşa cum arată documentul existent în
Arhivele Voivodinei, o fotocopie a acestui document regăsindu-se şi în arhiva şcolii din Mercina.
Şcoala a fost întreţinută de biserică, care a purtat de grijă pentru asigurarea materialului didactic,
întreţinerea clădirii, plata învăţătorilor şi prezenţa elevilor la cursuri. Preoţii care au fost şi
dascăli, au colaborat strâns cu învăţătorii, urmând promovarea culturii în rândul tinerilor.
Între 1788-1789 erau 18 băieţi şi 8 fete, între anii 1791-1792 erau 27 de băieţi şi 24 de
fete. În anul şcolar 1785-1796 erau 28 de băieţi şi 20 de fete, intre 1778-1789 în şcoală limba de
predare era limba română. Erau înscrişi 26 de elevi, dintre care frecventau şcoala 18 elevi. Între
anii 1781-1792 erau înscrişi 50 de elevi, dintre care 26 frecventau şcoala în mod regulat. Între
1795-1796 erau înscrişi 48 de elevi, dintre care 28 frecventau în mod reculat şcoala.63
59
P. Radu, D. Onciulescu, op. cit., p. 280.
60
Ibidem, p. 323.
61
Iuliu Vuia, Şcolele româneşti bănăţene, Orăştie 1896, p. 48-49..
62
Arhiva Şcolii Generale Mercina, dosar nr. 20, fila 5.
63
I. Stăilă, op. cit., p. 240.
40
Între anii 1801-1802 erau înscrişi 93 de elevi, dintre care doar 25 frecventau şcoala.64
Între alte menţionări despre şcoală se afirmă că în 1791 era învăţător Trăilă Ivanovici,
care avea 142 de elevi, dintre care 72 băieţi şio 72 de fete.65
La Mitropolia Banatului se păstrează 2 registre de corespondenţă ale prezbiterului Ioan
Popovici, din satul Mercina, despre funcţionarea şcolii confesionale, datate din anii 1866-1875,
cu 29 de fete, iar în anul 1885 11 fete. Aceste corespondenţe sunt ale episcopului de Caransebeş,
Ioan Popasu şi sunt redactate în limba română.66
În anul 1895 în satul Mercina se înregistrează 164 de registre şcolare, iar în 1921 180.67
În 1910 era învăţător Mihai Vortion, acesta fiind bolnav, face o cerere protopopului
Alexandru Popovici de Oraviţa pentru a fi concediat în data de 25 februarie. Lui îi urmează ca
învăţător Petru Poenariu. Acest lucru este datat 22 aprilie 1911 către ordinaţiunea consistorială a
protopopiatului.68
În perioada primului război Mondial, soţiile învăţătorilor plecaţi pe front au primit
ajutoare băneşti de la Episcopia Caransebeşului. Episcopul Miron Cristea, viitorul patriarh al
Românei, a luat decizia ajutorării familiilor preoţilor şi învăţătorilor plecaţi pe front. De acest
ajutor a beneficiat şi Silvia Vorţian, soţia învăţătorului Mihai Vorţian.69
În anul 1922 învăţător era Aurel Paica la şcoala din Mercina. 70 Statul Major al Armatei
comunică învăţătorului că învăţătorii nu pot fi scutiţi de concentrare, dar li se poate amâna
concentrarea, până în luna martie.71
În 1922 administratorul prezbiteral comunică şcolii din Mercina că nu poate fi închisă,
doar dacă sunt boli epidemice.72
Un alt act din 1928 aduce la cunoştinţa Adunării parohiale că examenul de religie va
avea loc joi 31 mai 1928.73
În anul 1948 actul cu nr. 27/01.03 al primăriei Mercina arată că părintele Eugen
Popovici era profesor de limba română la ciclul II.
64
V. Ţârcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918), Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 159.
65
I. Stăilă, op. cit., p. 111.
66
Informaţie obţinută de la prof. Florin Medeleţ, în anul 1970.
67
Grigore Popiţi, Conspectul arhivelor din Banat, Timişoara, 1950, p. 48.
68
Arhiva Parohiei Mercina, Fond Dosar de documente de valoare istorică, 1911, fila 5.
69
Ibidem, fila 6.
70
Ibidem., fila 7.
71
Ibidem.
72
Ibidem.
73
Ibidem, fila 8.
41
În prezent Şcoala primară Mercina are o activitate bogată, astfel, în 1 septembrie 2002
Şcoala primară Mercina, prin directorul acesteia doamna învăţătoare Ana Ciolpan, primeşte
diploma de recunoştinţă din partea Comitetului de părinţi Welcome Parentes pentru renovarea
locaşului de cultură. Elevii acestei şcoli au participat la diferite concursuri şi olimpiade la nivel
judeţean.
A existat şi o trupă de teatru, aceasta participând la concursul An Fi, teatru! Reşiţa,
primind o diplomă în anul 2007. de asemenea, au partic
Învăţători din satul Mercina: Dascăl Damaschin 1739-1742; Iacob Georgevici 1776;
Trăilă Iancovici 1781; Păun Nucşescu 1791; Ioan popovici 1792; Vicenţiu Gurgut; Petru
Poienariu; Mihai Vartan, Dascăl Nanu; Iosif Cioloca, Frăţilea Gherga Pulgar 1803-1939;
Alexandrina Ionescu; Aurel Farca; Ifigenia Popovici; Maria Osteanu; Ciolpan Ana, Măgărin
Dumitru; Crăciun Liliana în prezent.74
Printre intelectualii satului care s-au format în şcoala de la Mercina, se numără:
 Dr. Romulus Mioc (1885-1976), originar din Mercina, fiul lui Vidu
Mioc, cel ce a donat o parte din casa proprie pentru folosirea ei ca capelă şi şcoală
de către comunitatea unită de aici. Este doctor în filosofie şi teologie, studii pe care
le-a absolvit la Roma. A fost protopop de Petroşani, apoi prefect al Hunedoarei.
 Dr. Ştefan Nicolae Manea Sculici (1886-1964) a fost doctor în medicină,
cu studii în Viena, a practicat medicina la Oraviţa.
 Ing. Valer Popovici (1892-1975), fiul preotului Aurel Popovici, a făcut
gimnaziul la Biserica Albă, apoi Institutul de Montanistică din Bucureşti, apoi se
transferă la Cluj, iar în 1971 vine la Mercina.
 Păun Petricoane (1895-1936), director al Institutului de surdo-muţi din
Timişoara, apoi profesor la Liceul „Coriolan Brediceanu din Lugoj.
 Ioan Manea (1913-19876), absolvent al Facultăţii de Drept din Cluj, a
profesat avocatura la Petroşani.
 Dr. Ion Orin, absolvent al Facultăţii de Drept din Cluj, profesează
avocatura la Oraviţa.
 Lazăr Ciută, contabil principal la banca „Luceafărul”.
 Adam Turcoane, inginer constructor în Bucureşti.
74
Ion Doru Găvădina, Martin Staia, Mercina. Repere culturale, Timişiara, Editura Mirton 2003, p. 14.
42
 Iulius Mitrofan, inginer mecanic la regionala CFR Timişoara, decedat în

iulie 2008.
 Eugen Popovici, fiul preotului Aurel Popovici, fost profesor de limba
latină şi limba română la Liceul Dragalina din Oraviţa, apoi preot la Mercina,l unde
a decedat în 1972.
 Mihai Lazăr, fost profesor la Institutul de Agronomie din Timişoara, a
ocupat diferite funcţii.
 Romiţă Iucu, profesor universitar, prorector al Universităţii din
Bucureşti. A fost absolvent al Universităţii din Bucureşti, fiind şef de promoţie.
După absolvirea facultăţii, a rămas în universitate ca preparator universitar, lector
universitar şi a susţinut doctoratul cu calificativul „Magna cum Laude” în România
şi străinătate. A primit titlul de lector universitar, apoi pe cel de conferenţiar şi în
final pe cel de profesor universitar. A absolvit diferitele specializări postuniversitare
la diferite universităţi din Europa şi SUA. Este autorul multor manuale în domeniul
ştiinţelor educaţiei, pentru profesor din învăţământul preuniversitar şi universitar. A
fost numit membru în Comisia europeană pe probleme de învăţământ la 1
septembrie 2010. de asemenea, face parte din Comisia naţională pentru educaţie. În
prezent locuieşte la Bucureşti, este căsătorit, soţia sa Oana Iucu fiind conferenţiar
universitar la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, şi are un copil.
Despre cei doi compozitori şi dirijori, fii ai satului, Nistor Miclea şi Vidu Guga vom
vorbi pe larg în subcapitolele despre fanfara şi corul din Mercina.
3.4. Primăria
În Mercina, începând cu anul 1862, a luat fiinţă primăria locală şi notariatul comunal,
fiind numită de către autoritatea austro-ungară Merseny Koszeg. În 1867 legea administrativă
prevedea ca numai comunele cu peste 2000 de suflete să fie declarate comune, iar cele sub acest
număr, să fie numite faclii (sate pe ungureşte). La Mercina s-a adăugat şi Iertof, care împreună
formau comuna. Această stare de lucruri a durat până în 1928, când s-a defalcat, Iertoful
rămânând simplu. Din 1928 a funcţionat până în 1960, când s-a desfiinţat comuna şi a trecut la
Vărădia.
Relatăm numele primarilor şi notarilor în ordine cronologică.75
75
Ibidem, p. 25.
43
Primari:
1. Ion Micşa – 1862-1900;
2. Ştefan Cocor – 1900-1912;
3. Vidu Bunda – 1913-1914;
4. Mihai Lucşonea – 1914-1919;
5. Lazăr Cocora – 1920-1924;
6. Iosif Lucşonea – 1924-1929;
7. Aurel Pardoş – 1929-1930;
8. Ion Ştefan – 1930-1934;
9. Martin Manea – 1934-1939;
10. Iosif Boico – 1939-1944;
11. Ion Ssculici – 1944-1945;
12. Simion Lucşonea – 1945-1946;
13. Toma Munteanu – 1946-1947;
14. Iosif Sculici – 1947-1949;
15. Martin Negru – 1949-1950;
16. Ion Manea – 1950-1960.
Notari:
1. Petru Neagoi – 1867-1872;
2. Traian Neagoie – 1873-1900;
3. Petru Crirogriu – 1900-1903
4. Petru Mioc – 1903-1908;
5. Traian Creiniomi – 1908-1919;
6. Leontie Olgori – 1920-1944;
7. Iosif Orza – 1944-1947;
8. Roman Sculici – 1947-1950;
9. Nicolae Pogonici – 1950-1953;
10. Albu Bazitar – 1953-1956.
În perioada de după înfiinţarea Primăriei şi a Notariatului, preotul Ioan Poporna şi
notarul Traian Neagoe hotărăsc edificarea unei mori pentru măcinat grâu şi porumb ca o
necesitate pentru localnicii ce produceau mari cantităţi de cereale şi profită de apa Caraşului,
care avea putere să pună în funcţiune o astfel de moară de apă. În 1882 se începe construirea unei
44
astfel de mori în locul numit azi La podul mic, având două pietre, una pentru grâu şi alta pentru
porumb, dar fără recuperator de tărâţe. În 1927 26 de acţionari, în frunte cu avocatul Ioan
Nedelcu din Oraviţa şi protopopul Alexandru Popovici din Mercina au hotărât să comande pietre
pentru moară la fraţii Buller din Elveţia. Această firmă trimite două valţuri duble, separator de
tărâţe şi repetor de treierat la preţul de un milion de lei. În 1936 se cumpără un motor diesel de
50 de cai putere, dar nici acesta nu a dat rezultate îmbucurătoare. Până în 1948 a fost sub
patronajul acţionarilor şi apoi în proprietatea statului. După 1990 a fost preluată de acţionari, o
persoană a avut grijă de întreţinerea acesteia, dar din cauza neînţelegerilor moara s-a desfiinţat,
neputându-se plăti piesele de schimb, dar şi datorită faptului că era o cantitate mică adusă de
locuitori pentru măcinat. Aici măcinau localnicii, precum şi cei din împrejurimi, venind şi din
părţile Caraşului. Dintre morari amintim: Pavel Borac, Henrich Kzist, Constantin Băieş, Miclea
Ion Petru, Vlaha Alois.
Din 1965 Primăria de la Mercina e mutată la Vărădia. Între anii 1990-2004 la primăria
de la comuna Vărădia şi-au exercitat funcţia de primar următorii:
1. Mioc Aurel – 1990-1991;
2. Păun Ion – 1992-2000;
3. Muşa Dănuţ – 2000-2004.
Dintre primarii ce s-au remarcat, se ridică domnul Păun Ion prin următoarele: a asfaltat
strada ce leagă cele trei biserici în şir, două ortodoxe şi una baptistă, continuarea străzii ce duce
pre cimitir, amenajarea unui teren în centrul satului, în spatele fostei primării pentru desfăşurarea
unor activităţi cultural-sportive, reparaţia capitală la vechea primărie din satul Mercina. În timpul
primarului Dănuţ Muşa în satul Mercina s-a renovat biserica ortodoxă şi s-a modernizat sistemul
de iluminat stradal (ce s-a făcut cu sprijinul economistului Martin Staina). S-au ridicat în centrul
satului monumentele celor doi compozitori Nistor Miclea şi Viorel Guga, precum şi un
monument al celor care au fost închişi politic şi al celor deportaţi în Bărăgan.
3.5. Căminul cultural

În 1910, printr-un act al Comitetului Parohial se ia decizia construirii unei case
culturale (respectiv Casa Naţională) pe terenul biserici, pe o porţiune de 40 m lungime şi 9 m
lăţime. Necesitatea construirii unei case naţionale a venit deoarece în satul Mercina existau un
cor, o fanfară şi o trupă de teatru care nu aveau unde să facă repetiţii şi să dea reprezentaţii,
desfăşurându-şi activitatea în incinta Şcolii confesionale.
45
Reuniunea de cântări cere cedarea acestui loc având mai multe condiţii: casa se zideşte
pentru reuniunea de cântări din Mercina şi aceasta va fi o realitate bisericească.
Reuniunea are dreptul neţărmurit de a întrebuinţa casa pentru scopurile sale. Câştigul
pe care-l aduce casa va fi al reuniunii până ce va acoperi cheltuielile pentru zidire. După
acoperirea cheltuielilor, Reuniunea cedează jumătate din veniturile ce le aduce case Sfintei
Biserici pentru scopuri bisericeşti, culturale.
Avem puţine date despre căminul cultura, dar sigur din relatările preoţilor bătrâni ai
satului se ştie că atât corul, cât şi fanfara şi echipa de teatru s-au pregătit în clădirea şcolii
confesionale până la zidirea Casei Naţionale.
Aici în serile lungi de iarnă cu toţii pregăteau programe noi artistice, ce urmau a fi
susţinute în localitate sau în deplasări, stând până noaptea târziu, pregătind cântec e noi sau piese
de teatru.76
Nu exista curent electric, dar la lumina lămpii cu gaz s-au realizat cele mai bune
performanţe ale acestor formaţii. Preoţii şi învăţătorii înfrăţiţi dădeau tot sprijinul în organizarea
şi desfăşurarea acestor activităţi.
Cum în comună exista şi parohie greco-catolică, nici credincioşii acestei parohii, deşi
minoritari ca număr, nu s-au lăsat mai prejos în activitatea teatrală, pregătind de sărbătorile de
iarnă piese de teatru la care au fost invitaţi şi ortodocşi, decalând timpul ca să nu susţină
programe artistice deodată şi unii şi alţii (ortodocşi şi uniţi), în felul acesta putându-se vizita şi
petrece reciproc şi laolaltă.
În cadrul serilor de iarnă erau aranjate bufete de către comercianţii din comună care
ofereau cele mai alese vinuri şi alte preparate.
Conform statisticii Primăriei Vărădia din anul 1995, în cele 2 localităţi Mercina şi
Vărădia pe lângă cele două cămine culturale, există şi o Bibliotecă comunală cu 6000 de
volume. Activitatea căminelor culturale şi a bibliotecii este coordonată de 3 persoane din rândul
cadrelor didactice.
Datorită faptului că spaţiul destinat bibliotecii se află într-o situaţie necorespunzătoare,
fiind necesare fonduri băneşti pentru reparaţii capitale, trebuie reparat acoperişul, refăcuta
tencuiala.
76
I.D.Găvădina, M. Staia, op, cit., p. 60.
46
Nesatisfăcătoare este şi activitatea cultural-educativă a căminelor culturale, unde

tineretul şi chiar elevii nu sunt sprijiniţi în organizarea unor formaţii de dans de către cadrele
didactice, evenimente având loc numai cu ocazia sfârşitului de an şcolar.
3.5.1. Corul din Mercina

Poporul român are un bogat tezaur spiritual. O trăsătură caracteristică spiritualităţii
româneşti este muzica. Un mare admirator al cântecului românesc, prof. Martin Optiz (1597-
1639), spunea, pe bună dreptate: „muzica anume e creată pentru români şi românul pentru
muzică”.77
Ceea ce, în general, se potriveşte pentru români, în special se potriveşte pentru
bănăţeni. Banatul este vatră de tradiţii sănătoase româneşti, de nuanţă cultural-artistică, este
leagăn de cântec românesc în toată autenticitatea lui.
Tiberiu Brediceanu a remarcat acest fapt prin cuvintele: „În Banat, s-a cântat cu drag şi
s-a cântat frumos”.78
Nemuritoare rămâne caracterizarea poetului Octavian Goga făcută Banatului: „ţara
simţământului artistic unde cântecul e la el acasă şi unde sufletul cald palpită la toate atingerile,
ca o minunată harfa”.79 Marele om de stat Dr. Petru Groza, cu ocazia unei vizite în Timişoara, a
numit Banatul „cântecul şi corul”.80
Pe Valea Caraşului, începând de la Grădinari (Cacova, în trecut) spre aval, sunt înşirate
o salbă de sate cu bogate tradiţii cultural - artistice. În ele s-au găsit suflete simţitoare, care au dat
culturii artistice a Banatului valori inestimabile. În această zonă cărăşeană, au luat fiinţă coruri şi
fanfare, instruite şi conduse de ţărani talentaţi, unii dintre ei apreciaţi compozitori.
Un asemenea cor a luat fiinţă şi în localitatea Mercina în anul 1880, la numai 23 de ani
după înfiinţarea celui mai vechi cor ţărănesc din ţară, şi anume cel de la Chizătău (1857). Corul
s-a înfiinţat sub patronajul Bisericii. Bătrânul dascăl de acum o sută douăzeci de ani, în curată
frăţie cu preotul, au înfiinţat corul, cu zămislirea căruia un aer proaspăt şi înmiresmat s-a revărsat
asupra satului, asupra văii Caraşului.
La înfiinţare, corul a avut un repertoriu strict bisericesc. Treptat, s-a îmbogăţit cu
cântări laice, cu caracter popular şi patriotic. Cântarea bisericească, expresie a tainelor adânci ale
sufletului, s-a integrat dintr-un început serviciilor religioase, dezvoltându-se concomitent cu
77
Ioan Boin, Martin Optiz şi românii, în „Telegraful român”, 1906, nr. 75-78.
78
Prof. Nicolae Ursu, Corurile bănăţene în epoca începuturilor, în „Drapelul roşu”, nr. 7331, 1968.
79
Octavian Goga, Despre Banat, în „Revista institutului social Banat-Crişana”, nr. 13/1937.
80
Ioan Doru Găvădina, Martin Staia, op. cit., p. 11.
47
organizarea vieţii bisericeşti şi a cultului divin, cu un rol deosebit la împodobirea slujbelor

noastre tradiţionale. Până la o vreme se exercita monodic, iar după înfiinţarea conservatoarelor
din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864) s-au introdus corurile bisericeşti, care foarte curând au luat o
amploare deosebită în toate regiunile ţării. 81 Ecoul a ajuns în satele bănăţene. La Mercina, s-au
găsit suflete simţitoare, talente muzicale excepţionale şi dirijori talentaţi, care, curând, au
înfiinţat un asemenea cor.
Documentele de epocă arată că muzica corală a fost o manifestare nelipsită a sufletului
românesc din părţile cărăşene. În răspunsul trimis de pr. Iosif Caragea, în 15 aprilie 1921,
Ministrului Cultelor şi Artelor, se arată că Mercina avea „50 cantori rutinaţi”, dintre care cei mai
bătrâni au învăţat cantoratul de la învăţătorul Vicenţiu Gurgut 82, care a funcţionat între anii 1860-
1880.
Acest dascăl luminat şi credincios a cântat cu elevii pe două voci şi a înfiinţat o şcoală
de cântăreţi cu cei ce doreau să înveţe glasurile şi alte cântări. Această şcoală, prima de acest fel
din Valea Caraşului, a constituit baza primului cor organizat în anul 1880.
Înfiinţarea acestui cor este atestată documentar de o fotografie a fostului preot local
Alexandru P. Popovici, paroh şi asesor consistorial, ca primul preşedinte al corului din 1880-
1888.
Înfiinţarea corului în 1880 este menţionată şi în chestionarul preotului Iosif Caragea.
Acesta, la punctul d), scrie: „De remarcat este, în comună, Reuniunea de citire şi cântări din
Mercina cu un trecut de 40 de ani. Reuniunea a aranjat, afară de concerte, câte 3 - 4 pe an, toate
serbările cu caracter naţional educativ.” Iar în încheiere se spune: „tot ce am putut da, ca date în
chestionarul acesta, se bazează pe cunoştinţele istorice ale protopopului Alexandru P. Popovici şi
83
ale subsemnatului”. Preotul Alexandru P. Popovici, din anul 1888, a trecut ca protopop al
Oraviţei.
Răspunsul preotului Iosif Caragea, în chestionarul amintit, confirmă înfiinţarea corului
în 1880, deoarece din acest an şi până în 1920 sunt exact 40 de ani.
Intervalul de la 1 ianuarie - 15 aprilie, data chestionarului, nu poate fi considerat un an.
Dacă ne bazăm şi pe faptul că afirmaţiile din chestionar, preotul Iosif Caragea le-a aflat de la
însuşi preotul Alexandru P. Popovici prin viu grai, aveau o dovadă în plus că ele sunt adevărate.
81
Ibidem, p. 12.
82
Iosif, Velceanu, Doi înfăptuitori: Muzicescu şi Vidu. Contribuţie la istoria muzicii bănăţene (1840-1890), Editura
„Asociaţia Corurilor şi Fanfarelor din Banat”, Timişoara, p. 65.
83
Arhiva parohiei ortodoxe Mercina, Dosar corespondenţă pe anul 1921.
48
În articolul preotului Iosif Caragea84, se spune că „acest cor, în 1888, îşi sfinţeşte
steagul” şi se constituie în „Reuniunea de cântări, cetire şi muzică”, aşa cum i se permitea să se
numească de autorităţile de pe acele vremuri. Acest steag se găseşte în proprietatea parohiei, dar
este într-o stare foarte degradată, fiind din pânză de mătase roşie, imprimată cu flori de aceeaşi
culoare, dar se cunoaşte foarte bine înscrisul de pe panglica lungă ce atârna în vârful steagului,
fiind şi ea din mătase de culoare verde deschis, unde scrie denumirea amintită, anul sfinţirii şi
numele naşei — Măria Baich — fiica baronului Baich. Literele sunt din carton, învelite în fir
auriu, frumos ornamentate.
Lungimea acestei panglici este de l,50m/0,20. La ambele capete are „ciucuri”“ din fir
aurit, iar de coada din lemn, unde este legată, are formă de fundă. Steagul are dimensiunea de
l,50m/l,00 m, având pe de o parte pictată lira cu inscripţia: „Dedicat Reuniunii de citire şi
cântări din Mercina”, „Corul plugarilor din Mercina 1889”, iar pe cealaltă parte este pictat
chipul unei femei tinere, cu părul pe spate, ondulat, având inscripţia: „1889”. Coada din lemn are
lungimea de 3 m, în vârf având o liră din metal.
Cu acest steag, corul a mers în toate deplasările ce le-a întreprins. De remarcat că în
anul 1928, la serbările ţinute la Alba - Iulia cu prilejul împlinirii a 10 ani de la Unirea de la 1
Decembrie 1918, unde corul a prezentat un program, pentru a putea fi transportat şi acest steag al
corului ( numit „FANA”) a trebuit să fie tăiată coada în două părţi egale, punând şuruburi din
metal pentru a putea fi refăcută, căci altfel nu putea fi transportat pe tren.
Am amintit că acest steag a avut drept naşă pe fiica baronului Baich din Vărădia, Maria
Baich, lucru ce nu este întâmplător. Pentru ca să poată participa la diferite „emulări”, concerte,
spectacole, etc, corul avea nevoie de statut. Ca să fie recunoscut corul format din ţărani români, a
fost aleasă această femeie străină de preocupările şi naţia coriştilor, dar care avea deosebită
trecere în faţa autorităţilor austro-ungare, locuind la Budapesta şi venind doar vara în vacanţă la
moşia ce o avea familia în comuna vecină Vărădia. Propunerea de a fi naşă a corului a încântat-o,
considerând că prin aceasta românii din Mercina arată deosebită afecţiune pentru ea şi că sunt
mulţumiţi de drepturile şi libertatea de care dispuneau din partea autorităţilor civile.
În urma acceptării invitaţiei coriştilor s-a prezentat personal la Mercina, unde, de altfel,
avea şi mult pământ, fiind prima care a bătut cuiul aurit în steagul ce se aşeza pe lemnul ce-l va
purta cu cinste de acum înainte. Cu acest prilej, corul a dat şi un program format din cântece
populare cărăşene şi mai puţin patriotice, ca să nu indispună buna dispoziţie şi fericirea trăită în
84
Corul din Mercina, în „Almanahul Banatului”, 1929, apud I. D. Găvădina, M. Staia, op. cit., p. 13.
49
aceste momente de naşa viitoare a corului. Cuiul aurit are forma coroanei împărăteşti, iar în
mijloc, monograma numelui naşei - M.B.
Nu se ştie când şi în ce împrejurări corul îşi va schimba numele din „Reuniunea de
cântări, cetire şi muzică” în cea de „Doinitorii Caraşului”, denumire care se păstrează până în
anul 1948, când este schimbată în „Corul căminului cultural din Mercina”, revenirea la
„Doinitorii Caraşului” s-a petrecut în anul 1999.
Denumirea de „Doinitorii Caraşului” a fost cea mai plăcută, deoarece şi astăzi coriştii
o rostesc cu multă satisfacţie, datorită faptului că sunt singurii din Valea Caraşului ce au avut
astfel intitulat corul. Această denumire o cred specifică numai lor şi se pare că au fost „botezaţi”
cu ea de un cunoscător în ale muzicii, care a rămas puternic impresionat de interpretarea
cântărilor, atribuindu-le respectiva denumire, ceea ce constituie pentru toţi coriştii, cât şi pentru
ceilalţi locuitori, o adevărată dar şi îndreptăţită mândrie.
În decursul anilor, corul a fost condus de către un preşedinte. Primul a fost Alexandru P.
Popovici (1880 - 1888), Nestor Mioc (1888-1910)85, preotul Iosif Caragea (1911 - 1924)86, iar
din 1924 până în 1948 s-au succedat: preotul Eugen Popovici (1924 - 1940), notarul Leontin
Polgar (1940 - 1944), notarul Iosif Orza (1944 - 1947), avocatul Brutus Popovici (1947 - 1950).
Tot timpul corul a avut parte de dirijori talentaţi. Cel dintâi, care a instruit corul şi apoi l-a
condus un timp, a fost ţăranul Ioan Drăghici87, ajutorul dirijorului-preot Lucian Sipeţian din
Chizătău. După plecarea acestuia, conducerea corului şi instruirea este preluată de ţăranul
localnic Nestor Mioc (1863- 1918), care este ajutat de Toma Orza 88, dar care este solicitat şi
pleacă în satele învecinate, înfiinţând coruri la Vrăniuţ şi Răcăşdia, sate limitrofe cu hotarul
Mercinei. Mai învaţă notaţia muzicală ţăranii: Ioan Păuţu, Alexandru Lupşasca, Ion Roşea şi în
final, doi ţărani care ajung şi compozitori: Nestor Miclea şi Vidu Guga.89
În serile lungi de iarnă, se făceau cu regularitate, repetiţii corale, învăţând cântări noi,
fiecare voce fiind instruită de câte unul din cei care i-am enumerat mai sus, iar dirijarea în plen a
vocilor (corului) o făcea Nestor Mioc. Ajuns la vârstă înaintată, Nestor Mioc, ca şi ceilalţi dirijori
contemporani cu el, predă bagheta dirijorului la doi din ucenicii formaţi de el în cadrul corului şi
anume: Vidu Guga şi Nestor Miclea.
85
Ioan Munteanu, Mişcarea naţională din Banat 1881-1918, Editura Antib, Timişoara, 1994, p. 153.
86
I. Velceleanu, Anuarul Societăţii corurilor şi fanfarelor române din Banat pe anii 1922-1926, Timişoara, 1926, p.
19.
87
Informaţii de la coriştii Ioan Sculici-Drăgoi, Trifon Baica, Traian Cocora.
88
Dumitru Jompan, Coruri şi fanfare din Banat, Timişoara, 2003, p. 143.
89
Ibidem, p. 16.
50
Alese calităţi dirijorale a avut şi Iancu Mitrofan, născut la data de 21 mai 1900, din
părinţii Iosif Baica şi Măria Baica, născută Mitrofan, al cărei nume îl va purta şi fiul, despre care
vom vorbi de asemenea separat.
De remarcat sunt şi dirijorii: Alexandru Lupşasca, zis Şandru David, Iosif Ogrin (1895-
1966), Ioan Păuţu. Aceştia au condus şi instruit corul pentru răspunsurile în biserică, iar pentru
concerte şi concursuri au pregătit câte o voce de la cor (ex. tenor I, tenor II) pentru a uşura
munca dirijorilor principali şi mai ales scurtând timpul necesar pregătirii, căci atunci când la
fiecare voce se găsea câte un dirijor, în 2-3 seri se învăţa o cântare.
De la moartea ultimilor dirijori: Nestor Miclea şi Iosif Ogrin, din 14 februarie 1967,
corul a fost condus şi dirijat, dar numai în cadrul căminului cultural, de către profesorul
Gheorghe Luca din Oraviţa, originar din satul vecin, Iertof. Acesta a petrecut, fiind elev de liceu,
multe vacanţe la colegii din Mercina şi a îndrăgit acest cor, renumit în toată Valea Caraşului, încă
din această perioadă. Fiind un talentat muzician şi iscusit dirijor, atunci când a văzut că în fruntea
corului nu se mai găsea nimeni, s-a oferit singur, venind de la Oraviţa şi instruindu-i seri la rând,
mai ales când participau la concursuri sau serbări organizate de alte coruri din jur. Din anul 1967
până în 1974, cât a dirijat acest cor, a participat la programe artistice date în cadrul căminului
cultural din localitate, Iertof, Vrani, Comorâşte, Grădinari, Vărădia, Oraviţa - de mai multe ori -
Ciclova Montană, Dalboşeţ şi altele. În 1968, formaţia locală participă la faza interjudeţeană,
ţinută la Drobeta - Turnu Severin, unde s-a bucurat de aprecieri deosebite, clasându-se pe locul
II, iar în 1969, în zilele de 15 - 17 august, a participat alături de corul din Marga, judeţul Caraş-
Severin, la serbările centenarului corului din Coştei (Iugoslavia). „Societatea culturală Mihai
Eminescu” din Coştei le-a dăruit „Diploma” din 17 august 1969.
Împuţinându-se numărul coriştilor, tineretul emigrând spre oraşe, unde îşi aveau locul
de muncă, profesorul Gheorghe Luca se desparte de cor şi acesta rămâne fără dirijor până în
prezent, dar nu şi inactiv.
Corul a dat mereu răspunsurile la slujbele ţinute la biserică, cu prilejul marilor sărbători
(Paşti, Crăciun, Bobotează, Sf. Măria Mare, etc.) tonul fiind dat pe rând de Trifon (Trăica) Baica,
Manea Ion-Ugium şi Sculici Ion-Tomiţa, iar din anul 2000, de când în cor cântă mai multe
femeii, tonul îl dă preoteasa Elena Toc.
De la înfiinţare, corul a avut un colectiv puternic, închegat şi disciplinat. Dirijorii lui au
contribuit la îmbogăţirea repertoriului său, la ridicarea nivelului de interpretare artistică şi al
prestigiului acestei formaţii. Aşa se face că acest cor a fost podoaba bisericii, mândria satului, dar
51
şi a întregii zone cărăşene. A adus o valoroasă contribuţie la educaţia religioasă şi cultural -

artistică a credincioşilor români din această comună şi din toată Valea Caraşului. Foarte curând
după înfiinţare, corul şi-a creat o binemeritată faimă, intrând în circuitul cultural - artistic al
Banatului. Depăşind cafasul bisericii, a urcat pe scena mai multor sate şi oraşe bănăţene, inclusiv
în Bucureşti - 1934, participând la ocazii festive, concursuri, emulări, devenind una din cele mai
prestigioase formaţii corale cărăşene.
„În 1885, acest cor cunoscut pe toată întinderea Văii Caraşului dă concerte în Vîrşeţ,
Biserica Albă, Anina şi în mai multe sate fruntaşe din jur”.90
În 13 septembrie 1887, este prezent la concursul de coruri organizat la Oraviţa cu
prilejul Adunării Generale a Societăţii pentru fondul de teatru Român (ASTRA). Cu această
ocazie, corul primeşte „Diploma de recunoştinţă” din 3 octombrie 1887, diplomă ce se găseşte în
colecţia lui Fabian Polgar, fiul fostului notar de aici, Leontin Polgar (în prezent decedat).
În 1900, a participat la ziua minerului din Anina, fiind răsplătit cu o „Liră” din metal
arămit, iar în jurul ei o cunună de frunze de frasin din fontă nichelată, emisă de „Reuniunea de
cetire şi cântări” din Anina la 10 februarie 1900, liră ce are următoarea inscripţie:
„Reuniunea corului vocal gr. ort rom. din Mercina.
Reamintire din 10/2 1900 din partea Comitetului aranjator din Anina.”
Corul o păstrează cu sfinţenie. În 1978 renovând-o complet la Timişoara prin grija unui
tânăr corist, Traian Ogrin, care lucrând la întreprinderea Electrobanat, a curăţit-o de rugina ce se
aşezase pe ea şi a nichelat-o cu un aliaj ce are aspectul aramei, punctată cu lovituri de ciocan. La
ora actuală, „Lira” se află în biroul oficiului parohial Mercina.
În anul 1907, corul este invitat la Oraviţa, cu prilejul sfinţirii steagului „Reuniunii de
cetire şi cântări din Oraviţa-Română”. Primeşte, cu acest prilej, „Diploma comemorativă” din 11
august 1907, în prezent, găsindu-se în colecţia parohială.
În 28 august 1908, a participat, a doua oară, la Oraviţa, la festivităţile pentru fondul de
teatru român.91 În 5 iunie 1913, a fost invitat la Vârşeţ, la sfinţirea bisericii. În 24 septembrie
1924, participă la prima emulare a corurilor din Banat, ţinută la Timişoara, prilej cu care
primeşte o Diplomă. În anul 1926, a participat la serbările prilejuite de înfiinţarea Asociaţiei
Femeilor Române din Craiova. În urma programului susţinut în capitala Olteniei, corul a fost
numit „Privighetorile Banatului” de către membrii juriului.
90
Almanah XXI al Societăţii pentru fond de teatru român, p. 127, apud I. D. Găvădina, M. Staia, op. cit., p. 18.
91
Ibidem, p. 19.
52
O altă „Diplomă”, atestă participarea ca invitat, la festivitatea dezvelirii bustului lui

Dimitrie Tichideal la data de 4 decembrie 1932, la Becicherecul Mic.
În anul 1934 s-a organizat de 10 Mai la Bucureşti „Expoziţia Tîrg” - munca noastră
românească. Cu această ocazie, directorul artistic al Expoziţiei, compozitorul Mihail Jora, a
lansat Asociaţiei corurilor şi fanfarelor din Banat o invitaţie de participare la serata artistică
muzicală. Răspunzând acestei invitaţii de onoare pentru cântăreţii bănăţeni, preşedintele
Asociaţiei, profesorul Iosif Velceanu împreună cu compozitorii Sabin V. Drăgoi şi Vădim
Şumsky au stabilit să participe la Bucureşti cu cel mai bun cor de ţărani din Banat şi cu o fanfară
compusă din cei mai buni fanfarişti din jurul Timişoarei.
Fireşte, acest cor care trebuia să reprezinte Banatul nu putea fi altul decât corul
„Doinitorii Caraşului” din comuna Mercina, judeţul Caraş dirijat de cunoscutul compozitor şi
dirijor ţăran Vidu Guga, care s-a distins la toate concursurile şi emulările corale din Banat,
obţinând întotdeauna premiul I.
În această situaţie, cei doi animatori ai mişcării corale bănăţene, profesorul Iosif
Velceanu şi Sabin Drăgoi s-au deplasat la Mercina unde au dat îndrumările necesare.
Cu această ocazie, s-au convins - scrie Iosif Velceanu în „Autobiografia sa” - că într-
adevăr vestiţii cântăreţi cărăşeni vor reprezenta „în mod demn Banatul nostru muzical”. Înainte
de plecarea la Bucureşti, corul de la Mercina, compus din 50 de cântăreţi, dirijat de compozitorul
şi dirijorul ţăran Vidu Guga şi fanfara compusă din 40 de fanfarişti cei mai buni din jurul
Timişoarei, dirijată de dirijorii-ţărani Ghenadie Cionca din Igriş şi Nicolae Miţiga din Pădureni,
şi-au prezentat programul de cântece în faţa publicului timişorean, în sala Teatrului Comunal, în
ziua de 8 mai 1934, dovedind că la Bucureşti vor satisface cele mai ridicate pretenţii din punct de
vedere al artei muzicale.
A doua zi coriştii şi fanfariştii bănăţeni însoţiţi de conducătorii Asociaţiei lor, au plecat
la Bucureşti. Acolo, în spaţioasa arenă a Expoziţiei, plină de lume până la refuz, în faţa familiei
regale, a guvernului, a unor înalţi demnitari, etc. Mercinenii au avut cinstea să deschidă
programul artistic.
Ţinuta coriştilor de la Mercina, disciplina şi siguranţa cu care se prezentau pe scenă, le
asigurau toate simpatiile încă de la început. Nu e de mirare deci că ţinuta mândră a acestor ţărani
de pe Valea Caraşului, în faţa publicului bucureştean nu prea obişnuit cu ţăranii care să cânte
după note a stârnit un ropot de aplauze la scenă deschisă şi a ridicat un mare semn de întrebare:
să fie oare aceşti corişti cu adevărat ţărani-plugari ? Dilema a fost lămurită după spectacol când
53
mai mulţi corişti s-au urcat în lojile oficiale oferindu-şi mâinile crăpate şi bătătorite de coarnele
plugului, sapei şi coasei.
Vidu Guga dirijorul-ţăran al corului şi-a alcătuit repertoriul din compoziţiile lui Sabin
Drăgoi şi Iosif Velceanu, la care a adăugat şi o compoziţie proprie mult cântată de corurile
bănăţene. „Bănăţeana”, „Trandafir de pe răzoare” şi „Dida” de Sabin Drăgoi, „Seara pe la noi” şi
„Hai mândro la joc” - de Iosif Velceanu alături de „Cultul patriei” - compoziţia lui Vidu Guga au
cucerit întreg publicul. Îndeosebi solistul compoziţiei lui Sabin Drăgoi „Dida”, ţăranul Trăică
Baica, a cules aplauzele entuziaste ale publicului care a avut prilejul să asculte o frumoasă voce
de tenor. Serbarea s-a încheiat cu o horă bănăţeană cântată de „Fanfara Banatului” hora mare şi
frăţească, în frunte cu coriştii de la Mercina, în care s-a prins întreaga asistenţă, legănându-se în
ritmul de doi pe patru, plin de nobleţe al horei din Banat.
Participarea corului din Mercina la serbările de la Bucureşti a constituit o nouă afirmare
a virtuţilor muzicale bănăţene, cărăşene în special şi în primul rând ale celor din Mercina.
Făcând referire la Bucureşti şi la anul 1934 arătăm că în acest an Nestor Miclea s-a aflat
în fruntea corului din Berlişte, cor care a cântat în premieră la Radio Bucureşti.
În data de 12 august 1934 a avut loc la Oraviţa o mare emulare la care au participat 22
de coruri şi 8 fanfare din toată Valea Caraşului, pe scena amfiteatrului „Grădina de Tir” cântând
peste 2000 de corişti şi fanfarişti. Corul din Mercina sub conducerea lui Vidu Guga a interpretat
„Uniţi-vă Români”.
În această perioadă corul din Mercina s-a distanţat de toate celelalte coruri săteşti din
Banat, nu numai pentru că el dispunea de voci cu totul excepţionale pregătite în pepiniera corului
de copii condus de învăţătorul Elie Târna, ci şi pentru că, repertoriul său era împrospătat cu noi şi
noi compoziţii originale şi prelucrări de folclor ale celor doi compozitori-ţărani şi dirijori ai săi,
Vidu Guga şi Nestor Miclea, lucrări pe care se grăbeau să şi le procure în manuscris şi multe din
celelalte coruri cărăşene.
Anul 1935 constituie pentru toate corurile şi fanfarele cărăşene anul pregătitor pentru
participarea la marea Olimpiadă corală ce urma să aibă loc în anul 1936 la Timişoara.
În contextul acestor pregătiri Corul din Mercina participă la cea dintâi emulare corală
din judeţul Caraş, emulare care s-a ţinut la Cacova (astăzi Grădinari) în ziua de 26 mai 1935.
Din programul acestei manifestări, la care au participat 15 coruri şi 4 fanfare cu peste
3000 de cântăreţi reţinem numele compozitorului şi dirijorului ţăran Vidu Guga a cărui inspirată
compoziţie „Cultul Patriei” figurează ca piesă obligatorie pentru toate corurile în masă, alături de
54
„Bănăţeană” lui Sabin Drăgoi, de „Pui de lei” a lui Ion Vidu şi de „Când răsare luna în prag” a
lui Antoniu Sequeus. Deci compozitorul ţăran Vidu Guga alături de nemuritorul Ion Vidu şi de
Sabin Drăgoi — creatorul operei „Năpasta”.92 Vidu Guga şi Nestor Miclea au participat ca
invitaţi şi la Emularea de la Răcăşdia ţinută în 2 iunie 1935. Dovada participării lor sunt cele 2
fotografii făcute după concurs. Emularea judeţeană Caraş din 27 septembrie 1935 s-a ţinut în 3
localităţi: Oraviţa, Bocşa Montană şi Bozovici. Corul din Mercina s-a prezentat alături de 20
coruri şi 5 fanfare (din cercurile muzicale Oraviţa, Cacova şi Răcăşdia) la emularea de la
Oraviţa. La această emulare judeţeană a participat şi corul de copii pe voci egale al Şcolii
primare din Mercina, cor dirijat de învăţătorul Elie Târna. Emularea s-a ţinut tot la Grădina de
Tir. La această emulare Nestor Miclea a dirijat corul din Ciuchici.
Repertoriul a fost ales din lucrările compozitorilor bănăţeni atât de cântaţi în întreg
Banatul: Ion Vidu, Sabin Drăgoi, Iosif Velceanu, Vidu Guga şi Nestor Miclea.
Juriul a fost compus din: profesorul Nicolae Lighezan, preşedintele Conducerii
Judeţene a Asociaţiei, prof. Vasile Vărădean vicepreşedintele Conducerii judeţene şi prof. Anton
Buchner absolvent al Conservatorului de la Praga.
Nu au fost date premii în bani sau alte distincţii costisitoare, ci o simplă diplomă de
participare pe care o duceau acasă pentru a împodobi cu ea sala de repetiţii, pe ai cărei pereţi
atârnau atâtea altele, obţinute de-a lungul anilor, pentru ei, fiecare din aceste diplome însemnând
o bucurie, o victorie a mândriei lor de corişti.
„Marea serbare a cântecului românesc” s-a ţinut în zilele de duminică 13 septembrie şi
luni, 14 septembrie 1936 la Timişoara. În ziua întâi, s-a desfăşurat primul concurs de selecţionare
a tuturor corurilor şi fanfarelor admise de către cele trei conduceri judeţene, să participe la
Serbare.
Corurile şi fanfarele au fost împărţite în mai multe serii şi categorii astfel93:
- Secţia I: coruri urbane, mixte şi bărbăteşti şi cele rurale mixte în sala
cinematografului „ Capitol “.
La această secţiune au participat 7 coruri la categoria urbană şi 13 coruri mixte la
categoria rurală.
- Secţia a II - a: coruri bărbăteşti în sala Teatrului Comunal.
În cadrul acestei secţii, la categoria rurală I au participat alături de alte 13 coruri, corul
din Mercina dirijat de Vidu Guga şi Corul din Berlişte dirijat de Nestor Miclea.
92
Informaţii de la coriştii Trifon Baica, Traian Cocora, Ion Sculici-Drăgoi.
93
I.D. Găvădina, M. Staia, op. cit., p. 25.
55
- Secţia a III - a: fanfare urbane şi rurale în grădina cinematografului „Capitol”. În

cadrul acestei secţii, Mercina 1-a avut reprezentant pe Nestor Miclea în fruntea fanfarei din
Jebel, în total evoluând 14 fanfare.
După terminarea primului concurs a urmat al doilea concurs între orele 16 - 18 la
Teatrul Comunal. La acest al doilea concurs au fost admise - în secţii - toate corurile şi fanfare
care au obţinut la primul concurs notele „excepţional” şi „foarte bine”.
Seara la orele 20, serenada festivă în faţa Teatrului Comunal, oferită de toate societăţile
concurente, preşedinţilor de onoare şi oaspeţilor din juriul Serbării.
A doua zi, luni 14 septembrie, între orele 10-11, s-a ţinut la cinematograful „Capitol”,
adunarea festivă a Asociaţiei în cadrul căreia s-au distribuit corurilor şi fanfarelor concurente
premiile şi diplomele obţinute:
Juriul artistic al Serbării a fost compus din94:
Preşedintele de onoare: Dr. Tiberiu Brediceanu - Braşov
Preşedinte: Georgc Breazu, profesor muzicolog - Bucureşti
Sabin V. Drăgoi, inspector de muzică - Timişoara
Timotei Popovici, profesor - Sibiu
Augustin Bena, directorul Conservatorului de muzică din
Cluj
6 Alexandru Zira, directorul Conservatorului de muzică din Iaşi
7. Eugen Cuteanu, profesor la Conservatorul comunal de
muzică din Timişoara
E. Munteanu, şef de muzică - Timişoara
I. Popovici — Racoviţă, profesor - Arad
Atanasie Lipovan, profesor - Arad
Octavian Itu, şef de muzică - Cluj
Acest juriu de mare prestigiu şi competenţă muzicală a stabilit următoarea clasificare a
corurilor şi fanfarelor participante la concurs: NOTA EXCEPŢIONAL95:
1. „Corul Vidu” din Lugoj, judeţul Severin - Dirijor: Filaret Barbu.
2. Corul bărbătesc „Doinitorii Căratului” din comuna Mercina. judeţul Caraş - Dirijor
Vidu Guga
94
Ibidem.
95
Ibidem.
56
3. Fanfara „Doina Almăjului” din comuna Bozovici, judeţul Caraş - Dirijor Florica
Matei.
Potrivit acestei clasificări „Corul Vidu” din Lugoj a fost declarat cel mai bun cor urban
din Banat, Corul bărbătesc „Doinitorii Caraşului” din comuna Mercina cel mai bun cor rural din
Banat, iar fanfara „Doina Almăjulu” din comuna Bozovici, cea mai bună fanfară din Banat.
Toate aceste trei societăţi au fost premiate cu premiul I, decernându-li-se câte o cunună
de argint şi câte o diplomă de colaborare, cu menţiunea „Premiul I — serbarea jubiliară a
cântecului românesc Timişoara 13-14 sept. 1936”.
Cu nota „foarte bine” a fost apreciată evoluţia fanfarei din Jebel, jud. Timiş- Torontal
dirijată de Nestor Miclea.
Referitor la Cununa sau Coroana de argint, cum îi zic coriştii, aceasta se păstrează şi
astăzi în biserica veche, fiind purtată de câte un corist atunci când moare vreunul din membrii
corului, de la casa decedatului până la biserică, ca un ultim omagiu pentru contribuţia adusă la
ridicarea prestigiului corului.
Bucata muzicală care a dus la dobândirea valorosului premiu pentru corul din Mercina
a fost „Sfânt” din liturghia armonizată de maestrul Sabin Drăgoi.
Prestaţiile de excepţie ale corului din Mercina la această serbare şi-au găsit ecou şi în
presa vremii. „Se remarcă corurile din Bocşa Română, Mercina, Gătaia şi apoi corurile în masă”
consemnează I. Bănciulescu în ziarul „Dimineaţa” din Bucureşti ... „Carasul a excelat prin
producţiuni de nivel artistic netăgăduit. Fanfara din Bozovici, corurile mixte din Bocşa Română
si Vasiova, corul bărbătesc de la Mercina, sunt astăzi chintesenţa cântecului bănăţean. Sunt
comori artistice care oricând pot face fală şi peste hotarele scumpe ale ţării” - scrie George C.
Bogdan în ziarul „Reşiţa”.
În 1945, cu ocazia vizitei doctorului Petru Groza la Oraviţa, participând la spectacolul
organizat în cinstea primului ministru, juriul le-a acordat coriştilor din Mercina „Cupa Dr. Petru
Groza”.
Cu prilejul comemorării unui secol de activitate culturală şi artistică a corului din
Chizătău, corul participă în zilele de 28-29 septembrie 1957, la serbările festive aranjate aici,
bucurându-se de prestigiu şi aprecieri, primind şi „Diploma comemorativă”.96
96
Nicolae Ursu, La centenarul corului din Chizătău, în „Mitropolia Banatului”, nr. 10-12/1957, p. 156.
57
În 1968, sub bagheta dirijorului profesor Gheorghe Luca, corul ia parte la faza
interjudeţeană de la Drobeta-Turnu Severin, primind şi aici „Diplomă” pentru locul II ce se află
în colecţia căminului cultural.
Cu prilejul centenarului corului din Coştei (Iugoslavia), participă în zilele de 15- 17
august 1969, la acest eveniment, fapt pentru care a primit din partea Societăţii culturale „Mihai
Eminescu”, „Diploma” datată 17 august 1969, care se află în colecţia casei Parohiale, un album
cu fotografiile formaţiilor prezente acolo (fotografii în culori) şi fiecare corist, insigna corului
din Coştei, cartea „Monografia corului din Coştei” şi diferite pliante, ghiduri turistice, steagul
oraşului Vîrşeţ şi alte obiecte de valoare. Din aceste obiecte, unele se găsesc şi în colecţia
parohială şi sunt prezentate în fotografiile anexate.
Este demn de remarcat prezenţa corului la diferite aniversări, aşa cum este cazul:
aniversarea a 90 de ani de activitate a corului din Grădinari (Cacova) în anul 1970, în 21
decembrie la Vărădia, cu prilejul centenarului 1870-1970 (s-au întârziat serbările cu un an 1972)
a 80 de ani de activitate corală la Ciclova Montană, iar în 1974 la aniversarea a 70 de ani de
activitate corală la Dalboşeţ (Almăj).
A mai concertat în comunele şi oraşele:
Grădinari (Cacova, în trecut), judeţul Caraş —Severin; Jamul Mare, judeţul Timiş;
Răcăşdia, judeţul Caraş-Severin; Ciortea, judeţul Caraş-Severin; Iam, judeţul Caraş-Severin;
Comorîşte, judeţul Caraş-Severin; Lăţunaş, judeţul Caraş-Severin; Vrani, judeţul Caraş-Severin;
Alba-Iulia, judeţul Alba, în 1928, cu prilejul împlinirii unui deceniu de la „Marea Unire” de la 1
Decembrie 1918, interpretând cântece patriotice: Trei culori, Deşteaptă-te Române, Pui de lei
etc. Cu acest prilej, coriştii au avut asigurat transportul gratuit, iar cazarea şi masa, în Alba Iulia-
gratuit.
În anul 1970, corul a primit vizita fraţilor din Coştei (Iugoslavia), concertând şi unul şi
altul pe scena căminului cultural din Mercina, corul din Coştei fiind dirijat de talentatul dirijor şi
compozitor, ţăranul Ion Rotariu-Cordân, iar cel din Mercina, de dirijorul profesor Gheorghe
Luca.97
Succesele artistice obţinute de acest cor au fost consemnate de presa vremii.
„Sfânta Liturghie s-a scurs lin şi majestuos. Corul mixt de sub conducerea măiastră a
ţăranului compozitor Vidu Guga şi cel bărbătesc de sub conducerea ţăranului Iancu Mitrofan,
cântând alternativ, au ridicat şi mai mult caracterul sărbătoresc al serviciului divin”.98
97
M. Bizerea, V. Selejan, op. cit., p. 130.
98
„Foaia Diecezană”, Caransebeş, nr. 46-47 din 18 noiembrie 1945, p. 2.
58
De prin anul 1940, o dată cu corul bărbătesc, a funcţionat şi corul mixt format din
iniţiativa lui Iancu Mitrofan99, dirijor-ţăran, compus din majoritatea membrilor aparţinători
corului de bărbaţi şi de femei cu alese talente muzicale şi încântătoare voci. Dintre coristele
active în cor, s-au remarcat Măria Mitrofan zis Bibi Orza, Măria Bontea -zis Murgu, Carolina
Ogrin -zis Lina Pîrciu, Cristina Roşea, etc. Primele trei au fost şi soliste la corul bărbătesc, când
se interpretau cântece cu solo, dovedindu-se soprane şi altiste de renume.
A activat în cadrul bisericii participând în duminici şi sărbători la Liturghie şi chiar în
deplasare, cum e cazul punerii pietrei fundamentale de zidire a bisericii din Anina şi punerea
pietrei de temelie la zidirea căminului cultural din Greoni.
A prezentat şi concerte de sărbători, în localitate, pe scena „Casei Naţionale”, însă nu în
măsură să egaleze sau chiar să se apropie întrucâtva de activitatea, pe acest plan, a corului
bărbătesc. Din activitatea acestui cor nu se deţin nici un fel de documente oficiale, cum ar fi
diplome sau acte de apreciere, însă valorile unor coriste care au cântat la „sopran” şi „alt” se ştiu
şi se discută mereu.
A mai existat în Mercina şi cel de-al treilea cor, aparţinător Bisericii Unite, atestat
documentar prin steagul acestui cor şi de unde reiese că a luat fiinţă în anul 1917, sub denumirea
oficială de „Reuniunea de cetire şi cântări a Bisericii greco-catolice din Mercina”.
Corul era instruit de preotul unit Ioan Mioc, dând răspunsurile liturgice la slujbe sub
dirijarea unora dintre coriştii mai talentaţi, participând la înmormântări şi cununii religioase. Pe
lângă această activitate, cu prilejul sărbătorilor de iarnă, corul mixt unit a pregătit diferite baluri,
unde a concertat (Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Rusalii, Sfânta Mărie Mare, etc). Locul de
desfăşurare a balurilor era în fosta şcoală confesională unită, unde participau pe lângă uniţi şi
credincioşi ortodocşi.
Se remarcă o singură participare mai însemnată, cea prilejuită de sfinţirea Bisericii
Unite din Lugoj, dar unde, după cum am arătat, majoritatea coriştilor o formau cei „împrumutaţi”
de la corul bisericii ortodoxe. A fost în deplasare la Ticvaniul Mare, Vărădia şi alte localităţi,
unde existau uniţi, dar fără a avea documente (diplome), fapte ce au fost reţinute din gura unora
care au fost corişti în acest cor şi au participat la aceste deplasări.100
Mai târziu s-a desfiinţat, unii dintre corişti intrând în cadrul corului ortodox în anul
1948, anul revenirii Bisericii Unite la sânul Bisericii Ortodoxe Române.
99
100
Ibidem.
59
Nu se poate trece cu vederea existenţa în Mercina şi a corului de copii. Acest cor a fost
instruit de către învăţătorul confesional Elie Târna, fost învăţător confesional unit întâi, apoi
trecut la şcoala confesională ortodoxă, originar din satul Tatârlău, judeţul Alba.
Învăţătorul Târna avea un deosebit talent în mânuirea arcuşului şi a viorii, dar lipsit de
voce. Cu toate acestea, prin deosebita preocupare şi dragoste pentru muzică a reuşit să formeze
un cor mixt de copii şcolari, cu care a prezentat concerte la terminarea sesiunilor anuale şcolare
prin satele vecine, iar cea mai remarcabilă prezentare a fost cea din 1936 de la Timişoara, alături
de corul bărbătesc. Învăţătorului Târna i s-au adus cuvinte elogioase din partea juriului format cu
prilejul serbărilor de la Timişoara, iar elevilor corişti, lauda pentru măiestria interpretativă. Corul
purta titulatura de „Corul copiilor din Mercina”, păstrată până astăzi în memoria tuturor. El se
desfiinţează o dată cu plecarea învăţătorului din localitate la şcoala din Vărădia.
O dată cu distrugerea arhivei, ce se păstra într-un dulap mare în localul „Casei
Naţionale” (azi căminul cultural), s-au pierdut cele mai valoroase documente care oglindeau
activitatea muzicală din această localitate, inclusiv caietele sau fascicolele cu note muzicale ce ar
fi constituit un valoros document pentru stabilirea repertoriului interpretat de corul de aici.
Iată o parte din repertoriul corului din Mercina:
1. Cântece de patrie (patriotice), revoluţionare şi de partid
Trei culori, Pe-al nostru steag, Pui de lei,Trompetele, Treceţi batalioane române
Carpaţii, S-a deşteptat din somn românul, Marşul lui Iancu, Tulnicul lui Ştefan cel Mare, Cultul
patriei ( V. Guga ), Republică măreaţă vatră, La gospodărie, Răsunetul Banatului, Hora Unirii.
2. Muzică corală clasică şi contemporană românească
Coasa, Lungu-i drumul Dunării, Auzi valea, Mândră mândruliţă, Auzi departe, Dido,
Seara pe la noi, Corăbeasca, Vino lele, Când dor de mândra m-ajunge, Floare bănăţeană, Moţul
la drum, Zăvoiul, Călugăriţa, Corul bandiţilor din „ Emani” de G. Verdi, Băbuţa, Floricică
floare- albastră, Băsmăluţa, Iarmarocul, La noi, La fereastra mândrii mele de Vidu Guga, Foaie
verde tămâiţă, Zile frumoase,Mi-e dor să stau pe gânduri, Marcineanţa, Pe Valea Caraşului,
Mama, Bătrâneţe haine grele, Şapte săptămâni în post, Negruţa, Caraşul-romanţă de Gheorghe
Luca.
3. Moto şi devize
Cântul vor să-l cultivăm – moto, În metropola mândrului Banat – deviză, Mândră ţară
e Banatul – moto.
4. Operete
60
Cisma — C. Porumbescu, Germania jună în Africa de S. Wenzel.

5. Muzică religioasă
Liturghia de Gavril Muzicescu, Liturghia de D. Chiriac, Liturghia de S. Drăgoi,
Liturghia de I. Vidu, Liturghia de A. Sequens, Liturghia de L Vorobschievici
6. Colinde
O ce veste minunată, Trei crai, Ziurel de zi, Proorocii, În seara de Moş Ajun, Vino
Leano la fântână.
7. Irmoase
La paşti, Îngerul a strigat — de V. Vorobschievici.
8. Pricesne
Paharul mântuirii —I.I Vidu
9. Cântări funebre
Răspunsuri la slujba prohodului, condacul „Cu sfinţii”, „Sfinte Dumnezeule”,
„Fericită e calea”, „Omul e ca iarba”, „Rămâi, o sănătos” etc.
Privind aceşti oameni cu un trecut atât de „împodobit”, nu poţi decât să te mândreşti,
îndreptăţit de realizările lor, ţâşnind din inimă dorinţa de a continua mai departe această muncă
plăcută, pentru a nu lăsa nicicând să se stingă făclia culturii în această fruntaşă comună în ale
cântecului şi veseliei.
3.5.2. Fanfara
Pe lângă activitatea muzical-corală, în Mercina regăsim manifestările muzicale ale
fanfarei care a activat şi care activează şi în prezent.
Prima fanfară din Mercina a fost înfiinţată în anul 1892 de către dirijorul Nestor Mioc.
Despre activitatea acestei fanfare nu ştim prea multe lucruri, nerămânând dovezi scrise
despre activitatea ei.
Ceea ce ştim însă este faptul că din 1909 până în 1920 ea a fost reactivată şi dirijată de
către viitorul mare compozitor şi dirijor-ţăran Nestor Miclea.101
Din repertoriul acestei fanfare, bine închegate reţinem câteva piese aşa cum au fost ele
prezentate de membrii ei, azi plecaţi în lumea umbrelor.
Merg voinicii la hotare – marş
Triumful – marş
101
61
Marseillaisa – imn
Valurile Dunării – vals
Hora zilelor
Hora „1913”
Hora popilor
Hora Unirii
Cucuruz cu frunza-n sus
Ardeleana
Măzărichea
De doi
Sârba
Şi alte cântări ce nu au putut fi prezentate în lista repertoriului din cauză că lipsesc
partiturile şi actele de arhivă, la fel ca şi ale corului.
Această fanfară a participat la diferite emulări şi serbări organizate la: Oraviţa, Anina,
Caransebeş, Lugoj etc. După Primul Război Mondial, când lipsa bărbaţilor şi condiţiile de viaţă
erau grele activitatea fanfarei s-a stins treptat. Abia după Al II-lea Război Mondial, în timp ce
notar era Iosif Orza (1944-1947), prin grija acestuia şi prin contribuţia sătenilor (în produse sau
în bani) au fost cumpărate în 2 etape, 38 instrumente pentru fanfară, instrumente păstrate parţial
şi în ziua de azi. Aceste instrumente sunt din Boemia — Cehoslovacia şi au fost cumpărate de la
Timişoara.102
Fireşte că instructorul şi dirijorul acestei fanfare nu putea fi altul decât Nestor Miclea.
Cu deosebită pasiune şi stăruinţă el a reuşit să înveţe peste 30 de tineri să cânte după note
muzicale, mulţi dintre ei transmiţând din tată în fiu câte 2 sau 3 generaţii, cântecele învăţate cu
taica Nistor.
Din repertoriul vast pe care l-a avut această fanfară notăm: Severin - marş,Timiş - marş,
Moscova Roşie - marş, Banat Crişana, Volga - marş, 21 Mai - marş, Hora mea, Hora popilor,
Hora frumoasă, Hora bătrână, Hora sârbească, Hora Dinicul, Hora Petrişor, Hora
mârcoviceană, Hora orăviţană, Hora 1913, Toarce lele, Sărută-mă preoteasă, Ionel Ionelul
mamii, Băsmăluţa, Putpuriu, Ana Lugojana, Valurile Dunării, Ardeleana, Măzărica, De doi,
Valsuri, Tangouri, Imn de slavă, Imnul muncii, Treceţi batalioane.103
102
Ibidem, p. 48
103
Ibidem.
62
Pe lângă aceste cântece notate şi altele rămase în anonimat, fanfara a interpretat cântece
religioase şi marşuri funebre, care în parte, sunt executate şi astăzi la înmormântări.
Această fanfară, sub bagheta lui Nestor Miclea, a participat până prin anii 1964-1965 la
emulări şi concerte ţinute la: Oraviţa (de mai multe ori), Grădinari (Cacova), Ticvaniul Mic,
Comorâşte, Vărădia, Broşteni, Iertof, Iam, Vrani, Vrăniuţ, Şopotul Vechi, etc.
În perioada 1966-1996, starea precară a instrumentelor şi împuţinarea membrilor au
condus la inactivarea fanfarei pe plan cultural-artistic, activitatea ei rezumându-se doar la câte o
nuntă, la colinzi în noaptea de Ajun, la înmormântări, ca şi la zilele onomastice ale unor săteni
(Sfântul Vasile, Sfântul Ioan).
În această perioadă, în fruntea mănunchiului de fanfarişti activi se găsea Ion Boraci-
Corcea care, deşi nu putea să instruiască, conducea dând tonul şi precizând titlul cântării care
urma să fie interpretată.
Activitatea fanfarei poate că ar fi încetat complet dacă în anul 1984 nu s-ar fi reparat la
Timişoara 14 instrumente din cele care au mai rămas în stare de funcţionare. De repararea
instrumentelor s-a îngrijit preotul paroh Ion Găvădină.
În această situaţie, deşi mai existau instrumente în stare de funcţionare, datorită
dispariţiei dintre cei vii a unor instrumentişti de bază (Lazăr Golea, Ion Bena- Bălan, Penta Iosif-
Piţă, Iulius Bărac, Linţa Iosif Giuică, etc.) precum şi îmbolnăvirea lui Ion Boraci au făcut ca
fanfara să fie condamnată practic la desfiinţare şi încetarea completă a activităţii.
A fost doar o previziune sumbră întrucât Dumnezeu a avut grijă ca o tradiţie atât de
frumoasă să nu moară. Astfel, în anul 1996 unul dintre membrii fanfarei, Cornel Bunda zis Bibi
Jurca, cel care la vârsta de 1 an poza pe toba fanfarei în anul 1946 şi care, începând din acel
moment nu a lipsit din anturajul fanfariştilor, fiind un împătimit fără pereche pentru acest gen de
muzică, s-a hotărât să încerce cooptarea şi instruirea unor copii şi tineri pentru „a nu plânge”
instrumentele rămase fără stăpân.
La început a solicitat ajutorul prof. Gheorghe Luca de la Oraviţa apoi a continuat singur
o muncă sisifică şi într-un timp record, a reuşit cu aceşti copii să cânte mai întâi la
înmormântarea lui Cornel Munteanu - Bena apoi la înviere şi Colinzi de Crăciun apoi la Bănia în
1997, iar în vara lui 1999 fanfara cea nouă cânta deja pe scena de la Pădurea Verde din
Timişoara.
Peste 1 an, în anul 2000 au reuşit să cânte de 3 ori la Timişoara, precum şi la Ruga
Bănăţeană de la Bucureşti. Pentru mulţi dintre membrii fanfarei a fost o premieră deosebit de
63
interesantă această ieşire în capitala României. La Bucureşti au cântat alături de formaţii

muzicale şi corale precum şi alături de solişti renumiţi într-un spectacol desfăşurat pe scena sălii
Radio Difuziunii Române, spectacol transmis în direct de Radio Timişoara şi ascultat cu sufletul
la gură de toţi locuitorii satului Mercina.
Pe scenă, în 18 mai 2000, fanfariştii din Mercina au fost alături de fanfara din
Lăpuşnicul Mare şi de Corala „Sabin Drăgoi” din Timişoara, iar a doua zi, în 19 mai 2000, la
Muzeul Satului au cântat, s-au prins în horă şi s-au fotografiat cu renumita cântăreaţă de muzică
populară Elena Jurjescu şi cu actorii Emil Hossu, Catrinel Dumitrescu Hossu şi Alexandru Pop -
Sandei.104
Pentru evoluţia lor curajoasă au fost apreciaţi de membrii ansamblului profesionist de
cântece şi jocuri „Banatul” din Timişoara precum şi de renumiţi cântăreţi de muzică populară
Petrică Moise, Achim Nica şi Traian Jurchela, iar Societatea Culturală „Banatul” din Timişoara i-
a premiat cu Diploma de excelenţă. Tot cu Diploma de excelenţă a fost premiată fanfara din
Mercina la Festivalul Fanfarelor care a avut loc în 27 octombrie 2000 la Buziaş. Fanfara din
Mercina a mai participat în 1-2 iulie 2000 şi la „Ultima Rugă a mileniului – Reşiţa” 105. În luna
noiembrie 2000 fanfara a cântat la Timişoara cu prilejul Festivalului Saltimbancilor, la Casa
Armatei şi la Baza Sportivă Electrica — Timişoara. Având o evoluţie ascendentă, tinerii
fanfarişti au început să fie apreciaţi şi căutaţi pentru a cânta la diferite manifestări astfel încât, în
anul 2001, pe lângă tradiţionalele de acum ieşiri la Timişoara, cu muzică de promenadă, la sfârşit
de săptămână au fost invitaţi şi au participat la 4 manifestări artistice importante şi anume:
●În 2 septembrie 2001 la Chizătău cu prilejul sărbătoririi a 150 de ani de cor. La
această sărbătoare, fanfara din Mercina şi-a adus un aport deosebit în desfăşurarea festivităţilor,
în acordurile fanfarei fiind întâmpinat P.S. Sa Lucian, Episcopul Caransebeşului, la acel moment
episcop vicar al Arhiepiscopiei Timişoara, şi tot în acordurile fanfarei coloana oficială a parcurs
traseul Casa Naţională - Biserică - Casa Naţională. Pentru prestaţia artistică deosebită la această
aniversare fanfara a primit diplome de apreciere atât din partea Societăţii Culturale „Banatul” cât
şi din partea Centrului de Cultură şi Artă al judeţului Timiş iar în presă au apărut de asemenea
bune aprecieri.106
104
Ibidem, p. 50.
105
Timpul în nr. 154/3 iulie 2000, p. 4.
106
„Renaşterea Bănăţeană”, nr. 3526/3 septembire 2001, p. 2.
64
● În 15 septembrie 2001 participă la „Ruga Timişoarei” alături de fanfara din Coştei -

Iugoslavia, Ansamblul „Timişul” şi soliştii vocali Ramona Viţa, Andreea Voica, Carmen
Popovici, Luminiţa Jucu Pascu, Lele Crăciunescu şi Petrică Moise.
La aceste manifestări fanfara din Mercina a cântat la ceremonialul depunerii de coroane
la Monumentul Crucificării din Piaţa Victoriei ( unde a interpretat „Presăraţi pe-a lor morminte”)
în centrul Pieţei Victoria, pe traseul Club XXI - Parcul Rozelor şi pe scena din Parcul Rozelor.
Printr-o fericită coincidenţă, la această Rugă cel care a oficiat ca NAŞ al Rugii, a fost
viceprimarul Timişoarei ADRIAN ORZA, nepotul lui Iosif Orza cel care s-a îngrijit de
cumpărarea în anii 1945 -1946, a instrumentelor actuale ale fanfarei din Mercina.107
● În 14 oct. 2001, comitetul de organizare a celei de a VII - a ediţii a Festivalului
fanfarelor de la Buziaş acordă fanfarei din Mercina „Diploma de excelenţă” pentru activitatea sa
prestigioasă de-a lungul anilor.
● În 30 nov. 2001 fanfara participă la prima ediţie a Festivalului Judeţean al fanfarelor
din Caraş-Severin, festival care a avut loc în municipiul Caransebeş. Şi aici fanfariştii din
Mercina au cules bune aprecieri, fiind răsplătiţi cu o diplomă, iar la banchetul ce a avut loc după
terminarea festivalului, organizatorii în frunte cu ing. Lazăr Mihăilescu, directorul Casei
Municipale de Cultură „Gheorghe Suru” din Caransebeş şi colonelul Frăţilă — şeful Centrului
Militar şi dirijorul fanfarei din Caransebeş s-au întreţinut îndelung la masă cu tinerii fanfarişti
din Mercina, au cântat şi s-au bucurat împreună cu ei, neuitând să-şi scrie impresiile în Cartea de
onoare a Societăţii Culturale „Doinitorii Caraşului — Mercina”.
În 8 septembrie 2001 — fanfara a susţinut un frumos concert la Mercina cu prilejul
manifestărilor prilejuite de sărbătorirea a 225 de ani de şcoală în localitate.
În anul 2002 fanfara a participat la mai multe manifestări cultural artistice:
● În 11 mai 2002 a participat la Greoni la „Serbările Văii Caraşului” alături de fanfarele
din Goruia, Greoni, Ticvaniul Mic, Comorişte, Ciuchici, Vărădia, Vrani.
Deşi manifestarea nu a avut caracter de concurs, la înmânarea diplomelor de
participare, unul dintre organizatori — Simion Ţeicu, a remarcat fanfara din Mercina, apreciind
că a fost „cea mai bună din câte s-au prezentat”.
Publicul participant, bun cunoscător al cântecului de fanfară, a confirmat cu aplauze
puternice aprecierea organizatorilor la adresa fanfarei din Mercina. A fost poate pentru prima
107
Aurel Turcuş, Sorin Precup, Ruga Timişoarei, în „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 3528, 15 septembrie, 2001, p. 3.
65
dată când tânăra fanfara din Mercina a prezentat un repertoriu divers şi închegat cu doine, hore,
marş.108
● În 19 mai 2002, fanfara nu putea să lipsească de la manifestările organizate chiar
acasă, la Mercina, cu prilejul dezvelirii şi sfinţirii busturilor marilor compozitori şi dirijori ţărani
Nestor Miclea şi Vidu Guga.
Evoluţia fanfarei a fost pe măsura evenimentului, mulţi dintre participanţi, oaspeţi şi
săteni, descoperind adevărata valoare a fanfarei.
Fără lipsă de modestie şi fără a subaprecia evoluţia celorlalte fanfare participante la
eveniment trebuie să remarcăm că miniconcertul susţinut de fanfara din Mercina a fost net
superior celor prezentate de fanfarele din Greoni, Vărădia şi Vrani, mândria de muzicanţi
mărcinenţi (mercineni) urmaşi ai lui Nestor şi Vidu spunându-şi cuvântul.
● În 15 septembrie 2002, fanfara din Mercina a participat pentru a doua oară consecutiv
la Ruga Timişoarei, fiind de data acesta singura fanfară care a participat la Rugă alături de
renumite formaţii şi solişti de muzică populară: Ansamblul Timişul, soliştii Achim Nica, Ana
Pacatiuş, Nicoleta şi Andreea Voica, Elena Jurjescu, Luminiţa Jucu — Pascu, Puiu Codreanu,
Lele Crăciunescu şi alţii.
La această Rugă, fanfara a avut o prestaţie de înaltă ţinută cântând atât în faţa
restaurantului Loyd, unde a avut loc masa festivă, cât şi pe traseul obişnuit (Corso — Catedrală
— Parcul Rozelor) şi pe scena de la Parcul Rozelor.
● În 20 octombrie 2002, pentru a treia oară consecutiv fanfara din Mercina a participat
la „Festivalul fanfarelor din Banat” ediţia a VIII-a, care a avut loc în oraşul Buziaş. Această
ediţia a VIII-a Festivalului fanfarelor din Banat este una internaţională dacă socotim că la
manifestare au participat şi două fanfare din Iugoslavia: cea din Coştei, condusă de Rotam —
Cordâu şi cea din Vlaicovăţ.
Din Caraş-Severin, pe lângă fanfara din Mercina a mai participat şi fanfara din
Bănia.Din judeţul Timiş au participat fanfarele din Giroc, Recaş, fanfara Garnizoanei Timişoara,
fanfara bisericii Bethel, fanfara RATT, fanfara CFR.
Toate fanfarele au defilat prin oraş apoi au cântat pe scena din grădina de vară a Casei
de cultură şi, în final, după spectacol unele fanfare au cântat în parcul oraşului.
Pentru fanfara din Mercina această ediţie a Festivalului are o semnificaţie aparte
întrucât înainte de spectacol, a fost realizată prima înregistrare video, practic prima casetă video
108
I. D. Găvădina, M. Staia, op. cit., pp. 53-54.
66
a fanfarei din Mercina. Pe caseta realizată pentru televiziunea „Analog” Timişoara au fost
înregistrate aproape toate piesele din repertoriul fanfarei inclusiv cele 4 colinde (O ce veste
minunată. Trei crai - în două variante şi Prorocii). Acesta casetă a fost redată parţial pe postul
Analog TV Timişoara în noiembrie 2002 într-o emisiune „Plaiuri Bănăţene” realizată de Felicia
Stoian, care i-a avut invitaţi atât pe preşedintele executiv, cât şi pe preşedintele de onoare ai
Societăţii Culturale „Doinitorii Caraşului”- Mercina, respectiv pe Bunda Cornel şi Staia Martin.
În cadrul acestei emisiuni, timp de o oră au fost trecute în revistă principalele evenimente legate
de muzica de cor şi de fanfara din satul Mercina, de-a lungul timpului.109
● În data de 8 decembrie 2002 fanfara împreună c u corul bisericesc a u susţinut în satul
Broşteni un apreciat concert de colinde.
● În 24 decembrie 2002, fiind invitaţi de preotul Ion Găvădină de la catedrala din
Oraviţa, fanfariştii din Mercina a u colindat în Oraviţa la catedrală, la primărie şi la câţiva
patroni.
De-a lungul existenţei sale fanfara din Mercina a cântat în primul rând pentru sătenii
care erau părinţii, copiii, rudele şi prietenii fanfariştilor.
Astfel, la horele organizate în fiecare duminică, după masă, în centrul satului, fanfara a
cântat „Hore”, „Doine”, „Valsuri”, „Ardelene” etc, iar localnicii împodobiţi în straie naţionale de
sărbătoare, au jucat până seara târziu.
În timpul iernii, cu prilejul sărbătorilor (Crăciun, Anul Nou, Bobotează şi Sfântul Ion),
au organizat în sala mare a Casei Naţionale baluri, cântând de seara până în zorii zilei următoare.
Nu a lipsit şi nu lipseşte nici azi de la cununiile (nunţi) unde face ca nuntaşii să petreacă
clipe fericite. Pe lângă melodiile patriotice şi populare, fanfara a inclus în repertoriul său şi
bucăţi funebre pentru a putea să însoţească cortegiul mortuar de la casa celui decedat până la
cimitir. Apoi trebuie menţionat faptul că în dimineaţa zilei de Ajun, când se colindă pe la casele
sătenilor, îndată după miezul nopţii cei care creează un moment înălţător, dând farmec deosebit
evenimentului legat de naşterea Domnului, sunt fanfariştii care colindă interpretând: „O ce veste
minunată”, „Trei Crai”, „Prorocii”, „Vino Leana la fântână”, „Ziurel de zi” şi altele, întreaga
suflare din sat trăind bucuria Crăciunului.
De asemenea la înviere, fanfara creează o atmosferă deosebită interpretând „Sfânt” şi
„Hristos a înviat” în cadrul procesiunii de înviere, cântând împreună cu corul, pe traseul Biserică
- Crucea de la marginea satului (spre Vrani) şi retur.
109
Ibidem, pp. 55-56.
67
La toate ocaziile, unde a fost şi este invitată, fanfara nu are taxe stabilite ci cântă
benevol, fiind răsplătită cu mulţumirea sufletească de a-şi aduce contribuţia la înfrumuseţarea
nunţii sau împărtăşirea durerii familiilor din care pleacă pentru totdeauna câte un membru al lor.
3.5.3. Compozitori şi dirijori de excepţie din Mercina

3.5.3.1. Nestor Miclea
Nestor Miclea s-a născut în 21 martie 1886, în satul Mercina din părinţi ţărani Nistor şi
Măria. A făcut coala primară în Mercina cu învăţătorul Petru Poenariu. La 15 ani a intrat în corul
din Mercina şi în primul an de la intrarea în cor a învăţat să cânte la flaut şi la toate instrumentele
din fanfară. La 16 ani a compus pentru corul bărbătesc Ştefan şi Codrul şi Reîntoarcerea
în Patrie. După efectuarea stagiului militar preia conducerea şi instruirea fanfarei înfiinţată de
predecesorul său Nestor Mioc. Cu această fanfară şi cu corul din sat participă la sfinţirea bisericii
din localitatea Biserica Albă (azi în Serbia), întreg programul fiind alcătuit din compoziţiile sale.
În anul 1912 participă cu corul din Mercina la Caransebeş la spectacolul organizat cu
prilejul turneului trupei lui Victor Antonescu şi Iancu Brezanu. Cu acest prilej i-a cunoscut pe
Iancu Brezeanu şi Victor Antonescu.110
După Primul război mondial a înfiinţat şi a instruit fanfara din Izvin - TIMIŞ,
compunând acolo marşul Căraşul şi mai multe doine. De la Izvin trece la BELINŢ unde
instruieşte un puternic cor. Cu acest cor l-a întâmpinat pe Rege în gară cu piesa Regina la
Mărăşeşti - compoziţie proprie. Tot cu acest cor a participat ani în şir la Olimpiada muzicală de
la Chizătău unde a obţinut de mai multe ori premiul I apoi a concertat doi ani consecutiv la
Craiova obţinând în anul 1924 locul II cu compoziţia sa Plângerea Banatului. La această
manifestare Nestor Miclea l-a cunoscut pe generalul Găvănescu care l-a felicitat pentru „această
jalnică cântare”. Tot la aceste manifestări culturale de la Craiova, Nestor Miclea a dirijat fanfara
din Izvin care a obţinut premiul I şi de asemenea a dirijat aici şi corul din Mercina pe care tot el
l-a instruit.
Apoi, Nestor merge la Igriş, unde după propria-i mărturisire, a instruit cel mai puternic
cor format din 180 de persoane, :or care a cântat în fiecare duminică ia biserică. La Igriş a
înfiinţat şi instruit o fanfară puternică cu 32 de instrumentişti. De la Igriş trece apoi la Chesinţ,
judeţul Arad unde a înfiinţat şi instruit corul şi fanfara.
110
I. D. Găvădina, M. Staia, op. cit., p. 72
68
În anul 1925 participă în oraşul Sînnicolau Mare la dezvelirea bustului poetului Mihai
Eminescu. La acest eveniment a dirijat corul din Igriş care a interpretat compoziţia proprie „Ce-ţi
doresc eu ţie, scumpă Românie” şi Plugarii” de Octavian Goga. Tot aici s-a aflat în fruntea
fanfarelor reunite din Cheşinţ şi Igriş (64 persoane) cu care a defilat prin oraş ar seara fiecare
fanfară a cântat câte un potpuriu românesc. La aceste manifestări i-a cunoscut şi s-a fotografiat
cu poeţii Ion Minulescu şi Octavian Goga (pe atunci ministru).111
Nu mult timp după acest eveniment, ministrul Vasile Goldiş i-a propus să formeze un
cor din 500 persoane cu care să cânte la Bucureşti la anumite serbări. Corul l-a format din corişti
selectaţi din corurile a 10 sate lugojene. Trece apoi Mureşul pentru a instrui corul mixt din
Nădlac unde compune piesele: Foaie verde de trifoi, Spune-mi mândruliţă şi mai multe doine din
Banat. Un cor mult îndrăgit de Nestor Miclea a fost corul din Berlişte cu care a obţinut frumoase
rezultate la emulările de la Oraviţa, Timişoara, Băile Herculane, Orşova şi Turnu Severin. Cu
acest cor a cântat în premieră la Radio Bucureşti în anul 1928.
La Ciuchici pregăteşte pentru emulări atât corul cât şi fanfara din 36 cântăreţi, iar cu
corul din Ticvaniul Mare a cântat la Radio Bucureşti. Din notele sale autobiografice aflăm că un
cor bun cu doi conducători (dintre care unul a făcut conservatorul) a format şi instruit la Folia —
Timiş. În peregrinările sale Nestor Miclea a fost se pare, cel mai impresionat de oamenii şi
bogăţiile întâlnite la Comloşul Mare, unde a format şi instruit un cor mixt, un cor bărbătesc şi o
fanfară. Corul din Comloşul Mare a cântat sub bagheta lui Nestor la Arenele Romane şi la
Ateneu la Bucureşti pare-se în 1938, unde l-a cunoscut pe ambasadorul Angliei. După ce au venit
de la Bucureşti, comloşenii cu Nestor Miclea la pupitru au mers în Serbia la Toracul Mare.
În perioada cât a activat la Comloşul Mare, Nestor Miclea a cunoscut un pretor
moldovean a cărui soţie era din Lugoj. Graţie acestui pretor care a fost impresionat de calităţile
sale deosebite, Nestor Miclea a ajuns în 1944 tocmai în oraşul Mizil pentru a forma cor şi fanfară
ca în satele bănăţene. În timpul scurt, datorită războiului, cât a stat la Mizil, Nestor Miclea a fost
profesor de muzică la Liceul Comercial şi la Şcoala Tehnică unde a predat muzica la clasele
superioare. La Şcoala Tehnică a format şi instruit fanfara, a condus corul Căminului orăşenesc şi
corul bisericesc. La Mizil s-a întâlnit cu ministrul agriculturii din acel timp, Petre Nemoianu şi
cu profesorul universitar Haneş. Din păcate, datorită condiţiilor de război Nestor nu a reuşit să
ducă la bun sfârşit planul pretorului de a înfiinţa coruri şi fanfare, după modelul bănăţean în mai
multe sate din jurul Mizilului.
111
Ibidem, p. 83.
69
În perioada interbelică în anul 1936 Nestor pregăteşte împreună cu Vidu Guga corul
bărbătesc din Mercina pentru marea Olimpiadă a cântecului românesc care s-a ţinut în
septembrie 1936 la Timişoara. Rezultatul muncii lor nu s-a lăsat aşteptat, corul din Mercina
reuşind aşa cum am mai arătat, să cucerească laurii întrecerii, fiind declarat „cea mai bună
formaţie corală rurală din Banat”. Piesa cu care s-a câştigat acest titlu a fost puternicul „SFÂNT”
din frumoasa Liturghie a lui Sabin Drăgoi.
Un eveniment deosebit la care a participat Nestor Miclea a fost înscăunarea ca
mitropolit a lui Vasile Lăzărescu care în predică a amintit de priceasna „Slavă ţie Doamne”
cântată de Nestor.
După al II-lea Război mondial, ajuns acasă a început o liturghie cu dirijorul Iancu
Mitrofan iar în anul 1946 a înfiinţat la Mercina, a doua fanfară cu 38 instrumentişti. A mai făcut
o fanfară şi un cor la Răcăşdia şi a reactivat fanfara şi corul din Vărădia.
Când a ajuns la frumoasa vârstă de 80 de ani, inima lui Nestor Miclea a încetat să mai
bată pentru totdeauna, în ziua de 25 mai 1966. Înmormântarea a avut loc în ziua de 27 mai 1966,
preoţii care l-au prohodit fiind Ştefan Lazăr şi Eugen Popovici.
Răspunsurile funebre au fost date de corul bisericii, iar fanfara a intonat pe întreg
traseul marşuri funebre şi cântări religioase. Alături de întreaga suflare a satului au venit să-l
conducă pe ultimul drum şi reprezentanţi ai corurilor şi fanfarelor pe care le-a instruit.
Reprezentanţii corurilor şi fanfarelor din Mercina şi Berlişte au adresat în numele un
cuvânt de rămas bun. Printre altele Cioloca Ştefan - Jâma din Mercina a spus: „Oriunde vei
merge şi vei fi întrebat de unde eşti, e destul să spui că eşti din satul Mercina şi atunci imediat
răspunsul de la întrebător: din satul lui moş Miclea şi a lui moş Vidu. Dragă taica Nestore, noi
toţi care am venit să te petrecem pe ultimul drum pe care-l mai faci acum, toţi cei care ne aflăm
în jurul sicriului cu trupul tău neînsufleţit, în primul rând îţi mulţumim pentru fala pe care ne-ai
adus-o satului nostru şi pentru truda pe care ai depus-o, ridicând gradul de cultură al satului la
nivelul cel mai înalt. Până mai anii trecuţi, te vedeam trecând dealul spre cămin şi când ai fost
întrebat de cineva unde mergi, ai răspuns cu vocea ta slăbită de anii care apăsau pe umerii tăi, mă
duc la cămin să vedem ce mai putem face. Şi ai făcut multe, căci mintea lucidă te-a ajutat şi
mâna măiastră, a dirijat corul şi fanfara.”
Reprezentantul societăţii corale din satul Berlişte: „Taica Nestore, în numele societăţii
noastre corale din satul Berlişte, îmi revine mie sarcina de a-ţi aduce ultimul omagiu. Ca semn de
70
recunoştinţă, ţi-am adus această frumoasă cunună cu următoarea inscripţie: Florile recunoştinţei
la mormântul tău aducem, iar în gând amintirea îţi păstrăm.
Tu în mijlocul societăţii noastre ai fost ca un stejar falnic şi bătrân ce făceai umbră şi la
umbra ta se răcorea, se adăpostea întreaga societate. Tu ai fost un pom nobil, fructifer cu poame
atât de gustoase, atât de preţioase! Tu ai fost acel dirijor şi compozitor născut cu atâta farmec şi
talent pentru tot ce-i frumos. Tu ai ştiut să împodobeşti folclorul nostru bănăţean cu cântecul şi
doinele noastre atât de duioase şi fermecătoare! Tu ai ştiut să faci versuri ca nimeni altul, atât de
frumoase prin care-şi exprimau dorul de dragoste, de tot ce-i frumos.”112
Compoziţii pentru cor: Ştefan şi Codrul (cor bărbătesc), Reîntoarcerea în patrie,
Poporul lui Traian, Iubiţi români, Odă RPR, Scumpă Ţară Românească, Ce-ţi doresc eu ţie
dulce Românie (cor mixt), Plângerea Ardealului, Plângerea Banatului, Glasul Torontalului, Mi-i
dor să stau pe gânduri, Dorul inimioarei mele, De Dor, Măi bădiţă bănăţene, Foaie verde de
trifoi Foaie verde foi de nalbă Foaie verde foaie lată Auzit-am bade eu, Plugarii (cor mixt) -
Plugarii - poezie de O. Goga, Doina Cărbunarului, Regina la Mărăsăşti (cor mixt), La Aniţa
bogătana, Mândruliţă din Ardeal, Mândruliţă Bănăţeană, Auzit-am frate (cor mixt), Făt Frumos
din Tei, Mai multe doine din Banat (Firicel de cânepă), (Trandafir de pe răzoare) Pace şi
prietenie, A mea mândră-i bănăţeană, Imn închinat RPR, Hai dorule hai, Doine din Banat 4.
Pentru biserică: Liturghie (cor mixt şi bărbătesc), Laudă Erusalime pe Domnul
(concert bisericesc), Pre stăpâne primeşte, Noi vrem pe Domnul priceasnă, Cu noi este
Dumnezeu, Cine se va sui în muntele Domnului.
Pentru fanfară: Patru potpuriuri de cântece populare, Carasul (marş), O idee (marş),
Severinul (marş), Marş Naţional, Catiuşe (marş), Treceţi batalioane, Imnul muncii (marş),15
doine anume pentru fanfară, peste 20 hore anume pentru fanfară, La mormântul lui Nestor Mioc
mai multe melodii funebre aranjate, Imn de slavă pentru fanfară,
Aprecierea activităţii, a talentului şi stăruinţei cu care Nestor Miclea a trudit pe altarul
cântecului bănăţean sunt greu de exprimat în cuvinte. Dovada muncii lui s-a regăsit în
repertoriile corurilor şi fanfarelor pe care le-a instruit în educaţia pe care a dat-o sutelor, chiar
miilor de oameni cu care a lucrat.
Conducerea Asociaţiei Corurilor şi Fanfarelor din Banat i-a acordat o meritată preţuire,
punându-l alături de cei mai vrednici fii ai Banatului, elocventă fiind în acest sens o menţiune a
profesorului Iosif Velceanu: „O deosebită recunoştinţă merită apreciatul dirigent Nestor Miclea,
112
Ibidem, p. 87-88.
71
ţăran fruntaş, care pe lângă armonizarea multor cântece populare, a organizat o mulţime de coruri
şi fanfare şi a lăsat pretutindeni urmaşi care-l suplinesc, ca astfel corurile şi fanfarele înfiinţate de
dânsul să nu sufere, ci să-şi poată continua activitatea spornică fără întreruperi mari”.
Aprecierea supremă a întregii activităţi culturale a lui Nestor Miclea credem că o
reprezintă decoraţiile brevetate, acordate de doi regi ai României:
-Ferdinand I l-a decorat cu răsplata Muncii pentru Biserică - clasa Il-a în anul 1924.
-Mihai I l-a numit membru al Ordinului Coroana României în gradul de cavaler în anul
1929.
3.5.3.2. Vidu Guga

Vidu Guga s-a născut în Mercina în anul 1888, numindu-se ca elev David Miter, după
mamă, care nu era cununată cu tatăl său. Şcoala o face în satul natal cu învăţătorul Petru
Poenariu, venit aici din Galşa-Arad. În timpul şcolii se remarcă ca un deosebit talent muzical
învăţând foarte multe cântări. învaţă să cânte din fluier la 8 ani apoi intră în corul din sat dirijat
de Nestor Mioc iar la 12 ani îl ajută pe acesta să instruiască şi să dirijeze corul fiind cel mai tânăr
dirijor din Banatul sfârşitului de secol al XlX-lea.113
A fost înrolat în primul Război mondial, dar a fost lăsat la vatră, fiind bolnav de
tuberculoză. În cadrul Regimentului 43 Infanterie, urmează un curs de armonie alături de
Gheorghe Pavel, dirijorul de mai târziu al Operei din Cluj. Meşteşugul notelor l-a învăţat şi cu
Paul Farca din Vărădia.
Deosebitul său simţ artistic l-a făcut încă de tânăr unul din cei mai buni doinitori din
fluier de pe Valea Carasului. Dragostea pentru cor a moştenit-o de la înaintaşul său, dirijorul
ţăran Nestor Mioc. Ajunge la conducerea corului din Mercina după prăbuşirea monarhiei Austro-
Ungare într-o atmosferă de reînviere naţională, când cântecul şi muzica românească s-au putut
cultiva şi afirma în toată libertatea şi intensitatea lor. Viaţa şi-a petrecut-o în întregime în lumea
satului, unde s-a format ca autodidact. Instruieşte corul din Mercina, la început împreună cu
Nestor Miclea, apoi singur. Se dedică apoi instruirii de noi coruri şi fanfare în Banat şi mai ales
în Caras, unde pregăteşte 26 coruri, printre care cele din Comorâşte, Lăţunaş, Doclin, Ciuchici,
Jitini, Slatina Nera, Şicheviţa, Bogodinţi, Ciortea, Răcăşdia etc., o perioadă depăşeşte chiar
graniţele Banatului pregătind coruri în judeţele Satu Mare şi Bihor, iar în anii 1923-1924 a
113
Ibidem, p. 93.
72
suplinit postul de învăţător în Doclin şi Ramma. A instruit mai multe coruri din zona de pustă a
judeţului Timiş fiind singurul instructor de coruri şfăbeşti la Birda şi Clopodia.114
Nivelul artistic apreciabil al formaţiilor pregătite de Vidu Guga s-a concretizat în
numărul mare de premii şi diplome obţinute între cele două războaie mondiale. Vidu Guga a fost
însă sufleteşte legat de corul din Mercina. La Mercina a reuşit să-i deprindă pe corişti să cânte
după note, ajungând ca, în scurtă vreme să aibă un cor care ştia să se orienteze pe partiturile
diferitelor coruri şi cântece.
De-a lungul anilor instruieşte aici mai multe generaţii de corişti unii dintre ei, cei mai
tineri atunci, sunt veteranii de azi ai corului din Mercina (expl. Manea Ion Ugium, Sculici Ion-
Micşoni, Ogrin Iosif, Penţa Ionel, Frăţilă Iancu, Guga Ion-Moise).
Sub bagheta măiastră a lui Vidu Guga corul din Mercina „Doinitorii Carasului” a
obţinut cu prilejul a numeroase emulări corale, din partea unor jurii de mare competitivitate
(Tiberiu Brediceanu, Sabin Drăgoi, Nicolae Ursu, etc.) nota „foarte bine” calificativ maxim (17
septembrie 1936 Timişoara unde corul său este declarat „cea mai bună formaţie corală rurală din
Banat “).
La serbările de la Oraviţa (în 1947) unde corul dirijat de el obţine premiul I, e felicitat
personal de dr. Petru Groza.
Invitaţiile pentru a da ecou artistic unor importante adunări ale Asociaţiei Corurilor şi
Fanfarelor din Banat; ale corurilor muzicale zonale cu prezenţa corului său şi cărora le-a răspuns
cu promptitudine, vin să sublinieze calitatea sa şi a corului din Mercina.
Figura dirijorului în mijlocul corului său, pe care l-a condus aproape jumătate de veac,
a apărut mai des în paginile ziarelor şi revistelor locale şi chiar centrale, presa popularizându-i
activitatea.
Pentru a îmbogăţi repertoriul formaţiilor ţărăneşti, Vidu Guga a armonizat o serie de
melodii populare, el fiind autorul a peste o sută de compoziţii dintre care amintim:
Cântece patriotice:.Azi e ziua libertăţii, Cultul patriei, Uniţi-vă Români, Nu disperaţi,
Zile frumoase, Cântul vrem s ă - l cultivăm, Glasul Torontalului.
Cântece populare: Din poiana Vadului, Pe Valea Carasului, Lungu-i drumul Dunării,
Dragu-mi ce mi-i mai drag, Răsună Doina, Firicel de cânepă, La fereastra mândrii mele,
Zăvoiul, Cântecul prăşitorilor, Foaie verde lămâiţă, Ciuchiciana.
114
Ibidem, p. 100-101.
73
Piesa muzicală „Calvarul” a fost compusă pentru muzică de fanfară. Vidu Guga a mai
transpus pentru corul său şi partituri pentru coruri bărbăteşti cum au fost „Pe tine te laudă” de
Chiriac. Arta componistică a lui Vidu Guga mai cuprinde şi numeroase lucrări corale religioase
precum şi „colindele”, cele mai multe dintre ele au suferit modificări esenţiale, în schimb unele
sunt chiar creaţii proprii (expl. „PROROCII”).
Vidu Guga a sprijinit şi mişcarea teatrală ţărănească, aranjând împreună cu formaţiile
corale pe care le-a instruit concerte împreună cu teatru. Repertoriul teatral l-a orientat spre
dramaturgi români şi chiar spre condeieri plugari bănăţeni, montări de piese de teatru (expl. Petru
Petrică).
A făcut parte din Comitetul de conducere al „Cercului muzical Cacoveni” şi din
„Comitetul de organizare — jud. Caras” în cadrul Asociaţiei Corurilor şi Fanfarelor din Banat.
Întreaga viaţă, Vidu Guga a fost un om modest, neprimind nici un fel de remuneraţie
pentru munca depusă, muncind ziua pământul alături de ceilalţi corişti, iar seara mergând la
repetiţie, unde cu firea lui veselă şi glumeaţă, îi făcea şi pe ceilalţi să uite oboseala, preocupările
şi grija pentru neajunsurile vieţii.
Vidu Guga a dirijat corul din Mercina până în anul 1961, boala ţintuindu-l la patul
suferinţei până în 13 februarie 1962 când inima lui blândă a încetat să mai bată. A fost prohodit
la 15 februarie 1962 de către preotul Eugen Popovici, colaboratorul său apropiat, răspunsurile
slujbei înmormântării fiind date de corul său.
Aprecierea şi iubirea celor apropiaţi, a celor cu care a lucrat şi a celor care l-au
cunoscut încununează strădania şi stăruinţa sa pe altarul culturii, pe altarul muzicii corale
cărăşene spre propăşirea şi înnobilarea sufletelor celor care cântau, a celor care ascultau şi a
celor care mai cântă şi ascultă chiar şi în ziua de azi.
3.5.3.3. Iancu Mitrofan

Alese calităţi dirijorale a avut şi Iancu Mitrofan, născut la data de 21 mai 1900, din
părinţii Iosif Baica şi Măria Baica, născută Mitrofan, al cărei nume îl va purta şi fiul, despre care
vom vorbi de asemenea separat. 115
Şcoala o face în satul natal, unde dovedeşte o inteligenţă sclipitoare. Vrea să urmeze
gimnaziul la Biserica Albă (Iugoslavia), însă părinţii nu au posibilităţi să-l întreţină la această
şcoală şi renunţă în favoarea dorinţei părinţilor de a lucra alături de ei în agricultură. I se propune
115
74
trecerea la biserica unită şi aceasta să-l întreţină pe cheltuiala ei în şcoală, mai departe, dar este
refuzată această propunere de către părinţi, care nu-şi schimbau religia pentru nimic în lume.
Dragostea de carte îl îndeamnă să studieze singur operele marilor noştri clasici, precum
şi literatura universală, apoi se străduieşte să înveţe alfabetul muzical, reuşind în cele din urmă să
stăpânească pe deplin această artă a muzicii. El este acela care înfiinţează, în timpul celui de al
doilea război mondial, un renumit cor mixt, bărbaţii fiind înrolaţi în serviciul militar, iar corul
bărbătesc neputând să activeze din lipsă de corişti aşa ca mai înainte. A învăţat Liturghia, cântece
patriotice populare; a luat parte la punerea pietrei fundamentale la zidirea bisericii din oraşul
Anina, la „Casa Naţională” din localitate a dat o mulţime de concerte de sărbători (Crăciun,
Bobotează, Sfânta Mărie, etc), apoi la punerea pietrei fundamentale a Căminului cultural din
satul vecin Greoni, precum şi în alte localităţi.116
Pe lângă arta muzicală, Iancu Mitrofan a dovedit înclinaţii şi în sculptură. A lucrat din
cuţit, fără unelte speciale, diferite rame de tablouri frumos încrustate cu diferite motive naţionale,
apoi a sculptat chipuri de bărbaţi de seamă (exemplu: chipul împăratului Francisc Iosif I
împăratul Austro-Ungariei, în capul unui baston de mână), chipuri de femei, furci din lemn
pentru torsul lânii şi al fuiorului, etc.
A copiat note muzicale pentru cor, a condus corul bărbătesc şi cel mixt, atât în timpul
lui Vidu Guga, cât şi al lui Nestor Miclea, care ori de câte ori plecau din localitate, apelau la
talentul lui Iancu Mitrofan, ce nu s-a dezminţit niciodată.
Strana bisericii se mândrea cu toca lui aleasă, cântând podobiile glasurilor, irmoasele de
la sărbători şi cântări la boteze, cununii, înmormântări, etc.
Biserica şi-a pus mare nădejde în activitatea lui, dar la vârsta de 62 de ani, în urma unei
grele suferinţe, încetează din viaţă în ziua de 25 iunie 1962, fiind înmormântat alături de părinţi
şi familia sa în cimitirul parohial din localitate de către preotul Eugen Popovici, petrecut la locul
de veci de toţi consătenii, răspunsurile slujbei prohodului, fiind date de corul bărbătesc al
bisericii, participând şi fanfara, ce a condus-o cu multă măiestrie şi pricepere pe timpul cât
Nestor Miclea a fost plecat în alte părţi să înfiinţeze şi să dirijeze coruri sau fanfare.
3.5.4. Teatrul
116
Ibidem, p. 130.
75
Dacă am vorbit până acum despre corul şi fanfara din Mercina, ne vom opri asupra altei
manifestări cultural-artistice ce s-a desfăşurat aici. Este vorba despre „teatrul” sau „viaţa
teatrală” din Mercina, care-şi are o vechime mai mare decât a corului înfiinţat la 1880 şi a
fanfarei ce datează din jurul anului 1912.
Când afirmăm acest lucru, ne bazăm pe mărturisirea făcută de prof. Marius Bizerea,
profesor universitar în Timişoara şi Viorel Selejan din Coştei 117 (Iugoslavia) 17), care afirmă că
în anul 1882, când dirijor în Coştei era Ion Manea din Chizătău, acesta a hotărât să se joace piesa
„Nunta ţărănească” de Vasile Alecsandri. Cu această ocazie, unul din sătenii Coşteiului, Ion Pită,
zis, mai târziu, Moş Trochiu, deşi nu era înstărit ca alţii şi avea soţie şi copii, s-a deplasat la
Mercina, unde a stat o săptămână să copieze textul piesei şi a învăţat şi melodiile care însoţeau
piesa. Textul îl avea un învăţător, care nu poate fi altul decât Vicenţiu Gurgut, ce profesa aici în
acest timp sau proaspătul dascăl venit aici, Petru Poenaru din Galşa-Arad, ceea ce e mai puţin
probabil. Învăţătorul Gurgut a avut şi primul cor de copii pe două voci la jumătatea secolului
XIX şi tot cu aceştia va fi pus în scenă şi diferite piese de teatru, adecvate lor. Cum piesa lui
Vasile Alecsandri, „Nunta Ţărănească”, cere să fie jucată de persoane mai în vârstă, cu siguranţă
că acest lucru l-a făcut cu alţii decât cu elevii săi.
Cei care s-au ocupat cu regizarea pieselor au fost118:
1. Vicenţiu Gurgut, învăţător
2.Pau Bontea ţăran
3.Iosif Rotariu de asemenea ţăran-pluga
4.Iancu Mitrofan, dirijor-ţăran
În ultimul timp, teatru s-a jucat tot mai rar la Bobotează şi Sfânta Măria Mare -ruga
(hramul) comunei şi cu regizarea s-a ocupat Ştefan Cioloca, ţăran, însă, o dată cu intrarea
filmului la căminul cultural şi televizorul, în fiecare casă, aproape nu s-a mai jucat teatru. Abia
de prin anii 1999 încoace se organizează iarăşi spectacole cu ocazia marilor sărbători. Un mare
merit în instruirea acestor formaţii avându-l învăţătoarea Ana Ciolpan, preotul Pavel Toc şi
preoteasa Elena Toc precum şi instructorul fanfarei Cornel Bunda.
Pe timpul cât teatrul era în floare la Mercina, s-au dat spectacole iarna, de Crăciun şi
Bobotează, primăvara, la începutul postului Paştilor (zăpostitul mare), vara la 15 August (rugă
sau hramul bisericii) şi mai puţin toamna, eventual la vreun praznic mai important, Cuvioasa
Paraschiva - Vinerea Mare - 14 octombrie sau în 8 octombrie, Sfinţii Arhangheli Mihail şi
117
M. Bizerea, V. Selejan, op. cit., p. 125.
118
Ibidem, p. 127.
76
Gavril; piesele se pregăteau cu mult timp înainte, mai bine de o lună. Atât cu regizarea, cât mai
ales cu costumele şi machiajul s-a preocupat, în mod deosebit, dirijorul Iancu Mitrofan. Având
talent la sculptură şi pictură a aranjat scena, mobilierul necesar, machiajul actorilor, încât chiar
dacă piesa jucată nu atrăgea atenţia în mod deosebit, scena şi personajele te atrăgeau în mod
special.
Dintre multe piese teatrale de diferiţi autori cele mai bine imprimate în memoria
foştilor actori amatori sunt119:
Iancu Jianu
Puiul Neamţului
Cetatea Neamţului
Sub poala codrului
Năpasta
Logodna de la Sfântul Ion
Cuiul lui Pepelea
Florin şi Florica
Petru Rares
Germanii în Africa
Intr-un adăpost
Oglinda fermecată
Stan Covrigariu
Eroina de pe Jiu
Piatra din casă
Atât corul cât şi fanfara şi echipa de teatru s-au pregătit în clădirea şcolii confesionale
la începuturile lor, iar mai târziu, în clădirea „Casei Naţionale”, astăzi, căminul cultural. Aici, în
serile lungi de iarnă, au venit cu toţii, pregătind programe artistice ce mai târziu urmau a fi
susţinute în localitate sau în deplasare, stând până noaptea târziu, pregătind cântece noi sau piese
de teatru.
Nu avea nici şcoala şi nici Casa Naţională curent electric, dar la lumina lămpii cu gaz,
s-au realizat cele mai bune performanţe ale acestor formaţii. Preoţii şi învăţătorii înfrăţiţi dădeau
tot sprijinul în organizarea şi desfăşurarea acestor activităţi, fiind ei cei care activau personal într-
o direcţie sau alta.
119
I. D. Găvădina, M. Staia, op. cit., p. 130-131.
77
Cum în comună mai exista şi parohie greco-catolică (unită), nici credincioşii acestei
parohii, deşi minoritari ca număr, nu s-au lăsat mai prejos în activitatea teatrală, pregătind de
sărbătorile de iarnă piese de teatru la care au fost invitaţi şi ortodocşii, decalând timpul ca să nu
susţină programele artistice deodată şi unii şi alţii (ortodocşii şi uniţii), în felul acesta putându-se
vizita şi petrece reciproc şi laolaltă.
La începutul activităţii cultural-artistice, atât corul cât şi fanfara şi echipa de teatru, în
timpul verii, dădeau programele artistice într-un loc câmpenesc numit „Cotul popii”. Nu departe
de sat, la circa 300 m peste râul Caras, se găsea o pădurice de frasini şi stejari înalţi de peste 15-
20 m, iar în centrul ei era amenajată scena necesară pentru susţinerea programelor. Aici se găsea
§i o fântână cu apă răcoroasă, în jurul căreia îşi instalau taraba comercianţii din sat cu tot felul de
băuturi şi diferite gustări, întotdeauna sfârşitul programelor susţinute de cor, fanfară sau teatru
era prelungit cu jocul popular.
După începutul primului război mondial, nu se mai dădeau nici un fel de spectacole,
respectivul loc trecând pe rând în posesia protopopului Oraviţei, originar din Mercina, Alexandru
P. Popovici, apoi, de la acesta, după moartea survenită în 1925, cumpără terenul cu respectiva
pădure familia lui Micu David, pe numele adevărat David Lupşasca, iar o dată cu
cooperativizarea satului, trece şi acest teren în posesia CAP-ului din Mercina, copacii fiind tăiaţi
până la ultimul.
3.6. Oficiul poştal

În cadrul localităţii a existat şi o agenţie poştală care deservea populaţia, aducând poşta
de la gara Jam, iar după primul război mondial de la poşta din Vărădia. Dintre persoanele care au
îndeplinit funcţia de factori ai acestei agenţii, îi amintim pe Iacob Burta (1914-1920), Adam
Petricoane (1920-1945), Ion manea Şoimu (1945-1960).
Aceştia erau plătiţi de locuitori în natură (grâu, porumb etc.), iar cel din urmă a primit
salariu de la stat. Mai sunt menţionaţi factori poştali: Elena Guga, bunica actualului poştaş de la
Vărădia Paul Iorga, Ion Lobonţ - actualul poştaş.
78
CAPITOLUL IV
ETNOGRAFIA
„Folclorul a fost, este şi va rămâne oglinda firească a înţelepciunii, a experienţei de

viaţă şi a tradiţiilor poporului care l-a creat. Peste timp s-a dovedit purtătorul gândurilor,
dorurilor şi speranţelor celor ce şi-au înfrăţit destinul în truda lor de zi cu zi, cu susurul
izvoarelor, cu foşnetul frunzelor, cu trilul ciocârliei, dar şi cu lacrima năpăstuirii, oferită de destin
datorită tocmai frumuseţilor şi bogăţiilor acestor meleaguri”.120
4.1. Locuinţa
Casele sunt aşezate simetric, apropiate unele de altele, despărţite prin ziduri din piatră şi
cărămidă, iar planul gospodăriilor a evoluat de la planul liniar la planul dreptunghiular121.
Casa bănăţeană era monocelulară; cu pereţi formaţi din împletituri de nuiele, lipite cu lut,
cu acoperiş din paie de secară sau trestie, fără tava, având o vatră deschisă, fără coş de fum122.
Gospodăriile satului Mercina fac parte din rosturile economiei colectivităţii, legate de
viaţa şi activitatea locuitorilor, unde casa ocupă locul central. În decursul vremii, casele au
evoluat mult, atât ca mărime, ca arhitectură. Cât şi ca mod de aşezare şi număr.
120
Ileana Silveanu, Cărările Speranţei, vol. VI, p. 9.
121
Dumitru Ţeicu, Arheologia satului medieval din Banat, Editura Banatica, Reşiţa, 1996, p. 73.
122
Erich Lammert, Hans Gehl, Tipologia şi geneza casei şvăbeşti în Banat, în „Tibiscus Etnografie 1976-1978”,
Timişoara, 1978, p. 145.
79
În satele din zona noastră, oamenii îşi construiau singuri casele din pământ sau din
împletituri de nuiele, lipite cu lut şi rareori din lemn. Casele se construiau în mijlocul
gospodăriei, având acoperişul din trestie sau din paie, şindrila apărând destul de târziu.
Înfăţişarea actuală a caselor satului este rezultatul mai multor transformări, iniţiate după
stabilirea satului pe vatra de astăzi. Modificările esenţiale constau în mărimea caselor şi a
anexelor gospodăreşti prinţi-o funcţionalitate mai economică, concomitent cu aşezarea în linie
dreaptă a caselor de tip adunat, în străzi liniare paralele. Majoritatea caselor răspund la cerinţele
esenţiale de viaţă, de muncă, de odihnă şi de estetică. Puţinele case vechi ce au mai rămas sunt o
mărturie a ceea ce a fost la sfârşitul veacului XIX în sat.
Casele cele mai mici din această perioadă au fost cele cu două încăperi, unde camera
este dispusă la stradă, iar bucătăria spre grădină. Foarte puţine case cu aceleaşi încăperi au fost
dispuse cu lungimea pe linia străzii.
Majoritatea caselor din această perioadă au fost construite din lemn, la început
acoperite cu şindrilă, mai târziu cu ţiglă.
Alte case vechi din sat au fost casele cu trei încăperi, două camere şi o bucătărie la
mijloc, toate încăperile sunt dispuse pe linia străzii. Puţine case de acest tip au fost dispuse
perpendicular pe linia străzii. Casele cu trei încăperi predomină astăzi în sat.
În deceniul trei al secolului al XX-lea, când sporesc casele cu trei încăperi, la baza
construcţiilor de case este cărămida crudă, cu acoperişul din ţiglă în două ape. În deceniile 6 şi 7
se înmulţesc casele cu 4 şi 5 încăperi, iar pe lângă camere apar încăperile destinate pentru camera
de alimente şi baie. În componenţa casei intră tot mai mult cărămida arsă de fabrică şi cimentul.
În deceniile 8 şi 9 încep să se construiască case cu etaj, când se adaugă cămările de alimente,
baia şi coridoarele. Tot în aceasta perioadă se construieşte un bloc cu trei nivele. Clădirea are la
parter un magazin mixt, o cofetărie şi un laborator pentru cofetărie. La etajele unu şi doi sunt
construite 16 apartamente.
Casele mai vechi sunt joase, înălţimea încăperilor abia dacă trece de 2 m. Camerele au
o formă pătrată de aproximativ 12,5 m2, pe jos au lut, iar tavanul este din scânduri, grinda casei
fiind în interior. Casele noi sunt mai înalte, podite cu scânduri şi cu parchet în ultimele decenii.
Forma camerelor este pătrată şi depăşeşte 15 m2. Majoritatea sunt de tip vagon.
În trecut ferestrele erau mici şi uneori asigurate cu obloane. Astăzi casele noi au ferestre
mari, luminoase, prevăzute cu perdele mari. Curtea este în general bine îngrijită şi are ziduri
80
înalte, atât spre uliţă, cât şi în interior. Anexele cele mai importante ale casei sunt: grajdul, cuina
de vară şi coteţul păsărilor şi al porcinelor.
Prezent în aproape fiecare gospodărie, grajdul este plasat, de regulă, în curte, paralele
cu axa longitudinală a casei. Construcţia grajdului include de cele mai multe ori un şopru.
Bucătăria de vară a este amplasată în curte, aproape de casă, mai toate în colţ cu casa.
Această anexă a apărut în special în ultimele 4-5 decenii. Restul anexelor se prevăd în funcţie de
mărimea lor în curtea întâi şi, în ultimul timp, în curtea a doua.
Cu privire la construirea casei se mai păstrează anumite credinţe datini, tradiţii, în
memoria bătrânilor satului, care se desfăşurau înainte de punerea pietrei de temelie a casei. De
obicei în zidul de temelie se pune o pasăre domestică, un cocoş îngropat, iar sub pragul de la uşă
se pun bani din metal cu gândul că aceştia vor aduce mulţi bani în casă, iar la nuntă mirele ia
mireasa în braţe şi o trece peste prag.
Vatra focului era la rândul ei foarte importantă, căci în vechime femeile care trebuiau să
nască nu mergeau la spital, ci îi dădea viaţă pruncului în această tindă. Termenul autohton de
„vatră”, întâlnit şi-n limba albaneză „vate” a fost împrumutat din română, de sârbi, bulgari,
slovaci, ucraineni, polonezi şi maghiari, iar casele vechi bănăţene au avut vetre cu coş deschis,
dar tipul cel mai răspândit era coşul piramidal123.
Astăzi fiecare casă are „frontul” (faţada casei) zugrăvit, de obicei în 2 culori. Zugravii de
azi mai numesc zugrăvitul casei, a zidului din faţă, „cu stropi” 124, adică se ia un băţ în mâna
stângă, iar în mâna dreaptă o măturică din nuiele, care se înmoaie în vopsea, apoi se loveşte cu ea
peste băţul din mâna stângă, peste perete, şi astfel se obţine modelul „cu stropi”.
4.2. Portul popular

Costumul popular este întru totul de provenienţă românească, materialul a cuprins în el şi
modelele cusăturilor, iar ceea ce îi dă o valoare deosebită este, că, de la început până la sfârşit
este conceput în casă, lucrat de mână, în ciuda modelelor migăloase.
Când privim costumul popular, ne impresionează de la prima vedere, printr-o armonie
perfectă de linii, modele şi culoare, pentru că se acord foarte bine cu mediul iar care este purtat,
dar şi cu formele corpului omenesc.
123
E. Lammert, H Gehl, op. cit. p. 149.
124
Informaţii de la Velici Ana, 64 ani, nr. 89.
81
Costumul localnicilor a evoluat, de la simple forme de îmbrăcăminte, ce ocroteşte omul

de intemperiile climei, la adevărate valori artistice 125, la adevărate capodopere artistice, multe din
ele luând chiar drumul pieţelor internaţionale.
Cât priveşte portul popular femeiesc, cel vechi bineînţeles se încadrează în tipologia
portului bănăţean de munte, acesta şi azi se mai poartă, dar doar la anumite sărbători din cursul
anului, pentru că sunt şi foarte scumpe.
Găteala capului şi acoperământul său are o deosebită importanţă şi semnificaţie.
Conciul126, este un fel de bonetă în formă pătrată, ale cărei margini atârnă peste ceafă, aceasta
include şi pieptănătura, iar fetele poartă pe cap în loc de conci, un batic numit „cârpă” cu ciucuri
lungi.
Cămaşa127 este confecţionată din pânză groasă pentru a-i da volum şi asprime, iar alteori
din pânză fiind pentru a-i da impresia de un mic lux. Pe mânecă apare ornamentul de „tablă”, în
motive de linii drepte, neagră sau „vânătă”, care acoperă ca un strat greu faţa mânecii, ca şi
„foile” la gura cămăşii. Printre motivele îndesate, cusute cu reliefuri, apar din loc în loc albul
pânzei, sub formă de contur.
Un alt element al cămăşii este „brăţara”, o cusătură care susţine creţurile de sub guler şi
pe acelea de la volanul mânecii. Poalele sunt prinse în talie de „ciupag” (cămaşă), croite în foi
drepte şi linii, cu un decor plasat pe şolduri în sens vertical şi la tivul de jos în sens orizontal.
Brâul, în colorit sobru, ce încinge mijlocul femeii, peste cămaşă, este înfăşurat pe
deasupra cu „brăciara”, opregul sau catrinţa, prinzându-se peste acestea, ceea ce reflectă modul
de a purta în Banat. Opregul este compus din două părţi: o parte de ţesătură numită „petic”, un
dreptunghi lung de la un şold la altul, lat de vreo douăzeci şi cinci de centimetri, iar ţesătura este
aceeaşi, atât ca material cât şi ca tehnică ca la catrinţă.
Din latura inferioară a petecului, atârnă fire lungi din păr de lână de oaie, răsucite,
colorate în roşu, albastru negru şi care sunt a doua parte a opregului.
„Catrinţa”, compensează sobrietatea costumului, este aleasă cu fir argintiu, fie în romburi
mari sau mai mici „rate”, care impresionează prin armonia caldă a culorilor şi prin echilibrul
decorului.
125
Elena Secoşan, Tipologia portului popular, în Studii şi Comunicări de Etnografie-Istorie, vol. II, Caransebeş,
1977, p. 97.
126
Eutimiu Lăpăduş, Ceapsa şi Conciu în Banat, în Tibiscum, Caransebeş, 1986, p. 73.
127
Informaţii de la Velici Ana.
82
Pieptenul, denumit „cojoc”, este mai voluminos în această zonă, despicat în faţă,
împrejmuit cu o bordură de blană neagră, iar suprafaţa sa este acoperită cu broderie compactă,
lăsând vizibilă o porţiune din spate.
Obielele, care înfăşoară picioarele până aproape de genunchi, sunt bucăţi dreptunghiulare
de ţesătură, iar culoarea acestora au dungi orizontale este în alb şi negru. Peste acestea se
înfăşoară curelele opincilor din picioare, cu gurgui mare şi întors în sus.
În această manieră apare costumul sau portul popular femeiesc din această zonă, conturat
printr-o puternică personalitate, subliniată de duritatea materialului uneori, ce-i asigură
rezistenţă, sau alteori de materialele mai fine care-i conferă un stil de lux, apoi opulenţa
decorului, care se desfăşoară compact şi dens128.
Legat de portul vechi popular bărbătesc, acesta era din material gros, pânză de cânepă,
fuior.
Cămaşa ajunge până la genunchi, are mânecile pornite din umăr. În partea de sus, la
umăr, mânecile sunt încreţite, iar jos se termină cu manşete. Ornamentaţia de multe ori este
asemănătoare cu cea a costumului femeilor, dar mult mai simplă. Are foile unite cu „cheie”,
lucrată fin cu acul, o specialitate a femeilor din această zonă.
Brâul, care se înfăşoară în jurul mijlocului şi înviorează prin coloritul lui, albul cămăşii şi
negrul laibărului.
Laibărul, este „cioarec” negru, ca şi brâul ţesut din păr aspru, şi asigură acestei
vestimentaţii calitatea de rezistenţă în purtare.
Vara se poartă izmene largi din pânză albă, uneori băgate în obiele înalte, care se ridică
până sub genunchi.
Pe vreme de iarnă se poartă ceoareci, cu ornamentaţie dispusă în dreptul buzunarelor
aşezate în faţă, după sistemul pantalonilor militari din secolul trecut. Tot acum se purta
„dusutul”, haină lungă din cioareci albi, apoi „şuba” din păreasă albă sau vânătă, colorată şi
înflorată cu şnoare.
Încălţămintea, obielele, ca şi la femei ca formă, coloritul fiind diferit, se poartă înalte,
înfăşurate pe pulpa piciorului până sub genunchi.
Pe cap purtau căciula, care merită o atenţie specială, prin forma sa, din blană cu pielea, în
afară şi felul cum se purta pe cap.
128
Elena Secoşan, op. cit., p. 99.
83
De remarcat este faptul că atât costumul popular femeiesc cât şi cel bărbătesc nu se mai
poartă zilnic. Femeile îl mai poartă doar la sărbătorile mai mari din cursul anului, la anumite
festivităţi, jocuri, dau când merg la biserică; dar în schimb bărbaţii mai în vârstă nu-l mai poartă
deloc, chiar au uitat de el complet, doar unii băieţi din sat, care sunt înscrişi la cursuri de învăţare
a jocurilor populare, îl mai poartă când participă la anumite spectacole, unde este obligatoriu şi
pentru băieţi şi pentru fete costumul popular.
4.3. Obiceiuri legate de principalele evenimente din viaţa omului

4.3.1. Obiceiuri legate de naştere şi botez
Viata fiecărei familii primeşte sens odată cu naşterea unui copil, care a fost totdeauna un
prilej de bucurie în casa fiecăruia.
După credinţa populară, unele trăsături fizice şi psihice ale copilului pot fi determinate de
comportarea femeii în timpul gravidităţii, de unde decurg şi anumite practici şi obiceiuri
prenatale precum:
- dacă femeia gravidă nu va mărturisi celor din familie şi din sat starea în care se află
până în luna a patra de sarcină, copilul său nu va începe să vorbească decât foarte târziu sau va fi
mut129;
- dacă prima vietate care intră în casă în ziua de Crăciun este de sex bărbătesc, femeia
însărcinată va naşte un băiat;
- femeia însărcinată să nu fure nimic ca să nu îi rămână copilul „însămnat”;
- femeia gravidă să nu atingă pisica cu piciorul pentru a nu naşte copilul „flocos”;
- nu este îngăduit ca femeia în timpul sarcinii „să se mire” de oameni cu deficienţe fizice
sau psihice, ca să nu nască copilul ca aceştia, să-şi scuipe „în sân” dacă vede astfel de oameni.
Se poate prevedea sexul noului-născut prin introducerea unui ac într-un boţ de mămăligă
care va fi „mâncat” de femeia gravidă. Dacă aceasta va apuca acul de vârf va naşte un băiat, iar
de-l va prinde de urechi, va fi fată.
O gravidă va naşte fetiţă „dacă-i buzată” şi are „burta buită în gios”130.
Ştiut fiind faptul că femeile însărcinate sunt foarte pofticioase, sunt „îmbiate” cu orice
văd la cineva că mănâncă ca „să nu li se dea” şi să piardă sarcina. I se interzicea gravidei să
129
Ghe. Ţunea, O. Doclin, Ciclul vieţii. Obiceiuri şi tradiţii la românii din judeţul Caraş-Severin, Reşiţa, 2001, p.
12.
130
Informaţii obţinute de la Ogârlaci Maria, 76 ani, nr. 134.
84
mănânce fructe îngemănate – prună – ca să nu nască gemeni; la fel nu se mănâncă nici ouă cu
două gălbenuşuri.
Dacă i se va pune gravidei sare pe cap fără ca ea să observe şi ea va ridica mâna la cap,
va avea băiat, iar dacă lasă mâna în jos sau o pune pe burtă, fetiţă131.
În perioada sarcinii, femeia trebuie să fie ferită de emoţii, stări nervoase, conflicte, să
ducă o viaţă liniştită, în condiţii de igienă perfectă şi să se ferească de răceală.
Copilul se boteza după câteva săptămâni. Botezul era precedat de „îmbisericirea” la şase
săptămâni, o ierurgie practicată de biserică, prin care mama şi pruncul se curăţau şi nou-născutul
era prezentat întregii comunităţi cu acest prilej.
La botez luau parte părinţii, moaşa şi naşa (aceeaşi persoană care i-a cununat pe părinţii
copilului). Sunt rare cazurile când se schimbă naşii; dacă sunt prea în vârstă, atunci naşii se aleg,
de obicei, din aceeaşi familie. Între fin şi naşi se stabileşte un sistem de legături de familie; naşii
asistă copilul la botez şi la primii săi paşi în viaţă şi finii au obligaţia să le fie recunoscători, să-i
trateze cu respect şi să le facă daruri cu prilejul sărbătorilor. Naşul este considerat ca fiind al
doilea părinte. Pe drumul spre biserică, copilul este dus de moaşă, iar în timpul slujbei şi la
întoarcere naşa are rolul principal. Slujba Botezului este plătită de moaşă şi naşă. Nănaşa aduce
pentru copil o lumânare de ceară împodobită frumos cu flori (naturale sau artificiale) şi un
costumaş pentru micuţ, prins de lumânare.
În timpul când alaiul era la biserică, acasă, mama copilului efectua o seamă de activităţi:
scria, citea, socotea, lucra(simula doar anumite munci) pentru ca pruncul să fie înţelept, cu talent
şi harnic. La întoarcere mama primea copilul pe fereastră ca să fie iubit ca lumina. Înainte să-l
primească, mama trebuia să întrebe: ştie să cânte? Să joace? Să scrie? Să muncească?, iar naşa
încuviinţa toate acestea132. Astăzi acest obicei nu se mai păstrează.
4.3.2. Obiceiuri de căsătorie

La fel ca şi botezul, nunta este unul din cele mai importante momente din viaţa omului,
pentru că de obicei se întâmplă o singură dată în cursul vieţii pe pământ.
Înainte de actul căsătoriei, se obişnuieşte a se celebra aşa zisa „căpară” (logodnă).
Aceasta se făcea într-o duminică seara, după ce cuscrii se înţeleseseră în prealabil asupra
condiţiilor materiale. Cu o săptămână înainte de nuntă, băiatul împreună cu părinţii se duc la naşi
pentru ai pune în temă cu ce au de făcut. Dacă naşii sunt mai în vârstă, predau această funcţie
131
Ibidem.
132
Ibidem.
85
copiilor lor sau unor rude mai apropiate. în cazul în care fata vine noră la băiat, nunta se va
desfăşura la casa băiatului, iar dacă băiatul merge ginere, atunci nunta se va desfăşura la casa
fetei sau mai nou se obişnuieşte să se facă nunta pe la diferite localuri sau restaurante din
Caransebeş133.
Miercuri seara, înainte de duminica nunţii, două rude mai apropiate din partea miresei,
merg cu plosca înflorată, plină cu ţuică, la rudele miresei, pentru ai invita la nuntă. Se pare că a
rămas acest obicei din vechime, deoarece mâine zi fiind joi, era zi de piaţă la Caransebeş, de
unde aceştia puteau să-şi cumpere darurile, cunoscute sub denumirea de „cinste”134.
Aceeaşi chemare se făcea sâmbătă seara pentru rudele mirelui şi a naşului. Tot acum se
adunau vecinii satului la casa acestuia pentru pregătirea „steagului” de nuntă, o basma de mătase
agăţată pe un băţ şi împletită cu verdeaţă, de regulă iederă.
Duminică dimineaţa venea muzica la casa mirelui, iar acolo, dacă naşul nu era din acelaşi
sat cu mirele, rudele mai apropiate împreună cu muzica mergeau după naş.
Astăzi rudele mirelui care au maşini, se adună toţi în faţa casei acestuia, unde formează o
adevărată coloană şi pleacă spre casa naşului. Acolo iau o masă de prânz, jucau câteva jocuri
populare, după care plecau toţi spre casa miresei.
Ajungând la casa miresei, aici nu li se dădea voie aşa uşor să intre în casă, procedându-se
la un schimb de întrebări, răspunsuri şi glume, după care se deschidea poarta şi-n sunetele unui
marş, se intra în casă. Aici urma un alt dialog între părţi, discuţii din care reieşea că noii veniţi
căutau o căprioară, care ar fi ascunsă în acea casă.
Li se oferea o mică mireasă, pe care nu o refuză ci o cinstesc fiecare cu o sumă de bani,
cerând apoi să fie adusă „căprioara cea mare” adică mireasa. în cele din urmă era adusă mireasa,
iar muzica intona „La mulţi ani”, după care joacă, mănâncă şi din bucatele puse de mireasă, apoi
întreaga coloană pleacă spre biserică, unde se săvârşeşte cununia religioasă.
Pe drum naşii şi socrii mai servesc ţuică din ploscă sau sticlă, celor care privesc cele ce se
întâmplă. în biserică fiind, mirii caută să se calce unul pe altul pe picioare, fiecare voind să fie
primul, gest ce simbolizează pe cel care va fi stăpân în casă.
De aici toţi nuntaşii pornesc spre locul unde se serveşte masa, stând până dimineaţa în
compania muzicii populare, dansând diferite jocuri populare de pe aceste meleaguri.
133
Gheorghe Lazăr, Obiceiuri de nuntă din judeţul Caraş-Severin, în revista Studii şi Comunicări, Caransebeş, 1975,
p. 49.
134
Informaţii obţinute de la Munteanu Irina, 83 ani, nr. 56.
86
După terminarea servirii mesei, o rudă apropiată a mirilor, de regulă unul mai vorbăreţ şi
glumeţ, strigă darurile, dând semnalul prin cuvintele „Hai la moară, hai la moară că se roade”. Se
începe cu naşul, rudele mai apropiate şi ceilalţi nuntaşi. Darurile constau în diferite materiale şi
obiecte casnice şi până în anul 1945 se punea mare accent pe aşa zisele cinste, coşuri pline cu
„turte colorate” având la mijloc o oglindă, puse pe un tort. Se mai obişnuia de către rudele mai
apropiate, să aducă un pom, un brăduţ împodobit cu turte, iar în vârf având o oglindă135.
În afară de aceste „cinste”, se mai oferă bani, după posibilităţile materiale şi gradul de
rudenie.
Până prin 1935, cei ce strigau darurile, făceau glume la adresa nuntaşilor 136. După
terminarea strigării darurilor, care se prelungea de multe ori până noaptea târziu, urma „jocul
miresei”, la care putea participa oricine. Jocul începea cu o sumă destul de mică, care se aduna
de către „givăr”, cavalerul de onoare, sumă care la terminarea jocului se împărţea între mireasă şi
muzicanţi.
Suma creştea ca la o licitaţie, iar mirele când observa că mireasa lui este obosită, punea o
sumă mai mare şi lua mireasa. Apoi se forma o coloană şi porneau în marşul muzicii spre casa
mirelui, iar pe drum nuntaşii cântau următoarele versuri:
„Unt soacră unt, că piepten îţi aduc
Unge soacră pragul că-ţi aduc pe dracul
Unge soacră bârna că-ţi aduc pe fârna”
După aceasta se mergea la casa mirelui, unde iarăşi se servea o masă, după care se
continua cu o petrecere până în zori.
4.3.3. Obiceiuri legate de moarte

În folclorul nostru, obiceiurile în legătură cu moartea şi înmormântarea au păstrat mai
mult decât celelalte obiceiuri legate de momentele importante din viaţa omului – credinţe şi
practici străvechi.
Misterul morţii a dus la dezvoltarea unui întreg complex de credinţe, după care viaţa este
continuată de către mort pe o altă lume. Moartea este un moment de durere, de jale pentru
familie, pentru întreaga colectivitate. Din momentul naşterii, omul este inevitabil supus morţii.
În credinţa populară, moartea este prevestită de o mulţime de semne:
135
Ibidem.
136
Petru Pagu, Ritualuri de nuntă din Judeţul Caraş-Severin, în revista Tibiscum, nr. 7/1988, p. 52.
87
-dacă visezi cu apă tulbure, carne, extracţii dentare, mort, taur sau vaci negre, urs, moare
cineva din sânul familiei, dintre rude sau cunoscuţi;
-dacă ţi se zbate ochiul intens şi repetat sau „pocnesc” prin casă obiectele de mobilier, la
fel este semn rău, semn că va muri cineva dintre cei apropiaţi.137
Aceeaşi semnificaţie o are şi cântecul „şomvicii” (cucuvea), precum şi schelălăitul
câinelui.
Moartea uneori vine pe neaşteptate, dar alteori o boală grea şi îndelungată dă de înţeles
tuturor că omul nu mai are multe zile de trăit. În această situaţie, bolnavul primeşte vizita celor
apropiaţi (rude şi cunoscuţi), împreună cu care retrăieşte cele mai frumoase evenimente petrecute
împreună şi îşi cer iertare reciproc asupra unor neînţelegeri ivite vreodată între ei.
Alţii nu pot muri, pentru că în viaţă au comis una sau mai multe abateri grave de la
morală şi simt nevoia iertării din partea celor cărora le-au greşit şi din partea lui Dumnezeu.
Când bolnavul se află în agonie, i se pune în mână o lumânare de ceară. Dacă cineva
moare fără lumânare, se crede că acesta va rătăci prin locuri pustii şi întunecoase din care nu
poate răzbi până ce nu „îi numesc” rudele câte o lumină din ceară de pomană, la Biserică.
În momentul în care omul îşi dă obştescul sfârşit, se întoarce oglinda din cameră sau se
acoperă cu o bucată de pânză, „să nu se vadă mortu’ în casă”138.
Obiceiurile, pe lângă caracterul lor superstiţios, au la bază şi o serie de necesităţi igienice
reale. Astfel, mortul în prima zi este spălat, aşezat pe o pânză albă umedă, cu care se înveleşte
pentru a preveni descompunerea pretimpurie. În cazul în care mortul este bărbat, se tunde şi se
bărbiereşte de către o persoană de acelaşi sex.
După ce este îmbrăcat, se pun în sicriu unele obiecte cărora li se atribuie un scop utilitar
în viaţa de apoi: săpun, brici, piaptăn, oglindă, batistă, monede necesare pentru plata vămilor;
bomboane, biscuiţi pentru a asigura hrana „drumeţului” sau pentru rudele care îl aşteaptă.
Ca să nu se mai întoarcă mortul, deranjând pe cei în viaţă, primeşte atâtea păpuşi de cârpe
uzate câte persoane locuiesc în casă. El, după imaginaţia lor, va fi preocupat de desfacerea
acestora. Iar ca să nu se lege nimeni de mort, mai aşează în sicriu şi un briceag, acesta
reprezentând obiectul care taie şi ultimele legături dintre mort şi cei rămaşi în viaţă139.
4.4. Obiceiuri legate de sărbătorirea Crăciunului

137
Informaţii de la Cioloca Aurel, 77 ani, nr. 95.
138
Ibidem.
139
Klara Gazda, Obiceiuri legate de naştere, căsătorie şi moarte in satele din jud. Caraş-Severin, în „Studii şi
comunicări”, Caransebeş, 1975, p. 186.
88
Colindele, balurile şi celelalte obiceiuri legate de Naşterea Domnului Isus se mai

păstrează şi în zilele noastre, dar farmecul lor deosebit s-a pierdut şi lumea nu prea îşi mai aduce
aminte cum era înainte, doar bătrânii mai păstrează amintirile vremurilor şi povestesc cu mare
drag acestea.
În seara de ajun, dascălul şi copiii se îmbrăcau în straie populare şi mergeau la colindat,
apoi în ziua întâi de Crăciun erau aleşi şase copii care ştiau să cânte, erau îmbrăcaţi în magi,
mergeau cu STEAUA şi colindau fiecare casă. Potrivit personajelor, aceştia erau îmbrăcaţi în
„straie” populare, aveau săbii, Irod purta coroana mare, craii coroana mică, iar îngerul avea pe
cap un „con”140.
Un alt obicei din ajunul Crăciunului, dar care în prezent nu se mai practică este cel legat
de fetele nemăritate. În ajunul Crăciunului se adunau fetele în casa cuiva, de obicei o pereche de
tineri căsătoriţi. Gazdele puneau pentru fiecare fată câte o „strachină” (castron) sau „taier”
(farfurie) aşezate cu fundul în sus. Sub fiecare strachină sau taier se punea câte un obiect:
pieptene, cartof, busuioc, mărgele, tăciune, bani, porumb, fiecare obiect având o semnificaţie.
Fiecare fată din acel grup se ducea şi îşi alegea o strachină şi se uita sub ea să vadă ce este
ascuns.
Dacă nimerea:
tăciunele, însemna că sortitul va fi negru ca tăciunele;
porumbul, însemna că sortitul va fi harnic şi va avea pământ;
banii, înseamnă că sortitul va avea avere;
mărgele, înseamnă că sortitul va fi nici prea sărac, nici prea bogat;
pieptene, înseamnă că ursitul nu va fi prea frumos;
busuioc, înseamnă că ursitul va fi cu noroc;
cartof, înseamnă că ursitul va fi guşat.141
Bătrânii îşi amintesc că tot specific Crăciunului erau balurile organizate la care fetele
nemăritate erau însoţite de părinţii şi bunicii lor, care veneau curioşi să vadă „care fecior joacă
fata”. Lumea se îmbrăca în haine de sărbătoare, iar balul dura trei zile.
4.5. Obiceiuri legate de trecerea din vechiul an în noul an
140
Informaţii de la Lupşescu Eva, 68 ani, nr. 119.
141
Ibidem.
89
În noaptea de Anul Nou se organiza un bal numit balul vânătorilor, la care participau
cetăţenii, îmbrăcaţi în costum popular. Bătrânii mai ţin minte două obiceiuri legate de Anul Nou,
care însă nu se mai practică acum.
În ajunul Anului Nou se luau douăsprezece cepe care se curăţau şi se scobeau în mijloc.
În fiecare dintre ele se punea o cantitate egală de sare. Aceste cepe erau aşezate între geamuri
(între cele două rânduri de geamuri ale unei ferestre) şi se lăsau acolo peste noapte. Aceste
douăsprezece cepe simbolizau cele douăsprezece luni ale anului, iar dimineaţa se observa în care
ceapă este mai multă apă, însemna că acea lună a anului era mai ploioasă şi astfel vedeau dacă
aveau ploaie suficientă în timpul verii pentru culturile agricole. Se zice că informaţiile obţinute
astfel se „adevereau” de regulă142.
Un alt obicei practicat în ajunul Anului Nou era cel prin care fetele tinere nemăritate
vedeau dacă se vor căsători în anul următor. Astfel, în seara respectivă, ele aduceau de afară un
braţ de lemne la întâmplare, fără a număra lemnele, pe care le lăsau undeva sub „şpoiert”
(cuptor). Dimineaţa ele numărau lemnele rămase şi dacă erau în număr cu „soţ” (par), însemna
că se căsătoreau în anul următor, dacă erau în număr fără „soţ” (impar), însemna că nu se
căsătoreau în anul ce urma.143
4.6. Obiceiuri legate de Bobotează şi Sf. Ioan Botezătorul

Bătrânii satului îşi aduc aminte de unul dintre obiceiurile legate de Bobotează şi anume
acela că înainte de sosirea preotului pentru binecuvântarea casei, fata nemăritată punea sub prag
un inel, mărgele sau un cercel acoperit cu un „preş” (covoraş). Pe locul unde stătea preotul cu
picioarele când binecuvânta casa, dormea fata, care îşi visa ursitul. Tot în acea zi se punea
busuioc sub pernă, în acelaşi sens. Acest obicei nu se mai practică în zilele noastre.
Un alt obicei, dar păstrat şi azi, este cel al „ieşitului cu licea la râu”, unde părintele şi
credincioşii merg, cântând, la marginea râului.
După ce părintele citeşte evanghelia şi face slujba de sfinţire a apei, pune crucea pe apă,
iar după slobozirea crucii, fiecare credincios îşi ia apa sfinţită din râu, numită „molidva”, care
păzeşte de „toată boala şi tot răul”, apoi se întorc la biserică pentru a lua anafura. Acest obicei
este practicat şi astăzi.
4.7. Obiceiuri la Învierea Domnului

142
Ibidem.
143
Informaţii de la Velici Ana.
90
Cu 2-3 zile înainte de învierea Mântuitorului Iisus Hristos, fiecare familie îşi procură un
miel, iar gospodinele pregătesc diferite feluri de mâncare din carnea acestuia. Tot acum femeile
roşesc ouăle, în diferite culori, unii chiar cu diferite modele pe ele.
În ultima săptămână de post, cu două zile înainte de înviere, în „ograda” bisericii se face
un foc. în jurul lui se strâng: cei mai mici; oamenii care nu sunt obişnuiţi să stea mult în biserică
şi cei care vin foarte rar la biserică, dar sunt atraşi de acest obicei al focului.
Seara, cel puţin un membru dintr-o familie, merge la biserică, cu o lumânare aprinsă şi
asistă la serviciul religios oficiat de preot, la terminarea căreia, preotul sfinţeşte „sfintele paşti”,
pe care le pune în pahare şi le împarte credincioşilor.
Duminică dimineaţa, fiecare membru al familiei se spală pe faţă, mănâncă „sfintele
paşti”, ciocnesc un ou roşu şi consumă carne de miel. în jurul orelor 10, toţi merg la biserică la
oficierea sfintelor slujbe, de obicei acum vin la biserică aproape toţi localnicii.
La ieşirea din biserică, fiecare primeşte un colac, o lumânare şi un ou roşu, iar pe o masă,
în pungi, se pune carne de miel fiartă, caş, ouă fierte, din care fiecare ia, iar în pahare se pune
vin, ţuică şi suc.
În ultimii ani o singură familie din sat face pregătirile de Paşti, zi în care, pe lângă ce dă
la biserică, chemă la masă câte un membru din fiecare familie.
Luni, a doua zi de Paşti, c-am pe la ora 10 apar aşa zisele „babe”. Babele - obicei vechi
ce s-a perindat la noi în sat din bătrâni. Dintre obiceiurile de Paşti ne-a mai rămas doar acesta
care este atractiv pentru tineret.
Bărbaţii se deghizează în modul cel mai urât şi mai josnic. Aceste urâţenii au rolul de a
strânge cât mai multe ouă roşii, simbolul Paştelui.
Din cauza faptului că tineretul se comportă urât cu ele aşa zise, Babele încep să devină
agresive, de multe ori joaca sfârşindu-se printr-o scaldă în pârâul satului. Ele recurg la mai multe
scenete: plimbatul mortului prin sat, Nunta, Hora satului şi altele. La aceste spectacole sunt atraşi
să privească şi cei mai bătrâni.
Sărbătoarea Paştelui este un praznic mult aşteptat, mai puţin pentru aceste jocuri atractive
şi mai mult pentru evenimentul învierii în sine, când trebuie să iertăm toate pentru înviere; să
parcurgem drumul cu Iisus Hristos până la Răstignire şi duminică să ne întâlnim cu Hristos cel
înviat la dumnezeiasca Liturghie.
4.8. Obiceiuri şi sărbători de primăvară şi vară
91
Aproape toate obiceiurile din aceste două anotimpuri şunt legate de anumite sărbători ale
credincioşilor ortodocşi, iar data apariţiei lor nu se cunoaşte, pentru că s-au păstrat prin
transmiterea din generaţie în generaţie pe cale orală. Se pare că strămoşii noştri credeau în puteri
supranaturale şi duhuri nevăzute, de care trebuiau să se păzească, spre a nu le supăra, iar acestea
supărate fiind ar provoca diferite rele, pagube în gospodărie, îmbolnăviri sau chiar moarte în
sânul familiei.
Pentru a scăpa de astfel de nenorociri, s-au creat de-a lungul vremii, pentru a combate
aceste rele, diferite momente închinate unor puteri nevăzute şi care ar putea fi îmblânzite.
În vechime se aduna tot satul la aşa numita „Clacă”, prestarea anumitor lucrări adecvate
anotimpului.
Astfel, iată unele din aceste obiceiuri, care sunt adevărate sărbători: „Sân Toader” în
postul sfintelor Paşti, în prima sâmbătă, când nimeni nu are voie să presteze nici o muncă, să nu
prindă caii la căruţă, doar să facă de mâncare şi să se ocupe de animale, ca şi în zi de duminică,
doar că nu se face slujbă la biserică. Se crede că Sân Toader umblă prin sat împreună cu caii lui,
iar pe cei care îi prinde la lucru o să-i pocească sub diferite forme prin desfigurare.
Părinţii chiar le interzic copiilor să mai stea pe afară după ce se înserează în această zi.
Este vorba fără îndoială de un mit exprimat artistic în legendele care circulă nu numai în această
zonă a Banatului, ci pe aproape tot teritoriul românesc144.
Un alt obicei, tot în postul Sfintelor Paşti, este sărbătoarea „Marţea Trăsnetelor”, zi, în
care, dacă familia va lucra, va aduce asupra casei sau a altor bunuri, trăsnete.
La data de 23 aprilie, de sărbătoarea Sfântul Gheorghe, este obiceiul aşa numit „udatul”,
în care, de obicei tinerii satului, iau două găleţi în mână pline cu apă şi ies în stradă, iar pe cei
care-i prinde pe stradă, mai ales fetele, le stropesc cu apă. Cei mai îndrăzneţi dintre băieţi, pe
care fete le prind le duc chiar la râu, unde le bagă în apă cu totul.
În data de 20 iulie le sărbătoarea „Sfântului Ilie”, dacă se lucră la ţarină sau oriunde, se
vor abate asupra zonei furtuni însoţite de fulgere şi trăsnete, provocate chiar de Sfântul Ilie, după
cum spun bătrânii, care se plimbă pe cer în ziua aceea într-o trăsură145.
Această sărbătoare este urmată de următoarele: „Pantelimon”, „Sfânta Ana”, „Măria
Magdalena” şi „Foca”, care este ţinută cu cea mai mare stricteţe, pentru a păzi recolta de fân,
adunată toată vara în clăi, de trăsnete146.
144
Simion Florea Marin, Sărbătorile la români, în revista Studii şi comunicări de Etnografie-istorie, Caransebeş,
1976, p. 73.
145
Informaţii de la Băra Ion, 72 ani, nr. 25.
146
Nicolae Cristescu, Obiceiuri de primăvară şi vară din Banat, în revista Tibiscum, nr. 7/1988, p. 49.
92
„Ziua ursului”, la data de 1 august, zi în care nimeni nu are voie să rostească cuvântul
„urs”, pentru ca acesta să nu provoace pagube în rândul animalelor. In ultimii ani această
sărbătoare este ţinută doar de persoanele care au la munte oile sau alte 4.2.6. Alte datini şi
obiceiuri
Deprinderea consfinţită în timp şi devenită tradiţională pentru colectivitatea de oameni
ale acestor locuri este la rândul ei evidentă în atenţia cercetării noastre.
CONCLUZII
Lucrarea „Contribuţii la cunoaşterea spiritualităţii Văii Caraşului – Mercina” cu prinde o

serie de elemente care conturează tipul acestei localităţi din cele mai vechi timpuri până în
prezent.
Cadrul geografic aduce o descriere mai mult fizică a acestor meleaguri, aşezarea
localităţii, cu relieful ce o înconjoară sau este cuprins pe teritoriul satului, cu apele ce străbat
vatra satului, clima, bogăţiile, elementele floristice şi faunistice, toate formând un cadru propice
de viaţă a locuitorilor. În acest capitol este menţionată importanţa acestor locuri în viaţa de zi cu
zi.
Capitolul de istorie a localităţii prezintă satul din cele mai vechi timpuri până în prezent,
scoţând desigur în evidenţă numeroasele evenimente ce au avut loc pe aceste meleaguri sau care
sunt strâns legate de viaţa bănăţenilor di Mercina.
Un capitol aparte este acela în care sunt enumerate instituţiile mai importante din
localitate, biserica, şcoala, primăria, căminul cultural, prezentându-se şi rolul şi importanţa lor în
dezvoltarea istoriei locale. Corul şi fanfara din Mercina şi-au pus amprenta asupra vieţii
spirituale a întregii zone şi nu numai.
93
Capitolul de etnografie şi folclor este desigur un alt capitol în care se pune accentul pe
tradiţionalismul locuitorilor, pe frumuseţea portului, care exprimă o seriozitate şi o simplitate,
arătând în fapt caracterul oamenilor. Mai este cuprins şi un alt subiect important, arhitectura
locuinţelor, care prezintă caracterul echilibrat al oamenilor după simetria locuinţelor şi mai ales
aranjamentul acestora. Obiceiurile legate de evenimentele cele mai importante ale vieţii
oamenilor arată frumuseţea acestora şi credinţa în viaţa veşnică, fapt care reiese din sentimentul
statorniciei sătenilor în faţa morţii.
Această lucrare s-a dorit a fi un omagiu adus tuturor locuitorilor acestei localităţii, care
prin trecerea lor prin această viaţă, au lăsat la temelia comunei o piatră şi mai ales o istorie din
care tinerii din prezent să se oblige, din respect pentru străbunicii şi părinţii lor, să continue
această frumoasă construcţie a satului, atât pe plan economic, material, cât şi pe plan spiritual. Să
nu-şi lase privirile rătăcite în vâltoarea modernismului, ci din când în când să-şi aplece privirea
spre originea lor, spre frumuseţea generaţiilor ce şi-au construit de-a lungul secolelor, o aşezare
durabilă, pitorească cum rar îţi este dat să întâlneşti.
Localitatea Mercina şi aceste ţinuturi nemuritoare, încărcate de atâta istorie merită mult
mai mult decât să fie date uitării şi ignoranţei, putând să devină în timp un important centru
economic, cultural şi spiritual.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare
Documente inedite
Arhiva parohiei Mercina, dosar Şedinţele Sinodului Parohial Mercina, 1881; Fond
Dosar de documente de valoare istorică, 1911; Pomelnicul preoţilor care au slujit la parohia
Mercina; Dosar corespondenţă pe anul 1921.
Arhiva Primăriei Vărădia.
Arhiva Şcolii Generale Mercina, dosar nr. 20.
Documente edite
Suciu, I., D., Constantinescu, R., Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului,
vol. I, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980.
94
***, Recensământul din 1910 în Transilvania, în „Studia Censualia Transsilvanica”, Ed.

Staff, 1999, Cluj-Napoca.
Periodice
ActaMN 15/1978.
Almanahul Banatului, 1929.
Analele Banatului, 3/1994
Banatica, nr. 4, Bucureşti 1993.
Banatica, nr. VII, Reşiţa, 1983.
Drapelul roşu, nr. 7331, 1968.
Foaia Diecezană, Caransebeş, nr. 46-47 din 18 noiembrie 1945.
Mitropolia Banatului, nr. 10-12/1957.
Renaşterea Bănăţeană, nr. 3528, 15 septembrie, 2001.
Renaşterea Bănăţeană, nr. 3526/3 septembire 2001.
Revista institutului social Banat-Crişana, nr. 13/1937.
Studia Censualia Transsilvanica, Ed. Staff, 1999, Cluj-Napoca.
Studii şi comunicări de etnografie-istorie, Caransebeş, 1975
Studii şi comunicări de etnografie-istorie, Caransebeş, 1976.
Studii şi Comunicări de etnografie-istorie, Caransebeş, 1977.
Studii şi comunicări de etnografie-istorie, Caransebeş, 1982.
Telegraful român, 1906, nr. 75-78.
Tibiscum, Caransebeş, 1986
Tibiscum, nr. 7/1988.
Tibiscus Etnografie 1976-1978, Timişoara, 1978.
Timpul, nr. 154/3 iulie 2000.
Lucrări speciale
Bizerea, Marius, Ghidul judeţului Caraş-Severin, Reşiţa, 1971.

Bizerea, Marius, Selăjan, Viorel, Monografia corului din Coştei, Coştei, 1969.
Boin, Ioan, Martin Optiz şi românii, în „Telegraful român”, 1906, nr. 75-78.
95
Cornean, Nicolae, Monografia Eparhiei Caransebeşului, Caransebeş, 1940.

Cristescu, Nicolae, Obiceiuri de primăvară şi vară din Banat, în revista „Tibiscum”, nr.
7/1988.
Ehrler, Johann Jakob, Banatul de la origini până acum (1774), Editura Facla,
Timişoara, 1982.
Gazda, Klara, Obiceiuri legate de naştere, căsătorie şi moarte in satele din jud. Caraş-
Severin, în „Studii şi comunicări”, Caransebeş, 1975.
Găvădina, Ioan Doru, Martin Staia, Mercina. Repere culturale, Editura Mirton,
Timişoara, 2003.
Găvădina, Ion Doru, Viaţa bisericească în localitatea Mercina, mss., Mercina, 1973.
Găvădină, Ion Doru, Monografia parohiei ortodoxe române Mercina, 1982, manuscris.
Goga, Octavian, Despre Banat, în „Revista institutului social Banat-Crişana”, nr.
13/1937.
Gudea, Nicolae, Observaţii în legătură cu istoria Banatului în epoca romană, în
„Banatica”, nr. VII, Reşiţa, 1983.
Gumă, Marian, Civilizaţia primei epoci a fierului în sud-vestul României, în „Banatica”,
nr. 4, Bucureşti 1993.
Iaroslavski, Eugen, Lazarovici, Gheorghe, Aşezări de secol Iv în sudul Banatului, în
„ActaMN” 15/1978.
Jompan, Dumitru, Coruri şi fanfare din Banat, Timişoara, 2003.
Jurjică, Timotei (coordonator), Caraş-Severin. Monografie, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1981.
Lammert ,Erich, Gehl, Hans, Tipologia şi geneza casei şvăbeşti în Banat, în „Tibiscus
Etnografie 1976-1978”, Timişoara, 1978.
Lazăr, Gheorghe, Obiceiuri de nuntă din judeţul Caraş-Severin, în revista „Studii şi
Comunicări”, Caransebeş, 1975.
Lăpăduş, Eutimiu, Ceapsa şi Conciu în Banat, în Tibiscum, Caransebeş, 1986.
Lotreanu, Ion, Monografia Banatului, Institutul de arte grafice „Ţara”, Timişopara,
1935.
Luca, Sabin Adrian, Repertoriul arheologic al judeţului Caraş-Severin, Editura
Economică, Bucureşti, 2004.
Mare, Mircea, Banatul între secolele IV-IX, Timişoara, 2004.
96
Marin, Simion Florea, Sărbătorile la români, în revista „Studii şi comunicări de

Etnografie-istorie”, Caransebeş, 1976.
Medeleţ, Florin, Contribuţii la repertoriul numismatic al Banatului. Epoca Laténe.
Secolul IV în. Hr.-106, în „AnB”, 3/1994.
Munteanu, Ioan, Banatul istoric. 1869-1918. Ocupaţii. Economia, vol. II, Editura
Excelsior Art, Timişoara 2006.
Munteanu, Ioan, Banatul istoric 1869-1918. Aşezările. Populaţia, vol. I, Editura
Excelsior Art, Timişoara 2006.
Munteanu, Ioan, Mişcarea naţională din Banat 1881-1918, Editura Antib, Timişoara,
1994.
Oallde, Petru, Lupta pentru limba română în Banat, Editura Facla, Timişoara, 1983.
Pagu, Petru, Ritualuri de nuntă din Judeţul Caraş-Severin, în revista Tibiscum, nr.
7/1988.
Popiţi, Grigore, Conspectul arhivelor din Banat, Timişoara, 1950.
Radu, P., Onciulescu, D., Contribuţii la dezvoltarea învăţământului din Banat până la
1800, Editura Litera, Bucureşti, 1977.
Răuţ, O., Ioniţă, V., File de istorie şi toponimie, Reşiţa 1976.
Secoşan, Elena, Tipologia portului popular, în „Studii şi Comunicări de Etnografie-
Istorie”, vol. II, Caransebeş, 1977.
Silveanu, Ileana, Cărările speranţei. Destine ale rezistenţei anticomuniste din Banat,
vol. X, Editura Învierea, Timişoara, 2010.
Silveanu, Ileana, Cărările speranţei. Destine ale rezistenţei anticomuniste din Banat,,
vol. VI, Editura Învierea, Timişoara, 2008.
Stoilă, I., Valea Caraşului, Districtul Ilidia secolele XIV-XVII, Reşiţa, 1986.
Suciu, Coriolan, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968.
Turcuş, Aurel, Precup, Sorin, Ruga Timişoarei, în „Renaşterea Bănăţeană”, nr. 3528,
15 septembrie, 2001.
Ţârcovnicu, V., Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Banat (1780-1918),
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.
Ţeicu, Dumitru, Arheologia satului medieval din Banat, Editura Banatica, Reşiţa, 1996.
97
Ţunea, Ghe., Doclin, O., Ciclul vieţii. Obiceiuri şi tradiţii la românii din judeţul Caraş-
Severin, Reşiţa, 2001.
Ursu, Nicolae, Corurile bănăţene în epoca începuturilor, în „Drapelul roşu”, nr. 7331,
1968.
Ursu, Nicolae, La centenarul corului din Chizătău, în „Mitropolia Banatului”, nr. 10-
12/1957.
Uzum, I., Harta turistică a judeţului Caraş-Severin, Reşiţa 1987.
Văran, Ion, Monografia Protopopiatului Ortodox Români Oraviţa, Editura Marineasa,
Timişoara, 2003.
Vărădeanu, Vasile, Monumente bisericeşti şi culturale din zona Oraviţei, Editura
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981.
Velceanu, Iosif, Doi înfăptuitori: Muzicescu şi Vidu. Contribuţie la istoria muzicii
bănăţene (1840-1890), Editura „Asociaţia Corurilor şi Fanfarelor din Banat”, Timişoara.
Velceleanu, I., Anuarul Societăţii corurilor şi fanfarelor române din Banat pe anii 1922-
1926, Timişoara, 1926.
Vuia, Iuliu, Şcolele româneşti bănăţene, Orăştie 1896.
***, Corul din Mercina, în „Almanahul Banatului”, 1929.
98

Mercina 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mercina 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Contribuţii la cunoaşterea spiritualităţii

Văii Caraşului - Mercina

4.7. Obiceiuri la Învierea Domnului……………………………………………………… 84

1.1. Aşezarea localităţii

1.1.1. Microtoponimia satului

Daban loc situat la hotarul dintre satul Mercina şi comuna Vărădia.

1.2. Condiţii fizico-geografice

 Lunca are o lăţime ce oscilează între 20 m în partea de est şi 900-

1.2.4. Vegetaţia şi fauna

1.3. Economia tradiţională a localităţii Mercina

TOTAL Populaţia activă ocupată în

Alte ocupaţii agricole

1.3.2. Creşterea animalelor

Cornute Cai Capre Porcine Oi

795 793 291 360 1 - 35 208 409 632

1.3.4. Alte ocupaţii

An 1869 Case existente Diferenţa Anul 1910

398 410 435 361 363 -35 66 278 251 112

De asemenea, se observă o scădere a numărului de locuitori, de la 2056 în 1869 la 1694

Populaţia civilă existentă în anul An 1910 Emigraţi

Structura populaţiei pe sexe şi vârstă în anul 191018:

Total Sexul Grupe de vârstă Stare civilă

Nr. Numele şi prenumele Nr. Nr. Posedă pământ Anul stabilirii în

20 Glaser Ioan 229 4 9 - 1930

2.1.Satul Mercina în epoca antică

Menţionăm, de asemenea, că a fost descoperit un tezaur monetar, cu monede romane

2.2. Satul Mercina în Evul Mediu

În anul 1445 Mârşina, Cogya (Coştei) şi Socziczo (Sălciţa) trec de la districtul

2.3. Satul Mercina în epoca modernă şi contemporană

Pe peretele dinspre miazăzi sunt scrise nemuritoarele versuri:

3.1. Biserica ortodoxă

„…Totu preisdiulu încunoscincează comitetului cum că Dsa după o aşceptare lungă

Primii greco-catolici sunt consemnaţi în şematismele episcopiei Lugoj în anii 1871,

În altar se găsesc următoarele scene: pe bolta centrală – Maica Domnului cu pruncul

3.2. Biserica baptistă

 Iulius Mitrofan, inginer mecanic la regionala CFR Timişoara, decedat în

3.5. Căminul cultural

Nesatisfăcătoare este şi activitatea cultural-educativă a căminelor culturale, unde

3.5.1. Corul din Mercina

organizarea vieţii bisericeşti şi a cultului divin, cu un rol deosebit la împodobirea slujbelor

şi a întregii zone cărăşene. A adus o valoroasă contribuţie la educaţia religioasă şi cultural -

O altă „Diplomă”, atestă participarea ca invitat, la festivitatea dezvelirii bustului lui

- Secţia a III - a: fanfare urbane şi rurale în grădina cinematografului „Capitol”. În

Cisma — C. Porumbescu, Germania jună în Africa de S. Wenzel.

interesantă această ieşire în capitala României. La Bucureşti au cântat alături de formaţii

● În 15 septembrie 2001 participă la „Ruga Timişoarei” alături de fanfara din Coştei -

3.5.3. Compozitori şi dirijori de excepţie din Mercina

3.5.3.2. Vidu Guga

3.5.3.3. Iancu Mitrofan

3.6. Oficiul poştal

„Folclorul a fost, este şi va rămâne oglinda firească a înţelepciunii, a experienţei de

4.2. Portul popular

Costumul localnicilor a evoluat, de la simple forme de îmbrăcăminte, ce ocroteşte omul

4.3. Obiceiuri legate de principalele evenimente din viaţa omului

4.3.2. Obiceiuri de căsătorie

4.3.3. Obiceiuri legate de moarte

4.4. Obiceiuri legate de sărbătorirea Crăciunului

Colindele, balurile şi celelalte obiceiuri legate de Naşterea Domnului Isus se mai

4.5. Obiceiuri legate de trecerea din vechiul an în noul an

4.6. Obiceiuri legate de Bobotează şi Sf. Ioan Botezătorul

4.7. Obiceiuri la Învierea Domnului

4.8. Obiceiuri şi sărbători de primăvară şi vară

Lucrarea „Contribuţii la cunoaşterea spiritualităţii Văii Caraşului – Mercina” cu prinde o