AXIS LIBRI An XII, nr.

43, iunie 2019

editorial

Gânduri la despărțire
Nu credeam că voi putea pleca vreodată!

„N u credeam
să-nvăț
a muri vreodată”
senine ale bibliotecarelor care îi scoteau din
rafturi și îi ofereau zâmbind adolescentului cu
uniformă de „LVA” cartea solicitată. Îmi amintesc
glăsuia, pentru noi apoi de bibliotecile universitare de la București,
toți, Eminescu. Tul­ de BCU, în primul rând, cele în care studentul la
burător vers, o Filologie descoperea, la îndrumarea lui Ovid S.
întreagă filosofie în Crohmălniceanu, gălățeanul, sau Eugen Simion,
numai șase cuvinte! oaspetele nostru de mai târziu, lumea magică ce
Nici eu nu am ți se deschide în fața ochilor atunci când strângi
crezut că voi putea întregul univers sub cupola de lumini a unei vechi
învăța a pleca săli de lectură.
Prof. dr. Zanfir Ilie vreodată! A pleca de Nu știam pe atunci, n-aveam cum să-mi
manager, aici, din locul pe care imaginez, că voi lucra vreodată într-o astfel de
Biblioteca Județeană l-am îndrăgit atât de instituție, că mi se va încredința marea taină de a o
„V.A. Urechia” Galaţi
mult, încât am ajuns cârmui o vreme.
să-l consider ca a Iar dacă am vrut – și recunosc aici cu toată
doua mea patrie! Căci, mai bine de un deceniu, sinceritatea că asta mi-a fost vrerea – să fac din
doisprezece ani unul după altul, m-am identificat bibliotecă o catedrală a literei tipărite, se datorează
cu această instituție numită „Vasile Alexandrescu poate și acelor mirifice clipe petrecute în fața cărții
Urechia” și pot să vă spun acum, la momentul care nu-mi aparținea, căci era a bibliotecii, dar
despărțirii, că eu n-am fost doar funcționar aici,
și nici doar director n-am fost, eu am venit cu
gândul să fac din bibliotecă altceva decât fusese ea
până atunci, iar dacă am reușit numai Dumnezeu
știe și, poate, de acolo, din ceruri, din dreapta Lui,
Urechia, întemeietorul…
Și poate vor mai ști cândva și cei ce vor veni
după noi...
Oricât de mare ar fi însă încărcătura emoțională
a despărțirii, nu trebuie să cedăm nici un pas în
fața rigorii unui bilanț necesar și imparțial, chiar
dacă marea dragoste pe care am investit-o eu în
această bibliotecă mi-ar da un minim drept la ceva
patetism.
Aproape că nu știam nimic despre biblioteci și
bibliotecari, despre biblioteconomie și bibliologie
acum doisprezece ani, când am venit aici, dar
iubeam, cum am făcut-o întotdeauna, cartea și
oamenii din preajma ei, scriitorii, criticii, editorii
și cei ce se îngrijesc de ea. Vag îmi revin în
memorie dintr-o epocă de mult trecută chipurile

3
An XII, nr. 43, iunie 2019
editorial
care devenise a mea, pentru că tocmai biblioteca
mi-o oferise…
Mi se destinaseră înainte alte domenii și mă
dedicasem trup și suflet altor proiecte și martori
sunt toți cei cu care am lucrat că n-am făcut-o în
zadar. Cu biblioteca însă a fost cu totul și cu totul
altceva.
Probabil că există pentru fiecare dintre noi
un fel de predestinație specială, un scop suprem
sau o programare divină și de aceea suntem puși
să trecem prin tot felul de testări preliminarii,
înainte de a fi aduși față în față cu marea și
decisiva provocare. Pentru mine, aceasta s-a
numit Biblioteca Județeană „Vasile Alexandrescu
Urechia” din Galați.
N-aș vrea să folosesc cuvinte mari, departe de
mine gândul de a-mi găsi singur merite sau laude,
dar, atunci când mi s-a încredințat conducerea
acestei instituții, am simțit că Dumnezeu însuși
mă pune la grea încercare și că singura mea cale de
a-i mulțumi și de a nu-l dezamăgi era să acționez
în așa fel încât, atunci când va veni clipa judecății,
să pot spune cu mâna pe inimă, cu privirile spre
cer și cu sufletul plin de mândrie: „Iată, Doamne,
acestea sunt faptele mele!”
Și faptele sunt multe. Toate însă au același izvor:
dragostea nețărmurită pentru bibliotecă și tot ceea
ce înseamnă ea. Căci nu doar clădirea și cărțile
rânduite frumos înseamnă o bibliotecă, esența
rostuirii sale în oameni trebuie căutată, și mai ales
în tot ceea ce pot face ei atunci când granițele, nu
întotdeauna ușor penetrabile ale suficienței, sunt
desființate.
Eu am crezut mereu că biblioteca este suma
tuturor energiilor care se ascund în sufletele
noastre și că noi toți, împreună, putem să trecem
cu ușurință de propriile limite și chiar de propriile
ziduri și să ieșim curajos în oraș, în societate, în
lumea largă. Nu să așteptăm cititorul la noi trebuia
să fie deviza, ci să ieșim noi înșine în întâmpinarea
lui, oriunde ar fi el și oricât de mult ar fi acaparat
de alte modele, de alte preocupări.
Lăsați-mă să cred că filialele noastre de astăzi
sunt ca și niște prunci pe care i-am trimis să se
descurce singuri, ființe din ființa noastră ajunse
tot mai aproape de oameni, la gară, în cartierele
cele mai mari, în Basarabia și, pe viitor, cine
mai știe unde, în Bucovina de Nord sau în Valea
Timocului. Prin filiale, am făcut din Biblioteca
2
AXIS LIBRI
„V.A. Urechia” una care tinde să fie ubicuă și
continuă, omniprezentă și de neînlocuit.
A devenit deja o tradiție – națională și ea, dacă
nu chiar internațională – ca, la început de vară,
biblioteca să iasă aproape cu totul dintre zidurile
sale și să se expună pe aleile de la „P”- uri, pe
acea perpendiculară citadină care înfige Galațiul
direct în Dunăre, nu într-o tăcută promenadă, ci
într-un festival al cărții intrat de 11 ani pe agendele
de lucru ale celor mai mari edituri, ale celor mai
destoinici scriitori și critici literari, ale celor mai
înfocați cititori și prieteni ai noștri.
Și să nu uităm că această alee, numai și numai
datorită nouă și acțiunilor noastre, în veci se va
numi „Axis Libri”. După cum Parcul „Eminescu”
a devenit prin noi singura grădină publică din țară
care vara se transformă pur și simplu în bibliotecă.
Dar și când ne adunăm între ziduri, în preajma
rafturilor și depozitelor în care se răsfață toate
comorile noastre strânse de la Urechia încoace,
precum un fluviu ce crește văzând cu ochii prin
afluenții lui harnici și roditori, noi am învățat să
fim altfel, mai vii, mai aproape de oameni, mai
îndrăzneți și, prin toate acestea și multe altele, mai
credibili.
N-aș vrea să amintesc vreun nume, dar când mari
personalități ale scrisului românesc contemporan
au urcat scările până în Sala „Eminescu”, locul
întâlnirilor noastre literare săptămânale, acestea,
fără excepție, s-au cuprins de atâta mirare față de
ceea ce au putut să vadă aici, încât evidențele i-au
obligat să accepte că se aflau în fața unui unicat,
în fața unui miracol, și că nicăieri în țară nu mai
văzuseră până atunci așa ceva.
Galațiul este unic în țară prin salonul literar
susținut de bibliotecă. Este unic și prin editura
pe care aceasta a înscris-o printre cele mai alese
din România. Este unic prin revista de cultură
în care au publicat, alături de noi, specialiștii în
biblioteconomie, scriitori de primă linie din oraș,
din țară şi din teritoriile locuite de români în afara
granițelor.
Toate acestea și încă altele ființează de un
deceniu sub auspiciile unui brand de bibliotecă
şi el unic în țară: „Axis Libri”. De ce a fost nevoie
de el? De ce nu ne-am mulțumit în limitele
îndeletnicirii noastre milenare, aceea de a gestiona
circuitul public al cărților? De ce am ieșit dincolo
de ziduri și dincolo de propria noastră condiție?
AXIS LIBRI
De ce avem salon literar, editură, revistă literară,
festival internațional de carte? De ce avem filiale?
Nu există decât un singur răspuns la toate
aceste întrebări: pentru că am respectat și am vrut
să purtăm mai departe în timp spiritul profund
renascentist al lui Vasile Alexandrescu Urechia,
patronul și întemeietorul nostru.
Dacă Vasile Alexandrescu Urechia nu exista,
nici noi nu existam.
Dacă noi, cei ce-am înfăptuit toate acestea
despre care vorbim, n-am fi existat, nici noul viitor
al Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” n-ar putea
exista.
Dar, oricât de mare ar fi fost pasiunea mea,
oricât de vie dorința de a ridica la ranguri cât
mai înalte această bibliotecă înfiripată la mal de
Dunăre și sub cupola de tei a întâiului oraș care l-a
închipuit pe Eminescu într-o statuie, nimic n-aș
fi reușit dacă n-aș fi găsit aici, printre destoinicele
bibliotecare și cei câțiva inimoși bibliotecari, cei
mai buni prieteni, desăvârșiți profesioniști, care
nu numai că au înțeles pe deplin spre ce anume
voiam să îndrept eu această corabie a adevărului și
frumosului, dar au venit ei înșiși în întâmpinare cu
tot ce aveau mai bun în ei, cu sufletele deschise, cu
pasiune, cu dragoste adevărată pentru o meserie
pe care eu personal o consider cea mai nobilă din
lume.
Eu am văzut din prima clipă în bibliotecarele
cu ecuson de „Vasile Alexandrescu Urechia”
niște profesioniste desăvârșite, cu suflete de aur
și mi-am propus să le fiu un bun îndrumător, un
sincer prieten, un credincios tovarăș de drum, pe
toată vremea în care ni s-a predestinat să mergem
împreună. Le-am sfătuit și le-am certat în egală
măsură, dar numai atunci când altă cale n-ar fi fost
de a învinge obstacole sau de a cuceri cununi de
meritate laude, și de aceea le rog, după caz, să mă
ierte sau, dacă ar vrea să-mi mulțumească, să nu se
grăbească s-o facă.
Și numai din iubire și din respect pentru ele
am vrut, și cred că în mare parte am reușit, să le
fac să devină mai mult decât simple bibliotecare
sârguincioase, să devină recenzor sau critic literar
cu nimic mai prejos decât alții, să poată susține
un discurs coerent și convingător în fața unui
auditoriu avizat, să învețe arta de a lua decizia
potrivită la timpul potrivit și, mai mult decât toate
acestea, să devină o persoană publică, cu prezențe
An XII, nr. 43, iunie 2019
editorial
gazetărești în presa locală și națională, cu apariții
TV, un nume, cum s-ar zice, o personalitate.
Numai împreună am reușit în acest scurt timp
să ștergem praful rutinei de prin rafturi și unghere
de suflet, să reanimăm spiritul vizionar al lui
Urechia și să facem din această casă a noastră o
bibliotecă vie, o catedrală a lecturii al cărei clopot
să se audă tot mai departe și tot mai departe,
tocmai acum, într-o eră în care noii botezați nu
mai iau de pe tăvița ritualului creștin nici cartea și
nici pana de scris, ci mai degrabă prind cu ambele
mâini smartphone-ul, iPhon-ul și cine știe ce-o
mai inventa cu șireată dibăcie noul veac.
Când am venit eu în Bibliotecă, în anul 2007,
abia începea să se vorbească despre digitizare.
Știam însă, intuiam, că dacă ne respectăm cu
adevărat meseria și dacă ne gândim cu toată
seriozitatea la soarta ei, trebuie să ne adaptăm din
mers la cursul inexorabil al istoriei, căci, dacă nu
iei în considerare semnele viitorului, riști să fii
sufocat de vâltoarea lui. Sigur, bibliotecarei îi stă
bine cu cartea, după cum farmacistei îi stă bine
cu leacul, dar, oricât am iubi noi litera tipărită,
trebuie să acceptăm că a venit și vremea celei
virtuale. Iar ceea ce am înfăptuit noi în ultimii ani
în implementarea programelor de digitizare ne
situează printre primele instituții de profil din țară
și ne dă dreptul să sperăm într-un viitor care nu ne
va lua prin surprindere.
Da, a venit vremea despărțirii! Și a adevărului!
Sunt doar unul dintre acei diriguitori care au
preluat toiagul ocârmuirii din mâna patriarhului
nostru Vasile Alexandrescu Urechia. Fiecare
dintre aceștia s-a străduit să mai pună o cărămidă
în zidărie, să mai aerisească încăperile, să mai
lumineze ferestrele care dau spre lume. Sper ca eu
să fiu unul dintre aceia care nu vor fi uitați așa ușor
și că în vremuri ce vor veni, cineva, care va avea
curiozitatea de a studia cu atenție trunchiul vânjos
al bibliotecii noastre, va putea spune fără nicio
tăgadă și fără niciun resentiment: „Iată, acesta este
inelul de creștere pe care l-a încrustat Zanfir Ilie!”
Și, mai sper că de acum înainte, cel sau cea care
va veni după mine la cârma corabiei s-o ducă cu
bine spre alte zări și spre alte perspective!
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Galați, 23-24 februarie, 2019
3
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI
proiecte

Consiliul Judeţean Galaţi construieşte un

nou sediu pentru Muzeul de Artă Vizuală şi
restaurează clădiri emblemă
ale istoriei Galaţiului
Cultura este cea care ne sediu al fenomenului plastic din România. Este
dă identitate, care ne face o investiţie de cinci milioane de euro din bugetul
unici în această lume a propriu al Consiliului Judeţean Galaţi, pe baza unui
diversităţii. Însă ea trebuie proiect premiat deja de către Ordinul Arhitecţilor
protejată şi admirată, iar din România.
mesajul ei trebuie înțeles Noul sediu va fi o clădire cu trei etaje, în care se
şi dus mai departe de vor regăsi săli de expunere, un amfiteatru cu 185
generaţiile care urmează. locuri, laboratoare de conservare şi restaurare lucrări
Astfel, cultura reprezintă de artă, bibliotecă şi diverse spaţii administrative
un pilon important al şi tehnice specifice obiectului de activitate. Noul
dezvoltării durabile, alături sediul al muzeului se construieşte în parcul Rizer,
de economie, domeniul iar la final va reprezenta în sine o operă de artă, în
Costel Fotea social și problematica care gălăţenii vor putea admira patrimoniul imens
președinte Consiliul
Județean Galați de mediu. De aceea, şi extrem de valoros pe care îl deţine Muzeul de
proiectele de investiţie în Artă Vizuală din Galaţi.
acest domeniu sunt parte a strategiei de dezvoltare Galaţiul nu este cunoscut doar pentru arta care
a acestui judeţ. s-a inspirat din frumuseţea bătrânului fluviu, ci şi
În ultimii ani, Consiliul Județean Galați a pentru istoria sa zbuciumată. Au rămas amintire
inițiat o serie de proiecte de investiții importante a acelor vremuri clădiri istorice precum fosta
în domeniul cultural, de protejare şi dezvoltare a Farmacie Ţinc, Casa Cuza Vodă sau fostul Palat
patrimoniului cultural al portului dunărean. Sunt al Comisiei Europene a Dunării. Cele trei bijuterii
proiecte complexe, care arată respectul cuvenit artei ale istoriei Galaţiului vor fi restaurate şi reabilitate
româneşti, proiecte pe care le implementăm cu bani cu fonduri europene, pentru a putea spune pe mai
din bugetul propriu sau cu fonduri europene. departe povestea frumoasă a portului dunărean.
Unul dintre cele mai În acest context,
importante proiecte este cel Consiliul Județean Galați
al construcţiei unui nou implementează proiectul
sediu pentru MUZEUL RESTAURARE ŞI
DE ARTĂ VIZUALĂ, o AMENAJARE MUZEUL
instituţie de elită a artei „CASA COLECŢIILOR”
româneşti, vânată în cel mai (FOSTA FARMACIE
frumos sens de nume mari ŢINC) DIN GALAŢI.
ale artei contemporane şi Cu o valoare totală
nu numai. Primul muzeu de 3,5 milioane de lei,
de artă contemporană din proiectul vizează lucrări de
ţară, inaugurat la Galaţi restaurare şi reparaţie, de
în urmă cu peste jumătate înlăturare a factorilor care
de secol, merită cel mai pun în pericol stabilitatea
Proiectul Muzeului de Artă Vizuală
modern şi mai frumos clădirii, de restaurare a

4
AXIS LIBRI An XII, nr. 43, iunie 2019
proiecte
ornamentelor deteriorate de pe TRECUTUL ARE UN
faţadă și a scărilor interioare, NOU VIITOR – Cooperare
înlocuirea pardoselilor degradate transfrontalieră pentru valo­
și reamenajarea spaţiului muzeal. rificarea patrimoniului cultural
De asemenea, spaţiile de expunere în Galaţi, România şi Hînceşti,
vor fi dotate şi mobilate cu vitrine Republica Moldova este un alt
moderne şi panouri de expunere proiect propus spre finanţare de
mobile. Clădirea va fi dotată cu către Consiliul Judeţean Galaţi în
sistem de detecţie şi alarmare cadrul Programului Operaţional
la incendiu, sistem de detecţie Comun România – Republica
şi alarmare la efracţie, sistem de Moldova ENI 2014-2020, alături
supraveghere şi sistem de control de partenerii săi: Consiliul
acces. Raional Hînceşti, Republica
Tot cu fonduri europene Casa Colecţiilor” (Fosta Farmacie Ţinc) Moldova, Centrul Cultural
este implementat şi proiectul CONSOLIDARE, „Dunărea de Jos” Galaţi şi Primăria Comunei
RESTAURARE ŞI AMENAJARE MUZEUL „CASA Mereşeni, Hânceşti, Republica Moldova.
CUZA VODĂ” DIN GALAŢI. Având ca obiectiv general valorificarea
Cu un buget total de 2,7 milioane lei, proiectul patrimoniului cultural şi istoric din Galaţi şi
urmărește atât reabilitarea și dotarea unui imobil de Hînceşti ca element cheie în creşterea atractivităţii
patrimoniu reprezentativ pentru cultura și istoria teritoriale de ambele părţi ale graniţei, proiectul
gălățeană - Casa Cuza Vodă - cât și promovarea propune lucrări de extindere şi restaurare a două
turistică a acestuia ca mijloc de impulsionare a monumente culturale, istorice şi de arhitectură –
dezvoltării economice a județului. Casa Gheorghiade – Centrul Cultural „Dunărea de
În conformitate cu cerinţele Programului Jos”, România (extinderea acestui obiectiv și crearea
Operaţional Regional, prin aceste proiecte se va unor noi spații culturale: sală spectacol, spații
realiza şi digitizarea obiectivelor Muzeul „Casa expoziționale etc.) şi Moara cu Aburi, Mereşeni,
Colecţiilor” şi Muzeul Casa Cuza Vodă, activitate Hînceşti, Republica Moldova, promovarea
care include scanarea 3D în teren, procesarea şi patrimoniului cultural şi istoric local în rândul
prelucrarea scanărilor 3D, precum şi realizarea locuitorilor şi turiştilor din regiunile Galaţi şi
unor tururi virtuale. Hânceşti şi stabilirea unei viziuni strategice pentru
În contextul lansării unui nou apel de valorificarea şi promovarea patrimoniului cultural
proiecte în cadrul Priorităţii de investiţii 5.1 şi istoric local.
Conservarea, protejarea, promovarea și dezvoltarea Bugetul total al proiectului se ridică la suma de
patrimoniului natural și cultural pentru Programul 1,7 milioane euro, din care 801.067 euro reprezintă
Operaţional Regional 2014-2020, Consiliul finanţare nerambursabilă pentru judeţul Galaţi, la
Județean Galaţi pregăteşte documentaţiile necesare care se adaugă 90.000 euro contribuţie proprie.
în vederea restaurării şi amenajării fostului sediu Proiectul TRECUTUL ARE UN NOU VIITOR
al Comisiei Europene a Dunării, monument de – Cooperare transfrontalieră pentru valorificarea
arhitectură de interes local în care funcţionează patrimoniului cultural în Galaţi, România şi
astăzi Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați. Hînceşti, Republica Moldova propune şi activităţi
Proiectul RESTAURARE ŞI AMENAJARE SEDIUL de cooperare adresate specialiştilor în cultură şi
COMISIEI EUROPENE A DUNĂRII va include reprezentanţilor administraţiilor publice locale,
lucrările necesare pentru restaurarea monumentului precum şi o serie de activităţi culturale, precum
istoric, amenajarea acestuia şi a curţii exterioare „Flashmob-ul Şevaletelor”, activitate organizată
pentru desfăşurarea activităţilor specifice, inclusiv simultan în Galaţi şi Hînceşti şi Festivalul „Acasă
a unui circuit de vizitare, digitizarea obiectivului de peste Prut”, organizat în două ediţii în Galaţi şi în
patrimoniu şi promovarea turistică a acestuia prin Hînceşti.
activităţi de marketing. Bugetul total preconizat
pentru acest proiect se ridică la suma de 7,2 milioane
de lei.
5
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI
biblio-breviar

Scriptoriu

Un basm în versiune manuscrisă de la începutul

secolul al XIX-lea
Istorie despre Arghir cel frumos și despre Elena cea
frumoasă...

Î n colecțiile Biblio­
tecii „V.A. Urechia”
există, grație fondatorului
și Grigore Ureche sau „Fragmente dintr-o cronică
moldovenească”, în limba franceză, copiat de A.H.
Ubicini după un manuscris existent la Biblioteca
ei, un număr însemnat de Națională a Franței.
manuscrise, dintre care Copierea cărților în manuscris era o practică
unele sunt copii ale unor frecventă în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea
cărți tipărite, de largă pe teritoriile românești, întrucât edițiile tipărite
notorietate la momentul constituiau încă un obiect de lux, tirajele erau
editării lor. Este vorba în reduse, iar exemplarele deținute în biblioteci
primul rând despre copii ale personale erau păzite cu strășnicie. Astfel, printre
unor cărți populare, cum însemnările de pe marginea textelor tipărite se
ar fi „Erotocrit și Aritusa întâlnesc adesea detalii de apartenență, evenimente
Letiția Buruiană amorisați”, datată în 1834, familiale, precum și avertismente de tip blestem
bibliotecar, Biblioteca
„V.A. Urechia” copiată de Săndulache adresate eventualilor hoți de carte. Printre „actorii”
Lăpușneanu, „Filerot și industriei cărții figurau și persoane cu ocupații
Antusa”, 1837, copiată de Sava N. Bărbulescu după dispărute în zilele noastre cum ar fi acelea de copist
alt manuscris al lui Matache Dumitrescu, „Floarea și colportor de carte.
darurilor”, 1765. O altă categorie reprezentată
în colecțiile Bibliotecii este cea a manuscriselor
preexistente versiunilor tipărite, versiuni de lucru
realizate de autorii acestora. Una dintre cele mai
vechi cărți în manuscris este „Histoire des Ajaoïens
ou relation d’un voyage de Mr S. van Doevelt en
Orient en l’an 1674”, datată în 1682, realizată de
autorul ei, Bernard le Bovier de Fontenelle. Sunt
prezente, de asemenea, texte literare în manuscris
diferite de versiunile tipărite, precum dramele:
„Ovidiu”, de Vasile Alecsandri și „Fu poruncă de la
Suceava”, de G.M. Zamfirescu. Biblioteca mai deține
și culegeri de documente oficiale, în copie, cum ar
fi „Condica casei dum/nea/lui vel pahar/nic/ jupan
Constandin Almăjan”, 1819, realizată de Dionisie
Eclesiarhul sau „Condica lui Caragea”, 1838. Vasile
Alexandrescu Urechia a fost interesat, de asemenea,
de lucrările istorice, adunând și fragmente de
cronici pe cale le-a folosit în propriile cercetări,
cum ar fi „Cronici moldovene”, cca 1900, care
cuprinde fragmente din cronicile lui Nicolae Costin
6
AXIS LIBRI
Deși nu este menționată în „Bibliografia cărților
populare laice”, de M. Moraru și C. Velculescu,
una dintre cărțile populare de mare succes, cu
precădere în Transilvania, la începutul secolului
al XIX-lea, a fost „Istoria prea-frumosului Arghir
şi a preafrumoasei Elena cea măiastră şi cu părul
de aur...” Biblioteca „V.A. Urechia” deține, pe lângă
edițiile tipărite, o copie a acestui basm tradus și
versificat de Ioan Barac, exponent al Școlii Ardelene,
după cartea scriitorului maghiar Gyergyai Albert -
„Argirus historija”.
Scriitor, traducător, institutor
și interpret la Primăria din
Brașov, Ioan Barac este cunoscut
mai ales prin traducerea acestui
basm, precum și prin editarea,
după o versiune germană, a
seriei de povești „O mie și una
de nopți”. Traducerile lui sunt
realizate exclusiv din limbile
germană și maghiară. Succesul
acestora se explică și prin faptul
că sunt realizate într-un registru
apropiat de limba vorbită de
păturile mai largi ale societății:
„Te visai mișcând din buză/ O
prea drăgălașă muză!/ Verși glas
îngeresc din gură/ Care inimile
fură,/ Fură și le amăgește/ După
ce le îndulcește”.
Datat în 1814, iunie 25,
manuscrisul are ca titlu identic cu al primei
versiuni tipărite în 1801, la Sibiu: „Istorie despre
Arghir cel frumos și despre Elena cea frumoasă
și pustiită crăiasă. Adecă o închipuire supt care să
înțelege luarea Țării Ardealului prin Traian chesaru
Romaniei”.
Menționăm că la următoarele ediții tipărite titlul
cărții va fi modificat în: „Istoria prea frumosului
Arghir și a prea frumoasei Elena cea măiastră și cu
părul de aur adecă: o închipuire, supt care să înțelege
luarea Țării Ardealului prin Traian Chesariul
Râmului”. Regăsim acest titlu în ediția de la 1831,
din care Biblioteca deține un exemplar bibliofil,
procurat de Urechia, în 1896, prin intermediul lui
Emilian Micu, așa cum reiese din corespondența
purtată de cei doi. Acest exemplar a aparținut
clericului Ambrosie Jurma, din Batta (Ungaria), care
s-a semnat pe pagina de gardă și a aplicat însemnul
de proprietate (ștampilă cu cerneală indigo).
An XII, nr. 43, iunie 2019
biblio-breviar
Copistul este Gheorghe Gheorghevici (informație
prezentă pe pagina de gardă: „Și am scris eu această
Istorie alui Arghir Gheorghie Gheorghevici din
Lipova”), însă documentul prezintă și alte adăugiri
scrise de persoane neidentificate: „Scurtă prescriere
a unei înfiorate întâmplări a Domnului Feodor
grof de Cerebolschi în Polonia”; „Cântare jalnică
la îngropăciunea măritului și de bun neam născut
negoțitori Hajiu Constantin Pop, prin Vasile Aron,
jurat în marile principat al Ardealului” (copie
datată pe 20 octombrie 1808, realizată după o ediție
neidentificată tipărită la Sibiu,
la Tipografia lui Ioann Bart),
precum și diverse alte însemnări
de dimensiune redusă. Printre
acestea din urmă întâlnim la p.
77 o regulă de calculare a cametei
ilustrată cu un exemplificare
concretă de calcul.
Ultima foaie prezintă un
poem în șase strofe intitulat
„Cântarea românilor”, din care
redăm prima strofă: „Dar amu
iaste/tru Evropa toată/ Vreuna
unită/ carea să să zică/căi de solii
mare/ și strălucit foarte/ cum
sânt românii”.
Textul cu caractere chirilice,
transcris de Gheorghevici,
este caligrafiat cu cerneală
neagră, încadrat în chenar fin
și numerotat în partea din dreapta sus a paginilor.
Inițialele majuscule de la titlurile capitolelor,
precum și cele de la începutul paragrafelor sunt
de dimensiune mărită și îngroșată față de restul
textului. Pe foaia liminară se găsește o criptogramă
(un tabel cu cifre) – față și o ornamentație vegetală
– verso.
Dincolo de farmecul unei epoci în care cartea era
prețuită atât ca dovadă documentară și istorică, ca
valoare culturală și sapiențială, dar și venerată ca un
obiect de cult, moștenirea lui V.A. Urechia continuă
să ne ofere un amplu teren de valorificare a tradiției.
Totodată, aceste valori bibliofile îngălbenite de
trecerea timpului și marcate de mâinile celor care
le-au folosit, îngrijit și venerat, rămân ca exemplu
și îndemn pentru cititorii de astăzi de a încerca o
călătorie în timp prin activități de loisir, cum ar
fi caligrafia, adnotarea cărților, colecționarea de
rarități.
7
An XII, nr. 43, iunie 2019
biblio-breviar
Din Colecțiile Bibliotecii
Comori adormite în lumea vechilor cărți
Tdisiace”
răim într-un veac
al luminii „para­
în accepție
blagiană, în care totul se
poate realiza în miimi de
secundă. Oamenii caută
să găsească o finalitate
rapidă pentru aproape
orice acțiune. Astfel au
ajuns să transforme lucrul
Ionuţ Răducan manual în lucru digital,
elev, Seminarul Teologic prin tehnologii avansate
Ortodox „Sf. Andrei”, Galați
ce reduc timpul de lucru
și totodată estompează
tradiționalul și esența lucrului frumos. Obiceiurile
și tradițiile milenare se pierd în relativismul
postmodernității, legendele mor, iar miturile se
sting – un „paradis în destrămare”.
Cu adevărat te cuprinde o bucurie atunci când
deschizi o carte veche în care, pe lângă textele
cuprinse în paginile fragile, descoperi cum unii
cititori ai secolului în care a fost scrisă au făcut
însemnări pe ea. Tocmai valoarea și bogăția
textelor și a informațiilor din cărțile vechi m-au
convins că nu trebuie să mă opresc la citirea lor
(prin extrasele și copiile făcute) și că e în interesul
științei noastre să lărgim cadrul acestui prețios
aparat documentar, căci este evident că nu se
mai poate concepe un studiu temeinic de folclor
românesc cu pretenție de informație serioasă, dacă
nu completă, fără a consulta vechile scrieri.
Este arhicunoscut că pe frontispiciul bibliotecii
din Teba, acum 5000 de ani, era scris: ,,Cartea,
leac pentru suflet”. Acest termen - carte - nu este
folosit pentru a defini ceea ce știm noi astăzi ca
fiind un material de culturalizare și cercetare , ci se
referea la scris, mai exact la scrisul cu simboluri.
Victor Hugo vede tiparul ca pe un mare progres
al umanității: ,,Cel mai mare eveniment din
istorie! Este marea revoluție a umanității, modul
ei de expresie, reînnoit în întregime. Sub forma
8
AXIS LIBRI
tiparului, gândirea e mai nepieritoare ca oricând!
Ea devine volatilă ca eterul, n-o mai poți reține,
n-o mai poți distruge”. Putem spune că prin tipar
am cucerit nemurirea cărților, a bibliotecilor, a
literaturii. Istoricul Nicolae Iorga a făcut mereu
trimitere la cuvântul ,,tipărit”: În cărțile pe care
le alege cineva le păstrează cu îngrijire, le lasă
după sine ca o moștenire scumpă - se vede icoana
sufletului său. Este de la sine înțeles că o carte
expune și trăirile autorului și pe cele ale cititorului,
dar totodată reliefează semnele vremurilor.
Primele cărți în limba română au fost cele
religioase, cu așa-zisele texte rotacizante: Codicele
Voronețean, Psaltirea Voronețeană (ambele
găsite la mănăstirea Voroneț), Psaltirea Şcheiană,
Psaltirea Hurmuzachi, toate din secolul al XV-lea.
În timpul mitropolitului Nichifor (1740-1750),
singurul grec în șirul mitropoliților moldoveni
din acel secol, dar foarte vrednic, aveau să se
înființeze trei tipografii: una a mitropoliei, una
particulară, tot în Iași, iar alta - pe lângă Episcopia
de Rădăuți, aceasta din urmă cu începere din 1744.
Cea de-a doua tipografie aparținea unui grec din
Thassos, Duca Sotiriovici, și a funcționat între
1743 și 1752, imprimând mai ales cărți de slujbă
în românește, tipografia mitropolitană având
o prestație slabă. În ceea ce privește tiparul în
Transilvania, se înțelege că în secolul al XVIII-lea,
secolul Uniației, românii de acolo au fost lipsiți
multă vreme de mijloacele de a-și propaga limba
și cultura, cartea venindu-le mai întotdeauna din
celelalte două principate, pe căi ascunse, căci și
importul era interzis. Abia spre sfârșitul secolului
al XVII-lea, episcopii uniți vor instala o tipografie
la Blaj, din teascurile căreia avea să iasă, la 1795,
pe lângă cartea cultică, celebra Biblie blăjeană a lui
Samuil Micu, o fericită ediție românească.
Cărțile trăiesc și se reafirmă prin ele însele.
Opera se apropie, finalmente, de realitatea în care
s-a născut, iar perceperea ei ține de disponibilitatea
cititorilor. Tipica împărțire carte-viață apare astăzi
AXIS LIBRI An XII, nr. 43, iunie 2019
biblio-breviar
ca învechită, nu se mai pornește dinspre biografie
spre operă, ci invers. Altfel spus, opera expune
anumite mărci ale vremii în care a fost scrisă,
limbaj specific și viziune aparte.
În prezenta lucrare doresc să expun cum, prin
notațiile făcute pe paginile liminare ale unor cărți
de cult ortodox ce aparțin secolului al XVIII-lea,
diferiți viețuitori au dorit să evidențieze variate
obiceiuri și tradiții religioase și folclorice, ce astăzi
sunt pe cale de dispariție. Acești oameni aveau
conștiința că însemnările lor vor parcurge veacuri
întregi împreună cu cartea pe care erau scrise.
Din datări, reiese că există un decalaj între data
tipăririi lucrărilor și cea a realizării însemnărilor,
textele adăugate aparținând celei de-a doua
jumătăți a secolului al XVIII-lea și secolului al
XIX-lea. De aceea, unele sunt în grafie chirilică,
iar altele sunt scrise cu litere latine. De menționat
este că descrierea bibliografică adnotată a edițiilor
se regăsește și în Bibliografia Românească Veche, Cazanii de prăznuire, București, 1742, pag. de gardă, verso
I-IV, București, 1903-1944, lucrare de referință
pentru istoria cărții românești, precum și în Cartea Cosmosul, unesc divinul și umanul! Pe altă foaie
Românească Veche. Bibliografie, Galați, 1965, apare scrisă o pildă culeasă din cultura sătească,
realizată și editată de Biblioteca „V.A. Urechia”, pe în care se spune: Prin tot ceasul mă îmbie dorul
baza exemplarelor deținute în colecțiile proprii. ca să grăescu cătră Domnul, iar nedestoinicia mă
La acestea din urmă, transliterarea însemnărilor îndeamnă să tac de aceea și au grăit nevoia îmi zice
manuscrise din grafia chirilică în cea latină este păcatelor ca să stau cu price făr de multă zăbavă fi-
realizată de bibliotecarii Paul Păltănea, Gheorghe vom amari otrava... dar mândrie încă iaste o pieire
Hâncu și Veluța Făgurel. făr de veste. Că pe teți domnul că strigă de supt
soare să să strângă. Rândurile capătă o tonalitate de
Cazaniile lui Ilie Miniat au fost tipărite la psalm, omul își apleacă fruntea în fața Creatorului.
București în anul 1742. Exemplarul cuprinde Din aceste pasaje se desprinde un limbaj cu un
267 foi numerotate, cu 35 de rânduri pe pagină. puternic parfum arhaic: „ceriul”, „zmirnă”, „iaşte”,
Pe versoul, paginii de titlu se află stema îndoită „vecinic”, „pre”. Întrucât semnatarul manuscriselor
din Molitvenicul (1741), cu inițialele lui Mihai era cleric, se observă și tendința acestuia de a
Racoviță. În carte, apare și o gravură cu Sfinții evidenția spiritualitatea comunității pe care o
Împărați Constantin și Elena. Numele deținătorului slujea ca diacon.
care a făcut însemnări marginale este Radu Verzea,
diacon în Satul Lung (localizare probabilă în județul Tipăritura Catavasier a fost realizată la Râmnic,
Cluj). Acesta a notat pe foaia liminară posterioară în anul 1753. Exemplarul deținut de Biblioteca
un colind pe care îl cântau copiii când mergeau cu „V.A. Urechia” însumează 2 foi nenumerotate și
steaua în seara nașterii lui Hristos: Steaua despre peste 216 foi numerotate, cu 23 de rânduri pe
răsărit au strălucit. Steaua împăratului s-au ivit. pagină. Tușul cu care a fost tipărită este negru și
Steaua raze strălucește, sfântă naștere mărturisește... roșu. La foile 95 și 117 apare o gravură cu Maica
și un irmos: Steaua strălucește și mărturisește. Domnului cu pruncul Iisus în brațe. Încă de pe
Steaua că-și dă rază lumii să săcrează cum s-au prima foaie putem remarca o observație lăsată
născut jos împăratul Hristos..., pe care tradiția de întâiul deținător al cărții: Această carte este
locală îl considera ca fiind un cântec intonat de a lui popa Costea și... să nu să ia de la el. Cine
,,Maica Precista conului Hristos”. Câtă delicatețe, l-a lua va să fie blestemat de cei trei sute de sfinți.
dar și forță au aceste cuvinte, care încreștinează Scris-am la anul 1806. La pagina 172, apare scris

9
An XII, nr. 43, iunie 2019
biblio-breviar
Catavasier, Râmnic, 1753, fragment din
Cântecul lui Solomon
numele celui ce a lăsat însemnat un cântec: Eu,
Chiva Vasilie am cumpăratu această carte de la
protopopul de Soimuş cu patru florinți în luna lui
noiembrie în 7 zile ani de la Hristos 1763, iar la
pagina 216 este menționat numele satului de unde
provine autorul manuscrisului – Hidiș (localizare
probabilă în județul Bihor). Cartea ca obiect avea
un preț, dar virulența blestemului trimite la o
importanță nemăsurată în bani. Cântecul pe care
l-am menționat mai sus este: Mândru Solomon/
Crai ca el așa grăiește/ Că viața noastră dintru/
Această lume mare tre-/ cătoare și nestătătoare
ca și negura când/ nu bate vîntul tare/.../ să mai
cunoaște ca și ur-/ ma vulturelui când/ zboară
spre senine. Imnul închinat personajului biblic
Solomon este inspirat din tradiția populară
și surprinde în mari proporții viața satului
românesc, ilustrând percepția limitată asupra
vieții lumești, privită ca desfășurare trecătoare,
secvențială, în acord cu ritmul naturii. Structura
viața noastră întru/ această lume nu o/ putem
cunoaște reliefează condiția omului muritor care
nu are acces la tainele cerești, precum și neputința
sa de intra în străfundul lumii văzute.
O altă lucrare numită Catavasier apare la
București, în anul 1781, fiind tipărită cu roșu
și negru și având 18 rânduri pe pagină. Cartea
conține 2 foi liminare și 231 numerotate. Prefața
10
AXIS LIBRI
începe chiar de pe versoul paginii de titlu, iar de
la exemplarul cercetat lipsește sfârșitul. Pe foaia
de gardă apare scris un Imn la darea anaforii în
ziua Învierii lui Hristos: „Dănțuiți, poporâlor/
Cântați toți, creștinilor/ Prin cel ce fu răstignit/
Astăzi/ mort jăfuit/ Bucurați-vă, sfinți proroci.
Oh, voi jidovi, ce-ați gândit/ Pre Christos l-ați
ocarât/ Ruptu-i-ați haina bătându-l/ Obrazul lui
scuipîndu-l/ Pre urmă l-ați și răstignit./.../ Domnul
din morți s-au sculat/ Credeți cu adevărat/ Că pe
moarte au călcat./ Idolii au sfărâmat/ Pre Adam
l-au ridicat./ Laude asta-nălțând/ Unul pre altul
îmbrățişînd/ Noi ai lui Adam nepoți/ Să strigăm
cu dulce toți;/ Christos au înviat din morți. Acest
cântec este redat de Ștefan Georgiu, „maistor
cojocar” și apoi învățător, care în 1847 locuia în Tei
(probabil localitate din Hunedoara sau Alba), iar
în 1856 în Lugoj. Nu apare în nicio carte de tipic
liturgic actuală și nici a vremurilor respective, ci
doar consemna un obicei local de a evoca Învierea
lui Hristos. De remarcat este credința puternică,
fără de tăgadă în Hristos, care a murit pentru
mântuirea noastră, dând un sens existenței întregii
omeniri. Cu timpul, au apărut alte adăugiri la
cultul ortodox ce au făcut ca aceste obiceiuri să nu
mai fie practicate. Referitor la scrierea cu caractere
latine, pe care au întrebuințat-o semnatarii de mai
sus, este de remarcat faptul că aceștia o practicau
deja pe teritoriul Banatului și Transilvaniei, încă
dinainte de a se oficializa în administrația din
Țara Românească și Moldova. Faptul nu este
surprinzător, având în vedere că prima tipăritură
cu litere în întregime latine a fost realizată de
Samuil Micu, în 1779, la Viena.
Cartea Învățătura Creștinească a apărut în
anul 1790, la o tipografie din Iași. Cuprinde 15 foi
nenumerotate, iar pe cele scrise apar două coloane,
una cu textul rusesc la stânga și cel românesc la
dreapta cititorului. Documentul a fost donat
Bibliotecii ,,V.A. Urechia” de către fondatorul său.
Din însemnările de proprietate reiese că, în 1849,
trece de la Grigore Cașcaval la Dumitrachi Banali,
iar în 1880 aparține lui Constantin Alexandrescu.
Asemenea documentului anterior, tot pe foaia
de gardă este transcris un cântec de inspirație
religioasă care se adresează viitorului posesor al
cărții: Fii în Isus iubit(ă)/ Și de-a pururea dorit(ă)/
Te poftesc mă rog primește/ Acest dar și pomenește/
Pre cel ce-i îndatorit/ A nu uita până-n sfîrşit/
AXIS LIBRI
Catavasier, Râmnic, 1753, fragment din
Cântecul lui Solomon
Prieteşugul cel curat/ Fără de intrigi arătat. În
acest text, parțial descifrat din cauza deteriorării
scrisului, se surprinde dorința semnatarului de a
lăsa cartea de cult ca moștenire unui prieten. Se
evidențiază emoționant valoarea cărții la vremea
aceea, un dar prețios pe care îl ofereau oamenii cu
cinste și cu inima deschisă unul altuia. Sintagma
primește acest dar și pomenește conturează
recunoștința pe care trebuia să o poarte o
persoană ce primea un asemenea dar cultural și
spiritual. Acest fragment poate fi interpretat ca
fiind un document de împuternicire pe care îl lasă
deținătorul cărții viitorului posesor. Hristos se află
acolo și oamenii se află în Hristos! Cultura creștină
a pătruns în intimitatea relațiilor dintre viețuitorii
acelor vremuri, așa cum se desprinde din primul
vers, care face referire la Dumnezeu Fiul.
Cărțile pe care le-am menționat mai sus au fost
purtate sute de kilometri de la tipografie până în
satele semnatarilor manuscriselor, ele fiind dovada
constituirii acelei punți care a realizat unitatea de
neam și credință. Însemnările au fost realizate la
o diferență de mai bine de trei decenii de la data
la care au fost tipărite. De evidențiat este că limba
literară de la vremea respectivă nu era foarte
diferită de cea pe care o vorbim astăzi, întrucât
An XII, nr. 43, iunie 2019
biblio-breviar
putem citi cu ușurință texte ce aparțin secolului
al XVIII-lea, când se îmbină scrisul chirilic cu
alfabetul latin.
În concluzie, însemnările unor texte de
circulație folclorică pe cărți religioase arată
integrarea credinței ca fapt de viață și normă de
conduită morală. Poporul român a evoluat în
teritoriul unde Sfântul Apostol Andrei a venit
pentru a propovădui Evanghelia, drept pentru care
cultura românească este creștină, iar spiritualitatea
românească are un intens caracter popular. Cultura
scrisă și cea populară formează un întreg în aceste
secole matriciale. Lucrările selectate și comentate
vin să confirme afirmațiile de mai sus, ele putând
face obiectul unor cercetări de antropologie, istoria
mentalităților sau a ideilor.
Bibliografie:
Bibliografia românească veche, 1508-1830.
Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti: Socec,
1903-1944. 4 vol.
Busuioc, Nicolae. Semnele înţelepciunii: Schiţă
pentru o istorie eseistică a cărţii [Carte tipărită]
Iaşi: Sagittarius Libris, 1998. 174 p.
Catavasier. Ediția a 3-a. Râmnic, 1753. 216 p.
Catavasier. București: Tipografia Mitropliei,
1781. 2 f. nenum. + 231 f. + 13 f. nenum.
Cazanii de prăznuire la toate Praznicele ceale
Domnești ale lui Ilie Miniat. București, Tipografia
Mitropliei, 1742. 267 p.
Făgurel, Veluța. Însemnări de pe cartea
românească veche din Biblioteca „V.A. Urechia”
(1642-1830), Galați: 1996, manuscris. 52 f.
Hâncu, G. Cartea românească veche în Biblioteca
V.A. Urechia. Bibliografie. Galați: 1965. 192 p.
Învățătură creștinească. Iași: 1790. 1f. nenum. +
15 f.
Mușlea, Ion; Bârlea, Ovidiu. Tipologia
folclorului, Bucureşti: Minerva, 1970. 636 p.
Olteanu, Virgil. Din istoria și arta cărții. Lexicon.
București: Editura Enciclopedică, 1992. 400 p.
Stanciu, Ilie. Călătorie în lumea cărţii. Mică
enciclopedie ilustrată, Bucureşti: Editura Didactică
şi Pedagogică, 1970. 319 p.
11
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI
biblio-breviar

Un nou proiect în derulare la

Filiala Nr. 2 „Paul Păltănea”
Code Kids - Copiii fac coding în bibliotecile publice

O dată cu ascensiunea
tehnologiei, aceasta
este tot mai prezentă în
publice din diferite zone ale României. Aceste
cluburi vor contribui la dezvoltarea  competențelor
digitale și STEM ale copiilor și la implicarea acestora
viețile noastre, indiferent în viața comunității din care provin, prin rezolvarea
de vârstă, astfel că cea mai unor teme digitale creative.
bună soluție ar fi să încetăm Prin activitățile de formare și atelierele organizate
să mai ignorăm acest adevăr în cadrul cluburilor de coding, se doreşte a se
și să găsim metode eficiente deschide o fereastră către explorarea lumii digitale,
prin care să integrăm cu oportunitățile sale de dezvoltare și învățare şi
Cătălina Şoltuz tehnologia și internetul în pentru a-i familiariza pe copii cu ABC-ul limbajului
responsabil, Filiala Nr. 2 activitățile noastre zilnice, în care se construiesc jocurile sau aplicațiile de
„Paul Păltănea”
mai ales în rândul copiilor. telefon.
În acest sens, la început Alături de Filiala Nr. 2 „Paul Păltănea”, în
de primăvară, Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia” municipiu este parteneră în cadrul acestui proiect
Galaţi, prin Filiala Nr. 2 „Paul Păltănea” - Bibliotecă Şcoala Gimnazială „Grigore Moisil” Galaţi.
Municipală, derulează pentru copii un nou şi Deschiderea şi prima activitate interactivă s-au
ambiţios proiect naţional la care este, începând cu desfăşurat la sediul filialei, unde un grup inimos de
acest an, parteneră. copii au alcătuit grupul de coding „Hyper Coders”
Proiectul se numeşte „CODE Kids - Copiii fac Galaţi, care are şi doi ambasadori, Elian Ţoporoc
coding în bibliotecile publice” şi Claudiu Ţuchel, dintre copiii
şi este dedicat dezvoltării de înscrişi în acest club.
competenţe de programare După un scurt joc de cunoaștere
vizuală STEM (Ştiinţă, și memorie la care i-am provocat pe
Tehnologie, Inginerie, copii, am prezentat pe scurt câteva
Matematică) în rândul aspecte legate de proiectul pe care
copiilor din mediul rural îl vom implementa pe parcursul
şi urban, incluzând şase acestui an. A urmat prezentarea
biblioteci publice din judeţ clubului de codare, a platformei
(Vânători, Valea Mărului, code.org, a câtorva aspecte legate
Ghidigeni, Schela, Cudalbi, Măstăcani) şi o de coding, cum ajută participarea la acest club, care
bibliotecă publică din municipiu (Filiala Nr. 2 „Paul este un ambasador, și cum ne va ajuta el, cine vor fi
Păltănea”). mentorii care ne vor sprijini, aspecte organizatorice.
Perioada de derulare a proiectului în cadrul A fost o primă activitate inedită şi interesantă
bibliotecii judeţene este de un an de zile, cu care va fi completată, cu siguranţă, de următoarele!
posibilitatea de a-l transforma într-un program În societatea modernă, codingul (sau
de bibliotecă. Organizaţiile care implementează programarea) reprezintă o abilitate la fel de
proiectul la nivel naţional sunt Fundaţia Progress importantă precum scrisul sau cititul, deoarece copiii
Bistriţa şi Asociaţia ETIC Cluj. învăţând să codeze, învaţă să îşi dezvolte gândirea
Proiectul „CODE Kids – Copiii fac coding în critică, abilităţile de rezolvare a problemelor şi, după
bibliotecile publice” are ca scop crearea unei comunități cum au aflat membrii clubului „Hyper Coders”
active de copii, cu vârsta între 10-14 ani și bibliotecari, Galaţi, ajută să îşi consolideze diverse concepte din
prin înființarea de  cluburi de coding  în bibliotecile multe domenii.
12
AXIS LIBRI An XII, nr. 43, iunie 2019
biblio-breviar

4/4 PentruPrieteni

B iblioteca Județeană
„V.A. Urechia”
Galați a desfășurat joi,
un punct de colectare unde toți doritorii au putut
aduce donațiile necesare pentru a-i ajuta pe copiii
defavorizați de la Centrul de zi pentru Copii „Sfântul
4 aprilie 2019, a II-a Spiridon”. Aceștia reprezintă o parte însemnată a
ediție a proiectului 4/4 publicului prezent și receptiv în timpul cluburilor de
PentruPrieteni, lansat de vacanță, din perioada verii, de aceea ne-am orientat
Ambasada Statelor Unite toată atenția spre ei. Mai mult, am vrut să le fim
în România alături de alături celor care se ocupă de acest centru deoarece
American Councils for au reușit performanța impresionantă de a educa și
International Education. hrăni, de 10 ani încoace, sute de copii fără părinți,
Proiectul 4/4 Pen­ crescuți de bunici, care trăiesc în condiții precare.
Teodora-Geanina truPrieteni celebrează la Publicul larg și colaboratorii Bibliotecii s-au
Ropotan nivel național valorile arătat încântați și ne-au sprijinit în inițiativa noastră,
bibliotecar, Fundația voluntariatului și ale prie­ reușind astfel să strângem din donațiile făcute mai
Andreiana Juventus
teniei, valori care ne-au multe pachete cu dulciuri, cărți și jucării.
determinat să ne unim forțele pentru a schimba Bibliotecarele Secției Împrumut la Domiciliu
mentalitățile în bine în jurul nostru, oriunde ne-am pentru Adulți, alături de voluntarii inimoși care
afla în România. Acțiunea activează în cadrul Bibliotecii
de voluntariat a avut scopul au mers în data de 4 aprilie
de a acorda câteva momente a.c. la Centrul de Zi pentru
din timpul nostru unor Copii „Sf. Spiridon” încărcați
cauze nobile. Urmând de daruri și au fost primiți cu
modelul Statelor Unite ale bucurie de către copii.
Americii, care sărbătoresc Le mulțumim celor
în aprilie Luna Voluntarului, implicați care au ales ca și
4/4PentruPrieteni se dorește pe această cale să dea din
a fi o recunoaștere a muncii puținul lor și celor care au și
voluntarilor în folosul mai puțin!
semenilor. Ziua de 4 aprilie
2019, în care am comemorat
51 de ani de la moartea lui Martin Luther King
jr. și ne-am adus aminte de moștenirea morală
incredibilă lăsată de acesta, prin eforturile depuse
în lupta împotriva sărăciei, a fost aleasă special
pentru crearea unui eveniment.
Una dintre activitățile din cadrul acestui proiect
a fost organizată de Secția Împrumut la Domiciliu
pentru Adulți, din cadrul Bibliotecii Județene „V.A.
Urechia” și a constat în realizarea unei colecte de
carte, rechizite, jucării și alimente.
Biblioteca are o colaborare solidă cu centrele
sociale din Galați. Concret, în perioada 11 martie
– 3 aprilie 2019, la sediul Bibliotecii, s-a deschis
13
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI
biblio-breviar

De ce citim?

P entru că „La Lectura nu este un scop în sine. Ea are un rol

lumina și învățătura important în formarea și dezvoltarea personalităţii
cărții se deșteaptă con­ oamenilor. Este mijlocul prin care aflăm informații
știința națională, iară despre ceea ce ne interesează, ceea ce ne place,
deșteptăciunea conștiinței ceea ce ne folosește. Citim pentru a ne dezvolta
naționale este singura cetate gândirea și puterea de judecată necesare pentru a
care n-o răpune dușmanul”, înțelege natura oamenilor, relațiile cu părinții, cu
rostea Vasile Alexandrescu copiii, cu partenerul de viață, cu colegii, societatea
Urechia, ctitorul Bibliotecii în care trăim. Citim pentru a afla cum gândeau, ce
„V.A. Urechia”, la inau­ iubeau, oamenii celebri pe care-i admirăm, pentru
gurare, în anul 1890, pe 11 a afla preocupările oamenilor din alte culturi
noiembrie. și din alte timpuri. Citim pentru a evada din
Violeta Opaiț
Responsabil Filiala Nr. Și totuși nu este cotidian. Citim pentru a înțelege taina frumosului
5 „Hortensia Papadat- suficient ca aceste cărți, și a binelui, pentru a înțelege acest mister care este
Bengescu”- Bibliotecă aceste minuni făcute de viața. Fiecare dintre noi suntem și suma lecturilor
municipală
oameni și nu îndeajuns de noastre.
prețuite, care conțin între paginile lor mărturii „Ar trebui să privim lectura ca pe o formă de
ale întregului parcurs al omenirii, să existe în fericire, de bucurie și cred că lecturile obligatorii
Biblioteci. Ele trebuie să fie sunt o greșeală. E ca și când
aduse la cunoștința oamenilor. am vorbi de iubire obligatorie
Trebuie găsite căi spre inimile sau de fericire obligatorie...
și mințile lor, a copiilor în dacă o anumită carte vă
special, pentru că mai ales plictisește, lăsați-o din mână.
aceștia sunt dornici de a N-a fost scrisă pentru voi.
descoperi minunile lumii. Dar dacă lectura ei vă trezește
Observăm că plăcerea pasiunea, atunci mergeți până
efectivă a lecturii și a dorinței la capăt.”(Jorge Luis Borges -
de a cunoaște, specifice copiilor, Borges la 80 de ani. Conversații.
dispare pe măsură ce aceștia Cărțile și noaptea).
cresc. La unii copii începe să Cel mai pasionat cititor
dispară din clasele a șaptea, a al cărților pentru copii din
opta sau într-un caz mai bun bibliotecă este Ovidiu, elev
odată cu intrarea la liceu, când în clasa a IV-a, la Școala
simt nevoia unei relaxări, care Gimnazială nr. 43 „Dan
de multe ori se prelungește atât Barbilian”. A venit prima oară
de mult încât devine un mod în vizită cu clasa și cu doamna
de viață. De ce se petrece acest învățătoare și de atunci,
fapt? Cauzele sunt multiple. aproape în fiecare zi, citește
Ovidiu
Una dintre ele este aceea că în bibliotecă. Probabil că și lui
elevii asociază cititul cu alte discipline obligatorii de Biblioteca îi pare un Paradis precum lui Borges.
la școală. Elevii sunt suprasaturați cu informatică, Biblioteca noastră, Filiala Nr. 5 „Hortensia
matematică și alte discipline, utile bineînteles, dar Papadat-Bengescu” pune la dispoziția gălățenilor
pentru care unii dintre ei nu au abilități și prin un fond de peste 25.000 de documente (cărți,
urmare nici interes. enciclopedii, ziare, reviste, documente multimedia),
14
AXIS LIBRI An XII, nr. 43, iunie 2019
biblio-breviar

Trei generații! Bucuria lecturii!

calculatoare pentru navigarea pe internet precum Ramona Piticari, Valentina Buruiană, Stela Olaru,
și un spațiu plăcut și luminos pentru studiu, Zinica Nour, Cecilia Chirvase, Florentina Cristina
pentru efectuarea temelor în mici grupuri, pentru Epure, Clementina Balmuș, Doina Dumitra
desfășurarea evenimentelor cultural-educative sau Oanea, Aurora Gheorghiu, doamna bibliotecară
pentru petrecerea timpului liber. Lica Ariton și bineînțeles de bibliotecarele de la
Dintre activitățile cultural-educative pe care Filiala Nr. 5 „Hortensia Papadat-Bengescu”. Le
le-am desfășurat, amintesc câteva: Întâlnire cu o mulțumim tuturor pentru momentele plăcute
carte (Minunea de R.J. Palacio) cu participarea petrecute îmreună!
elevilor din clasa a V-a de la Liceul Teoretic De asemenea, vă așteptăm cu drag și pe
Dunărea; Microrecitalul de poezie Mihai Eminescu dumneavoastră, cei care citiți aceste rânduri și
și minispectacolul de poezie, muzică și dans Unirea încă nu ne-ați vizitat să facem, cunoștință! Pentru
prin ochi de copil; Ne jucăm, ne distrăm, geografie informații suplimentare vă invităm pe pagina
învățăm! cu participarea elevilor din clasele a IV-a noastră de facebook – https://www.facebook.com/
A și B de la Școala Gimnazială nr. 3 „I.L. Caragiale”; BVAU-Filiala-nr-5-Hortensia-Papadat-Bengescu-
Ziua Cititului Împreună, Întâlnire cu Ion Creangă, Bibliotec%C4%83-.
Emoții de primăvară, cu participarea elevilor
claselor a III-a și a IV-a de la Școala Gimnazială
Nr. 43 „Dan Barbilian”; Amintiri despre
Ion Creangă cu participarea elevilor clasei
pregătitoare de la Școala Gimnazială Nr. 22
„Dimitrie Cantemir”; Ziua nonviolenței în
școală - dezbatere în cadrul programului
Cafeneaua ideilor, Ziua Îndrăgostiților
cu tema Cele mai frumoase declarații
de dragoste de prin cărți adunate sau
Dragobetele aduce iubirea în casă și în
suflet! - Obiceiuri, tradiții și versuri de
dragoste; Despre feminism și femei celebre;
Ziua Internațională a Poeziei - realizate
cu elevi din clasele a IX-a și a X-a de la
Liceul Teoretic „Dunărea”. Toate aceste
activități, pe care le-am menționat și multe
altele, au fost realizate cu copii și pentru
copii, îndrumați cu drag și responsabilite
Fericire în ochi de copil!
de doamnele profesoare: Lucica Moțoc,

15
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI
Salonul Literar AXIS LIBRI

Salonul Literar Axis Libri

Început de stagiune 2019

L a mijlocul lunii
februarie a anului
2019 (14 martie) a debutat
din Iași, în 2018. Traducerea din limba română în
limba engleză a poeziilor din acest volum a fost
realizată de profesorul Petru Iamandi. Criticul a.g.
stagiunea de primăvară Secară afirmă într-una dintre recenziile sale că
a Salonului Literar „poeta Violeta Craiu ne readuce aminte că nimeni nu
„Axis Libri”, manifestare ne-a promis fericirea în această lume, dar poate fi cel
consacrată deja în arealul mai bun vecin!” și că: „multe dintre texte sunt ca niște
cultural gălățean. Și pentru bijuterii ascunse într-un sipet, gata să fie aruncat
că ediția de debut din noul în apele Dunării”. Poetul și profesorul Gabriel
Silvia Matei an coincide cu sărbătoarea Gherbăluță ne-a propus spre lansare volumul de
șef serviciu, Săli de lectură, dragostei (Sf. Valentin) poezii „Eu tu și poezul”, apărut la Editura Minela
Biblioteca „V.A. Urechia” adoptată de mai mulți ani și în 2018. Volumul de poezie-poveste, după cum
de noi românii, invitații serii îl numește criticul Liuba Liubastra Botezatu în
au fost patru dintre poeții gălățeni deja cunoscuți: recenzia sa, este „construit ca o declarație de iubire
Violeta Craiu, Gabriel Gherbăluță, Alina Marieta adusă Luminii inundându-i universul creator, pe care
Ion și Luminița Potârniche care au încercat să ne nu contenește să o invoce, să o modeleze chiar, din care
facă să ne amintim că „Iubirea este suprema lege speră o mântuire, nelipsite fiind numeroasele motive
a universului: lege misterioasă care guvernează și biblice și creștinești, pe lângă reminiscențele păgâne,
orânduiește totul, de la atomul neînsuflețit până la strecurate pe alocuri de-a lungul cărții și de care
ființele raționale: de la ea pleacă și spre ea converg, ca întelegem că își dorește desprinderea, intrând într-o
spre un centru de irezistibilă atracție, toate gândurile sferă nouă, cea a luminii”. Alina Marieta Ion a venit
și acțiunile noastre” (Gustavo Adolfo Becquer). În în această seară cu ale sale „Mărgele de nisip”, volum
același spirit al iubirii, în deschiderea serii a avut loc de poezii apărut în 2016, la Editura Eurostampa
un microrecital liric susținut de Adina Lazăr, artistă din Timișoara, iar poeta Luminița Potârniche cu
a Teatrului Național de Operă și Operetă „Nae volumul de poezii „Războiul de marți”, apărut la
Leonard” din Galați. editura Vinea, în 2018. După recitalul liric prin care
Urmând formatul deja consacrat al salonului ne-au purtat cei patru autori lansați în această seară,
literar, Zanfir Ilie, directorul Bibliotecii „V.A. au urmat catrenele compuse pe loc de epigramiștii
Urechia”, a făcut o scurtă descriere biobibliografică a deja cunoscuți: Teodor Buhăescu, Vasile Manole,
celor patru autori, continuând cu un scurt preambul Ioan Fărcășanu și Ionel Jecu, seara încheindu-se
susținut de moderatorul cu oferirea diplomelor
Teodor Parapiru și de excelenţă de către
recenziile prezentate de Zanfir Ilie, directorul
bibliotecarii Iulia Lazăr, Bibliotecii şi bineînțeles
Anca Stan, Andreea a mult aşteptatei şedinţe
Grecu și Adrian George de autografe.
Secară. Poeta Violeta Cea de-a doua ediție
Craiu ne-a adus în din acest an a salonului
această seară ultimul său literar, desfășurată în
volum de poezie „Muze data de 21 februarie,
sub aparențe”, volum a avut o nouă serie
bilingv român-englez, de invitați speciali
apărut la editura Timpul în persoana poetei și

16
AXIS LIBRI
jurnalistei Aura Christi și a noului său roman în
versuri „Ostrovul învierii”, ce face parte din seria de
autor, apărut în 2019, la editura Ideea Europeană.
Gălățeanul Cezar Amariei, cunoscut colecționar
și bibliofil, ne-a adus în atenție romanul „Zilele
noastre mărunte”, publicat anul trecut la editura
Polirom. Între invitații speciali ai serii s-au numărat
și membrii delegației Grupului Editorial Liaoning
din Shenyang, China care au ținut să lanseze la
Galați volumul „Robotul chinezesc”, autori Wang
Hongpeng și Ma Na, volum publicat tot în cadrul
editurii Ideea europeană, traducerea fiind semnată
de Ionela Voicu. „Robotul chinezesc” este, după
cum putem afla din
descrierea făcută
pe coperta a IV-a,
„povestea fascinantă a
dezvoltării industriei
robotice a Chinei, care
se desfășoară în paralel
cu creșterea economică.
Sunt prezentate analize
și idei profunde cu
privire la producția inteligentă – acest domeniu al
tehnologiei înalte care atrage atenția întregii lumi-
într-o nouă eră a reformei și deschiderii Chinei,
punând accentul pe strategie și etică științifică, și având
multe puncte de vedere frontaliere despre probleme
cu care se vor confrunta oamenii în viitor”. Și pentru
că a fost vorba de China și unul dintre pilonii marii
puteri chinezești, a fost lansat în această seară și
volumul „Wuhan, viteza clipei” ce surprinde câteva
din însemnările de călătorie din China, creionate în
2014 de directorul Bibliotecii „V.A. Urechia”, Zanfir
Ilie și apărut la Editura Axis Libri. Publicul prezent
în sala „Mihai Eminescu” a făcut cunoștință cu
volumele lansate atât prin recenziile bibliotecarilor
cronicari Dorina Bălan, Catrina Căluian, Violeta
Moraru, Cecilia Manolescu, cât și prin confesiunile
autorilor. Cercul evenimentului a fost închis de
vernisajul expoziției de autor denumită generic
„Zilele noastre mărunte: laborator de autor” care a
pus în evidență pasiunea de colecționar și bibliofil
a scriitorului Cezar Amariei, expunând câteva din
documentele folosite ca referință în cartea lansată.
Ediția din 28 februarie a avut trei invitați,
unul deja consacrat și cunoscut publicului fidel
al salonului literar, în persoana scriitorului
constănțean Constantin Costache, unul aflat la
debut în volum, Marius Chiru și poetul Ioan Dan
An XII, nr. 43, iunie 2019
Salonul Literar AXIS LIBRI
Pintilie premiat în decursul timpului la mai multe
festivaluri și concursuri de creație și poezie. Dragoste
deșertică, noul roman al prozatorului Constantin
Costache, nu părăsește, după cum afirmă criticul
Liviu Antonesei „aria maritimă în care autorul
s-a consacrat începând cu volumul de povestiri de
debut și culminând în excelenta trilogie care precedă
acest volum”. Volumul de versuri „Natura, triumful
imanenței” (Editura Europlus, 2018), al poetului
Ioan Dan Pintilie, este dovada faptului că poezia
și natura se confundă ireversibil și au același izvor.
În ceea ce-l privește pe Marius Chiru, criticul a.g.
Secară afirma că „scriitorul, este la fel de misterios ca
şi personajul său din miniromanul său
de debut”, „Morgen”, apărut în 2018 la
Editura Eikon.
În această seară, prezentarea
biobibliografică a celor trei autori
a fost făcută de dna Geta Eftimie,
directorul adjunct al bibliotecii, iar
rolul de moderator a fost asumat
pentru ultima dată în acestă stagiune de primăvară
de scriitorul și jurnalistul Teodor Parapiru.
Recenziile cărților lansate au fost prezentate de
bibliotecarii Lucica Veliche, Monica Filote, Dorina
Bălan, Andrei Parapiru și a.g. Secară. În această
seară, participanții fideli ai salonului literar au
cinstit memoria celui care a fost poet, scriitor,
cetățean de onoare al comunei Niculițel din
județul Tulcea, Gheorghe Burlacu-Niculițel, care
pe 16 martie ar fi împlinit frumoasa vârstă de 80 de
ani. În memoria sa a fost prezentat ultimul volum
de poezii, publicat în 2015, „Clipe de har”, pe
care îl numea la acel moment o adevărată „hrană
spirituală pentru cititor”. În finalul serii, atmosfera
a fost destinsă ca de fiecare dată de epigramiștii
de serviciu - Vasile Manole, Ioan Fărcășanu, Ionel
Jecu și Teodor Buhăescu.
17
An XII, nr. 43, iunie 2019
Salonul Literar AXIS LIBRI
Ediția din 7 martie a fost una de trecere lină
către noi începuturi și de predare de ștafetă, rolul
de moderator fiind asumat în totalitate pentru
această ediție de Geta Eftimie, directorul adjunct
al bibliotecii. Invitații serii au fost George Arion,
scriitor, jurnalist binecunoscut, autor de scenarii
pentru filme de lung-metraj și seriale tv, plecat de
pe meleaguri tecucene cu al său roman „Trimisul
special” și inginerul Petru Todoran, devenit scriitor
destul de târziu, în 2015 și aflat în acest moment în
fața celei de-a doua ediții a romanului autobiografic
„Sidex, o viață de om”, apărut la editura Axis
Libri în 2018. După binecunoscuta prezentare
biobibliografică a celor doi autori, au fost citite
recenziile cărților lansate, de bibliotecarele Ioana
Chicu și Monica Filote.
În desfășurătorul programului, autorii au fost
invitați să vorbească auditoriului
despre creațiile lor artistice,
seara încheindu-se cu reprizele
umoristice ale epigramiștilor
fideli participanți la salon,
cu acordarea diplomelor de
excelență celor doi autori și
obișnuita sesiune de autografe.
Ediția din 14 martie i-a avut
ca invitați pe trei dintre autorii
veniți de „peste Dunăre”, de la Tulcea, prieteni
binecunoscuți ai salonului gălățean, scriitorii
Tania Nicolescu, Tănase Carașca și Victor Henrich
Baumann. Scriitoarea Tania Nicolescu a venit
de această dată la Galați cu romanul „Orbeții”,
proaspăt scos de sub tipar, despre care Cezarina
Adamescu afirma că „ar putea încăpea, într-o
eventuală clasificare, în categoria realismului, dar
și a fabulosului epic în spiritul clasicului Cezar
Petrescu din nuvelele sale. Totodată, ori chiar prin
aceeași natură, scrierea este o excelentă proză poetică
neasemuit de frumoasă, încărcată și înmiresmată
de candoarea poeziei autentice, acea poezie a cărei
eufonie încântă și conferă stări de liniște și pace
spirituală”. Povestirile scriitorului Tănase Carașca
adunate în volumul „Dus-întors”, lansat în această
seară și apărut în 2018, la Editura InfoRapArt, ne
poartă în lumea portului dunărean tulcean cu
evenimentele, întâmplările și experiențele trăite de
autor. Schimbând registrul prezentărilor, istoricul
Victor Henrich Baumann ne face cunoștință cu
istoria Dobrogei și ținutului nordic dintre Pontus
Euxinus și Duna, aducând în fața publicului gălățean
18
AXIS LIBRI
cercetările sale materialializate în două lucrări:
„Sfârșit de mileniu” (Editura Granada, 2017) și „File
de istorie” (Editura StudIS, 2018).
Prezentările biobibliografice ale autorilor au
fost făcute de Geta Eftimie, directorul adjunct
al bibliotecii, după care rolul de moderator al
evenimentului a fost preluat de scriitorul și criticul
literar Adrian George Secară. Acesta i-a invitat la
cuvânt, rând pe rând pe autorii lansați care și-au
prezentat operele literare, dar și pe alți scriitori
din sală care au ținut să salute prezența la Galați a
oaspeților noștri: Marin Năstase, Gheorghe Gurău,
Vasile Leonte, Ionel Jecu, Vasile Manole, Ioan
Fărcășanu, Teodor Buhăescu. La finalul serii nu
au lipsit diplomele de excelență oferite în numele
bibliotecii de dna Eftimie Geta, dar și ședința de
autografe.
Ziua Internațională a Poeziei
(21 martie) a fost sărbătorită în
cadrul Salonului Literar Axis
Libri cum altfel decât cu poezie.
Invitații serii de joi au fost
poeții Simona Toma, Romeo
Aurelian Ilie, Valeriu Valegvi,
Adi Secară-Halil, Gülșah Süder
Uzunmehmetoglu și ultimele
lor volume de versuri. Cartea
„O Simonă” a poetei Simona Toma este, după cum
afirma în prefață Lucian Vasilescu, „rezultatul unui
proiect poetic, adică mai mult decât un «buchet»
de mostre de inspirație poetică... Dacă ar exista un
«Birou de evidență a Poeziei», «o Simonă» ar căpăta
în regim de urgență document de identitate (poetică)
și un Cod personal, de forma unui contur de cretă,
care se va plimba cu bicicleta prin parcuri, căutându-
și perechea, până când din noapte se va face iar
noapte, semn că a sosit vremea s-o ia de la capăt”.
Cartea lui Valeriu Valegvi, intitulală „Eva
printre degete”, apărută la editura Detectiv literar,
în toamna anului trecut, demonstrează încă o
dată că „poezia este văzută ca miracol” și „poemele,
o fină broderie a sufletului evadat din ghearele
realului agresiv” (Daniel Corbu, Iași, septembrie
2018). Despre gazelurile poetului Adi Secară-Halil,
strânse cu migală în volumul bilingv turco-român
Șair, Dervișlere Sesleniyor/ Poet chemând derviș,
s-a scris mult și probabil se va mai scrie pentru
că, așa cum afirma scriitoarea Stela Iorga într-una
dintre recenziile sale, „stă sub semnul prieteniei și al
tributului adus unor personalități culturale de etnie
AXIS LIBRI
turcă, care i-au trecut prin viață
poetului, marcându-i într-un fel
sau altul destinul: profesorul Unal
Șenel, Gülten Abdula-Nazare,
scriitorii Șefik Kantar, Emin Emel,
precum și poetul Mehmet Cerci”.
De altfel, tipărirea volumului de
versuri, apărut în 2018 la editura
Centrului Cultural „Dunărea
de Jos” Galați, a fost posibilă
mulțumită finanțării Uniunii
Democrate Turce din România,
traducerea în limba turcă fiind
realizată de scriitoarea Emel
Emin. În același registru cu gazelurile lui Adi
Secară-Halil s-au încadrat și poeziile scriitoarei
turce Gülșah Süder Uzunmehmetoglu, prezentă
în această seară la Galați cu volumul Cicek kokulu
kadînlar (Femeile cu miros de flori) și susținută în
prezentările sale de doamna profesor Gültenh
Abdula-Nazare, președinte al Centrului de
Cercetare și Cultură Turcă Dunărea de Jos. Și
ultimul, dar nu cel din urmă, poet prezent la această
ediție de salon literar, poetul Romeo Aurelian Ilie,
ne-a adus în atenție volumul de versuri „Patruzeci
și unu. Eu, surdo-mutul”, apărut la editura Tracus
Arte și câștigător al Premiului Național de Debut
în poezie „Traian T, Coșovei”, acordat de editura
Tracus Arte în colaborare cu Asociația Culturală
Direcția 9 și Agenția de carte. Seara a debutat cu un
microrecital artistic susținut de elevii clasei a VIII-a
de la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin din Galați, a
continuat cu prezentările autorilor, făcute de dna
Eftimie Geta, directorul adjunct al bibliotecii și
recenziile colegelor noastre Iulia Lazăr, Camelia
Găvănescu și Florica Șerban. Rolul de moderator
al salonului literar a fost asumat și de această dată
de scriitorul și criticul literar Adrian George Secară.
Momentele lirice au fost susținute atât de autori, cât
și de prietenii prezenți în sală, scriitorii Ion Manea,
Gabriel Gherbăluță și epigramiștii Vasile Manole,
Ioan Fărcășanu și Teodor Buhăescu.
Ultimul salon din luna martie (28 martie)
i-a avut ca invitați pe scriitorii din orașul vecin
și prieten Brăila. Aceștia sunt binecunoscuți
gălățenilor prezenți la întâlnirile din fiecare zi de
joi sau din întâlnirile anuale din cadrul Festivalului
Internațional de Carte „Axis Libri”. În această
seară, invitați au fost Valentina Balaban și volumul
său de versuri „Sincopa destinului”, Lucia Pătrașcu
An XII, nr. 43, iunie 2019
Salonul Literar AXIS LIBRI
cu volumele „Chemările Indris”
și „Dansul cărților”, Dumitru
Anghel cu volumul „De la cronică
muzicală la critică literară” și
Virgil Andronescu cu volumul
de aforisme „Nuclee aforistice”.
Autorii brăileni au fost recenzați
de bibliotecarele Dorina Bălan,
Titela Trif, Ada Tăbăcaru, Anca
Stan și Iulia Lazăr, dar și de fiecare
dintre ei în parte, prin cuvântul
la care au fost invitați de către
moderatorul a.g. secară. Volumul
de versuri „Sincopa destinului”,
apărut la Editura Pim în 2018, este caracterizat de
Lucia Pătrașcu ca „o carte de traseu, pentru că nu
este una de debut, dar sigur nu va fi nici una de final
(anul și cartea! Este motto-ul autoarei, după cum
singură mărturisește), ar putea fi considerate strict
personale, generate de „darul” și conștiința literară cu
care se înveșmântează autoarea pentru a-și ascunde
subtilitatea emoției și pentru a rămâne racordată
la trăirea interioară pe care i-o dăruiește clipa
scrisului”. Criticul Dumitru Anghel pornește de la
cele două pasiuni ale sale - muzica și literatura și
dă viață volumului „De la cronică muzicală la critică
literară”, apărut la editura TipoMoldova, adunând
aici cronicile muzicale apărute de-a lungul timpului
în publicații diverse precum Scânteia, Înainte,
Excelsior, Florile Dunării, dar și cronici literare ale
numeroșilor autori pe care i-a analizat. În ceea ce-l
privește pe poetul și publicistul Virgil Andronescu,
acesta ne prezintă în „Nuclee aforistice” confruntarea
dintre aforismele de calitate și impresiile personale,
frumos armonizate cu ilustrațiile realizate de
artistul plastic Hugo Mărăcineanu. De altfel,
Hugo Mărăcineanu face și o scurtă caracterizare a
scrisului lui Virgil Andronescu: „autorul se agață
cu nonșalanță de cârceii întortocheați ai limbii,
punând față în față posibilul cu imposibilul, credința
cu răzvrătirea eretică, pentru ca apoi să ne facă să
credem că se neagă pe sine, alături de tot ceea ce
există”.
Odată cu duelul epigramistic dintre Galați și
Brăila, prin reprezentanții acestui gen literar, Vasile
Manole, Ioan Fărcășanu, Teodor Buhăescu, Vasile
Mandric și Vergil Matei s-a mai încheiat încă o
seară reușită a întâlnirilor noastre de joi. Mulțumim
pentru prezență și implicare tuturor participanților
și vă așteptăm și la sesiunile ce vor urma!
19
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI
Salonul Literar AXIS LIBRI: Recenzii

Chiru, Marius. Morgen

București: Eikon, 2018

R eprezentant
scrisului modern,
excentric pe
al

teren
sale. În același parcurs al faptelor, biserica romană
nu este mai mult decât încă o aventură pentru el.
Bineînțeles, este excomunicat și-și duce apoi
românesc, scriitorul viața în cel mai lumesc mod cu putință, însă mereu
Marius Chiru se află printr-o acută observare a fenomenului politico-
la debutul creației sale social. Așa își propune răsturnarea atât a ordinii
de carte în literatura aristocratice, cât și a celei burgheze, deoarece stările
română. Cadrul româ­ conservatoare din societate nu răspund pasiunii
nesc se desfășoară între vitaliste ce-l proiectează continuu spre acțiune:
naturalismul istoricist Un ceva nedefinit […] mă arde din interior. Lupta
frenetic al revoluțiilor cu nobilul, dar și lupta cu burghezul. La arme![…]
Andrei Parapiru europene din secolul al 19- Nu există cale de mijloc dincolo de aspectul politic,
bibliotecar, Biblioteca
„V.A. Urechia” lea și un supranaturalism dincolo de societate.
corelat de multe ori Romanul Morgen, al lui Marius Chiru, își are o
fie religios, fie erotic, fie revoluționar-ideologic, anumită paralelă ideatică în poemul social Împărat
ilustrat cu putere în romanul Morgen. Acesta este și proletar, al lui Mihai Eminescu. Cartea de față
un volum experimental de avangardă, cum puține dezvăluie prețul ridicat la care se complace lipsa
se afirmă până în prezent, la confluența îndrăzneață de ideal a unei lumi, precum și asumarea lui în
a unor genuri și specii literare greu de alăturat, în forță, din moment ce realitatea neîndoctrinată se
mod obișnuit. dovedește altfel.
Titlul cărții - Morgen - exprimă ideea de
dimineață în limba germană și se referă la
înnoirea pe care lumea gândirii vii a experienței
umane, reprezentate de Rogerius Kinderote, o
solicită înțelegerii semenilor săi pentru a accepta
devenirea în istorie. El lasă de priceput că trăirea
simplă, transformată neglijent în filosofie se
preschimbă-n piatră de mormânt. Lumina zorilor
este o expresie a reașezării vieții ca ea să rămână
sub aceeași recunoaștere spre a putea fi, chiar și
într-o mânăstire: Dimineața pătrunse în camerele
celor doi bărbați. Cu viața sublimă, încordată,
reală, de dincolo de filosofie.
Personajul principal al narațiunii este un teolog
boem, anume robustul și vijeliosul neamț Rogerius
Kinderote. Îndrăgostit de nobila Margarethe, nu
ezită să-și urmeze aventura prin orice l-ar putea
purta, ucigându-i printre altele iubitul într-un duel.
Ostracizat de societate și ajuns călugăr, Rogerius
trece prin viață fără să pună la inimă reacționarismul
reprimativ al lumii dimprejur, întruchipând tot mai
mult ceea ce s-ar putea numi un om al timpurilor
20
AXIS LIBRI
Salonul Literar AXIS LIBRI: Recenzii
Burtea, Angela. Ochiul Sufletului
Băile Olăneşti: Editura Mircea cel Bătrân, 2018
S ufletul ca o furtună
perfectă, care poate
salva totul sau distruge totul!
Aşa simte Angela Burtea
şi literatura, „Cuvântul
înainte” este dovadă şi el:
indiferent de situaţia omului,
a individului, fie că el este
Preşedinte al Statelor Unite
ale Americii, scriitoarea sau
A.G. Secară oameni simpli, fără preten­
bibliotecar, Fundația ţii intelectual-artistice, sur­
Andreiana Juventus
prinşi în câteva dintre textele
cărţii-experiment care este propusă cititorilor, Destinul
pare să fie necruţător, chiar dacă are şi darurile sale,
clipele minunate de iubire, de splendoare pur şi simplu.
Scrie Angela Burtea în ultimul text, „Mingea de foc”:
„Ţi-am cuprins capul între mâinile-mi tremurânde
şi-am căutat s-alung tristeţea din ochii tăi. Ştiam ce
urmează, ştiam că viaţa este uneori nedreaptă, dar cine
eram noi, de fapt, şi cu ce drept am fi devenit judecători
ai existenţei noastre?” (p. 146).
Deşi există şi un filon moralist, observat şi de către
prefaţatorul Constantin Gherghinoiu, cunoscutul
scriitor polivalent, acesta tinde să se închine
Metaforei, căutării acesteia, ca un alt fel de răspuns
între cunoscuta dispută dintre estetică şi etică.
Atitudinea Angelei Burtea, cel puţin în această
carte şi mai ales în acel cuvânt înainte menţionat,
este aproape apofatică: „Nu scriu de dor şi nici de
drag, nu scriu să scap de vreun păcat, nu scriu ca
noaptea să întârzie şi nici că ziua e pustie, ci scriu
aşa… că am să zbor cu capu-n buza norilor, cu
braţele întinse larg spre ţărmul vechi şi-ndepărtat, cu
sufletul zglobiu sau gol spre marea mare-a horelor”
(p. 9). Cuprinsă de tornada creaţiei, Dorothy para-
modernistă, scriitoarea brăileană pare până la un
moment dat juca cartea dezorientării, Oz-ul fiind de
fapt chiar Realitatea… realităţii, fişele de personaje
schiţate putând fi mai mult decât necesare pentru un
salt la nivelul meta-romanului abordat din ce în ce
mai mult de experimentalişti, nemulţumiţi, într-un
fel sau altul, de starea literaturii. Starea metafizică!
An XII, nr. 43, iunie 2019
Este vorba de fişe precum „… n-am adunat
firimiturile megalomanilor, ci mi-am aşteptat rândul,
deşi vedeam şi aflam cu uşurinţă despre întâlnirile de
taină ale unora dintre aceia care nu-şi mai încăpeau
în pene şi se credeau centrul Universului, dar pozau
cu pricepere în oameni integri, în oameni verticali şi
plini de graţie.
Nu l-am iubit niciodată pe cel care nu avea
puterea să mă privească în ochi atunci când încerca
să-mi explice un anume lucru, dar, din bun simţ,
l-am acceptat. Ştiam din prima clipă că ascunde
ceva, că în ţesătura sa sunt multe fire meschine, că
neputinţa de-a fi om se pitula cu dibăcie în pielea
sa de cameleon. Uneori m-am făcut că nu observ şi
l-am lăsat să prospere învârtindu-se printre cei de-o
seamă cu el, minunându-mă de abilitatea cu care-i
mânuia chiar şi pe cei avizaţi.” (p. 10)
Tonul poate căpăta accente renascentist-
elizabethane: „În spatele imaginii afişate domnea pe
tronu-i de mucava leşul celui adevărat. Nici corbii nu
se încumetau să ciupească din el, fiindcă zborul lor ar
fi fost îngreunat. Şi-am fugit, lăsând în urmă fumul
amărăciunilor.”
Această fugă „din Oz” (cunoscătorii ştiu că
Dorothy, imediat ce ajuns în Oz, de fapt în acel ţinut
învecinat cu Cetatea de Smarald, a vrut imediat să se
întoarcă „acasă”, deci să fugă de acolo!) poate căpăta
forma căutării. Şi a literaturii. Şi, deşi se referă şi la
greşeli, ale vieţii, această căutare nu este deloc una
dintre ele, lipsindu-i autoarei poate o formă de curaj
de asumare a condiţiei absolute a scriitorului: el chiar
trebuie să se detaşeze de „personajele negative” reale,
la propriu, transformându-le doar în personaje…
literare. Faptul divers predomină, „zilele noastre
mărunte” (titlul unui roman istoric recent apărut!)
dictează: este surprinsă meschinăria poliţistului („Eu
spun altceva, bestial de important: educaţia în trafic!
Dar cum locurile libere sunt aproape inexistente,
posibilitatea de a greşi este iminentă!”, p. 13), dar şi
jocurile inocente ale copilăriei; un obsedat sexual,
cu un viol de neiertat, în „Socoteala”, poate cel
mai naturalist text; spectaculos, ca într-un text de
Dickens, o poveste sui generis cu un fel de fantomă,
21
An XII, nr. 43, iunie 2019
Salonul Literar AXIS LIBRI: Recenzii
în „Declinul lui Bibi”, o naratoare pare să fi murit,
chiar ne convinge de asta, dar totul e fantastic,
este o înscenare prin care naratoarea vrea să scape
de partenerul de viaţă, Bibi, un bărbat jalnic din
multe puncte de vedere, aici apărând şi termenul de
„micimea” a omului; există şi un excurs în „Raiul
copilăriei”, dacă nu chiar mai multe, un ciot având
chiar un rol important („Falnicul de ieri, ciotul de
azi”)… Idila dintre Întuneric şi o naratoare este de
o frumuseţe aparte, chiar dacă filosofarea pare să
înăbuşe fiorul, dar nu şi încărcătura sapienţială!
Poate chiar mai emoţionante sunt paginile din
„Amintiri nepieritoare”, unde revine figura pregnantă
a bunicului, şi unde asistăm la o demisie din/de ţară,
deoarece o anume criză poate cauza rupturi… de
suflet.
D(o)ar trăim într-o (altă) ţară, cu sensul de stat,
mai sus este vorba de Locul sacru al Bunicilor,
de unde Absurdul a plecat în lume pentru a face
carieră, şi literară, chiar dacă specii diferite sunt de
găsit pretutindeni în lume! Natura, cu frumuseţile ei
mistice, pot fi o salvare: „E toamnă, e vremea mea,
şi simt că-mi seamănă tot mai mult (şi viceversa),
e vremea când se auresc pădurile, când iubirea
coboară uşor peste frunza codrilor, amestecându-se
cu pământul proaspăt, loc în care se coace sărutul,
urmând ca-n primăvară să tresalte prin firele nevăzute
ale firii din noi şi să ne împresoare cu braţele lungi
şi puternice ale renaşterii” (p. 15). Un text este „Mă
cheamă codrul”, mai mult sau mai puţin eminescian,
ca atmosferă… „Ninge în aprilie” este şi el de reţinut!
Principial, cartea în ansamblu este o carte-iubire,
declaraţie de iubire, de ataşament pentru nişte valori
(inserţiile de constatare a Răului fiind mai mult
de coloratură, deşi expresia „amprenta mâinilor
murdare” te poate urmări mult, ca violenţa din
filmele lui Tarantino, era să zic „unele dintre filmele
lui”, dar mai ales figura demonului cu faţa omenească
ce iese dintr-un vulcan noroios, p. 135!) parcă trecute
deseori la index, sub imperiul ipocriziei şi imposturii
generalizate: „Şi-am privit indignată cum oamenii
au început a iubi tot mai mult minciuna. Dintr-o
explicabilă perversitate voiau să fie minţiţi tot mai mult
şi minţeau în aceeaşi măsură. Până şi viaţa devenise
o minciună…” (p. 20). Când intervine şi umorul,
cum este cazul textului „Supărarea bărbatului”,
situaţia literară capătă multidimensionalitate, în
limitele genului. Schimbând perspectiva relatării,
ca în „Femeia dimineţilor senine”, probabil cel mai
provocator text, naratorul fiind un bărbat, se ajunge
la subtilităţile literaturii fantastice sud-americane,
neinsistându-se însă, din păcate, pe avatarurile
22
AXIS LIBRI
inimilor! Promisiunea contopirii sufletelor unor
entităţi merge revalorificată! Ana şi Nineta, cele două
personaje feminine sunt bine creionate, situaţiile
bine analizate, deznodământul pare să fie un pic
grăbit, într-o lume grăbită! Dar ultimul paragraf este
un poem în sine:
„La mormântul Ninetei bucheţelele de violete
n-au dispărut niciodată. Nick şi-a schimbat locul de
muncă, la scurt timp după accident. Când şi când,
putea fi văzut în faţa parcului, în locul în care i-a dat
prima îmbrăţişare şi aproape în fiecare dimineaţă,
înainte de a ajunge la serviciu, îngenuncheat la
mormântul ei. Într-o taină desăvârşită, Nick rămânea
prins între cele două lumi, ascultând la nesfârşit
cântecul inimilor lor: a lui şi a celeilalte femei. Murise
o iubire şi se născuse alta!” (p. 51).
„Puterea zâmbetului”, aşa se şi numeşte un text,
pare să învingă, ca şi „Gândul de lumină al nopţii
din noi”. „Chemarea ploii”, ca şi „Noiembrie” ne
trimit cu gândul la „Exuviile” Simonei Popescu:
„Când ploaia se oprea, ieşeam cu toţii în faţa porţilor,
unde şanţurile străjuiau uliţa. Intram unul câte unul,
cu picioarele goale şi pantalonii suflecaţi, păşind
satisfăcuţi prin apa adunată în adânciturile lungi şi
adânci, săpate de bărbaţii satului. Atunci începeau
adevăratele chiuituri, zarva plină de mister creată de
nebunia ploii. Ne bucuram şi râdeam cu gura până
la urechi, când vreunul dintre noi cădea, făcându-se
una cu pământul. Ieşea cu greu la mal, ud şi plin de
noroi din cap şi până-n picioare, râdea laolaltă cu noi,
apoi îşi făcea drum spre casă, loc în care urma să fie
spălat şi primenit. Îmbrăcat în haine curate, revenea
uşor spăşit, călcând cu mare grijă pământul alunecos.
Fusese avertizat: dacă mai cazi o dată, aşa rămâi, plin
de noroi!” (p. 60).
Bref, cartea este un semn „că se trăieşte”, conform
mesajului entuziast al „Semnelor iubirii”, p. 95, unde
umorul iese iarăşi elegant la suprafaţă, în miezul unei
poveşti de iubire abia schiţate, dar în care mai apare
şi un poliţist de la Rutieră! Florile de cireş dintr-un
alt text subliniază componenta delicată a multor
abordări, cartea fiind de fapt o fiinţă cu două capete,
unul narând mai mult, celălalt liricizând, Nostalgia
fiind de bază:
„Acum ai schimbat totul pe-o viaţă scumpă de
oraş şi fugi din când în când la munte cu prietenii,
iar floarea noastră de cireş te tot aşteaptă. Şi nu vei
veni…” (p. 131).
Tensiunea este împărţită între tinereţe şi
maturitate, între rural şi urban, între raţiune şi
impulsivitatea instinctivă. Concluzia că niciodată nu
suntem singuri este mai mult decât optimistă!
AXIS LIBRI
Salonul Literar AXIS LIBRI: Recenzii
Ciupercă, Livia. Alexandru Lascarov-Moldovanu
Iași: Doxologia, 2018
F ăcând parte din elita
condeierilor gălățeni
pentru care trecutul cultural
al acestor locuri încărcate
de personalități-legendă
are puţine secrete, iar cele
pe care le mai deține sunt
meticulos cercetate de omul
care sculptează prin cuvinte
oameni, Livia Ciupercă s-a
angajat de mult timp în
reconstituirea și readucerea
Dorina Bălan la lumină a înaintașilor,
șef birou, Catalogarea
colecțiilor. Control de luând drumul arhivelor,
autoritate, acolo unde este adevărata
Biblioteca „V.A. Urechia” zestre culturală neexploatată.
Aflată la cea de-a doua
lucrare dedicată lui Alexandru Lascarov-Moldovanu,
după ce prima avea ca subtitlu Încorsetările unei vieți,
actuala monografie - Dialoguri ziditoare de suflet -
este o completare a ilustrării fațetelor celui ce a fost
jurist, avocat, prozator și publicist român, cu acea
parte, mai presus de toate, a calităților sale, anume
cea de ziditor de suflete prin intermediul cuvântului.
Cele două lucrări ale sale sunt poate inegale ca
valoare documentară, având în vedere că actualul
subiect este o sinteză a unui imens material de arhivă
şi un rezumat al principalelor lucrări sau studii
dedicate unui mai puțin răsfățat al sorții, așa cum a
fost Lascarov-Moldovanu, dar pentru care „dialogul
cu ascultătorii săi devenea o confesiune lirică”.
Emisiunile sale radiofonice, care se audiau sub titlul
De vorbă cu sătenii, se constituiau într-un adevărat
balsam pentru omul de rând, prin cuvinte calde,
liniștitoare, sfătoase, pur românești, care se apropiau
cu pricepere de sufletul auditorului și se constituiau
în adevărate povețe valabile și în zilele noastre.
Născut la Tecuci în data de 4 aprilie 1885,
Lascarov-Moldovanu, un mare iubitor de carte și
de cultură sub toate formele sale, este omul despre
care puțini știu că s-a numărat printre întemeietorii
primelor biblioteci publice la Tecuci, în anul 1907,
și la Focșani, în anul 1910, urmând poate exemplul
lui Urechia care deschisese în Galați, Covurluiul de
atunci, prima bibliotecă de acest tip prin donația sa
de suflet. Această dragoste nemărginită pentru carte
An XII, nr. 43, iunie 2019
nu putea să nu fie sădită și în mintea ascultătorilor
săi. Vă las pe dumneavoastră să analizați, de exemplu,
câtă înțelepciune este picurată în fiecare frază, într-un
început de emisiune care s-a desfășurat în data de 30
aprilie 1933, un prolog la promovarea unei cărți de
Slavici: „Vreau, dragi ascultători, să vă vorbesc despre
minunea pe care o poate face în duhul unui om,
cartea – se-nțelege, cartea cea bună. N-am ajuns să
gustăm mierea cea dulce a cărții și nici n-am căpătat
încrederea în puterea ei făcătoare de minuni...”
Lansată în Anul Centenarului, nu putem trece
cu vederea că omul Lascarov-Moldovanu a fost
mobilizat și a participat la operațiunile militare din
Bulgaria în 1913, dar și în Primul Război Mondial,
detalii ce se vor regăsi în scrierile sale: „Cum se cuvin
roadele războiului”, „Mobilizarea Ardealului” etc.,
„mărgăritare” de simțire românească, „mângâitoare
de suflet”.
Încercând să ne îmbie pe itinerariul propus, să
păstreze din OMUL Alexandru Lascarov-Moldovanu
ce-a fost bun și să încerce să repare sau să elimine răul
moral adus personalității cercetate, Livia Ciupercă ne
aduce la cunoștință cuvântările sale, făcându-ne parcă
să-i auzim tonul vocii „blând și ferm, sfățoșelnic și
moralizator”: „Ia să mai vânturăm, iubiți ascultători,
cele vești ale lumei și să aducem în sfatul nostru
câteva dintre ele. Că bine-i să aflăm ba una, ba alta,
întru cunoaștere și laolată mai bună întemeiere. Cine
știe mai multe și le folosește când trebuie, om înțelept
se cheamă.”
Prozatoarea şi omul de cultură Livia Ciupercă nu
surprinde, ci confirmă dovada unei reale munci de
documentare și demonstrează din nou, dacă mai era
nevoie, că este un cercetător pasionat şi perseverent al
unor teme majore ale spiritualităţii locale, de această
dată folosind chiar surse vii pentru realizarea schiței
genealogice a omului Lascarov-Moldovanu.
Credința cercetărilor autoarei a fost și va
rămâne aceea că trecerea ireversibilă a timpului
nu îl îndepărtează pe cititor de opera unor mari
personalități, decât cu o singură condiție: să aibă
acces la textele originale, cu savoarea și parfumul lor
de altă dată, dar cu aceeași actualitate cu cea a lecturii
unei lucrări contemporane și nu una oarecare, ci una
„spre a fi aşezată alături de marea noastră literatură
duhovnicească”.
23
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI
Salonul Literar AXIS LIBRI: Recenzii

Baumann, Victor Henrich. File de istorie

Tulcea; Iași: StudIS, 2018

D octor în istorie,
specialist
istorie universală veche
în
satelor dobrogene, a Deltei Dunării și a localității
Tulcea, din cele mai vechi timpuri și până în secolul
trecut. Sunt abordate aspecte semnificative pentru
şi arheologie, autorul a 6 istoria și civilizația Dobrogei, precum: bazilica
(șase) volume științifice martirică de la Niculițel, descoperită în anul 1971 și
și a numeroase studii reconstituită în 1997, centrul de olărit din sec. al IV-
și articole publicate în lea de la Telița, locuințele îngropate descoperite în
reviste de specialitate, așezarea getică de pe Valea Amzei, defterele otomane
Victor Henrich Baumann din sec. al XVI-lea care atestă documentar așezările
lansează în cadrul din raza comunei Izvoarele, ruinele orașului antic
Salonului Axis Libri o Ibida, obiecte de ceramică medievală din sec.
Violeta Moraru nouă apariție editorială, XVII-XVIII, obiecte metalice și monede recoltate
șef serviciu, Dezvoltarea,
evidența și prelucrarea File de istorie, un volum din Parcul Monumentului din Tulcea, ansamblul
colecțiilor, dedicat mirificului pă­ arhitectonic oriental „Sub coloane” din Tulcea,
Biblioteca „V.A. Urechia” mânt al Dobrogei, cariera „Iacob-Deal” de la Turcoaia, așezarea antică
teritoriu încărcat de istorie Aegyssus, cimitirele creștine de la Enisala, Biserica
și spiritualitate, cu importante vestigii arheologice – „Sf. Athanasie” de la Niculițel.
mărturii ale existenței poporului român trăitor pe Unul dintre articole aduce la cunoștința cititorilor
aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri și ale informații importante despre civilizațiile antice,
unui veritabil spaţiu multicultural. începând cu arta rupestră a paleoliticului superior,
Volumul reunește un număr de 29 de articole continuând cu neoliticul, Creta și civilizația
apărute în publicații de cultură minoică, pentru ca în final să fie
dobrogene, articole care, așa cum prezentat teritoriul Greciei, în epoca
afirmă autorul, „prezintă mai ales bronzului și în perioada homerică.
subiecte istorice legate de teritoriul Bibliografia prezentă la finalul
istro-pontic”. Studiile sunt emanația articolelor, precum și imaginile
unui îndelungat proces de cercetare sugestive și hărțile, parte dintre ele
efectuat de către arheologul Victor color, ale vestigiilor descoperite aduc
Henrich Baumann asupra regiunii o valoare suplimentară informaţiilor
dintre Dunăre și Marea Neagră, prezentate, demonstrând o amplă
în cadrul întregii sale activități de documentare a autorului cu privire la
arheolog și istoric. subiectele abordate.
Contribuțiile arheologice la Putem considera, fără niciun fel
cunoașterea istoriei Dobrogei sunt de exagerare, că volumul domnului
reflectate cu rigurozitate științifică în Victor Henrich Baumann constituie
scrierile domnului Baumann. Sunt prezentate în „o carte document” bazată pe devotamentul și
detaliu elemente de artă rupestră, cum ar fi sculpturi, pasiunea unui Om care și-a clădit întreaga carieră
picturi, desene, gravuri, fresce, inscripții, diverse în slujba descoperirii mărturiilor și a dovezilor
obiecte și alte vestigii tulburătoare descoperite în incontestabile ale identității culturale a românilor
peșteri, în ruine ale cetăților, morminte sau în alte pe teritoriul Dobrogei, ale spiritualității poporului
spații în care s-au efectuat săpături. Autorul face o român, ale creștinătății și ale civilizației încă din
incursiune în istoria meleagurilor dintre Dunăre și cele mai vechi timpuri.
Marea Neagră, prezentându-ne aspecte din viața
24
AXIS LIBRI
Salonul Literar AXIS LIBRI: Recenzii
Christi, Aura. Ostrovul Învierii
București: Ideea Europeană, 2019
O strovul Învierii
este o altfel de
carte a Aurei Christi, cu
copertele viu colorate,
cu imaginea poetei
între flori, zâmbind a
înțelepciune și pace, cu
poezii optimiste, scrise
cu litere de foc, care
transmit bucuria de a
trăi: „să iubești din alt
Catrina Căluian unghi viața, să bei pe
bibliotecar, Biblioteca săturate din amfora ei,
„V.A. Urechia”
sorbind totul, totul, totul,
pe măsura focului”. „Fii pur și simplu tu însuți”,
ne îndeamnă poeta, „culege iubire de peste tot” și
iubește tot ce primești pentru că iubirea este „lecția
de aur” care stă la temelia viului, fiind pașaportul
omului la mutarea din „raiul de-aici
în raiul din cer”. În paginile acestui
volum am descoperit o Aura regăsită,
împăcată cu sine însăși, care se simte
binecuvântată pentru fiecare zi în care
a învățat să „ardă de vie”. Echilibrată,
ordonată, stăpână pe ceea ce simte
și gândește, pe care nu o mai sperie
puternica lovitură de țărm pentru că
acum știe că nu este niciodată singură,
„căci se pare că cineva mai știutor și
mai prevăzător ca tine are grijă așa
cum tu niciodată nu vei avea grijă de
tine...”. O poetă plină de viață, „bolnavă
de dragoste”, îndrăgostită de „vraja
de vară”, de frumusețea ei teribilă și
culorile sfâșiate de amurguri, de lumina soarelui,
albine, „greieri și roze”, nectar și magie, miresme și
„fluturi-pereche” „opriți în crini și platani”. De altfel,
fluturele negru cu aripile arse este ales de poetă ca
laitmotivul poeziilor din primul capitol al cărții,
intitulat Arderi de tot, și nu întâmplător, pentru că
An XII, nr. 43, iunie 2019
fluturele este simbolul schimbării, metamorfozei,
învierii, speranței și vieții, simbolizând, încă din
creștinismul timpuriu, sufletul omului. Cele 39 de
poezii din capitolul Arderi de tot sunt ordonate cu
grijă, ideile continuă de la o poezie la alta, lăsând
cititorului senzația plăcută a unei curgeri line. Și
acest lucru se întâmplă și cu cele 47 de poezii care
compun capitolul al doilea, Rugăciunile serii, și cu
cele 72 de poezii din ultimul capitol, Prin ochii lui
Adam, prin ochii Evei.
Este un volum al bucuriei, al împlinirii în care
poeta declară liniștită că, deși târziu, totuși la timp,
a început să se bucure de tot ce știe „...în destinul
meu e liniște. Cred că abia acum, la cincizeci de
ani, încep să aflu cine sunt și de unde vin...”. În
Rugăciunile serii este conturat drumul anevoios al
cunoașterii de sine, un proces complex, despre care
Sfântul Isaac Sirul spune că „cine s-a învrednicit
a se vedea pe sine însuși este mai
bun decât cel ce s-a învrednicit a
vedea îngeri”. Poeta nu se oprește
la cunoaștere, ci își asumă lupta
acceptării și dorința schimbării: „O,
Doamne, cât s-a muncit în adâncuri
ca să ajung la tine! Mă uit în urma
mea: erai pretutindeni”. Al treilea și
ultimul capitol, Prin ochii lui Adam,
prin ochii Evei este dedicat poemelor
de dragoste, citez: „Iubești, iubesc.
Prinși suntem/ în iureșul nebun. De
o tornadă/ supți ireversibil, spre cer
alunecăm/ de pe o limită pe alta. Și-o
stâncă, din/ clipă-n clipă, stă peste
noi să cadă.”
Parafrazând autoarea: „sunt mai mult decât ceea
ce se vede/ că sunt. Sunt mai mult decât ceea ce/ par
a fi”, vă îndemn să citiți romanul în versuri Ostrovul
Învierii, care este mai mult decât o carte cu poezii,
și asemeni fluturilor, nu veți auzi versurile, ci veți
simți vibrațiile cuvintelor.
25
An XII, nr. 43, iunie 2019
Salonul Literar AXIS LIBRI: Recenzii
Catedrala Dunării de Jos
Galaţi: Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, 2018
M onografia Cate­
drala Dunării
de Jos: Candelă aurită de
credință și de neam, scoasă
de sub lumina tiparului
în anul 2018, se deschide
cu un cuvânt de început
intitulat Un „chivot sfânt” în
slujirea unității de credință și
de neam: Catedrala Dunării
de Jos a Înaltpreasfințitului
Părinte Casian, Arhie­
piscopul Dunării de
Leonica Roman Jos. Înaltpreasfinția Sa
bibliotecar, Biblioteca consemnează faptul că la
„V.A. Urechia” împlinirea a o sută de ani
de la sfințirea lăcașului de
cult se cade a fi marcată „atât ctitoria ca atare, cât și
semnificația lucrării lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii
Sale vii, slujitorii și credincioșii”, menționând că lucrarea
se adresează iubitorilor „de cultură, de istorie și de
unitatea noastră de credință și de neam.”
Eruditul preot Eugen Drăgoi semnează primele două
capitole ale volumului. În primul capitol, Catedrala
Arhiepiscopală din Galați: un secol de la sfințire 1917-
2017, părintele se apleacă sârguincios asupra istoriei
sfântului locaș, de la primele încercări de zidire până
la construirea ei, de la târnosirea din 1917 și până la
resfințirea din 17 octombrie 2006.
În cel de-al doilea capitol, Slujitori ai Catedralei
Arhiepiscopale din Galați, părintele Drăgoi aduce în
atenția cititorilor o parte dintre clericii care au slujit
în Sfânta Catedrală: arhiepiscopi și episcopi titulari,
episcopi-vicari, arhierei-vicari, arhimandriți, preoți
și diaconi, dar și psalți, dascăli, cântăreți bisericești.
Ultimele pagini ale acestui capitol cuprind informații
despre corul Catedralei, a cărui componență a fluctuat
de-a lungul timpului.
Cel de-al treilea capitol, intitulat Evenimente
bisericești la Catedrala din Galați, în perioada 1917-
2017, semnat de preacucernicii preoți Lucian Petroaia
și Gelu Aron, cuprinde evenimente marcante, multe
dintre ele „fără precedent sau irepetabile” pe meleagurile
gălățene, sfântul locaș fiind „«martorul» sacru al unor
clipe istorice care au generat și au imprimat mari bucurii
duhovnicești în sufletele credincioșilor de la Dunărea
de Jos”. Un eveniment remarcabil este așezarea urbei
noastre sub ocrotirea Sfântului Apostol Andrei în anul
1992, Galațiul fiind astfel primul oraș din România care
își alege un patron spiritual.
26
AXIS LIBRI
Demne de consemnat sunt vizitele unor personalități
marcante printre care se numără Majestățile lor
Regele Carol al II-a, Regele Mihai I, Regina Ana,
precum și alți membri ai Casei Regale a României,
Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al
Constantinopolului, Patriarhi ai Bisericii Ortodoxe
Române – Preafericiții Patriarhi Iustinian, Teoctist și
Daniel.
Prin purtarea de grijă a chiriarhului Dunării de Jos,
aceste locuri au primit binecuvântarea multor sfinți
prin aducerea moaștelor acestora la catedrală. Vrednică
de menționat este aducerea de la Patras a moaștelor
Sfântului Apostol Andrei, în octombrie 1996, eveniment
consemnat în calendarul ortodox editat de Arhiepiscopia
Dunării de Jos, ca sărbătoare locală - Trecerea moaștelor
Sfântului Apostol Andrei la Galați.
Ultimul capitol al lucrării, Tezaurul spiritual și de
patrimoniu al Catedralei Dunării de Jos, semnat de
preacuviosul arhimandrit dr. Daniil Oltean, tratează
patrimoniul spiritual al Dunării de Jos, constituit din
sfintele moaște ale sfinților și alte sfinte relicve. Dintre
sfintele odoare care se află aici, menționăm părticele
din moaștele Sfântului Apostol Andrei, Sfântului Ioan
Cassian, Sfântului Vasile cel Mare, Sfântului Nectarie
Taumaturgul, părticele din Sfânta Cruce a Mântuitorului
Iisus Hristos, părticele din Sfânta Cruce a Sfântului
Andrei, veșmântul Sfintei Cuvioase Parascheva,
veșmântul Sfântului Cuvios Patapie Egipteanul.
Printre obiectele de patrimoniu, cu valoare istorică,
se află o Sfântă Evanghelie, cu îmbrăcăminte de argint
masiv, donată de Preasfintitul Episcop Melchisedec
Ștefănescu, o cârjă aurită ce a aparținut Preasfințitului
Episcop Pimen Georgescu, ctitorul Catedralei, o cârjă
argintată ce a aparținut Preasfințitului Episcop Cosma
Petrovici, mitră și seturi de engolpioane ce au aparținut
Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Antim Nica.
Vasta bibliografie consultată arată cât de documentată
este monografia Catedralei Dunării de Jos, iar scriitura
ei pune în valoare importanța acestui sfânt locaș în
aceste ținuturi, „lucrarea liturgică, pastorală, misionară
și culturală a slujitorilor Catedralei”, precum și „cele mai
însemnate momente religioase, patriotice și cultural-
filantropice care s-au consumat sub bolțile impunătoarei
biserici”, volumul încheindu-se cu 28 de foi planșe care
surprind aceste evenimente și pe protagoniștii lor.
Lucrarea de față, de o incontestabilă valoare istorică
și documentară, se constituie într-o reală incursiune
în istoria bisericească și culturală desfășurată pe
meleagurile dunărene, pe parcursul unui veac.
AXIS LIBRI An XII, nr. 43, iunie 2019
Salonul Literar AXIS LIBRI: Recenzii

Craiu, Violeta. Muze sub aparențe = Muses in Disguise

Iași: Timpul, 2018

N oul volum bi­

lingv de versuri
al Violetei Craiu, apărut
trăirii: „Scaieții de soare/ ne-acoperă trist rănile/
încetăm să existăm/ dincolo/ de sămânța de argilă.”
Prin volumul „Muze sub aparențe”, Violeta Craiu
anul acesta la Editura se dăruiește publicului și în limba engleză grație
Timpul din Iași, „Muze eminentului traducător Petru Iamandi, colaborarea
sub aparențe = Muses in cu acesta oferind o haină aleasă volumului de poezie,
Disguise”, potențează în toate acestea conlucrând spre o bună receptare în
mod sclipitor spectacolul rândul cititorilor.
prin care spiritul Violeta Craiu s-a afirmat și s-a impus ca o poetă cu
poetului conturează personalitate distinctă în peisajul literaturii noastre
un conținut de idei și actuale, lirica sa, cu intense vibrații dramatice,
Simona Milica o formă de scriitură conturând trăsăturile unui poete care și-a urmat cu
bibliotecar, Biblioteca devenite, prin stilul tenacitate vocația, fiind mereu în căutarea de sine și
„V.A. Urechia”
propriu, o adevărată artă. experimentând, cu fiecare nouă apariție editorială,
Pentru a înțelege și a te bucura de unda de grație tonalități și limbaje poetice, care să exprime cât mai
și rafinată frumusețe a poeziei, o simplă lectură nu fidel frenezia lăuntrică.
este de ajuns. E nevoie ca cititorul să încerce a găsi
un alt nivel de realitate în aceste nostalgii creatoare,
interpretând în stilul propriu fiecare vers.
Dialog direct, deschis cu sine, cu lumea, cu
divinitatea, poezia Violetei Craiu are ceva din
farmecul frumuseții aparte care învăluie viața,
poate: o „Iubire (ne)rostită” sau „Radiografia unei
iubiri”, un „Deșert al așteptărilor” sau o „Piață de
vise”.
Partea puternic evidențiată o reprezintă
voința poetei de a se menține într-un perimetru
al ambivalenței bine/rău sau bucurie/suferință:
„Camera zvâcnește și doare / de trecut și de prezent
/ straniu.../ Miroase strident a dragoste și vin./ La
fereastră vrăbii guralive,/ lumina zilei/ paralizată,/
în cioburi zâmbește”.
Printr-un discurs sensibil în care senzațiile,
emoțiile, reflecțiile de tot felul dau târcoale,
împresoară, ca într-un asediu, literele și spațiile
albe dintre ele, autoarea ne oferă oportunitatea
de a descoperi cuvintele ca pe niște „muze sub
aparențe”; acestea nu par a fi destul de încăpătoare,
nici destul de precise, nici măcar destule: „Ascunși
sub o iluzie / preschimbăm / cuvintele / în clipe
nesfârșite.” Cititorul poate resimți adesea în versuri
o fragilitate a limbajului în raport cu prea-plinul

27
An XII, nr. 43, iunie 2019
Salonul Literar AXIS LIBRI: Recenzii
Costache, Constantin. Dragoste deșertică
Constanța: Ex Ponto, 2018
D upă trilogia
Urme pe oglinda
apei, care s-a bucurat
de o primire frumoasă
din partea publicului
și a volumului Singur
împotriva oceanului,
Constantin Costache
își continuă seria de
aventuri marinărești, prin
Monica Filote noua apariție intitulată
bibliotecar, Biblioteca Dragoste deșertică, apă­
„V.A. Urechia”
rută la editura Ex-Ponto,
Constanța, 2018.
Autorul unor romane moderne în spațiul
românesc, în abordarea acestui scriitor este mereu
prezent laitmotivul maritim, al aventurii, dar și al
spațiilor noi, de alte coordonate spirituale.
De asemenea, tot din această perspectivă amplă
a explorării provine și dinamica
estetică vie ce-i constitue
filmic personajele, după cum
spunea și Ovidiu Dunăreanu:
„Dinamismul și dramatismul des­
fășurării evenimentelor, puterea
de sugestie vizuală și ineditul lor
creează impresia că ne aflăm în
plin scenariu de film, de care cu
greu te poti desprinde”. Pe teren
românesc, puține romane reușesc
precum acesta echilibrul valoric
atunci când în joc sunt nuanțe
erotice de o așa intensitate într-o
aventură care te aruncă într-un
periplu spectaculos și exotic în
deșert.
Autorul ne plasează din voiajul
de pe mare al protagoniștilor săi
într-o aventură plină de suspans
și de imprevizibil în Egipt unde
aceștia au fost răpiți de un trib de femei, adevărate
amazoane, producându-se o ieșire din timpul real
28
AXIS LIBRI
și o alunecare într-o lume de poveste din afara
civilizației - cu peisaje fantastice, regine și prințese,
lupte, evadări senzaționale, scene erotice fierbinți,
cu incredibile situații limită, poți spune că ești
într-o lume de basm, după cum spune și Robert
Șerban: „E un basm aici, unul contemporan, unde
neverosimilul învinge de cele mai multe ori realitatea,
unde acțiunea are nu doar viteza acelor șerpi de
deșert, ci și schimbarea lor bruscă de direcție când
vor să-și atace, fulgerător, prada. Sau să-și deruteze
urmăritorul. Ori să se facă nevăzuți printre dune ori
între firele de nisip.”
Protagoniștii acestei complicate povești de
dragoste vor afla motivul răpirii lor, și anume că
ei sunt cei pe care se bazează neamul amazoanelor
deșertului să le ridice o nouă generație și prin
aceasta o nouă națiune, de bunăvoie sau nu. Astfel,
devotamentul lor pentru o cauză ocupă cel mai
important loc.
În finalul romanului întâlnim
o împăcare neașteptată, după ce,
ajuns acasă, americanul Winston
Brown se întoarce de bunăvoie
înapoi și astfel ajunge să spună:
„Am crezut că această dragoste
este fără speranță, una deșertrică,
menită să-mi pustiască sufletul,
dar m-am convins că este mai
degrabă una deșertică”.
Romanul Dragoste deșertică
surprinde prin întorsăturile
sale neașteptate, iar împletirea
realității cu imaginația deșertică
a întâmplărilor alcătuiesc un
roman captivant, plin de scene
dinamice și dramatice pe care
Constantin Costache a reușit
prin bogăția sa artistică, cu care a
fost înzestrat, să le redea.
AXIS LIBRI
Salonul Literar AXIS LIBRI: Recenzii
Pintilie, Ioan Dan. Natura: Triumful imanenței
Galați: Europlus, 2018
A tunci când vezi
pentru prima dată
această carte (coperta este
realizată chiar de autor)
imediat te duce gândul, așa
cum spune și titlul, la natură,
viață, bucurie, renaștere,
primăvară. Nu știu dacă este
o coincidență, că astăzi, iată,
se lansează această carte
de poezie chiar în preajma
Lucica Veliche
responsabil, Biblioteca zilei de 1 Martie și a venirii
Municipală pentru Copii primăverii.
Răsfoind-o, îți dă o stare
de liniște, relaxare, melancolie. Poate să fie chiar și o
carte-terapie pentru cei ce au nevoie de puțin timp
pentru ei, pentru cei singuri sau… pentru bucuria
pe care ți-o dă un vers. Pentru că e vorba de viața
omului, încrederea în elementele
naturii, trezirea la viață, în bucuria
de a dărui și primi energie de la
natură și om.
Cartea începe cu poezia
„Milostenie”:
„Eu vă iubesc cu toată iarna-n
brațe/ Și vă sărut cu nervi, copaci
și flori”…
Întâlnim versuri calde, liniștite
precum râul, dar și versuri săltărețe,
cu rimă clasică, umoristice, uneori
chiar autoironice. Vom găsi
trimiteri atât la natură, dar și la
cotidian, politic, economic, social.
Omul cu toate fețele lui și natura
care îl primește și primenește în
fiecare an.
Mare iubitor de natură, autorul are o legătură
specială cu ea, pare un fir la capătul căruia se
găsește chiar copilăria lui. În poemul „Remember”
(publicat pe coperta IV) deschide o poartă filozofică,
vorbindu-ne despre rădăcinile lui:
An XII, nr. 43, iunie 2019
„Copilaria mea,/ Nu a fost fericită,/ Și nici a
părinților mei –/ Nimic nu a fost frumos
Nici copilaria copilăriei lor/ Nu a fost cu nimic
mai brează/ Cu tot pragmatismul
Și aplicarea lor în teren…!/ Părinții mei/ Nu au
avut timp
Și nici posibilitatea/ Să-mi explice despre DEX-ul
copilăriei/ Muncă, sănătate, stări sociale
Altfel spus/ Un colț de copilărie/ Ascuns într-un
cuib de vrăbii/ Sub streașina casei!”
Titlurile poemelor au, și ele, teme diverse:
Zenitul, Plus infinit, Poesis, Remember, Martie
înzăpezit, Șapte săptămâni din post, Trebuiau
botezate, Balada, Despre prieteni, Pocăința ș.a.,
descoperindu-l pe poet în diferite ipostaze sau
perioade din viața sa.
Întâlnim stări de meditație profundă, amintiri,
nostalgii cu iz de satiră.
Uneori, poemele par scrisori,
alteori șansonete, sau însemnări
într-un jurnal zilnic.
În poezia „Idilă” ne aduce
momentul unei zile, văzut ca
într-un tablou:
„Sus ciorile, jos câinii/
Sobrietatea din parcuri/ Cărările,
un fel de alei
Se rușinau de puținii trecători.
Noroc cu băncile/ Se-nfrățeau
cu singurătatea/ Și-și cereau
iertare/
De la coșurile de gunoi!”
Autorul ne oferă astăzi, ca
dar de primăvară și mărțisor, o
carte-dar, despre cum să înveți
să te bucuri de viață și natură, de
prietenie, culoare, anotimpuri, OM.
Îl felicit pe Ioan Dan Pintilie pentru această nouă
apariție editorială și îi dorim ca acest volum să aibă
destinul meritat și să ajungă în bibliotecile celor ce
iubesc Poezia.
29
An XII, nr. 43, iunie 2019
România. galațiul citește
Personaje minunate
la Bibliotecă adunate...
S
Copii
ecția Împrumut la
Domiciliu pentru
a Bibliotecii
Județene „V.A. Urechia”
derulează în anul 2019
un proiect educațional
intitulat: „Povești la
rampă” - Club de lectură
și teatru. În acest proiect
sunt implicate 16 unități
școlare atât din Galați,
Florica Șerban cât și din județul Galați.
bibliotecar, Biblioteca
„V.A. Urechia” Pe 28 martie 2019 a
avut loc una dintre
activități intitulată Personaje minunate la Bibliotecă
adunate…. La activitate au participat elevii Liceului
Tehnologic „Paul Bujor”, Berești, coordonați de
dir. prof. Dică Gabriela și prof. înv. primar Ionașcu
Virginica împreună cu elevii Liceului Tehnologic
„Dumitru Moțoc”, Galați, coordonați de prof.
Onescu Mirela și Căpățână Simona.
Activitatea a avut loc în Sala „Școlar” în cadrul
Secției pentru Copii, unde elevii clasei a IV-a B
ai Liceului Tehnologic „Paul Bujor” Berești au
deschis programul activității în prezența elevilor
de la celălalt liceu, cu interpretarea personajelor
îndrăgite din poveștile clasice citite de toți copiii
ca: Albă ca zăpada de Frații Grimm, Fata moșului
și fata babei de Ion Creangă, Păcală și Tândală de
Ioan Slavici, Ileana Cosânzeana și Zâna Munților
de Petre Ispirescu ș.a.m.d. Cadrele didactice au
condus activitatea cu profesionalism și au animat
atmosfera, pentru a le da încredere micilor actori
să se desfășoare cât mai natural. În acest cadru,
elevii au avut posibilitatea să interpreteze impecabil
rolurile pregătite cu multă seriozitate. Astfel,
„povestitorul” - Toader Irina-Mihaela ne-a introdus
în lumea basmelor prin multitudinea personajelor
prezentate. În felul acesta i-am cunoscut pe: „Scufița
Roșie” în interpretarea elevei Anisia-Teodora
Bănuc; „lupul cel rău”, interpretat de Valeriu Florin
30
AXIS LIBRI
Manea; „cumătra vulpe”, interpretată de Alexa Ana-
Alexandra; „ursul” - Eduard-Mihai Pricop; „Păcală”
- Cristian Tirian și prietenul lui „Tândală”, intepretat
de Rareș-Gabriel Stoiculescu; „Făt-Frumos”
- Teodor-Cristian Berescu; „Zâna munților” -
Ana-Maria Necoară; „moșul” din povestea Fata
moșului și fata babei, interpretat de eleva Cătălina-
Alexandra Bădărău; „baba” - Gabriela Movilă; „fata
moșului” de Mihaela Manea; „fata babei” - Luisa-
Nicoleta Chirvase. Alte personaje au mai fost:
„Alba-ca-Zăpada”, interpretată de Lorena-Cristina
David, „Ileana Cosânzeana” - Ana-Maria Scafaru
și Mădălina Antonia Pecheanu, care a încheiat
prezentarea personajelor. Un moment amuzant a
fost replica lupului către vulpe: „Vulpițo, draga mea,
mă uit cu jind la coada ta...”, în timp ce ei dansau
pe acordurile valsului vienez. La sfârșitul activității,
toți copiii au cântat un cântecel din lumea basmelor.
În replică, elevii Liceului Tehnologic „Dumitru
Moțoc” au prezentat pentru cei mici, un fragment
din piesa de teatru „D-ale Carnavalului” de I.L.
Caragiale. Liceenii s-au prezentat în costume de
bal spre încântarea celor mici, care au mărturisit că
va rămâne o zi de neuitat și că vor reveni curând
la bibliotecă! O parte dintre elevii participanți
de la Liceul „Paul Bujor” Berești și-au exprimat
deja dorința de a fi prezenți și în data de 4 aprilie
2019, ca voluntari în cadrul Proiectului „4/4
PENTRUPRIETENI”, în care Biblioteca Județeană
„V.A. Urechia” este parteneră alături de U.S. Embassy
Bucharest și American Councils for International
Education. Proiectul celebrează la nivel național
valorile voluntariatului și ale prieteniei, prin care ne
unim forțele pentru a schimba ceva în bine în jurul
nostru, oriunde ne-am afla în România.
Așadar, vă invităm să fiți mereu alături de
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”, să vă bucurați
de serviciile diversificate oferite. Le felicităm pe
cadrele didactice participante și pe directorii celor
două licee pentru implicarea continuă și acceptarea
de a ne fi parteneri!
AXIS LIBRI An XII, nr. 43, iunie 2019
România. galațiul citește

Colecţia „Biblioteca pentru toţi”

în Editura Librăriei Leon Alcalay (I)

C artea rară este un cărţilor rare, drept pentru care aceste mici bijuterii
subiect pe cât de care constituie colecţia „Biblioteca pentru toţi”, cu
palpitant, pe atât de vast şi o anumită vechime ce-i drept şi la care se adaugă
de o mare complexitate prin preţiozitatea autorilor români şi străini, cu siguranţă
elementele, care trebuie a fi merita acest apelativ de carte rară, aşa cum au fost ele
luate în seamă. selectate şi definite de autorii volumului menţionat.
Criteriile primare lua­ Din acest motiv, consider că merită să analizăm
te în considerare de această colecţie din mai multe puncte de vedere,
specialiştii care definesc pentru a descoperi mai multe detalii în legătură cu
gradul de raritate încep acele criterii care definesc cartea rară.
Radu Moțoc cu: anul editării, tirajul,
inginer, publicist modul de legare a cărţii, I. Modelul adoptat pentru colecţia „Biblioteca
hârtia utilizată de tipograf, pentru toţi”.
subiectul tratat în carte, autografe sau consemnări Se afirmă că apariţia acestei colecţii „Biblioteca
de ex-libris, aplicate sau manuscris etc. pentru toţi” este iniţiativa editorului Carol Müller,
Am fost foarte surprins atunci când am citit care, la 1 martie 1895, a editat primul volum, fiind
volumul editat cu cele mai bune intenţii de Biblioteca inspirat de editura Universal Reklam Bibliotheck
Ştiinţifică „Alecu Russo” din Bălţi, din Leipzig. Singurul argument care
intitulat „Carte rară în limba română ar putea atesta această legătură, ar fi
din colecţiile bibliotecii”, apărută în originea germană a editorului Müller.
anul 2003, care includea în această Un model mai la îndemână ar
categorie de carte rară colecţia fi fost, dat fiind faptul că literatura
„Biblioteca pentru toţi”1. în limba franceză era cea mai
La prima vedere, consideram că utilizată de cititorul român, colecţia
această importantă colecţie nu are „Bibliothèque Nationale”, editată la
nimic din caracteristicile atribuite Paris de L. Berthier 2.
cărţilor rare, nici sub aspectul tirajului, Dacă facem o simplă comparaţie
dar nici al preţiozităţii unei cărţi care între cele două colecţii: „Bibliothèque
trebuie să fie editată pe o hârtie de Nationale” şi „Biblioteca pentru toţi”
calitate, frumos copertată şi îngrijit putem constata cu uşurinţă mai
tipografiată. Nimic din aceste criterii multe asemănări:
nu erau îndeplinite la această colecţie. - dimensiunile sunt aproape
Ce am omis în această analiză, identice: 9,5 x 14 cm cu 10 x 15,3 cm;
dacă această colecţie semnalată la Fig. 1 Colecţia Bibliothèque - preţul modic asemănător de 25
Bălţi poate fi considerată carte rară? Nationale centime în comparaţie cu 30 bani;
Poate faptul că prestigioasa Bibliotecă - reclamele publicitare cu volumele publicate
Universitară „Alecu Russo” din Bălţi, în anul de anterior cu aspect de catalog, asemănătoare;
graţie 1991, avea un număr de 1.245.069 volume, - catalogul cu lucrările publicate se oferea gratis
din care numai 5.005 erau în limba română, şi care la librăriile respective;
înainte de 1989 erau la un regim special, cu acces - motivaţia apariţiei celor două colecţii este
foarte limitat pentru cititori. izbitoare:
Cu alte cuvinte, trebuia să ţin cont de o situaţie a. „La Bibliothèque Nationale, fondée en 1863,
specială în care cartea românească în Republica dans le but de faire pénétrer, au sein des plus
Moldova făcea parte în totalitate din categoria modestes foyers, les oevres les plus remarquables
31
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI
România. galațiul citește
de toutes les littératures, a publié, periodice, în care s-a tipărit până acum
jusqu’à ce jour, les principales ouvres o întreagă literatură, (de autori clasici
de Diderot, J.-J. Rousseau, Molière, şi moderni, români şi străini, de lucrări
Rabelais, Racine, Schiller, Shakespeare, de vulgarizare ştiinţifică, literatură
Voltaire, Xénophon etc.” . 3
poporană).
b. „Biblioteca pentru toţi este o Şi când acest lucru se întâmplă într-o
bibliotecă enciclopedică de popularizare ţară, în care – până aproape în vremea
a lucrărilor literare, pedagogice, din urmă – numărul cititorilor nu era
educative şi de ştiinţă popularizată, tocmai aşa de mare, când publicaţiuni
lucrări ale scriitorilor români şi străini, similare n-au putut prinde, meritul
iar prin ieftinirea volumelor poate fi Bibliotecii pentru toţi trebuie să i-l
la îndemâna tuturor. Scopul acestei recunoască oricine şi în cel mai larg chip.
publicaţii fiind numai răspândirea Ea singură şi-a format cititorii… Şi
gustului de citit, se recomandă în special Fig. 2 Editura Librăriei Leon i-a găsit în toate straturile societăţii pe
Alcalay varianta I
d-lor studenţi, militari, institutori, aceşti cititori, de care are nevoie, ca să-şi
învăţători, cercurilor culturale, bibliotecilor urmeze şi mai departe calea, spre scopul pe care-l
populare şi mai ales părinţilor care voiesc să dea urmăreşte: de a pune la îndemâna tuturor, cu preţ
în mâinile copiilor cărţi de citit şi cultură pe cale mic, operele celor mai de seamă scriitori din toate
uşoară. Fiecare număr costă 30 bani. Pentru ţările şi din toate ramurile de activitate.
volumele conţinând mai multe numere se socoteşte Oricine va lua catalogul acestei publicaţiuni va
atâtea ori 30 bani câte numere sunt” . 4
avea cea mai puternică mărturie a activităţii fără
preget şi nespus de folositoare a acestei întreprinderi
II. Motivul invocat pentru apariţia acestei de editură.
colecţii. Vrea cineva să fie la curent cu mişcarea culturală,
Periodic, apare câte un mesaj care justifică şi de la noi şi din străinătate? Vrea să vadă de ce opere
necesitatea apariţiei acestei generoase colecţii de mai are nevoie? Vrea să se simtă mulţumit că şi-a
cărţi cu intenţii de a culturaliza o societate cât mai arătat dragostea faţă de această folositoare editură, a
diversificată: „Biblioteca pentru toţi” va apărea, va cărei activitate o urmăreşte ? E de datoria lui să ceară
lumina mintea, va spori năzuinţele spre bine, va şi să cerceteze catalogul gratuit (în ordine alfabetică
propaga iubirea aproapelui, atâta timp cât va trăi şi pe autori) al Bibliotecii pentru toţi.
neamul nostru, de-a pururea” 5. Să-l ceară deci oricine librăriei editoare Alcalay
Editura librăriei „Universala” Alcalay et Co. &Co., Calea Victoriei, Bucureşti” 7.
îndemna tinerii să citească povestiri şi poezii, publicând
pe coperta interioară a unui volum următorul mesaj: III. Structura colecţiei „Biblioteca pentru toţi”
„Tinere, nu dispreţui povestirea, poezia mai ales, chiar Primele 411 numere din această colecţie scot în
când te încumeţi a crede că le-ai scrie tu mai bine pe evidenţă strategia de alegere a unor autori români
amândouă. Mai întâi, pentru că ar trebui să te îndoieşti şi străini:
de puterile tale şi al doilea pentru că nici o muncă nu - unele volume erau editate în mai multe
este mai rău plătită, - deci mai superior dezinteresată numere din cauza dimensiunii textului. De
-, şi nici una, ca ea, nu trece toate graniţele vremii. exemplu, lucrarea lui Gh. Adamescu care se referă
Dacă tu nu eşti în stare să dobândeşti cât de puţin, un la Discursuri celebre a fost publicată în patru volume
pic de plăcere măcar, din citirea unei poezii, alţii, mai (43-44 şi 48-49). Lucrarea Dan a lui Al. Vlahuţă a
simţitori, mai nobili decât tine, dobândesc. Ştii tu ce-a fost editată în trei numere (51, 73-74). Romanul
rămas de pe urma Romei şi Athenei de odinioară? Ciocoii vechi şi noi a lui N. Filimon a fost tipografiat
Numai literatura şi arta” 6. în cinci numere din colecţie (80-84). Dar recordul
După un binemeritat succes, la numai 17 ani de numerelor succesive care editează o lucrare de
la apariţie, în 1912, cu un ritm de apariţie de un sine stătătoare este Dicţionarul francez-român al
volum pe săptămână, în numărul 893, se publică un doctorului Ureche, care se întinde pe 12 numere
mesaj de bilanţ: (166-178), urmat de aproape de Codul civil adnotat
„În curând Biblioteca pentru toţi va ajunge la al al lui Hamangiu, care cuprinde 18 numere, dar în
900-lea număr, a 900-a broşură a unei publicaţii două etape (128-137,139-148);
32
AXIS LIBRI
- se poate constata cu uşurinţă echilibrul între
lucrările scriitorilor români, în comparaţie cu cel
al scriitorilor străini. Din analiza primelor 411
numere, 158 sunt dedicate scriitorilor români şi 115
scriitorilor străini;
- primul număr cap de listă din colecţia
„Biblioteca pentru toţi” a fost rezervat Poveştilor alese
ale lui Andersen. Această alegere poate constitui
un mesaj dat copiilor, spre care se îndreaptă atenţia
editurii;
- Carmen Silva, regina noastră Elisabeta, care
a fost apreciată ca o rafinată scriitoare, interzisă
în perioada anilor 1945-1989, a fost prezentă în
primele 411 numere cu mai multe lucrări:
a. De prin veacuri, nr. 7 şi 40;
b. Robia Peleşului, nr. 119;
c. O rugăciune, nr. 223;
d. Drama Ullranda, nr. 275;
e. Poveştile Peleşului, nr. 343-344.
- poeziile lui Mihail Eminescu au fost publicate
în numerele 195-196. Sunt publicate Poveştile şi
nuvelele scrise de Eminescu, care au fost editate în
numerele 278-279;
- Ion Creangă ocupă un loc privilegiat în
această primă grupare de 411 numere.
a. Opere complete, vol. I, nr. 28;
b. Moş Nichifor Coţcarul, vol. II, nr. 29;
c. Povestea lui Stan Păţitu, vol. III, nr. 30;
d. Povestea lui Arap Alb, vol. IV, nr. 31;
e. Amintiri din copilărie, vol. V şi VI, nr.
32-33.
- Vasile Alecsandri a fost publicat în nu mai
puţin de 15 numere succesive, înnobilând acest prim
lot de volume din colecţia „Biblioteca pentru toţi”:
a. Ovidiu, dramă, nr. 180-181;
b. Doine, nr. 182;
c. Lăcrămioare, poezii, nr. 183;
d. Suvenire şi poezii, nr. 184;
e. Mărgăritare, nr. 185-196;
f. Pasteluri, nr. 187;
g. Varia, poezii, nr. 188;
h. Alte poezii, nr.189-190;
i. Ostaşii noştri, poezii eroice, nr. 191;
j. Dumbrava roşie, poem istoric, nr. 192;
k. Legende, nr. 193-194;
l. Teatru vol. I-II, nr. 199-200;
m. Fântâna Blanduziei, piesă în trei acte,
nr. 283;
n. Despot Vodă, legendă istorică în
versuri, nr. 322-323.
An XII, nr. 43, iunie 2019
România. galațiul citește
Trebuie să amintim şi alţi scriitori români care
apar în aceste prime 411 volume, în ordinea apariţiei,
precum: Al. Vlahuţă (6, 51, 57, 59, 73-74, 76-77,
116-117, 272-274, 316, 319), Titu Maiorescu (10),
Duiliu Zamfirescu (13, 162-165, 259-260, 326-327),
Gr. Alexandrescu (15, 295-298), D. Bolintineanu
(20, 202-203, 243-245), Anton Pann (25, 39, 79, 93,
94), Ionescu Gion (34), Radu Rosetti (37, 55, 61, 92,
109, 120, 160-161), I. L. Caragiale (58, 121-122), Dr.
Ureche (46, 156, 166-178, 156, 166-178, 216), Ion
Bianu (217), N. Iorga (220), Ion Ghica (224-231),
M. Sadoveanu (234-235), Haralamb Lecca (236-239,
246-247, 257, 374), Rădulescu-Motru (241), Coşbuc
(285), Octavian Goga (286-287), Emil Gârleanu (292),
Basarabescu (300), N. Gane (305-306, 353-356), Dr.
Istrati (324-325), Constantin Negruzzi (341-342),
Dimitrie Onciul (361-362), Petre Ispirescu (388),
B. P. Hasdeu(389-392), N. Bălcescu (393), Mihai
Kogălniceanu (394, 403), A. I. Odobescu (406)8.
Dintre scriitori francezi putem să îi amintim
pe: Alfred de Musset (19), Abatele Prevost (60),
Molière (255), Victor Hugo (264-265,313),
Flammarion (266, 269, 315, 357-359, 379), Racine
(276), Dumas-fiul (280-282), Rostand (304), Guy
de Maupassant (314, 400, 402), Lamartine (347-
348), Alphonse Daudet (395), Emil Zola (407) 9.
Scriitorii din antichitate sunt bine reprezentaţi în
acest început de colecţie: Ovidiu (101-102), Seneca
(114), Virgiliu (242), Sophocle (289), Euripide
(302,408,409), Cicerone (107, 339) 10.
Note:
1. Carte rară în limba română din colecţia bibliotecii,
Biblioteca Ştiinţifică „Alecu Russo” din Bălţi, Contribuţii
bibliografice, Fascicula 2, Bălţi, 2003, pag. 20
2. M. de Buffon, Le Style, Etude de l’histoire naturelle, discurs
susţinut la Academia Franceză în data de 25 august 1753, Librairie
de la Bibliothèque Nationale, editor L. Berthier, 1889, Paris
3. Buffon, op.cit., coperta exterioară, pag. 194
4. Mihai Kogălniceanu, Îmbunătăţirea soartei ţăranilor,
Discursuri rostite în parlament în zilele de 25 mai şi 1 iunie
1862, Colecţia „Biblioteca pentru toţi”, nr. 415-416, Editura
Librăriei Leon Alcalay, Bucureşti, pag. 165
5. Chateaubriand, Ultimul abenceraj, Colecţia „Biblioteca
pentru toţi”, Ed. Librăriei „Universala”, Alcalay & Co.,
Bucureşti, nr. 550, pag. 4
6. Gh. N. Munteanu-Bârlad, profesor-Galaţi, Costache
Negri. Viaţa şi vrednicia lui, „Biblioteca pentru toţi”, nr.
700-700 bis, Editura Librăriei „Universala” Alcalay & Co.,
Bucureşti, pag. 2
7. I. Turghenef, Anciar sau Arborele morţii, Colecţia
„Biblioteca pentru toţi”, Ed. Librăriei Leon Alcalay, Bucureşti,
nr. 893, pag. 103.
8. Mihai Kogălniceanu, op.cit., pag. 166-174.
9. Ibidem, pag. 166-174.
10. Ibidem, pag. 166-174. (Va urma)
33
An XII, nr. 43, iunie 2019
România. galațiul citește
Hronica lui Şincai
între istorie şi literatură
C ea mai importantă
dintre operele lui
Şincai, care se confundă
cu o bună parte a vieţii,
este Hronica românilor
şi a mai multor neamuri,
încât au fost ele aşa de
amestecate cu românii, cât
lucrurile, întâmplările şi
faptele unora fără de cele
ale altora nu se pot scrie
Drd Ionela Burz,
bibliotecar, Biblioteca pre înţeles, din mai multe
Universităţii Oradea mii de autori, în cursul a
34 de ani culeasă şi după
anii de la naşterea Domnului nostrum Isus Hristos
alcătuită. Aceasta este o operă reprezentativă pentru
curentul iluminist din care făcea parte şi autorul ei
şi este aservită idealurilor epocii, oglindind în ea
mişcarea de emancipare naţională întreprinsă în
acea perioadă de burghezia ardeleană.
Hronica este o lucrare modernă prin spiritul
ştiinţific, prin caracterul ei profund militant, un
material istoric enorm, o bogăţie şi diversitate de
izvoare. Depăşind limitele geografice ale teritoriilor
locuite de români, ea are, pe alocuri, aspectul unei
istorii a sud-estului Europei. Concomitent cu
informația istorică, întâlnim, mai ales la cronicarii
munteni, pasiunile politice, prejudecățile de clasă
ale autorilor. Până la Șincai, ceea ce se realizase
în domeniul istoriei era mai mult sau mai puțin o
interpretare personală a evenimentelor. În Hronica
lui, pe lângă punctul său de vedere, întâlnim însă
realitatea documentului, care ne permite să-i
acceptăm sau nu părerea, dar ne oferă prilejul să
judecăm noi înșine faptele, să stabilim concluzii
proprii.
La fiecare an, autorul a inserat informaţiile
istorice culese de el, aportul său personal constând
în interpretarea critică a izvoarelor, în relevarea
sensurilor dezvoltării istoriei, în exprimarea,
deseori directă, a tezelor istorice ale curentelor. Prin
deosebita abundenţă a materialului, prin perspectiva
sa istorică şi geografică vastă, prin înaltul nivel
ideologic, o astfel de lucrare ar fi putut reprezenta în
cultura noastră un monument de referință, ceea ce
34
AXIS LIBRI
o coboară însă de pe treapta cea mai înaltă a genului
este lipsa unor capitole de sinteză. Autorul, în munca
sa de o viaţă, a fost copleşit de materialul documentar.
Ideile generoase pe care le împărtăşea, fragmentate şi
risipite în paragrafele anilor, şi-au pierdut din forţa
lor, nemaiputând da un caracter unitar lucrării.
N. Iorga în Istoria literaturii române face o
serie de observaţii critice în legătură cu calităţile
Hronicii, considerând din punct de vedere literar
că „nu e o operă literară, deşi autorul ei ar fi dorit
aşa de mult s-o facă, deşi a oferit sufletul său pentru
trăinicia clădirii. Dar sufletul n-a ştiut să-l fixeze
prin farmecele poetului, şi marele monument a
rămas, pentru cât va dura încă, o zidire moartă şi
pustie, în care rătăcesc – învingând oboseala, care
înlătură pe ceilalţi- cercetători de adevăr, urmăritori
de informaţie.”1 Şi mergând mai departe afirmă că
„ acest fanatic a făcut o operă rece, o carte învăţată,
o carte folositoare, dar moartă”.2
Observaţiile lui Iorga sunt categorice şi
distructive şi nu sunt făcute la obiect, deoarece
Şincai nu s-a gândit niciodată să facă din Hronică o
operă literară. Ceea ce şi-a propus era demonstrarea
originilor noastre latine şi a continuităţii pe aceste
meleaguri, lucru destul de greu de realizat în situaţia
în care o istorie a revendicării drepturilor românilor
echivala în împrejurările de atunci cu un adevărat
manifest politic.
O altă problemă cu care se confrunta Şincai
era cenzura instituită de autoritățile transilvănene,
prezenţa ei simţindu-se în multe rânduri în textul
Hronicii. Atunci când autorul este conştient că
a depăşit anumite limite, din cauza presiunii pe
care o pune în cadrul unei dispute, revine la tonul
ponderat pe care încearcă să-l păstreze în cuprinsul
întregii lucrări, evitând în mod intenţionat polemica
deschisă, tocmai pentru a putea publica lucrarea.
Ca demonstraţia lui să fie evidentă şi de
necontestat, el adoptă sistemul reproducerii
documentului însuşi, evitând metoda narativă cum
au făcut cronicarii şi D. Cantemir sau Samuil Micu.
O altă medodă de lucru folosită de Şincai, în afară de
reproducerea documentului, este metoda analitică,
fiecare text fiind supus unei analize critice în privinţa
stabilirii exacte a cronologiei evenimentelor.
AXIS LIBRI
Hronica lui Şincai trăieşte prin câteva fragmente
strălucind de vervă şi inteligenţă. Acestea reprezintă
moştenirea sa, pe care astăzi o putem valorifica
atât prin ideile pe care le exprimă, cât şi prin
posibilităţile stilistice ale autorului, mai valoroase
decât s-a apreciat până acum.
Şincai era un intelectual care ştia să se exprime
cu logică şi claritate, el gândeşte istoria în devenirea
ei, pe un front destul de larg. La fel ca istoriografii
epocii, el nu se ocupă de problemele economice
din viaţa popoarelor, însă nu-i scapă organizarea
socială a unor epoci, pe care ne-o transmite fie
prin analiză, fie prin aducerea unor documente
revelatoare. Gândire lui istorică este mărturisită de
multe ori deschis, încât opera sa a devenit pe alocuri
un manifest al poporului, cuprinzând afirmarea
unor revendicări pe care el le justifică prin nobleţea
originii, prin dreptul istoric.
Ideile sociale exprimate aveau, în primul
rând, rolul de a sprijini teza originii românilor pe
teritoriul patriei, precum şi a continuităţii. Pe lângă
acestea, se exprimă solidaritatea şi compătimirea
autorului pentru soarta iobagilor, adversitatea faţă
de marea nobilime spoliatoare şi exploatatoare.
Ideile lui Şincai nu vizau o răsturnare a stărilor
sociale existente, ci o perfecţionare a lor, în sensul
conceptului iluminist de orânduire socială ideală.
Din confruntarea cu idealul, rezultă critica realităţii,
deosebit de viguroasă, de tranşantă în terminologie.
Astfel, după înăbuşirea războiului general al
ţărănimii, în anul 1514, când s-a încheiat aşa-numitul
Tripartit al lui Werböczi, scris cu sânge de iobag, este,
spune Şincai „anul cel mai nefericit pentru românii
care sunt sub sfânta coroana Ungariei, pentru că în
anul acesta au căzut sub jugul supt carele şi astăzi jem
mişeii.”3 În prezentarea acestui eveniment, autorul
face o analiză amănunţită a stării iobagilor şi îşi
expune observaţiile personale. E o pagină antologică
al cărei conţinut îi conferă calitatea de document, dar
şi de pamflet demascator. „Ci oricum au fost cruzimea
aceasta, românii şi ungurii cei proşti, de supt Sânta
Coroană a Ungariei, o pot plânge pururea; pentru că
aceştia mai nainte era oameni slobozi, adecă se putea
muta de pre un loc pre altul, când vrea, dacă plătea
domnilor, pre ale cărora locuri şedea, ce li se cuvenea
[...].”4
În toamna anului 1514, când s-a dat Tripartitul
sau Fundământul legilor ungureşti şi ardeleneşti,
alcătuit de Ştefan Werböczi, s-au făcut iobagi
deplini, adică s-au legat de locurile pe care şedeau şi
nu se vor mai putea muta dintr-un loc în altul, chiar
An XII, nr. 43, iunie 2019
România. galațiul citește
dacă vor plăti datoriile domnilor. Şincai consideră
că datoriile nu erau aşa de mari, încât să nu le poată
îndeplini orice cetăţean. De exemplu, fiecare trebuia
să lucreze doar o zi pe săptămână pentru datoria
domnească, să dea în fiecare lună câte o găină, două
gâşte pe an, zece gazde împreună trebuiau să dea un
porc gras.
Recunoaşte efectele negative ale Unirii cu
Biserica Romei asupra populaţiei româneşti, care
prin protestanţi sau luterani şi calvini, au deschis
mintea apusenilor. Deşi de formaţie teolog, el
respectă dogmele religioase, cunoaşte foarte bine
năravurile preoţeşti, ca unul care provine din
interiorul tagmei preoţeşti, pe care le va dezaproba.
Lipsită de educaţie şi cultură, influenţată de
misticism şi superstiţii, populaţia românească era
uşor de manipulat atât din punct de vedere religios,
cât şi politic. Astfel, unii ajung să se vândă precum
animalele „[...] ba proştii la atâta agiunsese pe
vremea mea, de se vindea ca dobitoacele fără de
loc, nu cu locul pe carele lăcuia împreună.”5 Deşi
munceau pentru stăpânire de lunea până sâmbăta
seara, nici duminica nu erau lăsaţi liberi, ei fiind
trimişi de domnii care-i stăpâneau pe la alţi domni
cu cărţi.
De plata dărilor către stăpânire nu erau scutiţi nici
preoţii români, ba mai mult, trebuiau să le crească
chiar şi câini. Pe feciorii iobagilor îi răpeau de la
învăţătură şi-i făceau curteni, îi obliga să-şi schimbe
naţionalitatea şi credinţa. Din cauza cenzurii la care
va fi supusă Hronica, Şincai evită să dea numele
acestor domni asupritori.
Concepţia socială a lui Şincai despre stat şi
monarhie se încadrează în limitele iluminismului.
În ceea ce priveşte politica internă şi administrarea
ţării, apreciază eforturile constructive, şi anume
ridicarea statelor pe baza muncii paşnice.
Un loc important în Hronica sa ocupă şi critica
instituţiilor bisericeşti. Cunoscător al doctrinei,
dar şi al „năravurilor popeşti”, fostul călugăr
intuieşte esenţa acestei probleme, transformarea
bisericii dintr-o organizaţie de credincioşi într-una
social-politică, pusă în slujba forţei asupritorilor,
deţinând mari puteri şi rosturi pe acest pământ.
Ideile exprimate, de natură febroniană6, dezvăluie
tendinţele expansioniste ale bisericii catolice asupra
populaţiei româneşti nu doar din Transilvania, ci şi
din celelalte provincii româneşti.
„Grigorie al noaolea, papa de la Roma, carele
ca un prea bun păstoriu alta nu dorea, fără numai
se poată trage supt stăpânirea sa pre români şi pre
35
An XII, nr. 43, iunie 2019
România. galațiul citește
bulgari [...]”7 sau „Dară eu mă mir şi mă ciudesc,
ce au avut Climent VIII, papa de la Roma, de a să
amesteca în lucrurile Moldovei, când n-au avut
gând să ajute pre bieţii moldoveni, fără numai să-i
supună şie.”8
Gradul de noutate pe care Şincai îl aduce
în istoriografia românească constă nu doar în
conţinutul de idei al Hronicii, ci este completat de
contribuția adusă în domeniul metodei istorice.
Pentru prima dată, în istoriografia românească el
va folosi izvorul ca metotă de cercetare istorică, el
fiind cel care a realizat prima colecţie sistematică de
izvoare privind istoria românilor.
Cercetarea adevărurilor oamenilor și
evenimentelor se face pe baza documentelor și prin
critica istorică. Când relatările diferiţilor istorici
asupra evenimentelor prezentate sunt diferite,
Şincai le înfățișează alăturat, pentru a descoperi
contradicţiile, poziţionându-se de partea adevărului.
Putem observa la Şincai o relativizare a mărturiilor
personale asupra unor evenimente istorice; nu va
ezita să aducă două sau mai multe relatări ale aceluiaşi
eveniment. Prin acest procedeu, personajele istoriei
şi faptele lor se înfăţişează cititorului sub faţete adesea
diverse. La început, autorul prezintă informaţia
cea mai sumară, stabilind evenimentul prin câteva
trăsături concise, acesta fiind un prim nucleu, iar
izvoarele mai ample sunt expuse ulterior, în ordinea
bogăţiei lor. Prin acest procedeu, faptul istoric se
defineşte treptat, ia amplitudine, îmbogăţindu-şi
interpretările și semnificațiile. Umbra ce-l înconjura
în primul moment al semnalării lui se risipeşte
treptat printr-o mişcare progresivă. Atunci când
interpretările contrare se bazează pe erori, spiritul
lui critic se manifestă necruţător urmărind nu doar
evidenţierea adevărului, ci şi spulberarea violentă a
argumentelor contrare.
În opinia lui Şincai, greşelile istoricilor provin
din lipsa acelui adevărat patriotism care impune
deopotrivă recunoaşterea critică a minusurilor
proprii. Unii istorici sunt străini şi scriu doar pentru
bani, cum e şi cazul lui Bonfinius care vorbind
despre încoronarea lui Carol Robert greşeşte, pe
motiv că este străin şi a scris despre Ungaria mai
mult pentru bani, decât pentru adevăr9.
Deşi ironia lui Şincai nu cruţă pe nimeni, nici
chiar pe bunul său prieten Samuil Micu, în Hronică
cele mai frumoase polemici sunt îndreptate
împotriva istoricului austriac de etnie germană
Johan Christian von Engel care s-a oprit şi la istoria
românilor, prin lucrarea Istoria Moldovei şi Valahiei
36
AXIS LIBRI
publicată în 1804. Această lucrare, prin proporţiile
şi bogăţia materialului, prin răspândirea sa, dar şi
prin prestigiul autorului devenise un duşman de
temut pentru istoricii români.
Disputa lui cu Engel variază de la un respect
exagerat al convenţiilor formale, pe care se bazează
ironia lui Şincai care recunoaşte, cu stimă şi
preţuire, eforturile depuse de acesta şi contribuţia
sa la istoria poporului român, citând pagini întregi
din lucrarea sa, în Hronică întâlnind deseori expresii
lapidare de tipul „Engel bine zice ...”, acesta fiind
punctul iniţial al controversei, la spiritul deschis
dezvăluindu-i şi greşelile: „Aşa prea vestitul Enghel
şi bine zice ...., dară greşeşte, întâiu, zicând că [...]”10.
Argumentarea greşelilor este făcută sistematic,
demontată cu răbdare şi punctele susţinute sunt
respinse pe rând, într-un spirit calm şi disciplinat.
„În trei punturi greşeşte aici prea vestitul Enghel:
întâiul [...].”11 Când eroarea este evidentă şi tinde să
infirme ideile lui Şincai, ironia acestuia se revarsă
copleşitor. Alteori, această ironie e o simplă şi abilă
cursă şi apare sub forma unui joc: în primă fază este
gata să-i acorde istoricului încrederea sa, ca apoi să
i-o retragă cu repeziciune, evidenţiindu-i greşelile.
„Până aci Enghel, şi i-aş crede ca la un prieten, de
n-aş fi cetit în hrisovul lui Ştefan al cincilea [...]”12.
Atunci când evenimentul istoric dezbătut are o
importanţă deosebită, tonul lui este sever şi ironia
necruţătoare: „Care le scrie aci despre moldoveni
preavestitul Enghel, treacă-meargă; dară ce zice
în Istoria Valahiei, adecă că Mircea Vodă au fost
chenigliher ungrişer Cronvasal, adecă iobagul
crăesc al Coroanei ungureşti, tocma nu-mi încape
în stomac [...]”13.
Cunoscând foarte bine istoria românilor scrisă de
Engel din care va cita de nenumărate ori în Hronică,
Şincai va releva subiectivismul acestuia, în tonul său
simţindu-se o uşoară ironie: „[...] mă mir că acum o
dată şi preavestitul Enghel scrie adevărul [...]”14 sau
„În zadar se lingăreşte, aşadară preavestitul Enghel
şi aci ungurilor, căci scopul său nu-l va dobândi
pururea”15.
Cu toate că prin metoda de cercetare istorică
Şincai se încadrează istoriografiei moderne,
Hronica sa deţine încă numeroase trăsături legate
de istoriografia medievală. În cadrul ei istoria nu
este pe deplin eliberată de vechea ei, convieţuire
cu morala, cu dreptul şi religia, reflex întârziat al
umanismului16.
Opera sa are un caracter compozit, incluzând
numeroase elemente epice, naraţiuni, portrete.
AXIS LIBRI
Deşi imaginile expresive sunt puţine şi cel mai
adesea aparţin stilului oral al povestirii populare,
nu trebuie să considerăm scrisul său inexpresiv.
El era, în primul rând, un mare orator, iar darul
său de vorbitor electrizează textul. În prezentarea
istoriei neamului său, adică a tuturor românilor, din
toate teritoriile locuite de aceştia, Şincai e pe rând
acuzator vehement sau apărător călduros, aduce
mărturii, izvoare, documente şi fapte ce se înfruntă
reciproc într-o atmosferă de real dramatism. Proces
şi dramă în acelaşi timp, Hronica lui conţine
pledoarii şi tirade, replici tăioase şi invocaţii.17
Autorul este adeseori o prezenţă vie în
cuprinsul Hronicii. În unele situaţii apare ameţit
de cronologie: „Avtorii, carii scriu aceşti doi ani,
aşa au încâlcit toată hronologia, cât însumi nu mă
poci desbăta, nici poci judeca...”18, în altele e dispus
a învăţa de la alţii: „Carele ştie mai multe despre
chenezi, înveţe-mă şi pre mine, căci bucuros îl
voi asculta”19, iar alteori dialoghează cu cititorii:
„Cetitoriule bune, doară nu te vei scârbi de-ţ voiu
spune aci un lucru despre carele tac alţi avtori.”20 Nu
se sfieşte să recunoască că a uitat izvoatrele: „Am
cetit oareunde, dară unde nu-mi aduc aminte... ”21
În concluzie, istoria şi literatura sunt două mari
domenii ale creaţiei umane, cu metode critice proprii,
care depind una de cealaltă. Între istorie şi literatură
se pot dezvolta relaţii de complementaritate, cât şi
relaţii de interdependenţă. Ca atare, Gh. Şincai poate
fi considerat părintele literaturii istorice aplicate în
dobândirea unor capacităţi creative şi inovative în
studiul rădăcinilor istorice ale poporului român, iar
Hronica este creaţia de mare întindere istorică scrisă
de un împătimit al marilor biblioteci europene, în
baza argumentelor istorice de netăgăduit.
Hronica lui Şincai reprezintă nu numai o cantitate
imensă de informaţii adunate cu trudă, mai mult
sau mai puţin prelucrate, scrise într-un stil dinamic,
dar şi un început în promovarea unei literaturi
polemice şi de idei, remarcându-se prin claritatea
expunerii dezbaterilor şi confruntarea critică atât a
evenimentelor, cât şi a surselor prezentate, dar mai
ales prin patosul comunicării punctelor de vedere
proprii.
În ciuda aspectului său compozit şi a unor
imperfecţiuni formale, ea este un monument al
literaturii istorice şi va exercita o influenţă remarcabilă
asupra istoriografiei secolului al XIX-lea.
El nu este, desigur, un scriitor în înţelesul actual
al termenului, adică un autor de beletristică, dar
este un intelectual autentic, un creator de cultură,
An XII, nr. 43, iunie 2019
România. galațiul citește
ale cărui opere poartă distinct pecetea personalităţii
sale. Pe lângă acestea, ca participant activ al mişcării
de redeşteptare naţională, ca erou al unor episoade
dramatice ale acestei lupte, ca purtător al unei
pasiuni unice, de o viaţă, Şincai este „autorul vieţii
sale”, al unei vieţi exemplare, în credinţă şi sacrificiu.
Bibliografia lui a stârnit influenţa şi admiraţia în
rândul urmaşilor, oferind un exemplu şi fiind una
dintre cele mai de preţ mosteniri pe care ni le-a lăsat.22
În opinia lui Iorga, Şincai rămâne un scriitor
de secol al XVIII-lea, iar Hronica e „un admirabil
repertoriu, o culegere de izvoare din cele mai
îmbelşugate, la cari se recurge încă astăzi şi se va
recurge încă multă vreme.
Note:
1. N. Iorga Istoria literaturii române în secolul al XVIII-
lea (1688-1821). Vol. 2 : Epoca lui Petre Maior. Excursuri.
Bucureşti. Editura Didactică și Pedagogică, 1969, p. 235
2. Ibidem, p. 237
3. Gh. Şincai. Hronica românilor... , Bucureşti. Editura
pentru literatură, 1969, Vol. II, p. 181
4. Ibidem, p. 182
5. Ibidem, p. 183
6. Numele este derivat din pseudonimul Justinus
Febronius, adoptat de Johann Nikolaus von Hontheim,
episcop coadjutor de la Trier, care a exercitat prin scrierile
sale o influenţă imensă asupra bisericii romano-catolice. El a
dezvoltat o teorie a organizării ecleziastice bazată pe o negare
a constituției monarhice a bisericii, iar principiile pe care
le-a proclamat au fost puse în practică de către conducătorii
acelei biserici în diferite țări în timpul celei de-a doua părți a
secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. https://
en.wikipedia.org/wiki/Febronianism [accesat 08.11.2018]
7. Gh. Şincai. Hronica, Vol. I, p. 396
8. Ibidem, Vol. II, p.348
9. Exemplu selectat din Hronică „[...] Câte sminteşte
Bonfinie vorbind despre încoronarea lui Carol Robert, le arată
Haner, nici e minune că greşeşte Bonfinie, căci au fost strein
şi au scris despre Ungaria mai mult pentru bani decât pentru
adevăr.”, Vol. I, anul 1310, p. 452
10. Hronica Vol I, anul 1421, p. 578
11. Hronica Vol I, anul 1433, p. 592
12. Hronica Vol I, anul 1272, p. 427
13. Hronica Vol I, anul 1395, p. 552
14. Hronica Vol II, anul 121, p. 125
15. Hronica Vol II, anul 1503, p. 142
16. Istoria literaturii române. Vol II: De la Şcoala Ardeleană
la Junimea. (coord. Al. Dima). Bucureşti: Editura Academiei
RSR, 1968, p. 53
17. Ibidem, p. 53
18. Hronica, Vol. I, Anii 331,332, p. 73
19. Hronica Vol. II, Anul 1457, p. 44
20. Hronica Vol. II, Anul 1458, p. 46
21. Hronica Vol. II, Anul 1443, p. 11
22. M. Tomuş. Gh Şincai : Viaţa şi opera. Bucureşti: Editura
pentru literatură, 1965, p. 10
37
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI
Salonul Literar AXIS LIBRI: epigrame

Violeta Craiu – „Muze sub aparenţe”

Doamna dacă-ar fi bărbat,
După numele ce-l poartă,
Ar fi „crai” adevărat
Ce pe „muze” nu le iartă.

Luminiţa Potârniche – „Războiul de marţi”

La noi marţi e bună pace...
Declaraţii de război
Nouă la Salon ne place
Să le facem numai joi.
Vasile Manole
epigramist
Alina Marieta Ion – „Mărgele de nisip”
Cum Salonu-i trambulină,
Procedând în fel şi chip,
Iat-o doamnă, o Alină,
Zanfir Ilie – „Wuhan – Viteza clipei” Scoate perle din nisip.
Domn’ director, foarte practic,
Clipa vrea să o trăiască, Gabriel Gherbăluţă – „Eu, tu şi poezul”
Foarte, foarte democratic, Muzei i-a rămas fidel,
Dar sub formă chinezească. Din cuvinte scoate untul,
Amintindu-ne şi el
Wang Hongpeng, Ma Na – „Robotul chinezesc” Că întâi a fost cuvântul.
Ca miracolul chinezesc
Mai toţi românii să îl vadă, Tănase Caraşca – „Dus-întors”
Ar fi normal, ar fi firesc, Dus-întors de n-ar fi fost
Să faceţi o autostradă. Noi eram toţi obligaţi
Să vă facem astăzi rost
În parc sub clar de lună, De cazare în Galaţi.
după ce China a trimis o sondă pe faţa nevăzută
a Lunii Victor Henrich Bauman – „File de istorie”
În timp ce-ndrăgostiţii se sărută De vreo câteva decenii
Discretă, Luna, ca un gest de frondă, Ce se-ntâmplă ne uimeşte,
Întoarce iute faţa nevăzută, Că la noi vin iar tulcenii
Să poată ei să vadă-acea-sondă. Fără un filé... de peşte.

Dunărea şi oaspeţii ei Tania Nicolescu – „Orbeţii”

Pe drumeţi de omenie Reputaţia că-i strică
Din vechime ea admise, La clienţi patronul zbiară:
Să-i primească-n ospeţie, - Să nu daţi comandă mică,
Stând cu braţele deschise. Or’ beţi, ori vă dau afară!

Galaţiul Victor Henrich Bauman – „Sfârşit de mileniu”

La confluenţa dintre ape Că se termină mileniu’
De-atâtea secole trăieşti, Pe noi nu prea ne priveşte:
De Dunăre te ţii aproape, Cei cu lipsă de seleniu,
Că tu feciorul ei, doar eşti. Pe aceia îi... sfârşeşte.

38
AXIS LIBRI
Salonul Literar AXIS LIBRI: epigrame
Ioan Fărcășanu
epigramist
La redeschiderea stagiunii
Se simte iar miros de primăvară,
Gingașe flori ne surâd tandre din balcon,
Timizii ghiocei încep s-apară:
Se redeschide stagiunea la Salon.
* Salonul își primește oaspeți dragi de departe;
**
E-o atmosferă, pur, de sărbătoare,
Trăit-aici, intens de fiecare;
Nerăbdători așteaptă literații
Plăcuta întâlnire cu confrații.
* Pentru tot ce face în cultură, are
**
Un gong rupe tăcerea și-o voce sună clar:
„Deschidem pentru public Salonul literar!”
Mihai Eminescu și Salonul Literar
Mihai Eminescu, atent, ne privește
Și c-o voce caldă parcă ne vorbește:
— Văd la Salon o atmosferă uimitoare;
Sper că și cărțile lansate au valoare...
De ziua îndrăgostiților
Întrebare
Pentru iubire, doar o zi pe an,
Și restul vieții să-l trăiești în van?
Vreți să-ncălcați poruncile cerești?
Ele te-ndeamnă mereu să iubești!
Omagiu femeii - Cu ocazia zilei de 8 martie –
De vrei ca sensul vieții să-nțelegi
Te-ntrebi: cine dă viață lumii-ntregi?
Doar ea, femeia, mamă sau soție;
Planeta fără ea, ar fi pustie...
An XII, nr. 43, iunie 2019
*
**
Femeia e-o enigmă, e-un mister
E-o stea-ntr-o constelație pe cer,
Ce-ți intr-o clipă-n viață apoi dispare
Și sufletul ți-l umple de visare...
Domnului director Zanfir Ilie, autorul cărții:
„Wuhan – Viteza clipei”
Odat-ajuns în China, ce vezi, e minunat;
Descoperi altă lume de-pe-un tărâm ciudat;
Vizitezi obiective, priveliști ca-n povești:
Regreți cum clipa zboară și nu poți s-o oprești.
Scriitoarei Aura Christi din București, autoarea
romanului în versuri „Ostrovul învierii”
Când vine primăvara, vorbim de înviere,
Natura se trezește la viață, în tăcere;
Doamna Aura Christi prezintă o nouă carte.
Despre numele Domniei sale
Nu-s cuvinte goale, în popor se spune:
Numele imprimă trăsături anume;
O aureolă ce nu va dispare.
Domnului Cezar Amariei, autorul romanului
„Zilele noastre mărunte”
Zilele de altădată mărunte și efemere
Descrise-n-narațiune sunt cuprinse de mistere;
Personajele-s veridice, limbaju-i concludent;
Se poate deci conchide că autoru-i cu talent.
Scriitoarei Alina Marieta Ion autoarea cărții
„Mărgele de nisip”
Din nisip să faci mărgele
Și-n comerț să mergi cu ele,
Câștigi bani, multe poți face,
De fiscul te lasă-n pace.
Scriitorului Tănase Carașca din Tulcea, autorul
volumului „Dus-întors”
Dus-întors cu dublu sens;
Vedem în acest consens
Un spirit pătrunzător
Ce-ncântă pe cititor.
39
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI
Salonul Literar AXIS LIBRI: epigrame
Scoasă proaspăt din cuptor
De brutarul autor.

Domnului Constantin Costache la cartea

„Dragoste deșertică”
SFAT
Un bătrân mi-a spus azi: - Taică,
Ce-o s-auzi e lucru cert:
De te-nsori c-o arăboaică
Dragostea e în deșert.
Ionel Jecu Domnului Ioan Dan Pintilie la cartea „Natura –
scriitor
Triumful imanenței”
OMUL
La cartea Robotul chinezesc, autor Wang Honpong Deși mereu a luptat
Cu o chinezoaică Ca să aibă de-ale gurii,
Am vrut cândva să mă însor, Nu-i el cel ce-a câștigat,
Neînțelegând că o ador, Este triumful naturii.
Eu m-am retras să nu stârnesc
Cumva vreun robot chinezesc. Domnului Marius Chiru la cartea „Morgen”
MORGEN
Doamnei Aura Christi la cartea „Ostrovul învierii” „Morgen” mie parcă-mi spune
In viață Că răsare, nu apune.
O iubire de trăim Așa e mereu în viață
Și-i simțim dulceața mierii Răsăritu-i dimineață.
Ostrov putem s-o numim,
Dar „Ostrovul învierii”. ÎN PRIMĂVARĂ
Cum mă simt încă zglobiu
Domnului Cezar Amariei, autorul cărții „Zilele Un fluture aș vrea să fiu
noastre mărunte” Și cât e ziua de mare
LA VÂRSTA A TREIA Eu să zbor din floare-n floare
În oglindă m-am văzut
Observ firele cărunte, APARATUL DE RADIO
Ce repede au trecut L-am închis, c-ascult frecvent
„Zilele noastre mărunte”. Fără să plătesc curent
Două posturi – „hăis și cea”
VOCEA CHINEZILOR Nevasta și soacra mea.
Vocea lor parcă-i de foc,
Iar a noastră parcă-i fiartă, SE SPUNE CĂ...
N-aș avea curaj deloc Bărbații ce nu vorbesc
Să mă iau cu ei la ceartă. După o vreme slăbesc.
Bun exemplu de la ei
Domnului Director Zamfir Ilie, autorul cărții Pot lua multe femei.
„Wuhan – Viteza clipei”
REMARCĂ CULINARĂ
Domn’ director e om bun, Despre carte de bucate
Acesta îmi este crezul, Cu soața am stat de vorbă
Însă astăzi pot să spun Văzând că le știu pe toate
Că o face pe chinezul. M-a pus să gătesc o ciorbă.

APARIȚIA UNEI CĂRȚI NOI CÂND SUNT NECAZURI

Este cum ar fi o pâine La necazurile toate,
Plină cu arome fine Prea distinsa mea soție
40
AXIS LIBRI
Salonul Literar AXIS LIBRI: epigrame
Să le facă față poate
Că mi le pasează mie.
UN SOȚ
Într-una dânsul creează
Versuri dulci doar pentru soață,
Aceasta îl premiază
Trimițându-l des la piață.
UNA E, ALTA E!...
Una e atunci când spui:
„Uite-o pe nevasta lui!”
Alta e când spui așa:
Uite-o pe nevastă-mea!
CÂND ERAM TÂNĂR
Nu mă-mpăcam cu ideea
Mai presus că e femeia
Dar de când sunt însurat
M-am împăcat.
ZICALĂ
„De-ar ști omul ce-ar păți,
Dinainte s-ar păzi!”
Își aminti târziu asta
Un tip ce-l lovi nevasta.
SOȚUL ZICE SOAȚEI BOLNAVE
— Să mergem prin magazine
Poate că îți face bine!
— Da, zice ea bucuroasă,
Deja mă simt sănătoasă!...
SOȚIILE
Unele nu-s deloc calme
Despre soț spun vorbe grele
Că-n loc să le țină-n palme
Aceștia beau cu ele.
CLARVĂZĂTORUL
În fiecare iezișoară
Vede-o viitoare capră
Și-n fiecare fetișoară
Vede-o viitoare soacră.
RONDELUL SĂPUNULUI
E tare bun la spălat
Cu arome și parfum
Când de ceva ești pătat
Ori când vii de la un drum
Murdării a curățat,
Poți spune că nu-i oricum,
Că este bun la spălat
An XII, nr. 43, iunie 2019
Cu aromă și parfum.
Dar unii l-au ignorat
Igiena lor e-un fum
Care s-a evaporat
Și nu-i bine că acum
Este săpun de spălat.
RONDELUL UNUI OM DE CULTURĂ
El este om de cultură
Și de muncă iubitor
Nu dorește aventură
Dar ce face-i uimitor.
Totul e în stare pură
La ce face are spor
Căci este om de cultură
Și ce face e uimitor.
Aici e o încurcătură
El este agricultor
Și face agricultură
Rar și de cărți cititor.
Dar este om de cultură.
RONDELUL UNEI GĂRI
Într-un oraș, într-o gară
Multe trenuri vin și pleacă,
Unii urcă sau coboară
Iar mulți vin doar să petreacă
De e ziua sau e seară
Chiar și noaptea pot să treacă,
Într-un oraș, într-o gară
Multe trenuri vin și pleacă,
Acum nu-i picăm cu ceară,
Dar nereguli sunt oleacă,
Vrem ca cei ce-o dau în bară
Mersul mai bun să îl facă
Într-un oraș, într-o gară.
RONDELUL FEȚEI
Mereu pe om îl trădează
De e trist sau bucuros
Când la bogății visează
De urcă sau cade jos.
Când îl impresionează
Un lucru ce-i valoros
Pe om fața-l trădează
De e trist sau bucuros
De aceea-n viață contează
Chipul să-l ai luminos
Chiar dacă griji te presează
Fă-te că ești bucuros
Și fața nu te trădează.
41
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI
Galeria de artă

În lumea culorilor lui

Nelu Pascu

M eleagurile jude­ conducerea breslei gălăţene din acea vreme manifesta

ţului Galaţi au dat un fel de ostilitate pentru o astfel de categorie de
artei plastice româneşti şi plasticieni, a părăsit ţara şi s-a stabilit în Italia, mai
universale nume celebre: întâi la Padova, iar apoi, din 2008, la Milano. În
Gheorghe Petraşcu, Nicolae Ţara Frumuseţii, în paralel cu prestarea unor munci
Mantu, Camil Ressu, care nu aveau nimic comun cu arta (confecţioner
Dorothea (Lola) Schmierer- de fotolii şi paturi, preparator de brânză, lustruitor
Roth, Lucia Cosmescu, de metale, descărcător de camioane etc.), a
George Apostu, Aurel Vlad continuat pe cont propriu aprofundarea picturii.
Corneliu Stoica ș.a. Unii artişti născuţi aici Modelul de muncă şi dăruire i-a fost Vincent van
scriitor, critic de artă s-au afirmat şi s-au împlinit Gogh, cu care astăzi critica italiană de specialitate
în ţările unde s-au stabilit: îl compară uneori. A întâmpinat multe obstacole,
fraţii Constantin Emil (Ticu) Arămescu şi Georgeta a dus-o foarte greu, a locuit într-o casă părăsită.
Florica Arămescu-Anderson, Diana Schor în Statele Datoriile acumulate îi strecuraseră gânduri negre.
Unite ale Americii, Jeanne Coppel, Robert Helman, Într-o bună zi a avut norocul să fie descoperit şi
Ecaterina Elian, Nicolae Georgescu şi Iulian remarcat de galeristul Renzo Spagnoli, unul dintre
Mereuţă în Franţa, Reuven Rubin în Israel, Daniel vechii şi marii galerişti ai Florenţei. Întâlnirea cu
Spoerri în Elveţia şi Italia. Alţii, cum sunt Neluş acesta i-a schimbat total viaţa. Lucrările au început
Oană, Rodica Costianu, Oana Coșug, Diana Nour și să i se vândă, permiţându-i să trăiască numai
Simona Soare se află în plin proces de din pictură. Cota tablourilor i-a
afirmare în Australia, Elveția, Belgia, crescut considerabil. Şi-a organizat
Anglia şi, respectiv, Coreea de Sud. mai multe expoziţii personale la
În Italia trăiesc și activează Dorina Padova, Vicenza, Bologna, Veneţia,
Alexandrescu, Cristina Iulia Popescu, Pordenone, Firenze, Vigevano,
Adina Drinceanu și Nelu Pascu. Udine, Pontedera, Palermo, Roma,
Acesta din urmă, căruia îi consacrăm iar în România, la Cluj-Napoca
rândurile de față, pictor cu o biografie (Galeria „Casa Artelor” 2007, 2008).
comparabilă cu a lui Panait Istrati sau În acelaşi timp a participat cu lucrări
a lui Constantin Brâncuşi, se bucură la expoziţii colective deschise în Italia,
astăzi de o notorietate deosebită în în România („Dialog vizual”, Galeria
țara de adopție și nu numai. de Artă „Constantin Brâncuși”,
Artistul s-a născut la 6 decembrie Nelu Pascu Palatul Parlamentului, București,
1963, în comuna Cosmeşti, judeţul 2010; Salonul de iarnă „Carpatica”,
Galaţi. După absolvirea Liceului Industrial Nr. 3 din Cluj-Napoca, 2011), în Grecia (Festivalul de Artă și
Galaţi, a lucrat ca sudor la Combinatul Siderurgic, Știință din Patras, ediția a II-a, 2010), ca şi în alte ţări
apoi s-a specializat în cazane recuperatoare de europene și în S.U.A. Dragostea şi respectul pentru
energie. Chemarea către artă îl face ca în puţinul Van Gogh l-a determinat să meargă şi să picteze pe
timp liber să ia lecţii de desen şi culoare în atelierele urmele acestuia la Arles şi Saint-Rémy. În august
pictorilor gălăţeni David Sava şi Gheorghe Miron. 2007 a fost prezent în Tabăra de Creaţie „Arta ca
Se bucură, de asemenea, de prietenia şi îndrumările viaţă”, ediţia a IV-a, organizată de Muzeul de Artă
lui Ioan Tudor şi Sterică Bădălan. După o primă Vizuală din Galaţi, iar în luna aprilie 2009 aceeaşi
expoziţie deschisă la Librăria „Central”, în 1995, instituţie i-a găzduit expoziţia „Visul Culorilor”,
dându-şi seama că posibilităţile de afirmare a unui deschisă împreună cu o altă plasticiană de origine
pictor autodidact sunt restrânse în România, iar română stabilită în Italia, Cristina Lefter. Atunci
42
AXIS LIBRI An XII, nr. 43, iunie 2019
galeria de artă

Nelu Pascu, Peisaj cu Bazilica Santa Giustina din Padova Nelu Pascu, Peisaj urban din Padova (Ponte Sant Agostino)

a venit în Galaţi şi colecţionarul Renzo Spagnoli. verticale de alb, roşu aprins şi negru. Uneori
Artistul are lucrări în colecţii de stat şi particulare suprafeţele de galben sunt armonizate cu oranj,
din România, Anglia, Franţa, Elveția, Germania, ocru şi roşu cadmiu. Coloristica exaltată exprimă
Spania, Suedia, Statele Unite ale Americii. vitalitate, energie, optimism, robusteţe sufletească
Nelu Pascu şi-a câştigat o reputaţie deosebită în şi spirituală. Alteori pictorul împarte suportul
Italia. Criticul de artă Giovanni de pânză în patru pătrate şi în
Faccenda i-a dedicat şi un fiecare configurează câte un
prim album monografic: „Nelu vas cilindric cu flori. Corolele
Pascu, Colori come stati d’animo” iau forma unor roţi zimţate
(Editura Masso delle Fate, sau a rozetelor. Decorativismul
Padova, Italia, 2005). Aceeaşi acestor lucrări este de bună
editură i-a tipărit în 2009, calitate, culoarea este sensibilă,
în condiţii grafice excelente, apropiindu-se prin intensitatea
în colecţia „Collana arte tonurilor de pictura expresionistă
contemporanea”, un voluminos şi cea fovistă. Pânzele cu flori de
catalog-album („Nelu Pascu – măr au în ele multă delicateţe,
fabbricanti di colori”) prefaţat de gingăşie şi poezie. Peisajele,
Giovanni Faccenda şi Alan Jones, redând apusuri ale zilelor de
cuprinzând în cea mai mare parte vară, nocturne, arbori, aspecte
Nelu Pascu, Natură statică cu flori 2
lucrările care au fost prezente şi ale anotimpurilor de primăvară
în expoziţia de la Galaţi. De asemenea, în 2011, la şi toamnă, nopţi feerice de iarnă, secvenţe marine,
Editura „Iiriti Editore”, a apărut cartea „Nelu Pascu montane sau urbanistice, arbori, poduri arcuite peste
– viața pentru pictură” („Nelu Pascu – la vita per oglinda apelor etc., reţin prin spaţiul vast cuprins
la pittura”), scrisă de Daniela Ambrosio, autoarea în patrulaterul pictat, prin construirea ingenioasă
întreprinzând pentru documentare și o vizită în a planurilor, prin bogăţia vegetaţiei, toate redate
România, inclusiv în locurile natale ale pictorului. într-o coloristică luminoasă, strălucitoare, vibrantă,
Repertoriul creaţiei lui Nelu Pascu este divers. în care intuim plăcerea cu care pictează artistul şi
El cuprinde naturi statice, flori, peisaje, portrete, bucuria pe care o trăieşte în faţa crâmpeielor de
nuduri, compoziţii, obiecte pictate. Cu aceeaşi natură imortalizate pe pânză. Portretele de femei
fervoare cultivă atât pictura figurativă, cât şi pe cea au în ele şi frumuseţea şi prospeţimea vârstei
abstractă. Artistul utilizează o cromatică bazată pe adolescentine, dar şi concentrarea şi frământările
contraste puternice, şocante. Materia picturală este adulţilor. Se observă preocuparea artistului pentru
aşezată din abundenţă cu cuţitul de paletă în straturi sondajul psihologic, pentru exprimarea unor stări
groase. Adesea, mai ales în compoziţiile abstracte, ea tensionate şi chiar dramatice. Compoziţiile aflate sub
formează o masă compactă, saturată, cu reliefuri şi semnul picturii abstracte se impun prin cromatica
basoreliefuri ce ies pregnant în evidenţă. Tablourile de maximă intensitate, şocantă, materia picturală
cu flori sunt adevărate simfonii cromatice. Fondurile (ulei sau acrilice), distribuită din abundență, fiind
sunt mozaicate sau alcătuite din dreptunghiuri exaltată până la violenţă. Există în aceste tablouri o
43
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI
Galeria de artă
prilej: „Artistul promovează un gen de
pictură spontană, proaspătă, operând
cu împăstări viguroase, în relief, ce
imprimă suprafețelor un aspect tonic, cu
efecte tridimensionale de mare tensiune
și vitalitate. Într-o viziune personală
de evidentă specificitate recompune
imaginativ spații, atmosferă, trăiri
iscate din resursele unei tumultuoase
interiorități. E descătușarea debordantă
a unui spirit energic, furnizor de
luminozitate, bucurie, încredere în
Nelu Pascu, Balerine Nelu Pascu, Portret de femeie rosturile pozitive ale vieții” („Făclia de
ritmică şi un dinamism de mare efect al petelor de Cluj”, 27 august 2008).
culoare, grafisme de mare subtilitate. Un tablou de Notorietatea pe care Nelu Pascu o cunoaște atât
mari dimensiuni (2 x 3 m), intitulat „Din văzduh în Italia, cât și în alte țări, faptul că tablourile îi sunt
privind pământul”, realizat în Tabăra de Creaţie achiziționate, și la prețuri destul de consistente,
de la Galaţi, este foarte sugestiv pentru ideea demonstrează că arta compatriotului nostru, care
exprimată. Coloarea, aşezată în straturi groase, trăieşte şi lucrează acum la Milano, este valoroasă,
în armonii muzicale, colajele introduse pe unele place şi tot mai mare este numărul iubitorilor de
porţiuni, grafismele cu valoare frumos și al colec­
decorativă, basoreliefurile, ționarilor care vor
unele subtilităţi tonale, toate să posede tablouri
evocă diversitatea lumii vii, semnate de acest
aspectul caleidoscopic al Terrei, artist. Succesul
văzută de la mari înălţimi. și prețuirea pic­
Pictorul este un orchestrator torului nu pot decât
de forţă al materiei picturale, să ne bucure. Ele
un creator pentru care culoarea sunt confirmarea
este o stare de suflet. Câteodată, unui talent autentic
artistul se exprimă pe suprafeţe și rezultatul unei
mari doar într-o singură
culoare, de pildă, alb, gri,
oranj, roşu sau negru, lăsând
în compoziţie unele reliefuri ce
sugerează petale, corole de flori,
arbori sau secvenţe peisagistice. Nelu Pascu, Corabii pe mare
Nelu Pascu este un pictor viguros, spontan, munci desfășurată uneori până
impetuos, o voce inconfundabilă, un artist cu un stil la epuizare și uitare de sine
personal bine definit, a cărui operă se află în plin (în 20 de ani, artistul a creat
proces de elaborare. Ziarul „Făclia de Cluj”, numărul peste 5000 de tablouri). Ele
din 1 septembrie 2007, consemna prin condeiul evidențiază marea capacitate de
Michaelei Bocu faptul că mai bine de jumătate din creație a artistului și strădania
lucrările lui Nelu Pascu din expoziţia de la Casa lui ca de fiecare dată să găsească
Artelor (B-dul Eroilor nr. 16) s-au vândut chiar la soluțiile plastice cele mai
vernisaj. Acelaşi lucru s-a repetat şi în 2008, când a potrivite pentru a-și exprima
fost invitat de arhitectul Ionel Vitoc de la Fundaţia gândurile, sentimentele, trăirile
„Carpatica”, iar artistul a prezentat şi picturi cu și stările sufletești.
imagini din Cluj: Catedrala Ortodoxă, Bulevardul
Eroilor, Biserica Sf. Mihail sau zone din Piaţa
Unirii. Criticul de artă Negoiță Lăptoiu nota cu acel Nelu Pascu, Duet

44
AXIS LIBRI
Ceas aniversar
Geometrii trăite
A m manifestat întot­
deauna un interes
pentru portret, pentru figura
umană și această preferință
există și astăzi. De câțiva ani
mă atrage însă fragmentul
de arhitectură, fragmentul
lipsit de spectaculos, dar
care înseamnă materialitatea
zidului, a pietrei sculptate,
Mariana Tomozei înseamnă totodată timp,
Cocoș
critic de artă istorie; și cum aceste
obiecte se găsesc în natură,
simt nevoia să surprind în culoare dialogul firesc,
tăcut, dar elocvent ce se creează între cele două
componente.
Din această perspectivă, motivul sau mai bine
spus elementul figurativ este important pentru
mine, dar numai în măsura în care deține o
semnificație mai adâncă decât cea de suprafață,
sugerându-mi o lume care mă transportă dincolo
de prezența lui imediată. De aceea cred, mă atrag
„pietrele”, adică „pietrele” care au ceva de spus, în
care s-a imprimat timpul, cultura, mâna omului,
elocvente prin obiectualitatea lor. Mi se pare că au o
prezență fascinantă, tăcută, liniștite, dar cerându-se
descoperite. Astfel de motive/teme mă pot conduce
adesea să depășesc dialogul cu imaginea reală și să
trec într-o lume a visului, a călătoriei în timp.
Mariana Tomozei Cocos - În parcul vechiului muzeu
An XII, nr. 43, iunie 2019
galeria de artă
Importantă, însă, pentru mine, este întreaga
construcție a tabloului: schița compoziției, eboșa
și apoi straturile succesive de culoare. E drept,
sunt nerăbdătoare să ajung la accentele finale, când
încerc să găsesc conexiuni între obiecte, treceri
între elementele fluide și cele solide ale lucrării. De
fapt, descopăr conexiuni care nu sunt evidente de
la început. Ele se dezvăluie în timpul lucrului. De
aceea îmi plac tehnicile uleiului și ale pastelului.
Permit reveniri, ședințe succesive; ele sunt ca o
cale pe care nu o cunoști de la început și îți rezervă
surprize.
Cred că stilul e foarte important, dar ceea ce-l
face prețios este căutarea. Oricum, ceea ce numesc
eu „descoperiri” nu are o echivalență în cuvinte.
Sunt armonii cromatice, nuanțe, ritmuri ale
tușelor, corespondențe între forme, geometrii care
„se trăiesc” atunci când lucrezi. Imaginea există,
adică există pe pânză numai dacă i se descoperă
apartenența la acea lume a armoniei care este
geometria formei și a compoziției. Iar în parcursul/
călătoria care înseamnă pentru mine realizarea unei
lucrări, culoarea este răsplata după etapa mai severă
a  organizării compoziției și a construcției formei.
Este momentul când descoperi nuanțe, accente noi,
când ele te trimit dintr-o parte în alta a compoziției
pentru a stabili rezonanțe pe care în primele ședințe
nici nu le bănuiai.
Mariana Tomozei Cocos - În Sudul Franței
45
An XII, nr. 43, iunie 2019
Localia
Înființarea Episcopiei de Ismail sub denumirea
Eparhia Dunărei de Jos (V)
P e lăngă cetăţile
pomenite mai sus,
sub jurisdicţia Episcopului
Proilavu erau şi tote satele
romăneşti Nistru în Ukrania.
Nu vă pot spune anume
anulu, cănd sa înfiinţat
această Eparhie; dar Ea fiinţa
la începutulu viacului 18leşi
Drd pr. Neculai în documentele Episcopiei
Sava de Huşi se pomeneşte de
Ionikie Proilavu, numit încă
„Mitropolitulu de Brăila” care a provocat în anulu
1716, în zilele Domnului Necolai Mavrocordat,
Adunarea Sfatului Terei în Iaşi, pentru Hotarăle
Eparhiiloru: Huşii şi Proilavia.
Această a cincea Eparhie a Proilaviei la 1773,
în timpulu ocupaţiei ţeriloru de Oştile Rosiene,
sau desfiinţat prin conţelegereaMitropoliţilor
români Gavriil Kalimahu al Moldovei şi Grigorie
al ţerei Munteneşti, cu cu ocazia Mortei (morţii)
Episcopului – Proilavu Daniilu.
Ţinuturile Proilaviei desfiinţate sau întrupit
cu Eparhiile cele vechi de unde se dislipise: Brăila
cu Eparhia Buzeului; Renii, Ismailulu, Kilia,
Akermanulu şi Benderulu – cu Eparhia Huşiloru;
Hotinulu cu Eparhia Rădăuţiloru, Iară pentru
satele romăneşti depreste Nistru, sa hirotonit unalt
Episcopu totu cu numire de Proilavu, carele avea
reşedinţa sa în Dubăsaripe malul stăngu al Nistrului,
şi era sub ascultarea Mitropoliei din Iaşi pănă la
1791, cănd sau închiet pacea, între Rosia şi Turcia,
în urmarea căruia stăpănirea Rusască sa întins pănă
la Nistru. Cu ocazia reşedirei Episcopului romunu
în Dobăsari sau înfiinţat acolo şi Tipografie română
de Protoereulu Mihailu Strilogiţchi ce fusăse mai
înaintetipografu şi Ecsarhu alu Mitropoliei din Iaşi.
Cel din urmă Episcopu Proilavu, dela Dobăsari, se
numea Kirilu.
La anulu 1777, în zilele bunului, dar ne
norocitului Grigorie Ghica Voevodu, culuarea
Bucovinei – Biserica Moldavei a perdut una din
Episcopiile Sale – Rădăuţii cu partea cea mai
46
AXIS LIBRI
mare din Eparhia sa, pănă în Prutu. Mitropolitulu
de atunci al ţerei, Gavriilu Kalimahu, spre a
îndeplini ore cum ştirbătura ce retăzăse în puterulu
Eparhiiloru, a înfiinţat o deosebită Eparhie în partea
rămasă Moldovei din Eparhia Rădăuţiloru, anume
în ţinutul Hotinului. Episcopulu hirotonit pe avea
Eparhie a fost învăţatul Amfilohie, Egumenulu de
Zagavia, al căruia titlu de „Episcop al Hotinului”,
lu poartă pănă astăzi Arhiepiscopulu de Kişinău.
La anul 1812 Besarabia şi partea despre răsărit
a Moldovei dintre Prutu şi Nistru trecăndspre
stăpănirea Rosiei, sa format acolo o nouă Eparhie
în Kişinău, în carea, pelăngă Hotinua intrat şi mai
totă Eparhia Huşiloru, rămăind aceasta numai cu
partea din ţinutulu Fălciului din a dreapta Prutului.
Aşa Biserica Moldavei a remas numai cu Eparhia
Mitropoliei, a Romanului şi o mică parte din a
Huşiloru. – Sare conservarea acestei din urmă
Eparhii, dupre mijlocirea Episcopului Meletie,
Domnului Scarlat Kalimahu după hotărărea sfatului
ţerei, preşezut de Mitropolitulu Veniaminu, a mai
adaosu la Eparhia Huşiloru ţinutulu Vasluiului care
pănă atunci se numera la Eparhia Romanului.
În anulu 1852, sub răposatulu întru fericita
pomenire, Domnulu Grigorie Ghica Voevodu
sau mai alăturatla Episcopia de Huşiţinuturile
Tutova şi Covurluiulu, ce apărtinise tot la Eparhia
Romanului, rămăind de atunci amăndouă aceste
Eparhii, compuse din căte 4 ţinuturi. –
Aşa dar Iubiţiloru, precum videţi, Biserica
Moldavei din vechime, cănd era în întregimea Ei şi
în timpurile normale, se compunea din 4 : Eparhii : a
Mitropoliei Iaşiloru, a Romanului, a Rădăuţiloru şi a
Huşiloru; Aceste unite cu alte patru Eparhii ale ţerei
Munteneşti, anume: a Mitropoliei Bucureştiloru,
a Rămnicului, a Buzeului şi a Argeşului, făceau
în totulu = 8 = Eparhii ale Bisericei Române din
amândouă Principatele no’stre.
Însă, precum aţi văzut, dela luarea Bucovinei
şi apoi a Besarabiei, pănă acuma, întriu’n interval
de 87 ani, era o lacună în numerulu Eparhiiloru
Bisericei române; rămăsese din optu numai şepte.
– Această lacună o îndeplineşte acum Prea Înălţatul
AXIS LIBRI
nostru Domnu Alecsandru Ionu I prin înfiinţarea
nouei Eparhii „a Dunărei de giosu” cu reşedinţa în
Ismailu, acăruia Biserică devine de astăzi înainte
Episcopie.
Partea Besarabiei, anecsată la Moldova, acest
pămănt romănescu, din trupulu cel creştinescu
al Sfintei Biserici române, stropit de atăte ori cu
săngele fiilor ei, fecundat cu sudorile şi ostenelilele
vechiloru Predicatori a’i Bisericei române, - au fost
înstrăinată de la Ea rănduri rănduri, în curgerea
veacurilorîn timpurile nenorocirilor Istorice cu
care Bunulu D-zeu au lămurit credinţa strămoşiloru
noştri. Aşa Kilia cu ţinutul Ei ni se luase de turci
încă din anul 1484; apoi Ismailulu cu ţinutul său;
şi la 1668, tărgulu Renii cu ţinutulu său. Însfărşit la
1812 Ele s’au întrupat cu Rosia. – Această partede
ţară romănă, carea dupre zicirea Profitului „trecuse
dela unu niamu la alt niamu, şi dela o împărăţie la
alt norodu” în 1856, prin tractatul închietu la Parisu
între puterile cele mari ale Evropei, protectorele
no’stre, s’au redat iarăşi Romăniei. –
De atunci pănă astăzi, era ore cum deosebită
de cealaltă ţară. Deci întru căt ba era puspă sub
Mitropolia Iaşiloru; Însă prea marea depărtare
acentrului administrăreiArhipăstorale de Păstoriţi,
îngreuia forte pre aceşti din urmă la nevoile lor
Duhovniceşti, şi’i făcea o’re cum orfani pi cele
spirituale. Această nevoie, cunoscănduo Prea
Înălţatulu nostru Domnu, întru îngrijirea sa pentru
binele supuşilor săi, a hotărăt a pune pe locuitorii
acestei părţi de ţară în cele mai apropieteputinciose
relaţiicu Arhipăstorii Bisericei la care să potă cu
înlesnire năzui la ori cetrebuinţă duhovnicească. –
Aşa ţinutulu Kahulului, care este mai apropiat de
Huşi, sau alipit la Eparhia Huşiloru.
Pentru ţinuturile Bolgradu, Ismailulu,
Kovurluiulu şi Brăila a înfiinţat această nouă
Eparhie cu resedinţa în Ismailu. –
Ismailu este deci pentru Măria sa un punctu
cu deosebire însemnatu; căci au făcut din Elu
unu centru a’l Religiei no’stre ortodocse romăne,
împrejurulu căruia se vor grupa fii romăniei din
patru ţinuturi, ca la muma lor Duhovniceascăşi de
aici se va răspăndi lumina credinţei şi a moraluluilui
Hristos în tus patru acele părţi ale României. –
Această parte din Besarabia Românească a fost
unită pănă acum cu România numai politiceşte;
Măria sa acumu o uneşte şi creştineşte. – Unirea
creştinească singură de sine cuprinde: Dreptate,
Egalitate, frăţia. – Aceste însuşiri le are şi unirea
An XII, nr. 43, iunie 2019
Localia
bisericească a Besarabiei cu România, ce o afăcut
acum Domnul româniloru. Pe de o parte uneşte o
parte din Besarabia cu o veche Episcopie a Bisericei
române, - cu Episcopia Huşiloru; Iar pe de alta
înfiinţează în celaltă parte a Besarabiei o episcopie
nouă, şi uneşte cu Ea o parte din vechea Biserică a
României, - ţinuturile: Kovurluiului şi Brăila. Pe de
o parte Besarabia o’re cum întinde măna şi păşeşte
spre unirea duhovnicească cu România, - pe calea
Huşiloru; Iară pe de alta amăndouă părţile cele
mari ale României, - Moldova şi ţara Muntenească
– întind Besarabiei frăţeştele măini de unire, şi’i esu
înainte la Ismailu, cu ţinuturile Kovurluiu şi Brăila.
Aşa dar de astăzi cu adevărat Basarabia este unită
cu România şi trupeşte şi sufleteşte şi politiceşte şi
bisericeşte.
Măria sa domnulu nostru ştie că legăturile
politice, ca să fie tari, trebuie a se sfinţi prin
legăturile duhovniceşti ale Bisericei. Deaceea a
făcut aceste dispoziţiuni măntuito’are îmn privinţa
administraţiei bisericeşti; şi prin dischidirea
acestei nouă Eparhii neau dat ocazie de bucurie şi
duhovnicească şi naţională, care nu seva ştergedin
paginile Istoriei BisericeiRomâne ortodocse. –
Ca să simţim mai bine bucuria ce se dă astăzi
Bisericei şi naţiei române Domnulunostru, trebuie
să ne întorcem cu mintea la lacrămile ce o’re cănd a
vărsat Biserica română şi fii săi din aceste locuri şi din
toată ţara, cănd Ele s’au despărţit dela Biserica şi patria
română. Pare că vădu pe Mitropolitulu Teoctistu
vărsănd lacrămi de durere şi pe Marele Ştefanu oftănd
înaintea icoanei Maicei Domnului din Monastirea
Putna, nu de mult zidită de marele Domnu cănd a
primit vestea că Turciaa luat de la Moldova Cetăţile:
Kilia şi Cetatea Albă (Akermanulu). Pare că văd
plini de restrişte pe cei din urmă Părcălabi români
ai Kiliei şi Cetăţii Albe, - pre Ivaşcuşi Macsimu, pre
Ghermanuşi Ioanu; Deasemenea şi pre toţi creştinii
de acolo amărăţi în curgere de căte va viacuri.
Biserica SfăntuluiNicolai din Kilia ce pănă astă-zi
stă giumătate în pămăntu, este unu monument viu
al amărăciunilor şi durerilor ce au suferit pe acolo
vechii români creştini! Atăta durere na pricinuit
Ţerei şi Bisericei romăne înstrăinarea Ismailului şi a
Teriloru ocupate îndeosebite rănduri de fii semilunei!
Dar ce durere şi sdruncinu n’a suferit biserica şi ţara
Moldavei, sănt acum cinci zeci şi doi de ani, cănd
Episcopia de Huşi au perdutmai totă Eparhia sa, prin
luarea ţinuturilorsale de peste Prutu şi încorporare
loru cu o altă împărăţie! Bisericile româneşti
47
An XII, nr. 43, iunie 2019
Localia
deslipite de Centrul loru Românescu, fii sufleteşti de
mama loru Duhovnicescă, fii Patriei – de Patria lor
Română! Şi se pare că văd pe venerabilul Mitropolitu
Veniaminu, pe toţi boierii şi locuitorii ţerei, întristaţi
şi pătrunşi de durere pănă la sufletu pentru acea mare
perdere naţională.
Mi se pare că privesc pe Episcopulu de Huşi
Meletie sbuciumânduse în tote părţile de supărare
pentru dislipirea lui de fii săi duhovniceşti, trecuţi
sub stăpănire străină; pare călu văd tănguindu-să
cu amar Domnulu de atunci Kalimahu, şi cerăndui
agiutorulu în suferinţele morale şi materiale ale
Episcopiei de Huşi, cei mai de tot perdute prin
luarea Besarabiei! –
Mare daru trebuie să fie bucuriace de astăzi
a bisericei române – întăi – născutului său fiu –
Domnulu româniloru! Şi cu atăta mai mare , cu căt
o’re cănd s’au vărsat lacrimi, şi atăte dureri române s’au
simţit pe aceste locuri române! Bucurese deci astăzi
dupre cuviinţă mai întăi Biserica Huşiloru; Pentru
că i se redă o parte din acea ce perduse odinioară;
anume: ţinutulu Cahulului, încare se găseşte parte
din anticulu ţinutu al Fălciului cu codrii Tiseciului
locuinţă renumiţilor odată Ostaşi ai patriei şi cu o
parte din ţinutul Lăpuşnei, - tote străbătute în atăte
rănduri cu predica credinţei şi a moralei creştine
de vechii Episcopi ai Huşiloru. Bucurăse Biserica
Ismailului, văzănduse astăzi împodobităde Domnulu
româniloru cu semnele Arhipăstoriei, deopotrivă
cu cele dintăi biserici ale României, după ce viacuri
fusăse înstrăinată dela surorile Ei fireşti şi dela
muma comună – adecă Patria Română; bucurăse
însfărşittotă Biserica Patriei, văzănd că Domnul
nostru se sărguieşte dupre cum căntă Biserica, o
adună împrejurul Sionului românescu pre toţi fii
lui – dela răsărit, dela apusu, dela miază no’pte şi
dela mare; văsind că alesul naţiunei, îngrijinduse de
organizarea politică şi socială a Patriei, nu uită nici
organizarea Ei bisericească, şi urmează Essemplului
Domniloru noştrii celor mari din trecut cu ale cărora
nume se slăveşte pănă astăzi Biserica română, şile
duce cu sine din viacu în viacu şi din niamu în niamu
ca cea mai scumpă moştenire a sa.
Aşa iubiţilor! Domnii români îngenere şi cu
deosebire acei Mari pre căt au fost credincioşi
şi smeriţi rugători la altariulu sfintei religiuni
strămoşeşti Epitetele de Evsevioşi (Evlavioşi) sau
bine credincioşi şi „Iubitori de Hristosu” erau
decoraţia titlurilor Domneşti. Cetind Inscripțiunile
antice slavone de pe bisericile şi Monastirile zidite
48
AXIS LIBRI
de Alecsandru cel bun, Ștefanu cel mare, Petru
Rareşu, Mihai Vitezulu, Vasile Voevodu, Matei
Basarabulu şi toţi cei lalţi , tote le videm începute
cu zicerile: „Vlagocestvoiu i hristoliubivoiu;”,
adică Evseviosului şi iubitorului de Hristosu,
cutare Domnu. Acest titlu sfânt pănă astăzi Biserica
română o lu păstrează Domniloru săi, şi o lu
pronunţă cu mare respectu, precum auzim în tote
zilele la rugăciunele ce se înalţă lui Dumnezeu,
pentru prosperitatea, slava şi sufleteasca măntuire
a Domnului.
Domnii noştri au fost legaţi duhovniceşte cu
legături forte strănse cătră biserica loru încăt îşi
aveau diviza lor pe marca ţerei, tipărită cu cuvintele:
Traque clarescere – rulehmo- , care înseamnă că
ei se credeau datori a fi mari şi în cele omineşti şi
în cele duhovniceşti, şi în politică şi în biserică;
şi în adevăr Ei’, şi dupre Esemplulu loru, voirii şi
tote stările, n’au cruţat nimica pentru su ţinerea,
apărarea şi înflorirea sfintei nostre Biserici şi în ţară
şi afară de ţară! –
Acestu bene făcătore şi sinceră protecţie a
tronului cătră Biserică au făcut Ortodocsia română
atăt de tare şi renumită în curgerea atător viacuri,
încăt nime n’a cutezat a o ataca; şi noi astăzi, după
atăte viacuri dupe atăte catastrofe politice, ne
fălim cu acelaşi frumos titlu duhovnicescu, - de
fii a’i Bisericei Ortodocse, pre carea o au întimiet
pe pământ Fiulu lui D-seu, prin nepreţuitulu seu
sănge vărsat pentru măntuirea lumei. – Cu alte
cuvinte, am rămas pănă astăzi adevăraţi urmaşi
a’i vechilor Domni, a’i vechilor boieri, cu un
cuvănt, a’i vechilorromâni, - şi dupre trupu şi
dupre Dzeu.
Să ne cucernicimla pomenirea prea Evsevosiloru
şi de Hristosu Iubitoriloru noştri Domni din
trecut; şi să ne rugăm lui Dseu cu totă căldura
inimei ortodocse pentru Evseviosului şi de
Hristosu iubitoriulu nostru Domnu Alecsandru
Io’nu, urmaşulu acelor fericiţi şi pururea pomeniţi
Domni. – Cănd Biserica pomeneşte la sfintele
rugăciuni numele bine credinciosuului şi de Hs.
Iubitorului Domnului nostru şi al augustei sale
soţii, să ne însemnăm şi noi cu semnul sfintei cruci,
carea este semnude rugăciune al creştinului; şi să
zicemîntru inimile no’stre cuvintele Psalmului, cu
care Biserica se ro’ga pentru împăraţi: „auzi Domne,
pre unsulu poporului tău, scuteştelu cu numele
tău în ziua necazului; trimitei agiutoriu dintru cel
sfântu şi sprijineală din Sionu; Pomeneşte Jertfele ce
AXIS LIBRI
Elu aduce spre slava numelui tău în Biserica ta cea
sfântă; dăi dupe inima lui, şi împlineşte bunele lui
Sfaturi pentru poporul tău şi pentru Biserica ta. Ca
întru Elu să ne bucurăm cu toţii de măntuirea ta, şi
să ne mărim întru numele Domnului Dumneseului
nostru. Primeşte cererile lui ca să vadă toţi, că
Domnulu miluieşte pre Unsulu său.”
Iară Ismailulu unde se înfiinţează astăzi această
nouă Sfântă Episcopie; Ismailulu pre a căruia
Biserică Evsevia Domnului nostru o înalţă la
treapta de Maică a Bisericiloru din patru ţinuturi
ale româniei, este datoriu încă: o vecinici Evsevia (o
veşnică Evlavie) Domnului româniloru, scriind pe
tote Edificiile Episcopiei sale, că Ea sa fondat de „Bine
credinciosul şi de Hristos iubitorul Io Alecsandru
Io’nu I Voevodu, Domnulu a totă românia.” – Zicu
– a se scrie aceasta pe tote Edificiurile fiito’re ale
nouăi Episcopii, căci aşa ni s’au păstrat pe biserici
şi Episcopii pomenirea fericiţilorDomni a’i noştri. –
Aşa d.(din) v. (veci) cetim pănă astăzi pe Edificiurile
Monastirei Putna numele Marelui Eu fundatoru
Stefanu. Cuvintele:
„Blagocestvîiu i Hristoliubovîiu Io Stefanî
Voevodî” le cetim şi pe Biserică şi pe po’rtă, şi pe
clopotniţă, şi pe trapesarea Monastireai.
În sfărşit iubiţii mei fii Duhovniceşti! Trebuie să
zic ceva şi despre relaţiunele duhovniceşti dintre
voi şi Arhipăstorii acestei sfinte no’ve Episcopii, ai
Eparhiei Dunărei de giosu. –
Mai întăi vă spunu, că Eu sunt provizoricu
orănduit de „Guvernulu Măriei Sale Domnului”, a
îndeplini funcţiunele Episcopului, ce are a se alege,
spre a fi Episcopulu vostru Canonicu şi definitivu.
Lăsănd deci aceluia de a hotără mai specialu
relaţiunele duhovniceşti ale Episcopului cu turma sa
cea cuvântăto’re, Eu mă mărginesc numai în o arăta
Modelului Bunului Păstoriu în Marele Arhipăstoriu
de suflete. –
Numai Elu ca Unulu ce’şau pus Sufletulu pentru
Oile Sale, cu dreptulu a purtat zice despre Sine: „Eu
sunt păstoriulu cel bunu şi cunoscpe ale mele, şi mă
cunosc ale mele.” Io’nu X.14/.
Păstoriul cel mare al bisericei, Iisus Hristosu
precum videţi, hotărăşte relaţiunele duhovniceşti
dintre Trăitorii Bisericei şi păstoriţii lor prin
aceea, că Păstoriulu trebue să cunoască nevoile
Duhovniceşti ale Păstoriţiloru, şi să le vie în ajutoriu,
drept îndreptăndui cu cuvântulu adevărului şi
cu faptele luminei; Iară Păstoriţii să cunoască în
Elu pe adevăratul lor Părinte şi purtătoriu de grijă
An XII, nr. 43, iunie 2019
Localia
pentru folosulu loru timporolu şi pentru Măntuirea
vecinică.
Rogu deci pre D-seulu îndurăriloru şi atot
harulu, să mă învrednicească şi pre mine smeritulu,
ca în timpulu, cât Dumnezeu va bine voi să fiu în
mijloculu vostru, să pot cât de puţin a face din acele
fapte Măntuitore, ce le ceru dela unu Arhiereu alui
Hristosu, spre proslăvirea Părintelui nostru, carele
este în Ceriuri. – Iară pre voi , iubiţiloru, să vă
învrednicească a videa fără întărziere în mijlocul
vostru, pe acel bunu Păstoriu Sufletescu, care se vă
conducă cu durere de părintepe căile cele strămte
ale măntuirei sufleteşti.
Pănă atunci să stăm cu toţii ne deslipiţi de uşa
cea împărătească a Bisericei noastreOrtodocse. Să
ne iubim din tot sufletul această Sfântă Biserică,
carea ne au născut duhovniceşte, neau crescut cu
învăţătura sa cea cerească, şi neau luminat cu Duhu
alu adevărului.
Ea este streină de totă rătăcirea; Este dulce cătră
fii săi şi bine făcăto’re; Ea nu răvneşte ale altora,
tote le rabdă la tote nădejde sub adumbrirea Ei
se adăpostescu de viacuri atăta fii a’i Bisericiloru
străine, în totu pacea şi liniştea. – Ea sfărămă cătuşele
robiei trupeşti şi duhovniceşti, sfinţeşte şi asigură
libertăţile cetăţene; Este scut ne biruit drepturiloru
naţionale şi Omeneşti ale fiilor săi.
Prin devotamentul nostru cătră sfânta Biserică
Ortodocsă mai bine decât prin ori ce altă ne vom
face recunoscători şi Măriei sale iubutului nostru
Domnu, carele vine şi pune astăzi piatra cea din
capulu unghiului unia din Episcopiile Ortodocse
ale Ortodocsei românii, carea se apere şi să păstreze
Ortodocsia română şi în această parte a româniei
Ortodocse. – Căci Măria sa, luminatul nostru
Domnu, cu înţălepciunea dată lui de sus, cunoşte
că naţionalitatea română şi Ortodocsia română sânt
cele două părghii ne învinse, pe care a stătut, stă şi
va sta Patria română.
Să ne rugăm deci lui Dumnezeu pentru
Evseviosului şi Iubitorului de Hristosu Io.
Alecsandru Io’nu Voevodu, Domnulu României
Ortodocse din Ismailu! Amin.1
Note:
1. Arhivele Naţionale Bucureşti, Fondul
Ministerul Cultelor şi Instrucțiunei Publice, Dosar
1062/1864, Pentru înfiinţarea Episcopiei de Ismail
sub-denumirea Eparhiei Dunărei de jos.
(Va urma)
49
An XII, nr. 43, iunie 2019
Localia
Fața „umană” a criminalităţii
P rincipiul pătruns
de spiritul unei
detaşări senine, lucide,
raţionale, orientat spre
ordine şi armonie, a
fost definit de Scheling
şi Nietzsche, ca fiind de
esenţă apolinică.
Referirea ce vizează,
desigur, principalele
Eugen Holban
etnolog atribuţii ale zeului
Apollo, aparţine, în
viziunea acestor doi mari gânditori germani -
din sec. XVIII-XIX, domeniului artei, dar, o
extensie prudentă şi spre sfera social-politicului,
nu credem că este neapărat prohibită. Asemenea
extensii au mai fost operate, desigur, în timp, iar
ansamblul spiritual în care a apărut şi s-a dezvoltat
cultul zeului Apollo – civilizaţia Greciei antice –
nu s-a limitat doar la afirmaţii de ordin estetic,
ci a oferit omenirii, pe lângă inestimabile valori
artistice, şi un model social-politic de organizare
a societăţii greu de conceput în acele vremuri,
adică democraţia. Expresie a unei culturi care
promovează umanismul – concepţie filosofică ce
recunoaşte în OM măsura tuturor lucrurilor –
democraţia atheniană, cu toate tarele ei, continuă
să fie modelul ideal spre care aspiră orice naţiune
civilizată ori în curs de emancipare.
Dacă Renaşterea secolelor XIV-XV a reevaluat
umanismul antic grecesc, redimensionându-l,
comunismul a folosit - fără scrupule, în mod
paradoxal, abuziv – ambele noţiuni, golindu-le de
conţinut până la limita compromiterii totale.
Ce anume a determinat oare naşterea unei astfel
de civilizaţii şi, bineînţeles, a acelei extraordinare
culturi în vechea Eladă şi nu în altă parte a globului,
nu poate fi explicat în câteva fraze. Ceea ce ar trebui
reţinut însă, neapărat, este faptul că spiritul apolinic
50
AXIS LIBRI
Moto:
„În memoria victime­lor de la FÂNTÂNA ALBĂ”
n-a apărut aici întâmplător – spontan – ca un fapt
singular, ci ca o parte integrată organic în gândirea
de ansamblu a grecilor antici.
Analizând sub toate aspectele, adică etic,
religios, moral, juridic, politic etc., comportamentul
manifestat în timp al popoarelor din Eurasia,
constatăm cu amărăciune distanţa considerabilă
la care s-au situat şi s-au menţinut apoi timp de
milenii, unele dintre ele, faţă de modelul politic
propus de greci, faţă de filosofia lor, faţă de spiritul
apolinic.
Dar şi mai grav este faptul că unele dintre aceste
popoare se mai menţin încă în aceeaşi stare şi astăzi.
„Un Apollo tătar?’’, se întreba scriitoarea franceză
George Sand, referindu-se, desigur, la jaful şi
moartea semănate de-a lungul unui întins spaţiu
geografic, timp de aproape un mileniu, de către
înfricoşătoarele hoarde, „dar este o contradicţie in
abjecto; o putere criminală nu se poate întrupa în
apolinic”.
Distinsa poetă nici nu bănuia însă, ce orori
se vor întâmpla în Europa secolului al XX-lea,
orori săvârşite de „tătucul” Stalin şi părtaşul lui la
împărţirea/înnoirea şi masacrarea lumii – Adolf.
De-a lungul anilor am încercat, deseori, în
cercuri restrânse, bineînţeles, să-mi exprim
atitudinea faţă de criminalitate în general, dar
mai ales, faţă de criminalitatea lui Stalin, deci
a comunismului, în special. Unii interlocutori,
intelectuali de diverse profesii, oamenii de
treabă, de altfel, se străduiau deseori să justifice
monstruoasele asasinate în masă comise de
tătucul, prin argumente binecunoscute, furnizate
abil de servicii speciale. „Ei, dar cine nu greşeşte,
tovule? Când vrei să făureşti ceva nou şi măreţ este
imposibil să nu comiţi şi unele greşeli” sau „Nu se
putea altfel, a fost necesar să se procedeze în felul
acesta, altfel nu s-ar fi putut construi niciodată
comunismul! Uite, acum avem linişte şi chiar ceva
AXIS LIBRI
mâncare, slavă Domnului! Eu mă simt foarte bine,
ferească Dumnezeu de mai rău!”
Trecem acum peste conceptul de caractere,
suficient ilustrat aici, pentru a remarca concluzia
esenţială, desprinsă din argumentaţia „tovilor”.
Se recunoştea, deci, fără intenţie desigur,
un adevăr crud şi crunt totodată: construirea
„măreţei cauze” nu se putea concepe fără crimă.
Crimă, şi nu orice fel de crimă, ci una de proporţii
inimaginabile.
Hitler? O, nu... bestia de Adolf, deşi rămâne
în continuare şi el unul dintre marii criminali ai
tuturor timpurilor, este nevoit să se mulţumească
doar cu binemeritatul loc doi, deşi isprăvile lui au
fost foarte bine cercetate, evaluate şi judecate fără
nicio reticenţă, într-un proces de amploare, în timp
ce faptele tătucului zac încă prin munţi de arhive,
dosite cu mare grijă. Şi, arhivele respective sunt
păzite chiar de unii descendenţi ai torţionarilor, ca
să nu pătrundă la ele vreun indiscret.
Statisticile referitoare la holocaustul comunist
săvârşit numai pe teritoriul Uniunii Sovietice
a fost apreciat în ultimele două decenii la cifre
impresionante, cuprinse între douăzeci şi cincizeci
de milioane, cifra cea mai mare fiind de fapt
concluzia ultimelor estimări. Dar pentru a nu
exista nici un fel de dubii, vom lua ca bază cifra cea
mai mică, adică cea de 20 de milioane de oameni
nevinovaţi, omorâţi în chipul cel mai mişelesc.
Cifră modestă, domnilor intelectuali cumsecade,
nu-i aşa? Ce nu merită să facă oare omul pentru
desăvârşirea „măreţei cauze”, pentru mult râvnita
linişte a Mancurtului?
Biata Rusie, biata Ucraină, biata Gruzie, Lituanie,
Estonie, biata Europă de Răsărit! Spaţii şi popoare
căzute sub zodia acestui cumplit blestem! Acceptând
absurdul, să presupunem că noi supravieţuitorii
holocaustului, am duce-o ceva mai bine în acest
moment, că soarta ne-a surâs, că ucigaşii, din
proprie iniţiativă, ne lasă să trăim confortabil.
Ne-am putea aşeza noi oare la masă, când am şti
că pâinea ce ni se oferă, este plămădită cu sângele
milioanelor de oameni nevinovaţi, adică cu sângele
semenilor noştri?
Cum oare am putea uita, noi românii,
monstruoasa crimă de la FÂNTÂNA ALBĂ, unde
au fost mitraliaţi fără milă mii de fraţi de-ai noştri
pentru simplul motiv că voiau să vină în ţara lor.
Ca bun creştini, mulţi dintre ei îşi luaseră şi icoana
de pe perete şi o ţineau la vedere, demonstrând
An XII, nr. 43, iunie 2019
Localia
astfel caracterul strict paşnic al deplasării lor. Nu
cunoşteau, desigur, caracterul profund diavolesc al
tovarăşilor.
O bună bucată de vreme s-a vehiculat în Europa
ideea „reformării” comunismului, reformare menită
să-i schimbe acestuia adevărata faţă şi să-i confere
una mai umană. Iniţiativa, lăudabilă până la un
punct, i-a entuziasmat pe unii naivi. Se pare însă că
fardul „uman” de pe faţa neumană a comunismului
s-a scuturat destul de repede, mai precis la primele
adieri ale vântului de adevărată libertate, vânt
stârnit şi susţinut iniţial (şi) de însăşi „generoasa”
idee, dând astfel la iveală incompatibilitatea. Faţa
unui sistem, indiferent de natura lui, nu poate fi
decât expresia propriei sale esenţe, orice operaţie
cosmetică, orice intervenţie superficială şi artificială
fiind întru totul de prisos.
Cum ar putea fi convertit oare în uman ceea
ce a fost zămislit prin inuman, fără a se detaşa în
prealabil, şi întru totul de mecanismul şi structurile
răului în care a fost conceput şi apoi modulat?
Rememorând, cu groază, cifrele statistice ale
victimelor - adică femei, copii, bătrâni, adulţi,
oameni întru totul nevinovaţi – cifre ce constituie
opera comunismului doar pe teritoriul fostei
URSS, ne întrebăm, la fel ca şi poeta franceză – cu
aproximativ un secol în urmă – parafrazând-o de
fapt şi înlocuind totodată numele poporului la care
se referea atunci cu numele unei ideologii moderne:
„Se poate întrupa oare Spiritul pătruns de principiul
binelui, al frumosului, al ordinii şi armoniei, în
ceea ce s-a zămislit prin teroare, minciună şi crimă?”
Adică, s-ar putea întrupa spiritul apolinic în
Criminalitate?
Răspunsul ni-l pot da actualii conducători de la
Kremlin, mai ales cu ocazia ultimelor evenimente
petrecute în Ucraina şi nu numai.
P.S. Cu ceva timp în urmă, a apărut în cotidianul
„Evenimentul zilei” un articol cutremurător,
referitor la un „gest umanitar” făcut de „genialul”
conducător al Coreei de Nord. Este vorba de un
tânăr student american care, aflat într-o excursie
în această țară, a fost arestat și condamnat la
cincisprezece ani de închisoare pentru motivul că
ar fi furat un afiș din camera de hotel.
La intervenția insistentă a familiei, a fost eliberat
după optsprezece luni într-o stare îngrozitoare,
încât a murit în câteva zile. În actul de eliberare
scria: „eliberat din motive umanitare”!
51
An XII, nr. 43, iunie 2019
Localia
Iacob Margulies
Marele Rabin al Galaților
M argulies, Yakov
(Iacob)
Avraham (1871-1962) a
ben
fost Prim Rabin al orașului
Galați și președinte al
Sfatului Rabinic din anul
1919 până în anul 1962,
profesor de ebraică (1900
- 1906) la Școala Primară
nr. 2. și rabin oficiant al
Templului Coral din Galați
Violeta Ionescu (1896-1940). Datorită
scriitoare perioadei îndelungate în
care și-a păstorit obștea,
precum și a vârstei înaintate la încetarea din viață,
Șef-Rabinul Moses Rosen l-a numit „Patriarhul
comunităților evreiești din România”.
S-a născut și a murit la Galați. A trăit 91 de ani,
dedicați în totalitate comunității pe care a păstorit-o
ca rabin, timp de 66 de ani (1896-1962). În mapa
cabinetului său – al Șef Rabinului Iacob Margulies!
- aflată acum în păstrare la arhiva Comunității
Evreilor din Galați, se află o serie de note, însemnări,
declarații și date personale, scrise de el însuși, multe
pentru pregătirea emigrării sale în Israel – dorință
nerealizată însă. Din informațiile aflate în această
arhivă, din datele cuprinse în volumul „Prezențe
rabinice în perimetrul românesc”, de Baruch Tercatin
și Lucian-Zeev Herșcovici, precum și din mărturiile
nepotului său, Michael Zalman, fiul Otiliei
(Margulies) Zalman, care a avut amabilitatea să ne
furnizeze un material documentar prețios despre
familia sa, am încercat să reconstituim biografia
acestei înalte personalități a vieții religioase evreiești
din orașul Galați, mare erudit și orator de valoare
ce a condus pașii coreligionarilor săi cu blândețe și
înțelepciune, în vremuri nu tocmai prielnice.
Iacob Margulies s-a născut la 2 noiembrie 1871,
în Galați, din părinți născuți în România: Abraham
(și el rabin la Galați, din anul 1852) și Feighea
Margulies. Tatăl lui, rabinul Avraham Margulies în
1864 sau 1865 a fost rabin al orașului, și confesorul
Garnizoanei pentru soldații evrei, recunoscut de
52
AXIS LIBRI
Ministerul Cultelor în
această calitate, așa cum
mai târziu și fiul său avea
să îndeplinească aceeași
misiune. Acest părinte
înțelept și credincios,
care a păstorit timp de 44
ani obștea evreilor din
Galați, și-a îndrumat de
timpuriu copilul Iacob
spre o educație religioasă,
veghind la dezvoltarea lui Lucian Zeev Herșcovici
în așa fel încât acesta să-l scriitor
poată urma ca rabin.
Între anii 1877-1881, primele patru clase le-a
absolvit la Școala primară a Comunității din Galați,
iar între 1882-1886, a urmat gimnaziul în particular.
În toată această perioadă a primit în paralel, în casa
părintească, o educație religioasă și lecții de Thora
de la tatăl său.
Din septembrie 1889 și până în iulie 1892, a
urmat cursurile Seminarului Rabinic de la Viena,
ca discipol al rabinului Jellinek. A fost și discipol al
Marelui Rabin al Franței, Zadok Kahn, din Paris. În
1892, după examenele susținute în fața Rabinilor S.
Spicherman din București și Israel Berger din Piatra
Neamț, Iacob Margulies a obținut un certificat scris
în ebraică care atesta absolvirea cursurilor rabinice
de la Viena.
În anul 1896, după moartea tatălui său, rabinul
Iacob Margulies a fost numit rabin al Comunității
Evreilor din Galați, în urma unui examen susținut la
București, în fața rabinului examinator oficial Ițhak
Aisik Taubes, recunoscut de Ministerul Cultelor și
Instrucțiunii Publice. În același an, devine rabin
oficiant la Templul Coral din strada Cuza Vodă,
Galați, nou inaugurat. În anul 1899, s-a căsătorit cu
Cecilia Veintraub, cu care a avut o căsnicie fericită
și patru copii: Zalman Gustav, Othilia, Avraham
și Solomonică. Dintre aceștia, cel mai mult timp a
trăit la Galați Othilia, până în toamna anului 1948,
când împreună cu soțul ei, rabinul I.M. Zalman, s-a
mutat la București. Avraham s-a mutat la București
AXIS LIBRI An XII, nr. 43, iunie 2019
Localia
în 1945, iar ceilalți doi copii s-au mutat înainte În 1923 a preluat catedra de religie mozaică la
de începerea celui de al Doilea Război Mondial – Gimnaziul Comunității Israelite.
Gustav în Ploiești și Solomonică în București. La 28 ianuarie 1928, a fost delegat, împreună cu
La 6 noiembrie 1901, primește o adresă de Isidor Kaufmann, din partea Comunității Israelite
la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, din Galați, la Congresul Uniunii Comunităților
Direcțiunea învățământului secundar și superior, Israelite de la București, unde s-au pus în discuție
prin care era anunțat că Ministerul îi acordă anteproiectul de lege privitor la Cultul Mozaic și
autorizația cerută de a funcționa ca institutor de anteproiectul statutului Uniunii Comunităților
limbă ebraică și religie mozaică în școlile primare Israelite.
israelite. În 1912 a primit, de la același minister, În lunile iulie-august 1929 a fost în Cehoslovacia,
dreptul de a elibera, ca examinator, certificate la Marienbad, pentru o cură de tratament.
de absolvire studenților din instituțiile teologice Cutremurul din 1940 a avariat serios Templul
mozaice (până în anul 1928, când această prerogativă Coral din strada Cuza Vodă. Rabinul Margulies a
a fost preluată de către Minister). continuat totuși să oficieze slujbele într-o capelă
În 1903, rabinul Iacob Margulies a publicat, la amenajată ad-hoc în locuința sa particulară din
Galați, o carte intitulată „Legende curtea templului. Nu a fost
din Talmud”, în limba română. aprobată renovarea lui, așa că,
La 3 septembrie 1913, după demolarea, în 1942, de
Comunitatea l-a confirmat rabin către autoritățile gălățene de
al Comunității evreilor din Galați, la acea dată (primar era atunci
cu misiunea de a reprezenta Ghiță Vasiliu), a acestui măreț
Cultul în fața autorităților civile și edificiu care a fost fala evreimii
militare, având gradul onorific de gălățene timp de 57 de ani, Șef
colonel, pentru a avea autoritate. Rabinul Margulies a fost nevoit
În vremea lui (ca și mai înainte să se mute din strada Cuza Vodă,
a tatălui său), soldații evrei locuința lui fiind de asemenea
depuneau jurământul în armată. demolată. A continuat să oficieze
În 1916, printr-o petiție, slujbele la Templul Meseriașilor
semnată de 15 reprezentanți și la alte sinagogi din Galați.
ai societăților susținătoare În anul 1950, a depus actele
de sinagogi și ai societăților pentru emigrare în Israel – cerere
de binefacere, s-a cerut care a fost tergiversată și în final
președintelui Comunității, Ber­ respinsă de autoritățile române
nard Gottesmann, ca Rabinul de la acea dată. Ca motivație
Margulies să fie remunerat cu un a dorinței sale de a emigra, el
Rabin Jacob Margulies
salariu demn de funcția lui, de cel scria: „Doresc să plec în Israel la
puțin 100 lei. copiii mei, fiind văduv și bătrân, aproape de 80 de
În Primul Război Mondial – numit „războiul ani, neavând cine să mă îngrijească. Nu mă însoțește
pentru întregirea neamului”, rabinul Iacob Margulies nimeni.” La acea dată locuia cu nepoata sa, Clara
era văzut deseori printre soldații răniți din spitalele Rosenthal, care stătea la el de aproximativ zece ani.
de campanie, acordându-le asistență spirituală. Însă acum ea era pe punctul de a încheia o căsătorie,
În anul 1919 a fost ridicat la rangul de Șef Rabin iar Șef Rabinul i-a promis că o va ajuta. Clara s-a
al Comunității Evreilor din Galați și Șef Rabin și căsătorit abia după câțiva ani, s-a mutat la soțul ei,
Predicator pe viață al Templului Coral din str. Cuza dar în același timp continua să aibă grijă, în măsura
Vodă, Galați. Avea 47 de ani și locuia pe strada posibilităților, de bătrânul rabin Margulies. Situația
Berthelot nr. 35 (conf. listei de alegători pentru s-a rezolvat în 1957, când mama Clarei s-a întors din
senat, întocmită de Primăria comunei Galați). Israel pentru a se ocupa de copiii ei, îngrijindu-l, în
Predicile la Templu le ținea în limba română și paralel, și pe bătrân.
era foarte apreciat pentru talentul său oratoric, ca Nu avea alt venit decât salariul pe care îl primea de
și pentru apropierea față de toți cetățenii orașului, la Comunitate. Fiul său, Zalman Gustav Margulies,
indiferent de împrejurare, de religie sau etnie. care locuia la Ploiești, a depus actele de emigrare

53
An XII, nr. 43, iunie 2019
Localia
împreună cu soția sa, cererea le-a fost aprobată și, la
scurt timp, au emigrat în Israel.
Șef Rabinul Margulies a continuat să participe la
evenimentele sociale la care era invitat. În zilele de
10-11 aprilie 1951 a primit invitația de a participa
la Consfătuirea rabinică de la București, unde a fost
redactat apelul rabinilor din Republica Populară
Română către populația evreiască, îndemnând la
semnarea apelului Consiliului Mondial pentru Pace.
La 15 iunie 1954, a fost printre cei 35 de rabini
din România care au semnat un apel împotriva
războiului, redactat cu ocazia împlinirii a zece ani
de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord și
afirma libertatea religioasă din România comunistă.
La 8 februarie 1956, a primit o invitație să
participe la masa tradițională de Purim, organizată
de Comunitatea Evreilor din București, cu ocazia
sosirii în România a rabinului dr. Kurt Wilhelm,
Șeful Cultului Mozaic din Suedia, însă și-a cerut
scuze și nu a participat. Avea 85 de ani și era bolnav.
La 21 august 1953, a înaintat o cerere către Sfatul
Popular al Orașului Galați, Secția Prevederi Sociale,
cerând stabilirea pensiei „în conformitate cu
dispozițiile legii pensiilor în vigoare”. Avea vârsta
de 82 de ani și 57 de ani ca salariat al Comunității
Evreilor din Galați.
La 3 iulie 1954, închiria o locuință de la
Comunitatea Evreilor din Galați.
Starea sa de sănătate s-a agravat și, la 19
noiembrie 1962, Șef Rabinul Iacob Margulies a
decedat la Galați, la vârsta de 91 de ani, fără a-și
putea împlini visul de a pleca în Israel, lângă copiii
și rudele apropiate. A fost înmormântat în cimitirul
evreiesc din oraș, în prezența unui numeros public
care l-a cunoscut și l-a apreciat, evrei și neevrei.
Dintre copiii săi, au fost prezenți Otilia și Avraham.
Pe mormântul lui a fost construită o capelă, la care
enoriașii vin și astăzi să aprindă o lumânare și să se
roage pentru sufletul lui.
A fost un rabin modern, influențat de reformă,
fără a fi însă un reformist. Era influențat de calea
pe care mersese fostul său profesor, rabinul Jellinek,
imprimată de acesta și Seminarului Rabinic din
Viena, pe care îl urmase. Obișnuia să meargă prin
oraș, binecuvântând pe stradă pe orice copil pe care
îl întâlnea. A fost un bun orator, un om activ care a
participat la toate evenimentele sociale ale vremilor
pe care le-a traversat. Ca personalitate deosebită a
obștei evreilor din oraș și Șef Rabin, era apreciat
de autorități și invitat, de regulă, la sărbătorile
naționale ale României, unde cuvântul lui era
54
AXIS LIBRI
ascultat cu respect (excluzând perioada celui de
al Doilea Război Mondial și perioada comunistă).
A trăit modest, împlinind perceptele talmudice
pe care le predica și le preda elevilor de liceu și la
cursurile pe care le iniția.
Marele Rabin al Orașului Galați nu a avut
niciun fel de avere. A locuit în diferite case, toate
închiriate: 1940-1942: str. Cuza Vodă (în curtea
Templului Coral); 1942-1944: str. Nicolae Bălcescu/
Gen. Berthelot 35/57; 1944-1946: str. Cuza Vodă 30;
1946-1947: str. Maior Fotea 10; 1947-1962: str. Cuza
Vodă 30.
La moartea sa, Șef Rabinul Moses Rozen a amintit
că el este a 18-a generație de rabini din familia sa!
„Vlăstar al uneia din cele mai ilustre familii rabinice,
cunoscută în întreaga răspândire evreiască, el
i-a păstrat cu demnitate tradiția. Arborele său
genealogic își trage rădăcinile din marile lumini
ale învățăturii noastre: Rași și Macharșa. Cel dintâi
Margulies, care purta de asemenea numele de
Iacov, a trăit la Nuremberg, în veacul al XV-lea și
a fost cunoscut ca un mare talmudist. Al doilea
Iacov Margulies, din Regensburg, e cunoscut prin
schimbul său de scrisori cu Reuchlin. Samuel
Margulies a fost numit, în anul 1527, senior al
evreimii poloneze, de către regele Sigismund I.
Efraim Zalman Margulies, rabinul din Brody, a fost
unul dintre cei mai importanți decizori ai învățăturii
iudaice, lăsând numeroase opere ce constituie și azi
izvorul de la care ne adăpăm cunoștințele.
În anul 1828, anul încetării din viață a lui Efraim
Zalman Margulies, devine rabin al comunității din
Brăila nepotul său, Iacov Margulies. Fiul acestuia,
Avraham Margulies, devine, în 1852, rabin al
Comunității din Galați, pe care o păstorește 44 de
ani.
În anul 1871, moare rabinul Iacov Margulies,
însă „Iacov, învățătorul nostru, n-a murit” (Taanit,
5), căci la mai puțin de două luni se naște acela care
avea să devină Prim Rabinul comunității din Galați,
Iacov Margulies.”
Odată cu dispariția lui Iacov Margulies, s-a
încheiat un capitol din istoria Comunității Evreilor
din Galați, dar și din România.
Totuși, învățații evrei spun că „margulies, piatră
nestemată” este o expresie utilizată pentru noțiunea
de suflet, care nu se pierde niciodată, oriunde s-ar
afla.
Violeta Ionescu și Lucian Zeev Herșcovici, fragmente din
„O istorie a evreilor din Galați. File de cronică de la începuturi
până la marea emigrare”, Editura Hasefer, 2018
AXIS LIBRI
Înființarea infirmeriei
de la Bujoru (1888)
L a data
octombrie
de
1888,
gălățenii erau informați,
1 mele dorințe, ce, de opt-spre-dece ani, de când
în paginile ziarului local
,,Vocea Covurluiului”,
de înființarea unei
infirmerii, în localitatea
gălățeană Bujoru1. Din
datele prezentate aflăm că
inaugurarea acestei instituții
Dr. Ana-Maria Cheșcu
publicist avusese loc la data de 14
septembrie, anul curent,
solemnitate în cadrul căreia ținuseră discursuri
personalități distincte ale urbei gălățene, precum
dr. N. Takeanu, medicul primar al districtului sau
N. Iacovache, directorul prefecturii. Înființarea
acestei instituții, după informațiile prezentate în
articol, era rezultatul donațiilor făcute de oamenii
urbei, printre care amintim pe P. Secchiari, unul din
principalii donatori. Demersul a fost unul demn
de laudă, în condițiile în care, în această perioadă,
asistența medicală din România nu se ridica la
nivelul celei din Europa. În mediul rural, această
asistență medicală era, de multe ori, inexistentă.
Principala vinovată de această situație era educația.
În comparație cu Europa Apuseană, tiparul apare
la noi mult mai târziu, iar educația era un lux
rezervat doar fiilor de boieri2. Fostul pârcălab de
Galați, Alexandru Ioan Cuza, este cel care instituie
învățământul obligatoriu, de patru clase, pentru
toată lumea. În aceste condiții, absența medicilor
este o consecință firească. În rândurile ce urmează,
vom publica discursul distinsului N. Takeanu, cel
responsabil de sănătatea locuitorilor din Bujoru.
Iată ce spune acesta:
,,Domnilor, diua de astăzi, 14 septembrie
1888, pe care am venit să o sărbătorim este o di
scumpă inimei mele, este diua inaugurării unei
noue și reale instituțiuni sanitare, ce județul
Covurlui își dă: această di îmi este cu atât mai
scumpă, cu cât văd că se realiseză una din marile
An XII, nr. 43, iunie 2019
Localia
mă aflu în capul serviciului sanitar al acestui
district, mă preocupă… cunosc prea de aproape
suferințele și lipsurile populațiunii noastre rurale,
ca deschiderea infirmeriei Bujoru de astăzi să fie
considerată de mine ca o sărbătore sufletească și
pentru populațiunea rurală, una din acele mari
binefaceri ce numai unele secole de mărire au
fericirea să o dea. Ideea înființării spitalelor rurale
este atributul democrației, asistența publică, în
întregimea ei, este patrimoniul guvernământului
maselor culte și ale statelor civilizate. Ferice sunt
țerile care au astfel de guverne, care au părinți ce
se gândesc a împărți bunul, a distribui caritatea
și dreptatea într-un mod egal fiecăruia. La noi,
aproape ca și în Francia, asistența publică este
împărțită în doue: în asistența publică la domiciliu
și asistența publică în spitale și ospicii. Organele
prin care se exercită această asistență sunt foarte
restrânse și se compun, pentru cea dintâi, abia
din câte un medic la un arondisment-doue, și
pentru a doua sunt medicii spitalelor rurale, acum
nescânde, cu un personal insuficient. De astăzi,
suferinzii acestei părți a județului nostru își vor
găsi repaosul și îngrijirile necesare într-acest local
și cred că vor binecuvânta, pururi, pe cei ce s-au
gândit la ei și nu vor mai fi nevoiți a cutreiera
județul, de-a lungul lui, până la Galați, unde, și
acolo, de cele mai multe ori, nu găsesc azil.
Semnează: N. Takeanu
Comitetul de organizare: P. Secchiari, I. Plesnilă,
Ilie Climi, Ghiță Nicolau, N. Dumitriu, V. Bejan,
Dr. Takeanu, C. Malaxa, Al. Pastia, Al. Mereș, etc.”
Note:
1. Vocea Covurluiului, an 1888, nr. 3751, p. 2.
2. Prima Biblie apare abia în anul 1688, iar
Liturghierul în anul 1508.
55
An XII, nr. 43, iunie 2019
personalia
Elena Văcărescu
Prima femeie membră a Academiei Române
Lecția despre identitate, rădăcini și dragoste de Patrie (II)
B ine ancorată în
problemele diplo­
mației românești, Elena
Văcărescu îi spune
diplomatului francez care
urma să vină, în numele
Franței, în România: „Veți
semna în curând Tratatul
de alianță între Franța
și România1... Mă bazez
Maria Stanciu și pe caracterul Regelui
jurnalist Ferdinand. Îl cunosc bine,
este înainte de toate un
om al datoriei, și la nevoie, al celei mai dureroase
datorii. El va declara război Germaniei - patria
familiei sale, cu moartea în suflet, dar o va face
din datorie față de poporul său, iar Franța nu va
avea un aliat mai credincios. Acest «îl cunosc bine»
era singura aluzie la idila ei din tinerețe, brusc
întreruptă de ucazul Regelui Carol”, ne relatează
acest martor al celor mai importante evenimente
din perioada Primului Război Mondial.
După moartea lui Carol I (la 27 septembrie/10
octombrie 1914, Regele Ferdinand a urcat pe tron la
28 septembrie/11 octombrie 1914), Elena Văcărescu
a revenit la București. Tot diplomatul francez ne
relatează că, în acest context, ea ar fi trimis vorbă
„ministrului Germaniei, von dem Bussche (1867-
1939) și ministrului Austriei, contele Czernin (1872-
1932), aflați în tabăra Puterilor Centrale, că dacă se
vor întâlni în societate, să se facă că nu o observă,
„pentru că, spunea ea, eu sunt în război”!... O aluzie
clară la faptul că România va ieși din neutralitate
și va lupta cu arma în mână, prin jertfă și cruce,
contra Germaniei și Austro-Ungariei, pentru
redobândirea Transilvaniei, „inima României”,
cum a numit-o Titu Maiorescu, în discursul său din
3 mai 19152. Elena făcea parte dintre acei români
conștienți că Transilvania și toate ținuturile noastre
ocupate nu ne vor reveni de la sine, ci - dimpotrivă
56
AXIS LIBRI
– le vom dobândi cu jertfă de sânge și cu mari
pierderi de vieți omenești. Fapt care s-a și întâmplat.
Renunțarea României la neutralitate și intrarea
în război a dus la izgonirea austro-ungarilor și a
nemților din teritoriile ocupate, fapt care a făcut
posibilă Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
„Decisă să nu mă căsătoresc, să nu ascult șoaptele
dulci, neștiute ale iubirii ivite în calea mea, am fost
stăpânită de o pasiune care mă va urmări până la
ultima mea suflare și, cine știe, poate și dincolo de
mormânt. Vreau să spun că m-a locuit o veșnică
obsesie, o sete de acțiune, o rană nevindecată pe
care aș numi-o patriotism, dacă patriotismul,
chiar exacerbat, ar fi putut sălășlui atâta vreme
– dar acesta a fost cazul meu – într-o făptură
omenească. Fără cămin, fără avere, fără soț,
fără iubit, fără copii, România mi-a fost singura,
mistuitoarea mea pasiune. Am lucrat pentru ea,
pentru alianța ei cu Franța, apoi, cu Anglia și
Statele Unite. Și această dragoste n-a cunoscut
decepții. M-am bucurat de deosebita simpatie a lui
Foch (Ferdinand, 1851-1929, mareșal al Franței, cel
care a contribuit la victoria aliaților în Primul Război
Mondial, erou al luptelor de la Marna, Somme),
Poincaré, Briand, Balfour, Chamberlain...”3
Timp de mai bine de jumătate de veac, Elena
Văcărescu a fost - în Europa și în întreaga lume -
un glas al conștiinței naționale. Contrar fizicului
său opozant, sufletul său era mult mai tare, „lucid,
pasionat, simpatizând cu toate puterile spirituale,
ceea ce, după spusele lui Titu Maiorescu, făcea din
ea un «fragment incandescent al cosmosului», ne
relatează Contele de Saint-Aulaire4.
După încheierea Primului Război Mondial,
Elena Văcărescu a primit înalte responsabilități; a
făcut parte din Delegația României la Conferința
de Pace de la Paris, din ianuarie 1919. Aici, este mai
întâi secretara Delegației Române la Societatea
Națiunilor Unite (1919), unde îl însoțește pe
diplomatul Titu Maiorescu; apoi este delegată,
AXIS LIBRI An XII, nr. 43, iunie 2019
personalia
la ședința de consituire a Societății Națiunilor După al Doilea Război Mondial, în 1945 a fost
Unite (Liga Națiunilor), înființată în ianuarie numită consilier cultural pe lângă Ambasada
1920, cu sediul la Geneva, fiind prima organizație României şi membră a delegaţiei române la
internațională care avea misiunea să asigure Conferinţa de Pace din 1946. „Rostul meu acolo”,
pacea și cooperarea internațională5. Din 1946, spunea Elena Văcărescu într-un interviu acordat
organizația a fost înlocuită de ONU. unei ziariste franceze (Juliette Pary, în mai 1930),
Cu diplomatul român a avut o lungă și frumoasă „este de trudă și bucurie, căci în aceasta constă
colaborare și o prietenie rară. Am găsit emoționante vitalitatea unei instituții care nu are asemănare în
însemnări pe care Elena le face la adormirea în istoria umanității!”
Domnul a diplomatului român Titu Maiorescu, sub Până în ultimul ceas, a fost neobosită. Era în
titlul „Titulescu, marele nostru Titus”6. sprijinul artiștilor, al poeților, al orfanilor de război,
În cei peste optzeci de ani de viață, multe au pentru care a susținut conferințe și colecte, alături
fost preocupările și zbaterile Elenei Văcărescu, de intelectualii francezi, iar fondurile le-a îndreptat
pentru a împlini Testamentul înaintașului său. La către „Crucea Roșie Română”. A fost preocupată
Paris, Geneva și oriunde datoria i-a purtat pașii, de mișcarea feministă, de starea lui Titulescu, care
Elena a cunoscut și și-a făcut mari prieteni ai păcii, este îndepărtat din fruntea Ministerului de Externe,
ai poeziei, ai culturii și ai României. Fiind mâna în 1936. În sprijinul „marelui Titus”, cel căruia i-a
dreaptă a lui Titulescu la Națiunile Unite, ea a legat stat alături vreme de douăzeci de ani „în tranșeele
un pod al speranței între mai marii lumii și „ai păcii”, Elena a ținut o conferință la Cannes, iar
noștri”. În memoriile sale, ne relatează despre regi și la adormirea sa în Domnul (în 18 martie 1941),
regine pe care i-a cunoscut, la ei acasă, aproape toate plângând, a rostit un însuflețit panegiric8.
casele regale ale Europei, despre miniștri europeni și Astăzi, statura Elenei Văcărescu este cea a unui
americani care au făcut cele două războaie mondiale adevărat iubitor de ţară, de credinţă şi de neam. Se
și cele două păci universale. Poeta celor două patrii conturează acest profil din cuvintele ei mărgăritare,
ne relatează despre scriitori, poeți, prieteni pe care din lirica ei plină de parfumul grădinilor de
s-a bazat și care au întins o mână neamului său odinioară de la Văcărești, mai ales, din discursul
românesc, încercat „cu bice de furtună”.
Este prinsă, în 1922, în comitetul de conducere a
Comisiei de Cooperare Intelectuală de la Geneva, ce
funcționa pe lângă Liga Națiunilor Unite; în 1924,
înființează, împreună cu poetul și prietenul Paul
Valéry și alte personalități, Institutul Internațional
de Colaborare Intelectuală, cu sediul la Paris. A fost,
de asemenea, cofondatoare a „Cercului Analelor“ -
Bucureşti, a Ligii Culturale, a Bibliotecii Uni­versale
pentru sprijinirea tra­du­cerilor, a Casei Ro­mâneşti
din Paris, a Catedrei „Eminescu“ de la Nice, astfel
onorându-l pe Eminescu - „Poetul poeților, marele,
splendidul nostru Eminescu”.
A fost membră şi în Comitetul Internaţional
pentru Difuzarea Artelor prin Cinematograf,
preşedinte de onoare al Academiei Feminine de
Litere de la Iaşi şi iniţiatoarea Premiului „Femina“
pentru români, unde se întâlnește cu Regina Maria,
despre care au rămas în memoriile sale cuvinte
emoționante și pline de admirație și respect.
Pentru activitatea ei și a „Patriei cinstire”, în
1925, a fost primită în Academia Română, Patria
adoptivă a răsplătit-o, în 1927, cu „Legiunea de
Onoare a Franţei“, iar în 1933, a primit Ordinul
Coroana României în Grad de Mare Ofițer7. Elena Văcărescu

57
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI
personalia
la primirea între membrii Academiei Române, în internaționale. „Ca și sarea în valurile mării, am
1925, fiind prima femeie academician, împreună cu fost amestecată în multe existențe, unele luminoase,
Anna de Noailles, născută Brâncoveanu. altele întunecoase, fiecare dintre ele lăsându-mi
Discursul său, rostit de la tribuna Academiei moștenire lacrimile sau cântecele sale. Am trăit în
Române abia în februaie 19349 exprimă esența liniștea satelor valahe, răzlețe și frumoase, la umbra
unui Crez, Crezul unei „Ambasadoare a sufletului pomilor, în freamătul lanurilor de porumb, care - în
românesc”, prin care își proclamă, cu elocință și copilăria mea - îmi făceau deasupra o adevărată
multă inspirație, dragostea ei pentru România, boltă. Am trăit și în strălucirea plină de primejdii a
țara pe care a iubit-o necondiționat și pe care a tronurilor. Am înțeles și am iertat multe lucruri. Pe
purtat-o „pe tablele de carne ale inimii”. Acest toate le-am iubit, chiar și pe acelea care m-au durut
discurs este pentru noi, astăzi, o autentică lecţie profund”, constată Elena Văcărescu, în amurgul
de dragoste de neam, de gândire profundă, de vieții...
altruism, de elocință, care poate sta alături de alte Distinsa ambasadoare din inima Parisului, de cea
mari voci ca ale lui Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, mai nobilă viță românească, nu s-a lăsat copleșită
Lucian Blaga... Astăzi, într-o Românie în totală de furtunile vieții, purtând cum se cuvine respectul,
derivă, discursul său poate ar trebui să fie cunoscut și dragostea și a Patriei cinstire. Prin cea mai înaltă
experiat, la „prezentul continuu al lui Dumnezeu”, de artă a cuvântului scris și rostit, scriitoarea și poeta
toți dintre noi, mai ales, de diplomații și politicienii Elena Văcărescu a onorat două literaturi, franceză
din zilele noastre... și română. În inima ei trăia „un întreg neam”, îi
„Eu cred că adevărata poziţiune a unui patriot spune la un moment dat unul dintre prietenii săi.
luminat şi cu răspundere nu poate rezulta decât „Căci nu mai sunt eu însămi, o Țara mea, sunt
din îmbinarea lucidă şi echilibrată a factorului tu!”10.
naţional cu factorul internaţional. Definind pe Ultima descendentă a Văcărăștilor a trecut
alţii, ne definim pe noi înşine. În gama valorilor la cele veşnice la 17 februarie 1947, fiind
universale, să înscriem cu modestie valoarea înmormântată la Paris. În 1959, trupul ei a
noastră autentică, în lumina valorilor vecine… fost repatriat, potrivit dorinței sale, şi depus la
Nu vom reuşi să închegăm personalitatea noastră Cimitirul Bellu din Bucureşti, în cavoul familiei.
de Stat şi de neam, decât în lumina valorilor
universale. Tipul patriotului autentic mi se pare
acela care ştie să ţină cumpăna dreaptă între
elementul naţional şi factorul internaţional.
Cu rădăcini adânc înfipte în glia românească
şi în substanţa trecutului, sufletul nostru va
îmbrăţişa, cu privire ageră şi nepărtinitoare,
toate orizonturile. Cu cât va privi mai departe,
cu atât rădăcinile lui vor pătrunde mai puternic
în elementul natal…“.
La mai bine de șapte veacuri de la adormirea sa
în Domnul, putem spune că Elena Văcărescu a trăit
într‑o armonie adâncă cu înain­taşii, în gând, în
cuvânt şi în faptă. Ea rămâne, pentru noi, vocea
fermă care a reprezentat, necondiţionat, interesul
şi aspiraţia neamului şi a sufletului românesc,
imperative pe care le‑a aşezat, în lumina valorilor
universale. Ea s-a identificat cu Țara nu numai în
scrierea sa, ci și în acțiunea sa.
Departe de ținutul învăluit în legendă de la
Văcărești, departe de izvoarele cristaline și de
crestele luminoase ale Carpaților, Elena a fost
glasul conțiinței românești în marile înfruntări

58
AXIS LIBRI
Întreaga avere a donat-o Academiei Române și,
astăzi, împrejurări obscure face ca acest „ținut al
poeziei” - domeniul Văcărești - să fie în paragină
și în totală incertitudine juridică.
„Toate devotamentele pe care le câștiga pentru
sine le îndrepta îndată către Țara ei de obârșie,
niciodată uitată, mereu prezentă în inima ei caldă
și credincioasă. A fost, timp de cinzeci de ani și mai
bine, un glas al României peste hotare; și o parte a
binelui care a putut fi gândit despre noi se datorează
și farmecului personal, tactului, cumințeniei și
activității depusă de Elena Văcărescu”, spunea cu ani
în urmă Tudor Vianu.
„Lângă străbuna vatră rămase o fecioară,
E singură și-n juru-i coboară umbre rar;
Cu bice de furtună, destinul o măsoară,
E fiere și cenușă-n potirul ei amar.
Dormiți în pace! Mândru mi-e visul de fecioară
Cununa-vă de glorii cu flori o împletesc,
Străbuni, Patria-n suflet mi-e singura comoară!
Străbuni, asemeni vouă, eu ști-voi s-o iubesc.
Eu stau de veghe! Facla-mi de vifor nu se teme
O strâng duios la pieptu-mi, pe noapte și pe zi.
Iar vechiul vostru cântec, îmbogățit de vreme,
Va înnoda, prin glasu-mi, ce-a fost cu ce va fi!”11
Note:
1. Tratatul de alianță cu Franța și trimiterea
Misiunii Militare în România, în frunte cu generalul
Henri M. Berthelot, a dus la intrarea României
în Primul Război Mondial, în 14/15 august 1916,
alături de puterile Antantei, cea mai importantă
forță de susținere a noastră fiind Franța. Istoria
Românilor, vol. VII, tom II, De la Independență la
Marea Unire (1878-1918), coordonator acad. Gh.
Platon, Editura Enciclopedică, București, 2003, pp.
420-448.
2. Potra, George G, Titulescu. Neuitarea geniului,
vol. I, Editura Istros, Muzeul Brăilei „Carol I”, 2016,
pp. 52-56. Discursul lui Titulescu a fost ținut la
Ploiești, fiindcă cu un an înainte, la 21 iulie/3 august
1914, la Sinaia, membrii Guvernului au respins
cererea Regelui Carol I de a intra în război alături
de Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria),
adoptând neutralitatea.
3. Văcărescu, Elena, Romanul vieții mele, pp.
104-105.
4. Contele de Saint-Aulaire, Însemnările unui
diplomat de altădată în România..., p. 42.
An XII, nr. 43, iunie 2019
personalia
5. Văcărescu, Elena, Romanul vieții mele, p.
23. Catargi, Micaela, Paris, astăzi, mâine, Cuvânt
înainte de Georgeta Filitti, Editura Fundației
Culturale Române, București, 2001, p. VII. Micaela
Catargi este verișoara Elenei Văcărescu, fiica
colonelului Mihail Ghica (mort în 1923, la vila
din Sinaia) și a Elenei Văcărescu (o altă Elenă),
născută la 12 aprilie 1888, ziarist și traducător.
Soțul său, Alexis Catargi, a fost numit atașat
al României, la înființarea Ligii Națiunilor, la
Geneva. În 1925, Micaela e numită reprezentant
de presă al Ministerului Afacerilor Externe pe
lângă Liga Națiunilor și face corespondență pentru
publicațiile „Timpul”, „Adevărul”, „Le Moment”,
cotidian de limbă franceză, editat la București de
Alfred Hefter.
6. Romanul vieții mele, pp. 397-409. „În seara zilei
de 29 august 1936, diferiți ziariști mi-au telefonat din
București, spunându-mi că nu mai sunt ministru al
Afacerilor Străine, ne relatează însuși Titulescu. Am
răspuns că nu e adevărat. Și i-am rugat pe toți să
creadă acest lucru cu perfectă bună credință, căci nu
puteam crede că cineva ar putea să procedeze în acest
fel față de mine...” În memoriile sale, diplomatul,
aflat la Cap Martin (Franța), explică că în micul
sat poșta era închisă și că a doua zi, pe 30 august,
a primit telegrama domnului Tătărescu, din care
era înștiințat că acesta „a înaintat Majestății Sale
regele Carol al II-lea, noul cabinet”, în care marele
diplomat nu se mai regăsea, fiindcă fusese remaniat.
„Putea, oare, un cabinet din care făceam și eu parte
să-și prezine demisia, fără ca eu să fiu consultat
sau măcar informat? Colegii mei au avut onoarea
de a fi fost convocați... Eu după douăzeci de ani de
responsabilități ministeriale, nu am fost onorat nici
măcar cu un avertisment”, își exprimă amărăciunea
diplomatul Titulescu... În: Nicolae Titulescu, Politica
Externă a României, ediție îngrijită de George G.
Potra, Constantin I. Turcu, Ion M. Oprea, Editura
Enciclopedică, București, 1994, pp. 46-47.
7. Dicționarul General..., p. 210.
8. Romanul vieții mele, pp. 397-408.
9. Romanul vieții mele, p. 23-25.
10. Poemul „Mon pays”, „Eu și țara mea”, apărut în
volumul „Le jardin passioné”, „Grădina paradisului”.
11. Poemul „Străbunilor”, în traducerea lui Ion
Stăvăruș, op. cit., p. 113.
59
An XII, nr. 43, iunie 2019
Reflecții dialogice
Ionuț Florin Pucheanu
Primarul Municipiului Galați
Interviu
G hiţă Nazare: Dom­
nule Primar, ați
fost învestit de electoratul
gălățean cu funcția ono­
rantă și responsabilă de
edil-șef al orașului nostru.
În această calitate, vă rog să
oferiți și cititorilor revistei
Axis Libri câteva repere care
definesc obligațiile funcției
respective.
Ghiţă Nazare
profesor, publicist Ionuț Florin Pucheanu:
Dacă îi întrebați pe cetățeni,
vă vor spune că primarul este în tot și în toate. Dovadă
că indiferent de natura problemelor, Primăria este
„taxată” automat. Atribuțiile primarului, cel care
răspunde de buna funcționare a administrației
locale, sunt definite în mod clar de lege, fie că
discutăm despre asigurarea drepturilor și libertăților
cetățenilor sau a prevederilor Constituției, despre
ducerea la îndeplinire a hotărârilor Consiliului
Local, despre asigurarea ordinii publice, despre
întreținerea drumurilor, asigurarea funcționării
serviciilor publice etc. Sunt foarte multe aspecte
de menționat, pe care mi le-am însușit demult, și
acționez în virtutea acestora – discutând strict pe
lege. Totuși, ca primar nu este suficient să te limitezi
doar la obligațiile care îți revin, ci să faci mult mai
multe lucruri utile pentru oameni, răspunzând
nevoilor acestora.
GhN: Având în vedere că publicația în care apare
acest dialog, Axis Libri, este una cu profil cultural,
consider că este normal să insistăm mai mult asupra
responsabilităților care revin Primăriei în acest
domeniu. De acord?
IFP: Cu siguranță, mai ales că reprezentați o
publicație respectabilă, cu un conținut de calitate,
și mă bucur că mi-ați dat ocazia să purtăm această
discuție pentru că apreciez foarte mult ceea ce face
Biblioteca „V.A. Urechia”, cei din conducerea acestei
instituții, precum și scriitorii și colaboratorii pe care
îi aveți.
60
AXIS LIBRI
GhN: V-am văzut adesea la manifestări specifice
organizate în Galați. Cum apreciați fenomenul
cultural gălățean, la nivelul municipiului? Spre
exemplu, Axis Libri a devenit un brand al culturii
gălățene. Revista – în paginile căreia apare și acest
dialog, Editura, Salonul Literar, Librăria și Festivalul
Internațional de Carte, inițiate de Biblioteca „V.A.
Urechia” se numesc Axis Libri. Cum apreciați aceste
fapte de cultură gălățeană?
IFP: Se poate discuta, într-adevăr, despre un
fenomen cultural gălățean în condițiile în care știți
foarte bine că avem numeroși oameni de cultură
de care suntem foarte mândri, care fac cinste
orașului pe oriunde ajung, fie că vorbim despre
scriitori, actori, pictori, sculptori, unii mai tineri,
alții cu experiență, recunoscuți pe plan național sau
internațional. Avem valori, iar la nivelul Primăriei
municipiului Galați depunem permanent eforturi și
îi ajutăm și îi răsplătim pe acești oameni deosebiți.
Totodată, susținem din toate punctele de vedere,
inclusiv financiar, manifestările culturale. „Axis
Libri” este demult un brand al culturii gălățene, ca
de altfel toate inițiativele Bibliotecii „V.A. Urechia”
menționate de dvs., ceea ce mă bucură foarte mult,
mai ales că Festivalul Internațional de Carte a
devenit unul de tradiție și reunește aici, la Galați,
sute de scriitori, edituri și cititori la un loc. Îl felicit
pe domnul director Zanfir Ilie pentru proiectele de
succes; avem o strânsă colaborare cu dumnealui și
rămânem deschiși oricăror inițiative din domeniul
cultural.
GhN: De asemenea, Municipiul Galați este printre
puținele municipii din țară, în afara Bucureștiului,
în care apar, fapt demn de toată lauda, mai multe
reviste de cultură și educație, de bună calitate,
unele finanțate din fonduri publice, iar altele se
autofinanțează: Axis Libri, Dunărea de Jos, Antares,
Danubius, Porto-Franco, Boema, Școala gălățeană
etc. Galațiul are o resursă umană apreciabilă în
acest domeniu. Din păcate, în ultima vreme, revistele
finanțate din fonduri publice se confruntă cu mari
dificultăți finaciare, ceea ce a condus la reducerea
AXIS LIBRI An XII, nr. 43, iunie 2019
Reflecții dialogice
tirajelor, la apariția unor numere duble sau chiar Proiecte avem și în privința altor clădiri; de altfel,
triple etc. Cum comentați? lucrăm la un nou PUZ pentru zona centrală a
IFP: În general, revistele, ziarele, publicațiile orașului căreia vrem să îi redăm strălucirea de
tipărite se confruntă cu dificultăți financiare, și nu altădată. Nu mă refer doar la clădiri, ci și la strada
de ieri sau de azi, ci pe măsură ce noile tehnologii au propriu-zisă, trotuare, la întreg ansamblul urban.
evoluat și multe s-au transferat în zona online. Este Încă de anul acesta veți vedea primele schimbări în
adevărul; se întâmplă în presa scrisă, în ansamblu, acest sens.
iar revistele culturale nu fac nici ele excepție, din GhN: De aproape 30 de ani, cu prilejul fiecărei
păcate. Sigur că forma tipărită trebuie să rămână și campanii electorale, apare ca obiectiv construirea
susțin acest demers, cu acordul Consiliului Local, unui pod peste Dunăre sau a unui tunel pe sub
însă în măsura în care și bugetul permite acest lucru Dunăre, care să lege Galațiul de Dobrogea. Din păcate,
pentru că solicitări sunt multe, în diverse domenii, obiectivul a rămas la stadiul de iluzie, continuând să
după cum bine știm cu toții. trecem fluvial tot cu barca. Gurile rele spun că există
GhN: În continuare, dați-mi voie să vă propun chiar niște interese locale să nu se construiască acest
câteva întrebări la care aștept, ca și cetățenii obiectiv. Ce informații puteți oferi gălățenilor în acest
Galațiului, soluții și nu explicații. Mergând pe sens?
străzile Domnească, Bălcescu, IFP: Refuz să dau curs
Dogăriei, Mihai Bravu, ca să ne speculațiilor și să le comentez. Nu a
referim doar la zona centrală a rămas la stadiul de iluzie și nu cred
municipiului, se observă că multe că mai are cineva dubii referitoare la
clădiri sunt într-o stare avansată construcția podului peste Dunăre,
de degradare, de ruinare. Care în condițiile în care se lucrează deja
sunt cauzele acestei stări de lucruri pe malurile de la Brăila și Tulcea.
și ce măsuri se impun a fi luate de Chiar Ministerul Transporturilor a
cei în drept pentru remedirea unei dat ordinul de începere a lucrărilor
asemenea situații? în luna decembrie a anului trecut.
IFP: Într-adevăr, sunt clădiri GhN: În context, aducem
care arată așa cum le descrieți, în discuție și starea precară a
însă cele mai multe nu aparțin infrastructurii culturii gălățene.
municipalității, ci sunt proprietăți Principalele instituții de cultură
Ionuţ Florin Pucheanu
private, de care ar fi trebuit să se gălățene își desfășoară activitatea
îngrijească fiecare dintre proprietari. Din păcate, în locații vechi, de peste 50 sau chiar 100 de ani.
am ajuns în această situație, pe de o parte, din Aveți în vedere realizarea unor clădiri moderne,
cauza delăsării acestora, iar pe de altă parte, din multifuncționale, pentru teatre, muzee, pentru
cauza fostelor administrații care nu au luat măsuri biblioteca publică? Am putea extinde această
la timp pentru a-i determina să-și îngrijească constatare și în ceea ce privește infrastructra sportului
imobilele. Probabil pentru că nici nu a existat o gălățean. Ce perspective întrevedeți municipiului
strategie sau o viziune clară privind conservarea Galați din acest punct de vedere?
centrului vechi al orașului și punerea în valoare a IFP: Avem foarte multe planuri pentru instituțiile
patrimoniului cultural și istoric. Noi avem o astfel de cultură pe care le avem în subordine: Teatrul
de strategie. Încă de anul trecut am luat decizia, cu Dramatic „Fani Tardini”, Teatrul Național de Operă
sprijinul Consiliului Local, de a-i impozita cu 500% și Operetă „Nae Leonard” și Teatrul „Gulliver”.
pe cei care și-au lăsat de izbeliște clădirile. În ceea Permiteți-mi însă să vorbesc despre ele atunci când
ce privește actuala administrație, avem proiecte de proiectele vor fi demarate efectiv. După cum știți,
restaurare a imobilelor de patrimoniu. Mă refer primele două funcționează în clădiri emblematice
aici, spre exemplu, la Casa Ghesov pe care o vom pentru Galați, iar celui de-al treilea, Teatrului
reabilita cu fonduri europene. De asemenea, facem „Gulliver”, îi vom asigura un nou sediu propriu.
eforturi pentru a salva Palatul Simion Gheorghiu și În plus, vom continua să sprijinim financiar
pentru a-l pune în valoare; în ciuda unor critici și evenimentele culturale din municipiu. Întrucât faceți
a unor obstacole de ordin juridic, vă pot asigura că referire și la sport, amintesc faptul că, anul trecut, am
vom continua să ne ducem la îndeplinire obiectivul. înființat Clubul Sportiv Municipal, cu numeroase
61
An XII, nr. 43, iunie 2019
Reflecții dialogice
ramuri sportive, tocmai din dorința de a susține
activitatea și performanța. Este un subiect complex
care necesită o discuție mult mai amplă, având în
vedere că este vorba și despre infrastructură.
GhN: V-aș ruga să vă referiți și la starea
monumentelor de patrimoniu din municipiul
nostru (situri arheologice, ansambluri urbane,
monumente de arhitectură, monumente de for public,
monumente memorialistice etc.), monumente care
fac legătura trecutului cu prezentul și viitorul nostru.
Ce preocupări are Primăria/Consiliul Local pentru
conservarea și restaurarea acestora?
IFP: Dacă faceți o scurtă radiografie a anului
trecut, veți constata că pentru prima dată după
’90, Primăria Municipiului Galați a făcut ceva
concret pentru a pune în valoare situri arheologice
și monumente, până la acel moment îngropate
în bălării, neîngrijite și uitate. Mă refer la Cavoul
Roman, Situl Tirighina-Barboși și Poarta Han –
„Turcească”, așa cum este cunoscută de către cei
mai mulți gălățeni, unde am comandat săpături
arheologice și, cu ajutorul specialiștilor Muzeului
de Istorie și nu numai, s-au făcut descoperiri
remarcabile, la care, poate, nimeni nu mai spera. La
Cavoul Roman, de exemplu, cercetările arheologice
au scos la lumină, de sub tone de gunoi, foiţe din
aur şi pietre semipreţioase din categoria granatelor,
dar nu numai. La situl arheologic Tirighina-Barboși
a fost descoperit un bogat material ceramic şi
numismatic, locuinţe romane, ziduri vechi etc. În
plus, pentru situl arheologic Tirighina-Barboși
am reușit să câștigăm finanțare europeană pentru
a-l pune în valoare și a-l reda circuitului turistic.
Chiar la începutul acestui an am lansat proiectul. La
Poarta Han, pe care de asemenea dorim să o punem
în valoare, arheologii au descoperit, anul trecut,
obiecte de ceramică şi metal, pipe turcești și altele.
Este posibil ca aici să facem un parc arheologic
care, de asemenea, să fie inclus în circuitul turistic
al Galațiului. Ansamblului urban strada Domnească
îi vom reda farmecul de altădată pentru că, după
cum v-am spus deja, avem proiecte în acest sens. Cu
toate eforturile, preocuparea și dorința noastră, este
imposibil să schimbi peste noapte sau bătând din
palme absolut totul; vorbim de zeci de ani în care
nu s-a făcut nimic în sensul acesta, dimpotrivă s-a
distrus din nepăsare sau interese meschine, iar acum
a repara toate aceste lucruri presupune timp și bani.
GhN: Mai sunt speranțe pentru o Casă Memorială
„Nicolae Mantu” la Galați, pe strada Cuza Vodă?
Când va putea deveni Poarta Hanului Turcesc de pe
62
AXIS LIBRI
strada Egalității un obiectiv turistic de vizitat? Dar
situl arheologic de la Tirighina-Barboși? Și exemplele
ar putea continua.
IFP: Speranțe sunt întotdeauna, dar trebuie să fim
și realiști. La acest moment, nu vă pot oferi garanții
în acest sens. În ceea ce privește situl arheologic
Tirighina-Barboși, acolo unde, printre altele, se va
construi și un muzeu, vă pot spune că termenul
de finalizare este 31.10.2020. Legat de Poarta Han,
sper de asemenea, să reușim cât mai curând; la fel
și în cazul Cavoului Roman. Este exclus ca aceste
obiective să fie din nou abandonate.
GhN: Domnule Primar, din fiecare dintre
întrebările care fac obiectul dialogului nostru răzbate
sentimentul apartenenței la aceste meleaguri, ale
copilăriei și ale trecerii noastre prin viață. Sunt dovezi
de patriotism. Vă rog să ne spuneți ce inițiative vor
purta pecetea mandatului dvs. de primar la încheirea
acestuia, în promovarea patriotismului, în general, a
patriotismului local, în special?
IFP: Tot ceea ce fac, fac cu gândul la Galați,
din patriotism local și dragoste față de oraș. Din
păcate, multora le lipsește acest sentiment. O spun
cu mâhnire, urmărind discuțiile și comentariile din
spațiul public, în special de pe rețelele de socializare.
Cred că deja v-am răspuns la această întrebare, prin
exemplele și răspunsurile pe care vi le-am oferit
deja.
GhN: Vă rog să identificați câteva fapte de
cultură (evenimente, oameni, monumente etc.)
care individualizează municipiul Galați în context
național.
IFP: Gălățenii se pot mândri cu o bogată activitate
culturală, cu oameni de elită și o moștenire extrem
de valoroasă pe care ne străduim să o protejăm și să
o punem în valoare. Fără a părea lipsit de modestie,
cred că actuala administrație este singura de după
Revoluție care face eforturi și acționează concret.
GhN: În încheierea dialogului nostru, pentru care
vă mulțumesc, vă rog să ne dezvăluiți câteva dintre
preocupările instituțiilor politico-administrative
gălățene pentru prosperarea și promovarea actului
de cultură în municipiul Galați.
IFP: Primăria va continua să susțină activitatea
culturală în orașul nostru și să fie un partener atât
pentru instituțiile care promovează cultura, cât și
pentru artiști și scriitori. Pârghiile pe care le avem la
îndemână, conform legii, sunt limitate și poate nu
tot timpul mulțumesc, însă căutăm mereu să facem
mai mult pentru cultura gălățeană.
AXIS LIBRI
La tanti Elvira
Invariabil, atunci când
mă duc în grădina
publică, la aer curat, flori
şi linişte, mă însoţeşte
acelaşi amic, acolo ne place
amândurora să pierdem
timpul inflaţionist de la
pensie. Astăzi, abia ne-am
aşezat pe o bancă orientată
spre arteziană, când
brusc amicul a început să
Apostol Gurău
scriitor fredoneze o melodie, care de
regulă, mă bine dispune:
— La noi, la Brăila
La tanti Elvira
Rachiul se bea cu kila!
— Cred, amice, că este exagerat, chiar cu litrul,
mai credibil ar fi fost cu sfertul, cu litra, 250 mililitri,
nu cu kila…
— Psst!, fii atent, în spatele nostru tocmai a sosit
doamna Elvira, azi e duminică şi îşi relaxează tribul
în parc.
M-am întors încet şi am privit, erau trei băieţi
şi o fetiţă, blonzi, cu ochii albaştri, fetiţa deşi avea
o batistă în mână îşi ştergea rapid nasul cu mâneca
lungă a tricoului (o mucoasă). La trei-patru metri
în urma lor stătea o femeie înaltă, slabă, ciolănoasă,
sub bascul din lână împletită i se vedea părul auriu,
Şi ea avea ochi albaştri, însă parcă măriţi (uimiţi).
— Naraţiunea ei este simplă, mi-a şoptit la ureche
amicul. Cu un an şi jumătate în urmă a rămas
văduvă, singură cu patru copii pe cap. Lucrează
într-un atelier de croitorie; soţul ei a făcut infarct şi
a murit pe stradă, pe o bancă. O vecină mi-a zis ce
a păţit biata doamnă Elvira, care-i chiar din Brăila,
măritată în oraşul nostru. Discret, cu mişcări încete,
am întors iarăşi capul şi am privit mai atent copiii,
inclusiv pe mucoasă, toţi semănau leit cu mama lor
de parcă i-ar fi făcut singură, clone, nu alta!
Înaintau spre arteziană, deşi nu ţâşnea apa,
se uitau însă cu jind la doi ţânci care mâncau şi
lingeau cu poftă îngheţate din două cornete, parcă li
An XII, nr. 43, iunie 2019
Cutia de rezonanță
se măriseră şi lor ochii. Se mai vedea cum o femeie
tânără, corpolentă, vroia să prindă doi căţeluşi de
rasă ce alergau şi-şi schimbau din goană direcţia,
unul a nimerit câteva clipe chiar în braţele fetiţei,
care-l mângâia şi-l alinta. Copiii Elvirei înaintau
spre banca noastră. Inspirat, am scos portmoneul şi
am aruncat sub bancă cele cinci bancnote de zece lei
pe care le aveam la mine, întâmplător ori nu, exact
în clipa când jetul de apă al artezienei a izbucnit în
sus cam la 8 – 10 metri. Brusc l-am luat la toartă
pe amicul meu şi ne-am îndepărtat de banca unde
şezusem.
— V-au căzut banii, a strigat la noi unul din
băieţii Elvirei.
— Nu-s ai noştri, noi nu mâncăm îngheţată, că ne
inflamăm în gât, am ţipat şi eu; în timp ce am întors
capul, am furat-o cu privirea pe Elvira, ce se uita cu
o infinită tristeţe spre jetul de apă al havuzului.
*
— Vezi, amice, de ce tot protestez eu că revistele
şi editurile nu mai dau colaboratorilor drepturi
de autor, i-aş fi cumpărat mucoasei de acolo un
căţeluş de rasă, ca să se amuze cu el. Şi-apoi, însuşi
prenumele Elvira s-a răspândit în Europa datorită
literaturii, de acolo l-au împrumutat şi naşii
brăileni.
— De unde ştii, tipule, detaliile acestea?
— Citesc diferite dicţionare de onomastică; mai
întâi prenumele a fost purtat de femeile vizigote
dintr-un trib germanic, care a trecut şi pe la noi
migrând spre vest, s-au aşezat în apropierea oraşului
Toledo, din Spania, unde au întemeiat două regate,
ce au supravieţuit până la marea invazie arabă din
711. Experţii lingvişti scriu că în limba vizigotă
prenumele ar fi însemnat „lance prietenoasă”, apoi,
în limba spaniolă, Elvira.
Instantaneu am început să fredonăm:
— La noi, la Brăila
La tanti Elvira
Rachiul se bea cu… litra…
63
An XII, nr. 43, iunie 2019
Cutia de rezonanță
Povestea napolitanului
S erile se lăsau me­
lancolice peste kazaua
(1) Ibrăilei. În pragul
prăvăliei, un tânăr oacheș,
cu părul numai inele, își
strunea chitara și, seară de
seară, suspinele sirenelor
Mării Tireniene se pierdeau
în șuvițele vântului venit de
peste Dunăre. În anul acela,
migdalii își scuturaseră
Horia Pană floarea demult, smochinele
scriitor dădeau în pârg, iar pepenii
din Odaia Vizirului erau roșii
ca para focului și dulci, precum sărutul celor patruzeci
de fecioare. Alaiul nizamului se desfășura cu lentoare
și fală, spre moscheia din maidanul cetății.
Nizamul, un falnic gruzin trecut cu mult de prima
tinerețe, își însoțea cu evident plictis cele trei odalisce
spre întâlnirea cu întelepciunea profetului sau doar
ochii i se luminau când privea spre Ghiulsum, tânăra
siciliană, aproape o copilă, cumpărată de curând de pe
piața Stambulului.
Deși prăvălit în țărână, cu capul plecat, după
cutuma necredincioșilor la trecerea unei pașale,
privirea piezișă a tânărului napoletan s-a lovit de ochii
negri ai Siciliei. Străfulgerarea se produse și multe
necazuri și întâmplări urmară. Acum, chitara se auzea
ades pe sub zidurile cetățuii sau pe malul fluviului,
întâmplător la trecerea caicului turcesc ce-și plimba
cadânele în fapt de seară. Nu se știe prea bine cum au
schimbat primele cuvinte, dar nu după multă vreme,
planul lor purcese la îndeplinire.
Odată cu ploile toamnei, într-o noapte de smoală,
un geamlâc s-a deschis și trupul agil al codanei s-a
asvârlit pe povârnișul dealului până dincolo de ziduri,
până la malul fluviului. Nicolo o trase în barcă, cu
destulă încordare, parcă nu mai era o mlădie firavă,
ci o trupeșă matroană romană. Lăsară lotca să curgă,
prelinsă de ape, pe lângă barcazurile trase la mal,
carturile n-au clopotit nimic, oarece neguțători -
gândiră galiongiii, și, se știe, pe apă marinarii sunt
prietenii contrabandiștilor. Acum drumul spre Galați
era liber, la îngemănatul zorilor.
Când paserile își încep cântarea, au pus piciorul
pe țărm, au sărutat pământul lutos al libertății și,
cu pași furișați, s-au îndreptat spre sălașul ascuns
64
AXIS LIBRI
într-una din ulicioarele din spatele portului, spre
ulița Dogăriei. Îi aștepta chervanul pregătit cu marfa
de Veneția al unui vajnic napoletan ce-și avea aliș-
verișul în urbea Buzăului. Au dormit osteniți sub
sulurile de mătăsuri și postavuri până la capăt,
acolo au schimbat chervanul cu căruța cu coviltir ce
târâș-grăpiș i-a trecut prin bariera Ploieștilor și i-a
descărcat la poarta marelui han Șerban Cantacuzino.
Acolo, în odaia închiriată, furată, Ghiulsum și-a
spus numele său adevarat, Maria, și i-a dezvăluit
iubitului său taina prea marii sale greutăți. Pe sub
hainele largi, orientale, se afla ce apucase în grabă
din hasnaua nizamului, pungi cu mahmudele și
mândre pietricele strălucitoare. S-a bucurat Nicolo,
și-a strâns comoara în brațe, iar a doua zi a pornit
prin târg și până-n seara a găsit, a tocmit și a înscris
zapisul pentru o casă de zid cu o grădină împrejur,
undeva pe sub zidurile Mitropoliei, în ulițele ce duc
spre dealul Filaretului, de la dumneaei clucereasa
Marghioala Băbeanu, ce după sfârșitul preaiubitului
său soț își ispășea păcatele la mânăstirea Arnota, din
munții Gorjului, chinuind spre îndreptarea pe calea
cea bună cele câteva maici ce le avea în ascultare.
În prima noapte cu lună, o groapă adâncă s-a
deschis sub coroana stufoasă a platanului de Anatolia
și comoara nizamului și-a gasit hodina. Nu peste
multă vreme, Nicolo și-a rostuit negoțiu subțire de
bogasier, iar Maria își petrecea timpul între casă și
grădină, aranjând plocaturi și mângâindu-și florile,
ce simțindu-i dragostea străluceau vesele la soare, iar
regina nopții în răcoarea serii își risipea mireasma în
șoapte de cântece napolitane.
Nicolo tocmise argați de pe țărmurile Siciliei,
marinari mai degrabă pirați scăpați teferi din
încleștările cu galerele otomane, bărbați tari de vârtute,
cu mâna odihnindu-se mai tot timpul pe oțelurile
iataganelor. Adusese și trei zăvozi din Apenini, câini
de stână ce nu se tem de urs, de lup sau de mână de
vrăjmaș. Apoi, lângă draga sa Maria, în tăcere, se lăsau
amândoi învăluiți în parfumul florilor și în răcoarea
nopții, neîndrăznind a crede cum doi oameni pot avea
Paradisul înainte de vreme.
Doar în noptile cu lună plină, când iasomia îşi
varsă dulcea stenahorie peste mlaștinile Bucureștilor,
amândoi cădeau așa, într-o visare și suspinau ușor
într-o suflare, cu gândurile departe, la lumina de
argint a Dunării, pesemne temnița își avea farmecul
AXIS LIBRI
ei, iar lanțurile nu erau doar din oțeluri, pesemne
dulcea otravă a Ibrăilei nu se lasă usor alungată.
Solomonarii știu, gândurile oamenilor se
întrepătrund fără de voie pe astă lume, se înfășoară
caiere de lână în furca vremii, vrășmași sau tovarăși,
tineri în dragoste sau tabere în luptă, gânduri de foc.
Nori negri se adunau pe cerul Ibrăilei.
Sub cerul Ibrăilei
Trecuse o iarnă peste trădarea odaliscei, primavara
își intrase pe deplin în drepturi, dinspre bălți veneau
efluvii de pulbere galbenă, iasomia se grabea spre
soare, se pregăteau nunțile ierburilor, aceleași și
aceleași de-a lungul veacurilor. Dar vai, griji noi
înnegurau fruntea pașalei. La deschiderea șleaului se
anunțase ceauș dinspre Stambul pe drumurile Silistrei.
Ajuns în cetate, trimisul își dădu pre față misia, era
slujbaș chiar la vezne (2), hasnaua de sub mâna lui,
dumnealui defterdar efendi (3), ditamai pașă cu
două tuiuri, cel ce grijea finanțele împărăției. Avea în
cercetare nemaivăzuta calpurgerie (4): la Stambul se
cumpăraseră două care de arme, hangere și pistoale
ghintuite, plătite cu zapis tras asupra vezne-lei și
întărit cu pecetea cetății Ibrăilei, carele își pierduseră
urma pe drumurile Rumeliei, dar la Ibrăila ioc arme
sau știința despre soarta lor.
Dar nizamul și haznatarul său aveau oarece de
ascuns, pecetea păstrată, lăcașul sau o pungă de
marochin, dispărută odată cu fuga răsvrătitei sclave.
Cu fereală, spre îndreptarea faptelor, se adusese în
cetate meșter argintar de la Ianina și pecetea nouă
se întocmi, fără putința de osebire de cea plecată
pe drumurile necredinței. Dar vezi, acum va trebui
schimbată și aceasta, așa se învoiră baș ceauș cu pașa
kazalei, desigur cu adaus de zece pungi la darurile
cuvenite mărețului oaspete, mai ales știindu-se mâna
întinsă protector de către dumnealui Capudan-
Pașa asupra omului său de la Dunăre. Și lucrurile se
aranjară spre îndreptare, așa cum se întâmplă cu mai
toate daravelurile în luminata împărăție, kazaua își va
modifica sigiliul, iar câinii împărăției vor ciuli urechile
spre găsirea ascunzișului armelor. Se pregătește oare
răzmerița prin oarece colț ascuns pre întinsoarea
împărăției sau armele luaseră drumul spre cuiburile
de pirați din limanurile Mării Egee?
Acum, liniștit dinspre partea Luminatei Porți,
nizamul kazalei Sultanei valide își chema la divan de
taină pre omul său de încredere, Soliman efendi, fost
ienicer ce avusese sub mână prima ortală (5), acum,
după desființare, rămas ceauș de dârvală pe lângă
administrația Ibrăilei:
— Bre, Soliman efendi, după cercetare găsit-am
lipsă prin raia, necredincios de loc din Neapole ce
dispăru în aceeași noapte cu roaba Ghiulsum și
An XII, nr. 43, iunie 2019
Cutia de rezonanță
s-a găsit barca furată și mărturia a doi calengii de
drum furișat la ieșire pe apa din pământul kazalei.
Sigur, roaba și drăguțul ei s-au ascuns pe undeva,
în târgurile necredincioșilor și cel mai sigur în târgul
cel mare, târgul unde se scurg toate zoaiele împărăției,
în cetatea Dâmboviței. Acum să vedem cum spălăm
fața după nemaipomenita rușine ce suferit-am prin
fuga din seray a roabei și, mai știi, renegarea dreptei
credințe?
— Mărite pașă, răspunsul este unul singur, după
înțeleptele legi ale divinei cărți grăită și lăsată nouă,
drept-credincioșilor, de Cel Ales, slăvit fie-i numele,
Muhamad: pentru fuga de sub mâna stăpânului său
se cere aruncarea în Bosfor cu piatra de picioare,
dar se poate și în Dunăre, la o adică, iar pentru
abjurarea adevăratei credințe, decapitare cu ascuțisul
iataganului. De o fi una sau alta, eu zic că legea s-a
împlinit pe deplin, dar mai întâi de toate să o găsim
chiar de-i pierdută în pământurile necredinței.
— Am ceva știri! Din vorbele caraulelor din aceea
noapte, auzit-au ceva clipoceli din apa fluviului, iar
galiongiii de pe caicele noastre spun de o barcă ce
curgea cu fereală spre Galați, de s-a crezut că-i doar
ceva negoțiu ascuns sub paza nopții. Dar am credința
că era furtul roabei și cu prada sa, căci o fată singură,
străină și slabă de vârtute, nu s-ar fi încumetat de una
singură la asemenea faptă. Poate fata nu-i așa vinovată,
dar oricum, acum nu mai poate fi iertată.
După lunga chibzuință, ambii interlocutori traseră
adânc parfumatul suflu al narghilelelor și rămaseră
tăcuți, clătindu-și înțeleptele bărbi cam preț de un ceas
sub razele de foc ale apusului până spre ceasul celei
de a cincea rugăciuni. Într-un târziu, după împlinirea
datinilor, pașa a grăit din nou:
— Eu zic să te pregătești de drum, Soliman effendi,
spre cetatea necredincioșilor, om vedea câtă vreme
ai trebuință pentru găsirea făptașilor. Hasnatarul ți-a
pregătit cam zece pungi de țechini, poate va trebui să
te ascunzi după ceva negoțiu acolo, printre străini.
— Prea bine, luminate Pașă, stăpân al meu, mâine
în zori, copitele calului meu se vor muia în glodul
drumului. Vei avea vești de la mine prin neguțătorii
ce vor cerca șleaul Ibrăilei spre schela de la Dunăre.
Să-ți fie somnul lin și huriile raiului să-ți mângâie
somnul! După ce ofițerii cercară pentru ultima oară
merchezul caraulelor, liniștea se întinse peste cetatea
Ibrăilei, numai luna oglindită în apele fluviului ofta cu
dor după unda Propontidei.
Soliman neguțătorul
La primul cântat al cocoșilor, caraula dinspre
nordul cetății, cea dinspre munții Buzăului, desferecă
grabnic porțile pentru cel pornit drumeț. Îl ştiau,
era Soliman-ceauș, omul de taină, cel ce învârtea și
65
An XII, nr. 43, iunie 2019
Cutia de rezonanță
bune și rele, dar mai degrabă cele ascunse sub mâna
luminatului stăpânitor.
În afara zidului cetății, pădurile rare de salcâmi
și roșcovi sălbatici, anatolieni, înfrățire trainică între
copacii țării cu arboreturile Asiei, foșneau molcom
în zefirul dimineții. Soarele abia apăruse drept geana
trează luminând din spate colbul argintiu al șleaului.
Coburii calului duceau merinde pentru zile trei
și doar ceva plumbi și un corn de pulbere de foc,
iar punga cu galbeni venețieni se hodinea în brâu,
lângă armele lucitoare. Se știe doar, aurul atârnă după
sufletul omului și sufletul călărețului era ușor, ușor ca
ciocârlia în înaltul ceriului.
A doua zi, călărețul ajuns la hanul Scorțarului,
aşezat în crucea drumurilor, lăsă odihna calului la
grajduri, cu traista de ovăz potrivită, și păși agale în
marea sală a hanului. Lume de tot felul, neguțători,
necredincioși, slugi fugite de la stăpâni, tâlhari de
drumul mare, destui scăpați din oastea Padișahului,
acum lăsați de izbeliște cu armele la brâu. Cum
Soliman efendi se vădise om cu stare, hangiul îndoit
din șale îl conduse în spatele bucătăriei, la locul
său de taină și mai întâi dădu sama de cine trecuse
în ultimul an pe șleaurile Buzăului. Acesta se arătă
cu multă aducere aminte și, după sfârșitul înșiruirii
tălanițelor ce-i călcaseră pragul, aduse pilaful și o
ciosvârtă zdravănă din mielul ce se rotea la focul din
cuhnie.
Toropit, neguțătorul își aprinse luleaua, când zvon
de chiote și zăngănit de arme îi tulburară gândurile și
valurile somnului ce abia încet-încet se cobora. În sala
mare a hanului, svon de luptă alungase prin colțuri,
pe sub lavițe, puhoiul de pierde vară. Soliman, cel
ce se simțea cel mai în puteri pentru arătarea dreptei
căi, își făcu intrarea cu fală pe tărâmul încăierării:
patru târâie brâu, cu iataganele strălucitoare vânturate
prin aer, înghesuiseră doi ghiauri ce spate în spate se
apărau cu săbii latine.
Soliman ceaușul nu cumpăni decât o clipă, el se
ducea să iscodească în lumea necredincioșilor, deci
nu-i era trebuință de tulburarea raielei. Și pe dată,
comanda de pe maidanul de la odăi plecă, iar iataganele
căzură jos, în așteptarea comenzii următoare. Se
arătară pe față sub mâneca Hogelui Bectasi, rătăcitori
acum prin ținuturile Balcanilor.
Străinii, luați acum sub pulpana ceaușului, se
dovediră neguțători calabrezi, ce bătuseră drumul
nordului și acum, încărcați cu blănuri de preț, se
îndreptau spre mlaștinile Dâmboviței și mai apoi spre
strălucitorul Stambul.
A doua zi, poarta hanului lăsă să iasă un grup
bine închegat, salutat cu adânci plecăciuni de
hangiul ce-și primise țechinul pentru găzduire
aruncat în tina drumului de conducătorul grupului.
În frunte era Soliman ceaușul, în spate cei doi italieni
66
AXIS LIBRI
însoțiți de cei patru cai de povară, iar apoi urmau în
ariergardă cei patru ieniceri cumințiți, ce-și urmau
acum mai marele. Nu se uită ușor traiul de la ordie.
Drumul până la cetatea Bucureștilor a fost ușor,
ce lotri ar fi cercat ascuțișul celor șapte călători ce
arătau a nu ști de șagă, intrară în cetate pe înserat, fără
supărare, prin poarta de la biserica Bărbătescului,
acolo unde se plătește acciza pentru rachiuri.
Acum italienii prinseră glas și cerură drum spre
hanul lui Manuc-bey, unde aveau luate din vreme odăi
și temniță pentru marfă în cuprisul hanului. Trupa
drept-credincioșilor, în frunte cu Soliman-ceauș, se
rostui adoima, bucuroși a fi fost primiți între ziduri de
însuși stăpânul locului, ce vorbea în dulcele grai de pe
malul Bosforului. De altfel, prepusul lui Manuc-bey
ce stăpânea acum acareturile din Țara Românească,
știa toate limbile Balcanilor și pe deasupra chiar și
limba muscălească, ba chiar și graiurile Caucazului,
dar rareori avea a-și întrebuința limba armenească,
suptă odată cu laptele matern.
Bucureștii erau în acel anotimp când zădufurile verii
s-au dus pe pustii, vinul a coborât în butii pântecoase
dinspre podgoriile de sub munte, iar turmele se
scurgeau la iernat în bălțile Dunării. Grătarele sfârâiau
la mai tot pasul, grași berbeci se jupuiau sub umbrare
așteptându-și rândul la foc, oacheși cântăreți își cântau
aleanul în multele graiuri amestecate de vâltoarea
orașului, cântecele raialei îndemnau la jocuri păgâne.
Unde era meterhaneaua (6), cu ritmurile ei lente și
ascuțite ce îndemnau la jaf și omor și care îngroziseră
întreaga Evropă, până dincolo de zidurile Vianei?
Glosar
1. Kaza = unitate administrativ teritorială în Imperiul
Otoman formată dintr-un oraș (cetate) și hinterlandul
său. Mai multe kazale formau un sancakbeyilic, la
rândul sau inclus într-un beyilerbeyilik. Cuvântul se
trage de la Kadiu - judecător.
2. Vezne = termen pentru tezaurul vreunui
departament administrativ.
3. defterdar efendi = ministru de fiinanțe. 
4. calpurgerie – falsificare.
5. orta- in sistemul devsirme, corpul ienicerilor era
împărțit în ortale, la început 165, apoi 196.
6. meterhane sau tubulhane=muzică militară.
Termenii specifici Imperiului Otoman urmează
publicația Academiei române – „Domnii Români
la Poarta Otomană”, de H. Dj. Siruni - București
1941, dar, de referință rămâne marele expert în
civilizația otomană H. DJ. Siruni. Se poate consulta
și „Dictionnaire de l-Islam” în colectia „Encyclopedia
Universalis” sau „Dicționar de simboluri musulmane”
de Malek Chebal. 
Fragmente din „Cazanul răsturnat”, roman în lucru
AXIS LIBRI
Dialog între ciocan și nicovală
A țâțat de cântecul de
jelanie al nicovalei,
lăsam de multe ori joaca, o
tăiam pe linia colectivului,
coteam la stânga pe lângă
treierătoare și mă opream
direct în fierărie, fără a scoate
o vorbă...
... Mă uitam năuc cum bucata
aia de fier înroșit ajunge ca o
plămadă în mâinile butucănoase
Vergil Matei ale lui nea Silică, fierarul satului.
scriitor Când dădea cu ochii de mine,
scotea o pistelcă mototolită
din buzunar, își ștergea fruntea, aprindea o mărășească de
la un tăciune prins cu cleștele „gură de pește”, își dezgolea
pieptu-i ca de taur, apoi mă lua la scuturat: „Ai venit,
nepoate?” „Cum vezi”. „Hai, ia-o de coadă, treci la treabă”.
Treaba de care-i vorba era să trag la foale. Îmi știa interesul.
Așa pipernicit cum eram, mă opinteam, cu limba scoasă,
trăgând de lanțul care acționa burduful. Oboseam repede.
Din zgura luminoasă în care eu suflasem aer, scotea un alt
fier înroșit. Îl apuca de un capăt cu cleștele, apoi îl altoia,
icnind, cu un ciocan, croind o altă potcoavă. Pe mutește, îl
așteptam cu cleștele în mână să termine. Apucam potcoava
de un colț și o aruncam într-o teică cu apă înnegrită. Gata,
îmi făcusem damblaua!...
...Cu toate că au trecut ani mulți de-atunci, de nea
Silică Batog mă împiedic de el în amintiri ori de câte
ori în nări îmi pătrunde miros de mangal încins. Avea
fierăria lui, în curtea ceapeului, unde toată herghelia de
cai a Mărtineștiului se lăsa potcovită de mâinile lui aspre
și dibace. Conductorii trăgeau căruțele sub nucii uriași
dinspre nea Codin Marcu, dihămau caii, îi legau de
stanoage și așteptau, în ordine, să le vină rândul. Fierăria
- o încăpere întunecoasă, unde nea Silică era și slugă și
împărat. Pe un perete, împânzit cu chiroane de doișpe
atârnau fel de fel de scule, cărora doar el le știa rostul:
cherpedine, cuțitoaie, sfredele, compas, ciocane, dălți.
Pe alt perete se înălța vatra cu foalele scârțîind și suflând
bătrânește, peste care se așternuse un strat de praf de
cărbune, gros de două dește. În mijloc trona o nicovală
lucitoare, cu un zăngănit pe care-l recunoșteam tocmai de
la poarta ceapeului.
...Peste ani, mulți, sosit într-un concediu acasă la
părinți, am trecut și pe la poarta lui nea Silică, cu gând să-i
dau binețe. Știam că acum, mai spre bătrânețe, își trăsese
fierăria, cât mai rămăsese din ea, acasă, pe malul gârlei.
...Mi-am aruncat privirea peste gard. Prin ușile larg
deschise ale fierăriei zării foalele și vatra - reci, încremenite.
An XII, nr. 43, iunie 2019
Cutia de rezonanță
Jos, pe pământul sufocat de zgură, trona nicovala. Mi s-a
părut mută, ruginită, fără de suflet. Bat în poartă. Poarta
este închisă, la trei nasturi, ziua, probabil doar zăvorul
de la mijloc este tras. Îmi răspunse un puști, nepot de-al
lui nea Silică, bănuii eu. Se duse să-l cheme. Un bătrânel
sprijinindu-se într-un toiag de cătină, ce-și aruncase pe
umeri o bundă jerpelită, iar pe cap își înfundase o căciulă
roasă, cândva brumărie - atât mai rămăsese din nea Silică.
După ce-și aprinse o națională, horcăind din toți bojocii, mă
luă în primire, cântărindu-mă din priviri. Nici n-apucai să-i
spun că sunt băiatul lui Ionel Matei, leatul lui, cu care a făcut
premilitara împreună, că mă și repezi. Oi fi fiind de la fisc,
de la percepție, gândii eu cu mintea lui. Cum să-i explic că
sunt gazetar și că vreau să scriu despre o meserie pe ducă?
Degeaba i-am băgat sub nas legitimația mea de ziarist, că el
trase și zăvorul de sus, aruncându-mi, în doi peri, că, oi fi
fiind eu băiat bun, dar n-am ce scri despre el. Am insistat,
întrebându-l câți ani are. Șapteșcinci, îmi răspunse, ca
din pod, dar, n-ai ce scri, că, de la zece ani, tot prin fum și
fiare. Ce rost are să-ți spun de unde am furat meseria? De
la un moș de-al meu din Gologanu, potcoveam cai, niște
armăsari grozavi. Câteodată mă sculam în crucea nopții
și aprindeam mangalul, plecau geambașii cu caii după ce
le înfășurau copitele în obiele, ce știam eu despre cum se
furau caii? Dar, n-ai ce scri. Când m-am însurat, am tras
aici, pe malul gârlii. Herghelii de cai am potcovit. Suflau
foalele zi și noapte, focul mocnea, iar eu moțăiam pe vatră.
Mai reparam o munușă, o osie, un butuc, o roată. Dar, n-ai
ce scri, măi băiete, alea erau vremurile, pe oamenii care
veneau la ușa mea îi cunoșteam după cai. Acuma, n-ai ce
scri, măi, tată, (hopa, s-a mai îmbunat nea Silică!), te văd că
ești om bun și cu carte, da n-ai ce scri, zău! Și caii s-au înrăit,
nu numai oamenii. Lovesc, mușcă, prind nărav. M-am
rablagit, mi-e greu. Vezi, (nu vedeam, n-aveam cum), n-am
nici măcar un dram de mangal (mă așteptam să desferece
poarta). Am acolo un cur de sac cu ciocănei de porumb.
Foalele sunt vechi, ferfeniță, ca și bojocii mei, le-am furat
de la nemți, din gară de la Sihlea, pe când se retrăgeau în
pașpatru. Dar, fără mangal, trag din greu la ele. Să-ți
spun cât mă miluiește lumea pe o potcoveală? Îți spun,
că, și-așa, n-ai ce scri, iau puțin, taică, mă mai înțeleg cu
oamenii pe-un ciur de mălai sau ceva legumă, nici ei n-au
de unde. (Harșt! Deschise zăvorul de jos). Eu n-am de unde
cumpăra o bucată de potcoviță. Dacă aici, în Mărtinești
mi-a furat vreunul meseria? Păi, ar fi Lică fecioru-miu ăla
micu, da tre` să mă țin de capul lui, n-ai ce scri, tăiculiță,
fără tragere de inimă și palme bătucite nu scot om din el.
Da, băiete, ce stai la poartă (trase și ultimul zăvor), intră, hai,
poftește în potcovărie, că ș-așa, n-ai ce scri...
67
An XII, nr. 43, iunie 2019
Cutia de rezonanță
Faţa nevăzută a vieţii în azil (III)
N oaptea nu era
opacă ca de obicei.
Singură am trecut pe lângă
gardul viu ce înconjura
curtea bisericii Precista.
Eu, pe aleea dintre două
garduri vii, unde din loc
în loc era câte o bancă de
piatră, martoră a lacrimilor,
a săruturilor, a iubirilor,
Marcela Barbu nădejdilor şi deznădejdilor.
publicistă De obicei mă tem de
noapte, de întuneric, de
locurile izolate.
Am trecut de multe ori pe acea alee în drum spre
şcoală sau către casă de la şcoală.
Nu era o zonă binevăzută în oraş, iar mama îmi
spunea când eram copil să nu merg pe acolo.
Era prima dată când îmi plăcea.
Astfel am mers singură pe faleză circa 800 de
metri.
Chiar am trecut de bloc căutând să îmi cumpăr
o sticlă mare de suc. Seara aceea a fost o sărbătoare
a mea.
Nu eram „Sărmanul Dionis”, ci eram „Minunata
Marcela”.
Redescoperisem încă o portiţă în eul meu.
Mă regăseam şi realizam că îmi fusese dor de
mine.
Printr-un mail i-am mulţumit lui Cătălin.
Probabil eram şi eu printre fericiţii care au fost
motivaţi să îi mulţumească.
Purtam o bluză de bumbac bleumarin cu flori
micuţe trandafirii. Înflorisem la propriu şi la figurat.
În acea seară pot spune că am urcat alergând pe
scara spiritualităţii.
Atunci mi-am conştientizat profund misiunea
personală.
Eram pregatită pentru noi provocări.
La scurt timp a reintrat în existenţa familiei mele
Dexter. În urmă cu 8 ani l-am cunoscut în calitate
de profesor de chimie al copiilor mei.
Un bărbat scund, firav, sensibil până la depresie,
generos cu elevii, egoist uneori cu mine.
68
AXIS LIBRI
Ne-am bucurat câteva seri de nostalgia lui
octombrie pe faleză, am încercat să ne armonizăm,
dar nu a fost destul.
Pe 31 octombrie un telefon primit de la managerul
căminului de bătrâni m-a convins să pornesc la
drum. Un drum complicat prin responsabilităţi, dar
captivant şi aducător de experienţă profesională.
Mi-am restrâns Universul într-o valiză pe roţi,
mi-am îmbrăţişat familia şi condusă la autogară de
Dexter am pornit plângând de emoţie spre Bucureşti.
Poate ar fi fost păcat ca el să mă oprească din
drum, totuşi rămânea un neputincios, iar eu o
încăpăţânată care a bătut la o uşă ferecată ireversibil
în urmă cu 14 ani.
Eu vedeam în faţa mea lumea. El vedea elevii,
şcoala, laboratorul de chimie şi mere, multe mere.
Pe 2 noiembrie, o dimineaţă plăcută în care
Bucureştiul era mai lipsit decât de obicei de fum
şi praf, am deschis o poartă şi apoi am sunat la o
sonerie.
O femeie îmbrăcată subţire, cu o bluză albă
fără mâneci, un pantalon alb, despletită şi desculţă
mi-a deschis şi m-a invitat într-un birou spaţios şi
modern, cu tot felul de panouri, machete, planuri şi
fotografii.
Ştiam că mă aflam acolo să întâlnesc o proprietară
a multor şcoli, cămine de copii şi de bătrâni,
grădiniţe, restaurante etc.
După câteva minute de aşteptare am avut
surpriza să aflu că acea femeie ce părea o slujnică
era de fapt acea proprietară.
Eu purtam o hăinuţă scurtă din blană ecologică,
botine groase şi pantaloni.
Doamna se încălţase între timp cu nişte papuci
de vară, îşi luase un rucsac şi o bluză de trening pe
care a aruncat-o pe bancheta din spate.
Am pornit spre cămin. Părea o femeie tânără şi
puternică cu un val gros şi închis la culoare, de păr
care îi ajungea până pe la jumătatea spatelui.
Era mamă a doar patru copii după cum regreta.
Deborda de tinereţe şi putere, devenise mamă
pentru prima dată în urmă cu patruzeci de ani.
Ca asistentă medicală am fost surprinsă să aflu că
avea aproape 60 de ani şi nu intrase în menopauză.
AXIS LIBRI
Naziştii curmaseră multe vieţi de evrei, dar
urmaşii legali ai victimelor Holocaustului au fost
despăgubiţi cu sume greu de imaginat.
Unul din cei despăgubiţi era soţul doamnei, un
evreu de origine poloneză, înalt, solid, blând şi harnic.
O persoană care saluta ori de câte ori te întâlnea şi
îşi intersecta paşii cu ai mei de câteva zeci de ori pe zi.
Doamna era o arhitectă pasionată de creaţie,
activă ca o locomotivă care trăgea după ea un număr
uriaş de vagoane.
Doar căminul la care lucram eu avea 25 de
angajaţi incluzând 2 medici, 2 asistenţi, 7-8
îngrijitori, o bucătăreasă şi un ajutor de bucătar, 3
muncitori necalificaţi, 3 paznici, o spălătoreasă şi
personal auxiliar.
Aceşti 25 de oameni deserveam 60 de persoane
instituţionalizate, dar pentru cei care citeau
prezentarea aşezământului păream a fi mult mai
mulţi. În plus apăreau servicii de manichiură,
pedichiură, frizerie şi coafură, servicii pe care le
executau îngrijitorii şi femeia cea grasă şi roşie în
obraji din sat care realiza tunsori de „lux” pentru
doamne contra unui tarif de 5 lei, bani pe care îi
scotea cu mari insistenţe de la manager.
Managerul care îşi începea dimineţile intrând
vijelios şi zgomotos pe uşă, inducând o falsă
veselie, aducându-le unora din bătrâni ţigări pe
care le gestionam tot eu păstrându-le în dulapul cu
medicamente, şi strigând în timp ce flutura câteva
ziare: „— Ziare noi pe ziare vechi!”
Astfel ziarele aduse în ajun erau strânse şi readuse
la chioşc.
Un singur exemplar de ziar ajungea fiecăruia din
cei 5-6 bătrâni cu discernământ care poate îşi mai
găseau o motivaţie în a răsfoi tabloide şi a-şi alina
bătrâneţile şi „detenţia” cu fata de la pagina 5.
Iniţial nu m-am gândit că s-ar putea să fiu unul
din mulţii asistenţi care s-au perindat prin acel
cămin.
Colega pe care am găsit-o acolo se numea
Mariana, era din Călăraşi şi avea 32 de ani.
O femeie înaltă, supraponderală, fără idealuri şi
fără speranţe în ceea ce privea cariera.
Era de 11 luni acolo, nu o interesa prea mult
meseria, nu dorea să îşi aprofundeze cunoştinţele şi
nu căuta să primească răspunsuri drept pentru care
nu îşi punea întrebări.
Lucra 4 zile consecutiv şi 4 stătea acasă.
Eu eram mai pedantă, mai atentă, mai calmă, iar
pentru a putea fi scoasă din calmul meu împreună
cu medicul iniţia diverse glume la adresa mea.
An XII, nr. 43, iunie 2019
Cutia de rezonanță
Nu îmi păsa şi zâmbeam dacă glumele aveau un
sâmbure de umor.
Ar fi plecat oricând de acolo dar nu găsea un loc
mai bun de muncă şi apoi era legată de acel loc de
un motiv pe care ea îl denumea simplă bârfă, dar era
o realitate.
Era căsătorită de vreo 5 ani, nu avea copii,
povestea despre casa şi familia ei, dar se iubea cu
Cristian.
El era cu câţiva ani mai mare decât ea şi trăia în
coabitare consensuală sau ceea ce se mai numeşte
concubinaj cu o femeie de etnie rommă dintr-o
localitate apropiată.
Era riscant ca acea femeie să afle de idilă, aşa
cum era riscant ca soţul Marianei să ajungă în
preajma căminului şi să afle toată povestea de la
vreun binevoitor.
El împărţea cu mine şi cu ea baia, cu ea patul
când lipseam eu din dormitor şi lipseam de pe
la 7.30 până pe la 23.30-24, iar dormitorul era
departe de toate celelalte încăperi populate, şi tot
cu ea împărţea sertarele noptierei ei în care îşi ţinea
diverse obiecte de uz personal.
Încă de la început am fost chemată la conducere
să mi se aducă la cunoştinţă această situaţie.
Eu am lucrat cu ea doar 5-6 săptămâni din care
ea a lucrat practic doar jumătate.
Am cooperat bine cu ea în condiţiile în care
atunci când aveam zile de consultaţii cu medicul
administra ea medicaţia, făcea tratamente şi
pansamente, măsura tensiunile arteriale pentru
seară.
Îmi lăsa timp pentru dezbateri şi studiu de caz,
mă lăsa să comunic cu Darius, căci aşa se numea
medicul, până foarte târziu, în noapte, când
îngrijitorii desculţi sau în papuci de cauciuc, cu
nişte perii mari asemănătoare periilor de bordaj
de la vapoare, curăţau gresia şi doar cei mai agitaţi
dintre bătrâni nu reuşeau să doarmă.
De la Darius am avut foarte multe de învăţat, de
la medicul, dar şi de la bărbatul din el.
Darius deţinea reţetele celor mai gustoase
murături, ştia cum se realizează modelul „bob de orez”
sau „elastic” în tricotaje, ştia cum se obţine cea mai
fragedă pastramă de oaie, care e cea mai avantajoasă
rasă de găini, diverse trucuri de scos orice pete din
gospodărie, efectele adverse ale unor medicamente
(efecte nedate publicităţii), cele mai puternic alergene
mărci cosmetice sau chimice de piaţă.
Tot el asculta cele mai frumoase melodii
romantice şi de relaxare, cea mai bună muzică
69
An XII, nr. 43, iunie 2019
Cutia de rezonanță
clasică, vorbea câteva limbi străine, deţinea o
adevărată seră, de fapt acest om era o enciclopedie,
ceea ce mă determina şi mă afunda în discuţii pe
seama oricărui subiect ceea ce Mariana detesta.
Uneori Darius era motivaţia mea de a rezista în
acel cămin, alteori îl uram.
Văzând în mine o persoană perfectibilă şi-a dorit
să mă transforme în profesionista perfectă.
Devenea aspru, devenea dur, îmi dădea teme
de 1-3 minute iar dacă se întâmpla să întâmpin
dificultăţi mă forţa să mă descurc sau îmi spunea:
— Bebe, întreabă-l pe Gogu! (Pentru cine nu îl
cunoaşte pe Gogu, Gogu e de fapt aplicaţia Google
în limbajul personal al lui Darius).
Mariana îmi spunea :
— Eu doctor mai nebun ca ăsta nu am văzut.
Ce tot găseşti de discutat cu el? Nu ştii niciodată
ce idei îi vin. Ăsta ce visează noaptea vrea să facă
dimineaţa.
Uneori şi eu o întrebam:
— Te-a sunat zmeul? A spus cumva la ce oră
ajunge?
Dacă nu ne anunţa cineva când venea eram
sunată pe mobil de la poartă:
— Sărut-mâna, a venit domnul doctor, sau: vizită
la doamna Eugenia, sau: a venit ambulanţa etc.
Toate aceste evenimente se consemnau în
raporturile medicale de seară, eventual urgenţele
în cele de dimineaţă pe care le întocmea
subsemnata.
Mariana nu înțelegea cum cei mai buni prieteni
se pot contrazice.
De fapt contradicţiile noastre erau doar pe teme
profesionale, legate de interacţiuni medicamentoase,
de iatrogeniile de spitalizare, de reacţii adverse şi
de diagnostic, de modul de administrare al unor
medicamente.
Darius sărea cu uşurinţă peste asemenea detalii
având 22 de ani de practică profesională, eu ca
proaspăt absolventă le vedeam, mă agăţam de ele.
În mod frecvent dreptatea a fost de partea mea,
dar doar după ce aduceam argumente ceea ce el
aprecia.
Pentru el întrebări ca: când, cum, ce fel, de ce,
unde? erau deja un mod de viaţă.
Erau constructive deşi l-aş fi strâns de gât când
pornea interogatoriul.
Când vorbea oamenilor despre mine îmi
pronunţa numele sau îmi spunea „doamna asistentă”.
În particular eram Bebe, Bebiţă, Bebiţă cu bundiţa
(purtam o vestă pufoasă din blană ecologică)
70
AXIS LIBRI
sau Mimosa (datorită senzitivitătii mele am fost
asemănată cu planta care poartă această denumire).
În realitate el îşi dorea să ucidă Mimosa din
mine, rigidizând-o şi călind-o în faţa realităţilor
dure ale vieţii.
Eu eram o Mimosă nativă.
Nu poţi transforma floarea în stâncă sau oţel.
Aveam o pacientă de vreo 86 ani, mama unui
profesor universitar, atât mama, cât şi fiul erau
persoane bine cunoscute în acea zonă.
Darius i se adresa cu: „tanti Săndină”.
De fapt Darius nu era decât de câţiva ani un om
al locului.
Era născut în Alba-Iulia, a absolvit medicina
în Bucureşti, iar după o perioadă în care a locuit în
Bucureşti, a profesat în Bucureşti, s-a căsătorit şi a
făcut doi copii şi-a cumpărat teren şi a construit o casă
mare în cea mai săracă comună din judeţul Călăraşi.
Era medic de familie şi locuia singur.
Creştea porci, găini, avea câţiva pomi fructiferi,
câţiva butuci de vie…
A renunțat la lux şi la tot ce a agonisit până la 40
de ani pentru o viaţă bio.
Vântul rece de noiembrie mătura totul în calea
lui, la lăsarea nopţii temperaturile coborau aproape
de îngheţ, negura se lăsa peste dealuri şi pădure
înaintea nopţii.
În mod frecvent se plângea de singurătate, de
monotonie în viaţa sentimentală. Nu se jena nici de
Aniţa, bucătăreasa cu 4 clase care învăţase să gătească
mâncăruri delicioase şi sofisticate, dar caracterul
şi educaţia erau de ţărancă rea şi pizmaşă, nici de
Safta îngrijitoarea vrednică, dar totuşi mincinoasă
şi pârâcioasă, pregătită oricând să plaseze altuia
obligaţiile ei de serviciu.
Din salariate, cea mai cumsecade era Tiţa. Era o
femeie micuţă de statură, brunetă, cu părul creţ tuns
foarte scurt, cu ochii mari, rotunzi şi verzi mărginiţi
de gene dese şi arcuite.
De fapt, era spălătoreasa, dar pentru că i se
scoseseră vorbe că a furat era pusă la orice treburi.
Servea şi strângea masa, ajuta la curăţenie, dar
corvoada era spălatul şi întinsul rufelor.
Selecta rufele colorate de cele albe, lenjeria de pat
de feţele de mese şi de haine, umplea cele 7 maşini
uriaşe de spălat rufe, după care aştepta să fie efectuat
programul de spălare.
Apoi punea rufele ude în coşuri din plastic şi
mergea aproximativ 200 de metri cu coşul de 20-
30 kg traversând podeţe şi urcând scări până la
uscătorie.
AXIS LIBRI
Acolo strângea toate rufele uscate şi apoi le
întindea pe cele ude.
Rufele uscate erau triate pe categorii.
Fiecare bătrân primea la internare un număr de
înmatriculare înscris pe haine cu marker permanent.
Hainele erau triate pe seama memoriei Tiţei şi a
numărului de înmatriculare.
Pe etichetele hainelor mele nu era un număr, ci
era iniţiala numelui meu.
La 4-5 zile îi dădeam în special hainele mai mari
şi mai groase sau ceea ce nu apucam să spăl eu la
chiuvetă.
După uscare mi le împacheta frumos şi mi le aşeza
pe o scândură în faţa uşii dormitorului. Niciodată
Tiţa nu mi-a încurcat sau pierdut lucrurile. Alerga
bucuroasă să îmi spună că mi-a pus pe scândură
rufele curate.
Îmi călcam uniforma doar când aveam timp. O
netezeam energic cu mâna şi arăta „perfect”.
De câteva ori a insistat Tiţa să mi-o calce. Îi era
drag să mă admire în uniformă. Dacă ar fi avut
posibilităţi să facă şcoală Tiţa, ar fi ajuns un cadru
medical desăvârşit, dar la 51 de ani cu câteva clase
nu mai avea nicio şansă.
S-a întâmplat să mă ajute să mă îmbrac repede
între două tratamente sau în timp ce vorbeam la
telefon.
Tiţa muncea cel puţin 12 ore pe zi pentru 800 de
lei.
Într-o zi a început să vină să îmi ceară calmante
pentru dureri de „burtă” pentru soţul ei. Acesta nu
mai dormea de durere şi nu mai putea merge la
muncă. Era zilier.
Am încercat cu diverse câteva zile apoi i-am zis:
— Trebuie să îţi duci bărbatul la doctor că
pastilele astea nu îi ajută.
Şi l-a ţinut vreo 3 zile la Olteniţa şi vreo săptămână
în Bucureşti.
Când a venit Tiţa la serviciu cădea din picioare.
— Doamnă asistentă, daţi-mi ceva să mă
întărească că mor.
— Ce ai Tiţa?
— Doamnă, am mers cu bărbatul meu la spital.
Nu mai e nimic de făcut pentru el.
Lacrimi cât bobul de mazăre au început să i se
scurgă pe obraji în avalanşe.
— Doamnăăăă! Omul meu se pierde.
Soţul ei care muncise în condiţii cu risc toxic
crescut avea o ciroză umedă în stadiu terminal.
Ascita şi edemele îi cuprinseseră abdomenul şi
picioarele.
An XII, nr. 43, iunie 2019
Cutia de rezonanță
Eu nu am fost să îl văd, dar mai dădea câte o fugă
înainte de masa de prânz colegul meu Pavel să îi
pună perfuzii. Deja erau îngrijiri paleative.
Tiţa veghea noaptea muribundul şi ziua lucra.
A fost găsită de mai multe ori căzută pe jos fără
cunoştinţă, dar continua să muncească. Bărbatul
trebuia îngrijit până în cea din urmă clipă şi
„rânduit” după tradiţia creştină.
Toată lumea se pregătea pentru sărbătorile de
iarnă, dar Tiţa a cumpărat haine, prosoape, sicriu
şi s-a pregătit pentru evenimentul care era iminent.
De parcă nu ar fi muncit destul, femeia a ajutat
la pregătirile de Crăciun în cămin şi apoi şi la cele
de Revelion unde a rămas şi a servit până pe la 3
dimineaţa.
Sclerele ochilor erau înroşite de vase de sânge
sparte. Femeia era cuprinsă de oboseală, energie şi
chipul îi era transfigurat ca al unui nebun.
Se aşeză pe scaun umflând în plâns:
— Doamnăăăă! Mi se duce bărbatul… Ce mă fac
doamnăăăă?
Patroana, câţiva bătrâni, bucătăreasa şi
îngrijitoarea au dansat în noaptea de Revelion.
A chiuit Tiţa şi a jucat de parcă ar fi călcat în
picioare toate lacrimile şi amărăciunea.
Eu am plecat pe 2 ianuarie, dar nu am apucat să
o văd. Primele zile ale lunii ianuarie au luat cu ele
sufletul ţăranului chinuit în boală şi dureri.
Nu se lucra uşor cu îngrijitorii de la cămin.
Erau lipsiţi de educaţie şi inteligenţă, dar deveneau
încăpăţânaţi până la absurd.
De fapt erau salariaţii ideali pentru un loc de o
asemenea factură.
Să ridici şi să speli ca într-un ciclu ce se repeta
zilnic cadavre vii pline de răni nu era uşor.
Eu trebuia să dau viaţă acelor cadavre, să le ajut,
să le motivez, să le alin durerile.
Cu graţie, blândeţe şi fermitate trebuia să îi ţin
de mână până în faţa morţii. Apoi trebuia să le
dau drumul în neant zâmbindu-le şi să merg mai
departe cu acelaşi zâmbet.
Prima dată nu mi-a fost uşor. Am fost fericită
în schimb că am plecat la timp. După ce am plecat
s-au stins cel puţin trei oameni dragi mie. Camera
mea a fost înconjurată de săli de morgă, iar eu ar fi
trebuit să adorm în fiecare noapte ca şi cum nu s-ar
fi întâmplat nimic.
Îmi doream ca lucrurile să se desfăşoare altfel.
Mai blând, mai corect, mai uşor de tolerat.
(Va urma)
71
An XII, nr. 43, iunie 2019
Cutia de rezonanță
După căderea băncilor (II)
M ătușa Nadia
era, într-adevăr,
impozantă și atrăgea
privirile ca un magnet. Avea
părul argintiu, strălucitor,
pieptănat strâns pe pielea
capului și legat la spate
într-un coc îngrijit. Purta
cercei lungi, argintii, un
șirag de mărgele glamour,
multe brățări scumpe și
Grigore Postelnicu lucitoare, broșe cu perle
scriitor peste rochia cu falduri
largi, din catifea bleumarin.
Noblețea din întreaga ei figură, în ciuda feței cam late
sau tocmai de aceea, nu putea totuși scăpa nimănui.
Chiar și un neavizat își dădea seama că se afla în fața
unei doamne care voia să impună prin distincție.
Hainele ei, alese cu grijă, îi subliniau conturul longilin
al trupului și-i estompau masivitatea. Fața ei, clară
și neașteptat de netedă, părea hotărâtă și împăcată.
Arăta pace interioară, hotărâre și strălucea ca un chip
de sfânt iluminat, aflat pe ultima treaptă a edificării.
Ne măsură îndelung cu privirea fără să scoată măcar
un cuvânt, de parcă încerca să ne ghicească soarta,
întrezărind liniile de forță care compuneau aura de
deasupra capului nostru. Apoi ne făcu semn să ne
așezăm la masa lungă de stejar masiv, care trona în
mijlocul salonului. Se auziră scurte exclamații ale
copiilor, dar ele încetară îndată ce bătrâna doamnă
făcu semn să ne așezăm.
— Bine ați venit, dragii mei, aici la Pine Forest,
acum la ora amurgului. Toți avură un suspin de
ușurare, dar, când se grăbiră să-și arate încântarea
pentru frumoasa revedere, bătrâna ridică brațul
nerăbdătoare și sâsâi scurt. Nu vreau în jur tristețe și
vaiete de înmormântare, nici urări de viață lungă sau
laude fără rost la ora aceasta specială a amurgului.
Vreau să aflu ce mai faceți, cum vă merge și, după
cum știți, mă interesează în mod deosebit ce mai
puneți la cale pentru a vă apropia pas cu pas de
împlinirea spirituală. Apoi veți veni să vă alegeți
un plic numerotat din acest coșuleț, plic în care se
precizează bunurile sau proprietățile ce vă revin dacă
în anul ce urmează testamentul intră în vigoare.
Chiar și copiii au acest drept. V-aș ruga totuși să nu
deschideți plicul, până nu veți fi anunțați de avocatul
meu Mr Ballamood și notificați de notarul meu Mr
72
AXIS LIBRI
McGrabber. Până atunci Pavlușka o să se îngrijească
să ne aducă tot ce trebuie la masă.
— Împart din nou Meniul pentru Ziua
Recunoștinței ca acum o sută de ani, excelență?
întrebă Pavlușka, cu o plecăciune plină de distincție.
— Exact meniul cu care acum mai mult de o sută de
ani a fost întâmpinat țarul Nicolae în Paris, Pavlușka.
Știți, ni se adresă ea pentru a-l scuza, îi spun Pavlușka,
dar pe el îl cheamă de fapt Pukka și e un biet om de
culoare, pe care l-am cules de pe drumuri. De unde
până unde Pukka, nimeni nu știe. Totuși a trebuit să
duc multă muncă de lămurire pentru ca să-l fac să
priceapă cu spiritual lui de plebeu rolul important pe
care îl joacă în viața oamenilor respectarea tradițiilor
și urmarea neabătută a unor ritualuri, care ne purifică
și ne înalță dincolo de trăirile pasionale, instinctuale.
Ni se dădu o listă a meniului încadrată în foiță
aurie pe care puturăm citi Meniu pentru Ziua
Recunoștinței, nerespectându-se, din ce mi-am
putut da seamă, accentele:
Potage solaire. Bisque de crevettes. Cassolettes
Pompadour. Truite de Loire braisee au sauternes. Filet
de Pre-Sale aux cepes. Cailles de vigne a la Lucullus.
Poulardes du Mans Cambeceres. Granites au Lunel.
Punche a la romaine. Bartavelles et ortolans truffes
rotis. Pate de foie gras de Nancy. Salade Edeniste.
Asperges en branches sauce mousseline. Glaces Succes.
Dessert a la Marie Antoinette.
Priveam uimită și încercam să înțeleg ce vom
mânca, dar în afară de Pate de foie gras de Nancy,
Glaces Succes, Dessert a la Marie Antoinette, de
care mai auzisem, restul mi se păreau niște formule
cabalistice, greu de interpretat.
— Acesta a fost meniul cu care a fost întâmpinat
țarul la Paris, descoperit de noi într-un jurnal al
timpului și pe care ne-am străduit să-l păstrăm
viu an de an. Pe urmă ne-am dat seama, eu și
consilierii mei, că țarul a comis o greșeală gravă
vizitând un președinte al unei republici care, după
modelul instituit de Napoleon, s-a ridicat împotriva
monarhiilor, făcându-le să dispară pe rând, una câte
una. Ce mai există pe ici, pe colo, câte un regat, câte
o monarhie, par o glumă proastă, fie vorba între noi,
sau spectacol jalnic de operetă, în cel mai bun caz.
Ultima redută e Coroana Britanică, dacă și aceasta
cade, atunci a venit într-adevăr sfârșitul lumii, a venit
amurgul zeilor. Cum să spun eu ca să mă fac înțeleasă.
Nu amurgul zeilor, dragii mei nepoți și nepoate, ci
AXIS LIBRI
noaptea adâncă în zona crepusculară, adică noaptea
minții! Răspunzând la invitația unui președinte ales
de plebei, țarul a girat noua formă de guvernământ,
republica, a încurajat anarhia și nesupunerea
păturilor de jos, punând astfel sub semnul îndoielii
nu numai propria legimitate, ci exact legitimitatea
oricărei monarhii. După numai câteva luni de la vizita
țarului, Félix Faure a murit în brațele amantei sale
Marguerite Steinheil, de farmecele căreia era pur și
simplu obsedat. Nu mai știa de nevastă, de familie, de
patrie, de Dumnezeu, darmite de țar. Pe tot parcursul
vizitei, la Versailles, la turnul Eiffel, la mormântul lui
Napoleon, reprezentantul poporului francez zâmbea
țarului și țarinei, le răspundea dacă era întrebat, dar
gândul lui de plebeu în călduri zbura la Marguerite,
femeia aceea care știa ca nimeni alta să-l stârnească
și apoi să scoată untul din el. Cu-o astfel de cadână să
se joace/ Ar fi vrut orice maimuțoi cu floace. Țarul a
făcut marea greșeală de a se coborî la înălțimea unui
astfel de peronaj, din dorința de-a se arăta mărinimos
cu Franța, cu marele popor francez. A plătit scump
pentru asta, fiind ucis de mujicii care-și luaseră nasul
la purtare, încurajați fiind de ideologia Marxist-
Leninistă. Dacă-i dai nas lui Ivan, se suie pe divan,
dragii mei. Faure, președinte al Franței, a murit într-
adevăr ca un maimuțoi cu floace, consumat de o
atracție animalică. Țarul - ca un cruciat credincios,
care-și servește poporul până la capăt, neprecupețind
nici propria viață, nici a familiei. Iată pe de o parte
ce înseamnă un spirit de plebeu, iată pe de altă parte
ce înseamnă un spirit nobil. Nu degeaba se spune că
fiecare pasăre pe limba ei piere. Organizând an de an
întruniri de Ziua Recunoștinței cu tot dichisul pentru
invitați tot unul și unul, la un moment dat mi-am
dat seama că acest meniu costă o avere totuși, așa că
am renunțat de la o vreme să mai cinstim memoria
înaintașilor cu Bartavelles et ortolans truffes rotis.
Și bine am făcut, deoarece cu banii economisiți am
construit o școală în Mauritania, iar anul acesta vom
construi și un liceu în aceeași localitate amărâtă. De
ce Mauritania și nu o altă țară? Pentru că străbunii lui
Pavlușka sunt din Mauritania. De ce o școală și nu un
spital de exemplu? Pentru că Pavlușka nu a suferit cu
sănătatea, cu lipsa de vână sau prestanța fizică, ci din
lipsa de educație.
— Cum procedăm prin urmare, excelență? întrebă
Pavlușka înclinându-se.
— Vom apela la asociații de voluntari ca și până
acum, Pavlușka, și la rudele tale, oamenii de bine
din Mauritania. Iar dacă te referi la sărbătoarea de
astăzi, în primul rând, borș rusesc anul acesta ca să
ne deschidă pofta de mâncare, Pavlușka! Și supă cu
găluște să ne taie greața. Apoi icre negre și o votculiță.
An XII, nr. 43, iunie 2019
Cutia de rezonanță
— Și ciorbă de nisetru cu aromă de cimbru verde,
excelență?
— Renunțăm la Truite de Loire braise au sauternes,
renunțăm și la ciorba de nisetru cu aromă de cimbru
verde, Pavlușka, dacă vrem și calculatoare pentru
copiii din Mauritania, Pavlușka! Renunțăm așadar la
meniul grandios al țarului Nicolae și-l onorăm prin
elan constructiv.
— Dar gulaș ca la Solnok, excelență?
— Ei, gulaș ca la Solnok, se poate, Pavlușka.
— Și omletă din ouă de prepeliță, excelență?
— Ouăle de prepeliță, Pavlușka, sunt tot mai
recomandate de nutriționiști, care se opun cu hotărâre
să mai consumăm Bartavelles et ortolans truffes rotis.
Anul acesta schimbăm foaia și mai mult, Pavlușka,
și cu banii economisiți mai construim un liceu, apoi
un colegiu în Mauritania și așa mai departe. După
care deschidem o șampanie, și în timp ce Pavlușka
o să ne cânte Kalinka, fiecare își alege un plic din
acest coșuleț, pecetluind astfel cele ce urmează să fie
hotărâte în testament.
Majordomul era între două vârste, având, cum
se spune, două viteze: încet și foarte încet. Își făcea
datoria cu conștiinciozitate, preumblându-se înainte și
înapoi ca umbra maiestoasă a regelui Hamlet printre
norii neguroși de la Elsinore. Noi gustarăm câte un
pic din toate într-o tăcere mormântală. Nimeni nu
avea probabil mari realizări de ordin spiritual sau nu
doreau să vorbească despre ele, fiind toți ochi și urechi
la bătrâna doamnă, mai atenți să n-o supere și să se
trezească suspendați astfel de la următoarea întrunire
de Ziua Recunoștinței. Dave îmi explicase deja pe drum
că în fiecare an apăreau figuri noi, în locul celor care
erau rugați politicos să nu mai vină, fiind suspendați
cel puțin un an de zile. Ciudat și cam inuman, mă
gândeam eu, tot mai uimită. Cui îi mai ardea în acele
clipe să se gândească la pașii spre împlinirea spirituală
și la alte asemenea mofturi? îmi spusei eu cu un zâmbet
abia reținut, vânturând prețioasa supă cu găluște. Ia să
vedem, câte găluști am să găsesc, atâția pași mai am de
făcut! Trei în total! Găluștele sunt puține și se mănâncă
ușor, iar pașii de făcut spre împlinire spirituală sunt
mulți și grei.
La un moment dat, mătușa Nadia aruncă o
privire edificată spre noi, tuși de parcă ne anunța
că era timpul să ni se hotărască fiecăruia soarta și,
ca la un semn, toată lumea ridică ochii din farfurii.
În tot cazul așa anticipam eu că întâi e partea grea,
plină de emoții și după aceea partea ușoară, plină de
antren. Mai precis, întâi munca și pe urmă distracția.
De ce aș ascunde că eu una voiam ca partea decisivă
a alegerii plicului să se termine repede, de parcă
eram o fetișcană care simte prima adiere a iubirii și
73
An XII, nr. 43, iunie 2019
Cutia de rezonanță
se gândește deja la măritiș cu primul nătărău care îi
aține calea. Supa de potroace era o zeamă strecurată
cu grijă de Pavlușka, de la oarecare înălțime, de
parcă înălțarea maiestoasă a polonicului avea rolul
de-a ne face să apreciem cantitativ, dar și calitativ
acea zeamă lungă, gălbuie, care abia dacă era un pic
încălzită. Credeam că Pavlușka va turna de două
ori cu polonicul, dar nu. A făcut-o încet, cu grijă, o
singură dată, mutându-se apoi plin de importanță la
următorul invitat, unde urmă același ritual. Eu, care
tremuram de emoție, de nerăbdare, abia dacă am
luat o dată sau de două ori fără să simt cu adevărat
gustul, încredințată fiind că urmează momentul cel
mare și prin urmare mă concentram, pregătindu-mă
sufletește să trag plicul care să-mi schimbe viața în
bine. Dar nici vorbă de așa ceva.
— Chris, scumpul meu nepoțel, se adresă ea unui
băiețel blond, care zvâcni în picioare imediat ce își
auzi numele. Ce povestiri de Cehov ai mai citit?
— Am citit Femeia cu cățelul, după cum ne-ați
rugat anul trecut, excelență.
— Doamna cu cățelul, Chris, fii atent la nuanțe.
Eu le-am cerut părinților tăi s-o citească și să-și bage
mințile-n cap, renunțând la divorț și la tot felul de
alte prostii. Tu i-ai salvat, băiat scump ce ești, așa
că poți să le spui că îi iert și îi aștept cu cartea citită,
la următoarea noastră întrunire. Dar, ia spune, ce-
ai înțeles tu, copil de doisprezece ani, din această
nuvelă?
— Că dragostea în afara căsniciei e o problemă
dificilă pe termen lung și aduce mai mult sfâșiere și
neliniște decât beneficii.
— Ei, parcă numai dragostea în afara căsniciei e
o problemă dificilă! Să fii tu sănătos câte o să ai de
tras din cauza asta! Totuși, bravo, Chris, să continui
să citești pentru a fi un bun jurnalist, iar când ai să
ajungi în floarea vârstei să scrii și tu cărți la fel de
interesante.
— Aș vrea să mă fac marinar, excelență, ca să scriu
despre locurile pe care le vom explora, ferindu-le de
poluare în același timp.
— M-ar interesa mai mult să scrii despre lumea
ta interioară, Chris, și experiențele sufletești ale celor
cu care ai să te intersectezi în viață. Văd că mă judeci
greșit ca pe o adeptă a ecoturismului, Chris. În acest
caz am să reduc substanțial sprijinul meu pentru tine.
(Iarăși am avut câteva momente senzația că bătrâna
aristocrată era deja plictisită și ne va invita să tragem
plicurile. Mă înșelam iarăși.)
— Retrag un plic sau două, excelență? făcu
Pavlușka înșfăcând două plicuri.
— Deocamdată numai unul, Pavlușka. Dave, se
întoarse ea brusc spre soțul meu, îmi pare bine că
74
AXIS LIBRI
ai revenit măcar acum, la ora amurgului, pe aceste
meleaguri înțesate de pini, care-mi amintesc de
frumoasa Rusie. Presupun că aceasta este soția ta?
— Da, mătușă Nadia, e soția mea, Laura Simpson.
— Ar fi de dorit să mi te adresezi cu excelență. Cu
ce se ocupă?
— E freelancer, excelență. Lucrează de acasă
pentru mai multe edituri pentru care face tot felul de
rapoarte și sinteze despre cărțile ce apar în Europa.
— Adevărat? făcu bătrâna doamnă, fără totuși să
întoarcă privirea spre mine. Dave exagera cu bună
știință, eu aș fi vrut să pun lucrurile la punct, dar nu
găseam momentul potrivit. Sunt multe edituri, Dave,
se auzi clar vocea răgușită și tărăgănată a bătrânei,
dar numai cu răbdare și mult talent va ajunge acolo
unde contează. Căci editurile cu adevărat importante
pot fi numărate pe degetele de la o mână. De unde
vine de felul ei?
— Din Europa de Est, excelență, mai precis din
România, spuse Dave. În momentul acela aș fi vrut
să-l întreb dacă nu cumva era o bună ocazie de-a
fi invitată să trag plicul, iar el mă prinse de mână,
făcându-mi semn să nu mă bag în vorbă, după care
mă călcă apăsat pe picior.
— Spune-mi, Dave, acolo, în România, sunt mulți
oameni de spirit sau sunt mai mulți cei care cred că
împlinirea spirituală e un moft și ard de nerăbdare să
se căpătuiască?
— Există și așa și așa, excelență, încercă soțul meu
să expedieze subiectul în grabă.
— Dragii mei, continuă ea privind în farfurie, unii
se întreabă de ce vă tot pisez în legătură cu împlinirea
spirituală acum, la ora amurgului. Pentru că toate
celelalte vin și trec, în timp ce realizarea spirituală
dăinuie mereu, chiar după ce noi am încetat să mai
existăm. Alții se întreabă de ce cariatidele sunt așa
de butucănoase de parcă ar fi niște salahori care sapă
șanțuri. Când vii prima oară în această casă nu se poate
să nu fii impresionat de ceea ce vezi, nu-i așa? De ce unii
cred totuși că numai ultima cariatidă e mai de Doamne
ajută când ea de fapt e prima, deoarece mă reprezintă pe
mine când aveam 18 anișori? Cele două de la mijloc mă
reprezintă tot pe mine când eram o fetișcană în floarea
vârstei. Ultimele două mă reprezintă tot pe mine, dar
bineînțeles la ora amurgului, când te simți turtit de o
presiune uriașă, care parcă-ți îndeasă trupul. Îl îndeasă,
îl îndeasă, nimic de zis, dar îți slobozește sufletul spre
lucruri înalte și nobile. Există totuși aici în salon unii mai
cârcotași care cred cu prea multă ușurință că e o prostie
să arunci cu banii în stânga și-n dreapta, obținând de la
artiști de mâna a doua doar niște biete statui cu mere de
aur în mâini și lauri prin păr, tot de aur. Într-un cuvânt
niște kitschiuri.
(Va urma)
AXIS LIBRI An XII, nr. 43, iunie 2019
Cutia de rezonanță

Exod

Trec pe drum din poartă-n La o margine de drum

poartă Într-o ţară arsă scrum
Calul spre apus mă poartă Cu speranţele de fum
Ca să plec să uit de soartă Aşteptând flămânzi şi goi
Şi de viaţa ce n-aşteaptă Judecata de Apoi
Să cobor din treaptă-n
treaptă D’alei, om bogat la minte
Ce blestem mi te cuprinde
Alelei, lume pustie Ca să sari peste morminte
Cum te zbaţi în sărăcie Şi nu vezi nimic ’nainte
Viorel Dinescu Şi trăieşti ca-n colivie De ce pleci de lângă noi
poet Că aşa a fost să fie Într-o lume de strigoi
Că ai tăi băieţi şi fete Ce n-au tată, n-au nici mamă
Pleacă-ntr-una, cete-cete, Şi te-or ţine de pomană
Înspre ţările secrete Până-ajungi sărac şi rupt
Unde curge în tăcere Să-njuri satul ce l-ai supt
Numai lapte, numai miere
Ţărane, Măria Ta
Savai, voi copii şi fraţi Timpul ţării nu-l mai da
Veri de mână şi cumnaţi Mori cu bani în pungă
Pe topor aţi fost juraţi Că vor să te facă slugă
Nu cum eşti acum stăpân
Brazda să v-o apăraţi La al ţării tale sân
Nu în lume să plecaţi Şi de-ţi vin tâlharii-n prag
Să vă-azavediţi acum Pune mâna pe ciomag

75
An XII, nr. 43, iunie 2019
Cutia de rezonanță
Poeme
Substantive genitive
Îmi scutur ofilirea în floarea
de crin,
care mă privește alb și deplin.
Umbra se preface în rochie
de mireasă,
s-o îmbrace o ființă aleasă.
Cum smulgi o literă din lună,
,,eu”-ubicuu...
Ioan Toderiță Substantivul se transformă
scriitor
grăbit în verb:
„A lua aminte”, la timpul trecut.
Ce simplu
pare să se ascundă imboldul acerb.
Vie-i neființa încarnată cu suspin...
Oftatul profund pare însă s-o dărâme.
Frumoasa ei epigeneză, un embrion de câine,
ar fi destul, să crească alcalin.
Apoi, din cât evoluează acest deziderat
al stirpei pământene: de-a fi ce-ai fost odat’
ne-ncearcă alte experimente fictive
în laboratorul substantivelor genitive.
Cum te cucerești pe tine
Sunt o cetate inexpugnabilă, de afară
Mă cuceresc de unul singur înăuntru
Armatele mă costă o avere:
cele de mercenari,
antrenate să ucidă ideile mari
Să dezamorseze gândirea explozivă
Să captureze intuiția senzitivă.
Armatele cerești de îngeri neutrii
Armatele-gloate înfometate, din suburbii
municipale.
Armatele de sfinți ce ne dau târcoale
și nu mai au loc în calendar.
Infanteria celor obidiți intens, ce nu au habar
cum se cucerește Homo-Sapiens:
înfometându-i pofta de a fi
înfometat și obez
Că anoreic este liber să crezi.
Mă prelungesc în linia suplă
76
AXIS LIBRI
a unei priviri ce mă ascultă
Încet, încet, mă străbat întreg
cu un singur pas între substantiv și verb
Dincolo de aceste concepte polemice
fug într-o biserică zidită de un ermit
când toate cărțile erau deschise,
pentru a le citi pe cele nescrise.
Decrete tranzitorii
Nu-i vremea să accept aceste ,,ordonate” abstracte
ce-și desemnează saltul pe axa imprecisă
ușor imaginară, a raiului complex...
Eu deslușesc deșertăciunea ascunsă-n sentiment.
Urmează o izbândă, a dreptei dilatate
din punctul ce-n ,,abscisă” se sprijină vibrând.
Pe-ntinderea stufoasă a unei curbe strâmbe
prevăd tangente-nalte în spațiul muribund.
O! mândră-i paradigma flexibilei vocale
a timpului pierdut în trei coordonate
Nu-mi vând cele uitate acelui târgoveț
ce n-are timp s-asculte, de câte nu mă plâng.
Decrete tranzitorii, ermetic fabulate...
Las altora să-nfrunte simbolul deslușit
Pe drumul care leagă precepte imperfecte
în codexul mirării tăcerilor depline.
Horror vacum
Un gol prea plin, e-ntre monade
Și-n emisferele lui Magdeburg
ori numai situl androgin
a unui tată Demiurg.
Răsfirații-ntregi, cutreeră natura
ce pare-a fi o hudubaie
golită de hotarnici cu măsura
paharului din care beau cucută.
Ți-s țoalele o mâzgă de săpun
Nu-i apă să te speli ’năuntru
Și plouă-n translucid cu vid
În cubul elevat, cubiculum.
Sărmane arpentor, domnule Kafka
scrii iar procesele verbale
AXIS LIBRI
în hanu-n care Dumnezeu visa
să te numească rege psihedelic.
Prin falii trec, întâi vidate,
smulgând din cer flămândul os
al unui mamifer pe moarte...
ce-și spune-n șoaptă zeul Cronos.
Abisul etern
Scară șubredă, pe amintire, cobor.
Trec prin paianjenii tenebrelor
Se desprinde de adevăr minciuna
Și-n carne, binecuvântările, cu mâna.
E soarta prea târzie, de-mplinit, totul
Nu-mi pasă de meandrele adâncului pal,
Mă poartă în naștere, în senectute,
în marea îzbândă a celor începute.
Cui îi trebuie mărturisirea tainică?
Aceste orgolii de duminică
Aceste intenții de crucificare
pentru a învia la ultima suflare.
Cercul se dilată, privit în lentilă...
Privirea mi se stinge, albă-n pupilă
Dibuindu-mă ostatic al verbului ,,sunt”
îmi aștern așternut într-un abis etern.
Peisaj
Eram o petală smulsă din zarzărul meu
de la vie
de un vânt netrebnic, ca o stihie,
bătând veșnic spre răsărit,
de puteri sleit.
bătând peste mocirla urât mirositoare, ale
pământului, direct în infern.
Undeva, peste un pârâu de păcură și acid sulfuric,
se auzeau strigăte cu iz de om
ars în creuzete de fontă rechiziționate
de la un combinat siderurgic
indo-saxon.
Câțiva pescăruși, numai, legau sufletul meu, înapoi,
de catargele amintirilor pământene
pline de fum, de dincoace de ,,fluviul inoportun”,
din jurul zarvei ,,fluviale”, cu un fir de mătasă
proaspăt smulsă dintr-o angoasă
Dintr-un fluture mistic. Sărutându-și
aproapele cu aripă de vultur.
Doi marinari stăteau la masă, într-o
crîșmă portuară, pe brațe cu aceeași, mireasă
An XII, nr. 43, iunie 2019
Cutia de rezonanță
de aseară. Vizibili prin poarta întredeschisă
sub arțarul ofilit de atâta dezdrăbălare,
pe această lume împrejmuitoare
Și unde spuneai că navighezi, camarade?
În infern. Prin ecluza paradisului, la cascade!
Cum să condamni cele întâmplate
Și măsor distanța dintre mine și toate
De nu mi s-ar rupe genunchiul crăpat
Din săgeata pietrelor, în altul aruncate
mă adun, și întorc de unde am plecat.
Mâna pe topor m-apasă. Dobor o tulpină
de arbore infinit. Care leagă pământul de cer
Ca o funie de clopot, în clipa divină
a scufundării mele în somnul etern.
Stăpân pe izbânda de-a fi, străbat înaltul
Arunc silabele din cuvânt pe lună
Strunesc reveria ținând-o de mână
Demult, demult, străjerul din mine erai tu.
Cum să condamni cele întâmplate, ieri, pe-ascuns
Când, azi, n-ai dovezi, nici martori. Jurații
cred în jurământul dat: Să ne iubim ca frații!
Dar omul neiubit, nu poate fi pătruns.
Cocoașa iadului-iad
Acopereau ograda infernului lui Dante
cu miros de tutun și cârpă arsă-n palme
O! ce crematoriu de păcate fictive,
la marginea unei lumi relative!
Mintea drămuiește, în amănunt,
somnul cugetării celui care sunt
Și desenează geometria chintesenței pe hârtie
Din care mă extrag, sine die.
Nori cucernici acopereau infernul oportun
a unui club de noapte îmbibat în fum
Nu era nimeni înăuntru. Toți, afară,
fugeau în inima pământului, pe sub scară.
Pe cocoașa iadului-iad, stând în picioare
se veselea verde verzuie veșnicia viitoare
În tărâmul visat de cei, în duh, săraci,
(și-n cititul psaltirei)
Îngerii cântau: ,,Ascultă, privește și taci!”
(Audi, vidi, vile).
77
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI
Cutia de rezonanță

Poeme
1 să-și lase oboseala pe umerii altui trup
când toți așteptau o minune  iar celălalt trup să-l mângâie
când în biserică să-i spună
nu mai avea cine să tragă te iubesc celălalt trup al meu
clopotul acum dormi
s-a dus mama mea 
și-a tras clopotul  4
nu mai ești blând și nu mai ești înger
de atunci  războiul nu are nimic frumos în el
sunt mândră este o chestiune de expresie mai mult
Silvia Bitere nu e dreptate pentru că nici eșecul și nici victoria
poetă 2 nu te vor face mai bun sau mai drept
la sărbătoarea durerii nu se
plânge să-ți iubești cerul și marea
toți se țin de mână  dușmanul să nu ți-l faci prieten niciodată
vorbesc despre viețile sfinților pentru că prin apropierea cu el
ca și cum ar fi ale lor mai târziu te va trăda
însă dacă prietenul îți va deveni dușman
să bem în cinstea sfinților; să-l ierți și să-l iubești mai mult decât pe tine
nimeni nu a putut să-i vadă vreodată – Amin! căci va muri singur și în durere
știind cât l-ai iubit
însă eu i-am văzut
curgeau din fluierul osului meu 5
veseli împerechiați ceva din ceva trebuie să fi fost la un adică
cu obișnuitul cerc deasupra capului la primul strigăt plâns
un crepuscul ceva
ehei o amintire încrustată într-un perete
și mirosea a smirnă îngerul meu undeva clipa ca o bufniță surpinsă în prim plan
pe care-l tot certam că râde în timp ce tu ești atacat invadat de ceva
clipa unui refugiu
3 și zbang! zbang!
trupului meu îi spun pe nume totul se termină brusc
și el se lasă moale filmul se rupe când nu vrei să ți se rupă
ușor într-o parte fericit de viață
de viața ta
ați văzut vreodată vreun trup atât de fericit adio Doamne!
mergând pe stradă în amiaza mare
drept 6
să dea bună ziua îmi spuse el străinul
la mirese fluturi și alte vietăți într-o bună zi o să vezi
că totul este un clișeu vechi vechi
din trupul vătuit cu organe sunt acele clișee care se ascund în podul casei
să-i zboare lozuri câștigătoare ori în pivnița unde zace de ani buni
odată ajuns acasă vinul tatei

78
AXIS LIBRI An XII, nr. 43, iunie 2019
Cutia de rezonanță
căci tata într-o bună zi ca și asta s-a-ntâmplat în vis
a plecat departe de noi ca un străin azi mâine și altă dată se pot repeta la nesfârșit
și-a legat de stâlpul casei femeia într-un cadru familiar chiar intim
de atunci nu s-a mai șters de praf nicio icoană la un pahar de vin cu prietenii
pe care îi poți uita azi
7 dar ți-i poți reaminti mâine sau altă dată
îți vorbesc din amintiri
îți spun că tatăl și mama ta la fel s-a-ntâmplat și cu vecina mea
au fost ucenicii lui Iov am aflat de-abia când am văzut-o într-o zi
iar Dumnezeu a schimbat totul cu Saul la braț
după bunul plac traversa bulevardul
de la nașterea noastră [fusese la masă cu noi în ziua aceea]
nimic nu mai are sens mai târziu cântam împreună la harpă
decât în memoria oarbă să-l vindecăm pe fiul lui Chiș de atâta frumusețe
și orbirea este un destin
crezi în destin? 9
un luciu pe o bicicletă din tristețe îți poți făuri vise
pe care-ai învățat cândva să mergi și mers ai fost se nasc romane foarte bune din tristețe
prin lumea de pe pământ să curgă sânge pe foaie
și pământul te ținea nu e lucru deloc puțin
pentru că existase cândva un om  e ca un alint al existenței
aflase despre gravitație o drujbă să-ți străbată ochiul
iar gravitația îți dădea dureri de cap să fii abandonat de oameni
deci aveai cap! și tu plecând singur
și al nimănui
capul așezat pe un eșafod
zâmbea sarcastic trupului tău 10
am zis să desfac sticla veche de țuică sunt atât de suavă ca o mamă
primită în dar de la tata – zice înzestrată cu toate durerile facerilor
să fie după moartea mea cerești și mai puțin cerești
care moarte inima-i beată pentru iubirea pruncilor
asta nu m-ai întrebat uciși de viață
să beau până când sfinții să-mi strige plângi tu! știi tu să plângi?
ajunge o mărețule ce ești
ieși de sub lumea asta și du-te-n tine de nu te poate vedea nimeni
adânc mergi în tine arată-ți colții din mătase
bea din țuica ta abandonează în sângele nostru iubirea de noi
nu cere ajutor nimănui nu vorbi despre apa schimbată-n vin
orbul nu cere milă schimbă tot ce e dulce în sare pentru răni
dușmănia lui printre oameni este justificată mierea dă-le-o femeilor pentru frumusețe
nu există decât acum și nici acum nu există să stea lipite cu buzele la ferestre
se cheamă taină în așteptarea unui călăreț fără cap
taina nu este de împărțit
însă dacă ai iubire 11
mai vorbim dacă de tine depinde soarta celor triști
cheamă-i frumos lângă umărul tău
8 ca pe miei culcă-i în iarbă
la mine totul a decurs firesc în visul meu  de trezire mă voi ocupa eu
mi-am îndeplinit dorințe
ceea ce în realitate nu ar fi fost posibil să se-ntâmple
79
An XII, nr. 43, iunie 2019
Confluențe culturale
Povești din comunism, în Delta Dunării
Cronica volumului Karga de Tudor Neacșu
Editura Brumar, 2018
IV ROMANE
numele
proiect editorial inedit
este
unui
desfășurat la Galați, ce a avut
ca scop debutul în roman,
a patru scriitori gălățeni:
Octavian Miclescu, Tudor
Neacșu, Adi Secară și Andrei
Velea. Proiectul s-a încheiat
în anul 2018. Toți cei patru
și-au publicat romanele la
Romeo Aurelian Ilie editura timișoreană Brumar,
scriitor lansându-le apoi în cadrul
Târgului Internațional de
Carte Gaudeamus din același an.
Romanul lui Tudor Neacșu, Karga, este alcătuit
din treisprezece secvențe epice, legate între ele de
un fir roșu, mai degrabă tematic decât narativ, prin
intermediul cărora înfățișează viața unei comunități
rurale din Delta Dunării, de la venirea comuniștilor
și începerea colectivizării forțate, până în momentul
demolării caselor din centrul satului pentru
construirea unor blocuri de locatari, eveniment
petrecut douăzeci de ani mai târziu.
Titlul cărții, Karga, este de sonoritate turcească,
desemnând „un cârd de ciori”. Deși expresia
„Karga, karga! Kargalar”, apare în ultima secvență
a romanului, se poate spune că umbra ciorilor
planează cumva asupra comunității pe toată
întinderea cărții.
Prima secvență, poate cea mai dramatică dintre
toate, stă sub semnul revoltei. La sfatul lui Neculiță
și a lui Dudu, majoritatea țăranilor se decid să
își retragă semnătura prin care se învoiseră, fără
convingere, să intre în gospodăria colectivă. Ei se
strâng în ceată și iau cu asalt primăria, sechestrând
înăuntru autoritățile locale, hotărâți să nu le
elibereze până nu își vor fi rupt fiecare cererea de
adeziune la C.A.P. Mica lor „răscoală” va fi însă
reprimată brutal de forțele de ordine comuniste,
venite „de la centru” pe timpul nopții, când nu
mai stăteau de strajă decât doi țărani, care dispar,
misterios, fără să li se mai afle urma. La fel de
intensă în dramatism este și secvența care încheie
romanul, în care țăranilor ce locuiau în centrul
80
AXIS LIBRI
satului li se dărâmă casele pentru a se construi pe
locul lor, blocuri de locatari. De data aceasta însă,
sentimetul ce traversează momentul este unul de
resemnare, de deznădejde și de neputință, răzvrătiții
de altădată fiind acum prea bătrâni și având încă
vie în memorie dispariția misterioasă a celor doi
„străjeri”. Între cele două evenimente, viața și-a
urmat un curs aparent liniștit, deși nimic nu mai
era ca înainte de venirea comuniștilor. De exemplu,
adulți trecuți mult de vârsta specifică învățării,
s-au văzut siliți să facă școală doar pentru a putea
ocupa funcții mărunte în structura administrativă
a gospodăriei colective, fapt ce i-a scos încă o dată
din rânduiala lor obișnuită. S-au întâmplat, desigur,
și evenimente pozitive, ca realizarea unui film în
care bătrânii satului au făcut figurație, spre mândria
întregii comunități.
Cumva surprinzător este faptul că, deși
întâmplările descrise în roman sunt cu precădere
dramatice, nu lipsesc nici scenele îmbibate de un
umor sincer și savuros, specific omului simplu, dar
dăruit cu o inteligență nativă, care știe sau cel puțin
intuiește că, deși înlănțuit din punct de vedere fizic,
deși împilat și constrâns la fapte cu care nu este
acord, rămâne liber în spirit și știe că nimeni și
nimic nu-i poate răpi această libertate.
Karga, romanul lui Tudor Neacșu se distinge
printr-o manieră narativă bazată pe cel mai pur
realism obiectiv, amintind de clasicele romane
obiective de inspirație rurală, Ion de Liviu Rebreanu
sau Moromeții de Marin Preda. Fiind la rândul său
un locuitor al Deltei, autorul nu se sfiește să apeleze
la regionalismele specifice zonei (ceair, driche,
nalangâte, patașcă, polog, storceag, țipirig etc.), și
să transpună aproape „unu la unu” limbajul de zi
cu zi al țăranilor de pe aceste meleaguri, astfel încât,
faptele relatate în cuprinsul cărții sale, deși declarate
ab inițio ca fiind strict ficționale, capătă o mare doză
de veridicitate, cititorul fiind convins, în primă fază,
că autorul a redat cu fidelitate fapte și întâmplări la
care a asistat personal.
În încheiere nu îmi rămâne decât să îl felicit pe
Tudor Neacșu pentru frumosul debut în roman
și să îl asigur că voi urmări cu atenție și celelalte
producții literare ale sale.
AXIS LIBRI An XII, nr. 43, iunie 2019
Confluențe culturale

Expresii celebre

„Invidia lui Dedal“

„L’envie de Dédale“
„Daedalus’s envy“

T alentul de sculptor
şi de arhitect al
atenianului Dedal este
„Invidia lui Dedal” este reper pentru forma
dezonorantă a sentimentului respectiv – când
devine sursă pentru cele mai reprobabile şi
consemnat în legende mai compromiţătoare acţiuni, chiar şi pentru
nemuritoare. Mintea sa personaje remarcabile.
iscoditoare născoceşte noi
forme de artă, prin care
uimeşte pe contemporani
Theodor Parapiru (v. Labirintul lui Dedal,
profesor, scriitor Baia lui Cocalos, Zborul
lui Icar). Pare că nimeni
nu‑l poate întrece pe meşterul ale cărui statui dau
impresia că sunt însufleţite, pe artistul care cel
dintâi le‑a închipuit având ochii deschişi sau care
le‑a înfăţişat în iluzia mişcării. Numai magistrul
ştie că există un astfel de om şi că trăieşte în
preajmă. Este nepotul său Talos (Perdix, în alte
variante), pe care îl crescuse din copilărie şi îl
iniţiase în tainele meşteşugului.
Fiul surorii lui Dedal arată calităţi ieşite din
comun. Încă tânăr atrage admiraţia celor din jur:
„Ucenicul însă ajunsese mai iscusit decât dascălul
său; el descoperi roata olarului şi – dând peste
falca unui şarpe ‑, i‑a dat prin gând s‑o folosească
pentru a tăia o mică bucată de lemn; pentru ca,
mai apoi, să imite din fier asprimea dinţilor
acestui animal.” (Diodor din Sicilia, Biblioteca
istorică). Astfel, Talos inventează ferăstrăul şi,
mai târziu, strungul şi multe alte unelte. Faima lui
îl îngrijorează pe celebrul său unchi. Invidia lui
Dedal atinge intensitate criminală şi, prin vicleşug,
îşi ucide nepotul. Fapta este descoperită repede şi
chiar dacă renumele artistului era incontestabil,
tribunalul Areopagului îl condamnă pe Dedal
la exil şi el se supune, părăsind Atena cu povara
unei culpe degradante, înjositoare, ce îi va otrăvi
imaginea pentru totdeauna.

81
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI
Confluențe culturale

Tainele clepsidrei,
tainele eului

S tan M. Andrei face

din poezie o cale de
cunoaștere a lumii prin
de-a lungul întregului volum pentru a multiplica
în cele 65 de poezii tiparul unei clepsidre de/din
cuvinte. Cifra 65 ar putea intra, de asemenea, într-
rațiunea cunoscătoare, un simbolism al vârstei, trimițând la vârsta reală
și de cunoaștere de sine a autorului, fiecărui an fiindu-i dedicată, probabil,
prin rațiunea activă, o poezie. Imaginația poetului încape în aceste
înscriindu-se într-o durată forme fără să constrângă ideea poetică. Limitările
proprie – partea de timp pe nu există, poezia încape în aceste clepsidre
care istoria i-o dăruiește ca desenate din cuvinte. Nu există nicio sugestie de
să-și împlinească destinul. constrângere de conținut. Ideile sunt îmbrățișate
Iar destinul său este de aceste clepsidre care poartă nu doar nisipul
Ana Dobre
scriitoare destinul de creator, așa trecător al timpului obiectiv, ci și sufletul de nisip
cum o dovedește volumul al eului care urmează ritmul propriului timp, unul
Tainele din clepsidră1, volum despre care eu iau subiectiv și, prin urmare, mitic, reversibil.
cunoștință abia acum, deși autorul vine din același Ca poet, Stan M. Andrei este atras de spectacolul
areal geografic și cultural din care vin eu însămi. evanescent al lumii, atins sau traversat de ninsori
Cunoașterea prin scriitură, așadar, prin rațiunea
activă, despre care vorbea Constantin Noica, în
care Stan M. Andrei se regăsește și pe care îl alege ca
pe un fel de porte-parole și de porte-bonheur, vine
înaintea celei de cunoscătoare. Metafizica precede
fizica lumii, spiritul, materia... În dihotomia om/
poet, poetul prevalează asupra omului, prin creație
omul își depășește efemeritatea.
Literatura este pentru mine o formă superioară
de confesiune. Acest lucru mă determină să caut
în literatura altora eul profund care se revelează
prin scris și prin scriitură. Ce spune acest volum
al poetului Stan M. Andrei despre omul Stan M.
Andrei?
Titlul ar putea fi, desigur, un indiciu. Metafora
tainele din clepsidră se centrează în jurul misterului
lumii, dar și al tainei legate de curgerea ireversibilă
a timpului. Poetul își așază poezia sub semnul
clepsidrei, al timpului obiectiv, care măsoară
impasibil trecerea timpului, trecere care atinge
nisipul din fiecare ființă.
Poeziile repetă în formă metafora din titlu,
fiind organizate asemenea unei caligrame repetate

82
AXIS LIBRI
simbolice, dar și de spectacolul interior al
gândurilor și stărilor către care se întoarce reflexiv
mereu.
În desenul lumii, poetul distinge tipare
arhetipale („Știu, taină, sub pielea ta, ascunsu-
mi-s-a miezul...”), multiplicate la infinit în taine
care se revelează și se ascund, dezvăluindu-și, ca
în universul lui Lucian Blaga, când fanicul, când
cripticul. Având acces la fizica lumii, prin rațiunea
cunoscătoare, poetul intuiește și metafizica prin
rațiunea activă care-i pune sufletul în acord cu
sufletul universal. Și atunci, ca poet, Stan M.
Andrei decretează: „Sufletul/ care-și găsește
făptura în tine/ e însăși ninsoarea lui Dumnezeu,
la rugăciune”. Poetul accede la tainele lumii,
neinteresat de faldurile înșelătoare ale aparenței.
A intra în starea de grație presupune a primi ca pe
un dar șansa revelației, a inspirației. Iar revelația
aceasta presupune intuiția (forma superioară a
inteligenței, o inteligență creatoare) miracolului.
Crede Stan M. Andrei în predestinare sau în
destin? O poezie se numește chiar așa, Predestinare:
„Clepsidra recită poemele cu grijă./ Oare nu vrea
să ucidă suferința,/ șarpele întărâtat de rază?//
Taină/ ca/ și/// Drumul/ încovoiat de istorie/
rămâne captivul acelorași legi dumnezeiești”. Nicio
idee despre fatum, despre fatalitate și soarta rea,
însă. Poetul adoptă o atitudine mioritică, senină,
atunci când meditează asupra condiției omului.
Predestinat timpului, omul își înscrie în timp
propria durată, ceea ce nu exclude liberul arbitru și,
prin urmare, posibilitatea de a-și desena propriul
destin. Iar destinul omului este, ca și pentru Stan
M. Andrei, un destin creator.
An XII, nr. 43, iunie 2019
Confluențe culturale
Poeziile reunite în acest volum așezat sub
semnul clepsidrei, al trecerii timpului au o
structură interesantă. Formal, sunt niște caligrame,
desenând în cuvinte forma clepsidrei. Din pers­
pectiva fondului, ideile urmează, de asemenea, o
structură. Există o idee-temă afirmată în primul
vers, apoi, prin reluări de imagini, ideea își fixează
carnea pe scheletul-cariatidă, pentru a deveni stil.
El este atras de ideea pe care să o încorporeze
imaginarului său poetic.
Și Stan M. Andrei este un poet care a văzut
idei și de această frumusețe a absolutului se lasă
sedus până la totala fascinație. Iată o Axiomatică:
„Axioma că timpul poartă fiorul/ în care înflorește/
tot omul,// Taină/ ca/ și/// Primăvara/ care își face
pridvor/ pe prispa din mine, toamna, doare”.
Ca om supus trecerii, limitat de tragismul
condiției umane, Stan M. Andrei își simte „biata
inimă”, dar, în același timp, afirmă și „nevoia de
treaptă”, de accedere, de înălțare spirituală. El
își afirmă calm izbânda: „...izbânda/ de a găsi
marea/ care te prinde bine-n val”. Întrebările
sunt permanente, răspunsurile relative, într-o
mirare care-i clarifică atitudinea în fața lumii și
a sinelui: „Cum de am ajuns ninsoare pe fața asta
de pământ/ pe care se deschide mare/ o gură de
pustiu?// Taină/ ca/ și/// Mirarea/ de-a potrivi
altarul toamnei/ peste țarinile hotărâte ale iernii”.
La capătul demersului său liric, Stan M.
Andrei ajunge la concluzia Ecleziastului: vanitas
vanitatum et omnia vanitas... Dar, dincolo de
această zădărnicie, omului îi este dat să-și afirme
destinul de creator. De aceea, fuga sa („Speranța
sau deșertăciunea, bogăția ori sărăcia,/ viața cât și
moartea,/ poezia și banalul/ îs/ fugă/ după/ vânt?/
Sunt/// taine,/ taine, taine, taine,/ taine, taine,
taine, taine, taine!...”) este, deopotrivă, centrifugă
și centripetă în raport cu sinele propriu.
Stan M. Andrei este un poet interesant, cu o
pronunțată dimensiune reflexivă, preocupat de
idee și de reflexiile ei în tot ceea ce ne înconjoară.
A-l citi înseamnă a-i contempla tainele din clepsidră
și, poate, a-l înțelege în ceea ce are etern ființa sa
de lut pieritor... Poezia este clepsidra în care se află
nu doar nisipul care ne măsoară destrămarea, ci și
încrederea poetului în cuvântul ziditor.
Note:
1. Stan M. Andrei, Tainele din clepsidră, Editura
Olimpias, Galați, 2015.
83
An XII, nr. 43, iunie 2019
Confluențe culturale
Altfel despre James Bond
S igur îi ştiţi numele,
sigur îi ştiţi numărul.
Faceţi parte din cele peste
două miliarde de oameni
care au văzut cel puţin
unul dintre filmele din
seria James Bond şi-l
aşteaptă cu nerăbdare pe
cel de-al 28-lea. Motivele
popularităţii Agentului
Petru Iamandi
traducător, conf. univ. dr. 007? Perspicacitate,
Universitatea „Dunărea eleganţă, violenţă şi şansă.
de Jos” Galați James foloseşte tot felul
de dispozitive ingenioase,
conduce maşini ultrarapide, nu se culcă decât cu
femei frumoase şi rareori îşi ascultă şeful. Luptă
mereu pentru Anglia fiindcă aşa i-o cere guvernul.
J.B.1 vs. J.B.2
Dar aproape sigur nu ştiţi (doar dacă aţi citit
romanele lui Ian Fleming!) ce mare diferenţă este
între James Bond - personajul din carte (să-i spunem
J.B.1) şi James Bond - personajul din film (J.B.2).
În ciuda atâtor ani petrecuţi în slujba omenirii,
Bond nu şi-a dat niciodată seama că cei mai mari
duşmani ai lui sunt nu cei care vor să distrugă
lumea, ci scenariştii care l-au transformat, cum
spunea cineva, „dintr-un killer nemilos într-un
thriller corect din punct de vedere politic”.
Dacă J.B.1 este prieten cu paharul, în care se
înghesuie toate cocktailurile posibile, J.B.2 nu bea
decât vodcă şi câţiva stropi de martini. Dacă, pe
lângă băutură, J.B.1 fumează ca un turc 3-4 pachete
de ţigări din… Balcani, pentru J.B.2 fumatul este
un „obicei detestabil”. Patriot până în măduva
oaselor, J.B.1 conduce numai maşini englezeşti.
J.B.2 face şi excepţii, şocându-şi fanii atunci când
apare la volanul unui BMW. J.B.1 preferă hainele
sport; J.B.2 este întotdeauna la patru ace. Pentru
84
AXIS LIBRI
fiecare persoană pe care o ucide cu sânge rece, J.B.1
găseşte justificarea perfectă. J.B.2 ucide cu zâmbetul
pe buze, făcând în treacăt şi câte un joc de cuvinte.
Femeile sunt un prilej de relaxare pentru J.B.1. Pe
de altă parte, J.B.2 nici nu concepe să-şi încheie
misiunea fără sprijinul moral şi… fizic al femeilor.
Colegii lui J.B.1 constată imediat că agentul este
o fire închisă, un lup singuratic. Colegii lui J.B.2
îi cultivă compania, apreciindu-i din plin simţul
umorului, atunci când nu e prea subtil, desigur.
Pentru multă lume Sean Connery a fost J.B.1 şi la
propriu şi la figurat – în Dr. No, de pildă, Connery
îşi fixează calm surdina la pistol, trage un glonţ în
direcţia unuia dintre agresori şi priveşte detaşat
cum victima se prăbuşeşte la pământ. În Şi mâine va
fi o zi, Pierce Brosnan (J.B.2) îşi azvârle duşmanul
într-o presă de tipar şi remarcă: „În ziua de azi se
tipăreşte orice”. Trecerea a făcut-o Roger Moore, cu
umorul lui uşor blazat, mult prea aristocratic, mult
prea englezesc pentru un agent secret care trăieşte
mereu pe muchie de cuţit. Atitudine uşor de înţeles
dacă ne gândim că, dintre toţi actorii care l-au
interpretat pe Bond, doar Roger Moore și Daniel
Craig sunt fii adevărați al Engliterei. Sean Connery
vine din Scoţia, George Lazenby din Australia,
Timothy Dalton este jumătate italian, jumătate
galez iar Pierce Brosnan se trage din Irlanda.
Cea mai bună replică, cea mai mare gafă
De multe ori bunele intenţii ale scenariştilor
au fost zădărnicite de neatenţia regizorilor, mereu
presaţi de timp, şi de producătorii care se uitau cu
strângere de inimă (şi de pungă) cum li se scurg
banii printre degete pe tot felul de efecte speciale.
Inspiraţia scenariştilor a născut replici memorabile.
Graba regizorilor a dus la efecte comice neplanificate
care, până la urmă, îşi au şi ele rostul lor: într-un
film în care totul este posibil, de ce n-ar fi posibile
şi gafele?
AXIS LIBRI
Aşadar:
În Dr. No, cea mai bună replică (celebră) îi
aparţine lui Bond: „Bond… James Bond”.
Cea mai mare gafă: La un moment dat Bond îl
înşfacă pe un tip cu mâna stângă şi se pregăteşte să-i
tragă una cu dreapta. Dar, în secvenţa următoare,
Bond îl loveşte cu stânga…
În Goldfinger, Bond întreabă: „Chiar crezi că
am să vorbesc?”, iar Goldfinger răspunde: „Nu,
domnule Bond, chiar cred c-ai să mori!” Sau Bond:
„Omori degeaba 60.000 de oameni”. Goldfinger:
„Ha, ha. Şoferii americani calcă tot atâţia oameni la
fiecare doi ani”.
Cea mai mare gafă: Prin binoclu, Bond îl vede pe
Goldfinger cum îşi rupe creionul. Deşi aflat la mare
distanţă, Bond aude pocnetul creionului.
În Operaţiunea Thunderball, Bond spune: „Ăsta
arată ca un pistol de femeie”. Largo: „Vă pricepeţi
la pistoale, domnule Bond?” Bond: „Nu, dar mă
pricep la femei”. Sau, după ce a făcut dragoste cu
Fiona Volpe, Bond îi atrage atenţia: „Să nu crezi că
am făcut-o din plăcere! Am făcut-o doar pentru
Regina şi ţara mea!”
Cea mai mare gafă: Paraşuta lui Bond nu încape
în portbagajul maşinii.
An XII, nr. 43, iunie 2019
Confluențe culturale
În Trăieşti numai de două ori, Bond întreabă:
„De ce chinezoaicele au alt gust decât celelalte fete?”
Chinezoaica: „Crezi că avem un gust mai bun?” „Nu,
doar altfel. Raţa de Bejing este altfel decât caviarul
rusesc, dar mă dau în vânt după amândouă”.
Cea mai mare gafă: Când Bond intră în clubul
de sumo, deasupra uşii scrie în japoneză „Salon de
înfrumuseţare”.
În Diamantele sunt eterne, Plenty (Planturoasa)
se prezintă: „Bună, eu sunt Plenty”. Bond: „Se vede
de la o poştă”.
Cea mai mare gafă: Una dintre roţile vehiculului
lunar se desprinde în timpul urmăririi.
În Bărbatul cu pistolul de aur, Bond se întreabă
retoric: „Cine-ar da un milion de dolari ca să mă
ucidă pe mine?” M. răspunde: „Soţii geloşi. Bucătarii
furioşi. Croitorii umiliţi. Lista poate continua la
nesfârşit!” Sau remarca lui Scaramanga: „Mie-
mi plac fetele în bikini. N-au unde să-şi ascundă
armele.”
Cea mai mare gafă: Un asasin îşi pune surdina la
pistol, dar, când apasă pe trăgaci, zgomotul se aude
normal.
În Spionul care m-a iubit, Bond recunoaşte:
„Poate că l-am judecat greşit pe Stromberg. Bărbaţii
care beau şampanie Dom Perignon din ’52 nu pot fi
chiar atât de răi”.
Cea mai mare gafă: Într-una din primele scene
în care apare rusoaica Amasova, beeper-ul ei, pe
post de cutie muzicală, intonează tema Larei din
filmul Dr. Jivago. Dar, la vremea aceea, filmul, ca şi
romanul, era interzis în Uniunea Sovietică.
În Operaţiunea Moonraker, surprinzându-l pe
Bond în „flagrant delict” cu doctoriţa Goodhead,
singuri-singurei într-o capsulă spaţială, Q. exclamă:
„Cred că Bond încearcă să reintre… în atmosferă”.
Cea mai mare gafă: În timp ce o tânără încearcă
să scape de o haită de câini, sandalele ei, deschise la
culoare într-o primă secvenţă, sunt înlocuite cu o
pereche de ghete negre în următoarele.
În Octopussy, Vijay întreabă: „Încă mai e acolo?”
Q. răspunde: „Cred că glumeşti. 007 pe o insulă
locuită numai de femei... până dimineaţă nu-l mai
vedem”. Sau după ce Bond evadează, Kamal spune:
„Domnul Bond reprezintă într-adevăr o specie
foarte rară… pe cale de dispariţie”.
85
An XII, nr. 43, iunie 2019
Confluențe culturale
Cea mai mare gafă: În palatul lui Octopussy,
Bond şi un agresor cad în apă şi imediat sunt atacaţi
de crocodili. Dar, puţin mai devreme, oamenii lui
Kamal au înotat prin aceeaşi apă fără ca nimeni să
se deranjeze. Chestie de gust.
În Cortina de Fier, Q. spune despre un
radiocasetofon care are implantat un lansator de
rachete: „E un dispozitiv pe care-l producem pentru
americani. Noi îl numim distrugător de ghettouri.”
Cea mai mare gafă: În timp ce Bond şi Kara
alunecă la vale, călare pe cutia violoncelului,
violoncelul pe care Bond îl ţine în braţe este ciuruit
de gloanţe dar Bond nu păţeşte nimic.
În Aviz pentru crimă, Sanchez lasă un bilet pe
pieptul lui Leiter care tocmai a fost scos din gura
rechinilor: „Era preocupat în ultimul timp. Îl mânca
ceva”. Sau, la nuntă, Della Leiter îi spune lui Bond:
„James, fii drăguţ, Felix încă n-a coborât din birou
şi trebuie să tăiem tortul!” Bond: „Fac orice pentru
o femeie înarmată cu un cuţit!”
Cea mai mare gafă: În timp ce pleacă de la
nunta lui Felix, Bond îşi pune biletele de avion în
buzunarul din dreapta dar, la aeroport, le scoate din
buzunarul stâng.
86
AXIS LIBRI
În gura lumii
După mai bine de 50 de ani de existenţă, James
Bond nu avea cum să nu intre în folclor. Farmecul
lui irezistibil dar şi ticurile lui au stimulat imaginaţia
populară – de unde şi o serie de glume.
Agentul 007 intră într-un bar şi se aşează lângă
o femeie superbă. Îi aruncă o privire scurtă, apoi se
uită la ceas.
— Îţi cam întârzie amica, remarcă femeia.
— Nu aștept pe nimeni. Tocmai am primit ceasul
ăsta nemaipomenit şi acum îl testez.
— Ce-i aşa de nemaipomenit la el?
— Foloseşte unde alpha ca să-mi vorbească
telepatic.
— Aha. Şi ce-ţi spune acum?
— Spune că nu porţi chiloţi.
— Cred că ceasul tău e stricat. Să ştii că port
chiloţi!
Bond îşi scutură ceasul şi spune:
— La naiba, cred că merge cu o oră înainte.
*
M. îl trimite pe James Bond într-o misiune secretă
în Rai. După ce trece o zi şi nu primeşte nicio veste,
îngrijorat, M. dă telefon. Fecioara Maria ridică
receptorul: „Fecioara Maria la telefon”. M. o întreabă
dacă Bond a ajuns. Fecioara Maria spune că nu. M.
aşteaptă câteva ore şi telefonează din nou. „Fecioara
Maria la telefon”, vine răspunsul. „A sosit James?”
întreabă M. Din nou răspunsul este negativ. M. mai
aşteaptă câteva ore şi telefonează iar. „Maria la
telefon…”
*
James Bond se aşază în avion lângă un indian.
Indianul se uită lung la el şi-l întreabă:
— Nu vă supăraţi, cum vă numiţi?
— Bond… James Bond. Dar dumneavoastră?
— Rao… Siva Rao… Samba Siva Rao… Venkata
Samba Siva Rao … Yarlagadda Venkata Samba
Siva Rao... Rajasekhara Yarlagadda Venkata
Samba Siva Rao... Sitaramanjaneyula Rajasekhara
Yarlagadda Venkata Samba Siva Rao... Vijayawada
Sitaramanjaneyula Rajasekhara Yarlagadda Venkata
Samba Siva...
De atunci, ori de câte ori este întrebat cum îl
cheamă, Bond răspunde simplu: „James Bond”.
AXIS LIBRI
Literatură română de coloratură niponă
Clipe sub condei de Vali Iancu
P lacheta de genuri
literare diferite
„Clipe sub condei”, Editura
Betta (?!), 106 pagini,
semnată de scriitoarea
Vali Iancu, fără arondarea
locală sau temporară,
într-o formulă absolut
derutantă de expunere şi
de popularizare, se distinge
Dumitru Anghel ca un volum de lirică şi de
scriitor proză de avangardă, în afara
zonei literare româneşti şi
europene, de coloratură niponă, HAIKU, TANKA,
SENRYU, HAIGA, HAIBUN. O poezie atipică,
aşadar, şi o proză pe măsură, poziţionate între
originalitate provocatoare şi accepţiuni tradiţionale,
din care nevoia de „mereu altceva” poate acoperi
incertitudinea, rezerva şi nesiguranţa alăturării.
Scriitoarea Vali Iancu a ales riscul aleatoriu
al lui... „fie ce-o fi!?”, pe care şi-l asumă cu o doză
de infatuare sinceră şi o seducţie aparte, dar şi
cu ambiguitatea inerentă a oricărui joc înscenat,
motivate de o strategie a provocării.
Deşi a mai semnat doar două cărţi de versuri,
„Iubirea din apusul vieţii”, Editura Electus, Piteşti,
1999 şi „Amici de-o clipă”, Editura Betta, în
2013, după debutul publicistic literar în revista
„Luceafărul”, în 1997, poeta Vali Iancu, membră
a Societăţii Române de HAIKU, Bucureşti, şi-a
direcţionat preferinţa artistică spre lirica excentric-
emoţională japoneză, într-un regim ludic superior,
cu metamorfoze adecvate fiecărei specii literare
dintre cele cinci incluse în demersul editorial al
volumului „Clipe sub condei”.
Doamna Vali Iancu crede în mişcarea gravă,
ritualică şi tulburătoare din haiku, tanka, senryu,
haiga şi haibun şi nimeni n-o mai poate converti
spre altă... „religie” lirică, deşi a fost crescută în...
„dogmele” poetice ale înaintaşilor Dosoftei şi
Varlaam, ale poeţilor Văcăreşti, Alecsandri, Coşbuc,
Eminescu şi Nichita Stănescu, pentru că are reguli
An XII, nr. 43, iunie 2019
Confluențe culturale
proprii în dialogul cu natura, cu tot ceea ce înseamnă
„muzica sufletului”, aflată în impas.
„Clipe sub condei”, un volum eterogen de
literatură de contrast, românească, pigmentată
original în limitele performanţei artistice, dincolo
de coloratura originală; o poezie de-o stringentă
nevoie de altceva, la limita elegantă a recunoaşterii
valorii etice, literare. Ar putea fi şi o încercare
de avans în materie de modă lirică, deoarece
impactul prozodic japonez are o mulţime de
prozeliţi şi o interesantă tevatură de fapt literar,
dar acest... „împrumut” dintr-un areal literar fără
acompaniament european parcă n-ar avea şanse
de reuşită fără rezerva de talent şi inteligenţă a
poetului român.
Proliferarea unei astfel de modă literară, fără
acoperirea specificităţii naţionale româneşti ar
putea fi doar o invitaţie sezonieră?! Poeţii români
atraşi de acest tip de literatură de avangardă şi-au
asumat riscul unui anume şoc de neaderenţă şi
de eşec, iar scriitoarea Vali Iancu a intuit nativ şi
inteligent dimensiunile rezervelor de adaptare şi de
integrare a formulei de împrumut literar, cu tactul
creatorului civilizat.
Şi începe cu HAIKU, poezie tristih, formată
din 5-7-5 silabe, grupat tematic pe cele patru
anotimpuri, primăvara, vara, toamna, iarna.
Primăvara, cu un subtitlu îmblânzit în accepţiunea
tradiţional-românească: „În mugur şi în om aceeaşi
tresărire” (pag. 11), din care de-abia se mai percep
miresmele florei de peste Ocean: „Teii în floare - /
îmbătaţi de mireasmă / îndrăgostiţii” (pag. 12),
iar vocaţia poetică a autoarei este tranşantă: „Pe-
o bancă-n parc / sub castanii înfloriţi / îmi aştept
muza” (pag. 13).
Haiku-ul poetesei din România, virusat pozitiv
de alternativele sentimentale ale originalului nipon,
are varianta sa emoţională în faţa naturii ca factor de
excitaţie sufletească: „Târziu în noapte - / în parfum
de liliac / revin amintirile” (pag. 15), pliat pe un alt
exerciţiu poetic şi pe un alt pretext de transfigurare
lirică.
87
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI
Confluențe culturale
Atacă apoi în molto vivace anotimpul Vara, „sub
soarele-arzător şi vântul aţipeşte” (pag. 16), când
„Luna lui cuptor - / mireasma florii de tei / prelinsă-n
miere” (pag. 20), pe aceleaşi valenţe tematice şi pe
acelaşi registru emoţional, în acordurile, optimiste
ori nostalgice ale „Anotimpurilor” lui Antonio
Vivaldi.
Apoi vede „Toamna”, „Cum se răsfaţă-n soare
gutuile-aurii” (pag. 21), şi acceptă învinsă, şi
convinsă, că: „Zile tot mai reci - / toamna-şi aprinde
focul / prin toţi arţarii” (pag. 22), dar şi că „Mustul
dă-n fiert - /în via răvăşită / doar furnicile” (pag. 24);
pentru ca să accepte disconfortul fizic şi sufletesc al
anotimpului Iarna, pentru că „S-a-nteţit gerul - /
Oare le-ajung lemnele / părinţilor mei?” (pag. 27).
În TANKA, tot un tristih, format din 5-7-
5 silabe, poeta Vali Iancu a ales să se exprime,
dincolo de amplitudinea ideatică niponă, cu toate
valenţele lirice ale anotimpurilor, ale dragostei şi ale
tonurilor de „gri” din sufletul omului, pe o singură
notă discordantă: „Iarna a-ngheţat / floarea iubirii
noastre / dar mugurii / zvâcnesc în primăvară / de-i
ploaie ori de-i soare” (pag. 36). probabil, la „păcatul” părinţilor Adam şi Eva!?, după
SENRYU, poem din aria tematică a epigramei ilustraţiile de la paginile 51 şi 53.
româneşti, înrudit prozodic cu HAIKU-ul, deşi HAIBUN este „o proză scurtă”, între eseu şi amintiri
nu respectă „regula” catrenului decât în zona unei cu tentă emoţională majoră, cu impact sentimental
ironii grosiere sau a unei pamfletare imagini de imediat, grupate în douăsprezece secvenţe epice,
caricatură, are o dinamică remarcabilă, din care nu la persoana I singular, pe un lait-motiv intim, cu
lipsesc, evident, excesele: „Blondă la volan - / râde ca trimitere spre zona lirică, cu intenţia declarată de
proasta-n târg / când trece pe roşu” (pag. 45), într- a convinge abrupt, fără replică. În haibun-urile
un perpetuu carusel al umorului şi al unei veselii de sale, Vali Iancu se joacă... „de-a Amintirile din
carnaval: „Blegul divorţat - / iubiţica veselă / ronţăie copilărie”, cărora le deturnează rezonanţa naivă,
prada / ... / Dacă te simţi prost – nu te duce la medic inconfundabilă, pentru o direcţionare sentimentală
- / n-are ce-ţi face” (pag. 46), ori în limitele insolente de cele mai multe ori vulnerabilă prin îndepărtarea
ale ipocriziei: „La spovedanie / îmi spun păcatele - / de mirajul nevinovăţiei în stare pură.
ce amintiri dragi” (pag. 47). Amintirile sale au intimitatea senectuţii peste
Miniatura picturală HAIGA se detaşează, cu care năvălesc impetuos factori din zona infarctului!?
o anume ostentaţie elitistă, de elementul literar, În eseurile scriitoarei române există mai degrabă
pentru că argumentul ideatic sentimental este atmosfera şi fiorul nostalgic al „Ozanei cea frumos
direcţionat spre un orizont artistic, poziţionat curgătoare şi limpede ca cristalul” şi mai puţin aura
în arta plastică, cu tendinţa de a surclasa ideea emoţională a gesturilor rigide din recuzita nobiliară
lirismului conceptual şi de a poziţiona în prim- a tradiţiilor nipone, cu încărcătura ritualică şi
plan picturalul agresiv, insistent. Sunt douăsprezece intransigentă a samurailor din casta feudală,
desene în creion, intens stilizate, între pictură naivă intolerantă, orgolioasă şi mândră până la sacrificiul
şi creionări – spectacol direcţionat spre un alt acelui harakiri seniorial.
limbaj artistic rezultat din dialogul dintre grafica Haibun-urile doamnei Vali Iancu au puritatea
domnului Dumitru Roşu şi universul afectiv al angelică a gheişelor japoneze cu mişcările lor
scriitoarei Vali Iancu: „Un fluture hoinar mi s-a lăsat de-o expresivitate lasciv-erotică, la care a adăugat
pe umăr, Amici de-o clipă” şi „Doi tineri sub măr, tempoul sentimental al sărbătorilor şi horelor virile
privire în privire... ATENT ŞARPELE”, cu trimitere, şi optimiste româneşti.

88
AXIS LIBRI
Florin Dochia, din stirpea trubadurilor
Cronică la cartea Noptalgii de Florin Dochia
Editura Detectiv Literar, 2018
P oetul Florin Dochia
este un neobosit
trubadur, poate din ultima
generație a trubadurilor.
Într-o lume în care tot mai
puțini bărbați se încumetă
să își cânte iubirea,
oscilând mai mereu între a
o tăcea sau a o striga, el se
încăpățânează să îmbrace
frumosul sentiment al
dragostei în cele mai
frumoase cuvinte de care
se poate servi. Volumul de
RAI poezii „Noptalgii” (Editura
publicist Detectiv Literar, 2018) este
o dovadă cum nu se poate
mai solidă în acest sens, un semn ce va rămâne peste
timp în sufletele celor ce l-au citit și în biblioteci, ca
dar de dragoste urmașilor lor.
Ceea ce atrage atenția la poezia de dragoste a
lui Florin Dochia este maniera deloc facilă în care
este scrisă. Însușindu-și, parcă, un canon din a
feri acest gen de poezie de ispita căderii în ridicol,
în sentimentalism anemic și patetic, el întrețese
sentimentul iubirii în structuri poetice de cea mai
înaltă ținută. Astfel, în chiar poezia ce deschide
volumul, Florin Dochia ne face martori la o
situație de viață atipică: când din cauza unei „nopți
nesfârșite”, cele două personaje ale iubirii nu se pot
întâlni la nivel trupurilor sau al gândurilor, rămâne
pentru ei varianta sublimă a întâlnitrii sufletelor,
într-o dragoste arzătoare: „nu vei urca niciodată/
până unde am coborât eu, lanilai,/ de aceea trupurile
noastre/ nu se vor întâlni,/ gândurile nu ni se vor
atinge,/ o noapte nesfârșită va locui între noi,/ doar
aripile mele vor sfâșia aerul/ spre un răsărit posibil.//
soarele tău nu mai lasă umbră,/ lumina ta putrezește
în mlaștini,/ dragostea ta hrănește hectare de turbă,/
vor înflori șiruri de trandafiri pe maluri, în amețitoare
culori,/ rug de miresme îmi fac din ele, când absența ta
e mereu/ nesfârșită durere” (lanilai).
Se poate observa încă din această poezie tendința
poetului de a cultiva paradoxul la nivelul imaginii,
prin crearea de cadre poetice antagonice, și misterul,
prin nenumirea concretă a lucrurilor ce se cer astfel
ghicite, intuite.
An XII, nr. 43, iunie 2019
Confluențe culturale
Pe lângă acestea, mai descoperim în poezia lui
Florin Dochia și tendința de a răsturna firescul: „apa
e temnița peștilor/ (...)/ hai să înecăm peștișorii de aur!/
hai să-nvățăm păsări să zboare fără aripe!/ îngropați
cârtițe-n lumină!”(maria).
O altă tendință ce dă greutate poeziei acestuia
este naturalețea cu care însuflețește abstractul,
îmbrăcându-l și chiar întrupându-l în concret:
„tresare-n aripile tale zborul/ iar eu dezmierd în
pieptul tău cocorul/ ce va pleca spre țări îndepărtate”
(maria); „poate de aceea inima ta/ mă urmează prin
lume/ îmi luminează insomniile/ alungă furtunile din
porturi/ ca să pot ancora în siguranță/ cu toată flota
mea de speranțe și iluzii” (navigator); „îmbrac neantul
cu veșminte roze/ îi pun pe față fistichii vopsele/ îl trag
de sfori să pară că dansează/ nimic de-ajuns de moarte
să ne spele”(nici miracolul nu mai e ce-a fost).
De asemenea, Florin Dochia se dovedește a fi și
un tandru răsturnător de mituri, el plasând iubirea,
într-o formulare poetică ce frizează firescul, în plin mit
edenic, pe care-l răstălmăcește astfel cu o aleasă duioșie:
„paradisul e gol,/ am fost acolo-mpreună/ și am rătăcit
alene/ pe aleile pustii// (...)// doar șarpele/ șarpele este
viu și doarme/ la marginea apei iordanului/ nimeni nu îi
cere nimic/ chiar și noi pășim cu grijă/ de teamă că pomul
cunoașterii/ va înflori brusc și ne va arde/ speranțele de
mai bine din sufletele pustii” (vizită de curtoazie).
De bună seamă că valențele poetice ale lui Florin
Dochia sunt mult mai ample decât am reușit eu să
surprind în această scurtă cronică. Pentru că el este
Poet în toată puterea cuvântului și nimic din ceea ce
este specific poeziei nu îi este străin. Desigur că, în acest
volum sau în altele, pot fi lesne identificate în poezia
acestuia, simboluri dintre cele mai variante și mai
profunde, tendința de a urca și coborî pe axa imanent –
transcendent, lupta cu sine și cu divinitatea, cultivarea
în doze optime a ludicului revelator de adevăruri greu
accesibile în afara acestuia, dar mai ales se va observa
un respect reverențios pe care acesta îl comportă față
de cuvinte, având ca preocupare de căpătâi să dea
fiecăruia în parte, maximum de strălucire, în funcție
de contextul și lumina în care este așezat.
În încheiere, nu îmi rămâne decât să vă recomand
călduros, nu doar volumul „Noptalgii”, ci orice carte
de poezii purtând semnătura poetului Florin Dochia,
întrucât încântarea va fi garantată, dublată chiar de un
real folos sufletesc.
89
An XII, nr. 43, iunie 2019
Scena și ecranul
Cinema
Alioșa, băiatul neiubit de nimeni
(Nelyubov, „Fără iubire”, Rusia, 2017,
regia: Andrey Zvyagintsev)
U ltimul
lui
film al
Zvyagintsev
demonstrează din plin
apropierea dintre literatură
și cinema. „Fără iubire” este
un eseu cinematografic ce
își trage esența din marea
literatură rusă. Nu știu dacă
criticilor de film li se pare
pertinentă apropierea dintre
Dostoievski și filmele lui
Zvyagintsev, dar credem că
nu suntem departe de stilul
Bogdan Silion cineastului rus atunci când
publicist afirmăm că Zvyagintsev este
un dostoevskian. Apropierea
dintre marele romancier și (încă) tânărul regizor este
evidentă nu atât în ceea ce privește temele alese, ci mai
ales în maniera psihologizantă a prezentării eroilor. Se
poate spune că ceea ce au în comun regizorul rus și
autorul „Demonilor” este legătura dintre psihologie și
ontologie, ce determină un fel un fel de „onto-trăire”:
trăirile oamenilor sunt în contrapunct cu frumusețea
naturii. Dacă la Dostoievski iubirea și frumusețea
salvează totul, chiar și lumea, la Zvyagintsev nu
există salvare. În ceea ce privește raportul omului cu
„natura naturata”, paradisul este definitiv pierdut în
viziunea regizorului. Omul nu se poate concilia cu
natura, nu există nicio recuperare a ordinii pierdute,
nicio speranță. În acest sens, Zvyagintsev este un fel
de Dostoievski răsturnat. Apocalipsa vine din noi, din
răul pe care ni-l facem nouă și celorlalți, din iadul rece
al lipsei iubirii și al indiferenței.
Filmul este despre această „cădere” definitivă a
omului în materie, reprezentată de cenușiul unei
existențe îndestulătoare în dezvoltare orizontală,
dar fără perspectivă, fără verticală și, mai ales, fără
profunzime. În această lume a omului, stricăciunea
este endemică și tocmai de aceea nimic nu
supraviețuiește. Dacă înțelegem psihologic ce se
întâmplă atunci când ai sufletul golit de iubire, vei
ajunge să înțelegi că dispariția lumii, a Ființei în sine,
a esenței realității, nu mai reprezintă doar o tehnică
sau o ipoteză regizorală. Efectiv, lumea și oamenii din
ea dispar sub ochii noștri. De aici și cadrele largi cu
90
AXIS LIBRI
străzi pustii, cu ochi pierduți în gol, cu ziduri năruite
sau cu natură încremenită, de departe cele mai reușite,
din filmul „Fără iubire”. Pornind de la un realism
crud, Zviagințev ajunge să creeze, aproape magic,
o hiperbolă de factură religioasă. Dintr-un thriller
psihologic, filmul se transformă într-un fantasy
apocaliptic cu nuanțe mesianice. Totul pornește
de la realitatea frustră, aproape tipică, a existenței
următorului tablou de familie: Zhenya (Mariana
Spivak), mama unui copil pe care nu și l-a dorit și față
de care nutrește o ură neascunsă și tatăl acestuia, Boris
(Alexei Rozin), un bărbat blazat, corporatist, pentru
care siguranța locului de muncă și confortul relativ
al unei existențe „fără griji” îi sunt suficiente pentru
a nu se mai gândi la responsabilitățile pe care le are
un părinte. La mijloc este Alioșa, un copil minunat și
frumos, a cărei prezență în spațiul familiei sale este
aproape inexistentă. Părinții sunt în proces de divorț și
decid, în mod cu totul cinic, să abandoneze copilul la
orfelinat. Nimic nu contează: nici rușinea, nici teama
de consecințe, ca să nu mai vorbim de comunicare
sau iubire. Importante sunt doar viețile personale ale
celor doi părinți, aflați în căutarea unei fericiri iluzorii,
întreținută de planul de a o lua de la capăt, fără Alioșa.
Ne-am obișnuit deja ca filmele lui Zvyagintsev să
aibă începuturi și finaluri devastatoare. Nici Nelyubov
nu se dezminte: după ce camera se abate prelung
asupra naturii statice, tulburătoare dar liniștită în
imobilismul ei, se trece, aproape imediat, la contrarul
acestei lumi, la micro-lumea din casa soților Zhenya
și Boris, care își aruncă vorbe grele în prezența (care
pentru cei doi este o eternă absență) copilului. Mai
mult, aflăm că cei doi soți aflați în pragul divorțului
decid, în singurul moment în care se pun de acord,
ca Alioșa să fie dat la orfelinat, pentru că niciunul
dintre cei doi soți nu îl dorește. Imediat se declanșează
apocalipsa: pentru că violența limbajului celor doi
nu este parcă de ajuns, în spatele ușii trântite furios
de Zhenya îl vedem pe micuțul Alioșa desfigurat de
plâns, într-un cadru de-a dreptul sfâșâietor de dureros.
În plânsul disperat al copilului se descompune practic
lumea, iar spectatorul nu poate rămâne indiferent
la imaginea adâncă pe care o privește, una dintre
cele mai emoționante din cinematografie. Cadrul
este strâns, este întuneric, băiatul se află undeva în
AXIS LIBRI
spatele ușii, într-un ungher, iar camera nu zăbovește
prea mult asupra lui. Suficient însă ca să marcheze
durerea imensă pe care o resimte copilul, martor
la discuțiile părinților despre soarta lui nefericită.
Evident că nu putem decât intui ceea ce se petrece în
sufletul copilului, care tocmai și-a aflat sentința. Din
momentul acela, după imaginea șocantă prezentată
explicit de regizor, se instaurează haosul, dezordinea
unei lumi strâmbe în esență. Este ultima imagine a lui
Alioșa care din momentul acesta dispare. Nu aflăm ce
s-a întâmplat în realitate cu el, cert este doar că, după
două zile de la dispariție, iresponsabilii părinți, care
între timp și-au văzut de viața lor, fiecare departe de
casă, în brațele iubitei/iubitului, în numele unei fericiri
tâmpe, iraționale își dau seama de absența băiatului
și reacționează tardiv. Confruntați cu propriile lor
traume – Boris, incapabil de a iubi pe cineva, iar
Zhenya, traumatizată de o copilărie nefericită, alături
de o mamă lipsită de compasiune și teroristă – cei doi
par în continuare a nu înțelege că dispariția copilului
nu este decât o consecință a egoismului lor. Ei nu caută
ceea ce trebuie, iubirea pierdută, ci sunt în continuare
captivi propriilor lor frustrări. În iadul creat de răceala
din inimile lor, Zhenya și Boris nu au nicio șansă să
își găsească băiatul. Forțând puțin, am putea spune
că, ontologic, lipsa iubirii duce la absența copilului.
Psihologia creează realitatea – lumea personajelor
din film nu dă naștere la speranță, e o lume închisă,
incredibil de suficientă sieși. Într-o astfel de lume,
copilul Alioșa nu poate fi real. Și, iată cum o întreagă
psihologie a relațiilor de cuplu devine o fenomenologie
a absenței-prezenței, un joc al aparenței și al realității,
între două lumi în care este prins băiatul. Din păcate,
totul este lipsit de speranță. Doar într-un singur
moment am fi putut crede că, totuși, copilul poate fi
în cele din urmă găsit, atunci când grupul de voluntari
inimoși încearcă cu toate puterile și cunoștințele
de care dispun să îl găsească pe băiat. Abnegația și
omenia lor sunt singurele sentimente frumoase din
film, singurele care mai întrețin o fărâmă de speranță.
Dar aceasta se stinge repede, pe măsură ce căutările
eșuează și astfel înțelegem că dispariția copilului nu
reprezintă adevărata temă a filmului. Zvyagintsev ne
duce către o pistă falsă – thrillerul psihologic nu are o
finalitate, iar căutarea copilului nu este decât un pretext
pentru regizor de a se plasa în postura moralistului ce
profetizează crunt sfârșitul lumii în absența iubirii.
O altă scenă este simbolică pentru a ilustra mesajul
profund al filmului: înainte de tragedie, copilul trece
prin parc în drum spre casă, găsește o panglică și o
înalță către ramurile unui copac desfrunzit. Aceasta
e luată de vânt și se oprește pe ramura copacului,
deasupra râului care trece prin parc. Panglica se
ridică, premonitoare, către cer, ca într-o rugăciune. Cu
această imagine se încheie și filmul. Semnele unei alte
An XII, nr. 43, iunie 2019
Scena și ecranul
lumi se insinuează în lumea aceasta. Natura rămâne
aceeași, martora tăcută a neliniștilor noastre tragice.
Cum ne-am obișnuit deja vizionând celelalte filme
ale regizorului rus, „Fără iubire” este și despre Rusia.
Fie și pentru faptul că acțiunea se petrece în Rusia și ea
nu este una care să pună în lumină favorabilă realitățile
din țara condusă de Putin, filmul este din nou un proces
moral adresat sistemul social-politic rusesc. Predilecția
pentru crearea de drame morale pe fondul social al unei
Rusii corupte, face ca filmele lui Zvyagintsev să fie o
explicită critică la adresa societății rusești, în ansamblu.
Din nou apar polițiști indiferenți, simboluri ale unui
sistem nefuncțional, în care instituțiile statului sunt
incapabile să ofere ajutor real cetățeanului (ba chiar îi
pune acestuia piedici, ca în Leviathan). Dar critica nu
se oprește doar asupra sistemului statal. Oamenii din
Rusia sunt văzuți în nuanțe de gri spre negru. Bunăstarea
materială a unora și apariția multinaționalelor nu
fac decât să întrețină iluzia fericirii rusului de rând și
să adâncească antinomiile. Sunt ironizate credințele
religioase ale oamenilor, aflate în total cu faptele și cu
modul de viață al acestora. „Bărbosul”, șeful lui Boris,
tatăl copilului, este un habotnic religios, ultraortodox,
care dă afară oameni pe motiv că divorțează. Tiranica
mamă a Zheniei, suspicioasă și egoistă, nu dorește să lase
casa fetei ei, ci doar „lui Dumnezeu”, într-un puternic
acces… creștinesc. Tot în numele creștinismului, cei
doi soți care se urăsc de moarte, își reproșează lipsa
de compasiune… creștină față de copilul lor, dar
nu se îngrijorează „creștinește” de faptul că vor să îl
abandoneze. Toate acestea ne arată urâțenia lumii în
care trăiesc Zhenya și Boris. Sigur, această lume nu
este doar Rusia. Comportamentele oamenilor pot fi
tipare universale, și pentru faptul că peste tot oamenii
divorțează și își lasă copiii la orfelinat. Dar senzația că
Rusia apare ca un tărâm blestemat, ca sursă a răului
absolut, rămâne, și din cunoașterea filmelor anterioare
ale lui Zvyagintsev, cu au un puternic accent anti-
rusesc. Singura nuanță de umanitate este cea arătată
de voluntarii unui ONG, coordonați de Ivan, un tânăr
activist, singurul care face într-adevăr ceva pentru
a-l găsi pe Alioșa. În antiteză cu autoritățile rusești,
nepăsătoare și dezumanizate – polițistul se declară
neputincios în a întreprinde acțiunile de căutare ale
copilului, fiind convins că acesta „se va întoarce la
căldurică” și orientându-i, fără jenă, pe părinți către
voluntarii ong-iști – oamenii porniți în căutarea lui
Alioșa fac treaba polițiștilor. Din nou, într-o tușă
îngroșată, este pus degetul pe rana Rusiei, corupția
endemică, birocrația și ineficiența funcțională a statului
rus.
Lumea lui Alioșa nu există pentru adulți. Părinții
sunt prea preocupați să se conecteze la rețelele de
socializare de pe smartphone, să își refacă viața, de fapt
să-și construiască una nouă, pentru a se mai preocupa
91
An XII, nr. 43, iunie 2019
Scena și ecranul
de viața unui copil nedorit. Cel mai interesant aspect al
filmului este, în opinia noastră, construirea semnificației
din absența ei. Alioșa apare de puține ori în film – îl
vedem trecând prin parc, în drumul de la școală către
casă, apoi la biroul lui, plângând după ușă, în timp
ce părinții îi negociază soarta. În rest, el se remarcă
printr-o imensă absență, dar o absență ce umple filmul,
oferindu-i semnificație. Imaginea ajută foarte mult în
a realiza legătura dintre două lumi care nu comunică
între ele – lumea băiatului și cea a părinților lui. Prin
mișcări de traveling înainte sau prin transfocare ori
surveying pan, acțiunea ne este deseori adusă în față,
mai ales atunci când se trece de la planurile medii sau
de la travlingul de însoțire (camera se mișcă paralel cu
mișcarea subiectului) a părinților copiilor, la scenele
de căutare a lui Alioșa. Parcă ochiul camerei taie
perspectiva, iar din spațiul aparent gol al naturii pare
că ne privește cineva. Deseori camera nu este implicată
în acțiunile efective ale personajelor, ci urmărește
parcă, într-o imagine panoramică descriptivă, ceea ce
se petrece. În aceste scene, lumea pare a fi privită de
un observator exterior, iar acțiunile personajelor devin
simple puneri în scenă artificiale, lipsite de semnificație.
Toate căutările eșuează și noi parcă știm dinainte
acest lucru, din imaginile sugerate. Unghiurile alese
de cameraman, cadrele lungi, care urmează cadrelor
scurte sau chiar prim-planurilor, determină o dinamică
a privirii cu care ne-a obișnuit filmele lui Zvyagintsev.
Totul se datorează lui Mikhail Krichman, directorul
de imagine preferat de regizorul rus, cel care reușește
să elibereze imaginea de semnificația imediată a
scenariului, să translocheze evenimentele, să le încarce
cu o nouă semnificație. Filmul excelează prin imagine,
în timp ce dialogurile minimaliste creează senzația unei
lumi alienate.
Apocalipsa anunțată la radio (acțiunea filmului
se petrece în 2012, anul anunțării venirii sfârșitului
lumii) se întâmplă de fapt aici și acum. Ne îndreptăm
însă greșit privirea către cer, pentru că sursa răului este
în noi. Copiii părăsiți și lipsiți de iubire sunt primele
semne ale sfârșitului acestei lumi. În acest sens, „Fără
iubire” este o continuare a filmului Leviathan. Și acolo
este vorba de iad, de un copil care rămâne orfan, fără
nicio șansă într-o lume coruptă și indiferentă. Mesajul
este același și este redat laconic și exemplar de către
Zvyagintsev însuși. Acesta, întrebat de un jurnalist, de
unde crede că se ia neiubirea, ca molimă a societății,
răspunde sugestiv: „Fiindcă presupunem că tot timpul
altcineva e vinovat”. În cheie politică și psihologică –
dar, așa cum am văzut, psihologia explică ontologia
– înțelegem totul: esența este să vezi că nu poți iubi,
și, implicit, nici să fii fericit, dacă vina îi aparține
altcuiva. Este ca în romanele lui Dostoievki, în care
drama personajelor este aceea de a nu putea ieși
din etica individualității, de a-și asuma vina. Dacă
92
AXIS LIBRI
la scriitorul rus, mai există speranță și mântuire, în
lumea lui Zvyagintsev, Dumnezeu este un deus otiosus,
nepăsător la drama fără ieșire a oamenilor, aruncați în
lume și singuri în esență.
Zhenya nu prea ridică privirea din smartphone,
iar atunci când o face aruncă săgeți sau, dimpotrivă,
e indiferentă și rece. Doar atunci când face dragoste
cu Anton, noul ei prieten generos și înstărit, simte că
poate fi fericită. La rândul lui, Boris, blazat și lipsit de
profunzime, are o legătură cu naiva Mașa, față de care
repetă tiparul comportament aplicat fostei sale soții:
o lasă însărcinată, fără a părea că o iubește prea mult.
Ideea este că personajele nu se schimbă nici după
tragedia trăită: într-una dintre scenele finale, îl vedem
pe Boris, la câteva luni după dispariția lui Alioșa, blazat
și indispus, trântindu-și noul copil, al lui și al Mașei,
în pătuț, supărat că nu este lăsat să se uite liniștit la
știri. În același timp, într-un alt loc, Zhenya stă pe
smartphone în timp ce noul ei soț, Anton, privește la
fel de blazat, fără să-i acorde nicio atenție consoartei,
la știrile TV. Contextul este conflictul din Ucraina,
care nu face decât să amplifice indiferența, lipsa de
implicare și a responsabilității celor care privesc pasiv
la televizor. Ni se sugerează o concordanță deplină între
ruina morală a personajelor și decăderea Rusiei. Cele
două coincidențe contrarii se unesc în scena finală,
în care Zhenya, lipsită în continuare de strălucire și
nefericită, aleargă pe bandă, purtând un trening pe
care este inscripționat, în mod ironic, numele Rusiei.
Camera se apropie din ce în ce mai mult, până ajunge
să o „privească” în prim-plan pe Zhenya. Aceasta se
oprește și disperată își fixează privirea către un punct
gol. Acolo, însă nu este nimic. Între timp, afișele puse
de voluntari, cu chipul băiatului pierdut, sunt înghițite
de întuneric, singurătate și de indiferența celor din
jur. Existența băiatului se reduce doar la afișul acesta,
singurul lucru, împreună cu panglica bătută de vânt,
care ne mai amintește că a existat odată un Alioșa,
băiatul neiubit de nimeni.
Nelyubov (2017) – Loveless – Fără iubire
Coproductie: Rusia, Franța, Belgia
Regia: Andrei Zviaghintsev
Scenariul și dialogurile: Oleg Neghin, Andrei
Zviaghintsev
Imagine: Mihail Kriciman
Distribuția: Mariana Spivak, Alexei Rozin, Matvei
Novikov, Marina Vasilieva, Andris Keiss, Alexei
Fateev, Natalia Potapova
Premii și nominalizări: Premiul juriului (Cannes,
2017), Premiul Carlo di Palma pentru imagine:
Mikhail Krichman (2017)
Nominalizări: pentru Cel mai bun film străin la
Oscar 2018, Globul de Aur 2018, Academia Europeană
de Film 2018, Palme d’Or 2017
AXIS LIBRI An XII, nr. 43, iunie 2019
Eveniment

Ziua Instituţiei Prefectului

Î ntr-o zi de început
de primăvară, în faţa
impunătoarei clădiri a
dregătorului domnesc „pârcălabul” în regiunea
noastră a fost făcută la sfârşitul sec. XVI, în zapisul
din 1 martie 1590, privitor la cumpărarea unei părţi
Palatului Administrativ din din satul Pereşeanii din judeţul Covurlui2.
Galaţi, trecătorii au putut Din anul 1949, odată cu apariţia Regulamentului
să asiste la debutul unei pentru funcţionarea comitetelor provizorii3 şi cu
impresionante manifestări, instalarea acestora, prefecturile au fost desfiinţate,
al cărei fundal sonor a fiind considerate forme vechi de reprezentare
fost asigurat de Fanfara a puterii în teritoriu, iar în anul 1950, odată cu
Centrului Cultural „Dunărea reîmpărţirea teritorial-administrativă a României
de Jos”. Momentul artistic în regiuni, locul prefectului a fost luat de primul
Camelia Toporaş ce s-a desfăşurat pe treptele secretar. Instituţia Prefectului a reapărut, în con­
şef serviciu, Referințe,
Biblioteca „V.A. Urechia” Prefecturii, în prezenţa formitate cu Legea nr. 5 din 19904, care stipula că
unui impresionant număr „Prefecturile se organizează la nivelul judeţelor şi
de oficialităţi, a fost asigurat de actori ai Teatrului sunt compuse din: 1 prefect, 2 subprefecţi, 1 secretar
Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi, care au dat şi 7 membri”.
astfel semnalul de început aniversării Zilei Instituţiei Pe treptele instituţiei gălăţene care îşi aniversează,
Prefectului, eveniment ce a avut loc pentru prima pe 23 mai, 115 ani de la punerea pietrei fundamentale,
dată în România, în urma aprobării Legii nr. 348/2018 actorii gălăţeani Vlad Vasiliu, Dan Căpăţână şi Lică
privind instituirea zilei de 2 aprilie ca Zi a Instituției Dănilă au dat viaţă unor personaje istorice ale marii
Prefectului, scopul fiind cel al „recunoaşterii rolului Uniri: Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri şi
şi meritelor Instituţiei Prefectului la dezvoltarea ţării Mihail Kogălniceanu, pentru a recrea un eveniment
noastre din punct de vedere economic, cultural şi istoric de importanţă vitală în constituirea României
social”1. Mari, respectiv hotărârea de
Continuatori pe a-l desemna pe Al. I. Cuza,
linie administrativă pârcălabul Galaţilor, candidat la
ai pârcălabilor şi ai domnia Principatelor Române.
ispravnicilor, cei care au Organizată de Instituţia
stat la cârma destinelor Prefecturii Galaţi în colaborare
ţinutului au primit cu autorităţi ale administraţiei
titulatura de prefecţi publice, în prezenţa oficialităţilor
odată cu adoptarea Legii gălăţene şi a unor foşti prefecţi
comunale din 1 aprilie ai Galaţiului, manifestarea de la
1864 şi apoi a Legii nr. Galaţi, care a debutat pe treptele
396 pentru înfiinţarea Prefecturii, s-a
consiliilor judeţene din 2 mutat apoi în holul
aprilie 1864, în care prefectul era „cap al central de la parter
administraţiunei judeţene, [care] dirigă al instituţiei, unde
toate lucrările acestei administraţiuni pe pereţii încăperii
şi execută hotărârile consiliului a putut fi admirată
judeţean”. Instituţia Prefectului este în o expoziţie do­
realitate mult mai veche, cu tradiţie cumentară cu
în administraţia publică din România imagini ale foştilor
încă dinainte de Unirea Principatelor. prefecţi ai Judeţului
De altfel, istoricul Paul Păltănea Galaţi, fostul
precizează că o primă menţionare a judeţ Covurlui,
93
An XII, nr. 43, iunie 2019
Eveniment
organizată cu sprijinul Bibliotecii Judeţene „V.A.
Urechia” şi a Muzeului de Istorie „Paul Păltănea”.
Au urmat luările de cuvânt ale oficialităţilor
gălăţene, începând cu gazda evenimentului,
prefectul Dorin Otrocol, care a făcut o scurtă trecere
în revistă a istoricului acestei instituţii asigurându-i
pe cei prezenţi că au în Instituţia Prefectului „un
partener onest în slujba legii şi a interesului public”.
A luat apoi cuvântul Lucian Puiu Georgescu,
ministru secretar de stat în Ministerul Cercetării
şi Inovării, care a accentuat rolul prefecturii ca
autoritate a Guvernului în teritoriu. Înalt Prea
Sfinţia Sa, arhiepiscopul Casian al Dunării de Jos,
a realizat, în cuvântarea sa, o întoarcere în timp,
legând acest moment aniversar de cel din 27-28
aprilie 1906, moment în care clădirea Palatului
Administrativ era inaugurată, în prezenţa alteţelor
regale, făcând apel la documente istorice ale vremii.
În continuare, preşedintele Consiliului Judeţean
Galaţi, Costel Fotea, a accentuat rolul instituţiei
Prefecturii de-a lungul timpului, mulţumind pentru
buna colaborare şi adresând mesaje de felicitare
celor prezenţi. A luat cuvântul, în continuare,
primarul municipiului Galaţi, Ionuţ Pucheanu.
A urmat momentul festiv al decernării plachetelor
aniversare unor foşti prefecţi, printre care s-au
numărat Victor Paul Dobre, Marius Gerard Necula,
Mihai Capră, Gabriel Aurelian Panaitescu, Claudiu
Brânzan, Ionuţ Cosmin Păun, Paul Florea. În luările
de cuvânt ale acestora au fost adresate cuvinte de
mulţumire angajaţilor prefecturii, celor care asigură
zi de zi bunul mers al instituţiei.
Au fost oferite şi plachete aniversare post-mortem,
unor prefecţi care au ocupat acest scaun după anul
1990, odată cu reinstituirea acestei funcţii şi care au
fost primite de urmaşii acestora. Printre cei onoraţi
astfel s-a numărat Nicolae Beuran, a cărui plachetă
a fost primită în numele său de fiul acestuia, Mihnea
Beuran, care a rememorat cu emoţie personalitatea
tatălui său şi ataşamentul pe care acesta l-a dezvoltat
faţă de oraşul de la Dunăre şi faţă de oamenii acestei
instituţii, în perioada în care a stat la conducerea
Prefecturii Galaţi. Au mai fost decernate plachete
post-mortem foştilor prefecţi Leonard Finţescu
(înmânată dnei Carmen Finţescu, fiica acestuia),
a cărui personalitate a fost evocată de Victor Paul
Dobre şi respectiv lui Traian Mândru (înmânată dnei
Mariana Mândru, soţia acestuia), care a fost evocat
de ÎPS arhiepiscopul Casian al Dunării de Jos.
A urmat un moment artistic oferit de ansamblul
vocal-instrumental Kalofonis şi respectiv vernisarea
94
AXIS LIBRI
de către directorul Muzeului Judeţean de Istorie,
Cristian Căldăraru, a două expoziţii: expoziţia
foto-documentară „Pârcălabi şi prefecţi. O istorie a
Instituţiei Prefectului – judeţul Galaţi”, realizată de
Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia” în colaborare cu
Muzeul Judeţean de Istorie „Paul Păltănea” (în holul
de la parter) şi expoziţia foto-documentară „1906
– Mărturii. Biserici din Galaţi cu prilejul anului
jubiliar”, realizată de Muzeul Istoriei, Culturii şi
Spiritualităţii Creştine (în holul de la etaj).
Direcţia Judeţeană pentru Cultură a oferit apoi,
în Sala mare de la etaj, prilejul vizionării unui scurt
film documentar intitulat „Ion Mincu şi Palatul
Administrativ”, care a făcut o trecere în revistă a
momentelor istorice care au dus la ridicarea clădirii
istorice care găzduieşte instituţia Prefecturii.
Pe întreg parcursul după-amiezei, gălăţenii au
putut intra în sediul Prefecturii, ce şi-a deschis
porţile oferind prilejul acestora de a admira măreţia
şi frumuseţea interiorului unei clădiri care astăzi
face parte din istoria Galaţiului.
Manifestările dedicate Zilei Instituţiei Prefecturii
au fost organizate cu sprijinul următoarelor
instituţii: Consiliul Judeţean Galaţi, Primăria
Municipiului Galaţi, Arhiepiscopia Dunării de
Jos, Muzeul Judeţean de Istorie „Paul Păltănea”,
Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine,
Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia”, Centrul
Cultural „Dunărea de Jos”, Teatrul Dramatic „Fani
Tardini”, Teatrul Naţional de Operă şi Operetă „Nae
Leonard” şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură.
Programul artistic dedicat acestei zile a continuat
seara, atunci când Teatrul Naţional de Operă şi
Operetă „Nae Leonard” a oferit un Concert vocal-
simfonic aniversar sub titulatura „Vocile Dunării”.
Note:
1. Legea nr. 348/2018 privind instituirea zilei de 2 aprilie -
Ziua Instituției Prefectului, în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr. 3, 3 ian. 2019.
2. Paul Păltănea. Istoria oraşului Galaţi de la origini până
la 1918. Vol. 1. Galaţi: Partener, 2008, p. 65-66.
3. Regulamentul pentru funcţionarea comitetelor
provizorii, în Buletinul Oficial al R.P.R., nr. 18, 9 apr. 1949.
4. Legea nr. 5 din 19 iul. 1990 privind administrarea
judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor.
5. Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia
prefectului, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658
din 21 iulie 2004, modificată prin Legea nr. 262/2007 pentru
modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ
nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 510 din 30 iulie 2007.
AXIS LIBRI An XII, nr. 43, iunie 2019
Eveniment

Asociația Națională a Bibliotecarilor și

Bibliotecilor Publice din România
Filiala Galați

Î n data de 19 aprilie 2019 a avut loc, în Sala

„M. Eminescu” a Bibliotecii Județene „V.A.
Urechia” (BVAU) Galați, Consfătuirea județeană
• Drugan Daniela - Managerul anului (BC
CUDALBI)
• Pavel Mihaela - Premiul de fidelitate (BVAU)
anuală a bibliotecarilor din Bibliotecile publice din • Prună Fănica - Premiul de fidelitate (BC
județul Galați, prilej de a discuta și despre activitatea SCHELA)
ANBPR – Fliala Galați, organizația noastră • Radu Daniela - Debut profesional (BVAU)
profesională, desfășurată pe • Duda Marinela
parcursul anului 2018. - Debut profesional (BC
Dna Eftimie Geta, CERȚEȘTI)
director adjunct și Au fost susținute și supuse
vicepreședinte al ANBPR dezbaterii următoarele
Galați, a subliniat în lucrări:
discursul său proiectele • Implementarea pro­
ANBPR, precum și stadiul iectului CODE-KIDS în
implementării lor la nivelul bibliotecile publice din județul
Bibliotecii „V.A. Galați – Titina-Maricica
Urechia” și a făcut o Dediu
incursiune în prin­ • Rețelele de comu­
cipalele realizări ale nicare profesională - instrumente de
Bibliotecii în anul formare și informare continuă – Dorina
2018 și a punctat Bălan
câteva proiecte care
se vor desfășura în
anul 2019.
Cu această
ocazie, Organizația
ANBPR Galați a acordat următoarele premii:
• Trif Titela - Bibliotecarul anului (BVAU)
• Sandu Maria - Bibliotecarul anului (BC
MOVILENI)
• Roman Leonica
- pentru contribuții
editoriale, studii, articole, • Biblioteca unește
cercetări (BVAU) comunitatea! - Titela Trif
• Casiean Jenica • Dimitrie Cantemir și
- pentru contribuții conștiința unității românilor.
editoriale, studii, Studii și articole dedicate
articole, cercetări (BC Centenarului Marii Uniri -
DRĂGĂNEȘTI) lansare de carte
• Iorga Andreea -
Managerul anului (BVAU)
Filiala Galați a ANBPR

95
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI
Eveniment

Întrunirea profesională a Asociației Bibliotecarilor

din România – Filiala Galați

A sociația Bibliotecarilor din România (ABR),

Filiala Galați împreună cu Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia” și Biblioteca Universității
2. ELVIRA ALEXANDRESCU (Colegiul
Național „Costache Negri” Galați) - pentru implicare
în implementarea proiectelor educaționale de
„Dunărea de Jos” au organizat în data de 24 aprilie promovare a lecturii;
2019, ora 1300, la Biblioteca Facultății de Științe 3. ANA-MARIA CRĂCIUN (Biblioteca
Juridice, Sociale și Politice întrunirea profesională Universității „Dunărea de Jos” Galați) - pentru
cu tema 2019 – ANUL CĂRȚII ÎN ROMÂNIA. implicare și dăruire profesională în activitatea din
GALAȚIUL CITEȘTE, NOI CONTRIBUIM LA domeniul biblioteconomic.
PROMOVAREA LECTURII! dedicată zilei de 23 Dorina Bălan, președintele Filialei Galați a ABR,
aprilie, Ziua Internațională a Cărții și a Dreptului a prezentat Raportul președintelui Filialei Galați
de Autor și Ziua Bibliotecarului din România. a ABR pentru perioada 2015-2019 după care s-a
La acest eveniment profesional au participat trecut la un alt punct pe ordinea de zi - Alegerile
bibliotecari din biblioteci locale ale ABR - Filiala Galați.
publice, școlare și universitare Funcțiile de conducere în
din județul Galați, obiectivele cadrul Filialei, rezultate în urma
principale ale întâlnirii fiind alegerilor, sunt: Dorina Bălan
formarea profesională continuă a - președinte, Gina Mocanu –
bibliotecarului și a specialistului vicepreședinte, Catrina Căluian
din domeniul științelor - secretar.
informării și documentării și Mulțumim tuturor membrilor
Alegerile locale ale ABR - Filiala prezenți și succes echipei alese
Galați. pentru conducerea Filialei Galați!
Au susținut lucrări următoarele colege: Elvira
Alexandrescu – Colegiul Național „Costache
Negri” - Biblioteca școlară – spațiu de referință în
promovarea culturii; Catrina Căluian – Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia” - Ex librisuri în colecțiile
Bibliotecii „V.A. Urechia”; Mihaela Bărbulescu,
Georgeta Susanu - Biblioteca Universității „Dunărea
de Jos” - La ceas aniversar, un zâmbet de bibliotecar -
remember al activității Filialei Galați a ABR.
Au fost acordate premii, pentru că s-au remarcat
în activitate pe parcursul anilor 2018-2019,
următoarelor bibliotecare:
1. IOANA-MONICA CHICU (Biblioteca „V.A.
Urechia” Galați) – pentru deosebita implicare
profesională în activitatea științifică și editorială;
Filiala Galați a ABR

96
AXIS LIBRI An XII, nr. 43, iunie 2019
Memento

In memoriam – Gheorghe Burlacu-Niculiţel

Ninsori de gânduri, valuri de lumină
16 martie 1939 - 27 noiembrie 2015
(80 de ani de la naștere)

F ără doar şi poate şi cu semenii, dar mai cu seamă, cu ei înşişi. Artă

există oameni care şi jertfă în acelaşi timp. Pentru că şi arta e o jertfă,
aparţin spiritului tainic chiar dacă nesângeroasă.
al vremii. Ei îşi oferă ca Explorând filonul istoric, pe filieră geografică,
simbol al dragostei lor precum şi pe cel spiritual şi artistic, autorul a
de neam şi de limbă, descoperit avuţii fără seamăn. Cultul eroilor căzuţi
prinosul de iubire, aşa pe aceste meleaguri, la mare preţuire pentru el -
cum îl percep şi îl simt zona Dobrogei fiind cunoscută ca pământ sfânt în
cu toate fibrele fiinţei care eroii şi martirii s-au jertfit pentru apărarea
lor. Un astfel de om a pământului şi a credinţei strămoşeşti - s-a constituit
fost Gheorghe Burlacu- într-un țel demn de urmat. Printr-o documentare
Cezarina Adamescu Niculiţel. serioasă şi amănunţită, autorul a aflat informaţii şi
poetă Purtător vrednic al le-a dat chip și expresie în poeziile sale.
troiţei credinţei pe meleag Poemele lui sunt rugăciuni, exerciţii de pietate
dobrogean, Gheorghe Burlacu-Niculiţel a aprins şi ode închinate lui Dumnezeu şi sfinţilor. Niculiţel
candele de iubire pentru cunoscuţi este o vatră strămoşească vestită
şi necunoscuţi, pentru toată suflarea pentru vestigiile unor vremi
pământească şi cerească. glorioase. Aici, până şi umbrele
A venit vremea să aprindem o prind rădăcini şi vorbesc urmaşilor,
candelă pentru sufletul acestui om iar pietrele sunt pline de înscripţii
blând şi sensibil care n-a precupeţit scrijelate cu sângele martirilor.
timp, energie şi dragoste pentru Eroi sau sfinţi martiri, mucenici
a lăsa moştenire mărturia lui sau simpli luptători şi-au înscris
spirituală, concretizată în cărţi de pentru totdeauna numele pe aceste
poezie, dar şi în valori sociale şi meleaguri.
familiale: demnitatea de soţ, de tată, Nu numai leagănul copilăriei şi
de bunic, de la care nu s-a sustras ci, adolescenţei lui Gheorghe Burlacu-
dimpotrivă, s-a dăruit în totalitate, Gheorghe Burlacu-Niculiţel Niculiţel a fost acest pământ sfânt,
întreaga sa viaţă. dar şi gura de rai unde a trăit pe
Puţini sunt cei care, în lumea noastră tulbure deplin fericit şi netulburat şi a cărui amintire stăruie
şi grăbită, se îngrijesc şi de suflet, ba încearcă să le şi revine adeseori în nopţi de visare, în care poetul
insufle şi urmaşilor cele mai spirituale gânduri. Dar se reîntoarce cu gândul la Hiperboreea lui.
şi mai puţini sunt cei care scriu despre experienţele Gheorghe Burlacu-Niculiţel, pe care îl
lor mistice, oferind, pe lângă cele materiale şi comemorăm acum, se înscrie cu glorie în galeria
prinosul de recunoştinţă şi mulţumire aduse oamenilor remarcabili ai acestui ţinut dobrogean,
Creatorului, ca o încoronare a vieţii lor, pentru dar şi ai Galaţiului, unde şi-a trăit viaţa, în demnitate
darurile primite. De fapt, poetul Gheorghe Burlacu- şi smerenie, aşa cum îi stă bine oricărui creştin.
Niculiţel se înscrie în galeria celor puţini care i-au Dumnezeu să-l poarte în Lumina Sa veşnică şi
învaţat pe urmaşi, numiţi de el „vlăstare”, arta de a să-i facă parte cu drepţii!
trăi creştineşte, în deplină armonie cu Dumnezeu

97
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI
Sumar

Cuprins
2019 - Anul Cărţii în România Coperta 2
2019 - Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari)
și Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al
traducătorilor de cărți bisericeștii în Patriarhia Română Coperta 2

Editorial
ZANFIR ILIE - Gânduri la despărțire. Nu credeam că voi putea pleca vreodată! 1

Proiecte
Costel Fotea - Consiliul Judeţean Galaţi construieşte un nou sediu pentru Muzeul de
Artă Vizuală şi restaurează clădiri emblemă ale istoriei Galaţiului 4

biblio-breviar
Letiţia Buruiană - Un basm în versiune manuscrisă de la începutul secolul al XIX-lea.
Istorie despre Arghir cel frumos și despre Elena cea frumoasă... 6
Ionuț Răducan - Comori adormite în lumea vechilor cărți 8
Cătălina Șoltuz - Un nou proiect în derulare la Filiala Nr. 2 „Paul Păltănea”
Code Kids - Copiii fac coding în bibliotecile publice 12
Teodora-Geanina Ropotan - 4/4 PentruPrieteni 13
Violeta Opaiț - De ce citim? 14

SALONUL LITERAR „AXIS LIBRI”
Silvia Matei - Salonul Literar Axis Libri - început de stagiune 2019 16

SALONUL LITERAR „AXIS LIBRI”: RECENZII

Andrei Parapiru - Chiru, Marius. Morgen. București: Eikon, 2018 20
A.G. Secară - Burtea, Angela. Ochiul Sufletului.
Băile Olăneşti: Editura Mircea cel Bătrân, 2018 21
Dorina Bălan - Ciupercă, Livia. Alexandru Lascarov-Moldovanu.
Iași: Doxologia, 2018 23
Violeta Moraru - Baumann, Victor Henrich. File de istorie.
Tulcea; Iași: StudIS, 2018 24
Catrina Căluian - Christi, Aura. Ostrovul Învierii.
București: Ideea Europeană, 2019 25
Leonica Roman - Catedrala Dunării de Jos.
Galaţi: Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, 2018 26
Simona Milica - Craiu, Violeta. Muze sub aparențe = Muses in Disguise.
Iași: Timpul, 2018 27
Monica Filote - Costache, Constantin. Dragoste deșertică.
Constanța: Ex Ponto, 2018 28
Lucica Veliche - Pintilie, Ioan Dan. Natura: Triumful imanenței.
Galați: Europlus, 2018 29

România. Galațiul citește

Florica Șerban - Personaje minunate la Bibliotecă adunate... 30
Radu Moțoc - Colecţia „Biblioteca pentru toţi” în Editura Librăriei Leon Alcalay (I) 31
BURY, IONELA - Hronica lui Şincai între istorie şi literatură 34

SALONUL LITERAR „AXIS LIBRI”: EPIGRAME

VASILE MANOLE 38
Ioan fărcăşanu 39
98
AXIS LIBRI An XII, nr. 43, iunie 2019
Sumar
Ionel Jecu 40

GALERIA DE ARTĂ
Corneliu Stoica - În lumea culorilor lui Nelu Pascu 42
Mariana Tomozei Cocoş - Ceas aniversar Geometrii trăite 45

LOCALIA
Neculai Sava - Înființarea Episcopiei de Ismail sub denumirea
Eparhia Dunărei de Jos (V) 46
Eugen Holban - Fața „umană” a criminalităţii 50
Violeta Ionescu, Lucian Zeev Herșcovici - Iacob Margulies.
Marele Rabin al Galaților 52
Ana-Maria Cheșcu - Înființarea infirmeriei de la Bujoru (1888) 55

Personalia
Maria Stanciu - Elena Văcărescu. Prima femeie membră a Academiei Române (II) 56

Reflecţii dialogice
Ghiță Nazare - Ionuț Florin Pucheanu, Primarul Municipiului Galați 60

Cutia de rezonanţă
Apostol Gurău - La tanti Elvira 63
Horia Pană - Povestea napolitanului 64
Vergil Matei - Dialog între ciocan și nicovală 67
MarcelA Barbu - Faţa nevăzută a vieţii în azil (III) 68
Grigore postelnicu - După căderea băncilor (II) 72
Viorel Dinescu - Exod 75
Ioan Toderiță - Poeme 76
Silvia Bitere - Poeme 78

Confluențe culturale
Romeo Aurelian Ilie - Povești din comunism, în Delta Dunării.
Cronica volumului Karga de Tudor Neacșu, Editura Brumar, 2018 80
Theodor Parapiru - „Invidia lui Dedal“ / „L’envie de Dédale“ / „Daedalus’s envy“ 81
Ana Dobre - Tainele clepsidrei, tainele eului 82
Petru Iamandi - Altfel despre James Bond 84
DUmitrU Anghel - Literatură română de coloratură niponă: Clipe sub condei
de Vali Iancu 87
RAI - Florin Dochia, din stirpea trubadurilor. Cronică la cartea Noptalgii
de Florin Dochia 89

scena şi ecranul
Bogdan Silion - Alioșa, băiatul neiubit de nimeni 90

Eveniment
Camelia Toporaş - Ziua Instituţiei Prefectului 93
Asociația Naţională Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România - Filiala Galați 95
Întrunirea profesională a Asociației Bibliotecarilor din România – Filiala Galați 96

MEmento
Cezarina Adamescu - In memoriam – Gheorghe Burlacu-Niculiţel.
Ninsori de gânduri, valuri de lumină 97

99
An XII, nr. 43, iunie 2019 AXIS LIBRI

Editura „AXIS LIBRI”

a Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi
semnalează următoarele apariții:
2017
Bucătăreasa și prezumția de nevinovăție, Vol. II,
Torna, Torna, Fratre! / Grigore Postelnicu
Ceremonii în travesti / Gheorghe Gurău
Magia pietrei / Petru Todoran
Cartea copilăriei / Petru Todoran
Gardienii: Adevărul / Raluca Daniela Răghină
Emigranţii / Costel Crângan
Sidex, o viață de om, vol. 1: Mărirea / Petru
Todoran
Sidex, o viață de om, vol. 2: Pe val / Petru
Todoran
Sidex, o viață de om, vol. 3: La vale în goana după
profit / Petru Todoran
Oameni în memoria Galațiului: Aniversări 2016
Cine a golit Prutul de pește / Katia Nanu
2018
Oameni în memoria Galațiului: Aniversări 2017
Povestea Unirii / Viorel Baciu
Înscrisuri pe un bob de rouă / Gheorghe Gurău
Galațiul, acum și pururea! / Zanfir Ilie
Raftul cu prieteni / Ion Manea
Aripi de gând... : Antologie de proză scurtă și
eseuri / Colegiul Național „Costache Negri”
Galați
Dumnezeu, Diavolul, Îngerii și creația lor - Omul /
Sam D. Oprea
O viață într-o carte / Dumitru Tiutiuca
Pro Boholț ediția a V-a
Oameni de lângă noi - O istorie a vieții sanitar
medicale din Vrancea și Ținutul Putnei (1800-
1960) / Cezar Cherciu
Mihai Eminescu - gândirea religioasă arheică /
Dumitru Tiutiuca
Destine artistice / Corneliu Stoica
Elemente de geriatrie / Aurelia Romila
Umorul salută poezia / Anton Stanciu
Insomnii pentru weekend / Dumitru Tiutiuca
Prea târziu, în iarnă / Constantin Vremuleţ
Sclavii iluziilor / Gheorghe Marcu

N.R.: În numărul următor, vom prezenta informații privind desfășurarea ediției a XI-a a
Festivalului Internațional al Cărții „AXIS LIBRI”.

Publicație editată și realizată cu sprijinul financiar

al Consiliului Judeţean.

Lucrarea de artă grafică de pe coperta I a fost realizată de artistul

Gheorghe Andreescu.

Director: ZANFIR ILIE

Redactor-șef: Dorina Bălan Revista Axis Libri este membră ARPE
Secretar general de redacţie: A.G. Secară
Redactori: Silvia Matei, Camelia Toporaş, Violeta Moraru, (Asociația Revistelor, Publicațiilor şi
Catrina Căluian, Ioana-Monica Chicu Editurilor).
Corectură: Violeta Moraru, Dorina Bălan
Tehnoredactare: Sorina Radu
Ilustraţia revistei a fost realizată după colecţiile
Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi.
Adresa: Galaţi, str. Mihai Bravu, nr. 16.
Tel: 0236/411037, Fax: 0236/311060 Responsabilitatea asupra conținutului intelectual
E-mail: axislibri@gmail.com
Web: http://www.bvau.ro/axislibri/ al articolelor aparține în exclusivitate autorilor.
ISSN: 1844-9603

100